O Piatra Pentru Goliat

A-PDF Merger DEMO : Purchase from www.A-PDF.com to remove the watermark

Theodor Leontescu

O piatră pentru Goliat Editura Vergiliu Bucureşti, 2016

Theodor Leontescu

O piatră pentru Goliat

Editura Vergiliu Bucureşti, 2016 1

Coperta 1: Dumnezeu Geometrul – anluminură din Biblia moralizatoare Codex Vindobonensis 2554 (cca. 1250), Österreichische Nationalbibliothek, Viena Coperta 2: Sus pe fond luminos, de la stânga la dreapta: Reprezentarea constelaţiilor Ursa Mică şi Dragonul în lucrarea Astra a lui Zacharias Bornmann (Breslau 1596), icoană a Sfântului Efrem Sirul Jos pe fond întunecos: Rândul întâi, de la stânga la dreapta: Hiparh, Nicolaus Copernic, Tycho Brahe, Galileo Galilei, Johannes Kepler Rândul al doilea, de la stânga la dreapta: Claudius Ptolemeu, reprezentarea constelaţiilor Ursa Mică şi Dragonul în lucrarea lui Henric Decimator, Libellus de stellis fixis et erraticis (Magdeburg 1587), Isaac Newton Rândul al treilea, de la stânga la dreapta: Albert Einstein, Edwin Hubble, Stephen Hawking

© 2016 – Theodor Leontescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LEONTESCU, THEODOR O piatră pentru Goliat /Theodor Leontescu. – Bucureşti: Editura Vergiliu, 2016 ISBN 978-973-7600-94-3 2

2

Partea I

O piatră pentru Goliat

Căci cine este acest filistean netăiat împrejur, de batjocoreşte aşa oştirea Dumnezeului Celui viu? (1Regi 17, 26)

3

4

Prolog Înainte de a crede în Domnul Iisus Hristos, consideram că adevărul despre lume este deţinut de ştiinţele pe care fusesem obligat să le învăţ încă din şcoala elementară, dar când am început să cred în El mi-am dat seama că mă înşelasem. Deoarece Dumnezeu Cel descris de Sfânta Scriptură nu era menţionat în ştiinţele pe care le acumulasem la şcoală, am încercat adevărul acestor ştiinţe printr-un test de compatibilitate cu El. La test au căzut ştiinţe dintre cele mai noi, printre care biologia evoluţionistă şi astronomia heliocentrică. Aceste ştiinţe, pe care le îndrăgisem în adolescenţă, mi s-au înfăţişat dintr-o dată a fi mai mult decât mincinoase, de-a dreptul hulitoare de Dumnezeu. A trebuit să fac o alegere: ori cred în aceste ştiinţe, ori cred în Dumnezeu. Nu exista cale de mijloc. A început să mi se pară absurd să cred în Dumnezeu şi să cred în acelaşi timp că omul se trage dintr-un strămoş asemănător maimuţei, cu alte cuvinte, pe cale de consecinţă logică, să cred în Dumnezeu şi totodată să cred că Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu s-ar putea trage din vreun astfel de maimuţoi. Înainte de a crede în Dumnezeu, credeam că, prin evoluţie, omul se poate trage din maimuţă, fără să mă gândesc însă şi cum s-ar fi putut aşa ceva. Fără să mă gândesc că acest lucru ar fi însemnat de fapt ca Dumnezeu, Cel Care este Creatorul din nimic al Cerului şi al Pământului, adică al întregului univers, să Se întrupeze dintr-o fecioară care se trage din maimuţă. La Scriptură scrie că Fecioara Maria se trage din Adam şi Eva, dar la biologie am învăţat că omul, deci, prin consecinţă, atât Fecioara Maria cât şi Domnul Care S-a făcut Om întrupându-Se din ea, s-ar trage dintr-un strămoş comun cu maimuţa. Când crezusem în biologia evoluţionistă pe care am învăţat-o la şcoală, Sfânta Scriptură mi se părea a fi un mit, o legendă, o poveste cu foarte puţin adevăr concret în ea, dar de când am început să cred că Scriptura este cea care afirmă adevărul, am realizat că biologia evoluţionistă e construită pe ipoteze neadevărate. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu astronomia heliocentrică de astăzi. La Scriptură scrie că Dumnezeu a făcut universul şi pe om în şase zile şi că Pământul a fost atât de important în creaţie încât a fost făcut înaintea Soarelui, Lunii şi stelelor. Când credeam, conform astronomiei heliocentrice pe care am învăţat-o la şcoală, că Pământul a apărut după Soare acum vreo cinci miliarde de ani şi e pe undeva la periferia galaxiei Calea Lactee, percepeam Scriptura mai degrabă ca pe o scriere care poate fi înţeleasă şi interpretată alegoric şi metaforic după bunul plac al celui care o citeşte. Când însă am început să cred că Facerea, primul capitol al Sfintei Scripturi, este cea care relatează adevărul, atunci mi-am dat seama că astronomia heliocentrică este o mare minciună. Cu timpul am adâncit problema şi am căutat rădăcina răului în aceste ştiinţe care-i determină pe oameni să neglijeze Scriptura. Trebuia să existe o legătură cauzală istorică între aceste ştiinţe care-L hulesc pe Dumnezeu. Am găsit-o. Evoluţionismul este odrasla heliocentrismului. Dacă Pământul se află nemişcat în centrul universului şi pe deasupra mai e şi tânăr de numai vreo 7500 de ani, aşa cum reiese din Scriptură, atunci omul are o raţiune mare de a crede că Dumnezeu este Acela Care a pus Pământul nemişcat în centrul universului, căci în niciun caz nu s-ar putea afla acolo din întâmplare. Un Pământ tânăr, aflat în centrul universului, practic ne obligă să credem în Dumnezeu, căci numai El l-ar fi putut pune acolo, şi în acelaşi timp ne obligă să spunem adio Big Bang-ului, miliardelor de ani de evoluţie şi transformării maimuţei în om. 5

Totuşi, pentru majoritatea oamenilor din jurul nostru, faptul că Pământul stă nemişcat în centrul universului nu este chiar atât de evident. Dimpotrivă, dacă afirmăm credinţa geocentrică acum, la începutul celui de-al treilea mileniu al creştinătăţii, majoritatea oamenilor se uită la noi ca şi cum nu am fi în toate minţile. Cum să-i facem să creadă ceea ce vedem cu ochiul liber? Mi-am zis că, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să demonstrăm şi logic şi fenomenologic că Pământul se află nemişcat în centrul universului, cu toate consecinţele care rezultă din acest fapt. Aceasta este miza cărţii de faţă.

6

1. Peisajul înainte de bătălie. Goliatul modern. «În vremea aceea Filistenii şi-au strâns oştile pentru război şi au tăbărât la Soco cel din Iuda şi şi-au aşezat tabăra între Soco şi Azeca, la Efes-Damim. Iar Saul cu Israeliţii s-au adunat şi şi-au aşezat tabăra la Valea Stejarului şi s-au pregătit de luptă cu Filistenii. Filistenii stăteau pe munte de o parte şi Israeliţii stăteau pe munte de altă parte, iar la mijloc era valea. Atunci a ieşit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statură de şase coţi şi o palmă. Pe cap avea coif de aramă şi era îmbrăcat cu platoşă în solzi; greutatea platoşei lui cântărea cinci mii de sicli de aramă. În picioare avea cizme cu tureci de aramă şi la umăr purta un scut de aramă. Coada suliţei lui era ca sulul de la războaiele de ţesut, iar fierul suliţei era de şase sute sicli de fier, şi înaintea lui mergea purtătorul lui de arme. Şi a început acesta să strige către cetele lui Israel şi să le zică: "De ce aţi ieşit voi să vă războiţi? Nu sunt eu oare filistean, iar voi robii lui Saul? Alegeţi dintre voi un om să se coboare la mine! De se va putea acela lupta cu mine şi mă va ucide, atunci noi să fim robii voştri; iar de-l voi birui eu şi-l voi ucide, atunci voi să fiţi robii noştri şi să ne slujiţi nouă". Şi a mai zis filisteanul: "Astăzi voi ruşina tabăra lui Israel. Daţi-ne un om şi ne vom lupta în doi." Şi a auzit Saul şi toţi Israeliţii cuvintele acestea ale filisteanului şi s-au speriat şi s-au temut foarte tare.» (1 Regi 17, 1-11) Poate că mulţi oameni nu ne dau nici o şansă în încercarea noastră de a demonstra, strict din punct de vedere logic şi fenomenologic, că astronomia heliocentrică este o mare minciună. Acesta este motivul pentru care considerăm că încercarea noastră este o bătălie. Chiar dacă acum, la început, suntem priviţi cu totală neîncredere, noi ne vom folosi de învăţăturile unei lupte similare descrise de Sfânta Scriptură, o luptă în care, în mod analog, celui care s-a încumetat să o poarte nu i se dădea nici o şansă, dar în cele din urmă el a învins. Este vorba de lupta dintre David şi Goliat. Dacă această luptă a fost adevărată, atunci suntem convinşi că, dacă vom face o analogie perfectă între confruntarea noastră şi confruntarea lui David şi vom respecta strategia lui David, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom învinge şi noi. Fragmentul scripturistic de mai sus ne arată condiţiile iniţiale ale bătăliei care va urma. Ne arată cât de curajos şi sigur de victorie era Goliat şi cât de speriaţi şi de neîncrezători în izbândă erau israeliţii. Dar Scriptura descrie nu numai situaţia de atunci, ci, dacă avem ochi să vedem şi să facem analogii, descrie şi situaţia actuală. Astronomia local heliocentrică şi general acentrică pe care o învăţăm la şcoală cu toţii seamănă cu un Goliat care ne ruşinează pe noi creştinii şi pe care nimeni nu are curaj să-l înfrunte. La şcoală suntem învăţaţi încă de mici că ne tragem dintr-un strămoş gen maimuţă provenit printr-o evoluţie de miliarde de ani şi că ne aflăm pe o planetă pierdută de şi mai multe miliarde de ani în univers, pe un fir de praf situat într-un sistem solar alături de alte miliarde de sisteme solare într-o galaxie, care şi ea se află alături de miliarde de galaxii. Dacă am acceptat această ştiinţă pe care suntem obligaţi să o învăţăm la şcoală şi o recunoaştem ca adevărată, iar dacă mai târziu, prin mila Sa, Dumnezeu ne-a îndreptat paşii spre Biserică şi am devenit creştini practicanţi, poate şi catehizaţi şi pretinşi cunoscători ai credinţei creştine ortodoxe, noi încă acceptăm, prin consecinţă, faptul că Domnul nostru Iisus Hristos, Cel prin Care toate s-au făcut, adică întreg universul, S-ar fi întrupat, după miliarde de ani după ce a creat lumea, pe un fir de praf din univers, dintr-o Fecioară care s-ar trage din maimuţă. 7

Există oare vreo hulă şi vreun nonsens mai mare decât acestea, ca Dumnezeu să ne aşeze pe noi oamenii, cununa creaţiei Sale, undeva pierduţi în spaţiu şi puşi în rând cu maimuţa, adică cu dobitoacele, din care mai apoi El Însuşi, Făcătorul Cerului şi al Pămîntului, să Se tragă prin naşterea dintr-o fecioară provenită prin evoluţie? La ce bun să Se mai răstignească Domnul Iisus Hristos dacă S-ar trage din maimuţă? A avut oare El nevoie de miliarde de ani ca să plăsmuiască un fir de praf, după care a aşteptat moartea a milioane de generaţii de animale de pe Pământ, provenite prin evoluţie în timp de alte miliarde de ani, până ce o făptură cu înfăţişare de maimuţă antropoidă a devenit Adam? Căci acestea se deduc despre Dumnezeu şi despre om, prin urmare şi despre noi creştinii, din ştiinţa pe care suntem azi obligaţi să o învăţăm la şcoală. În concluzie, pe cale de consecinţă, oare nu cumva această ”ştiinţă” afirmă direct şi batjocoritor, aproape pe faţă, despre Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, adică despre Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Omul totodată, că ar putea fi tot atât de bine numit, în calitatea Lui de Dumnezeu, nu Dumnezeu Atotputernic, ci dumnezeu neputincios şi indiferent, ba chiar dumnezeu sadic şi criminal în această indiferenţă a sa înveşmântată în moarte, şi, în calitatea Lui de Om, nu Fiul Omului, ci ”fiul maimuţei”, sau poate chiar ”fiul bacteriei”, sau ”fiul supei primordiale” şi, mai mult ca sigur, ”fiul miliardelor de ani de evoluţie”? Pe lângă o astfel de batjocură adresată Mântuitorului Iisus Hristos, şi care se răsfrânge şi asupra Celorlaltor Persoane Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, adică şi asupra lui Dumnezeu-Tatăl şi asupra lui Dumnezeu-Sfântul Duh, şi care se răsfrânge mai ales asupra noastră ca creştini, şi se răsfrânge chiar asupra tuturor oamenilor de pe Pământ în calitatea fiecăruia de cunună a creaţiei, erezia lui Arie, marea erezie a lui Arie combătută de către Biserică la primul sinod ecumenic, pare doar o banală greşeală de protocol în adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Acum nu se mai ţin sinoade ecumenice pentru a combate ororile ”ştiinţelor” pe care am fost obligaţi încă de mici să le învăţăm la şcoală, iar aceste orori sunt răcnite neîncetat, cu glas mare, la toate răspântiile. Se pare că glasul Bisericii a amuţit, căci mai marii ei tac de aproape trei secole fără să ia nicio măsură eficientă împotriva acestei astronomii moderne care o goleşte de suflete. Ba mai mult, sub masca dialogului între teologie şi ştiinţă astăzi se încearcă mai ales dialogul cu această ştiinţă astronomică ucigătoare de suflete, dialog care se termină întotdeauna cu ”pacea care era de fapt” dintre teologie şi heliocentrism, adică cu asumarea de către aşa-zişii păstori, care se cred în Biserică, a concluziilor acestei ”ştiinţe” şi cu răspândirea lor ca nedăunătoare mântuirii, ba chiar folositoare pentru credincioşi. Astronomia modernă stă de mai bine de trei sute de ani, ca un nou Goliat, pe câmpul de luptă al pierderii sufletelor, bine împlătoşată şi având arme grele, şi nimeni nu mai are azi curaj să vină să se lupte cu ea. Iar dacă a încercat cineva până acum să se lupte cu ea, în nici un caz nu a reuşit să o doboare. Analogia ni se pare perfectă. Totuşi noi suntem convinşi că vom reuşi să-l doborâm pe acest Goliat modern, pentru că suntem convinşi că Domnul este cu noi şi ne va ajuta în lupta pe care o avem de dus. Dialogul care se încearcă astăzi între teologie şi astronomia heliocentrică este echivalent cu monologul lui Goliat care propunea înrobirea israeliţilor. E o formă subtilă de înrobire a oamenilor prin distrugerea capacităţii teologice a sufletului în urma dopării lui cu elementele acestei astronomii prin care este hulit Domnul nostru Iisus Hristos. E de-ajuns să credem ce afirmă această astronomie, că imediat ni se formează în cap un tipar mental al miliardelor de ani de evoluţie, tipar de care se poate scăpa foarte greu după aceea fără 8

sechele, definitiv. Noi nu mai suntem atât de naivi încât să credem într-un astfel de dialog atunci când cei care ne conduc în această lume încearcă să ne interzică să mai privim la şcoală şi în locurile publice faţa Mântuitorului din icoană, adică ceea ce, în calitate de creştini, ne dorim cel mai mult - căci nu? doar asta înseamnă mântuirea, să-L putem privi pe Domnul şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. În schimb ne obligă, adesea cu ajutorul poliţiei, să privim ceea ce ne agresează cel mai mult, adică paradele homosexualilor şi lesbienelor şi ale altor soiuri de jalnice fiinţe umane robite de păcate strigătoare la cer, păcate pe care ştiinţa fără de Dumnezeu de azi le aboleşte. Mai mult, din cauza acestor ”ştiinţe revoluţionare”, robia păcatului strigător la cer este văzută ca libertate şi drept al omului. Libertatea de a păcătui, egalitatea cu Dumnezeu şi fraternitatea cu Satan sunt realităţi care descriu foarte bine situaţia omenirii de astăzi aflate sub semnul acestui Goliat modern care este ştiinţa astronomică ce ni se vâră pe gât, şi în care, de vreme ce nu-L întâlnim pe Dumnezeu, noţiunea de păcat nici atât. E limpede că atâta vreme cât noi creştinii vom mai lăsa această astronomie să-L hulească pe Dumnezeu, vom ajunge din ce în ce mai mult robii celor care au scos-o la înaintare. Şi acest Goliat modern, astronomia heliocentrică, „ruşinează astăzi tabăra Noului Israel” şi, cel puţin până acum, lipseşte cel cu care „se va lupta în doi”. Atâta vreme cât omul de ştiinţă modern, ateu sau eretic, un om pus în realitate în slujba unor interese oculte dar prezentat întotdeauna ca un geniu indiscutabil ne apare ca noul preot al ştiinţei şi este ascultat parcă în transă de toată lumea, în ciuda faptului că promite, chiar dacă atent şi frumos ambalat, orice altceva numai viaţa veşnică nu, noi creştinii suntem într-adevăr ruşinaţi. Suntem ruşinaţi deoarece cuvântul adesea mincinos al omului de ştiinţă a ajuns să fie literă de lege în sufletele noastre, în vreme ce cuvântul adevărat al preoţilor puşi în slujba lui Dumnezeu dar prezentaţi mereu de mass-media ca nişte handicapaţi şi vicioşi care ar face bine să tacă, cuvânt care chiar promite viaţa şi fericirea veşnică, adică mântuirea, găseşte de cele mai multe ori uşa sufletelor noastre închisă. Cam acesta este, în linii mari, peisajul înainte de bătălie. Iar singura noastră şansă de a supravieţui duhovniceşte este de a ne lupta cu acest Goliat şi a-l doborî cu ajutorul lui Dumnezeu.

2. Un nou David contra lui Goliat cel modern: teologie versus heliocentrism «David era feciorul unui efraimit din Betleemul lui Iuda, anume Iesei, care avea opt feciori. Acest om în zilele lui Saul ajunsese la bătrâneţe şi era cel mai bătrân între ceilalţi oameni. Cei trei feciori mai mari ai lui Iesei plecaseră cu Saul la război. Numele acestor feciori mai mari ai lui, care se duseră la război, erau: cel mai mare Eliab, al doilea după el Aminadab şi al treilea Şama. David însă era cel mai mic. Când cei trei mai mari plecaseră cu Saul, David se întorsese de la Saul, ca să pască oile tatălui său în Betleem. Filisteanul acela însă ieşea dimineaţa şi seara şi s-a arătat patruzeci de zile. Atunci a zis Iesei către David, fiul său: "Ia pentru fraţii tăi o efă de grăunţe uscate şi aceste zece pâini şi du-le cât mai degrabă în tabără la fraţii tăi; iar aceşti zece caşi du-i căpeteniei celei peste mia lor; cercetează de sănătatea lor şi află ce nevoi au". Atunci Saul şi ei şi toţi Israeliţii se aflau în Valea Stejarului şi se pregăteau de luptă cu Filistenii. 9

S-a sculat deci David dis-de-dimineaţă şi, încredinţând oile unui păstor, a luat sacul şi a plecat, cum îi zisese Iesei, şi a ajuns în tabără când oştirea era aşezată în linie de bătaie şi se gătea cu strigăte de război. Şi şi-au aşezat Israeliţii şi Filistenii rândurile unii în faţa altora. Iar David, lăsându-şi lucrurile unei străji din tabără, a alergat între rânduri şi, ajungând, a întrebat pe fraţii săi de sănătate. Şi iată, pe când vorbea el cu ei, luptătorul cu numele de Goliat, filistean din Gat, a ieşit din rândurile Filistenilor şi a spus aceste cuvinte, şi David le-a auzit. Toţi Israeliţii, văzând pe omul acela, fugeau de el, temându-se foarte tare; şi ziceau Israeliţii: "Vedeţi pe omul acesta care a ieşit înainte? Iese ca să înfrunte pe Israel. De l-ar ucide cineva, regele ar răsplăti pe acela cu mari bogăţii şi ar da pe fiica sa după el, iar casa tatălui aceluia ar ajunge liberă în Israel". David a zis către oamenii care stăteau cu el: "Ce se va face aceluia care va ucide pe acest filistean şi va şterge ocara de pe Israel? Căci cine este acest filistean netăiat împrejur, de batjocoreşte aşa oştirea Dumnezeului celui viu?" Şi i-a spus mulţimea aceleaşi cuvinte, zicând: "Iată ce se va face omului aceluia care-l va ucide". Şi auzind Eliab, fratele cel mai mare al lui David, ce vorbea acesta cu oamenii, s-a mâniat Eliab pe David şi a zis: "Pentru ce ai venit aici şi cu cine ai lăsat acele puţine oi în pustiu? Eu cunosc mândria ta şi inima ta cea rea. Ai venit să priveşti la luptă". Iar David a zis: "Dar ce am făcut eu? Au nu sunt acestea numai nişte vorbe?" Şi s-a întors de la el către altul şi a spus aceleaşi vorbe, iar mulţimea i-a răspuns ca şi mai înainte. Auzindu-se cuvintele pe care le grăise David, s-au spus lui Saul şi acesta l-a chemat. Atunci David a zis către Saul: "Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean!" A zis Saul către David: "Tu nu vei putea să mergi împotriva acestui filistean, ca să te baţi cu el, căci eşti încă un copilandru, iar acesta este ostaş din tinereţile lui". David însă a zis către Saul: "Robul tău a păscut oile tatălui său şi când se întâmpla să vină leul sau ursul să ia vreo oaie din turmă, atunci eu alergam după el şi i-o luam din gura lui; iar dacă el se arunca asupra mea, eu îl apucam de coamă şi-l loveam până-l ucideam. Şi urşi şi lei a ucis robul tău; şi cu acest filistean netăiat împrejur se va întâmpla acelaşi lucru ca şi cu aceia, pentru că huleşte aşa oştirea Dumnezeului celui viu. Să mă duc dar şi să-l lovesc, ca să spăl ruşinea lui Israel? Căci cine e oare acest filistean?" Apoi a mai zis David: "Domnul, Cel ce m-a scăpat de la lei şi urşi, mă va scăpa şi din mâna acestui filistean!" Atunci Saul a zis lui David: "Du-te şi Domnul să fie cu tine".» (1Regi 17, 12-37) Dacă Scriptura cu David şi Goliat cei din vechime este adevărată, atunci şi noi îl vom doborî pe Goliatul modern şi-i vom tăia capul. Trebuie să dovedim că heliocentrismul nu este ştiinţă, ci o minciună şi să arătăm că aceia care l-au ridicat şi îl menţin la rang de teorie ştiau şi ştiu că este minciună. Dacă desfiinţăm heliocentrismul ca ştiinţă, vor pieri şi alte ”ştiinţe” care au răsărit din această rădăcină, printre care astronomia modernă acentrică, evoluţionismul, teoria relativităţii şi multe alte ”ştiinţe” evoluţioniste înrudite cu acestea, căci Goliat cel modern ni se înfăţişează în fruntea unei armate de ”filisteni”, adică are în spate o mulţime de ”ştiinţe” de factură evoluţionistă hulitoare de Dumnezeu. Dacă l-am identificat pe Goliat cel modern cu astronomia heliocentrică, atunci David este cu siguranţă adevărul indiscutabil venit de la Dumnezeu, adică teologia. De vreme ce Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul şi toate câte există, este logic ca El şi numai El să cunoască tot adevărul despre toate şi numai prin El să se împărtăşească oamenilor tot ceea ce este adevărat. Or, a-L 10

include pe Dumnezeu în aflarea adevărului şi a accepta de la El adevărul folositor omului, aceasta înseamnă legătură cu Dumnezeu, dialog cu Dumnezeu, adică teologie. Prin raportare la realitate, noi vom arăta că ştiinţa heliocentrică ne îndeamnă să credem în ”fenomene” contrare realităţii, în vreme ce teologia reflectă fidel realitatea pe care o percepem cu propriile noastre simţuri, simţuri cu care tot Dumnezeu ne-a înzestrat. Oare nu cumva această întreprindere este nebunească şi fără sorţi de izbândă? Nu trebuie să ne temem. Vom învinge pentru că Dumnezeu îl va da pe Goliat în mâinile noastre. Nu degeaba am ales drept fir călăuzitor lupta care a avut loc în realitate între David şi Goliat, luptă relatată în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Aşa cum a învins David în acea luptă, când nimeni nu-i dădea nici o şansă, şi l-a umilit pe Goliat cel înarmat până în dinţi doborându-l cu o pietricică, aşa vom învinge şi noi în această luptă, căci vom urma întocmai strategia lui David. Tot ceea ce ne trebuie este să luăm aminte la credinţa pe care a avut-o David în Dumnezeu, la nădejdea lui David că Dumnezeu îl va ajuta să-l învingă pe Goliat şi, nu în ultimul rând, la iubirea lui David pentru Dumnezeu şi pentru poporul său. Toate acestea le-am văzut în cuvintele pe care le-a rostit David când a ajuns în faţa lui Saul, regele său de la care a primit binecuvântarea de a merge la luptă: «Atunci David a zis către Saul: "Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean! (...) Şi urşi şi lei a ucis robul tău; şi cu acest filistean netăiat împrejur se va întâmpla acelaşi lucru ca şi cu aceia, pentru că huleşte aşa oştirea Dumnezeului celui viu. Să mă duc dar şi să-l lovesc, ca să spăl ruşinea lui Israel? Căci cine e oare acest filistean?"» Aşadar îl vom urma pe David transpunând în plan duhovnicesc lupta lui şi ne vom folosi de indicaţiile pe care ni le dă Scriptura. Noi nu dorim dialogul teologiei cu ştiinţa modernă întemeiată pe heliocentrism astfel încât teologii să ajungă robii ei, precum ar fi ajuns israeliţii robi ai filistenilor dacă nu ar fi ieşit David la luptă, ci credem cu tărie că teologia va doborî această ştiinţă mincinoasă cu arma adevărului venit de la Dumnezeu.

3. Măsuri de precauţie necesare Şi a îmbrăcat Saul pe David cu hainele sale, a pus pe capul lui coif de aramă şi l-a îmbrăcat cu zale. Şi s-a încins David cu sabia lui peste haine şi a început să umble, căci nu era deprins cu astfel de armură; apoi a zis David către Saul: "Nu pot să umblu cu acestea, că nu sunt deprins". Şi s-a dezbrăcat David de toate acestea, şi şi-a luat toiagul în mână, a ales cinci pietricele lucii din pârâu şi le-a pus în traista sa de păstor; şi cu traista şi cu praştia în mână a ieşit înaintea filisteanului. (1Regi 17, 38-40) Să fim atenţi la tactica lui David, căci trebuie să o urmăm şi noi. Saul i-a dat lui David coiful, zalele, armura şi sabia lui ca să-l înfrunte pe Goliat, iar David, după ce le-a încercat, văzând că nu s-a deprins cu ele, s-a dezbrăcat de acestea. De ce a făcut aşa ceva? Pentru că şi-a dat seama că, dacă-l va înfrunta pe Goliat cu astfel de arme, ar fi urmat mai mult ca sigur să fie învins. Cum să se lupte cu Goliat cu aceleaşi arme ca ale lui, când acesta avea nu numai arme performante ci şi o experienţă de luptă excepţională cu aceste arme, căci era ostaş din tinereţile lui? Dacă David ar fi purtat lupta cu armele date de Saul, confruntarea urma să fie cu totul inegală, căci în aceste condiţii Goliat era de neînvins. Din acest motiv David s-a debarasat de armele care mai mult îl 11

îngreunau şi şi-a ales ca armă de luptă praştia, căci cu aceasta era deprins. Astfel înarmat, dar şi cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a pornit fără frică la luptă, căci a pornit în grabă. Acum Dumnezeu ne cheamă la o faptă asemănătoare, ba chiar mult mai mare decât cea a lui David. Goliat cel modern, heliocentrismul, este mult mai înfricoşător decât Goliat în carne şi oase. Născut în vremea lui Copernic, antrenat la şcoala lui Galilei şi Kepler şi desăvârşit la şcoala lui Newton, Darwin şi Einstein, heliocentrismul, prin faptul că a generat ştiinţa evoluţionistă care ne face să credem că nu există Dumnezeu, sau, în caz că există, se trage din maimuţă, a târât şi târăşte după el în nemântuire miliarde de suflete, an de an tot mai multe, mai multe decât au târât toate nenorocirile abătute asupra umanităţii în istoria ei. O simplă comparaţie între cei doi Goliaţi este edificatoare. Goliat, cel cu care s-a confruntat David, i-a umilit pe israeliţi timp de 40 de zile, în vreme ce Goliat cel modern îi umileşte pe creştini de peste 300 de ani, mai cu seamă de la Revoluţia franceză încoace. Dacă primul Goliat a ucis trupeşte sute de oameni, cel de-al doilea a ucis duhovniceşte miliarde. Dacă primul Goliat se ajuta doar de un scut şi un singur purtător de armă, Goliatul din faţa noastră se ajută, prin forţe necunoscute nouă, de toate guvernele lumii şi de tot învăţământul public. Primul Goliat, hulind pe Dumnezeul necunoscut, doar îi batjocorea şi îi umilea pe israeliţi, fără însă să atragă de partea lui vreunul, în vreme ce Goliatul din faţa noastră, hulind pe Dumnezeul cunoscut, adică pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îi transformă pe creştinii noştri în alţi, la rândul lor Goliaţi, îndoiţi ucenici ai gheenei, de vreme ce a ajuns să smintescă sufletele tinere chiar de la catedrele facultăţilor de teologie şi din amvonul bisericilor. Cum să-l doborâm pe acest Goliat modern? Ne învaţă David. Aşa cum el, după ce a încercat şi a văzut că nu i se potrivesc arme asemănătoare cu cele ale lui Goliat, ca platoşa, coiful şi sabia, şi le-a lepădat, aşa va trebui să lepădăm şi noi orice armă folosită de Goliatul cel modern, astronomia heliocentrică, adică să nu mai credem apriori orice ipoteză ştiinţifică astronomică pe care orice om normal de pe Pământ nu o poate verifica singur, prin propriile sale simţuri. Prin urmare, noi nu vom lupta cu argumentele ”ştiinţifice” găsite de ”savanţi geniali”, experimentabile numai de către ei în mintea lor sau în anumite laboratoare ultrasofisticate, argumente pe care noi ceilalţi, neavând posibilitatea de a le experimenta, trebuie să le credem pe cuvânt, ci vom lupta numai cu argumente logice, argumente aflate la îndemâna fiecărui om care se poate ajuta în mod normal de bunul său simţ logic şi de celelalte cinci simţuri cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Noi nu ne vom folosi de ecuaţii şi formule, ci doar de adevăruri care pot fi experimentate de către toţi oamenii. Pentru a-l doborî pe supraînarmatul Goliat, lui David i-a fost suficientă doar o pietricică, tocmai pentru a-l face de râsul lumii pe acest hulitor de Dumnezeu. Ce-ar însemna o astfel de piatră în cazul luptei noastre? Credem că ar însemna să găsim, cu ajutorul informaţiilor culese nemijlocit prin simţuri din natura înconjurătoare, un argument logic cu ajutorul căruia să reducem la absurd heliocentrismul. Numai astfel am putea să dovedim tuturor, fără posibilitate de tăgadă, că ştiinţa astronomică de azi e mincinoasă, hulitoare de Dumnezeu şi susţinută de o politică de manipulare asumată în cunoştinţă de cauză de către conducătorii de astăzi ai lumii.

12

4. Armele de luptă. Între argumentul credinţei şi argumentele logice şi experimentale. «Atunci a ieşit şi filisteanul, înaintând şi apropiindu-se de David; iar purtătorul lui de arme mergea înainte. Deci căutând filisteanul şi văzând pe David, a privit cu dispreţ la el, căci acesta era tânăr, bălan şi frumos la faţă. A zis filisteanul către David: "Ce vii asupra mea cu toiag şi cu pietre? Au doară eu sunt câine?" Iar David a răspuns: "Nu, ci mai rău decât un câine". Şi a blestemat filisteanul pe David în numele dumnezeilor săi. Apoi a zis filisteanul către David: "Apropie-te de mine şi voi da trupul tău păsărilor cerului şi fiarelor câmpului!" Iar David a răspuns filisteanului: "Tu vii asupra mea cu sabie şi cu lance şi cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel pe Care tu L-ai hulit. Acum însă te va da Domnul în mâna mea şi eu te voi ucide şi-ţi voi tăia capul, iar trupul tău şi trupurile oştirii filistene le voi da păsărilor cerului şi fiarelor câmpului, şi va afla tot pământul că în Israel este Dumnezeu; şi toată adunarea aceasta va cunoaşte că nu cu sabia şi cu suliţa izbăveşte Domnul, căci acest război este al Domnului şi El vă va da în mâinile noastre". Iar după ce s-a ridicat filisteanul şi a început a veni şi a se apropia în întâmpinarea lui David, David a alergat cu grăbire spre rândurile oştirii în întâmpinarea filisteanului.» (1 Regi 17, 41-48) Dacă ar fi să convingem pe cineva că ceea ce spunem este adevărat, ar trebui să nu avem nevoie de nici un fel de argumente experimentale şi direct experimentabile din punct de vedere al simţurilor ca să doborâm heliocentrismul. Există un argument mult mai puternic, cel al credinţei, care este suficient pentru adevăratul creştin ca să desfiinţeze heliocentrismul. Este argumentul credinţei în întruparea pe Pământ a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşa cum Pământul a fost gândit de Domnul ca loc central al universului în care omul să fie aşezat ca stăpân al creaţiei, tot aşa şi Întruparea Sa a fost gândită de Domnul ca eveniment central al devenirii acestui univers. Atunci când este înfăptuit de Dumnezeu în universul creat de El Însuşi, un eveniment capital cere cu necesitate împlinirea lui în locul central al acestui univers. De ce? Simplu şi logic. Importanţa evenimentului este astfel pusă în valoare de importanţa locului. Mai mult, importanţa noastră ca oameni, fiinţe create de Dumnezeu, este pusă în evidenţă de importanţa locului în care ne aflăm, iar importanţa evenimentului Întrupării vine să consfinţească importanţa locului în care ne aflăm, că nu S-a întrupat Domnul nici pe Lună, nici pe Soare, nici pe vreo planetă, ci pe Pământ. Dacă noi în calitate de oameni proveniţi din omul Adam cel făcut la sfârşitul creaţiei printr-un act special al lui Dumnezeu faţă de restul tuturor celorlaltor creaturi, adică prin sfat, plămădire şi suflare, suntem stăpâni ai creaţiei aşa cum ne spune Scriptura, cum am mai putea să credem că ne-a aruncat Domnul undeva, cine ştie pe unde, pe un fir de praf în universul creat de El, şi nu că ne-a pus exact pe corpul mare şi nemişcat din centrul lui, tocmai ca să ne arate că suntem cele mai importante creaturi din acest univers? Chiar în cazul în care am fost îndopaţi la şcoală cu minciuni astronomice, dacă noi credem în întruparea Domnului, am putea totuşi să ne gândim că aceasta nu putea să se realizeze decât pe Pământul aflat şi fizic în centrul universului. Este inimaginabil ca Dumnezeu, Care a avut puterea să creeze tot universul, să fie atât de iresponsabil şi imprudent încât să susţină că omul este cununa creaţiei şi, în acelaşi timp, să ne arunce aiurea în univers, ba mai mult, să se întrupeze şi El în vreun loc aiurea. Dacă El ar fi 13

făcut aşa ceva, am fi avut motive întemeiate să spunem că este dumnezeu neputincios, ipocrit şi prost şi nicidecum că este Dumnezeu iubitor de oameni. Neputincios pentru că n-ar fi putut să ne pună pe un Pământ în centrul universului, ca să fim încredinţaţi că noi, oamenii, suntem cei aleşi să stăpânim acest univers. Ipocrit, pentru că zice că suntem speciali şi cere de la noi să ne iubim între noi aşa cum El ne-a iubit, dar cum am fi putut spune că ne-ar fi iubit dacă ne-ar fi aruncat într-un loc banal, căci singurul loc special este centrul? Prost, căci Şi-ar fi bătut joc de propria întrupare şi de scopul ei, anume îndumnezeirea omului – nu zic Sfinţii Părinţi că Dumnezeu S-a făcut om ca omul să se facă dumnezeu? -, făcând din ea un act nesemnificativ de vreme ce S-ar fi întrupat undeva aiurea, într-un loc neştiut şi nesemnificativ, după trecerea a miliarde de ani. Dacă ne-ar fi aruncat aiurea în univers şi S-ar fi întrupat într-un un loc aiurea, mai degrabă am fi putut spune că Dumnezeu ne-a dispreţuit decât că ne-a iubit şi am putea să nici nu mai vrem să ştim de El. Dar ajunge. Dumnezeu nu este nici neputincios, nici ipocrit, nici prost, nici iresponsabil şi nici imprudent. Dumnezeu este creator şi iubitor de oameni. Desăvârşit iubitor de oameni. Iar iubirea Lui desăvârşită pentru noi cere ca noi să trăim, nu numai de iure ci şi de facto, pe Pământul aflat în centrul universului. Iar dacă alţii vor să ne facă să credem că nu ne aflăm în centrul universului, în mod subtil ei vor să ne facă să credem că avem de a face cu un dumnezeu neputincios, ipocrit, prost şi iresponsabil şi nicidecum cu Dumnezeu desăvârşit iubitor de oameni aşa cum este El în realitate. Cum am mai putea spune că noi, ca oameni plămădiţi după sfatul cel sfânt al Tatălui, de mâinile sfinte ale Fiului şi insuflaţi cu suflarea sfântă a Sfântului Duh ca să devenim duhovniceşti, ne-am mai simţi tot atât de iubiţi şi de respectaţi de către Dumnezeu şi de către semeni, dacă ne-am trezi aruncaţi pe un fir de praf nu se ştie unde prin univers, şi nu ancoraţi de centrul universului unde stă nemişcat Pământul, locul gătit nouă de Însuşi Dumnezeu? Totuşi trebuie să recunoaştem faptul că acestea sunt argumente ale credinţei care sunt suficiente doar pentru creştinii a căror credinţă este lucrătoare, pentru cei care-L percep pe Domunul Iisus Hristos cât de cât în concordanţă cu iubirea şi cu puterea Lui dumnezeiască. Acum creştinii sunt obligaţi să se lupte după regulile lui Goliat cel modern încă de mici şi, din acest motiv, majoritatea lor nu mai cred în astfel de argumente. Aşa cum filisteanul nu a fugit din faţa lui David când acesta i-a adus argumentul de credinţă spunând că vine în numele Domnului: „Tu vii asupra mea cu sabie şi cu lance şi cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel pe Care tu L-ai hulit.”, tot aşa nici argumentele de credinţă împotriva heliocentrismului nu vor fi crezute astăzi de mai nimeni. Atât de puternică şi de semeaţă este astăzi această astronomie ucigătoare de suflete, încât argumentele noastre de credinţă de mai sus vor fi mai degrabă receptate precum au receptat fariseii cuvintele Mântuitorului, când Acesta i-a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte fiule. Iertate sunt păcatele tale.” adică mai degrabă blasfemiatoare la adresa ”adevărului” învăţat la şcoală. Credem în dogmă - că Domnul S-a întrupat şi că este şi Om şi Dumnezeu în chip neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat şi neschimbat -, dar credem şi în astronomia heliocentrică din care răsare ca o pălămidă evoluţionismul. Şi atunci ce se petrece? Dacă credem astfel, dogma se ofileşte. Nu se mai supără nimeni astăzi dacă credem în dogmele sinoadelor ecumenice. Ne lasă. Cu condiţia să credem şi faptul că suntem pierduţi în spaţiu şi că provenim prin evoluţie. Adică cu condiţia să credem că este adevărată ”ştiinţa” care de fapt îşi 14

bate joc de credinţa noastră, fără ca noi să ne mai dăm măcar seama de această bătaie de joc. E Dumnezeu şi Om, dar ”ştiinţa” lor spune că a creat lumea prin Big Bang. E Dumnezeu şi Om, dar ”ştiinţa” lor spune că nu a găsit loc mai bun să-l facă pe om decât pe o planetă minusculă într-un sistem solar minuscul, la marginea unei galaxii oarecare. E Dumnezeu şi Om, dar ”ştiinţa” lor spune că S-a întrupat dintr-o Fecioară care se trage din maimuţă. Nu ni se mai spune acum, ca înainte, că dogma e un basm, chipurile suntem respectaţi, şi ni se respectă şi religia. Numai să credem în astronomia, biologia, fizica, geofizica, etc, în care crede toată lumea, ”ştiinţe” care ne sunt băgate pe gât de mici copii, la şcoală. Suntem lăsaţi acum liberi să devenim buni ”creştini”, dar e de ajuns să credem ce ni se bagă în cap la şcoală, că aceste ”învăţături” fac praf dogmele şi creştinismul nostru. Cei care ne conduc ştiu că imensa majoritate a creştinilor de astăzi primesc de bune astfel de ”ştiinţe” fără să mai cerceteze şi ”noutăţile” pe care ele le aduc în raport cu credinţa creştină. Degeaba mai credem în dogme dacă credem că ne aflăm din punct de vedere fizic pe un Pământ descentrat din centrul universului; atunci vom fi descentraţi şi din punct de vedere duhovnicesc. Iar un creştin descentrat duhovniceşte din credinţa lui, ce mai este oare? Nimic altceva decât un rob al lui Satan şi al slujitorilor lui, pentru că, din cauza trândăviei duhovniceşti aduse de această descentrare, prin credinţa sa dopată cu ”noutăţi” ale acestor ”ştiinţe”, el ajunge să Îl batjocorească pe Domnul fără măcar să-şi dea seama. Ei bine, aşa cum şi Domnul a trebuit să demonstreze concret iertarea păcatelor prin forţa pe care a dat-o slăbănogului, făcându-l nu numai să umble, ci să-şi care şi patul, şi noi vom recurge, pe lângă argumentul de credinţă, şi la argumentul logic şi experimental concret prin care vom arăta că Goliat cel modern nu numai că-L huleşte pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ci este totodată, şi din punct de vedere logic, o minciună răspândită cu bună ştiinţă. Vom face precum David care, după ce a lansat piatra spirituală şi nevăzută, observând că nu are nici un efect asupra lui Goliat, l-a pocnit în cap pe acesta cu piatra concretă şi văzută. Aşa cum David era convins că piatra ce urma să plece din praştia sa îşi va atinge, cu ajutorul lui Dumnezeu, fără greş ţinta, fiind astfel în stare să-i spună lui Goliat: „Acum însă te va da Domnul în mâna mea şi eu te voi ucide şi-ţi voi tăia capul, iar trupul tău şi trupurile oştirii filistene le voi da păsărilor cerului şi fiarelor câmpului, şi va afla tot pământul că în Israel este Dumnezeu; şi toată adunarea aceasta va cunoaşte că nu cu sabia şi cu suliţa izbăveşte Domnul, căci acest război este al Domnului şi El vă va da în mâinile noastre.”, făcând din cuvintele sale mai degrabă o profeţie decât o ameninţare, tot aşa şi noi, cu ajutorul Aceluiaşi Dumnezeu, ne vom încumeta să înfruntăm cu argumente logice şi experimentale ştiinţa heliocentrică şi descentratoare care ni se predă în şcoală. Vom dovedi că această ştiinţă este absurdă atât din punct de vedere fizic cât şi din punct de vedere logic şi vom arăta că aceia care cred în ea sunt nişte oameni înşelaţi de alţi oameni care vor să-i manipuleze spiritual pentru a-i înrobi.

15

5. Confruntarea văzută „Şi îşi vârî David mâna în traistă, luă de acolo o pietricică, o repezi cu praştia şi lovi pe filistean în frunte, aşa încât piatra se înfipse în fruntea lui şi el căzu cu faţa la pământ. Aşa a biruit David pe filistean, cu praştia şi cu piatra, lovind pe filistean şi ucigându-l; sabie nu se afla în mâna lui David.” (1 Regi 17, 49-50) Lupta noastră va cuprinde două aspecte, un aspect văzut şi unul nevăzut. Dacă prin aspectul văzut al luptei vom înţelege reducerea la absurd a heliocentrismului şi, prin consecinţă, şi a viziunii acentrice de azi despre univers, prin aspectul nevăzut al luptei ne vom concentra asupra scopurilor oculte urmărite de cei care au ridicat aceste minciuni la rang de ştiinţă şi ne-au impus să le studiem în cadrul învăţământului public. Pentru început, urmează să ne găsim piatra cu care îl vom lovi pe acest Goliat modern, adică un fenomen concret indiscutabil care să contrazică ceea ce susţine heliocentrismul.

5.1 Primele conflicte cu astronomia heliocentrică Mai întâi trebuie să ne dăm seama că astronomia heliocentrică ne pune în conflict nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu propriile noastre simţuri. De exemplu, dacă ne uităm cu proprii noştri ochi la Soare şi la Lună, observăm ambii luminători pe cer cu aproximativ aceeaşi formă şi mărime, diferenţa fiind doar de strălucire. Şi Soarele, şi Luna răsar la est, descriu pe bolta cerească un arc de cerc înclinat spre sud, şi apoi apun la vest. E ca şi cum am vedea pe cer două bile identice ca formă şi mărime, care se mişcă asemănător, cu viteze puţin diferite. Răsar la est, se plimbă pe cer pe un semicerc un pic înclinat spre sud şi apoi apun la vest. Ni se pare ilogic să credem şi să susţinem, aşa cum susţine astronomia modernă de la Copernic încoace, că, văzând cu ochii noştri pe cer două corpuri identice ca mărime, formă şi mişcare, unul de fapt stă pe loc iar celălalt se mişcă în sens invers faţă de ceea ce vedem noi. Dacă noi vedem că două bile identice se mişcă la fel în jurul nostru, am putea oare în chip logic să afirmăm că una stă pe loc şi cealaltă se mişcă în sens invers? Răspunsul pe care-l dăm acestei întrebări este că nu. Singura posibilitate ca ambele bile identice să se deplaseze în chip asemănător dar cu viteze puţin diferite în jurul nostru postulează faptul că este adevărat ceea ce vedem cu ochii noştri, adică faptul că noi stăm nemişcaţi pe loc şi ele se rotesc în jurul nostru, neadmiţând niciun fel de interpretare în sens contrar. Însă majoritatea creştinilor nici măcar nu realizează că astronomia modernă, ca să-i iasă heliocentrismul, susţine ca adevărate nişte realităţi diametral opuse celor pe care le putem experimenta cu ochiul liber. Vedem că Soarele se mişcă pe cer de la est la vest şi noi stăm ferm pe Pământul pe care îl vedem că nu se mişcă, dar astronomia heliocentrică ne spune că ochii ne înşeală, că, de fapt, raportat la sistemul Pământ - Soare, Soarele stă şi Pământul este cel care se mişcă în jurul lui cu o viteză de peste 100000 km/h, ba mai şi rotindu-ne odată cu el în jurul unei axe proprii cu o viteză de peste 1650 km/h. Vedem că şi Luna se mişcă pe cer la fel ca Soarele, de la est la vest, dar astronomia heliocentrică ne spune că nu e aşa, că iar ne înşeală ochii noştri, că Luna se mişcă în realitate de la vest la est în jurul Pământului, în sens invers faţă de cum o vedem noi. De fapt, prin glasul astronomilor de 16

astăzi, astronomia modernă pretinde că este mai de crezare ce susţine ea decât ceea ce se vede, chiar dacă ceea ce susţine ea este diametral opus faţă de ceea ce vedem cu ochii noştri. Dar ochii noştri, ochi care văd o realitate diametral opusă faţă de cea descrisă de astronomia modernă, de unde îi avem? Creştini fiind, spunem că ni i-a dat Dumnezeu, dar, pentru că am învăţat-o la şcoală şi din cărţi, credem şi ceea ce afirmă astronomia modernă. Totuşi, dacă credem că astronomii moderni spun adevărul, atunci trebuie să admitem că Dumnezeu ne-a dat nişte ochi care ne înşeală. Trebuie atunci să admitem, în mod aberant pentru un creştin, că am avut noroc cu Copernic care a avut curaj să-L contrazică pe Dumnezeu Care ne-a tăinuit până atunci faptul că ochii noştri ne înşeală, şi el, Copernic, este acela care ne-a spus adevărul şi ne-a scos din umbra necunoaşterii în care ne ţinea Dumnezeu. Atunci ce să facem? Să credem precum Copernic şi să nu mai credem într-un astfel de Dumnezeu Care, chipurile, Şi-a bătut joc de noi şi ne-a dat nişte ochi care văd o realitate opusă celei susţinute de astronomia clădită pe ipotezele lui Copernic? Sau să credem în realitatea pe care o văd ochii noştri dăruiţi de Domnul şi să aruncăm astronomia heliocentrică la coş? Dacă am avea de ales între Dumnezeu şi Copernic, pe cine alegem? Desigur pe Dumnezeu, am spune noi, creştinii. Cu toate acestea, pentru vremurile de acum nu mai funcţionează un astfel de argument. Oamenii de astăzi sunt atât de îndoctrinaţi cu heliocentrism încât, în ciuda celor pe care le văd ochii, cred tot ce spune astronomia heliocentrică - e doar ştiinţă, am învăţat-o la şcoală şi aşa cred toţi, ne temem să credem altfel şi aşa încep să-L dispreţuiască pe Dumnezeu Cel Care le-a dat ochii. Copernic a inventat o astronomie imaginară care echivalează mişcările văzute ale Soarelui faţă de Pământ cu nişte mişcări închipuite ale Pământului faţă de Soare. Totul se reduce la credinţă. Ori credem ce ne arată Dumnezeu prin ochii noştri, ori credem ce ne spune Copernic prin astronomia lui închipuită. Dacă oamenii nu cred ceea ce văd cu ochiul lor liber, cum să-i facem să creadă argumentul cu cei doi luminători văzuţi ca având mărimi aproape identice şi care se mişcă aproape identic pe cer? Dacă ne uităm cu ochiul liber la Lună, tot timpul îi vedem aceeaşi faţă. De ce oare? Bunul simţ şi logica ne spun că acest fenomen are loc pentru că Luna are numai o mişcare de revoluţie în jurul Pământului, adică o mişcare de translaţie în jurul Pământului, fără să se rotească şi în jurul vreunei axe proprii. Însă toate astronomiile moderne explică fenomenul vederii mereu a aceleiaşi feţe prin faptul că Luna, pe lângă mişcarea incontestabilă de translaţie pe o traiectorie aproximativ circulară în jurul Pământului, se roteşte şi în jurul unei axe proprii de rotaţie aproape perpendiculare pe planul traiectoriei ei, făcând o rotaţie completă în jurul acestei axe în acelaşi timp în care face o revoluţie completă în jurul Pământului. Acest fenomen este numit în astronomiile moderne rotaţia combinată a Lunii. De pildă în Compendiu de astronomie, tipărit în 2007 la editura All după originalul publicat de nemţii Helmut Bernhard, Klaus Lindner şi Manfred Schukowski, se afirmă la pagina 77 că rotaţia combinată a Lunii este „perioada de rotaţie a Lunii în jurul axei sale, care corespunde rotaţiei Lunii în jurul Pământului. De aceea, pentru un observator terestru este vizibilă întotdeauna aceeaşi faţă a Lunii.” Şi în Astronomia lui Nicolae Abramescu din 1942, tipărită la editura Cartea Românească, se afirmă la pagina 80 că „(...) fiind văzută numai aceeaşi parte a Lunei, s’a conchis că Luna are o mişcare de rotaţie a cărei vitesă este aceeaşi ca în mişcarea în jurul Pământului şi deci durata rotaţiei este de 27 zile, 7ore 43 minute şi 11,5 secunde, egală cu revoluţia siderală.” 17

Dar dacă ne uităm la Lună cu ochii noştri nu mai putem înghiţi acest soi de afirmaţii. Astronomii moderni afirmă că vedem aceeaşi faţă a Lunii pentru că ea se roteşte în jurul unei axe proprii, în vreme ce bunul nostru simţ ne spune că, dacă un corp descrie un drum circular în jurul nostru şi se roteşte pe acest drum şi în jurul unei axe proprii, noi trebuie să-i vedem cu necesitate şi faţa cealaltă. Nu suntem singuri în această confruntare. În tratatul său Despre cer, apărut la editura Paideea, Bucureşti, în 2005, în traducerea lui Şerban Nicolau, la pagina 235, Aristotel afirmă: „Altfel, desigur, este evident că astrele nici nu se rostogolesc, căci ceea ce se rostogoleşte este necesar să se rotească, pe când totdeauna este văzut ceea ce se numeşte faţa Lunii.” În textul de mai sus Aristotel afirmă exact faptul că Luna doar se translatează pe un drum circular în jurul Pământului, fără să se mai şi rotească în jurul vreunei axe proprii de rotaţie aproape perpendiculare pe acest drum. Îl avem de partea noastră pe Aristotel. Prin urmare, reţinem că avem două afirmaţii diametral opuse: Aristotel zice că vedem aceeaşi faţă a Lunii pentru că Luna nu se roteşte în jurul axei sale, iar astronomii moderni spun că vedem aceeaşi faţă a Lunii pentru că Luna se roteşte în jurul axei sale. „Nu se roteşte” este exact opusul lui „se roteşte”. Este la fel ca la ispita şarpelui. Dumnezeu i-a zis lui Adam că va muri dacă nu-L ascultă: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2,16-17) iar şarpele a zis: „"Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3,4). Ne-am hotărît ca în cazul acestei probleme să nu mai înghiţim pe nemestecate tot ce ni se predă în astronomiile moderne, ci să demonstrăm fără posibilitate de tăgadă cine are dreptate: Aristotel sau astronomii moderni? Credem că dacă ne străduim puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu putem demonstra pe înţelesul tuturor, inclusiv al oricărui astronom de bună credinţă şi dornic să afle adevărul, cine are dreptate.

5.2 O confruntare între Aristotel şi astronomii moderni. ”Paradoxul” rotaţiei lunare. Deoarece urmează să facem o demonstraţie care contrazice afirmaţii luate drept adevărate în ştiinţa astronomică de astăzi, trebuie să lucrăm cu raţionamente fără fisură. Am hotărât că ne folosim simţurile proprii şi pornim numai de la ceea ce proprii noştri ochi ne arată fără putinţă de contrazicere. Un lucru este cert: fiecărui om de pe Pământ îi este foarte la îndemână să se uite oricând la Lună şi să constate fără dubii că Luna ne arată întotdeauna aceeaşi faţă. Ca să ne convingem de acest adevăr, cu ochii proprii, nu din cărţi, putem admira câteva nopţi la rând Luna care e în creştere până ajunge în faza de lună plină, după care începe să descrească. E clar, acelaşi model, aceeaşi faţă a Lunii. Acesta este fenomenul căruia i se dau două explicaţii diametral opuse. Deoarece sunt diametral opuse, însemnă că sunt disjuncte şi nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi timp. Dacă demonstrăm că o afirmaţie e adevărată, rezultă implicit că cealaltă e falsă. Trebuie lucrat meticulos. Ne propunem pentru început să stabilim punctele comune dintre afirmaţia lui Aristotel şi cea a astronomilor moderni. Găsim 3 puncte comune: 18

- atât Aristotel cât şi astronomii moderni admit pentru demonstraţia noastră că Pământul şi Luna sunt corpuri sferice. - atât Aristotel cât şi astronomii moderni admit pentru demonstraţia noastră că Luna descrie un drum în jurul Pământului, o traiectorie pe care o vom aproxima, pentru a simplifica problema, ca fiind circulară şi închisă (în astronomia modernă traiectoria Lunii în jurul Pământului este considerată o elipsă apropiată de forma circulară, astfel încât datele problemei pentru demonstraţia noastră nu se modifică semnificativ dacă o vom aproxima cu un cerc). - atât Aristotel cât şi astronomii moderni afirmă că Luna ne arată mereu aceeaşi faţă. Să facem un desen care să descrie toate aceste trei puncte comune, prin urmare un desen cu care să fie de acord atât Aristotel cât şi astronomii moderni. Figura 1, deşi nu păstrează nicio proporţie, este suficientă pentru a ilustra calitativ fenomenul descris de cele 3 puncte comune cu care este de acord toată lumea.

Fig. 1 Mişcarea Lunii pe traiectoria circulară închisă în jurul Pământului astfel încât de pe Pământ să se observe întotdeauna aceeaşi faţă a ei. Buun! Atât Aristotel cât şi astronomii moderni sunt de acord cu desenul de mai sus. Numai astfel se poate mişca Luna faţă de Pământ pe o traiectorie circulară închisă încât, oriunde am fi pe Pământ, să-i vedem aceeaşi faţă. Ceea ce diferă la Aristotel faţă de astronomii moderni este interpretarea figurii: în vreme ce Aristotel consideră că în figura 1 Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii, astronomii moderni susţin exact contrariul, adică faptul că în această figură Luna s-ar roti în jurul unei axe proprii perpendiculare pe planul figurii. Modernii susţin că de fapt figura 1 ilustrează rotaţia combinată în care Luna se roteşte în jurul acestei axe proprii în acelaşi timp în care se face o revoluţie în jurul Pământului. 19

Mai mult, astronomii moderni consideră că Luna şi-ar arăta şi faţa nevăzută numai în cazul în care nu s-ar roti în jurul axei sale. Am găsit această afirmaţie pe un site de pe internet, încă accesabil în mai 2010, care ni s-a părut interesant, anume www.badastronomy.com/bad/misc/moon_spin.html. Acolo se afirmă: „Rotind Luna Astronomie proastă: Luna ne arată numai o singură faţă pentru că nu se roteşte. Astronomie mai bună: Luna ne arată numai o singură faţă pentru că se roteşte o dată la fiecare revoluţie făcută în jurul Pământului. Astronomia cea mai bună: Luna nu pare a se roti în sistemul de referinţă în care linia Pământ – Lună este fixată în direcţie, dar se roteşte dacă este văzută de un observator exterior. Cum funcţionează: Dacă ieşiţi afară în câteva nopţi diferite şi priviţi Luna, veţi vedea mereu aceleaşi trăsături în cam aceeaşi poziţie. Pare că Luna nu se roteşte. A, dar o face! Acest lucru poate fi văzut folosind un model. Luaţi 2 portocale (sau mere, sau mingi de basseball, sau oricare obiecte aproximativ sferice aveţi la îndemână). Marcaţi unul cu X; aceasta reprezintă o trăsătură de pe Lună. Acum puneţi-l pe celălalt jos pe o masă; acesta e Pământul. Plasaţi modelul Lună pe masă la aproximativ 30 cm (1 picior) distanţă, cu X-ul îndreptat către modelul Pământ. Acum deplasaţi modelul Lună ca şi cum ar orbita în jurul Pământului, având grijă ca X-ul să vadă modelul Pământ tot timpul. Surpriză! Veţi vedea că, pentru a menţine X-ul orientat către modelul Pământ, trebuie să rotiţi modelul Lună în timpul deplasării în jurul modelului Pământ. Mai mult, veţi vedea că trebuie să-l rotiţi exact o dată la fiecare orbitare pentru a menţine X-ul orientat către modelul Pământ. Dacă nu-l rotiţi, modelul Lună îşi va arăta toate feţele modelului Pământ pe măsură ce se mişcă împrejur. Acum eu am fost un pic şmecher aici. Vorbim de 2 sisteme de referinţă diferite; unul pe suprafaţa Pământului privind către Lună, şi unul din afara sistemului Pământ–Lună privind spre interior. Aţi efectuat experimentul din cel de-al 2-lea sistem, şi aţi văzut Luna rotindu-se. Din primul, totuşi, puteţi vedea singuri că Luna nu se roteşte. Ceea ce se deduce de aici este că într-un sistem Luna se roteşte, în altul nu. În fapt am învăţat 3 lucruri: 1) Luna se roteşte în timp ce orbitează în jurul Pământului (ca şi cum ar fi văzută de un observator din afară). 2) se roteşte o dată la fiecare orbită (pentru acel observator); şi 3) dacă nu s-ar roti, noi am vedea eventual Luna în întregime în timp ce orbitează în jurul Pământului.”1 „Spinning the Moon Bad astronomy: The Moon only shows one face to us because it is not rotating. Better astronomy: The Moon only shows one face to us because it is rotating, once every time it revolves around the Earth. Best astronomy: The Moon does not appear to rotate in the reference frame where the Earth – Moon line is fixed in direction, but it does rotate as seen by an outside observer. How it works: If you go on several different nights and look at the Moon, you will always see the same features, at about the same position. It looks as if the Moon doesn’t rotate! Ah, but it does. This can be seen using a model. Grab two oranges (or apples, or baseballs, or whatever roughly spherical objects you have handy). Mark one with an “X”; this represents a feature on the Moon. Now put the other one down on a table; this is the Earth. Place the Moon model on 1

20

Acesta ni s-a părut a fi un site mai onest de pe internet întrucât afirmă că, văzută din interiorul traiectoriei sale, Luna nu se roteşte în jurul ei, în timp ce văzută din exteriorul traiectoriei sale, Luna apare ca rotindu-se în jurul propriei axe. Imediat ne putem pune întrebarea: Dacă noi stăm pe Pământ şi tot timpul vieţii noastre privim şi vom privi Luna dintr-un loc aflat în interiorul traiectoriei ei, atunci de ce în astronomiile moderne suntem forţaţi întotdeauna să privim Luna ca şi cum ne-am afla în afara traiectoriei ei? Autorul textului de pe site este cinstit şi spune că, dacă observăm Luna de pe Pământ, ceea ce vedem cu ochiul liber e în concordanţă cu ceea ce afirmă Aristotel. Atunci să ilustrăm şi punctul 3 din afirmaţiile de pe acest site, adică faptul că Luna şi-ar arăta şi faţa nevăzută numai în cazul în care nu s-ar roti în jurul axei sale. A rezultat figura 2.

Fig. 2 Cum ar trebui să arate mişcarea Lunii pe traiectoria în jurul Pământului astfel încât de pe Pământ să se observe şi faţa ei nevăzută. the table about 30 centimetres (one foot) away with the X facing the Earth model. Now move the Moon model as if it were orbiting the Earth, taking care to make sure that the X faces the Earth model at all times. Surprise! You’ll see that to keep the X facing the Earth model, you have to rotate the Moon model as it goes around the Earth model. Furthermore, you can see you have to spin it exactly once every orbit to keep the X facing the Earth model. If you don’t rotate it, the Moon model will show all of its “sides” to the Earth model as it goes around. Now, I have been a bit tricky here. We are talking about two different frames of reference; one of the surface of the Earth looking out at the Moon, and one outside the Earth-Moon system looking in. You performed the experiment from the latter frame, and saw the Moon rotating. From the former, however, you can see for yourself the Moon does not rotate. What is being argued here is that in one frame the Moon rotates, in another it does not. We’ve actually learned three things: 1) the Moon rotates as it orbits the Earth (as seen by an outside observer); 2) it rotates one time for every orbit (to that observer); and 3) if it didn’t rotate, we would eventually see all of the Moon as it orbited the Earth.”

21

În figura 3, am alăturat figurile 1 şi 2 ca să vedem în care dintre ele Luna se roteşte de fapt în jurul unei axe proprii.

a)

b)

Fig. 3 În care dintre cele două cazuri Luna se roteşte în jurul unei axe proprii? Trebuie să recunoaştem că, iniţial, putem rămâne un pic descumpăniţi. Dacă privim deasupra foii de hârtie pe care am desenat cele două figuri, ceea ce vedem pare a fi un efect straniu care la o primă evaluare ar da mai degrabă câştig de cauză astronomilor moderni decât lui Aristotel. Luna pare ochilor noştri că mai degrabă se roteşte în jurul axei sale în figura 3 a), în timp ce în figura 3 b) ea ni se pare că nu se roteşte deloc. Oare să aibă dreptate astronomii moderni şi să se fi înşelat Aristotel? Să ne păstrăm sângele rece şi să punem o întrebare ajutătoare: de ce atunci când privim Luna de pe Pământ nu o vedem niciodată rotindu-se în jurul axei sale, iar atunci când o privim în desenele a) şi b) din figura 3, ea ni se pare că se roteşte în jurul propriei axe mai degrabă în figura 3 a) decât în figura 3 b)? Răspunsul vine ca o iluminare. Când ne uităm la Lună de pe Pământ, adică dintr-un loc aflat în interiorul traiectoriei Lunii, o vedem nerotindu-se în jurul axei proprii. În schimb când o privim fie ca în desenul 3 a), când ni se pare că se roteşte şi arată Pământului aceeaşi faţă, fie ca în desenul 3 b), când ni se pare că nu se roteşte şi arată Pământului şi faţa ei nevăzută, în ambele situaţii noi o privim dintr-un loc aflat în exteriorul traiectoriei sale. Dacă privim Luna din interiorul traiectoriei ei, nu o vedem rotindu-se în jurul axei sale. Oare dacă am vedea-o din exteriorul traiectoriei ei, atunci am vedea-o rotindu-se în jurul axei sale? Este oare foarte important şi locul de unde privim Luna, aşa cum s-a afirmat pe site? Pentru a lămuri această problemă, vom pune o nouă întrebare: Este oare rotaţia Lunii în jurul propriei axe o mişcare relativă la sistemul de referinţă din care este observată, sau este absolută în sine, indiferent de sistemul de referinţă din care este observată? 22

5.3 Rezolvarea paradoxului Am găsit două căi de rezolvare a problemei, una intuitivă şi alta riguroasă matematic. Ambele căi sunt la fel de logice.

5.3.1 Rezolvarea intuitivă a paradoxului Hai să rezolvăm problema încet şi sigur. Parcurge Luna un drum, sau nu? Parcurge, că doar o vedem pe cer cum se mişcă. Suntem cu toţii de acord că drumul ei în jurul Pământului este cam ca o curbă închisă, care se apropie de forma unui cerc, deci o putem considera, fără a altera problema, drept un cerc? Indiferent că admitem sistemul lui Ptolemeu, al lui Tycho Brache sau al lui Copernic, trebuie să admitem şi faptul că putem considera că Luna parcurge un drum de formă circulară în jurul Pământului. Mai jos am făcut şi nişte figuri cu desenele reproduse după cele de la sfârşitul cărţii Discursus astronomicus, tipărită de către Erhard Friedrich Strohen în anul 1662, întrucât ni s-au părut că ilustrează cel mai bine fenomenul mişcării Lunii pe un drum circular în jurul Pământului, drum prezentat identic în toate cele 3 sisteme ale lumii.

Fig. 4 În toate cele 3 sisteme ale lumii traiectoria Lunii în jurul Pământului este o traiectorie circulară închisă Figurile arată clar, indiferent în ce sistem considerăm Luna, geocentric sau heliocentric, că aceasta parcurge un drum circular în jurul Pământului. Un cerc adică. Buun. Hai să presupunem acum că mergem şi noi pe un drum în formă de cerc, analog cu cel al Lunii în jurul Pământului, spre exemplu pe pista sau traseul circulare ale unui stadion, hipodrom, raliu. Dacă presupunem acest lucru, putem pune următoarea întrebare: Atunci când mergem pe un drum circular, dacă în timp ce mergem înainte pe drum se întâmplă ca să ne mai şi rotim în jurul nostru, putem observa cu siguranţă faptul că nu numai că mergem înainte, ci ne mai şi rotim faţă de drum? Răspunsul este evident că da. Putem face această observaţie sigură pentru un drum nu numai circular, ci şi oarecare. Căci dacă mergem numai înainte, vedem doar drumul din faţa noastră. Dar dacă mergem înainte şi ne mai şi rotim în jurul nostru în timp ce parcurgem acest drum, deşi mergem tot înainte, ajungem la un moment dat să nu mai vedem drumul în faţa noastră, ci să vedem pentru o 23

vreme reperele de pe marginea drumului, ba mai mult, în timp ce continuăm să înaintăm pe drum, ajungem să vedem pentru o vreme numai drumul parcurs deja. Urmează o nouă întrebare logică: Dacă în timp ce noi parcurgem drumul înainte, ne mai şi învârtim în jurul nostru, este această mişcare a noastră de învârtire în jurul nostru o mişcare relativă sau este o mişcare absolută pentru toate sistemele de referinţă din care suntem observaţi că parcurgem acest drum? Răspunsul este sigur: mişcarea noastră de învârtire pe drum este absolută pentru toate sistemele de referinţă din care suntem observaţi, deoarece noi ne mişcăm astfel pe un drum care se vede ca atare din toate sistemele de referinţă din care suntem observaţi, şi ştim sigur că în timp ce am mers înainte, ne-am mai şi învârtit în jurul nostru. E ca la cursele de maşini pe un traseu circular. Fie că suntem arbitrul din interiorul traseului cursei, fie că suntem spectatorul din tribuna aflată în exteriorul traseului cursei, şi arbitru şi spectator ştim precis atunci când maşina pe care o urmărim în cursă merge înainte fără să se rotească în jurul ei, sau când, Doamne fereşte, se mai petrece vreun accident şi maşina, în timp ce avansează pe drum, mai face şi una sau două rotaţii în jurul ei. La fel este şi cu Luna. Dacă ea se mişcă pe o traiectorie curbilinie închisă în jurul Pământului, şi trebuie să admitem că se mişcă în jurul Pământului pe un drum asemănător cu cel parcurs de automobilul de curse la raliu, de sportiv pe stadion, sau de cal şi călăreţ pe hipodrom, atunci indiferent că o vedem din interiorul sau din exteriorul traiectoriei putem observa în mod absolut dacă se mai şi roteşte în jurul ei însăşi în timp ce îşi parcurge drumul. Aşadar, noi vedem Luna din interiorul drumului ei şi-i vedem mereu o aceeaşi parte, aşa cum arbitrul cu steguleţ de la cursele de cai sau de maşini, aflat în interiorul conturului drumului cursei vede o singură şi aceeaşi parte laterală a cailor sau a maşinilor. Adică tot timpul îi vedem Lunii aceeaşi faţă. Numai că cei din tribună văd la maşini şi la cai o parte laterală atunci când caii sau maşinile trec prin faţa tribunei, şi cealaltă parte laterală atunci când caii sau maşinile trec pe partea de drum opusă tribunei. Dar şi arbitrul şi cei din tribune ştiu precis dacă maşinile şi caii rulează doar înainte sau se mai şi rotesc în jurul lor faţă de traseu. Dacă arbitrul cu steguleţ vede doar o parte laterală a cailor sau maşinilor, iar cei din tribună văd ambele părţi laterale ale acestora, bineînţeles că şi unii şi ceilalţi ştiu cu siguranţă că nici caii şi nici maşinile nu se învârtesc în jurul lor în raport cu traseul, ci doar rulează înainte pe el. Tot aşa şi noi, oamenii, dacă vedem de pe Pământ, din interiorul traseului Lunii, că aceasta ne arată doar o faţă a ei, exact precum arbitrul cu steguleţ vede din interiorul traseului doar o singură parte laterală a cailor sau a maşinilor la curse şi este convins că maşinile şi caii rulează înainte pe drum fără să se rotească în jurul lor înselor, respectiv lor înşilor, şi noi suntem convinşi că Luna îşi parcurge drumul ei, sau traseul, sau traiectoria ei, fără să se rotească în jurul ei înseşi. Totodată, dacă am fi cumva în afara traiectoriei Lunii şi am vedea că Luna ne arată ambele ei feţe o dată în timp ce-şi parcurge traiectoria circulară închisă, exact precum spectatorul din tribună de la cursele de cai sau de maşini vede din exteriorul traseului ambele feţe laterale ale cailor sau maşinilor şi este convins că maşinile şi caii rulează înainte pe drum fără să se rotească în jurul lor înselor, respectiv înşilor, şi noi suntem convinşi şi în această situaţie că Luna îşi parcurge drumul ei, sau traseul, sau traiectoria ei, fără să se rotească în jurul ei înseşi. 24

E ca şi cum Luna s-ar mişca în jurul Pământului sudată de o locomotivă care merge pe şine sau ca o bilă găurită care se mişcă pe o vergea metalică destul de groasă trecută prin gaura bilei, atât şinele cât şi vergeaua descriind un drum în formă de cerc şi împiedicând rotaţia în jurul axei aproape perpendiculare pe acest drum, după cum este ilustrat în figura 5.

a)

b)

c)

Fig. 5 Luna se mişcă faţă de Pământ (a) ca şi cum ar fi sudată pe o locomotivă aflată pe şine (b) sau ca o bilă găurită prin care este trecută o vergea metalică (c). 25

Analizând figura 5, ştim precis că nici locomotiva, nici bila, deşi descriu o traiectorie circulară, nu se rotesc în timp ce parcurg această traiectorie deoarece şinele sau vergeaua nu permit trenului sau bilei să se rotească faţă de ele în jurul vreunei axe proprii, ci numai să se deplaseze înainte prin translaţie pe drumul circular. Întrucât Luna se mişcă similar cu locomotiva sau cu bila găurită, este evident că nici ea nu se roteşte în jurul axei sale. Prin urmare, ceea ce era afirmat pe site despre rotaţia Lunii, anume că „Ceea ce se deduce de aici este că într-un sistem Luna se roteşte, în altul nu.”, este fals. În toate sistemele din care observăm traiectoria sau drumul Lunii, trebuie să ne dăm seama dacă Luna se roteşte sau nu în jurul ei pe drumul său de formă circulară, exact aşa cum se vede la raliu, fie că suntem într-un sistem din care o vedem din interiorul traiectoriei sale, fie că suntem într-un sistem din care o vedem din exteriorul traiectoriei sale. Dacă o vedem din interiorul drumului ei, ştim sigur că ea nu se roteşte în jurul ei pentru că ne arată o singură faţă, iar dacă ne aflăm în exteriorul traiectoriei ei ştim sigur că ea nu se roteşte pentru că ne arată ambele ei feţe. Am demonstrat problema intuitiv, dar putem s-o demonstrăm şi riguros, cu figuri matematice.

5.3.2 Rezolvarea logică a paradoxului. O demonstraţie grafică pregătită prin 6 paşi. Alte argumente împotriva rotaţiei combinate a Lunii. Demascarea trucului de pe site. Să facem demonstraţia pas cu pas. Pasul 1: Indiferent dacă o considerăm planetă, ca geocentriştii, sau satelit al Pământului, ca heliocentriştii, nimeni nu ne va putea contrazice dacă vom spune că Luna se vede ca un corp sferic ce parcurge în mod absolut o traiectorie în jurul Pământului. Acest fapt e clar pentru oricine o observă cu ochiul liber. Pasul 2: De vreme ce atât ptolemaicii şi tychonienii cât şi copernicanii susţin că Luna are o traiectorie absolută şi circulară în jurul Pământului, cu toţii admit şi faptul că această traiectorie absolută a Lunii are o lungime finită. Dacă notăm cu L lungimea acestei traiectorii şi o aproximăm ca fiind un cerc având raza R egală cu distanţa de la Pământ la Lună, sau, pentru cei mai riguroşi, cu distanţa de la centrul Pământului la centrul Lunii, atunci lungimea ei este un număr finit de mărime L=2R. Aşadar, Luna poate fi reprezentată ca un corp sferic care se mişcă pe un cerc. Atunci, conform desenului din figura 6, există cu siguranţă în univers puncte de observare a mişcării corpului aflate atât în interiorul traiectoriei circulare cât şi în exteriorul ei.

26

Fig. 6 Traiectorie circulară închisă cu puncte de observaţie în univers interioare şi exterioare Pasul 3: Dacă desfăşurăm traiectoria şi o facem, în loc de cerc, o linie dreaptă de lungime L echivalentă cu cea a cercului de mai înainte, nu am modificat nimic în ceea ce priveşte caracterul mişcării, care rămâne tot de translaţie combinată sau nu cu o eventuală rotaţie în jurul unei axe proprii, în schimb nu mai avem în univers puncte de observaţie exterioare şi interioare traiectoriei, ci toate sunt echivalente, ca în figura 7.

Fig. 7 Traiectorie dreaptă finită având toate punctele de observaţie echivalente 27

Pasul 4: De vreme ce am desfăşurat cercul de lungime L=2R într-o linie de lungime echivalentă, atunci din orice punct din univers vom privi un corp sferic care se mişcă pe o traiectorie în formă de linie dreaptă finită vom şti precis dacă acesta se translatează cu sau fără rotaţie în jurul unei axe proprii perpendiculare pe traiectorie în timp ce o parcurge. În figura 8, am desenat corpul sferic pe care l-am împărţit în două emisfere pe care le-am ilustrat diferit pentru a vizualiza mai uşor mişcarea lui pe traiectorie şi a observa cu siguranţă în ce caz pacurge traiectoria dreaptă şi finită fără să se rotească, şi în ce caz parcurge aceeaşi traiectorie executând, odată cu mişcarea de translaţie, şi o rotaţie completă în jurul unei axe care trece prin centrul de masă al corpului şi este perpendiculară pe traiectorie.

Fig. 8 Prin reducerea unei traiectorii circulare finite de lungime L la o linie dreaptă, mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe a unui corp se poate observa în mod absolut din orice punct din univers am privi corpul. Astfel, în figura 8 se observă evident că: în cazul a) În orice loc s-ar afla în univers, observatorul care priveşte corpul mişcându-se pe traiectoria dreaptă finită poate spune în mod absolut că acest corp nu se roteşte în jurul unei axe proprii care trece prin centrul lui de masă şi care este perpendiculară pe traiectorie. În acest caz, mişcarea corpului constă doar într-o translaţie în care orice punct k de pe corp, diferit de centrul de masă C, descrie o traiectorie paralelă cu traiectoria descrisă de centrul de masă C. în cazul b) În orice loc s-ar afla în univers, observatorul care priveşte corpul mişcându-se pe traiectoria dreaptă finită poate spune în mod absolut că acest corp, pe măsură ce-şi parcurge traiectoria, se şi roteşte o dată în jurul unei axe proprii care trece prin centrul lui de masă C şi care este perpendiculară pe traiectorie. 28

(În figura 8b, am ilustrat rotaţia corpului în jurul unei axe proprii în sens contrar sensului lui de translaţie pe traiectorie deoarece această figură ne va fi utilă mai târziu. Am fi putut foarte bine să ilustrăm rotaţia sa în jurul unei axe proprii în acelaşi sens cu sensul de translaţie al corpului pe traiectorie.) În acest caz, mişcarea corpului este o mişcare combinată dintr-o translaţie pe traiectorie şi o rotaţie în jurul unei axe proprii ce trece prin centrul de masă, mişcare combinată în care orice punct k de pe corp, diferit de centrul de masă C, descrie o traiectorie care se intersectează cu traiectoria descrisă de centrul de masă C. Pasul 5: Generalizând concluziile pe care le-am tras cu ajutorul figurilor 6-8, putem face următoarele afirmaţii: Dacă, prin observarea din orice loc din univers a unui corp care se deplasează pe o traiectorie dreaptă finită, ştim precis că acel corp se roteşte sau nu în jurul unei axe proprii perpendiculare pe traiectorie şi care trece prin centrul lui de masă, atunci, deoarece putem desfăşura orice traiectorie finită, cât de complicată ar fi, într-o traiectorie dreaptă finită, rezultă că trebuie să ştim precis dacă corpul se roteşte sau nu în jurul unei astfel de axe proprii şi atunci când acesta parcurge orice fel de traiectorie finită. Am aflat astfel că, prin raportarea ei la traiectoria parcursă de corp, mişcarea de rotaţie în jurul axei proprii a unui corp care parcurge o traiectorie finită poate fi observată şi pusă în evidenţă în mod absolut de către orice observator din univers. Prin urmare, mişcarea de rotaţie în jurul unei axe proprii a unui corp care parcurge o traiectorie finită este o mişcare absolută deoarece se raportează la o traiectorie absolută. Pasul 6 şi ultimul: Particularizând afirmaţiile făcute la Pasul 5 în cazul Lunii, putem acum demonstra că este fals ceea ce se susţinea pe site, anume că „ceea ce se deduce de aici este că într-un sistem Luna se roteşte, în altul nu”. Conform generalizării pe care am făcut-o mai sus, spre deosebire de site-ul citat, noi susţinem că, dacă ar exista o mişcare de rotaţie a Lunii în jurul unei axe proprii, atunci prin raportarea la traiectoria ei finită, această mişcare de rotaţie trebuie să fie pusă în evidenţă din orice sistem am observa Luna. Cu alte cuvinte, noi afirmăm contrariul afirmaţiei de pe site, anume că Luna fie are o rotaţie proprie faţă de traiectoria sa în toate sistemele din care o observăm, fie nu se roteşte deloc faţă de traiectoria sa în niciun sistem din care o observăm. Tot ceea ce ne rămâne acum de făcut este să cercetăm pe baza fenomenului conform căruia vedem de pe Pământ mereu aceeaşi faţă a Lunii dacă Luna are în realitate o rotaţie în jurul vreunei axe proprii sau se deplasează pe traiectoria sa circulară finită numai prin translaţie. Pentru a vedea în mod sigur dacă Luna se roteşte sau nu în jurul unei axe proprii în timp ce-şi parcurge traiectoria pe care am presupus-o circulară şi finită, vom apela din nou la figura 1, figură care ilustrează fenomenul de aceeaşi faţă a Lunii văzută de pe Pământ în perspectiva unui observator aflat în afara traiectoriei Lunii, figură cu care sunt de acord atât Aristotel cât şi astronomii moderni. Dacă desfacem cercul traiectoriei Lunii din figura 1 într-o linie dreaptă de lungime echivalentă cu lungimea L=2R a acestui cerc şi ţinem cont de fenomenul de aceeaşi faţă a Lunii văzută de pe Pământ în poziţiile succesive ale Lunii de pe această traiectorie până la parcurgerea ei o dată în întregime, obţinem desenul din figura 9 unde, spre încredinţare, am ilustrat şi o traiectorie curbă intermediară între cea circulară şi cea dreaptă. 29

Fig. 9 Demonstraţie a faptului că, de vreme ce de pe Pământ i se vede aceeaşi faţă, Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii în timp ce se translatează pe traiectoria ei în jurul Pământului. Figura 9 ne demonstrează că Luna are doar o mişcare de translaţie pe traiectoria sa circulară în jurul Pământului. Nu există nicio rotaţie a Lunii în jurul vreunei axe proprii în timpul parcurgerii acestui cerc. Într-adevăr, şi în cazurile II şi III, orice punct k de pe Lună, diferit de centrul ei de masă C – pentru simplitate noi l-am considerat pe circumferinţa Lunii -, descrie o traiectorie paralelă cu cea descrisă de centrul de masă C, caracteristică numai unei mişcări de translaţie simple, necombinate cu nicio rotaţie în jurul vreunei axe proprii. Dacă am reduce traiectoria circulară a Lunii la o dreaptă finită, suntem siguri că Luna s-ar mişcă pe această dreaptă ca în figura 8 a), adică fără niciun fel de rotaţie proprie. Aşadar, Aristotel este cel care are dreptate şi interpretează corect figura 1, nu astronomii moderni care greşesc. Dacă Luna ar efectua şi o rotaţie în jurul unei axe proprii în timp ce s-ar translata pe cercul ei din jurul Pământului, reducerea acestui cerc la o dreaptă de lungime echivalentă ne dovedeşte că mişcarea Lunii ar fi ca în figura 10 şi Luna ne-ar arăta şi faţa ei nevăzută.

Fig. 10 Demonstraţie a faptului că, dacă Luna ar face o rotaţie completă în jurul ei în acelaşi timp în care ar parcurge complet traiectoria circulară închisă în jurul Pământului, atunci de pe Pământ s-ar vedea ambele ei feţe. 30

Dacă un presupus observator aflat în exteriorul traiectoriei circulare a Lunii ar vedea Luna ca în figura 10, deşi faţă de el Luna ar părea nerotită şi arâtându-i aceeaşi faţă, el ar semnala, dacă este de bună credinţă, că Luna totuşi se roteşte faţă de traiectoria ei circulară. Într-adevăr, în toate cele 3 cazuri, punctul k de pe Lună, diferit de centrul ei de masă C, descrie o traiectorie care se intersectează cu cea a centrului de masă C – noi am arătat intersecţia dintre cele două traiectorii doar în cazul traiectoriei reduse la dreaptă, dar se vede şi în cazul cercului că în poziţiile 1 şi 5 punctul k este în afara traiectoriei circulare parcurse de centrul de masă C în vreme ce în poziţia 3 el este în interiorul traiectoriei circulare, deci o intersectează sigur -, ceea ce este caracteristic numai unei mişcări de translaţie combinate cu o rotaţie în jurul unei axe proprii. Iar această mişcare de rotaţie în jurul unei axe proprii ar trebui să fie absolută deoarece am considerat traiectoria circulară a Lunii ca fiind absolută. Aşadar, chiar dacă acest observator din exteriorul traiectoriei circulare a Lunii ar vedea în acest caz fictiv Luna nerotită şi arătându-i mereu aceeaşi faţă în raport cu el, el ar vedea fără probleme rotaţia Lunii în raport cu cercul traiectoriei ei şi, ştiind faptul că traiectoria Lunii este o traiectorie absolută, dacă este onest, ar trebui să afirme şi el că mişcarea de rotaţie în jurul axei proprii a Lunii pe această traiectorie circulară ar fi absolută. Pentru a fi mai clari, putem încerca încă o demonstraţie, care se va dovedi utilă şi mai târziu. Ataşăm Lunii săgeata CK care trece prin centrul ei C şi punctul K, punct pe care acum îl luăm pe circumferinţa ei rotit cu 90º faţă de punctul k. Să vedem cum se comportă această săgeată solidară cu Luna în timpul parcurgerii traiectoriei ei circulare de rază R şi al dreptei finite de lungime L=2R rezultate din desfăşurarea acestui cerc, atât în cazul în care presupunem că Luna se translatează fără să se rotească în jurul vreunei axe proprii cât şi în cazul în care presupunem că Luna se mai şi roteşte în jurul unei axe proprii. Observăm că în cazul real admis de toată lumea, cel din figura 1 în care de pe Pământ se vede tot timpul aceeaşi faţă a Lunii, săgeata CK rămâne în permanenţă tangentă la drumul circular al Lunii, iar prin desfăşurarea acestei traiectorii circulare de rază R într-o dreaptă finită de lungime L=2R, aceeaşi săgeată îşi păstrează orientarea şi sensul neschimbate, rămânând paralelă cu dreapta rezultată. Astfel, aşa cum se poate observa în desenul din figura 11 a), săgeata CK ne indică fără nici un dubiu că în situaţia din realitate Luna se deplasează înainte prin translaţie pe traiectoria ei circulară fără să se rotească în jurul axei sale. În schimb, în cazul fictiv în care s-ar vedea de pe Pământ ambele feţe ale Lunii, săgeata CK nu ar mai rămâne tot timpul tangentă la cercul traiectoriei Lunii, ci ar deveni şi secantă la acest cerc, îndicând astfel atât unui observator interior cât şi unuia exterior traiectoriei ei circulare că, pentru a fi văzută în întregime de pe Pământ, Luna ar trebui să se rotească faţă de acest drum circular în jurul unei axe proprii perpendiculare pe planul lui. O astfel de rotaţie proprie a Lunii în acest presupus caz este pusă în evidenţă de rotaţia săgeţii CK pe dreapta finită de lungime L=2R rezultată din desfăşurarea cercului de rază R a Lunii. Săgeata CK ne indică fără dubii că doar în situaţia fictivă în care Luna ar arăta observatorilor de pe Pământ şi cealaltă faţă a ei, aşa cum se poate observa în desenul din figura 11 b), ar putea fi vorba şi de o rotaţie a Lunii în jurul unei axe proprii combinată cu translaţia ei pe traiectoria circulară. Dar în acest caz fictiv, în care arătăm cum ar trebui să se mişte Luna ca să-i observăm de pe Pământ ambele feţe, devine foarte important şi sensul acestei rotaţii în jurul unei axe proprii. Figura 11 b) ne arată că, dacă Luna s-ar 31

roti în jurul axei sale în sens opus sensului ei de translaţie pe cerc, săgeata CK ar rămâne nemişcată pentru un observator exterior traiectoriei, în vreme ce figura 11c) ne arată că, dacă Luna s-ar roti în jurul axei sale în acelaşi sens cu sensul ei de translaţie pe traiectoria circulară, observatorul exterior ar vedea Luna şi săgeata CK efectuând două rotaţii complete în timpul unei translaţii pe cercul ei. În schimb, atât în cazul 11 b) cât şi în cazul 11 c) observatorul din interiorul cercului ar vedea în timpul translaţiei complete a Lunii în jurul Pământului pe acest cerc doar o singură rotaţie a ei în jurul unei axe proprii deoarece în ambele cazuri el i-ar vedea doar o singură dată faţa văzută şi faţa nevăzută.

