OG 16, nov. 2010

Cărţile pe care le cauţi!

Explicarea coperţii Mănăstirea Rousanou, pictură de Pantelis Zografos. Rousanou se află la sudest de Marele Meteor, între Mănăstirile Varlaam şi Sfânta Treime, pe o stâncă verticală dură şi abruptă a pădurii de piatră. Trecând pe la poalele acestui imens masiv de piatră, un puternic sentiment de teama îl zguduie pe vizitator când privirea sa cuprinde laturile aproape verticale, atât ale stâncii cât şi ale mănăstirii. Mănăstirea, mândră, şade pe vârful stâncii pe o suprafaţă care abia o încape. Până în anul 1897, la mănăstire urcai pe scări de sfoară. Mai târziu, două poduri din lemn serveau atât pe călugări, cât şi pe vizitatori. Din anul 1936, două poduri pitoreşti solide, de pe coasta muntelui care reduce înălţimea stâncii, au acelaşi rol. Izvoare istorice menţionează că Mănăstirea Rousanou s-a întemeiat la anul 1288, de către călugării Nicodim şi Benedict. Mănăstirea de aici este un ansamblu încântător, cu patru etaje, care a căpătat forma arhitectonică de bază în deceniul trei al secolului al XVI-lea. Biserica şi câteva chilii se situează la parter, iar la etaj arhondaricul cu camerele de primire, chilii şi alte încăperi auxiliare.

Ai o idee inspirată despre cum ar trebui să continue mesajul din imaginea de mai sus? Trimite-ne un mail la [email protected]. Cele mai inspirate 10 idei vor fi publicate şi premiate.

GrupArEA rEviSTEi Ana Abronov, Ierom. Savatie Baştovoi, Ierod. Grigorie Benea, Gigel Chiazna, Bogdan Nicolae Ciocîrlan, Octavian Dărmănescu, Pr. Cornel Dragoş, Elena Dulgheru, Laurenţiu Dumitru, Mădălina Grosu, Radu Hagiu, Miruna Ionescu, Bogdan Mateciuc, Camelia Mîlcomete, Bogdan MunteanUK, Ierod. Serafim Pantea, Ramona Pop, Maica Siluana Vlad, Ciprian Voicilă. Sfântul Martin de Tours, protectorul revistei OrthoGraffiti

2

Revista apare cu binecuvântare arhierească. Materialele trimise spre publicare nu se returnează. Redacţia are dreptul luării deciziei de publicare şi stabilirii datei şi formei de apariţie, integrală sau parţială, după caz, a materialelor primite.

Editorial Do something! uhovnicul mi-a spus cândva că generaţia tânără, D chiar dacă se lasă uşor prinsă în mreaja păcatului, are o calitate de aur – nu îmbrăţişează cauze pierdute! Aşa a fost întotdeauna. Mi-a amintit că Iulian Apostatul, când a vrut să reînvieze păgânismul, a crezut că se va baza pe tineri. Însă ei n-au crezut în el. Nu era o cauză care merita efort. in păcate astăzi, într-o Românie aflată în bătaia crizei şi în derută totală, doar tinerii mai au curajul să spere, să lupte, să se implice. Asta îmi aminteşte de superioritatea morală şi efortul lui Don Quijote de a stărui în lupta pentru atingerea idealului. evolta tinerilor seamănă a contaminare cu ideea de a lupta împotriva răului social şi nu numai, lucru care i se întâmplă, în cele din urmă şi lui Sancho Panza, semn că idealul nu moare, ci se transmite de la personaj la personaj, de la om la om. Este visul către care năzuim şi noi: contaminarea. Azi tu, mâine altul şi aşa, puţin câte puţin, vom izbuti în toate. Implicarea este necesară, esenţială. ăzuinţa aceasta de a trăi împreună, măcar o clipă, în apropierea idealului este un chip al dorului nostru după Cer şi cumva ne antrenează şi spre alte lupte, cu noi înşine, cu întâmpinările vieţii, cu neputinţele noastre. e curând, colaboratoarea noastră, Ramona Pop, a tradus o fabulă africană care mi-a mers la suflet (vezi mai jos). Plecând de la ideea fabulei, aş vrea să scrieţi gândurile voastre bune şi să ni le trimiteţi pe adresa de mail a revistei. Am dori să publicăm şi să ne molipsim cu optimismul vostru, cu frânturi de vise frumoase. ată fabula: «În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau

D R

N D I

Laurenţiu Dumitru speriate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră... copacii noştri... ce dezastru, ce dezastru!...”. Doar o pasăre colibri nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de râu şi a luat în cioc un strop de apă. upă aceea a zburat deasupra focului şi-a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, până când unul dintre animalele plângăcioase a observat-o şi i-a strigat din urmă: „Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent?”. Pasărea colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: „Fac ceea ce pot să fac!” ».

D

3

GRAFFITI ORTHODOXE

Doamne, mi-e dor de Tine ca de-o fată!

Când eram mai mic, am suferit câteva depresii amoroase adolescentine parcă desprinse din filme şi după ce durerea se mai atenuase, am putut să cuget puţin la ce înseamnă dragostea. Nu înţelegeam ce fel de dragoste e aceea care se termină. Chiar la un nivel superficial de înţelegere, nu poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea ce denumesc oamenii prin cuvântul dragoste să se sfârşească brusc într-o zi. Ceva mai târziu, am descoperit poate cel mai frumos fragment scris vreodată despre dragoste, în capitolul treisprezece din prima epistolă către Corinteni. Am aflat că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta şi ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade niciodată. Sfântul Apostol Pavel mi-a confirmat, aşadar, părerea că dragostea adevărată nu are sfârşit. În toate visele şi speranţele mele care se legau de o fată sau alta, voiam să nu ne mai despărţim niciodată. Nu mă gândeam pe atunci la moarte şi nici măcar la îmbătrânire. Nu aveam, deci, o vedere în perspectivă prea dezvoltată. Se poate spune că într-o asemenea simţire, eşti orbit: ai impresia că totul va sta într-un echilibru perfect, şi tinereţea şi intensitatea iubirii şi fidelitatea celuilalt, timpul va îngheţa încât vei putea păstra mereu acea stare de bine pe care o are cineva când iubeşte şi când este iubit. „Am o prietenă, îmi zic, pe care o îndrăgesc acum şi trebuie să sorb şi ultima picătură a nesfârşitei dulceţi din această ciudată şi ameţitoare clipă care a dat peste mine... Aş putea muri acum de

4

atâta fericire...”. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic prin gând, te pierzi cu totul când eşti îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu mai există timp... deşi timpul se scurge în continuare pentru oamenii obişnuiţi. Totul devine altfel când iubeşti. Cum spunea un scriitor, doar rostind „te iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în această clipă care nu se mai termină a dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar singurul simţ pe care-l mai ai este acela al dragostei, cu care captezi precum captează stetoscopul bătăile inimii din piept, bătăile îngereşti ale inimii îndrăgostite...

Dar acel timp, care dezgheţându-se, treptat, a revenit în vieţile noastre, acum a năvălit cu totul peste noi. Acea „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat, din pricina atâtor minciuni şi dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena ma părăsit. La fel şi următoarea. Pe cealaltă, probabil că am părăsit-o eu. Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat într-o mahmureală cumplită. M-am trezit, mă doare capul şi-mi vine să vomit... de la cât am iubit până ieri! Ce nefericită absurditate trăiesc. Ce credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi s-a preschimbat în nefericire. Frumosul îl văd acum ca pe urât. Binele de odinioară mă vatămă atât de mult acum. Asta nu poate fi dragostea nemuritoare, pe care atâta au cântato poeţii, ci lepra şi năpasta lui Iov! Am fost înşelat, iar o durere mai mare nici că poate fi. Suferim adesea despărţirea, e adevărat. Lamentările artiştilor moderni pe care-i ascultă adolescenţii, sunt totuşi un mare adevăr: „Mi-ai spus că mă iubeşti şi m-ai părăsit. M-ai înşelat. Te urăsc”. Cum se poate ca doi oameni să nu se mai iubească, după ce s-au iubit, întreb din nou? Din nefericire, această lume propune un medicament nevindecător, un calmant al decepţiilor în dragoste: o nouă amorezare. „Mai sunt băieţi”, îi zice mama fetei care plânge. „Lasă, că lumea e plină de fete”, îi spune tatăl băiatului care nu mai mănâncă nimic de două

nepătimaşă şi nemărginită. Cu această dragoste nu vei muri niciodată. Dar ce să-i faci, că eros, viermele neadormit, ne serveşte în fiecare clipă un surogat contrafăcut al dragostei. Precum ne-am revolta împotriva unor mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne revoltăm împotriva acestui demon al iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie, cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca de muşcătura viperei. Căci vremea diavolului a expirat... odată cu Învierea lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul şarpelui şi a călcat moartea cu moartea Sa. Asemenea unui negustor care înşeală la cântar, diavolul îi aduce pe oameni odată şi odată, la faliment, adică la moartea de veci alături de el în iad. „Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să zic că nu m-a încântat niciodată dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a încredinţat Hristos: acea dragoste adevărată care nu cade niciodată şi este bucuria tuturor. Numai prin Hristos am putut iubi vreodată cu adevărat un om... cu toate calităţile lui, cu toate defectele lui, bucurându-mă însă doar de adevăr, nu şi de nedreptate. Dragostea este Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte. Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu decât într-un potir sfinţit ce devenim curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi

De ce suntem nefericiţi Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta... Poţi găsi nenumăraţi „ţapi ispăşitori” pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău... Şi totuşi... Trăim într-o lume în care toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale etc. Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, „simţim” că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră... Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă în lăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult,

spre originea ei... Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine... Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip... Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi...

sufletul – de răutăţi. Aşa cum se îmbracă mirii în haine albe şi curate la nuntă, la fel trupul şi sufletul care îmbracă duhul trebuie să fie nepătate, pentru a intra în Cămara Mirelui, la nunta cerească a Fiului de Împărat. Dragostea lui Dumnezeu nu varsă numai lacrimi, ci chiar şi sânge, încât nar putea-o suferi cineva în trup şi să rămână viu. Aceasta e adevărata fericire de care nu mai poţi să trăieşti... ci numai să mori şi să învii în fiecare zi...

