ORGANISME MODIFICATE GENETIC

ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC (OGM) ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA MEDIULUI 9.1. Definiţia OGM-urilor şi etapele de obţinere a lor Odată cu începutul anilor 1970, o serie de tehnici ale geniului genetic (adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt organism, aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. Spre exemplu, o genă umană transferată în genomul unei bacterii, al unei unei plante sau al unui animal; o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui animal ş.a.m.d. Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el presupune traversarea (transgresia) barierelor care, până nu demult, împiedicau schimburile de gene între specii diferite, mai ales între cele aparţinând unor regnuri diferite. Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt organism se numeşte genă de interes, devenită în momentul transferului efectiv transgenă, iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic. Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale: 1. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes; 2. introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă, pentru că singură nu este capabilă să străbată membranele celulare; 3. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor; 4. obţinerea, în cazul organismelor pluricelulare, a unui nou organism pornind de la o singură celulă transgenizată; 5. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă, la descendenţii organismului transgenic. Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker, a cărei expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la un anumit antibiotic, la un anumit erbicid. Dar, pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei gazdă, ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator) adaptaţi noului mediu genomic. În fapt, chiar dacă codul genetic este universal, expresia unei gene la un

organism dat depinde de promotorul la care se asociază. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă, trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal. O transgenă este, aşadar, mult mai mult decât o simplă genă de interes, ea este o veritabilă construcţie genetică. 9.2. Semnificaţia, pericolele şi evoluţia transgenezei Până la apariţia geniului genetic, ameliorarea plantelor şi animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane) şi prin sistemul încrucişare - selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau rasele aceleiaşi specii. Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de gene între specii şi regnuri diferite, geniul genetic permite crearea de organisme transgenice, dotate cu proprietăţi noi, total necunoscute înainte şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu), fără nici o relaţie cu ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii. Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară, inclusiv al propriei sale specii. Este vorba, aşadar, de o veritabilă revoluţie biologică ! In 1973, odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus cancerigen (prezent la maimuţe), asistăm şi la conştientizarea pericolelor potenţiale ale geniului genetic. După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări legale ale cercetărilor din domeniul genetic. Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi interesează industriile pentru agricultură, pentru medicină şi farmacie ş.a. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare specializate în transgeneză. Cercetările efectuate în aceste mici (dar rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în genetica moleculară, dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat şi protecţia rezultatelor, prin brevete, pentru a asigura şi „compensaţia investiţiei". În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe, foarte interesate în plante

2

transgenice. Unele dintre ele vor fi, la rândul lor, cumpărate multinaţionale din domeniul agrochimiei

de

către

societăţi

şi farmaciei.De aici au rezultat câteva

multinaţionale gigantice, cum ar fi MONSANTO, în SUA şi NOVARTIS, în Europa, fiecare dezvoltându-şi puternice echipe de cercetare. Până în prezent, aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în principal microorganismele şi plantele din cultura mare. 9.3. Microorganisme şi animale transgenice Unul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre, realizare a unui cercetător indian (Chakrabarty, 1971), care lucra în acea perioadă pentru societatea „General Electric ". El a devenit celebru, nu atât pentru realizarea sa, cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta, iar „afacerea Chakrabarty" a stat la originea acordării primului brevet pentru un organism viu. Începând cu finele anilor 1970, interesul industriilor s-a îndreptat mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi farmaceutice. Exemple: - o serie întreagă de

tulpini

de drojdie (aparţinând speciei

Saccharomyces cerevisiae), ameliorate pentru fabricarea diverselor tipuri de pâine, bere şi vin; bacterii (în special E. coli) sintetizatoare de proteine umane, folosite în scop terapeutic: insulina, hormon de creştere, interferon. Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de cercetători americani. Este vorba de un şoarece gigant, de două-trei ori mai mare decât cel normal, caracter generat prin transferarea în genomul său a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. Acest „super-şoarece" a inspirat pe specialiştii din zootehnie, care au văzut în astfel de transgeneză un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor. Avantaje generate de transgeneza animală: - mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri,

toate

prin

folosirea

animalelor transgenice

experimentale; - producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate" va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv la eliminarea teribilei