11 a) Translaţie pe cerc fără rotaţie în jurul unei axe proprii

11 b) Translaţie pe cerc cu rotaţie în jurul unei axe proprii în sens opus translaţiei 32

11 c) Translaţie pe cerc cu rotaţie în jurul unei axe proprii în acelaşi sens cu sensul translaţiei Fig. 11 Comportamentul săgeţii indicatoare CK la translaţia simplă pe cerc şi la translaţia combinată cu rotaţie pe cerc Cu ajutorul figurii 11 am demonstrat nu numai faptul că nu are loc nicio rotaţie a Lunii în jurul veunei axe proprii, ci şi alte două adevăruri, anume: Adevărul 1: Numai observatorul din interiorul traiectoriei Lunii - adică orice om de pe Pământul în care am fost puşi de către Dumnezeu - este acela care poate vedea în mod direct cu proprii săi ochi mişcarea absolută a Lunii. Cu alte cuvinte, dacă observatorul de pe Pământ vede că Luna îi arată o singură faţă, aşa cum vede de pe Pământ la toate corpurile care nu se rotesc, înseamnă că în mod absolut Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii. Vedem de pe Pământ aceeaşi faţă a Lunii, ca în figura 11 a), şi aceasta nu are nicio rotaţie proprie deoarece, dacă ar avea o rotaţie proprie, am vedea Luna în întregime, ca în figurile 11 b) sau 11 c). Adevărul 2: Observatorul exterior traiectoriei Lunii trebuie să ţină cont de poziţia sa exterioară faţă de această traiectorie pentru a interpreta corect mişcarea Lunii. Cu alte cuvinte, dacă observatorul exterior traiectoriei lunare vede că Luna îi arată ambele feţe o singură dată în timpul parcurgerii complete a acestei traiectorii, ţinând cont de poziţia sa exterioară, pentru el acest lucru înseamnă în mod absolut că Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii. Asemenea spectatorului din tribună de la curse, care ştie că maşinile sau caii nu se rotesc în jurul vreunor axe proprii ale lor deşi le vede ambele părţi laterale spre deosebire de arbitrul din interiorul cursei care vede în mod direct că nu se rotesc în jurul lor întrucât le vede o singură parte laterală, observatorul din exteriorul traiectoriei lunare, dacă raportează mişcarea Lunii la traiectoria ei, ştie şi el atunci când vede Luna în întregime la parcurgerea drumului ei în jurul Pământului, ca în figura 11 a), că aceasta nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii. Prin raportarea mişcării Lunii la traiectoria ei, observatorul din exteriorul traiectoriei lunare ar şti şi el dacă ar vedea doar o faţă a Lunii sau de două ori fiecare dintre feţele Lunii la parcurgerea drumului ei circular în jurul 33

Pământului, ca în figurile 11 b) şi 11 c), că în ambele cazuri aceasta s-ar roti numai o singură dată în jurul unei axe proprii perpendiculare pe traiectorie. Deoarece în figurile 11 b) şi 11 c) rotaţia în jurul unei axe proprii este echivalentă în sine, realizându-se numai o singură dată, şi numai sensul diferă, ne putem pune şi următoarea întrebare: De ce au ales astronomii moderni acel sens de rotaţie pentru Lună opus translaţiei pe cercul ei, sens care în presupusa mişcare observată din exteriorul traiectoriei, ar fi făcut ca Luna să fie văzută nerotită în timp ce şi-ar fi parcurs o dată cercul, şi nu acelaşi sens de rotaţie cu cel al translaţiei pe cercul ei, sens care ar fi făcut ca Luna să fie văzută din exterior de două ori rotită în timp ce şi-ar fi parcurs o dată acelaşi drum circular? Răspunsul vine de la sine. Credem că ar fi fost prea gogonată minciuna să le spună oamenilor că, dacă Luna nu s-ar roti în jurul ei, ar trebui să-i vadă de două ori ambele feţe. Aşa, minciuna că dacă Luna nu s-ar roti în jurul ei ar trebui să-i vadă ambele feţe, pare mai fină şi mai potrivită pentru a păcăli prin iluzie optică pe cei care nu cercetează mişcarea Lunii şi ar putea confunda ce ceea ce văd de pe Pământul pe care se află sigur cu ceea ce ar vedea din exteriorul cercului Lunii, un loc în care la fel de sigur nu vor ajunge niciodată. Aşadar, Aristotel este cel care are dreptate şi nu astronomii moderni. Nu există rotaţie combinată a Lunii, pentru că Luna nu se roteşte în jurul ei ci doar se translatează pe un drum circular. Demonstraţiile noastre arată că acela care afirmă că Luna se roteşte în jurul axei sale, indiferent de unde ar privi-o şi oricine ar fi el, este un mincinos şi un şarlatan. Putem acum să descoperim unde este şarlatania în cazul afirmaţiilor de pe site. Unde este trucul lor în ”demonstraţia” cu portocalele? Trucul lor cu portocale, mere sau mingi de baseball constă în faptul că ei ne fixează dinainte distanţa dintre cele două corpuri rotunde care închipuie Pământul şi Luna cam în jurul lungimii de 30 de cm. Această distanţă este mult prea mică faţă de ochii noştri pentru ca, în cadrul experimentului, noi să ne raportăm cu ochii la acesta ca şi cum am fi observatori din interiorul traiectoriei. De obicei ochii noştri se află la o distanţă mai mare de 30 de cm de masa pe care se află portocalele, adică întotdeauna în afara traiectoriei corpului care se mişcă în jurul celuilalt. În schimb picioarele noastre se află întotdeauna pe Pământul ferm care în realitate este întotdeauna în interiorul traiectoriei lunare. Astfel, prin acest montaj subtil ei ”transferă” nemişcarea Pământului, care se află în interiorul traiectoriei, de la nivelul picioarelor, care stau ferm pe Pământ, la nivelul ochilor care se află în afara traiectoriei şi dau iluzia minţii că şi în exteriorul traiectoriei ochii noştri ar putea privi Luna dintr-un loc nemişcat precum Pământul. Din acest motiv ”experimentul” prin care ne păcălesc astronomii de astăzi este o himeră, un efect montajistic care se obţine numai dacă acceptăm, prin ”convenţia” lor, să considerăm că ochii noştri aflaţi în afara traiectoriei lunare ar putea privi vreodată spre Lună cu nemişcarea conferită de faptul că stăm cu picioarele pe Pământul ferm din interiorul traiectoriei lunare. Dacă ne-am strădui totuşi şi ne-am lipi capul de portocală (deşi nu prea credem că încape în distanţa de 30 de cm, pentru că a fost bine ”calculată”) adică am intra cumva şi cu ochii în interiorul traiectoriei (ceea ce de obicei nu facem, mulţumindu-ne să privim experimentul de la distanţă), am observa cum lucrurile încep să se schimbe, anume că portocala marcată îşi arată totdeauna aceeaşi faţă marcată, adică nu se roteşte, adică exact contrariul a ceea ce am văzut când am ţinut capul la distanţă în afara traiectoriei parcurse de portocală. Astfel, prin acest experiment absurd, ”specialiştii” în astronomia modernă ne obligă să ”explicăm” adevărul direct şi 34

absolut pe care-l cunoaştem prin observaţia făcută numai din interiorul traiectoriei, anume nerotirea Lunii în jurul vreunei axe proprii deoarece ne arată aceeaşi faţă a ei, printr-un fapt opus total acestui adevăr, respectiv rotirea Lunii în jurul unei axe proprii ”sugerate” de faptul că din exteriorul traiectoriei ar trebui să-i vedem ambele feţe, deşi, prin raportarea mişcării ei la traiectoria ei absolută, am şti şi în cazul observaţiei din exteriorul traiectoriei că în mod absolut Luna nu se roteşte în jurul unei axe proprii. Hai să facem acum experimentul corect şi să evităm păcăleala. Ca să evităm o astfel de păcăleală, prin care se ”explică” în mod absurd un fenomen real cu ”ajutorul” unei iluzii care contrazice fenomenul în realitate, ar trebui să realizăm experimentul la scară păstrând proporţiile pentru dimensiunile cunoscute atribuite astăzi Pământului şi Lunii. Astfel, dacă ar tebui să asemănăm Luna cu o portocală obişnuită, să zicem asemănătoare cu o sferă cu raza de 5 cm, ar trebui să asemănăm Pământul unui fruct mai mare, să zicem un pepene comparabil cu o sferă cu raza de 20 cm şi să le aşezăm la distanţa de 6 m între ele, de vreme ce în cărţile de astronomie găsim că raza Lunii este cam un sfert din raza Pământului iar distanţa de la Pământ la Lună este cam de 30 de ori mai mare decât raza Pământului (Or fi corecte oare distanţele astea? Totuşi, indiferent de distanţă, experimentul funcţionează dacă aceasta e mai mare de 30 de cm, pentru că ne intră capul „în interiorul traiectoriei lunare”.) Astfel, dacă stăm lângă pepene (în 6 m avem loc, nu cum eram înghesuiţi în 30 de cm), adică în interiorul traiectoriei portocalei, iar portocala descrie o traiectorie cu raza de 6 m în jurul pepenelui, pentru a vedea tot timpul aceeaşi faţă a portocalei în mişcarea ei în jurul pepenelui, ea nu trebuie cu nici un chip rotită în jurul vreunei axe proprii perpendiculare pe traiectorie. Am putea crede că astronomii moderni, începând de la Copernic şi până astăzi, s-au înşelat, iar noi doar trebuie să le atragem atenţia că simpla translaţie a unui corp pe o traiectorie circulară nu implică automat o rotaţie a corpului în jurul vreunei axe proprii ca translaţia observată de noi să poată fi numită astfel ”rotaţie combinată”. Am da dovadă de cea mai mare naivitate dacă am crede lucrul acesta. Deoarece am demonstrat că acela care afirmă că Luna se roteşte în jurul axei sale, indiferent de unde ar privi-o şi oricine ar fi el, este un mincinos şi un şarlatan, noi credem că toată această ”explicaţie” a efectului de aceeaşi faţă a Lunii printr-o presupusă rotaţie combinată a ei este o minciună trâmbiţată cu bună ştiinţă de majoritatea astronomilor moderni, mizându-se doar pe lipsa de reacţie sau de interes de a cerceta a celorlaltor oameni care se lasă prea lesne manipulaţi. Aceasta este piatra de care ne vom folosi de acum încolo pentru a-l doborî pe Goliat. Ce să facem de acum înainte? Să încercăm să-i convingem pe astronomii moderni de astăzi că rotaţia combinată a Lunii nu există în realitate, iar ei sunt victimele unei erori de raţionament care s-a propagat cumva de la urmaşii lui Copernic până astăzi? Să încercăm să aflăm de la ei de ce susţin în mod intenţionat o minciună evidentă? Credem că ne-am lupta cu morile de vânt. Am duce un război de uzură în care chiar dacă am reuşi să impunem adevărul, am câştiga prea puţin în faţa acestui Goliat care este astronomia modernă. Am reuşi poate să-l zgâriem la un braţ în timp ce noi vrem să-l lovim mortal în frunte. Dar cum să-i descoperim fruntea? Vom descoperi fruntea lui Goliat în clipa când vom găsi răspunsul la următoarea întrebare: Cine şi când a susţinut pentru prima dată în istoria astronomiei moderne minciuna că Luna se roteşte în jurul unei axe proprii? Cine a fost plăsmuitorul acestei minciuni? 35

5.4 Fruntea lui Goliat Pentru a-l căuta şi a-l găsi pe marele şarlatan ne vom folosi de metoda restrângerii intervalului în care poate avea loc un fenomen, până la surprinderea fenomenului. În acest scop trebuie să stabilim precis atât fenomenul cât şi intervalul în care s-a petrecut acesta. Totul ţine de logica cea mai simplă, pornind de la nişte date pe care le avem deja. Pe de-o parte, avem în tratatul Despre cer al lui Arisotel mărturie scrisă că, în timpul lui, astronomii credeau că Luna nu se roteşte în jurul axei sale. Pe de altă parte, în micul compendiu de astronomie apărut la editura All în 2007 (pe care l-am procurat printr-o mare şansă la deschiderea unui târg de carte, că nu prea se mai găsesc cărţi de astronomie pe piaţă) avem mărturie scrisă că astronomii de astăzi cred că Luna se roteşte în jurul axei sale. Din aceste date contradictorii deducem fenomenul: dacă lumea credea de demult ceva şi acum crede exact opusul acelui ceva, înseamnă că a existat cândva cineva care a modificat credinţa în acel ceva de demult în credinţa de azi în opusul acelui ceva. Hai să-l băgăm la menghina istoriei până recunoaşte cine este. La început, menghina are fălcile cam depărtate. De vreme ce Aristotel a murit în anul 322 î.H. credem că nu vom greşi prea mult, dacă vom afirma că tratatul său Despre cer fusese deja scris în anul 330 î.H. Diferenţa este 2007 d.H. – 330 î.H., adică 2337 de ani. Acesta este intervalul. Cam larg. Hai să-i apropiem fălcile. Vom începe cu falca din stânga, adică cu capătul din vechime al intervalului. Cea mai importantă restrângere a acestui interval o vom face dacă vom accepta ipoteza că oamenii au crezut adevărate afirmaţiile lui Aristotel în legătură cu universul geocentric până la apariţia presupunerilor heliocentrice ale lui Copernic. De revolutionibus orbium coelesticum, marea operă a lui Copernic, este o carte de necitit, în afară de micul capitol 11 în care Copernic îşi expune sistemul heliocentric. Cu toate acestea, dacă o frunzărim cu atenţie, nu vom găsi în ea vreo afirmaţie a lui Copernic că Luna s-ar învârti în jurul unei axe proprii. Aşadar, dacă operăm această restrângere a intervalului, falca din stânga a menghinei se mută la anul 1543 d.H., anul apariţiei lucrării lui Copernic. Totuşi, ne-am putea gândi că dacă nu spune nimic, nu putem şti precis ce gândea Copernic despre o eventuală mişcare de rotaţie a Lunii în jurul ei înseşi. Ba da. Dacă nu spune nimic despre o eventuală rotaţie în jurul ei a Lunii, însemnă că el încă mai gândea cu logica aristoteliană în legătură cu acest subiect. Prin urmare, putem merge liniştiţi înainte şi considera că am obţinut o reducere drastică a intervalului de la 2337 de ani la 464 de ani. Hai să mai strângem la falca din stânga a menghinei. După Copernic urmează Kepler. În cartea sa, Epitomes Astronomiae Copernicanae (Extrase din astronomia copernicană), Cartea a IV-a, Partea a 2-a, apărută în anul 1622, la paginile 555-556, Kepler afirmă: „ Soarele şi Pământul se învârtesc în jurul axelor lor, ceea ce este sigur din experienţă, despre Soare prin sine, despre Pământ cel puţin după Copernic, încât, de bună seamă, prin această învârtire pricinuiesc planetelor aşezate în jurul lor mişcare, Soarele celor 6 planete primare, iar Pământul Lunii. La rândul ei, Luna nu se învârteşte în jurul axei corpului ei, petele lunare demonstrând acest lucru. Dar de ce aceasta? Pentru că, dacă nu se mai vede în jurul Lunii nici o planetă că o înconjoară, căreia să-i provoace mişcarea prin

36

învârtirea corpului ei, rezultă că învârtirea în cazul Lunii a fost omisă ca fiind nenecesară.”2 Dacă însuşi Kepler afirmă că Luna nu se roteşte în jurul axei sale, şi mai dă şi argumentul forte că petele lunare demonstrează că Luna nu se roteşte în jurul ei, înseamnă că la 1622, anul apariţiei volumului al 4-lea al Epitomelor, lumea încă mai credea în adevărul arătat de Aristotel. Falca menghinei se mai poate restrânge cu 79 de ani, iar intervalul în care-l căutăm pe plăsmuitorul minciunii ajunge la 385 de ani. Mai găsim problema rotaţiei proprii a Lunii şi în celebrele Dialoguri ale lui Galileo Galilei, o lucrare apărută cu 10 ani mai tîrziu faţă de Epitomele lui Kepler, în 1632. În ediţia de la Florenţa din 1711 a Dialogurilor, la pagina 57, găsim pasajul în care Galilei vorbea despre problema rotaţiei Lunii în jurul propriei axe: „SAGREDO: Totuşi într-o singură chestiune aceste acţiuni reciproce (n.n. cum se vede de pe Pământ iluminarea produsă pe Lună de Soare, şi cum s-ar vedea de pe Lună iluminarea produsă de Soare pe Pământ) par să difere în viziunea mea, şi anume, presupunând, şi nu garantând, că cineva fiind plasat pe Lună pentru a observa Pământul, el ar vedea întreaga suprafaţă terestră în fiecare zi datorită faptului că Luna înconjură Pământul în 24 sau 25 de ore; dar noi niciodată nu vedem decât jumătate din Lună, de vreme ce ea nu se roteşte în jurul ei înseşi, cum ar trebui să facă pentru a fi văzută în totalitate. SALVIATI: Numai să nu se întâmple tocmai pe dos, adică din cauza faptului că se roteşte în jurul ei să se explice faptul că noi nu-i vedem niciodată cealaltă jumătate; pentru că aşa ar trebui să se întâmple dacă ea ar avea epiciclu.”3 E limpede că şi Galilei împărtăşeşte aceeaşi viziune aristoteliană prin personajele sale Sagredo şi Salviati. Ba mai mult, prin intermediul lui Salviati, el recunoaşte că singurul mod de a vedea aceeaşi faţă a Lunii, iar Luna totodată să se şi rotească în jurul axei sale, ar fi acela de a o vedea în acest fel din afara traiectoriei sale, adică din afara unui eventual epiciclu despre care ştim cu siguranţă că Luna nu-l descrie pe traiectoria sa în jurul Pământului. Totuşi, se observă un potenţial pericol în afirmaţia lui Salviati despre rotaţia în cazul unui epiciclu, anume că, dacă este smulsă din contextul validităţii ei numai în cazul observării din afara epiciclului, ar putea sugera minciuna rotaţiei absolute a Lunii în jurul propriei axe pe traiectoria ei indiferent de epiciclu. Galilei este însă de bună credinţă în această problemă, raportând o eventuală rotaţie a Lunii numai la un ipotetic epiciclu, epiciclu care nu se regăseşte în mişcarea ilustrată a Lunii în jurul Pământului în niciunul dintre cele trei sisteme cunoscute în istoria astronomiei. Astfel, intervalul nostru se mai reduce cu 10 ani, ajungând la 375 de ani. „Sol & Tellus gyrantur circa suos axes, quod experientia certum est, de Sole per se, de Terra saltem apud Copernicam, scilicet ut hac gyratione planetis circa se positis motum inferant, Sol sex primariis, Tellus Lunae: Luna vicissim non gyratur circa sui corporis axem, maculis id arguentibus. Cur autem hoc? Nisi quia circa Lunam nullus amplius planeta circumire cernitur; nullum igitur habet Lunam planetam, cui motum inferat, gyratione sui corporis: gyratio igitur in Luna, ut supervacua, fuit omissa.” 3 „SAGREDO: In una cosa mi par, che diferiscano queste scambievoli operazioni; & e che duto, e non concesso, che nella Luna fusse chi di la potesse rimirar la Terra, vedrebbe ogni giorno tutto la superficie terrestre, mediante il moto di essa Luna intorno alla Terra in ventiquatro, o venticinque horema noi non veggiamo mai altro, che la metta della Luna, poiche ella non si rivolge in se stessa, come bisognorebbe, per potercisi tutta mostrare. SALVIATI: Purche questo non accagia per il contrario, cioe, che il rigirarsi ella in se stessa, sia cagione, che noi non vengiammo mai l’altro metta, che cosi sarebbe necessario, che fusse, quando ella havesse l’Epiciclo.” 2

37

Gata, am terminat cu falca din stânga a menghinei. Dacă şi Kepler şi Galilei susţin că Luna nu se roteşte în jurul ei, în mod cert am dovedit faptul că la anul 1632 oamenii nu credeau în nici un fel că ar putea-o face. Acum să deplasăm falca din dreapta a menghinei. Vom începe reducerea faţă de anul 2007 a intervalului în care apar cărţi în care se vorbeşte despre rotaţia combinată a Lunii, adică despre faptul că aceasta s-ar roti în jurul unei axe proprii. Am luat ca margine a intervalului anul 2007, an în care a fost tipărit micul compendiu de astronomie de la editura All, cea mai recentă carte de astronomie pe care o avem, unde se aminteşte de rotaţia combinată a Lunii, la 375 de ani distanţă de Dialogurile lui Galilei, în care se specifică faptul că Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii. Avem şi un manual de astronomie mai vechi, cel al lui Nicolae Abramescu, Astronomie pentru clasa a VII-a pentru licee, şcoli normale şi seminarii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1942, manual aprobat de Ministerul Educaţiei Naţionale încă din 1941, unde la pag. 80-81 putem găsi şi ”explicaţii” pur geometrice date despre rotaţia combinată a Lunii. Mai scădem 66 de ani din interval. Rămân 309 de ani. Încurajaţi de această reducere mai mare a intervalului, suntem tentaţi să căutăm şi cărţi mai vechi de astronomie, din secolul al XIX-lea, care să trateze problema rotaţiei combinate a Lunii. Se găsesc foarte uşor. În toate, autorii lor susţin că Luna se roteşte în jurul unei axe proprii în cadrul rotaţiei combinate. Iată doar câteva din ele, apărute în Anglia şi SUA: - Dyonisius Lardner, Handbook of Astronomy, Ed. Edwin Dunkin, Londra, 1867, p. 132-133: „În vreme ce Luna se mişcă astfel în jurul Pământului în traiectoria ei lunară, noi constatăm prin observaţii ale aspectului ei, făcute chiar fără ajutorul telescoapelor, că aceeaşi emisferă este tot timpul îndreptată spre noi. Recunoaştem acest fapt observând că aceleaşi semne sunt totdeauna văzute în aceeaşi poziţie pe ea. Însă, pentru ca o sferă care are o mişcare de revoluţie pe un cerc în jurul unui centru să arate tot timpul aceeaşi emisferă către centru, este necesar ca ea să facă o rotaţie în jurul axei sale în acelaşi timp cât îi trebuie pentru respectiva mişcare de revoluţie (...) Se pare, deci, că rotaţia Lunii în jurul axei sale, fiind egală cu revoluţia ei pe orbită, este de 27 zile 7 ore 43 minute sau 655 ore 43 minute.”4 - John F. W. Herschel, K.H. Barth, Outlines of Astronomy, Ed. Longmen, Brown, Green and Longmans, 1851, p. 262: „Vara şi iarna lunară se nasc de fapt din rotaţia Lunii în jurul propriei axe, durata acestei rotaţii fiind exact egală cu cea a revoluţiei ei siderale în jurul Pământului (...).”5 - Denison Olmsted, A. M., An Introduction to Astronomy – textbook for the students of Yale College, Ed. Collins, Keese & Co, New York, 1839, p. 120: „218. Luna se roteşte în jurul axei sale în acelaşi timp în care face o revoluţie în jurul Pământului. „While the moon moves round the earth thus in its monthly course, we find by observations of its appearance, made even without the aid of telescopes, that the same hemisphere is always turned towards us. We recognise this fact by observing that the same marks are always seen in the same position upon it. Now in order that a globe which revolves in a circle around a center should turn continually the same hemisphere towards that centre, it is necessary that it should make one revolution upon its axis in the same time it takes so to revolve. (...) It appears, then, that the rotation of the moon upon its axis, being equal to that of its revolution in its orbit, is 27d 7h 432m or 655 h 43m.” 5 „The lunar summer and winter arise, in fact, from the rotation of the moon on its own axis, the period of which rotation is exactly equal to its sidereal revolution about the earth (...).” 4

38

Acest lucru se ştie din faptul că Luna ne arată tot timpul aproape aceeaşi faţă, cum arată telescopul, ceea ce nu s-ar putea petrece dacă rotaţia în jurul axei ei n-ar fi în armonie cu mişcarea ei pe orbită.”6 Ni se par suficiente cărţi ca să putem afirma că în secolul al XIX-lea se ducea o intensă campanie de popularizare a astronomiei heliocentrice, în care rotaţia Lunii în jurul propriei axe era presupusă ca adevărată. Dacă luăm ca reper ultima carte amintită, intervalul se reduce cu încă 102 ani, ajungând la 207 ani ceea ce ne îndeamnă să căutăm cu încredere informaţii despre rotaţia combinată a Lunii şi în cărţi de astronomie tipărite în secolul al XVIII–lea. Nu greşim. Şi în secolul al XVIII-lea găsim tipărite suficiente cărţi de astronomie care susţin aceeaşi rotaţie a Lunii în jurul propriei axe, ca să putem trage concluzia că acest neadevăr era monedă curentă pentru astronomii de atunci: - M. L’Aibé De La Caille, Leçons élémentaires d’astronomie géométrique et physique, Ed. H.L. Guerin & L.F. Delatour, Paris, 1755, p. 307: „703. IX. Luna face o rotaţie în jurul axei sale în 27 zile 7 ore 43 minute 5 secunde, adică în timpul fiecăreia dintre revoluţiile ei periodice.”7 - Institutions Astronomiques, traducere şi completare realizată de Grandjean de Fouchi a cărţii Lessons of Astronomy a lui John Kiell, Ed. Hippolyte-Louis & Jacques Guerin, Paris, 1746, p. 133. E de remarcat faptul că, în această carte, Luna este considerată planetă: „Singura mişcare regulată şi uniformă pe care o observăm în raport cu Luna este aceea de rotaţie în jurul axei sale: ea se desfăşoară în exact acelaşi interval de timp ca acela al revoluţiei acestei planete în jurul Pământului.”8 Lucrarea din 1740 a lui Jacques Cassini, fiul astronomului italian Giovanni Domenico Cassini, intitulată Éléments d’astronomie, L’ Imprimerie Royale, Paris, 1740, ne atrage atenţia în mod special. Spre deosebire de afirmaţiile seci şi apodictice din toate celelalte lucrări, aici, la paginile 255-257, găsim următorul fragment: „Prin observarea asiduă a petelor Lunii, s-a recunoscut că această planetă ne arată întotdeauna aceeaşi faţă, cu singura diferenţă că petele ei păstrează între ele aceeaşi situaţie, părând când că se apropie puţin de marginea discului ei aparent şi când că se depărtează cu aproximativ aceeaşi câtime. Această aparenţă a făcut să apreciem că globul Lunii nu face o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, ci este supus numai unor oscilări asemănătoare celor pe care le observăm la un glob care îşi schimbă centrul de greutate, fapt ce a făcut să le fie dat numele de libraţii. Aceste mişcări, neregulate în aparenţă şi diferite de cele care au fost descoperite la majoritatea celorlaltor planete care îşi fac mişcările de rotaţie în jurul axelor lor, au dat ocazia tatălui meu să considere că această libraţie a Lunii este produsă de combinarea a două mişcări, din care una este cea a Lunii în jurul Pământului şi cealaltă este rotaţia în jurul propriei axe. Pentru a ne da seama de efectul acestor două mişcări trebuie să considerăm că în globul Lunii există, la fel ca şi în cel al Soarelui, o axă care trece întotdeauna prin aceleaşi pete fixe de pe suprafaţa Lunii, la extremităţile căreia „218. The moon turns on its axis in the same time in which it revolves around the earth. This is known by the moon’s always keeping nearly the same face towards us, as indicated by the telescope, which could not happen unless her revolution on her axis kept pace with her motion in her orbit.” 7 „703. IX. La Lune fait une rotation sur son axe en 27 jours 7 h 43’ 5’’, c’est-à-dire, pendant chacune de ses révolutions périodiques.” 8 „Le seul mouvement régulier & uniforme que l’on observe par rapport à la Lune, c’est celui de Rotation autour de son axe: il s’achève précisément dans le même espace de tems que celui de la révolution de cette Planète autour de la Terre.” 6

39

sunt plasaţi doi poli ridicaţi pe planul eclipticii, la 87°½, şi pe planul orbitei Lunii, la 82°½, de unde rezultă că ecuatorul Lunii, care este depărtat de fiecare din aceşti poli la 90° şi care trece şi el întotdeauna prin aceleaşi pete, este înclinat faţă de ecliptică cu 2°½ şi faţă de orbita Lunii cu 7°½. Se va considera în al doilea rând că polii Lunii se află întotdeauna pe o circumferinţă a globului acestei planete, paralelă cu circumferinţa care trece prin polii orbitei şi prin cei ai eclipticii, pe care o putem numi meridianul Lunii, din acelaşi motiv pentru care numim meridian al solstiţiilor circumferinţa care trece prin polii echinocţiului şi eclipticii, la o distanţă de 90° de intersecţia acestor cercuri. Vom presupune în ultimul rând că globul Lunii se învârte în jurul axei sale de la vest la est în intervalul de 27 de zile şi 5 ore cu o perioadă egală celei de întoarcere a Lunii în nodul orbitei sale cu ecliptica. Mişcarea este analoagă mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, care se face de la vest la est şi înapoi la acelaşi meridian în interval de 23 de ore şi 56 minute. Aceste ipoteze sunt suficiente pentru a explica toate felurile de libraţie aparente ale Lunii.”9 Credem că începem să ne apropiem de prima operă astronomică în care se vorbeşte despre rotaţia Lunii în jurul propriei axe. Se observă încă de la început că Jacques Cassini afirmă că rotaţia Lunii în jurul propriei sale axe este doar o ipoteză prin care se încearcă să se explice în viziune heliocentrică fenomenul diferitelor tipuri de libraţie ale Lunii observate de pe Pământ şi nu reprezintă nicidecum ”adevărul imuabil” care ni se serveşte astăzi. Totodată, Cassini jr. îl indică drept autor al acestor ipoteze pe tatăl său, Giovanni Domenico Cassini. „Par l’observation assiduë des Taches de la Lune, on a reconnu que cette Planète nous présentoit toujours la même face, avec la seule différence que ses Taches conservent entr’elles la même situation, paroissent tantôt s’approcher un peu du bord de son disque apparent, & tantôt s’en éloigner à peu-prés de la même quantité. Cette apparence a fait d’abord juger que le globe de la Lune ne faisoit point de révolution autour de son axe, mais qu’il étoit seulement sujet à quelques balancements sembables à ceux que l’on apperçoit dans une boule dont a changé le centre de pesanteur, ce qui lui a fait donner le nom de Librations. Ces mouvements irréguliers en apparence, & différents de ceux qu’on a découverts dans la plûpart des autres Planètes qui font leurs révolutions autour de leur axe, ont donné lieu à mon Pere de juger que cette libration de la Lune étoit produite par la combinaison de deux mouvements, dont l’un est celui de la Lune autour de la Terre, & l’autre est la révolution autour de son axe. Pour discerner l’effet de ces deux mouvements, il faut considérer qu’il y a dans la globe de la Lune, de même que dans celui de Soleil, une axe qui passe toûjours par les mêmes Taches fixes sur la surface de la Lune, à l’extrémité duquel sont placés deux Poles élevés sur le plan de l’Écliptique, de 87 degrés 1/2 , & sur le plan de l’Orbite de la Lune, de 82 degrés ½; d’oû il fuit que l’Écuateur de la Lune, qui est éloigné de chacun de ces Poles, de 90 degrés, & qui passe toûjours par les mêmes Taches, est incliné à l’Écliptique, de 2 degrés ½ , et a l’Orbite de la Lune, de 7 degrés ½. On considérera en second lieu, que les Poles de la Lune sont toûjours dans un grande cercle du globe de cette Planete, parallele au grand cercle qui passe par les Poles de l’Orbite, & par ceux de l’Écliptique, qu’on peut nommer Colûre de la Lune, par la même raison qu’on appelle Colûre des Solstices, le grand cercle qui passe par les Poles de l’Équinoctial & de l’Écliptique, à la distance de 90 degrés de l’intersection de ces deux cercles. On supposera en dernier lieu, que le globe de la Lune tourne de son axe d’Occident en Orient dans l’espace de 27 jours & 5 heures, par une période égale à celle du retour de la Lune au Noeud de son orbite avec l’Écliptique. Ce mouvement est analogue à la révolution de la Terre autour de son axe qui se fait d’Occident en Orient, & retourne au même Colûre dans l’espace de 23 heurs 56 minutes. Ces hypotheses suffisent pour expliquer toutes les variétés de la libration apparente de la Lune.” 9

40

Căutând informaţii depre Giovanni Domenico Cassini, aflăm din cartea lui Willy Ley, Observatorii cerului, Ed. Tineretului, 1968, că acesta s-a născut în anul 1625, iar în 1650 la numai 25 de ani a fost numit profesor de astronomie (evident geocentrică, de vreme ce pe teritoriul italian funcţiona interdicţia papală în ceea ce priveşte heliocentrismul) la Universitatea din Bologna. După 19 ani de carieră universitară, în jurul anului 1670 este invitat la Paris de către regele Ludovic al XIV-lea al Franţei, care-l numeşte academician şi îi oferă onoarea de a fi primul director al Observatorului astronomic din Paris, funcţie pe care o deţine până în anul 1710, cu doi ani înainte de moartea sa, când îi succede în această funcţie chiar fiul său, Jacques Cassini. Aflat în competiţie cu Cristiaan Huygens şi cu Jan Hevelius, Cassini senior este cel care a pus în fruntea preocupărilor sale astronomice, între anii 1666-1673, determinarea experimentală a ”perioadei de rotaţie” a Soarelui şi a unor planete ca Saturn, Jupiter şi Venus în jurul propriilor axe. Chiar dacă am găsi vreun document aparţinând lui Cassini tatăl, în care acesta să relateze ceva cu privire la rotaţia Lunii în jurul axei sale, ceva ne spune că nu el este cel care a afirmat cu adevărat acest lucru pentru prima dată. Mai degrabă practicianul decât teoreticianul Domenico Cassini ne apare ca un nume mai puţin semnificativ, pierdut în oceanul astronomiei heliocentrice, pe când nouă ne trebuie să descoperim un nume cu rezonanţa unui continent, aidoma celor ale lui Copernic, Kepler sau Galilei. Odată cu această astronomie a lui Cassini jr., metoda de restrângere treptată a fălcilor menghinei istoriei astronomiei şi-a atins limitele. Intervalul de căutare s-a mai redus cu 99 de ani, ajungând la 108 ani, cei cuprinşi în perioada 1632–1740. De acum încolo, ca să-l putem descoperi pe cel pe care îl căutăm, trebuie să cercetăm astronomii de seamă şi lucrările lor consemnate în acest interval de istorie. Ne este clar că, pentru a se trece într-un timp atât de scurt de la paradigma Lunii care nu se roteşte în jurul ei, la paradigma Lunii care se roteşte în jurul ei, este absolut necesar ca în această perioadă să fi trăit şi acţionat în sensul schimbării paradigmei o mare personalitate a astronomiei heliocentrice, un nume scris pe toate gardurile, un nume tabu. Un glas lăuntric parcă ne îndeamnă să facem o medie aritmetică şi să ne concentrăm atenţia în jurul anului aflat la jumătatea acestui interval. (1632+1740):2=1686. 1686 este anul în care a fost predată tiparului celebra Philosophiae Naturalis Principia Mathematica a lui Isaac Newton. Căutăm febril în singura traducere în limba română a Principiilor matematice ale filozofiei naturale, cea realizată de profesorul Victor Marian în anul 1956, după ediţia a III-a, cea din anul 1726, ediţie care a fost supervizată şi completată de însuşi Newton cu un an înaintea morţii sale, şi, la pagina 332, găsim următorul fragment: „PROPOZIŢIA XVII. TEOREMA XV Mişcările diurne ale planetelor sunt uniforme, şi vibraţia Lunii provine din mişcarea ei diurnă. (n.n. prin mişcare diurnă a unei planete se înţelege chiar mişcarea de rotaţie în jurul unei axe proprii) Propoziţia se demonstrează prin legea I a mişcării şi corolarul 22, propoziţia LXVI, Cartea I. Jupiter faţă de stelele fixe se roteşte în 9 ore, 56 minute, Marte în 24 ore, 39 minute, Venus în circa 23 ore, Pământul în 223 ore, 56 minute, Soarele în 25 ½ zile şi Luna în 27 zile, 7 ore şi 43 minute. Aceasta se vede din fenomene. Petele din corpul Soarelui se întorc în aceeaşi poziţie pe discul Soarelui în circa 27 ½ zile, faţă de Pământ; şi deci faţă de 41

stelele fixe Soarele se învârteşte în circa 25 ½ zile. Dar fiindcă ziua Lunii ce se învârte uniform în jurul axei sale este de o lună: aceeaşi faţă a acesteia totdeauna va privi aproximativ spre focarul mai îndepărtat al orbitei sale, şi de aceea din cauza situaţiei acelui focar va devia încoace şi încolo de la Pământ. Aceasta este libraţia Lunii în longitudine: căci libraţia Lunii în latitudine s-a născut din latitudinea Lunii şi înclinarea axei ei faţă de planul eclipticei. Această teorie a libraţiei lunare a expus-o mai pe larg în baza scrisorilor mele d-l N. Mercator în Astronomia sa editată la începutul anului 1676.” Primul lucru pe care trebuie să-l facem după ce am descoperit textul de mai sus, este să verificăm dacă el se păstrează şi în cele două ediţii anterioare, în prima ediţie, cea din 1687 şi în cea de-a doua, cea din 1714. Cercetându-le şi pe acestea, observăm că textul este mai sărac decât în ediţia adăugită din 1726 şi este identic în ambele ediţii ale Principia; în cea de la Londra din 1687 textul apare la pagina 421, iar în cea de la Amsterdam din 1714, textul apare la pagina 377. Iată-l: „PROPOZIŢIA XVII. TEOREMA XV Mişcările diurne ale planetelor sunt uniforme, şi vibraţia Lunii provine din mişcarea ei diurnă. Mişcarea se arată clar prin legea I a mişcării şi corolarul 22, propoziţia LXVI, Cartea I. Dar fiindcă ziua Lunii ce se învârte uniform în jurul axei sale este de o lună: aceeaşi faţă a acesteia totdeauna va privi aproximativ spre focarul mai îndepărtat al orbitei sale, şi de aceea din cauza situaţiei acelui focar va devia încoace şi încolo de la Pământ. Aceasta este libraţia Lunii în longitudine. Căci libraţia Lunii în latitudine s-a născut din înclinarea axei Lunii faţă de planul orbitei. În plus, se vede din fenomene că lucrurile stau astfel.”10 Următorul pas pe care trebuie să-l facem acum este să vedem mai întâi cum arată clar Newton că Luna se roteşte în jurul ei cu ajutorul legii I a mişcării şi a corolarului 22 de la propoziţia LXVI din Cartea I. În Principia tradusă în româneşte de Victor Marian în anul 1956, legea I a mişcării este enunţată la pagina 37 şi sună astfel: „Orice corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare uniformă în linie dreaptă, dacă nu este constrâns de forţe imprimate să-şi schimbe starea.” Propoziţia LXVI se găseşte în aceeaşi carte, la pagina 154: „Dacă trei corpuri ale căror forţe descresc în raport cu pătratul distanţelor, se atrag reciproc; şi atracţiile acceleratoare a oricăror două dintre ele spre un al treilea sunt în raport invers cu pătratele distanţelor; iar cele mai mici se rotesc în jurul celui mai mare: zic că corpul interior va descrie în jurul celui mai dinlăuntru şi celui mai mare, cu razele duse la el arii mai proporţionale cu timpul şi o figură mai apropiată de forma elipsei având focarul la întâlnirea razelor, dacă corpul cel mai mare va fi agitat de aceste atracţii, decât dacă corpul cel mai mare sau nefiind atras de cele mai mici este în repaus, sau atras fiind cu mult mai puţin sau cu mult mai mult, va fi agitat cu mult mai puţin sau cu mult mai mult.” „PROPOSITIO XVII. THEOREMA XV. Planetarum motus diurnos uniformes esse, & librationem Lunae ex ipsius motu diurno oriri. Patet per motus Legem I, & Corol. 22. Prop LXVI. Lib I. Quoniam vero Lunae, circa axem suum uniformiter revolventis, dies menstruu est; hujus facies eadem ulteriorem umbilicum orbis ipsius semper respiciet, & propterea pro situ umbilici illius deviabit hinc inde a Terra. Haec est libratio in longitudinem. Nam libratio in latitudinem orta est ex inclinatione axis Lunaris ad planum orbis. Porro haec ita se habere, ex Phaenomenis manifestum est.” 10

42

Evident, nici din legea I, nici din propoziţia LXVI nu se poate face vreo legătură cu faptul că Luna s-ar roti în jurul unei axe proprii. Poate înţelegem ceva din corolarul 22, pe care îl putem găsi în aceeaşi traducere la paginile 163-164: „Şi de aici la rândul său, din mişcarea nodurilor se cunoaşte constituţia sferei. Anume dacă sfera păstrează în mod constant aceiaşi poli, şi mişcarea este retrogradă, materia abundă lângă ecuator; dacă este progresivă, este în lipsă. Să presupunem că o sferă uniformă şi perfect rotunjită în spaţii libere mai întâi este în repaus apoi este împinsă înainte printr-un impuls oblic asupra suprafeţei sale, şi deci primeşte o mişcare parte circulară, parte rectilinie. Deoarece această sferă se comportă indiferent faţă de toate axele ce trec prin centrul ei, şi nici nu este mai înclinată către vreo axă, sau către o poziţie a axei, decât către vreo alta; este evident că ea niciodată nu-şi va schimba axa şi înclinarea axei prin forţa proprie. Căci fie împinsă sfera în mod oblic, în aceeaşi parte a suprafeţei, ca mai sus, printr-un impuls oarecare nou; şi cum un impuls mai repede sau mai încet nu schimbă efectul, este evident că aceste două impulsuri imprimate succesiv produc aceeaşi mişcare, ca şi când ar fi fost imprimate simultan, adică, aceeaşi ca şi când sfera ar fi fost împinsă cu o forţă simplă compusă (potrivit corolarului II al legilor) din amândouă, şi deci simplă în jurul unei axe de înclinaţie dată. Şi la fel este cazul impulsului al doilea făcut într-un alt loc oarecare în ecuatorul primei mişcări; precum şi al primului impuls făcut într-un loc oarecare în ecuatorul mişcării, pe care ar genera-o al doilea impuls fără cel dintâi; şi deci al ambelor impulsuri făcute într-un loc oarecare: acestea vor naşte aceeaşi mişcare circulară ca şi când ar fi fost imprimate împreună şi o dată în locul de intersecţie al ecuatorilor acelor mişcări pe care le-ar naşte separat. Prin urmare, o sferă omogenă şi perfectă nu reţine mai multe mişcări deosebite, ci toate cele imprimate le compune şi le reduce la una, şi întrucât depinde de ea, se învârte într-una cu o mişcare simplă şi uniformă în jurul unei axe unice, dată cu o înclinare totdeauna invariabilă. Dar nici forţa centripetă nu poate schimba înclinarea axei sau vitezei de rotaţie. Dacă ne închipuim sfera tăiată în două emisfere cu un plan oarecare ce trece prin centrul său şi centrul spre care este îndreptată forţa; acea forţă va acţiona totdeauna fiecare emisferă în mod egal, şi, de aceea, sfera în ce priveşte mişcarea de rotaţie nu se va înclina în nici o parte. Dacă presupunem că se adună undeva între pol şi ecuator o materie nouă acumulată sub forma unui munte, aceasta printr-o tendinţă perpetuă de îndepărtare de la centrul mişcării sale va perturba mişcarea sferei şi va face ca polii ei să rătăcească pe suprafaţa ei şi să descrie încontinuu cercuri în jurul său şi al punctului opus lui. Şi nici nu se poate corecta această enormitate de rătăcire decât aşezând acel munte sau într-unul din poli, în care caz (potrivit corolarului 21) nodurile ecuatorului vor înainta; sau în ecuator, în care caz (potrivit corolarului 20) nodurile vor regresa; sau, în sfârşit, adunând din cealaltă parte a axei materie nouă, prin care muntele va oscila în mişcarea sa şi în acest caz nodurile sau vor progresa, sau vor regresa, după cum muntele şi această materie nouă sunt mai aproape de pol sau de ecuator.” Nici din acest corolar, deşi aici se vorbeşte despre impulsuri care ar provoca mişcarea de rotaţie a unei sfere în jurul axei sale, nu înţelegem de ce este absolut necesar ca Luna să se rotească şi ea în jurul unei axe proprii. Trebuie să reţinem însă singura frază de bun simţ din acest corolar: „Prin urmare, o sferă omogenă şi perfectă nu reţine mai multe mişcări deosebite, ci toate cele imprimate le compune şi le reduce la una, şi întrucât 43

depinde de ea, se învârte într-una cu o mişcare simplă şi uniformă în jurul unei axe unice, dată cu o înclinare totdeauna invariabilă.” Totuşi, în ediţia a III-a, cea din 1726, când trage concluzia că Luna s-ar roti în jurul unei axe proprii, Newton ne trimite către o teorie a libraţiei lunare care a fost expusă pentru prima dată, pe baza unor scrisori primite de la el, de către Mercator în Astronomia sa, publicată în anul 1676 la Londra. Hai să vedem ce se spune despre rotaţia Lunii în jurul ei în cartea lui Nicolaus Mercator, Institutionum astronomicarum libri duo, care se traduce Două cărţi de reguli astronomice. La sfârşitul lucrării se observă expuse într-un supliment ataşat, dovadă că cele ce urmează reprezintă noutăţi, ipotezele la zi despre rotaţia în jurul axelor proprii a Soarelui şi a planetelor Saturn, Jupiter, Marte, Venus şi Mercur şi, în sfârşit, la finalul suplimentului, dovada că era noutate de ultimă oră, informaţia referitoare la mişcarea Lunii prin care s-ar explica libraţiile ei. Acolo, între paginile 285-287 Mercator spune: „Cauzele acestor atât de felurite, dar şi implicite libraţii, ni le-a explicat nouă printr-o ipoteză foarte elegantă renumitul om Isaac Newton, pentru a cărui bunăvoinţă în legătură cu acest lucru şi cu alţi termeni mărturisesc cu plăcere că îi datorez foarte mult. Aşadar, spre plăcerea cititorului, aş expune această ipoteză în cuvinte cum voi putea, căci desenele în plan cu greu fac faţă acestei chestiuni, dincolo de faptul că acest manual abundă deja în ele. Şi astfel, revenind la sfera în care se mişcă Luna, cugetă acum că aceea reprezintă o sferă al cărei centru l-ar ocupa Pământul. Iar Luna să o consideri pe însăşi sfera prevăzută cu polii şi cu axa ei, de jur împrejurul căreia se învârte prin mişcare uniformă o dată într-o lună siderală, în timp ce se învârte în jurul ei înseşi, depărtată de ceva fix, şi ecuatorul lunar continuat spre bolta cerească se înţelege că se întâlneşte cu planul liniei de orizont şi polul ecuatorului lunar se înalţă în firmament deasupra polului nordic al sferei ridicat spre zenit. Şi să-ţi închipui că orbita Lunii este înălţată o parte deasupra liniei de orizont, iar că cealaltă parte este lăsată mai jos de aceeaşi linie precum în această poziţie a globului se observă Ecliptica (chiar dacă unghiul dintre ecuatorul lunar şi orbita ei poate să nu fie tot atât de mare, totuşi acesta este cel pe care globul îl lasă să se vadă). După aceea confecţionează-ţi 2 globuleţe egale ale căror fiecare dintre poli, ecuator şi meridian unic principal este marcat şi să le legi pe fiecare dintre cele 2 cu un fir ca să fie suspendat prin unul sau altul dintre poli. Dintre acestea, unul să reproducă o Lună imaginară rotită în mişcare uniformă după traseul liniei de orizont, dar şi în acelaşi timp răsucită înapoi în jurul axei sale în raport cu bolta cerească, astfel încât planul meridianului principal al Lunii să treacă mereu prin centrul Pământului. Iar celălalt globuleţ, asemănător cu Luna reală să fie purtat pe orbita sa cu o mişcare neuniformă, când ridicându-se deasupra liniei de orizont, când coborându-se înapoi sub aceeaşi linie, astfel încât planul ecuatorului acestei Luni adevărate să rămână mereu paralel cu planul liniei de orizont, iar planul meridianului principal al aceleiaşi Luni reale să rămână mereu paralel cu planul meridianului principal al Lunii imaginare. Astfel, se va face că Luna imaginară, întorcându-şi către noi mereu aceeaşi faţă, nu ar fi supusă direct nici unei libraţii. Dar Luna reală, în timp ce urcă de la perigeu spre apogeu, precedând Luna imaginară, îşi arată meridianul ei principal în jumătatea stângă a discului ei deplasat de la mijloc cu tot atâtea grade câte sunt între longitudinea Lunii adevărate şi a Lunii imaginare. Iar coborând de la apogeu spre perigeu Luna reală urmează Luna imaginară, dar şi atunci meridianul principal al lunii adevărate se depărtează de la mijlocul ei spre dreapta, adică toate petele tind către apus. Şi, cum diferenţa între longitudinea medie şi cea adevărată a Lunii la pătrare devine mai mare din 44

cauza depărtării sistemului lunar de la centrul Pământului, de aici rezultă că la pătrare se disting libraţii mai mari în longitudine. În mod similar, se înţelege cauza libraţiei în latitudine, când Luna ridicându-se deasupra în nod ascendent (sau prin secţiunea liniei de orizont şi a orbitei sale) tinde spre limita nordică, căci atunci polul nordic al Lunii şi petele care sunt în jurul lui sunt ascunse de noi, cei aflaţi în centrul sferei, iar polul sudic împreună cu petele sale vine la vedere unde toate petele vizibile sunt observate că se îndreaptă spre nord. Cînd Luna se apropie către limita sudică se întâmplă contrariul. Din aceleaşi cauze deplasarea petelor se arată din partea luminoasă spre partea întunecată şi invers. Căci spre limita sudică polul nordic al Lunii este luminat de Soare dimpreună cu orice este inclus zonei reci arctice lunare, în timp ce zona rece sudică se învârteşte în întuneric. Iar dacă, prin urmare, ţi-ai închipui Soarele în aceeaşi zonă cu limita sudică, atunci şi Luna înaintează după conjuncţie de aici către nodul ascendent, pe când petele superioare plasate lângă polul nordic trec încetul cu încetul împreună cu polul ei de la lumină la întuneric în timp ce petele inferioare împreună cu polul sudic înaintează încet de la întuneric la lumină. După 6 luni, când Soarele s-a apropiat de limita nordică a Lunii, se întâmplă contrariul.”11 „Harum tam variarum, atque implicitarum Librationum causas Hypothesi elegantissima explicavit nobis Vir Cl. Isaac Nevvton, cujus Humanitati hoc, & aliis nominibus plurimum debere me lubens profiteor. Hanc igitur Hypothesin Lectori gratificaturus, exponam verbis, ut potero: nam delineationes in plano vix sufficiunt huic negotio, praeterquam quod iis jam abundat hoc enchiridion. Itaque reversus ad globum, cogita nunc illum repraesentare sphaeram, in qua movetur Luna, cujus centrum occupet Tellus. Ipsum vero Luna globum credito polis, & axe suo instructum, circa quem revolvatur motu aequabili semel mense sidereo, dum a fixa aliqua digressa ad eandem revertitur, & aequator Lunaris ad firmamentum continuatus intelligatur congruere plano Horizontis lignei, & polus aequatoris Lunaris in firmamento immineat polo boreo globi ad Zenith elevato. Orbitam vero Lunae concipito partim supra Horizontem ligneum attoli, partim vero infra eundem deprimi, quemadmodum in hoc situ globi conspicitur Ecliptica.( licet angulus Aequatoris Lunaris, & ejus Orbitae forte non sit aeque magnus, atque hic, quem globus exhibet.) Deinde finge tibi globulos duos aequales, quoeum uterque polis, aequatore & Meridiano unico primario insigniatur, & uterque filo suspendatur alterutri polorum alligato. Horum alter referat Lunam fictitiam motu aequabili secundum ductum Horizontis lignei circumlatam, atque eodem tempore circa axem suum revolutam respectu firmamenti, ita ut planum Meridiani primarii Lunaris perpetuo transeat per centrum terrae. Alter vero globulus veram Lunam imitatus in orbita sua feratur motu inaequali, nunc supra Horizontem lignaeum emergens, nunc rursus infra eundem descendens, ita ut planumAequatoris hujus Lunae verae semper parallelum maneat plano Horizontis lignei, & planum Meridiani primarii ejusdem Lunae verae semper parallelum plano Meridiani primarii Lunae fictae. Ita fiet, ut Luna ficta eandem nobis faciem obvertens semper, nulli prorsus librationisit obnoxia. At Luna vera, dum a Perigeo pergit ad Apogeon, praecedens Lunam fictam, Meridianum suum primarium ostendit in medietate sinistra sui disci tot gradibus abeuntem a medio, quot sunt inter longitudinem Lunae vera, & fictae. Ab Apogeo vero ad Perigeon descendens Luna vera sequitur fictam, atque tum Meridianus primus verae Lunae recedit ab ejus medio ad dextram, hoc est, maculae omnes vergunt in occasum. Et cum differentia inter mediam, & veram Lunae longitudinem in quadraturis evadat major, propter evectionem Systematis Lunaris a centro Telluris; hinc est, quod in quadraturis librationes in longum cernuntur majores. Similiter intelligitur causa librationis in latum, quando Luna superato nodo ascendente (sive sectione Horizontis lignei, & Orbitae suae) tendit ad limitem boreum; tum enim nobis in centro Sphaerae positis polus Lunae boreus, & quae sunt circa eum maculae, absconduntur, & polus australis cum suis maculis in conspectum venit; unde maculae omnes conspicuae in boream tendere videntur. Contrarium accidit, Luna ad limitem australem accedente. Ab iisdem causis procedit macularum ex parte lucida in obscuram transitua, & vicissim. Nam in limite australi polus Lunae boreus a Sole illuceatur, & quicquid est Zonae frigidae Artico Lunari inclusum, dum frigida australis in tenebris versatur. Quod si igitur Solem concipias in eadem plaga cum limite australi, & Lunam post conjunctionem inde procedere ad nodum ascendentem: cum maculae superiores apud polum boreum sita paulatim una cum suo polo a luce in tenebras concedunt, dum inferiores maculae cum polo australi ex tenebris in 11

45

1676. Acesta este anul, şi aceasta este cartea în care apare pentru prima dată în lume menţionată ipoteza că Luna s-ar roti în jurul ei. Cartea e a lui Mercator, dar ipoteza îi aparţine lui Newton. Ne este limpede că nici din expunerea făcută de Mercator ipotezei pe care Newton i-a furnizat-o în premieră cu privire la explicarea libraţiilor lunare prin rotaţia Lunii în jurul unei axe proprii, nu se poate înţelege de ce Luna trebuie să aibă şi o rotaţie proprie. Singurul fapt care reiese foarte clar din cele scrise de Mercator în Astronomia sa este că acela care a expus pentru prima dată această ipoteză a rotirii Lunii în jurul propriei axe, dată fiind ”foarte marea eleganţă” a acestei ipoteze, este Newton. În textul din ediţia a III-a a Principia, Newton confirmă de fapt că el este primul care a afirmat vreodată că Luna se roteşte şi în jurul propriei axe, iar această afirmaţie a sa apare pentru prima dată tipărită în cartea lui Mercator. Mai putem încă să căutăm, să vedem când i-a venit lui Newton ideea cu rotaţia Lunii în jurul ei. Din păcate, cercetând corespondenţa păstrată a lui Newton, aflăm că scrisorile lui Newton către Mercator, în care explică libraţiile Lunii prin rotaţia ei în jurul propriei axe, s-au pierdut. Din volumul I al corespondenţei lui Isaac Newton, The Correspondence of Isaac Newton, vol. I, ed. H.W. Turnbull, F.R.S., Cambridge, 1959, p. 16, aflăm că: „Este cunoscut faptul că Mercator a corespondat cu Newton, dar scrisorile s-au pierdut. Un subiect discutat a fost cauza libraţiei Lunii”12 Din fericire, pentru acelaşi subiect, editorul corespondenţei păstrate a lui Newton ne trimite şi la pagina 295, să cercetăm şi scrisoarea nr. 116 din volum, cea către prietenul său Henry Oldenburg, Secretar al Societăţii Regale între anii 1663-1677, scrisă la data de 23 iunie 1673. În această scrisoare către Oldenburg, Newton a scris: „D-le Am primit scrisorile dumneavoastră împreună cu cea amabilă a d-lui Huygens pe care am parcurs-o cu mare satisfacţie, găsind-o plină de ipoteze foarte subtile şi folositoare, demne de autorul lor. Mă bucur că urmează să aşteptăm un alt discurs al dumneavoastă despre forţa centrifugă, ipoteză care se poate dovedi utilă în filozofia şi astronomia naturii ca şi în mecanică. Astfel, de exemplu, dacă motivul pentru care spre Pământ este îndreptată aceeaşi faţă a Lunii este influenţarea mai mare a celeilalte feţe spre a se îndepărta de el, urmează (în ipoteza mişcării Pământului în jurul Soarelui) că cea mai mare distanţă a Soarelui de la Pământ este faţă de cea mai mare distanţă a Lunii de la Pământ nu mai mare decât raportul 10.000 la 56 şi, prin urmare, paralaxa Soarelui nu este mai mică decât 56/10.000 din paralaxa Lunii. Căci dacă distanţa Soarelui ar fi mai mică în raport cu cea a Lunii, ea ar căpăta o influenţare mai mare de la Soare decât de la Pământ. O vreme m-am gândit şi eu că libratia Lunii ar putea să depindă de influenţarea ei de către Soare şi de către Pământ comparate între ele până când voi sesiza o cauză mai bună.”13 lucem prorepunt. Contrarium evenit semestri post, cum Sol accessit ad limitem Lunae boreum.” 12 „It is known that Mercator corresponded with Newton, but tht letters are lost. One subject discussed was the cause of the libration of the Moon.” 13 „Sr. I received your letters wth M. Hugens kind present, wch I have viewed wth great satisfaction, finding it full of very subtile & usefull speculations very worthy of ye Author. I am glad yt we are to expect another discours of ye vis centrifuga, which speculation may prove of good use in natural Philosophy & Astronomy as well as mechanics. Thus for instance if the reason why the same side of the moon is ever towards ye earth be ye greater conatus of ye other side to recede from it; it will follow (upon supposition of ye Earths motion about the Sun) that ye

46

Din scrisoare deducem că, în 1673, lui Newton nu-i venise încă ideea cu rotaţia Lunii în jurul unei axe proprii, deşi se căznea să găsească o explicaţie mai bună pentru libraţiile Lunii. Ce concluzie tragem de aici? Cu o eroare de maxim un an în plus sau în minus, putem trage concluzia că ideea rotaţiei Lunii în jurul unei axe proprii a încolţit în mintea lui Newton în anul 1674 şi acesta i-a expus-o lui Mercator în corespondenţă în jurul anului 1675 pentru a-i explica heliocentric libraţiile Lunii, iar Mercator a publicat-o în 1676. L-am descoperit pe marele şarlatan. Acesta este Newton. Fruntea lui Goliat este Newton. Savantul savanţilor, cum este recunoscut astăzi Newton în lumea oamenilor de ştiinţă, este de fapt mincinosul mincinoşilor. Cumva tacit, şi cărţile de astronomie modernă recunosc faptul că Newton este un mare şarlatan. În mod normal ar fi trebuit ca în orice carte despre istoria astronomiei din vechime şi până astăzi disponibilă acum să fie amintit şi lăudat astronomul sau savantul care a ”descoperit” pentru prima oară, contrar celor spuse de Aristotel, că Luna se roteşte şi în jurul unei axe proprii. Această afirmaţie nu este una banală, cu atât mai mult cu cât majoritatea cărţilor de istorie a astronomiei îi menţionează pe astronomii care au descoperit ”rotaţia” în jurul propriilor axe a Soarelui şi a celorlaltor planete cunoscute. Toate corpurile cereşti îşi au menţionat în cărţile de astronomie descoperitorul ”rotaţiilor proprii”. Toate în afară de Lună. E de ajuns să căutăm în cartea lui Willy Ley, Observatorii cerului. Aici aflăm că, pe lângă Copernic, cel care a descoperit rotaţia Pământului în jurul unei axe proprii, Galilei este considerat descoperitorul rotaţiei Soarelui în jurul axei proprii (p. 143), Cassini al aceluiaşi tip de rotaţie pentru Venus şi Jupiter (p. 230 şi p. 374 ), Schiaparelli pentru Mercur (p. 215), Huygens pentru Marte (p. 317), Herschel pentru Saturn (p. 408) etc. Vedem cum, după ce ipoteza lui Copernic că Pământul s-ar roti în jurul unei axe proprii a prins rădăcini, dintr-o dată astronomii au început să vadă toate corpurile din univers ”rotindu-se” şi ele în jurul unor axe proprii. Nu ar fi trebuit să întreprindem noi acest soi de investigaţie detectivistică, ci ar fi trebuit să aflăm direct din orice manual de astronomie cine este descoperitorul rotaţiei proprii a Lunii şi ce l-a determinat pe acesta să ajungă la o asemenea concluzie, cu atât mai mult cu cât Luna este astrul cel mai apropiat de Pământ şi, prin urmare, cel mai lesne de cercetat. Surpriză, însă! Toate istoriile moderne ale astronomiei, deşi vorbesc despre rotaţia combinată a Lunii, evită să vorbească despre ”descoperitorul” ei, făcând un adevărat zid al tăcerii în jurul celui care a lansat pentru prima dată această minciună. Această tăcere ne dovedeşte încă o dată că avem de-a face cu o ”rotaţie” şi cu un mare pehlivan. Iată ţinta în care trebuie să se înfigă adânc piatra pe care o vom lansa. Goliat încă ne mai râde în faţă, fără să ştie ce-l aşteaptă. Fruntea îi e descoperită şi avem piatra. Cum o lansăm ca să fim siguri că i se va înfige în frunte? Piatra i se va înfige cu siguranţă în frunte dacă vom răspunde corect la următoarea întrebare: De ce a ticluit Newton minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe?

greatest distance of ye sun from ye earth is to ye greatest distance of ye Moon from ye earth, not greater then 10000 to 56 & therefore the parallax of ye Sun not less then 56/10000 of ye Parallax of ye Moon: Because were the sun’s distance less in proportin to yt of ye Moon, she would have a greater conatus from ye sun then from ye earth. I thought also some time that ye moon libration might depend upon her conatus from ye Sun & Earth compared together, till I apprehend a better cause.”

47

5.5 Lansarea pietrei – translatarea problemei rotaţiei în jurul axei proprii de la Lună la Pământ Este imposibil de crezut că un om cu mintea lui Newton nu a cunoscut că rotaţia Lunii în jurul unei axe proprii reprezintă o absurditate atâta vreme cât luminătorul nopţii ne arată mereu aceeaşi faţă. O dovedeşte modul precaut în care a lansat această minciună. Mai întâi ea apare ca o ipoteză într-un apendice al cărţii de astronomie a lui Mercator în anul 1676, cu 11 ani înainte de apariţia Principiilor. În 1687, anul apariţiei primei ediţii a Principiilor, după ce a văzut că nimeni nu a avut nimic împotrivă, ba chiar cartea lui Mercator s-a bucurat de succes, Newton ridică afirmaţia despre rotaţia Lunii în jurul propriei axe de la gradul de ipoteză explicată lui Mercator la gradul de propoziţie scurtă cu trimitere la o teoremă expusă în partea matematizată a lucrării. De abia după 40 de ani, în 1726, cu un an înaintea morţii sale, după ce a văzut că lumea ştinţifică a vremii, vrăjită de legea gravitaţiei universale propusă de el, tot nu a avut nici o reacţie la această propoziţie enunţată apodictic, Newton are curajul de a revendica în sfârşit ”explicaţia” despre rotaţia Lunii în jurul propriei axe făcută cunoscută de Mercator cu 50 de ani în urmă pe baza unei corespondenţe cu el, care s-a pierdut. Este evident faptul că, până la moartea sa, lui Newton i-a fost teamă să nu fie criticat de lumea ştiinţifică pentru această enormitate. Şi această teamă a lui Newton s-a transferat asupra întregii lumi ştiinţifice de după el până în ziua de astăzi. Ne dovedeşte acest lucru faptul că în nici o istorie a astronomiei nu vom găsi informaţia că Newton a fost acela care a descoperit şi demonstrat rotaţia Lunii în jurul propriei axe, deşi faptul s-ar cuveni cel puţin menţionat. Am găsit foarte uşor numele astronomilor care au ”descoperit” rotaţia Soarelui, a Pământului şi a celorlaltor planete în jurul axelor proprii, în schimb numele celui care a descoperit ”fenomenul” în cazul Lunii este trecut sub tăcere. Dar ”fenomenul” este trâmbiţat de toate cărţile de astronomie actuale. Să le fi oare ruşine astronomilor de azi să-l lege de numele lui Newton cum ar fi normal? Nu cumva admit şi ei prin această tăcere că ceva nu este în regulă în astronomia de astăzi? În încercarea noastră de a investiga mai departe pentru a afla ce nu este în regulă în astronomia modernă trebuie să facem o corelaţie între două motivaţii opuse semnificative ale astronomilor moderni în legătură cu activitatea ştiinţifică a lui Newton. Mai precis este vorba, în ştiinţa actuală, pe de o parte despre motivaţia pentru care Newton este proslăvit, iar pe de altă parte este vorba despre motivaţia pentru care Newton este trecut sub tăcere. Observăm că există o descoperire a lui Newton pentru care oamenii de ştiinţă de astăzi îl slăvesc în cor, în vreme ce noi înşine am aflat prin proprie cercetare că există o altă descoperire a lui Newton pe care aceiaşi oameni de ştiinţă de astăzi o trâmbiţează peste tot, aproape la fel ca pe prima, dar pentru care evită să-l menţioneze pe Newton ca descoperitor: Oamenii de ştiinţă de azi, războinicii din tabăra lui Goliat cel modern, îl proslăvesc pe Newton pentru descoperirea legii gravitaţiei universale, dar îl trec sub tăcere pentru descoperirea ”rotaţiei” Lunii în jurul propriei axe. De ce oare? Nu cumva între legea gravitaţiei universale şi rotaţia Lunii în jurul propriei axe există o legătură pe care, din motive numai de ei ştiute, atât Newton cât şi astronomii moderni nu doresc să o dezvăluie? Vom încerca să căutăm această legătură.

48

5.5.1 Mişcarea dispărută. Dacă heliocentrismul ar fi adevărat, atunci ar trebui să fie adevărată şi o a 3-a mişcare a Pământului în jurul Soarelui. Motto: Dacă la un concurs de atletism ai câştigat o cursă de alergare pe stadion şi vrei să-ţi saluţi iubita aflată în tribună folosindu-te tot timpul numai de mâna dreaptă pe parcursul întregului tur de onoare, va trebui să te roteşti şi tu o dată faţă de pista stadionului ca să poţi face lucrul acesta. În ipoteticul heliocentrism, Luna se mişcă în jurul Pământului ca urmare, zic astronomii moderni, a legii gravitaţiei universale descoperite de Newton. Tot ei zic că şi Pământul se roteşte în jurul Soarelui ca urmare a aceleiaşi legi a gravitaţiei universale descoperite de acelaşi Newton. Legea gravitaţiei universale vine în sprijinul ipotezei heliocentrice postulând că corpurile cu greutate mai mică gravitează în jurul celor cu greutate mai mare, fenomen datorat exclusiv forţei de atracţie gravitaţională dintre ele. Prin urmare, legea susţine că aşa cum Luna se mişcă în jurul Pământului pentru că ea e mai mică şi mai uşoară, iar Pământul e mai mare şi mai greu, în mod asemănător şi Pământul se mişcă în jurul Soarelui pentru că este mai mic şi mai uşor decât Soarele. Savanţii heliocentrişti au primit cu braţele deschise legea gravitaţiei universale descoperite de Newton în virtutea faptului că au căpătat convingerea că pot explica mişcarea heliocentrică a aştrilor numai prin intermediul gravitaţiei şi nu prin alte cauze. Astfel s-a ajuns foarte uşor la eliminarea lui Dumnezeu din ecuaţia unei materii care produce gravitaţia sieşi suficientă pentru a explica totul. Sfânta Scriptură ne relatează la Facerea 1,14 că Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari şi stelele pentru ca aceştia „să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii”. Din proprie experienţă cunoaştem că pe Pământ observăm zile, nopţi, anotimpuri şi ani şi că aceste fenomene se datorează în principal Soarelui şi se măsoară prin mişcarea acestui luminător dimpreună cu mişcarea Lunii şi a stelelor, adică exact aşa cum ne arată Dumnezeu prin intermediul Facerii scrise de Moise. Iată însă cum explică ”savanţii” heliocentrişti, de la Newton până astăzi, aceste fenomene: - anii pe Pământ s-ar realiza prin mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui. Astfel, conform figurii 12, în care s-a aproximat traiectoria considerată eliptică a Pământului cu una circulară, astronomii moderni consideră că, în timp ce vedem cu ochii că Soarele se mişcă printre stele şi revine la acelaşi reper stelar, aceasta ar fi doar o mişcare aparentă şi Pământul ar fi cel care face în realitate o revoluţie completă în jurul Soarelui. Această mişcare de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui ar constitui în modelul heliocentric prima mişcare a Pământului. În astronomia modernă se consideră că mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui se datorează atracţiei gravitaţionale existente între Soare şi Pământ.

49

a) Vedere de deasupra planului traiectoriei Pământului în jurul Soarelui

b) Vedere din planul traiectoriei

c) Vedere intermediară

Fig. 12 Formarea anilor pe Pământ în ipoteticul model heliocentric - zilele pe Pământ s-ar realiza prin rotaţia diurnă a Pământului aflat în faţa Soarelui, rotaţie care s-ar face, conform figurii 13, în timp de 24 de ore, în jurul unei axe proprii înclinate la 23°30´ faţă de perpendiculara dusă prin centrul Pământului la planul ce conţine traiectoria mişcării sale de revoluţie în jurul Soarelui. Acestă presupusă axă înclinată de rotaţie diurnă a Pământului, pe care în vederea din planul traiectoriei am figurat-o ca pe săgeata LM care trece prin centrul O al Pământului cu vârful ieşind din Polul Nord şi cu coada ieşind din Polul Sud, are ca proiecţie în planul traiectoriei săgeata L’M’ care, de asemenea, trece şi ea prin centrul O al Pământului. În vederea de deasupra planului traiectoriei, am figurat doar săgeata L’M’, adică proiecţia săgeţii LM pe planul traiectoriei. Astfel, rotaţia completă zilnică a Pământului în jurul acestei axe proprii înclinate la 23°30´ faţă de perpendiculara la planul traiectoriei Pământului în jurul Soarelui ar constitui o a doua mişcare a Pământului. În astronomia modernă se consideră că în timp ce Pământul şi-ar parcurge o dată complet traiectoria sa în jurul Soarelui, el ar realiza aproximativ 365,25 de rotaţii diurne, iar mişcarea de rotaţie diurnă în jurul acestei axe proprii ar fi o mişcare intrinsecă a Pământului, apărută încă de la formarea sa, formare de la care este exclus însă Dumnezeu, întrucât astronomii heliocentrişti consideră că Pământul s-a format după Soare, din materia acestuia, spre deosebire de Scriptură care ne spune că a fost făcut de către Dumnezeu împreună cu cerul, cu trei zile înainte de facerea Soarelui. 50

a) Vedere din planul traiectoriei

b) Vedere de deasupra planului traiectoriei Fig. 13 Formarea zilelor pe Pământ în modelul heliocentric - în ceea ce priveşte anotimpurile, savanţii heliocentrişti din ziua de astăzi consideră că aceste două tipuri de mişcări ale Pământului, cea anuală în jurul Soarelui şi cea diurnă în jurul presupusei axe proprii înclinate la 23°30´ faţă de perpendiculara pe planul ipoteticei traiectorii parcurse de Pământ în jurul Soarelui, sunt suficiente pentru a le explica. Ei consideră că anotimpurile de pe Pământ s-ar forma, conform figurii 14, datorită faptului că axa de rotaţie diurnă a Pământului, înclinată cu un unghi de 23°30´ faţă de perpendiculara dusă pe planul traiectoriei anuale a Pământului în jurul Soarelui, îşi păstrează neschimbată orientarea în spaţiu către Polul ceresc indicat de Steaua Polară, pe tot parcursul acestei traiectorii. 51

a) la Copernic

b) la Galilei

c) în manualul lui Olmsted

Fig. 14 Formarea anotimpurilor pe Pământ în modelul heliocentric – cele 3 desene sunt echivalente calitativ La prima vedere, s-ar părea că pentru realizarea anotimpurilor în modelul heliocentric, prin păstrarea permanentă a aceleiaşi orientări în spaţiu către Steaua Polară a presupusei axe proprii de rotaţie diurne a Pământului, înclinate la 23°30´ faţă de perpendiculara la presupusa sa traiectorie în jurul Soarelui, ar fi suficiente doar 2 mişcări: cea de rotaţie diurnă a Pământului în jurul axei sale şi cea de revoluţie a sa în jurul Soarelui. Să folosim cele învăţate mai înainte în legătură cu mişcarea Lunii pe traiectoria ei în jurul Pământului şi să aplicăm concluziile de acolo în mod analog şi la studiul ipotezelor acestor mişcări ale Pământului în jurul Soarelui. Desenele din figura 14 prezintă un caz asemănător cu desenul din figura 11 b) referitor la translaţia pe cerc a unui corp cu o rotaţie în jurul unei axe proprii în sens opus translaţiei, în care, pentru a menţine săgeata CK cu aceeaşi orientare pe traiectorie, am văzut că ar trebui să rotim o dată corpul în jurul unei axe proprii perpendiculare pe traiectoria circulară în timp ce acesta o parcurge o dată. Să analizăm desenul lui Galilei din figura 14, care este cel mai sugestiv, ca vedere intermediară a presupusei revoluţii a Pământului în jurul Soarelui, aplicându-i însă notaţiile noastre din figura 13.

15 a) Reprezentarea în vedere intermediară la Galilei a formării anotimpurilor în modelul heliocentric 52

15 b) Reprezentare echivalentă văzută din planul traiectoriei

15 c) Reprezentare a proiecţiei L’M’ a presupusei axe de rotaţie diurne LM văzute de pe o perpendiculară pe planul traiectoriei dusă prin centrul C al Soarelui Fig. 15 Păstrarea aceleiaşi direcţii a proiecţiei pe planul traiectoriei a axei înclinate la 23°30´ faţă de perpendiculara pe acest plan, indică faptul că şi această axă înclinată ar trebui să se rotească o dată în jurul unei axe perpendiculare pe planul traiectoriei, în timpul parcurgerii complete a traiectoriei de către Pământ în jurul Soarelui. 53

Privind figura 15, în care toate cele trei reprezentări a), b) şi c) sunt echivalente, să ne concentrăm asupra figurii 15 c) în care săgeata L’M’ este proiecţia pe planul traiectoriei a săgeţii LM ce reprezintă ipotetica axă de rotaţie diurnă a Pământului. Vedem că, raportată la traiectoria considerată de heliocentrişti aproape circulară a Pământului în jurul Soarelui, săgeata L’M’ îşi păstrează şi ea aceeaşi orientare în spaţiu pe întreg parcursul traiectoriei. Avem exact situaţia din figura 11 b) în care am văzut că săgeata CK, observată din exteriorul traiectoriei ca având aceeaşi orientare în spaţiu, face o rotaţie completă în raport cu traiectoria parcursă o dată, în sens invers parcurgerii traiectoriei de către corp. Într-adevăr, pentru a-şi putea menţine aceeaşi orientare în spaţiu pe măsura parcurgerii traiectoriei, săgeata L’M’ se roteşte în sens invers faţă de sensul parcurgerii de către Pământ a acestei presupuse traiectorii a lui în jurul Soarelui, în poziţia A săgeata fiind secantă la traiectorie cu vârful săgeţii în afara acesteia, în poziţia B fiind tangentă la traiectorie cu corpul săgeţii văzut din stânga dacă ne uităm din C înspre A, în poziţia A’ fiind din nou secantă la traiectorie dar cu vârful săgeţii în interiorul acesteia, iar în poziţia B’ fiind din nou tangentă la traiectorie dar cu corpul săgeţii văzut din dreapta dacă ne uităm din C înspre A. De vreme ce presupusa traiectorie parcursă de Pământ în jurul Soarelui este considerată de heliocentrişti ca fiind reală, absolută şi finită, atunci şi această mişcare de rotaţie în sens invers a proiecţiei L’M’ în jurul axei perpendiculare pe planul traiectoriei duse în punctul O ar trebui să fie cât se poate de reală, finită şi absolută, deoarece se raportează la această traiectorie. Într-adevăr, figura 16, în care am desfăşurat traiectoria circulară pe care o astfel de proiecţie a axei diurne îşi păstrează aceeaşi orientare în spaţiu, dovedeşte fără dubii, în mod analog ca în figura 11 b), că această proiecţie a axei de rotaţie diurne se roteşte o dată în jurul ei în timp ce se parcurge traiectoria.

Fig. 16 Prin desfacerea ipoteticei traiectorii a Pământului în jurul Soarelui într-o dreaptă de lungime finită, se demonstrează că, în decursul parcurgerii întregii traiectorii, pentru a păstra aceeaşi orientare a proiecţiei axei diurne de rotaţie pe planul traiectoriei, această proiecţie trebuie să se rotească o dată în jurul axei perpendiculare pe planul traiectoriei în punctul O. 54

Dar, dacă am stabilit că proiecţia L’M’ se roteşte în jurul axei perpendiculare în punctul O pe planul traiectoriei, acest lucru înseamnă că însăşi ipotetica axă de rotaţie diurnă LM, înclinată la 23°30´ faţă de perpendiculara pe planul traiectoriei în punctul O, ar efectua o rotaţie completă în jurul acestei perpendiculare în sens invers faţă de sensul parcurgerii traiectoriei de către Pământ, în timp ce Pământul ar parcurge o dată complet traiectoria. Iar dacă axa de rotaţie diurnă LM s-ar roti faţă de ipoteticul drum parcurs de Pământ în jurul Soarelui, această mişcare de rotaţie ar fi absolută faţă de acest drum, deci ar trebui să fie şi reală în caz că acest drum s-ar face cu adevărat. Acest lucru înseamnă că, pentru a se putea produce anotimpurile aşa cum stipulează modelul heliocentric, nu sunt suficiente numai două mişcări ale Pământului, cea de rotaţie diurnă şi cea de revoluţie în jurul Soarelui, aşa cum încearcă să ne facă să credem astronomiile moderne, ci este absolut necesară şi o a 3-a mişcare a Pământului, o mişcare de rotaţie a înseşi axei de rotaţie diurne înclinate la 23°30´ în jurul axei faţă de care se consideră această înclinaţie. Figura 17, desenată în vedere intermediară, atestă faptul că această rotaţie a înseşi axei proprii de rotaţie diurne LM în jurul perpendicularei PR pe planul traiectoriei, perpendiculară care trece şi ea prin centrul O al Pământului precum axa de rotaţie LM, ar trebui să fie absolută de vreme ce ea se raportează la traiectoria finită a Pământului în jurul Soarelui considerată de heliocentrişti. Prin urmare, pentru a realiza anotimpurile în modelul heliocentric, pe lângă mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui, Pământul ar trebui să se rotească şi după 2 axe proprii de rotaţie care trec prin centrul lui O, atât după axa LM înclinată la 23°30´ faţă de planul traiectoriei, cu 365,25 de rotaţii diurne pe an, cât şi după axa PR perpendiculară pe planul traiectoriei în O, cu o rotaţie pe an în sens invers sensului de parcurgere a traiectoriei sale.

Fig. 17 Cele 3 mişcări ale Pământului necesare pentru a se putea forma anotimpurile în modelul heliocentric: 1. Revoluţia anuală în jurul Soarelui 2. Rotaţia proprie diurnă 3. Rotaţia proprie anuală a axei înclinate 55

Aşadar, pentru ca modelul heliocentric să funcţioneze ar fi absolut necesar ca Pământul să se mişte în jurul Soarelui nu după 2 mişcări, aşa cum susţin astronomii heliocentrişti de astăzi, ci după 3 mişcări, o mişcare de revoluţie faţă de un centru exterior, Soarele, plus două mişcări de rotaţie în jurul lui însuşi faţă de propriul centru după două axe concurente în acest centru. Însuşi Copernic a postulat că, pentru a se putea explica anotimpurile din punct de vedere al modelului heliocentric, este neapărată nevoie şi de această a 3-a mişcare a Pământului. În Capitolul 11 din De revolutionibus orbium coelesticum, ediţia principală Johannes Petreium, Nurnberg, 1543, p 10-11, Copernic descrie pe larg aceste trei mişcări ale Pământului, absolut necesare pentru a se putea explica formarea anotimpurilor. Iată textul integral al acestui capitol în care sunt inserate figurile din textul original, iar pasajele importante sunt marcate cu italice: „CAPITOLUL XI

Expunere despre mişcarea triplă a Pământului Aşadar de vreme ce dovezile atâtor de multe şi atâtor de mari planete corespund mişcării Pământului, expunem acum însăşi mişcarea în totalitate, în ce chip aparenţa întocmai ca şi ipoteza sunt demonstrate prin mişcarea însăşi şi trebuie să o admită în întregul ei ca mişcare triplă. Prima mişcare, pe care am menţionat-o că este mişcarea circulară proprie de zi şi de noapte a Pământului în jurul axei, este numită de greci nuchtemerinon, mişcare care este orientată de la apus la răsărit, după cum universul se consideră că este purtat în direcţie opusă, mişcarea descriind cercul echinocţial (n.m. ecuatorul terestru) pe care unii îl numesc echinocţiu imitând semnificaţia dată de greci la care se numeşte isimerinos. A 2-a mişcare este mişcarea anuală a centrului Pământului care trasează cercul semnelor zodiacale de la apus în mod similar către răsărit, adică, în consecinţă, este mişcarea prin care Pământul înaintează între Venus şi Marte, precum am zis, împreună cu cele aferente sieşi. Din cauza acestei mişcări rezultă că însuşi Soarele pare că trece prin zodiac cu o mişcare asemănătoare, cum de exemplu, când centrul Pământului străbate Capricornul, Soarele pare că trece prin Rac, din Vărsător pare că trece în Leu, şi aşa în continuare, precum am spus. Faţă de acest cerc care trece prin mijlocul semnelor zodiacale şi faţă de planul lui trebuie să se înţeleagă că ecuatorul şi axa Pământului au o înclinare variabilă. Deoarece dacă ar rămâne fixe şi dacă ar urma doar mişcarea centrului Pământului, nu s-ar vedea nici o diferenţă a zilelor şi nopţilor, ci totdeauna, fie solstiţiu de vară, fie solstiţiu de iarnă, fie echinocţiu, fie vară, fie iarnă, oricum ar fi, ar rămâne aceeaşi proprietate nediferenţiată a anotimpurilor sale. Aşadar, rezultă o a 3-a mişcare anuală a înclinării cu fiecare revoluţie, dar opusă precedentei, adică îndreptată înapoi împotriva mişcării centrului. Şi astfel, prin ambele mişcări aproape egale reciproc şi reciproc opuse, rezultă că axa Pământului şi ecuatorul, cea mai mare dintre paralelele de pe el, sunt orientate cam spre aceeaşi parte a universului ca şi cum ar rămâne nemişcate, iar în acelaşi timp, Soarele se vede că se mişcă prin oblicitatea zodiacului cu aceeaşi mişcare ca a centrului Pământului ca şi cum Pământul ar fi în centrul universului, numai că gândeşte-te că, faţă de sfera stelelor fixe, distanţa dintre Soare şi Pământ a dispărut îndată din vederea noastră. Cum astfel de chestiuni se cer mai degrabă să fie văzute de ochi decât zise, să desenăm cercul ABCD (n.n. aici în figura 18) care va fi reprezentat circuitul anual al centrului Pământului în banda zodiacului şi fie E Soarele în preajma centrului acestuia, cerc pe care, în plus, îl voi împărţi în 4 cu 56

diametrele AEC şi BED. Punctul A să ocupe începutul Racului, B începutul Balanţei, C începutul Capricornului şi D începutul Berbecului. Pe deasupra, presupunem centrul Pământului iniţial în A, în jurul căruia voi desena ecuatorul terestru FGHI, dar nu în acelaşi plan, ci numai diametrul GAI reprezintă intersecţia cercurilor, zic al ecuatorului şi al zodiacului. După ce a fost trasat şi diametrul FAH la un unghi drept faţă de diametrul GAI, fie F limita înclinării maxime spre sud iar H spre nord. Acestea fiind menţionate, pământenii vor vedea Soarele lângă centrul E făcând rotirea de solstiţiu de iarnă în Capricorn după cum înclinarea maximă nordică H, întoarsă către Soare, îl produce, deoarece înclinarea ecuatorului faţă de linia AE îşi trasează prin rotaţia zilnică tropicul de iarnă paralel după o distanţă pe care o cuprinde sub EAH, unghiul înclinării. Acum, în cele ce urmează, fie pornit centrul Pământului şi tot astfel limita F a înclinării maxime ca în cele precedente până când vor fi parcurs cu totul în B sferturile de cercuri.

