Olivia Manning - Trilogia Balcanica-Vol 1-3.pdf

OLIVIA MANNING TRILOGIA BALCANICĂ Vol. 1 – Marea șansă. CUPRINS: Prefață. 5 PARTEA I. Asasinul 17 PARTEA A II-A în miezul lucrurilor. 109 PARTEA A III-A Zăpada 188 PARTEA A IV-A Căderea Troiei 247

Prefață. PRIMII ANI din cariera Oliviei Manning n-au fost deloc ușori: locuia la Londra, unde lucra ca secretară, destul de prost plătită, și scria până noaptea târziu. Munca i-a fost însă recompensată de apariția primului ei roman: Se schimbă vântul (1938). În anul următor s-a căsătorit cu Reggie Smith, conferențiar la Catedra de Engleză a Consiliului Britanic, care petrecuse deja un an în București, înainte de întâlnirea lor. Întoarcerea la București, împreună cu tânăra Iui soție și plecarea lor în Grecia, din cauza războiului, vor constitui subiectul Trilogiei Balcanice (1960-1965). Primul volum, Marea Șansă – are drept cadru un București pulsând de agitația și tensiunile războiului, personajele Harriet și Guy Pringle fiind inspirate de însăși căsnicia Oliviei Manning și toată intensitatea romanului bazându-se pe contrastul dintre cei doi: extravertitul și sociabilul Guy și soția lui, retrasă și reflexivă. Cele două tipuri de naturi umane sunt reliefate astfel pe fundalul desfășurării războiului. De frică, Guy se cufundă cu totul în diferitele lui activități, în timp ce Harriet încearcă să adopte o atitudine detașată, dar ajunge repede să sufere de tot felul de indispoziții și chiar să se îmbolnăvească. Pentru cititorul englez, Olivia Manning recreează Bucureștiul acelei perioade în stilul ei plin de viață, inteligent și amuzant. Cititorului român poate să i se pară însă părtinitoare și plină de resentimente. Când BBC a adaptat trilogia în 1987, serialul de televiziune obținut, numit Șansele războiului, a stâmit multe critici din partea membrilor comunității românești din Marea BritaniE. Într-o scrisoare către The Listener – prestigioasă publicație BBC -, Horia Georgescu, un emigre de marcă, a denunțat serialul drept „revoltător” și a pretins că triologia este „un travesti al țării mele și al oamenilor ei, peste care ea și-a vărsat propriul venin”. Georgescu și alți români au continuat să susțină că Olivia Manning le prezintă compatrioții și situația grea din țară din anii 1939 și 1940 cu o totală lipsă de înțelegere. Fiind pe atunci consultant BBC pentru serial, îmi amintesc o discuție cu Georgescu, la emisiunile în limba română ale BBC-lui, unde el a adus tot felul de exemple pentru a-și argumenta poziția în această controversă. Imaginea Bucureștiului ca un oraș al cerșetorilor pare să-l fi mâniat, în primul rând: „Era ora plimbării de seară și Guy propuse să se plimbe puțin, dar mai întâi trebuia depășit purgatoriul cerșetorilor hotelului. A cerși era o adevărată meserie pentru oamenii aceștia, orbiți sau mutilați, încă din copilărie, de propriii lor părinți, cerșetori și ei. In timpul primului an acolo, ca nou-venit, Guy începuse să se obișnuiască, chiar dacă nu întru totul, să vadă ochi albi și plăgi la tot pasul, să i se fluture pe dinainte membre amputate sau ofilite și sânii goi ai femeilor care alăptau. Românii acceptau toate acestea ca pe ceva normal și abia le aruncau câțiva bănuți. Unui cerșetor i-ar fi trebuit o zi întreagă să-și adune ceva bani de mâncare. Totuși, când Guy încercă să facă la fel, izbucni un urlet. Străinii nu erau lăsați să treacă așa ușor. Toți cerșetorii îi atacară deodată. Unul ascunse la spate o jumătate de franzelă pentru a striga o dată cu ceilalți: „Mi-e foame, foame, foame”„ (Marea șansă). — De ce sunt țăranii atât de disprețuiți? întrebă Harriet.

Pentru că suferă de foame, pelagră și o mie șase sute de ani de oprimare – grozave boli!” (Marea șansă) „Scuturându-se de râs la gândul nenorocirilor care vor mai veni, Klein își puse mâna pe umărul lui Harriet: Ascultați, doamnă Preen-gel: România e ca un om prost care a moștenit o mare avere! Este toată risipită pe fleacuri” (Marea șansă). Totuși, aceste experiențe ale personajelor principale din cartea Oliviei Manning nu erau diferite – după cum i-am și semnalat lui Georgescu, ce nu-și mai văzuse probabil țara din perioada războiului – de ceea ce am trăit eu însumi în București prin anii ‘60 și de ceea ce povesteau și alți britanici rezidenți în București prin anii ‘30. Georgescu a văzut, de asemenea, o jignire în reacția lui Harriet (de fapt a Oliviei Manning) la sosirea în Grecia: „Să te simți în siguranță! – spuse ea. Pur și simplu să te simți în siguranță… E minunat când te afli printre oameni care sunt de partea ta! Venind dintro țară stăpânită de frică, sesiza acum foarte acut cât de la largul lor se simțeau grecii… Și aveau toate drepturile să se simtă așa: demnitatea lor nu fiisese amenințată” (Prieteni și eroi). Să nu uităm însă că aceasta era reacția unei englezoaice atunci când Marea Britanie rămăsese singură împotriva Germaniei naziste și a aliaților ei, printre care se afla și România. Și, ca să fim drepți cu Olivia Manning, ea chiar lasă să se înțeleagă că România trecea printr-o perioadă grea: „înainte ca Guy să mai poată spune ceva, Mortimer Tufton, care-și pierduse răbdarea în fața ipotezelor acestui tânăr neexperimentat, îl întrerupse, etalând o istorie a relațiilor ruso-române, demonstrând că tocmai influența aliaților împiedicase Rusia să înghită Balcanii cu mult timp în urmă. România – spuse el – fusese invadată de Rusia de opt ori și suferise un număr de „ocupații prietenești”, dintre care niciuna nu a fost uitată sau iertată. Adevărul este – spuse el în concluzie – că prietenia cu Rusia a fost mai dezastruoasă pentru România decât ostilitatea întregii lumi” (Orașul distrus). Din aceste replici, cititorul britanic poate citi printre rânduri și afla, puțin câte puțin, informații autentice despre istoria românilor și, mai mult, ceea ce românii înșiși cred despre propriul lor trecut. Ilustrativ în acest sens este un schimb de replici despre Antonescu. „Vocea lui Klein avea o nuanță de regret, dar Guy interveni: Ce mai contează? Urdureanu este un escroc, dar și Antonescu e fascist. Klein își împinse buza de jos în afară și clătină din cap: E adevărat că Antonescu a sprijinit Garda de Fier, dar, în felul lui, e un patriot. Vrea să pună capăt corupției. Nu se știe cum ar fi dacă ar veni la putere” (Orașul distrus). Observațiile lui Harriet asupra motivelor care i-au atras pe oameni alături de Corneliu Zelea Codreanu sunt la fel de edificatoare ca și orice alt material scris în engleză despre această mișcare. „Codreanu era nemuritor. Spiritul lui încă mai cutreiera pământul, recâștigând forță… inspirând… sfătuind… conducând… și așa mai departe. Lui Harriet îi era de ajuns. Cu imaginația stimulată de acest roman cavaleresc al tânărului conducător ucis de regele gelos, se gândi la cei care i-1 înmânaseră în piață. Negricioși, cu capul gol, purtând flanele sau cămăși ieftine, fără guler, puteau fi meșteșugari, de fapt, aproape țărani. Văzând grupuri legionare îmbulzindu-se pe străzi, Guy remarcase: „Cât de repede își găsesc însoțitori de aceeași teapă: disperați, neadaptați, brute”. Și totuși, se gândea ea, erau singurii din acest oraș distrus ale căror idealuri erau ceva mai sus de bani, mâncare, sex. De ce nu i s-ar sădi brutei idealuri, de ce nu i s-ar da disperatului speranță și neadaptatului putere?‘YOasu/ distrus) Caracterizarea Bucureștiului ca un oraș al „banilor, mâncării și sexului” este accentuată de propriile dificultăți ale autoarei, de situația ei într-un oraș – și accentuez acest ultim cuvânt, căci ea și soțul ei abia dacă i-au depășit granițele într-o scurtă excursie până la Sinaia – care era prima capitală străină văzută, o dată plecată din Marea Britanie. Căsătorită la numai douăzeci și patru de ani, s-a trezit aruncată în București, într-un vârtej de confruntări sociale pentru care nu era deloc pregătită. Nu e de mirare deci că a devenit foarte geloasă pe soțul ei datorită legăturilor de dinainte de căsătorie, pe care el nu a încetat să le cultive. Am putea bănui că acestea au influențat negativ imaginea locurilor și a oamenilor… Cineva care a cunoscut-o pe Olivia Manning o descria ca fiind o „fată slabă și palidă, cu o față mică, ovală, ochi rotunzi, strălucitori și picioare subțiri. Nu era ușor de abordaT. Își petrecea majoritatea timpului închisă în casă, deasupra mașinii de scris, în timp ce

soțul ei, un tip blând și prietenos, mergea la o bere cu prietenii și propovăduia o formă absurdă de comunism”. (Dennis Hills, „The Friendships of War”, The Independent, 31 oct. 1987). Comunitatea britanică din București (aproximativ 400 de persoane), profâtând de garanțiile francobritanice asupra frontierelor românești (aprilie 1939), era foarte admirată de români. Consiliul Britanic își continua misiunea culâurală chiar după izbucnirea războiului între Marea Britanie și Germania (septembrie 1939), de parcă războiul nici n-ar fi existat. Profesorii englezi de pe lângă Consiliul Britanic – și Reggie Smith printre ei – țineau cursuri despre Bernard Shaw, Oscar Wilde și D. H. Lawrence. Buletinele de știri germane arătau imagini ale avioanelor naziste bombardând navele comerciale britanice și, în același timp, profesorii englezi și germani își țineau cursurile în săli vecine, într-un institut de pe Bulevardul Lascăr Catargiu (Ana Ipătescu). Printre prietenii Oliviei Manning și ai lui Reggie Smith se afla și Hugh Seton-Watson, apărând și în trilogie sub numele de David Boyd. Era fiul lui Robert Seton-Watson, distins profesor de istorie esteuropeană la Universitatea din Londra și autor al celei mai serioase istorii a românilor în limba engleză. Hugh era în misiune de cercetare, culegând informații pentru Ministerul de Externe. După război, a urmat cariera tatălui său și a devenit profesor de istoria Rusiei la Universitatea din Londra – la același departament ca și autorul acestor rânduri – și a păstrat toată viața multă afecțiune, României și românilor. O altă figură posibil de recunoscut în roman este comandantul Sheppy, imaginat ca un ofițer de marină absurd, cu un singur braț și un singur ochi, zbierând ca un măgar despre planurile sale de sabotaj. Sheppy este, de fapt, o caricatură răutăcioasă a unui erou autentic, rănit în război, generalul Carton de Wiart, care a stat ani de zile în Polonia și și-a făcut, pentru scurtă vreme, apariția în București, răspunzând de retragerea misiunii militare britanice din Polonia după invazia germană de la începutul lui septembrie 1939. Rezolvând evacuarea rapidă a misiunii, de Wiart a dispărut, făcându-șidin nou apariția abia în 1940, o dată cu trupele de asalt britanice, la atacarea portului norvegian Narvik. Cu excepția ei, a soțului ei și a celor doi mai sus menționați, Olivia Manning a reușit să camufleze atât de bine identitatea celorlalte personaje din Balcani, încât nici nu mai pot fi recunoscute printre contemporanii ei din București. Totuși, nu a încercat să ascundă și situația grea din România anului 1940. Pentru a înțelege bine lucrurile, trebuie să he întoarcem la Acordul de Pace de la Paris din 19194920 și la consecințele lui. În urma acordului, România și-a dublat aria teritorială și populația s-a ridicat de la 7,5 milioane la mai mult de 17 milioane. Această mărire teritorială a adus și multă populație minoritară. Ungurii și nemții din Transilvania, evreii și rușii din Basarabia, ucrainienii, germanii și rușii din Bucovina formau 29% din populația tării. Dar situația din România nu era unică: Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia aveau și ele câte un grup minoritar important. Această situație a creat curând nemulțumiri și statele deposedate, cum ar fi Ungaria și Germania, au început să denunțe „nedreptatea” tratatelor de pace. Amândouă țările susțineau revizuirea Acordului de Pace și încurajau iredentismul printre minoritățile lor din România, Polonia sau Cehoslovacia, în efortul de a distruge noua ordine europeană, creată după război la Paris. Pe de altă parte, cele trei state vizate apărau cât puteau această nouă ordine – piatra de temelie a întregii lor politici externe interbelice. În cazul României, cele trei puncte-cheie ale politicii sale erau alianțele cu celelalte state nou create, care aveau interese comune în menținerea frontierelor așa cum erau, colaborarea cu Franța, cea mai mare putere militară occidentală, și susținerea Ligii Națiunilor, care garanta integritatea teritorială a membrilor ei. Aceste trăsături ale politicii externe a României au fost stabilite de Nicolae Titulescu, numit ministru de Externe în octombrie 1932. Convins că siguranța țării sale depindea de păstrarea ordinii internaționale, el a încercat să consolideze Mica Antantă – numele sub care erau cunoscute câteva convenții bilaterale din 1920-1921 între România, Cehoslovacia și Iugoslavia, care au stat la baza unei alianțe regionale mai largi a statelor anti-revizioniste. „Revizionismul înseamnă război” devenise un leitmotiv în discursurile lui Titulescu și era rostit din ce în ce mai frecvent după ascensiunea lui Hitler la putere. Amenințarea sfafus- că o doamnă vrea să vorbească cu domnul Pringle. Tot aceeași doamnă? întrebase Harriet a treia oară. Da, aceeași doamnă. Când Guy apăru în piață, spre seară, Harriet nu mai era la fel de îngăduitoarE. Îl privea cum apare dintr-un nor de praf, înalt și dezordonat, ținând strâns un braț de cărți și hârtii, stângaci și greoi ca un urs. O bucată dintr-un fronton căzu și se sparse în fața lui. Se opri, orbit. Apoi își puse iar ochelarii, privind atent în jur și porni, dar într-o direcție’ greșită. Ei i se făcu frică, dar și milă! Acolo unde se aflase el cu un minut mai devreme, acum se prăbușise un zid. Căderea lui descoperea interiorul unei camere mari, albe, cu ornamente baroce și cu o oglindă ce scânteia ca suprafața unui laC. În apropiere se vedea tapetul roșu al unei cafenele – vestita cafenea Napoleon – loc de întâlnire al artiștilor, muzicienilor, poeților și al altor non-conformiști. Guy spusese că toată această distrugere fusese pusă la cale doar pentru a împrăștia acest cuib de revoltă. Intrând în camera de hotel, Guy aruncă brațul de hârtii și cărți. Cu o indiferență aparentă, dincolo de care se ghicea gravitatea situației, o anunță: Rușii au ocupat Vilnius. Își schimbă cămașa. Vrei să spui că sunt în Polonia? întrebă Harriet. O mișcare bună – tonul ei îl făcuse să bată în retragere – o încercare de a proteja Polonia… Oricum, o scuză plauzibilă. Sună telefonul și Guy sări să răspundă înainte ca alte cuvinte să mai poată fi rostite. Inchcape! strigă el, încântat și, fară s-o mâi întrebe pe Harriet, adăugă: Cinăm la Șosea, la Pavel. Veniți și dumneavoastră cu noi! Puse receptorul la loc și, trăgându-și cămașa pe cap fără a mai desface nasturii, spuse: O să-ți placă Inchcape! Tot ce trebuie să faci este să-l încurajezi să vorbească. Harriet, care niciodată nu crezuse că ar putea să-i placă un necunoscut, spuse: Te-a mai sunat cineva de trei ori în după-amiaza asta. O femeie. Chiar așa? Vestea nu părea să-l tulbure. Răspunse doar: Aici oamenii sunt înnebuniți după telefon. A fost instalat de curând. Uneori, femei care nu au nimic altceva mai bun de făcut, telefonează unor oameni complet străini: „Alo! Cine sunteți? Hai să încercăm un mic flirt!” Mi se întâmplă și mie mereu.

Nu cred că o femeie străină ar suna de trei ori. Probabil că nu. Dar, oricine ar fi fost, probabil că va mai suria. Și într-adevăr, telefonul sună iar, tocmai când ieșeau din cameră. Guy se întoarse grăbit. De pe scară, Harriet auzi doar: „A, Sophie!” și începu să coboare. Coti și ajunse în holul de la parter, înțesat de lume. Atât oaspeții, cât și personalul hotelului se adunaseră acolo, agitându-se și discutând aprins. La recepție, radioul din spatele ghișeului, ca o pasăre mecanică, bâzâia în același ritm sâcâitor al horei românești… Te călca pe nervi! … Harriet se opri, simțind în aer un freamăt de neliniște. Când Guy o prinse din urmă, spuse: Cred că s-a întâmplat ceva. Guy se duse la director, care-1 trata cu mult respect. Anglia garantase securitatea României, deci englezii erau persoane importante în București. I se spuse că trupe străine se adunau la graniță. Care graniță? întrebă el. Nu se știa nici asta și nici măcar dacă trupele erau germane sau rusești. Urma să transmită regele un rnesaj, din apartamentele sale, și probabil că, dintr-un moment în altul, se va ordona mobilizare generală. Tulburați de importantele evenimente, soții Pringle așteptau și ei discursul regelui. Pasărea mecanică se oprI. În tăcerea bruscă, vocile celor care urlaseră pentru a se face auziți, în vacarmul dinainte, începură să se stingă acum de la sine. Radioul anunță că regele se va adresa supușilor săi în românește. La auzul veștii, un bărbat îmbrăcat într-o pelerină cu glugă, prea gras ca să-și miște doar capul, se întoarse cu tot corpul și trecu în revistă asistența, cu un aer de inocență mirată: Sans doute l’emission est en retard parce que sa Majeste s ‘instruit dans la langue*. Oamenii râseră, dar pentru scurtă vreme, doar un moment, în care uitară de frică. Apoi fețele deveniră din nou încordate. Tot grupul aștepta – o adunare de bărbați cu fețe galbene și contractate și femei excesiv pudrate, cu ochi negri, fixând aparatul de radio. Vocea regelui se auzi brusc, după o lungă tăcerE. Întreaga asistență se înclină, în așteptare, pe urmă începură să se foiască și să se plângă că nu înțeleg româneasca lui stâlcită. Guy se străduia să-i traducă lui Harriet discursul: „Dacă vom fi atacați, ne vom apăra țara, până la ultimul om. O vom apăra până la ultima palmă de pământ! Am învățat din greșelile Poloniei. România nu ya fi niciodată învinsă. Puterea ei va fi formidabilă”. Câțiva aprobau din cap și unul repeta: „Formidabil! Ei, formidabil!”, dar alți câțiva aruncau priviri furișe împrejur, temându-se că vreun inamic ar putea lua cuvintele drept o provocare. Omul cu pelerină se întoarse din nou, răsucindu-și fața mare, mobilă și cărămizie, întinzându-și mâinile de parcă ar fi vrut să spună: „Ei, acum știți!”, dar ceilalți nu părură să-l bage în seamă. Nu era momentul să faci glume. Zâmbindu-i complice lui Guy, se îndepărtĂ. Îmbujorat ca un școlar, el șopti că omul era un actor de la Teatrul Național. Guy și Flarriet ieșiră printr-o ușă laterală, ce dădea în Calea Victoriei, principala stradă comercială, unde blocurile se înălțau destul de sus ca să prindă ultimele sclipiri roz-violet ale soarelui. Câteva raze coborau până în praful străzii, învăluind într-o lumină slabă, vineție, mogâldețele ce aglomerau trotuarele. Era ora plimbării de seară și Guy propuse să se plimbe puțin, dar mai întâi trebuia depășit purgatoriul cerșetorilor hotelului. A cerși era o adevărată meserie pentru oamenii aceștia, orbiți sau mutilați, încă din copilărie, de propriii lor părinți, cerșetori și eI. În timpul primului an acolo, ca neavenit, Guy, începuse să se obișnuiască, chiar dacă nu întru * De aceea întârzie transmisiunea! Majestatea sa stă să învețe limba! (fr.) (N. Tr.). Totul, să vadă ochi albi și plăgi la tot pasul, să i se fluture pe dinainte membre amputate sau ofilite și sânii goi ai femeilor care alăptau. Românii acceptau toate acestea ca pe ceva normal și abia le aruncau câțiva bănuți. Unui cerșetor i-ar fi trebuit o zi întreagă să-și adune ceva bani de mâncare. Totuși, când Guy încercă să facă la fel, izbucni un urlet. Străinii nu erau lăsați să treacă așa ușor. Toți cerșetorii îi atacară deodată. Unul ascunse la spate o jumătate de franzelă pentru a striga o dată cu ceilalți: „Mi-e foame, foame, foame”. Răspândeau în jur o duhoare de transpirație, usturoi și răni infectate. După ce adunară tot ce le dăduse Guy, începură să scâncească după mai mult. Privind un copil ce tremura violent lângă brațul ei, lui Harriet i se păru că acesta se amuza de pro-

pria-i insistență prefăcută. Lungit pe pământ și încercând să le taie calea, un om își întinse un picior subțire și gol, cu pete purpurii și cicatrice galbene. Când ea reuși să scape, pășind peste el, piciorul se pocni cu furie de pământ. Vor să ne enerveze? întrebă ea, gândind că și-ar putea răzbuna toate umilințele încercând să determine vreun străin, ca ea, de exemplu, să-și iasă din minți de furie și ură. În sfârșit acum erau liberi să meargă și ei la plimbare. Mulțimea părea destul de posacă; erau mai mulți bărbați decât femei. Femeile mai în vârstă nu se plimbau singure, iar cele câteva grupuri de fete se arătau prea ocupate doar de ele însele, părând să nu observe privirile stăruitoare și sălbatice ale bărbaților singuri. Dar majoritatea erau perechi – cu haine elegante, vătuite, închise până la ultimul nasture, într-o ținută corectă pentru că – îi explică Guy – la ora aceasta doar cei care lucrau ieșeau la plimbare. Harriet putea să observe acum noua burghezie, foarte mândră de a-și fi depășit, nu demult, originea țărănească. Spre deosebire de înaintașii lor țărani, îmbrăcați în culori vii și strălucitoare, bărbații purtau haine cenușii, iar femeile – negre, ca la Paris, cu perle, diamante și blănuri de vulpe argintie, dacă își puteau permite. Întâlnind priviri dezaprobatoare, chiar ușor disprețuitoare, din cauză că ea și Guy nu purtau pălării și erau cam ciudat îmbrăcați, Harriet deveni și ea dispusă să critice. Au toți uniformitatea propriei lor nesiguranțe. Dar nu sunt toți români, observă Guy, mulți sunt evrei pribegi și, desigur, unguri, germani și slavi. Proporția este… pe deasupra comportamentelor necivilizate, Guy întocmea statistici, dar Harriet nu asculta. Era preocupată să șe lupte cu gloata. Plimbarea era pentru ea o încercare a forțelor fizicE. În general liniștiți, românii deveneau totuși destul de brutali când erau hotărâți să rămână pe trotuare. Doar țăranii și servitoarele puteau fi văzuți mergând pe mijlocul drumului. Uneori bărbații se simțeau obligați să cedezecâțiva centimetri, dar femeile erau la fel de neclintite ca niște locomotive cu abur. Scunde și solide, mereu amabile, știau, în același timp, să-și folosească fundurile și sânii opulenți ca niște bășici de grăsime, pentru a-și face loc. Cu cea mai mare înverșunare era apărată porțiunea interioară de trotuar de lângă vitrine. Guy, prea calm, și Harriet, prea fragilă pentru această bătălie, au fost aruncați, cu ușurință, spre bordură, unde Guy a prins-o repede pe Harriet de braț, ca să nu alunece în rigolă. Se desprinse de el, spunând: „Am să merg pe mijlocul drumului. Eu nu sunt româncă și pot să fac ce vreau”. Urmând-o, Guy o strânse ușor de mână, încercând să-i transmită propria sa bună dispoziție imperturbabilă. Privind în urmă spre mulțime, ceva mai îngăduitoare, acum că se eliberase, Harriet observă la ei un aer de neliniște, cercetător, stinghereală și prudență în spatele aparentei liniști și mulțumiri de sine. Numai să fi strigat cineva: „A început invazia” și întreaga fațadă de îngâmfare spilcuită ar fi căzut. Și toate acestea i-au fost dovedite și mai limpede, la capătul Căii Victoriei, unde drumul se lărgea într-un ținut al nimănui de clădiri publice. Erau parcate aici vreo duzină dintre mașinile refugiaților polonezi, care încă mai coborau dinspre nord. Unele fuseseră abandonate. Din altele, priveau inexpresiv femei și copii, lăsați acolo în timp ce bărbații plecaseră să găsească adăpost. Românii bine îmbrăcați, departe de a-i înțelege sau de a fi înțeleși, priveau ofensați aceste fețe descompuse, prea Obosite ca să le mai pese de ceva. Harriet îl întrebă ce s-ar mai fi putut face pentru polonezi. Guy îi spuse că atunci când erau impresionați, românii erau destul de buni. Unii își ofereau reședințele de vara pentru familiile poloneze. Dar circulau, în același timp, di ferite povești despre refugiați – vechi povestiri antipoloneze, amintiri ale ultimului război. Spre capătul străzii, la intersecția unde boierul cu turban, Cantacuzino, indica drumul spre piața de păsări, un șir de trăsuri deschise își aștepta clienții. Guy sugeră să ia una până la Șosea. Harriet privi spre cai, dar adevărata lor stare era ascunsă de lumina difuză a amurgului. Par îngrozitor de slabi, spuse ea. Sunt foarte bătrâni. Nu cred că e bine să încercăm…

Dacă nu i-ar folosi nimeni, ar muri de foame. Alegându-1 pe cel mai puțin epuizat, soții Pringle se urcară în trăsură, care era pe punctul de a porni, când i se ordonă, deodată, să oprească. Un om înalt, în vârstă, își întinse bastonul cu un aer autoritar. Guy îl recunoscu, surprins: E Woolley! De obicei îi ignoră pe „băieții culți” – apoi fața i se lumină de plăcere – îmi închipui că vrea să te cunoască pe tine. Înainte ca Woolley să-și poată lămuri intenția, Guy i-1 prezentă: „cel mai important om de afaceri englez și președintele clubului de golf, acordându-și, din simplă libertate de spirit, tot atâta importanță câtă avea și Woolley; pe urmă, întoreându-se cu mândrie și tandrețe spre Harriet, spuse: „soția mea”. Woolley făcu un semn rece din cap, sugerând că i-a acostat din simțul datoriei și nu din frivolitate. Ordinul este ca femeile să se întoarcă în Anglia, anunță el cu un fornăit ciudat. Dar am sunat la Legație dimineață. Nu mi s-a spus nimic despre asta, ripostă Guy. Ei, asta este! zise Woolley pe un ton ce nu mai admitea contrazicere. Exasperată de prea slaba împotrivire a lui Guy, Harriet întrebă: Cine a dat acest ordin? Șeful misiunii diplomatice? Woolley tresări surprins, după cum se părea, nu la tonul ridicat al vocii ei, ci datorită faptului că ea putea să aibă o voce. Capul lui chel, cu piele pătată, se întoarse brusc spre ea, ca o lanternă tremurând pe un băț de bambus: Nu, e mai mult un acord general. Eu mi-am trimis soția acasă, drept exemplu. Asta a fost de ajuns pentru celelalte doamne. Nu și pentru mine! Eu nu urmez niciodată un exemplu. Woolley înghiți în sec de câteva ori înainte de a răspunde: Ah, nu? Ei bine, tânără doamnă, am să-ți spun ceva: dacă se înrăutățește situația, aici va fi un adevărat iad! Mașinile și benzina vor fi rechiziționate de armată, iar trenurile vor fi pline de soldați. Mă îndoiesc că cjneva ar mai putea pleca, și dacă ar face-o totuși, ar pleca cu mâna goală. Asta nu-i un picnic! Să nu zici că nu te-am prevenit! Eu consider că e datoria doamnelor să se întoarcă acasă ca să nu fie o povară pentru bărbații lor. Vă imaginați că vor fi mai în siguranță în Anglia? Nu pot decât să constat, domnule Woolley, că nu știți prea multe despre, războiul modern. Cel mai bun exemplu ar fi să nu intrați în panică, cred eu. Harriet îi făcu semn birjarului și trăsura, părând să se rupă în două, începu să meargĂ. În timp ce porneau, Harriet se întoarse cu o înclinare maiestuoasă a capului și văzu cum fața lui Woolley, sub lumina unui felinar, își pierduse și ultima urmă de culoare. Urlă după ei, pierzându-și controlul: Voi, tinerii de azi, n-aveți pic de respect pentru oficialități! O să vedeți voi; eu sunt considerat conducătorul comunității englezești. Se îndepărtau. Guy o fixa pe Harriet cu sprâncenele ridicate. Femeia pe care o alesese avea acum ceva supradimensionai. Nici n-am visat că ai putea fi atât de grozavă. Mulțumită de sine, ea îi răspunse: E un măgar bătrân. Cum poți să-l lași să te intimideze? Guy râse: Dragă, e patetic! Patetic? Cu toată îngâmfarea asta? … Tocmai îngâmfarea e patetică! Nu vezi? Pentru moment înțelese și ea și triumful ei se micșoră. Mâna lui i se strecură între palme și ea duse la buze degetele acelea lungi și neîndemânatice. Sigur, ai dreptate! Totuși… îi mușcă degetul mic, ceea ce-1 făcu să scoată un strigăt ușor.

Asta în cazul în care devii prea bun ca să mai ai dreptate… completă ea. Se întoarseră pe Calea Victoriei, traversară piața și ajunseră” pe bulevardul larg, unde se afla Ambasada Germaniei, printre casele celor foarte bogați. Acesta ducea spre Șosea, care se întindea, largă, pe trei benzi, până în câmp. Copacii, câte un rând pe fiecare parte a trotuarelor, erau aproape goi. Frunzele erau atât de arse de căldura verii, încât atârnau ca niște zdrențe împrăștiate dintr-un rug. Era aproape întuneric și stelele străluceau pe cer. Cei doi, stând mână în mână în trăsura veche, mirosind a cal, erau mai conștienți de ei înșiși decât de orice altceva. Se aflau aici împreună la mare depărtare de casă, singuri într-o lume cuprinsă de război. Devenind conștient de propriile șalele gânduri, Guy îi arătă o arcadă în depărtare la capătul aleii: „Arcul de Triumf, spuse el. Parisul Orientului – răspunse Flarriet – oarecum ridiculizându-1 pentru că nu erau de aceeași părere în privința atracțiilor Bucureștiului. Guy, care-și petrecuse aici primul an de libertate adultă, câștigându-și pentru prima dată singur existența, vedea Bucureștiul cu o plăcere pe care ea, londoneza, mai degrabă geloasă pentru acest an în care el fusese singur aici, nu era deloc înclinată s-o împărtășească. Din ce e făcut arcul? Marmură? Beton*. Și astfel, încheie Guy, ca și majoritatea oamenilor care s-au descurcat bine după război, țara e acum într-o situație bună. Arcul a fost construit inițiaf de un șarfatan, care a fofosit ciment de proastă cafitate. Când a căzut, constructoruf a fost închis și Arcuf ridicat din nou spre gforia României Mari – România care s-a născut în 1919, când vechiuf Regat a obținut, ca recompensă pentru că intrase în război afături de învingători, părți din Rusia, Austria și Ungaria, (N. Tr.). În timp ce Guy vorbea, tineri în mașini de curse asurzitoare depășeau trăsura, fiecare cu un picior pe accelerator și cu o mână apăsând mereu claxonul. Calul, care se vedea acum în lumina străzilor – o adevărată fantomă, un schelet într-o piele boțită – nu părea deloc deranjat de zgomot. La fel și birjarul, o namilă de țăran trândav într-o haină de catifea. Guy șopti: — Un „scopit”! Una dintre curiozitățile orașului. Aparțin unei secte rusești. Ei cred că trebuie să fim complet aplatizați în partea din față a trupului. Atât bărbații, cât și femeile, pentru a merita grația divină. Astfel că, după ce se împerechează, tinerii organizează orgii înfiorătoare și, într-un delir fanatic, se mutilează. Oh! spuse Harriet. Privi uimită la spatele uriaș, în catifea, al eunucului din fața ei, apoi la câmpia Munteniei, în mijlocul căreia orașul stătea ca un tort de nuntă pe un platou. Ce țară barbară! Trecuseră acum și ultimele case. De ambele părți ale drumului, sub întunericul violet al cerului înstelat, străluceau terenurile întinse ale restaurantelor care nu aveau spații pentru grădini în oraȘ. În fiecare primăvară, când se îndrepta vremea, își închideau localurile de iarnă, și își aduceau scaunele și mesele la Șosea. Prin aceste curți, teii și castanii, spălați cu furtunul în fiecare dimineață, se închideau ca o boltă de frunze. Când trăsura opri la Pavel, una dintre cele mai mari grădini-restaurant, se putea auzi scârțâitul strident, pătrunzător, al unei viori țigănești. Dincolo de gardul viu ce împrejmuia grădina, totul era un vacarm. Locul era foarte aglomerat. Lucirea de argint suflat a globurilor fixate în copaci lumina trunchiurile scorojite ale copacilor, curtea pietruită și fețele palide ale mesenilor, stimulate de plăcerea degustării mâncărurilor. Priveau în jur, nemulțumiți, cerând să fie serviți. Unii loveau cu cuțitele în pahare, unii băteau din palme, sau le laceau semne chelnerilor, în timp ce alții se agățau de fiecare haină care trecea, strigând: „Domnule, domnule!”… căci în această țară chiar și celor mai umili trebuia să li te adresezi astfel.

Chelnerii, asudați și cu hainele în dezordine, le luau în râs amabilitățile și dispăreau până când puteau aduce comanda completă. Clienții strigau în gol, uneori scuturându-și pumnii, fierbând de mânie în scaunele lor, vorbind, gesticulând și întorcându-și capetele în toate părțile. Și în toată larma aceea, puțini păreau să se bucure. Toți par prost dispuși, spuse Harriet, care, o dată prinsă de atmosferă, începu ea însăși să fie iritată. Un chelner, agitându-se ca o pasăre furioasă, le atrase atenția, făcând semn cu mâna, că’ stau în, drumul spre bucătărie. Se traseră deoparte, urmărindu-1 cu privirea cum se repezea spre o fereastră deschisă și începea să zbiere în uruitul și zăngănitul din bucătărie. Bucătarii, încruntându-se amenințător lângă grătarul enorm, nici nu-1 băgară în seamă. Chelnerul bătu cu pumnii în pervaz, moment în care unul dintre bucătari se năpusti la fereastră, ieșind pe jumătate afară, A atârnând peste fereastră ca un câine întărâtat ținut în lanț. II lovi pe chelner, care căzu scoțând sunete nearticulate. Este doar agitația tipic românească, spuse Guy, în timp ce-o conducea pe Harriet sub o boltă unde erau expuse mâncăruri sub un umbrar de viE. În mijloc se aflau fripturi rumenite, cotlet, antricot și fileuri împodobite de jur împrejur cu o spumă de conopidă. Una peste alta se îngrămădeau, risipite, vinete mari ca niște pepeni, coșuri cu anghinare, morcovi mici de culoarea coralului, ciuperci, zmeură de pădure, caise, piersici, mere și struguri. De o parte se aflau brânzeturi franțuzești, iar de alta – cutiuțe cu caviar, pește de râu pudrat cu gheață, homari și raci cufundați într-o apă murdară. Păsările și vânatul zăceau în dezordine pe jos. Alege! spuse Guy. Ce ne putem permite? Ah, orice! Puiul e bun aici. Arătă spre grătar, unde păsări aurii se rumeneau în frigare. În timp ce vorbea, o femeie aflată în apropiere se întoarse, îl privi acuzator și spuse în engleză: Sunteți englez, nu-i așa? Profesorul englez? Guy recunoscu. Războiul acesta – continuă ea – e ceva îngrozitor pentru România! Soțul ei, ceva mai încolo, privea în altă parte, parcă nedorind să participe la conversație. Anglia ne-a garantat, Anglia trebuie să ne protejeze, zise iar femeia. Desigur, răspunse Guy, ca și cum i-ar fi oferit propria sa garanție de protecție. Aruncă o privire spre soț, zâmbind pentru a se prezenta și, imediat, omul deveni îndatoritor, înclinându-se spre ei și zâmbi radios. Chiar dacă nu vom fi atacați, spuse femeia, iritată de întrerupere, vor fi multe lipsuri. Privi în jos, spre pantofii cu tocuri înalte ce păreau prea mici pentru ea, și continuă: Au fost multe lipsuri și în ultimul războI. Îmi aduc aminte că tata a plătit două mii de lei ca să-mi ia niște papuci de pâslă. I-am purtat o singură zi la școală și, când m-am întors, tălpile se duseseră. Și mâncarea! Ar fi îngrozitor să fie lipsă de mâncare în România. Guy se întoarse, râzând, înspre boltă: Ar putea fi lipsă de mâncare în România? Nu? Credeți că nu? Se opri și privi spre soțul ei. E adevărat, avem foarte multă mâncare. Soțul strânse din umeri și zâmbi din nou. În sfârșit, femeia îl lăsă în pace. Harriet, care urmărise activitatea din restaurant, zise: Nu mai sunt mese libere. Ba da, sunt. Ferm, Guy o conduse spre o masă pe care scria „Rezervat”. Nu, nu, domnule!

Chelnerul șef îi invită la o masă lângă orchestră. Flarriet clătină din cap: Zgomotul ar fi insuportabil! Omul mormăi. Spune – o lămuri Guy – că suntem norocoși dacă găsim orice fel de masă, pe timp de război. Spune-i că e războiul nostru, nu al lui! Trebuie să găsim o masă mai bună! Chelnerul șef își ridică brațele, consternat, și-și chemă un ajutor să aibă grijă de cdâ3 doi Pringle. Acesta, ocolind pentru a evita pericolele grădinii, ca un jucător de rugby, îi conduse pe o terasă, unde vreo jumătate de duzină de mese se ridicau, privilegiate, deasupra celorlalte. Trase biletul, pe care scria „rezervat”, de pe o masă și le-o prezentă ca un scamator care-și încheie numărul. Guy îi strecură câteva bancnote. Așezați ca pe un promontoriu, priveau, prin valul de oameni, la o cușcă din fier forjat, decorată cu lampioane, crengi verzi și portocale aurii, de unde orchestra se chinuia să se facă auzită prin vuietul general. Scârțâind și bătând nebunește, instrumentele sugerau mai degrabă o furie dezlănțuită decât veselie. Guy își aranja ochelarii și încercă să deslușească ceva în spectacolul de dinaintea sa. Harriet știa că e fericit în această poziție avantajoasă, deși n-ar fi cerut-o niciodată pentru el însuși. Ca un gest de mulțumire, el își întinse rnâna, peste masă, spre ea. I-o atinse, dar se simți observată, de la masa vecină, de un bărbat care, întâlnindu-i privirea, zâmbi și se uită în altă parte. Cine este? șopti ea. Ne cunoaște? Toți ne cunosc. Suntem englezi și suntem în război. Dar cine este? Ionescu, de la Interne! E întotdeauna aici. Ce ciudat, să trăiești într-o capitală atât de mică! Sunt și avantaje. Orice s-ar întâmpla, te afli în mijlocul evenimentelor. Ionescu nu era singur la masă. Mai erau cinci femei la masa lui, de vârste diferite, toate aparent modeste, cumpătate și supuse, stând deoparte. El privea fix spre orchestră și își curăța dinții cu o scobitoare de aur. Cine sunt femeile? Soția și rudele ei. Soția este cea de lângă el. Pare complet lipsită de personalitate. Probabil că așa și este. Toată lumea știe că el vine aici pentru o cântăreață, Florica. El este ultima ei „legătură”. Harriet se uita atent la un bărbat, care, ceva mai jos, de curând servit, își proteja farfuria cu o mână împotriva chelnerilor și a trecătorilor, iar cu cealaltă mânuia furculița, cu ochii îngustați, temându-se parcă să nu-i înhațE. Cineva mâncareA. Îi era foame și ei. Ne aduce o dată lista aia de bucate? Guy spuse: Mai devreme sau mai târziu, cineva își va aminti și de noi. Uite-1 pe Inchcape. Făcea semne spre un bărbat între două vârste, solid, cu o ținută foarte dreaptă, care se oprise, cu o politețe ironică și amuzată, făcând loc unui grup ce se împingea cu disperare să-și găsească o masă. Când Guy se ridică să-i facă cu mâna, Inchcape îi răspunse înclinând din cap. Apoi, păstrându-și aerul de politețe amuzată și ironică, reuși să vină spre ei, părând că se înalță deasupra tuturor, cu toate că nu era prea înalt. Harriet își aminti că omul fusese cândva directorul unei modeste școli publice. Pe măsură ce înainta, ea observă că îl urma cineva – un tânăr slab și înalt, înjur de treizeci de ani, care mergea încovoiat printre mese, în umbra însoțitorului său. Hei, Clarence! strigă Guy, pe un ton de surpriză și încântare, iar celălalt își plecă ochii, zâmbind afectat.

Este colegul meu, Clarence Lawson… Deci, iată-ne pe toți, din nou aici! Își întinse mâinile spre cei doi, care soseau la masă. Păreau amândoi încântați, dar și jenați de entuziasmul lui. Luându-i mâna stângă, Inchcape îl ciupi dojenitor: Deci te-ai însurat! și se întoarse cu un surâs amuzat, tachinând-o pe Harriet, dar ea sesiză în spatele zâmbetului său privirea critică și vulnerabilă. Unul dintre oamenii lui își adusese nevasta – ceva necunoscut, o posibilă amenințare pentru autoritatea lui. Când Guy făcu prezentările, îl salută pe Inchcape grav, fără să încerce să îi facă impresie bună. Acesta îi răspunse într-un mod care o admitea în lumea adulților. Se transformă însă, întorcânduse spre Guy. El nu părea a fi un om matur, ci un băiețel, elevul favorit – din clasele superioare poate – totuși un băiețel. Unde ai fost vara asta? îl întrebă Guy pe Clarence, care rămăsese în picioare, lângă masă, ușor rezervat. Ai făcut călătoria aceea cu autobuzul, de la Beirut la Kashmir? Păi, nu… n-am făcut-o. Clarence avea un zâmbet stânjenit și confuz, care făcea să pară și mai surprinzătoare vocea lui plină și sonoră. Prinzând privirea lui Harriet ațintită asupra lui, se uită repede în altă parte. De fapt, am rămas în Beirut. Mi-am petrecut vara înotând și trândăvind pe plajă… așa cum era de așteptat. M-am gândit să mă întorc acasă s-o văd pe Brenda, dar n-am mai ajuns. Guy îl întrebă și pe Inchcape ce a făcut. Am fost la Roma. Am petrecut o groază de vreme în biblioteca Vaticanului. O privi pe Harriet: Cum mai era Anglia când ați plecat? Destul de calmă. Desigur, străinii plecau. Funcționarul care ne controla pașapoartele la Dover a spus: „Primii pe ziua de azi”. Inchcape se așeză. Ei, se încruntă el la Clarence, stai jos, stai jos! Dar nu avea unde să stea. Se aduse un scaun de la masa vecină, dar el continuă să stea în picioare. De fapt, încercă el, am venit doar să vă salut… Stai jos. Inchcape bătu cu palma în scaun, nerăbdător, și Clarence se așeză. Când toată lumea se liniști, Inchcape îi trecu în revistă, lăsându-și colțurile gurii în jos, ca un fel de batjocură la adresa anunțului pe care trebuia să-l facă. Tocmai am fost numit responsabil cu propaganda britanică în Balcani… oficial! Ei, splendid! exclamă Guy. Hm! Asta va duce la o reîmpărțire a sarcinilor, desigur. Tu – făcu semn din cap spre Guy – te vei ocupa de Facultatea de Limba Engleză, mult redusă, nu mai e nevoie să amintesc… Poți să ceri ajutorul câtorva profesori de engleză locali. Eu îți voi fi șef, în continuare. Tot ce ai de făcut e să muncești, dragul meu! II bătu ușor amuzat pe umăr, ca și cum audiența s-ar fi terminat, și se întoarse spre Clarence. Vom deschide un birou de propagandă pe Calea Victoriei, în fața celui rival. Tu va trebui să scoți un ziar. Zâmbi, dar nu încercă să-l atingă pe Clarence. Acesta, departe de masă, cu mâinile în buzunare și cu bărbia în piept, nu răspunse. Părea să respingă tutela cu un aer de ușurință stânjenită. Desigur, vei avea o mulțime de îndatoriri. Clarence răspunse rar: Nu sunt deloc sigur că aș putea face astfel de muncă. Eu sunt la dispoziția Consiliului Britanic, care prevede doar acțiuni culturale și lordul Lloyd…

O să mă descurc eu cu Lloyd! Inchcape se smuci deodată și se uită în jur: Unde e chelnerul? Ce-arifi să bem ceva? Își întoarse figura napoleoniană spre un chelner care, conștient de a-i fi neglijat până atunci, sări acum pe terasă cu exagerată promptitudine. După ce făcuseră comanda, Harriet îl întrebă pe Inchcape: Deci credeți că vom rămâne aici? De ce nu? Guy îi explică: Woolley ne-a oprit în seara asta, ceva mai devreme, și a încercat s-o trimită pe Harriet acasă. Inchcape îi privea cu ochii măriți și nările dilatate: Și-a permis Woolley să vă dea ordine? Amuzându-se de indignarea lui, Harriet continuă: A spus că este șeful comunității engleze. A spus el asta? Bătrânul nătărău a dat în mintea copiilor, își petrece zilele în bar la Clubul de golf, supraviețuind datorită unei sticle, ca bebelușii. S-a ramolit; aici e tot hazul, aș putea spune. Ha! Începu să râdă, înveselit de propria glumă, apoi căzu pe gânduri și, după o pauză, zise: Conducătorul comunității engleze! Cum de nu? Am să-i arăt eu cine e conducătorul, dacă mai încearcă să-mi trimită oamenii de aici! Guy și Clarence schimbară un zâmbet. Harriet întrebă iar: Dacă ar fi o invazie și ar trebui să ne retragem în grabă, unde am pleca? Inchcape, încă nervos, răspunse scurt: În Turcia, presupun. Și de ce acolo? Oh! Tonul lui deveni mai blând. Ne-am croi drum prin Siria, spre Orientul Mijlociu. Își reluă tonul glumeț. Sau am putea încerca s-o ștergem prin Persia și Afganistan, spre India… Dar încă mai mormăia. Se întrerupse: N-o să fie nici o invazie! Germanii au lucruri mai bune de făcut cu trupele lor, decât să le împrăștie prin Europa de Est. Au nevoie de toate efectivele pentru a rezista pe frontul de vest; Clarence își împinse buza de jos în afară. Bombăni ceva, după care remarcă, pe un ton neutru: Oricum, situația e serioasă. Am dat peste Foxy Leverett astăzi și m-a sfătuit să stau cu bagajele pregătite. Atunci vei sta așa multă vreme. Inchcape ridică apoi din umeri și încheie discuția. Părea să se fi plictisit ca de un tărăboi de școlari din clasele mici. Apăru și un picolo, un băiețandru împovărat de sticle, pahare și farfurii. Așeză masa, abia mai respirând. Ridicându-și privirea, Harriet îl văzu pe Clarence studiind-o. Se uită repede în lături, dar îi atrăsese deja atențiA. Îi observă acum fața slabă, prelungă, cu nas mare și nu i șe păru prea grozav. El însuși nu era prea mulțumit de sinE. În timp ce ea îl cântărea astfel, ochii lui se întoarseră, pe furiș, spre ea și acum el o prinse fâxându-1. Tânărul se înroși ușor și își întoarse capul, la fel de brusc ca mai înainte. Ea zâmbi în sinE. Îl auzi pe Guy: Am invitat-o și pe Sophie. Mă întreb de ce, murmură Inchcape. ‘

E foarte deprimată din cauza războiului. Închipuindu-și, desigur, că a fost declarat numai în scopul de a o deprima pe ea… Deodată, toată agitația din grădină se concentra într-o explozie de aplauze. Numele cântăreței, Florica, trecu de la o masă la alta. Florica, în fustele ei lungi, alb cu negru, era expusă ca o coțofană în colivia orchestrei. Când aplauzele se stinseră, se avântă într-o plecăciune, apoi, deschizând gura, dădu drumul unui urlet țigănesc – înalt și violent. Publicul se agită. Harriet simțise sunetul ca un șoc prin șira spinării. Primul strigăt a fost urmat de un al doilea, susținut la o asemenea înălțime și intensitate a tonului încât, după câțiva ani, (cum îi asigurase Inchcape ulterior), coardele vocale nu vor mai rezista. Cei aflați în preajma lui Ionescu îi aruncau priviri fugare lui și femeilor. Răsturnat în scaun, el se holba la cântăreață, continuând să se scobească în dinți, în timp ce femeile rămăseseră nepăsătoare, ca și cum ar fi fost moarte. Florica, transformată într-o furie în colivia orchestrei, părea făcută din fir de aramă. Avea subțirimea obișnuită a țigăncilor și era negricioasă ca o indiană. Când își aruncă, dintr-o mișcare, capul înapoi, i se văzură tendoanele gâtului și mușchii pe brațele ei subțiri care se roteau prin aer. Lumina îi arunca reflexe în părul strâns la spate, strălucitor ca și fruntea rotundă. Cântând acolo, printre grăsanele din public, părea un pisoi sălbatic, mort de foame, scuipând înspre pisicile mari, hrănite cu smântână. Muzica se stingea și vocea ei coborâse într-un fel de mârâit. Se ridică, răsucindu-și corpul, parcă de mânie, strângându-și pumnii și lovindu-și fustele, și încheie cu un alt strigăt ascuțit, pătrunzător, de stihie, susținut pe deasupra ropotului teribil al aplauzelor. Când se termină, oamenii clipeau de parcă ar fi supraviețuit unei tornade. Numai Ionescu și femeile păreau, după toate aparențele, neclintiți. Fără să aplaude, Inchcape arăta amuzat spre Guy, care, țipând: „Bravo, bravo!”, se întindea înainte, bătând din’palme. Câtă energie! Ce minunat e să fii tânăr! Zâmbea. Când se făcu liniște din nou, se întoarse spre Harriet: Turneul ei în străinătate a fost un eșec, dar aici este exact după gustul publicului. Ea exprimă toată exasperarea care-i macină pe oamenii aceștia. Când se întoarse în scaun, văzu deodată grupul lui Ionescu: Oho! Ionescu și tot haremul! Mă întreb cum i-o fi plăcut nevestei lui reprezentația. Credeți – întrebă Harriet – că știe despre Florica și soțul ei? Desigur. Știe probabil ce au spus sau au făcut în fiecare moment pe care l-au petrecut împreună. Ca să-l încurajeze, Harriet murmură, mimând un interes naiv și sincer. Inchcape se apucă s-o lămurească. Convențiile în România cer această aparentă necunoaștere a situației. Moralitatea aici nu se bazează pe a nu face, ci pe a nu recunoaște ce se face. Li se servise un pate de ficat de gâscă, fqarte consistent, cu trufe și unt topit. Inchcape înghițea bucăți mari, vorbind în același timp, ca și cum ceva total lipsit de savoare i-ar fi îngreunat exprimarea. Ia, de exemplu, comportarea acestor femei în societate. Dacă cineva face o glumă deplasată, pur și simplu pretind că n-au înțeleS. În timp ce bărbații râd în hohote, femeile își păstrează niște figuri inexpresive. E ridicol! Această comportare, care nu păcălește pe nimeni, nu-i mai obligă pe bărbați să se controleze când vorbesc în prezența doamnelor. Dar tinerele, studentele, nu se revoltă împotriva acestui gen de ipocrizie? O, doamne, nu! Sunt cele mai convenționale jeunes filles din lume și cele mai abile – viclene, cum le-ar fi numit Jane Austin. Dacă, în timpul orelor de curs, comitem cea mai ușoară indecență, bărbații își manifestă zgomotos încântarea, iar fetele rămân impenetrabile. Dacă sunt șocate, n-o arată; doar, dacă sunt inocente, arată uimite. Astfel, chiar indiferența lor, lipsa lor de participare le trădează că au înțeles.

Inchcape pufni dezgustat, aparent nu de convenție, ci de absurditatea sexului căruia îi era impusă. Cum pot deveni atât de iscusite, fiind atât de tinere? întrebă Harriet, pe jumătate ascultând și discuția dintre Guy și Clarence, în care prinsese de câteva ori numele Sophie. Clarence, numai pe jumătate prezent, mușca, din când în când, din pate. Oh, răspunse Inchcape, casele astea românești sunt cuiburi de scandaluri și bârfe. Totul e foarte oriental. Această falsă inocență le permite să țină la preț. Se dezvoltă și se căsătoresc repede cu vreun desfrânat bătrân și bogat, al cărui unic interes este ca fata să fie virgină. După asta, adeseori divorțează. Fata se instalează în propria ei locuință și, cu statutul de femeie divorțată, e liberă să facă ce vrea. Harriet începu să râdă: Atunci cum se perpetuează rasa? Există, desigur, un număr de căsătorii normale. Dar cred că ai auzit poanta cu românul plimbându-se, cu prietenul său german, pe Calea Victoriei și fixând prețul fiecărei femei întâlnite? „Doamne, se miră neamțul, dar nu este nici o femeie cinstită aici? Cum să nu – răspunde românul – dar sunt foarte scumpe.” Harriet râse și Inchcape, cu un zâmbet mulțumit, își roti privirile prin restaurant, plângându-se: N-am mai văzut niciodată atâta zarvă aici! E din cauza războiului, spuse Clarence. „Mănâncă, bea și fii vesel! Mâine s-ar putea să mori de foame!” Aiurea! Sosi și felul doi – rață cu portocalE. În timp ce era servită, Inchcape îi șopti lui Harriet: O văd pe prietena voastră, Sophie Oreșanu, venind. Fără să evite întrebarea subînțeleasă, Harriet răspunse: Nu e prietena mea. N-am mai văzut-o niciodată. Cine e? O tânără, destul de înaintată în vârstă pentru aceste meleaguri. Are o situație mai deosebită. Părinții ei au divorțat și Sophie locuia cu mama ei. Când mama ei a murit, a rămas singură. E un lucru neobișnuit aicI. Îi conferă o considerabilă libertate. A lucrat o vreme la o revistă studențească – una dintre acele publicații antifasciste minore, care apar din când în când, dar nu rezistă. A apărut vreo câteva luni. Ea crede că germanii au oprit-O. Își ia licența în drept. Chiar așa! Harriet era impresionată de licența în drept. Nu înseamnă nimic aici. Toți își iau diploma în drept. Asta-i pregătește să devină „Linge-timbre” de mâna a doua în serviciul civil. Guy spune că româncele sunt inteligente. Sunt agere. Dar cam toți românii sunt o apă și-un pământ. Pot reține o mulțime de lucruri, dar nu știu ce să facă cu ele. O mulțime de gâște îndopate – eu așa-i consider. Un popor necreator. În timp ce vorbea, n-o scăpa din ochi pe tânăra care urca acum pe terasă, oprindu-se la masă, ignorându-i pe ceilalți și privindu-1 cu tristețe pe Guy. Vorbind, el nu reușise s-o observe. Spuse cu o voce mică, pe un ton plângăreț: Alo! A, bună! Guy sări în picioare și o sărută pe amândoi obrajii. Sophie îi primi îmbrățișarea cu un zâmbet ușor, observându-i și pe ceilalți. Guy se întoarse vesel spre Harriet: Draga mea, trebuie să ți-o prezint pe Sophie! Sophie, soția mea! Privirea Sophiei exprima o totală lipsă de înțelegere a faptului că el își luase nevastă, dar mai ales că era vorba de o asemenea nevastă. Schiță un semn din cap și privi în altă parte. Era destul de drăguță, brunetă, ca majoritatea româncelor, cu obrajii prea rotunzi. Mai ales silueta era frumoasă. Privindu-i pieptul plin, Harriet se simțea în inferioritate. Poate că nu se va putea menține așa mult timp, dar deocamdată era de invidiat.

Guy se uita după un scaun. Uite, ia-1 pe-al meu! spuse Clarence. Eu trebuie să plec. Nu, nu! Guy încercă să-l rețină, dar, după o scurtă șovăială, Clarence țâșni deodată afară. Ei, unde s-a dus? Inchcape rămăsese privind după Clarence, apoi se încruntă enervat spre Sophie, ca să fie clar că nu-i convenea schimbul. Fără a-1 lua în seamă, Sophie îl privea pe Guy cu reproș. Dar lui îi luă ceva vreme să observe asta. Atunci întrebă: Ce s-a întâmplat? Nimic. Nimic care să poată fi discutat în public. Adăugă după o pauză: Ah, războiul ăsta! Ceva îngrozitor! Așa m-a întristat! Mă gândesc tot la asta și când dorm și când mă trezesc. Inchcape umplu un pahar și i-1 oferi: Poftim! Bea ceva și înveselește-te! Cum Sophie nici nu luă în seamă vinul, îi întoarse spatele și arătă spre meseni: Acolo jos, dacă nu greșesc, este cineva care se afla la Crillon acum câțiva ani, când stăteam și eu acolo. Un prinț, Yakimov. Era o figură cunoscută în societate, la Paris. În timp ce Inchcape vorbea, Harriet auzea vocea Sophiei, înecată de plâns: Cum poate să-mi spună să mă înveselesc? Sunt astea vremuri pentru așa ceva? E foarte bine, ca un fel de amorțeală, dacă nu ești prea sensibil. Dar eu sunt sensibilă. Guy încerca să-i distragă atenția cu meniul. Ce ar vrea să mănânce? Greu de spus. Tocmai venea de la o petrecere, unde mâncase din toate și nu-i era foame, dar poate că ar lua puțin somon afumat. Yakimov? Harriet încerca să-și amintească ceva. Care dintre ei? Acolo, cinează cu Dobson. Nu l-ai cunoscut pe Dobson? Yakimov e cel înalt, slab, cu față de cămilă. Asta nu înseamnă că rezistă mult fără să bea. L-am mai văzut. A fost în același tren cu noi. Această concentrare a interesului în altă parte era prea mult pentru GuY. Întrerupând-o pe Sophie în mijlocul unei lamentații, întrebă: Despre ce vorbiți? Despre un oarecare Yakimov, spuse Inchcape. Un tip amuzant și un bun raconteur. Să-ți spun cum a vopsit niște ferestre în negru! … Harriet întrebă: Ale cui ferestre? De ce? N-am idee. Fiind jumătate irlandez, jumătate rus alb, se spune că are un foarte personal umor englezesc. Toți trei îl priveau pe Yakimov care, concentrat asupra mâncării, pentru moment nu povestea nimic. Iritată, Sophie inerveni: Ce înseamnă un umor englezesc foarte personal? Un umor de calitate, presupun – spuse Guy – bună dispoziție. Astfel, o gheată puternică în cur se numește lovitură românească, iar o lovitură cu genunchiul se numește englezească. Asta ar cam fi ideea… La cuvântul „cur”, figura Sophiei deveni absentă, dar numai Harriet observă asta. Guy spuse:

Aș vrea să-l cunosc pe Yakimov. Hai să-l invităm aici! Inchcape protestă: Dar Dobson? II suportăm și pe el? Eu nu am nimic cu el. A intrat tâcziu în serviciul diplomatic, e încă destul de uman. Ca diplomat amator, ar trebui s-o spui. A fost atras în serviciul diplomatic după o tinerețe leneșă, de om bogat. Nu-mi displace în mod deosebit. Dacă nu-1 costă nimic, poate fi, la fel de bine, agreabil sau dezagreabil. Guy rupse o foaie dintr-un carnețel și mâzgăli ceva pe ea, în timp ce Inchcape, neparticipând la invitație, privea în altă parte. Chelnerul duse biletul. Dobson scrise un rând pe el și-l trimise înapoi; Vin la cafea, zise Guy. Ah! răsuflă Inchcape și își mai turnă vin. Înainte de-a merge la culcare, în după-amiaza aceea, Yakimov trimisese după bagaje la gară și-i înmânase băiatului de la hotel majoritatea hainelor. Acum, urmându-1 pe Dobson agale prin restaurant, cu vesta sa galbenă de curând curățată, cu linia costumului bine croit și perfect călcat, accentuată, avea un aer destul de elegant, chiar dacă puțin cam excentric. Când ajunse la masa unde era condus, zâmbi blajin. După ce fu prezentat celor de la masă, îi luă mâna lui Harriet, i-o sărută și spuse: Ce încântare, după ce ai stat prea mult în străinătate, să mai întâlnești o frumusețe tipic englezească! Mi s-a spus că aveți un deosebit simț al umorului, răspunse Harriet. O, doamne! Oare reputația sa i-a luat-o înainte bietului Yaki? Yakimov își arăta satisfacția într-un mod atât de simplu, încât neîncrederea lui Harriet se risipi, mai ales că nu se baza pe ceva clar definit. Un deosebit simț al umorului – repetă el – … sunt flatat! Și privi spre Dobson să vadă dacă auzise și el, dar acesta stătea de vorbă cu Guy: Am fost încântat să aud că v-ați întors, dragii mei, dar m-am mirat că nu v-au mai lăsat s-o faceți. Explozia de râs nervos înmuie remarca, dar Inchcape făcuse deja o grimasă. Dobson, care venise spre ei mișcându-se vioi, îndoit din talie, cu linia spatelui arcuită în interior și cu pieptul în afară, era de vârstă mijlocie, rotofei, cu gropițe, roz și alb ca un Cupidon. Era chel, dar părul căzut lăsase în urmă puf, ca pe capetele copiilor. Guy spuse: Mi s-a cerut să mă întorc aici. Londra consideră că noi suntem ocupați aici doar parțial. Așa și suntem, recunoscu Dobson, dar ei nu-și dau seama ce înseamnă asta pentru noi acum. Să avem o mulțime de cetățeni britanici aici, fară protecție diplomatică. Izbucni din nou într-un râs glumeț și tolerant, dar Inchcape nu se amuza: Consider că această grijă face parte din meseria noastră. Dobson își înălță brusc capul, nemulțumit că a fost luat astfel în serios. Râse din nou și Harriet înțelese de ce i se părea lui Guy „destul de uman”. Acest râs nervos continuu, susurând peste calmul și prezența de spirit specifice ocupației sale, dădeau impresia că el ar putea fi mai abordabil decât ceilalți de felul săU. În același timp, observă că era destul de beat. Decise deci că era ușor să faci cunoștință cu el, dar greu7 să-l cunoști. Scaunele libere erau din ce în ce mai puține. Guy trebui să-i dea un bacșiș chelnerului pentru a-1 convinge să mai caute altele. Când sosiră încă două, Dobson se lăsă pe al lui, aproape gata să cadă, și începu să se holbeze la o bucată de hârtie pe care o ținea în mână. Părea atât de uimit, încât Harriet i se uită peste umăr. Studia nota de plată. Yakimov își așeză scaunul lângă Harriet. Pentru Sophie, de cealaltă parte a mesei, sosirea noilor veniți părea să fie ceva impus și greu de suportat. Harriet i se adresă lui Yakimov: V-am văzut în tren, la graniță.

Adevărat? — O privi cu prudență – Să-ți spun drept, draga mea, am cam avut probleme din cauza băncii; actele nu erau în regulă – ceva în legătură cu un permis. Mi-a fost teamă că-mi vor confisca bătrânica. Tocmai îi explicam lui Dobbie că acel mic incident la frontieră m-a curățat. De unde veneați? Oh, colindam încoace și încolo. Când s-a iscat incidentur eram prea departe de bază, așa că am intrat în primul port. In astfel de timpuri, un tip ca mine poate fi folositor oriunde. De fapt, chiar mi-a surâs norocul azi dimineață, o poveste destul de amuzantă… Privi în jur pentru a capta atenția și celorlalți și, văzând că Guy comanda cafeaua, zise: Ce-ai zice de un strop de coniac, băiete dragă? Chelnerul așeză niște pahare mici de coniac. — Spune-i să lase și sticla! Pe urmă, fițâindu-se în scaun, încercând parcă să-l modeleze după propria sa formă și să-l facă mai confortabil, ridică paharul înspre Harriet, îl bău până la fund și plescăi din limbă, într-un exagerat gest de apreciere. O minune! Pentru un moment, Harriet avu impresia că Yakimov ar absorbi cu aviditate, dacă ar putea, întreaga substanță a lumii; pe urmă el o privi. Ochii lui erau atât de sinceri, ochi mari, de un verde deschis, coborând spre colțurile exterioare, părând destul de plați, nu mai groși decât niște lentile și așezați, nu în cavități, ci într-o zonă netedă, între sprâncene și obraji. Își umplu iar paharul, pregătindu-se, evident, să-i distreze. Guy îl privea expectativ, iar Sophie îl privea pe Guy. Se agățase de mâneca lui și-i vorbea încet, într-un fel de șoaptă intimă. Am atâtea să-ți spun, multe neliniști… Guy, cu un gest, îi tăie scurt confidențele iar Yakimov începu, neobservând întreruperea: Azi dimineață, coborând devreme, pe cine văd în hol la Athenee Palace? Vocea sa era, în mod normal, subțire, tristă și egală, ca a unei Punchinello cult, dar ea se schimbă dramatic, când începu să-l citeze pe McCann. Imitând tonul ferm, poruncitor al acestuia, trăsăturile sale subțiri deveneau ca o mască și împrumutau maimuțărelile de rigoare. Povesti, în întregime, despre întâlnirea sa cu McCann, situația disperată a polonezilor, fata adormită, eșarfa îngropată o dată cu mortul. Deși se scuzase că nu știa poloneza, imită totuși accentul polonezului mânios. În semn de prețuire pentru această mică scenă de teatru, Guy murmură „Extraordinar!”, iar Yakimov îi zâmbi încântat. Ceilalți, deși amuzați, erau puțin deconcertați de faptul că o astfel de poveste putea fi spusă ca o anecdotă. Dar când el își deschise larg brațele, spunând: „Gândiți-vă, gândiți-vă la bietul Yaki, acreditat acum corespondent de război…”, fața lui exprima o umilință atât de comică în fața unei întâmplări atât de neobișnuite, încât îi câștigă pe toți de partea lui. Chiar și figura posacă a Sophiei se destinse. Erau cu toții uniți de căldura amuzamentului și, cel puțin pentru moment, îl acceptară ca pe un dar – Yaki al lor, bietul și bătrânul lor Yaki. Le plăcea așa cum era, cu tot ce era al lui: înălțimea, fața lui ciudată, trupul subțire și ochii mari, vocea și, mai ales, umilința lui. Era clar că Dobson auzise deja povestea. Luându-și privirea de la nota de plată, zâmbi la efectul produs. Când hohotele se potoliră, Sophie, care nu râsese, luă cuvântul, extrem de serioasă: Nu cred că e prea greu să fii ziarist. Eu am fost ziaristă. Ziarul meu a fost antifascist și de aceea lucrurile se vor înrăutăți, probabil, pentru mine. Poate că naziștii vor veni aicI. Înțelegeți? Cum Yaki clipea, părând să nu înțeleagă nimic, ea râse ușor și grav: Presupun că ați auzit de naziști, nu-i așa? Nesuferiții*, draga mea, așa-i numesc eu! Păreau să fi început bine, dar au exagerat cumva. Acum nu-i mai suportă nimeni. Inchcape izbucni în râs:

Situația rezumată în două cuvinte! Sophie se aplecă și-l privi cu seriozitate pe Yakimov: * Joc de cuvinte bazat pe asemănarea cuvintelor nazy (nazist) și nasty (nesuferit) (N. Tr.). Naziștii sunt foarte răi. Eram o dată la Berlin, în vacanță – înțelegeți? Și un ofițer nazist venea cu pași mari pe trotuar. M-am gândit că mă va ocoli. Doar așa te comporți cu o domnișoară, nu? Dar nui A trecut ca și cum n-aș fi fost acolo și m-a împins în drum, printre mașini. O, doamne! exclamă Yakimov. Dar când Sophie voi să continue, Harriet’interveni, între-, bându-1 pe Yakimov: E adevărat că ați vopsit niște ferestre în negru? Ah, desigur, draga mea! Bietul Yaki a făcut-o și pe asta! Nu vreți să ne povestiți? Poate altădată. E un fleac și s-a întâmplat demult. Imediat după ce am terminat școala. Sophie, care o privise îmbufnată pe Harriet, zâmbea acum triumfător. Harriet înțelese, surprinsă, că fata considera acest refuz ca un punct câștigat împotriva ei. Harriet nu se gândise niciodată la posibilitatea ca o „Sophie” să existe. Ce prostie! întotdeauna este cineva. Și, indiferent dacă Sophie a fost încurajată sau nu, căldura naturală a lui Guy față de toată lumea putea fi ușor greșit interpretată. Ea însăși o luase ca pe ceva păstrat doar pentru eA. Își aminti deodată foarte clar de una dintre primele lor întiTniri, când Guy îi luase mâna, extrem de subțire, spunându-i: „Nu mănânci îndeajuns. Trebuie să vii la București, să te hrănim cum trebuie”. Alunecaseră în această căsătorie, ca și cuM. Ar fi fost singurul final posibil al întâlnirii lor. Totuși – presupunând că l-ar fi cunoscut mai bine? … Presupunând că l-ar fi cunoscut de vreun an și l-ar fi observat în toate aceste relații cu ceilalți? Ar fi ezitat, considerând că-și risipește prea multă afecțiune pentru a putea susține o legătură serioasă, cum e căsătoria. Dar așa cum stăteau lucrurile, ea fusese, cu toată candoarea, pregătită să-l ia și să fie luată, să-l învăluie și să fie învăluită, într-o relație care-i excludea pe ceilalți, lumea vrăjmașă. Dar, curând, descoperise că Guy nu-și juca rolul. Nu numai că-i accepta pe ceilalți, dar le ura chiar „Bun venit!” Și sentimentul cu care se apropia de ei nu mai era deloc vrăjmășie. Îmi închipui că ați fost la Eton – se adresă Inchcape lui Yakimov, și surâsul lui ironic căpătase, mai mult din obligație, o oarecare nuanță de considerație. A, nu, dragul meu. Bietul tata n-ar fi putut plăti. Am mers la una dintre școlile acelea groaznice, unde Marshall îl terorizează pe Snelgrove, iar Debenham ține prea mult la Freebody. Dar dacă tot suntem la acest subiect, știu o poveste nostimă despre un meci de crochet între directoarea unei vestite școli de fete și directorul unei vestite școli de băieți, un tip mult prea corpolent. Ei… Povestea, destul de insipidă, devenise scandalos de hazlie datorită inflexiunilor vocii pițigăiate a lui Yakimov. Oprindu-se la câte un cuvânt, rostindu-1 rar și cu accente de dezaprobare șoptită, le stârni tuturor, cu excepția Sophiei, mai întâi chicote, iar apoi cascade de râs. Sophie însă privea sumbru, urmărind reacțiile celor trei bărbați: Guy spunând: „O, doamne!” și ștergându-și ochii, Inchcape cu capul dat pe spate de râs, iar Dobson legănându-se și amuzându-se în liniște. În fine, ea întrebă: Dar ce fel de mingi erau? De crochet, spuse Inchcape. Atunci nu înțeleg. De ce vi se pare așa de amuzant? De ce ni se pare orice amuzant? întrebă Inchcape politicos, în loc de răspuns. Dar Sophie nu părea satisfăcută. Spuse, puțin cam aspru: E o glumă englezească, nu? Avem și noi glume de-astea în România – de exemplu – „care e diferența dintre un pisoi și o bucată de săpun?” dar mie mi se par stupide. Ei, dar care e diferența? insistă Guy. Sophie îl privi supărată și nu răspunse. Dar el stărui s-o convingă, până când, în sfârșit, ea șopti, cu o voce mică și arțăgoasă:

Dacă pui un pisoi la poalele unui copac, o să urce. Succesul avut o surprinse. Privi în jur, mai întâi neîncrezătoare, apoi mai împăcată și continuă: Știu multe glume dintr-astea. Le spuneam la școală. Mai spune-ne, zise Guy. Oh, dar sunt așa de idioate… Nu, nu sunt foarte interesante. Și, după ce o înduplecă să mai spună câteva, toate la fel, începu o dizertație asupra umorului frust, țărănesc, de care el lega cimiliturile. Ii ceru lui Yakimov să-i confirme dacă poveștile rusești sunt la fel cu toate celelalte. Sunt sigur de asta, dragul meu, murmură Yakimov cu ochii goi acum, cu trupul ce părea inert, stins, în afară de mâna ce ridica sticla de coniac și umplea paharul la fiecare câteva minute. Dobson, aproape adormit, aluneca în față pe scaunul lui, apoi se trezea pe jumătate, alunecând la loc. Inchcape îl asculta pe Guy cu un zâmbet încremenit. Era târziu, dar nimeni nu părea tentat să se miște. Restaurantul era tot aglomerat, orchestra cânta mai departe și Florica era așteptată să cânte iar. Harriet, deodată obosită, își dorea să fi fost în pat. Guy îi spusese că, în nopțile fierbinți de vară, cina, în aceste grădini, putea să se prelungească până în zori. Totuși, asta nu era o noapte de vară. Rafale de vânt rece, de toamnă, înăspreau, din când în când, aerul verii. Mai devreme cineva amintise că deja căzuseră primele zăpezi pe culmile dinspre nord. Spera ca măcar răcoarea să-i facă pe oameni să plece curând. II privi pe Yakimov scurgând ultimele picături din sticla de coniac. Pe urmă începu din nou să privească în jur, ochii lui recăpătându-și sclipirea de viață. Când se apropie un chelner, îi arătă, cu un gest imperceptibil, închizând din ochi, sticla care fu înlocuită cu o asemenea viteză, încât Harriet presupuse că Yakimov avea asupra chelnerilor un fel de putere magnetică, cum au alții asupra animalelor și păsărilor. Cu paharul din nou plin, se lăsă pe spate, pregătit, după cum se temea Harriet, să stea acolo toată noaptea. În ce-1 privea pe Guy, băutura nu-i scăzuse din energie. Devenise foarte vorbăreț și euforic, descoperind tot felul de lucruri și aventurându-se în metafizică și morală. La fiecare câteva minute, Sophie – acum fericită și vioaie – îl întrerupea posesiv ca să explice despre ce era vorba. Era oare posibil, se întreba Harriet, ca această discuție să fie atât de fără rost, cum i se părea ei? S-ar putea crede – spunea Guy – că cimiliturile, enigmele sunt cele mai vechi forme de umor, atât de vechi încât sunt mai mult un fel de magie decât umor. Sophie se repezi: Se referă la sfinx și la oracole. Oracolele au vorbit întotdeauna în enigme. Nu și cel de la Delos, zise Inchcape. Sophie îl privi disprețuitor: Oracolul era la Delphi. El ridică din umeri și-o lăsă în pace. La miezul nopții, Florica ieși iar să cânte, dar acum Guy era prea absorbit de discuție ca s-o mai observe. Harriet privi spre masa lui Ionescu, dar nu mai era nimeni acolo. Aplauzele nu mai izbucniră la fel de puternic și Florica plecă, lăsând orchestra să zdrăngăne mai departe. Harriet căscA. Încercând să accepte situația cu indulgență, o privea pe Sophie și se întrebă: „Chiar e Guy cucerit de toată această prostie feminină? Dacă aș face toate strâmbăturile și gesturile acelea când vorbesc, dacă l-aș întrerupe și i-aș solicita atenția, m-ar considera mai atrăgătoare?” Fără să se mai controleze, spuse: Cred că ar trebui să mergem. Uimit, Guy răspunse: Sunt sigur că nimeni nu vrea încă să plece. Nu, nu – îl susținu Sophie imediat – nu plecăm așa curând! Dar sunt obosită!

Mâine – insistă Sophie – ai toată ziua să dormi. Inchcape își stinse țigara. Aș vrea să mă culc mai devreme. Nu prea am dormit în tren. Bine, dar să termin asta! Ridicându-și paharul plin, Guy se ruga ca un copil pentru încă zece minute. Umplându-și și el din nou paharul, Yakimov confirmă: E încă foarte devreme, draga mea. Au mai rămas o jumătate de oră, Guy bându-și încet paharul și încercând să reia discuția, dar ceva se pierduse. Discuția șchiopăta – era o atmosferă de sfârșit de petrecere. Când s-au hotărât, în sfârșit, să plece, mai rămânea să găsească chelnerul. Inchcape puse jos o bancnotă de o mie de lei: Ar trebui să fie de ajuns pentru mine. Guy completă restul. Au luat un taxi de la Șosea și au pornit înapoi. Sophie, care locuia în centru, a ajuns prima. Guy coborî și o duse până la ușă, unde ea începu să-i vorbească insistent, ținându-1 de braț. Despărțindu-se, el îi strigă peste umăr: Ne vedem mâine! Pe urmă l-au dus pe Yakimov la Athenee PalacE. În fața hotelului, spuse: O, doamne, aproape uitasem! Sunt invitat la o petrecere a prințesei Teodorescu. Cam târzie petrecere, murmură Inchcape. Ține toată noaptea. Când o să avem un apartament, trebuie să veniți la noi la cină, spuse Guy. Încântat, dragul meu, spuse Yakimov care, străduindu-se să iasă din taxi, se înțepenise cumva k portieră. Ajunse, în slârșit pe trotuar și îl traversă nesiguR. Împingând ușa batantă, le făcea cu mâna. Aș fi curios, spuse Inchcape sec, ce vei primi în schimbul acestei ospitalități. Dobson îi răspunse, dezaprobator, din colțul său: Yaki era faimos pentru petrecerile sale. Bine, bine – zise Inchcape – vom vedeA. Între timp, dacă nu te superi, aș vrea să mă duceți pe mine acum. Cei doi Pringle ajunseră în camera lor în tăcere, Harriet temându-se de reproșul că ar fi stricat petrecerea, reproș, de altfel, justificat. Era adevărat – ar fi putut dormi toată ziuă și… ce mai contau o oră sau două în fața eternității? În timp ce ea se urca în pat, Guy își studia chipul în oglindă. Rupse tăcerea ca s-o întrebe: Crezi-că semăn cu Oscar Wilde? Da, puțin. Rămase în fața oglinzii, strâmbându-se ca să semene cu diferite vedete de cinema. Harriet se întreba dacă e momentul să-l întrebe de Sophie și decise că nu estE. În loc de asta, îi zise: Ești un adolescent întârziat. Vino la culcare! Întorcându-se de la oglindă, spuse, amețit de succes: Are dreptate bătrânul Pringle. Nu e el un tip rău, nu e deloc un tip rău. CAPITOLUL 4 yakimov își găsise hainele curățate, călcate și gata de purtat, întinse pe pat. Se schimbă, punându-și apoi un pantof negru și unul maro. . În mod sigur, la petrecere, cineva o să-i atragă atenția că poartă niște pantofi ciudați. Atunci, el va privi în jos mirat și va spune: „Și știi, dragul meu, mai am o pereche la fel acasă”.

Asta i se părea cea mai subtilă festă de jucat la o petrecere. N-o mai făcuse de când murise biata Dollie, păstrând-o pentru vremuri mai vesele pentru el. Acum, norocul îi revenise atât de spectaculos, încât era gata de orice. După ce se îmbrăcă, rămase un timp, recitind o scrisoare la care lucra. Era pentru mama luI. Îi scrisese deja unde poate fi găsit și o implora să-i trimită stipendiile sale trimestriale cât de curând posibil. Era angajat, spunea, într-o importantă activitate voluntară, despre care nu poate da detalii, din teama de a nu fi greșit interpretate. După o lungă pauză de reflecție, luă un capăt de creion și adăugă, ca să-i facă plăcere: „Mă duc diseară la prințesa Teodorescu la o „băut㔄. In mod obișnuit, efortul unei singure propoziții l-ar fi oprit, dar, în starea actuală, mâna merse mai departe. Cu unele cuvinte scrise mai mare, cu altele mai mici, dar toate lizibile, ca cele scrise, cu atenție, de un copil, el încheie: „Ei, acum, toate cele bune, dragă fetițo și nu te da bătută! Yaki al tău are din nou o perioadă bună”. Plin de sentimentul datoriei împlinite și al plăcerilor care-1 așteaptă, coborî să se întâlnească cu prințul Hadjimoscos. Fusese o zi mulțumitoare pentru Yakimov. Era satisfăcut, sentiment pe care nu-1 mai trăise de când fusese aruncat în lume, fară un ban, de la moartea lui DolliE. În după-amiaza aceea, de curând trezit după ce-și făcuse siesta, coborâse la barul hotelului, vestitul Bar Englezesc, unde întâlnise, așa cum spera, pe cineva cunoscut. Era vorba de un ziarist englez, Galpin. Văzându-1 pe Yakimov, se uitase în altă parte. Netulburat, acesta își impuse prezența: Ei, bună, băiete dragă! Ultima dată ne-am văzut Ia Belgrad – și înainte ca Galpin să poată răspunde, adăugă – Ce bei? Orice ar fi vrut Galpin să spună, se stăpâni și mormăi doar: Scotch. Galpin nu era singur. Când Yakimov zâmbi și-i întrebă și pe ceilalți ce vor să bea, îl înconjurară toți, așa cum o scoică închide în sine o perlă. Le relată întâlnirea cu McCann și primi doar o atenție politicoasă. Gândiți-vă, dragii mei! Bătrânul Yaki a fost acreditat corespondent de război! Galpin întrebă: Și ai transmis materialul lui McCann? Normal! Cuvânt cu cuvânt. Ce noroc pe McCann! Galpin privea sumbru în fundul paharului gol. Yakimov insistă să mai ceară un rând. Ziariștii acceptară și începură să vorbească despre ei înșiși. Discutaseră înainte despre sosirea la București a lui Mortimer Tufton și acum reluară subiectul. Se spunea că Tufton are un instinct al evenimentelor ce vor urma. Oriunde ajungea se întâmpla ceva. Yakimov fusese uitat, dar n-avea nimic împotrivă. Era fericit că poate fi din nou generos. Prezentându-se astfel, putea să spere că nimeni nu va mai fi grosolan cu el în viitor. Ieșit din grup, se trezi față în față cu obișnuiții locului, atrași de larghețea lui. II priveau admirativ și i-a lăsat să se prezinte: Cici Palu, contele Ignatus Horvath și prințul Hadjimoscos. Dacă era în zâmbetul său un aer de falsă condescendență, aceasta se menținea, totuși, la cote modeste. Știa că aceștia erau asociații săi naturali. Presupunea că nu-și făceau iluzii în ceea ce-1 privește, dar îl flata să se simtă deasupra lor. Comandă de băut. După cum cerea tradiția, au luat toți whisky, cea mai scumpă băutură din bar. După asta – zise Yakimov – trebuie să plec. Iau cina cu vechiul meu prieten Dobbie Dobson, de la Legație. Atunci, conducătorul acelui trib, Hadjimoscos, îl învită: Mă întreb, mon cher Prince, dacă n-ați vrea să veniți la o mică petrecere nocturnă, oferită de prințesa Teodorescu în apartamentele sale de la hotel. Acolo veți putea întâlni adevărata aristocrație românească, atât de deosebită de politicienii și parveniții care se pretind lumea bună a zilelor noastre. Noi ținem foarte mult la englezi. Dragul meu, zâmbi Yakimov, radios, nimic nu mi-ar plăcea mai mult.

Barul se închidea la miezul nopții. Yakimov trebuia să se întâlnească cu Hadjimoscos în salonul principal, unde se serveau băuturi și oricine putea să comande. În mijlocul camerei, sub candelabrul cel mare, erau întinse pe masă copii ale tuturor ziarelor englezești importante. Acolo era și Hadjimoscos, răsfoind o copie a unei ediții vechi de două zile din The Times. Era, după cum aflase Yakimov de la Dobson, ultimul descendent al unei familii grecești fanariote, care cârmuise și exploatase România, în timpul turcilor. Era mic și slab și avea o aparență de moliciune fără vlagă, de parcă hainele lui n-ar fi îmbrăcat carne și oase, ci lână și bumbac. Purta niște pantofi de casă, lucrați foarte fin, din blană de ied negru, și acum aluneca ușor și Iară zgomot înainte, întinzându-și ambele mâini mici spre Yakimov. Rămaseră un moment nemișcați, după care el sâsâi cu o voce pierdută: Ce încântare să vă revăd, cher Prince! Fața lui, deși încrețită ca a unei bătrâne, era încă destul de copilăroasă. Ochii negri, de mongol, erau injectați, iar țeasta părea de ceară, printre firele de păr negru. Cei doi se priviră cercetător, apoi Hadjimoscos își întoarse fața, suspină și zise: Aș vrea tare mult să te invit eu dai, din păcate, mi-am uitat portofelul. Dragul meu – Yakimov își aminti deodată poziția sa dar te invit eu! Ce ai dori? A, desigur, whisky! Nici nu mă ating de altceva. Se așezară împreună pe o sofa și Yakimov făcu comanda. Hadjimoscos, cu capul aplecat, de parcă ar fi discutat despre un secret neplăcut, spuse: E foarte neplăcut că mi-am uitat banii. Prințesa e pe punctul de a începe o partidă de chemin, sau ceva asemănător. Sunt un împătimit al jocului. N-ați putea, mon chei Prince, să-mi împrumutați vreo câteva mii de lei? Yakimov îl fixa cu o privire îngrijorată și încărcată de regret: O, dacă aș putea, dragul meu, dar bietul Yaki trăiește din credite. Probleme de circulație monetară, înțelegi? N-am putut lua un leu cu mine. Aștept ceva bani de la bătrâna mea mamă. Oh, la, la! Hadjimoscos scutură din cap și-și goli paharul: În cazul ăsta, ar trebui să urcăm la petrecere. Liftul îi duse la ultimul etaj. O fată de la hotel îi aștepta pe palier să-i conducă în salonul prințesei Teodorescu. Hadjimoscos rămăsese tăcut până sus; acum, când Yakimov, amețit de căldura din încăpere și de mirosul tuberozelor, încercă să-l ia de braț, acesta se feri. Yakimov se opri la ușă. Din cauza băuturii din cursul serii, vedea ca prin ceață. I se păru că încăperea, luminată de luminări negre și aurii, se întindea într-o infinitate funebră. Podeaua părea o prăpastie, deși se dovedi destul de solidă când o încercă cu piciorul. Înțelegând că înaintează pe un covor negru, că pereții și tavanul nu se pot distinge pentru că sunt vopsiți în negru, căpătă destulă încredere ca să meargă mai departE. Îl văzu pe Hadjimoscos în mijlocul încăperii și, încercând o cale mai scurtă, se rostogoli peste un fotoliu de catifea neagră. Căderea sa fu remarcată datorită țipetelor artificiale și alarmate ale câtorva musafire. Auzi o voce țipând: „Hadji, chări!” și văzu un cap și un gât plutind în aer. Gâtul era întins înainte, încât i se vedeau tendoanele. Fața părea pustiită nu de vârstă ci de obiceiurile unei vivacități inexorabile. Hadjimoscos șopti aspru: „Prințesa”. Yakimov se adună de pe jos se făcură prezentările. Enchantee, enchantee, țipa prințesa. Prin fața figurii lui Yakimov flutura ceva. Pricepând că i se oferea o mână într-o mănușă de catifea neagră, încercă să o prindă și să o sărute, dar fu împins înapoi. Sosise alt musafir. Yakimov se întoarse să spună ceva, dar Hadjimoscos nu mai era acolo. Lăsat neancorat în mijlocul încăperii, Yakimov privea în jur, căutând ceva de băut. Când ochii i se mai obișnuiră cu întunericul, reuși să distingă mici piese de mobilier aurii, dar, în ceea ce-i privea pe musafiri, nu putea vedea decât fețe și mânI. Își amintea de ședințele de spiritism ale lui Dollie, când ectoplasma se scurgea^ încet printre perdelele negre de la cabinetul mediumuluI. Începuse să se simtă obosit și cherchelit. Se îndreptă prudent spre ieșire, pipăindu-și drumul printre mobile, până când se lovi de

un chelner cu o tavă. Adulmecă paharele. Era gata să ia un whisky, când atenția îi fu atrasă de paharele mai mari: A, șampanie, dragul meu, șampanie pentru mine. Zâmbind din nou, își continuă drumul cu grijă. Hadjimoscos stătea de vorbă cu două fete drăguțe. Apropiindu-se, Yakimov îl auzi spunând: Gândiți-vă: un pantof negru și unul maro! Am observat în lift. Cea mai tânără dintre fete chicoti, iar cealaltă spuse: „Les Anglais! Ils sont toujours saouls*”\parFața lui Hadjimoscos, sclipind de răutate, se destinse la vederea lui Yakimov și simula un surâs încântat: Ah, aici erai mon cher! Îl strânse de braț: Dă-mi voie să te prezint unor prietene fermecătoare: prințesa Mimi și prințesa Lulie, Numele de familie nu mai contează. Mimi, cea mai tânără, era foarte drăguță și copilăroasă. Cealaltă era palidă și uscată; zâmbetul ei silit era slab și nu dura prea mult. L-au lăsat să le sărute mâinile și apoi au început să-l studieze. Hadjimoscos, încă agățat de brațul lui Yakimov, vorbea, plin de efuziune: * „Englezii! Sunt întotdeauna amețiți!” (fr.) (N. Tr.). Tocmai spuneam că trebuie – mai târziu puțin, desigur, când vom avea dispoziția necesară – să jucăm un joc delicios, Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici. Mon chei, insist să fii unul dintre pitici. Nu prea mă pricep la jocuri, dragul meu! Dar nu e un joc obișnuit. Noi înșine l-am inventat. Alegem o fată atrăgătoare – Mimi sau Lulie – și ea este Albă-ca-Zăpada. Apoi alegem șapte bărbați, care să fie piticii. Ei părăsesc camera și se dezbracĂ. În cameră, Albăca-Zăpada se dezbracă și ea. Apoi, unul câte unul, intră piticii și sunt confruntați cu Albă-ca-ZăpadA. În funcție de reacția fiecăruia, îi numim – Happy, Sneezy, Grumpy și așa mai departe. Și Dopey, țipă Mimi, pocnindu-se apoi peste gură. Acum promite-mi – îl strânse Hadjimoscos din nou de braț – piomite-mi că vei fi unul dintre pitici! Yakimov făcu un pas înapoi, agitat: Nu eu, dragul meu. Eu nu sunt bun la așa ceva. Ce trist! Hadjimoscos vorbea grav, apoi dând drumul brațului lui Yakimov și scuzându-se, alergă, cu pantofii lui moi, spre o sofa, unde prințesa Teodorescu îmbrățișa un tânăr cu o mustață mare și roșie. Pe deasupra celorlalte zgomote ale încăperii, Yakimov îl auzi pe Hadjimoscos șoptind: „Eu nu sunt bun la așa ceva”. Dar nu se tulbură. Era obișnuit să fie citat. Dintr-o dată Mimi, ca o mică figurină de la un ceas de curând întors, începu să sporovăie în franceză. Yakimov vorbea la fel de bine franceza ca și engleza, dar franceza românească îl nedumerI. Înțelese că se vorbea despre un bărbat care se afla la câțiva metri mai încolo, un baron Steinfeld, care se pare că plătea chiria apartamentuluI. În ciuda acestui lucru, prințesa se dedica unui anume „Foxy” Leverett, în timp ce baronul era completement pe dinafară. Acum fetele erau amândouă preocupate de asta și Yakimov se bucura că râd de altcineva, și nu de el. Mișcându-se, ajunse lângă baron, care, arătându-și dinții mari și galbeni, îl salută plin de curtoazie. Yakimov se prezentă. Ah, dragul meu prinț, spuse baronul, nu mai e nevoie să vă spun că am auzit de dumneavoastră. Un nume mare. N-a fost tatăl dumneavoastră șeful grajdurilor țarului? A fost, într-adevăr… Dar imediat regretă cele spuse. Baronul așteptase răspunsul atât de nerăbdător, că se temea să nu fie o capcană. Ar fi putut fi denunțat invitaților ca impostor. Dar baronul, pe a cărui față frumoasă, intens colorată, se fixase acel surâs ciudat, întrebă doar: Sunteți prieten cu prințesa de multă vreme? În seara asta am văzut-o pentru prima oară. Hadjimoscos m-a invitat.

Ah! Steinfeld clătină din cap și continuă să vorbească, cu plăcere și respect, despre ascendența străveche a prințesei: Coboară din regii daci, direct din Decebal, cel care i-a înfrânt pe romani. Chiar așa, dragul meu? Yakimov făcea tot ce putea să-l asculte pe Steinfeld, în timp ce-1 căuta din ochi pe ospătar să-i umple din nou paharul. Domeniile familiei Teodorescu din Moldova erau grozave odată, dar acum! … Ipotecate și risipite! Risipite! prinții ăștia – ei cred că pot sta la Paris sau la Roma și pe pământurile lor să meargă totul de la sine. Atât de nefolositori, dar atât de încântători! Baronul se trase și mai aproape: Acum micul meu domeniu din Basarabia e foarte bine administrat. Noi, germanii, poate nu suntem atât de fermecători, dar știm să muncim. Pe pământurile mele, fac propriul meu vin, roșu și alb, țuică și Martini la fel ca cel pe care-1 poți vedea prin magazine. Regele îl vinde în propriile sale băcănii! Martini „Steinfeld”! E excelent! Yakimov făcu un efort să-l aprobe: Presupun că urmați rețetele italiene. Desigur, confirmă baronul, după rețete, cu stafide și ierburi, și toate celelalte. Când baronul trase aer în piept și reîncepu discuția, Yakimov se scuză: Trebuie să-mi mai iau unul, dragul meu… Și o șterse, trezindu-se în anticameră, lângă un bufet încărcat cu mâncare. Totul era neatins, nici o invitație la masă nefiind încă auzită. Transfigurat, ca unul care a dat peste o comoară, Yakimov murmură pentru sine: „O, doamne!” Nu era nici măcar un chelner pe acolo, care să-i strice pofta de mâncare. Văzu un șir de curcani fripți, cu piepturile deja tăiate în felii, două bucăți de jambon gătit cu zahăr ars și ananas, raci, somon cu maioneză, câteva feluri de pate, trei feluri de caviar, diferite preparate în aspic, fructe zaharisite, budinci sofisticate, ciorchini de struguri de seră, ananas și zmeură de toamnă, toate așezate pe platouri de argint și decorate cu orhidee albe. Tremurând ca un om înfometat, Yakimov se repezi la mâncarE. Își înfundă lingura în icrele negre, o scoase și o linse până străluci de curățenie. Hotărî că le preferă pe cele mai sărate, cu care era obișnuit, și mai luă trei lingurI. În timp ce ținea câteva felii de curcan într-o mână, mâncându-le ca pe pâine, își umplu o farfurie cu somon și maioneză, prepeliță în aspic, pate și pui cu smântână, adunând la întâmplare, așa cum veneau, resturi de anșoa, măsline și dulciuri. Când farfuria se umpluse la refuz, începu să mănânce lacom. Când să treacă la budincă, fu întrerupt de niște pași foarte ușori. Rămase holbându-se vinovat la Hadjimoscos, care se afla acum lângă el. Simțeam că mor de foame, zise Yakimov. Te rog! zâmbi celălalt, făcând un gest spre mâncăruri, dar Yakimov consideră că ar fi mai bine să spună: Mulțumesc, dragul meu, m-am săturat. Puse farfuria deoparte cu regret. Atunci vino înapoi la petrecere. Vom juca baccara – toată lumea. Vor fi cel puțin două mese. Vino! Nu vreau să te simți neglijat. La cuvântul „baccara”, Yakimov își aminti cum se plictisea în cazinourile pe unde-1 trăgea Dollie. Spuse: Nu-ți face griji pentru mine, dragul meu! Mă simt foarte bine aici. Observase niște plăcintele pe cfarfurie fierbinte și, incapabil să se stăpânească, înșfacă una și o înghiți. Umplutura fierbinte de ciuperci cu brânză îi arse gâtuL. Îi lăcrimau ochii. . Râsul lui Hadjimoscos era acum un șuierat. Buzele i se deschiseră larg și-și arăta dinții mici și albi. Pentru o secundă, păru la fel de rău ca o pumă, dar, imediat, deveni numai miere:

Prințesa e înnebunită după joc. Nu m-ar ierta niciodată dacă n-aș reuși să te aduc și pe dumneata. După cum ți-am spus, dragul meu, bătrânul Yaki n-are un leu – sunt curățat până îmi sosesc banii. Dar nimeni nu ți-ar refuza garanțiile. Abia știu să joc. Se poate învăța în câteva minute. Suspinând, Yakimov aruncă o privire de adio înspre bufet și, pentru prima dată, observă că deasupra era agățat portretul unui boier bătrân – desigur vreun membru al familiei Teodorescu. Boierul purta un enorm turban de blană și o tunică de brocart, sub o mantie de blană. Niște mâini albe și delicate se odihneau pe un brâu brodat, cu degetul mare de la o mână rotunjit în jurul minerului unui pumnal împodobit cu pietre prețioase. Yakimov se simțea stânjenit, nu din cauza acestor podoabe extrem de bogate, ci de fața pe care o încadrau – nasul lung și obrajii de o paloare cadaverică, buzele mărginite de o barbă zdrențuită, pleoapele grele, de sub care ochii aruncau sclipiri răutăcioase și amenințătoare. Se lăsă dus de acolo. Se aprinseră luminile deasupra a două mese ovale. Un servitor făcea cărțile. Vreo duzină de invitați se așezaseră la o masă și alți câțiva, în spatele lor. Nimeni nu părea să se grăbească. Prințesa și roșcovanul „Foxy” Leverett rămăseseră îmbrățișați pe canapea, iar alte perechi stăteau întinse prin colțuri întunecoase. Baronul, rânjind mereu, stătea la masă, dar la asemenea distanță, încât era clar că nu intenționa să se lase atras în joc. Hadjimoscos, care venea din nou dinspre prințesă, avea în mână un teanc de bancnote. Gazda lor avea o neplăcută durere de cap, așa că se mulțumea să deschidă banca cu două sute de mii de lei. Zâmbi spre Yakimov: Vezi, mon cher, jocul nostru e modest! Nu poți să pierzi prea mult. Câte fise dorești? Yakimov, știind că un crupier primește cinci la sută din suma băncii, făcu o ofertă disperată, ca să scape: Veți avea nevoie de un crupier, dragul meu! De ce nu l-ați lăsa pe bătrânul Yaki… Eu sunt crupierul. E o tradiție aici. Ei, hai, câte fise vrei? Resemnat, Yakimov răspunse: Dă-mi câteva de o mie! Hadjimoscos râse: Fiecare bucată valorează cinci mii. Pentru mai puțin nu jucăm. Yakimov acceptă cinci fise și-i dădu o chitanță de douăzeci și cinci de mii de lei. Hadjimoscos își ocupă locul și, imediat ce începu să dea cărțile, deveni serios și preocupat. La început, jocul mergea așa cum prevăzuse Yakimov – banca creștea constant, alternând cu câte un mic câștig întâmplător, la jucătorul din dreaptA. În stânga, Yakimov nu prea juca, lăsându-1 pe cel din dreapta dar, cu toate acestea, pierduse douăzeci de mii de lei în zece minute. Se resemnase să piardă toate fisele, dar cu ultimele cinci mii trase un șapte și un doi. La următorul rând Hadjimoscos spuse: Banca plătește. Jucătorul din dreapta avea un popă și o damă, Yakimov un șase și un doi. Când, la următoarea mână, veniră un nouă și un zece, pariurile porniră să crească în favoarea lui, și Yakimov începu să-și revină. Câștiga chiar și la baccara, ceea ce nu i se mai întâmplase înainte, și-și folosea câștigul ca să ridice pariurile. Pe măsură ce grămada de fise creștea în fața lui Yakimov, Hadjimoscos devenea tot mai rece și mai aspru. Manevra cu mare viteză și îi împingea câștigurile lui Yakimov, foarte dezaprobator. Fața lui, de obicei rotundă ca a unei păpuși japoneze, se lungise și se subțiase, până când ajunsese să semene cu boierul din portretul de deasupra bufetului. Deodată, se retrase trântind și bufnind. Anunță cu o voce fără urmă de sâsâit că banca nu mai are cu ce plăti. Trebuie s-o văd pe prințesă, zise, plecând grăbit. Se întoarse spunând că prințesa a refuzat să recompleteze banca. Se duse lângă baron:

Mon cher baron, apelez la dumneavoastră! Sticlindu-și dinții, plin de amabilitate, baronul replică: Dar știți că eu niciodată nu împrumut bani! Nu era de mirare deci – gândi Yakimov – că baronul era completement un outsider. Hadjimoscos încercă și în altă parte, în timp ce Yakimov, cu fisele pe masă, nu-și dorea decât să le poată schimba și să plece. Dar având puține speranțe în privința asta, continua să rămână la locul lui. Un bătrânel veștejit, ale cărui mâini tremurau în așa hal că abia își putea aduna cărțile, se furișa acum în jurul mesei, șoptindu-i lui Yakimov: Cher Prince, nu-i așa că vă mai amintiți de mine? Sunt Ignatus Horvath. Ne-am întâlnit în Barul Englezesc. Mă întreb… Mâna lui Horvath, neagră și subțire ca o ramură uscată, se furișă lângă fisele lui Yakimov: Un mic împrumut;., numai zece mii ar fi de ajuns. Yakimov abia împinse fisele, că auzi un murmur de cealaltă partE. Întorcându-se cu prudență, întâlni privirea întunecată și vicleană a unei femei slabe și bătrâne, care se aplecase spre el, încercând, fără efect, să fie atrăgătoare: Am avut așa un ghinion… începu ea, când Hadjimoscos îl prinse de braț, oferindu-i pretextul să se întoarcă: Regret nespus, mon cher, dar trebuie să apelez la dumneata! Yakimov era pregătit pentru asta: Am să țin eu banca. Imposibil… – Hadjimoscos părea șocat – prințesa face asta întotdeauna. Înțelegând că putea să le piardă la fel de bine jucându-le sau împrumutându-le, Yakimov îi oferi câștigurile sale: Să zicem că o să fac o pauză, să mai răsuflu… Și nimeni nu avu nimic de obiectat. Un chelner aducea pahare cu vin. Yakimov ceru whisky, dar nu mai aveau. Se termina băutura, deci era momentul să plece, dar era atât de obosit, încât cu greu ar fi reușit să coboare în camera sa. Hotărî să mai bea ceva, ca să-și revină, își luă paharul și se așeză confortabil pe o canapea, adormind instantaneu, cu paharul gol în mână. Pe la miezul nopții fu trezit cu violență. Vreo cinci-șase indivizi, și Hadjimoscos, desigur, trăgeau de el. O dată ridi cat în picioare, se porniră să-i descheie și să-i smulgă hainele. Uimit, speriat și încă pe jumătate adormit, observă, totuși nevenindu-i să creadă, că toți musafirii erau în pielea goală, împingându-se unul pe altul într-un cerc, în jurul camerei. Căută ajutor împotriva acestei nebunii – poate Foxy Leverett, un englez, ca și el, îl va salva. Dar Leverett nu se vedea nicăieri. Reușind să-l dezbrace, atacatorii săi se întoarseră în cerc, trăgându-1 și pe el și râzând de trupul său lung și deșirat, își petrecu restul nopții între două femei: una în spate, bătându-1 la fund, și alta în față, plângându-se de lipsa lui de inițiativă, târându-se jalnic în cerc, având pe el doar șosetele și pantofii – unul negru și unul maro. CAPITOLUL 5 lângă treptele din fața Universității, unde aștepta Harriet a doua zi, la prânz, țigăncile își desfășurau piața lor de flori. Coșurile, mari cât niște căpițe de fin, erau pline cu flori înalte și zvelte de sezon. Prin splendoarea de gura-leului, gladiole, crizanteme, dalii și tuberoze, țigăncile, cocoțate ca niște păsări tropicale, scoteau niște țipete ascuțite înspre trecători: „Hei, hei, domnu’l’Frumoasă, foarte frumoasă! Două sute de lei… pentru dumneavoastră, doar o sută cincizeci…” Dacă omul trecea mai departe, fără să le bage în seamă, strigătul îl urmărea până departe, prelungindu-se disperat, ca șuieratul unui tren în noapte: „Domnu’! Domnu’!”, pentru ca apoi să revină, cu forțe noi, când un nou-venit se apropia. Dacă începeau să se tocmească, deveneau insistente, aprige și dramatice. Dacă vreun client se hotăra, în cele din urmă, să renunțe, țiganca venea după el, arătând – printre celelalte femei de pe trotuar – lungă, slabă și impetuoasă ca un flamingo sau ca un cocor printre porumbei.

Toate țigăncile purtau, târându-le pe jos și măturând pământul, rochii vechi de seară cumpărate pe chei, din magazine de mâna a doua. Le plăceau grozav sifonul vaporos, volanele și culorile țipătoare. Cu nuanțele lor de roz, violet, purpuriu și verde, cu părul lung, despletit, nepieptănat și cu râsul obraznic, păreau crescute într-o opoziție sfidătoare față de idealurile burgheze românești. Urmărind agitația țigăncilor, Harriet o observă pe Sophie intrând între ele și târguindu-se aprig în fața unuia dintre coșurile mai mici. După ce afacerea se încheie, ea urcă scările Universității punându-și un buchet de violete de Parma la cordonul rochiei și altul în sâN. Începu să facă energic cu mâna și Harriet, departe, și nevăzută, îl recunoscu pe Guy, care apăruse în ușă. Sophie se grăbi spre el, strigând: Mi-am spus că te voi găsi aici și te-am găsit. Ca altădată, în vremurile de demult, nu-i așa? Necazurile ei, oricare ar fi fost, ca și războiul, erau uitate. Guy, văzând-o pe soția lui, zise: Iat-o pe Harriet! Era o simplă remarcă, dar Sophie hotărî s-o ia ca pe un avertisment. Rămase, cu gura căscată, își duse un deget la buze și, căutând-o din priviri pe Harriet, își compuse un aer de nepăsare studiată, Când Harriet se apropie, Sophie îi zâmbi lui Guy, ca o consolare. Nu avea el nici o vină, părea ea să spună, pentru sosirea nefericită a nevestei lui. Mergeți să mâncați, nu-i așa? De fapt, mergem la plimbare în Cișmigiu. Putem mânca acolo. Oh, nu! … țipă Sophie. Nu-i frumos în Cișmigiu pe căldura asta, iar restaurantul e prea ieftin, sărăcăcios. Guy se întoarse întrebător spre Harriet, așteptând să-și schimbe planurile, dar ea zâmbi: Sunt nerăbdătoare să văd parcul. Nu vrei să vii cu noi? o întrebă Guy pe Sophie. Când ea se plânse că nu poate, că e prea mult soare și s-ar putea să aibă o migrenă, el îi luă blând mâna: Atunci ne întâlnim mâine seară la cină. Mergem la Capsa. Pe când traversau să intre în parc, Harriet îi atrase atenția lui Guy: Nu ne putem permite să mergem în fiecare seară la restaurante scumpe. Bursa neagră merge așa de bine, încât ne putem permite să luăm masa la Capsa, din când în când. Harriet se întreba dacă el avea, măcar idee de ceea ce-și putea sau nu permite, dintr-un salariu de două sute cincizeci de lire. Un țăran adusese un cărucior încărcat cu pepeni și-i descărca la intrarea în parc. Se așezase lângă ei, adormit, cu mâinile la ochi, să-și țină umbră. Pepenii erau de diferite mărimi, cel mai mic – cât o minge de tenis. Niciodată n-am mai văzut așa de mulți! se miră Harriet. Așa e în România. Dezgustată de atâta risipă, se simți cuprinsă de o plăsmuire stranie – adunați acolo într-o masă strălucitoare de galben și auriu, pepenii nu erau cu adevărat inerți, ci ascundeau germenii unei viclenii care, scăpată de sub control, ar fi putut cuceri lumea într-o zi. Țăranul, trezit de zgomotul vocilor, se ridică și le oferi pepenele cel mai mare, pentru cincizeci de lei. Guy nu voia să-l care după el, așa că-și continuară drumul, trecând de la aroma pepenilor la mireasma de pământ reavăn a parcului. Guy o conduse pe o alee lăturalnică și, arătând spre etajul întâi al unui bloc din apropiere, spuse: Aici locuiește Inchcape. Harriet privea cu invidie scaunele de fier forjat de pe terasă, un vas de piatră și niște mușcate roz. Locuiește singur? Da, numai cu servitorul lui, Pauli.

O să ne invite și pe noi aici? Uneori. Nu prea se distrează. E un om ciudat… orgoliul acela morocănos! Ce se ascunde în spatele lui? Oare ce face singur aici? Simt eu că ascunde ceva! Își duce viața… ca noi toți ceilalți. Dar de ce te interesează? Normal că mă interesează! De ce? Ce importanță are viața personală a oamenilor? Ar trebui să ne mulțumim cu ceea ce le place lor singuri să spună. Pentru mine are! Pe tine te interesează doar ideile, pe mine – oamenii. Dacă le-ai acorda mai multă atenție, nu ți-ar mai plăcea atât de mult. Guy nu-i răspunse. Harriet presupuse că el cântărea logica afirmațiilor sale dar, când vorbi iar, înțelese că nici nu le luase în considerațiE. Îi povesti că Cișmigiul fusese cândva al unui turc, inspector la ape. Puternic iluminat în nopțile de primăvară și vară, era de o frumusețe impresionantă. Țăranii, veniți în oraș la lucru ori ca să caute dreptate, îl priveau ca pe un refugiu. Aici dormeau și uneori stăteau nemișcați ore întregi, privind covorul verde, fântânile, lacul, păunii și copacii seculari. Se zvonise că regele ar vrea să li-1 ia și asta se tot discuta cu amărăciune. Și o să-1 ia? întrebă Harriet. Nu cred. N-ar avea de ce să-l intereseze. Doar că oamenii se așteaptă la ce e mai rău. Erau ultimele zile calde din anul acela și verdeața părea aspră, îngroșată și tomnatică sub lumina pulverizată. Atmosfera era neclintită sub căldura grea a amiezii. Gazonul nesfârșit, * înconjurat de plante agățătoare și de arbuști, mărginit de gura-leului și de rânduri joase de cimișir, arăta la fel de ireal ca un decor de teatru, veștejit de vreme. Câteva grupuri de țărani stăteau și priveau, cum spusese Guy, dar majoritatea se tolăniseră la umbră și dormeau, ferindu-și fețele de soarele insuportabil. Totul părea să emane căldură. Harriet se aștepta ca florile, în straturi mari de sulf și cadmiu, să duduie ca un furnal. Se opri lângă dalii. Guy își potrivi și el ochelarii și examina florile enorme, cu petale ascuțite moi ca blana, cu capete de leu, o catifea grea, de la roșu de Burgundia și mov până la alb-cenușiu. Minunate, spuse într-un târziu. Ea râse de el: Sunt ca niște invenții ale unui teribil decorator de interioare. Chiar așa! Acceptând lumea aparențelor tocmai pentru că rareori o privea cu atenție, Guy fusese mai întâi mirat și apoi încântat de simțul ei critic față de natură. O luară pe o cărare care ducea la lac. Apa nemișcată, ca de sticlă, se întindea parcă la nesfârșit, pe sub frunzișul verde al copacilor de pe maluri. Aleea se termina sub pâlcul de castani, sub care se formase un mic centru comercial, într-o căsuță părăsită. Aici, un țăran cu ceva capital putea să înceapă o bătălie de o viață pentru a pătrunde în lumea negustorilor. Un băiat acoperise o cutie cu hârtie roz și expuse pe ea, ca pe o tablă de șah, bucăți de rahat. Nu erau mai mult de douăzeci. Dacă le vindea, putea să-și permită apoi douăzeci și două. Fiecărui cumpărător i se oferea și un pahar cu apă. Unii mănâncă – remarcă Guy – ca să poată bea apoi. Nu departe se afla un om cu un cântar. Altul avea un aparat de fotografiat cu husă unde se puteau face fotografii pentru pașaport, sau pentru permisele de care aveai nevoie pentru a cumpăra o căruță, a ține un stand, a te stabili într-un loc sau a călători spre altul. La apariția celor doi englezi, câțiva țărani se ridicară și își aranjară tăvile, oferindu-le prăjituri cu susan, covrigi, chibrituri, arahide pentru porumbei și alte mărunțișuri desperecheate. Harriet cumpără niște arahide și porumbeii coborâră din copaci, fâlfâind agitați din aripi. Câțiva țărani din apropiere o priveau timizi și neîncrezători. De curând veniți la oraș, oamenii erau încă îmbrăcați cu ițari,

cojoace scurte și căciuli înalte și ascuțite – un port păstrat încă de pe vremea romanilor. Femeile purtau ii și fuste plisate în evantai, în culori mai bogate și mai subtile decât ale țigăncilor. Dar, îndată ce-și puteau permite, abandonau aceste semne ale simplității lor și se împopoțonau în hainele monotone ale orășenilor. Trei fete strălucitoare, în roz-bombon, violet și verde-închis se fotografiau. Erau probabil îmbrăcate pentru un bâlci sau o sărbătoare, dar păreau atât de umile, de parcă le-ar fi vândut ca sclave. Simțindu-se privite, se uitară jenate în altă parte. Trecând printre țărani, Guy și Harriet zâmbeau încurajator, dar zâmbetele lor deveniră crispate când simțiră duhoarea mulțimii. Harriet se gândi: „partea, proastă a prejudecăților este aceea că sunt, de obicei, întemeiate”, dar nu-i mai spuse nimic lui Guy. Aleea ducea la restaurantul de lângă lac, situat pe un fel de debarcader, deasupra apei. Pe această structură șubredă se aflau scaune grosolane și mese cu fețe de masă de hârtie. Scândurile podelei scârțâiau și se mișcau sub pași. Printre ele, se vedea dedesubt apa întunecată și murdară a lacului. Se așezară la soare, respirând aerul fierbinte, mirosind a plante de apă. Copacii de pe malul celălalt se pierdeau într-un abur fierbinte. O barcă cu vâsle tulbura, din întâmplare, suprafața lacului și clipocitul apei se auzea și în restaurant. Un chelner veni în fugă, scoțând dintr-un buzunar interior un carnețel soios pătat de mâncare. Meniul era simplu; puțini oameni mâncau aici. Aici veneau doar în răcoarea serii, după lucru, să bea vin sau țuică. Guy comandă omletă. Intrând în chițimia care servea drept bucătărie, chelnerul deschise radioul, în onoarea noilor veniți, și se auzi, tare, muzică de vals. Restaurantul era, așa cum spusese Sophie destul de sărăcăcios, dar cu pretenții – o notiță anunța că persoanele în haine țărănești nu vor fi servite. Și fie că știau să citească, fie că nu, țăranii de afară, nici nu încercau să urce pe ponton. Știau că nu e loc pentru ei. Toți ceilalți clienți erau bărbați – grași și încinși în costumele lor închise. Se așezară lângă bucătărie, în umbra castanilor. Guy, în soarele arzător, își scoase haina, își ridică mânecile de la cămașă și-și întinse brațele bronzate pe masă, ca să se bronzeze și mai mulT. Își întinse leneș picioarele și privi în jur la apa nemișcată, la cerul liniștit și la lumea total lipsită de agresivitate. Rămaseră un timp tăcuți, ascultând muzica, clipocitul vâslelor și șuieratul crengilor de castan ce atingeau acoperișul de fier al bucătăriei. — Unde e războiul acum? întrebă Harriet. Într-acolo zboară ciorile… cam la trei sute de mile. Când ne vom întoarce acasă de Crăciun… Chiar crezi că vom putea? Ea nu putea să creadă. Crăciunul îi reamintea de o scenă, mică și îndepărtată ca o furtună de zăpadă într-un glob de sticlă. Undeva, în interior era casa lor… oricum, Anglia. Casa devenise ceva indefinit pentru ea. Mătușa care o crescuse era moartă acum. Dacă reușim să economisim destul, vom merge cu avionul. Sigur că va trebui să economisim, dacă vrem să avem vreodată o casă. Da, presupun că da. Și n-o să putem economisi mâncând tot la restaurante scumpe. Guy privi în altă parte la auzul acestei concluzii neplăcute, și o întrebă dacă știe numele cântecului de la radio. Un vals. Dragă, noi… îi prinse mâna și i o ținu strâns. Nu, ascultă! … Insista de parcă ea ar fi încercat să evite o întrebare importantă. Unde am mai auzit-o? Peste tot. Acum vreau să știu ce e cu Sophie. Guy nu spuse nimic. Părea resemnat. Noaptea trecută spunea că e deprimată din cauza războiului. Era doar din cauza războiului? Presupun că da. N-avea nimic de-a face cu căsătoria ta?

Ah, nu! Nu! A renunțat la ideea asta cu ani în urmă. Deci ideea a existat cândva. Păi… îi venea cam greu să vorbească, probabil era stânjenit. Mama ei era evreică, ea a lucrat la revista aceea antifascistă… Vrei să spui că voia un pașaport britanic. Era de înțeleS. Îmi pare rău pentru ea. Și, nu uită, atunci nu te cunoșteam pe tine. Doi sau trei prieteni de-ai mei s-au căsătorit cu nemțoaice antifasciste, pentru a le scoate din Germania… Dar ei erau homosexuali. Era doar un aranjament. Perechile se despărțeau cum ieșeau de la Oficiul Stării Civile. Tu te-ai fi pricopsit cu Sophie pe viață. Spunea că putem divorța imediat după aceea. Și ai crezut-o? Trebuie să fii nebun! Guy râse jenat: De fapt n-am prea crezut-o. Dar ai lăsat-o să încerce să te convingă. Poate că ai fi cedat dacă nu mă întâlneai pe mine. Nu-i așa? Îl privea de parcă, în fața ochilor ei, s-ar fi transformat într-o altă persoană. Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte, aș fi spus că mă căsătoresc cu omul cel mai înțelept din lume. Acum îmi dau seama că poți fi și complet aiurit. Oh, haide, draga mea! N-am vrut să mă însor cu Sophie, dar trebuia să fiu politicos. Tu ce-ai fi făcut într-o astfel de situație? Aș fi spus deschis „Nu”. Nu trebuie să-ți complici viața fără rost. Dar mie nu mi s-ar fi putut întâmpla. Nu sunt susceptibilă, dar am observat imediat că nu mă poate suferi. Pe tine are impresia că te poate duce de nas cu orice. Draga mea, nu fi atât de aspră! e o fată inteligentă; vorbește cinci-șase limbi… I-ai împrumutat bani?, Ei, da… câteva mii. Ți i-a înapoiat? Păi, nu i-a considerat un împrumut. Harriet nu mai întrebă nimc, ci spuse doar: Nu vreau s-o văd în fiecare seară, de-acum încolo. Guy se întinse peste masă și o strânse de braț: Dragă, ea e singură și tristă! Poți fi mai înțelegătoare cu ea! Harriet răspunse cu jumătate de gură: Probabil că da… și lăsă totul în suspensie. Terminaseră omletele și așteptau cafeaua, când Harriet observă doi micuți cerșetori, care urcaseră pe ponton și se fereau de chelner. Băiatul mai mare veni târându-se pe sub mese până la ei, se ridică, zdrențăros, ud și murdar, slab ca un țânțar și începu să lovească masa cu mâna slabă, ca o gheară de pasăre, scâncind încontinuu: „Mi-e foame! …” Guy îi întinse câțiva bănuți. Copilul o zbughi și, imediat, cel mai mic îi luă locul, sărind de pe un picior pe altul, abia ajungând la înălțimea unei mesE. Începuse un cântecel, ce părea a fi o poveste lungă și neinteligibilă. Nemaiavând mărunt, Guy îi făcu semn să plece. La mișcarea lui, copilul se retrase, ca bătut de vânt, dar reveni, continuându-și flecăreala. Harriet îi oferi o bucată de pâine, apoi o măslină și puțină brânză. Ignoră toate acestea, tânguindu-se mai departe. După câteva minute, enervată, Harriet scotoci, prin geantă și găsi vreo șase pence. Copilul îi înșfacă și fugi. Se restabili liniștea dinainte, acea liniște a unui loc înconjurat de ape, când muzica se opri brusc. Tăcerea deveni atât de apăsătoare, încât Harriet privi în jur. – așteptând ceva parcĂ. În momentul acela o voce izbucni strident în difuzoare.

