orca_share_media1477074232107.pdf

LORRAINE HEATH

Liltunul (

i

SERIA „REBELII DIN ST. JAMES“ William Graves este ultimul dintre ticăloşii lui Ieagan. Fost hoţ de morminte devenit medie al reginei, el şi .1 dedi­ cat viaţa salvării semenilor- fiindcă ştie că iui are nici o şansă să se salveze pe sine însuşi. Mai ales când se alia in preajma unei lady precum Winnie. In ciuda diferenţei de rang, el nu se poate opune atracţiei năvalnice. Pasiunea lui nu poate fi îmblânzită... nici chiar în faţa pericolelor. Winnie, ducesă de Avendale, nu a cunoscut niciodată liniş­ tea până la moartea violentului ei soţ. Cu William a desco­ perit dorinţa arzătoare... şi puterea vindecătoare a dragostei. Dar acum, confruntată cu trecutul pe care crezuse că-1 lăsase în urmă, Winnie trebuie să-şi sfideze temerile... sau riscă să-l piardă pe bărbatul care îi poate împlini visurile. ■

Ultimul rebel încheie „Rebelii din St. James", seria care i-a fascinat pe cititori cu poveştile aventurilor celor mai doriţi burlaci din Anglia. Iar aceşti bărbaţi cu cele mai scandaloa­ se reputaţii au dovedit că, pentru femeia potrivită, chiar şi cel mai încăpăţânat rebel poate fi făcut să o ia pe calea cea dreaptă... Lorraine Heath a scris peste 60 de romane de dragoste, care au apărut constant pe lista de bestselleruri a USA Today şi New York Times. In plus, cărţile sale au fost recompensate cu numeroase prem ii, printre care RITA Award, Romantic Times Reviewers’ Choice Award şi Career Achievement Award.

&

W f ă V j M M ,# . (P ro C o g

Din Jurnalul lui William Graves Mi-a dat viaţă o femeie care mă considera inutil, cu excepţia cazurilor în care îi ofeream un loc la îndemână pentru dosul pal­ mei. Am învăţat să o evit, să mă ascund prin cotloane, să găsesc moduri de a mă feri din calea ei. De îndată ce m-au ţinut picioarele, am început să îmi înso­ ţesc tatăl în raidurile sale nocturne prin cimitire. Vedeţi voi, era hoţ de morminte. Şi mă trata cu mai multă bunătate decât mama. El îmi văzuse potenţialul, căci eram dispus să îl ajut să sape după comori. Aşa le numea. Adesea, cei bogaţi erau îngro­ paţi purtând bijuterii. Unii domni extravaganţi aveau dinţi de aur. Toţi erau cadavre, râvnite de spitale pentru a-i învăţa pe potenţialii doctori complexitatea trupului uman şi băgau bani buni în buzunarul tatălui meu. Nu mi-a fost niciodată teamă de morţi. Nu îmi mai puteau face nimic. Când a murit mama, tatăl meu a dus-o direct la spital, căci îi aducea o sumă frumuşică. Dar cu acea ocazie - după ce Tau plă­ tit pe tata - am mai rămas în preajmă, am surprins respectul cu care erau mânuite cadavrele şi secretele pe care le dezvăluiau. Când m-am întors acasă, tatăl meu dispăruse. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu ştiu dacă a fost jefuit şi ucis pentru buzu­ narele doldora sau dacă a decis că voia să scape de mine, reali­ zând că mama avusese dreptate şi nu meritam efortul de a fi ţinut în viaţă.

------------ Lorraine Q-featfi ----------- — Aveam opt ani pe atunci şi curând m-am trezit pe străzi, unde m-am înhăitat cu un tip cunoscut sub numele de Feagan. Acesta conducea un grup de copii hop şi în scurtă vreme m-a învăţat să fur o grămadă de batiste de mătase. Aveam degetele suple şi rapide, numai bune pentru asta. Cu toate astea, Soarta este schimbătoare. într-un final, s-a descoperit că unul dintre băieţii lui Feagan era, de fapt, un copil pierdut din aristocraţie şi, când Luke a mers să locuiască la bu­ nicul lui, contele de Claybourne, m-a luat cu el. Am învăţat să calculez, să scriu şi să citesc. Când am împli­ nit vârsta potrivită, am fost primit la un spital ca să învăţ. Mă simţeam în largul meu printre cadavre, nerăbdător să înţeleg tot ce îmi puteau dezvălui. Cu timpul, am putut să aplic ce am învăţat. Am devenit un doctor renumit, tratându-i deopo­ trivă pe cei săraci şi pe aristocrap. In cele din urmă, aptitudinile mele au ajuns la cunoştinţa reginei şi mi-a poruncit să o servesc oricând are nevoie, ceea ce am făcut bucuros. Dar nu mi-am uitat niciodată originile umile, nu am uitat niciodată că morţii îşi spun întotdeauna secretele.

8

CapitoCuC 1 Londra, 1854 Winifred Buckland, ducesa de Avendale, nu mai fusese atât de speriată în viaţa ei. Se întâmpla ceva îngrozitor, teribil de îngrozi­ tor şi se temea că, dacă ar spune cuiva, ar fi dusă direct la Bedlam. Aşa că, în timp ce oaspeţii soseau la balul ei de caritate, ea stătea în capul scărilor care duceau în salonul cel mare şi se prefăcea că totul era în regulă. Cu un zâmbet cald, le mulţumea celor mai bo­ gaţi şi influenţi membri ai aristocraţiei pentru sprijinul acordat planurilor sale de a construi un spital. Era o întreprindere ambiţi­ oasă, dar acest proiect îi sporise încrederea în ea. începu să găzduiască evenimentul la puţin timp după primul an de doliu. Soţul său murise într-un incendiu în Heatherwood, domeniul ancestral al contelui Claybourne. Motivul pentru care acesta se afla la conac era încă destul de neclar, dar moartea lui era certă. Ea îi văzuse rămăşiţele carbonizate şi inelele ducale scoase din cenuşa degetelor lui. Moartea contelui îi oferise ei libertate era eliberată de suferinţă, de umilire şi de frică paralizantă. Fu­ sese o brută, dacă era să fie sinceră. Deşi numai câţiva cunoşteau adevărul. Nu era un lucru cu care să se laude. După ce salută ultimii sosiţi, avu un pic de răgaz şi privi împre­ jur. Orchestra de la balcon cânta un vals. Crinii, florile ei prefera­ te, erau aranjaţi în vaze încântătoare, răspândindu-şi parfumul dulce în sala de bal. Printr-o uşă din apropiere, oaspeţii ei se aventurau într-o altă încăpere, unde erau întâmpinaţi cu mâncare şi băutură din abun­ denţă pe mese lungi, acoperite cu pânză de in. Şampania curgea

------------ Lorraine ‘ticatli în valuri. Râsetele pluteau prin încăperi. Cel mai mult îi plăceau râsetele. Un sunet atât de vesel după ce avusese prea puţin parte de el de ani buni. Dacă în trecut organizarea de baluri fusese o corvoadă plic­ tisitoare care adesea îi submina respectul de sine, întrucât soţul ei găsea întotdeauna câte un neajuns, acum se bucura nespus de această îndatorire, căci balul ei avea drept scop re­ compensarea bărbatului care o salvase, la propriu chiar, din pragul morţii. Ridicând privirea, simţi cum inima îi stă în loc o clipă, când îl zări pe William Graves coborând. Părul lui blond, ondulându-se în jurul capului ca o aură, îi dădea un aer de înger. înge­ rul ei. Nu doar că îi îngrijise rănile, dar îi şi oferise adăpost după ultima bătaie cruntă pe care i-o administrase soţul ei înaintea morţii accidentale. Datorită lui William Graves găzduia ea acel eveniment în fieca­ re an. Intenţiona să folosească fondurile pentru a înfiinţa un spi­ tal în onoarea lui, drept răsplată pentru tot ce făcuse pentru ea. în cele din urmă ajunse la ea, îi luă mâna înmănuşată şi i-o sărută. - Excelenţa Voastră, arătaţi minunat în seara aceasta. - Doctore Graves. Sunt nespus de bucuroasă că aţi venit. îşi dorea să nu fie atât de agitată, de parcă ea ar fi fost cea care tocmai coborâse scările şi le-ar fi coborât în pas alert. Nu ştia de ce rămânea tot timpul fără suflu când îl vedea, intr-un mod mai degrabă plăcut, care trăda nerăbdare, nicide­ cum groază. Având în vedere tratamentul pe care îl îndurase din partea so­ ţului său, era foarte surprinsă că nu se temea de toţi bărbaţii. Dar era ceva la William Graves care o liniştea întotdeauna. Poate dansul jucăuş al privirii sale albastre sau felul cum zâmbea ca un pişicher, ca şi cum s-ar fi priceput foarte bine să păstreze secretele unei doamne, în special dacă el era motivul acelor se­ crete. Deşi avea chipul unui Adonis, iar hainele de seară îi dădeau 10

- —

-----------------------------------

IlCtmiuC redef

----------------------------------------------

eleganţă şi un aspect civilizat, ea ştia că sub veşminte sălăşluia o mare forţă. O purtase pe braţe cu atâta uşurinţă în urmă cu trei ani! Abia conştientă în acele momente, îşi dăduse extrem de bine seama că era în siguranţă la adăpostul braţelor lui puternice. Vocea lui îi dăduse comenzi calme, dar ferme, îndemnând-o să nu cedeze strânsorii morţii. Presupunea că majoritatea pacien­ ţilor lui se vindecau din cauza insistenţei lui neabătute de a nu face altfel. El privea în jurul lui cu atenţia celui care nu omitea niciodată nici cele mai mici detalii. -Aveţi musafiri numeroşi, nu sunt sigur că mi s-ar fi simţit lipsa. Frecându-şi vârful nasului, ea răspunse: -B a vi s-ar fi simţit lipsa, credeţi-mă! Şi aveţi dreptate cu privire la prezenţa din această seară. Donaţiile din acest an vor oferi fondurile necesare pentru a începe cât mai curând lucrările la spital. Privirea lui albastră stărui asupra ei. - Spitalul va prinde extrem de bine. Sunteţi foarte generoasă să dedicaţi atât de mult timp şi un asemenea devotament. -N u este un sacrificiu, vă asigur. Poate dacă aveţi câteva ore libere zilele următoare, am putea discuta unele detalii. Vreau să mă asigur că vă va întruni nevoile. -Am încredere în judecata dumneavoastră. Nu avea să ştie niciodată cât de mult însemnau acele cuvinte pentru ea. Soţul ei încercase să controleze fiecare aspect al vieţii sale, nu avusese niciodată încredere în judecata ei. în final, înce­ puse şi ea să se îndoiască de propria judecată. -Totuşi, pun mare preţ pe părerea dumneavoastră. - Excelenţa Voastră, asta nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu mine. Avea totul de-a face cu el. -V ă rog, îl imploră ea, ştiind că urma ca el să îi spună din nou că nu făcuse nimic ieşit din comun având grijă de ea. 11

------------ Lorraine ‘Meath îl simpatiza, şi încă destul de mult, dar el păstra o distan­ ţă respectuoasă şi se purta întotdeauna politicos cu ea. Ştia că el crescuse pe stradă şi că era prieten cu contele de Claybourne. Aşa îl întâlnise, căci şi contele fusese martor în acea seară îngrozitoare. -D ă un scop vieţii mele. Voi construi un spital indiferent dacă mă ajutaţi sau nu, dar dacă o fac singură, s-ar putea să stric lucruri. El zâmbi, curbându-şi uşor buzele. - Mă îndoiesc că veţi strica lucruri, dar presupun că vă pot ofe­ ri detalii cu privire la nevoile unui spital. îmi voi face timp să mă uit peste planurile dumneavoastră. -V ă mulţumesc. -Acum, vă puteţi face timp în programul de gazdă să dansaţi cu mine? Se simţi copleşită de bucurie. Era primul bal la care nu purta veşmintele de doliu. în rochia de seară bleu, se simţea din nou tânără, neîmpovărată de deciziile nesăbuite ale tinereţii. - Sigur că pot. Carnetul meu de dansuri este în întregime liber. Văduvele nu sunt nici pe departe la fel de căutate ca doam­ nele singure. - Personal, prefer o doamnă cu oarece experienţă de viaţă, în locul celor prea inocente. începură acordurile unui vals. - Este bun acest dans? Nu-şi putea stăpâni bucuria. - Este cât se poate de bun. în timp ce o conducea pe ringul de dans, ea avu un moment de dezamăgire. S-ar fi simţit mult mai stăpână pe sine dacă ar fi purtat colierul de safire care îi aparţinuse mamei sale. Ar fi mers perfect cu rochia ei şi ar fi distras atenţia de la nasul ei strâmb, care se curba uşor într-o parte - cadou de despărţire de la Avendale. Dar, când se dusese mai devreme la seif să i.i safirele, nu le găsise acolo. Nu ştia cum s-ar fi putut fura colierul, (ă< i seif ul era 12

---------------------------------------------------

‘UftîmuC refaeC

------------------------------------------------

sigur şi ea avea singura cheie. încercă să îşi aducă aminte când îl purtase ultima oară şi dacă l-ar fi putut pune altundeva, dar avea întotdeauna mare grijă de bijuterii, mai mult din cauza valorii sentimentale decât a celei monetare. Dar gândurile referitoare la colier i se risipiră din minte când William Graves o luă în braţe şi o purtă pe podeaua sclipitoare de marmură. Partea ei favorită a serii era întotdeauna acest unic dans cu el. O invita o singură dată. Nu conta că nimeni altcineva nu o escorta pe ringul de dans. După acele câteva minute, el nu avea să o mai deranjeze în acea seară - de parcă ea ar fi considerat timpul petrecut cu el un deranj. în timp ce privirea lui albastră o susţinea pe a ei, ea se în­ trebă dacă o vedea aşa cum era acum, nu cum fusese. Nu voia să fie vanitoasă, dar se pare că era totuşi. O linie oblică albă îi pocea sprânceana. Avea o cicatrice mică pe obraz. Sub rochie se mai aflau şi altele. William ştia de existenţa lor pentru că el i le suturase, îi ţinuse gheaţă în diferite părţi umflate şi învineţite ale trupului. îi dăduse supă cu lingura atunci când abia îşi putea mişca maxilarul. Fusese o femeie căsătorită care, în doar câteva zile, începuse să simtă afecţiune faţă de un bărbat care nu era soţul ei. Apoi Avendale murise, iar ea se simţise copleşită de vinovăţie, fiindcă sentimentele faţă de William deveniseră mai profunde. Complet nepotrivit ca ea să îl considere ceva mai mult decât doar medicul său. Şi William, binecuvântat să fie, nu profitase nicio­ dată de situaţie, nu indicase niciodată că o privea altfel decât ca pe un pacient. Dar acum, era aproape convinsă că vedea dorinţa în ochii lui scânteietori. Nu vorbeau. Cuvintele nu păreau necesare. Dar ea era extrem de conştientă de mâna lui care o ţinea strâns pe a ei şi de cealaltă mână care îi apăsa curbura spatelui, în timp ce picioa­ rele lui se frecau de rochia ei. Era înalt, cu umeri largi, dar ea nu se simţea ameninţată de trăsăturile lui fizice. Mai degrabă se simţea în siguranţă, protejată. 13

Lorraine Q-featf Poate era rezultatul zilelor petrecute în grija lui. O adăpostise în secret, împreună cu fiul ei, în casa lui din oraş. Prietena lui, Frannie, devenită ulterior ducesa de Greystone, avusese grijă de Whit, în timp ce William îşi dedicase timpul pentru a se putea asigura că Winnie îşi revine după suferinţele îndurate. Fusese nevoie de mai mult decât doar de recuperare fizică, iar el avusese grijă cu măiestrie de nevoile ei sufleteşti. Nopţi la rând se trezise tresărind dintr-un coşmar şi îl găsise aşezat pe un scaun lângă patul ei, veghind-o. îi ţinuse de urât în orele ne­ sfârşite de convalescenţă citindu-i din Shakespeare şi Dickens, jucând şah, ducând-o în grădină pentru a-şi privi fiul jucându-se cu mingea împreună cu Frannie. Părea să ştie de ce avea nevoie fără ca ea să-i spună. Era atât de atent şi, deşi îşi spunea că uni­ cul motiv era grija pentru recuperarea ei, într-un colţ al sufletului nu se putea abţine să nu creadă că îi făcea plăcere să stea cu ea, că profita de orice pretext pentru a petrece în preajma ei cât mai mult timp. Uneori povesteau vrute şi nevrute până la ore târzii din noap­ te, până când ea aluneca într-un somn odihnitor. întotdeauna părea să doarmă mai bine când vocea lui o purta către lumea viselor. Muzica amuţi şi, foarte lent, încetară şi mişcările lor. El păru că vrea să spună ceva, poate să îi ceară încă un dans. Sau cel puţin asta nădăjduia ea să audă. Nu îi păsa că se cuveneau doar două dansuri. Ar fi dansat toată seara numai cu el dacă i-ar fi cerut-o. în schimb, îi zâmbi uşor şi o conduse spre foaier, unde putea să întâmpine invitaţii întârziaţi. Odată ajunşi acolo, îi luă din nou mâna şi i-o sărută. - Mulţumesc pentru dans, spuse el. - Plăcerea a fost de partea mea. Privirea lui se întunecă. - Nu, ducesă, este întotdeauna de partea mea. 14

- ------------------------- ' l

iftimuf reSef —

------------------

Cu aceste cuvinte de despărţire, se îndepărtă, dispărând în mulţimea de oaspeţi. Fără îndoială că pornise în căutarea pri­ etenilor lui care se aflau acolo. Şi alţii care crescuseră pe străzi împreună cu el sprijineau eforturile ei, mai curând pentru beneficiul bunului doctor, decât pentru al ei, era sigură. El pă­ rea să le insufle oamenilor loialitate. Dar pesemne nu era un lucru neobişnuit, având în vedere talentul lui de a împiedica apropierea morţii. Şi totuşi, se surprindea adesea dorindu-şi să îl fi întâlnit în alte circumstanţe, să îl fi întâlnit înainte de a se fi căsătorit. Stând într-un colţ întunecat al terasei, William Graves sorbea din paharul de whisky pe care îl şterpelise din bibliotecă. Prefe­ ra tăria în locul şampaniei. Era mai potrivită cu întunericul care sălăşluia înlăuntrul lui. Dansul cu Winifred Buckland, ducesa de Avendale, era mo­ mentul preferat al anului pentru el. Deşi activitatea era un adevărat chin. Cu trei ani în urmă, făcuse ceea ce era necesar să o salveze, deşi nu fusese întru totul legal. Nu că s-ar fi simţit vreodată vinovat pentru că ocolise legea. însă nu era sigur că ea avea să accepte la fel de uşor ilegalităţile lui. De fapt, era mai degrabă sigur că l-ar fi dispreţuit pentru rolul pe care-1 jucase în dispariţia soţului ei, astfel că păstra distanţa, cu toate că ar fi preferat să micşoreze distanţa dintre ei. Sau cel puţin să exploreze posibilitatea aceas­ ta. Era atras de ea aşa cum nu mai fusese atras vreodată de o fe­ meie. Avea o vulnerabilitate care, suspecta el, ascundea o mare putere, iar lui i-ar fi făcut nespusă plăcere să o ajute să desco­ pere acel secret despre ea însăşi, dar se temea ca ea să nu des­ copere secretele lui. Secretele lui care puteau foarte bine să o distrugă nu doar pe ea, ci şi toate celelalte suflete la care ţinea el. Astfel că de doi ani încoace venea la acest bal blestemat. Dansa o dată cu ea. îi in­ spira parfumul de iasomie, îi simţea căldura pielii insinuându-se 15

Lorraine Q-Ceatf prin hainele ei şi mănuşile lui pentru a se contopi cu căldura propriilor mâini. Privea în ochii ei căprui şi sobri şi îşi dorea să aibă puterea de a o face să râdă. îi studia nasul strâmb, pe care, în ciuda originilor lui, îl găsea încântător, şi se întreba dacă ea era conştientă de câte ori îşi freca vârful nasului, de câte ori pă­ rea că încearcă să îl ascundă. îi cunoştea cicatricea din sprâncea­ nă, cea de pe obraz şi cea aproape vizibilă de sub bărbie, despre care ea poate nici nu ştia că era acolo. Nu le găsea nici un cusur, căci erau semne ale supravieţuirii, însă ura motivele din care le dobândise. Totuşi, se gândea adesea cum ar fi să le exploreze cu bu­ zele şi se întreba dacă, făcând asta, ar fi vindecat rănile interi­ oare cu la fel de mare succes cum reuşise să le vindece pe cele exterioare. Tânjea să îi scoată agrafele din părul de culoarea mahonului. Se îndoia că ea îşi aducea aminte că, în momente­ le ei de delir, el îi pieptănase părul pentru a nu se încâlci, astfel încât să trebuiască să îl taie. îi ajungea până la talie şi era atât de frumos. La fel de frumos ca ea. O putea privi în ochi ore în şir, dar o privise deja atât cât îşi permitea să o facă într-o seară. Un dans. Câteva momente. Nu îndrăznea să continue să se tortureze în felul acesta. Capacitatea lui de a-i rezista era destul de slăbită. Dădu paharul peste cap, apoi îl puse deoparte pe balustradă. Era timpul să plece, să găsească o altă femeie care să îi distragă atenţia de la dorinţele lui. Deşi, din păcate, de când o cunoscuse, toate celelalte femei păleau în comparaţie cu ea şi îl lăsau nesa­ tisfăcut. Adesea muncea până la epuizare doar pentru a nu o lua şi în visele sale, pentru că acolo nu purta nici un veşmânt, iar frus­ trarea lui faţă de acţiunile din trecut sporea. Dar chiar ştiind pre­ ţul pe care îl plătise, ar fi făcut-o din nou, fără ezitare. Ar fi făcut orice ca să o protejeze. Răsucindu-se pe călcâie, se opri văzând-o pe ducesă coborând treptele care duceau în grădină. Nu trebuia să o urmeze. Ponte îşi 16

'—

-----------------

‘UCtimuCrelief---------------------- --

aranjase o întâlnire în secret, dar păru incapabil să îşi împiedice picioarele să o poarte către ea. - Ducesă? Oprindu-se, femeia se întoarse cu faţa către el. în lumina sla­ bă răspândită de lămpile cu gaz care flancau aleea, o văzu cum zâmbeşte uşor. Blajin, cald, ospitalier. Era cea mai bună persoană pe care o cunoscuse vreodată. în tinereţe, tânjise după o atingere blândă, o mângâiere dulce care să îi aline suferinţele. îşi imagina că ea era un balsam pentru sufletul lui aspru. - Mi-aş dori să îmi spuneţi Winnie, rosti ea încet. - Sunteţi ducesă, iar eu sunt un om de rând. -U n om de rând care se numără printre doctorii reginei. Aş spune că asta vă face special, domnule doctor Graves. Ignorându-i argumentul - nu avea nevoie de mare lucru pen­ tru a simţi o oarecare intimitate faţă de ea care să îi slăbească hotărârea de a păstra distanţa -, adăugă: - Se cuvine să vă aflaţi singură aici? - Este grădina mea. Ca văduvă, nu am nevoie de supraveghe­ toare. Privi înapoi peste umăr. E atât de aglomerat înăuntru, ceea ce e un mare beneficiu pentru cauză, dar începeam să simt că mă sufoc. Aveam nevoie de un strop de aer curat, aşa că m-am gândit să fac o plimbare prin grădină. Vreţi să mă însoţiţi? El ştia care era răspunsul corect sau, mai bine zis, cel care l-ar fi ţinut în siguranţă. în schimb, se auzi rostind cu totul altceva: - Mi-ar face nespusă plăcere. Apoi făcu ceva la fel de prostesc: îi oferi braţul. Ea îşi strecură mâna mică pe după cotul său şi, deşi purta că­ maşă şi jachetă, tot simţea apăsarea fiecărui deget al ei, până când ar fi putut jura că ea îi însemna pielea cu fierul înroşit. Ducesa abia îi ajungea cu un cap mai jos de umăr. Era atât de micuţă, fapt care îl făcea şi mai furios la gândul brutei care îi fusese soţ, coborându-şi pumnii asupra ei, pentru ca apoi să o ţintuiască la podea şi să abuzeze de ea. Primise ceea ce merita, iar William nu avea nici un regret în această privinţă. Dacă îl făcea 17

------------Lorraine O-featfi

--------- -

să-şi simtă conştiinţa şi mai încărcată, atunci aşa să fie! Nu ar fi fost prima dată. O briză răcoroasă îşi făcea simţită prezenţa în noapte de vară încântătoare, ţinând ceaţa la distanţă. Alte câteva cupluri se plim­ bau prin grădină. Şoaptele celor care se abătuseră de la cărare se amestecau cu sunetele insectelor. întunericul crea o atmosferă de intimitate care te făcea cu uşurinţă să crezi că acolo se puteau ţine secrete. - De ce are Victoria nevoie de atât de mulţi doctori? întrebă ducesa. „Pentru că suferă de ipohondrie acută." Dar nu avea de gând să-i împărtăşească această informaţie. Nu discuta despre proble­ mele celor pe care îi trata. - Este regină şi vrea să se asigure că se menţine sănătoasă pen­ tru supuşii săi. Uneori ajută să ai mai multe opinii asupra unei chestiuni. Medicina nu este o ştiinţă exactă, şi noi mai avem încă multe de învăţat. -Totuşi, cred că este fascinant să vezi lucrurile pe care le vezi dumneata. - Fascinant, trist. Prefer zilele în care pacienţii mei se vindecă, în locul zilelor în care nu o fac. - Ciudat, dar nu m-am gândit niciodată că dumneata pierzi pa­ cienţi. Presupun că am fost atât de aproape de moarte când m-ai salvat, încât consider că poţi săvârşi miracole, spuse ea. - Nici vorbă. Sunt un simplu om, nu fac miracole. Ajunseseră în inima grădinii deja, departe de lumini, dar pri­ virea lui se obişnuise cu întunericul şi vedea limpede încotro se îndreptau. Nici un alt cuplu nu părea să se afle în preajmă. Ar fi trebuit să se întoarcă. Dar el nu făcea întotdeauna ceea ce trebuia să facă. -Ştii multe despre cum funcţionează creierul? întrebă ea. -Am reuşit să înlătur câteva tumori, cu succes chiar. Aveţi du­ reri de cap? 18

- —

------------------------------- ----

‘uCtimuC reS ef

—

------------------------------------

Nu îi plăcea să ştie că ea încă suferea. Trecuse prin destule su­ ferinţe în mâinile soţului ei, cât să îi ajungă o viaţă întreagă, dar ştia foarte bine că oamenii nu aveau întotdeauna parte de traiul lipsit de griji pe care îl meritau. -N u, nici pomeneală. Mai degrabă uit. E o prostie, ca să fiu sinceră. Am un colier cu safire pe care intenţionam să îl port la această rochie, dar, când am vrut să îl iau din seiful aflat în camera mea, dispăruse. -A fost furat deci. -Tocmai asta e. Nu ştiu. Seiful era bine închis. Cine să îl fure? Servitorii se află în slujba mea de mulţi ani. De ce ar începe brusc să fure? Deşi, ca să fiu sinceră, nu este singurul incident. S-au mai întâmplat şi alte lucruri care mă îngrijorează. - Cum ar fi? -S e pare că rătăcesc întruna lucruri. Nu ştiu de ce uit atât de mult în ultima vreme. El se opri din mers, îşi puse mâinile pe umerii ei şi o întoarse cu faţa către el. îşi scosese mănuşile când ieşise din salon în că­ utarea unui pahar de tărie. Avu nevoie de toată puterea de care era în stare pentru a nu-şi trece palmele peste pielea ei dezgolită, pentru a nu-i da jos mănuşile, pentru a nu se juca puţin cu părul ei sau pentru a nu profita de acel moment în care ea îl privea cu o asemenea seriozitate. Forţându-şi gândurile să se concentreze asupra chestiu­ nii de faţă, îşi dori să fi fost mai multă lumină, să aibă instru­ mentele la el pentru a-i putea examina mai atent privirea, întrucât o mai îngrijise, cunoştea profunzimea ochilor ei căprui, cercul închis la culoare din jurul irisului şi micile pete aurii care prindeau lumina. -V-aţi lovit puternic la cap în urmă cu trei ani. Ceea ce se în­ tâmplă ar putea fi rezultatul unei răni pe care nu am reuşit să o diagnostichez cum se cuvine. - Dar de ce abia acum? - Când a început? 19

----------- - Lorraine ‘L fe a tfi-------- Ducesa clătină din cap, iar el se surprinse dorindu-şi ca miş­ cările capului să îi desfacă agrafele din păr, până când acesta scăpa din strânsoare, iar el putea să îşi afunde degetele în el. De ce era întotdeauna atât de greu în preajma ei să fie medi­ cul impersonal care fusese instruit să fie? Trebuia să se uite la ea ca la un obiect care necesita studiat, nu ca la o femeie care trebuia explorată. - Cu două, trei luni în urmă, spuse ea blând, fără a fi conştientă de vârtejul care făcea ravagii prin el. De îndată ce m-am întors în Londra pentru acest sezon. E posibil ca daunele suferite de creier să întârzie atât de mult timp pentru a se manifesta? Nu credea că era posibil, dar, aşa cum îi spusese, comunitatea medicală încă învăţa despre bolile umane. -Aţi mai suferit recent vreo lovitură la cap? Un accident? Aţi căzut? -Nu, nimic. Şi îmi pare rău. Râse uşor, ca un clinchet de clopoţei care îi făcu stomacul să se strângă amintindu-şi prima oară când auzise acel sunet dulce. îşi privea fiul jucându-se cu Frannie în grădina lui William, iar încân­ tarea ei îi dăduse prima rază de speranţă că avea într-adevăr să se vindece, că reuşise să descopere toate rănile care aveau nevoie de tratament. Dar acum se întreba dacă nu îi scăpase ceva, ceva vital care să o afecteze pentru tot restul vieţii. -N u am vrut să te îngrijorez inutil. Astă-seară se presupune că ne veselim. Dar era îngrijorat. Oamenii puteau părea perfect sănătoşi, dar pândiţi de ceva întunecat şi sinistru, aşteptând să le răpească viaţa. în tinereţe, fusese extrem de familiar cu partea întunecată şi sinistră, iar temerile lui duseseră la dezastru. Indiferent câte vieţi salvase, nu se putuse împăca cu viaţa care fusese pusă gaj din cauza slăbiciunii lui. -Vreau să veniţi la cabinet mâine pentru o consultaţie. - Chiar crezi că este necesar? 20