Fig. 18 Formarea anotimpurilor în modelul heliocentric al lui Copernic Unghiul EAI rămâne în acest timp mereu egal unghiului AEB datorită egalităţii revoluţiilor şi diametrele rămân mereu paralele între ele FAH cu FBH şi GAI cu GBI şi ecuatorul paralel ecuatorului. Din motivul deja expus adesea fenomenele apar aceleaşi în imensitatea cerului. Aşadar din B, începutul Balanţei, E va apărea în Berbec şi taie intersecţia cercurilor comune într-o singură linie GBIE de la care rotirea zilnică nu admite nici o înclinare, ci toată înclinarea va fi din părţile laterale. Şi astfel Soarele va fi văzut în echinocţiul de primăvară. Dacă centrul Pământului ar continua mişcarea în condiţiile presupuse, atunci când semicercul este completat în C, Soarele va apărea a intra în Rac. Dar F, înclinarea ecuatorială sudică, fiind îndreptată spre Soare, şi acesta este făcut să apară în nord trecând prin solstiţiile de vară prin considerarea unghiului de înclinare ECF. Apoi F, îndepărtându-se spre al 3-lea sfert al cercului, secţiunea comună GI va cădea iarăşi pe linia ED, de unde Soarele observat în Balanţă va fi văzut că trece prin echinocţiul de toamnă. Şi în continuare, prin acelaşi proces, înclinarea HF, întorcându-se puţin câte 57

puţin către Soare, ea va face să revină cele iniţiale de unde am început să le discutăm.

Fig. 19 Explicarea solstiţiilor după Copernic În altă ordine de idei, fie AEC (n.n. aici în figura 19) atât un diametru din planul în discuţie, cât şi secţiunea comună a cercului ridicat faţă de planul însuşi. În care, în jurul lui A şi C, adică în Rac şi Capricorn, cercul Pământului să fie trasat pe rând prin poli, care cerc fie DGFI şi axa Pământului fie DF, polul nord D, polul sud F şi GI diametrul ecuatorului. Prin urmare, când F s-a întors către Soare, care fie în jurul lui E, şi înclinaţia nordică a ecuatorului este după unghiul IAE, atunci mişcarea în jurul axei va descrie paralel cu ecuatorul spre sud, după diametrul KL şi la distanţa LI, Tropicul Capricornului expus la Soare. Sau, ca să spun mai corect, acea mişcare în jurul axei, axă văzută după AE, descrie o suprafaţă conică având vârful în centrul Pământului iar baza pe un cerc paralel ecuatorului şi, prin care mişcare, în punctul opus C toate se întâmplă în acelaşi mod, dar inversate. Este evident, aşadar, modul în care cele 2 mişcări reciproc opuse, zic cea a centrului şi cea a înclinării axei, constrâng axa Pământului să rămână în aceeaşi direcţie şi poziţie întru totul asemănătoare şi toate să apară ca şi cum ar fi mişcări ale Soarelui. Dar spuneam că revoluţiile anuale ale centrului Pământului şi ale înclinării axei lui sunt aproape egale, deoarece dacă ar fi fost perfect egale, ar fi trebuit ca punctele echinocţiale şi solstiţiale să nu se schimbe deloc în vreun chip faţă de întreaga înclinare a zodiacului în raport cu sfera stelelor fixe, ci întrucât este o mică diferenţă, aceasta a fost descoperită numai în urma creşterii ei continue în timp de la Ptolemeu până la noi aproape la 21 de grade cu care echinocţiile şi solstiţiile o iau acum înainte. Din această cauză unii au crezut că se mişcă chiar şi sfera stelelor fixe, de aceea au considerat o a 9-a sferă superioară, care încă nu a fost de ajuns, acum unii mai recenţi adaugă în plus o a 10-a sferă, totuşi nu şi-au atins scopul pe care noi sperăm să-l obţinem din mişcarea Pământului (n.n. triplă) pe care o vom folosi ca principiu şi ipoteză în celelalte demonstraţii. ”14 „De triplici motu telluris demonstratio. Cap. XI. Cum igitur mobilitati terreni tot tantaque erantium syderum consentiant testimonia, iam ipsum motum in summa exponemus, quatenus apparentia per ipsum tanqua hypotesim demonstrentur, que triplice omnino oportet admittere. Primum quem diximus a Graecis vocari, diei noctisque circuitum proprium, circa axem telluris, ab occasu in ortum vergentem, prout in diversum mundus ferri putatur, aequinoctialem circulum describendo, quem nonnulli aequidialem dicunt, imitantes significationem Graecorum, apud quos vocatur. Secundus est motus centri annuus, qui circulum signorum describit circum Solem ab occasu similiter in ortu, id est, in consequentia procurrens, inter Venerem & Martem, ut diximus, cum sibi incumbentibus. Quo sit ut ipse Sol simili motu zodiacum pertransire videatur: Quemadmodum verbi gratia, Capricornum cetro terrae permeante, Sol Cancrum videatur pertransire, ex Aquario Leonem, & sic deinceps, ut diximus. Ad hunc circulum, qui per medium signoru est, & eius superficiem, oportet intelligi aequinoctialem circulum, & axem terrae convertibilem habere inclinationem. Quoniam si fixa manerent, & non nisi centri motum 14

58

N-are rost să ne batem capul să verificăm geometria din această demonstraţie, ne este clar faptul subliniat de însuşi Copernic, că pentru păstrarea axei înclinate a Pământului în aceeaşi orientare la ipotetica lui mişcare pe un cerc în jurul Soarelui ar fi neapărat nevoie ca înclinarea acestei axe să se rotească în sens opus, printr-o a 3-a mişcare, aşa cum am arătat în simpliciter sequerentur, nulla appareret dierum & noctium inaequalitas, sed semper vel solsticium, vel bruma, vel aequinoctium, vel aestas, vel hyems, vel utcunque eadem temporis qualitas maneret sui similis. Sequitur ergo tertius declinationis motus annua quocque revolutione, sed in precedentia, hoc est, contra motum centri reflectes. Sicque ambobus invicem equalibus fere & obviis mutuo, evenit: ut axis terrae, & in ipso maximus parallelorum aequinoctialis in eandem fere mundi partem spectent, perinde ac si immobiles permanerent, Sol interim moveri cernitur per obliquitatem signiferi, eo motu quo centrum terrae: nec aliter quam si ipsum esset centrum mundi, dummodo memineris Solis & terrae distantia visus nostros iam excessisse in stellarum fixarum sphaera. Quae cum talia sint, quae oculis subiici magis quam dici desiderat, describamus circulum ABCD, quem representaverit annuus centri terrae circuitus in superficie signiferi, & sit E circa centrum eius Sol. Quem quidem circulum secabo quadrifariam subtensis diametris AEC, & BED. Punctum A teneat Cancri principium, B Librae, C Capricorni, D Arietis. Assumamus autem centrum terrae primum in A, super quo designabo terrestrem aequinoctialem FGHI, sed non in eodem plano, nisi quod GAI dimeriens, sit circulorum sectio communis, aequinoctialis inquam, & signiferi. Ducto quoque diametro FAH, ad recto angulos ipsi GAI, sit F maximae declinationis limes in Austrum, H vero in Borea. His sane sic propositis, Solem circa E centru videbunt terrestres sub Capricorno brumalem coversionem facientem, quam maxima declinatio Borea H ad solem coversa efficit. Quoniam declivitas aequinoctialis ad AE lineam per revolutionem diurnam detornat sibi tropicum hyemalem parallelum secundum distantiam, quam sub EAH angulus inclinationis compraehendit. Proficiscatur modo centrum terrae in consequentia, ac tantundem maximae declinationis terminus, in praecedetia: donec utrique in B peregerint quadrantes circulorum. Manet interim EAI angulus semper aequalis ipsi AEB, propter aequalitatem revolutionum, & dimetientes semper ad invicem FAH ad FBH, & GAI ad GBI, aequinoctialisque aequinoctiali parallelus. Quae propter causam iam saepe dictam apparent eadem in immensitate caeli. Igitur ex B Librae principio E sub Ariete apparebit, concidetque sectio circulorum communis in unam lineam GBIE ad quam diurna revolutio nullam admittet declinationem, sed omnis declinatio erit a lateribus. Itaque Sol in aequinoctio verno videbitur. Pergat centrum terrae cum assumptis conditionibus, & per acto in C semicirculo, apparebit Sol Cancrum ingredi. At F austrina aequinoctialis circuli declinatio ad Solem conversa, faci et illum Boreu videri aestiuum, tropicum percurrentem pro ratione anguli ECF inclinationis. Rursus avertente se F ad tertiu circuli quadrantem, sectio communis GI in lineam ED cadet denuo, unde Sol in Libra spectatus, videbitur Autumni aequinoctiu confecisse. Ac deinceps, eodem processu HF paulatim ad Solem se covertens, redire faciet ea quae in principio unde digredi coepimus: Aliter. Sit itidem in subiecto plano AEC dimetiens, & sectio communis circuli erecti ad ipsum planum. In quo circa A&C, hoc est sub Cancro & Capricorno designetur per vices circulus terrae per polos, qui sit DGFI, & axis terrae sit DF: Boreus polus D, Austrinus F, & GI dimetiens circuli aequinoctialis. Quando igitur F ad Solem se convertit, qui sit circa E, atque aequinoctialis circuli inclinatio borea secundum angulum, qui sub IAE, tunc motus circa axem describet parallelu aequinoctiali Austrinum secundum dimetientem KL, & distantiam LI tropicum Capricorni in Sole apparentem. Sive ut rectius dicam. Motus ille circa axem ad visum AE superficiem insumit conicam, in centro terrae habentem fastigium, basim vero circulum aequinoctiali parallelum, in opposito quoque signo C omnia pari modo eveniunt, sed conversa. Patet igitur quomodo occurrentes invicem bini motus, centri inquam, & inclinationis, cogunt axem terrae in eodem libramento manere, ac positione consimili, & apparere omnia, quasi sint solares motus. Dicebamus autem centri & declinationis annuas revolutiones propemodum esse aequales, quoniam si ad amussim id esset, oporteret Aequinoctialia, solsticialiaque puncta, ac totam signiferi obliquitatem sub stellarum fixarum sphaera, haud quaquam permutari: sed cum modica sit differentia, no nisi eu tempore grandescens patefacta est: a Ptolemaeo quidem ad nos usque partium prope XXI, quibus illa iam anticipant. Quam ob causam crediderunt aliqui, stellaru quoque fixarum sphaeram moveri, quibus idcirco nona sphaera superior placuit, quae dum no sufficeret, nunc recentiores decimam superaddunt, nedum tamen sinem assecuti, quem speramus ex motu terrae nos consecuturos. Quo tanquam principio & hypotesi utemur in demonstrationibus aliorum.”

59

figurile 15, 16 şi 17. Este limpede că, fără postularea acestei a 3-a mişcări a Pământului, modelul heliocentric al lumii nu poate să explice formarea anotimpurilor. Numai printr-o astfel de mişcare se poate explica, după cum am demonstrat, menţinerea în permanenţă a aceleiaşi orientări a axei Pământului pe traiectoria sa în jurul Soarelui. O nouă întrebare se naşte: Este oare această a 3-a mişcare a Pământului posibilă în realitate?

5.5.2 Războiul dintre Copernic şi heliocentrişti până la Newton Istoria receptării de către ştiinţa vremii a modelului heliocentric copernican aduce mărturie că toţi astronomii heliocentrişti de seamă au îmbrăţişat întru totul explicaţia dată de Copernic formării anotimpurilor, mai puţin însă cea de-a 3-a mişcare a Pământului, mişcare totuşi absolut necesară pentru această explicaţie. Tuturor această mişcare li s-a părut greu de acceptat. Lucrarea lui Copernic nu a avut succesul scontat tocmai din cauza faptului că autorul ei punea dintr-o dată Pământul, cunoscut din vechime ca nemişcat şi în centrul universului, să se mişte după 3 mişcări în jurul Soarelui. Mult mai mult succes a avut Narratio Prima (Întâia expunere) a lui Rhaeticus, un discipol de-al lui Copernic, lucrare publicată înaintea De revolutionibus..., în care acesta face cunoscute în avanpremieră ideile heliocentrice ale maestrului său, fără însă a aminti ceva despre a 3-a mişcare a Pământului. Totuşi, în loc să respingă din această cauză întreg modelul ca inacceptabil, heliocentriştii au preferat să păstreze modelul şi să facă cumva ”dispărută” această a 3-a mişcare a Pământului. Până la Newton ei au încercat să facă să dispară această a 3-a mişcare prin diferite explicaţii, mai ales cu ajutorul unei forţe magnetice care ar menţine înclinaţia axei Pământului în mod natural, fără a fi nevoie să se recurgă la această a 3-a mişcare. Cel mai bun exemplu în acest sens îl găsim la Galileo Galilei în Dialogurile sale apărute după 90 de ani de la publicarea De revolutionibus orbium coelesticum a lui Copernic. Deşi Galilei a intenţionat să facă din personajul Simplicio un prostănac închistat în concepţiile retrograde aristoteliene, el face din Simplicio, fără să vrea, un critic cu foarte bune argumente al însuşi sistemului copernican, mai ales privitor la mişcarea a 3-a a Pământului, în timp ce Salviati, cel care îi expunea ideile moderne în care însuşi autorul Dialogurilor credea, încercând să facă ”dispărută” tocmai această a 3-a mişcare, se arată neputincios în a-l contracara cu argumente plauzibile. Iată pasajul tradus în româneşte, în cartea lui Galilei Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, ptolemeic şi copernician, în traducerea ing. Romolo Ottone, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, paginile 278-281: „SALVIATI: (...)spuneţi-mi vă rog, ce extravaganţe sau subtilităţi forţate vă fac să consideraţi concepţia copernicană drept mai puţin plauzibilă. SIMPLICIO: Eu, la drept vorbind, nu am înţeles-o în întregime, poate şi pentru că nu am la îndemână argumentele cu care Ptolemeu explică aceleaşi efecte, adică staţionările, retrogradaţiile, apropierile şi îndepărtările planetelor, lungirea şi scurtarea zilelor, schimbarea anotimpurilor etc.; dar, lăsând la o parte consecinţele ce depind de primele presupuneri, eu simt, chiar în aceste presupuneri, nu puţine dificultăţi, pentru că înlăturînd lucrurile presupuse eu prevăd cum căderea lor va atrage dărâmarea întregii construcţii. Acum, pentru că sunt de părere că toată maşinăria lui Copernic este aşezată pe temelii foarte şubrede, fiind bazată pe mişcarea Pământului, 60

îndepărtând această presupunere, nu se mai poate trece la alte discuţii; iar pentru a îndepărta această presupunere, cred că axioma lui Aristotel este prea suficientă, şi anume aceea după care, pentru un corp simplu, o singură mişcare simplă poate fi naturală; dar, în acest caz, se pot atribui Pământului, care este un corp simplu, trei dacă nu chiar patru mişcări, şi încă foarte diferite între ele, pentru că, în afară de mişcarea în linie dreaptă înspre centru, ca fiind un corp15 greu, fapt care nu poate fi contestat, i se atribuie o mişcare circulară, după un cerc foarte mare în jurul Soarelui în timp de un an, şi o rotaţie în jurul său în timp de 24 de ore, iar ceea ce este lucrul cel mai exorbitant, şi pe care poate din acest motiv îl ascundeaţi, este că i se atribuie şi o altă rotaţie în jurul propriului centru, contrară primei de 24 de ore, şi care se produce într-un an. Faţă de aceasta, mintea mea simte o mare repulsie. SALVIATI: În ce priveşte mişcarea în jos, s-a ajuns odată la concluzia că aceasta nu aparţine globului pământesc16, care niciodată nu s-a mişcat în acest fel, şi nici nu se va mişca vreodată, ci această mişcare (dacă totuşi există) aparţine părţilor, în scopul de a se reuni cu întregul. În ce priveşte apoi mişcarea anuală şi diurnă17, acestea, deplasându-se în acelaşi sens, sunt foarte compatibile, aşa după cum o sferă lăsată să cadă pe o suprafaţă înclinată, concomitent cu coborârea spontană de-a lungul acesteia, se va roti în jurul ei înseşi. În ce priveşte apoi a treia mişcare în jurul lui însuşi în timp de un an, atribuită de Copernic, numai pentru a păstra înclinarea şi direcţia axei spre aceeaşi parte a firmamentului, vă voi spune un lucru demn de cea mai înaltă consideraţie18, şi anume că această mişcare (deşi efectuată în sens contrar celei anuale) departe de a întâmpina vreo rezistenţă sau dificultate oarecare, se efectuează în mod natural şi fără vreo cauză motrice, inerentă oricărui corp suspendat şi echilibrat, corp care, dacă va fi condus pe circumferinţa unui cerc, imediat, şi prin el însuşi, capătă o rotaţie în jurul propriului centru, contrarie celei care îl conduce împrejur, şi cu o viteză datorită căreia amândouă se sfârşesc în acelaşi moment. Veţi putea vedea o experienţă minunat de potrivită19 vederilor noastre, punând într-un lighean cu apă o sferă care să plutească, şi, ţinând vasul în mână, dacă vă veţi învârti pe tălpile picioarelor, veţi vedea cum de îndată sfera va începe să se rotească în jurul ei, cu o mişcare contrară celei a ligheanului, şi că va termina rotaţia cu cea a vasului. Acum, nu este oare Pământul o sferă atârnată şi echilibrată într-un aer uşor şi slab, care condusă împrejur în timp de un an pe circumferinţa unui cerc foarte mare, vrând-nevrând va căpăta, fără vreo altă cauză motrice, o rotaţie în jurul centrului, anuală şi contrară mişcării anuale? Acest efect îl puteţi vedea, dar, dacă veţi reflecta şi mai adânc, vă veţi da seama că nu este vorba de ceva real, ci de o simplă aparenţă, iar ceea ce va apare ca o rotaţie proprie, nu este decât o lipsă de mişcare20, datorită faptului că se menţine cu totul imobil faţă de toate cele care, în afară de dumneavoastră şi de vas, rămân nemişcate; pentru că, Aici, pe marginea textului, Galilei face următoarea însemnare: Cele patru mişcări diferite ce i se atribuie Pământului. 16 Însemnare Galilei: Mişcarea descendentă nu este proprie întregului glob, ci numai unor părţi ale lui. 17 Însemnare Galilei: Mişcarea anuală şi cea diurnă a Pământului sunt compatibile. 18 Însemnare Galilei: Orice corp în suspensie sau care planează, fiind purtat pe circumferinţa unui cerc, capătă o mişcare în jurul axei sale, mişcare opusă celei iniţiale. 19 Însemnare Galilei: O experienţă care arată în mod concret că două mişcări opuse de la natură pot fi proprii unui corp în mişcare. 20 Însemnare Galilei: Cea de-a treia mişcare atribuită Pământului este mai curând conservarea constanţei poziţiei. 15

61

dacă veţi face un semn pe suprafaţa sferei şi veţi considera în ce direcţie a încăperii în care vă aflaţi sau a câmpiei, sau a cerului, veţi vedea că semnul, în timpul rotaţiei vasului şi a dumneavoastră, va privi mereu în aceeaşi parte; dar comparând-o cu vasul sau chiar cu dumneavoastră care vă mişcaţi, veţi constata că semnul îşi va schimba direcţia şi, printr-o mişcare contrară dumneavoastră şi a vasului, va explora toate punctele din jurul lui; astfel va fi mult mai drept să se susţină că dumneavoastră şi vasul vă rotiţi în jurul sferei imobile, decât că aceasta se roteşte în interiorul vasului. În acest fel, Pământul, suspendat şi echilibrat pe circumferinţa orbitei mari, şi astfel situat încât un anumit semn de pe el, cum ar fi de exemplu polul Nord, priveşte spre o anumită stea sau spre altă parte a firmamentului, rămâne mereu îndreptat spre aceasta, deşi este condus datorită mişcării anuale pe circumferinţa orbitei mari. Chiar numai acest lucru este suficient pentru a înlătura mirarea şi a evita orice dificultate, dar ce va spune signor Simplicio dacă la această prezenţă a cauzei cooperante vom adăuga o altă minunată proprietate intrinsecă a globului pământesc, de a privi cu anumite părţi ale lui, spre anumite părţi ale firmamentului? Vorbesc de forţa magnetică, comunicată în mod foarte constant oricărei bucăţi de magnet21. Şi dacă orice bucăţică din această piatră cuprinde în sine această forţă, cine se va mai îndoi că aceeaşi forţă poate să se găsească în întregul glob pământesc, în care acest material abundă22 şi că poate el însuşi, ca substanţă internă şi primară, nu este decât o imensă masă de magnet?” La explicaţii similare recurge şi Kepler pentru a face cumva dispărută această a 3-a mişcare a Pământului. Fără a mai intra în amănunt în ”explicaţiile” lui Kepler, diseminate cumva peste tot în Epitome, dar care nu dovedesc în realitate nimic, găsim în cele din urmă şi pasajul în care Kepler reduce ”mişcările” Pământului postulate de Copernic de la 3 la 2. La paginile 911-912 din Epitomes Astronomiae Copernicanae a lui Kepler aflăm: „ Aşadar socoteşti 3 mişcări la o singură sferă a Pământului? Negreşit 3 dacă le cercetăm pe toate, desigur pe cele separate nu mai puţin decât pe cele prezentate la timpul lor. Una anuală a centrului, despre care am discutat în cartea a VI-a, alta este înclinarea seculară a axei deasupra centrului corpului despre care discutăm aici, a 3-a este cea diurnă a corpului în jurul centrului şi axei aproape nemişcate despre care am discutat în cartea I. În capitolul Vârtejuri sunt date exemple de combinări din fiecare dintre cele 3 între ele (cartea I p.113). În ce măsură atribui acestei înclinări a axei o cauză, sau ce anume o pune în mişcare? Poate să fie acea proprietate a aerului cea care roteşte globul în jurul axei sale, care până acum se întrebuinţează la instrumentele materiale şi la dispunerea concentrată a fibrelor (n.n. magnetice ale Pământului în viziunea lui Kepler), acum însă se foloseşte pe deasupra prin raţiune şi despre această cauză sunt menţionate propuneri în Cartea I la pagina 124. În plus am lăsat o astfel de cauză pe seama mişcării din orbite (în cartea IV, pagina 598) spre a o săvârşi pentru acest fel de mişcare a latitudinii (p. 608). Dar poate că este în plus o întâlnire fizică a cauzelor celor care se mişcă, pe de-o parte una din afară, care este aspectul Soarelui în mişcare şi, pe de altă parte, una din interior, care este dispunerea fibrelor, şi obstacol din cauza întâlnirii, încât această mişcare să nu fie în cele din urmă cu adevărat mişcare, ci să fie un fel de abatere precum cea zilnică a corpului de la centrul anual, precum Însemnare Galilei: O forţă interioară uimitoare a Pământului este aptitudinea de a privi mereu aceleaşi părţi ale cerului. 22 Însemnare Galilei: Globul pământesc este un magnet. 21

62

multe pot să fie închipuite încât să apară ca exemple ale celor spuse (pag. 597 şi pag. 607–608) şi să fie făcută cunoscută această cauză a înclinării axei Pământului (Cartea I pag. 117). Astfel, ar fi reale doar 2 mişcări.”23 Emil Dreyer, unul dintre cei mai de seamă istorici ai astronomiei, heliocentrist şi el, în cartea sa, A History of Astronomy from Thales to Kepler (O istorie a astronomiei de la Tales la Kepler), Dover Publications, 1953, la pagina 395, rezumă în câteva cuvinte explicaţiile aproape de neînţeles ale lui Kepler: „Fiecare planetă, după Kepler, are o axă magnetică care este întotdeauna îndreptată în aceeaşi direcţie şi rămâne paralelă cu ea însăşi, întocmai precum este axa de rotaţie a Pământului fără să necesite ’cea de-a 3-a rotaţie’ postulată de Copernic.”24 Dar noi am demonstrat, prin raportarea ei la traiectorie, că această a 3-a mişcare este o mişcare absolută. Prin urmare, în cazul heliocentric, care postulează că Pământul nu ar sta pe loc ci ar descrie în mod absolut o traiectorie în jurul Soarelui, şi această a 3-a mişcare ar trebui să fie absolută. Aşadar, argumentele lui Galilei şi Kepler prin care aceştia se străduiesc să facă ”dispărută” mişcarea a 3-a a Pământului din modelul heliocentric nu au nici un temei, fie că ei susţin că este doar o mişcare aparentă, care nu există în realitate, fie că susţin că efectul de aceeaşi orientare a axei este cauzat de o misterioasă forţă magnetică care acţionează asupra Pământului. Întrucât în modelul heliocentric mişcarea a 3-a se raporta la traiectorie, ea trebuia să fie absolută. Totuşi, faptul că amândoi caută explicaţii multiple pentru a face să ”dispară” mişcarea a 3-a arată că această mişcare era foarte deranjantă pentru bunul simţ. Într-adevăr, deşi nu puteau încă să explice de ce, fenomenul rotaţiei Pământului după două axe proprii li se părea şi lui Galilei şi lui Kepler absurd din punct de vedere al legilor mecanicii cunoscute de ei, spre deosebire de Copernic care nu-şi punea această problemă. Cu Galilei şi Kepler avem în faţă tabloul a doi cercetători care au simţit intuitiv că ceva nu merge în maşinăria descrisă de Copernic, dar încă nu au fost în stare să arate în mod clar că acel ceva, în cazul de faţă mişcarea a 3-a a Pământului, nu poate exista în realitate, de vreme ce nu este logic posibilă. Dar de ce nu este posibilă cea de-a 3-a mişcare a Pământului? Ne explică Newton în corolarul 22, iar faptul că am descoperit acest corolar şi îl folosim acum este echivalent cu lansarea pietrei către fruntea lui Goliat. „Tres ergo motus in uno globo Telluris statuis? Tres omnino, si omnia excutimus, verum illos subiectis distinctos non minus quam tempore. Unus eat centri circa solem annuus de quo, libro VI. alter est axis inclinatio saecularis super centro corporis, de quo hic agimus: tertius est corporis diurnus circa centrum & axem quasi immobiles, de quo, libro I. Omnium trium inter se permixtorem exempla sunt in Turbine lib. I. Fol. 113. Quam huic inclinationi axis causam assignas, seu quem motorem? Potest esse illa facultas animalis, quae globum circa suum axem torquet; sed quae hactenus quidem instrumentis corporeis, & dispositione fibrarum contenta, nunc mente utatur insuper: & de hac causa mentio sint iniecta libr. I. fol. 124. Talem etiam concessimus motui Apsidum, libro IV. fol. 598. talem motui latitudinis administrando fol. 608. Potest vero etiam esse concursus causarum physice moventium, extraneae, quae est species solis movens & internae, quae est dispositio fibrarum: & impedimentum a concursu, ut hic motus tardissimus vere non sit motus, sed sit quaedam veluti aberratio diurni corporis ab annuo centri: qualia multa concipi possunt, ut apparet exemplis dictorum locorum fol. 597. & fol. 607. 608. & hanc etiam Inclinationis axis terrae causam insinuari libr. I. fol. 117. Ita essent reales motus tantum duo.” 24 „Every planet, according to Kepler, has a magnetic axis which always points in the same direction and remains parallel to itself, just as the rotation axis of the earth does without requiring the ”third motion” postulated by Copernicus.” 23

63

5.6 Piatra se înfige în fruntea lui Goliat. Căderea lui Goliat sau cum s-a putut transforma victoria lui Newton asupra lui Copernic în victoria lui Copernic asupra lui Newton. Într-adevăr, mişcarea a 3-a de rotaţie a Pământului după o axă perpendiculară pe planul traiectoriei lui este o mişcare absurdă din punct de vedere logic pentru că se face după o a 2-a axă proprie, concurentă în centrul Pământului cu axa rotaţei diurne, rotaţie la care nu se poate renunţa în heliocentrism. Poate că cel mai mare merit ştiinţific al lui Newton este acela că demonstrează că un corp sferic nu se poate roti în mod natural în jurul a 2 axe proprii. Din acest motiv, cel mai important text din toată Principia este cel al corolarului 22 la propoziţia LXVI din cartea I (tr. V. Marian, p. 163-164): „Să presupunem că o sferă uniformă şi perfect rotunjită, în spaţii libere mai întâi este în repaus apoi este împinsă înainte printr-un impuls oblic asupra suprafeţei sale, şi deci primeşte o mişcare parte circulară, parte rectilinie. Deoarece această sferă se comportă indiferent faţă de toate axele ce trec prin centrul ei, şi nici nu este mai înclinată către vreo axă, sau către o poziţie a axei, decât către vreo alta; este evident că ea niciodată nu-şi va schimba axa şi înclinarea axei prin forţa proprie. Căci, fie împinsă sfera în mod oblic, în aceeaşi parte a suprafeţei, ca mai sus, printr-un impuls oarecare nou; şi cum un impuls mai repede sau mai încet nu schimbă efectul, este evident că aceste două impulsuri imprimate succesiv produc aceeaşi mişcare, ca şi când ar fi fost imprimate simultan, adică, aceeaşi ca şi când sfera ar fi fost împinsă cu o forţă simplă compusă (potrivit corolarului II al legilor) din amândouă, şi deci simplă în jurul unei axe de înclinaţie dată. Şi la fel este cazul impulsului al doilea făcut într-un alt loc oarecare în ecuatorul primei mişcări; precum şi al primului impuls făcut într-un loc oarecare în ecuatorul mişcării, pe care ar genera-o al doilea impuls fără cel dintâi; şi deci al ambelor impulsuri făcute într-un loc oarecare: acestea vor naşte aceeaşi mişcare circulară ca şi când ar fi fost imprimate împreună şi o dată în locul de intersecţie al ecuatorilor acelor mişcări pe care le-ar naşte separat. Prin urmare, o sferă omogenă şi perfectă nu reţine mai multe mişcări deosebite, ci toate cele imprimate le compune şi le reduce la una, şi întrucât depinde de ea, se învârte într-una cu o mişcare simplă şi uniformă în jurul unei axe unice, dată cu o înclinare totdeauna invariabilă.”

a) Rotaţii posibile

b) Rotaţie imposibilă

Fig. 20 Rotaţia unei sfere libere simultan după două axe proprii este imposibilă. 64

Textul este simplu, clar, şi adevărul conţinutului său este uşor de experimentat în realitate de către oricine, de exemplu în cadrul unei partide de biliard. Indiferent câte forţe acţionează asupra unui corp sferic liber, în indiferent ce puncte de pe suprafaţa sa sferică şi în indiferent care succesiune în timp, niciodată aceast corp sferic nu va putea să se învârtă în jurul lui în mod natural după 2 axe proprii, ci numai după o singură axă proprie. Prin acest text, absolut adevărat, Newton desfiinţează, de fapt, în mod definitiv modelul heliocentric al lui Copernic. O logică elementară arată că, dacă modelul heliocentric copernican are neapărată nevoie de mişcarea a 3-a a Pământului pentru a explica formarea anotimpurilor, iar această mişcare a 3-a este o mişcare imposibilă după cum a arătat Newton (întrucât ar reprezenta o mişcare a Pământului după o a 2-a axă proprie), cum la rotaţia în jurul axei proprii de rotaţie diurne nu se poate renunţa în acest model, rezultă în mod evident că modelul heliocentric al lui Copernic este fals, deoarece nu poate explica cu argumente plauzibile un fapt observabil de către toată lumea, anume formarea anotimpurilor pe Pământ. Aceasta reprezintă marea victorie a lui Newton asupra lui Copernic. Newton se putea folosi foarte uşor de acest text din corolarul 22 pentru a face din victoria sa asupra lui Copernic un bun al întregii omeniri, dacă ar fi susţinut el însuşi falsitatea modelului heliocentric copernican. N-a făcut acest lucru, ba dimpotrivă. După apariţia Principia, heliocentrismul, aflat în declin până atunci, s-a întărit considerabil. Cum? Cu ajutorul ”legii” gravitaţiei universale postulate de Newton. Newton a iubit atât de mult această ”lege”, propria sa creaţie, încât de dragul ei a sacrificat întregul adevăr. După ce a demolat logic heliocentrismul copernican prin demonstrarea faptului că cea de-a 3-a mişcare a Pământului este imposibilă, Newton, pentru a-şi salva ”legea” la care ţinea atât de mult, a adoptat totuşi acest sistem absurd făcându-l şi mai absurd, căci a reuşit cu ajutorul acesteia ”magia” de a face ”dispărută” a 3-a mişcare a Pământului. Magia legii gravitaţiei universale a fost atât de mare încât Newton nici măcar nu s-a mai ostenit să arate de ce nu trebuie luată în considerare mişcarea a 3-a a Pământului postulată de Copernic. Pentru toate generaţiile de oameni de ştiinţă până astăzi, acceptarea legii atracţiei universale a lui Newton a însemnat implicit şi acceptarea unui sistem solar heliocentric cu numai 2 mişcări ale Pământului: cea de rotaţie diurnă în jurul axei sale înclinate şi cea de revoluţie anuală în jurul Soarelui. Avem din acest moment toate argumentele logice pentru a declara că heliocentrismul şi legea lui Newton se numără printre marile minciuni răspândite în lume. Este cât se poate de limpede că legea gravitaţiei universale a lui Newton nu poate funcţiona într-un univers geocentric. De vreme ce Soarele, multe dintre planete (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun ) şi stelele sunt considerate astăzi de către mai toată lumea ca fiind corpuri mult mai grele decât Pământul, mişcarea acestora în jurul Pământului este imposibilă din perspectiva legii lui Newton. De fapt, raportat la mărimea greutăţii corpurilor, conform legii lui Newton, singura posibilitate de mişcare a acestora, în presupunerea interacţiei gravitaţionale, este mişcarea lor în jurul Soarelui, după cum însuşi Newton afirmă în Principiile..., Cartea a 3-a, corolarul propoziţiei 12, pagina 330: „Căci cum Pământul, Soarele şi toate planetele gravitează una spre alta, şi de aceea, prin forţa greutăţii lor, se agită necontenit, conform legilor mişcării: este evident că centrele lor mobile nu pot fi luate ca centru în repaus al lumii. Dacă ar trebui pus acel corp în centru spre care gravitează mai mult toate corpurile (după cum este opinia comună) acel privilegiu trebuie atribuit Soarelui.” Cu toate acestea, noi ne-am lămurit că, pentru a se putea explica anotimpurile pe Pământ în sistem heliocentric, nu sunt suficiente doar 2 mişcări 65

ale Pământului, ci trebuie admisă cu necesitate şi a 3-a mişcare. Însă, pe de o parte modelul heliocentric copernican care poate explica formarea anotimpurilor nu este valabil fiindcă mişcarea a 3-a a Pământului este logic imposibilă, iar pe de altă parte modelul heliocentric newtonian cu 2 mişcări ale Pământului nu este valabil pentru că nu poate să explice formarea anotimpurilor. Prin urmare, chiar legea atracţiei universale a lui Newton este absurdă, pentru că nu se poate aplica decât într-un model heliocentric cu 2 mişcări ale Pământului, model care nu poate explica formarea anotimpurilor pe Pământ! Acest fapt reprezintă şi mai marea victorie, obţinută post mortem, de Copernic asupra lui Newton. Iată, aşadar, că piatra pe care am lansat-o şi-a atins fără greş ţinta, s-a înfipt adânc în fruntea lui Goliat şi acesta a căzut. Am dovedit, ajutându-ne de raţionamente privind imposibilitatea Lunii de a se roti în jurul ei că, pentru a explica formarea anotimpurilor, trebuie acceptată în mod necesar în sistemul heliocentric cea de-a 3-a mişcare a Pământului pe care Copernic a postulat-o, dar pe care Newton a desfiinţat-o, în timp ce legea gravitaţiei postulată de Newton funcţionează într-un model heliocentric desfiinţat de Copernic. Aşadar, fie cu 2, fie cu 3 mişcări, modelul heliocentric al lumii este absurd, fapt ce implică în mod iremediabil şi absurditatea legii gravitaţiei universale a lui Newton! Acest lucru l-am dovedit ştiinţific, apelând numai la argumente logice pe deplin justificate şi uşor experimentabile de către toţi oamenii. I-am pus pe Copernic şi pe Newton să se sugrume unul pe celălalt, ca să ne dovedească fără dubii că ”ştiinţa” lor nu are nici o tangenţă cu adevărul din realitate.

5.7 Câteva reflecţii lângă cadavrul lui Goliat. Modelul şi legea. Heliocentrismul zace în faţa noastră precum Goliat cu piatra înfiptă în frunte în faţa lui David. În continuare trebuie să fructificăm în modul cel mai simplu rezultatele proaspăt obţinute. Pe de o parte, am ajuns la concluzia că orice fel de model heliocentric este absurd, iar pe de altă parte, am ajuns la concluzia că legea atracţiei gravitaţionale universale descoperită de Newton nu este adevărată. Apare o nouă întrebare: asupra cărei concluzii să ne concentrăm atenţia de acum încolo, asupra falsităţii modelului, sau asupra falsităţii legii gravitaţiei universale a lui Newton? Pentru a răspunde la această întrebare şi a vedea ce orientare trebuie să dăm de acum încolo cercetării noastre, ar trebui să facem o incursiune în ştiinţa actuală şi să vedem ce mai este încă valabil din model şi ce mai este încă valabil din lege. Din studiul diferitelor cărţi de istorie a astronomiei, constatăm că astăzi modelul heliocentric al universului mărginit al lui Copernic, Galilei, Kepler şi Newton este depăşit, locul lui fiind luat de un model acentric al unui univers aflat în continuă expansiune începând de la momentul Big Bang. De vreme ce s-a născut din heliocentrism, logica ne spune că acest model trebuie să fie la fel de mincinos. De vreme ce, zic astronomii de azi, acest univers este în continuă expansiune, e normal ca şi numărul minciunilor pe care le conţine să fie în continuă expansiune. Cel puţin la Copernic, Galilei, Kepler şi Newton universul era mărginit de firmament, adică de o tărie, sau mai precis de bolta cerească; azi el doar se umflă în întuneric. În schimb legea gravitaţiei postulată de Newton se menţine actuală, la fel de proaspătă ca în momentul în care a fost enunţată. Ba mai mult, savanţii timpurilor noastre îşi îndreaptă de ani buni eforturile spre elaborarea unei ”teorii” unificate a câmpului, în care să poată 66

explica interacţiunea diferitelor tipuri de forţe, teorie în care legea gravitaţiei ocupă un loc principal. Aşadar, pentru astronomia actuală modelul heliocentric copernican nu mai este altceva decât un mort frumos, în schimb legea gravitaţiei newtoniene reprezintă şi astăzi respiraţia ei, duhul de viaţă al acestei astronomii. Iar astronomia din vremea de astăzi cam are un cuvânt greu de spus asupra modului în care privim realitatea care ne înconjoară, căci nu suntem lăsaţi nici o clipă să respirăm şi cel târziu de la şase ani, de când mergem la şcoală, dacă n-am făcut cunoştinţă cu ele mai devreme, se începe urgent cu ”informaţiile” despre sistemul solar şi despre dinozauri. Adevărul este şi că, spre deosebire de toate celelalte informaţii, copiii, care admit fabulaţia cel mai uşor, simt o nebănuită curiozitate şi atracţie către astfel de ”informaţii”. Aşadar, deşi l-am doborât pe Goliat 2, nu este suficient să-i admirăm cadavrul, ci trebuie neapărat, aşa cum a făcut David, să-i luăm sabia şi să-i tăiem capul, adică să demascăm pe cât putem consecinţele pe care le-a avut în manifestarea omenirii acceptarea ”legii” gravitaţiei a lui Newton.

6. Confruntarea nevăzută. Tăierea capului lui Goliat sau dezvăluirea tainei fărădelegii. Noi, ”ei” şi metodele lor. Atunci David a alergat şi, călcând pe filistean, luă sabia lui şi, scoţând-o din teacă, îl lovi cu ea şi-i tăie capul. (1 Regi 17, 51) De-abia acum, după ce l-am doborât pe Goliat, ne putem folosi de sabia lui ca să-i tăiem capul. A-i tăia capul lui Goliat cu propria lui sabie, în cazul de faţă, înseamnă: 1. Să dezvăluim ce a întreprins Newton, în cunoştinţă de cauză, pentru a insinua în a lui Philosophiae Naturalis Principia Mathematica minciuna atracţiei gravitaţionale universale. 2. Să arătăm cât de dezastruoase au fost urmările acestei minciuni pentru omenire, de atunci şi până acum. 3. Să încercăm să depistăm motivele pentru care această lege-fărădelege i-a fost şi încă îi mai este impusă ştiinţei actuale. 4. Să caracterizăm cumva şi personajele care, în aceeaşi cunoştinţă de cauză, s-au folosit şi se folosesc de această fărădelege în scopuri oculte.

6.1 Montajul de idei al lui Newton. Baricadele celei mai subtile minciuni acceptate vreodată de către omenire. După cum am văzut, prin cele afirmate în corolarul 22 al propoziţiei 66 din cartea I, anume că un corp liber, indiferent la ce acţiuni este supus, nu se poate roti după 2 axe proprii, ci doar după o singură axă, Newton ar fi putut desfiinţa definitiv modelul heliocentric al lui Copernic arătând că cea de-a 3-a mişcare a Pământului, fără de care nu se pot forma anotimpurile în acest model, nu este posibilă în realitate. El şi-a dat seama însă că, dacă ar fi susţinut cu tărie acest adevăr şi ar fi desfiinţat definitiv modelul heliocentric, atunci ar fi trebuit să renunţe şi la legea atracţiei gravitaţionale universale, creaţia mult iubită a propriei sale minţi, creaţie căreia îi dedicase ani buni de contemplaţie încă din tinereţea sa. Într-adevăr, această lege nu poate funcţiona decât în sistem strict heliocentric, pentru că în sistemele ptolemeic şi tychonian 67

Newton nu ar fi putut cu nici un chip să explice, prin legea gravitaţiei, de ce un corp ca Soarele, pe care-l considera mult mai greu decât Pământul, trebuie să se rotească în jurul acestuia din urmă. Nici măcar ipotezele lui Kepler şi Galilei care făceau ”dispărută” mişcarea a 3-a a Pământului cu ajutorul unei forţe magnetice misterioase care chipurile i-ar menţine axa de rotaţie diurnă înclinată tot timpul în aceeaşi direcţie şi paralelă cu ea însăşi în timpul mişcării de revoluţie în jurul Soarelui nu puteau fi pe placul lui Newton de vreme ce, în acest caz, forţa de gravitaţie ar fi trebuit să interfere cu o forţă de altă natură, respectiv cea magnetică. În acest sens, descoperim că în corolarul 5 al propoziţiei 6 din cartea a III-a, la pagina 326 din traducerea românească, Newton chiar atrage atenţia asupra naturii diferite a forţei magnetice faţă de cea gravitaţională: „Forţa gravităţii este de natură diferită de a forţei magnetice. Căci atracţia magnetică nu este precum materia atrasă. Unele corpuri sunt atrase mai mult, altele mai puţin, cele mai multe nu sunt atrase. Şi forţa magnetică în unul şi acelaşi corp se poate mări şi micşora, şi uneori este cu mult mai mare proporţional cu cantitatea de materie decât forţa gravitaţională, şi depărtarea de la magnet nu scade cu pătratul distanţei, ci aproape cu cubul ei, după cum am putut observa din unele experienţe grosolane.” Dacă la nivel planetar, aşa cum gândeau Kepler şi Galilei, ar fi existat şi forţe magnetice, de natură diferită de forţele gravitaţionale, cu siguranţă că, şi în acest caz, legea atracţiei gravitaţionale s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Pentru a fi o lege universală, mişcarea corpurilor în univers trebuia explicată numai şi numai prin gravitaţie, o gravitaţie care, după Newton, spre deosebire de forţa magnetică care în unele corpuri poate apărea şi în altele nu, apare cu necesitate în toate corpurile din univers, după cum el însuşi stipulează în propoziţia 7 din cartea a III-a, la aceeaşi pagină 326: „Gravitatea există în toate corpurile, şi este proporţională cu cantitatea de materie din fiecare.” Având înainte numai forţa gravitaţiei dintre corpuri, mintea lui Newton începe să scornescă explicaţii pentru existenţa ei chiar şi atunci când aceasta nu poate fi pusă în evidenţă. Astfel, în primul corolar la propoziţia de mai sus, la aceeaşi pagină 326, Newton afirmă: „Dacă cineva obiectează că toate corpurile care sunt la noi, conform acestei legi ar trebui să graviteze unul spre altul şi totuşi o gravitate de acest fel nu se simte nicăieri; răspund că această gravitate, deoarece este către greutatea faţă de întreg Pământul precum sunt aceste corpuri către întreg Pământul, este cu mult prea mică pentru a fi simţită.” Dar dacă au greutăţi comparabile? De ce nu atrage etuiul nostru de ochelari ochelarii de pe masă, căci au greutăţi comparabile? Dacă stăm să judecăm cu mai multă atenţie această propoziţie 7 şi corolarul ei, tragem lesne concluzia că, de vreme ce nu putem dovedi experimental valabilitatea lor universală - însuşi Newton spune că în cazul tuturor corpurilor care sunt la noi, adică aici pe Pământ, o gravitate de acest fel nu se simte nicăieri -, atunci înseamnă că trebuie să le credem necondiţionat, adică trebuie să le acceptăm ca pe nişte postulate. Se pune întrebarea acum dacă aceste afirmaţii ale lui Newton pot fi acceptate ca postulate. Cu siguranţă că nu. Nu se poate transforma realitatea căderii anumitor corpuri pe Pământ într-o lege valabilă pentru tot universul, după cum nici Pământul nu este un corp asemănător cu celelalte corpuri din univers. Numai cine nu are ochi să vadă, nu vede că gravitaţia lui Newton tinde să încerce explicarea mişcării lumii în mod deist, fără nici o intervenţie din partea lui Dumnezeu şi fără să ţină cont de o 68

conformitate a celor ce se întâmplă în univers cu voinţa lui Dumnezeu Care l-a creat. Revenind însă la alegerea făcută de Newton de a promova cu orice preţ ”legea” descoperită de el, chiar şi cu preţul compromiterii adevărului, observăm că, deoarece îi displăcea profund să amestece gravitaţia cu alte forţe, el a preluat de la Kepler şi Galilei ideea de a face la rându-i ”dispărută” deranjanta mişcare a 3-a şi a încercat explicarea anotimpurilor doar cu 2 mişcări ale Pământului. Pentru aceasta el a renunţat din start la forţa magnetică ce ar fi menţinut axa Pământului tot timpul înclinată în aceeaşi direcţie aşa cum eronat vedeau Kepler şi Galilei, căci indiferent de forţa răspunzătoare pentru păstrarea direcţiei axei, mişcarea a 3-a se păstrează în mod absolut faţă de traiectorie fiind aşadar, după cum am văzut, o mişcare absolută. Ca să fim cinstiţi, pentru a păstra un corp rotitor în jurul unei axe proprii, orientat cu axa în aceaşi direcţie în timpul unei mişcări a acestui corp pe cerc, desigur că trebuie să apelăm şi la alte forţe. Pentru a verifica această afirmaţie, putem încerca un experiment cu o bormaşină de mână rotind-o pe un cerc în timp ce ţinem mandrina şi spiralul, care se rotesc şi ele, înclinate în aceeaşi direcţie. Vom simţi la mână o forţă ce tinde să se opună clar acestui fel de mişcare a bormaşinii pe cerc, o forţă pe care numai gravitaţională nu o putem numi. Lăsând deoparte divagaţiile, trebuie să observăm că pentru a-şi atinge scopul, anume să ”facă dispărută” mişcarea a 3-a a Pământului, Newton a urmat altă cale decât Kepler şi Galilei, o cale mult mai subtilă. El şi-a dat seama - o dovedeşte experimentul cu globuleţele care se substituiau Lunii, sugerat lui Mercator - că spre deosebire de observarea, evident mentală, a ipoteticei mişcări a Pământului în jurul Soarelui din interiorul traiectoriei, adică cumva de pe Soare, observare care ar fi pus în evidenţă în mod absolut şi logic şi mişcarea a 3-a a Pământului, prin observarea aceleiaşi mişcări a Pământului dintr-un punct situat în afara presupusei lui traiectorii din jurul Soarelui, această mişcare a 3-a nu se mai pune în evidenţă chiar aşa de pregnant. Pasul următor al promovării ”legii” sale într-un sistem heliocentric (care, după cum am văzut, este absurd fie că postulează 3 mişcări pentru Pământ, deoarece mişcarea a 3-a este imposibilă, fie că postulează 2 mişcări, deoarece nu poate explica formarea anotimpurilor) era să facă din acest sistem absurd un sistem ”mai plauzibil”. Cum? Printr-un montaj. Prin forţarea minţii observatorului de a explica fenomenul formării anotimpurilor prin mişcările observate numai din afara ipoteticei traiectorii a Pământului în jurul Soarelui. Aşadar Newton a urmărit să lase în taină mişcarea a 3-a să-şi facă datoria şi să formeze anotimpurile, în schimb când s-ar fi ajuns la explicarea lor, să o facă ”dispărută” prin validarea mişcărilor care se văd numai din exteriorul traiectoriei. Astfel, observându-se mişcarea Pământului numai din exteriorul traiectoriei sale în jurul Soarelui, se văd anotimpurile, în schimb nu se mai sesizează uşor mişcarea a 3-a. Într-adevăr, văzută din exteriorul traiectoriei, axa înclinată a Pământului se vede mereu ca aceeaşi săgeată cu aceeaşi mărime indicând aceeaşi direcţie, adică nesupusă niciunei mişcări, în vreme ce aceeaşi axă sub formă de săgeată, văzută din interior în raport cu traiectoria, nu mai este percepută cu aceeaşi direcţie, dovadă că s-a rotit, adică a fost supusă mişcării a 3-a. Astfel Newton şi-a dat seama că dacă i-ar face cumva pe cei care studiază ”teoria” sa să accepte ca reale doar mişcările Pământului privite din afara traiectoriei, atunci toate neajunsurile cauzate de ”teoria” lui Copernic ar dispărea ca prin farmec, căci prin ”facerea nevăzută” a mişcării a 3-a ”obţinea” un sistem heliocentric atât cu anotimpuri ”formate” cu numai 2 mişcări, cât şi fără nici un fel de amestec al vreunor forţe magnetice, adică tot 69

ceea ce era necesar ca să explice mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui numai ca un efect al ”gravitaţiei” dintre aceste două corpuri. De aici până la inocularea ideii dispariţiei absolute şi definitive a mişcării a 3-a, pentru a putea ”universaliza” legea gravitaţiei de oriunde ar putea fi observate ”fenomenele”, nu mai rămânea decât un pas. Dar cum să-i faci pe oameni - care tocmai aveau proaspete în minte diferitele ”explicaţii” ale celorlaltor adepţi ai sistemului heliocentric în încercarea lor de a face să dispară această foarte deranjantă mişcare a 3-a a Pământului - să creadă că pur şi simplu se pot accepta doar 2 mişcări fără niciun fel de explicaţie? Cu alte cuvinte, cum să-i faci pe oameni să-şi explice fenomenele care se pot observa doar din interiorul traiectoriei, numai prin fenomenele, uneori contrare, care se pot observa doar din afara traiectoriei? Newton a reuşit această performanţă printr-un montaj de idei extrem de subtil, montaj inserat în conştiinţa omenirii cu o stratagemă demnă de un geniu al minciunii. Cum ? Cu ajutorul Lunii. Cu ajutorul Lunii Newton a reuşit, într-adevăr într-un mod ”foarte elegant”, după cum se exprima Mercator, să distragă atenţia adepţilor gravitaţiei universale de la mişcarea a 3-a a Pământului, mişcare care contrazice evident această gravitaţie prin faptul că reduce la absurd modelul heliocentric cu numai 2 mişcări de care gravitaţia are neapărată nevoie. Ne este limpede acum că Newton a gândit în felul următor: dacă oamenii ar accepta ”explicaţia” efectului de aceeaşi faţă a Lunii văzută de pe Pământ, adică din interiorul traiectoriei lunare, prin efectul de aparentă rotaţie a Lunii în jurul unei axe proprii ”vizibil” numai din exteriorul traiectoriei lunare, atunci oamenii ar trebui să accepte în mod automat că şi Pămîntul s-ar mişca după doar 2 mişcări, adică aşa cum ar vedea un observator din exteriorul ipoteticei traiectorii a Pământului în jurul Soarelui, şi nu după 3 mişcări, aşa cum ar vedea observatorul din interiorul acestei traiectorii! Sau, mai bine zis, dacă oamenii acceptă să ia drept reală mişcarea aparentă a unui singur corp văzută din afara traiectoriei sale, atunci vor trebui să accepte să judece toate corpurile numai după mişcarea lor aparentă din afara traiectoriilor lor şi să neglijeze mişcarea reală a acestora care, după cum am văzut, se poate observa numai din interiorul traiectoriilor lor! Cu alte cuvinte Newton a făcut următorul raţionament, logic dar malefic: dacă oamenii ar accepta minciuna într-un caz particular, cel al Lunii, atunci vor fi nevoiţi să accepte minciuna în general în toate cazurile, considerând adevărat numai ceea ce se ”vede” din afara traiectoriei! Totuşi este prea mult spus că omul ar putea vedea ceva din afara traiectoriei lunare, pentru că nu va ajunge niciodată acolo. Chiar dacă specialiştii de la NASA spun că astronauţii lor au ajuns în afara traiectoriei lunare, putem fi convinşi că nici noi nici vreun altul din oamenii de pe Pământ nu vom ajunge niciodată acolo în timpul acestei vieţi scurte pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să o trăim ca urmaşi ai lui Adam. Aşadar, precum o pasăre care îşi îndepărtează duşmanii de puiul ei prefăcându-se rănită şi determinându-i să se îndrepte în altă direcţie, tot aşa şi Newton şi-a îndepărtat cu multă abilitate, cu ajutorul Lunii, potenţialii contestatari pe bună dreptate ai faimoasei sale gravitaţii universale. El s-a gândit că, de vreme ce omenirea începuse să admită cu timpul că toate corpurile cereşti se învârtesc în jurul propriilor axe, începând cu Copernic care postula acest fel de rotaţie pentru Pământ şi ajungând până la Kepler, care postula această rotaţie pentru toate planetele în afară de Lună, de ce oamenii nu ar admite, în fond, şi rotaţia Lunii în jurul axei sale? Iar dacă vor admite rotaţia Lunii în jurul axei sale, adică vor considera că, privind Luna de pe 70

Pământ, din interiorul traiectoriei ei, ar vedea-o ca şi cum ar privi-o din exteriorul traiectoriei ei în jurul Pământului, atunci, prin consecinţă, după cum am văzut, vor trebui să admită să privească şi Pământul din exteriorul ipoteticei sale traiectorii în jurul Soarelui, şi să admită nerotirea Pământului în jurul celei de-a 2-a axe normale la traiectorie, adică exact acel sistem heliocentric cu doar 2 mişcări ale Pământului, singurul în care ar putea ”funcţiona” mult îndrăgita sa gravitaţie universală. Judecând acest raţionament al lui Newton, observăm subtilitatea lui extraordinară. Deşi în realitate gravitaţia pare a nu avea nimic de-a face cu rotaţia Lunii, Newton a reuşit să coreleze aceste două ipotetice fenomene prin faptul că nici unul nici altul nu pot fi admise ca valabile decât dacă admitem să explicăm cele văzute din interiorul traiectoriei prin cele văzute din exteriorul traiectoriei corpului de studiat. Prin urmare, pentru a putea contesta gravitaţia, cineva ar trebui să fie capabil să conteste mai întâi rotaţia Lunii în jurul propriei axe, adică exact ce am făcut noi încă de la începutul confruntării noastre. Şi, chiar dacă cineva ar contesta rotaţia Lunii în jurul axei sale, acest lucru nu i-ar fi suficient pentru a contesta gravitaţia dacă n-ar observa care este legătura între ele, anume faptul că fenomenele ”funcţionează” numai dacă sunt văzute din afara traiectoriei corpurilor la care se referă, şi apoi n-ar mai face şi corelaţia cu implicaţiile acestui soi de observaţie din exterior asupra ipoteticelor mişcări ale Pământului în sistem heliocentric! Cu bună ştiinţă, Newton şi-a apărat minciuna universalităţii legii gravitaţiei cu 5 baricade extrem de diferite: Prima baricadă este minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe. Numai după ce am străpuns prima baricadă, am aflat că: a 2-a baricadă este montajul mincinos al explicării fenomenelor observate din interiorul traiectoriei prin fenomenele observate din afara traiectoriei. În continuare, numai după ce am străpuns a doua baricadă, am aflat că: a 3-a baricadă este minciuna sistemului heliocentric cu 3 mişcări ale Pământului. Numai după ce am străpuns a 3-a baricadă, am aflat că: a 4-a baricadă este minciuna sistemului heliocentric cu 2 mişcări ale Pământului. În fine, de-abia după ce am străpuns a 4-a baricadă, am aflat că: a 5-a baricadă este minciuna legii universale a gravitaţiei. E bine să privim puţin în urmă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat pe drumul pe care l-am parcurs până aici, mai precis pentru modul în care ne-a ajutat să fim atenţi ca, prin raţionament logic pur, să spargem aceste baricade ale minciunii atât de abil corelate între ele de către Newton: Dacă, observând fenomenul real de aceeaşi faţă a Lunii, nu ajungeam să credem că Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii, nu ne-am fi apucat să căutăm să demonstrăm logic acest lucru. Dacă nu ne apucam să demonstrăm logic că Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii, nu aveam în nici un alt mod cum să demonstrăm logic că, în cazul unei traiectorii închise a unui corp ceresc, fenomenele sunt observate în mod direct şi absolut ca adevărate numai din interiorul ei, şi nu ne-am fi apucat să căutăm cine a lansat minciuna rotaţiei Lunii. Dacă nu ne apucam să demonstrăm logic că, în cazul unei traiectorii închise a unui corp ceresc fenomenele sunt observate în mod direct ca adevărate numai din interiorul ei, nu ne-am fi dat seama că, în cazul ipotetic al Pământului, pentru explicarea formării anotimpurilor logica spune că este absolută nevoie de cea de-a 3-a mişcare. Totodată, dacă nu l-am fi căutat pe cel care a lansat pentru prima dată minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe, nu am fi dat de Newton. Dacă nu am fi dat de Newton, nu am fi 71

căutat să aflăm cum a încercat el să explice rotaţia Lunii în jurul propriei axe. Dacă nu am fi căutat să aflăm cum a încercat Newton să explice rotaţia Lunii în jurul propriei axe, nu am fi găsit corolarul 22 la propoziţia 66 din cartea I, în care acesta arată logic de ce un corp nu se poate roti după 2 axe proprii. Dacă nu am fi găsit acest corolar în care Newton arată logic de ce un corp nu se poate roti după 2 axe proprii, nu am fi putut arăta că mişcarea a 3-a a Pământului este logic imposibilă. Dacă nu am fi putut demonstra că mişcarea a 3-a a Pământului este logic imposibilă, nu am fi putut demonstra că modelul heliocentric copernican cu 3 mişcări ale Pământului este logic absurd. Totodată, dacă nu ne-am fi dat seama că pentru explicarea formării anotimpurilor este logic absolut nevoie de cea de-a 3-a mişcare a Pământului, nu am fi putut să demonstrăm că şi modelul heliocentric cu 2 mişcări, acceptat astăzi, este logic absurd. În fine, dacă nu am fi putut să demonstrăm că şi modelul heliocentric cu 2 mişcări acceptat astăzi este logic absurd, nu am fi putut să demonstrăm că legea gravitaţiei universale a lui Newton este absurdă. Iată cum am pornit de la un fenomen care este văzut oricând, înţeles şi acceptat de către toţi oamenii, acela că Luna are o traiectorie în jurul Pământului şi ne arată întotdeauna aceeaşi faţă, şi am reuşit să demonstrăm numai prin deducţii logice că legea gravitaţiei universale a lui Newton este, de fapt, o fărădelege. Calea întortocheată pe care am arătat-o mai sus este singura cale de a dovedi în mod logic, pe baza unui fenomen care poate fi experimentat şi dovedit adevărat de către oricine oricând, anume fenomenul de aceeaşi faţă a Lunii, că legea atracţiei gravitaţionale este falsă. Trebuie să recunoaştem faptul că, atunci când ne-am apucat să cercetăm, ne aflam în faţa primei baricade înarmaţi doar cu credinţa că Luna nu se roteşte în jurul ei înseşi şi, în calitate de adepţi ai universului geocentric întemeiat pe Scriptură şi pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, eram încredinţaţi că sistemul heliocentric nu este decât o construcţie artificială a minţii lui Copernic. Întrucât, asemenea lui David, ne-am pus nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, El, Cel Care singur ştia vicleşugurile lui Newton şi vulnerabilităţile acestui Goliat modern care este astronomia de astăzi ce ne ucide spiritual cu duhul ”gravitaţiei universale” descoperite de Newton, S-a milostivit şi ni le-a arătat. Nu este vina noastră că această singură cale de a dovedi falsitatea legii gravitaţiei universale este atât de întortocheată, ci a vicleniei lui Newton. Slavă Domnului, că, fără ajutorul Lui, nu ni se lumina mintea să înţelegem acestea. Un lucru mai este evident: Newton a introdus în mod conştient în ştiinţă această minciună gigantică, montată pe 5 niveluri care trebuie parcurse obligatoriu pentru a o demasca. Modul precaut în care a obişnuit lumea ştiinţifică a vremii sale cu minciuna particulară a rotaţiei Lunii în jurul unei axe proprii dovedeşte faptul că această pistă falsă este în realitate lacătul care pecetluieşte şi apără minciuna de proporţii universale a gravitaţiei. Numai spărgând acest lacăt, cineva poate încerca să treacă şi de celelalte baricade care păzesc minciuna gravitaţiei universale. De-abia după ce am urmărit istoria apariţiei în ştiinţă a legii atât de dragi lui, putem recunoaşte că Newton a fost un om genial - un geniu malefic - dar nu prin faptul că a ”descoperit” această ”lege”, care este de fapt fărădelegea ştiinţei de astăzi, ci prin modul subtil în care a inserat-o. Într-adevăr, încă cu 11 ani înainte de publicarea Principia, lucrarea în care omenirea ia pentru prima dată cunoştinţă de fărădelegea gravitaţiei universale, Newton avusese grijă, după cum am văzut, să protejeze această taină a fărădelegii cu lacătul rotaţiei Lunii în jurul propriei axe. Newton i-a împărtăşit lui Mercator ”ipoteza foarte elegantă” a acestei ”rotaţii” a Lunii tocmai pentru a observa reacţia lumii ştiinţifice a vremii faţă de această 72

minciună. De-abia după ce a observat că lucrarea lui Mercator a fost extrem de bine primită, fiind scoase 23 de ediţii între 1676-1686, iar lumea ştiinţifică, orbită de recentele descoperiri ale ”rotaţiilor” diurne ale Soarelui şi tuturor planetelor cunoscute, nu a avut nimic de obiectat la ”rotaţia diurnă” a Lunii, Newton s-a încumetat să-şi publice în 1687 faimoasa Principia. Am văzut, de asemenea, că în primele 2 ediţii ale Principia, cea din 1687 şi cea din 1714, textul referitor la rotaţia diurnă a Lunii este foarte scurt, putând trece aproape neobservat pentru un cititor care nu este chiar pornit dinainte să-l caute, această rotaţie fiind însă ridicată de la rang de ipoteză la rang de propoziţie şi trimite la ”demonstraţii” care nu dovedesc nimic în mod clar, tehnică învăţată foarte bine de Newton din lucrările lui Kepler. De-abia după 40 de ani de la publicarea primei ediţii a Principia şi după 50 de ani de la publicarea primei ediţii a cărţii lui Mercator, în 1726, cu un an înaintea morţii sale, după ce s-a asigurat că omenirea a primit cu braţele deschise legea gravitaţiei universale, Newton, cu o viclenie la fel de subtilă, căci mimează modestia, văzând că nimeni nu a avut ceva de obiectat la rotaţia diurnă a Lunii şi fiind convins că această lege a sa a gravitaţiei îi va păcăli pe oameni cât va dura lumea, şi-a asumat şi întâietatea ”descoperirii” rotaţiei Lunii în jurul propriei axe, amintind de ”teoria expusă mai pe larg” de Mercator pe baza scrisorilor sale. ”Teoria expusă mai pe larg” de Mercator am văzut-o, iar scrisorile lui Newton către acesta s-au pierdut, lăsînd impresia celui care vrea să cerceteze chestiunea că, la geniul lui Newton, aceste scrisori ar fi conţinut nişte explicaţii mult mai clare despre rotaţia diurnă a Lunii. Subtilitatea acestui mod de a-şi pecetlui ”legea” universală cu lacătul ”descoperirii” particulare a rotaţiei Lunii în jurul ei înseşi trebuie subliniată. Notorietatea legii întăreşte lacătul rotaţiei diurne a Lunii, iar lacătul rotaţiei diurne a Lunii întărit, întăreşte la rîndu-i paza acestei fărădelegi. Iar când cineva, care-l consideră pe Newton de bună credinţă, nu înţelege nimic în legătură cu rotaţia diurnă a Lunii din ”teoria expusă mai pe larg” de Mercator pe baza scrisorilor lui Newton, cu siguranţă că se gândeşte că, la geniul lui Newton, explicaţiile din scrisorile pierdute ale corespondenţei cu Mercator nu se poate să nu fi fost perfect argumentate. Noi însă am plecat de la premisa evidentă că acela care insistă că Luna se roteşte în jurul axei sale, susţine o minciună şi am vrut să vedem cine a menţionat-o pentru prima dată. L-am descoperit pe Newton. Din modul subtil şi viclean în care a susţinut această minciună am dedus că Newton a susţinut-o cu bună ştiinţă şi am putut răspunde la întrebarea: De ce a lansat Newton minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe? Motivul profund pentru care a Newton a lansat minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe a fost acela de a-şi proteja cu bună ştiinţă o minciună cu mult mai mare, anume taina legii-fărădelege a gravitaţiei universale. Ne putem întreba ce anume l-ar fi putut împinge pe Newton să implanteze, în cunoştinţă de cauză, în ştiinţa lumii, această fărădelege atât de seducătoare. Găsim un prim răspuns foarte simplu: iubirea de slavă deşartă care a învins iubirea de adevăr. Poate cea mai bună caracterizare a lui Newton, cel care a cunoscut încă din timpul vieţii onorurile mult visate, culminând cu acela de preşedinte al Societăţii Regale, a fost făcută de un ”demn urmaş” al acestuia, format la şcoala clădită pe taina fărădelegii, cea a ştiinţei fără de Dumnezeu, anume Stephen Hawking. În cartea Scurtă istorie a timpului - de la Big Bang la găurile negre, apărută la Humanitas, Bucureşti, 2006, dincolo de faptul că această carte reprezintă ea însăşi o gaură neagră în ştiinţă, Hawking face totuşi, în final, o apreciere justă, singura demnă de luat în seamă datorită 73

francheţii ei nebănuite, anume această caracterizare făcută lui Newton la paginile 203 - 204: «Isaac Newton nu era un om plăcut. Relaţiile sale cu ceilalţi academicieni erau notorii, majoritatea ultimilor ani fiind implicat în dispute încinse. În urma publicării cărţii Principia Mathematica – în mod sigur cartea cea mai influentă care a fost scrisă în fizică – Newton s-a remarcat rapid. El a fost numit preşedinte al Societăţii Regale şi a devenit primul om de ştiinţă care a fost înnobilat. Curând Newton a intrat în conflict cu astronomul regal John Flamsteed, care mai înainte îi furnizase date pentru Principia – dar care acum refuza să-i dea lui Newton informaţiile pe care acesta le dorea. Newton nu accepta să fie refuzat; el s-a numit singur în corpul de conducere al Observatorului Regal şi a încercat apoi să forţeze publicarea imediată a datelor. În cele din urmă el a aranjat ca lucrarea lui Flamsteed să fie luată şi pregătită pentru publicare de duşmanul de moarte al lui Flamsteed – Edmond Halley. Dar Flamsteed l-a dat în judecată şi în scurt timp a obţinut o hotărâre care împiedica distribuirea lucrării furate. Newton s-a înfuriat şi s-a răzbunat eliminând sistematic toate referirile la Flamsteed din ediţiile ulterioare ale Principia. O dispută mult mai serioasă a avut-o cu filozoful german Gottfried Leibniz. Atât Leibniz cât şi Newton au elaborat independent o ramură a matematicii, numită calcul infinitezimal, care stă la baza celei mai mari părţi a fizicii moderne. Deşi acum ştim că Newton a descoperit calculul infinitezimal cu ani de zile înaintea lui Leibniz, el l-a publicat mult mai târziu. A început o mare discuţie despre cine a fost primul, fiecare având proprii susţinători. Este remarcabil însă că majoritatea articolelor care au apărut în apărarea lui Newton erau iniţial scrise de mâna sa – şi publicate doar în numele prietenilor! Pe măsură ce discuţia a crescut, Leibniz a făcut greşeala de a apela la Societatea Regală pentru rezolvarea disputei. Newton, ca preşedinte, a numit un comitet „imparţial” pentru investigaţii care era format întâmplător numai din prieteni ai lui Newton! Dar nu a fost numai atât: Newton a scris singur raportul comitetului şi a determinat Societatea Regală să-l publice, acuzându-l oficial pe Leibniz de plagiat. Tot nesatisfăcut, el a scris o recenzie anonimă a raportului în jurnalul Societăţii Regale. După moartea lui Leibniz se spune că Newton a declarat că a avut o mare satisfacţie că „Leibniz şi-a zdrobit inima”.» Dincolo de slava deşartă pe care Newton o căuta din partea oamenilor, şi care e uşor de intuit din caracterizarea făcută de Hawking, celălalt motiv care l-a făcut pe Newton să se ţină cu dinţii de această fărădelege tainică ar putea ieşi la iveală dacă am studia viaţa lui ocultă din opera sa alchimică, în care vrăjitoria era monedă curentă. Credem că Newton era un vrăjitor iniţiat în învăţături ezoterice păgâne, care se mai declara şi creştin cu toate că era un eretic antitrinitar cu convingeri ariene. Deşi nu ne propunem să facem o paralelă între moralitatea vieţii lui Newton şi calitatea ştiinţifică a operei sale, coroborând caracterizarea făcută de Hawking cu ”temelia ştiinţifică” pusă de Newton omenirii prin ”legea” gravitaţiei universale, obţinem portretul unui mare şarlatan, poate al celui mai stilat şi în acelaşi timp al celui mai fără de scrupule farseur din istoria omenirii.

74

6.2 Logică şi magie. Legea gravitaţiei – sabia magică a lui Goliat cel modern. Găsim formulată legea gravitaţiei universale, sau legea universală a gravitaţiei, definită de Newton, prin două propoziţii în Cartea a 3-a, Despre sistemele lumii, la pagina 326, respectiv 327: Propoziţia VII: „Gravitatea există în toate corpurile, şi este proporţională cu cantitatea de materie din fiecare.” şi Propoziţia VIII: „Dacă materia a două sfere care gravitează una spre alta în toate regiunile, care sunt la distanţe egale de centre, este omogenă, greutatea uneia dintre sfere faţă de cealaltă va fi în raport invers cu pătratul distanţei dintre centre.” Primul enunţ este în mod evident o ofensă adusă lui Dumnezeu prin faptul că dezbracă toate corpurile create de Dumnezeu de raţiunile diferite puse de către El în acestea în actul creaţiei, reunindu-le sub o singură raţiune, cea a gravitării materiei din care sunt compuse, raţiune care este ea însăşi golită de orice substrat spiritual care să trimită cu gândul la un Creator. Prin legea gravitaţiei, Newton a încercat în mod subtil să ridice existenţa materiei deasupra existenţei lui Dumnezeu, ”topind” feluritele raţiuni spirituale puse de Dumnezeu în materie prin actul creaţiei într-o singură caracteristică, aceea de a se atrage gravitaţional, caracteristică pe cât de simplă pe atât de lipsită de vreo trăsătură spirituală. Cu alte cuvinte, prin acest enunţ Newton îşi ”sileşte” dumnezeul lui să se subordoneze materiei şi să pună în ea doar ”raţiunea” gravitaţiei pe care aceasta i-o impune. Făcând aşa ceva, din acest moment, de vreme ce impune ideea că toate corpurile materiale se mişcă în lume conform legii gravitaţiei universale, atunci în mod logic şi subtil este impusă şi ideea că toate raţiunile care pot fi observate în legătură cu aceste corpuri materiale trebuie explicate mai întâi pornind de la această lege şi de-abia apoi ne mai putem, eventual, gândi la faptul că Dumnezeu, chipurile, odată cu crearea materiei ar fi creat şi gravitaţia acesteia din care să-i rezulte apoi toate celelalte proprietăţi. Newton însuşi nu considera că Dumnezeu ar fi cauza gravitaţiei ci o considera pe aceasta necunoscută, conform celor afirmate în finalul cărţii la paginile 418-419: „Până acum am expus fenomenele cerurilor şi ale mării noastre prin forţa gravităţii, dar încă nu am dat cauza gravităţii. Această forţă se naşte dintr-o cauză oarecare, ce pătrunde până în centrul Soarelui şi al planetelor, fără micşorarea puterii; şi care acţionează nu după mărimea suprafeţelor particulelor asupra cărora acţionează (după cum obişnuiesc cauzele mecanice), ci după cantitatea materiei solide: şi a cărei acţiune se extinde în toate părţile la distanţe imense, descrescând totdeauna în raportul pătratului distanţelor. Gravitatea spre Soare se compune din gravităţile spre diversele particule ale Soarelui, şi cu depărtarea de la Soare descreşte precis în raportul pătratului distanţelor până la orbita lui Saturn, după cum e evident din repausul afeliilor planetelor, şi până la ultimele afelii ale cometelor, dacă aceste afelii sunt în repaus. Dar până acum nu am putut încă afla cauza acestor proprietăţi ale gravităţii şi nu imaginez ipoteze. Căci orice nu se deduce din fenomene, trebuie numit ipoteză; şi ipotezele fie metafizice, sau fizice, sau ale calităţilor oculte, sau mecanice, în filozofia experimentală nu au loc. În această filozofie propoziţiile se deduc din fenomene, şi devin generale prin inducţie. Astfel s-au cunoscut impenetrabilitatea, mobilitatea şi impulsurile corpurilor şi legile mişcărilor şi ale gravităţii. Şi e de ajuns ca gravitatea să existe în realitate, şi să acţioneze 75

după legile expuse de noi, şi e suficient pentru toate mişcările corpurilor cereşti şi ale mării noastre.” Chiar textul de mai sus demonstrează în mod evident că o minte care acceptă ca fundament al mişcării universale gravitaţia este obligată să se gândească mai înainte de toate, cînd e vorba de cauza gravitaţiei, la cantitatea de materie din corpuri, nu la Dumnezeu. Nu este de mirare faptul că, dacă va persista în această direcţie, va ajunge cu timpul să proclame întâietatea materiei asupra spiritului şi să subordoneze orice forme de manifestare duhovnicească numai organizării posibile a materiei conform legii gravitaţiei universale. De aici până la negarea lui Dumnezeu nu mai este decât un pas. Al doilea enunţ reprezintă de fapt traducerea în cuvinte a unei formule matematice, celebra formulă găsită de Newton pentru această, chipurile, atracţie gravitaţională dintre două corpuri materiale: F= k· M1· M2/ r² unde k este constanta universală a gravitaţiei, M1 masa primului corp, M2 masa celui de-al 2-lea, iar r este distanţa dintre centrele lor de greutate. Cu ce ar putea să ne dăuneze această fomulă atât de frumos prezentată? Pentru mintea omului o astfel de formulă reprezintă un mare rău. De ce? Pentru că îi stopează acesteia capacitatea de gândire logică asupra fenomenului fizic de studiat în mod particular şi o înlocuieşte cu o gândire magică bazată pe o formulă matematică considerată a funcţiona în general. Şi în vrăjitorie, mai ales în alchimie, sunt rostite formule magice a căror ”putere” este recunoscută prin rezultatul vrăjii sau al produsului alchimic. Ştim că alchimiştii căutau piatra filozofală care să le dea cunoaşterea întregii lumi. Pentru alchimistul Newton şi pentru întrega ”ştiinţă” a fenomenelor fizice de după el, formula legii gravitaţiei universale a reprezentat de fapt găsirea ”formulei pietrei filozofale” atât de râvnite de toţi alchimiştii. De atunci toată lumea încearcă pe baza acestei formule să obţină piatra filozofală a întregii cunoaşteri a lumii, evident prin mijloace magice fără a mai recurge şi la Dumnezeul Cel viu Care, fiind Singurul Izvor al cunoaşterii, în mod normal El ar trebui să dea oamenilor această cunoaştere prin har. Hipnotizată de puterea magică a acestei formule, omenirea de după Newton nu s-a mai ostenit să încerce să vadă şi cât este de adevărată, ci a aplicat-o pe cât de orbeşte pe atât de consecvent, ca un fel de ”Abracadabra”, cu rezultate dezastruoase pentru ea. Izvorâtă din gândirea alchimică a lui Newton şi implantată încă de pe băncile şcolii în mintea oamenilor de azi, ”legea gravitaţiei universale” a reuşit, cel puţin până în momentul de faţă, să înlocuiască gândirea logică sădită de către Dumnezeu în oameni şi susţinută prin harul Sfântului Duh, cu gândire magică, redusă la o formulă vrăjitorească. O formulă satanică, am putea zice, căci amăgeşte oamenii cu o ”cunoaştere” care le dă impresia că au devenit omniscienţi, precum Dumnezeu. Astăzi chipul lui Newton zâmbeşte în tablouri în toate laboratoarele de fizică din şcoli, căci Newton este recunoscut ca savantul savanţilor. Credem că ştim totul prin legea gravitaţiei şi, încântaţi de acest fapt, nu mai vrem să ştim nimic despre Dumnezeul nostru. Concluzia este că, prin legea şi formula gravitaţiei, Newton a pus în mâna lui Goliat cel modern, ştiinţa astronomică fără de Dumnezeu, o sabie magică. O sabie magică folosită nu pentru uciderea trupului, ci pentru uciderea sufletului. Şi până astăzi Goliat a folosit-o şi o foloseşte numai şi numai pentru a ucide suflete. 76

6.3 Consecinţe ştiinţifice, morale şi teologice ale legii lui Newton în istoria şi în viaţa de azi a omenirii Acum, după ce ne-am încredinţat că legea lui Newton este o minciună, urmează să vedem ce legătură se poate face între această minciună şi peisajul pe care-l descrisesem înainte de a începe confruntarea, peisaj în care arătasem cât de mult este hulit Domnul nostru Iisus Hristos mai ales prin ”ştiinţe” ca biologia evoluţionistă şi astronomia modernă. Desigur, nu-l putem învinui numai pe Newton pentru felul cum arată astăzi lumea. El încă mai credea când a murit că de la facerea lumii până la el nu trecuseră mai mult de 5700 de ani. Totuşi, ”legea” lui i-a condus pe oamenii de ”ştiinţă” de după el la ”elaborarea” rapidă a unei astronomii fără de Dumnezeu, înţesate de minciuni inimaginabile chiar pentru însuşi Newton. Trufaşă şi plină de dispreţ faţă de viaţă în general, astronomia modernă bazată pe legea lui Newton - ba chiar întreaga ştiinţă de astăzi, fiindcă se doreşte unificarea tuturor celorlaltor forţe cunoscute, precum cele electromagnetice şi nucleare, cu ”forţa” gravitaţională de tip newtonian într-o ”ştiinţă” care să explice toate şi-a continuat marşul de nimicire spirituală a omului prin îndepărtarea progresivă a acestuia de Dumnezeu. Din ştiinţa modernă s-au născut noi filozofii şi noi libertăţi morale, sau mai bine zis imorale, care au început să se opună cu totul scopului pentru care Dumnezeu l-a creat pe om. Atacată din toate părţile, însăşi teologia modernă a început să ezite între opţiunea pentru adevărul revelat de Biserică, Scriptură şi Sfinţii Părinţi şi ”adevărul” descoperit de ştiinţa crescută din această sămânţă plantată de Newton. Această ezitare, încheiată adesea cu compromisuri umilitoare pentru ea, a ajuns să conducă teologia modernă pe un drum al evoluţiei de la teologia luptătoare, sigură şi sfinţitoare a Sfinţilor Părinţi, la o ”teologie docilă” care-şi dă mâna cu Goliatul modern care este astronomia de azi. Din teologie a devenit o ”teologie”. Rezultatul? Peisajul pe care l-am descris, plin de hule la adresa Domnului nostru Iisus Hristos, adică trădarea propriilor credincioşi şi aruncarea sufletelor acestora în furtuna apostaziei generale care se întrevede la orizont. De fapt această ”teologie inhibată” nu mai este o teologie vie, ci o pseudoteologie în care toate dogmele s-au ofilit căci Duhul Sfânt e alungat de-acolo de duhul ”legii” gravitaţiei.

6.3.1 Legea lui Newton şi evoluţia ştiinţei moderne Dacă ne uităm pe unul dintre cele mai bine realizate atlase cosmografice din toate timpurile, cel al lui Andrea Cellarius, Harmonia Macrocosmica, apărut la Amsterdam în 1660, ne putem convinge că, la vremea când Newton a făcut cunoştinţă omenirii cu legea gravitaţiei universale, heliocentrismul, deşi cunoscut de lumea ştiinţifică, nu reprezenta unica monedă în ştiinţă. Concepţiiile geocentrice ptolemaică şi tychoniană erau prezente activ în credinţa despre univers a oamenilor din acel timp, dacă e să ne luăm după atlasul lui Cellarius. Apărut cu 140 de ani înainte, sistemul heliocentric copernican nu reuşise să se impună încă în ştiinţă, dimpotrivă, dacă ar fi să-i dăm credit lui Emil Dreyer, se afla chiar în declin, căci lumea nu putea să înghită fără explicaţie experimentală acea mişcare a 3-a. Dreyer aminteşte că lumea de dinaintea apariţiei Principiilor lui Newton nu acceptase încă sistemul copernican. Astfel, în cartea sa A History of Astronomy from Thales to Kepler (O istorie a astronomie de la Tales la Kepler), Dover 77

Publications, 1953, pagina 421, referindu-se la descoperirile lui Kepler, Dreyer remarcă: „Cât de trist este să amintim că primul astronom notabil care a acceptat în întregime şi fără rezerve măreţele rezultate ale operei lui Kepler, Jermiah Horrox (1619-1641), a trăit doar 22 de ani.”25; şi, într-o notă de subsol aflată pe aceeaşi pagină, preia un citat din Cometografia lui Pingre, unde la pagina 116 se afirmă: „Ca nativ italian, Cassini s-a temut să se pronunţe public în favoarea mişcării Pământului, chiar după mutarea sa la Paris.”26 Însuşi Newton, deşi este adept al concepţiei heliocentrice despre lume, recunoaşte chiar în ediţia din 1726 a Principia, la pagina 329 (traducerea românească), că heliocentrismul nu era la acea vreme admis de toată lumea: „Ipoteza I Centrul sistemului lumii este în repaus. Aceasta a fost admisă de toţi, în timp ce unii afirmă că în centrul sistemului este în repaus Pământul, alţii că este Soarele.” Din aceste rânduri ale lui Newton se deduce că cei care afirmau că în centrul lumii este în repaus Pământul aveau o pondere importantă în rândul oamenilor de ştiinţă din acea vreme, nu erau o mână de oameni ca în ziua de astăzi. ”Explicarea” de către Newton a mişcării planetelor în jurul Soarelui prin ”fenomenul” gravitaţiei, nu numai că a reuşit să revigoreze heliocentrismul copernican, redus acum în mod absurd la numai 2 mişcări ale Pământului în jurul Soarelui, dar, după cum am văzut în astronomiile începând cu a 2-a jumătate a secolului al XVIII-lea, a reuşit să-l impună, cu trecerea timpului, în mod definitiv în cercul oamenilor de ştiinţă. Prin gravitaţie, toate corpurile cereşti din univers căpătau însuşiri asemănătoare Pământului, chiar dacă nimeni nu a fost vreodată pe ele pentru a o măsura experimental. De aici şi până la a atribui stelelor proprietăţi asemănătoare Soarelui şi a multiplica astfel în mod inimaginabil sistemul heliocentric salvat de la pieire de Newton, în nenumărate sisteme solar-stelare, fiecare cu posibilele lui planete, cu alte cuvinte până la a readuce la viaţă în mod ”ştiinţific” monştrii zămisliţi de somnul raţiunii lui Giordano Bruno, nu a mai fost decât un singur pas. Această multiplicare a Soarelui, regăsit cumva în fiecare stea, a condus iremediabil la distrugerea firmamentului în care încă mai credeau Copernic, Galilei, Kepler şi chiar Newton. Monstrul heliocentric creat de Copernic şi însufleţit de Newton prin duhul gravitaţiei a fost lăbărţat la dimensiuni colosale de către Bessel, care a luat neapărat de bună ideea „(...) gândeşte-te că, faţă de sfera stelelor fixe, distanţa dintre Soare şi Pământ a dispărut îndată din vederea noastră.” aruncată în lume tot de către Copernic pentru că altfel nu-i funcţiona modelul. Bessel s-a gândit aşa cum i-a sugerat Copernic şi până la urmă i-a venit o idee cum să facă lumea să creadă că distanţele de la Pământ la stele sunt de mii de ani lumină de parcă le-ar fi putut măsura cumva. Cu timpul, prin reproducerea la infinit a sistemului solar creat de Copernic, prin intervenţia ”relativităţii” descoperite de Einstein şi a ”expansiunii” descoperite de Hubble, universul astronomilor de astăzi înţesat cu ”găuri negre” şi provenit cu zeci de miliarde de ani în urmă din explozia unui ”atom” magic care-i conţinea toată materia, s-a „How sad it is to remember that the first astronomer of note who fully and unreservedly accepted the great results of Kepler’s work, Jermiah Horrox (1619-1641) only reached the age of twenty–two years.” 26 „As a native of Italy, Cassini was afraid to pronounce publicly in favour of the earth’s motion, even after his removal to Paris.” 25

78

transformat într-un univers ca un ”aluat de cozonac” care ”dospeşte” fără să mai fie nevoie de un centru. În astronomia modernă, devenită local heliocentrică şi general acentrică, Soarele, acum centru doar al unui biet sistem solar, şi-a pierdut şi el locul central absolut din universul lui Copernic. Ca să nu mai vorbim de faptul că pornind numai de la legea gravitaţiei s-au putut defini timpii de formare ai sistemelor solare de ordinul miliardelor de ani, necesari capturilor şi colapsurilor gravitaţionale, timpi care au condus la ideea de evoluţie lentă prin transformarea materiei până la ”auto-organizarea” ei în fiinţe cu viaţă şi apoi în om, ca urmare a unor fericite probabilităţi împlinite pe o planetă pierdută în spaţiu într-un univers în care se pare că este de tot râsul, dacă nu chiar scandalos, a mai aminti de grija lui Dumnezeu pentru toate sau de o eventuală intervenţie mântuitoare a Lui prin întruparea din Fecioară, atâta vreme cât această gravitaţie preluată azi de savanţi ca piatră filozofală ”explică” toate. Savanţilor de astăzi nu le trebuie Dumnezeu pentru că au legea lui Newton. Totodată, toţi copiii lumii sunt obligaţi să înveţe la şcoală ce spun savanţii. Imaginându-se în ”universul” măreţ şi plin de ”găuri negre” creat de legea lui Newton, ei nici nu-şi pot închipui ce rost ar mai putea avea întruparea lui Dumnezeu pe un fir de praf, căci asta ne spune legea lui Newton în cele din urmă, că Pământul e un fir de praf în univers. Singurul lucru rămas neschimbat în ”ştiinţa” despre acest univers în continuă schimbare al astronomiei, astrofizicii moderne şi al biologiei evoluţioniste este legea gravitaţiei a lui Newton. Aşadar, la baza credinţei în evoluţia universului şi a evoluţiei materiei în om, evoluţie îndrăgită până la adorare de către Goliatul care este astronomia şi biologia evoluţionistă a zilelor noastre, stă legea gravitaţiei a lui Newton. Putem fi convinşi că fără legea lui Newton şi fără mistificările făcute de acesta pentru a-i conferi credibilitate, heliocentrismul lui Copernic ar fi avut soarta heliocentrismului lui Aristarh din Samos. Fără heliocentrism nu ar fi putut exista evoluţionismul cosmologic şi biologic şi, în consecinţă, nu ar mai fi existat acea monstruoasă ”ştiinţă” astronomică şi acea monstruoasă ”ştiinţă” biologică de astăzi dimpreună cu ”ştiinţele” şi ”filozofiile” colaterale dependente de ele, adică nu ar fi fost posibil să mai apară pe câmpul de bătălie pentru sufletul omului acest Goliat modern ”însufleţit” numai şi numai de legea lui Newton. Oamenii ar fi crezut în continuare aşa cum învăţaseră de la Moise şi din Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos pe Pământ, că Pământul se află zidit de Dumnezeu cu cîteva mii de ani în urmă în centrul universului, iar omul este cununa creaţiei Sale. Prin urmare, începe să ni se clarifice faptul că depărtarea de Dumnezeu a astronomiei moderne de acum, până la completul ei ateism, s-a putut realiza numai pentru că a apărut această rădăcină magică a răului în lume, legea lui Newton sau taina fărădelegii. Ştiinţa zilelor noastre îl slăveşte pe acest mare şarlatan, Newton, ca pe un mare erou al ei. Ar trebui să ne fie limpede nouă, creştinilor de astăzi, pe de-o parte că, dacă acceptăm ca adevărată Scriptura, legea lui Newton se transformă în minciuna sfruntată a unui vrăjitor supus duhurilor demonice, iar pe de altă parte, dacă acceptăm ca adevărată legea lui Newton, prin consecinţă, Scriptura se transformă într-o culegere de basme de adormit copiii, iar Sfinţii Părinţi în nişte oameni handicapaţi mintal dacă nu chiar odioşi - însuşi Newton avea o aversiune nedisimulată faţă de Sfinţii Părinţi, mai ales faţă de Sfântul Atanasie cel Mare pe care-l considera un nelegiuit în lupta sa cu ”învăţăturile corecte” ale lui Arie. Suntem oare conştienţi de acest lucru? Prea puţini dintre noi.