3

pieţe negre cu organe umane) şi va permite salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti; - creşterea productivităţii animalelor domestice. Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală: - riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă; - o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care, în mod normal, se găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru om. 9.4. Plante transgenice 9.4.1. Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. În SUA, entuziasmul a fost cel mai mare şi, prin urmare, giganţi ai agrochimiei, ai chimiei şi farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe transgenice. Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt următoarele: a) Rezistenţa la erbicide: Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală, iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi, sub aspect biologic, cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi, în câteva cazuri, de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus netoxic (detoxificarea lui), uşoara modificare a enzimei vizate sau supraexprimarea sintezei sale, într-o astfel de manieră încât planta tratată să dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se dezvolta normal. Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei plante de tip OGM este unispecifică, adică ea nu se manifestă decât faţă de erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice. b) Rezistenţa la insecte dăunătoare Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă, în ţesutul lor, o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage dăunătoare. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie din sol (Bacillus thuringiensis; pe

4

care o vom nota în continuare Bt.), cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta biologică (integrată) din agricultura convenţională, precum şi în silvicultură (împotriva omizilor defoliatoare). Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. conţin proteina insecticidă, aşa cum se prezintă ea în bacterie, adică inactivă. Numai după ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale dăunătorului, ea este activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. Astfel respectiva genă a fost modificată, astfel ca să codifice proteina activă, situaţie care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace, chiar înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei. c) Rezistenţa la boli Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. - coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite virusuri, deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta transgenică. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi, astfel, declanşarea bolilor virale (virozelor). O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor fitopatogene, în esenţă, prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime capabile să distrugă pereţii ciupercilor. d) Rezistenţa la îngheţ OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. Strategiile utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt: - tratamentul culturilor de soiuri convenţionale, prin pulverizarea cu bacterii transgenice „antigel", pentru protejarea acestor culturi de îngheţurile târzii. - inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci, cum ar fi spre exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului) transferată la căpşuni. e.) Maturarea întârziată O astfel de însuşire a fost conferită, pentru prima dată, unei legume de importanţă economică mondială: tomatele. Şi în acest caz sunt utilizate două metode principale: - inserţia unei gene care blochează galacturonaza, enzimă responsabilă de înmuierea fructelor;

5

- blocarea sintezei hormonului de maturare, acest ultim proces (cel de maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă, înaintea punerii pe piaţă a tomatelor transgenice. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea de soiuri bogate în elemente nutritive, cu un spectru nutriţional mai echilibrat. 9.4.2. Avantajele plantelor transgenice, prezentate de producătorii şi apărătorii lor a.) Pentru amelioratori Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Tehnicile transgenezei sunt mult mai precise şi mult mai rapide, întrucât ele privesc doar gena (sau genele) de interes, pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile parentale în totalitatea lor, fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea efectelor secundare nedorite. b.) Pentru agricultori În primul rând, se simplifică procesul de combatere a buruienilor, prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-emergentă şi în perioada de vegetaţie, folosindu-se doar un singur erbicid total. Apoi, graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători, sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul convenţional. În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor, cresc randamentul şi beneficiul realizate de culturile transgenice, pe de o parte prin eliminarea concurenţei buruienilor, a agenţilor patogeni şi a insectelor, iar pe de altă parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării pesticidelor. c.) Pentru industriaşi Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice, se ameliorează şi procesele de prelucrare industrială: amidon modificat, lemn sărăcit în lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă), bioplasticele, obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic etc. d..) Pentru consumatori Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează mai uşor şi cu pierderi minime.

6

e.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. În plus, are loc o creştere a producţiei agricole, iar, într-un viitor apropiat, se speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate, la secetă, la aciditatea crescută a solului, la temperaturi mai scăzute etc). 9.4.3. Riscurile legate de cultura plantelor transgenice Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare - selecţie folosite până în prezent, amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în genomul celulelor gazdă. Transmiterea şi împerechierile naturale ale cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei transgene. Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor organisme sunt producătorii de seminţe. În primul rând, prin brevetarea fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din investiţie, apoi, prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei sale drept sămânţă, se garantează producătorului de seminţe-OGM o vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată). În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este, înainte de toate, o problemă de acces la hrană, lucru generat de conflictele locale şi/ sau internaţionale, de sistemele politice, de epuizarea solurilor sau, de accesul la pământ. Superproducţiile agricole realizate în sistemul convenţional nu se datorează OGM-urilor, doar repartizarea globală a acestor producţii obţinute este deficitară! a.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale - Efecte secundare nedorite. Prima „versiune" a tomatei cu maturare întârziată era făinoasă, cu gust metalic şi suportă greu transportul, căci pieliţa sa era fragilă, motive pentru care consumatorii - „Slăbiciuni"

în

americani

expresia

au refuzat-o.

transgenelor.