- —

--------------------------------- -

‘UCtimuf refaeC

—

--------------------------------- -

-N u am de unde să ştiu până nu vă examinez. Şi îi voi trimite vorbă inspectorului Swindler de la Scotland Yard. Nu sunt expert în seifuri. Nu erau domeniul meu de activitate când trăiam pe străzi, dar el ar trebui să îl poată examina ca să-şi dea seama dacă cineva fără cheie a reuşit să îl spargă. -Am uitat că ai fost hoţ odinioară. Am auzit doar zvonuri des­ pre trecutul dumitale. A fost groaznic? -N u întru totul. îi prinse faţa în palme. O mare greşeală. Pielea ei era atât de fină, precum cea mai fină dintre mătăsuri. La gât îi simţea pulsul reverberându-i-se în degete. Vreau să îmi promiteţi că veniţi la cabinet mâine. - Da, bine. E tot locul unde m-ai dus în urmă cu mulţi ani? Nu se putu abţine. îşi petrecu degetele peste obrazul ei. - Da. Pot să trimit o trăsură după dumneavoastră. - Nu, îmi amintesc unde e. îl voi găsi. La ce oră? Trasând conturul exterior al buzelor ei, o auzi cum inspiră aerul. - Când vă convine. Ducesa încuviinţă din cap, cu privirea aţintită asupra lui. Având în vedere ce ştia despre trecutul ei, fu surprins că nu o luase la fugă spre casă ţipând. - Nu vreau să îţi fie teamă, Winnie. Se blestemă pentru uşurin­ ţa cu care îi rosti numele. - Nu mi-e teamă când sunt cu dumneata. „Ar trebui să îţi fie“, îşi zise el. S-o ajute Dumnezeu, chiar trebuia să îi fie. Toată stăpânirea de sine i se risipi. Cu o înjurătură aspră ce-şi găsi ecoul între ei, îi acoperi gura cu a lui. Buzele ei erau la fel de pline şi de moi cum şi le ima­ ginase întotdeauna, depărtându-se uşor, cu ezitare, invitându-1 să îndrăznească şi mai mult. Iar el era destul de ticălos să accepte invitaţia. Ea gemu când limba lui se strecură cu blândeţe în gura ei dul­ ce. Avea gust de şampanie, iar William se întrebă dacă se simţea în largul ei cu el pentru că băuse câteva pahare. Apoi întrebările 21

------------ Lorraine O-fcatfi -----------se transformară în mirare când limba ei îi exploră gura cu aceeaşi fervoare. Avantajul de a fi cu o văduvă. Nu era inocentă. Dum­ nezeule, ştia că era departe de a fi aşa! îl apucă de reverele hai­ nei. încolăcindu-şi braţele în jurul ei, o trase mai aproape de el, până când trupul ei se lipi de al lui. îi simţea formele, curbele şi rotunjimile. Blestemă hainele care îi despărţeau. Unghiile ei îi zgâriară pielea capului înainte ca degetele să coboare de-a lun­ gul obrazului. Oftând, îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui, lipindu-se de el. De trei ani lungi visa la acest moment, avusese fantezii şi-l imaginase, dar nu îndrăznise niciodată să spere că avea să îl tră­ iască. Nu voia să renunţe la el, nu voia să se termine. Săpă mai adânc, dezlănţuind foamea pe care şi-o înăbuşise - pentru ea, numai pentru ea. Merita un bărbat mult mai bun decât el, pe cineva care să nu mintă, să nu aibă secrete, care să poată sta cu ea în faţa unui foc fără să se teamă să fie sincer. Dar cu ea, trebuia să aibă în­ totdeauna grijă ce spune, să fie întotdeauna atent ce dezvăluia. Spusese că nu îi era teamă de el, dar el ştia că, dacă ar fi înţeles cu adevărat de ce era în stare, ar fi fost îngrozită. Nu ar mai fi avut încredere în el. Se îndoia că l-ar fi plăcut; cu siguranţă nu l-ar fi iubit. Simplul fapt că o săruta putea duce la un dezastru - şi el nu era singurul care ar fi putut fi ruinat. Trebuia să se retragă. Şi avea să o facă. După încă o clipă. încă o clipă plină de suspinele şi gemetele ei. încă o clipă cu trupul ei minunat zvârcolindu-se lângă al lui. încă o clipă în care braţele ei erau încolăcite strâns în jurul lui, ca şi cum nu i ar mai fi dat drumul vreodată. Voia să îi desfacă nasturii. Voia să o ridice în braţe şi să o con­ ducă în dormitor. Voia să facă toate acele lucruri pe

43

Lorraine Lfeatfx - Presupun că ar trebui să mă simt mai bine ştiind că l-ar fi putut fura oricine, spuse ea. Dar de ce nu a făcut-o? Swindler ridică din umeri. - La asta nu pot să vă răspund, Excelenţa Voastră. Bill spune că nu vă suspectaţi servitorii, deci este posibil să se fi strecurat cineva în casă fără să fi fost observat. Aş dori să schimbăm şi încuietorile uşilor. - Da, bine. S-au raportat şi alte incidente de acest gen? - Ceva similar, da. Dar nu vă îngrijoraţi, Scotland Yardul se ocupă de asta. Swindler plecă, dar William rămase, sugerând ca Winnie să îi arate planurile pentru spital pe care le menţionase cu o zi înainte. Ea îl duse în biroul ei. Era mult mai mic decât al lui Avendale, iar mobila era mai delicată. Ferestrele dădeau către grădină. Cu dra­ periile date la o parte, lumina soarelui se revărsa înăuntru. Nu se simţise niciodată în largul ei în biblioteca lui Avendale. Totul era atât de întunecat, cu mobila masivă şi intimidantă. -După succesul balului de anul trecut, mi-am permis liber­ tatea de a angaja un arhitect. Se duse în spatele biroului, luă o rolă de hârtie şi o desfăşură. Ştiu că e posibil să fi acţionat puţin prematur... -E în regulă, ducesă. Dumneata furnizezi fondurile. Te poţi ocupa de construcţia spitalului cum doreşti. Veni în spatele ei, privindu-i peste umăr. Dumnezeule, era atât de minunat de înalt, încât probabil privea peste capul ei! Puse un prespapier pe un colţ al pergamentului. Aplecându-se, el se întinse spre călimara cu cerneală. Ea fu extrem de conştientă de apăsarea pieptului lui pe spatele său, de curbura trupului lui pe lângă al ei. Foarte încet, ca şi cum ar fi avut tot restul vieţii, puse recipien­ tul de sticlă pe celălalt colţ al pergamentului. Apoi puse mâna pe celălalt colţ pentru a-1 împiedica să se ruleze la loc. -Cred că este tot ce avem nevoie, rosti el încet, iar ea simţi mângâierea respiraţiei lui calde pe tâmpla sa. 44

------------‘U.ftimuf relief-----------Winnie se gândea şi la alte lucruri de care avea nevoie: o atin­ gere, un sărut, o mângâiere. Frecându-şi vârful nasului, se strădui să se concentreze asupra liniilor desfăşurate în faţa ei. -N u sunt sigură de toate detaliile, dar are săli de operaţie şi o zonă separată pentru izolarea bolnavilor contagioşi. - îmi place ideea. Ce spui despre o aripă separată pentru copii? Mi se pare că ar trebui să aibă o zonă proprie. Simţi un fior de bucurie străfulgerându-i pieptul. Avendale nu îi ceruse niciodată părerea în legătură cu ceva. îi spusese întot­ deauna cum trebuiau să stea lucrurile. îi plăcea în mod special faptul că William se gândea la cei mici. - E o idee splendidă. Cred că ar trebui să fie aici. Puse degetul la capătul îndepărtat al clădirii. El îşi puse mâna peste a ei. - Nu mă pot gândi la un loc mai bun. Vocea ei încerca să se oprească în gât, dar ea nu voia asta. Voia să îi vorbească, voia să îi spună totul. - Şi grădini. Grădini minunate în care oamenii se pot plim­ ba în timp ce se însănătoşesc. îmi amintesc plimbările în care mă duceai, insistând că aveam nevoie de ele pentru a-mi recă­ păta puterile. Ezitând să spună următoarele cuvinte, înghiţi în sec. Avendale ar fi râs de asemenea prostii, dar William nu era Avendale. To­ tuşi, dacă avea să râdă, s-ar fi simţit jignită. Dar trebuia să riş­ te. încercase să se transforme în ceea ce voia Avendale să fie şi eşuase lamentabil. Avea nevoie de cineva care să o accepte aşa cum era. - Deveniseră momentul meu favorit al zilei. Cu blândeţe, îi prinse bărbia în căuşul palmei şi îi întoarse faţa către el, ca s-o privească în ochi. - Erau şi momentul meu preferat din zi. Ea nu ştiu ce să răspundă la această mărturisire. După noaptea trecută, îndrăznise să spere că ea însemna ceva pentru el, dar erau atât de diferiţi în rang şi ţeluri. Se gândi 45

Lorraine (hfeatfi să sugereze să meargă la o plimbare chiar atunci, dar nu voia să plece de unde era. Atât de aproape de el. Mirosea a santal. Maxila­ rul şi obrajii îi erau fini. Se bărbierise înainte de a veni să o vadă. Părul i se cârlionţa sălbatic în jurul capului, iar ea se întrebă dacă încercase vreodată să îl îmblânzească, apoi îşi spuse că nu ar fi arătat la fel fără acea alură sălbatică. William îi mângâie buza de jos cu degetul mare. Ochii lui albaş­ tri se închiseră la culoare. Winnie îi privi muşchii gâtului când în­ ghiţi în sec. Apoi el se aplecă şi îi acoperi gura cu a lui. Ea se ridică pe vârfuri pentru a-1 întâmpina, invitându-1 să posede, să prade, să facă ce dorea. Se lăsă în voia senzaţiei pe care i-o oferea gura lui jucându-se peste a ei, vag conştientă de faptul că el o răsucea să ajungă cu faţa la el. Când Winnie îşi puse mâinile pe umerii lui, el o cuprinse cu braţele, trăgând-o mai aproape. Era un bărbat cu degete agile, cu mâini pricepute cu care alina suferinţe şi răni şi alunga moar­ tea. O vindecase cu acele mâini, iar acum cu buzele o vindeca şi mai mult. Schimbându-şi brusc unghiul gurii, adânci sărutul, limba lui explorând înfometată, ispitind-o să pornească în propria călă­ torie de descoperire. El avea gust de mentă. Şi-l imagina foarte bine păstrând bomboanele în buzunar pentru a le oferi copii­ lor şi a le înlătura teama. Furând câte una pentru sine din când în când. El îi cuprinse talia şi, fără a-şi depărta gura de a ei, o ridică pe birou. Pergamentul foşni sub ea. Ea ştia că ar fi trebuit să se îngrijoreze că stricau planurile pentru spital, dar părea incapabilă să îi pese de altceva dincolo de senzaţiile fantastice pe care el i le trezea la viaţă. Avendale nu o sărutase niciodată cu asemenea entuziasm, cu asemenea hotărâre. Simţea că William era hotărât să o devoreze şi că avea să fie una dintre cele mai minunate experienţe din viaţa ei. 46

------------liftimuf refief'-----------Ridicându-i fusta deasupra genunchilor, se poziţionă în­ tre coapsele ei. Foarte lent, îi coborî spatele spre suprafaţa bi­ roului, până când rămase întinsă ca o femeie uşoară. Pe birou! Nu ştiuse niciodată că astfel de lucruri se puteau petrece în afara patului. Era păcătos, excitant, intrigant! Cu siguranţă nu intenţiona să facă altceva decât să o sărute, nu că l-ar fi oprit să meargă mai departe. Trecuse atâta timp fără mângâieri, fără a fi dorită, fără a-i fi stârnită pasiunea. Se simţi deopotrivă îngrozită şi bucuroasă, pe măsură ce trupul i se înfiora de plăcere. îşi plimbă buzele pe gâtul ei şi începu să-i desfacă nasturii, oferindu-şi acces la mai multă piele. Ii sărută clavicula, făcu cercuri cu limba în scobitura de la baza gâtului. Ea îşi înfipse degetele în cârlionţii lui aurii, încântată de felul cum buclele lui i se înfăşurau în jurul degetelor. Ii desfăcu şi mai mulţi nasturi. Winnie suspină când el îşi trecu gura şi limba peste partea de sus a sânilor ei. Simţi cum o năpădeşte căldura în interior. îşi încolăci picioa­ rele în jurul şoldurilor lui, cedând presiunii trupului lui. El scoase un geamăt grav, mai degrabă un hârâit, sărutând-o în adâncitu­ ra dintre sâni. Dumnezeu s-o ierte, dar dorea să îi simtă atinge­ rea peste tot. El îi trase corsajul şi începu să îi dezlege panglicile cămăşuţei. în depărtare, undeva la mare distanţă, ei i se păru că aude o uşă deschizându-se. -Conte... Majordomul dădu să anunţe, apoi se opri. -Winnie? Vocea lui Catherine o trezi brusc la realitate. îngrozită, Winnie ştiu că toată căldura pe care o simţea nu avea nimic de-a face cu pasiunea. William înălţă calm capul. - Scuză-ne, te rog! Are nevoie de o clipă. O clipă? Dumnezeule mare, avea nevoie de tot restul vieţii să îşi revină din umilinţa de a fi surprinsă tolănită pe un birou

- —

----------------------------- ------

Lorraine O-Ceatfi

- —

----------------------------------

cu un bărbat, care nu îi era soţ, lingându-i pielea. Conştientiza vag zgomotul uşii la închidere. Foarte încet, foarte grijuliu, ca şi cum ar fi fost un cristal deli­ cat care se putea sparge cu uşurinţă, William îşi puse mâinile sub spatele ei şi o ajută să se ridice. Apoi punându-şi braţele în jurul ei, o îmbrăţişă strâns, iar ea îşi îngropă faţa în pieptul lui. - Nu ai făcut nimic rău, îi spuse William încet. Deşi ar trebui să îţi instruieşti majordomul să bată la uşă înainte de a intra. Ea încuviinţă din cap. -Vreau să mor. -Winnie, nu ai nici o vină. Este vina mea că nu am reuşit să rezist farmecului tău. îşi puse degetele sub bărbia ei şi îi înclină capul pe spate, până când reuşi să o privească în ochi. Invită-mă la cină! - La cină? - Da, ştii tu. Masa care are loc seara, cu câteva ore înainte de culcare. - Nu te jenează deloc faptul că ai fost prins? -Am fost prins în situaţii mai grave, şi aici nu este vorba de nici o pedeapsă, cu excepţia încetării bruşte a unei activităţi care mi-a făcut imensă plăcere. îi zâmbi malefic. Promit să mă com­ port cum se cuvine în seara asta, dacă asta te linişteşte. Aşa greşit cum era, nu ştia prea bine dacă voia ca el să se com­ porte cum se cuvine. Cu toate acestea, încuviinţă din cap. - Da, te rog vino la cină! -Voi veni la şapte şi jumătate. Aplecându-se, îi acoperi scurt gura fierbinte, înainte de a-i face cu ochiul şi de a-i zâmbi seducă­ tor. Acum încheie-ţi nasturii! Când el părăsi camera, ea se lăsă să alunece de pe birou şi făcu ceea ce îi sugerase el. Catherine Langdon, contesă de Claybourne, făcea du-te-vino pe coridor în faţa uşii biroului lui Winnie. Anunţul majordomu­ lui cu privire la sosirea ei era doar o formalitate asupra căreia •lit

------------ 'UCtimuCreSe(-----------acesta insistase. Ştia că ducesa o primea întotdeauna, aşa cum ştia şi majordomul, astfel că îl urmase pur şi simplu în birou. Nu ar fi trebuit să o surprindă ceea ce văzuse. Chiar dacă William Graves era un doctor respectat, era totodată bărbat, un bărbat a cărui prietenie cu soţul său data din tinereţe. Ştia de ce educaţie avuse­ seră parte şi de dispreţul lor faţă de convenţii. Dar Winnie fusese întotdeauna atât de cuviincioasă! La fel şi Catherine odinioară, de altfel. Dar ticăloşii aveau metodele lor. Uşa biroului se deschise. Graves o închise în urma lui şi o salu­ tă cu un semn din cap. - Contesă. Apoi, cu paşi mari, porni pe coridor, ca şi cum ar fi fost suficient. Ea se repezi după el. - Ce naiba făceai acolo? întrebă Catherine. El se întoarse, iar ea fu luată prin surprindere de furia care licărea în ochii lui albaştri. - Dacă întrebi aşa ceva, atunci Claybourne nu este bărbatul pe care îl credeam. Evident că nu apreciase faptul că fusese întrerupt, dar adevărul este că nu ar fi trebuit să existe nimic care să poată fi întrerupt. - Ştiu foarte bine ce făceai. Te întrebam de ce o făceai. -Am făcut ce mi s-a poruncit, mă asiguram că doamna va vrea să mă ţină aproape de ea. Contesa făcu un pas în faţă. -N u te poţi juca cu sentimentele ei. - Nu se poate aşa cum vrei, contesă. Fie îi spui de ce are nevoie de cineva care să o apere, fie îi dau eu un motiv să vrea să stau în preajma ei. - Şi când motivul nu va mai exista? - O să vedem atunci, promit că nu va fi mai rău decât ştreangul. Răsucindu-se pe călcâie, se îndreptă către uşă. Ea dădu să îl strige, voia să îi mai ceară ceva, să nu o facă pe Winnie să sufere. 49

Lorraine ‘Heatf. Dar singurul mod de a face asta era să facă ceea ce sugerase el: să îi spună adevărul lui Winnie. Prietena ei avea să o dispreţuiască. S-ar putea chiar să decidă că Avendale era bine-venit acasă. Atunci totul ar fi fost în zadar. Ar fi din nou la mila brutei. Şi cei care fuseseră implicaţi în falsa lui moarte ar fi putut ajunge foarte bine în închisoare, sau, aşa cum insinuase Graves, la spânzurătoare. Catherine să străduise prea mult să o protejeze pe Winnie de Avendale pentru ca totul să se ducă pe apa sâmbetei. Nu putea decât să spere că se înşelau cu privire la reîntoarcerea bărbatului. Stând la o masă micuţă pe terasă cu Catherine, Winnie porun­ ci majordomului să le aducă ceai şi biscuiţi. Legase la loc fiecare panglică, încheiase fiecare nasture, dar tot se simţea puţin ciudat. Din când în când, câteva şuviţe de păr îi cădeau pe faţă din cauza brizei liniştite. Indiferent de câte ori le punea la loc în coc, acestea scăpau, reamintindu-i nebunia care o mistuise în micul ei birou. Simţea încă gustul de mentă pe buze şi mirosul de santal pe piele. Ceaiul ei rămase neatins şi rece pentru că nu voia să piardă gustul lui William. Era recunoscătoare că nu fusese Whit cel care să intre peste ei, dar în acea dimineaţă avusese inspiraţia să îl trimită cu gu­ vernanta la grădina zoologică. Nu dorise să îl ştie în preajmă la sosirea inspectorului. Ultimul lucru pe care îl voia era ca fiul său să se teamă sau să aibă îndoieli cu privire la sănătatea mintală a mamei sale. -Win, ştiu că nu este treaba mea... - Dacă ai de gând să faci un comentariu despre ceea ce ai văzut, sunt de acord că nu este treaba ta. Winnie nu era sigură dacă mai văzuse vreodată ochii lui Cathe­ rine atât de mari de uimire, dar nici ea nu fusese genul care să fie fermă pe poziţie. Totuşi, zilele de laşitate rămăseseră în urmă. Nu mai avea de ce să se teamă. Cu excepţia unui posibil hoţ sau a unei perioade scurte de amnezie.

‘UCtimuCredeC - Este un om de rând, spuse Catherine. -Am avut un aristocrat, mulţumesc foarte mult. Nu a fost prea plăcut. -N u vreau să te văd că suferi, adăugă Catherine. Winnie se întinse şi îşi strânse prietena de mână. -Ştiu că ai intenţii bune. Dar a fost întotdeauna atât de bun cu mine. -încearcă să nu îi interpretezi greşit bunătatea. Eşti vulnera­ bilă din cauza trecutului. Clătinând din cap, privi pe fereastră către grădină. -Obişnuiam să mă tem de orice. Credeam că părerea mea nu contează, credeam că nu sunt bună de nimic. Mă îngrozea gândul de a găzdui baluri sau dineuri, pentru că îl dezamăgeam mereu pe Avendale. Acum pot face mult mai multe lucruri, pen­ tru că nu am pe cine să dezamăgesc. Lui William i-a plăcut ba­ lul. îi plac planurile mele pentru spital. Nu mă judecă, dragă Catherine. Mă acceptă aşa cum sunt. -N u mi-am dat seama că vă cunoaşteţi atât de bine. îi zâmbi secretos. -în timpul convalescenţei mele a fost mereu lângă mine. O dată mi-a pieptănat părul. Aveam febră şi îmi închipui că el cre­ dea că nu ştiu unde mă aflu, dar mă temeam că, dacă i-aş fi spus, s-ar fi oprit. Un bărbat care să îmi pieptene părul! Cred că atunci am început să mă îndrăgostesc de el. -Ai grijă, draga mea, atât îţi cer. La fel ca şi Claybourne, Jack şi Jim, este un ticălos din fire. -Ş i totuşi, nici una dintre soţiile lor nu se plânge.

51

CapitoCuC4 Ajungând un pic mai devreme de şapte şi jumătate, Graves făcu un tur al grădinii pentru a se asigura că nu stătea nimeni la pân­ dă. In aer plutea ameninţarea ploii. Suspecta că avea să înceapă înainte ca ei să termine cina. După ce îi deschise un valet, aşteptă în foaier în timp ce major­ domul îi anunţă prezenţa Excelenţei Sale. Când o văzu pe Winnie coborând scările într-o rochie de culoarea liliacului, care îi lăsa la vedere umerii dezgoliţi, îşi dădu seama că fusese o greşeală să vină în acea seară. Ar fi trebuit pur şi simplu să rămână pe trepte şi să stea de pază, căci tot ce îşi dorea acum era să o ducă sus în dormitorul ei. Ştiind în ce situaţie se afla, nu putea cu bună-ştiinţă să o ceară în căsătorie, căci asta ar fi însemnat bigamie. Dar asta nu-1 îm­ piedica să o dorească. Părul ei era împletit şi răsucit într-un coc elaborat, dar degetele lui erau destul de agile încât să împrăştie agrafele pe podea în două secunde, pentru ca părul ei să i se rever­ se în jurul feţei. Copcile de la spate ar fi luat patru secunde, cele de la corset şase. îşi alungă aceste calcule tentante din minte, căci nu făceau decât să îi sporească frustrarea. Winnie se afla în grija lui, iar el avea un cod moral strict când venea vorba despre îndatoririle profesionale, dar dorinţa lui ob­ servă şiretlicul şi refuză să coopereze. Nu era pacientă, nu era bol­ navă. Era o femeie care îl intriga. Când se apropie, mirosul de iasomie îi umplu nările, şi el îşi dori să caute toate locurile în care se dăduse cu parfum. - Doreşti nişte brandy înainte de cină? întrebă ea.

---- ------ —Lorraine Lfeatfi ----------- Ar fi vrut o sticlă întreagă de whisky sau poate o doză de la­ udanum, pentru a-şi înăbuşi gândurile vinovate. Cu un zâmbet calculat, care ştia că pare inofensiv, clătină din cap. -Tu mă îmbeţi suficient. Ea râse vesel şi dulce. -Prostii! Pe onoarea mea, nu ştiam că eşti un asemenea curtezan! El nu se putu abţine să nu zâmbească sincer. îi plăcea compa­ nia ei; îi plăcuse din momentul în care începuse să îşi recapete pu­ terile şi să îl farmece cu poveşti din tinereţea ei. O fiică răsfăţată a aristocraţiei care se măritase cu un bărbat care îi aplicase lecţii aspre, distrugându-i naivitatea, dar nu şi spiritul. - Doar când e vorba despre tine. -îm i vine greu să cred. îmi închipui că toate doamnele de companie ale reginei Victoria se calcă în picioare să îţi capteze atenţia. -Suspiciunile tale nu au nici un temei. Mă tem că aptitudi­ nile mele de a flirta sunt cam ruginite. Nu am prea avut timp de doamne de când am început să o servesc pe Maiestatea Sa. Femeile pentru care avusese timp erau genul care nu cereau altceva decât bani. Ea îl luă de braţ. - Mergem la cină atunci? - Mi-e o foame de mor. Se abţinu să spună că îi era foame de ea. Adevărata sa seducţie avea să vină după cină, pentru că dorea să se asigure că rămânea cu ea peste noapte, cât mai aproape posibil. Deşi simţea un strop de vinovăţie gândindu-se la rolul pe care urma să îl joace, se con­ solă reamintindu-şi că o făcea pentru a o proteja. Jack îşi trimisese câţiva băieţi să păzească casa, iar Swindler aranjase câteva echipaje suplimentare care să patruleze în zonă, dar Graves simţea nevoia să îşi ia propriile măsuri de preca­ uţie pentru a se asigura că, în caz că nemernicul ei soţ se afla 54

------------‘UftimuC reSef------------ în preajmă, avea să fie suficient de aproape pentru a se ocupa de el - preferabil fără ca ea să afle. îi era recunoscător bunicului lui Claybourne pentru manierele de la masă. Când bătrânul descoperise că nepotul său se îndelet­ nicea cu escrocherii, nu doar că îl luase în casa sa, ci îi luase şi pe prietenii lui. Atunci cunoscuse Graves confortul unui pat curat, al băii şi al hainelor pe măsură. Dar nu luase nici unul dintre aceste privilegii ca sigur. îi trase scaunul lui Winnie, apoi se aşeză şi el de partea cealaltă a mesei. Se bucura că luau cina în sufrageria mai mică şi că masa era modestă, cu doar şase locuri. Sufrageria de familie. Li se turnă vin alb şi se servi primul fel; o supă, mai mult zea­ mă decât ceva consistent, dar nu îi găsi nici un cusur gustului. -M -am temut că nu o să supravieţuieşti întâlnirii cu Ca­ therine, zise el, străduindu-se să îşi menţină vocea egală, pentru a nu-şi dezvălui curiozitatea cu privire la ce se spusese după ple­ carea lui. Catherine ar fi putut să o avertizeze să nu se apropie de el, ceea ce ar fi însemnat că trebuia să se străduiască mai mult să o seducă. -M -a avertizat să stau departe de tine. - Nu mă surprinde. Tu mă crezi un bărbat bun, dar te asigur că sunt mai degrabă un ticălos, decât un sfânt. M-am făcut medic pentru că aveam multe păcate de ispăşit. -Cum ar fi? - Nimic din ce ar trebui să audă o doamnă, mai ales la cină. Urmărind-o cum duce lingura la buze, se surprinse invidiind un afurisit de tacâm. Când îl puse înapoi în bol, ridică pri­ virea spre el şi îl studie o clipă. El se întrebă dacă ea putea vedea dincolo de suprafaţă, până la acea parte din el pe care nu o arăta nimănui. - Ştiu că ai crescut pe străzi, spuse ea. Cum a fost? în perioada de convalescenţă, nu îl întrebase despre tinereţea sa. îşi dorea să nu fi întrebat nici acum. 55

-— ----- —Lorraine Lfeatfi -— --------- Murdar. Aspru. Dar în vizuina lui Feagan exista un spirit de camaraderie. - Cine este Feagan? -Cel care ne-a adunat, ne-a învăţat să furăm fără să fim prinşi. - Şi părinţii tăi? El sorbi din vin. - Mama spăla haine. îmi amintesc despre ea mai cu seamă cât de aspre şi jupuite îi arătau mâinile. Cât de aspre se simţeau când îi zgâriau pielea, atunci când era furioasă şi el era cel asupra căruia îşi putea vărsa mânia. Era ca şi cum l-ar fi lovit cu şmirghel. -Tata îşi câştiga traiul săpând morminte în cimitire şi gropi pentru săraci. Iar noaptea, se întorcea să prade mormintele. Când am crescut suficient să ţin o mistrie, m-a luat cu el. Bolul fu luat şi li se puse în faţă un platou cu carne de oaie, dar ea abia păru să observe. - Nu îţi era teamă să mergi noaptea în cimitire? - De ce să îmi fi fost frică? - De spiritele celor morţi. Nu crezi că rămân în preajmă? întrucât ea menţionase că mai fusese bântuită înainte, el nu râse. - Ca să ne bântuie? - Da, întocmai. în timp ce se gândea ce să răspundă, luă o îmbucătură din car­ nea gustoasă. Winnie era atât de serioasă. Oare cine era el să îi schimbe convingerile? - Recunosc că am întâlnit fenomene destul de greu de explicat: o lumină în ceaţă, un şuierat când nu era vânt. Şi câteodată mi se ridica părul pe ceafă. Uneori simţeam că sunt urmărit, dar îmi în­ chipuiam că sunt alţi hoţi de morminte, dezamăgiţi că ajunsesem la comori înaintea lor. 56

------------UftimuC redeC-----------Winnie se uită în jur, şi el înţelese că voia să spună mai multe, poate chiar să menţioneze ciudatele apariţii pe care le zărise în ultima vreme, dar nu voia să pară naivă în faţa servitorilor, chiar dacă aceştia nu ar fi trebuit să asculte. - Deci, nu ai văzut niciodată un spirit hoinărind în preajma mormintelor? înainte ca el să apuce să răspundă, ea făcu ochii mari. De asta e numele tău de familie Graves1? El abia se abţinu să nu zâmbească. Arăta de parcă rezolvase o problemă dificilă. -Când Feagan racola câte un copil, îl făcea întotdeauna să îşi schimbe numele. Pentru majoritatea dintre noi nu existau certificate de naştere, nici un document care să ne ateste exis­ tenţa. Spre deosebire de aristocraţie, unde naşterile şi decese­ le sunt înregistrate constant, în cercurile acestea numele sunt schimbate din capriciu sau când cineva este prins comiţând o infracţiune. - Nu m-am gândit niciodată că îşi poate cineva schimba nume­ le atât de uşor. - Suspectez că până şi unii dintre servitorii tăi nu folosesc în prezent numele cu care s-au născut. Observă cum unul dintre valeţi îşi schimbă postura. Trebuia să îl verifice. Probabil n-ar fi stricat să îl pună pe Swindler să îi investigheze pe toţi. Ar fi pre­ ferat să descopere că era unul dintre ei, decât Avendale, cel care umbla pe furiş. - Deci, de ce Graves? întrebă ea când un alt fel de mâncare le fu pus dinainte. - Un omagiu adus tatălui meu, muncii lui. Era un bărbat ma­ siv, tăcut precum mormântul, trăsătură adecvată având în vede­ re ocupaţia lui. Nu s-a plâns niciodată, nu mi-a vorbit niciodată urât. „Trebuie să faci multe lucruri neplăcute", mi-a spus el odată. „Aşa că e mai bine să le faci, ca să poţi trece la cele plăcute." - Cum a murit? 1Morminte (n.tr.)