79

6.3.2 Legea lui Newton şi filozofia evoluţiei materiei şi a vieţii. Morala omului ”creat” de evoluţie şi morala omului creat de Dumnezeu. De fapt mentalitatea noastră, a oamenilor de astăzi, este produsul legii lui Newton. De vreme ce prin legea gravitaţiei a lui Newton s-a realizat în mod temeinic în credinţa şi în conştiinţa oamenilor desprinderea Pământului de centrul universului, locul hărăzit lui de Dumnezeu, şi în cele din urmă azvârlirea lui în imensitatea unui spaţiu aproape infinit fără nici un reper, această lege se face răspunzătoare şi de modificările survenite la nivelul filozofiei de viaţă a oamenilor şi al comportamentului lor moral. Într-un fel se comportă omul dacă se ştie pus de Dumnezeu stăpân pe Pământul mare creat de El şi aflat în centrul universului, şi altfel se comportă dacă se crede pierdut în infinit pe un Pământ ca un fir de praf creat întâmplător de ”gravitaţia” lui Newton dintr-o materie preexistentă. Prin legea lui Newton am ajuns să credem că suntem pulbere de stele, produs întâmplător al colapsurilor şi exploziilor gravitaţionale, aflaţi într-un univers fără de centru şi fără de limite stabile, un univers cu un început de tip Big Bang prea îndepărtat în timp ca să ni-l mai putem imagina cumva, un univers despre a cărui soartă încă nu ştim nimic de vreme ce savanţii vremii, pe care suntem obligaţi prin educaţie să-i credem mai abitir decât pe Sfinţii Apostoli, încă nu s-au pus de acord dacă va fi supus unei mortificări printr-o expansiune eternă şi transformarea sa în fier, sau va fi supus unei neantizări prin dispariţie într-o gaură neagră printr-un proces invers, de implozie, de tip Big Crunch. Dacă omul este un produs al evoluţiei materiei implicate într-un astfel de univers guvernat de gravitaţie şi nu de către Dumnezeu, atunci cum să trăiască şi să se comporte o fiinţă omenească trezindu-se la viaţă pe un fir de praf aruncat fără nici o noimă în acest haos fără limite pe care ni-l prezintă ”ştiinţa” de astăzi crescută ca un arbore falnic din rădăcina legii gravitaţiei? Să creadă într-un dumnezeu atât de crud care, după ce că l-a aruncat într-o astfel de existenţă lipsită de orice scop care oricum se termină în moarte, îi mai cere să aibă şi responsabilităţi sau iubire cumva? Cum să mai avem iubire faţă de ceva, când universul imaginat de ”ştiinţă” din gravitaţia lui Newton, în care, chipurile, ne-am întâmplat să fim, este complet lipsit de iubire? Capturi gravitaţionale, explozii, colapsuri, adică numai cataclisme, iată ce ne oferă universul evoluat din legea lui Newton. Dacă ar fi să ne luăm după această lege, ar trebui să ne gândim şi la ”şansa” pe care a avut-o Pământul de a păstra în el viaţa atâta timp, fără a fi distrus de vreun corp venit din cosmos. Prin gravitaţia lui Newton astrele cu masă mai mică sunt făcute prizoniere de cele cu masă mai mare şi, astfel înrobite, sunt silite să se mişte pe orbite în jurul acestora, sau chiar sunt înghiţite gravitaţional de către acestea dacă se apropie prea mult. Uneori sunt şi scuipate afară dacă legea gravitaţiei le dictează astrelor mari că trebuie să crape după cum ne spune astrofizica de astăzi. Nu e de râs. Acest comportament al aştrilor neînsufleţiţi ”explicat” de legea gravitaţiei a lui Newton devine, dacă uităm de Dumnezeul nostru, unicul model de comportament şi pentru cele însufleţite. Oare conceptele de ”evoluţie a speciilor”, ”selecţie naturală”, ”adaptare la mediu” sau ”supravieţuirea celui puternic”, concepte pe care Darwin le-a făcut să explodeze în conştiinţa umanităţii, nu-şi au cumva un corespondent în explicarea devenirii astrale a lumii pe baza legii lui Newton? Golită de orice urmă de spiritualitate, legea atracţiei gravitaţionale a materiei tinde tot mai mult să înlocuiască în modelele de comportament omeneşti legea iubirii, proprie spiritului. Aşa cum astrele 80

gravitaţiei lui Newton nu au altă noimă decât de a evolua prin captura sau înghiţirea materiei altor astre, ca în cele din urmă să se nimicească prin explozie sau prin colaps gravitaţional ele însele fără nici un rost, aşa şi oamenii formaţi de filozofia ”ştiinţei” evoluţioniste de astăzi nu au alt scop în viaţă decât acela de a-şi îngrăşa propriul egoism prin colecţionarea materiei, înrobirea semenului sau călcarea peste cadavrul lui. ”Legea” evoluţiei vieţii, inspirată din ”legea” evoluţiei materiei nevii a universului care, având ca temei ”gravitaţia” lui Newton, este înveşmântat în moarte şi transformare, permite doar supravieţuirea celui mai puternic şi celui mai adaptat, în vreme ce legea creştină a iubirii aproapelui şi a vieţii, aşa cum a creat-o Dumnezeu, nu reprezintă altceva decât o ghiulea legată de piciorul celui care vrea să ”supravieţuiască” prin adaptarea la această lege a junglei. Chiar dacă noi nu vedem niciodată cu proprii ochi vreunul din ”fenomenele” presupuse de astrofizica modernă pe baza legii gravitaţiei, cerul nostru, al oamenilor de rând, încăpăţânându-se să nu ne arate vreodată astfel de transformări, totuşi am ajuns să le credem ca pe ceva evident, în timp ce facerea lumii de către Dumnezeu şi lucrarea Sa mântuitoare în lume au început să semene tot mai mult în mintea noastră cu nişte basme frumoase, dar din ce în ce mai deranjante, cu atât mai mult cu cât încă le mai auzim predicate în paralel cu ”atât de clara” evoluţie a astrelor şi a vieţii, izvorâtă din ”atât de clara” lege a lui Newton, încât ar părea o blasfemie să încercăm vreodată să punem la îndoială gravitaţia universală. Chiar dacă noi nu vedem niciodată cu proprii ochi vreun fenomen de transformare a unei vietăţi dintr-o specie dată într-o vietate de altă specie, am ajuns să credem că ne tragem dintr-o primă celulă apărută întâmplător, printr-o evoluţie asemănătoare cu cea a aştrilor după explozia unui atom de materie infinit condensată, evoluţie dedusă numai din gravitaţia lui Newton. Prin tiparul mental indus de legea lui Newton am ajuns să credem că este mult mai simplu şi mai probabil ca o celulă, apărută nu se ştie cum, dar numai din întâmplare, din materia moartă, să fie transformată de ”inteligenţa” aceleiaşi întâmplări în noi înşine, decât să credem că ne-am născut întotdeauna aceiaşi, niciodată transformaţi, şi niciodată din întâmplare, din femeia plămădită de mâna, voinţa şi inteligenţa lui Dumnezeu din coasta lui Adam cel cu care semănăm întru totul. În universul guvernat de legea lui Newton, omul este un produs al transformării unei materii ce exista dintotdeauna, căci exista supercondensată într-un atom primordial şi înainte de Big Bang. În universul guvernat de Dumnezeu, omul este cununa creaţei Sale, înzestrat cu chipul Său şi chemat la asemănarea cu El, un produs al iubirii Lui, zidit dintr-o materie creată din nimic prin puterea acestei iubiri tocmai pentru scopul spiritualizării ei în om. În universul guvernat de legea lui Newton, omul neavând nici un scop şi nici o responsabilitate, nu cunoaşte noţiunea de păcat căci, indiferent ce ar vrea şi ar putea să facă, niciodată nu va avea puterea şi libertatea de a încălca această lege imuabilă a materiei, de vreme ce omul este considerat numai materie. Moartea omului într-un astfel de univers reprezintă o ”trecere în nefiinţă”, ceva natural şi definitiv cu care omul trebuie să se obişnuiască liniştit fără a comenta prea mult. Ba chiar este de dorit ca aceia care nu mai pot face faţă ”corectei supravieţuiri” într-o astfel de lume a evoluţiei guvernată de legea lui Newton să dispară cât de curând, căci evident nu este nici un păcat şi este ”natural” să se întâmple aşa ceva, de vreme ce materia despiritualizată a lui Newton va gravita oricum spre alte şi alte evoluţii. În universul guvernat de Dumnezeu primează responsabilitateă morală, spirituală a omului faţă de iubirea pe care i-o arată Dumnezeu, avînd însă libertatea de a o accepta sau 81

nu, adică de a alege calea păcatului sau a virtuţii. În universul guvernat de legea lui Newton toate responsabilităţile omului faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de lume sunt abolite, căci omul e ”eliberat” de aceste responsabilităţi de o materie iresponsabilă. Aşadar, legea gravitaţiei a lui Newton este responsabilă în cel mai mare grad de moartea duhovnicească a oamenilor de astăzi, prin ştiinţa mincinoasă şi imorală, guvernată de evoluţie, pe care a generat-o. Fără legea universală a gravitaţiei şi fără mistificarea întreprinsă de Newton pentru a-i crea ”condiţiile” de existenţă, heliocentrismul renăscut de Copernic nu ar fi avut viaţă lungă. Fără ”strămutarea” Pământului din locul lui firesc aflat în centrul universului, singura explicaţie posibilă a existenţei omului pe acest Pământ ar fi fost legată numai de Dumnezeu. Credinţa existenţei omului pe un Pământ tânăr şi aflat nemişcat în centrul universului, rezultată din realitatea experimentabilă, este cea mai puternică dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi a creării şi pronierii universului şi a omului de către Acesta. Dacă aceptăm legea lui Newton ca adevărată, trebuie să acceptăm şi unicul sistem în care ea poate fi valabilă, acel sistem absurd al mişcării cu 2 rotaţii a Pământului în jurul Soarelui. Acceptând un astfel de sistem solar şi considerând în mod la fel absurd Soarele, unicul Luminător mare din universul creat de către Dumnezeu, o stea ca toate celelalte, va trebui să acceptăm pe baza gravitaţiei o mulţime aproape infinită de sisteme solare asemănătoare. Astfel, legea lui Newton desfiinţează firmamentul descris de Sfânta Scriptură, iar Pământul şi luminătorii cei mari se transformă în ”sistem solar”, pe când stelele se transformă în sori, iar prin asemănarea ”sistemului” nostru solar cu celelalte sisteme solare ale stelelor, Pământul se transformă dintr-un tărâm central şi de cea mai mare importanţă în univers, într-un fir de praf pierdut în acesta. Apariţia omului pe această de acum planetă printre alte miliarde de astfel de posibile planete în jurul celorlaltor sori, duce cu gândul la apariţia vieţii şi evoluţia ei până la om din materie nevie în mod întâmplător, de vreme ce probabilitatea infinit de mică, adică zero, de a se produce un asemenea eveniment este ”compensată” în mod absurd în gândirea oamenilor de azi de cosmosul infinit mare, dilatat infinit în spaţiu şi timp, la sugestia lui Copernic. Astfel, este creat tărâmul imaginar favorabil pentru fabulaţiile despre evoluţia cosmologică şi biologică din care au izvorât darwinismul, astrofizica şi cosmogonia de tip Big-Bang în care nu-l vom regăsi niciodată pe Dumnezeu. Prin impunerea în cadrul educaţiei publice a unei ”ştiinţe” din care este exclus Dumnezeu, s-a impus şi o moralitate ”eliberată” de povara poruncilor lui Dumnezeu, o ”moralitate” care tinde să desfiinţeze noţiunea de păcat în conştiinţa oamenilor, o ”moralitate” care, pentru a-i împiedica pe oameni să se mai întoarcă vreodată la Dumnezeu, permite păcate strigătoare la cer. De aici şi până la folosirea în scopuri anticreştine a acestei ”morale” rezultate din ”filozofia” autoorganizării gravitaţionale a materiei, cu rezultatele binecunoscute în istorie, anume revoluţii al căror scop profund a fost instaurarea de regimuri de teroare în care, printr-o educaţie ”ştiinţifică” materialist-atee impusă oamenilor încă din copilărie, s-a luptat la greu pentru ştergerea din conştiinţa acestora a numelui şi lucrării de viaţă dătătoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, nu a mai fost decât un pas. Cu timpul, nu a mai fost nevoie de o luptă făţişă a celor care-L urăsc pe Dumnezeu ca să-i determine pe creştini să se îndepărteze de Creator. ”Educaţia ştiinţifică” fundamentată pe ”legea” lui Newton s-a dovedit o armă subtilă, extrem de puternică şi de eficace în acest sens. 82

6.3.3 Legea lui Newton şi degringolada din rândul teologilor şi credincioşilor de astăzi ai Bisericii Studiind scrierile Sfinţilor Părinţi, observăm că, din fericire, legea lui Newton nu a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată să schimbe nici o cirtă din adevărata teologie. În schimb, din nefericire, observăm că în timpul de acum, această lege a reuşit să reducă drastic numărul teologilor. În zilele noastre, din cauza acestei fărădelegi tainice, teologul a ajuns o fiinţă pe cale de dispariţie. Dacă Biserica nu poate fi pustiită nicidecum de teologia ei mântuitoare privită ca tezaur al acumulărilor de învăţături depozitate în ea timp de veacuri de către Sfinţii Părinţi şi adevăraţii ei credincioşi, constatăm acum, ca o realitate indiscutabilă, că Biserica e pustiită de teologi, fapt ce explică şi pustiirea ei de credincioşi prin scăderea vizibilă a numărului lor. Legea lui Newton îi răpeşte Bisericii două categorii de oameni: prima, cei mai mulţi, cei care ar fi putut deveni credincioşi dar care, aflându-se sub înrâuirea acestei legi de pe băncile şcolii, ajung să urască Biserica fără să fi încercat măcar vreodată să se întrebe ce se lucrează acolo; a doua, cei care pe de-o parte frecventează Biserica, dar pe de altă parte sunt convinşi că legea gravitaţiei şi consecinţele ei directe ca heliocentrismul, acentrismul lumii şi evoluţia sunt adevărate. Şi nu vorbim în această a doua categorie despre credinciosul de rând al Bisericii care vine la slujbe şi pleacă acasă cu cele învăţate din predică, ci despre slujitorii de azi ai Bisericii, precum preoţii de mir, ieromonahii, monahii şi profesorii de teologie ortodoxă chemaţi să-i înveţe pe credincioşi adevărurile mântuitoare în calitate de teologi. Ce pretenţie să mai avem la credinciosul de rând, când preotul profesor de dogmatică, apologetică, misiologie sau morală de la Facultatea de Teologie ortodoxă se uită la noi ca la nebuni atunci când cutezăm să-i spunem în faţă că Pământul este mai tânăr de zece mii de ani şi se află nemişcat în centrul universului, iar evoluţia vieţii care presupune transformarea speciilor este o absurditate din punct de vedere logic? Ce pretenţie să mai avem la credinciosul de rând când vlădica dă binecuvântare la cărţi în care, de dragul ”învăţăturilor ştiinţifice” de care este pasionat autorul, este răstălmăcită în întregime Scriptura numai pentru găsirea vreunei asemănări alegorice cu aceste ”învăţături”? Ne putem pune chiar câteva întrebări legitime. Cum este privită de către Dumnezeu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea cinstitelor daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos când această rugăciune vine din partea unui preot care crede că Pământul e vechi de miliarde de ani şi se roteşte în jurul Soarelui? Cum este primită de Dumnezeu rugăciunea monahului care crede că Pământul este o planetă în sistemul nostru solar, alături de alte nenumărate planete ale altor nenumărate sisteme solare? Cum este primită de Dumnezeu rugăciunea, cât stăruitoare ar fi, a credinciosului ortodox care crede în Big Bang, extratereştri şi găuri negre? Ne este clar că lui Dumnezeu nu poate să-i placă o jertfă a rugăciunii din partea acelora care sunt îndoctrinaţi cu asemenea cumplite erezii prin care El Însuşi este hulit temeinic, cu atât mai mult cu cât toţi aceştia se împărtăşesc în urma unei spovedanii în care, de bună seamă, au mărturisit, cu cutremur poate, păcate incomparabil mai uşor de vindecat decât aceste erezii. Putem duce gândul până la extrem şi continua cu întrebările. Cum se va înfăţişa la înfricoşătorul scaun de judecată al Domnului nostru Iisus Hristos cel care toată viaţa a susţinut şi propovăduit în faţa fraţilor asemenea erezii? Nu-i va putea spune oare Dreptul Judecător: „Flămând am fost după adevăr, şi însetat, şi gol, şi bolnav din cauza minciunii şi în temniţa ei, şi nu Mi-ai dat hrana spirituală, 83

nici setea de adevăr nu Mi-ai potolit-o, M-ai lăsat gol în îngheţul spiritual adus de aceste minciuni, nu M-ai cercetat când bolnav eram de minciuna lumii şi nici când M-am aflat în temniţa ei?” Ba credem că da. Şi teologii convinşi că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că este vechi de miliarde de ani, pentru că şi ei au învăţat în timpul şcolii, liceului sau seminarului - chiar manualul de astronomie al lui Nicolae Abramescu, apărut în anul 1942 era şi pentru seminariile teologice - că legea lui Newton este indiscutabil adevărată, reprezintă mai mult decât 99% din numărul teologilor. Nu devin ei prin aceasta slugi la doi stăpâni? Şi pe care dintre ei îl vor dispreţui? Nu cumva pe Mântuitorul Hristos crezând despre El că în calitate de Dumnezeu s-a chinuit atâtea miliarde de ani ca să ne facă pe un fir de praf pierdut în univers? Cum mai funcţionează în sufletul şi în duhul lor dogmele sinoadelor ecumenice şi simbolul de credinţă când ei acceptă că legea gravitaţiei a lui Newton, care cere heliocentrism şi evoluţie, este adevărată, şi asta numai şi numai din mândria de a nu recunoaşte că ori nu se pricep la fizică şi iau de bun tot ce li se spune ca să fie în ton cu lumea şi cu moda, ori sunt atât de prinşi în mrejele acestei ştiinţe astronomice mincinoase de astăzi încât cred mai mult în ea decât în Mântuitorul Iisus Hristos? Fără îndoială, îndoctrinarea creştinilor cu legea lui Newton reprezintă cea mai sigură şi subtilă modalitate de a face în sufletul lor nefuncţionale dogmele de credinţă ale Bisericii, chiar dacă ei pretind că cred în aceste dogme.

6.3.4 Înşelarea Părintelui Serafim Rose. Legea lui Newton şi creaţionismul ştiinţific. Putem să ne dăm seama de cataclismul de proporţii cosmice pe care l-a declanşat legea lui Newton în rândul teologilor, dând drept pildă cuvioşi ai Bisericii, adevăraţi teologi, care nu au reuşit în decursul vieţii lor să-şi dea seama de înşelarea adusă de această lege. Sunt mulţi dintre sfinţii Bisericii care au trăit după Newton, şi care, auzind despre legea gravitaţiei, nu şi-au dat seama de pericolul pe care îl reprezintă aceasta şi nu au ştiut cum să-i stea împotrivă. Aceasta nu înseamnă că ei au dus o viaţă mai puţin sfântă, ci mai degrabă că, trebuie să recunoaştem cu tristeţe, minciuna lui Newton a fost extrem de subtilă. Unul dintre cele mai concludente exemple de astfel de înşelare îl constituie cel al Părintelui Serafim Rose, cel care a reuşit aproape de unul singur în anii ’70 ai secolului trecut să demaşte erezia evoluţionismului în general şi a evoluţionismului teist în special. Trebuie să arătăm, şi facem acest lucru numai în scop ziditor, nu ca să diminuăm meritele uriaşe ale Părintelui Serafim, ci ca să înţelegem mai bine cu ce fel de fărădelege extrem de tăinuită avem de-a face, că Părintele credea că modelul heliocentric al lumii explică mai bine fenomenele decât modelul geocentric. Este de ajuns să citim în Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, la paginile 436-437, răspunsurile date de Părinte studenţilor la ultima sa conferinţă despre creaţie şi evoluţie, pe care a susţinut-o cu 2 luni înainte de moartea sa, pentru a găsi următorul pasaj în care, susţinându-i pe savanţii creaţionişti, Părintele Serafim face următoarea comparaţie cu totul nelalocul ei, combătând evoluţia cu ajutorul heliocentrismului (fără să-şi dea seama că încearcă să desfiinţeze ceva apelând în mod absurd la cauza acelui ceva): „Societatea pentru cercetări creaţioniste din Michigan are mai bine de şase sute de savanţi cu drept de vot, care au semnat cu toţii o declaraţie că sunt în favoarea interpretării creaţioniste a originilor. Prin urmare, dacă cineva vă 84

spune că evoluţia este singura interpretare ştiinţifică, trebuie să ştiţi că există cel puţin şase sute de savanţi care spun nu. Există încă câteva mii care, deşi nu ar afirma acest lucru, totuşi sunt simpatizanţi ai acestui subiect şi sunt dispuşi să îl discute. De fapt unul dintre prietenii noştri care e om de ştiinţă ne-a spus că din ce în ce mai mulţi oameni din lumea ştiinţifică, deşi aderă încă la „modelul” evoluţiei, nici măcar nu mai susţin că este adevărat; pentru ei este un model ce îi ajută să explice cum au apărut lucrurile, cum se dezvoltă în prezent, etc. Creaţioniştii sunt cu totul obiectivi în această privinţă. Ei oferă o prezentare vizuală a celor două modele, prin care poţi vedea ce anume trebuie să se întâmple după modelul creaţionist şi ce anume trebuie să se întâmple după modelul evoluţionist. Creaţioniştii spun că situaţia de acum este similară cu cea din vremea lui Copernic. Înainte de Copernic exista modelul geocentric: soarele, planetele şi stelele se învârtesc în jurul Pământului. Spre a explica cum se mişcă planetele conform acestei interpretări era nevoie să se alcătuiască aşa-numitele cicluri şi epicicluri. De pildă, au observat că Marte părea să meargă o vreme mai repede decât stelele, iar apoi dintr-o dată pornea înapoi. Trebuia să-şi închipuie ce fel de mişcare ar fi trebuit să aibă, ca să-l facă să se deplaseze astfel. Dacă s-ar fi învârtit pur şi simplu în jurul Pământului, atunci faptul de a porni dintr-o dată înapoi era ceva foarte ciudat. De aceea trebuiau făcute tot felul de corecţii în cer spre a argumenta faptul că nu avea o mişcare regulată. Până la urmă aceste mişcări şi corecţii au ajuns atât de complicate, încât Copernic a spus că era mult mai uşor să se explice totul ca şi cum Pământul şi planetele s-ar fi deplasat în jurul soarelui. Stelele din exterior sunt relativ fixe; ele sunt mult mai departe decât planetele. Conform acestui concept, ai nevoie de mult mai puţine epicicluri şi mult mai puţine corecţii în calcule. Savanţii creaţionişti spun că exact acelaşi lucru se întâmplă cu teoria evoluţiei. Ori de câte ori apare ceva ce contrazice teoria evoluţiei, evoluţioniştii introduc un alt ciclu sau epiciclu. Ei explică că de fapt nu poate fi aşa, fiindcă e contrazisă teoria, de aceea trebuie să se facă o corecţie pentru această excepţie anume. Dar, spun creaţioniştii, de ce să nu se schimbe teoria, făcând-o mai simplă?” Vedem acum câtă dreptate avea Mântuitorul Iisus Hristos când le profeţea ucenicilor despre vremurile din urmă zicând: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi. (Marcu 13,22)” Dacă până şi Părintele Serafim Rose, cel care a reuşit să întoarcă o mulţime de oameni de pe calea rătăcirii evoluţioniste, credea că viziunea heliocentrică asupra lumii este o teorie mai simplă care poate şi ar fi bine să înlocuiască complicatul geocentrism ptolemaic, fără să-şi dea seama că Sfinţii Părinţi ai Bisericii propovăduiau o astronomie mult mai simplă şi mai compatibilă cu observaţia prin simţuri decât geocentrismul lui Ptolemeu înţesat cu erori provenite din credinţa sa în astrologia privită ca influenţă directă a aştrilor asupra destinului uman, este limpede că numărul celor care nu cred nici în evoluţionism, nici în heliocentrism este cu mult mai mic decât numărul celor care resping doar evoluţionismul. Dar acest pasaj citat din ultima conferinţă a Părintelui Serafim ne sugerează o nouă întrebare: În ce măsură poate să fie adevărat creaţionismul ştiinţific atâta vreme cât savanţii creaţionişti se folosesc de legea lui Newton şi recunosc heliocentrismul? 85

În principiu, noţiunea de creaţionism ştiinţific ar trebui să fie acceptată de către toţi cei care cred că lumea a fost creată de Dumnezeu. Prin această noţiune ar fi normal ca teologul şi credinciosul creştin să înţeleagă o ştiinţă adevărată care să aducă lămuriri în plus cu privire la scopul şi raţiunile dumnezeieşti puse de Ziditor în creaţia Sa, o ştiinţă care să facă legătura dintre adevărul indiscutabil al Revelaţiei supranaturale şi rezultatul experimentării creaţiei de către om prin Revelaţia naturală. Părintele Dumitru Stăniloae a pus ca fundament al faimoasei sale Dogmatici această neseparaţie între cele două Revelaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe. Textul pe care îl găsim în chiar începutul Teologiei dogmatice ortodoxe, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 9, are o forţă teologică şi gnoseologică colosală: „Biserica Ortodoxă nu face separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau Revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.” Cu alte cuvinte creaţionismul ştiinţific, sau ştiinţa creaţionistă cum i se mai spune, este chemată să ateste continuitatea, armonia şi în ultimă instanţă imposibilitatea separării celor două tipuri de Revelaţii. Prin urmare, logic vorbind, în creaţionismul ştiinţific ar trebui să fie implicate atât cunoaşterea prin teologie, cea care dă seama de Revelaţia supranaturală, cât şi cunoaşterea prin experiment, cea care dă seama de Revelaţia naturală, cunoaştere ale cărei rezultate constituie fundamentul ştiinţei. Aşadar, dacă vorbim despre o ştiinţă creaţionistă, ar trebui să avem în vedere faptul că aceasta ar decurge în mod logic din teologie. Deşi nimeni nu ar putea să contrazică afirmaţiile de mai sus - afirmaţii care conferă noţiunii de creaţionism ştiinţific conotaţia de cunoaştere prin excelenţă benefică şi adevărată -, majoritatea teologilor de astăzi şi a oamenilor de ştiinţă când aud sintagma „creaţionism ştiinţific” o înţeleg în sens peiorativ, ca pe un fel de ştiinţă promovată de nişte sectari fundamentalişti, mai ales din rândul protestanţilor. Cum se face oare că, în contextul de astăzi, creaţionismul ştiinţific a ajuns să fie perceput astfel? Este oare, din punctul nostru de vedere, justificată o astfel de percepţie? Dacă avem în vedere pasajul pe care l-am citat din conferinţa Părintelui Serafim Rose, trebuie să recunoaştem că, într-o bună măsură, această percepţie este justificată. Un teolog care cunoaşte că heliocentrismul şi legea lui Newton sunt minciuni de proporţii uriaşe observă imediat care este neajunsul creaţionismului ştiinţific de astăzi. Într-adevăr, cum să fie credibilă o ştiinţă fundamentată pe legea lui Newton, duhul care ţine în viaţă heliocentrismul? Dacă savanţii creaţionişti nu resping ab initio - şi nu resping! - viziunea heliocentrică asupra lumii, viziune care se hrăneşte din legea lui Newton, ce încredere mai poate avea cineva în creaţionismul lor? Cum poate să fie odrăslit dintr-o minciună ceva adevărat? Cum poate aceeaşi minciună să stea atât la baza evoluţionismului cât şi la baza creaţionismului? Ştim că evoluţionismul şi creaţionismul pornesc de la două filozofii disjuncte şi nici una dintre explicaţiile date de prima nu poate fi valabilă în a doua. ”Filozofia” evoluţionistă susţine că materia există dintotdeauna şi se ”auto-organizează” prin procese întâmplătoare, dar fericite, pe baza proprietăţilor sale intrinseci, printre care cea mai importantă este ”enigmatica” gravitaţie, pe când o filozofie creaţionistă autentică ar trebui să susţină că materia a fost creată de Dumnezeu şi se supune poruncilor date ei de Acest Creator, porunci descoperite nouă prin Revelaţia supranaturală din Sfânta Scriptură. Care este atunci punctul slab al acestui creaţionism ştiinţific actual? De vreme ce ştim că şi adepţii lui acceptă ca adevărate heliocentrismul 86

şi legea lui Newton, putem vedea imediat eroarea şi vulnerabilitatea acestui soi de creaţionism. Ea constă în faptul că în filozofia creaţionismului ştiinţific de astăzi este respinsă categoric credinţa în Revelaţia supranaturală. Anexa 1 a cărţii lui Henry Morris şi Gary Parker, Introducere în ştiinţa creaţionistă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, la paginile 375-377, confirmă cele afirmate mai sus de noi: „Creaţionismul ştiinţific nu se bazează pe Geneză sau alte texte religioase. În toată această carte nu veţi găsi nici măcar un singur citat din Biblie! Şi nici un argument nu se bazează pe autoritatea biblică sau pe doctrină.(...) De fapt, creaţionismul ştiinţific şi cel biblic pot foarte bine fi predate independent unul de celălalt. Noi suntem împotriva predării creaţionismului biblic în şcoli. O astfel de educaţie ar cere profesori care cunosc temeinic Biblia şi sunt ferm legaţi de autoritatea ei, or astfel de calificări nu pot fi impuse în şcolile publice. Creaţionismul biblic, precum şi alte viziuni sectare ale creaţiei, ar trebui tratate în biserici (dar şi sinagogi şi moschei) şi numai creaţionismul ştiinţific ar trebui predat în şcoli. Ambele pot însă fi predate în şcoli religioase. Întrebare: Care este deosebirea dintre creaţionismul ştiinţific şi cel biblic? Răspuns: Primul se bazează în exclusivitate pe dovezi ştiinţifice, de felul celor prezentate în această carte; cel de-al doilea se bazează pe învăţături biblice. Textul Genezei include o prezentare a creaţiei în şase zile, numele primului bărbat şi al primei femei, blestemul lui Dumnezeu asupra pământului din pricina păcatului omenesc, povestea arcei lui Noe şi alte astfel de povestiri, care nu vor putea fi niciodată dovedite ştiinţific. Datele ştiinţifice pot argumenta totuşi o perioadă a creaţiei, spre exemplu, dar nu există vreo cale de a determina ştiinţific durata acelei perioade. Pe de altă parte, creaţionismul ştiinţific tratează entităţi fizice de genul fosilelor, în timp ce Biblia nu face nici o referire la ele. Este perfect posibil a se discuta creaţionismul ştiinţific fără nici o referire la creaţionismul biblic.” Această ruptură dintre creaţionismul biblic şi creaţionismul aşa-zis ştiinţific face din filozofia creaţioniştilor ştiinţifici o ”filozofie”, din ştiinţa lor o ”ştiinţă” şi din creaţionismul lor, un ”creaţionism”. Iar acestui ”creaţionism” i-a căzut victimă Părintele Serafim Rose. Chiar dacă însuşi Părintele recunoaşte că prezintă afirmaţiile despre tărie ca pe nişte speculaţii – restul interpretării la Hexaemeron pe baza învăţăturilor Sfinţilor Părinţi este corect şi deosebit de ziditor! – prezentăm acest pasaj greşit din tâlcuirea la Facere a Părintelui Serafim Rose, în care acesta susţine falsa ipoteză a desfiinţării tăriei în timpul Potopului: «2. Ziua a Doua (Facere1,6-8) 1, 6-8 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei, şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era deasupra tăriei. Şi a numit Dumnezeu tăria cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua. Unii au încercat să descopere în acest pasaj o concepţie „neştiinţifică” asupra cerului, ca şi cum Moisi ar fi crezut într-un fel de cupolă de cleştar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă. Dar nu există nimic atât de fantastic în textul de faţă. Cuvântul „tărie” pare a avea două conotaţii în Cartea Facerii, una cu totul specială şi „ştiinţifică”, cealaltă mai generală. În înţeles general, tăria este mai mult sau mai puţin sinonimă cu „cerul”: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Fac.1,14), iar păsările zboară „sub tăria cerului” (Fac.1,20). Noi care am pierdut înţelesul aparte al „tăriei”, am lăsa-o afară din asemenea 87

descrieri şi am spune că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe „cer”. Ideea că stelele sunt încrustate în sfere de cleştar este o speculaţie a vechii gândiri păgâne, şi nu avea de ce să fie proiectată asupra textului insuflat al Facerii. Care este deci înţelesul „ştiinţific”, special al „tăriei” în acest text? Sfântul Vasile învaţă că, deşi se mai numeşte şi „cer”, ea nu este sinonimă cu „cerul” pomenit la începutul Facerii. „Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, aceasta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. [...] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că «tăria» îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu ... piatra străvezie ... ce are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una dintre aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. [...] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite. [...] Scriptura nu numeşte „tărie” substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu e percepută de nici unul dintre simţurile noastre, substanţa aceasta s-a numit „tărie”, în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care desparte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ceea ce este des şi pământesc; aceasta ca să se păstreze de la început până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala.”27 Aşadar „tăria” din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi „tărie”. Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel? Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu ploaie pre pământ...şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului (Fac. 2,5-6). Iată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fac. 1,30). Oare când a luat sfârşit această fericită stare? Vom cerceta îndată urmările căderii omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omului, a păstrat unele din însuşirile pământului de mai înainte. Să privim pe scurt, ce anume spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice despre atmosferă. Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, tr. Pr. Dumitru Fecioru, Ed Sofia, Bucureşti, p. 101 27

88

noastră înţelegere. Nu oferim deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie. Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fac. 7, 11-12). Cantităţi uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ, aducându-l aproape de starea sa din Ziua Întâi a Facerii, când „adâncul” acoperea pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă subpământeană, iar „tăria”- starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta Venus, a fost efectiv „sfărâmată”, golindu-şi conţinutul asupra pământului. În această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a existat de-a lungul veacurilor de dinainte? E vădit că curcubeul a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit din razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pământului se risipise prin sfărâmarea „tăriei”, atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezelă din aer este limitată şi nu mai poate pricinui vreodată un potop universal. Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o izbitoare creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat dacă apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau radiaţia vătămătoare. Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul altă epocă din istoria omenirii. Condiţiile relativ „paradisiace” de pe pământ până în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra întregului pământ şi o bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumnezeu să mănânce carne (Fac. 9,3) – lasă loc mult mai asprului pământ postdiluvian pe care-l cunoaştem, unde există semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Fac. 8,22), iar oamenii nu mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la şaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până astăzi.»28 Felul în care savanţii creaţionişti şi Părintele Serafim, care le preia viziunea, privesc tăria, reprezintă exemplul tipic de înşelare actuală. ”Creaţionismul” lor, împănat cu gravitaţie şi heliocentrism, este un creaţionism virusat de viruşii evoluţiei şi dă mai multă crezare unor ipoteze neverificate decât adevărului revelat. Astfel, pentru a schimba teoria „făcând-o mai simplă”, după cum a spus Părintele Serafim înşelându-se, ei neglijează teologia, adică ceea ce prin pogorământ Dumnezeu Însuşi i-a dat omului să cunoască drept adevăr. Dacă Părintele Serafim Rose ar fi reflectat mai mult la adevărul revelat de Sfânta Scriptură în care este descrisă facerea aştrilor în ziua a 4-a şi punerea lor de Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, trad. Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, p. 78-80 28

89

către Dumnezeu în tărie - o tărie formată în apele, din apele şi înconjurată de apele care existau pe Pământ în prima zi – şi nu ar fi dat credit ipotezelor neverificate ale acestui ”creaţionism ştiinţific”, şi-ar fi dat seama că, din punct de vedere strict ştiinţific, nu există niciun fel de jonglerie prin care să se poată transforma tăria geocentrică din ziua a 2-a şi a 3-a într-o tărie care să înconjoare un Pământ rotitor în jurul Soarelui precum o vedea el. Dimpotrivă, dacă ar fi dat atenţia cuvenită pasajelor din Facere în care ni se revelează că Dumnezeu a făcut o tărie care înconjoară Pământul şi în care au fost aşezaţi luminătorii şi stelele, ar fi descoperit acolo unele dintre cele mai puternice argumente scripturistice în favoarea geocentrismului. Părintele Serafim s-a lăsat însă amăgit de argumentele aşa-zis ştiinţifice ale creaţioniştilor şi acceptă odată cu aceştia, contrar celor afirmate în Sfânta Scriptură, falsa ipoteză că tăria ar fi fost desfiinţată după Potop. Prin glasul Psalmistului, Scriptura ne mărturiseşte însă că lucrurile nu stau astfel. La începutul Psalmului al 18-lea, Regele David - despre care ştim sigur că a trăit după Potop! – vede tăria ca pe una dintre cele mai evidente dovezi ale existenţei lui Dumnezeu: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” Noi ne întrebăm, în schimb, cum de a putut Părintele Serafim Rose, un ieromonah deprins cu citirea Psaltirii şi care cunoştea foarte bine acest verset scripturistic, să nu-l ia în seamă. Singurul răspuns pe care îl putem da este acela că Părintele Serafim credea în heliocentrism şi, căutând să explice Scriptura Hexaemeronului prin prisma acestei credinţe neadevărate, ochii săi duhovniceşti au fost ţinuţi închişi de argumente aşa-zis ştiinţifice, dar fără niciun temei teologic, ca să nu vadă însuşi adevărul teologic. Dacă Dumnezeu ne-a arătat calea cea strâmtă a adevărului teologic, cel revelat, noi nu avem voie în nici un caz să o lărgim prin acordarea de importanţă sporită unor ipoteze care se opun acestui adevăr teologic, oricât de ştiinţifice ar părea acestea, pentru că Revelaţia naturală se naşte din Revelaţia supranaturală, adică ştiinţa se naşte din teologie şi nu invers. Iată însă că şi ”creaţionismul” ştiinţific, din dorinţa de a demonta evoluţia printr-o ştiinţă ruptă de Revelaţia supranaturală din Scriptură, cade într-o extremă la fel de periculoasă deoarece ajunge să apeleze, în mod aberant, la aceleaşi rădăcini din care s-a născut concepţia evoluţionistă despre lume, adică la heliocentrism şi ”gravitaţie” universală. În mod asemănător concepţiei evoluţioniste despre lume, şi un astfel de creaţionism ”ştiinţific” dar neteologic, dopat cu elemente virale evoluţioniste, va tinde să ”uite” de Dumnezeu Cuvântul, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel prin Care toate s-au făcut, în favoarea unui dumnezeu, ce-i drept, mai puternic şi mai inteligent decât materia evoluţioniştilor, dar tot atât de impersonal şi îndepărtat de noi, un fel de Intelligent Designer care nu are de gând să se pogoare niciodată la noi precum Domnul nostru. Astfel, nici în cărţile de creaţionism ”ştiinţific” dar neteologic nu vom întâlni numele Mântuitorului Iisus Hristos. Totuşi, înşelarea Părintelui Serafim Rose, ca orice înşelare pe care Dumnezeu o îngăduie unui cuvios al Lui, a avut şi latura ei ziditoare. Dacă rătăcirea savanţilor evoluţionişti o cunoaştem, înşelarea Părintelui Serafim ne dă posibilitatea să vedem şi să recunoaştem rătăcirea savanţilor creaţionişti de astăzi, o rătăcire mai greu de sesizat.

90

6.4 De la taina fărădelegii la lucrarea fărădelegii - minciuna propagată cu bună ştiinţă Poate că legea atracţiei universale descoperită de Newton ar fi rămas în stadiul de falsă ipoteză dacă potenţialul ei distructiv subtil, la nivelul credinţei în Dumnezeu, nu ar fi atras atenţia celor care urmăreau să conducă lumea fără de Dumnezeu. Astfel, ”gravitaţia” universală s-a dovedit a fi instrumentul ideal al acestei lucrări de dezinformare şi manipulare a oamenilor, prin îndepărtarea lor de Creator şi de scopurile prevăzute de Acesta pentru omenire, ca urmare a virusării credinţei în atotputernicia lui Dumnezeu cu virusul credinţei în atotputernicia materiei care se organizează după această lege. Probabil că nu-i vom cunoaşte decât la Judecata de Apoi pe cei care au decis să se folosească cu bună ştiinţă de această minciună, aruncată cu aceeaşi bună ştiinţă în lume de către Newton din iubirea lui de slavă deşartă. Cert este însă faptul că astfel de oameni care se împotrivesc în cunoştinţă de cauză, asemenea demonilor, lui Dumnezeu Cel arătat în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos au existat şi există şi astăzi.

6.4.1 Oda închinată lui Newton de către Halley sau cum gândesc iniţiaţii în ştiinţa modernă. Dacă luăm aminte la oda pe care Edmund Halley, cel care s-a îngrijit în mod deosebit de apariţia Principia, a compus-o pentru Newton în deschiderea cărţii, nu se poate să nu vedem că această odă reprezintă nu numai o modalitate de a face reclamă produsului care se pretinde a fi ”gravitaţia” universală a materiei, ci şi un subtil manifest-program de luptă conştientă dusă cu mijloace oculte împotriva lui Dumnezeu. Oda nu reflectă numai gândirea lui Halley, ci o întreagă filozofie de factură păgână, ticluită în cercurile oculte ale unor oameni care se cred iniţiaţi, deşi în realitate nu sunt decât nişte slujitori ai lui Satan. Înşelaţi de către acesta cu promisiunea unei vremelnice puteri şi măriri în schimbul manipulării şi înrobirii spirituale a semenilor lor, ei au văzut în legea lui Newton un instrument ideal pentru atingerea acestui scop, ca urmare a potenţialului ei uriaş de a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu. Dar iată această odă malefică în care se i face o reclamă deşănţată lui Newton şi minciunii sale, în care acest şarlatan este preamărit mai presus de Dumnezeu:

91

92

În odă oamenii, descrişi ca sărmane turme, sunt ”înarmaţi” cu ştiinţa lui Newton a cărui minte a fost insuflată de către muze şi de către zeul Apolo, şi sunt îndemnaţi să se ridice singuri deasupra unei vieţi de mizerie. Dumnezeu, Cel Care a dat porunci oamenilor prin tablele legii, a ridicat din această mizerie viaţa oamenilor mai puţin decât Newton, privit ca dascăl al lumii. Prin legea lui Newton oamenii sunt invitaţi la masa zeilor pe care nu se cuvine să-i atingă nici un om mai de aproape ca Newton. Dispreţul faţă de Dumnezeu şi adoraţia faţă de zei ce se remarcă din această odă blasfemiatoare scrisă pentru a-l preamări pe Newton, privit ca omul de geniu ce a reuşit să descifreze tainele cerului cu legea sa magică, pe care, chipurile, o respectă până şi Creatorul privit aici ca demiurg, nu este totuşi numai o elucubraţie a imaginaţiei lui Halley, ci credem că este şi o trăsătură comună a programului ideologic al tuturor societăţilor oculte care luptă de secole pentru descreştinarea credincioşilor Bisericii. Dacă legea lui Newton marchează începutul dominaţiei magice a materiei în ştiinţa fără de Dumnezeu, oda lui Halley credem că marchează începutul utilizării prin 93

mijloace ezoterice a acestei ştiinţe ”insuflate” de zei, adică de demoni în frunte cu Satan, în lupta împotriva lui Dumnezeu susţinută de iniţiaţii acestor societăţi oculte. Oda lui Halley este de fapt un manifest care reprezintă începutul manipulării conştiinţei oamenilor cu ajutorul ştiinţei care-L dispreţuieşte pe Dumnezeu şi-l preamăreşte pe om, mai precis pe omul de ştiinţă.

6.4.2 Omul de ştiinţă fără Dumnezeu, liderul spiritual al creştinului de astăzi? Odată pornită pe un astfel de drum, în care Creatorul este dat la o parte în favoarea legii magice a lui Newton, lege privită ca deschizătoare a cerurilor şi ridicătoare a sorţii oamenilor din necunoaşterea seculară în care aceştia erau cufundaţi, ştiinţa şi-a ales ca dumnezeu materia oarbă şi fără simţire, dar înzestrată parcă din veşnicie cu trăsătura gravitaţiei. ”Eliberându-se” astfel de adevăratul Dumnezeu, ştiinţa bazată pe formula magică a lui Newton şi-a ales propriul ei preot şi predicator, anume omul de ştiinţă ”iniţiat” de ”zei” şi ridicat la rându-i la rang de zeu prin preaslăvire în pantheonul ei. Astfel, plecând de la modelul formulei magice prezentate de Newton pentru gravitaţie, savantul modern aduce în ştiinţa fără de Dumnezeu alte şi alte formule la fel de magice care, chipurile, ar explica tainele naturii, taine ascunse, dacă nu cumva de un Dumnezeu răuvoitor, cel puţin într-o materie fără de Dumnezeu. Dacă deschidem astăzi un manual elementar de fizică, găsim neapărat în capitolul de mecanică cerească reprodus portretul lui Newton, cel pe care l-am dovedit a fi un mare şarlatan. Dacă deschidem apoi capitolul de teoria relativităţii găsim acolo portretul lui Einstein, alt şarlatan, căci ştiinţa sa este fundamentată pe gravitaţia lui Newton, autor şi acesta al unei formule magice independente de Dumnezeu, cea de transformare a materiei în energie, E=mc² unde E este energia conţinută de masa m iar c este viteza luminii în vid. Dacă deschidem apoi capitolul de termodinamică, observăm că această ştiinţă îl idolatrizează pe sinucigaşul Ludwig Boltzmann, autor al formulei magice pentru măsura lipsei de ordine a materiei, S=klnW, unde S este entropia unui sistem, k constanta lui Boltzmann, iar lnW este logaritmul neperian al factorului de dezordine al sistemului, poate formula cea mai demonică în măsura în care ea este raportată la universul ordonat pe care îl cunoaştem, întrucât ne ameninţă că, de vreme ce entropia, adică mărimea dezordinii unui sistem termodinamic izolat, nu poate decât să crească, atunci şi universul evoluează către dezordine, contrazicând evident lucrarea lui Dumnezeu Cel Care ţine universul într-o ordine desăvârşită. Dacă deschidem un manual de biologie, acolo îl vom găsi neapărat proslăvit pe Darwin, cel care a afirmat aberaţia că omul şi maimuţa au un strămoş comun. Dacă vom deschide un manual de astrofizică, poate cea mai rătăcită ramură a ştiinţei de azi, vom întâlni alţi idoli de templu păgânesc, pe Hubble, cel care a ”arătat” că universul este în expansiune, deşi noi vedem limpede că din vechime forma constelaţiilor şi distanţele dintre ele se păstrează neschimbate, şi pe Hawking, promotorul teoriei găurilor negre pe care poate numai mintea lui bolnavă ar fi putut să le vadă. În schimb, în toate aceste manuale cuvântul Dumnezeu este inexistent sau, mai grav, luat în râs atunci când se amintesc ca adevăruri certe legendele contrafăcute despre ”martirii” acestei ştiinţe precum Galileo Galilei şi Giordano Bruno, prigoniţi de către inchizitori (şi aici îi acordăm credit lui Dreyer care, în lucrarea sa, referindu-se la Giordano Bruno, spune la pagina 416: 94

„Sfârşitul lui Giordano Bruno cu greu ar fi putut fi influenţat de pledoaria lui asupra mişcării Pământului dat fiind faptul că el a formulat un număr suficient de idei înfiorătoare ca să aducă condamnări la ruguri pentru o mulţime de eretici”29). Astăzi fiecare dintre noi, forţaţi fiind prin învăţământul public obligatoriu, am ajuns, în loc să-L slăvim pe Dumnezeu, să-i privim cu cea mai mare admiraţie pe aceşti mincinoşi şi să credem orbeşte în minciuna pe care au scornit-o despre un Pământ dislocat din centrul universului şi rătăcitor aiurea prin spaţiu, minciună care ni se predă încă din şcoala elementară sub numele de ştiinţă, o ştiinţă demonică din care izvorâsc atât o ”filozofie” de viaţă cât şi un comportament ”moral” în consecinţă. Dacă astăzi peste 99% dintre teologi şi credincioşi cred că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui, este cât se poate de limpede că omul de ştiinţă fără Dumnezeu a ajuns de facto liderul spiritual al creştinilor de acum în locul de drept al lui Hristos. Dar cine şi de ce a avut şi are interesul să le facă reclamă deşănţată acestor şarlatani, reclamă prin care sunt veneraţi azi ca iluştri oameni de ştiinţă? Cine şi de ce are tot interesul ca noi, creştinii, în loc să-L preamărim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care ne-a arătat tot adevărul şi ne-a salvat din ghearele morţii spirituale la care eram supuşi de păcatul lui Adam, să preamărim această ştiinţă demonică ce ne înrobeşte şi ne azvârle din nou în ghearele acestei morţi, forţându-ne să ne însuşim o filozofie şi o morală antihristică? Cine doreşte ca noi să fim lipsiţi de cunoaşterea ştiinţei adevărate întru iubirea lui Hristos pentru om, şi să ne credem pe o planetă pierdută în spaţiu unde domneşte legea junglei? Cine doreşte ca noi să ne considerăm semenii nişte rivali în ale supravieţuirii şi să călcăm fără nici un fel de resentiment peste cadavrele lor?

6.4.3 Politicianul fără de Dumnezeu, stăpân al sclavilor creştini? Dacă admitem că ne-am trezit la viaţă pe un Pământ ferm aflat în centrul universului, suntem obligaţi de o logică elementară să admitem că nu întâmplător acest Pământ se află în locul respectiv, ci acest lucru se datorează numai şi numai faptului că a fost creat şi pus acolo de un Dumnezeu Atotputernic Care i-a conferit astfel o importanţă cu totul şi cu totul excepţională. Suntem obligaţi să admitem că nici noi, în calitate de stăpâni peste animalele, plantele, pământurile şi apele de pe acest Pământ nu posedăm în mod întâmplător această calitate, ci ne-a fost oferită de Acelaşi Dumnezeu Care a plasat sălaşul în care ne-am născut în centrul întregului univers. Prin urmare, în calitate de oameni şi stăpâni ai unui Pământ aflat în centrul universului, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, Cel Care ne-a oferit acest loc şi această cinste, noi suntem fiinţa centrală a creaţiei Sale, cununa acestei creaţii, creaturile cele mai importante din univers. Această calitate a noastră ca oameni, cea de stăpâni ai creaţiei lui Dumnezeu aflaţi pe un Pământ situat în centrul universului, ne conferă atât drepturi excepţionale cât şi responsabilităţi excepţionale. Avem dreptul pe care nimeni nu ni-l poate îngrădi de a fi iubiţi şi respectaţi atât de către Dumnezeu Cel Care ne-a creat cât şi de către semenii „The fate of Giordano Bruno can hardly have been influenced by his advocacy of earth’s motion, for he had set a sufficient number of startling ideas to provide stakes for many scores of heretics.” 29

95

noştri. Avem responsabilitatea de a accepta în mod liber şi conştient iubirea şi respectul atât ale lui Dumnezeu, cât şi ale semenilor noştri. Avem dreptul de nimeni îngrădit de a-i iubi şi respecta atât pe Dumnezeu cât şi pe semenii noştri. Avem chiar responsabilitatea de a oferi în mod liber şi conştient iubirea şi respectul nostru atât lui Dumnezeu Cel Care ne-a creat, cât şi semenilor noştri. Iubire şi respect. Iată ce ne oferă în mod gratuit şi ce doreşte de la noi, fără însă a ne forţa, Dumnezeul nostru arătat în Persoana iubitoare şi plină de respect faţă de om a Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă suntem conştienţi că suntem stăpâni pe un Pământ aflat în centrul universului vom înţelege foarte uşor că Dumnezeu ne-a dăruit iubirea şi respectul Lui necondiţionate şi că, la rândul nostru, suntem chemaţi să le dăruim şi noi. Dacă suntem conştienţi că suntem stăpâni pe un Pământ aflat în centrul universului nu vom uita niciodată de iubirea şi respectul pe care ni le-a dăruit Dumnezeu atât prin creaţie, cât şi trimiţându-L pe unicul Său Fiu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca să Se întrupeze şi să Se jertfească pentru noi, pentru a alunga moartea pe care strămoşul nostru Adam ne-a adus-o prin păcatul său. Dacă suntem conştienţi că suntem solidari cu centrul material al universului, Pământul, vom fi cu siguranţă conştienţi că trebuie să fim solidari şi cu Centrul Cel spiritual, cu Dumnezeu Tatăl, prin Dumnezeu Fiul, Domnul Iisus Hristos, întru Dumnezeu Duhul Sfânt. Iar dacă Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat pentru noi pe acest Pământ, deoarece un astfel de eveniment central al devenirii universului cere ca el să se petreacă în locul central din univers, acest fapt este cea mai clară şi de nezdruncinat dovadă că Pământul pe care ne aflăm stă neclintit în centrul universului. Reciproca acestei afirmaţii este la rându-i valabilă; dacă ne aflăm pe un Pământ neclintit în centrul universului, aceasta este la rându-i cea mai clară dovadă că Dumnezeu ne-a pus stâpâni peste univers, că ne iubeşte şi că are grijă de noi. Acest lucru îl cunosc perfect şi cei care vor să ne rupă cu adevărat de Dumnezeu. Ei se folosesc de negaţia frazei de mai sus. Dacă nu vom fi conştienţi că suntem legaţi şi de centrul fizic al universului, nu vom mai fi conştienţi nici de faptul că trebuie să fim solidari şi cu centrul lui spiritual, adică cu Dumnezeu. De aceea descentrarea Pământului şi a omului din centrul universului prin ”teoriile” heliocentrice şi acentrice despre univers reprezintă cea mai subtilă şi sigură metodă de a-i rupe omului legătura cu Dumnezeu. Şi metoda a fost şi este aplicată cu temeinicie de conducătorii acestei lumi. Ce înseamnă însă să credem că ne aflăm pe un Pământ aflat oriunde altundeva decât în centrul universului? Ce înseamnă însă să credem că ne aflăm pe un Pământ format întâmplător cu miliarde de ani în urmă, privit ca o planetă neînsemnată undeva, în nu se ştie care parte a universului, într-un neînsemnat sistem solar dintr-o galaxie oarecare? Printr-o astfel de credinţă mintea ne este condusă în mod subtil către concluzia că materia ar putea, chipurile şi singură, prin caracteristicile sale intrinseci printre care cea mai importantă ar fi gravitaţia, să se organizeze cumva ea singură fără intervenţia nici unui Dumnezeu. Prin urmare ar exista, chipurile, o probabilitate infimă dar nenulă, ca această materie să se organizeze superior şi să devină vie fără ajutorul vreunui Ziditor. Aşadar, omul ar fi mai degrabă rezultatul fericit al unei întâmplări petrecute într-un proces de evoluţie dictată de adaptarea la mediu a materiei devenite cumva vii, în care probabilitatea nulă dar considerată de unii doar extrem de mică, de a avea loc această întâmplare, ar fi compensată de dimensiunea infinit de mare în spaţiu şi timp a universului. Începând cu înghiţirea şi interceptarea în univers a corpurilor mici, cu gravitaţie mică, de către cele mari, cu gravitaţie mare, această lege a dăinuirii celui mai bine dotat gravitaţional devine, în cazul fiinţelor vii şi al omului, legea supravieţuirii celui 96

mai adaptat la mediu, adică a celui mai dotat cu viclenie. Căci, nu-i aşa, dacă mediul este ostil, atunci trebuie să-i înlăturăm pe toţi cei care stau în calea ”bunei noastre supravieţuiri”. Vedem dar, cum credinţa noastră într-un Pământ strămutat de imaginaţia unora din locul lui central în univers, nu se ştie pe unde, ne obligă vrând-nevrând să adoptăm o filozofie de viaţă total opusă celei izvorâte din credinţa noastră într-un Pământ aflat în centrul universului. Dacă Pământul aflat în centrul universului ne obligă să ne gândim la Dumnezeu şi la importanţa şi scopul vieţii noastre şi a semenilor noştri pe care suntem chemaţi să-i iubim, un Pământ descentrat, ”eliberat” din mâinile lui Dumnezeu de imaginaţia unora, ne obligă să ne gândim numai la propria supravieţuire pentru care sunt admise, dacă ne deranjează cineva, orice mijloace, inclusiv uciderea semenului, dacă nu trupească cel puţin spirituală. Iar dacă, crezând că Pământul se află aruncat undeva la întâmplare prin spaţiu, stăruim totuşi să ne gândim şi la un dumnezeu care l-ar fi creat într-un aşa de mult timp şi într-un aşa de neînsemnat loc din univers, o logică elementară ne va arăta că acest dumnezeu este pe cât de neputincios, pe atât de nepăsător. Poate fi Domnul nostru Iisus Hristos un astfel de dumnezeu? Desigur că nu. Cel prin Care toate s-au făcut a creat într-o clipă Pământul în centrul universului pentru că a avut puterea să facă lucrul acesta. Cel prin Care toate s-au făcut l-a creat într-o clipă pe om în a şasea zi şi l-a pus stăpân peste acest Pământ împodobit în cele cinci zile precedente ca un palat împărătesc, arătându-i astfel omului cât de mult îi pasă de el. Aşadar, dacă vom crede că Pământul se află în centrul universului, mai putem crede în Big Bang şi în miliarde de ani de evoluţie cosmică? Desigur că nu. Vom crede că Pământul e tânăr, aşa cum scrie în Sfînta Scriptură care parcă ne invită ea însăşi, în capitolul 5 al Cărţii Facerii, să-i calculăm vârsta. Dacă vom crede că Pământul se află în centrul universului şi vom crede în genealogia noastră până la Adam, aşa cum Scriptura, în Evanghelia de la Luca, o consfinţeşte pe cea a Mântuitorului Hristos, mai putem crede că ne tragem împreună cu maimuţa dintr-un strămoş comun? Desigur că nu. Vom crede că suntem, împreună cu Adam şi urmaşii lui, semenii noştri, stăpânii creaţiei, nişte stăpâni chemaţi să o cârmuiască cu înţelepciune şi iubire, după cum înţelepciune şi iubire suntem chemaţi să dăruim atât Domnului nostru Iisus Hristos cât şi semenilor noştri. Cine are totuşi interesul ca noi să considerăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este neputincios şi nepăsător şi să trăim ca şi cum El nu ar exista? Cei care Îl urăsc de moarte şi urmăresc prin toate mijloacele să ne facă să nu mai credem în El. Cei care prin ”religia” lor se cred doar ei aleşi ai unui ”alt dumnezeu” şi sunt învăţaţi încă de mici să-L urască pe Domnul Iisus Hristos. Şi aceştia sunt astăzi conducătorii lumii. Conducătorii ei din umbră, conducători pentru care noi, în calitate de creştini suntem ca nişte câini care trebuie ori exploataţi, ori exterminaţi. Dacă urmărim istoria creştină, ne convingem că Mântuitorul a dovedit că nu este nici neputincios şi nici nepăsător. Pentru salvarea noastră din moartea spirituală şi trupescă ce ne cuprinsese prin Adam, El, Dumnezeu fiind, S-a făcut şi Om şi S-a lăsat răstignit de noi tocmai pentru ca noi să înţelegem că El vrea să ne salveze din această moarte. A dovedit cu Trupul Lui însemnat de bici, spini, piroane şi suliţă şi cu Sângele Lui care s-a vărsat pentru noi toţi că I-a păsat de noi. Şi-a dovedit puterea prin Învierea Sa. Şi nu numai atât. Prin această grijă a Sa faţă de noi şi prin puterea Lui asupra morţii ne-a arătat calea mântuirii. Calea unei suferinţe trecătoare care duce la viaţa veşnică. Spre deosebire de diavolul ucigător de suflete care, şi neputincios şi nepăsător fiind, ne-a amăgit şi ne amăgeşte pe calea unei plăceri de-o clipă care ne-a dus şi ne duce în moarte 97

veşnică. Istoria ne certifică faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeul nostru veşnic, iubitor şi puternic, spre deosebire de conducătorii efemeri ai lumii acesteia care s-au închinat diavolului. Au vrut să-i extermine pe creştini, dar cu fiecare mucenic sporea numărul creştinilor, mulţi proveniţi chiar dintre persecutori. Au vrut să-i dezbine pe creştini prin erezii legate de Persoanele Sfintei Treimi şi mai cu seamă de Persoana lui Dumnezeu Fiul Iisus Hristos, dar Mântuitorul, prin Duhul Sfânt purces de la Tatăl şi trimis de El nouă în Sfânta Lui Biserică, le-a vădit pe toate prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii care ne-au păzit uniţi prin învăţăturile lor. Iată însă că acum conducătorii lumii au găsit o cale mai subtilă şi mai eficace de a ne îndepărta de Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Ei nu au mai dus o luptă văzută împotriva Domnului, căci ştiau puterea Lui, ci au ales calea amăgirii prin ştiinţa mincinoasă bazată pe legea lui Newton. Şi nu mai au nimic împotriva noastră acum, chiar de-am crede şi urma cele mai ortodoxe învăţături ale Bisericii, atîta vreme cât credem şi în acestă ştiinţă a descentrării Pământului pe care ne-au inoculat-o încă din copilărie şi adolescenţă. Ce se va întâmpla cu cea mai bună băutură dacă în ea s-a introdus otravă, chiar puţină dar suficient de puternică pentru a ucide? Ei bine, această ştiinţă în care Pământul este descentrat din centrul universului este picătura de otravă care, aruncată pe nevăzute în paharul cu cea mai bună băutură, o face letală. Situarea Pământului în centrul universului este prima şi cea mai mare raţiune dumnezeiască a creaţiei, raţiune pe care conducătorii de astăzi ai lumii, deşi cunosc adevărul, vor s-o înlăture din gîndirea noastră. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” ne adevereşte Scriptura, arătând că Pământul nu putea fi situat decât într-un centru înconjurat de cer. În schimb, ştiinţa modernă ne informează că ne aflăm pe o planetă, într-un sistem solar aflat la marginea Căii Lactee, între miliardele de sisteme similare ale acestei galaxii. În cine să credem? Dacă credem şi susţinem adevărul Scripturii care îndeamnă spre respect şi iubire de Dumnezeu, de om şi de creaţie, suntem imediat etichetaţi drept fanatici, fundamentalişti şi, în orice caz, periculoşi pentru societate, fapt pentru care cei care o conduc încearcă prin toate mijloacele să ne discrediteze, marginalizeze şi izoleze. Dacă am crede şi susţine ”adevărul” ştiinţei de azi, Goliat cel modern care îndeamnă spre ”supravieţuirea” celui mai tare cu preţul ignorării lui Dumnezeu, al distrugerii creaţiei şi al călcării peste cadavrul semenului, am fi ridicaţi în slăvi, ni s-ar face reclamă, am fi înnobilaţi de conducătorii societăţii, ducînd un trai lipsit de griji şi plin de glorie lumească. De ce? Răspunsul este foarte simplu. Cei care-L urăsc pe Domnul Iisus Hristos nu ne pot înrobi spiritual şi nu ne pot aservi pe noi creştinii decât dacă ne zdruncină credinţa în Domnul Hristos prin ştiinţa fără de Hristos a descentrării Pământului. Dacă vom fi pătrunşi de otrava spirituală a acestei ştiinţe fără de Dumnezeu, este limpede că Scriptura se va transforma, în modul nostru de a gândi, din adevărul mai presus de orice îndoială care se cere a fi cercetat şi crezut, într-un basm frumos care se cere a fi interpretat după legile de necercetat, ci doar de crezut, ale acestei ştiinţe. Cu alte cuvinte, vom ajunge să credem nu după adevărul Scripturii, ci după legile inventate de aceşti urâtori de Hristos chiar împotriva noastră. Cum ne vom mai da seama de Pronia lui Dumnezeu când noi credem că Soarele, terminându-şi combustia sa peste miliarde de ani, se va transforma într-o uriaşă roşie distrugând întreg sistemul solar? Dacă ştiinţa a stabilit ”precis” că viitorul Pământului este astfel pecetluit, unde mai este locul lui Dumnezeu şi al grijii Sale pentru om? Dacă ştiinţa a stabilit ”precis” că orice ar face omul tot nu poate schimba soarta sa şi a Pământului în procesul evolutiv al transformărilor oarbe la care am fost supuşi 98

şi la care vom fi supuşi şi de acum încolo, ce importanţă mai are ideea de păcat? Cât de virtuoşi sau cât de păcătoşi am fi pe minusculul nostru fir de praf pierdut în univers, ştiinţa care ni se predă susţine că noi tot nu putem face nimic pentru a împiedica moartea acestuia care va surveni fie prin infinită răcire, fie prin Big Crunch, fie prin vreo altă fantasmagorie ce va trece prin capul nu ştiu cărui om de ştiinţă, dar popularizată după cum cer interesele conducătorilor lumii. Am ajuns să consumăm tot ceea ce conducătorii lumii doresc ca noi să consumăm şi chiar ne obligă să consumăm, aşa cum scrie în cartea cea mai demonică pe care am citit-o vreodată, Protocoalele înţelepţilor Sionului, editura Alma, Oradea, 1997 capitolul II, paginile 22-23: „Creştinii nu se orientează după practica observaţiilor imparţiale culese din istorie, ci după o rutină teoretică, incapabilă de a ajunge la vreun rezultat real. De aceea noi nu trebuie să ne orientăm după ei; lasă să-şi mai petreacă încă un timp, să se mai hrănească cu nădejdi şi cu noi petreceri sau cu amintirea plăcerilor trecute. Să-i lăsăm să creadă în însemnătatea pe care le-am inspirat-o, relativ la legile ştiinţei, la teorii. În vederea acestui scop propagăm în continuu, prin presa noastră, încrederea lor oarbă în aceste legi. Clasa inteligentă a creştinilor va fi mândră de cunoştinţele sale şi, fără a le examina logic, ea va pune în aplicare toate învăţămintele ştiinţei, născocite de către agenţii noştri pentru a le călăuzi spiritele în direcţia care ne e utilă nouă. Să nu credeţi că afirmaţiile acestea sunt fără bază serioasă; gândiţi-vă la succesul care l-am ştiut făuri darwinismului, marxismului, nietzscheismului. Însă nouă, înrâurirea nocivă a acestor tendinţe, trebuie să ne fie cunoscută.” şi încă, în capitolul IX, pagina 59: „(...) Pentru a nu nimici înainte de vreme instituţiile creştinilor, noi ne-am atins de ele cu o mână prevăzătoare, am luat în mâini resorturile mecanismelor lor. Aceste resorturi erau aşezate într-o ordine neclintită, dreaptă; noi am înlocuit-o cu o dezordine arbitrară. Ne-am atins de jurisdicţie, de alegeri, de presă, de libertatea individuală şi mai ales de învăţământ şi educaţie, care sunt reazemul vieţii libere. Am înşelat, năucit şi corupt tineretul creştin, printr-o educaţie bazată pe învăţăminte şi teorii pe care noi le ştim că sunt false şi care sunt răspândite de noi. ” Protocoalele Înţelepţilor Sionului este o carte care nu se mai găseşte prea uşor. Cred însă că într-o societate care se consideră liberă, orice om, conform drepturilor sale fundamentale, are dreptul să citească şi o astfel de carte, ca să-şi formeze o opinie şi să judece el însuşi adevărul sau falsitatea ei. Chiar nu ştim cine a scris-o, dar această chestiune nici nu mai contează de vreme ce programul malefic care era expus acolo acum peste 100 de ani se îndeplineşte astăzi în mod evident şi în cele mai mici detalii. Pentru noi nu ar trebui să conteze faptul că autorul cărţii e necunoscut sau că evreii o consideră un fals. Contează doar conţinutul acestei cărţi, atâta vreme cât realitatea de azi confirmă în cel mai mic detaliu adevărul planurilor de înrobire a creştinilor scrise în rândurile ei. Oricum cea mai eficace armă împotriva acestor planuri care pe zi ce trece ni se impun tot mai evident, este pentru creştinul de azi lupta împotiva păcatului împletită cu lupta pentru aflarea adevărului pe calea arătată de Scriptură, de Biserică şi de Sfinţii Părinţi. În concluzie, prin acest consum de ştiinţă demonică din ultimii trei sute de ani, omenirea şi-a pierdut, ca niciodată în istoria ei, vigoarea credinţei în Dumnezeu. Cuvinte ca religie, teologie, păcat, credinţă şi-au pierdut puterea lor într-o lume vlăguită de descentrarea Pământului din centrul universului, descentrare iniţiată de Copernic dar continuată cu vigoare de-abia după începutul lucrării tainei fărădelegii reprezentate de legea lui Newton. Suntem 99

aproape de punctul critic al lumii în care omenirea, slăbită spiritual de conducătorii ei prin propaganda continuă a ştiinţei mincinoase şi descentrante pentru om, va accepta, pentru un pumn de materie în plus care să-i satisfacă nevoile de consum şi de confort induse artificial, să-l recunoască drept stăpân pe Antihrist şi să-i accepte pecetea. Adoptarea în România a legii care impune actul de identitate cu cip demonstrează limpede că suntem conduşi în această direcţie fără să ne opunem prea mult.

6.5 Despre imposibilitatea vreunui dialog între teologie şi ştiinţă Logic vorbind, dacă înţelegem prin dialog o metodă de a pune de acord două păreri diferite, dar care au totuşi ceva comun, atunci ştiinţa, indiferent dacă este adevărată sau mincinoasă, nu poate susţine nici un dialog cu teologia. Dacă este adevărată, ştiinţa este ca o ramură verde ce creşte din trunchiul teologiei, fiind ea însăşi teologie şi doxologie, nemaifiind astfel nevoie de dialog cu izvorul din care îşi trage seva. Acest lucru devine evident dacă ne gândim că ştiinţa ţine de Revelaţia naturală care se explică în cadrul Revelaţiei supranaturale, Biserica adeverind că între cele două Revelaţii nu există nici o separaţie, după cum strălucit susţinea Părintele Dumitru Stăniloae. Prin urmare, în Biserică, aşa cum nu există separaţie între Revelaţia supranaturală şi Revelaţia naturală, tot aşa nu există separaţie între teologie şi ştiinţa adevărată. În consecinţă, neexistând separaţie între ele, teologia şi ştiinţa adevărată se pun de acord una cu cealaltă fără a mai fi nevoie de vreun dialog între ele. Iar dacă ştiinţa este mincinoasă, precum este cea care are la temelie legea gravitaţiei a lui Newton, acceptarea de către teologie, care nu este altceva decât adevăr absolut, a unui ”dialog” cu această ştiinţă, este un lucru imposibil care, dacă este încercat totuşi de către unii teologi, nu poate avea decât o unică consecinţă, anume o subtilă marginalizare mai întâi, apoi dispariţie a teologiei prin îndepărtarea de adevărul ei. Astfel, precum Mântuitorul Iisus Hristos afirma imposibilitatea slujirii la doi stăpâni, tot aşa şi dialogul ştiinţei de astăzi cu teologia, fosta sa stăpână pe care astăzi însă nu o mai recunoaşte, este imposibil de vreme ce, la ora actuală, ştiinţa urmăreşte mai degrabă să anihileze teologia prin ”descoperirile” ei fundamentate pe gravitaţia lui Newton, ”descoperiri” care, dacă sunt crezute, fac din Dumnezeu un personaj pur decorativ, căci mintea lipindu-se de gravitaţie îşi va dispreţui propriul Creator. Metaforic vorbind, dialogul dintre teologie şi ştiinţa căzută de astăzi este echivalent cu a altoi în mod nefiresc, pe locul de unde s-a tăiat vârful verde şi în firească creştere al pomului, coada uscată a toporului cu care s-a încercat zadarnic să se taie de la rădăcină pomul viguros şi sănătos. Astfel, teologii de astăzi care cred în legea lui Newton sunt în situaţia lui Petru cu puţin înainte de cântecul cocoşului. Ei declară că Îl iubesc pe Domnul la Sfînta Liturghie, în sinod sau la catedră, dar atunci când trebuie să-L mărturisească în faţa celor ce-L pălmuiesc prin faptul că ne obligă să învăţăm şi să credem în ştiinţa mincinoasă şi blasfemiatoare bazată pe legea lui Newton, se fac că nu-L mai cunosc pe Domnul şi se pleacă ruşinaţi în faţa lui Goliat cel modern. Ba chiar unii, pătrunşi mai degrabă de această lege a materiei golite de orice raţiune dumnezeiască, decât de legea iubirii Mântuitorului, încearcă cu râvnă să mijlocească ”dialogul” dintre această ştiinţă şi teologie, adică dialogul dintre minciună şi Adevăr. Aşa cum Hristos nu are nici o învoire cu Veliar, nici între teologie şi acest Goliat, ştiinţa modernă căzută, nu poate exista nici un 100

dialog. Ce dialog a dus Mântuitorul cu arhiereii care doreau să-L omoare? Ce dialog putem duce noi creştinii cu cei care vor să ne ucidă spiritual, să ne pună cătuşele pecetei lui antihrist şi să ne facă robii lor? Ce dialog să ducem noi creştinii cu aceia care se uită la noi ca la nişte dobitoace proaste, numai bune de jecmănit, de batjocorit, de păcălit şi de folosit ca animale de povară? Logic vorbind, poate cineva să ducă un dialog cu acela care doreşte să-l înrobească şi să-l folosească drept sclav, sau să-l ucidă cu orice preţ? Putem oare noi creştinii să ducem vreun dialog cu cei care vor să impună teologiei concluziile unei ştiinţe bazate pe o lege demonică şi mincinoasă care conduce, după cum am văzut, la cele mai cumplite blasfemii împotriva Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Singurul ”dialog” posibil este cel al trădării lui Iuda, acela al vânzării, în primă instanţă a credinţei noastre şi, în ultimă instanţă, a sufletului nostru pe 30 de arginţi. Dacă nu avem curaj să luptăm împotriva acestui Goliat, mărturisindu-L pe Domnul, măcar să ne comportăm precum Petru care a plâns cu amar după ce a cântat cocoşul şi să ne retragem ruşinaţi încercând să ne vindecăm rănile cerând şi nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu. Căci, în ultimă instanţă, a-L uita sau a nu dori să-L cunoaştem pe Domnul nostru Iisus Hristos, amăgiţi find de ”descoperirile” din ce în ce mai hulitoare la adresa Lui ale acestei ştiinţe demonice, înseamnă tot lepădare de Hristos, adică apostazie. O apostazie subtilă şi nevăzută care, prin înşelarea provocată de ”ştiinţa” actuală, a cuprins toată lumea, şi care, dacă noi creştinii Bisericii de azi nu vom lupta împotriva ei, cu siguranţă că va pregăti şi va determina şi lepădarea cea văzută, cea dorită de Antihrist, apostazia în cunoştinţă de cauză.

101

102

Partea a II-a

Firmamentum astronomiae fundamentum (Tăria, fundamentul astronomiei) Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. (Psalmul 18, 1)

103

104

1. Premise pentru elaborarea unei astronomii geocentrice scripturistice Filistenii, văzând că uriaşul lor a murit, au fugit. Deci s-au sculat bărbaţii lui Israel şi ai lui Iuda şi cu strigăte au gonit pe Filisteni până la gura văii şi până la porţile Ecronului. Şi au căzut ucişi Filistenii pe calea Şaaraim, până la Gat şi Ecron. După aceea s-au întors fiii lui Israel din urmărirea Filistenilor şi au prădat tabăra lor. Iar David a luat capul filisteanului şi l-a dus la Ierusalim, şi armele lui le-a pus în cortul său. (1 Regi 17, 51-54) Am văzut că Scriptura ne-a ajutat să învingem Goliatul modern şi ne-am lămurit că e cea mai bună armă în orice confruntare. De acum încolo, urmând învăţăturile Scripturii, ne propunem să elaborăm noi înşine o astronomie geocentrică, o astronomie eliberată de consecinţele heliocentrismului şi ”legii” gravitaţiei universale, o astronomie care să expună cunoştinţele strict necesare oricărui creştin în legătură cu universul în care ne aflăm şi pe care îl putem observa. Capul şi armele lui Goliat au fost duse de David la Ierusalim şi puse drept mărturie în cortul său. În mod analog, şi noi vom face din heliocentrism şi din gravitaţia universală doar nişte exponate ale muzeului ereziilor cu care Biserica s-a confruntat de-a lungul timpului. Dar ca să reuşim acest lucru, trebuie să ieşim în faţă cu o ştiinţă astronomică adevărată fundamentată teologic. E mult mai greu însă a construi decât a demola. Dar şi mult mai frumos. Din fericire, nu suntem singuri în întreprinderea pe care o plănuim. Îi avem de partea noastră pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii care, interpretând Sfânta Scriptură, ne-au lăsat multe învăţături astronomice de folos. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să elaborăm un model cosmogonic geocentric pe baza Scripturii şi interpretărilor făcute de către Sfinţii Părinţi la referatul biblic al creaţiei. Apoi urmează să vedem în ce măsură modelul pe care îl vom elabora explică ceea ce vedem cu ochiul liber.

2. Un model cosmogonic realizat pe baza Scripturii şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Scriptura pare zgârcită cu informaţiile astronomice. Cosmogonia astronomică descrisă de Sfânta Scriptură se încheie odată cu ziua a 4-a a creaţiei, zi în care Dumnezeu a creat luminătorii cei mari şi i-a pus în tărie. Ne vom alege ca text fundamental pentru modelul cosmogonic pe care vrem să-l elaborăm, textul în limba greacă veche al Facerii, 1-19 din Septuaginta, ediţia Rahlfs, 2004, paginile 1-2:

        105

                       De ce trebuie să apelăm la acest text scris în limba greacă veche, de vreme ce avem trei variante de Biblii ortodoxe româneşti: Biblia de la 1688, Biblia sinodală şi varianta Anania? Pentru a vedea de ce, este de ajuns să analizăm prima propoziţie din Septuaginta, să o traducem conform cu înţelesul ei precis din greaca veche şi să comparăm această traducere cu traducerile în limba română. Prima propoziţie din Sfânta Scriptură este:



tradusă în Biblia 1688: De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pământul. sau în varianta sinodală: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. sau în varianta Anania: Întru’ nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Ar trebui să nu ne mulţumească acest simplu a făcut pus de români în locul lui .  este în limba greacă veche verbul a face la timpul aorist, persoana a III-a singular, şi indică o acţiune momentană şi nu durativă. Asta înseamnă că a făcut cerul şi pământul atunci pe loc, într-o clipă, dintr-o dată, pe dată. Din acest motiv textul trebuia tradus precis perifrastic prin propoziţia: „La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.” Când vin evoluţioniştii teişti – acei evoluţionişti care susţin în mod aberant că Dumnezeu a creat prin evoluţie într-un timp foarte îndelungat - şi spun că le-a făcut în miliarde de ani, chiar se impune să introducem în traducerea textului sintagma ”pe dată”. Din acest motiv nu vom da credit total traducerilor româneşti ale Bibliei pentru fundamentarea modelului nostru cosmogonic creştin. Nu pentru că n-ar fi bune, dar în multe cazuri sensul nu este redat complet ca în limba greacă veche.

106

2.1 Ziua întâia       La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul. Pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a petrecut atunci, ar trebui să încercăm să ne imaginăm un tablou anterior începutului, când încă nu făcuse Dumnezeu cerul şi pământul, şi apoi peisajul apărut imediat după ce le-a făcut. Cum putem ilustra, însă, un moment de dinainte de a fi fost făcute cerul şi pământul? Pentru a vedea cum, trebuie să ne gândim la Dumnezeu, Cel Care exista înainte de această facere. Cum am putea să-L ilustrăm pe Dumnezeu? Să nu ne speriem şi să luăm aminte la cele scrise în Sfânta Scriptură: Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. (1 Ioan 1,5) Dacă nici un întuneric nu este întru Dumnezeu şi Dumnezeu este lumină, de vreme ce Dumnezeu exista înainte de facerea cerului şi a pământului, înseamnă că înainte de facerea cerului şi a pământului exista şi lumina necreată în care se află din veşnicie Dumnezeu. Aşa cum consfinţeşte Scriptura, la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor Apostolii au văzut şi cu ochii trupeşti lumina necreată în care se afla Domnul nostru Iisus Hristos. Prin urmare ne putem închipui şi noi că această lumină necreată care Îl însoţeşte pe Dumnezeu lumina peste tot înainte de facerea cerului şi a pământului. Nu ştim cum este această lumină, dar în figura 1 o ilustrăm cu o culoare blândă, caldă şi plăcută, amintindu-ne de „Lumina lină a sfintei slave” din cântarea de la vecernie.

Fig. 1 Lumina dumnezeiască necreată de dinaintea facerii cerului şi a pământului indică prezenţa din veşnicie a lui Dumnezeu. 107

Acum să încercăm să facem figura a 2-a a modelului nostru cosmogonic pentru ziua întâi, cea cu cerul şi pământul. Chiar dacă textul e foarte succint, e destulă informaţie de figurat. Dacă Scriptura zice La început, înseamnă că avem momentul zero, momentul din care începe să se măsoare timpul în creaţie. Aici ne ajută mult Sfântul Vasile cel Mare, cu un fragment din Omilii la Hexaemeron, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, paginile 23-24. : «Sau poate că s-a zis: „La început a făcut” din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece „începutul” este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum „începutul” căii nu-i încă calea, iar „începutul” casei nu-i casa, tot aşa şi „începutul” timpului nu-i timpul, şi nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că „începutul” este timp, să ştie acela că împarte „începutul” în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfârşit. Este însă cu totul de râs să te gândeşti la un început al „începutului”. Cel care împarte „începutul” în două, face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moise a spus: „La început a făcut”, ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără curgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu. Alţi traducători ai Scripturii au redat mai clar sensul acestui cuvânt, spunând: „În scurt a făcut Dumnezeu”, adică: dintr-o dată, în puţină vreme.» Aşadar, orice vom ilustra de acum încolo, trebuie asociat şi unui moment de timp. Sfântul Vasile cel Mare ne-a lămurit că în prima propoziţie din Scriptură este indicat mometul zero al creaţiei, moment în care, deoarece Dumnezeu le-a creat fără să aibă nevoie de timp, au apărut dintr-o dată cerul şi pământul, pe care le vom scrie de acum încolo cu majusculă, adică Cerul şi Pământul.

2.1.1 Despre Pământul tohu-bohu şi despre Pământul din pântece Pentru a vedea cum putem ilustra Cerul şi Pământul trebuie să luăm în continuare aminte la cele afirmate de Sfânta Scriptură:



adică „Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Acest lucru trebuie să-l arătăm la momentul zero al creaţiei, anume că Pământul era nevăzut şi netocmit. Cum arătăm aşa ceva, că zice că era nevăzut şi netocmit, iar noi trebuie să ilustrăm ceva vizibil? Când e Pământul tocmit? Când arată aşa cum îl vedem acum şi-i spunem Pământ cu P mare şi ştim că are în el pământ, apă şi aer, forme de relief, mări şi tot ce vedem. Dacă îl ştim cum este tocmit, atunci putem să-l reprezentăm şi netocmit, adică fără să-i vedem pământul, aerul, apa şi relieful din el. Aici ne ajută Sfântul Efrem Sirul - un Sfânt Părinte a cărui operă am studiat-o în mod deosebit şi pe baza căreia am elaborat o lucrare de doctorat, intitulată Teologia creaţiei în opera Sfântului Efrem Sirul, lucrare din care vom folosi în această carte pasaje întregi -, care spune în Comentariul lui la Facere, varianta Tonneau, din seria Corpus Scriptorium Christianorum Orientalium (CSCO), volumul 153, tomul 72, Peeters, Louvain, 1955, în capitolul I, paragrafele 2-3, paginile 5-6, că: „La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, spune (Moise). Atunci au lipsit toate celelalte lucruri create deoarece nimic altceva nu a fost creat odată cu Cerul şi Pământul. Într-adevăr chiar şi substanţele care au fost create în însăşi acea zi încă nu erau create până în acest moment. Căci dacă ar fi fost 108

create împreună cu Cerul şi Pământul, (Moise) ar fi spus. Dar nu a spus, ca nu cumva numele substanţelor să poată fi mai vechi decât adevărata lor materie. Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora. După aceasta a vorbit nu despre cele care sunt din tărie şi deasupra, ci despre cele care sunt între tărie şi Pământul din pântece. Căci însuşi cel care ne scrie aceasta, nu ne-a scris toate. Căci despre îngeri, nu ne-a scris în ce zi au fost creaţi. (Moise) a scris, aşadar, despre Pământ că era tohu şi bohu, adică pustiu şi gol, şi acest lucru pentru a arata că chiar şi pustiul şi goliciunea au fost înaintea substanţelor. Nu că aş spune că pustiul şi goliciunea ar fi ceva, ci pentru că aici nu este vorba de Pământul care avea să fie cunoscut, că a fost numai el fără nimic altceva.”30 Sfântul Efrem spune în acest fragment că, în momentul de început al creaţiei, Pământul a fost făcut ca un corp omogen diferit de Cer, un corp în care nu se diferenţiase încă nici o substanţă ca apă, aer, foc sau pământ, adică substanţele elementare recunoscute pe vremea Sfântului. Un astfel de Pământ, pe care îl vom numi Pământul primordial sau Pământul tohu-bohu, poate fi imaginat doar ca o sferă omogenă în care nu apar nici apa, nici aerul, nici focul, nici pământul din el. Sfântul vedea Pământul pe care îl cunoaştem azi ca pe Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu. Astfel, ne putem imagina Cerul şi Pământul tohu-bohu ca două sfere concentrice, cu centrul în Pământul tohu–bohu. Cu toate acestea, încă nu putem ilustra ceea ce vedem la momentul zero al creaţiei, pentru că Sfinţii Părinţi ne mai furnizează o informaţie esenţială despre Cerul primordial.