Omul de lângă bucătărie se ridicase. Altul sărise în picioare și un scaun căzuse. Se auzi vocea din nou și chelnerul ieși din bucătărie, urmat de bucătar, doar în flanelă de corp și pantaloni, foarte murdar. Cel care sărise începu să strige și chelnerul îi răspunse tot strigând. A început invazia? întrebă Harriet. Guy clătină din cap: S-a întâmplat ceva cu Călinescu. Cine e Călinescu? Primul-ministru. De ce e toată lumea așa de agitată? Ce au anunțat la radio? Nu știu. Profitând de neatenția chelnerului, primul cerșetor venise iar și cerșea disperat, timpul fiind scurt, chiar sub nasul lui. Chelnerul se duse la debarcader, strigându-1 pe omul care închiria bărci. Acesta îi răspunse tot țipând. Spune, îi explică Guy, că a fost împușcat Călinescu. Au anunțat că e mort sau, în orice caz, pe moarte. Să mergem la Barul Englezesc! Acolo poți afla toate știrile. Ieșiră din parc pe o poartă laterală, pe lângă statuia unui politician discreditat cu capul ascuns sub un sac de pânză. Grăbindu-se pe străzi dosnice, ieșiră în centru tocmai când băieții cu ziare anunțau o ediție specială. Oamenii se împingeau și se înghionteau să apuce un ziar și, după ce citeau un rând, le aruncau. Piața era deja plină de hârtii, care se mișcau ușor în vântul fierbinte. Guy, îndesându-și ziarul sub braț, îi spuse lui Harriet: A fost asasinat în piața de păsări. În timp ce vorbea, cineva din apropiere se întoarse repede și zise, ’ în engleză: Spun că Garda de Fier e terminată și acum uite ce se întâmpla! Asta poate însemna oricE. Înțelegeți? Poate însemna orice. Ce poate să însemne? întrebă Harriet, când Guy o luă repede să traverseze piața. — Probabil că nemții urmăresc ceva. Vom afla totul la bar. ‘ Dar Barul Englezesc, cu lambriuri de culoare închisă și palmieri în vase de alamă, era pustiu. Sub razele puternice de soare ce pătrundeau prin ferestrele de sus, locul părea de mucava. Probabil că fusese multă lume aici, nu demult, pentru că aerul era încărcat de fum de țigară. Guy vorbi cu barmanul, Albu, un tip sobru și abătut, considerat în București ca o copie perfectă a unui barman englez… Unde sunt cu toții? întrebă Guy. Plecați să afle câte ceva. Încruntându-se în fața zădărniciei încercărilor sale, Guy o întrebă pe Harriet ce voia să bea. ,. T Vom aștepta. Trebuie să se întoarcă! acesta e centrul de informații. ‘ CAPITOLUL 6 undeva, într-o cameră de sus a hotelului, Yakimov a trebuit să se trezească, în silă, la țipetele vânzătorilor de ziare din piață. Cu o zi înainte, când prezentase pașaportul britanic recepționerului, fusese întrebat dacă dorește să fie trezit dimineața în maniera englezească, cu o ceașcă de ceai. Răspunse că nu dorește să fie trezit deloc și că i-ar plăcea să găsească o sticlă de șampanie Veuve Clicquot lângă patul său, în fiecare dimineață. Acum, deschizând ochii, văzu, foarte mulțumit, frapiera. Aproximativ o oră mai târziu, după ce făcuse o baie, se îmbrăcase și luase puțin pui rece în cameră, coborî la bar. Era foarte aglomerat acum. Comandă un whisky, îl dădu pe gât și mai comandă unul. După ce băuse destul ca să-și revină, se întoarse spre grupul din spatele lui. Ziariștii se adunaseră în jurul lui Mortimer Tufton, care stătea pe marginea unei mese, cu mâinile lui bătrâne și pătate încleștate pe mânerul bastonului. Galpin, observându-1 pe Yakimov, întrebă: Ceva noutăți?

Păi, dragul meu, a fost o petrecere… Cred și eu, zise Galpin. Un iad, nu alta. Desigur, vechea schemă: cineva creează dezordine în interior și nemernicii năvălesc să păstreze ordinea. Yakimov îl fixă pe Galpin câteva momente, înainte să răspundă: Chiar așa, dragul meu, chiar așa. Nu cred să le ia mai mult de douăzeci și patru de ore. Galpin, cu spatele lipit de bar, era cu nervii încordați la maximum, ca o coardă prea întinsă. Costumul părea că nu-1 mai încape. Avea o voce nazală și țâfnoasă și, în timp ce vorbea, își freca fața galbenă și morocănoasă, de băutor de whisky. Peste stomacul supt, vesta se vedea șifonată, murdară și arsă de scrum. Manșetele aveau marginile negre de murdărie, iar gulerul era complet stricat. Trăgea din filtrul ud al unei țigări, care rămânea lipit și tremura pe buza de jos, când vorbea. Ochii, fâxându-1 acum pe Yakimov, aveau irișii de culoarea ciocolatei și sclerotica galbenă ca lămâia. Repeta pe un ton agresiv: Douăzeci și patru de ore. Așteptați numai și veți vedea! Yakimov nu-1 contrazise! Era uimit nu numai de cuvintele lui, ci de întreaga atmosferă din bar, o atmosferă de neîncredere generală. Galpin strigă, deodată, indignat: Ai auzit de Miller de la „Echo”, nu-i așa? Yakimov clătină din cap. După ce s-a întâmplat, s-a urcat imediat în mașină și a plecat direct spre Giurgiu. S-ar putea să fi trecut granița sau nu, dar, oricum, nu e prins aici ca un șobolan în cursă. Evident că Galpin vorbea ca să-și potolească propria sa amărăciune, nu ca să-l lămurească pe Yakimov. Rătăcind cu privirea, acesta îi observă însă pe cei doi tineri, Pringle parcă, întâlniți cu o noapte în urmă. Era ceva liniștitor în statura înaltă și privirea blândă din spatele ochelarilor lui Guy Pringle: Yakimov se trase mai aproape și-l auzi spunând: Tot nu văd cum ar putea germanii ajunge aici. Rușii au intrat în estul Poloniei, până la frontiera ungară. Bietul meu filfizon – se întoarse Galpin, plin de amărăciune și dispreț – naziștii vor trece printre ruși ca un cuțit fierbinte printr-o bucată de unt. Guy privi fața încordată a soției sale și-i înconjură umerii cu brațul: Nu te teme, cred că suntem în siguranță! Atunci intră în bar un om scund, cu părul, fața și hainele cenușii, mai mult o umbră, strecurânduse și cerându-și scuze printre jurnaliștI. Îi șopti ceva lui Galpin și-i înmână o telegramă. După ce omul plecă, Galpin spuse: Omul meu de legătură îmi comunică: Ambasada germană dorește dovada că atentatul a fost organizat de britanici, pentru a submina neutralitatea României. Mai mare râsul! … Deschise și citi telegrama: Și asta la fel: „Echo” anunță asasinatul. Stop. De ce nu avem vești de la voi? Stop. Dormiți?” Deci Miller a reușit să ne-o ia înainte. Un reportaj senzațional pentru el și un perdaf pentru noi! Tuf ton zise: E mai sigur acolo unde sunt mai mulți. Nu puteam să ne dăm peste cap cu toții. La adăpostul acestor discuții, Yakimov îi șopti lui Guy: Dragul meu, ce s-a întâmplat de fapt? Cine a fost asasinat? Dar se întâmplă ca șoapta lui să vină chiar într-un moment de tăcere și Galpin o prinse din zbor. Se întoarse scandalizat spre Yakimov: Vrei să spui că nici nu știi despre ce e vorba? Yakimov clătină din cap.

N-ai auzit de asasinat? Nu știi că frontiera e închisă, liniile internaționale întrerupte, că nu putem trimite telegrame și nimeni nu are voie să părăsească Bucureștiul? Chiar nu știi, amărâtule, că ești în pericol de moarte? Nu mai spune! se miră Yakimov. Privi pe furiș în jurul sau, căutând puțină înțelegere, dar se pare că nu găsi așa ceva. Încercând să pară interesat, întrebă: Cine pe cine a asasinat? Nici un ziarist nu catadicsi să-i răspundă. Doar Guy îl lămuri că primul ministru fusese asasinat în piața de păsări. Niște tineri îl forțaseră să oprească mașina, intrând în fața lui. Când a coborât să vadă ce se întâmplă, l-au împușcat. A murit pe loc. Apoi asasinii s-au repezit la studiourile de radio, au atacat și au dat la o parte personalul și au anunțat că a murit sau e pe moarte. Nu erau siguri de rezultat. L-au ciuruit – izbucni Galpin – s-a agățat de portieră, se vedeau mâinile mici, pantalonii în dungi și pantofii noi de piele, de culoare deschisă. Apoi a aluncat la pământ, cu pantofii murdăriți de praf… L-ai văzut? Yakimov deschisese ochii mari, cu admirație, dar Galpin nu confirmă. A fost văzut, adăugă el. Dar tu ce dracu făceai? Erai beat? Yakimov admise: Am avut într-adevăr o noapte grea. Bietul Yaki abia și-a ridicat capul de pe pernă. Tufton se mișcă agitat pe masa pe care stătea. Prost să fii, noroc să ai! … Noi ne-am dat de ceasul morții, iar el a dormit liniștit. Un funcționar de la hotel veni să anunțe că acum se puteau trimite telegrame de la Poșta Centrală. Când jurnaliștii au ieșit îmbrâncindu-se, Yakimov își închipui că s-a terminat și chinul lui. Era pe punctul de a comanda ceva de băut, când Galpin îl înhață de braț: Hai! Te iau în mașina mea. Oh, dragul meu, nu cred că e bine să ies astăzi. Nu prea mă simt bine. Ești sau nu ești în locul iui McCann? Haide! Privind fața crudă și strepezită a lui Galpin, Yakimov nu îndrăzni să refuze. La poștă, se apucă să scrie, pe formularul său: „Cu regret, vă aduc la cunoștință că primul ministru a fost…” Nefiind sigur cum să scrie „asasinat”, rămase acolo până când se goli biroul și se trezi singur cu Galpin. Cu o figură gravă, acesta îl întrebă: Le-ai dat povestea, nu-i așa? Cine e la mijloc… Și așa mai departe? … Yakimov clătină din cap. N-am nici cea mai mică idee! … Cum, n-ai auzit niciodată despre Călinescu și Madame? Yakimov scutură din cap. N-ai auzit că regele i-a zis lui Urdureanu: „Am să-l distrug pe ticălosul de Călinescu, chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care am să-l fac…” Galpin mârâi dezaprobator la ignoranța lui, apoi zise mai blând: Hai! Am să-ți dau o mână de ajutor. Scoțându-și stiloul, Galpin alcătui o telegramă lungă, pe care o semnă: „McCann”. Asta o să te coste vreo trei mii, spuse el. Yakimov rămase cu gura căscată, deconcertat: Dar nu am nici un leu! — Bine, de data asta te împrumut eu, dar trebuie să faci rost de bani pentru telegrame. Convorbirile internaționale ar putea fi întrerupte cu săptămânile. Fugi și caută-1 pe McCann! În dimineața următoare, coborând la micul dejun, Yakimov îl văzu pe Galpin însoțit de un canadian, Screwby, venind, cu un scop evident, dinspre bar. Bănuind că au ceva știri, încercă să-i evite, dar era prea târziu. Galpin îl văzuse deja.

Se întâmplă ceva în piața de păsări, anunță el, ca și cum asta ar fi trebuit să-i facă o mare plăcere lui Yakimov. Te luăm și pe tine în Fordul cel vechi. Yakimov bătu în retragere: Vin și eu mai târziu, băiete dragă! Mor de foame, trebuie să înghit ceva la micul dejun! Pentru Dumnezeu, Yakimov! sări Galpin acru. McCann mi-e prieten și vreau să fie bine serviT. Îți faci meseria sau nu? Și luându-1 de braț, îl duse la mașină. Treceau pe Calea Victoriei, spre DâmbovițA. Îl plasaseră pe Yakimov în spate, destul de incomod. Galpin, aparent mulțumit de supunerea lui, îi spuse peste umăr: Ai auzit, nu-i așa, că i-au prins pe nemernicii care au făcut asta? Adevărat? Îhî! Garda de Fier, eram sigur. Complot nemțesc, o scuză pentru a interveni aici, să păstreze ordinea. Dar nu i-au luat în calcul pe ruși – șmecherii le-au stat în drum. N-au putut trece de ei. Dar legionarii ăștia nu și-au daT. Seama. Au crezut că germanii vor porni încoace și că ei vor fi considerați eroii noii ordini, că nimeni nu va îndrăzni să se atingă de ei. Nici măcar nu s-au ascuns. Au fost ridicați, înainte ca mortul să se răcească, și executați peste noapte. Dar regele? Ce-i cu el? Păi spuneai că voia să-l prindă pe Călinescu. Ah, e o poveste mai complicată. Știi doar cum sunt țările balcanice! Galpin se întrerupse ca să salute pe cineva de pe stradă. S-au mai liniștit lucrurile, zise el. Screwby aruncă și el o privire de cunoscător trecătorilor, fiind de aceeași părere. Dar asta nu înseamnă că nu și-ar dori, mai degrabă, să-i aibă pe germani aici, decât pe ruși la graniță. Galpin salută din nou. Uitați-vă la grăsanul ăla! Scrie „filogerman” pe fruntea lui. Yakimov privi într-acolo, așteptându-se să vadă o copie a lui Goring, dar nu văzu decât grupuri de români, porniți în căutare de prăjituri cu frișca și ciocolată pentru gustarea de dimineață. Suspină, murmurând: Nu mă simt prea bine. Sunt lihnit de foame. Traversară liniile de tramvai și începură să coboare spre râu. Galpin parcă pe chei și Yakimov putu vedea coada enormă, răsucită și compactă, care umplea piața. Asta îi dădu speranțe. Până și Galpin s-ar fi gândit de două ori înainte de a rămâne acolo. Doamne, am putea aștepta aici toată ziua, zise el. Galpin îl întrebă aspru: Ți-ai luat legitimația, nu-i așa? Atunci urmează-mă. Se avântă autoritar în mulțime, ținându-și sus legitimația, pentru a demonstra poziția privilegiată. Nu-i puse nimeni nici o întrebare. Țăranii și muncitorii se dădeau Ia o parte la vederea lor. Se formase un gol în mijlocul pieței, un pătrat păzit de vreo duzină de polițiști, fâțâindu-se pe acolo în uniformele lor albastre, murdare. Luară poziție de drepți la vederea lui Galpin. Unul îi studia legitimația, se prefăcea că înțelege și încerca să-i explice ceva cât mai clar. Asasinii fuseseră descoperiți. Yakimov, care nu suporta nici violența, nici efectele ei, se ținu deoparte până când îl chemă Galpin. Privi dezgustat la corpurile care zăceau pe jos, temându-se că-și va pierde apetitul. Tocmai au fost aruncați dintr-un camion – spuse Screwby. Câți sunt? Văd patru… cinci… șase, bănuiesc.

Arătau ca un maldăr de zdrențe. Cei de față, lovind cadavrele cu picioarele pe sub grilaj, aduseseră la suprafață un cap și o mână. Capul avea un fel de chelie, ca o tonsură de călugăr. O parte a feței era lipită de pământ. Pe partea vizibilă, ochiul și nara erau pline de sânge; avea sânge și pe buze. Mâna, neagră și uscată, sub soarele fierbinte, era țeapănă, întinsă de parcă ar fi cerut ajutor. Sângele, prelins din mânecă, pătase pietrele de pavaj. Galpin remarcă: Asta nu era mort când l-au aruncat. De unde știi? întrebă Yakimov, fară să primească vreun răspuns. Galpin se apropie de îngrăditura de fier și mișcă grămada de trupuri cu piciorul. Descoperi o altă față. Aceasta avea o tăietură adâncă pe obrazul stâng. Gura era deschisă, neagră de sânge închegat. Galpin și Screwby începură să mâzgălească în carnetele de însemnări. Yakimov nu avea pe ce să scrie, dar nu mai conta. Mintea lui era total opacă. Întorși în mașină, i se adresă lui Galpin: Dragul meu, simt că leșin. Nu ai cumva o sticluță cu alcool la tine? Drept răspuns, Galpin porni în viteză spre poștă. Acolo li se dădură formulare, dar când își terminară relatarea, Galpin descoperi că, din nou, telegramele erau oprite. Asta fu o ușurare pentru Yakimov, care nu scrisese decât cinci cuvinte: „I-au prins pe asasini…” Cu ochii împăienjeniți de efort, scânci: Nu prea sunt obișnuit cu astfel de lucruri. Pur și simplu, trebuie să-mi ud puțin gâtul. Mergem la un dineu al presei. Vei găsi acolo tot ce dorești. Dar nu sunt invitat! zise Yakimov, aproape în lacrimi. Ai legitimație, nu-i așa? – zise Galpin, la capătul răbdării. Atunci, pentru Dumnezeu, hai o dată! Tremurând de nerăbdare ca un cal bătrân dus la grajd, Yakimov îi urmă în clădirea dărăpănată, reamenajată de curând ca minister. Trecură prin niște coridoare pardosite cu ceramică, într-o cameră prea înaltă și prea strimtă, dar, desigur, cu mâncare din belșug la bufet. Acesta era închis, cu un rând de scaune grele înșiruindu-se în față. Aici au fost conduși ziariștii. Majoritatea celor prezenți, fiind în București doar temporar, ca să relateze despre asasinat, se așezaseră, modești, mai în spate. Doar Mortimer Tufton și Inchcape, acum ofițeri britanici răspunzând de propagandă, erau în față. Tufton își pusese bastonul pe cele trei scaune dintre ei. II ridică imediat, invitându-1 pe Galpin să stea lângă el. Inchcape stătea într-o rână, picior peste picior, cu un braț pe spătarul scaunului, apăsându-și obrazul cu vârful degetelor. Privi acru la Yakimov, care se așeză lângă el, și spuse: E ceva necurat la mijloc. Yakimov, nevăzând nimic rău, dar temându-se să nu-și trădeze iar lipsa de experiență în lumea ageră a jurnaliștilor, murmură: Chiar așa, dragul meu! Chiar așa! Tonul lui nu suna prea convins și Inchcape flutură iritat din mână: închis! De ce? N-am mai văzut asta la o reuniune oficială. Niciodată. Oamenii ăștia pot fi oricum, dar nu lipsiți de ospitalitate. Și ce caută acești lachei obraznici pe aici? Stau de pază? … Sau ce altceva? Într-un acces de indignare, își smuci capul și privi insistent spre rândurile din spate. Acolo se aflau, după cum observă și Yakimov, un mare număr de chelneri, zâmbind atât de afectați, de parcă ar fi pus la cale o farsă. Totuși, mâncarea părea destul de reală. De-o parte, O. Masă era încărcată cu vinuri și băuturi tari. Gândindu-se să ia un aperitiv, se îndreptă spre primul chelner și-i făcu un semn care rareori dădea greș. Dar de data asta nu avu nici un efect. Omul își ridică fața, cu buzele strânse, aparent absorbit de tavanul din lemn sculptat. Yakimov se foia în scaunul său. Alții – de asemenea, în spatele lui. Nu părea să mai sosească nimeni și timpul tre cea; nici urmă de ministru de Interne. Bănuielile lui Inchcape se răspândiră în toată încăperea. Deodată îl auziră pe Galpin:

Ce se întâmplă aici? Nici un friț și nici măcar un macaronar la petrecere, doar prieteni ai României, țară mică, dar plină de curaj! Și de ce ne fac să așteptăm atât? Tufton bătu cu bastonul în podea. Când chelnerii își ridicară privirea, comandă: Whisky! Un chelner, zâmbind șirAt și privindu-și lung colegii, răspunse în românește. Ce dracu zice? întrebă Tufton. Inchcape traduse: Trebuie să așteptăm sosirea Excelenței sale, domnul Ionescu. Tufton se uită la ceas: Dacă Excelența sa nu vine în cinci minute, eu am plecat! Servitorii, așteptând să izbucnească scandalul, priviseră acest schimb de cuvinte cu interes și păreau dezamăgiți că nu se mai întâmplă nimic altceva. Cele cinci minute trecuseră și Ionescu nu apăruse încă, dar Tufton aștepta încă, la locul său. După o pauză lungă, zise: Cred că din asta se va isca o ceartă. N-ar îndrăzni, răspunse Galpin. Yakimov simțea cum se îndoaie de spate. Mâinile lungi, delicate, îi spânzurau deprimant între genunchi. Suspina continuu, ca un câine care a stat prea mult de pază și, la un moment dat, le spuse tuturor: N-am luat nici măcar o înghițitură azi. Își lăsă coatele pe genunchi și, cu fața îngropată în palme, gândurile i-o luară razna. Pe vremuri putea să facă haz de necaz în orice împrejurare. Orice situație putea deveni comică. Avea un adevărat talent pentru asta, și totul doar de dragul distracției. Se simțea minunat când era în centrul atenției. Când timpurile s-au schimbat, a început să fie amuzant pentru o oarecare răsplatĂ. Își spunea: „Bătrânul Yaki trebuie să cânte pentru a-și merita cina”. Acum pierduse gustul anecdotelor, nu mai avea chef să distreze pe nimeni. Era epuizant să tot alergi după mâncare și băutură. Nu mai voia decât strictul necesar și putină pace. Se auzi o sonerie. Servitorii se grăbiră să deschidă ușile duble. Se făcuse liniște printre ziariști și Yakimov se ridicase, plin de speranță. Mai așteptară puțin până când apăru Ionescu, aproape în fugĂ. Își fixa invitații cu ochii larg deschiși și își agita mâinile în aer, într-o consternare comică. Regreta că i-a făcut să aștepte atât de mult: „Comment faire mes excuses? D’etre tellement en retard est inexcusable*”. Dar în același timp rânjea și, când se opri în mijlocul camerei, părea să aștepte aplauze. Fiind întâmpinat doar de tăcere, ridică din sprâncene; ochii negri și mici, ca două stafide, îi săgetau pe cei prezenți, își smulgea mustața și-și mușca buza de jos, ca și cum s-ar fi stăpânit cu greu să nu râdă. Simula o uimire comică, de parcă i-ar fi întrebat ce li s-a întâmplat. Doar se scuzase! Deodată se calmă și se adresă, mai sobru, în engleză: Domnilor – ah, da… și doamnelor! Ce drăguț! Se înclină spre cele două femei prezente – una americană și cealaltă franțuzoaică. Doamnelor și domnilor, ar trebui să spun, nu-i așa? Zâmbea din nou dar, neprimind nici un răspuns, continuă: Ieri după-amiază, doamnelor și domnilor, ați avut șansa să vă trimiteți telegramele, nu-i așa?, Privi întrebător în jur, mișcând obraznic din cap, ca o pasărE. Își răspunse singur: Da, așa e. Și ce telegrame! Acum vă pot spune că în locul fanteziilor depuse la Poșta Centrală, a fost transmisă următoarea știre tuturor ziarelor… Scoase o pereche de ochelari cu rame groase, și-i puse pe nas și începu să se caute încet prin buzunare. După un „Ah!”, deveni din nou mai moderat, scoase o hârtie, o privi câteva momente și citi cu glas mieros: „Cum aș putea să mă scuz? E de neiertat să întârzii atât de mult…” (fr.) (N. Ti.); „Astăzi, România anunță, cu inima zdrobită, tragica pierdere a mult-iubitului ei fiu și prim-ministru,

A. Călinescu, asasinat de șase tineri respinși la examenul de bacalaureat, încercând să ierte acest act nebunesc al unor tineri dezamăgiți, națiunea e, totuși, răvășită de durere”. Făcu un pas înainte, se înclină și-i înmână hârtia lui Inchcape. Să înțeleg, întrebă Galpin, că ne vor fi returnați banii? Ionescu scutură din cap cu asprime: Nici un ban re turnat! … își duse un deget la nas: Asta este, cum spun englezii, o mică lecție. Știți doar că ați fost cU. Toții foarte neascultători! Se duse spre bar și, apucând frânghia ce-1 înconjura, se legăna încet: Ca un papagal cocoțat pe o stinghie! șopti Galpin. Ionescu zâmbea tot mai larg: Nu trebuie să uitați că sunteți oaspeții unui regat neutru. Noi suntem niște oameni pașnici, hu vrem certuri cu vecinii. Cât timp stați aici, trebuie să vă purtați ca niște copii cuminți, nu-i așa? Întorcându-se în scaun, Tufton își întrebă vecinii: Cât o să mai dureze tâmpenia asta? O altă voce din spate se auzi: Ce fantezii? Ce-1 roade? De ce se agită? Ah, dragii mei prieteni, continuă Ionescu, oare mă înșel? Oare nimeni de aici n-a inventat povestea că asasinii erau membrii ai Gărzii de Fier, în slujba Germaniei? Că germanii plănuiseră o invazie? Că un anumit diplomat străin a fost găsit în posesia unor cecuri cu care trebuia să-i plătească pe asasini, și ținut sub arest la domiciliu? Este von Steibel în această situație, ori nu? întrebă Tufton. Ionescu zâmbi: Este în pat; are gripă. I s-a ordonat să părăsească țara, nu-i așa? — Se întoarce mâine în Germania, din motive de sănătate. Întrebările se succedau acum rapiD. În haosul acela, Ionescu se îndreptă, își ridică mânile alarmat și ceru să se facă liniște: Un moment, doamnelor și domnilor! Mai este o chestiune importantă, despre care trebuie să vă vorbesc. Fața îi deveni gravă, iar vocea – rău-prevestitoare. E un lucru greu de crezut. Dacă n-aș fi văzut, cu propriii mei ochi, telegrama, aș fi spus că așa ceva nu se poate. După aceste cuvinte urmă o pauză atât de lungă, încât Galpin interveni: Bine! Să auzim! Un reputat ziarist, reprezentând un ziar important, a inventat o asemenea calomnie, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc despre asta. Pe scurt, l-a acuzat pe marele și gloriosul nostru rege, părinte al poporului și al culturii noastre, că ar fi în spatele acestei crime diabolice. După cum am auzit, ziaristul este bolnav. A fost rănit la ieșirea din Polonia. Fără îndoială că are febră și de aceea s-a ajuns la o istorie atât de delirantă. Nu există altă explicație posibilă. Oricum, va părăsi țara imediat ce va fi posibil. Câțiva dintre cei prezenți îl priveau pe Yakimov, dar el nu arăta, nici prin expresie, nici prin vreun gest, că reproșurile ar avea vreo legătură cu ceea ce trimisese el în numele lui McCann. Terminând ce avea de spus, Ionescu deveni mai puțin ceremonios și zâmbi din nou. E aproape trei! se auzi Tufton. Încă puțin! Acum vom răspunde la întrebări. Ziarista americană întrebă:

Monsieur le Ministre, ați spus că asasinii erau studenți. Nu puteau fi, în același timp, și membrii ai Gărzii? Ionescu zâmbi cu milă: Chere madame, nu a anunțat Majestatea sa însuși că nu a mai rămas în viață nici un membru al Gărzii de Fier în această țară? Franțuzoaica întrebă și ea: Totuși, se zvonește peste tot că asasinii erau plătiți de germani. Se zvonește, în același timp, că asasinii erau în slujba Puterilor Aliate. Nu trebuie să dați ascultare unor bârfe de cafenea, madame. Dar eu nu merg niciodată prin cafenele și restaurante! protestă femeia. Atunci trebuie să-mi permiteți să vă invit eu undeva! se înclină Ionescu. Tufton îi întrerupse, pentru a întreba rar și plin de importanță: Și am putea ști cine i-a executat pe asasini, desigur, înainte de fi judecați? Ionescu deveni iar grav și răspunse repede, declamând: Armata, înnebunită de durere și indignare la uciderea iubitului nostru prim-ministru, i-a prins pe tineri și, fără știrea autorităților civile, i-au împușcat. E versiunea oficială? Desigur. Cineva întrebă: Cunoașteți faptul că trupurile sunt expuse, în acest moment, pe jos, în piață? Sunteți de acord cu astfel de lucruri? Ionescu ridică din umeri: Armata e puternică aici. Nu îndrăznim să intervenim. Am văzut trupurile, insistă Galpin. Mi s-au părut destul de bătrâni pentru niște studenți. În țara noastră sunt studenți de toate vârstele. Unii rămân să învețe toată viața. Galpin bombăni și-l privi pe Tufton, care trase concluzia: Ne pierdem timpul. Galpin se ridică și ceilalți, nemaiavând nevoie de încurajare, își părăsiră și ei, pe rând, locurile. Trezit de scârțâitul scaunelor, Yakimov își recapătă speranța. Se repezi spre Ionescu. Dați-mi voie! … zise acesta, incapabil de a face față valului și, dezlegând șnurul la mijloc, le permise oaspeților să se apropie de bufet. Yakimov își aștepta, în silă, asociații. Tufton se ridica destul de greu. O palmă pentru bunii prieteni ai României… – îi spunea el lui Galpin – o palmă dată în joacă, dar semnificativă. Cineva le-a amintit că Hitler e periculos de aproape. Galpin răspunse: Da, dar nemernicii ăștia au acceptat garanția noastră, după ce germanii au ocupat Slovacia. Acum Tufton se ridicase. Zise, pe când se îndrepta șchiopătând spre bufet: Așa au făcut și polonezii. În seara aceea a venit toamna. Ieșind din restaurantul cu aer fierbinte și greu de fum, soții Pringle au fost izbiți de o răcoare neașteptată. Plouase. Se vedea strălucind în depărtare cupola Operei, unde era expus primul-ministru. Guy era într-o dispoziție excelentă. Așa fusese toată seara… Se acceptase acum ideea, în majoritatea cazurilor – fără voie, că doar ocuparea estului Poloniei de către ruși îi împiedica pe germani să invadeze România. De asemenea, se credea că mișcarea rușilor fusese dictată de cunoașterea, în prealabil, a planurilor germane. Toate acestea erau un triumf pentru idealurile politice ale lui GuY. Îi spunea lui Harriet: Chiar și Legația trebuie să recunoască acum că rușii știu ce fac!

Ca s-o încurajeze, desenă în carnețelul său o hartă, care dovedea că germanii puteau intra pe pământul României doar violând neutralitatea Ungariei. Și asta n-o vor face… cel puțin pentru o vreme. De ce? Pentru că, deocamdată, și-au umplut farfuria. Harriet zâmbi. Sentimentul acesta nou, de siguranță, venea ca un dar. Când ajunseră în stradă, se luară de mână, îmbătați de aerul proaspăt, și porniră în fugă spre Operă, de unde se răspândea lumină prin ușile deschise. Fusese coadă toată ziua, dar acum nu mai era. Profitară de asta pentru a intra. În hol, unde siluete cenușii se mișcau și gesticulau, se simțea un miros greu de cauciuc ud, de la pelerinele soldaților. Urme de pași se vedeau pe podea. Se scoseseră scaunele din sală și se instalase catafalcul, cu purpură și argint, cu luminările strălucind în bezna din jur. La capul și la picioarele mortului, niște preoți cu bărbi negre, cu sutane negre și cu văluri prinse de potcap murmurau rugăciuni. Auzindu-i, Guy fu gata să se întoarcă și să plece: Se roagă ca unui idol! Dar Harriet îl prinse de braț, îndreptându-1 spre sicriu Nu era mare lucru de văzut în afară de chipul premierului alb-cenușiu, cu o lucire de cărămidă arsă. Se opriră un moment și apoi se duseră să vadă coroanel imense, sprijinite în cerc în jurul catafalcului. Două dintr ele, uriașe ca niște idoli, se înălțau în întuneric una lângă alta la capul sicriului. Erau ca niște scuturi din garoafe roșii – un cu panglici roșii, albe și albastre, alta cU. Roșu și negru Aceasta din urmă avea și o svastică. Galpin privea rânjind aceste două simboluri rivale al durerii. Văzându-1, Guy se apropie repede și1 întrebă: Cât mai valorează rușii acum? Galpin își strânse buzele, foarte mulțumit de sine. Priv în tavanul întunecat ca într-o peșteră, și zise: S-a întâmplat, mai mult sau mai puțin, exact așa cum am spus eu. Numai datorită rușilor nu suntem acum în mâinil Gestapo-ului. Credeți, deci, că suntem în siguranță? întrebă Harrie în siguranță? … – Galpin se strâmbă a dispreț. Harrie era ridicolĂ. În siguranță… cu trupele rusești masate l graniță? Credeți-mă, vor fi aici înainte de venirea iernii! Guy interveni: Dar nu trebuie să ne temem! Nu suntem în război c Rusia. Sper să ai timp să le spui asta. Din nou în stradă, Harriet încercă să filosofeze: Oriunde te-ai afla, singurul lucru sigur este că n poți fi sigur de nimic. Guy păru surprins: Sunt câteva lucruri de care eu sunt absolut sigur. Ca de exemplu? … Ei bine… se gândi un moment – printre altele, c libertatea este cunoașterea necesității și că nu există bogați mai mare ca viața. Dacă înțelegi asta, ai înțeles tot! Chiar și universul, eternitatea? Nu sunt importante. Eu cred că sunt importante – Harriet își retrase mâi din mâna lui, ușor iritată – imaginează-ți posibilitatea ete nității! Viața e limitată, orice ai face din ea se termină în moarte. Toate conceptele astea religioase nu sunt decât mijloace de a-i menține pe bogați, bogați și pe săraci, săraci. Apă de ploaie! Acceptă condiția pe care ți-a dat-o Dumnezeu! Pe mine nu mă interesează eternitatea. Responsabilitățile noastre sunt aici și acum.

Mergeau la o oarecare distanță unul de altul, despărțiți de propriile lor părerI. În față, se putea vedea vitrina cafenelei spre care porniseră. Era vorba de Doi Trandafiri, considerată a fi locul de întâlnire al celor care se adunau pe vremuri la Napoleon, acum dărâmat. Guy își închipuia că va găsi acolo tot felul de vechi prieteni, iar Harriet tocmai de asta se temea. Imaginându-și-1 pierdut în îmbrățișările lor, simțea că eternitatea era îndoielnică și universul întunecat, inuman și recE. Își strecură din nou mâna în mâna lui. Spuse: Suntem împreună, suntem în viață – cel puțin pentru moment. ‘ ‘ Strângându-i mâna, el o întrebă: Când vom putea fi mai mult decât atât? Împinse ușa și intră în lumina strălucitoare; ea lăsă această întrebare fară răspuns. CAPITOLUL 7 inchcape În chiriașe un magazin gol, pe care îl amenajase el, transfomându-1 în Biroul Britanic de Propagandă. Magazinul se afla pe Calea Victoriei, vizavi de Biroul German de Propagandă. Această „instituție rivală”, cum o numea Inchcape, etala ostentativ fotografii de pe linia Siegfried și imagini ale armatelor în marș. Inchcape spunea că lui i se trimiseră doar câteva afișe cu „Frumoasa Britanie”, care-i sfătuiau pe turiști „să vadă Marea Britanie mai întâi”. Le spuse soților Pringle că ar putea vedea înmormântarea lui Călinescu de la una dintre ferestrele de sus dar, înainte de asta, îi invită să bea ceva la el. Când cei doi ajunseră, părea destul de dezamăgit. Sperase că vor sta pe terasă… Dar astăzi – spuse el – până și cerul plânge. Aprinsese două veioze cu abajururi galbene în salon și mai aprinse încă treI. Îl surprinseră studiind efectul acestui soare artificial asupra pereților albi, asupra mobilei elegante, în alb și auriu, a pianului alb și a cărților așezate pe rafturile lor albe. Apoi zâmbi mulțumit și stărui pe lângă Harriet să iasă pe terasă, măcar câteva clipe, să-i arate parcul. Se supuse și se duse cu Inchcape pe terasă, de unde el reveni zâmbind din nou spre camera strălucitoare. În lumina hibernală, înghețată de afară, fațadele exterioare de beton, proiectate să reflecte razele soarelui, păreau pline de pete și de proastă calitate. Mușcatele se scuturau, dar Harriet admira totul, simțind că această admirație e ceva foarte important pentru gazda lor. El atinse una dintre plantele cu frunze mari și cărnoase și remarcă: E bine că în curând vor intra cu toate în casă. Și asta, într-un fel, e un lucru bun. Când îl privi întrebător, îi explică: Va cădea zăpada curând, iar noi vom sta aici, la adăpost, în siguranță. Ea încă nu înțelegea și atunci el râse u§or: Știi probabil, draga mea, că nimeni nu riscă o invazie iarna. Timpul potrivit pentru asta este toamna, după recoltă și înainte ca zăpada să blocheze căile de acces. Dar de ce nu toamna asta? Iți trebuie ceva timp pentru a pregăti o invazie și, deocamdată, nu sunt semne de așa ceva. Se pare că e liniște pe toate fronturile. Pentru asta ar trebui să fim, într-adevăr, mulțumiți. Spre surpriza ei, îi atinse ușor brațul: Nu ți-am spus eu că nu sunt motive de panică? Nu cred că, în acest moment, cineva vrea să invadeze această țară. Și dacă o vor face, asta se va întâmpla abia peste șase-șapte luni. Câte nu se pot întâmpla în acest răstimp? Zâmbea amabil și era, evident, mult mai drăguț decât ar fi fost necesar, nu pentru că i-ar fi plăcut femeile, ci dimpotrivă, pentru că nu-i plăceau. Probabil că era și foarte ușurat, văzând că se pot înțelege atât de bine. Ea însăși era liniștită, dar se gândea, totuși, că această relație va trebui întotdeauna condusă cu atenție. Inchcape se sprijinise de grilaj și-i arăta lacul, strălucind printre copaci, dar Harriet auzise pe cineva vorbind repede și agitat în cameră. Cine mai e cu Guy? întrebă ea.

E Pauli, servitorul meu ungur. Aici, cei mai buni servitori sunt ungurii. Englezii sunt buni și ei, dar prea aspri, destul de afurisiți și deloc amuzanți. Pauli ieși, acoperindu-și fața cu mâinile și arătându-se astfel încântat de ce avea să povestească. Era tânăr și arăta foarte bine. Se înclină spre Harriet, apoi întinse o mână, aproape atingând-o, rugând-o să asculte. Vorbind repede, românește, reluă povestea pe care i-o spusese lui Guy. Inchcape îl privea cu un zâmbet blând. Când termină povestea, îl împinse ușor de umeri, îndepărtându-1 afectuos. Pauli plecă, întorcându-se de câteva ori să mai comenteze istorioara. Prefăcându-se nerăbdător, Inchcape strigă: Unde sunt băuturile? Ah, da, le aduc imediat! răspunse Pauli, ridicându-și mâinile și scuzându-se. Asta este ultimul banc despre rege, o lămuri Inchcape. „Un bețiv îl înjura pe rege într-un bar, facându-1 desfrânat, escroc, tiran și toate celelalte, când un agent al poliției secrete, auzindu-1 îl admonesta: Cum îți penniți să vorbești așa despre marele și gloriosul nostru rege? Dar, dar – se bâlbâi bețivul – nu vorbeam de regele nostru. Departe de mine gândul! Vorbeam de alt rege – de fapt, de regele Suediei. Minți – urlă polițistul – toată lumea știe că regele Suediei e un om cumsecade!” Se întoarseră în cameră, unde Pauli aranja sticle și paharE. Înțelegând că gluma fusese repovestită, rămase rânjind aprobator, până când fu întrerupt de soneria de la ușa din față. Sosise Clarence, puțin cam bățos. Ii salută pe Guy și pe Inchcape, dar evită s-o privească pe Harriet. Acum, că sosiseră amândoi angajații săi, Inchcape vorbi: Am ceva să vă comunic: nu voi putea sta cu voi să văd înmormântarea. Își frecă sprinceana cu o mână și râse de absurditatea situației: Fapt e că umilul vostru servitor a fost invitat oficial. Voi fi într-una dintre mașini, la procesiune. Guy, prea uimit ca să se stăpânească, exclamă: O, Doamne! Dar de ce? Inchcape deveni deodată serios: Cum de ce? Pentru că am o însărcinare oficială acum. Așa este! recunoscu Guy. Clarence, privind fix covorul, mormăi ceva. Asta păru să-l irite pe Inchcape, care adăugă, brusc: E o plictiseală dar, în același timp, o onoare pentru organizație. Dintre englezi, n-au mai fost invitați decât șeful misiunii diplomatice și Wool^. Clarence bombăni iar și spuse cu o forță neașteptată: Vorbind de onoruri, sper că nu aveți nimic împotrivă dacă accept o mică însărcinare din partea Legației. Ei! Despre ce e vorba? Administrarea ajutoarelor pentru polonezi. Comitetul de Ajutor a oferit o sumă mare de bani acasă și eu am fost recomandat ca un posibil organizator. Fără salariu, doar decontul cheltuielilor și o mașină la dispoziție. Ce ziceți? Dar de ce tu? Am mai făcut asta în Spania. Am fost la Varșovia și vorbesc poloneza. Hm! Inchcape își încleșta degetele, le privi și apoi le desprinse: Hai să bem ceva! Deci n-aveți nimic împotrivă! insistă Clarence.

Ba da! – se întoarse Inchcape spre el, nimeni nu poate face două lucruri în același timp. Ai fost numit de Consiliul Britanic în organizația noastră, iar acum ești recomandat pentru treaba asta! Suntem în război. Cineva trebuie să o facă! Am să mă descurc cu amândouă. Sper! Ei, acum serviți-vă! Eu trebuie să plec. Ieși din cameră și, puțin mai târziu, îl auziră trântind ușa de la intrare. Clarence tresări la acest zgomot și, fără să vrea, îi întâlni privirea lui Harriet. Se înroși ușor la față, dar părea mai liniștit, o dată prezența ei acceptată. Se relaxa și, în timp ce turna în pahare, izbucni în râs: Când eram doar niște furnizori de cultură britanică, în exil, Inchcape ne întrecea pe toți în disprețul față de autorități. Și acum, uite cum s-a schimbat! Nu mai lipsește decât să cineze cu Woolley! Clarence purta o cravată cu însemnele colegiului său și o jachetă cu insigna vechii sale școlI. Înainte să plece, își puse și o eșarfă lungă, împletită în culorile unui vestit club nautic. Harriet nu se putu abține să nu râdă de el. Ți-e teamă cumva că oamenii n-or să știe de unde vii? Clarence se opri, sfidând-o ușor, apoi, dintr-o dată mulțumit, ca și când i-ar fi venit ideea că aici e vorba nu atât de critică, cât de cochetărie, deschise ușa, spunând: Sufăr de o boală de piept. Trebuie să mă îngrijesc. Se aprinse o luminiță în privire și Harriet înțelese că fusese, ca în multe alte rânduri, greșit înțeleasă. Ploaia încetase. Ca să poată traversa, își făcură loc printre câteva rânduri de curioși, așteptând sub umbrele. Biroul Britanic de Propagandă, o clădire mică, era în renovare: ferestrele erau acoperite, zugravii lucrau înăuntru. Deasupra, în biroul lui Inchcape, pereții fuseseră curățați și se aplicase un prim strat de vopsea albă. O grămadă de lemn, pentru rafturi, zăcea într-un colț. Clarence îi duse în camera mică din spate care-i fusese oferită. Acolo nu se făcuse nimic. Pe pereți se mai afla încă un tapet bej, murdar, cu un desen cubist. Se adusese o masă pe post de birou, dar pe ea nu se aflau decât o mapă cu sugativă și o fotografie înrămată. : Guy o ridică: E logodnica ta? Mda! … Brenda. E drăguță. Îhî! … Părea să spună că numai atât. Nu mai vorbiră despre Brenda. Harriet se duse la fereastră și privi spre un loc viran pe strada paralelă, care tocmai se elibera și se curăța. Era noul Bulevard Brătianu care se construia pentru a reduce aglomerația de pe Calea Victoriei. De o parte și de alta se ridicau blocuri înalte și subțiri, ca niște pișcoturi, de care se sprijineau maghernițe de lemn unde se vindeau țigări și zarzavaturi. Fuseseră încropite de țărani cu lemnul de la casele demolate. Se mai aflau și alte cocioabe prin zonă, întărite cu bidoane turtite de gaz, cu zdrențe îndesate ca să astupe găurile. Clarence le arătă scheletul unei noi clădiri ministeriale, pe partea cealaltă a bulevardului. Lucrările se întrerupseseră pentru că ministrul fugise în Elveția cu baniI. Între timp, muncitorii, părăsiți, se adăpostiseră pe unde găsise fiecare. Harriet îi văzu pe schele, privind strada. Se face frig – zise Clarerice. Noaptea aprind focuri și se adună în jurul lor. Dumnezeu știe ce vor face când va veni A iarna. În toată harababura de acolo se ridica o ultimă casă în stil rococo, cu tencuiala cenușie, crăpată, cu ușa din față, din sticlă încrustată, deschizându-se spre niște trepte splendide, dar sparte. Grădina era în paragină, dar cineva mai locuia totuși acolo. La ferestre atârnau perdele de dantelă, la fel de murdare ca și tencuiala. Crezi că am putea găsi și noi o casă ca asta? întrebă Harriet. La aceste cuvinte, o barieră dintre ea și Clarence – poate prejudecățile lui sau poate doar timiditatea – se rupse deodată și el se aplecă, zâmbind:

Și-mie îmi plac foarte mult casele astea, dar nu poți locui în ele. Sunt pline de ploșnițe. Mi-e teamă că vor dispărea toate cu timpul. Continuă să privească în lături, stânjenit, pe jumătate zâmbind: Dacă România ar fi fost sub ocupație austriacă tot atât cât a stat sub turci, acum ar fi mult mai civilizată. Observă pe figura lui, până atunci neinteresantă, gura frumoasă și senzuală. O privire mai semnificativă, la un moment dat, o făcuse să înțeleagă că aveau acum niște puncte comune pentru o posibilă relație. Era o înțelegere în care ea nu avea încredere, o relație pe care nu avea nici o dorință de a o dezvolta. Discuția fu întreruptă de zgomotul înăbușit, îndepărtat, al unui marș funebru. Toți trei fugiră în camera din față și deschiseră ferestrele. Procesiunea venea din stânga și se îndrepta spre scuar; de acolo, ocolea și ajungea la gară. Călinescu urma să fie înmormântat pe domeniile sale. Oamenii se înghesuiau în balcoane, strigându-se și făcându-și semne cu mânA. În ciuda vremii urâte, era o atmosferă de sărbătoare. Când se apropie fanfara, umbrele se retraseră spe bordură. Polițiști, cu banderole negre pe mână, se năpusteau în rigole împingând mulțimea spre margini. Un ziarist, urcat pe un camion, începu să-și mânuiască aparatul de filmat. Catafalcul înfiorător apăruse, negru, cu ornamente negre, cu pânze cu ciucuri, pene de struț și îngerași ținând luminări negre. Era tras de opt cai negri, cu valtrapuri și cu măști negre, din spatele cărora doar ochii le străluceau. Alunecau pe pavajul ud și întreaga structură părea că stă să se prăbușească. În spatele lui mergea prințul moștenitor. „Ah!” – oamenii strigau din balcon în balcon, asta așteptaseră. Regele n-a avut curajul să vină, nici măcar în mașina sa blindată; totuși, tânărul prinț venise, singur și fară gardă. Dacă ar fi fost un moment mai potrivit, mulțimea ar fi izbucnit în ovații. În spatele prințului se vedea baldachinul mitropolitului. De o parte și de alta, preoții ștergeau noroiul de pe jos cu sutanele. La vederea aparatului de filmat, bătrânul mitropolit, cu barba sa mare și albă, își potrivi hainele, îndreptă crucea mare cu pietre prețioase și își ridică fața cu jale și demnitate. În spate, trecând de la Chopin la Beethoven, veneau, într-un zgomot infernal fanfarele militare. Mașinile mergeau în urmă. Clarence și soții Pringle îl căutau pe Inchcape, dar era imposibil să recunoști pe cineva în masa aceea de figuri anonime și cenușii. Procesiunea se sfârșise și traficul fuA reluat, mașinile adunându-se de prin străduțele lăturalnicE. În câteva minute, deși convoiul se jeluia încă în piață, Calea Victoriei redeveni un viespar de mașini claxonând, evitându-se și intersectându-se, nerăbdătoare parcă să-și reia cursul normal al vieții. Rândurile de gură-cască se rupseră și-oamenii începură să se adune prin baruri și cafenele. Trecură pe lângă ferestrele luminate cu neon ale Biroului German de Propagandă, care afișase o hartă a Poloniei împărțită între Germania și Rusia. O zvastică acoperise Varșovia, dar nimeni nu-i acorda atenție. Oamenii erau din nou încrezători. Rata dolarului era în scădere la bursa neagră, așa că până și Guy fusese de acord că n-o puteau distra pe Sophie în fiecare seară. Un ziar bucureștean își exprima regretul că României Mari, nu i se dăduse ocazia să-și măsoare puterile cu dușmanul… I-ar fi putut arăta lumii cum se duce un război. Li se amintea cititorilor că, în 1914, aurul României fusese trimis la Moscova, pentru mai multă siguranță, și nu se mai întorsese niciodată. Românii ar fi vrut să îndrepte lucrurile, dar vor avea ei șansa asta vreodată? Clarence își trase capul înăuntru și închise fereastra: Ei, acum, că am auzit pentru ultima oară de Călinescu, hai să mergem la masă! Dar Călinescu n-avea să fie uitat așa de ușor. Au fost proclamate trei zile de doliu național și cinematografele au fost închise. Când s-au deschis, arătau imagini de la înmormântare. Timp de o săptămână, sicriul uriaș a fost cărat prin ploaie, de țărani, spre cavoul familiei. Apoi, în sfârșit, primul-ministru a fost înlocuit și uitat. La fel și Garda de Fier… Membrii ei, după cum declara Ionescu, fuseseră „curățați” până la unul. PARTEA a Il-a.

În miezul lucrurilor. CAPITOLUL 8 harriet pringle nu se mai temea acum că, în orice moment, ea și soțul ei vor trebui să fugă. Așa că își căuta un apartament, cumpăra haine și acorda mai mult interes invitațiilor, care soseau în număr tot mai mare, de la începerea anului universitar. Printre ele era și una de la Emanuel Drucker, bancherul, al cărui fiu era unul dintre studenții lui Guy. Când ploua, când se oprea, iar vântul era tot mai rece. Restaurantele de la Șosea își mutaseră scaunele și mesele înapoi, în localurile lor de iarnă. După vreo săptămână de vreme cenușie, soarele reapăru strălucitor, dar nu puteai sta afară decât pe la prânz. În nordul orașului, doar ceața și razele soarelui puteau fi văzute înainte. Acum apăruseră munții, marmorați și despicați de ghețari ca niște fâșii de bumbac, la început. Dar, într-o dimineață, vârful cel mai înalt apăru acoperit de zăpadă. Cu fiecare zi zăpada devenea și mai albă, întinzându-se pe versanți încetul cu încetul. Deși Guy râdea de teoria lui Inchcape despre invazie, spunând că rușii puteau veni oricând prin câmpie, Harriet era mai liniștită la gândul trecătorilor înzăpezite. Când au fost invitați la familia Drucker, era una dintre ultimele zile calde de octombrie. Harriet și Guy se înțeleseseră să se întâlnească în Barul Englezesc, dar el nu ajunsese încă. Nu se miră, pentru că se obișnuise cu ideea că, oricât de târziu ar ajunge ea la o întâlnire, Guy venea și mai târziu. Barul nu era chiar gol. La o masă era Galpin, cu o fată brună, genul de frumusețe domestică, în timp ce Yakimov, singur, îi privea amărât de la o altă masă, Tufton și majoritatea atașaților de presă se întoarseră la centru. Draga mea, o strigă Yakimov când o văzu, vino și stai alături de bietul Yaki, la un whisky! Vocea lui plângăreață nu sugera, așa cum credea Inchcape, un mediu social făcut să intimideze, ci, pur și simplu, nevoia de sprijin, de mângâiere. Intră, dar aerul era îmbâcsit și plin de fum, așa că îl întrebă: Chiar îți place barul ăsta? Nu există o grădină a hotelului, unde să putem sta? O grădină? … Privi în jur de parcă ar fi fost una la îndemână, chiar lângă el. Am văzut una undeva pe aici. Atunci hai s-o căutăm! Harriet îi lăsă lui Albu un mesaj pentru Guy și ieși cu Yakimov. Grădina se dovedi mică, împrejmuită de pereți înalți; accesul era posibil numai prin ușile mari, cu geamuri, din sala în care se servea micul dejun. Sub copacii uriași, erau întinse mese și scaune pliante. Prin colțuri se vedeau câteva” perechi. Bărbații îi priveau pe nou-veniți neplăcut surprinși, iar femeile, fiecare purtând ochelari de culoare închisă, își întorceau repede capetele. Toți arătau ca niște oameni urmăriți și descoperiți într-un adăpost. Nu erau nici un fel de flori și nici alte ornamente decât, în mijlocul curții pierdute, o statuetă din piatră – un băiat turnând apă dintr-un ulcior. Așezându-se lângă fântână, Harriet spuse: E mai bine aici, nu-i așa? Yakimov încuviință cu jumătate de gură și se așeză lângă ea. Se făcuse liniște. Nimeni nu mai vorbea, până când Harriet începu să discute cu Yakimov. Ea întrebă: Cine era fata de lângă Galpin? O poloneză… Wanda… și, nu mai știu cum. A venit aici cu McCann. Am crezut că e amanta lui, dar acum se pare că e cu Galpin. Nu știu. Suspină: Am încercat să vorbesc cu Galpin despre ordinul de mobilizare. Știi doar, eu sunt ziarist, am materiale de trimis! Era important să stăm de vorbă deschis. Am mers la ei la bar chiar acum, l-am invitat să bem ceva și mi-a tăiat-o scurt.

O privea fix pe Harriet și ea îi observă, surprinsă, ochii îngrijorați pe fața tristă și mirată. Arăta ca un copil amărâT. Înainte ca ea să poată spune ceva, veni chelnerul și trebui să comande limonada. Zise: Crezi că are vreo însemnătate acest ordin de mobilizare? Se prevăd încurcături? Ah, nu! Yakimov alungă ideea cu un gest al mâinii. II uitase acum pe Galpin și zâmbea amuzat: Ai auzit de noul front pe care regele are de gând să-l formeze? … de două ori mai puternic decât Maginot și Siegfried la un Joc, și va costa milioane de lei. Eu îi zic „Linia Imaginot”, draga mea! Linia Imaginat! Când Harriet începu să râdă, se trase mai aproape, devenind grav și sincer, ca un om care știe ce spune, o lămuri: Ceea ce mi se pare într-adevăr important, e planul de pace al lui Hitler, afirmația că n-ar mai avea pretenții teritoriale. M-a surprins că l-au refuzat. Nu vreau să critic, dar aici am impresia că Chamberlain a făcut o greșeală. Nimeni nu mai dorește războiul ăsta prostesc, nu-i așa? Dar Hitler a spus de prea multe ori că nu are ambiții teritoriale! Nu putem avea încredere în el. Ochii lui Yakimov exprimau doar încredere: Trebuie să avem, draga mea! Trebuie să credem în oameni, în viață! E cel mai bun lucru pe care1 avem de făcut! Neputând găsi un răspuns, Harriet își bău limonada. Yakimov, relaxându-se după acest efort de a fi sincer, spuse ușor: Draga mea, n-ai putea să-mi împrumuți câteva „bătrâne”? Ce vrei să spui? O, Doamne, scumpa mea… bani! Bietul Yaki e lefter până la sosirea stipendiilor. Era atât de uluită, încât pălI. Își deschise geanta și căutând prin ea cu mișcări nervoase, găsi o hârtie de 1000 de lei. E tot ce am. Draga mea… – bancnota dispăru rapid în buzunarul lui – cum ar putea bietul Yaki să-și exprime recunoștința? Dar Harriet nu mai așteptă să audă restul. Cum se ridicase și pleca grăbită din grădină, el strigă îndurerat după ea: Fetiță dragă! Se întâlni cu Guy la ușa batantă: Ce s-a întâmplat? Era prea stânjenită ca să vorbească, dar după ce traversară scuarul, își reveni destul ca să-i spună, râzând: Prințul Yakimov m-a invitat să bem ceva. Am crezut că vrea să fie amabil, dar el nu voia decât să împrumute niștE. Bani. Netulburat, Guy o întrebă: I-ai împrumutat ceva? O miE. De, lei. Văzând că Guy nu ia lucrurile în serios, Flarriet regreta mia de lei: Nu suport să împrumut bani! Dragă, nu-ți mai face griji! Dai prea multă importanță banilor! I-ar fi spus că asta se întâmpla pentru că nu avusese niciodată destui, dar își aminti că și Guy era în aceeași situație. Atunci spuse doar: E nebuN. Îmi spunea că trebuie să avem încredere în Flitler. Guy râdea:

Asta e naivitate politică, nu nebunie. Se apropiau de intrarea din spate a parcului, unde politicianul acela în dizgrație stătea cu sacul pe cap. Familia Drucker locuia în apropiere, într-unui dintre blocurile-vilă ale băncii. La ușă se aflau două siluete de bronz, în mărime naturală, ținând câte un mănunchi de becuri electrice. Scara era impresionantă, cu covoare grele. Atmosfera din hol se voia franțuzească, dar mirosea românește. Portarul, care se înghesuise cu ei în lift în speranța unui bacșiș, duhnea puternic a usturoi, încât aerul părea încărcat cu acetilenă. Urcară până la ultimul etaJ. În fața ușilor masive de mahon ale familiei Drucker, Flarriet spuse: Nu cred să existe vreo ființă umană în spatele acestor uși. Dar ele se deschiseră imediat ce Guy apăsase pe sonerie, în fața lor aflându-se Drucker însuși, cu sora și fiicele sale. Ușa fusese deschisă de un servitor, dar mișcarea înainte a bancherului, impulsivă, sugera că ar fi deschis chiar el, de dragul lui Guy, dacă eticheta i-ar fi permis-o. La vederea lui, Guy scoase un strigăt de bucurie. Amândoi își strânseră mâinile cu entuziasm și imediat începu o bolboroseală de salutări, întrebări și râsete. Guy, cu răsuflarea tăiată, încerca să răspundă la toate întrebările și, înclinându-se, săruta femeile și fetițele. Harriet rămăsese puțin în urmă, privind așa cum privise agitația din tren. Dar Drucker, un om înalt, cu mișcări moi, ușor adus de spate și greoi, dar elegant în costumul de tweed argintiu, se îndreptă cu brațele deschise spre ea: Ah, ce soție încântătoare pentru Guy! și jolie et și petite! O privi lung și admiratiV. Îi luă mâinile încrezător, ca un om care știe totul despre femei. Pe lângă senzualitatea atingerii sale, emana o rară delicatețe. Era imposibil să nu-i răspunzi și, când Harriet zâmbi, el înclină ușor din cap, în semn de recunoaștere. O strigă apoi pe sora lui mai vârstnică, doamna Hassolel. Doamna Hassolel se despărți de Guy cu un „Ah!” de regret. Fața ei deveni mai rezervată și critică, atunci când fu chemată s-o salute pe Harriet. Era scundă și grasă, cu o figură îmbătrânită și hotărâtă. Se ocupa de musafiri, cerându-și scuze pentru lipsa gazdei, soția lui Drucker, care nu-și terminase toaleta. Harriet fu prezentată surorilor mai tinere, doamna Teitelbaum și doamna Flohr. Prima era subțire și părea îngrijorată. Doamna Flohr, frumoasa familiei, era plinuță și urma să devină, cu timpul, la fel de grasă ca sora ei mai mare. O privea pe Harriet cu ochi luminoși, dar inexpresivi. Trecură în salon. De îndată ce se așezară, un servitor aduse un cărucior cu aperitive și cu mici – cârnăciori fripți. Atât de drăguță și de micuță! (fr.) (N. Tr.). Cu usturoi, specific românești. Harriet aflase deja că un dineu poate fi oferit între orele două și trei, așa că se așezară să bea putină țuică și mâncă ceea ce i se oferea. Camera era foarte mare. In ciuda dimensiunilor, părea ticsită de mobilă de mahon, iar pereții ornamentați erau de un roșu atât de închis, încât păreau aproape negri. Dar și mai întunecate erau portretele din ramele aurite, Un covor mare, turcesc, roșu cu albastru acoperea podeauA. În arcada ferestrei dinspre parc se afla un pian mare. Fiica mai mare a lui Drucker, școlăriță, stătea pe scaun, rotindu-se din când în când și atingând câte o notă, când se oprea în fața clapelor. Fetița mai mică, de nouă ani, îmbrăcată în uniforma mișcării de tineret a prințului, stătea lipită de tatăl ei. Timidă, se desprinse totuși de el ca să le ofere musafirilor paharele pe care tatăl ei le umpluse. Femeile îl întrebau pe Guy, în engleză și franceză, despre vacanța lui în Anglia – lucru foarte îndepărtat acum pentru Harriet – și despre cum își petrecuse vremea de la sosirea lor aicI. În toată gălăgia aceea, Drucker îi zâmbea lui Harriet, dar era prea departe ca s-o atragă într-o conversație. Când răspundea la întrebări, propria ei voce i se părea descurajată și îndepărtată” Avea un sentiment de izolare în acest haos de întrebări. Guy, îmbujorat și emoționat, părea și el la fel de departe. Prima dată când venise aici, se simțise la fel de străin ca și ea, dar fusese imediat acceptat de familie. Dar ea simțea că nu era așa cum se așteptaseră ei, cum ar fi trebuit de fapt să fie. Aici va fi mereu străină.

Acum vorbeau despre război: „Ah, războiul!”. Cuvântul trecuse de la una la alta, fiecare dinue femeile de față vorbind repede și rostindu-1 cu regret. O dată atins acest subiect grav, se întoarseră spre Drucker, așteptând comentariile. Acesta spuse: Datorită războiului, afacerile noastre prosperă. Totuși, e un lucru rău. Harriet aruncă o privire spre Guy, să vadă ce părere are despre asta dar, orice părere ar fi avut, fu întrerupt de apariția părinților lui Drucker. Intrară încet, cu un aer oficial, soția sprijinindu-se de brațul soțului. Amândoi erau mărunți și slabi. Drucker se grăbi să-i aducă înăuntru – ca să-i salute pe Guy și Harriet. Se născuseră în Ukraina și vorbeau doar rusește. Bătrânul, scuturându-i ușor mâna lui Guy, vorbea atât de încet, că abia-1 putea auzi. Guy, îneântat, rosti cele patru cuvinte rusești pe care le știa – o întrebare privitoare la sănătatea lor. Toți se mirară și îl felicitară, timp în care cei doi bătrâni se retraseră zâmbind fantomatic. Drucker explică: Obosesc foarte repede și preferă să mănânce în camera lor. Harriet se gândea cât de mare putea fi apartamentul. A aflat mai târziu că familia Drucker ocupa tot etajul de sus. Înainte să înceapă din nou conversația, au început să sosească, de la birou, cumnații lui Drucker. Hassolel, tras la față și abătut, îmbrăcat în gri-argintiu și cu ghetre albe, ajunse primul, dar nu vorbi prea mult înainte de sosirea celorlalți doi, mai tineri. Teitelbaum purta câteva inele cu pietre prețioase, un ceas de aur cu brățară, butoni cu diamante, ac cu diamant și o agrafă mare de aur la cravată. Manierele sale bătrânești, lipsite de umor, făceau aceste bijuterii să pară mai mult o plictiseală, un dezgust, decât o podoabă. Cei doi, deși complet lipsiți de spirit, făceau măcar efortul să pară amabili, ceea ce Flohr nu se mai obosea să facă. Deși avea vreo treizeci de ani, era chel. Rămășițele de păr roșu și costumul maro, în dungi, îi împrumutau o culoare nefirească, ce nu părea a face parte din personalitatea luI. Își luă un scaun din afara cercuâui, aparent ignorând prezența musafirilor. Guy îi spusese lui Harriet că acești cumnați sunt de naționalități diferite. Numai Drucker avea pașaport românesc. Puterea lui era evidentă și prin faptul că cei trei – unul german, |ltul austriac și celălalt polonez – avea permis-desejour. Ei toți existau în umbra lui. Ceasul mare de deasupra căminului bătu ora două, dar soția lui Drucker nu apăruse încă. Se deschise însă ușa și apăru Sasha, elevul lui Guy. Doamna Hassolel le spuse că băiatul întârziase din cauza lecțiilor de saxofon pe care le lua după cursurile de la facultate. Fiind prezentat, traversă camera spre Harriet, să-i sărute mâna. Era un băiat înalt, la fel ca tatăl său, dar subțire și îngust în umeri. Se aplecă și Harriet observă cum i se reflecta lumina în părul negru periat pe spate, deasupra unei frunți înguste și joase. Ca și surorile, semăna cu tatăl lor, Iară a fi însă frumos. Ochii erau prea apropiați și nasul prea mare dar, datorită manierelor extrem de delicate, lui Harriet îi plăcu băiatul. Nu moștenise nimic din puterea și energia familiei. Era ca un mic animal sensibil, îmblânzit în captivitate. O lăsă pe Harriet și merse să-I. Strângă mâna lui Guy, apoi se lipi de perete, cu ochii pe jumătate închiși. Privindu-1, ea se gândea că ar putea exista unii care, întâlnindu-1 în orice capitală a lumii, n-ar spune „E străin”, ci „E evreu”. Dar deși ar fi fost recunoscut oriunde, el nu se afla acasă decât aici, în mijlocul familiei sale. Insă, în ciuda acestui sentiment de apartenență, demonstrat și de micile semne cu care-1 întâmpinau mătușile, avea ceva atât de vulnerabil, încât Harriet îi oferi toată simpatia sa. După un timp, băiatul îi șopti ceva doamnei Hassolel. Ea clătină din cap și se întoarse spre ceilalți: Vrea să pună gramofonul, dar e’ vremea să mâncăm. Se citea mândria familiei pentru băiat în cuvintele ei. Restul familiei rămase tăcută, când Drucker și Guy discutară despre progresul lui Sasha la Universitate. Fusese educat într-o școală englezească de stat și va fi trimis, când se va termina războiul, să învețe profesiunea familiei într-o filieră a băncii din New York. Ceilalți bărbați doar încuviințau din cap la tot ce spunea Drucker. Fără îndoială că lui îi datorau totul; dacă cineva ar fi întrebat: „Cine e Hassolel?”, „Cine e Teitelbaum?”, „Cine e Flohr?”, răspunsul ar fi fost unul singur: „E cumnatul lui Drucker, bancherul”.

Într-o pauză, Teitelbaum spuse: Ce noroc pentru un tânăr să meargă în America! Aici, cine poate ști? … A început deja mobilizarea generală și tinerii sunt luați de la studii. Tot timpul trebuie să plătim acum – interveni doamna Hassolel – pentru scutirea lui Sasha. În timp ce toți ceilalți vorbeau de Sasha, Drucker îi zâmbea fetiței de lângă el, ca să nu creadă că a fost uitată. O îmbrățișa ușor și se întoarse spre Harriet: E fetița mea cea mică. E așa de mândră de uniforma ei! Arătă spre emblema de mătase de pe buzunar: învață să defileze și să strige „Ura!” pentru tânărul și frumosul prinț. Nu-i așa? O îmbrățișa din nou, iar ea roși și își ascunse obrazul în haina lui. Când zâmbea, în ciuda anilor trecuți, se putea vedea pe fața lui aceeași sensibilitate care la Sasha era deschisă și lipsită de apărare. Simțind că au vorbit destul despre Sasha, doamna Hassolel îl întrebă pe Guy despre prietenul lui, David Boyd, pe care-1 adusese o dată la masă la ei. Se va întoarce David în România? Avea de gând să se întoarcă, dar acum nu mai știU. În timp de război trebuie să facem ce ni se spune. Soarele, ascuns pentru o vreme în nori, pătrunse deodată strălucitor prin ferestre și lumină părul vestit, ca mătasea porumbului, al doamnei Flohr, despre care se spunea că e una dintre fostele amante ale regelui. Privind frivol spre Guy, cu capul strălucind într-un foc artificial, ea exclamă: Ah, David Boyd! Cum mai vorbea! Cred că știa tot ce se poate ști! Guy încuviință – prietenul său, o autoritate în problemele Balcanilor, știa foarte multe lucruri. Era de stânga, spuse Teitelbaum. Ce părere o fi având de acest tratat de prietenie germanosovietic? Toată lumea se uita la Guy să vadă ce spune, el însuși fiind tot de stânga. Dar el spuse doar: îmi închipui că rușii au un plan. Știu ei ce fac! Doamna Hassolel îl întrerupse repede: N-am să uit niciodată cum vorbea David Boyd de Vâlcov – cum se trezea devreme și vâslea de unul singur pe râu – și despre miile de păsări pe care le văzuse, și despre acea pasăre uriașă, vulturul de mare. Era așa de interesant! Te gândești cum de nu-i era frică, singur prin astfel de locuri. Guy le spuse că David călătorise prin toate țările balcanice și știa limba fiecăreia. Aceste țări sunt sălbatice, zise doamna Hassolel. Au fiare primejdioase. Eu n-aș călători pe acolO. În Germania era cu totul altfel. Willi și cu mine luam bastoane și… Vorbea afectuos despre viața din Germania. Înainte ca doamna Drucker să-și facă apariția, ceasul bătuse două jumătate. Nu-1 mai întâlnise pe Guy, deoarece abia se căsătorise cu Drucker în vara aceea, dar îi întinse mâna privindu-1 deschis. Era doar cu câțiva ani mai mare ca Sasha și nu era evreică – o frumusețe românească, cu fața rotundă, cu pârul și ochii negri, ca toate celelalte. Purta o rochie la modă, neagră, scurtă și mulată, cu perle, o broșa mare cu diamante și câteva inele, tot cu diamantE. În timp ce se îndrepta spre scaunul ei cu mișcări languroase ca ale unei orientale, privirile lui Drucker o urmăreau insistent. Așezându-se, ușoară ca o pană, lenevind și neacordând nici o atenție celorlalți, își exprima plictiseala față de întregul menage Drucker. Soțul ei o întrebă dacă vrea țuică și ea răspunse: Oui, un petit peu. Când Drucker se așeză la loc, fetița îi șopti ceva și-l bătu pe mână, dar acum toată atenția sa se concentra asupra soției sale. Neputând să-i distragă atenția, fetița rămase privind-o dureros pe mama ei vitregă. Masa era servită. Doamna Hassolel le arătă drumul spre sufragerie. La un capăt al mesei stătea Drucker, iar la celălalt stătea ea, servind, dintr-o supieră de argint, o supă consistentă de pui cu smântână. Doamna Drucker stătea pe la mijlocul mesei, între Sasha și Flohr. Drucker, având-o pe Harriet lângă el, o întrebă ce impresie avea despre București.

Privindu-și soția admirativ, Guy, spuse: În afară de cele de la Legație, care au imunitate diplomatică, Harriet este singura englezoaică rămasă aici. Dar înainte de a mai spune și altceva, doamna Hassolel îl întrerupse scurt: Sigur, dar doamna Niculesco e tot aici. Este și ea englezoaică. Ați cunoscut-o? Da, puțin (fr.) (N. Tr.). O privi pe Harriet, care spuse că nu și îl privi, la rândul ei, pe Guy. Acesta o îndepărtă pe Bella din discuție: Bella Niculesco este o femeie obositoare. Nu prea aveți multe în comun. Atunci, doamna Teitelbaum, ai cărei obraji atârnau ca două perdele de o parte și de alta a arcului gurii veștede, spuse repede: Nu vă place, nu-i așa? Nici mie. Probabil că a încercat să vă trateze de sus și pe dumneavoastră. Surorile Drucker, sperând un mic scandal, se întoarseră toate spre Guy, care, în schimb, răspunse nevinovat: Nu, dar am supărat-o o dată, singura dată când am fost la Clubul de Golf. Bella se ocupa de agățarea unui tablou – portretul lui Chamberlain, făcut de nu știu care artist local… Ceva oribil! Avea și o inscripție: „Celui care ne-a dat pace în aceste timpuri”. Chamberlain ținea în mână floarea „Siguranței” și avea rețeaua „Pericolului”, strivită sub picioare. Eu am întrebat-o: Cu ce e pictată chestia asta? Cu melasă? Iar Bella Niculesco mi-a răspuns: Domnule Pringle, ar trebui să aveți mai mult respect pentru un om mare! Povestea nu fu însă primită aici cu același entuziasm ca în cercul de prieteni ai lui Guy. Doamna Hassolel rupse tăcerea lăsată, insistând să-i mai servească cu supă. . Majoritatea membrilor familiei luaseră deja două-trei farfurii. Doamna Flohr se scuză, spunând că ține cură de slăbire. Harriet încercă să spună și ea la fel. Nu, nu, nu se poate! protestă doamna HassoleL. Încă ‘puțin să mai slăbești și vei dispărea. După’ supă a urmat un entree – sturion și tocană de carne cu vinete. Presupunând că acesta este felul principal, cei doi Pringle se serviră de două ori, rămânând apoi uimiți la sosirea unei fripturi uriașe. M-am dus eu însămi la Dragomir și i-am cerut să-mi taie sidoin ‘, în stil englezesc. Ni s-a spus că mâncați mai * Mușchi de vită (engl.) (N. Tr.). Mult friptură de vită, zise doamna Hassolel. Acum trebuie să serviți de două-trei ori. Guy și Harriet nici nu mai puteau vorbi de atâta mâncare, dar ceilalți se relaxau încet-încet, devenind și mai vorbăreți. Doamna Flohr o întrebă pe Harriet: Căutați cumva o locuință? Harriet răspunse că începuse să caute fiindcă se părea că vor rămâne. Ah, interveni Hassolel, n-or să vină germanii aici! în felul lor, românii sunt deștepțI. În ultimul război, chiar au câștigat niște teritorii. De data asta vor sta cu câte un picior în fiecare tabără și vor câștiga și mai mult. Flohr pufni disprețuitor – vorbea pentru prima dată: Ce mai război! O petardă udă, războiul ăsta! A fost o nebunie însăși începerea lui. Marile națiuni se gândesc numai la putere, nu și la cei care suferă de pe urma unui astfel de război. Mai conciliant, Guy încercă să-l liniștească: Se spune că Germania va intra curând într-d criză financiară. Asta ar putea scurta războiul. Privi în jur după aplauze și nu găsi decât o îngrijorare șocată.

Doamna Flohr se mișca agitată în scaunul ei: O astfel de criză ar fi ceva îngrozitor, ne-ar ruina! Drucker, după o lungă tăcere își ridicase capul ca o broască țestoasă: E un zvon lansat de britanici. Nu va fi nici o criză! Această asigurare fermă aduse din nou calmul. Harriet privi repede spre Guy, dar acesta, moleșit de atâta mâncare și băutură, era total inconștient de dezordinea creată. Sau poate așa voia să pară. Atunci ei îi trecu prin minte că el era înclinat să scuze orice, când era vorba de prietenii lui. Drucker, sesizându-i privirea, spuse calm: E adevărat că afacerile noastre depind mult de prosperitatea Germaniei. Dar contractele noastre au fost stabilite cu mult timp în urmă. Nu-i iubim pe germani mai mult decât dumneavoastră, dar nu noi am pornit acest război. Noi trebuie să supraviețuim. Doamna Hassolel îl întrerupse agresiv: Un bancher susține ordinea existentă. El este un om important și are țara în spatele lui. Și în cazul în care ordinea încetează să existe și naziștii vin aici? întrebă Harriet. N-au să se amestece în treburile noastre, spuse Flohr făcând pe grozavul. N-ar fi în interesul lor – doar nu vor un debăcle” financiaR. În fond, dacă n-am fi noi, România ar sta acum în genunchi. Teitelbaum adăugă sumbru: Am putea vinde și cumpăra țara asta de câteva ori. Drucker, singurul membru al familiei conștient că această discuție nu trebuia continuată, în ceea ce o privea pe Harriet mai ales, ridică o mână ca să-i potolească dar, imediat, sora lui mai mică interveni entuziastă accelerând ritmul: Noi muncim și-i salvăm. Noi aducem aici prosperitate și ei tot ne persecută. Se aplecă peste masă, fixând-o pe Harriet cu ochii ei căprui cu o nuanță roșcată: în Germania, soțul meu era un avocat foarte inteligent și avea un birou important. A venit aici și i se interzice să profeseze. De ce? Pentru că e evreu. Trebuie să lucrăm pentru fratele meu. De ce ne urăsc? Până și birjarii, când sunt furioși pe cai, le strigă: „Hai o dată, jidane!” De ce toate Aptea? Ultima întrebare fu urmată de o tăcere prudentă, ca și cum, după ce se învârtiseră în cerc cu toții, cineva din familie țintise carcasa de îngrijorare ce-i chinuia pe toți. Drucker se aplecă spre fete și le șopti ceva despre „grand-mere et grand-pere”. Răspunseră tot în șoaptă, și el încuviință din cap. Luară fiecare câte o portocală de pe masă și părăsiră camera, ținându-se de mână. Discuția reîncepu după plecarea copiilor. Fiecare membru al familiei dădea câte un exemplu de persecuție. Figura lungă, acvilină a lui Drucker se plecase deasupra farfuriei. Auzise toate astea de atâtea ori și știa că sunt adevărate. Mișcat de discuție, Guy asculta cu o expresie deznădăjduită și îndurerată. Singurele persoane aparent neafectate erau Sasha și doamna Drucker. Ea părea extrem de plictisită; cât despre băiat, povestirile nu păreau să se refere și la el. Gândurile îi zburau aiurea. Era ca un foetus fericit în pântecele ce-1 purta, neavând nimic de-a face cu lumea exterioară. Și totuși, aici nu sunteți în primejdie, zise Harriet. Primejdie… nu e vorba despre asta, zise Hassolel. Primejdii sunt pretutindeni, A dar nu contează. Aici e vorba de un sentiment foarte vechI. În Bucovina mai puteți vedea evrei purtând blană de vulpe la pălării. Așa li s-a ordonat cu sute de ani în urmă, pentru a arăta că sunt la fel de vicleni ca o vulpe. Astăzi, se amuză și încă o poartă. E adevărat că sunt inteligenți, dar se țin deoparte; nu fac nici un rău nimănui. Poate că tocmai asta e problema – spuse Harriet – că se țin deoparte. Sunteți loiali, în primul rând, propriei voastre rase și toți vă îmbogățiți. Românii ar putea crede că luați de la ei fără a da nimic în schimb. Harriet spusese asta doar ca o ipoteză de discuție și fu uimită de efectul produS. În mijlocul tumultului, doamna Flohr, isterizată, țipă:

Nu, nu. Noi n-avem nici o vină, ci românii. Ei ne închid ușa în nas. Sunt un popor egoist. Țara asta are de toate, dar ei nu vor să împartă nimic cu nimeni. Sunt lacomi și leneși și iau totul. Drucker, când se putu face auzit, îi liniști: E loc pentru toți aici, și hrană și de lucru pentru toți. Românilor la place doar să mănânce, să doarmă și să facă dragoste, dar așa sunt ei făcuți. Țara e condusă de străini și de evrei. Cei care muncesc, mai și câștigă. Nu e normal? S-ar putea spune mai degrabă despre români că iau și nu dau nimic în schimb. Această afirmație a fost primită cu încuviințări din cap și exclamații. Teitelbaum, cu figura lui plată și deprimată având acum o lucire de viață, zise: Dar noi, evreii, suntem generoși. Dăm când ni se cere. Când Garda de Fier era la putere, în 1937, băieții în cămăși verzi au venit la noi, la birouri, să adune fonduri pentru partid. Firmele evreiești au dat de două, chiar de trei ori mai mult decât cele românești, și care le-a fost recunoștința? Au adoptat legi împotriva noastră și doar anul trecut a fost pogromul. Hassolel curăța o portocală. Fără să-și ridice privirea, zise apăsat: La Universitate, băiatul nostru a fost aruncat de la o fereastră. I-au rupt coloana vertebrală și acum e într-un sanatoriu în Elveția. Fiica noastră era studentă la medicină. Au prins-o în laborator, au dezbrăcat-o și au bătut-o. A plecat în America și îi e rușine să mai vină înapoi. Așa că, vedeți, ne-am pierdut amândoi copiii! În tăcerea care a urmat, el continua să-și curețe portocala. Harriet privea neajutorată spre Guy, care pălise. El spuse deodată: Când vor veni rușii, nu vor mai fi persecuții. Evreii vor fi liberi să urmeze orice meserie doresc. La aceste cuvinte, spuse cu intenția de a alina, cumnații se întoarseră cu niște fețe atât de îngrozite, încât Harriet nu se putu abține să nu râdă. Nimeni n-o privi însă și nici nu-i adresă vreun cuvânt, iar doamna Hassolel începu din nou să-i îndemne să se servească, acum cu prăjituri și ciocolată din tăvițele de pe masă. Se aduse cafeaua. După ce băuse o ceașcă, Teitelbaum declară solemn: Comuniștii sunt oameni răi. Rusia a făcut mult rău, ea fură totul din Europa. La acest argument, cunoscut deja, Guy își reveni și râse, bine dispus: Prostii! Europa suferă din cauza unei economii înapoiate. Luați țara asta, de exemplu, unde un milion de muncitori – unu la douăzeci, la scara întregii populații – asigură jumătate din venitul anual! Asta înseamnă că fiecare muncitor duce în spate alți patru bărbați care nu muncesc. Și acești muncitori mai sunt și scandalos de prost plătiți, plătesc prețuri mult prea mari pentru orice bun cumpărat, cu excepția mâncării, care e prea ieftină. Prea ieftină! … Surorile erau șocate. Da! Nu mai există țară în lume, unde mâncarea să fie atât de ieftinĂ. În același timp, alte articole produse în fabrică au niște prețuri mult deasupra valorii lor. Așa că amanții de țărani muncesc pe mai nimic, dar plătesc niște prețuri absurde pentru tot ce cumpără. Țăranii! Doamna Drucker șuieră cu dispreț și își întoarse capul într-o parte, sugerând că e momentul să plece, dacă discuția a coborât atât de mult. Țăranii sunt înapoiați – spuse Guy – și vor rămâne așa în condițiile actuale; nu primesc nici un fel de educație, nu-și pot permite mașini agricole, nu… Doamna Drucker, îmbufnată și disprețuitoare, îl întrerupse mânioasă: Sunt niște animale! Ce s-ar putea face pentru astfel de creaturi? Nu e nici o speranță! Într-un fel așa e, sunt fără speranță. Nu li s-a permis niciodată să spere. Orice s-a întâmplat aici, ei au fost cei care au pierduT. Ea se ridică de la masă. E timpul să-mi fac siesta… Și ieși din cameră. Se lăsă o tăcere jenantă, după care Hassolel îl întrebă pe Guy dacă fusese la cinematograf săptămâna aceea, s-o revadă pe Shirley Temple. Guy răspunse că nu. Hassolel suspină: E așa de dulce! Eu merg întotdeauna s-o văd.

Și eu, încuviință DruckeR. Îmi amintește de micuța mea Hannah. Când se întoarseră în salon, Sasha îl invită pe Guy într-o mică anticameră, folosită ca sală de muzică. Drucker se scuză față de Harriet și ieși, fară îndoială, s-o caute pe soția lui. Fldhr, îngăimând ceva despre muzică, plecă și el. Din sala de muzică se auzea gramofonul cântând „Basin Street Blues”. Harriet, rămasă singură cu soții Hassolel, Teitelbaum și cu doamna Flohr, spera că vizita se va sfârși curând. Dar nici vorbă de așa ceva. Servitoarea aduse niște pahare mici din cristal de Boemia, roșii, albastre, verzi, mov și galbene și doamna Hassolel turnă lichior. D oamna Teitelbaum, simțind probabil că se văitaseră prea mult la masă, îi zâmbi lui Harriet: Totuși, o să vă placă aici. E plăcut și ieftin, multă mâncare… înțelegeți… foarte confortabil. Înainte să poată răspunde, intră servitorul, anunțând că mașina domnului Drucker aștepta. Fu trimis să-l caute pe Drucker, care veni și-i spuse că-i poate lăsa pe Guy și pe Sasha la Universitate. Harriet se ridică, gata să meargă și ea, dar femeile începură să protesteze vehement: Dar nu și doamna Pringle! Dumneaei trebuie să mai rămână cu noi, să rămână la ceai. Sigur că da, zise Guy. Harriet îi aruncă o privire disperată, dar el nu observă. Nu are nimic altceva de făcut. I-ar face plăcere… Fără să mai stea de vorbă, își luă rămas bun și ieși cu Drucker și Sasha, lăsând-o acolo. În scurtă vreme, Flassolel și Teitelbaum se retraseră și ei. Vedeți, nici nu e patru jumătate și ei se întorc la lucru. Ce român și-ar începe munca înainte de cinci? zise doamna Flassolel. Cea mai mare dintre fetițele lui Drucker veni să stea și ea cu mătușile. Femeile își traseră scaunele mai aproape și se așezară, netezindu-și rochiile de mătase cu degetele plinuțe, pline de inelE. Între timp o priveau pe Flarriet, sugerând într-un fel că, deși nemaipomenită, era totuși în plus. O studiau, gândi ea, cu atenția și prevederea vânătorului când pune capcane. Fetița spuse: E frumoasă, nu-i așa? Ca o vedetă de cinema… După plecarea bărbaților, doamna Flohr își scosese o lornietă de platină din poșetă. O privea insistent pe Flarriet: Câți ani aveți? Treizeci și cinci, zise Flarriet. Femeile rămaseră cu gura căscată. Fetița chicoti pe ascuns: Noi am crezut că aveți douăzeci. Flarriet se întrebă când căzuseră la învoială asupra acestei concluzii. Doamnă Flohr părea foarte încurcată și, pretinzând că-și aranjează rochia, se apropie s-o vadă mai de aproape. Doamna Teitelbaum spuse, cu o voce pierdută: Leah Blum, îți aduci aminte, nu s-a măritat până la treizeci de ani. Se pare că așa se întâmplă cu femeile care țin la cariera lor. Râdeau toate de această ciudățenie. Doamna Flassolel completă: Aici e o vorbă: „La douăzeci, te măriți singură, la douăzeci și cinci te mărită babele, dar la treizeci, nici dracu’ nu mai poate!” Harriet se întoarse spre doamna Flohr, cea mai tânără dintre surori, și o întrebă: Dar dumneavoastră câți ani aveți? La noi femeile nu-și spun vârsta. În Anglia – i-o tăie Harriet – nu sunt întrebate. O auzi acum pe doamna Hassolel: Câți copii ați vrea să aveți? Probabil că vom aștepta sfârșitul războiului.

Va fi prea târziu. Deloc. Dar câți? Nu v-ați gândit? Păi, nouă sau zece… Așa mulți? Atunci trebuie să începeți devreme. Harriet râse și doamna Teitelbaum, care părea mai blândă, zise: Glumiți, nu-i așa? Nu puteți avea atâția ani! Am douăzeci și doi, sunt cu un an mai tânără decât Guy. Ah! … Celelalte se potoliră, dezamăgite. Doamna Hassolel sună și-i comandă ceva servitoarei. Fata aduse niște borcane cu un fel de dulceață făcută din tot felul de fructe. Doamna Teitelbaum murmură încântată: O linguriță… îmi plac așa de mult agrișele! Harriet spuse: Acum chiar că trebuie să plec! Se ridicase, dar femeile nici nu se clintiră. — Nu puteți pleca – o contrazise doamna Hassolel – am început deja un fel de five-o’clock. Se aduse un cărucior încărcat cu sandvișuri, înghețată, prăjituri cu cremă și tarte mari cu mere, pere sau prune. Harriet privi pe fereastră. Ploua din nou și vântul scutura, în rafale, copacii grei de apă. Doamna Hassolel o privi calm cum se întorcea pe scaunul ei. CAPITOLUL 9 SFÂRȘITUL DE NOIEMBRIE a adus crivățul, un vânt aspru, înghețat, bătând dinspre Siberia pe deasupra câmpurilor deschise ale Moldovei. Mai târziu urma să vină cu zăpadă dar, deocamdată, era mai mult o amenințare și o neplăcere care creștea cu fiecare zi. Puțini oameni se mai aventurau pe străzi. Puteau fi văzuți afară doar grăbindu-se de la ușă până la mașină. Seara, la lăsarea întunericului, numai muncitorii mai erau pe străzi, mergând repede să scape de frig. Taxiurile erau foarte căutate: terenurile petroliere erau doar la treizeci de mile distanță de oraș, deci combustibilul era ieftin și taxiurile percepeau taxe’ chiar ceva mai mici decât autobuzele din alte capitale. Sfârșitul de noiembrie adusese însă și noi temeri, după ce rușii invadaseră Finlanda. Deși prietenii îl făceau parcă răspunzător de prostiile sovieticilor, Guy nu-și pierduse încă încrederea. Auziseră vestea la Athenee Palace, unde îi invitase Clarence la cină. Ieșind din restaurant, observară că sala cea mare era pregătită pentru o recepție. Candelabrele erau toate aprinse, mesele pline cu flori și un covor roșu fusese așternut în hol. Germani! zise Guy când îi văzu pe primii invitați. Germanii și englezii se știau din vedere în București. Aceasta era prima întâlnire a lui Harriet cu dușmanul. Guy și Clarence îi arătară câțiva membrii importanți ai Ambasadei Germane, toți în haine de seară, printre care și Gerda Hoffman, o femeie scundă și grasă al cărei păr de culoarea paiului era prins cu o eșarfă în jurul capului. Nimeni nu știa care era adevărata ei funcție, dar se zvonea că ar fi cea mai inteligentă agentă venită din Germania. Un grup se oprise în hol. #ăzându-i pe cei trei englezi venind, se adunară cu toții pe covor, silindui pe aceștia să se despartă și să-i ocolească. Acum râdeau încântați. Harriet rămase surprinsă că niște oameni cu oarecare educație se puteau purta atât de grosolan, dar Guy și Clarence nu se mirară deloc. Se pare că această comportare era tipică pentru cei trimiși aici de „Noua Ordine”. Dar sărbătoresc, se bucură de ceva! Mă întreb ce-ar putea fi, zise Clarence. Hai să întrebăm la bar! Acolo aflară de la Galpin despre invadarea Finlandei:

Și ăsta-i doar începutul. Următorul pas va fi când Rusia ne va declara nouă război. Pe urmă, ungurii și rușii își vor împărți Europa. Ce-i va mai putea opri? O mulțime de lucruri – interveni Guy. Sunt sigur că rușii nu se vor implica hotărât până nu vor fi gata. Galpin îl privi cu un umor negru: Crezi că știi totul despre Rusia, așa cum Papa îl cunoaște pe Dumnezeu. Așteaptă și vei vedea! îi vom avea pe unii dintre nemernicii ăștia aici înainte să apuci să zici „Polonia de Est”. Guy râse, dar de unul singur. Ceilalți erau încovoiați sub o presimțire a dezastrului iminent. A doua zi, dimineață, plimbându-se prin Cișmigiu, Harriet se simți din nou cuprinsă de incertitudine. Fixase o întâlnire pentru a vedea un apartament, în după-amiaza aceea. Dacă-1 luau, li se cerea chiria pe trei luni în avans, și ea nu voia să riște acești bani. _ Guy o liniștise: Nu-ți face griji! O să mai stăm aici cel puțin un an. Erau singuri în parcul înghețat. Când ajunseră pe pod, vântul vuia deasupra lacului, pulverizând apa rece a fântânii. Se retraseră printre straturile de flori care etalau ultimele mătăsuri zdrențuite ale crizantemelor ruginii. Un păun alb își trăgea coada enormă prin noroi. Porumbeii și câteva frunze uscate se învârteau pe aleea care cotea ducându-i spre pâlcul de castani, de lângă restaurant. Guy o luă de braț, dar ea nu schiță nici un gesT. Îi promisese să vină cu ea să vadă aparta mentul, dar uitase și-și aranjase o meditație cu un student. Aceasta i se păruse deci mai important. Și trebuie să mă întâlnesc singură cu proprietarul? întrebă Harriet. Oh, nu! — Guy părea încântat de rezolvare. Am sunat-o pe Sophie și a fost de acord să meargă cu tine. Aranjamentul era oricum mai bun, știut fiind faptul că nici un englez nu putea să se măsoare, de unul singur, cu șiretenia unui proprietar din România. Dar lui Harriet nu-i făcea nici o plăcerE. În timp ce se plimbaseră, Guy îi tot spusese că asta nu era o comportare înțeleaptă. Trebuia să se folosească de ajutorul Sophiei, care era încântată să i1 acorde. Nu trebuia decât s-o roage. Sophie îi fusese de mare folos și lui când era singur aicI. În fond, ea era o fată bună, dar avusese o viață grea. Nu trebuia decât să știi cum s-o iei, s-o flatezi puțin… Harriet, care – după cum își imagina el – îi asculta sfaturile cu mare atenție, spuse în final: M-am saturat de Sophie… – și adăugă – și nu ne mai putem permite s-o hrănim în continuare. Va fi mai simplu când vom avea casa noastră. Vom putea da mici petreceri acasă. Se plimbau acum dincolo de copaci și ajunseră la restaurant – cu pontonul de lemn, cu mesele și scaunele adunate sub prelate și bucătăria încuiată cu un lacăt măre, legănat acum de vânt. Guy o întrebă dacă-și amintea cum auziseră aici de asasinarea lui Călinescu, dacă n-a uitat căldura, liniștea, castanii lovind acoperișul de tablĂ. Îi răspunse, cam îmbufnată, că-și amintea. Luându-i mâna, Guy o rugă: Draga mea, aș vrea s-o placi puțin pe Sophie! E singură și are nevoie de prieteni. Ar trebui să te înțelegi bine cu ea, e o fată inteligentă. Își risipește inteligența în tânguiri, autocompătimiri și autoindulgență. Ești prea aspră! Înainte să-i poată răspunde, auziră un pas în urma lor și, uitându-se împrejur, văzură o figură cunoscută, dar care se înfățișa privirilor atât de ciudat înveșmântată, încât părea străină. O, Doamne! – exclamă Guy, bucuros de întrerupere. E Yakimov! Nu vreau să vorbim cu el! Dar trebuie! Și se smulse din strânsoarea ei. Yakimov, cu un palton lung și amplu și cu o căciulă de astrahan, bătut de vânt ca o trestie, arăta ca o fantomă din primul război mondial, ca un membru aL. Unei familii regale decăzute, îmbrăcat militar pentru paradă.

Clătinându-se pe picioare și cu ochii în pământ, nu-i observase pe cei doi. Oprit de salutul vesel al lui Guy, rămase cu gura căscată. Făcu un efort să zâmbească: Bună, dragul meu! Nu te-am mai văzut în parc până acum! Nici nu am mai fost vreodată! Ce haină grozavă! Da, nu-i așa? Și fața i se lumină puțin, când o ridică puțin să se vadă blana de samur cu care era tivită. Țarul i-a făcut-o cadou bietului meu tată. E foarte rezistentă. E splendidă! Guy se trase înapoi să admire efectele teatrale pe care le avea acest veșmânt. Yakimov privi spre haina lui Guy, sperând să-i poată întoarce complimentul, dar nu era cazul. Guy continua să se mire: Arăți ca un ofițer din Armata Albă. Darți-ar fi trebuit o caschetă cu cozoroc. Bătrânul meu avea una; și o barbă ca a lui Nicolae al II-lea. Yakimov suspină, dar nu din cauza acestei glorii trecute. Tot trupul lui părea să cedeze. Acum, că se oprise, nu mai avea energia să pornească iar. Harriet, privindu-1, se simți obligată să întrebe: Ce s-a întâmplat? El își ridică privirea: Ca să-ți spun drept, draga mea… – se opri, negăsind o minciună plauzibilă – ca să-ți spun drept, am fost tratat foarte rău. M-au dat afară, pur și simplu… zise el râzând amar. De la Athenee Palace? Nu, cel puțin nu încă… Nu… eu… Privea fix în pământ, clătinându-se, de parcă problemel sale erau așa de mari, încât îi blocau centrul vorbirii. Apoi deodată, izbucni: Dat afară… aruncat în stradă… dintr-un taxi, într-u cartier mărginaș… pierdut, fără un leu, neștiind încotro siau… Pe urmă cineva m-a îndrumat spre acest parc bine cuvântat. Vrei să spui că nu ți-ai plătit taxiul? Nu era al meu, draga mea, ci al lui McCann! El maruncat afară. După tot ce-am făcut pentru el… Buzele îi tremurau. Guy îl luă de braț și, în drum spr poarta principală, îl convinsese să le povestească tot ce s întâmplase. McCann m-a sculat din pat azi-dimineață, la o or imposibilă. M-a sunat și mi-a spus că vrea să mă vadă, că în hol și că pleacă la Cairo. A trebuit să-mi pun niște haine nu puteam coborî în costumul Iui Adam, nu-i așa? Am crezu că vrea să-mi ceară să-mi continuu slujba și nu știam dac să spun „da” sau „nu”. E muncă grea, să fii corespondent d război, cam prea dură pentru bietul Yaki, neobișnuit cu aș ceva. Ei bine, m-am gătit, continuând să mă întreb dacă s accept sau nu și am hotărât să accept. Războiul conținu doar! Omul trebuie să-și facă datoria și eu consideram că fa treabă bună. Dacă nu aflam știrile „fierbinți” în bar, știam măcar varianta lor „călduță”. Așa că am coborât și l-am găs pe McCann, în hol, clocotind de mânie. Dar știi cum? … Scotea fum! Mi-a spus că pierde avionul și m-a înghesui într-un taxi, alături de el și, înainte să-mi dau seama ce s întâmplă, a început să urle la mine: „Trebuia să-mi dau seam că n-ai nici o idee, nici un indiciu! N-ai fost în stare decât s împărți bârfe și calomnii!” Serios? … întrebă Harriet. Ce calomnii? Dar poți controla, draga mea! Niciodată n-am avu de-a face cu așa ceva! Și McCann a continuat: Și ai făcut-o al dracului de bine… Două sute de m de lei hotelul pe o lună! ce vor spune cei de la agenție cân vor trebui să plătească atât pentru acel talmeș-balmeș pe car l-ai trimis?” Pe urmă a oprit taxiul și m-a împins cu piciorul afară.

Yakimov privea când Ia unul, când la celălalt și ochii săi verzi păreau tare mirați: Și a trebuit să-mi găsesc drumul înapoi, pe bietele mele picioare. Vă puteți imagina așa ceva? Și nu te-a plătit? întrebă Guy. Nici un bănuț. Bănuiesc totuși că a plătit nota la hotel! Da, dar ce le-o fi spus celor de acolo? Asta mă tot întreb… foarte îngrijorat. Poate că-mi găsesc boarfele în hol, când mă voi întoarce. S-a mai întâmplat. Trebuie să mă mut la „Minerva”. Dar e un hotel german! Nu contează, dragul meu! Bietul Yaki nu e pretențios. Ajunseră pe Calea Victoriei și acolo Yakimov privi vag în jur. Recunoscând împrejurimile, zâmbi dulce: Ei bine, nu trebuie să ne facem griji. Aici suntem la adăpost și vom trece războiul destul de ușor. Pe această notă de optimism, plecă să se confrunte cu personalul de la Athenee Palace. Întorcându-se în direcția opusă, Harriet îl conduse pe Guy până la Universitate. El îi dădu două mii de lei: Pentru prânz! Ia-o și pe Sophie și mergeți într-un local drăguț! … Plecă repede, cu un aer vinovat, sau așa i se păru ei. Sophie deschise ușa, în capot. Nefardată, fața ei era cam palidă. Părul era ridicat cu niște agrafe de metal. Vorbea tare și vioi: M-am spălat pe cap. De obicei mă duc la salonul de la Athenee Palace dar, uneori, pa să fac economie, mă spăl singură. N-ai mai fost până acum la mine în garsonieră – nu e foarte mare, dar e convenabilă. Urca scările și vorbea. Ajunsă în camera dreptunghiulară, modernă, dar cu patul nefăcut și cu un miros rămas de peste noapte, împinse niște haine de pe un scaun și o invită: Ia loc, te rog! îmi despachetam lenjeria. Vezi? Ridică un pachet învelit în hârtie subțire și se uită la el. Ce drăguț! îmi plac grozav lucrurile astea delicate! Uitându-se în jur după un ceas, Harriet observă o fotografie înrămată, așezată cu fața în jos, lângă pat. Nu era nici un ceas acolo, dar avea Sophie unul la mână și Harriet o întrebă cât e ora. Era douăsprezece fară un sfert. Întâlnirea cu proprietarul e la ora douăsprezece! îi aminti Harriet. Ah! Sophie, care își desfăcea în continuare lenjeria de corp, nu păru să audă. Ridica fiecare piesă cu senzualitate. Mângâindu-le ușor, îndreptând volanele de dantelă, deschise sertarele și puse totul la loc. Când termină, se trânti pe pat: Am ieșit cu niște prieteni noaptea trecută și azi sunt leneșă. Nu s-ar putea să ne grăbim, totuși? Dar unde să mergem? Guy spunea că mergi cu mine, să stăm de vorbă cu proprietarul. Ce proprietar? Harriet îi explică și Sophie, sprijinită într-un cot, părea încurcată: A spus că vii să mă vezi… o vizită ca între prietene; nu mi-a spus nimic de proprietar. Sophie își privi unghiile și adăugă cu aerul cuiva care-1 înțelegea mai bine pe Guy: Știi, are atâtea probleme de rezolvat, încât uneori uită să explice… — Bine, atunci poți veni?

Dar cum? Trebuie mai întâi să fac o baie, apoi să mă îmbrac. O să-mi ia mult, pentru că mă întâlnesc cu un prieten la prânz. Și unghiile mele… Trebuie să-mi dau cu lac! … Vorbea de parcă aceste activități, deși puțin egoiste, erau cu atât mai plăcute. Râse de Harriet, când îi văzu figura lipsită de expresie, și o încuraja: Dar poți să te duci și singură! Doar nu ți-e frică, nu-i așa? Nu. Dar problema este că eu nu vorbesc românește, zise ea cu aerul că-i acordă o ultimă șansă Sophiei. Proprietarul vorbește sigur franceza. Și tu de asemenea! Foarte puțin! Asta-i extraordinar! Sigur? … O fată de familie care nu vorbește franceza! Vocea Sophiei se acrise, în uimirea ei. În Anglia sunt alte obiceiuri! Conducând-o, Sophie o încuraja: Dar n-o să te mănânce proprietarul! Va fi chiar drăguț cu o tânără singură. Râse, încântată la acest gând. Harriet nu-1 mai văzu pe Guy până searA. Îi spuse că se înțelesese cu proprietaruL. Închiriase apartamentul pentru șase luni. Și Sophie ce-a zis? Nu l-a văzut. Dar ea a tratat cu proprietarul, nu-i așa? Nu, n-a putut veni. Nu era îmbrăcată când am ajuns la ea. Dar promisese să meargă cu tine. A spus că n-a înțeles. Expresia lui Guy nu-i lăsa nici o îndoială: Sophie înțelesese perfect. Dezamăgirea lui se preschimbă însă în admirație pentru Harriet: Deci te-ai descurcat singură! Dar ești minunată, draga mea! Și avem un apartament! Trebuie să bem ceva ca să sărbătorim… Iar Harriet spera ca, cel puțin câteva zile, să nu mai audă de Sophie. CAPITOLUL 10 CÂND SE MUTARĂ, cei doi soți descoperiră că, de fapt, Harriet nu fusese atât de isteață când negociase cu proprietarul. O parte din mobilă lipsea și cuvertura de pe pat, de asemeneA. În bucătărie rămăseseră doar două cratițe. Când îl sunară, proprietarul, cu care Harriet se înțelesese întrun amestec de engleză, franceză, română și germană, îi spuse lui Guy că el i-a explicat doamnei Pringle: aceste lucruri urmau să fie luate. Mai descoperiră și că, dacă doreau curent electric, gaz, apă și telefon, trebuiau să plătească notele chiriașului dinainte, un ziarist englez care dispăruse fară urmă. Apartamentul era la ultimul etaj al unui bloc din scuar. Cinci uși se deschideau din salon, care arăta ca un cavou. De aici intrai în bucătărie, în dormitor, în hol și în debara. Clădirea era destul de șubredă și mobila uzată, dar chiria era rezonabilă. Când îl luară în primire, într-o zi extrem de friguroasă, portarul le aduse bagajele sus și puse o mână pe radiator, rânjind viclean. Observându-1, Harriet pipăi și ea radiatorul călduț. Guy îl întrebă pe om dacă e mereu așa. Da, apartamentul era greu de închiriat pentru că era friguros. De aceea chiria era mai mică. Boilerul, le explică portarul, nu era destul de puternic ca să ajungă căldura până la ultimul etaj. Mărturisind însă asta, deveni agitat și insistă că, altfel, apartamentele sunt foarte bune, fiecare având atașate două camere de serviciu, nu numai una. Ridicase două degete, unul după altul. Două. Una era lângă bucătărie, alta sub acoperiș. Harriet spuse că ea n-a observat nimic lângă bucătărie. Portarul o rugă să-l urmeze și-i arătă o cămăruță de un metru pe doi, pe care ea o crezuse debara. Guy nu se arătă surprins – majoritatea servitorilor dormeau în România pe jos, în bucătărie.

După ce despachetară, ieșiră în balcon să vadă priveliștea. Se treziră în fața palatului regal. Imediat sub ei, intactă în mijlocul demolărilor, se afla o bisericuță cu cupole aurite și cruci bătute cu pietre prețioase. Dar dincolo de frumusețea bizantină a bisericii și de fațada palatului, de o grandoare evidentă, restul clădirilor erau o îngrămădire de locuri comune și contururi mediocre. Și multe dintre ele erau în ruină. Era după-amiaza târziu. Ningea ușor dintr-un cer ușor colorat de un apus portocaliU. În timp ce priveau, clădirile se dizolvau în amurg. Se aprindeau becurile pe străzi, unul după altul. Pe Calea Victoriei, la capăt, se vedeau primele vitrine luminate ale magazinelor. Se auzi o trompetă din curtea palatului. Știi ce spune? – o întrebă Guy. Ascultă! „Veniți și adăpostiți-vă caii cu toții! Veniți, adăpostiți-vă caii și dați-le niște porumb! Sergentu-1 va prinde pe cel ce n-ascultă Va fi biciuit și închis imediat într-o temniță neagră.” Harriet nu mai auzise poezioara înainte și-l rugă s-o repetE. În acest timp auziră un scârțâit dedesubt. Se deschisese ușa bisericii și lumina cădea pe pavajul acoperit de zăpadă. Se apropia o trăsură închisă. Două femei coborâră, arătând ca doi ursuleți în hainele lor de blană și cu cizmele tivite tot cu blană. Intrând în biserică, își uraseră vălurile pe față. Ceea ce se petrecea la picioarele lor, sub balconul lor, o mișcă adânc pe Harriet, Se simți, pentru prima dată, implicată în viața acestor oameni. S-ar putea să stea șase luni aici, poate chiar un an sau mai mult. După atâta timp, încetezi să mai fii doar un turisT. Începi să-i consideri pe ceilalți vecini. Deci trebuie să te adaptezi. Spuse tare: Puteam nimeri și mai rău. Măcar aici suntem în miezul lucrurilor! … Și simți că și el e mai impresionat de poziția aceea decât voia să admită. Ar trebui să cumpărăm câte ceva pentru apartament. N-am putea merge spre Dâmbovița? De ce nu? Trimestrul se sfârșise și Guy era în vacanță. Fericit să iasă la o plimbare și să ia ceva în oraș, el spuse: Mai întâi mergem să luăm un ceai la Mavrodaphne. Era cea mai nouă, cea mai scumpă și, pentru moment, cea mai la modă cafenea bucureșteană. Mai fuseseră acolo, dar numai ca semn de apartenență la un grup. Mergeau unde se duceau și ceilalți. Cafeneaua se afla pe o străduță ce dădea în Calea Victoriei, o stradă veche, renovată cu sticlă fumurie, metal cromat și marmură, astfel încât clădirile străluceau în lumina becurilor. În vitrinele strălucitoare se vedeau mănuși și mici bijuterii franțuzești, îmbrăcăminte englezească din cașmir și pielărie italienească cu etichete ciudate ca: pullover, chic, golf și five-o ‘clock. Magazinele erau deschise până noaptea târziu. Ferestrele enorme de la Mavrodaphne erau aburite, datorită căldurii dinăuntru și a frigului de afară. O gloată de cerșetori își stabiliseră deja adăpostul la intrare. Stăteau unul peste altul, adulmecând mirosul de ciocolată prin grătarul de la demisol. De câte ori intra cineva, se ridicau, într-un vacarm cumplit. Dincolo de ușă, în vestibul, clienții își lăsau paltoanele la portar și un piccolo trebuia să le scoată șoșonii. Clienții erau obligați să intre în marile cafenele și restaurante ca într-un salon. Când ajunseră soții Pringle, localul – cald, plin de arome, decorat cu sticlă fumurie, crom și piele roșie – era plin pentru five-o’clock, care, pentru majoritatea lumii de aici, însemna cafea sau ciocolată și prăjituri. Doar puțini luaseră obiceiul de a bea ceai. Nu părea să fie nici o masă liberĂ. Învârtindu-se pe acolo și căutând, Guy spunea:

Nu se poate să nu vedem pe cineva cunoscut. Și chiar în momentul acela dădură peste Dobson, care îi invită lingă el. Fugise, zise el, sub un pretext oarecare; viața la Legație era atât de aglomerată acum, încât fetele nu aveau timp să facă un ceai cum trebuie. Când se așezară, îi întrebă: Ați auzit de Drucker, nu-i așa? Dar ei, petrecându-și ziua cu împachetatul și despachetatul, nu auziseră nimic. Dobson îi lămuri: A fost arestat! Guy privi șocat câteva minute, pe urmă întrebă: Sub ce acuzație? Cumpărare de valută de la bursa neagră. O prostie! Toți cumpărăm sau vindem. Puteau să se gândească la o acuzație serioasă! Dar care e de fapt motivul? Nimeni nu pare să știe. Se pare că e în legătură cu afacerile sale din Germania. În timp ce vorbeau, Guy se tot trăgea spre marginea scaunului, pregătindu-se – după cum se temea Harriet – să ia atitudine. Fără să observe, Dobson continua să zâmbească și să flecărească: Auzisem de mult că regele Carol se pregătește să pună mâna pe banii lui Drucker, dar nu poate face mare lucru pentru că grosul e în Elveția. Guvernul poate pretinde că banii au fost depuși în străinătate, împotriva legilor românești, dar nu prea o să le meargă cu elvețienii. Nici o putere din lume n-o să scoată banii dintr-o bancă elvețiană, fară acordul depunătorului. Dar ar putea să-l forțeze pe Drucker să-și dea consimțământul, remarcă Harriet. Pot încerca, desigur, să facă presiuni… Și Dobson începu să râdă. O, Doamne, dar noi toți știam că Drucker navighează în zone periculoase! Tot sistemul său de schimb era în favoarea Germaniei. Ministrul de Finanțe i-a spus Excelenței sale că banca ruinează țara. Drucker se pretindea filobritanic. Și știi ce se spunea: că inima lui era în Anglia, dar buzunarul la Berlin… Problema este, interveni Guy, că avea totuși o inimă. Ca și Dobson, vorbea despre Drucker la trecuT. Întrebă când a fost arestat și i se răspunse: „Azidimineață, foarte devreme”. Dar ceilalți membri ai familiei? Dobson nu auzise nimic de ei. Când veni chelnerul să ia comanda, Guy se ridică: Trebuie să mă duc să-i văd! Sasha e probabil distrus. Harriet încercă să-l calmeze: De ce nu după ceai? Dar Guy, arătând ca un om care are de îndeplinit o datorie grea, clătină din cap și plecă. Harriet se simți abandonată. Dobson, uimit de plecarea precipitată a lui Guy, se întoarse spre ea zâmbind:. Tu mai rămâi, nu-i așa? Era atât de doritor să o rețină, încât ea își reveni. Simțind că trebuia să-l scuze pe Guy, explicând grija sa pentru Drucker, spuse: Teribile știri, nu-i așa? Dobson continua să zâmbească: Teribil pentru Drucker, dar nu uita că el servea cauza germanilor! Presupun că va plăti și va ieși cumva. Nu știu. S-a întâmplat pe neașteptate și banii lui sunt în afara țării. Ar trebui să meargă el să-i ia, altfel nu vor veni singuri. Chelnerul aduse ceai și pâine prăjită pentru Harriet și, din proprie inițiativă, niște bomboane de ciocolată, rotunde, cu protuberante, ca minele navale, pe un platou. Siegfried! anunță el.

Nu sunt genul nostru! pronunță Dobson într-o engleză impecabilă. Imediat chelnerul trase farfuria, se retrase câțiva pași, se întoarse și o puse din nou pe masă: Maginot! zise el acum și plecă, foarte satisfăcut de veselia lui Dobson. Îmi plac oamenii ăștia, sunt inteligenți! Harriet se întrebă dacă va ajunge și ea vreodată să-i placă. Se uita la două fete, obișnuite ale locului – după cum le numise Guy – prințesa Mimi și prințesa Lulie. Tocmai intraseră și își făceau loc printre mese, abia observându-și prietenii români. Mergând foarte aproape una de alta, trupurile lor păreau să se topească și să se unească într-unui. Aveau acel aer al amanților când sunt împreună, prea preocupați de ei înșiși pentru a mai observa ceva în exterior. Dar dincolo de această intimitate restrictivă, aruncau priviri ascuțite, în căutarea cuiva care să le achite consumația. Una dintre ele îl văzu pe Dobson. Nu se știe cum, îi transmisese celeilalte informația și acum se îndreptau spre el, numai zâmbet, până să o vadă pe Harriet. Zâmbetele dispărură într-o clipă în timp ce-și schimbară brusc direcția. Dobson privea cu regret după ele: Minunate fete! Preferi româncele altor rase? Oh, nu! Dobson vorbea repede și convins, obișnuit să se descurce onorabil prin saloane. Harriet auzise vorbindu-se de farmecul său și acum îi era recunoscătoare, mai ales că fusese lăsată „pe mâna lui”. Dar observă ceva curios la el: când râdea, și o făcea destul de des, ochii săi albaștri, strălucitori și rotunzi, rămâneau la fel de inexpresivi ca ochii unei păsări. II auzi spunând: îmi plac franțuzoaicele și austriecele și le ador pe italience. Și – adăugă după o pauză – am cunoscut și câteva nemțoaice încântătoare. Harriet, simțind că ar trebui să spună ceva inteligent, interveni. Unde crezi că l-am întâlnit pe prietenul tău, Yakimov, ieri? Unde? Spune-mi, te rog! Plimbându-se prin Cișmigiu. — Nu, niciodată! Nu pot să cred! Se plimba cu adevărat? Nu din propria sa dorință. Îi povești istoria lui Yakimov, cu aruncarea din taxiul lui McCann și fu încântată de reacția lui Dobson. Ochii i se umeziseră și tot corpul grăsuț i se scutura de hohote de râs. Avusese așa un succes, încât se gândi că l-ar putea întreba liniștită despre Yakimov, care îi stârnise curiozitatea: îl cunoști de mult pe prințul Yakimov? Da… de ani de zile. Locuia la Londra, cu Dollie Clay-Callard. Petrecerile lor erau fantastice, de-a dreptul fantastice. Presupun că te duceai? … Da, o dată. A fost minunat. Iarna, afară. Grădina era înecată în lumină și plină de zăpadă artificială. Ni se spusese să purtăm blănuri, dar, din păcate, a fost o noapte umedă și înăbușitoare și simțeam că ne sufocăm. Yaki purta haina sa cu samur, din câte îmi amintesc. Cea pe care i-a dăruit-o țarul tatălui său? Dobson izbucni în râs: Chiar aceea. Și era și gheață artificială. Se patina și puteai să te plimbi într-un fel de sănii iluminate. Se opri puțin, reflectă și zise: într-adevăr, a fost fantastic! Și aveau și o sanie rusească adevărată. Cel puțin așa spunea Yaki. Eu n-am de unde să știu. Era albastră cu auriu și trasă de un ponei cu o coamă artificială. Chiar totul era artificial?