GRAFFITI ORTHODOXE

zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie săţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”, auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar îmbătându-ne mereu şi mereu cu această apă rece greşit numită dragoste, ajungem într-un fel de comă, ne pierdem cunoştinţa cu totul şi toate puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem nişte morţi vii, care mai trăiesc doar pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin urmare, deşi trăim cu trupul, suntem morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv, Dumnezeu a dat potopul în vremea lui Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”. (Facerea 6, 3) Despărţirile prin moarte sau banalele „nepotriviri de caracter”, devenite obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu există în Hristos! Toate aceste răutăţi se topesc ca un cub de îngheţat în faţa Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate celelalte li se adaugă). Doar prin Hristos se poate iubi cu adevărat, chiar şi dincolo de moarte. Împărtăşindu-ne din dragostea lui Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de soţie, de copii, de rude, de prieteni, de vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe toată lumea, pentru că este o dragoste

Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR. Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos... Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre.... Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi, refuză să fie fericiţi? Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat de un reporter despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns: - E... atât de plăcut... să fii... nefericit... Mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-sidemoni.blogspot.com/

Pagini de Marius Iordăchioaia

5

ESEU

CânD niMEni nu CrEDE în TinE

De multe ori renunţăm la visele noastre, renunţăm să mai luptăm pentru că cei din jurul nostru nu vor să creadă în reuşita noastră. Nu vor să creadă în noi. Doar atât avem nevoie... de puţină credinţă pentru a ne încuraja. Idealurile noastre se spulberă atunci când ceilalţi nu ne lasă să luptăm pentru ele, descurajându-ne. Indiferenţa şi necredinţa în puterile pe care Dumnezeu ni le poate da, omoară visele noastre. Totul se năruie când nimeni nu îţi dă nicio şansă, când nimeni nu crede în tine... şi uşor, uşor, îţi pierzi şi tu încrederea în forţele proprii. De cele mai multe ori, când ratăm fie o manifestare în public, fie că ratăm pur şi simplu... nu mai e loc de o a doua şansă. Nimeni nu mai crede în tine dacă ai ratat... Eşti respins. Atunci deznădejdea te doboară şi îţi vine să renunţi la tot. Dar oare ne gândim de câte ori Îl respingem noi pe Dumnezeu? Oare El renunţă la câta necredinţă avem? Ce s-ar întâmpla dacă ar renunţa şi Dumnezeu la visul Său, aşa cum facem noi cu visele noastre? Ce s-ar întâmpla dacă ar renunţa la visul de a fi cu noi şi de a împărtăşi dragostea noastră cu El?

6

Condamnare şi compătimire mat ideea de judecare a aproapelui... a Mentalitatea actuală a omului a transforface păreri despre cineva, în ideea de a cosmetizat-o în inocenta noţiune de a-şi vorbele, îmbrăcămintea sa ş.a.m.d. Pe învinui omul pentru comportamentul, tru acţiunile noastre, dar suntem traşi la bună dreptate, suntem responsabili pen noastră atunci când ne concentrăm mai răspundere mai cu seamă de conştiinţaa ce facem noi. Adică mai pe scurt, când mult pe faptele celorlalţi, decât pe cee bârna din ochiul nostru. vedem paiul din ochiul altuia şi nu vedemo părere despre cineva după felul în care Totul pare corect. E normal să îţi faci cluzii întemeiate pe faptele aproapelui con acela se prezintă; e normal să ajungi la ambiguizarea aproapelui în dorinţa de adez spre duc ta tău, în fond aceste concluzii condamnarea aproapelui. Când opinia o spre e duc inţa dor astă ace Însă ni. defi l ată de către oamenii ce au primit deja este formată, cu greu mai poate fi schimblor insignifiante... în general născută din etichetă născută din faptele lor, vorbele cauze mărunte. mizerabil, iar tu nu poţi să nu îţi faci o Ce vină ai tu că unii se comportă atât dela caracterul lor... la acel mod de „a fi”, ii părere despre ei, nu poţi să închizi ochatului. Nu poţi să taci, nu poţi să nu vezi şi păc ale jos că ajuns în păturile cele mai de de degradare în care au ajuns... aşa uiţi ea star tru pen enii oam ni dam con nu să şi tu eşti la fel. Acelaşi pământ. od a aproapelui... pentru că el este Este justă această ceremonie spre eşaf altora se îndreaptă spre tine, când eşti vinovat, e prea clar. Însă când priviriledin jur se lipesc pe fruntea ta, vrând să te arătat cu degetul, când cuvintele celorşi nici nu a fost. Atunci îţi dai seama că definească... nimic nu mai e drept... inată de lucruri exterioare, fiind prea imensitatea umană nu poate fi determ i. Atunci izbucneşte în tine ideea şi superficiale pentru profunzimea omuluci că omul poate fi caracterizat printr-o realitatea că dacă tu ai crezut până atunÎn umbra acestui exterior fugitiv, căruia haină sau prin înfăţişare... te-ai înşelat.află oameni... istorii ale vieţii, suferinţe şi noi îi acordăm o importanţă vitală, se freamătă în bezna celorlalţi. Dacă bezna a speranţe întrupate, o sumă de trăiri care u, atunci se naşte în om capacitatea delui eze mn Du lui ina lum de ă uns pătr este a răspunde acestuia, la fel cum ar face-o simţi ceea ce simte cel de lângă el şi de însuşi. Compătimirea.

Pagină de Mădălina Grosu, elevă

Foto: Iulian Nistea animale, dar chiar şi asta se

ESEU

întâmplă până la o vreme. Cine a citit „Colţ Alb” a văzut frumoasa alegorie a omului abuzat în piele de câine-lup. „As good as it gets”, un film apărut în 1997, arată cât de mult se schimbă un om când iubeşte şi ce durere implică această schimbare. Dar nu e nevoie să ne limităm la cărţi sau la filme, fiecare om ştie, pentru că a simţit pe propria piele cât de dureroasă e dragostea de orice fel. Şi ca să nu mai sufere, ca să nu mai rabde durere, sunt oameni care preferă să se închidă, să nu se mai expună, să nu mai iubească. Ştiu pe cineva care duce o adevărată campanie împotriva antinevralgicelor şi calmantelor. Spune că durerea ne este necesară ca să trăim. Şi eu spun că are dreptate. O viaţă fără durere, fără dragoste, fără nimic, de ce ar mai merita trăită? Pentru plăcere? Am fost construiţi în aşa fel încât plăcerea continuă ajunge să nu ne mai satisfacă. De aceea, orice fel de droguri ajung să nu-şi mai facă efectul după un timp şi trebuie crescută doza pentru a simţi ceva şi toate astea până la moarte. E uşor să iei un lucru, să nu-i cunoşti scopul şi să spui că rostul lui e cel pe care l-ai imaginat. Am văzut mai demult o fotografie cu nişte oameni dintr-un trib care foloseau componente de calculator ca să spargă nuci de cocos. Lor le rezolva o problemă, dar asta nu înseamnă că ştiu care este rostul real al acelor componente. O anumită organizaţie sau stat au raportat că au ajutat tribul respectiv cu o sumă mare, pentru că, evident, componentele de calculator sunt mult mai scumpe decât ciocanele la aceeaşi greutate. Şi nouă ne este uşor să lansăm filosofii de genul „viaţa e făcută pentru plăcere”, dar în cele din urmă ajungem să vedem lipsa de conţinut. Omul este făcut să fie cu Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Iubirea doare. Orice facem eliminând iubirea ne duce la goliciune. Altfel spus, un adevărat kenendrum, dacă o iei pe una, te trezeşti şi cu cealaltă, dacă încerci să scapi de a doua, îţi pierzi rostul în viaţă. Atunci care e rezolvarea unei astfel de situaţii? Răbdare. Răbdare. Răbdare.

DrAGOSTE şi DurErE Cineva care ţine foarte mult la mine, mi-a spus acum ceva vreme că nu putem să-i rănim cu adevărat decât pe cei pe care-i iubim. Şi, aş zice eu acum, se aplică şi invers, adică nu pot să ne rănească cu adevărat decât cei pe care-i iubim. Cum ar putea să te dezamăgească până la durere şi până la lacrimi cineva care-ţi este indiferent? De ce l-ar durea pe cel care nu te iubeşte că tu ai căzut între tâlhari? Îi este mult mai simplu să treacă pe alături. Da, orice venetic poate să arunce cu pietre şi unele dintre pietrele aruncate e posibil să te mai şi lovească, dar loviturile astea fac parte din gama „ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici”. Dureri care trec şi care nu lasă decât o vânătaie repede uitată şi vindecată. Dar dacă mama îţi dă o palmă pe care ştii că nu ai meritato, sentimentul de nedreptate pune stăpânire pe tine şi doare mai mult decât palma. Iar dacă ai meritat-o, ideea că ai făcut ceva ca s-o meriţi te roade şi mergi să-ţi ceri iertare. Nu-ţi ceri iertare de la oamenii de care nu-ţi pasă dacă-i superi sau îi răneşti în vreun fel, ci de la cei care-ţi sunt dragi şi pe care-i iubeşti. Spuneam uneori că dragostea adevărată doare. Cea care nu doare este păcăleală. Doare pentru că este o foarte mare apropiere între oameni diferiţi, fiecare cu asperităţile lui, fiecare modelându-se după celălalt şi

modelându-l pe celălalt. Doare pentru că nu ni se pare niciodată că am avea destul din persoana iubită. Doare pentru că simţim că nu putem iubi cât am vrea. De aceea şi spunem că ne este dor de cineva, arătând legătura între dragoste, dor şi durere pentru că „dor” vine de la „durere”. Durerea lipsei celuilalt. Uneori această durere devine atât de puternică, încât spunem că ne este dor chiar şi când suntem lângă cel/cea iubit(ă). Multe feluri de dureri pentru multe forme de manifestare a dragostei. Pentru cele trupeşti, trupeşti, pentru cele sufleteşti, sufleteşti. Formarea şi educarea unui om se face cu multă dragoste. Şi este nevoie şi de dragostea celui care predă şi de a celui care primeşte. Iar cel care primeşte, de bunăvoie se şlefuieşte ca să fie pe placul celui care-i arată. Iar această şlefuire este dureroasă pentru că înseamnă de multe ori renunţarea la lucruri pe care ni le consideram proprii. În mănăstire, asta se numeşte ascultare de bunăvoie. Există şi teoria care spune „nu vrei, te obligăm”, reducând omul la o stare de animal. Dar diferenţa cea mai mare şi mai importantă din acest punct de vedere între om şi animal este voinţa liberă a omului. Atâta vreme cât Dumnezeu l-a creat pe om cu voinţă liberă, nimeni nu poate să i-o ia. E drept că unii oameni uită că nu sunt

