Oswald Spengler Declinul Occidentului

Oswald Spengler. DECLINUL OCCIDENTULUI. Schiţă de morfologie a istoriei Prima parte: FORMĂ ŞI REALITATE Prefaţa traducătorului francez Prefaţa autorului la ediţia princeps Prefaţa autorului la ediţia definitivă Introducere Cap I — Despre sensul numerelor, § 1-16 Cap II —Problema istoriei universale 1. Fizionomie şi sistematică, § 1-8 2. Ideea de destin si principiul cauzalităţii, § 9-20 Cap. III — Macrocosmosul, p72 1. Simbolistica imaginii cosmice şi problema spaţiului, § 1-5 2. Sufletul apollinic, faustic şi magic, § 6-15 Cap. IV —Muzică şi plastică, p96 1. Artele plastice, § 1-10 2. Act şi portret, § 11-19 Cap V— Imagine mentală şi sentiment vital, p349 1. Despre forma sufletului, § 1-9 2. Budism, stoicism, socialism, § 10-18 Cap VI — Ştiinţă faustică şi ştiinţă apollinică, p.163 § 1-15 Prezenta ediţie reproduce textul ediţiei franceze traduse de M. Tazerout şi publicată în anii 1931 (voi. I) şi 1933 (voi. II) la Editura N. R. F., Paris., Editura BELADI Craiova, 1996 Prefaţa traducătorului francez întreaga gândire speculativă germani, de la marea revoluţie de la 1789 încoace, este prizoniera a două antiteze de unde n-a reuşit să se elibereze nici până in zilele noastre: Orient şi Occident, cultură şi civilizaţie, in sens general. Occidentul este Europa opusă Asiei, antiteză continentală care este puntea măgarilor în orice manual de geografie elementară, in sens restrâns, dat mai întâi de contrarevoluţionarii din secolul al XVUI-lea, Occidentul este Franţa şi Anglia sau America de Nord, opuse Germaniei politice a vremii. Dar, de îndată ce ne ridicăm puţin deasupra gâlcevei, această antiteză pur politică face loc, chiar la contrarevoluţionarii în discuţie, unei antiteze "istorice", sau pretinsă ca atare, unde reapare numaidecât dilema antică: graecos et barbaros. Printr-un fenomen de refulare şi de sugestie analog celui descris de Psihanaliza lui Freud, aceasta a fost dilema ce a îmbrăcat-o antiteza culturăcivilizaţie, după ce, la un moment dat, pan-germaniştii o numiseră germanistică şi romanistică, sau anumiţi clerici, destul de puţini, protestantism şi catolicism, dacă nu se vorbea pur şi simplu de creştinism şi păgânism. Abstracţiunea îşi are originea în toate certurile politice sau confesionale, ideea centrală ascunsă în spatele acestei antiteze de visător fiind următoarea: germanilor, popor al culturii, le revine înfăptuirea Unităţii Spirituale, dezbinată de asiatici, popoare ale naturii, şi de occidentalii franco-englezi şi yankei, popoare ale civilizaţiei, ceea ce înseamnă tot natura în opoziţie cu spiritul. Nu există nici un filosof, istoric sau sociolog german al zilelor noastre care să nu facă o distincţie radicală între "Ştiinţele Naturii" şi "Ştiinţele Culturii", cărora unii le zic "ale Spiritului" : \aturwissenschaft pe de o parte. Kultur=oder Geisteswissenschaft, pe de altă parte. Pentru prima oară în istorie, la Spengler cuvântul Occident nu se mai opune Asiei sau Germaniei, ci antichităţii greco-latine într-un sens şi altor culturi istorice ale planetei în alt sens. Spengler neagă prin urmare principiul "continuităţii spiritului" şi transferă originea istorică în însăşi noţiunea de cultură, realizarea logică în noţiunea corelativă de civilizaţie şi în sfârşit, fundamentul metafizic în noţiunea de destin. Conform logicii destinului, imanent în istoria planetei noastre, orice cultură se concretizează în mod necesar în civilizaţie, în sensul că moartea

îi este hărăzită odată cu naşterea şi acesta este sensul suprem . De exemplu, moartea Occidentului, adică a civilizaţiei occidentale de la Napoleon I încoace, este o consecinţă logică tot aşa de necesară cum a fost, pe rând, declinul Egiptului, al Chinei, al Babilonului. al Indiei, al antichităţii greco-latine. al Arabici şi al Mexicului. Cit despre alte culturi, moarte în feşi sau care n-au ajuns pini la stadiul final de civilizaţie, ca de pildă tot ceea ce desenmim prin termenul vag de "primitiv", ele constituie un obiect aparte al morfologiei istoriei, ce va trebui studiat cu aceleaşi metode şi cărora Spengler le va consacra aha căite cu titlul probabil de "Precultun". Asteptmd apariţia viitoare a acestei cărţi, promisă din 1922, şi la care Spengler lucrează fara odihni, considerăm ca trebuie sa prevenim cititorii primei ediţii franceze asupra sensului ce ar trebui atribuit lecturii primului volum, ca şi a celui de al doilea, ce va urma curând. Deşi am citit mai mult de o sută de materiale critice savante pro sau contra lui Spengler, nici unul nu ni s-a părut a fi în stare să lămurească despre ce e vorba. I se reproşează in general autorului cărţii Declinul Occidentului ci este prea sever pentru "ştiinţa" moderni, că s-a lăsat atras de "contradicţii", de predici "pesimiste", că nu s-a încrezut în "adevărul" spiritului uman, că este "ateu", reacfionar", "ignorant", "orgolios" şi alte asemenea baliverne Astfel »-• crezut că el a fost suficient "combătut". Ce naivitate sau, mai degrabă, ce lene intelectuală ! Ca şi când în realitate ar fi vorba de o problemă politică "progresistă" sau "reacţionară", sau de o simplă "filosofic a istoriei" sau de o "teorie a cunoaşterii" la modă ! Sau ca şi cum nişte greşeli, descoperite pe ici. pe colo, şi adunate în "actul contestatar" ar fi de ajuns pentru a demola doctrina reală a "morfologiei istoriei" ! Cunoscător al lui Spengler , pe care îl studiez de opt ani, şi sincer convertit la doctrina lui în ceea ce ea are necesar şi ştiinţific — nu în politică şi în preferinţele lui subiective, pe care nu le împărtăşesc — cred că /xw-tulatul noncontinuităfii este singura ipoteză viabilă pentru o cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor istorice. Nu există nimic care să lege în mod necesar pe omul occidental de omul antichităţii şi pe aceasta de egiptean, de chinez, de indian sau de arabul autentic, dacă acest lucru nu este destinul, a cărui cunoaştere nu poate fi decât simbolică, adică limitata chiar la acest simbol, care este o creaţie a culturii valabili numai pentru ea, deci adevărată in limitele ei şi nu mai departe. De îndată ce asupra adevărului acestui simbol primar exclusiv planează îndoiala generală, "cultura" nu mai există şi trece în "civilizaţie", care moare la rândul ei ca toate celelalte, fără nici o putinţă de "renaştere". Dacă "renaşterea" ar fi posibilă, ea ar fi universală ca şi civilizaţia însăşi cu care s-ar confunda. Ori, o "contopire" a popoarelor este o imposibilitate. TAZEROUT La Roche-sur-Yon, l martie 1931 Prefaţa. Această carte, rezultatul a trei ani de strădanii, era încheiata in prima formă când a izbucnit războiul cel mare. Până în primăvara lui 1917, ea a fost elaborată pentru a doua oară, completată si clarificată prin mai multe detalii, împrejurări ieşite din comun i-au întârziat apariţia Deşi vorbeşte despre o filosofie generală a istoriei, într-un sens mult mai adânc, ea constituie totuşi un comentariu al marii epoci sub al cărui semn precursor se formaseră ideile directoare. Titlul, stabilit din 1912, desemnează, în sens foarte strict şi în paralel cu declinul antichităţii, o fază a istoriei universale ce cuprinde mai multe secole, fază la al cărei început trăim noi acum. Evenimentele au adus mai multe confirmări şi nici o infirmare /•/«• au relevat necesitatea exprimării unor atare gânduri, cu deosebire astăzi şi în Germania, dar şi necesitatea de a face dependent războiul însuşi de condiţiile în care ultimele caracteristici ale noii imagini a lumii puteau fi determinate. Sunt convins, nu este vorba de o filosofie posibila ca atâtea altele şi având numai o justificare logică, ci defilosofia, într-un fel naturală, fie care o intuim cu toţii într-un mod obscur. Spun acest lucru fără lăudăroşenie. O idee despre o necesitate istorică şi care, în consecinţă, nu va fi caducă într-o anume perioada, ci va face epocă, nu este decât în mică măsură proprietatea autorului ei. Ea aparţine în întregime timpului, fiind activă în mod incoştient în gândirea tuturor şi numai concepţia particulară fortuită, fără de care nu există filosofie, este, cu lipsurile şi avantajele ei, destinul fericit al unui individ. Nu mai am de adăugat decât o dorinţă: ca această carte să nu fie complet nedemnă de sacrificiile militare ale Germaniei. OSWALD SPENGLER Munchen, decembrie 1917. La sfârsitul unui travaliu, care, de la întâia schiţă sumară până la redactarea definitivă a unei întregi opere de proporţii nebănuite, acoperă zece ani de viaţă, este îngăduit, fără îndoială, să arunci o privire in urma asupra a ceea ce ai vrut si ai realizat, asupra metodei cu care ai lucrat si asupra poziţiei actuale in această privinţă. In introducerea Ia ediţia din 191S —fragment intern si extern — spuneam că, după părerea mea, cartea aceasta exprima o idee irefutabilă, care, odată formulată, nu mai intra in discuţie. Ar fi trebuit să spun: odată înţeleasă.

Pentru că acest lucru cere, după cum îmi dau seama din ce în ce mai mult, nu numai în cazul de faţă, dar şi în istoria gândirii în genere, o generaţie nouă înzestrată cu disponibilităţile corespunzătoare. Adăugasem că era vorba de o primă încercare, cu toate lipsurile inerente, incompletă şi, cu siguranţă, expusă unor contradicţii interne. Remarca a fost departe de a fi luată în serios, aşa cum sperasem eu. Oricine a cercetat vreodată condiţia gândirii vii ştie că o cunoaştere Jâră contradicţii a raţiunilor ultime ale fiinţei nu ne este dată. Un gânditor este un om destinat prin intuiţia şi inteligenţa personală să ofere o reprezentare simbolică a timpului. El nu are de ales. Trebuie să gândească aşa cum are dorinţa s-o facă, iar ceea ce, la urma urmei, este* adevărat pentru el, este imaginea universului născut odată cu el. Nu inventează imaginea, ci o descoperă în el. Imaginea este el însuşi încă o dată, esenţa lui întruchipată în cuvinte, sensul personalităţii lui metamorfozate în doctrină, invariabilă în raport cu viaţa lui, cu care se identifică.-Simbolistica aceasta este singura necesară, ca receptacul şi expresie a unei istorii umane. Munca de cercetare savantă, legată de ea, este superfluă şi face să crească pur şi simplu numai în volum literatura de specialitate. Aşadar, pot numi "adevărat" fondul descoperirii mele, adevărat pentru mine ca şi, după câte cred, pentru spiritele însemnate ale viitorului, dar nu adevărat "în sine", adică făcând abstracţie de sânge şi de istorie, căci un astfel de adevăr nu există. Ceea ce eu am scris în aceşti ani fur-tunoşi şi frământaţi de lupte nu este desigur decât un raport imperfect despre cele văzute de mine cu claritate; a trebuit să transmit anilor ce vin importanta sarcină de a da, prin restructurarea materiei şi a expresiei, o formă cât mai convingătoare ideilor mele. Desăvârşirea acestei forme nu va fi niciodată posibilă, pentru că viaţa însăşi nu se desăvârşeşte decât prin moarte. Am încercat însă să aduc şi cele mai vechi părţi ale lucrării la înălţimea expunerii intuitive ce îmi este ;»ir>/*-te acum. Azi mă despart de această muncă, cu speranţele si cu decepţiile ei, cu avantajele si cu inconvenientele ei. Pe parcurs, rezultatele au fost supuse încercărilor pentru mine, ca si pentru alfii, dacă (in seama de efectul pe care, pas cu pas, încep să-l exercite asupra unor vaste domenii ale ştiinţei. Trebuie să sublimez o dată în plus, fără echivoc, limita ce mi-am impus-o în această carte. Să nu căutaţi în ea chiar totul ! Ea nu cuprinde decât ceea ce am în faţă, o privire nouă asupra istorici si numai asupra ei, • fltatfle a destinului, de altminteri şi prima de acest fel. Ea este intuitivă parte cu parte, fiind scrisă într-un limbaj ce se străduieşte să redea sensibil obiectele şi relaţiile, în loc să le substituie prin serii de concepte; cartea nu se adresează, totodată, decât cititorilor care ştiu să retrăiască vibraţia cuvintelor şi imaginilor. Dură sarcină, mai ales că respectul goetheean pentru mister ne împiedică să confundăm analiza conceptelor cu profunzimea viziunii. Mă adresez lumii ca să înţeleagă să fie la înălţime. Numai duritatea vieţii are importanţă, nu şi conceptul de viaţă aşa cum predică filosofia idealistă a păunului. Cel ce nu se lasă dominat de cuvinte nu se va resimţi de pe urma pesimismului; cât despre ceilalţi, ei nu mă interesează. Pentru cititorii serioşi care aşteaptă o privire asupra vieţii în locul unei definiţii, am indicat în notele de subsol, din pricina formei prea restrânse a textului, un anumit număr de lucrări ce-i pot călăuzi în problemele specifice ale acestei ştiinţe. __ In încheiere, trebuie să menţionez din nou două nume cărora le datorez această carte: Goethe şi Nietzsche. De la Goethe am împrumutat metoda, de la Nietzsche modul de a pune problemele; iar dacă trebuie să rezum într-o formulă raportarea mea la Nietzsche, aş spune că i-am schimbat deschiderile în vederi de ansamblu. Fără îndoială, Goethe a fost, sub toate aspectele gândirii lui, un elev al lui Leibniz. în consecinţă, eu văd în această carte, care în sfârşit mi-a ieşit din mâini spre propria mea uimire, un lucru pe care l-aş numi orgolios, în ciuda mizeriei şi dezgustului vremii: o filosofic germană. OSWALD SPENGLER Blanckenburg in Han, decembrie 1992.' l. Ediţia pe care o traducem datează din 1927; ea a apărut fără nici o prefaţă, cu prilejul atingerii unui tiraj de 100 000 de exemplare prin ediţiile precedente. Tazeraut

INTRODUCERE Am îndrăznit, pentru prima oară, cu această carte, să încerc o predeterminare a istoriei. Este vorba de urmărirea destinului unei culturi, al unicei culturi ce este în curs de a se desăvârşi pe planetă în zilele noastre, cultura occidentală europeano-ameri-cană, a cărei evoluţie nu s-a încheiat încă. Posibilitatea rezolvării unei probleme de o asemenea anvergură nu a fost prevăzută până acum în mod manifest, iar, când ea a fost, ori au fost ignorate mijloacele de tratare a problemei, ori nu au fost stăpânite decât într-o măsură insuficienta. Există o logică a istoriei ? Există, dincolo de orice întâmplare, de orice eveniment neprevăzut, o structură aşa as metafizică a umanităţii care să fie esenţialmente independenta de toate fenomenele vizibile, masive, spirituale şi politice de suprafaţă ? Dimpotrivă, care să fie cauza primă a acestei realităţi de ordin secundar ? Trăsăturile importante ale istoriei universale nu se dezvăluie întotdeauna privirilor clarvăzătoare sub o formă care să permită deducţii ? Este posibil chiar în viaţă, căci istona umanităţii este un ansamblu de mari fluxuri vitale pe care uzanţa limbajului, gândirea şi acţiunea le asimilează fără să vrea (ca fiind şi persoană şi eu), pentru ca nişte organisme de ordin superior numite "antichitate", "cultură chineză" sau "civilizaţie modernă" să găsească treptele ce trebuie urcate şi să le urce într-o ordine care să nu admită nici o abatere ? Poate că nişte concepte precum naştere, moarte, tinereţe, bătrâneţe, durată de viaţă, care stau la baza oricărui organism, au în această privinţă un sens strict pe care nimeni nu 1-a pătruns încă ? într-un cuvânt, există în tot ce este istorie, forme biografice originare şi universale ?

Declinul Occidentului, este, înainte de toate, un fenomen limitat în spaţiu şi timp, ca şi declinul antichităţii căruia îi corespunde, după cum se vede, o temă filosofică; dacă este înţeleasă în toată gravitatea ei, implică în sine toate manie probleme ale fiinţei. Pentru a şti forma sub care se va împlini destinul culturii occidentale, trebuie să cunoaştem mai întâi ce este cultura, care sunt raporturile ei cu istoria palpabilă, cu viaţa, cu sufletul, cu natura, cu spiritul, sub ce forme apare ea şi în ce măsură aceste forme — popoare, limbi şi epoci istorice, bătălii şi idei, state şi divinităţi, arte şi opere de artă, drepturi şi legi, forme economice şi concepţii filosofice, oameni mari şi evenimente importante — sunt simboluri şi trebuie interpretate ca atare. Mijlocul de cunoaştere a formeler moarte este legea matematică. Mijlocul de înţelegere a formelor vii este analogia. Astfel se disting polaritatea şi periodicitatea universului. Dintotdeauna a existat conştiinţa că istoria universală are un număr limitat de forme fenomenale, că erele, epocile, situaţiile se reînoiesc după un tipic. Cu greu a fost studiat vreodată Napoleon fără să se fi aruncat vreo privire în diagonală către Cezar sau Alexandru; se va vedea că prima comparaţie este morfologic imposibilă, iar secunda exactă. Cât despre situaţia lui, însuşi Napoleon găsea nişte afinităţi cu Carol cel Mare. Convenţia înţelegea Anglia când vorbea despre Cartagina, iar iacobinii se numeau romani. Din motive foarte diferite, Florenţa a fost comparată cu Atena, Buddha cu lisus, creştinismul primitiv cu socialismul modem, finanţele romane din timpul lui Cezar cu cele ale yankeilor. Primul arheolog pasionat — oare arheologia însăşi nu este o expresie a sentimentului că istoria se repetă ? — arheologul Petrarca, se gândea la Cicero vorbind despre sine. Nu a trecut încă multă vreme de când Cecil Rhodes, organizatorul Africii australe engleze, posesorul unor biografii ale cezarilor antici care ceruse să-i fie traduse pentru biblioteca lui, se considera el însuşi asemenea lui Hadrian. Chiar şi Carol al Xn-lea al Suediei a fost influenţat de viaţa lui Alexandru relatată de Rufus, carte pe care o purta în buzunar din tinereţe, vrând să-1 copieze pe acest cuceritor. In memoriile lui politice, Frederic cel Mare — mai exact în Consideraţiile din 1738 — se mişcă cu o mare siguranţă printre analogii atunci când vrea să-şi definească concepţia în ce priveşte situaţia politică internaţională. Astfel, îi compară pe francezi cu macedonienii din vremea lui Filip, iar pe germani cu grecii. "Deja Termopilde Germaniei, Alsacia şi Lorena, sunt în mâinile lui Filip"; el desemnează, astfel, exact politica cardinalului de Fleury. Mai face o paralelă între politica dinastiilor de Habsburg şi de Bourbon şi prescripţiile lui Antomu şi Octavian. Toate aceste comparaţii rămân însă fragmentare şi arbitrare şi corespund, în principiu, mai mult unui gust pasager pentru expresia poetică şi spirituală decât unui sentiment mai profund al formei în istorie. Tot astfel sunt şi paralelele lui Ranke, un maestru al analogiei artistice, cele dintre Xyaxares şi Henric I, dintre invaziile cimenene şi maghiare. Sunt nesemnificative din punct de vedere morfologic, cele repetate deseori, între oraşele-state elene şi oraşele italiene ale Renaşterii. Din contră, cea dintre Alcibiade şi Napoleon este de o mare exactitate, însă fortuită. Ca şi alţii, Ranke îşi trasează paralelele precum Plutarh, cu un gust popular şi romantic ce nu ia în considerare decât similitudinea decorurilor din teatrul lumii; lui îi lipseşte rigoarea matematicianului care cunoaşte exactitatea internă a două grupe de ecuaţii diferenţiale, acolo unde profanul nu vede decât deosebiri exterioare de formă. Este uşor de remarcat că, în fond, ceea ce determină aceste imagini este un capriciu şi nu o idee sau un sentiment al vreunei necesităţi. Rămânem încă foarte departe de o tehnică a comparaţiei. Tocmai azi dispunem de o pletoră de comparaţii, care nu au nici plan, nici coeziune, iar atunci când sunt juste într-un sens profund ce ne rămâne să-1 stabilim, le datorăm hazardului, mai rar instinctului şi nicicând principiilor. Nimeni nu s-a gândit aici să creeze o metodă. Nu a fost deloc prevăzută existenta foarte îndepărtată a originilor, singura ce poate oferi marea soluţie în problema istoriei. Comparaţiile ar putea fi un important izvor pentru gândirea istoricului, cu condiţia să scoată în evidentă structura organică a istoriei. Tehnica ar trebui studiată sub influenţa unei idei de ansamblu, adică până la necesitatea ce exclude orice alegere, până la stăpânirea logică. Comparaţiile au constituit neşansa gândirii istorice, pentru că aici nu a fost decât cazul unei probleme de gust ce s-a dispensat de cunoaştere şi de efortul necesar pentru a privi limbajul formal în istorie şi analiza lui drept sarcină primordială şi foarte dificilă pentru istorie, sarcină încă neînţeleasă şi cu atât mai puţin rezolvata. O parte a comparaţiilor era superficială, de exemplu atunci când Cezar este numit fondator de gazete politice, sau, şi mai rău, când, prin denumiri la modă precum socialism, impresionism, capitalism, erau desemnate fenomene confuze, complet străine de sufletul modern. Cealaltă parte a acestor comparaţii era falsă şi bizară, ca de exemplu cultul lui Brutus în cluburile iacobine, acest Brutus, un aventurier milionar, care şi-a făcut o ideologie din constituţia oligarhică, în aplauzele senatorilor patricieni, tocmai pentru a-1 asasina pe omul care apăra democraţia. Problema, limitată întâi la civilizaţia actuală, e dezvoltata astfel într-o nouă filosofie, filosofia viitorului, în măsura în care ea se poate naşte pe pământul Occidentului, metafizic epui-i3i. dar ea este singura care poate, cel puţin, să ţină de posibilităţile spiritului european occidental, în stadiile lui proxime: ideea unei morfologii a istoriei universale, a universului-istorie, spre deosebire de morfologia naturii, până acum aproape singura temă a filosofiei; ea va cuprinde mereu toate formele şi toate mişcările universului în semnificaţia lor ultimă şi cea mai intimă, însă într-o ordine complet diferită, oferind o vedere de ansamblu a tot ceea ce este cunoscut, şi, mai mult, o imagine a vieţii, nu a devenitului, ci a devenirii. Universul-istorie, abordat în opoziţie cu untversul-natură, în mod intuitiv, ca formă este un aspect nou al fiinţei

umane pe pământ, ale cărei semnificaţii teoretice şi practice imense nu au fost delimitate până astăzi de ştiinţă; aspectul a fost sesizat poate numai în mod obscur, adeseori întrevăzut de la distanţă, niciodată însă studiat cu îndrăzneală în toate consecinţele lui. Pentru om există două moduri posibile de a poseda şi de a interioriza universul înconjurător. Eu fee o distincţie foarte riguroasă, după formă şi după substanţă, între impresia cosmică organică şi impresia cosmică mecanică, între ansamblul formelor şi cel al legilor, între imaginea simbolică şi formula sistematică, între realul efemer şi virtualul etern, între ţelul urmărit de imaginaţia ordonatoare şi disciplinată şi cel propus de experienţa analitică oportună sau, mai bine, pentru a exprima o antiteză ce nu a fost formulată niciodată, între domeniul numărului cronologic şi cel al numărului matematic.l 1. Kant a comis o eroare considerabilă ce nu a fost îndreptată nici până astăzi, făcând o legătură complet schematică, mai întâi între omul exterior şi cel lăuntric şi conceptele prea generale şi, mai ales, non-vanabile ale spaţiului şi timpului; apoi, plecând de aici, într-un mod cu totul greşit, între geometrie şi aritmetică, în locul cărora trebuie aşezată cel puţin antiteza, mult mai profundă, a numărului matematic şi a numărului cronologic. Aritmetica şi geometria sunt amândouă ştiinţe ale calculului spaţial, în general imposibil de separat în zonele lor superioare. Un concept cronologic absolut inteligibil pentru omul naiv şi sentimental rezolvă problema, punând întrebarea când şi nu întrebarea ce sau cât. Nu s-ar pune deci problema, în studiul de feţă, de a admite ca atare evenimentele de ordin politico-spiritual, vizibile la lumina zilei, de a le ordona după "cauzele" şi "efectele" lor şi de a le urmări tendinţa aparent accesibilă inteligentei. Ui studiu al istoriei... la fel de "pragmatic"... nu ar constitui decât o parte ascunsă a ştiinţelor naturii pe care partizanii concepţiei materialiste a istoriei o recunosc fără scrupule; adversarii nu se deosebesc de ei decât prin cunoaşterea insuficientă a celor două metode. Nu se pune problema să ştim ce sunt în sine şi pentru sine fenomenele contigue ale istoriei aparţinând cutărei sau cutărei epoci, ci semnificaţia ţi înţelesul apariţiei lor. Istoricii moderni îşi imaginează că fac prea multe "ilustrând " prin detalii împrumutate din viaţa religioasă şi socială — în tot cazul, din istoria artei — sensul politic al unei epoci. Ei uită însă elementul decisiv, în sensul că istoria concretă este expresia şi semnul sufletului ajuns în stadiul formal. N-am întâlnit măcar un singur istoric care să studieze azi în mod serios înrudirea morfologică ce uneşte lăuntric limbajul formal al tuturor domeniilor culturale; care să aibă, dincolo de tărâmul evenimentelor politice, o cunoaştere aprofundată a ideilor ultime şi intime ale matematicii la greci, la arabi, la indieni, la europenii occidentali; sau care să cunoască sensurile stilului decorativ, ale formelor arhitectonice, metafizice, dramatice şi lirice fundamentale, predilecţia şi orientarea artelor majore; detaliile de tehnică artistică, alegerea materialului şi, cu atât mai mult, semnificaţia lor hotărâtoare în problemele formale ale istoriei. Deci cine ştie că între forma po/w-ului antic şi geometria euclidiană, între perspectiva spaţială a picturii în ulei din Occident şi cucerirea spaţiului prin calea ferată, telefon şi armele de foc, între muzica instrumentală contrapunctică şi sistemul economic al creditelor, este o profundă conexiune formală ? Privite din această perspectivă, chiar faptele politice banale au un caracter simbolic şi evident metafizic; astfel, poate pentru întâia oară, se observă că lucruri precum sistemul administrativ al egiptenilor, regimul monetar în antichitate, geometria analitică, cecul, canalul Suez, tiparul chinezesc armata prusacă şi tehnica şoselelor romane sunt în aceeaşi măsură concepute şi interpretate ca atare. Lucrul acesta ne arată cât de mult ne lipseşte o metodologie a cercetării istorice elucidate din punct de vedere teoretic. Ceea ce numim, de fapt, artă a cercetării istorice, îşi extrage metodele aproape în exclusivitate din domeniul ştiinţei, care a ajuns să-şi stabilească riguros metodele de cercetare, spre ştirea dumneavoastră, cu ajutorul fizicii. Credem că facem cercetare istorică urmărind raporturile obiective de la cauză la efect. Trebuie remarcat faptul că filosofia clasică nu s-a preocupat niciodată de existenţa altor raporturi posibile între fiinţa umană inteligentă şi universul înconjurător. Kant, care a definit în opera lui fundamentală legile formale ale cunoaşterii, fără să-şi fi dat vreodată seama a considerat natura ca unic obiect al activităţii intelectuale A şti înseamnă pentru el a şti matematică. Când el vorbeşte de formele înnăscute ale intuiţiei şi de categoriile intelectului, nu se gândeşte niciodată la caracterul inteligibil al impresiilor istorice, care este complet diferit, iar Schopenhauer nu lasă, dintre categoriile lui Kant, să supravieţuiască decât cauzalitatea şi nu vorbeşte de istorie decât cu dispreţ V Pe lângă necesitatea cauzală, pe care aş numi-o logica spaţiului, trebuie să existe în viaţă şi o necesitate organică a destinului, logica timpului care este o realitate cu o profundă certitudine internă, ce completează întreaga gândire mitologică, religioasă, artistică, fiind esenţa şi sâmburele întregii istorii în opoziţie cu natura, dar inaccesibilă formelor de cunoaştere despre care vorbeşte Critica raţiunii pure, iată că ea nu a apucat deloc pe calea formulărilor teoretice. Filosofia, spunea Galilei în al său Saggiatore, este 1. Trebuie să intuim în ce măsură profunzimea combinării formale şi a puterii de abstractizare, într-o zonă precum a cercetării istorice asupra Renaşterii sau migraţiilor, zăboveşte asupra unor fapte ce, pentru teoria funcţiilor sau pentru legile opticii, sunt de domeniul evidenţei. Faţă de fizician şi de matematician, istoricul lucrează neglijent, imediat ce trece de la adunarea şi clasificarea materialului documentar la interpretarea lui. 16 "scntta 1/1 Imgua matematica" în marea carte a naturii. Dar mereu aşteptăm să vină un filosof şi să ne spună în ce limbă a istoriei este ea scrisă şi cum trebuie citită. Matematica şi principiul cauzalităţii duc la o clasificare naturală, cronologia şi ideea de destin la o clasificare

istorică a faptelor. Fiecare din aceste două categorii cuprinde pentru sine universul întreg. Diferă numai ochiul unde şi prin care se reflectă acest univers. Natura este forma prin care omul unei culturi superioare dă impresiilor imediate ale simţurilor unitate şi semnificaţie. Istoria este forma în care facultăţile noastre imaginative caută să înţeleagă fiinţa vie în univers raportată la propria noastră viată şi să-i confere astfel celei din urmă o realitate mai profundă. Problema primordială a întregii existenţe umane este de a şti dacă omul este capabil să opereze reprezentări şi care sunt cele ce domină conştiinţa vie. Sunt prezentate aici doua moduri posibile de reprezentare a universului pentru om. Ceea ce trebuie spus este că aceste posibilităţi nu sunt în mod necesar realităţi. Prin urmare, dacă în cele ce urmează vrem să determinăm sensul oricărei istorii, va trebui mai întâi rezolvată o chestiune ce nu a fost pusă niciodată până azi: Pentru cine există istorie ? Chestiune în aparenţă paradoxală ! Desigur, există o istorie pentru fiecare din noi, pentru fiecare om, în măsura în care el este cu toată fiinţa lui, cu fiinţa lui conştientă, participant la istorie. Este însă o mare diferenţă: după cum un om trăieşte cu impresia constantă că viaţa lui este un element într-un curent vital superior ce se întinde prin secole şi milenii, sau după cum el concepe viaţa ca un lucru rotund şi desăvârşit în sine. Pentru ultima categorie de fiinţe conştiente nu există sigur nici o istorie universală, nici un unrvers-istorie. Dacă însă conştiinţa proprie unei întregi naţiuni se bazează pe 17 acest spirit aistoric, cum trebuie să reflecte ea realitatea, universul, viaţa ? Dacă ne gândim la conştiinţa personală a grecilor ce transformau once experienţă trăită, propriul trecut ca şt trecutul în general, dăndu-i imediat un conţinut atemporal, imuabil, in forme mitice ale realităţii prezentate de fiecare dată astfel încât istona unui Alexandru cel Mare se confunda, dinainte de moartea lui, in sentimentul anticilor, cu legenda lui Dionysos, şi că Cezar nu resimţea nici cea mai mică reţinere ca descendent al lui Y emis. vom fi constrânşi să gândim că pentru noi, europeni occidentali, înzestraţi cu sentimentul puternic al distanţelor tem-puiale, punând în afara îndoielii calendarul zilnic şi anual dinainte şi de după naşterea lui Cnstos, este aproape imposibil să retrăim astfel de stări sufleteşti; însă, în faţa problemelor istoriei nu avem dreptul de a trece acest fapt pur şi simplu sub tăcere. Memoriile şi autobiografiile au pentru individ aceeaşi însemnătate ca şi pentru spiritul unor culturi întregi, pentru cercetarea istorică în concepţia ei cea mai cuprinzătoare ce îmbrăţişează concomitent toate genurile de analiză psihologică şi comparatistă a popoarelor, a epocilor şi a moravurilor străine. Cultura antică nu avea însă memorie, nu avea un organ al istoriei în sens restrâns. "Memoria" anticilor — este adevărat, aici atribuim, fără altceva în plus, unui suflet străin un concept derivat din propna noastră imagine psihică — este complet diferită, pentru că ea ignoră trecutul şi viitorul ca perspective ordonatoare ale fiinţei conştiente şi pentru că "prezentul pur" atât de admirat de Goethe în toate aspectele vieţii din antichitate, mai ales în plastică, acoperă această lacună cu o energie complet necunoscută nouă. Prezentul pur, având ca simbol foarte important coloana dorică, reprezintă efectiv o negare a sensului timpului. Pentru Herodot şi Sofocle, ca şi pentru Temistocle şi pentru un consul roman, trecutul se volatilizează numaidecât luând forma unei calme impresii atemporale cu structură polară, non-perio-dică — pentru că acesta este sensul ultim al mitologiei savante — în timp ce pentru sentimentul cosmic şi pentru ochiul nostru 18 interior, acest trecut este un organism secular sau milenar cu periodizări foarte nete şi îndreptat către un scop definit, însă, antică sau occidentală, viaţa primeşte pe acest fundal, culoarea specifică. Cosmosul grecilor era imaginea unui univers care nu devine, a care este. Ca urmare, grecul însuşi era un om care nu devenea niciodată, dar întotdeauna era. De aceea, chiar cunoscând foarte bine cronologia strictă, calculul calendaristic şi deci sentimentul puternic al eternităţii, relevate în cultura Babilonului şi mai ales a Egiptului prin observaţia astronomică la scară cosmică şi prin măsura exactă a enormelor spaţii de timp, omul antic nu le-a putut asimila lăuntric. Menţiunile ocazionale ale filosofilor nu au fost nicicând decât nişte murmure abia auzite şi nu nişte experienţe trăite. Cât despre descoperirile câtorva spirite de elită, mai ales Hiparh şi Aristarc, în oraşele greceşti din Asia, ele nu au fost acceptate în direcţia dată de stoici, nici de mişcarea aristotelică, negăsindu-se decât o mână de partizani printre specialiştii ştiinţei celei mai înguste. Nici Platon, nici Anstotel nu au dispus de un observator astronomic. In ultimi am ai lui Penele, atenienii au luat o hotărâre drastică pnn pedepsirea cu eisangelia a celor ce răspândeau teorii astronomice. Era un act cu o simbolistică foarte ascunsă, prin care anticul îşi exprima de fapt voinţa de a izgoni din conştiinţa persoanei departele sub orice formă. în ceea ce priveşte ştiinţa istorică a antichităţii este suficient să aruncăm o privire asupra lui Tucidide. Măiestria acestuia constă în facultatea specifică anticilor de a trăi evenimentele prezentului în sine, la care trebuie să adăugăm simţul admirabil, de om de stat cu simţul realităţii; el fost de asemenea un înnăscut general şi demnitar. Această experienţă practică, ce se confundă din nefericire cu simţul de istoric, îl face să apară ca îndreptăţit — el, un simplu om de ştiinţă în domeniul istoriei — a fi un model de neegalat. Ceea ce însă rămâne inaccesibil este perspectiva asupra istoriei secolelor trecute ce reprezintă pentru noi, dincolo de evidenţe, o parte integrantă a conceptului de istorie. Toate capodoperele istoricilor antici se limitează la redarea situaţiei politice din timpul autorilor, în opoziţie extrem de tranşantă cu capodoperele istoriei contemporane care, toate fără excepţie, au ca obiect trecutul îndepărtat. Tucidide eşuase deja în tratarea războiului persan, fără a mai vorbi de o istorie generală a Greciei sau chiar a Egiptului. La d, ca şi la Polybiu şi Tacit, şi ei politicieni cu spirit practic, siguranţa privirii se sprijină pe neant, imediat ce, în trecut, ei se izbesc, adeseori la o distanţă de doar câteva

decenii, de forţe active ce le rămân necunoscute sub formă de experienţă practică individuală. Pentru Polybiu, primul război punic era de neînţeles; Tacit nu-1 mai înţelegea deja pe Cezar. Judecat din perspectiva noastră, simţul total aistoric al lui Tucidide ni se relevă de la prima pagină prin afirmaţia nemaiauzită că, înainte de vremea lui, în univers nu s-a petrecut nici un eveniment important o v ueyctXa yevEoQai1. 1. De altminteri, încercările tardive ale grecilor de a contura, după exemplul Egiptului, ceva care să aducă a calendar sau a cronologie, sunt de o mare naivitate. Olimpiadele nu constituie deloc o epoca precum cea creştină, de pildă. Pe deasupra, ele sunt un pur expedient literar tardiv, ară rădăcini adânci în popor. Acesta nu resimţea în nici un fel nevoia unei cronologii care să fixeze evenimentele din timpul părinţilor şi al bunicilor, în ciuda interesului ce-1 manifestau unii savanţi pentru problema calendarului. Nu e vorba să cunoaştem dacă un calendar este bun sau rău, ci dacă el este uzual, dacă viaţa unei colectivităţi este reglată de el. Ori lista olimpiadelor dinainte de anul 500 î.Ch. este o descoperire, ca şi a arhonţilor atenieni şi a consulilor romani, care îi este anterioară. Nu cunoaştem nici măcar o singură dată autentică a colonizărilor greceşti (Ed. Meyer: Gesch. der Altert., 11, 442, Belloch: Griech. Gesch., I, 2, 219). "/« general," spune Belloch, I, l, 125, "nimeni nu s-a gândit înainte de secolul V în Grecia să scrie vreo informaţie despre documentele istorice". Suntem în posesia unui tratat în manuscris încheiat între Hereu şi Elis care este valabil pentru "o sută de ani începând cu acest an". Din ce an începe tratatul, nimeni nu ştie să spună. Deci, peste alţi câţiva se va pierde cunoştinţa precisă a duratei contractului, ceea ce 20 Rezultă că istoria antichităţii până la războaiele persane, dar şi eşafodajul tradiţional al perioadei mult mai târzii, sunt produsul unei gândiri fundamental mitice. Istoria formării Spartei — Lycurg, a cărui biografie o cunoaştem în amănunt, nu era desigur decât o biată divinitate silvană din Taiget — este un poem al epocii elenistice, iar descoperirea istoriei romane anterioare lui Hanibal nu se încheiase încă în vremea lui Cezar. Surghiunirea Tarquinilor de Bnitus este o copie a unui contemporan, cenzorul Appius Claudius (310). Atunci au fost inventate numele regilor Romei după numele unor familii plebee înstărite (K J Neumann) Fără a vorbi că în fapt "Constituţia serviană", celebra lege agrară din 367, nu mai exista în vremea lui Hanibal (B. Niese) Când Epaminonda a redat meseno-arcadienilor libertatea politică, aceştia au purces de îndată la descoperirea unei istorii primitive proprii. Extraordinarul nu constă în faptul că evenimente asemănătoare au avut loc, ci că nu a existat nici un alt gen de istorie. Nu se poate evidenţia mai bine diferenţa dintre simţul istoric al anticilor şi simţul istoric al occidentalilor decât spunând că istoria romană dinainte de anul 250, aşa cum se cunoştea în timpul lui Cezar, era o falsificare şi că puţinul ştiut de noi era în totalitate necunoscut romanilor din perioada următoare. O caevident nimeni nu prevăzuse. Probabil că oamenii acelui prezent 1-au uitat repede. Este o trăsătură a caracterului fantastic de naiv al concepţiilor anticilor faţă de istorie, în care ordonarea cronologică a unor fapte tot atât de celebre ca "Războiul Troiei", corespunzând totuşi, destul de bine, ca importanţă cu cruciadele occidentale, ar fi o contrazicere flagrantă a respectivei concepţii. La fel stau treburile şi cu geografia antică, ea fiind foarte departe faţă de cea din Egipt sau din Babilon. Ed. Meyer (Gesch. d. Altert., III, 102) arată că o cunoaştere a fizionomiei Africii prin Herodot (după izvoare persane) a ajuns până la Aristotel Aceeaşi observaţie se potriveşte romanilor, moştenitori ai cartaginezilor, care au relatat primii cunoştinţele străinilor, uitându-le apoi chiar şi ei. 21 racteristică a cuvântului istorie în sens antic era influenţa foarte puternică exercitată de literatura romanescă alexandrină cu temă istorică propnu-asă, politică şi religioasă. Nimeni nu se gândea la o discriminare de principiu între materialul documentar şi datarea lui Când, la sfârşitul Republucii, Varro a vrut să întărească religia romană care dispărea repede din conştiinţa populară, el a împărţit divinităţile al căror cult era întreţinut minuţios de stat in di cerţi şi di incerţi — acelea despre care se mai ştia câte ceva şi acelea cărora le mai dăinuia doar numele în ciuda cultului public într-adevăr, religia societăţii romane a vremii — aşa cum este ea admirată tară reţineri, graţie credibilităţii poeţilor latini, nu numai de Goethe, dar şi de Nietzsche — era în mare parte un produs al literaturii elenistice, aproape fără legătură cu vechiul cult pe care nimeni nu-l mai înţelegea Mommsen a formulat limpede punctul de vedere al occi-Icntalului. numindu-i pe istoricii romani — şi el se gândea îndeosebi la Tacit — oameni "care spun ceea ce trebuie trecut sub tăcere şi care trec sub tăcere ceea ce e nevoie să spună". Cultura indică a cărei idee (brahmană) este cea mai categorică expresie cu putinţă a sufletului complet aistoric nu a avut niciodată, in vreun sens oarecare, un sentument cât de neînsemnat al lui "cd/wf'9 Nu mai există nici o astronomie pur indiana mo un calendar indian, dea nici o istorie a Indiei, ca să se înţeleagă din aceasta teza spirituală a unei evoluţii conştiente. Din cursul vizibil al acestei culturi a cărei parte organică se încrustase deja la apariţia budismului, cunoaştem mult mai puţin decât din istoria antică, desigur bogată în evenimente mari, din secolul XII până în secolul VID. Amândouă au încremenit pur şi simplu în forma unui vis mitic. Nu este vorba decât de un întreg mileniu după Buddha, către 500 î.Ch., când s-a născut în Ceylon "Mahayansa", ceva ce aminteşte pe departe de ştiinţa istoriei. Conştiinţa cosmică a omului indic era atât de departe de sensul istoriei că el nu ştia nici măcar că un autor poate data apariţia cărţii la care scrie. In locul unui şir viu de texte cu per22 tonalitate definită a apărut încetul cu încetul o masă de texte obscure — fiecare scria ceea ce voia — fără ca vreodată noţiunea de proprietate literară auctorială, de dezvoltare a unei gândiri de epocă, spirituală, să deţină cei