În

SUA,

în

1996,

culturile

comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de 60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente. Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care, pe de o parte a favorizat fecunditatea insectelor, iar pe de

7

altă parte

a

diminuat

capacitatea bumbacului-OGM

să

sintetizeze proteina-

insecticid. b.) Riscuri ambientale - Limitele

evaluării

riscurilor

prin

culturi

experimentale.

Culturile

experimentale efectuate în 15 ţări, înaintea primelor culturi comerciale de OGM-uri, nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. De fapt, scopul principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine „securitatea biologică" a plantelor testate, adică optimizarea condiţiilor de expresie şi conservare a transgenelor. Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii înrudite, dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare, dacă influenţează microorganismele din sol etc.

c.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic - Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite. Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale. De exemplu, practicând o monocultură de rapiţă transgenică, rezistentă la un erbicid determinat, se riscă, accelerarea selecţiei de buruieni hibride, rezistente la acelaşi erbicid. În caz de rotaţie a culturilor cu specii non-transgenice, practica obişnuită de erbicidare înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la care rapiţa transgenică era rezistentă, deoarece plantele de rapiţă-OGM vor rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. Iar pentru a le distruge va trebui folosit un alt erbicid total, deci investiţii suplimentare. Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată de producătorii de OGM-uri, care au în vedere remedierea prin producerea de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. Aşadar, din nou, alte investiţii şi alte riscuri. - Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi specii. De exemplu, polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km, cel de porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. Pericolul hibridărilor cu porumb-Bt. (la care s-a transferat o genă modificată de Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat

8

în Franţa, chiar de la începutul autorizării primelor culturi. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care practică agricultura biologică, apare pericolul imposibilităţii de a garanta că porumbul lor este lipsit de OGM-uri, existând riscul hibridizărilor cu porumbul transgenic. Astfel, în anul 2000 au fost descoperite seminţe de rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la soia, deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile convenţionale şi cele transgenice. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la porumb, în vara anului 2000, în Franţa, pe 4500 ha. Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri, guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu organisme transgenice, dar s-au menţinut culturile de porumb datorită proporţiei foarte reduse (2/1.000) a seminţelor transgenice. În iulie 2001, Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS) sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri. Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri transgenice), polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin probabil, deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt deja foarte extinse (SUA şi Canada, în special). Aceasta se poate numi poluare genetică. Şi in Mexic s-a detectat o poluare genetică a porumbului comercial, fiind poluate 35% dintre eşantioane. Se cunoaşte faptul că, în 1998, Mexicul (patria de origine a porumbului şi, încă, rezervorul biodiversităţii acestuia, prin cele circa 50 varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care interzicea cultura de porumb-OGM. Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency) confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite, pornind de la culturile-OGM. - Contaminarea porumbului transgenic de un altul, tot de tip OGM. De exemplu la finele lui septembrie 2000, puternica societate KRAFT FOOD USA retrage din circulaţie 2,5 milioane de cutii de plăcinte din porumb, întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă „Friends of the Earth") descoperise în

9

aceste plăcinte, 1% porumb Starlink, rezervat numai în scop furajer. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant pentru om. d. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor - Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-Bt. Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid, pe măsură ce se intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial. În cazul plantelor transgenice, problema se va pune într-o manieră şi mai accentuată, căci prezenţa constantă a formei active a toxinei insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va accelera apariţia mutantelor rezistente.Producătorii de OGM-uri sunt totuşi optimişti, estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi că, până atunci, vor produce noi organisme transgenice, rezistente la un alt insecticid. - Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide", în afara celor ţintă. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea din New York. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente, privind studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice. - Toxicitatea

„plantelor

insecticide"

pentru

prădătorii

insectelor

dăunătoare. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa carnea, hrăniţi cu omizi

(de

Ostrinia

nubilaris şi de Leucania unipunctata) care au consumat porumb-Bt. În Scoţia, o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai puţine ouă, 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai scăzută, comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali. e. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri - Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri. Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. De aceea, anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena virală cp, prezentă într-o anumită plantă, cu gene ale unui virus înrudit care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în