Tot ce putea fi. Dar vodca era reală! Pe atunci eram și eu mai tânăr. N-am mai văzut ceva asemănător. Curând după aceea, Dollie și Yaki s-au mutat la Paris. Banii ei începeau să se termine. Nu puteai trăi pe picior mare la nesfârșit. Unde e Dollie acum? Moartă, sărăcuța. Era cu mult maI. Bătrână decât Yaki cu douăzeci de ani. Și își arăta vârsta. Dar era tare drăguță! Toți o iubeam. Am crezut că Yaki va moșteni o avere, dar nu i-a rămas nici un franc. Era datoare până peste cap. Probabil că a fost un șoc pentru el. Ce a făcut atunci? A călătorit. Nu s-a mai întors niciodată în Anglia. Deci nu l-ai cunoscut niciodată îndeaproape. Ochii lui Dobson se măriră la această îndrăzneală, apoi râse din nou: Toată lumea îl cunoștea pe Yaki. Și se pare că nimeni nu simțea nevoia de mai mult. Înțelese că după atâtea întrebări va deveni bănuitor, dar mai era un lucru pe care voia neapărat să-l știe: din ce trăia acum Yakimov? Bănuind probabil ce va urma, Dobson spuse repede: Iat-o pe Bella Niculesco. Ce femeie drăguță! Harriet renunță; voia s-o vadă și ea pe Bella Niculesco. Înaltă, cu umeri lați, cu părul blond strâns la ceafă, Bella era o frumusețe clasică, statuară, îmbrăcată într-un taior. Se apropia de treizeci de ani. Arată foarte bine! zise Harriet, gândindu-se că pălăria sofisticată arăta comic, așezată parcă anapoda pe capul lui Venus din MilO. În spatele ei tropăia – brunet, mustăcios – un mic Adonis român. E soțul ei? Nikko? Da. Dar ești sigură că nu v-ați mai întâlnit? Da. Nu are o părere prea bună despre Guy. Oh, fleacuri! – o contrazise Dobson râzând, amuzat și sigur de sine. Toată lumea are o părere bună despre Guy. Se ridică s-o salute pe Bella, dar interesul acesteia se îndreptaAspre Harriet. O dată făcute prezentările, i se adresă: îmi spusese mie cineva că Guy s-a întors aici însurat! Tonul ei și folosirea prenumelui i se părură lui Harriet ca o încercare de apropiere pe care se simțea înclinată să o accepte. Dobson, cu toată admirația lui zâmbitoare îndreptată acum spre Bella, întrebă dacă n-ar dori să se așeze la masa lor. Dar Bella refuză: Ne întâlnim cu niște prieteni români – îi explică ea, accentuând ultimul cuvânt. Dar Dobson o mai reținu puțin, cu un interes lingușitor. Înainte de a pleca, spune-ne totuși ce se aude în spatele arestării lui Drucker! Sunt sigur că tu știi. Păi… – Bella își îndreptă umerii, destul de încântată că Legația îi cerea informații – o anumită doamnă, cred că îți închipui cine, a aflat că acțiunile baronului Steinfeld, la Astro-Romano, îi aparțineau de fapt lui Drucker. Știi, desigur, că toți acești evrei bogați își iau nume străine fictive ca să nu plătească taxele și cred că nu mai e nevoie să-ți spun la cât se ridică acum beneficiile. Ei bine, respectiva doamnă l-a invitat pe Drucker la cină și i-a sugerat să-i transfere ei acțiunile, ca dar de Crăciun. El a luat-o ca pe o glumă – nu avea nici un fel de acțiuni și, oricum, evreii nu-și fac daruri de Crăciun… Și așa mai departe. Atunci ea a încercat altceva. (Eu, una, mi-aș fi dorit să fiu un șoricel în camera aceea. Tu nu?) Dar Drucker, având o soție tânără, nu s-a lăsat impresionat. Atunci ea s-a înfuriat și l-a amenințat cu confiscarea acestor acțiuni, dacă nu i le oferă ei. El a crezut că nimeni nu-1 va putea atinge, datorită legăturilor cu germanii, așa că i-a fâs, pur și simplu, în nas. Douăzeci și patru de ore mai târziu era arestat. Da, dar arestarea ar putea fi interpretată ca un gest antigerman. Chiar crezi asta? Trebuie să-i spun și lui Nikko! Va fi încântat! El este un filobritanic convins. Făcu un semn cu mâna spre soțul ei, care se întâlnise deja cu prietenii români, și zise, întinzândui mâna lui Harriet:

Acum trebuie să plec. Niciodată nu l-am putut convinge pe Guy să vină la petrecerile mele, dar poate că tu vei reuși! Flarriet privi după ea, cum își mișca spatele lat și puternic printre mese, și întrebă: Cu ce se ocupă Nikko? Ah, cu nimic… e căsătorit cu Bella. Vrei să spui că ea e bogată? Destul de… Dobson trebuia să se întoarcă la Legație acum. La sosirea chelnerului, știind că nu putea rămâne singură acolo, Flarriet ceru și nota ei, pe care Dobson insistă să o plătească. Avea mașina afară și se oferi s-o conducă, dar ea refuză sub pretextul cumpărăturilor care trebuiau făcute. Când era gata să pornească, se mai întoarse o dată spre ea: N-avem timp nici să respirăm zilele astea, și acum Excelența sa vrea să-l ajutăm și la decodarea mesajelor! Izbucni în râs la gândul acestei munci umilitoare… Harriet își aminti prima ei impresie – i se păruse că nu-i ușor să-l cunoști. Se gândi acuM. Că se înșelase. Era, se pare, la fel de simplu și de plăcut pe cât părea. Traversă spre vitrina unui magazin, unde văzuse un serviciu de ceai italian, din porțelan roșu. Avea de gând să-l cumpere cu banii oferiți ca dar de nuntă. Guy, care n-avea simțul proprietății, rezistase ideii. De ce să irosim banii? Când vom pleca de aici, o vom face probabil cu mâna goală. Acum, dorind parcă să-și ofere o compensație, se uita provocator la serviciul de ceai. Gândinduse însă că a fost abandonată, pentru cele mai bune motive, de un soț căruia nu se putea reproșa decât bunătatea sa nesfârșită, plecă spre Calea Victoriei și comandă un radiator electric. Vântul se întețise și începuse să fulguiască. Cerul negru, implacabil, ca de fier, părea că atârnă greu peste acoperișuri. Nevrând să se întoarcă singură în apartamentul gol, luă un taxi spre Dâmbovița. Piața de pe malul râului avea un aer balcanic. Guy mai adusese aici să-i arate casele stil Ludovic XIII, altădată reședințe ale înalților funcționari turci și fanarioți, acum aziluri de noapte, unde cei săraci dormeau câte douăzeci, treizeci într-o casă. Ferestrele erau încă oblonite, împotriva hoților și a răufăcătorilor. Râul Dâmbovița curgea printre ele. Nu avea nimic special. Navigabil pe vremuri, adevărată inimă a orașului, acum se micșora tot mai mult, și asta încă de la izvoare, probabil. Nu mai era folosit și, pe alocuri, chiar acoperit, pentru a forma un fel de punte. Coborând din taxi, o luă pe Lipscani, căutând o tarabă cu farfurii de ceramică ungurești. Zona era destul de necivilizată, plină de ploșnițe și sălbatică. Străzile, spre deosebire de cele moderne, erau la fel de aglomerate iarna, ca și în timpul verii. De la ferestre, lumina de gaz arunca sclipiri verzui. Aceeași lumină difuză, a* felinarelor, picura prin dughene. Harriet își croia drumul cu greu printre bărbați și femei cu fulare mari de lână trase până sub ochi, înfofoliți cu cojoace de oaie, molton sau astrahan. Cerșetorii, la ei acasă, scotocind pe sub tarabe după mâncare, nu-și dădeau osteneala să mai cerșească pe aici, dar nu putură rezista tentației la apariția lui Harriet. Când se opri la un stand să ^cumpere carne de vițel, simți deodată un miros îngrozitoR. Întorcându-se, văzu o pitică bătrână care-și tot ridica, un ciot de braț. Căută repede un bănuț, dar nu reuși să găsească decât o bancnotă de o sută de lei. Știa că e prea mult, dar i-o întinse. Asta o puse în mare încurcătură, așa cum se temuse. Femeia scoase un țipăt ascuțit și o ceată de copii o înconjură pe Harriet, arătându-și cu toții diformitățile și cerșind cu o încăpățânare de profesioniști. Își luă carnea și încercă să scape în mulțime, dar copiii se țineau scai de ea. O trăgeau de mânecă, cu fețele schimonosite de clasica mască a mizeriei și, în același timp, scânceau și se smiorcăiau în cor. Guy îi spusese că trebuia să se obișnuiască cu cerșetorii. Nu puteau fi descurajați decât de o nepăsare totală, dar amabilă, însă ea nu învățase încă șmecheria și probabil că n-o va învăța niciodată. Insistența lor o înfurie grozav. Ajunse la standul cu farfurii ungurești și se opri. Copiii o înconjurară imediat, cu ochii sclipind veseli la furia ei, dansând parcă triumfători. Plecă mai departe, alergând, nemaidorind acum decât să

scape de ei. Văzu o trăsură la capătul străzii și strigă la birjar. Trăsura opri… Se urcă și copiii o urmară. Se agățaseră de trepte, văicărindu-se, până când birjarul îi alungă cu biciul. Când îi văzu căzând, unul câte unul, se liniștI. Întoarse capul și-i surprinse încă holbându-se după cea care risipise o sută de lei pe ei – o adunătură de vagabonzi amărâți și zdrențăroși, cu membre subțiri ca niște bețe. Doamne, cum putea cineva să-și ducă viața în această societate, unde doamna Teitelbaum spunea că se trăiește bine? Cu o zi în urmă văzuse un țăran plesnindu-și calul cu biciul peste ochi, pentru că alunecase puțin. Deși era atât de mânioasă încât l-ar fi ucis pe om, trebuia să recunoască totuși că seApurta așa din cauza lipsurilor și a vieții grele. Înainte de a pleca din Anglia, citise cărți scrise de cei ce călătoriseră în România, care-i creaseră imaginea unor țărani veseli, cu inimi deschise, fericiți și sănătoși, ospitalieri și cu foarte mult simț muzicaL. Într-adevăr, erau înnebuniți după muzică. Era singura lor eliberare și se îmbătau cu eA. În rest, nimic nu se mai potrivea. Țăranii mureau de foame în orașul ăsta, figuri speriate însemnate de pelagră, rătăcind, în căutare de lucru sau încercând uneori, călcându-și pe inimă, să cerșească. Situația ar fi fost mai suportabilă pentru ea, dacă ar fi putut, ca Guy, să-i privească nu numai ca pe simple victime, ci ca pe niște victime nevinovate. Adevărul era însă că împărtășea tot mai mult sila doamnei Drucker față de țărani, cu cât afla mai multe despre ei; doar că nu-i numea animale, își tratau nevestele, ca și animalele, cu brutalitatea unor sălbatici. Mergând acum pe Calea Victoriei, lungă și pustie, avea impresia că simțea mirosul acelor zone muntoase îndepărtate, adus de vânt; parfumul pădurilor de brad unde lupii și urșii, alungați de foame, bântuiau satele la lumina zăpezii. Și vântul era mai aspru decât își putuse ea vreodată imagina. Tremura și avea un sentiment de singurătate totală în această țară străină și necunoscută. La câțiva metri mai încolo de Universitate, îl văzu pe Guy, mergând pe jos, și opri trăsura. Avea cute pe frunte și părea preocupat. Se întorcea la Mavrodaphne s-o caute pe ea. Doar nu-ți închipuiai că mai pot fi încă acolo?! Nu știam. Nu-și închipuise nimic… gândurile îi erau cu totul în altă parte. Când se așeză lângă ea, îl întrebă: L-ai văzut pe Sasha? Clătină din cap. Se dusese la ei, dar nu-i deschisese nimeni. II găsise doar pe portar, care-1 lămurise că plecase toată familia, cu o mulțime de bagaje. Apoi dispăruseră și servitorii, și apartamentul era gol acum, întrebat despre Sasha, omul nu-și mai amintea să-l fi văzut printre ceilalți. Guy mersese apoi la Universitate. Ca de obicei, erau o mulțime de studenți la decanat, doritori să lucreze ceva mai interesant. Aflase acolo că surorile Drucker, soții lor, părinții și cele două fetițe fuseseră văzuți la aeroport luând un avion spre Roma, dar Sasha și mama lui vitregă nu erau cu ei. Se zvonea că doamna Drucker se dusese la tatăl ei, la moșie, în Moldova. Guy presupuse: Poate că Sasha s-a dus cu ea. Harriet nu răspunse, dar nu credea că doamna Drucker și-ar fi luat o povară în plus. Oriunde ar fi, o să-mi dea ei de știre cumva! Știe că am să-l ajut cât am să pot. Harriet se gândea la panica ce trebuie să fi cuprins întreaga casă după arestarea lui Drucker, bagajele făcute în grabă, plecarea precipitată. Cum de au obținut vizele atât de repede? întrebă ea. Probabil că erau pregătiți. Drucker fusese doar prevenit. Dacă nu l-ar fi arestat atât de repede, probabil că ar fi fugit și el. Gândindu-se la casa lor cu mobilă masivă, la portretele de familie cu ramele lor enorme, ca un decor stabilit drept fundal pentru generații întregi, își aminti că fusese puțin invidioasă pe acea stabilitate a lor. „Și totuși – își spunea ea acea familie închisă nu era mai în siguranță decât noi.” Trăsura traversa scuarul și birjarul se întoarse să vadă încotro s-o ia. Guy întrebă:

Unde mergem să mâncăm? Ne întoarcem la hotel? Nu, în seara asta mâncăm acasă. CAPITOLUL 11 CÂND AJUNSE înapoi la Athenee Palace, după cearta cu McCann, Yakimov intră în Barul Englezesc și-și comandă un whisky dublu: Pe datorie, Albu, băiete! Dar când Albu cercetă, află că încă mai avea credit. Spaima lui dispăru. O problemă care nu trebuia înfruntată, fățiș și imediat nici nu mai era o problemă pentru el. La sfârșitul săptămânii, i se prezentă o notă de plată. O privi mirat și îndurerat și trimise după director. Acesta veni și-i explică de ce trebuie să-și achite datoriile, ca toți ceilalți, la sfârșitul săptămânii, nemaifiind acum creditat de McCann. Dragul meu – răspunse el atunci – trebuie să-mi sosească niște bani într-o săptămână sau două. Sunt timpuri grele, poșta e nesigură. Războiul continuă, nu? De fapt, banii îi sosiseră dar, plictisit de meniul de la hotel, îi cheltuise pe niște mese excelente la Capsa, Cina și Le Jardin. Directorul a fost de acord să-i lase cont deschis în continuare și asta a tot mers până la Crăciun, când hotelul a început să se umple de vizitatori. De data asta directorul a trimis după el. Foarte curând, dragul meu! Dintr-un moment în altul… îl asigură el foarte serios. De data asta nu mai merge, mon Prince. Dacă nu puteți plăti, eu trebuie să prezint situația Legației Britanice. Yakimov se sperie. Galpin îi spusese: „Zilele astea poți fi îmbarcat, sub arest, la clasa a treia, în direcția Cairo și, de acolo… un picior în fund spre front, înainte să poți spune: „platfus”, „refuz din motive de conștiință” sau „bolnav psihic incurabil”„. Tremurând ușor, Yakimov îi zise directorului: „ Dragul meu, nu e nevoie să faci asta! Am să merg eu însumi – vechiul meu prieten Dobbie Dobson o să-mi împrumute banii necesari. Doar să-l rog… Nu mi-am dat seama că ești neliniștit. Se dădură douăzeci și patru de ore dar nu se duse imediat la Dobson, care devenise tot mai puțin doritor să-i împrumute bani, ci încercă mai întâi printre obișnuiții barului Hadjimoscos, Horvath și Palu, ca de obicei, împreună. Se adresă întâi lui Horvath: Dragul meu, trebuie să-mi achit o datorie și nu mi-Aau sosit încă banii! Nu-mi place să rămân dator… dacă ai putea să-im împrumuți… înainte de-a termina, Horvath făcuse un gest atât de elocvent, încât restul cuvintelor îi rămaseră în gât. Se întoarse spre Hadjimoscos: Crezi că aș putea s-o rog pe prințesă… Hadjimoscos râdea: Mon cher Prince, mai bine te rogi la lună! O știi doar pe prințesă… e atât de distrată, că nu poți să nu zâmbești. Și apoi, obiceiul românesc este să nu mai dai înapoi banii împrumutați. Yakimov își întoarse privirile rugătoare spre Cici Palu, un bărbat frumos, despre care se spunea că se descurca foarte bine pe cheltuiala amantelor. Palu făcu un pas înapoi și privi în altă parte, având aerul că nu-1 privea respectiva problemă. Disperat, Yakimov îngăimă: Nu poate nimeni să-mi împrumute un leu, doi? Ca să-i oblige, comandă un rând, dar Albu clătină din cap. Ceilalți zâmbiră dezaprobator la acest refuz, dar disprețul lor era evident. Yakimov nu era acum cu nimic mai bun ca ei. Până la urmă, fu obligat să meargă la Dobson, care acceptă să plătească, dar cu condiția să-și caute un adăpost mai ieftin. Mă gândeam să încerc la Minerva, dragul meu!

Dar Dobson nu voia să audă nici de Minerva, nici de alt hotel. Yakimov trebuia să-și găsească o cameră cu chirie undeva. Așa că în sâmbăta următoare, dimineața, după un ultim mic dejun, Yakimov plecă de la Athenee PalacE. Își cără singur bagajele în hol, portarii uitându-se în altă parte. Chiar dacă ar fi vrut să-l ajute, atenția le fusese distrasă de o nouă sosire, care îl făcu până și pe Yakimov, așa încărcat cum era, să rămână pe loc și să se uite. Era vorba de un cioroi de om, scund, cu părul alb și pielea întunecată, într-un costum albastru cu dungi. Se mișca în zornăit de lanțuri. Avea un ochi acoperit, iar celălalt se rotea ager și critic, trecând totul în revistă. Mâna stingă, prea mică, într-o mănușă strâmtă de piele, era îndoită pe piept. Purta un lanț de aur de la butonieră până în buzunarul pantalonilor. Un alt lanț, mai greu, prinzându-i bastonul de încheietura mâinii drepte, lovea ritmic minerul de argint al bastonului. Evident neinteresat de hol și de cei prezenți, se îndreptă spre recepție și strigă: Vreo scrisoare pentru căpitanul Sheppy? Galpin, în drum spre bar, se opri și el cu gura căscată. Yakimov zise: O figură uimitoare! Cine ar putea fi? A venit noaptea trecută, zise Galpin. Probabil, Serviciul Secret… Nimic nu poate fi mai bătător la ochi decât vechii membri ai Serviciului Secret Britanic! Observând bagajele lui Yakimov, adăugă: Doar nu ne părăsești? Acesta încuviință trist: Mi-am găsit un locșor al meu… răspunse el, și ieși la trăsură. În dimineața aceea, o ninsoare timpurie plutea în aer ca puful de lebădă, formând un văl deasupra peronului din fața hotelului. Era foarte frig. Trăsura îl ducea pe Yakimov spre gară. Birjarul era un tip slab și fioros, iar calul, numai piele și os. Șfichiuit de bici, părea gata să-și lase oasele pe acolo, întinzându-se și înălțându-se. Din câteva răni deschise i se prelingea sângele pe coaste. Privindu-i mișcările ritmice ale crupei, o lacrimă îi apăru lui Yakimov în ochi, dar nu plângea pentru cal, ci pentru el însuși. Se retrăgea, forțat de împrejurări, din inima vieții bucureștene spre o mahala sordidă și nefolositoare. Se simțea nedreptățit de soartă. Parcă toată lumea se întorsese împotriva lui de la moartea lui Dollie. Nu-i mai rămăsese nimic din viața lor comună, nici măcar ultima rămășiță, mașina Hispano-Suiza. Se simți tânjind după ea ca după o mamă. Înfățișarea gării îi aminti cum venise în țară, fără un leu, nu demult, într-o noapte. Ce scurtă fusese perioada de noroc! Și lacrimile îi curgeau… Auzindu-1 cum icnea și-și trăgea nasul, birjarul se întoarse să-l privească, cu o curiozitate crudă. Yakimov se șterse la ochi cu mâneca. Dincolo de gară, drumurile erau desfundate. Calul se împiedica prin gropi, iar trăsura se clătina. Deasupra bălților se formase o pojghiță subțire de gheață, care pocnea sub roți. Pe aici, casele erau mai mult colibe din lemn. Printre ele se aflau blocuri de curând construite, dar deja cu un iz de mahala. Vopseaua de pe uși se cojise, prin balcoane erau întinse rufe la uscat și se auzeau voci de femei certându-se. Într-unul dintre aceste apartamente găsise Yakimov o cameră. Anunțul din ziar vorbea de „lux nebun”, la un preț de nimic – exact răspunsul la problemele sale. Găsi blocul după vreo oră de căutări prin străduțele dimprejur. Servitorul, care-i deschise, bombăni ceva de „siesta” și pretinse că nu înțelege. Pe scara de piatră, aerisită prin mai multe găuri din zid, părea chiar mai frig decât afarĂ. Împinse deci ușa, și-și croi drum spre căldura din interior. De acolo nu-1 mai putea scoate nimenI. Învins, servitorul bătu tare într-o ușă, intră și se trezi întâmpinat cu urletE. Într-un târziu apărură un bărbat și o femeie, amândoi în halate de casă, privind mânioși la Yakimov. Bărbatul întrebă: Cine este omul acesta? , Iar femeia continuă:

Spune-i să plece imediat! A trebuit să treacă ceva timp ca Yakimov să priceapă, sub accentul bolovănos, că cei doi vorbeau în engleză. Se înclină și zâmbi: Vorbiți engleza? Ca englez, pot să vă spun că sunt flatat. Am venit să văd camera pentru care ați dat anunțul. Un englez! Nevasta lacu un pas înainte, cu atâta aviditate, încât Yakimov se corectă imediat: Rus alb, la origine refugiat, din păcate. Refugiat! Se întoarse spre soțul său cu o expresie de genul: „Este exact genul de englez care ne trebuie!” Mă numesc Yakimov, prințul Yakimov. Ah, un prinț! Camera era mică, ticsită cu mobilă sculptată românească și goblenuri, dar caldă și destul de confortabilă. Fu de acord să o ia. Chiria e de patru mii pe lună, zise femeia, doamna Protopopescu. Cum Yakimov nu se tocmi, ea adăugă: — ‘ în avans… Mâine, draga mea. Mâine îmi sosește un mandat substanțial la Legația Britanică… și-i sărută mâna grăsuță și aspră. Ea privi înspre soțul ei, care își dădu părerea: E un prinț englez… Așa că problema fu rezolvată pentru moment. Doamna Protopopescu îi spuse lui Yakimov cât trebuia să plătească birjarului, din centru până aici. Aflat acum în siguranță, cu bagajele pe trotuar, plăti „biletul” și un bacșiș de zece lei. Birjarul amuți de mirare și apoi începu să urle furios. Voia mai mult. Ferm, Yakimov clătină din cap și începu să-și care bagajele. Omul îi aruncă monezile pe trotuar, dar Yakimov începuse să urce scările, ignorându-i gestul. Învârtindu-și biciul pe deasupra capului și vorbind tare, să-l audă trecătorii, birjarul sări din trăsură și se luă după el. Tropăind și zbierând, își luă banii și urcă până la primul palier, Yakimov nu înțelegea ce spune, dar era zguduit de furia omuluI. Încercă să fugă, dar se împiedică și își pierdu o valiză, apoi se lipi de perete. Omul nu-1 atinse, în schimb, în timp ce Yakimov se strecura mai departe, se ținea de el, troncănind cu botinele pe scări, pocnind din bici și făcând atâta zgomot, că începuse lumea să apară pe la uși, să vadă ce se întâmplă. Doamna Protopopescu și servitorul apărură și ei la etajul al treilea. Cât i-ați dat? Yakimov îi spuse. E mai mult decât suficient! Fața ei deveni imediat o mască furioasă. Se repezi cu pumnii ridicați la birjar, urlând și aruncândui un potop de vorbe în românește. Omul se opri, iar ea îl împinse încet înapoi, el îritorcându-se mereu spre Yakimov, scârbit și ursuz. Văzând aceste semne de sfidare, servitorul se repezi și el, ca un ecou la furia stăpânei, iar aceasta se întoarse să-l conducă pe Yakimov în casă. Draga mea, ai fost magnifică! zise el, în timp ce se așeza gâfâind pe pat. I-am zis: „Cum îți permiți să te porți astfel cu un om de neam ales?” și s-a speriat. Așa trebuie să te porți cu un țăran murdar. Pocni din degete, considerând chestiunea încheiată, și apoi zise ascuțit: Ei, și acum, banii!

În seara asta – promise el – când ajunge poșta diplomatică, voi merge la Legație și-mi voi lua banii. Ochii negri și mici ai doamnei Protopopescu se holbau neîncrezători. Ca să-și primească noul chiriaș, se împopoțonase cu o rochie scurtă și neagră, care se strângea pe cutele și pe șuncile ei ca un al doilea strat de piele. Fața ei, albită de mânie, atârna ca o magnolie veștedĂ. Îl chemă pe bărbatul ei. Protopopescu apăru, îmbrăcat în uniformă de ofițer – de rang inferior însă. Era slab și adus de spate, purta corset, avea obrajii roșii și mustață, ca un maestru de manej, dar nu avea nimic din ardoarea nevestei salE. Încercă un ton de comandă, care suna jalnic însă: Duceți-vă imediat după bani! Nu acum, dragul meu! zise Yakimov, așezat printre pernele brodate. Am nevoie de un pui – de somn, toată zăpăceala asta m-a terminaT. Închise ochii. Nti, nu, țipă doamna Protopopescu și, împingându-și bărbatul deoparte, îl trase pe Yakimov jos din pat. Ai să pleci imediat! Era grozav de puternicĂ. Îl îmbrânci pe Yakimov până în hol, apoi, încuind camera, își puse cheia în geantă. Îți dau cheia când vii cu banii! Yakimov se întoarse în frigul mușcător de afară. Unde Dumnezeu putea să găsească bani? Nu îndrăznea să se mai apropie de Dobson, care-i împrumutase ieri ultimii patru mii de lei. Fără să-și închipuie că proprietara putea fi atât de hotărâtă, cheltuise banii pe câteva mese bune. Începuse să înghețe pe jos. Simțea gheața cum i se lipea de tălpile sparte ale pantofilor. Nu putea să meargă pe jos până în centru și, înțelegând că trebuia să învețe să folosească transportul în comun, se amestecă în mulțimea ce aștepta un tramvai. Când acesta sosi, se crea o îmbulzeală și o panică isterică ce-i aruncă la pământ pe Yakimov și pe o bătrânică. Femeia se ridică și se luptă să urce. Doar Yakimov fu lăsat în urmă. Se pregătea pentru următorul tramvai. Cu câțiva lei, ajunse în centru. Aici s-ar putea trăi foarte ieftin, se gândi el, dar cine voia să trăiască ieftin? Nu Yakimov. Se duse direct la Barul Englezesc și-l găsi gol. Obligat să caute în altă parte, traversă spre magazinul alimentar al lui Dragomir, unde un domn putea să guste din brânză fără probleme și să fure câțiva biscuiți. Magazinul era împodobit pentru Crăciun. Țăranii vindeau brazi din Carpați. Niște pomi erau sprijiniți de vitrine, alții stăteau în niște butoaie, iar alții – direct pe trotuar, alături de grămezi de ilice și laur. Ramuri mari de brad argintiu atârnau, ca niște cravate, deasupra intrării. Era un magazin mare, unul dintre cele mai mari din București. Acum părea un mic castel împodobit cu verdeață de Crăciun, cu ferestrele strălucind, dar încrustate cu ferigi de gheață. La intrarea principală era un mistreț, în picioare, cu pielea neagră, lustruită, cu colții galbeni și cu fulgi de zăpadă în părul aspru. De o parte și de alta a ușii, spânzurau căprioare, cu picioarele în sus, cu cornițele sprijinindu-se pe pământ. Yakimov suspină. Aceste semne de sărbătoare îi aminteau de Crăciunurile petrecute la Crillon, Ritz, Adlon sau la Beau-Rivage, la Geneva. Unde-și va petrece Crăciunul anul acesta? Oricum, nu la Athenee Palace. Cum intră în magazin, găsi o adunătură de cerșetori, strânși în spatele mistrețului. Inuarea lui stârni agitație, până când un vânzător veni și îi dădu un picior unuia, o palmă altu ia și îi pocni pe ceilalți cu un prosop ud. Yakimov se strecură înăuntru. Un raion mic, lângă ușă, vindea mărfuri de import din Anglia: ovăz Quaker, compoturi, carne de vacă conservată, dulceață de portocale Oxford – delicatese extrem de scumpe. Dar astea nu-1 interesau pe Yakimov care se îndreptă spre holul principal unde curcani, gâște, rațe, pui, fazani, potârnichi, cocoși de munte, becaține, porumbei și iepuri erau aruncați la un loc, formând un fel de piramidă sub un luminator central.

Se lipi și el de bărbații care veneau pe aici, cu intenția de a examina de aproape micile animale ucise. Nu era un loc de făcut cumpărături pentru servitori, nici chiar pentru neveste. Bărbații veneau aici, că’ și Yakimov, să privească și, spre deosebire de el, să se bucure cu anticipație. Privea pe un grăsan cu galoși, încheiat până la ultimul nasture, cu guler de miel și cu căciula în mână, cum alege și comandă prepararea unui curcan, în toată splendoarea lui, cu pene cu toT. Înghițea lacom în timp ce privea. Nu era perioada potrivită pentru un privitor. Tejghelele pline de stridii, caviar și tot felul de mezeluri erau atât de aglomerate, că nu se putea vedea nimic prin marea de clienți. Colindă pe acolo fără altă răsplată decât aroma de șuncă preparată cu miere sau parfumul îmbătător al portocalelor grecești. Un vânzător alegea picioarele unor broaște vii, aruncând trupurile încă palpitând într-o ladă de gunoi. Yakimov fu scârbit de această imagine, dar o uită repede, când dădu peste un coș cu ciupercuțe aduse cu avionul în dimineața aceea de la PariS. Întinse mâna și luă pe degete puțin pământ roșu, franțuzesc. La raionul de brânzeturi, toată lumea voia să guste și cuțitul vânzătorului lucra neîncetat. Era un omuleț cu mănuși galbene din piele de porc, cu un ajutor lângă el, agitându-se încoace și încolo și crestând când un calup de brânză, când altul. Așteptând, Yakimov ochise diferite brânzeturi înghesuite în bășici de porc, piele de oaie, scoarță de copac, nuiele împletite, scoarțe de pai, vase din lemn și butoaie cu saramură. Când nu mai putu suporta, desprinse o bucată de roquefort și ar fi băgat-o în gură, dacă nu s-ar fi simțit privit…, privit de Guy Pringle. Bună, dragul meu! zise Yakimov, lăsând să-i cadă bucățica de brânză într-un vas cu smântână. Greu să fii servit aici! Atunci văzu că Guy nu era singur. Harriet îl acaparase pe ajutorul vânzătorului cu mănuși galbene. Era pe punctul de a comanda ceva, dar vânzătorul, deodată indignat că fusese părăsit, solicita mai multă atenție. Ajutorul trecu pe lângă Elarriet, gata s-o dea jos, în dorința de a se arăta supus. Cochon*zise Elarriet. Ajutorul privi disperat înapoi… De când cu incidentul de la Athenee Palace, Yakimov era puțin jenat față de Elarriet. Așa că se aplecă spre Guy, șoptindu-i grăbit: Bietul Yaki a intrat într-o mare încurcătură. Dacă nu pun mâna pe patru mii, o să-mi petrec noaptea pe străzi. Văzând că Guy aruncă o privire spre soția sa, adăugă grăbit: N-am uitat că-i datorez scumpei doamne o mie. O să-i aibă imediat ce-mi sosesc banii. Guy își scoase vechiul carnețel, în care-și ținea bancnotele și, răsfoindu-i, găsi două mii de lei, pe care-i dădu lui Yakimov: Păcat că nu ești refugiat poloneZ. Îl știu pe cel care administrează ajutoarele. Nu sunt chiar un refugiat polonez, dragul meu, dar sunt un refugiat din Polonia! Am ajuns aici prin Iugoslavia, doar știi. Guy se gândi că asta ar putea ajuta și-i dădu adresa Centrului de Ajutor pentru polonezi. Apoi îi aminti că le promisese o vizită. Era cumva liber în noaptea de Crăciun? Curios, dar chiar sunt, dragul meu! Atunci vino la noi la cină! Yakimov găsi Centrul de Ajutor într-o stradă cu case roșii, pe jumătate terminate, lucrul încetând pe timpul iernii. Materialele de construcții erau încă înșirate. Zăpada acoperise * Porcule! (fr.) (n.tr.). Lutul galben și grămezile de nisip și vaR. În fața unei case aproape terminate, un șir de polonezi, în pantaloni largi și jachete scurte, tropăiau din picioare de frig. Yakimov trecu de ei, înfășurat în mantia dăruită de țar. Țăranului care-i deschise îi zise: Sunt prințul Yakimov; aș dori să-l văd pe domnul Lawson.

Fu condus într-o cameră mirosind a tencuială udă. Clarence, stând la o masă, cu o sobă cu petrol la picioare și o pătură militară pe spate, părea să fie foarte răcit. Când Yakimov se prezentă drept prieten al lui Guy, Clarence se dovedi destul de timid și de impresionat de distincția vizitatorului. Căpătând încredere, Yakimov îi povesti cum venise din Polonia, unde locuise pe domeniile unei rude. Lucrase două săptămâni, înlocuindu-1 pe McCann. După plecarea acestuia, rămăsese în urmă să-și încaseze niște bani, care urmau să-i fie trimiși. Lipsa de organizare, datorată războiului, îi întârziase sosirea banilor… și termină: Ei, acum iată-mă fără o lăscaie, dragul meu! Nu știu unde să găsesc o coajă de pâine. Dar, în mod ciudat, Clarence nu răspunse, cum se aștepta Yakimov la această poveste. Rămase un timp privindu-și unghiile și apoi vorbi brusc, cu neașteptată fermitate: Nu vă pot ajuta! Nu sunteți polonez. Trebuie să mergeți la Legația Britanică. Yakimov se pleoști deodată. Dar, dragul meu, am tot atâta nevoie de ajutor ca și tipii de afară! Dacă nu găsesc patru mii, voi dormi în stradă. Clarence spuse rece: Oamenii de afară stau la coadă pentru o sută de lei pe zi. Vrei să spui o mie… Nu, o sută! Yakimov se ridică, apoi căzu la loc: N-am fost niciodată în situația să cerșesc, până acum. Sunt de familie bună, nu sunt obișnuit cu așa ceva, dar sunt disperat. Cei de la Legație nu mă vor ajuta. Mă vor trimite la Cairo și asta nu e pentru bietul Yaki. Am sănătatea șubredă, am răbdat de foame zile în șir. Nu știu unde și când am să pot mânca. Vocea i se frânse, lacrimile îi inundară ochii și Clarence, zguduit de emoția lui, își duse mâna la buzunar. Scoase o singură bancnotă, dar de zece mii de lei. Oh, dragul meu, zise Yakimov, revenindu-și la vederea ei. Un moment! Clarence părea destul de agitat de ceea ce făcea. Se înroșise la față și bâjbâia după hârtie în sertar. Scoase o foaie și scrise o chitanță. Vă împrumut acești bani, pentru că sunteți prieten cu Guy Pringle. Banii sunt din fonduri și trebuiesc returnați, când vă sosește mandatul. După ce chitanța fu semnată și hârtia își schimbă proprietarul, Clarence, părând ușurat de generozitatea acțiunii sale, zâmbi și spuse că tocmai mergea la masă. N-ar vrea Yakimov să-l însoțească? Încântat, dragul meu, încântat! În timp ce se îndreptau spre Capsa, în mașina care se afla la dispoziția lui Clarence, acesta întrebă: Cunoașteți cumva un căpitan Sheppy? M-a invitat la o petrecere și eu nu-1 știu de nicăieri. Ah! Sigur, dragul meu! Un ochi, un braț, dar iute ca ardeiul! Ce face aici? Mi s-a spus – îl lămuri Yakimov cu voce scăzută – (desigur, nu e un lucru pe care să-l transmiți mai departe) dar… mi s-a spus că e un membru important al Serviciilor Secrete Britanice. Clarence râse neîncrezător: Cine ar fi putut să vă spună așa ceva? Asta e secret… Capsa era restaurantul favorit al lui Yakimov, în București. Trecând de la suflarea ascuțită a crivățului la luxul covoarelor trandafirii, al plușului și cristalelor și al obiectelor aurite, Yakimov se simți din nou acasă.

Lui Clarence i se rezervase o masă lângă fereastra dublă, prin care se vedea grădina cu urme de zăpadă. Ca să nu fie curent, perne roșii de mătase fuseseră așezate între geamuri. Invitatul lui Clarence, un bărbat îndesat, plin de sine și mândru, se ridică fară să zâmbească, ba chiar se încruntă când îl văzu pe Yakimov. Clarence făcu prezentările: contele Steffaneski, prințul Yakimov. Rus? întebă Steffaneski. Rus alb, dragul meu! Cetățean britanic. Steffaneski bombăni ceva de genul: „rusul e tot rus” și se așeză greoi, pironindu-și privirile pe fața de masă. Încercând să-l apere, Clarence explică: Prințul Yakimov e refugiat din Polonia. Chiar așa? își ridică Steffaneski, neîncrezător, capul, fâxându-1 pe Yakimov. De unde anume vine? Yakimov, ascunzându-și fața în lista de bucate, zise: Vă recomand raci condimentați. Și aici au un pilaf de prepelițe delicios. Steffaneski își repetă întrebarea cu încăpățânare. Clarence zise atunci: Prințul mi-a spus că a stat la niște rude, la moșia lor. Aș fi curios să le aflu numele. Am multe rude care dețin domenii pe acolo și mulți alții îmi sunt prieteni. Văzându-1 pe Steffaneski atât de hotărât și insistent, Yakimov încercă o explicație: De fapt, dragul meu, a fost o mică neînțelegere! Eu am părăsit Polonia înainte să înceapă totul. Lucram ceva confidențial, am simțit primejdia și mi s-a ordonat să plec… rus alb… înțelegeți. Așa că, să spun drept, bietul Yaki a cam trebuit să o ia la sănătoasa. Privindu-i atent, Steffaneski aștepta urmarea, când Yakimov se opri, sperând că a explicat destul. Contele întrebă: Ei, și…? Păi am dispărut cum am putut. Mi-am pierdut urma în Ungaria. Un prieten de acolo, un om foarte generos, contele Ignatus, m-a invitat să stau la el. Așa că moșia de care vorbeam era în Ungaria. Deci n-ați venit prin Liov și Iași, întrebă Steffaneski, aparent politicos. Nu, am coborât prin Ungaria. Prin Cehoslovacia? Normal, dragul meu! Atunci cum ați trecut de trupele germane? Care trupe germane? E posibil să nu vă fi întâlnit cu ei? Păi… Yakimov privea rugător spre Clarence, care arăta jenat de aceste întrebări și răspunsuri. Când Steffaneski reîncepu să-l hărțuiască pe Yakimov, Clarence îl întrerupse: Poate că a venit prin Rutenia. Rutenia? — Steffaneski se întoarse brusc spre el. Nu e încă ocupată? Cred că nu, zise Clarence. Timp de câteva minute, contele și Clarence discutară, fară să-l mai ia în seamă pe Yakimov, posibilitatea ca el să fi trecut neagresat prin Rutenia. Deodată Steffaneski se gândi la altceva: dacă venea prin Rutenia, trebuia să treacă munții Carp ați. Ați traversat Carpații? Cum aș mai putea să știu? se smiorcăi Yakimov. A fost îngrozitor! Nici nu vă puteți închipui! Nu-mi pot închipui? Eu conduc refugiații de la Varșovia la București. Se trage cu mitraliera și terenul e minaT. Îmi văd prietenii murind și ajut să fie îngropați. Și veniți dumneavoastră să-mi spuneți

că nu-mi pot închipui! Cu un gest care voia să spună că viața era reală, dar nu și Yakimov, se întoarse la Clarence să-l întrebe despre ajutoarele pentru polonezi. Mulțumit să fie lăsat în pace, Yakimov se gândea acum doar la pilaful de prepelițe ce urma să fie servit/ în ciuda recomandărilor lui Yakimov – Moselle ‘34 și Burgundia ‘37, Clarence comandase o singură sticlă de vin roșu românesc. Chelnerul aduse trei sticle și le puse lângă Yakimov, care îl privi cu subînțeles. Steffaneski povestea de o vizită făcută cu o zi în urmă, lă o tabără poloneză în munți. Când ajunsese la îngrăditura de sârmă ghimpată, văzuse colibele de lemn pe jumătate îngropate în zăpadă. Santinela română de la poartă a refuzat să-i dea voie înăuntru fară acordul ofițerului de serviciu. Acesta nu putea fi deranjat „pentru că-și făcea siesta”. Steffaneski ceruse santinelei să-l sune pe ofițer, dar acesta răspunsese: „Imposibil! Nu doarme singur”. Și așa am așteptat două ore afară, în timp ce ofițerul de serviciu dormea… nu singur. Doamne, cât disprețuiesc tara asta! Toți polonezii o disprețuiesc. Uneori îmi spun: „Mai bine am fi rămas în Polonia și am fi murit cu toții!” Și eu aș fi zis la fel, dragul meu, zise Yakimov, mâncând și bând pe săturate. Steffaneski îl privi dezgustat și se adresă lui Clarence: Credeam că discuția noastră va fi între patru ochi! Sosi și felul doi – friptură de vită -, și a doua sticlă de vin fu golită. Lui Clarence îi luă ceva timp săi explice lui Steffaneski cum aranjase să-l treacă frontiera pe un ministru adjunct polonez în Iugoslavia, și de acolo în Franța, pentru a se alătura forțelor aliate. Ca să permită astfel de treceri, autoritățile române percepeau o taxă de o mie de lei de persoană. Friptura era excelentă, Yakimov mânca cu plăcere, savurând niște brânzeturi franțuzești, când Clarence observă că sunt serviți cu vin dintr-o nouă sticlă: Am comandat o singură sticlă. De ce ai adus una nouă? Aceasta, domnule – și o învârti insolent în aer – este a treia. A treia! — Clarence rămase uimit. Dar n-am comandat trei sticle! Atunci, de ce le-ați băut? întrebă chelnerul și plecă. Yakimov îl consola: Toți chelnerii ăștia sunt la fel, dragul meu! Nu poți avea încredere în ei. Dar am băut noi trei sticle? Cum e posibil? Uite-le aici goale, dragul meu! Clarence privi sticlele de lângă Yakimov, apoi îl privi pe Yakimov, considerat vinovat de golirea lor. Când se aduse cafeaua, îi șopti chelnerului: „Coniac!” Imediat apăru o sticlă și paharele. Ce e asta? întrebă Clarence. Pare a fi coniac, dragul meu. Clarence chemă chelnerul: Ia asta de aici și adu-mi nota! Brânza era încă pe masă. Rapid, Yakimov își tăie o felie mare și o îndesă în gură. Când Clarence și Steffaneski îl priviră cu uimire, se justifică: Eram teribil de înfometat, dragii mei! Niciunul nu mai comentă. După ce plăti nota, Clarence scoase un carnețel și își notă cheltuielile. Yakimov, cu ochii săi ageri, citi: Prânzul cu contele S. Și prințul Y. – lei 5500 împrumut prințului Y., refugiat britanic din Polonia – lei 10000 în momentul acela, Yakimov se simți jenat să-și vadă fanteziile astfel înregistrate, dar uită imediat. Plecând din restaurant, strălucirea lui de om bine hrănit părea un veșmânt în plus împotriva friguluI. Îi zise lui Clarence:

Minunată masă! Minunată companie! își deplasă zâmbetul spre Steffaneski, dar acesta se ținea deoparte. Clarence abia îi răspunse. Yakimov aștepta acum oferta de a fi condus cu mașina, dar aceasta nu veni. Când Clarence și Steffaneski plecară fără el, strălucirea începuse să dispară. Apoi își aminti că avea douăsprezece mii de lei. Intră în cofetăria de lângă restaurant și-și cumpără o cutiuță argintie cu batoane de zmeură. Ținând-o fericit, chemă un taxi și porni spre noua sa locuință, unde avea să doarmă începând de după-amiază. CAPITOLUL 12 Cu CÂTEVA ZILE înainte de Crăciun, Bella Niculesco, întâlnind-o pe Harriet pe stradă, o invită la ceai. Singurul comentariu al lui Guy față de acest început de prietenie a fost: „O să te plictisească de moarte”. Harriet îi răspunse: Dar abia o cunoști! E tipul de burgheză reacționară. Vrei să spui că are alte prejudecăți decât tine. O să vezi și singură, zise Guy și, reamintindu-i că fuseseră invitați în seara aceea la Athenee Palace de căpitanul Sheppy, plecă la o meditație cu un student. Harriet rămase cu îndoieli în privința ceaiului. Apartamentul Bellei era într-un bloc nou, pe Bulevardul Brătianu. Mergând pe jos până acolo, Harriet simți vântul aspru bătând dinspre terenurile virane. Se vedeau licăriri de lumină prin crăpăturile barăcilor ridicate de țărani. Oamenii se mai adunau acum doar prin tramvaie, care-și urmau drumul, scrâșnind prin întuneric. Trecând pe lângă scheletul clădirii ministeriale, observă un foc arzând într-un colț, la parter. Acolo se înghesuiseră, claie peste grămadă, niște muncitori prea bătrâni pentru armată și pentru orice altceva, de altfel. Blocurile se ridicau ca niște turnuri iluminate în mizeria din jur. Holurile somptuoase, dincolo de ușile de sticlă, sugerau grandoarea pe care doriseră proiectanții s-o dea acestui bulevard. Harriet fu condusă în salonul Bellei. Foarte cald, cu un tavan jos, avea covoare albastru-deschis, mobilă de nuc și fotolii tapisate de asemenea cu albastrU. În mijloc stătea Bella, îmbrăcată într-un jerse de cașmir, cu perle, așezată în fața unui serviciu de ceai din argint. Scufundându-se într-un fotoliu, Harriet spuse: Ce comod! Bella îi răspunse: E drăguț! – ca și cum Harriet ar fi insinuat cu totul altceva. Mobila pare englezească. Dar este mobilă englezească – cadoul de nuntă de la tata. A cumpărat-o pentru noi de la Maples. Totul e luat de acolo. Și ai adus-o până aici? Trebuie să fi fost multă bătaie de cap. Da, într-adevăr – râse Bella, relaxându-se – cu toți banii dați pe bacșișuri, puteam să ne plătim taxele vamale și am fi fost mai mulțumiți. Așteptând să le aducă ceaiul, Bella se oferi să-i arate lui Harriet apartamentul. Merseră mai întâi în dormitorul Bellei cu un pat mare, dublu, cu noptiere foarte lustruite de nuc și o cuvertură roz tivită cu extrafor, încrețită, brodată, cu lalele roz lucrate în relief. Bella, atingând ușor periile cu mâner de argint, cutiuțele tot de argint și sticlă de pe masa ei de toaletă, zise: Servitoarele astea de la țară sunt tare grosolane. Deschise o ușă și dezvălui o baie la fel de fierbinte ca o seră și încărcată de obiecte personale de culoare roz. Delicioasă! zise Harriet, și Bella păru mulțumită. Și acum, sufrageria! Harriet și-ar fi dorit să aibă curajul să-i spună că nu avea nevoie să fie impresionată.

Oricum, ar fi vrut să se înțeleagă cu Bella, care era, într-un fel, propria ei descoperire – în orice caz, nu o cunoștință gata făcută, impusă de Guy. După dejunul la familia Drucker, îi spusese lui Guy: „Prietenii tăi sunt dezamăgiți. Se așteptau să te căsătorești cu cineva asemeni ție”. De data asta, avea o bănuială că era exact invers: întrecuse așteptările Bellei. În sufragerie, unde Bella se oprise lângă un bufet strălucind de argintărie și sticlă șlefuită, Harriet întrebă: Chiar îl folosești? Desigur, draga mea! Românii se așteaptă s-o fac. Te privesc de sus dacă nu poți fi la fel de ostentativ ca ei. Bella zâmbi la aceste pretenții impuse, dar vocea ei trădA. Respectul^ pentru oamenii aceia. În apartamentul nostru nu poți găsi așa ceva. Dar nu ți-ai adus cadourile de nuntă? Ne-am căsătorit în grabă. Avem doar niște cecuri. S-au întors în salon, unde le aștepta ceaiul. Oh, eu am avut o nuntă foarte mare, zise Bella. Am venit aici cu zece cufere mari – pline. I-am impresionat până și pe români. Totuși, nu ești obligat să cultivi relații cu ei. Românii adevărați nu se amestecă niciodată cu străinii. Harriet recunoscu că și ei fuseseră invitați doar în case evreiești. Mulțumită, Bella era gata să spună mai departe, când observă deodată că lipsea ceva din argintăria de pe tava de ceai. Se opri, cu buzele strânse. Se întoarse, cu un scop evident, apăsă pe soneria din perete și așteptă, într-o tăcere semnificativă. Când apăru servitoarea, Bella îi spuse doar două cuvinte. Fata rămase cu gura căscată, fugi și se întoarse cu un filtru dE. Ceai. Servitoarele astea! Clătina din cap dezgustată. Redevenind vorbăreață, povesti pe larg desjjre genurile de servitori, care puteau fi găsiți în România. Ii împărți în două categorii: imbecili cinstiți și hoți deștepți, cuvintele „cinstit” și „deștept” fiind, desigur, relative. Tu ce gen ai? o întrebă ea pe Harriet. Pauli, servitorul lui Inchcape, Ț-o adusese lui Harriet pe verișoara sa, Despina. Mi se pare – explică Harriet – nu numai inteligentă și onestă, dar și foarte bună la suflet. Bella recunoscu mormăind că ungurii erau ceva mai buni ca ceilalți, dar nu se îndoia că și Despina „ciupea” din toate cumpărăturile. Harriet îi povesti cum fata, arătându-i-se dulapul care trecea drept camera ei, căzuse în genunchi și-i sărutase mâna. Acum putea și soțul ei să stea cu ea. Bella nu văzu nimic de mirare aici: A avut noroc să aibă o cameră, oricât de mică ar fi… Și se întoarse abrupt la subiectul cu românii adevărați pe care Harriet nu va putea nicicând să-i întâlnească. Demonstrându-le exclusivismul, spunea mereu: Sunt teribil de snobi. Harriet își aminti de doamna Flohr, care pretindea că evreii au doar exclusivismul celor excluși, dați la o parte. Dar de ce oare erau românii atât de snobi? Probabil că suferă de complexe de inferioritate serioase! Era o idee nouă și ciudată pentru BellA. Întrebă uimită: Dar cui ar putea fi ei inferiori? Nouă desigur; străinilor și evreilor care le conduc țara, pentru că ei sunt prea leneși ca s-o facă singuri. Bella cu gura căscată, se gândi la asta un moment, apoi izbucni în râs: Nu știu. Unii sunt plini de bani, dar nu se compară cu averile din Statele Unite sau Anglia. Indignarea o făcea să discute tot mai aprins, renunțând la rafinamentul studiat de până atunci:

Și când reușești să fii invitat la ei acasă… nu pot să-ți spun! Niciodată nu poți avea o seară caldă, ca în familie – numai formalism și toată lumea e pusă la patru ace. Trebuie să gândești întotdeauna de două ori, înainte de a rosti ceva. Și apoi – obiceiul acesta de a te preface că nu înțelegi glumele bărbaților… Trebuie să stai ca un manechin! Oh, Doamne, au fost vremuri când m-aș fi întors cu dragă inimă la Rochampton. S-ar crede că aici toate femeile sunt virgine și, crede-mă, nu-i deloc așa! Înveselită acum de propria ei îndrăzneală, Bella își lăsă capul pe spate, râzând și arătându-și dinții mari, albi și sănătoși. Harriet râse și ea, simțind că au reușit, în sfârșit, să comunice. Te rog, mai ia o prăjitură! Sunt de la Capsa. Eu n-ar trebui să mănânc; mă îngraș… Dar îmi plac grozav! Viața aici își are micile compensații, zise Harriet. Sigur că da! Când am ajuns aici, englezoaicele mă cam priveau de sus. Considerau că e o înjosire să te măriți cu un român. Dar Nikko al meu le-a demonstrat câteva lucruri și m-a făcut să înțeleg că femeile astea habar n-aveau de nimic. Harriet râse: îmi închipui că, totuși, știu și ele câte ceva… Nu prea mult. Oricum, nu tot ce ar trebui. Și acum se întorc cu toatele. Bătrâna Woolley mi-a scris: „Joe al meu e ca toți ceilalți bărbați. Dacă nu sunt lângă el, se îmbolnăvește”. Tu ce zici? Bella se scutura de râs, cu capul pe spate și cu pieptul săltând: Nikko zice că bătrâneii ăștia au lansat zvonurile alea alarmiste doar ca să scape de neveste. Își șterse lacrimile: O, Doamne, e o ușurare să pot sta de vorbă cu o femeie de vârsta mea, și englezoaică pe deasupra… Mai ales acum, că Nikko e plecat! E plecat? A fost rechemat la regiment. Hârtiile au venit ieri și a trebuit să plece imediat. Azi-dimineață m-am dus la comandantul lui. Omul e un șarlatan cum nu s-a mai văzut. Abia aranjasem în octombrie, pentru o scutire de șase luni, și acum l-au chemat iar. „Ah, doamna Niculesco – mi-a spus el – am și eu, la rândul meu, un superior.” „Și superiorul dumitale ce vrea?” „Ca de obicei, o sută de mii de lei.” I-am spus de la obraz: „Dacă o să mai dureze mult războiul ăsta, o să mă ruinați”. Se prăpădea de râs și atât. Probabil că vorbești foarte bine românește. Da, mi s-a spus că vorbesc perfect. Am învățat limbi străine, știi? L-am întâlnit pe Nikko când eram la L. S. E. Vorbesc franceza, germana, spaniola și italiana. La fel și Sophie Oreșanu. O cunoști? Bella făcu o grimasă: Acea mică… hm! Chiar crezi că este…? Sunt sigură. Harriet, derutată de tradițiile liberale ale generației ei, nu putea s-o condamne așa de tare pe Sophie, dar acum, auzind-o pe Bella vorbind deschis despre asta, așa cum obișnuia – de fapt – mătușa ei, deveni și ea convinsă… Bella spuse: Nikko mi-a atras atenția să nu-ți spun nimic, dar felul cum femeia asta aleargă după soțul tău… E o rușine! Acum, sincer, nu cred că ar mai trebui să rabzi! Vorbea cu răsuflarea tăiată, încâlcind interdicția lui Nikko. E meritul lui Guy că nu au fost și mai multe bârfe. Au fost și bârfe? Bineînțeles! Nu-ți dai seama… prin locurile astea?

Sunt sigură că Guy nu știe nimic… Și eu la fel. Totuși, ar trebui să fie mai atent. E genul de femeie care ar face orice pentru un pașaport britanic. Dacă aș fi în locul tău, i-aș interzice această relație. Harriet rămase tăcută. Afirmația că Guy ar trebui să aibă mai multă grijă o cam durea… Când sosi momentul să plece, Bella o conduse în hol, unde podeaua era pardosită cu mozaic alb cu negru. Pereții netezi erau albi ca laptele. Locuiți într-un bloc foarte bun. Al nostru e atât de șubred că-1 suflă vântul! Bella râse: Stați în blocul Cazacu, construit de Horia Cazacu. Știi deviza lui: „Șantajul și etajul”. Ce înseamnă asta? Se ocupă cu tot felul de afaceri, dar veniturile lui vin mai ales din șantaj. Cuvintele astea înseamnă: cu fiecare șantaj, mai poate construi un etaj. Blocul Cazacu e o porcărie, chiar în comparație cu celelalte din București. Simțindu-se îndatorată Bellei pentru încercările de a se împrieteni cu ea, Harriet o întrebă dacă era singură de Crăciun. Am să stau foarte bine și singură! Doar n-or să mă invite fără Nikko! Veselia amară din tonul ei dezvălui lupta pe care o dădea ca să fie acceptată printre „adevărații” români. Harriet o prinse de braț: Atunci, vino la noi la cină! Holul și saloanele de la Athenee Palace erau pline de vizitatori. Primul Crăciun de război fusese uitat și amenințarea invaziei dispăruse total. Viața aici fusese întotdeauna nesigură și oamenii își reveneau repede, ca niște iepuri scăpați din capcană. Românii care beau câte ceva în salonul principal, i se păreau lui Harriet îngâmfați și plini de ei. Atmosfera cea nouă se reflecta și în ziarele bucureștene, care atrăgeau atenția asupra bătăliei pierdute de germani pe râul Plate și asupra faptului că finlandezii își băteau joc de ocupanții ruși. Poate că totul era o cacialma! Poate că aceste puteri amenințătoare nu erau chiar invincibile. Dar fie că lucrurile stăteau așa sau altfel, România nu prea avea de ce se teme. Era o țară bogată, separată de gâlceava celorlalți printr-un zid de munți înzăpeziți… Atitudinea de automulțumire nu se simțea însă și în sala pentru micul dejun, unde Dobson îl prezenta pe căpitanul Sheppy celor pe care acesta însuși îi invitase. Aici totul părea mai nesigur. Dobson, în ciuda farmecului său, era o gazdă puțin cam nervoasă. Când apăru Harriet, zise: Trebuie să te prezint lui Sheppy! Dar acesta era înconjurat. Lăsând-o și mergând spre Woolley, care intrase după ea, zise repede: Puțin mai târziu… Guy, Inchcape și Clarence nu apăruseră încă. Nu mai cunoștea pe nimeni, acolo, destul de bine ca să se apropie, își luă ceva de băut și se îndreptă spre ușa mare, cu geam, ce dădea spre grădină. Aici stătuse cu Yakimov la soare, nu demult. Acum, lumina venită din cameră cădea pe o spumă de zăpadă ce se prinsese de copaci, venind dinspre nord-est. Undeva, în întuneric, băiatul de piatră încă își golea ulciorul. Avea impresia că auzea clipocitul apei, dar nu putea fi și-‘ gurĂ. În curând apa va fi înghețată și la arteziene, și grădina va rămâne tăcută până la primăvară. Un chelner, înțelegând greșit interesul ei pentru grădină, crezând că o deranjează, veni agitat și trase perdelele. Nemaiavând la ce să se uite, se întoarse spre comunitatea oamenilor de afaceri, adunați în jurul cuiva care trebuia să fie căpitanul SheppY. Îl auzi vorbind aspru, în contradictoriu: „Asta, domnilor, e treaba mea!” Și, reușind să-l vadă când cineva se mișcă, Harriet observă petecul negru de pe un ochi, bastonul legat, legănându-se și ciocnindu-se de obiectele din jur, proteza de la mână, ținută ca o podoabă, și zâmbi. Arăta ca unul care luase lecții de conducere prin corespondență, întorcându-se, îl zări pe Woolley la bar și, sub impulsul momentului, se îndreptă spre el: — Am auzit că soția dumneavoastră se întoarce. Nu credeți acum că eu am fost înțeleaptă rămânând aici?

O privi fix, punând-o la punct printr-o lungă tăcere. Apoi spuse ferm: Nu, nu cred. Dacă vreți să știți ce cred eu despre șederea dumneavoastră aici, după toate eforturile mele de a-miprimite soția acasă – cred că jocul abia începe… înclină scurt din cap, subliniindu-și astfel tăcerea și o părăsi ca să se alăture asociaților săi, strânși în jurul lui Sheppy. În acel moment, Guy, Clarence și Inchcape sosiră împreună. Guy și Clarence fuseseră imediat luați de Dobson și conduși spre Sheppy. Pe Inchcape îl lăsă, ca și Harriet, să se distreze și el cum putea. Veni spre ea cu o sprinceană ridicată, întrebător și plictisit: De ce oare am fost târâți până aici? Nimeni nu pare să știe. Care-i Sheppy? Mi s-a spus că e un ticălos bătrân. Harriet i-1 arătă pe Sheppy, care tocmai îi trăgea pe Guy, Clarence și pe alți câțiva tineri într-un colț al camerei. Părea să le țină o prelegere. Ce urmărește? Inchcape se uita fix la grup. Și cei pe care i-a adunat… Ce au de-a face unii cu alții? Ce au în comun? Harriet era gata să spună: „Tinerețea!” dar se stăpâni: Probabil că toți vorbesc românește. La fel și eu. Inchcape se întoarse cu spatele la Sheppy. Nu pot să-mi pierd timpul pe aici. Am invitați la cină. Sheppy nu-i reținuse mult pe tineri. Când Clarence veni lângă ei, îl întrebară în același timp: Despre ce e vorba? Clarence zâmbi provocator: Nu pot să vă spun. Inchcape își termină băutura din pahar: Eu trebuie să plec – și se îndepărtă cu pași prea mari pentru înălțimea lui. Guy încă mai stătea de vorbă cu ceilalți tineri – patru ingineri stagiari de la telefoane, un tip excentric numit Dubedat și un adolescent din familia Rettison, englezi care trăiau de o viață în București. Harriet observă: Inchcape se mira ce aveți toți în comun. Floarea comunității britanice, zâmbi Clarence încrezut. Ce vrea Sheppy de fapt? Harriet simți și mândrie, și teamă că Guy fusese ales. Arăta într-adevăr, grozav. Problema e că nu știm încă. Ne-a propus o întâlnire după Crăciun. Presupun că este un intrigant – o probă de spion scrântit. Ce te face să crezi asta? A dat de înțeles că misiunea lui aici e secretă. Dar nu trebuia să-ți fi spus asta. Lăsându-se pe călcâie și flirtând, dar, în același timp, neîncrezător, Clarence părea să sugereze că ea îi smulsese o mărturisire. Harriet zâmbi, dar își dădu seama, fie că-i plăcea sau nu, că ea însăși complicase relația cu Clarence. Nimic nu l-ar fi convins că nu ea făcuse un prim pas spre el. Îl întrebă neliniștită: Dar ce face Guy acolo? De fapt, Guy vorbea entuziast cu Dubedat. Harriet îl mai văzuse pe acesta pe stradă. Era greu să nu-1 observi. Se spunea că fusese profesor la o școală primară în Anglia și venise „cu autostopul”, prin Galiția, când izbucnise războiul. Trecuse frontiera pe jos, în Basarabia. Când mașinile refugiaților au început să se adune la Cernăuți, l-a luat și pe el cineva. Spunea că-i place viața simplă. Ajunsese în București în pantaloni scurți și cu cămașa desfăcută la gât și n-a purtat nimic altceva timp de câteva săptămâni. Crivățul îl obligase să-și pună un cojoc de oaie fără mâneci, dar mâinile și picioarele îi erau, ca și mai înainte, biciuite de vântul aspru. Când mergea pe stradă, mâinile lui

mari și fără vlagă, vinete și umflate, atârnau ca niște mănuși de box de niște sfori. Acum, datorită atenției pe care i-o acorda Guy, fața lui cu nas coroiat și bărbie mică, de obicei arțăgoasă, strălucea de satisfacție. Harriet îl întrebă pe Clarence: Dubedat are de gând să rămână la București? Nu vrea să se întoarcă acasă. Refuză să lupte din motive de conștiință. Guy îl ajută, ca profesor de engleză. La această știre, Harriet se întoarse să-l vadă mai bine pe Dubedat. Mă duc să văd despre ce vorbesc. Guy vorbea atrăgându-i în conversație și pe ingineri, care se țineau deoparte, cu aerul sfios al necunoscuților ajunși deodată în centrul atenției. Se afla la subiectul său favorit: țăranii. Descriindu-le jocul lor în cerc, cu brațele pe umerii celor din dreapta și din stânga, toți privind în jos și bătând din picior, își întinse brațele spre ingineri. Când se apropiară și mai mult, expresia lui Dubedat deveni ostilă., Guy explica: Țăranii se tot învârtesc, bătând ritmic din picior, pe muzica lor isterică, până când înnebunesc de toT. Încep să creadă că-i calcă în picioare pe dușmani: regele, moșierul, preotul satului sau evreul care ține magazinul din sat… Și când sunt epuizați, se întorc la lucru. Nu s-a schimbat nimic, dar lor le-a trecut mânia. Harriet, ajungând lângă Dubedat, simți un miros acru. II privea pe Guy cu gura căscată, așa că-i putu vedea dinții galbeni și stricați. Nasul îi era gros și plin de puncte negre. Avea mătreață la rădăcina părului și negru sub unghii. Când își aprinse o nouă țigară de la mucul celei vechi, ea observă că avea degetele îngălbenite de nicotină. Inginerii, care stătuseră până atunci pe lângă Dubedat, începuseră să se depărteze. Numai pe Guy nu-1 deranja. Dimpotrivă, părea că degajă energie spre lumea exterioară – pe care el nici n-o considera exterioară. Se apropia de ceilalți atât de spontan, că nici nu percepea vreo limită între el și restul oamenilor. Privindu-1, Harriet simți un val de dragoste, ușor înciudată, pentru el și atunci îl auzi pe Clarence, ca un ecou, în spatele ei: Hai să-l luăm pe Guy de aici! Aranjaseră să meargă în seara aceea la un film franțuzesc, la cinematograful central, și trebuiau să plece devreme. Era gata să-i spună asta lui Guy, când apăru tânărul Rettison, de pe margine, amestecându-se în conversație cu un accent destul de ciudat pentru familia Rettison. Era un tânăr fățarnic și stăpân pe sine, care voia să se afirme. Părea român. Spuse: Aici așa a fost de când lumea, și înainte ca regele să devină un dictator. Și așa va fi totdeauna. Englezii îl critică pe rege, uitând că este filobritanic. Nu ne-am distra noi aici așa de bine, dacă n-ar fi el. Guy îl contrazise: Regele e filobritanic pentru că Marea Britanie este monarhistă. Asta-i politica ce ne va duce pe toți de râpă. Inginerii aruncară priviri temătoare spre Dobson, reprezentant al acestei politici, iar Harriet îl strigă: — Dragul meu, dacă vrei să vezi filmul, trebuie să mergem acum! Guy ar fi vrut să vadă filmul, dar și să stea de vorbă. Arăta ca un copil căruia i se oferiseră prea multe jucării. Haide! insistă Harriet și se îndreptă spre ieșire, împreună cu Clarence. Când îi ajunse din urmă, observară că-1 luase și pe Dubedat. Clarence era cu mașina. Harriet se așeză în față, lângă el, iar Guy rămase în spate cu Dubedat. Pe când traversau scuarul, încerca să afle mai multe despre el – mai întâi de unde vine. Aspră și nazală, cu un ușor accent nordic, vocea lui Dubedat veni, în silă, dintr-un colț: Sunt scoțian… drojdia din Liverpool…

Obținuse o bursă la un liceu, dar observase că atât profesorii, cât și colegii aveau prejudecăți împotriva lui. Peste tot același lucru. Ce fel de prejudecăți? Sociale. Ah! Când ajunseră la cinema, pe Guy nu-1 mai interesa filmul. Duceți-vă voi! – le zise lui Harriet și lui Clarence. Eu vreau să stau de vorbă cu Dubedat. Ne întâlnim pe urmă la Doi Trandafiri. Clarence protestă, enervat, dar Guy era prea preocupat ca să-l mai asculte. Dubedat îl urma, destul de ursuz. Clarence insistă: Dar Guy a vrut să vadă filmul ăsta, nu eu! Vrei să mergi și tu la Doi Trandafiri? îl întrebă Harriet. Ce? Să ascult confesiunile lui Dubedat? Filmul era o dramă domestică, statică și încâlcită. Harriet u prea știa franceza și titrajul, în românește, nu prea o ajuta, u dat mai întâi un jurnal, tot franțuzesc, care prezenta ecvențe de pe linia Maginot: vagonete trecând în viteză pe a depozitele subterane de muniții și pe la cazarme. Aveau tocuri mari de carne congelată și de vin. O voce declara:, Nous sommes imprenables*”. Să sperăm! zise Clarence întunecat. În spatele liniilor franceze, soldații înaintau prin păduri lbe de chiciură. Se opreau uneori să tragă o dușcă și își freau brațele să se încălzească. Răsuflarea li se transforma în buri, în aerul înghețat. Câțiva din sală aplaudară, dar majoritatea târșeau din icioare și tușeau, la fel de plictisiți de război ca și cei de pe front. Harriet și Clarence au plecat deprimați de la cinema. Când intrară la Doi Trandafiri, un cerșător bătrân se agăță de Clarence, repetând: „Keine Mutter, Kein Vater**”. „Ich auch nichf**’” răspunse Clarence, și înveselit de propria glumă, se întoarse zâmbind spre Harriet: Nu le dau nimic cerșetorilor, din principiu. Care principiu? Ei scot din mine ce e mai rău. Mă fac să mă simt ca un fascist. Harriet râse, dar era ușor stânjenită. Se recunoscuse și ea în cuvintele lui Clarence. Dar putea să fie liniștită, fiindcă îl iubea pe Guy. Dacă s-ar fi iubit numai pe sine, ar fi fost, într-adevăr, pierdută. La Doi Trandafiri totul era confortabil și puțin uzat, un fel de atmosferă ca la Mitteleuropa: mobilă din lemn neșlefuit, canapele din păr de cal, piese de șah și domino întinse pe mese, etajere pentru ziare, ridicate pe niște picioare înalte, fotografii îngălbenite ale unor scriitori, actori sau pictori. Era o cafenea ieftină și, în timpul anului universitar, era plină de studenți. Suntem intangibili (fr.) (N. Tr.). N-am nici mamă, nici tată (germ.) (N. Tr.). ‘* Nici eu nu am! (fr.) (N. Tr.). Guy și Dubedat se așezară într-un colț, în arcada unei ferestre mari. Când veniră și ceilalți, Guy le spuse, încântat: Dubedat mi-a spus că locuiește lângă Dâmbovița, pe Calea Plevnei, cu o familie de evrei săraci. Cei mai săraci dintre toți, spuse Dubedat, cu o satisfacție întunecată – și cei mai cinstiți oameni din capitala asta murdară, decăzută, uitată de Dumnezeu. Și fixându-1 pe Clarence cu ochi umezi, adăugă, parcă referindu-se în mod special la el: Un oraș al mediocrității. Chiar așa! Luând un exemplar din Bukarester Tageblațf, Clarence se trase dezgustat în spatele lui.

Guy risipi nervozitatea noilor veniți: Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar… trebuie să vă povestesc ce viață duc pe Dâmbovița. Se întoarse spre Dubedat: Spune-le cum au intrat șobolanii prin luminator în noaptea aceea! Dar Dubedat nu spuse nimic. Harriet era gata să spună ceva, dar Guy ridică o mână. Privind întunecat la Dubedat, insistă: Povestește-le de cerșetorul nebun care a băut soluție de lustruit argintăria! Dubedat își goli paharul, dar rămase tăcut. Clarence, pufnea în spatele ziarului. Când deveni evident că Dubedat nu putea fi convins, Guy, deloc afectat de eșec, repetă, pentru sine, mărturisirile acestuia. Intre timp, cam beat, Dubedat adormi. Totul era destul de interesant, dar Harriet nu prea avea răbdarE. În același timp, se întreba dacă Dubedat i-ar mai fi fost atât de dezagreabil dacă prezența lui nu i-ar fi fost impusă. Problema cu Guy era că avea atât de des dreptate. Ea și Clarence ar fi putut pretinde că Dubedat le stricase seara. Dar eA. Știa că nu fusese stricată de generozitatea lui Guy, ci de lipsa lor de generozitate. Cotidianul Bucureștiului (germ.) (N. Tr.). Când veni timpul să plece, Dubedat trebui ridicat și susținut până la mașină. Coborâră spre Dâmbovița, într-o zonă încă trează chiar la ora aceea: cu bordeluri zgomotoase, țărani și cerșetori hoinărind în căutarea unui adăpost pe timpul nopții. Trezit și întrebat, în Calea Plevnei, Dubedat reuși să le dea adresa. Guy spuse că-1 va conduce până în camera lui, la ultimul etaj, și-l rugă pe Clarence să vină cu el. Dar acesta insistă că nu o puteau lăsa pe Harriet singură în mașină la ora aceea, într-un asemenea cartier. Când Guy și Dubedat intrară, ceilalți doi rămaseră, câteva minute, în tăcere. Dintr-o dată, Clarence gândi cu voce tare, râzând, cu o exasperare afectuoasă: Guy e un tip extraordinar! Dă încontinuu și nu așteaptă nimic în schimb. Tu îl înțelegi? E, într-un fel, mândrie… Și obișnuința de a se descurca singur. Vrea să dea mereu pentru că mai demult era prea sărac să poată răsplăti pe cineva. Nemulțumit de felul cum interpretase ea virtuțile lui Guy, Clarence se ridică: E un sfânt, un mare sfânt! Adeseori aș vrea să-i ofer ceva prin care să-i arăt cât îl admir. Dar ce i s-ar putea oferi unui sfânt? Interpretând totul în termeni practici, Harriet răspunse: I-ai putea dărui o mulțime de lucruri, pentru că vine dintr-o familie săracă și nu a avut niciodată cadourile minunate cu care cresc copiii. I-ai putea dărui ceva folositor: un set de perii, un stilou sau o pensulă de bărbierit… Ce vorbești! o întrerupse Clarence disprețuitoR. Îmi închipui cum ar fi să-i dau așa ceva lui Guy! … Eu mă gândeam la un cadou adevărat – două sute de lire, ca un fel de sprijin la nevoie. Dar sigur că nu i-ar lua. Ba eu cred că da. Ar fi minunat! Dar nu am de unde… Atunci de ce mai vorbim despre asta? Altă tăcere lungă. Clarence suspină din nou: Chiar aș vrea să fac ceva pentru cineva dar, până la urmă, îi dezamăgesc pe toți. Ah, bine! … înțelegând că toate astea fuseseră doar un exercițiu de autoflagelare, Harriet nu mai comentă. Când se întoarse în mașină, Guy zise: Trebuie să facem ceva pentru Dubedat! Harriet răspunse: Dar ce am putea face? E un exhibiționist; nu poate să nu se dea în spectacol.

Cum altfel ar putea trăi? Nu are un ban. Totuși, fumează țigară de la țigară. Tutunul e un lucru necesar pentru el. Ceri de la fiecare după posibilități și-i dai după necesități. Ar trebui să-i dăm camera noastră liberă. N-aș putea suporta, zise Harriet, atât de decisă, că Guy renunță. Spera să nu mai audă de Dubedat, dar a doua zi dimineață, Guy aminti iar de el: Trebuie să-l invităm aici în noaptea Crăciunului. Nu e posibil, dragă! Masa are doar șase locuri. I-am invitat pe Inchcape și pe Clarence și tu l-ai invitat pe Yakimov. Atunci mai avem un loc. Am invitat-o pe Bella. Bella Niculesco! — Cred că pot să-mi invit și eu o prietenă, nu-i așa? Nikko a fost chemat la regiment și Bella e singură. Bine! Guy nu putea să nu fie receptiv la situația Bellei, în cazul ăsta, dar adăugă: Dar Sophie? De ce am invitat-o pe Sophie? Păi, și ea e singură! Ea este la ea acasă! Are prieteni. Bella e singură într-o țară străină. Are mai multă nevoie de noi decât Sophie. S-au înțeles, în final, să-i invite pe Sophie și pe Dubedat după cină și amândoi acceptară când lea telefonat Guy. CAPITOLUL 13 YAKIMOV ajunse primul în seara de Crăciun. Adusese și un tânăr slab, înalt, mic în umeri, pe care-1 prezentă: Bernard Dugdale. Era diplomat, în trecere prin București, spre Ankara. Abia-i atinse mâna lui Harriet și se lăsă să cadă în singurul fotoliu din cameră. Rămase acolo, fară viață parcă, cu excepția ochilor pe care-i rotea cu o expresie cercetătoare și critică de jur împrejur. Harriet se grăbi în bucătărie, la Despina. Când îi explică fetei că vor fi șapte la masă, în loc de șase, aceasta luă lucrurile foarte ușor. O prinse afectuos de braț pe Harriet și apoi coborî pe scara de incendiu, înghețată deja, să împrumute farfurii de la bucătăreasa unei vecine. Când Harriet reintră în cameră, Inchcape și Clarence veneau și ei din hol. Yakimov, care se stabilise lângă radiator, cu un pahar de țuică, păru jenat la vederea lui Clarence. Xând se făcură prezentările, acesta zise: Ne-am mai întâlnit. Așa e, dragul meu, așa e! Inchcape, care privea amuzat de la unul la altul, deveni rigid când îl observă pe Dugdale. Când află că acesta e diplomat, întrebă: Ați venit cu trenul? II irita grozav ideea că acestui tânăr i s-ar fi pus la dispoziție un avion special ca să survoleze Europa. Dugdale, plictisit dar, în felul său, tolerant, recunoscu – venise cu trenul: O călătorie destul de riscantă în vremurile astea… De ce riscantă? întrebă Harriet. Oh, știți… una, alta. Insinua că trecuse prin pericole pe care ceilalți nici nu și le putea închipui.

Când au fost făcute prezentările, atât Inchcape cât și Clarence păreau destul de retrași. După câteva minute, Harriet înțelese că nu le convenea prezența celorlalți. Planufinițial fusese pentru o petrecere intimă între membrii organizației și nimeni nu le comunicase schimbarea. Stăteau în picioare, privind în podea. Invitat să ia loc, Clarence se așeză într-o margine și rămase tăcut, sprijininduse de perete. Inchcape, picior peste picior, își studia pantofii eleganți, ascunzându-și exasperarea sub o aparență de bună-dispoziție. Înainte ca cineva să mai scoată o vorbă, Despina fugi la ușă să-i deschidă Bellei, care intră urmată de Nikko. Le explică tuturor că Nikkq al ei îi fusese înapoiat abia cu o jumătate de oră înaintE. Îl privea cu mândrie, scuzându-se că l-a adus neanunțată, Nikko însă nu era așa de liniștit ca soția lui. Se îmbrăcase, la sfatul ei, desigur, mai puțin festiv. — Ținea capul în pământ, aruncând priviri furișe spre hainele celorlalți bărbați. Apoi, din nou încrezător în sine, se întoarse către Harriet, se înclină și-i oferi un buchet de garoafe roz. Când se așezară din nou, Inchcape privi deprimat, pe sub sprâncene, la Clarence, care-i întoarse privirea cu ochii larg deschiși. Erau surprinși să-i vadă pe soții Niculesco și, desigur, nemulțumiți. Harriet era curioasă și-i urmărea cum reacționează amândoi la fel. De obicei erau în contradicție, dar acum se retrăseseră împreună, suspicioși și greu de mulțumit; însă ea nu avea acum timp de ei… Despina, încântată că se putea descurca, adună scaunele mai mici, le puse la masă și spuse cântat: „Poftiți la masă!” Pe lângă farfuriile albe de porțelan, cu șervete tot albe (ale familiei Pringle) mai erau și două farfurii galbene, cu șervete roz. Alături de cele șase scaune stăteau taburetul din bucătărie și coșul de lenjerie cu capac de plută din baie. Era prima cină festivă dată de Harriet și era destul de amărâtă de încurcăturile produse. Când se așezară cu toții, nu prea mai aveau loc să-și țină coatele. Nikko, înghesuit lângă Yakimov, îi arunca priviri piezișe, până când își luă inima în dinți: Am auzit vorbindu-se despre vestitul prinț englez atât de spiritual. Toți îl priviră pe Yakimov sperând să-i înveselească, dar acesta se uita fix la Despina, care aducea supa. Când castronul ajunse lângă el, își umplu repede farfuria, nelăsându-i nimic lui Guy. Apoi așteptă să mai aducă. Guy îl întrebă pe Nikko dacă mai avea vești despre familia Drucker. Acesta fusese, un timp, contabil într-una dintre băncile Drucker. Răspunse, cu satisfacție, că nu. Și băiatul? Speram să aflu ceva despre el. Nu știe nimeni unde e. Sigur nu e cu doamna Drucker. A dispărut. Dar despre Emanuel Drucker știu că este într-o celulă cu criminali de drept comun și alți depravați. Asta trebuie să fie grozav de neplăcut. Într-adevăr, murmură Inchcape zâmbind sardonic. Cine este acest Drucker? întrebă Dugdale privindu-1 condescendent pe Nikko. Acesta, grăbit să răspundă, înghiți și se înnecă: Acest Drucker… e un mare escroc. O doamnă foarte importantă – nu-i putem da numele – i-a cerut niște acțiuni în ramura petrolieră. El mai fusese jecmănit și înainte. Deși se consideră filobritanic, face afaceri cu Germania – lucrul acesta nu e neobișnuit aici – și crede că germanii îl vor proteja. Așa că refuză și este arestat și judecaT. În fiecare moment se pregătește o nouă învinuire pentru el: trădare, complot cu Germania, complot cu Marea Britanie, afaceri la bursa neagră și așa mai departe… Una ar fi fost de ajuns. Este evreu și, oricum, posesiunile sale sunt confiscate. Fiul lui a dispărut și restul familiei a fugit. Nevasta lui cere divorțul, iar el însuși va rămâne în închisoare pe viață. Fără proces? întrebă Clarence scandalizat. Nu, sigur că nu! Suntem o țară democratică. Va fi un proces, unul foarte mare, care-1 va face praf. Dugdale scoase un fel de nechezat, râzând tare: Delicios! țipă el. Clarence interveni:

Vă amuză un sistem de guvernare care permite arestări ilegale, confiscarea averii și închisoare pe viață, pe baza unor acuzații contrafăcute? Dugdale se întoarse încet să-l privească atent pe Clarence: Dar nu suntem în Țara lui Papură-Vodă? La ce altceva vă așteptați? Nikko, privind consternat când la unul, când la celălalt, încercă să Ie răspundă la amândoi: Nu-i O. Țară rea! Mulți vin aici în vizită, câștigă, trăiesc bine și totuși ne critică. Unii admiră Anglia. Alții, America sau Franța. Dar cine admiră România? Nimeni. E doar o vacă de muls… Adevărul și vehemența cuvintelor Iui Nikko le închise gura tuturor. Apoi Harriet îl întrebă pe Dugdale dacă credea că-i va plăcea Ankara. Putea fi și mai rău. Prima dată am fost numit la Sofia, o gaură murdară. Totuși, am tras puțin sforile și am rămas cu Ankara. E o ambasadă acolo și nu sunt chiar nemulțumit. Yakimov, care tocmai își umpluse farfuria cu curcan luând cea mai mare parte din piept, zise: Să fim sinceri, dragul meu! O ambasadă e oricum mai bună ca o legație. Contribuind astfel Ia discuție, se aruncă din nou asupra mâncării. Guy îl întrebă pe Dugdale care credea că va fi următoarea mișcare a Germaniei. Acesta răspunse cu autoritate: Părerea mea este că Germania a făcut ultima ei mișcare. Acum trebuie să ne temem de Rusia. 1 Yakimov mormăi aprobator, cu gura plină. Următoarea victimă va fi Suedia, apoi Norvegia și Danemarca. Vor urma Balcanii, Mediterana, Africa de Nord. Ce i-ar putea opri? Puterile Aliate și Axa vor privi neajutorate. Nici unii nu vor interveni, de teamă ca ceilalți să nu ia locul Rusiei. Asta-i absurd! zise Guy. Rusia are destule de lacut în interiorul propriilor ei frontiere. Ce ar mai putea dori… Nikko îl întrerupse, cu sprâncenele ridicate, alarmat: Dar românii vor lupta! Și turcii, de asemenea! Vor lupta… cel puțin așa cred. Turcii! Dugdale luă o bucățică de cartofi și o înghiți cu dispreț: Noi le dăm bani pentru arme și ei îi cheltuiesc… pe ce credeți? Educație! Nici o speranță cu oamenii ăștia! rânji Inchcape la Clarence, care-i răspunse la fel. Harriet le era recunoscătoare că au revenit în discuție. Despina mai tăiase curcan și aduse din nou platoul la masă. Când ajunse la Yakimov, îl ținu astfel încât el să nu ajungă la carne. Numai puțin, draga mea! zise el, cu un aer de intimitate lingușitoare. Și întinzându-și mit ni lE. Luă iar cea mai mare bucată de piept. Mai rămăseseră doar câteva legume, dar le luă și pe acelea. Despina, fluierând ușor și făcând semne spre platou, îi atrase atenția lui Harriet. Aceasta îi făcu semn să plece. Numai Yakimov, concentrat asupra mâncării, nu observă indignarea Despinei. Mâncă repede, se șterse la gură cu șervețelul și privi în jur, să vadă ce mai urma. Guy, care se așteptase la o seară plină de glumele lui Yakimov, încerca acum să-l încurajeze, povestind el însuși tot felul de lucruri. Epuizând tot repertoriul, trecu la limericks, întrebându-1 pe Yakimov dacă nu-și amintea și el câteva. Acesta clătină din cap. Despina intrase cu o plăcintă mare cu carne și el nu putea să se ocupe de altceva. Guy își scormoni mintea și găsi un limericks, foarte amuzant – credea el – pentru cei prezenți. Descria succint morala unui diplomat englez în Balcani. Mie mi se pare de prost gust, zise Dugdale. — Și mie, răspunse Yakimov, însuflețit. Câteva minute nu se auzi decât Yakimov înfulecând plăcintA. Își terminase porția înainte ca Despina să apuce să-i servească pe ceilalți. Ha! izbucni el și îi făcu semn, nestingherit, că mai voia.

Puțin după aceea Harriet o luă pe Bella și se retraseră în dormitor. Acolo, fără să-i pese dacă e auzită, urlă: Cum își permite să-l repeadă pe Guy? Snob nenorocit care ne înfulecă mâncarea ca un lup și-l aduce cu el și pe scheletul acela dispeptic! Când dădea acele petreceri grozave de care mă cam îndoiesc – nici nu s-ar fi gândit să invite unii ca noi. Acum își distrează prietenii pe cheltuiala noastră. Bella îi ținu repede isonul: Dacă aș fi în locul tău, draga mea, nici nu l-aș mai invita vreodată. Bineînțeles că nu! zise Harriet cu o furie oarbă. E prima și ultima dată când pune piciorul în casa mea! Când se întoarseră în cameră, bărbații se grupaseră în jurul radiatorului. Guy îl servea pe Yakimov cu coniac. Dugdale, netulburat, se tolănise din nou în fotoliu. Se ridică ușor la intrarea femeilor și era gata să recadă la loc, dar Harriet împinse fotoliul într-o parte, oferindu-1 Bellei. Atunci el își luă un scaun, cu aerul cuiva care trece cu vederea o abatere de la bunele maniere. Inchcape îi zâmbi răutăcios lui Harriet și se întoarse spre Yakimov: Mai târziu mergeți la petrecerea prințesei Teodorescu, nu-i așa? Acesta își ridică nasul din pahar: S-ar putea, dar petrecerile astea au devenit cam obositoare pentru bietul Yaki. Spre enervarea lui Harriet, Guy încerca să-l convingă pe Yakimov să vorbească. Acesta părea că încearcă să se trezească, să caute vorbe de duh în ceața creată de un stomac prea încărcat, când se auzi soneria. Dubedat fu condus înăuntru. Nu făcuse nici un efort pentru această ocazie. Avea același cojoc de oaie și mirosul de piele prost argăsită se adăuga la mirosul lui personal. Părând mai murdar ca niciodată, trecu totul în revistă, conștient că ceilalți cinaseră aici și el nu. La vederea noului venit, Dugdale se ridică, spunând că el trebuia să plece. Oh, nu! încercă Guy să-l rețină. Aveți timp destul ca să prindeți trenul. Mai luați un coniac! Guy se repezise să toarne în pahare coniac, dar Dugdale rămase pe poziție. Trebuia să-și ia și geamantanul de la biroul de bagaje. Bine, dar înainte să plecați, trebuie să cântăm Aulă Lang Syne. Câțiva îi atraseră atenția că se cântă de Anul Nou, dar el zise: Nu contează! Era atât de entuziast, că se ridicară cu toții și Dugdale se lăsă și el prins în cerc. Când își eliberă însă mâinile, ceru, pe un ton oficial: Paltonul! În timp ce el se îmbrăca, Yakimov se așezase și își ‘ umpluse iar paharul. Harriet, observând asta, zise: Nu vă conduceți prietenul la gară? Nu, draga mea, lui Yaki nu-i e prea bine… Dar eu cred că așa ar trebui. Până și Yakimov recunoscu în asta o somație de a pleca. Cu un aer dezamăgit, își dădu pe gât coniacul și se lăsă vârât în propria haină. După ce el și Dugdale plecară, Harriet și Bella putură să-și exprime deschis indignarea – ceea ce1 uimi grozav pe Guy: Despre ce vorbiți acolo? întrebă el. Când îi explicară cum fusese insultat, izbucni în râs: Mă îndoiesc foarte tare că Yaki și-a dat seama ce spune. Dar Harriet și Bella nu voiră să accepte una ca asta, iar Nikko le susținU. În timp ce restul rămâneau calmi deoparte, cele două femei insistară ca el să nu mai vorbească nicicând cu Yakimov.

Guy, tăcut, lăsă furtuna să-i treacă pe deasupra capului. Când în sfârșit se stinse, Clarence zise, din fundul camerei: Yakimov a venit la Centrul de Ajutor ieri, prezentându-se drept refugiat din Polonia. I-am împrumutat zece mii. Oh, o să ți-i dea înapoi! spuse repede Guy. Ajuns în stradă, Yakimov se miră: Mi se pare că mi-au dat papucii și, pe viața mea, nu știu de ce! Dugdale nu-i dăduse atenție. Chemând un taxi, întrebă, fără chef: — Unde te las? La Athenee Palace, dragul meu! Cred că trebuie să trec pe la prințesa T. Ajungând în scuar, adăugă: Mă întreb, dragul meu… știi, sfârșit de lună și toate celelalte… sunt puțin cam strâmtorat… n-ai putea să-i împrumuți bietului Yaki un leu, doi? Nu – zise Dugdale. Am dat ultimii cinci sute pe ceai. Dar vreun penny, ceva franci… Dugdale nu răspunse. Când taxiul se opri, deschise ușa și-l așteptă pe Yakimov să coboare. Pe trotuar, acesta zise: Minunată zi! Mulțumesc pentru tot! Ne întâlnim când te întorci; atunci va fi rândul meu… Dugdale îi trânti ușa în nas și dădu drumul taxiului. Yakimov împinse ușa de” la hotel, care se învârti aducându-1 din nou afară. Rămase puțin în loc, uitându-se după taxi. Dacă ar fi recunoscut unde stătea, l-ar fi dus până acasă. Porni pe jos. Vântul Siberiei se năpustea înfiorându-1; urechile îl usturau și poalele hainei se tot desfăceaU. Își ridică gulerul și-și îngropa în el nasul, ca un țurțure lung, murmurând: Bietul Yaki începe să îmbătrânească. După ce plecaseră și ultimii musafiri, sună telefonul în apartamentul familiei Pringle. Guy răspunse – era Sophie. Nu ajunsese, cum se aștepta el, după cină. Harriet intră în dormitor și-l lăsă să stea de vorbă cu ea. Așezată la masa de toaletă, îi auzi vocea – preocupată, plină de solicitudine, încercând să convingă și asta-i declanșa din nou furia produsă de Yakimov. Bella spusese că, în locul ei, ar fi interzis cumva această relație. Acesta era momentul! Se întoarse în salon și întrebă: Ce s-a întâmplat? Guy arăta îngrijorat. Acoperi receptorul cu mâna și-i spuse: Sophie e într-o stare depresivă. Vrea să mă duc până acolo. Singur. La ora asta din noapte? Spune-i că nici nu poate fi vorba. Amenință că va lua o hotărâre disperată. Cum ar fi…?! Să sară pe fereastră sau să ia o supradoză de somnifere. Vreau să vorbesc cu ea. Îi luă receptorul și spuse: Ce s-a întâmplat, Sophie? Te comporți prostește! Dacă ai fi vrut cu adevărat să faci astfel de lucruri, le făceai, nu vorbeai despre ele. După o pauză lungă, vocea Sophiei se auzi din nou, zdrobită: Am să sar, dacă nu vine Guy! Sunt hotărâtă. Atunci, fă-o! Ce anume?

Păi, sari pe fereastră! Sophie simți un nod în gât, de groază. Spuse: Te urăsc! Te-am urât de la început. Ești o femeie rea, o femeie fără inimă. Se auzi țăcănitul receptorului trântit în furcă. Acum – spuse Guy sever – chiar trebuie să mă duc! Cine știe ce poate să facă! Dacă te duci, nu mă mai găsești aici, când te întorci. — Ești absurdă. Mă așteptam să fii mai înțeleaptă. — De ce? Pentru că m-am căsătorit cu tine. Tu ești o parte din mine însumi. Aștept de la tine ceea ce aștept și de la mine. Vrei să spui că trebuie să fiu de acord chiar cu orice? Atunci ești un prost! Nu voi mai tolera tâmpeniile Sophiei. Dacă pleci acum, te părăsesc! Nu fi copil! Ieși în hol și începu să-și pună haina, dar mișcările îi erau nesigure. Când fu gata, rămase nehotărât, privind-o îngrijorat și întrebător. Ea simți o licărire de satisfacție, înțelegând că Guy își dădea seama că nu o cunoștea chiar așa de bine, apoi simți că se înăbușă. Se întoarse cu spatele. Draga mea! Veni înapoi în cameră, luând-o în brațe.’ Dacă te supără așa de tare, n-am să mă duc. Trebuie să te duci! N-am chef să te văd lacându-ți griji pentru Sophie toată noaptea. Bine! Se uită spre hol și din nou la Harriet. Simt că trebuie să mă duc. Știu, zise ea, rezolvând problema așa cum intenționase de la început. Mergem amândoi! Ușa de la intrare era descuiată. Cea de la apartament era întredeschisă, proptită cu o carte. Când auzi pașii lui Guy, miorlăi trist: Intră, cheii. Când el deschise larg ușa, Harriet o văzu pe Sophie în pat, cu un șal roz de mătase în jurul umerilor. Pe masă, lângă ea, era acum fotografia ce stătuse cu fața în jos la prima vizită a lui Harriet – o fotografie a lui Guy. În ciuda zâmbetului slab și forțat, Sophie părea să-și fi revenit. Cu capul într-o parte, își trase nasul și începu să vorbească… dar o observă pe Harriet. I se schimbă imediat expresia și se întoarse spre Guy. Soția ta e un monstru! Guy râse, dar Harriet se opri în prag: Te aștept jos! Așteptă vreo cinci minute în hol, apoi ieși în stradă. Aici, începu să meargă repede, nefiind nici măcar conștientă în ce direcție. Câteva sute de metri, nu simți nici frigul, nici teama, pe acele străzi pustii. Se simțea rănită că Guy alesese, după o astfel de observație, să rămână cu Sophie, că era încă la ea… asta o împingea tot mai departe. Harriet era hotărâtă să nu se mai întoarcă acasă. Se trezi pe Calea Victoriei, mergând grăbit spre Dâmbovița, apoi se întrebă unde s-ar putea ducE. În țara asta, unde femeile nu ieșeau aproape nicăieri neînsoțite, apariția ei, fără bagaje, într-un hotel, ar fi dat de bănuit. I se putea refuza o cameră. Se gândea la cei pe care-i cunoștea aici: Bella, Inchcape, Clarence. Nu se simțea în stare să meargă la niciunul dintre ei cu plângeri împotriva lui Guy. Inchcape ar fi înțeles-o, poate, dar nar fi vrut să se amestece. Clarence ar fi înțeles greșit situația. Oriunde s-ar fi dus, ar fi însemnat o acuzație pentru modul de viață al lui Guy. Se gândea că, pentru ea și pentru Clarence, viața era un proces tare încurcat. Ei stăteau mereu în rezervă, se păstrau… dar pentru ce? Pentru Guy viața trebuia trăită. Gândindu-se la Clarence și recunoscând în felul lui de-a fi aceeași dorință a ei de a se feri de viață, își schimbă brusc optica. Se purtase cât putuse de urât cu Sophie. Nu încerca să se flateze și

nu admitea să fie vulnerabilă. Pur și simplu voise să scape de Sophie. Nici măcar nu încercase acele mici apeluri la sentiment, cărora Sophie, simțindu-se mai puternică, le-ar fi răspuns, probabil. N-a avut oare nici un pic de milă? Era Sophie îndreptățită s-o considere un monstru? Reușise să se stăpânească și acum totul era sub control, nu avea nici un fel de circumstanțe atenuante. Se întoarse încet spre casa Sophiei. Ajunse acolo exact când Guy ieșea, îi luă mâna și o prinse sub brațul lui. Ai fost tare drăguță! … Ce s-a întâmplat? I-am spus să nu fie ridicolă. E la fel de proastă ca și Bella, dar e o pacoste mult mai mare. PARTEA a III – a. Zăpada. CAPITOLUL 14 ANUL NOU aduse o zăpadă groasă. Se îndesea cu fiecare zi – moale, tăcută și neclintită, ca timpul ce trece. Cei care ieșeau afară – acum, doar servitorii și țăranii – erau biruiți de fulgi. Mașinile se târau, bâjbâind să-și găsească drumul, ca prin ceață. Când ninsoarea se mai rări, cerul se văzu din nou vânăt. Pe cei care rămaseră închiși în casă îi deranja liniștea de afară. Părea că orașul a încetat să mai respire. După câteva zile, Haniet, simțindu-se încercuită din toate părțile, se aventură pe stradă, dar claustrofobia nu cedă nici afară, în lumina crepusculară a stratului de zăpadă. Se rătăci, dar se întoarse apoi acasă și îi telefona Bellei. Aceasta îi propuse să meargă împreună la Mavrodaphne și veni repede s-o ia, întrun taxi. Se mai întâlniseră de câteva ori, de la Crăciun, și o relație la care nici nu s-ar fi gândit în Anglia începuse să se înfiripe între ele. Harriet se obișnuise cu discuțiile limitate ale Bellei și nu le mai dădea atenție. Bella era ușor de suportat, dacă nu era agitată, și Harriet era bucuroasă, în aceste locuri necunoscute, să aibă pe cineva dintr-o lume familiară. La cafenea, în timp ce Bella povestea despre ultimele boacăne ale servitorilor, Harriet privea pe fereastră, prin care nu se vedea altceva decât căderea liniștită, labirintică a zăpezii. Din când în când se distingea cu greu câte o umbră un taxi, o trăsură închisă sau un țăran cu un sac pe cap. Majoritatea taxiurilor opreau la Mavrodaphne. Pasagerii traversau trotuarul în grabă, ca să scape de hărmălaia cerșetorilor, și intrau imediat în căldura îmbătătoarE. Întorcând spatele barbariei propriului oraș, se imaginau ia Roma, Paris sau, și mai bine, la New York. Bella ridicase vocea ca să-i atragă atenția: — Așa că voi fi nevoită să încui mâncarea! Trezită din reverie de tonul mai agitat al Bellei, Harriet răspunse: De ce-ți faci atâtea probleme? Mâncarea e atât de ieftină aici! E mai simplu să ai încredere în ei. Regretă însă, imediat ce termină de vorbiT. Îngăduința trebuie să vină din generozitate, nu pentru că așa ți~e mai la îndemână. Dar Bella o contrazise, din alt motiv: Atitudinea asta ar fi incorectă față de alți stăpâni. Și pe urmă, ți se face silă de furtișagurile lor. Dacă ai fi fost în locul meu… Când informa și sfătuia un nou venit, Bella era la fel de plină de sine ca o fetiță de școală din cursul superior, tratând-o de sus pe alta mai mică. Acum, în prezența românilor bogați, redeveni rafinată. Harriet distingea, în vocea ei, exact inflexiunile care o făceau atât de nesuferită pe mătușa ei – mai ales în fraze ca: „nu-ți vine să le întinzi un deget” sau „cu cât îl tratezi mai bine, cu atât profită mai tare”. Pentru un timp, se simți din nou neajutorată, dar își reveni imediat. Dar de ce toate astea? întrebă ea. Cei săraci nu se nasc mai necinstiți decât noi. Bella rămase uimită. Era prima dată când Elarriet încerca s-o contrazicĂ. Își lăsă capul pe spate și își mângâie gâtul plin, rotund, cu degetele. Nu știu – vorbea cam îmbufnată – știu doar că ei așa sunt. Se înfuriase puțin și îi apărură câteva pete roșii pe gât.

În pauza stânjenitoare care urmă, Elarriet o văzu intrând pe Sophie. Sperând într-o abatere de la subiect, Elarriet se ridică, pregătită s-o salute, simțindu-se împăcată acum; dar când îi întinse mâna, înțelese că numai ea avea impresia asta, nu și Sophie. Trecând mai departe, cu zâmbetul cuiva lovit de moarte care încearcă să pareze, Sophie se așeză lângă niște prietene, în cealaltă parte a camerei. Scoasă din sărite, Elarriet se întoarse la Bella, care având timp de gândire, spuse, bătând în retragere: Știu că lucrurile nu merg chiar bine aici. La început le observam și eu, dai te obișnuiești cu timpul. Trebuie, dacă vrei să rămâi! Nu poți lăsa lucrurile să te întoarcă pe dos tot timpul. Nu e nimic altceva de făcut, nu-i așa? Harriet dădu din cap. Bella nu voia să schimbe nimic. Dar nici n-ar fi reușit, oricât și-ar fi pus mintea să lupte împotriva nedreptăților. Situația ei era destul de nesigură și părea destul de jenată, așa că Harriet simți o căldură ciudată pentru ea. Nimeni nu poate face mai mult. Nimic, în afară de o revoluție, nu-i poate forța pe oamenii ăștia să schimbe ceva. Dar de ce le accepți convențiile absurde? Ești englezoaică; poți să faci ce vrei! Știi – se confesa Bella – când am stat de vorbă, în după-amiaza aceea când am luat ceiul împreună, mi-am amintit ce liberă eram înainte să vin aici. A doua zi voiam câteva lucruri și mi-am spus: „De ce să nu ies să mi le iau singură?” și am luat un coș de piață din bucătărie și am ieșit cu el în mână. Am întâlnit-o pe doamna Popp și… Doamne, ce se mai holba! Bella râse din toată inima, iar lui Harriet îi plăcu și mai mult. Bellei îi făcea plăcere să o învețe tot felul de lucruri pe Harriet, iar lui Harriet, să o elibereze pe Bella de prejudecăți. I se părea că a găsi niște puncte comune pentru prietenia ei cu o persoană atât de diferită însemna să-și depășească propriile limite. Când ninsoarea s-a oprit, în sfârșit, orașul se arăta alb ca un oraș-fantomă strălucind sub un cer de cositor. Au apărut din nou trecătorii și cerșătorii au ieșit de prin găurile lor. Erau acum mai mulți ca niciodată. Sute de familii de țărani, destrămate prin recrutarea celor care aduceau pâinea în casă, fuseseră gonite de iarnă în capitală, unde aveau impresia că se împarte o dreptate magică. Stăteau cu orele în fața palatului, a tribunalelor, a prefecturilor sau a altor clădiri de acest fel. Nu îndrăzneau să intre. Când erau învinși de frig și foame, hoinăreau în grupuri, la cerșit – femei, copii și oameni bătrâni, abia târându-se. Lipsindu-le insistența „profesioniștilor”, erau ușor de descurajat. Mulți nici nu lăceau altceva decât să se ghemuiască umiliți și plângând în fața ușilor. Alții se duceau în vestitul Cișmigiu, care se întindea, de la porți, ca o imensă sală de bal acoperită cu pânze albe. Unii dormeau noaptea acolo, sub copaci; alții se duceau la Șosea. Puțini supraviețuiaU. În fiecare dimineață venea o căruță și aduna trupurile îngropate în zăpadă. Mulți erau găsiți îmbrățișați, degerați, imposibil de despărțiți, așa că erau aruncați la un loc în groapa comună. În prima dimineață mai senină, Guy și Clarence au fost chemați de Sheppy la Athenee. La prânz, când se așteptau să termine, Harriet, nerăbdătoare și curioasă, traversă scuarul ca să-i întâlnească în Barul Englezesc. Când se trezise în dimineața aceea, văzuse o lumină albă reflectată de acoperișurile pline de zăpadă. Ieșind, din spirit de aventură, fusese izbită de crivățul șfichiuitoR. În mijlocul pieței, zăpada se adunase ca puful de lebădă. Pulberea albă de deasupra se ridica în vânt, dar spre margini, pe unde circulau mașinile, era tare ca piatra. Mergea pe lângă statuia bătrânului rege, un om de zăpadă uriaș, fioros și inform. Zăpada îi scârțâia sub picioare. Era un ger mușcător, dar până și cei mai răsfățați dintre români ieșiseră să prindă prima imagine a orașului acoperit de zăpadĂ. Înnotau prin nămeți, căutând o cafenea sau un restaurant – bărbații în paltoane căptușite cu blană și galoși, femeile înfășurate în blană de miel, cu căciuli, mănuși și fulare și cu cizme îmblănite, cu tocuri înalte. În fața hotelului, comisionarii păreau obezi de atâtea haine. Numai cerșetorii, pe jumătate goi, ca întotdeauna, tremurau îngrozitor în aerul înghețat. Trecând pe lângă ferestrele mari ale salonului de coafură și frizerie, Harriet privi înăuntru și îi văzu pe Guy și Clarence, legănându-se confortabil în scaunele enorme, printre obiecte de crom și sticlă. Se tundeau. Intră și ea: întâlnirea voastră nu putea să dureze prea mult!

Într-adevăr, recunoscu Guy. Ei, despre ce era vorba? Aruncă o privire de avertisment înspre frizeri, și spuse, ca să-i distragă atenția: Te invităm undeva… o să-ți placă! Ce anume? Când? Unde? Așteaptă și ai să vezi! Când plecară, Guy își puse pe cap o căciulă de lină împrumutată, spunea eL. De la Clarence. Era dintr-un transport de ajutoare pentru polonezi. Clarence adăugă: Sigur, va trebui să o dăm înapoi. Chiar așa? Credeți că o să le lipsească? glumi ea. Eu răspund de ele. E destul de caraghioasă, zise ea, schimbând subiectul și revenind la Sheppy: Cine era? Ce voia? Despre ce discutaseră?, Nu avem voie să vorbim despre asta, zise Guy. Clarence zise: E secret și confidențial. Eu am refuzat să particip. La ce? insistă Harriet. Se întoarse supărată spre Guy:. Ce voia Sheppy de la voi? Doar un plan nebunesc. E periculos? II privi pe Clarence care-i răspunse, cu bună-știință evaziv: Nu mai mult ca altele în timpurile astea. Oricum nu se va alege nimic din asta. Cred că tipul e nebun. Fiindcă nu voiau să-i spună nimic, hotărî că va afla singură, așa că schimbă subiectul: Unde mergem acum? Cu sania, zise Guy. Nu se poate! Încântată și uitându-1 pe SheppY. Iuți pasul, obligându-i și pe ei să se grăbească. Se apropiau de Șosea, care se întindea, largă și albă, în depărtare. La bordură erau trase cele mai elegante trăsături din oraș. Proprietarii le scoseseră roțile și le transformaseră în sănii. Caii erau împodobiți cu ciucuri și clopoței. Plase decorate cu funde și pompoane erau prinse de atelaj, în spatele cailor, pentru a-i proteja pe pasageri de trâmbele de zăpadă. Oamenii se tocmeau pentru o plimbare cu sania, iar în spatele lor erau gură-cască și cerșetori, profitând de pe urma tuturor. Important e să alegi un cal bine întreținut, le recomandă Harriet. Când găsiră unul care părea mai puțin slab decât ceilalți, le șopti: Spuneți-i birjarului că l-am ales pentru că se poartă bine cu calul! Birjarul confirmă că era un om bun – își hrănea calul aproape în fiecare zi. Ridicându-și biciul ornamentat cu rozete, mulțumit de sine, ieși din vacarmul celorlalte trăsuri din rând și acum gonea spre Șosea, unde, în aerul nemișcat, zgomotul roților se estompa în zăpadĂ. În lumea asta de cristal, doar clopoțeii se mai auzeau. De o parte și de alta a drumului ramurile goale ale copacilor sclipeau ca presărate cu paiete, pe cerul întunecat, de zăpada nescuturată încă. Pe întinderile de zăpadă în care se transformaseră grădinile de peste vară, vântul se năpustea cu înverșunare asupra săniei. Cei care erau în ea se strânseră printre pături vechi, mirosind a paie și a cal, cercetând atent întinderea de zăpadă, lacul și pădurea Snagov.

Trecuseră de Arcul de Triumf și ajunseră la capătul Șoselei, la o arteziană imensă, înghețată, semănând cu un candelabru de sticlă printre mozaicuri roșii, albastre, aurii. Când ajunseră la Clubul de Golf, birjarul se întoarse spre ei și le strigă ceva. Clarence explică: Spune că ne duce pe lac, dar nu știu cât e de sigur. Emoționată, Harriet insistă: Trebuie să trecem lacul! Coborâră pe malul lacului, alunecând pe patinoarul scufundat între nămeții cu vântul șuierând deasupra capului. Minunat, minunat! încercă Harriet să strige, dar abia mai putea răsuflA. Îi vâjâiau urechile, îi lăcrimau ochii, o dureau mâinile și picioarele și îi înghețaseră obrajii. Gheața pârâia sub greutatea săniei și simțiră o mare ușurare când ajunseră din nou la mal, în siguranță, pe teren solid. Ajunseră într-una dintre suburbii. Casele erau colibe din lemn cu o singură cameră, date cu smoală și catran, cu crăpăturile astupate de bidoane turtite și cu zdrențe în loc de perdelE. În ciuda gerului antiseptic, mirosul era de nesuportat. Femeile găteau afară, în aer liber. Făceau cu mâna înspre sanie, dar birjarul nu voia ca străinii să le observe mizeria și sărăcia. Le arătă în direcția pădurilor albite de zăpadă: Snagov! Frumos! Ieșiră din nou în șosea, ajungând la gara regală, care se afla pe marginea drumului, vopsită în alb și auriu, ca un stand dintr-o expoziție. Drumul se întorcea în oraș, așa că vântul bătea acum din spate. Nu le mai vâjâiau urechile. Calul fu, și el, lăsat mai în voie și se întoarseră, în trap ușor, de unde plecaseră. Când ajunseră din nou în rând, Harriet observă un tânăr, prea înalt ca să fie român, cu un cap deasupra mulțimii, privind amuzat agitația din jur. Guy țipă: E David! Și, sărind din sanie, se repezi spre tânăr cu brațele deschise. Acesta nu lacu nici un gest, ci își mișcă doar buzele, zâmbind ușor: Oh, bună! Când ai ajuns? Noaptea trecută. Harriet îl întrebă pe Clarence cine e nou-venitul. E David Boyd, îl cunoști și tu, nu-i așa? M-da… dar cred că el nu-și mai amintește de mine. Guy se întoarse și-l strigă să coboare: Clarence, ți-1 amintești pe David? … Clarence încuviință. A fost trimis de Ministerul de Externe – zise Guy – cel mai bun lucru pe care-1 puteau face. Există cel puțin un om acum, care să împiedice imbecilitățile Legației. Harriet auzise că Guy și David Boyd semănau foarte mult, dar i se păru că deosebirea e evidentă. Erau amândoi înalți, cam de aceeași statură, cu nasul scurt, cu ochelari și cu părul ondulat. Dar David avea gura mai mică și bărbia mai mare. Purta o căciulă înaltă de oaie care-i ajungea până la marginea ochelarilor, astfel încât jumătatea de sus a feței era acoperită, iar cea de jos părea mai mare decât era în realitate. Voiai să faci o plimbare cu sania? îl întrebă Harriet. Nu. Privind-o pe sub sprâncene, o lămuri că Albu, barmanul, îi auzise pe domnul Pringle și pe domnul Lawson întrebârid dacă s-au scos săniile. Guy fu încântat de mărturisirea că prietenul lui îl căutA. Îi invită:

Hai să mergem să mâncăm undeva! Trebuie să mă întâlnesc cu cineva… începu David. Guy îl întrerupse fericit: Mergem cu toții… David părea nehotărât, iar Clarence, fără alte explicații, zise doar: Nu vă faceți probleme în privința mea! Eu merg la o petrecere dată de ofițerii polonezi. Guy o luă înainte cu David, dar Harriet și Clarence îi urmară. Traversând scuarul, cei doi din față, părând și mai mari în hainele de iarnă, discutau însuflețiți. Guy voia să știe pentru ce fusese trimis David la București. Ce trebuia să facă el? Tot ce pot pentru a da o mână de ajutor. Acum, că trecuseră primele momente de timiditate, David era volubil. Vocea lui plină și clară, vocea unei generații anterioare, ajungea în spate, la Harriet și Clarence. L-am văzut pe Foxy Leverett de dimineață – tipul acela cu o mustață mare, roșie. L-am întrebat: „Când are de gând războiul ăsta să înceapă?” Și ce crezi că mi-a răspuns? „Oh, lucrurile se vor încinge curând. O să-i pocnim zdravăn pe unguri. Le stâlcim mutrele!” Guy râdea așa de tare că nu mai putea înainta. Harriet și Clarence au trebuit să sară în lături, să-l ocolească și mergeau acum înainte. Când ajunseră în Calea Victoriei, în zgomotul traficului, nu mai auziră ce vorbeau cei doi. David se întâlnea cu prietenul lui într-un restaurant vechi,.pe o stradă dosnică. Când ajunseră la colț, Clarence zise: — Eu merg tot înainte… și se opri cu Harriet, așteptându-i pe ceilalți. Se afla acolo un flașnetar bătrân, un țăran cu barba albă, într-o blană de oaiE. Învârtea manivela, făcând să se audă un cântec popular românesc, vechi, obsedant și trist. Harriet mai auzise flașneta aceea cântând același cântec și mai înainte, dar nimeni nu fusese în stare să-i spună cum se numește. Acum, adăpostindu-se de frig în arcada unei uși, îl întrebă și pe Clarence, care clătină din cap: Sunt afon. Asta e ultima flașnetă din București. Când omul acela va muri, nu va mai ști nimeni acest cântec și se va pierde pentru totdeauna. Clarence rămase pe gânduri, cum Guy n-ar fi făcut niciodată, reflectând la aceste lucruri trecătoare. Da, zise el și zâmbi, aplecându-se spre ea, cu acel zâmbet frumos și atât de rar… Simțiră amândoi atunci că, în momentul acela, se înțelegeau perfect. David și Guy se întorceau, stând de, vorbă, părând absorbiți de probleme importante. Vocea lui David domina: Deși în România se mănâncă porumb, producția e pe jumătate cât a Ungariei. Deci avem aici obișnuitul cerc vicios: țăranii sunt leneși pentru că sunt flămânzi și sunt flămânzi pentru că sunt indolenți. Dacă ajung germanii aici, crede-mă, au să-i pună la muncă pe oamenii ăștia, cum n-au muncit ei niciodată. Clarence merge în altă direcție, zise Harriet când prinse ocazia. Nu! protestă Guy, care nu înțelesese că acesta era invitat în altă partE. Îl prinse pe Clarence de braț, nelăsând pe nimeni să iasă din sfera lui de influență. Când Clarence îi explică unde se ducea, Guy întrebă: Cât ține petrecerea asta? Ce faci pe urmă? Trebuie să ne mai întâlnim în seara asta! Clarence, nerenunțând încă la aerul de rezistență defensiv cu care întâmpina orice situație nouă, murmură: Păi nu știu… e un dineu; nu pot să-ți spun… Dar înainte de a se despărți, acceptă să vină la ei în seara aceea. Acum Harriet se apropiase de Guy și David. Conversația fu reluată, dar pe un plan mai personal. David întreba de oamenii pe care-i cunoștea de când fusese ultima dată în București. Vorbea des-

pre fiecare fară să critice, cu un umor indulgent, ca și cum toți trebuiau să fie, mai mult sau mai puțin, luați în glumă. Guy, neobișnuit să bârfească, nu prea avea mare lucru de spus. Harriet era tăcută, ca de obicei în prezența unui străin. Și ce mai face bătrânul nostru Inchcape? întrebă David. E bine. Am auzit că a devenit o persoană importantă; e invitat la petrecerile Legației. Guy râse și spuse că, probabil, așa era. Când am fost ultima dată la Cambridge, zise David, am întâlnit un profesor, prieten cu Inchcape, lordul Pinkrose. Erau foarte apropiați. M-a întrebat de Inchcape. Mi-a spus că Inch e un adevărat savant: unul dintre acei tipi care știu atât de multe, încât nu știu cu ce să înceapă și termină prin a nu face nimic. Restaurantul se afla într-o vilă de la începutul secolului al XlX-lea, cu o grădină în față, unde tufișurile își ridicau nasurile din aleea plină de zăpadă, ca niște capete uriașe. David nici nu privea în jur. Vorbiră tot drumul, până la treptele de la intrare, ca și cum n-ar fi fost niciodată plecat. Din aerul înghețat de afară, intrară în holul supraîncălzit și cu mireasmă de friptură la grătar. O armată de ospătari zăngăneau și bombăneau, intrând și ieșind din cele patru camere. Unul încercă să-i îndrume spre camera din spate, dar David, fără să-l contrazică, porni spre camera principală, din față. Mesele’și scaunele erau destul de grosolane. Pe pereții cu tapet în dungi decolorate atârnau câteva picturi rusești, ulei pe pânză. Din tavanul afumat atârna un candelabru aurit înnegrit de vreme. Locul era renumit pentru excelenta friptură de vițel la grătar. O dată așezați, David începuse să vorbească: L-am văzut pe Dobson, azi dimineață – un tip cumsecade. Mi-a plăcut întotdeauna dar, știi, bolile profesionale… tot se manifestă. L-am întrebat care-i situația aici. Mi-a răspuns: „Destul de mulțumitoare. Suveranul e cu noi”. Atunci eu am întrebat: „Dar dacă oamenii nu sunt cu suveranul?” Iar el a zis: „Nu cred că e cazul să ne facem griji”. Când i-am mai pus câteva întrebări, a mormăit și a încheiat: „Situația e puțin prea complexă pentru un nou-venit”. S-o fi îndoit de capacitatea ta de înțelegere – zise Guy, stârnindu-i lui David un hohot de râs. Într-o pauză, Harriet îl întrebă unde locuiește și află cu surpriză că stătea la hotel Minerva. Dar e un hotel german! Îmi place să-mi exersez germana șT – întorcându-se spre Guy – poți afla tot felul de amănuntE. În barul unde se adună ziariștii germani, vei găsi aceiași informatori care aduc veștile la Barul Englezesc. O versiune pleacă la Arhenee Palace, alta spre Minerva. Astfel, aliații noștri români sunt în bune relații cu ambele părți. Guy, mândru de prietenul său, îi spuse lui Harriet că acesta știa toate limbile slave. David zâmbea modest: Slovena mea e puțin cam învechită, dar cu restul mă descurc. Am citit primul volum din „Anna Karenina” în tren și acum îmi dau seama că nu l-am luat pe al doilea. Va trebui să merg cu avionul la Sofia, să mi-1 cumpăr din librăria rusească. Aș vrea să știu cum se termină. N-ai citit cartea în engleză? întrebă Harriet. Nu prea am nevoie să-mi îmbunătățesc engleza! Dacă asta se voia o glumă, David nu o sugeră prin nimic. Rămăsese cu ochii ațintiți la meniu. Își scosese căciula, dar îi rămăsese ceva zăpadă în părul negru și creț. Când i se topi, prelingându-i-se pe obraji, își scoase buza de jos în afară și prinse picăturile. Fruntea, vizibilă acum, era la fel de mare ca și bărbia. Puse jos lista de bucate, zicând: Această politică de a susține un ordin stabilit, fie bun, fie rău, ne va duce la pierderea acestei țări. Când ne vom retrage armatele, ne vom pierde toate privilegiile, în toată lumea: pe scurt, se va sfârși cu noi! Când se afla pe terenul lui de discuție, David își pierdea timiditatea și modestia. Avea tendința – se gândi Harriet – să se adreseze ascultătorilor ca un conferențiar, nu ca un simplu vorbitor; ca un

conferențiar pe deplin încrezător în puterea cunoștințelor sale. Suficiența lui devenea evidentă. Ea își aminti că avea și un hobby – îi plăceau păsările. Acum tocmai spunea: Paiațele astea de la Ministerul de Externe nu văd mai departe de lungul nasului. Pentru ei nu e importantă poziția mulțimii populației. Suveranul, bun sau rău – numai asta știu și n-au nevoie de altceva. În timp cc David vorbea – și a vorbit îndelung – un chelner venise și aștepta lângă masă. David nu se lăsa întrerupt dar, când omul hotărî să plece, observă și-l prinse de pulpana hainei, continuând: Am auzit în tren că agenții germani s-au infiltrat peste tot. Lucrează prin intermediul Gărzii de Fier, cumpărând grâu la preț dublu și spun: „vedeți ce generoși suntem noi, germanii? Cu Germania ca aliat. România ar fi bogată”. Dar pot eu să-l conving pe Excelența sa de toate acestea? Nici un moment! Suveranul spune că Garda de Fier nu mai există și el trebuie să aibă dreptate! Chelnerul, la capătul răbdării, începu să-și tragă haina din mâna lui DaviD. Întorcându-se spre el și țipând iritat: „Stai, domnule, stai!”, David își continuă disertația. Flai să comandăm ceva! încercă Flarriet să-i convingă. David se întoarse spre ea și o repezi: Taci! Ba n-am să tac! se răsti și ea și David, râzând pe înfundate, redeveni modest, privind în pământ deodată. Sigur, trebuie să comandăm… Aș zice să luăm „fleică de Brașov”. Făcură comanda și chelnerul fu lăsat să plece. Spune-ne ce-o să se întâmple aici! zise Guy. S-ar putea întâmpla mai multe – David își trase scaunul mai aproape de masă – ar putea fi o revoltă a țăranilor împotriva Germaniei. Dar de asta vom avea noi grijă să nu se întâmple. Partidul Țărănesc nu e de acord cu suveranul, așa că nu obține nici un ajutor de la noi. Sunt singurul englez din țara asta care s-a întâlnit cu conducătorii țărăniști… Am fost și eu cu tine, îl întrerupse Guy. Bine, noi suntem singurii englezi care ne-am bătut capul să-i întâlnim. Și totuși oamenii aceia sunt aliații noștri, adevărații noștri aliați. Ei ar putea conduce o răscoală în numele nostru, dar sunt ignorați și li se pun piedici. Noi ne-am declarat de partea lui Carol și a acoliților lui. De ce sunt țăranii atât de disprețuiți? întrebă Flarriet. Pentru că suferă de foame, pelagră și o mie șase sute de ani de oprimare – grozave boli! O mie șase sute de ani? Poate chiar mai mult! David începuse acum o incursiune în istoria României, înccpând cu retragerea legiunilor romane în secolul trei după (Vistos și invazia vizigoților. Trecu de la huni, distrugătorii lumii, la gepizi, longobarzi și avari, la slavi și la acea rasă de nomazi turci numiți „bulgari”. Apoi, în secolul nouă, au trecut maghiarii peste Europa de Est. Nu fac toate astea parte din migrațiile popoarelor? întrebă Harriet. Da. România e o parte a Europei peste care au trecut majoritatea. Erau, desigur, întreruperi – scurte perioade de glorie, cum a fost sub Mihai Viteazul. Dar după asta a urmat cea mai cumplită perioadă din istoria României – domniile fanariote. Chelnerul aduse supA. În timp ce-și golea farfuria, David continua cu nenorocirile românilor până la revolta țărănească de la 1784, înăbușită – spuse el – într-o manieră care nu putea fi descrisă la masă. Harriet voia să spună ceva, dar David ridică o mână, reducând-o la tăcere: Ajungem acum în secolul nouăsprezece, când puterea turcilor a slăbit și România a fost împărțită între Rusia și Austria… Comandaseră grătar de vițel, condimentat. Fu adus la masă și tăiat acolo în bucăți mici cu două cuțite mari. Redus la tăcere din cauza zgomotului, David rămase încruntat până termină chelnerul,

apoi începu din nou să vorbească. Fu întrerupt însă de apariția unui bărbat scund și grăsuț, cu o față rotundă, care se îndreptă spre masa lor de cum intră, zâmbind radios. Ah. – spuse David, ridicându-se – iată-1 pe Klein! Klein îi strânse amândouă mâinile și, vorbind rapid în germană, aduse o mare veselie în adunarea lor. Când fu prezentat soților Pringle, se înclină până în pământ, spunând… Ce drăguț… încântat să vă cunosc! Dar părea nesigur, până când David îl liniști: E în regulă, sunt prieteni! Cuvântul „prieteni” părea să aibă o anumită conotație. Ah, așa! zise Klein și se relaxa în scaunul pe care Guy îl adusese la masă pentru el. Avea o față proaspătă și timidă, alb-roz, ca de copil. Dacă n-ar fi fost chelia și firele cărunte de păr, ar fi putut fi luat drept un băiețel de școală gras – dar unul foarte subtil, care, cu tot zâmbetul de bună dispoziție, cântărea tot și pe toată lumea cu atenție. Acceptă niște vin, pe care-1 turnă într-un pahar mare și-l amestecă apoi cu apă minerală, dar refuză mâncarea. Tocmai venea de la prima întrunire a unui comitet de curând înființat. Un comitet important, să știți! S-a format pentru a discuta marea cerere pe care Germania o face României – pentru alimente. Și ce facem noi în acest comitet? Bem, mâncăm și spunem lucruri amuzante. A fost așa un bufet – de aici până aici (indica vreo șase metri de perete) cu fripturi, curcan, homari și caviar. Ce mâncare! Pot să vă spun că azi, în Germania, lumea a uitat de existența unor asemenea delicatese. Râdea tare, în timp ce David își mișca buzele apreciativ la felul cum erau descriși românii din comitet. Klein zâmbi spre Guy sincer și afectuos: Eu sunt consilier economic al Cabinetului. Am fost chemat aici pentru că în fiecare zi Germania cere mai mult mai multă carne, cafea, mai mult porumb și ulei de gătit. De unde pot veni toate astea? Iată și răspunsul: „plantați soia!” „Ce este soia?” – ne întrebăm noi unii pe alții. Nu știu, dar germanii au, probabil, semințe. Aceste cereri vin zilnic și seamănă tot mai mult cu niște ordine. Cei din Cabinet sunt nervoși și strigă: „Trimiteți după Klein, el trebuie să ne lămurească!” Eu sunt evreu, nu am un statut definit… dar știu economie. Klein era unul dintre cei mai mari economiști din Germania, zise David. Klein zâmbi și ridică din umeri, dai nu negă. E foarte vesel aici – spuse el. Mă cheamă să-i slatuiesc. Eu le spun: „Produceți mai mult, cheltuiți mai puțin!” Ce pot să-mi răspundă? Râd și zic: „Ah, Klein, tu ești evreu! Ce știi tu despre marele spirit al țării noastre? Dumnezeu ne-a dat de toate, suntem bogați. Pământul produce pentru noi, nu poate fi epuizat. Ești doar un mic evreu prostuț!” Când râdea, fața lui Klein era cuprinsă de o licărire răutăcioasă. Guy râdea și el, încântat de această nouă cunoștință. Și nimeni – începea Harriet să înțeleagă – nu se bucura mai mult ca Guy de o nouă cunoștință. Extrem de interesat de Klein, își neglija mâncarea, se aplecase înainte, îl întreba despre pozițiile neoficiale din Cabinet, apoi de plecarea sa din Germania și sosirea în România, cu doi ani în urmă. Povestea lui Klein semăna cu a celorlalți refugiați evrei, cu excepția faptului că reputația sa de economist îi permisese să stea mai mult în Germania. Fusese însă prevenit apoi, de un prieten german, că arestarea lui era iminentă. Plecase cu mâinile goale din apartamentul lui din Berlin, luase un tren până la granița românească și, neavând timp să-și cumpere permisul de liberă trecere, trecuse granița pe jos, după lăsarea serii. Fusese prins și petrecuse șase luni îh cunoscuta închisoare de la Bistrița, unde îl țineau acum pe Drucker, dar prietenii lui plătiseră și fusese eliberat. Totuși, nu am încă permis de muncă. Sunt tot ilegal aici. Dacă nu sunt folositor, mă întorc la Bistrița. Râse amuzat de această posibilitate. David, privindu-1 pe Guy cât de nerăbdător era să-i pună lui Klein cât mai multe întrebări, se strâmba destul de nostim, încântat că întâlnirea lor fusese plină de succes. Flarriet era însă mai

puțin încântată. Auzise multe despre David Boyd, pe care Guy îl considera un prieten deosebit, cineva ale cărui cunoștințe și conversație ofereau mult mai mult decât interesele limitate, personale ale lui Clarence și Inchcape. Și acum, iată-1 pe David, ale cărui interese erau, ca și el însuși, impersonale, sociale, economice și istorice! Suspină, obosită de atâta discuție. Nu că n-ar fi fost demnă de stimă impersonalitatea, se gândi ea, dar o plictisea repede. Se simțea puțin pe dinafară, puțin geloasă. Simțind, probabil, acest lucru, Klein se întoarse zâmbind spre ea, pentru a o include în discuție: Deci noi, toți bărbații, sâritem de stânga. Dar doamna Preen-gel tot de stânga este? Nu, eu duc lupta singuratică a reacționarului! Guy râse, pentru a-1 împiedica pe Klein să creadă asta, și-i strânse mâna. Klein întrebă iar: Vă place România, doamnă Preen-gel? E interesant aici, nu-i așa? Da, dar… Dar e foarte interesant – insistă Klein – și așteptați! Va deveni și mai interesant. Credeți că aliații ar putea salva această țară? Eu cred că nu. Va trebui să-i cumpărăm pe germani cu din ce în ce mai multă mâncare – cu atâta mâncare, încât va fi foamete în țară. Dacă mai stați, o să vedeți țara prăbușindu-se. Veți vedea o revoluție, ruină, ocupație inamică… Nu vreau să stau mult… Dar veți vedea multe, și totul va fi interesant. Privea în jur, de parcă le prezicea tuturor un viitor fericit. Le-am spus celor din comitet: „Ascultați, aici e nevoie de două sute de mii de vagoane de grâu pe an! Anul acesta, cu țăranii mobilizați, vom avea poate douăzeci de mii, poate mai puțin. Este necesar să demobilizați țăranii și să-i trimiteți înapoi pe ogoare. Dacă nu, oamenii vor muri de foame”. Și ei râd de mine: „Te știm noi, Klein! Ești de stânga pe tine nu te interesează gloria României Mari, ci bunăstarea unor țărani murdari și proști! România e bogată, nu o să murim de foame; aici arunci azi sămânța în pământ și mâine ai pâine. Dacă nu mai avem grâu, o să sistăm exportul”. La care eu am întrebat: „Dacă faceți asta, de unde o să mai luați bani?” „Tot ce ne trebuie – spun ei – este o nouă taxă”. „Dar pe ce am putea pune taxe? Ce ne-a mai rămas?” Și ei râd: „Ha, Klein, asta tu trebuie să știi, tu ești economistul!” Scuturându-se de râs la gândul nenorocirilor care vor mai veni, Klein își puse mâna pe umărul lui Harriet: Ascultați, doamnă Preen-gel: România e ca un om prost care a moștenit o mare avere! Este toată risipită pe fleacuri. Știți povestea pe care românii înșiși o spun despre ci: Dumnezeu, când a făcut daruri popoarelor, și-a dat seama că-i dăduse României de toate: păduri, râuri, munți, minerale, petrol și pământ roditor. „Ha, a zis Dumnezeu, e prea mult!” Și ca să echilibreze balanța, a pus aici cei mai îngrozitori oameni pe care i-a găsit Românii râd de asta – dar e înlr-adevăr o glumă tristĂ. Însă Klein o spusese fără urmă de li istețe. Terminaseră de mâncat. Majoritatea clienților plecaseră; David, Guy și Klein păreau însă gata să stea’ acolo toată „liipă-amiaza. După o vreme, Klein trecu la povești din viața lui în închisoare. Totul părea grozav de amuzant. Și a fost așa de interesant – spunea el – așa de interesant. Cu atâția oameni într-o celulă comună, erau atâtea povești, atâtea dușmănii și scandaluri! Mereu se întâmpla câte ceva. Mi-aduc aminte că într-o zi paznicii veniseră să bată un prizonier cam nebun – în închisoare mulți devin puțin, nebuni – și, în timp ce-1 băteau, urla și urla… Asta nu le-a plăcut paznicilor și i-au pus o pernă de fulgi pe cap, N-a mai țipat, dar când au ridicat-o – ce surpriză! Omul era mort. Asfixiat! Paznicii au rămas așa… (Klein stătea cu gura căscată și cu ochii holbați). Și prizonierii râdeau de nu se mai opreau! Klein continuă să descrie celulele înămolite și umede, podelele mizerabile, băieții violați care, o dată corupți, se vindeau pe cuiva lei, și toate crimele comise în această adunătură de oameni, fiecare cu ura, mâniile și păcatele lor. Ce îngrozitor! zise Harriet. Klein râse:

Dar așa de interesant! Le explică faptul că el nu fusese niciodată eliberat oficial, ci pur și simplu trecut cu vederea. Și când mi-au spus că pot scăpa, aproape că nu mai voiam să plec. Era așa de interesant! Aș fi vrut să văd sfârșitul multora dintre scandalurile, vrăjmășiile, comploturilor și planurilor de acolo. Era ca și cum aș părăsi o lume. În sfârșit, veni chelnerul și trânti nota de plată în mijlocul mesei. Când nu mai Avuseră de ales și trebuiră să plece, Guy îi invită pe amândoi la el, la ceai, dar ei se duceau la hotel „Minerva”. Aveau de discutat între patru ochi. David acceptă să vină mai târziu și Elarriet, mulțumită, îl luă pe Guy acasă. Când ajunseră, el îi înmână un plic sigilat, pe care scria „Top Secret” și zise: Sheppy ne-a dat asta să le ținem încuiate undeva. Mi-e teamă să n-o pierd. Pune-o, te rog, deoparte, într-un loc sigur. Majoritatea sertarelor aveau încuietori, dar niciunul nu avea și cheie. Elarriet puse plicul într-un mic sertar al biroului, spunând: r Ar trebui să fie în siguranță aicI. În fond, suntem singuri în apartament. CAPITOLUL 15 CLARENCE, întorcându-se de la petrecerea ofițerilor polonezi, își făcu apariția după ora ceaiului. Intră clătinându-se, încercă să traverseze camera și căzu peste un scaun. Despina, care-i deschisese, izbucni în râs. Vreau să mă îmbăt! Păi ești beat, observă Harriet. Făcu un semn moale cu mâna: Spune-i Despinei să se ducă să cumpere multă, multă bere! Bine. Unde sunt banii? Ha! Uite așa strici tu totul! mormăi Clarence și închise ochii. Despina își găsise o scuză pentru a mai intra o dată să mai arunce o privire la eL. Îi strigă: Ei, Despina, cumpără niște bere! Și-i dădu o sută de lei. N-o să te poți îmbăta cu o sută de lei! zise Harriet. Nu vreau să mă îmbăt. Sunt beat. Doar că nu vreau să mă trezesc… Guy, care citise până atunci, lăsă cartea, spunând: Hei, voi doi, lăsați ciondăneala! Și, scoțând o hârtie de cinci sute, o trimise pe Despina după berE. În timp ce ea era plecată, apăru și David, cu haina și căciula albe de zăpadĂ. Își scoase paltonul, se așeză lângă radiator și abia atunci îl observă pe Clarence, întinzându-se, cu ochii închiși, îmbufnat și stingheR. Întrebă în batjocură: Ce-i cu Clarence? E beat, zise Harriet. Nu chiar beat, dar mă străduiesc! se auzi vocea lui frumoasă și blândă, îndepărtată parcă. Harriet întrebă: Nu vrei și tu să te îmbeți, David? N-am nimic împotrivă – și se uită în jur după ceva de băut. Despina se întoarse cu un băiat care aducea o ladă de bere. Deodată interesat, Guy sări de la locul lui: Hai să dăm o petrecere, să invităm pe oricine ne trece prin minte! Oh, nu! … – se ridică imediat Clarence. Nu ne mai rămâne nimic! Dar Guy și ajunsese la telefon, sunându-1 pe Inchcape. Acesta răspunse că ninge foarte tare și nu prea are chef să iasă.