----------- - Lorraine Lfeatfi -—---------N u ştiu dacă a murit. Pur şi simplu a dispărut într-o noap­ te. După ce a vândut rămăşiţele mamei unui spital la care se făcea practică. In timp ce pe chipul ei se aşternu groaza, el dădu vinul pes­ te cap şi făcu semn să i se mai pună. De data aceasta i se aduse vin roşu. - E îngrozitor, spuse ea, făcând semn că nu vrea felul următor, înainte de a-i fi pus în faţă. -Ţi-am stricat pofta de mâncare. Poate ar trebui să discutăm despre vreme. Va ploua în noaptea aceasta, aşa mi se pare. -N u vreau să vorbesc despre ploaie. Erai acolo? Ai văzut ce a făcut cu mama ta? El luă o gură zdravănă de vin, dorindu-şi ceva mai tare. Nu se mai gândise la tinereţe de mulţi ani. -Am fost cu el. Nu mi s-a părut greşită decizia lui. Aveam nevoie de bani, dar, mai mult decât atât, Winnie, cei care studi­ au să devină doctori trebuiau să poată învăţa nu doar din cărţi. Mama a fost o femeie destul de rea în timpul vieţii, dar, după moarte, a devenit un instrument de educaţie care le-a permis al­ tora să salveze vieţi. - Presupun că este un punct de vedere. - Este singurul punct de vedere. -Suntem morbid de fascinaţi de moarte. Ai avut de-a face cu ea toată viaţa, într-un fel sau altul. Nu ţi-e frică de ea? El clătină lent din cap. -Nu. - Ţi-e frică de ceva? „Că vei descoperi adevărul." Dar nu putea recunoaşte asta. - Că va începe să plouă înainte să apucăm să facem un tur al grădinii. Ea râse, cu acel clinchet dulce care îi amintea de clopoţeii de cristal care sunau în dimineaţa de Crăciun. -Vorbesc serios. 58

VCtimuCrefieC- La fel şi eu. Se ridică, se îndreptă către ea şi îi trase scaunul. Aplecându-se, spuse cu o voce gravă şi seducătoare: - Haide, Winnie! E întuneric afară. Lucruri minunate se petrec pe întuneric. Cu o licărire în ochi, ea îl privi şi şopti: - Dar încă nu am primit desertul. -Mi-am pus în minte să gust ceva mai dulce decât orice ar putea fi preparat în bucătărie. Winnie se ridică şi îl luă de braţ. - O plimbare prin grădină sună foarte bine. Din păcate, când păşiră pe terasa acoperită, descoperiră o ploa­ ie blândă, căzând tăcut, creând mai degrabă un bâzâit constant decât un ropot aspru de picături. - E prea târziu, spuse ea. - Nu e niciodată prea târziu. Merse la marginea terasei, aproa­ pe de a fi udat de stropii de ploaie. Ploaia mi se pare liniştitoare. O simţi cum se înfioră. Păşind în spatele ei, o cuprinse cu braţele şi o trase mai aproape de el. -Când eram mică, mi-era teamă de ploaie, spuse ea încet. Când fulgerele brăzdau cerul în două şi tunetele bubuiau atât de tare, încât se cutremura pământul, servitorii alergau prin casă să întoarcă toate oglinzile invers. Era porunca mamei. Spunea că, în copilărie, un fulger făcuse zigzaguri în casa părinţilor ei, folosind oglinzile pentru a se propulsa. Crezi că este posibil? - Cred că orice este posibil. Plecând capul, o sărută pe ceafă, unde parfumul de iasomie din spatele urechii ei eclipsa mirosul ploii. Se întrebă unde altundeva îşi mai dăduse cu parfum. O sărută pe cealaltă parte. - Părinţii tăi mai trăiesc? - Nu, suntem doar eu şi Whit. I s-a părut o adevărată aventură când am locuit în casa ta. - Este un băiat tare bun. Ar trebui să îl ducem în parc într-o după-amiază.

Lorraine 9-featfi îşi mută gura de la un umăr al ei la altul, bucurându-se de sus­ pinele pe care le scotea. -A fost la grădina zoologică azi. îmi desenează animalele pe care le-a văzut. Vocea îi era slabă, îndepărtată, de parcă aluneca în uitare. - Mi-ar plăcea să le văd. -T i le voi arăta când le termină. William o muşcă uşor de ureche, apoi o întoarse încet spre el. Ridicând mâna, ea îşi frecă nasul. El o apucă de încheietură. -Nu, spuse el blând. Nu îţi acoperi nasul. - Este urât. -Nimic, absolut nimic nu e urât la tine. Ea râse forţat. -Uneori uit că m-ai văzut în întregime. -Te-am privit ca medic - o observaţie rece şi impersonală. Când te privesc ca bărbat, este ca şi cum te-aş vedea întâia oară. Ea scânci încet, ca şi cum nu s-ar fi gândit până atunci că ceea ce insinuase el avea să se întâmple cu siguranţă. Uneori uita că era mai întâi o lady şi abia apoi femeie. Că nu era obişnuită să meargă pe drumul pe care voia el să o ducă. Cu toate astea, o trase mai aproape şi o sărută pe gură, în timp ce ploaia răcorea şi înmires­ ma aerul. Limba ei o para pe a lui, mâinile ei îi pieptănau părul, suspinele i se împleteau cu gemetele lui. Dulce, glorios de dulce. Putea să... - Mă scuzaţi, Excelenţa Voastră. Ea sări în lături, ca şi cum majordomul ar fi biciuit-o. - Da, Thatcher, ce este? - O scrisoare de la regină pentru domnul doctor Graves. Graves întinse mâna şi Thatcher îi întinse tava de argint. Luă scrisoarea care purta sigiliul regal, o deschise şi merse către uşa de la intrare unde răzbătea suficientă lumină pentru a putea citi. - Ce este? întrebă Winnie, venind lângă el. -Trebuie să plec. -Sigur că trebuie. >

60

- 'UCtimuCrelief îi prinse faţa în mâini. - Mulţumesc pentru cină. Nu-mi aduc aminte când m-am mai simţit atât de bine. - Dacă nu e prea târziu când termini, poate te poţi întoarce să bei vinul de după cină. Altfel mă voi simţi o gazdă oribilă. El rânji. - Este inacceptabil aşa ceva. Dar nu ştiu cât va dura. Ea privi peste umăr. - Thatcher, dă-i doctorului o cheie de la casă înainte să plece. -Winnie... începu Graves. Deschideau o uşă pe care nu aveau să o mai poată închide. Ea încuviinţă din cap, puţin cam vehement. -Vreau să ai o cheie. Dacă dorm, mă poţi trezi şi îţi voi adu­ ce vinul. Dacă era să o trezească, nu avea să fie pentru un pahar de vin, dar nu putea să mărturisească asta de faţă cu majordomul. Aplecându-se, o sărută cu blândeţe. -M ă voi întoarce de îndată ce termin. Te avertizez că s-ar putea să fie peste câteva zile. -Voi aştepta. „Nu aştepta", aproape că îi spuse el. „Nu va ieşi nimic bun din asta." Cu flacăra lămpii licărind slab, Winnie stătea în pat, ascultând cum ropotea ploaia pe pervazul ferestrei. Cădea cu mai multă for­ ţă acum, şi ea se gândea la William, călătorind pe ploaie, fugind de la trăsură până la uşa ei, cu părul ud când va veni la ea. Era trecut de miezul nopţii. Aşteptase trează cât de mult putu­ se, dar era obosită, foarte obosită. Se pregăti cu mare atenţie de culcare. Cămaşa de noapte era din satin. Nu lăsa mult la vedere. Capotul asortat se afla la capătul patului, pentru a-1 putea lua re­ pede când sosea William. Camerista îi periase părul de o sută de ori înainte să i-1 împletească. Se dăduse cu un strop de parfum (il

Lorraine Q-featfi în spatele urechilor, doar cu un strop, pentru că părea să îi placă să o sărute pe gât. Abia îi venea să creadă că îi dăduse o cheie de la casă, că se gândea să îl primească în patul ei. Dar îi plăcea cum o făcea să se simtă: valoroasă, apreciată. Nu vorbiseră despre iubire sau despre un viitor, dar nici nu conta. Avea nevoie de ceva care să îi şteargă amintirile despre ceea ce se întâmplase ultima dată când un bărbat o posedase în acest pat. închise ochii strâns. Nu, nu în acest pat. Pe acela îl scosese afară şi cumpărase unul nou în loc. Numai că nu dormise nicioda­ tă în el. Nu era întru totul adevărat. Strânse din buze. Whit venise la ea de câteva ori când visase urât. Dar acum era mare, începea să îşi manifeste preferinţa de a nu fi cocoloşit de mamă. Pleoapele îi erau grele. William avea să se întoarcă la un mo­ ment dat, iar ea abia aştepta, aşa cum nu mai aşteptase altceva de multă vreme. Avea să deschidă uşa, să se bage sub aşternuturi, să o ia în braţe... Mătasea alunecă pe corpul ei în timp ce mâinile lui o mângâiau, nefiind o barieră pentru căldura atingerii lui. îi sărută gâtul. -M-am întors de îndată ce am putut. Ea nu voia cuvinte, nu avea nevoie de ele. Nu voia decât minunatele senzaţii pe care el părea în stare să i le stârnească fără efort. Plutea pe un nor de plăcere, mâinile sigura lui ducând-o pe culmi pe care nu mai ajunsese niciodată. Căldura o mistuia, pe dinăuntru şi pe dinafară. Voia să îl atingă, să îi simtă pielea, dar părea incapabilă să se prin­ dă de ceva concret. Era ca umbra, împresurând-o... Inspiră parfumul lui de santal, dar plămânii îi îngheţară, mirosul 6 înţepă. Nu era santal. Chimen. Dezgustător. Sufocant. Mâinile lui o strân­ geau de gât. Nu putea respira. O ţintuia cu greutatea lui, ducănd-o în hăurile iadului. Se zbătu, lovi, ţipă abia auzit, un ţipăt care cumva fusese şi mai îngrozitor. Avea să moară! El avea să... 62

VftimuC relief Winnie se trezi zdruncinată, respirând cu dificultate, tremu­ rând din tot corpul. Se ridică în capul oaselor şi se sprijini de tăblia patului. Camera era învăluită în umbre care dansau prin cotloane şi pe tavan. Lampa nu mai ardea, dar un foc îi ardea în suflet. Nu ţinea minte să îl fi simţit când se culcase. Camera era rece şi umedă. Ferestrele erau deschise, draperiile date la o parte şi perdelele din material fin fluturau în bătaia bri­ zei, în timp ce ploaia cădea pe podea. Se întorsese William şi le deschisese? Atunci unde era? Şi de ce era aţâţ de puternic mirosul de chimen? Tremura şi cămaşa de noapte din mătase era lipită de pielea ei umedă. Trebuia să îşi revină. Lapte cald, nişte lapte cald avea să o ajute. Se întinse către lampă să o aprindă şi îngheţă. Pe colţul nopti­ erei erau două inele - inelele ducale care îi aparţinuseră soţului ei. Le lăsase în seiful din reşedinţa ancestrală, pentru i le da lui Whit când avea să crească şi i-ar fi venit pe degete. Deci, cum naiba ajunseseră acolo?

1.1

CapitoCuC 5 Cu ploaia curgându-i pe pălărie şi pe haină, Graves stătea lângă casa lui Winnie. Era patru şi jumătate dimineaţa. Dormea deja, fără îndoială. Dacă descuia uşa, intra în casa ei, în dormitorul ei, totul avea să se schimbe. Nu va mai exista cale de întoarcere. Oricât de mult ar fi dorit-o, nu o voia în aceste condiţii. Nu se aşteptase ca acţiunile sale să aibă drept rezultat o invitaţie atât de rapidă şi fără oprelişti. Deşi sentimentele lui faţă de ea erau sincere, motivele pentru care o curta nu erau. Era mai bine să se întoarcă acasă. Dar era singurul care putea sta suficient de aproape de ea pentru a-i proteja pe toţi. Nu urma să fie deloc greu să stea lângă ea - cel puţin până când ea nu mai avea să se mulţumească cu picul pe care intenţiona să i-1 ofere. „Să nu faci rău!“ Acesta era crezul profesiei lui, dar în cazul ei nu îl respectase, motiv pentru care acum stătea în ploaia afuri­ sită, certându-se cu sine însuşi. Nu trebuia să o trezească. Putea pur şi simplu să stea într-un scaun şi s-o privească. Asta părea să fie soluţia. Să se chinuiască stând suficient de aproape de ea cât s-o atingă, dar să se abţină. Asta, cu siguranţă, l-ar fi calificat pentru statutul de sfânt. Urcă scările, băgă cheia în broască, intră şi încuie uşa în urma lui. In foaier era linişte. O lampă fusese lăsată aprinsă pe o masă. Petrecuse mult prea multe nopţi în care lămpile fuseseră lăsate să ardă pentru el în timp ce stătea de veghe, străduindu-se să învingă moartea, dar aceasta se strecura pe lângă el. Singur în reşedinţa lui, jelea pierderea fiecărui pacient, în timp ce analiza fiecare pas al tratamentului, chinuindu-se să înţeleagă de ce uneori lucrurile

----------- Lorraine Q-featfi ----------- funcţionau, şi alteori nu. întotdeauna mai avea de învăţat, mult mai mult de învăţat. Dacă nu urca acele scări, dacă ei toţi aveau dreptate cu privi­ re la pericol, dacă i se întâmpla ceva, urma să reflecteze în acea noapte până când întrebările l-ar fi dus în pragul nebuniei. Lăsându-şi pălăria şi haina ude pe cuierul din foaier, luă lampa şi porni în sus pe scări. Se strădui să îşi ţină sub control nerăbda­ rea care creştea cu fiecare pas. Avea doar să o privească dormind, nimic mai mult. Dar, cu siguranţă, o să-i facă plăcere. Cu trei ani în urmă, fusese trezit în toiul nopţii să vină acolo. Se opri în faţa uşii ei, asaltat de amintiri: faţa ei lovită, trupul bătut crunt. Nu mai văzuse pe nimeni cu trupul atât de învineţit, deşi avu­ sese de-a face cu supravieţuitorii unui accident feroviar. îşi lipi palma de uşă. Spre deosebire de Claybourne şi Jack, nu fusese niciodată adeptul violenţei, dar în acea noapte, dacă soţul ei ar fi intrat în cameră, l-ar fi omorât. Era peste puterea lui de înţe­ legere ca un bărbat să facă atât de mult rău cu bună-ştiinţă unei alte fiinţe omeneşti, o femeie, propria soţie, iar Graves nu era nici inocent, nici naiv, dar uneori chiar nu înţelegea cum funcţiona mintea bărbaţilor. Deschise uşa în tăcere. Un foc slab care se străduia să mai dea căldură alunga umbrele din cameră. îi stătu inima în loc văzând patul răvăşit, dar gol. înaintă rapid în cameră. Ploaia intra prin ferestrele deschise, făcând bălţi pe podea. Apoi o zări cuibărită într-un colţ, tremurând incontrolabil. Străbătu iute încăperea şi se ghemui în faţa ei. -Winnie, draga mea! Ea ridică privirea înceţoşată. Cu grijă, William îi prinse faţa în palme. -Ai visat urât? Clătină din cap şi ridică o mână tremurândă, arătând cu un deget. -N u ştiu... cum au ajuns acolo. 66

.................................................... .......

IlCtimuCref>ef

------------------------------------------ -----

Răsucindu-se, studie patul spre care arăta ea. - Ce anume? - Pe noptieră. William se ridică şi se îndreptă spre noptieră. Stomacul i se strânse când luă cele două inele. Le cunoştea foarte bine. Le puse­ se pe degetele unui sărac. înjură cumplit în gând, dar nu lăsă nici o urmă de îngrijorare să i se citească pe chip. Pe de-o parte, nădăj­ duia ca nemernicul să fie încă în casă. Dacă l-ar fi întâlnit, Graves ar fi săpat un mormânt înainte de venirea dimineţii. Dar când se întoarse spre Winnie, îşi dădu seama că nu o putea lăsa singură, nu în starea asta. Şi nici nu îi putea spune adevărul, în acel moment, numai ea conta. După ce puse inelele în buzuna­ rul pantalonilor, se întoarse la ea. -Totul va fi bine. O luă în braţe, o duse la pat, o puse jos cu blândeţe şi trase pătura peste ea. Vrei să închid ferestrele? Ducesa încuviinţă din cap, şi el închise prima fereastră, apoi pe a doua. Zăbovi o clipă să se uite afară. „Unde eşti, nemernicule?" Trase repede draperiile de tot. Conştient că ea îl urmărea cu privirea, se duse în sala de baie, luă câteva cârpe şi se întoarse să le pună pe podea, sub ferestre, pentru a absorbi apa. Apropiindu-se de ea, îşi dădu jos haina, vesta şi cravata şi le aruncă pe un scaun, după care se descălţă şi se aşeză pe margi­ nea patului. -Winnie, pari să fii în stare de şoc. Trebuie să te încălzeşti. Mă voi băga sub pătură şi te voi lua în braţe. Atâta tot, doar te voi ţine în braţe, bine? Cu ochii mari şi rotunzi, încuviinţă din cap. -înnebunesc. - Nu, draga mea, există o explicaţie pentru toate astea, mur­ mură el. Se strecură sub aşternuturi şi o trase lângă el, frecându-i spa­ tele cu mişcări iuţi ale mâinilor, chinuindu-se să o încălzească 67

-— -------- Lorraine Q-featf. -— ------- suficient ca să nu mai tremure. Ii clănţăneau dinţii. Se temea că va trebui să trezească servitorii ca să îi pregătească o baie caldă, deşi bănuia că nu voia să fie văzută de servitori în acea stare. - îmi poţi spune ce s-a întâmplat? Cuibărindu-se lângă el, îşi lipi nasul de umărul lui. -Visam şi brusc am simţit ca şi cum mă apăsa o mare greutate şi mă sufocam. Simţeam mirosul lui Avendale de parcă s-ar fi aflat în cameră. Nu îmi amintesc să fi deschis ferestrele sau să fi aprins focul. Nici inelele. Cum au ajuns aici? Erau închise în seiful din reşedinţa familiei. E posibil să fac toate astea în somn? Cel puţin se oprise din tremurat, era bucuros de asta. Mâinile încetiniră într-o mângâiere blândă. - Presupun că e posibil. Am avut odată un pacient care se tre­ zea în toiul nopţii şi mergea la grajduri, fără să îşi amintească exact cum ajungea acolo. Winnie îşi ridică uşor capul şi îl privi în ochi. - Chiar aşa? îi zâmbi liniştitor. - Chiar aşa. Era şi gol puşcă. Se pare că îşi dăduse jos hainele înainte să pornească în expediţie. Ea pufni timid, aproape râse. -Ai reuşit să îl vindeci? -Nu, nu am reuşit să determin cauza. Nu era de ordin fizic şi sunt multe lucruri pe care nu le cunosc despre cum funcţionea­ ză mintea. - Crezi că locul meu e la Bedlam? - Nu, cu siguranţă nu, spuse el cu convingere. Ea îşi afundă din nou faţa în pieptul lui. - E totul în regulă cu regina? - Da. A mâncat ceva care i-a deranjat digestia. - E norocoasă că te are pe tine. O sărută în creştetul capului. - Dormi acum. Voi ţine la distanţă monştrii şi coşmarurile. -Da, bine. 68

------------ ‘Uftimuf refief----------- Fu extrem de conştient când se relaxă lângă el, iar respiraţia îi încetini. -N u am mai dormit până acum cu un bărbat în pat, spuse ea cu voce scăzută, temându-se parcă să nu îl deranjeze. îmi place. Avendale pleca întotdeauna imediat după. Desigur. Nu apreciase ceea ce avusese. - Eu nu fac asta. -Bănuiam asta la tine. William aproape o simţi cum se îmbujorează. - Eşti întotdeauna atât de bun. Cuvintele ei erau ca o dojană pentru inima lui. Dacă ar fi fost bun, i-ar fi spus totul chiar acum şi ar fi pus capăt chinului, doar că erau implicaţi şi alţii, cei cu care crescuse, cei care îi salva­ seră viaţa în numeroase rânduri. în special Claybourne. Dacă nu ar fi fost el, Graves ar fi fost fără îndoială tot pe străzi sau, mai rău, mort. - încearcă să dormi. Era perfect conştient de trupul lui Winnie lipit de al lui. Un picior de-al ei era între ale sale, iar el se strădui să nu se gândeas­ că la faptul că era gol, ceea ce însemna că i se ridicase cămaşa de noapte. Cât de ridicată era, nu îşi dădea seama. Lângă el, mâna ei tresări şi se desfăcu. Respiraţia i se linişti tot mai mult. Continuă să o ţină în braţe, sperând ca prezenţa lui să îi alunge temerile. Când Winnie se trezi, William era rezemat într-un cot, privind-o. Focul se stinsese de mult. Prin draperiile trase, nici o rază de lumină nu pătrundea în încăpere. Singura lumină venea de la licărul slab al lămpii pe care o adusese el în cameră. Nu era încă pregătită să vorbească, să întrerupă felul în care o cerceta, în special pentru că îşi dorea să se bucure câteva cli­ pe privindu-1. Deşi părul îi era blond, avea cele mai negre şi mai lungi gene pe care le văzuse vreodată. Spre deosebire de al ei, na­ sul lui era drept şi perfect, îngust, patrician. Avea bărbie îngustă, 69

------------Lorraine Lfeatfi ------------ascuţită, cu o gropiţă minusculă în centru. Pomeţii îi erau înalţi şi supţi. Firele de păr de pe maxilar erau mai închise la culoare decât se aşteptase. Ii veni un gând nebunesc, cum că i-ar fi făcut mare plăcere să îl bărbierească, să simtă şi să audă scârţâitul briciului pe pielea lui. Se gândea să facă lucruri cu el la care nu se gândise niciodată că ar putea să le facă împreună cu Avendale. William o atrăgea într-un fel în care Avendale nu o atrăsese niciodată. îl iubise pe Avendale, aşa crezuse când îi acceptase oferta de a se căsători cu el, dar acum nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva fusese prea tânără să recunoască dragostea adevărată, dacă nu cumva fusese îndrăgostită de ideea de a fi îndrăgostită sau poate de căsătorie. Asta încercau să obţină toate fetele de rangul ei: o căsătorie bună. Sau poate el reuşise prin bătăi să îi anuleze orice afecţiune faţă de el, până nu mai rămăsese nimic din sentimentele ei iniţiale faţă de el, astfel că nu îşi mai putea aminti exact ce simţise pentru el. -Ai dormit? îl întrebă ea pe William. -Am promis să stau de pază, spuse el zâmbind uşor, cu o voce răguşită care stârni ceva înlăuntrul ei. Presupunea întâlniri amo­ roase secrete. în plus, nu am nevoie de mult somn şi rareori trece o noapte fără să îmi bată cineva la uşă. - Nu pot să nu simt că am devenit o pacoste. - Nu e aşa. Nu aş fi aici dacă nu aş vrea să fiu. îşi puse dege­ tele sub bărbia ei şi îi mângâie obrazul cu degetul mare. Te simţi mai liniştită? -Oarecum. Sunt destul de stânjenită de spectacolul pe care l-am dat aseară. - Nu ai de ce să fii stânjenită. Un coşmar poate fi destul de tul­ burător fără apariţiile ciudate de care ai tu parte. - Pur şi simplu nu înţeleg ce se petrece. -Cred că cineva se străduieşte să te înnebunească. - Dar cine şi în ce scop? îndreptându-şi atenţia spre cosiţa de pe umărul ei, îşi petrecu degetele prin şuviţele desprinse, părând fermecat de mişcări. 70

------------------------------------------------ --

llftim uf rebeC'

-------------------------------------------------

-A sta nu ştiu, dar mă întreb dacă nu ar fi mai înţelept ca tu şi fiul tău să vă mutaţi acasă la mine. îşi întoarse privirea solemnă asupra ei. Doar pentru câteva zile. Se simţise atât de bine-venită în casa lui, atât de în largul ei. Acolo ajunsese să-şi dea seama cât de îngrozitoare devenise viaţa ei. Pe măsură ce îşi recăpăta puterile, el îi permise să stabilească meniul pentru mese. Nu găsise niciodată vreun cusur alegerilor ei. Nu o criticase dacă îşi petrecea dimineţile citind sau scriind scrisori. Pentru prima dată în viaţa ei, orele din zi deveniseră ale ei, să facă ce voia cu ele. îi oferise crâmpeie ale unei vieţi lipsite de teamă. - Apreciez sincer, foarte sincer oferta, dar nu mă las alungată din propria casă. Nu cred că Whit este în pericol. Guvernanta lui nu a pomenit de nici o întâmplare stranie. Tot ce se întâmplă pare îndreptat către mine. Poate că am totuşi un servitor nemulţumit. Voi vorbi cu Thatcher, îl voi pune să îi supravegheze mai atent. - îţi admir hotărârea, spuse şi o mângâie pe obraz. Dar nu cred că ţi-ai revenit destul după aventura din seara trecută. Am un ritual matinal de care nu mă pot bucura întotdeauna, dar cred că este exact ceea ce trebuie pentru a alunga orice umbră din pri­ virea ta. O privea atât de atent, de parcă i-ar fi memorat fiecare rid, fiecare trăsătură, fiecare cucui şi fiecare cicatrice. Intensitatea cu care o scruta o făcu să-i vină tot felul de gânduri, gânduri pe care o doamnă cuviincioasă nu ar fi trebuit să le aibă. Ritualuri mati­ nale care includeau sărutări şi atingeri, mâini pe coapsele ei, pe abdomen, pe sâni. Nu era sigură că era pregătită pentru asta, dar se surprinse întrebându-1: - Ce fel de ritual? -Vâslitul. Ea clipi surprinsă. Astfel era numit de clasele inferioare? Ar fi putut înţelege de ce, dar nu întru totul. Şi poate că el făcuse parte odinioară din periferia societăţii, dar se ridicase la un nivel 71

------------Lorraine Q-featfi -----------respectat şi - în mintea ei, cel puţin - glorios. Cu siguranţă, nu mai folosea asemenea referinţe triviale. îşi linse buzele. - Ce anume presupune? -O barcă, vâsle, Tamisa. - Oh, deci te referi chiar la vâslit? Rânjind, William îi mângâie nasul cu un deget. - La ce credeai că fac aluzie? I s-ar fi făcut ruşine dacă ar fi recunoscut adevărul. -Exact la ce ai spus. Era intrigată. Chiar mergi să vâsleşti dimineaţa? - Ori de câte ori pot înainte de micul dejun. Uitându-se la ceas, îşi dădu seama că era mult mai devreme decât crezuse. - Probabil e încă întuneric afară. -Când o să ajungem acolo nu va mai fi. Vino cu mine! Cred că ţi se va părea un mod revigorant de a începe ziua. Se gândi că orice ar face cu el ar fi un mod minunat de a în­ cepe ziua. -Da, bine.

72

CapitoCuC 6 Cu pelerina înfăşurată strâns în jurul trupului, Winnie stătea şi privea fascinată cum dădea William la vâsle, într-un ritm con­ stant, care făcea barca să alunece lin pe suprafaţa apei. Trecuse pe la Whit înainte de a pleca, dar acesta dormea adânc. La porunca lui Winnie din ziua precedentă, guvernanta lăsase uşa către apar­ tamentul ei deschisă, ca să-l audă pe Whit dacă se întâmpla ceva. Nu părea însă să se întâmple ceva. Mirosul de seminţe de chimen se estompase, iar ea se întreba dacă într-adevăr îl simţise. Alungându-şi temerile din minte, se strădui să se bucure de ieşire. Fuioarele de ceaţă uşoară de-a lungul malului începeau să se risipească pe măsură ce tot cerul se schimba din negru în cenuşiu. Mirosul ploii din noaptea precedentă apăsa încă greu aerul. De îndată ce ea se instală în barcă, William îşi dădu jos haina şi îşi suflecă mânecile, apoi apucă vâslele şi porni. Nu vâslea aga­ le. Antebraţele sale lăsau să se vadă muşchii încordaţi, iar ea înţelegea acum de unde venea lărgimea umerilor lui şi fermita­ tea pieptului. - Ce te-a făcut să practici acest sport? întrebă ea. - Unul dintre consilierii Victoriei îşi începe ziua în mod similar şi mi-a pomenit acest lucru. Am descoperit că o oră de activitate intensă îmi limpezeşte mintea de orice gânduri. Uneori, când mă confrunt cu o problemă sau cu o dilemă medicală, mi-e mai uşor să găsesc soluţia dacă sunt aici afară, pe apă. Mă pierd în efort şi mi se eliberează mintea. Se opri din vâslit şi barca se opri. Era pe deplin conştientă de liniştea şi solitudinea din jur, de solitudinea absolută, aşa cum

----------------------------------------------------

Lorraine Q-Ceatd

- ---------------------------------------------------

nu o mai trăise niciodată. Se lăsă uşor în jos, se rezemă de bancă şi îi întinse mâna. -Vino aici, aşază-te cu spatele la mine. Dar mişcă-te cu atenţie să nu răstorni barca. Barca se legănă când ea se lăsă uşor în jos şi se întoarse, cuibărindu-se între picioarele lui, cu spatele lipit de pieptul său. El îşi încolăci braţele în jurul ei, ţinând-o strâns, iar dogoarea trupului lui răzbătu prin straturile ei de haine, oferindu-i o sen­ zaţie minunată. - Priveşte cerul, spuse el cu voce scăzută lângă urechea ei. Sprijinindu-se de el, lăsând capul uşor pe spate, ea simţi cum obrazul lui se odihni pe al ei. Deasupra copacilor care mărgineau malurile, cerul era portocaliu şi roz intens, cu vârtejuri de albastru-închis. Norii păreau luminescenţi. -N u cred că am mai văzut vreodată răsăritul, şopti ea cu deferenţă. - Din ce înţeleg eu, majoritatea doamnelor rămân în pat până târziu. - Da, pare să fie un obicei al nostru. Oh, e frumos, nu-i aşa? Magnific. Priviră în linişte clipe în şir. Adora să fie aproape de el, să fie îmbrăţişată. Nu mai fusese ţinută aşa în braţe. îi dădea o sen­ zaţie de linişte, îi oferea alinare fără cuvinte. Era atât de paşnic. Se bucura că William se oprise din vâslit. Sufletul ei avea nevoie de astfel de momente. - E minunat, îi spuse ea. E un mod atât de plăcut de a începe ziua. Te-ai bucurat întotdeauna de răsăritul soarelui? - Când eram pe cont propriu, înainte să îl întâlnesc pe Feagan, eram un boschetar. Deşi îi văzuse numai de la distanţă, ştia că aşa erau numiţi co­ piii care scormoneau malurile noroioase ale Tamisei în căutare de obiecte rătăcite pe care să le poată vinde. Părea o existenţă destul de sumbră. Dar nu observă nici o urmă de autocompătimire în vocea lui. Vorbea despre trecutul său ca şi cum era într-adevăr 74