Ierodiacon Serafim Pantea

7

GRAFFITI ORTHODOXE

E atât de frumos să te poţi trezi cu răsăritul soarelui şi să spui: „Mulţumesc, Doamne, că am mai trăit o zi!”. E minunat să auzi păsările cum dau slavă lui Dumnezeu, să vezi oamenii cum merg kilometri la biserica din vârful dealului pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Aceşti oameni au o credinţă profundă, primită din moşi strămoşi, care te zguduie până la lacrimi. La ei nu există „De ce?”, există „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!”. La început, mă mira diferenţa gigantică dintre generaţii. Vedeam că, deşi acei oameni nu sunt la curent cu toate ştirile, cu toate noutăţile, totuşi au o credinţă puternică, ce-i face să „zboare” către Dumnezeu. Simplitatea lor valorează mai mult decât ştiinţa modernă. Modul în care ei acceptă Voia lui Dumnezeu în viaţa lor îi ajută în viaţa aceasta şi îi va ajuta şi dincolo. Acum am înţeles de ce vorbea atât de frumos Părintele Ioanichie Bălan despre mamele creştine de odinioară. Păi exista la vremea aceea „nu pot posti” sau „nu pot să lupt”? Să citiţi cum a fost crescut Părintele Cleopa, când nici nu se pomenea să mănânce cineva înainte de Sfânta Liturghie, de exemplu. Comoditatea cu care ne-am obişnuit noi nu ne duce decât la indiferenţă şi superficialitate. Am uitat demult de lupta cu patimile, cu eul şi cu păcatele noastre. Dacă se poate să ne aducă cineva mântuirea la uşă ar fi minunat, însă „Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Ne încurcăm atât de mult în cuvinte înalte şi frumoase, dar care nu ne ating inima noastră cea împietrită şi nu reuşesc să ne întoarcă pe calea cea bună. De ce aceşti oameni trăiesc atât de frumos, pe când tinerii noştri nu mai iau aminte la nimic? Am căutat cărţi ortodoxe vechi de câteva zeci de ani, să văd deosebirea între ce este astăzi şi ce-a fost atunci. Ce i-a făcut pe oameni să creadă atât de puternic şi să-l iubească necondiţionat pe Hristos, dincolo de necazurile existente (războaie, foamete, boli)? Ce aveau ei şi nu avem noi? Aveau duhovnici iscusiţi pe care-i ascultau. Şi noi avem, ce-i drept mai puţini, dar nu-i mai ascultăm. Aveau cărţi duhovniceşti care explicau clar, pe înţelesul tuturor, esenţialul – ce trebuie să facă omul să se mântuiască. Aceste cărţi nu lipseau din casa creştinului şi atunci nu exista să spui una şi

8

Autenticitate versus Modernitate să faci alta. Oamenii înţelegeau necesitatea vieţii creştine şi veneau din dragoste la Hristos, încercând după cum putea fiecare, să urmeze Evanghelia. Şi noi avem multe cărţi folositoare şi Vieţile Sfinţilor. Din păcate, nu prea le mai citim şi nu ne mai preocupă aspectul practic – pocăinţa şi întoarcerea noastră către Dumnezeu. Aveau credinţă puternică, se rugau cu puţine cuvinte, multe lacrimi şi multă nădejde. Noi ne încurcăm în cuvinte filozofice, iar la rugăciune venim dacă ne trebuie ceva ori dacă avem vreun necaz. Mamele de atunci îşi încredinţau copiii lui Dumnezeu, crescându-i în credinţă. Mamele de astăzi îşi dau copiii diavolului, crescându-i în „libertatea” lumească, neştiind că este robie diavolească, sau îi omoară folosind metode contraceptive. Oamenii de atunci aduceau mulţumire lui Dumnezeu pentru roadele muncii lor, pentru ei nu exista rutină. Pe oamenii de astăzi îi caracterizează oboseala, plictiseala, rutina, ignoranţa, tristeţea, nemulţumirea. Ce motiv ai sa fii trist, omule? Prin Jertfa lui Hristos ai înviat şi prin Botez te-ai curăţit. Ai căzut şi haina cea albă a sufletului tău este acum neagră? Aleargă la Hristos cu căinţă şi rugăciune din inimă, El se va milostivi şi vei primi iertare. E grea lupta cu potrivnicul? Împotriveşte-te gândurilor şi patimilor, cere ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi te

va izbăvi. Într-adevăr, acest Pământ este o vale a plângerii şi multe necazuri vom avea, dar Dumnezeu care poartă de grijă tuturor făpturilor Sale oare ne va lăsa? Da, avem motiv să fim trişti şi să plângem pentru păcatele noastre. Până şi marii sfinţi cereau vreme de pocăinţă şi Milostivirea Celui Preaînalt pentru sufletele lor şi ale lumii întregi. Ar fi bine dacă pocăinţa ar fi motivul tristeţilor noastre, dar nu prea este. Tristeţea multora dintre noi este pricinuită de altceva. Noi spunem că de lipsurile pământeşti şi necazuri, dar de fapt avem „mari lipsuri cereşti”. Suntem prea legaţi de cele materiale şi inima noastră nu poate zbura către ceruri. Suntem prea raţionalişti ca să-l putem iubi pe Hristos „din tot sufletul şi din toată inima noastră”. Credinţa noastră este prea slabă ca să fim vii. Încă suntem morţi. Încă ne târâm în patimi şi în păcate. Să ne ridicăm, fraţilor! Să ne apucăm de treabă! Citiţi Vieţile Sfinţilor, citiţi Cuvintele Părinţilor şi alte cărţi folositoare pentru suflet. Căiţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele Domnului şi străduiţi-vă să „faceţi curat” în inima şi sufletul vostru. Dezrădăcinaţi patimile una câte una, cum ne învaţă Sfinţii Părinţi: Mândria prin Smerenie, Iubirea de Arginţi prin Milostenie, Desfrânarea prin Înfrânare, Lăcomia prin Post.

Alexandra Nadane, elevă

Facebook. Filmul. viaţa

mai vechi sau mai noi legate de încălcarea vieţii private de către Facebook, observ că Mark Zuckerberg este şi rămâne un erou, un învingător, un idol. Asta ne învaţă azi societatea noastră secularizată şi consumistă. Am uitat să mai conjugăm verbul „a fi” în defavoarea lui „a avea”. Nu mai contează ce eşti, ci contează ce ai. Însă, ceea ce este şi mai interesant e că aproape 500 milioane de persoane suntem complici acestei poveşti. Din care, pare-se, 1,5 milioane sunt români. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de unde atâta ipocrizie la

un membru Facebook şi încă unul foarte activ, cu 2.740 prieteni şi 1.084 like-uri pe pagina revistei în momentul în care scriu articolul de faţă. Îngăduiţi-mi să vă explic paradoxul. Iubesc şi detest Facebook-ul. Îl iubesc pentru că mi-a dat posibilitatea de a interacţiona şi cunoaşte oameni interesanţi. Îl iubesc pentru că mi-a dat şansa să reîntâlnesc, măcar şi virtual, colegi de generală, liceu sau facultate, despre care nu mai aveam nicio veste. Îl iubesc pentru că îmi îngăduie să popularizez blogul sau revista şi să citesc deseori texte deosebit de interesante, pentru că îmi îngăduie să

scriu prietenilor şi să aflu noutăţi despre ei. Îl iubesc pentru că îmi oferă ocazia să ascult muzică bună sau să mă informez despre câte un eveniment care mă interesează. Îl detest însă pentru că a furat viaţa tinerilor, făcând din ei nişte sedentari feroce, parcă legaţi cu lanţul de conexiunea web. Îl detest pentru că a mutat aşa-zisa socializare din viaţa reală în spaţiul online, făcând pe mulţi să nu se mai întâlnească la un suc în oraş, ci pe chat, la poveşti. Îl detest că dă o dependenţă greu de imaginat pentru cine încă nu s-a conectat. Îl detest pentru aplicaţiile şi jocurile cronofage prin excelenţă, gen FarmVille, care-i fac pe mulţi dintre cei ce nu au cules poate niciodată o roşie sau un castravete din grădină, campioni la arat şi cultivat pământul în virtual. Detest găinile, vacile, prăjiturile care zburdă din multe pagini Facebook ale pasionaţilor de aplicaţii. Îl detest pentru aplicaţia „Causes”, pentru că nu are niciun efect practic, în afară de îmbunătăţirea „self-esteem”-ului. Încerc să mă obişnuiesc cu tag-uirea în fotografii în care nu sunt şi cu aplicaţiile gen „Adevăr şi provocare” pe care, tacit, le şterg. Dar stai aşa! Am o cerere nouă de prietenie. De la cineva cu care am 112 prieteni în comun. Nu o cunosc, dar dau accept. Sunt bucuros de prieteni noi… Hmmm… 112 prieteni în comun şi totuşi nu o cunosc… Azi voi ieşi pe afară să mă plimb, să privesc covorul de frunze risipit sub bătaia vântului molcom al serii, să privesc cerul înstelat, să ascult glasul pământului acoperit cu roade. Apoi mă voi juca puţin cu mâţa Micki şi căţelul Bruno… orice aş face, aşa ceva nu găsesc pe Facebook. Celor ce sunt pe Facebook le recomand, ca un păţit care se tratează, să aibă mare grijă cu ce se îndeletnicesc şi cât timp consumă în reţea. Credeţimă pe cuvânt, Viaţa e în altă parte! Scapă cine poate! Cu mila Domnului!