mai puţin semnificativ rol Sub acelaşi chip anonim — care aparţine în întregime istoriei indice — regăsim şi filosofia indică. Comparaţi-o cu istona filosofici occidentale a cărei fizionomie este iluminată tranşant de autori şi de cărţi ! Omul indic uita tot, egipteanul nu putea uita nimic O artă indiană a portretului — biografie in nuce nu a existat niciodată; plastica egipteană nu a cunoscut însă nici o altă temă Sufletul egiptean, eminent înzestrat pentru istorie şi aspirând către infinit cu o pasiune în întregime cosmică, simţea în trecut ca şi în viitor un întreg univers al lui, iar prezentul i ticni ic cu conştiinţa vie, îi apărea pur şi simplu ca o limită îngustă între două depărtări imense. Cultura egipteană este o concretizare a neliniştii, pandant psihic al depărtării — nu numai a neliniştii pentru viitor, exprimată în alegerea granitului şi a bazaltului ca materiale1 de construcţie, în inscripţii incizate în piatră, in sistemul administrativ şi în reţeaua de canale2 făcută cu ordine şi 1. La polul opus, grecii nu oferă un simbol de primă mărime şi total original în istoria artei, ei care, aşezaţi pe obârşiile miceniene, într-o {ară extrem de bogată în piatră pentru construcţie, au abandonat totuşi acest material pentru a se întoarce la folosirea lemnului, ceea ce explică lipsa vestigiilor arhitectonice între 1200 şi 600. Coloana egipteană a fost de la început din piatră, coloana dorică era însă din lemn. Sufletul antic grec îşi exprima prin aceasta profunda ostilitate faţă de durată. 2. S-a executat oare vreodată în oraşul elen o singură operă de anvergură care să releve grija pentru generaţiile viitoare ? Reţelele de drumuri şi de canale descoperite ca aparţinând epocii miceniene, adică preantice, au căzut în uitare de îndată ce s-au născut popoarele antice, ori la începutul perioadei homerice. Pentru a înţelege ciudăţenia 23 minuţie, dar şi a grijii, necesarmente conexă, pentru trecut. Mumia egipteană este un simbol suprem. Corpul mortului era eternizat, tot aşa cum se dădea personalităţii lui, "Ka"-ul mortului, o durată eternă prin intermediul statuetelor — portrete adesea executate în serie şi socotite o legătură cu mortul, în sens foarte elevat, prin asemănarea cu. acesta. Există un raport tainic între atitudinea faţă de trecut şi concepţia despre moarte exprimată m forma de înmormântare Egipteanul neagă caducitatea, omul antic o afirmă prin limbajul formal al culturii. Egiptenii conservau chiar mumia propriei istorii: datele şi cifrele cronologice, în vreme ce din istoria Greciei dinainte de Solon nu ne-a rămas nimic, nici date, nici nume, nici evenimente concrete, — ceea ce conferă o pondere exagerată puţinelor fragmente cunoscute azi, — din contră, noi cunoaştem, din mileniul al treilea şi mai dinainte, numele şi chiar numărul anilor de domnie a numeroşi faraoni egipteni despre care Imperiul Nou trebuie să fi avut cunoştinţe complete. Un simbol înfricoşător al voinţei pentru durată se citeşte şi astăzi în fizionomia, perfect recognoscibilă, a marilor faraoni ce populează muzeele occidentale. Pe vârful de granit, şlefuit şi lucitor, al a lui Amenemhet EQ, se mai citesc şi astăzi cuvintele: "Amenemhet că scrierea literală n-a fost adoptată decât după anul 900, de altfel într-o măsură nesemnificativă, fără îndoială numai pentru nevoile economice foarte urgente, ceea ce probează cu certitudine absenţa inscripţiilor, trebuie să ne amintim că Egiptul, Babilonul, Mexicul, China, şi-au constituit alfabete din epoca preistorică; chiar germanii au creat un alfabet runic, dovedind apoi veneraţie pentru semnele grafice prin inventarea continuă a unor caractere decorative; antichitatea timpurie ignoră în întregime numeroasele alfabete uzuale în sud şi est. Există monumente epigrafice numeroase provenind din Asia Mică din perioada hitită şi din Creta, dar nu ni s-a transmis nici măcar unu singur din timpurile homerice. 24 contemplă frumuseţea soarelui", iar pe altă latură a piramidei: "Sus este sufletul lui Amenemhet, mai sus decât vârful Orionului şi este în legătură cu lumea subpământeană". Nu-i aşa că o dominare a caducităţii, a prezentului pur, nu mai poate fi pusă In faţa grecului antic ? Comparativ cu întregul mănunchi viguros de simboluri vii ale egiptenilor şi legat de uitarea pe care cultura antică o împrăştie asupra tuturor capitolelor din trecutul ei înăuntru şi înafară, apare la marginea ei, incinerarea morţilor. In epoca miceniană, practicarea oficială a acestui ritual funerar, independent de toate celelalte din acelaşi timp, practicate de toate popoarele primitive ale epocii paleolitice, era complet necunoscută. Mormintele regilor pledează chiar pentru importanţa dată înhumării. Dar, în epoca lui Homer, ca şi în cea vedică, se trece brusc, din motive exclusiv psihice, de la înmormântare la incinerare, ce se îndeplinea, aşa cum se arată în Ihada, cu patosul plenar al unui act simbolic, cel al distrugerii şi al negării oricărei durate istorice. începând din acel moment, instabilitatea evoluţiei psihice a indivizilor ia sfârşit. Teatrul antic nu mai legitimează motive pur istorice pentru că el nu îngăduie temele dezvoltării interne. Se cunoaşte cu ce curaj instinctul grecului sa ridicat contra portretului în artele plastice. Până în epoca imperială, arta antichităţii nu cunoscuse decât un subiect, care îi era firesc: mitul1. 1. De la Homer la tragediile lui Seneca, într-un mileniu, fragmentele mitologice despre Thyeste, Clytemnestra, Heracles nu încetează să apară fără nici o modificare, în ciuda cantităţii lor reduse. Din contră, în literatura Occidentului, omul faustic apare mai întâi în Parsifal şi Tristan, apoi, transformat în sensul epocii, în Hamlet, Don Quijotte şi 25 Chiar şi portretele idealizate din plastica elenistică sunt mitologice, ca şi biografiile tipice ale lui Ptutarh. Niciodată un grec de valoare n-a scris memorii care să fixeze din perspectiva spiritului o epocă trăită. Socrate însuşi n-a spus

nimic semnificativ în acest sens despre viaţa sa lăuntrică. Ne întrebăm dacă un instinct ipotetic, admis totuşi ca firesc, în geneza unui Parsifal, Hamlet sau Werther, putea să existe cândva într-un suflet antic. Vom căuta zadarnic la Platon conştiinţa unei evoluţii personale a doctrinei. Diversele lui scrieri reprezintă pur şi simplu redactarea unor puncte de vedere foarte diferite adoptate în momente diferite. Legătura lor genetică nu a constituit obiectul reflecţiei lui. Dimpotrivă, chiar la începuturile istoriei spirituale a Occidentului se situează un fragment de autoanaliză foarte intimă: Vita Nuova a lui Dante. De aici rezultă, în acelaşi timp, că la Goethe care nu uita nimic şi ale cărui opere erau, după cum spunea chiar el, doar fragmente ale unei singure confesiuni, existau atât de puţine elemente antice, adică de prezent pur. După distrugerea Atenei de către perşi, au fost aruncate la gunoi toate operele de artă anterioare; de acolo le adunăm noi astăzi, şi niciodată n-a fost văzut vreun elen preocupat să facă cunoscute drept realităţi istorice ruinele de la Mycene şi Phaistos. Homer era citit fără ca vreun ins să se gândească să sape pe colina Troici, precum Schliemann. Era căutat mitul şi nu istoria. Câteva opere ale lui Eschil şi, în parte, filosofii pre-socratici, dispăruseră în perioada elenistică. Din contră, Petrarca colecţiona deja antichităţii, monede, manuscrise, cu o profundă pietate şi devoţiune, pentru ca ele să rămână o proprietate exclusivă a Don Juan; în fine, într-o ultimă transformare, de asemenea conformă cu timpul, în Faust, Werther şi, în cele din urmă, ca erou al romanului citadin modern, dar întotdeauna în atmosfera şi sub pecetea unui secol anume. 26 culturii noastre. El colecţiona ca un om ce simţea istoria, care arunca o privire înapoi peste universurile abrupte, care aspira departe — el întreprindea primul o ascensiune pe un pisc alpin — care, în fond a rămas un străin pentru vremea sa. Şi mai pasionat poate, dar de nuanţă diferită, este gustul de colecţionar al chinezului. Toţi chinezii care călătoresc caută să meargă pe "vechile urme" (Ku4si) şi numai un profund sentiment al istoriei poate exprima conceptul fundamental şi indestructibil al naturii chineze, conceptul Tao Dimpotrivă, epoca elenistică nu colecţiona şi nu manifesta curiozitate decât pentru o atmosferă mitologică, precum în descrierile lui Pausanias, unde "când" şi "de ce" în sens strict istoric nu sunt luate niciodată în considerare; toate acestea în timp ce peisajul egiptean se transformase, încă din timpul marelui faraon Tutmos, într-un vast şi unic muzeu de o riguroasă tradiţie. Dintre occidentali, germanii sunt cei care au inventat orologiile mecanice, înspăimântătoare simboluri ale timpului ce se scurge, ale căror bătăi sonore, răsunând zi şi noapte din nenumărate turnuri pe deasupra Europei Occidentale, sunt, poate, expresia cea mai măreaţă de care va fi vreodată capabil un sentiment al istoriei universale1. Nu găsim nimic asemănător în peisajul şi în oraşele atemporale ale antichităţii. Până la Penele, ziua nu se măsura decât după lungimea umbrei şi numai de la Aristotel capa babiloniană a luat sensul de "oră". Anterior, nu existau, în general, diviziuni exacte ale zilei, în Babilon şi în 1. Abatele Gebert, cunoscut ca papă sub numele de Silvestru al Il-lea, prieten al împăratului Othon al IH-lea, a inventat în anul 1000, deci la începutul epocii stilului roman şi al Cruciadelor — primele simptome ale unui spirit nou — pendula cu rotiţe şi sonerie. Tot în Germania au fost inventate către 1200 primele orologii bisericeşti şi un pic mai târziu ceasurile de buzunar. De remarcat este raportul semnificativ între măsurarea timpului şi edificarea cultului religios. 27 Egipt, clepsidrele şi cadranele solare fuseseră descoperite într-o epocă foarte veche; la Atena, însă, Platon a fost primul care a introdus o formă de clepsidră ce putea cu adevărat să îndeplinească funcţia de orologiu, iar mai târziu au fost adoptate cadranele solare, pur şi simplu ca instrumente cotidiene neînsemnate, fără ca ele să aducă vreo cât de mică schimbare în sentimentul de viaţă al anticului. Mai trebuie aici menţionată diferenţa corespunzătoare, foarte profundă şi niciodată suficient pusă în relief, între matematica antichităţii şi matematica Occidentului, în antichitate, gândirea numerică a conceput lucrurile aşa cum sunt, ca imensitate, atemporale, existente exclusiv în prezent. De aici geometria lui Euclid, statica, aritmetica şi constituirea definitivă a unui sistem spiritual prin teoria secţiunilor conice. Dimpotrivă, noi concepem lucrurile aşa cum ele devin şi se comportă, ca funcţii. De aici dinamica, geometria analitică şi calculul diferenţial1. Teoria modernă a funcţiilor este organizarea grandioasă a acestui conglomerat de idei. Este un fapt bizar, dar foarte întemeiat sufleteşte, că spiritul grec — static, opus dinamicii — n-a cunoscut nevoia, dar nici nu a simţit lipsa ceasornicului şi că el s-a abţinut de la orice fel de măsurare a timpului, pe câtă vreme noi îl măsurăm în miimi de secundă. Entelehia lui Aristotel este singurul concept atemporal, aistoric, care este valabil în gândire. De atunci sarcina noastră este complet prefigurată. Noi, oameni de cultură ai Occidentului european, înzestraţi cu simţul istoriei, suntem excepţia, iar nu regula. Istoria universală este imaginea noastră despre univers, nu aceea a "umanităţii". Pentru indian şi pentru omul antichităţii greco-latine, imaginea unui uni1. Este de remarcat faptul că Newton dă acestui calcul denumirea de fluxionar, din cauza câtorva idei metafizice despre natura timpului, în matematica greacă nu există vreo menţiune despre timp. 28 vers în devenire nu există, iar dacă civilizaţia Occidentului se va stinge, poate că nu va mai exista niciodată o cultură şi, ca atare, un tip uman pentru care "istoria universală" să constituie o formă atât de puternică a fiinţei vii. De fapt, ce este istoria universală ? O idee organizată despre trecut, fără îndoială un postulat intern, expresie a unui sentiment al formei. Dar un sentiment, oricât de definit ar fi el, nu este încă o formă reală, chiar dacă este sigur că trăim istoria universală, că noi credem pe deplin că o dominăm ca formă. La fel de sigur este faptul că, fiind

totodată conştienţi că nu suntem competenţi s-o judecăm, chiar şi astăzi, ea se constituie în anumite forme şi nu întro formă, este o contra-imagine a vieţii noastre lăuntrice. Cu siguranţă însă, toţi cei care vor fi întrebaţi vor spune că sunt convinşi că disting limpede, dintr-o privire, forma internă a istoriei. Această iluzie se sprijină pe faptul că nimeni nu a reflectat cu seriozitate că se poate îndoi de ştiinţa lui, pentru că nu prevede mulţimea îndoielilor ce se pot ivi în această zonă. De fapt, imaginea istoriei universale este o proprietate spirituală fără examen critic pe care chiar istoricii de profesie şi-o transmit din generaţie în generaţie fără a o privi vreodată cu puţin scepticism, aşa cum, de la Galilei încoace, se analizează şi se aprofundează imaginea naturii cu care ne naştem. Antichitate-Ev mediu-epocă modernă, iată schema de o incredibilă sărăcie care exercită asupra gândirii istorice o putere absolută, iată nonsensul ce ne-a împiedicat mereu să sesizăm cu exactitate, în raporturile cu istoria integrală a umanităţii avansate, poziţia reală, importanţa, forma şi mai ales durata acestei mici lumi fărâmiţate care, de la Imperiul Romano-German în29 coace se dezvoltă pe pământul Europei occidentale. Abia dacă culturile viitorului vor putea acredita ideea că un plan atât de simplist, devenit după fiecare secol imposibil prin cursul rectili-rau şi proporţiile absurde care-i interzic orice integrare firească a domeniilor recent cucerite de cunoaşterea istorică, se va menţine fără a se clătina serios. Protestele pe care unii istorici obişnuiesc să le formuleze, de multă vreme, contra acestei scheme nu sunt luate în seamă. Ele au reuşit să estompeze, fără a-l înlocui, acest unic plan care există, în zadar s-a vorbit de un ev mediu grec şi de o antichitate germanică pentru că nu aşa se poate ajunge la o imagine clară şi justificată din interior, în care China şi Mexicul, regatele Axum şi al Sasanizilor îşi vor găsi un loc organic. La fel, transferând momentul iniţial al epocii modeme de la Cruciade la Renaştere şi de aici la începutul secolului XIX, dovedim doar că schema rămâne intangibilă. Schema respectivă rarefiază substanţa istoriei şi, ceea ce este mai rău, îi îngustează şi cadrul. Aici peisajul Europei occidentale1 constituie polul nemişcat — matematic vorbind: un 1. Şi aici istoricul este dominat de prejudecata fatală a geografiei — ca să nu spunem că de forţa de sugestie a hărţii — care admite un continent european, ceea ce-1 face să creadă că şi el trebuie să traseze o frontieră ideală între Europa şi Asia. Cuvântul Europa ar trebui şters din istorie. Nu există un tip istoric "european". E o nesăbuinţă să vorbeşti de o "antichitate europeană" la eleni (Homer, Heraclit, Pitagora nu erau oare asiatici ? ) şi de "misiunea" lor de a apropia culturile asiatice şi europene. Aceste cuvinte, ce provin dintr-o interpretare a hărţii, nu corespund nici unei realităţi. Termenul de Europa, cu tot complexul de idei pe care-1 sugerează, a creat singur în conştiinţa noastră istorică o unitate ce nu e cu nimic justificată, între Rusia şi Occident. Aici, într-o cultură de cititori, formată din cărţi, o pură abstracţie a condus la consecinţe reale foarte mari. Prin persoa30 punct unic pe o suprafaţă circulară — şi numai din cauză că noi înşine, autorii acestei imagini a istoriei, locuim chiar în interiorul ei. In jurul acestui pol se rotesc milenii de istorie grandioasă şi de cultură imensă, rămase departe în urmă şi puţin cunoscute. Un sistem planetar ce constituie o originală invenţie, într-adevăr ! Se alege un peisaj unic şi se decretează că d este centrul unui sistem istoric. Aici se află astrul central. De aici radiază adevărata lumină ce scaldă toate evenimentele istorice. De aici, ca dintr-un punct de perspectivă, se pot'evalua semnificaţiile, în realitate însă aici vorbeşte orgoliul, un orgoliu al europeanului occidental, în calea căruia nu poate sta nici un fel de scepticism şi care desfăşoară, în spiritul lui, fantoma "istoriei universale". Lui îi datorăm enorma iluzie optică, ajunsă demult în domeniul obişnuitului, care ne face să credem că departe; în China şi în Egipt, istoria mai multor milenii se condensează în câteva episoade, în timp ce, prin apropierea noastră, în această regiune, de la Luther şi mai ales de la Napoleon, deceniile se gonflează ca fantomele. Ştim că este o pură aparenţă faptul că un nor se deplasează, parcă mai repede, văzut de aproape decât de departe sau că un tren abia se târăşte străbătând un peisaj aflat la depărtare de noi. Credem însă că ritmul vechii istorii indiene, babiloniene sau egiptene a fost realmente mai lent decât trecutul nostru foarte na lui Petru cel Mare a fost falsificată timp de secole tendinţa istorică a unor mase populare primitive în ciuda instinctului care delimitează foarte just, cu o ostilitate lăuntrică încarnată în Tolstoi, Arkasov şi Dostoievski, frontierele "Europei" de cele ale "mamei Rusia". Orientul şi Occidentul sunt concepute ca pură substanţă istorică. "Europa" sună a gol. Toate marile creaţii ale antichităţii s-au născut din negarea oricărei frontiere continentale între Roma şi Cipru, Bizanţ şi Alexandria. Tot ceea ce se numeşte cultură europeană s-a născut între Vistula, Adriatica şi Guadalquivir. Chiar dacă presupunem că Grecia lui Penele "a fost situată în Europa", astăzi ea nu mai este aici. 31 apropiat. Noi găsim istoria acestor popoare mai săracă substanţial, mai firavă ca formă, mai dezlânată, pentru că nu ne-am deprins să ţinem seama de distanţă — interioară şi exterioară. Că existenţa Atenei, Florenţei şi Parisului are importanţă mai mare decât Lo-yang sau Pataliputra în cultura occidentală este uşor de înţeles. Nimeni nu este îndreptăţit să alcătuiască însă o schemă a istoriei universale pe aceste judecăţi de valoare. Ar trebui atunci să admitem ca istoricii chinezi să schiţeze un plan al istoriei universale în care Cruciadele şi Renaşterea, Cezar şi Frederic cel Mare să fie trecuţi sub tăcere ca nişte evenimente şi personalităţi fără răsunet. Vorbind din punct de vedere morfologic, de ce secolul al XVTH-lea ar avea mai multă pondere decât unele din celelalte şaizeci care 1-au precedat? Nu este ridicol să spunem "epoca modernă", limitată Ia

câteva secole şi localizată de altminteri aproape exclusiv în Europa occidentală, faţă de o antichitate ce cuprinde atâtea milenii, căreia i se adaugă ca un simplu apendice, fără nici o altă clasificare, întreaga masă a culturilor preelenice ? N-a fost chiar suspendată, ca preludiu al antichităţii, pentru a salva o schemă depăşită, toată istoria Egiptului şi a Babilonului, ce formează fiecare în sine un organism întreg, capabil să contrabalanseze aşa numita "istorie universală" de la Carol cel Mare la războiul mondial şi mai încoace ? Ori, chiar şi faptul că aruncăm într-o notă de subsol, cu o scuză stânjenită, imensitatea complexă a culturii indice şi chineze şi ignorăm în general marile culturi americane sub pretextul lipsei de "coeziune" — nu se justifică. Numesc această schemă, familiară europeanului din Occident, care face marile culturi să se mişte în jurul nostru ca în jurul unui centru al tuturor evenimentelor istorice, sistemul pto-lemeic al istoriei, şi consider ca o descoperire coperniciană în domeniul istoriei introducerea în cartea de faţă a unei doctrine destinate să înlocuiască pe aceea a lui Copemic şi care nu oferă, cu nici un chip, antichităţii şi Occidentului, un loc privilegiat pe lângă India, Babilon, China, Egipt, cultura arabă şi mexicană, — universuri particulare ale devenirii care cântăresc cd puţin la fel în balanţa istoriei şi care prevalează adesea prin măreţia viziunii sufleteşti, prin vigoarea dezvoltării, asupra culturilor antice. Schema antichitate-Ev mediu-epoca modernă îşi are originea primă în sentimentul magic al universului; mai întâi acesta a apărut în religia persană şi a evreilor, din timpurile lui Cyrus, când, în cartea lui Daniel, el a pnmit o formă apocaliptică şi a fost transformat în istorie universală în religiile postcreştine din Onent, mai ales în sistemele gnostice1. între liniile foarte strânse ce constituie fundamental spiritual, această concepţie importantă era perfect îndreptăţită la existenţă Nu se putea pune aici problema istoriei indiene, nici egiptene Termenul de istorie universală desemnează în gura cercetătorului un act unic, extrem de dramatic, al cărui decor este peisajul cuprins între Elada şi Persia El exprimă sentimentul cosmic de un dualism riguros al orientalului, dar nu în polaritatea sa, precum în metafizica contemporană, pnn antiteza dintre suflet şi spirit, dintre bine şi rău, a în periodicitatea sa2, ca o catastrofă iminentă învârtindu-se între două epoci cuprinse între crearea şi sfârşitul universului, făcând abstracţie de toate elementele nefixate, pe de o parte de literatura antică, pe de altă parte de Biblie, de Cartea Sfântă cum mai este ea cunoscută, în această imagine a universului, "antichitate" şi "epocă modernă" apar ca 1. Windelband: Geschichte der Philosophie, 1900, p.275 şi urm.. 2. în Noul Testament, apostolul Pavel reprezintă îndeosebi concepţia polară, iar Apocalipsa mai ales concepţia periodică despre univers. 33 o sinteză curentă între păgân şi evreu sau creştin, între omul antic şi oriental, între statuie şi dogmă, între natură şi spirit sub formă temporală, deci ca o dramă a nimicirii unora prin celelalte. Tranziţia istorică poartă amprenta religioasă a unei învieri. Imagine limitată, fără îndoială, şi întemeiată pe idei în întregime provinciale, dar logică şi perfectă în sine, rămânând legată total de acest peisaj, de această colectivitate umană şi cu neputinţă de dezvoltat în mod natural. Adăugarea celei de a treia epoci — "epoca modernă" a noastră — a introdus, în această imagine, pe pământul Occidentului, o tendinţă motrice. Imaginea orientală era staţionară, o antiteză finită ce persevera în echilibrul ei, cu o unică acţiune divină drept centru. Admisă şi îmbrăţişată de o nouă categorie de oameni total diferită, aceasta ia pe neaşteptate, fără a atrage atenţia asupra unei atare schimbări, forma unei linii, pornind de la Homer sau de la Adam; posibilităţile au crescut de la apariţia iudeo-europenilor, a omului paleolitic şi a omului maimuţă pentru a urca sau a coborî, prin Ierusalim, Roma, Florenţa sau Paris, după voia istoricului, a gânditorului sau a artistului care interpretează imaginea trinitară cu o libertate neînfrânată. Conceptelor complementare de păgânism şi creştinism le-a fost în acest fel adăugat conceptul definitiv de "epocă modernă", care, pnn definiţie conţine metoda şi care, trasă de păr de la Cruciade, nu pare să mai admită o nouă extensie1. Se crede că fără ca să îndrăznească cineva să o spună, ceva a început dinainte de antichitate şi de Evul mediu: un al treilea tărâm ce ascundea un paradis, un summum, un ţel ultim, a cărui cunoaştere exclusivă şi-o arogă fiecare, de la scolastică până la socialiştii de astăzi. Cunoaşterea esoterică este la fel de comodă ca şi la fel 1. Ea este recunoscută în expresia disperată şi ridicolă de "epocă contemporană". 34 de măgulitoare pentru autorii ei. Foarte simplu s-a identificat sensul universului cu spiritul Occidentului aşa cum se reflectă d în mintea unui occidental. După aceea, câţiva mari gânditori au extras virtuţi metafizice dintr-o sărăcie a spiritului, ridicând în slăvi o schemă consacrată prin sensus omnium, fără a o supune unei critici serioase, ca fundament al unei filosofii şi sâcâindu-1 tot timpul pe Dumnezeu, pretinzând că el este autorul "planului universal". Trinitatea mistică a vârstelor oferea, de altfel, pentru gustul metafizic, o anume seducţie. Herder numea istoria şcoală de educare a speciei umane, Kant o dezvoltare a ideii de libertate, Hegel o autorealizare a spiritului universal, alţii altminteri. Dar, toţi cei care au insuflat datului absolut al trinităţii vârstelor un oarecare sens abstract au crezut că au reflectat îndeajuns asupra formei fundamentale în istorie. Imediat, la începuturile culturii occidentale, apare marele loachim al Florelor, mort în 12021, primul gânditor de forţa lui Hegel, care demolează imaginea cosmică a lui Augustin, şi, cu sentimentul integral al goticului pur, opune, ca al treilea element, noul creştinism al vremii religiei antichităţii şi a Noului Testament: domnia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. El a zdruncinat până în adâncul sufletului pe cei mai de seamă franciscani şi dominicani, pe Dante

şi pe Toma d'Aquino, resuscitând o gândire cosmică ce a pus puţin câte puţin stăpânire pe gândirea istorică în cultura noastră. Lessing a ezitat să califice doar timpul lui drept posteritate2, opunându-1 timpurilor antice, şi a modificat această idee a doctrinelor mistice ale secolului XIV în a sa Educaţie a neamului omenesc (cu stadiile copilăriei, adolescenţei şi maturităţii), iar Ibsen a dezvoltat-o în drama 1. K. Burdach: "Reformă, Renaştere, Umanism", 1918, p.48 şi urm. 2. Expresia "cei vechi", în sens dualist, se întâlneşte deja la Isagog dinPorfiria(300î.Ch.). 35 împăratul şi galileeanul (unde gândirea gnostică este întruchipată de magicianul Maximos) şi nu a depăşit-o cu nici un pas în celebrul discurs de la Stockholm din 1887. Ideea de a scoate în faţă persoana ca un fel de normă definitivă este, în mod evident, o nevoie a sentimentului de sine al occidentalului. Dar opera abatelui Florelor era o privire mistică în interiorul misterelor ordinii cosmice a lui Dumnezeu. Opera aceasta trebuia să piardă orice semnificaţie atunci când am ajuns să facem din ea o concepţie raională şi fundamentul unei gândiri ştiinţifice. Este tocmai ce s-a întâmplat mereu într-o măsură din ce în ce mai mare începând din secolul al XVH-lea. Dar aceasta este o metodă fragilă în interpretarea istoriei universale şi anume, — a da frâu liber convingerilor religioase, politice sau sociale şi a aborda în cele trei faze, de care nimeni nu îndrăzneşte să se atingă, o direcţie ce duce exact în punctul în care ne găsim şi care impune, după caz, ca măsură absolută, domnia inteligenţei, omenia, fericirea celor mulţi, evoluţia economiei, luminile raţiunii, libertatea popoarelor, puterea asupra naturii, pacea universală şi alte idei de acest fel, unor milenii de istorie, despre care s-a demonstrat că nu au cuprins sau ni; au atins măsura exactă, pentru că în realitate atunci se voia altceva decât voim noi acum "în viaţă, spune Goethe, nu avem alt scop evident decât viaţa şi nu un rezultat al acesteia." Prin aceste cuvinte se poate obiecta împotriva tuturor tentativele celor care cred, ca nişte naivi, că rezolvă printr-un program enigma formei în istorie. Toţi istoricii artelor şi ştiinţelor speciale, inclusiv economiştii şi filosofii, creionează aceeaşi imagine. Astfel este văzută "pictura" de la egipteni (sau de la oamenii cavernelor) până la "impresionişti", "muzica" de la cânturile orbului Homer până la Bayreuth, "sociologia" de la locuitorii aşezărilor lacustre până la socialişti; toate sunt văzute ca progresând rectiliniu, bazate fiind pe cutare constantă, fără a lua în seamă posibilitatea unei limite 36 în durata artelor, legătura lor cu un peisaj sau cu o categorie umană determinate, ale căror expresii sunt acestea, uitând prin urmare că toate aceste istorii sunt o simplă adăugire exterioară a unui anumit număr de evoluţii particulare aie unor arte particulare, neavând comun între ele decât numele şi câteva elemente de teluucă manuală. Despre fiecare organism ştim că este determinat de timpul său, de forma, de durata vieţii sale şi de fiecare din manifestările vii, condiţionate prin calităţile speciei din care face parte. Nimeni nu va crede că un stejar milenar a început să crească numai de astăzi. Nimeni nu va aştepta de !a omidă, pe care o vede crescând ainic, ca ea să continue să crească la fel şi peste ani de ale. In aceasta privinţă fiecare posedă cu absolută certitudine sentimentul unei limite, care este identic cu cel ai formei interne. Faţă de istoria civilizaţiei superioare şi de viitoarele ei progrese se afişează, din contră, un optimism excesiv, ca un fel de dispreţ pentru oricare experienţă istorică şi deci or~ gar.K-ă. Astfel încât fiecare "postulează'', prin datele întâmplătoare ale momentului, o "continuitate" lineară complet neobîşnu-itâ şi nu pentru că o poate demonstra ştiinţific, ci pentru ci o doreşte. Aici contăm pe posibilităţile nelimitate, scoţând din fiecare moment luat în considerare câte o teone infantilă a continuităţii. Dar "omenirea" nu are, într-o măsură mai mare decât fluturii sau orhideele, un scop, o idee, un plan. Mai degrabă, "omenirea" este un concept zoologic sau o vorbă goală1, îndepărtaţi fantoma aceasta din zona problemelor formale ale istoriei şi veţi vedea apărând o mulţime neaşteptată de forme reale. Dom1. "Omenirea ? Dar aceasta este o abstracţiune. Din toate timpurile, n-au existat niciodată decât oameni şi nu vor exista niciodată decât oameni" (Goethe către Luden). 37 neşte aia o bogăţie, o profunzime, o emoţie organică imensă ce a fost estompată până astăzi de câte un cuvânt sarcastic, o schemă încremenită, şi niscaiva "idealuri" personale, în locul acestei imagini monotone a istoriei universale în formă lineară, ce nu poate fi tolerată decât închiând ochii înaintea cantităţii strivitoare a faptelor, eu întrevăd spectacolul unor culturi grandioase, ce cresc cu o putere cosmică de început de lume într-un peisaj familiar, legate toate de aceste peisaje în întregul curs al existenţei lor, imprimând fiecare o formă proprie substanţei comune — umanitatea — şi care are fiecare o idee a ei, pasiunile, viaţa, voinţa, sentimentul, moartea ei — proprii. Aici există culori, nuanţe, mişcări, nedescoperite încă de nici o cercetare a spiritului. Există o creştere şi o îmbătrânire a culturilor, a popoarelor, a limbilor, a adevărurilor, a divinităţilor, a peisajelor, aşa cum există stejari, pini, flori, ramuri, frunze tinere şi bătrâne, dar nu există o "omenire" care să îmbătrânească. Fiecare cultură are posibilităţile ei expresive noi care germinează, se maturizează şi dispar fără întoarcere. Există multă artă plastică, pictură, matematică, fizică, toate complet diferite unele de altele în natura lor adâncă, fiecare având o durată limitată, fiecare desăvârşită în sine, precum orice specie vegetală are flori şi fructe proprii, felul ei propriu de creştere şi îmbătrânire. Aceste culturi, naturi vii de ordin superior, cresc într-o sublimă lipsă de griji, în ce priveşte scopul lor, ca florile câmpului. Ca plantele şi animalele, ele aparţin naturii vii aşa cum o vede Goethe, iar nu naturii moarte a lui Newton. Eu văd în istoria universală imaginea unei veşnice formări şi transformări, a unei deveniri şi a unei pieiri miraculoase a formelor organice. Istoricul de cabinet o vede însă sub forma unei "tenii", pregătind fără încetare alte

epoci. Pe parcurs, seria "antichitate-Ev mediu-epocă modernă" a sfârşit prin a-şi epuiza efectele, în ciuda îngustimii şi a sărăciei fundamentării ştiinţifice a istoriei, ea a fost totuşi singura filosofie ce nu a fost complet golită de filosofic şi care ne-a îngăduit să ne ordonăm cunoştinţele: tot ce s-a clasat până astăzi în materie de istorie universală îi datorează o parte din conţinut. Dar noi am ajuns de mult timp la măsura semnificativă a secolelor care încăpea cel mai bine în această schemă. Sporirea rapidă a materialului istoric, mai ales a cekii ce este în întregime în afara acestei scheme, începea să cufunde imaginea într-un haos foarte mare. Toţi istoricii ştiu şi simt acest lucru — aceia care nu sunt complet orbi — şi pentru a nu fi victimele unui naufragiu total, ei se agaţă cum pot de singura schemă ce le este cunoscută. Termenul de Ev mediu1, tipărit pentru prima dată în 1667 de profesorul Hom din Leyda, este constrâns să acopere astăzi o masă informă în continuă extensie, care întâlneşte o limită pur negativă în faptul că nu poate sub nici un chip atribui identitate celor două grupuri acceptabil ordonate. Nesiguranţa teoriilor şi aprecierilor despre istoria persană, arabă, rusă sunt un exemplu. Desigur, nu se mai poate nega multă vreme că această pretinsă istorie a universului, de fapt restrânsă la început la regiunea Mediteranei orientale, este limitată ulterior, printr-o schimbare subită de decor, între migraţiile germanice (eveniment ce nu are importanţă decât pentru noi, fiind mult exagerat, având o semnificaţie pur occidentală şi care nu priveşte în nici un fel cultura arabă) şi între Europa centrală şi occidentală. Hegel a declarat cu o mare naivitate că el nu ţinea seama de popoarele ce nu se încadrau în sistemul lui istoric. Dar aceasta nu este decât o mărturisire a unui om onest despre ipoteza lui metodică, fără de care un istoric nu ajunge niciodată până la capăt, în acest sens se 1. "Evul mediu" este istoria regiunii unde domnea latina preoţilor şi a erudiţilor. Prodigiosul destin al creştinismului oriental, care a ajuns până în China prin Turkestan şi până în Abisinia prin Saba, nu intră în vederile acestei "istorii universale". poate aprecia penuria lucrărilor noastre de istorie, într-adevăr astăzi este o chestiune de tact istoric să arap care sunt carenţele în cercetarea istoriei, care sunt luate serios în seamă şi care sunt cele ce nu contează. Ranke este un bun exemplu. Astăzi noi gândim la scară continentală. Numai filosofii şi istoricii ignoră acest lucru. Ce semnificaţie pot avea pentru noi conceptele şi perspectivele ce au pretenţie de valoare universală şi al căror orizont se opreşte la frontiera Europei occidentale ? Relativ la această temă, citiţi cele mai bune cărţi ale noastre. Când Platon vorbeşte despre umanitate, el îi vede pe eleni opuşi barbarilor Acest lucru corespunde pe de-a întregul modului aistoric al vieţii şi al gândirii antice şi, chiar în aceste condiţii, unor rezultate juste şi pline de sens pentru greci. Dar când Kant începe să filosofeze asupra idealurilor etice, el afirmă valabilitatea principiilor iui pentru toţi oamenii din toate timpurile şi de toate felurile. Dacă nu o spune în mod expres, este pentru că el crede că acest lucru este manifest pentru el şi pentru cititorii lui In Estetica lui, principiul pe care îl formulează nu este cei al artei lui Phidias şi Rembrandt, ci al artei în genere Formele necesare ale gândirii postulate de el nu sunt totdeauna cele ale gândirii occidentale O privire asupra lui Aristotel şi a rezultatelor esenţialmente diferite ale filosofiei sale ar fi arătat existenţa unui spint nu mai puţin limpede, dar diferit ca structură, care reflectează asupra lui însuşi. Pentru gândirea rusă categoriile occidentale sunt la fel de străine ca şi categoriile gândim chineze sau greceşti. O înţelegere reaiă şi deplină a noţiunilor originare antice este la fel de dificilă ca şi aceea a noţiunilor 40 ruseşti1 sau indiene, iar pentru chinezul modem sau pentru arab, a căror inteligenţă e complet diferită de a noastră, filosofia de la Bacon la Kant nu are decât valoare de curiozitate. Iată ceea ce-i lipseşte gânditorului occidental şi n-ar trebui să-i lipsescă tocmai lui: cunoaşterea caracterului istoric relativ al acestor rezultate, ele însele o expresie a unei fiinţe particulare şi numai a acesteia, conştiinţa că valabilitatea lor are limitele necesare; convingerea că "adevărurile imuabile" şi "cunoştinţele eterne" ale occidentalului nu sunt adevărate decât pentru el şi eterne doar în cadrul imaginii lui despre cosmos; datoria lui este să le depăşească pentru a le căuta pe acelea pe care omul altor culturi le-a dat la iveală cu o egală siguranţă. Toate acestea aparţin actului de realizare a unei filosofii a viitorului. Numai aceste lucruri se pot numi înţelegerea limbajului formal al istoriei, al universului viu. Aici nimic nu este constant şi general. Nu se va mai vorbi de forme ale gândirii, de regulile tragediei, de datoriile statului. Valabilitatea universală a unei idei este o inferenţă totdeauna falsă a sinelui despre altcineva. Mult mai suspectă pare această imagine în studiul gânditorilor occidentali moderni începând cu Schopenhauer; centrul de gravitaţie al filosofici se mută de la sistemul abstract la etica practică, iar problema cunoaşterii este substituită cu cea a vieţii, — a voinţei de a trăi, de a fi puternic, de a acţiona. Aici "omul" nu mai este o abstracţiune ideală ca la Kant, ci este omul real al epocilor istorice, cel care se grupează în populaţii civilizate sau primitive pe suprafaţa pământului, care este chiar obiectul de studiu. Acest lucru goleşte complet de sens definiţia structurii 1. Cf. t. II, p 361, notă: pentru un rus autentic ideea fundamentală a darwinismului este la fel de lipsită de sens ca şi cea a sistemului copernician pentru arabi. 41 conceptelor ultime prin schema antichitate-Ev mediu-epoca modernă, cu restricţiile locale de rigoare. Aceasta este problema. Să privim spre orizontului istoric al lui Nietzsche. Pe ce temeiuri se sprijină la rândul lor conceptele de decadentă,

de nihilism, de răsturnare a tuturor valorilor, de voinţă de putere, ce sunt adânc înrădăcinate în natura civilizaţiei occidentale şi hotărâtoare pentru analiza ei fără nimic altceva ? Pe romani şi pe greci, pe Renaştere şi pe Europa contemporană, adăugând şi o privire grăbită şi piezişă asupra filosofici indiene, prost înţeleasă, — pe scurt, pe antichitate, pe Evul mediu, pe epoca modernă Vorbind stricto sensu, el nu a mers mai departe, iar alţi gânditori ai timpului nu l-au depăşit. Ce raport are însă conceptul dionisiacului ou. viata lăuntrică a chinezilor foarte civilizaţi din timpul lui Confucius sau cu viafa unui american modem ? Ce înseamnă modelul supraomului pentru lumea Islamului 9 Şi ce sens le va da, ca antiteze creatoare, conceptelor natură / spint, păgân / creştin, antic / modem, sufletul unui indian sau al unui rus 9 Tolstoi, care neagă din adâncurile sufletului său umanitar lumea ideilor occidentale, complet străină şi îndepărtată, are cumva de-a face cu "Evul mediu", cu Dante, cu Luther ° Sau un japonez cu Parsifal şi Zarathustra ? Un indian cu Sophocle ? Iar Schopenhauer, Comte, Feuerbach. Hebbel, Strinberg au oare un orizont intelectual mai vast 9 Toată psihologia nu are oare o semnificaţie pur occidentală, în ciuda pretenţiei de universalitate a acesteia ? Ce comedie în feminismul Iui Ibsen, care ni se înfăţişează şi cu pretenţia de a atrage luarea aminte a întregii "omeniri", când faimoasei Nora, mare burgheză nordică al cărei orizont echivalează cu un venit de la 2000 la 6000 de mărci, cu o educaţie protestantă, îi sunt substituite soţia lui Cezar, doamna de Sevigne, o japoneză sau o ţărancă din Tirol ! Ibsen însuşi nu are însă decât viziunea orizontului clasei orăşeneşti medii de ien şi de astăzi Conflictele 42 lui, ale căror temeiuri psihice datează cam de la 1850 şi vor supravieţui abia până la 1950, nu sunt nici cele ale claselor de sus, ci ale cdor de jos, cel mult ale oraşelor cu populaţie neeuroToate acestea sunt valori episodice locale, cel mai adesea restrânse la inteligenţa momentană a marilor oraşe de tip occidental european, nicidecum nişte valori "eterne" ale istoriei "universale" Şi totuşi, când aceste valori ar fi existat pentru generaţiile lui Ibsen şi Nietzsche, acest fapt ar însemna tocmai necunoaşterea conceptului de istorie universală — care desemnează nu o alegere, a un tot — şi nesubordonarea factorilor aflaţi în afara interesului modernilor, subestimaţi sau neglijaţi. Ori, tocmai aşa se procedează în mare măsură. Tot ceea ce Occidentul a spus şi a gândit până acum despre problemele spaţiului, ale timpului, ale mişcării, ale numărului, ale voinţei, ale căsătoriei, ale prosperităţii, ale teatrului, ale ştiinţei, a rămas îndoielnic şi insuficient, pentru că s-a ţintit găsirea soluţiei în loc să se accepte că mai multor întrebări le corespund mai multe răspunsuri, că orice problemă filosofică nu este decât dorinţa refulată de a primi un răspuns sigur, deja dat, că marile probleme ale timpului n-ar fi considerate niciodată drept caduce şi că trebuie deci admis un grup de soluţii istorice determinate, care numai în ansamblu pot — debarasate fiind în apreciere de toate raporturile particulare — să dezlege marile enigme. Pentru un bun cunoscător de oameni nu există nici un punct de vedere absolut exact sau absolut fals. în faţa unor probleme la fel de anevoioase, precum cele ale timpului sau ale familiei, nu este de ajuns să examinăm experienţa personală, vocea interioară, raţiunea, părerea strămoşilor ori a contemporanilor. Astfel nu aflăm decât ceea ce este adevărat pentru cel ce chestionează şi pentru epoca lui, dar există şi alte probleme. Apariţia altor culturi vorbeşte un limbaj diferit. Pentru oameni diferiţi există ade43 vâruri diferite. Pentru un gânditor de sunt valabile ori toate, ori nici unul Se înţelege în ce măsură critica occidentală a universului poate fi lărgită şi aprofundată, în ce măsură, dincolo de relativismul inocent al lui Nietzsche, rămân de elucidat probleme, ce fineţe are sentimentul formei, ce grad de încărcătură psihică, ce renunţare la interesele practice, ce independenţă faţă de ele şi ce vastitate a orizontului rămân de atins pentru a spune că s-a înţeles istona universală, universul-istorie \ Tuturor acestora, formelor arbitrare, înguste, exterioare, dictate de dorinţe personale care le-au impus în istorie, le opun forma naturală "comercială" a devenirii universale, profund inerentă devenirii şi ascunsă numai privirii parţiale. Eu fac acum apel la Goethe. Ceea ce el a denumit natură vie şi ceea ce noi numim aici istorie universală este, în sens foarte larg, univers-istorie. Goethe care, ca artist, n-a încetat să creeze viaţa, evoluţia formelor, devenirea, nu creatul, finitul detesta matematica, aşa cum o arată Wilhelm Meister şi Poezie şi Adevăr La el, universul mecanic era opus universului organic, natura moartă naturii vii, formula formei. Fiecare rând pe care-1 sena ca fizician trebuia să arate imaginea în devenire, 'tiparul formei ce se dezvoltă în viu". A retrăi prin sentiment, intuiţie, comparaţie, certitudine lăuntrică nemijlocită, imaginaţie exactă şi sensibilă: aceasta a fost metoda lui pentru a-şi apropia misterul fenomenului în mişcare. Ea este metoda cercetării istorice în general. Nu există alta în afara ei. Această privire divină 1-a făcut să rostească, în seara bătăliei de la Valmy. în faţa focurilor de tabără, cuvintele: "Din acest loc şi din acest moment începe o nouă epocă în istona lumii şi voi puteţi zice că aţi fost de faţă" Nici un general, nici un diplomat, fără a mai vorbi de filosofi, nu a simţit devenirea istoriei înţr-o manieră directă. Este cea mai profundă judecată ce a fost formulată asupra unui important eveniment istoric chiar în momentul când acesta era în curs de desfăşurare Şi aşa cum Goethe a pornit de la frunză pentru a urmări evoluţia*forrnelor vegetale, geneza vertrebratdor, formarea stra-iurilor geologice, destinul naturii, nu cauzalitatea ei, tot aşa trebuie studiat limbajul formal al istoriei umane, structura ei periodică, logica ei organică, plecând de la abundenţa de fapte particulare ce se oferă simţurilor Odinioară omul se număra printre mulţimea organismelor de pe faţa pământului Constituţia anatomică, fiziologia, fenomenele sensibile aparţin în întregime unei unităţi superioare. Nu tăcem excepţie decât aici, în ciuda afinităţii ce