2.1.2 Cerul luminos În Omiliile la Facere, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, la pagina 19, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «„Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Spune-mi, te rog, pentru ce a făcut Dumnezeu cerul luminos şi desăvârşit, iar pământul netocmit?» Observăm că Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Cerul primordial era luminos de cum a fost făcut de Dumnezeu, adică înainte ca Dumnezeu să zică „In principio creavit Deus caelum et terram, inquit. Heic desierunt omnia opera, quia cum caelo et terra nihil aliud creatum est; etenim naturae etiam quae hac ipsa die creatae sunt, huc usque nondum creatae erant. Si enim cum eis creatae essent, dixisset; non autem dixit ne forte nomina naturarum antiquiora fiernt substantiis (qnoma) earum. Ecce igitur perspicuum est caelum et terram ex nihilo fuisse, quia hucusque neque aqua neque spiritus creati sunt, nec etiam ignis lumenque aut tenebrae formatae sunt. Quae enim posteriora sunt caelo et terrae, creaturae sunt, quippe quae post illa sunt, nec entia-a-se (itya) fuerunt quippe quae non priores sunt illis. Post hoc dixit, non de illis quae sunt a firmamento et desuper, sed de illis quae inter firmamentum et terram in gremio sunt. Id enim ipse scipsit nobis, non omnia scribens nobis. De spiritibus enim quonam die creati fuerant non scripsit nobis. Scribit igitur de terra, quia erat toh-u-boh, id est inanis et vacua; et hoc ad ostendum etiam inane et vacuum antiquiora esset naturis. Non quod aliquid dicam esse inane et vacuum, sed ut per hoc non esse, terra, quae erat, cognoscatur sola sine ullo alio fuisse. ” 30

109

„Să fie lumină!”. Ne putem întreba atunci de ce a mai spus Dumnezeu „Să fie lumină!” când Sfântul Ioan ne spune că Cerul era deja luminos? Pentru ce mai face Dumnezeu lumină, dacă deja făcuse Cerul luminos? Ne mai putem întreba şi de ce Scriptura afirmă că „întuneric era deasupra adâncului” de vreme ce un Cer luminos ar fi împrăştiat acel întuneric? Din păcate, mai departe în Omiliile sale la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur nu mai dă nici o explicaţie pentru faptul că Cerul primordial era luminos. Pentru a ne lămuri despre faptul că Cerul era luminos înainte de a spune Dumnezeu „Să fie lumină!” şi, în ciuda acestui fapt, să fie posibilă şi existenţa întunericului de deasupra adâncului, trebuie să apelăm la Comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. În Comentariul la Facere păstrat integral, în traducerea lui Edward G. Matthews jr., din seria Fathers of the Church, volulmul 91, capitolul I, paragraful 4(2), pagina 77, Sfântul Efrem spune: „Cât despre întunericul care era deasupra adâncului, unii afirmă că era un nor al cerului. Acum, dacă tăria ar fi fost creată în prima zi, ei ar avea dreptate. Dacă cerurile superioare ar fi fost asemenea tăriei, atunci ar fi fost un întuneric gros între cele două ceruri întrucât lumina nu a fusese creată şi nici fixată acolo ca să risipească întunericul cu razele sale. Dar dacă locul dintre cele două ceruri este lumină, după cum dau mărturie Ezechiel, Pavel şi Ştefan, atunci cum ar putea cerurile, care au risipiseră întunericul cu lumina lor, să acopere cu întuneric adâncul?”31 Iar în comentariul fragmentar, păstrat în tomul 1 latino-siriac al scrierilor sale, ediţia Assemani, Roma, 1737, în Catena monahului Severus, la pagina 117, Sfântul Efrem face o interpretare echivalentă: „În schimb, întunericul despre care Scriptura spune că se întindea peste ape, îl înţeleg ca un abur gros şi dens care, emis din adâncul apelor şi condensat în chip de nor întunecat şi negru, a pricinuit acea primă noapte. De aceea această noapte a fost din cauza norilor, pentru că încă nu fusese făcută tăria care să producă noaptea şi să întunece universul. Căci atunci când, mai apoi, a fost făcută aceasta, în chipul unui fel de acoperământ, a acoperit părţile cele mai de jos ale universului şi le-a răpit acelora lumina strălucitoare şi cerească.”32 Aşadar, Sfântul Efrem vede întunericul de deasupra adâncului, întuneric amintit de Scriptură înainte de a zice Dumnezeu „Să fie lumină!”, ca produs de o perdea groasă de nori care acopereau lumina Cerului primordial şi întunecau Pământul tohu-bohu. De-abia acum putem ilustra cum arăta universul în momentul zero al creaţiei, conform Scripturii şi interpretării ei de către Sfinţii Părinţi. Figura 2, în

„As for the darkness that was upon the face of the abyss, some posit that it was a cloud of heaven. Now, if the firmament had been created on the first day they would speak rightly. If the upper heavens were similar to the firmament, then there would have been a thick darkness between the two heavens, for the light had not been created nor affixed there to dissipate the darkness by its rays. But if the place between the two heavens is light as Ezekiel, Paul and Stephen bear witness, then how could the heavens, wich had dissipated the darkness with their lights, spread darkness upon the abyss?” 32 „Tenebras autem, quas dicit aquis incubuisse, spissum densumque vaporem intelligo, qui ex abysso aquarum emissus, atque in modum obscurae & atrae nubis addensatus, primam illam noctem attulit: quare eadem nubium fuit: quia necdum conditum fuerat firmamentum, quod noctem efficeret, & universum obumbraret. Nam quum hoc postmodum factum fuisset, infimas mundi partes, ad instar cuiusdam velaminis, obnupsit, & illis claram coelestemque lucem eripuit.” 31

110

care am notat cu C şi cu SPprim centrul, respectiv suprafaţa Pământului primordial, explică versetele scripturistice:

  (...)

adică: La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit (...)

Fig. 2. Momentul zero al creaţiei; prima ei disociere în Cer şi Pământ: La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit. Ce concluzii putem trage din figura 2? De vreme ce nu avem altceva decât Cer şi Pământ la momentul zero, fără Soare, Lună şi stele, înseamnă că la momentul zero al creaţiei universul era geocentric. În modelul nostru, Cerul are o materie fină, proprie pentru făpturile spirituale care îl locuiesc, iar Pământul tohu-bohu are o materie mai grosieră care e menţinută în jurul punctului C prin forţa de atracţie cu care Dumnezeu a înzestrat acel punct. Nu e şi materia fină a Cerului menţinută prin forţa acelui punct? Nu credem, deoarece începând cu momentul zero, Dumnezeu a conferit punctului C puterea de a atrage spre el numai materia grosieră din univers şi, după cum vom vedea, numai prin puterea acelui punct pe care îl vom numi unicul atractor, Pământul tohu-bohu se va modifica substanţial. În schimb, aşa cum ne-a spus Sfântul Ioan Gură de Aur, Cerul era luminos şi desăvârşit la momentul zero şi nu se supunea legii de atracţie a atractorului pentru că, după cum vom arăta, atractorul acela n-a modificat nimic în Cerul primordial desăvârşit. Deşi Cerul primordial desăvârşit şi luminos apare în jurul Pământului tohu-bohu ca şi cum ar fi atras de punctul C, el apare astfel pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe dată, împreună cu Pământul, nu pentru că l-a atras punctul C în jurul lui. 111

2.1.3 Despre întunericul de deasupra adâncului şi despre unicul atractor Hai să încheiem fraza, că la Septuaginta fraza toată este:

  Iar Pământul era nevăzut şi netocmit, şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei. Sfântul Efrem ne-a învăţat că până acum avem doar un Cer luminos şi un Pământ tohu-bohu şi nimic altceva, nici măcar întuneric, de vreme ce spusese mai înainte că: „Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.” Sfântul spune că nu aveam întuneric în clipa în care a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, dar Scriptura vine imediat şi spune că era întuneric deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor. De aici înţelegem că, imediat după momentul de început al creaţiei, din Pământul tohu–bohu încep să se arate apele iar din ape se ridică aburi denşi care se ridică în văzduh. Aşadar, avem şi văzduh fiindcă însemnă şi „duh” şi „vânt”, şi dacă este vânt e nevoie să fie şi aer să bată vântul. Iar dacă aburii denşi din ape se fac nori groşi care se ridică în văzduh şi se interpun între Cerul luminos şi Pământ, atunci poate fi explicat acel întuneric de deasupra adâncului. Ne-am putea întreba de ce nu ne explică Scriptura aceste detalii. Credem că Scriptura ne dă strictul necesar de informaţie pentru ca să nu fim leneşi şi, asemenea Sfântului Efrem, să ne punem întrebări la care să căutăm răspunsuri logice. Când Scriptura ne-a zis că Pământul era tohu-bohu n-aveam nimic decât Pământul tohu-bohu. Când ne spune că avem ape şi întuneric, putem deduce şi logic că e vorba despre un moment ulterior momentului zero al creaţiei, deoarece nu mai avem Pământul tohu-bohu, ci acesta începe să se întocmească, lucru arătat prin apariţia apei şi a întunericului. În traducerea Tonneau, capitolul I, paragraful 5(2), pagina 7, Sfântul Efrem ne arată şi cum s-a făcut întunericul cu ajutorul apei prin intermediul norilor ridicaţi din ea în văzduh: „Căci era necesar ca începutul orişicărui lucru să fie cunoscut în cele şase zile, şi dacă norii au fost creaţi împreună cu abisul, ori de câte ori ei au fost născuţi, din abis au fost născuţi. Căci şi Ilie a văzut norul ridicându-se din mare. Apoi şi Solomon a zis: Prin ştiinţa Sa a deschis adâncurile şi norii picură rouă (Pilde 3, 20). Dar nu numai din cauza substanţei lor era nevoie atât de mult ca ei să fie creaţi în acel loc, ci, în plus, pentru slujirea care trebuia să fie făcută de ei primei nopţi, au fost creaţi în prima noapte. Căci în acelaşi fel în care (Dumnezeu) a întins norii peste Egipt trei zile şi trei nopţi, tot aşa norii au fost întinşi peste întreaga creaţie în prima noapte şi în prima zi. Căci dacă norii ar fi fost risipiţi, nu ar fi fost nevoie de lumină în prima zi de vreme ce era suficientă strălucirea cerurilor superioare pentru îndeplinirea slujirii luminii care a fost creată în prima zi.”33 „Oportebat enim cuiuscumque rei in sex diebus initium cognosci, et si cum abysso creatae sunt nubes, ipsae quoties ex abysso ipsa natae sunt: nam et Elias nubem e mari ascendentem vidit; rursusque Salomon dixit: Per scientiam eius eruperunt abyssi et nubes stillaverunt rorem. 33

112

Pentru a merge înainte cu modelul nostru cosmogonic, urmează să arătăm secvenţial în câteva desene cum s-a ajuns de la Pământul tohu-bohu la adâncul de ape şi la întuneric. Dacă în figura 2 am arătat deosebirea dintre Cerul primordial şi Pământul primordial, acum trebuie să arătăm deosebirile apărute privind numai Pământul primordial. În locul Pământului tohu-bohu, apar adâncul de ape şi aerul pentru văzduhul necesar ca să poată să se ridice norii din ape şi ca să poată bate vântul. Ne-am putea întreba de ce aveam la început Pământ tohu-bohu şi, la puţin timp după aceea, avem văzduh şi abis de ape? Aici ne învaţă Aristotel că avem un atractor unic al materiei, atractor care se află în centrul C al Pământului. Astfel, în fragmentul Existenţa greului şi uşorului absolute din tratatul Despre cer, Cartea a 4-a, Capitolul 4, la pagina 288-289 din traducerea românească a lui Şerban Nicolau scrie că: „Este evident din cele ce urmează că există ceva absolut uşor şi ceva absolut greu. Numesc uşor absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în sus şi greu absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în jos, dacă nimic nu-l împiedică. (…) Vedem că, într-adevăr, precum am spus mai înainte, corpurile făcute din pământ se găsesc totdeauna sub toate celelalte şi se mişcă către centru. Dar centrul este determinat. (…) Dar este evident din multe motive că exisă în mod sigur un centru spre care se deplasează corpurile având greutate şi de unde pleacă corpurile având uşurinţă. (…) Apoi, observaţia arată că deplasarea focului în sus şi deplasarea pământului şi a corpurilor având greutate în jos formează aceleaşi unghiuri. Prin urmare, acestea trebuie să se deplaseze spre un centru. (Întrebării dacă se întâmplă spre centrul Pământului sau spre centrul universului, de vreme ce ele sunt aceleaşi, i s-a răspuns în alt loc.) Dar, deoarece corpul care se găseşte sub toate celelalte se deplasează către centru, ceea ce se găseşte peste toate se deplasează în mod necesar către marginea locului în care corpurile înfăptuiesc mişcarea, căci centrul este opus marginii, iar ceea ce este plasat totdeauna sub este opus celui care se ridică peste celelalte corpuri. Din această cauză este raţional să spunem că greul şi uşorul sunt două, căci şi locurile sunt două, centrul şi marginea.” Prin urmare, centrul C al Pământului este un punct special căruia Dumnezeu i-a dat puterea să atragă toată materia grosieră din univers. E singurul punct din univers care poate atrage materia grosieră a acestuia. Prin grija Sa, Dumnezeu a fixat acel punct în centrul Pământului tohu-bohu şi a pus putere mare de atracţie în acest centru. Începând cu momentul zero, atractorul începe să-şi facă datoria şi atrage spre el materia grosieră în ordinea descrescătoare a densităţii. Ca să ne imaginăm cum a funcţionat atractorul, putem face un experiment. Dacă punem într-o sticluţă nişte nisip în loc de pământ, apă şi nişte ulei în loc de aer şi agităm bine sticla până iese o mâzgă aproape omogenă şi după aceea o punem pe masă, putem spune că avem momentul zero şi putem lăsa apoi atractorul universal să-şi facă datoria. După câtva timp, nu mult, e vorba de minute aici, sticla tohu-bohu devine o sticlă cu straturile de nisip, apă şi ulei bine conturate şi despărţite. Aşa credem că s-a petrecut şi cu Pământul tohu-bohu. Nu vedeam aer, apă şi pământ în momentul zero, când Cerul primordial era deja desăvârşit, dar după câteva Non autem propter seipsas (qnoma) tantum necessarium erat ut in hoc loco crearentur; sed etiam propter ministerium primae noctis a se faciendum, prima nocte creatae sunt. Eo enim modo quo extendit (Deus) nubes per Aegyptum tribus diebus et tribus noctibus, (ita) extendebantur nubes per totam creationem nocte prima dieque primo. Si enim nubes dissipatae fuissent, non necessarium fuisset luminare primo die, quia sufficiens erat splendor caelorum supremorum ad vicem gerendam luminaris quod primo die creatum est.”

113

minute aerul s-a ridicat în sus faţă de atractor, ca uleiul din sticlă, apa s-a pus la mijloc şi credem că pământul din Pământul tohu-bohu, deşi încă era nevăzut, a început să se strângă la fundul apei, ca o sferă în jurul atractorului din punctul C. Figura 3 ilustrează, schematic evident, ca şi cum ar fi văzută în secţiune, această separaţie de factură aristoteliană a substanţelor primordiale, în care am desenat şi elementul pământ deşi el era acoperit de ape.

Fig. 3 A doua disociere a creaţiei. Imediat după momentul zero al creaţiei, Pământul tohu-bohu începe să se tocmească. Prin puterea unicului atractor din centrul C al Pământului şi al universului, substanţele primordiale apă, aer şi pământ din Pământul tohu-bohu încep să se separe în ordinea descrescătoare a densităţii. Putem compara această teorie a unicului atractor universal cu ipoteza Big Bang pentru a vedea disjuncţia dintre ele. În teoria atractorului unic, Domnul a făcut un singur atractor, un punct ales de El, anume centrul Pământului, ca să adune în jurul lui tot ce a creat El, iar în ipoteza Big Bang punctul respectiv nu e atractor, ci e repulsor şi scuipă afară materia, nu o atrage. Prin urmare, începutul de lume este explicat de Sfânta Scriptură în mod diametral opus faţă de ipoteza Big Bang. La Domnul e atractor, în ipoteza Big Bang e vorba de un repulsor. La Domnul e unic, puternic şi nu depinde de materie, ci de puterea lui Dumnezeu Care l-a pus unde a vrut El. În ipoteza Big Bang repulsorul se fărâmiţează în infinit de mulţi atractori care sunt slabi, că nu ne dăm seama de atracţia dintre ei, şi depind de materia astfel fărâmiţată. La Domnul avem un sus şi un jos bine determinate şi ordonate faţă de unicul atractor puternic şi 114

imaterial, la Big Bang avem repulsorul puternic cu infinitate de atractori prichindei şi materiali care se vânzolesc aiurea prin spaţiu de nu avem nici o ordine. Ceea ce Dumnezeu face de o simplitate desăvârşită, Big Bang-ul îi face pe oameni să creadă că e de o complexitate nemaipomenită, complexitate în faţa căreia mintea omului de rând se predă pentru a lua drept bune “marile descoperiri” ale savanţilor de azi care colportează acestă ipoteză demonică.

2.1.4 Seara şi noaptea primei zile a lumii Scriptura ne atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că în fiecare din cele şase zile ale creaţiei a fost seară şi a fost dimineaţă. Acest lucru însemnă că faptul că a fost seară şi dimineaţă în fiecare dintre aceste zile este o informaţie extrem de importantă, informaţie de care trebuie să ţinem neapărat seama în elaborarea modelului nostru cosmogonic. Când privim astăzi serile şi dimineţile zilelor, observăm că sunt nişte perioade scurte de timp în care se face o trecere lină de la lumina zilei la întunericul nopţii, respectiv de la întunericul nopţii la lumina zilei. Nu ne putem imagina seri sau dimineţi mai lungi sau mai scurte decât le vedem astăzi şi totodată faptul că a fost seară şi a fost dimineaţă în acele zile nu se poate interpreta metaforic în nici un chip. Conchidem că prin fraza şi a fost seară şi a fost dimineaţă, repetată de şase ori, Dumnezeu a dorit, prin intermediul lui Moise, să ne facă cunoscut în mod special că textul din Sfânta Scriptură se referă la zile obişnuite ca durată, cu seri şi dimineţi obişnuite în ceeea ce priveşte iluminarea lină, adică o trecere gradată de la lumină la întuneric şi de la întuneric la lumină. Urmează să ilustrăm acum seara primei zile, că zice Scriptura că a fost seară şi a fost dimineaţă, aşadar creaţia a început cu un moment de înserare. De la momentul zero, atractorul începe să funcţioneze şi atrage şi ordonează, în ordinea greutăţii, pământul, apa şi aerul omogenizate în Pământul tohu-bohu şi, astfel, încep să apară văzduhul, sau atmosfera primordială, ca să poată să bată vântul, şi adâncul apelor, sau hidrosfera primordială, ca să se ridice norii din ape şi să poată forma întunericul. Odată ce aburii groşi încep să se ridice din ape în văzduh, începe să se estompeze şi lumina Cerului primordial care lumina Pământul tohu–bohu. În zilele de astăzi, seara este o perioadă de aproximativ o oră în care lumina zilei se stinge gradat, de când coboară Soarele sub orizont şi până se lasă întunericul. Chiar dacă Soarele nu fusese încă făcut, probabil că tot aproximativ o oră a trecut şi atunci de când au apărut Cerul şi Pământul tohu-bohu şi până când norii s-au ridicat din ape şi au realizat întunericul beznă deasupra adâncului acestora. Este foarte probabil ca şi gradaţia trecerii de la lumină la întuneric să fi fost aceeaşi ca în ziua de astăzi. În figura 4 în care nu am mai reprezentat elementul pământ, considerând că acesta era acoperit de abisul apelor, am ilustrat ceea ce credem, conform indicaţiilor Sfântului Efrem, că s-a petrecut cu Pământul imediat după momentul zero al creaţiei care marchează şi momentul de început al primei seri a lumii. Dacă în momentul zero al creaţiei Pământul tohu–bohu era luminat complet şi fără nici o oprelişte de Cerul luminos, imediat după aceea, procesul treptat de ridicare din ape a aburilor necesari pentru formarea norilor, ilustrat în figura 4, determină o înserare lină, de la lumina intensă până la întunericul deplin.

115

Fig. 4 Începutul primei seri a lumii. Aburii încep să se ridice din ape în aer pentru a forma norii, iar lumina Cerului primordial începe să se estompeze. De-abia după ce perdeaua de nori s-a făcut suficient de groasă, pentru a împiedica total lumina Cerului primordial să mai lumineze Pământul aşa cum o făcea în momentul zero al creaţiei, putem figura întunericul de care aminteşte Scriptura:

 adică:

Şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.

116

Fig. 5 Prima noapte a lumii: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei. Un fenomen important pe care îl remarcăm din figura 5 este faptul că noaptea primei zile a lumii era întinsă pe suprafaţa întregului Pământ adică era absolută, nu era ca acum relativă la meridian, când simultan într-o emisferă a Pământului este noapte şi în cealaltă este zi.

2.1.5 Despre vântul primordial, despre Duhul Sfânt şi despre durata primei zile a lumii Odată cu crearea perdelei groase de nori de deasupra abisului apelor, este delimitată precis zona în care se află aerul şi se manifestă vântul, zonă pe care am denumit-o în figura 5 văzduhul primordial. Prin descrierea făcută de Moise, Scriptura invită cititorul să delimiteze mental o suprafaţă a apelor Sape, diferită de suprafaţa SPprim a Pământului primordial. Oare am fi putut trăi dacă ne-am fi aflat într-o barcă pe suprafaţa acelor ape? De ce nu? Credem că un observator uman ipotetic aflat pe această suprafaţă Sape a apelor ar fi putut respira de vreme ce ar fi avut aer din belşug. Dar dacă ne aflam la momentul zero pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi putut trăi? Credem că am fi putut trăi încă de atunci dacă am fi stat cuminţi în barca noastră. Ce putea fi 117

mâzga aia omogenă din care era făcut Pământul tohu-bohu decât un fel de noroi care începuse să bolborosească, care începea să se limpezească la suprafaţă şi din care se ridica aer de vreme ce atractorul din centrul Pământului şi al universului începuse să funcţioneze? Un noroi cam aşa cum vedem la vulcanii noroioşi, poate ceva mai diluat. Vedem cum, spre deosebire de repulsorul Big Bang în care nu am fi avut nici o şansă să trăim, atractorul lui Dumnezeu ne-ar fi furnizat aer la suprafaţa Pământului tohu-bohu ca să respirăm încă de la începutul lumii, tocmai ca să ne putem imagina acest început. Scriptura ne arată că omul putea trăi pe Pământ încă de la începutul lumii, dar Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om într-un loc mult mai împodobit decât suprafaţa Pământului tohu-bohu, ca să-i arate şi cinstea pe care i-o acordă. Credem că dacă ne-am fi aflat cu bărcuţa noastră pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi văzut la început, în lumina străvezie şi splendidă a Cerului primordial, o suprafaţă neagră, noroioasă din care bolborosea aerul de care aveam nevoie, apoi repede, repede suprafaţa s-ar fi limpezit şi am fi văzut că plutim pe o apă, cristalină, dulce şi foarte bună de băut, că abia a 3-a zi a făcut Dumnezeu apa sărată a mărilor, apoi, repede, repede, pe măsură ce văzduhul se îngroşa, ar fi ieşit aburi din apă şi ar fi început să bată vântul ca să-i ridice la fel de repede în văzduh pentru a ne obtura gradat lumina Cerului şi a ne face o seară la fel de lină ca serile din ziua de azi, până se ajungea la bezna totală după, hai să zicem, o oră. Ceea ce ne poate intriga la început, este faptul că Sfântul Efrem Sirul nu considera că Duhul care se purta deasupra apelor ar fi fost Duhul Sfânt, ci considera că textul Scripturii se referă la vânt. Găsim acest lucru cel mai bine exprimat în varinta Tonneau, I,7, paginile 7-8: „După ce (Moise) a vorbit despre întuneric pentru că a fost întins peste faţa abisului, el a spus apoi: Vântul lui Dumnezeu se purta peste faţa apelor. Deşi, fiindcă Moise l-a numit pe acela vântul lui Dumnezeu şi pentru că a spus că acela se purta, unii susţin că acesta este Sfântul Duh şi, din ceea ce s-a scris aici, ei L-au făcut părtaş acţiunii creaţiei, totuşi credincioşii care nu-I atribuie înrudirea cu Dumnezeu din cele care nu sunt verosimile, I-au asociat Lui firea divină prin cele spuse fără fisură despre El, căci din astfel de cuvinte nu pot să susţină Duhul creator. Căci s-a spus : Un duh rău al lui Dumnezeu îl chinuia pe Saul; şi fiindcă s-a spus: Se purta... ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta? Deci, întocmai cum prin slujirea norilor, adică din umbra primei nopţi, ne este amintită nouă crearea norilor în prima zi, tot astfel, prin slujirea vântului, care este suflarea lui, Moise a vrut să ne facă cunoscută crearea lui. Căci precum norii nu există fără umbră, tot astfel nici vântul nu există fără suflare. Aşadar, prin slujirea lor, ni s-a făcut menţiunea celor care nu ne-au putut fi menţionate decât în acest mod. Prin urmare, însuşi vântul sufla, deoarece pentru însuşi acest lucru a fost creat. După ce a suflat şi a arătat, prin slujirea lui din prima noapte, că el a fost creat, vântul a încetat iarăşi în prima zi, întocmai cum norii au fost iarăşi risipiţi în prima zi.”34 „Postquam dixit de tenebris quia diffusae erant super faciem abyssi, rursus dixit: Spiritus Dei incumbebat super faciem aquarum. Etsi, eo quod vocavit eum spiritum Dei et eo quod dixit illum incubuisse, aliqui Spiritum Sanctum affirmant eum esse et operationis (creativae), ex hoc quid 34

118

La o primă citire a acestui pasaj, dacă avem în minte cele afirmate de către Sfântul Vasile cel Mare în ale sale Omilii la Hexaemeron, cum că atunci Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor precum găina care-şi cloceşte ouăle, şi că aceasta a spus-o un bărbat sirian înţelept, am putea să ne întristăm, căci poate nu ne-am fi imaginat că un Părinte atât de înduhovnicit ca Sfântul Efrem ar putea spune că Duhul lui Dumnezeu care Se purta pe deasupra acelor ape nu era Sfântul Duh, ci doar vântul. Îl putem descoperi pe acel bărbat sirian înţelept în persoana lui Eusebiu de Emesa la care găsim trei interpretări pentru Duhul Care Se purta pe deasupra apelor; cea cu vântul, care era agreată de Sfântul Efrem, cea cu cloşca pe ouă, care era agreată de Sfântul Vasile şi cea cu energia, care era agreată de Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne întrebăm, pe bună dreptate, care dintre cei trei mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii este cel mai aproape de adevăr? Dacă ne gândim bine, va trebui să recunoaştem faptul că tot Sfântul Efrem dă interpretarea cea mai bună. Interpretarea cu energia a Sfântului Ioan Gură de Aur e vagă şi puţin argumentată, iar dacă e să luăm seama la ce spune Sfântul Efrem, interpretarea cu Duhul Sfânt ca o găină pe ouă e cu totul neverosimilă. După cum am văzut, Sfântul Efrem a sesizat că atunci când Dumnezeu face o acţiune, rezultatul ei trebuie să se vadă repede, pe loc. Nu este de demnitatea Sfântului Duh ca, în calitate de Dumnezeu, El să încălzească apele ca o cloşcă în prima zi, ca aceste ape să poată da vieţuitoare în a 5-a zi conform acestei interpretări. Când Dumnezeu face ceva, se vede pe loc, pentru că El poate face tot ceea ce vrea şi dacă vrea să facă apele calde, El le face calde pe loc, că nu stă El cinci zile după ape ca să le încălzească. Altminteri interpretarea cu Sfântul Duh Care Se purta deasupra apelor precum cloşca pe ouă ar da astăzi apă la moară evoluţioniştilor care abia aşteaptă să spună că apele aveau nevoie de 5 zile pentru a se încălzi şi, având în vedere dimensiunile Pământului, ei nu cred că acele zile ar fi obişnuite, de 24 de ore, ci ar fi perioade de milioane şi miliarde de ani. Or Sfântul Efrem spune cel mai limpede dintre toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii că acele 6 zile ale creaţiei, inclusiv această primă zi, au fost zile normale ca durată, zile de 24 de ore. Ba, mai mult, prima zi a lumii a fost o zi echinocţială de primăvară. Găsim această afirmaţie a Sfântului în varianta Matthews a comentariului său la Facere, I, 8 (1-2), pagina 80: „La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau. Căci Nisan a fost prima lună; în ea numărul de ore ale zilei şi ale nopţii au fost egale. heic scriptum est, participem faciunt eum, tamen ex eis quae verisimila non sunt affinitatem ei (cum Deo) non asserunt fideles qui, propter solide dicta de eo, naturae illi (divinae) consociant eum; nam ex huiusmodi verbis Spiritum creatorem asserere non possunt. Dictum est enim: Spiritus Dei malus affligebat Saul; et quod dictum est: Incumbebat…quidnam factum de aquis, die primoquo super aquas incumbebat (Spiritus)? Si autem eo die, quo scriptum est illum incubuisse super aquas, nihil factum est ex aquis, die autem quinto genuerunt aquae reptilia volatiliaque, Spiritum super aquas incubuisse non scriptum est, quisnam dicet operationis (creativae) participem fuisse illum qui, etsi incubuisse eum dicit Scriptura, attamen aliquid factum esse ex aquis eo die quo incumbebat non dixit? Quemadmodum autem per ministerium ipsum nubium, id est ex umbra primae noctis, memorata est nobis creatio nubium, die primo, ita per ministerium spiritus, id est flatus eius, voluit Moyses nos certiores facere creationis eius. Quemadmodum enim nubes non sunt sine umbra, (ita) etiam spiritus non est sine flatu. Per ministerium eorum igitur fit nobis mentio eorum quae nisi hoc modo memorari nobis non possunt. Spiritus ipse igitur flabat quia ipse ad hoc creatus est. Postquam autem flavit ostenditque ministerio suo prima nocte se creatum esse, denuo desiit ipso die primo, sicut abierunt nubes et dispersae sunt ipso die primo.”

119

Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”35 Fragmentul de mai sus ar putea ridica o obiecţie la ceea ce am afirmat anterior. Sfântul spune că norii au fost făcuţi într-o clipă, iar noi am afirmat că a trecut cam o oră până s-au strâns de s-a făcut întuneric beznă. Dacă afirmăm precum Sfântul Efrem că norii au fost făcuţi de Dumnezeu într-o clipă, nu putem explica faptul că Scriptura spune „a fost seară şi a fost dimineaţă, zi una.”, pentru că seara avem o lumină crepusculară care se stinge gradat, nu e dintr-o dată întuneric beznă. Noi am luat de bun de la Sfântul că prima zi a fost o zi etalon pentru celelalte zile, o zi de 24 de ore, dar, spre deosebire de Sfântul Efrem, am luat de bun şi de la Scriptură faptul că a fost seară în această primă zi. Or ca să poată fi o întunecare gradată cum se petrece seara, am presupus noi că perdeaua de nori care s-a interpus în calea luminii Cerului primordial s-a format cam într-o oră. Sfântul Efrem spune că s-a făcut întuneric într-o clipă şi a durat exact 12 ore, şi asta e puterea lui Dumnezeu, că poate face Dumnezeu şi aşa ceva, nu zicem nu, dar nouă Scriptura ne spune că a fost seară, adică nu întuneric beznă din prima clipă, şi atunci, împuterniciţi fiind de Scriptură, am zis că prima seară pe Pământ a durat cam cât durează serile pe care le vedem acum, adică în jur de o oră până s-a făcut acel întuneric beznă. Iar dacă afirmăm în continuare, precum Sfântul Efrem, că întunericul total al nopţii a durat până ce adunat cu timpul serii a dat fix 12 ore, facem un model care se potriveşte perfect cu ceea ce spune Scriptura. Sigur că putea Dumnezeu să facă norii într-o clipă dacă ar fi vrut, dar aici credem că ne arată că i-a făcut într-o oră pentru că El a vrut să-i facă în acest timp, tocmai pentru ca seara acelei prime zile să fie lină precum sunt serile de acum, ca să vedem că prima zi a lumii, din punct de vedere al duratei ei şi al alternanţei lumină-întuneric, a fost cu totul identică cu zilele de astăzi şi să nu ne vină în minte ipoteze nebuneşti de tipul Big Bang. Dacă credem că a fost seară, cum spune Scriptura, noi nu putem gândi o altfel de seară decât cea normală pe care o cunoaştem ca durată şi ca mod de reducere gradată a iluminării. Cum ar putea să arate o seară în ipoteza în care spunem că zilele de atunci ar fi perioade de miliarde sau milioane de ani? Sau poate că gândim că acum trebuie să interpretăm metaforic Scriptura, adică să nu luăm în seamă exact ce spune ea. Dacă ajungem, Doamne fereşte, să nu mai luăm în seamă exact ce spune Scriptura, atunci ajungem noi mari ”învăţaţi” în locul lui Dumnezeu care a insuflat-o, şi o aruncăm la coş cu Dumnezeu cu tot, cum vedem că fac savanţii nebuni de astăzi. Ne imaginăm ce feţe vor face înaintea lui Dumnezeu la judecată când vor fi întrebaţi de ce n-au ascultat glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă s-ar putea să greşim puţin faţă de ceea ce a fost cu exactitate atunci, suntem acoperiţi în tot ce am spus şi de Scriptură, şi de Sfinţii Părinţi, şi de ceea ce vedem cu proprii ochi. 35

„At the end of the twelve hours of that night, the light was created between the clouds and the waters and it chased away the shadow of the clouds that were overshadowing the waters and making them dark. For Nisan was the first month; in it the number of the hours of day and night were equal. The light remained a length of twelve hours so that each day might also obtain its [own] hours just as the darkness had obtained a measured length of time. Although the light and the cluods were created in the twinkling of an eye, the day and the night of the first day were each completed in twelve hours.”

120

Dacă avem argumente puternice noi îi putem contrazice puţin chiar şi pe Sfinţii Părinţi, dar întotdeauna nutrind faţă de ei smerenie şi un profund respect, căci chiar inexactităţile lor ne pot arăta calea cea adevărată. Astfel, spre deosebire de Sfântul Efrem, vom argumenta şi noi că atunci Duhul lui Dumnezeu Care Se purta pe deasupra apelor era Duhul Sfânt şi nu neapărat numai vântul cum credea Sfântul. Noi îi putem demonstra Sfântului Efrem că era Duhul Sfânt, dar numai dându-i un răspuns logic argumentat la întrebarea pe care a pus-o el când a desfiinţat, pe bună dreptate, înterpretarea că Duhul stătea ca cloşca pe ouă ca să încălzească apele, când n-avea nici o noimă să facă aşa ceva de vreme ce le putea încălzi într-o clipă la ce temperatură ar fi dorit. Hai să ne amintim ce întrebări pusese Sfântul când a combătut interpretarea cu cloşca de pe cuibar: „...ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta?” Părerea noastră este că Sfântul Efrem s-a concentrat prea mult asupra apelor şi asupra faptului că nu-i plăcea interpretarea cu cloşca pe care dorea să o respingă, cum de altfel a şi reuşit. Noi suntem de acord că, deşi la fiecare dintre acţiunile creaţiei au participat toate Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, mai ales Dumnezeu Tatăl a plănuit ceeea ce trebuia creat, apoi mai ales Dumnezeu Fiul şi Cuvântul Tatălui a transpus în realitate ce a plănuit Tatăl, iar apoi, mai ales Dumnezeu Duhul Sfânt a sfinţit creaţia ca să dăinuiască în chip neschimbat. Credem că astfel lucrează Dumnezeu Sfânta Treime: Tatăl plănuieşte creaţia, Fiul realizează creaţia după cum a plănuit-o Tatăl, iar, pentru ca această creaţie să dăinuiască, Duhul Sfânt o sfinţeşte. Iar ceea ce este sfinţit are capacitatea de a dăinui în timp fără să se mai schimbe, deoarece sfinţirea însemnă desăvârşire. Hai să vedem ce anume putea să fie sfinţit în decursul primei zile a lumii ca să implice acţiunea Sfântului Duh, că Duhul Sfânt creează prin sfinţire. Ce a sfinţit Sfântul Duh ca să putem susţine că S-a purtat peste ape în decursul întregii acelei zile? Am zis că prin sfinţire ceea ce a fost sfinţit rămâne şi dăinuie fără să se mai schimbe, pentru că este desăvărşit. Ce anume a rămas neschimbat până astăzi, în legătură cu Pământul, începând din acea primă zi a lumii? Apele? Nicidecum, că mai apoi le-a despărţit Dumnezeu cu tăria. Văzduhul? Nici atât, că acum avem văzduh sub tărie, iar atunci era văzduh deasupra adâncului. Pământul ca substanţă? Nici măcar, pentru nu se vedea şi bănuim că nu era deloc uscat aşa cum vedem azi, ci era acoperit de ape. Pământul tohu-bohu? Am văzut că după o oră nu mai era tohu-bohu. Atunci ce? Chiar Sfântul ne-a atras atenţia că: „Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.” Din acest fragment al Sfântului Efrem putem vedea ce a rămas neschimbat şi sfânt de atunci până astăzi. Sunt trei fenomene care au rămas neschimbate. Primul fenomen este alternanţa întuneric-lumină a zilei, care se respectă - cu excepţia celei de la minunea lui Iisus Navi şi celei din ziua răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos - de atunci şi până astăzi. Al doilea fenomen este cel pe care l-am evidenţiat noi, anume iluminarea gradată la trecerea de la zi la 121

noapte şi invers. Al treilea fenomen este durata zilei, egală cu durata primei zile, anume durata de 24 de ore a alternanţei întuneric-lumină a fiecărei zile pe care o vedem. Nimic nu este mai sigur în viaţa noastră decât faptul că în fiecare zi observăm că se face seară, urmează noaptea, apoi se face dimineaţă şi urmează ziua, iar din momentul în care se face seară şi până când începe seara zilei următoare, măsurăm pe ceas 24 de ore cum face toată lumea. Aşadar, credem că prin purtarea Sa peste ape în acea zi, Sfântul Duh a creat ziua sfântă de 24 de ore cu alternanţă întuneric-lumină şi cu trecere gradată de la lumină la întuneric şi invers, zi care s-a perpetuat în mod neschimbat până astăzi. Din acest motiv, spre deosebire de Sfântul Efrem, credem că Acela Care S-a purtat peste ape a fost chiar Duhul Sfânt. Credem că Duhul Sfânt, prin purtarea Sa pe deasupra apelor, a dorit să sfinţească acea primă zi, adică să o facă durabilă şi neschimbată, de 24 de ore cât afirmă pregnant Sfântul Efrem, cu alternanţă întuneric-lumină şi cu seară şi cu dimineaţă aşa cum vedem în toate zilele, pentru că din acest motiv menţionează cu asiduitate Scriptura serile şi dimineţile. Credem că prin purtarea din prima zi a lumii a Sfântului Duh pe deasupra apelor a fost sfinţit timpul în care se desfăşoară o zi pe Pământ. Prin purtarea Sfântului Duh pe deasupra apelor, Scriptura ne arată că din prima zi a lumii şi până astăzi toate zilele lumii s-au desfăşurat în timpul sfânt de 24 de ore, timp creat prin acţiunea de sfinţire a Duhului Sfânt. Aşadar, Sfântul Duh era Cel Care Se purta pe deasupra apelor, dar nu în chip de cloşcă pentru a le încălzi, ci pentru ca să sfinţească modul de iluminare şi durata zilelor pe Pământ. Atunci, oare, ne-a minţit Sfântul Efrem când a spus că în prima seară a lumii a bătut vântul? Sfântul nu putea minţi, căci sfinţii nu mint; dacă nu era el să ne intrige cu întrebarea cea bună, nu ne puneam niciodată problema ce s-a creat sfânt pe Pământ încă din prima zi. Şi chiar dacă am văzut la Sfânt o mică scăpare din vedere, el totuşi a pus întrebarea corectă care ne-a călăuzit pe noi la interpretarea cea bună. De fapt Sfântul Efrem a spus adevărul atunci când a afirmat că în prima seară a lumii a bătut vântul. Era şi un vânt atunci care se purta peste apele adâncului, întrucât era vorba de Sfântul Duh Care Se purta peste ape în chip de vânt. Scriptura consfinţeşte că S-a mai arătat Sfântul Duh şi în chip de porumbel la Botezul Domnului, şi în chip de limbi de foc şi de vânt la pogorârea Sa peste Apostolii adunaţi împreună cu Maica Domnului: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte 2, 1-4) Dacă la acest nou început, pe care ne place să-l numim începutul noii creaţii, anume creaţia duhovnicească, cea a Bisericii prin care Domnul face din oameni păcătoşi sfinţi, avem mărturie clară de la Apostoli că Duhul Sfânt S-a arătat în chip de vânt, de ce n-am crede ce spune Scriptura că şi atunci, la începutul creaţiei vechi, a celei materiale, S-a purtat Sfântul Duh în chip de vânt? Sfântul Efrem nu a greşit atunci când a afirmat că versetul Scripturii menţionează şi acţiunea vântului pentru că, într-adevăr, era vorba şi despre vânt ca o mişcare a aerului care doar ce fusese creat. Purtarea Duhului pe deasupra apelor se potriveşte foarte bine şi cu existenţa vântului. Completându-l pe Sfântul Efrem, credem că Scriptura a vrut în acest loc să ne arate că Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor în chip de suflare de vânt. 122

Avem astfel două purtări în chip de suflare de vânt ale Sfântului Duh: cea din prima zi a creaţei, purtare care marchează începutul creaţiei materiale, lumea, atât prin curgerea timpului cât şi prin măsura lui sfântă de 24 de ore, şi purtarea din ziua Cincizecimii care marchează începutul creaţiei duhovniceşti, Biserica, prin crearea de oameni sfinţi ai Bisericii. Aşadar, durata de 24 de ore a zilei ca durată sfântă de timp, prin alternanţa întuneric-lumină, a fost marcată şi pecetluită încă din prima zi prin acţiunea de purtare asupra apelor a Sfântului Duh şi a vântului. Vântul sugerează cel mai bine atât existenţa aerului cât şi mişcarea lui. După ce a început să sufle, odată cu apariţia aerului la suprafaţa Pământului primordial, apariţie instantanee cu momentul zero al creaţiei şi cu începutul primei seri a lumii, vântul, ca manifestare vizibilă şi a acţiunii Sfântului Duh, şi-a încetat la sfârşitul perioadei diurne a primei zile misiunea de marcare a duratei sfinte a acestei zile, după cum ne aminteşte şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., 1, 19, pagina 88: „După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, apoi a venit la existenţă tăria.”36

2.1.6 Despre foc, despre lumina creată de Dumnezeu prin poruncă şi despre prima dimineaţă a lumii. Durata şi iluminarea din prima zi. Ziua absolută şi ziua relativă la meridian. Suntem cu totul de acord cu Sfântul Efrem că Dumnezeu a dat porunca „Să fie lumină!” atunci când a hotărât El că trebuie să înceapă dimineaţa primei zile a lumii, adică după 12 ore de perioadă nocturnă cu seară şi cu întunericul dens adus de norii groşi: „La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.” Deoarece lumina primei zile a lumii a fost creată odată cu începerea dimineţii, la 12 ore după momentul zero al creaţiei în care au fost făcute Cerul şi Pământul tohu-bohu, este logic să presupunem că ea nu a fost făcută din nimic, ci din cele care existaseră deja 12 ore mai înainte de crearea ei. Prin urmare, trebuie să ţinem minte că numai Cerul şi Pământul tohu–bohu cu substanţele omogenizate în el au fost create de Dumnezeu din nimic. Aşa spune şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., I, 14, pagina 85: «Cerul, Pământul, focul, vântul şi apa au fost create din nimic după cum atestă Scriptura, în timp ce lumina, care a primit existenţă în prima zi împreună cu restul lucrurilor care au primit existenţă ulterior, a primit existenţă din ceva. Căci atunci când aceste alte lucruri au apărut din nimic, Moise a spus: „Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” Deşi nu este scris referitor la foc, apă şi vânt că ele au fost create, nici nu este spus că ele au fost făcute. Prin urmare ele au primit existenţă din nimic întocmai cum Cerul şi Pământul au primit existenţă din nimic. După ce Dumnezeu a început să facă (lucruri) din ceva, Moise a scris, „Dumnezeu a zis: ‘Să fie lumină’, ş.a.m.d. Chiar dacă Moise a spus, „Dumnezeu a creat şerpii mari”, totuşi fusese spus anterior „să se umple apele de lucruri care mişună”. Prin urmare aceste cinci lucruri create au fost create din nimic şi

„After the wind hovered on the first day, manifested its service by its blowing and returned to its stillness, then the firmament came to be.” 36

123

toate celelalte au fost făcute din aceste cinci lucruri care au primit existenţă din nimic.»37 La fel ca la întuneric, Sfântul e de părere că Dumnezeu a creat acea lumină într-o clipă, numai că noi vrem s-o facem să lumineze gradat ca să dureze şi dimineaţa cam o oră din momentul în care începe să se crape de ziuă şi până când se luminează de-a binelea. Cum facem? Va trebui să apelăm şi la cele câteva fragmente disparate din comentariul fragmentar la Facere din Catena Severiană, ediţia Assemani, pagina 124, unde găsim următoarele informaţii date de Sfântul Efrem despre acea lumină creată de Dumnezeu în dimineaţa primei zile: „Aşadar, a zis Dumnezeu în prima zi ‘Să fie lumină’, de bună seamă ca pentru ceva de mare valoare, încât, străbătând universul, să risipească întunericul pe care vaporii umezi, cum am spus mai înainte, eliberaţi din apele care se menţineau încă peste pământ, îl făcuseră în atmosfera învecinată. Dar nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor. În plus acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.”38 Dacă aici Sfântul Efrem susţine că lumina este fiica focului, să vedem ce spune Sfântul despre foc. În fragmentul de la pagina 85 din traducerea Matthews, I, 15, găsim o foarte interesantă teorie a focului, în care Sfântul Efrem afirmă că focul nu are existenţă de sine stătătoare, ci există în celelalte substanţe create: „Focul a fost de asemenea creat în prima zi, deşi nu este consemnat că a fost creat. Deoarece focul nu avea existenţă în sine şi de sine, ci exista în altceva, a fost creat împreună cu acel lucru în care urma să existe. Nu este posibil ca un lucru care nu există de sine să poată precede acel lucru care este cauza existenţei lui. Că (focul) este în Pământ, dă mărturie natura, dar că el nu a fost creat împreună cu Pământul, afirmă Scriptura când spune, “La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul.” Atunci şi focul, cum nu există de sine, va „Heaven, earth, fire, wind and water were created from nothing as Scripture bears witness, whereas the light, which came to be on the first day along with the rest of the things that came to be afterwards, came to be from something. For when these other things came to be from nothing, (Moses) said, God created heaven and earth. Although it is not written that fire, water and wind were created, neither is it said that they were made. Therefore, they came to be from nothing just as heaven and earth came to be from nothing. After God began to make [things] from something, Moses wrote, God said, “Let there be light” and so on. Although Moses did say, God created the great serpents, nevertheless “let the waters swarm with swarming things” had been (said) prior to that. Therefore those five created things were created from nothing and everything else was made from those (five) things that came to be from nothing.” 38 „Dixit ergo Deus primo die: Fiat lux : magno scilicet operae pretio, ut universum circumlustrans, tenebras dissiparet, quas humidi vapores, ut supra dixi, ab aquis terram adhuc obtinentibus emissi, in vicino aere fecerent. Sed nec ipsa lucidi illius corporis substantia ab humidi aeris contagione immunis fuit, ipso calore humidas exhalationes ad ipsum trahente; nec praedicti ignis lux poterat perrumpere aerem illum crassum, humidumque, atque tenebrosum, nec tenebras superficiem aquarum obtinentes dispellere. Haec porro ab igne supero fundebatur, qui nec hactenus collectus fuerat, nec inclusus alligatusque uni orbi, quem solem dicimus.(…) nam lux, quae Deo jubente prodiit primo die, ex coelesti igne profluxit: omnis quippe lux ignis filia est.” 37

124

rămâne în pământ, chiar dacă pământul şi apele au primit poruncă să scoată în orice moment foc din sânul lor împreună cu vântul şi norii.”39 Dacă vom considera adevărate aceste două fragmente din comentariile Sfântului Efrem la Facere, în care este vorba despre foc, putem să ne imaginăm în modelul nostru cosmogonic şi o dimineaţă lină a primei zile a lumii, nu bruscă precum o vedea Sfântul Efrem. Sfântul spune că focul există în orice altceva creat. Aici a spus că este în pământ, în ape, în vânt şi în nori, şi observaţia ne spune că aşa este, toate pot produce focul. Mai înainte spusese că „acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.” Prin urmare nu am greşi dacă am considera că Sfântul Efrem vedea focul ca pe un constituent comun al tuturor creaturilor. Inclusiv în Cerul primordial se afla focul. Într-adevăr, Sfântul vedea până şi îngerii, în calitate de fiinţe spirituale, creaţi din duh şi din foc. Parcă începem să înţelegem acum şi de ce era Cerul primordial luminos înainte de crearea luminii, de vreme ce acest Cer este constituit din foc şi dintr-o materie mult mai străvezie decât materia grosieră şi opacă a Pământului primordial. Fraza-cheie pentru a realiza modelul dimineţii line este „nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor.” Aşadar noi înţelegem astfel: - lumina creată în acea dimineaţă de către Dumnezeu prin poruncă provenea din focul ceresc, cel de deasupra perdelei de nori, foc care făcea ca Cerul primordial să fie luminos încă din momentul zero al creaţiei, întrucât acest Cer avea şi are materia mai fină decât a Pământului. - înainte de porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, lumina deja existentă a focului stabilit, adică a focului de deasupra, deci lumina proprie a Cerului primordial nu putea să străpungă perdeaua de nori groşi. (Ce păcat că mare parte din comentariul păstrat fragmentar la Facere al Sfântului s-a pierdut. Chiar Sfântul recunoaşte că primul său comentariu la Geneză era mult mai amănunţit decât cel de-al doilea care s-a păstrat şi care, faţă de primul, nu este decât un rezumat sistematizat. Cu siguranţă că acolo am fi aflat mult mai multe lucruri interesante despre modul în care s-a făcut acea dimineaţă.) - în schimb după porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, Sfântul zice că „lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.” Coroborând această informaţie cu cele de dinainte, rezultă că însuşi focul ceresc, în urma poruncii, a străpuns perdeaua de nori groşi şi din el a fost creată lumina care a rămas între nori şi ape ca să le lumineze.

„Fire was also created on the first day, although it is not written down that it was created. Since (fire) had no existence in and of itself but existed in something else, it was created together with that thing in which it came to be. It is not possible that a thing which does not exist of itself can precede that thing which is the cause of its existence. That (fire) is in the earth, nature bears witness, but that it was not created together with the earth, Scripture affirms, when it said, In the beginning God created heaven and earth. Fire too then, since it does not exist of itself, will remain in the earth, even if the earth and the waters have been commanded at every moment to bring forth fire from their wombs along with the wind and the clouds.“ 39

125

Singura deosebire dintre noi şi Sfântul Efrem este că, în modelul nostru, focul ceresc nu pătrunde dintr-o dată prin perdeaua de nori ca să-şi aprindă brusc lumina şi să ne facă ziuă într-o clipă, ci pătrunde treptat în circa o oră şi începe să-şi producă lumina poruncită pe măsură ce ajunge între nori şi ape, astfel ca să ne facă o dimineaţă lină şi plăcută. Aşa cum am stabilit că norii groşi au fost produşi în mod continuu şi lin într-o oră din apele de deasupra adâncului, tot astfel şi lumina creată atunci de Dumnezeu putea să fie produsă în acelaşi mod continuu şi lin, tot într-o oră, din focul ceresc care, în urma poruncii, a intrat la fel de continuu şi de lin printre acei nori groşi. Desigur, nu putem afirma cu certitudine că lumina primei zile s-a produs exact în modul arătat mai sus. Totuşi, prin calea indicată de Sfântul Efrem am elaborat un model cosmogonic pentru producerea luminii în urma poruncii lui Dumnezeu astfel ca să se formeze o dimineaţă identică cu dimineţile pe care le cunoaştem, iar modelul nostru este în concordanţă cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Dacă este aşa, atunci putem ilustra crearea primei dimineţi a lumii tot prin 2 desene, la fel ca la crearea serii, unul pentru a marca începutul dimineţii, iar celălalt pentru a marca ziua bine stabilită după circa o oră.

Fig. 6 Începutul primei dimineţi a lumii. După 12 ore de la facerea Cerului şi Pământului tohu-bohu, în urma poruncii lui Dumnezeu: „Să fie lumină!”, focul ceresc începe să pătrundă prin perdeaua de nori şi să producă gradat lumină. 126

Fig. 7 După circa o oră cât a ţinut dimineaţa, prima zi a lumii este bine stabilită prin iluminarea maximă datorată luminii create din focul ceresc în văzduhul primordial. Prin aceste desene pe care le-am făcut, ne putem lămuri acum de ce în Septuaginta este scris: „” adică: „(…) şi făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului.” (Facerea 1, 4) aşa cum este tradus numai în Biblia de la 1688, unde spune: „(...) şi osebi Dumnezău între mijlocul luminii şi între mijlocul întunearecului.” căci în Biblia sinodală şi în varianta Anania spune doar: „(...) şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” Aici e o diferenţă de nuanţă care încă se găseşte în Biblia de la 1688 şi care se pierde în celelalte traduceri, diferenţă care contează foarte mult. Urmărind în continuare traducerea, în Septuaginta găsim: „ ” „Şi numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi.” Dacă înainte zice Scriptura că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi apoi zice că „numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte”, rezultă că înainte de fapt a vrut să spună că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”. E foarte limpede că lucrul ăsta a vrut să-l spună. E un mod extrem de fin şi de 127

inteligent de a ne face să deosebim întreaga zi, , adică o zi, de perioada diurnă a zilei care este o jumătate de zi şi care, şi în româneşte şi în greceşte, se numeşte tot zi precum întreaga zi. Atunci de ce nu spune direct „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”? Nu putea să facă aşa ceva pentru că, deşi se ajunsese la mijlocul nopţii şi la mijlocul zilei, încă nu se terminase ziua. Dumnezeu nu dă numele zilei şi nopţii din zi înainte de a se termina întreaga zi, tocmai ca să vedem diferenţa completă dintre ele, adică faptul că s-au înfăptuit gradat, respectiv noaptea a avut seară până s-a ajuns la miezul nopţii, când este cel mai mare întuneric, iar ziua a avut dimineaţă până s-a ajuns la miezul zilei, când este cea mai mare lumină. Aşa, după ce a terminat întreaga zi, ne pune să ne gândim mai adânc la cele ce s-au petrecut în ea confirmându-ne chiar El că „a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi”. A fost întâi o seară a cărei înserare trebuie s-o deducem din context şi a fost o dimineaţă a cărei iluminare trebuie s-o deducem tot din context, iar Sfântul Efrem ne-a ajutat în chip admirabil să reconstituim deplin şi credibil ceea ce ne relatează Scriptura. Aşadar una e să traducem „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi să putem înţelege că asta înseamnă că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii” şi alta e să traducem doar cu „şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” şi să nu putem înţelege decât, cel mult, aşa la modul general, că a „despărţit Dumnezeu ziua de noapte.” Şi mai e un loc unde traducerile mai noi suferă mult. În ele este tradusă sintagma  cu ziua întâi, dar  nu e numeral ordinal, ci e numeral cardinal, şi  se traduce o zi. Diferenţa dintre sintagma ziua întâi şi sintagma o zi este foarte importantă în cazul de faţă. În cazul traducerii complete şi corecte, care încă se păstrează în Biblia de la 1688, că nici acolo nu spune ziua întâi, ci zi una, ne dăm seama uşor, dacă ne amintim de mijlocul zilei şi de mijlocul nopţii, de seară şi de dimineaţă şi de o zi şi nimic mai mult, că e vorba de o zi obişnuită ca alternanţă lumină întuneric şi ca durată, aşa cum vedem şi astăzi, că oricum ne dădeam seama din context că era prima zi, de vreme ce pentru celelalte zile Scriptura foloseşte numerale ordinale. Acel , adică între mijlocul, sugerează frumos că ziua începea gradat cu seară până se ajungea la mijlocul întunericului, adică la întunericul din puterea nopţii, după care continua cu dimineaţa până se ajungea la mijlocul luminii, adică la lumina din puterea zilei ca, după ce se completau toate acestea să rezulte o zi cu seară, cu mijloc de noapte, cu dimineaţă şi cu mijloc de zi, adică o zi de 24 de ore cu care suntem obişnuiţi, fiindcă din acest motiv îi zice o zi, ca să arate că a avut toate caracteristicile unei zile obişnuite, mai puţin modul de formare a ei. Dacă zicem o zi, adică spunem cu numeral cardinal, şi după aceea zicem ziua a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a cu numerale ordinale, reiese fără echivoc că zilele 2, 3, 4, 5 şi 6 sunt egale între ele şi egale cu acea o zi. Dar dacă zicem în loc de o zi, prima zi, atunci cineva rău intenţionat ar putea înţelege că fiecare dintre zilele 1-6 ar fi putut avea durata ei proprie. Şi evoluţioniştii de-abia aşteaptă atunci să spună că nu erau zile de 24 de ore, ci perioade. Dar, dacă e tradusă cu precizie, Scriptura nu-i lasă să poată afirma aşa ceva. Ne dăm seama că era prima zi din context, că spune şi de a 2-a şi de a 3-a, dar dacă acea primă zi a lumii era o zi, adică o zi aşa cum ştim, înseamnă că şi celelalte zile erau ca acea o zi, adică obişnuite ca durată şi alternanţă lumină-întuneric. Cu toate că se poate observa uşor din figurile 4-6, trebuie să mai accentuăm un aspect foarte important în legătură cu prima zi a lumii, aspect 128

pe care, vigilent, Sfântul Efrem n-a uitat să-l menţioneze. În varianta Matthews, I, 8 (3), pagina 81, găsim: „Lumina a fost atunci ca un nor luminos peste suprafaţa Pământului. Fie că era ca zorii de ziuă, fie că era ca stâlpul care lumina poporul în pustie, este limpede că nu ar fi putut alunga întunericul risipit peste suprafaţa a toate, decât numai dacă era răspândită în întregime peste tot, fie prin substanţa, fie prin strălucirea ei. Lumina a fost emisă astfel încât să se poată răspândi peste tot fără să fie fixată undeva. Ea a risipit întunericul care era deasupra a toate cu toate că nu s-a mişcat. Ea nu se mişca decât atunci când dispărea şi apărea, căci atunci când lumina dispărea dominaţia era dată nopţii şi, la venirea luminii, urma sfârşitul dominaţiei nopţii.”40 Aşadar, prima zi a lumii, atât seara şi noaptea, cât şi dimineaţa şi ziua ei erau absolute, nu relative la meridian cum sunt acum, când, simultan, într-o emisferă a Pământului este zi, iar în cealaltă este noapte. Atunci, dacă era seară, noapte, dimineaţă sau ziuă, fiecare dintre acestea erau răspândite uniform peste suprafaţa întregului Pământ.

2.2 Ziua a doua        Traducerea pe care o vom propune pentru acest fragment din Facere consemnat în Septuaginta este următoarea, mai apropiată de traducerea din Biblia de la 1688: Şi zise Dumnezeu: „Să fie o tărie în mijlocul apei şi fie despărţitură între apă şi apă. Şi se făcu aşa. Şi făcu pe dată Dumnezeu tăria şi despărţi Dumnezeu între mijlocul apei ce era dedesubtul tăriei şi între mijlocul apei ce era deasupra tăriei. Şi numi Dumnezeu tăria cer. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua. Deşi este relatată în Scriptură foarte succint, crearea tăriei, sau a firmamentului, sau a boltei cereşti din ziua a doua reprezintă din punct de vedere astronomic un eveniment excepţional. Pentru a putea înţelege ce s-a petrecut de fapt prin crearea tăriei, singura sursă de informare patristică corectă în legătură cu această creaţie este reprezentată de comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. Prin urmare, cu ajutorul Sfântului Efrem vom continua să elaborăm un model cosmogonic în conformitate cu textul de mai sus al Scripturii. „ The light then was like a bright mist over the face of the earth. Whether it was like the dawn or like the pillar that gave light to the people in the wilderness, it is obvious that it would have been unable to chase away the darkness that was spread over the face of everything, unless it had spread out completely over everything, either by its substance or by its brightness. The light was released so that it might spread over everything without being fastened down. It dispersed the darkness that was over everything although it did not move. It was only when (the light) went away and when it came that it moved, for when (the light) went away the rule was given to the night and at (the light's) coming there would be an end to (the night's) rule.” 40

129

2.2.1 Teoria Sfântului Efrem despre crearea tăriei şi rolul ei. Mutarea văzduhului primordial sub tărie. Cele trei ceruri ale lumii. Sfântul Efrem ne lămureşte că scopul principal pentru care a fost făcută tăria a fost acela de a se interpune ca un corp opac între regiunile luminoase ale Cerului primordial şi Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu pentru a crea pe suprafaţa Pământului din pântece întunericul necesar perioadei nocturne a zilelor. Astfel, în traducerea lui Matthews, I 6, p. 78, găsim : „După ce o noapte şi o zi au fost împlinite, tăria a fost creată în cea de-a doua seară şi de atunci înainte umbra ei a servit la realizarea tuturor nopţilor care au urmat.”41 Din momentul creării ei, moment precedat de încetarea vântului la sfârşitul primei zile, tăria preia sarcina avută în prima zi de perdeaua de nori denşi, aceea de a produce întunericul nopţii deasupra Pământului, având prin urmare un rol esenţial în menţinerea alternanţei seară-noapte-dimineaţă-zi stabilite definitiv încă din prima zi. Pe lângă indicarea exactă a scopului iniţial al creării tăriei (vom vedea că, odată cu împodobirea ei cu luminători şi stele în ziua a patra, tăria mai are şi alte funcţii decât crearea întunericului nopţii), Sfântul Efrem ne oferă detalii foarte semnificative în legătură cu evenimentele petrecute la apariţia ei. Textul esenţial al Sfântului Efrem despre facerea tăriei îl găsim în aceeaşi traducere Matthews, I, 17-20(1), p. 87-88: „După ce [Moise] a vorbit despre acele lucruri care au venit la existenţă în prima zi, el a început să scrie despre acele lucruri care au venit la existenţă în ziua a doua, spunând: Şi Dumnezeu a zis, ‘Să fie o tărie între ape şi ea să despartă apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei.’ Tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. Atunci, dacă la originea sa, [tăria] era deasupra pământului (căci pământul, apa şi focul erau dedesubtul ei, în timp ce apa, vântul şi întunericul erau deasupra ei), cum susţin alţii că această [tărie], care este învelită ca un embrion în uterul din pântec, este pântecul a tot ceea ce a fost creat între toate? Căci dacă tăria ar fi fost creată între toate, lumina, întunericul şi vântul, care erau deasupra tăriei când ea a fost creată, ar fi fost închise deasupra tăriei. Dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc noaptea, întunericul şi vântul ar fi rămas şi ele acolo împreună cu apele care au rămas acolo. Dar dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc ziua, lumina şi vântul ar fi rămas de asemenea acolo împreună cu apele. Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei? Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi. Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat. Deoarece [tăria] fusese creată între lumină şi întuneric, niciun întuneric nu a rămas deasupra ei, căci umbra norilor a fost risipită când norii înşişi au fost risipiţi. Şi nici un pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp

„After one night and one day were completed, the firmament was created on the second evening and henceforth its shadow rendered service for all subsequent nights.” 41

130

alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei]. Nici vântul n-ar fi putut rămâne acolo, fiindcă nici măcar nu exista acolo. Căci în prima noapte Moise a spus că se purta, şi nu în a doua noapte. Dacă tăria ar fi fost creată în prima noapte când [vântul] sufla, atunci ar fi putut fi vreo controversă. Dar, de vreme ce nu este scris că [vântul] sufla când tăria a fost creată, cine ar (putea) spune că vântul era acolo când Scriptura nu spune asta? După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria. Prin urmare este evident că [vântul] nici nu a rămas deasupra, nici nu a coborât dedesubt, căci cum poate cineva căuta, în orice poziţie sau loc, ceva a cărui materie însăşi există numai în momentul slujirii sale şi a cărei slujire se sfârşeşte când el încetează să sufle? Cu vântul s-au petrecut trei lucruri în ziua creării lui: a fost creat din nimic, a suflat în şi prin ceva, şi a revenit la a fi ascuns în nemişcarea sa. După ce vântul a fost supus la aceste trei lucruri, tăria a fost creată în seara zilei a doua. Nu a fost deci nimic care s-a ridicat împreună cu ea, fiindcă nu a fost nimic care a rămas deasupra ei. Ea a făcut o despărţire între apele pe care avea poruncă să le separe, dar nu între lumină, vânt sau întuneric, fiindcă aceasta nu se poruncise.”42

„After [Moses] spoke of those things that came to be on the first day, he began to write about those things that came to be on the second day, saying, And God said, “Let there be a firmament between the waters and let it separate the waters below the firmament from the waters above the firmament.” The firmament between the waters was pressed together from the waters. It was of the same measure as the waters that were spread out over the surface of the earth. Then if, in its origin, [the firmament] was above the earth (for the earth, water and fire were beneath it, while water, wind and darkness were above it), how do others posit that this [firmament], which is enveloped like an embryo in the uterus within the womb, is the womb of everything created between everything? (2) For if the firmament had been created between everything, light, darkness, and wind, which were above the firmament when it was created, would have been confined above the firmament. If the creation [of the firmament] had occurred at night, the darkness and wind would also have remained there together with the waters which remained there. But if the creation [of the firmament] had occurred in the day, the light and the wind also would have remained there along with the waters. And if they had remained there then the [wind, water and lights] that are here would be different things. When, then, could they have been created? But if they did not remain there, how did those elements that were above [the firmament] when they were created move down below it? 18. The firmament was created on the evening of the second night, just as the heavens came to be on the evening of the first night. But when the firmament came into existence, the covering of clouds that had served for a night and a day in the place of the firmament dissipated. Because [the firmament] had been created between the light and the darkness, no darkness remained above it, for the shadow of the clouds was dispelled when the clouds themselves were dispelled. Nor did any of this light remain there, for its alotted measure of time had come to an end and so it sank into the waters that were beneath [the firmament]. (2) The wind could not have remained there, either, because it did not even exist there. For, it was on the first night that [Moses] said it hovered and not on the second night. If the firmament had been created on the first night when [the wind] was blowing there could then be some debate. But, since it is not written that [the wind] was blowing when the firmament was created, who would say that the wind was there when Scripture does not say so? 19. After the wind hovered on the first day, manifested its service by its blowing and returned to its stillness, then the firmament came to be. It is evident, therefore, that [the wind] neither remained above nor descended below, for how can one seek in any position or place for something whose very substance only exists at the moment of its service and whose service comes to an end when it ceases to blow? The wind underwent three things on the day of its 42

131

Conform Sfântului Efrem, o succesiune cauzală fără trecere de timp, sistematizată în cinci puncte, a evenimentelor instantanee care s-au petrecut la crearea tăriei în momentul de sfârşit al primei zile, moment care coincide cu începutul serii zilei a doua, este următoarea: 1. Vântul încetează să mai bată. („După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria.”) 2. Perdeaua deasă de nori cu ajutorul căreia se formase întunericul în prima noapte a lumii dispare. („Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat.”) 3. Tăria este creată instantaneu la începutul serii celei de-a doua zile, din apele primordiale ale abisului, despărţindu-le şi ocupând exact spaţiul pe care îl ocupau apele în locul cărora a apărut ea. („Iar tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. (...) Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi.”) 4. Lumina care a luminat sub perdeaua de nori se retrage în apele de dedesubtul tăriei. („Şi niciun pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei].”) 5. În acelaşi timp cu lumina creată care se mută sub tărie în apele de dedesubtul ei, şi aerul care se afla deasupra abisului apelor este mutat tot sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei. („Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei?”) După ce ne-am înarmat cu toate aceste informaţii în plus pe care Sfântul Efrem ni le-a oferit despre tărie, suntem în măsură să punem acum nişte întrebări esenţiale în legătură cu afirmaţia făcută de Sfânta Scriptură „Şi numi Dumnezeu tăria cer.”, anume: - De ce a numit Dumnezeu cu acelaşi cuvânt, cer, atât Cerul primordial despre care ştim că a fost desăvârşit, spiritual şi luminos, cât şi tăria creată în a 2-a zi, nedesăvârşită (deoarece a fost împodobită cu luminători abia a 4-a zi) şi din materie grosieră (deoarece a fost creată din ape, şi pricinuitoare de întuneric prin umbra lăsată)? - Ce a vrut să ne spună Sfânta Scriptură când a numit cer atât lucrul spiritual şi desăvârşit cât şi lucrul material şi nedesăvârşit? Pentru a răspunde mulţumitor la aceste întrebări, trebuie să admitem că, începând cu acest moment, Dumnezeu a dorit prin glasul Scripturii să îi comunice cititorului care se transpune mental în universul Hexaemeronului o schimbare de referinţă în legătură cu locul în care trebuie să se afle pentru a observa evenimentele aşa cum sunt descrise ele de Cartea Sfântă. Dumnezeu îi spune cititorului Cărţii Facerii că odată cu crearea tăriei, pentru ca să poată creation: it was created from nothing, it blew in and through something, and it reverted to being hidden in its stillness. 20. After the wind had undergone these three things, the firmament was created on the evening of the second day. There was then nothing that rose along with it, because there was nothing that remained above it. It made a separation between the waters that it was commanded to separate, but not between the light, the wind or darkness, for this had not been commanded.”

132

respira, nu s-ar mai putea afla deasupra apelor de deasupra tăriei, căci aerul de acolo, din care era constituit văzduhul primordial, s-a mutat sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei după cum indică şi Sfântul Efrem. Aşadar, începând cu a 2-a zi, când sunt despărţite apele de deasupra tăriei, care astfel o acoperă, de apele de desdesubtul ei, care acoperă Pământul, tăria este cerul care poate fi observat de un observator al fenomenelor creaţiei aflat la suprafaţa acelor ape care acopereau Pământul redus astfel, la scară astronomică, aproape la dimensiunea actuală, Pământ pe care Sfântul Efrem îl numea Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu. Pentru ca să putem observa tăria ca un cer, rezultă din Scriptură că văzduhul sau aerul de sub Cerul primordial făcut în prima zi a fost mutat sub cerul tărie făcut în ziua a 2-a. Nu ne-am fi gândit poate niciodată la această idee dacă nu o găseam la Sfântul Efrem. Prin urmare, atunci când Scriptura spune „Tăria a numit-o Dumnezeu cer.”, ea îndeamnă pe cititorul ei atent să se transpună de pe suprafaţa apelor abisului din prima zi, abis din care a fost făcută tăria, pe suprafaţa apelor aflate sub tărie, ba mai mult, aflate sub văzduhul mutat de deasupra abisului apelor, sub această tărie. Un astfel de observator va constata că universul lui vizual s-a dilatat mult în vreme ce suprafaţa Pământului pe care se află ca să poată trăi s-a micşorat la fel de mult. Din acest Pământ, pe care, precum Sfântul Efrem, îl vom numi Pământul din pântece, căci se afla în pântecele Pământului tohu-bohu din prima zi, va plămădi Dumnezeu, la începutul zilei a 3-a, Pământul la dimensiunile lui actuale prin retragerea apelor de dedesubtul tăriei în mări şi în bazine subterane şi arătarea uscatului. Ceea ce este încă şi mai uimitor, deşi rezultă logic din textul Scripturii, este faptul că cerul-tărie provine din Pământul primordial. Este esenţial de remarcat că, prin crearea tăriei, Pământul tohu-bohu, adică universul din materie grosieră creat de Dumnezeu în prima zi, aşa cum ni-l prezintă Sfântul Efrem Sirul, nici nu s-a dilatat, nici nu s-a comprimat, ci şi-a păstrat exact aceleaşi dimensiuni, cu diferenţa că cea mai mare parte din apele primordiale au devenit această tărie. Conform interpretării Sfântului Efrem, trebuie subliniat faptul că dimensiunile tăriei s-au păstrat nemodificate de la crearea ei şi până astăzi. Odată cu tăria a fost rânduit şi văzduhul la dimensiunile sale apropiate de cele actuale. Aşadar, începând din acest moment avem cele trei ceruri ale lumii: - Cerul primordial luminos care este cunoscut şi sub denumirea de Cerul Cerurilor. - Cerul-tărie, interpus între Cerul Cerurilor şi văzduh, cer a cărui umbră generează, conform Sfântului Efrem, întunericul nopţii. - Cerul-văzduh în care, aşa cum am văzut, se află aerul necesar vieţii. Aceste trei ceruri ale lumii sunt menţionate şi în Scriptură (în 2 Corinteni, 12, 2: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.) şi în scrierile Sfinţilor Părinţi dintre care cea mai clară sistematizare o face Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 52-53 : «Cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute. Înăuntrul lui sunt puterile spirituale ale îngerilor şi în el sunt închise şi înconjurate toate cele sensibile. Numai Dumnezeirea este necircumscrisă; ea le umple pe toate, le conţine pe toate, le înconjură pe toate, pentru că este mai presus de toate şi le-a creat pe toate. Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de „cerul cerului” (Psalmi 67,34; 113,24) şi de „cerurile cerurilor” (Psalmi, 148,4), şi pentru că 133

spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filozofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele. (...) Cerul cerului este aşadar primul cer, care este deasupra tăriei. Iată două ceruri, căci Dumnezeu a numit şi tăria cer. În mod obişnuit, însă, în Sfânta Scriptură se numeşte cer şi aerul, pentru că se vede sus. „Binecuvântaţi, spune Scriptura, pe Domnul toate păsările cerului”, adică ale aerului (3 Tineri 57). Căci aerul şi nu cerul este locul prin care merg păsările. Iată trei ceruri, despre care a vorbit dumnezeiescul apostol.» Deşi este creată din ape, nu cunoaştem nimic despre natura fizică a tăriei decât că este foarte tare (capabilă să oblige aştrii constituiţi în a 4-a zi să stea fixaţi în ea, ca în cazul stelelor, sau să se mişte pe drumuri dinainte fixate în ea, ca în cazul luminătorilor), suficient de transparentă pentru a permite luminii de la viitorul Soare, creat tot în ziua a 4-a, să o străbată până la Pământ, şi totodată suficient de opacă faţă de lumina Cerului Cerurilor astfel încât, conform Sfântului Efrem, să realizeze singură întunericul nopţilor pe Pământ până în ziua a 4-a, şi, după cum vom vedea, împreună cu Soarele, din ziua a 4-a până astăzi.

2.2.2 Seara, noaptea, dimineaţa şi ziua zilei a 2-a a lumii Modelul cosmogonic rezultat din interpretarea Sfântului Efrem are un inconvenient în raport cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Este un model care nu lasă timp pentru seară şi dimineaţă. La Sfântul Efrem, lumina creată în ziua întâi între nori şi ape se imersează brusc în apele de dedesubtul tăriei, producându-se astfel direct noapte cu întuneric beznă, fără să mai existe înserare lină ca acum, iar pentru zi, aceeaşi lumină iese brusc din ape, creând iluminarea zilei pe loc, fără a mai da posibilitatea dimineţii să se desfăşoare la fel de lin ca acum. Într-adevăr, în Comentariul la Facere din Catena monahului Severus, din tomul întâi siriaco-latin Assemani al operelor Sfântului Efrem, Roma, 1737, pag. 123-124, găsim următoarele afirmaţii ale acestuia: „Căci trebuie că acele zile de dinainte au fost separate mai ales prin lumină, dar aceea nici nu definea hotare distincte ale ceasurilor şi nici nu împărţea ziua în intervale precise, ci, fiind suspendată în chipul norului luminos, nici nu arăta numărul ceasurilor, nu anunţa nici răsăritul, nici apusul prin propria mişcare şi nici nu suferea vreo influenţă de la bolta cerească, ci se răspândea dintr-o dată către zorii zilei şi cu aceeaşi iuţeală se stingea către seară la porunca Aceluia Care punea în mişcare şi conducea lucrarea Sa în cea mai potrivită şi bună ordine.”43 Din acest text reiese că Sfântul credea că lumina primei zile, care s-a continuat şi în următoarele două zile, era răspândită în timpul zilei peste suprafaţa întregului Pământ şi era caracterizată prin apariţia şi dispariţia ei bruscă, aşa cum ne-am putea imagina la o cameră întunecoasă la aprinderea „Illos namque dies priores luce utique distinctos fuisse oportuit: a illa nec discretis horarum terminis definiebatur, neque diem in certa spatia dividebat; sed in modum lucidae nubis suspensa, nec horarum numerum designabat, nec ortum, nec occasum proprio motu afferebat, neque ullam ab orbe coelesti impressionem patiebatur; sed repente sub diluculum fundebatur, eadem demque celeritate sub vesperam occidebat at illis nutum, qui scitissimo, pulcherrimoque ordine opificium suum moliebatur, & dirigebat.” 43

134

sau stingerea becului cu comutatorul. Totuşi, Scriptura ne informează că şi în ziua a doua a fost seară şi dimineaţă. Cum putem face seară şi dimineaţă line, aşa cum le cunoaştem acum, cu ajutorul tăriei descrise de Sfântul Efrem? Noi nu ne vom imagina, precum Sfântul, lumina creată scufundându-se în apele de desubtul tăriei, ci vom sugera în modelul nostru că, la porunca lui Dumnezeu, ea se ridica lin în tărie până ce opacitatea tăriei o estompa şi producea întunericul nopţii, ca în figura 8.

Fig. 8 Începutul serii zilei a 2-a. Lumina din văzduhul mutat sub tărie se ridică în tărie treptat, iar văzduhul începe să se întunece lin. Astfel am considerat un mod mai simplu prin care Dumnezeu ar fi putut să facă să fie seară şi dimineaţă după crearea tăriei. Deşi nu putem garanta că a fost exact cum am ilustrat noi, abandonând aici învăţătura Sfântului Efrem că lumina creată în prima zi s-ar fi retras brusc în apele de sub tărie la sfârşitul zilei şi ar fi apărut la fel de brusc din acestea la începutul zilei, putem garanta că modelul pe care l-am sugerat nu este contrazis cu nimic de către Sfânta Scriptură. Prin urmare, faţă de figura 7, în figura 8, care ilustrează momentul de început al serii celei de-a 2-a zile a lumii, dispar perdeaua de nori şi vântul, văzduhul se mută sub tărie, în timp ce lumina din văzduh începe să se ridice în tărie. Întrucât figura 8 este mult diferită faţă de figura 7, nu ne rămâne decât să ne minunăm de puterea poruncii lui Dumnezeu care a făcut într-o clipă să 135

înceteze vântul, să dispară norii, să fie creată din ape tăria despărţitoare şi ca văzduhul de deasupra abisului de ape să se mute sub tărie. După trecerea unei ore aproximativ, putem considera în modelul nostru cosmogonic că, în urma poruncii lui Dumnezeu, Cel Care a gândit să facă seară şi noapte cu ajutorul tăriei, lumina creată s-a ridicat treptat suficient de mult în tărie pentru ca opacitatea acesteia să se facă simţită şi în văzduh să se instaureze întunericul deplin al nopţii, ca în figura 9.

Fig. 9 Noaptea deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din văzduh s-a ridicat în tărie la o înălţime suficientă ca opacitatea tăriei să creeze în văzduh întuneric deplin. Am considerat că Dumnezeu a instituit acest mod de iluminare, anume cu ajutorul tăriei, însuşi artefactul creat în această zi, şi nu prin imersarea luminii în ape cum spunea Sfântul Efrem, pentru ca să se respecte ceea ce este afirmat în Scriptură, anume că şi în ziua a 2-a a fost seară şi dimineaţă cu trecere lină de la zi la noapte şi de la noapte la zi. Pentru a realiza şi în ziua a 2-a a lumii o dimineaţă lină, cum sunt cele de azi pe Pământ, nu trebuie decât să considerăm că, odată cu începutul dimineţii, lumina creată începe să coboare din tărie în văzduh la fel de lin precum a urcat, ca în figura 10:

136

Fig. 10 Începutul dimineţii zilei a 2-a: lumina creată începe să se coboare lin din tărie în văzduh, întunericul începe să se destrame, şi se crapă de ziuă. Evident, în modelul nostru, după circa o oră de dimineaţă lină, lumina a pătruns toată din tărie în văzduh şi ziua s-a instalat în toată puterea ei, ca în figura 11:

Fig. 11 Ziua deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din tărie s-a coborât în văzduh şi întunericul a fost risipit. 137

Astfel, urmând învăţăturile Sfântului Efrem, cu modificările pe care le-am adus pentru ca modelul nostru cosmogonic să fie cât mai simplu, reamintim că şi ziua a 2-a păstrează durata de 24 de ore precum şi modul de iluminare noapte cu seară lină - zi cu dimineaţă lină instituite şi sfinţite în prima zi a lumii.

2.2.3 Apele de deasupra tăriei şi apele de dedesubtul tăriei Despre apele de deasupra tăriei, a căror suprafaţă a rămas identică cu suprafaţa abisului de ape din prima zi a lumii deoarece tăria a ocupat exact volumul apelor din care a fost făcută, Sfântul Efrem Sirul precizează că sunt dulci şi se menţin deasupra tăriei, după cum găsim în traducerea Tonneau, I,13, p. 11: „Şi apoi chiar şi apele de deasupra, deoarece au fost separate în a doua zi de celelalte prin tăria făcută între ele, sunt dulci precum celelalte, nu acelea care au fost făcute sărate în ziua a treia, ci acelea de care au fost despărţite în ziua a doua. Aşadar ele nu sunt sărate fiindcă ele chiar nu se strică. Căci nu au fost aşezate pe pământ ca astfel să devină stătătoare; nici aerul de aici nu slujeşte acolo astfel încât ele să nască sau să mişune; în plus, nici fluvii nu se scurg în ele ca să nu se evapore căci acolo nu este soare care să le încălzească pentru ca să se evapore; ci au rămas pentru roua binecuvântării şi au fost păstrate drept stăvilare ale mâniei. Iar apele mai înalte nu rătăcesc deasupra tăriei fiindcă ceea ce este creat nu rătăceşte în ceea ce nu este creat, nici ceea ce există nu se mişcă în ceea ce nu există. Căci un lucru care a fost creat din nimic, în însăşi crearea lui ocupă tot, adică el se mişcă şi urcă şi coboară în acel lucru în care a fost creat. Prin urmare, apele de deasupra, nefiind înconjurate de nimic, nu pot să coboare sau să rătăcească pentru că nu au nimic în care să coboare sau să rătăcească.”44 Sfântul Efrem afirmă că, în acea primă despărţire a apelor din ziua a 2-a, apele de deasupra tăriei erau identice din punct de vedere calitativ cu apele de dedesubtul tăriei despre care specifică faptul că, deşi mările sunt sărate, aceste ape din care au fost formate mările erau dulci până în momentul formării mărilor, la fel ca şi apele de deasupra tăriei. Ajutându-ne de figurile 9-11 şi de acest fragment referitor la ape din Comentariul la Geneză, observăm că, atunci când aminteşte că aerul din văzduhul de sub tărie nu se mai află în regiunea apelor de deasupra tăriei cum se afla în prima zi a lumii, Sfântul Efrem subliniază faptul că tăria înconjoară văzduhul de sub ea ca o anvelopă etanşă. Aceasta este singura posibilitate ca aerul din acest văzduh să nu poată urca spre apele de deasupra tăriei. Putem „Rursusque etiam aquae supernae, quia die secundo separatae sunt a ceteris per firmamentum inter eas constitutum, dulces sunt sicut ceterae, non illae quae salsae factae sunt die tertio in mari suo, sed illae a quibus seiunctae sunt die secundo. Non sunt igitur salsae, quia nec etiam corrumpuntur. Non enim super terram ponuntur (ita) ut corrumpantur; nec aer hic servit ibi (ita) ut generent et scateant; nec etiam flumina effundunt se in illas ne deficiant, quia non est ibi sol calefaciens eas (ita) ut deficiant; sed ad rorem benedictionis manserunt et ad cataractas plagarum servatae sunt. Non autem vagantur aquae firmamento superiores, quia formatum in non-formato non vagatur, neque ens in non-ente se movet. Res enim quae a nihilo creatur, in ipsa sua creatione possidet omnia, id est se movere et ascendere descendereque in illa re in qua creata est. Aquae igitur superiores, a nihilo circumdatae, nec possunt inclinari aut vagari, quia nihil habent quo inclinentur aut vagentur.” 44

138

privi astfel tăria ca pe un corp solid în formă de sferă goală în vecinătatea centrului ei pentru a lăsa loc sferei Pământului din pântece cu apele de dedesubtul tăriei şi văzduhului mutat sub tărie. Sfântul specifică faptul că apele de deasupra tăriei nu pot rătăci sau coborî în afara locului destinat lor. Într-adevăr, în acest model, apele de deasupra tăriei nu pot coborî spre centrul Pământului şi al universului de care sunt atrase deoarece, ele fiind lichide, li se opune tăria care este solidă. Totodată ele nici nu pot rătăci pe deasupra tăriei deoarece sunt atrase spre acest centru în mod uniform şi ocupă tot spaţiul alocat lor după cum ne arată Sfântul Efrem. Singura posibilitate ca aceste ape de deasupra tăriei să ajungă pe Pământul aflat sub tărie este prin deschiderea stăvilarelor din tărie. Într-adevăr se pare că la Potop o parte din aceste ape de deasupra tăriei au ajuns pe Pământ căci Scriptura spune că atunci, la porunca lui Dumnezeu, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea 7,11). Înţelegem aşadar, conform explicaţiilor Sfântului Efrem, rolul jucat de aceste ape de deasupra tăriei ca instrument al mâniei lui Dumnezeu în timpul Potopului. Observăm că, prin ordonarea sferelor văzduhului, tăriei şi apelor de deasupra tăriei faţă de Pământ, în care substanţa mai grea, apa de deasupra tăriei, este situată deasupra substanţei mai uşoare, aerul de sub tărie, modelul cosmogonic descris de Sfântul Efrem conform Scripturii nu are nicio legătură cu modelele cosmogonice greceşti, printre care excelează cel aristotelian, întrucât ele ordonează aceste sfere în ordinea greutăţii lor faţă de centrul lumii fără să facă vreo referire la tărie şi la apele de deasupra tăriei.