-------------------------------------------------

VftwiuC relief-

----------------------------------------—

în trecut, ca şi cum nu mai avea nici o influenţă asupra vieţii lui, iar ea se întreba cum de reuşise să ajungă la o asemenea realizare. Credea că Avendale şi felul în care o tratase aveau să îşi păstreze mereu amprenta asupra ei într-o oarecare măsură. -Ieşeam afară cât era încă întuneric, continuă el, trăgând nădejde să îi întrec pe ceilalţi copii la strângerea comorilor zilei. Cerul începea să se lumineze, ceaţa se risipea, iar soarele încer­ ca să îşi facă simţită prezenţa. Mă uitam în sus şi îmi spuneam: „Cum poate fi atâta frumseţe acolo sus, când aici jos totul este atât de cenuşiu?" îmi dădea speranţa că într-o zi aveam să găsesc ceva mai bun. - Şi ai găsit? -N u am dreptul să mă plâng când am de-a face cu cei bolnavi şi infirmi şi mi se reaminteşte mereu că am multe lucruri pentru care să fiu recunoscător. îi mirosi gâtul. Dar uneori mă surprind dorindu-mi mai multe. O întoarse uşor şi o sărută pe gură, limba lui cercetând-o adânc, susţinându-i ceafa cu o mână, iar cu cealaltă sprijinindu-i spatele, în timp ce se apleca peste ea. Chiar ştiind că o ţinea bine, că nu avea să o lase să cadă, ea se prinse de cămaşa lui, încleştându-şi degetele în ţesătură. La distanţă, conştientiza începutul zilei, zăngănitul roţilor de trăsură, strigătele negustorilor ambulanţi, dar nu se gândi deloc că ar fi putut să o vadă cineva în acea situa­ ţie. Ar fi trebuit să o deranjeze faptul că el o săruta necuviincios în văzul lumii, deşi în preajmă nu se afla nimeni cunoscut. Doamne­ le şi majoritatea domnilor erau încă în pat. Ratau răsăritul, ratau pacea şi liniştea noii dimineţi. Ratau pasiunea care se aprinse cu repeziciune şi sălbatic între ea şi William. Se întreba dacă o dusese acolo pentru că ştia unde aveau să ducă lucrurile dacă ar fi sărutat-o în dormitorul ei, în patul ei. în acea barcă micuţă care se legăna pe Tamisa nu urma să se întâmple nimic mai mult decât un sărut, nu avea să se întâmple nimic în public, unde ochii curioşi ar fi putut observa comporta­ mentul necuviincios. 7.r)

----------------------------------

Lorraine Q-featfi

-—

--- ----------------------

Chiar şi cu pelerina înfăşurată strâns în jurul ei, îi fusese cam răcoare mai devreme, dar acum ardea de dorinţă pentru el, tânjea după atingerea lui, după apropierea lui. Sărutul lui părea să îi cu­ prindă mai mult decât buzele. Simţea cum îi transmite fiori în tot trupul. O căldură încântătoare şi o pasiune înflăcărată. Gura lui o devora lacom pe a ei, dar ea nu-şi dorea ca el să se oprească. Revenea la viaţă, nervii ei se bucurau de senzaţiile pe care el le stârnea atât de uşor. îşi trecu palma pe obrazul lui, bucurându-se de senzaţia pe care i-o dădeau firele de păr. Nu se bărbie­ rise înainte să o aducă aici şi acesta era încă un element greşit care se adăuga faptelor lor. Ea, care se străduia din răsputeri să facă tot ce era cuviincios, se lăsa brusc dusă de valul păcatului. Desprinzându-şi gura de a ei, şi-o apăsă de gâtul ei, iar ea fu sigură că avea să îi lase un semn pe care oricine l-ar fi observat, însă nu îi păsa. -Winnie, gâfâi el, cu respiraţia aspră şi greoaie, ca a ei. Orice altceva mai spusese se pierdu când loviturile uşoare ale unor vâsle pe apă îi făcură pe amândoi să se oprească. Un bărbat trecu pe lângă ei vâslind şi îi salută scurt. Nu era un cunoscut, deci părea improbabil ca reputaţia ei să aibă de suferit. Cu grijă, William o ajută să se ridice. în ochii lui se vedea dorinţa arzătoare. Realiză disperat cât de mult o dorea. Chiar mai surprinzător era să îşi dea seama că şi ea tânjea după el, că nu se temea de ce se putea întâmpla între ei, ci se gândea la asta cu nerăbdare. Destul de brusc, fără avertisment, ea simţi cum începea să i se ridice părul pe ceafă, şi avu sentimentul copleşitor că era urmă­ rită de cineva care îi percepuse direcţia gândurilor. Smucindu-şi capul într-o parte şi-n alta, scrută malurile. - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Ea fu cuprinsă de fiori. - Cineva ne urmăreşte. William se uită la copacii şi la tufele de pe malul apei. - Probabil bărbatul care a trecut pe lângă noi. - Nu, e un sentiment aproape sinistru. 76

-- --------------------------------------

'UCtîmuCre£>eC

—

--------------------------------

-Winnie, nu e nimeni în preajmă. „Se ascunde", voia ea să îi spună. „Vrea să ne facă rău", dar ar fi părut cu adevărat nebună. Nu vedea pe nimeni şi cine ar fi vrut să îi facă ei rău? Avendale era singurul care voise vreodată. Toţi ceilalţi erau buni cu ea. Râse forţat. - îmi pare rău, stric această dimineaţă încântătoare. -N u trebuie să îţi ceri scuze şi nu strici nimic. O studie cu o îngrijorare care o făcu să se simtă prost că dăduse alarma. Nu avea absolut nici un motiv să se simtă ameninţată şi totuşi se simţea. Era aproape ca şi cum privirea lui Avendale îi străpungea spatele. Pe vremea când trăia, avea o privire atât de intensă, încât ea putea să i-o simtă şi la cele mai aglomerate baluri, indiferent unde se afla în încăpere. - Cred că sunt rămăşiţe de noaptea trecută, spuse el, luându-i şuviţele de păr pe care vântul le eliberase din cosiţe şi dându-i-le după ureche. Cum putea simplul act de a-i aranja părul să fie atât de remar­ cabil de intim, să o facă să se simtă bine în nenumărate feluri? Toate temerile ei se risipiră asemenea ceţii. - Da, cred că ai dreptate. Am crezut că am trecut peste sperie­ tura de azi-noapte. -Ţi-ar plăcea să vâsleşti tu înapoi? întrebă el. - Nu cred că am forţa necesară. - Sunt destul de sigur că eşti mai puternică decât îţi dai seama. Voi sta în spatele tău şi te voi ghida până când înveţi cum se face. Ridicându-se, atent să nu legene prea tare barca, se aşeză pe bancă şi o ajută să se pună în poziţia corespunzătoare, între coap­ sele lui. Când luă vâslele, el îşi puse braţele peste ale ei. - Nu ai voie să greşeşti. încrederea pe care i-o acorda făcu să i se strângă inima în piept. Era obişnuită să nu poată face nimic corect. Era o mare uşurare să ştie că William nu căuta ocazii pentru a o certa. - Când te simţi pregătită, spuse el, iar ea se gândi că nu fusese niciodată mai pregătită să facă ceva. 77

------------ Lorraine Lfeatfi---- ------ în timp ce mişca vâslele, era extrem de conştientă de cât de multă forţă avea omul care o ghida. Simţea muşchii piep­ tului lui puternic contractându-se şi relaxându-se pe spatele ei, muşchii alungiţi ai braţelor mişcându-se şi unduindu-se cu fiecare mişcare. Se mişcau în tandem, legănându-se înainte, lăsându-se pe spa­ te, muncind împreună să alunece pe apă. Se gândi că tot ce făcea cu ea avea să oglindească această împreunare, acest parteneriat. îşi imagina ce femeie norocoasă avea să fie soţia lui. - De ce nu te-ai căsătorit niciodată? întrebă ea. - Mă tem că e nevoie de o femeie foarte deosebită ca să fie mul­ ţumită cu viaţa pe care i-o pot oferi, părăsind patul la orice oră, ajungând la cină după ce mâncarea s-a răcit sau întrerupând masa în timp ce ea îmi povesteşte cum şi-a petrecut ziua. Programul meu este arareori fix. - Seamănă mai degrabă cu ceva ce ai spune la vreo întrunire socială unor mame care vor să-ţi vâre fiicele pe gât. Chicotul lui grav îi mângâie sufletul. -Ai mare dreptate. Deşi se gândi să continue cu întrebările, decise să nu o facă. Motivele erau, în mod evident, personale, altfel i le-ar fi împăr­ tăşit fără să trebuiască să i le smulgă cu forţa. Dacă ar fi putut caracteriza relaţia lor în vreun fel, ar fi folosit expresia „deplină onestitate". Nu o minţise niciodată, nu o înşelase niciodată. Pu­ tea fi ea însăşi fără să se teamă că ar fi judecată, iar ea îl accepta aşa cum era. Era liniştitor să ai asemenea încredere în cineva. Oh, cu siguranţă avea încredere în Catherine, dar încrederea ei în William era totală, mai fermă. Era piatra de temelie pe care se putea construi ceva mai profund. îi dădea încrederea în sine de care nu avusese parte înainte. îi permitea să aibă încredere în ea însăşi. începură să o usture muşchii de la vâslitul neîntrerupt, dar era mulţumită. Apoi îşi dădu seama că mâinile lui nu le mai ţineau 78

------------ IlCtimuCrebeC----------- pe ale ei, ci doar stăteau pe ele, că se mişcau odată cu ele, dar că muşchii lui nu mai depuneau nici un efort. - Fac asta singură, nu-i aşa? întrebă ea. - Poţi face orice, spuse el încet. Cred asta cu convingere. Se apropiau de destinaţie, micul ponton unde erau ancorate bărcile şi de unde se închiriau. - Conduc eu barca la ponton, spuse el. Poate fi înşelător. Oricât de mult nu ar fi vrut, acceptă înţelepciunea cuvintelor lui. Era încă novice, dar se simţea invincibilă. Când el preluă vâs­ lele, ea îşi împreună mâinile în poală. -Trebuie să îmi confrunt demonii, spuse ea laconic. Cred că toate aceste apariţii ciudate din ultima vreme au de-a face cu Avendale. El se opri, cu vâslele deasupra apei, picăturile căzând înapoi în Tamisa. - De ce crezi asta? -Pentru că nu m-am detaşat de el cu adevărat. I-am permis să îşi menţină influenţa asupra mea. Dacă nu înnebunesc, atunci ceva mişcă acele obiecte prin casă, cauzând toate acele lucruri inexplicabile. Cred că spiritul lui mă bântuie. Chiar şi aici, senza­ ţia aceea ciudată că sunt urmărită cred că i-o pot atribui lui. - Crezi că te vizitează ca stafia lui Marley? Nu îl învinuia pentru scepticismul său. Poate era ridicol, dar nu găsea o altă explicaţie. Mutându-se uşor pe cealaltă bancă, se aşeză cu faţa la el. -Am o mătuşă care jură că e în legătură cu soţul ei mort. Mediumul la care a apelat - cred că o chema doamna Ponsby - a aju­ tat-o pe mătuşa mea să comunice cu soţul ei şi să-l întrebe unde îi ascunsese bijuteriile. înainte să moară, omul îşi pierduse minţile, ascunsese tot felul de lucruri. Credea că toată lumea voia să îl fure. în fine, prin doamna Ponsby, i-a spus mătuşii mele unde anume îşi va găsi bijuteriile în grădină. Erau exact acolo unde spusese. Cred că doamna Ponsby m-ar putea ajuta să vorbesc cu Avendale. 79

................ . L o r r a in e Q-Ceatfi-----------Vreau să ştie că nu mai tolerez aceste prostii. Trebuie să meargă mai departe. - Winnie, mă tem că va fi o risipă de bani. -Sunt banii mei. Dar după experienţa mătuşii mele, cred în capacitatea mediumului de a vorbi cu morţii. Nu ştiu de ce nu m-am gândit să apelez la ea mai repede. Este aşa cum ai spus tu mai devreme, aici ţi se deschide mintea către tot felul de posibili­ tăţi. Dacă îl pot face să înţeleagă că nu mai sunt femeia care eram, că nu se poate juca cu mine cum vrea, că nu mă sperii la fel de uşor, poate mă va lăsa în pace. Căci despre asta e vorba. Se delecta cu frica mea. Ştiu că am reacţionat destul de rău aseară, dar asta pentru că am crezut că înnebunesc. Dacă este Avendale, atunci trebuie să port o discuţie cu el. - Nu cred că vei realiza nimic, atâta tot. Cu un ultim zvâcnit al vâslelor, barca alunecă pe lângă ponton. - Cred că merită încercat. Dacă preferi să nu fii de faţă... -Voi fi de faţă. - Intenţionează să apeleze la un medium care să o pună în le­ gătură cu spiritul lui Avendale, spuse Graves grupului adunat în biblioteca lui Claybourne. Claybourne, Catherine, Frannie, Swindler şi Jack. Era începu­ tul după-amiezii. Nu îi plăcea să vorbească despre planurile lui Winnie pe la spatele ei, dar le era dator acestor oameni, deşi înce­ pea să i se pară că le dădea sufletul din el. Nu dorise să o părăsească pe Winnie, dar trebuise să viziteze nişte pacienţi şi, cum primul pacient era regina însăşi, nu putuse să întârzie. Victoria părea să îşi fi revenit după scurta boală. îşi dori ca situaţia lui Winnie să fi fost la fel de uşor de rezolvat. - O voi convinge că nu îi va servi la nimic, spuse Catherine. - Las-o s-o facă, spuse Jack. Ce se poate întâmpla? Mediumul va ridica masa puţin cu genunchii, va pocni în scaun, va îngâna o incantaţie şi se va preface posedată de un spirit. Ducesa va crede 80

-— ------ - IlCtimuCrebeC'----------că a vorbit cu soţul ei mort şi nici nu se va gândi că nu este mort, de fapt. -Are dreptate, spuse Frannie. Nu va face decât să sprijine şi­ retlicul nostru. Graves nu era convins. - Şi dacă acest medium nu îi contactează soţul? -O va face, spuse Swindler. Toţi sunt şarlatani. Am arestat destui. Am participat la şedinţe de spiritism pentru a aduna in­ formaţii care să dovedească faptul că nu contactau morţii aşa cum pretindeau, ci îi înşelau pe oameni pentru bani. Deşi mă opun me­ todelor lor, sunt de acord că în acest caz ne va fi de folos. Lui Graves îi displăcea ideea. - Ceea ce am făcut în urmă cu trei ani a fost necesar. Ceea ce facem acum, pentru a ne proteja, nu îmi place. - Crezi că îţi va plăcea mai mult când vei atârna în ştreang, în bătaia vântului? întrebă Jack. El e duce. Tu eşti om de rând. - Este medic al reginei, remarcă şi Catherine. -Cunoscând felul în care ea şi Albert se străduiesc să ridice standardul comportamentului printre supuşi, spuse Jack, crezi că va fi dispusă să închidă ochii? Afirmaţia fu întâmpinată de tăcere, întrucât toţi ştiau ce valori morale înalte avea Victoria. La curtea ei, era cunoscută pentru faptul că dădea afară servitori pentru cele mai mici greşeli. -D e ce nu ne-am gândi la altă posibilitate? spuse Swindler, aţintindu-şi privirea pătrunzătoare asupra lui Graves. Aceea că ducesa instigă la un şiretlic. - De ce naiba ar face asta? întrebă Graves. - Pentru a-ţi atrage atenţia. Ai văzut vreo dovadă că ceea ce pretinde ea că se întâmplă este chiar adevărat? întotdeauna îţi spune după ce faptul e consumat. Deşi i se părea improbabil, nu putea respinge ideea în tolallla te. Menţionase dispariţia colierului, apoi apăruse la uşa Iul m t u Herul în mână. Ştia că avea să se întoarcă la ea aneaiâ At li putut III

----------- - Lorraine Lfeatfi----------- aranja inelele, apoi să se aşeze în colţ, aşteptându-1 să sosească. Dar se gândi la privirea ei bântuită, la fiori, la tremurat. - Nu am nici o îndoială că îmi spune adevărul. - Sunt de acord cu Bill, spuse Catherine. Winnie nu are strop de răutate în ea. O voi vizita în după-amiaza aceasta. Cu siguran­ ţă, mă va invita să particip la şedinţa de spiritism, iar eu şi Claybourne putem măcar să fim de faţă pentru a confirma că Avendale e mort. -Voi fi şi eu acolo diseară, promise Graves. -Atunci nu văd ce ar putea să meargă prost, spuse Jack. Winnie alesese biblioteca ducelui pentru şedinţa de spiritism. Acesta îşi petrecuse o bună parte a vieţii lui în acea cameră, supra­ veghind administrarea moşiilor sale. în ciuda dimensiunii, care permitea existenţa a patru zone distincte, încăperea părea să fi absorbit mirosul lui puternic. Mobila masivă de culoare întuneca­ tă îi amintea foarte mult de bărbatul rău şi neruşinat care fusese soţul ei. - De ce ar avea nevoie cineva de un birou atât de mare? îl între­ bă ea pe William, în timp ce servitorii rearanjau o zonă a camerei după cerinţele doamnei Ponsby, destul de renumită pentru capa­ citatea ei de a comunica cu morţii. - îl făcea să se simtă important, îi răspunse William la întrebare. - Şi urăsc garguiele, spuse ea. Creaturile hidoase din piatră erau aşezate de ambele părţi ale şemineului. - Le-a luat dintr-o biserică dezafectată sau cel puţin aşa a spus. Totuşi, era un sacrilegiu. Ca să fiu sinceră, nu îmi place nimic din camera asta, cu excepţia cărţilor. Presupun că ar trebui să o redecorez. Unde nu se aflau rafturi, erau tablouri cu lupte şi oameni însângeraţi căzuţi la pământ. îi dăduseră întotdeauna fiori, un alt motiv pentru care considera că era încăperea potrivită scopului. Părea să celebreze moartea şi suferinţa. 82

----------- - ‘Uftimuf relief----------- - Eşti sigură de asta, Winnie? întrebă Catherine. Spre sfârşitul după-amiezii, trecuse pe la ea pentru o ceaşcă de ceai, şi Winnie profitase de ocazie să o invite pe ea şi pe Claybourne la şedinţa de spiritism din acea seară. - Da, sunt sigură. Mi-a făcut viaţa un chin cât a trăit. Nu îi permit să o facă şi după moarte. II strânse de braţ pe William, întrucât ţie nu îţi era frică de morţi nici când erai copil, nu văd de ce mi-ar fi mie, ca adult. -N u cred că vei vorbi cu el atât de clar cât pari să crezi că o vei face, spuse William. Nu s-a dovedit ştiinţific că este posibil să comunici cu morţii. -Ai avut vreodată un pacient despre care să fii sigur că o să moară, în baza cunoştinţelor tale despre corpul omenesc şi medi­ cină, dar el să-şi fi revenit? - Da. Pe tine. Răspunsul lui o luă prin surprindere, deşi ştia că nu ar fi tre­ buit. în acea noapte îngrozitoare, şi ea fusese sigură că avea să moară, dar pur şi simplu nu putuse să renunţe şi să îl părăsească pe Whit. - Există unele lucruri care pur şi simplu nu pot fi explicate, ros­ ti ea cu blândeţe. Doamna Ponsby spune că este mai posibil să meargă, dacă toată lumea crede că va merge. Privi în jur. - Dacă vreunul dintre voi nu poate crede, nu vă simţiţi obligaţi să rămâneţi. Ştiu că sună absolut nebunesc, dar trebuie să încerc. Avendale a fost o adevărată forţă. Cred că spiritul lui ar lupta să răzbată şi de dincolo de moarte. -Sunt sigură că ai dreptate, spuse Catherine. - Excelenţa Voastră? Se întoarse spre doamna Ponsby. Avea părul negru, cu excepţia unei şuviţe albe care începea din frunte şi mergea până în spate, pierzându-se în coc. Purta o rochie neagră modestă, închisă cu nasturi până la gât, cu mâneci strâmte cu nasturi la încheieturi. Nu putea ascunde nimic în ele. Nu adusese nici un instrument cu ea - nici o cutie în care să dispară în timp ce comunica cu morţii, 83

------------ Lorraine Lfeatfi -----------nici un asistent, nici un glob magic sau o tablă Ouija. Lui Winnie îi plăcu faptul că nu umbla cu şiretlicuri. - Da, doamnă Ponsby? -Suntem aproape gata. Avem nevoie doar de un obiect perso­ nal de-al soţului dumneavoastră. -Oh. Inelele sunt perfecte, dar cred că le-a pus un servitor la loc. Să văd dacă le găsesc. - Sunt la mine, spuse William, scoţându-le din buzunar. Ştiam că te deranjează şi am decis să le iau. I le înmână mediumului. - Sunt foarte bune. Vă rog să mă însoţiţi la masă. Se conformară. Winnie se aşeză în stânga ei, William lângă ea, iar Catherine în dreapta mediumului. Doamna Ponsby puse inelele pe masă, cu blazonul ducal în­ dreptat către ea. Doamna Ponsby făcu semn unui servitor care trecu prin cameră, iar acesta stinse lămpile cu gaz una câte una, până când singura lumină venea de la o lumânare aşezată pe masă. Apoi toţi servitorii părăsiră încăperea în tăcere. -Trebuie să ne prindem toţi de mâini pentru a forma un cerc de seninătate în care spiritul să poată intra fără teamă, spuse ea încet. Indiferent ce se întâmplă, să nu vă daţi drumul la mâini. Se prinseră de mâini, iar Winnie simţi cum îi creşte pulsul. -Avendale, cântă doamna Ponsby cu o voce care se ridică şi căzu asemenea vântului care suflă prin frunze. Avendale, ştim că eşti un spirit nefericit, care nu vrea să plece mai departe, că încerci să îţi faci simţită prezenţa. Suntem aici pentru tine. Prin mine, poţi vorbi cu cei aflaţi în încăpere. Strângând-o pe Winnie de mână, închise ochii şi îşi lăsă capul să cadă pe spate. -Sunt cea cu care comunici. Vino la mine! Winnie aşteptă. Ştia ce trebuia să se întâmple. Potrivit mătuşii ei, avea să se audă un ciocănit, un curent rece pe la gât, iar părul de pe ceafă avea să i se ridice. 84

----------- -'UCtimuf refaef—-------- -Avendale, cântă din nou doamna Ponsby. Nu fi timid! Te aş­ teptăm. Nu trebuie să fii agitat din cauza situaţiei prezente. Te vom ajuta să te resemnezi. Aşteptară. Doamna Ponsby cântă din nou. Aşteptară. Alte cân­ tece, nişte gemete, un oftat. Doamna Ponsby deschise în cele din urmă ochii şi o privi pe Winnie. - îmi pare rău, Excelenţa Voastră, dar nu simt că spiritul ar fi în preajmă. Winnie n-ar fi fost mai dezamăgită nici dacă doamna Ponsby i-ar fi spus că în curând va ajunge în lumea spiritelor alături de soţul ei. - Nu puteţi încerca din nou? îi stă în caracter să fie destul de încăpăţânat. Doamna Ponsby luă o mină solemnă. - E un gol acolo unde ar trebui să fie el. Nu pot explica, dar nu îl pot contacta. Pur şi simplu, nu e aici. - Dar cum se poate aşa ceva? Doamna Ponsby îşi puse mâinile pe masă şi o privi pe Winnie cu blândeţe. - Singura explicaţie posibilă este aceea că nu e mort. Graves urmări cum chipul lui Winnie deveni alb ca varul. Deşi lumina venea de la o singură lumânare, în umbrele care dansau chipul ei era complet alb. El nu ştia ce fel de joc făcea mediumul. Părea atât de serioasă, de onestă. Nu avea sens. - Este de-a dreptul ridicol, protestă el. -Chiar aşa, spuse Claybourne cu asprime. A murit într-un incendiu la moşia mea. Nu există nici o îndoială. - Dar trebuie să mă îndoiesc, răspunse doamna Ponsby cu se­ ninătate, pentru că nu îi simt spiritul în lumea de dincolo. Graves se gândi că poate Avendale o contactase pe femeie şi o plătise să pună în scenă acest spectacol pentru a o nelinişti şi mai mult pe Winnie. Era o şarlatancă. Toţi scamatorii din lumea spi­ ritelor erau şarlatani. Trebuia să se asigure că Winnie nu începea 85

- —

-------------------------------------

Lorraine J-featfi

---------------------------------------------------

să se îndoiască de moartea soţului său. Trebuia să o discrediteze cumva pe femeie. - Spuneţi că întotdeauna reuşiţi să contactaţi spiritele? întrebă Catherine, încărcându-şi vocea cu o doză serioasă de scepticism. - întocmai. Un astfel de eşec mi se întâmplă pentru prima oară şi sunt la fel de confuză ca şi ducesa. Nu mă pot gândi la nici o altă explicaţie. -Poate spiritele pur şi simplu stau ascunse în seara asta, sugeră Graves. - Mi se pare improbabil. Totuşi, sunt dispusă să încerc să con­ tactez pe altcineva în încercarea de a dovedi că nu sunt o şarlatancă, întrucât simt din comportamentul dumneavoastră că mă suspectaţi de aşa ceva. Vă asigur că îmi doresc mai mult să îi liniş­ tesc pe cei vii decât pe cei morţi. Aţi pierdut pe cineva cu care aţi dori să vorbiţi? Pentru o clipă, o singură clipă, el o crezu că poate face ceea ce spusese. Se gândi la tatăl lui, la cum şi-ar fi dorit să ştie ce se întâmplase cu el, de ce îl părăsise cu ani în urmă. Dar din ce ştia el, bărbatul era încă în viaţă. Nu, trebuia cineva care să fie sigur decedat. -M ama mea. - Aveţi vreun obiect care să-i aparţină? Căutând sub gulerul cămăşii, scoase un lanţ de tinichea şi îl dădu jos de la gât. Puse lanţul, împreună cu pandantivul reprezen­ tând o cruce înţesată de liane în mâna întinsă a doamnei Ponsby. - Mama dumneavoastră a fost o femeie religioasă, spuse ea. - Foarte. Şi-a petrecut mare parte din timp străduindu-se să scoată dracii din mine prin bătaie. -Cei cu convingeri religioase puternice sunt cel mai uşor de contactat. Cum se numea? Nu se mai gândise la asta de ani întregi. - Flora Littleton. Nu era sigur ce se citea pe chipul lui, dar o simţi pe Winnie strângându-1 de mână. Pentru o clipă uitase că mai erau şi alţii 86

---- ------- ‘UftimuCrebel----------de faţă. Din cauza ochilor afurisiţi ai doamnei Ponsby. Unul că­ prui, unul albastru. Atrăgeau orice persoană şi o fermecau. - Prea bine, spuse ea cu o voce melodioasă. Să ne prindem din nou mâinile şi să încercăm să o contactăm pe Flora. - Eşti sigur că vrei să faci asta? întrebă Claybourne. Graves îi susţinu privirea doamnei Ponsby. - Da, dar nu voi fi convins că poate cu adevărat să ia legătura cu ea decât dacă mama mea îi spune ceva ce doar eu ştiu. Altfel, sunt doar trucuri ieftine de salon şi îi va returna ducesei toţi banii pe care i-a primit pentru spectacolul din această seară. - Ne-am înţeles, răspunse ea, iar el rămase cu impresia că făcu­ se un pact cu amanta diavolului. După ce îşi dădură mâinile, mediumul îşi lăsă capul să cadă pe spate, închise ochii şi începu incantaţia. - Flora Littleton, vino la noi! Fiul tău doreşte să îţi vorbească. Vrea să ia legătura cu tine. Te vrea aici. Vocea ei deveni un murmur. William simţi parcă o tensiune în aer; i se ridică părul de pe braţe. Doamna Ponsby tăcu, apoi căzu cu faţa peste masă, ca o păpuşă din cârpe. El dădu să se întindă spre ea, dar Winnie îl ţinu strâns de mână. - Nu trebuie să rupem cercul, şopti ea. Inspirând adânc, doamna Ponsby se ridică din nou în poziţie verticală. Pupilele îi erau complet dilatate. Ceva nu era în regu­ lă. Se desprinse din strânsoarea lui Winnie şi îşi împinse scaunul în lături... - Mama ta nu crede că vrei să vorbeşti cu ea, spuse doamna Ponsby calm, dar vrea să ştii că te iartă pentru că ai omorât-o.

î!7

CapitoCuC 7 în bibliotecă, Graves îşi turnă un whisky, îşi dădu capul pe spate şi goli paharul. Spectacolul mediumului nu avea noimă pen­ tru el. Oare era posibil ca ea chiar să comunice cu morţii? Dacă ar fi fost o şarlatancă, de ce nu s-ar fi prefăcut că îl contactează pe Avendale? Reputaţia ei, suma de bani pe care o pretindea depin­ deau de succesul cu care contacta spiritele. Şi de unde naiba ştiuse că el fusese responsabil de moartea ma­ mei sale? Dând pe gât încă un pahar de whisky, simţi cum îl cuprinde un nou val de furie. După ce doamna Ponsby dezvălui presupusul mesaj al mamei sale, el se ridică furios de pe scaun, răsturnându-1. Nu era tocmai sigur ce plănuise să facă sau să spună. Ştia doar că avusese nevoie să arunce ceva, să iasă din cameră, să scape de demonii trecutului. Dar, la naiba, Winnie tresări şi se feri. - Nu te-aş fi lovit, spuse el acum, urând felul în care vocea îi era sugrumată de emoţie. Se simţea de parcă avea patru ani şi era bătut din nou de mama sa. - Ştiu, spuse Winnie blând. Reacţia mea a venit dintr-un obi­ cei. Ştiu că te-a supărat. îmi pare rău pentru asta. - Indiferent cât de furios aş fi, nu mă reped cu pumnii. Ripostase o dată, şi mama sa sfârşise prin a muri. Evita con­ fruntarea cu orice preţ. - Da, ştiu şi asta, spuse ea blând.