Guy încercă atunci să-l invite pe Dubedat, crezând că-1 poate găsi la Doi TrandafirI. În timp ce un picolo plecase să-l caute prin cafenea, Guy, cu receptorul în mână, neavând altceva de făcut, reveni asupra ideii că Dubedat ar trebui invitat să se mute la ei, în camera liberă: Mediul de viață îl influențează pe om. Dacă vrei să-l transformi, trebuie să-i schimbi mediul. Harriet era îngrijorată de insistențele lui Guy, însă, deși furioasă, îl respecta pentru astA. Îi răspunse ascuțit: Poate să-și schimbe singur mediul; acum câștigă destul! Trebuie să-i lași lui inițiativa! Tonul ei îi făcu pe ceilalți să se miște, ușor stânjeniți, și ea se enervă – atât pe Guy, cât și pe ea însăși. Aflând că Dubedat nu era la Doi Trandafiri, Guy sună la Barul Englezesc, să vadă pe cine poate găsi pe acolo. David, neliniștit că se întrerupsese conversația, povestea acum despre vizita plănuită la conducătorul țărăniștilor, Maniu, care avea o casă la Cluj. Clarence oftă ostentativ: Oh, Doamne! Când David se uită la el, surprins și întrebător, chicoti: De ce nu înveți tu să vorbești în gând, David? David strâmbă din nas, cu sprinceana stângă ridicată. Privindu-1 pe Clarence cum stă abandonat, zise, cu un dispreț amuzat: Pentru că nu vreau să vorbesc singur, dragul meu Clarence! Atunci ai puțină înțelegere pentru alții! După un moment, șocat de propria sa vorbă de duh, Clarence începu să râdă strașnic. David îl privea cu o expresie care voia parcă să întrebe pe toată lumea: Ați văzut vreodată ceva mai caraghios? Conștient, deodată, de atmosfera plictisitoare și încordată din cameră, Guy puse receptorul în furcă, sări în sus și zise: Mai vrea cineva bere? Întoarcerea lui în centrul atenției restabili atmosfera și David, cu paharul plin în mână, întrebă: Ei, și ce s-a întâmplat pe aici, de la începerea războiului? În afară de asasinat, nimic. Clarence începu deodată să urle: Combatanții lui Sheppy! După o pauză, David întrebă destul de neutru, dar cu o privire curioasă. Ce sunt „combatanții lui Sheppy”? Urmă o nouă pauză, apoi Guy, împărțit între necesitatea de a fi discret și dorința de a-și amuza prietenul, zise: Ni s-a cerut să nu vorbim despre asta! Și David va fi cooptat – zise Clarence. Toată lumea va fi, în afară de mine. Eu am refuzaT. Își ridicase paharul. I-am spus: „Eu sunt pacifist; nu pot lua viața cuiva. Vreau să știu exact ce vreți de la noi!” Dar el mi-a răspuns: „Nu am voie să vă spun asta”. Atunci eu am zis, din nou: „Cred că am câștiga timp dacă v-aș spune, aici și acum, că eu nu am voie s-o fac”. Râzând fără să vrea, Guy confirmă: Chiar așa a zis. Înviorat de bere și de propria lui inteligență, Clarence izbucni: Am spus: „Eu sunt angajat al Consiliului Britanic. Asta nu-mi permite să iau parte decât la activități culturale”. Ridicând un deget în aer, acum Clarence încerca să imite tonul categoric al lui Sheppy: „Sunteți chemați aici ca englezi tineri, sănătoși și patrioți, care, dintr-un motiv sau altul, nu sunteți

în serviciul activ. Vi se cere să îndepliniți o misiune importantă…” Și eu am răspuns: „Dar eu nu sunt sănătos, am probleme cu plămânii…” Aici Clarence se potoli din nou, chicotind de unul singur. Harriet, uitată deoparte, îl observă pe David care zâmbea inocent către Guy: Cine e acest Sheppy? A venit aici să-și organizeze un fel de armată. Ce vrea să facă? Totul e cam aiurea… Ați semnat ceva documente oficiale secrete? Nu încă. Atunci de ce vă faceți probleme? Nu poate să vă oblige la nimic. Știu. Dar are dreptate. Ar trebui să fim în serviciul activ. Cum nu suntem, ar trebui să facem totuși ceva. Și ce fel de om este? Atât de mult se dezvăluise până atunci, încât Guy simți că nu prea mai aveau ce ascundE. Îl lăsă deci pe Clarence să-l descrie pe Sheppy, intrând milităros în sala unde se adunaseră ei, la Athenee Palace, atârnând o hartă pe perete și întrebând: „Ce avem aici?” Unul dintre inginerii de la telefoane făcuse un pas înainte și, examinând-o, zisese, de parcă era o revelație: „Dunărea!” „Bine”, îl felicitase Sheppy, și continuase. „Acum, flăcăilor, aștept de la voi o supunere necondiționată! Câțiva dintre oamenii mei de încredere au fost trimiși aicI. Îi veți considera superiorii voștri. Veți fi doar simpli soldați, nu veți pune întrebări, veți acționa doar. Ați înțeles?” Așteptase încuviințările, dar fusese întâmpinat de tăcere, și mersese mai departe: „Nu vă voi putea spune prea multe, din motive de siguranță, dar atât trebuie să știți: pregătim o forță de atac, să-l lovim pe dușman unde-1 doare mai tare – în primul rând în stomac! Anul trecut au plecat aproape patru sute de mii de tone de grâu din România spre Germania. Și cum a ajuns acolo? Pe Dunăre. Avem un plan grozav; o să aruncăm totul în aer – în primul rând Porțile de Fier. Și nu uitați că asta nu e o glumă; e o aventură!” își lăsase unica mână pe masă și-și învârtise unicul ochi pe dea supra tuturor. Zisese: „O să nE. Distrăm grozav și puteți participa și voi!” Apoi se ridicase și, țăcănind ca o mitralieră, uriașe: „Fiți oricând pregătiți și așteptați ordinele! Țineți-vă gura! Rupeți rândurile!” David așteptă sfârșitul spectacolului dat de Clarence, apoi spuse: Porțile de Fier? Ce-și imaginează el că sunt? Porți adevărate? Poate că vor să arunce în aer pragurile râului și să blocheze canalul navigabil dinspre malul drept. Germanii au să afle, și ei, în curând. Pufni în râs. E o chestie melodramatică, de spionaj, desigur! Ii aruncă în luptă pe caii ăștia bătrâni spunândule: „Dacă reușești, nimeni nu va recunoaște, dacă dai greș, vei suporta consecințele…” Asta-i face să scrâșnească din dinți; le place grozaV. La asta, Harriet nu mai putu să tacă: Dar Guy ar fi total nepregătit într-o asemenea situațiE. În loc să arunce în aer Porțile de Fier, se va arunca în aer pe sine. Iar Clarence… în mod sigur, nu se va băga. Amintindu-și de ea și uimit de această izbucnire, Guy zise: Draga mea, nu trebuie să repeți nimănui nimic din ce-ai auzit. Promite-mi! Cui aș putea să-i spun? Clarence zise rar: Harriet este o târfă! Apoi adăugă, după câteva momente de reflecție: îmi plac astfel de femei. Știi măcar ce ai de făcut. Harriet nu comentă, dar își spuse că măcar acum știe ce crede Clarence despre ea. Capriciul care se născuse în ziua înmormântării lui Călinescu își continua cursul. Situația avea părțile ei plăcute. Era ca și cum i s-ar fi oferit o dedublare de personalitate.

În același timp, văzându-1 cum se bălăbănea, zâmbind acru, era tentată să meargă la el și să-i dea un brânci de pe scaun. David trebuie să fi simțit același imbold, pentru că zise: Hai să facem ceva cu adevărat important! Se întinse înainte și zâmbi semnificativ și răutăcios spre Clarence: Să-l debarcăm! Cu o mișcare bruscă și hotărâtă, se ridică și se furișă înspre Clarence – și nu doar în joacă. Privea cu coada ochiului la Harriet, știind-o de partea lui, de data asta. Se alătură și ea acestui impuls de a-i juca lui Clarence o festă. Haide! îi zise lui Guy, atrăgându-1 de partea lor. Clarence, legănându-se pe picioarele, din spate ale scaunului, stând inert cu ochii închiși, cu capul sprijinit de perete, nu părea conștient de ce se întâmplă, până când năvăliră cu toții asupra lui. Atunci deschise ochii speriat; picioarele scaunului alunecară și el căzu pe spate, lovindu-se cu capul de podeA. Îi privi, trezit parcă din somn și, închizând din nou ochii, spuse încet: Ce-mi pasă? Deși nu întâmpină nici o rezistență, David îl țintui de podea, ca pe un răufăcător, cu o atitudine răzbunătoare. Clarence părea un vechi dușman, în sfârșit încolțit. Harriet veni și ea peste el și-l ținu cu umerii la pământ. Ei, chiar așa? Clarence rămase cu gura căscată, abia făcând un efort slab, idiot, ca să scape. Când își ridică mâna liberă ca s-o împingă deoparte, ea îl mușcă de degete, facându-1 să urle. Doar Guy lua totul ca pe o glumă. David îi scotea acum pantalonii. Solid și foarte puternic, lucra cu seriozitate concentrată a unui călău. La instrucțiunile lui, Guy îi trăgea pantalonii lui Clarence peste pantofi. Când reușiră, David îi înșfacă și-i aruncă în sus, triumfător: Ce facem cu ei? Du-i în balcon! zise Harriet… Să se ducă afară după ei! Clarence stătea liniștit, făcând pe indiferentul. Când David ieși în balcon, aerul înghețat intră un moment în cameră. Apoi se întoarse în cameră și trânti ușa. Minți, râzând pe înfundate: I-am aruncat în stradă. Ce-mi pasă? bombăni Clarence din nou. Energia care-i pusese pe toți în mișcare, se stinse la fel de repede cum izbucnise. Stăteau în jurul lui Clarence și-i priveau cum stătea întinS. În chiloți, pe covor. Pentru că nu spunea și nu făcea nimic, începură să vorbească, uitându-1 acolo. După un timp, începu să se ridice, în etapE. În poziția „așezat” se opri, clătină din cap și suspină, apoi se ridică încet și ieși pe balcon. Rămase acolo să-și pună pantalonii, în miezul iernii – în frig și zăpadă. Abia după aceea se întoarse în cameră, închise ușile de sticlă cu atenție, trase zăvorul și, fără un cuvânt, ieși în hol. Ceilalți amuțiserĂ. Îi ascultau mișcările, din hol, în timp ce-și punea paltonul. Ușa de la intrare se închise încet după el. Se făcuse liniște, apoi Harriet spuse: Ce se întâmplă cu noi? De ce am făcut asta? A fost o glumă, zise Guy, deși nu părea prea convins de asta. Dar ne-am purtat ca niște copii! De fapt, se gândi, nici nu erau destul de maturi pentru viața pe care o duceaU. Îi întrebă:, Ce se întâmplă cu Clarence? Mi-a spus o dată că-i dezamăgește pe toți. David zise ironic: Ar trebui să-l desfacă cineva și să-l recompună după pofta inimii. Aș putea s-o fac eu, dac-aș avea timp, spuse Guy.

Eu cred că ar putea s-o facă Harriet, zâmbi David viclean. Harriet se înroși, înțelegând că îi fusese milă de el, când Clarence se adunase de pe jos, foarte încet, fără a se arăta ofensat și plecase. Atât David, cât și Guy erau mai tineri ca el și îi lega o veche prietenie. Clarence nu putea să rămână nepăsător la faptul că ceilalți doi se uniseră împotriva luI. Îi părea rău pentru el, totuși nu recunoscu, și spuse, calm: Nu vreau să-l recompun. De ce aș face-o? Și continuară să discute despre alte lucruri. CAPITOLUL 16 ÎN DIMINEAȚA următoare, fiind singură acasă, Harriet luă plicul adus de Guy și, răsucind un creion, îl desfăcU. Înăuntru era desenată o secțiune – a cărui obiect? … O fântână arteziană? Mai degrabă, o sondă petrolieră – ceva care trebuia aruncat în aer. Un blocaj pe conductă era însemnat cu un singur cuvânt: „Detonator”. Diagrama nu avea nici o altă explicație. Lipi din nou plicul și-l puse la loc. Nu mai auzi de combatanți decât după câteva săptămâni, când Guy telefona de la Universitate, spunând că trebuia să meargă la o întâlnire și nu va veni la cină. Sper că nu una dintre întâlnirile cu Sheppy! Guy admise că așa era și adăugă repede că se oferise Clarence, care refuza să vină, să meargă cu ea undeva să mănânce. Asta i-ar face plăcere, probabil… Clarence o va duce la restaurantul cel nou „Le Jardin”, și Guy va veni să se întâlnească cu ei, mai târziu, la Barul Englezesc. Clarence veni tocmai când Harriet asculta știrile. Linia Mannerheim fusese străpunsă, dar în rest, în afara luptelor din Peninsula Karelia, nimic nu se schimbase. Clarence asculta cu o expresie severă pe față. Părea jenat să se afle singur cu Harriet, care vorbea cu însuflețire, amuzându-se de asta. Deși unii spuneau că „trebuie să se întâmple ceva în curând” ea credea că foarte mulți considerau războiul deja” terminat. Oricum, nimeni nu prea se gândea la asta. Era ca un zgomot de fond care ar fi atras atenția numai încetând. Evreii erau atât de încrezători, iar rata lirei sterline la bursa neagră era mai mică decât înainte de începerea războiului. Clarence asculta toate acestea cu câte un murmur de circumstanță, apoi luă cartea pe care o citea ea. Era unul dintre romanele lui D. H. Lawrence, despre care ținea Guy un curs în acel semestru. „Cangurul”! citi el cu dispreț. Romancierii ăștia moderni! De ce oare niciunul dintre ei nu-i destul de bun? Acesta, de pildă… Nu l-aș numi pe Lawrence un romancier modern. Știi la ce mă refer… Clarence răsfoia cartea iritat: Toate zeitățile astea, toate simbolurile falice, tot… tot fascismul ăsta! Nu le pot suporta! Aruncă supărat cartea, privind-o acuzator. Ea o ridică. Presupunând că treci peste flecăreală, cum o numești tu, presupunând că citești, pur și simplu, tot ce a rămas… Citi tare unul dintre pasajele însemnate de Guy. Era descrierea apusului la Manly Beach: „talazurile mari și verzi ale Pacificului”, „spuma albă ca stelele”, „amurgul licărea ca un fum trandafiriu pe suprafața verde”. / Clarence bombănea, disprețuitor și iritat de ceea ce i se impunea. Știu! Spuse furios când ea se opri. Toate culorile astea… prea multe cuvinte la un loc! Oricine poate s-o facă! Harriet reciti pasajul pentru sine. Nu știa din ce motiv, dar nu mai era la fel de viu și emoționant ca înainte de a-1 critica ClarencE. Îl considera vinovat pentru asta. Se întoarse spre el: Ai încercat vreodată să scrii? Știi cât e de greu? Păi, da…

Clarence recunoscu – voise cândva să devină scriitor. Știa că e greu. Renunțase pentru că nu avea rost să fii un scriitor de mâna a doua. Dacă nu poți fi un mare scriitor – ca Tolstoi, Flaubert, StendHal – de ce să mai scrii? Derutată, Harriet spuse slab: Dacă toți ar fi gândit așa, n-ar mai fi prea mult de citit. De fapt, ce merită citit? Majoritatea sunt prostii. Eu unul nu citesc decât romane polițiste… Dar Tolstoi și Flaubert? I-am citit cu ani în urmă. Ai putea să-i recitești. De ce mi-aș bate capul? mormăi el. Dar Virginia Woolf? Cred că Orlando e aproape cea mai proastă carte a secolului. Chiar așa? Și Spre Far? Clarence se fâțâia plictisit și exasperat. E bună, dar stilul e atât de prolix, atât de feminin și lipicios. Miroase ciudat… ca menstruația. Șocată de originalitatea lui Clarence, Harriet îl privi cu mai mult respect. Dar Somerset Maugham? se aventură ea. O, Doamne, Harry! Păi ăsta-i stil jurnalistic! Nimeni nu-i mai spusese lui Harriet Harry și nu-i plăcea prescurtarea. Reacționa dur, spunând: Poate că Somerset Maugham nu-i foarte bun, dar ceilalți sunt. E atât efort creator în opera lor, și tu nu găsești altceva de spus decât „Chiar așa?” și-i condamni pe toți la rând. Se ridică și-și luă paltonul și căciula de blană: Cred că trebuie să mergem. Le Jardin, de curând deschis într-o clădire în stil Biedermeier, era cel mai modern restaurant bucureștean și așa putea să rămână până când avea să se ducă primul lustru al decorațiunilor. Aflat într-un mic scuar înzăpezit, la capătul Bulevardului Brătianu, neonul albastru al firmei strălucea la fel de rece ca și lumea din jur. Cerul era de un albastrucenușiu delicat, senin – cu excepția câtorva fuioare de nori. Răsărea luna din spatele restaurantului, și zăpada, groasă de aproape jumătate de metru, strălucea ca sticla pisată. În interior, ca și afară, Le Jardin era vopsit în albastru și argintiu. Mulți dintre pereții interiori fuseseră dărâmați pentru a forma o singură sală mare și proprietarul, renunțând la tradiția roșului și a auriului, o zugrăvise în argintiu, cu ornamente albastre. Aceste culori reci, mai potrivite pentru vară decât pentru iarnă, atenuau totuși căldura înăbușitoare din cameră. Decorul restaurantului fusese descris de presă drept „lux nebun” – o provocare pentru lumea aflată în plin război în care fusese deschis. Dar și aici observă Harriet încă de la intrare imaginea unui funcționar gras, cu pălăria pe cap, îndesându-și în gură prăjituri cu cremă. Când Harriet și Clarence trecură printre mese, se auziră comentarii: mai întâi că apăruse în public, pentru prima oară, cu altcineva decât cu soțul ei, și apoi că profesorii englezi (toți erau considerați profesori) își puteau permite să vină la un astfel de restauranT. În România profesorii erau cei mai prost plătiți din clasa de mijloc, câștigând probabil cam patru mii de lei pe lună. Și iată aici dovada că profesorii englezi nu erau deloc profesori, ci spioni! După ce Harriet și Clarence se așezară pe una dintre banchetele de catifea albastră, ea reveni la discuția despre literatură. Cât timp încercase el să scrie? Ce reușise să facă? Cărui editor îi trimisese manuscrisul? Clarence era încurcat de aceste întrebări, dădea din umeri, evaziv și apoi recunoscu, în final, că scrisese foarte puțin. Se gândise la un roman și-l expusese, pe scurt, în șase pagini, lucrase cu grijă, dar mai departe nu mersese. Nu putea vizualiza scenele. Nu știa cum să dea viață personajelor. Așa că ai renunțat? … Și ce ai făcut după aceea? Harriet întreba pentru că el mergea spre treizeci de ani și avea probabil o carieră în spate.

Am lucrat la Consiliul Britanic. Ai terminat cu note bune? Destul de bune. Fusese trimis la Varșovia. Harriet îl întrebă despre cei doi ani petrecuți acolO. În timp ce amintirile lui Guy erau despre împrejurări, locuri și oameni, ale lui Clarence erau personale, delicate și triste. Figura îi deveni melancolică. Simțind la el ceva emoționant și neîmplinit, Harriet îl privea cu simpatie și compasiune. În Polonia se îndrăgostise pentru prima dată… Este extraordinar să privești înapoi, la lucrurile care erau cândva importante pentru tine. Mi-aduc aminte o noapte la Varșovia… stăteam sub un felinar, urmărind luminile și umbrele pe chipul unei fete. Atunci totul avea un sens, nu știu de ce… Dar acum nu mai înseamnă nimic. Ne plimbam spre Vistula și priveam gheața crăpată, deasupra apei; pe străzi se construiau case noi, toate pe jumătate ridicate, tro tuare înnoroite, cu scânduri de trecere pe ele. Dar ea nu m-a vrut. S-a întors într-o zi la birou, spunând că e logodită cu altcineva. Cred că fusese cu el tot timpul. N-am să uit niciodată! Îmi pare rău, zise Harriet. De ce să-ți pară rău? Cel puțin atunci eram viu. Aveam sentimente. Se gândi și vorbi iar: N-am avut niciodată femeia pe care mi-am dorit-o. Se pare că îmi plac doar târfele, iar ele se poartă oribil cu mine. Dar logodnica ta? Ridică din umeri: E o fată bună, dar mă lasă rece. Nu ai cu ce să lupți, cu ea. E doar un sac de box. Și devin și eu la fel din cauza asta. Oricum, cine știe ce se va mai întâmpla? în ultima scrisoare i-am scris: „S-ar putea să ajung acasă abia peste zece ani”. Chiar așa crezi? …, Și Brenda are de gând să te aștepte? Suspină adânc: Presupun că da. Dar am sfătuit-o să se mărite cu altcineva. După Polonia, unde ai mai fost? La Madrid. Eram acolo când a izbucnit războiul civil. Britanicii erau evacuați și eu am sărit într-un camion care mergea la Barcelona. M-am oferit voluntar pentru Brigada Internațională, dar m-am îmbolnăvit. Răcisem pe drum – am avut întotdeauna probleme cu pieptul. Când mi-am revenit, mau pus să mă ocup de o tabără de refugiați, unde am fost mai de folos decât aș fi putut fi pe front. Dar voiam să lupt. A fost un fel de sacrificiu să n-o fac. Da, dar ai rămas întreg, cel puțin. Clarence rămase cu capul în jos câteva minute, apoi spuse încet și jignit: Mă așteptam să spui ceva de genul ăsta. Râse, cu jumătate de gură, satisfăcut că ea îi confirmase cele mai rele așteptări, și zise: Cineva trebuia să se ocupe și de tabără. Dar treaba asta putea s-o facă și o femeie. Ridică din sprâncene, cântărind această posibilitate, apoi rosti tărăgănat: Nu, nu chiar… Dar nu-i mai explică de ce. Deci nu prea erau târfe pe acolo… Ba da, era una minunată – o englezoaică, ocupându-se de o armată de copii evacuați. Făcea numai ce-i plăcea, se culca cu cine dorea, chiar și cu mine. Da, într-o noapte, a arătat spre mine și mi-a zis: „O să te am!” iar eu am ieșit după ea. Clarence rămase câtva timp tăcut, zâmbind amintirilor.

Și n-a ieșit nimic din asta? Ce putea să iasă? Avea un spaniol după care era înnebunită. Unul dintre englezi a plecat în permisie, la Paris, și ea i-a cerut să-i aducă o rochie de seară. Când i-a adus rochia, a dat o petrecere, crezând că va dansa cu el. Dar ea nici nu l-a băgat în seamă și a dansat toată noaptea cu spaniolul, îmi plac femeile dure, cu personalitate. Îți place să fii condus. Nu neapărat. Rămase retras pentru un timp, apoi spuse: în Spania aveam culoare, căldură și primejdii… Totul avea sens acolo. Așa ar trebui să fie viața. Dar sunt primejdii și aici. Oh! ridică el din umeri cu dispreț. În timpul mesei”, Clarence continuă să-și depene amintirile foarte asemănătoare între ele. Contemplând acele lumi minunate, din care se simțea exclus, spuse de câteva ori: „Așa ar trebui să fie viața!” Când terminase tot ce avea de spus și așteptau nota de plată, Flarriet îl întrebă: îți place să fii nemulțumit de tine. De ce? Clarence își scoase buza de jos în afară, dar nu răspunse: Pentru că, într-adevăr, îți place – insistă ea – îți place să-ți arăți părțile cele mai rele… Toți suntem corupți, chiar și Guy! |n ce fel e Guy corupt? Înainte de căsătorie, nu avea mai nimic: nici o cameră a sa, nici măcar un dulap. Oamenii îl găzduiau cu plăcere. Iar pentru el nu conta unde doarme. Putea să doarmă și pe podea. Acum tu îl înconjuri cu plăceri burgheze, îl corupi. Credeam că împărțea un apartament cu tine. Da, primăvara trecută; dar când a venit aici prima dată, nu avea nimic. Niciodată n-am văzut un om cu atât de puține bagaje. Și acum îl învinuiești că are o casă, ca toată lumea! Venise chelnerul. Clarence, în timp ce achita nota, repetă: Tu îl corupi. Harriet spuse: Probabil că voia să fie corupt. Altfel nu s-ar fi căsătorit niciodată. Un om necăsătorit poate continua să doarmă pe podele, dar un cuplu nu e întotdeauna binevenit. Clarence nu-i răspunse. Când părăsiră restaurantul, Harriet observă că el se cam îmbătase. Sugeră să lase mașina și să meargă pe jos spre hotel. El răspunse cam brusc: Așa conduc cel mai bine. Porni în viteză, după câteva smucituri, pe la colțuri și prin scuar, opri brusc și rămaseră nemișcați în față la Athenee Palace. Întârziaseră, dar Guy nu era în bar și Albu nici nu-1 văzuse. Harriet și Clarence se hotărâră să-l aștepte. Ziariștii – numai câțiva mai rămăseseră în București – erau în cabinele telefonice din hol. Harriet, îngrijorată acum, zise: Cred că s-a întâmplat ceva. Ce să se întâmple? Clarence, întunecat, comandă coniac. Yakimov era singur la bar, cu uN. Pahar gol în mână. Harriet se străduia să nu-i întâlnească privirea, dar observă o schimbare la el. Avea o figură abătută și pierdută, foarte diferită de cea din grădina restaurantului. Totuși, fusese lăsat să domine scena, acum când nu părea în stare să mai domine ceva. Era livid, îi curgeau ochii, părea zdrobit – un om învins. Când se ridică și veni înclinat

spre ea, zicând: „Draga mea, ce plăcut să mai vezi o față de om! …”, arăta atât de jalnic, încât pe Harriet n-o lăsă inima să-i întoarcă spatele. Aplecat deasupra barului, ținând paharul gol în așa fel încât să nu fie văzut, suspină: Nu m-am simțit prea bine. Groaznică vreme; bătrânul Yaki o simte! Harriet îl întrebă rece dacă-1 văzuse pe Guy. El clătină din cap. S-a întâmplat ceva? Nimic, din câte știu eu, draga mea! Privi peste umăr, apoi, apropiindu-se, se confesa, deprimat: Vechiul meu prieten, prințul Hadjimoscos, m-a trădat. Se ducea la nu știu ce petrecere și i-am zis: „Ia-mă și pe mine, prietene!” și ce crezi că mi-a răspuns? „Nu ești invitat.” Neinvitat… cum adică, într-un oraș ca ăsta? … Dar n-o să mă supăr din asta! E pur și simplu un sentiment antibritanic, din ce în ce mai puternic, draga mea. Eu îmi dau seama, n-am fost corespondent de război degeabA. Încep să creadă că aliații sunt prea departe. Mă mir că nu s-au gândit la asta mai demult. Albu puse două pahare de coniac pe tejghea. Yakimov lei ochi și Clarence, nevors dar resemnat, îl întrebă dacă vrea să bea ceva. N-aș spune nu, dragul meu! Whisky pentru mine! Primind de băut, se simți obligat să vorbească. Trecând de la jeluire la acceptarea împăcată a suferinței, descrise comportarea oribilă a prietenilor săi: Hadjimoscos, Horvath și Palu. Nu putea fi decât o singură explicație – sentimentele antibritanice. După un timp, înțelegând că vorbăria asta plângăreață nu-i interesa pe ascultărorii săi, făcu un efort vizibil să se adune și să-l distreze puțin, în schimbul tratației. Am fost pe la Dobson azi-dimineață. Am auzit o mulțime de povești amuzante. Foxy Leverett a ieșit noaptea trecută de la Capsa, a văzut Mercedesul șefului Misiunii Germane parcat la peron, a urcat în mașina lui Dion Bouton, a pornit în marșarier și apoi, cu toată viteza înainte, ciocnind Mercedesul. L-a stricat rău, din câte am auzit. Când a venit poliția, Foxy a spus: „Puteți s-o numiți agresiune!” Pe când își termina povestirea, se întorceau ziariștii. Privind spre poloneza care intra cu G alpin, zise, mai mult pentru sine: Iat-o și pe fata asta drăguță! Ochii lui măriți se fixară asupra Wandei, în timp ce-i șoptea lui Harriet: Știi că Galpin i-a găsit un post de atașat la un ziar englezesc. Tonul lui era ușor depreciativ la adresa ziarului care o angajase pe Wanda: încântătoare fată, dar e atât de iresponsabilă! Trimite tot felul de bârfe și zvonuri… nici nu-i pasă de unde le culege. Vocea i sE. Frânse la apropierea celor doi. Harriet, bucuroasă să scape de Yakimov, îl întrebă pe Galpin dacă are ceva știri. Uh! Galpin clătină din cap întunecat. Printre ziariștii care se aflau acum la bar, o veste neașteptată stârnise agitație. Ce este? Tocmai am aflat – e mobilizare generală în Ungaria! Trupele germane intră masiv în țară. Am încercat toată noaptea să prindem Budapesta la telefon, dar liniile sunt întrerupte. Dar acum s-ar putea să reușim. Lui Harriet i se strânse inima de frică. Acum, după șase luni în România, reacționa mai puternic la astfel de știri, decât ar fi făcut-o când ajunseseră la început. Cu o voce stinsă, întrebă: Dar nu sunt trecătorile blocate din cauza zăpezii? Oh, teoria asta veche! Crezi că zăpada poate opri forțele mecanizate? Românii spuneau că vor lupta…

Mă faci să râd. Ai văzut vreodată armata română? O adunătură de țărani înfometați. Fără să mai aștepte comanda, Albu îi adusese lui Galpin un whisky dublu. Acum, luând o înghițitură, acesta se înroșise ușor și o privea pe Harriet de parcă era supărat pe ea: Ce crezi că se va întâmpla aici? Se ridică Armata a V-a, sunt infiltrați peste tot – nu numai nemernicii de germani, ci și miile de filogermani și indivizi angajați de ei. Și mai sunt și toți paraziții de pe lângă Legația Germană. N-au venit aici la tratament. Sunt prea multe instituții germane aici și, fiecare are câte un depozit de armament. N-avem nici o șansă! Nu-ți face iluzii! Stăm pe o bombă cu efect întârziat. Harriet pălise și se sprijinea de bar, ca să nu cadă. Clarence spuse atunci cu un calm exagerat: Ce vrei să faci, Galpin? S-o scoți din minți de frică? Galpin își întoarse privirea furioasă spre el, dar era ușor derutat de acest reproș. Bău din whisky, ca să câștige timp, apoi zise: Trebuie să privim adevărul în față. Femeile n-ar mai trebui să se învârtească pe aici dacă n-o pot face. Și voi, flăcăilor, la fel! Toată lumea crede că sunteți spioni. Nu garantez, dai aveți toate șansele să vă treziți într-o noapte cu o armă în coaste. O să-mi fac griji când se va întâmpla, zise Clarence. Yakimov făcuse ochii mari: E adevărat cu Ungaria? întrebă uluit. Destul de adevărat pentru ziarul meu. Asta înseamnă – întrebă Clarence – că tu și ceilalți ați copt-o? Nu înseamnă nimiC. Întreabă-1 pe Screwby! Hei, Screws! Screwby venea în pas săltăreț din cealaltă parte a camerei, cu un zâmbet larg și simplU. Întrebat, își scarpină obrazul moale și masiv, spunând: Păi, e ceva în asta. Nu mai putem prinde Budapesta. Nici nu mai avem ton la telefon. Asta înseamnă închidere, care, la rândul ei, înseamnă că la noapte, sigur, se va întâmpla ceva. Harriet interveni speriată: Trebuie să-l găsim pe Guy! Mai întâi – zise Clarence – să mai bem ceva! În fond – încercă s-o consoleze Yakimov – nu putem face nimic. Să bem cât mai putem! Mă îndoiesc că mai găsim mare lucru în drăguțul și vechiul Dachau. Chicoti și-l privi pe Clarence, care mai comandă un rând. Când se îmbată, Harriet nu mai putu aștepta. Traversând holul, văzură ușa batantă mișcându-se. Harriet o privea cu speranță, dar nu era decât Gerda Hoffman, încercând să arate – se gândi Harriet – tot atât de inteligentă și fatală, cum se zvonea că ar fî. Șirul de germani care o urmau păreau foarte bine dispuși. Parcă se felicitau singuri pentru victorie. Mi-aș dori să fiu în siguranță, plecată din țara asta! Vei pleca la vară, zise ClarencE. Încă cinci luni! Se duseră la Doi Trandafiri, dar Guy nu era acolO. Îl căutară și prin alte baruri, dar nu-1 putură găsi. Harriet era dezorientată de dispariția luI. Într-un sfârșit spuse că voia să meargă acasă. Când Clarence o lăsă la ușa blocului Cazacu, îi spuse: Cred că e sus; te așteaptă! Ideea părea acum atât de naturală, încât Harriet fu cu atât mai speriată când găsi apartamentul tăcut și întunecat, iar dormitorul gol. Era acum convinsă că dispariția lui Guy era în legătură cu temeiurile despre Ungaria. Poate că Sheppy îl implicase deja în vreun sabotaj. Poate că era deja rănit sau arestat, sau prins de cei din Armata a V-a și poate că nu-1 va mai vedea niciodată. Se învinovățea că nu se dusese imediat la Inchcape, să-l roage să intervină. Luă telefonul și începu să formeze numărul. Când îi răspunse, îl

întrebă dacă nu cumva Guy e acolo, dar el nu-1 văzuse și nu auzise nimic despre Guy în seara aceea. Ea îi explică: Este un zvon că Germania ar fi invadat Ungaria. Crezi că e adevărat? S-ar putea… Inchcape lua vestea foarte ușor. Dar asta nu înseamnă că vor veni aici. Ungaria este – strategic vorbind – mai importantă. Doar că germanii se extind pe frontul estic. Harriet, nefiind dispusă să audă teoriile lui Inchcape, îl întrerupse destul de violent: Toată lumea crede că vor veni aici, toți ziariștii… Și Guy a dispărut. Mi-e teamă să nu fi plecat la Ploiești cu Sheppy, într-una dintre acele acțiuni nebunești de sabotaj! Ce acțiuni de sabotaj? Inchcape vorbea cu blândețea și răbdarea cuiva care vrea să descopere ceva; dar Harriet nu mai avea nevoie să fie manipulată. Nu mai ținea nimic secret. Tot ce voia acum era să-l scoată pe Guy din încurcătură. Răspunse: Bombe la sondele de petrol, la Porțile de Fier… înțeleg! Asta vrea, nu-i așa? într-adevăr! Bine, nuți mai face griji, draga mea! Lasă-mă pe mine! Vrei? Dar unde este Guy? Unde? … Oh, se va întoarce! Inchcape părea nerăbdător, fiind mai puțin important acum pe unde umbla Guy. Ceea ce conta era autoritatea sa, amenințată de Sheppy, care încercase să se folosească de oamenii lui. Cum lăsă receptorul din mână, Harriet auzi cheia în ușă. Guy intră cântând, cu fața roșie de frig. A, bună! zise el, surprins să o vadă în picioare lângă telefon. Unde Dumnezeu ai fost? Te-am așteptat în Barul Englezesc. Se simțea vinovată și supărată, dar liniștită. M-am uitat înăuntru și nu era nimeni, așa că m-am plimbat spre Dâmbovița, cu Dubedat. Nu puteai să aștepți? Nu poți să mă aștepți nici măcar zece minute? Știi că trupele germane intră în Ungaria? La noapte s-ar putea să ajungă în România. Nu cred. Pariez că totul vine de la Galpin! Da, dar asta nu înseamnă că nu-i adevărat. Zvonurile astea nu sunt niciodată adevărate. Într-o zi va fi unul adevărat. Acest fals război nu poate dura la nesfârșit. La un moment dat, cineva o să facă o mișcare și noi vom fi prinși în capcană. Galpin spune că Armata a V-a a împânzit totul și că o să te trezești într-o noapte cu o armă în coaste. Or să ne trimită la Dachau. Niciodată n-o să mai ieșim de acolo… niciodată n-o să ne mai întoarcem acasă! … Când o atinse, căzu în brațele lui, plângând disperată. Scumpa mea, biata de tine… O strânse lângă el, uimit: Nu mi-am dat seama că o să fii îngrijorată! O așeză într-un fotoliu și sună la Legație, unde era de serviciu Foxy Leverett. Află că zvonurile veneau dintr-o simplă defecțiune a liniilor telefonice cu Budapesta. Acum totul se restabilise. Foxy tocmai sunase la Budapesta – totul era în ordine acolo. Când își dădu seama, Guy începu să bombăne împotriva lui Galpin, Screwby și a celorlalte lepădături care se autointitulează ziariști. Sunt de-a dreptul iresponsabili! Vor un subiect, cu orice preț. Nimic nu mai contează, dacă pot agita oamenii astfel încât să cumpere fițuica. Harriet, stând în pat, cu ochii roșii, palidă, dar liniștită, spuse: Nu trebuia să pleci cu Dubedat Iară să lași un mesaj! Trebuia să-ți închipui că mă voi speria! A – Dar de ce să-ți faci griji pentru mine, draga mea? Știi că întotdeauna mă descurc! Dacă ar veni cei de Ia Armata a V-a după tine, i-aș ucide! Te cred! spuse el indulgent, trăgându-și cămașa peste cap. CAPITOLUL 17

ERA O IARNĂ neobișnuit de rece în Europa Occidentală. Prin cinematografe, în completarea filmului se transmiteau jurnale, cu copii jucându-se cu bulgări de zăpadă pe sub zidul lui Hadrian. Râurile erau înghețate dintr-un mal în altul. O fată făcea piruete pe Sena, cu fusta rotindu-i-se ca o umbrelă în jurul mijlocului. Zăpada se împrăștia de pe acoperișurile Parisului ca niște rotocoale de fum. Parizienii purtau la ei măști de gaze în cutii cilindrice de metal. Cum suna alarma, se înghesuiau cu toții în stațiile de metrou și străzile se goleau. Rămânea doar câte un taxi abandonat. Apoi toată lumea revenea la suprafață zâmbind, de parcă ar fi fost o glumă. („Și poate că era chiar o glumă” gândi Yakimov. „Poate acesta va intra în istorie ca un război în glumă.”) Catedrala St. Paul apărea și ea cu o etolă de pene de zăpadă. Imaginea lui Chamberlain și a umbrelei sale aducea un ropot de aplauze. Atunci, deodată, se întrerupea filmul și pe ecran apărea o notiță în care se spunea că demonstrațiile de orice fel erau interzise. Publicul urmărea restul filmului în tăcere. Yakimov, pe unul dintre cele mai ieftine scaune, își amintea, văzând aceste imagini, că mai devreme sau mai târziu trebuia să se întoarcă pe străzile Bucureștiului, unde zăpada înghețată îi pătrundea prin pantofi și vântul îl plesnea peste față ca o bucată de hârtie abrazivă. Venise la cinema când nu mai reușise să stea la Athenee Palace. Reușise să păstreze nu numai tot felul de relații acolo, ci și aparența că nu s-ar fi mutat. Nevrând să facă drumul lung până acasă în fiecare după-amiază se strecura sus, când se închidea barul, și rămânea în orice dormitor pe care-1 găsea cu cheia în ușă. Dacă putea, făcea și o baie și apoi își făcea siesta. Când era prins, cum se și întâmplase adeseori, de locuitorul de drept al camerei, se scuza că a greșit numărul. „Toate camerele astea sunt la fel”, explica el. „Bietul Yaki stă cu un etaj mai jos.” Dar oamenii au devenit bănuitori și s-au făcut plângeri. A fost prins și recunoscut de unul dintre băieții ce cărau bagaje, care știa că nu locuiește mai jos. Directorul îl avertizase că nu-i mai dă voie în hotel, dacă-1 mai prinde o dată în situația asta. După aceea l-au găsit întins pe una dintre canapelele din salonul central. A fost din nou preveniT. Încercase, în sfârșit, să doarmă într-un fotoliu, dar clienții s-au plâns de sforăiturile lui și l-au trezit chelnerii, fără prea multe menajamente. Hăituit, cum se considera el, alungat de colo-colo, mergea, când își putea permite, la cinema. Când nu putea, se plimba ca să rămână treaz. Zi și noapte își petrecea timpul în compania lui Hadjimoscos, Horvath și Palu, sfând ca și ei pe lângă vreunul dintre grupurile de la Barul Englezesc. Uneori, trecând peste insulte, priviri dezgustate, neluând în seamă spatele întors de unii, era nevoie să aștepte câte o oră până când cineva, din milă sau din jenă, să le ofere ceva de băut. Nu mai așteptau nimic de la obișnuiții locului, ca Galpin sau Screwby, și nici nu primeau nimic. Aveau mai multe speranțe de la clienții ocazionali: vreun inginer englez de la Ploiești sau vreun american venit în țară temporar și bine dispus datorită ratei dolarului la bursa neagră. O dată când Galpin, văzându-i pe cei trei în apropiere, spuse: „Cărațivă!”, un ziarist american interveni: Oh, cred că datorăm ceva de băut culorii locale. Uneori, ca să le stimuleze generozitatea celorlalți, vreunul din grup comanda un rând pentru toată lumea și apoi descoperea că nu avea bani la el. Era surprinzător cât de des vreun client, martor la astfel de scene, îi împrumuta cu bani sau plătea, jenându-se de șmecheriile lor. Albu refuza să toarne băutura până când nu apăreau banii, dar nimeni nu știa ce era în gândul luI. În timp ce se juca din nou pantomima căutatului prin buzunare și a consternării, el stătea nemișcat, privind parcă dincolo de lumea asta. Ceva în această atitudine îl deranja pe Yakimov. Deși nu foarte curajos, era adesea furios în fața obrăzniciei celorlalți, și totuși se agăța de ei nu pentru că ar fi fost binevenit în cercul lor, ci pentru că nimeni altcineva nu-1 dorea. El, care fusese cândva centrul atenției la petrecerile lui Dollie, nu avea acum nici un prieten. Nu putea înțelege de ce Hadjimoscos, Horvath și Palu erau atât de „nesuferiți”: întotdeauna lansau săgeți de batjocură și deveniseră mai răutăcioși. Poate că poziția lui privilegiată de altădată îl marcase pentru totdeaunA. Îl trataseră cândva cu deferentă, dar acum nu mai era cazul. Și apoi fusese incidentul cu dinții lui HadjimoscoS. Întorcându-se beat de la o petrecere și fiindu-i rău, Hadjimoscos mersese la toaletă. Vomitând, își scuipase și dinții falși. Yakimov, vrând să-l ajute, trăsese apa, înainte de a-și da seama ce s-a întâmplat – cel puțin așa spunea el… și povestise toate astea, necugetat, la bar. Hadjimoscos nu putea să-l contrazică, pentru că dinții lipseau și nici nu apăruseră până când își făcuse o altă proteză. Nu-și amintea deloc ce se întâmplase. Yakimov

deveni prea târziu conștient de privirea încărcată de indignare a ochilor de mongoloid ai lui Hadjimoscos, o privire cu luciri amenințătoare. El murmură: A fost o mică glumă, dragul meu! Dar de atunci Hadjimoscos refuza să-l mai ia la petreceri, pretextând că n-a fost invitat. Întregul trio, de altfel, părea să respingă încercările lui Yakimov de a-și plăti băutura cu discuții amuzante. Hadjimoscos se adresa, dezgustat, celorlalți, de față cu el: „Iar va începe cu glumele lui răsuflate! Iar va pretinde că e altceva decât pare a fi!” O a doua acuzație se referea la faptul că, întrebat ce face la București, Yakimov obișnuia să spună: „Mi-e teamă, dragul meu, că nu am voie să spun!” Ca răspuns pentru ceva de genul: „Bănuiesc totuși că lucrați pentru propriul guvern”, el murmura, cu indignare comică: „Vreți să-l jigniți pe bietul Yaki?” La Legație ajunsese un zvon că Yakimov ar lucra pentru nemți. Dobson, înțelegând situația, își dăduse seama de unde pornise totul. Veni într-o zi la Barul Englezesc și-l invită pe Hadjimoscos la un pahar, avertizându-1 politicos: Este „într-adevăr riscant să răspândiți poveștile astea! Hadjimoscos, intimidat de puterea Legației Britanice, protestase: Dar, mon ami, Prințul e membru al vreunui Serviciu Secret – el însuși nu se ferește de asta! Nu mi-am închipuit că lucrează pentru britanici. N-ar angaja ei un asemenea imbecile… De ce spui că „nu se ferește”? Pentru că uneori ia câte o foaie de hârtie – așa! – îi dă foc cu un chibrit, cu degetele tremurând – așa! – și apoi oftează și, încruntându-se, spune: „Mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat și de asta!” Yakimov fu chemat la Legație. Când Dobson îi repetă conversația cu Hadjimoscos, tremura de frică. Miorlăi patetic: Totul numai ca să ne distrăm, dragul meu, glume nevinovate! Dobson se arătă neobișnuit de aspru față de el. Oamenii – spuse el – au fost aruncați în închisori aici pentru mult mai puțin. Povestea a ajuns la Woolley. El și ceilalți oameni de afaceri vor să fii trimis, sub arest, în Orientul Mijlociu. De acolo vei merge direct pe front. Dragul meu! Tu n-ai să faci niciodată asta unui prieten! Bietul Yaki n-a vrut să facă nici un rău. Prostănacul ăla bătrân de Woolley n-are simțul umorului. Yaki adeseori joacă astfel de feste. O dată, în Budapesta, eram puțin cam exaltat; am luat o colivie cu porumbei și am ieșit pe o stradă lăturalnică, așa… Când ridică o cutie de pe biroul lui Dobson și se învârti, exagerat de grijuliu, prin cameră, i se desprinse talpa de la pantoful stâng. Apoi am pus colivia jos, m-am uitat în jur și am dat drumul la porumbei… Dobson îi împrumută o mie de lei și îi promise să-l ducă cu vorba pe Woolley. Dacă Yakimov s-ar fi limitat la o hrană mai modestă, ar fi putut trăi cu banii trimiși de mama sa. Dar el nu se mulțumea cu atât. Când îi soseau banii, mânca în prostie, apoi se întorcea fără un ban, ca un cerșetor, la Barul Englezesc. Nu disprețuia mâncarea simplă – nu disprețuia nici un fel de mâncare. Când nu-și putea permite mai mult, se ducea pe chei și mânca hrana de bază a țăranilor – mămăligă. Dar mâncarea, mâncarea bună, era o obsesie pentru el. Avea nevoie de ea ca alții de băutură, tutun sau droguri. Adeseori era atât de Strâmtorat, încât nu-și putea permite să-și ia bilet de autobuz până acasĂ. Întorcându-se noaptea pe jos, pe străzile pustii – unde mai bântuiau doar cerșetorii și țăranii, dormind și murind în somn, de frig, în pragul ușilor sau sub tarabele negustorilor ambulanți – se gândea la mașina sa, Hispano-Suiza, și plănuia s-o răscumpere. Nu avea nevoie decât de o viză de tranzit în Yugoslavia și de treizeci și cinci de mii de lei. Sigur că ar putea găsi pe cineva să-i împrumute banii ăștia! Și, o dată recăpătată mașina, ar avea alt statut. Consuma multă benzină, dar aici era ieftin; se putea descurca. Și cu visul ăsta înaintea ochilor, își târa picioarele prin noaptea neagră și crudă până când se refugia în căldura siropoasă din apartamentul Protopopeștilor.

Acolo era destul de confortabil deși, la început, lucrurile nu merseseră prea binE. În primele nopți l-au mâncat ploșnițele. Trezit de pișcăturile lor arzătoare, aprinsese lumina și le văzuse dispărând printre cutele cearceafurilor. Pielea lui sensibilă era plină de umflături albicioasE. În dimineața următoare, ploșnițele dispăruseră. Când vorbi cu doamna Protopopescu, ea se supără foarte tare: Ploșnițe aici? Nu e posibil. Noi suntem oameni civilizați, dumneata le-ai adus! Yakimov îi spuse că el venea direct de la Athenee Palace. Nici măcar nu se obosi să-l contrazică; ridică din umeri și zise: Dacă e așa, atunci ai vedenii! Având chiria plătită în avans și fără bani, nu avea ce face decât să suportE. Îi arătă vreo două ploșnițe moarte, la care disprețul doamnei Protopopescu crescu: Unde ai găsit așa ceva? în autobuz, taxi sau la cafenea? Sunt peste tot…/ Disperat, își puse mintea la lucru și noaptea următoare ridică păturile și cearșafurile și prinzând repede ploșnițele, le puse, una după alta, într-un pahar cu apă. A doua zi, dimineață, zâmbind și bătând din călcâie, îi oferi proprietăresei paharuL. Îl examina, uluită: Ce e acolo? Ploșnițe, draga mea! Ploșnițe! Privi în pahar, cu o figură din ce în ce mai uimită și mai exasperată. Apoi se lămuri. O apucă o mânie care, slavă Domnului, nu se îndrepta spre el. Țipa: Astea sunt ploșnițe ungurești! Ah, împuțiți oameni! Mizerabilii! Află astfel că, dorind să închirieze o cameră, familia Protopopescu cumpărase un pat din piața ieftină de lângă gară. Negustorul, un ungur, se jurase că e un pat curat, ca și nou, și acum uite ce descopereau! Ploșnițe! Mișcările doamnei Protopopescu erau, în general, leneșe, trupul îi era moale – din lipsă de activitate și supraalimentare, dar, acum, în mânia ei, dovedea energia primară a strămoșilor ei țăranI. Întoarse patul pe o parte și cercetă rețeaua de sârmă de sub saltea. Yakimov, privind și el, nu găsi nici urmă de ploșnițe. Ha! – amenință ea – se ascund! Dar nu se pot ele ascunde de mine! Legă niște zdrențe de un băț și le înmuie în gaZ. În timp ce mișca flacăra pe deasupra arcurilor și a cadrului, șuiera: Acum nu cred să mai fie! Crăpați, ploșnițe ungurești împuțite! Na, asta e pentru voi! Yakimov o privea, impresionaT. În noaptea aceea a dormit liniștit. Incidentul i-a legat oarecum, a rupt bariera dintre oamenii complet străini care erau – proces întreținut și de faptul că Yakimov trebuia să treacă prin dormitorul lor pentru a ajunge la baie. Familia Protopopescu își imaginase probabil că un chiriaș nu putea dori mai mult de o baie – două pe săptămână. Nici nu se gândiseră la celelalte necesități. Când, îndrumat de fata în casă, apăruse pentru prima dată în dormitorul lor, cei doi erau încă în pat. Doamna Protopopescu ridicase o față somnoroasă din pernă și îl întâmpinase cu o tăcere uimită. Nu a lacut însă nici un comentariu – nici atunci, nici altă dată. Dacă îi găsea în pat când trecea pe acolo, cei doi se comportau mereu la fel. Când intra, îl ignorau; când se întorcea din baie, arătau că l-au văzut și îl salutau. A _ Adeseori, doamna Protopopescu era singură în cameră, își petrecea o mare parte a zilei în pat, îmbrăcată într-un chimono. Yakimov era încântat să observe că toate obiceiurile ei erau cele ale unei femei orientale: mânca rahat turcesc, bea cafea turcească, fuma țigări turcești și întindea, tot timpul, niște cărți vechi și soioase, cu care prezicea viitorul din oră în oră. Uneori se oprea s-o privească, amuzat că, ori de câte ori cărțile preziceau ceva neplăcut, le strângea repede, pentru a le întinde apoi iar, în căutarea unui viitor mai acceptabil. Intră și ea în repertoriul său de glume și povesti la bar cum, ieșind odată din baie și așteptând să fie văzut, spusese „Bonjour, doamnă și domnule locotenent Protopopescu!” Observase apoi, însă prea târziu, că deși pe scaun era obișnuita uniformă și corsetele și pe podea erau cizmele înalte de ofițer, persoana de lângă doamna Protopopescu era un bărbat mult mai tânăr decât soțul ei. Așa că acum – conchise el – spun numai „Bonjour, doamnă și domnule locotenent!”

Apartamentul, cu ferestrele oblonite pe timpul iernii, mirosea puternic a sudoare și a mâncare. Mirosul din dormitorul Protopopeștilor era încă și mai puternic, dar Yakimov ajunsese să-l tolereze. Chiar să-l asocieze cu atmosfera unui cămin. Într-o dimineață, când se oprise să vadă cărțile întinse de proprietăreasă, lansă o mică glumĂ. Îi dădu o monedă de un leu, o întoarse pe partea imprimată cu un cocean de porumb și spuse: Un portret al Măritei și Glorioasei sale Majestăți, regele Carol al II-lea! Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoști asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care n-ar fi o problemă. Prima reacție a doamnei Protopopescu a fost să afișeze impasibilitatea specifică româncelor de condiție medie în astfel de cazuri, dar sângele ei de țărancă scoase la iveală tot ce era mai bun în eA. Își scuipă în sân și-i dădu banul înapoi, făcând un gest de „fugi de-aici” care-1 încuraja să se relaxeze, până ajunse să stea pe marginea patului. O dată atins acest punct, ea îi aruncă o privire rapidă și calculată: Ei, acum spune-mi câte ceva despre Anglia! Spun corect: „Inklant”? Între ei începuse să se nască un fel de prietenie, deși Yakimov era uneori foarte furios pe gazda sa. La câteva zile de la sosire, fusese trezit de un scandal îngrozitor afară, la ușă. Ordonanța lui Protopopescu, trimis acasă cu niște treburi, fusese prins furând o țigară. Doamna Protopopescu îl bătea cu pumnii, în timp ce el își acoperea capul cu brațele, urlând ca un nebun: „Nu mă bate, coniță, nu mă bate!” Ergie, servitoarea, surprinse privirea uimită a lui Yakimov și izbucni în râs. Scena era una foarte obișnuită pentru ea. Deși, după aceea, a mai auzit adeseori urletele ordonanței, ale lui Ergie sau ale obositoarei ei fiice, care dormea cu ea în bucătărie, Yakimov nu se putea obișnui cu aceste scandaluri. Când stătea de vorbă cu doamna Protopopescu, între patru ochi, se uita adesea la mâna ei plină de inele, gândindu-se ce puternică poate fi. La început, văzuse dormitorul ca un fel de refugiu după Barul Englezesc, unde stătea atâtea ore în picioare, nemâncat, însetat și obosiT. În camera doamnei Protopopescu putea sta jos. Și, dacă stătea destul de mult, privind cu atenția unui câine flămând la tot ce băga ea în gură, Yakimov putea obține câte ceva din delicatesele turcești, o ceașcă de cafea, un pahar de țuică sau chiar, mult mai rar, câte o masă. Doamna Protopopescu nu era prea darnică. Tot ce primea Yakimov era câștigat cu prețul a o oră, sau chiar mai mult, de „conversație englezească”. N-avea nimic împotrivă să flecărească împreună. Ceea ce i se părea însă plictisitor era obligația de a-i corecta greșelile de gramatica și pronunție și de a stărui să le îndrepte. Dacă nu o corecta destul de des, devenea bănuitoare; îl lăsa atunci să vorbească la nesfârșit, fără nici o răsplată. Pronunția ei era imposibil de corectat – nu avea deloc ureche muzicală. Când repeta un cuvânt după el, auzea, în primul moment, un ecou al vorbirii lui cultivate și tărăgănate, apoi, imediat, recăderea. Ca mulți români din clasa de mijloc, știa germană. Yakimov se plângea la bar: Dragii mei, se spune că engleza e un fel de germană vulgară. De când am întâlnit-o pe doamna P., am început s-o cred și eu la fel… Felul ei nemilos de a-i impune aceasta ian IAI ilrli > i”i farmecul. Yakimov ajunsese să reflecteze ui de Onid i cerea să muncească pentru hrană, care era, desigur, un drepi al oricărei ființe umane. Din fericire, nu i se cerea nimic în plus față de chirie. Chimonoul doamnei Protopopescu era din mătase vegetală, negru, cu crizanteme roșii ea focul. Era vechi și cam soios, păstrând mirosul corpului dedesubt. Uneori, unul dintre sânii ei mari ieșea afară și ea îl îndesa la loc, cu nepăsarea, obișnuinței. Era clar – slavă Domnului – că nu-1 privea pe Yakimov ca pe un bărbat. Comentariul lui la bar era: „Femeia asta e făcută numai pentru destinderea militarilor”. Când vorbea, o făcea, de obicei, despre sine sau despre soțul ei, care era – spunea ea – impotent. „Dar aici – îi explica ea – toți bărbații sunt impotenți la treizeci de ani. Nu au nici o limită în tinerețe…” Nu mărturisea deschis că are un al doilea tovarăș de pat, dar spunea frecvent: „Aici nu-i frumos să ai mai mulți amanți deodată”. Câteodată se plângea – în stilul obișnuit al românilor, de cele două componente disprețuite ale națiunii – țăranii și evreii.

Ah, țăranii ăștia! zise ea într-o zi, după un tărăboi teribil cu ordonanța. Nu sunt decât niște animale! Dar se face atât de puțin pentru ei… îndrăzni Yakimov în stilul tipic englezesc. Adevărat – doamna Protopopescu suspină la generozitatea afirmației ei. Preotul, care ar trebui săi ajute, nu face nimic. El e taurul satului; nici o femeie nu îndrăznește să-1 refuze. Dar și dac-ar fi altul, credeți că ar învăța ceva? Mă îndoiesc. Asta e felul lor, al muncitorilor de pretutindeni; ei sunt drojdia, decăzuții. Oh, nu știu… Unii dintre ei sunt destul de drăguți. Drăguți! Consternată, la acest cuvânt, se uită la el de parcă ar fi vrut să-l lovească. În ceea ce-i privea pe evrei, după doamna Protopopescu, ei erau de vină pentru tot ce era rău în lume, în mod special pentru război, care determinase creșterea prețurilor, lipsurile meșteșugarilor și stagnarea modei franțuzești. Încercând să îmblânzească tonul discuției, el zise: Oh, draga mea, ar fi trebuit să-l cunoști pe dragul meu prieten, contele Horvath. Era cel mai grozav vânător de cămătari din Ungaria. Ea încuviință din cap: Deci în Ungaria îi împușcă pe evrei! Deștepți! … Aici nu-i împușcă. Așa suntem noi, românii – prea slabi! Pe când vorbea, fața i se lăsa încet de lăcomie, inerție și nemulțumire. Yakimov, deconcertat, zise: Doamne, dar nu-i împușcă pe evrei! A fost doar o glumă! Ah, o glumă! Își aruncă dezgustată în gură o bucată de rahat atât de mare, că-i rămaseră mustăți de zahăr. Stătuse câteva săptămâni în casa aceea înainte de a se aventura în bucătăriE. Întorcându-se nemâncat într-o noapte (în apartament era liniște) îndrăzni să intre în bucătărie și să aprindă lumina. Pe pereți fojgăiau gândaci negri de bucătărie și alte insecte autohtone, care dispărură repede la lumină. Se îndrepta, în vârful picioarelor, spre un dulap, când s-a speriat de ceva care mișca acolo. Le văzu pe Ergie și pe fiica ei, întinse pe un pat de scânduri înghesuit între aragaz și chiuvetă. Ergie își ridicase capul. Un pahar cu apă, draga mea! – șoptise el și, luând un pahar, fusese silit să bea mizeria aia, înainte de a merge la culcare, la fel de flămând cum venise. CAPITOLUL 18 LA CÂTEVA ZILE după ce Harriet îi spusese lui Inchcape despre planurile de sabotaj ale lui Sheppy, ea și Guy s-au certat pentru prima datĂ. Întoarcerea lui Guy, întreg și nevătămat, îi alungase orice gând referitor la Sheppy. Fu și ea la fel de surprinsă ca și Guy când, într-o dimineață, Inchcape veni la ei, foarte mândru de el, scoțându-și mănușile și lovindu-și palma cu ele, râzând înspre Guy: Ei, tocmai m-am despărțit de prietenul tău, misteriosul căpitan Sheppy. Inchcape vorbea răspicat, exact în stilul lui Sheppy: Cred că am pus la punct câteva lucruri. L-am informat că, oricine ar fi, nu are nici un drept asupra oamenilor mei. Guy nu zise nimic, dar o privi pe Harriet, care se uita pe fereastră-. Inchcape, distrându-se, se întoarse puțin pe călcâie și afișă un zâmbet acru: Autorizația de a locui și lucra aici ni se eliberează cu condiția să nu ne amestecăm în cine știe ce afaceri dubioasE. Înțeleg foarte bine dorința ta de a face ceva mai dramatic decât să ții cursuri, dar situația nu-ți permite asta. Pur și simplu, nu-ți permite. Fie că-ți place, fie că nu, ești rezervist și aici asculți ordinele mele. Guy încă nu spunea nimic, dar luase sticla de țuică și se uita după pahare. Inchcape ridicase o mână: „Pentru mine nu!” Guy puse sticla la loc.

Inchcape își punea mănușile: Dacă vrei să ajuți la Legație, la decodare sau în munca de birou, nimeni nu are nimic împotrivă. Clarence îi are pe polonezi și nimeni nu obiectează. Deloc! După ce își pusese mănușile, rămase puțin uitându-se fix la căptușeala albă de mătase a melonului și apoi adăugă: Guvernul Majestății Sale a decis că avem aici o datorie. Noi trebuie s-o îndeplinim și să rămânem aici, atât cât este omenește posibil. Pariez că acești combatanți ai lui Sheppy vor fi izgoniți din țară înainte de a face vreo mișcare. Ei bine… Ridică puțin capul și zâmbetul i se destinse: Nu mai e nevoie să te întâlnești cu Sheppy. Am rezolvat eu cu el. Nu vei mai primi înștiințări privitoare la întrunirile lui. Și pot să-ți spun că ai scăpat ușor. Își puse pălăria, o împinse cu o bătaie ușoară și, întorcându-se cu grație, ieși. Guy se uită din nou la Harriet: Da – recunoscu ea – i-am spus. A fost în noaptea când ieșiseși cu Dubedat. Am crezut că Sheppy te-a reținut. Eram înspăimântată. Guy, fară o vorbă, se duse și-și luă paltonul din hol. Când ea veni repede după el, deschisese deja ușa: Mă grăbesc! Pe Harriet o duru răceala lui: Dar nu mergem să ne plimbăm în parc? Nu mai am timp, trebuie să mă întâlnesc cu studenții. David va fi la Doi Trandafiri la ora unu. Poți veni și tu, dacă vrei. După ce plecă, Harriet, mai nefericită ca oricând, ridică un pisoi roșcat care-i ținea acum de urât în apartament, și îl puse pe umăr, încercând să-și revină. Pisoiul se rătăcisE. Îl găsiseră într-o noapte, vagabond, prin zăpadă. Guy crezuse că era una dintre acele pisici sălbăticite care stăteau prin casele pe jumătate demolate din scuar: Daiera drum lung până acolo, așa că-1 luaseră acasă. Devenise imediat pisoiul lui Harriet, bebelușul, totemul ei, un fel de alter-ego. Când îl lua altcineva în brațe, devenea o mică grămadă turbată de gheruțe. Lui Guy îi era foarte frică de el, iar pisoiul, simțind că are un ascendent asupra Tui, îl mușca sălbatic. Când stătea jos câteodată, uitând de el, sărea pe spătarul scaunului și ateriza, numai dinți și gheare, în părul des al lui Guy. Atunci el striga după Harriet să-l scoată de acolo. Guy o aplauda pe Harriet, care, ridicându-1 cu toată încrederea, nu era niciodată mușcată sau zgâriată. Problema e să nu te agiți, îi spunea ea, și către pisoi: îi muști tu pe alții, dar nu pe mine, eu sunt altfel! Iar pisoiul, fixând-o curios, părea să înțeleagă că adversarul e la fel de puternic. Guy, deși în continuare neliniștit, era mândru de mica creatură care se preschimba într-o furie în mâinile sale. Ii plăcea culoarea lui roșcat-aurie ca și felul cum se repezea dintr-un capăt în altul al apartamentului, ca o pisică zburătoare. Despina, imitându-1, în admirația sa, spunea că era o pisică foarte deosebită. Dacă vor pleca din România, o va lua cu ea și o va îngriji. Harriet, în picioare, privea acum pe fereastră la palatul cu coroană de zăpadĂ. Închipuindu-și că ar fi abandonată de Guy, simțea pentru pisoi atâta tandrețe, de parcă era singura dragoste ce-i mai rămăsesE. Îi spuse: Te iubesc! Te iubesc din inimă! Pisoiul păru s-o privească întrebător. …Pentru că ești sălbatic, pentru că ești cald și viu. Și, desigur, pentru că Guy se întorsese împotriva ei. Își aminti că el îl rugase pe Klein să încerce să afle ce s-a întâmplat cu Sasha Drucker și de aceea se întâlneau cu David la Doi Trandafiri. Niciodată nu lăsa o problemă nerezolvată, cum ar fi fost

uneori înclinat să facă. Era întotdeauna credincios prietenilor lui, dar – își spunea ea – indiferent cu propria nevastă. Toți acești oameni – David, Klein, familia Drucker, Dubedat și mulți alții formau grupul lui. Se lega de ei… Iar ea nu avea pe nimeni, decât pisicuța asta roșcată. Imediat se revoltă împotriva acestei situații. Punând pisoiul jos, îl sună pe Clarence la Biroul de Propagandă și-i spuse: Guy promisese să mă ia la o plimbare în parc, dar a trebuit să plece la o întrunire. Nu vrei să mergi tu? Sigur că vreau! Clarence părea tare fericit că are o scuză să părăsească biroul. Veni imediat cu mașina și o duse spre parc. Era un început de martie. Vântul se mai potolise. Din ce în ce mai mulți oameni ieșeau la plimbare și bonele scoteau copiii să se joace la aer. Nu mai ninsese de două săptămâni, dar stratul vechi, înnegrit și înghețat, nu se topise. Ținea prea mult și oamenii se plictisiseră. Plimbându-se pe sub aleea de sub balconul lui Inchcape, se uitau în sus, la scaunele de vară și la ghivecele de flori acoperite de zăpadă. Țurțuri, ca niște franjuri ascuțiți, erau bine prinși de fiecare margine. Totuși în aer plutea un miros de primăvarĂ. În orice zi putea să vină ploaia, în locul ninsorii și asta însemna dezgheț. Ajungând la porumbar, s-au oprit să admire porumbeii de culoarea caiseI. Își ridicau deja țanțoși cozile din noroi, plecând din capete și apoi unduindu-și gâturile aurii dintr-o parte în alta. Aerul era plin de uguitul lor, iar în spate, o salcie plângătoare își scutura ramurile de zăpadă. Un salcâm, acoperit toată iarna, se ridica din nou, cu niște păstăi ca niște coji de banană. Sub castanii de pe malul lacului, câțiva copii dădeau de mâncare la porumbei. Un singur negustor de mei și susan stătea cu mâinile în sân, încălzindu-le în haina scurtă de aba. Ridica încet câte un picior de la genunchi, într-un fel de marș pe loc, iar picioarele îi erau atât de înfășurate în zdrențe, de parcă avea gută la amândouă. Copiii erau ca niște ghemotoace de blană. Fetițele purtau cercei, aveau lănțișoare și broșe peste hainele albe de blană și brățări peste manșetele mănușilor pufoase. Un băiețel avea un baston cu mâner de aur, cu care bătea în pământ autoritar, speriind porumbeii care zburau într-un arc de cerc, drept protest, și coborau repede, înainte cu hrana să disparĂ. Între două înghițituri, uguiau și mai găseau timp și pentru puțină dragoste. Entuziasmată de venirea primăverii, Flarriet simți că cearta cu Guy nu avea nici o importanță. Traversând podul, de unde se vedea pulberea de gheață a unei mici cascade, se sprijini de parapet și zise: Totul e minunat! Aș vrea… Aș vrea să fiu… Ceea ce nu ești, conchise Clarence morocănos. Nu, dimpotrivă, ceea ce sunt. Șinele ascuns de prostia mea feminină. Uneori, cred că sunt la fel de ridicolă ca Sophie sau Bella. Clarence râdea: — Presupun că așa și ești. Așa sunt toate femeile și nouă așa ne plac. Fără îndoială! Dar nu-mi închipui că exist doar ca să vă alimentez sentimentele voastre de superioritate. Eu exist pentru a-mi satisface propriile mele exigențe și ele sunt chiar mai înalte decât ale voastre. Și nu-mi pasă dacă nu vă place! Clarence rămase netulburat: Vrei să spui că îți pasă cu adevărat, asta-i problema. Femeile vor să placă. Nu pot fi niciodată ele însele. Iar tu, dragul meu Clarence, nu poți fi altceva decât ești. Se duse în partea cealaltă și privi spre lacul mai întins acum. Zăpada se curățase. Nici restaurantul nu mai era doar un promontoriu de zăpadă. Cineva trecuse pe acolo – se vedeau clar urmele pașilor – și scosese radioul afară. Se auzea, pe deasupra, un vals rusesc și vreo cinci-șase patinatori luptau cu vântul, se întorceau și-și mișcau picioarele, în ritmul muzicii. Atâția copaci înconjurau aici locul, încât îl închideau parcă întro cameră. Ramurile, dantelate cu gheață, licăreau feeric, argintii, pe fondul plumburiu al cerului și al gheții.

Clarence traversă spre ea. Privind fix la suprafața crăpată și scorojită a lacului, spuse cu seriozitate: Sunt lucruri pe care nu le poți lăsa niciodată în urmă! Cum ar fi? Copilăria. Nu te poți elibera de ea. Pe când se întorceau, urmărindu-și propriile urme, știa că el voia să fie întrebat mai departe. Zise, fără prea mult elan: Ce fel de copilărie ai avut? Oh, una foarte obișnuită – cel puțin așa i-ar părea oricui privește din afară. Tatăl meu era pastor. După o pauză adăugă: …Și un sadic. Chiar așa? Un sadic? Da. Vântul bătea acum din spate. Eliberați de rafalele înțepătoare, puteau merge încet, fiindu-le aproape cald. Harriet nu știa ce să spună. Clarence era întunecat și închis în el, stăpânit de amintirea copilăriei ca de amintirea unei vechi nedreptăți. Ea ar fi preferat să spună: „Nu te mai gândi la asta!”, sau „să nu mai vorbim despre asta”, dar el avea nevoie să vorbească. Avea sentimentul dureros că i se va impune să audă ceva neplăcut: Dar mai rea decât el – decât tatăl meu, vreau să spun era viața la școală. Tatăl meu mă trimisese acolo pentru că directorul credea în pedeapsa corporală. Și el credea în asta. La șapte ani, CLarence fusese bătut pentru că fugise de la școală. Mai târziu, stând în pat și plângând în hohote, nu reușea să înțeleagă cu ce greșise. Tot ce știa era că voise să se întoarcă la mama lui. Harriet își închipui un copil de șapte ani, cam de aceeași vârstă cu băiețelul care speria porumbeii cu bastonul. Era greu de imaginat că cineva putea să bată un copil atât de mic, dar Clarence stărui că fusese bătut sălbatic, cu toată furia și forța unei răzbunări. După un timp, învățase să „joace teatru”. Își ascundea temerile și nesiguranța sub masca pe care o păstrase până acum. Dar adevărul era că, de-a lungul anilor, era din ce în ce mai sfârșit. Acasă nu era nici o scăpare. Mama lui, o ființă blândă, care se temea de tatăl lui mai mult chiar decât Clarence, era demnă de milă, mai mult o povară pentru sensibilitatea lui. Totuși, cu ea măcar putea sta de vorbă. Murise când avea el zece ani și asta fusese un fel de eliberare, pentru eA. Îl părăsise. Cele mai fericite momente erau duminica, atunci când i se dădea voie să meargă cu bicicleta spre mlaștini, cu câte un prieten. Te înțelegeai bine cu ceilalți băieți? întrebă Harriet. Clarence păru puțin supărat un moment, retrăgându-se în sine la această întrebare, Apoi răspunse, indirect: Știi… genul de școală unde băieții sunt terorizați… Avea o tradiție în brutalitate. Se transmitea de la profesori la elevi. Dar ceilalți băieți se purtau urât cu tine? Ridică din umeri, drept răspuns. Mergeau de-a lungul aleii principale, pe lângă peluză. In zona asta bătută de toate vânturile, unde erau complet singuri, zăpada fusese astfel troienită, că era imposibil să mai distingă aleile de straturile de flori. Clarence se tot împiedica de câte un arbust, fără să se uite pe unde merge în timp ce descria acele seri când, întorcându-se dinspre mlaștini, i se făcea rău la vederea porților școlii și a clădirilor înroșite de lumina apusului. Cu timpul se resemnase cu eterna lui situație de victimă. Chiar acum, aici, în București, lumina de vară, duminica, magazinele închise, sunetul clopotelor la Biserica Engleză, îi readucea în minte acea scârboasă lipsă de speranță, îl umplea cu un sentiment al eșecului și asta-1 va urmări toată viața. Se apropiau de Calea Victoriei, auzeau mașinile claxonând și totuși, pe aleea singuratică, Harriet avea sentimentul că era într-o închisoare cu Clarence. Când se gândea la scena aceea, avea impresia că zăpada se înroșise de disperarea acelor apusuri de sabat. Deși povestea copilăriei lui nu avea nici o legătură cu a sa, tristețea lui îi părea ceva familiar. Pe măsură ce Harriet era tot mai deprimată, el își părăsea amintirile și începuse chiar să zâmbească. Simțea că, prin această mărturisire, aștepta ceva de la ea. Involuntar, făcu un pas lateral,

depărtându-se nu numai de Clarence, dar și de trecutul nefericit care-1 înconjura. Fusese marcat de frică. El nu-i observase mișcarea. Tot confesându-se, zise: Am nevoie de o femeie puternică, cineva care poate fi ea însăși, cu orice preț. Deci Clarence considera că ea este acest gen de femeie. Nu-1 contrazise, dar ea știa că nu era nimic adevărat în asta. Ea nu era putenică și, în mod sigur, nu se simțea tentată să mângâie un om sfârșit. Mai degrabă avea ea însăși nevoie de asta. La poartă îi spuse că se întâlnește cu Guy la Doi Trandafiri. Clarence se încruntă, privind în jos: De ce se duce Guy în locul ăla? Îi plac oamenii, îi place când îl bat la cap studenții. Incredibil! zise el rar, dar Harriet continua să meargă și el o urmă. Cafeneaua era la fel de aglomerată ca întotdeauna, dar Guy nu era de găsit. Harriet zise: întârzie întotdeauna! Clarence încuviință mormăind. Fuseră nevoiți să aștepte puțin până se eliberă o masă. Aproape imediat ce se așezară, apărură David și Klein. Guy se grăbea în urma lor. Din cauza înstrăinării de moment, îl văzu din nou cu prospețimea primei întâlniri: un om liniștit și comod, masiv, dar inofensiv – atât la trup cât și la suflet. Statura lui îi dădea’iluzia siguranței – și începuse să creadă că e doar o iluzie. El era un port destul de înșelător; nu puteai intra în elA cu adevărat. Pentru el, relațiile personale erau ocazionalE. Împlinirea îi venea din lumea exterioară. Între timp, Clarence continua să-i vorbească, de parcă nu apăruse nici o delimitare între parc și cafenea. Când o privi fix, nemulțumit de neatenția ei, înțelese că el, dimpotrivă, dacă ea i-ar fi dat o șansă, ar fi închis-o definitiv în lumea lui interioară. De fapt, ce voiau ea și Clarence? Atenție exclusivă, Iară îndoială: ceea ce le lipsise la amândoi în copilărie. Dar, perversă, ea n-o mai dorea acum, când i se oferea. Se simțea atrasă de simțul umorului și de spiritul de turmă al lui Guy, de lumea deschisă din jurul lui. Îl privi venind în urma lui David și a lui Klein, intrând între ei și luându-i de după umeri. Klein aruncă o privire înapoi zâmbind, acceptând gestul ca pe unul normal de salut. Dar David, deși mai apropiat de Guy, părea încurcat și, roșind ușor, dădu drumul unui potop de cuvinte. Dar în momentul acela, Guy o observă și, lăsându-i pe ceilalți, veni repede spre ea, printre mesele aglomerate și gălăgioase, prin aerul fierbinte și plin de fuM. Îi strânse mâna zâmbind și răceala dintre ei dispăru imediat. Cine este acest Klein? întrebă Clarence, ca și cum străinul care se apropia ar fi fost ceva teribil de plicticos. O sursă de informații – zise Guy – una dintre cunoștințele lui David. Când se așezară cu toții, Clarence, bănuitor și neîncrezător, se retrase, ca de obicei, în tăcerea lui, dar nimeni nu observă, în afară de Flarriet. Guy era nerăbdător să vadă ce a descoperit Klein despre Drucker. Nu descoperise prea mult. Spuse: Se pare că Sasha a fost luat cu tatăl lui. Vrei să spui că a fost arestat? N-aș putea să spun așa ceva… – fața lui Klein se încreți amuzată – …asta e o țară civilizată. Nu există nici o acuzație împotriva băiatului. Atunci ce crezi că s-a întâmplat cu el? Cine poate spune? Nu e la închisoare. Dacă ar fi fost, aș fi aflat. Un deținut nu poate fi mereu ascuns. Poate că a murit, zise Harriet. Un cadavru trebuie îngropat și aici secretul e greu de păstrat. Oamenii sunt tentați să vorbească. Și, în plus, de ce să-l fi ucis pe băiat? Nu sunt așa de răi. N-ar ucide fără motiv. Tot ce pot să spun

este că nu l-a mai văzut nimeni din ziua arestării tatălui său. A dispărut. Dar am descoperit ceva foarte interesanT. Într-adevăr, foarte interesant! – se aplecă rânjind. Am descoperit că banii lui Drucker din Elveția, o sumă enormă, sunt depuși pe numele lui Sasha Drucker. Nu-i așa că e interesant? Așa că eu cred că e în viațĂ. În Elveția, băncile nu lasă banii să le scape așa ușor. Nici regele nu-i poate cere. Pot fi retrași doar de tânărul Drucker sau de moștenitorii lui legali. Băiatul e o persoană importantă. Este, într-adevăr! – recunoscu David. E ținut probabil undeva, până își dă consimțământul. Dacă e așa, unde? Nu mai suntem în evul mediu. Situația e, probabil, foarte dificilă pentru guvern. Iată un băiat nevinovat, atât de simplu, de tânăr și de nevinovat, încât nu i se poate ticlui nici o acuzație capitală! Să-l reții fără acuzație! Asta n-aR. Fî civilizat, n-ar fi occidental! Și, totuși, tânărul e atât de important! Cum și-ar putea permite să-l lase să plece din țară? Klein se scutura de râs în fața încurcăturii în care se aflau oficialitățile. Guy se încruntase, uimit și îngrijoraT. Îi întrebă pe toți apoi: Dar ce i-au făcut? De ce? Klein deschise ochii larg. De ce contează acești Drucker pentru tine? Au câștigat o mulțime de bani – ilegal! Au trăit bine, dar acum nu le mai e la fel de bine. De ce trebuie să-i plângi? Sasha mi-a fost student. Familia lui s-a purtat frumos cu mine. Erau prietenii mei. Klein îi râse în față, batjocoritor: Spune-mi, cum împaci această prietenie cu ideile tale despre finanțele internaționale? David pufni și râse pe sub mustață, la această întrebare. Se ridicaseră colțurile gurii; cu capul în pământ, îl privea ironic pe Guy. Dar, înainte ca Guy să răspundă, Klein renunță, spunând: Toate – oameni și întâmplări – sunt atât de interesante! Clarence se aplecase spre Harriet, vorbindu-i de parcă ar fi fost singură: Cred că Guy își pierde timpul cu tot felul de oameni care nu merită asta. Bine, tu să nu faci așa! replică Harriet, oarecum în derâdere. Nici tu! Harriet ridică o mână, pentru a pune capăt acestei controverse în particular. Voia să-l asculte pe Klein care lăsase la o parte familia Drucker și vorbea acum de situația internă a țării. Regele a aprobat eliberarea celor din Garda de Fier. David și Guy erau uimiți. Nu apăruse nimic în presă, nici măcar un zvon că asta ar fi posibil. Amnistia e deja semnată, dar nu e anunțată încă, zise Klein încet. Așteptați! Mâine sau poimâine veți auzi de ea. Dar de ce să acorde o amnistie? întrebă David. Ah, e interesant! Războiul din Finlanda e pe sflrșite. Rușii vor fi liberi, de la o zi la alta, să avanseze în orice direcție. Și unde se duce? … Guvernul e foarte agitat. Cui ar putea să-i ceară ajutor? Ar apăra aliații România împotriva Rusiei? Cum ar putea…? Germania ar putea s-o facă și chiar ar face-o. Dar cu ce preț? Ce ar cere Germania în schimb? S-a pus întrebarea și a sosit răspunsul: în primul rând, eliberarea celor din Garda de Fier. Clarence spuse tărăgănat și ursuz: Dar eu credeam că Garda de Fier a fost desființată. Chiar ai crezut asta? Prietene, mai sunt foarte mulți, dar sunt ascunși! Sunt mulți și în Germania. Au fugit în 1938, când au fost împușcați Codreanu și legionarii săi. Au fost bine primiți în Germania; instruiți și antrenați în lagăre de concentrare. Au devenit chiar mai naziști decât naziștii. Germanii vor să-i readucă aici, unde pot fi folositori. Dar, protestă Clarence, nimeni nu vrea fascism aici! România e încă filobritanică. Va fi un scandal, chiar posibile răscoale.

Da, Marea Britanie e iubită. Majoritatea ar alege un guvern liberal, dacă n-ar avea nimic de pierdut. Dar le e prea frică de Rusia. O astfel de frică distruge dragostea. Dacă veți rămâne aici, veți vedea! David zise: Eu am spus de anul trecut la Legație că o să pierdem această țară dacă nu ne schimbăm politica. Clarence întrebă acru: Ce schimbare ar mai putea avea vreo importanță acum? Acum, aproape niciuna. E prea târziu! David se înfierbântase. Domina discuția, vorbind cu forță și sentiment: Nu e nevoie, totuși, să facem jocul Germaniei. Noi susținem o dictatură detestată de toți. Ii disprețuim pe conducătorii țărăniști. Trecem cu vederea suprimarea extremeistângi și întemnițarea conducătorilor ei. Sprijinim una dintre cele mai nemiloase exploatări ale ființei umane din Europa, oprimarea minorităților – care ar putea duce la ruperea României Mari, când se va ivi ocazia. Poate că nu se va ivi… Poate! Depinde de mersul războiului. Frontul se va muta, însă. Stagnarea nu poate să dăinuie și nu cred în posibilitatea unui armistițiu. Dacă ar putea pătrunde dincolo de linia Siegfried și ar înainta în Germania, atunci s-ar putea, fără prejudicii pentru Marea Britanie, continua acest gen de politică aici, la nesfârșit. Dar, în situația dată, noi facem treaba fasciștilor în locul lor. La primele semne ale unei posibile victorii germane, întreaga mișcare anti-comunistă de aici s-ar ridica împotriva noastră. Ai vrea să-i susținem pe comuniști? întrebă Clarence. Sigur că nu. Dar nu sunt mulțumit că, atunci când am putut, n-am făcut nimic pentru a stabili o politică liberală. Asta ar fi apărat țara de ambele extreme: stânga sau dreapta. Cred că vezi lucrurile prea în negru, mormăi Clarence. Iar tu, după cum văd, ești de acord cu Excelența sa. Bătrânul neghiob consideră rapoartele mele „alarmiste”, le dă de-o parte și uită de ele. Hm! Clarence își ascundea enervarea în spatele unei îndoieli superioare. Apoi sări de la masă, pretinse că avea o invitație la prânz și plecă, fără să-și ia rămas bun. David se uita după el, zâmbind cu milă: Bietul Clarence! E un semidoct, dar e băiat bun, totuși. Da, un băiat foarte bun! Si se întoarse la condamnarea politicii britanice în Româ‘nia. PARTEA A IV-a. Căderea Troiei. CAPITOLUL 19 ELIBERAREA MEMBRILOR Gărzii de Fier a fost anunțată o dată cu începerea dezghețului. Dar acesta din urmă, întârziat și provocând inundații, părea să fie mai mult comentat. Recunoașterea eliberării nu a dus la scandal și revoltă, cum crezuse Clarence, ci la schimbări în Guvern și la numirea, printre noii miniștri, a conducătorului legionar Horia Sima. Regele i-a asigurat pe aliați că nu avea de ce să se teamă; eliberarea nu însemna nimic. Câteva glume noi făceau înconjurul cafenelelor și acum românii păreau pregătiți pentru orice. Dar dezghețul era într-adevăr o problemă. Când zăpada a început să se topească și să curgă de pe balcoane și cornișe, întregul oraș părea să se scurgă, în șiroaie, sub cerul de plumb. Mulți își deschideau umbrelele. Gheața de pe drumuri și trotuare crăpa și oamenii cădeau, pe neașteptate, în mocirlĂ. În curând, drumurile s-au transformat într-o masă de zăpadă topită, murdară și rece ca gheața, împrăștiată de trecătorii grăbiți. Cerul devenea din ce în ce mai întunecat și cobora tot mai jos, până când, despicat sub propria lui greutate, a dat drumul la torente de ploaie. Râurile ieșiseră din albie și sate întregi erau înnecate. Țăranii recrutați, cerșind câte o permisie ca să-și ajute familiile, pribegeau în căutarea caselor, ne-

găsind altceva decât pustiuri de apă. Supraviețuitorii se adunaseră în oraș, luând locul cerșetorilor uciși de iarnă. Tratatul de pace cu Finlanda fusese semnat. Rusia era liberă să înceapă o nouă aventură. Cetățenii Bucureștiului, adunați prin cafenele, privind cum plouă cu găleata afară, împrăștiau zvonuri despre o posibilă invazie. Un avion de recunoaștere detectase, se spunea, trupe traversând Nistrul. Refugiații se grăbeau spre Prut. Circulau descrieri amănunțite ale atrocităților comise de trupele rusești asupra populației românești și a minorității germane. Oamenii se duceau la culcare înfricoșați și se trezeau la fel. Zvonurile de ieri erau negate azi și confirmate mâine. Venise în București un profesor englez, Toby Lush, care povestea că Basarabia era în fierbere și că se aștepta la o invazie rusească în fiecare noapte. La început se credea că Lush venea de la Universitatea din Iași. Clarence și soții Pringle aveau multă simpatie peN. Tru orice englez dintr-un oraș de frontieră, de când auziseră că un profesor, angajat al Consiliului Britanic din Ljubljana, fusese oprit noaptea pe stradă de o mașină germană și dus peste graniță, în Austria, și de atunci nu se mai auzise nimic de el. Totuși, când au stat de vorbă cu Lush, au aflat că venea de la Cluj, nu de la Iași. Crezuse că, dată fiind situația din țară, ar fi mai sigur în capitală. După vreo două săptămâni, văzând că frontierele rămân intacte, Lush și-a luat adio de la noile sale cunoștințe și a șters-o prostește, urcându-se în mașină și întorcându-se la elevii săi din Cluj. Într-o dimineață, înainte de Paști, Yakimov, pe Calea Victoriei, se uita în vitrina unui restaurant. Soarele se oglindea prin băltoace și mugurii de castan stăteau să pocnească, dar aceste semne ale primăverii păreau să-l lase indiferent. Nici țigăncile, care se întorceau la locurile lor cu coșuri pline de ghiocei, zambile, narcise și mimoze, strigând și la trecători și la vechii prieteni, nu-1 interesau deloc. Una dintre ele îl lovi peste mână, îl învârti și-l salută: „Bună dimineața, domnule!” Dar el zâmbi vag, murmurând: „Draga mea…” și Se reîntoarse la contemplarea bucăților de carne pentru fripturi și a cotletelor de porc din vitrină. Nu avea pălărie și vântul rece de martie îi răvășea părul blond, subțire și cam netuns. Deși din zăpada de pe trotuare nu mai rămăsese decât un strat subțire, ca un fel de zahăr murdar și ud, pantofii îi erau muiați de apă. Tivul de la haină, descusut, îi atârna până la călcâie; îi era frig la cap; dar nimic nu se compara cu chinul de a tânji după mâncare. Guy, mergând acasă la prânz, se opri să stea de vorbă cu eL. Își luă cu greu privirea de la cotlete și încercă să pară impasibil. Ce bine-mi pare că te văd, dragul meu! Era răgușit. Nu te simți bine? întrebă Guy. Am făcut gripă. Încercă să-și sufle nasul fără să-și scoată mănușa, și pielea groasă și udă, plesnită pe alocuri, îi zgârie nările umflate, aducându-i lacrimi în ochi. Guy îl întrebă: Mergi să mănânci undeva anume? Ah, nu, dragul meu! La perspectiva de a mânca, Yakimov începuse să tremure ușor și o altă lacrimă le urmă pe celelalte. Pufni și zise: Ca să-ți spun drept, sunt cam strâmtorat. Trebuia să iau prânzul la prietenul meu, ‘Hadjimoscos, dar pare să fie plecat la moșie. Oh, Doamne! Are și moșie? Ipotecată, desigur! … și Yakimov se întoarse repede la subiectul mâncării. Am cam rămas fără bani, dragul meu! Iar îmi întârzie mandatul. Chiar mă gândeam ce să fac pentru o înghițitură. De ce nu vii să mănânci cu noi? Încântat!

Toate pretențiile căzură, în emoția momentului. Se întoarse repede, se împiedică și se sprijini de brațul lui Guy, ca să nu cadă. Mergând prin scuar, suferințele lui începură să dea pe dinafară. Vremuri grele! Bietul Yaki a rămas pe drumuri. Aruncat afară! Dat afară, efectiv, de proprietăreasa mea – o femeie îngrozitoare! îngrozitoare! Și mi-a oprit și bagajele… Nu poate face asta! Guy era indignat, dar apoi, gândindu-se mai bine, adăugă: Decât dacă nu i-ai plătit chiria… îi datorezi ceva? Doar câțiva lei. Dar nu asta a fost adevărata problemă, dragul meu! E vorba de un ciolan, rămas pe acolo. Fiindu-mi cam foame, l-am luat și ea m-a prins cu el în mână. Știi doar câtă carne e pe un ciolan, dragul meu! Abia o înghițitură, dar ea a turbat. Turbată! M-a lovit, mi-a dat șuturi, m-a pocnit în cap; urla ca nebuna, pe urmă mi-a deschis ușa și m-a îmbrâncit afară. Tremura de frig sau de frică și privea în jur, parcă temându-se de alt atac: N-am mai pățit așa ceva niciodată! Dar ai apucat să-ți iei haina… S-a întâmplat să fiu îmbrăcat… noaptea trecută… tocmai intrasem. Își atinse paltonul, plin de afecțiune: Ți-am spus că țarul i-a dăruit-o tatălui meu? Da. Acum unde stai? Nicăieri. Mi-am petrecut noaptea bătând străzile, dragul meu! Pur și simplu bătând străzile… Când Guy îl aduse pe Yakimov acasă, Flarriet, care stătea lângă radiator, se ridică fără un cuvânt și intră în dormitor, trântind ușa. Rămase acolo atât de mult, încât Guy veni după ea. Se întoarse spre el furioasă, spunând: Ți-am spus că omul ăsta nu mai are ce căuta la mine în casă! Guy încercă s-o convingă: Dragă, e bolnav și înfometat! A fost dat afară. Nu-mi pasă! Te-a insultat și nu-1 mai suport aici. Când m-a insultat? În noaptea de Crăciun, când ai spus un limerick – l-a considerat de prost gust. Flaide, draga mea! Guy râdea de lipsa ei de noimă. Ascultă! Nu-i e bine! Nu l-am mai văzut niciodată atât de slab și bolnav. Nu-mi pasă! E un nemâncat și un găinar. Ba îți pasă! Ținând-o de umeri, Guy o scutura afectuos. Trebuie să-l ajutăm =- nu pentru că e un om cumsecade, ci pentru că are nevoie de ajutoR. Înțelegi? Ea își lăsă capul pe pieptul lui și, mulțumit de capitularea ei, Guy îi strânse mâna încă o dată: Hai în salon! Fii drăguță cu el! Când Harriet intră, Yakimov se uită la ea cu teamă. Ii sărută mâna, spunând: — Ce bună e Frumoasa să-l hrănească pe bietul Yaki! Harriet își revenise destul pentru a fi politicoasă. Era și ea impresionată, fără să vrea, de felul cum arăta. Părea bolnav, bătrân și hămesit. Mâncă cu disperare, Iară un cuvânt. Când își mai reveni, își ridică privirile, strălucind: Dragul meu, te-aș pune la o treabă rentabilă! Am încercat să i-o propun vechiului meu prieten, Dobson, dar nu l-am putut vedea săptămânile astea. Am tot fost pe acolo, dar secretara mi-a spus,

nu știu din ce motiv, că e ocupat. Vreau să-mi dea o viză de tranzit pentru Yugoslavia și nu mai vreau nimic altceva decât biletul de tren, câteva mii și o plăcuță cu număr diplomatic pentru mașină: acolo pot să-mi răscumpăr bătrâna mea mașină și s-o aduc aici. Oricine îmi va finanța călătoria va avea de câștigat. Cu un număr diplomatic pot trece orice peste graniță. Uite, banii, de exemplu… Sunt sigură că Dobson nu-ți poate face rost de un număr de la corpul diplomatic, zise Harriet: Dar eu sunt sigur că poate, draga mea! Dobson îmi e prieten vechi, profund îndatorat față de bietul Yaki. Și-și va lua și el partea. Dacă tu, dragul meu, i-ai împrumuta bietului Yaki câțiva lei – ca să fie exact, treizeci și cinci de mii – să știi că n-ai fi în pierdere! Guy râse, neluând planul în serios și zise că va pleca la munte cu Harriet de Paști. Vor avea nevoie de bani pentru vacanță. Yakimov suspină și-și bău cafeaua. Guy se întoarse spre Harriet: Apartamentul va fi gol, cât vom fi plecați. Nu l-am putea lăsa să stea aici? Îl privi rece: De ce mă întrebi pe mine? Ar putea avea grijă de pisoi. Va avea Despina grijă de pisoi. Oricum e bine ca apartamertul să fie locuit tot timpul. Dar plecăm abia mâine. Avem o cameră liberă. Dar nu are pat. Yakimov îi întrerupse, nerăbdător: Merge orice pentru mine, draga mea: fotoliul, podeaua, o saltea. Bătrânul Yaki ți-ar fi recunoscător pentru un acoperiș deasupra capului. Guy o privea insistent pe Harriet, încercând s-o înduplece în fața situației disperate în care se afla Yakimov. Ea se ridică repede în picioare: Bine, dar să-și găsească undeva, să se mute până ne întoarcem. Se întoarse în dormitor, de unde îl auzi pe Guy cum îi împrumuta bani, ca să-i plătească doamnei Protopopescu și să-și recapete bagajele. N-ai vrea să vii cu mine la ea? întrebă Yakimov. Nu! Guy ar fi făcut multe lucruri, dar asta nu. După ce plecară, Harriet începu să se plimbe de colocolo, simțindu-se păcălită. Refuzase să-l ia pe Dubedat, așa că, mai șiret de data asta, Guy nu-i dăduse posibilitatea să refuze. O învinsese apelând la propria ei compasiune. Era furioasă – nu era corect modul cum Yakimov îi fusese impus acolo. Se duse la fotoliul unde dormea pisoiul și, ca și cum ar fi vrut să-și dezvăluie adevărata sensibilitate, îl ridică spre fața ei, spunând: Te iubesc! Sărută sălbatic: Și nu mai iubesc pe nimeni altcineva! CAPITOLUL 20 DEZGHEȚUL ajunsese în Predeal cu puțin înaintea soților Pringle. Zăpada era udă și aluneca de pe stâncile de deasupra caselor. Hotelurile se goleau pentru că schiorii urcau pe pârtiile mai înaltE. În sâmbăta Paștelui a început să plouă.

Lui Guy nu-i păsa. Avea de gând să pună în scenă o piesă și avea de ales între Macbeth. — Othello și Troilus și Cresida, ale căror copii le adusese cu el. Mai vorbise despre asta în timpul iernii, dar Harriet sperase că nu va ieși nimic. Acum înțelese că totul începea să se materializeze. Am s-o regizez pentru Teatrul Național, zise el. Se uită la Troilus și Cresida și văzu că avea douăzeci și opt de roluri. Descurajată, prinsă de dificultatea unei asemenea întreprinderi, ca în mrejele unui vis poetic, ea încercă sătempereze, dar el nu vedea nici o dificultate. Ea îi spuse: Foarte puțini dintre studenți sunt destul de buni ca să joace Shakespeare. Oh, vor avea doar roluri secundare! Celelalte vor fi jucate de prieteni, cei de la Fegație. Chiar crezi că ei mai au timp acum pentru teatrul de amatori? Dar nu va fi nimic de amator în montarea mea. Și costumele! Costurile, munca – și, pe urmă, dacă nu vine nimeni? Vorbea atât de speriată, încât el izbucni în râs. Va fi grozav de amuzant! Vor veni cu toții. Așteaptă și ai Așa vezi! Va fi un mare succes! Îi transmise și ei toată această încredere. Dar ea tot mai suferea la gândul unui posibil eșec: De ce să nu te rezumi doar la o lectură în saia de curs? Oh, nu! Trebuie lucrat cum trebuie. Românii sunt destul de snobi! Și când ai de gând să începi? Imediat ce ne întoarcem! Se întoarseră în București spre searĂ. Îi trimiseseră lui Yakimov o telegramă cu două zile înainte. Când intrară în salon, nu se vedea pe acolo. Uite! A plecat! Știam eu că n-o să avem probleme cu el… se felicita el singur. Nu la fel de sigură, Harriet intră în dormitor. O opri de la ușă mirosul greu, necunoscut. Trase perdelele, deschise ferestrele, apoi, privind prin camera întoarsă pe dos, îl văzu în pat, înfășurat în pături, cu genunchi ridicați până la bărbie, cu capul dedesubt, cufundat în somN. Îl scutură mânioasă: Trezește-te! Devenea încet conștient… Ea îi trase păturile de pe cap și apăru mai întâi un ochi, privind-o cu o expresie jignită. Nu ai primit telegrama noastră? Se ridică, încercând să zâmbească: Draga mea, ce mă bucur că v-ați întors! V-ați distrat bine? Povestiți-i totul și lui Yaki! Ne așteptam să fi plecat înainte de întoarcerea noastră! Yaki pleacă… chiar azi, draga mea! Figura lui, umezită și umflată de somn, cu pielea roșie ca o cicatrice, se întoarse cu neplăcere spre fereastra deschisă: Teribil de frig! Atunci ridică-te și îmbracă-te! Trebuie să schimbăm cerșafurile! Înfiorându-se de frig, Yakimov ieși din așternut, cu o pijama ruptă și murdară din crepe de Chine, roșie ca focul. Sunt cam bolnav… bombăni în timp ce-și găsi și își îmbrăcă, tremurând, halatul pătat de brocart auriu. Mai bine fac o baie! Ieși repede și se închise în baie.

Acum apăru Despina, încântată de sosirea lor, dar ridicându-și mâinile ca să-și prevină stăpâna de catastrofa din timpul absenței lor. Murise pisoiul. Nu! țipă Harriet, uitând și de Yakimov și de alte probleme. Despina, clătinând trist din cap, cu înțelegere, îi relată cum se întâmplasE. Într-o dimineață, în timp ce ea făcea curat, ieșise pe balcon și alergase pe balustradă, până la balconul vecin. Acolo, servitoarea („O româncă, desigur”. – spuse ea cu subînțeles), strigase și îl alungase cu un pămătuf pentru praf. Speriat, își pierduse echilibrul și căzuse, nouă etaje, pe pietrele de dedesubt. Despina coborâse și îl găsise mort. Desigur, murise pe loc. Harriet plângea. Pierderea i se părea de nesuportat. Stătea ghemuită, plângând amar, ca și cum nu ar mai fi avut nici un fost în viață. Guy o privea neajutorat, uimit de atâta suferință.’ Și asta din cauza servitoarei! izbucni ea. Țărancă nemernică! Guy încerca s-o calmeze. Draga mea, nici chiar așa! Fata nu și-a dat seama ce face. Păi, asta-i problema. Arată ca oamenii, dar au minte de animal. Asta mă scoate din fire! Începu să plângă din nou: Pisoiul meu! Pisoiul meu! După un timp își suflă nasul și întrebă: Și Yakimov unde era când s-a întâmplat? Ah, ăla! Dormea… zise Despina disprețuitoare. Tot timpul a dormit! Mânia ei se îndreptă dinspre servitoare spre Yakimov acum. Despina încerca să o încurajeze, ca să-i distragă atenția de la nenorocirea mtâmplată. Tot timpul a mâncat și a dormit. Cheltuise toți banii pe care-i lăsaseră pentru întreținerea casei. Reușise să obțină credit la un magazin, unde se știa că are stăpâni englezi, dar și creditul era limitaT. În duminica Paștelui, Yakimov avusese musafiri – un alt prinț și un conte și ceruse o masă specială. Despina, temându-se pentru onoarea familiei Pringle, era scoasă din minți. Mersese la domnul profesor Inchcape și împrumutase două mii de lei. I-ai spus pentru ce-ți trebuie? Despina încuviință din cap. Și ce a spus? Arâs. Cred și eu! ‘ Despina interveni cu încă o plângere, vorbind atât de repede, că Hariet n-o mai putea urmări. Guy traduse, pe un ton dezaprobator: I-a cerut să-i spele niște rufe, iar ea a refuzat. Foarte bine! Un maldăr de haine! țipă Despina. Astăzi pleacă – îi promise Harriet, și o trimise să facă un ceai. Când fata aduse ceaiul, apăru și Yakimov, îmbrăcat. Atitudinea lui era atât de marcată de neliniște, încât Flarriet nu mai zise nimic. Despina cumpărase niște prăjituri pentru întoarcerea lor și Yakimov dădu iama prin ele, aiurit și întristat. După ceai se ghemui lângă foc. Flarriet, nerăbdătoare să-l vadă plecat, îl întrebă unde-și găsise cameră. Încă n-am găsit, draga mea! Ai lăsat de pe o zi pe alta. — N-am fost în stare nici să mă târăsc afară din casă! Și acum ce faci? Nu pleci?

Răspunse distrus: Unde să se ducă bietul Yaki? Despina avea de lucru în dormitor. Flarriet, amăgindu-se că Yakimov va pleca în lipsa ei, merse să stea de vorbă cu ea. La câteva minute, Guy veni și el: Draga mea, fâe-ți milă! Ceva se înmuie în inima ei, dar zise: Asta e casa mea! N-o pot împărți cu cineva pe care-1 disprețuiesc. N-are un ban. N-o să-l primească nimeni dacă nu plătește în avans. Lasă-1 să mai stea! Nu ne costă nimic dacă-1 lăsăm să doarmă pe fotoliu. Ba da! Mă costă mai mult decât îți poți închipui. Du-te și scapă de el! Draga mea, nu pot! De fapt, i-am spus deja că poate să rămână. Îi întoarse spatele și se duse la masa de toaletă. Se minuna, buimăcită, cum reușea Guy, atât de rezonabil și cel mai blând dintre oameni, să facă numai cum voia el. Guy, considerând tăcerea ei ca pe o încuviințare, spuse vesel și plin de încântare: Știi, dragă, chiar avem de câștigat, ținându-1 pe Yaki aici cât putem! Vrei să spui că-ți va înapoia din banii pe care ți-i datorează? Nu, nu banii sunt importanți aici! E vorba de piesă. El e ideal pentru Pandarus. Și vocea lui e chiar vocea lui Pandarus. Ar putea să-mi asigure succesul. Oh, reprezentația aia blestemată! Dacă-1 dăm afară, va fi găsit vagabondând și va fi expulzat din țară. Dacă-1 ținem aici, va fi obligat să se poarte bine și eu am să-l pun la lucru. Ai să vezi! Ea răspunse hotărâtă: Nu-1 vreau aici! Și, trecând pe lângă Guy, se întoarse în salon, unde Yakimov se așezase în fotoliu cu sticla de țuică lângă el. CAPITOLUL 21 DUPĂ CÂTEVA ZILE, Guy își invită prietenii la o primă lectură cu Troilus și CresidA. Înainte de venirea lor, Harriet deschisese ușile mari de la balcon. Afară, azuriul cerului se reflecta pe pietrele din caldarâm și arginta acoperișurile. Zilele se măreau și se încălzeau și lumea ieșea, din nou, seara la plimbare. Zgomotul traficului, amuțit luni de zile de zăpadă, pătrundea nou și distinct prin ușile lăsate deschise pentru prima dată în anul acela. Guy tăia foile unei ediții vechi, Penguin, a cărții. Era evident, din răspunsurile lui preocupate, că era încântat. Lui Harriet i se spusese că o putea interpreta pe Cresida. Yakimov, căruia îi cumpărase un pat de campanie în camera liberă, înțelesese că Guy chiar intenționa ca el să joace rolul lui Pandarus. Trebuia să-l învețe pe de rost. Când i se ceruse asta prima dată, refuzase, cu un surâs: Nu se poate, dragul meu! Am fost întotdeauna un elev slab. Nu-mi puteam aminti nimic, niciodată. Am să te fac să înveți! răspunse Guy, și tocmai când Yakimov își scosese asta din minte, Guy îi dăduse de înțeles, cu o uimitoare fermitate, că trebuia să-l joace pe Pandarus, dacă voia să rămână acolo. Asta l-a convins să citească rolul, înainte de prima repetiție, Guy l-a pus să-l parcurgă de cincișase ori. Înțelese că Guy are deplină încredere în sine, ca regizor. Părea să aibă aceeași încredere și în Yakimov, părere pe care acesta n-o împărtășea câtuși de puțin. Putea să și plângă, dar nu-1 clintea pe Guy, de obicei atâtAde ușor de convins, acum transformat într-un adevărat tiraN. În seara repetiției, începuse să-și amintească versurile, fără să vrea. Nu știa dacă să se simtă ușurat sau nenorocit. Ridicându-se puțin din hăul depri mării, făcu tot ce putu să-și salute vizitatorii. Simținduse tratat ca unul ce are un rol important în această acțiune, se învioră și începu chiar să fie mândru de el însuși.

Când intră, Inchcape își lăsă mâna pe umărul lui Yakimov și zise: „Good Pandarus – how now, Pandarus?” „I have had my labour for my trăvail. *” Yakimov răspunsese automat și, la strigătul amuzat al lui Inchcape, îi reveni zâmbetul său ușor, de altădată. Guy avea copii dactilografiate și le împărțea tuturor celor care veneau. Toți bărbații veniseră. Bella fusese și ea invitată și urma să vină direct de la o petrecere. Discuția devenea zgomotoasă. Cineva spunea o glumă despre Hitler și despre război, când Guy le atrase atenția. Părea să sugereze că războiul putea fi o glumă, dar nu și montarea sa. Spre surprinderea lui Harriet, discuția încetă imediat. Se așezară cu toții și-l priveau pe Guy, așteptând lămuriri. El zise: Cresida va citi primul său dialog cu Pandarus. Calm, Harriet păși înainte, explicându-le că, spre deosebire de majoritatea fetelor de școală, ea na avut niciodată ambiția de a urca pe scenă. Gui se încruntă, la această abordare frivolă. Calm și distant, zise: Vrei, te rog, să începi? Yakimov citi: „Do you know a man if you see him?”**, la care Harriet replică, cu veselia unei vorbe de duh: „Ay, if I ever saw him before, and knew him”***. Harriet se gândi că se descurca bine. Se descurcau bine amândoi. Yakimov, care nu trebuia decât să fie el însuși, vorbea, cu vocea lui subțire, insinuantă, accentuând doar ici și colo melancolia sa naturală sau tânguirea comică. „O, bunul meu Pandarus! Ce-i cu tine?” „M-am ostenit de dragul ostenelii.” (Shakespeare, Troilus și Cresida, în Opere complete, traducere de Leon Levițchi, voi VII, actul înscena 1, pag 10, Editura Univers, București, 1987.) „Recunoști un bărbat în clipa când îl vezi? „Da, dacă l-am mai văzut și l-am cunoscut mai înainte!” (Shakespeare, oP. Cit, p. 13-14.) în final, Guy spuse doar „Bine”, și arătând spre Dubedat, zise: „Thersites!” Când Dubedat porni afectat, parcă în buiestru, sună goarna în curtea palatului și Harriet începu vechiul cântecel: „Veniți, adăpați-vă caii…” Te rog! i-o tăie Guy și, redusă la tăcere, ridică o sprinceană înspre David, care pufni în râs. Făcându-se că nu observă, Guy repetă: „Thersites!” Atunci Dubedat, cu picioarele încă numai coji după ravagiile iernii, înainta în noul șauA costum de primăvară – tricou și pantaloni scurți. Începi-cu actul II, scena 1! Pentru moment îl interpretez eu pe Aiax. Dubedat citea, smiorcăindu-se cu accent cockney, doar puțin exagerat față de vorbirea sa obișnuită. Ta sfârșit, îl aplaudară, dar Guy, nu așa ușor de mulțumit, zise: Vocea merge. Dar rolul cere ură, nu tânguire. Înghițind spasmodic, Dubedat începu din nou, mult mai tare, dar Guy îl opri: Destul, deocamdată! Aș vrea să-l aud pe Ulysses. Inchcape, de care Harriet fusese sigură că va refuza, se ridică acum, părând foarte mulțumit. Dregându-și glasul și trăgând aer în piept, făcu câțiva pași în mijlocul camerei și, într-o poziție elegantă, cu umerii drepți, părând însă mai mult spectator decât actor, spuse, cu un zâmbet: Mă pricep la teatrU. Întotdeauna regizam piesele la serbările școlare. Desigur că n-am încercat însă ceva atât de vioi. Actul I, scena 3 – zise Guy. Discursul cel lung: „Câtă glorie etc”. Încă zâmbind, potrivindu-și tonul, Inchcape citea cu un umor sec și egal, ceea ce Guy, deocamdată, acceptă. Bine! încuviință el din cap și Inchcape, pășind înapoi, își ridică puțin pantalonii de pe genunchi și se așeză la loc. Clarence și David nu erau încă distribuiți. Guy sugeră că David ar putea încerca rolul lui Agamemnon. Acesta deschise gura, alarmat. Cum venea încet în mijlocul camerei, pufnind mereu, Harriet văzu că nu era doar amuzat, ci de-a dreptul încântat de poziția în care se afla. După o ezitare, citi, ridicându-și vocea de domn mai în vârstă la o notă prea înaltă, astfel încât suna plângăreț.

