Orbitor. Mircea Cartarescu

MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut în 1956 la Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri, marcate de spiritul a ceea ce critica literară a numit „generaţia optzecistă". Treptat, s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei. Povestirilor din Nostalgia le-au urmat un scurt roman (Travesti, 1994) şi apoi unul în trei volume, Orbitor (1996-2007), privit de critică drept un reper al prozei româneşti contemporane. Trei volume de publicistică întregesc chipul scriitorului cu cel al unui observator lucid al cotidianului românesc.

ORBITOR Nicolae Manolescu spunea astfel: “Roman autobigrafic şi vizionar, Orbitor reprezintă prima parte a unei trilogii – Aripa stângă, Corpul şi Aripa dreaptă- care se anunţă exceptională. După ce a debutat ca poet, Mircea Cărtărescu pare acum definitiv captivat de proză. O proză densă şi profundă, realistă şi onirică, descriptivă şi halucinantă, mustind de subiectivitate ca un burete de apă, populată de personaje şi de obiecte fascinante, atrasă de promiscua subterana psihanalitică şi luminată de splendide curcubee baroce. Roman al căutării timpului pierdut, metaroman al citirii şi scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie şi anatomie a fiintei, fără termen de admiraţie în literatura română, în afară, poate, de senzualitatea metafizica a lui M. Blecher.” Mircea Cărtărescu îşi caracterizează însă altfel opera: “Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decât în sensul cel mai larg al cuvântului. Eu prefer sa-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămâne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. Dupa “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.” Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustrează în câteva rânduri conţinutul romanului: “Căci cunoastem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvarsit, acest în parte se va sfârsi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”

Ultima din trilogia "Orbitor", "Aripa dreaptă" este cea care are dificila menire de a da un contur coerent ideilor, viziunilor din primele două volume, "Corpul" şi "Aripa stângă". Este vorba deci, de cartea care dă articulaţiile corpului de fluture, aşa cum a fost el conceput la nivel simbolic, de Mircea Cărtărescu. Ancorat în atmosfera Bucureştiului din anul 1989, subiectul profund al romanului se referă la viaţă şi suferinţă, la creaţia care poate izvorî doar din acestea două, la metamorfoza fiinţei care, prin natura ei vizionară, îşi va putea cunoaşte viitorul. Ni se propune, de fapt, o abordare atemporală, detaşată a existenţei, acceptarea identităţii trecutului cu viitorul precum şi căutarea geamănului din noi, a acelei existenţe antagonice care să ne întregească. O carte "frumos şlefuită" cum o descrie Ioana Pârvulescu, bogată, frumos gândită, definitorie pentru creaţia cărtăresciană: „Despre o carte frumos şlefuita, despre o carte uimitoare se spune că e o bijuterie. Despre Orbitor, Aripa dreaptă s-ar cuveni să se spună că este o vistierie, pentru că bijuteriile literare sclipesc în fiecare fragment şi pe fiecare pagină.” Orbitor este poate cel mai ambiţios proiect al literaturii contemporane, conceput în formă de fluture sau catedrală şi are 1400 de pagini scrise pe parcursul a 14 ani si jumătate. După cum însuşi Mircea Cărtărescu mărturisea, Aripa Dreaptă “s-a scris” fără grabă şi cuvintele s-au înşirat firesc sub peniţă. Despre Orbitor, Ioana Pârvulescu mai declară "Aripa dreaptă este cel mai bun volum al trilogiei. Simetric aşezată faţă de aripa stângă, legată strâns de corp, aripa dreaptă face ca fluturele, care stătea greoi pe pământ, să-şi ia zborul cu o simplă bătaie de aripi literare. ( ) „Orbitor este Levantul românesc al lui Cărtărescu, o carte frumos şlefuită, o carte uimitoare, o bijuterie.” Aripa dreaptă este un roman-matrioşcă în interiorul căruia orbitează mai multe romane închise unul în altul. Dintre acestea, romanul comunismului este, poate surprinzător, cel mai întins şi imprimă, măcar aparent, o notă de accesibilitate şi de relativ realism întregului volum. Cărtărescu ne dă aici, poate, cel mai bun roman al Revoluţiei, relatate de la nivelul străzii cu permanente schimbări de registru stilistic, de la trivial şi satiră prin suspans şi absurd spre burlesc şi fantastic: tabloul derizoriu şi terifiant al poporului înfometat, hazul amar al folclorului urban, mono/dialogurile din apartamentul părinţilor lui Mircişor (mama este, de departe, personajul acestui volum), violenţa scenelor de lupte stradale, violul în somn al Revoluţiei, care ia chipul alegoric al unei fete voluptuoase şi uriaşe, cortegiul poetic-coşmaresc al statuilor care ocupă Casa Poporului într-o scenă resurecţională decupată parcă din Arghezi, apoteotica venire a Tatălui în vehiculul lui ceresc deasupra Intercontinentalului şi Înălţarea Fiului (născut – într-o scenă colosală – din ţeasta translucidă a lui Herman) declanşînd mîntuirea colectivă ce precede teribila Apocalipsă. Cu toate acestea, dimensiunea fantastică este mai puţin spectaculoasă, ieşirile din timp şi din spaţiu – mai rare, iar glisările între realităţi – mai blînde (Corpul rămîne vîrful acestor efecte). Tema volumului este, de fapt, Istoria. Iar dacă alternanţa satirei şi a fatasmagoricului creează senzaţia de aliaj narativ eterogen, aceasta e numai o strategie pentru a sublinia ideea Istoriei ca desfăşurare inutilă, deşi absurdă şi violentă; istoria e doar un simulacru, o iluzie („umbră pe perete“), o devianţă insignificantă în designul divin al lumii. Orbitor, proiectul literar românesc cel mai plin de ambiţie, dar ambiţie autoeducată şi direct proportională cu resursele, se încheie - dupa mai bine de 10 ani - cu pagina 572 a Aripii drepte, în care, cu bold şi majuscule, cum doar la sfârsitul cărţilor de demult mai poti să vezi, sunt scrise cuvintele: "Sfârşitul volumului al treilea". Mai mult, "Sfârşitul cărtii".