-------------- Lorraine ‘H eatfi ------------ —

După reacţia lui, mediumul se scuzase, pretextând că întârzia­ se la o altă întâlnire. Radia de satisfacţie şi ieşi din cameră fără să mai spună nici un cuvânt. Catherine şi Claybourne plecară şi ei la scurt timp. Iar Graves se duse direct spre băutură. Luă încă o gură zdravănă. Nu fusese capabil să se protejeze în copilărie, dar voia cu tot dinadin­ sul să o protejeze pe Winnie. - Poate ar trebui să ne ducem în altă cameră, sugeră ea. -Aici e whisky-ul, iar eu am nevoie de whisky. Doreşti cumva nişte brandy? Ea privi în jur. - Nu îmi place camera asta. Mă simt de parcă el ar fi aici, ca şi cum ne-ar urmări. - Nu ne urmăreşte. Spiritele nu se întorc să ne bântuie. Sau cel puţin asta crezuse până în acea seară. Luându-şi paha­ rul, se îndreptă spre şemineu, îşi sprijini antebraţul de poliţă şi se uită la foc. In toţi aceşti ani, reuşise să ţină la distanţă gândurile despre trecutul lui. Muncise obsesiv să salveze vieţi, pentru a nu trebui să se concentreze asupra vieţii pe care o luase. Cu colţul ochiului, o urmări pe Winnie cum studia masa pe care lumânarea încă ardea, umbrele dansând în jurul inelelor şi al colierului de tinichea. Deşi lămpile cu gaz erau acum aprinse, lumânarea părea că dă mai multă lumină. Ea îşi îndreptă umerii, adunându-şi fără îndoială curajul. Se duse spre masă, luă inelele şi apoi merse către birou. Deschise o cutie de trabucuri şi aruncă inelele înăuntru. - Le ascunzi ca să nu te mai gândeşti la ele? întrebă el. - Cam aşa ceva. Se înapoie la masă şi luă lănţişorul. în timp ce se apropia, îi era recunoscător pentru faptul că nu observa nici o urmă de ezitare în pasul ei, nici un strop de neîncredere în privirea ei. Oprindu-se în faţa lui, îi zâmbi uşor, ridică lănţişorul şi i-1 puse la gât. Plecând capul, se delectă simţindu-i degetele mângâindu-i părul când 90

-—

------------------

‘llCtimuf rebef ------------------------- -

trase lănţişorul în jos şi i-1 potrivi la gât. Atinse tinicheaua care acum îi atârna peste piept. - Mi se pare foarte drăguţ că porţi cruciuliţa de la mama ta. - Drăgălăşenia nu are nimic de-a face cu asta. O fac pentru a nu uita cât de repede şi de uşor poate veni moartea. 1-1 dăduse tatăl său. „Ca să îţi aminteşti", îi spusese, iar el era destul de sigur ce anume voia tatăl lui să îşi amintească. Din cauza lui, mama muri­ se. Atinse tinicheaua din nou cu vârful degetului, iar el îşi imagină vârfurile degetelor ei mângâindu-i pieptul, zăbovind ici şi colo. - De îndată ce doamna Ponsby a insinuat că ţi-ai ucis mama, mi-am dat seama ce naivitate e să crezi că cineva chiar poate con­ tacta morţii. Ridică privirea spre el. Ştiu că nu ai avut nimic de-a face cu moartea mamei tale. Numai că avea de-a face cu moartea ei, doar că nu îi putea spu­ ne asta. Nu voia să vadă în ochii ei aceeaşi teamă pe care o văzuse la tatăl său. - Cum a ştiut că spusele ei aveau să te afecteze? întrebă ea. Era atât de credulă, stând atât de aproape de el, atingându-1, privindu-1 în ochi. William îşi dorea toate astea: încrederea ei, atingerea, ochii căprui plini de adoraţie. Pentru el, un păcătos care petrecuse mare parte din viaţă încercând să-şi îndrepte păca­ tele. Hain, aşa îi spunea mama lui, băiat hain, iar el nu înţelesese niciodată exact ce făcuse de era atât de revoltător. Trebuia să fie ceva din sufletul lui, ceva ce doar ea putea să vadă. - Pentru că doamna Ponsby ştie foarte bine să citească oame­ nii. Am pierdut şirul situaţiilor când am auzit câte un părinte spunând despre un copil „o să mă bage în pământ". I-am spus că mama mă bătea. Greşeala mea. I-am dat ceva de care se putea lega. A ştiut că, neavând nimic de-a face cu moartea mamei, tot m-aş fi simţit un pic vinovat pentru că mi-aş fi dorit să moară de o mie de ori. - De unde ştii că manipulează lucrurile în acest fel? -Am fost crescut de un individ care se pricepea de minune să-i înşele pe oameni. Bătea la uşa cuiva şi în doar câteva minute ştia 91

— --------- - Lorraine Lfeatf --------------

ce fel de poveste să ţeasă pentru a-i lua banii. Citirea oamenilor este o abilitate care se poate dezvolta. -Tu poţi citi oamenii? - E folositor când trebuie să dau veşti neplăcute să ştiu cum e mai bine să prezint problema. - Pe mine mă poţi citi? întrebă ea. încerca să nu o facă, nu voia să ştie exact ce gândea ea, ce simţea. -Ştiu că îţi este teamă. - Nu de tine. Nu mi-a fost niciodată teamă de tine. Ştiu că eşti un om bun. Numai că nu era. Trecutul său era un labirint de nelegiuiri. Ea îl putea salva doar dacă o putea proteja de soţul ei şi de sine însuşi. Dar făcea să-i fie atât de greu când se apropia de el, până când trupul i se lipea de al lui. Ar fi putut la fel de bine să îl ardă cu fie­ rul încins. Era extrem de conştient de fiecare formă şi rotunjime atrăgătoare din care era ea alcătuită. Cunoştea corpul omenesc, examinase sute, o examinase pe ea, dar nu dorise niciodată să exploreze vreunul cu răbdarea şi pro­ funzimea cu care voia să îl exploreze pe al ei. Voia s-o cunoască în cele mai mici amănunte, să exploreze cu limba peste tot. Voia să se piardă în ea până când îşi uita trecutul, până când trecutul ei nu mai crea o prăpastie între ei. Dorea ceea ce nu putea avea, ceea ce nu trebuia să ia. Dar în acel moment avea nevoie de abandonarea pe care ea i-o putea oferi, de balsamul inocenţei ei, de consolarea încrederii ei. Prinzându-i faţa în palme, îi acoperi gura cu a lui. Fu copleşit de încântare simţind-o cum se lasă moale lângă el, o invitaţie pe care nu o mai putea ignora. Avea să regrete dimineaţă. Nu se îndoia că şi ea avea să regrete, dar în acea noapte amândoi erau neîmpliniţi şi ră­ niţi, loviţi de dezamăgire şi disperare. O turnură neaşteptată a evenimentelor. 92

1 l(timu( redef

O ridică în braţe. -N u aici, spuse el, nu aici unde se află fantomele trecutului nostru. Cu pas hotărât, William traversă casa cu Winnie în braţe. Ea ar fi trebuit să se împotrivească. Orice femeie decentă s-ar fi îm­ potrivit, dar ea îşi dorea prea mult ceea ce îi oferea el şi, la rândul ei, voia să îi ofere plăcere. Crezuse că în acea seară avea să se con­ frunte cu trecutul ei, dar se părea că el se confrunta cu al lui. Se bucura că avusese ocazia să-l vadă la mânie - la furie, mai degrabă. Ştia cu certitudine că nu ar fi lovit-o cu pumnii, că nu i-ar fi făcut rău niciodată. Putea să aibă încredere în el cu tot trupul şi, totodată, cu inima şi sufletul. Avea să aibă grijă de toate, să le ţină în siguranţă. Era târziu şi toţi servitorii se culcaseră. Se bucura, deşi nu era sigură că ar fi contat. îl sărută pe obraz şi îşi dădu seama cu câtă disperare îl voia. El deschise uşa dormitorului ei, intră, apoi o închise cu piciorul. Aşezând-o pe pat, se întinse lângă ea, sprijinindu-se într-un cot. în timp ce o mângâie cu un deget pe gât, se opri la primul nasture, iar ea îşi ţinu răsuflarea. Privirea lui se întunecă şi începu să respire precipitat. -Va fi ca şi cum te-aş vedea pentru prima dată. El îi văzuse rănile, dar nu şi cicatricele pe care le lăsaseră. Avea să i le arate? Putea să le arate cuiva? îi era ruşine şi totuşi... -N u consider cicatricele hidoase, spuse el, parcă citindu-i gândurile. Se aplecă şi o sărută pe sprânceană. Poate motivul din spatele lor, dar cicatricele sunt semne ale supravieţuirii. Sărută cicatricea mică de pe obrazul ei. Dar ai cicatrice pe suflet şi nu ştiu ce să fac cu ele. Atinse cu limba un punct de sub bărbia ei. Avea şi acolo o cicatrice? Părea că el o cunoaşte mai bine decât se cunoştea ea însăşi, doar el le tratase, în vreme ce ea evitase să caute amintirile acelei nopţi. 93

------------ Lorraine Lfeatfi------------Tu ai cicatrice? întrebă ea. - Câteva, de când eram copil, deci nu se mai văd prea bine. Pro­ babil nici nu le-ai observa, dar eu încă le văd, le simt, ştiu că sunt acolo. Ne privim pe noi înşine mai aspru decât o fac alţii. Credem că oamenii observă imperfecţiunile, pentru că nouă ne sunt evi­ dente, când, de fapt, pentru ceilalţi ele nu înseamnă nimic. Cu o rotire abia percepută a încheieturii, desfăcu primul nasture. „Opreşte-l", strigă o voce slabă, dar una mai puternică îi spu­ nea că ar fi fost o prostie să nu îi întâmpine avansurile. îşi aminti cu câtă blândeţe îi îngrijise rănile, cum îi schimbase bandajele şi o dăduse cu alifie. Acum îi ţinea faţa în mâini, se aplecă şi îi prinse gura într-un sărut fierbinte şi profund care îi alungă toate îndoielile şi inhi­ biţiile. Stârni în ea o dorinţă pe care nu o putea înăbuşi. îi dorea gura, mâinile, trupul, fiecare atingere a lui... Voia să devină parte din ea. Nu se mai simţise niciodată aşa, nu îndrăznise niciodată să îşi dorească ceva cu atâta disperare. Era vag conştientă de eliberarea celorlalţi nasturi. Retrăgându-se puţin, îi îndepărtă încet corsajul, cu ochii aţintiţi la pielea pe care o dezvelea. Ea observă plăcerea de pe chipul lui şi se simţi apreciată, frumoasă, acceptată. în doar câteva clipe, îi dădu jos toate hainele. Văzu cu uimire cum se dezbracă şi el. Nu observă cicatrice, dar el pe de-a-ntregul arăta cu adevărat incredibil. Muşchi puternici, abdomen plat, şol­ duri înguste. întorcându-se la ea, gura lui porni într-o explorare a trupului ei, lăsând câte un sărut vindecător pe fiecare cicatrice, de-a lungul coastelor, claviculei, coapselor. Gusta, săruta, murmura cuvinte dulci. Apoi o sărută în întregime. Fiecare bucăţică, fiecare gropiţă, fiecare crăpătură, fiecare colţişor ascuns. Când gura lui reveni asupra gurii ei, era deja înfierbânta­ tă de dorinţă. îşi înfipse mâinile în părul lui, delectându-se 94

--------------------------------------------------

‘UftimuC rebel

—

------------------------------------

cu atingerea buclelor moi în care i se încurcau degetele, încolăcindu-se în jurul lor. îşi lipi trupul de al lui, frecându-i pulpa cu talpa. Se mişca în ritm cu el, răsucindu-se într-o parte şi-n alta, străduindu-se să îl atingă peste tot, aşa cum o atingea el. Nu exis­ ta egoism la nici unul din ei. Pentru prima dată în viaţa ei se simţi ca şi cum era partener egal în dragoste. Nimic din ce făcea nu îl dezamăgea. Nimic din ce făcea nu era greşit. Explora după voia inimii. Jubila când el gemea şi îi simţea vibraţiile pieptului. Ea provocase acea reacţie şi se simţea triumfătoare. îi cuprinse un sân, apoi închise ochii, genele lungi şi negre odihnindu-i-se pe obraji. Plecă puţin capul şi desenă cercuri cu limba în jurul sfârcului, aţâţând şi tachinând. Când supse din el cu blândeţe, aproape o făcu să cadă din pat. Nu fusese durere, doar o senzaţie minunată care i se răspândi în tot corpul. îşi concentră apoi atenţia asupra celuilalt sân, asupra văii dintre ei, asupra stomacului şi mai jos. Toate părţile pe care le atingea implorau eliberarea, ea implora eliberarea. Apoi se ridică deasupra ei şi o privi. Winnie îi susţinu privirea în timp ce el îşi făcea loc în interiorul ei, retrăgându-se uşor, împingând cu mai multă hotărâre, din nou şi din nou până se cuibări adânc înlăuntrul ei. începu să se legene înainte şi înapoi. Ea întâmpina fiecare pătrundere cu o plăcere crescândă, până când începu să se zvâr­ colească sub el, strigând după eliberare. Aceasta veni într-o grabă glorioasă, care o făcu să se zbată sub el, în timp ce el gemea aspru şi se cufunda în ea pentru ultima dată. Extenuată şi satisfăcută, rămase întinsă sub el, mângâindu-i spatele umed cu degete molatice, conştientă de tremurul din braţele lui în timp ce se străduia să nu se lase cu toată greutatea peste ea - o atenţie care o mişcă profund. O sărută pe tâmplă, apoi se rostogoli de pe ea. O trase lângă el, mângâindu-i braţul, nedorind să se despartă de ea. Când respiraţia i se linişti, o sărută pe creştet. - Nu plec în noaptea asta, deci dormi cât de profund vrei. 95

------------ Lorraine Lfeatfi -----------Inhalând mirosul de santal şi mosc lăsat în urmă de împreuna­ rea lor, ea închise ochii. Winnie decise că îi plăcea să facă dragoste dimineaţa. Era un mod minunat de a se trezi. Apoi luară micul dejun în pat, înainte de a se satisface din nou unul pe altul. Nu îşi amintea dacă mai cunoscuse vreodată o asemenea fericire. Descoperi, de asemenea, că îi plăcea să fie îmbrăcată de un bărbat, chiar dacă părul îi era împletit simplu. Aşezată la masa de toaletă, îl urmărea pe William cum se încalţă. Nu observase niciodată un bărbat îmbrăcându-se până atunci. îi plăceau toate aceste experienţe noi. - Presupun că trebuie să pleci acum, spuse ea. William se ridică, veni spre ea şi o ridică şi pe ea. - îmi iau o zi liberă, în care nu voi face nimic altceva decât să fiu cu tine. - Şi pacienţii tăi? -N u e nimeni în pragul morţii. Menajera ştie unde sunt. Dacă un spital are nevoie de mine, îi vor trimite vorbă, şi ea, mie. îi prinse obrazul în palmă. Vreau să fiu cu tine. - I-am promis lui Whit că îl duc la Madame Tussaud. -Te însoţesc. Nu putu nega plăcerea pe care i-o aduse oferta lui, deşi o parte din ea trebuia să admită că ar fi preferat să stea în pat cu el. Nu se mai simţise în viaţa ei atât de apreciată, de valoroasă, de îngrijită. Aşa trebuiau să stea lucrurile între un bărbat şi o femeie. Dacă Avendale nu ar fi murit, nu ar fi aflat niciodată. Dar recunoştea şi faptul că felul în care o trata William însem­ na mult mai mult. O făcuse mai puternică, o făcuse să creadă că merita un tratament mai bun. O parte, o foarte mică parte din ea îşi dorea să îl poată confrunta pe Avendale şi să îi demonstreze că nu era fata fricoasă cu care se căsătorise. - Să îi dăm vestea lui Whit. 96

---------------------------------------------------

‘UCtimuCrebeC'

--------------------------------------------- ---

Dar înainte de a ieşi din cameră, William o luă în braţe şi o sărută de parcă nu şi-ar fi petrecut o bună parte a nopţii făcând acelaşi lucru. Ea îşi petrecu mâinile pe după gâtul lui, ştiind că nu avea să se plictisească niciodată de asta. Deşi William nu îi făcuse nici un fel de promisiuni, ea înţelegea acum că nu avea nevoie de căsătorie pentru a fi fericită. Era sufi­ cient să fie cu el. Când el se desprinse din îmbrăţişare şi îi deschise uşa, Winnie era conştientă că avea pe buze un zâmbet misterios şi nu putea decât să spere că Whit nu îi înţelegea semnificaţia. In timp ce străbăteau coridorul, William spuse: - Nu mă aşteptam să îţi placă Madame Tussaud. -Trebuie să recunosc că aş fi înnebunit, poate, dacă aş fi făcut figuri din ceară după persoane decedate, dar mi se pare fascinant să vezi oamenii aşa cum erau. Deşi evit camera de tortură. Cunoştea suficiente lucruri despre camera îngrozitoare, pen­ tru a şti că nu îşi dorea să vadă instrumentele de tortură sau să le vadă demonstrate pe figurine de ceară, chiar dacă acestea nu simţeau durerea. - Eu am înţeles, spuse William, că doamnele nu au voie în acea încăpere din cauza firii lor sensibile şi delicate. -Ai fost vreodată acolo? - Nu, am văzut destulă suferinţă în viaţă, nu vreau să o văd şi sub formă de ceară. - Cum poţi suporta toată suferinţa pe care o vezi? - Concentrându-mă pe lucruri mai fericite, cum ar fi momen­ tele petrecute cu tine. îi spunea lucruri cu adevărat minunate! Era aproape tentată să contramandeze ieşirea cu Whit şi să stea toată ziua în dormi­ tor cu William, dar voia ca el să petreacă timp cu fiul ei. Ştia că se înţeleseseră extraordinar când locuiseră în casa lui William în timpul convalescenţei ei, dar i se părea o idee bună să îi reapropie, întrucât bănuia că avea să se bucure tot mai mult de compa­ nia lui William. 97

-— ------- Lorraine Lfeatf. -----------Intră în camera de joacă, deşi i se părea ciudat să o numească astfel acum, când Whit avea deja şapte ani. Curând avea să schim­ be camera de joacă pe sala de clasă, dar mai era încă al ei o vreme. Whit stătea la o masă mică, mâzgălind frenetic cu creionul pe o foaie de hârtie. Alte câteva foi erau împrăştiate pe masă. Guver­ nanta şedea pe un scaun din apropiere, citind. Se ridică de îndată, dar Whit continuă să deseneze. Winnie îngenunche lângă el. - Bună dimineaţa, dragul meu. - Erau atât de multe animale. încerc să le desenez înainte să uit cum arătau. - Faci o treabă minunată. Poate ţi-ar plăcea să i le arăţi şi doc­ torului Graves. A venit în vizită în dimineaţa aceasta. Ţi-1 amin­ teşti, nu-i aşa? Whit ridică privirea, părul negru căzându-i peste sprâncene, ochii lui închişi la culoare - ochii tatălui său -, fiind concentraţi asupra lui William. -Ai avut grijă de mami când a fost rănită. Ea şi-ar fi dorit ca el să nu îşi amintească acest aspect al tim­ pului petrecut cu William. Whit avea doar patru ani pe atunci. Sperase ca el să fi uitat deja partea cea mai rea. - M-ai purtat pe umeri în parc, continuă Whit. William se lăsă pe vine lângă ea. -A şa este. Mi-ar plăcea să te duc din nou, împreună cu mama ta, în parc cândva, dar am înţeles că deja ai o ieşire specială plani­ ficată pentru azi. -Trebuie să termin desenele astea mai întâi. -Ţi-a plăcut la grădina zoologică? întrebă William. Whit încuviinţă din cap, bretonul lovindu-i sprâncenele. Arătă către una dintre foi. -Acesta este leul. Răgea. - E un desen foarte bun, spuse William luându-1 şi ţinându-1 pentru ca Winnie să îl poată vedea. Coama leului era aproape cât tot animalul. într-o parte era un copac. Lângă el era ceva ce părea 98

IlCtunuC rebeC a fi un obelise; înalt şi întunecat, fără semne distinctive. Aruncând o privire la celelalte desene, văzu că figura apărea în mai multe din ele. Ea nu îşi dădea seama exact de ce i se părea ciudat, însă aşa simţea. In unul dintre desene, figura părea să aibă braţe. - Ce este asta, dragul meu? întrebă ea. Whit încruntă din sprâncenele micuţe, studiind locul indicat de degetul ei, apoi ridică privirea spre ea. - E omul din umbră. Winnie înmărmuri în vreme ce Whit se întoarse la activitatea lui ca şi cum nu ar fi spus nimic deosebit. - Ce om din umbră? Ura tremurul din propria voce. Era conştientă că William nu mişcase, dar părea alert, abia respirând. Whit ridică din umerii slabi. -L-am văzut în preajmă. Uneori în parc. Alteori în grădină. - Grădina noastră? întrebă Winnie. Whit încuviinţă din cap. Winnie se uită la guvernantă. - Dumneavoastră l-aţi văzut? - Nu, Excelenţa Voastră. Tânărul duce a pomenit de el, desi­ gur, dar are o imaginaţie atât de bogată, încât am presupus că omul din umbră era un prieten imaginar. Da, probabil asta era, îşi spuse Winnie. Doar o plăsmuire... -A fost în camera mea aseară, spuse Whit indiferent, cu aten­ ţia concentrată asupra desenului. M-am trezit şi era în întuneric. Nu îl vedeam foarte bine, dar a spus că are grijă de mine şi să nu îmi fie frică. Acesta este elefantul. îi întinse hârtia şi ea o luă cu degetele tremurânde. Aseară, Dumnezeule mare, aseară, în timp ce ea striga de plă­ cere, el era în casa ei, în camera fiului ei! - E o creatură foarte interesantă, cu acea trompă lungă. A mai zis şi altceva omul tău din umbră? El clătină din cap. - Dar purta inelele mele. 99

Lorraine Q-Ceatf, ■ - Inelele tale? Whit încuviinţă din cap. - Cele pe care ai spus că le pot purta când voi fi bărbat. îi arătase inelele ducale de câteva ori lui Whit pentru că băia­ tului îi plăcea să se uite la ele. - Nu i-am spus că sunt ale mele, zise Whit încet. Pentru că era atât de mare. Winnie se aplecă şi îl sărută pe tâmplă. -N u îţi va face rău, dragul meu. Mama nu se simte bine, deci nu vom ieşi la plimbare azi. Continuă să desenezi! Picioarele îi tremurau atât de tare, încât abia mai putea merge când ieşi din cameră. Era imposibil la ce se gândea ea, şi totuşi era singurul lucru care avea noimă. -Winnie, te simţi bine? întrebă William. -N u tocmai. Cu William pe urme, coborî scările în grabă şi se năpusti în bibliotecă, se duse la cutia de trabucuri unde pusese inelele după şedinţa cu mediumul şi o deschise. Inelele dispăruseră. Trântind capacul la loc, porni către uşă. -Trebuie să vorbesc cu Catherine. Fie soţul meu a reuşit să se arate în chip de fantomă, fie nu a murit de la bun început.

100

CapitoCuC 8 -Spune-mi exact ce s-a petrecut la Heatherwood, ceru Winnie. William ştia că ar fi putut-o scuti de drumul până la Claybourne, dar nu el trebuia să dezvăluie minciuna. Se aflau în bi­ blioteca lui Claybourne, o cameră suficient de încăpătoare, încât, cu uşile închise, să fie imposibil ca discuţiile dintre ei să răzbată pe coridor şi să fie auzite de servitori. Toţi stăteau în picioare. Claybourne în faţa biroului lui, sprijinindu-se de el, iar Catherine lângă soţul ei. Winnie stătea în faţa lor, cu pumnii strânşi pe lângă corp. Cel puţin se oprise din tre­ murat în timpul drumului până acolo. William voia să stea lângă ea, să o strângă la piept, dar ea părea hotărâtă să îi confrunte de una singură, aşa că el aştepta, cu bra­ ţele încrucişate la piept. Era lupta ei. - De ce nu ne aşezăm cu toţii? întrebă Catherine. Pun să ni se aducă nişte ceai. -N u vreau ceai! spuse Winnie. Vreau să aflu despre incen­ diul de la Heatherwood. Chiar l-ai văzut pe Avendale murind în incendiu? Catherine aruncă o privire spre Calybourne, apoi îşi întoarse atenţia asupra lui Winnie. -Winnie, trebuie să înţelegi că eram îngrozită pentru tine. - Ce ai făcut? întrebă ea cu voce tremurătoare. -Te rog, aşază-te, o imploră Catherine. -N u cred că o voi face. Am impresia că urmează să îmi spui ceva ce ar fi mai bine să aud stând în picioare.

Lorraine ‘Heatfi „Bravo ţie“, îşi zise William, admirându-i curajul. Soţul ei aproape i-1 frânsese. Nădăjduia să şi-l păstreze şi după ce avea să afle adevărul. Catherine îşi drese glasul: - In seara când aproape te-a omorât în bătaie, înainte de a ple­ ca de la tine de acasă, le-am sugerat servitorilor că te ducem la Heatherwood. în schimb, te-am dus, desigur, la Bill. Apoi Claybourne s-a dus singur la Heatherwood. Avendale a sosit după câteva zile, cerând să te ia acasă. Când a aflat că nu eşti acolo, s-a înfuriat groaznic, l-a atacat pe Claybourne. în timpul luptei, o lampă aprinsă a căzut pe podea, iar flăcările de kerosen au aprins covorul şi draperiile. Claybourne a profitat de avantaj şi l-a lo­ vit pe Avendale, lăsându-1 inconştient. Focul se întinsese deja. Deşi nu mă mândresc cu asta, m-am bucurat că nu putea să scape din foc. - Deci, chiar a murit! L-aţi lăsat să moară. Catherine ezită. -Winnie... -Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i adevărul, izbucni William, altminteri i-1 voi spune eu. Winnie se încruntă şi se uită la el. Cel mai greu lucru din viaţa lui fu să nu îşi ferească privirea. - Claybourne l-a scos afară, spuse Catherine grăbită, acaparându-i din nou atenţia lui Winnie. - Deci nu a murit? Catherine clătină din cap cu tristeţe. Winnie făcu câţiva paşi în spate. - Dar am văzut cadavrul. -Ai văzut un cadavru purtând hainele lui Avendale şi inelele lui. Am aranjat ca Avendale să fie dus în Noua Zeelandă în locul unui infractor, sub un alt nume. Nu putem deduce decât că fie a reuşit să scape, fie a convins pe cineva să-l elibereze. 102

-— -------- ‘Uftimuf relief------------ Nu puteţi decât să deduceţi? Deci, credeţi că este aici, jucându-se cu sănătatea mea mintală, şi nu aţi găsit de cuviinţă că ar trebui să ştiu? Catherine încuviinţă din cap fără tragere de inimă. - Ne-am gândit că putem rezolva fără ca tu să afli. Credeai că eşti văduvă... Winnie se clătină îndărăt, ca şi cum ar fi primit o lovitură. în­ grozită, se uită la William, iar el ştiu că se gândea la noaptea care trecuse, la jurămintele maritale, la cum le încălcase fără să ştie. - Nu sunt văduvă. Fiul meu nu este duce. - Nu trebuie să afle nimeni asta, spuse Catherine. îl vom găsi. Vom îndrepta lucrurile. - Cred că aţi făcut deja destul. Se întoarse încet, privindu-1 în faţă pe William. Tu jefuiai morminte în tinereţe, deci presupun că tu ai făcut rost de cadavru. Unde l-ai găsit? - Potter’s Field. - Un sărac e îngropat în cripta familiei mele? Deşi nu era mândru de asta, încuviinţă din cap. -A i ştiut în tot acest timp că este în viaţă. Noaptea trecută... Ochii i se umplură de lacrimi. Ştiai că nu sunt văduvă. Ştiai că nu sunt... liberă. Nu avea nici un răspuns la acea acuzaţie. Ştiuse, naiba să-l ia, şi îşi pusese nevoia de a o avea mai presus de orice altceva. Ea avansă înspre el. - Credeam că înnebunesc. Lucruri care dispăreau şi reapăreau. Sunete în miez de noapte. Mirosul lui persistând în casă, care, acum realizez că probabil venea de la el. A fost în camera fiului meu. A fost în camera mea. Ştiai toate astea şi m-ai lăsat să mă îndoiesc de sănătatea mea mintală. -N u îl poţi învinui pe el, spuse Catherine. Când am decis să facem asta, am jurat să păstrăm secretul. Winnie nu îşi luă privirea de la el. - Un jurământ mai important decât mine. Apoi râse, însă fără veselie. Atenţiile tale din ultima vreme, toate au făcut parte din 103

------------ - Lorraine Q-featf. ------------ —

această schemă elaborată de a ascunde ce aţi făcut, pentru a vă asigura că nu aflu adevărul? Era mai uşor să o mintă decât să îi spună adevărul, căci, în acel moment, oricum nu l-ar mai fi crezut. -Voiam să mă asigur că te pot proteja, dacă s-ar fi arătat. - M-ai lăsat să sufăr. Nu ai avut încredere în mine că nu te-aş fi trădat. -Winnie, ai plâns când ţi-am spus că a murit, spuse Catherine. -Sigur că am plâns. De o imensă uşurare că nimeni nu mai avea să îmi facă rău. Se întoarse din nou către William. Deşi m-am înşelat în privinţa asta. De unde era să ştiu că durerea provocată de oasele rupte păleşte în comparaţie cu cea a unei inimi frânte? -Winnie, nu am intenţionat niciodată să îţi fac rău. Ea râse sarcastic. - Ştii că Avendale spunea exact aceleaşi cuvinte de fiecare dată după ce mă lovea? Nimic din ce ar mai fi putut spune ea nu l-ar fi rănit atât de adânc. Privindu-i repede pe toţi ceilalţi, adăugă: -V ă rog, vă implor pe toţi, nu mă mai ajutaţi de acum. Mă voi ocupa singură de problemă. Cu bărbia ridicată, ieşi din cameră, ieşi din viaţa lui. O lăsă să plece, ştiind că ucisese orice urmă de dragoste pe care i-o purtase. Simţi vag cum Catherine îl prinde de braţ. - Nu este drept ce a spus ea. -A fost cât se poate de drept. Avendale era în viaţă! Winnie lăsă gândul să o învăluie, în timp ce stătea în biblioteca lui hidoasă. Era în viaţă. Nu era liberă. Nu era liberă să îl iubească pe Wil­ liam. Nu era liberă nici măcar să îl sărute! De ce nu intrase Avendale în casă anunţându-şi întoarcerea? 104

-—------- - ‘Uftimufrelief— ------Pentru că nemernicul voia să se joace cu ea. Fără îndoială, o învinuia pe ea pentru ce i se întâmplase. Pe cât de mult şi-ar fi dorit să nu fi luat Catherine acele măsuri drastice pentru a o pro­ teja, trebuia totuşi să admită că o mişca devotamentul prietenei sale. Era, desigur, mânioasă, dezamăgită că ei nu o consideraseră demnă de încredere, dar şi mişcată. în urmă cu trei ani, fusese prea timidă să se apere singură, îi lipsise încrederea în forţele proprii. Uneori crezuse chiar că poa­ te merita tratamentul aspru. Dar acum înţelegea că Avendale nu avea nici un drept să îşi coboare pumnii asupra ei, nici un drept să o trateze cu cruzime. Nu putea tolera faptul că el credea că se putea întoarce ca să înceapă să o chinuiască din nou. Se gândi să îşi facă bagajele, să îl ia pe Whit şi să plece undeva unde să fie în siguranţă, dar nu îi plăcea sentimentul pe care i-1 dădea evitarea confruntării care era sigură că avea să se petreacă foarte curând. Aşa că îi ceruse guvernantei să îl ducă pe Whit la un văr de-al ei pentru câteva zile. Le dădu liber servitorilor în acea seară. Cu uşile dinspre terasă ale bibliotecii deschise, privea cum se lăsa seara, simţindu-se urmărită în tot acest timp. Mai devreme sau mai târziu avea să o înfrunte, era sigură de asta. îşi putea relua locul în societate. Dar nu îşi putea relua locul în viaţa ei. Deşi avea să creeze un scandal enorm, voia să divorţe­ ze de el. Sau, mai exact, voia să îl facă să divorţeze de ea pe mo­ tiv de adulter. Avea să recunoască faptul că se culcase cu William Graves. Majordomul putea depune mărturie că avea cheie pentru a putea veni şi pleca după pofta inimii. Bănuia că şi William avea să mărturisească. La urma urmei, îi datora asta. Oricum, nu avea să continue acea căsnicie. în timp ce Aven­ dale fusese departe, ea devenise puternică. Administrase gospo­ dăria din Londra şi celelalte proprietăţi şi o făcuse bine. Crease mijloacele necesare de a strânge bani pentru spital. Discutase cu arhitecţi, constructori şi cu un medic pentru a afla de ce era nevoie. Aceştia stătuseră de vorbă cu ea, îi dăduseră sfaturi, îi acceptaseră sugestiile. Nu se mai simţea mică şi neînsemnată. 105