se simte în profunzime intre destinul plantelor şi destinul oamenilor — temă eternă a oricărei creaţii lirice — şi în ciuda asemănării oricărei istorii ,1111.1110 ou cea a oricărei alt grup de fiinţe vii superioare — temă a nenumăratelor poveşti, fabulaţii, legende. Vreţi să faceţi o comparaţie 9 Faceţi să acţioneze în profunzime, cu toată puritatea, universul cultural uman asupra imaginaţiei, fără a-l constrânge să intre într-un sistem preconceput; veţi vedea în cuvintele tinereţe, credinţă, maturitate, declin, pe care le-aţi folosit regulat astăzi mai mult ca oricând în exprimarea voastră, despre societate, morală sau estetică, nu numai judecăţi de valoare subiective şi personal interesate, ci şi denumiri finalmente obiective ale unor stări organice. Aşezaţi cultura antică — fenomen în sine desăvârşit, materie şi formă a sufletului antic, în faţa culturilor egipteană, indiană, babiloniană, chineză, occidentală şi căutaţi ceea ce au tipic destinele schimbătoare ale acestor mari entităţi şi ceea ce este necesitate în abundenţa fatală de evenimente neprevăzute: atunci veţi vedea derulându-se imaginea istoriei universale care ne este familiară nouă, oameni ai Occidentului, şi numai nouă 10 Dacă de aici revenim la problema restrânsă, ar trebui mai întâi cercetată morfologia situaţiei europeano-americane, iniţial din Occident, între 1800 şi 2000. Vom avea de definit timpul acestei epoci în întregul culturii occidentale, sensul ei fiind un capitol de viaţă existent cu necesitate sub o formă ori alta în fiecare cultură; vom avea de definit semnificaţia simbolică organică a limbajului ei formal în politică, artă, societate şi în lucrările spiritului. Un studiu comparativ permite cunoaşterea "simultaneităţii" acestei perioade cu elenismul, în special a apogeului ei efemer — reprezentat de războiul mondial — cu trecerea de la perioada elenistică la perioada romană Românismul, cu simţul foarte ascuţit al realităţilor, lipsit de geniu, cu barbaria, cu disciplina sa practică, protestantă, prusacă, ne va oferi întotdeauna nouă, limitaţi mereu la comparaţii, cheia enigmei propriului viitor. Greci s,i romani — prin aceasta se distinge şi destinul pe care l-am avut de cel care este iminent. Fiindcă am fi putut şi ar fi trebuit să găsim în "antichitate" o evoluţie pentru care a noastră este un pandant perfect, diferit în toate aspectele exterioare, dar absolut asemănător prin impulsul intern care duce marele organism către propria împlinire. Am fi descoperit, trăsătură cu trăsătură, de la "războiul Troiei" şi de la Cruciade, Homer şi Cântecul Nibelungilor, trecând prin doric şi gotic, dionisiac şi Renaştere, Polyclet şi Sebastian Bach, Atena şi Paris, Aristotel şi Kant, Alexandru şi Napoleon, până la stadiul cetăţii cosmopolite şi al imperialismului celor două culturi, un perpetuu alter ego al propriei noastre realităţi. Dar interpretarea imaginii istoriei antice care ne-a slujit aici ca fundament, cu ce părtinire n-a fost ea mereu atacată ? Ce vanitate ! Ce părtinire ! Aceasta pentru că ne simţim rude prea apropiate "ale celor vechi" cărora le-am uşurat nemăsurat sarcina, în asemănarea exterioara se află pericolul în care eşuează toate cercetările asupra antichităţii, din clipa când am trecut de la identificarea şi de la clasificarea magistrală a săpăturilor la interpretarea teoretică. O prejudecată tabu, ce ar trebui să sfârşească pnn a fi distrusă, vrea ca antichitatea să ne fie o rudă apropiată lăuntric, pentru că noi suntem prezumptivii ei discipoli şi copii, pentru că am fost efectiv adoratori ai ei. întreaga activitate religioasă şi filosofică, artistică şi istorică, socială şi critică a secolului XIX era necesară nu pentru a ne învăţa să înţelegem ni sftrşit teatrul lui Eschil, doctrinele lui Platon, Apollo şi Dionysos, statul atenian, puterea imperială romană, de care suntem foarte departe, ci pentru a ne face să simţim în fine imensa distanţă care le înstrăinează şi le îndepărtează, distanţă mai iiiame poate decât între zeii mexicani şi arhitectura indiană. Ideile noastre despre cultura greco-romană au planat totdeauna intre două extreme unde, fără excepţie, schema antichitate-Ev mediu-epoca modernă a determinat de la pnmul contact perspectivele tuturor "poziţiilor". Unii oameni din viaţa publică, mai ales economişti, politicieni, jurişti, găsesc "omenirea actuală" într-un progres mai mare, o apreciază foarte mult şi o folosesc ca etalon pentru tot ce a precedat-o. Nu există un partid modem care să nu fi "apreciat" deja în activitatea lui principiile lui Cleon, Marius, Temistocle, Catilina şi ale grecilor. Alţii, artişti, poeţi, filologi, filosofi, nu se simt acasă nici acum, deci se retrag în cutare sau cutare trecut istoric, iau poziţie şi izgonesc prezentul ca dogmatism absolut. Primii văd în elenism un fel de "eu nu sunt încă acolo", ceilalţi în epoca modernă un "eu deja nu mai sunt acolo", mereu impresionaţi de imaginea istorică lineară ce uneşte cele două epoci. în această antiteză se întâlnesc cele două suflete ale Iui Faust Primejdia cdui dintâi este deşertăciunea inteligenta Din tot ceea ce a fost cultură şi reflex al sufletului antic, de nu mai ţin în mâini decât un fascicul de fapte sociale, economice, politice, fiziologice Restul capătă un caracter de "consecinţă secundară", de "reflex", de "acompaniament". Despre preponderenţa mitului în corurile lui Eschil, despre vigoarea pământeană în plastica greacă cea mai veche şi în coloana dorică, despre ardoarea cultului apollinic, despre profunzimile, încă reminiscenţe, ale cultului imperial la romani, nici cele mai mici urme în cărţile lor Secunzii, romantici întârziaţi în cea mai mare parte, precum cei trei profesori din Bale: Bachofen, Burckhardt, Nietzsche, sucombă sub ameninţarea pericolului oricărei ideologii Ei se pierd în zonele ceţoase ale una antichităţi ce este un simplu reflex al mentalităţii lor, fiziologic constituită Ei arată încredere în fragmentele de literatură veche, dar niciodată cultura n-a fost atât de prost reprezentată ca de marii scriitori.' Alţii se sprijină mai mult pe unele surse mai prozaice, inscripţii, monede, documente juridice, pe care Burckhardt şi Nietzsche le-au dispreţuit prea mult, spre paguba lor asumându-şi literatura tradiţională, adesea cu un sens minim al adevărului şi al realităţii Astfel, chiar din cauza fundamentării critice diferite, ei nu 1. Alegerea crestomaţiilor este decisivă, nefnnd dependentă numai de hazard, ci de o tendinţă fundamentală Aticismul din epoca lui August, obosit, steril, pedant, trăind în trecut, a creat conceptul de clasici şi a admis ca atare

un foarte mic grup de autori greci până la Platon Restul, între care bogata literatură elenistică în totalitate, a fost respins şi pierdut în întregime. Acest grup, datorat preferinţei şi gustului unor profesori, care a fost conservat în cea mai mare parte, a fost apoi determinant pentru imaginea ideală a "antichităţii clasice" la Florenţa, ca şi în scrierile lui Winckelmann, Hblderlin, Goethe şi chiar Nietzsche. puteau să se ta în serios. Nu ştiu ca Nietzsche şi Mommsen să-şi fi acordat vreodată unul altuia cea mai mică atenţie. Nici unul, nici celălalt n-a atins însă altitudinea de unde putea să domine această antiteză şi să o poată reduce la zero, lucru ce totuşi nu era imposibil. Cel ce se răzbună aici este principiul cauzalităţii pentru că a fost transferat din domeniul ştiinţelor naturii în cd al cercetării istorice. Se ajunge inconştient la un pragmatism de suprafaţă, prin imitarea imaginii cosmice din fizică fără a clasifica limbajul formal al istoriei, care are o structură foarte diferită. Nu s-a găsit nimic mai bun pentru a supune masa informaţiei istorice unui studiu organizat şi aprofundat decât tratarea unui complex de fenomene ca primare, ca o cauză, şi subordonarea altora considerate ca secundare, ca nişte efecte sau consecinţe Pragmaticii nu au fost singurii care au căzut în cursă; romanticii au avut aceeaşi soartă, pentru că istoria nu s-a relevat în faţa privirii lor visătoare cu logica ei proprie, iar nevoia de a defini o necesitate imanentă, cu o existenţă sensibilă, era puternică, precum Schopenhauer, care întoarce spatele istoriei în general, pierzând orice speranţă. 11 Să spunem de-a dreptul că există o manieră materialistă şi o manieră idealistă de a vedea antichitatea. Partizanii celei dintâi declară că coborârea unei pante are drept cauză urcarea celeilalte. Ei demonstrează — fără îndoială, întrun mod peremptoriu — că regula aceasta nu admite nici o excepţie. Astfel, la ei regăsim cauza şi efectul şi, fireşte, faptele sociale şi sexuale, în orice caz pur politice, reprezintă cauzele, iar faptele religioase, spirituale, artistice, efectele (atunci când materialismul admite totuşi pentru cele din urmă denumirea de fapte). Invers, partizanii idealismului demonstrează că urcarea unei pan49 te are drept cauză coborârea celeilalte şi o dovedesc cu aceeaşi exactitate. Ei se pierd în culte, mistere, rituri, în secretele ascunse printre rânduri şi judecă viaţa trivială de toate zilele, consecinţă penibilă a im-perfecţiunii pământeşti, demnă abia de o privire piezişă Atunci lanţul cauzal se zăreşte distinct şi fiecare susţine că celălalt nu vede ori nu vrea să vadă coeziunea manifestă a lucrurilor şi sfârşeşte prin a-şi acuza adversarul de orbire, de slăbiciune, de idioţenie, de absurditate sau frivolitate, de filistinism vulgar, facându-le ciudat sau original cu orice preţ. Partizanii ideilor, ai ideologiei, se simt ultragiaţi când li se vorbeşte cu seriozitate de problemele financiare la eleni şi în locul oracolelor absconse ale Sibylei din Delphi li se dezvăluie vastele afacen bancare la care se pretau preoţii de la Delphi folosind tezaurul templului. Politicianul însă râde de cei ce-şi consumă admiraţia pentru formulele sacre ori pentru veşmintele efebilor atici, în Ioc să sene despre lupta de clasă în antichitate o carte împodobită cu belşug de vorbe mân, cum se obişnuieşte astăzi Primul tip este deja prefigurat în Petrarca Acest tip a creat Florenţa şi Weimar, conceptele de Renaştere şi de clasicism în Occident Al doilea tip se întâlneşte la mijlocul secolului XVII, la începuturile politicii civilizate şi ale economiei mondiale a oraşelor, deci mai întâi în Anglia (Grote) în fond, acestea sunt conceptele de om civilizat şi de om cultivat opuse aici, o opoziţie profundă şi foarte umană care face sensibile, dar şi estompează lacunele celor două puncte de vedere. Sub acest aspect matenaliştii procedează ca şi idealiştii De asemenea, fără ştire sau intenţie, ei au făcut în aşa fel ca să le depindă cunoaşterea de dorinţă. De fapt, toate spiritele mai importante, fără excepţie, au căzut în genunchi în faţa imaginii antichităţii, renunţând în acest caz unic la critica excesivă Cercetările asupra antichităţii s-au împiedicat totdeauna în libertatea şi în forţa lor de un soi de spaimă sacră ce le-a întunecat rezulta50 tele întreaga istorie nu cunoaşte alt exemplu de cult atât de pasionat închinat de o cultură memoriei altei cultun Faptul că antichitatea a fost ideal legată de epoca modernă printr-un "Ev mediu" ce se întinde de-a lungul unui mileniu întreg de istorie puţin explorată, aproape dispreţuită, nu este o expresie a acestei devoţiuni chiar din epoca Renaşterii 9 Noi ceilalţi, europeni din Occident, am sacrificat "anticilor" puritatea şi independenţa artei noastre, interzicându-ne orice acţiune înainte de a arunca o privire în diagonală spre "sublimul model"; am transferat de fiecare dată pnn gând, pnn sentiment, în imaginea ce ne-o făurisem despre greci şi romani, dorinţele şi visurile cele mai intime ale propriului nostru suflet Un psiholog al spiritului va povesti într-o zi istona acestei iluzii fatale — a ceea ce noi, încă din perioada goticului, am admirat ca aparţinând antichităţii Puţine lucrări ar fi mai instructive pentru a înţelege din interior sufletul occidental, de la împăratul Othon al III-lea, prima victimă a spiritului meridional, până la Nietzsche, care a fost ultima. Goethe vorbeşte cu entuziasm, în a sa Călătorie în Italia, despre arhitectura lui Palladio, faţă de care se remarcă astăzi o atitudine foarte sceptică, din pncina stilului rece şi academic Apoi, el vizitează Pompei şi nu-şi ascunde decepţia, căci iui resimte decât o "impresie stranie, aproape penibilă" Ceea ce el spune despre templele din Pompei şi din Segeste, capodopere ale artei elene, este confuz şi nesemnificativ. Evident, el n-a recunoscut antichitatea atunci când ea i s-a înfăţişat în toată opulenţa ei materială. Cu el lucrurile stau însă la fel ca şi cu toţi ceilalţi. Toţi se feresc foarte tare să observe prea multe elemente ale antichităţii pentru a-şi salva astfel imaginea lor, interiorizată deja. "Antichitatea" lor a fost de fiecare dată fundalul unde şi-au disimulat un ideal de viaţă pe care ei singuri îl

creaseră şi-1 hrăniseră cu partea cea mai bună a sângelui lor, un rezervor pentru propriul sentiment cosmic, o fantomă, un ideal. Ei se dau în vânt, în cercurile literare şi în saloanele de poezie, după descrierile îndrăzneţe ale vieţii din marile oraşe antice făcute de Aristofan, Juvenal, Petronius, în care se văd murdăria şi plebea din sud, scandalurile, violurile, pederaştii, curtezanele, cultul falie, orgiile cezarilor; aceleaşi porţiuni din realitate surprinse în oraşele din jur le stârnesc lamentaţii şi grimase, făcându-i să se dea deoparte, "în oraşe nu este bine să trăieşti; aici se întâlnesc mult prea mulţi agitatori". Aşa grăit-a Zarathustra ! Ei glorifică gândirea politică a romanilor, dispreţuind ideile politice care în zilele noastre au legături cât de mici cu treburile publice. Există o categorie de cugetători pentru care diferenţele între togă şi palton, între circul bizantin şi tribunele englezeşti din Hyde Park, între drumurile montane antice şi căile ferate transcontinentale, între trireme şi vapoarele cu aburi, între lăncile romane şi baionetele prusace, respectiv canalul de Suez, chiar dacă acesta ar fi fost construit de un faraon sau de un inginer modern, posedă virtuţi magice care adorm irezistibil orice privire liberă Ei nu ar admite că o maşină cu abun este simbolul unei pasiuni omeneşti şi expresia unei energii spirituale, numai dacă inventatorul ei ar fi cumva Heron din Alexandria Ar acuza de blasfemie pe oricine le-ar vorbi de încălzire centrală sau de calitatea cărţilor la romani, în loc de cultul Marii Mume de pe muntele Pessimus Alţii nu văd însă nimic în plus. Ei cred că au epuizat esenţa acestei culturi, atât de străină de noi, când vorbesc despre greci ca despre sosiile lor; deducţiile lor nu depăşesc niciodată un sistem de similitudini ce nu ating nici măcar în treacăt sufletul anticilor Ei nu se îndoiesc deloc că termeni precum republică, libertate, proprietate, desemnează acum ca şi atunci, nişte lucruri ce nu au între ele o afinitate cât de mică îşi bat joc de istoricii din vremea lui Goethe şi de naivitatea cu care aceştia îşi etalează idealul politic în lucrările de istone antică, sau de entuziasmul manifestat în apărarea sau acuzarea lui Lycurg, Brutus, Caton, Cicero, August, ei înşişi sunt însă incapabili să scrie un capitol fără a da în vileag partidul căruia îi aparţine gazeta de dimineaţă la care colaborează De altminteri, puţin contează dacă privim trecutul cu ochii lui Don Quijotte sau ai lui Sancho Pânza: nici una din cele două căi nu duce la atingerea scopului. La urma urmei, fiecare şi-a îngăduit să scoată în relief partea din antichitate care, din întâmplare, răspunde cel mai bine convingerilor şi părerilor personale; Nietzsche — Atena presocratică, economiştii perioada elenistică, politicienii — Roma republicană, poeţii — epoca imperială Trebuie spus că fenomenele religioase sau estetice precedă fenomenele sociale sau economice ? Nu, nu există nici antece-iciu. mei consecinţă. Cel ce a ajuns la o libertate absolută a abordării nu găseşte dincolo de toate interesele personale, de orice fel ar fi, nici dependenţă, nici prioritate, nici relaţie de la cauză la efect, în general nici o deosebire între valoarea şi impor-uinja faptelor Ceea ce conferă importanţă fiecărui fapt particular • este puritatea mai multă sau mai puţină şi forţa mai mare sau mai mică a limbajului formal, puterea sa de simbolizare, dincolo de bine şi de râu, măreţia şi josnicia, utilitarismul şi idealismul. 12 Pnvit în această lumină, declinul Occidentului nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât problema civilizaţiei Aia ne aflăm în faţa uneia din chestiunile fundamentale ale întregii istorii moderne. Ce este civilizaţia privită ca o consecinţă organică şi logică a unei culturi, ca împlinire şi sfârşit al acesteia ? Fiecare cultură are propria ei civilizaţie. Pentru prima oară această distincţie vagă de până acum, desemnată prin cei doi termeni, cu iz etic, este acceptată în sens periodic, pentru a exprima o succesiune organică* riguroasă şi necesară. Civilizaţia este destinul inevitabil al culturii. Aici este atins apogeul, de unde problemele ultime cele mai abrupte ale morfologiei istoriei pot pnmi soluţia. Civilizaţiile sunt stadiile cele mai superficiale şi mai artificiale pe care le poate atinge o comunitate umană superioară. Ele reprezintă un sfârşit; ele urmează devenirea ca devenit, ca existent, urmează viaţa ca moarte, evoluţia ca încremenire, peisajul şi copilăria spiritului, vizibile în doric şi gotic, ca îmbătrânire a spiritului şi ca metropolă pietrificată Ele reprezintă un soroc irevocabil, dar la care se ajunge întotdeauna dmtr-o profundă necesitate Numai astfel se va înţelege că romanul este succesorul elenului. Numai astfel se poate privi antichitatea târzie într-o lumină ce-i trădează secretele cele mai intime Căci ce poate să ne spună faptul — contestabil numai prin vorbe lipsite de conţinut — că romanii erau barbari, barbari care nu precedă, ci încheie o mare civilizaţie ? Fără spint, fără filosofie, fără o artă proprie, legaţi fără jenă de succesul practic, romanii se ridică precum o baneră între cultura greacă şi neant Imaginaţia lor care viza numai practica — ei posedau un drept sacru ce regla raporturile între zei şi oameni ca între nişte persoane particulare, dar nu aveau nici măcar o legendă divină de ongine propriu zis romană — este o trăsătură neîntâlnită nicăieri la Atena Suflet grec şi inteligenţă romană — iată despre ce este vorba Acesta este şi diferenţa între cultură şi civilizaţie Lucrul acesta nu este adevărat decât pentru antichitate Tipul spiritual puternic, lipsit în întregime de metafizică, apare însă mereu El ţine în mâini destinul spiritual şi material al fiecărei perioade târzii Acesta s-a exersat în imperialismul babilonian, egiptean, indian, chinez, roman în astfel de perioade budismul, stoicismul, socialismul s-au maturizat şi au ajuns la stadiul de doctrine mondiale definitive, în stare să înflăcăreze încă şi să transforme odinioară în substanţă, în profunzime, un grup uman pe cale de dispariţie Civilizaţia pura, în stare de fapt istoric, constă în exploatarea treptata a formelor ajunse în fază anorganică şi moartă Trecerea de la cultură la civilizaţie se realizează în antichitate în secolul IV, iar în Occident în secolul XIX De acum inainte nu se mai iau mari decizii spirituale ca în timpul mişcării orfice sau al Reformei în "lumea întreagă", unde nu

se află, la urma urmei, nici măcar un singur sat insignifiant, a în trei sau patru mari metropole care au înghiţit toată substanţa istoriei şi în faţa cărora întregul peisaj al unei culturi decade la rangul de provincie, căreia, la rându-i, nu-i rămâne decât să hrănească metropolele cu tot restul celor mai buni oameni ai ei. Metropola şi provincia — concepte fundamentale ale oricărei civilizaţii — determină apariţia unei probleme formale de istone, complet nouă, aceea că noi continuăm să trăim astăzi fără a sesiza câtuşi de puţin importanţa ei In locul universului — un oray, un punct unde se concentrează întreaga viaţă a unor regiuni întinse, în timp ce restul se ofileşte; în locul unui popor cu bogate forme culturale, care a crescut pe un sol fertil, iată-i pe noii nomazi, pe locuitorii paraziţi ai marilor oraşe, pe oamenii unei realităţi despuiate, fără tradiţie, înecaţi în masa informă şi agitată, fără religie, inteligenţi, stenii, urând din adâncul lor spiritului ţărănesc (ca şi nobleţea pământeană a cărei expresie superioară este acesta) — ce înseamnă acest pas gigantic către anorganic, către sfârşit 9 L-au făcut Franţa şi Anglia, iar Germania este pe cale să-1 facă. După Siracuza, Atena, Alexandria, vine Roma După Madnd, Paris, Londra, urmează Berlin şi New York A deveni provincie este destinul unor regiuni întregi din afara razei unuia din aceste mân oraşe, precum odinioară Creta şi Macedonia, iar astăzi nordul scandinav1. Odinioară se dădeau adevărate bătălii pentru fundamentarea ideii unei epoci şi lupta se angaja pe tărâmul problemelor metafizice puse prin dogmă şi cult între spiritul pământean ţărănesc (nobilimea şi clerul) şi spiritul "monden" al patriciatului vechilor orăşele celebre în epocile dorice şi gotice. Astfel s-au dat luptele pentru religia lui Dionysos, de pildă, sub tiranul Kleisthenes din Sikyon2, ca şi pentru Reformă în oraşele imperiale germane sau în războaiele hughenote. Dar tot aşa cum acele orăşele au sfârşit prin a învinge regiunile rurale — o conştiinţă pur citadină a universului se întâlneşte deja la Parmenide şi Descartes — la fel, de au fost învinse la rândul lor de metropole. Acesta este procesul caracteristic tuturor epocilor târzii, ionică sau barocă Astăzi, ca şi în epoca elenismului, la periferia căruia s-a edificat un mare oraş artificial — Alexandria, — oraşele de cultură — Florenţa, Niimberg, Salamanca, Bruges, Praga — au devenit oraşe provinciale şi opun spiritului marilor metropole o rezistenţă internă deznădăjduită. Metropolă, oraş mondial, înseamnă cosmopolitism în loc de "patrie"3, simţ rece al realităţii în loc de respect pentru tradiţie şi fiii ei, ateism 1. Nu se poate uita, atunci când se studiază Strindberg şi Ibsen, că îndeosebi ultimul nu a fost decât un musafir în atmosfera civilizată, unde problemele lui se ofilesc. Motivele din Incendiu şi Rosmer-sholm constituie un amestec manifest de provincialism înnăscut şi de orizont citadin teoretic şi livresc. Nora este imaginea primă a unei provinciale delicvente din cauza lecturii 2. Acest tiran a interzis cultul eroului Adraste şi declamarea cânturilor lui Homer, cu scopul de a ridica la nobleţea dorică obârşiile lui spirituale. 3. Cuvânt profund ce îşi împlineşte înţelesul de când barbarul devine om de cultură şi îl pierde iarăşi atunci când omul civilizat adoptă deviza: ubi bene, ibi patria. 56 ştiinţific ce pietrifică religia inimii care 1-a precedat, "societate" în loc de stat, drepturi naturale în loc de drepturi dobândite. Banul, ca o trufie a anorganicului, abstract, golit de orice raporturi cu semnificaţiile pământurilor fertile şi cu valorile unei economii domestice primitive, este un avantaj pe care romanii îl aveau faţă de greci. De atunci, orice concepţie sublimă despre univers a fost ţi o problema de bani. Nu stoicismul grecului Chrysipos, ci stoicismul târziu al lui Cato şi Seneca întemeiat pe avere1 (şi nu e vorba de gândirea etico-socială a secolului XVOI, a de aceea a secolului XX, când se doreşte o trecere de la agitaţia profesională lucrativă., la acţiune) este o afacere a unor milionari Oraşul mondial, metropola, nu are înăuntru un popor, ci o masă Incapacitatea de a înţelege valorile tradiţionale — el combate astfel cultura (nobilimea, biserica, privilegiile, dinastia, convenţiile artistice, posibilitatea unei limitări a cunoaşterii ştiinţifice); inteligenţa lui rece şi perspicace, supenoară inteligenţei de tip ţărănesc; naturalismul lui cu un înţeles total nou, ce îşi are originea în instinctele cele mai îndepărtate şi în condiţiile primitive ale vieţii, dincolo de Socrate şi Rousseau şi mult mai înapoi, în urma lor, în privinţa tuturor chestiunilor sexuale şi sociale; panem et circenses care reapare sub veşmântul luptei pentru salarii şi al luptei de pe terenurile de sport, toate acestea însemnă, pe lângă cultura definitiv încheiată, pe lângă provincializare, o formă complet nouă şi târzie, lipsită de viitor, dar inexorabilă, a existenţei umane Iată deci ce1 trebuie să vedem, nu cu ochii unui om politic, partizan al unei ideologii, nu cu ochii unui naturalist de ocazie — aceştia toţi privesc lucrurile din cutare ori cutare 1. De aceea primii romani care au trecut la creştinism erau şi cei care, financiar vorbind, nu puteau ajunge să dobândească şl calitatea de stoici Cf t II, p.602 şi urm. 57 "punct de vedere" — ci de la o înălţime atemporală, cu privirea aţintită spre universul formal al istoriei ce datează de mii şi mii de ani, dacă vrem cu adevărat să înţelegem grava criză a prezentului. Eu văd simboluri de primă mărime în: mizeria înspăimântătoare a poporului roman ridicat în slăvi în inscripţii, temut de la depărtare de gali, de greci, de părţi, de sirieni, dar care locuia în timpul triumvirului Crassus, atotputernic speculant de imobile, în case cu mai multe etaje, închiriate în suburbiile obscure ale capitalei, de unde auzea cu indiferenţă sau cu un soi de interes sportiv de cutare sau cutare expediţie militară victorioasă; în obligaţia ce a impus mai multor familii ale fostei nobilimi, urmaşă a celor ce învinseseră pe celţi, samruţi şi puni, care au trebuit să-şi predea reşedinţele strămoşeşti şi să se mute în sordide spaţii locative pentru simplul motiv că nu

participaseră la mizera operaţie speculativă; în înfricoşătoarea groapă comună care, în vreme ce de-a lungul Viei Appia mani bancheri ai Romei ridicau mausolee, admirate până în zilele noastre, pnmea, odată cu cadavrele animalelor şi cu gunoaiele urbei, pe morţii plebei, până în ziua când, de teama epidemiilor, August a astupat groapa ce a servit, apoi, lui Maecena pentru celebra lui grădină; în sfârşit, în construcţiile sfidătoare şi gigantice ale romanilor, care se învecinau cu arhitectura de profunzime, dar şi modestă a grecilor din vechea Atena depopulată, ce trăia din banii turiştilor şi din mila străinilor bogaţi — precum regele evreu Irod — şi unde călătorii din plebea romană rapid îmbogăţită rămâneau gură-cască în faţa operelor din secolul lui Pericle pe care nu le înţelegeau mai mult decât excursioniştii americani, care nici ei nu înţeleg Capela Sixtmă a lui Michelangelo, aceasta după ce au achiziţionat la preţuri fabuloase, la modă, toate piesele de mobilier artistic ce le-au ieşit în cale. în astfel de lucrun, pe care istoricul nu le laudă mai mult decât le blamează, cântărindu-le însă din punct de vedere morfologic, cel care a învăţat sa privească găseşte o idee imediată şi clară. Se va vedea că, începând din acel moment, toate marile conflicte de idei în politică, artă, ştiinţă, simţire, se aşează sub semnul acestei antiteze unice Ce este politica unei epoci civilizate a zilei de mâine în opoziţie cu politica unei epoci cultivate a zilei de ieri ? în antichitate exista retorica, în Occident există jurnalismul, amândouă în serviciul acestei abstracţii ce reprezintă puterea civilizaţiei: banul1. Spiritul financiar pătrunde pe nesimţite în formele istorice ale fiinţei colective, adeseori fără a le modifica sau fără a le distruge, ferit-a sfântul. Prin formă, statul roman a rămas, de la întâiul Scipio (Africanul) la August mult mai staţionar decât se crede îndeobşte Manie partide nu mai sunt însă decât în aparenţă centrul gravitaţional al actelor decisive. O minoritate de minţi superioare, ale căror nume nu se află poate pnntre cele mai cunoscute în momentul de faţă, decid totul, pe câtă vreme marea masă a politicienilor de rangul doi, oratori şi tribuni, deputaţi şi jurnalişti, aleşi ai unor zone provinciale, întreţin în mulţime ideea libertăţii de a dispune de propria soartă Dar arta ? Filosofia 9 Idealurile epocilor platoruciană şi kantiană erau semnificative în general pentru o comunitate umană superioară, cele ale elenismului şi ale contemporaneităţii, socialismul înainte de toate, ca şi fratele său spiritual — darwmismul, cu ideile total antigoetheene ale luptei pentru existenţă şi ale selecţiei naturale, apoi problemele feministe şi mantale ale lui Ibsen, 1. La Roma şi Bizanţ s-au ridicat case locative de la 6 la 10 etaje — pe străzi înguste, de cel mult 3 metri — care se prăbuşeau foarte des cu locatari cu tot, din pricina lipsei oricărei autorizări a poliţiei pentru orice fel de construcţie. Majoritatea acelor cives romani r.u nu trăiau decât pentru panem el circenses nu poseda decât o cămăruţă de dormit scump plătită în insula colcăitoare ca un furnicar (Pohlmann: Aus Altertum und Gegenwart. 1911, p. 199 şi urni Strindberg şi Shaw, înrudite şi de cu socialismul, tendinţele impresioniste ale unei sensibilităţii anarhice, toată pletora de nostalgii modeme, de farmec şi de suferinţe exprimate prin lira baude-laireeană şi prin muzica lui Wagner, nu înseamnă nimic pentru sentimentul cosmic al celor de la sate şi pentru oamenii fireşti în genere, ci exclusiv pentru mintea semeţilor orăşeni. Cu cât oraşul este mai mic, cu atât mai puţin exerciţiul acestei picturi on muzici are un înţeles. Culturii îi aparţine gimnastica, turnirul, agonul; civilizaţiei îi aparţine sportul Aceasta deosebeşte totodată palestra elenă de circul roman1 Arta însăşi devine sport — acesta este sensul artei pentru artă — în faţa unui public foarte inteligent de cunoscători şi de afacerişti, pentru că e vorba de a ajunge la scop prin măsun instrumentale absurde sau obstacole armonice, sau chiar de a "realiza" o problemă de pictură. Apare noua filosofie a faptelor, care, de altfel, nu afişează decât un zâmbet superior în faţa speculaţiilor metafizice; o nouă literatură, imperios necesară pentru intelect, pe gustul şi la mintea locuitorilor din marile oraşe, de neînţeles pentru un provincial care o detestă Nici pictura alexandrină, nici pictura în aer liber nu au fost făcute pentru "popor" Tranziţia este marcată, odinioară ca şi astăzi de o serie de scandaluri, întâlnite numai într-o astfel de epocă Indignarea atenienilor în faţa lui Eunpide şi a picturii revoluţionare a lui Apollodor, de pildă, reînvie astăzi sub forma rebeliunii contra lui Wagner, Manet, Ibsen, Nietzsche Grecii pot fi înţeleşi fără a mai vorbi de viaţa lor economică; romanii nu pot fi înţeleşi decât pnn ea. La Cheroneea şi la Leipzig s-au dat ultimele lupte pentru câte o idee în primul 1. Din 1873, gimnastica germană, cu forme extrem de provinciale şi primare luate de la Jahn, este în curs de a trece rapid la practica sportivă. Diferenţa între o tribună berlineză, în marile zile festive, şi un circ roman, este foarte slabă încă din 1914 război punic şi la Sedan motivele economice nu mai pot fi negate Romanii au dat pentru prima oară, pnn energia practică, un aspect măreţ sclaviei, care, pentru mulţi domină ca tip de economie, de magistratură şi ca stil de viaţă în antichitate, reducând considerabil, în orice caz, valoarea intrinsecă şi demnitatea salariatului liber, în paralel, popoarele germanice şi nu romanice, din Ocadent şi din America, sunt cele care au dezvoltat primele, de la maşina cu abun, o mare industrie ce a schimbat faţa lumii modeme Nu se poate uita atitudinea faţă de stoicism şi socialism Aceasta este puterea imperială romană, amorsată de G Flaminius, încarnat pentru întâia oară în Marius. care a învăţat primul în antichitate ce era splendoarea banului în mâinile oamenilor de afaceri cu spint tare şi puternic înzestraţi Altfel nu ar fi de înţeles nici Cezar, nici civilizaţia romană în general Orice grec are o trăsătură din Don Quijotte, fiecare roman — o trăsătură din Sancho Pânza, toate celelalte calităţi fiind umbrite de acestea două 13 Cât priveşte dominaţia romană asupra lumii, ea este un fenomen negativ datorat nu unei puteri nemăsurate, pe care romanii nu o mai aveau după bătălia de la Zama, ci unei lipse de rezistenţă a adversarilor. Nu romanii au cucent lumearei nu au făcut decât să ia în stăpânire ceea ce putea fi pradă de război pentru oricine. Imperium Romanum rezultă nu din tensiunea extremă a tuturor mijloacelor sale militare şi financiare, ca odinioară, în cazul Cartaginei, ci

din renunţarea Orientului la vechea lui libertate Să nu ne lăsăm orbiţi de strălucirea succeselor militare ! Cu un mănunchi de legiuni prost pregătite, prost comandate, prost dispuse strategic, Lucullus şi Pompei au subjugat imperii întregi, ceea ce ar fi fost inimaginabil pe vremea bătăliei de la Ipsus. Pericolul lui Mithndate, de altfel un pencol real pentru un sistem de forţe materiale mereu prost controlat, nu ar fi existat ca atare vreodată pentru învingătorii lui Hani bal După Zama, romanii n-au mai luptat împotriva unei mari puteri militare şi nici n-ar fi putut-o face1 Războaiele lor clasice au fost cele cu samniţii. cu Pyrrhus şi cu Cartagina Ziua lor cea mare s-a numit Carmae Nia un ah popor nu s-a mai încălţat cu coturni vreme de secole. Poporul germanic prusac care a trăit momentele tragice din 1813. 1870 şi 1914 are la activ, mai mult decât altele, fapte similare Eu mă refer ia imperialism — Egiptul, China, lumea romană, indică, islamică fiind formele împietrite ce subzistă încă vreme de secole şi de milenii, susceptibile să treacă de la autoritatea unui cuceritor la alta, trupuri moarte, mase umane amorfe, fără suflet, substanţă uzată a unei marii istorii — ca simbol tipic al sfârşitului Imperialism şi civilizaţie pură Destinul Occidentului se include în acest fenomen irevocabil. Omul cultivat îşi dirijează energia spre înăuntru, omul civilizat spre înafară De aceea eu văd în Ceai Rhodes pe primul om al unor timpun noi El reprezintă stilul politic al unui viitor mai îndepărtat, occidental, germanic, dar mai ales german Cuvântul lui de ordine "expansiunea este totul", închide în forma sa na-poleoneană tendinţa pură a fiecărei civilizaţii mature El este adevărat în ceea ce-i pnveste pe romani, arabi şi chinezi. Nu există nici o alternativă. Nia chiar voinţa conştientă a individului, sau a unei dase întregi, sau a unui popor nu decide Tendinţa expansivă este o fatalitate, ceva demonic şi fantastic, 1. Germanii moderni sunt un ilustru exemplu de popor devenit expansionist fără să ştie şi să vrea. Ei erau deja astfel când îşi închipuiau că sunt poporul lui Goethe Nici chiar Bismarck n-a prevăzut acest sens adânc al epocii deschise tocmai de el. El a crezut că a ajuns la sfârşitul unei epoci de evoluţie în domeniul politic 62 sfâşiind omul epocilor târzii ajuns cetăţean al marilor oraşe, constrângându-l sa intre în serviciile ei prin abuz, cu sau fără vrere, conştient sau nu. A trăi înseamnă a realiza posibilul, mintea pură nu cunoaşte decât posibilităţi extensive1, în zadar socialismul zilelor noastre, încă insuficient dezvoltat, se ndică împotriva expansiunii, într-o bună zi o va reprezenta el însuşi cu cea mai mare cinste, cu toată vehemenţa unui destin. In acest punct limbajul formal al politicii ca expresie intelectuală imediată a unei categorii umane atinge o profundă problemă metafizică, confirmată, de fapt, de valoarea absolută a principiului cauzalităţii, anume că spiritul este complementul duratei. în zadar s-au dus lupte în formaţiunile statale chineze, dinaintea epocii imperiale (480-230=antichrtate 300-50) împotriva principiului imperialist (lienheng), reprezentat în realitate mai ales prin "statul roman" Tsin2. în teorie pnn filosofii! Chang-yi Imperialismului îi este opusă ideea unei societăţi a naţiunilor (hohtsung) sprijinită pe mat multe idei ale iui Wang-hu, un sceptic profund care cunoştea oamenii şi posibilităţile politice ale acestei epoci târzii Amândoi sunt adversarii ideologici ai lui Lao-tse şi ai abolirii politicii propagate de d, dar principiul lienheng avea ca tendinţă naturală specifică politica de expansiune Rhodes este cel dintâi care anunţă un tip cezaric occidental al cărui ceas nu a bătut încă El se situează la mijloc, între Napoleon şi omul violent din secolele ce 1-au urmaî ca şi acel Flaminius, care, de prin anul 232 î. Ch. i-a îndemnat pe romani să supună Galia cisalpină şi să înceapă politica de expansiune t. Aceasta înţelegea poate Napoleon când îi spunea lui Goethe semnificativa propoziţie: "Politica, iată destinul" 2. ... Care a sfârşit în cele din urmă pnn a nup.umuta numele imperiului chinez, căci Tsin înseamnă China 63 colonială: Flamimus s-a situat la mijloc între Alexandru şi Cezar în sens strict1, Flammius era o persoană ce exercita o politică de forţă într-o vreme când ideea de stat era sub influenta factorilor economici, care, la Roma, au fost, cu siguranţă, primul tip de opoziţie cezarică, absolută. Cu el ia sfârşit ideea de serviciu de stat şi începe voinţa de putere, care nu se bazează decât pe forţă, niciodată pe tradiţie Alexandru şi Napoleon erau nişte romantici la începutul unei civilizaţii al cărui suflu indubitabil şi proaspăt ei îl simţeau deja. dar unul se complăcea în rolul lui Ahile. iar celălalt citea Werther Cezar era pur şi simplu un afacerist cu o inteligenţă prodigioasă. Rhodes deja înţelegea pnn politica victoriei numai şi numai expansiunea teritorială şi succesul financiar. Aceasta este trăsătura romană a caracterului său, de care abia dacă era conştient Civilizaţia occidentală nu se mai încarnase în cineva cu o astfel de energie şi pregnanţă Doar hărţile îl puteau arunca în braţele unui soi de extaz poetic pe Rhodes — fiu al unui pastor puritan, sosit fără bani în Africa de Sud, unde dobândeşte o avere colosală, din care face un instrument al puterii în scopuri politice Ideea unei căi ferate transafncane, a dominaţiei spirituale asupra magnaţilor industriei extractive, financiari tan ca fierul pe care el i-a obligat să-şi pună avuţiile în slujba ideilor lui; ideea capitalei de la Buluvayo, din care omul de stat atotputernic, fără un raport definit cu statul, a făcut o viitoare reşedinţă proiectată pe măsura unor regi; războaiele lui, actele diplomatice, reţele rutiere, sindicatele, armatele, concepţia lui despre "marea datorie a minţii faţă de civilizaţie" — toate acestea sunt un preludiu semnificativ şi grandios, al unui viitor ce mai este încă al nostru şi care va trebui să încheie definitiv istoria Europei occidentale. 1. Politica lui reală nu mai corespunde sensului vreunei funcţii publice Oricine nu înţelege că nu se poate schimba nimic relativ la sfârşitul acesta, că trebuie să îl vrei sau să nu îl vrei deloc, că acest destin trebuie iubit sau trebuie abandonată orice speranţă legată de viitor şi de viaţă; oricine nu simte ceea ce include ca parte grandioasă această activitate a inteligenţelor puternice, a-ceastă energie şi această disciplină

a caracterelor tari ca fierul, această luptă dusă prin mijloacele cele mai dure şi mai abstracte; oricine rătăceşte prin idealismul provincial în căutarea stilului viu al epocilor trecute; acela trebuie să renunţe la înţelegerea istoriei, la retrăirea ei, la crearea ei. Astfel, Imperium Romanum nu mai apare ca un fenomen unic, ci ca un produs normal al unei spiritualităţi riguroase şi energice, cosmopolită, eminamente practică, stadiul final tipic ce a existat deja în mai multe rânduri, însă care n-a putut fi încă definit In fine, să acceptăm că secretul formei în istorie nu se află la suprafaţă şi nu poate fi relevat prin asemănările de costume şi decoruri, că, în istorie, există oameni, precum se întâmplă în zoologie şi botanică unde există fenomene ce se aseamănă până la confuzie fără a avea cea mai mică înrudire internă — Carol cel Mare şi Harun-al-Raşid, Alexandru şi Cezar — şi altele care, în ciuda unei foarte mari diferenţe exterioare, exprimă lucruri identice — Traian şi Ramses al n-lea, Bourbonii şi demosul atenian, Mohamed şi Pitagora. Se ştie că secolele XEX şi XX, pretinsă culme a unei istorii universale mereu în progres rectiliniu, reprezintă un coeficient de creştere ce poate fi verificat în realitate, în fiecare cultură ajunsă la deplina maturitate, nu prin socialişti, impresionişti, linii electrice, torpedouri şi ecuaţii diferenţiale ce nu aparţin decât segmentului temporal, ci cu propria noastră spiritualitate de oameni civilizaţi care posedă, şi ea, posibilităţi foarte diferite de a-şi afirma creaţia în afară. Trebuie ţinut seamă, aşadar, că momentul actual reprezintă un stadiu tranzitoriu ce se manifestă, desigur, în anumite condiţii, că există 65 situaţii foarte precise, posterioare în raport cu situaţia noastră actuală, că ele deja au existat de câteva ori în istorie şi că, prin urmare, pentru viitorul occidentalului nu reprezintă un amonte etern, nici un progres în sensul idealurilor noastre de moment, cu spaţii şi timpuri fantastice, ci un eveniment particular al istoriei, s trier limitat, inevitabil definit în durata şi forma sa, întins pe parcursul a câtorva secole ţi ale cărui trasaturi esenţiale pot fi pătrunse ţi măsurate după exemplele precedente. 14 Oncine atinge această culme va găsi aici fructul gata pârguit. De această unică idee se leagă şi prin ea se rezolvă fără dificultăţi problemele particulare religioase, metafizice, estetice, etice, politice şi economice, care, de secole, au preocupat spiritul modem cu pasiune, dar fără un succes definitoriu. Această idee se numără printre adevărurile ce nu mai pot fi contestate odată ce ele au fost exprimate cu toată claritatea Ea relevă nişte necesităţi interne ale culturii occidentale şi ale sentimentului cosmic. Aceasta reprezintă o prodigioasă aprofundare a imaginii noastre cosmice fireşti şi necesare mai repede decât putem, totodată, prefigura marile direcţii ale evoluţiei istoriei noastre şi pe care, până acum am învăţat, să le consideram ca un tot organic. O atare aprofundare nu a fost visată până astăzi decât în calculele fizicienilor. Aceasta înseamnă, o mai spun încă odată, substituirea perspectivei ptolemeice cu perspectiva copemiciană în istone, adică lărgirea infinită a orizontului vieţii Până astăzi am fost liberi să aşteptăm de la viitor ceea ce doream Când faptele lipsesc, conduc sentimentele. De acum înainte, fiecare va fi dator să afle ceea ce se poate întâmpla, dea ceea ce se va întâmpla, cu necesitatea invariabilă a destinului, 66 total independent de idealurile noastre, de dorinţele noastre personale Dacă vrem să folosim termenul echivoc de libertate, vom înţelege că nu mai sântem liberi să înfăptuim cutare sau cutare lucru, ci doar ceea ce este necesar sau nimic. Să sesizăm că această necesitate este un "bine" propriu omului cu simţul realităţilor. Dar a o regreta sau a o respinge nu înseamnă că o şi putem schimba. Naşterea include moartea, tinereţea include bă-.trâneţea, viaţa în general include forma şi limitele predeterminate ale duratei. Prezentul este o epocă civilizată, nu o epocă de cultură Astfel, un întreg şir de probleme vii se înfăţişează de acum încolo ca o imposibilitate Se poate să regretăm şi să împopoţonăm regretele cu o mantie filosofică sau cu pesimism line, ca şi filosofia — iar în viitor chiar o vom face — dar nu vom putea schimba nimic Nu ne va mai fi îngăduit să admitem cu toată siguranţa, astăzi, ca şi mâine, naşterea sau înflorirea a ceea ce donm, mai precis atunci când experienţa istorică apucă un drum opus acestei dorinţe Mi se\a obiecta că o astfel de perspectivă a universului, care oferă o certitudine asupra liniilor de forţă şi a direcţiei viitorului şi tranşează astfel speranţe vagi, este o vedere pesimistă ce va fi fatală pentru mulţi oameni, dacă ea va ajunge cândva să depăşească limitele una simple teorii pentru a deveni concepţia practică a grupului de personalităţi ce intră realmente în calcul pentru ordonarea viitorului Eu nu sunt de aceeaşi părere. Noi suntem nişte oameni civilizaţi nu nişte oameni din perioada goticului sau a rococoului; avem de-a face cu evenimente dure şi neiertătoare ale unei epoci târzii, ce nu îşi află pandantul în Atena lui Penele, a în Roma imperială Pentru europeanul occidental nu va mai fi vorba de o pictură sau de o muzică mai grandioasă. Posibilităţile lui arhitectonice sunt epuizate de o sută de ani Nu-i mai rămân decât posibilităţi extensive. Dar atunci nu văd ce incovenient s-ar găsi 67 pentru a avertiza la vreme o generaţie, activă şi îndopată cu speranţe tară măsură, că o parte din aceste speranţe ar duce-o la un eşec sigur. Numai când aceste speranţe îi vor fi foarte dragi, cel care este demn de ceva va ajunge să triumfe. Fără îndoială, sfârşitul ar putea fi tragic pentru unii dacă au aşteptat ca nişte momente decisive să le dea certitudinea că nimic nu mai este de cucent pentru ei în arhitectură, teatru, pictură. Aceia pot mun. Până acum s-a

