Organizatii Si Relatii Internationale

1

1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL RELA IILOR INTERNA IONALE

1.1. Domeniul rela iilor interna ionale Ca tiin ă a socialului, Rela iile interna ionale se ocupă cu studiul raporturilor de putere dintre actorii interna ionali. A ezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accep iunile lui, ca putere-for ă, putere-influen ă, cu raportările sale inerente la concepte precum cele de autoritate, legitimitate sau suveranitate, Rela iile interna ionale se subsumează domeniului mai larg al tiin elor politice. Preocupările din cadrul Rela iilor interna ionale vizează cinci domenii care constituie subramuri ale acestei tiin e. Acestea sunt: 1) Teoria rela iilor interna ionale care stabile te semnifica ia no iunilor, conceptelor cu care operează această tiin ă, oferind o în elegere profundă a fenomenelor studiate, 2) Istoria rela iilor interna ionale care prezintă evolu ia în timp a politicii mondiale, 3) Studiile de securitate care vizează cercetările legate de supravie uirea statelor i a comunită ilor, 4) Studiile strategice care privesc aspectele militare ale politicului, cu accent pe factorul nuclear, 5) Economia politică interna ională care urmăre te evolu ia schimburilor economice transfrontaliere. Rela iile interna ionale î i datorează denumirea faptului că, ini ial, s-au concentrat asupra raporturilor dintre entită ile politice suverane care sunt statele. Doar statele poartă războaie, încheie pace, semnează tratate. În ultimele decenii, însă, pe scena rela iilor interna ionale s-au impus i al i actori: organiza iile interna ionale, mi cările de eliberare na ională, corpora iile i chiar indivizii care ac ionează în nume propriu, raporturile interna ionale devenind din ce în ce mai complexe. Tocmai de aceea, unii autori au propus revizuirea denumirea disciplinei i transformarea acesteia în Rela ii transfrontaliere sau Politică mondială. Preocupări pentru natura rela iilor dintre state, cauzele războiului, problemele păcii, cooperarea interna ională i recunoa terea actorilor interna ionali au existat din timpuri străvechi. Istorici, filosofi, juri ti i economi ti i-au îndreptat aten ia spre aspecte ale vie ii interna ionale. 1

2

Astfel, istoricul Tucidide a meditat asupra cauzelor conflictului interstatal în sec. al V-lea î.Hr. Notabilă este i preocuparea filosofilor Niccolo Machiavelli (sec.XVI) i Thomas Hobbes (sec.XVII) pentru raportul dintre natura umană i rela iile interstatale. Juri ti de seamă precum Hugo Grotius (sec.XVII) au încercat să codifice practici ale rela iilor interna ionale, iar economi ti precum Adam Smith (sec.XVIII) au studiat impactul politicilor economice interne asupra legăturilor dintre state. Cu toate acestea, tiin a rela iilor interna ionale figurează ca un domeniu relativ recent, fiind acceptată ca disciplină de studiu în universită ile lumii abia la jumătatea secolului al XIX-lea, primele lucrări importante de specialitate văzând lumina tiparului abia înainte de al doilea război mondial. A a cum spuneam, domeniul rela iilor interna ionale face parte din domeniul mai larg al tiin elor politice, având legături puternice i cu Dreptul interna ional public i Economia mondială. 1.2. No iunea de sistem interna ional Statele interac ionează în cadrul unui set de reguli, de norme care stabilesc ce este statul i care sunt atributele acestuia, precum i modul de purtare a rela iilor dintre state. Aceste norme configurează ceea ce numim sistemul interna ional, adică ansamblul rela iilor stabilite între actorii interna ionali. Normele care reglementează rela iile interna ionale s-au cristalizat în timp, cunoscând o permanentă schimbare i evolu ie, modelând în mod corespunzător sistemul interna ional. Teoreticienii rela iilor interna ionale disting trei mari tipuri de configurare a sistemului interna ional: a) Sistemul unipolar care presupune existen a unei singure puteri majore, super-putere care domină sistemul interna ional. b) Sistemul bipolar care implică existen a a două mari puteri oponente ce domină fiecare o anumită parte a sistemului; aceste puteri se pot raporta ideologic i/sau militar una la cealaltă. c) Sistemul multipolar care implică existen a a cel pu in trei mari puteri care să domine sistemul; este considerat ca reprezentând o configura ie stabilă a sistemului interna ional. 1.3. Evolu ia sistemului interna ional până la 1914

2

3

Spre deosebire de celelalte subramuri ale domeniului, Istoria rela iilor interna ionale se preocupă exclusiv de istoria rela iilor de putere dintre actorii interna ionali, de la formarea sistemului interna ional i până în zilele noastre. Unii autori consideră că se poate vorbi despre un sistem interna ional chiar i în vremea ora elor-state antice grece ti sau a imperiilor din Evul Mediu. De-a lungul timpului a existat o semnificativă schimbare de sisteme, modificându-se natura actorilor interna ionali ai acestora. Astfel, ora ele-state antice au lăsat loc în Evul Mediu imperiilor multina ionale ca actori dominan i ai sistemului interna ional, iar acestea au făcut loc, la rândul lor, statelor-na iuni la sfâr itul sec. al XV-lea. Este adevărat că în cazul ora elor-state antice sau a imperiilor medievale putem vorbi despre o politică interstatală, dar considerăm că despre o politică interna ională putem vorbi doar din momentul în care principalul, dacă nu chiar unicul actor interna ional devine statul suveran modern, cel mai adesea constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup na ional. În literatura de specialitate s-au impus două teorii importante cu privire la structura sistemului interna ional. Prima teorie (închegată în anii ’70 - ’80) concepe evolu ia sistemului interna ional în termenii unor cicluri succesive dominate de marile puteri, după cum urmează: 1. Ciclul portughez (care durează din anul 1497 de la expedi ia lui Vasco da Gama în India i până la momentul cuceririi în anul 1580 a Portugaliei de către Spania). 2. Ciclul olandez (care începe în anul 1580 i se sfâr e te odată cu pacea de la Utrecht încheiată în abul 1713). 3. Ciclul britanic I (care începe în 1713 i se sfâr e te în anul 1783 după războiul de independen ă al coloniilor americane). 4. Ciclul britanic II (care începe odată cu Congresul de la Viena din 1815 i ia sfâr it după primul război mondial). 5. Ciclul American (care începe în jurul anului 1918 i este încă în desfă urare). Principalele caracteristici ale acestor cicluri sunt următoarele: - domina ia unei mari puteri, numită i putere-hegemon, asupra mărilor care erau cele mai importante rute comerciale, - existen a unor puncte de sprijin de interes strategic pentru aceste puteri. A doua teorie (închegată în anii ’90) consideră că sistemul interna ional a fost încă de la începuturi împăr it în trei cercuri concentrice: 3

4

1) Centrul alcătuit din puterile majore care au o mare influen ă asupra formării normelor care ghidează sistemul interna ional i asupra impunerii/respectării acestora. 2) Semiperiferia care cuprinde, în principal, trei mari categorii de state: a) Foste puteri central aflate într-o pozi ie descendentă, adică puteri în decădere care joacă un rol destul de important în sistem. Este cazul Rusiei interbelice. b) Puteri aflate în zona periferică i care se află într-o pozi ie ascendentă sau, altfel spus, mari puteri în devenire. Este cazul Chinei contemporane. c) Puteri regionale, subsistemice ale căror interese i posibilită i nu depă esc aria propriului subsistem al rela iilor interna ionale. Este exemplul unor state ca Taiwan, Coreea de Sud, statele din America Latină. 3) Periferia compusă din state cu economii slab dezvoltate, cu capacită i militare reduse i a căror securitate depinde în mare măsură de aranjamentele interna ionale ale marilor puteri. Este cazul unor state precum Portugalia, statele din sud-estul Europei, statele africane. Asupra momentului apari iei statului modern există o polemică puternică între istorici. Dar, indiferent de pozi ia pe care o adoptă, cei mai mul i istorici sunt de acord că sistemul interna ional modern apare i se dezvoltă în Europa, ca o crea ie a statelor europene. Treptat, statele europene depă esc barierele continentale, purtând cu ele modul de organizare european, extinzâdu-se treptat i jocul de putere specific bătrânului continent la nivel global. Trei motive au favorizat succesul puterilor europene: a) Centralizarea politică a acestor state reflectată în două caracteristici extrem de importante: - secularizarea deciziei în domeniul politicii interne i externe a statelor i deci eliminarea bisericii ca factor politic autonom, - colectarea taxelor i impozitelor la nivel central i efectuarea de la acela i nivel a cheltuielilor pentru între inerea aparatului de stat, ceea ce a permis i finan area flotelor de război i a for elor militare terestre apte să impună interesele statelor în colonii. b) Fragmentarea sistemului interna ional într-un număr mare de actori interna ionali, fapt care a condus, din nevoia de supravie uire, la concuren a între state pentru acumularea puterii. În acest mod o seamă de state europene au ajuns să domine alte state ori teritorii timp de secole. 4

5

c) Revolu ia tehnologică a contribuit i ea la dominarea adversarilor. Un rol important l-a avut folosirea prafului de pu că în conflictele armate i, pentru succesul expedi iilor maritime, folosirea galionului echipat cu tunuri. Aceste descoperiri au permis impunerea voin ei politice, dar i a intereselor economice. Sfâr itul războiului de 30 de ani i încheierea Tratatelor Westfalice (pacea de la Westfalia) în 1648 a consacrat existen a unui sistem interna ional. Astfel, aceste tratate stabilesc principiul potrivit căruia singurul actor interna ional este statul, dispărând de pe scena interna ională actori precum Papalitatea, ordinele cavalere ti, ora ele ori nobilimea. Cu alte cuvinte, singurul subiect de drept interna ional recunoscut din acel moment era statul, al cărui atribut primordial era suveranitatea. Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a- i defini propriile interese, de a construi i exercita politica internă i externă, de astabili căi i mijloace de ac iune pentru atingerea elurilor propuse. Din acest moment, suveranitatea a reprezentat elementul esen ial care a modelat sistemul interna ional. Recunoa terea suveranită ii însemna implicit i recunoa terea libertă ii de ac iune a statelor în sistemul interna ional. Un alt principiu important stabilit de tratatele Westfalice a fost cel al egalită ii între statele suverane. Această egalitate a fost statuată ini ial numai la nivel religios, dar a fost extinsă curând i la nivel politic. De aici a decurs regula potrivit căreia singurele care- i puteau lua angajamente interna ionale erau statele, pe baza consim ământului lor liber, fără a fi supuse coerci iei altei puteri. Tot din acest moment, balan a de putere a fost acceptată ca instrument al rela iilor interna ionale prin care se căuta stabilitatea. Scopul declarat era acela de a împiedica o singură putere europeană să le domine pe celelalte. Începând cu Tratatele Westfalice s-a pus i problema legitimită ii interna ionale. Este vorba despre modul de transmitere a puterii de la un conducător la altul la nivel na ional, pe de o parte, i despre legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, adică recunoa terea statului i implicit a calită ii de subiect interna ional a acestuia, pe de altă parte. De asemenea, este recunoscută existen a unui drept interna ional, a unor norme acceptate liber de către statele care participau la sistemul interna ional. Dreptul interna ional devine un instrument al rela iilor interna ionale, reglementând rela iile dintre actorii sistemului interna ional.

5

6

O altă schimbare de optică în rela iile interna ionale o constituie recunoa terea diploma iei ca instrument pentru solu ionarea pa nică a diferendelor dintre state. În concluzie, sunt trasate caracteristicile esen iale ale sistemului interna ional, caracteristici care subzistă, în mare parte, i astăzi. Alt moment important în istoria rela iilor interna ionale a fost Pacea de la Utrecht (1714) prin care s-a statuat politica noninterven iei în problemele de politică internă a statelor. Revolu ia franceză de la 1789 aduce i ea schimbări importante. Legitimitatea statului este dată de na iune, iar legitimitatea conducătorilor de popor. Se produce o separa ie între interesele statului i cele ale conducătorilor. Politica de putere a statelor încetează să mai fie una a monarhului i devine una a statului propriu-zis. Secolele XVII i XVIII au fost caracterizate prin numărul relativ mic i stabil de actori interna ionali. Balan a de putere se sprijinea pe o anumită configura ie i o anumită împăr ire a teritoriului. Coexistau mari imperii (otoman, arist, spre exemplu) cu câteva state na ionale i cu mici forma iuni statale, precum cele ale Germaniei i Italiei. Treptat, odată cu marile descoperiri geografice i cu colonialismul, grani ele sistemului interna ional se extind în America de Nord, America Latină, Africa, Asia i alte zone ale globului, lupta statelor pentru putere fiind o luptă pentru teritorii. Schimbări semnificative în sistemul interna ional aduce Congresul de la Viena din anul 1815 care a marcat victoria puterilor aliate Anglia, Prusia, Austria i Rusia aristă împotriva Fran ei conduse de Napoleon. Cu ocazia Congresului s-a făcut distinc ie între puterile majore (Anglia, Fran a, Prusia, Austria i Rusia) i puterile minore. Balan a de putere era în eleasă în sensul de echilibru între marile puteri, astfel încât nici una dintre ele să nu se desprindă de contingent i să devină putere-hegemon. Modul în care se putea exercita acest echilibru era acela al diploma iei. Astfel, au avut loc o serie de congrese regulate ale marilor puteri, cunoscute sub numele de Concertul European. Diploma ia devine o institu ie a sistemului interna ional i începe să se impună ideea de solu ionare a conflictelor prin consultări i negocieri. Exista o ierarhie a statelor, marile puteri având un rol managerial în sistemul interna ional, exercitând o formă de tutelă asupra puterilor minore. Se înmul esc normele de drept interna ional care cârmuiesc rela iile interna ionale. În sec. al XIX-lea, dinamica rela iilor interna ionale a fost influen ată de următorii factori: 6

7

1) Decăderea unor puteri i ascensiunea altora. Men ionăm ascensiunea Germaniei i Italiei, în Europa, i ascensiunea SUA i Japoniei, în afara acesteia. 2) Colonialismul, proces început încă din sec. al XV-lea, a cunoscut în sec. al XIX-lea o anvergură mondială, extinderea imperiilor coloniale devenind politica na ională a marilor puteri europene. 3) Fragmentarea sistemului interna ional i formarea de noi state na ionale. Ace ti factori au condus la izbucnirea primului război mondial. 1.4. Evolu ia sistemului interna ional după 1914 1.4.1. Războaiele mondiale

i conferin ele de pace

Impactul primului război mondial asupra politicii interna ionale a fost unul profund. Distrugerile materiale i pierderile de vie i omene ti au lăsat întreaga Europă în ruină. Conferin ele de pace au urmărit să instituie o nouă ordine mondială, complet diferită de cea anterioară Marelui Război. Solu ia a fost propusă de Statele Unite ale Americii i a constat în instituirea unui nou principiu al rela iilor interna ionale – principiul securită ii colective. Războiul, ca institu ie a sistemului mondial, a fost considerat imoral i s-a încercat scoaterea lui în afara legii, prin intermediul unor mecanisme institu ionale. Sistemul securită ii colective statua principiul interdependen ei tuturor actorilor sistemului interna ional în materie de securitate i necesitatea cooperării pentru asigurarea acesteia în cadrul unor organiza ii interna ionale. În acest scop a fost constituită Liga Na iunilor, prima organiza ie interna ională cu voca ie de universalitate. Se dorea înlocuirea balan ei de putere cu un sistem institu ional care să-i suplinească absen a i să reglementeze rela iile interna ionale. Astfel, s-a trecut de la politica de putere la politica cooperării. Cu toate acestea, Statele Unite, de i au ini iat reconfigurarea sistemului interna ional i a ezarea lui pe noi baze, au refuzat să ia parte la echilibrul de putere, sustrăgându-se de la cooperarea în cadrul Ligii Na iunilor. Pe de altă parte, marile puteri europene au privit i ele cu suspiciune noua politică a cooperării, renun ând cu greu la tradi ia politicii de for ă. Criza economică a accentuat tensiunile politice interna ionale, până când, în anul 1939, războiul izbucne te din nou. Sfâr itul celui de-al doilea război mondial a adus noi schimbări în sistemul interna ional. În primul rând, Statele Unite ale Americii au 7

8

în eles, în urma celor două conflagra ii mondiale, rolul important pe care-l îndeplineau în realizarea echilibrului de putere în Europa i în lume. Interven ia SUA în cele două războaie a fost una hotărâtoare, modificând decisiv raportul de for e i a fost determinată de faptul că securitatea SUA depindea în mare măsură de balan a de putere europeană. Ascensiunea Germaniei, care avea tendin a de a se comporta ca o putere hegemon, contravenea intereselor SUA. Intrarea SUA în război în anul 1941 a fost defavorabilă puterilor Axei i a schimbat configura ia sistemului interna ional care devine bipolar. Pe de o parte, puterile aliate europene i, pe de altă parte, SUA. Potrivit literaturii de specialitate, acesta este momentul în care puterile europene î i pierd rolul esen ial în politica interna ională, centrul de putere mutându-se la Washington, unde va rămâne până în zilele noastre. În al doilea rând, după cel de-al doilea război mondial a continuat procesul de fragmentare a sistemului interna ional prin procesul de decolonizare i formare a noi state independente. Astfel iau na tere statele Lumii a Treia, care cuprind teritorii întinse în Africa, America de Sud i Asia, state extrem de vulnerabile, inte sigure ale extinderii sferelor de influen ă ale celor două superputeri. 1.4.2. Războiul Rece (1945-1991) De i la sfâr itul celui de-al doilea război mondial au existat mai multe state considerate învingătoare, doar două dintre acestea, SUA i URSS, controlau într-o manieră covâr itoare capacită ile economice, tehnologice, militare i politice ale momentului. Lumea era, a adar, bipolară, fiind dominată de cei doi colo i cărora li se aplica termenul de superputere. Factorii care au alimentat tensiunea dintre cele două superputeri i au condus la declan area Războiului Rece au fost: 1) Cele două superputeri erau caracterizate prin sisteme politice i economice total diferite i incompatibile, confruntarea dintre cele două fiind una ideologică, alian a din cel de-al doilea război mondial fiind bazată pe interesul comun de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa i cea a Japoniei în Asia i Pacific. 2) Confruntarea pa nică directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru hegemonie asupra sistemului interna ional.