----------- Lorraine Lfeatfi ------------Era încrezătoare că îşi putea administra propriile afaceri. Se des­ curcase destul de bine vreme de trei ani. Mulţumită lui William Graves, aflase cum trebuiau să stea lucrurile între un bărbat şi o femeie. Chiar şi înainte de intere­ sul manifestat în ultima vreme, în timpul convalescenţei, când pomenise prima dată de ideea unui spital, el o apreciase şi nu-i pusese la îndoială capacitatea de a o duce la bun sfârşit. O tratase cu respect şi preţuire. Nu putea să se întoarcă la vremurile când tresărea de fiecare dată când soţul ei vorbea, să se teamă când se apropia de ea, să se aştepte să fie lovită. Deşi se gândi că ar fi fost mai bine să fie înconjurată de prie­ tenii ei, trebuia să rezolve singură problema. Aceştia îşi riscaseră deja vieţile şi reputaţiile. Furia faţă de ei începea să se risipească, lăsând-o copleşită de îngrijorare când îşi dădu seama de riscul pe care şi-l asumaseră de dragul ei. Deşi era lupta ei. Graves ştia că nu ar fi trebuit să se ascundă după gardul viu care împrejmuia grădina din spatele casei lui Winnie, că îl dispre­ ţuia şi că nu îl dorea aproape, dar nu se putu ţine deoparte, nu când exista riscul ca ea să fie rănită, ca soţul ei să stea la pândă în întuneric. Ce îi făcuse oare să creadă că planul lor avea să fie o soluţie permanentă la problema lui Winnie şi de ce conveniseră să nu o consulte? De ce participase la asta? Pentru că, examinându-i trupul însângerat, bătut şi zdrobit, crezuse cu tărie că nimeni nu trebuia tratat aşa cum fusese ea. Era atât de mică, de delicată şi de fragilă, încât nu se gândise că ar fi în stare să îşi poarte singură de grijă. Ruşine să-i fie că, în urmă cu trei ani, nu înţelesese că avea nevoie doar să îşi consolideze încrederea în sine ca să se apere singură. Fusese atât de hotărâtă în această dimineaţă să renunţe la ajutorul lor, să se descurce singură. Dar să se descurce singură şi să rezolve problema însemna să îşi înfrunte soţul, iar William 1 06

------------ ‘UftimuC reSef---------- nu-i putea permite să îl înfrunte singură. Indiferent cât de puter­ nică se credea ea, nu era destul de puternică pentru aşa ceva. Văzuse servitorii plecând mai devreme şi presupuse că fiul ei se afla altundeva. Nu se vedea nici o lumină la ferestre, cu excep­ ţia celor de la bibliotecă. Se pregătea să întâmpine bestia în propriul bârlog. Se întrebă dacă Avendale avea să răspundă invitaţiei. Sigur ştia de acum că ea aflase de întoarcerea lui. - Bine te-am găsit, ducesă. Winnie nu-şi amintea să fi adormit pe scaunul de lângă şemineu, dar vocea calmă şi sinistră îi dădu fiori. Alungându-şi fri­ ca, deschise ochii. Un bărbat mătăhălos era ghemuit în faţa ei. Avendale. Dar nu era el. Acesta avea o cicatrice oribilă de la obraz la băr­ bie. Era neras, cu părul într-o dezordine deplină. Hainele nu îi veneau pe măsură, arătau de parcă fuseseră luate de la un cer­ şetor. Purta o haină neagră ponosită. Avea braţe musculoase şi mâini aspre. -Avendale, răspunse ea, mulţumită că vocea îi era sigură. Mă bucur să te văd aici. - Cred că tu mă aşteptai, dar tot am reuşit să-l iau prin sur­ prindere pe amantul tău. -Amantul meu? Nu ştiu despre ce vorbeşti. El se dădu puţin la o parte, şi ea îl văzu pe William întins pe covor, cu mâinile legate la spate, cu ochii închişi, cu capul într-o baltă de sânge. - Dumnezeule, ce ai făcut? Dădu să se ridice ca să vadă cât de grav era rănit, dar Avendale o împinse înapoi în scaun cu o mână puternică şi se înălţă în pi­ cioare în faţa ei, ca Lucifer venind din infern. - Te culcai cu el şi înainte să fiu deportat? - Nu ţi-am fost niciodată necredincioasă. 107

------------------------------------------------- --

Lorraine Lfeatfi

----------------------------------------------------

- Cum se cheamă ce aţi făcut azi-noapte? Am stat în faţa ca­ merei tale ascultându-ţi gemetele. Era cât pe ce să dau buzna să îl omor pe loc, să vă omor pe amândoi. Aş fi avut tot dreptul. -A m crezut că eşti mort. Nu am aflat ce ţi s-a întâmplat până azi. - Te aştepţi să te cred? -Chiar nu îmi pasă. De ce ai stat la pândă lipsit de orice bărbăţie? Avendale îşi încleştă maxilarul, iar ea văzu cum roşeaţa îi năpădeşte obrajii. Nimic nu îl înfuria mai mult decât să i se pună la îndoială bărbăţia. Poate doar să fie trimis în celălalt capăt al lumii la bordul unui vas cu deţinuţi. - De ce nu ţi-ai anunţat întoarcerea, la ce bun aceste jocuri prosteşti? - Ca nimeni să nu întrebe de ce îmi trimit soţia devotată la un azil de nebuni. Soţia care pierde lucruri şi apoi le găseşte, care cre­ de în spirite. Apucă braţele scaunului şi se lăsă în jos până ajunse la două degete de faţa ei. Mi-a plăcut să văd cum te sperii, deşi tre­ buie să recunosc că nu ai cedat atât de repede pe cât am crezut. -Ai urmărit şedinţa de spiritism de aseară, nu-i aşa? Şi ce s-a petrecut după. Aşa ai ştiut unde să îţi găseşti inelele. El rânji. -Abia m-am abţinut să nu răspund chemării medium ului, dar era mai bine să nu afle ceilalţi că sunt în preajmă - nu încă, oricum. - De ce faci asta? -C a să vă pedepsesc pe tine şi pe Catherine. Poate ea va înne­ buni din cauza sentimentului de vinovăţie, gândindu-se cum ai să-ţi petreci toată viaţa printre nebunii adevăraţi. - Dacă vrei să scapi de mine, mai bine divorţează. - Şi unde ar mai fi distracţia? -Atunci de ce nu mă omori, cum ai făcut cu celelalte neveste? El zâmbi sinistru. 108

----------- - llftimuf relief----------- Nu poţi dovedi că le-am ucis. - Dar ai făcut-o, nu-i aşa? Nimeni nu va crede o femeie nebună, deci ce pierzi dacă îmi spui? Poate dacă aflu că am fost căsătorită cu un criminal va fi de ajuns să înnebunesc. El scoase un sunet între geamăt şi râset. -A ş zice că ai prins curaj cât timp am lipsit. Ar fi păcat, căci asta ar însemna pentru tine sfârşitul. O deranja să ştie că o credea atât de uşor de învins. Dar dacă ar fi fost mai aspră înainte, poate ar fi ucis-o. - Deci le-ai ucis. -Sigur că le-am ucis. Erau sterpe. Aveam nevoie de un moş­ tenitor. Divorţul este costisitor, necesită timp şi este scandalos. Acum că am un moştenitor, nu mai am nevoie de soţie, mai ales de una în care nu pot avea încredere. După toate prin câte am trecut, meriţi să suferi puţin. Ştii cum e în acele închisori? M-am umplut de purici şi de păduchi. Purici şi păduchi, pentru numele lui Dumnezeu. Şi un şobolan a şi apucat să mă muşte înainte să îi frâng gâtul. Făcu ochii mari, privirea îi scăpăra, iar ea se întrebă dacă nu cumva caznele îl făcuseră să înnebunească. Poate el era cel care trebuia trimis la balamuc. -M-au pus să muncesc până mi-au sângerat mâinile şi m-a durut spatele. Au râs când le-am spus că sunt duce. M-au biciuit. Au trecut aproape doi ani până am găsit o cale să evadez. Şi în tot acest timp mi-am ticluit răzbunarea. Apoi azi-noapte te-am auzit cu el şi am realizat că şi el trebuie pedepsit. - Poate vrei să te mai gândeşti. Este în slujba reginei. - Voi face să pară ca şi cum ar fi dat peste nişte răufăcători care l-au omorât în bătaie şi l-au lăsat în şanţ. îşi alungă din nou teama. Nu avea să-i permită să îi facă rău lui William. -Nu. -N u mă poţi opri. Ai fost întotdeauna o păsărică înspăimân­ tată cu aripile frânte. După ce termin cu el, plănuiesc să îmi 109

-------------Lorraine d-Ceatfi------------petrec noaptea cunoscându-mi din nou soţia, înainte s-o trimit la Bedlam. I se întoarse stomacul la gândul că o va atinge, că va şter­ ge urma atingerii bărbatului pe care îl iubea. Chiar îl iubea pe William, în ciuda a ceea ce îi ascunsese. îl iubea. Nu insistase el să îi spună Catherine adevărul? Ştiuse că era suficient de puternică să îl audă. Ştia totul despre ea, pe dinafară şi pe dinăuntru, şi o accepta aşa cum era. - Du-te dracului! spuse ea şi îl împinse. Matahala abia se clinti. Doar râse, aşa cum o mai făcuse atunci când o lovise, când ea strigase. învăţase să nu strige. Se auzi un zgomot. Winnie abia avu timp să-l vadă pe Wil­ liam ridicându-se, înainte de a-1 împinge pe Avendale în lături. Se rostogoliră amândoi la podea. încă legat, William se chinuia să se ridice. Avendale nu era împiedicat de nimic. Sărind în pi­ cioare, îl apucă pe William de pieptul cămăşii, îl ridică uşor şi îi dădu un pumn în faţă. Ea auzi sunetul oaselor sfărâmate, un sunet care odinioară îi răsunase în urechi de la propriile oase sub greutatea pumnilor lui. Sărind din scaun, apucă vătraiul de la şemineu şi îl izbi de spatele lui. El se întoarse. Winnie îşi puse toată forţa, toată greutatea, toată nevoia de a-1 opri în avântul următor şi îl izbi în cap, dezechilibrându-1. Căzu pe spate şi se lovi de marginea de piatră a şemineului, cu capul într-un unghi ciudat, sprijinindu-se de gargui. Respirând cu greutate, ea se ridică, îşi depărtă picioarele şi pregăti vătraiul să îl lovească din nou. Dar el nu se mişca. Stătea acolo holbându-se la ea, surprins parcă de faptul că de data asta ea ripostase. - Dezleagă-mă! îşi mută privirea la William în timp ce el se chinuia să se ridice, cu sângele curgându-i din nas. - Oh, da, sigur. îngenunchind lângă el, în timp ce se lupta cu nodurile, conti­ nua să se uite la Avendale. 110

----------- - VCtimuf refef----------- - Cum a reuşit să te lovească? - Eram în grădină, stăteam de pază, dar am fost suficient de naiv să-i cad în plasă. Eşti rănită? -Nu, nu chiar. Mai degrabă părea că vrea să îmi vorbească până la moarte. William pufni, poate o încercare de a râde. Când îşi eliberă mâinile, îi prinse chipul în palme. -Ai fost extraordinar de curajoasă. - Nu l-am mai înfruntat niciodată, nu am mai ripostat. Nu pu­ team să mă întorc la viaţa de dinainte. Nu voiam să o fac. Dar cred că l-am rănit grav. -Voi verifica. îl privi pe William îndreptându-se spre Avendale. -Ai grijă, îl avertiză ea. - Nu îmi va face rău. îşi apăsă urechea pe pieptul lui Avendale, apoi îi ridică uşor capul. Ea văzu sângele cum se scurgea pe piatră. -S e pare că a suferit o lovitură puternică, ar trebui să aduc nişte cârpe să oprim sângerarea, spuse ea. William se întoarse cu faţa la ea, o îmbrăţişă şi se uită la ea. -Winnie, e mort. Winnie stătea pe un scaun într-un colţ. După ce îl acoperi pe Avendale cu un cearşaf, William trimise după inspectorul Swindler. Ea îl urmări cum cercetează mai întâi uşa, apoi se lasă pe vine şi ridică cearşaful ca să îl examineze pe Avendale. - E evident un om al străzii, spuse el. - Este ducele de Avendale, îl corectă ea. Inspectorul se uită la ea, se uită la William, apoi la Avendale. - Eu văd un om al străzii, un hoţ care, fără îndoială, a intrat în casa dumneavoastră ca să vă fure. Raportul meu va indica faptul că uşa a fost forţată de cineva care părea să se priceapă la asta. 111

----------- - Lorraine Lfeatfi ---------- — Winnie era pe cale să protesteze din nou când îşi dădu seama de ce William îl chemase pe Swindler. - Desigur, dumneata faci parte din grupul care a locuit la buni­ cul contelui de Claybourne. William făcu un pas către ea. - Winnie, ştiu că mă dispreţuieşti, dar nu are rost să dezvăluim adevărul acum. Swindler poate face să pară ca un furt. - Spui asta ca să te protejezi pe tine? - Nu, ca să te protejez pe tine de scandal. Tot ce are legătură cu viaţa ta împreună cu el va deveni motiv de bârfă. Da, noi, fără îndoială, vom avea de suferit din cauza a ceea ce am făcut, dar tre­ buie să te gândeşti şi la impactul pe care povestea asta îl va avea asupra fiului tău. Ea nu-1 vorbise niciodată de rău pe Avendale în faţa fiului său, nu dorise niciodată ca Whit să afle ce brută era tatăl lui. Ar fi su­ ferit dacă s-ar fi aflat adevărul. - Dar l-am ucis. - Nu tocmai. L-ai lovit. A căzut. Lovitura la cap l-a ucis, dar tu nu ai făcut asta. A fost un accident. - Exact ceea ce va consemna raportul meu, spuse Swindler. Cu tot respectul cuvenit, Excelenţa Voastră, nimeni nu îmi va pune la îndoială constatările. - Puteţi trăi cu asta? - Pot trăi dacă se face dreptate. In profesia mea, văd numeroşi oameni răniţi sau ucişi, şi vinovaţii nu sunt întotdeauna prinşi. Aşa că accept dreptatea acolo unde se poate. Soţul dumneavoas­ tră v-a chinuit, aproape v-a ucis, ar fi făcut-o probabil dacă nu era Bill aici. A fost un om lipsit de remuşcări şi regrete. Nu îmi pare rău că a murit. Din câte înţeleg, primele lui soţii au suferit acci­ dente nefericite. Dreptate poetică, zic eu, faptul că a murit din cauza unei lovituri la cap. - Chiar aşa? Convingându-mă să nu spun nimic, nu vă strădu­ iţi oare să vă protejaţi propria persoană? îmi imaginez că aţi avut 112

vCtimuf refcef un rol în încarcerarea lui. Aţi avut acces la închisori, spre deose­ bire de ceilalţi. -Cunoşteam toţi riscurile, Winnie, spuse William. Toţi am fost pregătiţi să suportăm consecinţele, dacă avea să se afle ce am făcut. Fă cum crezi. Se gândi cât de curajoşi fuseseră să îşi asume un asemenea risc, deşi Catherine era singura pe care o cunoştea cu adevărat. Ce în­ semna ea pentru ei, în afară de o persoană neprotejată de lege? Iar ei făcuseră tot ce le stătuse în putinţă ca să o protejeze. Trase adânc aer în piept şi suspină prelung. - Poartă inelele soţului meu. Nu sunt sigură când le-a furat, dar îi aparţin fiului meu, fac parte din moştenirea lui. Swindler încuviinţă din cap. -Voi adăuga asta în raport. Voi duce cadavrul la morgă acum, dacă nu aveţi nimic împotrivă. -Vreau să fie îngropat în cripta familiei, îi informă ea. Nu tre­ buie să îl scoateţi pe celălalt, dar Avendale trebuie să îşi doarmă somnul de veci alături de strămoşii lui. -Voi avea grijă de asta, o asigură William. Winnie nu fu surprinsă de oferta lui. Avusese grijă de ea de mai multă vreme decât ştiuse şi deţinea şi cunoştinţele necesare pentru a rezolva singur problema. -Trebuie să ne ocupăm de rănile tale, spuse ea. - Sunt bine. -N u arăţi bine, remarcă Swindler. Termin eu aici. Mergi şi las-o pe doamna să te îngrijească. William păru că intenţiona să obiecteze, astfel că ea rosti cu blândeţe: -Te rog! Fu uşurată când el acceptă. După ce îl duse în camera ei, îl aşeză la masa de toaletă. înmuie o cârpă în ligheanul cu apă, apoi, îngenunchind în faţa lui, începu să şteargă uşor sângele pe care el îl ratase atunci când oprise sângerarea cu batista. Făcu o grimasă, iar ea îl atinse mai uşor. 113

------------ Lorraine Q-featfi----------- -îm i pare rău că te doare, spuse ea. -Voi supravieţui. îmi pare rău că nu ţi-am spus ce suspectam când mi-ai pomenit prima dată de întâmplările ciudate. Speram că mă înşel. îi zâmbi uşor. -Ai fi preferat să fiu nebună? El clătină din cap. - Nu, speram să fie o altă explicaţie. - Mă bucur că s-a terminat, că a murit cu adevărat, dar totuşi sunt tristă. - E de înţeles, presupun. - Dacă nu l-aş fi lovit atât de puternic... îi prinse faţa în mâini. - Winnie, nu uita, avea de gând să mă omoare. Legat cum eram, mă îndoiesc că l-aş fi putut opri. în ciuda planurilor de a te trimi­ te la azil, cred că te-ar fi omorât şi pe tine. Am auzit o parte din conversaţia voastră. Practic a mărturisit că şi-a ucis primele soţii. Ai făcut dreptate nu doar pentru tine, ci şi pentru ele. - Crezi că sentimentul de vinovăţie va dispărea cu timpul? -Ştiu sigur, dar nu va dispărea complet niciodată. William îşi feri privirea o clipă, cu o expresie detaşată pe chip, iar ea fu convinsă că îşi retrăia trecutul. Cât de des făcuse şi ea la fel? îl urmări cum înghite cu greutate. Când se uită din nou la ea, privirea îi era chinuită. -Doamna Ponsby a avut dreptate. Sunt responsabil de moar­ tea mamei mele. Mă bătea într-o zi, în capul scărilor, afară, în vă­ zul tuturor. Eram prins într-un colţ, încercam să mă apăr şi am lovit-o, am încercat să o împing cu piciorul. Nu mi-e foarte clar cum s-a întâmplat, dar ni s-au împleticit picioarele, ea şi-a pierdut echilibrul, a căzut pe spate peste balustradă şi a aterizat în stradă. Şi-a rupt gâtul. Winnie îl strânse de mână. - Oh, Dumnezeule, iubitule, nu te poţi învinovăţi pentru ce s-a întâmplat.

-------------------------

‘UCtimuCreSef-------------------------

- Cred că nu am înţeles pe deplin asta până azi, când te-am vă­ zut lovindu-1 pe Avendale. Nu ai vrut să îl omori, Winnie, aşa cum nici eu nu am vrut să îmi omor mama. Am petrecut o bună parte din viaţă chinuindu-mă să mă împac cu ceva ce, de fapt, nu a fost vina mea. Eşti la fel de nevinovată în tragedia din seara asta. -D a, dar... Cumva situaţia ei părea diferită, însă oare chiar era? -Cred că de asta m-a părăsit tata în acea noapte, continuă William. Când m-am uitat peste balustradă la mama, tatăl meu era acolo, privind în sus la mine. Cred că s-a temut că aveam să fiu ca ea, o brută. Aşa că a plecat. Cum îl putuse părăsi tatăl lui? Cum să fi crezut chiar şi pentru o singură clipă că William avea să fie ca mama lui? Lui Winnie nu-i trecuse niciodată prin cap că Whit avea să ajungă altceva decât un om bun şi onorabil. - Deşi nu l-am cunoscut niciodată, nu prea îmi place de ta­ tăl tău, spuse ea. Poate pentru că a părăsit un copil ca să se protejeze. - Dar prin asta a făcut ca viaţa mea să ia calea care m-a adus aici. Te iubesc, Winnie. Te iubesc de trei ani, dar mi-am ţinut afec­ ţiunea ascunsă, fiindcă nu credeam că vei fi de acord cu ceea ce am făcut şi că mă vei dispreţui pentru rolul pe care l-am jucat. Dar apoi te-am sărutat în grădină şi nimic nu a mai părut să conteze. Nu conta. încercaseră să o protejeze fiindcă ea nu fusese sufi­ cient de puternică să se protejeze singură. Dar noaptea aceea şi toate zilele care au urmat o schimbaseră. Nu avea să mai creadă că merita altceva decât ce era mai bun. Nu avea nici o îndoială că bărbatul din faţa ei era cel mai bun. îi zâmbi timid. - Ei bine, acum sunt cu adevărat văduvă. El zâmbi larg. -A şa este.

115

CapitoCuC9 Şase luni mai târziu Winnie îşi zise că nunta era un mod bun de a începe anul, astfel că fu bucuroasă când ajunseră în prima săptămână a lunii ianuarie, iar ea îşi studia imaginea în oglindă. Vânduse casa din Londra - avea prea multe fantome - şi se mutase într-o casă modestă, cumpărată de William. In acea după-amiază avea să se mute oficial cu ea şi Whit, deşi în repetate nopţi ticălosul de el se furişa înăuntru şi venea în patul ei sau stătea cu ea în faţa şe­ mineului şi sporovăiau până la orele mici ale dimineţii. Se bucura de fiecare clipă petrecută în compania lui. William fusese extrem de atent în ultimele luni în timp ce ea se străduia să se împace cu ceea ce se întâmplase şi să accepte si­ tuaţia. Moartea lui Avendale o bântuia adesea. Uneori se trezea în transpiraţii reci, sigură că se ridicase din morţi, hotărât să îi pună capăt zilelor, dar William era întotdeauna acolo să o liniştească şi să o asigure că nu era aşa. Era mort, mort de-a binelea de data asta şi nu mai avea să îi facă rău niciodată. Ajunsese să accepte că prietena ei, Catherine, încercase să o protejeze cum putuse mai bine. Winnie se simţea întru câtva vi­ novată pentru că îşi pusese prietena în situaţia de a fi dispusă să îşi vândă sufletul pentru a pune capăt suferinţelor pe care le îndura Winnie din partea soţului ei. Tot ce îşi mai amintea din acei ani era sentimentul de neajutorare şi faptul că nu ştia la cine să apeleze. Dar cumva, în lipsa lui Avendale, se schimbase, luase frâiele propriului destin. Deşi nu intenţionase să îl ucidă, dorise să îi ţină piept, să îi arate că nu o mai putea controla cu pumnii.

--------------------------------

Lorraine O-featfi - ---------------------------------

întoarcerea lui fusese şansa ei de a se izbăvi, de a-1 pune la punct, de a demonstra că era o femeie care trebuia luată în seamă. Dar toate aceste gânduri erau pentru altă zi. în acea zi se căsătorea. -Arăţi minunat, spuse Catherine, apropiindu-se pentru a-i aranja voalul. - Mă şi simt minunat. Şi sufleteşte, şi trupeşte. Se auzi o bătaie în uşă. Catherine deschise şi Winnie îl auzi pe contele de Claybourne: - începe să ningă. Ar trebui să pornim spre biserică. Catherine se întoarse spre ea. - Eşti pregătită, Winnie? Se uită încă o dată la imaginea din oglindă. Văzu o femeie pu­ ţin mai dreaptă, lipsită de teamă, încrezătoare în calea pe care o urma. O femeie iubită. -M ai mult decât pregătită. întrucât o mare parte a aristocraţiei era încă la ţară, puţină lume participă la ceremonie. Pe Graves nu-1 deranjă, căci ei erau cei care contau: Swindler şi soţia sa, Emma; Jack Dodger şi Lady Olivia; Frannie şi ducele de Greystone. Contele de Claybourne era lângă Graves, iar Catherine stătea lângă Winnie. După ce fură declaraţi soţ şi soţie, luară micul dejun împreună cu prietenii lor, apoi se întoarseră acasă unde îl priviseră pe Whit zburdând prin zăpadă. însă acum era târziu, casa era tăcută, iar ea era a lui. Stând în spatele ei la masa de toaletă, el îi pieptăna părul, ado­ rând strălucirea lui de mahon. îşi zise că nu avea să se plictiseas­ că niciodată de el sau să îi privească reflexia în oglindă. Conta şi faptul că ea nu purta haine. Nici el, de altfel. Păruse inutil să se chinuiască să îşi ia hainele de noapte doar ca să le dea jos cât mai curând posibil. îi plăcea să îi privească trupul şi era recunoscător pentru faptul că nici ei nu îi displăcea să îl privească pe el din când 118

------------ ‘UCtîmuf rebeC'-----------în când. La cea de-a o suta mişcare, îi dădu cascada de păr peste umăr, se aplecă şi o sărută pe gât. -Te iubesc. Ochii ei scânteiau şi străluceau. Intorcându-se pe scaunul scund, îi zâmbi. - Şi eu te iubesc. Cu eleganţă, se ridică, lipindu-şi trupul de al lui, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului său, iar buzele ei se jucau cu ale lui. Apucând-o de sub şolduri, o ridică şi ea îşi trecu picioarele pe după ta­ lia lui. William îşi spuse că trebuia să tragă la vâsle în următorii o sută de ani pentru ca braţele să-i rămână suficient de puternice ca să o poarte oriunde dorea să meargă. Ţinând-o strâns, se îndreptă către pat şi se aruncă pe el, trăgând-o şi pe ea. Ea râse cu hohote. Adora să o audă râzând şi, în ultima vre­ me, părea că râdea tot mai mult. Nu mai avea nici o grijă, nici un necaz. îi lumina zilele, îi uşura greutăţile, îi aducea bucurie nop­ ţilor. Cum îşi închipuise vreodată că şi-ar fi putut petrece viaţa fără ea? Fusese preocupat să vindece, fără să realizeze că o parte din el avea, de asemenea, nevoie de vindecare. Nu trebuia să salveze lumea pentru a-şi ispăşi păcatele din tinereţe. Trebuia să salveze doar o parte. Trebuia să o salveze doar pe ea. Dar în final, ea îl salvase pe el. După raportul lui Swindler, nimeni nu bănuise nimic în pri­ vinţa hoţului care pătrunsese în casă şi apoi murise. Nimeni nu o suspecta pe Winnie de omor. Dimpotrivă, fusese declarată un fel de eroină pentru că nu se temuse de intrus. Deşi se îmbujora când primea laude şi încerca să le minimalizeze, el nu putea nega faptul că se transformase într-o femeie care ştia că merita mai mult decât ce îi dădea soţul ei. Cu trei ani şi jumătate în urmă, soţul ei aproape o omorâse, dar ea se ridicase din cenuşa acelei bătăi şi devenise o femeie mai puternică şi mai încrezătoare, care îşi cunoştea valoarea. Nu putea fi mai bucuros că nu avea nevoie 119

L o r r a in e L f e a t f

de el să o salveze, deşi asta nu însemna că nu urma să fie mereu aproape să o vegheze. William îşi trecu mâinile şi gura pe terenul bine cunoscut al trupului ei, delectându-se cu fiecare părticică. Era un anumit con­ fort în familiaritate, indiferent de schimbările care aveau să se petreacă din cauza naturii şi a trecerii anilor. Nimeni nu avea să îi mai facă ei rău vreodată. Nimeni nu avea să îi mai facă lui rău. Nu avea să o părăsească niciodată. Erau legaţi unul de altul. Erau nişte supravieţuitori. Ajunseră la punctul culminant într-o izbucnire de dorinţă şi de nevoie arzătoare. Avea să fie mereu aşa între ei. întotdeauna nevoie, întotdeauna dorinţă, întotdeauna pasiune, întotdeauna dragoste. Ofereau în egală măsură, primeau în egală măsură, erau parteneri în toate. Când stătea întinşi letargici şi satisfăcuţi unul în braţele celuilalt, ştiau amândoi că găsiseră în celălalt, în sfârşit, confortul unui cămin.

1 20

Din Jurnalul lui Sir William Graves Mama a făcut mai multe pentru mine după moarte decât în timpul vieţii. Am fost fascinat că moartea survenise atât de rapid şi fusese nesângeroasă. Am nutrit, de asemenea, gândul că, dacă aş fi ştiut ce să fac, aş fi putut să o salvez. Astfel am devenit fascinat de funcţionarea trupului ome­ nesc. Am vrut să înţeleg totul despre el. Dar mai mult, am vrut să mă asigur că nimeni nu murea inutil, astfel că am devenit medic. Această profesie m-a adus în cele din urmă la Win­ nie. Mi-a făcut mare plăcere să urmăresc cum a înflorit de-a lungul anilor. Când i-am spus că Jack Dodger începuse să construiască un spital din cauza unei datorii faţă de mine, ea s-a decis să folosească fondurile pe care le strânsese pentru a construi un azil, un loc care să adăpostească femei care trăiau în frică, aşa cum trăise ea. Şi a muncit fără încetare să schimbe legile pen­ tru ca femeile să nu mai fie considerate proprietate. A apărat cu hotărâre drepturile femeilor. Eu, care am fost infractor în copilărie, nu m-am aşteptat vreodată să mă căsătoresc cu o fe­ meie care să se trezească într-o zi azvârlită în închisoare pentru că a crezut cu tărie în convingerile ei că avea aceleaşi drepturi ca bărbaţii. Am fost mândru să am o asemenea revoluţionară lângă mine. M-a binecuvântat cu trei fii şi două fiice. Au fost isteţi, încăpăţânaţi şi hotărâţi să îşi croiască drumul în lume, aducăndu-ne astfel bucurie.

■—------- - L o r r a in e L fe a tfi - --------- Whit a ajuns în cele din urmă cunoscut sub titlul tatălui său şi, deşi majoritatea aristocraţiei îl numea Avendale, pentru mama sa a rămas Whit. Spre veşnica ei uşurare, a fost un băr­ bat mult mai bun decât cel care îl precedase. Nici Winnie, nici eu nu am mai participat vreodată la şedinţe de spiritism, dar uneori, la ceasuri târzii din noapte, stăteam de vorbă despre acea seară şi despre dezvăluirile doam­ nei Ponsby. Uneori, îmi place să cred că avea un talent adevărat de comunicare cu morţii, că a contactat-o pe mama mea şi că ea chiar m-a iertat. Dar iertarea este darul celor buni, iar mamei mele i-a lipsit bunătatea. Şi atunci mă îndoiesc de adevărul cuvintelor. Nu că aş avea nevoie de iertarea mamei mele, căci o am pe Winnie, şi ea îmi iartă toate păcatele. Ştiind că morţii îşi dezvăluie întotdeauna secretele, uneori cred că ar trebui să ard acest jurnal, dar secretul meu este unul relativ inofensiv: Ii spusesem lui Catherine că m-a surprins într-o poziţie compromiţătoare cu Winnie fiindcă încercam să o seduc, astfel încât să fiu aproape de ea pentru a ne putea proteja mai bine secretele. Dar adevărul era că nu îi mai puteam rezista lui Winnie, la fel cum nu aş mai putea înceta să mai respir. Ceea ce, din toate punctele de vedere, mă face ultimul din grupul nostru de ticăloşi care este pus în genunchi de dragostea pentru o femeie.