Să începem atunci cu "sfârşitul cărţii". Ocupând această poziţie privilegiată, foarte vizibilă şi usor de imprimat în memoria de lectură, cele două cuvinte trebuie ca, sub aparenţa lor de formulă standard, banal denotativă, spun ceva, întocmai cum cuvintele şi modul în care ne luăm rămas bun pot da cheia, sensul unei întâlniri. Cititul unei cărti e şi o întâlnire - cu un autor care te salută folosindu-se de un titlu, te ţine, nu de vorbă, ci de citit, cu o carte, şi îşi ia rămas bun cu ultimul cuvant. În Orbitor se împletesc o mie şi una de povesti, unele incă nu de tot despărţite de real, câteva desprinse din el şi făcute să alunece, ameţitor, în fantastic, altele decupate complet, cu precizie chirurgicală, din pură proiectie ficţională. In mijlocul lor, trăiesc personaje care aparţin, la rândul lor, celor trei registre. "Sfârşitul cărţii" poate că trebuie înţeles ca punct de confluenţă pentru toate, semn că prin această formulă îşi găsesc rezolvarea tensiunile spaţio-temporale generate voluntar de-a lungul celor peste 1.000 de pagini în a căror construcţie de cutie chinezească (poveste în poveste în poveste) este verificat artistic, pană la metaforă, raportul implacabil al conţinerii spaţiale: "In mijlocul lumii era o casă. In mijlocul casei era o mamă. In mijlocul mamei statuse el, şi amintirea acelor luni fericite îl atrăgea încă acolo, cu forţa unui milion de brate moi şi elastice". În romanul “Orbitor” biograficul şi oniricul îşi dispută pe rând întâietatea, autorul încercând din nou să găsească drumul care leagă nostalgia de vis. Scopul cărţii pare să fie descoperirea sensului unui singur cuvânt – ORBITOR- , scriitorul dând impresia că a făcut un pariu cu el însuşi pentru a-şi demonstra că este pregătit pentru această revelaţie totală. Nostalgia cărtăresciană înseamnă unificarea contrariilor, refacerea simetriei lumii şi a fiinţei. Aceasta presupune reintrarea simbolică a actului de creaţie. Scenariile iniţiatice încărcate de sensuri ascunse repetă gesturile creatorilor lumii, pentru a-l pregăti pe scriitor pentru revelaţie; recuperarea memoriei se poate face numai prin scris. Teserea textului, naşterea cărţii înseamnă adevarata creaţie. Scriitorul iniţiat dă nastere lumii prin scris (“Priveam apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntâmpla? Care era zeul nostru? Ce-avea să fie cu lumea acestei cărţi ilizibile, acestei cărţi?”), “adevarata existenţă” fiind aceea care se lasa transpusă în pagina scrisă.  