10

aceasta. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în laborator, fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau mai puţin patogen decât virusul parental. Marele necunoscut este reprezentat, desigur, de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar produce în natură, mai ales în vastele culturi transgenice, unde sunt prezente numeroase gene virale. Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri dăunătoare plantelor. f. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt numeroase. Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele vor dispărea fie în timpul digestiei, fie în timpul proceselor de transformare industrială. Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au făcut într-un timp suficient, înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind din OGM-uri. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea riscurilor. - Apariţia unor noi alergii. De exemplu, o soia îmbogăţită în metionină, pentru mărirea valorii furajere, s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru animale, dar periculoasă pentru consumul uman. Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante, conţinând transgene provenite de la microorganisme şi virusuri, să nu facă parte niciodată din alimentaţia oamenilor, mai ales că puterea alergică a noilor proteine este necunoscută. - Creşterea rezistenţei la antibiotice. Această problemă se pune pentru că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un anumit antibiotic, gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-au eliminat, considerându-le fără pericol pentru om. Motivaţia adusă de ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă, fie că ele codifică rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană. În plus, ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului. Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate transmite la bacterii şi

11

drojdii crescute pe medii în care s-a introdus conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel de rapiţe. - „Afacerea Pusztai". În ediţia sa din 29 mai 1999, cunoscutul săptămânal medical britanic pentru

The Lancet estima că „...plantele transgenice pun

sănătatea oamenilor..."

şi

denunţa

„...

probleme

iresponsabilitatea autorităţilor

publice şi a furnizorilor de plante transgenice". În acelaşi timp, se atrăgea atenţia asupra faptului că un reputat cercetător, A. Pusztai (de la Rowett Institut, Scoţia locul de naştere al cunoscutei Dolly, eutanasiată în februarie 2003), şi-a pierdut slujba în urma unei emisiuni televizate, în care prezenta cercetările sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof transgenic, care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de la un ghiocel). Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar, în timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali", dar la care s-a adăugat în mod artificial aceeaşi proteină insecticidă, erau normali. „Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională. Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie), reamintim expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc. Contrar concluziilor lui Pusztai, o serie de cercetători chinezi nu au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei transgenici şi cei care trăiau în stare sălbatică. 9.4.4. Dezvoltarea culturilor transgenice în lume a.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe la mijlocul anilor 1990, ele debutând în SUA, apoi în Argentina, Canada, China, Africa de Sud, Australia, Mexic, Portugalia, Ucraina, România. La numai şapte ani de la debutul lor oficial, aceste culturi comerciale de plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha, la care s-ar mai putea adăuga culturile ilegale. O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale, unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. Explicaţia constă în faptul că mai multe state

12

membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare, din ce în ce mai mult, rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă, opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor, iar, de puţin timp, şi solicitările cetăţenilor-consumatori. b. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de doar 4 specii: soia, bumbac, porumb şi rapiţă, restul de plante transgenice (cartof, papaia, tutun, dovleac ş.a.) ocupând suprafeţe reduse şi necuantificabile la nivel mondial. c. Referitor la caracterul transferat acestor plante, se constată faptul că în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996), aproximativ 2/3 o reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un erbicid total. Din 2002 încoace, situaţia se inversează: circa 75% o reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total, aproximativ 17% cele rezistente la atacul unor insecte. d. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA, Argentina, Canada si China). 9.4.5. Brevetarea fiinţelor vii Până la venirea „la putere" a geniului genetic, dreptul de brevetare nu privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial. Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală) trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate, utilizare, aplicabilitate practică şi o descriere detaliată a sa, pentru a permite reproducerea de către orice specialist din domeniul respectiv. Brevetul garantează deţinătorului monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în general 20 de ani). În SUA, ca şi în Europa, brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă. Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi condiţiile acordării de brevete de invenţie, treptat acestea fiind adaptate şi pentru fiinţele vii. Aşa cum s-a precizat anterior, dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty", după numele microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze hidrocarburile din petrol. În 1980, acest cercetător a solicitat acordarea unui brevet pe care a obţinut-o.