8

9

3) Contestarea de către URSS a modului de configurare a sistemului interna ional, a modului cum era distribuită puterea la nivel interna ional. Caracteristicile Războiului Rece au fost următoarele: 1) El nu a fost un conflict armat, deschis, în sensul tradi ional al termenului. Războiul Rece a constat într-o cursă a înarmărilor pe fundalul unor incompatibilită i ideologice între doi actori angrena i într-o luptă pa nică pentru putere în sistemul interna ional. De i nu au existat confruntări militare directe, indirect cele două superputeri s-au confruntat prin intermediul unor ter i, ca în cazul războiului din Vietnam. 2) Sistemul interna ional s-a întors la tradi ionala balan ă de putere, cu două talere. Echilibrul nu a fost unul constant, SUA înregistrând pentru o scurtă perioadă un avantaj prin dezvoltarea, încă din perioada celui de-al doilea război mondial, a armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în anul 1949, când URSS construie te i ea arma nucleară. 3) Cele două puteri împart globul în sfere de influen ă, ajungând să aibă grani e comune. Aceste caracteristici au determinat ca războiul să treacă prin perioade succesive de răcire i încălzire. a) Prima etapă a Războiului Rece (1945-1948) se află sub influen a doctrinei Truman, bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovietice. Harry Truman, pre edinte al SUA între 1945 i 1953, a mo tenit un context interna ional extrem de tensionat. Problema cea mai spinoasă o constituia soarta teritoriilor eliberate de armatele americane i sovietice, una înaintând din vest, iar alta din est. Situa ia era cu atât mai îngrijorătoare cu cât statele europene erau epuizate de pe urma războiului i incapabile să mai opună rezisten ă expansiunii Rusiei Ro ii. Tocmai de aceea, Truman a ob inut un sprijin larg din partea statelor aliate, care aveau să devină parte integrantă a politicii externe americane pentru cel pu in încă patru decenii. Doctrina Truman cuprindea două direc ii de ac iune în planul politicii externe. În primul rând, americanii au sesizat necesitatea de a sprijini financiar statele din vestul Europei în scopul redresării economice în urma celui de-al doilea război mondial. Astfel, în anul 1947 a luat na tere Planul Marshall care presupunea acordarea de ajutoare financiare statelor din Europa Centrală i de Vest pentru ca acestea să lupte împotriva instaurării comunismului. În al doilea rând, politica externă americană 9

10

privind consolidarea europeană viza i securitatea statelor din această zonă. Astfel, s-a dezvoltat ideea constituirii Organiza iei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în anul 1949. Doctrina Truman viza, a adar, să îngrădească expansiunea diplomatică i militară a URSS. Constatăm o revenire în planul rela iilor interna ionale la politica de securitate colectivă inspirată din ideile pre edintelui american W. Wilson. Lupta ideologică dintre cele două superputeri a fost percepută în plan interna ional mai degrabă ca o luptă între Bine i Rău decât ca o luptă pentru hegemonie asupra sistemului interna ional. Cu toate acestea, s-au conturat sferele lor de influen ă: SUA i-a alăturat Europa central i de vest, iar URSS a grupat în jurul său Europa de Est. b) A doua etapă a Războiului Rece a debutat odată cu Prima criză a Berlinului izbucnită în 1948-1949. Spre deosebire de prima etapă, aceasta a fost deosebit de dură i chiar sângeroasă, marcată de confruntări i crize. Avem în vedere prima criză a Berlinului, războiul din Coreea (1950-1953), a doua criză a Berlinului (1957-1962), criza rachetelor din Cuba (1962) i războiul din Vietnam (1965-1975). Perioada este caracterizată prin implicarea activă i globală a SUA în via a interna ională. Dacă URSS i-a redirec ionat politica de extindere, politica de îngrădire a SUA s-a extins i ea la nivel global. Ac iunile americane erau legitimate de necesitatea apărării principiului universal al democra iei. De remarcat că între cele două superputeri nu a existat o confruntare militară directă propriu-zisă, confruntările având loc pe teritoriul unor ter i i prin intermediul acestora. Criza rachetelor din Cuba a determinat însă iminen a unei ciocniri directe. Consecin ele catastrofale pentru întreg sistemul interna ional au fost con tientizate la timp de SUA i URSS, astfel încât SUA i-a dat acordul de a nu interveni în Cuba i de a- i retrage rachetele nucleare din Turcia, în schimbul promisiunii URSS de a- i retrage rachetele din Cuba. Au existat, în cadrul acestei etape a Războiului Rece, i perioade de relaxare a rela iilor dintre cele două superputeri, ca urmare a luptelor interne din cadrul URSS determinate de moartea lui Stalin i ob inerea puterii de către Nikita Hru ciov, dar i a problemelor care au început să apară în interiorul blocului comunist i avem, spre exemplu, în vedere Revolu ia din Ungaria. c) A treia etapă a Războiului Rece a fost caracterizată de încercarea de cooperare dintre cei doi poli sistemici. Între anii 1968 i 1978 se produce o destindere a rela iilor SUAURSS. Au fost semnate tratatele SALT I i SALT II (Strategic Arms 10

11

Limitation Treaty) care vizau cooperarea pentru reducerea armamentului nuclear. De asemenea, în anul 1975 are loc Conferin a pentru Cooperare i Securitate în Europa, CSCE devenită ulterior OSCE – Organiza ia pentru Securitate i Cooperarea în Europa, prilej cu care sunt rediscutate i completate principiile dreptului interna ional public, afirmându-se dorin a de cooperare a statelor pentru asigurarea păcii i securită ii. Cu toate acestea, relaxarea rela iilor ruso-americane nu a mers atât de departe încât să se încheie un acord de coexisten ă pa nică. SUA a con tientizat costurile materiale i de imagine induse de implicarea interna ională activă. Avem în vedere, spre exemplu, pierderile materiale, umane i de imagine/prestigiu interna ional suferite de americani ca urmare a războiului din Vietnam. Ca urmare, doctrina Truman care propovăduia îngrădirea interna ională a URSS a fost abandonată i politica externă americană s-a orientat spre apărarea interesului na ional, orientare promovată de doctrina Nixon (pre edinte al SUA în perioada 1969-1974). d) A patra etapă a Războiului Rece a fost marcată de invadarea Afganistanului de către URSS în anul 1979. Sfâr itul anilor ’70 a fost dominat de reluarea cursei înarmărilor i de retensionarea rela iilor ruso-americane, culminând cu războiul din Afganistan. În acest spirit, doctrina Reagan, pre edinte SUA între 1981 i 1989, a înscris pe agenda interna ională problema construirii scutului antirachetă, menit să protejeze SUA i alia ii săi de un eventual atac nuclear din partea Rusiei. Incapacitatea Rusiei de a genera o cre tere economică capabilă să sus ină cursa înarmărilor, eroziunea influen ei avute în interiorul blocului comunist asociată cu tendin a de trecere la democra ie, respectarea drepturilor omului i economia de pia ă, au dat o lovitură nimicitoare Rusiei Sovietice i au determinat destrămarea Lagărului socialist. Acesta este momentul care a marcat sfâr itul Războiului Rece i a configurat un nou mediu interna ional - unipolar, cu o singură superputere, SUA. 1.4.3. Sistemul interna ional după sfâr itul Războiului Rece Anii ’90 s-au caracterizat prin continuarea procesului de fragmentare a sistemului interna ional ca urmare a formării de noi state independente, proces accentuat de conflictele interetnice din Europa de sud-est i consolidarea unor state din Africa, Asia i America Latină. Politica externă a statelor se orientează spre cooperarea în cadrul organiza iilor interna ionale, al căror număr cre te continuu. Apar noi 11

12

organiza ii i se dezvoltă cele existente care vizează cooperarea regională, cum ar fi Uniunea Europeană (UE), Asocia ia Na iunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Acordul Nord-American al Liberului Schimb (NAFTA), Pia a comună a Sudului (Mercosur), Uniunea Statelor Africane. Cre te interdependen a dintre state, iar acestea devin mai responsabile în plan interna ional. Se modifică i natura actorilor interna ionali, perioada fiind caracterizată prin afirmarea organiza iilor interna ionale ca jucători semnificativi ai sistemului interna ional. Cre te rolul organiza iilor interna ionale neguvernamentale precum i puterea societă ilor transna ionale, apar organiza ii teroriste, se recunoa te calitatea de subiect de drept interna ional unor entită i nestatale. Cu toate acestea, statul rămâne principalul actor în sistemul interna ional. Sistemul interna ional cunoa te o permanentă schimbare, se reconfigurează continuu. În ultimele decenii s-a înregistrat cre terea puterii politice i economice a unor state (China, spre exemplu) i organiza ii interna ionale interguvernamentale (UE).

12

13

2. ACTORII SISTEMULUI INTERNA IONAL Actorul interna ional este orice entitate care joacă un rol identificabil în rela iile interna ionale. Pe scena interna ională evoluează: - Statele, interna ionale interguvernamentale i cele - Organiza iile neguvernamentale, - Popoarele i mi cările de eliberare na ională, - Corpora iile sau societă ile transna ionale, - Persoanele fizice. În ultimele decenii tabloul actorilor interna ionali a devenit unul deosebit de complex întrucât alături de ace ti actori legitimi s-au afirmat i actori nelegitimi, precum mi cările teroriste transfrontaliere i alte grupuri transfrontaliere (transna ionale) ale crimei organizate. Statul continuă să fie actorul principal în cadrul rela iilor interna ionale, în ciuda presiunii i concuren ei exercitate de actorii nestatali. Se manifestă următoarele tendin e: • Constituirea unor organiza ii interna ionale regionale sau cu voca ie de universalitate în care statele membre transferă acestora dreptul de a adopta hotărâri în anumite domenii, specificate în tratate. Este cazul UE în care politica economică i monetară este adoptată la nivelul organiza iei pentru întreg spa iul comunitar, hotărârile adoptate fiind obligatorii pentru 13

14

statele membre. Se dore te chiar i integrarea fiscală a statelor membre, ceea ce înseamnă i adoptarea politicii fiscale pentru statele membre de către organele Uniunii. Este i cazul NATO sau a ONU în ceea ce prive te securitatea na ională. • Intensificarea eforturilor normative la nivel universal i regional în sfera drepturilor omului constituie un factor care pune în discu ie viziunea tradi ională asupra autonomiei statului în treburile interne. Astfel, statele membre ale Consiliului Europei trebuie să recunoască jurisdic ia Cur ii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Eforturi similare sunt vizibile i în domeniul democra iei i a economiei de pia ă i avem în vedere, în acest sens, hotărârile Cur ii Europene de Justi ie. • Statele trebuie să ină cont de intercondi ionările manifestate la nivel global, de existen a unor domenii de impact pentru opinia publică interna ională, cum ar fi protec ia mediului ori cea a animalelor, atât în ceea ce prive te deciziile de politică internă, cât i comportamentul pe arena interna ională, sub amenin area sanc iunilor specifice. Chiar i în aceste condi ii, concuren a dintre actorii statali i cei nestatali nu trebuie privită în termeni conflictuali. Este mai important să studiem mijloacele pa nice de solu ionare a diferendelor dintre state, coali iile i alian ele încheiate între state, beneficiile cooperării, decât să răspundem la întrebarea ,,Cine câ tigă duelurile dintre state i actorii transna ionali?,, . Actorii transna ionali sunt aceia care operează ca re ele sau participă în re ele care depă esc grani ele a două sau mai multe state, cu alte cuvinte se angajează în rela ii transna ionale ce leagă sistemele politice, economice, sociale i culturale. Actorii nestatali sunt cei care ac ionează astfel încât să producă consecin e într-unul sau mai multe state sau în organiza iile interna ionale. În literatura de specialitate s-a precizat că dacă excludem organiza iile interna ionale interguvernamentale din sfera actorilor nestatali, între cele două categorii există o suprapunere perfectă. Au caracter nestatal organiza iile care sunt în mare măsură sau complet independente de finan area i controlul statelor membre.

14

15

3. ORGANIZA IILE INTERNA IONALE 3.1. Defini ie O Organizaţie Internaţională este o asociere statală, reunind mai multe state, sau nestatală, reunind mai multe persoane fizice sau juridice având cetăţenie şi naţionalităţi diferite. Prima categorie de asociaţii poartă numele de Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale, iar a doua categorie, Organizaţii Internaţionale Neguvernamentale. Numărul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este mai mic (cca.400) decât numărul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale (cca.13.000). Aceste două categorii de asociaţii acoperă toate domeniile activităţii umane. Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este explicată prin necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale, ca o reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale. Pe de altă parte, unii teoreticieni văd organizaţiile internaţionale ca fiind embrionul unui guvern mondial, în curs de formare. 3.2. Scurt istoric Asocieri statale au existat încă din antichitate – spre exemplu, confederaţiile ateniene (Liga de la Delos, 476 î. H.). Acestea se bazau pe egalitatea între membrii şi libertatea de adeziune. Însă, organizaţii 15

16

internaţionale interguvernamentale, în accepţiunea actuală a noţiunii, au apărut mult mai târziu. În anul 1865 a apărut prima organizaţie interguvernamentală propriuzisă, Uniunea Telegrafică Internaţională, a cărei constituire a fost impusă de problematica comunicaţiilor pe fluviile internaţionale. Până la primul război mondial, organizaţiile internaţionale interguvernamentale au vizat cu preponderen ă domeniul tehnico-economic. Între cele două războaie mondiale ia naştere prima organizaţie cu vocaţie universală, cu caracter politic – Societatea (Liga) Naţiunilor. Aceasta a cuprins toate statele suverane existente în acea perioadă, cu excepţia SUA, deşi a fost creată din iniţiativa preşedintelui american – W. Wilson. În timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada ce i-a urmat au fost create Organizaţia Naţiunilor Unite şi organismele sale specializate. În Europa, America Latină, Asia, Africa s-au constituit organizaţii politice (NATO, Pactul de la Var ovia, Anzus) şi economice (Comunitatea Economică Europeană, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – CAER), cu caracter regional şi subregional. 3.3. Factorii care au determinat apariţia organizaţiilor internaţionale interguvernamentale 1. Constituirea Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale a fost determinată de factori multipli, dar în primul rând de necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor de purtare a lui. Acesta a fost şi scopul primordial al constituirii Societăţii Naţiunilor, cât şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). 2. Revoluţia industrială şi descoperirile din domeniile ştiinţei constituie un alt factor care a favorizat cooperarea dintre state. Domenii prioritare de cooperare sunt comerţul, transferul de tehnologie, dezvoltarea regională. Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea comerţului internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) creat în 1947. Principiile lui au fost încorporate în Organizaţia Mondială a Comerţului creată în anul 1995. În anul 1945 au fost create cele două organizaţii financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional (FMI) i Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). 3. Problemele noi cu care s-a confruntat omenirea au poten at i ele cre terea numărului organiza iilor interna ionale. Dăm câteva exemple de probleme care au determinat un plus de cooperare: creşterea populaţiei, sărăcia i dificultă ile privind asigurarea hranei, 16