Laurenţiu Dumitru

cROnIcă FIlm

Cine ştie ce este Facebook-ul, mâna sus! Aşa… Tu nu ai auzit de Facebook sau n-ai auzit întrebarea? Am înţeles, deci fii atent! E clar, toată lumea ştie ce e Facebook! Dacă ăsta e un lucru bun sau rău ne vom dumiri fiecare în parte, mai devreme ori mai târziu. Sunt activ de mulţi ani pe net, ţinând mai multe bloguri cu conţinut ortodox, cu un trafic constant şi mulţumitor. Cum activitatea mea este îndreptată spre tineri, la un moment dat, prin vara acestui an, pe când eram în vacanţă, am cedat „ispitei” (deşi mergea şi fără ghilimele) de a mă updata modelor online şi mi-am făcut cont pe Facebook. Mai apoi, la câteva zilei, am făcut o pagină pe reţea şi revistei OrthoGraffiti. În aceste condiţii, e limpede că nu puteam rata noua producţie intrată în cinematografe „Reţeaua de socializare” (The Social Network), un film despre începutul şi evoluţia site-ului fenomen Facebook. Filmul, care are la bază carte „The Accidental Billionaires” de Ben Mezrich, se vrea de fapt o biografie a lui Mark Zuckerberg, creatorul celei mai populare reţele de socializare de pe net. Ce e adevărat şi ce nu din această ecranizare, e deja de acum parte a controversei şi, totodată, a reclamei Facebook, care nu se termină odată cu filmul. Dincolo de nuanţe, nume şi locuri, este ştiut că Facebook o ţine din scandal în scandal. Aşa că filmul nu mi s-a părut că ar bate supărător spre ficţiune. Am văzut un film despre lăcomie, minciună, trădare, putere şi ambiţie. Despre ce este prietenia sau mai bine zis, ce nu este. Un film despre o maturizare care nu mai vine. Un film cu băieţi isteţi, care se pricep la IT, şi fete drogate, de decor. Un film despre cum se câştigă faimă şi miliarde de dolari, jucând murdar şi trecând prin viaţă ca un rechin înfometat. Un film care, dacă nu atrage prin subiect, atrage prin prezenţa lui Justin Timberlake, care joacă aici rolul lui Sean Parker, cofondatorul Napster-ului, celebrul site de muzică la liber spre download. În ciuda jocurilor murdare prezentate în film şi a controverselor

9

GRAFFITI ORTHODOXE

Post şi libertate

Ce poate fi mai absurd decât postul, într-o religie care se grozăveşte că-i redă omului libertatea? Cum poţi să te numeşti liber, când trebuie să te abţii de la lucrurile care îţi plac, când trebuie să faci ceea ce nu vrei! Postul este abţinerea nu doar de la mâncăruri, ci şi de la toate plăcerile trupeşti. Cum să nu vezi în aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din câte are omul – libertatea? Dacă postul este o obligaţie, atunci Evanghelia este o capodoperă a literaturii absurdului. Conştientizând aceasta, protestanţii au hotărât să renunţe la post. Însă, oricât de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel şi chiar din cuvintele Mântuitorului însuşi, îndemnul la postire stă ca un ghimpe în ochiul celui care cunoaşte cât de cât Scriptura. Toţi drepţii de până la Hristos au postit. Postul era premergător întâlnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte după patruzeci de zile de nemâncare şi aşa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el începe cu un postitor – Ioan Botezătorul. Mântuitorul însuşi a postit înainte de a ieşi la predică. Nu putem, aşadar, să dăm la o parte postul pornind de la câteva versete biblice, atunci când chiar cei care le-au rostit au fost ei înşişi nişte mari postitori; mi se pare mai decent să punem la îndoială puterea noastră de înţelegere a acelor versete. Hristos a fost întrebat odată de ce ucenicii Lui nu postesc (Matei 9, 14). De aici, mulţi au înţeles că apostolii şi Mântuitorul însuşi erau nişte mâncăcioşi (Matei 11, 19). Însă întâmplarea în cauză ne descoperă, de fapt, că apostolii şi Mântuitorul umblau tot timpul flămânzi. Aceasta se vede foarte bine şi

10

din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii, din cauză că ucenicii au mâncat spice sâmbăta. Apostolii erau atât de ocupaţi cu predica, încât uitau să mănânce, iar faptul că au rupt spice arată cât erau de flămânzi şi că obişnuiau să mănânce pe unde apucau. Mântuitorul însă nu a mâncat cu ei, reproşul fiind îndreptat numai împotriva ucenicilor; El era pildă de postire. Că ucenicii mâncau puţin, reiese şi din scena înmulţirii pâinilor, de

apostolii convoacă un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul în aceste zile pentru credincioşi. Aşa că, protestanţii au înţeles bine că postul nu este o obligaţie. Postul de silă nu are motivaţie, ca orice lucru gratuit şi lipsit de sens. Acesta, însă, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie înţeles în toată nobleţea lui, pentru că el este manifestarea supremă a libertăţii umane. Anume aşa înţelegeau postul primii creştini, sens care s-a pierdut în

Foto: Olga Vuscan

unde aflăm că aveau numai cinci pâini şi doi peştişori. Deşi erau departe de localitate, în imposibilitate de a-şi procura hrana, ei sunt gata să dea şi acest puţin mulţimilor (neştiind că ele vor fi înmulţite!), ceea ce ne descoperă că ei erau obişnuiţi cu foamea mai mult decât oamenii de rând. Aşadar, Mântuitorul şi apostolii posteau, atâta doar că ei nu numărau zilele ca fariseii. La întrebarea lor, Hristos, totuşi, le zice că, deşi „fiii nunţii nu au motive să postească, atâta vreme cât Mirele este cu ei, vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; în zilele acelea vor posti”. (Luca 5, 34-35). Zilele „acelea”, în care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii, şi vineri, ziua răstignirii. La anul 50,

zilele noastre. „A mânca – scrie Sfântul Efrem Sirul în veacul al IV-lea –, ţine de legile firii, dar a posti ţine de libertate”. Cine se poate lăuda că mănâncă doar pentru că „aşa vrea el”? Nu, tu mănânci pentru că nu poţi să nu mănânci, voinţa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur că nu este niciun rău în aceasta, niciun păcat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertăţii. „Orice lucrare care nu se face dintr-o desăvârşită libertate – spunea părintele Sofronie Saharov († 1993) –, nu poate avea valoare veşnică”. Postirea este alegerea liberă de către om a unei vieţi mai nobile, care are în ea ceva din realităţile vieţii veşnice.

Pagini de Ieromonah Savatie Baştovoi

1. Dumnezeu se iveşte ca un iepuraş de lumină în ochiul unui copil.

Dumnezeu se iveşte ca o rană dureroasă pe un trup neprihănit. Dumnezeu se iveşte de pretutindeni în fiecare. 2. Dumnezeu se iveşte ca o frunză pe o apă stătătoare Mai cuminte decât lutul pe care îl calci. Mai uşor decât sărutul de pe fruntea unui mort. Pe Dumnezeu e mai uşor să-L ţii decât să-L alungi. 3. Ca un viteaz ucis fără luptă Ca o şopârlă de lumină Ca un oraş care se surpă Aşa este sufletul celui ce L-a văzut pe Dumnezeu. 4. Ca o veveriţă Din copilărie. Ca o şoaptă În întuneric Ca un licurici lângă cărare Ca un peşte ce sare înaintea pescarului Aşa trece şi Dumnezeu pe dinaintea minţii. 5. Ca o noapte fără stele

Ca o vorbă neînţeleasă

şi se uită, şi, bucurându-se, beau

Ca un obraz fără alt obraz

O, el este ca o mână de ţărână pe care o arunci peste omul iubit.

Ca un sărut fără cel ce sărută Aşa este şi sufletul celui ce nu-L are pe Dumnezeu. 6. El e ca un mormânt ce te umbreşte din înălţimi.

9. Sufletul pătimaş e ca o cârtiţă nebună care râmă grădinile trupului. Şi ca un cerb mut care umblă noaptea singuratic

7. Dumnezeu este ca un nisip de căldură care se surpă în tine şi ca un cântec care răneşte dulce buzele celui care îl cântă

8. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu e ca prima ninsoare când cade într-o poiană neumblată Ca o clipă de care se sprijină două tâmple. şi ca un cuvânt pe care îl poţi duce cu mâna. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu e ca un strigăt de bucurie care se poartă deasupra văilor. Morţii şi cei din vechime se adună la el ca ciutele

Că a văzut moartea prăbuşindu-se beată peste cer şi spaima picurând din stele ca şi ceara. Că el şi-a văzut sufletul tremurând în văzduh ca un zmeu de hârtie ţinut de mâna unui mort Fericit este că şi-a văzut toată viaţa ca pe o cămaşă uitată în iarbă Că nu mai pune preţ pe gândurile omeneşti care ca nişte mărgeluţe de balegă curgând dintr-o capră răpusă ne părăsesc în ceasul de amară certitudine Moartea îl cunoaşte pe el şi el cunoaşte moartea şi ştie casele şi locurile pe unde umblă ea

Ca o rană care se adânceşte pururea şi pururea se vindecă în jurul căreia ne adunăm noi oamenii ca muştele.

10. Fericit cel ce a murit şi a înviat

pOEzIE

Dumnezeu se iveşte ca un cuib de rândunică într-o casă nouă.

Ivirea lui Dumnezeu

străvechi de tot când încă nu aveau sânge ci lumină

Tristeţea este iarba lui şi soarele lui răspândeşte nebunie. Animale de lumină spintecă nopţile lui dar se împrăştie şi acestea ca nişte păpădii în furtună. Acesta picoteşte ca o găină pe gard până vine moartea şi-l ia şi-l duce cu ea, dormind. O, suflete al meu de câte ori ai scăpat din braţele morţii fugind ca un mistreţ de foc! Rănile tale picurau lumină rănind întunericul, ca şi cum ai fi devenit pentru o vreme străvechi

Însuşi Împăratul Luminii l-a găsit pe el, pe când zăcea fără suflare şi i-a spălat rănile cu lumină şi i-a dat să mănânce fagurii înţelepciunii Lumina a căzut cu timpul ca o pojghiţă de pe rană şi înţelepciunea s-a făcut în mâinile lui ca un cuţit cu care s-a tăiat până la os Dar fericit este el pentru că în clipele de linişte răsare pe apele sufletului său chipul Împăratului Milostiv ca un lotus al nădejdii ca o făgăduinţă de iubire.

11

cOnSIlIERE

Maica Siluana vă răspunde De ce îndrumaţi toţi tinerii să apuce calea Bisericii?