122

Citiţi în paginile următoare un fragment din

noul roman al lui Lorraine Heath, nominalizat la premiul RITA al Asociaţiei Scriitorilor de Romane de Dragoste din America

în noaptea de 15 noiembrie, s-a petrecut unul dintre cele mai groaznice dezastre din istoria căilor ferate britanice, când un tren de pasageri s-a ciocnit frontal cu un tren ce transpor­ ta mărfuri inflamabile. Câteva vagoane au fost pe loc cuprinse de o minge de flăcări portocalii. Este imposibil să se găsească cuvintele potrivite pentru a descrie oribilul măcel de trupuri mutilate, călători străpunşi şi sfâşiaţi ori corpuri înnegrite. Au dispărut douăzeci şi şapte de suflete... Reportaj din ziarul The Times, 1858

Pe când trăsura se clătina pe drumul accidentat şi denivelat, Nicholson Lambert, recent numit oficial drept duce de Ashebury, se uita la peisajul ce i se perinda prin faţa ochilor şi care era la fel de pustiu şi de trist precum îi era şi sufletul. Se simţea gol pe dină­ untru, deşert, ca şi cum în orice moment trupul i s-ar sfărâma pur şi simplu în bucăţi şi ar înceta să mai existe. Nu ştia cât mai putea să continue a respira, cât mai putea s-o ducă aşa, să... -S ă nu mă atingi, ceru contele de Greyling care stătea în faţa lui. Nicky îşi aruncă privirea la timp pentru a-1 vedea pe fratele geamăn al contelui, pe Edward, înghiontindu-1 pe fratele lui în umăr. Contele îl împinse înapoi. Edward îl plesni. Contele se căţără pe banchetă, aşezându-se pe genunchi, noua lui poziţie conferindu-i mai multă înălţime atunci când îşi strânse pumnul şi-l pregăti ca să-l...

---------- - Lorraine Q-Ceatfi----------- Potoliţi-vă, băieţi, spuse domnul Beckwith, lăsându-şi deo­ parte cartea pe care o citea, aplecându-se înainte şi întinzându-şi un braţ pentru a-1 apăra pe Edward de atacul fratelui său. Cu toate acestea, contele îi trase un pumn. Edward ateriză cu o bufnitură pe antebraţul domnului Beckwith, fără a-1 răni însă. Altădată, Nicky ar fi putut râde de tehnicile de luptă ineficien­ te ale băiatului mai mic. Doar cu câteva luni în urmă, la scurt timp după ce Nicky împlinise opt ani, tatăl lui îl luase să vadă un meci de box, aşa că îi era cunoscut sunetul unei lovituri de pumn puter­ nice. Pumnul contelui ar fi putut fi o petală de trandafir plutind alene spre pământ, dacă e să ne luăm după efectul avut. -Acesta nu este un comportament demn de un nobil, îl certă domnul Beckwith. - El a început, mormăi Greyling pentru a nu ştiu câta oară de când începuseră această anevoioasă şi îngrozitoare călătorie, ple­ când din Londra. - Da, şi eu termin. Excelenţa Voastră, vă rog să faceţi schimb de locuri cu contele. Ordinul fusese exprimat cu calm, ca şi cum Nicky - îi era dificil să se gândească la el însuşi ca fiind duce de Ashebury, se întreba dacă o va face vreodată - ar avea posibilita­ tea de a se mişca după placul inimii, ca şi cum n-ar fi trebuit să-şi scoată la iveală tăria dintr-un locaş ascuns, îngropată undeva în adâncul fiinţei sale. Uitându-se înapoi peste umăr, domnul Beckwith îşi ridică o sprânceană deasupra ochilor albaştri ce păreau să vadă cu mult prea multe. - Excelenţa Voastră? Trăgând adânc aer în piept, Nicky îşi adună puterile să se dea jos de pe banchetă până când cizma cu care era încălţat atinse podeaua. Cu un mare efort, îşi păstră echilibrul şi făcu schimb de locuri cu contele de Greyling. Odată ce fură aşezaţi pe placul lui Beckwith, avocatul îşi aranjă ochelarii şi se întoarse spre cartea pe care o citea. Edward scoase limba la fratele lui. Lord Greyling se uită cruciş şi îşi împinse în sus vârful nasului până când ajunse să semene cu un porc. Nicky privi din nou pe fereastră la peisajul 128

-— ------ - Iubire fă ră mască ----------care-i trecea prin faţa ochilor, dorindu-şi ca domnul Beckwith să citească cu glas tare, aşa încât vocea lui să acopere urletul vântului peste ţinuturile pustii. îşi dorea... -E u nu rămân, anunţă Edward. O să fug. Nu poţi să mă sileşti să rămân. Nicky se uită spre Edward. Părea a fi atât de încrezător, de si­ gur pe el, cu bărbia ridicată, ochii căprui-închis, pătrunzători pe când îl privea pe avocat. Era oare de ajuns pentru a pune capăt acestei călătorii de coşmar spre Dartmoor? Doar să declare pur şi simplu că nu va fi aşa? încet, Beckwith lăsă jos cartea, cu ochii plini de înţelegere, compasiune şi tristeţe. -A sta nu i-ar fi pe plac tatălui tău. -Tata e mort. Contele icni. Nicky primi aceste cuvinte ca pe o lovitură direct în piept. Abia dacă putea să respire în faţa acestui adevăr gol-goluţ pe care nu îndrăznea să-l şoptească nici măcar în sinea lui. Conti­ nua să creadă că, dacă n-ar gândi niciodată cuvintele, acestea n-ar fi adevărate, tatăl lui n-ar fi mort şi el n-ar fi ducele de Ashebury. Dar se lupta să-şi păstreze iluzia că universul lui nu se năruise. - Cu toate astea, s-ar aştepta ca tu să te comporţi de o manieră adecvată poziţiei tale, îl asigură domnul Beckwith cu blândeţe. -N u vreau să fiu aici, spuse Edward cu vehemenţă. Vreau să merg acasă. -Ş i o să mergi... la un moment dat. Tatăl tău - se uită înspre Nicky - amândoi taţii voştri îl cunoşteau pe marchizul de Marsden destul de bine. Au mers împreună la şcoală, erau prieteni. Amândoi i-au încredinţat lui creşterea şi educaţia voastră. Aşa după cum v-am explicat deja, au lăsat instrucţiuni ca în eventua­ litatea morţii lor, marchizul să fie tutorele vostru. Şi aşa va fi. Cu buza de jos începând să-i tremure, Edward se uită înspre fratele lui. -Albert, acum tu eşti contele. Spune-i că nu trebuie să mer­ gem. Fă-1 să ne ducă acasă! 129

--------------------------------------------—

Lorraine Lfeatf -

------------------------------------------------

Cu un uşor oftat de capitulare, noul conte de Greyling îşi frecă lobul urechii drepte. -Trebuie s-o facem. E dorinţa tatălui nostru. - E o prostie. Te urăsc. Vă urăsc pe toţi! Edward îşi ridică pi­ cioarele pe banchetă şi, întorcându-se cu spatele la ei, îşi îngropă faţa în colţul trăsurii. Nicky putu vedea cum i se scuturau umerii, ştia totodată că încerca foarte tare să nu se dea de gol că plângea. îşi dori să plângă şi el, dar ştia că l-ar dezamăgi pe tatăl lui dacă ar da dovadă de o astfel de slăbiciune. Acum, el era ducele şi trebuia să fie puter­ nic. Nu conta că mama şi tata muriseră. Doica lui îl asigurase că încă îl puteau veghea şi că ar şti dacă nu se purta cum trebuie. Dacă ar fi un băiat rău, ar merge în iad când ar muri şi nu i-ar mai vedea niciodată. - Iată că am ajuns, băieţi. Havisham Hali. Va fi casa voastră pentru o vreme, spuse solemn domnul Beckwith. Apăsându-şi faţa de geam şi uitându-se înapoi, Nicky putu ve­ dea silueta monstruoasă ce se contura ameninţător pe fundalul cerului cenuşiu ce se întuneca. Conacul în care crescuse fusese la fel de vast, dar nu părea atât de rău prevestitor. înghiţi cu greu. Poate că Edward avea dreptate să vrea să fugă de aici. Trăsura se opri, clătinându-se. Din casă nu ieşi nimeni să-i întâmpine. Era ca şi cum nu se aşteptau să sosească. Un lacheu coborî şi deschise uşa trăsurii. Domnul Beckwith ieşi. - Haideţi cu mine, băieţi! Vocea lui nu oglindea vreo îndoială precum că trebuiau să fie aici, că ăsta era locul corect şi că vor fi bine-veniţi. Nicky îşi plimbă privirea de la conte la fratele său. Amândoi deveniseră albi la faţă, cu ochii lor căprui prea mari şi prea ro­ tunzi. Aşteptau. El era cel mai mare, avea rangul cel mai înalt, aşa că el era cel care trebuia să meargă primul. în vreme ce totul din el striga să rămână acolo unde era, se decise să nu fie laş şi coborî din trăsură. îşi ţinu răsuflarea când îl izbi vântul rece. Fraţii veni­ ră în spatele lui. în tăcere, îl urmară pe domnul Beckwith urcând scările. Sub portic, avocatul ridică ciocanul greu de fier şi îl lăsă 1 30

-— --------Iubire fă ră mască -----------să cadă. Un dangăt înfricoşător răsună în jurul lor. Din nou, Beck­ with ciocăni. Fără încetare... Uşa se deschise brusc şi apăru un bătrân ramolit cu jacheta neagră şi vesta decolorate şi jerpelite. -V ă pot fi de folos? - Charles Beckwith pentru marchizul de Marsden. Sunt aştep­ tat. Cu o mişcare de mână experimentată, domnul Beckwith îşi scoase cartea de vizită. Luând-o, majordomul cărunt deschise mai tare uşa. - Intraţi şi o să-l anunţ imediat pe domnia sa de venirea dumneavoastră. Oricât de recunoscător ar fi fost Nicky să scape de vânt, şi-ar fi dorit să rămână pe loc. Intrarea era întunecată şi exact la fel de rece ca şi afară. Majordomul se îndepărtă pe un hol întunecos despre care Nicky se temea că duce direct în măruntaiele iadului despre care îl avertizase doica lui. Nu-i putea vedea capătul. Nu-1 linişti nici scurta privire spre gemeni. Arătau de parcă neîncrede­ rea le sporise de zece ori. Cât despre a lui, era cel puţin de două ori pe atât. Voia să fie puternic, viteaz şi curajos. Voia să fie fiul cel bun, să-şi mulţumească tatăl, dar să rămână acolo însemna să moară. Era sigur de asta. Aşteptară în tăcerea apăsătoare. Nici măcar ceasul înalt de pe hol nu ticăia, limbile nu i se mişcau. Tăcuta santinelă îl făcu pe Nicky să simtă un fior pe şira spinării. Un bărbat înalt, subţire, ieşi din holul ce arăta sinistru. Hai­ nele îi atârnau pe trup ca şi cum erau ale unuia de două ori mai solid ca el. Deşi obrajii îi erau supţi, ochii adânciţi şi părul mai mult cărunt decât negru, nu părea a fi prea bătrân. Beckwith deveni brusc atent. -Milord, sunt Charles Beckwith, avocat... -A şa spunea şi pe cartea dumitale de vizită. De ce eşti aici? Asprimea vocii sugera că nu era obişnuit să o folosească. -Am adus băieţii. - Ce nevoie am eu de băieţi? Beckwith se îndreptă de umeri. 131

------------ L o r r a in e Q-Ceatk ------------ V-am trimis o scrisoare, milord. Ducele de Ashebury, contele de Greyling şi soţiile lor au murit în mod tragic într-un acci­ dent de cale ferată. - Calea ferată. Dacă Dumnezeu ar fi dorit ca noi să călătorim în astfel de maşinării, nu ne-ar mai fi dat cai. Nicky clipi. Unde era compasiunea şi mâhnirea omului ăstuia la aflarea veştilor? Nu le oferea nici un pic de alinare? - Chiar aşa să fie, spuse Beckwith pe o voce egală, mă aşteptam să vă văd la înmormântare. - Nu iau parte la înmormântări. Sunt înfiorător de deprimante. Nicky nu credea să fi auzit cuvinte mai adevărate. O urâse pe cea a părinţilor lui. în timpul priveghiului, voise să deschidă si­ criul ca să fie sigur că erau acolo, dar doica îi spusese că nu i-ar fi recunoscut. Părinţii lui fuseseră făcuţi scrum. Se ştiuse care din­ tre trupuri era al tatălui său, datorită inelului cu sigiliu, inel pe care Nicky îl purta acum la gât, prins pe un lanţ, dar cum de ştiau că femeia pe care o înmormântaseră cu tatăl său era într-adevăr mama lui? Dacă nu era? Dacă nu era acum împreună cu el? -Acesta e şi motivul pentru care i-am adus pe băieţi la dum­ neavoastră - de vreme ce nu i-aţi luat dumneavoastră înşivă, spuse Beckwith. - De ce să-i iau cu mine? -A şa după cum am spus în scrisoare... - Nu-mi aduc aminte de nici o scrisoare. -în acest caz, îmi prezint scuzele, milord, pentru că s-a pier­ dut pe drum. în orice caz, atât ducele, cât şi contele v-au numit tutore al fiilor lor. Ca şi cum abia acum băgase de seamă prezenţa lor, Marsden îşi îndreptă spre ei privirea ochilor lui de un verde-închis. Nicky îşi simţi inima săgetată. Nu voia să fie lăsat în grija aces­ tui om care nu părea să aibă nici măcar un dram de blândeţe şi de compasiune. încruntându-şi sprâncenele, marchizul îşi îndreptă din nou atenţia spre Beckwith. - De ce să fie într-atât de nechibzuiţi încât să facă asta? 132

------------ Iubire fă ră mască --------- — - Este evident că aveau încredere în dumneavoastră, milord. Marsden chicoti, ca şi cum asta ar fi fost cel mai amuzant lu­ cru spus de cineva pe socoteala lui. Nicky nu mai putu suporta, înaintând iute, îşi strânse pumnul şi îl lovi pe marchiz în burtă, fără oprire. - S ă nu râzi, ţipă Nicky, îngrozit că lacrimile îi ardeau ochii. Să nu îndrăzneşti să râzi de tatăl meu! -Uşurel, băiete, spuse Beckwith, trăgându-1 înapoi. Nu se ob­ ţine nimic cu pumnii. Doar că asta nu era adevărat, pentru ca marchizul se opri din râs. Răsuflând cu greu, Nicky era pregătit să îl atace din nou dacă ar fi trebuit. -Scuze, băiete, spuse marchizul. Nu râdeam de tatăl tău, doar de absurditatea ca eu să am grijă de voi. Ruşinat de izbucnirea lui, Nicky se întoarse surprins când îl zări pe băiatul şleampăt - purtând doar nişte pantaloni ce pă­ reau a fi prea mici şi o cămaşă albă de pânză - ghemuit în spatele unui ghiveci cu un palmier. Părul lung şi negru îi cădea pe ochi. - Dar le veţi onora dorinţa, afirmă cu emfază Beckwith. Uitându-se din nou spre marchiz, Nicky îl văzu că dă repede din cap. - Da. De dragul prieteniei. - Prea bine, milord. Dacă aţi putea trimite nişte lachei să ia cuferele băieţilor... - Pune-1 pe vizitiul dumitale şi pe lacheu să le aducă aici. Apoi, ia-o din loc! Beckwith păru că ezită, dar în cele din urmă îngenunche în faţa lui Nicky şi a gemenilor. - Capul sus, să fiţi băieţi cuminţi şi să-i faceţi mândri pe părin­ ţii voştri! îşi puse mâna pe umărul lui Edward şi îl strânse. La fel procedă şi cu Greyling. în cele din urmă şi cu Nicky. Nicky voia să-l roage să nu-1 părăsească acolo. Te rog, te rog, ia-mă cu tine! Dar îşi ţinu gura. Deja se făcuse de râs o dată. N-o s-o mai facă din nou. Beckwith se ridică, privindu-1 pe marchiz. 133

- —

-----------------------------------

Lorraine O-featfi

----------------------------------------------------

- O să-i ţin sub observaţie. -Nu-i nevoie. Acum sunt în grija mea. Pleacă cât mai repede cu putinţă. Se uită pe fereastră. Până când nu-i prea târziu. Dând din cap încet, Beckwith se întoarse în loc şi ieşi. Nimeni nu se mişcă. Nimeni nu vorbi. Se aduseră cuferele. La scurt timp după aceea, Nicky auzi scârţâitul roţilor trăsurii, clămpănitul pot­ coavelor cailor de parcă Beckwith îi poruncise vizitiului să se gră­ bească, ca şi cum nu putea scăpa destul de repede. - Locksley! strigă marchizul, făcându-1 pe Ashe să tresară. Băiatul din spatele ghiveciului se grăbi să înainteze. - Da, tată? - Condu-i la etaj! Lasă-i să-şi aleagă camerele pe care le vor. - Da, domnule. -O să se întunece în curând, spuse marchizul cu o privire absentă. Să nu ieşiţi noaptea. Ca şi cum nu mai era conştient de prezenţa lor, se pierdu din nou în holul întunecat şi rău prevestitor din care apăruse la început. - Haideţi, spuse băiatul întorcându-se s-o ia în sus pe scări. -N oi nu rămânem aici, anunţă brusc Nicky, hotărând că era momentul să preia conducerea, era timpul să arate că era un ade­ vărat duce. - De ce nu? Mi-ar plăcea să am cu cine să mă joc. Şi o să vă placă aici. Poţi să faci ce vrei. Nimănui nu-i pasă. -De ce nu merge ceasul? întrebă Edward, apropiindu-se de orologiu şi privindu-1 de parcă ar fi fost fascinat de măiestria execuţiei. Locksley îşi încreţi sprâncenele. - Ce vrei să spui? Ridicându-şi mâna, Edward desenă un cerc în aer. -Ar trebui să ticăie. Limbile ar trebui să se învârtă în jurul cifrelor. îşi ridică mâinile... -Nu-1 atinge! strigă Locksley pe când se năpusti în faţa ceasu­ lui. Nu trebuie să-l atingi. Niciodată. -D e ce nu? 134

------------------------------------------ —

‘lucire fă ră mască -

------------------------------------------ ----

Arătând încurcat, Locksley scutură din cap. -Aşa, nu trebuie. - Unde e mama ta? întrebă Greyling, apropiindu-se de Edward, ca şi cum ar fi avut nevoie de alinarea unei prezenţe familiare în acest loc mohorât şi îngrozitor. -A murit, spuse cu glas egal Locksley. Fantoma ei ţipă prin câmpiile pustii. Dacă ieşiţi noaptea, o să vă înşface şi o să vă ia cu ea. Nicky simţi un fior rece, ca de gheaţă, pe şira spinării. Se uită spre uşă, ferestrele de pe ambele ei laturi arătau că se lăsa întu­ nericul, şi se temu că o să-l ia şi pe el, că atunci când în sfârşit vă putea părăsi acest loc - la fel ca şi părinţii lui - din el nu va mai rămâne decât o mână de cenuşă.

135

CapitoCuC 1 Londra, 1878 Eticheta dicta că un gentleman aflat în vizită nu stătea niciodată mai mult de cincisprezece minute, aşa încât domnişoa­ ra Minerva Dodger ştia că timpul petrecut în compania lordului Sheridan avea să se apropie de sfârşit în următoarele o sută şi optzeci de interminabile secunde. Chiar mai curând, dacă noro­ cul era de partea ei, dar domnul care stătea la stânga ei pe cana­ pea în salonul principal se părea că e hotărât să-şi prelungească vizita la maximum. De când ea îi oferise o ceaşcă de ceai, ime­ diat după sosire, păruse că uitase scopul pentru care venise aici. Ceaşca fină de porţelan transparent cu trandafiri roşii nu părăsise nici măcar o dată farfurioara pe care o legăna atât de priceput pe coapsă. Această vizită era a treia în ultimele şapte zile, şi tot ceea ce putuse ea reţine din timpul petrecut împreună era că el folosea cam prea multă apă de colonie cu aromă de bergamotă, că-şi îngrijea bine unghiile şi că periodic slobozea oftaturi, din câte se pare fără vreun motiv anume. Şi totodată că îşi dregea glasul să anunţe că vizita se terminase. Acum, îi părea bine să audă gâlgâitul răguşit pe care îl scotea el când îşi punea ceaşca deoparte, înainte de a se ridica. Punându-şi şi ea ceaşca şi farfurioara pe măsuţa joasă pe care o avea în faţă, se ridică în picioare şi se sforţă să nu arate prea mulţumită că, în cele din urmă, chinul luase sfârşit. -V ă mulţumesc foarte mult pentru vizită, Lord Sheridan.

--------------------------------

Lorraine 1-featfi - --------------------------------

-Sper că pot veni şi mâine. Seriozitatea din ochii lui căprui o avertiză că, de fapt, el nu-i cerea permisiunea, ci doar îşi anunţa intenţia. -Dacă îmi e permis să fiu atât de îndrăzneaţă, milord, permiteţi-mi să vă întreb dacă într-adevăr ăsta este modul în care vreţi să vă petreceţi restul vieţii - stând degeaba în tăceri apă­ sătoare, doar cu ticăitul ceasului care să ne reamintească de trecerea timpului? El clipi. - Ce-aţi spus? Acum, ea era cea care ofta, urând că trebuie să fie atât de direc­ tă pentru că el refuza să-şi dea seama de adevărata situaţie. - Nu suntem potriviţi, milord. - Nu sunt sigur cum aţi ajuns la această concluzie. -N u discutăm. Am încercat să vă atrag în diverse subiecte de conversaţie... - Despre cât de înţelept e ca Anglia să se extindă în Africa. Nu e un subiect de care să se preocupe o doamnă. -Va fi preocuparea multor doamne dacă va izbucni războiul şi se vor pomeni în situaţia de a fi văduve. Fără a mai menţiona povara financiară asupra ţării... îşi ridică o mână. Bărbatul arăta indiscutabil îngrozit. Scuzele mele. Nu aţi dorit să discutaţi mai devreme şi sunt foarte sigură că nici acum, când vă pregătiţi să plecaţi. Doar că eu am păreri şi cred că am dreptul să mi le exprim. Dumneavoastră păreţi a nu fi interesat să îmi auziţi opiniile des­ pre nimic altceva decât despre vreme. -Veţi fi contesă. Acum era rândul ei să clipească. - Ce are a face cu asta? -Veţi fi Lady Sheridan. Ca atare, veţi fi prea ocupată să vă su­ pravegheaţi obligaţiile şi activităţile caritabile pentru a sta în sa­ lon cu mine pe timpul după-amiezilor. - Şi seara? -Am o bibliotecă vastă care vă va sta la dispoziţie. Desigur că puteţi şi broda. 138

------------Iubirefă ră mască -—-------- De fapt, nu. Mi se pare plictisitor. Prefer o dezbatere aprinsă despre reforma socială. - Nu voi tolera o soţie care să se implice în dezbateri aprinse. E scandalos. - Iată de ce, milord, nu suntem potriviţi. O spuse amabil când, de fapt, dorea cu ardoare să-l întrebe de ce credea că o femeie ar vrea să fie soţia lui. -Am o moşie foarte vastă, domnişoară Dodger. Să admitem că are nevoie de o oarecare întreţinere, dar zestrea dumneavoastră va reglementa situaţia. Şi iată, fu rostit în cele din urmă motivul prezenţei lui în salo­ nul ei. - Dar vezi dumneata, Sheridan, eu vin cu zestrea. Mai depar­ te, vin aşa cum sunt. Cu propriile mele idei, nu neapărat ale soţului meu, cu propriile mele interese, din nou, nu neapărat ale soţului meu. Dar vreau ca el să-mi respecte părerile şi interese­ le. Vreau să fiu în stare să le discut cu el şi să ştiu că le ascultă. - îţi voi dărui copii. Ce are asta de-a face cu ascultatul, ceea ce el era evident că nu reuşea să facă. Ea se simţea mai degrabă ca un catâr căruia i se aruncau morcovi în speranţa că asta va determina animalul să se urnească din loc. Şi în vreme ce îşi dorea cu disperare copii, nu era dispusă să plătească orice preţ pentru a-i obţine. Dacă ea nu era fericită, cum ar putea să fie ei? - îmi vei dărui dragoste? El îşi clănţăni uşor dinţii din faţă. - Cu timpul, e posibil ca sentimentele mele să crească. Ea îi adresă un zâmbet indulgent. - Cred că vei găsi convieţuirea cu mine a fi foarte solicitantă. -Am două moşii. Odată ce am un moştenitor, nu văd nici un motiv pentru care trebuie să locuim în aceeaşi reşedinţă. Trebui să-şi adune toate forţele să nu râdă isteric. Omul refuza să ia în seamă ce-i spunea ea, iar aceasta fusese problema încă de la început. 139

------------ Lorraine J-Ceatf. ------------ - Dacă vrei, poţi să vii în vizită, milord, dar să ştii că sub nici o formă nu mă voi mărita cu dumneata. - Nu vei primi o ofertă mai bună. -A sta poate fi foarte adevărat, dar mă îndoiesc foarte tare că voi primi una mai proastă. Aruncându-şi o privire în jur, el o văzu pe mama ei care şedea într-un colţ brodând, ca şi cum s-ar fi simţit răspunzătoare de cu­ vintele rostite de Minerva. - Excelenţa Voastră... - Doamna Dodger, o întrerupse scurt mama ei. Sheridan scoase un oftat exasperat. -Sunteţi văduva unui duce. -Sunt soţia lui Jack Dodger şi prefer să mi te adresezi ca atare. El îşi clănţăni uşor dinţii din faţă de câteva ori, înainte de a-şi drege glasul. -Foarte bine, dacă insistaţi. Ea zâmbi amabil. -Am făcut-o din clipa în care m-am măritat cu el, cu foarte mulţi ani în urmă, dar nu cred că eşti aici pentru a discuta despre alegerile pe care le-am făcut eu în viaţă. -Aveţi perfectă dreptate, doamnă, nu sunt aici din acest motiv. Vreţi să fiţi atât de amabilă să-i explicaţi fiicei dumnea­ voastră de ce nu ar trebui să se grăbească atât de tare să-mi respingă cererea? Cu faţa imperturbabilă, ea îi acordă un zâmbet indulgent. - Ca să fiu sinceră, Lord Sheridan, cred că ar fi mai bine să-ţi petreci după-amiezile în altă parte. Dregându-şi glasul afectat, o ţintui cu o privire încruntată. -Intenţionez să am o soţie până la sfârşitul sezonului. Nu voi aştepta să-ţi vii în fire, domnişoară Dodger. O să merg mai departe. - Cred că ar fi cel mai înţelept. - Eşti o nesăbuită să renunţi la ceea ce pot să-ţi ofer. -Cu ajutorul zestrei mele. 140

------------ Iubirefă ră mască ---------- Din nou i se auzi clănţănitul dinţilor. în cele din urmă, obiceiul ăsta ar fi scos-o fără îndoială din minţi. -Bună ziua, doamnă, domnişoară Dodgers. Cu aceasta, se răsuci pe călcâie şi ieşi din salon fără a mai privi în urmă. Cu un adânc oftat de uşurare a încordării pe care o simţise Mi­ nerva în timpul vizitei lui, ridică din umeri înainte de a străbate camera şi de a se trânti nemanierat în fotoliul aflat lângă cel al mamei sale. - Ciudat, dar m-aş fi simţit cu mult mai nesăbuită dacă m-aş fi măritat cu el. întinse mâna, iar mama ei i-o strânse. - Nu eşti deloc o nesăbuită. Ştii foarte bine ce vrei. Undeva, există un bărbat căruia îi va plăcea această latură a ta şi te va ve­ dea a fi ceva mai mult decât o podoabă. Cu toate că Minerva nu era înclinată spre pesimism, nu putea împărtăşi optimismul mamei ei legat de acest subiect. -Am trecut pe lângă Lord Sheridan care ieşea tocmai când eu intram, spuse Grace Stanford, ducesă de Lovingdon şi prietenă apropiată a Minervei, intrând în salon, cu fiul de doi ani în braţe. Cred că avea o privire ce amintea de norii de furtună. - Ce surpriză plăcută că ai trecut pe aici, spuse mama Minervei cu zâmbetul mai luminos decât o rază de soare, ridicându-se şi traversând camera spre noua sosită. Ce mai face nepoţelul meu? Băiatul îşi întinse mânuţele spre ea, şi ea îl luă în braţe. - J u r că ai crescut foarte mult de când nu te-am mai văzut. - L-ai văzut acum câteva zile, îi aminti Grace soacrei ei. -A trecut prea mult timp. Apropiindu-se, Minerva încercă să desluşească expresia prie­ tenei ei, dar Grace era cunoscută prin faptul că nu dezvăluia nicio­ dată nimic. Asta o făcea un adversar foarte abil la jocul de cărţi. -Aşadar, Lord Sheridan? o îmboldi Grace. Cu un oftat, Minerva ridică din umeri. - Credea că suntem potriviţi. Eu, nu. -Are datorii foarte mari, spuse Grace. - întocmai. -Arată destul de bine şi poate fi foarte fermecător. 141

Lorraine Q-Ceatfi -A stat aici preţ de cincisprezece minute holbându-se la ceaşca lui, ca şi cum spera să zărească cum i se evaporă ceaiul. -Zău? Ochii ei arătau compătimire şi înţelegere. înainte de căsătoria ei cu fratele vitreg al Minervei, ducele de Lovingdon, Grace navigase şi ea pe apele vânătorilor de averi. -Aşadar, ce vânt te-aduce pe-aici? întrebă Minerva. -Voiam doar să vă văd pentru puţin timp. -Fetelor, vă las între voi, spuse mama ei neatentă, ciupindu-1 pe copil de obrăjorii dolofani şi rumeni. Haide! Să-l găsim pe bunicul. O să fie încântat să te vadă. Se uită înspre Grace. E în ordine, nu-i aşa? Dacă-1 iau un pic? - Bineînţeles. O să vă găsesc atunci când sunt gata de plecare. -N u te grăbi, spuse mama Minervei, înainte de a ieşi din cameră în căutarea soţului ei. Dacă înalta societate l-ar vedea vreodată pe Jack Dodger jucându-se de-a cucu-bau cu nepotul lui, reputaţia lui de dur ar fi distrusă. - Chiar îl iubeşte, spuse Minerva, nebăgând în seamă durerea din piept la gândul că poate nu le va dărui niciodată părinţilor ei un nepot. - Ştiu. în plus, prezenţa lui aici ne oferă posibilitatea de a ne bucura de un timp singure, fără a fi deranjate. Un amestec de speranţă şi groază o străbătu pe Minerva. -Ai făcut rost de adresă? - Hai să ne aşezăm, vrei? Ca şi cum o întârziere ar putea detur­ na conversaţia, Grace se mişcă repede spre canapea şi se aşeză. Minerva i se alătură, exaltarea legată de ceea ce o aştepta alun­ gând orice urmă de tulburare ar fi avut la început. - O ai? o îndemnă ea nerăbdătoare. Grace se foi tulburată. -E şti sigură de asta, Minerva? Odată ce se pierde... -Sunt sigură cum funcţionează virginitatea, Grace. Pocni din degete nervoasă. Dă-mi adresa! Nu îndrăzni să rostească cu glas tare numele stabilimentu­ lui. Nimeni n-o făcea. în Londra, circulau de ani întregi zvonuri despre existenţa clubului secret Nightingale, dar adresa lui era 142