17

deteriorarea mediului înconjurător i nevoia de a-l proteja, epuizarea resurselor naturale, utilizarea spaţiului cosmic. 3.4. Rolul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale Principala funcţie a Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale este aceea de a asigura mijloacele de cooperare între state, în domenii de interes comun. Aceste organizaţii au la bază principiul cooperării voluntare. De menţionat este activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite privind menţinerea păcii, prin organul său principal - Consiliul de Securitate. 3.5. Definiţia Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale O posibilă definiţie, dată de unul dintre raportorii Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar fi următoarea: Organizaţiile Internaţionale sunt asocieri de state, constituite prin tratat, înzestrate cu o constituţie şi organe comune, posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre. 3.6. Caracteristicile Organizaţiilor Internaţionale interguvernamentale 1. La asociere participă, ca părţi contractante, statele prin reprezentanţii guvernelor. 2. Asocierea se realizează pe baza acordului de voinţă al statelor, acord care se materializează într-un tratat purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact, etc. Aceste două elemente disting Organizaţiile Internaţionale Interguvernamentale de Organizaţiile Internaţionale Neguvernamentale la care părţi sunt persoane fizice şi juridice. Tratatul impune părţilor o anumită conduită, drepturi şi obliga ii. 3. Asocierea presupune urmărirea unor scopuri, obiective comune cum ar fi menţinerea păcii, dezvoltarea economică, cooperarea financiară, etc. 4. Organizaţia Internaţională Interguvernamentală are o structură instituţională proprie, adică are un număr de organe prin care îşi desfăşoară activitatea potrivit statutului. 5. Pentru a fi calificată drept Organizaţie Internaţională, asocierea de state trebuie să se constituie şi să- i desfăşoare activitatea pe baza normelor de drept internaţional. 17

18

6. Organizaţia Internaţională Interguvernamentală are o personalitate juridică proprie, adică are drepturi i obligaţii pe teritoriul statelor membre, în raporturile cu acestea sau cu alte subiecte de drept internaţional. 3.7. Clasificarea organiza iilor interna ionale interguvernamentale Clasificarea organiza iilor interna ională prezintă dificultă i din cauza diversită ii lor i a regulilor care le guvernează func ionarea. Totu i putem stabili câteva criterii de clasificare. 1) În func ie de compozi ie distingem între organiza ii cu caracter universal i organiza ii cu caracter regional. Din cele cu caracter universal pot face parte toate statele lumii, indiferent de sistemul lor politic, nivelul de dezvoltare economică, orientare religioasă, etc. Ele au un puternic caracter eterogen. Pentru calificarea unei organiza ii ca fiind cu caracter universal este suficient ca actele constitutive să prevadă posibilitatea ca toate statele lumii să adere la ele i nu este necesar ca toate statele lumii să fi devenit, în mod efectiv, membre. Tocmai de aceea, mai potrivit ar fi să le numim organiza ii cu voca ie universală. Organiza iile regionale grupează statele dint-o anumită arie geografică în baza principiului contiguită ii geografice (apartenen a la o anumită regiune). Ele au pronun at caracter omogen, grupând state cu sisteme politice, economice i valori culturale apropiate. 2) În func ie de activitatea pe care o desfă oară, distingem: a) Organiza ii politice care militează pentru men inerea păcii i securită ii interna ionale, neamestecul în treburile interne ale statelor, respectarea integrită ii teritoriale. Acestea se implică în orice probleme care privesc interesele vitale ale statelor. Ex. ONU b) Organiza ii tehnice care vizează cooperarea în acest domeniu. Ex. Uniunea Po tală Interna ională, Uniunea Interna ională a Telecomunica iilor, Organiza ia Metrologică Mondială. c) Organiza ii economico-financiare care vizează cooperarea în domeniul economic-financiar. Ex. Organiza ia Mondială a Comer ului, Fondul Monetar Interna ional (FMI), Banca Interna ională pentru Reconstruc ie i Dezvoltare (BIRD). d) Organiza ii cu preocupări în domeniul social precum Organiza ia Interna ională a Muncii (OIM) i Organiza ia Mondială a Sănătă ii (OMS). 18

19

e) Organiza ii militare precum Organiza ia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN). f) Organiza ii care desfă oară activită i culturale precum Organiza ia Na iunilor Unite pentru Educa ie, tiin ă i Cultură (UNESCO). g) Organiza ii tiin ifice precum Organiza ia Interna ională pentru Proprietate Intelectuală, Agen ia Interna ională pentru Energie Atomică. Întrucât organiza iile interna ionale au scopuri principale, dar i secundare, de multe ori nespecificate expres, mai potrivit ar fi să le numim preponderent economice, politice, tehnice, etc. 3) În func ie de structura institu ională, distingem între organiza iile de cooperare i cele de integrare. Cele mai multe organiza ii interna ionale sunt de cooperare. Ele se constituie i func ionează cu respectarea principiilor suveranită ii de stat, egalită ii între state i cooperării voluntare. Structura lor institu ională este formată dintr-o adunare plenară, un organ cu compunere restrânsă i un secretariat. Deciziile acestor organiza ii au valoare de recomandare pentru statele membre. Organiza iile de integrare tind să impună deciziile lor statelor membre, având caracter suprana ional. Pentru a avea caracter suprana ional trebuie să îndeplinească următoarele condi ii: a) Deciziile trebuie să aibă for ă obligatorie pentru statele membre i cetă enii acestora. b) Să aibă organe proprii care să adopte deciziile obligatorii, precum i mecanisme de impunere a deciziilor. c) Să exercite func ii guvernamentale fără cooperarea statelor (spre ex., adoptarea unor politici sociale, economice, monetare, financiare). d) Amendarea i revizuirea actelor constitutive, precum i revizuirea organiza iei nu se realizează fără consim ământul organelor organiza iei. 3.8. Organiza iile interna ionale neguvernamentale Organiza iile interna ionale neguvernamentale generează consecin e pe scena interna ională i sunt recunoscute ca actori în sistemul interna ional. Activitatea lor este foarte diversă, acoperind toate domeniile de activitate. Este binecunoscută activitatea unor ONG precum Amnesty International, Societatea Interna ională de Cruce Ro ie i 19

20

Semilună Ro ie, Human Rights Watch, Freedom House, Greenpeace, Medecins sans Frontieres, Reporters sans Frontieres, Transparency International i multe altele care au sec iuni sau au desfă urat ac iuni inclusiv în România. Tot din categoria ONG fac parte i structurile ecleziastice, sindicale, cele care privesc partidele politice, asocia ii profesionale, federa iile sportive interna ionale. În ceea ce prive te sintagma organiza ie interna ională interguvernamentală, atributul interna ional poate fi justificat i prin sfera activită ii i nu în mod necesar prin considerente de ordin structural. Chiar fără a avea structuri în mai multe ări, unele ONG-uri se implică în jocul politicii globale. Există peste 2000 de ONG-uri recunoscute de ONU ca implicându-se în politica globală. Pentru ca un ONG să poată dobândi statut consultativ pe lângă Consiliul Economic i Social (ECOSOC) al ONU trebuie să îndeplinească o serie de criterii inspirate de principiile i scopurile ONU, cum ar fi: să sus ină obiectivele ONU, să aibă un anumit grad de democra ie internă, să nu folosească i să nu sus ină violen a, să nu promoveze amestecul în treburile interne ale statelor, etc. Organiza iile neguvernamentale se constituie pe teritoriul unui stat, conform legisla iei acestuia, având ca membrii persoane fizice i juridice care urmăresc un scop comun. Organiza ia are un act constitutiv, regulamente de organizare i func ionare, organe proprii, mijloace financiare care se compun din contribu iile obligatorii ale membrilor, contribu ii voluntare, dona ii, venituri din activită i proprii. Ele pot beneficia de sprijin financiar din partea statului sau de anumite facilită i, cum ar fi asigurarea gratuită a unui sediu. Aceste organiza ii au, de regulă, o agendă internă, dar este posibil ca activitatea lor să devină transfrontalieră atunci când se solicită sprijinul guvernului unui stat străin ori a societă ii civile a acestuia. Este posibil ca ONG-ul să se asocieze cu altele din alte ări, mobilizate de acelea i scopuri, sau să- i constituie sec iuni i în străinătate. Astfel, activitatea internă devine interna ională, iar organiza ia neguvernamentală internă devine interna ională.

20

21

4. PERSONALITATEA JURIDICĂ A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 4.1. Precizări prealabile Organizaţia Internaţională este titulară de drepturi şi obligaţii pe care le dobândeşte prin voinţa statelor. Statele membre transferă Organizaţiei Internaţionale unele din puterile lor, astfel încât aceasta promovează interesele comune ale membrilor ei. În acest scop, Organizaţiile Internaţionale intră în contact cu alte subiecte de drept internaţional: state şi alte Organizaţii Internaţionale. Ele dobândesc personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor ce o compun, opozabilă erga omnes. Personalitatea juridică a Organizaţiilor Internaţionale se manifestă: – în ordinea internaţională (personalitate juridică internaţională) i – în ordinea internă a statelor (personalitate juridică de drept intern). 4.2. Personalitatea juridică internaţională Personalitatea juridică interna ională exprimă calitatea de subiect de drept internaţional. Temeiul ei îl constituie acordul de voinţă al statelor, materializat în actul constitutiv în care se stabilesc obiectivele, principiile de 21

22

funcţionare, etc. Actele constitutive nu prevăd, de regulă, că Organizaţiile Internaţionale au personalitate juridică internaţională, ea apare ca implicită. Întinderea personalităţii juridice diferă de la o organizaţie la alta în funcţie de actele constitutive. În ceea ce priveşte opozabilitatea personalită ii juridice a Organizaţiei Internaţionale distingem două aspecte: - opozabilitatea faţă de statele membre, - opozabilitatea faţă de celelalte state. Opozabilitatea faţă de statele membre decurge din necesitatea de a îndeplini scopurile organizaţiei. Organizaţia are organe speciale în acest sens, iar membrii organizaţiei se angajează să-i acorde sprijin. Organizaţia Internaţională ia măsuri, întreprinde acţiuni, ia decizii, impune sarcini statelor membre pe care acestea trebuie să le respecte i să le îndeplinească. În ce priveşte opozabilitatea faţă de terţe state, nemembre ale organizaţiei, există o regulă cutumiară de drept internaţional potrivit căreia un acord nu creează prin el însuşi obligaţii şi drepturi pentru un stat terţ, fără consimţământul acestuia. Rezultă deci că opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a Organizaţiilor Internaţionale depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. 4.3. Personalitatea juridică de drept intern Organizaţiile Internaţionale intră în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice aparţinând statelor membre. Personalitatea juridică de drept intern se manifestă în raporturile cu statul pe teritoriul căruia are sediul şi în raporturile cu statele membre. Această personalitate semnifică tratamentul de care se bucură Organizaţia Internaţională din partea acestor state.
Între organizaţie şi statul de sediu se încheie acordul de sediu în care se stabilesc drepturi şi obligaţii reciproce sau, altfel spus, conţinutul personalităţii juridice.
În ceea ce priveşte raportul cu statele membre, ca urmare a ratificării actului constitutiv, acestea recunosc personalitatea juridică de drept intern a organizaţiei, astfel încât aceasta poate întreprinde pe teritoriul lor toate măsurile şi acţiunile necesare pentru atingerea scopurilor organizaţiei. Totuşi, acest fapt nu echivalează cu asimilarea Organizaţiilor Internaţionale cu subiectele de drept intern. 4.4. Formele de manifestare a personalităţii juridice 22

23

1. Capacitatea de a încheia tratate Unele acte constitutive prevăd expres această capacitate, altele nu. Astfel s-au conturat două curente de opinie: - se consideră că Organizaţiile Internaţionale au capacitatea de a încheia tratate numai dacă actele constitutive prevăd acest lucru şi numai în limitele prevăzute de acestea. - Organizaţiile Internaţionale au capacitatea de a încheia tratate chiar dacă aceasta nu este prevăzută în mod expres în actele constitutive, în temeiul deciziilor şi regulilor stabilite de organele organizaţiei şi în temeiul regulilor dreptului internaţional. Convenţia de la Viena din anul 1986 privitoare la dreptul tratatelor prevede la art. 6: „Capacitatea unei organizaţii Internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Putem formula următoarele concluzii: - actul constitutiv este principalul temei al acestei capacităţi, - deciziile Organizaţiilor Internaţionale pot constitui temeiul acestei capacităţi, - dacă actul constitutiv nu conţine prevederi exprese în acest sens, această capacitate se poate deduce din funcţiile organizaţiei, - organizaţiile internaţionale nu pot încheia acorduri care nu au legătură cu obiectivele, scopul sau funcţiile organizaţiei. 2. Dreptul de legaţie Ca şi statele, Organizaţiile Internaţionale au dreptul de a fi reprezentate pe lângă alte subiecte de drept internaţional (legaţie activă) şi de a primi reprezentanţi ai acestora (legaţie pasivă). Legaţia activă. Nici o Organizaţie Internaţională nu este împuternicită expres prin actul constitutiv să trimită reprezentaţi în statele membre. Totuşi acest lucru se întâmplă. În ţara noastră, spre ex., sunt reprezentate numeroase organizaţii dintre care amintim: Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională pentru Migraţii. Organizaţiile Internaţionale pot avea misiuni permanente şi misiuni speciale. 23

24

Misiuni permanente au rolul de a informa statul despre activităţile desfăşurate şi de a coordona programele de asistenţă. Misiuni speciale sunt trimise temporar, cu scop bine determinat. Asemenea misiuni pot fi trimise şi pe lângă state terţe sau alte Organizaţii Internaţionale. Legaţia pasivă. Organizaţiile Internaţionale pot primi reprezentanţi dacă regulile organizaţiei permit şi dacă acest lucru a fost prevăzut în acordul de sediu încheiat de organizaţie. Denumiri întâlnite: „delegaţii permanente”, „misiune permanentă”, „reprezentant permanent”. Exemplu: ţara noastră are asemenea misiuni pe lângă: - Organizaţia Naţiunilor Unite (New York, Geneva, Veneţia), - Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură - FAO (Roma), - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, tiinţă şi Cultură UNESCO (Paris), - Consiliul Europei (Strassbourg), - Uniunea Europeană (Bruxelles), - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - NATO (Bruxelles), - Comisia Dunării (Budapesta), - Organizaţia Mondială a Turismului (Madrid) - etc. 3. Recunoaşterea altor subiecte de drept internaţional Organizaţiile Internaţionale intră în contact: - cu state membre, - cu state terţe, - cu alte Organizaţii Internaţionale, - cu entităţi nestatale, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională, cărora acestea le recunosc astfel calitatea de subiect de drept internaţional. Echivalează cu o recunoaştere: - admiterea ca membru în organizaţie, - încheierea unui acord, - invitaţia la o sesiune sau conferinţă. 4. Capacitatea de a prezenta reclamaţii Organizaţiile Internaţionale trebuie să- i apere interesele şi să-şi protejeze agenţii, având i obliga ia de a răspunde pentru actele acestora. Astfel, atât ele cât i agen ii lor pot depune reclama ii la 24

25

instan ele interna ionale sau la tribunalele administrative ale organiza iilor interna ionale. Pentru solu ionarea diferendelor dintre state, mijloacele de reglementare sunt cele pa nice, consacrate în dreptul interna ional public: - negocierea, - medierea, - arbitrajul, - ancheta interna ională, etc. 5. Privilegii şi imunităţi Organizaţiile Internaţionale se bucură în statele membre de privilegii şi imunităţi. Întinderea lor este stabilită în actele constitutive şi în acorduri speciale (acordul de sediu). Privilegiile şi imunităţile privesc organizaţia interna ională: - inviolabilitatea sediului, - inviolabilitatea arhivei, - imunitatea de jurisdicţie şi fiscală etc. Privilegiile şi imunităţile privesc i agenţii organizaţiei. Ele sunt sunt asimilate privilegiilor şi imunităţilor agenţilor diplomatici, cum ar fi spre exemplu: - imunitate juridică, - scutirea de impozite i taxe vamale, - paşapoarte diplomatice.