„O scriere fabuloasă, fastuoasă, somptuoasă, narcotică, [...] o proză [...] în care sângele se distileaza periodic până ajunge parfum şi tot ce e greu devine uşor pentru a pluti...“ (Dan Stanca, Romania liberă) „O desfătare lingvistică, o carte în care limba oferă un spectacol uluitor, fără egal.“ (Marius Chivu, Romania liberă) Orbitor, ARIPA STÂNGĂ

"Trecutul meu era cheia, semne tulburi îl arătau ca lizibil, trebuia să-ncep o dată marea lectură, dar nici o stelă nu se arăta ca să-mi lumineze deodată înţelegerea. Nu ştiam dacă şirurile vieţii mele (voci şi atingeri, nori şi oraşe, râsete şi pământ plin de râme) se citesc vertical sau orizontal, de la stânga sau de la dreapta, sau dacă nu cumva trebuie să merg înainte şi înapoi în boustrophedon-ul copilăriei mele, dacă e o scriere pictografică sau fonetică, dacă este o scriere... În filigranul oricărei file vedeai o ţesătură de firişoare albastre şi roşii, zvâcnind la un singur puls, irigând paragrafele... Pergamentul era viu ca

pielea abia smulsă a unui martir şi mustea de cerneală şi sânge. Ce scria însă pe pielea mea, sau ce era tatuat acolo, între sfârcurile pieptului meu, era deocamdată complet obscur pentru mine." Orbitor, CORPUL "Peretele era, în întregime, un uriaş insectar. Ordonaţi în rânduri şi coloane, pe toate suprafaţa îşi întindeau aripile fluturi, cei mai mari şi mai frumos coloraţi ce-ar fi putut fi văzuţi vreodata. Aripi largi şi puternice, cu doi ochi micuţi în partea de jos, corpuri groase şi inelate. Câte-un piron de oţel, înfipt în corpuri, între două inele, ţintuindu-le pe cutele satinului sidefiu cu care era peretele îmbrăcat. Câte-o plăcuţă de alamă gravată cu câte-un nume sub fiecare dintre ei. O, frumuseţe, de ce gura ta e mereu atât de amară? De ce e cumplit orice inger? De ce numim monstru orice minune inepuizabilă? Pe plăcile de alamă nu erau înscrise nume de genuri şi specii, ci nume de femei: Corrie, Petra, Gertie, Ans, Joke... Şi triumfătoarele trofee cu aripile-ntinse nu erau gingaşe lepidoptere, ci oase iliace, prinse pe vertebrele lor, centuri pelviene, largi, generoase, de femei ce fuseseră iubite cu patimă, bazine ce ocrotiseră cândva feţi ghemuiţi, visători, cu faţa umbrită de aripile fluturelui matern." Orbitor, ARIPA DREAPTĂ "Suntem omizi şi vom deveni fluturi, iată întreaga noastră poveste, tot sensul nostru în lume, într-o singură imagine providenţială, pe care-o poate înţelege oricine, cu mintea, cu inima sau cu labirintul sau visceral. Suntem fiinţe cu metamorfoza, deja construite pentru mântuire. Stim că mâine soarele va răsări, şi asta-nseamnă că ni s-au deschis deja, înmugurite timid, organele de simţ pentru viitor, căci altfel cum am îndrăzni să credem asta? Când frunza migdalului se frăgezeşte, înţelegem că primăvara-i aproape. Când vedem un nor la apus, ne spunem "Mâine va ploua". Sunt primele mărci ale naturii noastre vizionare. Vom fi întregi doar când vom vedea viitorul la fel de limpede ca trecutul şi când vom întelege că ele sunt una, când, în fiecare clipă, ne vom înalţa deasupra realităţii fâlfâind maiestuos din cele două aripi, la fel de pline de nervuri şi imagini aprinse: trecutul şi viitorul. Atunci vom fi ceea ce am fost întotdeauna, Vestitori, Văzători şi Martori ai minunii ce nu se arată în lume, ai miracolului, doar, că lumea există... Atunci vom ţine-ntre degete universul nostru inflaţionar ca pe-un clopoţel auriu, al cărui sunet dulce îl vom sorbi uneori, cu nesfârşită nostalgie: cling!"