Maica Siluana, de ce îndrumaţi toţi tinerii să apuce calea Bisericii, când ei au nevoie de prieteni care să-i facă să uite un rău, cu ajutorul lor să întâlnească noi persoane, nu să stea închişi în casă sau, mai rău, în biserică şi să se roage. Rugăciunea îi face să rupă legătura cu realitatea şi să se „închidă” în ei. E ăsta un lucru bun?! Pentru mine, sunt doar nişte ciudaţi, fără supărare. Sper să nu vă fi jignit cu acest mesaj, sau să vă fi supărat, da’ eu asta cred. Alex Dragul meu Alex, Nu, nu m-ai jignit cu acest mesaj. Dimpotrivă! Îţi mulţumesc pentru atenţie şi pentru că, scriindu-mi, n-ai urmat doar gândul de a mă certa, ci şi o dorinţă ascunsă de a înţelege de ce fac ce fac. Eu văd în chiar mesajul tău răspunsul: pentru a uita acel rău, care uneori e ucigător de dureros, avem nevoie de un Prieten Care să fie bun şi iubitor la modul absolut şi Care să ne ajute nu doar să uităm răul acela (ceea ce nici nu se poate, pentru că acela e scris în adâncul sufletului nostru şi face ravagii de acolo în mod ascuns), ci să ne eliberăm de puterea lui ucigătoare! Acel Prieten este Dumnezeu şi, deşi e pretutindeni şi-i iubeşte şi ajută pe toţi oamenii, numai în Biserică e Viu în Trupul Său Cel îndumnezeit şi ni se oferă ca Mâncare pentru Viaţa adevărată! Numai cu această Viaţă în noi, nu doar în gândul nostru, ci şi în trupul nostru, vom putea birui răul care ne chinuie şi cu care, la rândul nostru, îi chinuim pe ceilalţi! Desigur, cine nu crede în Acest Dumnezeu, nu are de ce să meargă la Biserică şi nu-i va înţelege pe cei ce merg! Dar tu, văd că eşti deschis să înţelegi ce e cu aceşti „ciudaţi” şi de aceea te dau pe mâna lor, adică îi rog pe ei să-ţi răspundă. Eu voi publica aici răspunsurile lor. Dacă nu-ţi va răspunde nimeni, mai vorbim noi doi! Eu îţi mulţumesc încă o dată că mi-ai scris şi te rog, să ai bunăvoinţa de a face loc în mintea ta şi eventualităţii că în Biserică e altceva

12

decât crezi sau ştii tu. La vremea potrivită, vei afla mai mult. Domnul te iubeşte şi te aşteaptă cu răbdare şi dor! Curaj, om drag! Maica Siluana ***

Mă întreb ce este prietenia Sărut mâna! Mă întreb ce este prietenia... sau ce nu este ea. Cum era Cain? Dar Abel? Cineva mi-a zis că s-ar putea ca Abel să fi fost un tip antipatic, nesuferit, iar Cain să fi fost un tip foarte sociabil şi plăcut tuturor. M-a pus pe gânduri o astfel de ipoteză şi nu ştiu unde să caut să găsesc răspunsul. Claudia Draga mea Claudia, Prietenia este în primul rând respect şi loialitate. Cine trădează nu poate fi prieten. Prietenia este dăruire de sine ca împărtăşire reciprocă de valori. Iubirea nu aşteaptă nimic în schimb. Prietenia e întotdeauna un schimb, dar niciodată un târg! E schimbul dăruirii dintr-un prea plin care poate fi: de bucurie, de uimire, de durere, de nedumerire, de nelinişte! Nu este prietenie: schimbul de plăceri, lipsa reciprocităţii în dăruire, ignorarea defectelor reciproce, compararea competitivă, folosirea celuilalt pentru: a nu fi singur, pentru a fi admirat, pentru a avea cui spune ce te doare, pentru a-ţi atribui meritele lui, pentru renume, adică din interese meschine... Prietenia adevărată e un dar al lui Dumnezeu. Prietenii te aşteaptă de-a lungul vieţii, pe la răscruci, ca să înaintaţi împreună o bună bucată de drum pe Calea devenirii întru demnitatea de om,

dincolo de vieţuirea bio-psiho-socială obişnuită! Da, se poate ca acel cineva să fi avut dreptate: întotdeauna invidioşii, adică cei ce pot merge, chiar şi numai cu gândul, până la uciderea fratelui plăcut lui Dumnezeu, au fost percepuţi de ceilalţi ca fiind „sociabili şi plăcuţi”! Aşa se şi explică succesul în gaşcă şi insuccesul la şcoală, unde cei silitori sunt numiţi şi trataţi ca „tocilari” sau „îmbâcsiţi”! Nu uita, fetiţa mea dragă, proba calităţii noastre de om o dăm întotdeauna în felul în care ne raportăm la ce e mai bun în cel de lângă noi! Putem admira un VIP la TV, dar nu si pe colegul meu de bancă sau pe fratele meu! Grea, grea povară invidia! Caută în sufleţelul tău şi, dacă o afli, să o stârpeşti acum, cât e pui! Cu drag şi respect şi încredere, Maica Siluana ***

Fustă? pantaloni? Dragă Măicuţă Siluana, Aş vrea să vă întreb dacă la sport pot purta pantaloni. Dacă nu, sper că tricourile lungi, care ar putea arăta cât de cât ca o rochie mai scurtă, sunt în regulă (că îmi iau şi pantalonii de trening pe sub aşa-zisa fustă). Dacă nici soluţia asta nu e bună, atunci vă rog să-mi daţi un sfat despre cum aş putea rezolva problema. Aş vrea să vă mai întreb dacă noaptea pot purta pantaloni de pijama. Nu am văzut niciodată prin oraş cămăşi de noapte, deci nu ştiu dacă se găsesc. Cu drag, Elena Fetiţa mea dragă, Elena mea, Am şi râs, dar am şi plâns citind mesajul tău! Doamne, oare cine-i alungă pe copii de la Tine cu asemenea sfaturi sau cerinţe? Păi cum să faci sport în fustă, omule? Cine ţi-a cerut asta? Treningul nu e doar decent, ci chiar duhovnicesc pentru un costum de sport! Sigur că poţi purta pijama în pat! E chiar mai protectoare decât o cămăşuţă care se poate duce în toate direcţiile în timpul somnului! Poţi purta pantaloni fără grijă şi pe stradă, şi chiar la Biserică dacă e frig şi pantalonii sunt decenţi, fără să scoată formele în relief pentru a provoca pe cineva.

***

Maică, puteţi să mă ajutaţi? vă rog... Maică, mii de scuze pentru deranj, dar aş vrea din tot sufletul să vă cer o favoare! Mă numesc Ana-Maria şi am 13 ani, şi aş dori să vă cer o mătanie sfinţită sau măcar o pietricică din partea dumneavoastră. M-ar face să mă simt mult mai bine, deoarece am trecut prin nişte clipe grele, în care mam decis că dintr-o păcătoasă, doresc să mă transform într-o credincioasă! Vă mai rog să-mi daţi nişte sfaturi cum să mă apropii de Domnul, cum să mă rog, cum să nu-mi fugă gândul la pofte trupeşti şi păcate? Vă mulţumesc din suflet! Domnul să ne ierte pe toţi! Ana-Maria Copila mea iubită, Te rog să ne trimiţi adresa ta ca să-ţi trimitem ce ne rogi! Ca să te apropii şi mai mult de Domnul ai mare nevoie să te Spovedeşti des şi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului, care te şi curăţă şi-ţi dă şi putere ca să te vindeci de toate bolile sufleţelului tău drag. Acum păcatele tale sunt încă boli mici, pentru că sunt ca nişte plăntuţe fragede ce pot fi uşor smulse. Ai citit „Micul Prinţ”? Dacă da, ai văzut că el, dacă n-ar fi smuls boababii când erau mici, ar fi rămas fără planetă... Ai grijă, micuţa mea prinţesă, de planeta care este trupul tău şi vei creşte frumos, fără traume mai mari şi mai multe. Dacă n-ai citit cartea, te rog s-o citeşti şi să-mi scrii ce ai mai învăţat de la Micul Prinţ! Apoi, te rog să te împrieteneşti cu Domnul şi să vorbeşti cu El mereu şi să-I arăţi ce şi cum trăieşti tu, ca să te înveţe să trăieşti toate cu acea putere a Lui care

bine ca copii, dacă sunt urâţi de părinţi, să se poarte la fel ca ei? Eu sunt fiica unor astfel de părinţi şi mă macină gândurile şi mă întreb dacă tot cu foc să tratez focul ce-l văd în ochii lor... Mulţumesc V.

Prieteni ai revistei noastre, octombrie 2010 - Fălticeni

se numeşte Har! El, Domnul, înţelege cât de greu e pentru voi, copiii acestor vremuri, să nu fiţi „ca toată lumea” şi nu se supără când greşeşti, ci vă trimite înger de pază şi ajutor şi vă învaţă cum să fugiţi de capcane şi de primejdii! Acum, ce trăieşti tu şi numeşti „pofte trupeşti” să ştii că sunt mai mult furtuni de gânduri: citeşti multe, vezi filme, discutaţi între voi despre „dragoste” şi plăceri şi asta vă zăpăceşte mintea. Ar fi tare de folos dacă ţi-ai alege prietenele şi prietenii din Biserică şi ai amâna gândul la dragostea pentru băieţi pentru vremea potrivită căsătoriei. Că acum, ce să faci cu o „dragoste ca-n filme”? Acum ai nevoie să te bucuri de bucuriile specifice vârstei tale adevărate şi Domnul te va ajuta să le descoperi dacă fugi de prietenii care nu mai sunt copii. Cu drag mult şi recunoştinţă că mi-ai scris, Maica Siluana ***

De ce unii părinţi au ură pe copiii lor? De ce unii părinţi au ură pe copiii lor, iar acei copii tot cu ură tratează situaţia? E

cOnSIlIERE

Nu pantalonii sunt de vină, Copila mea, ci indecenţa cu care ne îmbrăcăm şi gândul pe care îl avem când ne expunem goliciunea trupului. Şi lipsa gândului e păcat, pentru că ar trebui să ştim ce simt şi fac bărbaţii care sunt împătimiţi de păcat cu imaginile pe care le oferă o femeie care se îmbracă indecent şi nu se acoperă cu rugăciune şi sfială... Te îmbrăţişez cu duioşie şi te rog să-mi mai scrii! Cu rugăciune şi binecuvântare, Maica Siluana