25

26

5. CONSTITUIREA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 5.1. Actul constitutiv Organizaţiile Internaţionale iau naştere prin încheierea unui tratat multilateral, în formă scrisă, care pentru a-şi produce efectele trebuie să fie supus ratificării statelor membre. Actul constitutiv poartă denumiri diferite: Pact – Societatea Naţiunilor, Cartă – Organizaţia Naţiunilor Unite, Constituţie – Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Statut – Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) Act constitutiv – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Articole de Înţelegere – Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), etc. 5.2. Cuprinsul actului constitutiv Actul constitutiv cuprinde: - proclamarea constituirii unei Organizaţii Internaţionale, - reglementarea problemelor legate de funcţionarea organizaţiei, - sunt enunţate principiile pe care se bazează funcţionarea, 26

27

- scopurile organizaţiei, - condiţii pentru obţinerea calităţii de membru, - compozi ia şi competenţele organelor de conducere şi executive ale organizaţiei, - privilegiile şi imunităţile de care se bucură organizaţia şi reprezentanţii acesteia, - reguli de interpretare a dispozi iilor actului constitutiv. 5.3. Încheierea actului constitutiv Prin încheiere înţelegem parcurgerea următoarelor etape: - negocierea, - semnarea, - ratificarea, - intrarea în vigoare. Actul constitutiv se deosebeşte de tratatele internaţionale obişnuite întrucât dă naştere unui nou subiect de drept internaţional, care acţionează în relaţiile internaţionale alături de statele care l-au creat. I. Negocierea – are loc în cadrul unei conferinţe diplomatice, convocată de statele care doresc constituirea organizaţiei. Exemplu: Franţa a iniţiat Conferinţa de la Paris pentru constituirea CECA, iar Marea Britanie şi China au ini iat Conferinţa de la San Francisco pentru constituirea ONU. Şi organizaţiile internaţionale pot avea iniţiativa unor conferinţe în vederea constituirii unor organizaţii internaţionale. Exemplu: ONU a ini iat Conferinţa de la New York din anul 1956 în vederea constituirea Agenţiei Internaţională pentru Energie Atomică. Se redactează proiectul de tratat. Acesta este dezbătut, amendat (modificat) şi adoptat. Textul poate fi adoptat prin: - consens, - votul unanim, - majoritatea calificată a statelor prezente (2/3). II. Semnarea tratatului de către state. Prin semnare statele îşi manifestă consimţământul de a fi părţi la tratatul constitutiv. II. Ratificarea. După semnare, de regulă, tratatul parcurge o procedură internă care îmbracă forma: ratificării, acceptării, aprobării. Statele care nu au participat la negociere şi semnare pot deveni ulterior membre prin aderare, dacă actul constitutiv prevede această posibilitate. IV. Intrarea în vigoare. După negociere şi semnare, instrumentele de ratificare (textul tratatului, ratificat de statele fondatoare) se depun pe lângă 27

28

unul din guvernele statelor care au participat la negociere şi semnare sau pe lângă o organizaţie internaţională, entitate numită depozitar. Textul tratatului cuprinde dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare. De regulă, intrarea în vigoare este condiţionată de: - întrunirea unui anumit număr de ratificări, - trecerea unei anumite perioade de timp de la semnare. Momentul intrării în vigoare marchează apariţia unui nou subiect de drept internaţional. 5.4. Admiterea de rezerve Prin formularea unei rezerve la tratat, statul îşi exprimă poziţia diferită în legătură cu aplicarea unor prevederi ale acestuia, refuzul de a fi legat de anumite clauze ale lui. Rezervele pot fi formulate la: semnare, ratificare, aderare. Întrucât tratatul reprezintă constituţia unei organizaţii, formularea de rezerve nu este de dorit pentru că modifică drepturile şi obligaţiile rezultate din tratat, ceea ce conduce la regimuri juridice diferite pentru statele părţi ale aceleiaşi Organizaţii Internaţionale. Ori, principiul de drept internaţional pe care se bazează constituirea şi funcţionarea Organizaţiilor Internaţionale, şi anume egalitatea între membrii şi uniformitatea de tratament, pare să nu admită practicarea de rezerve. Totuşi, în practica internaţională s-a acceptat ideea că organizaţia poate aprecia oportunitatea şi admisibilitatea unor rezerve la actul constitutiv. Această soluţie este afirmată (consacrată) şi de Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor 1969, în care se arată că în situaţia în care un stat formulează rezerve, organul competent al organizaţiei se pronunţă asupra rezervei formulate. De regulă, organul competent este adunarea plenară (Adunarea Generală, Conferinţa, Consiliul etc.). 5.5. Modificarea actului constitutiv Societatea internaţională cunoaşte o permanentă schimbare şi astfel este necesar ca organizaţiile internaţionale să se adapteze noilor realităţi. Poate apărea nevoia modificării actului constitutiv. Modificarea se realizează în două forme: - prin revizuire, - prin amendare. 28

29

De regulă actele constitutive conţin dispoziţii cu privire la modificare, dispoziţii care se referă la: - momentul introducerii propunerii de modificare, - iniţiatorul propunerii (statele, organele organizaţiei), - amploarea modificărilor, - modul cum se ia decizia de modificare (votul unanim, votul majorităţii simple, majoritatea calificată), - condiţiile intrării în vigoare. Refuzul acceptării modificărilor de către unele state membre ar trebui să conducă fie la excludere, fie la retragere voluntară din organizaţie. Revizuirea vizează schimbări de amploare ale actelor constitutive (ex. obiective, funcţionare). Amendamentele privesc numai probleme punctuale, bine precizate: crearea de noi organe, modificarea competenţelor, retragerea din organizaţie, excluderea, etc. 5.6. Interpretarea actului constitutiv Pentru o bună aplicare a tratatului este necesară interpretarea sa uniformă de către statele membre, ceea ce evită apariţia unor dispute. De regulă, actele constitutive cuprind dispoziţii cu privire la interpretare şi la modul de soluţionare a problemelor puse de interpretare. Regula generală de interpretare a tratatelor stabilită prin Convenţia de la Viena 1969, se aplică şi actelor constitutive ale Organizaţiilor Internaţionale. Astfel, un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă, urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului, în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului său. Din această regulă rezultă trei moduri de interpretare: 1. Interpretarea obiectivă – bazată pe textul tratatului (logică, gramaticală, oficială). 2. Interpretarea funcţională – bazată pe scopul şi obiectul tratatului. 3. Interpretarea subiectivă – care are în vedere intenţia părţilor (sensul obişnuit al termenilor tratatului, în contextul lor). Organizaţiile internaţionale păstrează dreptul de a-şi interpreta propriile tratate. Ele încredinţează problemele legate de interpretare: - adunării generale, - unor organisme interne organizaţiei, - unor organisme internaţionale specializate.

29

30

Buna-credinţă cu care trebuie interpretate tratatele semnifică evitarea interpretării abuzive a textului tratatului, deturnând sensul obişnuit al termenilor, în propriul interes. 5.7. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale Dizolvarea organiza iei poate interveni în următoarele situa ii: - la expirarea termenului pentru care a fost constituită, - la realizarea sarcinilor pentru care a fost înfiinţată, - la schimbarea condiţiilor care au determinat constituirea, - dacă s-a ivit necesitatea creării unei noi organizaţii care să o înlocuiască pe cea veche. Actele constitutive pot cuprinde dispoziţii privitoare la dizolvare, însă cele mai multe nu cuprind asemenea dispoziţii. Din momentul dizolvării Organizaţiei Internaţionale, personalitatea juridică a acesteia încetează. 6. PARTICIPAREA LA ACTIVITĂŢILE ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 6.1. Dobândirea calită ii de membru cu drepturi depline al unei organiza ii interna ionale În principiu, Organizaţiile internaţionale sunt compuse din state suverane. Dreptul internaţional, a consfinţit însă recunoaşterea calităţii de subiect de drept internaţional şi unor entităţi nestatale: - organizaţii internaţionale, - state în formare, - mişcări de eliberare naţională. Calitatea de membru cu drepturi depline se obţine pe două căi: 1. Participarea la elaborarea actului constitutiv Membrii fondatori sau originari ai Organizaţiilor Internaţionale sunt aceia care au participat la negocierea şi semnarea actului constitutiv. Distincţia între aceştia şi membrii admişi ulterior în organizaţie nu prezintă o relevanţă deosebită sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, totuşi, prin actele constitutive, membrii fondatori îşi pot rezerva un loc special, anumite privilegii, facilităţi. 30

31

2. Aderarea Prin aderare, noi subiecte de drept internaţional dobândesc calitatea de membru al organizaţiei internaţionale. Pe plan internaţional se manifestă următoarele tendinţe: a) apartenenţa la o organizaţie este condiţionată de obţinerea prealabilă a calităţii de membru în altă organizaţie. Ex. Un stat nu poate deveni membru al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare dacă nu este membru al Fondului Monetar Internaţional. b) apartenenţa la o anumită zonă geografică nu conduce în mod automat la dobândirea calităţii de membru al unei Organizaţii Internaţionale regionale, fiind impuse şi condiţii. Ex. Uniunea Europeană impune îndeplinirea următoarelor condiţii: - politice – existen a statului de drept, separaţia puterilor, pluralism politic. - juridice – acceptarea fără rezerve, principiul aplicării imediate, principiul priorităţii. - economice – existen a economiei de piaţă. Admiterea într-o organizaţie presupune îndeplinirea unor condiţii, diferite de la o organizaţie la alta, uneori foarte precise. Ex. Pentru admiterea în UPI (Uniunea Poştală Internaţională) statul trebuie să aibă un serviciu poştal propriu. În toate cazurile, aderarea este un act bilateral, se încheie un acord între statul viitor membru şi organizaţie. Apariţia de noi state poate interveni în două situaţii: - când are loc unirea a două sau mai multe state într-un stat federal (unificarea Germaniei), - când are loc dezmembrarea unui stat federal în mai multe state (dezmembrarea URSS, dezmembrarea RSF Iugoslavia, desprinderea Pakistanului din India). În aceste cazuri se pune problema succesiunii la calitatea de membru. În prima situaţie, noile state iau locul celor vechi în cadrul organizaţiilor, înlocuirea având loc automat, fără a se mai parcurge procedura admiterii. În cea de a doua situaţie, statele desprinse parcurg procedura aderării. Astfel, cele 12 state desprinse din URSS au aderat la ONU, continuatoarea URSS fiind considerată Republica Federativă Rusia. 6.2. Situaţii speciale de dobândire a calităţii de membru

31

32

1. Membrii asociaţi. Majoritatea Organizaţiilor Internaţionale permit obţinerea calităţii de membru asociat: Uniunea Europeană, Organiza ia Mondială a Sănătă ii, Uniunea Po tală Interna ională, etc. Această calitate dă dreptul de participare la activitatea organizaţiei, însă nu dă dreptul de a fi ales în organele organizaţiei şi nici dreptul la vot. Este o participare incompletă, secundară. Se pot ivi mai multe situaţii. • Este posibil ca statul să dorească să facă parte dintr-o organizaţie, dar nu îndeplineşte toate condiţiile de aderare. Exemplu: România a încheiat cu Uniunea Europeană un acord de asociere în anul 1993. • Statul doreşte să participe la activitatea unei organizaţii internaţionale regionale, dar face parte dintr-o altă regiune. • Fenomenul de asociere externă, specific Uniunii Europene care a încheiat acorduri de asociere cu grupe de state, spre exemplu cu ţările mediteraneene (Turcia, Cipru, Malta, Iugoslavia) i cu ţările în curs de dezvoltare din Africa, Pacific, Caraibe. 2. Observatorii. Statutul de observator se acordă: a. Statelor nemembre. Acestea pot participa la activitatea organizaţiei în baza unei invitaţii de participare; b. Statelor membre ale organizaţiei, dar care nu fac parte din unul sau mai multe dintre organele cu compunere restrânsă ale organizaţiei, în cazul în care au un interes particular într-o problemă ce se dezbate în acel organ; c. Mişcărilor de eliberare naţională recunoscute ca autorităţi ce controlează un anumit teritoriu aflat în procesul de constituire a unui stat independent. Exemplu: O.E.P. (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei); d. Altor organizaţii internaţionale. Drepturile care decurg din statutul de observator sunt limitate şi reglementate în acorduri. În esenţă sunt următoarele: - au acces la şedinţele organizaţiei; - primesc documentele organizaţiei; - pot face declaraţii; - nu au drept de vot. 3. Consultanţii. Statutul de consultant se acordă: 32

33

- unor organizaţii internaţionale neguvernamentale; - unor persoane fizice; este vorba despre specialişti cu înalt prestigiu profesional; - unor persoane juridice. Aceştia sunt consultaţi în vederea rezolvării unor probleme de specialitate, găsirii unor soluţii care implică cunoştinţe de specialitate. 6.3. Pierderea calităţii de membru 1. Retragerea voluntară. Cea mai mare parte a actelor constitutive prevăd posibilitatea retragerii voluntare. În toate cazurile, membrul care doreşte să se retragă trebuie să notifice organizaţiei hotărârea sa. 2. Excluderea are o dublă relevanţă: este o sancţiune, care se aplică membrului organizaţiei, cât şi o măsură de protecţie a organizaţiei internaţionale. Statul pierde drepturile rezultând din calitatea de membru, dar şi obligaţiile faţă de Organizaţia Internaţională. Cazurile de excludere sunt puţine. Ex. În anul 1939, URSS este exclusă din Societatea Naţiunilor ca urmare a agresiunii împotriva Finlandei. În cazul în care actele constitutive nu prevăd dispoziţii cu privire la excludere, celelalte state membre exercită presiuni pentru a determina „retragerea voluntară”. Dacă presiunile se dovedesc ineficiente există posibilitatea amendării actului constitutiv prin includerea unor prevederi referitoare la excludere. Din practica internaţională reiese că adoptarea unei propuneri de amendare a actului constitutiv este suficientă pentru ca statul să se retragă din organizaţie, fără a mai aştepta ratificarea propunerii de amendare. Ex. În anul 1961, Africa de Sud s-a retras „voluntar” din OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii) din cauza nerespectării drepturilor omului. 3. Dispariţia unui membru. Dispariţia unui stat ca subiect de drept internaţional conduce automat la pierderea calităţii de membru al organizaţiei. 4. Dizolvarea organizaţiei. În cazul dizolvării, organiza ia îşi încetează existenţa, iar statele membre îşi pierd calitatea de membru.

33

34

7. STRUCTURA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 7.1. Factorii care determină structura organiza iilor interna ionale Structura institu ională a organiza iilor interna ionale este determinată de următorii factori: - natura activităţii organizaţiei; - numărul membrilor ei; - scopurile organizaţiei; - modul de participare la luarea deciziilor; - condiţiile politice, economice, sociale, tehnice existente în momentul constituirii organizaţiei. 7.2. Clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale În structura institu ională a Organizaţiilor Internaţionale distingem trei categorii de organe. 1. Organe principale şi organe subsidiare 34

35

Organele principale sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar cele subsidiare sunt cele create de un organ principal sau prin delegarea puterilor acestuia. Astfel, spre exemplu, în art. 7 al Cartei O.N.U. se arată: a. Se înfiinţează ca organe principale ale ONU: o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic şi Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internaţională de Justiţie şi un Secretariat. b. Organele subsidiare care s-ar dovedi necesare se vor putea înfiinţa în conformitate cu prezenta Cartă. Prevederi similare se regăsesc şi în actele constitutive ale altor Organizaţii Internaţionale. O trăsătură a tuturor Organizaţiilor Internaţionale este aceea că organelor principale ale acestora (denumite şi „organe supreme”) nu li se poate modifica compoziţia şi competenţele decât prin amendarea sau revizuirea actului constitutiv, ca rezultat al voinţei statelor membre. În afara compoziţiei şi competenţelor, actele constitutive mai precizează şi denumirea organelor principale. Organele subsidiare, denumite şi organe auxiliare, organe subordonate, comisii, subcomisii, grupe de lucru, trebuie să îndeplinească următoarele condi ii: - să fie instituite de unul sau mai multe organe principale ale organizaţiei, - funcţiile lor să fie delegate de organele principale, - deciziile sau concluziile acestora să nu fie obligatorii pentru organele principale. 2. Organe politice, jurisdicţionale şi administrative Organele politice – sunt acelea în care sunt reprezentate toate statele membre şi care stabilesc orientarea generală a activităţii organizaţiei. De regulă, organul politic este organul plenar al organizaţiei. Spre exemplu, organul plenar (organ politic) al ONU este Adunarea Generală. Organele jurisdicţionale – sunt Curţile de Justiţie din structura Organizaţiilor Internaţionale. Trebuie precizat că sunt puţine Organizaţii Internaţionale care au organe jurisdicţionale proprii. Printre ele se numără ONU, în a cărei Cartă la art. 7 se prevede constituirea Curţii Internaţionale de Justiţie, ca organ principal al organizaţiei. De asemenea, UE are în structura sa Curtea de Justiţie a Comunită ilor Europene, una din cele mai importante instanţe internaţionale. 35

