Originea Si Evolutia Limbii Romane

Originea şi evoluţia limbii române

Introducere

Romanizarea

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungă durată. Româna este o limbă romanică pentru că elementele sale constitutive ca sistemul fonetic, structura gramaticală şi mare parte a fondului lexical principal sunt de origine latină. Limba română face parte din familia limbilor romanice alături de limba franceză, italiană, spaniol şi portugheză. Toate limbile romanice au evoluat din limba latină populară, folosită în vorbirea familiară. Procesul de formare a limbii române a fost unul complex. Începerea procesului de romanizare este reprezentată de cucerirea Daciei de către romani în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 şi 105-106. Dacia, transformată în provincie romană a fost colonizată masiv de populaţii latinofone „din toată lumea romană” aşa cum afirmă Eutropius. Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniul politic, economic, social, cultural şi spiritual. Factorii romanizării:

Factori ai romanizării

- administraţia - armata - justiţia - veteranii - coloniştii - urbanizarea - activitatea economică - cultura - religia

1. Administraţia: - guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, ediliare, fiscale etc. vorbeau limba latină 2. Armata: - Dacia a fost împânzită de un puternic sistem de apărare format din castre, turnuri de observaţie şi valuri de apărare. În apropierea acestora au apărut aşezări numite canabae, armata jucând un rol important în procesul de urbanizare a provinciei. Soldaţii din armata romană comunicau în limba latină populară (vulgară), contactele cu populaţia ducând la răspândirea limbii. 3. Justiţia: - legile romane, mai ales Constitutio Antoniniana (212d.Hr), au avut rol important în formarea modului de a gândi şi a acţiona al populaţiei daco-romane. Normele dreptului roman se vor regăsi în dreptul românesc de mai târziu.

3

4.

Veteranii: - se bucurau de mare prestigiu, au ocupat diferite slujbe administrative - au întemeiat familii şi gospodării fiind împroprietăriţi în provincia pe care au apărat-o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi şi vorbeau limba latină

5. Coloniştii: - „coloniştii au fost aduşi din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor” Eutropius - rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului, agriculturii şi urbanizării - relaţie activă cu autohtonii prin intermediul limbii latine 6. Urbanizarea: - oraşele au rol important în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane - aşezările urbane în Dacia romană erau de două tipuri: colonia municipia Colonia = aşezare urbană organizată după modelul Romei Municipia = aşezare urbană cu autonomie administrativă şi juridică Factori ai romanizării

- în mediul rural, rolul oraşului a fost îndeplinit de „conacul stăpânului” roman villa rustica 7. Activitatea economică: - Dacia a fost integrată în sistemul economic roman şi prinsă într-un intens schimb de produse cu Roma şi provinciile imperiului - relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti, veterani şi administraţia romană au facilitat procesul de romanizare 8. Cultura: - rol decisiv în romanizarea Daciei - învăţarea limbii latine este probată de numeroase descoperiri de inscripţii (peste 3500), tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calcule aritmetice descoperite la Alburnus Maior, instrumente de scris (stili) şi existenţa unor şcoli (ludi literatti). Arta romană s-a impus peste tot în Dacia. 9. Religia: - se întâlneşte frecvent sincretismul şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume romane (interpretatio romana) - un rol important l-a avut creştinismul care începe să se răspândească în secolul I d.Hr. în Moesia şi apoi în Dacia, devenind liantul spiritual al comunităţilor după retragerea aureliană - între secolele II-III dovezile sunt mai puţin numeroase din cauza persecuţiilor. După recunoaşterea oficială a creştinismului prin Edictul din Milano în anul 313, vestigiile creştine au devenit din ce în ce mai numeroase. 4

Influenţa romană nu s-a limitat strict la teritoriile stăpânite efectiv de romani, ci s-a extins şi asupra dacilor liberi, fapt confirmat de numeroase descoperiri. Retragerea aureliană (271-275 d.Hr) nu a însemnat oprirea procesului de romanizare.

Retragerea Aureliană

Retragerea aureliană (271-275): - împăratul Aurelian decide retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia între anii 271 şi 275. - rămâne pe loc o populaţie numeroasă romanizată, daco-romană - romanitatea nord-dunăreană nu a dispărut după retragere, ci s-a extins din fosta provincie spre vest, nord şi est prin mişcarea naturală a populaţiei, constituindu-se astfel un vast de cultură romanică deosebită şi superioară faţă de cea a migratorilor (slavi, goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari) - romanitatea nord-dunăreană păstrează legătura cu cea sudică - daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie romanică în mediul rural, satul fiind forma specifică de aşezare, în cadrul căreia s-a consolidat obştea sătească, formă de organizare social economică - obştile săteşti se regăsesc în special într-un anumit cadru geografic (văile râurilor, depresiuni intramontane, locuri protejate de păduri, dealuri şi munţi), grupate, de regulă în structuri autonome mai puternice, uniuni de obşti menite să reziste atacurilor migratorilor

Stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică: - în anul 602 se prăbuşeşte limesul danubian, romanitatea norddunăreană pierzând astfel legătura cu cea sudică şi dezvoltându-se independent - romanicii de la sudul Dunării au fost împinşi spre munţi şi izolaţi, având o evoluţie proprie - slavii rămaşi la nord de Dunăre au fost asimilaţi de daco-romani Stabilirea slavilor - la nord de Dunăre se constituie în Peninsula dialectul daco-roman (vorbit astăzi în Balcanică România, Republica Moldova şi în comunităţile româneşti din ţările Stabilirea slavilor vecine. în Peninsula - la sud de Dunăre se formează Balcanică dialectele aromân, istro-român şi megleno-român

Structura limbii române

Substratul limbii române – mai puţin de 200 de cuvinte din limba traco-dacă, multe dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei: vatră, copil, moş, a moşteni 5

Stratul limbii române – latin; aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte ale limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază (biserică - basilica) provin din latina vorbită. Adstratul limbii române – slav meridional Evoluţia limbii literare a fost împărţită de istoricii limbii în două mari etape cunoscute sub denumirile de perioada veche şi perioada modernă. Perioada veche este dominată de cultura slavonă, din care se traduc cărţi Perioada veche religioase sau laice începând cu secolul al XVI-lea. Încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit alfabetul chirilic, grafia latină fiind introdusă abia în timpul domniei lui Cuza, iar în Transilvania în timpul Şcolii Ardelene. În Ţara Românească şi în Moldova, limba cancelariei şi a bisericii a fost slavona între secolele XIII-XVI. În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar catolic, limba de cultură a fost începând cu secolul XII latina. Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea. Primul document în limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din Începuturile Câmpulung către judele Braşovului, din 1521. scrisului Despre dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia după mijlocul secolului XVI, de când provin numeroase mărturii directe originale precum acte, donaţii, testamente sau traduceri ale unor texte religioase. O altă etapă importantă o constituie tipăriturile de texte religioase. În 1508, în Ţara Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba slavonă, Liturghierul lui Macarie. Prima carte în limba română, un Catehism luteran, apare la Sibiu, în 1544. Tipăriturile La Braşov, diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar, începând cu 1599, 11 tipărituri în slavonă şi 9 în limba română. Circulaţia acestor tipărituri a asigurat păstrarea unităţii spirituale şi culturale a românilor din cele trei provincii. De asemenea au avut rol în formarea limbii noastre literare, având la bază limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei. În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române, apărând noi tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului juridic românesc, începuturile istoriografiei şi cărţile populare. În scrierile umaniştilor Grigore Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir Secolul al XVIIapar primele observaţii despre latinitatea şi despre unitatea ei, dar şi primele lea elemente ale literaturii artistice. Textele originale cuprind, pe de o parte, lucrările istoriografice ale cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) şi munteni (Mihail Moxa, stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi cronicari anonimi), pe de altă parte, literatura religioasă (polemica ecleziastică a lui Varlaam, Didahiile lui Antim Ivireanul). Textele traduse au conţinut variat, unele ieşind din sfera strict bisericească: Texte traduse în cărţi bisericeşti (Cazania lui Varlaam, 1643; Noul Testament de la Bălgrad, tradus secolul al XVII- de mitropolitul Simion Ştefan în 1648; Psaltirea lui Dosoftei în 1673 şi Biblia de la lea Bucureşti în 1688); cărţi juridico-administrative (în vremea lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu se tipăresc cărţi de legi Pravila de la Govora în Muntenia, 1646 şi Pravila Aleasa, în Moldova); cărţi populare (Alexandria, 1620; Floarea darurilor, 1620). 6

Prima gramatică românească aparţine lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul (1757), iar prima gramatică tipărită a limbii române este „Elementa linguae dacoPrima gramatică romanae sive valachicae” din Viena în 1780, scrisă de Samuil Micu şi Gheorghe românească Şincai. Cum lucrarea a fost redactată în limba latină şu cu exemple româneşti, autorii demonstrau latinitatea limbii române şi o făceau cunoscută cărturarilor străini. Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene, latinitatea a devenit argument de afirmare a identităţii naţionale. Procesul de normare al limbii române începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu înfiinţarea Academiei Române. Atunci, ca urmare a trecerii de la grafica chirilică la cea latină, se declanşează aşa numitul „război al limbilor” care Academia va duce în final la fixarea normei lingvistice şi va accelera totodată procesul de Română definitivare a normelor unice ale limbii literare. Lupta s-a dus şi pentru impunerea unuia dintre cele două sisteme de scriere, cel etimologic şi cel fonetic, problemă depăşită în 1880 când Academia Română adoptă noul proiect de ortografie. După această dată se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară unitară şi modernă. În anul 1904 apare primul Îndreptar ortografic. Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe. Despre procesul de romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a desfăşurat începând cu secolul I î.Hr. şi până în secolul al VII-lea d.H. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de durată. Concluzii În ciuda împrumuturilor din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o limbă romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul de bază sunt majoritar latine. Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole, limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.

7