Draga mea Copilă, Motivele şi cauzele acestei uri despre care mulţi copii şi părinţi se plâng acum sunt, pe de o parte, multiple şi diferite de la om la om, iar pe de altă parte, au o singură rădăcină: viaţa trăită departe de Dumnezeu şi de Poruncile Lui dătătoare de viaţă. Copiii, dacă nu vor folosi ocaziile pe care Dumnezeu le oferă oricărui suflet de a-L cunoaşte şi urma pentru a ieşi din iadul urii, o vor duce mai departe după ce o vor fi învăţat şi practicat în relaţia cu părinţii. Dacă însă, vor auzi glasul Celui Care ne spune. „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!” şi vor crede în El şi în făgăduinţele Sale, vor primi puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, adevăratul nostru Părinte şi puterea de a se elibera de ură prin iubire. Dacă tu, Copil drag, vei începe să te rogi pentru părinţii tăi, să rogi pe Domnul să-i binecuvânteze şi să-ţi dea putere să nu răspunzi la ură cu ură, vei trăi minuni de neînchipuit pentru mintea care e prizonieră gândurilor de care te plângi. Încearcă. Nu va fi uşor, dar nici viaţa trăită în ură nu e mai uşoară şi e cu totul lipsită de orice bucurie. Calea cea strâmtă a iubirii însă e aducătoare de bucurie sfântă încă de la primii paşi pe ea! Încearcă să-ţi vindeci sufletul învăţând iertarea şi binecuvântarea pe care ni le porunceşte Domnul, dându-ne pentru asta chiar puterea Sa, Trupul şi Sângele Său şi Viaţa Sa! Cu dragoste şi încredere, Maica Siluana Aşteptăm întrebările, propunerile şi, în general, scrisorile voastre către Maica Siluana Vlad, pe adresa de e-mail a revistei: [email protected]

13

GRAFFITI ORTHODOXE

ÎnTâmplăRI cUTREmURăTOARE cu părintele paisie Aghioritul

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi. Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere! Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare: Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu

14

recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri: Un tânăr... din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici

părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar,

şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare. După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas... mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul. Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea: Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel... eu dau de bucluc! (Ieromonah Hristodulos, Vasul ales, pp. 29-30)

Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

De-a lungul timpului, problema originii omului a generat discuţii aprinse între evoluţionişti şi creaţionişti. Conform corifeilor darwinişti, „homo sapiens” ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă printr-un proces de evoluţie lentă, de câteva milioane de ani, trecând prin mai multe „verigi intermediare”, susţinute de câteva „dovezi” paleontologice. La o analiză mai atentă, s-a constatat că fosilele considerate „verigi lipsă” între maimuţă şi om erau ori false (încă în paleontologie persistă falsuri), ori greşit interpretate (cazul omului din Neanderthal, considerat iniţial om-maimuţă, dovedit a fi de fapt tot un „homo-sapiens”). Deşi mulţi evoluţionişti au acceptat la ora actuală că nu dispunem de fosile autentice ale „oamenilor-maimuţă”, dar speră să fie descoperite în viitor, vom arăta că avem motive întemeiate să nu le împărtăşim speranţa: cercetarea comparativă a numărului de cromozomi la om şi maimuţă contrazice teoria evoluţionistă cu privire la originea fiinţei umane. Din clasele liceale am reţinut că la mamifere, animalele cu reproducere sexuată, numărul cromozomilor este par. Determinările arată că toate speciile de maimuţe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46. Din cauza acestei discontinuităţi nu putea avea loc o evoluţie continuă de la maimuţă la om, deoarece nu poate exista nicio specie de mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici măcar cu 47 de cromozomi. Există şi autori, apărători ai ideilor evoluţioniste, care susţin că transformarea maimuţăom s-ar fi realizat brusc, prin contopirea unor cromozomi ai

GRAFFITI ORTHODOXE

S-a umanizat maimuţa? „Mărturia” cromozomilor

maimuţei. Lipsiţi de cunoştinţe solide referitoare la mutaţiile genetice, ei „uită” că la mamifere nu este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil, care să prezinte o mutaţie atât de radicală. Alţi susţinători ai umanizării maimuţei afirmă transformarea lentă (în milioane de ani) a mamiferului în om, concomitent cu transformarea cromozomială bruscă. Să mai risipim cerneala pentru a comenta o asemenea atitudine „ştiinţifică”? Să presupunem totuşi că, printr-o minune, o maimuţă cu 48 de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Se ridică întrebarea: cu cine ar fi putut acesta să dea naştere la urmaşi? În niciun caz cu o maimuţă: număr diferit de cromozomi i-ar face incompatibili. Ar fi fost, aşadar, necesară o nouă intervenţie miraculoasă. În acelaşi timp şi loc trebuia să apară un alt individ de sex opus, prezentând aceeaşi mutaţie. Suntem nevoiţi să împingem şirul minunilor cam departe! Şi, întrucât evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar fi evoluat unele din altele, în marea diversitate a lumii vii ar trebui ca astfel de „miracole” să fie destul de frecvente. În ciuda timpului îndelungat de observaţii sistematice în domeniu, până acum niciun caz de acest gen nu s-a descoperit… Să mai căutăm ipoteticele „verigi intermediare”? Ar fi mai înţelept să renunţăm la erorile evoluţioniste.

Preot Cornel Dragoș

15

GRAFFITI ORTHODOXE

Cum să ne

Mult prea adesea, viaţa pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu şi numai atunci când reuşim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândeşte puterea, splendoarea şi eficienţa pe care le aşteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înşine ar trebui să facem în numele şi în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre, care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca şi cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece şi cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deşert şi în pustie, din cele mai adânci suferinţe umane, în cele mai aprigi situaţii pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învaţă cum să ne rugăm. De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinţilor Părinţi şi credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conţinutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorinţa neabătută de a face voia Lui. Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită”; apoi, cu un pas vioi, dornici şi plini de speranţă, ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în aşteptarea noastră. Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata”. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară, când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligaţi să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman poliţist”. În acel moment, acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite. Şi sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă

16

ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii şi să trezească în noi energia pe care o conţine în ea însăşi, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, şi din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim. Această situaţie ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să transformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ţi trimit?”; să stăm înaintea Lui, zicând: „Aici sunt Doamne” şi să trecem la fapte, nepermiţând vreunui gând să se furişeze în buna noastră intenţie, să se insinueze între porunca lui Dumnezeu şi fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un şarpe, ne va sugera imediat: „Mai târziu” sau „Chiar trebuie să o fac?”, „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu”? Şi în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia şi răspunsul pe care

Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea şi vor muri în noi. Aici avem de-a face cu un lucru esenţial, anume, să stabilim o legătură între viaţă şi rugăciune printr-un act de voinţă, un act pe care trebuie să-l săvârşim noi înşine, care niciodată nu se va împlini de la sine şi care totuşi va transforma profund vieţile noastre. Citiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Alegeţi oricare dintre aceste rugăciuni şi faceţi-o regulă de viaţă. Veţi vedea atunci că această rugăciune nu va deveni niciodată plictisitoare sau învechită, ci cu fiecare zi care trece se va adânci, va deveni o rugăciune vie. Odată ce I-aţi cerut Domnului să vă păzească pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutăţi, este şi datoria voastră de a le birui cu toată puterea şi în ciuda slăbiciunii voastre omeneşti; atunci fiinţa voastră va fi ca o pânză de catarg umflată de suflare dumnezeiască şi de putere şi veţi avea multe lucruri de spus Domnului când veţi sta înaintea Lui seara. Veţi mulţumi atunci pentru ajutorul pe care l-aţi primit, veţi fi ruşinaţi de acest ajutor şi vă veţi bucura că El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele şi neputincioasele voastre mâini omeneşti, v-a îngăduit să fiţi ochiul Lui care priveşte, urechea Lui atentă, pasul Lui, iubirea Lui, întruparea Lui, mila Lui. Foto: Anamaria Maranda

Este ceva ce poate fi dobândit numai prin efort personal şi, dacă acest efort nu este făcut, viaţa şi rugăciunea vor fi străine una de cealaltă. Pentru un timp, viaţa continuă ca de obicei şi rugăciunea lâncezeşte, devenind din ce în ce mai slabă, cu o conştiinţă din ce în ce mai adormită. Stăruinţa în rugăciune scade şi, în timp ce viaţa de zi cu zi ne acaparează, rugăciunea va dispărea, pentru că ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid şi iubitor de oameni care ne cheamă şi care nu ni se impune prin forţă. Atunci ne vom mulţumi spunându-ne că am întrupat rugăciunea în acţiune; lucrul mâinilor noastre reprezintă slujirea noastră. Aceasta nu este atitudinea pe care o avem faţă de prietenii, părinţii sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna, am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că iam uitat în inimile noastre şi gândurile nu se îndreaptă către ei? Desigur, nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinţi şi iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenţă? Această întrebare este un motiv de cugetare asupra a ceea ce e de împlinit. Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viaţa. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăşi viaţa noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situaţii greu de depăşit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăţi, am afla, cu fiecare zi şi oră care trece, mai multe posibilităţi decât ne-am imaginat vreodată, să facem

ca rugăciunea să devină şi să rămână neclintită. Ne amintim oare că vocaţia noastră umană transcende toate atributele omeneşti? Nu suntem oare chemaţi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos şi să fim, într-un fel, atât în comunitate, cât şi fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a

prezenţei lui Hristos întrupat? Nu suntem chemaţi să ne împărtăşim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocaţia omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să fim prezenţa Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi şi prin noi? Cu siguranţă, nu. Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul dumnezeiesc? Cum am putea

GRAFFITI ORTHODOXE

rugăm eficient?

deveni cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi? Şi cum noi, păcătoşi fiind, am putea săvârşi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemaţi să le împlinim? Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârşire, ci şi un mod de a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare de viaţă. Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea şi viaţa noastră să fie despărţite şi ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieţii grele şi crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viaţa noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viaţa noastră în ansamblul ei. De ne-am trezi dimineaţa şi am sta înaintea Domnului, spunând: „Binecuvintează-mă, Doamne, şi binecuvintează zorii acestei zile”, de am realiza numai că începem o nouă zi a creaţiei, aşa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată şi infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creştini, purtând în minte toată puterea şi slava cuvântului „creştin”, cu ce respect, seriozitate şi bucurie, cu ce speranţă şi duioşie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieţii ca venind din mâna lui Dumnezeu. Traducere şi adaptare: E. Palade după Mitropolitul Antonie de Suroj, „Sermons. Prayer and Life”