36

În sistemul ONU au fost create şi organe speciale de jurisdicţie administrativă, în scopul reglementării conflictelor internaţionale intervenite între instituţiile ONU şi funcţionarii sau agenţii lor. Spre exemplu, Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Jurisdicţia acestui tribunal a fost acceptată şi de alte organizaţii din sistemul ONU, cum ar fi UNESCO, FAO, OMS, .a. De asemenea, Banca Mondială are propriul Tribunal Administrativ (1980). Pe plan internaţional, pentru aplicarea unor convenţii internaţionale multilaterale au fost constituite organe de jurisdicţie cu competenţă specializată. Astfel, în 1982 a fost creat Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, iar în 1950 a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Organe administrative – din această categorie fac parte secretariatele, ca organe cu caracter permanent conduse, de regulă, de o persoană care îndepline te funcţia de Secretar General i care răspunde de buna funcţionare internă a organizaţiei. Alte atribuţii ale secretariatului ar fi aceea de informare şi documentare a organizaţiei, de pregătire a reuniunilor, de propunere a unor acţiuni, de executare a unor decizii ale organizaţiei, de reprezentare a organizaţiei, competenţe în domeniul bugetar. Anual întocme te rapoartele organizaţiilor. Necesitatea constituirii secretariatului a apărut ca urmare a faptului că organele plenare şi cele cu compunere restrânsă se întrunesc de regulă periodic. Secretariatul are menirea de a asigura permanenţa organizaţiei. Conducătorii secretariatelor pot purta denumirea de secretar general (ONU, NATO, UE), director general (OIM, FMI, OMS, UNESCO) ori preşedinte (BIRD). Perioada de timp pentru care sunt aleşi variază de la o organizaţie la alta (în general 4 – 5 ani). Conducătorii secretariatelor sunt aleşi din rândul personalităţilor care se bucură de încrederea statelor membre şi beneficiază de prestigiu internaţional, recunoscut în domeniul lor de activitate. Secretarul general reprezintă organizaţia în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional şi are dreptul să încheie acorduri, să primească scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor misiunilor acreditate pe lângă respectiva organizaţie, să numească reprezentanţi pe lângă alte organizaţii internaţionale sau state. Personalul secretariatului este de obicei numeros, iar persoanele care lucrează aici sunt funcţionari internaţionali. Prin funcţionar internaţional se înţelege orice persoană însărcinată de o organizaţie internaţională să execute, continuu şi exclusiv, atribuţii determinate în interesul ansamblului statelor membre ale organizaţiei respective. Astfel, funcţionarii internaţionali trebuie: 36

37

1) să lucreze exclusiv pentru organizaţie, 2) activitatea lor să aibă permanenţă şi continuitate, 3) să se supună regulilor rezultând din statutul lor de func ionari internaţionali. De regulă, aceşti funcţionari sunt numiţi direct de secretarul general. Totuşi există organizaţii în care ei sunt aleşi de adunarea plenară (FAO) sau organul executiv (FMI). Aprobarea sau consultarea guvernelor ţărilor de origine nu este obligatorie, dar se practică. Criteriul principal de recrutare este cel al calificării, al competenţei profesionale. Există trei categorii de funcţionari: - permanenţi, - temporari, angajaţi pe o perioadă determinată, fără a se avea în vedere angajarea lor permanentă, - auxiliari, angajaţi pentru efectuarea unor misiuni, activităţi determinate şi a căror angajare se încheie la îndeplinirea misiunii. Funcţionarii secretariatelor au următoarele obligaţii: - să- i îndeplinească sarcinile de serviciu, - să nu primească instrucţiuni de la guvernele ţărilor de origine sau de la alte autorităţi decât de la conducerea organizaţiei care i-a angajat, - imparţialitate şi discreţie în exercitarea atribuţiilor lor, - să nu se angajeze în activităţi incompatibile cu calitatea de angajaţi ai unei organizaţii internaţionale, - să nu se pronunţe public (fără a fi împuternici i în acest sens) în legătură cu activităţile şi interesele organizaţiei, - sa nu se angajeze în activităţi politice, - să nu primească cadouri şi să nu beneficieze de favoruri. Ei se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute în actele constitutive ale organizaţiei. Cea mai importantă este imunitatea de jurisdic ie în baza căreia nu pot fi supuşi jurisdicţiei locale din statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, cu privire la acte decurgând din exercitarea funcţiei lor oficiale. De asemenea, ei nu au obligaţia de a se înregistra ca străini, sunt scutiţi de plata taxelor vamale pentru bunuri de strictă trebuinţă (îmbrăcăminte, mobilă, alimente etc.), sunt scutiţi de impozit pe salarii, etc. Sediul secretariatului se află de regulă în localitatea unde îşi are sediul organizaţia. 3. Organe plenare şi organe cu compunere restrânsă

37

38

Fiecare organizaţie are cel puţin un organ plenar în care sunt reprezentate toate statele membre, astfel încât fiecare membru să poată participa la elaborarea politicii organizaţiei în vederea atingerii obiectivelor propuse. În afara organelor plenare există şi organe cu compunere restrânsă, cu activitate permanentă sau periodică, în care nu sunt reprezentate toate statele membre. a) Din categoria organelor plenare fac parte adunările generale, adunările parlamentare, comisiile plenare, reuniunile speciale. Adunarea generală este organul suprem al organizaţiei care stabileşte orientările generale ale activităţii acesteia. Organul plenar poate purta şi alte denumiri decât cea de adunare generală şi anume „conferinţă” (UNESCO), „congres” (Uniunea Poştală Universală – OPU), „consiliu” (OCDE), „comitetul miniştrilor” (Consiliul Europei), „consiliul guvernatorilor” (FMI, BIRD). În general, adunarea generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, acestea fiind libere, în principiu să-şi desemneze reprezentanţii. Există însă organizaţii care conţin reguli precise cu privire la compunerea organului suprem. Astfel, în Consiliul UE, fiecare stat membru este reprezentat de ministrul de externe şi/sau un alt membru al guvernului, după caz, ministrul agriculturii, finanţelor etc. în funcţie de punctele înscrise pe ordinea de zi. Delegaţiile statelor membre sunt formate din şeful delegaţiei, membrii, supleanţi, consilieri, experţi. Şeful delegaţiei reprezintă statul membru, dar el poate delega puterile sale unui alt membru al delegaţiei. Trebuie precizat că numărul de voturi de care dispune fiecare stat nu este determinat de numărul membrilor delegaţiei, ci deciziile adunării generale sunt luate potrivit principiului „un stat un vot”. Adunarea generală poate priva un stat de exerciţiul dreptului său de a participa la vot, prin refuzul de a accepta deplinele puteri ale reprezentanţilor statului respectiv la lucrările sale. În condiţii normale, aprobarea deplinelor puteri este o formalitate, fiind un act de procedură. La fiecare sesiune a adunării generale se constituie un Comitet de verificare a deplinelor puteri. Acesta întocmeşte un raport, aprobat de adunarea generală. Verificarea deplinelor puteri nu vizează autenticitatea documentului ca atare, ci competenţa organului care l-a eliberat în ţara emitentă. Astfel, legitimitatea guvernului emitent este luată în considerare. În unele organizaţii, actele constitutive prevăd prezenţa în adunarea plenară a unor reprezentanţi guvernamentali de rang înalt (şefi de stat sau de guvern, miniştrii). Pentru a se evita absenţa îndelungată a acestora din capitalele respective, se delegă competenţa pregătirii deciziilor unui eşalon 38

39

inferior compus din reprezentanţi ai statelor membre, de obicei la nivel de ambasadori. Spre exemplu, în UE a fost constituit Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Este vorba despre adunări plenare de rang inferior. Unele organizaţii (UE, Consiliul Europei) şi-au creat adunări parlamentare în care statele sunt reprezentate de parlamentari din parlamentele naţionale, numărul de locuri atribuit fiecărui stat fiind determinat, în principiu, de mărimea populaţiei. Adunările generale îşi pot constitui organe subordonate – comisii, comitete, grupe de lucru – în cadrul cărora se analizează, paralel cu lucrările adunării plenare, diferite puncte de pe ordinea de zi sau aspecte ale acestora. b) Organele cu compunere restrânsă sunt acelea în care nu sunt reprezentate toate statele membre, cel mai important fiind organul executiv, purtând diferite denumiri (Comisia UE, Consiliul de Securitate ONU). Reprezentarea în aceste organe diferă de la o organizaţie la alta, urmând aplicarea a trei principii. A. Reprezentarea geografică echitabilă. Acest principiu se referă la faptul că statele aceleiaşi regiuni exprimă, în general, puncte de vedere similare, urmărindu-se reprezentarea tuturor regiunilor. Se rezervă un anumit număr de locuri pentru fiecare regiune geografică. B. Accesul tuturor membrilor, prin rotaţie, în organele cu componenţă restrânsă şi la conducerea organizaţiei sau, pe scurt, principiul rota iei. Există tendinţa alegerii celor mai reprezentative state din regiune şi cea a alegerii cu precădere a statelor care exprimă poziţiile cele mai echilibrate. Principiul rotaţiei depinde de termenul pentru care se face alegerea: cu cât termenul este mai scurt, cu atât se asigură posibilitatea reprezentării în timp a mai multor state (ex. În Consiliul de Securitate ONU mandatul este de 2 ani). C. Reprezentarea echitabilă a intereselor diferitelor grupe de state, clasificate după alte criterii decât cele geografice (spre exemplu: ţări dezvoltate/ţări în curs de dezvoltare, importatori/exportatori, producători/consumatori). Organele cu compunere restrânsă au două categorii de competenţe: - rezultate din cuprinsul actelor constitutive, - rezultate din deciziile organului plenar. În principal, ele pregătesc deciziile pe care urmează să le ia organul plenar, pun în aplicare aceste decizii, supraveghează executarea acestor decizii de către celelalte organisme ale organizaţiei sau de către statele membre. Astfel, Consiliul de Securitate, organ cu compunere restrânsă, are responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale 39

40

şi atunci când îşi exercită funcţiile în domeniu, Adunarea generală nu poate face nici o recomandare în legătură cu situaţia care se află în atenţia Consiliului, decât dacă acesta i-o cere, plasând acest organ într-o poziţie de independenţă faţă de Adunarea Generală. În cadrul UE, comisarii Comisiei UE îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii. Comisia are rolul de apărător al tratatelor comunitare, de executare a tratatelor şi actelor adoptate de Consiliu, având totodată şi iniţiativă legislativă. Are un important rol în adoptarea bugetului comunităţii, poate negocia acorduri externe fiind denumită şi „motorul integrării europene”.

8. FUNCŢIONAREA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE Actul constitutiv reglementează funcţionarea organizaţiei internaţionale, astfel încât fiecare organizaţie internaţională prezintă trăsături specifice. Totuşi, în cele ce urmează, vom încerca formularea unor reguli cu aplicabilitate generală. 8.1. Sesiunile organizaţiilor internaţionale. Generalităţi Organele plenare şi cele cu compunere restrânsă nu îşi desfăşoară activitatea, de regulă, în mod permanent, ci ele se reunesc periodic, aceste reuniuni sau întruniri purtând denumirea de sesiuni. Spre exemplu, Adunarea Generală ONU se întruneşte într-o sesiune anuală, cu durată limitată. O sesiune are o dată oficială de deschidere şi una de închidere şi se compune din mai multe şedinţe (întâlniri, reuniuni) care se pot ţine de două sau trei ori pe zi. Între două şedinţe, sesiunea se consideră întreruptă sau amânată. Dacă, deşi a trecut o perioadă mai lungă de timp, lucrările sesiunii nu au fost reluate, are loc fie închiderea sesiunii, urmând ca ea să 40

41

fie redeschisă după un anumit interval de timp, fie suspendarea lucrărilor sesiunii, urmând ca reluarea acestora să aibă loc după perioada de timp convenită. Organele plenare se întâlnesc în sesiuni ordinare şi extraordinare. Cele ordinare dezbat problemele de ansamblu ale organizaţiei, iar cele extraordinare sunt destinate dezbaterii unor probleme speciale, care reclamă urgenţă. Frecvenţa şi durata sesiunilor depind de ansamblul problemelor cu care se confruntă organizaţia i de numărul problemelor înscrise pe ordinea de zi. Unele organizaţii se întrunesc (organele lor plenare) anual (ONU, FMI), la doi ani (UNESCO, FAO) sau chiar la intervale mai lungi de timp (UPU – o dată la 5 ani). Organele cu compunere restrânsă se reunesc, de obicei, la intervale mai scurte de timp, dat fiind specificul atribuţiilor acestora (au caracter executiv, îndeplinesc funcţii executive). Durata sesiunilor diferă de la o organizaţie la alta, fiind favorizate însă sesiunile scurte. Cheltuielile ocazionate de desfăşurarea sesiunilor pot fi grupate în două categorii: cheltuieli administrative (secretariat, săli de conferinţe, traduceri etc.) suportate din bugetul organizaţiei, cheltuieli legate de participarea la lucrări a delegaţiilor ţărilor membre (diurnă şi costul transportului); în privinţa acestora practica internaţională nu este uniformă. Spre exemplu, ONU plăteşte numai costul transportului pentru cinci delegaţi din fiecare stat membru, iar FMI şi BIRD suportă atât cheltuielile de transport cât şi diurna membrilor delegaţiilor participante. Alte organizaţii (OMS, UNESCO) nu suportă nici cheltuielile de transport i nici diurna pentru delegaţiile participante la sesiunile organelor plenare, dar le suportă pe ambele la sesiunile organelor cu compunere restrânsă. În mod obişnuit sesiunile organizaţiilor internaţionale se ţin la sediul acestora, dar ele se pot reuni şi în alte localităţi decât cea de sediu din diferite raţiuni: pentru a întări raporturile organizaţiei cu un anumit stat sau cu o anumită regiune, pentru a spori interesul unui stat, grup de state sau a unei regiuni pentru activitatea organizaţiei, etc. 8.2. Conducerea sesiunilor De obicei, în cadrul fiecărei sesiuni se alege o persoană care conduce lucrările acesteia, persoana care poartă denumirea de preşedinte. Alegerea preşedintelui presupune prealabile negocieri. În 41

42

unele organizaţii nu se organizează alegeri, ci reprezentanţi ai statelor membre prezidează lucrările sesiunilor, prin rotaţie (spre ex. Consiliul de Securitate ONU). Pentru stabilirea ordinii rotaţiei există reguli, criterii diferite de la o organizaţie la alta, cum ar fi: - ordinea alfabetică, - data intrării în organizaţie. Preşedintele are următoarele atribuţii: - conduce dezbaterile sesiunii respective, - decide asupra unor probleme de procedură, - iniţiază discuţii cu delegaţiile participante, - propune soluţii problemelor înscrise pe ordinea de zi, - atunci când numărul voturilor pro şi contra unei soluţii sunt egale, votul preşedintelui este decisiv. Preşedintele este ajutat de unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Preşedintele şi vicepreşedinţii alcătuiesc biroul sesiunii. Din acesta mai pot face parte şi alte persoane potrivit prevederilor actelor constitutive sau regulamentelor organizaţiei. Biroul asigură conducerea generală a sesiunii. Din birou fac parte şi raportorii. În cadrul organelor subordonate organelor plenare sau cu compunere restrânsă se alege sau se numeşte un raportor care are menirea de a informa organele superioare asupra stadiului lucrărilor. Ei întocmesc în acest scop un raport care rezumă discuţiile purtate, propunerile făcute şi soluţiile adoptate împreună cu motivarea acestora. În întocmirea raportului, raportorul este ajutat de secretariatul organizaţiei sau, dacă nu este numit un raportor, raportul este întocmit de secretariat. 8.3. Procedura urmată în cadrul sesiunilor Lucrările sesiunilor organizaţiei se desfăşoară cu respectarea unor reguli de procedură. Un prim pas îl constituie alegerea biroului sesiunii. Urmează aprobarea ordinii de zi a reuniunii. Trebuie precizat că proiectul ordinii de zi trebuie comunicat membrilor organizaţiei, într-un timp rezonabil, înainte de deschiderea oficială a sesiunii, astfel încât aceştia să poată stabili compoziţia delegaţiei şi mandatul acesteia la sesiunea respectivă. Este posibil ca ordinea de zi, ulterior comunicării acesteia statelor membre, să fie modificată (anumite probleme să fie scoase şi transmise unor viitoare sesiuni, să fie trecute noi puncte pe ordinea de zi), situaţie care ridică serioase probleme delegaţiilor. După alegerea biroului şi aprobarea ordinii de zi, se trece la dezbateri generale. În cadrul acestora, şefii delegaţiilor participante expun punctul de 42