2.3 Ziua a treia         Şi zise Dumnezeu: „Să se adune apa cea de sub cer într-o adunare şi să se arate uscatul!” Şi se făcu aşa. Şi se adună apa cea de sub cer întru adunările ei şi se arătă uscatul. Şi numi Dumnezeu uscatul pământ şi adunările apelor le numi mări. Şi văzu Dumezeu că este bine. Şi zise Dumnezeu: Să odrăslească pământul verdeaţa ierbii, sămânţă semănătoare după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care face rod, căruia sămânţa lui e într-însul după fel pe pământ. Şi se făcu aşa. Şi a văzut Dumezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia. În ziua a 3-a a lumii, Dumnezeu a tocmit Pământul şi văzduhul la dimensiunile lor actuale prin retragerea apei de dedesubtul tăriei în Pământ, crearea mărilor şi arătarea uscatului. Sfântul Efrem afirmă, foarte întemeiat după cum vom vedea, că, odată cu crearea vegetaţiei şi a pomilor, şi Raiul fost creat tot în această zi.

139

2.3.1 Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi arătarea uscatului. Sfântul Efrem ne învaţă că adunarea apelor în mări şi apariţia uscatului a avut loc într-o clipă, la porunca lui Dumnezeu, odată cu începutul serii celei de-a 3-a zile. Astfel, în varianta Tonneau a traducerii Comentariului la Facere, I, 21, p. 14, găsim fragmentul: „După ce (Moise) a vorbit despre tăria care a venit la existenţă în ziua a doua, el a scris apoi despre adunarea apelor şi, de asemenea, despre iarba şi copacii pe care Pământul i-a produs în a treia zi, spunând astfel: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Din faptul că El a spus ’Să se adune apele la un loc’, este evident că Pământul este acela care susţine mările şi nu că abisurile de sub Pământ nu sunt fixate pe nimic. Însă deşi apele, odată cu cuvântul lui Dumnezeu, au fost adunate noaptea, totuşi suprafaţa pământului s-a uscat într-o clipită.”45 Din acest fragment reiese că Sfântul Efrem privea Pământul din pântecele Pământului primordial ca pe un corp sferic în care suprafaţa se raportează la centrul său, de vreme ce afirmă că abisurile apelor care au fost constituite în mări se sprijină pe acesta. Tâlcuind în continuare Scriptura zilei a treia, Sfântul Efrem Sirul consideră că textul Cărţii Facerii descrie din nou o secvenţă de evenimente ierarhizate cauzal şi nu temporal. Apele care vor constitui din acest moment mările rămân în cavităţile uriaşe săpate la porunca lui Dumnezeu, primindu-şi instantaneu şi salinitatea. Uscatul se arată ca pământ uscat instantaneu. În varianta Tonneau, I, 12, p. 10, găsim textul: „Întocmai precum adunarea apelor nu a precedat acel cuvânt care spune ’Să se adune apele şi să se arate uscatul’, tot aşa nici mările nu au existat până în clipa în care Dumnezeu a spus ’adunarea apelor s-a numit mare.’ De aceea odată cu numele pe care şi l-au primit, ele s-au schimbat şi în acel loc al lor au ajuns la salinitatea pe care nu au avut-o în afara locului lor. Iar însuşi locul lor, în chiar clipa în care (Dumnezeu) a zis ’Să se adune apele într-un loc.’ a devenit adânc, fie pământul (de sub) mare a fost adâncit sub (nivelul) Pământului ca să primească înăuntrul lui propriile lui ape, împreună cu apele care erau deasupra întregului Pământ, fie apele s-au înghiţit una pe cealaltă astfel încât locul lor să fie suficient pentru ele, fie locul mării s-a zguduit şi s-a făcut în el un mare adânc şi apele s-au repezit într-o clipită în locul lor mai adâncit. Căci deşi voinţa lui Dumnezeu le aduna, totuşi în însăşi crearea Pământului a fost deschisă o poartă ca să se adune într-un loc. Şi pentru că nici în adunarea apelor dintâi, nici a apelor următoare, nu s-a găsit un loc care să le strângă în afara locului din care ies, astfel în toate ploile şi inundaţiile ele ies şi sunt adunate în mările lor prin căile şi drumurile deschise lor din prima zi. ”46 „Postquam dixit de firmamento facto die secundo, rursus scripsit de congregatione aquarum necnon de herba arborisque, quas die tertio produxit terra, sic dicens: Dixitque Deus, congregentur aquae de sub caelo in unum locum et appareat arida. Per hoc autem, quod dixit: Congregentur aquae in unum locum certum est terram sustinere maria, nec factas esse infra terram abysos supra nihil stantes. Etsi autem aquae simul cum Dei verbo noctu congregatae sunt, tamen in nictu oculi facies terrae siccata est.” 46 „Verumtamen, sicut congregation aquarum non antecessit verbum hoc dicens: Congregentur aquae et appareat arida, ita etiam maria non errant, donec dixerit Deus, congregationem aquarum vocavit mare. Ideo simul cum nomine quod acceperunt mutatae sunt, et in ipse loco suo venerunt ad salsuginem, quam extra locum sum non habebant. Ipse autem locus eorum in 45

140

În acest fragment, Sfântul Efrem face aceleaşi consideraţii pentru apele adunate în mări ca pentru apele de deasupra tăriei. Asemenea apelor de deasupra, care nu se pot risipi deoarece nu au alt loc de retragere, tot astfel şi apa care iese din mări prin evaporare este obligată să se adune din nou în mări prin căile şi drumurile deschise ei încă din prima zi. Astfel Sfântul ne explică în modul cel mai simplu circuitul apei în natură, circuit pe care-l putem observa cu uşurinţă şi astăzi. Într-un fel sau altul, neavând loc unde să se retragă, toată apa evaporată din mări revine din nou în acestea prin căile de acces prevăzute încă din prima zi a lumii. Raţiunea sărării apelor mării, conform explicaţiilor Sfântului Efrem Sirul, este prezentată logic şi ştiinţific impecabil; pe de-o parte, ca sub dogoarea viitoare a razelor soarelui, de vreme ce sunt ape stătătoare, să nu se strice, iar pe de altă parte, ca excesul de apă dulce adus de râuri şi fluvii, care ar putea inunda din nou pământul ca la Potop, să fie preluat de sare, substanţă care îi grăbeşte şi evaporarea, fapt cunoscut foarte bine de către Sfânt. Din aceeaşi variantă Tonneau, I, 10, (2), p. 9-10, aflăm: „Iar după ce (apele) au fost adunate în a 3-a zi în mările lor, au fost făcute sărate pentru ca adunarea lor să nu se strice, şi nici să nu fie sporite primind apele curgătoare intrate în ele. Căci cantitatea apelor curgătoare care se varsă în ea îi este furnizată mării spre susţinere. Iar apele curgătoare se varsă în ea ca dogoarea soarelui să nu o sece şi, ca să nici nu crească şi, înălţându-se, să acopere pământul, salinitatea ei le absoarbe pe ele. Căci apele curgătoare revin la nimic doar pentru că salinitatea mării absoarbe apele curgătoare.”47 Valabilitatea ambelor teorii expuse de către Sfântul Efrem este confirmată de natură. Nivelul apei mărilor pe Pământ este totdeauna acelaşi pentru că apa care se evaporă din mări nu are unde să se retragă altundeva. Ea revine tot în mări numai şi numai prin căile de acces, fie de suprafaţă, fie subterane, bine stabilite de către Dumnezeu încă de la facerea lumii. Salinitatea mărilor este esenţială pentru existenţa lor şi circuitul apei pe Pământ. Într-adevăr, Dumnezeu a prevăzut pentru mări şi oceane coeficientul optim al salinităţii lor pentru a se putea realiza pe tot Pământul un circuit dinamic al apei în natură, circuit menit să conducă la primenirea permanentă a apelor, a văzduhului şi a pământului. Sarea din mări şi oceane are un triplu rol care se poate demonstra experimental: conservă apa mării ca să nu devină stătută sub căldura soarelui, ajută la evaporarea mai rapidă a apei şi absoarbe uşor apa dulce ce revine în mare. Procesul este dinamic şi absolut echilibrat de către Dumnezeu: câtă apă se evaporă mai rapid cu ajutorul sării, tot atâta apă dulce este primită înapoi în sarea din mări şi oceane prin râurile şi fluviile care se scurg în ele. Apa evaporată din mări este purificată şi trimisă sub formă de ploi pe uscat, se ipso momento quo dixit: Congregentur aquae in unum locum, profundus factus est, sive scilicet terra maris subsedit infra terram, ut reciperet in se aquas proprias cum aquis quae super universam terram errant; sive aquae se invicem exorbuerunt ut sufficeret eis locus; sive locus maris tremuit et factum est in eo profundum magnum irrueruntque in ictu oculi aquae in locum sum depressiorem. Nam etsi voluntas Dei congregabat eas, tamen in ipsa creatione terrae patefacta est ianua aquis ut in unum locum congregarentur. Et, sicut neque in congregatione aquarum priorum neque secundarum, inventus est locus qui colligeret eas, ex defectu loci quo exirent inde, ita in omnibus pluviis et inundationibus exeunt et congregantur in maria sua per semitas et vias a die primo sibi patefactas.” 47 „Postquam autem congregatae sunt (aquae) die tertio in maribus suis, salsae factae sunt ne corrumperentur propter congregationem suam, neve accipientes flumina ingredientia in eas, augerentur. Sufficit enim ad sustentandum mare mensura fluminum descendentium in illud. Ne autem desiccet illud calor solis, descendunt in illud flumina; neve increscat ascendensque operiat terram, absorbet ea salsedo eius. Nam quasi ad nihilum redeunt flumina, eo quod salsedo maris absorbet flumina.”

141

adună în râuri şi fluvii şi ajunge, pe drumuri bine rânduite de Dumnezeu, să se verse din nou în mare, unde este preluată de sarea de acolo şi iarăşi evaporată. O mică modificare a acestui indice de salinitate a mărilor, fie în plus, fie în minus, ar avea consecinţe catastrofale, fie asupra mărilor, periclitându-le existenţa în cazul măririi salinităţii, fie asupra uscatului prin inundarea lui, în cazul micşorării salinităţii. Prin urmare, aceste teorii ale Sfântului Efrem despre stabilitatea şi salinitatea mărilor şi oceanelor reprezită o dovadă incontestabilă a faptului că acest echilibru extrem de fin creat prin cantitate, dispunere şi salinitate a mărilor a fost gândit de un Creator foarte înţelept şi se menţine numai şi numai prin pronia Sa şi nu prin vreun concurs de întâmplări oarbe. Cazul Mării Aral, unde intervenţia omului a avut un rezultat catastrofal dovedeşte cu prisosinţă adevărul acestor teorii prezentate de Sfântul Efrem. Acolo, prin acţiunea autorităţilor comuniste din fosta URSS care, pentru irigarea unor regiuni deşertice spre a cultiva bumbac, au deturnat fluviile Amudaria şi Sîrdaria care se vărsau în această mare, Marea Aral nu a mai fost aprovizionată cu apa dulce a acestor fluvii pentru a-i menţine indicele de salinitate la nivelul optim pentru existenţa ei. Sarea din apă, nemaiavând de unde să se îmbibe cu apă dulce, a sporit în concentraţie şi a grăbit procesul de evaporare al mării. În scurtă vreme, Marea Aral, odată limpede şi plină de peşti şi vegetaţie marină, a scăzut dramatic şi s-a redus treptat la un lac foarte sărat, iar fostul ei loc, din care apa s-a evaporat, a devenit un deşert îmbibat cu săruri toxice care a afectat sănătatea vegetaţiei, a animalelor şi a puţinilor locuitori rămaşi în zonă. În ultima vreme, după ce s-au făcut eforturi pentru a alimenta din nou Marea Aral cu apă dulce, în unele regiuni ale ei populaţia de peşte s-a refăcut şi mulţi locuitori care aveau ca ocupaţie de bază pescuitul au revenit în satele pescăreşti pe care le abandonaseră. Dimpotrivă, la Potop, prin porunca lui Dumnezeu, atât prin deschiderea jgheaburilor cerului, prin care o parte din apele dulci de deasupra tăriei au ajuns pe Pământ, cât şi prin deschiderea căilor de acces prin care apele dulci din rezervoarele subterane ale Pământului au ajuns în mări, salinitatea mărilor şi oceanelor a scăzut dramatic şi apele acestora au putut inunda treptat întregul Pământ. Sfântul Efrem confirmă în Comentariul său la Geneză că salinitatea apelor care la Potop au acoperit Pământul a dispărut şi apele erau potabile, motiv pentru care oamenii şi animalele din Arca lui Noe nu au avut nevoie de rezerve de apă dulce. Găsim, în varianta Matthews jr., I, 11, (2), p. 83, fragmentul: „Deşi Noe poruncise să fie aduse pentru el şi pentru cei aflaţi împreună cu el toate felurile de hrană deoarece urma să nu mai fie hrană nicăieri, el nu a permis să fie adusă apă deoarece aceia care intraseră în Arcă urmau să poată lua apă din afara Arcei pentru a bea.”48 Cazul Mării Aral şi al Potopului, şi teoriile originale ale Sfântului Efrem despre stabilitatea şi salinitatea mărilor arată concludent că existenţa fiecărei mări şi fiecărui ocean în parte este o acţiune gândită dinainte de către Dumnezeu. Într-adevăr, fiecărei mări şi fiecărui ocean, pentru a exista ca mediu stabil, prielnic vieţii şi asigurător al circuitului apei în natură pe Pământ, le trebuie o cantitate de apă dulce care poate să varieze numai într-un interval foarte strâns de valori. Dacă se varsă mai puţină apă în ele acestea riscă să se evapore rapid, dacă se varsă mai multă, acestea riscă să inunde „Although Noah had commanded that all sorts of food be brought for himself and those with him because there would be no food anywhere, he did not allow water to be brought because those who had entered the ark would be able to take from the water outside of the ark to drink.” 48

142

Pământul. Dacă ele există totuşi şi sunt prielnice vieţii, acest lucru înseamnă, conform teoriilor Sfântului Efrem discutate mai sus, că Proiectantul lor a prevăzut pentru fiecare în parte atât locul, mărimea şi salinitatea lor, cât şi cantitatea optimă de provizie de apă dulce precum şi căile de acces la mări şi oceane prin care să compenseze exact apa evaporată prin salinitatea lor. Astfel teoriile Sfântului Efrem, al căror adevăr poate fi foarte uşor dovedit experimental, arată că existenţa mărilor, posibilă doar datorită unei multitudini de factori fin corelaţi, indică de fapt existenţa certă a lui Dumnezeu, Proiectantul ingenios şi atotputernic care le-a adus şi le menţine în existenţă prin grija Sa permanentă. În modelul cosmogonic construit pe baza interpretării Cărţii Facerii de către Sfântul Efrem, începând cu noaptea zilei a 3-a, dimensiunile văzduhului şi ale Pământului au fost rânduite de către Dumnezeu ca să fie aceleaşi cu cele din ziua de astăzi. În figura 12 am ilustrat formarea mărilor şi apariţia uscatului la începutul serii zilei a treia, respectând acelaşi mod de iluminare considerat pentru ziua a doua.

Fig. 12 Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi arătarea uscatului. 143

Noaptea zilei a 3-a a lumii se formează în acest model cosmogonic la fel ca noaptea zilei a 2-a, prin urcarea întregii lumini difuze în tărie, după cum este ilustrat în figura 13.

Fig 13 Noaptea zilei a 3-a a lumii 2.3.2 Dimineaţa şi ziua zilei a 3-a. Crearea plantelor şi copacilor şi a Raiului. Modul instantaneu şi integral al creaţiei dumnezeieşti prin poruncă este pus în evidenţă cel mai bine la începutul perioadei de lumină a celei de-a treia zile. Conform tâlcuirii Sfântului Efrem Sirul, debutul dimineţii acestei zile este marcat de apariţia în acelaşi moment a unei vegetaţii constituite din ierburi, plante şi copaci aflate într-un grad de creştere şi maturizare destul de sporit, ca după trecerea lunilor în cazul ierbii şi plantelor, respectiv a anilor în cazul copacilor. Odată cu răsărirea lor instantanee, copacii apar încărcaţi de flori sau roade. Scopul creării plantelor şi pomilor pe Pământ este, în viziunea Sfântului, acela de a constitui hrană pentru animale şi pentru primii oameni ce urmau să-l locuiască după alungarea lor din Rai, după cum arată fragmentul din traducerea Matthews, I, 22 p. 89-90: 144

„(...) Dumnezeu a poruncit pământului să răsară în zori iarbă şi plante de tot soiul şi toţi feluriţii pomi roditori. Deşi la crearea lor ierburile aveau vârsta doar de o clipă, ele au apărut ca şi cum ar fi fost în vârstă de luni. Tot aşa, pomii, deşi erau în vârstă de doar o zi când au crescut din pământ, totuşi erau precum pomii având vârsta de ani, de vreme ce erau ajunşi la maturitate şi fructele deja rodeau pe ramurile lor. Iarba care era necesară ca hrană pentru animalele care urmau să fie create peste două zile a fost astfel gata pregătită. Şi grânele noi care urmau să fie hrană pentru Adam şi urmaşii lui, care urmau să fie alungaţi din Rai patru zile mai târziu, au fost astfel pregătite.”49 Apărută instantaneu în urma poruncii lui Dumnezeu, vegetaţia îşi va continuă viaţa şi dezvoltarea, de data aceasta în timp, cu ajutorul luminii, pământului şi apei, adică în modul în care suntem obişnuiţi şi astăzi să vedem crescând iarba, plantele şi pomii, aşa cum observă Sfântul Efrem Sirul în fragmentul din traducerea Matthews, I, 10, (1), p. 82: „Astfel, prin intermediul luminii şi al apei, pământul a produs toate. Cu toate că Dumnezeu poate face să răsară toate din pământ fără acestea, a fost voia Lui să arate că nu a fost nimic creat pe pământ care să nu fie creat pentru omenire sau pentru folosul ei.”50 Odată cu dimineaţa zilei a 3-a au fost create condiţii favorabile de sol, apă, aer şi lumină pentru ca plantele care au apărut imediat în urma poruncii lui Dumnezeu să fie răspândite uniform pe toată suprafaţa uscatului aşa cum sugerează figura 14. Din acest motiv credem că vegetaţia luxuriantă a apărut omogen dintr-o dată peste tot Pământul scăldat în strălucirea şi căldura blânde şi favorabile provenite de la lumina creată în prima zi a lumii. Totodată, începând cu crearea vegetaţiei din această zi, Scriptura indică şi cele două moduri de venire la existenţă ale acestor făpturi cu viaţă în ele: crearea instantanee şi integrală a prototipurilor, urmată de perpetuarea şi dezvoltarea acestora în timp din seminţe. Aşadar, toate plantele şi toţi copacii actuali provin şi se perpetuează prin seminţe din vegetaţia primordială creată instantaneu şi integral prin porunca lui Dumnezeu în dimineaţa celei de-a 3-a zile a lumii. Sfântul Efrem Sirul spune că, odată cu răsărirea ierbii, a plantelor şi a copacilor, Dumnezeu a creat şi Raiul tot în ziua a treia, şi nu după crearea lui Adam, cum ar crede mulţi luând în considerare numai cel de-al doilea capitol al referatului creaţiei aşa cum este relatat în majoritatea ediţiilor de astăzi ale Sfintei Scripturi. Dacă în Bibliile mai recente editate în limba română apare, după crearea omului la versetul 2,8 al Facerii, textul „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.”, lăsând să se înţeleagă fără echivoc că Raiul a fost făcut după crearea omului, în Septuaginta şi în Biblia de la 1688 în loc de adverbul de timp apoi găsim „(...) God commanded the earth to bring forth at dawn grass and herbs of every kind and all the various fruit-bearing trees. Although the grasses were only a moment old at their creation, they appeared as if they were months old. Likewise, the trees, although only a day old when they sprouted forth, were nevertheless like [trees] years old as they were fully grown and fruits were already budding on their branches. The grass that would be required as food for the animals who were to be created two days later was [thus] made ready. And the new corn that would be food for Adam and his descendants, who would be thrown out of Paradise four days later, was [thus] prepared.” 50 „ Thus, through light and water the earth brought forth everything. While God is able to bring forth everything from the earth without these things, it was His will to show that there was nothing created on earth that was not created for the purpose of mankind or for his service.” 49

145

conjuncţia şi, conjuncţie care introduce o nedeterminare temporală, pentru ca în Tora şi Vulgata să găsim precizat în mod expres faptul că Dumnezeu sădise încă de la început Raiul, înainte de crearea omului. În Biblia Sacra Vulgata, Ed. Weber-Gryson, 2008, textul Facerea 2, 8 este: „Iar Domnul Dumnezeu sădise de la început Raiul delectării în care l-a pus pe omul pe care îl plămădise.”51 Sfântul Efrem, comentând Facerea conform Torei, adoptă ideea că Raiul a fost creat în ziua a 3-a, după cum ne confirmă fragmentul din traducerea Matthews, II, 5 p. 99-100: „După ce Moise a menţionat cum Adam a fost atât de slăvit plăsmuit, el a revenit ca să scrie despre Rai şi intrarea lui Adam acolo spunând: Dumnezeu sădise mai înainte Rai în Eden şi acolo l-a pus pe Adam pe care îl plăsmuise. Eden este ţinutul Raiului şi (Moise) a zis „mai înainte”, fiindcă Dumnezeu deja îl sădise în ziua a 3-a. El explică acest lucru spunând: Şi Dumnezeu a făcut să crească din pământ tot pomul plăcut la vedere şi bun de mâncat. Şi ca să arate că vorbea despre Rai, (Moise) a spus: şi Pomul vieţii era în mijlocul Raiului, şi Pomul cunoaşterii binelui şi răului. ”52 Totodată, după cum vom vedea, crearea Raiului în ziua a treia a avut şi scopul de a stabili pe Pământ un punct de referinţă local pentru măsurarea timpului, deoarece, prin rânduirea luminării Pământului cu luminători, ziua şi noaptea absolute de pe întreg globul Pământului se vor transforma în zile şi nopţi relative la anumite puncte de referinţă, întrucât acest fel de luminare realizează perioada diurnă deasupra unei regiuni, concomitent cu cea nocturnă deasupra altei regiuni, la fel ca în zilele noastre. Reamintim că în concepţia Sfântului Efrem zilele creaţiei sunt normale ca durată, de 24 de ore. Din acest motiv, dacă Raiul nu ar fi existat deja în momentul creării luminătorilor, am fi putut acuza Scriptura că nu ne-a oferit niciun punct de referinţă pentru măsurarea timpului după trecerea, odată cu ziua a 4-a, la ziua şi noaptea relative, şi nu ar mai fi avut astfel niciun sens zicerea „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă” cu referire la zilele a 4-a, a 5-a şi a 6-a, de vreme ce nu am fi putut şti precis unde a fost seară şi unde a fost dimineaţă pe Pământ când Dumnezeu a creat luminătorii în ziua a 4-a, peştii, păsările şi animalele acvatice în ziua a 5-a şi animalele terestre şi omul în ziua a 6-a. În schimb dacă Raiul era deja creat, aşa cum ne învaţă Sfântul Efrem şi am ilustrat în figura 14, avem un punct de reper convenţional precis - asemenea meridianului ce trece astăzi prin Greenwich -, despre care putem spune că la el se referă Scriptura atunci când afirmă că „a fost seară şi a fost dimineaţă” începând cu dimineaţa zilei a 4-a şi în zilele a 5-a şi a 6-a.

„Plantaverat autem Dominus Deus paradisum voluptatis a principio in quo posuit hominem quem formaverat.” 52 „After Moses spoke of how Adam was so gloriously fashioned, he turned to write about Paradise and Adam’s entry therein saying, The Lord had previously planted Paradise in Eden and there He placed Adam whom He had fashioned. Eden is the land of Paradise and [Moses] said previously because God had [already] planted it on the third day. He explains this by saying, the Lord caused every tree that is pleasant to the sight and good for food to sprout forth from the earth. And to show that he was talking about paradise, [Moses] said, and the tree of life was in the midst of Paradise, and the tree of the knowledge of good and evil.” 51

146

Fig 14 Dimineaţa zilei a 3-a a lumii. Apariţia vegetaţiei şi a Raiului. Aşa cum am arătat pentru seara şi noaptea zilei a 3-a, şi pentru dimineaţa şi ziua zilei a 3-a se păstrează acelaşi mod de iluminare absolută a Pământului ca în dimineaţa şi ziua celei de-a 2-a zile, cu ajutorul luminii difuze create de Dumnezeu în prima zi a lumii. Ziua zilei a 3-a este ilustrată în figura 15.

147

Fig. 15 Ziua zilei a 3-a a lumii 2.4 Ziua a 4-a           

Şi zise Dumnezeu: „Să se facă luminători în tăria cerului, spre luminarea pământului, ca să deosebească între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii şi să fie spre semne, spre timpuri, spre zile şi spre ani şi să fie spre luminare în tăria cerului, ca să lumineze pe pământ. Şi se făcu astfel. Şi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi îi puse Dumnezeu în 148

tăria cerului, ca să lumineze pe pământ şi să stăpânească ziua şi noaptea şi să deosebească între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, ziua a patra. În ziua a 4-a se face trecerea de la luminarea uniformă a Pământului cu lumina creată în prima zi, la luminarea neuniformă a Pământului cu ajutorul luminătorilor. Acest lucru presupune trecerea de la iluminarea şi cufundarea în întuneric totale şi absolute ale Pământului la iluminarea şi întunecarea relative la un punct de referinţă bine stabilit, asemănător meridianului Greenwich pentru fusele orare. Punctul de referinţă pentru noi îl va constitui Raiul creat în ziua a 3-a a lumii după cum ne-a arătat Sfântul Efrem. Materia din care au fost făcuţi luminătorii împreună cu stelele în ziua a 4-a o constituie, conform Sfântului Efrem, lumina creată în prima zi a lumii, focul şi însăşi tăria. În traducerea Matthews întâlnim următoarele fragmente referitoare la acest subiect: a) I, 9, (2), p. 81-82: „Se spune că din această lumină, acum răspândită (n.m. Sfântul se referea la ziua a 3-a), şi din foc, care au fost create amândouă în prima zi, a fost plăsmuit soarele care era în tărie, în timp ce şi luna şi stelele au primit existenţă din aceeaşi primă lumină.”53 b) I, 20, (2) p. 89 : „Dar în a patra zi, când apele au fost adunate la un loc, se spune că a fost formată [tăria] şi că soarele, luna şi stelele au fost formate din [tărie] şi din foc, şi au fost stabilite locuri separate pentru luminători. Prin urmare, Luna trebuia să răsară în vestul tăriei, Soarele în est, şi, în acelaşi moment, stelele au fost răspândite într-o manieră ordonată pe toată întinderea tăriei. ”54 Este foarte important de reţinut din fragmentul de mai sus că Soarele, Luna şi stelele au început să existe în aceeaşi clipă şi, tot în aceeaşi clipă, prin aducerea lor la existenţă, s-a trecut de la iluminarea uniform-integrală a Pământului la iluminarea lui neuniformă şi pe emisfere pe care o cunoaştem astăzi, care impune un punct de referinţă obligatoriu pentru stabilirea zonelor luminate şi întunecate existente simultan pe Pământ.

2.4.1 Formarea zilelor cu ajutorul luminătorilor. Rotaţia tăriei în jurul unei axe proprii indicate de Steaua Polară. Aflarea pe cer a Stelei Polare. Luminătorii şi stelele ca semne. După cum am văzut, începând cu ziua a 4-a a lumii, pentru a cunoaşte în ce locuri de pe Pământ era seară şi era dimineaţă trebuie să ne raportăm neapărat la un punct de referinţă fixat. Aşa cum ne-a demonstrat Sfântul Efrem, Raiul sădit în ziua a 3-a este singurul loc precizat de Scriptură care ar fi putut juca rolul unui astfel de punct de referinţă. Tâlcuind versetele Scripturii şi coroborându-le cu datele observate în realitatea cotidiană despre luminători, 53„

It is said that from this light, now diffused, and from fire, which were both created on the first day, the sun, which was in the firmament, was fashioned, while the moon and the stars also came to be from that same first light.” 54„But on the fourth day, when the waters were gathered into one place, they say that [the firmament] was formed and that the sun, the moon, and the stars were formed from [the firmament] and from fire, and there were places set apart for the lights. Therefore, the moon would rise in the west of the firmament, the sun in the east, and at the same moment, the stars were dispersed in orderly fashion throughout the entire firmament.”

149

Sfântul Efrem indică momentul din zi în care au fost creaţi, forma, poziţia şi traiectoria urmată apoi de aceştia. În traducerea Tonneau, I, 23,(3)-25, p. 15-16, găsim următoarea interpretare a Sfântului, foarte importantă pentru modelul nostru cosmogonic: „Aşadar a zis că: Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari: luminătorul mai mare ca să conducă ziua, şi luminătorul mai mic ca să conducă noaptea, şi stelele. Însă deşi începutul lucrărilor precedente zilei a 4-a fusese seara, totuşi realizarea lucrărilor zilei a 4-a a fost dimineaţa. Şi întrucât ziua a 3-a a fost completată, prin faptul că (Moise) a spus, S-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua a 3-a, Dumnezeu nu a creat cei doi luminători seara, ca nu cumva noaptea să fie schimbată în zi şi dimineaţa să fie înaintea serii. Aşadar, întrucât zilele au fost făcute în aceeaşi ordine în care a fost creată prima zi, chiar şi noaptea celei de-a 4-a zile, precum a celorlalte, a precedat lumina ei. Şi dacă seara ei a fost mai înainte de timpul dimineţii, atunci luminătorii nu au fost creaţi seara, ci în timpul dimineţii. Iar a zice că unul dintre ei a fost creat seara şi că celălalt dimineaţa, nu permite aceasta: A zis: Să fie luminători şi Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari. Dacă ei au fost mari atunci când au fost creaţi, şi ei au fost creaţi dimineaţa, atunci Soarele stătea la răsărit şi Luna stătea opusă lui, la apus. Iar Soarele era apărut în jos deoarece a fost creat în locul răsăritului său peste Pământ, iar Luna era apărută sus deoarece ea a fost creată în locul în care stă în cea de-a 15 zi. Într-adevăr, în clipa în care Soarele a apărut peste Pământ, luminătorii s-au privit reciproc şi apoi Luna a apus. Din poziţia Lunii şi din mărimea şi strălucirea ei, este sigur că ea a fost creată în vârstă de 15 zile. Căci la fel cum erau adulţi copacii, ierburile şi animalele, chiar şi păsările şi chiar omul, şi erau tineri - căci erau adulţi la înfăţişarea mădularelor şi firilor lor, iar noi erau din cauza orei şi vremii creării lor - tot astfel Luna a fost şi plină şi nouă. Era nouă pentru că era de o oră, dar era adultă pentru că era plină precum în ziua a 15-a. Căci dacă ar fi fost creată în vârstă de o zi sau de două, Luna nu ar fi strălucit din cauza apropierii ei faţă de Soare şi nici măcar nu ar fi fost văzută. Şi dacă ar fi fost creată precum în a 4-a ei zi, deşi ar fi fost vizibilă, totuşi nu ar fi luminat şi ar fi arătat mincinos (versetul) acela: Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari, ca şi acela: El a spus: Să fie luminători în cer ca să lumineze pe Pământ. Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile, Soarele însă, deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt numărate şi socotite toate zilele. Aşadar, aceste 11 zile cu care Luna este mai bătrână decât Soarele şi care i-au fost completate Lunii în primul an, sunt cele care în fiecare an i se adaugă ei de către cei care se folosesc de calendarul lunar. Căci acel an n-a lipsit Adamiţilor, fiindcă în chiar crearea Lunii a fost completată deficienţa măsurii Lunii. Iar din acel an, şi în continuare, Adamiţii au învăţat să adauge 11 zile fiecărui an. Cu siguranţă, nu Caldeii au stabilit anotimpurile şi anii, acestea au fost stabilite înainte de Adam.”55 „Dixit igitur quia: Fecit Deus duo luminaria maiora, luminare maius in dominationem diei, et luminare minus in dominationem noctis et stellas. Etsi autem initium operum praecedentium quartum diem fuisset vespere, tamen constitutio operum diei quarti mane fuit. Etenim quia completus est dies tertius, eo quod dictum est: Factum est vespere et factum est mane, dies tertius, non creavit (Deus) duo luminaria tempore vespertino, ne forte nox in diem verteretur et mane antiquius vespere esset. Quia igitur dies ea ordinatione qua creatus est dies primus facti sunt, diei etiam quarti nox sicut aliorum praecessit lucem eius. Et si vespere eius matutino tempore antiquior fuit, igitur non creata sunt luminaria vespere sed matutino tempore. Dicere enim unum eorum creatum 55

150

Deşi mulţi Părinţi ai Bisericii au interpretat facerea luminătorilor, textul de mai sus al Sfântului Efrem este cel mai cuprinzător întrucât oferă cele mai multe informaţii concrete de care avem nevoie pentru elaborarea modelului cosmogonic. Găsim în acest text următoarele informaţii esenţiale: 1. Luminătorii au fost creaţi în dimineaţa zilei a 4-a lumii. Acest lucru implică faptul că seara şi noaptea zilei a 4-a lumii au fost asemănătoare serilor şi nopţilor din zilele a 2-a şi a 3-a. Figurile 16 şi 17 ilustrează începutul serii şi noaptea celei de-a 4-a zile a lumii în modelul nostru cosmogonic:

Fig. 16 Seara zilei a 4-a esse vespere alterumque mane, non sinit illud: Dixit: Fiant luminaria, et: Fecit Deus duo luminaria maiora. Si magna fuerun cum creata sunt et mane creata sunt, igitur sol ad orientem stabat et luna contra eum ad occidentem. Profundus autem erat sol et demissus, quia in loco ortus sui supra terram creatus est; alta autem erat luna, quia in loco qou stat die decimo quinto creata est. Momento scilicet quo sol apparuit supra terram, viderunt se invicem luminaria et postea occidit luna. Ex lunae scilicet loco et ex magnitudine eius ac illuminatione, certum est illam decimum quintum diem agentem creatam esse. Quemadmodum enim adultae erant arbores graminaque et animalia atque volucres et etiam homo, et novelli erant, - adulti enim erant ex aspectu membrorum suorum et personarum (quoma), novelli vero erat propter horam et tempus creationis suae, - ita etiam luna perfecta erat et recens; recens erat quippe quae unius horae erat, adulta autem erat quia die decimo quinto plena erat. Si enim creata fuisset unius diei vel duorum, (luna) non illuminasset, propter proximitatem suam ad solem, sed ne visa quidem esset. Et si creata fuisset sicut quattuor dierum (luna), etim vissa esset, non illuminasset tamen et mendacii convictum esset illud: Creavit Deus duo luminaria maiora, cum illo: Dixit: Fiant luminaria in caelo ... ad illuminandum super terram. Quia scilicet luna diei decimi quinti facta est, sol autem, et si unius diei erat, tamen ipse etiam quadriduanus erat; ab ipso enim sole numerati sunt et numerantur omnes dies. Hi igitur undecim dies quibus luna senior est sole, et qui suppleti sunt lunae primo anno, ii sunt quos cuicumque anno addunt ei illi qui utuntur computatione lunari. Nam annus ille Adamitarum non mancus fuit, quia in ipsa lunae creatione suppletus est defectus mensurae lunae. Ex illo autem anno et deinceps, didicerun Adamitae undecim dies omni anno addere. Minime certo Chaldei ordinaverunt tempora et annos, qui ante Adam ordinabantur.”

151

Fig. 17 Noaptea zilei a 4-a 2. Soarele a fost creat şi pus de către Dumnezeu în tărie la est de regiunea Raiului în aşa fel încât în această regiune de pe Pământ să înceapă dimineaţa zilei a 4-a prin răsăritul lui la orizont. Luna a fost creată şi pusă în tărie în aceeaşi clipă cu Soarele la vest de regiunea Raiului în aşa fel ca, după ce ambii luminători s-au văzut reciproc, ea să apună sub linia de orizont. De asemenea, în aceeaşi clipă cu crearea Soarelui şi Lunii şi punerea lor în tărie, Dumnezeu a creat şi stelele pe care le-a fixat în tărie într-o manieră ordonată, adică exact în ordinea în care le vedem şi astăzi. Este suficient să urmărim cu ochiul liber constelaţiile cele mai importante care se pot vedea din locul în care ne aflăm pe Pământ. Vom constata pe parcursul întregii noastre vieţi că forma acestor constelaţii şi distanţele dintre ele nu se modifică. Dacă studiem hărţile cereşti realizate în vechime, vom constata că şi cei care au trăit înaintea noastră au văzut aceste constelaţii exact aşa cum le vedem noi astăzi. În plus, rotirea acestor constelaţii în jurul axei polare păstrând forma şi distanţele dintre ele nemodificate este cea mai bună dovadă că stelele sunt fixate în tărie şi tăria este cea care le roteşte printr-o rotaţie completă zilnică. Aşadar, începând din dimineaţa zilei a 4-a, deşi intensitatea luminii s-a păstrat, modul de iluminare al Pământului s-a schimbat într-o clipită. Cea mai 152

bună formulare a unei explicaţii pentru iluminatul Pământului din timpul zilei este dată de către Sfântul Vasile cel Mare în ale sale Omilii la Hexaemeron, în capitolul dedicat creării luminătorilor, Ed Sofia, Bucureşti, 2004, p. 145: «„Să fie spre semne şi spre zile” spune Scriptura. Nu ca să facă zilele ci ca să stăpânească zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a pus „soarele spre stăpânirea zilei iar luna şi stelele spre stăpânirea nopţii” (Psalmul135, 8-9) - Dar cum are soarele stăpânire asupra zilei? - Soarele poartă în el lumină; atunci când trece de orizont aduce ziua, împrăştiind întunericul. N-ai greşi dacă ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua e măsura de timp în care soarele stă în emisfera de deasupra Pământului.» Definiţia Sfântului Vasile pentru zi, zi = „văzduhul luminat de Soare”, este esenţială ca să intuim de unde vine omogenitatea luminii din timpul zilei, inclusiv fenomenele de înserare sau de „crăpare de ziuă” care, după cum ştim, se produc lent. Noi ştim că văzduhul, adică aerul atmosferic din vecinătatea Pământului, pe lângă rolul de a ne furniza materia primă necesară respiraţiei, mai are şi rolul de a dispersa lumina puternică a Soarelui în tot volumul lui din emisfera luminată de Soare. Practic prin acest fenomen de dispersie a luminii Soarelui, astrul conducător al zilei “aprinde” în mod omogen întreg văzduhul de deasupra liniei orizontului, lumina sa mai având încă ceva putere de dispersie în aerul din văzduh pentru a produce o înserare lentă sau nişte zori de zi lente, continue şi plăcute omului şi după ce Soarele se află sub linia orizontului, în apropiere de aceasta. Şi ziua este un fenomen combinat din două tipuri de lumină, pe de-o parte lumina dată direct de Soare care pătrunde nedispersată prin văzduh până la ochii noştri care percep clar forma discului solar, iar pe de altă parte, lumina omogenă produsă de dispersia razelor Soarelui în văzduh, cea care practice îl ”aprinde” producând ochilor plăcuta senzaţie de cer albastru şi cea de vizibilitate diurnă. Dacă Dumnezeu nu ar fi înzestrat aerul atmosferic atât cu o anume transparenţă cât şi cu o anume capacitate de dispersie am fi văzut în cazul dispersiei totale doar o lumină difuză fără Soare, iar în cazul unei transparenţe totale am fi văzut Soarele ca un glob incandescent pe un cer întunecat. Creatorul însă a combinat gazele care alcătuiesc aerul atmosferic astfel încât pentru ochiul omenesc lumina combinată a zilei sa fie fenomenul cel mai plăcut la vedere. În descrierea iluminării pentru prima dată cu luminători a Pământului, Sfântul Efrem aminteşte despre punctele cardinale ale Pământului anume despre răsărit, adică est, şi despre apus, adică vest. Pentru a putea înţelege formarea dimineţii şi serii relative la meridian începând din acest moment de iluminare diferită a Pământului cu luminători, am ales să ilustrăm în figurile 18 şi 19 iluminarea de atunci a Pământului din dublă perspectivă, anume din perspectivă polară, cea a unui observator aflat pe axa polară deasupra Polului Nord al Pământului, şi din perspectivă ecuatorială, cea unui observator aflat în planul ecuatorului ceresc. În aceste figuri am ales ca meridian de referinţă meridianul care trecea prin regiunea Raiului. Se poate observa cum, în cazul creării într-o clipă a luminătorilor şi stelelor, Dumnezeu a modificat radical modul de iluminare a Pământului în dimineaţa zilei a 4-a faţă de zilele precedente. Din dimineaţa zilei a 4-a şi până astăzi, zilele pe Pământ se formează prin rotirea zilnică a tăriei cu Soarele, Luna şi stelele plasate în ea prin porunca lui Dumnezeu. 153

18 a) Dimineaţa zilei a 4-a. Vedere din perspectivă polară.

154

18 b) Dimineaţa zilei a 4-a. Vedere din perspectivă ecuatorială. Fig. 18 Dimineaţa zilei a 4-a

155

19 a) Ziua zilei a 4-a. Vedere din perspectivă polară.

156

19 b) Ziua zilei a 4-a. Vedere din perspectivă ecuatorială. Fig. 19 Ziua zilei a 4-a

157

În figurile 18 a) şi 19 a) este arătată calitativ cu ajutorul vederii din perspectivă polară formarea celor patru zone de iluminare pe Pământ cu ajutorul celor doi luminători mari. Odată cu deplasarea luminătorilor în acelaşi sens, fiecare pe cercul lui, are loc şi o rotire a acestei iluminări a Pământului. Astfel prin rotirea Soarelui şi Lunii faţă de regiunea Raiului, de la est la vest, peste Rai se revarsă zorii odată cu crearea luminătorilor, apoi are loc iluminarea intensă a zilei, urmând ca, prin rotirea în continuare a luminătorilor faţă de Pământ, să se ajungă la crepuscul şi după aceea la întunericul deplin al nopţii. Figurile 18 b) şi 19 b) sunt realizate în perspectivă ecuatorială în care se observă axa de rotaţie proprie a tăriei, axă care trece prin centrul Pământului nemişcat şi în vecinătatea Stelei Polare. Dacă tăria sau bolta cerească cu stelele şi cu luminătorii din ea nu s-ar fi rotit în jurul Pământului, nu am fi putut defini polii Pământului şi nici ecuatorul său şi în consecinţă nu am fi putut defini nici punctele cardinale pe Pământ şi în univers. Numai începând cu ziua a 4-a lumii are rost să vorbim despre punctele cardinale, poli, ecuator şi meridiane în cazul Pământului şi al universului create de către Dumnezeu. Dumnezeu a dorit ca noi să avem aceste puncte de referinţă atât pentru Pământ cât şi pentru bolta cerească şi ne-a arătat cu ajutorul stelelor, mai ales al Stelei Polare, şi al luminătorilor mari că tăria se roteşte în jurul unei axe proprii de rotaţie în jurul Pământului. Astfel, prin observarea cu atenţie a bolţii cereşti în care se află luminătorii cei mari şi stelele, orice om se poate orienta pe Pământ, lucru pe care nu l-ar fi putut face dacă ar fi văzut o boltă cerească uniform întunecată sau uniform luminată fără nici un punct de reper pe ea. De aceea aminteşte Sfânta Scriptură că luminătorii cei mari şi stelele, pe lângă rolul de a lumina pe Pământ şi de a forma ziua şi noaptea, au rolul de a fi şi semne. Dumnezeu a creat aceşti aştri ca semne pentru ca omul să se poată orienta în spaţiu cu ajutorul lor. Şi, după cum vom vedea, rolul lor de semne conferă acestui spaţiu fizic în care trăim şi o dimensiune spirituală. Dacă ne uităm cu atenţie la figurile 18 şi 19 observăm că ar fi posibile două moduri de realizare a rotaţiei zilnice a luminătorilor faţă de Pământ: fie prin rotaţia în tărie faţă de Pământ pe cele două drumuri circulare ale lor, fie prin rotirea întregii tării cu luminătorii fixaţi în ea faţă de Pământ. Se pune acum o întrebare foarte importantă: Care dintre cele două moduri posibile de rotaţie zilnică a luminătorilor faţă de Pământ este cel real? Cel autonom faţă de tărie sau cel împreună cu tăria? Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere o altă informaţie esenţială pe care ne-o furnizează Sfântul Efrem care ne spune că „(…) nu Caldeii au stabilit anotimpurile şi anii, acestea au fost stabilite înainte de Adam.” Din această afirmaţie a Sfântului deducem că, de la crearea lor în ziua a 4-a a lumii şi până astăzi, mersul luminătorilor pe cer în conformitate cu porunca lui Dumnezeu de a lumina pe Pământ pentru a crea pe el zilele, anotimpurile şi anii, a rămas acelaşi ca în clipa în care au fost creaţi şi li s-a dat această poruncă. Acest lucru înseamnă că tăria-cer dimpreună cu luminătorii şi stelele nu s-au mai modificat din dimineaţa zilei a 4-a şi până astăzi. În consecinţă, urmând învăţătura Sfântului Efrem reţinem informaţia extrem de importantă că: 3. Cerul pe care îl vedem astăzi este identic cu cerul care s-a arătat în dimineaţa zilei a 4-a, anume tăria creată în seara zilei a 2-a şi împodobită în dimineaţa zilei a 4-a cu luminători şi stele. Din acest motiv, putem studia ziua zilei a 4-a, de când tăria a fost împodobită cu luminători, studiind o zi obişnuită, 158

aşa cum începe ea la răsăritul Soarelui atunci când Soarele şi Luna se află în opoziţie. Dacă privind cerul actual cu ochii noştri fixând ca reper un fir meridian – un fir perpendicular pe linia de orizont privită înspre Sud - şi ţinem cont de informaţiile căpătate din Sfânta Scriptură şi de la Sfântul Efrem privind existenţa unei tării în care se află luminătorii şi stelele, vom observa următoarele două fenomene: a) Stelele revin la meridian întotdeauna după exact acelaşi interval de timp şi în exact aceeaşi poziţie în care se aflau la trecerea anterioară, distanţele dintre ele păstrându-se nemodificate. Dacă ne aflăm în emisfera nordică a Pământului şi privim bolta cerească înspre nord, vom observa că toate stelele vizibile din tărie, grupate în constelaţii ce sugerează diferite contururi, se rotesc în jurul unei stele destul de strălucitoare care pare nemişcată şi care se numeşte Steaua Polară. Din consideraţiile de mai sus reiese că este foarte important să găsim Steaua Polară pe cer. Steaua Polară se poate afla pe cer cu ajutorul constelaţiei Carul Mare, constelaţia cea mai uşor de văzut cu ochiul liber pe cerul emisferei nordice a Pământului. Dacă vom privi cerul boreal de pe paralela Bucureştiului într-o noapte senină, fie că ne aflăm în România, în SUA, în Rusia, China sau Japonia, vom vedea cu siguranţă tot timpul nopţii constelaţia numită Carul Mare. În jurul latitudinii de 45°, Carul Mare se observă tot timpul nopţii deoarece este ceea ce astronomii numesc o constelaţie circumpolară, adică o constelaţie care se poate observa tot timpul deasupra liniei de orizont. Deşi ea este compusă din mai multe stele, noi îi vom vedea sigur cele 7 stele principale chiar dacă aerul urbei în care stăm este mai poluat şi văzduhul nu este perfect transparent. Vom vedea aranjamentul de stele din figura 20:

Fig. 20 Carul Mare Din figura 20, care redă forma constelaţiei aşa cum o vedem de obicei pe cer, se observă clar cele 4 stele care formează corpul trapezoidal al carului precum şi celelalte 3 care formează oiştea carului. Desigur, un necredincios va spune că forma acestei constelaţii este cu totul întâmplătoare şi nu are nici o semnificaţie. În schimb noi, în calitate de creştini care experimentăm creaţia lui Dumnezeu, văzând o astfel de mare şi de clară constelaţie, nu se poate să nu ne gândim dacă nu cumva Creatorul a făcut-o cu vreun folos pentru noi. 159

Într-adevăr, desenul clar al acestei constelaţii ne este de foarte mare folos fiindcă ne ajută să găsim Steaua Polară, o stea de strălucire comparabilă cu cea a stelelor din Carul Mare. Astfel, dacă vom prelungi dincolo de steaua  linia care uneşte stelele  şi  din Carul Mare cu o distanţă de circa 5 ori mai mare decât lungimea segmentului -, la capătul acestei linii imaginare vom observa Steaua Polară aflată în constelaţia Carul Mic, după cum ne indică şi figura 21.

Fig 21. Aflarea Stelei Polare pe cer cu ajutorul Carului Mare Chiar dacă nu este cea mai strălucitoare stea de pe cer, Steaua Polară este vizibilă întotdeauna foarte bine cu ochiul liber când cerul emisferei nordice este senin, şi reprezintă o mare binecuvântare a lui Dumnezeu pentru locuitorii acestei emisfere. Aflându-se în proximitatea axei cereşti, Steaua Polară este percepută de ochiul celui care o observă ca fiind nemişcată pe cer. Deoarece în vecinătatea ei nu se mai află alte stele de strălucire asemănătoare cu care să poată fi confundată, Steaua Polară se constituie într-un punct de orientare deosebit de preţios pentru oamenii de pe Pământ, indicând întotdeauna în mod absolut Nordul ca punct cardinal de referinţă. Odată identificat, prin Steaua Polară, Nordul ca punct cardinal absolut de referinţă, celelalte puncte cardinale, Sudul, Estul şi Vestul se află foarte uşor. Toate celelalte stele pe care le vedem în emisfera nordică se rotesc în jurul Stelei Polare de la Est spre Vest aşa cum am exemplificat în figura 22 în cazul Carului Mare.

160

Fig. 22 Rotirea zilnică de la est la vest a cerului în jurul Pământului este accesibilă observaţiei oricărui om de pe Pământ care se uită la stelele de pe bolta cerească. Aici: rotirea Carului Mare în jurul Stelei Polare văzută de la paralela 45. Odată ce am învăţat să descoperim pe cer Steaua Polară, dacă ne vom deplasa pe Pământ având mereu în faţă această stea, vom şti că ne îndreptăm spre punctul cardinal Nord. În plus, unghiul făcut de dreapta dintre punctul de observaţie şi Steaua Polară cu dreapta de la punctul de observaţie până la linia de orizont, ne arată pe ce paralelă nordică a Pământului ne aflăm. La Polul Nord, un observator va vedea Steaua Polară şi cerul rotindu-se în jurul ei aproximativ deasupra capului pe direcţia verticalei locului. La paralela 45, un observator va vedea Steaua Polară sub un unghi de 45 de grade faţă de orizontală, iar la ecuator va vedea Steaua Polară şi cerul rotindu-se în jurul ei aproximativ pe linia de orizont, ca în figura 23.

161

Fig. 23 Steaua Polară şi Carul Mare văzute de la ecuator Atunci când cerul este senin şi ştim să descoperim pe cer Steaua Polară, putem să ne orientăm întotdeauna după ea pentru a descoperi nu numai Nordul, ci toate punctele cardinale. Dacă, de pildă, trebuie să ajungem într-un loc aflat la vest de locul unde ne aflăm, ne întoarcem astfel încât să avem în permanenţă Steaua Polară în dreapta noastră şi mergem înainte. Facem acest lucru întrucât ştim că, din orice loc de pe Pământ o vedem, Steaua Polară rămâne aproximativ nemişcată pe cer. Este ca şi cum această stea ar fi fixată de Pământ printr-o tijă invizibilă fiind cumva solidară cu acesta. Aşadar, fenomenele care ne ajută cel mai mult în orientarea noastră după Steaua Polară le reprezintă atât nemişcarea pe cer a Stelei Polare cât şi nemişcarea fermă a însuşi Pământului pe care ne aflăm. Alt fenomen pe care îl putem observa este următorul: b) Soarele revine la meridian cu o întârziere medie de circa 4 minute faţă de stelele de pe cer, iar revenirea lui nu se face exact în aceeaşi poziţie ca la stele, ci, în funcţie de anotimp, mai sus sau mai jos faţă de punctul în care intersectează meridianul în ziua anterioară. În figurile 24 şi 25 am ilustrat revenirea la meridian a Soarelui şi a unei stele.

Fig. 24 Diferenţa dintre sosirea la meridian a unei stele fixe şi a Soarelui între solstiţiul de iarnă şi cel de vară 162

Fig. 25 Diferenţa dintre sosirea la meridian a unei stele fixe şi a Soarelui între solstiţiul de vară şi cel de iarnă Dacă facem aceleaşi observaţii cu referire la Lună, vom vedea că şi ea revine la meridian în acelaşi mod ca Soarele, dar cu o întârziere medie de circa 50 de minute. Din observaţiile privind revenirea la meridian a stelelor fixe şi a celor doi luminători mari, vedem că stelele se află în tărie ca şi cum ar fi fixate definitiv în ea, în timp ce Soarele şi Luna se mişcă şi faţă de tărie în decursul unei zile. Soarele se mişcă foarte lent faţă de tărie, suficient de vizibil însă ca în decurs de un an el să facă faţă de tărie o rotaţie completă în sens invers sensului de rotaţie zilnică a tăriei. Luna se mişcă mai repede faţă de tărie şi face faţă de aceasta o rotaţie completă în sens invers sensului de rotaţie zilnică a tăriei, în decurs de circa 27,3 de zile. Din cele afirmate de Scriptură, din interpretarea Sfântului Efrem şi din observaţiile experimentale asupra revenirii luminătorilor şi stelelor la meridian tragem următoarele concluzii: - Deoarece stelele revin la meridian fără nici o întârziere şi fără nici o abatere de la forma constelaţiilor din care fac parte, rezultă că ele sunt fixate în tărie şi tăria este cea care se roteşte cu ele în jurul Pământului făcând o rotaţie completă în decursul unei zile siderale. Ziua siderală este intervalul de timp în care orice stea de pe cer revine la meridian şi are durata de 23 de ore şi 56 de minute, fiind cu aproximativ 4 minute mai scurtă decât ziua solară medie. Ziua solară medie este intervalul de timp mediu de 24 de ore după care Soarele revine la meridian. Aşadar, tăria cu stelele din ea se roteşte în jurul Pământului şi face o rotaţie completă în decursul unei zile siderale, în vreme ce Soarele, aflat şi el în tărie, face o revoluţie completă în jurul Pământului în decursul unei zile solare medii. Mişcarea de rotaţie a tăriei în jurul Pământului nemişcat aflat în centrul universului a început, ca urmare a poruncii lui Dumnezeu, în chiar clipa în care Dumnezeu a creat şi a pus luminătorii şi stelele în tărie la începutul dimineţii zilei a 4-a a lumii, dimineaţă care s-a raportat în acea clipă la meridianul Raiului. În acea clipă în care au fost creaţi luminătorii, au existat unele regiuni pe Pământ în care s-a trecut brusc de la noaptea întunecoasă şi absolută a zilei a 4-a la iluminarea puternică din miezul zilei, în vreme ce în alte regiuni noaptea s-a prelungit, cu singura diferenţă că pe cer au apărut Luna plină şi stelele. Aceste 163

regiuni brusc luminate au fost cele situate la est de Rai, în vreme ce, simultan, la vest de Rai, în regiunile în care a rămas întunericul, au apărut la fel de brusc Luna şi stelele. Despre dimineaţa zilei a 4-a putem spune că a fost propriu-zis o dimineaţă aşa cum o cunoaştem azi numai în apropierea meridianului care trecea prin regiunea Raiului. Datorită acestui mod de iluminare rotitoare prin învârtirea tăriei în jurul Pământului aflat ca un miez nemişcat în interiorul ei, serile şi dimineţile menţionate pentru zilele a 5-a şi a 6-a se referă, tot ca în ziua a 4-a, la meridianul ce trecea prin regiunea Raiului. Şi pentru celelalte regiuni de pe Pământ avem seară şi dimineaţă în zilele a 5-a şi a 6-a, numai că nu mai avem aceeaşi succesiune a iluminării de tip seară – noapte - dimineaţă – zi ca în zona meridianului Raiului, ci alta. Astfel, avem în ziua a 5-a şi a 6-a: în regiunile aflate pe meridianul opus meridianului Raiului succesiunea de tip dimineaţă – zi - seară – noapte; în regiunile aflate pe un meridian aflat spre est la 90º faţă de Rai succesiunea de tip zi - seară – noapte – dimineaţă; în regiunile aflate pe un meridian aflat spre vest la 90º faţă de Rai succesiunea de tip noapte – dimineaţă - zi - seară. - Întrucât luminătorii revin la meridian cu o întârziere faţă de durata de rotaţie completă a tăriei, de aproximativ 4 minute în cazul Soarelui, şi de aproximativ 50 de minute în cazul Lunii, rezultă că aceştia, pe lângă mişcarea diurnă cu care sunt purtaţi, aidoma stelelor, de către tăria rotitoare în jurul Pământului sunt supuşi şi unei a doua mişcări, o mişcare de translaţie lentă pe un drum stabilit de Dumnezeu în tărie, în sens opus sensului de rotaţie al tăriei. Aşadar pe lângă mişcarea de rotaţie rapidă suferită de luminători pentru faptul că se află în tăria zilnic rotitoare în jurul Pământului, ei sunt supuşi şi unei mişcări lente de translaţie faţă de tărie, dându-i ocol într-un an - Soarele şi într-o lună - Luna. Spre deosebire de stele, care sunt fixate în tărie, luminătorii se translatează faţă de aceasta pe drumuri bine stabilite în ea. - Începând cu dimineaţa zilei a 4-a, formarea zilelor se datorează iluminării rotitoare produse pe Pământ de Soarele purtat de tărie.

2.4.2 Drumurile luminătorilor în tărie. Drumul Soarelui; cercul eclipticii şi constelaţiile zodiacale. Drumul Lunii raportat la cercul eclipticii. Poziţia iniţială a luminătorilor în tărie la crearea lor. Textul păstrat de la Sfântul Efrem despre crearea luminătorilor în dimineaţa zilei a 4-a este deosebit de important întrucât ne permite să determinăm poziţionarea iniţială a luminătorilor în tărie la crearea lor. La apariţia lor pentru prima dată, cei doi luminători mari au fost văzuţi de pe Pământ, din regiunea Raiului, ca în orice dimineaţă de azi la faza de lună plină; Soarele, aşa cum răsare de obicei, iar Luna, deşi fusese creată în acel moment, în vârstă de 15 zile. Vârsta Lunii este o mărime astronomică ce defineşte forma feţei ei luminate de Soare vizibilă de pe Pământ şi variază între o zi şi 30 de zile. Când are vârsta de o zi, Luna este în faza de lună nouă şi nu se vede deloc, iar când are vârsta de 15 zile, Luna este în faza de lună plină şi se vede ca un disc perfect rotund. De aceea la 15 Nisan, ca şi la data de 15 a fiecărei luni din calendarul evreiesc, este lună plină. Atunci când este lună plină, Luna se află întotdeauna în opoziţie cu Soarele, ceea ce înseamnă că Pământul este interpus între Soare şi Lună, iar când este lună nouă, Luna se află interpusă între 164

Pământ şi Soare. De aceea eclipsele de Lună pot avea loc numai la lună plină, în timp ce eclipsele de Soare pot avea loc numai la lună nouă. Comentariul său despre poziţia iniţială a luminătorilor dovedeşte faptul că Sfântul Efrem era un astronom foarte priceput. El afirmă: „Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile, Soarele însă, deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt numărate şi socotite toate zilele.” Acest text este esenţial pentru determinarea cu cea mai mare precizie a poziţiei luminătorilor la crearea lor în ziua a 4-a. Într-adevăr, dacă pentru Lună este foarte simplu a-i exprima vârsta prin forma iluminării de către Soare a feţei ei vizibile de pe Pământ, Luna de o zi indicând luna nouă şi Luna de 15 zile indicând luna plină, aflată în opoziţie cu Soarele, pentru a afirma vârsta Soarelui este neapărat nevoie ca acela care o face să cunoască forma traiectoriei Soarelui, adică cercul eclipticii. Cercul eclipticii este drumul Soarelui faţă de tărie observat de pe Pământ. Cu alte cuvinte, dacă am opri tăria din rotaţia ei zilnică şi am vizualiza numai mişcarea Soarelui în raport cu ea, am vedea că în decursul unui an de zile Soarele parcurge, în interiorul tăriei considerate staţionare, un cerc: ecliptica. Astfel, dacă luăm o stea reper faţă de care Soarele îşi începe mişcarea pe ecliptică, într-un an de zile, adică într-un interval de timp de 365,25 de zile, Soarele parcurge complet cercul eclipticii şi revine în dreptul stelei pe care am luat-o ca reper. Întrucât tăria este împodobită cu stelele fixate în ea, drumul Soarelui faţă de tărie poate fi studiat cu ajutorul acelor stele prin dreptul cărora el trece în parcurgerea acestui drum. Dar cum se poate lua reper o stea faţă de care să treacă Soarele, când noi ştim bine că, atunci când Soarele e pe cer, nu se văd stelele? Se poate, totuşi, determina poziţia Soarelui faţă de stele observând mai ales stelele foarte strălucitoare care apar seara imediat după apusul Soarelui, în vecinătatea locului în care a apus acesta, şi, în mod analog observând stelele care dispar de pe cer la începutul dimineţii, în vecinătatea locului în care urmează să răsară Soarele. Ecliptica era bine cunoscută de către astronomii din antichitate cu câteva secole înainte de Naşterea Domnului, iar stelele fixe din tărie prin dreptul cărora trece Soarele erau cunoscute ca făcând parte din constelaţiile zodiacale. Putem considera că stelele din constelaţiile zodiacale îndeplinesc funcţia de borne puse de Dumnezeu pentru ca oamenii să poată determina drumul Soarelui faţă de ele. Totodată, deşi ştim că Soarele şi Luna sunt mai aproape de Pământ decât stelele, noi vedem mişcarea celor doi luminători care trec prin dreptul stelelor ca fiind proiectată printre acestea. În figurile 26-37 am ilustrat drumul Soarelui faţă de constelaţiile zodiacale într-un an de zile şi am menţionat în ce anotimp al anului Soarele trece prin dreptul acestora. Totodată, am evidenţiat stelele mai importante şi vizibile cu ochiul liber din aceste constelaţii şi magnitudinea acestor stele furnizată de astronomii. Magnitudinea sau strălucirea aparentă este o mărime astronomică prin care se clasifică stelele după strălucirea lor observată de pe Pământ faţă de o strălucire reper care este considerată ca având magnitudinea 1. Astfel, magnitudinile stelelor de pe cer vizibile cu ochiul liber au valori cuprinse între -1,6, magnitudinea stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare, cea mai strălucitoare stea de pe cer, şi magnitudinea 6, a stelelor abia vizibile. Când se trece de la o unitate de magnitudine la alta, raportul dintre strălucirile stelelor variază cu 2,5. Astfel, o stea de magnitudine -1 este de 2,5 ori mai strălucitoare decât o stea de magnitudine 0, care la rândul ei este de 2,5 ori mai strălucitoare decât o stea de magnitudine 1, ş.a.m.d. 165

Fig. 26 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Peştii este observabil la sfârşitul iernii şi în timpul primăverii, în lunile februarie, martie şi aprilie. Constelaţia zodiacală Peştii este o constelaţie mare care este parcursă de Soare în 43 de zile la sfârşitul iernii şi în timpul primăverii în lunile martie şi aprilie. Este formată din stele puţin luminoase, cea mai luminoasă dintre ele fiind gamma Pisces cu magnitudinea 3,7. Drumul Soarelui intersectează de două ori conturul constelaţiei zodiacale Peştii în dreptul stelelor epsilon Pisces şi omicron Pisces. De obicei constelaţia nu poate fi văzută cu ochiul liber din localităţile cu iluminat stradal intens şi aer mai poluat de traficul maşinilor, dar e vizibilă în zonele unde văzduhul este mai curat. Constelaţia zodiacală Berbecul este singura de pe cer oarecum depărtată de drumul Soarelui, acesta trecând prin dreptul ei la o oarecare distanţă, fără ca să o intersecteze, după cum se observă din figura 27.

Fig. 27 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Berbecul este observabil primăvara în timpul lunilor aprilie şi mai. 166

Deşi constelaţia zodiacală Berbecul este o constelaţie mică, pe lângă care Soarele trece în 18 zile, din ea se pot distinge bine cu ochiul liber, chiar şi din oraş, stelele Hamal şi Sheratan56.

Fig. 28 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Taurul este observabil primăvara şi vara în lunile mai şi iunie. Constelaţia zodiacală Taurul ilustrată în figura 28 este străbătută de Soare în 33 de zile. Steaua Aldebaran din această constelaţie este cea mai strălucitoare stea din tărie aflată în apropierea drumului Soarelui. Soarele trece prin această constelaţie foarte aprope de steaua puţin strălucitoare tau Taurus. În afară de Aldebaran, din constelaţia Taurul mai pot fi văzute lesne cu ochiul liber strălucitoarea Alnath precum şi mai puţin strălucitoarele Alcyone şi zeta Taurus. Constelaţia zodiacală Gemenii este străbătută de Soare în timpul verii în lunile iunie şi iulie în 30 de zile. Ea este oarecum depărtată de constelaţia Taurul, între cele 2 constelaţii existând un spaţiu parcurs de Soare în circa 3 zile. După cum se poate observa din figura 29, foarte aproape de drumul Soarelui se află la intrarea în constelaţie foarte puţin strălucitoarea 1 Gemini, după care drumul Soarelui trece prin dreptul stălucitoarei Tejat şi prin faţa stelei Wasat. Din constelaţia Gemenii sunt vizibile cu ochiul liber foarte strălucitoarele Castor şi Polux, stele care închipuie capetele celor doi gemeni, precum şi Alhena, steaua aflată la piciorul drept al conturului geamănului indicat de Polux.

Folosim aici denumirile stelelor recunoscute de toţi astronomii de astăzi. După cum vom vedea, multe dintre ele poartă denumiri arăbeşti, deoarece arabii s-au ocupat mult cu studierea cerului şi denumirile stelelor date de ei au rămas şi astăzi în uz. 56

167

Fig. 29 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Gemenii este observabil vara în lunile iunie şi iulie. Constelaţia zodiacală Racul este cea mai mică dintre constelaţiile zodiacale, fiind străbătută de Soare în 15 zile. Este demn de remarcat faptul că între constelaţia zodiacală Gemenii şi constelaţia zodiacală Racul există un spaţiu destul de mare străbătut de Soare în circa 6 zile. Un spaţiu comparabil se află şi faţă de constelaţia zodiacală Leul, cea care îi urmază Racului. La fel ca stelele din constelaţia zodiacală Peştii, şi cele din constelaţia Racului sunt foarte puţin strălucitoare, ceea ce face ca această constelaţie să nu poată fi văzută decât foarte greu sau deloc din oraşele mari, puternic iluminate şi cu atmosfera mai poluată. Drumul Soarelui faţă de constelaţia Racul trece prin dreptul stelei Asellus Australis, a doua ca strălucire din ea, aşa cum se poate observa în figura 30.

Fig. 30 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Racul este observabil vara în lunile iulie şi august. 168

Constelaţia zodiacală Leul este străbătută de Soare în lunile august şi septembrie în 35 de zile. Este o constelaţie clară, foarte uşor vizibilă pe cer datorită în special celor patru stele foarte strălucitare din ea: Algieba, Zosma, Denebola şi mai ales Regulus. Alături de acestea mai este uşor vizibilă şi mai puţin strălucitoarea epsilon Leo, aflată chiar în capul constelaţiei. După cum se poate observa din figura 31, drumul Soarelui văzut de pe Pământ nu intersectează constelaţia Leul, ci trece prin dreptul celei mai strălucitoare stele din ea, Regulus. De altfel Regulus este cea mai strălucitoare stea prin faţa căreia trece drumul luminătorului zilei. Între Leu şi Fecioara, următoarea constelaţie zodiacală de pe cer, este un spaţiu mic străbătut de Soare în circa două zile.

Fig. 31 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Leul este observabil vara şi toamna în lunile august şi septembrie. Constelaţia zodiacală Fecioara este constelaţia faţă de care Soarele are drumul cel mai lung, străbătând-o în 47 de zile. Drumul Soarelui, după ce trece pe lângă puţin strălucitoarea Zaniah, trece în apropiere de Spica, a doua stea ca strălucire dintre stelele constelaţiilor zodiacale, după Aldebaran din constelaţia zodiacală Taurul. Aşa cum este ilustrat în figura 32, o altă stea uşor vizibilă cu ochiul liber din constelaţia Fecioara este Vindemiatrix. Între constelaţia zodiacală Fecioara şi cea următoare, Balanţa, se află un spaţiu străbătut de Soare în circa 3 zile.

169

Fig. 32 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Fecioara este observabil toamna în lunile septembrie şi octombrie.

Fig. 33 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Balanţa este observabil toamna în lunile octombrie şi noiembrie. Constelaţia zodiacală Balanţa este una dintre constelaţiile zodiacale mici, fiind străbătută de Soare în 16 zile. După cum se observă din figura 33, drumul Soarelui intersectează constelaţia Balanţa foarte aproape de strălucitorea Zubenelgenubi, o stea importantă din ea deoarece este uşor vizibilă cu ochiul liber, la fel ca Zubeneschamali. 170

Între Balanţa şi următoarea constelaţie zodiacală, Scorpionul, se află un spaţiu care este străbătut de Soare în circa 3 zile. Scorpionul este constelaţia zodiacală cu cele mai multe stele strălucitoare vizibile cu ochiul liber pe cer.

Fig. 34 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Scorpionul este observabil toamna şi iarna în lunile noiembrie şi decembrie. Soarele traversează constelaţia zodiacală Scorpionul în 23 de zile, intersectând-o în apropierea celei mai nordice stele din ea, strălucitoarea Acrab. Alături de aceasta se mai disting, în ordinea descrescătoare a strălucirii, după cum este ilustrat în figura 34, foarte strălucitoarea Antares, Schaula, Girtab, epsilon Scorpio, Dschubba, k Scorpio, Lesath - steaua din acul Scorpionului -, tau Scorpio, niu Scorpio şi 1 Scorpio. Spre deosebire de celelalte constelaţii zodiacale amintite, care sunt spaţiate între ele, constelaţia zodiacală Scorpionul se suprapune pe o porţiune mică de cer cu constelaţia următoare, anume Săgetătorul. Constelaţia zodiacală Săgetătorul este străbătută de Soare în 31 de zile. Drumul Soarelui intersectează de două ori constelaţia Săgetătorul, prima dată în apropierea strălucitoarei Kaus Borealis, iar a doua oară în apropiere de mai puţin strălucitoarea omicron Sagittarius. După cum se observă în figura 35, cele mai strălucitoare stele din Săgetător, uşor vizibile cu ochiul liber sunt, în ordinea descrescătoare a strălucirii lor, Kaus Australis, Nunki, Kaus Media, Kaus Borealis şi Alnasl. Între Săgetător şi următoarea constelaţie zodiacală, Capricornul, se află un spaţiu străbătut de Soare în 6 zile.

171

Fig. 35 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Săgetătorul este observabil iarna în lunile decembrie şi ianuarie.

Fig. 36 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Capricornul este observabil iarna în luna ianuarie. Constelaţia zodiacală Capricornul este o constelaţie mică, fiind străbătută de Soare în 17 zile. Drumul Soarelui prin această constelaţie trece în apropierea puţin strălucitoarei theta Capricornus. Singura stea din această constelaţie uşor vizibilă cu ochiul liber este Deneb Algedi. Capricornul se suprapune foarte mult cu constelaţia zodiacală următoare, Vărsătorul. 172

Fig. 37 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Vărsătorul este observabil iarna în lunile ianuarie şi februarie. Constelaţia zodiacală Vărsătorul este străbătută de Soare în 26 de zile. Soarele traversează constelaţia în apropierea puţin strălucitoarelor iota şi lambda Aquarius. Cele mai strălucitoare stele din această constelaţie, vizibile cu ochiul liber, sunt Sadalsuud şi Sadalmelik. Între constelaţia zodiacală Vărsătorul şi constelaţia zodiacală următoare, Peştii, se află un spaţiu parcurs de Soare în aproximativ 2 zile. După parcurgerea constelaţiei Vărsătorul, Soarele intră din nou în constelaţia Peştii reluându-şi ciclul anual. Văzut de pe Pământ, el parcurge anual acelaşi drum faţă de aceleaşi stele din aceleaşi constelaţii zodiacale. Vedem acum şi o raţiune pentru care Dumnezeu a fixat stelele în tărie şi nu le-a pus să se mişte faţă de ea, ca pe luminători; stelele au funcţia de borne pentru ca oamenii să poată vedea şi reconstitui de pe Pământ drumurile luminătorilor, drumuri foarte importante în înţelegerea scopului atribuit de către Dumnezeu acestora, acelea de a realiza semnele, zilele, vremurile şi anii. Până acum am ilustrat porţiuni din drumul Soarelui din punctul de vedere al unui observator de pe Pământ. Pentru ne face o imagine despre cum arată drumul Soarelui din punctul de vedere al unui observator exterior tăriei, trebuie să stabilim un sistem de referinţă la care să raportăm acest drum. Odată cu crearea luminătorilor şi stelelor în dimineaţa zilei a 4-a şi cu începutul rotaţiei tăriei în jurul axei proprii ce trece prin centrul Pământului şi foarte aproape de Steaua Polară, putem defini Polul Nord al Pământului şi, prin raportare la acesta, punctele cardinale şi ecuatorul pământesc. Deoarece Steaua Polară se află în emisfera cerească nordică foarte aproape de axa de rotaţie a tăriei, atunci când o privim cu ochiul liber o vedem ca şi cum ar fi nemişcată pe cer. Prin urmare, vom considera în astronomia geocentrică pe care o elaborăm că Steaua Polară indică în mod absolut Polul Nord ceresc. Astfel, axa 173

de rotaţie a tăriei care trece prin Steaua Polară şi centrul Pământului intersectează suprafaţa Pământului în punctul N, punct care defineşte Polul Nord pământesc, pol echivalent cu punctul cardinal Nord. Odată ce am definit Polul Nord pământesc echivalent cu punctul cardinal Nord, putem defini celelalte puncte cardinale, Sud, Est şi Vest precum şi ecuatorul pământesc. Raportat la ecuatorul pământesc, se poate defini în tărie un ecuator ceresc prin extinderea planului ecuatorului pământesc până la marginea tăriei dinspre apele de deasupra ei, acolo unde i-a fixat Dumnezeu stelele. Zona înstelată a tăriei, aflată în apropierea apelor de deasupra tăriei, reprezintă limita de vizibilitate a unui observator de pe Pământ. Aşa cum ecuatorul pământesc împarte Pământul în emisfera pământească nordică şi emisfera pământească sudică, ecuatorul ceresc împarte cerul-tărie în două emisfere, emisfera cerească nordică şi emisfera cerească sudică. Diferenţa esenţială dintre ecuatorul pământesc şi ecuatorul ceresc ţine de nemişcarea Pământului şi de rotaţia tăriei în jurul unei axe proprii. Astfel, în vreme ce ecuatorul pământesc este nemişcat, ecuatorul ceresc este rotitor odata cu tăria. În figura 38 am desenat ecuatorul ceresc ca intersecţie dintre planul ecuatorului pământesc şi marginea superioară a tăriei. Ecuatorul pământesc şi Polul Nord Pământesc alcătuiesc sistemul de referinţă după care se pot determina coordonatele polare precum latitudinea şi longitudinea pentru orice punct de pe suprafaţa Pământului. În acelaşi timp, ecuatorul ceresc şi Polul Nord ceresc alcătuiesc sistemul de referinţă după care se pot determina coordonatele polare precum latitudinea şi longitudinea pentru orice punct de pe suprafaţa bolţii cereşti înstelate.

Fig. 38 Definirea Polului Nord ceresc, a Polului Nord pământesc, a punctelor cardinale şi a ecuatoarelor pământesc şi ceresc 174

Odată ce am definit sistemele de referinţă pentru cer şi Pământ ca sisteme de coordonate polare, un observator de pe Pământ poate localiza faţă de acestea orice stea de pe cer în coordonate de latitudine şi longitudine. Astfel, un observator al cerului aflat Pământ poate trasa faţă de linia de orizont o linie de observaţie care să se suprapună cu ecuatorul ceresc. În figura 39 am figurat cum ar arăta privită din trei zone ale Pământului, anume de la ecuator, de la paralela 45 şi de la Polul Nord, o astfel de linie de observaţie care să se suprapună cu ecuatorul ceresc privind înspre est, adică înspre locul din care stelele încep să se ridice deasupra liniei de orizont.

Fig. 39 Ecuatorul ceresc trasat înspre est faţă de linia de orizont: la ecuator, la paralela 45 şi la Polul Nord După cum se observă din figura 39, la ecuator ecuatorul ceresc este perpendicular pe linia de orizont, la paralela 45 ecuatorul ceresc face un unghi de 45º cu linia de orizont iar la Polul Nord se suprapune peste aceasta. Dacă vom urmări constelaţiile zodiacale în nopţile senine de-a lungul întregului an, vom observa că acestea sunt dispuse armonios faţă de ecuatorul ceresc. În partea stângă vom vedea întotdeauna în întregime constelaţiile Peştii, Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul şi Leul, numite şi constelaţiile zodiacale boreale deoarece se află în emisfera nordică a tăriei, iar în partea dreaptă vom vedea întotdeauna în întregime constelaţiile Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul şi Vărsătorul, numite şi constelaţiile zodiacale australe deoarece se află în emisfera sudică a tăriei. Constelaţia zodiacală Fecioara are un statut mai aparte, ea fiind chiar traversată de ecuatorul ceresc, o parte din ea, cea în care se află steaua Vindemiatrix, găsindu-se în emisfera boreală, iar cealaltă parte, în care se află foarte strălucitoarea Spica, găsindu-se în emisfera australă. Deşi toate constelaţiile zodiacale arătate în figura 40 răsar în decursul unei zile deasupra liniei de orizont, pentru a le putea vedea cu ochiul liber pe toate trebuie făcute observaţii de-a lungul unui întreg an deoarece acestea nu pot fi văzute decât în timpul nopţii. În timpul zilei, din cauza strălucirii Soarelui, jumătate dintre constelaţii nu se pot vedea şi trebuie aşteptată deplasarea astrului zilei faţă de aceste constelaţii pentru ca cele care se aflau într-un anume anotimp pe cerul zilei să ajungă într-un alt anotimp pe cerul nopţii. Fie însă zi, fie noapte, constelaţiile zodiacale răsar în decursul unei zile siderale în aceeaşi succesiune şi cu aceeaşi localizare faţă de ecuatorul ceresc. În figura 40 am ilustrat dispunerea constelaţiilor zodiacale faţă de ecuatorul ceresc, văzută la ecuator. 175

a) Constelaţiile zodiacale boreale

b) Constelaţiile zodiacale australe

Fig. 40 Dispunerea constelaţiilor zodiacale faţă de ecuatorul ceresc, văzută la ecuator Întrucât ecuatorul ceresc se roteşte complet în decursul unei zile siderale, după trecerea a 23 de ore 56 minute şi 4 secunde, deasupra liniei de orizont îşi va face apariţia aceeaşi constelaţie zodiacală cu care am început observaţia în ziua precedentă, în aceeaşi poziţie faţă de punctul cardinal Est spre care privim. Dacă privim de pe ecuatorul pământesc numai înspre Est, ecuatorul ceresc ne apare tot timpul ca o dreaptă perpendiculară pe linia de orizont. Din acest motiv, odată cu revenirea, după o zi siderală, a primei constelaţii zodiacale observate, prin punctul cardinal Est a fost desfăşurată întreaga lungime a ecuatorului ceresc. Chiar dacă este necesar să treacă o bună parte dintr-un an pentru a putea observa de la ecuator pe cerul nopţii dispunerea constelaţiilor zodiacale boreale şi australe faţă de ecuatorul ceresc, dacă reunim cele două desene din figura 40 avem întreaga dispunere a constelaţiilor zodiacale faţă de ecuatorul ceresc desfăşurat, în decursul unei zile siderale. Această dispunere este arătată în figura 41 în care ilustrăm cercul ecuatorului ceresc complet desfăşurat ca pe o linie dreaptă. Drumul Soarelui printre constelaţiile zodiacale faţă de acest ecuator ceresc desfăşurat apare observatorului de pe Pământ ca în figura 42.

176

Fig. 41 Dispunerea constelaţiilor zodiacale faţă de ecuatorul ceresc desfăşurat, văzută la ecuator

Fig. 42 Drumul Soarelui faţă de ecuatorul ceresc desfăşurat 177

Din figura 42 se observă că drumul Soarelui faţă de constelaţiile zodiacale îi apare unui observator de pe Pământ ca intersectând ecuatorul ceresc în punctul P care se face faţă de constelaţia zodiacală Peştii şi în punctul T care se face faţă constelaţia zodiacală Fecioara. Aceste două puncte sunt foarte importante deoarece corespund celor două echinocţii care se fac pe Pământ. În momentul în care Soarele trece prin punctul P, pe Pământ are loc echinocţiul de primăvară, iar în momentul în care Soarele trece prin punctul T, pe Pământ are loc echinocţiul de toamnă. Alipind capetele figurii putem reface forma circulară a ecuatorului ceresc şi odată cu această operaţie putem vizualiza, din punctul de vedere al unui observator exterior tăriei cum sunt dispuse pe bolta cerească constelaţiile zodiacale faţă de ecuatorul ceresc şi cum arată drumul Soarelui prin dreptul acestor constelaţii. Obţinem astfel figura 43, în care figurăm drumul Soarelui sau ecliptica văzut din punctul de vedere al unui observator exterior tăriei. În astronomia geocentrică pe care o elaborăm, definim ecliptica drept drumul Soarelui în tărie fixat prin porunca lui Dumnezeu din ziua a 4-a a creaţiei.

Fig. 43 Dispunerea constelaţiilor zodiacale în tărie şi trasarea eclipticii sau a drumului anual al Soarelui în tărie. 178

În figura 43, pentru a evidenţia ecliptica, am oprit tăria din rotaţia ei diurnă, dar nu am oprit Soarele din mişcarea lui în tărie, mişcare care îşi reia ciclul după un an de zile. Cel mai important lucru de reţinut este acela că Soarele descrie în mişcarea sa anuală un cerc perfect. Ecliptica este un cerc perfect care se intersectează cu planul ecuatorului ceresc în punctele numite vernale, puncte care desemnează poziţiile Soarelui la care se produc pe Pământ echinocţiul de primăvară (poziţia P), respectiv echinocţiul de toamnă (poziţia T). Din antichitate se cunoaşte că unghiul făcut de planul eclipticii cu planul ecuatoarelor ceresc şi pământesc este de circa 23º30’. Un observator de pe Pământ vede punctele P şi T proiectate în punctele Pc şi Tc de pe ecuatorul ceresc. Deşi Soarele îşi parcurge drumul circular fixat lui în tărie de către Dumnezeu undeva la mijlocul distanţei dintre Pământ şi stele, planul eclipticii poate fi extins până la nivelul stelelor, pentru a putea stabili care sunt cele în dreptul cărora se fac punctele Pc şi Tc de intersecţie a acestui plan cu ecuatorul ceresc. Mai mult, vedem în figura 43 că planul eclipticii poate fi restrâns până la nivelul ecuatorului pământesc, din intersecţia lor rezultând punctele Pp şi Tp aflate pe aceeaşi dreaptă cu perechile de puncte P, T şi Pc, Tc. Diferenţa esenţială dintre perechile de puncte P şi T de pe ecliptică, Pc şi Tc de pe ecuatorul ceresc şi perechea de puncte Pp şi Tp determinată de planul eclipticii pe ecuatorul pământesc constă în faptul că ecuatorul pământesc este nemişcat întrucât Pământul se află nemişcat în centrul universului, pe când ecuatorul ceresc şi ecliptica se rotesc în jurul Pământului odată cu tăria. Astfel, în vreme ce pe ecuatorul ceresc şi pe ecliptică punctele Pc şi Tc, respectiv P şi T, sunt nemişcate faţă de acestea întrucât ecuatorul ceresc şi ecliptica sunt fixate în tărie, pe ecuatorul pământesc punctele Pp şi Tp sunt rotitoare şi se stabilesc faţă de un meridian pământesc. Numim aceste trei perechi de puncte P, T; Pc, Tc şi Pp, Tp puncte vernale sau echinocţiale de primăvară pentru punctele de tip P şi de toamnă pentru punctele de tip T deoarece atunci când Soarele trece prin punctul P, respectiv T de pe ecliptică, el trece şi în dreptul punctului Pc, respectiv Tc de pe ecuatorul ceresc şi în dreptul punctului Pp, respectiv Tp de pe ecuatorul pământesc, iar atunci are loc pe Pământ echinocţiul de primăvară, respectiv echinocţiul de toamnă, cum am mai spus. În astronomia geocentrică scripturistică în care ţinem cont de existenţa tăriei, atât ecuatorul ceresc cât şi ecliptica sunt două cercuri solidare cu tăria. Asta înseamnă că, dacă astăzi observăm punctele echinocţiale faţă de constelaţiile zodiacale Peştii (P) şi Fecioara (T) şi adoptăm interpretarea Sfântului Efrem, care afirmă că nimic nu s-a schimbat în mersul luminătorilor pe cer de la facerea lor acum circa 7500 de ani conform datării scripturistice pe care o acceptăm şi noi 57, rezultă că aceeaşi era poziţia punctelor echinocţiale şi în dimineaţa zilei a 4-a când au fost creaţi luminătorii cei mari şi stelele. De asemenea, rezultă că încă de la facere Steaua Polară era în acelaşi loc în care o vedem şi astăzi îndicând Polul Nord ceresc şi pământesc. Stabilitatea punctelor echinocţiale P şi T pe cercul eclipticii implică stabilitatea echinocţiilor faţă de constelaţiile zodiacale Peştii şi Fecioara şi reprezintă o trăsătură esenţială a astronomiei noastre geocentrice 58. În Biblie sunt menţionate precis duratele de timp în ani care au trecut de la Facere la Potop şi de la Potop la moartea lui Iacob, patriarhul celor 12 seminţii ale lui Israel. De la Iacob şi până la noi estimarea duratei care a trecut se poate face cu o marjă de eroare de cel mult 207 de ani. Noi am făcut acest calcul al vârstei Pământului, folosind exclusiv datele oferite de Sfânta Scriptură, în cartea noastră Zilele Creaţiei în interpretarea Sfinţilor Părinţi pe care am publicat-o în anul 2009. Noi am găsit că de la Facere până în anul 2007 a fost o depărtare de timp cuprinsă în intervalul 7236-7443 ani. 58 După cum vom vedea în capitole ulterioare ale cărţii noastre, atât în astronomia geocentrică din Almagestul lui Ptolemeu cât şi în astronomia heliocentrică modernă se consideră că 57

179

Dispunerea constelaţiilor zodiacale faţă de ecliptică văzută de un observator de pe Pământ nu este uniformă în aşa fel încât să împartă ecliptica în 12 sectoare zodiacale egale. Unele constelaţii ca Peştii şi Fecioara sunt foarte mari şi Soarele le parcurge în peste 40 de zile, în vreme ce altele ca Berbecul, Balanţa, Racul şi Capricornul sunt foarte mici şi Soarele le parcurge în mai puţin de 20 de zile. Totodată, unele constelaţii zodiacale vecine sunt foarte depărtate, între ele fiind spaţii pe care Soarele le parcurge în mai mult de 5 zile, cum este cazul constelaţiei Racul faţă de constelaţiile vecine Gemenii şi Leul, în vreme ce alte constelaţii zodiacale vecine se suprapun vizibil, cum este cazul constelaţiilor Capricornul şi Vărsătorul. Astfel, atât în cazul constelaţiilor vecine depărtate, cât şi în cazul constelaţiilor vecine suprapuse, delimitarea strictă a timpului în care Soarele le parcurge este o operaţie relativă şi convenţională. Acest lucru se observă în figura 44, în care am făcut şi o proiecţie a cercului eclipticii la nivelul constelaţiilor zodiacale, aşa cum se vede de pe Pământ.