17

REcEnzIE cARTE

SFÂNTUL NECTARIE MINUNI ÎN ROMÂNIA

Cartea de faţă reuneşte tată de preoţi în Imediat ce am încheiat mărturii despre minunile „Ar fi bine să fie prezencătre profesorii de rugăciunea şi m-am închinat săvârşite de Sfântul parohiile lor, şi chiar de Sfântul mi-a sunat telefonul, colega Nectarie în România, religie elevilor. Copiii vor afla în îmi dăduse Acatistul ă la care minuni din zilele noastre. Nectarie un prieten. Un prieten care îi ajut transmiţându-mi informaţia că numai copiii Mare parte dintre ele au avut examenele vieţii… Dar nuprieten. Ci toţi examenul se va da grilă în loc e at to loc la Mănăstirea Radu Vodă din de sinteză şi că, de asemenea, în Sfântul Nectarie un Bucureşti, această „Eghina pot afla are două grile cu întrebări ”. ţă in ed ruga cu cr r) românească”, cum inspirat a numit-o cei care i se vor posibile pe care mi le trimite ito ed , lă ici Vo (Ciprian un cunoscut teolog. prin e-mail. Am apucat să îmi Astăzi, din pricina lipsei de arunc ochii pe întrebări şi apoi credinţă, unii spun că minunile scrise a trebuit să plec la examen, dar întrebările în Vieţile Sfinţilor sunt poveşti de adormit au fost din ce ştiam mai bine, astfel că am copiii. Dar cei care semnează aceste luat nota 9. Am trecut cu bine şi de mărturii sunt oameni care trăiesc, şi sunt celelalte examene. dovezi vii că cele scrise de ei sunt reale. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Multe cazuri i-au uimit până şi pe medicii Sfântului Nectarie, la care m-am rugat care au fost nevoiţi să îşi recunoască zilnic şi al cărui acatist l-am citit cu multă neputinţa şi nepriceperea, fiind covârşiţi de dragoste şi credinţă, am reuşit ca în cele ajutorul dumnezeiesc primit de bolnavi. două săptămâni rămase până la licenţă să Cititorii vor înţelege că, în aceste vremuri acopăr mare parte din materie, astfel că am de criză, de tulburare, de dezbinare, pot luat şi acest examen important. Chiar dacă afla în Sfântul Nectarie un ajutor, un nu a fost o notă foarte mare, Îi mulţumesc grabnic ajutător. lui Dumnezeu că am reuşit să reţin Aproape fiecare tip de problemă cu care suficient cât să pot cu mintea şi puterea se confruntă omul zilelor noastre este mea să iau acest examen în condiţii nu descris în această carte. Şi, de fiecare dată, tocmai din cele mai favorabile. se vede şi modul în care sfântul reuşeşte să Am povestit multora această experienţă răstoarne situaţia, chiar dacă nu se mai a mea cu binefacerea Sfântului Nectarie, în vedea nicio scăpare. Aşa cum nu există speranţa că şi ei vor crede şi vor fi ajutaţi în oameni fără necazuri, tot aşa nu există problemele personale. Chiar mai mult, oameni care să ceară ajutorul Sfântului m-am oferit să merg cu cei ce au dorit la Nectarie – sau altor mari sfinţi făcători de Mănăstirea Radu Vodă pentru a le da curaj minuni – şi rugăciunile lor să rămână fără examenului de licenţă. Am avut patru şi a le fi alături. examene restanţă din anul II şi încă unul răspuns. Această experienţă, mai presus de toate, din anul I, şi am făcut tot posibilul să învăţ m-a făcut să mă întorc către mine, să văd şi Cartea de faţă vrea să fie un fel de ghid pentru cei care, aflându-se în momente ca să le iau, cu convingerea însă că am să să recunosc lucruri care nu îmi sunt grele sau chiar în situaţii disperate, nu se amân examenul de licenţă pentru sesiunea plăcute, şi să mă gândesc serios la cum îmi lasă biruiţi de deznădejde, ci aleargă la din februarie, 2011. Menţionez că nu a fost doresc să îmi trăiesc viaţa. ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi. aşa simplu, fiind şi mamă şi având şi un Tot datorită Sfântului Nectarie am Între care Sfântul Nectarie străluceşte ca serviciu solicitant, unde eram implicată de reuşit ca pentru prima dată în viaţa mea să dimineaţa până seara la ora 19:00. Astfel că mă spovedesc cu adevărat, m-am rugat un luceafăr… orele cele mai potrivite să învăţ erau pentru curajul şi gândul bun de a spune tot *** noaptea. ce aveam pe suflet, de a-mi lua Înaintea uneia din restanţe, care pentru angajamentul să nu mai fac lucruri care mă „Am primit Acatistul Sfântului Nectarie, deosebit într-adevăr, şi o iconiţă de la o mine era cel mai greu examen din cele făceau să plec ochii în pământ în faţa lui colegă de facultate în semn de cinci, fiind sinteză şi o materie complexă, Dumnezeu. Prima dată când am fost la mulţumire pentru un ajutor pe care i- cu cincisprezece minute înainte de a pleca moaştele Sfântului Nectarie mi-a fost l dădusem la nevoie, alături de alţi spre facultate am ales să citesc Acatistul ruşine să mă apropii fiindcă mă simţeam Sfântului Nectarie pentru mângâiere şi mult prea departe de atâta sfinţenie, dar colegi. Se întâmpla în 2010, în încurajare, şi de asemenea, în încheiere m- apoi am înţeles că am avut ocazia să luna aprilie cred, înainte de am rugat şi la Sfânta Paraschiva, Sfântul realizez asta şi şansa să mă îndrept. sesiunea de restanţe de Antonie, Maica Domnului şi Domnul Doamne ajută!”. nostru Iisus Hristos. dinaintea (Lavinia Oprescu)

18

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. La vârsta de douăzeci de ani, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită „Noua Mănăstire” (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa. După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă,

1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi

cuvânt de folos sufletesc. Mulţi bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni. Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa. După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui. Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. În anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Pagini îngrijite de Miruna Ionescu

GRAFFITI ORTHODOXE

viaţa Sfântului nectarie din Eghina

părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu. S-a retras la Atena, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său. Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii

19

GRAFFITI ORTHODOXE

Leagănul ramurilor desfrunzite - fragmente din jurnal -

Omul devine incapabil de a vedea lucrurile în perspectivă, de a se detaşa, de a îndepărta neliniştea şi lucrurile mărunte care îi împovărează viaţa şi îi pot devora inima. De fapt, cauza este aceeaşi aroganţă care încearcă să mă convingă că totul depinde de mine, totul mă priveşte pe mine. Şi atunci „eu”-l umple întreaga realitate şi începe prăbuşirea. Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici, incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic. Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt

motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are

dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite“. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte,

Sfinţenie şi păcat Păcatul e anticamera sfinţeniei şi-a mântuirii. Ne naştem cu stigmatul păcatului strămoşesc, umbrim o viaţă pământul sub apăsarea infernală a greşelilor săvârşite, dar totul e să nu murim în păcat. Iar un creştin trăieşte fiecare secundă având conştiinţa acestei responsabilităţi. Un bun creştin ştie că trebuie să îşi sfinţească viaţa în fiecare împrejurare. Cu toate acestea, sfinţenia în înţelesul ei clasic este mai degrabă un reper, decât un ideal practic pentru credinciosul de rând. Sfinţii sunt modele axiologice, călăuze morale, ajutători lumeşti. Sfinţii, canonizaţi sau necanonizaţi, sunt lăsaţi de Dumnezeu pentru mântuirea lumii, prin exemplu de căinţă,

20

smerenie şi credinţă. Am scris odată că sfinţii-s nişte păcătoşi duşi la service. Nişte păcătoşi „reparaţi” de Dumnezeu, dacă vreţi. Poate părea o afirmaţie ireverenţioasă, însă ea este în realitate un elogiu al bunătăţii Divine, care ne strigă: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.” (Isaia 1, 18). Bineînţeles că noi, ca oameni simpli, nu ne permitem să aspirăm la perfecţiunea sfântului, fiindcă raţiunea şi condiţionările lumii, interioare ca şi exterioare, ne şoptesc că e imposibil. Corect, noi nu putem fi sfinţi, dar putem să le urmăm! Sfânta Maria Egipteanca a fost mai înainte o hetairă, Sfântul Ciprian a

fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria. Am simţit aceasta în ajunul Anului Nou, stând în mansarda lui Adamovich din Paris. Auzisem că îi plăcea să discute despre evenimente lipsite de importanţă. Adevărat. Dar nu pentru că nu am fi avut despre ce să vorbim, ci pentru că între noi se realiza tocmai această comunicare. De aici şi dezaprobarea mea faţă de conversaţiile „profunde” şi, mai ales, spirituale. A stat de vorbă Hristos cu cei doisprezece apostoli mergând pe drumurile din Galileea? Le-a rezolvat El problemele şi dificultăţile? Creştinismul este continuarea acestei comunicări, realitatea, bucuria şi eficacitatea ei. „E bine să fim aici”.

Alexander Schmemann fost vrăjitor, iar Sfântul Apostol Pavel i-a persecutat, pe când era încă Saul din Tars, pe creştini. Sunt poate cele mai semnificative exemple de mari păcătoşi transformaţi în sfinţi ai lui Dumnezeu. Exemple care trebuie să ne bucure, pentru că arată că păcatul nostru este albit de Mântuitor, iar cel mai mare păcătos poate câştiga Împărăţia, luptând cu armele căinţei, smereniei şi credinţei. Măreţia sfinţilor constă în aceea că ei nu se percep pe sine ca sfinţi, ci insistă că sunt cei mai mari păcătoşi. Când încercăm să zburăm cu aripile sfinţeniei, trupul ne trage în jos. Ferice de cei care au învăţat să îşi abandoneze trupul. Eu însă, ca un păcătos ce încă mă lupt cu nevoinţele lumii, îmi anunţ penitenţa cu o formulă uşor adaptată: „Cred, Doamne, ajută neputinţei mele!”.