----------------------------- -

Iubirefă ră mască - ---------------------------- -

un secret straşnic păzit pentru că proprietarele lui se presupunea că fac parte din aristocraţie - doamne măritate ce înfiinţaseră un local pentru ca altele la fel ca ele să-şi poată aduce acolo amanţii pentru întâlniri discrete, soţii lor neavând habar de aventurile lor clandestine. Scopul lui evoluase de-a lungul anilor, aşa încât chiar cele ce n-aveau un amant îşi puteau asigura unul pentru o noapte. Asta era tot ce voia ea. O noapte. - Fratele tău o să mă omoare dacă află că ţi-am dat o mână de ajutor pentru aventura asta. - Ba nici pomeneală! Te iubeşte la nebunie. în afară de asta, n-o să afle. Nu e ca şi cum o să spun cu glas tare, dar tu ştii prea bine ce fel de viaţă a dus înainte de a se însura cu tine. De ce să fie acceptabil pentru bărbaţi să fie indecenţi, dar nu şi pentru femei să profite de aceleaşi libertăţi? -Pur şi simplu, aşa stau lucrurile. Şi dacă te îndrăgosteşti... Minerva nu se putu abţine. Râse cu poftă când auzi asta. -Am participat la şase sezoane, Grace. De-acuma, sunt fată bătrână, am prins păienjeniş, cu excepţia câte unui vânător de zestre ocazional. Nu mă interesează o căsătorie care e o tranzac­ ţie comercială. Vreau să fiu iubită pentru ceea ce sunt. Imensa mea zestre nu mă ajută în a-mi găsi iubirea. Nu sunt deosebit de frumoasă. Grace deschise gura să protesteze, dar Minerva i-o tăie, înainte ca ea să poată scoate un cuvânt. -Ştii că-i adevărat. Bazându-se pe zestrea pe care tatăl ei - unul dintre cei mai bo­ gaţi oameni din Londra - i-o dăduse, nu dusese lipsă de declaraţii de afecţiune din partea bărbaţilor, însă nici măcar una singură n-avea vreun gram de adevăr în ea. Nu era deosebit de frumoasă, nu se putea considera nici măcar drăguţă sau atractivă în ceea ce priveşte înfăţişarea. -Am prea mult din tata în mine. Ochii lui negri, trăsăturile lui banale. Şi am şi mintea lui pentru afaceri. Sunt deşteaptă şi spun pe faţă ce gândesc. Nu sunt sfioasă sau docilă. Vreau pasi­ une şi foc, nu răceala tăcerii şi oftaturi adânci pe când aşteptăm 143

------------------------------- -

Lorraine Lfeatfi - -------------------------------

să treacă minutele până când ne despărţim. Ai vreo idee cât de des am stat exact în acest salon cu un bărbat care nu făcea nimic mai mult decât să stea cu o ceaşcă de ceai în poală şi să comenteze despre pesmeţi şi prăjituri, ca şi cum la asta s-ar rezuma întrea­ ga mea viaţă? Sunt intimidantă. Ştiu asta. Mă gândesc să-mi ţin gura, dar nu vreau să-i dau unui bărbat o falsă impresie asupra persoanei căreia îi face curte. Nu mă reţin în a-mi exprima opinii­ le, şi bărbaţii găsesc intolerabilă o astfel de atitudine. - Pur şi simplu, încă n-ai întâlnit bărbatul potrivit. -N u e ca şi cum m-aş fi ascuns într-un tufiş. Am fost vizibilă, văzută de toată lumea. Zestrea mea e atractivă; eu nu sunt. Băr­ baţii nu umblă după mine din pasiune, ci mai degrabă din interes. A devenit greu de suportat. Grace o studie în tăcere pentru câteva momente. -Dacă rămâi însărcinată? întrebă ea în cele din urmă, şi Minerva aproape gemu la întrebarea aceasta incomodă, dar îşi dădu seama că draga ei prietenă avea intenţii bune. -Am studiat. O să mă protejez. Grace se dădu înapoi, muşcându-şi buza de jos. -Actul în sine e incredibil de intim, Minerva. Nu-mi pot ima­ gina să fac aşa ceva cu cineva pe care nu-1 iubesc. -Sunt foarte conştientă că n-o să fie perfect, Grace, dar în acest moment din viaţa mea vreau să mă simt dorită. Am auzit că majoritatea bărbaţilor care frecventează clubul fac parte din aristocraţie. Aşadar, e foarte posibil să fie cineva pe care-1 cunosc, posibil cineva pe care-1 simpatizez. îmi plac mulţi bărbaţi; doar că ei nu mă plac pe mine. - Dar după tot ce veţi împărtăşi împreună, nu va fi stânjenitor când îl vei vedea în viitor? - El n-o să ştie că sunt eu. Voi purta o mască. Masca pe care o cumpărase în aşteptarea primirii adresei scan­ dalosului club îi acoperea două treimi din faţă, lăsându-i doar ochii, buzele şi bărbia la vedere. -D ar tu vei şti. Tot ce el a făcut. Oriunde te-a atins. Oriunde tu l-ai atins. 144

---------- - ‘I ubire f ă r ă m a scă -----------Minerva fu cuprinsă de un val de căldură şi de jenă imaginându-şi că e mângâiată de mâini mari şi puternice. Imaginile o însoţeau în fiece noapte în pat, chiar dacă n-o ajutau prea mult, lăsând-o doar să tânjească după ceva ce nu trăise niciodată. Cea mai mare teamă a ei era că ar putea efectiv să plângă dacă un băr­ bat ar fi mângâiat-o vreodată cu mâini fără mănuşi. Mai fusese atinsă de bărbaţi înainte, dar întotdeauna cu mâinile acoperite cel puţin cu mănuşi - servind drept barieră. - M-am gândit la consecinţe mult şi bine, Grace. Nu e ceva ce am hotărât dintr-un moft. Ai idee cât de singură te simţi când n-ai fost niciodată nici măcar atinsă de un deget de bărbat în locuri interzise? în timpul dineurilor, nimeni nu încearcă vreo atingere vinovată pe sub masă, fără să fie văzut, când mănuşile mele sunt în poală şi mâinile îmi sunt neacoperite. Nimeni nu face nimic îndrăzneţ când e vorba de mine. - Dacă mi-aş permite să fiu sinceră, să apelezi la această scuză mi se pare cam ruşinos. Poate că ar trebui să-ţi cauţi un amant. - Nu înţelegi, Grace. Bărbaţii nu mă găsesc atrăgătoare în acest fel. Nu au gânduri necuviincioase şi nici nu mă consideră atrăgă­ toare. Dacă vreodată un bărbat dă de înţeles că îi place de mine, o să mă mărit cu el. -Ai primit cereri în căsătorie. -D e la nobili sărăciţi şi a devenit destul de limpede, şi asta repede, că ei îmi îndrăgesc zestrea, şi nu pe mine. Sfatul tău m-a ajutat să-i recunosc pe vânătorii de avere şi până acum - spre veş­ nicul meu regret - cu toţii au fost vânători de avere. - Poate că ai pus cuvintele mele prea mult la inimă. - Nimeni nu se uită la mine aşa cum fratele meu se uită la tine. Chiar înainte de a-şi declara iubirea, era evident că te dorea rău de tot. Fără a putea nega afirmaţia, Grace roşi. Minerva se ridică şi începu să patruleze prin cameră. Se străduia atât de tare să nu arate cât era de nervoasă în legătură cu această hotărâre. Era cea corectă pentru ea. Voia să ştie cum e să fie cu un bărbat şi se săturase să aştepte. 14 5

-— --------Lorraine Q-Ceatf, ------------- îmi place anonimatul. Dacă o fac de oaie, nimeni nu va şti. - N-o s-o faci de oaie. Dar sunt îngrijorată că o să fii rănită. îngenunchind în faţa dragei sale prietene, Minerva îi luă mâi­ nile şi i le strânse. - Cum să pot fi rănită când, pentru puţin timp, o să mă simt ca şi cum aş fi dorită? Grace, niciodată în viaţa mea n-am simţit că un bărbat mă doreşte. Şi deşi ştiu că el nu va şti că sunt eu, că tot ce vrea el e trupul meu, va fi trupul meu cel pe care-1 va atinge, trupul meu cu care se va desfăta, trupul meu care va primi plăcere la rândul lui. Nu e perfect, dar e ceva. -E cam nesăbuit când există alternative. Ai putea propune unui bărbat să-ţi fie amant. - Şi cum să mă descurc cu ruşinea, atunci când mă va refuza? -A r putea să spună da. - Şase sezoane, Grace, şi n-am fost niciodată sărutată. Nicio­ dată n-am fost însoţită într-o grădină umbroasă. Partenerii mei de dans devin din ce în ce mai puţini şi mai rari. Sunt recunoscută prin ceea ce sunt: o fată bătrână. E timpul să recunosc că nu voi trăi niciodată o mare dragoste şi n-o să mă înham cu un bărbat care să nu mă poată iubi la fel de intens aşa cum tata o iubeşte pe mama. Sau cum fratele meu te iubeşte pe tine. Dacă o să fiu cu el pentru tot restul vieţii, vreau un bărbat care să fie nebun după mine. Şi dacă nu pot avea asta, cel puţin vreau să cunosc măcar o dată ce înseamnă să fii cu un bărbat fără barierele moravurilor societăţii. Poate atunci voi putea să merg mai departe şi să găsesc fericirea altundeva. Cu un oftat, Grace îşi eliberă mâinile din strânsoarea Minervei, băgă una din ele în buzunarul fustei şi scoase o foaie de hârtie îm­ păturită. Minerva vru s-o apuce, dar se temu să n-o rupă, pentru că degetele lui Grace deveniseră albe strângând hârtia fragilă. - împreună cu adresa, începu Grace, am inclus o listă cu băr­ baţii pe care trebuie să-i eviţi dacă te vei întâlni cu ei. Lovingdon mă asigură că sunt amanţi egoişti - nu că ar şti de ce am întrebat, dar se pare că în intimitatea cluburilor lor, bărbaţii sunt înclinaţi 146

---------- - ‘I ubire f ă r ă mască -----------să se laude cu trofeele lor. Strângându-şi buzele, ea îi întinse hâr­ tia. Te rog, fii foarte prudentă! Degetele Minervei se strânseră hotărâte în jurul răspunsului la visurile ei. Timpul să fie prudentă se scursese de mult. îşi dorea o noapte de care să-şi amintească. -Ai cumva şi o listă cu cei pe care să-i am în vedere? Grace scoase un râs silit. - Mă tem că nu. îmi doresc doar ca un bărbat să te poată vedea la adevărata ta valoare, ceva ce n-are absolut nimic de-a face cu zestrea ta. -N u orice bărbat poate fi la fel de înţelept ca fratele meu vitreg. -Ce păcat. într-adevăr, mare păcat! Dar pe de altă parte, Minerva nu era cea care să vadă partea negativă. Nu avusese noroc pe piaţa căsă­ toriilor. Era timpul să intre pe tărâmul plăcerii. Ducele de Ashebury era în căutarea unei perechi de picioa­ re lungi şi bine făcute. Stând comod cu un umăr rezemat de un perete în salonul Clubului Nightingale, se uita în silă la persoa­ nele care intrau. Doamnele purtau mătase fluidă ce le mângâia pielea aşa cum ar face-o un amant înainte ca noaptea să ia sfâr­ şit. Ţesătura strălucitoare sublinia seducător trupul, insinuând adâncituri şi rotunjimi. Braţele erau goale. Răscroielile erau adânci, mătasea adunându-se exact sub un decolteu expus cu gust, menit a ispiti. Lumea murmura şi bea şampanie, în vre­ me ce schimba priviri pe sub pleoapele grele şi zâmbete pline de vino-ncoace. Flirtul ce avea loc între aceşti pereţi era foarte diferit de cel dintr-o sală de bal. Nici unul din cei prezenţi aici nu-şi căuta par­ tener de dans. Mai degrabă voiau un partener de pat. El aprecia sinceritatea evidentă, ceea ce era şi motivul pentru care trecea des pe aici când se afla în Londra. Fără prefăcătorii, fără vicleşuguri, fără făţărnicie. 147

------------ Lorraine Lleatfi -----------Deja ceruse un dormitor, cheia se odihnea în buzunarul redin­ gotei sale, pentru că nu voia să fie deranjat de nimeni de la ceea ce cu atâta minuţiozitate aranjase. Nevoile lui erau unice şi ştia că între aceşti pereţi i se va păstra secretul. Lumea nu discuta ce se întâmpla la Clubul Nightingale. Pentru marea majoritate a Londrei, existenţa lui era ceva despre care se vorbea în şoapte pli­ ne de dorinţă de către cei ce îl cunoşteau doar ca pe o legendă. Dar pentru cunoscători, servea drept sanctuar, eliberator, confident. Era orice ai avea nevoie să fie. Pentru el era salvarea, aducându-1 înapoi din pragul întune­ ricului. Trecuseră douăzeci de ani de la moartea părinţilor lui, şi cu toate astea, încă visa rămăşiţe mutilate şi carbonizate. încă auzea ţipetele îngrozite ale mamei lui, ca şi strigătele inutile ale tatălui lui. încă îl urmărea felul în care se comportase atunci când îi văzuse pentru ultima dată. Dacă ar fi ştiut că nu-i va mai vedea niciodată... Cu hotărâre, se descotorosi de gândurile care-1 bântuiau şi care-1 făcuseră să simtă un fior rece pe şira spinării. Aici putea uita, cel puţin pentru câteva ore. Aici regretele nu-1 chinuiau ne­ îndurător. Aici putea să se piardă căutând perfecţiunea, pentru suprema plăcere. Trebuia doar să hotărască ce doamnă se va potrivi cel mai bine scopurilor sale, cea care va fi dispusă să cedeze solicitărilor lui ne­ obişnuite fără a protesta. Nu-1 deranja deloc că doamnele purtau măşti de domino. Nu-i păsa mai deloc de feţele lor, le înţelegea nevoia de anonimat. Măştile lor erau în avantajul lui, pentru că descoperise că doamnele se simţeau mai comod faţă de solicitarea lui dacă erau asigurate că va rămâne secretul lor - şi faptul că el nu le cunoştea identitatea le făcea mai îndrăzneţe decât ar fi fost în alte circumstanţe. Le plăcea să fie puţin indecente, atâta vreme cât nu erau prinse. El nu le putea prinde dacă nu ştia cine erau. Cu toate astea, avea o regulă de bază pe care o respecta întot­ deauna: niciodată aceeaşi doamnă de două ori. Doamnele îşi aduceau propriile măşti, arareori le schimbau, deoarece faţada devenea cartea lor de vizită, la fel de efectivă 14 8

------------ Iubire f ă r ă mască -—-------- în a le identifica precum cele înmânate majordomilor într-o după-amiază devreme când făceau vizite aşa cum se cuvine. Femeia cu masca neagră, decorată cu pene de păun, avea o cicatrice exact deasupra genunchiului stâng de la o căzătură de pe un ponei în copilărie. Masca albastră, cu pene negre, avea două gropiţe ferme­ cătoare în josul taliei. Masca verde mărginită de dantelă galbenă avea nişte şolduri osoase ce se dovediseră o provocare, dar fusese mulţumit cu rezultatele când timpul petrecut unul în compania celuilalt se terminase. Dar pe de altă parte, el întotdeauna accepta provocarea de a descoperi perfecţiunea în imperfecţiune. Cele trei pahare de scotch pe care le savurase îi vuiau prin vene. Vuietul intimităţii îl calma. Muşchii ce fuseseră atât de ten­ sionaţi mai devreme se relaxară. Aici, era în elementul lui, sau va fi în cel mai scurt timp, de îndată ce găsea ceea ce căuta. Nu s-ar mulţumi cu mai puţin decât exact ce voia; niciodată n-o făcuse. Un lucru era sigur în legătură cu ducele de Ashebury, şi anume că ştia bine ce voia. Că era încăpăţânat atunci când era vorba de ceea ce avea nevoie sau de ceea ce dorea. Eforturile din seara asta se încadrau în ambele domenii, ce avea nevoie şi ce dorea. Toate nevoile vor fi împlinite înainte de revărsarea zorilor. Poate, atunci, s-ar putea bucura că se întorsese la Londra. Ridicându-şi paharul pentru încă o sorbitură, observă o feme­ ie care era îmbrăcată într-un drapaj de mătase albă şi purtând o mască albă cu pene scurte şi albe ce intra ezitând în încăpere, ca şi cum se aştepta ca în orice clipă podeaua să i se prăbuşească sub paşi. Nu era deosebit de înaltă, dar bazându-se pe felul în care mătasea albă i se mişca peste trup cu fiecare pas graţios, era evident că avea picioare lungi şi suple. Se întrebă dacă se întâl­ nea cu cineva, dacă deja avea aranjată o întâlnire. Unele doamne aveau - era unul dintre motivele pentru care bărbaţii nu purtau măşti. Astfel, erau uşor de identificat dacă amantele lor voiau să-i întâlnească aici. Un alt motiv era că pur şi simplu bărbaţilor le păsa al dracului de puţin dacă cineva ştia că aveau chef de o ciocăneală bună. Chiar şi cei însuraţi erau neruşinaţi aici. 14 9

-—-------- Lorraine H-Ceatd ------------Femeia în alb părea a avea păr negru, adunat într-un stil elabo­ rat ce fără îndoială necesita multe agrafe. Nu putu fi absolut sigur de nuanţa exactă pentru că lumina din cameră - doar lumânări ce pâlpâiau - sporea atmosfera de discreţie şi crea o ambianţă de intimitate, în vreme ce oferea o superficială ascundere a anumitor caracteristici ce erau uşor de identificat prin culoare: păr, ochi, chiar şi nuanţa pielii. Poate că se mişca încet pentru că ochii se adaptau luminii scăzute. Domnii încă neangajaţi nu se grăbeau să i se alăture. Dar pe de altă parte, asta era regula aici. Seducţia se petrecea încet. Doamnele trebuiau să-şi arate un interes. Nu era mai puţin adevărat că, dacă acum era prima dată când se afla aici, poate că nu-şi dădea seama de subtilele reguli. Era des­ tul de sigur că n-o mai văzuse până atunci. Fiind un cunoscător al trupului, şi-ar fi amintit de eleganţa mişcărilor, de felul în care ţesătura aluneca peste piele, subliniindu-i silueta. Picioare zvelte, dar rotunjimi acolo unde conta. N-avea şolduri osoase. Cu o lungă înghiţitură, îşi termină băutura, savurând faptul că vânătoarea luase sfârşit. Crezuse că voia o femeie înaltă. Greşise. O voia pe ea.

150

CapitoCuC2 Minerva petrecuse mai bine de trei ore pregătindu-se pentru prima ei vizită la Clubul Nightingale, doar ca să descopere la sosi­ re că trebuia să se schimbe în ceva ce semăna foarte bine cu o că­ maşă de noapte din mătase. Insă nici o cămaşă de noapte pe care o purtase vreodată nu expunea atât şi nici nu-i mângâia pielea atât de plăcut cum o făcea aceasta. După ce o cameristă o ajutase să se schimbe, îşi observă reflexia în oglindă. Fără desuuri sau jupoane între ea şi mătase, aproape că se răzgândise şi voia chiar să plece de aici. Fără îndoială că Grace avusese dreptate, şi ea trebuia să revină în lumea ei, să facă o propunere cuiva pe care-1 cunoştea, cuiva pe care-1 simpatiza chiar dacă foarte puţin... Dar asta părea a fi chiar şi mai stânjenitor şi lipsit de gust decât conduita ei actuală. Dacă el nu va fi interesat câtuşi de puţin sau dacă lucrurile dintre ei vor fi... groaznice? El o să ştie cine e. Dacă o să spună lumii, celor mai buni prieteni, de întâlnirea lor de tai­ nă? Grace spusese că bărbaţii se lăudau cu trofeele lor. Minerva bănuia că îşi băteau joc de femeile care nu se ridicau la înălţimea aşteptărilor lor. Cu siguranţă că nu le plăcea să mărturisească vreun neajuns propriu. Nu, venirea aici era ceea ce trebuia să facă. Anonimatul o asigura că totul va rămâne secretul ei. Nimeni nu va descoperi vreodată ce făcuse sau cu cine o făcuse. Fără a mai vorbi că exista şi puţină excitare la gândul că el nu va şti şi că ea va fi discretă. Cu siguranţă că bărbaţii găseau provo­ cator şi faptul că exista un aer de mister. Uitându-se de jur împrejur prin salonul slab luminat, fu cu­ prinsă atât de curiozitate, cât şi de puţină nervozitate. Bărbaţii erau complet îmbrăcaţi în pantaloni, redingote, veste, cămăşi, cravate perfect legate. De ce nu erau şi ei obligaţi să poarte ceva

------------Lorraine O-Ceatfi -----------ce ar putea să-i facă să se simtă ca şi cum stăteau aici aproape dezbrăcaţi? Poate pentru că îmbrăcămintea unui bărbat nu expu­ nea atât de mult ochilor precum cea a unei femei. Cu toate astea, părea destul de incorect. Desigur, dacă ar avea ocazia, doamnele ar putea aprecia braţele musculoase şi piepturile despuiate. îi plă­ ceau umerii laţi şi ochii ce scânteiau de talentul de a flirta. Marea majoritate a bărbaţilor ce-i făcuseră vizite în salon aveau ochii plictisitori sau trădau că gândurile o luaseră într-o altă direcţie. Recunoscu pe câţiva dintre nobili. Lord Rexton stătea lângă şemineu vorbind cu o femeie înaltă. Cât i-ar mai fi plăcut să fie şi ea înaltă. Nu că ar fi tânjit după atenţia lui Rexton. Roşindu-se din cap până-n picioare, se întoarse ştiind că era ridicol să se teamă că va fi recunoscută sau să se simtă stânjenită la vederea fratelui lui Grace care vrăjea pe cineva. Era tânăr, viril. Femeile erau fără îndoială încântate să aibă ocazia să fie în compania lui. Era moş­ tenitorul unui ducat renumit şi puternic. Sfinte Dumnezeule, spera să nu dea aici şi peste fraţii ei. Dar chiar dacă aşa ar fi stat lucrurile, era puţin probabil s-o recunoas­ că doar după bărbie şi gură. Restul feţei îi era acoperit. Nu putea face prea mult cu părul, dar pe de altă parte, buclele de un roşcat-închis nu erau chiar atât de neuitat. Ochii ei negri nu erau genul ce să inspire poezii. Bărbaţii nu aveau să se înece în adân­ cimea lor. Erau la fel de plictisitori ca şi restul înfăţişării ei. Multe perechi discutau. Asta făcea fără îndoială parte din ritu­ al. Ce neghiobie din partea ei să creadă că un oarecare bărbat avea pur şi simplu s-o salte pe umăr ca un tâlhar medieval şi s-o care sus pe scări spre un pat. Oricum, n-ar fi îngăduit asta. Voia să i se facă un pic de curte. Se apropie un lacheu purtând o tavă cu pahare pline cu un lichid de culoarea chihlimbarului şi cupe de şampanie. Alegând culoarea chihlimbarului, luă un pahar şi îl dădu pe gât, desfătându-se cu arsura şi căldura ce se revărsau prin ea. în tinereţe, ea şi cu Grace nu se dăduseră în lături de la a se furişa la servantele cu băutură. Bănuia că, pentru a fi atractivă în faţa unui bărbat, ar trebui cel puţin să pretindă că preferă şampania. Era mai rafinat 152

--------------------------------

Iubirefă ră mască - ---------------------------------

şi mai feminin, dar exact cum nu se prefăcuse în sălile de bal că este altcineva decât era, n-avea de gând să se prefacă nici aici. Poa­ te că un bărbat nu-i vedea faţa, nu ştia cine e, dar intenţiona să-şi păstreze comportamentul. Dacă se fereau de o femeie care bea scotch, nu voia să aibă nimic de-a face cu ei. Pe cât posibil, seara asta va fi în condiţiile ei. Lacheul îi luă paharul gol. înainte de a se putea îndepărta, ea apucă încă unul, poate că ar fi trebuit să ia două, dar mai apoi se rezumă la a lua o înghiţitură zdravănă. Or să mai fie şi alţi lachei, şi alte ocazii, şi se părea că o să aibă tot timpul din lume să se îmbete. Totul părea că se desfăşoară în pas de melc. Asta era bine. îi dădea ocazia să se hotărască. Pe când privirea îi luneca peste mulţime, îşi dădu seama că vorbise cu majoritatea acestor lorzi într-un moment sau altul. Dacă nu-i plăcuseră în sala de bal, ce-o făcea să creadă că or să-i placă aici? N-o să te măriţi cu el. Nu trebuie să-ţi placă cu adevărat. Tre­ buie doar să-ţi dai seama dacă are calităţile fizice pentru a fi un bun amant. Asta va fi o noapte propice pentru imaginaţie. Pentru umeri laţi şi şolduri înguste. Ochi blânzi, buze pline. O coamă bogată de păr. Nu conta culoarea. Pufni. Poate că părul nu era important. Un bărbat chel ar putea fi un amant minunat. Judecând după na­ sul ei prea mare, sprâncenele groase şi pomeţii rotunzi, nu era într-atât de ipocrită încât să judece un bărbat prin prisma înfăţişării lui. Voia pe cineva cu puţină inteligenţă, un strop de umor şi un interes în neobişnuit. îşi studie opţiunile. Lord Gant era atractiv, dar avea tendinţa să scuipe când vorbea. Lord Bentley era plicticos în discuţii. Oare ar fi la fel şi în pat? Ura că începea să fie de acord cu Grace. Toată treaba asta cu alegerea amantului însemna ceva mai mult decât să judeci după înălţime, putere şi o înfăţişare plăcută. Avea nevoie de cineva pe care nu-1 cunoştea. Un necunoscut, nu cineva cu care dansase sau cu care discutase în timpul unui dineu. Fără păreri preconcepute. 153

----------- Lorraine Lfeatfi — --------Sau ar putea alege pe cineva pe care-1 plăcuse, dar care n-o plă­ cuse pe ea - cel puţin nu suficient pentru a-i cere mâna. Proble­ ma era că de fapt nu-i plăcuse nimeni, iar acesta era unul dintre motivele pentru care se afla aici. Ca să spunem adevărul, încă nu întâlnise bărbatul căruia să vrea ea să-i cadă pradă. Poate că era prea pretenţioasă. Era chiar aşa de groaznic dacă un bărbat îi do­ rea doar banii? Ar putea el să simuleze pasiunea şi afecţiunea? Ar putea oare? Ea merita mai mult decât asta. Orice femeie merita. încercând să mai ia o gură de scotch, îşi dădu seama că îl ter­ minase la un moment dat. încă unul i-ar fi potolit complet nervii, înainte de a putea începe să se uite în jur după un lacheu, o voce gravă întrebă: - Hai să schimbăm paharele, ce zici? întorcându-se brusc, se găsi uitându-se în ochii incredibil de albaştri ai ducelui de Ashebury. Putea număra pe degetele unei mâini de câte ori se aflase atât de aproape de el. Poate că schim­ baseră câteva cuvinte în treacăt. Chipeş ca păcatul, cu o atitudi­ ne nepăsătoare, avea de obicei un stol de domniţe care-i roiau prin preajmă, luptându-se pentru atenţia lui. Trecutul său tra­ gic, orfan la opt ani, ca mai apoi să ajungă pupilul unui nebun nu că cineva şi-ar fi dat seama de starea de spirit a marchizului de Marsden la acea vreme -, le făcea pe unele doamne să-l gă­ sească şi mai atractiv. Voiau să-i ofere un liman adăpostit şi să-l copleşească cu dragostea de care n-avusese parte ani întregi. De parcă el nu ştia asta. Nu se dăduse în lături de la a profi­ ta de inimile generoase. Nu ştia câte doamne ruinase, deşi nici una nu mărturisise asta vreodată. Totuşi, existau numeroase zvo­ nuri. Cu toate astea, în ciuda reputaţiei lui discutabile, nu exista o mamă în toată Anglia care să nu vrea să-şi vadă fiica stând în faţa altarului alături de acest bărbat. Şi Minerva, naiba să-i ia inima de femeie, s-ar fi mulţumit să danseze o dată cu el, să petreacă câteva minute în braţele lui. Era efectiv cea mai frumoasă făp­ tură pe care avusese norocul s-o vadă vreodată. Nu-i scăpă iro­ nia gândurilor ei. înfăţişarea ei ţinea pe mulţi bărbaţi la distanţă, 154

------------‘h ifcirefărâ m ască-----------în vreme ce a lui atrăgea atenţia de parcă ar fi conţinut magneţi şi ea, la naiba cu toţi, se transformase în pilitură de fier. Cu un zâmbet menit a topi inimi şi a o face pe o femeie să nu-i pese că nu era interesat într-o relaţie stabilă, îi luă paharul, îl puse deoparte, apoi, cu degetele lui lungi şi calde acoperindu-le pe ale ei, îi strânse mâna în jurul paharului lui. Niciodată o mână dezmănuşată de bărbat n-o atinsese pe a ei sau orice altă parte a ei la drept vorbind. Ar fi trebuit să fie neliniştitor. în schimb, atingerea părea să i se răspândească pe toată pielea... Pentru că era. Fără să-şi ia privirea dintr-a ei, îşi lăsă mâna mare şi aspră să alunece încet, foarte încet de-a lungul braţului ei, peste cot spre umăr, înainte de a-şi lăsa degetele să zăbovească uşor într-un singur loc, jucându-se cu breteaua subţire a rochiei, ca şi cum ar fi tânjit s-o dea deoparte şi să privească cum mătasea flutura spre podea. Ea abia putea să respire şi cu toate astea era nepoliticos să nu-1 salute. - Excelenţa Voastră, reuşi ea să spună, cu vocea aceea aspră din gât pe care şi-o perfecţionase recent, adăugând ceva în plus deghi­ zării ei. Nu mi-am dat seama că v-aţi întors din safari. Acei magnifici ochi albaştri se măriră uşor, zâmbetul i se micşoră puţin, pe când îşi înclină capul s-o studieze mai îndeaproape. -Am făcut cunoştinţă? Ea abia îşi deschise gura să rostească ceva, când el îi apăsă unul din degetele lui lungi pe buze. - Nu răspunde. Aici, pentru doamne, anonimatul e sacru. Aş fi alungat dacă cineva ar crede că deliberat am încercat să-mi dau seama cine eşti. Ea se îndoia că l-ar alunga cineva. Familia lui era una pu­ ternică - sau fusese, înainte ca tatăl lui să moară. Din zvonurile pe care le auzise, încă nu-şi luase responsabilităţile în serios, nu că l-ar fi învinovăţit cineva de asta. Mai degrabă înalta societate părea că se desfată cu aventurile lui. îşi petrecea mai mult timp plecat din Anglia decât în ţară, călătorind în toată lumea