înţeles că nu se admit nici un fel de limite în aceste activităţi. S-a crezut că orice epocă are de îndeplinit o misiune a ei în fiecare domeniu de activitate. Aici s-a ajuns, la nevoie, prin violenţă şi sacrilegii şi, în orice caz, numai după moartea ei se putea şti dacă respectiva credinţă şi munca de o viaţă fuseseră necesare sau inutile, însă toţi cei care nu sunt nişte simpli romantici vor respinge acest subterfugiu. El nu întruchipează deloc mândria caracteristică a romanilor. Ce le pasă celor cărora le place să se audă vorbind pustiu ? "Aici se va săpa mâine şi se va găsi un filon nou" — aşa cum astăzi se sapă în tărâm artistic cu teorii absolut eronate despre stil. în loc să se privească spre stratul bogat de minereu neexploatat ce se află alături ! Aşadar, consider doctrina mea ca o favoare făcută generaţiilor viitoare, căci prin ea arăt ce este posibil şi, ca atare, necesar, iar, pe de altă parte, ceea ce nu va aparţine posibilităţilor epocii. Până acum pe aceste căi greşite a fost risipită o cantitate inimaginabilă de spirit şi de forţe. Europeanul din Occident, istoriceşte extrem de clar determinat în gândire şi sentimente, are o perioadă în viaţă, când nu mai este deloc conştient de calea cea adevărată. El tatonează, caută, se rătăceşte, când împrejurările exterioare nu-i sunt prielnice, în acest punct, lucrarea secolelor i-a oferit în fine posibilitatea să întrezărească condiţia lui de viaţă în relaţie cu toată cultura şi să-şi identifice îndatoririle şi potentele. Dacă, sub impresia acestei cărţi, oamenii din noile generaţii se vor întoarce spre tehnică în loc de poezie lirică, spre politică în loc de filosofic, ei îmi vor împlini dorinţa, iar eu nu pot spera nimic mai bun. 15 Mai rămâne să definesc raportul morfologiei istoriei universale cu filosofia. Orice cercetare istorică pură este filosofic pură sau simplă muncă de furnică. Filosofia sistemică o apucă însă către o gravă eroare în ce priveşte perenitatea rezultatelor studiilor sale. Uităm faptul că orice idee trăieşte într-un univers istoric, prin care împărtăşeşte destinul general al caducităţii. Credem că gândirea superioară are un obiect invariabil, că marile probleme rămân aceleaşi indiferent de timp şi că vom sfârşi prin a le da un răspuns unic. întrebarea şi răspunsul se reduc însă aici la acelaşi lucru şi orice mare problemă ce implică fundamental nevoia ardentă a unui răspuns foarte exact are, pur şi simplu, semnificaţia unui simbol al vieţii. Orice filosofic este o expresie a timpului şi numai a lui şi nu se vor găsi două epoci care să aibă aceleaşi intenţii filosofice atunci când este vorba de filosofie adevărată şi nu de platitudinile academice legate de formele de judecată sau de categoriile de sentimente. Diferenţa nu se interpune între nemurirea şi caducitatea unor doctrine, ci între doctrinele ce au trăit o perioadă şi cele ce nu au trăit niciodată. Nemurirea ideilor ce au fost supuse devenirii este o iluzie. Este esenţial să ştim ce fel de om încarnează ele. Cu cât acest om este mai important, cu atât filosofia este mai aproape de adevăr — aproape de adevăr mai ales în sensul de adevăr intern al unei mari opere de artă — ceea ce este independent de posibilitatea demonstraţiei şi chiar de non-contradictia principiilor ei specifice, în cel mai bun caz, ea poate epuiza întreaga materie a unei epoci, poate să se realizeze în sine şi să comunice astfel această materie. Poate fi întruchipată într-o formă sublimă de o mare personalitate, în epoca următoare. Veşmintele ştiinţei, masca savantă cu care ea se acoperă, nu atârnă în balanţă. Nimic mai simplu decât să întemeiea un sistem în locul ideilor ce lipsesc. Chiar şi o bună idee nu are cine ştie ce valoare dacă ea provine dintr-o gândire săracă. Singurul criteriu care justifică o doctrină este utilitatea ei necesară pentru viaţă. De aceea eu văd piatra unghiulară a gândirii în valoarea dată prin perspectiva ei faptelor unei epoci. Numai acest lucru va dovedi dacă definiţiile şi analizele unui gânditor sunt jonglerii dibace cu elemente livreşti, sau dacă în operele şi în previziunile lui vorbeşte spiritul timpului O filosofic fără pnză şi fără influenţă asupra realităţii nu va fi niciodată o filosofic de pnm rang. Presocraticii erau negustori şi politicieni de înaltă clasă. Platon a greşit irosindu-şi viaţa ca să-şi vadă ideile politice concretizate la Syracusa. Acelaşi Platon a descoperit seria de principii geometrice ce au constituit pentru Euclid primele jaloane ale sistemului matematic creat de el. Pascal, în care Nietzsche nu vede decât pe "creştinul sfâşiat", Descartes, Leibniz au fost cei dintâi matematicieni şi politicieni ai epocii lor. Marii "presocratici" ai Chinei, de la Kwantsi (670) până la Confucius (550-478), au fost oameni de stat, regenţi, legislatori, ca şi Pitagora, Parmenide, Hobbes şi Leibniz. Numai odată cu Lao-tse, duşman al oricărei puteri statale şi politici grandioase, entuziasmându-se de micile sisteme sociale pacifiste, apar ascetismul şi inerţia unei filosofii incipiente de catedră. Dar în "vechiul regim" chinez al acelei vremi el era o excepţie în raport cu tipul de filosof viguros pentru care teoria cunoaşterii însemna cunoaşterea marilor probleme ale vieţii reale. Aici există o obiecţie solidă împotriva tuturor filosofilor din trecutul apropiat. Lor le lipseşte rolul decisiv din viaţa reală. Nici unul dintre ei nu a intervenit hotărât, fie printr-un gest, fie pnntr-o idee mare în politica mare, în evoluţia tehnicii modeme, a transporturilor, a economiei politice, într-o problemă oarecare din realitatea majoră. Nici unul nu contează câtuşi de puţin în matematică, fizică, economie politică, aşa cum a fost cazul încă la Kant. O privire asupra altor epoci conferă înţeles acestui fenomen. Confucms a fost în mai multe rânduri ministru; Pitagora a organizat o importantă mişcare politică ce aminteşte de statul lui Cromwdl şi pe care istoricii care se ocupă de antichitate nu încetează încă să-1 subestimeze: Goethe, în activitatea ministerială, a fost exemplar şi vai ' i-a lipsit un mare stat care să-i servească drept câmp de experienţă; el s-a interesat de canalele de Suez şi Panama, cărora le prevedea exact termenele de construcţie şi consecinţele în economia mondială. Viaţa economică americană, influenţele ei asupra bătrâna Europe şi maşinismul aflat în progres la aceea dată, l-au preocupat neîncetat. Hobbes a fost unul din părinţii marelui proiect de anexare a Americii de Sud de către Anglia şi chiar dacă acesta s-a mărginit numai la ocuparea Jamaicei, cel puţin el are onoarea de a se număra printre fondatorii imperiului colonial britanic. Leibniz, cu siguranţă spiritul cel mai prodigios al filosofiei occidentale, creator al calcului infinitezimal şi al conceptului de anatysus situs, a participat activ la o serie întreagă

de planuri ale politicii superioare de stat şi a expus mai cu seamă într-un memoriu adresat lui Ludovic al XIV-lea (ce urmărea să elimine din punct de vedere politic Germania) semnificaţia pe care Egiptul o avea în politica externă franceză. Ideile lui erau atât de avansate pentru acel timp (1672), încât mai târziu s-a format convingerea^că Napoleon a plecat de la această idee în expediţia din Orient. In acel timp, Leibniz constata ceea ce Napoleon a înţeles din ce în ce mai clar după bătălia de la Wagram: cucerirea zonei Rinului şi a Belgiei nu putea ameliora prea multă vreme situaţia Franţei iar strâmtoarea Suez va deveni într-o bună zi cheia în dominaţia lumii. Fără îndoială, regele nu era în stare să înţeleagă explicaţiile de strategie şi de politică ale filosofului. Când avem în vedere oameni de asemenea anvergură, e o ruşine să ne îndreptăm privirile spre filosofii de astăzi. Ce vulgaritate a persoanelor ! Ce vulgaritate a orizontului politic şi practic ! Cum se face că la simplul gând că unul dintre ei şi-ar dovedi rangul spiritual ca om de stat, ca diplomat, ca organizator de mare stil, ca director al cutărei sau cutărei antreprize coloniale, comerciale sau de transporturi, el ne stârneşte sincer mila ? Se vede însă că ei nu au curaj, că natura lor lăuntrică nu este puternică, în zadar caut să descopăr în jur prin ce mijloace cineva şi-a câştigat un renume într-o problemă importantă şi de actualitate, fie chiar şi printr-o judecată profundă, devansând o problemă decisivă. Nu găsesc decât provincialism, aşa cum dovedeşte toată lumea. Când îmi cade în mână cartea unui gânditor modern, mă întreb care îi sunt sentimentele în legătură cu realităţile politicii mondiale, cu marile probleme ale metropolelor lumii, cu capitalismul, cu statul viitorului, cu tehnica în raport cu sfârşitul civilizaţiei, cu chestiunea rusă, cu ştiinţa în general. Goethe ar fi înţeles şi ar fi iubit toate aceste lucruri. Filosofii de azi sunt nişte orbi. Repet, nu aici se află substanţa filosofici, ci un simptom evident al necesităţii lăuntrice, al fecundităţii şi al măsurii ei simbolice. Nu trebuie să ne înşelăm asupra amplorii unui rezultat negativ. Este evident că sensul ultim al activităţii filosofice a fost pierdut din vedere. El este confundat cu predica, agitaţia, foiletonul, sau cu specialitatea ştiinţifică. Am coborât de la perspectiva de vultur la cea de broască. Nu e vorba de nimic altceva decât să ştim dacă o filosofic veritabilă este posibilă astăzi sau mâine. In sens contrar, ar fi mai bine să te faci plantator ori inginer, ceva adevărat şi realist, decât să cercetezi grijuliu teme bătătorite sub pretextul unui "elan recent al gândirii filosofice"; ar fi mai folositor să construieşti un motor de avion decât să reformu-lea puţin diferit fa{ă de alte sute de înaintaşi judecăţile despre conceptul de viaţă sau despre paralelismul dintre corp şi spirit. Primele pot fi "profesiuni", dar filosofia nu poate fi aşa ceva. Ceea ce nu are nici priză, nici putere asupra întregii vieţi, prin rădăcinile ei cele mai adânci, ar trebui de asemenea trecut sub tăcere. Dar, cel puţin, se poate spune că ceea ce era posibil ieri nu mai este necesar astăzi îmi plac adâncimea şi fineţea teoriilor matematice şi fizice în faţa cărora esteticianul şi fiziologistul sunt nişte ignoranţi. Pentru formele de încântătoare limpezime, de înaltă factură intelectuală, ale unui vas cu aburi, ale unei oţelării, ale unei maşini de mare precizie, pentru subtilitatea şi eleganţa anumitor experienţe chimice şi optice, aş da tot stilul artistic confuz de astăzi, inclusiv pictura şi arhitectura. Prefer să admir un apeduct roman decât toate templele şi statuile Romei. Iubesc Coli seul şi bolta gigantică a Palatinului, pentru că masa brună a construcţiei de cărămizi înfăţişează privitorilor de azi stilul roman autentic şi simţul grandios al realităţii la inginerii lui. Mi-e indiferent dacă fastul arogant şi gol al împăraţilor a conservat în marmură şiruri de statui, frize şi arhitrave foarte încărcate Aruncaţi o privire asupra forturilor imperiale restaurate şi veţi găsi aici pandantul precis al concepţiilor din viaţa modernă, inoportune, masive, vide, exhibiţionism întruchipat în nişte materiale şi nişte dimensiuni absolut străine grecilor din epoca lui Pericle şi oamenilor din perioada rococo, dar în întregime în spiritul ruinelor de la Luksor şi Kamak din vremea lui Ramses al II-lea, sau al perioadei modeme egiptene de la 1300 î. Ch. Nu degeaba adevăraţii romani îl dispreţuiau pe graeculos histrio, "artist" şi "filosof pe solul civilizaţiei romane. Epoca lui nu mai este una a artelor şi a filosofiei, care erau epuizate, perimate, superflue. Instinctul lui îi spunea aceasta, în faţa realităţilor vieţii. O lege romană cântărea atunci mai mult decât toată lirica sau şcolile de metafizică. Eu susţin că astăzi, în numeroşi inventatori, diplomaţi, finanţişti, se ascunde mai multă filosofic decât în toţi cei care practică jalnica îndeletnicire de psiholog experimentalist. Astfel de situaţii s-au văzut cu nemiluita în anumite etape istorice. Ar fi fost absurd ca un roman de spirit şi de rang înalt, în loc să comande o armată ca pretor sau consul, să guverneze o provincie, să construiască oraşe şi drumuri şi să fie "cel dintâi în Roma", să fi vrut să deschidă la Atena sau în Rhodos o şcoală nouă de filosofie post-platoniciană. Fireşte, nimeni nu s-a gândit vreodată la aşa ceva. Nu aceasta era ideea dominantă a timpului; ea nu putea entuziasma decât oameni de mâna a treia, care înaintează totdeauna exact până la ideile de alaltăieri. Este o chestiune foarte serioasă pentru noi să aflăm dacă acest stadiu a început sau nu. Un secol de extensie pură a activităţii, excluzând producţia artistică şi metafizică înaltă — s-o spunem sincer, o epocă fără spirit religios, ceea ce traduce în întregime conceptul de mare metropolă — este o epocă decadentă. Fără îndoială. Dar nu noi am ales-o. Nu ne putem schimba data naşterii în pragul iernii, în plină civilizaţie, transferând-o sub soarele verii, în perioada de maturitate a unei culturi sau a alteia, în timpul lui Phidias sau al lui Mozart. Totul depinde de felul în care înţelegem această situaţie şi explicăm acest destin asupra căruia ne putem înşela, dar nu-1 putem evita. Cel care nu recunoaşte singur acest lucru nu este demn să se numere printre oamenii generaţiei lui. El continuă să fie un nebun, un şarlatan sau un pedant. Aşadar, înainte de a aborda problematica zilei, ar trebui mai întâi să ne întrebăm — chestiune ce se rezolvă instinctiv, dinainte de a fi pusă, în cazul celor ce au o vocaţie reală — ce este cu putinţă pentru un om al zilelor noastre şi ce trebuie să i se interzică. Nu există decât un număr foarte redus de probleme metafizice a căror soluţionare este rezervată pentru o epocă definită a gândirii. O întreagă lume se află deja între epoca lui Nietzsche, unde acţiona încă o ultimă rămăşiţă de

romantism, şi timpul prezent, care s-a îndepărtat definitiv de romantism. Filosofia sistemică s-a desăvârşit la sfârşitul secolului XVTJI. Kant i-a condensat posibilităţile ultime într-o formă gigantesca şi — pentru spiritul occidental — fără îndoială definitivă. Lui Kant îi urmează, ca şi în cazul lui Platon şi Anstotd, o filosofic specifică, nespeculativă, a metropolei mondiale, însă practică, atee, etico-socială. Corespunzător şcolilor "epicureicului" Yangciu, a "socialistului" Mohtsi, a "pesimistului" Giuang-tsi, a "pozitivistului" Mengtse în civilizaţia chineză, care, la rândul lor, corespund cinicilor, cirenaicilor, stoicilor şi epicureicilor din antichitate, filosofia aceasta începe în Occident cu Schopenhauer, care face întâi din voinţa de a trăi ("forţă vitală creatoare") centrul gândirii lui, însă apoi descoperă tendinţa mai secretă a doctrinei, conservând sub impresia unei mari tradiţii deosebirile arhaice între fenomene şi lucrul în sine, formă şi materie intuitivă, înţelegere şi raţiune. Aceeaşi voinţă a vieţii creatoare la Schopenhauer este negată în Tristan, la Darwin afirmată în Siegfried, brutal formulată în Zarathustra de Nietzsche, dezvoltată în ipostază zoologică de malthusianul Darwin şi în ipostază economică de hegelianul Marx, ipostaze ce au transformat pe nesimţite sentimentul cosmic al metropolitanului occidental, în fine, ea a produs de la Judith până la Hebbel, la Epilog şi la Ibsen, o serie de concepte de acelaşi fel, închizând astfel cercul posibilităţilor pur filosofice. Astăzi, filosofia sistemică este foarte departe de noi, iar filosofia etică este epuizată, în cadrul spiritului occidental rămâne o a treia posibilitate, corespunzătoare scepticismului antic, cea care preconizează metoda, până aici necunoscută, a morfologiei comparate în istorie. Posibilitatea înseamnă necesitate. Scepticismul antic este aistonc, el se îndoieşte spunând simplu nu. Scepticismul occidental trebuie să fie istoric parte cu parte, dacă vrea să aibă o necesitate internă şi să nu simbolizeze neputinţa noastră pe marginea gropii. El trebuie să înceapă prin a înţelege totul ca relativ, ca fenomen istoric. Va proceda în acest sens din punct de vedere fizionomie, în elenism, filosofia sceptică se manifestă ca negaţie a filosofici declarată ca fiind lipsită de scop. Dimpotrivă, noi considerăm istoria filosofici ca ultimă temă serioasă a oricărei filosofii. Acesta este scepticismul nostru El renunţă la dogmele absolute — grecii glumeau pe tema trecutului gândirii, în timp ce noi îl concepem ca un organism. Această carte încearcă să ofere o schiţă a "filosofici afilosofice" — ea va fi ultima în Occident — a viitorului Scepticismul este expresia unei civilizaţii pure. El descompune imaginea cosmică a culturii anterioare şi reduce toate problemele trecutului la un principiu geometric. Să ne convingem că tot ceea ce este este şi lucru devenit, că tot ceea ce este natural şi cognoscibil presupune o istorie, lumea-realitate o lume-virtualitate ce se realizează în ea; să ştim că există un mister adânc nu numai în întrebarea CE ?, ci şi în întrebările CÂND ? şi CÂT TIMP ? înseamnă să admitem obligatoriu că tot ceea ce există, oricare ar putea fi celelalte trăsături specifice, este, înainte de toate, o expresie a viului. Chiar şi cunoaşterea şi judecata sunt acte ale oamenilor vii. Gândirea din trecut-considera realitatea exterioară un produs al cunoaşterii şi un obiect al evaluărilor etice, cea a viitorului va vedea aici îndeosebi o expresie şi un simbol. Morfologia istoriei universale devine în mod necesar o simbolistică universală. Totodată, devine caducă şi pretenţia gândirii abstracte de a poseda adevăruri generale şi eterne. Adevărurile nu există decât în relaţie cu un grup uman determinat. Rezultă că însăşi filosofia mea nu exprimă şi nu reflectă decât sufletul occidental singur, diferit de cel antic şi de cel indic, de pildă, şi numai în stadiul actual al civilizaţiei, ceea ce-i defineşte matena drept concepţie a universului, extensia practică şi domeniul de aplicaţie în fine, să mi se îngăduie să fac o remarcă personală, în 1911, în timp ce studiam unele evenimente politice ale prezentului şi consecinţele ce se întrevedeau pentru viitor, îmi propusesem să adun câteva elemente provenite dintrun domeniu mai larg. Războiul mondial, devenit deja o formă externă inevitabilă a cnzei istorice, era la aceea vreme iminent, putând fi explicat în spiritul secolelor (nu al anilor) ce au trecut. Pe tot parcursul acestei cercetări1, mai întâi restrânsă, mi-am format convingerea intimă că, pentru a înţelege cu adevărat epoca, era necesară o documentaţie mult mai vastă; că într-un studiu de acest gen era absolut imposibil să limitez investigaţiile la o perioadă anume şi la un număr redus de acte politice care o însoţesc, să le restrâng în cadrul unor judecăţi pragmatice şi chiar să renunţ la consideraţii metafizice vizând transcedentul, dacă nu voiam să abandonez totodată orice nevoie de profunzime în ce priveşte rezultatele. Am văzut limpede că o problemă politică nu este comprehensibilă pnn politica pură şi că elementele esenţiale care joacă aici un rol foarte profund nu se manifestă frecvent într-o modalitate concretă decât în domeniul artei şi adesea sub forma unor idei mult mai vagi în ştiinţă şi în filosofia pură. Chiar şi o analiză social-politicâ a ultimelor decenii ale secolului XIX, perioadă de imobilitate cuprinsă între două evenimente covârşitoare ce se întrezăreau de la distanţă — unul, Revoluţia şi Napoleon, care au iluminat pentru un secol imaginea lumii occidentale; altul de o importanţă cel puţin egală, apropiindu-se accelerat — chiar şi 1. Care a trecut acum în tomul II. această analiză se dovedea imposibilă fără a reclama apelul la marile probleme ale fiinţei în toată amploarea lor. Nimic din imaginea cosmică, istorică sau naturală nu se manifestă fără a întruchipa suma totală a tendinţelor mai profunde. Astfel, tema primă a luat proporţii considerabile. O mulţime de chestiuni şi raporturi neaşteptate, complet noi în mare majoritate, s-au ivit dintr-o dată. Şi s-a făcut complet lumină: am înţeles că un fragment de istorie nu putea fi realmente clarificat pentru că misterul istoriei universale în general, mai exact al istoriei comunităţii umane superior evoluate, considerată ca o unitate organică cu o structură regulată, n-a fost lămunt nici până astăzi. De atunci s-a văzut ridicându-se în valuri din ce în ce mai mari mulţimea de raporturi deseori intuite, câteodată

realizate, niciodată înţelese, între formele artei plastice, ale artei militare şi ale artei de a guverna, afinitatea profundă dintre figurile politicii şi ale matematicii din cadrul aceleiaşi culturi, între intuiţiile religioase şi previziunile tehnice, între matematică, muzică şi plastică, între formele din domeniul economiei şi din cel.al cunoaşterii. Mai multă îndoială ar prezenta profunda interdependenţă psihică dintre cele mai modeme teorii fizicochimice şi reprezentante mitologice ancestrale ale germanilor; concordanţa perfectă între stilul tragediei, tehnica dinamică şi circulaţia monetară din zilele noastre; identitatea, bizară la început, apoi evidentă, între perspectiva în pictură, tipar, sistemul de credite, armele de foc, contrapunctul în muzică şi, pe de altă parte, statuia nudă, polisul şi moneda grecească de argint, ca expresii diverse ale aceluiaşi unic principiu psihic, sunt tot atâtea lucruri clare, distincte; iar eu am văzut mijind acolo, la lumina zilei, faptul că aceste pregnante grupuri de afinităţi morfologice, din care fiecare reprezintă simbolic în imaginea generală a istoriei universale o categorie umană specifică, formează un edificiu riguros simetric Această privire în perspectivă poate singură pune în evidenţă stilul propriu al istoriei. La rândul lui, d însuşi simptom şi expresie a unei epoci, acest excurs posibil şi deci necesar doar astăzi şi doar pentru spiritul intim al occidentalului, nu se poate compara decât de departe cu anumite intuiţii matematice în domeniul grupurilor de transformări. Acestea au fost gândurile ce m-au preocupat multă vreme, obscure şi vagi însă, până ce actualele împrejurări le-au ajutat să se concretizeze. Am văzut prezentul (războiul mondial iminent) într-o lumină total diferită. Acesta nu este numai un eveniment excepţional ce are loc o dată şi care rezultă din fapte fortuite ce depind de sentimente naţionale şi de influenţe individuale sau de tendinţe economice, eveniment căruia istoricii îi găsesc o aparenţă de unitate şi de necesitate în nu ştiu ce schemă cauzală de ordin politic şi social, ci o cotitură tipică a istoriei ce avea de secole locul ei predestinat monografic în cadrul unui mare organism istoric a cărui substanţă se poate determina cu exactitate. O mulţime de întrebări şi răspunsuri pasionante ce apar astăzi în milioane de cărţi $i de broşuri, dar disperse, izolate, nedepăşind un orizont de specialitate strictă şi care, drept urmare, entuziasmează, dar şi oprimă, încurcă fără a oferi libertate, marchează această mare criză. Acest lucru este ştiut, dar lumea uită să-1 identifice, să-1 delimiteze. Să invocăm problemele estetice a căror semnificaţie ultimă nu a înţeles-o încă nimeni, dar ele se află la originea polemicilor legate de formă şi materie, de linie şi spaţiu, de geometric şi pitoresc, de conceptul de stil, de semnificaţiile impresionismului şi ale muzicii wagneriene. Apoi, decadenţa artelor, îndoiala crescândă legată de valorile ştiinţifice, problemele dificile generate de dominaţia marilor oraşe asupra vieţii şi economiei de tip ţărănesc; scăderea natalităţii, exodul sat-oraş, rolul social al proletariatului mereu în fluctuaţie, criza materialismului, a socialismului, a parlamentarismului, atitudinea individului faţă de stat; problema proprietăţii şi aceea a casătoriei care depinde de ea; într-un mare domeniu în aparenţă foarte diferit, influenţa masivă -a psihologiei colective asupra miturilor şi cultelor; originile artei, ale religiei, ale gândirii, care sunt dintr-o dar tratate într-o manieră nu ideologică, ci strict morfologică; toate aceste chestiuni vizează numai enigma istoriei în genere, asupra căreia n-am putut niciodată avea o cunoaştere suficient de clară. Fiecare a ghicit aici câte ceva, nimeni n-a găsit însă, dintr-o perspectivă îngustă, soluţia unică, general valabilă, ce plutea în aer de la Nietzsche încoace; el avea deja în mână toate problemele hotărâtoare, fără a îndrăzni, romantic cum era, să abordeze deschis realitatea nudă. Aici se afla şi necesitatea profundă a doctrinei finale ce trebuia să apară, dar n-a putut apărea decât la momentul potrivit Ea nu reprezintă nicidecum combaterea ideilor şi operelor deja existente, ci, dimpotrivă, confirmă toate cercetările şi realizările generaţiilor anterioare. Scepticismul respectiv constituie suma tuturor tendinţelor cu adevărat viabile ce se manifesta în toate domeniile speciale, oricare ar fi intenţiile şi finalitatea lor înainte de toate, în ea s-a aflat antiteza unică ce a îngăduit sesizarea esenţei istoriei: antiteza dintre istorie şi natură O repet: omul ca element şi reprezentant al universului nu este decât o parte a naturii, dar şi o parte a istoriei, altă natură cosmotică cu substanţă diferită însă, pe care întreaga metafizică a sacrificat-o pentru marele cosmos Prima mea reflecţie asupra acestei chestiuni fundamentale a conştiinţei umane despre univers este bazată pe observaţia că istoricul de acum, crezând deja că înţelege istoria — istoria ce se face sub ochii noştri, istoria în devenire — prin tatonarea faptelor sensibile, tangibile, devenite, reînnoieşte vechea prejudecată a cunoaşterii raţionale, lipsită de orice intuiţie1, care i-a deconcertat în urmă cu multă vreme pe marii eleaţi, atunci când ei au pretins că filosoful nu trebuie să cunoască devenirea, ci numai fiinţa ca rezultat al devenirii, în alţi termeni, istoria a fost confundată cu natura în sensul obiectiv al fizicii şi a fost tratată în consecinţă. De aici eroarea foarte gravă ce constă în a transfera în imaginea istorică conceptele de cauzalitate, lege, sistem, adică structura unei fiinţe încremenite. S-a procedat ca şi cum fiinţa unei culturi umane este aproape identică cu natura electricităţii şi a gravitaţiei, permiţând modalităţi de analiză aproape identice; istoricul avea, aşadar, 1. Mărturisesc că datorez filosofia din această carte filosofiei lui Goethe, care nu mai este deloc cunoscută astăzi, iar într-o măsură mult mai redusă filosofici lui Nietzsche. Locul lui Goethe în metafizica occidentală n-a fost defel înţeles. El nu este menţionat atunci când se vorbeşte despre filosofic. Vai ! Goethe nu şi-a cristalizat doctrina într-un sistem, de aceea dogmaticii închid ochii când vine vorba de el. El era însă filosof A luat faţă de Kant aceeaşi poziţie ca Platon faţă de Aristotel şi nu este lucru uşor nici să-1 sistematizezi pe Platon. Platon şi Goethe reprezintă filosofia devenirii, Aristotel şi Kant — filosofia a ceea ce este devenit. Aici intuiţia se opune analizei. Ceea ce este greu de înţeles prin inteligenţă este semnificat de Goethe prin note speciale sau prin poeme precum Primele cuvinte ale lui Orfeu, ori în strofe ca acestea. "Când în infinit..." şi "Nimeni nu va spune..." pe care trebuie să le privim ca pe o expresie a unei metafizici pe de-a întregul limpezi. N-aş dori să schimb o iotă din următoarele cuvinte pe care el le-a spus lui Eckermann: "Divinitatea este activă în domeniul viului şi nu în cel al morţii; ea se găseşte în ceea ce

devine şi este în schimbare, iar nu în ceea ce este devenit şi încremenit. De aceea raţiunea, în aspiraţia ei către divin, nu trebuie să aibă de-a face decât cu ceea ce devine, cu viul, în timp ce intelectul se va ocupa de ceea ce este devenit, de cele pietrificate, cu scopul de a profita de pe urma lor." Această frază conţine toată filosofia mea. ambiţia de a imita pe naturalist, în aşa fel încât i se întâmpla inevitabil să-şi pună numai ocazional întrebarea, ce pot însemna arta gotică, Islamul, polisul grec; şi niciodată, de ce a trebuit ca aceste simboluri ale universului viu să se nască exact la acea dată fi in acel loc, in forma respectivă şi înscrise numai în acea durată. De îndată ce ieşea la lumină vreuna din asemănările nenumărate între fenomene istorice foarte îndepărtate unele de altele în timp şi spaţiu, se arătau mulţumiţi numai s-o înregistreze, adăugând câteva observaţii spirituale asupra caracterului miraculos al acelei coincidenţe, astfel ei numind Rhodosul o "Veneţie antică", iar pe Napoleon "noul Alexandru", în loc de a introduce exact aici, unde problema destinului este o problemă prin excelenţă a istoriei — îndeosebi sub aspectul timpului — rigoarea extremă a unei fizionomii ştiinţifice cu reguli precise şi de a răspunde astfel la problema aflării unei necesităţi de cu totul alt ordin, absolut diferită de necesitatea cauzală, ce intră în joc aici. Orice fenomen suscită ca atare o enigmă metafizică chiar dacă se manifestă indiferent de epocă. Aşa că suntem obligaţi să ne întrebăm şi ce raporturi vii există alături de raporturile naturii anorganice în imaginea universului, care este, cum se ştie, un reflex al omului total şi nu numai al raţiunii lui, cum gândea Kant; un fenomen nu este numai un fapt ce se oferă judecăţii ci şi unei expresii sufleteşti, nu numai obiect ci şl simbol de la cele mai înălţătoare opere artistice sau religioase până la futilităţile vieţii cotidiene — iată care este noutatea în filosofie ! în fine, soluţia s-a conturat limpede în ochii mei, în linii mari, printr-o necesitate internă totală, bazată pe un principiu unic ce ar fi trebuit găsit, dar nu a fost încă şi care nu mi-a dat pace şi m-a pasionat din tinereţe, necăjindumă pentru că îl presimţeam, dar nu îl puteam formula. Astfel a apărut, în împrejurări oarecum întâmplătoare, această carte ce este expresia provizorie a unei imagini a universului, împovărată, o ştiu, de toate greşelile unei prime încercări imperfecte şi, desigur, nescutite de contradicţii. Ea conţine însă, sunt convins, formula irefutabilă a unei gândiri, ce se va situa în afara oricărei discuţii din moment ce este fericit exprimată. Pe scurt, tema este deci analiza declinului culturii Occidentului european, cultură răspândită azi pe toată suprafaţa globului pământesc. Scopul ei este însă dezvoltarea unei filosofii a istoriei universale printr-o metodă proprie de morfologie comparată ce se va verifica prin cercetare. Sarcina se împarte, fireşte, în două: prima — "formă şi realitate" — porneşte de la limbajul formal al marilor culturi pe care încercăm să le cercetăm până la originile cele mai îndepărtate, conferindu-i astfel şi temeiurile unei simbolistici; a doua : "perspective asupra istoriei universale", pleacă de la fapte reale de viaţă şi încearcă să extragă din practica istoriei umanităţii superior evoluate chintesenţa acestei experienţe istorice ce poate servi drept bază pentru organizarea practică a viitorului nostru. Tablourile ce urmează vor oferi o privire generală asupra rezultatelor acestui studiu. Ele pot oferi şi o idee asupra eficacităţii şi importanţei noii metode. 83 începutul civilizaţiei cosmopolite, xlstenţa forţelor creatoare ale sufletului. Viaţa insăş.1 devine o problemă. Tendinţe etice practice ale maselor nereligioase, ametafizice din oraşe. VARA Maturizarea conştiinţei lăuntrice. Primele emoţii crttice ale sufletului citadin fi burghez. I 5 "S! B Hi fi 1,1 î ! i! fii P m li iii i ! bl H; PRIMĂVARA Intuiţie ţi peisaj. Creaţii grandioase ale sufletului de esenţă rurala, trezit dlntr-un somn adânc. Unitate fi bogaţi» supraparsonală. ţi n»! M Iii Illi Rt lf 1| l || fim CIVILIZAŢIE Existenţa fără formă lăuntrici. Arta citadina ca lux, sport şl excitant nervos. Stilul cedează modelor efemere firi conţinut simbolic (Reconstituiri, Invenţi arbitrare, împrumuturi).

CULTURA Istoria vie a unul stil ce formeazi flinta exterioară In întregime. Limbajul formal al celei mal profunde necesităţi simbolice. ir m n CULTURĂ Istoria vie a unui «UI ce formeazi fiinţa exterioară In întregime Limbajul formal al celei mal profunde necesitaţi simbolice. CAPITOLUL I DESPRE SENSUL NUMERELOR l Mai întâi este necesar să stabilim câteva concepte fundamentale folosite în cuprinsul acestui studiu într-un sens strict şi parţial nou, din care substanţa metafizică va apărea pe parcursul expunerii, care trebuie însă definite fără echivoc. Deosebirea, cunoscută de toată lumea şi la fel de familiară filosofilor, între Fiinţă şi Devenire, pare improprie pentru a traduce într-adevăr esenţa antitezei avute în vedere O devenire nedefinită (acţiune, "realitate"), după exemplul conceptului de mişcare uniform accelerată din fizică, sau după principiul fundamental al teoriei cinetice a gazelor, poate fi totdeauna conceputa şi ca o stare, prin urmare conjugată şi cu fiinţa Din contră, se pot distinge, ca la Goethe, devenirea şi devenitul ca elemente ultime a ceea ce este dat în mod absolut în şi cu fiinţa trezită ("conştiinţa"). In once caz, dacă ne îndoim de posibilitatea de a sesiza prin concepte abstracte fundamentele ultime ale naturii umane, sentimentul foarte limpede, net, de unde apare antiteza fundamentală privind limitele extreme ale fiinţei trezite este sursa originară supremă, la care, în general, este posibil să ajungem. De aici rezultă în mod necesar că devenirea stă mereu la baza devenitului, nu invers. Sub numele de "proprietate" şi "alteritate" eu mai disting două elemente primordiale ale fiinţei trezite ale căror sensun sunt evidente pentru once om conştient — deci nu pentru visător — ca o certitudine lăuntrică nemijlocită, fără a putea fi concentrate mai îndeaproape într-o definiţie Faptul onginar desemnat sub numele de senzaţie ("univers sensibil") nu există niciodată fără vreun raport oarecare cu ceea ce eu numesc alten-tate Pnn facultatea filosofică ordonatoare marii gânditori au 84 încercat neîncetat, prin împărţiri schematice pe jumătate concrete: fenomen, lucru în sine, (lumea ca) voinţă şi reprezentare, eu şi non-eu, să sesizeze acest raport cu mai multă precizie, deşi o astfel de tentativă depăşeşte desigur posibilităţile cunoaşterii umane exacte. La fel, faptul originar desemnat cu numele de sentiment ("univers interior") conţine elementul numit "proprietate" într-o manieră care scapă oricărei definiţii stricte, prin metodele gândirii abstracte. Eu desemnez apoi sub numele de suflet şi de univers antiteza a cărei existenţă este chiar aceea a fiinţei umane trezite, în întregime pură. Ea are trepte de limpezime, de claritate, care sunt treptele spiritualităţii fiinţei trezite, de la senzaţia inteligentă a primitivului şi a copilului, care este mată, deşi câteodată iluminată până la origini, şi până la extrema sensibilitate a fiinţei trezite ca intelect pur, precum în ipostazele gândirii kantiene şi napoleoniene Acestei senzaţii îi aparţin momentele, din ce în ce mai rare în epocile târzii, de inspiraţie religioasă şi artistică Aici antiteza dintre suflet şi univers este antiteza dintre subiect şi obiect. Această structură elementară a fiinţei trezite este un fapt de certitudine interioară nemijlocită imposibil de sondat mai mult prin analiza conceptelor. Este, în acelaşi timp, sigur că cele două elemente, separabile numai prin cuvinte şi, într-un fel, prin artificii, există mereu unul cu celălalt, unul prin celălalt, şi se manifestă mereu ca unitate, ca totalitate absolută, fără ca prejudecata teoretică a idealiştilor şi a materialiştilor înnăscuţi, care vor ca universul să-şi aibă originea — "cauza", cum spun ei — în suflet sau sufletul în univers, să se instaureze în vreun un fel în fiinţa conştientă de sine. Dacă un sistem filosofic pune accentul pe unul sau pe altul din cele două elemente, trebuie ca în aceasta să vedem o simplă amprentă personală cu o semnificaţie pur biografică Dacă aplicăm conceptele de devenire şi devenit unei structuri a fiinţei trezite considerate ca tensiune între două contrarii, vom da cuvântului viaţă un sens foarte precis, strâns legat de acela de devenire. Devenire şi devenit pot fi desemnate ca formă în care, pentru fiinţa trezită, viaţa există ca apt şi rezultat. Atât cât omul este trezit, propria lui viaţă în progres, în continuă desăvârşire, este reprezentată în fiinţa lui conştientă de elementul devenirii, acest fapt numindu-se prezent. Viaţa posedă, ca orice devenire, un misterios caracter de direcţie care, în toate limbile evoluate, caută a se fixa spiritual prin cuvântul timp şi prin problemele conexe; acestea trebuie mereu reinterpretate. De aici — un profund raport între devenit (încremenit) şi moarte. Dacă prin suflet numim virtualul — bineînţeles: ceea ce simţim că el este şi nu imaginea ideală pe care ne-o făurim —- şi dacă lui îi opunem universul ca fiind real (două cuvinte asupra sensului cărora un sentiment nu lasă să plutească nici o îndoială) — viaţa va apărea ca formă în care se desăvârşeşte realizarea posibilului. Ei raport cu caracterul de direcţie, posibilul se numeşte viitor, iar realizatul — trecut. "Sufletul" este ceea ce trebuie realizat, "universul" ceea ce este realizat, iar viaţa este această realizare. Cuvintele moment, durată, evoluţie, substanţă vie, vocaţie, întindere, finalitate, vid şi plenitudine a vieţii, pn-mesc astfel o semnificaţie precisă, esenţială pentru tot ceea ce va urma, mai ales pentru înţelegerea fenomenelor istorice. în sfârşit, cuvintele Istorie şi Natură trebuie, aşa cum am spus deja, să fie folosite într-un sens foarte precis pe care

nu 1-au cunoscut până acum. Ele desemnează modurile posibile de a concepe totalitatea conştientului, devenirea şi devenitul, viaţa şi trăitul, într-o imagine cosmică unitară, sublimată, bine ordonată, care în funcţie de devenire sau de devenit, de direcţie sau de întindere ("timpul" sau "spaţiul"), determină şi formează impresia vizibilă. Deci este vorba de a avea nu o alternativă, ci o serie de posibilităţi numeric infinite şi de natură foarte diversă, un "univers exterior" considerat ca reflex şi mărturie a propriei noastre fiinţe, serie ale cărei extremităţi sunt o concepţie despre univers (literalmente: intuiţie) pur organică sau pur mecanică. Primitivul (pe care noi ni-1 imaginăm) şi copilul (de la care ne 86 amintim fiinţa trezită) nu posedă încă nici una din aceste posibilităţi cu o claritate de structurare suficientă. Ca o condiţie a acestei conştiinţe cosmice superioare, e necesar un limbaj, nu un limbaj uman în general, ci limbajul culturii care pentru primul nu există încă, iar pentru secundul, deşi existent, d este inaccesibil. Cu alte cuvinte, amândoi nu posedă încă o gândire cosmică clară şi distinctă; fără îndoială, ei au un presentiment al acesteia, dar nu au încă o ştiinţă a istoriei şi a naturii în ale cărei raporturi pare să se încorporeze propria lor fiinţă: ei nu au cultură. Această importantă vocabulă capătă astfel un sens precis, înalt semnificativ, care trebuie mereu subînţeles în cele ce urmează, în corelaţie cu conceptele mai înainte stabilite: suflet-virtualitate şi univers-realitate, eu fac distincţie între cultura posibilă şi cultura reală, între cultură ca idee a fiinţei, generală sau particulară, şi între cultură ca şi corp al acestei idei, ca sumă a expresiei devenite sensibilă, devenită în mod spaţial şi concret: acţiuni, sentimente, religii, state, arte, ştiinţe, popoare, oraşe, forme economice şi sociale, limbi, legi, moravuri, caractere, fizionomii, costume. Prin strânsa ei înrudire cu viaţa, cu devenirea, istoria evoluată înseamnă realizarea culturii posibile. Trebuie adăugat că cea mai mare parte a acestor concepte fundamentale nu mai poate fi înţeleasă prin cuvinte, definiţii şi demonstraţii, căci semnificaţia lor intimă cere să fie simţită, trăită, observată dinăuntru. Există o diferenţă, rareori apreciată la justa ei valoare, între a trăi şi a cunoaşte pe cale experimentală, între certitudinea imediată pe care o oferă categoriile intuiţiei (iluminare, inspiraţie, viziune artistică, "imaginaţie exactă şi sensibilă" ca la Goethe) şi rezultatele cunoaşterii raţionale şi ale tehnicii experimentale. Trăirea foloseşte, pentru a se face cunoscută, comparaţia, imaginea, simbolul; cunoaşterea foloseşte formula, legea, schema. Devenitul se învaţă, sau mai degrabă, cum se va vedea, fiinţa devenită este identică pentru spirit cu împlinirea actului cunoaşterii. O devenire nu se poate înţelege decât dacă e trăită, simţită printr-o cunoaştere profundă şi mută. Iată pe ce se întemeiază ceea ce numim cunoaştere umană. A înţelege istoria înseamnă să fi un cunoscător al oamenilor în sensul deplin al cuvântului. Cu cât un tablou istoric este mai clar, cu atât el este exclusiv accesibil privirii ce pătrunde până în adâncul sufletelor străine şi care nu are nimic de a face cu mijloacele de cunoaştere studiate în Critica raţiunii pure. Mecanismul unei imagini naturale pure, ca universul lui Newton sau al lui Kant, se cunoaşte, se înţelege, se analizează, se reduce la legi şi la ecuaţii, finalmente la un sistem. Organismul unei imagini istorice pure, ca universul lui Plotin, Dante, Bruno, se observă intuitiv, se vede dinăuntru, ca formă şi simbol, se traduce în cele din urmă în opere poetice şi artistice. "Natura vie" a lui Goethe este o imagine istorica a universului1. Ca exemplu al modului în care un suflet caută să se realizeze în imaginea universului înconjurător, ca urmare a măsurii în care o cultură devenită exprimă şi reproduce o idee a fiinţei umane, eu consider numărul, ce se află la baza întregii matematici, ca un dat primar absolut. Am ales numărul dinadins, fiindcă fondul matematicii este accesibil putinor oameni şi ea pretinde astfel a ocupa un loc unic între toate creaţiile spiritului. Ea este o ştiinjă cu un stil foarte strict ca şi logica, dar este mai' vastă şi mult mai substantială, şi alături de plastică şi de muzică, este o artă pură, în ceea ce priveşte sensul inspirator şi marile convenţii formale ale dezvoltării ei; în sfârşit, ea este o metafizică de ordin superior, cum arată Platon şi mai ales Leibniz. Fiecare filosofie s-a dezvoltat până acum fiind în relaţie de corespondenţă cu matematica. Numărul este simbolul necesităţii cauzale. Ca şi conceptul de Dumnezeu, el înglobează sensul ultim al universului considerat ca natură. De aceea existenta tuturor nu1. Şi cu un "orizont biologic" merelor poate fi numită mister, iar gândirea religioasă din toate culturile nu a putut evita această impresie. Aşa cum orice devenire poartă amprenta originară a direcţiei (ireversibilitate), orice devenit este impregnat de întindere, în aşa fel încât cei doi termeni nu pot fi separaţi decât în mod artificial. Dar misterul adevărat al oricărui devenit, deci al oricărei întinderi (spaţiale sau corporale) este încarnarea în tipul numeric matematic, în opoziţie cu numărul cronologic. In natura primului tip de număr se află intenţia unei limite mecanice. Astfel numărul se înrudeşte cu cuvântul, care, ca şi concept, receptor ("captant") şi semnificant ("marcant"), delimitează deopotrivă impresiile despre univers. Sigur că ceea ce este foarte profund rămâne imposibil de sesizat şi de exprimat. Numărul real de care se serveşte matematica, semnul numeric exact reprezentat, pronunţat, scris, — cifră, formulă, semn sau figură — este deja, ca şi cuvântul gândit, rostit, scris, un simbol devenit sensibil şi comunicabil, un lucru concret pentru ochi, interior şi exterior, prin care această limitare este reprodusă. Originea numărului se aseamănă cu cea a mitului. Omul primitiv ridică la rang de divinitate, numina, impresiile naturale care scapă definiţiei ("alteritatea"), delimitându-le, captându-le printr-un nume. La fel, numerele sunt elemente pentru delimitarea şi deci captarea impresiilor din natură. Prin nume şi prin număr inteligenţa umană are putere în faţa universului. Limbajul semnelor matematice şi gramatica unei limbi vii au, în fond, aceeaşi structură. Logica este totdeauna o specie a matematicii şi invers. Aşadar, în orice acţiune a inteligenţei umane aflată în relaţie cu numărul matematic — măsurare, calcul, numărare, desenare, cântărire, organizare, împărţire1 — se găseşte tendinţa de a delimita întinderea, reprezentată prin formele lingvistice ale demonstraţiei, deducţiei, principiului, sistemului; numai prin acte de acest fel, însă abia