Teodor Burnar

apostolul Olandei

Englezii, după convertirea lor la creştinism, au pornit o imensă lucrare de încreştinare a fraţilor lor germani de pe continent. Au început cu pământurile Olandei de azi, care pe atunci se numea Frisia şi era locuită de frisieni (strămoşii olandezilor). Sfântul Willibrord a fost cel dintâi care a propovăduit credinţa creştină acestor popoare. S-a născut în regatul Northumbria din partea de nord a Angliei, în anul 658, din părinţi foarte credincioşi (tatăl său, Wilgils, avea să fie cinstit ca sfânt). Când era de doar câţiva ani, părinţii săi l-au trimis la mănăstirea Ripon din apropriere, unde era stareţ Sfântul Wilfrid, pentru a învăţa carte. Însă tânărul copil a fost atras de viaţa călugărească şi a hotărât să rămână la mănăstire, fiind tuns monah la vârsta de doar 15 ani. Apoi, în anul 678, Willibrord a plecat în Irlanda, la marile mănăstiri de acolo, vestite pentru asprimea vieţii monahale şi pentru mulţimea de părinţi sfinţi. S-a aşezat la mănăstirea Rathmelsigi, unde era stareţ tot un englez, Sfântul Egbert. Vreme de 12 ani a rămas sub povăţuirea lui, sporind în virtute şi în sfinţenie. Însă dorul de a-L propovădui pe Hristos între păgâni i-a aprins inima şi, în anul 691, Willibrord şi-a părăsit mănăstirea, îndreptându-se spre pământurile Frisiei. A debarcat la gurile Rinului şi a mers mai întâi la curtea regelui franc Pepin, pentru ai cere ajutorul. Timpul era cât se poate de potrivit, deoarece francii tocmai cuceriseră partea de apus a Frisiei, care devenise prielnică pentru misiune. Pepin l-a primit pe Willibrord şi i-a îngăduit cu bucurie să vestească frisienilor Evanghelia. Vreme de trei ani, Willibrord a propovăduit credinţa creştină între păgâni, reuşind să aducă mult popor la Hristos. Dar pentru că nevoile tinerei Biserici creşteau, sfântul a hotărât în anul 695 să meargă la Roma, pentru a cere binecuvântarea şi ajutorul Patriarhului Apusului. Papa Serghie al II-lea l-a primit cu bunăvoinţă şi, aflând despre lucrarea sa misionară, a hotărât să-l hirotonească arhiepiscop pentru noile pământuri venite la credinţă. Deşi la

hirotonie numele i-a fost schimbat în Clement, Willibrord a rămas cunoscut mai departe cu vechiul său nume. Apoi, încărcat cu cărţi, vase de slujbă şi sfinte moaşte, noul arhiepiscop a pornit din nou la propovăduire. I se dăduse în păstorire întreg pământul Frisiei. Şi-a aşezat scaunul episcopal în vechea cetate romană Trajectum, oraşul Utrecht de azi, unde a pus temeliile unei catedrale închinate Mântuitorului Hristos. La chemarea sa, mulţi englezi au trecut marea pentru a-l ajuta. Dintre ei pomenim pe

sfinţii fraţi preoţi Ewald cel Blond şi Ewald cel Brunet, care au fost omorâţi de păgâni în apropiere de Dortmund şi ale căror moaşte odihnesc la Köln. Un alt englez a fost şi Sfântul Swithbert, episcop de Dorestadt, ale cărui moaşte se găsesc la Düsseldorf. Prin aceşti ucenici englezi, Willibrord a putut desăvârşi încreştinarea ţării. El însuşi călătorea neobosit, vorbindu-le oamenilor de Hristos, botezându-i, zidind biserici şi hirotonind preoţi. Primise darul facerii de minuni, prin care arăta păgânilor puterea credinţei în adevăratul Dumnezeu. A întemeiat şi o mulţime de mănăstiri, dintre care cea mai importantă la Echternach (în Luxemburg-ul de astăzi). Acolo avea

SFInţI ORTODOcşI DIn ApUS

Sfântul Willibrord

obiceiul să se retragă adesea pentru post şi rugăciune, şi în curând mănăstirea a devenit un adevărat centru al lucrării sale de propovăduire. Însă în anul 716, peste tânăra Biserică din Frisia s-a abătut furtuna: Radbod, regele păgân al frisienilor, a reuşit să recucerească partea de apus a ţării. Păgân înverşunat şi om de o rară cruzime, el a distrus toate bisericile şi a înălţat peste tot altare idoleşti. A izgonit preoţii din ţară, omorând mulţime de călugări şi creştini. În faţa acestei nenorociri, sfântul arhiepiscop a hotărât să meargă să-i vorbească lui Radbod însuşi. Deşi l-a lăsat nevătămat, regele i-a poruncit lui Willibrord să părăsească de îndată ţara. Atunci sfântul s-a îndreptat spre nord, în Danemarca, cu gândul de a propovădui în acele părţi. Însă şi de acolo a fost izgonit, şi astfel s-a retras la mănăstirea sa din Echternach, aşteptând schimbarea vremurilor. Într-adevăr, în anul 719 Radbod a murit, iar arhiepiscopul a putut astfel să-şi reia misiunea. Tot ce zidise în atâţia ani fusese distrus. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat lipsit de ajutor, trimiţându-i-l tocmai atunci pe compatriotul său, Sfântul Bonifatie, care avea să ajungă mai târziu apostolul Germaniei. Cei doi misionari, unul bătrân şi experimentat, celălalt tânăr şi plin de râvnă, au început din nou să vestească peste tot cuvântul mântuirii. Iar Dumnezeu le-a binecuvântat lucrarea, încât în scurt timp, Biserica din Frisia a ajuns la o înflorire mai mare decât înainte. Vreme de încă 20 de ani Willibrord a rămas în Frisia, ostenindu-se neîncetat să aducă întreaga ţară la Hristos. În cele din urmă, la 7 noiembrie 739 a murit în mănăstirea sa din Echternach, fiind cinstit ca sfânt încă din viaţă. După adormirea sa, trupul i-a fost aşezat în biserica din Echternach, unde odihneşte până azi. Multe minuni au avut loc la mormântul lui, încât mănăstirea a ajuns un mare loc de pelerinaj. De acolo, sfântul se roagă neîncetat pentru lumea întreagă, şi mai ales pentru Olanda, pe care a adus-o la Hristos, şi pentru Luxemburg, al cărui ocrotitor ceresc este. Pentru rugăciunile Sfântului Willibrord, arhiepiscop de Utrecht şi apostolul Olandei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Ierodiacon Grigorie Benea

21

pIlDă

CânD OMul A FOST OM

Un băiat veni la tatăl său voind să se joace. Acesta însă nu avea timp şi nici chef să se joace cu copilul. Aşa că, se gândi cum ar putea să

ocupe copilul. El găsi într-o revistă o fotografie complicată şi detaliată a pământului, o rupse în multe bucăţele şi i-o dădu copilului să o refacă, gândindu-se că este un puzzle atât de complicat, încât copilul va fi ocupat o vreme. Băiatul se retrase într-un colţ şi începu să facă puzzle-ul. Abia trecuseră câteva minute că el veni la tatăl său şi îi arătă fotografia completă. Tatălui nu-i veni să creadă şi îl întrebă pe copil cum de reuşise să o refacă atât de repede. Copilul răspunse: „Pe partea cealaltă era fotografia unui om. Am făcut omul şi când omul a fost om, atunci a devenit şi lumea, lume”.

Ramona Pop

Se caută o colaborare cu un scriitor cu talent, proactiv, care să îşi împlinească vocaţia alături de o organizaţie editorială pentru copii, care realizează cărţi şi reviste de benzi desenate şi poveşti ilustrate. Candidatul potrivit va scrie pentru copii, realizând poveşti şi scenarii fermecătoare şi constructive care îi vor amuza şi îi vor ține cu sufletul la gură pe cei mici. Colaborarea se va realiza la distanță. Vei scrie poveştile la tine acasă, de unul singur, alegând din mai multe variante pe cele mai atractive şi respectând o serie de paşi dovediți atunci când este nevoie. După ce vei fi scris un text care îți place în primul rând ție ni‐l vei trimite şi nouă (via internet). Vei primi feedback pozitiv de la colegi şi va fi aprobat de către Directorul de Creație. Poveştile tale vor fi asemănătoare cu ceea ce este pe piață din punct de vedere al interesului pe care îl suscită dar cu totul altfel în ceea ce priveşte mesajul şi conținutul. Poți să îți imaginezi firul roşu şi, pornind de la el, să construieşti detalii exacte şi secvențe. Ştii să scrii atractiv, cu umor, să creezi acțiuni dinamice şi poți demonstra toate acestea.

Primul pas este să suni acum pentru toate informațiile la numărul de telefon 0756 100 892.

22

ABOnAMEnTE la revista „OrthoGraffiti“

Până acum, revista OrthoGraffiti se distribuia aproape exclusiv prin licee, foarte puţin pe la pangare şi librării ortodoxe. La solicitarea multor cititori din spaţiul online, dar nu numai, vă oferim acum posibilitatea de a face ABONAMENT. Costul unui abonament: Pentru România: 40 RON – pentru 10 numere consecutive 20 RON – pentru 5 numere consecutive Pentru străinătate: 15 EURO – pentru 10 numere consecutive 8 EURO – pentru 5 numere consecutive Banii se depun în contul S.C. Pridvor Media Press AG S.R.L., CUI 24588375, J03/2088/10.10.2008 În RON: RO32BRDE030SV86254530300 În Euro (pentru străinătate): RO32BRDE030SV86254700300 COD SWIFT: BRDEROBU Conturile sunt deschise la BRD, sucursala Piteşti

IMPORTANT: După plată, trimiteţi numele, prenumele şi adresa completă la care doriţi să vă fie trimise revistele, pe adresa de mail: [email protected] sau prin sms sau apel la numărul de telefon: 0764.665.249. Pentru detalii, ne puteţi contacta la adresa de mail sau la numărul de telefon de mai sus. PRECIZĂRI: Taxele de expediţie sunt incluse în preţul abonamentului. Ele vor fi onorate începând cu luna efectuării plăţii, dacă banii s-au depus până la data de 20. Nu dispunem de colecţia completă a revistei. Pentru câteva numere mai vechi disponibile, anterioare abonării, veţi discuta separat, via email sau telefon, cu responsabilul nostru. Revista OrthoGraffiti apare deocamdată doar pe perioada anului şcolar, de aceea am precizat „numere consecutive”. Puteţi face mai multe abonamente pe un singur nume (parohii, fundaţii etc.). Puteţi face abonament/e şi pentru alte persoane (cadou), dându-ne adresa/adresele unde revista trebuie expediată. Laurenţiu Dumitru, Editor Coordonator OrthoGraffiti

programe speciale pentru elevi, condiţii deosebite pentru organizatori Agenţia Viva Turism ( http://www.vivaturism.ro/ ) Tel: 0745 395 777 Publicaţie editată de S.C. Pridvor Media Press AG S.R.L. CUI 24588375, J03/2088/10.10.2008, ISSN 1844 - 9867

Adresa de corespondenţă: Geamăna, nr. 555, Com. Bradu, jud. Argeş [email protected] www.orthograffiti.ro Coordonator: prof. laurenţiu Dumitru Membru al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini www.laurentiudumitru.ro redactor principal: Miruna ionescu, Art design: Bogdan nicolae Ciocîrlan Tipar: Accent Print, Suceava

23