13

Această premieră, în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic modificate, utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în SUA cât şi în UE. Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE, în 1998, Consiliul de Miniştri al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului OGM-urilor (Directiva 98/44). Aceste prevederi au generat, declanşarea a numeroase critici în Italia, Olanda, Norvegia şi alte ţări europene. Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-i recoltă ca material pentru semănat în anul următor. Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice, el trebuie să semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. Cu alte cuvinte, el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la producător, îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i cultură, în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale. Firmele producătoare nu pot fi înşelate, căci ele îşi trimit inspectori care controlează pe teren respectarea contractelor. Astfel de controale sunt uşor de realizat în SUA, unde fermele au suprafeţe foarte mari, dar el este mai dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din Europa). Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate, în curs de dezvoltare, unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate. Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea, prin geniul genetic, a seminţelor produse de plantele transgenice. Este vorba de procedeul numit „Technology Protection System", sugestiv denumit „Terminator", întrucât el „termină" viaţa plantei, împiedicând-o să se reproducă. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică transgenică foarte sofisticată, chiar „diabolică". Producătorii de OGM-uri şi unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea fluxului de transgene în mediul înconjurător. Agricultorii văd în el o consacrare a interzicerii de a utiliza propriile seminţe.

14

Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. Procedeul a fost criticat de către toţi opozanţii OGM-urilor. Astfel, MONSANTO a decis întârzierea punerii în aplicare a procedeului “Terminator”. 9.4.6. OGM-urile şi biodiversitatea Încă din anii ’80, oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de bază a agriculturii mondiale astfel: - diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani, prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi, „cu randament ridicat"; - acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate"; - sporirea produşilor chimici ceruţi, în cantităţi tot mai mari, de tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi. O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi prin asemănarea cu precizarea de mai sus ! Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. Şi, de fapt, transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale), care sunt „ameliorate" prin inserarea unei gene, ceea ce dă dreptul exclusiv de producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate. Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin: - pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri rezistente la aceste erbicide, prin care vor dispărea, mai întâi, toate buruienile anuale din aceste culturi. Apoi, acest „spray drift" cu erbicide va afecta şi zonele marginale ale culturilor, acoperite de fitocenoze ierboase perene ori de tufărişuri, din care, treptat, vor dispărea şi speciile perene; - sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste locuri, care, în final, va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele respective; - intoxicarea şi moartea, „prin ricoşeu", a animalelor utile şi a celor care nu erau vizate. OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi consumate direct sau indirect

15

(de-a lungul lanţului trofic) şi de alte organisme, iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă; un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. Apărătorii OGM-urilor ar putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Dar, mai mult ca sigur, o generalizare a culturilor transgenice va determina o masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate", aspect cunoscut şi demonstrat deja). 9.4.7. Contestarea OGM-urilor Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente provenite din plante transgenice, OGM-urile rămăseseră ignorate de marele public. Dar situaţia s-a schimbat brusc, începând cu 1996, când, descărcarea în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând în proporţie necunoscută material transgenic), a „înfuriat" organizaţia ecologistă GREENPEACE care, adesea violent, s-a opus debarcării containerelor. Minoritatea ştiinţifică angajată, fără a pune în discuţie interesul pentru tehnicile transgenezei, estima că sunt încă insuficient cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor şi, ca urmare, şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public. În SUA, nu se cere agricultorilor să recolteze, în mod separat, cele două tipuri de plante, transgenice şi convenţionale. O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri. Anumite ţări (Austria, Italia, Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe teritoriul lor. Pentru a calma spiritele, UE (cea care a autorizat aceste importuri) a emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante transgenice. Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii nebune" şi a variantei sale la om), consumatorii europeni nu mai au încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care apără OGM-urile. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a agriculturii industriale şi, în mod special, de ultima sa înflorire - OGM-urile.

16

Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în cursul anului următor 1998. Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu dioxină", produşi în crescătorii uriaşe din Belgia, livraţi pe piaţă atât în Belgia, cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. Originea dioxinei a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări. Această „afacere" ilustrează, încă o dată în plus, pericolul agriculturii şi zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice. Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment de origine transgenică. Probabil, în curând, datorită strategiei stabilite de GREENPEACE, alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele alimentare ale UE. Mai rămâne, ca excepţie, carnea provenită de la crescătoriile industriale, unde animalele sunt furajate cu soia-OGM importată din SUA. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe agenda organizaţiilor anti-OGM. Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA, care doreau să le dezvolte la scară mare, ele au generat o puternică opoziţie din partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial. În lumea agricolă a UE, aceste culturi au fost primite în moduri diferite. Astfel, în Germania, agricultorii cu ferme biologice au intentat acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale din vecinătatea lor, temânduse de o poluare genetică a culturilor proprii care trebuiau să fie „garantate fără OGM". În Spania, singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-OGM comerciale, doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă acestor culturi. În Franţa, cea mai mare ţară agricolă din UE, asistăm şi la cea mai puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. Opozanţi se tem de o poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile transgenice experimentale, a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Ei au distrus mai multe culturi experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor.