conştiente, există pentru omul trezit, graţie 1. Trebuie adăugată aici "gândirea financiară". 89 numărului care exprimă ordinea, însuşiri, raporturi, indivizi, o unitate şi o pluralitate, pe scurt structura acelei imagini a universului a cărei necesitate şi caracter ferm le simte d, pe care o numeşte "natură" şi o "cunoaşte" ca atare. Natură este ceea ce se poate număra, istorie este totalitatea celor ce nu au raporturi cu matematica. Iată de ce legilor naturii trebuie să le atribuim o certitudine matematică, conform uimitoarei judecăţi a lui Galilei, care găseşte natura "scritta in lingua matematica" şi faptului subliniat de Kant potrivit căruia cunoaşterea exactă a naturii este strict limitată la posibilitatea folosirii metodelor matematice. Deci în număr, ca semn al unei limite desăvârşite, se află natura întregului real, totodată devenit, cunoscut, limitat, aşa cum Pitagora sau nu mai ştiu cine a înţeles acest număr, cu o certitudine lăuntrică profundă, rezultată dintr-o intuiţie grandioasă, absolut religioasă. Totodată, să nu confunde matematica practică, facultatea de a gândi cu ajutorul numerelor, cu matematica ştiinţifică mult mai restrânsă sau teoria numerelor, dezvoltată prin cuvânt sau scriere. Matematica scrisă înseamnă la fd de puţin ca şi filosofia, aşternută în lucrări teoretice, întreaga avuţie de viziuni şi de idei matematice şi filosofice existente în interiorul unei culturi Mai rămân toate celelalte căi de concretizare a sentimentului originar care stă la baza numerelor. La începutul fiecărei culturi se află un stil arhaic ce s-ar putea numi geometric şi altundeva decât în vechea cultură a elenilor. Există ceva comun, în mod expres matematic, în acel sul antic al secolului al X-lea, în cel al templelor din a IV-a dinastie egipteană cu predominanta extremă a liniei şi a unghiurilor drepte, în reliefurile de pe sarcofagele creştinismului primitiv, în arhitectura şi decoratiunile romanice. Fiecare linie, fiecare figură umană sau animalieră, deloc imitative, revelează aici o gândire numerică mistică în relaţie imediată cu misterul morţii (al încremenirii). Catedrala gotică şi templul doric sunt o matematică pietrificată. Fără îndoială, Pitagora a fost cel dintâi care a con90 ceput numărul antic ca principiu al unei ordini universale a lucrurilor concrete, ca măsură sau mărime. Dar canonul strict al statuarului şi al structurii coloanei dorice traducea deja atunci prin număr ordinea armonică a unităţilor sensibile şi corporale. Toate artele mari sunt moduri de delimitare numerică şi semnificativă. Nu trebuie decât să ne amintim problema spaţiului în pictură Un mare geniu matematic poate fi fecund în tehnică, chiar fără ştiinţă, şi ajunge sub această formă la o deplină conştiinţă de sine. Nu vom ajunge să spunem, având în vedere sensul magistral al numerelor pe care îl presupun, începând cu Imperiul Vechi (Egiptul antic), împărţirea spaţiului în templele-piramide, tehnica arhitecturală, de canalizare şi administrativă, fără a mai vorbi de calendarul egiptean, că insignifianta "carte de aritmetică a lui Ahmes" din Imperiul Nou reprezintă nivelul matematic în Egipt. Indigenii din Australia, al căror spirit aparţine în întregime stadiului de om primitiv, posedă un instinct matematic, sau, ceea ce se reduce la acelaşi lucru, o gândire numerică încă neexprimată prin cuvinte şi semne, dar depăşind cu mult pe cea a grecilor în ceea ce priveşte interpretarea spaţialităţii pure: Ei au inventat bumerangul al cărui efect presupune o cunoaştere intuitivă a spaţiilor numerice pe care noi o atribuim geometriei analitice superioare. Printr-o conexiune ce va fi explicată mai târziu, ei posedă în consecinţă un ceremonial extrem de complicat şi o ierarhie a înrudirii atât de subtil exprimată în limba lor, aşa cum nu s-a putut remarca în nici o altă parte, nici chiar în culturile superioare. Acest lucru face ca grecii, în epoca lor de deplină maturitate, sub guvernarea lui Pericle, prin analogie cu matematica euclidiană, să nu aibă nici un simţ al ceremonialului în viaţa publică, nici un simţ al singurătăţii; chiar la polul opus se află barocul care s-a născut, alături de analiza spaţiului, la curtea Regelui-soare, şi un sistem de state întemeiate pe înrudire dinastică. Este stilul unui suflet care se exprimă într-un univers al numerelor, dar nu printr-o singură concepţie ştiinpfică a acestui univers. De aici rezultă un fapt decisiv, ignorat până astăzi de matematicienii înşişi. Numărul în sine nu există ji nici nu poate exista. Există mai multe universuri ale numerelor pentru că există mai multe culturi. Astfel găsim un tip indic, arab, antic, occidental de gândire matematică şi, în consecinţă, numerică, fiecare fiind specific şi unic de la origini, fiecare fiind o expresie a unui sentiment cosmic diferit, un simbol al unei valori exacte la fel de limitată ştiinţific, un principiu de organizare a devenitului, în care se reflectă natura intimă a unui singur suflet şi numai a acestuia, în mod precis a celui care este punctul central al acestei culturi şi numai al acesteia. Prin urmare există mai mult decât o matematică. Nu încape nici o îndoială că structura internă a geometriei euclidiene diferă total de aceea a lui Descartes, analiza lui Arhimede de aceea a lui Gauss, nu numai prin limbaj formal, intuiţie şi mijloace, ci mai ales prin fond, prin sensul originar şi predestinat al numărului care reprezintă evoluţia ştiinţifică. Acest număr, sentimentul limitei pe care el îl încarnează în mod evident, deci şi natura întreagă, univers întins a cărei imagine s-a născut din această limitare şi care nu este totdeauna accesibil decât celor care îl tratează prin această unică specie matematică: toate acestea nu vorbesc deloc de omenire în general, ci de un grup uman, de fiecare dată net determinat. Cât priveşte stilul unei matematici ce se naşte, totul depinde de cultura unde ea se înrădăcinează, de comunitatea umană care reflectează asupra ei. Spiritul poate duce la o înflorire ştiinţifică posibilităţile pe care ea le comportă, le poate manipula şi atinge, la întâlnirea cu ele, la suprema maturitate, dar este total incapabil să le schimbe. Cele mai vechi forme ornamentale antice şi din arhitectura gotică au concretizat ideile geometriei euclidiene şi ale calcului infinitezimal cu mai multe secole înainte de naşterea primului savant matematician în cele două culturi. O devenire lăuntrică intimă, adică propriu zis: trezire de sine, care face din copil un om superior şi purtător ai culturii căreia, de fapt, îi aparţine, marchează începutul cunoaşterii numerelor ca limbaj. Pentru fiinţa trezită numai

atunci obiectele există ca lucruri numericeşte delimitate şi specific diferenţiate; numai atunci există pentru ea însuşiri, concepte, o necesitate cauzală, un sistem al universului înconjurător, o formă a universului, legi universale stabilite cu precizie; "stabilitatea", prin natură, este mereu limitare, încremenire, supunere la număr, şi un sentiment, suportat aproape metafizic, de respect şi de nelinişte faţă de sensul profund al cuvintelor măsurare, calcul, numărare, desenare, figurare. Iată însă cum Kant împarte posesiunea ştiinţei omeneşti în sinteze a priori (necesare şi universale) şi a posteriori (rezultate din experienţa unor cazuri particulare) şi le atribuie celor dintâi cunoaşterea matematică. Fără îndoială, el a adus astfel un viguros sentiment lăuntric în cunoaşterea abstractă. Dar, pe lângă lipsa unei limite tranşante ce ar trebui să reclame în mod absolut obârşia principiului — mecanica şi matematicile superioare modeme o demonstrează cu prisosinţă — chiar apriorismul apare ca un concept plin de dificultăţi, deşi el este cu siguranţă una din concepţiile geniale din întreaga critică a cunoaşterii. Prin acesta Kant "întemeiază" totodată, fără a-şi da osteneala s-o demonstreze — ceea ce este, de altminteri imposibil — şi invariabilitatea formei în orice spiritualitate şi identitatea ei pentru toţi oamenii. In consecinţă, se trece sub tăcere un fapt a cărui importanţă ar fi prea mult exagerată, mai ales deoarece Kant, pentru a-şi verifica ideile, n-a lăsat să intervină decât atitudinea spirituală a epocii lui, pentru a nu mai vorbi de atitudinea lui personală. El se referă la gradul de nesiguranţă al acestei "valabilităţi universale". Alături de câteva trăsături, fără îndoială cu bătaie mai lungă, care, cel puţin, par independente de cultura vremii, orice idee se întemeiază încă pe o necesitate a formei, absolut diferită, căreia omul i se supune cu exactitate în calitate 93 de purtător al unei culturii determinate şi numai al ei, in mod evident. Acestea sunt două categorii foarte diferite ale substanţei apriorice, iar problema este pentru totdeauna insolubilă, pentru că dincolo de orice putinţă de cunoaştere trebuie ştiut unde este limita şi dacă există vreuna. Nimeni nu a avut încă până astăzi curajul să admită, în fapt, constanta structurii spiritului, socotită până aici drept evidentă; este o iluzie şi aptul că istoria concreta oferă mai multe forme ale cunoaşterii. Dar să nu uităm că, în lucrurile ce nu au devenit încă nişte probleme, unanimitatea nu este numai un adevăr general, ci şi o iluzie colectivă. O îndoială obscură a existat totdeauna în toate cazurile, iar nonunanimitatea tuturor gânditorilor, relevată la fiecare privire asupra istoriei gândirii, ar fi trebuit deja să ofere o măsură a adevărului. Dar această divergenţă nu are drept cauză o imperfecţiune a spiritului uman, ea nu este un "nu încă" al unei cunoaşteri definitive, ea nu este o greşeală, ci o necesitate istorică a destinului — şi aceasta este o descoperire. Natura ultimă a lucrurilor nu se poate deduce din constanţa lor, ci numai din diversitatea lor şi chiar din logica organică a acesteia. Morfologia comparată a formelor cunoaşterii este o problemă încă rezervată gândirii Occidentului. Dacă matematica ar fi o ştiinţă pură, ca astronomia şi mineralogia, i s-ar putea defini obiectul. Nu se poate însă şi nici nu s-a putut vreodată, în zadar a torturat europeanul din Occident conceptul propriu zis al numărului, comparându-1 cu ceea ce preocupă pe matematicianul din Atena sau Bagdad. Este cert că tema de cercetare, scopul şi metodele unei ştiinţe care poartă aici şi acolo aceeaşi denumire sunt, aici şi acolo, total diferite. Nu există numai o matematică, există matematici. Ceea ce numim istorie "a matematicii", realizare pretins progresivă a unui ideal unic şi invariabil, este într-adevăr, de îndată ce se îndepărtează imaginea superficială şi înşelătoare a istoriei, o 94 varietate a evoluţiilor, desăvârşite în ele însele, independente unde de altele, naştere reînnoita, adecvare, transformare şi despuiere a universurilor formale străine, organism care creşte, se maturizează, se ofileşte şi moare într-o durată determinată de care rămâne legat. Nu trebuie să ne facem iluzii. Spiritul antic a creat o matematică a sa aproape din neant. Spiritul occidental, înzestrat istoriceşte, poseda deja — exterior şi nu lăuntric — ştiinţa învăţată, dar era obligat să o dobândească pe a sa proprie printr-o modificare şi o corecţie aparente, printr-o destructie reală a matematicii antice străine prin natura ei de spiritul apusean Prima creaţie a fost cea a lui Pitagora, a doua cea a lui Descar-tes Amândouă actele sunt în fond identice înrudirea limbajului formal al unei matematici cu cel al marilor arte vecine1 nu lasă să se aştearnă nici o umbră de îndoială. Sentimentul vieţii diferă mult la gânditori şi la artişti, dar mijloacele de expresie ale fiinţei lor conştiente au lăuntric aceeaşi formă Senzaţia formei la un sculptor, un pictor, un poet liric este o senzaţie esenţialmente matematică. Geometria analitică şi geometria plană din secolul al XVII-lea relevă aceeaşi ordine perfectă într-un univers infinit (ca acela pe care ar vrea să-I facă să reînvie, să-1 înţeleagă, să-1 scruteze pe de o parte şi muzica contemporană prin armonia diatonică) o geometrie a spaţiului sonor provenit din arta fundamentală a sunetelor joase; pe de altă parte pictura în ulei, sora sa, prin principiul perspectivei, o geometrie sensibilă a spaţiului colorat, pe care n-a cunoscut-o decât Occidentul şi numai el Această ordine este ceea ce Goethe numea Ideea a cărei formă pătrunde imediat în obiectul sensibil prin intuiţie, în timp ce ştiinţa pură nu va pătrunde în nimic şi se va mărgini la simpla observaţie^ şi la analiză. Matematica depăşeşte însă observaţia şi analiza. In momentele ei supreme, ea lucrează prin viziuni, nu prin abstracţiuni. Goethe este acela care ne-a lăsat această observaţie adâncă, anume că matematicianul La fel şi cu cel al dreptului şi al finanţelor. nu este perfect decât cu condiţia să simtă în el însuşi frumuseţea adevărului. Se poate simţi aici înrudirea strânsă dintre misterul din natura numărului şi cd care închide în el creaţia artistică. Astfel, matematicianul înnăscut ia loc alături de marii maeştri ai fugii, ai dalta şi ai penelului, care vreau şi ei şi trebuie să transpună în simboluri, să

realizeze, să transmită lecţia ordinii grandioase a tuturor lucrurilor pe care simplii contemporani din culturile lor o poartă în ei fără a o poseda cu adevărat. Astfel, imperiul numerelor se preschimbă prin reproducerea formei cosmice, alături de imperiul sunetelor, al liniilor şi al culorilor. De aceea, cuvântul "produs" are un sens mai amplu în matematică decât în ştiinţele pure. Newton, Gauss, Riemann erau naturi artistice. Reamintiţi-vă surprinderea lor în clipele marilor descoperiri. Bătrânul Weierstrass spunea: "Un matematician care nu este în acelaşi timp în parte poet nu va fi niciodată un matematician perfect." Matematica este deci o artă. Ea are stilurile şi perioadele ei stilistice. Ea nu este, cum crede profanul — sau filosoful când gândeşte ca un profan — neschimbată în substanţa sa, ci, ca orice artă, din timp în timp, este supusă unor schimbări neaşteptate. N-ar trebui niciodată să tratăm evoluţia artelor importante fără a arunca o privire în diagonală, cu siguranţă totdeauna sterilă, asupra matematicii contemporane. Anumite particularităţi ale raporturilor foarte profunde dintre schimbările din teoria muzicală şi analiza infinitului n-au fost nicicând studiate, deşi estetica ar fi putut trage de aici mai multe învăţăminte decât din întreaga "psihologie". O istorie a instrumentelor muzicale ar fi mai fecundă dacă s-ar studia nu pornind, ca de obicei, de la producerea tehnică a sunetelor, ci de la cele mai îndepărtate rădăcini spirituale ale nuanţei şi ale efectului sonor propus. Pentru că dorinţa aproape nostalgică de a produce o infinitate spaţială de sunete a generat încă din perioada gotică, în opoziţie cu lira şi cu fluierul antic — liră, citeră, aulos, syrinx — ca şi cu sonorităţile arabe, cele două familii de instrumente de suflat — sau cu clape — şi de instrumente cu coarde. Amândouă, oricare ar fi originea lor tehnică, se plasează prin legea sonorităţii lor, în nordul germano-celtic, între Irlanda, Weser şi Sena, iar orga şi clavicordul cu siguranţă în Anglia. Instrumentele cu coarde au ajuns la forma definitivă în Italia septentrională între 1480 şi 1530; orga s-a dezvoltat mai ales în Germania, unde a devenit instrumentul special de dominare a spaţiului, de o măreţie colosală şi neasemuită în toată istoria muzicii. Improvizaţiile şi compoziţiile libere pentru orgă ale lui Bach şi ale contemporanilor lui sunt la propriu analiza matematică a unui vast şi măreţ univers sonor. Totodată, în conformitate cu forma internă a gândirii matematice occidentale, instrumentele cu coarde şi de suflat nu se dezvoltă separat, ci după registrul vocal uman, în grupe întregi de aceeaşi nuanţă sonoră (cvartet de coarde, de instrumente de suflat, formaţii de trompetişti). La fel, istoria orchestraţiei modeme cu toate descoperirile de noi instrumente şi cu modificările aduse vechilor instrumente este în realitate istoria unitară a unui univers sonor care s-ar putea foarte bine descrie în termenii unei analize matematice superioare. Atunci când mediile pitagoreice, către 540, au ajuns să ştie că numărul era esenţa tuturor lucrurilor, nu se făcea deloc "un pas înainte în evoluţia matematicii", ci din profunzimile sufletului antic răsărea o matematică complet nouă, care lua cunoştinţă de sine, după ce multă vreme se anunţase prin problemele metafizice şi tendinţele formei în artă. O matematică la fel de nouă precum cea egipteană, care n-a fost niciodată scrisă, şi cea babiloneană, care a luat o formă algebrico-astronomică prin sistemele ei de coordonate ecliptice, amândouă apărute o singură dată, întrun ceas hotărâtor al istoriei, şi dispărute acum de multă vreme. Matematica antică, desăvârşită în secolul al ll-lea î.Ch, a dispărut din lume — în ciuda existenţei aparente care se perpe97 tuează încă în modul nostru de notare — pentru a face loc matematicii arabe timpurii. Ceea ce ştim despre matematica alexandrină presupune o mare mişcare în acest domeniu, ai cărui centru de gravitaţie s-a situat în întregime în universităţile din Edesa, Giondisabur şi Ctesiphon. Din ea doar câteva particularităţi au trecut în domeniul lingvistic al antichităţii, în pofida numelor greceşti, Zenodor, care a tratat despre figurile izo-metrice, Serenos, care s-a ocupat de proprietăţile unui fascicul luminos armonic în spaţiu, Hypsicles, care a introdus diviziunea caldeeană a cercului, Diophante îndeosebi, sunt fără îndoială toţi arameeni, iar scrierile lor sunt o mică parte dintr-o literatură scrisă mai ales în limba siriană. Această matematică şi-a aflat desăvârşirea în ştiinţa araboislamică, urmată fiind la rândul ei, după un lung interval de timp, ca o creaţie parcă în întregime nouă pe un sol nou, de matematica occidentală, a noastră, pe care o iluzie optică bizară ne-o înfăţişează ca fiind matematica în general, apogeul şi ţelul unei evoluţii bimilenare, ale cărei secole aproape scurse astăzi sunt de asemenea strict măsurate. Aforismul lui Pitagora, după care numărul reprezintă natura tuturor lucrurilor accesibile simţurilor, a rămas cel mai valoros din matematica antică Prin el numărul este definit ca măsură şi această definiţie înglobează în totalitate sentimentul cosmic al unui suflet pasionat orientat către actual şi tangent, în acest sens, a măsura înseamnă a măsura un obiect proxim şi corporal. Să ne amintim substanţa operei de artă antice — statuia stingheră a unui om.nud: tot ceea ce este esenţial şi important în fiinţă, ritmul ei în întregime, este aici complet redat pnn planuri, măsură, raporturi sensibile între părţi. Conceptul pitagoreic despre armonia numerelor, deşi derivat poate dintr-o muzică ce ignora polifonia şi armonia şi a cărei instrumentare avea ca scop o notă umtonală pastişată, aproape corporală, pare să ducă în absolut amprenta acestui ideal plastic. Piatra cioplită nu reprezintă ceva decât cu condiţia să aibă dimensiuni proporţionale, o formă măsurată, ca să fie ceea ce a Jăcut-o dalta altistului. Suprimafi travaliul şi totul este un haos, un ceva nerealizat încă, deci, pentru moment, neantul. Transfigurat şi amplificat, chiar acest sentiment creează în opoziţie cu starea de haos starea de cosmos, stare însufleţită a universului exterior al anticului, ordine armonioasă a tuturor obiectelor particulare cu contururi bine definite şi prezente în mod concret. Suma tuturor acestor obiecte este deja universul total. Distanţa care le separă, spaţiul nostru pe care îl umplem cu tot patosul unui mare simbol, este neantul, ta ur| 6v. Pentru omul antic, întindere înseamnă corporalitate. Pentru noi spaţiul are funcţia de a face "să apară" obiectele. Aruncând de aici o privire în urmă, rezolvăm poate enigma metafizicii antice, conceptul tainic de apeiron (anstpov) la Amaximandru, care nu se

poate traduce în nici o limbă occidentală. El nu are nici un fel de număr corespondent în sens pitagoreic, nici mărime şi limite măsurabile, prin urmare nici natură, deci este Incomensurabilul, statuia încă neconturată din piatră de dalta artistului. Este denumit arhe-u\ (apxn) ară limită şi fără forme optice, pe care doar o limitare, o individualizare îl va transforma în ceva, în univers El este forma fundamentală apriorică a conştiinţei antice, corporalitate în sine, căreia, în imaginea cosmică kantiană, i se substituie spaţiul exact corespondent, de unde Kant pretinde că "poate extrage toate lucrurilejjrin gândire". înţelegem acum ceea ce distinge o matematică de alta, şi mai cu seamă pe cea antică de cea occidentală. Dinspre partea sentimentului ei cosmic integral, gândirea antică matură nu putea vedea în matematică decât doctrina raporturilor de mărime, de măsură şi de figurare între corpurile concrete. Pornind de la acest sentiment, dacă Pitagora a pronunţat formula decisivă, aceasta constă în faptul că numărul era pentru ei în mod cert un simbol optic, deci nu o formă în general sau un raport abstract, ci un semn-limită al devenitului în măsura în care acesta apare în unităţi concrete perceptibile pentru simţuri întreaga antichitate, fără excepţie, concepea numerele ca pe nişte unităţi de măsură, 99 de mărime, de lungimi şi de suprafeţe. Orice aha specie de întindere era de neconceput Toată matematica antică este în fond o stereometrie Eudid, care şi-a desăvârşit sistemul în secolul al n-lea, se gândeşte, dintr-o necesitate foarte profundă, când vorbeşte despre un triunghi, la suprafaţa-limită a unui corp şi niciodată la un sistem de trei drepte ce se intersectează, nici la o mulţime de trei puncte într-un spaţiu tridimensional. ^El numeşte linia o "lungime fără lăţime" \nr\ypL, anXate^. în gura noastră, această definiţie ar suna jalnic; în cadrul matematicii antice, ea este exemplară. Numărul occidental nu mai este, cum credea Kartt şi chiar Helmholz, un produs al timpului considerat ca formă apriorică a sensibilităţii, ci ca o categorie spaţială particulară considerată ca ordine a unităţilor de acelaşi fel. Cum se va vedea din ce în ce mai clar, numărul real nu are nimic comun cu realităţile matematice. Numerele aparţin exclusiv sferei întinderii, a extensiunii. Dar există tot atâtea posibilităţi şi deci necesităţi pentru a imagina întinderea în organizare câte culturi există. Numărul antic nu este o idee despre raporturile spaţiale, ci despre unităţile tangibile delimitate pentru ochiul carnal, trupesc. Aşadar, antichitatea nu cunoaşte — şi aceasta este o consecinţă necesară — decât numerele "naturale" (pozitive, întregi), al căror rol este complet şters printre categoriile numerice numeroase şi extrem de abstracte ale matematicii occidentale, cu sistemele ei complexe, hipercomplexe, non-arhimedice etc... De aceea, reprezentarea numerelor iraţionale, deci ale fracţiilor indefinite din sistemul nostru numeric, este imposibilă pentru spiritul grec. Euclid spunea — şi ar fi trebuit să-1 înţelegem mai bine — că liniile incomensurabile nu se comportă "ca numerele". Intr-adevăr, în conceptul realizat de numărul iraţional există o separare totală între conceptul de număr şi cel de mărime, căci un număr, ca TI de exemplu, nu va putea niciodată să fie nici delimitat, nici reprezentat printr-o linie. Dar de aici rezultă că, într-un pătrat de pildă, dacă se reprezintă 100 raportul dintre pătrat şi diagonală prin numărul antic, care este o lintiţă sensibilă absolută şi o mărime finită, se ajunge dintr-o dată la altă categorie de numere care, pentru sentimentul cosmic antic rămâne profund străină şi, în consecinţă, puţin liniştitoare, ca şi cum el s-ar afla pe punctul de a descoperi un mister periculos al propriei fiinţe. Este ceea ce relevă un mit straniu al Greciei târzii, ce spune că un savant care a divulgat cel dintâi taina iraţionalului trebuie să piară într-un naufragiu, "pentru că e necesar ca inefabilul şi invizibilul să rămână mereu ascunse" Oricine simte neliniştea care se află la baza acestui mit — aceeaşi nelinişte ce n-a încetat să-i facă pe greci să se înfioare, în timpurile de înflorire, în faţa dezvoltării micilor oraşe-state în ţân organizate politic, în faţa alinierii străzilor largi şi a aleilor cu perspective vaste şi cu margini trasate, în faţa astronomiei babi-loniene ce scruta infinite spaţii siderale şi în faţa navigaţiei in Mediterana pe drumuri croite de navele egiptene şi fenicietic O profundă nelinişte metafizică în faţa dispariţiei prezentului şi a tangibilului sensibil, cu care fiinţa anticului se înconjurase ca *i cu un paravan după care dormita ceva neliniştitor, abis şi prăpastie originară a acestui cosmos creat într-un fel şi artificial stăpânit, precum şi înalt ethos religios în uzanţa lui restrânsă Cel ce înţelege acest sentiment înţelege şi sensul numărului antic, măsură ce se opune incomensurabilului. Naturalistul Goethe 1-a înţeles foarte bine şi de aceea el se ridică, aproape angoasat, contra matematicii; ceea ce nimeni n-a înţeles încă bine este că revolta ţinteşte involuntar numai către matematica non-antică, spre calculul infinitezimal ce servea drept fundament al ştiinţei timpului său. Religiozitatea antică se concentrează cu o intensitate crescândă în cultele prezente şi sensibile — legate de un loc anume — corespunzând unui singur panteon "euclidian". Dogmele abstracte, planând peste zone mai îndepărtate ale gândirii, rămân mereu străine de ea. Un asemenea cult reprezintă pentru o dogmă papală ceea ce statuia reprezintă pentru o orgă dintr-o catedrală. 101 Fără îndoială că totdeauna va rămâne ceva cultic în matematica euclidiană Trebuie numai să ne gândim la doctrina esoterică a pitagoreicilor şi la semnificaţia pe care o avea teoria poliedrelor regulate pentru mediile esoterice platoniciene. Acestora le corespunde o înrudire intimă între analiza infinitului, pornind de la Descartes, şi dogmatica contemporană, care merge progresiv de la ultimele direcţii ale Reformei şi Contrareformei până la un de-ism pur, ferit de orice trăsătură sensibilă. Descartes şi Pascal au fost matematicieni şi jansenişti, Leibniz matematician şi pietist; Voltaire, Lagrange, D'Alembert sunt contemporani. Sufletul antic simţea în principiul iraţionalului, deci în destrucţia unei serii statuare de numere întregi ce reprezentau o ordine universală perfectă în sine, o blasfemie

contra ordinii divine. La Platon, în Timeos, acest sentiment este incontestabil. Transformarea într-un continuum a şirului discontinuu de numere pune într-adevăr în discuţie nu numai conceptul antic despre număr, ci însuşi conceptul universului antic. Acum înţelegem că chiar şi numerele negative, pe care noi ni le reprezentăm fără dificultate, afortiori numărul zero — creaţie subtilă a unei uimitoare puteri de abstractizare oferind cu francheţe cheia unui sens al fiinţei pentru sufletul indic care 1-a conceput ca pe un fundament al sistemului poziţional al cifrelor — sunt imposibile pentru matematica antică Expresia -2 x -3 = +6 nu este nici concretă, nici reprezentativă ca ordin de mărime. Cu +1 şirul mărimilor este finit, în reprezentarea grafică a numerelor negative (+3 +2 _+l O -l -2-3) spaţiile începând cu zero se transformă în simboluri pozitive a ceva negativ; ele semnifică, ele nu mai sunt "egale" cu nimic. Dar realizarea acestui act nu se situa pe direcţia gândirii matematice antice. Tot ceea ce s-a născut din fiinţa conştientă antică n-a fost aşadar ridicat la rangul de realitate decât prin limita sa plastică. Ceea ce nu se poate desena nu este deloc un "număr". Platon, Archytas şi Eudoxiu vorbesc de numereplane şi de numere-corpuri adică la puterea a doua şi a treia şi se înţelege de la sine că ideea altor puteri superioare nu există pentru ei. O a patra putere ar fi fost un nonsens pentru sentimentul fundamental, căci înseamnă imediat o întindere cu patru dimensiuni şi totodată materială Chiar şi o expresie de tipul e"™ ce apare constant în formulele noastre, sau, mai simplu, expresia 51/2 deja cunoscută de Nicolaus Oresmus în secolul al XFV-lea, le-ar fi părut total absurde. Euclid numeşte coaste (nXsupai) factorii unui produs. Se efectuează calcule cu fracţii — definite, se înţelege — căutând un raport numeric numărător-numitor. Aceasta face imposibilă tocmai reprezentarea numărului zero, deoarece el nu are nici un sens geometric. Să nu începeţi să obiectaţi, conform uzanţelor gândirii noastre, constituită într-un mod diferit, că aceasta reprezintă exact "treapta primitivă" a matematicii în general, în cadrul universului pe care omul antic 1-a creat în jurul lui, matematica antică este o realitate desăvârşită. Ea nu este imperfectă decât pentru noi. Matematicienii din Babilon şi din India făcuseră, de mai mult timp, nişte capitole esenţiale ale matematicii lor din ceea ce era absurd pentru sentimentul antic al numărului, lucru ştiut şi de mai mulţi matematicieni greci. "Matematica", nu încetăm s-o repetăm, este o iluzie. O gândire matematică şi, în general, ştiinţifică şi justă, este convingătoare şi "necesară în mod logic" când ea răspunde în întregime sentimentului vieţii nutrit de autorii ei. Dacă nu e aşa, ea este imposibilă, avortată, smintită sau, conform expresiei favorite a orgoliosului nostru spirit istoric, "primitivă". Matematica modernă, capodoperă a spiritului occidental, este "adevărată", în tot cazul, lui Platon i-ar fi părut o metodă aberantă şi ridicolă pentru a te apropia de ceea ce este adevărat, respectiv de matematica antică; cert este că ne-am făcut cu greu o idee despre ceea ce am lăsat să se piardă din marile sisteme de gândire ale culturilor străine, pentru că limitele gândirii noastre nu neau permis să le asimilăm, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, pentru că am simţit că ele erau false, superflue, lipsite de sens pentru noi. 103 Matematica antică, teorie a mărimilor concrete, caută să interpreteze exclusiv faptele actuale şi sensibile, limitându^i deci investigaţiile şi aplicaţiile la cazuri concrete şi tangibile. In faţa acestei juste consecinţe, există în atitudinea practică a matematicii occidentale ceva ilogic care n-a fost propriu-as cunoscut decât după inventarea geometriilor neeuclidiene. Numerele sunt fenomene ale cunoaşterii eliberate de senzaţii, sunt fenomene de gândire pură. Ele poartă în sine caracterul lor abstract. Aplicabilitatea riguroasă la o realitate a senzaţiei inteligente este, din contră, o problemă pentru sine, pusă neîncetat şi niciodată rezolvată într-o manieră satisfăcătoare. Concordanţa fenomenelor matematice cu faptele experienţei cotidiene nu este, la prima vedere, nimic mai mult decât o evidenţă, în ciuda prejudecăţii profane despre evidenţa matematică imediată a intuiţiei, cum o găsim la Schopenhauer, geometria euclidiană, care are o asemănare superficială cu geometria empirică din toate timpurile, nu este în acord decât aproximativ şi în nişte limite foarte restrânse ("pe hârtie") cu intuiţia. Despre marele spaţiu noi ştim (ca un simplu fapt) că, pentru ochiul nostru, două paralele se întâlnesc pe linia orizontului, întreaga perspectivă a picturii noastre este fondată pe acest fapt. Totuşi, Kant a dat înapoi, ceea ce este de neiertat pentru un gânditor occidental, în faţa "matematicii depărtăm", apelând la ajutorul exemplelor cu figuri, a căror meschinărie împiedică degajarea precisă a unei probleme specifice Occidentului, aceea a spaţiului infinitezimal. Fără îndoială şi Euclid, pentru a demonstra realitatea concretă a axiomelor lui, evitase să introducă un triunghi ale cărui vârfuri ar fi reprezentate de poziţia unui observator şi a două stele fixe, deci ceva imposibil de desenat şi de "privit". Dar gânditorul antic avea dreptate. Aia intra în joc acelaşi sentiment ce da înapoi în faţa iraţionalului şi care nu îndrăznea să conceapă neantul ca zero, ca număr, care da înapoi adică şi în contemplarea raporturilor 104 cosmice, în faţa incomensurabilului, ca să salveze simbolul măsurii. Aristarc din Samos a stat la Alexandria (288-277 î.Ch) într-un mediu de astronomi care erau neîndoielnic legaţi de şcolile caldeo-persane şi a schiţat aici sistemul universului heliocentric1, a cărei redescoperire de către Copemic a stârnit din adâncuri pasiunea metafizică occidentală — gândiţi-vă la Giordano Bruno — fiindcă realiza prin el presentimente puternice şi confirma sentimentul faustic gotic, care sacrificase deja în arhitectura catedralelor ideea spaţiului infinit: ideea lui Aristarc nu a întâlnit în antichitate decât o indiferenţă totală şi curând după aceea — o putem spune deschis — uitarea. Partizanii ei erau nişte învăţaţi, aproape toţi, fără excepţie, originari din Asia Mică. Apărătorul cel mai cunoscut, Sdeucos^(către 150). era din Seleucia persană, situată pe cursul Tigrului. In realitate, sistemul cosmic al lui Aristarc era psihic nesemnificativ pentni ,K f as r, i cultură. El ar fi devenit chiar periculos pentru sentimen-tul cosmic. Şi totuşi, spre deosebire de sistemul copernician — şi acest fapt hotărâtor a fost

totdeauna pierdut din vedere i s-a dat o formă specială pentru a-1 adapta cu exactitate la sentimentul cosmic antic. Aristarc admitea ca formă desăvârşită a cosmosului o sferă goală, material delimitată din loc în loc. care se putea vedea dintr-o privire, în mijlocul ei se găsea sistemul planetar al lui Copemic. Astronomia antică a considerat întotdeauna pământul şi corpurile cereşti ca fiind două elemente diferite, oricare ar fi modul particular de a le concepe mişcările. Ideea deja avansată de Nicolaus Cusanus şi de Leonardo da Vinci, cum că pământul nu este decât o stea printre altele2, se 1. In singura scriere păstrată, el reprezintă, de altminteri, viziunea geocentncă atât de bine încât s-ar putea admite că ipoteza învăţaţilor caldeeni 1-a sedus o clipă. 2. F.Struntz : Geschichte der Naturwissenschajl in Mittelalter, 1910, p. 90. 105 împacă atât cu sistemul ptolemeic, cât şi cu cd copemiaan. Dar, admiţând existenţa unei sfere celeste, ce-ar fi ameninţat conceptul de limită sensibilă, principiul infinitului era răsturnat Nici o idee despre spaţiul cosmic nesfârşit nu s-a ivit aici, cum ar fi putut părea posibil; gândirea babiloneană reuşise însă s-o reprezinte de multă vreme. In celebra lui lucrare despre "numărul firelor de nisip" (idee revelatoare pentru a respinge toate tendinţele infinitezimale, deşi ea este considerată mai departe ca primul pas spre metoda integralelor moderne), Arhimede demonstrează că acest corp stereometric — căci cosmosul lui Aristarc nu este altceva — umplut cu atomi (fire de nisip) duce la rezultate foarte importante, dar nu complete. Acest lucru înseamnă însă a nega deschis tot ceea ce constituie analiză pentru noi. Ipotezele, niciodată verificate şi fără contenire impuse spiritului, asupra eterului cosmic conceput ca o materie mediat sensibilă, arată că universul fizicii este negarea foarte strictă a oricărei limite materiale. Eudoxiu, Apollonios şi Arhimede, desigur cei mai subtili şi mai îndrăzneţi matematicieni ai antichităţii, au realizat foarte bine o analiză pur optică a devenitului, prin teza valorii-limită a plasticii antice, folosindu-se în cea mai mare parte de compas şi de riglă. Ei folosesc metode foarte subtile şi greu accesibile nouă ale unui calcul integral ce nu are decât o asemănare aparentă chiar şi cu metoda leibniziană a integralei determinate. Ei se servesc de locurile geometrice şi de coordonate care sunt numere ale măsurii şi linii riguros definite, nu ca la Fermat şi, mai ales, la Descartes, nişte raporturi spaţiale nedefinite, nişte valori ale unor puncte în raport cu locul lor în spaţiu. Mai cu seamă în aceasta constă metoda epuizării ipotezelor expusă de Arhimede într-o scrisoare către Eratostene, recent descoperită, în care el 1. Ea a fost pregătită de Eudoxiu pentru calculul volumului piramidei şi al sferei — "mijloc pentru greci de a răsturna conceptul tabu al infinitului", cum scrie Heiberg în Naturwiss. :u. Math. im klass. Altert. 1912, p. 27. 106 pune bazele cuadraturii segmentului de parabolă prin calculul unghiurilor drepte înscrise şi nu al poligoanelor asemănătoare. Dar, metoda teoretică complicată la infinit, prin care d ajunge la rezultat sprijinindu-se pe câteva ipoteze geometrice ale lui Platon, face simţită cu precizie o opoziţie imensă între acesta intuiţie şi aceeaşi intuiţie superficială a unui Pascal, de pildă; nu există o opoziţie mai tranşantă — dacă facem abstracţie de conceptul de integrală la Riemann — decât ceea ce noi desemnăm, vai ! cu numele de cuadraturi, în care "planul" este reprezentat ca limitat printr-o funcţie, fără a mai vorbi de o manipulare geometrică. Nicăieri cele două matematici nu se apropie atât una de cealaltă şi nicăieri nu se face mai clar simţit abisul de netrecut care desparte cele două suflete ale cărei expresii sunt. Numerele pure, pe care egiptenii le ţineau secrete dintr-un fel de teamă lăuntrică de mister, ca să zicem aşa: esenţa stilului cubic din vechea lor arhitectură, era şi pentru eleni cheia ce deschidea înţelesurile devenitului, ale încremenirii şi deci ale caducităţii. Forma pietrificată şi sistemul ştiinţific neagă viaţa. Numărul matematic, principiu formal fundamental al universului întins care nu există decât în şi pentru fiinţa conştientă este, prin caracterul de necesitate cauzală, în aceeaşi relaţie cu moartea ca şi numărul cronologic cu devenirea, cu viaţa, cu necesitatea destinului. Raportul acesta al formei strict matematice cu sfârşitul fiinţei organice, cu fenomenul restului său anorganic, al cadavrului, va apărea mereu mai clar la originea tuturor artelor majore. Am remarcat deja evoluţia primelor arte decorative în domeniul vaselor şi al obiectelor de cult mortuar. Numerele sunt simbolurile caducităţii. Formele încremenite neagă viaţa. Formulele şi legile aştern o peliculă de cristal peste imaginea naturii. Numerele ucid. Ele se aseamănă cu Mumele lui Faust plimbându-se maiestuos în singurătatea "tărâmurilor de unde orice formă este izgonită şi... care vorbesc de formare, de transformare, refren etern al sensului etern, fără să vadă plutind in jur imaginile vreunei creaţii". (Faust, H, versurile 1665 şi 1675-1677.) Aici, Platan şi Goethe se ating, având presentimentul unui mister ultim. Mumele, Inaccesibilul — Ideile lui Platon — desemnează posibilităţile unui suflet (psyche), formele lui înnăscute ce se realizează într-o cultură activă şi creată, ca artă, gândire, stat, religie, în universul vizibil şi în ordinea cosmică ideală, concepute de acest suflet (psyche) dintr-o necesitate foarte adâncă. Aici gândirea matematică dintr-o cultură şi ideea acesteia despre univers îşi află temeiul înrudirii lor ce o ridică pe prima deasupra ştiinţei simple şi a cunoaşterii, dincolo de care aceasta are sensul unei intuiţii cosmice, care face să existe tot atâtea matematici — sau universuri numerice — câte culturi superioare există. Numai astfel se explică şi devine necesară, printr-o intuiţie profund religioasă, calea spre descoperirea problemelor matematice hotărâtoare, din cultura lor, de către cei mai mari gânditori, matematicieni, artişti plastici, în domeniul numerelor. Astfel trebuie să ne reprezentăm crearea numărului antic apollinic de către Pitagora, fondatorul unei religii. Acest sentiment primordial 1-a călăuzit pe Nicolaus Cusanus, mare episcop de Brixen, care a găsit, pe la 1450, pornind de la considerentul infinităţii lui Dumnezeu în natură, caracteristicile