Guy îl întrerupse: Cu o voce mai puternică, David! Nu uita că ești comandantul forțelor grecești! Oh, da? Așa e, chiar sunt! Mișcând nervos din picior, își împinse ochelarii pe nas și o luă de la capăt, pe o notă mai joasă. Harriet și Yakimov, cu pozițiile lor de vedetă fixate pe un firmament cam haotic, stăteau amândoi pe fotoliu – Harriet pe pernă, Yakimov pe brațul lui. Nu aveau nimic să-și spună, dar ea îl simți relaxat, o dată ce imposibilul devenise posibil, pentru el, și chiar plăcut poate. Harriet simțise un fel de teamă dureroasă pentru Guy. Ar fi fost mulțumită ca reprezentația să eșueze la început, mai bine decât la sfârșit, atât de sigură era că asta oricum se va întâmpla. Dar acum se gândea deja că probabil se înșelase. Contrar așteptărilor ei, oamenii erau nu numai dornici să participe, ci chiar recunoscători pentru a fi fost solicitați. Fiecare părea să fi așteptat îndelung ocazia de a apărea pe scenă. Se întreba de ce. Probabil că își considerau slujbele ca fiind sub posibilitățile lor – aici, într-o capitală străină, în timp de război. Poate că Guy le oferise o șansă de a se lăsa sustrași înspre altceva, o aparență de efort creator, un scop demn de a fi atins. Atitudinea lui Guy o impresiona, deși nu voia să arate. El avea avantajul unei încrederi aproape supranaturale când lucra cu oamenii. Nu părea să aibă vreo teamă că ei ar putea să nu-1 asculte. Avea autoritate, observă ea, surprinsă. Mai demult o enerva cantitatea enormă de energie – fizică și mentală – pe care el o răspândea asupra celorlalți. Când împrăștia în jur farmec, ca un grăunte de radiu – lumina, i se părea că dădea numai de dragul de a da, fără discriminare. Acum vedea că vitalitatea lui avea un scop. Numai cineva capabil de a da foarte mult putea cere și primi atât de mult. Se simțea mândră de el. David, ja sfârșitul unui lung discurs, se uită nesigur la Guy. Mergi mai departe – zise el – te descurci splendid! Și David, învăluindu-se în propria importanță ca într-o mantie, continuă, cu o plăcere reînnoită. Când ajunse Bella, într-un costum de mătase cu dungi și cu vulpe argintie, fu întrebată dacă nu voia să o joace pe Elena. — E un rol lung? Nu. Oh, slavă Domnului! exclamă ea. Inchcape, înclinându-se spre ea, zise: Tu ești Elena din Troia. Nu-ți cerem decât să fii frumoasă. Din cauza chipului tău, au plecat pe mare o mie de corăbii. Biata de mine! zise BellA. Își aruncă blănurile pe spate și se înroși. Luă cuvântul, citi schimbul de replici cu Pandarus și veni, îmbujorată și sobră, să se așeze lângă Harriet. Era – cum începea să-și dea seama Harriet – o femeie destul de capabilă. Nu știa nimic despre jocul actorilor, nu fusese niciodată pe o scenă, iar mișcările ei erau puțin înțepenite. Și totuși se descurcase bine. Dar Troilus? Pe cine punem să-l joace? întrebă Inchcape. Guy spuse că spera să ia pe cineva de la Legație. Aștepta acordul șefului misiunii diplomatice. Și Achilles? E un rol destul de greu – înșelător! Mă gândeam la unul dintre studenți – tânărul Dimăncescu, un băiat frumos, campion de juniori la garduri, înainte de război mergea la o școală englezească. Adevărat? Care? Marlborough. Excelent! zise Inchcape. Harriet izbucni în râs: Majoritatea actorilor n-au decât să se joace pe ei înșiși! Guy se întoarse spre ea, încruntându-se: încearcă, te rog, să te abții!

Enervarea lui o reduse la tăcere. Guy îi rugase pe bărbați să citească împreună, el însuși luând părțile nedistribuite încă și evitând scenele în care apărea Crcsida. A doua zi, în cancelarie, GuyA sc întâlni cu studenții propuși să participe la reprezentațiE. În timp ce el era plecat, sună Dobson să-i spună că li se permitea celor de la Legație să joace, dacă voiau. Deci șeful misiunii este de acord? întrebase Harriet surprinsă. Crede că e o idee excelentă… să nu ne plecăm… și celelalte… să le dăm cu tifla la friți. Deci Harriet se înșelase din noU. Îi spuse lui Guy, la întoacere: E minunat, dragul meu! Dar el nu răspunse, era, probabil, absorbit de montarea sa și asta o lacu să simtă un fel de neliniște, ca un copil a cărui mamă e prea ocupată cu lumea din afară. Totuși, era cuprinsă de un fel de vrajă în fața piesei, care începea să prindă formă. Ești nemaipomenit! Faci totul să pară atât de ușor! Tu ignori toate greutățile care pe mine m-ar fi oprit până acum. Răspunse numai atât: Mâine îl iau pe Yaki cu mine. Trebuie să repetăm serios. Și eu? Nu! Stătea pe marginea patului, trăgându-și pantofii, încercând să-i scoată fără să desfacă șireturile. In acest timp privea pe fereastră, hotărât și încruntat. Cred că vei fi de mai mult folos, ocupându-te de costume. Vrei să spui în loc să o joc pe Cresida? Da. La început fu doar puțin uluită. Dar nu are cine s-o joace. Am găsit pe cineva. Cine? Sophie. Ai invitat-o pe Sophie să joace rolul meu înainte să-mi spui și mie? Amuțise. Atitudinea i se părea monstruoasă, dar îi trecu prin minte că nu se simțea jignitĂ. Întrebă, după o pauză: I-ai spus că eu trebuia să joc rolul? Sigur că nu! Dar cineva trebuie să-i fi spus! Probabil. Dar ce contează? Nu crezi că ar conta dacă Sophie ar afla că m-ai dat pe mine la o parte pentru ea? Dar nu te-am îndepărtat din cauza ei. N-are nici o legătură. Mi-am dat seama că nu puteam lucra împreună. Tu n-ai fi luat piesa în serios niciodată. Își căuta acum papucii. * ‘ Oricum, nici un regizor nu poate face mare lucru cu nevasta alături. După ce studiase situația, Harriet încerca acum să o explice. Guy se simțea încurcat de prezența ei. Nu-i submina poziția, dar el se temea de asta. Era neliniștit din cauza ei. Prezența ei îi risipea iluzia de putere. După mult timp, zise: Cred că merit asta. — Meriți? Ce vrei să spui?

Nu am făcut nici un efort s-o înțeleg pe Sophie sau Agă mă port bine, așa că ea pare mai bună. Puteam măcar să mă prefac – să-i arăt înțelegere sau cam așa ceva. Dar n-am făcut-o. E vina mea. Acum tu îi dai o șansă să se răzbune. Draga mea, dar e ridicol! Râdea, dar era, evident, deconcertat. Nu poți să crezi asta! Se încruntă la ea – cu afecțiune, dar și cu uimire. O scutură ușor de umeri, ca și cum ar fi vrut s-o aducă la o oarecare înțelegere a faptelor: Pur și simplu, aveam nevoie de altcineva. Sophie se potrivește, trebuie să fii de acord cu mine! Ai fi fost și tu foarte bună, dar simțeam că nu puteam regiza cu tine acolo. Relația noastră ne stătea în drum. Harriet o lăsă baltă. Mai târziu însă, începu să se simtă rănită la gândul că toți cunoscuții erau implicați, iar ea – pe dinafară. Mai mult, era geloasă că Guy îi dăduse lui Sophie unul dintre rolurile principalE. Încerca să fie rezonabilă – nu se mai îndoia că Guy e corect în relația sa cu Sophie. Inocent și prostuț cum era, ideea unei căsătorii cu Sophie fusese atrăgătoare mai mult ca idee, decât ca realitate. In fond, nu era eî omul să se sacrifice pe sine în căsătorie. Se autoproteja mai mult decât puteau ceilalți să observe – probabil că așa era necesar… înțelegând aceste lucruri, nu putea decât să se mire de complexitatea ființei aparent simple cu care se căsătorise. CAPITOLUL 22 PLOILE DE PRIMĂVARĂ spălaseră urmele de zăpadă. Soarele devenea tot mai cald la fiecare apariție. Din ce în ce mai mulți oameni ieșeau seara să se plimbe pe străzi. La Șosea, unde castanii începeau săA înverzească, zumzetul mulțimii acoperea uruitul mașiniloR. Însă, în ciuda anotimpului minunat, se auzeau șoapte de nemulțumire. A Guvernul aplicase restricții în interior, ca să mărească^: exportul în Germania. Pentru a economisi benzina, taxiurile nu mai aveau voie să facă diferite curse în căutare de clienți. Ele puteau fi luate numai din stații – un lucru extrem de incomod, de care nici nu se mai auzise vreodată. Creștea costul mâncării. Noile mătăsuri franțuzești apăreau în magazine cu niște prețuri absurde. Mărfurile de import deveniseră rare și se zvonea că vor dispărea de tot. Oamenii cumpărau, panicați, tot felul de lucruri de care nu aveau nevoie. Pe Guy nu-1 prea interesa când Harriet descria îngrijorarea crescândă în oraș. Avea alte probleme. Atitudinea lui avea o anumită măreție distantă, în zilele acelea. Avea acea preocupare plină de încântare a creatorului: nu putea fi mișcat de vulgarități. Chiar și Inchcape, picând într-o zi pe neașteptate la micul dejun – ora sa obișnuită pentru vizite inopinate —părea să-l intereseze foarte puțin, deși era evident că știrile urmau să-l bucure pe Guy mai mult decât pe celălalt. Nu se așeză, ci începu să se plimbe de colo-colo prin cameră: Ei, ei, ei, ei! … Soții Pringle, știind că, îndemnat, nu făcea decât să amâne și mai mult, îl lăsară în pace, așteptând în liniște urmarea. În sfârșit, cedă: N-ați auzit ce s-a-ntâmplat cu prietenul vostru Sheppy? întrebă el. Ei au clătinat din cap. Hai! chițăi Inchcape, ajungând, în sfârșit, la subiect: A fost arestat! Nu se poate! zise Harriet. Ba da! Lângă Dunăre. Dobitocul a fost prins cu explozibilul la el. Încerca să arunce în aer Porțile de Fier? Cam așa ceva. I-au găsit într-un bar de pe mal beți, urlând și trăncănind în gura mare, despre oprirea circulației navale pe Dunăre. Și-au imaginat că, România fiind un aliat al Marii Britanii, marinarii de la Dunăre îi vor ajuta să le saboteze propriul lor mod de viață. Ce adunătură de tâmpiți! Oricum, sunt cu toții închiși acum – „flagrant delict” – mi se pare că asta e expresia, nu-i așa? Cine i-a prins? Cineva cunoscut?

Nu, nu era nimeni dintre „recruții” locali, doar ofițeri de Stat Major. A fost prima lovitură a lui Sheppy – și ultima. Inchcape se lovea peste coapse, scoțând țipete ascuțite numai la gândul acesta: Prima și ultima ieșire a combatanților lui Sheppy. Harriet zâmbi înspre Guy, dar el părea la mi| de mile depărtare. Ea îl întrebă pe Inchcape: Ce se va întâmpla cu ei? Inchcape își schimonosi buzele într-un zâmbet ironic: Nici vorbă că Ministerul Afacerilor Externe îi va scoate de acolo! Sunt mult prea valoroși ca să-i piardă! România nu voia incidente diplomatice în momentul acela. Sheppy și „acoliții” lui au fost trimiși în Anglia. După asta a apărut dezmințirea oficială că ar fi existat măcar. Nici un sabotor, se afirma, nar fi putut trece peste rețeaua atât de întinsă a teribililor agenți ai Siguranței românești. Dar povestea a circulat și s-a adăugat la sentimentul general de nesiguranță și victimizare. Presa scria acum despre nedreptățile suferite de o națiune pașnică, într-un război care nu era al ei. Harriet citea destul de bine, acum, românește pentru a-și da seama cât de repede pierdeau simpatia românilor aliații lor mult prea îndepărtați. Nimeni nu s-a simțit mai liniștit după declarația lui Chamberlain că Hitler „a pierdut trenul”. Dacă era adevărat că Anglia era acum o fortăreață inaccesibilă, atunci tânt pis pour Ies autres* spunea L’Independence Roumaine. Faptul că Germania, fără să facă o mișcare, primea acum șaptezeci la sută din exportul românesc, nu era spunea Timpul – un motiv de automulțumire. Cererile Germaniei vor fi din ce în ce mai mari, ca și nevoile ei. Ceea ce nu i se va da, va veni să-și ia. Universul scria despre aceia care se folosiseră de România în timp de pace, dar când venise războiul, nu numai că o abandonaseră, lipsită de apărare, dar mai și încercau să-i saboteze resursele. Toți voiau apoi să știe când se vor întoarce acele vremuri când poporul român, atât de generos, lăsat acum să-și cumpere dușmanii, putea să aștepte minunatele și veselele veri de dinainte ca acest război fară sens să fi început. Flarriet, aparținând acum unei națiuni defavorizate, alungată din lumea lui Guy, rămăsese acum să înfrunte singură situația aceea dureroasă. Neavând altceva de făcut, mergea adeseori la Athenee Palace, să mai citească ziare englezești. Erau extrem de plicticoase, preocupate de obicei de vreun conflict legat de lansarea de mine în apele norvegiene. La fel de plicticos era și hotelul. Era o perioadă moartă între sezonul de iarnă și cel de vară – o perioadă lipsită de știri, când ziariștii nu prea stăteau pe acolo. Nu se întâmpla nimic în București și părea că nici în lumea întreagă… Și, în ciuda temerilor generale, probabil că nici nu urma să se întâmple nimic. Totuși în București, temerile nu erau neîntemeiate. Atmosfera politică se schimba. Sub cristalul de pe mesele cafenelelor apăruse un bilet – era interzis, sub amenințarea arestului, să discuți despre politică. Și arestul – se spunea – putea duce la internarea într-unui dintre lagărele de concentrare organizate de legionarii antrenați la Dachau și Buchenwald. Lagărul părea ascuns undeva în Carpați – nimeni nu știa exact unde. Într-o dimineață ploioasă, ieșind din hotel, Harriet se sperie de apariția unui tânăr care se adăpostise sub teii de lângă zidul grădinii. Ploaia se oprise și frunzele, de un verde crud, se profilau pe cerul cu nori indigo. Se însenina și o rază de soare se oglindea pe pietrele ude. Tânărul – nici cerșetor, nici țăran – rămase lângă zid. Nu părea să aibă altceva de făcut, decât să stea acolo. Era îmbrăcat în cenușiul monoton purtat mult de orășenii de condiție medie, dar nu semăna cu cei văzuți de Harriet până acum. Era aspru și slab – un nou tip de figură în acest oraș. Privindu-i obrajii supți și privirea dușmănoasă, Harriet își spuse că probabil era vreunul dintre tinerii legionari întorși din GermaniA. În momentul acela, el nu părea atât primejdios, cât incomod. Iată-1 reîntors în acest oraș devenit probabil străin pentru el, un posibil distrugător dar, pentru moment, lipsit de putere. După această întâlnire, Harriet a început să vadă mulți alții ca el. Stăteau pe străzi, cu fețele lor palide și osoase brăzdate uneori de cicatrici, ca ale dueliștilor germani. Priveau gloatele îmbuibate cu disprețul și nesiguranța celor nevoiași. Așteptau, parcă știind că va veni și ziua lor. Harriet îi spunea lui Guy:

Sunt ca o piază-rea… influența fascistă! Probabil că nu sunt doar legionari, zisese el. Atunci ce sunt? N-am de unde să știu. Reducea din discursurile lui Ulysses din Troilus și Cresida concentrându-se numai acolo, hotărât să nu lase nimic exterior să-l întrerupă. Pe Harriet o mai liniștise puțin indignarea lui Clarence, când auzise că ea nu mai făcea parte din distribuție. Părăsise repetiția ca să-i dea un telefon vehement: Harry, ce caută târfa asta în locul tău? Ai ieșit din spectacol? Nu, am fost dată la o parte. De ce? Guy spune că nu poate lucra cu mine pentru că nu-1 iau în serios. De ce ai face-o? E doar o amărâtă de serbare de sfârșit de trimestru! Vorbe de clacă! Dacă tu nu mai ești, nici eu nu vreau să mai joc! Harriet îi răspunse destul de tăios. Era important ca proiectul lui Guy să reușească. Trebuie să rămâi! – insistă ea. Va avea nevoie de toți cei pe care-i va găsi. Și va fi, probabil, o montare bună. Clarence, care avea rolul destul de mare al lui Aiax, n-o mai contrazise, dar bombăni: E oribil cu Sophie în preajmă! începe să facă pe vedeta… insuportabil! Spusese că nu are de gând să meargă la toate repetițiile. Era prea ocupat, împărțit între Inchcape și polonezi. Adevărul era, și Harriet o știa, că nu făcea mai nimic la Biroul de Propagandă și, dintre polonezi, mai rămăseseră foarte puțini. Taberele erau aproape goale. Abia mai rămăseseră câțiva dintre ofițerii cu care se distrase altădată. Fuseseră toți trecuți ilegal frontiera, ca să ajute trupele franceze. Clarence, care organizase aceste ieșiri, nu mai avea mare lucru de făcut. Avea nevoie de ceva să-l distragă. O invitase pe Harriet la cină în seara următoare. Era, în invitația lui și în acceptarea ei, o revoltă clară împotriva importanței pe care Guy o acorda reprezentației. A doua zi de dimineață, la micul dejun, când Guy anunță încă o zi de repetiții, ea izbucni: Chiar trebuie s-o ții tot așa, ca un apucat? E singura modalitate! Metoda lui îi dezvălui ceea ce se aștepta mai puțin să găsească la el: o intensitate nevrotică, îl anunță scurt: Iau masa cu Clarence în seara asta! Ah, bine! Acum trebuie să-l trezesc pe Yaki. Când putem spera să scăpăm de coșmarul ăsta? întrebă Harriet, iritată. Cred că va găsi o cameră când îi vor sosi banii. Până atunci, trebuie hrănit, adăpostit, acceptat ca un copil. Un copilaș drăguț și isteț! Oricum, e inofensiv! Dacă lumea ar fi compusă doar din Yakimovi, n-ar mai fi războaie. Dar nici nimic altceva. Era dimineața de 9 aprilie. Tocmai plecaseră Guy și Yakimov, când sună telefonul. Ridicând receptorul, Harriet o auzi pe Bella țipând: Ai auzit știrile? Nu. Germania a invadat Norvegia, Suedia și Danemarca. Tocmai am auzit la radio! Vorbea agitată, așteptând aceeași reacție, care nu veni însă. Ea insistă: Nu înțelegi? înseamnă că nu mai vin aici!

Dar nu înseamnă că n-o vor face mai târziu. Harriet, deși neliniștită, imaginându-și că orice mișcare era un semn rău, înțelese totuși ușurarea Bellei. Lovitura căzuse în altă parte. Pentru România era o stare de fapt, chiar dacă amânarea nu va fi prea lungă. Stând în ușa balconului, Harriet privea scuarul și acoperișurile perlate, sub cerul larg, încețoșat. Din diferite direcții, mici siluete întunecate mergeau convergent spre vânzătorii de ziare, ca furnicile pe firimituri de mâncare. Ii auzea pe băieți anunțând ediții speciale, cu strigăte ascuțite. Vrând să-și împartă impresiile cu cineva, îi zise Bellei: Hai să ne întâlnim la Mavrodaphne! Ah, nu pot! – zise Bella. Ne-a chemat Guy la repetiție și trebuie să mă duc. E așa de interesant! Harriet ieși să cumpere un ziar. Invazia era anunțată ca știre de ultimă oră, împreună cu o comunicare din partea ministrului Informațiilor, care spunea că românii nu trebuie să se teamă din această cauză. Carol, Marele și BunUl, Părintele Culturii, Părintele Poporului, aproape terminase de organizat linia Carol, și, în curând, România va fi înconjurată de un zid de foc care va respinge orice invadator. Oamenii se adunau în jurul vânzătorilor de ziare, vorbind tare. Harriet le auzea tonul agitat când își spuneau: Alors, ța a enfin commence, la guerre? Qui, ga commence”. Propriile ei temeri reveniră; traversă scuarul și porni spre Șosea. Soarele trimitea săgeți printre nori și deodată apăru în toată strălucirea sa, rostogolind lumina ca pe o mătase aurie la picioarele ei. Dintr-o dată cerul se însenină – albastru ca vara. Câțiva băieți alergau, cu niște bastoane, să fragă transperantele la ferestrele magazinului lui Dragomir. Se lăsau tendele peste tot – roșii și galbene, albastre și albe, în dungi, cu franjuri și ciucuri. Uși și ferestre se deschideau și oamenii apăreau prin balcoane. Plantele de prin glastre se ridicau și ele, se întindeau și înverzeau. Creșteau deja mlădițele plăpânde care, vara târziu, vor ajunge desișuri murdare de plante agățătoare. Pereții de ciment, pătați și cenușii când cerul era înnourat, străluceau acum ca marmura. La Șosea, unde femeile, nepregătite pentru strălucirea asta bruscă, își ridicau gentile ca să le țină umbră, oamenii încercau să uite de război. Cafenelele își scoteau scaunele afară – prin grădini sau pe trotuare. Se ocupau imediat, oamenii începând, veseli și fără întârziere, viața în aer liber din timpul verii. Când Harriet ajunse la clădirea care părea a fi un muzeu de artă populară, observă niște tablouri expuse. Intră, dar nu avea senzația că românii s-ar exprima foarte bine în pictură. Nu prea erau în București tablouri care să merite să fie privite. Doar regele avea nouă tablouri de El Greco, cumpărate ieftin înainte ca El Greco să fie la modă, și acestea nu erau expuse pentru public. Picturile de aici erau mediocre, imitând diferite genuri de artă modernă, dar erau numeroase. Avea timp’destul să se uite la ele. Când ieși, se întoarse în Calea Victoriei prin scuar și, trecând prin zona-papagal a țigăncilor florărese, ajunse la Biroul Britanic de Propagandă. Nimeni nu se uita la imaginile crucișătoarelor britanice, uscate și îngălbenite de soare, dar erau o mulțime de oameni la Biroul German, peste druM. Împinsă de curiozitate, traversă. În vitrină era o hartă a Peninsulei Scandinave. Săgeți roșii de carton, groase de trei degete, indicau direcția de atac a trupelor germane. Nimeni nu vorbea, din mulțime. Oamenii rămăseseră îngroziți de lăudăroșenia și aroganța prezentării. Harriet, încercând să pară indiferentă, porni spre Universitate. Era timpul prânzului, așa că îj putea căuta pe Guy. Ușa principală a Universității era larg deschisă, dar înăuntru nu era nici un portar. Trimestrul nu începea până la sfârșitul lui aprilie. Coridoarele boltite, acum goale, erau întunecate și miroseau a ceară de albine și a linoleum. Harriet era ghidată de sunetul vocii lui Guy, undeva mai departe: „Indeed, a tapster’s arithmetic may soon bring his pârtie ulars therein to a total*”. Cresida, continua el să explice, se amuza pe seama lui Troilus. Socoteala unui cârciumar fiind foarte limitată, însușirile nu puteau fi prea multe. Acum, din nou… zise el, începând să recite cu un ton de persiflare.

Cuvintele fuseră repetate, în același mod, de o voce feminină – vocea Sophiei. Harriet simți atât de acut săgețile geloziei, încât se opri. Era pe punctul de a se retrage… dar ce avea de câștigat din asta? Mai devreme sau mai târziu, avea s-o vadă pe Sophie în acest rol. Își continuă drumul încet. La capătul coridorului era o ușă deschisă. Intră tăcută, așteptându-se la o mulțime de oameni, printre care s-ar fi strecurat nevăzută. Dar nu erau decât Sophie, Yakimov și Guy. Sala, cu lambriuri de culoare închisă și fară ferestre, era mare și întunecoasă. Era luminată în centru de o cupolă, sub care se aflau cei trei. Guy pusese un picior pe un scaun și își ținea textul pe genunchi. Ceilalți doi repetau în fața lui. Nimeni n-o observă pe Harriet, care se așeză lângă perete. Când Sophie și Yakimov începură din nou să parcurgă replică după replică, cu Guy întrerupându-i și impunând mereu repetarea unor cuvinte, ea înțelese că n-ar fi putut suporta plictiseala repetițiilor. Pentru ea n-ar fi fost nevoie de atâtea întreruperi și de atâtea explicații – dar nu asta era greu pentru Guy. Lui chiar îi făcea plăcere; prefera o Cresidă în totalitate concepută de el. În ce-i privea pe cei doi… Yakimov și Sophie? înțelese că ceea ce ar fi fost plicticos pentru ea însemna o împlinire pentru ei doi. Sophie, desigur, nu era lipsită de vanitate. Avea o figură tipic românească – ochii negri, fața albă, cu obrajii prea plini, dar se așeza și se mișca într-un fel care impunea parcă respectul cuvenit unei frumuseți. Acum că propria importanță „Ei, da, până și tejghetarul dintr-o cârciumă ar ști să le adune cât ai clipi.” (Shakespeare, oP. CiT. P. 15.) părea justificată, își dădea și mai multe aere. Trebuia să i se dea toată atenția. Când Guy se îndrepta spre Yakimov, îl întrerupea la fiecare cinci minute, ca să întrebe: „Cheri, nu crezi că aici ar trebui așa? …” sau „Aici, când el spune asta, eu ar trebui să… Ești de acord?” Mișca mereu din fund, toate gesturile fiindu-i impregnate de un alint senzual și stăruitor. Părea într-o stare de excitare și de inspirație aproape extatică, fâțâindu-se încontinuu. Deși nu se putea abține să nu flirteze – chiar și cu Yakimov – pentru Guy păstra o privire cu totul specială, incitată și conspirativă, care nu părea să-l mirE. Îi acorda exact același gen de atenție înțelegătoare și lipsită de emoție, ca și atunci când se simțea neglijată, jignită și pe punctul de a se sinucide. În timp ce Sophie se opunea indicațiilor, Yakimov le răspundea. Deși părea să fi câștigat în dimensiune și substanță, făcea exact ceea ce-i spunea Guy. Elarriet își putea imaginea satisfacția lui de a realiza, cu Yakimov, exact versiunea pe care și-o alesese. Se simțea, între cei doi, căldura unei înțelegeri reciproce. Yakimov obținea aprobarea pe care o căuta Sophie, și asta avea drept efect tonul ei plângăreț care-i produse milă lui Elarriet. Se simțea și ea exclusă. . Deodată, Guy își luă textul și zise: Ne oprim aici! Când o observară, Elarriet zise: Ați auzit că au invadat Norvegia și Danemarca? Da, auziseră toți. Guy nici nu dădea prea multă importanță acestor știri: Era de așteptat! O dată ce se începuse minarea apelor norvegiene, Germania urma, în mod clar, să pornească invazia. Poate că au fost minate tocmai pentru că Germania voia să-i invadeze… Poate! Guy nu avea chef să mai discute subiectul. Elarriet îi admira capacitatea de a face abstracție de știri. Ea încerca întotdeauna să-și privească spaimele în față, de teamă că, ignorate, ele ar putea s-o domine și s-o înghită cu totul. Poate că Guy nu era dispus să țină cont de ceva împotriva căruia nu putea face nimic. Probabil, ea trebuia să fie fericită că el avea această reprezentație ca pe un adăpost împotriva trăsnetului. Ceea ce o enerva însă, era că Yakimov și Sophie, ca să-i facă jocul, mimau aceeași lipsă de interes. Ei erau departe de consecințele invaziei, aveau lucruri mai importante la care să se gândească. Harriet era, mai ales, furioasă pe Sophie, pe care o știa la fel de panicată ca pe oricare alt român. Guy zise:

Mergem să bem ceva. Când ieșiră din holul întunecat al facultății, în lumina orbitoare de afară, el exclamă: Nu-i așa că e minunat? Sophie râse scurt: Ce ridicoli sunt englezii… cu soarele! In Anglia își ridică fețele în sus… – se holba prostește spre cer; gângurea ridicol – …/‘i spun: „Oh, soarele! Soarele!” Noi, aici, ne saturăm de atâta soare! Harriet o întrebă dacă-i plăcea rolul. Nu-i răspunse; ridică din umeri și-și lăsă colțurile gurii în jos, îmbufnată. Era oare posibil ca, în ciuda avantajului ei, să o deranjeze atât de mult apariția lui Harriet? își închipuia oare că, dacă a înlocuit-o pe scenă, o putea înlocui și în viață? „într-adevăr se gândi Harriet – fata astă e ridicolă!” Când voia să treacă strada, Sophie se opri și-i întrebă unde mergeau. El răspunse: La Doi Trandafiri. Atunci ea zise ursuză: Nu vreau să merg acolo! E așa de aglomerat! Bine – zise Guy – ne vedem mai târziu! Când Sophie plecă furioasă, Harriet zise: Dacă nu-i dai destulă atenție bietei tale primadone, o s-o pierzi! Nu cred – zise Guy – se distrează prea bine. La cafenea, îi spuse: Aș vrea să-l aud pe Yakimov în câteva scene. Citiră vreo trei și, între ele, Guy îi cumpăra lui Yakimov câte o țuică. La sfârșit, acesta întrebă: Cum a fost? Părea destul de temător și nerăbdător. Splendid! spuse Guy din toată inima și obrajii lui Yakimov deveniră trandafirii. Încântat, șopti: Dragul meu! Și în momentul acela era la fel de năucit ca un copil care-și descoperă propriile calități. Harriet observă că se schimbase, nu foarte vizibil, dar radical. Guy îi stimulase dorința de a străluci. Știi – îi zise Guy – ai stofa de mare actor! Chiar așa? Întrebarea era modestă, dar nu reflecta îndoialA. Îl privea pe Guy cu ochii strălucind de recunoștință și admirație. Dar trebuie să-ți înveți versurile! Da, băiete dragă, am s-o fac! Nu te teme, promit! Harriet simțea cum, sub ochii ei, acest individ inform, atâta vreme inert, începea să se contureze. CAPITOLUL 23 LA O SĂPTĂMÂNĂ după invazia germană în Danemarca și Norvegia, Inchcape expuse, la Biroul de Propagandă, o hartă a țărilor scandinave, cu pierderea distrugătoarelor germane la Narvik marcată reticent, cu albastru. Apoi a apărut și debarcarea trupelor britanice la Namsos și Andalsnes. În vitrina de vizavi, săgețile roșii îi împingeau pe norvegieni tot mai mult înapoI. Într-o zi, aliații anunțau o înaintare, iar a doua zi nemții relatau o retragere a aliaților – una strategică – spunea Agenția Britanică de Știri. Germanii, avansând spre Gudbranstal, pretindeau că au făcut joncțiunea cu forțele Trondheim. Britanicii recunoșteau o mică retragere. În fiecare dimineață, trecătorii, ispitiți de aceste manevre îndepărtate ale războiului, traversau strada ca să compare avizierele. Dar amenințarea săgeților de un roșu țipător părea să/atragă mai

mult. Presa filobritanică prevestea un contraatac britanic, care avea să-i termine pe germani o dată pentru totdeauna. Dar exact atunci germanii au ajuns la Andalsnes. Patru mii de norvegieni capitulaseră; oamenii politici fugiseră și aliații erau împinși spre mare rbrusc – o victorie germană. Harta cu săgeți roșii a dispărut și avizierul a rămas gol, dar nimeni nu era prea impresionat. Manevra nu însemna un început al evenimentelor; părea doar un pas spre o fundătură. Publicul aștepta ceva mai spectaculos. La începutul lui mai, Harriet a fost nevoită să se ocupe de îndatorirea ei – costumele actorilor. Inchcape scrisese la Londra și obținuse niște stipendii pentru spectacol. Majoritatea banilor au fost cheltuiți pentru închirierea teatru lui și a personalului auxiliar. Ce mai rămăsese puteau cheltui pentru costume. Harriet își închipuise o galerie strălucitoare de personaje, ca în reprezentațiile văzute la Londra. Dar cu banii pe care-i aveau, abia îi putea îmbrăca pe toți în pânză de sac. S-a gândit atunci că puteau închiria costume de la teatru și a mers, cu Bella, să vadă niște costume făcute pentru Antoniu și Cleopatra, cu vreo zece ani înainte. De atunci, fuseseră folosite cu fiecare ocazie și erau uzate și grozav de urâte. Și murdare… – zisese Bella, care le examinase amănunțiT. Își frângea mâinile dezgustată: O vezi tu pe Elena în plușul ăsta de culoarea prazului? Descurajată ca un copil căruia i se cerea ceva dincolo de puterile sale, Harriet, care nici nu voise această sarcină, încercă să i-o paseze înapoi lui Guy. Acesta, adept al muncii prin mandatari, râse pur și simplu: Nu ne face greutăți, draga mea! E foarte simplu! Doar nu ne trebuiesc armuri! Actorii, oricum, nu le suportă! Trebuie doar să le sugerăm: închiriază câteva coifuri, săbii și alte lucruri din astea, de la teatru! Ia și două mantii! Pe greci îi îmbrăcăm în fustă și pieptar – făcute din pânză de dril. Troienii, fiind asiatici, pot purta costume ca ale balerinilor, sunt cele mai ieftine. Dar românii vor fi șocați. O să le placă foarte mult. Tot ce vor este o idee nouă. Reducând totul la un fleac, în câteva cuvinte, Guy plecă, lăsând-o cu sentimentul că a făcut din țintar armăsar. Clarence se oferise s-o ducă cu mașina oriunde vqia. Într-o seară, pe la începutul lui mai, trebuia să meargă într-o suburbie, la o fabrică unde se confecționau costume pentru teatru. Când se întâlniră, Harriet îl găsi în mașină pe colaboratorul lui Clarence – Steffaneski. Drumul până la fabrică se combina cu nu se știe ce afacere poloneză. Cei doi pasageri se salutară destul de rece. Nici unuia nu-i convenea situația și ar fi vrut să i se acorde întreaga atenție. Clarence, care nu știa ce să spună, părea la fel de contrariat. Era ca și cum prezența fiecăruia determina o fisură în relația lui cu celălalt. Harriet înțelese că Clarence era un singuratic și nu concepea relația de prietenie decât între două persoane – el era prietenul lui Harriet și prietenul lui Steffaneski, dar nu al amândurora. Fiind un neadaptat, nu știa acum de partea cui să fie. Fața îi era întunecată. Pe când parcurgeau străzile lungi, cenușii, cu case joase ce se întindeau spre satele dimprejur, Harriet, crezându-1 pe conte cel mai puțin ocupat dintre oameni, îi sugeră să participe și el la spectacol. El se întoarse, disprețuitor și posomorit: Nu am timp pentru așa ceva! Eu nu joc teatru când războiul e în toi. Dar aici nu puteți lupta. Steffaneski, crezându-se luat peste picior, făcu o grimasă de exasperare. În zona asta a Bucureștiului clădirile erau din lemn – nu colibe ca ale celor foarte săraci, ci case și magazine spațioase, bine construite. Părea un orășel din Middle West. Drumul larg, nepietruit, inundat primăvara, era încă înnămolit, cu bălți mari, înroșite de apusul soarelui. Mașina se legănă, se izbi de ceva și se opri brusc. Clarence apăsă acceleratorul. Roțile intrau în noroi și nu mai porneau. Rămânem aici peste noapte! zise Clarence. Poate coboară contele Steffaneski și împinge! răspunse și Harriet.

Contele privea, fără să audă, pe geam și Clarence, fară să se amuze de gluma ei, se înfuria tot mai tare când, pe neașteptate, roțile porniră și mașina făcu un salt înainte. Găsiră adresa pe care o căuta Harriet. Ea sperase să găsească un atelier de lucru, ca al unui pictor, poate, ceva din creația autonomă care-i lipsea în București. Dar găsiră doar o magazie mare din lemn ca un garaJ. Înăuntru, într-o singură cameră, vreo duzină de țărani, unii chiar îmbrăcați ca atare, lucrau la mașinile de tricotat. Nu era nici măcar un scaun pentru vreun client ipotetic. Se întuneca. Niște lămpi de petrol erau atârnate de grinzi și aerul era irespirabil din cauza unui fitil fumegând. Un omuleț sfrijit, cu ițari și cu o haină rămasă de la vreun costum de stofă, înainta fără să zâmbească măcar, și ridică din sprâncene. Stătea lângă Harriet, tăcut și inexpresiv, și ea n-ar fi putut spune dacă reușea să-i explice, pe înțeles, de ce au ei nevoie. Scrisese măsurile, în metri, și, lângă fiecare, culoarea. Când termină de vorbit, el încuviință din cap. Nu putea să creadă că reținuse totul atât de repede. Când încercă să-i mai explice ceva, el se aplecă, își atinse glezna și urcă, cu mâna, până în talie. Da, da, precis – zise ea în românește. Dădu iar din cap și aștepta acum să-i vadă plecați. Plecă deci, dar cam îndoită. Ai rezolvat? o întrebă Clarence, pornind mașina. Nu știu! Nu putea să creadă că omul a înțeles atât de repede comenzile ei, date într-o română foarte neclară. La întoarcere, Clarence intră pe un alt drum, o cărare noroioasă și adâncă, și se opri lângă un depozit, o altă magazie mare de lemn, încuiată cu un lacăt. Aici se aflau ajutoarele trimise din Anglia pentru polonezi. Când intră după ei în depozit, Harriet văzu, cu uimire, baloturi de pânză, cearșafuri, pături și perne, cămăși și lenjerie de corp, grămezi de tricotaje. Ce aveți de gând să faceți cu toate astea? întrebă ea. De aceea am venit aici: să decidem! răspunse Clarence. Harriet, învârtindu-se pe acolo și examinând totul, se aștepta ca cei doi să înceapă să discute. Dar niciunul nu zicea nimic. Pipăi câteva cămăși și le sugeră să-i dea câteva lui Guy: Are numai trei… Clarence își împinse buza de jos în afară, arătând precaut și foarte important. Reflectând puțin, zise: Aș putea să-i împrumut câteva. Te rog! … Harriet aduna cămășile mai mari. Numai puțin!.Clarence se îndreptă spre ea, agitat și hotărât, temându-se că ea va profita de bunăvoința lui: Am să-i dau două. Ea izbucni într-un râs batjocoritor: Serios, Clarence, ești sigur că te poți lipsi de ele? Clarence părea și mai încăpățânat. Steffaneski, ținându-se deoparte intenționat, le aminti: Parcă trebuia să decidem ce facem cu ele! Le-am putea vinde armatei române, sugeră Clarence. Celălalt acceptă fără ezitare. De acord! Vă aștept în mașină!, Ieși, lăsându-i pe Harriet și Clarence să se înfrunte, amândoi scoși din sărite. Dar lenjeria de corp? începu Harriet să răscolească o grămadă de maiouri. Clarence o dădu deoparte: Trebuie să dau socoteală pentru lucrurile astea! Dar Guy nu mai are deloc…

Cu cât insista ea mai mult, cu atât se încăpățâna Clarence; cu cât îl simțea mai încăpățânat, cu atât insista ea mai mult. În final, Clarence zise: Am să-i împrumut două maiouri și două perechi de chiloți! Ea acceptă, sfidătoare, știind că el se aștepta să refuze. Când plecară, Clarence încuie ostentativ, cu lacătul. Harriet, rânjind, își duse trofeele la mașina, unde Steffaneski, cu un umăr sprijinit de geam, își mișca degetul mare și privea undeva, departe. Nimeni nu zise nimic, până în centru. Când au ajuns la intersecția și la statuia boierului Cantacuzino, se întunecase. Funcționarii se înghesuiau spre tramvaiE. În Calea Victoriei, mașina fu oprită de mulțimea din fața Biroului German de Propagandă. Harriet spuse: E o hartă nouă la avizier. Clarence opri și ieși din mașină, fară o vorbă. Înălțându-se, slab și înalt, cu un cap deasupra românilor, privi câteva momente, apoi se întoarse tacticos și destinse portiera: Ei bine, a început! Ce vrei să spui? întrebă Harriet. Germania a invadat Țările de Jos. Au trecut de Fuxemburg. Sunt deja în Belgia și Olanda. Pretind că avansează rapid. Când se urcă în mașină, nici Harriet, nici Steffaneski nu coaseră un cuvânt. Cuprinsă de un tremurat nervos, se gândea că, în timp e ei se certau pe cămăși și lenjerie, știrile astea așteptau aici ca un tigru, să se repeadă asupra lor. Asta pornește de la prostia belgienilor, zise Steffaneski. N-au acceptat prelungirea liniei Maginot până la mare. Acum – își lovi gâtul cu un deget – Belgia e kaput. Părea extrem de mânios. Nu încă, zise Harriet. Așteaptă! Nu știi încă nimic, dar eu … eu i-am văzut pe germani înaintând. Da, dar nu împotriva trupelor britanice. Ai să vezi! spuse din nou Steffaneski, întunecat și impasibil. Clarence își făcu drum prin mulțime claxonând. La ferestrele biroului lui Inchcape era întuneric. Clarence îi zâmbi lui Harriet, împăcat cu ea în euforia care apare când evenimentele exterioare încep să conducă viețile oameniloR. Îi zâmbi și ea. De data asta – zise el – se va lupta până la capăt! Hai să bem ceva! CAPITOLUL 24 PENLRU YAKIMOV, erau niște zile binecuvântate. I se aducea micul dejun în cameră în fiecare dimineață. II convinsese pe Guy că „învață” mai bine în pat, și Guy o convinsese pe Harriet să-l lase să fie servit acolo. Desigur, îl trezeau prea devreme. Despina trântea tava, mânioasă, ridica transperantele, făcându-1 să tresară din somn, și pleca trântind ușa – își făcea păcate cu el, pur și simplu. Ar fi putut să facă și ea un lucru bun: să-i spele și să-i calce hainele. Dar nu putea fi convinsă; imita, cu devotament, dezaprobarea lui Harriet în ceea ce-1 privea. Harriet însășise comporta de parcă el nici n-ar fi existat în apartamenT. Îi fusese mereu teamă de ea, dar acum știa că atât timp cât Guy avea nevoie de el, Guy îl va proteja. Deci nu mai încerca so îmblânzească. Mai degrabă o evita. Când Guy nu-1 forța să meargă la o repetiție matinală, putea să mai stea în pat, după micul dejun, moțăind, cu o copie după Troilus și Cresida peste plapumă. Camera lui avea două uși: una se deschidea spre hol, alta spre saloN. În amorțeala aceea plăcută, pe jumătate adormit, o auzea pe Despina făcându-și de lucra prin cameră, și ușa de la intrare închizându-se, la plecarea lui Harriet. După ce plecau amândouă, se putea ridica și el, făcea o baie și se îmbrăca într-o confortabilă singurătate.

Lui Yakimov nu-i plăcea să vină singur acasă să mănâncE. Înțelegând asta, Guy îl trimitea după niște sandviciuri, când era prea ocupat cu repetiția și nu o putea întrerupe. Când se întorceau împreună, Yakimov se așeza la masă tăcut, în umbra lui Guy. Simplitatea meselor la familia Pringle era regretabilă. Vedea în magazine tot felul de cruri, după care tânjea – de exemplu, niște sparanghel foarte roaspăt, în legătură cu care a și încercat o aluzie, într-o zi: Mi s-a spus că e excelent, draga mea, și deocamdată, eftin. E timpul lui. Dar nu apăruse la masă. Ca rezultat al acestui regim, lui era tot timpul foame – nu era foame propriu-zisă, ci nevoia de mâncare bună. De câte ori putea împrumuta bani, mergea la restaurant și lua masa singur. Dobson îl refuzase definitiv acum, dar uneori reușea să mai scoată câte o mie de la Fitzsimon, secretarul cel chipeș care-1 juca pe Troilus, și de la Foxy Leverett, care-1 juca pe Elector. Guy îi interzisese să împrumute de la studenți, dar când vreunul îl bătea la cap să-i explice inteligența sa artistică, se folosea de prilej pentru a-i șopti rapid: — Dragul meu, n-ai cumva un leu-doi? Lua ce i se oferea și o ștergea apoi cu iuțeala pe care Bacon o prefera disimulăriI. Îi mai rămânea câte un ban de buzunar când ieșea să cineze undeva, cu soții Pringle. Guy, care dădea bacșișuri neelegant de mari, lăsa întotdeauna o grămadă de monede pe masă pentru picolo. Yakimov, insistând să se ridice în urma lor de la masă, aduna în buzunar cât putea apuca, în trecere, din acești bani. Guy era ridicol de neglijent cu baniI. Într-o zi, la prânz, pe când repetau, Yakimov l-a văzut scoțând cu batista două mii de lei, din greșeală. Recuperându-i fără a fi văzut, se scuzase și se dusese la Cina, unde stătuse pe terasă, mâncând sparanghelul de care nu avusese parte, și ascultase orchestra cântând în elegantul chioșc chinezesc, peste care începea să înflorească rochițarândunicii. Retrăia, în aceste zile, ceea ce simțise alături de Dollie mângâierea de a fi în siguranță. Când nu știa de unde va face rost de următoarea masă, era prea hăituit de foame ca să mai aibă timp și să își plângă de milă. Acum, stând în pat și gândindu-se la profunda lui nevoie de grijă și protecție, i se scurgea deseori câte o lacrimă pe obraz – dar una mare, care-1 făcea să se simtă mai bine. Regăsise, în Guy, un om darnic. Și, mai mult, Guy îi oferea ceea ce Dollie nu reușise sentimentul confortabil că el câștigă, de fapt, ceea ce primește. Și nu era în siguranță doar în apartament, ci și în țară. Cei de la Legație erau de partea lui, făcea ceva impor tânt pentru prestigiul Marii Britanii. Dacă permisul de rezidență i-ar fi expirat, Foxy sau Fitzsimon l-ar fi ajutat să și-l reînnoiască. In concluzie, redevenise ceea ce era cu ani în urmă – o personalitate. Era modest în acceptarea laudelor. Când Foxy Leverett spunea: „Ești magnific, domnule! Cum reușești?”, când studentele opulente se adunau în jurul lui, cotcodăcind: „Vai, prințe Yakimov, sunteți grozav! Spuneți-ne cum faceți? …”, el se mărginea să clatine din cap, zâmbind și să spună: „Pur și simplu, nu știu”, acesta fiind și adevărul. De când începuse trimestrul, studenții mai mici fuseseră lăsați de Guy în grija colegilor lui, iar studenții mari fuseseră cooptați în piesă. Doar câțiva aveau roluri; ceilalți, distribuiți ca soldați sau slujitori, erau chemați la toate repetițiile, ca să-și îmbunătățească pronunția și cunoașterea piesei. Guy ținea, adeseori, un fel de cursuri, explicându-le pasajele mai neclare. Ei formau fundalul continuu al reprezentației și Yakimov era eroul lor. Succesul său în rolul lui Pandarus nu-1 surprinsese atât de mult ca pe ceilalți. Nutrise întotdeauna convingerea că rezultatele sale ar putea fi remarcabile, dacă s-ar strădui. La școală, unde era măscăriciul clasei, unul dintre profesori spusese: „Yakimov e atât de prost, încât trebuie să fie un geniu!” Până și Dollie spunea mereu: „Yaki e mai mult decât pare a fi”… Știuse întotdeauna că succesul presupune efort, iar lui nu-i plăcea efortul deloc. De aceea, l-a surprins ușurința triumfului său. Guy îi dăduse doar un imbold și el înaintase direct spre reușită. Era încântat și încrezător în succesul lui. Se gândea acum la viitor. Era sigur că se va ivi ceva, după rolul lui Pandarus. Poate că va trăi toată viața din asta. Dacă l-ar fi pus cineva să definească aceste lucruri, ar fi privit în urmă, nu mai departe de zilele când era corespondent de război. Avea o mare dorință de privilegii și poziții proeminente și, mai

mult decât orice, dorea un cont nelimitat, ca să-și poată permite să se desfete din nou cu mâncare și băutură la nesfârșit. Poate că-i va propune cineva să devină din nou corespondent de război! Între timp, stătea discret lângă Guy, acceptând câte un pahar de la admiratori, cu un murmur de mulțumire. Guy era în centrul grupului, el își spunea punctul de vedere. Yakimov reflecta: „Băiatului îi place lumina reflectoarelor”. Și observația nu era mai critică decât cea la adresa lui Dollie, altădată: „Draga de ea, ține la propriul ei punct de vedere!” Acesta era doar un mod de a se avertiza singur, dacă voia să-și păstreze locul. Din acest motiv, vorbea despre Guy destul de serios și plin de admirație, ca despre un „impresario”, flatându-1 cu sonoritatea exotică a formulei de adresare. Grupul mergea, de obicei, să bea ceva la Doi Trandafiri. Din nu se știe ce motiv, Guy nu voia să meargă la Barul Englezesc, pe care-1 prefera Yakimov. Singurul avantaj la Doi Trandafiri era că băutura era mai ieftină – și ăsta nu era un avantaj pentru el, care oricum nu plătea. Într-o zi, înainte de invaziile germane, având ceva bani, nu se putuse abține să nu meargă la Barul Englezesc. Apăru grăbit, ca un om așteptat în altă parte, în fața lui Hadjimoscos, Horvath și Cici Palu. Ceilalți îl salutară înclinând rece din cap. Avea bani exact cât să le ofere câte o țuică, obținând astfel de la ei o insuficientă demonstrație de amabilitate. Eladjimoscos îl întrebă: Și unde ai fost în tot acest timp, dragă prințe? Joc într-o piesă – răspunse cu satisfacție. O piesă! Zâmbetul lui Eladjimoscos se lărgi răutăcios: Ți-ai găsit deci de lucru la un teatru? Sigur că nu! răspunse Yakimov șocat. Este un spectacol de amatori. Membri importanți ai Legației Britanice participă și ei… Ceilalți se uitau unul la altul. Pretindeau că-și ascund disprețul sub uimire. Cât de bizari erau englezii! Ca urmare, Yakimov se simți obligat să sugereze că piesa era doar o acoperire pentru ceva mult mai important – ceva legat de Serviciul Secret. Hadjimoscos ridică din sprâncene. Horvath și Palu rămăseseră impasibili. Yakimov deschise gura, dar fu salvat de la o prostie și mai mare de intrarea lui Galpin, încordat și iritat de ultimele știri. Se întoarseră toți întrebători cei prezenți, în afară de Yakimov, deveniseră nerăbdători. Yakimov fu uimit să-i vadă și pe Hadjimoscos, Horvath și Palu reacționând la fel ca ceilalți. Au trecut de Meuse – anunță Galpin – armata olandeză a capitulat. Yakimov nu știa cine era pe Meuse, dar auzise zvonuri despre înaintarea rapidă prin Olanda. Deci era vorba de germani, întrebă: De ce vă speriați așa, dragii mei? Doar nu vin aici! Nimeni nu-1 băgă în seamă și acum se simțea exclus dintre obișnuiții barului, care, ocupați cu manevrele unei armate îndepărtate, nu erau deloc interesați de Yakimov și de piesa lui. Simținduse prost, plecă Iară vreo dorință de a se mai întoarce acolo. Acum înțelegea de ce prefera Guy săși formeze propria lume, la Doi Trandafiri, și să participe doar la reprezentația sa. Se repeta intens. Guy îi anunțase că li se rezervase sala, la teatru, pentru noaptea de 14 iunie. Artiștii aveau o lună să se perfecționeze. Nu mai aveau timp să se gândească la grijile prezente. Acum mergeau pe urmele unui război din trecut. Sala era întotdeauna plină de studenți, în timpul repetițiilor. Veneau și cei care nu jucau în piesă, chiar și unii care nu erau studenți la engleză. Spectacolul devenise o modă, o maniE. În toată Universitatea se vorbea despre Yakimov. Sosirea lui era însoțită de șoapte precipitate, iar unii studenți îl întâmpinau cu ovații, ca pe un erou. El zâmbea, radiind de bunăvoință în fața admiratorilor săi, deși nu vedea pe nimeni foarte clar. Singurii care mai erau primiți astfel erau Guy, Sophie și Fitzsimon. Guy era nu numai regizor, dar și o persoană populară printre studenți, Sophie era de-a lor, iar Fitzsimon era aclamat pentru că arăta foarte bine și avea un mod de a fi simplu, nepretențios, foarte admirat de fete, cărora le arunca ocheade mai mult decât evidente, când Sophie îl lăsa nesupravegheat. Când anunțase că în noaptea „respectivă” își va vopsi părul în auriu, fetele au început să țipe emoționate, își luase rolul mai în serios decât speraseră.

Mulți dintre membrii acestei societăți restrânse uitaseră cu totul de război, dar realitatea se impunea uneori chiar și aici. Cineva din personalul de la Legație aducea veștile proaste – în acele zile nu existau vești bune – cu umorul cuiva dator să vegheze la păstrarea calmului: „Tocmai am auzit că nemernicii au luat Boulogne” sau „Paraziții sunt acum în Calais”. Calais! Până și pentru Yakimov, asta însemna căderea unui vecin. Dar ce se putea face? Nimic. Era o ușurare pentru toți să-și dirijeze atenția spre căderea Troiei. Înainte de sfârșitul lui mai, Yakimov își învățase toate versurile de pe rost. Guy îl lăsa să-și spună replicile fară să-l mai întrerupă. După prima repetiție generală, Guy privi în jur la cei treizeci și șapte de bărbați și femei din distribuție; îl priveau și ei nerăbdători… în sfârșit, spuse: începe să se contureze. Cresida e bună. Elena, Agamemnon, Troilus, Ulysses, Thersites – buni. Pandarus – foarte bun. Restul mai trebuie să munciți. Într-o zi, Harriet intră peste ei, aducând frica de afară o dată cu ea, aruncându-i brusc în prezent. Guy, trecându-și degetele prin păr, le citea despre personajul Achilles, căruia, fiindu-i oferite cele două alternative: viață lungă petrecută în pace, dar fără glorie, și viață scurtă, dar glorioasă, o alesese pe a doua. La Homer – le explica Guy – Ahile era idealul de erou luptător. Dar Shakespeare, care-i simpatiza pe troieni, făcuse din el un fascist, ale cărui fapte de arme erau întreprinse de criminali fasciști. Tânărul Dimancescu, cu mâinile în șolduri, jucându-se leneș cu o foiță de fâârtie, avea un zâmbet palid, dar pervers, mulțumit de interpretarea rolului său. Zâmbetul i se șterse și ridică surprins din sprâncene când Harriet păși în mijlocul încăperii, cu Clarence după ea. Guy se opri, sesizând ceva nou la eA. Întrebă: Ce s-a întâmplat? Trupele britanice au părăsit Europa. S-au retras. Era vorba de evacuarea de la Dunkerque. Și spun că a fost minunat. Minunat! Vocea i se frânse. Yakimov se uita încurcat înspre Guy: Ce e asta, dragul meu? O victorie? Un fel de victorie – zise Clarence. Ne-am salvat armata. Dar studenții, adunându-se în jurul lui Harriet și al celor de lângă ea, se priveau unii pe alții, vorbind în șoaptă. Era clar că pentru ei nu era nici o victorie. Forțele aliate, care protejau și România, se dezintegrau. Franța era sub control. Englezii fugiseră pe insula lor, iar restul capitulaseră. Cine va mai proteja acum România? Harriet, în centru, nu se mișcă până când Guy nu o luă ușor de braț, împingând-o cu blândețe deoparte. Trebuie să continuăm! zise el. Se uită la el, încruntată, părând incapabilă să distingă ceva, apoi răspunse: Sper că o să vii cândva și acasă! Plecă și Clarence porni după ea, când Guy îl strigă: Clarence, am nevoie de tine! Acesta se opri, încercând o scuză, dar rămase, sub influența lui Guy. Spuse: Foarte bine! Și Harriet se întoarse singură pe străzile aglomerate. CAPITOLUL 25 SERVITORUL LUI INCHCAPE, Pauli, confecționasE. Într-o cutie cu nisip, macheta pozițiilor forțelor de expediție britanice așteptând îmbarcarea pe plajele de la Dunkerque. Micile corăbii stăteau într-o mare de ceară albastră. Inchcape o așeză pe fereastra Biroului de Propagandă. Deși era

lucrată cu măiestrie, arăta destul de trist. Puțini trecători care făceau efortul să se uite, trebuie să-și fi spus că englezii nu mai aveau altceva de oferit decât un curaj disperat. Cel mai uluitor efect al evenimentelor erau, în București, filmele documentare – cele franțuzești încetaseră să mai sosească. Poate că nu mai avea cine să le producă. Filmele englezești erau și ele blocate de haosul din Europa, în schimb, veneau, cu regularitate, filmele agenției U. P. A. Oamenii se ridicau în picioare, îngroziți, copleșiți de fervoarea tinerilor de pe ecran. Aici nu putea fi vorba de realismul plat al știrilor englezești, nimic din inactivitatea plicticoasă, la care oamenii se așteptau deja. Operatorul folosea oricE. Truc pentru A. Reda drama orașelor secerate de tăvălugul mecanizatelor germane. Plăcerea de a distruge era ca o scurtă v privire într-o epocă întunecată. Focurile din Rotterdam se ridicau livide pe cer, în miez de noapte. Trosneau parcă pe ecran. Camera de iuat vederi părea că se trăgea înapoi din fața zidurilor care cădeau, a fațadelor înalte, cu fiecare fereastră în flăcăii, prăbușindu-se parcă peste spectatori. Cărămizile zburau prin aer. Cupolele catedralelor, turnuri care rezistaseră ia mai multe războaie, clădiri grandioase care fuseseră admirate secole de-a rândul, totul se prefăcea în pulbere. Clarence, stând lingă Harriet, spuse, cu vocea lui joasă și rară: Pun pariu că filmele astea sunt niște falsuri! Oamenii se mișcau nervos în scaune. Cei de lângă el îl priveau pieziș, temându-se de îndrăzneala lui. Camera se mișca acum printre plopii de la marginea unui drum flamand. Camioane stricate sau abandonate stăteau de o parte și de alta a drumului, cu ușile larg deschise și conținutul – pâine, vin, îmbrăcăminte, material sanitar, muniții – tras afară și împrăștiat în batjocură. Pe străzile principale ale orașelor, părăsite de locuitorii lor, invadatorii dormeau, întinși ia soare. Erau zile strălucitoare de primăvară. In apropierea unui oraș, în porumbul crud, erau abandonate tancuri distruse. Fiecare avea un nume scris cu cretă: Mimi, Fanchette, Zephyr. Altul, înclinat pe-o parte, cu mitralierele atârnându-i jalnic, se numea Inexorable. În ziua în care s-a aflat de bombardarea Parisului, a ajuns la București ultimul film franțuzesc, ca un ultim strigăt, îi arăta pe refugiați târându-se pe un drum lung și drept… picioare, roțile unor landouri, fețe privind, pe furiș, înapoi; copii pe marginea drumului, bând pe rând dintr-o cănită de tablă; aripile unui avion în picaj, o rafală de gloanțe, un copil, bravând, în mijlocul drumului. Filmul franțuzesc părea să strige: „Fie-vă milă de noi!” Filmul german care a urmat lua în derâdere mila. Din fumul unui oraș distrus, apăreau tancurile germane. Veneau unul după altul, într-un șir nesfârșit, sub soare, coborând dinspre Ypres și Ostend. Pe un indicator de circulație scria: Lille – 5 kilometies. Nu era nici o urmă de rezistență. Linia de apărare Maginot a fost încercuită. Penetrarea ei a fost atât de simplă, încât părea o glumă. …Și tineri blonzi, ridicați în picioare pe tancuri, ieșeau nevătămați și râzâ‘nd dintre ruinE. Își ridicau fețele spre soare șI. Cântau: „Ce dacă distrugem lumea? Când va fi a noastră, o vom reconstrui!” Tancurile, transformate de aparatul de filmat în niște mașinării monstruoase, veneau cu miile – sau așa se părea. Publicul – unul care se mai gândea încă la cavalerie – privea tăcut și nemișcat. Această putere a blindatelor era ceva nou, îngrozitor, fără milă. Băieții blonzi își schimbaseră cântecul. Pe fondul acestei procesiuni, cântau: „Wir wollen keine Christen sein, Weil Christus war ein judenschwein. Und seine Mutter, welch ein Hohn, Die heisst Mărie, gebor’ne Kohn*”. Cineva căscă și altceva nu s-a mai auzit. Harriet, de data asta singură la un matineu, era înconjurată de femei, pe care le simțea buimăcite. Totuși, ieșind cu mulțimea, auzise, printre șoaptele înspăimântate, și câte un ciripit emoționat. Una dintre femei exclamase: Ce tineri drăguți! Și alta îi răspunsese: Parcă erau niște zei ai războiului!

Era ciudat să mergi pe stradă și să vezi clădirile intacte, neclintite. Harriet avea acum unde să se ducă: porni direct spre grădina de la Athenee Palace, care devenise locul de întâlnire al englezilor, de când li se luase barul. Acesta fusese ocupat de germani, într-o dimineață de mai – manevra fiind, bineînțeles, deliberată. Era un gest pus Ia cale și îndeplinit, triumfător, de o adunătură de jurnaliști, oameni de afaceri, diferiți membri ai cortegiului de la ambasadă. Englezii – numai trei prezenți în momentul acela – se lăsară îmbrânciți afară, fără să lupte. Germanii aveau avantajul mârlăniei lor agresive, englezii – dezavantajul că nu le plăceau scenele penibile. Galpin fu primul care își luă paharul și plecĂ. Înainte să plece, spuse: Tocmai Sa timp! Nu suport imaginea, zgomotul sau duhoarea unui nazist! Ieși, iar compatrioții lui îl urmară. „Nu vrem să fim creștini, Cristos a fost un porc evreu, Iar mama sa, o găină, Se numește Măria, născută Kohn.” (germ.) (A. Tr.). : * VV”. În hol, erau și mai mulți germani. Se îngrămădeau prin toate saloanele, în sufragerie. Urma un fel de dineu. Galpin, încercând să scape de ei, merse mai departe, cu paharul în mână, până când se refugie în grădină. A doua zi, germanii s-au întors în bar. Veniseră să stea. Galpin se întoarse în grădină; celor care1 căutau li se spunea că-1 găsesc acolo. Mulți dintre cei veniți după știri nici nu știau că hotelul avea o grădină. Galpin își petrecea majoritatea timpului acolo. Acolo îl găseau agenții lui, eare-i aduceau vești despre înfrângerile suferite de aliați și vreo știre românească, din întâmplare – cum ar fi demisia forțată a lui Gafencu, ministrul de Externe filobritanic, a cărui mamă fusese englezoaică. Alții veneau și plecau. Situația generală, înrăutățindu-se, devenise principala lor preocupare. Așa că se așezau și așteptau știrile. In fiecare zi stăteau tot mai mulT. Îi unea acel lucru unic, pe care-1 aveau în comun – naționalitatea lor. Din această cauză își împărțeau nesiguranța pe care o simțeau. Chelnerul, înțeâegându-le problemele, nu-i deranja prea mult. Clarence, Inchcape, Dubedat și David apăreau în pauzele dintre serviciu și repetiții, dar nu și Guy sau Yakimov. Se pare că era un semn al acelor timpuri faptul că englezii, admirați și privilegiați, influența dominantă într-o comunitate cosmopolită, se întâlneau într-un loc atât de nepotrivit. Era vară din nou… Orășenii ieșiseră din case, anticipând trei luni de vreme bună neîntreruptă. Poate arșița avea să-i forțeze să intre înăuntru, dar, deocamdată, cafenelele în aer liber erau aglomerate toată ziua. Galpin ocupase – de parcă era a lui – o masă mare, grosolană, vopsită în alb, de lângă fântâna din mijlocul grădinii. Când Harriet se întoarse de la cinematograf, le găsi acolo, instalate lângă Galpin și Screwby, și pe cele trei bătrâne doamne care formau totdeauna nucleul de după-amiază al grupului… Erau guvernante pensionare, care se întrețineau dând lecții de englezĂ. Îi țineau niște ore lui Guy, dimineața, iar în restul timpului n-aveau altceva de făcut, decât să înfrunte dezastrul. Așa că o făceau în grup. O salutară pe Harriet ca pe o veche prietenă. Se așeză și întrebă, ca oricine sosea: Ceva vești? Galpin zise: Se zvonește că Churchill ar fi rostit un mesaj. S-ar putea să-I transmită mai târziu. Cele trei bătrâne comandaseră ceai. Harriet luă și ea unul. Stătea, ca de obicei, lângă băiatul de piatră care turna apă din ulciorul său în bazin. La început o iritase clipocitul acesta monoton, apoi, recunoscând în el un simbol al propriei lor frici, îl acceptase ca pe un mijloc de eliberare. Devenise o parte din acele zile de vară fierbinți, cu miros de tei, nesigure, în care aflai de o înfrângere după altă înfrângere. Știa că nu va uita niciodată toate acestea.

Foarte bun ceai, zise Miss Turner, cea mai în vârstă, care vorbea, de obicei, numai pentru a aminti de gospodăria unui român foarte bogat, ai cărui copii îi educase: Ceai cum e ăsta beam pe vremuri. Prințul era foarte generos, în orice împrejurare. Niciodată nu-și repezea angajații – și ăsta-i lucru rar – să știți! Când am plecat, mi-a dat o pensie, ce-i drept, nu foarte mare. Nu mă așteptam… Dar potrivită. Era extrem de inteligent și subtil pentru un român. Obișnuia să-mi spună: „Miss Turner, se vede că ești o doamnă înnăscută”. Își întoarse fața mică, palidă și șterasă spre vecina ei, Miss Truslove, și clătină din cap, încântată de subtilitatea prințului. Privea apoi cu miiă spre cea de-a treia femeie, la care, pe la spate, se referea întotdeauna, numind-o „biata doamnă Ramsden”… Pentru că era deja un lucru stabilit, faptul cĂ. Ea „era o doamnă din naștere”, o așeza într-o categorie superioară celei din care făcea parte doamna Ramsden. Aceasta îi șopti lui Harriet: Pensia e valabilă doar aici, desigur. Va rămâne fără un ban, dacă va trebui s-o întindem! … Ascultându-le conversația timp de o săptămână, Harriet înțelesese că cel mai mult se temeau de dezintegrarea lumii cu care se obișnuiseră. Tot ce aveau era aici. Eventualele rude, rămase în Anglia, le uitaseră. Dacă ar fi fost alungate din România, s-ar fi aflat deodată fără prieteni, case, bani și fără nici un statut social. Eu nu am pensie – zise doamna Ramsden – dar am niște economii – toate investite aici. Eu rămân, orice s-ar întâmpla. O să încerc… Destui de corpolentă, renumită pentru pălăriile ei enorme cu pene, ea arăta cel mai bine dintre toatE. Trei. Venise în București când rămăsese văduvă, după primul război mondial. Nu se mai întorsese acasă. Spunea adesea: Am șaizeci și nouă de ani. N-o să credeți, dar e adevărat! Acum, continuă: Când ne-a trimis Wooliey în Anglia., în septembrie trecut, mi-era atât de dor de casă, că plângeam toată noaptea. Istanbul e o gaură murdară. Nu m-aș mai duce acolo în viața mea! Poți să ajungi într-un hair-eem de-al lor! Își lăsă mâna grea pe genunchiul lui Miss Truslove și țipă deodată: Hei!!!! Miss Truslove părea șocată. Cu vocea ei mică și plângăreață, zise: N-am nimic împotrivă să stau aici în continuare, dar nu cu atâția germani în preajmă! Oh, zise doamna Ramsden, nu știi niciodată… norocul! Galpin păruse, la început, iritat de doamna Ramsden și de vitalitatea ei. Când se așezase la o masă pentru prima dată, cu pălăria bâlăngănindu-i-sc de parcă era abia ancorată pe cap, cu bluza de mătase moarată pocnind pe ea gata să se rupă, Galpin întrebase, descurajat: Nici o meditație în după-amiaza asta, doamnă Ramsden? Ea îi răspunsese rece: Niciuna. Engleza nu mai e la modă, toată lumea învață germana. Acum., el se întoarse spre ea disprețuitor: Doar nu vă închipuiți că puteți sta aici, sub ocupație germană, nu-î așa? Orice englez, destul de nebun să încerce, va ajunge la Belsen de două ori mai repede. La asta, Miss Ramsden începu să se smiorcăie, dar, până să-și găsească batista, îi fu distrasă atenția, ca și lui Galpin, de sosirea polonezei – Wartda. Wanda se despărțise de Galpin. Fusese văzută după aceea cu Foxy Leverett în mașina lui – Dion Bouton. Oamenii, surprinși de apariție, încercau să și-o explice. Foxy, încă prieten apropiat al prințesei Teodorescu, fusese – se pare – rugat să înceapă această legătură cu Wanda și să încerce so convingă să mai renunțe la prostiile iresponsabile pe care le trimitea, drept știri, ziarul ei. Dar, oricare le-ar fi fost relația, ea stătea prea mult timp singură, de când Foxy era ocupat cu spectacolul. Și acum, iat-o în grădină, ca și ceilalți! Lua-m-ar naiba! zise Galpin, cu ochii fixați asupra Wandei cu atâta aviditate, încât pupilele lui de culoarea ciocolatei puteau fi văzute dilatându-se succesiv pe galbenul împăienjenit al ochiului.

Își făcuse intrarea într-o rochie neagră și strimtă și cu pantofi cu tocuri înalte. Spatele gol și brațele erau deja bronzate. Ignorându-1 pe Galpin, îl salută pe Screwby. Vreo veste? îl întrebă. Nu era niciuna. Femeile, simțind la ea aceeași conștiință tensionată a pericolului care le unea, se mutară pentru ai face loc. Se așeză, plecându-se înainte, peste masă, cu fruntea între mâini, cu părul sălbatic învăluind-o, și începu să-l fixeze pe Screwby. Era o fată tăcută. Obiceiul ei era să fixeze astfel pe orice bărbat care-o interesa. Întrebă: Ce se va întâmpla? Ce vom face? …De parcă Screwby nu avea decât să deschidă gura și dilema lor se rezolva. Dar Screwby nici nu încercă să joace rolul propus de ea. Rânjea, făcând pe prostul. Galpin începuse să vorbească entuziast, de parcă intrarea Wandei l-ar fi întrerupt dintr-o povestire. Luase de Ia jumătate o istorioară pe care Haniet o mai auzise de la el de câteva ori – cum, atunci când era ziarist în Albania, încercase să intre în palatul de vară, să-i ia un interviu reginei, care tocmai născuse. Doar nu era să mă oprească acea ridicolă armată-jucărie de la porți! Și ai văzut-o? îi făcu jocul doamna Ramsden. Nu, m-au dat afară de trei ori – pe mine, care mersesem prin Sussex ca să strâng un litru de lapte pe zi, de la mamele care alăptau… Prezența tăcută a Wandei îl făcea pe Galpin să vorbească și mai agresiv și grotesc. Vorbea și o privea, iar ochii lui păreau niște semințe de anason. Nu-1 băgă în seamă, timp de o oră, apoi se ridică și plecă. Privi întunecat după ea: Biata micuță! îmi pare răude ea! Serios! Nu are nici un prieten pe aici. Au rămas în grădină până seara, când parfumul de tei deveni și mai puternic. Galpin avea la el aparatul de radio portabil și încercă, în repetate rânduri, să prindă discursul promis al lui Churchill. Liliecii zburau în picaj pe deasupra capetelor, și doamna Ramsden se tot apleca, temându-se pentru pălărie: Ar trebui s-o stric, ca să pot scoate un liliac din ea. Și nu e doar el, ci și ceea ce lasă în urmă… Copacii se întunecau pe cerul strălucind ca o tipsie de argint. Spre deosebire de majoritatea cafenelelor în aer liber, grădina hotelului nu era luminată. Singurele raze veneau de la ferestrele hotelului. Grădina nu fusese nicicând folosită conform posibilităților. Printre pietre creșteau, neîngrijit, smocuri de iarbă și nimeni nu-și bătea capul să curețe mesele de florile uscate de teI. În afară de câteva cupluri clandestine, românești, așezate cât mai dosnic posibil, locul părea să le aparțină în întregime englezilor. Într-un târziu, a început discursul. Perechile de români s-au ridicat și ei, din umbră, venind să-l asculte pe Churchill cum promitea că Anglia nu va capitula niciodată: „Vom lupta pe plaje și pe câinpuri! … Doamna Ramsden își lăsase fața în mâini. Pălăria îi căzu și se rostogoli, neobservată, sub masă. În fiecare zi mulțimea din fața Biroului German de Propagandă vedea săgețile germane înaintând tot mai mult în Franța. Una trecuse de Somnie și se întorcea spre Paris. Spectatorii spuneau că în curând trebuiau să se oprească. Nimeni nu-și putea închipui pierderea Parisului. Harriet ttecu pe acolo, în drum spre Bella. Nu era obligată să meargă pe Calea Victoriei și, oricum, putea s-o ia pe trotuarul celălalt. Dar ea își urmă drumul prin mulțime aruncând o privire care se voia indiferentă săgeților și trecu mai departe cu capul sus. Bella, când intră Harriet în salon, strigă: — Ce părere ai? Harriet avu un moment de speranță, dar starea Bellei se datora succesului ei în rolul Helenei. Tot ce avea de spus era:

Portretul lui Chamberlain încă mai este la club – el și floarea Siguranței. Am trimis servitorii să-l ia de acolo și să-l pună, cu fața la perete, la toaletă. Croitoreasa adusese costumele femeilor și Bella insista ca Harriet să vină la ultima probă. Hainele, croite din pânza albă de casă din care-și făceau tărăncile ii, erau de o simplitate clasică. Bellei nu-i plăcea ideea că toate personajele feminine vor fi îmbrăcate la fel, și-ar fi dorit un costum special, ceva dintr-un satin alunecos poate. Acum, punându-și costumul, se îmbufna, plimbânduse încolo și încoace prin fața oglinzii de la șifonierul ei enorm, trăgând arțăgoasă când de corsaj, când de fustă. Croitoreasa stătea în genunchi lângă ea și o privea. Fusese cea mai ieftină pe care o găsise Harriet – o femeie micuță, foarte slabă, mirosind a pâine mucegăită. Fața ei – cu un obraz normal și cu unul supt – ca un măr deformat, era galbenă și mustăcioasă. Se trase înapoi speriată când Bella se apropie de ea, și ridicându-și brațele, o rugă ceva stăruitor. Bella nici nu o luă în seamă. Zise: Ei, tot ce pot spune e că vom arăta toate ca niște vestale. Desigur, eu am o mulțime de bijuterii, dar celelalte? Nu știu ce să zic! Trebuie să porți bijuterii? Draga mea, sunt Elena din Troia! Sunt regină! Se întoarse într-o parte, își lăsă capul pe spate și își admiră, cu un aer maiestuos și gânditor, linia frumoasă a pieptului și brațul gol – perfect rotund și alb. Rochia avea o eleganță și o perfecțiune rar întâlnită la cele mai bune croitorese din Anglia. Cred că e nevoie de puțină culoare – poate o mică bucată de sifon, o batistă mare – poate. Pentru mine albastru sau auriu și alte culori pentru celelalte fete. Figura Bellei se îmblânzi, dar Flarriet se simțea deprimată. Modelele ei i se păreau acum rigide și lipsite de gust. Avea impresia că a stricat totul. Croitoreasa încercă din nou să vorbească, iar Flarriet întrebă: Ce vrea? Să fie plătită! Flarriet scoase banii. Bella zise: Cere o mie de lei. Dă-i opt sute! Dar o mie nu înseamnă nimic – abia zece șilingi. Ea nu știe asta. Se va mulțumi cu opt sute. O româncă i-ar da pe jumătate. Flarriet nu avea schimbat. Femeia luă sfios bancnota de o mie, șovăind… dar imediat ce o văzu în mână, o zbughi spre ușă. Bella însă o închise, tăindu-i calea înainte ca ea să ajungă, și-i ceru sec restul de două sute de lei. Femeia, cu fața trasă, scâncea ca o cerșetoare, apoi începu să plângă. Bella o ținea de mână, fară să cedeze. Flarriet interveni. Bella! își merită banii! N-o să ne certăm acum pentru niște mărunțiș! Las-o să plece. Bella, uluită de această rugăminte, se dădu la o parte din ușă și femeia fugi. O auziră luptându-se să deschidă, ieșind și lăsând ușa deschisă în urma ei, apoi țăcănitul tocurilor ei pe treptele de marmură. Bella mormăia un fel de scuze: Chiar așa! Dar nu poți avea un pic de încredere în ele. Totdeauna profită de străini. Dacă ai fi avut de-a face cu ele cât mine, te-ai fi săturat și tu! Înainte de a pleca Flarriet, au observat că femeia lăsase, acolo și costumele pe care trebuia să le ducă celorlalte femei. Poftim! Uită-te la astea! zise Bella. Acum trebuie să luăm pe cineva să le ducă la Universitate! Le iau eu, zise Flarriet.

Nu, nu. Bella o opri hotărâtă. Le iau eu! Nu mi-e rușine să duc un pachet în mână! Când Clarence o duse iar, cu mașina, la fabrica de tricotaje, găsi costumele pregătite și exact așa cum le comandase. Când se întoarseră, el intră din nou în depozitul polonez și ieși cu un braț de cămăși și lenjerie. I le puse în poală: Pentru Guy! De ce nu mi le-ai dat atunci? Pentru că ai fost atât de dură! Nu-ți dai seama cfl iu fi obținut orice de la mine, dacă ai fi știut cum să mă iei? În după-amiaza aceea, stând în grădina de la Athenee Palace, Harriet și ceilalți primiră vestea că Italia a declarat război aliaților, de la un chelner italian care-i servea câteodată. Se năpustise asupra englezilor de la mese, repetând: Sunteți surprinși, nu-i așa? Nu-i așa? Galpin i-o tăie: Nu suntem surprinși. Dimpotrivă, ne mirăm că nu sunt mai multe hiene flămânde, ca voi, încercând să ia din prada altuia. Chelnerul nu înțelese, sau replica nu păru să-l afecteze. Spuse doar: Acum o să mergem noi, italienii, în străinătate, pe la galeriile de artă… își aruncă șervetul peste florile de tei de pe masă și plecă, fredonând ceva și râzând triumfător. CAPITOLUL 26 REPETIȚIAGENERALĂ, CU costume, pentru Troilus și Cresida trebuia să aibă loc după închiderea teatrului, în noaptea de joi, 13 iunie. Din acel moment până a doua zi la miezul nopții, teatrul și personalul său erau la dispoziția „actorilor” englezi. Harriet fusese și ea invitată la această repetiție generală, convocată la ora unsprezece noaptea. Clarence, care o invitase la cină, trecu pe la ea mai devreme. Spuse: Se întâmplă ceva afară! Polițiștii îi opresc pe trecători și le controlează actele. Ce caută? Spioni, presupun. Mulțimea se plimba, ca de obicei, pe străzi. Polițiștii – în grupuri albastre de doi, trei – se agitau printre trecători. Mașini ale poliției așteptau lângă bordură. Nimeni nu părea alarmat; situația era prea dezolantă ca să-i mai sperie. Pentru București, căderea Franței însemna căderea lumii civilizate. Franța era un ideal pentru toți cei ce luptau împotriva originii lor țărănești. Se considera că din Franța veniseră toată cultura, arta și moda, ca și concepțiile liberale. Franța o dată pierdută, nu mai existau bariere în calea sălbăticiei. Cu excepția câtorva fasciști, nimeni nu credea cu adevărat în Noua Ordine. Adevărul era evident și pentru cei care aveau interese legate de Germania: victoria unei Germanii naziste ar fi fost victoria întunericului. Ruptă de Europa Occidentală, România ar fi căzut pradă persecuțiilor, bigotismului, cruzimii, superstițiilor și tiraniei. Nu mai avea cine s-o salveze. O atmosferă extrem de tristă plutea în oraș, ceva aproape de disperare – și chiar asta era! Harriet și Clarence mergeau spre Șosea, prin ceea ce părea ultimul apus al acestei lumi. Grădinile, pustiuri de zăpadă toată iarna, se treziră din nou la viață – cu muzică și lumină. Acolo oamenii încercau să creadă că viața continua, ca până atunci. Se plimbau pe sub castanii și teii încă verzi, neatinși de arșița verii. Harriet și Clarence lăsară mașina, alăturându-se mulțimii care mergea spre Arcul de Triumf. Auzeau în jurul lor, în câteva limbi, expresii ale uimirii pe care o simțeau ei înșiși. Oamenii se întrebau ce se întâmplase cu Franța. Ce haos în rândul forțelor franceze, ce tactică greșită îi permisese dușmanului această înaintare rapidă? E noua Germanie… – spuse o femeie – nimeni nu-i poate sta în cale! Clarence râse scurt: Steffaneski jubilează. Spunea că se săturase să tot’ audă despre războiul de trei săptămâni din Polonia. Acum ne putem gândi cum au capitulat Olanda și Belgia și cum au fost englezii dați afară din Europa în numai optsprezece zile. Iar Franței nu-i mai acordă nici o săptămână.

Tu ce crezi? îl întrebă Harriet. Nu știu. Clarence vorbea rar, impunându-și o mască de calm și reflecție. Când Germania a ajuns pe Marne, în ultimul război, francezii au luptat înnebuniți ca să salveze Parisul. S-au dus pe front în taxiuri; fiecare bărbat din Paris era acolo. Și frontul a rezistat. S-ar putea întâmplă din nou la fel. Apropiindu-se de Arcul de Triumf, observară că mulțimea se mai rărise. Trei țigăncușe, încă niște fetițe, cu haine brodate și flori în păr, apărură brusc în fața lor, mergând cu spatele și dansând, descântându-i ceva lui Clarence. Harriet crezu că sunt cerșetoare, dar nu aveau scâncetul obișnuit și aruncau spre ea priviri răutăcioase, din când în când. Ce vor? întrebă ea. Păi – o lămuri Clarence – se oferă; sunt prostituate. Nu se poate, sunt niște copii! Clarence ridică din umeri. Cu bărbia în piept și buza de jos ieșită în afară, se uita pe sub sprâncene la fetele care dansau în fața lui, despărțindu-se și apropiindu-se iar, chicotind de ceea ce spuneau. Sunt mult mai vesele decât țăranii, zise Harriet. Clarence bombăni: N-au aflat încă ce e viața. E ciudat că-ți fac avansuri cu mine de față. Sunt neexperimentatE. Încă nu știu prea bine… Conștiente că se vorbește despre ele, fetele se scuturau de râs, dar începuseră sa privească în jur după ceva mai promițător. Văzând mai departe un grup de bărbați, fugiră țipând ascuțit, ca un stol de grauri. Elarriet, cu mintea aiurea, zise: A fost amuzant! — Așa crezi? întrebă Clarence sumbru. Se duseră la una dintre grădinile mai mici, pe când amurgul învăluia copacii. Era perioada anului cu cele mai plăcute seri – calde, ca și vara, dar încă parfumate și proaspete, datorită vegetației. Aici, dincolo de zona locuită, se vedea întreaga boltă a cerului, de la albastrul palid al orizontului până la zenitul violet-închis. Apăruseră câteva stele mari, strălucitoare. În grădină cânta o orchestră mică. Când se opri, orchestrele vecine se auziră gemând și suspinând, răspunzându-și ca păsările. Undeva, mai încolo, Florica urca la nota ei cea mai înaltă. Dar muzica nu mai mângâia pe nimeni. Mesenii aruncau priviri scurte în jur, conștienți de ei înșiși și de ceilalți, toți prinși aici, fară scăpare, de dezastru. Doar îndrăgostiții, prin separeuri, rămâneau neatinși în lumea lor proprie, în afara trecerii timpului. …’ Clarence suspină: Mă întreb ce-o să se aleagă de noi. S-ar putea să nu mai ajungem niciodată acasă… îmi închipui că părinții tăi sunt destul de îngrijorați. Nu am părinți – cel puțin, nu unii pe care-i poți numi astfel. Au divorțat când eu eram foarte mică. S-au recăsătorit amândoi și nici unuia nu i-a convenit să mă ia la el…M-a cres cut mătușa mea, Penny. Eram o povară și pentru ea, iar când eram neastâmpărată, îmi spunea: „Nu mă mai mir de ce nu te iubesc mama și tatăl tău”. De fapt, tot ce am e aici. Se întreba dacă avea într-adevăr ceva. Privind în sus, printre frunze, la cerul înstelat, simți că-1 ura pe Guy, pentru că nu era în acel moment alături de eA. Își spuse că e genul de bărbat care niciodată nu e acolo când ai nevoie de el. Acum ar fi trebuit să fie împreună. Privind bobocii deschizându-se, respirându-le parfumul, se gândi că ar fi trebuit să împartă cu Guy toată vraja asta, care-ți dădea un sentiment acut de desprindere… Comandară ceva de mâncare. Când veni chelnerul să întrebe ce vin voiau, Clarence zise:

Păi, dacă tot murim mâine, putem măcar să bem un vin bun… Alese un Tokay foarte scump. Harriet se gândea că, totuși, nu era atât de singură. Avea totuși pe cineva. Păcat că nu putea simți pentru Clarence mai mult decât atât. Relația lor era o șaradă. Dar nesiguranța din jur îi mai adăuga o dimensiune. Părea să completeze golurile lăsate de Guy. Și era oare Guy conștient de asta? Se întreba dacă el era, de fapt, conștient de realitățile vieții. Când Dobson telefonase într-o dimineață să-i anunțe că cetățenii britanici trebuie să-și ia vize de tranzit pentru toate țările vecine, în cazul unei posibile evacuări, Guy spusese: încearcă să le obții tu! Eu sunt prea ocupat cu piesa! Evadarea lui din realitate i se părea cu atât mai puțin scuzabilă, cu cât el era cel care, înainte de război, pleda pentru lupta antifascistă, idee care-1 făcuse să se rupă de mulți prieteni din Anglia. Cita adesea: „Beau în sănătatea voastră, înainte să ni se bată în ușă cu patul puștii’-‘. Ei! Patul puștii era aici, dar unde era Guy? … Ar fi în stare să refuze, și când va fi târât la Belsen, sub același motiv – e ocupat cu piesa! Clarence, privind-o, o întrebă de ce zâmbea. Răspunse: Mă gândeam la Guy. După un timp, îl întrebă: Știai că Guy a vrut o, dată să se căsătorească cu Sophie, ca să-i facă rost de un pașaport britanic? Sigur că nu! — A gândit la asta. Dar mă îndoiesc că ar fi făcut-o. Poate că e născut să fie profesor, dar nu ar putea continua relația profesor-elev definitivând-o într-o căsătorie. Nu, când s-a hotărât la acest pas, a ales pe cineva care să nu aibă prea multe pretenții. Poate că eu am prea puține. Clarence o privi scrutător, dar singurul lui comentariu fu o observație: Guy reușește să găsească cele mai ciudate exemplare de oameni. Uite, de exemplu, Yakimov – o moluscă lipită de carena unui vas, un tărâm al nimănui pentru suflet. Mă îndoiesc’ că Guy se va mai scutura vreodată de el. II ai pe cap pentru toată viața! Harriet, refuzând să-și strice dispoziția, răspunse: Cred că Guy îl consideră un caz care poate fi rezolvat. Poate să-l transforme în ceva, chiar dacă numai într-un simplu actor. Știi cum e Guy, doar te-am auzit spunând că e un sfânt! Poate fi el sfânt, dar e și prost. Nu mă crezi? Vei vedea că am dreptate. El nu-i poate cunoaște pe oameni, ca tine. Nu te lăsa înșelată! Harriet spuse: Nu, el nu e prost, dar îi suportă pe proști. Asta e forța lui. De aceea nu-i vor lipsi niciodată prietenii. Guy e ușor înclinat spre exhibiționism. Ii place să fie în centrul atențieI. Îi place să aibă adepți. Ei bine, chiar are adepți! Un alai de proști. Dar nici nu poți spera mai mult! Cei prea intransigenți sunt singuri. Uită-te la mine! Când Guy e ocupat, nu am pe nimeni altcineva, decât pe tine! Clarence zâmbi, luând-o ca pe un compliment. Violonistul orchestrei pornise să cânte, pe rând, la fiecare masă. Când ajunse la ei, se înclină zâmbind cu înțeles, sigur că sunt doi îndrăgostițI. Își lovi ușor corzile cu arcușul și, deodată, devenind frenetic, dădu ușor drumul unor scârțâituri vibrante din instrumentul lui. Totul se petrecuse în câteva clipe, ca un orgasm rapid, apoi se înclină din nou și Clarence îi oferi un pahar cu viN. Îl ridică întâi spre Clarence, apoi spre Harriet, felicitându-i… Cu ce ocazie? … Poate pentru sentimentele lor inexistente. Gura frumoasă, blândă a lui Clarence se lăsă trist în jos, iar el privi în pahar. Harriet observase că, atunci când bea destul, îngăduința lua locul autocriticiI. Îi era milă acum de propriile lui suferințe. Ea spuse:

Ar trebui să te însori! Dar nu te însori doar așa, ca să te afli în treabă! Dar Brenda… Brenda e la douăsprezece mii de mile depărtare. Nu știu când am s-o mai văd și nici nu știu dacă vreau. Nu e ceea ce îmi doresc. Harriet nu-1 întrebă ce-și dorea, dar el era acum destul de beat ca să-i spună: Am nevoie de cineva puternic, dur, intolerant și nobil… Cineva ca tine. Ea râse, ușor jenată de abordarea prea directă: Eu nu mă recunosc în descrierea ta. Nu sunt puternică. Presupun că sunt intolerantă – un mare defect. Nu am răbdare cu oamenii. Sophie i-a spus lui Guy că s-a însurat cu un monstru. Oh, Sophie… zise Clarence disprețuitor. Uneori am impresia că am să sfârșesc ca o bătrână singură, zdrențăroasă și nebună, târându-se prin rigole. De ce? Doar îl ai pe Guy! Presupun că-1 vei avea întotdeauna pe Guy! zise Clarence caustic. Iar el va avea tot restul lumii. Când se întoarseră, pe Calea Victoriei, observară că se stinseseră luminile în Cișmigiu. Parcul, unde oamenii se plimbau înainte la orice oră, era acum tăcut și părăsit, un loc întunecat în inima unui oraș cucerit. Clarence zise: Parisul Orientului îl jelește pe cel autentic. Dimpotrivă, la avizierul Biroului German de Propagandă era o lumină puternică de neon și încă mulți curioși. Puteau vedea în trecere săgețile roșii înconjurând Parisul, cu gurile căscate, ca niște clești. Intrând în teatru, pătrunseră într-o atmosferă atât de diferită de cea de afară, încât se simțeau ca pe o altă planetă. Luminile erau aprinse în foaier. Oamenii se grăbeau, hipnotizați de Guy, de parcă lumea exterioară își pierduse întreaga ei substanță. Simțeau acea emoție creatoare, anticipând o împlinire, nu un eșec. Atmosfera îl prinsese până și pe Clarence. Zise: Acum trebuie să te las. Guy ne așteaptă, gata îmbrăcați, la unsprezece fix. Și dispăru repede printr-un labirint de coridoare, ca să-și găsească propria cabină. Harriet, puțin nehotărâtă, porni în căutarea unei figuri cunoscute, dar oamenii întâlniți treceau pe lângă ea, prea prinși în lumea piesei ca s-o mai recunoască. Numai Yakimov, îndreptându-se spre scenă, în costum roz și cu o mantie trandafirie de catifea, se opri: Ce s-a întâmplat, draga mea? Pari îngrijorată! Toată lumea este îngrijorată. Germanii aproape au ajuns la Paris! Chiar așa? Păru preocupat câteva momente, apoi îl strigă cineva – fața i se lumină și se îndreptă spre lucruri mai importante. Spera că-i vor cere sfatul în privința purtării costumelor, dar se pare că ea fusese doar creatoarea de modele. Garderobiera, o studentă, cu câteva bolduri în gură, cu un ac și ață în mână, era înconjurată de întrebări și nemulțumiri. Harriet rămase puțin lângă ea, sperând să fie consultată, dar fata, cu un zâmbet mic și timid, îi spuse că se descurca foarte bine singură. Harriet nu-i încurajase niciodată pe studenți. Nu-i plăceau când erau posesivi și-i iroseau o mulțime de timp lui Guy. Așa că își spuse că era vina ei dacă o priveau mai degrabă cu respect, decât cu cordialitate.’ Se duse la Bella, care împărțea cabina cu Andromaca și Cassandra. Fetele, jenate, se schimbau ceva mai în spate, în timp ce Bella, deja îmbrăcată, stătea în fața oglinzii și își studia, critic, dar cu

satisfacție, chipul fardat în nuanțe de crem, roz și maro. Părul, mai auriu decât îl văzuse Harriet ultima oară, era prins într-un inel, tot auriu, și lăsat într-o coadă pe spate. Harriet zise: Am adus sifonul. Oh, draga mea! Fără să-și ia ochii de la oglindă, Bella întinse mâna înspre Harriet, mișcând grațios din degete. Ce dulce ești! Le spuse fetelor apoi: Atențiune! Doamna Pringle ne-a adus ceva grozav! Bella părea să fi adoptat, o dată cu profesiunea de actriță, și camaraderia elevată, de foaier. După ce Harriet le împărțise batistele, Bella se îndreptă spre imensa sală de spectacole, cu pluș bordo și cu auriu, luminată numai dinspre scenă. Se așeză pe un rând, lângă Fitzsimon, Dobson și Foxy Leverett, care erau gata de repetiție. Dobson și Foxy încercau să-l convingă pe Fitzsimon săși asigure succesul în rolul principal, căptușindu-și pantalonii în față. …dacă ai îndesa acolo ceva bumbac…, zicea Foxy, debordând de veselie. Fetelor le place să stai cu mâinile în șolduri… Pe scenă, Guy, îmbrăcat ca Nestor, dar nefardat, le ținea o cuvântare unor țărani care clipeau timid în lumina reflectoarelor. Harriet șopti înspre Dobson: Ce se întâmplă? Ei trebuie să ne ajute la mutarea decorurilor. Guy a pierdut toată după-amiaza explicându-le ce li se cere și punându-i să execute, și acum, când începe repetiția, tot nu știu ce să facă. Sunt doar indiferenți, desigur. Au impresia că merge orice pentru o gloată de străini. Într-una dintre rarele lui izbucniri de mânie, Guy îi aliniase în fața lui. Unii erau în costume închise la culoare, uzate, ca funcționarii de prin partea locului, alții – într-o combinație de haine de oraș și țărănești. Unul era atât de slab, încât părea de o înălțime fantastică, și mai purta și o căciulă țărănească, ascuțită. Alții rânjeau, într-o uimire tâmpă – că un străin li se adresa astfel, în propria lor limbă. Unul sau doi arătau demni și îndurerați. Restul stăteau prostiți, părând că orice limbă, chiar a lor, proprie, era de neînțeles pentru ei. Prinzând câteva cuvinte, Harriet înțelese că Guy încerca să-i impresioneze spunându-le că mâine seară o mulțime de prinți români, aristocrați și oameni de stat, diplomați străini și personalități din diferite țări vor fi prezenți acolo. Aceasta era o ocazie pentru care fiecare om trebuia să se străduiască chiar peste posibilitățile sale. Trebuia să obțină un succes care să-i amuțească pe toți de admirație. Erau în joc onoarea acestui mare teatru, a Bucureștiului – deci a întregii Românii! Vocea lui Guy se ridica și cei trei de la Legație se opriră din discuții și ascultară. Țăranii începură să șovăie, tușind ușor la această dezvăluire a responsabilității lor. Unul – mai gras și zdrențăros, reflectând în priviri o tâmpenie crasă, rânjea, neputând să-l ia pe Guy în serios. Acesta îi făcu semn: Tu! – țipă el. Tu ce faci? Muta decorul. …O treabă de o mare importanță, îi explică Guy. De asta depindea succesul sau eșecul spectacolului. Guy îl privi, așteptându-i răspunsul. Omul rânji în dreapta și în stânga, dar neprimind răspuns, se potoli. Și acum! … spuse Guy rece, dar mulțumit că reușise, prin forța personalității sale, să le impună participarea la spectacol… Acum… îndreptându-se, cât era de mare, spre cel mai înalt dintre ei, începu din nou manevrele de schimbare a luminilor și a decorului pe care le stabilise. Harriet se uita înmărmurită la Guy; o durea inima pentru atâta energie și forță creatoare irosite astfel. Și asta pentru ce? Ca să regizeze o piesă cu actori amatori, care va umple teatrul într-o seară

și va fi uitată peste o săptămână. Ea, una, nu s-ar fi putut angaja la un lucru atât de efemer. Dacă s-ar fi putut impune, l-ar fi transformat pe Guy, i-ar fi canalizat zelul, ca să lase o urmă pentru totdeauna. Dar el era un om care se irosea ca un vârtej – și ce puteai să faci altceva, decât să-l iubești? La miezul nopții ajutoarelor tot li se mai explica ce aveau de făcut, dar Harriet plecă acasă, să se culcE. Îi auzi pe Guy și pe Yakimov, întorcându-se mult mai târziU. Înainte de micul dejun, plecaseră – în dimineața aceea era o ultimă repetiție. Când ieși din casă, oamenii păreau cuprinși de un mare haos. Bântuiau de colo-colo, întrebânduse unii pe alții ce s-a întâmplat. Săgețile roșii se opriseră la Biroul German de Propagandă. Intra războiul într-o nouă fază de stagnare? Unii credeau că este o acalmie din motive strategice. Alții spuneau că francezii s-au adunat cu toții și mențineau frontul în afara Parisului. Dar oricare ar fi fost noutățile, autoritățile române, ca să „prevină panica”, rețineau informațiile și întrerupseseră liniile telefonice internaționale. Harriet merse în grădina de la Athenee Palace. Nimeni nu avea mare lucru de spus. Până și Galpin tăcea, cu sentimentul că se apropie sfârșitul. Ce-o să se îhtâmple cu noi toți? întrebă Miss Truslove în acel neant de gânduri. Asta poate ghici oricine, zise Galpin. După un scurt interval, în care clipocitul fânfinii continuă la fel de monoton ca tăcerea, doamna Ramsden zise: Ei, diseară e spactacolul! Măcar avem ceva de așteptat. Credeți că va veni cineva? întrebă Elarriet, temându-se acum că nu vor avea deloc spectatori. Sigur! Sir Montagu va fi acolo. Vine și familia3 Woolley. Oh, toată lumea vine! Asta e sigur! Miss Truslove zise: E bine că avem ceva care să ne mai relaxeze. Ceilalți recunoscură, dând din cap. Până și Galpin și Screwby rezervaseră locuri. N-am mai fost la un teatru de luni de zile, zise Galpin. Eu de ani de zile, interveni și Screwby. O piesă englezească – spunea doamna Ramsden – este o plăcere intelectuală pentru noi, cei de aici. Chiar îmi doresc o seară la teatru! suspină ea. Dimineața era fierbinte și continua să se încălzească. Soarele se ridicase direct deasupra teilor. Prinși în plasa de lumini și umbre trecătoare, englezii stăteau amețiți de căldură pe la mese, pe jumătate adormiți. Elarriet, legănându-se în scaunul ei de lângă fântână, pierdu sentimentul locului unde se afla și se închipui într-un peisaj englezesc, cu câmpuri, unele înțelenite, altele cu brazde adânci, totul topit într-o ceață incoloră. Câțiva ulmi se ridicau dintre gardurile vii, pe un cer lăptos. Scena era atât de vie, de pregnantă, încât se înfiora puțin, ca în aerul englezesc. Apoi căzu o floare de tei pe masa din fața ei și se întoarse, speriată, la soarele prezent. Culese floarea și o privi fix, ca să-și ascundă lacrimile. Își amintea sosirea ei în România, primele zile însorite. Fuseseră vremuri grele, dar acum se gândea la’ ele cu nostalgie, pentru că atunci războiul abia începuse. Se văzu pe ea însăși: neliniștită, bănuitoare și izolată, printre străini, geloasă pe prietenii lui Guy și pe credința lui că datora mai mult lumii exterioare. Necăsătorită, avea dreptul la propria ei personalitate. Căsătorită, se vedea venind aici, în urma lui Guy. Înțelese căA abia în săptămânile din urmă se împăcase cu locurile asteA. Înfruntase nesiguranța din jur fără Guy. Cei care fuseseră alături de ea, deveniseră, prin spaima lor comună, vechi prieteni. Rămase cu ei până seara, apoi se întoarse acasă, să se îmbrace pentru spectacol. CAPITOLUL 27 NUMAI STUDENȚII au fost acceptați la reprezentația de dimineață. Locurile erau ieftine. Dar pentru spectacolul de seară, prețurile erau așa de mari, încât au stârnit curiozitatea și au venit mulți

români și evrei bogați, care nu-și puteau permite să nu fie văzuți acolO. Încasările urmau să fie folosite, după o schemă alcătuită de Guy și Dubedat, la cazarea studenților săraci. Faptul a stârnit și mai multă mirare decât prețul locurilor, pentru că puțini români puteau să Creadă că un grup de oameni, chiar englezi, ar munci din greu atâta timp, fără vreun profit. Nikko, cerându-i permisiunea lui Guy s-o însoțească pe Harriet la teatru, a venit s-o ia pe la șapte jumătate. In smoching, cu o cravată măiestrit legată, arăta ca un pisoi negru și înfuriat. Părea gata să sară, dar, în loc de asta, zâmbi larg și-i sărută mâna. Harry-ott, în semn de prețuire! Îi oferi un trandafir de la Florăria Regală. Nu merg acolo foarte des. Nu-mi place să susțin un rege care nu numai că e un hoț, dar mai e și negustor! însă în seara asta am trecut pe lângă vitrină și, când am văzut trandafirul, m-am gândit la Harry-ott. Continua să zâmbească, dar era la capătul răbdării și, când Harriet îi turnă ceva de băut, izbucni: Nu-mi place să vorbesc despre bani! Ca și englezii, cred că nu e chic să vorbești despre bani, dar… își îndreptă umerii și își întinse mâinile, cum își țin peștii înotătoarele: De patru săptămâni sunt aproape văduv! Nu mai am nevastă… și acum, iată ce mi se spune: „Domnule Niculesco, vă rugăm să plătiți cinci mii de lei ca s-o vedeți pe doamna Niculesco pe scenă!” Luă o înghițitură, dezgustat, apoi râse, încercând să pară amuzat: E caraghios, nu-i așa? Harriet zise: N-au fost locuri de protocol. Banii vor fi folosiți în scopuri caritabile. Studenții săraci, nu-i așa? Ah, Harry-ott, privește puțin înjur! Sunt prea mulți studenți săraci. Toți fiii de preoți sau învățători, țărani la origine, trebuie să meargă la Universitate! Toți vor să ajungă avocați și, crede-mă, sunt deja prea mulți avocați! Nu vor avea de lucru. Noi avem nevoie de meșteșugari – se întrerupse – dar nu avem timp acum pentru discuții așa de serioase. Am de condus o doamnă frumoasă, într-o ocazie deosebită… E vremea frivolității, mai degrabă… Să mergem, ne așteaptă taxiul! În taxi o întrebă: Ai auzit știrile? Nu. Sunt ceva știri? Madame a cerut grăbirea procesului lui Drucker. Se teme că intervenția germană ar strica totul. Un proces ar putea să-i deranjeze pe germani. Deci germanii l-ar putea salva pe Drucker? Nicidecum! Nimic nu-1 mai poate salva pe Drucker! Pentru el, alegerea e între Bistrița și Dachau. Acum nu mai e de folos nici germanilor, nici altcuiva. Atunci, nu înțeleg, de ce se teme Madame? Fără proces, acțiunile lui petroliere nu pot fi confiscate de stat. Rămând în proprietatea doamnei Drucker. Harriet era încântată să vadă foaierul plin. Un public strălucit, zise Nikko, când își ocupară locurile. Se ridica mereu să se încline în stânga șin dreapta, arătându-și dinții albi sub mustața neagră. Printre plecăciuni, o lămurea pe Harriet în legătură cu notabilitățile prezente. Erau o mulțime de prinți și prințese. …Toți de familie foarte bună, dar scăpătați! Mă întreb cine le-o fi plătit biletele, zise Nikko. Printre ei era și prințesa Teodorescu, cu baronul ei. Ah, Harry-ott – zise Nikko – poți fi mândră! Gândește-te, toți suntem alături de Anglia, am venit aici să ne arătăm simpatia… înainte de ridicarea cortinei, se ocupaseră toate scaunele. Harriet zâmbea liniștitĂ. Îi zâmbi până și lui Woolley, care, cu brațele încrucișate la piept, își lăsă bărbia în piept, abia înclinând din cap.

Sir Montagu și suita lui apărură în loja regală. Publicul se ridică, în timp ce se cânta „Dumnezeu să-l apere pe rege!”, ca un imn funebru. Urmă imnul României și apoi orchestra atacă un vals care se stinse încet, o dată cu luminile. Cortina purpurie strălucea. Apăru un student, înfășurat într-o mantie neagră, și spuse Prologul. Declama bine. Când se retrase se auziră felicitări adresate părinților. Tatăl se ridicase să răspundă laudelor cu o plecăciune. Harriet privea întreruperea cu teamă. Din fericire, ridicarea cortinei îi reduse la tăcere și apăru – liniștit, lâncezit, cu mâinile în șold, Fitzsimon îmbrăcat în alb și auriu, cu hainele vătuite, cum îl sfătuise Foxy Leverett, completându-și apariția cu o perucă aurie. Publicul rămase uluit. Toate capetele se întoarseră într-acolo. Șoapte emoționate trecură, ca o briză, prin stal. Impresia era atât de puternică, încât unele dintre doamne începură să aplaude înainte să se gândească de ce o fac. Fitzsimon stătea cu un aer de virilitate nemângâiată, deznădăjduită, așteptând să fie liniște. Privirea i se plimba încet pe deasupra femeilor așezate în rândul întâi. Mulțumit de tăcerea încărcată de așteptare, își fixă privirile asupra prințesei Teodorescu, suspină și zise: „Call here my varlet; FU unarm again; Why should I war without the walls of Troy, That find șuch cruel battle here within?”* Pe Yakimov nu-1 observă nimeni, până când nu spuse la rândul lui: „Will this gear ne’er be mended? **’” evocând, prin vocea sa slabă, efeminată, o întreagă lume de insinuări obscene și *”Să vină sluga – vreau să-mi scot armura! De ce să lupt sub zidurile Troiei. Qnd duc un alt război aici, în piept?” (Shakespeare, oP. CiT. P. 9.) ** „Qnd s-o isprăvi, oare, și cu povestea asta?” (Shakespeare, oP. CiT. P. 9.) mișcându-se spre reflectoare cu o credulitate blândă, uimitor de inocentă. Publicul începu să se agite, neștiind cum s-o ia, până când Sir Montagu chicoti apreciativ și românii se calmară. O dată încurajați, îl plăcură pe Yakimov din toată inimA. În ceea ce-1 privea, el nici nu se îndoise vreodată de astA. În mai puțin de câteva momente, erau încântați. După primele replici, nici nu mai îndrăzneau să respire, de teamă să nu piardă vreo nuanță. Femeile se amuzau și ele la adăpostul întunericului, în timp ce bărbații râdeau cu hohote, nestânjeniți. Harriet îl privea atent, cucerită Iară să vrea. Acesta era „bietul Yaki”, același care-și făcuse apariția la masa lor în acea primă noapte la București – „bietul de Yaki”, „bietul Yaki al tuturor celor care plătesc” – se gândea ea. Dar nu era chiar așa, pentru că acesta era Yakimov, care-i răsplătea pe toți. Guy și-l făcuse prieten și era acum recompensat. Yakimov își învățase rolul și-l spunea fără greșeală, contribuia la reușita spectacolului, iar Flarriet îi era recunoscătoare pentru asta. Ieșirea lui declanșa un torent de aplauze și comentarii, care opri desfășurarea piesei, câteva minute. Harriet rămase încordată, privindu-1 pe Fitzsimon, care accepta întârzierea cu bunădispoziție. Când, în sfârșit, ridică o mână, zâmbind și spunând: „Peace, you ungracious clamours! Peace, rude sounds! *” râsetele care îl întâmpinară nu mai lăsară nici o îndoială că publicul era de partea lor. Harriet simți, în jurul ei, că publicul voia să se distreze. Dacă nu intervenea cumva vreo stângăcie neplăcută, nu mai aveau de ce să se teamă. Se liniștea tot mai mult, o dată cu succesiunea scenelor nu numai Iară accidente, dar chiar într-un ritm susținut. Spectacolul continuă să aibă succes și ea simțea o mare căldură pentru toți cei care contribuiau la asta: Dubedat, Inchcape, David și chiar cei de la Legație, despre care crezuse că vor trata totul ca pe o glumă. În ce-o privea pe Sophie! … Jocul ei era mai presus de așteptări. Când apăru încet, legănânduse, împărțind priviri „Taci, sunet spart! Taci, larmă blestemată!” (Shakespeare, oP. CiT. P. 11.) scurte și gesturi pline de înțeles, lăsându-și batista roz să cadă, ca un simbol al prospețimii și tentației, pe lângă Troilus sau chiar pe lângă servitorul ei sau oricare alt bărbat, Harriet înțelese că fata era o Cresidă înnăscută, o „fiică a jocului”. Nici chiar în scenele ei cu Pandarus, nu fu pusă în umbră. Cei doi se completau de minune – o înțelegere în intrigi a unchiului cu nepoata, cu scopul de a-1 devora pe romanticul și neștiutorul Troilus. Nikko se întorcea entuziasmat în scaun, încercând să-i afle numele din program. Cine este? Sophie Oreșanu? Da.

Dar e încântătoare! Pauza veni după ce Pandarus îi condusese pe îndrăgostiți într-o „cameră cu un pat”. La bar, unde Nikko trebui să se lupte ca să obțină ceva de băut, Harriet se amestecă în mulțime și ascultă comentariile. Se vorbea chiar de Clarence („N-ai crede, văzându-1 pe stradă, că domnul Lawson poate fi atât de amuzant!”) și de Dubedat care, cu smiorcăitul lui intenționat exagerat, fu declarat rres fort. „Și tânărul Dimancescu… – exclamase o femeie – …vorbește engleza așa de frumos și are maniere de aristocrat!” își aminteau de indiferența lui și de pleoapele căzute, cu un aer obosit, dar ridicate o singură dată, cu o furie scurtă, când Patroclus îl înțelesese greșit. „Si Menelaus!” „Ah, da, Menelaus!” Bărbații râdeau pe înfundate pentru că Dobson, incapabil, în hainele grecești – fustă și pieptar – să creeze același efect zdrobitor ca Foxy Leverett și Fitzsimon, reușise să sugereze că, chiar dacă hainele i-ar fi permis-o, rolul lui nu cerea o astfel de paradă. Cu zâmbete jalnice, de scuze, care făceau apel la simțul umorului românesc, le împărtășea poziția sa, deloc de invidiat. Când Nikko se întoarse la Harriet, cu două pahare de whisky, fu felicitat pentru jocul Bellei. Apariția ei nu era puțin lucru. Unul dintre bărbați zise: Arăta ca Venus însăși. Și într-adevăr arăta ca o Venus decadentă – gândi Harriet – o floare mare și strălucitoare, dar fară parfum. Studentul care-1 jucase pe Paris, nu foarte bine, fusese complet strivit de impresionanta lui „amantă”, când aceasta se îndreptase spre centrul scenei, punându-și profilul în valoare. Yakimov, care se întrecuse pe sine însuși în această scenă, salvase situația răstălmăcind dialogurile cu efervescența spiritului său. Cineva din public, după ce consultase programul, șoptise uimit: „E posibil ca doamna asta să fie româncă?” „Da, da” îi răspunse altă șoaptă, iar lui Nikko îi creștea inima de mândrie. Acum, când primea felicitările, fața îi era atât de contractată de emoție, că era aproape gata să plângă. Felicitările trecură apoi la Harriet, cei de față apreciind eforturile lui Guy, într-un rol nu foarte promițător, ca cel al lui Nestor. Cineva îl lăuda: „Chiar ai fi crezut că e bătrân” iar Nikko se mira: „Dar, Harry-ott, soțul tău chiar știe să joace!” încolțită de atâtea păreri experte, când despre unul, când despre altul, Flarriet își dădu seama că nu era în stare să-și ordoneze propriile impresii. Se temuse atât de mult de un eșec și acum era atât de recunoscătoare pentru acest succes, că nu putea să spună decât: „Sunt cu toții foarte buni”. Asta era și părerea generală. O montare genială! zise Nikko, în concluzie. Merită banii J. În partea a doua, când Inchcape începu, cu toată forța ironiei sale prefăcute, dialogul cu Achilles, vice-consolul râdea pe înfundate, în spatele lui Flarriet, spunând: Pe Zeus, Ulysses este bătrânul Inchcape în persoană! Și tocmai aici se afla – reflectă Harriet – forța spectacolului, în afară de Yakimov și de Guy, nimănui nu i se ceruse să joace prea mult. Fiecare se juca, în fond, pe sine însușI. Își aminti că ea criticase această metodă de distribuire a rolurilor. Totuși, ce altceva se putea face mai mult, pornind de la condițiile date? Și publicului îi plăcea; păreau mult mai impresionați de această accentuare a propriului comporta ment, decât de un joc actoricesc obișnuit. La ultima cădere a cortinei, mai multe aplauze au primit cei care au reușit cel mai bine să fie ei înșiși. Aclamațiile erau aproape isterice pentru Yakimov. Cortina s-a lăsat și s-a ridicat de zeci de ori și nu s-ar mai fi terminat, dacă Guy nar fi venit să le mulțumească tuturor – publicului, actorilor și, în mod special, personalului teatrului, cu care „cooperase excelent”. Când se retrase, lumea porni spre ieșire. Pe Zeus – zise vice-consulul din nou – n-am știut că Shakespeare a scris o chestie atât de amuzantă! Piesa asta are și eajxrvestea ei…

Într-un val de râsete, bună dispoziție, strigăte de la unul la altul, publicul ieșea în stradă. Probabil că trecătorii îi credeau nebuni. Fețe meschine și jalnice priveau, spre foaierul luminat. Cineva anunță, în mulțimea fericită: Parisul a căzut! Cei din față amuțiră. Știrea se transmitea înapoi, urmată de tăcerE. Înainte să ajungă pe trotuar, majoritatea fuseseră din nou cuprinși de disperare. Vice-consulul era acum înaintea lui HarrieT. Însoțitoarea lui, o evreică, se întoarse spre el și agitându-și pumnii micuți, întreba trist: De ce nu puteți voi, aliații, lupta mai bine? Harriet zise: Uitasem de Paris. Și eu, răspunse Nikko. Uitaseră cu toții de Paris. Ieșeau acum în noaptea de vară pentru a întâlni din nou realitatea, cu un sentiment de vinovăție, evitându-și privirile, vinovați că nu trăiseră aceste ultime ore de teroare. CAPITOLUL 28 INCHCAPE DĂDEA O petrecere în apartamentul său, pentru „actorii” englezi și studenții distribuiți în spectacol. Harriet și Nikko, primii sosiți, au fost întâmpinați de Pauli, care, dacă auzise știrile, nu părea prea afectat. Camera, cu multele ei veioze, cu abajururi aurii și o risipă de tuberoze, era fierbinte și mirosea puternic. Nu era altceva de băut decât țuică și vermut românesc. De mâncare se găseau niște felii de pâine prăjită cu caviar. Harriet îl rugă pe Pauli să-i prepare un Amalfi. In timp ce amesteca băutura, el le spuse că domnul profesor Inchcape îi dăduse și lui un bilet pentru matineu. Deși nu înțelesese prea mult din piesă, se păruse minunată. Minunată! începu să se agite, mergând țanțoș, imitând când pe un actort când pe altul: profesorul, domnul Boyd, domnul PringlE. Încerca să pară un bărbat solid, ca Guy sau David, ca o fată în casă în manta de general… O ținu, multă vreme, tot așa, distrându-i pe musafirii lui Inchcape, în absența acestuia. Harriet râdea și aplauda, dar gândurile i se întorceau la căderea Parisului. Se simțea departe de membrii distribuției, care ajunseră jubilând, încă sub impulsul entuziasmului din timpul serii. Nikko fugi înspre soția lui și-i luă amândouă mâinile: Dragă, urlă el, ai fost absolut minunată! Toată lumea îmi spunea: „Cât de frumoasă e Bella! Cum i se potrivește numele!” Bella îi acceptă laudele cu un zâmbet ușor febril. Se întoarse spre Harriet, ca să audă și altele, dar aceasta o întrebă: Ai auzit știrile? Oh, da, draga mea! E îngrozitor! Ridicase tonul și se îndepărtă repede, lăsând-o pe Harriet cu impresia că spusese ceva nepotrivit. Guy, în mijloc, avea acea bunăvoință nedefinită care vine din mulțumire și epuizare fizică. Harriet înainta spre el, își întinse brațele și-l strânse de mijloc cu dragoste, încântată că piesa se terminase și îl avea din nou pentru ea: Spectacolul a fost un mare succes, publicul a uitat chiar și de Franța! N-a fost prea rău, recunoscu el cu modestia omului satisfăcut de propria realizare. Continuă cu câteva critici: reprezentația fusese, considera el, plină de greșeli mărunte, dar oamenii învață din experiență. Când o să mai regizez una… O, nu! Nu încă una! Uluit de împotrivirea ei, zise: Dar am crezut că ți-a plăcut…

Și-i întoarse spatele, în căutarea altor laude și încurajări. Le și găsi imediat – veneau din toate părțile. Harriet se străduia să participe și ea, dar se simțea în afara legăturii armonioase, stabilite între ei în săptămâni întregi de apropiere. Și, pe urmă, ea era în lumea reală; ei nu… Nu putea participa la entuziasmul lor. Se uită în jur după Nikko, dar el era în preajma soției lui, îmbătat de revărsarea de laude. Se retrase spre ușa de la terasă, aflându-se, în prag, pe jumătate în cameră, pe jumătate afară, urmărind larma dinăuntru. Yakimov se plimba, distrat și fericit, întinzându-și mereu paharul ca să fie umplut din nou, primind felicitările cu: „Ce drăguț, draga mea…” „Dragul meu, ce lucruri plăcute îmi spui…”, fără să le rețină însă. Părea puțin amețit de succes, ca și ceilalți, de altfel. Erau ca niște călători întorși fără voie dintr-un tărâm strălucitor, de lumină, încă neobișnuiți cu întoarcerea. Erau două grupuri în cameră: unul în jurul lui Sophie, altul în jurul Bellei. Bella se așezase într-un fotoliu, cu Nikko lângă ea, pe brațul fotoliului. II apucă de haină pe Yakimov și acesta se lăsă tras, și el, lângă ea – de cealaltă parte. Ii așezase pe studenți în semicerc, la picioarele ei, părând din nou o regină, dar Yakimov era, cu adevărat, în centrul atenției. Studenții îl priveau, așteptându-1 să vorbească, și când Dobson, mestecând încruntat niște caviar, întrebă dezgustat: „Ce e asta?”, iar Yakimov îi răspunse: „Gem de pește, dragul meu!”, se rostogoliră cu toții de râS. Încurajat, se tot ridica și povestea… Harriet nu auzea ce spune, dar o văzu pe Bella pocnindu-1 ușor, în mijlocul aclamațiilor, și spunând cu, o severitate comică:, Vezi cum te porți! Sophie, care se schimbase într-o rochie de seară de catifea neagră, dar era încă machiată ca pentru scenă, era înconjurată de toți bărbații de la Legație și – Harriet observă aproape cu gelozie – de Clarence. Guy, David și Inchcape stăteau împreună, între grupuri. Când Inchcape observă că Harriet e singură, veni la ea: Hai să ieșim pe terasă! Afară, venea o briză blândă și răcoroasă dinspre copaci și mirosea a mușcate. Parcul era tot în întuneric, negura din inima lui fiind risipită puțin doar de lumina restaurantului de lângă lac. Când se aplecară peste balustradă, să privească, Harriet își dădu seama că, sub ei, poteca fremăta de pașii celor care se plimbau tăcuți în întuneric. Ea voia să vorbească despre ei, dar Inchcape nu părea &-o asculte. Situația e gravă, desigur – zise el – dar nu trebuie să ne facem griji prea multe. Germanii sunt prea ocupați ca să ne mai sâcâie și pe noi. Cred că suntem norocoși că ne aflăm aici. Și înainte ca Harriet să-l poată contrazice, o întrebă despre piesă și despre fiecare rol. După ce Yakimov, Sophie, Guy, David, Dimancescu fuseră amintiți, el rămase tot în așteptare. Și Dubedat a fost bun, zise Harriet. Remarcabil! Știe cum să-și exploateze lipsa de farmec naturală. Inchcape aștepta și Harriet, conștientă deodată că lipsea ceva, zise: Și Ulysse al dumneavoastră a fost, desigur, grozav – ușor distant și inteligent; îngăduitor datorită experienței. Toți erau impresionați! Chiar așa? , Inchcape zâmbea, privindu-și pantofii bine lustruiți. Și totuși, n-am avut prea mult timp să repet. Pauli ieși pe terasă, chemându-1, repede, pe stăpânul lui. Sosise Sir Montagu. Inchcape pufni, făcând o grimasă, neputându-și ascunde satisfacția: Deci a apărut și bătrânul vrăjitor! Se grăbi să intre și Harriet îl urmă. Sir Montagu stătea în mijlocul încăperii, sprijinindu-se în baston. Figura lui smeadă, frumoasă și inteligentă, cu cute adânci de o parte și de alta a unor buze pline, părea figura unui bătrân actor foarte distins. Zâmbea înspre fete.