Fig. 44 Dispunerea constelaţiilor zodiacale faţă de ecliptică punctele echinocţiale P şi T se deplasează pe cercul eclipticii, ceea ce ar implica o deplasare a echinocţiilor faţă de constelaţiile zodiacale, deplasare cunoscută în cele două astronomii sub numele de precesie echinocţială. Aceste astronomii prezintă precesia echinocţiilor ca pe un fenomen foarte lent care ar face ca echinocţiile să parcurgă întreg cercul eclipticii în circa 26000 de ani, sau 1º de ecliptică la circa 72 de ani, un fenomen consecinţă fie a rotaţiei bolţii înstelate şi după o altă axă decât axa polară, după cum afirmă astronomia ptolemaică, fie unei rotaţii de titirez a Pământului, după cum afirmă astronomia heliocentrică. Totodată, conform acestor astronomii, acest soi de rotaţii stranii, fie a bolţii înstelate, fie a Pământului, ar determina şi deplasarea în timp a Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc.

180

Un observator de pe Pământ, beneficiind de poziţia centrală a acestuia în univers, vede cercul eclipticii ca şi cum ar trece printre constelaţiile zodiacale ca în figurile 26-37, 42 şi 44. Totuşi el trebuie să ştie că drumul real al Soarelui în tărie, cel ilustrat în figura 43, se află nu la nivelul stelelor, ci la o anumită distanţă între Pământ şi stele, dar, de pe Pământ, acest drum se vede ca şi cum ar fi proiectat la nivelul stelelor. Deoarece este raportată la stelele fixe din tărie, ecliptica este singurul reper celest după care se pot trasa traiectoriile Lunii şi planetelor – planetele sunt corpuri cereşti strălucitoare, asemenea stelelor, pe care le putem observa că se mişcă şi ele faţă de tărie -, traiectorii mai complicate decât cercul eclipticii. Într-adevăr, indiferent la ce nivel este raportată, al Lunii sau al planetelor, datorită sfericităţii tăriei care înconjoară Pământul nemişcat, ecliptica este percepută de observatorul nostru ca fiind aceeaşi. O altă caracteristică esenţială a eclipticii şi ecuatorului ceresc este aceea că ele sunt fixate în tărie asemenea stelelor care le marchează ca nişte borne şi nu se pot mişca faţă de aceasta. Datorită faptului că tăria se roteşte în jurul axei polare, axă care trece prin centrul Pământului şi în vecinătatea Stelei Polare, ecuatorul ceresc şi ecliptica sunt la rândul lor nişte cercuri care se rotesc odată cu tăria deoarece sunt fixate în aceasta. Prin urmare, perechea de puncte vernale P şi T este la rândul ei o pereche de puncte rotitoare, având chiar perioada de rotaţie a tăriei, şi anume ziua siderală de 23 de ore şi 56 de minute. Numai cunoscând situarea eclipticii pe cer se poate vorbi de vârsta Soarelui faţă de punctul echinocţial de primăvară P luat ca punct de referinţă. Dacă luăm ca punct de referinţă chiar punctul vernal P ştim că Soarele va reveni din nou în acest punct după parcurgerea întregului cerc al eclipticii în 365,25 de zile. Aşadar, raportată la punctul P, vârsta Soarelui după un ciclu anual complet este de 365,25 de zile. În textul din comentariul său la Facere, Sfântul Efrem ne dă informaţia esenţială că, la apariţia sa pe cer, în dimineaţa zilei a 4-a, deoarece avea vârsta de 4 zile, Soarele se afla plasat pe ecliptică în punctul în care se află în fiecare an la a 4-a zi după echinocţiul de primăvară, întrucât Sfântul considera pe bună dreptate că prima zi a lumii a fost echinocţială, de vreme ce perioadele ei nocturnă şi diurnă erau egale, având fiecare 12 ore. Or, o astfel de poziţie este perfect determinată în tărie atâta vreme cât se cunoaşte cercul eclipticii şi punctul echinocţial de primăvară P ca punct de intersecţie dintre ecliptică şi planul ecuatorului ceresc din dreptul constelaţiei zodiacale Peştii. Pentru a vedea care era poziţia Lunii în tărie la crearea ei, este necesar să ne formăm o cât de vagă imagine despre traiectoria ei actuală în tărie. Spre deosebire de ecliptica în formă de cerc, forma traiectoriei fixate de Dumnezeu Lunii în tărie este mai complicată. Ea se poate stabili prin observarea mişcării Lunii pe cer faţă de ecliptică. Cum? Observând că drumul Lunii intersectează ecliptica după intervale de timp extrem de precise şi întotdeauna aceleaşi în diferite puncte pe care le vom numi noduri. Să trasăm ecliptica (odată ce am trasat-o pe hârtie faţă de stelele în dreptul cărora trece, deoarece vedem aceste stele pe cer ne putem imagina ecliptica trasată şi pe cer) şi să ne luăm ca punct de reper şi de început al observaţiei noastre momentul şi punctul în care Luna, aflându-se pe drumul fixat ei de Dumnezeu în tărie, intersectează planul eclipticii în sens ascendent. Vom numi acest punct nod ascendent şi-l vom nota cu A. Totodată ne vom fixa ca reper astral cea mai apropiată stea vizibilă bine cu ochiul liber faţă de nodul A. Noi, ca observatori de pe Pământ, vedem Luna intersectând chiar conturul eclipticii dar ştim că, deoarece Luna este mai aproape de Pământ decât Soarele, ea 181

intersectează de fapt numai planul eclipticii. Din acest motiv, pentru o mai bună vizualizare a mişcării Lunii pe cer, deşi vom figura pe desenele noastre că mişcarea se face chiar faţă de conturul eclipticii, aşa cum vedem de pe Pământ, la explicaţii vom menţiona că este vorba de planul eclipticii. Observând în continuare traiectoria Lunii pe cer faţă de planul eclipticii, vom vedea că Luna urcă puţin deasupra acestui plan, ajunge la un punct de înălţime maximă Ia max faţă de el, înălţime pe care o vom numi înălţime maximă în ascendenţă, după care începe să coboare şi, cam aproape de împlinirea a două săptămâni de zile ea intersectează din nou planul eclipticii, de data aceasta în sens descendent, în punctul D, punct pe care îl vom numi nod descendent. Planul aproximativ al arcului lunar A Ia max D face cu planul eclipticii un unghi de circa 5º. În figura 45 am trasat traiectoria Lunii faţă de planul eclipticii între nodul ascendent A şi nodul descendent D.

Fig. 45 Drumul Lunii în tărie între un nod ascendent şi un nod descendent făcut cu planul eclipticii După ce intersectează planul eclipticii în descendenţă, Luna coboară sub el şi atinge un nou punct în care distanţa dintre ea şi acest plan este maximă, punct pe care îl vom nota cu Id max şi care desemnează înălţimea maximă în descendenţă la care ajunge Luna faţă de planul eclipticii. În continuare, Luna începe din nou să urce până ce intersectează din nou planul eclipticii de data aceasta într-un nou nod ascendent A1 aflat puţin mai la vest faţă de primul nod ascendent A şi de steaua reper faţă de care facem observaţia, ca în figura 46. Unghiul de aproximativ 5º faţă de planul eclipticii se păstrează şi pentru planul aproximativ al arcului D Id max A1.

182

Fig 46. Drumul Lunii în tărie între două noduri ascendente consecutive făcute cu planul eclipticii Din figura 46 observăm că drumul Lunii aflat între două noduri succesive de acelaşi fel nu poate fi cuprins într-un plan ci are o dispunere spaţială reprezentând de fapt o spirală al cărei pas este chiar distanţa AA1 dintre cele două noduri consecutive de acealaşi fel. Ceea ce se repetă precis în cazul traiectoriei lunare este chiar acest drum în formă de spirală între două noduri consecutive de acelaşi fel, iar timpul în care Luna îşi parcurge traiectoria între două noduri consecutive de acelaşi fel se numeşte lună nodică sau draconică. Deşi este vorba de o spirală, astronomii aproximează drumul Lunii între două noduri ascendente cu un cerc al cărui plan face cu planul eclipticii un unghi de aproximativ 5º. Pentru a ne putea imagina mai uşor cum arată drumul Lunii în tărie, l-am desenat în continuare până la realizarea celui de-al doilea nod descendent D1. Din figura 47 se poate observa că, deşi se păstrează unghiul de aproximativ 5º între planul eclipticii şi planul aproximativ al spirei A1Ia1 max D1, punctul de înălţime maximă în ascendenţă Ia1 max al Lunii pentru cea de-a doua spiră este puţin rotit faţă de punctul de înălţime maximă în ascendenţă Ia max al Lunii pentru prima spiră.

Fig. 47 Drumul Lunii în tărie între două noduri ascendente şi două noduri descendente consecutive făcute cu planul eclipticii 183

După aproximativ 18,6 ani, un observator de pe Pământ vede că nodurile ascendente ale Lunii termină de parcurs întreaga ecliptică şi, după ce a intersectat conturul eclipticii în 249 de noduri ascendente, la al 250-lea astfel de nod, Luna revine în ascendenţă în dreptul aceluiaşi nod A pe care pornise în momentul în care a fost începută observaţia asupra traiectoriei ei. Faptul că după 18,6 ani Luna revine în dreptul aceluiaşi nod pe planul eclipticii faţă de steaua pe care am luat-o ca punct de referinţă dovedeşte că traiectoria Lunii este finită şi extrem de precis trasată în tărie, atât faţă de Soare cât şi faţă de stele, în urma poruncii lui Dumnezeu. Prin urmare, din observaţii experimentale, prin raportarea drumului Lunii la planul eclipticii, rezultă că şi acest drum care se încheie pentru a se relua în mod identic după 18,6 ani, la fel ca şi cel al Soarelui care se încheie pentru a se relua în mod identic după 365,25 de zile, este bine stabilit şi fixat în tărie. Drumul Lunii este compus din 250 de spire rotite fiecare câte puţin faţă de spira precedentă, spire pe care Luna le parcurge cu viteză uniformă la fel cum şi Soarele îşi parcurge cu viteză uniformă drumul său din cer faţă de Pământ şi de stele. Deşi Luna îşi repetă drumul ei în tărie, ajungând să facă acelaşi fel de nod pe aceeaşi spiră a drumului în dreptul aceleiaşi stele reper dintr-o anume constelaţie zodiacală de-abia după 18,6 ani, acest drum de 18,6 ani este împărţit în ciclicităţi ale Lunii mult mai scurte. Mai precis, în tot acest răstimp Luna formează trei tipuri de perioade numite luni. Cele trei tipuri de luni pe care Luna le formează pe traiectoria sa în tărie sunt următoarele: - luna nodică sau draconică este perioada de timp în care Luna face două noduri de acelaşi tip faţă de planul eclipticii. Cu alte cuvinte luna nodică este timpul scurs între două noduri ascendente sau descendente consecutive ale Lunii. Ea este de aproximativ 27,21 zile. - luna siderală este perioada de timp în care Luna trece în tărie prin dreptul aceleiaşi stele reper şi este de aproximativ 27,32 zile. - luna sinodică este perioada de timp între două faze de acelaşi fel ale Lunii şi este de aproximativ 29,53 zile. Este demn de observat faptul că, în vreme ce lunile nodică şi siderală depind de mişcarea Lunii faţă de repere fixate în tărie precum ecliptica sau o stea reper, luna sinodică depinde de mişcarea Lunii faţă de un reper mişcător în tărie, anume Soarele care luminează suprafaţa Lunii. În vreme ce Luna se deplasează pe drumul ei spiralat în tărie, Soarele se deplasează şi el pe ecliptică. În figura 48 am ilustrat cele trei tipuri de luni considerând pentru simplificare că Luna se află iniţial în nodul ascendent lunar A, nod aflat în dreptul Soarelui şi în dreptul unui reper stelar.

184

Fig. 48 Luna nodică, luna siderală şi luna sinodică Cele 3 tipuri de luni sunt ilustrate ca durate în care sunt parcuse următoarele drumuri: Luna nodică = durată drum A=Ln→Lpc→Lpl→Lpd→Lnod Luna siderală = durată drum Ln→Lpc→Lpl→Lpd→Lnod→Lsid = Luna nodică + durată drum Lnod→Lsid Luna sinodică = durată drum Ln→Lpc→Lpl→Lpd→Lnod→Lsid→Lsin = Luna siderală + durată drum Lsid→Lsin unde Ln este poziţia de lună nouă, Lpc este poziţia de lună la pătrar în creştere, Lpl este poziţia de lună plină, Lpd este poziţia de lună la pătrar în descreştere, Lnod este poziţia Lunii la intersecţia cu al doilea nod ascendent consecutiv pe ecliptică, Lsid este poziţia Lunii la trecerea în dreptul meridianului aceluiaşi reper stelar iar Lsin este poziţia Lunii când ajunge din nou în faza de lună nouă Ln1. Cu ajutorul figurii 48 putem lesne explica de ce luna sinodică este mai mare ca durată decât luna siderală. Într-adevăr, în timp ce Luna îşi parcurge traiectoria ei până ajunge în dreptul aceluiaşi reper stelar, Soarele parcurge şi el pe ecliptică drumul Sln-Sln1 şi, pentru ca să se vadă de pe Pământ din nou în faza de lună nouă, Luna trebuie să ajungă în punctul corespunzător Lsin=Ln1 de pe traiectoria ei. Având în vedere, conform interpretării la Facere a Sfântului Efrem Sirul, că Luna la apariţia ei era plină iar Soarele se afla pe ecliptică la ziua a 4-a de la echinocţiul de primăvară, poziţia celor doi luminători în tărie la crearea lor a fost şi este perfect determinată, aşa cum este ilustrată în figura 49.

185

Fig. 49 Poziţia iniţială a luminătorilor în tărie la crearea lor Odată cu apariţia luminătorilor în ea, tăria a început să se rotească în jurul Pământului aşa cum o vedem şi astăzi. Dacă vom raporta poziţia luminătorilor şi la Pământ, astfel încât pe meridianul Raiului, la apariţia acestora în tărie, să înceapă dimineaţa zilei a 4-a, atunci va deveni evident că poziţia celor doi luminători la facerea lor a fost perfect determinată nu numai faţă de tărie, ci şi faţă de Pământ, conform figurii 50.

186

Fig. 50 Poziţia luminătorilor în tărie şi faţă de Pământ la crearea lor Odată cu crearea stelelor şi luminătorilor şi poziţionarea acestora din urmă pe drumuri fixate lor în tărie astfel încât faţă de meridianul Raiului în momentul apariţiei lor să înceapă dimineaţa zilei a 4-a a lumii, modelul nostru cosmogonic astronomic este încheiat. Începând din acel moment, tăria împodobită cu luminătorii din ea şi cu stele îşi realizează scopul pentru care a fost creată, acela de a face vizibile semnele cereşti, zilele, nopţile, vremurile, anotimpurile şi anii pentru omul ce urma să fie creat pe Pământ peste două zile. Toate acestea se vor realiza începând cu dimineaţa zilei a 4-a faţă de meridianul Raiului prin mişcarea luminătorilor în tărie combinată cu mişcarea proprie de rotaţie a tăriei în jurul unei axe ce trece prin centrul Pământului şi Polul Nord ceresc indicat de Steaua Polară aflată în imediata lui vecinătate. Începând din acel moment, mişcarea luminătorilor în tărie de la vest la est, adică în sens opus mişcării de rotaţie de la est la vest a tăriei, a generat şi generează continuu zilele, nopţile, lunile, anotimpurile, anii şi ciclurile solare şi 187

lunare aşa cum le putem observa şi astăzi şi cum le vom observa până la momentele apocaliptice care prevestesc a doua venire a Domnului. Dar descrierea acestor mişcări ale tăriei şi luminătorilor din ea nu mai aparţine modelului cosmogonic, ci astronomiei scripturistice geocentrice elaborate pe observarea cerului cu proprii noştri ochi, bazându-ne pe credinţa în revelaţia astronomică pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în Sfinta Scriptură şi pe interpretarea ei de către Sfinţii Părinţi. Vom face în continuare racordul între acest model cosmogonic propus şi astronomia pe care tăria împodobită de către Dumnezeu cu luminătorii şi stelele din ea ne-o înfăţişează ochilor.

3. Mişcarea luminătorilor pe drumurile trasate lor în tărie, combinată cu mişcarea proprie a tăriei. Formarea anotimpurilor şi lunilor. Văzut de pe Pământ, drumul Soarelui se formează prin combinarea mişcării de translaţie de la vest la est a Soarelui în tărie pe cercul eclipticii cu mişcarea de rotaţie zilnică de la est la vest, după axa polară, a înseşi tăriei în jurul Pământului. Dacă alegem ca punct de pornire al Soarelui pe ecliptică punctul R0, drumul parcurs de Soare pe aceasta după o rotaţie întreagă a tăriei este R0→R1, drum ilustrat în figura 51. Să presupunem că atunci când Soarele se află pe ecliptică în punctul R0, un observator de pe Pământ îl vede proiectat pe meridianul de observaţie al locului său în punctul Z0.

Fig. 51 Drumul parcurs de Soare pe ecliptică în timpul unei rotaţii complete a tăriei 188

Pentru a ne face o idee despre modul în care se formează traiectoria reală parcursă de Soare faţă de Pământ în timpul unei rotaţii complete a tăriei, să împărţim drumul R0→R1 parcurs de Soare pe ecliptică într-o zi siderală în patru sferturi. Apoi trebuie să considerăm meridianul de observare pe care punctul Z0 corespunde poziţiei R0 a Soarelui de pe ecliptică, deoarece referinţa mişcării Soarelui faţă de Pământ o constituie punctul Z0 de pe acest meridian trasat pe Pământul nemişcat, şi nu punctul R0 de pe ecliptica fixată în tărie şi care se roteşte odată cu aceasta. Totodată, după cum am ilustrat în figura 52, punctul iniţial al Soarelui de pe ecliptică, R0, apare suprapus peste punctul Z0, referinţa noastră nemişcată de pe meridianul de observaţie.

Fig. 52 Împărţirea în patru sferturi a drumului parcurs de Soare pe ecliptică în timpul unei rotaţii complete a tăriei Am exagerat în figura 52 mărimea drumului R0→R1 parcurs de Soare pe ecliptică într-o zi pentru a putea vedea mai bine modul în care se combină mişcarea Soarelui pe ecliptică cu mişcarea de rotaţie a tăriei. Într-un sfert de rotaţie a tăriei Soarele va parcurge pe ecliptică drumul R0→R1/4. Astfel, prin rotirea cu 90º a tăriei cu ecliptica fixată în ea, noua poziţie a eclipticii faţă de poziţia iniţială Z0 va fi cea din figura 53. 189

Fig. 53 Drumul parcurs de Soare în timpul unui sfert de rotaţie a tăriei, văzut de pe Pământ Dacă Soarele nu s-ar fi mişcat pe ecliptică, după rotaţia tăriei de la est la vest cu un sfert de rotaţie, echivalentă cu o rotaţie de 90º faţă de meridianul de observaţie, el ar fi rămas în punctul R0 iar drumul descris ar fi fost Z0=R0→R0(90º) adică un sfert de cerc, unde R0(90º) este acelaşi punct R0 de pe ecliptică, acum rotită cu 90º faţă de punctul Z0. Numai că în acest răstimp al sfertului de rotaţie, Soarele s-a mişcat pe ecliptică de la vest la est, în sens invers sensului de rotaţie al tăriei, şi a ajuns în punctul R1/4. Prin urmare, drumul parcurs de Soare după un sfert de rotaţie a tăriei faţă de punctul Z0 de pe meridianul de observaţie este drumul Z0→R1/4. Continuând rotaţia tăriei cu ecliptica fixată în ea cu încă un sfert de rotaţie, noua poziţie a eclipticii faţă de meridianul de observaţie de pe Pământul nemişcat va fi cea ilustrată în figura 54.

190

Fig. 54 Drumul parcurs de Soare în timpul unei jumătăţi de rotaţie a tăriei, văzut de pe Pământ Aşa cum este ilustrată în figura 54, noua poziţie a eclipticii faţă de meridianul de observaţie după o jumătate de rotaţie a tăriei este rotită cu 180º iar drumul parcurs de Soare faţă de punctul Z0 de pe meridianul de observaţie este drumul marcat cu săgeată Z0→R1/4→R1/2. Continuând rotaţia tăriei cu încă un sfert de rotaţie, conform figurii 55, Soarele se va afla pe ecliptică în punctul R3/4 faţă de meridianul de observaţie iar poziţia eclipticii faţă de acest meridian va fi rotită cu 270º faţă de poziţia eclipticii din figura 52.

191

Fig. 55 Drumul străbătut de Soare pe parcursul a trei sferturi de rotaţie a tăriei, văzut de pe Pământ Aşa cum este ilustrat în figura 55, drumul parcurs de Soare faţă de punctul Z0 de pe meridianul de observaţie este drumul Z0→R1/4→R1/2→R3/4 şi este marcat cu săgeată. Continuând rotaţia tăriei cu încă un sfert de rotaţie, aceasta va încheia o rotaţie completă şi ecliptica va reveni, faţă de meridianul de observaţie, în exact aceeaşi poziţie ca înainte de începerea rotaţiei tăriei, după cum se observă în figura 56.

192

Fig. 56 Drumul parcurs de Soare în timpul unei rotaţii complete a tăriei, văzut de pe Pământ Din figura 56 se observă că, după o rotaţie completă a tăriei, drumul Soarelui faţă de meridianul de observaţie de pe Pământ este drumul Z0→R1/4→R1/2→R3/4→R1. După o rotaţie completă a tăriei, o stea din tărie, aflată iniţial şi ea în dreptul punctului Z0 ca şi Soarele, revine exact în dreptul aceluiaşi punct Z0 de pe meridianul de observaţie, în vreme ce Soarele a rămas undeva în urmă în punctul R1 de pe ecliptică. Această rotaţie completă a tăriei are loc în aproximativ 23 de ore 56 minute 4 secunde, interval de timp care se numeşte zi siderală şi reprezintă durata unei rotaţii complete a tăriei sau intervalul de timp în care orice stea de pe cer, solidară cu tăria, revine la meridianul de observaţie. Conform figurii 57, Soarele revine la meridian după un intreval de timp mai mare decât ziua siderală. Intervalul de timp după care Soarele revine la meridian se numeşte zi solară sau sinodică. Ziua sinodică medie în decursul unui an de zile este de 24 de ore.

193

Fig. 57 Drumul parcurs de Soare într-o zi solară (sinodică) prin ajungerea lui la meridianul de observaţie Din figura 57 se poate observa că Soarele nu revine la meridianul de observaţie în acelaşi punct al meridianului ca o stea reper din tărie, ci într-un punct Z1 diferit de punctul de referinţă Z0. Astfel, drumul parcurs de Soare în tărie până la revenirea la meridian este Z0→Z1 pe ruta Z0→R1/4→R1/2→R3/4→R1→Z1 şi reprezintă o spiră completă a unei spirale cu pasul Z0→Z1. Acestă spiră este parcursă de Soare într-un timp mediu de 24 de ore şi poartă numele de zi solară sau zi sinodică. Prin urmare, drumul Soarelui văzut de un observator de pe Pământ este o spirală continuă. În figura 58 am ilustrat drumul parcurs de Soare în 4 zile siderale.

194

Fig. 58 Drumul parcurs de Soare în patru zile siderale Din figura 58 se poate observa că în timpul celor patru zile siderale o stea reper revine tot timpul la meridianul de observaţie în vreme ce Soarele se depărtează constant (rămâne în urmă) faţă de acest meridian de referinţă ocupând după fiecare din cele 4 rotaţii complete ale tăriei poziţiile succesive R1, R2, R3 şi R4.

195

3.1 Explicarea formării anotimpurilor şi anilor în astronomia geocentrică scripturistică. Distanţa dintre echinocţii şi descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului. Odată ce cunoaştem traiectoria Soarelui văzută de pe Pământ, traiectorie formată din combinarea mişcării Soarelui pe ecliptică în tărie şi a mişcării de rotaţie a tăriei înseşi în jurul Pământului nemişcat aflat în centrul universului, putem acum ilustra cum se formează anotimpurile pe Pământ. Vom lua ca punct de referinţă punctul vernal P, cel în care se face intersecţia planului ecuatorului ceresc cu ecliptica şi care marchează începutul primăverii astronomice prin echinocţiul de primăvară. Să nu uităm că şi în modelul cosmogonic descris de Sfântul Efrem Sirul prima zi a lumii era ziua echinocţiului de primăvară care are loc în luna Nisan la evrei şi sirieni şi pe 21 martie în calendarul iulian folosit de Sfinţii Părinţi de la sinodul de la Niceea din anul 325. În figura 59 este ilustrată simbolic traiectoria Soarelui formată din spirele rezultate în urma deplasării lui pe ecliptică din punctul echinocţial P până în punctul în care face solstiţiul de vară notat cu V.

Fig. 59 Traiectoria Soarelui în jurul Pământului în timpul primăverii astronomice, de la echinocţiul de primăvară P până la solstiţiul de vară V 196

În figura 59 am luat ca punct de început al traiectoriei Soarelui punctul vernal P al intersecţiei eclipticii cu planul ecuatorului ceresc şi am fixat totodată şi un meridian de observaţie pe care punctului P îi corespunde punctul Z0. În timp ce parcurge pe ecliptică porţiunea P→V de la echinocţiul de primăvară care are loc pe 21 martie până la solstiţiul de vară care are loc pe 22 iunie, Soarele descrie în jurul Pământului o traiectorie asemănătorare unei înfăşurători cu 92 de spire trasate pe suprafaţa în formă de butoiaş formată prin rotirea porţiunii P→V a eclipticii solidare cu tăria, porţiune de ecliptică aflată în emisfera cerească nordică. În figura 60 este ilustrată proiecţia acestei înfăşurători a Soarelui la nivelul Pământului faţă de ecuatorul pământesc. Desenele sugerează simbolic sensul de formare a spirelor făcute de Soare în jurul Pământului, spire echivalente cu zilele solare de 24 de ore, şi desimea lor.

a) formarea spirelor solare în timpul primăverii

b) nr. de spire formate între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară

Fig. 60 Proiecţia traiectoriei Soarelui la nivelul Pământului în timpul primăverii astronomice Din desenele 59 şi 60 se observă că, începând de la ecuator, din ziua de 21 martie, şi sfârşind pe tropicul de nord, în ziua de 22 iunie, în timpul primăverii astronomice razele Soarelui cad perpendicular pe Pământ într-o zonă în formă de butoiaş cu curbura de 23º30’. Astfel, prin deplasarea Soarelui pe ecliptică în tărie şi rotaţia tăriei înseşi are loc o încălzire a acestei zone cu scurtarea nopţilor şi lungirea zilelor precum şi încălzirea vremii specifică anotimpului primăvara. După ce Soarele a ajuns în punctul cel mai nordic al cercului eclipticii pe care l-am notat cu V şi l-am numit punctul solstiţial de vară, el coboară pe ecliptică până ajunge, în data de 23 septembrie, în punctul echinocţial de toamnă pe care l-am notat cu T. Spirele Soarelui se fac acum în sens descendent faţă de Pământ, înfăşurându-l ca un ghem. Deja încălzit în timpul primăverii, Pământul este încălzit în continuare datorită faptului că Soarele, aflându-se tot în emisfera nordică, parcurge faţă de el o înfăşurătoare cu 93 de spire în timpul deplasării sale pe porţiunea V→T de pe ecliptică. Intervalul în care Soarele parcurge porţiunea V→T de pe ecliptică între 22 iunie şi 197

23 septembrie poartă denumirea de vară astronomică. Din figura 61 se observă că între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă Soarele parcurge 93 de spire în jurul Pământului, iar între echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă el parcurge 185 de spire.

a) formarea spirelor solare în timpul verii

b) nr. de spire formate între echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă

Fig. 61 Proiecţia traiectoriei Soarelui la nivelul Pământului în timpul verii astronomice Toamna se formează când Soarele parcurge porţiunea T→I de pe ecliptică, între punctul echinocţial de toamnă T şi punctul solstiţial de iarnă I.

a) formarea spirelor solare în timpul toamnei

b) nr. de spire formate între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de iarnă

Fig. 62 Proiecţia traiectoriei Soarelui la nivelul Pământului în timpul toamnei astronomice 198

Din figura 62 observăm că, odată ce a trecut de punctul echinocţial de toamnă T, Soarele începe să-şi facă spirele în emisfera cerescă sudică, încălzind cu raze perpendiculare această emisferă a Pământului. Astfel, între echinocţiul de toamnă T din 23 septembrie şi solstiţiul de iarnă I care are loc în data de 23 decembrie se desfăşoară anotimpul toamnei astronomice, anotimp în care zilele se micşorează şi nopţile se măresc în emisfera nordică a Pământului, în vreme ce în emisfera sa sudică are loc fenomenul invers, toamna astronomică din emisfera nordică a Pământului echivalând cu primăvara astronomică din emisfera sudică. Din figura 62 se observă că între echinocţiul de toamnă şi solstiţiul de iarnă Soarele parcurge 91 de spire în jurul Pământului, iar între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de iarnă el parcurge 276 de spire, echivalente cu tot atâtea zile solare. În fine, iarna se formează când Soarele parcurge ultima porţiune de ecliptică, cea dintre punctul solstiţial de iarnă I şi punctul echinocţial de primăvară P.

a) formarea spirelor solare în timpul iernii

b) nr. de spire formate între două echinocţii de primăvară

Fig. 63 Proiecţia traiectoriei Soarelui la nivelul Pământului în timpul iernii astronomice După cum se observă din figura 63, anul astronomic început cu trecerea Soarelui prin punctul echinocţial de primăvară P se încheie după parcurgerea în 89 de zile a ultimei porţiuni de ecliptică rămase, porţiunea I→P, când Soarele ajunge din nou în punctul echinocţial de primăvară P şi încheie ciclul de 365 de spire complete efectuate în jurul Pământului în decursul unui an, după care reia un nou ciclu de spire anuale în jurul Pământului. Este foarte important de reţinut faptul că, în timpul efectuării celor 365 de spire anuale în jurul Pământului, Soarele baleiază o porţiune de cer în formă de butoiaş cu un unghi la centru de 2 x 23º30’ = 47º după cum se poate observa din figura 64.

199

Fig. 64 În timpul unui an Soarele descrie în jurul Pământului o înfăşurătoare în formă de butoiaş cu un unghi la centru de 47º. Sfântul Vasile cel Mare descrie foarte sugestiv în Hexaemeronul său fenomenele care se petrec în timpul anotimpurilor formate de mişcarea Soarelui în jurul Pământului în timp de un an. Astfel, la paginile 143-146 din Omilii la Hexaemeron, tipărite la editura Sofia, Bucureşti, 2004, întâlnim următorul fragment edificator pentru concepţia patristică asupra formării anotimpurilor şi anilor: « Să ne întoarcem la şirul cuvintelor Scripturii! Scriptura spune: „Să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani” Despre semne am vorbit. Când Scriptura spune „spre vremi”, socot că vorbeşte despre schimbările anotimpurilor: de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă, a căror revenire regulată ne-o dă mişcarea pe care Dumnezeu a rânduit-o acestor luminători. Se face iarnă când soarele stă mai mult prin părţile de miazăzi şi prelungeşte îndelung umbra nopţii peste locurile pe care noi le locuim, încât se răceşte cerul din jurul pământului, iar toţi aburii umezi strânşi în jurul nostru dau naştere la ploi mari, îngheţuri şi multă zăpadă. Când soarele se întoarce iarăşi din ţinuturile de la miazăzi şi ajunge pe la mijloc, încât să împartă egal timpul între noapte şi zi, atunci, cu cât stă mai mult în locurile cele de deasupra pământului, cu atât mai mult readuce vremea cea bună şi se face primăvară, începătoarea înfrunzirii tuturor verdeţurilor, face de reînvie cea mai mare parte dintre arbori şi tuturor vietăţilor de pe uscat şi din apă le păstrează neamul prin naşterea unora din altele. De acolo soarele o ia la goană spre solstiţiul de vară şi spre părţile de miazănoapte, când se fac cele mai lungi zile. Şi din pricină că stă cea mai multă vreme în văzduh, înfierbântă aerul de deasupra capetelor noastre, usucă tot pământul, şi prin asta ajută la creşterea seminţelor şi grăbeşte coacerea fructelor pomilor; iar când soarele este foarte arzător, face la amiază puţină umbră, pentru că luminează din înălţime tot locul din jurul nostru. Cele mai lungi zile sunt acelea în care umbrele sunt cele mai scurte; şi iarăşi cele mai scurte zile sunt acelea în care umbrele sunt cele mai lungi. Acestea se întâmplă la noi, aşa numiţii eteroscioţi, la toţi câţi locuim în părţile de miazănoapte ale pământului; pentru că sunt unii oameni care, timp de două zile pe an, la amiază, sunt cu totul fără 200

umbră; pe aceştia îi bate soarele drept în creştet şi-i luminează de jur împrejur în chip egal, încât este luminată chiar apa din fântânile adânci, care sunt strâmte la gură; de aceea unii îi numesc pe aceşti oameni şi ascioţi, iar cei care locuiesc dincolo de ţara cu mirodenii aruncă umbrele în amândouă părţile; că ei singuri, pe pământul locuit de noi, trimit la amiază umbrele spre miazăzi, şi de aceea unii îi numesc şi nofiscioţi. Toate acestea se întâmplă când soarele se îndreaptă spre partea de miazănoapte. Din toate acestea putem presupune cât este de mare căldura lăsată de razele soarelui în aer şi ce rezultate dă. După vară vine anotimpul toamnei, care sfarmă covârşitoarea năduşeală, micşorează puţin câte puţin căldura şi ne apropie de iarnă nevătămaţi, cu ajutorul unei temperaturi moderate; atunci soarele se întoarce din părţile de miazănoapte iarăşi spre părţile de miazăzi. Acestea sunt rotaţiile anotimpurilor, care, fiind o urmare a mişcărilor soarelui, ne rânduiesc viaţa noastră.(...) Anul solar, la rândul lui, este timpul cât îl face soarele, prin mişcarea sa, întorcându-se la acelaşi semn de la care a plecat. » În figura 61 b) am ilustrat faptul că distanţa dintre echinocţiul de primăvară (21 martie) şi echinocţiul de toamnă (23 septembrie) este de 185 de zile, timp în care Soarele efectuează tot atâtea înfăşurări în jurul Pământului. Deoarece anul are 365,25 de zile, rezultă că distanţa în timp dintre echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă este mai mare decât distanţa în timp dintre echinocţiul de toamnă şi echinocţiul de primăvară cu cel puţin 5 zile. În schimb, distanţa în timp de la solstiţiul de vară (22 iunie) la solstiţiul de iarnă (23 decembrie) este aproximativ egală cu distanţa în timp de la solstiţiul de iarnă la solstiţiul de vară. Pentru a explica în astronomia noastră geocentrică aceste fenomene, este de ajuns să considerăm că Domnul a prevăzut ca centrul C’ al cercului eclipticii să nu se afle pe linia de intersecţie a planului ei cu planul ecuatorului pământesc şi ceresc, ci la o oarecare distanţă faţă de această linie, distanţă care face ca porţiunea de ecliptică din emisfera nordică să fie mai mare decât porţiunea de ecliptică din emisfera sudică. După cum am ilustrat în figura 65 a), faptul că planul ecuatorial taie ecliptica nu pe diametrul ei, ci pe o coardă apropiată de diametru, arată că ecliptica este puţin descentrată faţă de centrul C al Pământului şi al universului. Această figură în care am notat cu P şi T punctele echinocţiale de primăvară şi toamnă, şi cu V şi I punctele solstiţiale de vară şi iarnă, arată că Soarele este mai depărtat de Pământ în timpul verii din emisfera nordică şi mai apropiat în timpul iernii din această emisferă. Astfel, la solstiţiul de vară, când Soarele se află în punctul V, cel mai depărtat faţă de Pământ, punct numit şi apogeu, un observator de pe Pământ îl vede cu un diametru al discului lui mai mic decât la solstiţiul de iarnă, când Soarele se află în punctul I, cel mai apropiat faţă de Pământ, punct numit şi perigeu. Figura explică şi diferenţa de zile între intervalul de timp dintre echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă şi intervalul de timp dintre echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară, dar şi egalitatea intervalelor de timp dintre solstiţiul de vară şi cel de iarnă şi solstiţiul de iarnă şi cel de vară. Într-adevăr se observă clar că porţiunea PVT a eclipticii reprezentând distanţa dintre punctele echinocţiale de primăvară şi de toamnă este mai mare decât porţiunea TIP reprezentând distanţa dintre punctele echinocţiale de toamnă şi de primăvară, iar porţiunile eclipticii VTI şi IPV, reprezentând distanţa dintre solstiţiul de vară şi cel de iarnă, respectiv cea dintre solstiţiul de iarnă şi cel de vară, sunt egale.

201

a) vedere de deasupra planului eclipticii

b) vedere laterală Fig. 65 Descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului şi al universului 202

3.2 Explicarea formării drumului Lunii în jurul Pământului în astronomia geocentrică scripturistică În figura 66 este ilustrată traiectoria în tărie a Lunii faţă de Pământ până la revenirea ei la meridianul unei stele reper. Drumul A-IAmax-D-IDmax-A1 corespunde lunii nodice59 iar drumul A-IAmax-D-IDmax-A1-Lsid corespunde lunii siderale60.

Fig. 66 Traiectoria în tărie a Lunii faţă de Pământ într-o lună nodică şi într-o lună siderală Luna are în tărie o traiectorie mai complicată, în formă de spirală curbată, din care noi am ilustrat în figura 66 spirele care se repetă, cea a lunii nodice cu pasul A-A1 şi cea a lunii siderale cu pasul A→Lsid. Deoarece nodurile A şi A1 sunt apropiate între ele, putem aproxima spira nodică cu un plan care intersectează planul eclipticii în punctele A şi D şi care face un unghi de aproximativ 5º cu acesta. Totodată, putem observa şi deplasarea în sens E-V a nodurilor ascendente ale Lunii în raport cu planul eclipticii. În figura 67 am ilustrat drumul parcurs de Lună într-o lună siderală luând ca punct de plecare al acestui drum chiar punctul vernal P pe care îl facem să corespundă nodului ascendent A. Reamintim aici că luna nodică sau draconică este perioada de timp în care Luna face două noduri de acelaşi tip faţă de planul eclipticii sau timpul scurs între două noduri ascendente sau descendente consecutive ale Lunii. Ea este de aproximativ 27,21 zile. 60 Reamintim aici că luna siderală este perioada de timp în care Luna luna trece în tărie prin dreptul meridianului aceleiaşi stele reper şi este de aproximativ 27,32 zile. 59

203

Fig. 67 Drumul parcurs de Lună într-o lună siderală cu nod ascendent începând din punctul echinocţial P Din figura 67 se observă că atunci când Luna îşi porneşte nodul ascendent din dreptul punctului echinocţial P, ceea ce înseamnă că face acest nod ascendent faţă de ecliptică în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, traiectoria ei siderală este echivalentă cu o spiră completă parcursă în 27,32 zile al cărei pas P→Lsid este suficient de mic încât să putem aproxima că şi această spiră este inclusă într-un plan ce face un unghi de 5º cu planul eclipticii. Prin urmare, traiectoria lunii în timpul parcurgerii acestei spire siderale va fi, datorită rotaţiei zilnice a tăriei care se combină cu mersul Lunii pe această spiră, o înfăşurătoare formată din spire succesive ascendente şi descendente analoagă celei realizate de Soare în decursul unui an. Singurele diferenţe notabile dintre înfăşurătoarea anuală a Soarelui şi înfăşurătoarea lunară a Lunii le reprezintă localizarea lor diferită în tărie, desimea spirelor şi unghiul la centru al butoiaşului descris de înfăşurătoarea Lunii. În figura 68 sunt ilustrate unghiurile faţă de planul ecuatorial, numărul de spire lunare, desimea lor şi unghiul la centru al înfăşurătorii atunci când Luna îşi realizează spira sa ascendentă în dreptul punctului vernal P aflat pe ecliptică faţă de constelaţia zodiacală Peştii. 204

a) Când nodurile ascendente ale Lunii se fac faţă de punctul P, unghiul planului traiectoriei Lunii faţă de ecliptică se adaugă la unghiul eclipticii faţă de planul ecuatorial.

b) Când îşi face nodurile ascendente faţă de constelaţia zodiacală Peştii, Luna descrie în jurul Pământului o înfăşurătoare în formă de butoiaş cu un unghi la centru de 57º. Fig. 68 Drumul Lunii în jurul Pământului când îşi face nodurile ascendente faţă de constelaţia zodiacală Peştii 205

Aşa cum putem observa din figurile 67 şi 68, întrucât planul spirei Lunii când porneşte în ascendenţă din punctul P face un unghi de 5º cu planul eclipticii deasupra ecuatorului pământesc, adică în emisfera nordică, acest unghi de 5º se adaugă unghiului de 23º30’ făcut de ecliptică cu planul ecuatorului, rezultând o înălţime în ascendenţă IAmax şi o înălţime în descendenţă IDmax ale Lunii la un unghi de 23º30’+5º=28º30’. Acest lucru înseamnă că atunci când Luna îşi face nodurile ascendente faţă de punctul echinocţial P din constelaţia zodiacală Peştii, înfăşurătoarea în formă de butoiaş a Lunii în jurul Pământului are un unghi la centru de 57º, cu 10º mai mare decât cel făcut de înfăşurătoarea Soarelui. Spre deosebire de Soare, care îşi descrie înfăşurătoarea în jurul Pământului sub unghiul la centru constant de 47º, înfăşurătoarea Lunii în jurul Pământului are un unghi la centru variabil. Într-adevăr, atunci când Luna îşi porneşte nodul ascendent faţă de punctul vernal T, aşa cum este ilustrat în figura 69, planul spirei Lunii face unghiul în ascendenţă de 5º cu planul eclipticii dedesubtul ecuatorului pământesc, adică în emisfera sudică. Acest lucru înseamnă că unghiul de 5º se scade din unghiul de 23º30’ făcut de ecliptică cu planul ecuatorului, rezultând o înălţime în ascendenţă IAmax şi o înălţime în descendenţă IDmax ale Lunii la un unghi de 23º30’-5º=18º30’. În consecinţă, atunci când Luna îşi face nodurile ascendente faţă de punctul echinocţial T din constelaţia zodiacală Fecioara, înfăşurătoarea ei în formă de butoiaş în jurul Pământului are un unghi la centru de 37º, cu 10º mai mic decât cel făcut de înfăşurătoarea Soarelui, după cum este ilustrat mai clar în figura 70.

Fig. 69 Drumul parcurs de Lună într-o lună siderală cu nod ascendent începând din punctul echinocţial T 206

a) Când nodurile ascendente ale Lunii se fac faţă de punctul T, unghiul planului traiectoriei Lunii faţă de ecliptică se scade din unghiul eclipticii faţă de planul ecuatorial.

b) Când îşi face nodurile ascendente faţă de constelaţia zodiacală Fecioara, Luna descrie în jurul Pământului o înfăşurătoare în formă de butoiaş cu un unghi la centru de 37º. Fig. 70 Drumul Lunii în jurul Pământului când îşi face nodurile ascendente faţă de constelaţia zodiacală Fecioara 207

Prin urmare, spre deosebire de Soare, care în decurs de un an descrie o înfăşurătoare cu unghiul la centru constant de 47º, înfăşurătoarea Lunii în jurul Pământului este cuprinsă în porţiuni de cer cu unghiul la centru variind între minimul de 37º, când nodurile ascendente ale Lunii se fac faţă de punctul echinocţial de toamnă T din constelaţia zodiacală Fecioara şi spirele ei sunt mai îndesite, şi maximul de 57º, când nodurile ascendente ale Lunii se fac faţă de punctul echinocţial de primăvară P din constelaţia zodiacală Peştii şi spirele ei sunt mai răsfirate. Ne putem astfel imagina că atunci când Luna îşi face nodurile ascendente faţă de punctele solstiţiale de vară şi de iarnă, unghiul la centru al înfăşurătorii ei în jurul Pământului este egal cu unghiul la centru al înfăşurătorii Soarelui în jurul Pământului, anume 47º. Figura 71 ilustrează simbolic dispunerea în tărie a înfăşurătorilor anuale şi lunare ale Soarelui şi ale Lunii, încercând să sugereze cumva şi desimea spirelor lor, fixă în cazul Soarelui, variabilă în cazul Lunii.

Fig. 71 Comparaţie între înfăşurătoarea anuală a Soarelui şi înfăşurătorile lunare cu distanţă maximă şi minimă între spire ale Lunii 208

4. Elemente de astronomie geocentrică scripturistică comparată cu astronomia heliocentrică modernă. Întrebări legate de existenţa tăriei pentru refutarea astronomiei heliocentrice. În acest capitol vom testa adevărul afirmaţiilor astronomice geocentrice făcute până acum pe baza Sfintei Scripturi şi a interpretării acesteia de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi vom aduce argumente logice pentru refutarea astronomiei moderne de factură heliocentrică. Cu alte cuvinte, vom pune acele întrebări la care astronomia heliocentrică nu poate da răspuns mulţumitor pentru un iubitor de adevăr întrucât face abstracţie tocmai de existenţa tăriei, fundamentul adevăratei astronomii.

4.1 Prima întrebare: De unde provine întunericul nopţii? Când Luna este nouă şi cerul este senin, pe fondul întunericului din puterea nopţii putem vedea cu ochiul liber cele mai multe stele, ba chiar şi galaxii precum uriaşa Cale Lactee sau nebuloasa din dreptul constelaţiei Andromeda. Cu cât întunericul nopţii este mai intens, vedem cu ochiul liber tot mai multe stele pe fundalul întunecos al cerului. De unde provine acest întuneric?

4.1.1 Răspunsul astronomiei heliocentrice. Paradoxul lui Olbers şi explicaţia dată prin ipoteza Big-Bang. Considerând că stelele sunt aidoma Soarelui, astronomul german Heinrich Olbers (1758-1840) s-a întrebat de ce există întunericul pe care îl vedem în timpul nopţii, de vreme ce lumina care provine de la stelele de pe cer, însumată, ar trebui să desfiinţeze acest întuneric. O încercare de rezolvare a acestui paradox al astronomiei heliocentrice actuale a condus la consolidarea ipotezei Big Bang şi a unui univers în expansiune în care materia stelară se rarefiază odată cu trecerea timpului. Conform acestei ipoteze, în urma exploziei de tip Big Bang a unui atom primordial care-i conţinea în el toată materia, universul primordial a fost iniţial total luminat în interiorul său pentru ca, odată cu trecerea timpului, pe măsura rarefierii cauzate de gonflarea lui prin expansiune, fărâmele de materie luminoasă din care era constituit să se depărteze suficient de mult unele faţă de celelalte astfel încât să lase să pătrundă şi în interiorul acestui univers întunericul infinit ca spaţiu ce l-a înconjurat, îl înconjoară şi-l va înconjura pe durata întregii sale existenţe. Cu alte cuvinte, în astronomia modernă de astăzi se presupune implicit că întunericul a existat din veşnicie înaintea luminii. Filosofic vorbind, astronomia modernă face apologia întunericului atotcuprinzător şi existent din veşnicie, iar universul în care trăim nu reprezintă altceva decât o temporară şi întotdeauna pierdută luptă dusă de către lumină cu acest întuneric veşnic. Fie că universul va sfârşi infinit rarefiat şi transformat în fier, fie că va sfârşi printr-un colaps de tip Big Crunch în care toată materia sa va fi înghiţită de o gaură neagră şi adusă din nou la dimensiunile atomului primordial existent înainte de Big Bang, în astronomia heliocentrică a sistemelor solare şi acentrică a universului per ansamblu, întunericul este veşnic, suveran şi biruitor, iar lumina pe care o 209

vedem astăzi este o realitate efemeră care urmează să se stingă de la sine sau să fie înghiţită de întuneric.

4.1.2 Răspunsul astronomiei geocentrice scripturistice. Teoria întunericului formulată în scrierile Sfântului Efrem Sirul. Cele două întunericuri necesare pentru formarea nopţii: întunericul creat de tărie şi întunericul creat de Pământ. O teorie extrem de importantă şi originală, singura care este în perfectă armonie cu ceea ce vedem cu ochiul liber, este teoria întunericului a Sfântului Efrem Sirul. În traducerea engleză Matthews a Comentariului la Geneză al Sfântului, găsim la capitolul I, 16, p. 86-87, următorul text esenţial pentru perceperea corectă a întunericului: „Întunericul, de asemenea, nu este nici o existenţă de sine stătătoare, nici un lucru creat; este o umbră aşa cum arată limpede Scriptura. Nu a fost creat nici înainte de Cer, nici după nori pentru că a fost împreună cu norii şi a fost produs de la nori. (Întunericul) există şi în alt (lucru), de vreme ce nu are substanţă proprie. Când lucrul în care se găseşte dispare, întunericul, de asemenea, dispare cu acesta. Pentru că orice lucru care se sfârşeşte împreună cu alt lucru când acesta dispare, este fără existenţă proprie, deoarece acel alt lucru este cauza existenţei sale. Căci cum ar putea întunericul, a cărui existenţă se datorează norilor şi tăriei şi nu luminii de început sau soarelui, să existe de unul singur? El este ceva pe care un lucru îl produce prin acoperirea lui şi alt lucru îl distruge prin strălucirea lui. Dacă un lucru îl creează şi îl face să devină ceva, în timp ce alt lucru îl preface la loc în nimic, cum poate fi el o existenţă de sine stătătoare? Norii şi tăria, care au fost create la început, îl produc, şi lumina care a fost creată în prima zi îl desfiinţeză. Dacă un lucru creat poate crea ceva şi alt lucru creat poate să distrugă acel ceva – prin urmare, un lucru poate să îl facă vizibil în orice moment, şi altul în chiar momentul în care se distruge pe sine îl distruge şi pe acesta - acel ceva se află sub constrângerea acelui lucru care îl face să înceapă şi a celuilalt lucru care îl face să dispară. Dacă lucrurile create îl determină să existe şi, de asemenea, îl determină să dispară, atunci el este o creatură a creaturilor. Prin urmare, întunericul nu este altceva decât o umbră a tăriei şi dispare în prezenţa altui lucru după cum dispare înaintea soarelui. Unele învăţături susţin că acest întuneric, care este tot timpul dependent de lucrurile create, este un duşman al creaturilor, şi ele consideră acest lucru, care nu are substanţă proprie, drept o existenţă de sine stătătoare.”61 „Darkness, too, is neither a self-subsistent being nor a created thing; it is a shadow, as Scripture makes clear. It was created neither before heaven nor after the clouds, for it was with the clouds and was brought forth from the clouds. [Darkness] also exists in another [thing], for it has no substance of his own. When that in which it exists vanishes, the darkness likewise vanishes with it. For whatever comes to an end along with another thing when it vanishes is without its own existence, because that other thing is the cause of its existence. So, how could darkness, whose existence is due to the clouds and to the firmament and not to the first light or to the sun, exist of itself? It is [a thing] which one thing brings forth by its cover and another destroys by its brightness. If one thing creates it and causes it to become something while another thing turns it back into nothing, how can it be a self-subsistent being? The clouds and the firmament, which were created at the beginning, bring it forth and the light that was created on the first day brings it to an end. If one created thing can create something and another created thing can destroy it – for subsequent to that, one thing can bring it into visibility at any moment – and another, at that very moment that it itself returns to nothing, 61

210

În concordanţă cu modelul nostru cosmogonic, Sfântul Efrem afirmă categoric că întunericul nu a existat înainte de crearea lumii. Deoarece pentru Sfântul Efrem întunericul este o caracteristică numai a creaturilor şi reprezintă gradul lor de opacitate atunci când sunt aşezate în faţa luminii, întunericul nu poate exista fără creaturi. Teoria Sfântului Efrem, care postulează că întunericul nu a existat din veşnicie şi nu are existenţă proprie de sine stătătoare, ci este produs ca o umbră a corpurilor opace care se interpun în calea unui izvor de lumină, este pe cât de simplă şi de bun simţ, pe atât de originală. Întrezărim mai bine originalitatea acestei teorii prin reciproca ei, anume că, ori de câte ori avem de-a face cu întuneric, trebuie cu necesitate să existe o sursă de lumină şi un corp opac creat interpus în calea ei care să îl producă. În acest sens, este esenţial fragmentul din Discursul al IV-lea către Hypatius al Sfântului Efrem, în traducerea engleză a lui Mitchell, Londra, 1912, p. lxxvii – lxxviii: „În plus, o umbră nu este o existenţă în sine. Căci este copilul acelei substanţe, fie al pietrei, fie al lemnului, care stă în faţa luminii; şi, separată de lumină, umbra nu poate fi produsă.”62 În textul de la p.117 din Comentariul fragmentar la Geneză din tomul I siriaco-latin apărut în 1737 la Roma în traducerea lui Petru Mubarak, Sfântul Efrem ne arată cum putem verifica foarte uşor afirmaţia de mai sus: „Iar faptul că am spus că întunericul nu este substanţă, sau natură, sau lucru făcut, îţi este uşor să-l cunoşti din proprie experienţă, căci şi tu însuţi poţi să-ţi creezi la amiază întuneric după plac dacă, de bună seamă, vei fixa un cort din sac dens şi vei obtura cu grijă toată strălucirea luminii din crăpături; dacă vei intra apoi în această încăpere vei descoperi că ţi-ai făcut tu însuţi un întuneric negru. În schimb nu vei putea să-ţi pregăteşti astfel altă lumină din cea care a fost creată de Dumnezeu şi care este un lucru şi o natură.”63 Înarmaţi de către Sfântul Efrem cu aceste adevăruri, vom încerca să aflăm noi care este cauza întunericului nopţii. Întunericul nopţii este un fenomen indubitabil, totuşi, în privinţa cauzei lui, Sfinţii Părinţi ne dau răspunsuri diferite. După cum am mai văzut, Sfântul Efrem afirmă că acest întuneric provine de la umbra tăriei: „După ce o noapte şi o zi au fost completate, tăria a fost creată la începutul celei de-a doua seri şi de atunci înainte umbra ei a servit la realizarea tuturor nopţilor care au urmat.” Aplicând raţionamentul dovedit experimental că pentru producerea întunericului este nevoie neapărat de o sursă de lumină şi un corp opac aşezat în calea acestei surse de lumină, Sfântul Efrem Sirul a dedus că întunericul turns it back into nothing, it is under the compulsion of that [one thing] which causes it to begin and [that other thing] that causes it to go away. If created things cause it to come into existence and also cause it to vanish then it is created from created things. [The darkness then] is but a shadow of the firmament and it vanishes in the presence of another thing, as it disappears before the sun. Some teachings posit that this [darkness], which is at all times subject to created things, is an adversary of creatures, and they make that thing which has no substance of its own a self-existent being.” 62 „Moreover, a Shadow is not a nature (in) itself. For it is the child of that substance, either of stone or wood, standing in the face of the Light; and apart from the Light a Shadow cannot be produced.” 63 „Quod autem dixi tenebras non esse substantiam, aut naturam, aut rem factam, pronum est tibi proprio experimento cognoscere: nam & ipse tibi noctem pro libito sum ipsum meridiem creare potes: si nimirum tentorium ex spisso panno figas, obstructisque diligenter rimis omnem lucis fulgorem excludas; si deinde istud conclave subeas, atram noctem tibi ipsi fecisse comperies. Lucem vero non ita tibi parare poteris aliam ab ea, quae a Deo creata fuit, & quaedam res, & natura est.”

211

nopţii este cauzat de tăria interpusă în calea luminii provenite de la cerul luminos de deasupra ei. În schimb, în Omilii la Hexaemeron (Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 132), Sfântul Vasile ne spune că întunericul nopţii provine de la umbra Pământului interpus în calea luminii Soarelui: „Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotit a fi întunericul în timpul nopţii. Dacă umbra, atunci când străluceşte o lumină, cade de la corpuri în opoziţie cu lumina, iar dacă dimineaţa întunericul se întinde spre apus, iar seara se pleacă spre răsărit şi la amiază se trage spre miazănoapte, iar noaptea, la rândul ei, se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui, atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra pământului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp, care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine când văzduhul, care înconjură pământul, este umbrit.” Cum se împacă însă învăţătura Sfântului Efrem Sirul care spune că întunericul nopţii este produs de umbra tăriei cu cea a Sfântului Vasile cel Mare care spune că întunericul nopţii este produs de umbra lăsată de Pământul interpus în faţa Soarelui? La o analiză experimentală şi logică a spuselor celor doi Sfinţi Părinţi nu se va găsi nici o contradicţie, ci vom vedea că afirmaţiile lor se completează reciproc. Astfel, vom constata că noaptea şi întunericul ei sunt produse de două cauze care au loc simultan; pe de-o parte umbra Pământului interpus în calea luminii Soarelui, după cum arată Sfântul Vasile cel Mare, iar pe de altă parte umbra tăriei interpuse în calea luminii cerului de deasupra ei, după cum arată Sfântul Efrem Sirul. Aşadar, întrucât în universul descris de Sfânta Scriptură avem două surse esenţiale de lumină, anume Cerul Cerurilor şi Soarele, avem de-a face cu două feluri de întuneric care se combină şi produc întunericul nopţii, anume întunericul provenit de la umbra tăriei şi întunericul provenit de la umbra Pământului. Înţelegem în lumina învăţăturilor Sfântului Efrem Sirul că, dacă tăria nu ar avea o anume opacitate faţă de lumina cerului de deasupra ei, umbra lăsată de Pământ prin interpunerea lui în calea luminii Soarelui ar fi înlăturată de lumina Cerului Cerurilor. De aceea între învăţătura celor doi Sfinţi Părinţi nu există nicio contradicţie. În vreme ce Sfântul Vasile cel Mare raportează noaptea în mod exclusiv la cerul cel mai apropiat de Pământ, anume văzduhul care este fie luminat de Soare şi “aprins” în emisfera în care acesta se vede, fie în conul de umbră lăsat de Pământul interpus în calea luminii Soarelui, Sfântul Efrem Sirul o raportează şi la cerul următor, anume tăria, tărie care creează un întuneric diferit de cel al interpunerii Pământului în calea Soarelui, anume întunericul produs de interpunerea ei în calea luminii Cerului Cerurilor. Astfel, la crearea nopţii pe Pământ contribuie două feluri de întuneric care se combină între ele, anume întunericul creat de umbra tăriei şi întunericul creat de umbra Pământului. În consecinţă, ce putem deduce despre tărie observând întunericul nopţii? Pentru a răspunde cât de cât mulţumitor la această întrebare, trebuie să facem şi alt fel de raportare, anume să raportăm fenomenul nopţii la fenomenul zilei. Prin urmare, ar trebui să vedem ce explicaţie fizică dau Sfinţii Părinţi pentru lumina omogenă a cerului pe care care îl vedem în timpul zilei, dincolo de faptul cunoscut de toată lumea că ea provine de la Soare. În capitolul 2.4.1, cu ajutorul Sfântului Vasile cel Mare, stabilisem, referitor la lumina zilei, că şi aceasta este de două feluri. Spusesem atunci că definiţia Sfântului Vasile pentru zi, zi = „văzduhul luminat de Soare” („N-ai greşi dacă ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua e măsura de timp în care 212

soarele stă în emisfera de deasupra Pământului.”) «este esenţială ca să intuim de unde vine omogenitatea luminii din timpul zilei, inclusiv fenomenele de înserare sau de „crăpare de ziuă” care, după cum ştim, se produc lent. Noi ştim că văzduhul, adică aerul atmosferic din vecinătatea Pământului, pe lângă rolul de a ne furniza materia primă necesară respiraţiei, mai are şi rolul de a dispersa lumina puternică a Soarelui în tot volumul lui din emisfera luminată de Soare. Practic prin acest fenomen de dispersie a luminii Soarelui, astrul conducător al zilei “aprinde” în mod omogen întreg văzduhul de deasupra liniei orizontului, lumina sa mai având încă ceva putere de dispersie în aerul din văzduh pentru a produce o înserare lentă sau nişte zori de zi lente, continue şi plăcute omului şi după ce Soarele se află sub linia orizontului, în apropiere de aceasta. Şi ziua este un fenomen combinat din două tipuri de lumină, pe de-o parte lumina dată direct de Soare care pătrunde nedispersată prin văzduh până la ochii noştri care percep clar forma discului solar, iar pe de altă parte, lumina omogenă produsă de dispersia razelor Soarelui în văzduh, cea care practic îl ”aprinde” producând ochilor plăcuta senzaţie de cer albastru şi cea de vizibilitate diurnă.» Analizând fenomenul dispersiei luminii în văzduh, putem deduce logic o altă caracteristică a tăriei, anume faptul că în tărie nu se produce dispersia luminii puternice a Soarelui. Într-adevăr, dacă s-ar produce dispersia luminii Soarelui şi în tăria în care el se află, aceasta s-ar “aprinde” toată şi ar lumina omogen asemenea văzduhului luminat de Soare din timpul zilei, fapt ce ar face imposibilă apariţia nopţii ca umbră a Pământului de vreme ce în acest caz, toată tăria fiind luminată de Soare, ea ar lumina şi emisfera Pământului aflată în conul de umbră al Soarelui. Aşadar, spre deosebire de ziuă când din tărie nu putem vedea cu ochiul liber decât Soarele şi Luna din cauza dispersiei luminii puternice a Soarelui în atmosferă, faptul că noaptea putem vedea în profunzimea tăriei până la stele reprezintă dovada cea mai limpede atât că în tărie lumina se propagă fără a fi dispersată, cât şi că lumina Lunii şi a stelelor este insuficient de puternică pentru a se produce o dispersie semnificativă a ei în văzduh. Totuşi o mică dispersie în văzduh a luminii Lunii se poate observa când aceasta este la faza de lună plină, făcând ca noaptea neagră şi foarte întunecoasă de la lună nouă să se transforme într-o noapte mai luminoasă, albastră, care adesea reuşeşte să estompeze lumina multora dintre stele. Din acest motiv, pentru a putea vedea pe cerul senin cât mai multe stele, trebuie să facem observaţia într-o noapte fără lună, adică cu astrul cârmuitor al nopţii aflat în faza de lună nouă. Trebuie să amintim în acest punct faptul că Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu considerau stelele ca luminători independenţi, ci considerau că, asemenea Lunii, şi ele sunt luminate de Soare. În Dogmatica sa (ediţia tipărită la Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 56), Sfântul Ioan Damaschin afirmă clar că: „Soarele dă lumină şi celorlaltor luminători, adică lunii şi stelelor.” În concluzie, conform învăţăturii Sfântului Efrem Sirul, care ne spune că întunericul nopţii este umbră pe Pământ a tăriei faţă de Cerul Cerurilor care este luminos, putem afirma că tăria este creată, pe de o parte, dintr-o substanţă suficient de transparentă şi nedispersivă care să permită luminii Soarelui să o străbată până la Pământ, lună şi stele, care, conform Sfinţilor Părinţi, îşi primesc toţi lumina de la luminătorul cel mare, iar pe de altă parte suficient de opacă pentru a forma umbră pe Pământ faţă de apele de deasupra tăriei luminate de Cerul luminos primordial. În finalul acestui capitol, trebuie să precizăm că umbra tăriei este atât de densă încât până şi Soarele se vede pe fondul acestei umbre ca un disc luminos 213

înconjurat de întuneric. Este de ajuns să trimitem un balon umplut cu heliu care să transporte o cameră de luat vederi la o înălţime la care aerul atmosferic este suficient de rarefiat ca dispersia luminii produsă în el să scadă semnificativ, aşa cum au făcut Adam Cudworth, sau Azuma Makoto şi John Powell, pentru a ne da seama că şi în timpul zilei cerul văzut de la înălţimea de de peste 50.000 de metri, la care poate ajunge un astfel de balon, este un cer întunecos.

a) Fotografie realizată de către Adam Cudworth, un adolescent englez

b) Fotografie realizată de către artistul japonez Azuma Makoto împreună cu John Powell Fig. 72 Pe măsură ce aerul atmosferic al văzduhului se rarefiază odată cu altitudinea, cerul-tărie se observă ziua ca un cer întunecos. 214

Saltul făcut cu paraşuta de către Felix Baumgartner a reprezentat nu numai un record mondial, ci şi un bun prilej pentru verificarea faptului că cerul văzut de la altitudinea de 39.000 de metri, de la care cascadorul austriac a sărit, este mult mai puţin luminos în timpul zilei decât cerul văzut în apropierea solului.

a) Luminozitatea văzduhului în timpul zilei la înălţimea de 39.000 m de la care a sărit Felix Baumgartner

b) Luminozitatea văzduhului în timpul zilei în apropierea solului. Fotografie realizată în timpul saltului lui Baumgartner după cca. 5 minute de cădere liberă. Fig. 73 Pe măsură ce urcăm în văzduh acesta se întunecă chiar dacă este zi. 215

Chiar şi în timpul zilei, Soarele se vede de la altitudinea la care pot ajunge baloanele cu heliu ca un disc luminos înconjurat de întuneric, fenomen care dovedeşte imensitatea umbrei produse de tăria interpusă în calea Cerului Cerurilor.

Fig. 74 De la o anumită înălţime deasupra Pământului, Soarele se vede ca un obiect luminos înconjurat de întuneric. Conform Sfântului Efrem acest întuneric este cauzat de interpunerea tăriei în calea luminii Cerului Cerurilor. Fotografie realizată de către artistul japonez Azuma Makoto împreună cu John Powell. Dacă am putea călători în tărie spre marginea ei dinspre stele, pe măsură ce ne-am apropia de apele de deasupra tăriei aceasta s-ar lumina, întrucât tăria este toată înconjurată de Cerul Cerurilor care este luminos. Este vorba de un fenomen identic cu acela al scufundării în apa mării în care, începând de la o anumită adâncime, grosimea stratului de apă creează un întuneric beznă, iar pe măsură ce ne urcăm spre suprafaţă, apa mării începe să fie din ce în ce mai luminată. De asemenea, considerăm că stelele sclipesc deoarece se află în apropierea acestor ape de deasupra tăriei, fapt pentru care lumina reflectată de ele şi care provine de la Soare preia ceva şi din unduirea lină a acestor ape de deasupra stelelor. Dacă revedem modelul cosmogonic al astronomiei noastre, vom observa că desenele simbolice realizate pentru acesta ilustrează cele două tipuri de întuneric menţionate de Sfinţii Părinţi. În figura 75 am pus în evidenţă mai pregnant combinarea celor două tipuri de întuneric din care rezultă noaptea pe Pământ, anume întunericul produs de umbra tăriei, care se face simţit deasupra văzduhului fie că este zi fie că este noapte pe Pământ şi întunericul produs de umbra Pământului, care se face simţit în văzduh în timpul nopţii. Întunericul produs de umbra Pământului se face simţit şi la nivelul tăriei însă din ce în ce mai slab, având forma unui con cu baza egală cu un cerc având raza Pământului. Acest tip de întuneric este vizibil în tărie mai ales în timpul eclipselor de Lună, care se produc numai în faza de lună plină, 216

când umbra Pământului interpus în calea luminii solare începe să întunece suprafaţa luminată a Lunii. Atunci discul ei intră total sau parţial în acest con de umbră produs de Pământul interpus în calea luminii Soarelui.

Fig. 75 Combinarea celor două tipuri de întuneric, întunericul produs de umbra tăriei + întunericul produs de umbra Pământului, necesare pentru a produce întunericul nopţii

217

4.1.3 Analiza comparată a răspunsurilor şi a modelelor de univers care rezultă pe baza lor. Refutarea ipotezei Big Bang. Deoarece nu ia în seamă existenţa obiectivă a tăriei menţionate în Sfânta Scriptură, existenţă dovedită atât de rotirea stelelor şi constelaţiilor pe cer cât şi de prezenţa, chiar în timpul zilei, a întunericului din straturile superioare ale văzduhului, întuneric pe care Soarele nu reuşeşte să-l destrame, astronomia modernă de factură heliocentrică consideră implicit că întunericul este existent din veşnicie în mod independent de lumină, neavând o cauză anume. După cum am aflat de la Sfântul Efrem Sirul şi am postulat în astronomia noastră geocentrică scripturistică, noi credem că întunericul poate exista numai prin interpunerea în calea luminii a unui obiect creat de către Dumnezeu cu o anume opacitate, iar întunericul existent chiar şi în timpul zilei în partea superioară a văzduhului este creat de interpunerea cerului-tărie în calea luminii unui cer superior luminos pe care l-am numit Cerul Cerurilor, cer a cărui existenţă este la rându-i şi ea ignorată de astronomia modernă local heliocentrică şi în general acentrică de astăzi. Avem de-a face aici cu două principii care se exclud reciproc, pe baza cărora se clădesc două modele de univers contrare unul altuia care, la rândul lor, conduc la două filosofii de viaţă opuse una celeilalte. Astronomia heliocentrică şi apoi cea acentrică fundamentată pe ipoteza Big Bang ne conduc mintea spre a gândi un univers aflat în expansiune într-un întuneric infinit existent din veşnicie, întuneric echivalat cu nimicul. O sămânţă de materie de dimensiuni infinit mici ajunge printr-o explozie de dimensiuni cosmice să devină un univers de dimensiuni infinit mari care se gonflează într-un întuneric atotcuprinzător. Explozia este însoţită de o lumină care cu timpul va fi ori dispersată, ori concentrată în interiorul acestui întuneric până ce, fie că îşi va continua expansiunea la infinit, fie că va reveni prin implozie la dimensiunea infinit mică originară, se va stinge. În astronomia modernă, întunericul veşnic urmează să înghită şi să biruie o lumină creată temporar de stelele care, asemenea Soarelui, se nasc, cresc şi mor fie prin dezintegrare, fie prin colaps gravitaţional în găuri negre. O astfel de astronomie, deşi presupune că universul este aproape infinit şi înţesat cu miliarde şi miliarde de sisteme solare şi planete, postulează şi un cumul infinit de mare de condiţii favorabile care, iată că s-au întâmplat tocmai în sistemul nostru solar şi, chipurile, în mod cert în vreun alt loc, dar încă nu se ştie pe unde, şi susţine că viaţa şi noi oamenii suntem apariţii cu totul întâmplătoare şi târzii, în orice caz fără nici un scop şi nici o misiune asociate apriori fiinţei noastre. Oricum, nu trebuie să ne gândim la veşnicia vieţii, şi - de ce nu?- şi a noastră ca oameni, de vreme ce, în caz că nu ne exterminăm, urmează să pierim cu toţii în mod obiectiv în vreun univers rece şi întunecat din fier sau în vreun cataclism cosmic universal de tip Big Crunch, inversul Big Bang-ului în care, chipurile, ne-am avea obârşia, căci toţi savanţii de astăzi ne aruncă în faţă sintagma că „suntem pulbere de stele”. Astronomia geocentrică de factură scripturistică pe care o elaborăm susţine exact contrariul a ceea ce afirmă astronomia modernă de factură heliocentrică. Nu întunericul este cel care există din veşnicie, ci lumina necreată în care se află Dumnezeu Atotcuprinzătorul, Atotputernicul, Atotcreatorul, Atotştiutorul, Atotînţeleptul şi desăvârşit Iubitorul. Universul astronomiei geocentrice scripturistice nu se umflă, nici nu se dezumflă în întuneric, ci este un univers finit care se menţine nealterat în timp, înconjurat de lumina necreată care-L caracterizează pe Dumnezeu. Nimic nu este la voia 218

întâmplării în acest univers celesto-teluric geocentric şi geostatic creat de către Dumnezeu dintr-o dată din nimic; totul este ordonat, gândit şi prevăzut de către El pentru ca fiinţa cea mai de preţ a creaţiei Sale, omul, să-şi iubească Creatorul şi să se îndumnezeiască urmându-I poruncile prin propria sa voinţă liberă. Într-un astfel de univers iubirea lui Dumnezeu pentru om înlătură orice cataclism cosmic atâta vreme cât omul se află prin liberul său arbitru în legătură de iubire reciprocă cu Dumnezeu şi are voinţa să devină el însuşi dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu prin înfiere. Toate celelalte făpturi create de Dumnezeu, de la plante şi animale la îngeri, luminători şi stele, nu reprezintă altceva decât creaturi în care se află întipărite ca o pecete raţionalitatea şi înţelepciunea Lui, ca semne menite să-l călăuzească pe om pe drumul virtuţii şi al îndumnezeirii sale prin asumarea liberă a iubirii faţă de Ziditor. O asumare atât în chip direct, prin iubirea faţă de Dumnezeu Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, reflectată în iubirea faţă de Dumnezeu-Fiul, Cel care S-a făcut şi Dumnezeu-Omul, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât şi în chip indirect prin iubirea faţă de semeni şi faţă de întreaga creaţie. Tocmai pentru ca să ne putem asuma cât mai uşor în mod liber această iubire pentru Dumnezeu, iubire care este singura călăuză spre îndumnezeirea pentru care am fost creaţi şi pe care avem misiunea să o dobândim, Domnul ne-a pus pe un Pământ aflat nemişcat în centrul creaţiei Sale. Nu suntem nişte gâze întâmplătoare într-un univers întâmplător, fără nici un scop şi fără nici o misiune, aşa cum lasă să se întrevadă astronomia actuală, ci suntem stăpâni încoronaţi de către Dumnezeu ai universului creat de El pentru noi. Suntem puşi de Dumnezeu în locul cel mai de cinste, Pământul aflat în centrul universului, şi tot universul se roteşte în jurul nostru pentru noi. În calitate de oameni, suntem cea mai de cinste făptură a creaţiei, creaţie care a fost făcută de Dumnezeu de dragul nostru şi pentru noi, şi acesta este cel mai întemeiat motiv pentru care trebuie să fim respectaţi şi nu manipulaţi şi prostiţi prin învăţături eretice precum astronomia acentrică de astăzi care desfiinţează tăria, creaţie specială a lui Dumnezeu revelată şi descrisă de Sfânta Scriptură, creaţie specială pentru care Ziditorul a alocat o întreagă zi din Hexaemeron tocmai pentru a o pune în evidenţă, ca noi să credem şi să ştim că există. Astronomia acentrică de astăzi ne aruncă din lumina adevărată şi de pe Pământul unic şi grandios din centrul universului în care ne aflăm atât fizic cât şi spiritual, pe un fir de praf aflat nu se ştie pe unde, oricum în închisoarea întunericului veşnic. Tărie creată din ape, versus vid întunecos. Lumină suverană în faţa căreia se interpune tăria care creează întuneric, versus întuneric suveran necreat şi ridicat la rang de dumnezeu. Ordine desăvărşită, echilibru, staţionaritate şi raţionalitate împreună cu scop precis şi misiune clară de îndeplinit pentru om, versus explozie, schimbare neîncetată, dezordine, întâmplare, lipsă de orice scop şi de orice răspundere, acestea sunt bornele de pe drumurile total opuse pe care ne călăuzesc cele două tipuri de astronomii. În astronomia noastră geocentrică, luminătorii şi stelele sunt creaturi ale lui Dumnezeu, susţinute, începând de la crearea lor, nu de legi intrinseci ale unei materii oarbe, ci de pronia lui Dumnezeu, pentru a lumina Pământul şi a ne oferi nouă, oamenilor, semnele necesare pentru realizarea unui calendar după care să ne conducem viaţa conform scopului dorit de Dumnezeu pentru noi, acela al mântuirii şi al vieţuirii noastre veşnice împreună cu El în Împărăţia Sa. În astronomia modernă, luminătorii şi stelele fac parte din întâmplătoare sisteme solare create întâmplător din explozia întâmplătoare zisă Big Bang prin gravitaţia materiei. O materie care crapă oricum, care a apărut şi se va pierde 219

în întuneric. Crapă fie înghiţită de altă materie, fie de prea mare ghiftuire cu materie. De vreme ce această astronomie postulează că timpul nostru de viaţă ca pământeni aflaţi pe un fir de praf, într-un univers plin de cataclisme cosmice şi în continuă schimbare, e scurt şi nu aparţine veşniciei, ci se pierde prin ”intrarea noastră în nefiinţă”, o nefiinţă în care, în mod paradoxal, numai întunericul are fiinţă din veci, suntem scutiţi de orice responsabilitate pentru veşnicie şi pentru viaţa efemeră pe care o trăim. În universul astronomiei moderne de astăzi, de vreme ce moartea noastră nu se petrece ca urmare a poruncii lui Dumnezeu şi nu este relativă ca urmare a învierii Domnului, înviere care va atrage şi învierea noastră pentru veşnicie aşa cum ne arată Scriptura, corijarea noastră în faţa veşniciei prin înviere nu mai este necesară. În universul astronomiei moderne de astăzi ne-am trezit în existenţă din cauza unei evoluţii întâmplătoare a întâmplătoarei materii, puteam avea şi coarne, nu avem nici un scop şi vom muri ca proştii oricum. De ce să nu ne facem de cap într-un asemenea univers? Ce nevoie mai avem să ne respectăm semenul, când viaţa e scurtă şi ne-ar fi mai bine să o trăim din plin, lipsiţi de orice responsabilitate, ba chiar călcând peste cadavrul semenului dacă ”interesul” nostru o cere, de vreme ce întunericul izbăvitor al ”nefiinţei”, întuneric în care astronomia modernă de azi ne obligă încă de pe băncile şcolii să credem, va şterge orice urmă a ticăloşiei noastre? Ce nevoie mai avem noi să iasă la lumină toate răutăţile noastre când, iată, avem în întuneric un aliat de nădejde? Desigur, astfel de întrebări şi de răspunsuri mincinoase nu reprezintă decât nişte ispite venite parcă prin gura lui Satan. Ceea ce ne deranjează pe noi, în calitate de creştini, este tocmai faptul că, fără să le spună în mod explicit, astronomia acentrică modernă nu numai că ni le sugerează încă din copliărie, conturându-ne o astfel de ”filozofie”, ba chiar ne-o inoculează în suflet fără ca nimeni să se mai opună. Ne-o inoculează fără greş prin această tactică diabolică a guvernelor lumii de astăzi de a ne ”instrui” încă de mici în ”adevăruri indubitabile” pe care, iată, savanţii lumii le-au descoperit recent în mod cât se poate de ”ştiinţific”. Astfel am ajuns să vorbim cu nonşalanţă despre distanţe de ordinul a sute, mii şi milioane de ani lumină la care ”ultraperfecţionatele” telescoape Hubble sau Kepler au descoperit în nu ştim ce sistem solar nu ştim ce planetă care ar putea avea condiţii de viaţă, fără să ne treacă nici măcar o clipă prin minte faptul că, dacă ar fi ajuns cu adevărat pe Lună, misiunile Apollo ar fi putut, fără nici un fel de problemă, să lase acolo un artefact vizibil, sau care să poată produce efecte vizibile cu ochiul liber de către orice om de pe Pământ, de vreme ce aceleaşi astronomii declară că se pot vedea pe Lună, cu o lunetă optică perfecţionată, detalii aflate la 200 de metri distanţă unul de altul. Virusaţi de ”învăţăturile” astronomice de astăzi nu mai putem crede că există un Dumnezeu cu o inteligenţă mai mare ca a noastră, Care prin iubirea Lui pentru noi a avut puterea să creeze dintr-o dată Cerul şi Pământul cu vreo 7500 de ani în urmă şi apoi, după încă cinci zile, şi pe noi; în schimb credem fără probleme absurdităţi precum aceea că materia pe care o vedem exista toată concentrată într-un spaţiu infinitezimal, cu mult mai mic decât cel al unui vârf de ac, şi a avut puterea de a ocupa prin explozie tot spaţiul pe care-l vedem, autoorganizându-se vreme de miliarde de ani, inclusiv în fiinţe ca noi. Nu putem crede că există deasupra bolţii cerului înstelat reprezentate de tărie un cer superior, luminos, în schimb credem fără probleme că întunericul atotcuprinzător există din veşnicie. Oare ce a făcut să vibreze în sufletul nostru atât de mult acest întuneric, încât devenim de-a dreptul agresivi dacă cineva vine şi ne spune că găurile negre, în a căror existenţă credem necondiţionat 220

deşi mintea noastră este incapabilă să aducă pentru ele vreun argument plauzibil pe bază de experiment realizabil în natură, sunt doar nişte născociri absurde ale minţilor unor savanţi puşi în slujba unor cercuri oculte care ne conduc în timpul efemer al lumii aflate sub păcat şi care urmăresc să ne înrobească prin manipulare, ţinându-ne cu adevărat într-un întuneric spiritual? Cum putem noi crede în acelaşi timp în existenţa lui Dumnezeu Care este lumină, şi a găurilor negre care nu ni se arată a fi altceva decât întuneric care înghite materia şi lumina? Este aproape halucinant să vezi că aceia care fac cea mai mare apologie a găurilor negre din mintea bolnavă a lui Hawking sunt adesea preoţi care tocmai ce au terminat de slujit o Sfântă Liturghie. Nici măcar Hawking nu mai susţine în ultima vreme cu tărie aceste găuri negre, în schimb ei cred fără probleme în aceste absurdităţi ”fundamentate teoretic” de Hawking. Iată, aşadar, cum răspunsul la întrebarea „De unde provine întunericul nopţii?” conduce la desfiinţarea ipotezei Big Bang. Dacă admitem că întunericul nu este existent din veşnicie, ci poate fi creat numai prin interpunerea în faţa unei surse de lumină a unui obiect care este opac, atunci ipoteza Big Bang este combătută şi ne-am ales să credem într-un Dumnezeu al luminii Care este El Însuşi Lumină şi producător al luminii care, la rândul ei, împreună cu materia cu diferite grade de opacitate, reprezintă adevărata cauză a întunericului. Altminteri ar trebui să credem că întunericul ar putea fi dumnezeu, ceea ce este greu de acceptat chiar şi pentru mintea unui ateu predispus să creadă toate absurdităţile.

4.1.4 Comparaţie între cosmosul descris de astronomia heliocentrico-acentrică şi cosmosul descris de astronomia geocentrică scripturistică Dacă acceptăm teoria întunericului expusă de către Sfântul Efrem Sirul, teorie pe care realitatea o confirmă întru totul, trebuie să ne modificăm radical percepţia despre universul înconjurător. Şi asta pentru că există numai două asemănări între modelul geocentric scripturistic al universului, promovat în astronomia pe care o elaborăm şi modelul local heliocentric - general acentric al universului, susţinut de astronomia modernă (model pe care îl vom numi în continuare modelul heliocentrico-acentric). Prima este faptul că amândouă susţin existenţa unui moment de început al universului, pornind de la care are loc evaluarea cronologică a acestuia. În figura 76 am ilustrat principalele caracteristici ale momentului de început al universului, conform celor două modele.