fundamentale ale calcului infinitezimal. Leibniz, care i-a determinat metodele şi aplicaţiile cu două secole mai târziu, a plecat el însuşi de la consideraţii metafizice asupra raporturilor principiului divin cu întinderea nedefinită pentru a ajunge la ideea de analysus situs, interpretarea cea mai generală, probabil, a spaţiului pur eliberat de once element sensibil şi ale cărei mari posibilităţi nu au fost dezvoltate decât în secolul al XEX-lea de Grassmann în teoria întinderii, şi mai ales de Riemann, adevăratul fondator al simbolicii planurilor bilaterale ce reprezintă natura ecuaţiilor. Şi Kepler şi Newton, amândoi naturi religioase, au fost foarte conştienţi de faptul că au sesizat, ca şi Platon, prin intuiţie şi, în mod exact, pnn intermediul numerelor, natura ordinii cosmice divine Diophante, se spune peste tot, a descătuşat cel dintâi matematica antică din lanţurile sensibilităţii Fără a fi creatorul algebrei, el ar fi lărgit şi continuat teoria mărimilor nedeterminate, ar fi prezentat-o totuşi deodată, preschimbând neîndoielnic nişte idei deja existente în matematica antică pe care o cunoaştem Pentru sentimentul antic al universului este cert că aceasta nu a fost un câştig, ci o pierdere totală. Numai acest lucru ar fi trebuit să ne arate că Diophante nu mai aparţinea lăuntric culturii antice La el, realului, devenitului, li se opune un nou sentiment al numerelor, să-i spunem sentiment al limitei, care este cel din care elenii deduseseră, pnn noţiunea de limită prezentă şi sensibilă, dincolo de geometria euclidiană a corpurilor concrete, şi plastica statuii nude şi moneda de argint Detaliile despre înflorirea noii matematici ne sunt necunoscute Atât este de izolat Diophante în matematica antichităţii târzii încât unii s-au gândit la o influenţă indiană. Insă el a suportat-o mai ales pe aceea a vechilor universităţi arabe, ale căror studii le cunoaştem atât de puţin, cu excepţia dogmaticii Dincolo de intenţia de a păşi pe căi euclidiene, un nou sentiment al limitei, pe care-1 numesc magic, îşi face loc. Acesta nu este în nici un fel conştient că s-ar opune idealului antic Ideea de număr ca mărime nu s-a dezvoltat, ci s-a prăbuşit pe nesimţite Nici un grec n-ar fi putut explica ce este un număr nedeterminat "a" şi un număr nedefinit "3", amândouă nefiind nici măsură, nici mărime, nici linie. Noul sentiment al limitei concretizat în astfel de categorii numerice stă cel puţin la baza cercetărilor lui Diophante Cât despre calculul cu ajutorul literelor, familiar nouă sub numele de algebră, unde el ni se prezintă complet transformat, nu a fost introdus decât în 109 1591 de Vieta, care 1-a opus, sensibil, dar inconştient, cdui din Renaşterea care imita antichitatea. Diophante trăia pe la anul 250 după Isus Cristos, deci in al treilea secol de cultură arabă, al cărei organism istoric a fost înveşmântat până în zilele noastre în formele artificiale ale Imperiului Roman şi ale "Evului Mediu", cultură căreia îi aparţine tot ceea ce a apărut de la începutul erei noastre pe teritoriul blamului ce a urmat. Acesta este tocmai noul sentiment al spaţiului, acum încarnat în cupole, mozaicuri, reliefuri pe sarcofage, în stil creştin primitiv şi sirian, care a înfăşurat statuia antică în ultimul văl de uitare. Aşa a început să existe o nouă artă arhaică şi un ornament geometric strict. Diocletian desăvârşea chiar atunci califatul în imperiul care nu mai avea decât nume roman. Cinci secole îi despart pe Euclid de Diophante, pe Platon de Plotin, pe uiumul gânditor definitiv (Kant) al unei culturi desăvârşite de primul gânditor al scolasticii (Duns Scot) din aceeaşi cultură care se deştepta. Aici venim în contact pentru întâia oară cu fiinţa acestor mari individualităţi a căror devenire, înflorire şi moarte pe o suprafaţă pestriţă şi indistinctă reprezintă substanţa specifică a istoriei universale. Sufletul antic ce se desăvârşeşte în inteligenţa romană, al cărui "corp" este cultura antică cu operele ei, cu ideile, cu faptele şi cu vestigiile ei, apăruse în jurul anului 1100 înainte de Cristos în peisajul Mării Egee. Cultura arabă, care germina din epoca lui Augustus în Orient sub acoperământul civilizaţiei romane, îşi are leagănul în totalitate în peisajul dintre Armenia şi sudul Arabi ei, dintre Alexandria şi Ctesiphon Ca expresie a acestui suflet nou, trebuie luate în considerare în cvasi-integralitatea lor arta "antichităţii târzii" a epocii imperiale, cultele absolute ale Orientului pline de o ardoare juvenilă, religia mandeastă şi maniheistă, creştinismul şi neoplatonismul, forumurile imperiale ale Romei şi Panteonul roman — cea mai veche dintre toate moscheile. 110 Faptul că la Alexandria şi la Antiohia se scria, se credea încă şi se gândea în greceşte nu are mai multă importanţă decât preferinţa acordată limbii latine de ştiinţa occidentală până la Kant, sau de "renaşterea" vechiului Imperiu Roman prin Carol cdMare. Diophante nu mai vede în număr măsura şi substanţa lucrurilor plastice, în mozaicul de la Raverma omul a încetat să mai fie un corp. Pe nesimţite, cuvintele greceşti şi-au pierdut substanţa lor primară, părăsind terenul kalokagathiei (xaXoxayaGia) atice, al ataraxiei (atapo^ia) şi al galeneei (yaXr|VT}) stoice. Fără îndoială că Diophante ignoră încă numărul zero şi numerele negative, dar nu mai cunoaşte unităţile plastice ale numerelor pitagoreice. Pe de altă parte, caracterul nedeterminat al numerelor indefinite arabe diferă complet, la rândul lui, de variabilitatea sistematică a numărului occidental, sau zjuncţiei, cum o numim. Matematica magică, fără a ne fi cunoscută în amănunt, s-a dezvoltat dincolo de cea a lui Diophante — lucru ce deja presupune o anumită evoluţie anterioară — în mod logic şi urmând o mare direcţie până la desăvârşirea ei sub Abbasizi în secolul al IX-lea, cum ne-o arată nivelul cunoştinţelor lui Alhwarizmi şi Alsidjzi. Ceea ce abordează plastica prin geometria euclidiană — acelaşi limbaj formal în altă haină — sau muzica instrumentală prin analiza spaţiului, arta magică a mozaicurilor, arta arabescurilor sassarude şi, mai târziu, bizantine, cu bogăţia ei crescândă de siluete pe jumătate materiale plutind peste motivele formale organice, arta altoreliefurilor din epoca lui Constantin, cu nuanţele lor întunecate şi vagi umplând intervalele dintre proeminenţe şi adâncituri, sunt de asemenea potrivite pentru această algebră. Pentru aritmetica antică şi pentru analiza occidentală, algebra este ceea

ce, pentru templul doric şi pentru catedrala gotică, este biserica cu cupolă. Numai că Diophante nu a fost un mare matematician. Cea mai mare parte a amintirilor ce ni-1 evocă nu se găseşte în scrierile lui, iar ceea ce se găseşte aici nu este cert, în totalitate, al lui. Semnificaţia lui fortuită constă în aptul că — după câte ştim — pentru prima dată la d noul sentiment al numărului este incontestabil Când îl comparăm cu fondatorii magistrali ai unei matematici definitive, ca Apollonios şi Arhimede în antichitate, Gauss, Cauchy şi Riemann în Occident, la el găsim, mai cu seamă în limbajul formulelor, ceva primitiv, ceva ce ne-am complăcut să numim până azi decadenţa antichităţii târzii. Viitorul ne va arăta — după exemplul răsturnării ce a transformat această artă, pretins antică şi făţiş neglijată, pentru a exprima sentimentul cosmic primitiv arab, care chiar atunci se deştepta — cum să-1 înţelegem şi să-1 apreciem pe acest primitiv La fel de arhaic, primitiv şi ezitant este sistemul matematic al lui Nicolaus Oresmus, episcop de Lisieux (1323-1382), care a folosit pentru întâia oară în Occident o specie independentă de coordonate .şi chiar de puteri cu exponenţi fracţionări, -presupunând un sentiment al numerelor, obscur încă, dar, incontestabil, totalmente opus antichităţii, însă care nu mai este nici arab. Imaginaţi-vă alături de Diophante un sarcofag creştin primitiv din colecţiile romane, iar alături de Oresmus o statuie gotică ce împodobeşte catedralele germane şi veţi remarca concomitent o înrudire în direcţia ideilor matematice ce reprezintă la amândoi acelaşi stadiu primitiv al inteligenţei abstracte. Sentimentul stereometric al limitei, dus până la ultimul rafinament, până la ultima eleganţă, de un Arhimede şi întemeiat pe o inteligenţă grandios citadină, dispăruse de multă vreme. Pretutindeni, în lumea primitivă arabă, vibraţia era surdă, nostalgică, mistică, nu mai era sonoră şi degajată precum corespondenta ei atică. Aici te simţeai un fiu al pământului într-un un peisaj primitiv, nu un mare citadin precum Euclid sau D'Alembert1. Imaginile profun1. Alexandria încetează să mai fie un oraş unjversal în secolul al H-lea d. Ch. nemairămânând decât una din acele aglomerări de 112 de şi complicate ale gândirii antice nu mai erau înţelese iar lumea avea imagini noi şi confuze, a căror concepţie dară, spirituală şi citadină nu mai putea fi înţeleasă de multă vreme. Acesta este stadiul gotic al tuturor culturilor tinere, pe care antichitatea însăşi îl traversase în perioada dorică de la care nu s-a păstrat decât ceramica în stil dypilon Numai în secolele al DC-lea şi al X-lea, la Bagdad, concepţiile lui Diophante au fost perfecţionate de învăţaţi lucizi, cu nimic mai prejos decât Platon şi Gauss. Actul decisiv al lui Descartes, a cărui geometrie a apărut în 1637, nu a fost, cum se repetă necontenit, cel prin care s-a introdus o metodă şi o intuiţie nouă în geometria existentă, ci care a conceput, o dată pentru totdeauna, o nouă idee a numărului, constând în primul rând în eliberarea geometriei de operaţia vizibilă cu construcţi şi figuri, fie ele chiar de domeniul măsurii şi al măsurabilului. Prin el, analiza infinitului a devenit o realitate. Sistemul pietrificat, zis al coordonatelor carteziane, ce reprezintă în mod ideal mărimile măsurabile în sens semieucli-dian, căruia, în perioada dinainte, Oresmus, de pildă, îi acorda o mare însemnătate, nu a fost desăvârşit de Descartes, ci desfiinţat de el, aşa cum înţelegem când pătrundem în miezul explicaţiilor sale. Contemporanul său, Fermat, a fost ultimul reprezentant, în locul elementului sensibil, concret al liniei şi planului, expresia specifică a sentimentului antic al limitei, apare elementul abstract, spaţial, deci opus antichităţii, punctul, caracterizat de acum înainte ca un grup de numere pure corespondente. Descartes a distrus conceptul de mărime sau de dimensiune sensibilă, transmis prin textele antice, ca şi prin tradiţia arabă, substituindu-i acestuia raportul variabil al coordonatelor în imobile şi de civilizaţie antică ce adăposteşte o populaţie cu sentimente primitive şi structuri psihice felurite. 113 Dar uităm să remarcăm că d a suprimat astfel şi geometria în general, care, de acum încolo, în universul numerelor analitice, nu va duce decât o existenţă aparentă ce conţine doar nişte reminiscenţe ale antichităţii. Sensul apollinic al termenului de geometrie nu se poate, de atunci, înţelege mai bine. începând cu Descartes, pretinsa "geometrie modernă" este sau o activitate de sinteză ce determină prin numere poziţia coordonatelor într-un spaţiu ce nu mai are în mod necesar trei dimensiuni (într-o "varietate de puncte"), sau o activitate analitică ce determină numerele prin poziţia coordonatelor. Dar a înlocui liniile prin coordonate înseamnă a înţelege ideea de întindere în sens pur spaţial şi nu corporal. Exemplul clasic al acestei destrucţii a geometriei, considerată ca o moştenire optică definită, îmi pare a fi o intervenţie a funcţiilor unghiulare — adică "numerele" matematicii indiene într-un sens cu greu accesibil nouă — ca funcţii cidometrice, apoi reducţia în serii care, în domeniul numerelor indefinite ale analizei algebrice, au pierdut orice urmă de figură geometrică în stil euclidian. Ca bază a logaritmilor naturali ce apare peste tot in domeniul de numeraţie, numărul circular K creează raporturi ce desfiinţează toate limitele geometriei, ale trigonometrici şi ale algebrei de altădată, ce nu sunt nici de ordin aritmetic, nici de ordin geometric şi nu mai fac pe nimeni să se gândească la cercuri trasate efectiv sau la puteri ce trebuie calculate. In timp ce către 540, graţie lui Pitagora, sufletul antic ajunsese la descoperirea numărului său — număr apollinic, o mănme măsurabilă — sufletul occidental descoperea, graţie lui Descartes şi oamenilor din generaţia lui (Pascal, Fermat, Desargues), ideea unui număr ce apăruse dintr-o tendinţă pasionată, faustică, pentru infinit. Numărul ca mărime pură, legat de prezenţa corporală a unui obiect particular, îşi află corespondentul în număr ca funcţie pură1. tJacă universul antic, cosmosul, se poate defini plecând de la nevoia tainică a unei limite vizibile, ca sumă a obiectelor materiale ce se pot număra, sentimentul nostru despre univers s-a realizat prin

imaginea unui spaţiu infinit, unde tot ce este vizibil este considerat condiţionat în relaţie cu necondiţionatul şi simţit aproape ca o realitate de ordin secund. Simbolul său este conceptul definitoriu de funcţie, pe care nici o altă cultură nu-1 relevă. Funcţia reprezintă altceva decât lărgirea cutărui sau cutărui concept al numărului, ea este de fapt negaţia totală a acestuia. Aceasta înseamnă nu numai geometria euclidiană şi deci "universal umană" totodată, a copiilor şi a profanilor, bazată pe experienţa zilnică, ci şi sfera arhimedică a calcului elementar, aritmetic, care încetează astfel să aibă o valoare pentru matematica realmente semnificativă a Europei Occidentale. Funcţia nu mai cunoaşte decât o analiză abstractă. Pentru omul antic, geometria şi aritmetica erau ştiinţe de ordin superior, desăvârşite în sine şi perfecte, amândouă concrete, amândouă operând cu nişte mărimi prin construcţie sau calcul; pentru noi ele nu mai sunt decât un instrument practic în viaţa cotidiană. Adunarea şi înmulţirea, două metode antice de calcul ale mărimilor, surori ale construcţiilor geometrice, dispar complet în infinitul proceselor funcţionale. Tocmai puterea, mai întâi simplu semn numeric al unei mulţimi determinate de factori (de produse de aceeaşi mărime), ca şi noul simbol exponenţial (logaritmul), aplicat în forme complexe, negative, fracţionare, s-a debarasat complet de conceptul de mărime şi s-a transformat într-un domeniu de raporturi transcendente; acestea erau indiscutabil inaccesibile grecilor pentru că ei nu cunoşteau decât două puteri pozitive, întregi, reprezentate de suprafaţă şi de volum. Nu 1. în gândirea financiară a celor două culturi, aceasta corespunde exact monedei de argint şi contabilităţii în partidă dublă. Toate marile cretkţii ce s-au succedat rapid de la Renaştere încoace, numerele imaginare şi numerele complexe introduse pe la 1550 de Cardanus, şirurile nedefinite fundamentate teoretic şi temeinic prin marea descoperire newtoniană a principiului binomului în 1666, a logaritmilor în 1610, a geometriei diferenţiale şi integrale definite de Leibniz, cantitatea concepută ca o nouă unitate numerică şi deja semnalate de Descartes, noile operaţii precum integralele nedeterminate, dezvoltarea funcţiilor ca serii, chiar ca serii nediferenţiate de alte funcţii, sunt tot atâtea victorii reputate asupra numărului empiric sensibil, care se află în noi şi care trebuia învins în conformitate cu spiritul noii matematici, ce avea drept misiune realizarea unui nou sentiment cosmic. N-a mai existat altă cultură care să arate, ca a noastră, atâta respect faţă de antichitate şi a cărei ştiinţă să fie într-atâta influenţată de o cultură stinsă de multă vreme. Ne-a trebuit mult timp pentru a găsi curajul de a ne gândi propria gândire. La bază se află dorinţa constantă de a egala antichitatea. In ciuda acestui lucru, fiecare pas făcut în acest sens ne îndepărta, în realitate, de idealul dorit. De aceea, istoria ştiinţei occidentale este una a emancipării noastre treptate de gândirea antică, emancipare ce n-a fost nici măcar dorită, însă care s-a desprins cu forţa din adâncurile inconştientului, în acest fel, evoluţia matematicii modeme s-a transformat în luptă clandestină, lungă, in cele din urmă victorioasă, contra conceptului de mărime.' 10 Prejudecăţi învechite ne-au împiedicat să dăm numărului un nou nume. Vocabularul actual al matematicii noastre falsifică starea de fapt şi lui trebuie să-i atribuim în bună parte convingerea care domneşte încă şi astăzi, chiar şi la matematicieni, 1. De altfel, aceeaşi luptă s-a dus pentru dreptul roman şi pentru moneda de argint. 116 că numerele sunt mărimi. Fără îndoială că pe această ipoteză se bazează sistemul nostru de numeraţie scrisă. Insă semnele speciale ce servesc la notarea funcţiei (x,it,5) sunt numărul cd nou. El este chiar această funcţie, considerată ca unitate elementară, chiar raportul variabil, de acum încolo imposibil de fixat între nişte limite optice. Pentru a reprezenta acest număr ar trebui un nou sistem de semne care să nu fie influenţat în structura lui de concepţiile antice. Să ne amintim diferenţa dintre două ecuaţii — însuşi cuvântul n-ar trebui să reunească nişte elemente atât de eterogene — ca 3X+4"=5X şi xn+yj^=zn, ecuaţii ale lui Fermat. Prima se compune din mai multe numere antice (mărimi), iar secunda este un număr de o specie nouă, amândouă fiind mascate de o scriere identică apărută sub impresia ideilor lui Euclid sau Arhimede. în primul caz, semnul = exprimă o combinaţie încremenită a mărimilor concret determinate; în al doilea caz, el reprezintă un raport ce există în interiorul grupului de variante, de aşa manieră încât anumite transformări trebuie să aibă, în mod necesar, drept consecinţă altele. Prima ecuaţie are drept scop determinarea (măsurarea) unei mărimi concrete, "rezultatul"; a doua nu are nici un rezultat şi nu este decât reproducerea şi semnul unui raport, în mod probabil demonstrabil, care, pentru n>2 (aceasta fiind celebra ipoteză a lui Fermat) exclude orice valoare de număr întreg. Un matematician grec n-ar fi înţeles sensul operaţiilor de acest fel, al căror scop nu este "calculul". Ideea de "necunoscută" se clatină când este aplicată la literele ecuaţiei lui Fermat. în prima, x este o mărime măsurabilă şi determinată, ce trebuie găsită, în cea de a doua, cuvântul "a determina" nu are nici un sens pentru x, y, z, n; nu se doreşte deci aflarea "valorii" acestor simboluri, căci ele nu sunt nicidecum numere în înţeles plastic, ci semne pentru a exprima o combinaţie ale cărei caracteristici: mărime, formă şi exactitate lipsesc, sau o infinitate de situaţii posibile de acelaşi fel care nu sunt numere decât concepute împreună ca unităţi, în acest sistem grafic întreaga 117 ecuaţie formează, în realitate, un singur număr, unde din nefericire abundă semnele înşelătoare, iar x, y, z, nu mai au caracteristici cantitative, precum semnele + şi = care le leagă. Pentru a demola de sus până jos conceptul de număr concret definit, este suficient conceptul de număr iraţional, în întregime şi la propriu antidenic. De atunci, numerde

concret definite nu mai formează un şir perceptibil de mărimi crescătoare, discrete, plastice, ci, mai întâi, un continuum cu o singură dimensiune, în care fiecare secţiune (în sensul lui Dedekind) reprezintă un "număr" ce n-ar trebui ddoc să-şi păstreze acest vechi nume. Pentru spiritul antic, între l şi 3 nu există decât un număr unic 2, pentru occidental însă există o mulţime ndimitată. în fine, introducerea numerdor imaginare (•S/=T= i) şi ale numerdor complexe (având forma generală a+bi), care lărgesc la extrem acest continuum linear într-o imagine transcendentă a unui corp numeric (sumă a'unei cantităţi de demente omogene), unde fiecare secţiune reprezintă de acum înainte o suprafaţă numerică (cantitate ndimitată de "putere" mai mică ce este aproape suma numerelor reale), a desfiinţat tot ceea ce rămăsese din mentalitatea populară, empirică, antică. Aceste suprafeţe numerice care joacă un mare rol în teoria funcţiilor de la Cauchy şi Gauss încoace sunt pure forme spirituale. Chiar numărul pozitiv iraţional V? poate fi conceput într-o manieră oarecare, cd puţin negativ; după gândirea matematică antică, d este exclus ca atare, fiind considerat ca appt|To£; şi aXoyo^; dar şi expresiile de forma x+y rămân în afara posibilităţilor oricărei gândiri a antichităţii. Pe extensia regulilor aritmeticii în întregul domeniu al numerelor complexe, în cadrul căruia ele rămân constant aplicabile, se fundamentează teoria funcţiilor care reprezintă matematica occidentală în puritatea sa, cuprinzând şi absorbind toate domeniile speciale, în acest fel matematica occidentală devine total aplicabilă la imaginea fizicii dinamice contemporane, în timp ce matematica antică reprezintă pandantul exact al unui univers de obiecte 118 plastice individuale despre care tratează teoretic şi mecanic fizica staticâ,de la Leucip la Arhimede. Secolul clasic al acestei matematici baroce — în opoziţie cu stilul ionic — este secolul al XVffl-lea, care merge dintr-o descoperire decisivă în alta, de la Newton şi Leibniz, trecând prin Euler, Lagrange, Laplace, D'Alembert, până la Gauss. Elanul acestei puternice creaţii spirituale a apărut ca un miracol. Cu greu putea îndrăzni cineva să şi1 imagineze. Se descoperea adevăr după adevăr, adevăruri ce păreau imposibile pentru minţile subtile ale unei epoci cu tendinţe către scepticism. Cuvântul de ordine al lui D'Alembert este: "Mergeţi înainte şi vă veţi convinge". El făcea aluzie la teoria catului diferenţial. Logica însăşi părea să protesteze contra tuturor teoriilor, şi totuşi s-a ajuns la un final. Secolul acesta de sublimă beţie pentru formele pur abstracte ce scapă ochiului carnal, fizic — căci alături de maeştrii analizei matematice se afirmă Bach, Gluck, Haydn şi Mozart — este timpul când câteva spirite de elită se delectează cu descoperirile lor rafinate şi cu iniţiativele lor îndrăzneţe. Cât timp Goethe şi Kant sunt excluşi, secolul de care vorbim corespunde exact, prin substanţa sa, secolului culturii ionice mature. Atunci Eudoxiu şi Archytas (440-350) — cărora mai trebuie să le adăugăm pe Phidias, Polyclet, Alkamenes şi monumentele de pe Acropole — au făcut să strălucească universul formelor matematice şi plastice în toată splendoarea lor, aducându-1 la desăvârşire. Numai acum se va desluşi complet antiteza elementară dintre sufletul antic şi cel occidental. Lăuntric nimic nu este mai deosebit în imaginea de ansamblu a omenirii evoluate, în ciuda relaţiilor istorice la fel de numeroase şi de pregnante, tocmai pentru că contrariile se ating şi probabil au un element comun în străfundurile fiinţei. Se remarcă, la sufletul faustic occidental, efortul nostalgic, aspiraţia către idealul sufletului apollinic, sin119 gurul pe care 1-a iubit dintre atâtea altele şi 1-a invidiat pentru puterea de sacrificiu, pentru prezentul sensibil pur. 11 Am remarcat deja la primitiv şi la copil intervenţia unui eveniment lăuntric, naşterea eului, prin care amândoi înţeleg sensul numărului, deci îşi asumă deodată un univers înconjurător raportat la propriul eu. De îndată ce în ochii uimiţi ai primitivului luceşte universul întinderii ordonate, a devenitului încărcat de sensuri, care se conturează dintr-un haos de impresii; de îndată ce el simte antiteza profundă, irevocabilă, dintre universul exterior şi propriul lui univers lăuntric, ceea ce dă vieţii trezite o direcţie şi o formă, se trezeşte concomitent în acest suflet, care ia subit cunoştinţă de singurătatea lui, sentimentul originar al nostalgiei cosmice. El înseamnă dorinţa ardentă de a cunoaşte scopul devenirii, de a împlini şi de a realiza toate posibilităţile lăuntrice, de a dezvolta ideea propriei fiinţe. El este dorinţa arzătoare a copilului care ia cunoştinţă de ea cu o limpezime crescândă, ca de sentimentul unei direcţii irezistibile şi, mai târziu, ca de enigma timpului, înfricoşătoare, seducătoare, insolubilă, ce se ridică în faţa spiritului matur. Cuvintele 'trecut" şi "viitor" au primit pe neaşteptate o semnificaţie încărcată de destin. Numai că această nostalgie, născută din efervescenţa fericirii şi a devenirii lăuntrice în străfundurile sufletului este în acelaşi timp frică. Cum orice devenire se reglează prin fiinţa devenită, odată cu care devenirea ia sfârşit, sentimentul originar al devenirii, nostalgia cosmică, ajung şi ele la un sentiment al fiinţei devenite, la frică, în prezent se simte trecerea, în trecut zace caducitatea. Aceasta este sursa fricii eterne încercate în faţa irevocabilului, a unui soroc împlinit, a unei culmi trecute, a caducităţii, chiar în faţa universului ca reminiscenţă în care limita morţii este dată în acelaşi timp cu cea a naşterii, cu frica de momentul când posibilul se realizează, când viaţa lăuntrică se 120 împlineşte şi se desăvârşeşte, când conştiinţa este împinsă către un scop Este acea frică cosmică tainică a sufletului de copil, care nu-1 părăseşte niciodată pe omul superior, pe credincios, pe poet, pe artist în singurătatea lui fără margini, frica de puterile străine ce se ivesc, ameninţătoare şi cumplite, sub aparenţa fenomenelor sensibile, în universul care mijeşte. De aceea, direcţia oricărei deveniri, al cărei caracter inexorabil (ireversibilitate) are ceva străin şi ostil pentru voinţa inteligentă a omului, este înveşmântată cu formule menite să capteze eternul

Necunoscut. Există ceva absolut inevitabil care schimbă viitorul în trecut şi care dă timpului, în opoziţie cu spaţiul, acel aer de nelinişte contradictorie şi de opresivă duplicitate, de care nici o personalitate nu se poate apăra. Nostalgia cosmică este desigur cel mai creator dintre toate sentimentele primordiale. Omul îi dă formele şi chipurile cele mai mature şi mai profunde, nu numai ale vieţii sale lăuntrice conştiente, ci şi ale reflectării acestei vieţi în nenumărate opere aflate în patrimoniul culturii. Tot aşa cum o melodie secretă nu impresionează toate urechile, nostalgia pătrunde numai în limbajul operelor artistice veritabile, al filosofici profunde, sau al acţiunilor importante, şi fără a se releva tuturor, ea stă la baza marile probleme ale oricărei matematici. Numai omul sufleteşte mort al marilor oraşe târzii — Babilonul lui Hamurapi, Alexandria Ptolemeilor, Bagdadul Islamului, Parisul şi Berlinul de astăzi, numai sofistul, senzualistul şi darwinistul pur intelectuali o pierd sau o neagă, situând între ei şi alteritate o "concepţie ştiinţifică" despre universul lipsit de mister. Dacă de acest inefabil se apropie nostalgia, iar cuvântul timp îi ascunde mai mult decât îi marchează simbolurile nestatornice şi felurite, sentimentul originar al fricii, din contră, îşi găseşte expresia în simbolurile de natură spirituală, coercibile şi figurabile, ale întinderii. Tot aşa, în fiinţa trezită a fiecărei culturi, diferit constituite în fiecare, se găsesc formele opuse ale timpului şi spaţiului, ale direcţiei şi întinderii; cea dintâi întemeiază pe a doua aşa cum devenirea întemeiază devenitul — căci şi nostalgia întemeiază frica, ea devine frică nu invers — cea dintâi se sustrage puterii spirituale, cea de a doua o serveşte, prima este încercare absolută, cea de a doua este obiect al cunoaşterii absolute. "Teme-te şi iubeşte-1 pe Dumnezeu" este expresia creştină ce traduce antiteza celor două sentimente cosmice. Din sufletul tuturor oamenilor primitivi şi, tot astfel, din prima copilărie se ridică o nevoie impulsivă de a conjura, de a constrânge, de a reconcilia... de "a cunoaşte" puterile străine, a căror prezenţă inexorabilă se simte în tot ceea ce este întins, în şi peste tot în spaţiu. Totul se întoarce la acelaşi lucru, la fond. In toate doctrinele mistice antice, a-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-1 conjura, a-l implora, a-l face prielnic, a-l adecva lăuntric. Acest lucru are loc mai ales prin mijlocirea unui cuvânt, "numele", prin care se desemnează, se cheamă numenul, sau, mai mult, prin practicarea ritualurilor, care ascund o putere misterioasă. Cunoaşterea cauzală, sistematică, ce impune limite prin intermediul conceptelor şi numerelor, este cea mai subtilă, dar şi cea mai puternică dintre formele de apărare, în aceste condiţii, omul nu este întreg decât în măsura în care posedă un limbaj verbal, în contact cu cuvintele, cunoaşterea matură transformă în mod necesar haosul impresiilor originare în "natură" cu legi cărora ea trebuie să li se supună, "universul în sine" se schimbă în "univers pentru sine"1. Ea temperează frica cosmică îmblânzind misterul, transformându-1 în realitate coercibilă, înlănţu-indu-1 în regula de bronz a unei limbi formale intelectuale inventate pentru el. Tot la fel este şi ideea tabuului care joacă un rol hotărâtor în viata psihică a tuturor primitivilor, dar a cărei substanţă originară rămâne atât de departe de noi încât cuvântul nu mai 1. De la "magia numelor" la sălbatici până la ştiinţa modernă, care supune lucrurile făurindu-le nume, mai ales denumiri tehnice, nu s-a schimbat nimic în privinţa formei. 122 este traductibil în nici o limbă a vreunei culturi mature. Incertitudinea angoasei, teroarea sântă, dorinţele obscure de apropiere, de unire, de îndepărtare, toate aceste sentimente atât de bogate ca formă în sufletele mature plutesc în stare infantilă şi îmbracă un caracter de copleşitoare incertitudine. Dublul sens al cuvântului a conjura, care înseamnă în acelaşi timp a implora şi a constrânge, poate lumina sensul actului mistic ce serveşte primitivului pentru a "pune sub tabu" elementul străin şi redutabil. Spaima sacră stârnită de tot ceea ce este independent de el, de tot ce este imobil, legiferat, pasibil de a fi putere cosmică străină, este originea oricărei reprezentări elementare în parte. Primitivul o reprezenta în arta decorativă, în ceremonii şi rituri meticuloase, în principiile riguroase ale unui comerţ primitiv. La apogeul' marilor culturi, aceste reprezentări au devenit, fără a-şi pierde pecetea originii, caracterul de constrângere şi de implorare, universurile formale realizate prin diferite arte, prin gândirea religioasă, ştiinţifică şi mai cu seamă matematică. Instrumentul comun, singurul cunoscut, al sufletului în curs de realizare, este simbolizarea întinderii, spaţiu sau obiecte, fie că este vorba de spaţiul cosmic absolut al fizicii newtoniene, de spaţiile interioare ale catedralei gotice sau ale moscheei maure, de infinitul atmosferic al portretelor lui Rembrandt, ca şi de ecourile sumbrelor universuri sonore ale cvartetelor lui Beethoven, sau chiar de poliedrele regulate ale lui Euclid, de sculpturile Parthenonului, de piramidele vechiului Egipt, de Nirvana lui Buddha, de distanţei dintre moravurile de la curţile lui Sesostris, Justiruan şi Ludovic al XrV-lea, de ideea de Dumnezeu la Eschil, Plotin şi Dante, de puterea tehnicii modeme pe cale să micşoreze distanţele globului pământesc. 12 Să ne întoarcem la matematică. Am văzut că la "cei vechi" punctul de plecare a oricărei reprezentări era organizarea 123 devenitului în măsura în care el este prezent, în care se poate percepe, măsura, număra. Sentimentul occidental gotic al formei, cu o voinţă puternică, ce planează la mari înălţimi, a ales semnul •spaţiului pur, abstract, infinit. Nu trebuie să ne lăsăm derutaţi de caracterul riguros condiţionat al acestor simboluri pe care le găsim aparent identice şi valabile pentru toţi oamenii. Spaţiul cosmic infinit, a cărui existenţă pare să fie totuşi în afara discuţiei, nu există pentru omul antic. El nici nu şi-1 poate măcar imagina. Pe de altă parte, cosmosul elenic, unde ar fi trebuit să remarcăm de mult caracterul profund străin de concepţia noastră occidentală, pentru grec este evidenţa însăşi. Intradevăr, spaţiul absolut al fizicienilor, formă ce necesită foarte multe condiţii, extrem de complicate, tacite, a apărut

din sufletul nostru ca reproducere fidelă şi expresie reală, firească şi necesară, pentru această unică specie de fiinţă conştientă. Conceptele simple sunt totdeauna cele mai dificile. Simplitatea lor constă în tăinuirea multor lucruri importante inexprimabile pentru că ele sunt evidente numai pentru oamenii din acest mediu, graţie sentimentului, deci indubitabil, şi din această cauză inaccesibile străinilor de respectivul mediu. Acest lucru este adevărat în relaţie cu conţinutul specific occidental al cuvântului spaţiu Matematica occidentală de la Descartes încoace serveşte interpretării teoretice a acestui mare simbol saturat de substanţă religioasă începând cu Galilei, nici fizica nu a avut alt scop Dimpotrivă, matematica şi fizica greacă ignoră cuvântul spaţiu. Chiar şi aici termenii moşteniţi din textele literare greceşti au voalat starea de fapt Noi numim geometrie arta de a măsura, aritmetică arta de a socoti. Or, matematica occidentală nu mai are cu nimic comun cu aceste doua moduri de limitare, însă ea nu a inventat pentru nici unul o denumire potrivită. Cuvântul "analiză" este departe de a epuiza aspectele. Omul antic începe şi sfârşeşte investigaţiile cu corpul individual, cu planurile lui limitate prin carcase relevă indirect secţiunile conice şi liniile curbele superioare, în definitiv, noi nu cunoaştem decât elementul spaţial abstract al punctului ce reprezintă un simplu centru de relaţie lipsit de obiectivitate, imposibil de măsurat şi de denumit. Pentru greci, dreapta este o muchie măsurabilă, pentru noi este un continuum de puncte nenumărate. Ca exemplu pentru principiul infinitezimal, Leibniz menţionează dreapta ce reprezintă latura limită a unui cerc cu rază nedefinită, în timp ce latura cealaltă este reprezentată printr-un punct. Pentru greci însă, cercul este o suprafaţă, iar problema constă în a-1 reda printr-o figură măsurabilă. Astfel, pentru spiritul anticilor cuadratura cercului devine clasica problemă limită: transformarea în unghiuri drepte a planurilor limitate printr-o curbă, fără a schimba dimensiunile, iar redarea în acest mod a planurilor comensurabile pare a fi pentru ei cea mai importantă dintre toate problemele formei cosmice. Pentru noi a rezultat doar acest procedeu neînsemnat ce constă în reprezentarea numărului n prin mijloace algebrice fără a mai utiliza figuri geometrice. Matematicianul antic nu cunoaşte decât ceea ce vede sau atinge. De îndată ce lumea vizibilă încetează, fie ca factor limitativ, fie ca limită în sine, tema cercetărilor sale, ştiinţa sa, încetează şi ele. Matematicianul occidental, imediat ce a depăşit prejudecăţile antice şi a devenit el însuşi, pătrunde în zona complet abstractă a unei varietăţi infinite de numere cu n dimensiuni — nu numai cu 3 — în interiorul căreia pretinsa lui geometrie poate şi deseori trebuie să renunţe la orice element vizibil. Atunci când omul antic recurge la artă pentru a exprima sentimentul formei, el încearcă să dea corpului omenesc, prin dans sau prin pugilat, în marmură sau în bronz, o atitudine prin care planurile şi contururile să ofere maximum de măsură şi de sens. Artistul autentic din Occident se afundă însă, cu ochii închişi, într-o muzică incorporală, ale cărei armonii şi polifonii se pierd în viziunile unui suprem "dincolo" care scapă tuturor posibilităţilor de definire optică. Nu ne rămâne decât să ne amintim ce înţeleg prin figură un sculptor atenian şi un muzician din nord care foloseşte contrapunctul şi vom avea de îndată sub ochi anti•125 teza a două universuri, a două matematici. Matematicienii greci numesc corpurile "soma" (otnua), iar limbajul juridic, în ceea ce-1 priveşte, desemnează prin acelaşi termen persoanele în opoziţie cu lucrurile: "somata kai prâgmata" (acouata x°" Ttpayuata) (personae et res). De aceea numărul antic, întreg, corporal, caută involuntar un raport cu aparenţa omului corporal, cu "soma" (atnua). Numărul l este cu greu acceptat ca număr real. El este "arhe" (apxtl), substanţa originară a şirului de numere, sursa tuturor numerelor propriu zise, deci a oricărei mărimi, a oricărei măsuri, a oricărui caracter obiectiv. Semnul său era totodată, la pitagoreicii din toate timpurile, simbolul sânului matern şi originea vieţii. Numărul 2, primul număr propriu-zis, îl dubla pe unu şi intra, prin urmare, în relaţie^ cu principiul masculin; semnul lui este reproducerea falusului. în sfârşit, numărul 3, sacru la pitagoreici, desemna actul de unire între bărbat şi femeie, generarea, concepţia, înţelegem fără greutate semnificaţia erotică a celor două procedee unice, dragi antichităţii, de sporire şi de producere a mărimilor, adunarea şi înmulţirea. Semnul numărului 3 constituia reunirea primelor două. Faptul acesta pune într-o nouă lumină mitul deja menţionat al sacrilegiului comis prin descoperirea iraţionalului. Iraţionalul, după terminologia noastră: folosirea fracţiilor zecimale nedefinite, însemna o distrugere a ordinii organice generatoare şi carnale, instituită de zei. Fără nici o îndoială că reforma pitagoreică a religiei nu fusese aşezată încă pe vechiul cult al lui Demeter. Demeter este înrudită cu Geea, pământul matern. Există un raport foarte apropiat între cultul acesta şi concepţia sublimă despre numere. Prin urmare, dintr-o necesitate internă, antichitatea a devenit o cultură a limitării. Sufletul apollinic căutase să fixeze sensul devenitului prin principiul limitei vizibile, "tabuul" lui interzice prezenţa şi proximitatea imediată a alterităţii. Trecutul, invizibilul, erau la fel — inexistente. Grecul ca şi romanul, aduceau jertfe zeilor din ţinutul unde trăiau, ceilalţi zei scăpătau cu toţii după linia orizontului. Aşa cum în limbă nu exista un cuvânt pentru spaţiu — iată că nu încetăm să urmărim puternica simbolistică a acestor fenomene reflectată în limbaj — la fel şi grecului îi lipsea sentimentul pentru peisaj, orizont, perspectiva depărtării, nori, chiar pentru patria întinsă până departe şi cuprinzând o mare naţiune. Patria omului antic este ceea ce el poate zări din casa părintească, nimic mai mult. Ceea ce depăşea acest orizont vizual cu un singur crâmpei îi rămânea străin. De când în acest colţ de lume începe să se manifeste frica fiinţei antice, se poate explica înverşunarea cu care oraşele liliputane se distrugeau între ele. Polisul reprezintă cea mai mică dintre formele politice imaginabile, iar politica sa este propriu-zis o politică de cartier, totalmente la antipozii diplomaţiilor noastre secrete care duc o politică fără limite. Templul antic ce poate fi cu-pnns dintr-o privire este cea mai mică

dintre construcţiile clasice. De la Archytas la Euclid, geometria studiază ca şi geometriile noastre şcolare apărute sub această influenţă — figuri şi corpuri minuscule, manevrabile, şi ignoră ca stare toate dificultăţile ce le comportă figurile de dimensiuni astronomice care fac de altfel imposibilă utilizarea geometriei euclidiene1. De altfel, spiritul atic atât de subtil ar fi putut să prevadă ceva despre geometriile neeuclidiene; căci obiecţiunea adusă celebrei axiome a paralelelor2, a cărei formulă îndoielnică era imposibil de corectat, constituia deja de multă vreme o sămânţă de scandal; descoperirea decisivă era totuşi foarte aproape. Aşa cum pentru sensibili1. Astăzi astronomia modernă începe să se folosească de geometriile neeuclidiene. Ipoteza unui spaţiu nelimitat, dar finit, curb, ocupat de sistemul stelelor fixe, care au un diametru cam de 470 de milioane de ori mai mare decât al Pământului, ar duce la ipoteza unei imagini concomitente a Soarelui, care ne apare ca o stea cu strălucire medie. 2. E vorba de un principiu imposibil de demonstrat: printr-un punct dat în afara unei drepte nu se poate duce decât o paralelă la acea dreaptă. 127 tatea antică este evidentă consideraţia exclusivă pentru proximitate şi micime, la fel de evidentă pentru noi este consideraţia pentru infinit şi pentru ceea ce depăşeşte limitele orizontului de cunoaştere antic. Toate teoriile matematice descoperite ori împrumutate de Occident se subordonaseră evident limbajului formal infinitezimal cu mult înainte de descoperirea propriu zisă a calcului diferenţial. Algebra arabă, trigonometria indiană, mecanica antică, au fost încorporate, şi nimic mai mult, în analiză. Acestea sunt tocmai principiile cele mai "evidente " ale calculului elementar (precum 2x2=4), care, studiate analitic, devin probleme ale căror soluţii, de altminteri incomplete sub mai multe aspecte, au fost găsite prin intermediul teoriei cuantice Desigur că Platon şi contemporanii lui ar fi văzut în acest demers o dovadă de nebunie sau de totală lipsă de geniu matematic într-un anumit fel se poate trata geometria prin algebră şi algebra prin geometrie, adică se poate limita orizontul vizual sau i se poate da o putere absolută. Noi am ales primul, grecii au ales al doilea procedeu. Atingând câteva repere generale în frumosul său calcul al spiralelor, Arhimede a oferit astfel şi un fundament pentru cercetările leibniziene asupra integralei definite, dar imediat şi-a subordonat metoda, în aparenţă foarte modernă, principiilor stereometrice .In aceleaşi condiţii un indian ar fi găsit, evident, o formulă trigonometrică 13 Din antiteza fundamentală dintre numărul antic şi numărul occidental se naşte altă antiteză, la fel de profundă, aceea a raportului pe care îl au între ele elementele fiecăruia din aceste universuri numerice. Raportul de mărime se numeşte proporţie, cel de relaţie este cuprins în conceptul de funcţie. Cele două cu1. In matematica indiană cunoscută de noi, este imposibil de deosebit elementul indian vechi, adică apărut înainte de Buddha. Vinte depăşesc domeniul matematicii şi primesc cea mai mare semnificaţie în practica artistică şi culturală, în plastică şi muzică. Independent de sensul dat cuvântului proporţie în îmbinarea părţilor unei statui, formele tipice ale statuarului, ale reliefului şi ale frescei antice sunt cele ce redau mărirea sau micşorarea măsurii — cuvinte ce nu au pentru muzică absolut nici un sens. Gânditi-vă la giuvaiergerie ale cărei obiecte erau reducţii, copii în mic ale unor motive la fel de importante ca şi viaţa. Dimpotrivă, în teoria funcţiilor, conceptul de transformare a grupurilor are o semnificaţie hotărâtoare, iar muzicianul va confirma că o parte esenţială a compoziţiilor modeme e făcută din transformări analoage Este suficient să amintim una din formele instrumentale cele mai subtile ale secolului al XVHJ-lea — "tema con variazioni". Orice proporţie se fundamentează pe constanţă, iar orice transformare pe variaţia elementelor Nu ne rămâne decât să comparăm principiile de congruenţă ale lui Euclid, a căror demonstraţie se bazează efectiv pe raportul real 1/1, principii ce-şi găsesc corespondente modeme în funcţiile circulare 14 Construcţia — aceasta cuprinde în sens larg toate metodele aritmeticii elementare — este alfa şi omega matematicii antice, adică reprezentarea unei imagini particulare existente şi vizibile. Cercul este dalta acestei a doua arte plastice. Metoda de lucru în cercetările teoretice asupra funcţiilor, al căror scop nu este să ajungă la un rezultat cu caracter de mărime, ci să discute posibilităţile formale generale, poate fi considerată o teorie a compoziţiei strâns legată de compoziţia muzicală Se admite că orice serie de concepte teoretice muzicale — mod, frazare, cromatică etc... — se poate aplica fără nimic altceva la operaţiile analitice, chiar şi în fizică, şi se pune întrebarea daca mai multe raporturi n-ar avea astfel de câştigat în claritate 129 Once construcţie afirmă, orice operaţie neagă perspectiva vizuală, în sensul că prima transformă^ iar a doua dizolvă datele optice. Aşa apare altă antiteză între cele două metode matematice: matematica antică a micimii, a reducţiei, studiază cazul particular concret, calculează problema definită, execută construcţia o singură dată. Matematica infinitului tratează clasele întregi de posibilităţi formale, grupele de funcţii, de operaţii, de ecuaţii, de curbe, nu numai pentru cutare sau cutare rezultat, ci şi pentru mişcarea lor. Deşi matematicienii de azi abia dacă au habar de ea, aşa s-a născut ideea unei mor/ologii a operaţiilor matematice, şi este legitim să se spună că ea are o semnificaţie proprie pentru toate matematicile modeme. Aici se dezvăluie o tendinţă apreciabilă a spiritualităţii occidentale în genere care nu va înceta să se clarifice ulterior şi care este proprietatea exclusivă a spiritului faustic şi a culturii reprezentate de el, fără vreo înrudire de intenţie cu altă cultură. Este normal să credem că marea majoritate a problemelor pe care matematica noastră le tratează ca pe nişte chestiuni foarte specifice — în comparaţie cu