Fitzsimon, pe sofa, ținând-o ușor pe Sophie, într-un mod pe care ea se străduia să-l facă să pară o îmbrățișare, îl văzu pe șeful său și sări în picioare. Sophie alunecă pe jos. Părea furioasă, dar când văzu cine era cauza căderii ei, începu să-și frece fundul lovit, lamentându-se amuzant. Bună seara, domnule! Participarea dumneavoastră la spectacol ne-a onorat! zise Fitzsimon. Trebuie să vă spun că m-am distrat grozav! Sir Montagu o privi pe Sophie și apoi îi zâmbi lui Fitzsimon. Foarte drăguț! Niște porumbei fermecători… am fost mândru de voi! îmi cer scuze că am întârziat, dar a trebuit să le transmit condoleanțe francezilor. Și ce făceau francezii, domnule? întrebă Dobson. Își cereau scuze. Românii ne trimiseseră la toți condoleanțe. Ei cred că războiul s-a terminat, dar eu le-am spus că ăsta-i doar începutul. Am scăpat de aliați; nu-i mai ducem noi în spate. Acum poate să înceapă lupta adevărată. În râsetele și aplauzele care urmară, Inchcape se apropie de șeful diplomaților, care-i întinse mâna: Felicitări, Inchcape! Bun spectacol – băieți deștepți, angajații tăi! Foarte deștepți! Și trebuie să spun – privi spre Fitzsimon și apoi spre Foxy Leverett – că am admirat asocierea cu Legația. A fost ideea mea, domnule! surise afectat Fitzsimon. Chiar așa? zâmbi Sir Montagu cam neîncrezător. Ești de invidiat! Inchcape se dusese spre bufetul din colț. După ce zdrăngăni niște sticle ascunse, se întoarse cu un pahar mare, pe jumătate plin cu whisky, pe care Sir Montagu, sub privirile respectuoase ale întregii asistențe, îl rase din două înghițituri. După asta se scuză, își luă rămas bun de la ei și ieși șchiopătând. Vă conduc la mașină, domnule! se ținu Dobson de el. Oh, tipă Sophie, ca să poată fi auzită de Sir Montagu, ce cfulce e! Acum, că șeful său venise și plecase în liniște, Fitzsimon redeveni plin de viață. Se duse la pian și începu să lovească clapele, dând tonul pentru „Lambeth Walk”. Guy și David jucau șah pe capacul pianului, cu niște piese valoroase, de fildeș, iar Inchcape se fâțâia pe lângă ei, de teamă să nu se spargă vreuna. Clarence, blând și ușor amețit, o văzu pe Harriet și veni spre ea. Era destul de beat. O prinse de mijloc și o conduse pe terasă, departe de zarva crescândă din încăpere. Studenții se ridicaseră și dansau, în timp ce Dubedat, tare și afon, zbiera, încercând o adaptare în „stil Miinchen” pentru „Lambeth Walk”: „Adolf we say, that’s easy. Do as you darn well, please-ee Why don’t you make your way there, Go there, stay there? When the bombs begin to fall Behind our blast-proof, gas-proof wall, YouTl find us all, Having a peace-time talk. If you walk down Downing-Street, Where the Big-Four always meet, YouTl find us all, Having a peace-time talk „Spunem Adolf, e ușor, / Fă-o ca și cum ai înjura, te rog! / De ce nu te duci acolo, / Să mergi acolo, să stai acolo? // Când încep sa cada bombe, / In spatele adăpostului nostru antigaz, anti-ex plozie, / Ne vei găsi pe toți/Sfând de vorbă, ca-n timp de pace. // Daca mergi pe Downing Street/ Unde se întâlnesc Cei Patru Mari/ Ne vei găsi pe toți/ Stând de vorbă, ca-n timp de pace.” (engl) (n tr) Privind jos, peste balustrada de la marginea terasei, Harriet zise: îți dai seama că oamenii încă se plimbă în parc? Nu știu la ce să se mai aștepte. Le e teamă să se ducă acasă. Clarence privi la cei ce se mișcau în întuneric: Nu e bine să fii singur acum! … Am nevoie de cineva! Am nevoie de tine. Tu m-ai putea salva! Nii se simțea în stare să discute problemele personale ale lui Clarence exact în momentul acela, așa că zise: Ce crezi că se va întâmpla cu noi? Mi-aș dori și eu imunitate diplomatică, cum au cei de la Legație.

Conform contractului meu, Consiliul Britanic e obligat să mă aducă în țară, într-un fel sau altul. Ești norocos! Ai putea veni cu mine! Zgomotul din cameră creștea. Agitația petrecerii, care se aflase într-un echilibru instabil, înclinând, în anumite momente, să devină deprimantă, se restabilise acum. Totul se desfășura cu dezinvoltură. Niște studenți încinseseră o horă, iar ceilalți băteau din palme în ritm, strigând și încurajându-i. Fitzsimon era tot la pian, încercând să cânte o melodie pentru horă, iar Sophie, lângă el, cânta ascuțit și strident, imitând-o pe Florica. Harriet zise: Hai să mergem să vedem și noi! Încercă să se miște, dar Clarence o prinse de braț, hotărât să-i atragă atenția. Continua să repete: M-ai putea salva… Ea râse, neliniștită: Trebuie să te salvezi singur, Clarence! Spuneai că Guy e un prost. Dar, într-un fel, un prost ca el poate să-ți fie superior. Tu îți arăți înțelepciunea necrezând în nimic. Adevărul este că tu nu poți oferi decât însingurare. Clarence o privea cu o satisfacție întunecată: S-ar putea să ai dreptate. Am spus că Guy e un fel de sfânt. Lumea n-a reușit să-l ispitească. Poate că el e cineva, dar eu nu voi fi în stare să mă schimb… Tu ești ca Yakimov – aparții trecutului! El ridică din umeri: Ce mai contează? Oricum suntem cu toții pe drojdie. Unde vom merge dacă pierdem Anglia? Acasă! Și n-o să pierdem Anglia! Nu vom ajunge acasă. Suntem prinși aici, în tabăra adversă, în cealaltă parte a Europei. Se vor termina banii în curând, vom fi săraci… Pentru noi nu va acorda nimeni un fond de ajutoare. Vom… Vocea i se frânse, descurajată, iar zgomotul din cameră era atât de puternic, încât Harriet nu mai auzi ce spusese. Brusc, atât Clarence, cât și zgomotul fuseră întrerupte de o voce care striga în românește, cu o furie aproape isterică: Liniște! Liniște! Uluit, Clarence îi dădu drumul lui Harriet. Eliberată, îl auzi plângându-se, în urma ei: Cred că te-ai purtat destul de urât cu mine! Când ajunse în cameră, văzu o batoză de femeie, în capot, cu părul pe moațe, care intrase și-i asaltase pe musafirii uimiți ai lui Inchcape: Ce tot faceți aici, englezilor? Ați pierdut războiul, v-ați pierdut Imperiul, ați pierdut tot! Și totuși, cu ifose de mare putere, nu lăsați pe nimeni să doarmă! La început, rămaseră năuciți de acest atac, apoi năvăliră înainte, strigând: N-am pierdut nimic, încă. Și nici n-o să pierdem! O să vedeți că noi vom învinge! Vocea Bellei, indignată, dar încă demnă, se ridică din capătul încăperii: Englezii n-au pierdut niciodată o luptă! David o corectă, cu un bun-simț amuzat: Nu e chiar așa! Mai pierdem câte o luptă, dar niciodată nu pierdem războaie! Această afirmație autoritară fu preluată de ceilalți: Noi nu pierdem războaie! țipau ei. Femeia, enervată, făcu un pas înapoi și se retrase repede, ca orice român în fața unui asalt. Când ajunse la ușa din hol, ieși glonț, iar Pauli trânti ușa, râzând, după ea.

„Rule Britannia!” strigă Fitzsimon, așezându-se din nou la pian. N-au mai fost întrerupți. Petrecerea a ținut până în zori. Parcul era acum gol și se făcuse liniște în camera lui Inchcape. Unii dintre musafiri plecaseră. Ceilalți, încurajați și de gazdă, se pregăteau să-i urmeze. Yakimov alunecase de pe fotoliu și zăcea inconștient pe podea. Inchcape acceptase să-l lase acolo până se trezea, așa că soții Pringle plecară cu David. Când ajunseră în stradă, zorile se oglindeau pe acoperișuri. Cu ochii larg deschiși, complet trează acum, Harriet propuse să treacă pe la Biroul German de Propagandă și să vadă ce s-a mai întâmplat cu harta Franței. Când ajunseră la avizier, punctul ce marca Parisul era acoperit de o zvastică ce se întindea ca un păianjen negru în inima țării. O priviră un timp, apoi Guy întrebă, serios: Ce crezi că se va întâmpla aici? Ce șanse avem? David strânse din buze, pregătit să spună ceva, dar se opri și pufni în râs: Cum spune Klein, va fi foarte interesant! Românii sperau să continue așa – cu câte un picior în fiecare tabără. Dar germanii le-au pus capaC. Își organizează aici o gigantică Armată a V-a. Regele spera să obțină sprijinul poporului, pentru apărarea țării, dar prea târziu… Nimeni nu mai are încredere în el! Regimul nu mai poate rezista… Crezi că va fi revoluție? Cam așa ceva. Dar, mai rău decât atât, țara însăși se va destrăma. România nu-și poate păstra marea șansă ce i s-a dat. A fost prea nesăbuită și prea slabĂ. În ceea ce privește șansele noastre… Râse din nou: Depinde dacă vom ști când să plecăm. Guy o luă de braț pe Harriet: Vom pleca în siguranță. Iar ea zise: Vom pleca pentru că trebuie. Șansa cea mare este viața și trebuie să o păstrăm. Se întoarseră cu spatele la harta Franței, cu zvastica în centru, și porniră pe străzile goale spre casă.

SFÂRȘIT

Olivia Manning Trilogia Balcanică Vol. 2 – Orașul decăzut CUPRINS: PARTEA I. Cutremurul 5 PARTEA A II-A Căpitanul 77 PARTEA A III-A. Revoluția 175 PARTEA A IV-A. Raidul 243 Postfață 326

PARTEA I. Cutremurul. CAPITOLUL 1 Harta Franței dispăruse din fereastra Biroului German de Propagandă și în locul ei apăruseră Insulele Britanice. Se liniștiseră cu toții. Le părea rău, desigur, că următoarea victimă trebuia să fie vechea lor aliată, dar decât să fi fost România însăși… La sfârșitul lui iunie Bucureștii erau un oraș fierbinte, uscat și plin de praf. Iarba se veștejea prin grădinile publice. La șosea, frunze de tei și de castan, răscolite parcă de suflul unui furnal, se răsuceau veștede ca niște hârtii și începeau să cadă, ca la venirea toamnei. Fiecare dimineață începea cu o lumină albă, violentă, strecurându-se printre obloane și transperante. Când își mâncau micul dejun prin balcoane, oamenii simțeau în aer mirosul căldurii. La amiază, discul solar părea că se împrăștie pe cer, ca un lingou într-o baie de argint topit. Drumurile târându-se spre aeroport ridicau pâlpâiri de miraj. Te dureau ochii de atâta lumină. După-amiaza, aerul fierbinte părea că se adună între fațadele înalte ale clădirilor, solidificat prin ocrul norilor de praf. Oamenii dormeau amorțiți de căldurĂ. În timpul pauzei de prânz, tramvaiele erau înțesate de funcționari grăbindu-se spre dormitoarele umbrite de acasă. Pe la 5, când atmosfera era mai suportabilă, birourile se deschideau din nou, iar cei bogați și cei fără de slujbă așteptau să vină seara. Seara s-au răspândit și zvonurile despre ultimatum. Străzile erau pline de oameni plimbându-se în amurgul timpuriu. Trecătorii, aruncând câte o privire la harta din vitrina Biroului German de Propagandă, făceau speculații despre posibila rezistență a britanicilor, când deodată au aflat de pretențiile Rusiei și Marea Britanie a fost pe loc uitată. Desigur, cererea nu fusese încă anunțată oficial. Ziarele de seară nici nu aminteau de ea. Ca în toate cazurile grave, autoritățile încercau să păstreze secretul, dar în București nimic nu putea să rămână ascuns prea multă vreme. Abia transmisese ministrul sovietic ultimatumul, că ziariștii străini de la Athenee Palace și aflaseră detaliile. Rusia cerea retrocedarea Basarabiei și a unei părți din Bucovina, asupra căreia nu avea nici un drept. Ultimatumul era valabil până a doua zi, la miezul nopții. La câteva minute după anunțarea lor în hotel, știrile au ajuns pe străzile înțesate de oameni, făcând înconjurul restaurantelor și cafenelelor. Capitala era în fierbere; temerile inițiale se transformaseră într-o adevărată panică. Toți păreau cuprinși de isterie. În seara aceea, Guy Pringle, profesor de engleză la Universitate, se afla la Mavrodaphne, cu soția sa, Harriet. Cineva a intrat, strigând. Dezordinea a cuprins într-o clipă cafeneaua spațioasă și bine luminată. Oamenii săriseră în picioare și vociferau nemulțumiți, protestând și urlând unii la alții, chiar necunoscuți fiind. Soții Pringle îi auzeau învinovățindu-i pe evrei, pe comuniști, pe aliații în-

vinși, pe Madam Lupescu, pe rege și pe Urdureanu, nesuferitul ministru de Finanțe – dar învinuindu-i de ce? Harriet, o fată brunetă și subțire, din ce în ce mai slabă în acele ultime luni petrecute într-o lume în descompunere, era scoasă din minți de agitația ciudată din local: Trebuie să fie germanii. Vom fi prinși în cursă… Se tot vorbea de invazia germană. Guy încercă să afle ceva la masa vecină. Înțelegând că e englez, omul îl apostrofă imediat în engleză: Numai Sir Stafford Cripps ne-a făcut asta! Ce anume? I-a determinat pe ruși să ne ia Basarabia și să ne fure Bucovina, cu minunatele ei păduri de fag, a adăugat femeia de lângă el. Guy, un tânăr solid, cu ochelari care-i accentuau aerul blajin și nevinovat, răspunse cu obișnuita sa bunăvoință că numitul Cripps abia ajunsese la Moscova în dimineața aceea, deci nu avusese timp să influențeze pe nimeni în nici un fel; dar celălalt îi întorsese spatele, nerăbdător. Harriet interveni: S-ar părea că nimeni nu i-a considerat pe ruși o primejdie până acum. Cu toate acestea, comuniștii, cu doctrina lor marxistă, fără nici un Dumnezeu, erau mai temuți chiar decât naziștii. Auzind vorbindu-se englezește, un bătrân sări de la o masă din apropiere și le aminti tuturor că Marea Britanie era una dintre puterile garante pentru România. Acum, când România era amenințată, ce aveau englezii de gând să facă? Nimic, nimic! – urla el furios – sunt și ei terminați! Și execută o fandare adâncă înspre ei, cu umbrela de soare din mătase indiană. Harriet privea neliniștită în jur. Când ajunsese în București acum trei luni, britanicii erau priviți cu respect; acum, pe punctul de a pierde războiul, nu mai erau deloc respectați. Aproape că se temea de un atac direct. Dar nu s-a întâmplat nimic. Se mai păstrase o oarecare simpatie, chiar afecțiune, pentru marea putere protectoare de odinioară, acum decăzută, după toate aparențele. Nevrând să arate că le e teamă, cei doi Pringle au rămas pe loc, în mijlocul unui tărăboi care și-a schimbat deodată tenorul. Un bărbat se ridicase și întrebase, atrăgând atenția tuturor prin tonul calm al vocii sale, dacă nu cumva temerile lor erau prematurE. Într-adevăr, britanicii nu puteau face nimic pentru România, dar Hitler? … Nu-i declarase regele de curând loialitate? Acum putea pretinde ajutor german. Dacă ar auzi de ultimatum, Fiihrerul l-ar forța pe Stalin să-l retragă. Țipetele au încetat brusc. Oamenii, recăpătându-și încrederea, își făceau semne din cap. Cei care păruseră mai înspăimântați, au devenit pe loc veseli și plini de speranță. Cei care se văietaseră mai tare erau acum cei mai încrezători. Nimic nu era încă pierdut. Hitler îi va proteja. Pentru prima dată regele era privit cu bunăvoință. Șiretenia sa, de pe urma căreia țara suferise atât, era acum aclamată. Se declarase de partea Axei exact la momentul oportun. Fără îndoială, el se dovedea a fi salvatorul țării sale. Euforia s-a răspândit la fel de repede ca și panica dinainte. Întorcându-se acasă, soții Pringle vedeau oamenii felicitându-se pe străzi, ca după o victorie. Dar în dimineața următoare au început să sosească mașinile refugiaților din nord. Pline de praf și de bagaje, arătau la fel ca mașinile poloneze venite în București cu zece luni în urmă. Erau moșieri germani din Basarabia, care, preveniți de Legația Germană, fugiseră nu de frica rușilor, ci de frica țăranilor, care-i urau. Apariția lor a adus un nou val de teamă; dacă cineva putea fi informat despre intențiile lui Hitler, ei erau aceia. Apartamentul familiei Pringle dădea în piața principală, care în cursul dimineții se umpluse de oameni ce priveau în tăcere spre palat. Prințul Yakimov, un englez de origine rusă, musafir nepoftit în casa lor, se întoarse de la Barul Englezesc pe unde-și pierdea timpul de obicei:

Toți sunt foarte optimiști, draga mea! Sunt sigur că se va găsi o soluție… și, după ce mâncă, se adânci într-un somn fără griji. Guy supraveghea examenele de sfârșit de trimestru și nu venise acasă la prânz. După-amiază, ieșind în balcon, Harriet privea mulțimea așteptând sub soarele arzător. Siesta era tim pul obișnuit pentru a face dragoste, dar nu-i ardea nimănui de așa ceva acum. Ultimatumul nu fusese încă oficial confirmat, dar se știa că regele convocase Consiliul de Coroană. Miniștrii erau inconfundabili în uniformele lor albe. Toată lumea îi văzuse venind. Chiar sub balconul lui Harriet era o mică biserică bizantină cu cruci încrustate cu pietre și cupole aurite. Ușa scârțâia încontinuu: oamenii intrau să se roage, în aceste prețioase vremuri de criză. Biserica era înconjurată de clădiri parțial demolate, pentru că războiul pusese capăt „îmbunătățirilor” regelui. Dincolo de aceste ruine era piața arsă de soare, cu mulțimea în așteptare, și cu palatul unde înalte oficialități veneau și plecau. Curtea era deja plină de mașini. Cei nou-veniți erau nevoiți să parcheze afară. Harriet simți că soarele îi ardea părul. Căldura era apăsătoare, dar rămase acolo, privind un țăran care trecea, vânzând puI. În față și în spate îi atârna câte o cușcă, prinsă cu un lanț, pe umeri. Din când în când își înălța capul și cârâia ca o pasăre de curte. Un servitor îl strigă dintr-un balcon de dedesubt și apoi ieși la el, în stradĂ. Împreună, vânzător și cumpărător cântăreau puii, întinzândule aripile și împurigându-i în piepT. În sfârșit, unul fiind ales, țăranul îi suci gâtul, într-o volbură de pene și de cotcodăceli. Harriet se întoarse în cameră. Când ieși din nou, țăranul se așezase în jpragul bisericii, jumulind puiul și aruncând penele pe joS. Înainte de a pleca mai departe, trase o bucată de sac peste fiecare colivie, ca să-și apere păsările de soare. Pe la cinci, când se întorceau funcționarii pe la birouri, mulțimea se însufleți. Puțin după aceea, băieții cu ziare începură să strige „Ediție specială! 11, și întreaga piață reveni la viață. Harriet coborî în grabă să afle știrile. Oamenii se îmbulzeau, smulgând ziarele și răsfoindu-le febril. Un bărbat, ajungând la ultima pagină, scutură ziarul, apoi îl aruncă pe jos și-l călcă în picioare. Harriet se temea că asta însemna pierderea Basarabiei, dar când cumpără ziarul și citi titlurile, află doar că prințul își luase bacalaureatul cu 98,9 puncte din 100 posibile. Deși palid și neliniștit, regele părăsise Consiliul de Coroană ca să-și felicite fiul. Auzea peste tot, în jurul ei, cuvintele „bacalaureat”, „prințul**, „regele*1 spuse cu furie și în batjocură, dar nimic despre Basarabia. Pe când soarele apunea în tonuri de roșu și violet, mulțimea devenea tot mai agitată. Timpul treceA. În piață se aflau mai ales muncitori. Cu venirea serii își făcură apariția și femeile cu hainele lor aruncând reflexe albe în amurg. Prima suflare de aer mai rece îi scoase la promenadă pe cei bogați. Deși se plimbau, ca de obicei, pe Calea Victoriei și pe Bulevardul Carol, erau atrași, iar și iar, spre piață, punctul de maximă încordare. Când se întoarse Guy de la Universitate, Harriet îl rugă să mănânce repede ca să poată ieși să vadă ce se întâmplă. Pe stradă, întâlnind diferiți cunoscuți, aflară că regele intervenise pe lângă Hitler, care promisese să trimită un mesaj personal înainte ca ultimatumul să expire. Toți erau din nou plini de speranță. La palat, regele și miniștrii lui așteptau mesajul. Regele se pare că spusese: „Trebuie să avem încredere în Fiihrer. Nu ne va părăsi la nevoie**. Se lăsa întunericul. O goarnă răsună în curtea palatului. Ca și cum i-ar fi chemat la arme, cineva din piață începu să cânte imnul național. II susținură și alții, dar vocile erau palat se aprinseră candelabrele și cineva strigă să vină regele. Strigătul fu preluat și de alții, dar regele nu apăru. Luna răsărise și plutea, mare și blândă, deasupra orașului. Se tot auzeau portiere trântite pe măsură ce lumea venea și pleca de la palat. Apăruse și o femeie. Imediat se răspândi zvonul că a avut loc un atentat la viața doamnei Lupescu, care fugise de la vila ei din Aleea Vulpache și venise la rege să ceară protecție. Sosirea lui Antonescu a făcut senzație. Era un om mândru, căzut în dizgrație de când îl sprijinise pe conducătorul Gărzii de Fier. Se spunea că, dându-și seama de^ situația disperată, generalul solicitase o audiență la rege. In piață lumea se înghesuia acum și mai mult. Ceva urma să se întâmple. Dar nu se întâmplă nimic și generalul plecă la puțin timp după aceea. Când se apropiară pentru a doua oară de Athenee Palace, Guy zise:

Hai să intrăm să bem ceva. Dacă existau vești cu adevărat, doar acolo puteau fi aflate. Spațiul din fața hotelului era plin de mașini din Basarabia, multe încă încărcate de cufere, geamantane, covoare făcute sul și mici piese scumpe de mobilieR. În hol, dincolo de luminile strălucitoare, erau, făcute grămezi, și mai multe cufere, valize, covoare și lucruri de valoare. Strecurându-se printre ele, soții Pringie se treziră față în față cu baronul Steinfeld, care era basarabean, dar locuia mai mult în București decât pe domeniile sale. Nu-1 întâlniseră decât o dată, și rămaseră surprinși când acesta îi abordĂ. Îl consideraseră un bărbat încântător, dar acum nu mai era deloc așa. Fața lui lată și stacojie era schimonosită, i se vedeau dinții mari; vorbea cu atâta furie și spaimă, încât cuvintele păreau smulse cu forța: Am pierdut tot. Dar tot! Domeniul, casele, livada de meri, argintăria Meissen, covoarele Aubusson. Nu vă puteți imagina cât am pierdut! Vedeți toate lucrurile astea… au fost aduse de cei norocoși, dar eu… eu eram în București, așa că pierd totul. De ce voi, englezii, luptați împotriva germanilor? Cu bolșevicii ar trebui să vă luptați. Uniți-vă cu germanii, care sunt oameni cumsecade și luptați-vă alături de ei, cu porcii ăștia de ruși, care-mi fură totul. Harriet începuse: Basarabia nu e încă pierdută… Dar se opri, încurcată, când baronul izbucni printre lacrimi: Mi-am pierdut până și cățelușul! Îmi pare rău, zise Harriet, dar baronul ridică o mână, refuzând mila. Ceea ce dorea el era să acționeze: Trebuie să luptăm. Trebuie să-i distrugem pe ruși împreună. Nu fiți proști! Veniți alături de noi până nu e prea târziu! Pe această notă dramatică, împinse ușa batantă și-i lăsă singuri. Holul și salonul erau goale. Până și casierul plecase să urmărească evenimentele din piață, dar în camera următoare se auzea vorbindu-se englezește. Guy remarcă: S-au întors ziariștii la bar. Barul – vestitul Bar Englezesc – fusese, cu numai o lună în urmă, rezervat britanicilor și aliaților lor. Inamicul fusese ținut la distanță. Pe urmă, când Calais căzuse, o mulțime de oameni de afaceri germani, ziariști și funcționari de la legație intraseră de-a valma și-l luaseră în stăpânire. Singurii englezi prezenți – Galpin și prietenul său, Screwby – se retrăseseră din fața acestei gloate triumfătoare ce-și făcea loc cu coatele, și se mutaseră în grădina hotelului. Acum erau din nou aici. Galpin era unul dintre puținii ziariști cu rezidență permanentă în București. Era un tip influent, locuind la Athenee Palace și părăsindu-1 rareori, care angajase un român să afle știrile ce erau aduse la hotel. Ceilalți ziariști din bar năvăliseră de prin capitalele vecine, să afle despre criza basarabeană. Abia intrară soții Pringle, că Galpin se agăță de ei și începu imediat să le povestească cum mărșăluise el în fruntea noilor veniți și-i strigase barmanului: „Vodcă, tovarășe!” Fie că era adevărat, fie că nu, acum el stătea acolo, bând whiskY. Îl lăsă pe Guy să-i umple din nou paharul, apoi, trăgând cu ochiul înspre germanii intimidați, împinși într-un colț, toastă pentru ultimatum: O palmă pentru nenorociții de friți! Părea să considere mișcarea rușilor ca pe un triumf britanic… Harriet se gândea că, desigur, batjocura trebuia adresată mai degrabă aliaților. Ei trecuseră cu vederea, în 1918, anexarea provinciei de către România și acum, în 1940, tot slăbiciunea lor îi încurajase pe ruși să o ceară înapoi. Insă când începu să vorbească, bătrânul Mortimer Tufton, privind distant pe deasupra capului ei, o repezi. Conferința de Pace de la Paris n-a recunoscut niciodată anexarea Basarabiei.

Tufton, al cărui nume fusese dat unei străzi din Zagreb, era o figură marcantă în Balcani. Se spunea că putea „mirosi” evenimentele înainte de a se întâmpla și că e întotdeauna pregătit. Bine informat, sec, intimidându-i pe ceilalți cu bună știință, se purta ca un om obișnuit să fie ascultat respectuos, dar Harriet nu se lăsă: Vreți să spuneți că Basarabia nici n-a făcut vreodată parte din România Mare? Simula o nevinovată convingere, iar Tufton, blestemându-i sexul și obrăznicia, răspunse, ca din întâmplare: S-ar putea spune și așa… și se întoarse în altă parte. Neîncrezătoare, dar lipsindu-i cunoștințele cu care să-l înfrunte, îi ceru, din priviri, ajutorul lui Guy, care spuse: Sovieticii n-au recunoscut niciodată că Basarabia e teritoriu românesc. Ei au perfectă dreptate să o ia înapoi. Îmbătat de brusca, neobișnuita popularitate a țării care-i întrupa credințele, adăugă: Așteptați și veți vedea! Rusia va câștiga acest război pentru noi. Tufton izbucni în râs: S-ar putea să câștige, dar nu pentru noi. Dar asta era prea mult pentru ziariști, care se amuzară grozav la ideea că Rusia ar putea câștiga vreodată vreun război. De acesta… să nu mai vorbim! Cineva care fusese la Helsinki vorbea de un „fiasco finlandez4’, Galpin susținea că vestita forță a blindatelor sovietice era o mare cacialma – în războiul din Spania, un prieten de-al lui intrase într-un tanc sovietic, care se deformase ca și cum ar fi fost din carton. Guy interveni: Prostii! Povestea e veche. Orice ziarist de duzină, neavând ceva mai bun de făcut, o împrăștie. Îi fuseseră atacate idealurile și era în defensivă, încetând să mai fie îngăduitor, ci gata să contrazică pe oricine. Harriet, deși aceste lucruri erau prea legate de politică și lipsite de interes pentru ea, era gata să-i țină partea; dar Galpin ridică din umeri, părând să spună că totul e fără importanță. Înainte ca Guy să mai poată spune ceva, Mortimer Tufton, care-și pierduse răbdarea în fața ipotezelor acestui tânăr neexperimentat, îl întrerupse, etalând o istorie a relațiilor ruso-române, demonstrând că tocmai influența aliaților împiedicase Rusia să înghită Balcanii cu mult timp în urmă. România – spuse el – fusese invadată de Rusia de opt ori și suferise un număr de „ocupații prietenești11, dintre care niciuna nu a fost uitată sau iertată. Adevărul este – spuse el în concluzie – că prietenia cu Rusia a fost mai dezastruoasă pentru România, decât ostilitatea întregii lumi. Asta a fost Rusia țaristă, zise Guy, sovieticii oferă cu totul altceva. Dar nu o altă rasă – dovadă: acest ultim act de oportunism. Prinzându-i ochii mici, orgolioși și egoiști fixând-o sever, Harriet, hotărâtă să-l învingă, întrebă zâmbind: Cui i-ați oferi dumneavoastră Basarabia? Hmm! făcu Tufton părând să înghită ceva astringent. Dar, îmbunat de tonul ei rugător, răspunse: Rusia, Turcia și România se ceartă de cinci sute de ani pentru această provincie. Rușii au obținuto în 1812 și au păstrat-o până în 1918. Cred că au ținut-o mai mult decât ar fi putut oricine altcineva, așa că, dacă mă gândesc bine… se opri, își drese glasul și anunță impozant: Le-aș lăsa-o lor! Harriet îi zâmbi lui Guy, oferindu-i parcă un premiu, iar Galpin încuviință și el din cap. Fața îngustă și negricioasă i se ivea plină de riduri deasupra unei zdrențe de guler; cu coatele pe bar, acru, dar triumfând că și-a ocupat vechea poziție, continua să-și caute un auditoriu, rostogolindu-și întruna globii oculari, la fel de galbeni ca whisky-ul din mână. Când bea, încheietura mâinii, galbenă și ea, cu osul ieșit în afară ca o jumătate de ou, se ivea grosolană din mâneca și-

fonată a costumului strimt și plin de scrum. Un chiștoc ud de țigară, uitat pe buza inferioară, purpurie și umflată, se lipise acolo și tremura când Galpin vorbea. Rusnacii scot capul și cer aceste teritorii exact acum, când Carol s-a declarat de partea Axei. Guy răspunse: Presupun că tocmai această declarație i-a obligat s-o facă. Ridică aceste pretenții înainte ca nemții să devină prea puternici aici. S-ar putea. Galpin părea nesigur. Prefera să facă speculații: Totuși, își scot capul… Privi spre Tufton, cerându-i asentimentul, și când acesta mormăi aprobator, adăugă: Dacă germanii i-ar ataca, nu le-aș da rusnacilor mai mult de zece zile. Pe când discutau despre potențialul de luptă al rușilor, în care doar Guy credea, un omuleț în haine uzate, cenușii, ținându-și pălăria moale și veche la piept, se strecură înăuntru și-i făcu semn cu cotul lui Galpin. Era iscoada lui, o umbră care trăia adulmecând știrile, oferind o versiune ziariștilor germani de la Minerva și alta celor englezi de la Athenee Palace. Galpin se înclinase și asculta cu atenție ce-i șoptea omul ia iif he. Toată lumea era curioasă să afle ce i se spusese, dar ei nu se grăbea să le satisfacă această curiozitate. Cu o figură mahmură și sardonică, luă un teanc de bancnote murdare și-i întinse iscoadei suma egală cu șase penny, răsplată primită cu politețe și recunoștință. Apoi se opri, zâmbindu-le celorlalți. Mult așteptatul mesaj a ajuns, zise el în sfârșit. Ei, ce este? întrebă Tufton nerăbdător. Fiihrerul i-a cerut lui Carol să cedeze Basarabia fără lupui. Hsi râse Tufton, de parcă la asta se și aștepta. Screwby, tovarășul nedespărțit al lui Galpin, întrebă: Astea sunt instrucțiunile? Instrucțiuni, pe dracu! E un ordin. Deci totul e definitiv; nici măcar o încăierare? întrebă Screwby, întunecat. Tufton îl luă peste picior: România singură împotriva Rusiei? Nici o șansă! Singura lor speranță era ajutorul Axei. Dar Hitler n-are de gând să intre în conflict cu Rusia – oricum, nu pentru Basarabia. Ziariștii își terminară mai întâi băuturile și apoi se îndreptară spre telefoanele din hol. Nimeni nu părea să se grăbească. Știrile erau neinteresante: România va ceda fără luptă. Când au plecat de la hotel, soții Pringle au rămas uimiți de liniștea din piață. Probabil că toți știau acum ordinul Fiihrerului, dar nu se vedea nici un semn de revoltă, sau totul se terminase deja. Era o atmosferă de supunere totală. Câțiva oameni mai așteptau în fața palatului, cu o urmă de speranță parcă, dar majoritatea se împrăștiau în tăcere, recunoscând că nu mai era nimic de făcut. După orele de încordare și incertitudine, acceptarea ultimatumului adusese nu numai dezamăgire, ci și ușurare, însemna, pe lângă altele, că în București viața va continua ca până acum. Nimeni nu va fi obligat să moară pentru o cauză disperată. A doua zi, ziarele încercau să vadă totul în roz. România fusese de acord să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, dar Germania promisese că aceste provincii îi vor fi date înapoi după războI. Între timp, respectând voința Fiihrerului, ea se sacrifica pentru a menține pacea în Europa de Est. Era o victorie morală și ofițerii, retrăgându-și oamenii din teritoriile cedate, trebuiau să rămână cu capul sus și cu pieptul înainte. Steagurile erau în bernă. Cinematografele urmau să se închidă pentru trei zile de doliu național. Se împrăștiase apoi zvonul că ofițerii români, năvălind spre sud, își abandonaseră detașamentele, armele și chiar familiile, fugind în panică dinaintea rușilor. La sfârșitul lui iunie, Basarabia și Bucovina de Nord aparțineau Uniunii Sovietice. Când soții Pringle au venit din nou pe la Barul Englezesc, Galpin le-a spus:

Vă dați seama că frontiera rusească e la mai puțin de o sută douăzeci de mile? Nemernicii pot veni peste noi înainte să aflăm că au pornit. CAPITOLUL 2 Harriet își imaginase că la sfârșitul trimestrului vor fi liberi să meargă unde vor dori. Era nerăbdătoare să uite măcar pentru câteva săptămâni de agitația capitalei, dar și de situația lor nesigură. Se gândea că puteau, la fel de bine, să plece chiar din țară. Exista un vapor de la Constanța la Istanbul și de acolo în Grecia. Entuziasmată de perspectiva unei astfel de călătorii, îi împărtăși ideea lui Guy, care zise: îmi pare rău, dar nu pot pleca acum. Inchcape m-a rugat să organizez o școală de varĂ. În orice caz, el nu crede că e bine ca vreunul dintre noi să plece acum din țară. Ar putea face impresie proastă. Dar nimeni nu-și petrece vara în București. Anul acesta o vor face. Oamenii nu vor să plece de teamă să nu se întâmple ceva și să nu se mai poată întoarce. De fapt, am deja vreo două sute de studenți. Români? Câțiva. Vin însă mulți evrei. Sunt foarte loiali. N-aș crede că e doar loialitate. Vor să plece în țări unde se vorbește engleza. Nu poți să le faci o vină din asta. Nici nu o fac, zise Harriet, dar, dezamăgită, era tentată să găsească totuși un vinovat, probabil pe Guy însuși. Începuse să-l cunoască pe Guy, să-l judece. Când se căsătoriseră, cu zece luni în urmă, îl acceptase fără îndoieli, ca pe un complex de virtuți. N-a avut nici un fel de obiecții când Clarence l-a descris ca pe un „sfânt”. Nu avea nici acum obiecții, dar de data asta știa că un aspect al sfințeniei lui era compus tocmai din slăbiciuni omenești. Zise: Nu cred că Inchcape s-a gândit la școala asta. Nu prea îl interesează Facultatea de Limba Engleză. Cred că a fost doar ideea ta. Am discutat-o cu Inchcape. A fost de acord că nu ne putem petrece vara lenevind, în timp ce alții sunt pe câmpul de luptă. Și ce are Inchcape de gând să facă? Desigur, în afară de a sta în birou și a-1 citi pe Henry James… E bătrân, răspunse Guy, îndepărtând critica nu numai de sine, ci și de superiorul lui. De când Inchcape schimbase postul de profesor cu cel de responsabil cu propaganda, Guy conducea Facultatea de Limba Engleză, ajutat doar de trei foste guvernante și de Dubedat, un profesor de școală primară, alungat de război în Balcani. Fără să se plângă, Guy făcea, plin de entuziasm, mult mai mult decât se aștepta de la el și asta nu pentru că i se impunea. Lucra mult, deși nu era obligat, și Harriet bănuia că acesta era modul lui de a fugi de realitate. În zilele căderii Franței, se cufundase în regizarea piesei Troilus și Cresida. Acum, când prietenii lor români începuseră să-i evite, el se dedica acestei școli de vară. Va fi atât de ocupat, încât nu numai că nu va observa izolarea în care erau, dar nici nu-i va păsa de ea. Ar fi vrut să-l acuze că se ascundea – dar cum să acuzi pe cineva care era, după toate aparențele, mereu în primejdie, un candidat la martiriu? Se părea^ că ea era cea care voia să fugă. Îl întrebă: Când începe școala? Săptămâna viitoare. Râdea de tonul ei resemnat și, luând-o în brațe, o încurajă: Nu fi așa de posomorită! Vom pleca undeva înainte de sfârșitul verii. Vom merge la Predeal. Ea zâmbi. Bine. Dar imediat ce rămase singură, se duse la telefon, căutând alinare la singura englezoaică de vârsta ei, pe care o cunoștea în București – Bella Niculesco. Aceasta nu avea prea multe de făcut și era întotdeauna chiar prea doritoare de o șuetă. Totuși, în dimineața aceea o întrerupse scurt,

spunând că lua prânzul în oraș și că trebuia să se îmbracE. În schimb, o invită pe Harriet la ceai, după-amiază. Harriet așteptă până aproape de cinci înainte de a se aventura în căldura de afară. Clădirile mai aruncau puțină umbră, dar pe Bulevardul Brătianu, unde locuia Bella, casele fuseseră demolate pentru a face loc noilor blocuri. Dintre acestea, doar două-trei fuseseră terminate înainte ca lucrul să fie oprit din cauza războiului, așa că trotuarele se întindeau neumbrite printre terenuri virane, arse de soare. Aici dormeau cerșetorii și țăranii șomeri, vara, și aerul plin de praf avea un miros ciudat, dulceag și greoi, dar volatil, exhalat de pământul ars de soare și saturat de urină și de alte mizerii. Blocul Bellei se ridica vertical, ca prova unei corăbii din valuri. De unul dintre pereții laterali, un țăran își lipise o dugheană, unde vindea legume și țigări. Câțiva cerșetori dormeau la umbra eI. Încercară să se ridice când trecu Harriet și începură să se smiorcăie, dar cam cu jumătate de gură. Pe unul îl știa bine. Era primul pe care-1 văzuse când venise în București – un individ insistent și mereu furios care, dându-și seama că e străină, își întinsese amenințător piciorul plin de plăgi înaintea ei, nemulțumit cu ceea ce-i dăduse. Pe atunci era îngrozită de cerșetori și mai ales de acesta. Sosită abia de trei zile în Estul Europei, îl considerase un fel de piază-rea a acestei capitale ciudate, pe jumătate orientală, unde o adusese căsătoria ei cu Guy. El îi spusese că trebuia să se obișnuiască cu cerșetorii; într-un fel, așa și făcuse. ^ Se împăcase până și cu existența acestui om; și el cu a eI. Îi întinse acei câțiva bănuți pe care i-ar fi dat un român, și el îi acceptă ursuz, dar fără proteste. Miasmele de pe bulevard nu puteau pătrunde în bloc, care avea aer condiționat. Harriet își reveni în aerul curat și la temperatura suportabilă dinăuntru și se gândi veselă la Bella, care avea să-i țină de urât întreaga vară. Aștepta întâlnirea lor cu plăcere, dar, când intră în salon, înțelese că ceva nu era în regulă. Se simți atât de puțin binevenită, încât se opri la ușă. Ei, ia loc! zise Bella aspru, de parcă Harriet era de vină că așteptase să fie invitată. Așezându-se pe marginea canapelei mari, albastre, ea remarcă: E minunat aici – așa răcoare! Parcă niciodată n-a fost atât de cald afară. Ce vrei? E iulie. Bella trase de șnurul soneriei și rămase privind fix la ușă, de parcă, ea care sporovăia cu atâta ușurință, n-ar fi găsit acum cuvintele pentru a-și întâmpina vizitatoarea. Intrară două servitoare, una cu ceai, cealaltă cu prăjituri. Bella le urmărea nemulțumită și încruntată pe când puneau tăvile pe masă. Harriet, încurcată, nu știa nici ea ce să spună, așa că luă o ediție mai veche a ziarului de seară, pe care o găsi lângă ea, pe canapea. După ieșirea fetelor, încercă să comenteze titlul: Văd că-1 audiază, în sfârșit, pe Drucker. Bella înclină din cap: Din partea mea, poate să crape. Se pretindea filobritanic, dar rata lui de schimb era în favoarea nemților. Mulți consideră că banca lui ruina țara. Vorbea caustic, dar elegant, amintindu-i lui Harriet de prima invitație la ceai, când Bella, temânduse că ea ar avea pretenții de noblețe sau avere, o copleșise cu amabilitatea ei. Când era însă la largul ei, Bella dovedea o dispoziție spre bârfă și libertinaj de care Harriet, în lipsă de prieteni, ajunsese să se amuze. Și acum iat-o pe Bella, statuie clasică reprezentând o femeie într-o atitudine nefirească, ascunzându-se din nou în spatele serviciului aurit de ceai. Nu se știa din ce motiv, erau din nou ca la început. Harriet zise: L-am întâlnit o dată pe Drucker. Fiul lui era elevul lui Guy. Era un om generos și arăta foarte bine. Hm! După șapte luni de închisoare nu cred să mai arate la fel. Nu putea să nu facă pe deșteapta; își luă o poziție mai comodă și clătină din cap, atotștiutoare: Era un afemeiat, ca majoritatea bărbaților frumoși. Și, în fond, asta l-a și distrus. Dacă Madame nu l-ar fi considerat o posibilă cucerire, n-ar fi încercat niciodată să-l despartă de terenurile sale petrolifere. I-a considerat refuzul un afront personal și s-a înfuriat, cum ar fi făcut orice altă femeie. Pe

urmă s-a dus la Carol. Acesta a folosit ocazia ca să mai pună mâna pe niște bani și i-a ticluit acuzația cu traficul de valută. Drucker a fost arestat și familia lui a întins-o. Încântată de rezumatul circumstanțelor care duseseră la căderea lui Drucker, Bella nu se putu abține să nu zâmbească. Harriet, simțind atmosfera mai destinsă, întrebă: Ce crezi că-i vor face? Oh, va fi găsit vinovat, fără îndoială. I se vor confisca terenurile petrolifere. Dar mai sunt și banii pe care i-a pus bine în Elveția. Caitol nu se poate atinge de ei, așa că Drucker ar putea scăpa ușor dacă îi transferă regelui. Românii sunt destul de cumsecade, după cum știi. Dar Drucker nu-i poate transfera; sunt pe numele fiului său. Cine ți-a spus asta? întrebă Bella înțepat și Harriet, neputând să-i dezvăluie sursa, își dori să-și fi ținut gura. Așa am auzit mai demult. Guy ținea mult la Sasha; a tot încercat să afle ce i s-a întâmplat. Evident că a luat-o la sănătoasa cu restul familiei. Nu. Nu mai era acolo când l-au arestat pe tatăl lui, dar se pare că nu-i nici în închisoare. Nimeni nu știe unde este. A dispărut, pur și simplu. Chiar așa? Obișnuită să fie ea autoritatea în materie de știri, când era vorba de români, Bella părea sătulă de vorbăria lui Harriet despre Drucker, așa că aceasta schimbă subiectul cu altul, întotdeauna interesant: Ce mai face Nikko? Înrolat, ca majoritatea românilor, soțul Bellei era de obicei în permisie. Banii Bellei îi cumpărau libertatea. A fost rechemat – zise ea sumbru. Le e frică la toți acum, cu Basarabia. În trecut, Harriet ar fi aflat asta de cum ar fi venit și Bella ar fi continuat să i se plângă preț de o oră sau chiar mai mult. — Unde e acum regimentul lui? întrebă Harriet încurajator. Pe frontul unguresc, blestemata linie Carol, dacă asta se poate numi linie de front. Ungurii ne-ar face un bine dac-ar cuceri-o. Presupun că poți să-l aduci înapoi. Oh, da. Va trebui să mai scot niște bani… Bella nu mai avea nimic de spus și Harriet, încercând să continue, aparent, conversația, vorbea de schimbarea atitudinii românilor față de englezi: Ne tratează ca și cum le-am fi dușmani – inamicul învins, vinovat, dar vrednic de milă. N-am prea observat – zise Bella, absentă – dar, desigur, pentru mine e altfel. Urmă o tăcere lungă. Harriet, obosind să tot încerce să învingă reținerile Bellei, își puse ceașca de ceai jos și spuse că trebuia să meargă și la cumpărăturI. Își închipuia că Bella se va simți ușurată de plecarea ei, dar, în loc de asta, cealaltă îi aruncă o privire îngrijorată, de parcă ar mai fi fost ceva nerezolvat între ele. O conduse în hol, unde Harriet, făcând o ultimă încercare, sugeră să se întâlnească la o cafea, ca altădată, la Mavrodaphne: Mâine dimineață… ce zici? Bella își aranja perlele cu mâinile ei mari și albe și privea fix pardoseala de marmură ca o tablă de șah: Știu eu? … Cam greu! zise ea punându-și vârful pantofului alb exact în mijlocul unui pătrat negru. Știind că Bella nu prea are nimic de făcut, Harriet o întrebă, pierzându-și răbdarea: Cât de greu? Ce se întâmplă de fapt, Bella? Păi… își urmărea vârful pantofului, pe care-1 mișca de colo-colo:

Eu, fiind englezoaică și căsătorită cu un român, trebuie să fiu atentă, trebuie să mă gândesc la Nikko. A, desigur! Cred că nu e bine să ne întâlnim la Mavrodaphne. Și nu e bine să mai vorbim nici la telefon atâta vreme cât lucrurile sunt așa cum sunt. Telefonul meu e probabil urmărit. Nu se poate! Compania de telefoane este britanică. Dar angajații sunt români. Tu nu-i cunoști cum îi cunosc eu. Ar folosi orice scuză ca să-l aresteze pe Nikko… și asta numai pentru banii pe care i-ar primi pentru a-1 elibera apoi. Așa fac mereu. Nu prea văd cum… începu Harriet, dar se opri când Bella îi aruncă o privire disperată. Așa că întrebă doar: Dar vei mai veni să mă vezi, nu? Sigur! încuviință Bella. Dar va trebui să fiu atentă. Ca să fiu sinceră, ar fi fost mai bine să nu joc în Troilus și Cresida. A fost un fel de declarație. Ce declarație? Că ești englezoaică? Dar asta știu toți. Bella își trase piciorul înapoi: Nu sunt atât de sigură… Vorbesc perfect românește: toți spun asta. O privi provocator, ridicându-și fața roșie de efort, după ce spusese ce avea de spus. Cu șase sau poate chiar trei luni în urmă, Harriet ar fi disprețuit frica Bellei; acum îi era milă. Va veni curând vremea când englezii vor pleca și Bella va rămâne aici, fără nici un compatriot. Trebuia să se apere și ea într-un feL. Îi atinse brațul ușor: înțeleg! Nu-ți face griji! Poți să ai încredere în mine. Fața Bellei se destinse. Cu un râs nervos, își luă mâna de pe șiragul de perle și o luă pe-a lui Harriet: O să trec pe la tine. Nu cred că o să observe cineva. Și, în fond, nu au nici un drept să mă despartă de toți prietenii. CAPITOLUL 3 În seara aceea, raergând spre Cișmigiu, cei doi Pringle s-au întâlnit cu Clarence Lawson. Clarence nu mai era colegul lor. Fusese detașat de către Consiliul Britanic la Facultatea de Limba Engleză, dar, la izbucnirea războiului, plecase să lucreze cu Inchcape la Biroul de Propagandă. Plictisit de acea muncă sau, mai degrabă, de lipsa de muncă de acolo, preluase administrarea ajutoarelor și organizase evadarea din lagăre pentru soldații polonezi. Mergem să bem ceva în parc. Nu vii cu noi? îl invită Guy. . Clarence, la fel de înalt ca Guy, dar mult mai slab, se înclină trist, cântărind propunerea. Spuse, trecându-și gânditor mâna peste față:. Nu știu dacă pot. Se depărta ușor de ei, chemat parcă de afaceri urgente altundeva, însă Harriet insistă: Hai, Clarence! O să-ți facă bine să te plimbi puțin. Clarence o privi pieziș, bănuitor, și mormăi ceva despre îndatoririle sale. Harriet râse. Simțind cât de mult dorea, de fapt, să vină cu ea, îl luă de braț și porniră pe Calea Victoriei, în timp ce el bombănea: Bine, dar nu pot să stau mult. Treceau prin mulțimea care acceptase pierderea Basarabiei și părea la fel de voioasă ca întotdeauna. Harriet se obișnuise cu forța de regenerare a acestor oameni, care suportaseră zeci de cuceritori și supraviețuiseră opresiunii timp de opt sute de ani, dar acum i se păreau, totuși, prea împăcați și liniștiți. Spuse: Parcă s-ar felicita pentru vreo izbândă! Chiar asta fac, probabil! – îi explică Clarence. Noul guvern a renunțat la garanțiile franco-engleze. Ministrul de Externe este acum unul dintre conducătorii Gărzii de Fier, așa că ei știu sigur cum

stau. Sunt pe deplin alături de Hitler și el trebuie să-i protejeze. Ei cred că tot ce-a fost mai rău a trecut, că războiul însuși s-a sfârșit! Spunând acestea, le arăta „Bukarester Tageblatt*”, unde se putea citit: „FRIEDEN IM HERBST**”. La intrarea în parc, se opri, murmurând: Acum, eu chiar ar trebui să… dar cei doi mergeau mai departe, neluându-i în seamă capriciile, așa că îi urmă. Părăsiră vacarmul străzii moderne pentru liniștea bătrânului parc și, pe măsură ce zgomotul se stingea în depărtare, se mai auzea doar zgomotul stropitorilor. Mirosea a pământ ud. Câțiva țărani mai pierdeau vremea pe-acolo, admirând covorul verde, unde numai gura-leului mai înflorea, rezistând arșiței și reflectând în roșul și galbenul’cupelor sale văpaia multicoloră a cerului la apus. Jos lângă lac, vânzătorii de susan și de rahat așteptau încă, tăcuți și umili, pe sub castani. De acolo se putea ajunge, pe un pod mic, la un restaurant-grădină frecventat, în mod obișnuit, de vânzători și mici funcționari, unde Guy aranjase să se întâlnească cu prietenul său, David Boyd. Trecând puntea arcuită spre insula artificială, Harriet îl observă pe David stând lângă parapet, în compania unui economist evreu, Klein. Guy și David se întâlniseră prima dată în 1938, când erau amândoi nou-veniți în România. David studia istoria și limbile popoarelor din Balcani și vizita țara. S-a întors iarna următoare, numit întrun post Ia Legația Britanică, ca specialist în domeniul problemelor românești. Cei doi, de aceeași vârstă, semănând și la înfățișare și în modul de a gândi, credeau amândoi că doar o economie marxistă putea remedia proasta administrare, de tip feudal, din Europa de Est. Când îi văzu pe Guy și pe Harriet, Klein sări în picioare și veni spre ei cu brațele larg deschise. Erau abia la a treia * Cotidianul Bucureștiului (germ.)(N. Tr.). ** Pace toamna (gemi.) (N. Tr.). Întâlnire, dar Guy, ca un urs, îl luase în brațe pe omulețul rotofei și roz în obraji și amândoi se băteau pe spate prietenește. David pufni, amuzat de aceste efuziuni. O dată eliberat, Klein se întoarse emoționat să o salute pe Harriet, toată roșeața ridicându-i-se din obraji spre chelie. Și doamna Preen-gal… – strigă el – ce drăguță! Ar fi vrut să-l îmbrățișeze și pe Clarence, în euforia sa, dar acesta se trase jenat înapoi, cu un zâmbet forțat. Ce drăguță, dar ce drăguță! repeta Klein în timp ce-i oferea lui Harriet scaunul său de lângă balustradă. Seara era foarte caldă; Guy își scosese haina, ținând-o pe mână, și avea mânecile de la cămașă suflecate – ținută considerată de români de-a dreptul indecentă. Patronii restaurantului, deși murdari și transpirați, poate abia la a doua generație încălțată, purtau cu toții costume de culoare închisă, încheiate până la ultimul nasture, pentru a-și arăta respectabilitatea. Se uitau pieziș la Guy, dai’ Klein își scoase și el haina, lăsând să i se vadă bretelele și clamele de oțel care-i ridicau mânecile cămășii în dungI. Își slăbi și cravata, scoțând-o de sub gulerul tare, și râse: în țara asta lumea nu se îmbracă pentru ca pe urmă să-și scoată haina, dar în fond, ce mai contează? Între timp, David, care se ridicase ușor pentru a saluta, se lăsă să cadă la loc pe scaun, pentru a pune capăt politețurilor și a începe din nou o discuție serioasă. Se mai aduseră scaune și, până la urmă, toată lumea se așeză. David, masiv, într-un costum de olandă intrat la apă, cu fața mare și negricioasă strălucind de sudoare, își împinse ochelarii în sus pe nasul umed și i se adresă lui Klein: Deci, spuneai…? Chemat la ordine, Klein aruncă o privire celor de față: Mai întâi, trebuie să știți că Antonescu a fost trimis la închisoare. Pentru că a spus din nou adevărul? întrebă David. Klein încuviință rânjind.

Harriet nu prea știa cu ce se ocupă David la Legație, iar Guy, chiar dacă știa mai mult, nu-i spusese și ei. David pleca des din București, spunând că merge să cerceteze viața păsărilor din Delta Dunării. Ii. Inchcape pretindea că-1 întâlnise o data la llrașov, deghizat în preot grec ortodoX. Îl apostrofase: „Ihmâ, ce naiba ai de gând?” dar nu primi decât replica: „l’rocul, o procul este, profani”, când celălalt trecu ușor pe lângă el. Fie că povestea, cu tot ce implica ea, era adevărată ori nu, David, care studia istoria Balcanilor, era recunoscut pentru cunoașterea îndeaproape a problemelor românești, unele informații obținându-le și de la oameni ca Klein. E treabă serioasă! zise Klein și mai comandă o sticlă de vin. Aștepta să fie umplute paharele, dar privea cu ochi strălucitori pe fiecare dintre comeseni. După plecarea chelnerului, întrebă: Ce sunt eu? Un emigrant, un om în afara legii, scos din închisoare pentru a deveni sfătuitor al guvernului. Ce știu eu? De ce să mă ia în seamă? „Klein – spun ei – tu ești doar un evreu prost! „ Cam nerăbdător, David îl întrerupse: Dar de ce a fost arestat Antonescu? Ah, arestarea! Păi… știți că a fost la palat în noaptea cu ultimatumul. A cerut să-l vadă pe rege și a fost împiedicat. Urdureanu l-a oprit. Au ajuns la bătaie. Ați auzit de asta, desigur! O încăierare la palat! Ce scandal! Și pentru asta a fost arestat? Nu, nu pentru asta. Ieri a fost convocat de regele însuși. Temându-se că nu va putea vorbi de emoție, a scris o scrisoare: „Maiestate, țara piere!” Nu v-am spus eu același lucru? Vă amintiți că v-am descris România ca pe cineva care a moștenit o mare avere și care o pierde pe toată din prostie? Ce altceva a mai spus Antonescu? întrebă Clarence, cu vocea sa joasă și tărăgănată, făcându-1 pe Klein să clipească surprins. Încântat să-l audă vorbind, continuă: Antonescu a spus: Maiestate, vă implor să salvați națiunea!” și l-a rugat pe rege să renunțe la sicofanții din jurul tronului. Când i-a citit scrisoarea, acesta a ordonat imediat arestarea. E o mare victorie pentru Urdureanu… Vocea lui Klein avea o nuanță de regret, dar Guy interveni: Ce mai contează? Urdureanu este un escroc, dar și Antonescu e fascist. Klein își împinse buza de jos în afară și clătină din cap: E adevărat că Antonescu a sprijinit Garda de Fier, dar, în felul lui, e un patriot. Vrea să pună capăt corupției. Nu se știe cum ar fi dacă ar veni la putere. Ar fi un dictator și atât! răspunse Guy. Discuția se transformă în critică a dictaturii regale, până când Clarence zise: Regele are și el lipsurile lui, dar nu poate fi considerat un insensibil. Când a aflat de pierderea Basarabiei, a izbucnit în lacrimi… Da, după ce mâncase stridiile sau, mai degrabă, după ce fusese obligat să le verse! răspunse David, pufnind și fornăind amuzat de propria sa glumă. Toată lumea plânge; în țara asta nu pare să însemne mare lucru, zise și Harriet. Clarence îi aruncă o privire îndurerată și înclinându-și scaunul, păru să se distanțeze de această asistență neînțelegătoare: Nu sunt prea sigur… Și, după o pauză în care nu primi nici un răspuns: e singurul nostru prieten aici. Dacă pleacă, plecăm și noi… asta dacă avem noroc. David încuviință: Adevărat, dar ne-am făcut-o cu mâna noastră! Dacă am fi protejat țara împotriva regelui, în loc săl susținem pe rege împotriva țării, situația ar fi fost acum cu totul alta. Klein începu să gesticuleze cu brațele sale scurte și grăsuțe:

Nu v-am spus că va fi interesant dacă veți rămâne? Și încă n-ați văzut decât jumătate. Noul guvern a hotărât deja raționalizarea cărnii și a benzinei. Își lăsă capul pe spate, râzând de privirea uimită a celorlalți: Guvernul cel nou! în viața mea n-am râs atât! Mai întâi renunță la garanțiile franco-engleze… Mare lucru! Toți cred că au realizat ceva extraordinar, dar pe urmă nu mai știu ce să facă. Unul are o idee: „Hai să ne comandăm fiecare câte un birou elegant, un scaun rotativ, un covor de calitate! 11 „Bine! Bine!” Toți sunt de acord. Apoi se ridică noul ministru de Externe – un nimeni care a ajuns, peste noapte, o mare personalitate. Mă cheamă la el: „Klein, fă-mi o lisl; i cu poeții noștri!” Eu mă înclin: „în ce ordine ați dori-o? Uneori, o astfel de listă este întocmită în ordinea valorii literare… Ce naiv și ce arbitrar! De ce nu în ordinea înălțimii, a greutății, a veniturilor sau a anului în care și-au satisfăcut serviciul militar?” „Da, așa să fie – zise ministrul de Externe – în ordinea satisfacerii serviciului militar. Acum propun ca aceștia să dedice poezii marelui conducător decedat al Gărzii de Fier, Codreanu, al cărui spirit este încă viu printre noi. Ce părere aveți-, domnule prim-ministru?” „Hm, hm…” mormăie prim-ministrul. Ce putea să spună? Doar Codreanu fusese unul dintre dușmanii regelui! „Părerea mea… părerea mea… oh!” Mă vede și se încruntă: „Klein, care este părerea mea?” „Considerați că este o propunere foarte bună, domnule prim-ministru!” îi spun eu. Klein continua să înșire la povești, iar ceilalți se mulțumeau să-l asculte. Se însera și becurile colorate din jurul restaurantului începeau să se aprindă. O ultimă sclipire trandafirie colora orizontul înspre vest și se oglindea în apa verde-cenușie. Harriet privea copacii de pe cealaltă parte a lacului, cum se adunau laolaltă în amurg, sumbri și grei, ca într-o tapiserie vechE. Îl auzi pe Klein: Ieri, la defilare, Maiestatea sa a hotărât: „C să-mi vând palatul de vară din Dobrogeâ țării mele. Va fi ca un dar făcut națiunii, pentru că nu voi cere decât un miliard de lei”. „Dai – se plânse primministrul – când Bulgaria va lua Dobrogea, va lua și palatul!” „Ce!” țipă regele. „Trădătorule! Bulgaria n-o să ia niciodată Dobrogea. Vom lupta până la ultimul român! O să-i conduc personal în luptă, călare pe calul meu alb!” La asta toți s-au înseninat și-au început să cânte imnul național, dar curând le-a pierit entuziasmul când și-au dat seama că și ei erau printre cei ce vor cumpăra palatul cu un miliard de lei. Harriet râdea laolaltă cu ceilalți, dar continua să privească spre lac, de unde veneau scârțâit de vâsle și clipocit de bărci care treceau. Privea, în jos, spuma adunată la suprafața apei, plină de crenguțe de soc cu flori plate și dantelate, agățate de vâsle și aruncate din nou la margine. De undeva ajunse până la ei, brusc, un miros de vite, dar trecu repede, fără să mai revină. La radio se auzea Lebăda din Tuonela, sugerându-i una dintre acele țări nordice, înverzite, cu lacuri reflectând un cer argintiu, imagini ale păcii înseși, în timp ce ei stăteau acolo, vorbind și râzând, atât de aproape de tensiunile și nervozitatea orașului. Se gândea la Anglia, la ultima dată când priviseră stâncile albe, sinuoase, la albul ca leșia și la albastrul cerului, la marea strălucitoare și încrețită de vânt. Ar fi trebuit să fie mișcați și plini de regrete la acea imagine, dar îi întorseseră spatele, nerăbdători la ideea schimbării și a vieții lor viitoare împreună. Guy spusese că vor veni acasă de Crăciun. Dacă i-ar fi întrebat cineva cum și-ar dori să le fie viața, ar fi răspuns: „cum o fi să fie” – oricum, supusă șansei și nesiguranței. O viață așezată și pașnică într-un oraș era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit. Acum atitudinea ei se schimbase: și-ar fi dorit mai multă siguranță. Și pe urmă noul prim-ministru ține un discurs magnific… Klein ridicase o mână și privea solemn în jur: „Acum e vremea pentru lucruri mari, nu pentru fleacuri…” Se oprește brusc și arată lucrurile de pe masă; ochii lui aruncă flăcări; începe să țipe: „Țigări, pastile, apă minerală, tablete contra indigestiei, aspirină… Auguste, vino imediat aici! De câte ori să-ți spun ce trebuie să am pe masă? Spune, unde e aspirina? Așa! Acum să continuăm – spuneam că e vremea unor mari împliniri…” O țigancă vânzând flori, trăgând după ea o rochie veche de seară din șifon verde, veni la masa lor, puse niște buchete mici de albăstrele lângă David și întinse mâna fără să spună nimic. Acesta le împinse deoparte și o alungă de acolo, dar ea stătea lângă el tăcută, cu mâna întinsă, ca un cal obosit ce nu mai vrea să-și continue drumul. Dacă ar fi lăsat-o în pace, ar fi putut sta acolo toată noaptea. Ei, pentru Dumnezeu! izbucni deodată David, iritat, și-i dădu câțiva lei. Timid, zâmbind totuși ironic, împinse florile spre Harriet.

Se întunecase. La începutul verii parcul era iluminat, dar becurile nu se mai aprinseseră de la căderea Parisului. Restaurantul era ca o insulă de lumină pe apă și atrăgea toate bărcile. Era destul de sărăcăcios, dar cu pretenții. Nu primeau țărani în costume naționale; aceștia aveau voie doar să închirieze bărcile vechi, destul de ieftine. Oprindu-se la mar ginea apei, ceva mai în umbră, cei din bărci priveau cu respect și invidie la patronii în costume elegante. Klein relata mai departe spusele prim-ministrului: „Iată darea de seamă! Domnule secretar, aceasta nu trebuie niciodată văzută de Herr Dorf! înțelegeți?” Secretarul scrie pe dosar: „Nu trebuie arătat lui Herr Dorf’. Însă acesta tocmai intra pe ușă. Secretarul ține hârtiile la piept; mai degrabă ar muri decât să le arate. Dar ce credeți că spune primul-ministru? „Nu. – spune el – o să-i arătăm darea de seamă lui Herr DorF. Întotdeauna joc cu cărțile pe față”. La hohotul de râs al lui Guy, oamenii din prima barcă înțeleseră că se aflau niște străini acolo. Ocazia era prea bună ca s-o piardă. Vâslele atinseră apa și ei veniră în plină lumină. Omul din mijloc începu să facă niște acrobații și reuși, stângaci, să stea în mâini, în timp ce tovarășii lui îi fixau pe englezi, așteptând. O dată terminată echilibristica, se porniră să cânte cu toții un cântec trist, sfârșind prin a cerși, oarecum jenați. Harriet, singura care observase spectacolul, le aruncă niște bănuți. Mai stăruiră ceva vreme, sperând să obțină mai mult, dar, neîndrăznind să ceară, se îndepărtară. Discuția se referea acum la procesul lui Drucker. De la Klein știa Guy despre dispariția lui Sasha. Klein se strâmbă când ceilalți îl întrebară despre proces, spunând că nu-1 prea interesa acest Drucker, care „o dusese cândva bine și acum ajunsese rău”. O să-l ajute germanii? întrebă Guy. Klein clătină din cap. Având în vedere afacerile sale cu Germania, procesul ar putea fi interpretat ca un gest antigerman, interveni și Clarence. Klein râdea: Un gest – da, dar nu antigerman. Ei vor să demonstreze că România este încă o țară liberă, că nu se tem, în fața întregii lumi, să-l aducă pe acest bancher bogat în fața justiției. E o diversiune: îi împiedică pe oameni să se mai gândească la Basarabia. Și, în fond, ce le pasă nemților? Drucker nu le mai e de nici un folos acum. Ah, doamnă Preen-gal – se înroși ușor Klein, apleeându-se spre ea – n-am avut eu dreptate că va fi interesant dacă veți rămâne aici? Germanii trebuie tot mai mult mituiți cu alimente. Crede ți-mă, va veni o vreme când astea – și atinse farfurioarele cu brânză de oaie și măsline, servite la vin – vor constitui un festin! Sunteți un martor al istoriei, doamnă Preengal, veți vedea cum moare o țară! — Dar dumneavoastră veți rămâne? îl întrebă ea. Râdea din nou – poate că râsul era singurul răspuns pe care îl merita viața, așa cum o vedea el. Dar, pentru prima dată, ei i se păru că era râsul unui nebun. David îl întrebă însă, serios: Chiar poți rămâne? Ești în siguranță aici? Klein ridică din umeri: Mă îndoiesc. Vechii miniștri îmi spuneau: „Klein, ești un evreu hoț! Fă balanța bugetului!” și glumeau cu mine astfel, dar cei doi nu glumesc. Oare ce au să-mi facă dacă nu le voi mai fi de folos? Ți-e vreodată teamă? întrebă Harriet din nou. Mi-e întotdeauna teamă – râse Klein, luându-i mâna și privind-o fix – poate că e puțin cam târziu pentru doamna Preen-gal… După vreo oră, Clarence era tot acolo, deși nu mai spusese un cuvânt, de la ultima sa remarcă despre procesul lui Drucker. La plecare, îl lăsă pe Guy s-o ia înainte cu David și Klein, sperând să rămână în urmă cu Harriet. Se văzuseră foarte rar în ultimul timp, de când, la petrecerea dată încinstea lui Guy, după spectacolul Troilus și Cresida, nu reușise să-i ia în serios propunerea de a se întoarce în Anglia cu el. Simțea acum că nu mai puteau fi prieteni și-i părea rău. De obicei tăcută în prezența unora care vorbeau mai mult ca ea, nu-i prea plăceau prietenii lui Guy. Cu un singur însoțitor, ea devenea însă destul de volubilă. Copil cu părinții divorțați, dintre care niciunul nu considerase necesar să-i asigure un cămin, Harriet avea, fără să vrea, multă simpatie pentru Claren-

ce, a cărui copilărie fusese, de asemenea, nefericită. Ea nu voia să împărtășească neîncrederea lui generalizată, râdea de el, îl lua peste picior, dar mereu cu aceeași compasiune și înțelegere. Acum, când mergeau alături, simți că neîncrederea lui se întorsese împotriva ei. O acuzase că l-ar fi atras numai pentru a-1 respinge la urmă, ceea ce era poate adevărat. Treceau tăcuți pe sub castani, ocolindu-i pe țăranii întinși pe jos ce-și petreceau noaptea acolo, pentru a intra într: o alee îngustă, boltită de copaci frumoși mirositori, cu aer umed și răcoros, parfumat ce flori nevăzute. Ca să intre în vorbă, ea îl înti îbă dacă era ocupat, deși știa că nu erA. Îi răspunse cam ursuz că nu și adăugă, după o pauză lungă: Chiar nu știu de ce mă mai aflu aici. După Dunquerque n-am mai făcut nimic la birou. Asta nu-1 deranjează pe Inchcape, desigur. El nici n-a făcut vreodată mare lucru pe acolo și în fond, cu ce ne-am mai putea lăuda, în afară de evacuarea insulelor din Marea Mânecii și de pierderea Europei? Râse amar. Dar polonezii? Au plecat cu toții. M-am scos singur la pensie. De ce nu te întorci la facultate? Guy ar avea nevoie de ajutor. Suspină. Harriet îl văzu pleeându-și capul, deprimat și vinovat: Urăsc meseria de profesor și studenții mă plictisesc de moarte. Și atunci ce ai să faci? Nu știu. Poate voi ajuta la decodarea mesajelor la Legație. Credeam că disprețuiești Legația și pe toți cei de acolo. Da, dar ceva trebuie să fac. Clarence încerca să meargă la oarecare distanță de ea, pe aleea strâmtă, și afișa un aer de detașare total neconvingător. Din simplă nevoie de distracție, era tentată să facă un gest să-l recâștige, dar renunță. Romantic din fire, el nu s-ar fi mulțumit niciodată doar cu prietenia prozaică pe care i-o putea ea oferi. Se apropiau de ieșire și auzeau mașinile circulând. Fără voie, Clarence își încetini pasul. Acum, că începuse să vorbească, prefera să mai rămână la adăpostul parcului, decât să iasă în stradă, unde erau înghiontiți și întrerupți la tot pasul. Suspinând din nou, spuse pe un ton reflexiv: „Nu știu!”… și își lăsă gândurile în voia ascunselor căi metafizice, care se întâlneau cu mila și cu disprețul de sine. Cât de ușoară poate fi viața pentru cei ce posedă acel ceva care-i împinge mai mult spre tipul maniac decât spre cel depresiv! Crezi că e doar o problemă de chimie? Păi, nu este? Ce suntem altceva decât niște compuși chimici? Desigur, mult mai mult… Nevoind să vorbească doar în general, el zise: Toată viața am fost frustrat de ceva și așa am să mor. Chiar am început să mor în momentul în care am încetat să-mi mai doresc să trăiesc. Ei, dar toți murim, răspunse Harriet nerăbdătoare. Mai sunt și unii încă în viață, cel puțin pentru moment. Uită-te la Guy! Priveau amândoi înainte, la Guy, a cărui cămașă albă se detașa în întuneric. Vocea lui ajunse până la ei – era la subiectul lui preferat: suferințele țăranilor și ale lumii întregi, suferințe care nu vor dispărea niciodată, nici atunci când Guy își va fi dus cu sine vorbele în mormând. Prinzând cuvântul „Rusia”, ea zâmbi. Clarence auzise și el. Pe un ton înalt și plângăreț, ca și cum era pentru prima dată când se gândea la asta, întrebă: De unde până unde dragostea asta a lui pentru Rusia?

Cred că e nevoia de a crede în ceva. Tatăl lui era un radical de modă veche. Guy a fost educat ca un liber-cugetător, dar are’ un temperament de om religios. Așa că el crede în Rusia – un alt paradis, pe lângă cerul albastru, strălucitor… De fapt, el este ceea ce psihologii numesc un fiu rebel al unui tată rebel. Era o idee nouă pentru Harriet. Poate că o va lua în considerație mai târziu, dar acum n-avea de gând să-l lase pe Clarence să expedieze problema așa de ușor. E mai mult decât atât! Și, probabil, chiar era mai mult. Când Guy era copil, minele și fabricile erau închise, nu lucrau. Tatăl său și majoritatea cunoscuților erau șomeri. El a crescut văzând cum tatăl său, un om capabil și inteligent, decădea și devenea inapt de muncă, din cauza bolii și a disperării. A fost mereu împotriva acestei irosiri de energie și l-a preocupat, de asemenea, problema pământurilor sterile și refolosirea deșeurilor. Ușor disprețuitor, Clarence continuă: Și David este încă unul! Amândoi își imaginează că viața poate deveni mai bună datorită materialismului dialectic. David e mai realist și, probabil, mai rigid. Dar Guy? — Nu știu. Era adevărat, nu știa. Descoperise, dar nu-și putea încă explica, totala lipsă de simț practic a lui Guy. I-am spus o dată că m-am măritat cu el crezând că e genul de om care mută munții din loc, dar am constatat foarte curând că poate fi complet iresponsabil uneori. De exemplu, se gândea să se însoare cu Sophie doar pentru a-i face rost de un pașaport britanic. Tonul de critică al lui Harriet îl făcu pe Clarence să intervină cu reproș: Cel puțin Guy nu e ca majoritatea idealiștilor ăstora de stânga. El face ceva, nu se oprește doar la vorbe: i-a vizitat pe deținuții politici de la Văcărești – o acțiune destul de riscantă într-o țară ca asta! Când a făcut așa ceva? întrebă Harriet speriată. Înainte de izbucnirea războiului. Le-a dus cărți și mâncare. Sper că nu se mai duce și acum! Nu știu. Nu-mi spune niciodată. Nu-i spusese nici lui Harriet. Ea înțelesese că nu-i plăcea ca ea să se amestece în treburile lui și că putea avea secrete. Nu-i plăcea nici ei că atunci când era plecat – și asta se întâmpla mai tot timpul – el putea face orice. Sigur, e un idealist! întări Clarence. Mie teamă că da. Începi să fii nemulțumită. Nu pentru că nu-i prețuiesc, în continuare, calitățile, dar merge prea departe… Este prea generos, prea răbdător, prea ușor de găsit la orice apel. Oamenii au impresia că pot veni la el pentru orice, dar când eu am nevoie de el, niciodată nu e acolo pentru mine. Crezi că puteai găsi altul mai bun? Nu încercă să-i răspundă la întrebare. Se simțea, într-un fel, înșelată și încă prea ușor – poate pentru că el era atât de diferit de ea. Fusese o adolescentă lipsită de farmec, numai piele și os. Simțindu-se nedorită, era retrasă și agresivă, așa că mătușa ei o cicălea mereu: „De ce nu poți și tu să te faci plăcută? N-ai vrea ca oamenii să te iubească?” Fie că voia, fie că nu, învățase curând să nu se aștepte la asta. Când făcea câte un efort ca să placă, i se părea că trezea mai degrabă suspiciune, decât afecțiune. Neavând succes de una singură, trebuia să găsească pe cineva care să-l aibă și pentru ea. Și cine altcineva putea fi acela decât Guy Pringle – mare, blând și deschis. Dar câteva indicii ar fi trebuit s-o pună în gardă: faptul că avea atât de puține lucruri, de exemplu. Pusese asta pe seama sărăciei, dar înțelesese curând că, de fapt, el irosea tot ce primea din vreo sursă oarecare. Ajunsese să creadă că el nu voia nici un fel de proprietăți, pentru a nu fi legat

cumva. Bunurile materiale erau prea vizibile, defineau și limitau individul. Guy nu era omul pe care să-l definești, să-l limitezi sau să-l legi de lucruri. Avea, admise ea, o anumită timiditate, dar evaziunea lui avea cauze mai adânci. Și totuși, Clarence o întreba dacă ar fi putut găsi pe cineva mai buN. Își imagină o ființă aidoma lui Guy, dar mai dependentă, cineva pe care să-l poată înțelege, să fie al ei – probabil, un copil. Poate că-1 va avea într-o zi, dar Guy insistase că situația era mult prea nesigură pentru asta. Să fi fost un motiv sau o scuză? Copiii sunt și ei ființe pe care le posezi: își definesc și își limitează părinții. Între timp, Clarence spunea: Eu am încredere în Guy. Cred că ai avut noroc când l-ai întâlnit. Este un om integru, dar presupun că tocmai asta e problema: tu vrei să-l schimbi. Ce vrei să spui? Îi umpli capul cu idei burgheze, îi ceri să facă baie zilnic și să-și tundă părul. Trebuie să se maturizeze! Dacă nu s-ar fi însurat cu mine, și-ar fi irosit, probabil, timpul ca un fel de student întârziat a cărui viață încape într-un rucsac. Cred că mi-a fost recunoscător că i-am oferit o scuză pentru compromisuri. Tocmai asta este! Prin compromis sunt corupți oamenii. Respectabilitatea este și ea un compromis. Uită-te ia mine! Am fost trimis la o școală de elită, unde am fost bătut ca un animal. Voiam să mă revolt, dar n-am îndrăznit. Voiam să lupt în Spania, dar nici asta n-am îndrăznit. Puteam să-mi aleg orice profesie, dar n-am ales niciuna. Asta a fost revolta mea împotriva respectabilității, dar na dus la nimic. Am făcut compromisuri pentru a fi respectabil și am fost corupt. Presupun că asta s-ar fi întâmplat în orice altă situație. Tu însuți te oferi pentru a fi corupt. Se gândi câteva momente în tăcere, după care trase concluzia: Oricum, sunt un om pierdut. I-am dezamăgit pe toți până și pe Guy. Mă îndoiesc. Cum de ești așa de sigură? Pentru că nu ești chiar atât de important pentru el. Ha! izbucni Clarence întunecat, dar parcă satisfăcut că ea însăși îl umilea’ astfel. Ceilalți se opriseră la ieșire. Văzând că veneau și Harriet cu Clarence, erau pe punctul să pornească iar, când cineva se năpusti din umbră în fața lor. David și Klein își continuară drumul, dar Guy rămase de vorbă cu noul-venit. Clarence întrebă nemulțumit: Ce pierde-vară a mai pescuit Guy? Să fie vreun cerșetor? Nu pare… În ciuda neînțelegerilor dintre ei, Harriet și Clarence erau întotdeauna gata să se împotrivească împreună tendinței lui Guy de a-i încuraja pe toți, fără discernământ. Când ajunseră destul de aproape ca să-l audă, Guy strigă încântat spre Harriet: Pe cine crezi c-am întâlnit? Harriet nu știa și nici nu vedea vreun motiv de bucurie. Omul, total necunoscut, purta o uniformă murdară și ponosită de recrut. De la distanță, i se păruse tânăr. Acum, în lumina slabă a felinarelor, avea acel aer de decrepitudine al unui bătrân sărac. Era înalt, scheletic, cu umeri înguști și adus de spate, ca un tuberculos. Capul, nu demult ras, era acum ca o miriște cenușie. Fața pământie, cu obrajii supți și cu nasul proeminent, era cadaverică, în afara ochilor negri, care implorau milî, însuflețiți de spaimă și nevoie. Era dezgustător. Harriet încercă să se îndepărteze, scuturând din cap… Draga mea, dar e Sasha Drucker! Nu știa ce să spună. Când îl văzuse, cu nouă luni în urmă, Sasha era băiatul bine hrănit și bine îmbrăcat al unui om bogat. Acum, părea ieșit din mormânt. Ce i s-a întâmplat? Unde a fost până acum?

În Basarabia. Când l-au arestat pe tatăl lui, el a fost luat în armată și trimis la graniță. Când au intrat rușii, ofițerii români au luat-o la sănătoasA. În dezordinea aceea, Sasha a scăpat și de-atunci e pe drum, mort de foame. Draga mea, trebuie să-l luăm la noi! Da, desigur! Șocul fiind prea puternic pentru a mai putea spune ceva, se îndepărtă de Sasha, de aura lui de disperare și își continuă drumul, alături de Clarence, întrebându-se încotro se va duce Sasha, o dată hrănit și odihnit. Apropiindu-se de casă, după ce traversaseră piața, Harriet îl invită și pe Clarence la ei, simțind parcă nevoia să împărtășească povara nenorocirii lui Sasha cu încă cineva. N-ai de ce să te temi, zise el, refuzând să-și asume vreo responsabilitate. Ce Dumnezeu vom face oare cu băiatul ăsta? Întrebase pe un ton rugător, dar nu se putea aștepta la ajutor sau măcar înțelegere de la Clarence în seara aceea. El râse doar și se întoarse să plece: Invită-1 să-i țină de urât lui Yakimov! Nu aveau de mâncare decât pâine și ouă. Pe căldura aceea, într-o țară în care frigiderele erau aproape necunoscute, trebuia să cumperi mâncare proaspătă în fiecare zi. Harriet se apucă să facă o omletă, în timp ce în camera de lângă bucătărie se auzeau sforăiturile Despinei, servitoarea, și ale bărbatului ei. Sasha mânca grăbit, cerându-și parcă scuze; fața lui începea să prindă culoare. Părea un pom tânăr devastat de furtună. Harriet și-l amintea pe tânărul brunet, delicat, protejat și răsfățat de întreaga familie, ca un mic animal de casă. Acum se uita la ea cu o privire hăituită ca o sălbăticiune. În fața lui, Guy îl urmărea, crispat și întristat. Situația lui Sasha era foarte dureroasă. Se întoarse spre Harriet și o întrebă cu acel ton rugător, de care ea se temea: îi găsim și lui un loc, nu-i așa? Poate să rămână? Nu știu. O enerva că Guy discuta problema de față cu Sasha. Considera că situația trebuia lămurită între ei, în particular, înainte de a lua vreo hotărâre. De exemplu, unde avea să stea Sasha? Acesta tăcea. In mod obișnuit, s-ar fi jenat să abuzeze astfel de ospitalitatea ei, dar acum era pentru el singura speranță. Când mânca, se uitase la ea și îi zâmbise, dar privirea îi era goală, de om în agonie. Guy îi oferi fotoliul: Fă-te comod! Sasha nu se ridică însă, făcând doar un gest de refuz: Aș prefera scaunul ăsta de lemn. Știți… am păduchi. Nu vrei să faci o baie? îl invită Harriet. Da, vă rog! După ce-i arătase baia și-i lăsase prosoape, se întoarse în bucătărie, gata să-l înfrunte pe Guy: Nu putem să-l ținem aici! Situația noastră este și așa destul de nesigură. Ce s-ar întâmpla dacă ne-ar prinde că adăpostim un dezertor – mai ales fiul lui Drucker? Guy o fixa îndurerat: Cum să-l refuzăm? N-are unde să se ducă altundeva! Nu mai are și alți prieteni? Nimeni care să îndrăznească să-l găzduiască. E la capătul puterilor. Nu-1 putem arunca în stradă! Trebuie să-l lăsăm să doarmă aici – măcar în noaptea asta! Bine, dar unde? Pe canapea. Și Yakimov? Guy părea încurcat. Ridicând puțin vocea, zise: Cu el nu e nici o problemă!

Dar știa că nu e așa. Nu puteau avea încredere în el. Văzându-1 descurajat, lui Harriet i se făcu milă de el, dar și-o făcuse cu mâna lui. EI insistase să-l primească la ei pe Yakimov, împotriva voinței ei, și nu putea să nu simtă o ușoară satisfacție, pe când el căuta o soluție. Dar nu avea nici o alternativă, așa că întrebă amărât: Cine ar putea să-l primească totuși? Nu știu. Guy arăta tot mai preocupat și, după o pauză lungă, ea zise: I-ai putea spune lui Yakimov să plece. Unde să se ducă? N-are un ban. Urmă o tăcere lungă… Harriet se gândea cât sunt de diferiți. Guy, în stilul lui propriu, dorea ca Sasha să stea la ei, fără să se gândească la problemele ce ar putea apărea. Poate că ea acorda prea multă atenție acestor probleme. Dacă ar fi fost după Guy, n-ar fi existat nici un inconvenient. Ar fi avut încredere în Yakimov și acesta poate că s-ar fi dovedit demn de această încredere. O enerva însă și faptul că el îl dorea pe Sasha acolo, vrând parcă să evadeze, să scape de responsabilitatea banală, față de o singură persoană, a căsătoriei. Guy o privea rugător, de parcă ea ar fi putut, cu puțină bunăvoință, găsi o soluție. Și chiar exista una… Făcându-i-se milă, în cele din urmă, spuse: Mai este un fel de cameră la mansardă – tot pentru servitori. Dar o putem folosi? Ține de apartamentul nostru, însă trebuie să-i spunem și Despinei – să-și ia lucrurile de acolo. Draga mea! Fața îi, strălucea de încântare. Sări de la locul lui și o strânse în brațe. Ce soție pot să am! Ești minunată! Asta însemna că totul era acum în regulă, dar ea adăugă: Totuși, n-o să stea mai mult de o noapte – nu sunt sigură dacă putem avea încredere în Despina. Trebuie să-i găsim altă locuință. Dar sunt sigur că Despina e de încredere! Ce te face să crezi asta? Are o inimă bună. Bine, atunci du-te și trezește-o! Eu nu știu unde este camera; doar ea știe. Guy, gata să alerge fericit, să-i dea vestea cea bună lui Sasha, se opri surprins la ideea de a merge el s-o trezească pe Despina. Trezește-o tu… se rugă el mieros, dar Harriet clătină din cap. Nu, tu trebuie s-o trezești! Se îndrepta fără tragere de inimă spre bucătărie și ea era gata să spună „Bine, lasă că mă duc eu!” dar se controlă și, pentru prima oară de când se căsătoriseră, rămase neclintită în hotărârea ei. CAPITOLUL 4 Yakimov jucase rolul lui Pandarus în piesa regizată de Guy, Troilus și Cresida. O dată reprezentația terminată și triumful lui uitat, se simțea oarecum în aer, neglijat și jignit. Guy, care îl răsfățase întotdeauna, îl abandonase. Și ce câștigase el din toate orele petrecute la repetiții? Nimic, absolut nimic. Se plimba pe Calea Victoriei, în căldura crescândă a amiezii, cu fața lui tristă, de cămilă, asudând abundent sub pălăria de Panama. Purta un costum de mătase în dungi, o cămașă roz, tot de mătase, și o cravată care avusese cândva culoarea violetelor de Parma. Hainele îi erau foarte murdare, iar pălăria îngălbenită de vreme avea borul spart. Haina era zdrențuită, maro pe la subsuori și strâmtă ca un corset. În timpul iernii, zăpada înghețată îl înțepa prin găurile din tălpile pantofilor; acum simțea, la fel de dureros, pietrele din caldarâm, incandescentE. Împins brusc spre bordură de forța mulțimii, simțea

uneori gazele fierbinți de eșapament de la mașinile ce treceau pe lângă el. Zdrăngănitul tramvaielor, strălucirea parbrizelor, urletul claxoanelor și scrâșnitul frânelor îi dădeau o stare de agitație, mai ales că la ora aceea se refugia de obicei într-un somn protector. Fusese trezit de dimineață de zbârnâitul necontenit al telefonului. Nu părea să fie mai târziu de zece, după geana de lumină ce se strecurase înăuntru, dar toată lumea era plecată, chiar și Harriet. Prost dispus, a așteptat inert, sub cearșaf, să se oprească. Dar nu s-a opriT. Într-un sfârșit, scos din sărite, s-a târât până la el și a răspuns; era pentru el – vechiul lui prieten, Dobbie Dobson de la Legație. A, încântat să vă aud! Yakimov se aștepta la un schimb de amabilități referitor la zilele petrecute împreună, pe când jucau în Troilus și Cresida, dar Dobson, ca și toți ceilalți, depășise momentul. Uite ce e, Yaki! în legătură cu vizele acelea de tranzit… Ce vize, băiete dragă? — Știi foarte bine la ce mă refer! Dobson vorbea ca un om cumsecade ajuns la limita răbdării: Fiecare cetățean britanic e obligat să aibă vize de tranzit valabile pe pașaport, pentru cazul unei evacuări pe neașteptate. Consulul a observat, în urma unei verificări, că tu n-ai obținut niciuna. Dar, băiete dragă, sper că nu e ceva serios de care să ne fie teamă! Ordinul e ordin! Ți-am tot găsit scuze, dar dacă nu obții vizele acelea astăzi, vei fi trimis, sub pază, în Egipt. Băiete dragă, dar n-am un sfanț! Trece totul în contul meu! O să-mi plătești când îți vor sosi banii. Înainte de a pleca, Yakimov se gândi să caute totuși prin casă – Guy era foarte neglijent cu banii; de multe ori Yakimov găsise bancnote pe care gazda lui le trăsese afară din buzunar, o dată cu batista, și le luase. Nu scotocise, de fapt, niciodată după bani. Acum era însă o situație specială și i se părea că i se cuvine orice ar putea găsi și valorifica, în dormitorul celor doi, erau niște pantaloni și niște genți goale, dar nici un ban în ele. Deschise toate sertarele de la dulapuri și de la birou din salon și căută printre cotoarele vechilor carnete de cecuri ale lui Guy. Plățile se făcuseră de către bănci londoneze prin intermediul celor locale, evreiești. Având în vedere că Drucker urma să fie judecat pentru speculă, Guy ar fi putut fi șantajat cu asta. Dar nu era mare lucru… Specula era ceva atât de obișnuit, că i s-ar fi râs în nas. Într-un sertar mic al biroului găsi un plic sigilat pe care scria „Top Secret”. Deveni interesat. Nu era singurul care bănuia că misiunea lui Guy la București nu era una atât de nevinovată cum voia el să pară. Amabil, înțelegător, ca o carte deschisă, Guy putea fi, după părerea lui Yakimov, un agent perfect. Plicul nu era bine lipit și se desfăcu la atingerea IM. Înăuntru era diagrama unei secțiuni – din ce? O conductă sau un rezervor. Auzind mereu despre sabotaje în Barul Englezesc, se gândi că e o sondă de petrol. Era un semn undeva, pe conductă, pe care scria „detonator”. Deci se expunea aici, pe scurt, cum și unde își va plasa sabotorul explozibilul. Ce descoperire! Lipi plicul și-l puse gol la loc, iar planul îl păstră la el în buzunar. Nu știa încă în ce fel îl va folosi, dar se putea distra puțin în Barul Englezesc arătându-1 ca dovadă a acțiunilor periculoase pe care regele și țara i le cereau. Momentele de bună dispoziție, ca și planul, au fost însă curând uitate, pe când Yakimov se târa, fără tragere de inimă, spre diferite consulate. Acestea, profitând de vremurile grele, percepeau taxe foarte mari. Scârbit la gândul că irosește banii pe astfel de lucruri, Yakimov obținu totuși vize pentru Ungaria, Bulgaria și Turcia. Mai rămăsese doar Iugoslavia, țara care-1 expulzase acum nouă luni și-i confiscase mașina, pentru datorii. Intră în consulat plin de resentimente, își lăsă pașaportul și rămase să aștepte – nici nu spera altfel – o jumătate de oră. Când îi dădu înapoi pașaportul, funcționarul făcu un gest ca și cum ar fi tras oblonul între ei: „Zabranjeno”. Îi refuzaseră vizA. Întotdeauna se gândise că-și va putea recupera Hispano-Suiza când va putea împrumuta destui bani ca să-și plătească datoriile. Se vede treaba că acum nu mai avea nici o șansă. Hoinărind pe Calea Victoriei, indignarea creștea în el – o simțea parcă în sto-

mac. Se gândea cu melancolie la mașina lui – ultimul cadou de la vechea lui prietenă, Dollie, ultima amintire, în afară de garderoba în plin proces de dezintegrare a vieții lor minunate împreună. Această pierdere se transformă într-o mare suferință. Trebuia să-l vadă pe Dobson, dar mai întâi să se consoleze cu un păhărel. În timpul repetițiilor, ca să-l poată dirija mai bine, Guy îl mai invita să bea ceva la Doi Trandafiri, dar Guy era un om modest și fără pretenții. El bea țuică și bere și nu vedea de ce Yakimov nu putea și el să bea aceleași lucruri, dar acesta din urmă tânjea după clientela selectă de la Barul Englezesc. După terminarea presei, se întorsese acolo, așteptând aplauze și laude. Dar ceea ce găsise era uimitor – nu numai că nu-1 observase nimeni intrând, dar barul era plin de necunoscuți. Era acolo mai multă lume decât văzuse el vreodată. Până și aerul se schimbase: nu mai mirosea a țigări, ci a trabuc. Înaintând cu greu, auzea peste tot vorbindu-se nemțește. O, doamne! Germană în Barul Englezesc! Își întinsese gâtul, încercând să-i vadă pe Galpin sau Screwby, și înțelesese că era singurul englez din încăpere. Încercând să ajungă la tejghea, se simțise înghiontit cu ostilitate deliberată. Pe când îi șoptea unui vlăjgan: „Ușurel, băiete dragă!”, un altul, numai mușchi, îl aruncase într-o parte cu: „Verfluchter Lummel! ‘ Yakimov rămăsese netulburat. Ridicase o mână pentru a-i atrage atenția lui Albu, cunoscut prin manierele, prin calmul său imperturbabil, ca un model de barman englez. Dar Albu nici nu-1 băgase în seamă. Înțelegând că se afla pe un teritoriu ocupat de inamic, Yakimov era gata să plece, când îl zărise, la celălalt capăt al barului, pe prințul Hadjimoscos. Cu fața lui de ceară, părul moale, negru și cu ochii întunecați, părea o păpușă chinezească, stând pe vârfuri în pantofii săi de copil și sâsâind în germană către cel de iângă el. Încântat să vadă o figură cunoscută, Yakimov îl prinsese repede de braț: Băiete dragă – țipase el – cine sunt toți oamenii ăștia? Hadjimoscos își întorsese capul încet, vădit surprins de întreruperE. Întrebase rece: Nu este oare evident, mori prince, că sunt ocupat? Îi întorsese spatele, dar neamțul cu care stătuse de vorbă se folosise de ocazie ca să scape de eL. Îi aruncase o privire furioasă lui Yakimov. Ca să-l îmbuneze, acesta încercase o glumă, chicotind nervos: Ce de germani în bar! Or să ceară în curând un plebiscit. Au aceleași drepturi de a sta aici ca și tine. De fapt, chiar mai multe, pentru că ei nu ne-au trădat. Mie mi se par fermecători. * Golan nenorocit! (germ.) (N. Tr.). Ah, și mie la fel, scumpul meu! se gnihsc;. Ynkmmv să-l asigure. În ‘32 aveam o mulțime de prieteni la Berlin. Apoi schimbase subiectul, pentru unul mult m; ii interesant: Ai văzut cumva piesa? Piesa? Te referi la reprezentația în scopuri caritabile de la Teatrul Național? Mi s-a spus că arătai destul de grotesc. N-am avut de ales, băiete dragă! E război, trebuia să contribui și eu cu ceva! se scuzase Yakimov, știindu-se disprețuit pentru a fi încălcat codul trântorilor de profesie. Hadjimoscos își lăsase colțurile gurii în jos. Fără alte comentarii, se întorsese să-și caute o companie mai profitabilă. Se lipise de un grup de nemți și fusese invitat să bea ceva. Yakimov privea cu invidie, întrebându-se dacă, fiu al unui tată rus și al unei mame irlandeze, Hadjimoscos putea pretinde că e de partea Reich-ului. Alungase însă acest gând; Legația Britanică își pierduse influența aici, dar nu și asupra lui.

Acum Barul Englezesc era la fel ca altădată. Ziariștii englezi reveniseră, iar germanii, plictisiți de toată hărțuiala, se întorseseră la Minerva. Puținii rămași își pierduseră oricum din impertinență. Hadjimoscos îi căuta din nou compania lui Yakimov, dar cu precauțiuni: nu-1 însoțea într-un grup de englezi – asta ar fi însemnat o declarație de intenții, într-o lume în schimbare. Dar dacă Yakimov ar fi avut bani, ar fi stat cu el oriunde și l-ar fi ajutat să-i cheltuiască. Yakimov nu era ranchiunos din fire, dar comportarea asta îl irita uneori. Găinar destul de exersat el însuși, nu era totuși de teapa lui Hadjimoscos. Când era în bani, el cheltuia în dreapta și-n stânga. Hadjimoscos n-o făcea niciodată, fie că avea, fie că nu. Stilul său insidios și lipicios era aproape feminin – bărbații nu păreau să aștepte nimic de la el. Mutându-și greutatea corpului de pe un picior pe altul, aștepta atât de insistent pe lângă câte un grup, îneât oamenii îi ofereau de băut ca să scape de el. Intrând în bar în dimineața aceea, Yakimov îl văzu pe Hadjimoscos cu prietenii săi: Hovarth și Cici Palu, ținând fiecare câte un pahar gol în mână și așteptând pe cineva să le umple. Își luă ceva de băut înainte de a se apropia de ei. Văzând că i-au ochit whisky-ul din mână, se porni, în legitimă apărare, să se plângă de preturile ridicate ale vizelor și de felul cum fusese forțat să le obțină. Hadjimoscos, zâmbind malițios, se apropie și-l luă de braț: Cher prince, ce contează pe ce cheltuiești banii, când o faci doar pentru tine? Palu râdea pe sub mustață, dar Horvath rămăsese impenetrabil. Yakimov știa că nu-i căutau compania; nu se sufereau nici măcar între ei. Se adunaseră laolaltă, plictisiți de propria inutilitate, pentru că nimeni altcineva nu și-i dorea prin preajmă. Yakimov se gândi că și el făcea parte dintre ei el care fusese, nu demult, centrul atenției în acest grup de stricațI. Încercă să fie amuzant: Ați auzit? Când ministrul francez, bietul de el, a fost rechemat la Vichy, prințesa Teodorescu i-a spus: „Dâre adieu, c’est mourir un peu’. Se poate să fi fost prințesa atât de lipsită de tact? Hadjimoscos îi întoarse spatele, încercând să-l excludă din conversație: Lucrurile merg din ce în ce mai bine! Ce credeți că am aflat de la cordormier** de dimineață? în trei săptămâni o pereche de pantofi de comandă va ajunge cinci mii de lei! Palu completă: Și la tailleur*** e la fel! Prețul mărfurilor englezești este scandalos! Și acum vor declara zile fără came. Ce să mai mănânce omul?. Îl privea pe Yakimov ca și cum totul depindea de el, ca și cum nu germanii, ci englezii ar fi prădat țara. Yakimov încercă să-i îmblânzească: Puțin pește, ceva vânat în sezon. Eu unul n-aș spune nu la o bucată de curcan. Hadjimoscos i-o tăie scurt, gu_dispreț: Astea sunt doar entrees. ‘ * Cum să te menții viril fără carne? * A spune adio înseamnă a muri puțin (fr.) (N. Tr.). ** Cizmar (fr.) (N. Tr.). *** Croitor (fr.) (N. Tr.). **** Aperitive (fr.) (N. Tr.). Deconcertat, scormonindu-și mintea după o cale de a le 9apta atenția, Yakimov își aminti planul găsit de dimineață. II scoase și îl studie suspinând. Se făcuse liniște. Conștient de interesul stâmit, lăsă hârtia în jos ca s-o vadă toată lumea și întrebă retoric: Oare ce-or să-mi mai ceară să fac după asta? Hadjimoscos privea deja în altă parte: Te sfătuiesc, mon prince, să ascunzi mai departe ceea ce ai de ascuns. Înțelegând că în dimineața aceea n-avea nici o șansă de a le fi pe plac, strânse planul și își lăsă gândurile să hoinărească. Observă în curând că un necunoscut îi zâmbea și încerca să intre în

vorbă. Hainele lui boțite și uzate nu-i lăsau lui Yakimov prea multe speranțe, dar el era întotdeauna amabil, așa că se ridică și-i întinse mâna: Dragul meu, ne cunoaștem cumva? Tânărul își scoase pipa de sub mustața zbârlită și, bolborosind ca un sifon gol, reuși într-un târziu să explice: Mă numesc Lush – Toby Lush. Erați cu Guy Pringle când ne-am cunoscut. — Ah, da! încuviință Yakimov, care nu-și amintea nicidecum. — Ce-ați dori să beți? Păi, whisky, băiete dragă! Nu suport poșirca autohtonă. Cu un râs ca un nechezat, Lush se duse la bar. Yakimov hotărâse că noua sa cunoștință este un tâmpit, de aceea rămase surprins când se văzu condus spre o masă de lângă perete. Nu-și primi paharul până nu se așeză: omul avea, evident, un interes; trăgea nervos din pipă, dar după câteva momente zise: De data asta am venit aici ca să rămân. Chiar așa? Dar asta-i o veste foarte bună! Cu coatele lipite de corp, cu genunchii strânși, Lush părea îndesat, ca într-un sac, în costumul său de sport. Trăgea din pipă, căsca, trăgea din nou și pe urmă scuipa… Când au luat rusnacii Basarabia, mi-am spus: „Toby, bătrâne, e momentul s-o ștergi!” E periculos să stai prea mult într-un loc. De unde vii? Din Cluj. Transilvania. Nu m-am simțit niciodată în siguranță acolo. Nici aici nu știu dacă e un loc sigur. Atunci își aminti Yakimov unde mai auzise numele de Toby Lush. Oare nu apăruse individul pe aici în primăvară, pus pe fugă de zvonul unei invazii rusești? întotdeauna înțelegător cu fricoșii, Yakimov încercă să-i dea curaj: Oh, aici totul e în ordine, n-ai de ce te teme – e ca un refugiu. Germanii au tot ce-și doresc, n-or să ne deranjeze. Sper să ai dreptate. Ochii bulbucați și spălăciți ai lui Lush aruncau priviri de jur-împrejurul încăperii. Totuși, nu prea stau pe aici. Nu cred că le place compania noastră. Vechea poveste: pătrund printre ai casei și pe urmă încep să-i înjure. Săptămâna trecută a fost și mai rău – i-am cerut lui Albu „Martini sec” și mi-a dat trei Martini. Strângându-și genunchii și mai mult, Lush se legăna, înecându-se de râs: Știi că ai haz… Să mai luăm un rând! Când se întoarse cu cel de-al doilea whisky, Lush devenise serios și intenționa să-i explice lui Yakimov ce avea de gând: Ești prieten cu Guy Pringle, nu-i așa? Yakimov încuviință: Prieteni buni și vechi, știi că l-am jucat pe Pandarus în piesa lui? Da, s-a auzit până la Cluj despre tine. Locuiești la ei, nu? Împărțim un apartament foarte drăguț. Te așteptăm, într-o zi, la noi la masă. Lush acceptă, dar dorea mai mult decât atât: Caut ceva de lucru. Pringle lucrează la Facultatea de Limba Engleză, nu-i așa? Am să mă duc să vorbesc cu el, desigur, dar m-am gândit că ai putea să-mi pui o vorbă 3jc,… Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe omofonia dintre cuvântul englezesc dry (sec) și cuvântul german drei (trei) (N. Tr.).

Bună… Măcar să-i spui: „M-am întâlnit cu Toby Lush astăzi: Simpatic tip!” ori ceva de genul ăsta… Toby îl privea cu nerăbdare pe Yakimov, care-1 asigură imediat: Un cuvânt să spun și obții slujba mâine! Dacă este vreun post vacant… Lucrurile astea se pot aranja întotdeauna. Yakimov își goli paharul și-l puse jos. Lush se ridică și el, dar spuse neașteptat de ferm: încă unul și pe urmă trebuie să merg la Legație să-mi iau numărul pentru mașină. Ai mașină? Poate mă iei și pe mine… Cu plăcere! Mașina lui Lush era un Humber vechi, de culoarea nămolului, înalt și bombat ca un palanchin. Ce automobil drăguț! zise Yakimov. Așezâcdu-se pe bancheta dreaptă, din care ieșea vătuiala, se gândea Ia frumusețea lui de mașină. Legația, o vilă din cărămidă într-o alee laterală, era înconjurată de mașini. Pe peluza din față, acum uscată și neîngrijită, așteptau o mulțime de oameni – solizi, arătând activi, practici în costumele lor de dril kaki, dar având toți un aer de descumpănire. Au urmărit sosirea Humber-ului de parcă acesta ar fi adus ceva nou. Trecând pe lângă ei, Yakimov îi auzi vorbind englezește, dar nu recunoscu pe nimeni. Lush intrase la secretariat. Yakimov, ca și puțin mai devreme, se văzu oprit de o secretară cam ofilită, etalând un farmec de modă veche: A, prințe Yakimov, vă pot ajuta cu ceva? Domnul Dobson este așa ocupat! Toți domnii tineri sunt foarte ocupați zilele astea, bieții de ei! La vârsta lor, viața ar trebui să fie plină doar de petreceri și baluri, dar cu războiul ăsta oribil, trebuie să lucreze și ei ca toată lumea. Presupun că ați venit pentru permisul de rezidență, nu-i așa? E o problemă, personală de…estul de importantă. Mi-e teamă că trebuie să-l văd pe domnul Dobson. Ea plescăi din limbă dezaprobator, dar îl lăsă să intre. Dohson, pe care nu-1 mai văzuse din noaptea reprezentației, lucrA. Își înălță capul cam plictisii: Bună! Ce mai faci? Destul de prost, cu războiul… Dobson zâmbi semnificativ, dar fața lui plină, de obicei amabilă, era istovită, iar ochii – roșii de nesomN. Întreaga lui atitudine era descurajatoare. Am avut o săptămână infernală cu criza asta. Și acum, colac peste pupăză, inginerii de la exploatările petroliere au fost dați afară. Cei care așteaptă în curte? Da. Li s-a pus în vedere să părăsească țara în opt ore. Un tren special îi va duce la Constanța. Bieții de ei își pierd vremea pe aici, sperând că noi i-am putea ajuta! Îmi pare atât de rău, dragă băiete! … La simpatia sinceră din vocea lui Yakimov, Dobson își lăsă stiloul pe birou și-și duse mâinile la cap: Excelența sa sună de două ore peste tot, dar fără rezultat. Românii vor să le fie pe plac nemților. Unii dintre ingineri sunt aici de douăzeci de ani. Au toți case, mașini, câini, pisici, cai… și mai știu eu ce… Asta înseamnă muncă suplimentară pentru noi. O, Doamne, desigur! Yakimov se lăsase să cadă într-un scaun și aștepta sași poată prezenta propriile probleme. Când Dobson se opri, atunci se aventură și el: Nu-mi place să te mai deranjez și eu într-un moment ca acesta, dar…

Bani, nu-i așa? Nu tocmaI. Îți aduci aminte de Hispano-Suiza mea? Iugoslavii încearcă să mi-o șterpelească. Își povesti necazurile. Dragul meu, nu-i poți lăsa să facă asta! Mașina valorează o grămadă de bani. Numai șasiul costă două mii cinci sute de lire sterline, caroseria Fernandez… Dumnezeu știe cât o fi dat Dollie pe ea. Este o piesă excepțională – singurul lucru pe care-1 mai am pe lume. Obține-mi o viză, băiete dragă, și împrumută-mi câteva miare! Mă duc, îmi iau mașina și-i dau bice încoace. Pe urmă îi tragem un chiolhan la Cina și tot restul. Ce zici? Dobson îl asculta întunecat: — Presupun că știi: românii rechiziționează mașini. Dar nu și pe cele britanice, nu-i așa? Nu. Dobson trebuia să admită că tradiția privilegiilor britanice încă rezista. Mai ales mașini evreiești. Așa persecutați cum sunt, evreii dețin totuși mașinile cele mai mari. De fapt, vreau să-ți spun că nu e momentul s-o vinzi. Oamenii nu vor să cumpere o mașină scumpă, care ar putea fi rechiziționată. Dar nici n-aș vrea s-o vând, dragul meu! îmi place mult bătrânul automobil… și ne-ar fi de folos în cazul unei evacuări. Dobson își mușca buzele și mușchii obrajilor îi căzuseră. Uite ce e! Unul dintre noi va merge la Belgrad peste vreo săptămână – probabil Foxy Leverett. Ai chitanța, cheile mașinii și restul? … în cazul ăsta am să-i spun s-o recupereze și s-o aducă aici. E bine așa? Era în perfectă stare când mi-au luat-o. Bine, o să vedem ce putem face. Dobson se ridică, concediindu-1 astfel. În fața Legației^ petroliștii tot mai așteptau, dar mașina lui Lush dispăruse. Întorcându-se prin amiaza înnăbușitoare, Yakimov își spunea: „Gata cu hoinăreala pe jos! O să-mi odihnesc bătrânele mele picioare”. După un moment de gândire, adăugă: „Și-a meritat banii! Dacă aș vinde-o, aș câștiga o mică avere”. CAPITOLUL 5 La o săptămână după seara din parcul Cișmigiu, Harriet, adusă în balcon de zgomotul unor cântece răgușite, distonante, văzu două rânduri de oameni mărșăluind în jurul bisericii. Traversau piața. Procesiunile nu erau neobișnuite în București. Se organizau la tot felul de ocazii, pornind de la cele importante, unde chiar și guvernul era obligat să participe, până la grupuri răzlețe de elevi în uniforme de cercetași. Procesiunea de acum era însă diferită – nu avea strălucirea celorlalte, dar, cu aerul ei cazon, părea să aibă un scop precis. Conducătorii purtau cămăși verzi. Cântecul îi era necunoscut, dar ea prinse un cuvânt care se tot repeta, pe o notă înaltă: „Căpitanul, Căpitanul…” Nu știa cine este acest căpitan… Coloana se întoarse brusc spre Calea Victoriei și dispăru din vedere, în marș. Când și ultimul om trecuse, ea era tot în balcon, cu sentimentul că nici nu ar avea altceva de făcut. În casă era liniște – Despina plecase la piață, iar Yakimov nu se sculase încă. (Și-ar fi dorit și ea uneori un astfel de somn în care să se izoleze de toate.) Sasha era tot la ei, deși ea îl acceptase numai pentru o noapte, dar acum se afla sus, în camera lui. (Ca și Yakimov, nu avea unde să se ducă.) Guy, desigur, era ocupat la Universitate. Acest „desigur” sugera o resemnare crescândă. Așteptase sfârșitul reprezentației și al trimestrului, imaginându-și că-1 va avea alături, în nesiguranța crescândĂ. În loc de asta, acum nu-1 mai vedea nici cât înainte. Școala de vară, preluată cu jumătate de normă, atrăsese atâția evrei în așteptarea

vizelor pentru Statele Unite, încât Guy fusese nevoit să organizeze mai multe clase. Acum ținea cursuri și seminarii chiar și în timpul pauzei de prânz. În ziua în care inginerii petroliști au fost alungați din Ploiești, familia Pringle, ca și alți cetățeni britanici, au primit prima somație de a părăsi țara. Guy tocmai ieșea din casă, când un comisionar i-a adus o hârtie galbenă, de la prefectură. I-o întinsese lui Harriet: Dă-i-o lui Dobson! O să se descurce el. Părea destul de calm, dar Harriet s-a speriat la acest ordin de a-și face bagajele și a pleca: Dar dacă trebuie să plecăm în opt ore? Nu va fi cazul. Nepăsarea lui o speria și mai tare… Totuși, avusese dreptate. Dobson obținuse anularea ordinelor pentru cetățenii britanici din București; doar inginerii petroliști fuseseră nevoiți să plece. La diferite ore ale zilei, Harriet le văzuse nevestele și copiii prin restaurante și cafenele. Copiii, uneori neastâmpărați și enervanți, erau priviți cu oarecare iritare de români, care și-i lăsau acasă pe ai lor. Femeile, dezrădăcinate și buimăcite, mai aveau totuși o urmă de încredere, imaginânduși că totul se va dovedi, în final, o eroare și ele se vor întoarce pe la casele loR. În loc de asta, luaseră trenul de Constanța și vaporul până la Istanbul. În ciuda scuzei românilor că expulzarea se organizase la ordinele nemților, ambasadorul Germaniei se pare că ar fi spus: „Acum știm cum ne-ar trata Carol dacă noi am pierde războiul”. În fine, inginerii, oricât de puțin ar fi dorit să plece, mergeau oricum spre o situație mai sigură. Harriet aproape că-și dorea și ea expulzarea. Stând în balcon și reflectând la toate astea, simți deodată cum orașul se zguduie. O clipă crezu că a căzut balconul. Văzu, sau i se păru că vede, pietrele de pavaj din fața bisericii, foarte aproapE. Îngrozită, întinse mâna să se prindă de ceva, dar lumea întreagă părea a fi în imponderabilitate. Totul se mișca o dată cu ea și nu avea de ce să se agațe… încă o clipă – și trepidația se opri. Fugi în cameră să-și ia geanta și mănușile. Nu mai suporta să se știe aici, la etajul nouă, trebuia să simtă pământul sub picioare. Când ajunse pe asfalt, avu un impuls să-l atingă, deși ardea ca nisipurile Saharei. Încet-încet, traversând piața și văzând clădirile intacte și nemișcate, mulțimea obișnuită, destul de calmă, scăpă de impresia forței supranaturale a cutremurului. Poate că aici, în acest oraș înconjurat de câmpii, cu cerul lui gol și fierbinte, cu impresia că întreaga Europă se întindea undeva, la vest, cutremurele erau destul de obișnuite. Dar când o văzu pe Bella Niculesco, pe Calea Victoriei, începu să țipe, uitând că ar putea fi urmărite: Bella, ai simțit cutremurul? Cum să nu? Am încremenit de spaimă. Toată lumea vorbește despre asta. Cineva tocmai spunea că nu a fost un cutremur, ci o explozie la Ploiești. Se răspândește zvonul că agenții britanici aruncă sondele în aer, dar să sperăm că nu e adevărat. Lucrurile sunt și așa destul de încurcate în ce ne privește. După primele momente de entuziasm ale întâlnirii, Bella începu să se agite și să privească în jur, căutând posibilii martori ai discuției. Harriet înțelese că nu făcuse bine când o oprise. Pe punctul de a se scuza fiecare și de a pleca, nemaiștiind ce să spună, atenția le fu distrasă de o melodie, cântată din răsputeri undeva, departe. Harriet recunoscu refrenul: „Căpitanul…” Se întorceau oamenii în cămăși verzi. Cine sunt? întrebă ea. Garda de Fier – fasciștii noștri, nu știai? — Dar am crezut că au fost înlăturați. Asta este ceea ce ni se spune… Când se apropiară conducătorii, ridicându-și cizmele și legănându-și armele, în marș, Harriet îi recunoscu pe tinerii care, în primăvara aceea, se întorceau de la antrenamentele din lagărele nemțești de concentrare. Pe atunci își pierdeau vremea pe la colțuri de stradă, străini și zdrențăroși. Acum mărșăluiau pe mijlocul drumului – deviau traficul și își zbierau imnul, creând o impresie de încredere în forțele lor și agresivitate.

Ca toată lumea, cele două femei amuțiră la strigătele: „Căpitanul!” și așteptată să treacă coloana. Era mai lungă acum decât de dimineață. Capii, bine îmbrăcați și instruiți militar, făceau impresie și inspirau teamă, dar cei din mijlocul coloanei, fără uniforme, nu prea reușeau să țină pasul, în timp ce la coadă se înșirau o gloată de pierde-vară, desigur convertiți de legionari chiar în dimineața aceea. Unii erau în zdrențe. Târșindu-și picioarele, împiedicându-se și aruncând priviri neliniștite, rânjind celor de pe margine, singura lor contribuție la cântec era câte un strigăt ocazional: „Căpitanul!” Asta era prea mult pentru români, oameni cu simțul umorului: începuseră să comenteze, să râdă pe înfundate și, mai apoi, în gura mare. Ai mai văzut așa ceva? întrebă Bella. Cine e acest „căpitan”? Păi, conducătorul Gărzii-de Fier, Codreanu, cel care a fost „împușcat în timp ce încerca să evadeze”, din ordinul lui Carol – nu mai e nevoie să o spun. O mulțime de camarazi de-ai lui au fost împușcați și ei. Unii au fugit în Germania, dar mișcarea a fost dezorganizată. Cine-ar fi crezut că vor avea tupeul să apară din nou astfel? Carol cam pierde controlul situației. Din cele câteva remarci, era clar că și ceilalți privitori gândeau la fel, dar procesiunea trecuse, traficul revenise la normal și oamenii începuseră să se ducă fiecare pe la treburile lor. Se mai auzeau, departe, strigătele „Căpitanul!” apoi au încetat. Bella explica mai departe: Au încercat să facă un erou din acest Codreanu, dar e destul de greu. L-am văzut și eu o dată – arăta dezgustător, cu un păr slinos, atârnându-i peste urechi. Era și nebărbierit… Oh, apropo – își reaminti ea brusc – în legătură cu băiatul acela, Drucker… E ciudat că după ce mi-ai vorbit tu de el, mi-a scris Nikko – auzise și el ceva: se pare că l-au trimis să-și facă stagiul militar. Presupun că bătrânul Drucker plătise bine ca să fie declarat inapt. Oricum, băiatul a dezertat și este urmărit acum. S-au primit ordine să fie prins cu orice preț – probabil din cauza averii puse pe numele lui. Au să-l facă să renunțe la ea. Și dacă refuză? N-or să îndrăznească. Nikko spune că ar putea fi împușcat ca dezertor. Dar în România nu e război. Nu, dar s-a declarat stare de urgență, se fac recrutări… și vor, cu tot dinadinsul, să-l prindă. Dacă o vor face, abia atunci va dispărea cu adevărat. In fine – Bella închise subiectul cu un gest – mă gândesc să plec la Sinaia. M-am săturat să mă coc în căldura asta, așteptând să se întâmple ceva… Nici nu cred, de fapt, că se va întâmpla ceva. Ar trebui să pleci și tu cu Guy la munte! Nu se poate. El lucrează la școala de vară. Mai are studenți în perioada asta? Are destui. Evrei, nu-i așa? — Da, mai ales evrei. Bella făcu o grimasă și ridică din sprâncene: Eu n-aș fi de acord cu asta, draga mea! Dacă Garda de Fier va face din nou tărăboi, nu se știe ce se va mai întâmpla. Ultima dată i-au bătut cumplit pe studenții evrei… și nu sunt doar anti-semiți, ci și anti-britanici… Se încruntase și își clătina capul cu subînțeles. Când consideră că lăsase o impresie destul de puternică, se însenină: Acum trebuie să plec – am oră la coafor. Se îndepărtă spre piață, făcând cu mâna. Harriet nu se mai putea mișca. Mulțimea o împingea din toate părțile, dar ea era încremenită de frică și răvășită în fața pericolelor la care erau expuși: îl aveau pe Sasha sub același acoperiș cu Yakimov, un posibil informator – nu știa care e pedeapsa pentru găzduirea unui dezertor, dar și-l închipuia pe Guy într-una dintre închisorile cumplite descrise de Klein; pe urmă era amenințarea directă a legionarilor care mărșăluiau pe străzi.