43

vedere al guvernelor pe care le reprezintă cu privire la problemele înscrise pe ordinea de zi. Timpul acordat ţinerii unui discurs este de obicei limitat. Paralel cu dezbaterile oficiale au loc şi dezbateri neoficiale, între delegaţiile participante având loc consultări, negocieri, desfăşurate în sălile de conferinţe şi în afara acestora. Astfel, se pregătesc puncte de vedere, iniţiative, poziţii i soluţii comune. 8.4. Adoptarea hotărârilor Actele organizaţiilor internaţionale poartă diverse denumiri: decizii, rezoluţii, declaraţii, recomandări, hotărâri. Adoptarea oricărei decizii presupune parcurgerea următoarelor etape: - iniţiativa (propunerea) deciziei poate apar ine statelor membre, secretarului organizaţiei, membrilor asociaţi, consultanţilor i observatorilor, în limitele permise de actele constitutive, - negocierea, - redactarea textului, - adoptarea deciziei. O iniţiativă îmbracă forma unui proiect de rezoluţie, recomandare, hotărâre, declaraţie. Dacă apar ine unui stat membru, în redactarea proiectului respectiv se implică, în afara delegaţiei căreia îi aparţine iniţiativa, şi alte delegaţii, în calitate de coautori. De obicei aceste proiecte sunt comunicate celorlalte state membre înainte de data fixată pentru deschiderea oficială a sesiunii. Orice delegaţie poate propune amendamente, înainte sau în cursul dezbaterilor. În cadrul sesiunii are loc negocierea proiectului respectiv în cadrul dezbaterilor, are loc redactarea textului final al rezoluţiei (deciziei etc.), urmând adoptarea propriu-zisă a ei. În practica internaţională sunt întâlnite următoarele modalităţi de adoptare a hotărârilor: 1. Consensul – semnifică acord între membrii organizaţiei asupra unei anumite probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot. Această procedură de adoptare a deciziilor s-a impus treptat în practica mai recentă a organizaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, actele constitutive ale acestora nu conţin prevederi referitoare la consens. Elementele definitorii ale consensului sunt: - constatarea acordului general fără a se recurge la vot, - absenţa oricărei obiecţiuni din partea vreunui reprezentant faţă de adoptarea hotărârii, 43

44

- nu orice observaţie formulată faţă de o propunere trebuie considerată obiecţie, ci numai aceea care constituie un obstacol în adoptarea ei. 2. Unanimitatea. Ca modalitate de adoptare a unei hotărâri este prezentă în actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale (spre ex. UE). În jurisprudenţă şi doctrină s-a arătat că unanimitatea este întrunită chiar dacă unii membrii se abţin. 3. Votul ponderat. Regula generală este ,,un stat un vot”, însă există organizaţii în care anumite state au un număr mai mare de voturi, având o putere de vot sporită şi deci o capacitate sporită de a influenţa deciziile (spre exemplu, în UE). Acest sistem poate crea tensiuni în procesul decizional, dacă nu sunt luate în considerare şi interesele statelor mici sau care au un număr redus de voturi. 4. Majorităţi. În terminologia organizaţiilor internaţionale noţiunea de majoritate exprimă numărul de voturi necesare pentru adoptarea hotărârilor. Distingem patru categorii de majorităţi: - majoritate simplă: o hotărâre este luată cu majoritate simplă când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi şi votanţi. - majoritate absolută: o hotărâre este luată cu majoritate absolută când în favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul total al membrilor votanţi ai organizaţiei. - majoritate relativă: întâlnită în cazul propunerilor cu mai multe variante, fiind considerată votată varianta care întruneşte mai multe voturi. Spre exemplu, dacă o variantă întruneşte 60% din voturi şi a doua 40% din voturi, este adoptată prima. - majoritate calificată: de 2/3 , 3/4 etc. Practica organizaţiilor internaţionale a impus următoarele metode de votare: 1. Votul deschis – este cel mai des întâlnit. În documentele sesiunii se înscriu numărul de voturi înregistrate (nu i modul în care a votat fiecare delegaţie). 2. Votul prin apel nominal – se înregistrează fiecare delegaţie şi modul cum a votat aceasta. 3. Votul secret – folosit în special la alegerea persoanelor din conducerea organizaţiei şi în unele probleme de procedură. 4. Votul prin corespondenţă – se recurge la această modalitate atunci când deciziile reclamă adoptarea lor urgentă, organizaţia nu se află în sesiune şi nu se poate aştepta viitoarea sesiune. 44

45

Voturile prin corespondenţă se înregistrează prin intermediul secretariatului organizaţiilor. 8.5. Valoarea juridică a hotărârilor organizaţiilor internaţionale În majoritatea organizaţiilor internaţionale hotărârile adoptate au valoare de recomandare. Statele sunt libere să le pună sau nu în aplicare. Există şi organizaţii în care hotărârile adoptate au valoare juridică obligatorie, cu precădere în cadrul organiza iilor de integrare.

9. MIJLOACELE FINANCIARE ALE ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 9.1. No iunea de buget Pentru a-şi desfăşura activitatea, organizaţiile internaţionale efectuează cheltuieli, acoperite, în mare parte, prin contribuţiile statelor membre. Bugetul este actul juridic intern, cu forţă obligatorie, prin care organizaţiile internaţionale îşi estimează veniturile şi cheltuielile, pe o perioadă determinată de timp. Bugetul este temeiul juridic al colectării fondurilor şi al efectuării cheltuielilor. Organizaţiile internaţionale au adoptat reglementări privitoare la: - compoziţia (structura) bugetului, - procedura de aprobare, - execuţia bugetară, - controlul execuţiei bugetare. Majoritatea organizaţiilor internaţionale au bugete anuale. Există şi organizaţii în care bugetele se stabilesc pentru doi ani, spre exemplu ONU. Se alcătuieşte de obicei un proiect de buget care este aprobat în adunarea plenară. Astfel: 45

46

- în ONU proiectul este adoptat de Secretarul General ONU şi este aprobat de Adunarea Generală ONU. - În UE, Comisia UE adopta anteproiectul de buget pe care-l trimite spre aprobare Consiliului UE. Aici se dezbate şi se alcătuieşte proiectul de buget, care este trimis spre aprobare Parlamentului UE. Bugetul are două păr i: resurse (venituri) i cheltuieli. 9.2. Resursele bugetare Resursele bugetare pot proveni din: A. Contribuţii obligatorii – reprezintă 90% din buget, în aproape toate organizaţiile interna ionale. În privinţa cotei de contribuţie a statelor s-au impus trei principii: 2) Principiul cotelor egale de contribuţie - reţinut de puţine organizaţii internaţionale, ex. OPEC. 3) Principiul opţiunii clasei de contribuţie, fiecare membru alege sau i se atribuie o anumită clasă de contribuţie, ex. UPU. 4) Principiul scării de repartizare, fiecărui membru îi este atribuit un anumit procent din cheltuielile organizaţiei. Este cel mai răspândit. Stabilirea cotei de contribu ie se face potrivit unor criterii de performan ă economică (cum ar fi Produsul Intern Brut). Scara contribuţiilor este revăzută periodic (ex. ONU – anual), fiind introduse limite minime şi maxime. Organele plenare au competenţă exclusivă în stabilirea contribuţiei. În general, statele îşi achită cu regularitate contribuţiile. Pentru cele care nu-şi îndeplinesc această obligaţie, actele constitutive prevăd sancţiuni, care cel mai adesea sunt: pierderea dreptului de vot i pierderea dreptului de reprezentare. B. Contribuţii voluntare – se referă la programe şi acţiuni aprobate de organul plenar, ex. Fondul Naţiunilor Unite pentru ajutorarea copiilor (UNICEF), Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi (UNHCR). Contribu iile voluntare pot proveni de la : - state membre, - state nemembre, - surse private. C. Donaţii – din partea statelor sau particularilor făcute, de obicei, la începutul activităţii organizaţiilor şi se referă la : - clădiri şi terenuri pentru sedii, săli de conferinţe, reprezentanţe, - dotări. 46

47

D. Venituri din activităţi proprii – cum ar fi: vânzarea de publicaţii, studii, materiale documentare, închirieri de spaţii, emisiuni de timbre, de acţiuni, dobândă la împrumuturile acordate. Specific organizaţiilor de integrare şi celor financiare este faptul că aceste venituri sunt majoritare, conferindu-le independenţă de funcţionare. Ex.1: UE şi-a constituit începând cu 1980 un sistem de venituri proprii format din: - impozite pe salariile funcţionarilor, - amenzile aplicate operatorilor economici care încalcă normele comunitare, - tarif vamal comun faţă de terţi, - taxa pe valoarea adăugată – TVA. Ex.2: FMI, BIRD: î i constituie bugetul din dobânzile percepute la împrumuturi. 9.3. Cheltuielile bugetare Există două categorii de cheltuieli: administrative şi operaţionale. Cheltuieli administrative: plata personalului, chirii, organizarea sesiunilor, dotări, etc. Cheltuieli operaţionale: cele care privesc derularea programelor organizaţiei. Prin actele constitutive sau regulamente, anumite organe sunt îndrituite cu execuţia bugetară. Dacă nu sunt cheltuite toate fondurile, surplusurile sunt returnate statelor membre, de regulă prin reducerea contribuţiei lor în anul următor. Controlul execuţiei bugetare se realizează pe două căi: - controlul intern - realizat de serviciile de control ale organizaţiei. Ex. : ONU – controlul financiar este condus de Secretarul General, UE – controlul financiar este realizat de Curtea de Conturi a Uniunii. - control extern – organizaţia apelează la experţi numiţi de adunările plenare.

47

48

10. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU)

10.1. Societatea Naţiunilor Societatea Na iunilor sau Liga Na iunilor este precursoarea ONU. Data oficială a constituirii este 10 ianuarie 1920. Pactul Societă ii Na iunilor a fost aprobat în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919), făcând parte integrantă din Tratatul de pace de la Versailles. Scopurile principale ale organizaţiei erau promovarea păcii şi prevenirea războiului. Printre căile şi mijloacele de înfăptuire se numărau: - negocierea, - arbitrajul, - reglementarea judiciară, - aducerea conflictului în discuţia Consiliului Organizaţiei, - izolarea economică şi politică. Organele principale ale organiza iei erau: 1. Adunarea, 2. Consiliul, 3. Secretariatul. 48

49

Deciziile erau luate în Adunare, cu unanimitate, după regula „un stat un vot”. Deşi, SUA a iniţiat constituirea organizaţiei, ea nu a ratificat Pactul şi nu a făcut parte din organizaţie. Societatea Naţiunilor a reuşit să soluţioneze şi să aplaneze un număr mare de conflicte (cca. 30), însă medierea privea state mici şi mijlocii. Astfel, în anul 1925 guvernul bulgar a înştiinţat Consiliul Societăţii Naţiunilor că trupele greceşti au invadat Bulgaria. Preşedintele Consiliului a cerut Greciei încetarea focului, retragerea trupelor, a trimis observatori militari în teren pentru evaluarea situaţiei şi a numit o comisie de anchetă pentru a recomanda modalităţi de soluţionare a conflictului (conflictul a fost stins şi s-a restabilit pacea). Totuşi, activitatea organizaţiei s-a dovedit ineficientă în raport cu marile puteri. Astfel, în anii ’30 puterile Axei au promovat o politică expansionistă. Italia a ocupat Abisinia (Etiopia), Germania a ocupat Cehoslovacia şi Austria, iar Japonia a invadat Manciuria (teritoriu aparţinând Chinei). Consiliul Societăţii Naţiunilor a numit un grup de experţi pe care i-a trimis la faţa locului, a condamnat agresiunile, dar nu a luat măsuri faţă de guvernele acestor state pentru a se conforma recomandărilor organizaţiei. De altfel, cele trei state s-au şi retras voluntar din organizaţie. În ciuda eşecului, Societatea Naţiunilor a oferit o largă experienţă, folosită de organizaţia care i-a luat locul – ONU. 10.2. Constituirea ONU Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui american Franklin Roosevelt şi a fost folosită pentru prima dată în Declaraţia Naţiunilor Unite prin care reprezentanţii a 26 de state se angajau să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Declaraţia a fost semnată la Washington, la data de 1 ianuarie 1942. La această declaraţie au aderat ulterior alte 22 de state. Ideea constituirii ONU a fost exprimată oficial în anul 1943, prin declaraţia semnată la Moscova de reprezentan ii SUA, URSS, Marii Britanii şi Chinei. Doi ani mai târziu, la 25 aprilie 1945, începeau lucrările Conferinţei de la San Francisco pentru constituirea ONU, lucrări care au durat două luni şi s-au finalizat cu adoptarea Cartei ONU. Textul Cartei cuprinde 19 capitole şi 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară la 25 iunie 1945 şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 când membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi majoritatea celorlalte state semnatare au depus instrumentele de ratificare. 10.3. Scopurile ONU 49

50

Scopurile pentru care a fost creată ONU sunt înscrise în art. 1 al Cartei şi anume: 1) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - constituie scopul principal al organizaţiei, rolul preponderent în realizarea lui revenindu-i Consiliului de Securitate. 2) realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social, principalul organ desemnat de Cartă pentru înfăptuirea lui fiind Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). 3) cooperarea internaţională pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, principala responsabilitate în acest sens purtând-o Adunarea Generală şi ECOSOC.

10.4. Principiile ONU Art. 2 din Carta ONU stabileşte principiile pe baza cărora organizaţia şi statele membre vor acţiona pentru înfăptuirea scopurilor consacrate la art. 1 şi anume: 1) nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa, 2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, 3) neamestecul în treburile interne ale statelor, 4) îndatorirea statelor de a coopera între ele, 5) dreptul popoarelor la autodeterminare, 6) egalitatea suverană a statelor, 7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). 10.5. Dobândirea şi pierderea calităţii de membru ONU Calitatea de membru ONU se dobânde te pe două căi: - prin participarea la elaborarea actului constitutiv, - prin aderare. În consecinţă, s-a ajuns la existenţa a două categorii de membrii: membrii originari sau membrii fondatori şi membrii admişi ulterior. Membrii originari sunt toate cele 51 de state care au participat la Conferinţa de la San Francisco, la redactarea Cartei ONU. Prin aderare numărul membrilor ONU a sporit necontenit. 50

51

Potrivit art. 4 alin. 1 din Cartă pot deveni membre ONU toate statele „iubitoare de pace”, care „acceptă obligaţiile Cartei” şi care „după aprecierea Organiza iei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească”. Statul care doreşte să dobândească calitatea de membru înaintează Consiliului de Securitate o cerere de aderare, însoţită de o declaraţie că acceptă obligaţiile cuprinse în Cartă. Admiterea ca membru se face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate. Hotărârea se ia cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi. 10.6. Pierderea calităţii de membru ONU 





Pierderea calităţii de membru ONU are loc în următoarele situaţii: dizolvarea organizaţiei, dispariţia unui stat membru, retragerea voluntară, excluderea, suspendarea. Carta nu cuprinde dispoziţii privitoare la retragerea din organizaţie. Sa apreciat totuşi că Naţiunile Unite nu urmăresc să oblige statele membre să coopereze în cadrul organizaţiei, orice stat putându-se retrage dacă se simte constrâns, datorită unor „împrejurări excepţionale”. Un stat poate fi exclus din ONU dacă „încalcă în mod persistent principiile cuprinse în Cartă” (spre exemplu, excluderea Africii de Sud în anul 1974). Decizia de excludere va fi luată de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din numărul membrilor prezenţi şi votanţi. Statul exclus nu mai poate face parte nici din instituţiile specializate ale ONU sau din organizaţiile internaţionale care condiţionează calitatea de membru de cea de membru ONU. Un membru ONU poate fi suspendat din exerciţiul drepturilor decurgând din calitatea de membru în cazul în care Consiliul de Securitate a întreprins împotriva acestuia o acţiune preventivă sau de constrângere. Decizia de suspendare se ia de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi. Repunerea în drepturi a statului suspendat se poate realiza de Consiliul de Securitate, fără intervenţia Adunării Generale. 10.7. Organele principale ONU 51

52

Art. 7 alin. 1 din Carta ONU precizează că organizaţia are următoarele organe principale : - Adunarea Generală, - Consiliul de Securitate, - Consiliul Economic şi Social, - Consiliul de Tutelă, - Curtea Interna ională de Justi ie, - Secretariatul.