cuadratura cercului la greci — precum: cercetările asupra criteriilor de convergenţă ale seriilor nedefinite (Cauchy), sau inversiunea integralelor eliptice şi algebrice generale cu funcţiile periodice multiple (Abel şi Gauss), ar fi putut părea celor "vechi", în căutare de soluţii pentru mărimile simple definite, ca un fel de joc intelectual puţin abscons, ceea ce ar corespunde cu părerea empirică a marelui public de acum. Nimic mai nepopular decât matematica modernă, iar în această impopularitate se întâlneşte şi un pic din simbolistica depărtării nedefinite, a distanţei. Toate marile opere ale Occidentului, de la Dante la Parsifal, sunt nepopulare; toate operele antichităţii, de la Homer la altarul din Pergam, sunt populare în cel mai înalt grad. 130 15 Astfel, întreaga substanţă matematică a gândirii noastre se concentrează în problema-limită clasică a matematicii faus-tice, cheie a conceptului greu accesibil al infinitului — al infinitului faustic — ce rămâne foarte îndepărtat de sentimentul infinitului cosmic la arabi sau la indieni. El constă în teoria valorii-limită, o concepţie pe care ţi-o poţi face despre număr în particular, fie câ-1 consideri o serie nedefinită, o curbă sau o funcţie. Valoarea-limitâ este antiteza foarte riguroasă dintre valoarea-limită antică, numită astfel până acum — aceea care venea în discuţie în problema-limită clasică a cuadraturii cercului. Până în secolul al XVIII-lea nişte prejudecăţi euclidiene populare au eclipsat sensul principiului diferenţial. In ciuda precauţiei în întrebuinţarea conceptului înrudit de infinit mic, a continuat să existe un vag motiv al constantelor antice, precum fantoma unei mărimi, pe care Euclid n-ar fi putut nici so cunoască, şi ca atare nici s-o recunoască. Una din constante este zero, un număr întreg în continuumul liniar dintre +1 şi -1; cercetările analitice ale lui Euler au fost prejudiciate prin considerarea diferentialelor ca zerouri, aşa cum au făcut şi alfii după el. Conceptul de valoare-limită, definiţi v'explicat de Cauchy, a îndepărtat cel dintâi urmele numărului antic, făcând din sistemul infinitezimal un sistem necontradictoriu Numai trecând de la "mărimea infinit de mică" la "valoarea-limită inferioară a oricărei mărimi finite posibile" s-a ajuns la conceperea unui număr variabil sub orice mărime finită, alta decât zero, acesta nefiind deci purtător al unui caracter de mărime, oricât de neînsemnat. De atunci valoarea-limită n-a mai fost deloc aceea de care te apropii. Ea este chiar această apropiere — considerată ca proces, ca operaţie; ea nu mai este o stare, ci un raport. In 131 această problemă determinantă a matematicii occidentale se relevă dintr-odată structura istorică a sufletului nostru1. 16 Eliberarea geometriei de intuita sensibilă, a algebrei de conceptul de mărime şi unirea ambelor în solidul edificiu al teoriei funcţiilor, dincolo de limitele elementare ale construcţiei şi ale calcului — iată care a fost măreaţa cale a matematicii occidentale. Tot astfel numărul antic constant a fost resorbit în numărul variabil. Devenită analitică, geometria a dizolvat toate formele concrete. Ea substituie corpului matematic, în a cărui imagine pietrificată se găsesc valori geometrice, nişte raporturi spaţiale abstracte ce sfârşesc prin a nu se mai aplica în general la faptele de intuiţie sensibilă şi prezentă. Mai întâi înlocuieşte figurile vizuale ale lui Euclid prin locuri geometrice relative la un sistem de coordonate, a căror origine poate fi aleasă arbitrar. Geometria analitică reduce existenţa reală a obiectului geometric la invarianta sistemului în timpul operaţiei care nu se mai face cu măsuri, ci cu ecuaţii. Dar curând după aceea, coordonatele nu mai sunt concepute decât ca valori pure care determină, tot atât cât reprezintă sau înlocuiesc, poziţia punctelor ca elemente spaţiale abstracte. Numărul, limită a devenitului, nu mai este reprezentat simbolic printr-o figură, ci printr-o ecuaţie. Sensul "geometriei" este intervenit: sistemul de coordonate dispare ca imagine, iar punctul devine, completamente, un grup de numere abstracte. Trecerea de la arhitectura Renaşterii la baroc, graţie inovaţiilor lui Michelangelo şi ale lui Vignola... reproduce exact această transformare internă a analizei matematice. Pe faţadele palatelor şi ale bisericilor, liniile pure şi sensibile îşi pierd, ca să zicem aşa, efectul. Coordonatelor clare ale caturilor şi ale 1. "Funcţia bine înţeleasă este fiinţa gândită ca acţiune", spunea Goethe. Cf. producţia valorii financiare funcţionale de tip faustic. 132 colonadelor romane şi florentine le urmează elementele "infinitezimale'' ale părţilor clădirilor: volute, cartuşe şi alte elemente etanşate şi flotante. Construcţia dispare sub bogăţia decoraţiilor, matematic vorbind a funcţionalului. Coloanele şi pilaştrii se împreună în grupuri şi fascicule urmând faţadele fără puncte de repaus pentru ochi şi se dispersează, în vreme ce suprafeţele murale ale plafoanelor şi caturilor dispar în valul de stucaturi şi de ornamente, dispar sau se scufundă în jocurile de lumină colorată, însă lumina, în acest univers formal al barocului matur — de la Bemini în 1650 până la rococoul din Dresda, din Viena şi din Taris — a devenit un element muzical pur. Zwinger din Dresda este o simfonie. Ca şi matematica, arhitectura secolului al XVm-lea s-a dezvoltat într-un univers formal cu caracter muzical. 17 Pe traiectul acestei matematici, a trebuit ca, în sfârşit, să vină o zi când nu numai limitele figurilor geometrice artificiale, ci şi ale simţului vizual în general, să fie simţite ca nişte limite, ca nişte piedici, atât în teorie, cât şi chiar în sufletul avântat către exprimarea fără rezerve a posibilităţilor lăuntrice; acolo idealul întinderii transcendente a intrat în contradicţie de principii cu potentele restrânse ale vederii imediate. Sufletul antic, admiţând sensibilul căruia i se supune cu dezinteresul total al "ataraxiei" (aicxpa^ia) platoniciene şi stoice şi preferând să primească mai degrabă decât să ofere simboluri mari, aşa cum arată şi sensul erotic ascuns al numerelor pitagoreice, nu-şi mai

putea dori ca vreodată să depăşească prezentul şi tangentul corporal. Dar dacă numărul lui Pitagora se relevează în natură sub formă de obiecte particulare date, cel al lui Descartes şi al succesorilor lui este un lucru ce a trebuit cucerit prin mare luptă, un raport abstract tiranic, independent de orice date sensibile şi mereu gata să pună în valoare această independentă în opoziţie cu natura. Voinţa de putere — ca să folosim marea formulă a lui Nietzsche — care denumeşte, de la goticul vechi al Edddor, al catedralelor, al cruciadelor, şi chiar de la cuceritorii vikingi şi goţi, atitudinea sufletului nordic în raport cu universul, conţine şi energia numărului occidental vizavi de intuiţia sensibilă. Aceasta este "dinamica", în matematica apollinică spiritul serveşte ochiul; în cea occidentală el îl tiranizează. Spaţiul matematic "absolut", în întregime opus celui antic, în ciuda respectului matematicii pentru tradiţia elenă care o împiedica să-şi dea seama de asta, nu mai era de la bun început spaţialitatea nedefinită a impresiilor cotidiene din pictura vulgară şi a pretinsei intuiţii a priori, atât de simplă şi de sigură a lui Kant, ci o pură abstracţie, un postulat ideal şi irealizabil ale unui • suflet pentru care sensibilitatea ajunge puţin câte puţin un mijloc de expresie şi care a sfârşit prin a se îndepărta de acestea cu pasiune. Ochiul interior s-a trezit. Doar atunci gânditorii profunzi au putut înţelege că geometria euclidiană, singura exactă pentru ochiul naiv al tuturor timpurilor, abordată din acest punct de vedere superior ca o ipoteză a cărei valoare universală nu se va putea niciodată demonstra comparativ cu alte geometrii, chiar integral abstracte. Ştim cu certitudine acest lucru de la Gauss. Axioma euclidiană a paralelelor — principiul fundamental al acestei geometrii — este o afirmaţie ce nu poate fi înlocuită de altele, spunând că, luând un punct în afara unei drepte, nu se poate duce nici o paralelă la această dreaptă sau, mai degrabă, se pot duce 2, 3, 4, etc... Toate afirmaţiile acestea ajung la sisteme geometrice cu trei dimensiuni absolut necontradictorii şi aplicabile în fizică şi îndeosebi în astronomie, adesea preferabile geometriei euclidiene. Simpla necesitate a caracterului nelimitat al întinderii, pe care Riemann ne-o relevă de justeţe în teoria spatiilor nelimitate, dar care diferă de infinit din cauza curburii, contrazice deja caracterul propriu-zis al oricărei intuiţii imediate, dependentă de existenţa contrastelor luminii, deci de limite materiale. Se pot 134 concepe însă principii abstracte de limitare care depăşesc posibilităţile de limitare vizuală în cu totul alt sens, spiritul clarvăzător distingând deja în geometria lui Descartes tendinţa de a depăşi cele trei dimensiuni ale spaţiului trăit ca barieră, dar nu neapărat indispensabilă simbolistica numerelor. Deşi ideea spaţiului cu mai multe dimensiuni (ar fi fost mai bine să se înlocuiască acest termen cu unul nou) nu s-a extins ca fundament al gândirii matematice analitice decât după 1800, nu este mai puţin adevărat că primul pas fusese făcut din clipa când puterile — mai exact logaritmii — n-au mai fost puse în vechiul raport cu planuri şi cu corpuri sesizabile prin simţuri. Acum — prin folosirea exponenţilor iraţionali şi complecşi — puterile au fost introduse ca valori relative ale unei categorii generale în domeniul funcţiilor. Dacă mergem mai departe, putem înţelege că trecerea de la A3, ce reprezintă un maximum natural, la A", este suficientă pentru eliminarea caracterului necondiţionat al spaţiului cu trei dimensiuni. Odată ce elementul spaţial al punctului a pierdut caracterul, vizual încă, de secţiune de coordonate într-un sistem repre-zentabil intuitiv şi a fost definit ca grup de trei numere independente, nu mai există nici o opoziţie internă la înlocuirea numărului 3 cu numărul general n. în conceptul de dimensiune a intervenit o inversare: însuşirile vizuale ale unui punct în raport cu locul lui într-un sistem nu mai sunt desemnate prin numere ce exprimă măsura, ci prin dimensiuni cantitativ nelimitate reprezentând integral caracteristicile abstracte ale unui grup numeric. Grupul de n elemente ordonate şi independente este imaginea , punctului, el se numeşte punct. O ecuaţie rezultată logic de la el se numeşte plan, este imaginea planului. Ansamblul tuturor punctelor cu n dimensiuni se numeşte spaţiu cu n dimensiuni1. 1. Din punct de vedere al teoriei cuantelor, o cantitate bine ordonată de puncte se numeşte corp, indiferent de numărul dimensiunilor; o cantitate cu n-1 dimensiuni este deci, în raport cu el, un plan. 135 Universurile spaţiale transcendente, care nu se află în nici un fel de relaţie cu sensibilitatea, sunt guvernate de raporturi pe care analiza trebuie să le descopere şi care sunt în concordanţă constantă cu rezultatele din fizica experimentală. Această spaţialitate de ordin superior este un simbol ce rămâne o proprietate exclusivă a spiritului occidental. Ea singură a căutat şi a reuşit să se cuprindă în aceste forme ale devenitului şi ale întinderii, să conjure, să constrângă, în consecinţă să cunoască prin acest fel de adecvare elementul străin — amintiţi-vă conceptul de "tabu". Numai în sfera gândirii matematice, încă accesibilă doar unui foarte mic număr de oameni, chiar formaţii precum sistemele de numere hipercomplexe (quatemionii calculului vectorial) şi de semne, în primul rând absolut ininteligibile ca 00°, primesc un caracter real. Este vorba numai să înţelegem că realitatea nu este singura realitate sensibilă şi că psihicul, din contră, poate realiza ideile în forme cu totul diferite de cele intuitive. 18 Consecinţa acestei intuiţii grandioase a universurilor spaţiale simbolice este concepţia ultimă şi definitivă a matematicii occidentale: ea lărgeşte şi spiritualizează teoria funcţiilor şi o transformă în teoria grupurilor. Grupurile sunt entităţi ori ansambluri de figuri matematice de acelaşi fel, de exemplu ansamblul ecuaţiilor diferenţiale de tip determinat, cantităţi de structură şi de ordin analoage cu corpul numeric al lui Dedekind. Se vede că este vorba de universuri numerice absolut noi în care ochiul interior al iniţiatului nu intră fără să descopere o anumită sensibilitate. De acum încolo problema constă în căutarea elementelor din sistemele extraordinare de forme

abstracte, care, în raport cu un grup particular de operaţii — de transformări ale "Limita" (zid, muchie) unei cantităţi de puncte reprezintă o cantitate de puncte la o putere mai mică. 136 sistemului — rămân independente de efecte, au invariantă. După Klein, ea este astfel formulată: "Fiind dată o mulţime variabilă de n dimensiuni şi un grup de transformări, să se caute figurile ce aparţin acestei mulţimii variabile şi ale căror proprietăţi nu variază în urma transformărilor grupului". Ajunsă în acest punct culminant, matematica occidentală — care şi-a epuizat de acum toate posibilităţile interne şi şi-a împlinit vocaţia — aceea de a reproduce şi de a exprima ideea cea mai pură a sufletului faustic — îşi încheie dezvoltarea în sensul în care o făcuse matematica antică în secolul al ELI-lea Cele două ştiinţe — singurele cărora li se poate istoriceşte scruta şi astăzi structura organică — s-au născut din concepţia unui număr complet nou, prin Pitagora şi Descartes. După un secol, ele au atins maturitatea într-un avânt magnific şi, după o înflorire de trei secole, au sfârşit în momentul când culturile cărora le aparţineau au trecut la stadiul de civilizaţie citadină cosmopolită. Această conexiune profundă şi semnificativă va fi explicată mai încolo. Un lucru este sigur: timpul marilor matematicieni a apus pentru noi. Suntem pe cale să săvârşim astăzi aceeaşi muncă de consolidare, de rotunjire, de purificare, de selecţie, aceeaşi muncă de detaliu ce substituie talentul marilor creaţii de geniu şi care caracterizează şi matematica alexandrină a elenismului târziu. O schemă istorică va aduce mai multă claritate: 137 Antichitate Occident „ l. Concepţia unui număr nou. Către 540, numărul-mărime Către 1630, numărul-funcţie al pitagoreicilor. al lui Descartes, Fermat, Pascal, Newton şi Leibniz (1670) (Către 470, victoria sculpturii (Către 1670, victoria muzicii asupra frescei) asupra picturii în ulei.) 2. Apogeul dezvoltării sistemelor. 430-350, Platon, Archytas, 1750-1800, Euler, Lagrange, Eudoxiu (Phidias, Praxiteles) Laplace (Gluck, Haydn, Mozart) 3 Universul matematic desăvârşit lăuntric. 300-250, Euclid, Apolloruos, După 1800, Gauss, Cauchy, Arhimede (Lysippos, Leochares) Riemann (Beethoven) 138 CAPITOLUL O PROBLEMA ISTORIEI UNIVERSALE I. Fizionomie şi sistematică l în sfârşit, putem să facem pasul decisiv în schiţarea unei imagini a istoriei universale, de acum încolo independentă de poziţia fortuită a istoricului într-un prezent oarecare — prezentul lui — şi de personalitatea lui ca parte subiectivă dintr-o cultură particulară; tendinţele religioase, politice, spirituale, sociale ale acestei culturi îl împing la o organizare a materiei istonce dintr-o perspectivă limitată în spaţiu şi timp şi astfel impun evenimentelor o formă arbitrară şi superficială ce le este lăuntric străină. Ceea ce a lipsit până astăzi a fost distanţa faţă de obiect Această distanţă a fost de mult timp sesizată în ce priveşte natura, fără îndoială pentru că era aici mai lesne accesibilă Fizicianul conturează o imagine cauzală a universului cu aceeaşi claritate ca şi când el nu ar fi de faţă. Aceeaşi imagine este însă posibilă în universul formal al istoriei. Până acum noi îl ignoram. Este normal ca istoricii moderni să fie mândri de obiectivitatea lor, dar în acest fel ei îşi dau de gol puţina, insuficienta cunoaştere a propriilor prejudecăţi. De aceea, se poate spune, acum ca şi mai târziu, că până azi ne-a lipsit în general o metodă istorică adevărată în stil faustic; ar fi trebuit o metodă care să includă îndeosebi destulă distanţare pentru a lua în considerare şi prezentul în imaginea de ansamblu a istoriei universale — acolo unde el nu intră decât printr-un singur raport cu una din numeroasele generaţii — dar aici intră ca un ceva indefinit, îndepărtat şi străin, ca un interval de timp fără importanţă, la discreţia oricărui ideal ce îl falsifică, fără să 139 se raporteze la d, fără a introduce aici dorinţe, griji, simpatii personale, aşa cum le impune viaţa practică; aşadar distanţa — ca să vorbim ca Nietzsche, care era departe de a fi un maestru în acest sens — ne îngăduie să pătrundem în realitatea-om de la o infinită depărtare, aruncând o privire dincolo de culturi, inclusiv una proprie cercetătorului, precum am privi dincolo de piscurile din zare^ încă o dată rămâne de îndeplinit un act coperrutian — eliberarea viziunii de ansamblu pe temeiul spaţiului infinit. Deja, faţă de natură, spiritul occidental a dobândit de mult această libertate, din ziua când s-a trecut de la sistemul ptolemeic al universului la cel exclusiv valabil astăzi, prin care am încetat să vedem în poziţia întâmplătoare a astronomului pe o planetă cauza determinantă a formei planetei. La fel, istoria universală este capabilă şi are obligaţia să se debaraseze mereu de poziţia fortuită a istoricului — poziţia din "epoca modernă". Secolul al XDC-lea ne apare infinit mai bogat şi mai important decât, de pildă, secolul al X LX-l ea î Ch, însă şi Luna ne pare mai mare decât Jupiter şi Saturn. Fizicianul şi nu istoricul s-a debarasat de prejudecata depărtării relative de mai multă vreme, îndrăznim să numim cultura greacă o antichitate în raport cu modernitatea noastră. Ar fi fost ea la fel şi pentru egiptenii rafinaţi care trăiau un apogeu al evoluţiei lor istorice la

curtea marelui Tutmos cu 1000 de ani înaintea lui Homer ? Pentru noi, evenimentele ce s-au desfăşurat între 1500 şi 1800 pe pământul Europei occidentale ocupă mai bine de o treime, cea mai importantă, din "istoria" universală. Pentru istoricul chinez, a cărui privire retrospectivă îl poartă peste patru milenii de istorie a ţării de unde el îşi extrage judecăţile, anii aceia sunt doar o perioadă scurtă şi nesemnificativă, ce are doar atâta pondere ca şi veacurile dinastiei Han (206 î. Ch. - 220 d. Ch.), epocă importantă în "istoria universală" a sa. Deci eliberarea istoriei de prejudecăţile personale ale istoricilor care fac din ea, în cazul nostru, esenţialmente o istorie 140 a met porţiuni din trecut, având la în fortuit al Europei occidentale, iar ca metodă, determinantă idealurile şi interesele valabile actualmente — acesta este scopul pe care ni-1 propunem în continuare în toată cartea de aţă. Natură şi Istorie: iată deci, puse faţă în faţă, două posibilităţi extreme de organizare a realităţii înconjurătoare în imagine cosmică. O realitate este natură dacă ea subordonează devenirea devenitului, istorie dacă ea subordonează devenitul devenirii. O realitate este percepută informa ei "rememorată" — astfel apare universul lui Platon, Rembrandt, Goethe, Beethoven — sau înţeleasă prin critica structurii prezente şi sensibile — aşa cum sunt universurile lui Parmenide şi Descartes, ale lui Kant şi Newton. A cunoaşte, în sensul strict al cuvântului, înseamnă a îndeplini actul experienţei al cărei rezultat se numeşte natură. "Fapt cunoscut" şi "natură" sunt două lucruri identice. Cum s-a demonstrat prin simbolul numărului matematic, orice fapt cunoscut este sinonim cu limita mecanică, cu exactitatea absolută, cu legea. Natura este suma necesarului cerut de lege. Nici un fizician conştient de rolul său nu va voi să treacă peste această limită. Datoria sa este să cunoască ansamblul legilor, sistemul bine articulat al tuturor celor pe care le poate descoperi în imaginea naturii lui, mai mult, al celor care reprezintă imaginea naturii lui până la epuizarea .completă. Pe de altă parte, a percepe înseamnă — şi aici invoc deosebirea strictă pe care Goethe o făcea între "a percepe" şi "a observa" — a îndeplini acel act experimental a cărui realizare este istoria însăşi. Evenimentul trăit s-a întâmplat, el este istorie. Orice eveniment istoric nu se întâmplă decât o dată şi nu se repetă niciodată. El are caracter de direcţie—de "timp" — de ireversibilitate. Eveniment întâmplat este de acum încolo devenitul opus devenirii, încremenitul opus viului, şi el aparţine irevo141 cabil trecutului. Sentimentul ce vine de aici' este neliniştea cosmică. Din contră, orice fapt cunoscut este atemporal, nici trecut, nici viitor, ci "existent" în mod absolut şi deci valabil pentru mult timp. Acest lucru este propriu structurii interne a legilor naturii. Legea, formula, este antiistorică. Ea exclude hazardul. Legile naturii sunt forme ale unei necesităţi absolute, deci anorganice. Se vede raţiunea pentru care matematica se raportează totdeauna, ca mod de organizare a devenitului prin intermediul numărului, exclusiv la legi şi cauzalitate. Devenirea "nu are nici un număr". Doar inertul — sau viul, cu condiţia să se facă abstracţie de fiinţa vie ce-1 include — poate fi numărat, măsurat, descompus. Devenirea pură, viaţa, este, în acest sens, nelimitată. Ea depăşeşte principiul cauză-efect, resortul legii şi al măsurii. Nici o ştiinţă a istoriei, profundă şi adevărată, nu aspiră la o legitimitate cauzală decât dacă îşi cunoaşte natura intimă. Totodată, studiul istoriei nu este devenirea pură, ci o imagine, o formă cosmică ce iradiază de la fiinţa trezită a istoricului în care devenirea domină devenitul. Posibilitatea de a obţine ceva ştiinţific se bazează pe o absenţă sau pe un cuantum oarecare de devenit. Cu cât acest cuantum este mai mare, cu atât istoria va părea mecanică, rationalistă, cauzală. "Natura vie" a lui Goethe, imagine a unui univers absolut nematematic, era îmbâcsită de o asemenea cantitate de elemente împietrite şi moarte încât ele nu i-au permis s-o trateze, cel putin ştiinţific, decât sub aspectul ei aparent. Dacă această cantitate coboară prea jos, până acolo unde nu mai este decât o devenire pură, nu se mai percepe decât un eveniment ce putea fi perceput numai prin categoriile concepţiei artistice. Nu ştiinţa i-a permis lui Dante să exprime destinul lumilor pe care privirea spiritului său le percepuse, nici lui Goethe ceea ce el întrezărise în marile momente ale elaborării lui "Faust", nici lui Plotin şi lui Giordano Bruno acele viziuni ce nu se datorează deloc cercetărilor lor. Aici rezidă cauza cea mai importantă a gâlcevei stârnită de forma 142 lăuntrică, interioară, a istoriei. Acelaşi obiect, chiar aceiaşi fapt real, oferă efectiv tuturor "interpreţilor", după temperament,'o impresie de ansamblu diferită, incoercibilă şi incomunicabilă, care se află la baza judecăţilor şi cărora le împrumută o nuanţă personală, în percepţia a doi oameni gradul devenitului va fi totdeauna diferit, raţiune suficientă pentru ca ei să nu se poată niciodată înţelege asupra obiectului şi a metodei. Fiecare acuză pe celălalt de absenţa unei gândiri clare, şi totuşi ceea ce este astfel numit şi asupra structurii căruia nimeni nu are putere, nu constituie în nici un fd o inferioritate în esenţă, ci o diferenţă necesară în constituţie. Remarca este adevărată în ce priveşte toate ştiinţele naturii. Dar să fim foarte atenţi ! în ultimă instanţă, apare întotdeauna o anumită contradicţie prin dorinţa de a trata istoria în mod savant. Ştiinţa pură face tot atât cât conceptele de justeţe şi de eroare. Este adevărat pentru matematică şi deci este adevărat şi pentru pre-ştiinţa istoriei faptul de a strânge, de a clasa şi de a explica materiale; privirea istorică propriu zisă, care nu începe decât aici, reiese dintr-o logică în care conceptele determinante nu mai sunt deloc exactitatea şi eroarea, ci adâncimea şi superficialitatea. Fizicianul pur nu este profund, ci "subtil". Eul nu devine

profund decât dacă părăseşte terenul ipotezelor tehnice şi atinge în treacăt lucrurile ultime — dar atunci el însuşi devine metafizician. Natura trebuie tratată în mod savant, istoria în mod poetic. Bătrânul Leopold Ranke ar fi spus odată că romanul "Quentin Durward" al lui W. Scott ar fi adevăratul reprezentant al adevăratei ştiinţe a istoriei, întradevăr, este mai bine aşa: o bună lucrare de istorie este excelentă dacă cititorul este capabil să fie propriul ei Walter Scott. Pe de altă parte, acolo unde ar fi trebuit să domnească numerele şi ştiinţa exactă, în mod just Goethe a denumit "natură vie" ceea ce era percepţia imediată a devenirii pure şi a naturii în transformare, deci a istoriei în sensul în care o înţelegem aici. Universul lui era mai întâi un organism, o entitate vie, şi se înţe143 lege de la sine că el nu şi-a propus în cercetare, nici chiar când ea avea un caracter exterior fizic, nici să obţină numere, legi, sau raporturi cauzale, fixate în formule, nici vreo analiză generală, ci dimpotrivă, o morfologie în sensul cel mai elevat. Ca un autentic occidental, complet opus anticului, el evită să recurgă la conside-raţiuni de natură cauzală, la experienţe măsurabile, fără a regreta însă vreodată. Studiul suprafeţei terestre înseamnă geologie şi nu mineralogie, pe care Goethe o numeşte ştiinţă a morţii. S-o mai spunem o dată: Nu există graniţe între cele două moduri de a concepe universul. Antiteza devenire / devenit este la fel de puternică precum la fel de sigură este existenţa celor două metode în orice activitate intelectuală. Istoria este trăită de oricine percepe lăuntric ambele metode ca devenire şi realizare, iar natura este cunoscută de oricine le analizează pe ambele ca devenite şi realizate. Fiecare om, fiecare cultură, fiecare stadiu al culturii are o dispoziţie originară, o tendinţă şi o vocaţie ce preferă una sau alta din cele două forme ca ideală pentru înţelegerea universului. Occidentalul este dotat istoriceşte în cel mai înalt grad1, omul antic era într-o măsură cu mult mai mică. Considerăm acest dat în întregime raportat la trecut şi la viitor — antichitatea nu admitea decât existenţa unui prezent punctiform. Restul devenea mitologie în fiecare notă a muzicii noastre, de la^ Palestrina la Wagner, noi vedem şi un simbol al devenirii, în fiecare din statuile lui, grecul vedea imaginea prezentului pur. Ritmul unui corp se bazează pe proporţia părţilor lui văzute simultan, ritmul unei fugi pe dezvoltarea ei succesivă, în timp. 1. Trebuie să deosebim clar antiistoricul de aistoric, căci primul este expresia unei pure tendinţe sistematice, începutul cărţii a 4-a a "Lumii ca voinţă şi reprezentare" (§ 53) arată caracteristica unui om cu o gândire antiistorică; acesta reprimă şi refulează din principiu istoria ce există în el, în opoziţie cu natura elenică aistorică ce nu posedă şi nici nu înţelege un asemenea element istoric. 144 în acest fel, principiile formei şi legii apar la oncihe ca două demente fundamentale în oricare organizare a universului. Cu cât caracteristicile naturale înveşmântate într-o imagine cosmică sunt mai categorice, cu atât mai despotică este. în această imagine puterea legii şi a numărului. Cu cât este mai rară percepţia unui univers ca devenire eternă, cu atât este mai străină de număr abundenţa incoercibilă a transformărilor sale. "Forma este dinamism, ceva care devine, care trece. Metamorfoză şi doctrină a schimbării. Teoria metamorfozelor este cheia ce ne dezvăluie toate semnele din natură", se poate citi într-o notiţă din opera postumă a lui Goethe. Astfel, în privinţa metodei, se distinge foarte celebra "imaginaţie exactă şi sensibilă " a lui Goethe, care permite o acţiune completă a viului asupra ei1, spre deosebire de procedeele exacte, ucigătoare ale fizicii modeme. Cât despre celălalt element, el se va regăsi totdeauna într-o strictă ştiinţă a naturii, sub forma teoriilor şi ipotezelor inevitabile a căror materie completă complineşte şi reprezintă tot ceea ce este cristalizat în numere şi în formule; în ştiinţa istoriei, sub forma cronologiei, adică a eşafodajului de numere, foarte străine lăuntric de devenire, totuşi niciodată simţite ca atare. El este întreţesut din date şi din statistici ce împăienjenesc universul formal al istoriei fără a fi vorba de matematică. Numărul cronologic semnifică realitatea o singură dată, iar numărul matematic posibilitatea dintotdeauna. Cea dintâi operaţie transcrie forma şi adaptează pentru privire profilul epocilor şi al evenimentelor. Ea serveşte istoria. Cea de a doua este însăşi legea căreia trebuie să i se conformeze, este sfârşitul şi scopul ştiinţei. Numărul cronologic, instrument al unei pre-ştjinţe, este împrumutat din ştiinţa cea mai exactă — matematica, în cursul utilizării se face însă abstracţie 1. "Există fenomene originare cărora noi nu trebuie să le tulburăm divina simplitate, nici să le aducem vreun prejudiciu" (Goethe). 145 de această proprietate. Vă rog să înţelegeţi emoţional diferenţa dintre aceste două simboluri: 12 x 8 = 96 şi 18 octombrie 1813. întrebuinţarea celor două numere diferă în mod absolut ca şi folosirea cuvintelor în proză şi în poezie. Mai este de remarcat ceva. Faptul că devenirea stă totdeauna la baza devenitului, iar istoria este structurarea imaginii cosmice în sensul devenirii, nu reprezintă decât forma cosmică originară, iar natura, în sensul unui rafinat mecanism al universului, o formă tardivă ce nu se împlineşte realmente decât în omul culturilor mature. In realitate, universul înconjurător obscur al omenirii originare, căruia îi mai stau mărturie riturile religioase şi miturile, univers pe de-a întregul organic, arbitrar, al unor demoni ostili şi al unor forţe capricioase, este un tot absolut viu, incoercibil, însufleţit de o mişcare enigmatică şi incomensurabilă, în zadar lui îi spunem natură, aceasta nu este a noastră şi nu este nici reflexul spiritului ştiinţific. Ecou al unei voci omeneşti, stins de multă vreme, muzica universului originar nu mai răsună decât uneori, în sufletul de copil şi la marii artişti, înlăuntrul unei "naturi" stricte

pe care spiritul citadin al culturilor mature o aşează în jurul individului cu o presiune tiranică. Aceasta este originea diferenţierii jenante, cunoscută în toate epocile târzii, între concepţia ştiinţifică ("modernă") şi concepţia estetică ("nepractică") a lumii. Omul de afaceri şi poetul nu se vor înţelege niciodată Tocmai aia trebuie căutată raţiunea: de ce once cercetare istorică se pretinde ştiinţă, în timp ce ea ar trebui să aducă un element de prospeţime, juvenil, visător, goetheean, să nu fie ameninţată de primejdia de a deveni o simplă fizică a vieţii publice, o istorie "materialistă", cum, inconştient, şi-a as chiar ea singură. "Natura", în sens exact, înseamnă forma mai rară, restrânsă la oamenii din metropolele culturilor târzii; ea este o formă matură, poate deja îmbătrânită, de posesie a realităţii; istorie înseamnă forma naivă şi juvenilă, mai puţin conştientă totodată, care este proprietatea tuturor oamenilor. Cel puţin astfel, natura matematică, lipsită de mister, descompusă şi divizibilă, a lui Anstotd şi a lui Kant, a sofiştilor şi a darwinistilor, a fizicii şi a chimiei modeme, se opune naturii trăite, nelimitate, simţite, la Homer şi în "Edde", la omul doric şi la cel gotic. A o uita înseamnă a neglija esenţa oricărei cercetări istorice. Ea este pur şi simplu concepţia naturala, opusă naturii exacte şi organizate mecanic care este o concepţie artificială a sufletului despre propriul univers, în ciuda sau din cauza acesteia, omului modem îi par facile ştiinţele naturii, iar istoria îi pare grea. Primele influenţe ale gândirii mecaniciste asupra universului, reduse numai la o limitare matematică şi la o diferenţiere logică, la lege şi la cauzalitate, se manifestă de timpuriu Le întâlnim în primele secole ale tuturor culturilor, încă slabe, dispersate, pierdute în bogăţia conştiinţei cosmice religioase. Voi cita numele lui Roger Bacon. Curând, ele iau un caracter mai imperios şi, ca în cazul oricărei cuceriri a spiritului, natura umană ameninţă constant şi despotismul şi sectarismul. Pe nesimţite, domeniul conceptelor spaţiale (prin natura lor, conceptele sunt numere cu structură pur cantitativă) pătrunde în universul exterior al individului, provoacă în, cu şi printre simplele impresii ale vieţii sensibile o înlănţuire mecanică de natură cauzală şi matematică şi ajunge până la urmă să supună conştiinţa trează a omului din marile metropole ale culturii, fie că el locuieşte în Teba faraonică, în Babilon, Benares, Alexandria sau în oraşele cosmopolite ale Europei occidentale. El reprezintă o constrângere atât de puternică a gândirii şi a legilor naturii încât prejudecăţile oricărei filosofii şi ale oricărei ştiinţe abia dacă găsesc pe câţiva să le contrazică afirmând că această stare este spirit uman iar, corespondentul lui, imaginea mecanică a lumii înconjurătoare, este universul. Logicieni ca Aristotel şi Kant au făcut să triumfe această idee, dar Platon şi Goethe o resping. Pentru omul culturilor superioare, problema cunoaşterii cosmosului este o modalitate de sondare a existenţei sale, cu care se simte dator faţă de sine şi faţă de aceasta. Fie că metoda se numeşte ştiinţă sau filosofic, fie că omul simte şi discută cu o mare siguranţă despre afinităţile cu creaţia estetică sau cu intuiţia religioasă, problema rămâne fără îndoială aceeaşi în toate cazurile: exprimarea veridică, în limbajul formal, a imaginii cosmice, care este predestinată fiinţei trezite a individului şi pe care el este obligat, atâta timp cât ea este unică, să o ia drept univers. în faţa dualităţii naturii şi a istoriei, trebuie ca această problemă să aibă caracter dublu. Natura şi istoria vorbesc fiecare propriul limbaj, diferit din toate punctele de vedere; într-o imagine cosmică vagă — conform regulii — fără îndoială că amândouă se pot suprapune şi confunda, fără ca vreodată să formeze o unitate organică. Direcţia şi întinderea sunt trăsăturile dominante prin care impresia istoriei despre cosmos se deosebeşte de impresia cosmică a naturii. Omul nu este capabil să le pună în operă pe amândouă deodată. Cuvântul depărtare are un dublu sens specific, în pnmul caz el desemnează viitorul istoric: în al doilea rând, distanţa spaţială. Se remarcă faptul că, în istorie, materialistul simte timpul aproape cu necesitate ca o dimensiune matematică. Dimpotrivă, pentru artistul înnăscut dovada acestuia este poezia tuturor popoarelor, iar norii, orizontul, apusul soarelui sunt impresii irevocabil legate de un sentiment al viitorului. Poetul grec neagă viitorul, deci el nu va vedea nimic, nu va cânta nimic din toate acestea. Pe de-a întregul consacrat prezentului, el aparţine în acelaşi timp în întregime contigentului. Savantul naturalist, raţionalistul prolific, la propriu, fie el experimentator precum Faraday, teoretician precum Galilei, matematician precum Newton, nu găseşte în universul lui decât cantităţi fără direcţie, pe care le măsoară, le verifică şi le organizează. De concepţia numerică depinde numai ceea ce este cantitativ, este determinat cauzal. Cantitatea se poate înţelege prin concepte şi formula prin legi. Aici sfârşesc posibilităţile oricărei cunoaşteri naturale pure. Toate legile sunt raporturi cantitative, sau, cum zice fizicianul, toate fenomenele fizice se desfăşoară în spaţiu. Fără a respinge această realitate, fizicianul grec va corecta expresia în sensul sentimentului cosmic al anticului, ce neagă spaţiul, spunând că toate fenomenele au loc "in interiorul corpurilor". Once cantitate este străină de impresia istorică. Aceasta are un organ diferit Uni versul-natură şi universul-istorie au fiecare propria lor modalitate de înţelegere. Noi le cunoaştem şi ne folosim de ele în fiecare n fără a avea vreodată cunoştinţă de opoziţia lor Exista o cunoaştere a naturii şi cunoscători de oameni. Există o experienţă ştiinţifică şi o experienţă de viaţă Urmăriţi antiteza până la originea ei cea mai îndepărtată şi veţi înţelege ce vreau să spun In ultimă analiză, toate metodele folosite pentru înţelegerea universului se pot numi morfologie Metoda mecanicii şi a extinderii este o ştiinţă ce descoperă şi organizează legile naturii şi raporturile de cauzalitate şi se numeşte sistematică. Metoda organicului, a istoriei şi a vieţii, cu tot ceea ce are in ea ca direcţie şi destin, se numeşte fizionomie.

în Occident metoda sistematică în studiul universului a atins şi şi-a depăşit apogeul în secolul trecut. Metoda fizionomică are încă înainte un mare viitor. Peste o sută de ani, toate ştiinţele ce vor creşte din acest sol vor fi fragmente ale unei fizionomii colosale unice a tot ceea ce este uman. Acesta este înţelesul "morfologiei istoriei universale", în orice ştiinţă, prin scop ca şi prin materia ei, omul se povesteşte pe sine. Experienţa ştiinţifică echivalează cu cunoaşterea spirituală a sinelui Din acest aspect decurge examinarea matematicii ca un capitol al fizionomiei. N-am vorbit despre intenţiile cutărui sau cutănu matematician. Savantul ca atare se separă de opera lui ca materia de o parte de ştiinţă Matematicianul ca om a cărui activitate reprezintă o parte fenomenală a sa, iar ştiinţa şi opiniile o parte a expresiilor sale, are aici el singur o însemnătate, d este important ca organ al unei culturi care vorbeşte despre ea graţie lui. Ca persoană, ca spirit inventiv, cunoscător, formativ, el aparţine fizionomiei acelei culturi. In orice matematică ce se revelează tuturor privirilor fie sub formă de sistem ştiinţific, fie, ca în Egipt, sub formă arhitecturală, ideea numărului intrinsec despre fiinţa sa trezită este confesiunea unui suflet. Dacă este sigur că opera pe care ea şi-o propune nu aparţine decât superficial istoriei, este la fel de sigur că partea ei de inconştient, adică numărul însuşi şi modul de dezvoltare ca edificiu definitiv al unui univers formal desăvârşit, este o expresie a fiinţei, a sângelui. Istoria, creşterea şi declinul ei, raportul intim cu artele plastice, cu miturile şi cultele aceleiaşi culturi, totul aparţine unei morfologii de rang secundar, ce încă nu e considerată posibilă — morfologia istoriei. Aşadar, partea vizibilă a întregii istorii are aceeaşi semnificaţie ca şi fenomenalul exterior uman, în particular, creştere, trăsături fizionomice, atitudine, demers, nu limbă ci cuvânt, nu scriere ci artă de a scrie. Toate acestea există pentru cunoscătorul de oameni. Corpul cu toate operele finite, limitate, devenite, caduce, este expresia omului. Dar a fi cunoscător de oameni înseamnă de acum înainte a cunoaşte şi aceste organisme "omeneşti" de înaltă clasă pe care eu le numesc culturi, a le înţelege fizionomia, limbajul, actele, aşa cum sunt înţelese cele ale unui om, în particular. Fizionomia descriptivă, figurativă, este arta portretului transpusă în spiritual. Don Quijotte, Werther, Julien Sorel sunt portretele unei epoci, iar Faust este portretul unei întregi culturi. Savantul naturalist — morfolog sistematic — nu cunoaşte "portretul" universului decât ca exerciţiu de imitaţie. Exact acelaşi înţeles îl iau cuvintele "fidelitate faţă de natură" şi "asemănare" în gura celui care lucrează ca pictor şi care merge la atelier ca un pur matematician. Dar portretul autentic în sens rembrandtian este fizionomie, adică o istorie ce fixează un moment anume. Seria portretelor lui Rembrandt nu este altceva decât o autobiografie în sens pur goetheean. Astfel ar trebui scrisă biografia marilor culturi. Partea imitativă, munca specialistului în date şi cifre, sunt mijloace şi nu scop. Trăsăturilor fizionomice ale istoriei le aparţine tot ceea ce până astăzi se înjelege prin interpretarea exclusiv după reguli personale, după scara unor avantaje sau incoveniente, a binelui sau răului, a plăcerii sau a neplăcerii: formele politice şi economice, bătăliile şi artele, ştiinţele şi zeii, matematica şi morala. Orice devenit în general, orice formă fenomenală este simbol şi expresie a unui suflet. El cere să fie văzut cu ochii cunoscătorului de oameni, nu îngăduie să fie redus la legi, doreşte să fie simţit în semnificaţia sa. Examenul critic atinge această ultimă şi supremă certitudine. tot ce este caduc nu este decât o parabolă. Cunoaşterea naturii poate să rezulte din educaţie, cunoaşterea istoricului este înnăscută. El sondează şi înţelege lucrurile şi oamenii dintr-o dată, printr-un sentiment care nu se învaţă, care este independent de orice influenţă recunoscută, care nu se prezintă decât destul de rar în toată puterea sa. Când vrem, putem să analizăm, să definim, să clasăm, să delimităm după principiul cauză-efect Acesta este un travaliu; celălalt proces este creaţie. Formă şi lege, parabolă şi concept, simbol şi formulă, toate acestea ţin de un organ foarte diferit. Raportul dintre viaţă şi moarte, dintre generare şi disoluţie, apare în această antiteză. Intelectul, sistemul, conceptul ucid în timp ce "cunosc". Ele fac din cunoscut un obiect pietrificat, care se lasă măsurat şi divizat. Percepţia însufleţeşte. Ea întruchipează individul într-o unitate vie, simţită dinlăuntru. Ca şi calculul şi cunoaşterea, poezia şi istoria sunt înrudite. Dar, cum a zis odată Hebbel, "sistemele nu se fac visând, operele de artă nu se fac prin calcule, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, prin gândire". Artistul, istoric autentic, percepe devenirea lucrurilor. El le retrăieşte în coordonatele devenitului despre care tratează. Autorul de sisteme, fizicianul, logicianul, darwinistul sau autorul unei istorii pragmatice află ceea ce este devenit. Sufletul unui artist, ca şi acela al unei culturi, este ceva ce ar dori să se realizeze, un tot — complet şi perfect — şi, ca să vorbim limba unei filosofii mai vechi — un microcosmos. Spiritul sistematic se trage — se abstrage, este abstract — din senzaţie, este un fenomen tardiv, îngust, limitat şi pasager, aparţine stadiilor celor mai mature ale unei culturi. Acest spirit este legat de oraşele unde viaţa culturală se concentrează din ce în ce mai mult. El apare şi dispare odată cu acestea. Nu există ştiinţă antică decât începând cu ionicii secolului al Vl-lea şi mergând până în epoca romană. Artiştii antici există atâta vreme cât există o antichitate Tabloul de mai jos va putea să servească drept clarificare: Suflet Fiinţă j

Univers Fiinţă Posibilitate -^împlinire (viaţă)----->Realitate Devenire Devenit Direcţie Spaţialitate

trezită \ Organic Mecanică V Simbol, Imagine Număr, Concept f Istorie Natură Imagine/ Tact, formă Tensiune, lege cosmică "\ Fizionomie Sistematică [_ Fapte Adevăruri Atunci când se încearcă clarificarea principiului unităţii din care este abstrasă concepţia despre cele două universuri, ne dăm seama că cunoaşterea este reglai.i matenui şi, cu .nat mai hotărâtor cu cât ea este mai pură, se i aportc.i.^i în absolut la ;> simbolic. Navigaţia cu pânze triumfă asupra conceptului euclidian al continentului. La începutul secolului al XFV-lea, aproape m acelaşi timp, au fost inventate praful de puşcă şi busola, deci armele de foc şi comerţul peste mări şi ţări; toate fuseseră descoperite din aceeaşi necesitate internă în cultura chineză. Aproape concomitent se constituiau pictura în ulei şi contrapunctul. Acesta a fost spiritul vikingilor, al Ligii hanseatice, al hunilor primitivi, care îşi ridicau tumulii ca nişte semne ale sufletului solitar în câmpia nesfârşită, în locul urnelor funerare domestice ale grecilor. Vikingii primitivi îşi duceau regii morţi pe o corabie în flăcări până în largul mării, semn emoţionant al nostalgiei obscure a nemărginirii care i-a împins să atingă coastele Ameri-cii pe vasele lor minuscule către anul 900, când cultura occidentală abia se năştea. Oamenii antichităţii au rămas complet indiferenţi faţă de navigaţie, de lungile călătorii pe mare întreprinse deja de egipteni şi de cartaginezi în jurul Africii. Existenţa

anticilor a fost "statuară" chiar şi în negoţ; avem o mărturie a faptului că pnmul război punic, unul din cele mai grandioase din istoria antichităţii, n-a ajuns la Atena decât ca un zgomot obscur venind din Sicilia. Chiar şi sufletele grecilor erau adunate în Hades, nemişcate, veritabile fantome, eidola (sv5coXa), fără vikingi ce emigrau de la nord spre sud şi, care, după lungi peregrinări, au construit corăbii noi pe Marea Neagră sau Marea Egee şi au atacat Egiptul lui Ramses al Il-lea (1292-1225). Modelul lor de corăbii de pe reliefurile egiptene diferă totalmente de modelul indigen sau fenician, dar se înrudeşte fără îndoială cu corăbiile pe care Cezar le-a descoperit la veneţii din Bretagne. Varegii din Rusia şi de la Constantinopole ne oferă un exemplu târziu. Putem spera că, probabil, în curând vom putea explica aceste direcţii de migraţie. putere, fără dorinţe, fără emoţii Sufletele nordicilor se amestecau însă in "alaiuri furioase", care rătăceau pnn văzduh Colonizarea elenă din secolul VOI î. Ch s-a produs în acelaşi stadiu cultural ca şi descoperirile spaniole şi portugheze din secolul al XV-lea. Dar în vreme ce ultimii erau obsedaţi de nostalgia aventuroasă a spaţiilor imense, a tot ce este necunoscut şi primejdios, grecii urmau pas- cu pas căile bătute de fenicieni, cartaginezi şi etrusci; curiozitatea lor nu mergea pentru nimic în lume mai departe de coloanele lui Hercule sau de trecătoarea Suez, în ciuda uşurinţei lui caracteristice de a călători. La Atena, fără nici o îndoială că se auzea vorbindu-se de drumurile din Marea Nordului, din Congo, din Zanzibar şi din India; poziţia capului sudic al Indiei şi a Insulelor Sonde era cunoscută din vremea lui Heron, dar grecii se arătau la fel de refractari ca şi faţă de cunoştinţele de astronomie ale vechiului Orient. Chiar după transformarea Marocului actual şi a Portugaliei în provincii romane, nici un comerţ nu a luat avânt pe Atlantic, iar Insulele Canare au căzut în uitare. Şi nostalgia lui Columb a rămas străină de sufletul apollinic ca şi nostalgia lui Copemic. Negustorii eleni atât de avizi după câştig resimţeau un fel de teamă metafizică profundă în faţa extensiunii orizontului geografic. Şi aici ei s-au rezumat la proximitate şi la prim planuri. Existenţa polisului, idealul remarcabil de stat-statuie, nu reprezenta de fapt altceva decât fuga acestor popoare maritime de "lumea largă". Trebuie să adăugăm că, dintre toate culturile de până atunci, antichitatea a fost singura pentru care patria mamă se întindea nu pe suprafaţa continentului, ci de-a lungul coastelor unei măn interioare, înconjurată ca un adevărat centru gravitaţional. Nu contează că elenismul, cu toată aplecarea lui către fleacurile tehnice, nu renunţase încă la folosirea roţilor pentru a tine corăbiile lângă coaste. Pe atunci, în şantierele navale, la Alexandria, se construiau corăbii gigantice de 80 de metri lungime şi se descoperise chiar principiul vaporului cu aburi. Există însă descoperiri care relevă ceva foarte intim şi au patosul unui mare simbol necesar şi altele care nu sunt decât un simplu joc al spiritului. Vaporul cu aburi este ultimul simbol pentru omul apoHinic şi primul pentru omul faustic Locul ocupat de o descoperire în ansamblul macrocosmosului îi conferă, prin aplicare, profunzime sau superficialitate. Descoperirile lui Columb şi ale lui Vasco da Gama lărgeau la infinit orizontul geografic. Oceanul planetar se opune continentelor aşa cum spaţiul cosmic se opune pământului De aici înainte se rezolvă tensiunea politică a conştiinţei cosmice. Pentru un grec, Elada a fost şi a rămas părticica cea mai importantă de pe suprafaţa pământului; descoperirea Americii a făcut din Occident o provincie a unui întreg gigantic, începând din acea clipă, istoria culturii occidentale dobândeşte un caracter planetar. Fiecare cultură posedă propriul concept de ţară natală şi de patne, dificil de delimitat, greu de conceput prin cuvinte, cu raportări metafizice obscure şi, totuşi, cu tendinţă neechivocă. Sentimentul antic de pământ natal ce leagă individul într-un mod corporal şi euclidian de polis se opune nostalgiei enigmatice a nordicului, având ceva muzical, vag, nepământesc. Anticul nu simte ca pământ natal decât ceea ce poate cuprinde cu o privire din oraşulcetate unde s-a născut. Acolo unde sfârşeşte orizontul atenianului, începe străinătatea, sunt duşmani, e vorba de patria "altora". Chiar şi romanii din ultima perioadă a republicii, sub numele de "patria" n-au înţeles nicicând Italia, nici chiar Latium, ci totdeauna Urbs Roma. Pe măsură ce se maturiza, lumea antică se transforma într-o mulţime de locuri patriotice între care există o nevoie corporală de separare ce ia forma urii, niciodată manifestată cu aceeaşi putere în rândurile barbarilor. Din acest punct de vedere nimic nu poate marca stingerea definitivă a spiritului antic şi triumful sentimentului cosmic magic cu mai multă claritate decât concesiunea dreptului de cetăţean roman către toate provinciile în timpul lui Caracalla, în anul 212. Edictul lui Caracalla a desfiinţat conceptul antic, statuar, al cetăţeanului. Exista un "imperiu", exista aşadar o nouă categorie de subordonare. Este semnificativ în acest sens conceptul roman corespunzător armatei, în perioada antică propriu zisă nu exista "armata" romană în sensul înţeles de noi de armată prusacă, de pildă; existau armate, adică unităţi determinate de trupe, corpuri definite ca atare şi existente palpabil prin desemnarea unui legat ("corp de trupe"), adică exercitus Scipione, exercitus Crassi, nu însă exercitus romanus. Suprimând în fapt, prin edictul amintit, conceptul de ctvis romanus, Caracalla a contribuit cel dintâi la extincţia religiei/omane de stat prin echilibrarea zeităţilor cetăţii cu cele străine, în acest fel el a creat conceptul non-antic, magic, de armată imperială, funcţionând la vedere, prin legiuni anume, în timp ce vechile armate romane nu însemnau nimic, dar erau ceva. începând de aici, în inscripţii este schimbată menţiunea de fides exercituum în fides exercitus, în locul zeităţilor particulare, simţite ca nişte corpuri (Fidelitatea, Fericirea legiunii) cărora regatul le aducea sacrificii, s-a impus un principiu spiritual general. Această schimbare s-a înfăptuit şi în sentimentul patriotic al orientalului din epoca imperială, deci nu numai la creştini. Atâta cât a păstrat un rest din sentimentul cosmic apollinic, ţara natală a omului

antic a fost, în sens propriu integral corporal, solul pe care era construită cetatea lui. Să ne aducem aminte de "unitatea de loc" a tragediilor şi a statuilor antice. Din contră, nimic din ţara natală a omului magic nu se raportează în vreun fel la realităţile geografice, fie că e vorba de creştini, perşi, evrei, "greci"1, maniheişti, nestorieni sau musulmani. Pentru noi, ţara natală este o unitate incoercibilă de natură, limbă, climă, moravuri, istorie, deci nu pământ, ci "ţară", nu prezent punctiform, ci trecut şi viitor istoric, nu o comunitate de oameni, zei şi cămine, ci o idee ce se împacă cu călătoriile fără odihnă, cu cea mai profundă singurătate, cu această nostalgie primitivă a germanului pentru miazăzi, care a costat vieţile celor mai buni oameni de la împăraţii saxoni până la Holderlin şi Nietzsche. 1. Adică partizani ai cultului sincretist.