Primul instinct a fost să alerge la Guy și să-l implore să închidă școala de vară, dar știa că nu trebuia să facă asta. Lui Guy nu i-ar fi plăcut ca ea să intervină. O dăduse la o parte și în cazul reprezentației, pe motiv că un bărbat nu poate lucra așa cum trebuie când îi stă nevasta prin preajmă. Neștiind ce să facă, porni pe drumuri, fără o țintă precisă. Când ajunse la Biroul Britanic de Propagandă, se opri, gândindu-se la Inchcape, care putea opri școala de vară, dacă voia. De ce n-ar apela la el? Privi, câteva clipe, fotografiile navelor de război și o machetă a plajei de la Dunquerque. Toate stăteau de vreo lună în vitrină și tot acolo aveau să rămână, din lipsa altor materiale care să le ia locul. Se opri, nu de teama lui. Inchcape sau a lui Guy. Mai demult, vorbind cu Inchcape, pusese capăt unei alte acțiuni a lui Guy și generase prima lor ceartă. Voia oare să se întâmple din nou același lucru? Sigur, își spunea, intervenția ei trecută îl salvase pe Guy dintr-o situație periculoasă. Situație periculoasă. S-ar putea să fie la fel și acum. Intră. Secretara lui Inchcape tricota, în spatele mașinii de scris. Afișă un aer nesigur – domnul director s-ar putea să fie ocupat… N-o să-l rețin prea mult! strigă Harriet urcând în grabă scările, înainte ca femeia să poată sunA. Îl găsi^ pe Inchcape întins pe o canapea cu toate volumele din „Â la Recherche du Temps Perdu* deschise în jurul lui. Era doar în cămașă și pantaloni. La intrarea ei, se ridică fără chef și își luă haina de pe spătarul scaunului. Bună, doamnă P.! Zâmbetul nu reușea să ascundă neplăcerea de a fi fost deranjat. Harriet nu mai venise acolo din ziua când urmăriseră înmormântarea lui Călinescu. Atunci era o dărăpănătură și muncitorii se străduiau să fixeze niște rafturi. Acum totul era vopsit în alb, rafturile erau pline de cărți, iar podelele erau mochetate într-o nuanță delicată bleu-gri. Pe biroul Biedermeier, printre cărți, erau și niște corespondențe Reuter. Ce (te aduce la mine? Garda de Fier. O privea amuzat și ușor iritat: Să nu-mi spui că adunătura aia de nevrotici și nulități, care tocmai au defilat prin fața ferestrei, a reușit să te sperie! Dar și naziștii au început ca o adunătură de nevrotici și nulități… Inchcape zâmbea ca la o glumă bună: Asta așa e, dar în România fascismul e doar o joacă. În căutarea timpului pierdui (fr.) (N. Tr.). În 1937, când i-au aruncat pe studenții evrei de la ferestrele Universității, n-a mai fost o joacă. Mie teamă pentru Guy. E singur acolo, doar cu cele trei bătrâne care-1 ajută. Dar este și Dubedat! Ce-ar putea face Dubedat dacă ar năvăli legionarii acolo? Dar și eu sunt singur aici, cu excepția rarelor momente când apare Clarence, și nu mă tem de asta. Ea era pe punctul de a riposta: „Nimeni nu iA. În seamă Biroul de Propagandă! 11 dar se opri la timp și spuse: Școala de vară e o provocare. Toți studenții sunt evrei. Deși Inchcape își păstrase aparența de om calm și civilizat, se putea observa la el o ușoară grimasĂ. Își împinse manșetele cămășii în afară, studiindu-și butonii cu granate: Cred că Guy poate să-și poarte singur de grijă. Fața lui plată, napoleoniană, căpătase o expresie de nepăsare pentru a ascunde o iritare crescândă. Harriet fusese redusă la tăcere. Venise acolo cu convingerea că Guy sugerase ideea școlii

de vară. Acum vedea că se înșelase. Inchcape avea puterea în organizația în care Guy spera să facă și el carieră. Harriet nu avea nimic împotriva lui Inchcape – reușiseră de mult să ajungă la un armistițiu – dar încă simțea că exista la el o latură necunoscută. Acum vanitatea lui fusese provocată și nu se știe ce va scrie despre Guy în rapoartele trimise acasă. Când, mai demult, ea îl criticase pe Inchcape spunând: „E atât de meschin! Face economii la mâncare și băutură, dar cheltuiește o avere pe mobilă și porțelanuri, ca să-și epateze invitații14, Guy îi explicase că aceste bunuri erau paravanul ce ascundea o mare sărăcie sufletească. Toate erau doar manifestări ale grandomaniei lui – la fel era și școala de vară. Știind acum că nu-1 va putea convinge, Harriet încercă să-l îmbuneze: înseamnă că este cu adevărat importantă! O privi încântat și tonul Iui se schimbă deodată: Bineînțeles! E un semn că aici n-am fost încă învinși; ne ridică moralul! Și va fi chiar mai mult decât atât. Am planuri mari pentru viitor… Credeți că există un viitor pentru noi? Sigur că da! N-o să ne mai deranjeze nimeni. Politica românilor a fost întotdeauna aceea de a sta cu câte un picior în fiecare tabără. Iar germanii își văd de treabă, atât timp cât au ce-și doresc. O să continuăm ce-am început aici. Sunt atât de încrezător, încât am aranjat ca un vechi prieten deal meu, lordul Pinkrose, să vină aici cu avionul. A fost de acord să țină cursul Cantacuzino*. Întâlnind privirea uimită a lui Harriet, Inchcape rânji satisfăcut: E momentul să ridicăm, steagul! Este un curs de literatură engleză ce le va aminti românilor că noi avem una dintre cele mai’ importante literaturi ale lumii. De asemenea, poate fi și o ocazie mondenă – ultima dată am avut opt prințese în primul rând. O conducea acum spre ușă… Desigur, organizarea ne va solicita destul de mult. Trebuie să găsesc o sală și să fac rezervările la hotel pentru Pinkrose. Nici nu știu dacă vine singur. S-ar putea să vină cu soția? Oh, Doamne! Nu e căsătorit! … Vorbea despre căsătorie de parcă ar fi fost nu știu ce obicei ridicol al triburilor primitive. Numai că nu mai e chiar tânăr și poate avea nevoie de cineva care să-l ajute. Inchcape deschisese deja ușa. La plecare îi spuse: Copila mea, trebuie să ne păstrăm cumpătul! Știu că nu e prea simplu pe vremea asta, când simți că te topești în propriile tale haine. Ei, acum, la revedere! Închise ușa în urma ei. Harriet coborî în stradă, cu un sentiment de inutilitate. La puțin timp după trecerea legionarilor prin fața Universității, Sophie Oreșanu veni în biroul lui Guy, care fusese cândva cabinetul de lucru al lui Inchcape – era încă plin de hârtiile lui, și rafturile de cărțile lui. Curs inaugural, ținut în fiecare an în engleză, la deschiderea anului universitar (N. Tr.). Sophie Oreșanu venise la școala de vară cu mult entuziasm, dar acum, cocoțată în fața lui Guy pe brațul unui scaun capitonat, începuse să se plângă: Nu pot lucra pe căldura asta! Se lăsase pe spate, etalându-și ceea ce avea mai frumos: chipuL. Își bosumflă buzele strident rujate, suspină și își împunse obrazul palid cu degetul: E teribil în oraș la ora asta! Total indiferent la sclifoselile Sophiei, Guy își aminti o discuție pe care o auzise, fără să vrea, între do| studenți. Oreșanu nu-mi place. Este o cocktease. Ah, j’adore le cocktease!

Zâmbi când ea începu să se fâțâie și să-și miște fundul pe brațul fotoliului. Biata fată! Orfană, fără zestre, având o libertate indecent de mare în ochii românilor, trebuia să-și caute cumva un soț. Amintindu-și suferința ei, când el se întorsese în București căsătorit, îi răspunse mai indulgent: Ceilalți par să reziste destul de bine. Ea ridică din umeri: Eu am o piele foarte delicată – nu prea suport soarele. Totuși, ești mai în siguranță în oraș vara asta. Nu. Se spune că rușii sunt mulțumiți, nu vor mai fi probleme. Și apoi – făcu ea tristă – sunt tare nefericită la școala de vară. Toți studenții sunt evrei și se poartă urât cu mine. Guy râdea: Ei, nu se poate! de obicei te plângeai că românii „nu se poartă frumos” cu tine pentru că ești pe jumătate evreică. Așa este! Nimeni nu se poartă frumos cu mine. Sunt a nimănui. Nu-mi plac bărbații români – sunt atât de îngâmfați și disprețuiesc femeile! Iar femeile de aici sunt așa de proaste! Ele chiar ygr să fie disprețuite. Dacă un bărbat le dă „un coup de picd”, sunt încântate – își răsuci și își dădu ochii peste cap, într-o parodie de extaz erotic. Eu vreau să fiu respectată, sunt mai rafinată – de aceea îi prefer pe englezi. Fc ^ Cocotă, femeie ușoară (engl.) (N. Tr.). ‘ O lovitură de picior (fr.) (N. Tr.). Guy încuviință din cap preferința ei. Evitase să se însoare el însuși cu ea, dar ar fi fost încântat dacă i-ar fi găsit ca soț vreun prieten de-al lui, cu pașaport britaniC. Încercase să-l sensibilizeze pe Clarence în legătură cu situația ei nefericită, dar aceasta refuzase categoric: E afectată și plicticoasă! Ea însăși spunea despre Clarence: E cumplit să fii un bărbat atât de neatrăgător! Continua să se plângă: Pe urmă, viața e destul de scumpă în București! îmi cheltuiesc pensia în fiecare trimestru integraL. În alte veri, ca să fac economii, îmi închiriam apartamentul și stăteam în câte un hotel de munte. M-aș fi dus și acum, dar nu mai am bani. Se opri cu o înclinare patetică a capului, așteptând întrebarea lui obișnuită: De cât ai nevoie? În loc de asta, el spuse: O să-ți primești banii luna viitoare; așteaptă până atunci. Doctorul spune că sănătatea îmi este periclitată aici. Ai vrea să mor? Zâmbea jenat. Harriet îl obligase să vadă tertipurile Sophiei și acum se mira că nu le observase mai demult. Înainte de căsătorie, îi împrumutase Sophiei sume de bani pe care nu s-ar fi îndurat să le cheltuiască pentru el însuși. El privea aceste împrumuturi, niciodată returnate, ca pe un preț al prieteniei. Pe urmă, având și soția și părinții dependenți material de el, fusese obligat să o refuzE. În ultimele luni o ținuse oarecum la distanță și acum i se părea penibil să fie nevoit s-o refuze din nou. Aplecându-se spre el, cu unul dintre gesturile acelea persuasive din Troilus și Cresida, Sophie’zise: Am muncit mult la piesa asta. Am fost fericită de succesul avut, dar nu mai am putere – sunt epuizată, am pierdut un kilogram în greutate. Poate că ție îți plac fetele slabe, dar cei de aici nu le consideră frumoase. Deci asta era: serviciu contra serviciu! Privea în jos, la biroul din fața lui, neștiind cum să respingă pretențiile ei. Nu se putea gândi decât la Harriet, nefiind sigur dacă era vorba de protecție sau de amenințare. Oricum, avea acum o scuză.

Sophie știa că nu putea aștepta nimic de la Harriet. Începea să recunoască și el că uneori Harriet era mai puternică. Și poate totuși… nu mai puternică. El credea cu tărie în propria lui opțiune morală și n-ar fi renunțat la asta pentru nimeni. Ea putea să fie inflexibilă atunci când el nu putea, dar Guy o înfrunta, știind că astfel ar fi pierdut. Cu toate astea, era de multe ori influențat, fără să vrea, de claritatea cu care vedea ea totul. Faptul că el era miop era poate semnificativ; nu-i putea recunoaște pe oameni decât de aproape. De la distanță chipurile lor păreau doar niște chifle pline de bune intenții, ar fi spus el, dar Harriet îl contrazicea. Ea îi vedea în detaliu și pentru asta nu-i plăceau mai mult. Pe el îl deranja când ea începea să-i critice toate cunoștințele. Prefera să-i placă pe toți, știind că doar astfel îi putea influența. Simțeau că el vrea să-i placă și asta le dădea încredere – așa că-i răspundeau și ei la fel. Influența lui Harriet, lăsată să ia avânt, îi putea submina rețeta lui sigură de succes în viață și de aceea simțea nevoia să-i reziste. Totuși, în anumite ocazii, o lăsa pe ea să ia hotărâri în locul lui. În timp ce el se gândea, flecăreala Sophiei încetase. Ridicându-și privirea, o găsi urmărindu-1, încurcată și jignită că o lăsase să vorbească singură, fără obișnuita întrerupere, încheie cu voce mică și descurajată: Nici nu mi-ar trebui prea mult – doar vreo cincizeci de mii! Renunțase la toate artificiile și el observă toată naivitatea acestui mic spectacoL. În trecut o considerase pe Sophie nedreptățită de viață – fusese forțată prea devreme să-i facă față doar cu armele specific feminine. Acum își spunea: „în fond, nu e decât un copil speriat”, dar se bucura că nu avea cei cincizeci de mii să-i împrumute. Spuse, cât mai blând: Harriet ține banii acum – ea se pricepe mai bine decât mine. Deci oricine vrea un împrumut trebuie să-i ceară ei. Expresia Sophiei se schimbă brusc. Se ridică, jignită că el o pusese pe Harriet între ei doi. Era gata să plece indignată, dar se opri la zgomotul de marș și la refrenul: „Căpitanul”. Dar cântecul ăsta e interzis! se miră ea. Ajunseră la fereastră la timp pentru a vedea cămășile verzi trecând de Universitate. Sophie își ținea respirația. Guy, după discuția cu David și cu informatorii lui, era mai puțin surprins de revenirea Gărzii de Fier. Aștepta s-o audă pe ea țipând îngrozită, dar, în loc de asta, ea spuse doar „Deci o să avem din nou probleme!”, după ce ultimii răzleți trecuseră. Cred că erau la Universitate în timpul pogromurilor din 1938, nu-i așa? Ea încuviință din cap: A fost îngrozitor, dar am scăpat – numele meu e românesc. Amintindu-și că era supărată pe el, se întoarse brusc și plecă fără un cuvânt. Nu păruse prea speriată de legionarii care defdau. Guy însă rămase câteva momente pe gânduri; era o amenințare, și el înțelesese bine asta. Când discutaseră organizarea școlii de vară, îi spusese lui Inchcape: — Singura obiecție este că va concentra foarte mulți studenți evrei. Cu noua politică antisemită, ar putea fi în primejdie acolo. Se răspunsese în zeflemea — Politica românilor a fost mereu antisemită, dar singurele urmări sunt că evreii devin tot mai bogați. Dacă ar fi continuat să-l contrazică, Guy ar fi lăsat impresia că se temea. Inchcape conducea încă Facultatea de Engleză și dorea o școală de vară. Trebuiau să-și justifice cumva prezența aici și, mai ales, Inchcape simțea nevoia unei continue întreceri cu Legația. Vorbind de ambasador, el ar fi spus: „Bătrânul vrăjitor nu se teme să rămână. Eu de ce aș face-o?” Dacă cineva i-ar fi amintit că ambasadorul, spre deosebire de el și de oamenii lui, avea imunitate diplomatică, Inchcape n-ar fi văzut nici aici vreo problemă: „Atâta timp cât avem Legația aici, vom fi și noi protejați”. Guy știa că Inchcape îl simpatiza și el îi răspundea la fel. De altfel, îl și admira. Fără a se considera un om foarte curajos, avea o mare stimă pentru cei care erau astfel: Inchcape și Harriet. Dar îi

era și milă de ei. Inchcape era un holtei bătrân, care nu avea nimic de la viață, în afară de autoritatea poziției sale. Dacă școala de vară îl făcea fericit, Guy avea să-l susțină până la capăt. Harriet, pe de altă parte, trebuia protejată de neîncrederea născută dintr-o copilărie lipsită de dragostE. Își spunea adeseori, mișcat de trupul ei fragil, dar plin de pasiune: „Trebuie să stai între ea și sufletul ei zbuciumat!” Și o vedea de multe ori nefericită pentru că ea complica fără rost viața pe care el o lua atât de ușor. Luă o fotografie sprijinită de trusa de birou: fusese făcută pe Calea Victoriei, una dintre acelea mici, necesare pentru obținerea unui „permis de sejour”. Figura lui Harriet, foarte deosebită mai ales datorită formei ovale și a ochilor mari, era prinsă într-o expresie de tristețe contemplativă. Părea cu zece ani mai în vârstă – era ceva aici foarte diferit de vivacitatea ei obișnuită. Când văzuse poza, el o întrebase: „Chiar atât de nefericită ești?”, dar ea negase. Totuși, el rămăsese cu părerea că imaginea aceea trăda o nemulțumire interioară a unei ființe răvășite, lipsite de idealuri. Puse la loc fotografia cu regret – ar fi putut s-o ajute dacă l-ar fi lăsat; dar oare l-ar fi lăsat? Își aminti cum fusese respins când încercase să-i îmbogățească educația politică: „Nu suport gândirea organizată!” Și, o dată adoptată această poziție, refuzase să mai discute. ^ înainte de căsătorie, Harriet lucrase într-o galerie de artă și fusese prietenă cu pictori, majoritatea săraci și nerecunoscuți încă. El îi sugerase că în Uniunea Sovietică aceștia ar fi fost răsplătiți și onorați, dar ea îi răspunsese scurt: „Dacă s-ar fi conformat…” El insistase că în orice țară omul trebuie să se supună, într-un fel sau altul, dar ea i-o tăiase: „Artiștii trebuie să rămână o comunitate privilegiată pentru a produce ceva important. Nu pot doar să facă ce li se spune, trebuia să gândească singuri. De aceea țările totalitare nu-și pot permite să-i aibă”. Trebuia să admită că ea însăși gândea în felul ei propriu. Nu putea fi influențată. Chiar dacă, în particular, avea o minte feminină și intolerantă, în general putea să aibă o privire de ansamblu asupra evenimentelor. Venind din clasa socială cea mai exploatată, ea o renega totuși. Și, mai rău, respinsese credința care lui îi dăduse un țel în viață; o vedea pierdută și încurcată în anarhie și într-un misticism copilăresc. De fapt, ce voia ea? întrebarea era cu atât mai grea pentru Guy, cu cât el era pe deplin mulțumit, nu voia nimic pentru sine. I se părea jenant să încerce să se îmbogățească, o lipsă de loialitate față de f imilia sa, obligată să supraviețuiască cu atât de puțin. Student fiind, lucrase ca profesor cu jumătate de normă. Mama lui lucra și ea. Astfel puteau plăti chiria și menține familia la un loc. Nu invidiase pe nimeni, decât pe cei fără responsabilități, liberi să meargă să lupte în Spania. Acești oameni din Brigada Internațională fuseseră niște eroi pentru eL. Încă le mai recita versurile cu emoție: „From small beginnings mighty ends: From calling rebel generals friends From being taught at public schools To think the common people fools, Spain bleeds, and Britain wildly gambles To bribe the butcher în the shambles „. Legionarii, mărșăluind de dimineață îi amintiseră de Cămășile Negre și de „Marea întrunire15 din orășelul lui natal, când prietenul lui, Simon, fusese bătut cumplit și el înțelesese că va trebui să-și plătească în vreun fel credințele politice. Simon întârziase și se așezase lângă el. Când au încercat, toți deodată, să bruieze adunarea, au fost târâți, de mâini și de picioare, în stradă. Simon, rămas singur, cu un curaj fanatic, aproape isteric, continuase întreruperile. Criminalii îl trăseseră, printr-o curte din fund, într-un garaj din spatele sălii. Acolo fusese găsit inconștient. Pe vremea aceea poveștile despre atrocitățile fasciștilor nu prea erau crezute. Era ceva nou în lumea civilizată. Fața lui Simon, vânătă și plină de răni, îl îngrozise pe Guy – știa acum ce-1 aștepta și de atunci nu se mai îndoise că va veni cândva și rândul lui. Din începuturi mici, victorii la sfârșit: / Prieteni rebeli generali au devenit, / în scoli li s-a impus un gând: / Să-i creadă proști pe cei de rând. / Și-acum Spania piere-n sânge, iar britanicii nu vor/ Decât să mituiască măcelaru-n abator (engl.) (N. Tr.). Stătea acum la biro, luptând cu propriile spaime, când observă că ușa se deschi lea cu o încetineală amenințătoare. Nu-și putea lua privirea de acolo… Apăru un cap ciufulit. Cu o solemnitate jucată, Toby Lush zise:

Salut, bătrâne! M-am întors! Întorcându-se acasă, Harriet încerca să-și risipească temerile, la fel de mari, prin hotărârea de a acționa cumw. Dacă nu putea înlătura un pericol, trebuia să încerc; rezolvarea altuia: situația de acasă – cel puțin acolo nu era obligată să tolereze totul la nesfârșit. Trebuia să-i explice clar lui Guy că nu puteau să-i țină și pe Yakimov și pe Sasha. El îi adusese, el trebuia să decidă când rămânea și cine ple ca. Când ajunse însă s așa și îl găsi pe Yakimov în salon așteptându-și prânzul, decise ea însăși în sine: Sasha avea nevoie de protecție și ajutoR. În ce-1 privea pe Yakimov, doar simpla indolență îl împiedica să-și poarte de grijă. Iar ea se săturase să-l tot vadă prin casă. Acum era hotărâtă: el trebuia să plece și avea să i-o spună fără înconjur. Yakimov, tolănit în fotoliu, bea dintr-o sticlă de țuică adusă de Despina de dimineață. La venirea ei se mișcă jenat, acoperind sticla cu o mână. Mi-am luat libertatea s-o deschid, draga mea! Cădeam din picioare când am ajuns acasă; mă omoară căldura asta. Nu vrei puțin? Îl refuză, dar se așeză lângă el. Obișnuit ca ea să-l ignore, se tulbură și își umplu din nou paharul cu o mână nesigură. Voia să-i ceară, atunci și acolo, să-și facă bagajul și să plece, dar nu știa cum să înceapă. El stătea cu picioarele încrucișate și unul dintre pantofii lui strimți se bălăbănea înspre eA. Îi tremura piciorul. Talpa i se dezlipise – i se vedeau degetele și zdrențele ciorapilor de mătase violet. Era dărâmat și părea că-i reproșează ei asta. Se lăsase pe spate, prefăcându-se nepăsător, dar ochii lui mari, de un verde mat, sclipeau înspăimântați, privind când la ea, când în altă parte, încât Harriet nu reușea să scoată o vorbă. El încercă să susțină o discuție: Ce avem azi la masă? N-avem carne. Despina a cumpărat niște pește de râu. Suspină: Mă gândeam la „blinii” – le serveam la Korniloff: ne aduceau mai multe clătite, pe prima întindeam icre negre, pe a doua – smântână, pe următoarea – din nou icre negre și tot așa… Și le serveai astfel, la un loc. Oh! Înghiți în sec la amintirea a ceva atât de gustos, biruit de poftă. Nu înțeleg de ce nu cumpărăm și noi… Doar sunt icre negre din belșug! Cele proaspete, cenușii, sunt cele mai bune. O privea, în expectativă. Cum ea nu se oferi să prepare așa ceva, el privi într-o parte, scuzându-i parcă lipsa de ospitalitate: Recunosc, nici unele nu se compară cu cele rusești: Beluga sau Osetrova. Suspină din nou, părând că tânjește după ceva: Și ortolanii! Delicioși, nu-i așa? Nu știu. Oricum, nu suport să fie ucise păsărele mici. Părea încurcat. Dar pui mănânci! Toate păsările sunt păsări. Ce contează dimensiunile? Gustul e important! Considerând că nu merită să răspundă, ea se uită la ceas, ceea ce-1 făcu pe Yakimov să remarce: Dragul de el, a întârziat! Pe unde umblă zilele astea? Tonul lui urmărea să-i sugereze lui Harriet că Guy l-a eliminat din planurile lui și că se simțea neglijat. Ea îi răspunse: A început o școală de vară la Universitate. Presupun că-ți lipsesc repetițiile pentru piesă.

Erau amuzante, într-adevăr, dar dragul nostru băiat ne cam ținea din scurt. Și până la urmă n-a ieșit nimic din asta… Dar la ce te așteptai? Atât de departe de casă și în plin război, doar nu te așteptai să faci carieră în teatru! Carieră? Nici nu m-am gândit la așa ceva! Era atât de mirat, încât ea înțelese că el nu-și dorea nimic mai mult decât mâncare și băutură pe gratis, pentru tot restul vieții… Nu reușise niciodată să se maturizeze. Crezuse cândva că Yakimov era o nebuloasă care va începe să evolueze, sub influența lui Guy. Dar Guy îl pusese în mișcare și-l aban donase, iar el, ca un copil dat la o parte de un nou-venit, nu mai știa ce era cu el. Am fost fericit să-i pot fi de ajutor! Nu mai jucaseși niciodată, nu-i așa? Niciodată, draga mea, niciodată! Cu ce te ocupai înainte de război? Aveai vreo slujbă, ceva? Părea puțin jignit de întrebare și protestă: Dar aveam renta! Ea înțelese că era o spoială de bogăție, un mod de a-i păcăli pe ceilalți ca oricare altul. Conștient de dezaprobarea ei, încercă să îndrepte lucrurile: Mai lucram câteodată – vreau să spun când eram cam strâmtorat. Ce lucrai? La această întrebare începu din nou să se foiască și să bâțâie din picior. Am vândut mașini… desigur, numai din cele bune: Rolls-Royce, Bentley… Am și eu o HispanoSuiza… cele mai bune mașini din lume… Trebuie să mi-o iau înapoi și am să te iau la plimbare cu ea. Ce ai mai făcut altceva? Am vândut tablouri, antichități… Serios? Te pricepi la tablouri? Nu pot spune asta, draga mea. Nu pretind că aș fi un profesionist. Ajutam pe cineva din când în când. Aveam un mic apartament în Clarges Street, expuneam câte un tablou și ceva mărunțișuri, agățam câte un neghiob sus-pus, doritor să cumpere… „Bietul Yaki trebuie să renunțe la comorile familiei”… știi, genul ăsta de lucruri… Nu era o ocupație curentă… mai mult un fel de ore suplimentare. Parcă descria un mod foarte respectabil de a-și câștiga existența! își mișca ochii în toate părțile, dar când îi prinse privirea i se risipi toată încrederea în sine. Se străduia să se țină drept pe scaun, dar, cu capul în jos, privind la paharul gol, îngăimă: Aștept să-mi sosească banii în curând. Nu te teme, am să vă înapoiez datoria până la ultimul penny! … Se simțiră amândoi ușurați când îl auziră pe Guy intrând. Veni în cameră cu un zâmbet larg, ca și cum avea să-i facă lui Harriet o surpriză plăcută: Iți amintești de Toby Lush, nu-i așa? Sunt încântat să te revăd! Încântat! Omul o fixa pe Harriet, cu ochii ieșiți din orbite de admirație, de parcă reîntâlnirea lor ar fi fost una îndelung așteptată. Văzuse o singură dată și abia și-l mai amintea. Încercă din răsputeri să-i răspundă la fel, dar el era total neinteresant. Avea cam douăzeci și cinci de ani, era greoi și stângaci, pielea îi era aspră și figura bine conturată, dar părând făcută dintr-un material nu prea rezistent. Trăgând din pipă, se întoarse spre Guy, vorbind sacadat:

Știi la ce mă gândesc de câte ori o văd? la versurile acelea ale lui Tennyson: „She walks în beauty like the night of starless climes and something skies*”. Byron! îl corectă Guy. Of, la naiba! Se pocni cu palma peste frunte, cu un gest teatral. Așa fac mereu. Nu că n-aș ști, dar nu-mi aduc aminte… îl observă deodată pe Yakimov și începu să zbiere: „Bună! Bună!” întinzândui mâna. Harriet merse la bucătărie să-i spună Despinei că aveau un oaspete la prânz. Când reveni, Toby descria situația din capitala Transilvaniei, de unde fugise, și râdea mereu fără rost. Deși Clujul era, de douăzeci de ani, oraș românesc, se vedea încă influența ungurească. Oamenii așteptau doar ca regimul să ia sfârșit. Nu sunt filogermani – spunea Lush – vor, pur și simplu, să se întoarcă ungurii. Nu vor să accepte că atunci când vor veni ungurii, vor veni și nemții. Dacă le atragi atenția, găsesc scuze. O cunoștință de-a mea, o evreică, îmi spunea: „Nu vrem asta pentru noi, ci pentru copiii noștri”. Așteaptă cu toții să se întâmple ceva, dintr-un moment într-altul. „E frumoasă cum sunt doar noaptea meleaguri fără nori și ceruri înstelate” (engl.) (N. Tr.). Toby stătea în fața ferestrei mari, deschise, lumina puternică de afară părând să-i completeze schița sumară a situației. Eram singurul englez și trebuia să-mi bag mințile în cap. Ce credeți că s-a întâmplat chiar înainte de a pleca? Germanii au instalat un Gauleitei* – un conte Frederich von Fliigel. Atunci mi-am spus: „Pleacă repede, cât mai poți!” Yakimov îl întrerupse – surprins și încântat: Freddi von Fliigel! E un prieten vechi și drag! Îi privea pe toți fericit: Când o să am Hispano-Suiza mea, am putea merge cu toții la Cluj, în vizită la Freddi. Sunt sigur că va fi încântat. Toby rămase cu gura căscată la Yakimov, pe urmă îl cuprinse un tremur ciudat, ca un râs fals: Glumești Yakimov era surprins, dar mulțumit. Pe când erau la masă, Harriet îl întrebă pe Toby: Rămâi în București? Dacă găsesc niște ore. Nu pot fi decât suplinitor, nu fac parte din nici o organizație… am venit aici pe cont propriu, tot drumul, cu vechiul meu automobil. M-am cam aventurat și… dacă nu muncesc, nu mănânc. Simplu ca bună-ziua. Îl privea rugător și întrebător pe Guy: Auzind că nu prea aveți oameni, am apărut și eu! Problema angajării fusese desigur ridicată deja, pentru că Guy dădu din cap: Trebuie să vorbesc mai întâi cu Inchcape. Harriet îl considerare Toby nu atât profesor, cât un posibil ajutor, la nevoiE. Îi observase ghetele grosolane, pantalonii cenușii de flanelă strânși la genunchi și jacheta de tweed care atârna pe el, toată numai petece de piele – era un fel de uniformă pentru majoritatea tinerilor englezi civili, dar el părea deghizat. „Fiecare e așa cum l-a lăsat Dumnezeu!” Ultima dată când venise în București, speriat de invazie, fugise de la Cluj în panică. Dar ea nu putea să-l condamne pentru ceva ce trăise ea însăși. Se întreba cum ar reacționa el la un atac legionar. Această masculinitate jucată – pipa Costumul – ar trebui să-l oblige la o atitudine curajoasă într-un moment greu, când va fi la strâmtoare. Guy tocmai spunea: Dacă Inchcape va fi de acord, aș putea să-ți dau douăzeci de ore pe săptămână. Asta cred că țiar asigura un minimum necesar.

Toby își înclină capul, recunoscător, apoi întrebă: Dar cursuri? Deocamdată va trebui doar să le îmbunătățești engleza… La Cluj țineam prelegeri de literatură engleză modernă – și știi că-mi plăcea? Din spatele mustății mari și a părului ciufulit, Toby îl privea pe Guy ca un bătrân câine ciobănesc, sigur că va fi pus la treabă. Lui Harriet îi părea rău de el – își imaginase probabil, ca și alții înaintea lui, că Guy era ușor de convins. De fapt, era un tip inflexibil când lua o decizie, și chiar dacă ar fi avut nevoie de un lector, nu și-ar fi ales unul care-1 confunda pe Byron cu Tennyson. Yakimov, preocupat doar de mâncare, începu să vorbească rar și trist, suspinând: Mă gândeam, oricât de ciudat ar părea, că n-am mai văzut o banană de vreun an. Guy și Harriet se obișnuiseră deja cu remarcile lui obișnuite, dar Toby se zguduia de râs de parcă ar fi auzit o gafă teribilă. Yakimov se explică modest: îmi plăceau foarte mult bananele. După prânz se retrase, iar Harriet aștepta să plece și Toby, dar când acesta făcu un gest în acest sens, Guy îl reținu: Rămâi și la ceai! în drum spre Universitate, trecem pe la Inchcape. Harriet intră în dormitor. Hotărâtă să-l facă să acționeze atâta timp cât ea însăși era destul de pornită, îl strigă pe Guy și închise ușa de la salon: Trebuie să vorbești cu Yakimov – să-i spui să plece. Deconcertat de insistența ei, dar nevoind să se supună, zise: Bine, dar nu acum! Ba acum! Se oprise între el și ușă: Te duci acum la el! E mult prea riscant să-l ținem aici și pe el, alături de Sasha. Trebuie să plece! Bine, dacă spui tu… Era doar o încercare de a câștiga timp… N-ar fi mai bine să vorbești tu cu el? Tu l-ai adus, tu trebuie să scapi de el! Situația e destul de complicată. Mi-a convenit să-l am aici în timpul repetițiilor. A muncit din greu: spectacolul a avut succes și datorită luI. Într-un fel, îi sunt dator. Nu pot, pur și simplu, să-l dau afară, acum când spectacolul s-a terminat… Cu tine e altceva, tu poți să ai o poziție fermă. Vrei să spui că preferi să fac eu lucrurile neplăcute. Încolțit și agasat, reacționă destul de dur: Uite ce e, draga mea, am alte griji acum! Sasha e sus; Yakimov n-are cum să-l vadă și nici nu cred că l-ar interesa… De ce să ne facem atâtea griji? Trebuie să mă întorc să văd ce mai zice Toby! Îl lăsă să plece, știind că nu rezolva nimic cu vorba și că așa va fi întotdeauna. Ea va trebui să acționeze de câte ori va fi nevoie – acesta era prețul pentru o relație care-i oferise mai multă libertate decât și-ar fi dorit. Libertatea nu era, totuși, un concept fundamental în căsătorie… în ceea ce-1 privea pe Guy, el nu simțea nevoia unei vieți personale; prefera să trăiască public. Uneori ea își spunea: „E de un egoism cras!” – acuzație care i-ar fi șocat admiratorii. Aplecată peste fereastră, privea, de la înălțimea celor nouă etaje, pietrele de pavaj. Amintindu-și de pisoiul care căzuse din balcon cu cinci luni în urmă, ochii i se umplură de lacrimi și imaginea se dizolvă într-un amestec de albastru și auriu. Suferea acum la fel de mult ca atunci când aflase că a murit. Fusese al ei, o acceptase ca stăpână și doar pe ea n-o mușca, pentru că ea nu se temea de el. Nu putea să uite mica flacără roșu-aurie care zburase câteva luni prin casă – un ghem de blană și gheare. Plângea după el – „O, bietul meu pisoiaș!” – simțind că nu va mai iubi pe nimeni și nimic atât de mult vreodată. Oricum, Guy nu s-ar fi lăsat iubit astfel.

Nu se întoarse în salon până când n-o auzi pe Despina aducând serviciul de ceai. Toby spunea: Cineva tot o să ocupe țara asta mai devreme sau mai târziu. Sper că Legația ne va preveni la timp. Guy nu știa și nici nu prea părea să-i pese: E important să nu intrăm în panică; școala trebuie să meargă înainte! Toby se grăbi să încuviințeze din cap, dar zise: Totuși, trebuie să fim cu ochii în patru! Venise și Yakimov la ceai, în halatul său zdrențăros de brocart, și, după ce Guy și Toby plecaseră deja să-l caute pe Inchcape, el era tot acolo, fără nici o grijă, făcând curat prin farfuriile cu sandvișuri și prăjituri. Ei, acum era momentul să-i spună: „Stai pe capul nostru de la Paști!” M-am săturat! Te rog să-ți faci bagajele și să pleci!”, Ia care Yakimov ar fx întrebat, cu figura cea mai vrednică de milă: „Dar unde să se ducă bietul Yaki?” întrebarea era fără răspuns de luni de zilE. În București nu mai avea credit nicăieri; nimeni nu i-ar fi oferit adăpost. Dacă voia să scape de el, trebuia să-i facă ea însăși geamantanul, să-l dea afară și să încuie ușa. Și chiar așa, ar fi așteptat acolo până când Guy l-ar fi adus din nou înăuntru. După ce goli toate farfuriile, se întinse și suspină: Cred că o să fac o baie. Ieșise fără ca ea să mai spună ceva. Știind că nu era nici ea în stare să-l dea pe Yakimov afară, se gândise la o altă mișcare: se va duce la Sasha. Băiatul își imagina probabil că ei, ca și diplomații, nu erau obligați să se supună legilor româneștI. Îi va spune că Guy riscă la fel de mult ca oricine altcineva adăpostindu-1. Ce va face Sasha atunci? Situația era disperată în ambele cazuri. Singura scăpare ar fi fost ca Sasha să-și găsească un prieten care să-l ia la el poate vreun coleg de școală evreu. Mai era și mama lui vitregă, care pretindea o rentă din averea lui Drucker. Cineva trebuia să-l primească. În bucătărie, Despina, cocoțată pe scara de incendiu, țipa la celelalte servitoare, care aveau o oră liberă, înainte de pregătirea cinei. Cam stingherită, Harriet se strecură pe lângă ea și urcă pe scara de metal, dar Despinei nu-i scăpa nimic: Ce bine că mergeți la bietul băiat! E atât de singur acolo! Despina îl adoptase pe Sasha. Deși i se spusese că nu avea voie să-l lase în apartament, Harriet îi auzise deseori râzând împreună în bucătărie. Despina lua în râs temerile stăpânei, spunând că băiatul putea oricând trece drept vreo rudă de-a ei. Se obișnuiseră cu Sasha acolo și putea deveni curând, dacă nu se întâmpla nimic, unul de-al casei, ca și Yakimov. Terasa, mult deasupra celorlalte blocuri, era în plină lumină la apus. Soarele era încă foarte puternic. Căldura nu venea numai de sus, ci iradia și din betonul încins. Un rând de căsuțe din lemn, ca niște cabine de baie, se înșirau pe partea de nord, câte una la fiecare apartament. Ajungând sus, Harriet îl găsi pe Sasha în fața căsuței sale, aruncând un bețișor spre un câine – o corcitură albă, care părea să „locuiască” tot acolo. Cum o văzu, Sasha se ridică, în timp ce câinele rămase în așteptare, mișcându-și coada ca un smoc de pene murdare. Ea își explică vizita: Cum te descurci? Se poartă bine Despina cu tine? Oh, da! o asigură el repede, mulțumind din nou pentru tot. Nu părea să-și dea seama că prezența lui constituie o primejdie pentru ei. În timp ce vorbeau, ea privi, în spatele lui, la ascunzătoare. Camera nu avea ferestre și era aerisită printr-un orificiu din ușă. Pe podea erau o saltea de paie, împrumutată probabil de Despina pentru el, o pătură, niște cărți aduse de Guy, și un muc de lumânare. Înainte să plece din Anglia, i s-ar fi părut imposibil ca o ființă omenească să supraviețuiască, în iernile geroase și în verile toride, într-o astfel de cutiE. În România descoperise că asta era un lux

pentru milioane de oameni. Făcu un pas înainte, dar, oprită de mirosul respingător și de căldură, spuse doar: E foarte mică. Sasha zâmbi, ca și cum ar fi fost vina lui și s-ar fi scuzat. Stătea la ei doar de câteva zile, dar se mai întremase, în noaptea când se întorsese, o îngrozise înfățișarea lui mizeră. Acum era curat, purta o cămașă și niște pantaloni de-ai lui Guy, îi dispăruse groaza de pe chip și începuse să-i mai crească părul redevenise băiatul pe care-1 cunoscuse ea în casa lui Drucker. Era destul de urât, cu nasul lung și ochii apropiați, înalt și adus de spate, dar delicatețea și buna creștere îi dădeau un oarecare farmec. Asta o făcuse să se gândească, la prima lor întâlnire, la un animal captiv, domesticit. Acum recunoștea la el această trăsătură de atunci. Fără nici un fel de stinghereală, îi întinse mâna: Hai să stăm pe marginea zidului! Urcând dintr-o săritură, se așeză și ea pe bordura care înconjura terasa. De acolo se vedea tot orașul – acoperișurile strălucind printr-o ceață fierbinte, tot mai densă și aurie la venirea serii. Sasha veni și el lângă ea. II întrebă ce știu servitorii din celelalte căsuțe despre el. Despina le spune că sunt din sat de la ea. Nu arăta deloc a țăran, ci mai degrabă a fiu de negustor evreu. Oricum, se părea că nimeni nu-1 prea lua în seamă. Despina spunea că prin cămările servitorilor din București erau ascunși mii de dezertori. De cât timp erai în București când ne-am întâlnit? De două nopți. Plecase de la compania lui din Cernăuți, ascuns într-un tren de marfă care-1 adusese în capitală. In prima noapte dormise într-o piață de lângă gară, dar fusese dat afară după miezul nopții de niște cerșetori, care se adăposteau acolo în mod obișnuit. Noaptea următoare încercase să doarmă în parc, dar era razie. Polițiștii, în zelul lor, scotociseră peste tot, toată noaptea, obligându-1 să-și schimbe locul în repetate rânduri. Nu știa ce se întâmplase cu familia lui. Din Basarabia le scrisese mătușilor, dar nu primise nici un răspuns. Când ajunsese în București, văzuse perdelele schimbate acasă și înțelesese că ai lui nu mai stăteau acolo. Pe stradă, observase diferiți cunoscuți, dar, temându-se prea tare să nu fie arestat, nu îndrăznise să se apropie decât când îl întâlnise pe Guy. Privea timid spre ea, în timp ce vorbea, cu un zâmbet ce îi alungase toată tristețea din privire. Știi că familia ta a plecat din România? Mi-a spus Guy. Nu i s-ar fi părut curios dacă ar fi știut că au luat avionul imediat, fără să mai privească în urmă, fără să se mai gândească la el sau la tatăl lui. Ea hotărî că a venit momentul să-i amintească posibilitatea găsirii unui alt adăpost: Mama ta vitregă este încă aici. Nu crezi că te-ar putea ajuta? Ai putea sta la ea… El șopti, tresărind îngrozit: — O, nu! Doar nu ți-ar face vreun rău! … Te-ar putea denunța? Vă rog să nu-i spuneți nimic de mine! Din tonul lui se deslușea o respingere totală a mamei vitrege – deci ieșea din discuție. Mai rămâneau prietenii… Probabil că știi o mulțime de lume în București. Nu ți-ar putea oferi nimeni un loc mai bun decât aici? Nu. Fusese la o școală englezească, nu avea prieteni apropiați aicI. Îl întrebă despre colegii de facultate, dar el clătină din cap. Cunoștea multă lume, dar nu foarte bine – nu avea la cine să apeleze. Evreii nu-și făceau prieteni prea ușor, erau precauți și suspicioși, în această societate antisemită, iar Sasha fusese înconjurat de o familie numeroasă. Ei toți formau o comunitate separată,

depinzând de influența lui Drucker. Arestarea lui fusese semnalul de plecare – dacă ar fi ezitat, ar fi avut cu toții de suferit. Harriet îl privea, întrebându-se ce vor face cu eL. Îi prinse privirea și înțelese că întrebările ei îl neliniștiseră. Avea din nou acea expresie de frică și neîncredere în ochi: era privirea unui animal hăituiT. Înțelese că nu se deosebea prea mult de Guy – nici ea nu putea să-i alunge pe cei fără adăpost. De fapt, era chiar mai rău în cazul ei, care fusese hotărâtă și eșuase. Toată hotărârea ei cedase în fața unor ființe umane, aflate în situații limită. Luându-și ochii de la ea, Sasha văzu câinele cu bățul în gură, așteptând răbdător să fie și el băgat în seamĂ. Întinse mâna să-l mângâie. O mișcă marea delicatețe a gestului. Simți deodată că el aștepta ceva de la ea, la fel ca micul pisoi roșcat pe care-1 pierduse și ca toate celelalte animale din copilăria ei, care-i câștigaseră dragostea nedorită de altcineva. Se întreba de ce n-o impresionase și Yakimov în felul acesta. Oare din cauză că-și j>ierduse inocența? Ii spuse lui Sasha: Mai locuiește cineva cu noi, în apartament: un prinț Yakimov. Deocamdată trebuie să-l mai ținem – nu are unde să se ducă – dar n-am încredere în el. Trebuie să fii atent să nu te vadă. Se lăsă ușor în jos și-i spuse, la plecare: Căsuța asta e îngrozitoare, dar e tot ce putem face, pentru moment. Dacă Yakimov va pleca – și eu așa sper – o să poți sta în camera lui. Sasha rămase zâmbind, uitându-și spaima, mulțumit ca un animal rătăcit când își găsește un adăpost. Nimic altceva nu mai conta. A doua zi dimineața, doar Timpul amintea de „o mână de lepădături în cămăși verzi care au stâmit râsul pe Calea Victoriei”, dar atitudinea se schimbase spre seară. Fiecare ziar anunța și dezaproba marșul după ce regele declarase că va cere armatei să deschidă focul, dacă se va repeta. Legionarii s-au dat la fund din nou, dar se pare că nu de teama amenințărilor regelui, ci la ordinul șefului lor, Horia Sima, de curând întors din exil, din GermaniA. Îi sfătuise să renunțe la cămășile verzi și să cânte „Căpitanul” doar în inimile lor. Nu venise încă timpul să acționeze. Capii își pierdeau din nou vremea pe străzi – sumbri, jegoși, răuvoitori, așteptând apelul. Oamenii ăștia, pe care doar Harriet părea să-i fi observat în primăvară, deveniseră vizibili și semnificativi pentru toată lumea, creând noi neliniști și spaime printre evrei. PARTEA a Il-a. Căpitanul. CAPITOLUL 6 Când urcă din nou la Sasha, Harriet îi duse niște caise și un exemplar din L’Independence Roumaine. Era anunțată acolo data începerii procesului lui Drucker, dar știrea cea mai importantă era că Fiihrerul le acordase o audiență primului ministru ungur și ministrului său de Externe. Ce urmăreau oare? Singură la cină, Harriet citea editorialului despre Transilvania: „Le berceau de la Nation, le coeur de la Patrie. Nici nu se amintea de vechile pretenții ungurești asupra acestui teritoriu, dar în final se punea întrebarea: „N-au suferit destul românii, în efortul lor de menținere a păcii în Balcani? Să li se mai ceară încă un sacrificiu?” iar răspunsul era: „Nu, de data asta nu. Orice zvonuri în acest sens trebuie oprite”. Guy și Harriet fuseseră invitați, în seara aceea, la cină la o familie de evrei. Oamenii obținuseră viza pentru Statele Unite și ^oiau să știe cum să se comporte în lumea anglo-saxonă. Astfel de invitații erau frecvente. Deși Guy nu știa despre Statele Unite mai mult decât ce aflase din filme, era oricând dispus să dea un sfat, dar Harriet se cam plictisise să-l tot asculte, așa că-i spusese: Du-te tu! Nici nu ții neapărat să merg și eu… De fapt, ea voia să-l revadă pe Sasha. Urcând scara de fier, pe terasă, rămase înmărmurită de splendoarea cerului, din care soarele scutura, la apus, pene purpurii și stacojii. Betonul strălucea ca marmura, dar, cu toată lumina puternică,

* Leagănul națiunii, inima țării (fr.) (N. Tr.). Atmosfera era încărcată – te așteptai să tune, deși asia se întâmpla rar aici. Sasha stătea pe marginea terasei, singuratic și concentrat, mâzgălind ceva… Când ajunse sus, ea îl surprinse cu privirea ațintită înspre catedrala construită pe deal, ce domina orașul. Cupolele aurite păreau că ard și întreaga clădire se înălța ca un email, în relief, pe obscuritatea luminoasă a orizontului. La zgomotul pașilor, el își întoarse repede capul și fața se lumină la vederea ei, atât de brusc, îneât nici nu mai încercă să-i explice motivul viziteI. Îl întrebă despre câine. Nu-1 mai am. Despina îl adusese pentru cineva și acum l-a dat. Mai doarme cineva aici, pe terasă? Nu, nu mai e nimeni, în afară de mine. Așa cum bănuise, aceste „camere auxiliare pentru servitori” erau mai mult o încercare de a da o notă de eleganță unui bloc prost proiectat și construit. Nimeni nu-și permitea, de fapt, mai mult de o servitoare. Îi părea rău de băiat că stătea singur acolo. Puse caisele jos: Astea sunt pentru tine. Se uită apoi la o schiță a catedralei, făcută pe ciment cu o bucățică de cărbune, găsit undeva de Despina. E destul de bună! Da? Chiar îți place? întrebă el grăbit, atât de surprins și de încrezător în judecata ei, îneât o făcu să se jeneze de lauda formală, negândită. Se uită din nou – era lucrată apăsat și suprafața zgrunțuroasă deforma liniile într-un mod comic. Da, e bună – confirmă ea, și el zâmbi naiv și îneântat. Dacă-ți place asta, cred că ți-ar plăcea și câteva lucruri văzute de mine în Basarabia. Erau minunate! Se urcă și ea pe zid și-l întrebă: Unde anume ai fost în Basarabia? Fusese la graniță, într-o garnizoană sărăcăcioasă, rece și prost luminată, de parcă ar fi fost din evul mediu. Nu mai era în zonă decât un sat – două rânduri de case cu un drum noroios și plin de gropi între ele. Raidurile veneau unul după altul, de parcă s-ar fi aflat la poalele unui vulcan; doar cei disperați își puteau face o casă acolo. Iarna, pământurile erau măturate de viscol, iar primăvara, când se topeau zăpezile, deveneau o mlaștină. Satul era destul de ciudat, format doar din evrei. De ce își aleseseră un astfel de loc? Nu știu. Poate că fuseseră alungați din altă parte. Își imaginase că-i va fi greu să-l convingă să vorbească despre experiențele lui, dar el părea să se fi detașat dejA. Îl considera pe Guy și Harriet familia lui și, simțindu-se din nou în siguranță, putea acum să flecărească liniștit, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic care să-i zdruncine încrederea în viațĂ. Îl asculta și se mira de simplitatea unei naturi capabile să-și revină atât de repede. Și lucrurile pe care le-ai văzut? … Erau desene? Nu, picturi – firme de magazine. Îi povesti despre evreii din sat – bărbații, ca niște spectre, străvezii în caftanele zdrențuite, iar femeile cu peruci de lână neagră peste capetele rase, din cauza nu se știe cărei boli de piele. Erau șmecheri și slugarnici, iar Sasha, care cunoscuse întotdeauna evrei bogați, fusese uimit să întâlnească unii într-un asemenea hal de mizerie. Nici măcar nu știau să citească, erau grozav de săraci, dar pictau aceste tablouri. Cum erau? Fantastice! Oameni, animale și lucruri, în culori strălucitoare. Mă duceam să le văd de câte ori puteam.

Firmele magazinelor păreau să fi fost singura lui distracție. Dar în armată nu aveai prieteni? Cunoșteam un băiat în sat. Tatăl lui ținea o cârciumă, unde mergeau soldații să bea țuică. Era doar o cameră, foarte murdară, dar toți soldații spuneau că omul era un escroc și că avea grămezi de bani. Băiatul era slab, cu fața albă, purta o bonetă neagră, pantaloni largi, legați sub genunchi, ciorapi negri și ghete. Tuleie roșcate îi apăreau pe obrajii albi, smălțuiți parcă, iar la urechi îi atâmau perciunii rituali, la fel de roșii. Nu cred că poate să arate cineva mai caraghios decât el, zise Sasha. Dar, convențional, toți evreii arată așa. I-ai văzut pe malul Dâmboviței, nu-i așa? Sasha scutură din cap. Nu fusese niciodată în ghetou – nu i-ar fi dat voie mătușile. Ai încercat să vorbești cu băiatul? Da, dar nu prea am reușit. Nu știa decât idiș și ucraineană, și era foarte timid. Uneori fugea când mă vedea pe stradă. Printre soldați nu-ți făcuseși prieteni? Păi… După câteva momente de tăcere, privind în jos și frecându-și palma de zid, confirmă, jenându-se parcă: Da, am avut un prieten, era și el evreu – se numea Marcovici. A fugit cu tine? Clătină din cap: A murit. Cum a murit? Rămase tăcut câteva minute – era ceva în trecut, care intervenise brutal în viața unui copil inocent și la care nu voia să mai revină. Ea insistă: Spune-mi ce s-a întâmplat? — Păi… Vorbea cu nepăsare, ca unul care-a văzut multe: Știi cum e aici: dacă se întâmplă ceva, evreii sunt de vină. La fel e și în armată – ne-au învinuit de pierderea Basarabiei – noi i-am fi chemat pe ruși din cauza noilor legi date împotriva noastră… noi putem orice… O privi și începu să râdă: Știu, e o prostie! Încercarea lui de a părea blazat și rafinat o făcu să-și amintească cât era de tânăr. S-au purtat urât cu tine? Nu prea. Unii erau destul de civilizați. Viața de recrut era cumplită pentru fiecare – erau atâtea ploșnițe prin barăci, încât, la început, parcă aveam pojar, așa mă mușcaseră. Mâncam zilnic porumb și fasole – nimic altceva. Erau bani pentru mâncare, dar îi luau ofițerii. De aceea ai fugit? Luă cărbunele și începu să înnegrească liniile desenului, care începuseră să dispară o dată cu lumina. Nu, din cauza lui Marcovici. Cel care a murit? Când a murit? După ordinul de retragere din Basarabia – eram în tren – el a ieșit pe coridor și nu s-a mai întors. I-am întrebat pe toți, dar spuneau că nu l-au văzut. Pe când așteptam la Cernăuți – am stat trei zile pe peron, pentru că nu erau trenuri – s-a auzit că fusese găsit un cadavru pe calea ferată, pe jumătate mâncat de lupi. Cineva mi-a spus atunci: „Ai auzit ce s-a întâmplat cu prietenul tău, Marcovici? Acela era cadavrul lui. Ai grijă, că și tu ești evreu!” Atunci am înțeles că îl aruncaseră din tren

și mi-a fost teamă – putea să mi se întâmple și mie asta. Așa că noaptea, când dormeau cu toții, am fugit pe linie și m-am ascuns într-un tren de marfă. Așa am ajuns la București. De la palat se auzea, subțire și clar, sunetul ultimului schimb al gărzii. Norii se întinseseră și se subțiaseră, apoi dispăruseră înspic apus, lăsând doar o bandă de peruzea, pe care apăreau deja primele stele. Piața era luminată de felinarele aprinse, dar și de ultimele reflexe ale soarelui, ca o lucire de apă. Se gândi că îl făcuse pe Sasha să vorbească destul și1 că era vremea să se întoarcă Guy. Coborî de pe parapet: Acum trebuie să plec, dar o să mă întorc. Îi lăsă ziarul: Spune că procesul tatălui tău va începe pe 14 august. Cu cât se termină mai repede, cu atât mai bine. Și nu se știe ar putea fi achitat… Sasha luă ziarul, cârc nu mai putea fi citit la lumina aceea, și încuviință, de politețe. Știa, la fel de bine ca și ea, că legea cerea întemnițarea lui Drucker până la confiscarea terenurilor petroliere de către Coroană. Ce speranță de achitare putea să aibă? Sasha intră în căsuța lui, iar ea traversă terasa. Începând să coboare, observă că-și aprinsese deja luminarea și îngenunchease înaintea ziarului desfăcut în fața lui pe podea. CAPITOLUL 7 Yakimov observă mașina mare, galbenă din fața Legației imediat ce cotise pe respectiva stradă. Capota era strânsă și camuflată, astfel că nimic nu-i strica linia elegantă, de la un capăt la altul. Ochii i se umplură de lacrimi: Oh, bătrânica însăși! ce mult o iubesc! Nici nu mai știa bine dacă se referea la Hispano-Suiza sau la Dollie, care i-o făcuse cadou. Mașina avea deja șapte ani, dar o îngrijise cu multă atenție, cum nu o făcuse niciodată pentru el însuși. Ridică puțin capota să se uite la motor, apoi o închise și mângâie ușor barza cu aripile deschise de pe capacul radiatorului. O înconjură, observând că era cam prăfuită, dar atât; scaunele din piele de porc erau în stare bună. Dumnezeu să le-ajute iugoslavilor! S-au purtat bine cu ea… Rămase atât de mult în jurul ei, bucurându-se, încât Foxy Leverett îl observă de la o fereastră și veni cu cheile: E o frumusețe! Nici în zilele acelea de triumf, în Troilus, Foxy nu-i acordase atâta atenție lui Yakimov, deși era un tip sociabil și binevoitor cu toată lumea. Recunoscând un semen egal cu sine în proprietarul unei mașini Hispano-Suiza, devenise foarte volubil: M-a adus aici ca o pasăre în zbor – pe cel mai prost drum din Europa, am mers, în mod constant, cu șaizeci la oră. Dacă n-aș avea un Dion-Bouton, ți-aș face o ofertă. N-aș vinde-o pentru nimic în lume, dragul meu! zise Yakimov, cu un aer de superioritate. La acest capăt de lume n-aș obține niciodată prețul pe care-1 merită. Numai șasiul costă două mii cinci sute de lire^ sterline. Caroseria e făcută la Femandez – minunat lucratĂ. Înaintea ei am mai avut una superbă… făcută din magnolier american. Ar fi trebuit s-o vezi – aveam și șofer, o ținea ca pe o piesă Chippendale. Yakimov continua să vorbească, prea entuziasmat ca să simtă soarele înăbușitor. Foxy, cu părul și mustața de culoarea gălbenelelor și ochii albaștri, ca ai unei păpuși de porțelan, se îmbujorase de căldură. Când Yakimov se opri puțin, îi întrerupse lanțul amintirilor: Am pus două sute de litri în rezervor la Predeal. Cred că a rămas destul. Yakimov se mai potoli: îți rămân dator, dragul meu. Oricât ar fi, mă voi achita când îmi sosesc banii. E în regulă! Luase totul destul de ușor, și asta-1 îndemnă pe Yakimov să-și mai încerce o dată norocul: Aș vrea s-o spăl acum. Mă întreb dacă mi-ai putea împrumuta o mie, dragul meu…

Mustața lui Foxy se zbârli, dar, prins în cursă, încercă s-o scoată la capăt cât mai onorabil. Scoase un teanc de bancnote și-i întinse una. Băiete dragă! Yakimov o luă plin de recunoștință. Știi, dacă mi-ai putea face rost și de un număr de corp diplomatic, am putea trece granița nestingheriți… nu pentru cele obișnuite, înțelegi… am putea aduce corn de rinocer – afrodisiac, știi? … Și hașiș! Găsim în Turcia. Cu un hohot de râs, Foxy îi întoarse spatele și intră în secretariat. Yakimov urcă în mașină și o porni – Hispano-Suiza era un lux; cu toată puterea și dimensiunile ei, era prevăzută doar cu două locuri. Privind mașina lungă de șase picioare, simți că își recăpăta poziția socială și gloria de altădată. Nu mai condusese de unsprezece luni. Porni spre Șosea într-o cursă de încercare. La început îl deranja zgomotul asurzitor al celorlalte mașini, dar își recăpătă repede încrederea în sine și se simți tentat să le depășească. Ocoli fântâna de la capătul Șoselei, și întorcându-se, apăsă pe accelerator și văzu, cu satisfacție, că se apropia de nouăzeci la oră. Netulburat de urletele de claxon, ca ale unei haite de lupi, din jurul lui, se avântă în piață, îi dădu ocol și se opri în fața blocului unde locuiau cei doi Pringle. Nu-și luase ceaiul și era cam flămând. După ceai, se îmbrăcă în hainele cele mai bune care-i rămăseseră. Observase de dimineață, la Athenee Palace, că sălile mari erau împodobite pentru o petrecere. Românii păreau foarte optimiști, deoarece diplomații unguri plecaseră de la Miinchen fără să fi obținut, aparent, nimic. Aflând de asta, Hadjimoscos spunea, în anturajul obișnuit: Fiihrerul le-a zis: „Nu uitați că eu sunt ca un părinte și pentru România!” Este o mare onoare, nu credeți? Baronul Steinfeld e de părere că datorită tipilor extraordinari din Garda de Fier suntem noi în grațiile Germaniei. Pentru Yakimov, legionarii erau, mai degrabă, asasinii lui Călinescu. II amuza faptul că pretindeau a fi conduși, încă, de un tânăr care murise de doi ani. Profită de această remarcă pentru a face o glumă: Băiete dragă, te referi cumva la membrii non-existenți ai unui partid dizolvat, condus de o fantomă? Hadjimoscos îl fixă, câteva momente, cu răceală: Astfel de glume nu-și au rostul acum – și, după o pauză cu subînțelesuri, continuă – nici nu sunt prea indicate pentru siguranța personală… Yakimov se obișnuise cu schimbările de dispoziție ale lui Hadjimoscos și le trecea cu vedereA. În dimineața aceea asculta în tăcere comentariile pline de respect referitoare la recepție, cu atât mai uimit cu cât niciunul dintre cei prezenți nu fusese invitat. Se dorise a fi o petrecere exclusiv legionară, pentru a-1 sfida pe rege și a demonstra puterea crescândă a partidului. Hadjimoscos continuă, cu o bunăvoință atotștiutoare: în situația dată, nu e de mirare că oameni ca noi, membri ai vechii aristocrații, n-au primit nici un fel de invitație oficială, dar cred că ni se va da de înțeles cumva că prezența noastră este dorită. Yakimov se miră că puteau exista astfel de întruniri, ca o sfidare la adresa regelui, dar își spuse: „Hadji e un tip isteț. Știe el din ce direcție bate vântul”. Și în seara aceea, deși nu fusese invitat, se pregăti să meargă și el. Hotelul era doar la vreo sută de metri, dar își luă mașina ca garanție a unei foste străluciri, semnul vremurilor bune de altădată. Trăgând la peron, îi văzu sosind pe baronul Steinfeld și pe prințesa Teodorescu, amândoi în ținută de seară. Regreta că nu venise și el la fel, dar privirea plină de interes a baronului spre mașina sa îl liniști. Prințesa se făcea că nu-1 cunoștea pe Yakimov de la petrecerea ei din septembrie, unde-1 adusese Hadjimoscos; dar acum își agită jucăuș coada uneia dintre vulpile argintii înspre el și-i strigă: Ah, cher prince, de mult nu te-am mai văzut! Yakimov se grăbi să-i sărute mâna cu mănușă trandafirie. Prințesa, cunoscută pentru maniera ei directă de abordare, spuse fără nici un fel de introducere: Cher prince, aș vrea niște rezervări de locuri pentru procesul lui Drucker.

În lumina tot mai slabă, liniile feței ei slabe, dar frumoase, păreau trasate în cernealĂ. Îl fixa pe Yakimov cu ochi lacomi, de sub pleoapele puternic fardate: Am primit o invitație cu două-trei locuri, desigur, dar toți prietenii mă roagă: „Te rog, fă-mi și mie rost de un bilet!” Ce să fac? … Pe când dumneata, cher prince, ești ziarist… Ai mai multe locuri, nu-i așa? Te rog, fă-mi un serviciu: dă-mi și mie două-trei! Invitațiile la procese erau rezervate persoanelor importante, care le vindeau, la prețuri exorbitante, unor persoane mai puțin importante. Yakimov, e de prisos să mai spunem, nu avea niciuna, dar zâmbi încântat: Oh, desigur, draga mea, am să fac tot posibilul! Mi-e teamă că le-am dat deja pe ale mele, dar o să fac rost de altele. Există întotdeauna o posibilitate – las’ pe mine! Oh, ce amabil! zise prințesa și, ca o favoare, își lăsă vulpile în mâinile lui Yakimov. Încântat de această povară caldă și intimă, el glumi: Trebuie să le punem în lesă, draga mea, nu-i așa? Prințesa zâmbi și porniră spre hotel, iar baronul remarcă: E foarte ciudat că germanii n-au invadat încă insulele britanice. Nu credeți? Tonul lui sugera că nu era doar un fapt ciudat, ci de-a dreptul nefericit. Yakimov, nu răspunse, și baronul continuă: Totuși, veștile din Anglia nu sunt dintre cele mai bune: s-a renunțat la cursele de la Jockey Club, deci lucrurile nu sunt în ordine. Se întoarse binevoitor spre Yakimov: Ar fi, desigur, timpul să punem capăt acestor neînțelegeri prostești între două țări importante! Sunteți prinț, aparțineți vechii Rușii, nu i-ați putea convinge pe prietenii dumneavoastră englezi să se întoarcă împotriva sovieticilor? Figura lui Yakimov sugera că ar putea, dar nu credea că ar trebui s-o facă: Dar nu vrem să complicăm lucrurile și mai mult, nu-i așa? Ajunseră pe covorul roșu, și el schimbă subiectul: O mică petrecere, după cum văd… Este recepția dată de conducătorii legionari – o ocazie importantă; e prezent și Horia Sima, îi explică Steinfeld. Holul era plin de garoafe, tuberoze și ferigi. Se pusese un anunț că numai deținătorii de invitații vor fi admiși în salonul mare, deja plin, după cum se vedea prin ușile de sticlă. Sperând să se distingă și el, cu această ocazie, Yakimov zise: Am auzit că prietenul meu, Freddie von Fliigel, a fost numit Gauleiter la Cluj. M-a invitat să stau la el. Gauleiter? Chiar așa? Este o funcție importantă… se miră Steinfeld. Numai prințesa nu era prea mișcată: Dar dumneavoastră sunteți englez. E oare corect să vă vizitați inamicul în timp de război? Baronul înlătură imediat întrebarea: Oameni de rangul nostru se pot dispensa de asemenea convenances… iar Yakimov îl aprobă entuziasmat. Se apropiau de intrarea salonului, unde stăteau niște tineri de pază. Yakimov nu-i slăbea pe cei doi, sperând să intre și el datorită influenței lor, dar prințesa nu părea să aibă așa ceva și, de altfel, considera că recompensa fusese suficientă. Se opri, își luă vulpile înapoi și-i spuse: Ei, toot-el-ee-ooh, cum spuneți dumneavoastră, englezii. Nu uitați de invitațiile mele! Îi trecu blănurile lui Steinfeld și Yakimov se simți concediat. Îi privea pe cei doi^ ajunși la ușă. Fuseseră opriți pentru a-și arăta invitațiilE. Înăuntru nu era nici urmă de bufet, iar invitații beau vin. Hotărând deci că petrecerea părea destul de sărăcăcioasă, Yakimov intră în Barul Englezesc.

În același timp, traversând piața, Guy și Harriet auziră în urma lor un claxon de tip vechi hârâind insistent și furios. Urcară pe trotuar, dar claxonul continua să sune. Presupunând că e un fel de demonstrație antibritanică, nici nu se uitară în jur. Se zvonise că Marea Britanie va încerca să vândă acțiunile petroliere Rusiei și guvernul român declarase că va lua măsuri pentru a preveni o asemenea înșelătorie. Sentimentele antibritanice erau astfel tot mai puternice. Claxonul se apropiase, solicitându-le mereu atenția, și cei doi au fost nevoiți să se întoarcă pentru a vedea o mașină veche, gri-închis, condusă de Toby Lush. Toby era numai zâmbet – Inchcape aprobase numirea lui și începuse să lucreze la Universitate. Opri mașina și, sigur că va fi întâmpinat cu bucurie, își lăsă capul pe spate, ca o claie de fân, și strigă: Bună! Bună! A, salutare! răspunse Guy. Lângă Toby era și DubedaT. Între cei doi se născuse una dintre acele prietenii intime care uimește pe toată lumea, numai pe cei în cauză nu… Harriet era mai mult decât uimită, de-a dreptul enervată. Putea să-l accepte în cercul ei pe Toby, ca pe un „tovarăș de suferință”, dar nu și pe Dubedat. Scufundat în scaunul său, Dubedat nici nu-i salută, ci continua să privească drept înainte, arătându-și fața doar din profil, cu nasul subțire și coroiat, cu bărbia informă, încordat și nemulțumit ca întotdeauna. Se opriră în mijlocul pieței, lângă^ statuia bătrânului rege pe un cal disproporționat de marE. În jurul postamentului erau parcate mașini. O să-mi las rabla aici și o să-mi întind și eu picioarele puțin, zise Toby. Guy și Harriet fuseseră invitați de David la Barul Englezesc, iar acum cei doi aveau să-i urmeze, desigur. Harriet se uită la Guy, care-i evită privirea, și ea înțelese că el îl invitase pe Toby să-i însoțească. Dacă l-ar fi întrebat de ce, i-ar fi răspuns, probabil: „De ce nu?” Toată lumea ar fi fost de acord că este cu atât mai plăcut să bei ceva, cu cât grupul e mai mare. Guy, încântat de companie, o luă înainte cu Toby, iar ea, rămasă în urmă cu Dubedat, se trezi întrebându-se a nu știu câta oară dacă viața alături de Guy nu era mai adesea iritantă decât plăcută. Îi aruncă o privire lui Dubedat și observă la el un zâmbet insistent – „ca murdăria din apa de baie”, se gândi ea. Era, desigur, conștient de iritarea ei și asta o enerva și mai mult. El nu avea nimic de spus, iar ea nici nu încercă să rupă tăcerea. Dubedat, un învățător din Liverpool, făcuse autostopul din Galiția, când izbucnise războiul, și își găsise un loc într-una dintre mașinile refugiaților care se îndreptau spre București, după căderea Poloniei. Autodefinindu-se ca un om natural, fără pretenții, venise la București în pantaloni scurți și cămașă descheiată la gât, până când iarna îl forțase să poarte un cojoc de oaie. Acum arăta ceva mai bine. Preda la Universitate de aproape un an, prosperase considerabil și renunțase la garderoba de „om fără pretenții” – purta un costum de stofă kaki, destul de soios însă. Nu mai locuia pe cheiul Dâmboviței, ci închiriase un apartament modern în centru, și Toby se mutase la el. Guy obișnuia să-l scuze pe Dubedat, explicându-i că în vechea locuință nu prea avea unde să se spele, dar Harriet constată că și acum mirosea la fel de urât ca și înainte. Să fi fost doar o emanație a propriei ei aversiuni față de el? În fața lor, Toby făcea niște pași de uriaș și cârâia ca o cioară. În ciuda căldurii, purta aceeași haină de tweed cu petece de piele. Mergea târșindu-și bocancii prin praf, cu un umăr ridicat și cu mâinile umfiându-și buzunarelE. Îl auzi spunând: Nu vreau să spăl vase toată viața! La care Guy replică: Chiar și în vremurile astea trebuie să ai o diplomă pentru un post de lector. Lângă ea, Dubedat pufni dezgustat de această afirmație. Ajunseseră la hotel – apărătoarea de soare în dungi fusese scoasă, se așternuse un covor pe jos și un drapel românesc enorm atârna pe toată lungimea fațadei. Se adunase lume ca la spectacol. Dintr-un camion coborâră vreo doisprezece tineri în costume negrE. Îi împinseră pe privitori și se așezară, câte șase, de o parte și de

alta a intrăriI. Înainte ca cineva să înțeleagă ce se întâmplă, un Mercedes trase la peron și un personaj destul de ciudat, mic și slab, își făcu apariția. Cei din cordonul de pază își ridicară țepeni mâinile într-un salut fascist, aspru și neromânesc, iar nou-venitul le răspunse menținându-și poziția teatrală câteva momente, cu capul lăsat pe spate, și toată lumea îi văzu fața palidă, trasă, și părul negru și lins. Guy șopti: Cred că e Horia Sima. Oricine ar fi fost, era evident un intelectual și un fanatic, unul total diferit de bărbații leneși, comozi, ce puteau fi văzuți plimbându-se pe Calea VictorieI. Își lăsă mâna în jos și se îndreptă spre ușa batantă. O împinse, ca pe un, mare obstacol ce-i stătea în față, numai că ușa nu se lăsa forțată. Se învârti lent, scârțâind și el se văzu obligat să se strecoare înăuntru în ritmul ei. Tânărul care-1 urma păși și el la fel. Harriet îl auzea pe Toby trăgând nervos din pipă: N-am mai văzut așa ceva. Englezii intrară și ei calmi în hol, în timp ce legionarii se îndreptau cu pași mari spre salon. David era în hol, și Guy îl întrebă: N-a fost Horia Sima? David încuviință: Face parte și el din guvern. Asta este și scuza acestei recepții, dar ea rămâne totuși o sfidare. Mă întreb care va fi reacția regelui… David îl salută pe Dubedat cu solicitudine și-l privi inexpresiv pe Toby, pe care nu-1 cunoștea. Guy făcu prezentările: Toby vine de la Cluj. Mă gândeam că te-ar interesa să auzi ce se petrece pe acolo. David făcu doar un „Oh!” O dată intrați în bar, Guy comandă de băut. Toby auzise de David și se așezase chiar lângă el, cu ochii holbați de nerăbdare: E adevărat că vor face lagăre de concentrare în Carpați? Eu, personal, n-am văzut nimic, zise David privindu-și fix paharul. Toby continuă să întrebe despre situația din țară, despre posibilele pericole, neprimind însă decât răspunsuri scurte și descurajatoare. Dubedat se ținea deoparte, evident enervat de agitația lui Toby și de lipsa de entuziasm a lui David. Imediat ce Guy intră în discuție, Dubedat profită de ocazie ca să se agațe de brațul prietenului său. Toby se întoarse brusc și, văzându-1 pe Dubedat încruntându-se, întrebă enervat: Ce e, bătrâne? Ce s-a întâmplat? Șuierând printre dinți, cu o față de șobolan înfuriat, Dubedat îi făcu semn din cap să vină cu el. Pufnind și bolborosind, Toby se lăsă totuși dus. — Unde l-ai pescuit pe idiotul ăsta? îl întrebă David pe Guy. ‘Acesta părea destul de surprins: Lucrăm împreună; nu-i un tip rău. David își coborî vocea: Trebuie să-ți spun ceva: Klein a fugit. Din țară? Nu știe nimeni. S-ar putea să-l fi arestat, dar nu cred. Mai degrabă a trecut granița în Basarabia. Există un loc de trecere peste Prut; sunt mii de oameni care pleacă pe acolo. Oricum, nu cred că-1 vom mai vedea vreodată. Guy încuviință trist din cap, iar Harriet își aminti cum îi spunea Klein să aștepte să vadă țara destrămându-se – „revoluție, ruină, ocupație inamică – toate atât de interesante…” Dar el însuși nu așteptase. Se simțea debusolată, ca și cum ar fi fost abandonați de un aliat.

Ceilalți continuau să vorbească, dar ea se uita prin bar. Se făcu totuși că nu-1 vede pe Yakimov, în compania prietenilor lui români. La una dintre mese era Clarence, singur. Nu mai știa nimic de el din seara aceea în parc, iar acum el îi evita privirea. Ceva în felul cum își întorsese capul o făcu să se gândească Ia băieții de care povestea Klein – violați în primele zile de închisoare, se obișnuiseră cu această situație degradantă și se vindeau pe la colțuri. Clarence fusese și el violat, distrus sufletește prin violență fizică. Când Harriet se întorsese spre el, privise în lături, pe furiș; apoi, aparent în defensivă, ca la amenințarea unei pedepse înfricoșătoare, dar și plăcute. Deodată intrară Galpin și Wanda, prietena lui, imediat după el. Era vesel și plin de sine, ceea ce însemna că avea vești. Harriet se întoarse să-l asculte. Toată arșița zilei părea să se fi adunat în Barul Englezesc. Deși în România conveniențele nu permiteau bărbaților să apară în public fără haină, în mijlocul verii aveau totuși voie să-și țină haina pe umerI. În grupul lui Hadjimoscos, doar Yakimov era destul de neglijent să o facă. Haina lui uzată, de-mătase indiană, îi atârna pe umeri lăsând să se vadă cămașa, tot de mătase, tăiată pe la subsuori. Cămașa era de un galben tare și la gât nu avea o cravată simplă, ci o lavalieră maro, de catifea. Aceasta i se păruse atât de extravagantă lui Hadjimoscos, încât nu fusese convins să o tolereze decât la asigurarea că venea din cel mai scump magazin de confecții din Monte Carlo. Hadjimoscos abia se schimbase, pentru vară, dintr-un costum negru de lână într-unul negru de alpaca. Nu-și petrecuse niciodată vara în București și descria căldura ca incroyable*. Era prost dispus în seara aceea, ca și Palu și Horvath, de altfel. Nimeni nu le dăduse de înțeles că prezența lor ar fi fost dorită la petrecere. Yakimov cheltuise o bună parte din mia lui de lei pe băutură pentru prietenii săi, dar nu reușise să-i înveselească. Mie mi s-a părut o petrecere destul de plictisitoare, zise el. Ignorându-1, Hadjimoscos mormăi înspre Palu și Horvath: Asta înseamă că noi, membri vechii aristocrații, nu suntem în grațiile lor. Oh, n-aș spune asta – prințesa a fost invitată, insistă Yakimov. Nu se știe din ce motiv, în loc să-l consoleze, remarca aceasta îl enervă și mai mult pe Hadjimoscos. * De necrezut, (fr.) (N. Tr.). Te asigur că prințesa a fost invitată doar ca însoțitoare a baronului Steinfeld. După pierderile sale din Basarabia, baronul s-a alăturat trup și suflet cauzei naziste. Drept rezultat, spre deosebire de noi, vechii aristocrați, el este tres bien vu”, de către legionari. Yakimov protestă uimit: Dragul meu, pur și simplu nu înțeleg de ce vă faceți atâtea griji. In aparență, acești legionari au fost învinși de rege – o mulțime au fost împușcați sau cam așa ceva… Cum pot ei deveni brusc atât de importanți? Ce-ți pasă că nu te invită la chefurile lor? Crede-mă, va veni ziua, și asta foarte repede, când toți cei pe care ei nu-i vor recunoaște vor fi ca și morți. Impresionat de seriozitatea lui Hadjimoscos, Yakimov începu să se gândească, pentru prima oară, cu seriozitate la Garda de FieR. Își aminti că, în scurta lui carieră de ziarist, scrisese, la sfatul lui Galpin, articole violent incriminatoare la adresa ucigașilor lui Călinescu. Capul răutăților fusese cineva numit Horia Sima. Dar articolele nu ieșiseră din țară, fuseseră interzise. Oare ce se întâmplase cu ele? Simți un fior până în stomac și rămase cu paharul gol în mână, acum la fel de întunecat ca și ceilalți. Ei, ei – Galpin făcea semne spre salon – dacă ăștia ar ști ce știu eu, n-ar mai fi nici o recepție… Toți îl priveau curioși. David îl întrebă zâmbind. Ce s-a mai întâmplat acum? Miniștrii români au fost convocați la Salzburg – la fel ungurii și bulgarii. Herr Hitler le cere să-și regleze problemele teritoriale. Asta-i tot? se miră Harriet.

Galpin răspunse sec: E de ajuns. Care sunt, în fond, problemele teritoriale ale României? Doar pretențiile celorlalte popoare… Românii nu vor decât să păstreze ce au. Acum o să vedeți! Se vor întâmpla lucruri grave. Bine văzut, (fr.) (N. Tr.). Zâmbetul lui David se transformase într-o expresie de interes și uimire: Când ai aflat asta? Acum câteva clipe. S-a convocat o ședință de guvern, din câte mi-a spus informatorul meu, acum câteva minute, în piață. Are un om de legătură la palat – știrea e de ultimă oră dar nu e cazul s-o transmit. Autoritățile încearcă să țină totul secret. Uitați-vă la ei! Toți îi urmăreau, prin ușa deschisă a barului, pe nou-veniți, oaspeți în drum spre salonul maro. Amărâții! Se cred călare pe situație, de partea celui mai tare: „Noua Auroră”, cum îi zic ei, și iată-1 pe Fiihrer, cerând un nou sacrificiu pentru pacea în Balcani. David se amuza în spatele paharului cu băutură: Poate că Ftihrerului nu i se pare atât de ușor să fie dictatorul întregii lumi. Dacă ar putea, cred că ar amâna toate aceste probleme până când războiul se va sfârși. Apoi le-ar rezolva în stilul său propriu. Dar ungurilor și bulgarilor nu le convine așa – ei cer răsplată imediată pentru serviciile aduse. Și România? întrebă Harriet. Nu e în situația de a pretinde ceva. Venise și Clarence să vadă de unde pornește toată agitația. Când îi spuse că românii fuseseră convocați la Salzburg, ridică ușor din umeri, de parcă s-ar fi așteptat la mai rău. De fapt, și ea considera că, într-o lume plină de primejdii, acelea care nu-i afectau direct puteau fi lăsate deoparte. El rămăsese oarecum în afara grupului, și Harriet observă că era chiar mai deprimat decât altădată: Ce s-a întâmplat? O privi, reacționând imediat la solicitudinea ei: Steffaneski a plecat de dimineață, încearcă să meargă la Weygand – a fost ultimul dintre polonezi. Mai devreme sau mai târziu va trebui să plecăm cu toții. Dar el era prietenul meu… își plecase capul, neconsolat. Dar ai și alți prieteni. Nu răspunse, dar după câteva clipe făcu un semn din cap spre Guy și David: Or să stea de vorbă toată noaptea. Nu vrei să cinăm împreună? Ea înțelese că e un semn de împăcare și-i păru rău că trebuia să-l refuze. David ne-a invitat, așa că mi-e teamă… Oh, nu te scuza! Dacă tu nu vrei, se va găsi altcineva… își întorsese fața într-o parte. Harriet râse: De exemplu? Clarence pufni, apoi zâmbi încrezut și ea înțelese, nu fără un pic de ciudă, că într-adevăr el avea un as în mânecă. Aștepta să-l întrebe cine era, dar ea se îndepărtă și se trezi ascultându-1 pe Dubedat, care băuse deja mai multe pahare. Taciturn și sobru de obicei, devenea foarte vorbăreț la băutură. Acum îl ținea deoparte pe Toby, cu o logoree teribilă. Subiectul era sărăcia, propria lui sărăcie pe care o fluturase cândva ca pe o mare virtute. Înainte de război luptase pentru o bursă de o sută cincizeci de lire pe an și ajunsese învățător. Amintindu-și cum îi descria el pe evreii din zona cheiului ca pe „cei mai săraci dintre săraci și singurii oameni cumsecade din această capitală coruptă, uitată de Dumnezeu”, Harriet înțelese că nu numai hainele, d^r și atitudinea lui erau în schimbare. Acum spunea: Doamne, cum urăsc sărăcia! Nu e doar un rău, e boală și, dacă nu scapi repede de ea, devine incurabilĂ. Îți distruge și ultima fărâmă de curaj, devii un laș, începi să te târăști… Nu mai dai doi

bani pe tine însuți. Orice mijloc de scăpare este acceptabil. Când ești sărac, nu-ți poți permite decât să te amesteci cu oameni de teapa ta: dacă sunt proști, te plictisesc; dacă sunt inteligenți, sunt triști și te deprimă. Așa că niciodată nu scapi. Ești tras mereu la fund, în apa murdară a realității. Sărăcia este cea mai puternică forță destructivă din lume: a tocit sau a distrus complet jumătate din inteligența lumii. Nimeni nu scapă de ea definitiv, te găsește și-n gaură de șoarece. Vorbise repede cu o fanfaronadă ce i-1 amintea lui Harriet în rolul lui Thersites din Troilus și Cresida, piesa montată de Guy. Jucase strălucit, și se părea că personajul începuse să-l domine și în afara scenei. Aveau acum de-a face cu un alt Dubedat, unul transformat în orator. Aparent, salonul mare devenise neîncăpător, pentru că invitații puteau fi văzuți acum pe hol. Apoi se aglomeră și aici, și clienții de la bar se văzură nevoiți să asculte un cor venind atât din salon, cât și din hol. Cântece în cor la o repetiție de la Athenee Palace! Oamenii se uitau uimiți unii la alții, recunoscând cântecul pe care legionarii fuseseră sfătuiți să-l cânte „doar în inimile lor”. „Căpitanul! Căpitanul!” se auzea de la oaspeții de vază din salon și hol. Înainte ca vreun englez să poată spune ceva, informatorul lui Galpin apăru în bar, luptându-se să treacă de cordonul ziariștilor de la ușă. O dată ajuns înăuntru, se opri puțin să-și îndrepte haina boțită, de bumbac, și apoi se furișă spre Galpin. Acesta se înclină să-și primească știrile, aruncând, în același timp, priviri iscoditoare în jur. Când celălalt terminase, el exclamă: Oh, păi asta este ceva cu adevărat important! Nu v-am spus eu că vor fi încurcături? … S-a ridicat o voce – singulară, dar semnificativă – și a cerut abdicarea regelui. Toți rămăseseră cu privirile ațintite la el, prea șocați ca să mai poată spune ceva. Continuă să le explice că, văzându-i pe miniștri sosind, mulțimea se adunase în fața palatului. Pe urmă începuseră zvonurile și oamenii înțeleseseră că se va discuta problema Transilvaniei, și deodată cineva strigase: „Abdică!” Doamne, Dumnezeule! zise David. Și pe urmă ce s-a mai întâmplat? interveni și Guy. Nimic – tocmai asta este extraordinar! Toată lumea fugise, desigur. Se așteptaseră ca soldații să deschidă focul, dar ei nici n-au clipit, nici un sunet nu s-a auzit de la palat… Wanda izbucni speriată: Dar regele nu va abdica! Nu? Vorbea atât de rar, că toată lumea o privi cu uimire, iar ea*, la rândul ei, se uită la fiecare în parte, cu o spaimă de moarte întipărită pe față. Acreditată la un ziar englezesc de duminică, ce nu cerceta cu prea mare atenție veridicitatea celor tipărite, ea își pierduse de curând slujba pentru că știrile ei nu aveau nici o legătură cu cele transmise de ceilalți jurnaliști. Se dusese la Galpin s-o ajute, și astfel legătura lor, o dată ruptă, fusese reluată. Purta un costum Schi iparelli, asemenea unui smoching, cu o cravată roz-aprins. Tocurile de la pantofi erau tot roz și atât de înalte, încât picioarele îi alunecau mereu lateraL. Își pusese jobenul miniatural pe o parte și tot părul, negru ca smoala, i se revărsa, de sub el, pe piept. Avea o frumusețe tristă, de femeie fatală, și când se uită la Clarence, acesta îi întoarse privirea, întunecat și lasciv, murmurând: „Nu știu…”, ceea ce Harriet pricepu că înseamnă: „Nu știu cum alți bărbați pot avea succes la femei, iar eu nu pot”. David zâmbea cu subînțeles: Cine știe? Am auzit că are un avion pregătit pentru orice eventualitate… Nici nu-i poți învinui pe regii ăștia balcanici, când mai fac și ei câte-o mică pungășie. Ei nu pot ști ce va fi de la o zi la alta. Wanda era dezgustată de neseriozitatea lui David, așa că’ își întoarse privirea tragică, plină de întrebări, spre Galpin, care zise: Nu trebuie să ne facem griji pentru Carol. El și amanta lui au sume considerabile de bani puse la adăpost, în străinătate și, oricum, germanii au să-l țină aici – numai un escroc ar puitea stăpâni o țară ca asta. David se strâmbă disprețuitor la prezicerile lui Galpin, și-l contrazise autoritar:

Germanii n-au să-l mai țină aici. Nu s-au lăsat păcăliți de dictatura lui – știu că este doar o modalitate de a scoate profit. Noua generație de politicieni germani sunt, în felul lor, idealiști, nu mai procedează ca vechii diplomați, cărora nu le păsa cât de necinstit era cineva, atâta timp cât le făcea jocul. Ei l-ar trimite pe Carol în fața plutonului de execuție fără să clipească. Dar asta e îngrozitor – murmură Wanda – este un rege superb, cu casca și cu mantia albă, călare pe calul lui alb… David încuviință cu indulgență: S-ar putea să fie îngrozitor, dar el însuși e de vină. A încercat să rămână în afara luptei între marile puteri și n-a reușit. Și nici noi nu ne-am descurcat mai bine. Legionarii puteau fi cumpărați oricând, iar Partidul Țărănesc ar fi acum alături de noi, dacă i-am fi acordat puțină atenție… Și nici nu e prea târziu – Maniu încă ar putea organiza o mișcare filobritanică în Transilvania. Dar până și acum, întreaga Legație Britanică nu e preocupată decât să se pună bine cu blestematul de rege. Wanda spumega de furie: Ești englez, ai un mare imperiu și un rege bun, și totuși vrei ca Legația să ațâțe o gloată de țărani… Cum e posibil? Nervoasă, vorbind neobișnuit de mult și privind atent pe fiecare în parte, țipă: Ultimele cuvinte trimise ziarului meu au fost: „La un singur ordin, fiecare român se va ridica în apărarea tronului”. Râzând pe înfundate, David își șopti lui Guy: Exact la ce te-ai putea aștepta de la o poloneză – ăștia tot mai cântă „Polonia încă n-a pierdut”! În acest timp, lumea cânta de-adevăratelea la petrecere, fie că știrile despre conferința de la Salzburg ajunseseră sau nu și acolo. Din bar nu se mai vedea prea bine, pentru că un rând de oameni, umăr la umăr, blocau intrarea. După o scurtă pauză, legionarii au dat tonul pentru „Horst Wessel”. La un ordin, invitații au început și ei să cânte. De la celălalt capăt al barului se auzi Hadjiinoscos, cu o teamă plină de admirație: Niciodată n-am mai întâlnit asemenea demonstrație de loialitate. Cred că ar trebui să plecăm, zise Harriet. Devine cam sinistru, încuviință și David. Își luară rămas bun de la Galpin și se îndreptau spre ușă, când Guy, privind înapoi și cuprinzândui pe toți într-o privire, îl observă pe Clarence, rămas în urmă și nehotărât dacă să plece sau să mai rămână. Nu vii cu noi? îl întrebă. Eu știu? … Eu… Se uită la Harriet dar, cum ea nu mai așteptă să-l asculte, îi urmă. Ajunseră la șirul de indivizi înfipți parcă în pragul ușii. Dincolo se vedeau strălucirea doamnelor și plastroanele albe ale domnilor – iată-i pe cei mai bogați și mai frivoli bucureșteni, stând în picioare, cu fețe grave, cântând imnul nazist la ordin. David îi șopti unui individ care se afla exact în prag: Scuze, domnule! Omul rămase neclintit. David își repetă cererea și, când se văzu din nou ignorat, îl prinse de umăr, zgâlțâindu-1. Mânios, omul se întoarse pe jumătatei: Hier ist nur eine private Gesellschaft. Der Eintritt ist nicht gestattet. Amuzat și plin de înțelegere, David răspunse: . Wir wollen einfach heraus**. Omul întoarse brusc capul: Verboten! ***

David privi în jur: Câți suntem? Observându-i pe Clarence, Dubedat și Toby în spate, făcu o grimasă amuzată, de resemnare, și zise: Cu cât mai mulți, cu atât mai bine! Ei, să mergem! Vă așezați în spatele indivizilor și când spun „împingeți”! porniți toți odată. Stați – zise Harriet – am o soluție mai bună! Își desprinse o broșă mare, indiană, din argint și îi pregăti acuL. Înainte ca cineva să o poată opri – Clarence nu apucă decât să gâfâie îngrozit: „Harry!” – îl înțepă în fund pe cel din mijloc. Omul sări înainte urlând, lăsându-le loc să treacă. Când românii observară incidentul, „Horst Wessel” începu să sune cam fals, dar nimeni nu îndrăzni să zâmbească măcar. Ajunși în vestibul, bărbații se grăbeau să iasă, dar Harriet dorea să-și prelungească triumful. Ocazia cerea o mică demonstrație, așa că se îndreptă spre masa cu ziare. Guy o avertiză: „Harriet!”, dar ea merse înainte. Odată se puteau găsi pe masă toate ziarele englezești; acum, printre ziare germane și românești, nu mai rămăsese decât ultimul exemplar din The Times ajuns în București, din 12 iunie ț a _ > ^Aici este o întrunire specială. Intrarea este interzisă, (gemi.) (N. Tr.) *** Vrem, pur și simplu să ieșim! (germ.) (N. Tr.) Este interzis! (germ.) (N. Tr.) 1940. Harriet îl luă și începu să citească despre retragerea trupelor franceze peste Marna, dar ziarul era prea ferfenițit ca să stea vertical în fața ei. Când paginile se lăsară în jos, observă o femeie, a cărei figură i se părea cunoscută, privind-o insistent. Guy o prinse de braț: Hai, să mergem! E o prostie! Femeia, îmbrăcată simplu, în negru, ținea un pahar în mână, fără a părea conștientă de asta. Fața plată, veștejită și fără urmă de culoare, părea călcată în picioare. Răspândea nefericirea în jur, ca pe un miros neplăcut. Harriet zise: Da, e o prostie! Lăsându-se condusă afară de Guy, își aminti cine era femeia: doamna Ionescu, nevasta fostului ministru de Interne filobritanic, dar care nu mai era filobritanic acum. Cântecul își recăpătase vigoarea, dar toată lumea privea plecarea englezilor. Ajuns în piață, Clarence zise: Ei, o fi aici Ruritania, dar nu mai e de glumă. Guy se uita după Dubedat și Toby, dar cei doi nu mai așteptaseră s-o susțină pe Harriet. Fugiseră. Pe la jumătatea pieței deja, Dubedat putea fi văzut deplasându-se cu o viteză indecent de mare, în timp ce Toby, cu capul între umeri și cu mâinile în huzunare, luându-și avânt din mișcarea coatelor, părea scăpat dintr-un incendiu. CAPITOLUL 8 Câteodată, când dormea după-amiaza mai mult, Yakimov constata, la trezire, că Guy și Harriet plecaseră, iar Despuia strânsese serviciul de ceai, ca să-i facă în ciudă. Întâmplându-i-se așa ceva într-o zi fierbinte de iulie, el simți dintr-o dată foarte acut degradarea și condiția sa precară și-i veni să plângă. Fusese o vreme când viața îi oferise totul: confort, hrană, distracție, dragoste: pe atunci era considerat un om de spirit. Acum nu-și mai primea nici ceaiul. Se aruncă revoltat în fotoliu. Nimeni nu-1 mai iubise de la moartea lui Dollie și poate că nimeni nu1 va mai iubi vreodată, dar de ce trebuia să sufere atât în apartamentul acesta îngrozitor și pe căldura asta cumplită? Simțea nevoia să iasă.

Goarna de la palat părea să spună: „Officers’ wives have puddings and pies, soldiers’wives have skilly*”. Se gândi cât de rar mâncau acum budincă și plăcinte, dar n-o putea învinui doar pe Harriet pentru asta. Se mânca prost peste tot în București. Soarele își întinsese degetele lungi și-i arsese picioarele, așa că-și trase repede scaunul înapoi, întrebându-se de ce trebuia să trăiască – el sau oricine altcineva – în câmpia asta deschisă, unde vara te coceai și iarna te congelai! Și acum foametea! Nimic de mâncare, decât fructe – caise… i se făcea rău numai când le vedea. De dimineață văzuse un cărucior plin de zmeură – adusă talmeș-balmeș de la munte. Țăranul dormea lângă ea – probabil umblase toată noaptea să-și aducă * Nevestele ofițerilor pregătesc budinci și plăcinte, ale soldaților, zeamă chioară (engl.) (N. Tr.). Marfa, dar piața era deja suprasaturată. Zmeura se strica la soare și sucul purpuriu se scurgea pe cămașa omului. În tinerețe și într-o țară normală, Yakimov afirmase că el ar putea trăi numai cu zmeură. Acum nu visa decât carne… Dacă reușeai să faci rost, era întotdeauna carne de oaie, foarte bătrână, sau de vițel, atât de mic, încât nu te alegeai decât cu zgârciuri. El își dorea antricoate, friptură de vacă sau chiar de porc – și știa și unde le putea găsi. Când îi spusese baronului că Freddi von Fliigel îl invitase la el, fusese doar o glumă nevinovată. N-avea nici o veste de la Freddi, dar ăsta nu era un motiv să nu-1 viziteze. Acesta profitase mereu de marea ospitalitate a lui Dollie. De ce nu i-ar întoarce această ospitalitate acum, când era la putere, iar bietul Yaki n-avea o lescaie? Yakimov se hotărâse deci să plece. Singurul lucru care-1 oprea era lipsa de bani. Studiase hărțile și văzuse că o călătorie de la București la Cluj era destul de lungă – și-ar fi petrecut noaptea pe drum, avea nevoie și de mâncare… Pe scurt, trebuia să aștepte să-i sosească banii. Când îi împărtășise planul de a pleca la Cluj, Hadjimoscos nu-1 prea încurajase. Se părea că, din cauza nu se știe cărei nenorocite de conferințe de la Salzburg, Clujul aparținea acum unor teritorii cerute de unguri și putea să fie trecut, în orice moment, dincolo de graniță. Auzind asta, Yakimov începuse să-i întrebe pe Galpin și Screwby despre mersul conferinței și ajunsese, în curând, la concluzia că nimic nu avea să se întâmple. Acum, până și Hadjimoscos era de acord cu el – conferința se va tot prelungi, până când războiul îi va pune capăt. Între timp el trebuia să rămână în acest apartament incomod, unde gazda nu-1 dorea, iar soțul ei, după ce-1 folosise, abia îi mai arunca acum câte un cuvânt. Nemulțumirea lui se accentuă datorită unui hohot de râs venit din bucătărie, care-i ațâță curiozitatea. Nu erau chicotele obișnuite ale servitorilor îi auzise râzând și pe Despina și pe bărbatul ei. Acesta era un râs necunoscut… Pe cine oare adusese acolo? îi veni ideea să bage capul pe ușă și să facă o glumă în legătură cu ceaiul. Ușa de la bucătărie era cu geam. Se apropie încet și, ascuns de perdeaua de dantelă, privi înăuntru – Despina curăța legume împreună cu un tânăr. Hm, un tânăr! Bărbatul Despinei era taximetrist și era mai mult plecat… Ei, ei! Cei doi de la masă sporovăiau în românește. Băiatul se pornise iar pe râs. Yakimov deschise ușa. La vederea lui, celălalt se opri brusc din râs. Yakimov avea sentimentul ciudat că tânărul îl cunoștea și se temea de el. Surprins, încercă să-l întrebe în engleză, pentru că vorbea foarte prost românește: Ne-am mai întâlnit cumva, dragul meu? Băiatul se bâlbâi: N… nu cred. Alb ca varul, resuși să se ridice în picioare tremurând, paralizat de frică. Era la fel de înalt și de slab ca Yakimov și, evident, evreu. Stai și tu la familia Pringle? Nu… adică da! După câteva clipe, încurajat de politețea lui Yakimov, adăugă mai degajat: Sunt în vizită:

Yakimov se mira nu pentru că băiatul vorbea englezește era un lucru obișnuit printre evreii din București – ci pentru că vorbea engleza ca într-o școală engleză de stat. De unde venea oare și ce făcea acolo? Dar înainte ca Yakimov să-și continue întrebările, Despina îl întrerupse pe tonul ei înțepat, folosit întotdeauna față de el. Pretindea că tânărul era nepotul ei. Un evreu bine educat, nepotul Despinei! Basme! Yakimov deveni suspicios; se uită la băiat, care încuviință din cap, culorile revenindu-i în obraji, ușurat de explicarea prezenței lui acolo. Vorbești foarte bine englezește. Am învățat la școală. Ah, sigur! Negăsind nici o scuză ca să mai stăruie, Yakimov își ceru ceaiul și se retrase. Despina strigă după el: Prea târziu pentru ceai! Înainte de a ajunge în salon, o auzi hohotind de râs. Credea că l-a păcălit… Devenea din ce în ce mai bănuitor… Intră în baie și își umplu cada. Stătea în apă și se gândea la tânărul din bucătărie. Nu putea decât să-și închipuie că era vreun refugiat, pe care Guy îl ascundea acolo. Era puțin gelos; apoi, amintindu-și de planul sondei de petrol, găsit în biroul lui Guy, îi veni ideea că băiatul era probabil un spion englez. Gelozia i se schimbă în dezaprobare și îngrijorare. El însuși pretindea că era implicat în spionaj, dar toată lumea știa că era doar o glumă. Acum era ceva serios. Se gândea: „Dacă Guy e prins, va fi pus sub urmărire”. Pe urmă își dădu seama că ei toți vor fi puși sub o severă urmărire și el, bietul Yaki, va fi implicat nevinovat în această afacere necurată și va avea de suferit ca și ceilalți. Spionii erau de obicei împușcați și, chiar dacă ar scăpa de asta, ar fi, desigur, expulzat din țară. Și unde s-ar fi putut duce? Așa rău cum părea, Bucureștii erau ultimul avanpost al bucătăriei europene – preparatele levantine îl deranjau la stomac și nu putea suportă mâncarea călduță a grecilor. Mai mult, nu va mai putea ajunge niciodată la Cluj și la vechiul său prieten, Freddi. Nu va mai avea nici acest adăpost la bătrânețe și, fără un ban, va trebui s-o ia mereu de la capăt. Se ridică – baia nu-i mai făcea nici o plăcere – și se gândi că s-ar pune la adăpost informând autoritățile. Dar asta i-ar fi imposibil; „Norocul băiatului” – își spuse el, – „că Yaki nu se sperie cu una, cu două”. Conferința de la Salzburg nu a durat până la sfârșitul războiului, ci a eșuat repede, fără acordul părților. Yakimov și tot orașul București au decis că, astfel, chestiunea fusese îngropată. Ce v-am spus eu, dragii meu? obișnuia el să se laude față de puținii săi ascultători. Doar am fost ziarist… Nasul meu îmi spune dinainte cum vor evolua lucrurile. Era fericit acum că nimic, în afara lipsei de bani, nu-1 mai oprea să-l viziteze pe Freddi. O dată uitată problema Transilvaniei, procesul lui Drucker înregistră o nouă creștere de interes. L’Independence Roumaine prevedea că procesul va fi l’evenement social le plus important de l’etâ*. În toate cafenelele și restaurantele nu se vorbea decât de asta. Oamenii discutau despre originea lui Drucker, despre * … Evenimentul cel mai important al verii (fr.) (n.tr.). Felul cum a făcut avere și despre faptul că-i plăceau femeile. Harriet auzise remarci invidioase despre cea de-a doua soție a lui, destul de tânără, care-și reluase numele de domnișoară și pornise o afacere cu atașatul militar german. Acum pretindea, și avea șanse să obțină, jumătate din averea fostului soț. Galpin auzise că, întemnițat cu cei de drept comun, Drucker fusese trântit la podea și violat de vechii ocnași. Povești ca asta circulau peste tot și Harriet înțelese că adevărata personalitate a omului se pierdea în toată flecăreala asta. Nimeni nu se îndoia de nevinovăția acestui om fără prieteni, dar asta nici nu intra în calcul. Nimeni nu-1 putea ajuta. Era o victimă a acelor timpuri.

Intre timp, războiul ajunsese într-un punct mort. Evenimentele erau oprite de arșița cumplită, fără o adiere de vânt și plină de praf, a miezului de vară. Oamenii credeau că ce era mai rău a trecut. Spaima cronică, de fiecare zi, fusese, pentru scurt timp, înlocuită de euforie – veselia se întorsese în oraș. Apoi, starea de spirit se schimbase într-o clipă. Plimbându-se într-o seară după cină, Guy și Harriet auziră exclamații înfricoșate din mulțime. Micii vânzători de ziare strigau pe străzi anunțând o ediție specială. Cei care nu știau încă, aflară că Fiihrerul convocase o nouă conferință – miniștrii români și unguri, chemați acum la Roma, trebuiau să ajungă repede la o înțelegere. Șocul era cu atât mai mare, cu cât în chiar dimineața aceea noul ministru de Externe ținuse un discurs, transmis la radio, de un extrem optimism. Ideea era că, în 1918, germanii fuseseră la fel de slabi ca și românii și iată-i azi, prin forța și hotărârea lor, conducând lumea! Sugera că românii ar putea face la fel… Și totuși, erau acum obligați să încheie tratate cu un inamic a cărui singură intenție era anexarea. Bâlbâindu-se de furie, oamenii strigau că au fost trădați: România urma să fie împărțită între Rusia, Ungaria și Bulgaria. Moldova urma să fie dată rușilor, ca preț al neutralității, bulgarii vor lua, desigur, Dobrogea, iar ungurii intraseră deja în Transilvania. Se auzea că guvernul e în ședință, iar regele și-a chemat generalii. Oamenii erau, deodată, convinși că România va lupta să-și apere teritoriile și cereau război. Mergând spre Barul Englezesc, Guy și Harriet își croiseră drum prin mulțimea de oameni care demonstrau în Piața Palatului. Galpin era foarte agitat – iscoada lui adusese știrea că Maniu, liderul țăranilor transilvăneni, va ține un discurs și-l va îndemna pe rege să-l înfrunte pe Hitler și să apere ce a mai rămas din România Mare. Asta înseamnă război! spunea Galpin întruna. În drum spre casă, Harriet întrebă: Crezi că vor lupta? Mă îndoiesc, îi răspunse Guy; dar oamenii din jurul lor păreau atât de stârniți, că n-ar fi fost imposibil să se trezească a doua zi și să afle că țara era în război. A doua zi dimineață, totul revenise la normal, Guy îl sună pe David și află că Maniu ținuse, întradevăr, un discurs vehement, cerând apărarea Transilvaniei, dar fusese luat în râs. Noii miniștri legionari sublimaseră că, în timp ce armata ar fi apărat frontiera vestică, Rusia ar fi intrat în țară pe la nord. Credința lor era că, numai supunându-se lui Hitler, puteau să fie protejați împotriva celui mai mare dușman – Rusia. Un bătrân politician izbucnise în lacrimi și scandalizase pe toată lumea strigând că era mai bine să fie uniți sub ruși, decât dezmembrați de Axă. Hărțuiți de toți, românii hotărâseră să se răzbune și ei pe cineva. Plecând la Universitate a doua zi, Guy primi un nou ordin de a părăsi țara în opt ore. — 1 lăsă lui Harriet: — N-am timp să mă ocup de asta. Du-te tu la Dobson! Dar dacă va trebui totuși să plecăm? protestă ea, la care el răspunse ca și ultima oară: Nu va trebui… Dobson nu mai era însă la fel de sigur. Când intră cu hârtia în biroul lui, el suspină: Primim mereu maculatură din asta… și tot mai multă! Își trecu mâna prin părul moale, ca de bebeluș, și încercă să râdă pentru a-și ascunde îngrijorarea. O întrebă, într-o doară, ca și cum nu era ceva important: Voi chiar vreți să rămâneți? Situația e destul de nesigură – germanii pătrund din ce în ce mai adânc și, fie că-ți dai seama sau nu, vor stăpâni țara foarte curând. Am serioase îndoieli că Facultatea de Limbă Engleză își va mai începe cursurile în toamnă. Dar nu putem pleca fără ordine de la Londra. Teoretic, nu. Dar dacă Guy nu mai are nimic de făcut aici… Dar el nu crede asta; conduce școala de vară și e foarte ocupat. Dobson se scarpină din nou în cap, după care zise:

Bine! Să văd ce pot face, dar nu vă faceți iluzii! Se întoarse acasă, așteptând un telefon de la el, fără prea mari speranțe, pregătită pentru varianta unei plecări în grabă, chiar dacă nu-i convenea – o astfel de plecare ar fi generat tot felul de probleme… Umblând prin casă și trecându-și în revistă lucrurile, întrebându-se ce să ia și ce să lase acolo, se uită și în sertarele biroului, dând peste plicul pe care scria „Top Secret”. Luându-1, observă că fusese deschis și că nu mai avea nimic înăuntru. Abia peste câteva clipe își aminti ce fusese acolo, în iarna care trecuse, un oarecare comandant Sheppy, descris de David ca „un personaj de capă și spadă”, venise la București pentru a-i organiza pe tinerii rezidenți britanici într-un grup de saboraj. Totul se terminase brusc prin arestarea și deportarea lui. Tot ce rămăsese din „forța de atac a lui Sheppy” era un plan înmânat oamenilor, a cărui copie se aflase în acest plic. Era o secțiune a unei sonde petroliere, menită să-i arate sabotorului începător unde să pună detonatorul. Atât Guy, cât și Harriet uitaseră de asta, iar acum – iată plicul dezlipit și gol! Planul dispăruse. La început rămase uimită, apoi imaginația ei începu să lucreze și, deodată, se cutremură. Cum veni Guy la prânz, îi spuse: Ji-a furat cineva planul sondei petroliere, dat de SheppY. În timp ce vorbea, își aduse aminte că ea n-ar fi trebuit să știe ce era în plic, dar Guy uitase. Dar cine l-ar fi putut lua? Probabil că Yakimov. Nu se poate! Atunci cine? Doar nu Despina sau Sasha! Cineva a fost aici în lipsa noastră – poate proprietarul… Despina zice că e legionar; și probabil că are o cheie… Ideea o îngrozi atât de tare, încât Guy, văzând-o cât e de distrusă, își schimbă atitudinea: S-ar putea să fi fost Yakimov… Atunci trebuie să stai de vorbă cu el. Oh, nu. Asta ar face niște fleacuri să pară fapte importante. Mai bine ai încerca să te porți mai bine cu el – să-i arătăm că avem încredere… Harriet era exasperată: Crezi că asta ar schimba ceva? Dacă Yakimov nu ne e recunoscător acum, nu ne va fi niciodată. De fapt, e foarte nemulțumit că nu-1 bagi în seamă. De ce nu l-ai lăsat să se descurce singur? întotdeauna îți bagi nasul în viețile oamenilor, le creezi false impresii despre ei înșiși, despre realizările lor. Dacă îmbeți pe cineva, fii sigur că te va învinovăți pe tine când se va trezi mahmur! Nu înțeleg de ce faci asta… îi răspunse, amețit parcă de tot acest atac: Pentru Dumnezeu! Poate că planul a fost luat cu luni în urmă. Nu putem fi siguri cine l-a luat, dar oricine ar fi fost, dacă ar fi vrut să ne facă rău, am fi aflat până acum. Toate astea nu aveau însă puterea s-o liniștească. După plecarea lui Guy la Universitate, se aruncă disperată pe pat, sub presiunea ultimelor evenimente. Era prea mult pentru ea! Cu câteva zile în urmă, luând totul în glumă, Despina îi povestise cum îl găsise Yakimov pe Sasha în bucătărie: Dar eu eram pregătită! I-am spus că e nepotul meu și m-a crezut… Imbecilul! Țipa și râdea cu lacrimi, dar Harriet nu putea crede că Yakimov s-a lăsat astfel păcălit. Spera ca el să-i povestească incidentul, iar ea să-l poată lămuri că era vorba de unul dintre studenții lui Guy. Dar el nu zisese nimic, și tăcerea asta o îngrijora și mai mult. * Amintindu-și de Sasha, sări deodată în picioare – când vor pleca, vor trebui să-l lase acolo. Ce i se va întâmpla? N-avea unde să se ducă… Sasha avea încredere în ei și era dependent de ei, în inocența lui, iar ea ținea mult la băiat. Nu-1 putea abandona, așa cum părăsești un copil sau un pisoi mic. Dar el nu era un copilaș sau un pisoi care putea fi ușor salvat. Era uri om în toată firea și avea nevoie de un pașaport, cu vize de ieșire, de tranzit și, mai ales, în ce-1 privea, grănicerii erau, probabil, alertați.

Idea că „plecarea le va crea o mulțime de griji fusese uitată, în fața temerilor ei pentru Sasha. Primul impuls fu să urce repede la el, să insiste să se gândească la altcineva la care ar putea apela, dar se opri. Totul era clar – nu exista nimeni altcineva, și atunci de ce să-l mai sperie pe bietul băiat? Stătea încă pe marginea patului, întorcând problema pe toate fețele, când sună telefonul. Era Dobson: Totul e în regulă! Am vorbit cu prefectura și le-am spus că Excelența sa are nevoie de Guy aici. Ordinul a fost revocat. Oh, mulțumesc lui Dumnezeu! zise ea cu o fervoare puțin stranie pentru el, probabil. Apropo, trebuie să veniți până la Consulat – doar o formalitate. Nu e nici o grabă, treceți când aveți timp! A doua zi după-amiază Guy nu avea ore și s-au dus împreună la Consulat. Vice-consulul Tavares, cu o naturalețe studiată, îi invită vesel: Intrați, intrați! Uite cum stau lucrurile! … Trase un sertar și scoase niște formulare, pe care le puse în fața celor doi. Fiecare cetățean britanic trebuie să completeze unul. Nu se știe – cu vremurile astea… Deci, pentru evidențele noastre, avem nevoie de câteva detalii: religie, rude apropiate, pe cine să anunțăm în caz de deces (dacă s-ar întâmpla, Doamne ferește!), unde să trimitem obiectele personale etc., etC. Înțelegeți… Da’, zise Harriet. După ce formularele fuseseră completate, Tavares observă că Guy nu-și trecuse religia. Râse când acesta spuse că nu avea niciuna: Dar în ce religie ai fost botezat? N-am fost botezat! Tavares pocni din degete pentru a arăta că nimic nu mai putea să-l surprindă: Trebuie să punem ceva aici… doar nu vrei o înmormântare fără ceremonial! De ce nu scrii „baptist”? Ei nu se botează… Până la urmă, Guy trecu „independent”, după ce află că bătrânii soldați, care foloseau această denumire, puteau evita ceremonia religioasă. În drum spre casă, Harriet îl întrebă: De ce nu mi-ai spus că n-ai fost botezat? Nu m-am gândit. Dar știai că sunt raționalist… Nimeni nu se naște raționalist! La mine cam așa a fost – tata n-ar fi acceptat să fiu botezat. Asta înseamnă că, după moarte, vom merge în locuri diferite – tu vei fi în infern. Râzând, Guy spuse: Nu cred. Vom fi în același loc, nu te teme! Peste o sută de ani vom fi tot acolo unde eram cu o sută de ani în urmă – adică nicăieri. Dar Harriet nu era mulțumită. Continuă să se gândească la despărțirea lor de după moarte și în timpul ceaiului. Apoi, deodată, când Yakimov plecă să facă baie, ridică ceainicul și-i turnă lui Guy ceaiul rece pe cap. El acceptă indiferent aceste aiureli, chiar atunci când ea zise: Te botez pe tine, Guy, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh… era tot ce știa din slujba de botez. CAPITOLUL 9 Harriet auzise cuvântul „abdică” pentru prima oară în noaptea recepției legionare. De atunci îl auzea peste tot. Regele mai fusese o dată înlăturat de la tron pentru abuzurile sale. Nu era o noutate, și totuși oamenii se agățau de această idee, ca și cum ar fi fost soluția magică pentru toate pro-

blemele loR. În timpul zilelor de spaimă din timpul Conferinței de la Roma nici nu mai vorbeau de altceva. Regele avusese întotdeauna dușmani – când ieșea din incinta palatului, circula într-o mașină blindată – dar majoritatea oamenilor îl considerau doar un escroc printre mulți alții, chiar unul șmecher și amuzant, erou a jumătate din bancurile în circulație. Această atitudine se schimbase însă peste noapte – acum nu mai amuza pe nimeni, era un pericol pentru țară. E adevărat că se declarase, în mod inteligent, de partea Axei – dar prea târziu. Prea târziu… Fusese prea inteligent, făcuse un joc dublu și pierduse. Oricum, Hitler îl ura și nu avea încredere în el, iar țara trăgea ponoasele. Trebuia înlăturat, căci, cu un astfel de om pe tron, nu-i putea aștepta decât dezastrul. Aceste păreri erau atât de larg răspândite, că ajunseseră și în apartamentele regale. Carol se lăsă convins să țină un discurs la radio, lucru pe care-1 făcea rar și nu prea bine. Guy și Harriet își luau micul dejun, când furgonetele de la Radio erau deja în fața palatului. O altă mașină, cu un megafon pe capotă, se afla lângă statuia lui Carol I. Se anunțase că regele va vorbi la ora 10, dar el veni la microfon cu puțin înainte de prânz. Tot felul de pierde-vară se învârtiseră, încă de dimineață, în jurul mașinii cu megafon și se înmulțiseră, la începerea * discursului. Nu păreau prea entuziasmați, ascultau de parcă n-ar fi avut altceva mai bun de făcut, iar Harriet, privindu-i din balcon, deschise radioul din același motiv. Auzise un discurs al regelui cu un an în urmă (când el promisese că România nu va fi nicicând învinsă), dar nu-și făcea iluzii că va înțelege româneasca lui împleticită. Totuși, când începuse să vorbească, ea înțelese că se pregătise îndelung pentru acea ocazie. Pronunța fiecare cuvânt cu atenție, cu o voce plină, așa că și-l imagină încremenit într-o seriozitate dureroasă. În timp ce el vorbea, un șir de tineri veneau pe Calea Victoriei, cu steaguri și manifeste împărțite în piață. Oricare le era mesajul, stârnise mai mult interes decât regele, care le promitea oamenilor, din câte înțelesese ea, că, oricâte suferințe vor avea de îndurat, el va suferi alături de ei. Cu vocea frântă de emoție (ca și atunci când promisese că România nu va fi învinsă) el declară dramatic că nu va abdica niciodată. Chiar când el rostea „Nu voi abdica niciodată”, tinerii ajunseră lângă gardul palatului, se opriră și ridicară pancartele, pentru a fi văzuți de la ferestre. Harriet nu se îndoia în privința identității demonstranților – erau legionari. Nu mai purtau uniforme, nu mai mărșăluiau și nici nu mai cântau „Căpitanul”, dar împânziseră străzile. Având în vedere puținii veniți din Germania, șovăielnici, după amnistia din primăvară, era o minune câți se adunaseră acum, plini de încredere în ei înșiși, făcându-și tot mai mulți prozeliți printre cei săraci și asupriți. Până nu demult furișându-se pe străzi lăturalnice, oamenii ăștia făceau acum pe grozavii pe Calea Victoriei, iar trecătorii se dădeau timizi la o parte ca să le facă loc. După terminarea discursului, Harriet hotărî să se uite mai de-aproape la pancartele legionarilor. Soarele era la zenit. Piața se golea în arșița cumplită a amiezii, dar tinerii rămaseră pe poziții. Harriet vedea bine la distanță, așa că se opri lângă statuie și citi una dintre pancarte, care cerea abdicarea regelui. Alta cerea arestarea Elenei Lupescu, a lui Urdureanu, șeful poliției, și a altor Jefuitori ai țării”. A treia promitea că, o dată regele și suita lui înlăturați, Axa va reda românilor Basarabia. Harriet nu era singura care preferase să citească lozincile de la distanțĂ. În jurul ei oamenii murmurau uimiți și neliniștiți; ea însăși se mira că demonstrația avea loc chiar în fața palatului, fără vreo reacție din partea gărzii. Înăuntru cineva trăgea storurile albe, acoperind ferestrele una câte una împotriva soarelui sau poate împotriva imaginilor din afară, dar nimic altceva nu se întâmplă. Înainte să se întoarcă, trecând pe lângă grup, Harriet primi un manifest cu titlul „Corneliu Zelea Codreanu”. Se grăbi acasă să-l citească, în așteptarea lui Guy. Se așeză deci la masă cu un dicționar… Adevărul (pretindea manifestul) putea fi spus acum: Codreanu nu fusese împușcat pe când încerca să fugă, el fuse- ‘ se asasinat din ordinul regelui. Garda de Fier (sau Legiunea Arhanghelului Mihail) obținuse șaizeci și șase de locuri în Parlament la alegerile din 1937. Regele, bolnav de gelozie datorită puterii lui Codreanu, dizolvase imediat toate partidele și instituise propria dictatură. Atunci spusese Hitler: „Pentru mine, în România există un

singur dictator, și acela e Codreanu”. Codreanu câștigase dragostea și încrederea pe care regele – inițiator corupt al unui regim corupt – le pierduse. Tânăr, nobil, sfânt, înalt, de o frumusețe divină, Codreanu fusese direct inspirat de Arhanghelul Mihail să răscumpere țara prin formarea Gărzii de Fier. Avea puteri misterioase, pe care le simțeau toți cei ce se apropiau de el. Când apărea, îmbrăcat în alb, pe calul său alb, țăranii îl recunoșteau imediat drept trimisul arhanghelului pe pământ. Scopul său era să-i unească pe toți românii, toți să fie frați – viii, morții și chiar cei nenăscuți… Harriet se grăbi să ajungă la sfârșit. Sărind peste suprimarea Gărzii de Fier, proba scrisorii măsluite și a procesului trucat, în urma căruia Codreanu a fost găsit vinovat de înaltă trădare și a fost întemnițat, ea ajunse la noaptea rece de noiembrie, când Codreanu și alți treisprezece camarazi au fost urcați în camioane și legați, li s-au pus călușuri și au fost duși într-o pădure de lângă Ploiești. Aici au fost strangulați, pe rând, cu o curea de piele. La Jilava li s-a turnat acid peste trupuri; au fost arși, și ce-a rămas a fost îngropat. Deasupra s-a pus o placă mare de beton. Toate aceste precauțiuni fuseseră însă în van. Codreanu era nemuritor. Spiritul lui încă mai cutreiera pământul, recâștigând forță… inspirând… sfătuind… conducând… și așa mai departe. Lui Harriet îi era de ajuns. Cu imaginația stimulată de acest roman cavaleresc al tânărului conducător ucis de regele gelos, se gândi la cei care i-1 înmânaseră în piață. Negricioși, cu capul gol, purtând flanele sau cămăși ieftine, fără guler, puteau fi meșteșugari, de fapt, aproape țărani. Văzând grupuri legionare îmbulzindu-se pe străzi, Guy, remarcase: „Cât de repede își găsesc însoțitori de aceeași teapă: disperați, neadaptați, brute”. Și totuși, se gândea ea, erau singurii din acest oraș distrus ale căror idealuri erau ceva mai sus de bani, mâncare, sex. De ce nu i s-ar sădi brutei idealuri, de ce uu i s-ar da disperatului speranță și neadaptatului putere? Ceea ce o stimula, de asemenea, era revelația unui filon mistic la acești oameni iubitori de plăceri. Era ușor de văzut cum un vizionar cum fusese Codreanu îi putea entuziasma pe acei țărani morți de foame și superstițioși. Dar era de presupus că orășenii îl găseau pe rege, cu amanta, șicanele și patima lui pentru bani, mai apropiat, o proiecție a propriilor persoane. Sau poate oamenii doreau ceva diferit? Oricum, aici, în București, în timpul înmormântării legionarilor uciși în Spania, Codreanu fusese întâmpinat cu atâta entuziasm, încât regele se hotărâse să-și ucidă rivalul și să șteargă mișcarea legionară de pe fața pământului. Când se întoarse Guy, Harriet de-abia aștepta să vorbească despre Codreanu, dar el nu părea interesat – auzise deja toate poveștile. Dar trebuie să admiți că ideile lor nu sunt chiar așa diferite de ale tale. Guy o privi tăios și, cu un gest, păru să sugereze că tocmai aici și acum, în absurditatea acestei afirmații, se afla rădăcina tuturor relelor: Codreanu era un criminal și un prigonitor al evreilor; avea o ceată de nulități care doreau un singur lucru – putere, cu orice preț. Dar dacă, o dată la putere, ar fi reconstruit țara… Crezi că ar fi fost în stare? Incompetența oamenilor lui Carol ar fi fost nimic pe lângă incompetența acestui cuib de criminali. Bine, dar li se putea da o șansă! Înainte de război au fost destui sentimentali ca tine nu-și dădeau seama că, sub vraja și aparența romantică a fascismului, li se cerea să-și vândă sufletele. Folosind fraza aceasta din neatenție, el se opri, iar Harriet, simțindu-se ridicolă și neștiutoare, sări imediat: Dacă fasciștii te fac să-ți vinzi sufletul, comuniștii îți cer să-i negi existența. Guy bombăni ceva și își luă un ziar. Ea știa că el considera religia o parte din acea conspirație care-i menținea puternici pe cei bogați și supuși pe ce cei săraci – nici vorbă că asta nu contribuia la îmbunătățirea practică a condiției umane… Teoriile lui Harriet erau prea simpliste ca să conteze. Își ridică ziarul, ca pe un paravan împotriva altor fleacuri de-ale ei. Ea încercă să-l provoace: Clarence spune că ești doar fiul rebel al unui tată rebel.