10.8. Adunarea Generală ONU 10.8.1.Compunerea Adunării Generale Adunarea Generală se compune din toţi membrii ONU. Delegaţiile statelor în Adunarea Generală sunt formate din cel mult cinci reprezentanţi şi tot atâţia supleanţi, precum şi din atâţia consilieri, consilieri tehnici şi experţi câţi consideră necesar fiecare delegaţie. ONU suportă numai cheltuielile privind transportul celor cinci membrii ai delegaţiei. Imediat după deschiderea sesiunii Adunării Generale se numeşte o comisie de verificare a deplinelor puteri, formată din nouă membri, pentru a verifica conformitatea deplinelor puteri ale delegaţilor cu Regulamentul interior al Adunării. În practica ONU, prin verificarea deplinelor puteri ale reprezentanţilor, emanate de la şeful statului, şeful guvernului sau ministrul afacerilor externe s-a pus în discuţie, de fapt, prezenţa unor ţări în cadrul Adunării Generale, reprezentativitatea anumitor delegaţii la sesiunile Adunării Generale şi, nu în ultimul rând, legitimitatea organului trimiţător, emitent al deplinelor puteri. 10.8.2. Competenţele Adunării Generale Adunarea generală asigură supravegherea generală a activităţilor organizaţiei, pentru buna funcţionare a ei. Competenţele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate la art. 10 al Cartei ONU. Astfel, 52

53

„Adunarea generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte, sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă”, putând face „recomandări membrilor Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”. Putem conchide că puterile şi funcţiile Adunării Generale se extind în toate domeniile ce ţin de competenţa ONU. COMPETENŢE: - alege metodele de organizare a propriilor lucrări. - desemnează membrii altor organe ale ONU, cum ar fi spre ex. membrii Consiliului de Securitate. - gestionează resursele financiare ale organizaţiei. - admite noi membrii. - alege Secretarul General ONU şi judecătorii Cur ii Interna ionale de Justi ie. - face recomandări având drept scop promovarea cooperării internaţionale în domeniul politic şi încurajarea dezvoltării dreptului internaţional şi codificarea lui. Astfel, a fost creată Comisia de Drept Internaţional (CDI), principalele teme studiate în cadrul ei finalizânduse sub forma unor convenţii internaţionale. Amintim Convenţia de la Geneva din anul 1958 asupra dreptului mării i Convenţia de la Viena din anul 1969 privind dreptul tratatelor. - încurajează respectarea drepturilor omului. Astfel, a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, la cele economice, sociale şi culturale. De asemenea, au fost elaborate numeroase convenţii şi declaraţii vizând protec ia unor drepturi specifice (incriminarea genocidului, crimelor de război, sclaviei, torturii, reglementarea azilului, etc.) sau protec ia unor categorii de persoane (refugiaţi, apatrizi, femei, copii, handicapaţi, deţinuţi). - discută orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, putând face recomandări statului sau statelor interesate ori Consiliului de Securitate. 10.8.3. Organizarea lucrărilor Adunarea Generală se întruneşte odată pe an, în sesiune ordinară care se desfăşoară din a treia zi de marţi a lunii septembrie şi până la mijlocul lunii decembrie, iar în cazul unei agende încărcate, se poate prelungi în anul următor. 53

54

Adunarea Generală se poate întruni şi în sesiuni extraordinare, convocate de Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate ori a majorităţii statelor membre. Se alege un preşedinte potrivit principiului rotaţiei, asigurându-se posibilitatea tuturor grupurilor de state (Asia, Africa, Europa Răsăriteană, America Latină, Europa Occidentală, America de Nord şi alte state) să ajungă la preşedinţia adunării. Se alege un birou şi se aprobă ordinea de zi. Adunarea generală lucrează atât în plen cât şi în cele 7 Comitete Plenare, în funcţie de natura problemelor cu care se ocupă fiecare comitet. Hotărârile se adoptă cu majoritate absolută, fiecare membru dispunând de un vot. Este vorba de „chestiuni importante” (menţinerea păcii, compunerea organizaţiei şi calitatea de membru, compunerea organelor principale, buget). Pentru toate celelalte chestiuni, hotărârile se iau cu majoritate simplă. Hotărârile se iau i prin consens, deşi această modalitate de vot nu este prevăzută în Cartă, atunci când faţă de o anumită propunere nu există nici o obiecţie. Hotărârile Adunării Generale au valoare de recomandare, neavând forţă juridică obligatorie. Excepţie fac hotărârile privind funcţionarea internă a organizaţiei. 10.9. Consiliul de Securitate ONU Este un organ cu compunere restrânsă, având ca principală competenţă menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. 10.9.1. Compunere Consiliul de Securitate cuprinde 2 categorii de membrii: permanenţi (în număr de 5) şi nepermanenţi (în număr de 10). Membrii permanenţi: SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, China. Membrii nepermanenţi sunt în număr de 10, aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de 2 ani, urmărindu-se o repartiţie geografică echitabilă şi luându-se în considerare contribuţia statelor la menţinerea păcii mondiale. Acelaşi stat nu poate fi ales două mandate consecutive. 10.9.2. Funcţionare

54

55

Consiliul de Securitate are o funcţionare permanentă şi în acest scop, fiecare membru numeşte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei. Preşedinţia se asigură prin rotaţie, câte o lună, de reprezentantul fiecărui stat membru. Hotărârile se adoptă cu majoritate calificată de 9 voturi. Abţinerea de la vot nu este interpretată vot negativ. Tot mai mult hotărârile se adoptă prin consens. 10.9.3. Competenţe - menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, - soluţionarea paşnică a diferendelor (prin tratative, mediere, arbitraj, anchetă, conciliere etc.), - în cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii pe care le califică drept o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune, acest organ este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie prin care poate dispune măsuri coercitive culminând cu utilizarea forţei armate ( ex. folosirea embargoului, ruperea relaţiilor diplomatice, intervenţia armată). „Operaţiunile de menţinere a păcii” constituie un mecanism de intervenţie dezvoltat de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru menţinerea păcii internaţionale, având următoarele particularităţi: - aceste misiuni sunt ini iate de Adunarea Generală sau Consiliului de Securitate, - se compun din contingente militare ale statelor membre şi misiuni de observatori, - mandatul (competenţele) şi durata desfăşurării opera iunilor sunt stabilite de organiza ie, - sunt plasate sub autoritatea Secretarului General ONU. 10.10. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) ECOSOC este organul care, sub autoritatea Adunării Generale, coordonează activităţile economice şi sociale desfăşurate în sistemul ONU. Este un organ cu compunere restrânsă format din 54 de membrii. Adunarea Generală alege în fiecare an 18 membrii ECOSOC pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea realegerii. Anual se desfăşoară o sesiune principală şi două cu caracter organizatoric. Statele sunt reprezentate de miniştri sau înalţi funcţionari. Competenţele ECOSOC sunt largi: cooperare în domeniul economic, social, cultural, educaţie, sănătate, drepturile omului, având un rol de 55

56

execuţie în raport cu Adunarea Generală. Este forumul principal de dezbatere a acestor probleme şi de adoptare a unor recomandări şi strategii de dezvoltare. Se realizează studii, au loc conferinţe, sunt pregătite proiecte de convenţii etc. Sunt organizate grupe de experţi pe i organizaţii diferite probleme, ECOSOC fiind abilitat să consulte internaţionale neguvernamentale. 10.11. Consiliul de Tutelă A fost creat pentru teritoriile foste colonii şi care nu au atins un deplin grad de autoguvernare, obiectivul regimului de tutelă instituit prin Carta ONU constând în promovarea progresului tehnic, economic, social şi evoluţie progresivă spre autoguvernare şi independenţă. Începând din 1993 sistemul de tutelă nu se mai aplică nici unui teritoriu şi deci Consiliul de Tutelă nu se mai întruneşte. 10.12. Curtea Interna ională de Justi ie Este organul judiciar principal al ONU, fiind format dintr-un corp de judecători independen i, persoane cu înalte calităţi morale şi jurişti cu competenţă recunoscută în materie de drept internaţional. Este formată din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru 9 ani, cu posibilitatea realegerii. Se pot adresa Curţii numai statele, nu şi persoanele fizice sau juridice ori alte organizaţii. Deciziile sunt obligatorii numai pentru statele părţi ale litigiului supus judecăţii Curţii. În soluţionarea litigiilor Curtea aplică: - convenţii internaţionale, - cutuma internaţională, - principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate, - hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti de drept public ai diferitelor naţiuni. Curtea poate acorda avize consultative, la cerere, Adunării Generale, Consiliului de Securitate si instituţiilor specializate ONU. Aceste avize nu au forţă obligatorie, dar sunt respectate de cei cărora li se adresează. 10.13.Secretariatul ONU 56

57

Este compus din Secretarul General şi personalul secretariatului. Secretarul general este ales pe 5 ani de Adunarea generală, la propunerea Consiliului de Securitate, fiind cel mai înalt funcţionar administrativ al organizaţiei. Atribuţii: - întocmeşte Raportul anual privind activitatea organizaţiei pe care-l prezintă Adunării Generale, - conduce secretariatul, personalul acestuia aflându-se sub autoritatea sa exclusivă, - organizează sesiunile Adunării Generale, - coordonează activitatea organelor şi instituţiilor din sistemul ONU, - are atribuţii în domeniul financiar (pregăteşte proiectul de buget, supraveghează încasarea contribuţiilor, etc.), - reprezintă organizaţia, - are funcţia de depozitar al unor convenţii internaţionale încheiate în cadrul ONU. Personalul secretariatului este compus din funcţionari numiţi de Secretarul General. În calitate de funcţionari internaţionali, atât ei cât şi Secretarul General, nu vor solicita şi nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau altă autoritate exterioară organizaţiei. Sunt răspunzători numai faţă de ONU. Se bucură de privilegii şi imunităţi, asemănător personalului diplomatic.

57

58

11. ORGANIZA IA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD NATO/OTAN 11.1.Originile Alianţei Între 1945 şi 1949, puse în faţa necesităţii imediate de reconstrucţie economică, ţările Europei Occidentale şi aliaţii lor Nordamericani, au privit cu îngrijorare politicile şi metodele expansioniste ale Uniunii sovietice. Îndeplinindu-şi promisiunile luate în timpul războiului de a-şi reduce potenţialul de apărare şi de a demobiliza trupele, guvernele occidentale au observat intenţia clară a conducerii sovietice de a-şi menţine forţa militară la întreaga sa capacitate. Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelul de respectare a Cartei Naţiunilor Unite şi a acordurilor internaţionale stabilite la sfârşitul războiului nu garantau suveranitatea na ională sau independenţa statelor democratice ameninţate de acte de agresiune externă sau de subversiune din interior. Ca o temere în plus, s-a mai adăugat şi realitatea faptului că în Europa Occidentală şi de Est, precum şi în state din alte regiuni, s-au impus forţe nedemocratice de guvernământ, au avut loc represiuni asupra opoziţiei i încălcarea drepturilor omului. 58

59

Între 1947-1949, o serie de evenimente politice dramatice, la nivel mondial, au agravat şi mai tare situaţia. Astfel, au avut loc evenimente ca: ameninţări făţi e la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei, a unor ţări din Vestul Europei, lovitura de stat din Cehoslovacia (iunie 1948), blocada ilegală a Berlinului (aprilie 1948). Semnarea Tratatului de la Bruxelles - martie 1948 , a marcat hotărârea a cinci ţări vest-europene, Belgia, Fran a, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie, de a dezvolta un sistem de apărare comun şi de a întări legăturile, încât să poată rezista în faţa ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor. Negocierile cu S.U.A şi Canada au creat cadrul formării unei singure Alianţe Nord-Atlantice, bazată pe garanţii de securitate şi angajamente comune între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de către Puterile Tratatului de la Bruxelles să se alăture acestui proces. Aceste negocieri s-au concretizat prin semnarea Tratatului de la Washington în aprilie 1949, instituindu-se astfel, un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. Mai apoi, în 1952, Grecia şi Turcia au aderat la Tratat, Republica Federală a Germaniei intră în Alianţă în 1955, în 1982 Spania devine, de asemenea membră NATO. În 1999 Republica Cehă, Ungaria, Polonia aderă la NATO. Un nou val de aderări a adus în 2004 alte şapte ţări membre: România, Lituania , Letonia, Estonia, Bulgaria şi Slovacia. Alianţa Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice şi a unor procese parlamentare specifice. Fiecare ţară membră este obligată să îşi asume atât riscurile, cât şi responsabilităţile, dar şi avantajele securităţii colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internaţional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului. De la crearea Alianţei şi până în prezent, s-a scurs o jumătate de secol de istorie. În marea parte a acestei perioade principalul obiectiv NATO a fost acela de a asigura apărarea imediată şi securitatea Ţărilor Membre. Chiar dacă NATO, va continua să asigure securitatea membrilor săi şi să simbolizeze comunitatea destinului popoarelor reunite sub semnul ataşamentului pentru democraţie, acestor funcţii şi responsabilităţi li se vor adăuga altele noi, într-un context cu totul diferit. NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia, securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv 59

60

depus de către membrii săi pentru susţinerea intereselor lor comune în problema securităţii. Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora. Solidaritatea si coeziunea din cadrul Alianţei, susţin faptul că nici o ţară membră, nu poate fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale, în cazul apariţiei unor ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să îşi atingă obiectivele de securitate naţională în urma unui efort colectiv. Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949, care este baza legală şi contractuală a Alianţei, a fost încheiat în spiritul art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă. Cu toate că, scopul aliaţilor este acela de a “promova relaţii de pace şi prietenie în zona Nord - Atlantică”, scopul imediat al NATO a fost acela, de a-şi apăra membrii de o potenţială ameninţare care ar fi putut rezulta în urma politicii şi sporirii capacităţii militare a fostei Uniuni Sovietice. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianţei. Este o organiza ie interguvernamentală, în cadrul căreia, ţările membre îşi păstrează neatinse, suveranitatea şi independenţa. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia, oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între statele membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare. Astfel, ideea de securitate împărtăşită de către membrii Alianţei, indiferent de diferenţele specifice sau de capacităţile militare naţionale, contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează condiţii care favorizează extinderea cooperării între membrii Alianţei şi alte ţări. Mijloacele prin care Alianţa îşi exercită politicile de securitate, include menţinerea unei capacităţi militare suficiente pentru a preveni un eventual război şi pentru a asigura o apărare adecvată, o capacitate generală de rezolvare a crizelor care ar putea afecta securitatea membrilor săi şi promovarea activă a dialogului cu alte naţiuni şi a unei abordări a securităţii europene în spiritul ajutorului reciproc, care să includă măsuri de dezvoltare în domeniul controlului armamentului şi al dezarmării. 60

61

Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări. 11.2. Emblema NATO Ultimele evenimente din cadrul Alianţei s-au axat mai ales pe consolidarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare şi pe dezvoltarea structurilor de cooperare între NATO şi UNIUNEA EUROPEANĂ în urma deciziilor adoptate de UE pentru intensificarea rolului său operaţional în gestionarea crizelor şi menţinerea păcii. Emblema NATO a fost adoptată de către CONSILIUL Nord-Atlantic ca simbol al Alianţei Atlantice, în octombrie 1953. Cercul reprezintă unitatea şi cooperarea, în timp ce roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o urmează ţările membre ale Alianţei Atlantice. 11.3. Tratatul NATO Tratatul NATO a fost semnat la 4 aprilie 1949 în WASHINGTON DC. Statele care sunt parte a prezentului Tratat î i reafirmă credinţa în obiectivele şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate popoarele şi guvernele. Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiei popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale şi a literei legii. Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice i sunt hotărâte să îşi unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi securităţii. Astfel, ele sunt de acord cu dispozi iile tratatului constitutiv al organiza iei: ARTICOLUL 1 Părţile se angajează conform prevederilor din Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin mijloace paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu aducă atingere păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile 61

62

internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, în vreun mod incompatibil cu obiectivele Naţiunilor Unite. ARTICOLUL 2 Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unor mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală. ARTICOLUL 3 Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separate sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continuu, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă în faţa unui atac armat. ARTICOLUL 4 Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi. ARTICOLUL 5 Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, prin restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste 62

63

măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ARTICOLUL 6 În scopul aplicării art. 5, un atac armat asupra uneia sau mai multe dintre Părţi se consideră că include un atac armat: - pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în departamentele algeriene ale Franţei1, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia oricărei Părţi din zona nord-atlantică, la nord de Tropicul Cancerului; - asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei Părţi, care se află pe sau deasupra acestor teritorii, sau în oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre Părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterană ori în zona nord-atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului. ARTICOLUL 7 Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un fel drepturile şi obligaţiile care decurg din Carta Părţilor care sunt membre ale Naţiunilor Unite, sau responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. ARTICOLUL 8 Fiecare parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat între ea şi oricare dintre celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat.