17

În iunie 1999, aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM, obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. În cursul verii 2001, poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută, oficial, în Franţa. Tot în Franţa, contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de vinuri. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători, s-a descoperit existenţa unor culturi experimentale de viţă-de-vie transgenică. Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa, Germania şi Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-OGM, care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi. Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja şi în alte regiuni şi ţări industrializate, situate în afara UE. În 1999 (Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, India, Filipine, Thailanda etc.) Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în SUA. După ce au acceptat alimentele-OGM, consumatorii din această parte a lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. Giganţii din sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer separarea produselor OGM/non-OGM. 9.4.8. Acapararea agriculturii de către multinaţionale a. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor Astăzi, 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a îngrăşămintelor minerale, pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi de agricultura de tip industrial. Dintre cele 10 multinaţionale, jumătate controlează, în totalitate, piaţa mondială a seminţelor-OGM. Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. Prima care s-a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care, în 1984, a inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare. Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-OGM din SUA, trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud, a Europei şi a altor continente. Beneficiind de susţinere din partea conducătorilor politici din ţara sa de origine, puternica multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile

18

oficiale din numeroase ţări, în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. Aproape peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din seminţe ale acestei firme. Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS, al doilea gigant mondial în chimie şi farmacie, firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc. b. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei OGM-urilor în lume, protocol cerut de către semnatarii Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992). 1. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor, dar nu au reuşit să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări, dintre care primele trei controlează 94% din producţia mondială de OGMuri (SUA, Argentina, Chile, Uruguay, Canada şi Australia). 2. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a 130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". Şi de această dată SUA a refuzat să semneze. 3. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate", care autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior. Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. Australia şi Canada au refuzat, iar SUA nu a dorit să se pronunţe, deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra biosecurităţii", care pregătise de fapt acest protocol. Astfel, până acum, multinaţionalele care controlează piaţa OGM-urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială", care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului). În martie 2000, guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă, Argentina a fost aceea care a ameninţat, astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la proiectul său. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia, unde presiunile SUA au avut acelaşi rezultat.

19

În final, după 4 ani de negocieri, Protocolul pentru Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări, intrând în vigoare la 11 septembrie 2003. Acest protocol prevede, printre altele, o procedură care obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei produselor lor, iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să refuze importul acestora. c. Noua reglementare europeană Confruntată pe de o parte cu opinia publică, din ce în ce mai ostilă OGM-urilor, pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta piaţa plantelor transgenice, Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă (Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului precauţiilor şi, totuşi, fără penalizări importante pentru industriile biotehnologice. Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice aliment care conţine peste 0,9% ingrediente provenite din OGM-uri autorizate în UE, atât pentru alimentaţia umană, cât şi pentru cea animală. Din păcate, reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că animalele au fost hrănite cu produse-OGM. Pe lângă etichetaj, reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi localizării OGMurilor începând de la seminţe până la produsul finit, astfel ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină). Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control omologat prealabil. în ansamblul ei. Totuşi, Directiva UE constituie un progres remarcabil, căci ea va da posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri. De la publicarea acestei reglementări europene, SUA s-a opus puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt costisitoare pentru producători. În august 2003, SUA depune o plângere la OMC împotriva moratoriului european, considerându-1 ca o îngrădire a liberei circulaţii a mărfurilor, ca responsabil pentru pierderea mai multor sute de milioane de dolari, rezultaţi din exportul de porumb american în UE. Şi ameninţările cu alte plângeri continuă.

20

d.) Declinul OGM-urilor în Europa La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. Astfel, sub presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor, ostile OGM-urilor şi tot mai exigente, aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic, mult mai „lucrativ" (beneficii de 30%, faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-uri). Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de OGM-uri au început să scadă.

21