Clarence e un dobitoc – zise el, dar lăsă ziarul. De fapt, am acționat chiar împotriva tatălui meu; bătrânul era cam romantiC. Își imagina că cei cu bani au monopolul culturii și obișnuia să spună: „Asta e menirea lor, nu-i așa? Dacă nu salvează arta, atunci ce dracu’ fac?” Când, la rândul meu, am întâlnit oameni bogați, am fost șocat de ignoranța și vulgaritatea lor. Unde i-ai întâlnit? La Universitate – fii ai patronilor de fabrici locali. Nu erau aristocrați, dar erau bogați – și nu la prima generație; aveau conace undeva, în centrul Angliei. Vorbeau mereu de „parveniți” dar chiar și cei mai inteligenți preferau un lucru la modă unuia de calitate. Ea râse: Erau la fel cu toată lumea. Câți iubesc perfecțiunea, cu adevărat, când o întâlnesc? Pur și simplu o acceptă, dacă li se spune destul de des că așa e bine. Încuviință și era pe punctul să se întoarcă la ziarul lui, când ea continuă: Dar i-ai cunoscut bine pe oamenii aceia? Ai fost la ei acasă? Da. Presupun că m-au luat pe sus, cumva. La început n-au vrut să creadă că sunt un membru autentic al proprietarului – eram prea mare și dezordonat. După ei, ar fi trebuit să fiu un omuleț slăbănog, în costum negru și mereu trist. Când au descoperit că nu-i mințisem, m-au „adoptat” ca pe un membru favorit al clasei muncitoare. Și nu te-ai opus? îți plăceau? îți plăcea familia Drucker? Trebuia să admită că da. Nu putea să nu țină la oamenii care țineau ei înșiși la el. Deveneau și rămâneau prietenii lui. Dar – își susținu el ideea – știu că superioritatea omului depinde de câteva persoane inteligente și integre moral – oameni ca tatăl meu, de pildă, care n-au avut niciodată bani sau putere și nu au sentimentul exagerat al propriei importanțe. Cu asta, Guy se întoarse la studenții lui, iar Harriet, imediat ce se mai potoli căldura, urcă să vorbească cu Sasha. Guy îi spusese o dată că, deși se apropia de douăzeci și trei de ani, avea încă o mentalitate de adolescentă. Poate că și relația ei cu Sasha era una între adolescenți. Se simțea frustrată și redusă la tăcere de pretențiile de atotștiutor ale lui Guy, de lipsa lui de timp pentru orice fel de fantezie. Sasha, în schimb, avea timp berechet. Nu vorbea prea mult, dar o asculta cu atenția cuiva de curând ieșit în lume. Totul i se părea amuzant și o privea cu ochi calzi și plini de interes, încât o făcea să simtă că tot ce spune e bine cumpănit și captivant. El credea – sau manifestările lui de simpatie lăsau să se înțeleagă asta – că ei doi priveau viața în perspectiva eternității, nu numai a timpului. Acum, când pleca Guy, avea și ea unde să se ducĂ. În timpul zilei era destul de ocupată, dar seara – timpul odihnei, când lumina în scădere îi dădea orașului o amploare diferită – năștea în ea un sentiment de singurătate. Atunci se gândea la Sasha, care era și el singur. În seara aceea, după ceai, când se duse la el, îi povesti despre Codreanu: Iubea țăranii, el le-a sădit ideea unei națiuni unite de sentimente fraterne. Și, ce e mai important, oamenii credeau în el. Sasha asculta neliniștit. Dar a făcut lucruri îngrozitoare – el a inițiat pogromurile! Vărul meu a fost aruncat de la o fereastră a Universității – i-au rupt coloana vertebrală. Așa se întâmplase în realitate – dar de ce trebuia să fie realitatea astfel? Aveau idealuri înalte – combaterea unui regim corupt, în care leneșii, hoții și hrăpăreții prosperau. Atunci de ce trebuia ca totul să degenereze în șantaj, perse cuții și crime? Erau oamenii atât de lacomi și supuși greșelilor, încât degradarea era inevitabilă? Guy, care descurajase destul de aspru orice încercare de a cocheta cu Legiunea Arhanghelului Mihail, știa soluția slăbiciunii omenești – mișcarea de stânga, întreaga lume unită de socialism. Sasha însă nu avea nici o soluție.

Pentru a-i face ei plăcere, încerca să judece problema cu detașare, dar privirea lui blândă, vulnerabilă și iubitoare avea o umbră de îngrijorare. Ea își aminti când, invitați la masă la Drucker, o auzise pe una dintre mătuși întrebând: „De ce ne urăsc?” Drucker le trimisese pe fetițe afară, dar nu și pe Sasha – el trebuia să ia contact cu realitatea. Oricât de mare i-ar fi fost averea, nu-1 putea feri de prejudecățile celorlalți. Dar el nu apucase să afle prea multe – protejat și iubit, nu făcea nici o legătură între povestirile lor despre persecuții, și propria persoană. Țăranii sunt oameni simpli – n-ar fi greu să-i facă să creadă în Codreanu… ei cred orice. O privea rugător, de parcă ar fi spus: Hai să ne explicăm astfel influența misterioasă a legionarilor, cu toate consecințele ei! Pe scurt, hai să vorbim, mai bine, de altceva! Ar fi vorbit poate despre țăranii care-i arătaseră oarece bunătate uneori. II respectau pentru că vorbea englezește, deși nu-1 prea credeau că a fost în Anglia. Anglia li se părea un fel de paradis, sălașul titanilor. Îi descria stând răbdători, ca și animalele din ogrăzi, toată ziua, în arșița verii, înhăimurați cu haine groase, de iarnă. Se alocaseră bani pentru cumpărarea unor uniforme ușoare, de bumbac, dar fuseseră cheltuiți aiurea. Cui să se plângă? Dar ce păzeau? Oh, un pod, o cale ferată sau un viaduct… o prostie. Când au venit rușii, ofițerii s-au suit pur și simplu în mașini și au șters-o, iar noi nu știam ce să facem… îl văzu schimbându-se la față, pentru că retragerea armatei îi amintise de Marcovici. Auzise tot felul de povești despre evrei a căror țeasta fusese lovită „ca o oală spartă” sau despre distinsul folclorist, bătut de sergentul său și care apăruse, a doua zi, cu o medalie. „A, deei te-ai decorat singur!” zisese sergentul. „Nu – replicase savantul – regele m-a decorat14, pentru care obrăznicie mai încasase o palmă zdravănă. Sasha, personal, nu pățise nimic terifiant dar, nepregătit cum era, se îngrozise de postura de țap ispășitor a rasei sale. Fugise… k îmi amintesc unele cântece ale țăranilor. Folcloristul le culegea. În timp ce vorbeau, ea privi peste parapet și-l văzu pe Guy traversând piața. În primele lor zile de căsnicie, ea s-ar fi repezit în jos, pe scări; acum se întinsese și-l privea, gândindu-se la teoria lui Sasha că legionarii nu obținuseră putere datorită forței conducătorului lor, ci datorită credulității acoliților săi. Se gândea că argumentul, ca multe altele, era circular. Minunile se nășteau din neștiință și superstiții. O dată ignoranța și superstițiile învinse, n-ar mai fi minuni, ci doar un univers de materie inertă, unde Guy se simțea ca acasă, dar ea nu. Deși nu accepta să-și restrângă astfel orizontul, avea nevoie de criticile aspre ale lui Guy, care de multe ori se dovedeau întemeiate. Se întrerupse brusc: Mi-e teamă că trebuie să plec. El zâmbi, fără să se plângă și fără să pună întrebări, ca și țăranii, dar când ea plecă, se simți părăsit: Cât mi-aș dori gramofonul aici! Ar trebui să înveți! La sugestia ei, Guy îi dăduse niște teme: cărți de citit, eseuri de scris. Cărțile zăceau împrăștiate pe jos. Le deschisese. Dar se îndoia că făcuse mare lucru: De ce nu lucrezi puțin? Bine, îi răspunse, dar, coborând scara, îl văzu că-și luase cărbunele și mâzgălea leneș peretele. CAPITOLUL 10 Era dimineață și orașul plutea ca un miraj, în căldura de august. Pe Calea Victoriei, Harriet se întâlni cu Bella față în față, dar aceasta, cu un zâmbet stingherit, intră repede într-un magazin. Deci, până la urmă, nu plecase la Sinaia, ci rămăsese aici, ca toată lumea, prizonieră a nesiguranței și a fricii.

Conferința de la Roma eșuase și ea, dar nimeni nu-și mai imagina că afacerea se va sfârși aici. Urma, desigur, o altă conferință… Când aceasta a fost anunțată, n-a mai fost nici un semn de neliniște sau de împotrivire. Noul guvern își declarase loialitatea față de Fiihrer, iar acesta cerea o rezolvare pașnică a conflictelor; de aici, România nu putea ieși decât în pierdere, dar faptul era acum acceptat cu resemnare și chiar cu umor… ce-ar mai fi fost de făcut? Inspirat de cursul discuțiilor din jur, lui Yakimov îi veni în minte o glumă – de câte ori venea vorba, spunea: „Quel debâcle! Mergi pe stradă și auzi pocnete** la tot pasul”. La asta, nici chiar Hadjimoscos nu se îndura să-l repeadă. Tinerii demonstranți încă își mai agitau pancartele în fața palatului, sprijiniți acum de o gloată în admirațiE. În acest timp, regele, după ce-și ținuse discursul și își precizase poziția, se retrăsese într-o tăcere deplină. Unul dintre cântecele zilei, tradus de Guy în engleză, spunea cam așa: * Ce desfrâu! (fr.) (N. Tr.) ** Joc de cuvinte bazat pe ambiguitatea cuvântului crack (engl.) – pocnet, trosnet, împușcătură, crăpătură; în argou – furt, spargere, glumă, banc, țicnit, nebun (N. Tr.). „Th&y can have Bessarabia. We dont’ like corn The best wheaten bread’s the stuff în our New Dawn Let them have the Dobrudja. Ma ‘s palace, anyway, Has been sold to the nation for a million million lei, Who wants Transylvania? Give it’em on a plate. Let them take what they damn well like. I’ll not abdicate* Ultima propoziție, „Eu nu abdic”, era lozinca momentului. Se spuneau bancuri și poanta era: „Eu nu abdic”. Se spuneau ghicitori și răspunsul era: „Eu nu abdic”. Cu sau fără rost, era replica preferată la orice întrebare sau cerere și, de fiecare dată, stâmea râsul. În fața amenințării de a pierde o bună parte din Transilvania, nimeni nu dădea prea multă atenție Cadrilaterului, numai că circulau zvonuri despre bătrânul ministru, care plânsese la pierderea Basarabiei, că ar fi plâns – probabil, din obișnuință – și la acceptarea cererii bulgarilor. El le reamintise celor din guvern că inima reginei Maria era înmormântată în palatul de la Balcic, cu speranța că supușii ei o vor apăra cu prețul vieții. Se ridicase țipând: „La arme! La arme!” dar nici el însuși nu se luase în serios. Deși murise de numai doi ani, regina simboliza o epocă de cavalerism deja la fel de demodat ca și onoarea sau adevărul. Transferarea sudului Dobrogei bulgarilor fusese anunțată pentru 7 septembrie și Harriet o considera o problemă teritorială rezolvată în mod pașnic, dar când amintise de asta față de Galpin, el o privise cu acea ironie înghețată a omului îndreptățit să știe mai bine… Se întâlniseră în față la Athenee Palace – Galpin căra un geamantan: în ce mă privește, sunt întotdeauna cu bagajul făcut și cu rezervorul plin… Oh! ^ „Pot să ia Basarabia – nouă nu ne place porumbul, în „Noua Auroră” mâncăm cea mai bună pâine de grâu. Pot să ia Dobrogea și palatul Maiestății Sale, Care-a fost, oricum, vândut națiunii cun miliard de lei. Și cine vrea Transilvania? Dați-Ie-o pe tavă! Să ia ce vor, la dracu’! Eu nu abdic!” \par Ajungând la mașină, își lăsă valiza în portbagaj și adăugă, pe un ton mai blând: Mi se pare al dracului de ciudat că s-au limitat la bucățica aia mucegăită din sud, când puteau pune mâna pe întregul litoral. Vrei să spui că vor lua întregul litoral? Ei și ceilalți – presupun că a fost aranjat cu luni în urmă. Când bulgarii vor ocupa sudul, rusnacii vor lua nordul: își vor împărți între ei toată zona – e un complot slav. Cum Harriet nu părea atât de alarmată pe cât și-ar fi închipuit el, insistă, destul de prost dispus: Nu înțelegi ce se întâmplă? România nu va mai avea ieșire la mare, iar Legația Britanică va încerca să evacueze oamenii pe ruta Constanța. Tu însăți vei avea de suferit – nu va mai fi cale de scăpare. Dar putem merge la Belgrad.

Copila mea, când germanii înaintează într-un asemenea ritm, vor lua și Iugoslavia, en route*. Putem lua avionul… Cum? întreaga comunitate britanică? Aș vrea s-o văd și pe-asta! Dar, în situații grave, primele sunt închise aeroporturile – e lucru constatat de mine – și nu o dată. Așa că eu nu risc – dacă prind vreun zvon de invazie, mă sui în rabla mea și o întind. Încercând să însenineze tonul discuției, Harriet glumi: Atunci e perfect! Poate ne iei și pe noi… Galpin se holba la ea: Nu știu… Am bagaj mult, o iau și pe Wanda și bătrânul meu Austin e vechi. Drumurile sunt proaste în Balcani; dacă-ți sare un arc, ai încurcat-o. Ca și cum ea ar fi încercat să profite, în mod incorect, de situație, se urcă în mașină, trânti portiera și porni. Când ajunse acasă, Harriet auzi telefonul sunând – Inchcape îl căuta pe Guy: Spune-i că trec pe la voi după prânz! țipă el și-i trânti receptorul. Sosi gând ei și Yakimov erau încă la masă. Guy se amuza de ideea lui Galpin – cu complotul slav – spunând că rușii nu puteau lua teritorii asupra cărora nu emiseseră nici un fel de pretenții. Și chiar dacă ar ocupa, într-adevăr, nordul Dobrogei, asta nu i-ar împiedica pe englezi să plece prin Constanta. Yakimov venise iar cu gluma lui – Quel debâcle! … fiind, se pare, dispus să tot flecărească, dar Inchcape se plimba atât de nerăbdător prin cameră, încât Yakimov simți cumva că prezența lui e nedorită. După ce plecă, Inchcape își trase un scaun, se așeză călare pe el și zise: încearcă să ne facă să plecăm! Așa vor ei! Cine? Prefectura sau Legația? întrebă Guy. Legația. Vor să mai subțieze comunitatea britanică, să scape de băieții culți. — Din cauza afacerii ăsteia cu Dobrogea? se miră Harriet. Asta și multe altele… Dobson a avut tupeul să sugereze că nu mai suntem de nici un folos aici. Mi-a spus: „Trebuie să înțelegeți că prezența voastră aici înseamnă muncă în plus pentru noi”. Asta e singura lor grijă! Vrei să spui că e un ordin definitiv? O încercare! Inchcape își aprinse o țigară și aruncă nervos chibritul: Nu ne pot evacua fără un motiv serios! Prima mișcare este să ne determine să închidem Facultatea de Limba Engleză. După asta ne vor întreba: „La ce bun să mai rămâneți?” Eu, unul, sunt hotărât să țin facultatea deschisă. Guy încuviință, la fel de hotărât, și Harriet se întrebă dacă venise vorba și despre Biroul de Propagandă, care, inactiv în zilele lui bune, acum era muribund. Dar înainte să poată întreba, Inchcape stinse țigara, pe jumătate nefumată, și zise: Când m-au chemat la Legație, am insistat să vorbesc cu sir Montagu. Și cum a fost? întrebă Guy. Inchape își aprinse o altă țigară – îi tremurau mâinile. Uitase de războiul mondial, își ducea acum propriul război… cu Legația. Am primit o invitație oficială în legătură cu somațiile de a pleca, pe care le tot primim. Dobson consideră că ^r fi mai bine să închidem școala de vară, dar eu am refuzat să discut problema cu el și am cerut Q. Audiență la vreunul dintre ștabi. Au încercat să mă păcălească și m-au trimis la Wheeler, dar, până la urmă, închipuiți-vă că am ajuns chiar la bătrânul vrăjitor. Și ce credeți că a spus? A întrebat mirat: „Școala de vară? Ce școală de vară?” Am insistat că, înainte de a ne opri, avem nevoie de un ordin direct de la Londra, care nu va veni prea curând pentru că nimeni de acasă nu prea știe ce se petrece aici. Și? ^

A încercat să mă intimideze, dar am rămas pe poziție. M-a amenințat: „Dacă rămâneți, o faceți pe propria voastră răspundere. Nu garantez că vreunul dintre voi va pleca viu de aici”. Dar Woolley și ceilalți oameni de afaceri? A spus că-și pot purta singuri de grijă – au mașini și pot trece în Bulgaria, la nevoie. Pentru noi, însă, va fi mai greu ftrenurile vor fi pline cu soldați trimiși la graniță, aviația civilă va trece sub comanda armatei și nici vapoarele nu vor mai fi accesibile, când Constanța va fi în mâinile rușilor. Iam răspuns că ne asumăm riscul… Inchcape îl privea întrebător pe Guy, care zise imediat: Desigur! Dar de ce? se miră Harriet. Pentru că avem aici o datorie – atât timp cât putem ajuta cu ceva, trebuie să rămânem! Exact! confirmă și Inchcape și se așeză, liniștit că Guy îl sprijină. Apoi continuă: Pe urmă, mai este și cursul Cantacuzino – Pinkrose va veni curând – a obținut un bilet special de avion spre Cairo. Ăsta nu-i lucru ușor și eu voi fi aici, cu orice preț, să-l întâmpin. Și ce-a mai spus sir Montagu? A-ncercat să mă convingă: „Nu poți vorbi numai în numele tău, trebuie să-i consulți și pe ceilalți!” „îmi cunosc oamenii”, am ripostat. „Oricum – a insistat el – trebuie să se întâlnească și să hotărască ei înșiși, pe urmă să discute cu Dobson”. Mi-am dat seama că bătrânul pișicher crede că mă feresc de voi, așa că am zis: „Foarte bine! o să ne întâlnim chiar în seara asta. Poate veni oricine – eu știu ce vor spune ai mei!” Inchcape îl privi insistent pe Guy, care-1 susținu din nou, apoi se ridică mulțumit: Deci la șase, la catedră! Pot veni și eu? întrebă Harriet. Inchcape privi surpins în jur: Dacă vrei… Apoi se întoarse spre Guy: Anunță-i tu pe ceilalți: Dubedat, Lush, bătrânele… Cred că vor fi toți de partea noastră – nu vrea nimeni să-și piardă serviciul. Pe la șase, străzile încremenite păreau să plutească într-o ceață gălbuie, fără viață. Magazinele, deși deschise, păreau adormite în căldura bolnavă. Calea Victoriei era scăldată pe o parte de soarele auriu ca mierea, iar pe cealaltă parte, de umbre albastre. Harriet căută trotuarele umbrite până la Biroul German de Propagandă, unde se opri puțin, înainte de a traversa. Harta Franței apăruse și dispăruse în mai puțin de o lună, dar harta Insulelor Britanice rămăsese acolo atât de mult, încât oamenii își cam pierduseră interesul. Harriet era singura care o priveA. Își spuse: „N-or să ajungă acolo nicicând”, dar văzu, printre orașele înconjurate de flăcări, și unul pe care-1 ura… orașul ei natal… Ochii i se umplură de lacrimi. Pe partea cealaltă, din spatele coșurilor mari, țigăncile se ridicau, din când în când, să-și stropească florile, din niște clistire vechi. Parfumul greu și dulce al tuberozelor stăruia pe treptele Universității. „Doamnă, doamnă” strigau țigăncile ascuțit, în timp ce ea urca. Când intră în umbra gotică a clădirii, auzi vocea lui Guy era încă în sala de curs. Se întoarse la intrare și privi cum se trezea strada. Când ieșiră studenții, se miră că se împrăștie atât de repede care încotro. Se aștepta să mai apară și alții, dar ieși doar Guy, căutând-o. De ce sunt așa de puțini? întrebă ea. Le-a mai scăzut interesul – e normal. Unii se mai și plictisesc… Hai să mergem! A început ședința. O luă repede înainte pe coridorul prea îngust față de înălțimea lui, și deschise ușa. Inchcape spunea: …O situație ridicolă. De fapt, Legația încearcă să închidă școala de vară. De aceea v-am chemat pe toți să stăm de vorbă – e în joc viața noastră de zi cu zi.

Elegant, într-un costum cenușiu, de mătase, stătea pe masă cu un picior sprijinit pe stinghia unui scaun. Zâmbea când povestea despre impertinența celor de la Legație. Ranchiuna părea să i se fi risipit, dar mâinile i se crispaseră pe speteaza scaunului și-i urmărea, cu o privire fixă, pe Guy și pe Harriet așezându-se. Clarence, tolănit în fotoliul adus din biroul lui Guy, privi pieziș spre Harriet, când aceasta se așeză lângă el. Încruntându-se, se lăsă mai jos în scaun și începu să-și muște arătătorul de la mâna dreaptă. Toby se uita la Harriet rânjind, de parcă ei doi ar fi avut o înțelegere secretă, iar cele trei profesoare îl întâmpinau călduros pe Guy. Numai Dubedat nu-și lua ochii de la Inchcape, care zise, imediat ce se făcu liniște: Întâmplător, am niște vești bune… aflate chiar înainte de a pleca de la birou. Zâmbea, lăsându-i puțin să aștepte. Când va sosi prietenul nostru, Dobson, veți vedea că Legația și-a schimbat atitudinea. Lui Harriet i se părea imposibil ca războiul să se fi sfârșit. Miraculos și totuși nesatisfăcătdr! Nu, războiul nu se putea sfârși fără înfrângerea inamicului. Tocmai am auzit – continuă Inchcape – că aviația noastră a bombardat Berlinul. Asta-i grozav! exclamă Guy, Toată lumea murmura aprobator, dar era clar că se așteptaseră la mai mult. Chiar este grozav – iată riposta noastră! E prima dată când populația civilă din Germania simte acest război pe pielea ei. Ii vom ține ocupați în Vest – e doar o chestiune de timp. Nici nu se pune problema unui front în Est. Doamna Ramsden scoase un „Ah!” apreciativ, dar Dubedat zise sumbru: Câte nu se pot întâmpla până atunci?! Știu eu?! Inchcape împinse scaunul și-și încrucișă brațele. Zâmbetul lui sugera că, numai să fi putut să-și justifice încrederea… Ceilalți așteptau, dar el nu zise nimic. Simțind că tăcerea se prelungește prea mult, Guy se ridică. Profesoarele se întoarseră spre el ca și cum le-ar fi putut oferi o soluție. Important este acum să rămânem – adică să nu dăm bir cu fugiții. Sunt prea mulți aici care au nevoie de sprijinul nostru. Sunt întrutotul de acord – se auzi vocea lui Clarence, vibrantă și profundă, din fotoliul în care se înfundase. Deodată se deschise ușa și intră Dobson grăbit, cu costumul șifonat și ud de sudoare între omoplați. Vă rog să mă scuzați! Lucrăm zi și noapte… Nu se uită la nimeni, în mod special, ci își căută batista, amuzat parcă de mersul lucrurilor. Era roșu la față. Sudoarea îi picura din firele rare de păr ce-i împestrițau scăfârlia. Inchcape se întinse și sări în picioare: E rândul tău – ai cuvântul! Dobson își tampona capul cu batista, găsită între timp. Zâmbea tuturor, încrezător parcă în bunul lor simț: Păi… nu e prea mult de spus. Vorbesc, bineînțeles, în numele Excelenței sale. Aici se opri și deveni deodată serios: Situația e tot mai nesigură – puteți vedea asta și singuri. Nici măcar regele nu e sigur pe tronul lui. Nimeni nu știe ce se va întâmpla de la o zi la alta. E de presupus că germanii vor invada țara – toate evenimentele par să conducă spre un plan bine stabilit… Un grup de agenți ai inamicului în cazul de față, Garda de Fier – va crea scuza pentru trupele Axei, care vor fi trimise să asigure ordinea. Dacă se întâmplă așa ceva, s-ar putea să vi se ofere posibilitatea de a pleca, dar nu e sigur… Chiar permisiunea o dată acordată, s-ar putea să nu vi se asigure mijloacele de transporT. În orice caz, va trebui să vă lăsați toate lucrurile aici, probabil. Asta s-ar putea întâmpla oricând – săptămâna viitoare, mâine, chiar la noapte…

Privi grav în jur și, întâlnind priviri descurajate, nu se putu abține să nu zâmbească: Nu vreau să vă sperii – își înghiți zâmbetul – dar nu are rost să așteptăm până când va fi prea târziu. Facultatea de Limba Engleză și-a făcut datoria – Troilus $i Cresida a fost un efort superb, ne-a ridicat moralul exact atunci când aveam nevoie. Aș putea spune că ați rămas pe poziții, ca și troienii. Totuși, misiunea voastră aici s-a încheiat, trebuie să înțelegeți. Excelența sa consideră că facultatea ar trebui închisă, iar personalul să-și facă bagajul și să plece în bună orânduială. Terminând de vorbit, se întoarse spre Inchcape, readucându-1 în centrul atenției. Acesta nu se mișcă. Privindu-și fix pantofii din piele de căprioară, cu mâinile împreunate în față, afișa modesta intenție de a nu influența pe nimeni. După o pauză lungă, ridică ochii și privi dintr-o parte în alta, invitându-i să-și exprime fiecare liber opinia. Pălăria mare a doamnei Ramsden, împodobită cu pene de fazan, se legănă când ea întoarse capul spre un alt posibil vorbitor și rochia ei de tafta începu să foșnească. Când nimeni nu mai zise nimic, domnișoara Turner, cea mai în vârstă dintre ele, începu cu vocea ei mică și plângăreață: Știm că situația e destul de gravă aici, dar acum, când avioanele noastre au bombardat Berlinul… vreau să spun că asta’ schimbă puțin lucrurile? … Dobson, înclinându-se politicos spre ea, îi explică blând, ca la copii: Suntem cu toții încântați de acest raid – este spre faima noastră; dar, aici, lucrurile au mers prea departe ca să se mai poată schimba ceva. Ăsta-i adevărul – și trebuie să-l acceptăm – că România se află, din toate punctele de vedere, în mâinile dușmanului. Domnișoara Turner privi cu tristețe spre Inchcape, sperând o remarcă favorabilă, dar Inchcape navea nimic de spus. Guy se ridică din nou: De o bucată de vreme, știm cu toții că situația de aici e nesigură. Cu toate acestea, am hotărât să rămânem. Cred că suntem o grijă în plus pentru cei de la Legație, dar este important ca… Dragul meu – protestă Dobson – pe noi ne preocupă tocmai siguranța voastră! Eu am douăzeci și patru de ani – zise Guy. Clarence, Dubedat și Lush sunt la vârsta serviciului militar. Cei din generația noastră s-au înrolat, în mare parte. Nu cred că suntem mai expuși aici decât în jungla din Vest. Guy se gândise dinainte ce avea de spus, așa că vorbea deschis și hotărât, dar Harriet observă ce încordat erA. Își apăsa fruntea cu mâna dreaptă, de parcă ar fi avut nevoie de sprijin. Venit dintr-o universitate de provincie și dintr-un mediu social umil, nu-i era ușor să-l înfrunte pe ambasadorul Marii Britanii și pe funcționarii de la Legație. Se opri și apoi spuse repede, aproape agresiv: Cred că ar trebui să rămânem în București, atâta timp cât mai avem ceva de făcut aici. Așa, așa! îl susținu și doamna Ramsden. Dar avem cu adevărat ceva de făcut? Tonul lui Clarence se schimbase într-o nehotărâre apatică. Ce putem face noi sau Legația – rămășițele unei puteri discreditate într-o țară ocupată, în fond, de inamic? Guy își susținu ideea: E adevărat că britanicii au dat greș aici, dar dacă rezistăm până la capăt, le-am putea oferi oamenilor ceva în care să creadă, pentru un timp. Sunt mulți aici mai expuși decât noi. Pentru ei, noi reprezentăm tot ce a mai rămas din cultura Vestului și din idealurile democrației. Nu-i putem părăsi. Dobson continuă destul de politicos: Fii rezonabil, Pringle! Ce mai avem noi aici? Doar o mână de studenți evrei… Atât timp cât ne sunt loiali, tot așa trebuie să le fim și noi lor! Dubedat, cu o față inexpresivă, se scobea în dinți cu una dintre unghiile lui lungi și murdare. Toby, trăgând din pipă, chiar în spatele lui, se înclină înainte și-i șopti ceva. Dubedat îl reduse la tăcere cu o încruntare a sprâncenelor. Amabil și zâmbitor, Inchcape se plimba acum prin cameră: Să nu uităm de cursul Cantacuzino. Lordul Pinkrose va sosi curând…

Cine naibii mai e și ăsta? întrebă Clarence. Tolănit pe fotoliu, oscilând între duritate și sentimentalism, era – după cum observă Harriet – mai mult beat decât treaz. Inchcape privi în jur, zâmbind mereu: E nevoie să răspund? În primul rând, trebuie să ne gândim la studenți, zise Guy, apărându-și cauza cu încăpățânare, în fața indiferenței Legației. Harriet era mândră de el, dar îi purta oarecum pică pentru că nu se gândea, mai întâi, la propria lor siguranțĂ. În afară de Sasha, ea nu se mai gândea decât la necesitatea de a-1 lua pe Guy de acolo, înainte dE. I fi prea târziu. Ba, prinsă de sentimentul că răspundea pentru viața lui, era gata să-l respingă chiar și pe Sasha – pentru că băiatul fusese adus în casa lor de aceeași dorință ușuratică și fără rost a lui Guy de a adopta pe toată lumea. Nu-și putea imagina că Legația i-ar putea convinge să plece „organizat4*. Avea încredere în hotărârea lui Inchcape de a rămâne atât timp cât se putea găsi o scuză pentru asta, dar acum vedea că problema lui Sasha trebuia cumva rezolvată. Când va fi timpul, trebuia să poată pleca fără remușcări. Inchcape era din nou în mijlocul camerei, spunând: Venirea lui Pinkrose este decisă la nivel înalt – asta are succes la români. Faptul părea să-l impresioneze însă și pe Dobson, deja în retragere. Apelul la loialitate față de studenți, adresat de Guy, rămăsese fără ecou, dar acum el încuviința din cap, plin de respect, la aluziile lui Inchcape despre importanța cursului și a profesorului. Harriet rămase surprinsă că Dobson nu comentase în nici un fel faptul că Londra nu avea ceva mai bun de făcut decât să-l trimită aici pe acest profesor. Sigur că Inchcape nu degeaba le ascunsese această situație, ci din simpla teamă de a-i face față. La gândul că lordul Pinkrose ar putea sfârși, ca oricare dintre ei, întrun lagăr de concentrare german, din cauza vanității lui Inchcape, Harriet nu-și putu reține un mic zâmbet trist. Cursul este, desigur, un motiv serios – zise Dobson deși cred că Excelența sa vă va sfătui să-l preveniți pe lordul Pinkrose la ce să se aștepte aici. Dacă ar ști riscurile, s-ar putea să se gândească de două ori înainte de a veni. Mă îndoiesc, mă îndoiesc… interveni Inchcape afabil. Atunci Dobson trase concluzia: Bine, presupun că trebuie să vă lăsăm să rămâneți, cel puțin pentru un timp, dacă sunteți așa de hotărâți. Dar – se întoarse spre doamna Ramsden, domnișoara Turner și domnișoara Truslove – doamnele sunt altă problemă. Excelența sa nu-și asumă responsabilitatea în ceea ce le privește doamnele necăsătorite trebuie să-și poarte de grijă singure. Se auzi un murmur dinspre cele trei femei. Penele de la pălăria doamnei Ramsden tremurau de parcă ar fi fost puse în prizĂ. Îl priveau toate pe Dobson, care le zâmbea mulțumit. Se întoarseră apoi spre Inchcape, pentru sprijin, dar acesta era atât de încântat de victoria sa, încât deveni îngăduitor în ceea ce le privea. Aici – zise el – sunt de acord cu Excelența sa. Sunt sigur că dumneavoastră, doamnelor, n-ați vrea să vă simțiți în plus. Activitatea dumneavoastră aici se apropie de sfârșit. Câți studenți s-au înscris pentru școala de vară? Vreo două sute. Câți mai avem? Îl privi întrebător pe Guy, care răspunse fără tragere de inimă: Șaizeci, dar școala lucrează pe cinci niveluri. Putem să ne reorganizăm și – le privi pe profesoare în curând nu veți mai avea de lucru. V-ar fi mai bine în altă parte. Dar nu vrem să plecăm, zise doamna Ramsden. Dumneavoastră hotărâți, desigur – zise Dobson împăciuitor – dar, la prima somație de plecare, nu voi mai putea pretinde că prezența dumneavoastră aici e vitală. Ar fi mai bine să plecați de bunăvoie…

De data asta, doamna Ramsden era hotărâtă: Uitați ce este! Noi am mai trecut prin asta când a izbucnit războiul. Domnul Woolley a dat ordin ca femeile să plece din România. Și-a trimis și soția acasă. Alte zeci de doamne au plecat atunci și nu s-au mai întors. Noi trei am ajuns la Istanbul. A trebuit să stăm la o pensiune – o grotă îngrozitoare, mizerabilă și scumpă. Eram disperate – stăteam acolo fără să facem nimic și nu aveam cu cine schimba o vorbă. Ne-am cheltuit toate economiile fără rost și, până la urmă, ne-am întors. Aici este casa noastră, locul de care suntem legate. Germanii n-or să facă rău unor fete bătrâne… Domnișoara Turner, cu o față palid-albăstruie, ca laptele smântânit, interveni și ea: Și eu am un mic venit stabil aici, datorită prințului, știți… M-am ocupat douăzeci de ani de copiii lui. Dar nu pot primi această pensie în străinătate – n-or să-mi dea voie. Dacă plec, rămân fără un ban. Mai degrabă rămânem, la risc… zise doamna Ramsden. Dragă doamnă – îi explică Dobson răbdător – dacă vor veni germanii, nu vă vor permite să mai stați în casele dumneavoastră. Veți fi trimise în lagăre ca Dachau – un loc îngrozitor. Ați putea sta acolo ani de zile – n-ați rezista… Domnișoara Truslove se ștergea la oehi cu o mănușă de bumbac. Vorbi cu efort: Dacă trebuie să plec din nou, asta mă va ucide… Vorbele i se stinseră într-un suspin. Inchcape o bătu ușor pe umăr, dar nu se lăsă impresionat: În vreme de război – o încurajă el – cu toții trebuie să facem lucruri care nu ne plac. Domnișoara Turner îl prinse de mânecă: Dar ați spus că raidul asupra Berlinului… Ei, dar asta nu înseamnă sfârșitul războiului! Cu un gest, le lăsă să înțeleagă că discuția se încheiase. Domnișoara Truslove, aproape plângând, își agita mănușile și bombănea: N-o să rezistăm! Văzându-le pe bătrâne atât de neajutorate, Harriet înțelese că Dobson avea dreptate. Doamna Ramsden ar fi putut s-o ducă vreo câțiva ani într-un lagăr, dar domnișoara Turner și domnișoara Truslove, fricoase și fragile, ar fi fost distruse. Din păcate, ele nu priveau lucrurile în perspectivă. Prinzându-i privirea, doamna Ramsden zise: Sunt sigur că domnul Pringle nu vrea ca noi să plecăm. Aș vrea să vorbesc cu dânsul, dar… – privi cu regret spre Guy, care vorbea cu Dobson – presupun că nu e cazul să-l deranjez acum. Harriet zise: Profesorul Inchcape este încă decanul facultății și mă tem că el are ultimul cuvânt. Plecând, se uitau insistent la Guy, sperând că le va observa și le va salva cumva. Dar ce putea el să facă? Rămase întors cu spatele la ele, probabil întristat de toată situația și, nemaiavând nici o scuză ca să rămână, hotărâră să plece. În spatele lui Harriet, Toby vorbea de Cluj – pericolele pe care le prevăzuse el acolo și propria înțelepciune de a pleca înainte de izbucnirea actualei crize. Pretindea că profesorul încercase să-l intimideze cu tot felul de amenințări pentru a-și respecta contractul, dar Toby știa că, fiind străin, putea aduce argumentul unei probleme de forță majoră. Era o poveste tipică de-a lui Toby. Te făcea întotdeauna să crezi că fusese implicat în astfel de încurcături ale politicii universitare, încât nu rezistase decât datorită șireteniei lui extraordinare. Privindu-i fața plină și moale, cu bărbia informă retrăgându-se parcă de sub mustața impunătoare, și auzindu-I cum spunea, plin de mulțumire de sine: „Omul trebuie să supraviețuiască!”, lui Harriet îi veni ideea că individul chiar ar putea supraviețui atunci când ei toți ar fi la limită. Deodată, Dubedat se repezi spre Dobson și intră în vorbă, fără a ține cont de Guy, de parcă n-ar fi avut timp de pierdut: ^ în legătură cu complotul slav… avem vreun motiv să credem că ni se vor tăia legăturile cu Constanța? Luat prin surprindere, Dobson își reveni însă imediat:

Din câte știm noi, niciunul! Trecând peste această întrerupere își continuă discuția cu Guy: Lui Hitler nu-i pasă de politica celor din Balcani, interesele sale sunt doar economice. El le-a ordonat românilor să-și rezolve problema granițelor doar pentru a-i ține ocupați până când va putea săși trimită trupele aici. Asta s-ar putea întâmpla de la o zi la alta. Dubedat îi făcu lui Toby cu ochiul și dădu din cap. Plecă apoi și Toby îl urmă, fără un cuvânt. Portarul veni să întrebe dacă putea să încuie și Inchcape îi conduse pe Dobson, Clarence, Guy și Harriet pe terasă, unde se opriră puțin, în lumina verzuie a înserării. Pe măsură ce valurile de căldură înăbușitoare păreau să se spargă, începea să adie vântul și aerul se răcorea, oamenii se îmbulzeau parcă afară, pe străzi. Era cea mai plăcută oră a zilei. Dobson se oferi să-i ducă cu mașina, dar toți preferau să meargă pe jos. Atunci eu trebuie să plec! zise el și coborî în fugă treptele, cu burta săltându-i înainte. Așteptându-1 să se îndepărteze, ca să nu-1 audă, Inchcape râse: Am reușit! Guy nu răspunse, era încruntat, gândindu-se la victimele victoriei lor. — Am putea să le dăm doamnei Ramsden și celorlalte scrisori de recomandare pentru reprezentantul nostru din Ankara! Sunt profesoâre bune, i-ar putea fi de folos… De ce nu? De ce nu? zise Inchcape, și adăugă imediat: Ei, acum să ne gândim cum îl vom distra pe Pinkrose mă tem că e puțin cam rigid… Harriet se aplecă peste balustradă, privind coșurile de flori. Așa cum se aștepta, Clarence se strecură încet lângă ea, în pofida voinței lui parcă, întrebă: O să mai plecăm oare vreodată de aici? Dar Clarence nu era prea dispus:, Poți pleca oricând. Nu ai nici măcar un serviciu care să te țină legată. Am un soț. Chiar dacă aș vrea să plec fără el, nu și-ar putea permite să întrețină două case. Ai putea să-ți iei ceva de lucru. Nu-i așa de ușor într-o țară străină. Oricum, rămân atâta timp cât rămâne și Guy. Țigăncile, încântate de mulțimea ce se aduna pe străzi, își fluturau fustele crețe, repezindu-se la trecători cu strigătul: „Domnuli… domnuli…” Harriet o văzu pe Sophie printre flori, într-o rochie galbenă, croită pentru a-i marca pieptul opulent și talia subțire. Oare pe cine aștepta? Privi în sus și, văzându-1 pe Clarence deasupra, o pomi printre coșuri cu precizia ciudată a cuiva conștient că e observat. Zâmbea admirativ și se opri lângă un coș plin cu boboci de trandafir. Luă unul, îl mirosi extaziată și-l puse apoi deoparte. Harriet se aștepta s-o vadă mergând pe vârfuri și făcând piruetE. În loc de asta însă, ea se apropie de vânzătoare. Cu o vară mai înainte, Harriet o văzuse pe Sophie târguindu-se pentru niște violete; acum era drăgălășenia întruchipată, fără pic de prefăcătorie. Când țiganca spuse prețul, făcu o mișcare imperceptibilă de protest dar, neajutorată într-o lume în care până și frumusețea avea un preț, plăti fără să se mai tocmească. Harriet se uita la Clarence, care o urmărea pe Sophie cu un zâmbet ciudaT. Îl întrebă: Pe tine te așteaptă? Clarence surâdea afectat, știind că a surprins-o: — Presupun că da. Sophie pare să se fi legat de mine din nu știu care motiv. Spunea ieri că par destul de periculos când sunt beat. — Oh, chiar așa?! Harriet râdea – mai mult iritată decât amuzată. Te-am văzut de multe ori beat, dar niciodată periculos… Clarence bombăni și adăugă, după o pauză:

Sophie spune că n-ai inimă, dar sunt sigur că nu are dreptate. Vrei o femeie cu inimă? — Nu, vreau pe cineva la fel de dur ca niște cizme vechi. De fapt, pe tine te vreau. Am știut că ești genul meu de prima dată când te-am văzut. Tu m-ai putea salva. Te-ai înțelege mai bine cu Sophie. Coborând scările cu Inchcape, Guy o strigă și pe Harriet, care-1 urmă împreună cu Clarence. Jos, pe trotuar, Sophie se prefăcu surprinsă la vederea lui Clarence, dar acesta se dovedi complet fără tragere de inimă. Trebui să se agațe de brațul lui: — Am stat puțin de vorbă cu domnii Dubedat și Lush. Oh, ce drăguț e domnul Lush! Atât de deschid, de sincer, de simplu, și de bun la suflet! Un adevărat reprezentant al Angliei… Le aruncă o privire lui Guy și lui Inchcape, vrând parcă să sugereze că ar putea lua exemplu de la domnul Lush, apoi îi zâmbi lui Clarence. Bombănind jenat, el o întrebă unde voia să meargă. Îmi place așa de mult la Capșa! Grădina e minunată… Clarence privi spre Inchcape și spre soții Pringle, dar n-avea scăpare. Pe când ei porneau într-o parte, el se lăsă dus în direcția opusă. CAPITOLUL. 11 Procesul lui Drucker fusese amânat de două ori, apoi deodată, la sfârșitul lui august, a fost anunțat de pe o zi pe alta. Posesorii de invitații erau consternați – trebuia să organizeze câte un prânz sau cocteil, obișnuite în astfel de ocazii, în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Prințesa Teodorescu, având o mulțime de invitați de transportat la tribunal, s-a văzut obligată să apară ea însășI. În foaier, la Athenee Palace, și să apeleze la fiecare posesor de mașină pe care putea^ pretinde că-1 cunoaște. Printre aceștia era și Yakimov. Încântat că va avea și el partea lui de distracție, chiar și în calitate de șofer, își cheltui ultima sută de lei să-și curețe Hispano-Suiza. Erau zile cumplite de vară când, la prânz, cerul era ca un cuptor încins, dar pe Yakimov nici nu-1 mai deranja – nu mai trebuia să meargă pe joS. Își lua mașina chiar pe distanțe scurte – de acasă până la Athenee Palace, deși Hispano-Suiza era atât de rapidă, că abia o pornea, și trebuia să se oprească, îi plăceau Bucureștii, cu circulația lor în stilul „taie-i calea și împinge-l!” își recăpătase îndemânarea de șofer versat. Foxy Leverett, văzându-1 că trăgea în fața hotelului, zise: Conduci de parcă ai fi una cu mașina, bătrâne! Trebuia să admită că băutura și nenorocirile îi cam slăbiseră nervii, dar când voia, putea să-și mențină vreme îndelungată mașina la o sută pe oră. În prima dimineață a procesului, se trezi devreme, făcu baie și, îmbrăcat cu ce avea mai bun, se prezentă în holul hotelului. Galpin era acolo, urmărind toate pregătirilE. Îl întrebă: Te duci la proces? Oh, da, dragul meu! zâmbi Yakimov. Ziariștii englezi erau singurii neinvitați, și Galpin zise ursuz: Pierdere de timp toată comedia asta ieftină! Maiestatea sa nu va obține un leu! Vrei să spui că nu poate confisca terenurile petrolifere? Cred că-și va lua mașina și va pleca în curând. Până să apuce să se sperie de această prezicere, Yakimov se trezi înșfăcat de baronul Steinfeld, care-i ordonă să le conducă pe prințesa Mimi și pe prințesa Lulie. Celor două fete nu le făcea nici o plăcere să fie lăsate pe mâna lui Yakimov, care nu putea decât să spere că apariția mașinii șale, de curând lustruită, strălucind în soare, le va consola, într-adevăr, Mimi îi aruncă un zâmbet rece, dar Lulie își ținea fața îngustă și palidă mereu întoarsă, privind undeva departe, în mașină, fetele păstrară aceeași tăcere distantĂ. Încercă să demareze, dar motorul zbârnâi și se oprI. Încercă din nou… la fel – zbârnâi și se opri.

Fetele priveau, fără nici o expresie, prin parbriz. Indicatorul pe care scria „Essence”, se rupsese acum câțiva ani și stătea permanent la „demi”, dar rezervorul era gol. Terminase* cei două sute de litri ai lui Foxy și uitase complet să-l mai umple. Lulie își lăsă ochii în jos, murmurând: „Quel ennui!’ Trebuie să luăm un taxi! zise Mimi și se uită la Yakimov, dar el nu avea bani de taxi. Sări din mașină, promițând că se întoarce „cât ai clipi”, și intră la bar, încercând să împrumute niște bani, dar Galpin nu împrumuta pe nimeni (și nici ceilalți). Holul se și golise de altfel; celelalte mașini porniseră. Când Yakimov ieși, fără un ban, prințesele dispăruseră. Rămase mult timp lângă mașină, văitându-se și rugându-i pe toți cunoscuții ce ieșeau sau intrau să-l ajute, dar nu era nimeni în București care să vrea să-l împrumute. Până la urmă trebui să renunțe – lăsă mașina unde era, chiar în fața intrării. După două zile, directorul hotelului îi ceru s-o mute. Ce plictiseală! (fr.) (N. Tr.) îl rugase pe Dobson să-i dea un avans în contul pensiei ce urma să vină, dar i s-a amintit că deja O. Cheltuise toată pe vize și pe răscumpărarea mașinii de la iugoslavi. Yakimov își pierduse curajul – cum să mai ajungă la Freddi? N-ai putea să-i împrumuți lui Yaki o mie-două? Dobson spusese „Nu”, la fel și Guy. Asta era! Strălucirea lui apusese pentru totdeauna – nu era doar fără bani, ci și în zdrențe. Două lucruri îi mai rămăseseră pe lume: mașina și paltonul căptușit cu samur, primit de tatăl său de la țar. Trebuia să vândă mașina. Hotărârea o dată luată, îi reveni buna dispoziție. Va fi din nou în bani, va câștiga un teanc de bancnote – cu acest gând în minte începu să frecventeze saloanele automobilistice. Se dovedi însă că Dobson avea dreptate – puțini își puteau permite o mașină HispanoSuiza, și aceștia erau evrei. Dar mașinile evreiești erau rechiziționate de armată și nimeni nu era dornic să cumpere. În cele din urmă, un negustor de la intersecția Bulevardului Brătianu cu Calea Victoriei, îi împrumută lui Yakimov o canistră de benzină să-și aducă mașina la magazin. „C’est beau” admise el când o văzu, dar n-o cumpără. Acceptă totuși s-o expună și să încerce s-o vândă. Deci o duse în vitrina mare, triunghiulară, și o lăsă acolo. Nu i-a fost milă nimănui de Yakimov, la bar, pentru pierderea mașinii. Când venise prima dată cu ea la București, Hadjimoscos nici măcar nu ieșise s-o vadă. Sugerase, cu un gest, că astea erau fleacuri pentru el. Acum spunea: Și de n-ar fi fost rechizițiile, doar un prost ar fi cumpărat o Hispano – consumă mult și nici nu e prea confortabilă. Fără îndoială, se găsesc multe de vânzare. Englezii n-au reușit să ne protejeze pe noi și acum fug să se protejeze pe ei înșiși. Uimit, Yakimov zise: E adevărat, dragul meu, că au plecat câteva profesoare bătrâne – doamna Ramsden și restul… dar… Nu mă refer la bătrâne! spuse răspicat Hadjimoscos, plin de maliție. Mă refer la domnii Dubedat și Lush. Lush și Dubedat? Sunt sigur că te înșeli, dragul meu. * E frumoasă (fr.) (N. Tr.). Nu cred. Au fost văzuți plecând din oraș cu foarte multe bagaje. Se spune că nu mai sunt la Universitate. Neștiind nimic de asta, Yakimov nu putu decât să clatine din cap. Când se întoarse la prânz, îi zise lui Guy: Se zvonește că Lush și Dubedat și-au strâns catrafusele și au șters-o. Nu-i adevărat, nu? Guy nu-i răspunse. Sunt încă aici, nu-i așa? întrebă și Harriet. Guy scutură din cap: Mă tem că au plecat.

Dar n-ai spus nimic! Când au plecat? Îi așteptam să apară. Mi-au spus că pleacă în week-end. Le-am ținut orele luni și, când nici miercuri n-au apărut, am trimis portarul la ei acasă. Nu era niciunul acolo și portarul blocului i-a spus că și-au concediat servitorii și au luat tot ce era de luat. De dimineață se auzise că mașina veche a lui Toby fusese găsită abandonată pe chei, la Constanța. Au fugit! Au plecat la Istanbul! După o pauză, Guy spuse: Nici nu poți să-i condamni! De ce? Sunt doar angajați temporari… De ce ne-am aștepta de la ei să-și asume astfel de riscuri? Și acum nu mai ai nici un ajutor? Ești singur la universitate? O să mă descurc cumva! zise Guy. Doar atât s-a comentat în prezența lui Yakimov, însă, după plecarea lui, Harriet continuă: Cu toate întâmplările astea, eu am sentimentul că nu vom mai sta mult pe aici. Nu știu… Lucrurile s-ar putea îndrepta. Mă tem pentru Sasha. Dar e bine acolo sus, nu-i așa? Da, e bine, dar ce se va întâmpla cu el dacă noi plecăm? Trebuie să ne gândim… Nu l-ar putea lua Bella? Bella? Ești nebun! Spuneai că e cumsecade… Râse. Guy îi luase, pur și simplu, cuvintele în serios… într-un fel, este, dar nu te poți aștepta de la ea să găzduiască un dezertor evreu, pe care nici nu-1 cunoaște. Oricum, rămasă singură aici, va avea ea însăși multe probleme. De studenții tăi ce zici? Nu e vreunul care să-l țină ascuns? Sunt sigur că ar fi câțiva… Dar ar fi corect să-i întrebăm? Apoi… toți speră să poată pleca. Ar schimba doar un refugiu temporar cu altul la fel. Deci, ce propui? Nimic, pentru moment. Ușor exasperat de insistențele ei, adăugă: Acum, că Lusli și Dubedat au plecat, trebuie să aranjez din nou toate clasele. Putem discuta probema lui Sasha când vom avea mai mult timp. Bine! zise ea, întrebându-se dacă el se gândise vreodată, până atunci, la toate astea. Cât ținea el, în fond, la Sasha? Ii plăcuse băiatul când era elevul lui, îi era recunoscător lui Drucker pentru prietenia lui, când Guy era singur aici. Dar cât de implicat era el acum? Problema lui Guy era că ținea la prea multă lume. Devotamentul este, în general, mai restrâns. Deci ea încetase să mai aștepte așa ceva de la Guy. Era Ia fel de greu să-l lege de Sasha cum era și să-l lege de ea însăși. Tăcerea ei prelungită îl făcu să spună: Nu-ți face griji, nu plecăm mâine! Ne gândim noi ia ceva! Când ea rămase tot tăcută, el se ridică, înconjură masa, îi luă mâinile și o ridică de pe scaun: — Nu ai destulă încredere în mine! Se strânse lângă el și căldura trupului său musculos îi dădu un sentiment de siguranță. Sigur că am încredere în tine! Intrară în camera lor, uitând de toate neînțelegerile, dar Guy nu putea să uite de timpul care trecea. Cu toată școala de vară pE. Umerii lui; nici nu putea sta la ceai. Îl întrebă, în timp ce se îmbrăca: N-aș putea să iau eu câteva clase?

El clătină din cap: N-ai experiență ca profesoară, nici pregătire… și e mult mai greu decât îți închipui. CAPITOLUL 12 După ce plecă Guy, Harriet ieși în balcon, plictisită de momentele insipide ale amiezii, să privească piața goală. Aerul era înăbușitor. Legionarii, cu lozincile și pamfletele lor, tot mai încercau să instige oamenii la revoltă. Această stare crea o agitație continuă, ca un șoc electric neîntrerupt, și totuși, orașul era letargic, palatul somnolent, cu storurile albe trase, parcă împotriva plictiselii de după-amiază. O a treia conferință eșuase și problema Transilvaniei se discuta acum la Viena. Oamenii reîncepuseră să creadă că se va încheia, dovedindu-se de nerezolvat. Yakimov repeta mereu părerea celor de la bar: Draga mea, nu va fi decât un aflux de vorbe, vorbe, vorbe… Era abia cinci, dar lumina avea deja acea consistență a zilelor de toamnă. Trecuse de mijlocul verii, dăliile străluceau în Cișmigiu iar, la Șosea, se uscau copacii, cu ultimele frunze ca de hârtie arsă fluturând în bătaia vântului, Așa-i văzuse prima dată. Lunile fierbinți și strălucitoare trecuseră în teamă și în așteptarea plecării. Era căsătorită de un an – o căsătorie, cum spunea Guy, de dinainte de război. Se gândea, cu o tristețe venită parcă din atmosfera prăfuită și cenușie, că se dovedise a nu fi, până la urmă, ceea ce părea la început – o căsnicie eternă. Acum își putea imagina o posibilă ruptură. Guy îi spusese: „N-ai încredere în mine!”, dar nu avea dreptul s-o spună – ea traversase Europa alături de el după numai trei săptămâni de când se cunoscuseră. Dacă acum nu mai avea încredere în el, dacă și-ar găsi pe altcineva, el ar fi de vină. ‘ își aduse deodată aminte că Sasha o rugase ceva: să încerce să-l vadă pe tatăl lui. Drucker era subiectul favorit de conversație în București, pentru moment. Numele lui părea să vibreze încontinuu în aer. Bărbatul Despinei aflase că, la anumite ore, acuzatul putea fi văzut, la intrarea și la ieșirea din tribunal. Despina se dusese degrabă să-i spună și lui Sasha, și Harriet îl găsise așteptândo cu nerăbdare, imediat ce urcase pe terasă. Se ruga să fie lăsat să plece chiar în seara aceea, să-și vadă tatăl și, poate, să-i vorbească. Harriet se speriase: Nici nu poate fi vorba! Te caută poliția – s-ar putea să te aștepte chiar acolo sau să te recunoască cineva, mai ales dacă vorbești cu el. O întrerupse repede: Aș putea sta unde nu m-ar vedea nimeni… doar să-l văd! Oriunde ai sta, te-ar putea vedea cineva. Riscul e prea mare. Obișnuită cu felul lui supus, rămase uimită de insistența lui, de fața aprinsă și de hotărârea de a plecA. Îl luă ca pe un copil care trebuia protejat împotriva propriei lui impulsivități. Apoi tot zelul lui se risipi în câteva minute. Era atât de trist, că ea se simți vinovată și se întrebă cât cântărise simpla ei dorință de a-și impune hotărârea de a nu-i da voie să plece. Guy reușise cumva să-i scape, dar Sasha era acolo – nu doar răsfățatul ei, ci chiar prizonierul ei. Oricum, nu-1 putea lăsa să cadă într-o capcană. O privi întrebător: Dacă nu mă lași pe mine, te duci tu? Poate-1 vezi și poți vorbi cu el… Luată pe nepregătite, Harriet se miră: Ce-aș putea să-i spun, dacă m-aș duce? Spune-i că sunt la voi, că mă ajutați – să nu-și facă griji pentru mine. . Toată discuția avusese loc cu o dimineață în urmă. Nu promisese că se duce, dar nici nu-1 refuzase. Aflase că Drucker ieșea de la tribunal la prânz, se întorcea la ora trei și pleca din nou la șase, dar nu încercase să-l vadă la niciuna dintre aceste ore. Știa că nu i-ar fi putut vorbi – pe de o parte, nu i-ar fi îngăduit paznicii, iar pe de altă parte, era englezoaică și ar fi făcut vâlvă… Nu era

cazul să dea de bănuit că ar avea vreo legătură cu Drucker. Și, dincolo de toate acestea, nu-i făcea nici o plăcere să se uite la un om cate suferise, nouă luni, mizeria închisorilor românești. Decise că nu se putea duce. Cu o seară înainte, când Sasha o aștepase cu vești de la tatăl său, ea renunțase să-l mai vadă. Gândindu-se cum să se scuze pentru că îl abandonase, sesiză deodată că nici nu-i ceruse prea mult, așa că se adresă, în gând, lui Guy: „Dacă tu te dăruiești altora, de ce n-aș face-o și eu?” Porni imediat după ceai. Traversând piața, observă transperantele ridicate la palat și mașini intrând pe poartă. După uniformele albe, îi recunoscu pe membrii Consiliului de Coroană. Piața revenea și ea la viață. Oamenii se adunau, de prin aleile mărginașe, pe lângă gardul palatului. Veneau parcă în întâmpinarea unui eveniment mult așteptat. Vânzătorii de ziare ieșiseră pe străzi și, când ajunse pe Calea Victoriei, cumpără L’Independence Roumaine. La Ultima oră erau două rânduri – se semnase un acord la Viena, termenii lui urmau să fie anunțațI. Înainte de asta însă, oamenii ieșiseră pe străzi entuziasmați toți din același motiv, așteptând parcă vești bune. Importanța procesului scăzuse din noU. În zilele anterioare, mulțimea se îngrămădea să-i vadă pe invitați și pe cei patruzeci și nouă de martori ai acuzăriI. În seara aceea erau abia vreo zece în fața intrării. Mai în spate, în zona depozitelor și a atelierelor, încă deschise, mai erau vreo șase sau opt. Discutau și ei problema Transilvaniei și nu o luară în seamă pe Harriet. Se simțea miros de pește în aer și trotuarele înguste și pietruite erau pline de nisip. O furgonetă fără ferestre era trasă la bordură, cu ușile deschise, în așteptarea lui Drucker, care trebuia să fie adus. Harriet se afla în spatele unui grup de funcționari și înțelese de la ei că optimismul general se baza pe faptul că România fusese recunoscută drept aliata Axei. Fiihrerul va avea deci grijă să fie tratată corect. Un funcționar spunea că vor ceda, probabil, o provincie-două, dar nu mai mult. După părerea lui, minoritatea germană din Transilvania susținea cauza românilor pentru că aceștia, ca popor, erau mai blânzi decât unguriiaceștia din urmă fiind mai aroganți și mai independenți… Ușa tribunalului se deschise și ieșiră doi paznici. Harriet, care-1 văzuse pe Drucker doar o dată, cu zece luni în urmă, și-I amintea ca pe un om de vârstă mijlocie, înalt, solid, elegant. Într-un cuvânt, atunci arăta foarte bine și o primise curtenitor, cu o privire caldă, de admirație. Ceea ce văzu ea acum era însă doar un schelet, adus de spate și îmbătrâhit, șchiop, cobonnd scările doar într-un picior și trăgându-1 pe celălalt după el. Oamenii șopteau: „Drucker!” și se văzu obligată să-i creadă, când recunoscu acel costum de tweed, purtat la prânzul oferit lor mai demult, deși acela cu greu mai putea fi numit costum. Observă, apropiindu-se, că pantalonii erau atât de tociți în genunchi, încât se putea vedea osul alb al rotulei prin urzeala murdară. Ajuns la ultima treaptă, zâmbi celor adunați – scuzânduse parcă, apoi o zări pe Harriet, singura femeie prezentă, și rămase încurcat, pe loc, până când unul dintre paznici îi dădu un șut, aruncându-1 dincolo de trotuarul îngust. Se adună cu greu de pe jos, răspândind în jur un miros de hoit. Paznicul îi lovi din nou, până căzu în brânci. Se agăță de scările furgonetei, murmurând supus: „Da, da.,.” îndată ce ușile se închiseră în urma lui, nemaisesizând acum clocotul străzii, Harriet se întoarse repede pe Calea Victoriei. Abia la capătul străzii hotărî că putea foarte bine să-i ascundă adevărul lui Sasha… El nu-și va mai vedea tatăl niciodată. Era multă lume în piață acum. Apropiindu-se de casă, își ridică ochii și-l văzu pe Sasha pe marginea terasei, căutând-o din priviri. Când ajunse lângă el, reuși să-i spună cu convingere: Tatăl tău arăta foarte bine! Chiar l-ai văzut? Sări în întâmpinarea ei, ștergându-și obrajii cu dosul mâinii, dar se vedea că plânsese. O întrebă, nerăbdător: Ai putut să și vorbești cu el? I-ai spus că stau la voi? Da, desigur. Sunt sigur că a fost încântat! Foarte încântat! Acum, mă tem că trebuie să plec – Guy vine cu un prieten la cină…

Coborî pentru a evita alte întrebări. Prietenul era David Boyd, pe care Harriet nu-1 mai văzuse de la întâlnirea lor din Barul Englezesc. După asta, plecase la „vânătoare de păsări în week-end,” care se prelungise atât de mult, încât Guy ajunsese să sune la Legație, să ceară vești despre el. Secretara lui Foxy Leverett nu-i spunea însă nimic altceva decât: „Legația nu e îngrijorată de absența domnului Boyd”. Când David telefonase de dimineață, Harriet răsuflase ușurată că s-a întors sănătos – devenise deodată important pentru ea, ca orice membru al comunității lor tot mai restrânse. Era un om cu bun-simț, și era prieten cu Guy. Oricine i-ar fi putut părăsi, dar David – era sigură – va rămâne până la capăt. Așteptându-i la cină, auzi deodată zgomot în piață. Era gata s-o trimită pe Despina să vadă ce s-a întâmplat, când Guy și David intrară pe ușă. David vorbea tare: E exact cum a prevăzut KleiN. Îți aduci aminte metafora lui cu averea uriașă? Ei, de data asta, ne cam apropiem de fundul sacului. Țara va fi ruptă în bucăți. Intrând în cameră, amândoi înalți și bronzați, Guy și David semănau uimitor. Doar culoarea părului era diferită – decolorată de soare la Guy și întunecată la David v ale cărui bucle negre și barbă erau umezite de sudoarE. Își țineau amândoi haina pe braț – merseseră pe jos și aduseră cu ei un miros de sudoare. Guy îi spuse: Iată termenii acordului: România trebuie să cedeze nordul Transilvaniei – zona cea mai bogată… O bucată bună de pământ, zise David pufnind. Cam douăzeci și cinci de mii de kilometri pătrați și o populație de două milioane și jumătate, dar nu e numai atât… Românii țin foarte mult la Transilvania – „leagănul națiunii” – și asta va crea probleme, cum va descoperi și Majestatea sa în curând… Harriet întrebă: Dar ce se întâmplă acum afară? Oamenii plâng pe străzi. Harriet simți un șoc, de parcă ar fi fost gata să izbucnească și ea în plâns. Dacă ar fi întrebat-o cineva, ar fi răspuns că se aștepta la asta; și totuși se părea că se molipsise de speranțele febrile și fără rost ale românilor, în ultimul timp. Pe când ei se aflau la masă, soarele, la apus, se strecură în spatele unor nori care întunecau acum întreaga piață. Mulțimile păreau amuțite de o catastrofă, se opriră până și mașinile. Fără poftă de mâncare, Harriet se simțea ca după cutremur – avea nevoie să iasă la aer și să atingă pământul… Dar românii sunt obligați să accepte asta? Ce pot face? Termenii au fost stabiliți de Ribbentrop și Ciano. Românii au fost amenințați că, dacă nu acceptă, țara va fi imediat ocupată de trupe germane, ungurești și rusești, o lămuri David. Dar ei trebuie să lupte! Mâncând repede, sub impresia evenimentelor, David spuse, tolerant față de nebunia ei: Un război între România și Germania ar fi ca viața omului primitiv: urât, brutal și scurt. De ce sunt românii tratați astfel? Probabil că și ei se întreabă. Presupun că acum plătesc pentru vechea prietenie cu Marea Britanie. De asemenea, se aude că regele Carol, prefăcându-se a fi de partea lui Hitler, a încercat, în secret, să formeze o alianță militară cu Stalin. Crezi că e adevărat? întrebă Guy. Adevărat sau nu, așa se spune. Carol e un om inteligent, care s-a purtat prostește însă, de la început până la sfârșit. Cel mai rău e că această cedare de teritorii nu va rezolva problema Transilvaniei. Hitler încearcă să taie copilul în două… Ce-i pasă lui? Le-a închis gura ungurilor și, când va avea nevoie de ajutorul lor, probabil că-1 va obține. Au ieșit cu cafelele în balcon. Aproape se întunecase și candelabrele erau aprinse în sălile principale de la palat. Piața era plină. Tăcerea împietrită se risipea încet-încet și aerul începea să vibre-

ze. Umbre se tot mișcau dedesubt, cineva le vorbea, pe urmă o voce de tenor, stingheră, se auzi cântând imnul național, care începea cu „Trăiască regele! 11 Cuvintele se pierdură într-un vacarm de țipete furioase. Se auzea cuvântul „abdică”, pe deasupra tuturor zgomotelor, preluat și repetat în toate colțurile pieței, tot mai puternic, până când toate protestele din țară se topiră în această unică cerință ca regele să nu mai fie rege. * Aluzie biblică la parabola regelui Solomon hotărând soarta copilului revendicat de două femei (N. Tr.). CAPITOLUL 13 A urmat o săptămână dificilă pentru Yakimov. De câte ori, în drumul spre bar sau la întoarcere, încerca să traverseze piața, era înghiontit, asaltat de discursuri bombastice și de demonstrații pro sau contra regelui – mai mult contra… Era obligat să citească manifeste, în care Garol era condamnat, ca Irădător. Legionarii pretindeau că aveau dovada încercărilor sale de a forma o alianță cu Rusia. Acest teribil act de trădare îi supărase – spuneau ei – pe prietenii lor germani. Ținând cont de asta, decizia Axei, în legătură cu Transilvania, era una corectă. Țara plătea pentru păcatele conducătorului ei. Totuși, legionarii erau singurii care mai țineau partea Axei. Deci așa – spuneau oamenii – își trata Fiihrerul copiii! Asta era răsplata pentru că-și trimiteau petrolul, iccoltele și animalele de prin curți în Germania! Adevărul era că Hitler eșuase în încercarea de a invada Marea Britanie și sc întorsese acum, înfuriat, asupra României. Într-o zi, Yakimov văzuse o zvastică ruptă și călcată în picioare, dar imaginea îl speriase și mai rău. „Quel debâcle!” spunea el mereu în fața acestor semne de dezordine, simțind că nu mai era de gluma. Hadjimoscos îi accentuă spaima, descriindu-i consecințele îngrozitoare, în cazul detronării regelui. Neluat în scamă de legionari și neavând ce spera de la ei, Hadjimoscos devenise un regalist fervent. Plecarea regelui – declara el – ar aduce „anarhie absolută41, și apoi… noi, vechea aristocrație, am avea primii de suferit… Dumneata, englez din clasa conducătoare, ai risca o arestare imediată. Legionarii sunt antibritanici fanatici – nu m-aș mira să ridice și o ghilotină. Va domni La Terreur, îți garantez eu, și amândoi vom avea aceeași soartă, mon prince! … îl strânsese pe Yakimov prietenește de braț, pentru că românii, scârbiți de germani, își aduceau acum aminte de vechii aliați. Marea Britanie se declarase împotriva divizării Transilvaniei și, deodată, toată lumea era de părere că englezii vor câștiga războiul și-i vor repune în toate drepturile pe români. Și poate că așa va fi! Dar nu atât de repede ca să-l salveze pe bietul Yaki. Duminica după-amiază toată lumea era liberă, așa că agitația din piață era și mai mare. Cineva zbiera în mulțime și toți erau atât de furioși, încât Yakimov era gata să facă un ocol, dar era prea obosit. Năucit de somn și de atâta căldură, se strecură cum putu spre hotel. Reuși să meargă vreo douăzeci de metri și apoi începu să se lovească de grupuri compacte, tot mai dese. Schimbă de câteva ori direcția, dar presiunea creștea în jur. Când îl văzu pe vorbitor – un tânăr foarte pornit, urcat pe o platformă – înțelese că o luase într-o direcție greșitĂ. Încercă să se retragă, dar se strânseseră rândurile în urma sa. Oamenii nu erau însă doar înghesuiți unii în alții, ci și într-o teribilă stare de furie, datorită discursului frenetic. Încordați, stârniți, țipând și agitându-se, nici nu-1 luau în seamă pe Yakimov care, scuzându-se în șoaptă, încerca să scape de acolo strecurându-se prin mulțime. Deodată i se păru că cei din jur au înnebunit: nu numai că țipau ca disperații, ci ridicau mâinile și își agitau pumnii strânși, băteau din picioare… Lovit și îmbrâncit din greșeală, Yakimov nu mai putea decât să se furișeze printre ei și să-i roage: „Ușurel, ușurel, dragul meu!” Fierberea creștea în jur și Yakimov se simți dus de val înainte, prins atât de strâns la mijloc, că nici nu-și putea ridica brațele. Simți că se sufoca din cauza presiunii în piept și în stomac, dar mai ales datorită căldurii, a duhorii de transpirație și de usturoi din jur. Plămânii săi sensibili nu puteau face față, nu mai putea nici să strige după ajutor… Disperat, înțelegând că-și va pierde cunoștința, va leșina și va fi călcat în picioare de gloată, întinse mâna cu greu și se agăță de omul din fața lui. Era un preot gras, cu barbă neagră, al cărui potcap se legăna ca un coș de vapor în furtună. Preotul urla laolaltă cu ceilalți – ceva în legătură cu Transilvania, desigur – în timp ce Yakimov, sigur că vor începe să se omoare între ei, se agăța de gâtul lui, milogindu-se în șoaptă:

Pentru numele lui Dumnezeu, salvați-mă, lăsați-mă să ies! Se gândea: „A venit sfârșitul pentru Yaki” când simți o oarecare diminuare a freneziei din jur. Strigătele de avertisment veneau de pe marginI. Într-o clipă, vorbitorul dispăru de pe platformă și se pierdu în anonimat. Oamenii se înghesuiau din nou, dar, la cuvântul: „Poliția!” toată lumea năvăli invers, dinspre centru spre exterior. Prins de noul val, aproape mort de frică și strivit, Yakimov se ținea de preot ca un om pe cale să se înece, rămas neclintit, ancorat de propria greutate. Mulțimea începea să se risipească și Yakimov putea vedea acum motivul. Poliția se pregătea să alunge demonstranții cu furtunurile. Când s-au ridicat jeturile de apă, a încercat să fugă și el cu restul lumii, dar acum preotul de care se agățase îl ținea el pe Yakimov de mână, menținându-1 în poziție verticală, în timp ce restul fugeau mâncând pământul, rostogolindu-se ca bolovanii într-o avalanșă. Tras în toate direcțiile, lovit, Yakimov simțea că-i va ieși mâna din umăr. Țipă să-i dea drumul, dar preotul îl ținea, rânjind încurajator cu niște dinți enormi, stricați. Piața se golise, nu mai rămăseseră decât Yakimov și protectorul lui, de care încă se lupta să scape., Amândoi erau uzi până la piele și, până la urmă, preotul se gândi că era cazul să-i dea drumul. Zâmbind ca un binefăcător, îi aranjă hainele, îl bătu pe spate și-l trimise în drumul lui. Împiedicându-se, tremurând, șiroind de apă, Yakimov se duse întins spre primul adăpost… Se prăbuși în Barul Englezesc, plin de ziariști la ora aceea. Galpin și Screwby erau acolo, împreună cu bătrânul Mortimer Tufton și încă vreo câțiva musafiri de prin capitalele dimprejur, care apăreau de câte ori simțeau că e rost de scandal. Yakimov nu mai așteptă să-i ofere cineva de băut, se duse direct la bar și-și luă singur. De-abia aștepta să-și povestească pățania, dar toți erau atât de ocupați să vorbească despre evenimentele nou apărute, încât nu-1 observau tocmai pe cel care venea chiar din mijlocul loR. Își dădu țuica pe gât și apoi, tremurând și asudând, căutând alinare, se așeză cât îndrăzni de aproape de Galpin. Când acesta oferi un rând, un pahar ajunse, din greșeală, la Yakimov, care-1 bău repede, înainte să i-1 poată lua cineva. Trezindu-se cu un pahar lipsă, Galpin privi în jur și, observându-1 pe Yakimov, îl înșfăcă de mână: Te-am prins! Dintr-o spaimă în alta, Yakimov țipă îngrozit: N-am vrut! Am crezut că e pentru mine… Potolește-te! N-am de gând să te mănânc. Fără să-i dea drumul, Galpin îl duse până în hol: Vreau să-mi faci un mic serviciu. Ce anume, dragul meu? Ai lucrat cândva pentru McCann, ți-aduci aminte? Ei, acum vreau să mă ajuți și pe mine! Presupun c-ai auzit că ungurii ocupă Transilvania… Ar trebui să merg la Cluj să văd cum vor prelua Ardealul de Nord, dar trebuie să stau și aici, în caz că sare totul în aer… Așa că vreau să mergi tu la Cluj, în locul meu. Yakimov se gândi imediat la Freddi, dar era mult prea speriat: Eu știu, dragul meu, e o călătorie lungă, țara se revoltă… șovăi el. O să fii mai în siguranță acolo. Aici va fi situația mai grea, totul se învârtește în jurul palatului. Clujul nu e afectat – mâncare bună, locuri încântătoare, oameni drăguți… o călătorie de plăcere. Suportăm noi toate cheltuielile… Ce vrei mai mult? Ce trebuie să fac? Doar să fii cu ochii în patru, mereu la pândă! Vezi care-i atmosfera pe-acolo și ce se întâmplă, de fapt! Yakimov nu se arăta însă prea entuziasmat, așa că Galpin adăugă: Eu te-am ajutat la nevoie! Acum o să mă ajuți și tu, nu-i așa? Sigur, dragul meu! Bine atunci… O să lipsești doar câteva nopți, vreau veștile de ultimă oră! Revenindu-și, la gândul plecării, Yakimov zise:

Sunt încântat că plec și că pot să te ajut! Și aș putea spune că ți-ai găsit omul potrivit: am un prieten acolo, într-un post important – contele Freddi von Fliigel. O, Doamne! Blestematul de Gauleiter? Ochii galbeni ai lui Galpin păreau gata să iasă din orbite: Nu te poți duce la el! Apoi, la figura dezamăgită a lui Yakimov, adăugă: în fond, e treaba ta, ți-e doar prieten – asta-i cu totul altceva! Du-te să-l vezi, dacă vrei, dar nu mă băga și pe mine în asta! Galpin își scoase portofelul: Iți dau cinci mii să ai de cheltuială; dacă nu-ți ajung, ne socotim când te întorci. Yakimov întinse mâna, dar Galpin se răzgândi și puse portofelul la loc: Ți-i dau când pleci – asta va fi miercuri, să le lăsăm timp să fiarbă… Ar fi bine să iei un tren de prânz. Vin eu pe la unsprezece jumătate și te duc la gară. Vino! Îl apucă de mână, de parcă l-ar fi luat în custodie până în ziua plecării… Fac eu cinste! CAPITOLUL 14 Miercuri dimineață Yakimov se trezi devreme, de emoție, și, până la zece era deja îmbrăcat. Nu se mai gândea acum decât la Cluj – cum să ajungă, în siguranță, Ia Freddi și la mâncare bună. Se temea de blocarea transportului feroviar, înainte ca el să poată pleca. Dezordinea din ultimele zile fusese îngrozitoare – în piață, era un vacarm insuportabil, la palat se auzeau focuri de armă, circulau tot felul de zvonuri… Antonescu fusese convocat la palat și însărcinat cu formarea unui nou guvern, dar spusese că el nu va face asta sub o monarhie neconstituțională. Atunci fusese din nou trimis la închisoare. Yakimov aproape că nu mai sperase să fie în viață până miercuri, și iată că era miercuri, în sfârșiT. În piață era liniște, regele era încă în palat și, în ceea ce-1 privea pe Yakimov, era liniște în lume. Harriet nu-și terminase micul dejun, când apăru și el, foarte matinal. Tocmai se anunțase la radio că procesul lui Drucker se terminase cu o seară înainte, foarte târziu. Drucker fusese găsit vinovat și condamnat – pentru trei feluri de delicte – la șapte, cincisprezece, respectiv douăzeci și cinci de ani, consecutiv. Ea adună pe marginea ziarului și află că bancherul va fi închis timp de patruzeci și șapte de ani. Și nimănui nu-i păsa, nu interesa pe nimeni! Sala tibunalului fusese aproape goală la pronunțarea sentinței. Procesul care trebuia să fie „evenimentul monden al verii”, devenise o afacere neînsemnată, rezolvată în grabă, precipitată de criza și teama unei invazii. Harriet rămase uimită când Yakimov îi spuse că pleca la Cluj – nu-i putea intra în cap că el putea pleca, chiar și pentru câteva nopți. În întrebă: Crezi că e bine să pleci din București în astfel de vremuri? Yaki nu va păți nimic, și să știi că am afaceri importante acolo – s-ar putea numi o misiune! Ce fel de misiune? Mi-e teamă că nu-ți pot spune, draga mea. E secret, înțelegi? … Dar așa, între noi… mi s-a spus să fiu cu ochii în patru. Ei, sper că n-o să ajungi la Bistrița! El râse nervos: Nu-1 speria pe bietul Yaki! După ce-și termină micul dejun – una dintre acele mese sărăcăcioase, care-1 făceau să aștepte, cu nerăbdare, ospitalitatea lui Freddi – se întoarse în camera lui să-și facă bagajul. Majoritatea garderobei era definitiv compromisă, așa că adună și el ce mai putu și își umplu geanta din piele de crocodil. Când își luă pașaportul din sertar, găsi, împăturit înăuntru, planul sondei de petrol, sustras din biroul lui Guy. Neștiind ce să facă cu el, îl puse în buzunar. De teamă să nu-i trezească

bănuieli lui Galpin, era obligat să-și lase paltonul cu samur acolo, dar vechiul lui prieten Dobbie putea să i-1 trimită, la nevoie, prin curier diplomatic. Yakimov călătorea la vagonul-restaurant, chiar să fi vrut un loc în altă parte, n-ar fi găsit. Când ajunse, vagoanele erau ticsite și pe coridoare nu se putea trece din cauza țăranilor, înghesuiți unii în alții, călcându-se pe picioare. Vagonul-restaurant era încuiat. La fiecare capăt așteptau oameni ce păreau destul de bogați, cu serviete, sperând să fie lăsați înăuntru. Cu câteva minute înainte de douăsprezece se deschiseră ușile. Oamenii își făceau loc cu coatele (și Yakimov printre ei). Ei, iată-te! Vei călători confortabil! zise Galpin. Yakimov găsi și un loc și se declară mulțumit. Prânzul, mizerabil, li se servi imediat. Un ungur se plânse de asta, dar chelnerul țipă la el: — N-o să mai vezi nici atât când vor intra prietenii tăi germani în Transilvania. Urmă apoi o cafea la fel de proastă, fără zahăr. Acesta era tot mai rar în România, de când se exporta sfecla în Germania. La sfârșitul mesei, la căldura înăbușitoare din vagon se adăugă și fumul de țigară. Era trecut de trei și trenul tot nu plecase din gară. Nu se dădea nici o explicație în legătură cu întârzierea și nimeni nu părea mirat. Pasagerilor le era de ajuns că se aflau într-un tren care trebuia să plece cândva, în timp ce afară erau o mulțime de oameni care nu aveau nici măcar această șansă. La vagonul-restaurant se achitară notele de plată și se curățară mesele. Conversația trena, în căldura insuportabilă și, unul câte unul, oamenii – și Yakimov la fel – își împreunau mâinile pe fețele de masă mototolite, pătate de vin, își lăsau capetele peste ele și adormeau printre firimituri. Majoritatea nici n-au observat când a pornit trenul. Cu chiu, cu vai, începuse să se târască spre munți. Yakimov se trezi când aduseră chelnerii cafea și prăjituri – dacă cineva refuza, i se cerea să elibereze locul. Mestecând prăjiturile uscate, cu soia, și sorbindu-și cafeaua cenușie, Yakimov privea, pe fereastră, stâncile și pinii din munții Transilvaniei. Trenul oprea în fiecare cătun. Oamenii de pe peroane purtau haine groase, dar în interiorul vagonului aerul era neschimbat – cald și tulbure, ca berea veche. Abătut în fața măreției peisajului, Yakimov își ascunse fața în perdeaua prăfuită, de rips, și adormi la loc. Încet-încet se însera. La fiecare jumătate de oră se servea cafea, din ce în ce mai proastă. Yakimov se temea că va rămâne fără bani. Știa că va trebui să plece din vagon, dar, deocamdată, rămase pe loc, observând, la fiecare capăt al vagonului, o mulțime de oameni gata oricând să-l dea la o parte. La Brașov se eliberă un loc și primul dintre cei ce așteptau se grăbi să-l ocupE. Își trânti servieta și geamantanul greu, își scoase pălăria gri-argintie și se așeză. Părea un evreu bogat, dar în ciuda aerului său important, nu se putea abține să nu-și deschidă mereu servieta, scoțând tot felul de hârtii, uitându-se prin ele și punându-le la loc, până îl trezi de-a binelea pe Yakimov. Căscând și clipind, acesta se ridică. Evreul îl privi critic și-i spuse: Sie fahren die ganze Strecke, ja? * Când descoperi că Yakimov era englez, atitudinea lui se schimbă, devenind brusc foarte încrezător și plin de speranțe. Scoase un pașaport românesc și i-1 flutură pe dinainte: îl vedeți? îl am de doi ani; am dat un milion de lei pe el și acum – îi dădu un bobârnac cu dispreț – ce este acum? Doar un bilet spre un lagăr de concentrare. Dar nu poate fi chiar așa de rău! Evreul pufni cu dispreț: Dumneavoastră, englezii, sunteți atât de naivi… Nici nu vă vine să credeți ce li se poate întâmpla altora! Nu i-ați văzut pe nebunii din Garda de Fier? Nu știți ce-au făcut în 1937? I-au dus pe evrei la abatoare și i-au agățat în cârligele de carne. Dar dumneavoastră mergeți la Cluj… Când vor veni ungurii, veți putea obține un pașaport unguresc. Cum?!

Evreul îl privea, uimit și disprețuitor în același timp: Credeți că mă mut acolo? Nicidecum! Mă duc să-mi închid birourile și mă întorc cât pot de repede. Ungurii sunt cumpliți – niște fiare sălbatice! Acum e foarte periculos să stai în Cluj. Periculos? Yakimov era uimit. Dar ce vă imaginați? îl luă în râs evreul. Credeți că românii vor ceda cavalerește? Sigur că e periculos! Se trage pe străzi, magazinele sunt închise, cu obloanele trase și bătute în cuie, oamenii fac foamea… Adică restaurantele sunt închise? Evreul râse, lovindu-și geamantanul cu palma: Eu mi-am luat mâncare la mine. Observând expresia întunecată a lui Yakimov, începu să vorbească, cu o plăcere bolnăvicioasă, despre violuri, jafuri, crime și foamete. Românii le dăduseră țăranilor pământ, dar ungurii le vor lua totul înapoi… Așa că ies furioși pe străzi… Au fost uciși oameni, iar doctorii își închid spitalele și pleacă; nu vor mai îngriji. Mergeți până la capăt, nu? (germ.) (N. Tr.). Pe nimeni, sunt vremuri grele. Nu v-ați întrebat de ce a plecat trenul atât de târziu? Din cauza demonstrațiilor- – se temeau că vor deraia trenul. Doamne! zise Yakimov, convins acum că Galpin se pusese la adăpost de toate astea și-l trimisese pe el în loc. Mergeți cu afaceri? Nu, sunt ziarist. Și nu știți cum stau lucrurile la Cluj? Evreul râse și-l privi cu milă pe Yakimov. Afară se lăsa noaptea peste un peisaj încremenit, fără nici un semn de viață. Li se servi cea mai proastă mâncare pe care o gustase Yakimov vreodată. Bombăni ceva în legătură cu prețul, mai ales când nu-i mai rămase decât pentru a-și plăti chiria pe o noapte. Se aprinseră câteva becuri slabe pe tavanul murdar al vagonului. Pe fereastră nu se mai vedea nimic. N-aveau la ce se uita acum… decât la fețele obosite ale celorlalți pasageri. Pe la miezul nopții începură să se ridice, sperând că se apropia sfârșitul călătoriei. De la cină nu se mai servise nici o cafea – se închisese bucătăria, dar trenul continuase să se mai târască pe șine vreo două ore. Ajunși la Cluj, Yakimov se ridică să-și ia la revedere de la tovarășul de drum, dar evreul își luase deja bagajele și se lupta să coboare. Majoritatea celor din vagonul-restaurant făceau același lucru, așa că Yakimov se trezi, în curând, singur. Când ajunse și el pe peron, era întuneric și nici urmă de ceferiști sau hamali. Birourile erau închise și bătute în scânduri. La intrarea în gară un soldat înarmat îi trezi din nou spaimele lui Yakimov. Ieșind în stradă, înțelese de ce plecaseră toți în mare grabă: nu existau taxiuri, ci doar vreo cincișase trăsuri vechi, care plecau deja să-și ducă clienții. Cei care nu reușiseră să prindă niciuna erau obligați să meargă pe jos. Spre mirarea lui Yakimov, erau foarte puțini; trenul se golise probabil la stațiile anterioare și aici rămăseseră doar o mână de oameni. Aceștia se împrăștiară care încotro, astfel încât, din liniștea care se lăsase, Yakimov înțelese că rămăsese singur. Se așteptase la mulțimi de demonstranți și ajunsese să se teamă de străzile pustii. Până în centru era mult de mers, de-a lungul unui drum luminat de globuri albe, oglindindu-se în pavajul lucios. Trotuarele erau în întuneric, și se putea ascunde orice prin gardurile vii. Simți o mare ușurare când ajunse la primele case. Se trezi deodată în piața din fața catedralei, deci în centrul orașului, după cum îi explicase Galpin. Aici era și hotelul cel mai bun. Galpin promisese că va telefona și-i va rezerva o cameră. Văzând lumină în hol, se gândi, recunoscător, că-1 așteptaseră pe el. Dar când intră și-și spuse numele, tânărul funcționar german ridică din umeri – nimeni nu putea telefona, pentru că telefoanele fuseseră deconectate… și, de altfel, nici nu mai avea vreo impor-

tanță – n-ar fi rezolvat nimic. Hotelul era plin de multă vreme; toate hotelurile din Cluj erau pline. Românii veneau aici să-și încheie afacerile din Transilvania. Ungurii se îmbulzeau să le preia. Tânărul îl lămuri pe Yakimov: Din cauza Dictatului de la Viena… nu găsești un pat liber în tot orașul! Părându-i rău de Yakimov, care se compătimea pe sine însuși, el adăugă: Se poate dormi în gară, pe o bancă. Dar Yakimov avea o idee mai bună – se interesă cum se putea ajunge la locuința contelui Freddi von Fliigel. Mulțumit că Yakimov avea un astfel de adăpost, tânărul veni cu el la ușă și-i arătă o casă în stil unguresc, din secolul al XVIII-lea, dar încă solidă, la nici o sută de metri distanță. Cu toată noaptea fierbinte, obloanele erau trase. Ușa masivă, cu ornamente metalice, îi dădea un aer de fortăreață. Yakimov ciocăni în această ușă vreo cinci minute, înainte ca ferestruica zăbrelită să se deschidă. Portarul îi ordonă, în germană, să plece și să revină a doua zi de dimineață, dacă era neapărat necesar. Ținând fereastra cu mâna, ca să nu-i fie închisă în nas, Yakimov zise: Ich bin ein Freund des Gauleiters, ein sehr geschătzter Freund. Er wird entziickt sein, mich zu begriissen*. Repetă asta de câteva ori, gata să izbucnească în lacrimi și, încet-încet, obținu efectul dorit; ușa se deschise. Portarul îi arătă un scaun de piatră, într-un hol tot de piatră, rece ca o pivniță, unde-1 lăsă să aștepte douăzeci de minute. Venit din noaptea fierbinte de vară, în costum de mătase, începu să tremure și să strănute. Nimic nu-i atrăgea atenția în mod deosebit acolo – erau doar niște fotografii uriașe ale lui Hitler, GOring, Goebbels și Himmler, pe care le privea indiferent din când în când. Pentru el, acestea nu însemnau decât inventarul vieții altcuiva. Dacă Freddi era alături de toți cei numiți, cu atât mai bine pentru amândoi! În sfârșit, apăru cineva în capul scării de piatră și Yakimov sări în sus strigând: Freddi! Contele cobora încet, încruntat și neîncrezător… Apoi, recunoscându-1 pe Yakimov, se avântă, cu brațele larg deschise și cu halatul galben, de brocart, fluturând: E posibil oare? Yaki, mein Lieber! Lui Yakimov i se umplură ochii de lacrimi – se simțea ușurat. Din câțiva pași, ajunse în brațele lui Freddi, suspinând: Dragul meu, a curs multă apă pe râu de când nu ne-am văzut! Își îmbrățișa prietenul, respirându-i parfumul puternic de gardenie și murmurând: Freddi, Freddi! O dată trecute emoțiile revederii, von Fliigel făcu un pas înapoi și-l studie pe Yakimov neliniștit: Dar e oare înțelept, dragul meu? Acum suntem în tabere opuse. Cu un gest, Yakimov înlătură orice astfel de gânduri: * Sunt un prieten de-al Gauleiter-ului, un prieten foarte apropiat. Va fi încântat să mă primească! (germ.) (N. Tr.) „ Dragul meu (germ.) (N. Tr.). Sunt într-o situație disperată, dragul meu! Tocmai am ajuns de la București și toate hotelurile sunt pline – nu-i un pat în tot Clujul, și nu pot dormi pe stradă… Von Flugel încuviință: Sigur că nu! Doar că, spre binele tău, sper să nu fi fost urmărit. Ai mâncat? Nici măcar o înghițitură toată ziua, dragul meu. Bietul Yaki o să cadă din picioare, mort de foame! Contele îl conduse sus și aprinse, pe rând, toate candelabrele de sticlă venețiană, ca o explozie de lumină, într-o cameră imensă. Ce părere ai de salonul meu?

Rostise cuvintele de parcă ar fi avut o rezonanță exolică. Prea puțin interesat, Yakimov privi în jur la camera decorată în galben și purpuriu, cu un cămin enorm, aurit, flancat de doi negri din ipsos în mărime naturală, aproape goi, cu excepția eșarfelor de șifon puse, în joacă, să le acopere sexul. Minunat! Yakimov se îndreptă șchiopătând spre o canapea și se cufundă în ea, printre perne. Sunt deznodat de oboseală! Epuizat! … Eu însumi l-am proiectat. Și mi-e o foame de lup! Gazda se plimba prin cameră, mângâindu-și posesiunile cu mare admirație. Nerăbdător, așteptând ceva de băut, Yakimov îl privi mai critic. Ce schimbat era! Părul ce-i cădea odinioară pe ochi, 4 ca mătasea, era tuns en brosse*. Trăsăturile lui, niciodată prea bine conturate, se pierdeau acum complet într-o masă de carne vineție și își lăsase o mustață mică, destul de caraghioasă, ca o cicatrice gălbuie pe buza de sus. Ochii săi minunați, albaștri, erau roșii acum. Totuși Freddi putea fi imediat recunoscut după mișcările lui, la fel de fluide ca întotdeauna. Prinzând privirea lui Yakimov, von Flugel chicoti. Și chicotul era la fel ca altădată… Doar asta mai rămăsese din băiatul de aur din 1931. * Perie (fr.) (N. Tr.). Ce bine arăți! spuse el tare. Și tu, mein Lieber! N-ai îmbătrânit deloc. Mulțumit, Yakimov își desfăcu șireturile de la pantofi: Mă omoară! Și-i scoase, apoi își observă șosetele pătate și transpirate și-i încălță repede, la loc… Cum Freddi nu lua inițiativa, el insistă: Mi-e cam foame! Freddi trase cordonul brodat al unui clopoțeL. În timp ce așteptau, Yakimov descoperi o tavă cu mai multe sticle. Ce-ai zice de un păhărel? întrebă el. Ah, ce neatent sunt! Von Fliigel îi turnă un pahar mare de coniac. Așa era și normal – Freddi o dusese destul de bine pe seama bietei Dollie, când ea era bogată și el sărac! Și ce te aduce la Cluj? Ah, zise Yakimov, atent doar la paharul cu băutură. N-ar trebui să întreb, nu-i așa? Yakimov încuviință zâmbind. Cineva ciocăni ușor la ușă. Von Fliigel șe ridică, își îndreptă umerii și abia apoi comandă: „Herein*’. Un tânăr musculos, în uniformă, intră țeapăn, cu o față care nu exprima nimic altceva decât enervare. Lui Yakimov nu-i plăcu; dar von Fliigel îl întâmpină chicotind: „Axei, mein Schatzf * se apropie de tânăr și discutară ceva în șoaptă, până când Freddi păru să-l fi convins. Când Axei ieși, trântind ușa după el, von Fliigel explică: Bietul băiat e un pic întors pe dos. L-am trezit din somn… Bucătarul e localnic – pleacă după cină și nu mai rămân decât băieții să mă servească. Axei se întoarse cu niște sandvișuri, lăsă farfuria, cu acreala cuiva ce acționează împotriva voinței sale, și ieși trântind ușa din nou. După paharul de coniac, Yakimov se așeză și își luă sandvișurile care erau făcute la repezeală, dar conțineau felii de curcan destul de marI. Îl opri pe Freddi, care se tot scuza: Bietul Yaki e obișnuit cu lipsurile! * Poftim, (germ.) (N. Tr.).

** Axei, comoara mea! (germ.) (N. Tr.). După ce termină de’mâncat, contele, care-1 urmărise tot iimpui cu o privire poznașă, se îndreptă spre un colț al încăperii, tăiat de un recamier: Am ceva amuzant să-ți arăt! Yakimov se ridică obosit dintre perne. Von Fiii gel trase iccamierul, îi făcu semn să intre în colț și-i oferi o lupă. Pe pereți se aflau niște miniaturi persane. Yakimov le examină, rî/. Înd pe înfundate: — Băiete dragă! … Dar lucrurile acelea nu-1 prea interesau și spera că n-o să țină așa toată noaptea. Și aici! Și aici! … îl conduse von Fliigel de-a lungul încăperii, spre un dulap înalt, plin de sertare mici: Trebuie să-mi vezi colecția de stampe japoneze! Oh, dar trebuie să mă așez ca să le pot aprecia mai bine! zise Yakimov luând stampele oferite. Încercă să se întoarcă pe canapea, dar von Fliigel se (inea după el, trăgându-1 încoace și încolo, printre fotoliile galbene și purpurii, deschizând dulapuri chinezești, lăcuite, pentru a-și etala diferitele colecții de „obiecte desfătătoare11. Pe măsură ce-și făcea coniacul efectul, Yakimov devenea tot mai plictisit și mai mânios – uitase cât de prost putea li Freddi. Fiind într-o poziție oficială – spunea acesta – mi se impune discreția, dar într-o zi sper să pot expune toate acesIc lucruri la vedere, în salonul de primire. Salon de primire! De unde ai căpătat jargonul ăsta de agent imobiliar? Sunt vulgar? întrebă Von Fliigel, prea entuziasmat însă ca să-i mai pese. Trebuie să-ți arăt și ceramica mexicană! După ce-i arătase totul, von Fliigel păru să-și închipuie că-i făcuse o favoare și începu să se plângă, ușor amuzat: Tot nu mi-ai spus ce cauți la Cluj! Lăsându-se adânc în fotoliu, Yakimov zise: Mai întâi să mai beau ceva, dragul meu! Sorbind din paharul plin, îi reveni buna dispoziție: Dacă ți-aș spune că sunt corespondent de război, nu m-ai crede! , Freddi era uimit: Corespondent de război? în ce zonă? Păi, în București, dragul meu! Dar România nu e în război! Lui Yakimov i se păru o încercare de a se eschiva… Oricum… doar am fost ziarist. Chiar așa! zâmbi Flugel încurajator. Cu mâinile adunate în poală, părea o bătrânică cumsecade, și Yakimov se înduioșă deodată în fața vechiului său prieten. Chicoti: — Tu și Dollie credeați că Yaki nu e prea deștept. Totuși, am relatat afacerea Călinescu într-un articol pentru un ziar important. Von Flugel își ridică mâinile de uimire și admirație: Și ai venit acum să scrii despre întoarcerea ungurilor în teritoriile lor? Yakimov zâmbi. Încântat de impresia făcută, simți nevoia să insiste: Aș putea să-ți spun că această însărcinare este doar o acoperire. Adevăratul motiv pentru care mă aflu aici este… este secret. Von Flugel îl privea plin de interes, dar Yakimov nu-și mai continuă dezvăluirile, și atunci spuse:

Ești, desigur, o persoană importantă, dar spune-mi, mein Lieber, ce faci de fapt? Neștiind ce să mai răspundă, Yakimov se retrase, conform obiceiului: Nu am voie să-ți spun, băiete dragă! Să încerc să ghicesc? (Von Flugel nu se lăsa…) Aș spune că lucrezi pentru Legația Britanică. Yakimov se uită la el, uimit de intuiția lui perfectă și zise: între noi fie vorba, ca între vechi prieteni… sunt destul de implicat – știu câteva lucruri… De fapt, sunt foarte puține pe care nu le știu. Von Flugel clătină încet din cap: Lucrezi, desigur, cu acel domn Leverett? Bătrânul Foxy! Yakimov își regretă imediat exclamația, care – înțelese imediat – îi trăda ignoranța. Von Flugel se mulțumi să zâmbească. Deconcertat de avantajul pierdut, Yakimov ră mase câteva clipe cu privirile ațintite în paharul gol, până să-și dea seama că putea să recâștige cumva interesul celuilalt. Scoase din buzunarul pantalonilor planul găsit în biroul lui Guy. Am aici ceva, ca să-ți faci o părere… nu trebuie să se afle, dar între vechi prieteni… îi întinse hârtia lui Freddi, care o luă zâmbind, se uită Ia ca și zâmbetul i se stinse brusc. O cercetă pe ambele părți; o ridică apoi la lumină: De unde o ai? Speriat de schimbarea de ton, Yakimov întinse mâna după hârtie: Nu pot să-ți spun. Aș vrea s-o păstrez. Nu se poate, dR. Igul meu! Nu este a mea, trebuie s-o dau înapoi… Cui? Întrebarea era dură, pe un ton amenințător, care-1 uimi și-l jigni pe Yakimov. Uitase, probabil, cât putea fi Freddi de prost, dar că putea fi o brută chiar nu știuse. Spuse cu demnitate jignită: Totul e strict secret, dragul meu! Mi-e teamă că nu-ți pot spune mai mult și trebuie să-mi dai hârtia înapoi! Vorbesc serios! Von Fliigel se ridică. Fără să răspundă, se duse la unul dintre dulapuri și încuie planul înăuntru. Neștiind dacă s-o ia ca pe o glumă, Yakimov protestă: Dar nu poți face asta! Trebuie să mi-o dai… O să ți-o dau înainte de a pleca. Până una-alta vom afla dacă este autentică… – și își puse cheia în buzunar. Dar sigur că e autentică! Vom vedea! Von Fliigel adoptase un ton sec și lipsit de umor în timpul acestui schimb de replici. Acum își schimbă din nou atitudinea. Se apropie de Yakimov, cu mâinile încleștate pe piept și cu un mers teribil de caraghios. Privindu-1, Yakimov se jenă de această comportare absolut ciudată, dar jena se Iransformă în frică, atunci când von Fliigel se aplecă deasupra lui, cu o privire crudă, de crocodil. Ce s-a întâmplat, băiete dragă? întrebă Yakimov cu o voce tremurândă. Care ți-e jocul? Mă crezi tâmpit, poate? Cum te poți gândi la așa ceva? Intră oare cineva în bârlogul ursului și spune: „Mănâncă-mă! Sunt o friptură suculentă?” Atitudinea lui von Fliigel era amenințătoare, dar lui Yakimov totul i se părea un teatru atât de ieftin, încât se aștepta să se sfârșească repede în hohote de râs. Totuși, von Fliigel deveni și mai sumbru: Vine oare cineva la un șef nazist și-i spune: „Sunt agent inamic. Iată plartul meu de sabotaj! Dumă, te rog, la Gestapo!” Vai, dragul meu, chiar Gestapo?

Da, Gestapo! Von Fliigel imită grosolan tonul revoltat al lui Yakimov: Ce altceva aș putea face cu un spion britanic? Pentru prima dată, Yakimov simți un semnal de alarmă. Nu părea să mai fi rămas nimic din vechiul său prieten Freddi. Avea în fața lui doar un nazist, care l-ar fi putut preda Gestapo-ului. Simți că leșină de frică. Băiete dragă… suspină el. Freddi, un străin periculos, îl supunea unui interogatoriu: Ce joc ai încercat tu aici ca să ne păcălești? Cum să numesc asta? O dublă cacialma? O să vedem noi curând… am aici câțiva tineri cu pumni de fier. Oh, Freddi – scânci Yakimov – nu fi crud! A fost doar o glumă între vechi prieteni. Planul ăla nu e o glumă! Ți-am spus că nu-mi aparține! L-am sustras… doar ca să te înveselesc, băiete dragă! Ai spus că aparține Biroului Britanic de Informații. Nu, dragul meu! Nici chiar așa! … îl vezi tu pe bietul Yaki în postură de agent secret? Ghemuit într-un colț al canapelei, îngrozit, Yakimov urmărea cu atenție expresia feței Iui Freddi – șovăia încă, nu părea să-l fi convins… dacă von Fliigel se putuse schimba într-un șef nazist, atunci ce n-ar fi putut deveni Yakimov în astfel de vremuri? Încet-încet, figura lui von Fliigel se îmblânzi și deveni disprețuitoare. Se așeză. Părând că vrea să pună capăt acestor prostii, întrebă: De unde ai luat planul? Ușurat, Yakimov nu numai că dorea acum să răspundă, dar ar fi spus chiar mai multe decât ar fi fost întrebat. Povesti că el era găzduit în apartamentul lui Guy Pringle, un profesor englez de la Universitate. Găsise planul acolo și-l luase din amuzament: N-am vrut să fac vreun rău… Nici nu prea știam ce c, dar aveam bănuielile mele… tot felul de persoane ciudate veneau pe acolo… Vorbind de „suspecții44 întâlniți la familia Pringle, își iiminti cum lucrase pentru montarea piesei lui Guy și cum iicesta îl abandonase… Atunci trase concluzia: Dacă vrei să știi, Pringle e bolșevic! Von Fliigel încuviință calm și întrebă: Dar „suspecții14? Păi, este un individ – David Boyd. Acum el lucrează cu Leverett și nimeni nu prea știe cu ce se ocupă. Și mai e un tip ciudat pe la bucătărie. Pretinde că e rudă cu serviloarea, dar vorbește engleza cea mai curată posibil. Cei doi l’ringle îl țin ascuns, și s-a speriat teribil când am dat peste el. Von Fliigel își mușca buza de jos, părând să reflecteze la astA. Întrebă, într-un sfârșit: Ce căutai tu în casa unor astfel de oameni? Nu mi-am dat seama, băiete dragă! La început mi s-au părut foarte drăguți. Celălalt încuviință și-i explică, plin de importanță: Așa procedează de obicei – își folosesc farmecul personal pentru a-ți adormi bănuielile. Yakimov era întru totul de acord – așa i se întâmplase și lui. Și cine altcineva ar fi putut să facă asta decât Guy l’ringle? începea să se simtă îndreptățit în a da pe față tot jocul. Freddi era doar un prieten vechi și Yaki nu făcuse dccât să-l avertizeze. Când am văzut planul, m-am gândit imediat că ar trebui să ți-1 arăt… Și Yakimov continuă vesel cu personajele suspecte pe care le văzuse, cu natura suspectă a tot ce se întâmplase vreodată… Von Fliigel, încă sever și distant, îl asculta în tăcere, dar la sfârșit îi zise:

Un singur lucru e necesar – să te muți cât mai repede din acel apartament și, aș putea spune, chiar din București. Ți-o spun spre binele tău… Yakimov încuviință plin de umilință – nici nu dorea altceva. Acum, că reintrase în grațiile lui Freddi, simțea că s-ar fi putut, foarte bine, stabili aici. Se lăsă pe spate și închise ochii. Epuizat, fizic și emoțional, se simți plutind ca un fulg și atingând ușor moliciunea pământuluI. Îl auzi pe von Flugel spunând: Vino, te conduc în camera ta! Dar, până să poată răspunde, căzu într-un somn adânc. Dimineața următoare îi întări credința că viața la Freddi ar corespunde nevoilor sale. După baie, el și Freddi, în halate de casă, așezați în câte un șezlong, luau micul dejun în balcon. Cafeaua era de dinainte de război, mâncarea excelentă, iar Freddi redevenise cel de altădată. Din păcate, mai erau și tinerii aceia insuportabili prin preajmă, dar Freddi se purta frumos doar cu Axei. Pentru ceilalți era doar comandantul sever – un „der Braune Hans* „. Amintirea nopții trecute îl lăsase pe Yakimov cu sentimentul neplăcut că fusese cam nedrept cu bietul Guy, dar, în stilul lui de bolnav închipuit, nu-și bătu prea mult capul cu asta – în fond, și Guy fusese nedrept cu el. După micul dejun, el și Freddi rămaseră întinși, în soarele dimineții, privind un Citroen vechi, plin de mobilă și lenjerie, tras de un măgar spre gară. Românii plecau luând toată benzina – îi explică Freddi – și refuzau să mai trimită alta. Oameni disperați! continuă el. În fața unei brutării oblonite, dintr-o străduță lăturalnică se adunaseră oamenii la coadă. Se auzeau împușcături, de undeva, de departe. Yakimov avu un impuls să se ridice: * Fascist (germ.) (N. Tr.). Ar trebui să mă îmbrac, să încerc să prind ritmul orașului. Deci chiar ești ziarist… zise Freddi. Într-un fel… nu e o ocupație potrivită pentru un aristocrat, din păcate. Dar însuși acest război nu este unul făcut de aristocrați. Yakimov încercă să stea mai drept pe scaun. Chiar e necesară activitatea asta a ta? întrebă Freddi. Străzile nu sunt prea sigure – nu te-aș sfătui să hoinărești prea mult. Putem afla vești de la băieți. La sunetul clopoțelului, intră imediat un tânăr. Ah, iată-1 pe Filip! Filip, ce mai e nou? Acesta relată ultimele incidente. Niște țărani români săriseră asupra unui om care semăna cu consulul ungur, și-l lăsaseră inconștient, cu un ochi scos. Alți câțiva oameni stătuseră la coadă o zi întreagă în fața unui magazin alimentar. Când și-au dat seama că magazinul era gol și proprietarul plecat la Brașov, i-au dat foc, și cei care locuiau deasupra muriseră cu toții. Fusese un scandal și la spital, unde doctorii unguri îi acuzaseră pe cei români că le luau aparatura. Un doctor, împins peste balcon, își rupsese gâtul. Relatarea dezordinilor continua, și Yakimov își încleșta degetele nervos: O, Doamne! Nu te speria – zise von Fliigel – acestea sunt micile neplăceri ale schimbării! Nu avem mâncare, benzină, telefon, transport public, cafenelele sunt închise, se va stinge lumina, se va opri apa; gazul metan va fi, de asemenea oprit… dar aici totul e bine. Avem provizii serioase de mâncare și de vin. Avem sobe cu lemne și o fântână în curte. Putem rezista unui asediu. Îi aruncă o privire lui Yakimov: Poate vrei să-ți notezi… Mi-am uitat carnețelul. Von Fliigel îi ordonă lui Filip să aducă hârtie și ceva de scris. Când acestea se aflară în mâinile lui Yakimov, von Fliigel îi explică cât era de necesar să scoată Transilvania de sub controlul românilor

incompetenți și ineficace și să o lase pe mâna ungurilor – șmecheri și muncitori. După o oră, Yakimov notase, cu scrisul său inegal, în capătul foii: „Preluarea – un lucru bun”.Atunci von Fltigel zise: Nu e prea devreme să luăm un aperitiv, nu-i așa? Yakimov încuviință hotărât că nu era… încă nesigur pe viitorul lui, aminti ce obositoare va fi pentru el călătoria înapoi la București, cu Orient Express-ul din noaptea aceea. Adăugă apoi, pe un ton de confidență: Ca să spun drept, dragul meu, nu prea aș vrea să mă mai întorc. Mâncarea e îngrozitoare și prea multă zarvă… Tu m-ai sfătuit să plec din România și m-am hotărât să rămân aici. Aici? La Cluj? Von Fltigel îl privea uimit: Nici nu poate fi vorba. După retragerea românilor, acestea vor fi teritorii ale Axei. Yakimov zâmbi insinuant: Ai putea avea tu grijă de bătrânul Yaki. La această sugestie, von Fliigel păru șocat, apoi spuse hotărât: Mi-ar fi imposibil! Ca membru al vechiului regim, trebuie să fiu atent, eu însumi. N-aș putea lua sub protecția mea pe cineva din tabăra adversă. Se întoarse cu o mină severă, dar, văzând fața întunecată a lui Yakimov, se relaxă și deveni mai blând: — Nu, nu, mein Lieber, nu poți rămâne aicI. Întoarce-te, cum ai aranjat, în seara asta la București. Am să-l trimit pe Axei să-ți rezerve un loc la vagonul de dormiT. Îndată ce ajungi, fă-ți ordine în afaceri și pune-te la adăpost fără întârziere! Dar unde să mă duc? izbucni Yakimov, aproape plângând. Mă tem că asta trebuie să hotărăști singuR. În Europa nu se pune problema… poate în Africa, sau India. Va mai dura până când vom ajunge acolo. Tot restul zilei, Yakimov mâncase și băuse cu un sentiment de jale față de ce-ar fi putut să fie… Spre seară, pentru a-i aminti prietenului său să se pregătească de plecare, von Flugel îi spuse că Axei îi pregătise sandvișuri pentru drum. De altfel, el fusese invitat la un supeu oferit, în onoarea sa, de comunitatea maghiară și nu-1 putea conduce la gară. Și încă ceva, mein Lieber. – zise el, pe când Yakimov se ridica trist – știi magazinul de covoare, peste drum de Mavrodaphne? Când am fost ultima oară în București, am văzut acolo un covor oltenesc foarte frumos. Pflrându-mi-se cam scump, am șovăit să-l cumpăr și acum îmi |iare rău. N-ai putea să mi-1 cumperi tu și să mi-1 trimiți, prin Ambasada Germaniei? Oh, desigur, băiete dragă! N-ai cum să-l confunzi: un covor negru cu cireșe și trandafiri. Numai să le amintești numele meu și au să ți-1; irate! Era cam douăzeci și cinci de mii… Să-ți dau banii ncum? Ar fî bine, dragul meu! Von Fliigel deschise un sertar plin cu teancuri de bancnote noi, de cinci mii de lei. Trase cu grijă cinci și i le întinse lui Yakimov, de la distanță: Poate că ar fi mai bine să-mi dai adresa ta din București, în caz că… Yakimov i-o dădu și luă banii. Apoi zise: Apropo, tu încă mai ai planul pe care ți l-am arătat noaptea trecută… Ți-1 expediez mâine. Nu uita de covor – o piesă superbă – negru, cu cireșe și trandafiri! … Și nu mai zăbovi în București! E strict confidențial, dar ție pot să-ți spun: România urmează pe listă. Cei doi se despărțiră amical, Yakimov plin de regrete, h’reddi cu o politețe degajată. Grăbit să meargă să se îmbrace, îi spuse șoferului să-l ducă pe Yakimov la gară și să se întoarcă repede. Traversând piața cu mașina, în lumina înserării, Yakimov văzu aripa neagră a unui avion pe care scria România Mare, cum cobora până la vârful clopotniței. Mulțimi de țărani se adunau pe la col-

țuri de stradă, fugind încoace și încolo, gata să ia atitudine, dar neavând conducător. La sunetul Mercedesului lui von Fliigel începură să strige și să-și arate pumnii. Șoferul, un saxon, râdea. Ii spuse că țăranii sperau în venirea lui Maniu, ca să pornească revolta împotriva tratatu lui de la Viena. Câțiva reprezentanți așteptaseră toată ziua la gară, apoi aflaseră că Maniu era în casa lui de lângă Cluj și că va sosi pe șosea. Se grăbiseră să-l întâmpine și-l găsiseră făcându-și bagajele. Spunând că nu poate face nimic, îi sfătuise să se întoarcă pe la casele lor și să accepte situația. Deci ei sunt dezamăgiți, iar domnul Maniu foarte trist, continuă șoferul mulțumit. Sigur că da! zise și Yakimov, la fel de trist. Drumul până la gară, destul de lung, era plin de oameni din oraș și din împrejurimi, făcându-și loc spre trenuri. Roiau în fața mașinii, cu lucrurile încărcate în cărucioare, ignorând claxonul Mercedesului, care se târa în urma lor. Uf, românii ăștia… – izbucni șoferul disprețuitor – în 1918 i-au alungat pe unguri cu brutalitate și acum se tem de răzbunarea acestora. Orient Express-ul, în care își avea Yakimov cușeta, era așteptat după ora opt. Felicitându-1 că a ajuns la timp, șoferul îi dădu bagajul și-l lăsă să se descurce prin mulțimea de la intrarea gării. Ajunse cu greu pe peronul plin de mobilă și de țărani, așezați confortabil deasupra. Câțiva își așezaseră lămpi cu spirt pe comode și mese – fierbeau porumb și fasole. Alții adormiseră pe covoare întinse pe jos. Majoritatea păreau să aștepte acolo de ore întregi. Se circula încontinuu peste scaunele și canapelele aurite – proprietăți valoroase ale vechilor oficialitățI. În așteptarea trenului, situația devenea dramatică – fete de unguri, căsătorite eu români, urmau să plece cu soții lor, iar părinții le jeleau de parcă ar fi fost moarte. Yakimov trecu peste două femei îmbrățișate, pe marginea peronului, zbierând cât le țineau gurilE. Își făcu drum prin învălmășeală și se opri la capătul peronului, unde mulțimea se mai subția. Expresul întârzia După vreo oră sau mai mult încercă să afle când trebuia să vină, dar în orice limbă ar fi vorbit, nu era bine. Când vorbea românește i se răspundea cu „Beszelj magyarul”, când vorbea ungurește – „Vorbește românește” iar germana era întâmpinată de tăcere. Tot agitându-se, îl găsi pe evreul cunoscut în vagonul-restaurant, la venire, și află că trenul avea două ore întârziere, urma să sosească, probabil, pe la zece. Atunci, Yakimov se întoarse la capătul peronului și găsind un fotoliu vacant – o imitație Louis XIV, nu prea confortabil, dar mai bun decât nimic – se așeză să-și mănânce sandvișurile. Se făcuse noapte. Se aprinseră două-trei felinare și, în iest, doar lămpile cu spirt mai risipeau întunericul cu flăcări albastre. Spre mirarea tuturor, apăru deodată un tren local, de clasa a treia Țăranii începură să se zbuciume. Aducându-și lucrurile, se năpustiră la uși doar pentru a le afla încuiate. Fără să se descurajeze, sparseră geamurile. O dată măuntru, oamenii își traseră femeile, copiii și bagajele, cu urlete amenințătoare la adresa oricărui funcționar care ar fi îndrăznit să-i oprească. Se auzeau întruna strigăte mânioase și înfricoșătoare, dar și trosnetul lemnăriei șubrede. Yakimov privea disperat Știa că acela nu putea fi expresul, dar își imagina, cutremurându-se, ce se va întâmpla la venirea expresului. Trenul se umplu imediat. Țăranii se urcau acum pe acoperiș, trăgându-și familiile după ei. Fluierul de avertisment nici nu se mai auzi în zarva iscată și trenul pomi cu femei și copii agățați de mâini și de picioare, incapabili să mai facă efortul de a urca mai departe. Țipetele lor erau chiar mai puternice decât ale celor rămași în urmă, care alergau pe linie, ainenințând disperați și urlând, până când un foc de armă tras de pe un pod îi opri. După ce trenul plecase, plângeau cu toții și se văitau, dar nimeni nu părea să fi fost rănit grav. Toată lumea se întoarse pe peron, continuând să aștepte. În depărtare, un ceas bătu de unsprezece. Yakimov se ridică, sigur că expresul va sosi dintr-un moment în altul dar, după o jumătate de oră, se așeză din nou, tot mai speriat, o dată cu trecerea timpului. Un al doilea tren local apăru, și oamenii îl asaltară, ca și pe primuL. În timp ce acesta trăsese la peron, un alt tren sosise nevăzut, pe o altă linie. Oamenii strigau că acesta era expresul.

Yakimov, tremurând de spaimă, aștepta să plece trenul local, dar acesta nu pleca. Cineva strigă că expresul urma să plece. Oamenii alergau în ambele părți, încercând să ocolească trenul care le bara drumul, și Yakimov alerga și el cu mulțimea împiedicându-se de grămezi de zgură și trecând peste șine, înconjură locomotiva fierbinte, vărsând foc, a trenului local și ajunse la expres. Locomotiva fusese garată pe altă linie, dar vagoanele rămăseseră. Găsi vagonul de dormit și încercă să urce, însă ușa era încuiată. Bătu în geam strigând: „Lassen Sie mich herein*” către cei de pe coridor. Aceștia se uitau nemișcați la el. Deodată, vagonul de dormit începu să se miște. Agățat de mânerul ușii, cu geamantanul între picioare, Yakimov dispăru în noapte. Apoi vagonul se opri cu o smucitură, gata să-l arunce jos, de pe scări. Erau departe, în câmp deschis, în bătaia vântului. Știind că ar fi pierdut dacă ar coborî acum, se ținu, suspinând speriat, pe scara vagonului, în timp ce acesta pomi înapoi, galvanizat parcă de un șoc electric. Fu mulțumit să vadă că ajunsese din nou în stație. Vagonul se opri și el coborî între cele două trenuri. Imediat, trenul local plecă. Platforma fochistului îl zgârie ușor, iar locomotiva îl învălui într-un nor de scântei. Țipă de spaimă… Expresul își recăpătase locomotiva și undeva, în spate, se vedea lumina unei uși deschise. O luă la fugă, ajunse acolo, își aruncă bagajul înăuntru și urcă și el. Se îngrozea că cineva l-ar putea opri, dar nu se întâmplă nimic. Se afla la capătul vagonului-restaurant, și aruncă o privire în bucătărie. Bucătarul, o paiață grotescă, tăia came. Năucit și umilit, ca unul ce venea dintr-o furtună cumplită, Yakimov rămăsese pe loc zâmbindu-i prostește. Carnea părea destul de tare și ațoasă, dar bucătarul lucra cu concentrarea unui adevărat artist Cu blândețe, Yakimov întrebă dacă putea trece mai departe, iar omul îi fiicu semn cu mâna, Ură să-i arunce măcar o privire. În vagon storurile erau lăsate și văzu câteva locuri libere. Clienții discutau pe la mese, indiferenți la strigătele de afară. O dată așezat într-un loc sigur, Yakimov ridică storul și privi la mulțimea alergând fără speranțe de-a lungul liniei ferate. Cineva vorbea cu un chelner, care explica de ce erau ușile trenului încuiate: pentru că expresul de dimineață fusese luat cu asalt de țărani, care n-aveau bani să-și plătească biletul. Refuzaseră să coboare și fuseseră nevoiți să-i ducă până la IJrașov. Aceasta nu trebuia să se mai întâmple. Cineva de afară, văzându-1 pe Yakimov, bătu în fereastră și țipă disperat să i se dea drumul înăuntru, dar el era acum la lei de nepăsător ca și ceilalți călătorI. În fond, ce putea face? Se tot auzeau țipete și focuri de armă și tropăit de picioare… Ca niște frunze ude, câteva figuri se lipiră de geamuri și rămaseră așa câteva clipe, înainte să dispară pentru totdeauna Apoi trenul pomi. Oamenii alergau pe lângă el gestii-ulând și tot spunând ceva, dar fără șanse de reușită. Ceva – probabil o piatră – lovi fereastra din dreptul lui Yakimov. Lăsă imediat storul și făcu comanda După ce termină de mâncat, plccă să-și caute cușeta, dar ușa spre restul trenului era și ea încuiată. II rugă pe chelner, însă nimeni nu avea dreptul s-o deschidĂ. Într-un sfârșit, sătul de discuții în contradictoriu, se întoarse la locul lui, își lăsă capul pe masă și adormi. Călătoria era și mai lungă la întoarcere. Expresul trebuia ‘.; 1 fie dimineața în București, dar nu ajunse decât la căderea scrii. Yakimov fusese obligat să rămână în vagonul-restaurant, din nou comandând masă după masă, plătite cu banii lui I i eddi. La București, în gară, nici urmă de hamal și nimeni nu controla biletele. Locul părea părăsit, cu excepția nou-veniților I. Tmași la intrare, șoptind între ei, temându-se parcă să plece mai departe. Yakimov privi afară și văzu că strada, de obicei luminată și aglomerată ca un viespar, la ora aceea era pustie. I >ar nu părea să fie nici o primejdie. Partea proastă era că nu puteai găsi taxiuri sau trăsurI. Încă o bună bucată de mers pe l