1

La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat notă de faptul ca, în ceea ce privește fostele departamente algeriene ale Frantei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile începând cu data de 3 iulie 1962. 63

64

ARTICOLUL 9 Prin prezentul, Părţile înfiinţează un Consiliu în cadrul căreia fiecare va fi reprezentată în procesul de analiză referitoare la implementarea acestui Tratat. Consiliul va fi astfel organizat încât să fie capabil să se reunească prompt şi în orice împrejurare. Consiliul va constitui atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în primul rând, va înfiinţa de urgenţă un comitet al apărării care va recomanda măsurile de implementare a Articolelor 3 şi 5. ARTICOLUL 10 Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat European aflat în poziţia de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice, să adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la tratat, în urma depunerii la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va notifica fiecare Parte în legătură cu depunerea fiecărui astfel de document la aderare. ARTICOLUL 11 Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în conformitate cu regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând de guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica pe toţi ceilalţi semnatari în legătură cu fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat, imediat ce se va depune ratificarea de către majoritatea semnatarilor,incluzând ratificările Belgiei, Canadei, Franţei, Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu privire la alte State, la data depunerii ratificărilor lor2. ARTICOLUL 12 După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice altă dată ulterioară, Părţile, la cererea oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii Tratatului, luând în considerare factorii care la vremea 2

Tratatul a intrat în vigoare la data de 24 august 1949, după depunerea ratificărilor din partea tuturor statelor semnatare. 64

65

respectivă afectează pacea şi securitatea în zona nord-atlantică, inclusiv dezvoltarea de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ARTICOLUL 13 După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se retragă din cadrul acestuia, la un an de la depunerea notificării de denunţare la guvernul Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele celorlalte Părţi în legătură cu depunerea fiecărei astfel de notificări de denunţare. ARTICOLUL 14 Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal autentice, va fi depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi transmise de către acest guvern celorlalte guverne semnatare.

11.4. Organizare şi structuri civile 11.4.1. Cartierul General al NATO Cartierul General al NATO din Bruxelles este atât sediul politic al Alianţei, cât şi reşedinţa permanentă a Consiliului Nord-Atlantic. Aici se află birourile reprezentanţilor permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale, ale Secretariatului General şi Secretariatului Internaţional, ale reprezentanţilor militari naţionali, al Preşedintelui Comitetului Militar şi ale Statului Major Militar Internaţional. De asemenea, găzduieşte şi misiunile diplomatice ale statelor membre, Statul major pentru consultare, comandă şi control (C3) al Cartierului General, precum şi unele agenţii ale NATO. La Cartierul General al NATO lucrează peste 3000 de angajaţi permanen i. Dintre aceştia, circa 1400 sunt membri ai delegaţiilor naţionale şi reprezentanţi militari naţionali ai NATO. Secretariatul Internaţional şi agenţiile internaţionale numără aproximativ 1300 de salariaţi civili, iar Statul Major Militar Internaţional are 350 de membri, dintre care circa 80 de civili. De asemenea, reprezentanţii oficiali ai misiunilor 65

66

diplomatice sau ai birourilor de legătură dintre ţările Partenere dispun de birouri la Cartierul General al NATO. 11.4.2. Reprezentanţi permanenţi şi delega ii naţionale Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul NordAtlantic de un ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din consilieri şi oficiali, care îşi reprezintă ţările în diferite comitete ale NATO. În multe privinţe, delegaţiile sunt asemănătoare unor mici ambasade. Amplasarea delegaţiilor în cadrul aceleiaşi clădiri le permite să menţină, uşor şi rapid, contacte oficiale şi neoficiale, atât între ele, cât şi cu serviciile Secretariatului Internaţional al NATO, sau cu reprezentanţii ţărilor Partenere.

11.4.3. Secretarul General Secretarul General este un om de stat internaţional de rang înalt, numit de către guvernele ţărilor membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, de preşedinte în funcţiune al altor comitete superioare ale NATO. Totodată, el este şi pre edintele Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Grupului de cooperare mediteraneană, dar şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia. De asemenea, este şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO- Ucraina. Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. El poate propune teme de discuţie şi elementele decizionale şi este abilitat să rezolve pe cale amiabilă posibilele divergenţe între ţările membre. Este responsabil de conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media. Adjunctul Secretariatului General îl asistă pe acesta în exercitarea funcţiilor sale şi îl înlocuieşte în caz de absenţa. El prezidează Forţele operative la nivel înalt pentru controlul armelor convenţionale, Grupul executiv de lucru, Comitetul 66

67

NATO pentru apărarea aeriană, Comisia consultativă comună, Comitetul mixt pe probleme de proliferare, precum şi alte câteva Grupuri ad-hoc şi de lucru. Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în ansamblu şi are sub autoritate directă un Cabinet şi biroul Secretarului Internaţional. Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai ţărilor membre şi serveşte Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate acestuia, dar şi Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia, Comisia NATOUcraina şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca secretariat, cât şi ca personal de consultanţă politică i operativă, şi func ionează pe baza permanentă, abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţa şi pentru ţările Partenere.

11.4.4. Secretariatul Internaţional Activitatea Consiliului Nord-Atlantic şi a comitetelor subordonate acestuia este sprijinită de un Secretariat Internaţional, al cărui personal este alcătuit din cetăţeni ai ţărilor membre, fie recrutaţi direct de către Organizaţie, fie detaşaţi de către guvernele respective. Membrii Secretariatului Internaţional răspund în faţa Secretarului General şi se subordonează Organizaţiei pe toată perioada serviciului lor. Secretariatul Internaţional este format din Biroul Secretarului General, cinci departamente operative, Biroul administrativ şi Biroul Inspectorului financiar. În fruntea fiecărui departament se află un Secretar General adjunct, care prezidează, de obicei, principalul comitet care tratează problemele aflate în competenţa sa. Cu ajutorul structurii lor pe direcţii, secţiuni şi servicii, departamentele sprijină lucrările comitetelor în diferite domenii de activitate. Secretariatul Internaţional sprijină procesul de realizare a consensului şi de adoptare a deciziilor între ţările membre şi partenere şi este responsabil cu pregătirea şi supravegherea reuniunilor şi deciziilor comitetelor NATO şi ale instituţiilor create pentru coordonarea diferitelor forme de parteneriat bilateral şi multilateral, înfiinţate încă de la sfârşitul Războiului rece, cu ţări nemembre. În plus, există un număr de agenţii şi organizaţii civile localizate în diferite ţări membre, cu responsabilităţi în domenii precum: logistica de consum, logistica de producţie şi 67

68

echipamente, planificarea situaţiilor de urgenţă civilă, coordonarea traficului aerian şi apărarea antiaeriană, războiul electronic.

11.5. Organizare şi structuri militare 11.5.1. Comitetul militar Reprezentanţii permanenţi ai NATO se întâlnesc, la nivel de Ambasadori, în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, sub preşedinţia Secretarului General, pentru a dezbate şi a aproba politica Alianţei. La intervale regulate, Consiliul şi alte comitete politice superioare (în primul rând comitetul de planificare al apărării (DPC) şi Grupul de planificare nucleară (NPG)) se reunesc la Bruxelles sau în alte capitale ale Alianţei, la nivele mai înalte, de miniştri de externe şi ai apărării şi, uneori, în cazul reuniunilor de vârf, la nivel de şefi de stat şi de guvern. Deciziile adoptate de către fiecare din aceste organisme au acelaşi statut şi reprezintă politica aprobată de ţările membre, indiferent de nivelul la care au fost adoptate. Comitetele specializate, alcătuite la rândul lor din oficiali reprezentând diversele ţări, sunt subordonate acestor organisme superioare. Această organizare pe comitete reprezintă mecanismul de bază care oferă Alianţei mijloacele de consultare şi de adoptare de decizii, asigurând reprezentarea fiecărui stat membru la toate nivelele şi în toate domeniile de activitate ale NATO. Activitatea curentă a Comitetului Militar este asigurată de reprezentanţii militari care acţionează în numele şefilor de Stat major din ţările lor. Ei acţionează în calitate de reprezentanţi naţionali, apărând cât mai bine interesele ţărilor lor, rămânând în acelaşi timp deschişi la negocieri şi discuţii, pentru obţinerea consensului. Aceasta implică adesea compromisuri, atunci când obţinerea acordului este în interesul întregii Alianţe şi serveşte la promovarea scopurilor politice şi obiectivelor sale globale. În consecin ă, reprezentanţii militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului Militar să îşi îndeplinească misiunile colective şi să adopte decizii prompte. Comitetul este abilitat să recomande autorităţilor politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare. Consiliază Comandanţii 68

69

strategici ai NATO, ai căror reprezentanţi participă la întrunirile sale, asupra problemelor militare şi este răspunzător în faţa Consiliului, de administrarea generală a problemelor militare ale Alianţei, precum şi de funcţionarea eficientă a agenţiilor Comitetului Militar. Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru utilizarea forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament. Comitetul Militar se întâlneşte în fiecare zi de joi, după întrunirile ordinare ale Consiliului, ce au loc miercurea, astfel încât să poată pune în practică fără întârziere deciziile acestuia. În practică, întâlnirile pot fi convocate ori de câte ori este necesar si atât Consiliul, cât şi Comitetul Militar se întrunesc mult mai frecvent decât prevede orarul săptămânal. În mod normal, Comitetul Militar se reuneşte de trei ori pe an în sesiuni la nivel de şefi de Stat major (CHODS). Două dintre aceste întâlniri ale Comitetului Militar au loc la Bruxelles, iar cealaltă este găzduită de una din ţările NATO, prin rotaţie. 11.5.2. Preşedintele Comitetului Militar Preşedintele Comitetului Militar (CMC) este ales de către şefii de Stat major şi desemnat în funcţie pe o perioadă de trei ani. El ac ionează exclusiv în calitate internaţională şi autoritatea sa derivă de la Comitetul Militar, în faţa căruia răspunde pentru îndeplinirea îndatoririlor sale. În mod normal, el prezidează toate reuniunile Comitetului Militar. În absenţa sa, atribuţiile îi sunt preluate de către preşedintele-adjunct al Comitetului Militar (DCMC). Preşedintele Comitetului Militar este atât purtătorul de cuvânt, cât şi reprezentantul acestuia. El conduce activităţile zilnice ale Comitetului şi stabileşte în numele acestuia directivele şi orientările necesare, adresate Directorului Statului Major Militar Internaţional. De asemenea, el reprezintă Comitetul Militar la reuniunile la nivel înalt, cum ar fi cele ale Consiliului Nord-Atlantic, ale Comitetului pentru planificarea apărării şi ale Grupului de planificare nucleară, în calitate de consilier pe probleme militare. Prin funcţiile sale, preşedintele Comitetului Militar are, totodată, un important rol public, fiind şi principalul purtător de cuvânt pe probleme 69

70

militare ale Alianţei, în contactele cu mass-media. Efectuează vizite oficiale şi reprezintă Comitetul Militar atât în ţările Alianţei, cât şi în cele cu care NATO urmăreşte să dezvolte legăturile stabilite în cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia, Comisiei NATO-Ucraina, Grupului de cooperare mediteraneană şi Ini iativei pentru Europa de sudest. În acelaşi timp, este şi preşedintele din oficiu al Biroului academic consultativ al Colegiului de Apărare al NATO. 11.5.3. Comandanţi Strategici Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem al forţelor aliate din Atlantic (SACLANT), sunt răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. De asemenea, ei consiliază şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari cu grad de general sau amiral, care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice şi militare de la Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii participă la reuniunile Comitetului Militar şi oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor lor. 11.5.4. Statul Major Militar Internaţional Statul Major Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi selecţionat de Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului. IMS este compus din personal militar detaşat, de ţările membre, pentru a ocupa funcţii la Cartierul General al NATO, în scopul desfăşurării unei activităţi la nivel internaţional, în interesul comun al Alianţei şi nu doar în numele ţării lor. Unele posturi din cadrul Statului Major Militar Internaţional sunt ocupate de personalul civil, care îndepline te atribu ii administrative şi de sprijin. IMS sprijină activitatea Comitetului Militar prin 70

71

pregătirea şi supravegherea aplicării deciziilor sale, fiind activ implicat şi în procesul de cooperare cu ţările din Europa centrală şi de est, în cadrul iniţiativei Parteneriatului pentru Pace (PfP). Coordonarea activităţii Statului major şi controlul Fluxului informaţional şi comunicaţional, cât şi în interiorul IMS, cât şi între IMS şi alte organisme de la Cartierul General al NATO, constituie responsabilitatea unui Coordonator executiv din cadrul Biroului directorului IMS. Împreună cu subordonaţii săi, acesta oferă, de asemenea, sprijin administrativ Comitetului Militar, precum şi consiliere pe probleme de procedură. Directorul Statului Major Militar Internaţional este asistat şi de cinci Directori adjuncţi, fiecare dintre ace tia conducând câte un departament funcţional separat.

11.5.5. Forţele Militare Integrate Toate ţările care aleg să facă parte din structura militară a NATO contribuie cu forţe armate care, împreună, constituie structura militară integrată a Alianţei. În concordanţă cu principiile fundamentale care guvernează relaţia dintre instituţiile politice şi militare în ţările democratice, structura militară integrată rămâne sub îndrumare şi control politic la cel mai înalt nivel. Rolul structurii armate integrate este de a oferi cadrul organizaţional pentru apărarea teritoriului ţărilor membre împotriva ameninţării la adresa securităţii şi stabilităţii lor, potrivit art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord. Articolul 5 din Tratatul nord-atlantic vizează, în principal, faptul că atacul asupra oricărui membru este considerat un atac împotriva tuturor. Activită ile Alian ei care ies de sub inciden a art. 5 sunt denumite împreună drept “Opera iuni non-articol 5”. În cadrul acestei structuri armate integrate, Alianţa menţine capacităţile militare necesare îndeplinirii întregului spectru al activităţilor NATO. În ceea ce priveşte apărarea colectivă prevăzută de Articolul 5 al Tratatului, forţele militare combinate ale Alianţei trebuie să fie capabile să descurajeze orice potenţial act de agresiune împotriva acesteia, iar în cazul în care un atac s-ar produce, să oprească avansarea agresorului la cât mai mare distanţă cu putinţă, şi să garanteze independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre. Totodată, forţele armate trebuie 71

72

să fie pregătite să contribuie la prevenirea conflictelor şi să dirijeze operaţiunile de rezolvare a crizelor. Forţele Alianţei au un rol esenţial în promovarea cooperării şi înţelegerii cu partenerii NATO şi cu alte state, mai ales în cadrul ajutorului acordat ţărilor partenere în pregătirea pentru o posibilă participare la operaţiunile PfP aflate sub comanda NATO. Astfel, ele contribuie la menţinerea păcii, la asigurarea intereselor comune în materie de securitate ale membrilor Alianţei, precum şi la păstrarea securităţii şi stabilităţii zonei euro-atlantice. Structura militară integrată include forţe armate puse la dispoziţia NATO de către ţările membre participante, conform condiţiilor stabilite. Actualmente, aceste forţe sunt clasate în trei categorii, şi anume, Forţele de reacţie imediată şi rapidă, Forţele principale de apărare şi Forţele de întărire. Forţele de reacţie sunt forţe terestre, aeriene şi maritime polivalente extrem de mobile, menţinute la un nivel înalt de pregătire şi disponibile în termen scurt, pentru a asigura o reacţie militară promptă în caz de criză. Forţele de reacţie imediată au componente terestre, maritime şi aeriene, precum Forţele navale permanente ale Alianţei, staţionate în Atlantic şi în Mediterană, sau Cartierul General al Forţelor mobile (Terestre) (AMF(L)) din cadrul Comandamentului aliat pentru Europa (ACE). Forţele de reacţie rapidă au alte componente terestre, aeriene şi maritime, precum, Cartierul General al trupelor de reacţie rapidă ACE şi Cartierul General al diviziei multinaţionale (centrale) (MND(C)). Forţele principale de apărare includ forţe terestre, aeriene şi maritime active şi de rezervă, capabile să asigure descurajarea inamicului şi apărarea în faţa ameninţării cu forţa sau în caz de agresiune. Aceste forţe au în compunere unităţi multinaţionale şi naţionale cu nivele variate de pregătire şi care includ patru corpuri de armată principale, multinaţionale: unul danezo-german, unul olandezo-german şi două germano-americane. Unele dintre aceste forţe pot fi angajate şi în operaţiuni care nu intră sub incidenţa Articolului 5. Pe lângă aceste forţe au încheiat un acord pentru fixarea condiţiilor în care Trupele de armată europene (EUROCORPS), care includ unităţi din Belgia, Fran a, Germania, Luxemburg şi Spania, vor fi puse la dispoziţia NATO în perioade de criză, urmând să opereze atât în cadrul Forţelor principale de apărare, cât şi în acela al Forţelor de reacţie. Forţele de întărire sunt alcătuite din alte forţe armate menţinute la diferite nivele de pregătire şi disponibilitate, care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a NATO, în scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau apărare. 72

73

73