De aceea cultura faustică este în mare măsură orientată spre expansiune, indiferent că acest cuvânt este înţeles în sens politic, economic sau spiritual. Ea a triumfat asupra tuturor limitelor geografice sensibile. Fără a avea un scop practic ci numai din pasiunea pentru simbol, a năzuit să atingă polul nord şi polul sud. în fine, a transformat scoarţa terestră în domeniu colonial şi în sistem economic unic. Voinţa tuturor gânditorilor, de la maestrul Eckhart la Kant, de a supune lumea ca "fenomen" puterii eului cunoscător a fost adusă la îndeplinire de toţi capii, de la Othon cel Mare la Napoleon. Nemărginirea era ţelul specific al ambiţiei lor: monarhia universală a marilor Salieni şi Staufeni, planurile lui Grigore al Vl-lea şi Inocenţiu al ni-lea, imperiul Habsburgilor spanioli unde "soarele nu apunea", imperialismul modem pentru care războiul actual nu s-a terminat încă O raţiune interioară îi împiedica pe antici să fie cuceritori, în ciuda campaniei lui Alexandru, o excepţie romantică, şi, mai apoi, confirmare a regulii prin rezistenţa interioară a însoţitorilor săi. în pitici, zâne şi spiriduşi sufletul nordic a întruchipat fiinţe care năzuiau să se desprindă din elementul lor cu o nostalgie neostoită, nostalgie a depărtărilor şi a libertăţii, total necunoscută driadelor şi oracolelor greceşti. Grecii au întemeiat sute de colonii pe ţărmurile Mediteranei, dar la ei nu întâlnim nici cea mai mică tentativă de a pătrunde în interior în calitate de cuceritori. Să te instalezi departe de coaste însemna să pierzi din ochi ţara natală. Să te stabileşti singur precum vânătorii din preeriile americane şi, cu mult înaintea acestora, ca eroii din saga islandeză, era ceva ce se situa totalmente dincolo de posibilităţile mentalităţii anticilor Un eveniment de proporţiile imigrării în America, înfăptuit de fiecare din proprie'iniţiativă, dintr-o necesitate adâncă de a rămâne singur, conchistadorii spanioli, valul de căutători de aur din California, dorinţa neînfrânată de libertate, de singurătate, de independenţă neîngrădită, negarea colosală â sentimentului de ţară natală cu nişte frontiere oarecare: toate acestea sunt numai dimensiuni ale omului faustic. Ele nu mai sunt cunoscute în altă cultură, nici chiar în cultura chineză. Emigrantul elen seamănă cu copilul care se ţine de fustele mamei: vrea să părăsească vechiul oraş pentru unul nou unde concetăţenii, zeii, obiceiurile să ofere o imagine exactă a celui vechi, având sub ochi mereu marea străbătută de toţi laolaltă, un loc unde să continue aceeaşi viaţă obişnuită de 200» politikon (^tuov TroXvuKov) în agora Schimbarea de decor în existenţa apollinică nu putea merge prea departe. Noi, cei care nu putem uita, cel puţin ca drept şi ca ideal, libertatea alegerii domiciliului, acele lucruri ni s-ar fi părut cea mai cruntă dintre sclavii Iată punctul de vedere din care trebuie studiată expansiunea romană uşor înclinată spre greşeală, aflată !a antipozii ideii de extensie a patriei. Ea se mărgineşte exact la domeniul deja ocupat de oamenii de cultură şi care-i revine acum ca pradă de război Niciodată n-a fost vorba de planuri imperialiste dinastice, în stilul Hohenstaufen-ilor sau Habsburgilor, nici de un imperialism comparabil cu cel de astăzi Romanii nu au făcut nici o încercare de pătrundere în interiorul Africii Ulterior ei nu s-au războit decât pentru consolidarea posesiunilor lor, fără ambiţie, fără elan simbolic către expansiune şi au cedat fără părere de rău Germania şi Mesopotamia Acum să rezumăm totul: priveliştea spaţiilor siderale la care s-a ajuns prin revoluţia lui Copemic, dominaţia globului de către occidentali prin descoperirile lui Columb, perspectiva din pictura în ulei şi din teatrul tragic şi sentimentul rafinat şi spiritualizat al pământului natal. Să adăugăm pasiunea omului civilizat modem pentru comunicaţiile rapide, pentru dominaţia aerului, pentru expediţiile la Polul Nord şi pentru escaladarea munţilor foarte puţin accesibili: degajăm de aici pentru noi simbolul originar al sufletului faustic, spaţiul fără margini, după care "voinţa", "forţa", "acţiunea", imagini specifice ale mitologiei psihice, pur occidentale ca formă, trebuie concepute ca nişte derivate. U. Budism, stoicism, socialism 10 Fenomenul moralei1 înţeles în sensul interpretării spirituale a vieţii prin ea însăşi devine acum inteligibil. Se ajunge aici pe un pisc de unde se poate arunca o privire nestânjenită asupra acestui domeniu, unul dintre cele mai vaste şi mai grave ale reflecţiei umane. Dar^tot aici se face simţită o lipsă de obiectivitate, căreia, până astăzi, nimeni nu i-a estimat consecinţele cele mai serioase întâi: oricare ar fi morala, analiza acesteia nu are dreptul să fie o parte a moralei. Spre miezul problemei nu ne duc acţiunile şi ambiţiile noastre, modul nostru de evaluare morală, ci cunoaşterea faptului că, prin forma ei, punerea întrebării este deja simptomatică pentru sentimentul cosmic exclusiv occidental. Sub acest aspect occidentalul se situează sub influenţa unei iluzii optice extraordinare de care rumeni nu este scutit. Spunând "tu trebuie" suntem convinşi că putem schimba, transforma, ordona realmente lumea într-un sens unitar. Este imposibil să clătinam credinţa în această ordine şi în dreptul de a o stabili. Se impune şi se cere ascultare. Iată ceea ce noi numim în primul rând morală, în etica Occidentului totul este numai direcţie, voinţă de putere, acţiune la

distanţă a voinţei. Din acest punct de vedere se constată o unitate totală între Luther şi Nietzsche, între papi şi darwinişti, între socialişti şi iezuiţi Morala tuturor se manifestă prin cerinţa unei valori generale şi durabile. Aceasta face parte dintre necesităţile fiinţei faustice. 1. Este vorba exclusiv de morala conştientă, filosofico-religioasă, care este cunoscută, învăţată, practicată, în numele simţului rasial al vieţii, al "moravurilor", a căror existenţă este inconştientă. Cea dintâi se ocupă de concepte spirituale precum virtutea şi păcatul, binele şi râul; cea de a doua cu idealurile sângelui, onoare, fidelitate, curaj şi cu deciziile accepţiei a ceea ce este evident sau vulgar. 467 Oricine gândeşte, face propagandă, sau vrea altceva este declarat păcătos, schismatic, duşman. Este combătut fără pic de răgaz Omul trebuie. Statul trebuie. Societatea trebuie. Această formă de morală este evidentă; ea reprezintă sensul propriu al oricărei morale, unic pentru noi. Dar lucrurile nu au stat aşa nici în India, nici în China, nici în antichitate Buddha dădea o pildă neîngrădită, Epicur un sfat bun. Ei reprezintă totodată două forme de morală superioară autonomă. Nu am pus deloc în evidenţă caracterul specific al unei morale dinamice. Dacă admitem că socialismul, înţeles în sens etic iar nu economic, este sentimentul cosmic care urmează în numele tuturor propria concepţie, noi suntem toţi socialişti fără nici o excepţie, chiar fără să ştim şi să vrem. Inclusiv Nietzsche, cel mai pătimaş adversar al oricărei "morale gregare", este total incapabil să-şi reducă zelul la sine însuşi, în sens antic El nu se gândeşte decât la "umanitate" şi îi atacă pe toţi cei care gândesc altfel Dimpotrivă, Epicur rămânea indiferent şi rece faţă de gândurile şi de acţiunile altora. El nu a cheltuit nici cea mai mică reflecţie pentru vreo reformă a umanităţii. Ca şi prietenii lui, Epicur era satisfăcut de ceea ce era şi nu de altceva. Idealul vieţii anticului era dezinteresarea, apatheia(ainaQs\ai), faţă de ceea ce se petrece în lume, adică tocmai faţă de lucrurile a căror dominaţie constituie pentru omul faustic conţinutul integral al vieţii Conceptul esenţial de adiafora (aSuxcpopa) face parte din aceeaşi categorie în Elada există şi un politeism moral. Ca dovadă stă concordanţa neintenţionată dintre epicureici, stoici şi cinici Zarathustra în întregime, pretinzând că se situează "dincolo de bine şi de râu", respiră însă aerul durerii de a-i vedea pe oameni aşa cum nu vrea să-i vadă, este animat de patima profundă, absolut diferită de antichitate, de a-şi întrebuinţa viaţa pentru a-i transforma conform direcţiei sale, unică de altfel. Exact în această transvaluare a monoteismului etic stă şi înţelesul nou şi mai profund al socialismului. Aşadar în lumea antică nu există reformatori. 468 Ca formă a moralei imperativul moral este faustic şi nimic altceva. Este lipsit de importanţă aptul că Schopenhauer a negat în teorie voinţa de a trăi, iar Nietzsche a afirmat-o. Aceste antinomii sunt superficiale, de desemnează un gust personal, un temperament. Esenţial este totodată şi faptul că Schopenhauer simte în toată lumea o voinţă, o mişcare, o forţă, o direcţie; în acest fel el devine părintele întregii modernităţi etice, acest sentiment fundamental conţinând deja întreaga noastră etică. Tot ce mai rămâne nu constituie decât termeni de specialitate de mâna a doua: Ceea ce numim acţiune şi nu numai activitate este un concept istoric absolut', saturat de energia direcţiei. El este confirmarea existenţei, consacrarea existenţială a speciei umane care are un eu ce tinde către viitor şi care simte în prezent nu numai un fel de fiinţă saturată, ci totdeauna o epocă într-o mare succesiune ce aparţine viitorului. Acest lucru este adevărat în aceeaşi măsură în viaţa personală şi în toată istoria. Locul unui om faustic este determinat de forţa şi de evidenţa acestei conştiinţe în el. Insă cel din urmă dintre faustici posedă ceva care deosebeşte cele mai mici acte de viaţă de modalitatea şi conţinutul actelor săvârşite de oricare om antic. Iată ce diferenţiază un caracter de o atitudine, o devenire conştientă de o devenire "statuară", acceptată pur şi simplu, o voinţă tragică de o suferinţă tragică. Pentru ochii unui om faustic, totul, în lumea lui, se mişcă spre un ţel. El însuşi nu trăieşte decât cu această condiţie. Pentru el a trăi înseamnă a lupta, a învinge, a se impune. Lupta pentru existenţă ca formă ideală a existenţei aparţine deja epocii gotice şi transpare cu o claritate suficientă la baza arhitecturii sale. Secolul XIX nu i-a imprimat decât o concepţie mecanicistă 1. După ce am remarcat lipsa unor termeni caracteristici pentru a traduce "voinţă" şi "spaţiu" şi după semnificaţia mai mare pe care am conferit-o acestei lacune, nu ne vom mai mira că diferenţa dintre act şi activitate nu poate fi, la rândul ei, tradusă în greacă şi în latină. 469 utilitară, în lumea apdlinicului nu există "mişcare" plenar direcţională — devenirea lui Heraclit, joc lipsit de intenţie şi de scop, e odos ano kato (r\ o6ocr avco Katw), nu intră aici în discuţie Nici un "protestantism", nici un "Sturm und Drang", nici o "transvaluare" etică, spirituală, estetică, care să combată şi să anihileze ceea ce există. Stilurile ionic şi corintic îşi fac apariţia alături de doric fără a se pretinde o valoare exclusivă. Renaşterea a respins însă goticul, clasicismul, barocul şi toate istoriile literare occidentale abundă în prezentarea unor lupte înverşunate pentru problemele formei. Chiar şi monahismul, aşa cum este reprezentat de ordinele cavalereşti, de franciscani şi de dominicani, se manifestă sub forma unei mişcări a ordinului, totalmente opus formei de ascetism a vechilor anahoreţi creştini. . Omului faustic îi este imposibil să nege această formă fundamentală a existentei sale, cu atât mai mult să o schimbe. Fiecare revoltă împotriva ei o presupune în prealabil, toţi cei care se răzvrătesc împotriva "progresului" privesc şi activitatea lor ca un progres. Orice agitator favorabil unei 'întoarceri" consideră acest lucru o continuare a dezvoltării. "Imorală" nu este decât o nouă morală, având de altminteri aceeaşi pretenţie asupra celorlalte. Voinţa de

putere este intolerantă. Tot ce este faustic are pretenţii de dominaţie exclusivă. Pentru sentimentul cosmic apollinic — armonia între numeroase obiecte individuale — toleranţa este un lucru evident. Ea face parte din ataraxic, care este străină voinţei. Pentru lumea occidentală — spaţiu psihic unic şi nelimitat, considerat ca tensiune — ea este, din contră, o iluzie optică, un semn de declin. Raţionalismul secolului al XVffl-lea era tolerant în sensul că deosebirile dintre confesiunile creştine îi erau indiferente. El era tolerant cu sine în raport cu Biserica în general. Imediat ce a ajuns la putere, el a încetat să mai existe. Instinctul faustic activ, cu puternica lui voinţă, cu catedralele gotice avântate spre înalturi, cu schimbarea simbolică a lui^eci în ego habeofactum, cu direcţia lui spre depărtare şi viitor, reclamă suferinţă, adică un spaţiu pentru propria activitate şi numai 470 pentru ea. Să ne gândim, de pildă, ia marile citadele ale democraţiei şi la puterea religioasă pe care vor să o folosească, revendicând exercitarea neîngrădită a propriilor puteri şi care, atunci când pot, orientează legislaţia "generală" în acest sens. Orice mişcare" vrea să domine; orice "atitudine" antică are doar voinţa de a exista şi puţin îi pasă de ethosul altora. A lupta pentru sau contra mersului timpului, a viza reforme sau restaurări, a construi, a reconsidera valori sau a distruge, iată ce este opus spiritului antic şi hindus. Tocmai aceasta este diferenţa între tragicul lui Sophocle şi al Shakespeare, între tragicul omului care aspiră numai la existenţă şi omul care aspiră la dominaţie Este falsă legătura dintre creştinism şi imperativul moral. Creştinismul nu 1-a transformat pe omul faustic, ci el s-a transformat pe sine, de altfel nu numai într-o religie nouă, ci în sensul însuşi al unei morale noi. El îl schimbă pe "el" în "eu" cu tot patosul unui punct cosmic central, în felul cum s-a constituit fundamentul sacramental al penitenţei personale. Voinţa de putere, chiar şi în morală, preocuparea de a ridica morala personală la rangul de adevăr general, voinţa de a o impune umanităţii, de a parafraza, de a domina, de a distruge tot ceea^ce este diferit alcătuit, reprezintă bunul nostru cel mai specific. In acest sens morala lui Isus — fenomen profund care nu a fost niciodată înţeles — în acelaşi timp o atitudine de calm spiritual inerent" sentimentului cosmic magic, consacrat prin el însuşi ca aducător al unei virtuţi mântuitoare la a cărei cunoştinţă se ajunge printr-o graţie aparte, a fost lăuntric transformată în prima perioadă a goticului într-un comandament moral.' 1. "Cel ce are urechi de auzit să audă !" — această maximă nu pretinde nicidecum vreun drept la guvernare. Biserica occidentală nu şi-a înţeles deloc în acest fel misiunea. "Mesajele de mântuire" aduse de Isus, Zoroastru, Mani, Mohamed, neoplatonicieni şi de toate religiile magice înrudite sunt binefaceri misterioase acordate, dar nu impuse. Pătrunzând în lumea antică, creştinismul incipient a copiat pur şi 471 Fiecare sistem etic, de origine religioasă sau filosofică, se plasează în vecinătatea artelor majore, în primul rând a arhitecturii. Este un eşafodaj de propoziţii purtător al unei mărea cauzale. Orice adevăr destinat exerciţiului practic este impus cu un "pentru că" sau un " cu scopul să". Există o logică matematică în cele patru adevăruri ale lui Buddha, în Critica raţiunii pure şi în orice catehism popular. Nimic nu se îndepărtează mai mult de aceste doctrine acceptate ca adevărate decât logica necritică a sângelui, exprimată în fiecare obicei stabil de care luăm cunoştinţă violându-1, obicei al ordinelor sociale şi al oamenilor de afaceri, aşa cum o dovedeşte foarte limpede disciplina cavalerească din epoca cruciadelor. O morală sistematică este un fel de ornament care se manifestă prin imperative, dar şi prin stilul tragic şi chiar prin motive artistice. Linia şerpuită, de pildă, este un motiv stoic; idealul de viaţă antică este încarnat de-a dreptul în coloana dorică. De aceea ea este singura formă de coloană antică pe care stilul baroc a eliminat-o complet. Chiar în arta Renaşterii credem că ea a fost evitată dintr-o raţiune psihică foarte intimă. Transpunerea cupolei magice în cupola rusească alături de simbolul acoperişului plat, peisajul chinez cu potecile lui inextricabile, turnurile catedralelor gotice sunt tot atâtea simboluri ale moralei, fiică a fiinţei trezite a unei culturi şi numai a acelei culturi. simplu misiunea stoicismului ulterior, devenit şi el magic. Pavel poate fi considerat indiscret, ca şi predicatorii stoici rătăcitori, dacă este să dăm crezare literaturii timpului, însă toţi aceştia nu au fost categorici. Se poate adăuga prin comparaţie alt exemplu din vechime: medicii arabi recomandă misterioasa lor învăţătură tainică, arcanele lor, în timp ce medicii occidentali doresc să confere putere de lege ştiinţei lor: vaccinare obligatorie, declarare a animalelor atinse de trichineloză etc. 472 H Enigme şi dificultăţi seculare pot fi acum rezolvate. Există atât sisteme morale cât şi culturi, nimic mai mult. Aici nimeni nu este liber să aleagă. Aceeaşi certitudine încercată de pictori şi de muzicieni în faţa unui lucru care îi striveşte sub greutatea necesităţii lăuntrice, împiedicându-i astfel sări facă cunoscut, dominând limbajul formal al operelor şi distingându-le de creaţiile tuturor celorlalte culturi, aceeaşi certitudine marchează şi concepţia despre viaţă a fiecărui om de cultură, care are, din capul locului şi aprioric în sensul kantian cel mai riguros, o structură de bază mult mai profundă decât orice apreciere şi aspiraţie momentană şi care face ca stilul lui să fie identic cu al unei culturi determinate. Plecând de la sentimentul fundamental propriu culturii sale, individul poate săvârşi fapte morale sau imorale, "bune" sau "rele", dar teoria acestor acţiuni este dată în mod absolut. De aceea, fiecare cultură are o măsură proprie, a cărei valabilitate începe ori sfârşeşte cu ea. Nu există morală universală. în sensul cel mai adânc al cuvântului nu există deci conversiune morală şi nici nu poate exista vreuna. Orice comportament bazat pe convingeri este un fenomen originar, direcţia fundamentală a unei existenţe devenite "adevăr

atemporal". Cuvintele şi metaforele ce exprimă acest adevăr, fie în chip de cod divin sau ca rezultat al gândirii filosofice, fie sub formă de lege sau de simbol, fie ca proclamare a unei certitudini personale sau ca refutare a unei certitudini străine, nu aduc în plus mare lucru; este suficient că adevărul există. El poate fi resuscitat şi închis într-o doctrină teoretică a cărei expresie spirituală poate fi modificată sau clarificată, dar nu mai poate fi creat. Noi nu mai suntem capabili să ne schimbăm sentimentul cosmic şi nici să exercităm o influenţă puternică asupra formei etice fundamentale a fiinţei noastre trezite. O astfel de schimbare este cu atât mai puţin probabilă cu cât ea are loc deja în domeniul stilului pe care 473 însă îl confirmă în loc sâ-1 infirme. A fost stabilită o anumită deosebire în termeni între etică, numită ştiinţă, şi morală care înseamnă datorie. La fel cum Renaşterea a fost atât de puţin în stare să restaureze antichitatea şi cum fiecare motiv antic preluat de ea nu a reuşit decât să redea contrarul sentimentului cosmic apollinic, îndeosebi un "gotic antigotic" şi cu influenţe meridionale, este la fel de improbabil ca un om să se convertească la o morală străină de natura lui. Degeaba vorbesc contemporanii noştri despre răsturnarea tuturor valorilor; degeaba "se întoarce" orăşeanul cosmopolit modem la budism, la păgânism sau la catolicismul romantic; degeaba laudă anarhistul etica individualistă, iar socialistul etica socială; toţi fac, vreau şi simt la fel. Convertirea la teosofie sau la cugetare liberă, tranziţiile moderne ale unui pretins creştinism la un pretins păgânism sau viceversa sunt o schimbare în termeni, iar conceptele de suprafaţă, religioase sau intelectuale, nimic mai mult. Nici una din "mişcările" cunoscute nu 1-a schimbat pe om. Sarcina viitorului este o morfologie serioasă a tuturor doctrinelor morale. Şi aici Nietzsche este cel care a realizat ceva esenţial, pasul hotărâtor către o perspectivă nouă. El însă nu a respectat imperativul propriu în ce-1 priveşte pe gânditor, acela de a se situa dincolo de bine şi de rău. El a vrut să fie sceptic şi profetic în acelaşi timp, critic şi vestitor al unei noi morale. Toate acestea nu merg împreună. Atâta timp cât eşti romantic nu poţi fi psiholog de primă mână. Ca şi în alte viziuni determinate, sub acest aspect el se situează în pragul problemei, fără a intra însă în miezul ei. Aşteptarea nu ne-a adus nimic bun. Până astăzi am dovedit un fel de orbire în faţa imensei bogăţii a limbajului formal moral. Noi nu 1-am întrezărit, nici nu 1-am înţeles. Scepticii înşişi nu şi-au înţeles misiunea, au ridicat propria concepţie morală la rangul de normă determinată de calităţile personale şi de gusturile subiective, judecându-i pe ceilalţi cu această măsură. Revoluţionari de ultimă oră — Stimer, Ibsen, Strindberg, Shaw nu au făcut altceva. Ei au ştiut pur şi simplu să ascundă, chiar 474 pentru proprii ochi, realităţile în spatele unor formule şi cuvinte de ordine. O morală însă, ca şi sculptura, sau muzica, sau pictura, este un univers formal desăvârşit în sine, care exprimă sentimentul de viaţă, este dat în mod absolut, este invariabil în fond şi necesar în mod lăuntric, în cadrul mediului istoric determinat, ea este totdeauna adevărată, în afara acestui mediu este totdeauna falsă. Am arătat că pentru marii oameni de cultură — ca şi pentru poet, pictor sau muzician în particular, în fiecare din operele lor particulare — genurile artistice ca unităţi organice — întreaga pictură în ulei, plastica actului, muzica contrapunctului, poezia lirică cu rimă — fac epocă şi capătă rang de mari simboluri vii, trăite. In cele două cazuri, în istoria unei culturi ca şi în existenţa unui individ — cel despre care e vorba — aceasta este realizarea posibilului. Sensibilitatea profundă, psiche, devine stilul unei lumi. Alături de aceste mari unităţi formale, a căror devenire, înfăptuire şi perfecţionare cuprinde un şir predeterminat de generaţii şi, după mai multe veacuri, intră în umbra morţii, există grupul de doctrine morale faustice şi suma de morale apollinice, toate concepute în mod egal ca unităţi de ordin superior. Existenţa lor este un destin care trebuie acceptat fără nici o altă condiţie şi numai conştientizarea lor conceptuală decurge dintr-o revelaţie sau din cunoaşterea ştiinţifică. De la Hesiod la Sophocle, de la Platon la stoici, există ceva greu de descris care rezumă toate doctrinele, supunându-le la tot ceea ce s-a propovăduit de la Francisc din Assisi şi Pierre Abelard până la Ibsen şi Nietzsche. La fel, morala lui Isus este expresia cea mai nobilă a unei morale generale ale cărei concepte se întâlnesc la Marcion şi Mani, Philon şi Plotin, Epictet, Sf. Augustin şi Produs. Fiecare etică antică este o etică de atitudine, fiecare etică occidentală este o etică a acţiunii, în fine, suma tuturor sistemelor chineze şi indiene formează, la rândul ei, un univers în sine. 12 Fiecare etică antică în general imaginabilă formează individul în repaus, privit ca un corp printre corpuri. Toate valorizările occidentale se referă la un individ, privit ca un centru activ al unei generalităţi infinite. Etica socialistă înseamnă sentimentul originar al neliniştii. Ea înseamnă, de fapt, sentimentul acţiunii la distanţă, proiectat în spaţiu, patosul moral al celei de a treia dimensiuni, al cărei însemn pluteşte peste întreaga cultură, atât pentru contemporani cât şi pentru posteritate. De aceea cultura egipteană ne determină să descoperim în ea ceva socialist. Pe de altă parte, tendinţa către seninătate, către satisfacţia absolută, către perfecţiunea statică a individului pentru sine, ne amintesc de etica hindusă şi de omul modelat de ea. Gânditi-vă la statuile lui Buddha aşezat, "contemplându-şi buricul", de care ataraxia lui Zenon nu este complet străină. Idealul etic al omului antic era realizarea tragediei. Katharsisul, această descărcare a sufletului apollinic ce se debarasează de ceea ce nu este nici apollinic, nici ferit de "depărtare" şi de direcţie, îşi arată acum semnificaţiile profunde. Nu-1 vom înţelege dacă nu ştim că stoicismul este forma lui matură. Ceea ce teatrul stârnea într-un moment solemn, stoicismul dorea să extindă asupra întregii vieţi; este vorba de calmul "statuar", ethosul neatins de voinţă. Apoi, idealul budist al nirvanei, a

cărei formulă foarte târzie, însă specific indică, poate fi deja urmărită până în epoca vedică, nu este tocmai o rudă apropiată a katharsisului ? Puşi în faţa conceptului, oare omul ideal antic şi omul ideal indic nu se aseamănă strict, imediat ce îi comparăm cu omul faustic, a cărui etică este clar concepută plecând de la tragediile lui Shakespeare, cu amplificările şi cu catastrofele lor dinamice ? într-adevăr, am putea să ne imaginăm foarte bine un Socrate^sau un Epicur, dar mai ales un Diogene pe malurile Gangelui. Intr-o citadelă cosmopolită din Occident Diogene ar face figură de bufon absurd. Invers, Friedrich Wilhelm I, prototip al socialistului în adevăratul 476 sens al cuvântului, poate fi totuşi conceput în regimul politic de pe malurile Nilului; d este însă de neconceput în Atena lui Penele. Dacă Nietzsche, având mai puţine prejudecăţi şi exaltare romantică pentru anumite opere etice, ar fi cercetat mai bine epoca lui, ar fi remarcat că o morală a compasiunii, un pretins specific al creştinismului, nu există nicăieri pe teritoriul Europei occidentale în sensul dat de d. Nu trebuie ca o imitare a unor formule umanitare să provoace o neînţelegere a semnificaţiilor adevărate. Este nesigur şi foarte greu de descoperit raportul dintre morala existentă şi morala pe care credem că o avem. O psihologie fără cusur trebuie să-şi găsească locul exact în acest sens Compasiune este un termen peric\ilos. în ciuda tuturor adepţilor lui Nietzsche, ne lipseşte încă o analiză a tot ce s-a înţeles şi s-a trăit în acest sens, în diferite epoci. Morala creştină din timpul lui Origen este complet diferită de cea din timpul lui Francisc din Assisi. Nu este locul să cercetăm aici ce înseamnă compasiunea faustică văzută ca sacrificiu şi ca inconsistenţă, şi, din nou, ca sentiment rasial al unei societăţi cavalereşti, spre deosebire de compasiunea magico-creştină fatalistă; în ce măsură poate fi ea concepută ca acţiune la distanţă, ca dinamică practică şi, pe de altă parte, ca dominare a sinelui de un suflet orgolios, sau ca expresie a unui sentiment superior al distanţei... Vocabularul ivariabil al limbajului etic, aşa cum Occidentul posedă de la Renaştere încoace, trebuie să acopere o bogăţie incomensurabilă de sentimente foarte varitate cu un conţinut foarte diferit. Pentru nişte oameni înzestraţi cu un mod de gândire istoric şi retrospectiv ca al nostru, morala comună în care credem este doar o cunoaştere a unor idealuri şi o expresie a respectului pentru trecut, în special pentru tradiţia religioasă. Copia unei convingeri nu dă niciodată măsura unei convingeri reale. Este un lucru rar ca un om să cunoască şi să creadă cu adevărat. Cuvintele mari şi doctrinele sunt întotdeauna ceva popular, care este net depăşit de adâncimile spiritului. De fapt, *•' • ' respectul teoretic pentru frazete Noului Testament se situează pe acelaşi plan ea şi admiraţia teoretica n Renaşterii şi a clasicismului pentru arta antică in primul caz oamenii nu se schimbă, aşa cum în al doilea caz nu a fost schimbat spintul operelor Exemplele repetate ale ordinelor călugăreşti care practicau cerşetoria. Herrenhuter. armata salvăm, dovedesc prin numărul restrâns şi mai ales prin ponderea restrânsă că reprezintă cazuri excepţionale a ceva complet diferit moralei creştina propriu :is fansticci Este adevărat că formula ar putea fi în zadar căutată la Luther sau la Conciliul din Tiento. la Inocentul al lll-lea. la Calvin, la Loyola. Savonaiola. Pascal >i Sfânta Tereza. caic o purtau in ei înşişi, în contradicţie cu piopria învăţătură, fără să-şi fi dat vreodată seama Nu este nevoie să compaiăm conceptul pur occidental a! virtuţii bărbăteşti, numită de \ietzsclie virtute morală . cu conceptul ba ioc spaniol "grandezza", iar conceptul baroc france/ măreţia sunetului ("grandcur d'ame ) cu acea foaite feminină învie (up>;Tii) a idealului cleme, mamfcstandu-se mereu m pi.K tica pun puieiea de a juisa, CI/OHC (i^ovn,). prin senmătaie. gel/cuc (vuÂn,vii). sau ai'dtlh'in (UTU/OKU/). pun mulţumirea ple-naiă şi. mai cu seamă şi totdeauna, pun atnnmi- i cruzimea etenicâ face p.nie Am in nord, dimpotrivă 1,1 începutul perioadei vechi apar maiii impâraţi saxoni, l MUCI ?i Stauten-n jnturaţi de o mul ţi mc de oameni magnifici ca Hernie Lconmul sau Gngore al \ ll-lea \ m apoi oamenii Renaşterii. Războiul celor Două Roze. luptele hughenoţilor. conchistadorii spanioli prinţii electori şi regn Prusiei. Napoleon, Bismarck şi Cccil Rhodcs Ludea existat altă cultură care a putut să contrapună ceva asemănător ° Lnde găsim în întreaga istorie elenică o scenă de anvergura evenimentelor de In Legnano. când a izbucnit conflictul dintre ghelfi şi ghibelini ° L naşii germani ai migraţiilor. spiritul cavalerilor spanioli. disciplina prusacă, energia lui Napoleon — toate acestea sunt atât de departe de antichitate ' Lude se poate vedea, la apogeul culturii faustice. de la cruciade la primul război mondial. o asemenea "morală a sclavilor", o asemenea laşă renunţare, o asemenea cantate conformă cu spiritul mironosiţelor ' Nicăieri decât in cultul cuvintelor mari \lă gândesc şi la figurile clerului fnustic. Ia acei cpiscopi mândri ai Imperiului Romano-German. care călăreau nişte superbi armăsari conducându-şi oamenii in lupte înverşunate, la papii cărora le-au căzut victime Hcnnc al IV-lca şi Fredcrie al H-lea: la ordinul cavalerilor teutoni în marşul lor către est. la încăpăţânarea luterană, in care spiritul păgân al nordului s-a burzuluit contra

spiritului păgân al sudului, la mani cardinali Richelieu. Mazarm şi Flcuiy. făuritorii Franţei lată morala fausticâ Trebuie să fii orb ca să nu vezi în panorama istoriei occidentale acţiunea acestei neîmblânzite forţe vitale Pornind de la aceste măreţe pilde de pasiune omenească ce icle-vă conştiinţa unei misiuni, voiji înţelege exemplele de pasiune spirituală, sublima cantate căreia nimic nu-i stă in faţă şi a cărei dinamică apare in plină lumină in opoziţie cu măsura anticilor şi cu vechea blândeţe a creştinilor In genul de compasiune practicat de misticii germani există o tlnniti'i. ca şi la cavalerii ordinului de Spania sau la calvinii franco-englczi In compasiunea rusească, precum la Raskoinikov, spiritul singular dispare in mulţimea de fraţi; în compasiunea faustică, el se eliberează Ego habeo factum este încă formula carităţii personale care ii just, fică pe individm faţa lui Dumnezeu. Aceasta este raţiunea pentru care "morala compasiunii" în sens vulgar a fost totdeauna amintită cu respect la noi, câteodată combătută de gânditori» câteodată dorită, dar niciodată realizata. Kant a respins-o cu hotărâre, în realitate, ea se află într-o mare contradicţie cu imperativul categoric care vede sensul vieţii în acţiune şi nu în interesul pentru înclinaţii pasive. "Morala sclavilor" pretinsă de Nietzsche este o fantasmă. Morala stăpânilor teoretizată tot de el este o realitate, însă ea nu trebuia schiţată atunci pentru întâia oară, pentru că exista de multă vreme. Lipsită de masca romantică a lui Borgia şi de viziunea nebuloasă a supraomului, ea înfăţişează pe omul faustic aşa cum este astăzi, dar şi cum a fost el în epoca sagăi islandeze, un tip al unei culturi energice, imperative, dinamice. Oricare ar putea fi binefăcătorii din antichitate, ai noştri sunt mari actori a căror disponibilitate este previziunea ce se referă la milioane de oameni, ei sunt marii oameni de stat şi marii organizatori. "Specia de oameni superiori care, graţie predominanţei voinţei, ştiinţei, bogăţiei şi puterii lor, se slujeşte de Europa democratică aşa cum s-ar servi de instrumentul cel mai maleabil şi cel mai suplu pentru a lua în mâini hăţurile planetei, pentru a modela "artistic" omul însuşi. Va veni ziua când va trebui să ne dezobişnuim de politică." In acest fel vorbea Nietzsche în nişte fragmente postume, mult mai concret decât în operele publicate în timpul vieţii, în Om şi Supraom Shaw a spus: 'Trebuie să disciplinăm forţele politice sau să murim din pricina democraţiei pe care ne-au impus-o eşecurile anterioare". Shaw, care are faţă de Nietzsche o educaţie practică şi este mai puţin marcat de factorul ideologic, în ciuda limitelor ce aparţin orizontului său filosofic, în Major Barbara şi prin trăsăturile miliardarului Underschaft, a insinuat idealul supraomului în limbajul modern lipsit de inflexiuni romantice limbai in care acest ideal este expnmat şi la Nietzsche r- irvimul ocolit al lui Malthus şi al lui Darwin. Oamenii de ataceri de înaltă clasă reprezintă azi voinţa de putere exercitată asupra destinului celorlalţi, pnn urmare etica faustică în genere. Oamenii de acest fel nu-şi aruncă milioanele pentru a împlini o caritate fără limite în favoarea unor trândavi, a unor "artişti", a unor slăbănogi, a unor dezmoşteniţi, ei le cheltuie pentru cei care contează în economia viitorului, se servesc de ele pentru a urmări un scop, creează un centru de forţe pentru a supravieţui prin generaţii în cadrul unor existenţe individuale. De asemenea, banii pot susţine idei şi făuri istorie. Rhodes, în care se întrevede tipul de om simptomatic pentru secolul XXI, a lăsat şi dispoziţii testamentare în acest sens. A nu distinge între flecăreala literară a apostolilor umanităţii şi etica socială populară, dar nici între nişte instincte etice profunde ale civilizaţiei occidentale înseamnă a voi să fii superficial şi a dovedi astfel incapacitatea internă de a înţelege istoria. Socialismul (în semnificaţia lui cea mai înaltă, nu numai în sensul străzii) ca tot ceea ce este faustic, constituie un ideal exclusiv care-şi datorează popularitatea unei neînţelegeri totale, chiar în rândurile reprezentanţilor lui, pentru care el este efectiv chintesenţa drepturilor şi nu a datoriilor, suprimarea şi nu întărirea imperativului kantian, slăbirea şi nu tensiunea crescândă a energiei direcţionale. Această trivială tendinţă superficială către binele public, "libertate", umanitate, fericire a celor mulţi este partea negativă a eticii faustice, polul opus epicureismul antic, pentru care condiţia fericirii constituie chiar nucleul şi suma tuturor elementelor etice. Acum ne aflăm exact în faţa mentalităţilor care, exterior, sunt foarte aptppiate şi care, într-un prim caz nu înseamnă nimic, iar în celălalt caz înseamnă totul. Din acest punct de vedere putem considera conţinutul eticii antice şi o filosofic pe care individul o face să prospere prin el însuşi, prin al său soma. In sprijinul acestei idei vine şi autoritatea lui Aristotel care exact în acest sens foloseşte cuvântul filantropos 481 x;), cum îl folosesc obstinat câteva spirite cin ,1 în special Lessing AristoteJ numeşte filantropică acţiuncn nage-diei atice asupra spectatorului atic O anume teorie despic mor* la stăpânilor şi despre morala sclavilor a existat şi m prima :vi oadă elenistică, de pildă la Kalikles. fireşte că în sens euclidian strict corporal Idealul celui dintâi este Alcibiade. caic tVi exact ceea ce i se părea momentan oportun pentru propria persoană în el a fost percepută şi admirată întruchiparea anticei kalokagathn Şi mai clar este Protagoras pun faimoasa sa propoziţie, in intenţie totalmente etică, conform căreia omul — după el fiecare individ — ar fi măsura lucrurilor Aceasta este morala stăpânilor pentru un suflet "statuar" 13 Ziua în care. pentru prima data. Nietzsche a folosit termenul de "răsturnare a tuturor valorilor", mişcarea sufleteasca a secolelor în contextul cărora trăim îşi găsise în sfârşit formula Răsturnarea tuturor valorilor — iată caracteristica foarte adâncă a tuturor civilizaţiilor Astfel, fiecare civilizaţie începe să dea altă marcă tuturor formelor din cultura mai veche; de asemenea — alt sens şi altă abordare a problemelor Ea nu mai produce, ci doar interpretează. Aceasta este partea negativă a tuturor perioadelor de acest fel Ele presupun că actul creator propriu zis s-a împlinit, nefncâivd decât să ia in posesie o moştenire a celor mai importante adevăruri Să privim aotichuaiea târzie şi să încercăm să găsim acolo evenimentul corespondaţi; d s-a produs în sânul stoicismului elenistico-roman. în ţoiul

iniei