221

a) în modelul geocentric b) în modelul heliocentrico-acentric scripturistic universul este universul apare dintr-o dată creat de către Dumnezeu acum 13,5 miliarde de ani prin dintr-o dată, din nimic, explozia Big Bang a unui acum cca. 7500 de ani. atom primordial de materie înconjurată de întuneric. Fig. 76 Momentul de început al universului, în modelul geocentric scripturistic şi în modelul heliocentrico-acentric Analizând momentul de început al universului afirmat de cele două modele cosmogonice, ne punem în mod logic întrebarea: Care este cauza universului şi cum arăta, înainte de crearea acestui univers, spaţiul care urma să fie ocupat de el? Vom fi astfel de acord cu ilustraţiile din figura 77.

a) în modelul geocentric scripturistic

b) în modelul heliocentrico-acentric

Fig. 77 Înainte de momentul de început 222

Din figurile 76 şi 77 observăm mai uşor că cea de-a doua (şi ultima) asemănare a celor două modele este apariţia instantanee a celor două universuri primordiale. În modelul geocentric scripturistic, înainte de apariţia universului exista, în lumina Sa necreată, numai Dumnezeu, Cel Care a făcut instantaneu Cerul desăvârşit şi Pământul netocmit. În modelul heliocentrico-acentric, înainte de apariţia universului exista un atom primordial de materie înconjurată de întuneric şi, dintr-o dată, prin explozia de tip Big Bang a acestui atom primordial, a apărut instantaneu un univers care se dilată. Să evaluăm acum diferenţele existente în momentul de început al universului între cele două modele. Prima şi cea mai importantă diferenţă o constituie cauza apariţiei universului. În modelul geocentric scripturistic, cauza apariţiei universului este Dumnezeu, mai precis voinţa lui Dumnezeu în calitate de Fiinţă raţională, luminoasă, atotputernică şi existentă din veşnicie. Dacă săpăm mai adânc şi întrebăm de ce a voit Dumnezeu să creeze acest univers, aflăm la Sfântul Efrem un răspuns deosebit de frumos şi bine argumentat. În Imnul Nisibean 38, 8-10, traducerea Sarsfield Stopford, NPNF 213, 2004, p. 290, găsim următoarea explicaţie a Sfântului: «Ia aminte! Ioan, ca un vestitor, afirmă că el este mai recent, deşi el era născut mai înainte; deoarece a spus „Iată, un om vine după mine şi totuşi El era înaintea mea.” Căci cum ar fi putut să fie el înaintea Lui, Aceluia Puternic în Care propovăduia? Fiindcă orice lucru care are loc din cauza unui alt lucru, este după acela altul chiar dacă pare să fie mai înainte. Deoarece cauza care l-a chemat la existenţă este mai veche decât acel lucru şi înaintea lui în toate privinţele. Cauza lui Adam a fost mai veche decât toate făpturile, care au fost făcute pentru el, de vreme ce chiar pentru Adam, El, Creatorul, a avut mereu respect, chiar în timp ce crea. Astfel, deşi Adam încă nu era, el era mai vechi decât toate creaturile. Cu cât mai mult atunci, Domnul meu, trebuie să fie mai veche această Omenitate a Ta, care în Dumnezeirea Ta este, din vecie, împreună cu Acela Care Te-a născut! Laudă Ţie şi prin Tine laudă Tatălui Tău de la noi toţi! Laudă Ţie fiincă Tu eşti primul în Dumnezeirea Ta şi în Omenitatea Ta! Căci chiar dacă Ilie a fost întâiul care s-a-nălţat, el nu L-a putut împiedica să fie primul pe Acela de dragul Căruia a fost înălţat. Pentru că tipul lui a depins de adevărul Tău: şi chiar dacă tipurile sunt aparent mai înainte de împlinirea Ta, ea este tainic înaintea lor. Făpturile au fost mai înainte de Adam; el a fost înaintea lor deoarece au fost făcute de dragul lui.» 64 «Lo! John as a herald declares that he is later, though he was elder-born; for he said „Behold a man cometh after me, and yet He was before me.” For how could he be before Him, that Power in Whom he preached? For everything that comes to pass because of another thing, is after that other even though it seem to be before. For the cause which called it into being, is elder than it and before it into all things. The cause of Adam was elder than all creatures, which were made for him, for to him even to Adam He had respect continually, the Creator even while He was creating. Thus though Adam as yet was not, he was elder than all creatures. How much more then, my Lord, must this Thy manhood be elder, which in Thy Godhead is, from eternity with Him that begat Thee! To Thee be praise and through Thee to Thy Father from us all! To Thee be praise that Thou art the first, in Thy Godhead and in Thy manhood! For even though Elijah was first to go up, he was not able to prevent Him, for Whose sake he was taken up. For his type depended on Thy verity: and even though the types apparently are before Thy fulfilment, it is before them secretly. Creatures were before Adam; he was before them because for his sake they were made.» 64

223

În deplin acord cu Sfântul Efrem Sirul, considerăm şi noi că universul creat a avut drept cauză tainică iubirea lui Dumnezeu pentru om, făptura cea mai de preţ a creaţiei Sale. O astfel de cauză poartă însă şi pecetea unui scop precis pentru care a fost făcut universul aşa cum îl vedem noi astăzi. Dacă admitem că Dumnezeu este cauza existenţei universului în care noi oamenii avem calitatea de fiinţe raţionale pentru care Însuşi Dumnezeu S-a făcut Om, suntem obligaţi de logică să admitem că, odată cu cauza, i s-a atribuit acestui univers şi un scop. Iar scopul creaţiei lui Dumnezeu este acela ca omul, făptura de dragul căreia Dumnezeu a făcut universul şi de dragul căreia El Însuşi S-a făcut Om şi S-a lăsat răstignit de oameni, să devină dumnezeu. Din acest motiv, în astronomia geocentrică scripturistică pe care o elaborăm, noi nu vom disocia niciodată descrierea ştiinţifică a universului în care trăim de acest scop tainic al fiinţării lui. Universul în care trăim poate fi descris ştiinţific numai şi numai dacă ştiinţa cu care facem descrierea lui nu se disociază de cauza şi scopul pentru care a luat fiinţă acest univers, adică de Dumnezeu şi de devenirea oamenilor după asemănarea Lui. Prin urmare, dacă asemenea lui Stephen Jay Gould nu vom permite ca un Picior Dumnezeiesc să ne fie pus în prag, nici nu vom putea face vreodată ştiinţă adevărată, deoarece, aşa cum demonstrează cartea noastră, ştiinţa adevărată vine numai şi numai de la Dumnezeu. Conchidem astfel că numai un Dumnezeu Atotputernic şi desăvârşit iubitor putea crea universul pe care îl vedem astăzi, un univers theantropic care are scopul de a ne conduce către Creator. Iar ceea ce este foarte important de reţinut, pentru a simţi cumva puterea iubirii lui Dumnezeu pentru creaţia sa, este faptul că El a creat acest univers theantropic din nimic. În modelul heliocentrico-acentric, cauza universului în care trăim este, chipurile, existenţa din veşnicie, într-un întuneric infinit asimilat cu nimicul, a unui atom primordial de dimensiune infinit mică în care exista concentrată toată substanţa universului. Conform savanţilor atei de astăzi, atomul primordial ar fi explodat acum vreo 13,5 miliarde de ani şi, începând cu acea explozie şi până azi are loc o expansiune continuă a universului în sensul dilatării lui într-un spaţiu întunecos infinit. Ştiinţa de astăzi nu precizează nici cauza existenţei materiei concentrate în acel atom primordial, nici cauza exploziei de tip Big Bang şi nici dacă presupusa expansiune a universului are vreun scop. Figurile 76 şi 77 evidenţiază opoziţia celor două modele cosmogonice. Nu există cale de mijloc între cele două modele; din cauza contradicţiei dintre ele, dacă unul este dovedit adevărat, atunci înseamnă că celălalt este cu siguranţă fals. De ce? Să analizăm mai întâi situaţia anterioară apariţiei universului. În modelul geocentric scripturistic avem confirmată de însăşi Sfânta Scriptură existenţa lui Dumnezeu - „La început a făcut Dumnezeu dintr-o dată cerul şi pământul.” - , Care Dumnezeu, în calitate de Făcător al cerului şi al pământului, trebuia cu necesitate să existe înainte de facerea acestora. Tot din Sfânta Scriptură ştim că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Aşadar, înainte de apariţia universului, în modelul cosmogonic scripturistic îl avem pe Dumnezeu în lumina Sa infinită. În modelul cosmogonic heliocentrico-acentric generat de legea gravitaţiei a lui Newton, avem înainte de momentul Big Bang un atom primordial de dimensiune infinit mică în care este concentrată toată substanţa universului, atom înconjurat de un întuneric infinit şi existent din veşnicie. 224

Comparând cauzele apariţiei universului din cele două modele cosmogonice, observăm că ele sunt disjuncte. Dumnezeu, Fiinţa pur spirituală şi existentă din veşnicie în lumină, în cazul modelului cosmogonic scripturistic, versus materia existentă în întuneric din veşnicie, în cazul modelului cosmogonic heliocentrico-acentric. Dumnezeu şi lumina Sa din veşnicie, din modelul cosmogonic scripturistic, se confruntă cu materia aflată în întuneric din veşnicie, din modelul cosmogonic heliocentrico-acentric. Contradicţia cauzelor apariţiei universului din cele două modele este evidentă. Dumnezeu versus materie şi lumină versus întuneric, sau, mai precis, Dumnezeu în lumină versus materia în întuneric. În mod logic, cauze contrare conduc la rezultate opuse. În modelul cosmogonic scripturistic avem de a face încă de la început cu un univers geocentric şi geostatic de o dimensiune finită, creat de către Dumnezeu dintr-o dată din nimic. Acest univers este staţionar întrucât limita sa superioară, Cerul luminos, nu se mai modifică din momentul de început al creaţiei ci devine, prin facerea tăriei în ziua a doua, Cerul Cerurilor. În modelul cosmogonic heliocentrico-acentric avem de-a face cu un univers general acentric aflat în continuă expansiune într-un spaţiu întunecos. Opoziţia dintre cele două tipuri de univers rezultate din cele două modele cosmogonice este evidentă. Un univers staţionar geocentric şi geostatic creat din nimic şi înconjurat de lumină, versus un univers aflat în expansiune, acentric, creat din materie preexistentă înconjurată de întuneric. Staţionaritate versus expansiune, centrare versus descentrare, creaţie în lumină din nimic versus evoluţie a materiei în întuneric, ordine versus dezordine sunt contrariile care se exclud reciproc. În figura 78 sunt ilustrate cele două tipuri de universuri, opuse şi din cauza importanţei date întunericului faţă de lumină în modelul heliocentrico-acentric. În figura a) este ilustrat universul staţionar geocentric şi geostatic înconjurat de lumină în care Pământul şi, implicit, omul în calitate de stăpânitor întronizat de către Dumnezeu al acestuia, ocupă locul central, în vreme ce în figura b) este ilustrat universul expansionist ”gândit” de ”savanţi” atei ai secolului XX precum Hubble, univers înconjurat de un întuneric suveran, în care Pământul şi noi suntem pierduţi în spaţiu.

225

a) Pământul în centrul b) Pământul pierdut în universul universului staţionar înconjurat expansionist înconjurat de lumină al astronomiei de întuneric al astronomiei geocentrice scripturistice heliocentrico-acentrice Fig. 78 Staţionaritate versus expansiune 4.1.4.1 Universul geocentric scripturistic versus sistemul solar. Combaterea ideii de sistem solar. Pot fi cunoscute cu adevărat dimensiunile aştrilor şi distanţele din univers? Dovezi împotriva triangulaţiei. Discuţie asupra postulatului distanţelor al lui Copernic. Dar diferenţa dintre cele două tipuri de univers rezultate din cele două modele cosmogonice nu se opreşte aici. Astronomia geocentrică scripturistică ne înfăţişează un univers radical diferit şi în totală contradicţie cu universul inventat de către astronomii moderni care, începând cu secolul al XVIII-lea, s-au închinat ”legii” lui Newton. Pentru a gândi universul înconjurător în mod corect, în concordanţă cu realitatea revelată de către Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi văzută cu proprii noştri ochi, cu care tot Dumnezeu ne-a înzestrat, trebuie acum să scoatem din mintea noastră toate rădăcinile buruienilor răsărite din erezia gravitaţiei newtoniene. Trebuie remarcat faptul că nici măcar Newton şi nici Copernic nu au realizat la vremea respectivă ce monştri aveau să se nască din somnul raţiunii lor. Prima ”idee filozofică” pe care trebuie să o respingem când ne referim la universul descris de astronomia heliocentrico-acentrică, este cea de sistem solar, idee care a ”înflorit” în mintea astronomilor moderni pornind de la două erezii, anume erezia heliocentrismului lui Copernic, prin care Pământul a fost ”înlăturat” în minţile oamenilor din locul lui central din univers, şi erezia lui Giordano Bruno care, pornind de la premisa heliocentrică a lui Copernic, a afirmat că există multe alte universuri asemănătoare cu sistemul heliocentric copernican, conducând astfel la erezia că stelele ar fi asemenea Soarelui şi s-ar putea constitui într-o mulţime nenumărată de sisteme asemenea celui 226

heliocentric descris de Copernic. În figura 79 am ilustrat diferenţa dintre universul creat de Dumnezeu şi ceea ce astronomii numesc astăzi sistemul nostru solar.

a) Universul creat de Dumnezeu

b) sistemul solar ”creat” de astronomii moderni

Fig. 79 Universul creat de Dumnezeu versus sistemul solar ”creat” de astronomii moderni Dincolo de faptul că ordinea aştrilor în univers este cu totul diferită în cele două reprezentări din figura 79, principala contradicţie dintre desenele a) şi b) o constituie mărimea Pământului raportată la mărimea Soarelui. Ce putem spune despre acest raport de mărime? În desenul a) am reprezentat Pământul mai mare decât Soarele. Am făcut acest lucru deoarece în desenul nostru simbolic am pus astfel mai bine în evidenţă atât locul de prim rang ocupat de Pământ în universul creat de Dumnezeu cât şi funcţia auxiliară a Soarelui de a crea semnele, zilele, nopţile, vremurile şi anii pe Pământ. În realitate nu cunoaştem şi nici nu vom cunoaşte vreodată prin forţe proprii care este cu adevărat mărimea Soarelui raportată la mărimea Pământului. Într-adevăr, dacă putem afirma că Pământul este o sferă cu circumferinţa de circa 40.000 km pentru că avem posibilitatea de a-l străbate, despre mărimea Soarelui nu putem spune cu exactitate nimic în astronomia noastră geocentrică scripturistică. De ce? Pentru că, spre deosebire de astronomia modernă heliocentrico-acentrică în care Soarele este plasat într-un spaţiu imens vid în care lumina se consideră că vine direct, folosindu-se astfel geometria euclidiană pentru calcularea mărimilor corpurilor prin triangulaţii, în astronomia noastră scripturistică, Soarele a fost pus de Dumnezeu, aşa cum ne revelează Sfânta Scriptură, într-o tărie materială creată din apă. Or, vorbind pur ştiinţific, noi nu cunoaştem nici distanţa precisă până la locul în care se termină cerul văzduh şi începe cerul tărie, şi nu cunoaştem nici indicele de refracţie al acestei tării. E ca şi cum am fi înconjuraţi de o sferă cristalină făcută dintr-un material ale cărui proprietăţi nu le cunoaştem şi nici nu vom ajunge să le cunoaştem vreodată prin experiment şi observaţii directe şi accesibile oricărui om de pe Pământ, uşoara experimentabilitate fiind o teză pe care ne-am impus-o încă de la începutul lucrării. Cea mai mare înălţime credibilă faţă de Pământ, accesibilă experimentării independente, până la care a ajuns cu adevărat omul, este înălţimea de la care a sărit cu paraşuta Felix Baumgartner, înălţime aflată la 227

nivelul văzduhului şi nu al tăriei. Iar de vreme ce nu putem cunoaşte înălţimea de la care începe tăria şi nici proprietăţile optice ale acesteia, a vorbi despre o dimensiune reală a Soarelui măsurată de pe Pământ prin triangulaţie reprezintă o pură fantezie. Pentru a ne da seama de devierea produsă razelor de lumină atât de tărie cât şi de văzduhul care înconjoară Pământul, este de ajuns să privim într-o dimineaţă sau într-o după-amiază pe cer senin Soarele şi Luna aflată în faza de pătrar în descreştere, respectiv în creştere. Deşi ştim că razele Soarelui sunt perpendiculare pe suprafaţa Lunii deoarece vedem Luna în faza de pătrar, fază care nu se poate face decât dacă lumina Soarelui cade perpendicular pe emisfera luminată, în realitate noi vedem pe cerul zilei că lumina provenită de la Soare nu este perpendiculară pe suprafaţa luminată a Lunii, cum ar fi normal într-un spaţiu în care se poate aplica geometria euclidiană, ci este este deviată cu un unghi foarte mare faţă de normala pe suprafaţa acesteia, aşa cum se poate observa din figura 80. În cazul Lunii vizibile de pe Pământ ziua în faza de pătrar, lumina Soarelui este ”curbată” accentuat de spaţiul tăriei şi cel al văzduhului.

a) Iluminarea Lunii la pătrarul b) Iluminarea Lunii la pătrarul în descreştere văzută pe cerul în creştere văzută pe cerul dimineţii după-amieziii Fig. 78 Refracţia combinată a luminii în tărie şi în văzduh conduce la o deviaţie mare a razelor care luminează Luna făcând imposibilă aplicarea triangulaţiei pentru calcularea de pe Pământ a distanţelor lunare. Deoarece în astronomia geocentrică scripturistică noi considerăm că Soarele este singura sursă de lumină din cerul tărie, iar lumina lui este aceea care luminează toţi aştrii văzuţi de pe Pământ, precum Luna, planetele şi stelele, date fiind devierile produse razelor Soarelui de către tărie şi văzduh, în nici un caz nu putem folosi triangulaţia pentru măsurarea distanţelor de la Pământ la Lună, Soare şi stele cum se face în astronomia heliocentrico-acentrică. Dincolo 228

de înălţimea de maxim câteva sute de kilometri la care evoluează staţia orbitală în care se află în permanenţă cosmonauţi cu aparate care pot măsura cât de cât distanţa de la ei la Pământ, şi pe care am putea, eventual, să-i credem, orice distanţă astronomică furnizată de astronomia heliocentrico-acentrică ar trebui pur şi simplu crezută fără a putea fi verificată. În astronomia heliocentrico-acentrică, având ca fundament ipoteza lui Copernic că „faţă de sfera stelelor fixe, distanţa dintre Soare şi Pământ a dispărut îndată din vederea noastră” deoarece altfel sistemul heliocentric gândit de el ar fi pierit din faşă, distanţele de la Pământ la stele au fost ”măsurate” prin triangulaţie, în aşa fel încât să dea valori imense. În astronomia noastră geocentrică, chiar dacă nu putem cunoaşte distanţele până la Soare, planete şi stele, deoarece niciodată nu le vom putea măsura precis străbătându-le, putem spune, contrazicându-l pe Copernic, că în mod cert distanţa dintre Soare şi Pământ este comparabilă cu distanţa dintre Soare şi stelele fixe. Sfântul Grigorie de Nyssa credea că Soarele este plasat în tărie cumva la mijlocul ei, adică la jumătatea distanţei dintre Pământ şi stele. Din acest motiv am folosit în desenele noastre Soarele desenat numai calitativ, cu o dimensiune şi la o distanţă faţă de Pământ utile pentru explicarea calitativă a fenomenelor. O altă diferenţă esenţială care face universul descris de astronomia geocentrică scripturistică radical diferit faţă de cel descris de astronomia heliocentrico-acentrică este faptul că în astronomia noastră geocentrică noi nu considerăm că stelele ar reprezenta sori în jurul cărora orbitează planete. Adoptăm astfel poziţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii care, asemenea Sfântului Ioan Damaschinul, susţineau că stelele îşi primesc lumina de la Soare. În astronomia noastră geocentrică bazată pe Sfânta Scriptură nu există noţiunea de sistem solar. În universul astronomiei scripturistice, stelele sunt corpuri mult mai mici decât Soarele, asemenea sau chiar mai mici decât planetele Marte, Venus, Jupiter sau Saturn cu care seamănă foarte mult atunci când sunt văzute cu ochiul liber. Singurele diferenţe dintre stele şi aceste planete pe care le putem încadra în categoria stele erante sau călătoare sunt acelea că, pe de o parte, stelele sunt solidare cu tăria fiind fixate în ea, în vreme ce planetele, aflate şi ele în tărie, se mişcă faţă de ea pe traiectorii dinainte stabilite de Dumnezeu în interiorul acesteia, iar, pe de altă parte, aflându-se mult mai aproape de marginea superioară a tăriei decât planetele, stelele sclipesc datorită unduirilor apelor de deasupra tăriei, deoarece reflectă lumina Soarelui combinată cu lumina mai mare şi atotînconjurătoare a Cerului Cerurilor care înconjoară şi luminează aceste ape unduitoare de deasupra tăriei, spre deosebire de planetele a căror lumină nu sclipeşte deoarece, ele fiind mai depărtate de aceste ape, nu le preiau sclipirea unduirii. O altă diferenţă uriaşă care răstoarnă toată percepţia care ne-a fost inoculată asupra universului descris de astronomia heliocentrico-acentrică constă în faptul că în astronomia geocentrică scripturistică noi considerăm că luminii nu îi trebuie timp ca să străbată acest univers. Soarele, Luna şi stelele s-au văzut de pe Pământ chiar din clipa creării lor în ziua a patra, fapt confirmat de însăşi Sfânta Scriptură. Universul nostru geocentric şi scripturistic a fost rânduit de către Dumnezeu ca un univers staţionar pe care lumina îl străbate instantaneu. Dacă acceptăm să credem ce spune Sfânta Scriptură, trebuie să spunem adio miilor şi milioanelor de ani lumină, adio teoriei demonice a relativităţii, adio fantasmei universului inflaţionar al lui Hubble, adio interpretării date de Michelson şi Morley experimentului de ”măsurare a vitezei luminii”. În astronomia noastră avem de-a face cu un univers finit, staţionar, în care lumina transportă informaţia instantaneu şi nu decalat. Aşadar, 229

orice fenomen pe care-l observăm pe cer cu ochiul liber se petrece exact în clipa în care îl vedem. Lumina venită de la stele este, aşadar, o lumină actuală şi nu veche. O altă realitate obiectivă cu care trebuie să ne obişnuim în astronomia geocentrică de factură scripturistică este aceea că noi, oamenii de pe Pământ, nu vom putea cunoaşte cu precizie, până ce nu ne vor fi revelate de către Dumnezeu, care sunt distanţele din acest univers, decât cel mult până la nivelul staţiei orbitale aflate în văzduh. Deoarece nu cunoaştem de la ce distanţă faţă de Pământ începe tăria, nu putem pretinde a cunoaşte cu exactitate nici măcar distanţa de la Pământ la Lună, întrucât Luna se află în tărie. Trebuie să ne obişnuim şi cu realitatea obiectivă că oamenii nu au ajuns niciodată pe Lună. Atâta vreme cât nu există nici un semn lăsat acolo, uşor vizibil de pe Pământ, misiunile Apollo nu au reprezentat altceva decât înscenări accesibile tehnicii trucajului de film al acelei vremi, puse în slujba unei propagande agresive pentru prostirea şi manipularea oamenilor, înscenări care, pe măsura trecerii timpului, sunt demascate ca falsuri de către toţi cei care le cercetează cu atenţie. Din punctul nostru de vedere, dacă nici distanţa de la Pământ la Lună nu o putem măsura cu precizie, deoarece Luna se află într-o tărie ale cărei proprietăţi optice nu ne sunt accesibile măsurării directe, cu atât mai puţin putem pretinde că ştim distanţele până la celelate planete, până la Soare sau până la stele. De altfel, teologic vorbind, nici nu avem nevoie să cunoaştem aceste distanţe deoarece Domnul ne-a poruncit să creştem, evident duhovniceşte, să ne înmulţim şi să stăpânim Pământul, nu aştrii din tărie. Ar trebui să ne trezim la realitate şi să constatăm că în faţa acestei porunci a Dumnezeului nostru consemnate de Sfânta Scriptură, aceea de a stăpâni numai Pământul, orice elan astronomic pentru voiajul interastral şi întâlnirea cu ”inteligenţe extraterestre”, întreţinut în copilăria şi tinereţea noastră de propaganda atee suţinută paroxistic de filmele hollywoodiene, începe să se ofilească cu înaintarea noastră în vârstă şi cu realizarea faptului absolut obiectiv că nu vom ajunge vreodată mai sus de primul cer care este văzduhul. Trebuie să acceptăm cu smerenie că nu vom ajunge în veci pe vreun corp din cerul-tărie, ci ne vom afla numai şi numai pe Pământ pentru că acolo este locul nostru stabilit de către Dumnezeu. Scriptura ne spune că suntem făcuţi din ţărâna pământului şi nu din pulbere de stele. Tot Scriptura ne arată că luminătorii cei mari şi stelele au fost făcute de Dumnezeu cu scopul precis de a ne înlesni măsurarea zilelor, lunilor, anilor, a anotimpurilor şi a altor vremuri. De vreme ce aceşti aştri au fost făcuţi pentru a ne călăuzi să ţinem un calendar conform cu voinţa lui Dumnezeu după care să ne ducem viaţa, şi nu pentru ca oamenii să poată ajunge la ei sau interveni asupra lor în vreun fel fără ajutorul lui Dumnezeu, încercarea de determinare a distanţelor de la Pământ până la aceşti aştri cu ”ajutorul” astronomiei heliocentrico-acentrice de azi, astronomie din care Dumnezeu a fost alungat şi pronia Sa înlocuită cu ”legi” demonice, reprezintă pentru omenire un efort zadarnic, pe cât de complicat, dubios şi neplăcut lui Dumnezeu, pe atât de inutil. Continuăm combaterea astronomiei heliocentrico-acentrice cu o nouă întrebare: De ce a postulat Copernic în sistemul heliocentric propus de el, atunci când explica formarea anotimpurilor prin menţinerea neschimbată a înclinării axei Pământului în drumul său pe ecliptică, faptul că „faţă de sfera stelelor fixe, distanţa dintre Soare şi Pământ a dispărut îndată din vederea noastră”? Odată ce am elaborat un model cosmogonic şi o astronomie geocentrică bazată pe existenţa tăriei descrise de Sfânta Scriptură, răspunsul e uşor. Prin 230

această frază Copernic relativizează reperele stelare care, după cum am văzut, sunt absolute şi extrem de importante în astronomia geocentrică scripturistică. Cu alte cuvinte, Copernic spune: în sistemul pe care vi-l propun nu mai este nevoie să ţinem cont de mişcarea faţă de stele a sistemului Soare-Pământ, de vreme ce distanţa dintre Soare şi Pământ este ca un punct faţă de o linie în comparaţie cu distanţa dintre Soare şi stele. Prin reducerea la dimensiuni neglijabile a distanţei de la Pământ la Soare faţă de distanţa de la Pământ la stele sau faţă de distanţa de la Soare la stele, Copernic a vrut să se “asigure” că schimbarea de loc dintre Soare şi Pământ în sistemul său heliocentric imaginar nu este afectată de reperele stelare. Altfel spus, prin acest “postulat” al astronomiei sale heliocentrice, în care pur şi simplu sfidează existenţa tăriei în care se află atât Soarele cât şi stelele, Copernic a imaginat un sistem fictiv izolat în care cele două corpuri de interes, Pământul şi Soarele, sunt interschimbabile, un sistem cu totul diferit de sistemul real şi vizibil Pământ-tărie cu Soare, Lună şi stele. Astfel, prin despărţirea sistemului Pământ-Soare de reperele stelare, este mult mai “uşor” de făcut înlocuirea: Pământ central cu Soare rotit diurn de tărie şi rotitor anual în tărie pe ecliptica înclinată cu 23º30’ faţă de ecuatorul pământesc, cu: Soare central cu Pământ rotitor anual în jurul Soarelui pe o traiectorie aflată în planul eclipticii, rotitor diurn de 365,25 de ori în jurul unei axe proprii înclinate la 23º30’ faţă de perpendiculara dusă pe planul eclipticii, şi rotitor anual cu o rotaţie a înclinării axei, chiar dacă am demonstrat că această rotaţie a înclinării axei, care trebuie neapărat să existe pentru formarea anotimpurilor, este logic imposibilă întrucât ar determina Pământul să se mişte simultan după două axe proprii concurente în centrul lui. Dacă se consideră numai sistemul Pământ–Soare fără reperele stelare, este mult mai “uşor” a-i păcăli pe oameni cu această “echivalare matematică” a mişcării Soarelui şi tăriei din realitate cu o triplă mişcare fictivă a Pământului în jurul Soarelui, deoarece mai nimeni nu a observat că cea de-a treia mişcare necesară a Pământului este imposibilă în realitate. În schimb, dacă am lua în calcul şi reperele stelare, ceea ce nu voia Copernic în ruptul capului, apar fenomene observabile în realitate de către toţi oamenii şi care nu pot fi explicate decât prin astronomia geocentrică scripturistică.

4.2 Întrebarea a 2-a: Ce este Luna: planetă-luminător a Pământului sau satelit al Pământului? Importanţa reperelor stelare. Odată cu trecerea de la sistemul astronomic ptolemaic la sistemul astronomic heliocentric copernican, deoarece se consideră că planetele nu se mai rotesc în jurul Pământului, ci în jurul Soarelui, schimbarea de perspectivă este radicală. Soarele, considerat în sistemul ptolemaic a 4-a planetă de la Pământ, devine în sistemul copernican corpul ceresc din centrul universului, iar Pământul devine o simplă planetă care se roteşte în jurul lui, a 3-a după Mercur şi Venus. Singurul astru care se roteşte în jurul Pământului atât în astronomia heliocentrică copernicană cât şi în astronomia geocentrică a lui Ptolemeu este Luna. Cu toate că mişcarea Lunii în jurul Pământului pare a fi identică în cele două sisteme, există o diferenţă esenţială în felul în care se face această mişcare în sistemul geocentric ptolemaic faţă de sistemul heliocentric copernican. În sistemul ptolemaic Luna era considerată prima planetă care se roteşte în jurul Pământului, în vreme ce în sistemul heliocentric ea este 231

cosiderată un satelit al acestuia. Figura 81 ilustrează mişcarea Lunii faţă de Pământ în sistemul ptolemaic şi în cel copernican.

a) în regim de primă planetă de la Pământ

b) în regim de satelit al Pământului

Fig. 81 Mişcarea Lunii în sistemele ptolemaic şi copernican Prin introducerea noţiunii de satelit, se părea că echivalarea mişcării de planetă a Lunii în jurul Pământului din sistemul ptolemaic cu cea de satelit al lui din sistemul heliocentric este perfectă şi explică la fel de bine fenomenele astronomice care se văd. Deşi reperele stelare faţă de care se mişcă Luna au o foarte mare importanţă în această echivalare, nu vom găsi nicio carte de astronomie modernă în care să fie luată în considerare în mod explicit mişcarea Lunii faţă de aceste repere. Noi deja am arătat importanţa reperelor stelare când am demonstrat că Luna se mişcă pe porţiuni de cer de lăţime variabilă, de la 37º unghi la centru faţă de ecuatorul ceresc, atunci când îşi face nodurile ascendente cu planul eclipticii faţă de constelaţia zodiacală Fecioara, la 57º unghi la centru faţă de ecuatorul ceresc, atunci când îşi face nodurile ascendente cu planul eclipticii faţă de constelaţia zodiacală Peştii. O întrebare suplimentară se naşte: de ce în astronomia modernă de factură heliocentrică de astăzi se studiază numai mişcarea Lunii faţă de Pământ, fără să se acorde nicio importanţă mişcării ei văzute de pe Pământ faţă de constelaţiile zodiacale?

232

4.2.1 Mişcarea aştrilor în regim de planete în sistemul geocentric scripturistic. Combinarea mişcării planetelor faţă de tărie cu mişcarea tăriei. În astronomia geocentrică scripturistică, numim planetă un astru de pe cer care se mişcă cu viteză constantă pe o traiectorie fixată de Dumnezeu în tărie, traiectorie care, observată de pe Pământ, e parcursă numai în dreptul constelaţiilor zodiacale. Din acest punct de vedere, în astronomia geocentrică scripturistică noţiunea de planetă nu poate exista în afara reperelor stelare ale constelaţiilor zodiacale. Astfel, Soarele şi Luna se mişcă în jurul Pământului în regim de planete. În capitolele anterioare dedicate acestor doi luminători mari, primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a stabili care este traiectoria lor în tărie faţă de constelaţiile zodiacale. Prin urmare, în astronomia noastră mişcarea unui astru în regim de planetă presupune existenţa a două elemente noi, diferite faţă de astronomiile copernicană şi ptolemaică: drumul trasat dinainte de Dumnezeu în tărie faţă de constelaţiile zodiacale, drum pe care astrul respectiv se deplasează în urma poruncii lui Dumnezeu din ziua a 4-a şi până astăzi, şi viteza constantă cu care astrul se deplasează pe acest drum. Ce înseamnă aceste noutăţi pe care le-am introdus în astronomia noastră faţă de astronomiile ptolemaică şi heliocentrică? Înseamnă simplificarea mişcării aştrilor prin deplasarea lor cu o viteză constantă pe un drum dinainte cunoscut, deja trasat în tărie, adică o perfectă determinare a traiectoriei şi mişcării lor observate de pe Pământ. În astronomia ptolemaică, pe care o vom discuta mai în amănunt la timpul potrivit, deoarece nu se ia în seamă noţiunea de tărie, aştrii nu se mişcă în jurul Pământului pe un drum dinainte trasat într-o tărie unitară, ci pe nişte sfere concentrice care, la rândul lor, se rotesc în permanenţă unele faţă de altele. Astfel, spre deosebire de tăria din astronomia noastră, tărie în care drumul aştrilor de pe cer este întotdeauna acelaşi faţă de aceleaşi stele din constelaţiile zodiacale, în sistemul ptolemaic stelele se află pe o sferă care se roteşte ea însăşi faţă de sferele aştrilor, nemaiputând constitui astfel un reper absolut. În astronomia geocentrică de factură astrologică a lui Ptolemeu, fiind realizate prin complicate mişcări de cercuri şi de sfere, traiectoriile rezultante ale aştrilor se modifică faţă de reperele stelare deoarece însăşi sfera stelelor fixe are o mişcare relativă faţă de sferele acestor aştri, sfere care au la rândul lor mişcări relative între ele. Pentru Ptolemeu, nu Dumnezeu este cauza mişcării cu un anumit scop a aştrilor de pe cer, ci perfecţiunea cercurilor sau sferelor pe care aştrii trebuie să se mişte ca urmare a unei filozofii de factură astrologică. În astronomia heliocentrică, deşi prin mişcarea planetelor pe traiectorii eliptice în jurul Soarelui se ajunge, în cazul lui Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, la o simplificare considerabilă a traiectoriei lor, trebuie remarcat că aceste planete se mişcă pe traiectoriile lor cu viteze întotdeauna variabile. Cât despre luarea în seamă a acestor traiectorii elipsoidale faţă de reperele stelare ale constelaţiilor zodiacale, de vreme ce prin ipoteza absurdă a lui Copernic, anume că distanţa de la Pământ la Soare este infimă faţă de distanţa de la Soare la stele, s-a realizat o fractură între sistemul planetar şi stelele fixe. Astfel s-a ajuns să se creadă că stelele fixe sunt şi ele sori cu sisteme planetare, motiv pentru care considerarea acestora ca repere absolute a fost descurajată dintru început. Ca urmare, în cărţile de astronomie heliocentrico-acentrică de astăzi vom găsi descrierea mişcării planetelor exclusiv faţă de Soare într-un sistem solar izolat şi niciodată faţă de reperele stelare ale constelaţiilor zodiacale. 233

Ne punem acum întrebarea: cum arată universul geocentric scripturistic? O primă imagine deja ne-am făcut-o. Cele două desene pe care le repetăm în figura 82, din care nu lipsesc Cerul Cerurilor, apele de deasupra tăriei, tăria cu stelele şi cu cei doi luminători mari, Soarele şi Luna, şi în centru, la loc de cinste, Pământul, dau seamă suficient de bine despre tot ceea ce trebuie să cunoaştem despre universul făcut de către Dumnezeu pentru noi şi pentru îndumnezeirea noastră.

Fig. 82 Ilustrarea simbolică a universului geocentric scripturistic Cu toate acestea, am putea întreba contrariaţi: De vreme ce ştim că există şi planete pe care le vedem cu ochiul liber, precum Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, de ce nu le-am ilustrat în acest desen? Unde sunt localizate acestea în universul geocentric descris de astronomia noastră? Care sunt drumurile lor în tărie prevăzute de către Dumnezeu? Un prim răspuns ar fi acela că, raportată la importanţa tăriei, a luminătorilor celor mari şi a stelelor din ea, importanţa existenţei planetelor este secundară. Deşi am arătat în astronomia noastră că Soarele şi Luna se mişcă în tărie în regim de planete, noi nu vom numi Soarele şi Luna planete precum Ptolemeu, ci le vom lăsa denumirea scripturistică de luminătorii cei mari. Aşadar, planetele veritabile sunt în astronomia noastră Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Dar Uranus şi Neptun? Probabil că şi acestea sunt planete veritabile, dar, deoarece nu le putem observa cu ochiul liber65, nu vom încuraja studierea mişcării lor. Se pare că Uranus, dacă ştim în ce parte de cer să-l căutăm, poate fi văzut de către cei cu acuitate vizuală bună, el apărând ca o stea slabă, la limita vizibilităţii. În schimb Neptun nu poate fi văzut cu ochiul liber, iar noi nu recomandăm observarea cerului decât cu ochiul liber. În momentul în care ne uităm la cer prin instrumente optice, precum binoclul, luneta sau telescopul, spaţiul vizual care ne este accesibil vederii cu ochiul liber este redus la un fragment minuscul. Or pentru noi tocmai unitatea vederii spaţiale largi cu care am fost înzestraţi de către Dumnezeu prin simţul regal care este văzul contează cel mai mult. După cum am văzut în istoria astronomiei, “generalizările astronomice” făcute prin vizualizarea doar a unor fragmente mici din cer prin aceste instrumente au condus la enormităţile de azi din astronomie, de tipul Big Bang şi distanţelor de ani-lumină, enormităţi pe care, deoarece nu le putem verifica experimental, suntem obligaţi prin educaţia din şcoală să le credem. Acest lucru conduce în 65

234

Nu vom da prea multe informaţii despre traiectoria în tărie a planetelor Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Vom atrage doar atenţia asupra mişcării lor de planetă din punctul de vedere al astronomiei geocentrice scripturistice. Pentru a putea localiza aceste planete trebuie să ştim să delimităm pe cer banda constelaţiilor zodiacale, căci şi drumurile acestor planete în tărie, precum cele ale luminătorilor celor mari, au fost trasate de către Dumnezeu numai faţă constelaţiile zodiacale. Faptul că drumurile acestor planete sunt trasate numai faţă de banda îngustă a constelaţiilor zodiacale, când ele ar fi putut să se mişte în fel şi chip faţă de tărie, este o dovada că acest drum a fost dinainte gândit de Ziditorul Atotputernic. După cum am văzut, drumurile luminătorilor celor mari în tărie faţă de constelaţiile zodiacale sunt perfect determinate şi se reiau în mod ciclic. Drumul Soarelui sau ecliptica reprezintă un cerc perfect care se reia după 365,25 de zile, iar drumul Lunii, mai complicat, este o spirală rotită, având circa 250 de spire ”cusute” pe planul eclipticii, şi se reia după 18,6 ani. În mod analog cu aflarea drumului Lunii în tărie prin observarea intersecţiei acestuia cu planul eclipticii, se pot afla şi drumurile planetelor în tărie, deşi sunt şi mai complicate decât drumul Lunii. Spre deosebire de Lună, care între două noduri de acelaşi fel parcurge faţă de planul eclipticii o spiră care se repetă ulterior până la reluarea drumului din acelaşi nod, în cazul planetelor Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, în afară de noduri similare cu cele făcute de Lună pe planul eclipticii, drumurile lor sunt caracterizate şi de existenţa unor bucle, aşa cum ilustrăm în figura 83.

a) Buclă descrisă de Marte

b) Buclă descrisă de Jupiter

Fig. 83 Spre deosebire de Lună, spirele din tărie faţă de planul eclipticii ale planetelor Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn prezintă nu numai noduri, ci şi bucle. Situaţia se complică cu atât mai mult cu cât chiar unele din buclele descrise de planete pot intersecta sau nu planul eclipticii. Din repetabilitatea secvenţelor buclă-nod se poate observa specificul fiecărei planete. Spre deosebire de astronomia ptolemaică în care se afirmă că aceste bucle apar ca urmare a mişcării planetelor pe epiciluri şi de cea heliocentrică în care se afirmă că buclele descrise de planete sunt aparente pentru că, chipurile, ar majoritatea cazurilor la o credinţă fanatică în astfel de ipoteze neverificabile ca fiind adevăruri indubitabile, o credinţă mai puternică decât credinţa în Dumnezeu.

235

apărea ca un efect al mişcării Pământului combinate cu mişcarea planetei în jurul Soarelui, în astronomia geocentrică scripturistică aceste bucle sunt reale pentru că pur şi simplu aşa au fost trasate de către Dumnezeu în tărie iar planetele urmeză aceste drumuri deplasându-se pe ele cu viteză constantă. Noi nu-L vom înlocui pe Dumnezeu cu mişcări circulare, creând precum Ptolemeu nenumărate epicicluri pentru a aproxima cu un anume grad de eroare poziţiile exacte ale planetelor observate experimental pe cer, şi nici nu-L vom înlocui cu gravitaţia din sistemul heliocentric la care se reduc ca la o formulă magică de tip hocus-pocus toate explicaţiile savanţilor atei. Noi nu încurajăm cercetarea mişcării complete reale a planetelor pe cer doar de dragul cercetării, fără un scop precis legat de Dumnezeu. Dacă ne uităm retrospectiv asupra istoriei influenţei mişcării planetelor asupra gândirii şi credinţei oamenilor, vom constata cu amărăciune că omenirea a fost afectată negativ de orice încercare de cunoaştere a mişcării planetelor în mod independent de raţiunile puse de către Dumnezeu acestei mişcări. Este de ajuns să urmărim existenţa din vechime, de la caldei până astăzi, a credinţelor astrologice, poate cele mai mari obstacole puse de Satan în calea mântuirii oamenilor. Trebuie să spunem din capul locului că aşa numitele ”ştiinţe” astrologice care sfârşesc în elaborarea de horoscoape sunt demonologiile cele mai eficace în hulirea lui Dumnezeu şi uciderea noastră spirituală. Ar trebui să ne dea de gândit faptul că nici Ptolemeu şi nici Copernic nu şi-au elaborat sistemele lor de lume ca să-L slăvească pe Dumnezeu, ci ca să facă mai uşor predicţii astrologice. Nu mişcarea luminătorilor celor mari şi a tăriei cu stele fixate în ea l-a interesat pe Copernic atunci când a gândit sistemul lui heliocentric, ci mai degrabă o simplificare faţă de sistemul ptolemaic a calculării efemeridelor planetelor pentru întocmirea de horoscoape. Singurele informaţii pe care trebuie noi să le cunoaştem în legătură cu mişcarea planetelor este faptul că aceasta se face cu viteză constantă pe traiectoria lor din tărie, iar traiectoria planetelor în tărie se face tot timpul faţă de banda constelaţiilor zodiacale. Deja dacă am asimilat această frază, avem cunoştinţe infinit mai bogate decât cele din toate cărţile de astronomie heliocentrico-acentrică de astăzi şi decât cele din Almagestul lui Ptolemeu şi astronomiile construite pe fundamentul lui. De ce? Pentru că nu vom găsi în nici o carte de astronomie de astăzi vreo referire la tărie sau vreo raportare a mişcării aştrilor la reperele stelare. Indiferent cât de complicată ar fi traiectoria planetelor în tărie, mişcarea lor se combină cu rotaţia tăriei înseşi. Întrucât rotaţia zilnică a tăriei este mult mai rapidă decât translaţia planetelor faţă de tărie caracterizată de revenirea acestora în dreptul unei stele alese ca reper, efectul combinării celor două mişcări este tot timpul acelaşi ca în cazul luminătorilor mari, Luna şi Soarele, adică o înfăşurătoare cu spire din ce în ce mai îndesite pe măsura depărtării planetelor de Pământ. Astfel, oricât de multe bucle şi noduri ar face faţă de ecliptică aceste planete în drumul lor în tărie faţă de constelaţiile zodiacale, butoiaşul descris de rotirea zilnică a acestui drum, la fel ca în cazul Soarelui şi Lunii, este ”umplut” cu un anumit număr de spire zilnice, diferit pentru fiecare planetă: 88 pentru Mercur, 225 pentru Venus, 686 pentru Marte, 4332 pentru Jupiter şi 10760 pentru Saturn. Aceste valori cunoscute încă din vechime corespund cu durata în zile a anilor mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Chiar dacă am postulat că mişcarea aştrilor faţă de tărie se face cu viteză constantă pe traiectoria lor fixată în ea, prin combinarea acestei mişcări cu rotaţia tăriei, ei vor fi observaţi că se mişcă faţă de Pământ cu viteze variabile. 236

Să luăm exemplul cel mai simplu, cel al mişcării Soarelui pe ecliptică. În astronomia noastră geocentrică, Soarele se mişcă pe ecliptică faţă de tărie cu viteză constantă. Cu toate aceastea el ne apare mişcându-se pe cer cu viteze sensibil diferite: la echinocţii, viteza Soarelui pe cer este mai mare decât la solstiţii. De ce? Explicaţia e simplă. Prin combinarea a două mişcări uniforme, cea de rotaţie uniformă a tăriei în jurul Pământului şi cea de translaţie uniformă a Soarelui în tărie pe cercul eclipticii, rezultă o mişcare neuniformă. Faptul este evident: la echinocţii Soarele îşi parcurge într-o zi siderală spira înfăşurată pe la ecuator, în vreme ce la solstiţii el îşi parcurge în acelaşi interval de timp de o zi siderală spira înfăşurată pe la tropice, acestea având lungimea mai mică decât ecuatorul. În cele două cazuri, de vreme ce Soarele parcurge în acelaşi interval de timp, o zi siderală, spire de lungimi diferite, este clar că şi viteza de parcurgere a spirelor rezultate este diferită. La fel se explică şi viteza observată ca variabilă a tuturor planetelor şi a Lunii pe cer. Cauza este aceeaşi: combinarea mişcării uniforme de pe traiectoria faţă de tărie cu mişcarea de rotaţie a tăriei înseşi. Prin această demonstraţie simplă am reuşit să explicăm viteza variabilă observată pentru mişcarea aştrilor de pe cer prin raportarea lor la cercul eclipticii şi la tărie, fără să fie nevoie să apelăm la cele două ”legi” de factură astrologică ale lui Kepler.

4.2.2 Mişcarea Lunii în jurul Pământului descrisă în astronomia geocentrică scripturistică. În astronomia geocentrică Luna este un luminător care se mişcă faţă de Pământ în regim de planetă, aşa cum este arătat în figura 84.

a) traiectoria Lunii în tărie între două reveniri la meridian

b) mişcarea Lunii în tărie se face faţă de constelaţiile zodiacale

Fig. 84 În astronomia geocentrică scripturistică, Luna se mişcă în jurul Pământului în regim de planetă.

237

Ea îşi descrie traiectoria în raport cu planul de referinţă al eclipticii, aşa cum se vede de pe Pământ. Astfel, considerându-i un punct iniţial, traiectoria completă închisă a Lunii este formată din 250 de spire înclinate la 5º faţă de planul eclipticii, cusute parcă prin nodurile ascendente şi descendente până la revenirea la acelaşi punct iniţial după 18,6 ani. Este de reţinut faptul că, într-un an, Luna face faţă de ecliptică în medie 13 noduri de acelaşi fel (250/18,6), noduri care se fac îndesit unul lângă altul faţă de o porţiune de ecliptică văzută sub un unghi la centru de 360º/250, adică 1,44º. Totodată, este foarte important de reţinut faptul că în calendarul iulian, care este încă folosit pentru măsurarea timpului liturgic, Luna revine după 19 ani la exact aceeaşi fază în aceeaşi zi a aceleiaşi luni a anului. Încercând să vizualizăm traiectoria completă a Lunii în tărie, ne putem întreba de ce a prevăzut Dumnezeu pentru Lună un traseu atât de complicat, spre deosebire de drumul Soarelui care este un cerc perfect. Răspunsul vine firesc dacă ne amintim că şi Luna a fost făcută spre măsurarea timpului, spre semne, spre vremuri şi spre ani. Dumnezeu a dorit să ne lase un semn foarte important prin faptul că, în calendarul stabilit de El pentru timpul liturgic, Luna revine la exact aceeaşi fază în exact aceeaşi zi a unei aceleiaşi luni a calendarului după exact 19 ani, ciclu descoperit încă din vechime de către astronomul grec Meton. Or, pentru ca Luna să ne arate lunar toate fazele ei aşa cum le vedem şi să-şi repete exact aceeaşi fază în aceeaşi zi a unei luni a calendarului după exact 19 ani - ceea ce este absolut exclus a se petrece întâmplător, ci numai proiectat dinainte de către Dumnezeu -, ea trebuie cu necesitate să aibă o astfel de traiectorie complicată pe care numai raţiunea dumnezeiască o putea trasa. Întrebarea care ar urma devine atunci: Ce mesaj a dorit să ne transmită Dumnezeu în chip simbolic prin revenirea fazelor Lunii, raportate la calendarul Lui, în aceeaşi zi a unei luni a acestuia după exact 19 ani? Numai prin descifrarea acestui mesaj care poate fi descoperit doar printr-o abordare teologică a astronomiei geocentrice scripturistice pe care o elaborăm, vom înţelege raţiunea dumnezeiască a trasării unui astfel de drum complicat pentru Lună. Sperăm că Dumnezeu ne va lumina să explicăm cât mai bine acest simbol într-un viitor capitol al lucrării de faţă, dedicat simbolisticii mişcării luminătorilor celor mari. Am stabilit că în astronomia geocentrică scripturistică Luna se mişcă în jurul Pământului în regim de planetă şi poate fi observată cu ochiul liber numai în dreptul constelaţiilor zodiacale. Aşa cum am arătat, atunci când Luna îşi face nodurile ascendente în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, unghiul de înclinare al spirelor ei faţă de planul eclipticii se adună la unghiul de înclinare al planului eclipticii faţă de ecuator şi Luna poate fi observată într-o zonă de extensie maximă faţă de ecuatorul ceresc, un butoiaş cu unghiul la centru de 57º, în vreme ce atunci când Luna îşi face nodurile ascendente în dreptul constelaţiei zodiacale Fecioara, unghiul de înclinare al spirelor ei faţă de planul eclipticii se scade din unghiul de înclinare al planului eclipticii faţă de ecuator şi Luna poate fi observată într-o zonă de extensie minimă faţă de ecuatorul ceresc, un butoiaş cu unghiul la centru de 37º. Aceste zone de extensie maximă, respectiv minimă a mişcării observabile a Lunii pe cer se formează întotdeauna numai atunci când Luna îşi face nodul ascendent în dreptul punctului echinocţial de primăvară P, aflat la intersecţia eclipticii cu planul ecuatorului ceresc în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, respectiv atunci când Luna îşi face nodul ascendent în dreptul punctului echinocţial de toamnă T, aflat la intersecţia eclipticii cu planul ecuatorului ceresc în dreptul constelaţiei zodiacale Fecioara. 238

4.2.3 Mişcarea de satelit a Lunii în jurul Pământului în astronomia heliocentrico-acentrică Cu toate că şi astronomia heliocentrico-acentrică afirmă mişcarea Lunii în jurul Pământului, în această astronomie există diferenţe fundamentale faţă de mişcarea Lunii în jurul Pământului afirmată de astronomia geocentrică scripturistică. Aceste diferenţe sunt următoarele: 1. În astronomia heliocentrică mişcarea Lunii nu este cauzată de porunca dată de către Dumnezeu, aceea de a parcurge un drum prevăzut pentru ea într-o tărie rotitoare în jurul Pământului, pentru a sluji ca luminător mare spre semne, spre zile, spre vremuri şi spre ani, ci este cauzată de o presupusă forţă de gravitaţie. Legată gravitaţional de un Pământ rotitor, Luna se mişcă în jurul acestuia într-un spaţiu nedefinit şi nelimitat, fiind cărată de Pământ în mişcarea lui de revoluţie în jurul Soarelui, apoi de Soare în mişcarea sistemului solar în cadrul galaxiei Calea Lactee, apoi de însăşi Calea Lactee în cadrul mişcării ei faţă de celelalte galaxii. 2. În astronomia heliocentrică mişcarea Lunii în jurul Pământului nu se face pe o traiectorie în formă de spirală în spaţiu, ci se face pe o traiectorie cuprinsă într-un plan deoarece, raportată strict la sistemul Pământ–Lună, gravitaţia nu poate explica decât o traiectorie plană a Lunii, nu şi una spaţială. În figura 85 este reprezentat planul orbitei eliptice a Lunii în jurul Pământului considerat de astronomia heliocentrică modernă.

Fig. 85 În astronomia heliocentrică modernă, Luna se mişcă în jurul Pământului pe o orbită în formă de elipsă cuprinsă într-un plan. 3. În astronomia heliocentrică mişcarea Lunii în jurul Pământului nu se face cu viteză constantă, ci cu viteză permanent variabilă. 239

4.2.4 Care dintre cele două regimuri explică plauzibil mişcarea Lunii pe cer, văzută de pe Pământ – cel de planetă, studiat în astronomia geocentrică scripturistică, sau cel de satelit, studiat în astronomia heliocentrică modernă? În continuare ne propunem să vedem cum sunt explicate în astronomia geocentrică scripturistică şi în astronomia heliocentrică modernă două fenomene legate de Lună, vizibile de pe Pământ cu ochiul liber. Primul fenomen constă în dispunerea nodurilor lunare succesive de acelaşi fel faţă de ecliptică şi de constelaţiile zodiacale. Al doilea fenomen constă în posibilitatea vederii de pe Pământ a unei porţiuni mai mari de 50% din suprafaţa sferei Lunii, anume 59% din suprafaţa ei.

4.2.4.1 Fenomenul dispunerii nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii faţă de planul eclipticii Dacă proiectăm cercul eclipticii la nivelul constelaţiilor zodiacale, fenomenul vizibil cu ochiul liber de pe Pământ al dispunerii nodurilor lunare de acelaşi fel faţă de planul eclipticii constă în faptul că, faţă de un anumit nod de referinţă iniţial, nodul următor este observat că se face faţă de ecliptică puţin mai la vest ş.a.m.d. până ce, după 18,6 ani, timp în care se produc 250 de noduri de acelaşi fel, se revine în dreptul nodului iniţial. În figura 86 este ilustrată dispunerea nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii faţă de ecliptică în raport cu constelaţiile zodiacale.

Fig. 86 Dispunerea nodurilor ascendente succesive ale Lunii faţă de constelaţiile zodiacale 240

Acest fenomen lesne observabil de către oricine se numeşte retrogradaţia spre vest a nodurilor Lunii faţă de planul eclipticii. Dacă raportăm nodurile lunare la cercul eclipticii care poate fi trasat faţă de constelaţiile zodiacale, constatăm că distanţa dintre două noduri lunare succesive de acelaşi fel corespunde unui arc de cerc de 360º/250 = 1,44º. Ceea ce ne interesează pe noi în mod special este modul în care explică cele două tipuri de astronomii existenţa unui astfel de arc mic de cerc de ecliptică observat de pe Pământ între două noduri lunare succesive de acelaşi fel. A. Explicaţia dispunerii nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii faţă de planul eclipticii în astronomia geocentrică scripturistică În astronomia geocentrică scripturistică, dispunerea nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii faţă de planul eclipticii se poate verifica prin observaţie directă cu ochiul liber. Traiectoria Lunii faţă de Pământ este spaţială şi este o spirală rotită care intersectează planul eclipticii în noduri ascendente şi noduri descendente. În figura 87 am ilustrat o porţiune din această traiectorie cuprinsă între 3 noduri ascendente şi 3 noduri descendente.

Fig. 87 Traiectoria Lunii cuprinsă între 3 noduri ascendente şi 3 noduri descendente Prin raportarea traiectoriei Lunii la reperele stelare, se poate observa că nodurile succesive de acelaşi fel se fac îndesit faţă de ecliptică. Distanţele A-A1 şi A1-A2 dintre nodurile ascendente succesive A, A1 şi A2 corespund unor porţiuni de ecliptică văzute sub unghiul la centru de 1,44º. Din acest motiv, după cum ilustrează şi figura 86, trebuie să treacă cel puţin 9 luni ca nodurile succesive de acelaşi fel ale Lunii să parcurgă planul eclipticii în dreptul 241

constelaţiei zodiacale celei mai mici, Racul, şi aproape 2 ani şi 5 luni ca nodurile succesive de acelaşi fel ale Lunii să parcurgă planul eclipticii în dreptul constelaţiei zodiacale celei mai mari, Fecioara. Spre exemplu, la data la care scriem, în luna noiembrie 2015, Luna şi-a făcut nodul ascendent faţă de constelaţia zodiacală Fecioara – Luna a început să-şi facă nodurile ascendente succesive faţă de această constelaţie zodiacală încă din luna februarie a anului 2014 - şi va continua să-şi facă nodurile ascendente succesive numai faţă de această constelaţie până în luna iulie anul 2016 când va începe să-şi facă aceste noduri faţă de constelaţia zodiacală Leul. B. Explicaţia dispunerii nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii faţă de planul eclipticii în astronomia heliocentrică modernă Spre deosebire de astronomia geocentrică scripturistică în care reperele stelare ne indică faptul că traiectoria Lunii în jurul Pământului este o spirală curbată care se face într-un spaţiu strict delimitat situat în interiorul tăriei, în astronomia heliocentrică modernă traiectoria Lunii în jurul Pământului este o elipsă cuprinsă într-un plan numit planul traiectoriei lunare. Luna este silită de astronomii moderni să se mişte faţă de Pământ numai într-un plan, deoarece forţa de atracţie gravitaţională dintre Pământ şi Lună născocită de Newton nu poate explica formarea unei traiectorii spaţiale a Lunii în jurul Pământului. La o primă estimare, s-ar părea că o traiectorie în formă de elipsă realizată într-un plan este mult mai simplă decât o traiectorie în formă de spirală curbată realizată în spaţiu. Oare? Reperele stelare, despre care nicio astronomie heliocentrică modernă nu aminteşte în mod direct, ne lămuresc care dintre cele două traiectorii este mai complicată. Formarea nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii pe planul eclipticii faţă de constelaţiile zodiacale la o distanţă de 1,44º de arc de ecliptică este totuşi un fenomen evident pe care, deşi ar trebui să-l explice cumva, nicio carte de astronomie heliocentrică nu-l menţionează ca atare. Cărţile de astronomie heliocentrică trec sub tăcere cu bună ştiinţă acest fenomen, deşi ţin întru câtva cont de el. De ce? Pentru că în astronomia heliocentrică, în calitatea ei de satelit al Pământului Luna este cărată gravitaţional de către Pământ de-a lungul întregii ecliptici în decursul unui an de zile. Astfel şi planul traiectoriei Lunii parcurge în decursul unui an întrega ecliptică. Ne-am aştepta ca repartiţia celor 13 noduri ascendente succesive dintr-un an ale Lunii să se facă eventual uniform şi nodurile să se facă aproximativ faţă de fiecare constelaţie zodiacală, ceea ce evident este infirmat de observaţie. Dacă într-un an ar avea loc o dispunere uniformă a nodurilor ascendente succesive ale Lunii faţă de întreaga ecliptică, atunci porţiunea de ecliptică corespunzătoare dintre două noduri ascendente succesive ar trebui să fie de 360º/(365,25:27,21)= 26,8º şi nu de 1,44º cum se observă în realitate când luăm în consideraţie reperele stelare. Pentru a rezolva această problemă, deşi nu amintesc nicăieri fenomenul dispunerii nodurilor Lunii faţă de reperele stelare, astronomii heliocentrişti îl iau totuşi în consideraţie în mod implicit şi presupun că, odată cu transportul gravitaţional al Lunii efectuat de Pământ de-a lungul întregii ecliptici în decursul unui an, ar avea loc şi o rotaţie a înseşi orbitei lunare eliptice în jurul Pământului, care ar determina o rotaţie a liniei nodurilor cu 19,35º/an, după cum este ilustrat în figura 88, unde traiectoria punctată indică elipsa de după un an. Valoarea de 19,35º de rotaţie/an este rezultatul împărţirii dintre cele 360º ale cercului eclipticii şi cei 18,6 ani în care Luna revine în dreptul aceluiaşi nod ascendent pe acest cerc. 242

Fig. 88 Rotaţia anuală a orbitei lunare în jurul Pământului prevăzută în astronomiile heliocentrice Dar astronomii moderni susţin că în decursul unui an, elipsa traiectoriei lunare îşi păstrează în spaţiu aceeaşi orientare a axei ce uneşte apogeul cu perigeul Lunii. Astfel, pentru ei ar fi valabilă figura 89, care ilustrează forma traiectoriei lunii faţă de ecliptică într-un an şi în anul următor pentru care este trasată cu linie punctată.

Fig. 89 Rotaţia anuală a traiectoriei lunare faţă de traiectoria Pământului în jurul Soarelui conform astronomilor heliocentrişti 243

Pentru noi însă, din motive bine cunoscute din partea întâi a cărţii noastre, figura 89 nu ilustrează o rotaţie cu doar 19,35º faţă de ecliptică a liniei nodurilor după un an, ci o rotaţie cu 360º + 19,35º! Practic înconjurul de 360º făcut, chipurile, de Pământ pe ecliptică într-un an cărând Luna după el, este contracarat de rotaţia inversă a orbitei lunare necesară menţinerii aceleiaşi orientări a liniei apogeu-perigeu a Lunii în decurs de un an, rotaţie pe care heliocentriştii nu o consideră a fi reală, dar de care se folosesc pe ascuns ca să explice dispunerea nodurilor lunare faţă de planul eclipticii în corespondenţă cumva şi cu reperele stelare. Asistăm astfel şi în cazul explicării dispunerii nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii faţă de planul eclipticii la acelaşi soi de şarlatanie ca în cazul afirmării rotaţiei Lunii în jurul axei proprii. Din acest motiv, putem concluziona că astronomia heliocentrică modernă de astăzi nu poate explica cu argumente plauzibile fenomenul dispunerii îndesite faţă de planul eclipticii a nodurilor de acelaşi fel ale Lunii pe care l-am pus în discuţie. În plus, abia cu această ocazie aflăm că traiectoria Lunii în jurul Pământului nu este de fapt o simplă elipsă, ci este mult mai complicată, căci neverosimila rotaţie anuală a întregii elipse a traiectoriei lunare heliocentrice determină în timp o rozetă plană. Dacă avem în vedere faptul că în astronomiile heliocentrice de azi se consideră că şi Soarele se deplasează către un apex indicat de steaua Vega cărând gravitaţional Pământul după el, ca în figura 90, atunci traiectoria Lunii în spaţiu devine infinit mai complicată decât în astronomia geocentrică scripturistică.

Fig 90 Dacă traiectoria Pământului cărat gravitaţional de Soare din astronomia heliocentrică modernă arată astfel, cum arată traiectoria Lunii cărate gravitaţional de Pământ? 244

4.2.4.2 Fenomenul posibilităţii observării de pe Pământ a 59% din suprafaţa Lunii Prin observarea cu ochiul liber a suprafeţei Lunii vizibile de pe Pământ, mai ales a detaliilor aflate la marginea discului lunar, s-a constatat că de la lună la lună imaginea suprafeţei nu este strict aceeaşi ci variază cu puţin. Uneori se pot observa pete lunare care nu se vedeau mai înainte, alteori nu se mai pot observa pete lunare care mai înainte se vedeau. Totodată, din acelaşi loc de pe Pământ, de la o lună la alta, Luna se observă la aceeaşi fază cu diametre diferite ale discului ei. Fenomenul este ilustrat în figura 91.

Fig. 91 De la lună la lună, imaginea feţei văzute a Lunii prezintă mici diferenţe iar diametrul ei văzut din acelaşi loc variază. 245

Mai precis, s-a constatat că există pete lunare mai depărtate de marginea discului Lunii şi care se pot observa permanent, precum şi pete lunare mai apropiate de marginea discului Lunii şi care se pot observa ocazional. Petele lunare situate mai spre mijloc şi care se pot vedea permanent ocupă 41% din faţa vizibilă de pe Pământ a Lunii, în vreme ce petele lunare situate mai spre margine şi care se pot observa temporar ocupă 18% din suprafaţa Lunii. Astfel, în timp, se poate observa de pe Pământ un total de 59% din suprafaţa Lunii. Dar deşi în timp se poate observa de pe Pământ o porţiune de 59% din suprafaţa Lunii, într-o lună oarecare nu se poate observa de pe Pământ decât jumătate din suprafaţa Lunii şi numai la faza de lună plină. Acest lucru înseamnă că fiecare fază de lună plină prezintă o suprafaţă fixă a Lunii constituită din cele 41% cu pete lunare care se pot vedea permanent la care se adaugă o suprafaţă variabilă de 9% a Lunii inclusă în suprafaţa de 18% a ei cu pete care se văd temporar. Astfel se explică de ce în decursul unei perioade mari de timp, fiecare fază de lună plină ne prezintă un model puţin diferit faţă de toate celelalte faze de lună plină din perioada considerată. În a 2-a imagine din figura 91, unde sunt prezentate fazele de lună plină văzute din acelaşi loc în decursul anului 2006, se remarcă şi diametrul variabil sub care este văzută Luna. A. Explicaţia posibilităţii observării de pe Pământ a 59% din suprafaţa Lunii în astronomia geocentrică scripturistică În astronomia geocentrică scripturistică, explicarea fenomenului observării în timp de pe Pământ a 59% din suprafaţa Lunii şi a micii variaţii de la lună la lună a modelului petelor lunare este simplă. În decursul unei luni nodice, Luna parcurge o traiectorie în formă de spiră între două noduri succesive de acelaşi fel. Deoarece această spiră nodică sau draconică este o traiectorie spaţială, rezultă că întreaga traiectorie de spirală rotită a Lunii, până la reluarea ei din acelaşi nod ascendent, este o o traiectorie spaţială, deci nu poate fi cuprinsă într-un plan. De vreme ce, după o lună nodică, Luna o ia pe altă spiră, diferită ca localizare în spaţiu faţă de cea anterioară, ne este clar că trebuie să-i vedem faţa cu o iluminare puţin schimbată faţă de cea anterioară, iluminare în care se văd sau dispar în umbră porţiuni mici din suprafaţa ei care pe spira anterioară nu se vedeau, respectiv erau în lumină. Fenomenul se poate observa chiar şi în timpul parcurgerii aceleiaşi spire. Dacă mai luăm în considerare faptul că şi spira nodică lunară, asemenea eclipticii, este descentrată faţă de centrul Pământului şi al universului, este lesne explicabil şi faptul că, în funcţie de locul în care se află pe această spiră, Luna poate fi observată din acelaşi loc de pe Pământ ca având, la fel ca Soarele, un diametru mai mic sau mai mare. Ea este văzută cu diametrul cel mai mare al discului ei atunci când se află la perigeul spirei, adică în partea cea mai apropiată de Pământ a acesteia, în timp ce atunci când se află la apogeul spirei, adică în partea cea mai depărtată de Pământ a acesteia, Luna este văzută cu diametrul cel mai mic al discului ei. Prin urmare, în funcţie de poziţia Lunii pe traiectoria ei din tărie, este absolut normal ca un observator aflat într-un anume loc de pe Pământ să vadă Luna cu diametre diferite şi cu modelele diferite de pete lunare, arătându-şi cel mult 50% din suprafaţă astfel: 41% din suprafaţă cu pete vizibile permanent plus 9% (jumătate din cele 18%) din suprafaţă cu pete vizibile ocazional în timp.

246

B. Explicaţia posibilităţii observării de pe Pământ a 59% din suprafaţa Lunii în astronomia heliocentrică modernă Aşa cum am mai spus, astronomii heliocentrişti de astăzi consideră că traiectoria Lunii în jurul Pământului nu este rezultatul realizării unei voinţe divine, ci rezultatul interacţiei gravitaţionale dintre Pământ şi Lună, această interacţie manifestându-se ca o forţă între centrele de greutate ale sferelor celor două corpuri. Dar această forţă de atracţie gravitaţională nu poate crea o traiectorie spaţială a Lunii aşa cum este ea postulată în astronomia noastră, ca fiind rod al creaţiei lui Dumnezeu, ci numai una plană. În astronomia heliocentrică, după cum am văzut şi în figura 85, traiectoria Lunii faţă de Pământ este o elipsă cuprinsă în planul orbital. Deoarece în astronomia heliocentrică traiectoria Lunii este cuprinsă într-un plan, devine imposibil de explicat plauzibil formarea de la lună la lună a modelelor sensibil diferite de pete lunare şi posibilitatea observării de pe Pământ a 59% din suprafaţa Lunii. Dacă Luna s-ar mişca faţă de Pământ într-un plan, aşa cum o constrânge gravitaţia newtoniană, aceste modele de pete lunare diferite de la lună la lună ar apărea ca nişte neverosimile oscilaţii ale Lunii faţă de o poziţie de echilibru. De fapt, până la Newton heliocentriştii chiar au crezut că Luna oscilează în fel şi chip ca să arate mai mult decât 50% din suprafaţa ei şi au denumit aceste mici oscilaţii libraţii. Dar forţa gravitaţiei inventată de Newton nu putea explica nici aceste libraţii ca oscilaţii reale. Din acest motiv, Newton s-a străduit să arate că aceste libraţii sunt doar aparente. Pentru a confecţiona o astfel de explicaţie, el a trebuit să postuleze rotaţia Lunii în jurul unei axe proprii care înţeapă planul orbitei lunare sub un unghi de 83,5º. Astfel, conform acestei explicaţii fabricate de Newton, din cauza neuniformităţii vitezei Lunii pe traiectorie, combinate cu uniformitatea rotaţiei ei în jurul axei proprii s-ar observa de pe Pământ ceva mai mult decât 50% din suprafaţa Lunii după cum, chipurile, se ilustrează în astronomiile heliocentrice ca în figura 92.

Fig. 92 Neverosimila explicaţie dată de heliocentrişti pentru modelele diferite de pete lunare Spre deosebire de explicaţia simplă dată de astronomia geocentrică pentru apariţia diferitelor modele de pete lunare, heliocentriştii dau pentru libraţiile lor o explicaţie pe cât de complicată pe atât de falsă. Complicată pentru că presupune o interacţie între o viteză neuniformă a Lunii pe o orbită eliptică şi rotaţia uniformă a ei după o axă înclinată la un anume unghi faţă de planul elipsei. Falsă, pentru că, aşa cum am demonstrat în prima noastră carte, Luna nu se roteşte în jurul axei sale. 247

4.2.4.3 O comparaţie între mişcarea Lunii faţă de Pământ din astronomia geocentrică scripturistică şi cea din astronomia heliocentrică În întreprinderea lor de a-i explica mişcarea pe baza gravitaţiei, astronomii moderni au forţat Luna să se mişte faţă de Pământ într-un plan orbital şi nu în spaţiu aşa cum de fapt este mişcarea ei firească prevăzută de către Creator. Această forţare a atras, aşa cum am văzut, explicaţii foarte complicate şi neverosimile ale mişcării Lunii, corpul ceresc cel mai accesibil observării astronomice de pe Pământ. Pentru a decide dacă Luna se mişcă în jurul Pământului în regim de planetă ca în astronomia geocentrică scripturistică sau în regim de satelit ca în astronomia heliocentrică, să facem o comparaţie între explicaţiile date de cele două astronomii fenomenelor observabile cu ochiul liber de pe Pământ pe care le-am cercetat până acum. Fenomenul observat Aceeaşi faţă a Lunii

Luna răsare de la Est şi apune la Vest

Explicaţia geocentrică aceaşi cu fenomenul = Luna nu se roteşte în jurul unei axe proprii pe traiectoria parcursă în jurul Pământului

aceaşi cu fenomenul = Pământul nemişcat în centrul universului

Dispunerea îndesită, la 1,44º arc de cerc distanţă, a nodurilor successive de acelaşi fel ale Lunii pe planul eclipticii

simplă = traiectorie spaţială fixă, raportare explicită la constelaţiile zodiacale

Model uşor diferit de la lună la lună al petelor Lunii, fenomen ce permite observarea a 59% din suprafaţa ei

simplă = Luna este văzută pe traiectoria ei spaţială spiralată de către un observator aflat în acelaşi loc de pe Pământ; nu apar libraţii ale Lunii

Explicaţia heliocentrică contrară fenomenului = Luna se roteşte în jurul unei axe proprii înclinate la 83,5º faţă de planul traiectoriei ei din jurul Pământului contrară fenomenului = Luna răsare de la Vest şi apune la Est = Pământ rotitor după două axe proprii + o translaţie pe o elipsă în jurul Soarelui complicată = traiectorie rotitoare într-un plan orbital, raportare implicită la constelaţiile zodiacale complicată = rotaţie uniformă a Lunii în jurul unei axe proprii combinată cu viteza variabilă pe traiectorie; apar libraţii ale Lunii

Sistematizarea din tabelul de mai sus ne arată doar câteva dintre motivele pentru care se lamenta Halley în sinistra lui odă. În astronomia heliocentrică modernă, chiar şi astăzi Luna a rămas tot „nesupusă” şi „frânele ei nu le dă astronomului”. În plus, cele peste 60 de iregularităţi găsite mişcării în regim de 248

satelit a Lunii de către astronomii heliocentrişti reprezintă mai degrabă o dovadă a neverosimilităţii acestei mişcări. Interacţia gravitaţională inventată de Newton ”forţează” Luna să se mişte fără niciun scop, cu o viteză mereu variabilă, pe o elipsă rotitoare în acelaşi plan. Pe lângă faptul că explicaţia este extrem de complicată, ne obligă să credem adesea exact opusul fenomenului pe care-l vedem cu ochiul liber. În astronomia geocentrică scripturistică, eliberată de tirania gravitaţiei şi supusă poruncii lui Dumnezeu, Luna se mişcă doar printr-o simplă translaţie cu viteză constantă pe o traiectorie spiralată trasată în tărie. Fără să prezinte vreo o iregularitate, Luna se mişcă în regim de planetă faţă de constelaţiile zodiacale şi, în calitate de luminător, îşi împlineşte scopul de a lumina în timpul nopţii, de a delimita duratele lunare şi de a ne arăta după 19 ani aceeaşi fază în aceeaşi zi a aceleiaşi luni în calendarul iulian. În astronomia geocentrică scripturistică, fenomenele legate de mişcarea Lunii se explică mult mai simplu şi mai firesc decât în astronomia heliocentrică. Singurul lucru care mai rămâne de făcut este acela ca, în cunoştinţă de cauză, după ce am cântărit bine argumentele fiecăreia, să alegem dintre cele două astronomii contrare pe cea care explică mai clar mişcarea Lunii pe cer, aşa cum se vede ea, fără să o forţeze cu mişcări auxiliare inexistente, în iluzia deşartă a echivalării traiectoriei ei reale cu una mai simplă.

4.3 Întrebarea a 3-a: Este precesia echinocţială un fenomen real? Pentru a putea defini conceptul de precesie echinocţială, să apelăm mai întâi la astronomia heliocentrică.

4.3.1 Precesia echinocţială şi consecinţele ei în astronomia heliocentrică În manualul de astronomie al lui Abramescu, la pagina 47, se dau următoarele explicaţii pentru precesia echinocţiilor: „45.Precesia echinocţiilor. Am văzut că anul tropic este timpul dintre două treceri ale Soarelui la punctul vernal. S-a observat (de Hiparh, 130 în. Cr.) că punctul se mişcă în sens retrograd pe ecliptică cu 50’’ pe an, astfel încât dacă Soarele a întâlnit ecuatorul în punctul , a doua întîlnire cu ecuatorul va avea loc în punctul ’, care iese înaintea lui , căci punctul ’ cel nou precede cu 50’’ echinocţiul considerat. Fenomenul acesta se numeşte precesia echinocţiilor. Punctul vernal face ocolul eclipticei (adică revine la aceeaşi poziţie) în 26000 de ani. Deci planul ecuatorului alunecă dealungul eclipticei, în sens retrograd, în 26000 de ani. De asemenea, axa polilor PP’ (Fig. 43) variază şi va fi în direcţia altor stele, care vor deveni pe rând stele polare. Cauza precesiei echinocţiilor este atracţia Lunei şi Soarelui asupra Pământului. (...)

249

Fig. 93 (43, Abramescu) Figură folosită pentru explicaţia heliocentrică a precesiei echinocţiale 46. An sideral. Soarele, în mişcarea lui aparentă pe sfera cerească, trece printre constelaţiile zodiacale Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Cumpăna (balanţa), Scorpionul, Săgetătorul, Capra, Vărsătorul şi Peştii. (...) Semnele pe care le au constelaţiile zodiacale din vechime au fost desenate de Egipteni pe templele lor. Echinocţiul de primăvară era atunci în constelaţia Balanţa. Dar din cauza precesiei, punctul vernal a ajuns în constelaţia Peştii. Tot din această cauză durata anului tropic66 nu este timpul în care Soarele descrie 360º pe ecliptică, deoarece Soarele pornind din , revine la noul mai înainte, căci acest nou punct vernal îi iese înaintea Soarelui cu 50’’ pe an, aşa că într-un an tropic Soarele descrie pe ecliptică 360º - 50’’. De altfel durata anului tropic poate fi considerată ca şi constantă, căci anul tropic abia variază cu 10 secunde în 2000 de ani. Se numeşte an sideral timpul în care Soarele descrie 360º pe ecliptică; astfel că plecând dela un punct fix, să revină la acelaşi punct al sferei cereşti. Valoarea lui este constantă şi se calculează adăugând la durata anului tropic timpul cât descrie pe ecliptică 50’’.” Tot în astronomia lui Abramescu, la paginile 60-61, întâlnim următorul fragment care ne face atenţi asupra consecinţelor luării în calcul a precesiei echinocţiale:

În cartea lui Abramescu, la pagina 46, anul tropic este definit mai în detaliu : „Se numeşte an tropic timpul cât îi trebuie Soarelui ca plecând dela echinocţiul de primăvară  (punctul vernal) să ajungă din nou în acelaşi punct. Anul tropic este împărţit în patru anotimpuri; primăvara este timpul ce trece de când Soarele pleacă de la echinocţiul de primăvară , până să ajungă la solstiţiul de vară ; vara este timpul ce trece pentru ca Soarele să meargă de la  la  (echinocţiul de toamnă); toamna este timpul cât Soarele merge de la  la ’ (solstiţiul de iarnă) şi iarna cât Soarele merge dela ’ la .” 66

250

„57.Durata anului tropic şi anului sideral. Am văzut că se numeşte an tropic, timpul cuprins între două treceri consecutive ale Soarelui la acelaşi echinocţiu, sau de acelaşi solstiţiu. Durata anului tropic, în zile mijlocii, e de 365,24 zile, sau 365 zile 5 ore 48 min. Durata anului sideral, adică timpul în care Soarele descrie pe ecliptică 360º, este egală cu durata anului tropic, mărită cu timpul în care Soarele descrie pe ecliptică un arc de 50’’ (din cauza precesiei) şi se găseşte 365,256 zile solare mijlocii, sau 365 zile, 6 ore, 9 min. 58. Calendar. Prin calendar se aranjează durata anului civil şi subîmpărţirile lui. Anul civil trebuie să fie format dintr-un număr exact de zile.(...) Calendarul iulian. Iuliu Cezar, din îndemnul astronomului grec Sosigene (45 a. Cr.), care credea că durata anului tropic este egală cu 365 zile, 25, decise ca din patru ani consecutivi, trei să fie de 365 zile şi al patrulea de 366 zile, când se zicea bisextil. Ziua se adăuga în luna Februarie, care avea 28 sau 29 zile. Anul 753, dela fondarea Romei, s-a întâmplat să fie bisextil. Acest an a devenit era creştină, fiindcă atunci s-a fixat data naşterii lui Christ. Anii 1, 2, 3, după naşterea lui Christ, au fost deci ani ordinari de câte 365 zile, iar anul al patrulea bisextil. De aici înainte toţi anii, din 4 în 4, adică toţi anii, al căror număr se împarte cu 4, au fost bisextili. Diferenţa dintre anul civil Iulian şi anul tropic este aproape 3 zile în timp de 400 ani. (...) 59. Serbarea Paştelor. În Sinodul dela Niceea la 325, s-a hotărât ca Paştele67 să se sărbătorească în prima Duminică care vine îndată după luna plină ce cade după 20 Martie. De aici a rezultat că Dumineca Paştelor să cadă între 22 Martie şi 25 Aprilie, căci dacă luna plină se întâmplă să fie îndată după 20, adică la 21 Martie şi dacă totdeodată această zi este o sâmbătă, atunci a doua zi duminecă la 22 Martie va fi Paştele; dacă însă luna plină din Martie vine la 20, trebue să se aştepte luna plină următoare care vine a 30-a zi, adică la 18 Aprilie; şi dacă această zi va fi o duminecă, atunci dumineca următoare, adică la 25 Aprilie va fi Paştele.

60.Calendarul gregorian. Valoarea de 365,25 zile, atribuită anului civil, am văzut că este mai mare decât anul tropic şi diferenţa se ridică la aproape trei zile în timp de 400 de ani. Papa Gregorie al XIII-lea, pe timpul cărui echinocţiul astronomic cădea cu 10 zile înainte de 21 Martie, adică la 11 Martie, hotărî mai întâi ca din anul 1582 să se suprime 10 zile. Pentru aceasta decretă că, a doua zi după joi, 4 Octombrie, să se socotească vineri 15 Octombrie. Cu modul acesta echinocţiul cădea tot la 21 Martie.

Pentru a nu se mai greşi, s-a dispus ca trei ani seculari consecutivi, ai căror sute nu se împart cu 4 să fie socotiţi ca ani obişnuiţi, iar al patrulea an secular a cărui sută se împarte exact cu 4 să fie bisextil (de 366 zile). Astfel 1600 a fost bisextil, iar anii 1700, 1800, 1900 au fost ani obişnuiţi.” După cum se obsevă din textul citat, conceptul de precesie echinocţială a avut următoarele trei consecinţe istorice: În afara citatelor, noi vom folosi în loc de Paşte următoarele sintagme: Sfintele Paşti pentru sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Paştile Legii pentru sărbătoarea evreilor din Vechiul Testament şi Paştele evreiesc pentru sărbătoarea evreilor începând cu perioada de după prima sărbătorire a Sfintelor Paşti. 67

251

1. I-a determinat pe astronomi să creadă că ar exista două feluri de ani, anume anul tropic şi anul sideral, cu lungimi diferite de anul calendaristic iulian de 365,25 de zile. 2. I-a determinat pe astronomi să creadă că, din cauza diferenţei de lungime dintre anul tropic şi anul de 365,25 de zile, la intervale de timp de aproape 130 de ani calendarul iulian ar râmâne în urmă cu o zi faţă de mersul luminătorilor de pe cer. 3. L-a determinat pe papa Grigorie al XIII-lea să impună în anul 1582 înlocuirea calendarului iulian aflat în vigoare la naşterea Domnului Iisus Hristos şi în timpul Sinodului de la Niceea, când s-a fixat regula de stabilire a datei Sfintelor Paşti, cu calendarul gregorian care este în vigoare şi astăzi în societatea noastră.

4.3.2 Precesia echinocţială nu există în astronomia geocentrică scripturistică fundamentată pe existenţa tăriei. În astronomia geocentrică scripturistică fundamentată pe existenţa tăriei, datorită faptului că tăria este un mediu continuu şi unitar, în care se află fixate atât stelele cât şi drumurile luminătorilor, deci şi ecliptica, este exclus să poată avea loc fenomenul precesiei echinocţiale. Pentru a avea precesie echinocţială, stelele ar trebui să se deplaseze faţă de punctele echinocţiale P şi T de pe ecliptică, or, întrucât am postulat pe baza Scripturii că tăria este un mediu unitar în care Dumnezeu a fixat atât stelele cât şi ecliptica, acest lucru este imposibil. În astronomia noastră, deoarece Pământul se află nemişcat în centrul universului, înconjurat de o astfel de tărie unitară, punctele echinocţiale de primăvară şi de toamnă P şi T se fac întotdeauna faţă de aceleaşi repere stelare, anume constelaţiile zodiacale Peştii şi Fecioara, şi este de neconceput ca Steaua Polară pe care o vedem acum să se depărteze cumva de Polul Nord pentru a lăsa locul altor stele să devină polare la rândul lor.

5. În loc de concluzii Am terminat cam brusc capitolul de întrebări. Răspunsul la întrebarea a 3-a a rămas cumva în aer. În astronomia heliocentrică precesia echinocţiilor este un fenomen sine qua non, în timp ce în astronomia geocentrică scripturistică precesia echinocţiilor nu poate exista ca fenomen. Ce vom face în continuare? Ne vom opri în această coadă de peşte şi îi vom cere cititorului să ne creadă pe cuvânt că nu există precesie echinocţială? Ar însemna să ne batem joc de toată munca pe care am depus-o la elaborarea astronomiei geocentrice fundamentate pe revelaţia biblică a tăriei, ba chiar am da apă la moară celor care susţin că Scriptura este o carte scrisă pentru fanaticii care cred orbeşte fără să cerceteze şi să verifice nimic din ceea ce este afirmat în ea. Aşa cum este enunţată în astronomia heliocentrică, dar şi prin consecinţele ei, precesia echinocţială ni se arată ca un fenomen care s-ar petrece atât de lent în timp încât nu poate fi verificat pe loc şi trebuie mai degrabă crezut ca atare. Bunul simţ ne obligă să cercetăm în continuare şi să verificăm dacă precesia echinocţială este un fenomen real sau o minciună abil ticluită. Este o tensiune mare în fraza de mai sus. 252

Dacă vom descoperi că precesia echinocţială este un fenomen real, atunci astronomia geocentrică scripturistică pe care am elaborat-o până acum, întrucât nu poate explica fenomenul, se va dovedi falimentară şi va trebui să se recunoască învinsă de astronomia heliocentrică modernă. Va trebui în acest caz să ne cerem iertare, să ne dezicem de teoria pe care am elaborat-o până acum şi, aşa cum spune românul, să ne lăsăm de meserie. Dar dacă vom descoperi că precesia echinocţială este un produs al imaginaţiei cuiva sau al unei erori astronomice şi nu există în realitate, consecinţele acestei descoperiri vor fi de-a dreptul spectaculoase. Nu e puţin lucru ca, în cazul din urmă, să putem afirma că papa Grigorie al XIII-lea a făcut o greşeală imensă înlocuind calendarul iulian - un calendar bun, fundamentat scripturistic şi ştiinţific de mersul luminătorilor pe cer - cu un calendar greşit din toate punctele de vedere, calendarul gregorian care îşi pune astăzi pecetea asupra vieţii marii majorităţi a oamenilor de pe Pământ. Ca să nu mai vorbim de faptul că descoperirea precesiei echinocţiale ca minciună ar arunca definitiv astronomia heliocentrică, şi odată cu ea o mulţime de alte ştiinţe care se bazează pe concluziile ei, la coşul de gunoi al istoriei. Tot la istorie vom apela şi noi în cercetarea care urmează. Ca să putem răspunde mulţumitor la întrebarea referitoare la existenţa sau non existenţa precesiei echinocţiale, vom căuta şi vom studia documentele cele mai edificatoare privind precesia echinocţială păstrate de istorie. Deşi pornim la drum încrezători în astronomia pe care am elaborat-o până acum, nu putem răspunde scurt şi repede conform unor postulate stabilite apriori, ci numai după verdictul documentelor istorice şi al logicii. Vom încerca să facem din nou o muncă de detectiv aşa cum am făcut în prima parte a cărţii noastre. Urmează ultima parte a ei, dedicată cercetării asupra precesiei echinocţiale şi analizei rezultatelor acestei cercetări.

253

254

Partea a III-a Întoarcerea în timpul sfânt Motto: „Vezi: El, fiind Atoateştiutor, i-a slujit pe toţi la timpul lor. Chiar şi lucrătorii culeg fructele în anotimpurile lor şi în lunile lor. De asemenea, simbolurile Lucrătorului Înţelept merg împreună cu timpurile Lui. O, Lucrător, ale Cărui simboluri au fost reunite, Care este sursa tuturor simbolurilor! În orice loc, dacă te uiţi, simbolul Lui este acolo, şi când citeşti [Scriptura], vei găsi tipurile Lui. Deoarece prin El au fost create toate făpturile, şi El Şi-a inscripţionat simbolurile Lui peste cele ce-I aparţin. Când El a creat lumea, a admirat-o şi a împodobit-o cu imaginile Sale. A deschis şuvoaie ale simbolurilor Sale, le-a făcut să curgă şi a turnat simbolurile Sale în părţile Sale.” (Sfântul Efrem Sirul – Imnele Fecioriei, 20, 11-12)

255

256

1. Cuvânt înainte la partea a 3-a Cum să dovedim experimental în timpul scurtei vieţi pe care o avem de trăit că bolta înstelată sau că Pământul s-au rotit sau nu cu un grad după o axă perpendiculară pe planul eclipticii, o axă care ar trece printre stelele constelaţiei boreale a Dragonului? Orice ar face, niciun om de pe Pământ nu poate să stea întreaga sa viaţă să urmărească cerul şi să spună dacă are sau nu loc o astfel de rotaţie suplimentară diferită de rotaţia lui normală după axa Stelei Polare. Niciun om de pe Pământ nu va putea vreodată vedea cu ochiul liber acest fel de rotaţie, pretinsă a fi extrem de fină şi care ar putea foarte bine să se încadreze în erorile date de instrumentele de măsură. Precesia echinocţială pare un fenomen pe care trebuie să-l credem fără a-l putea cerceta. De la un anumit moment al istoriei, din perioada Renaşterii, acest fenomen părelnic a început să fie crezut de către toţi oamenii, inclusiv de către creştini şi scriitori bisericeşti, ba chiar de către Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Iar înrădăcinarea în conştiinţa umanităţii a acestui fenomen crezut ca existent a avut şi are în continuare consecinţe majore pentru omenire în general şi pentru creştinătate în special, fiind la ora actuală unul dintre cei mai mari factori de dezbinare între creştini. Creştinii au ajuns să-L cinstească pe Mântuitorul Iisus Hristos după 3 feluri de calendare: după calendarul vechi iulian, după calendarul nou gregorian şi după o combinaţie între cele două, numită calendarul îndreptat. Într-adevăr, aşa cum se arăta şi în astronomia lui Abramescu, din cauza precesiei echinocţiale papa Grigorie al XIII-lea a dispus tăierea a zece zile din calendarul iulian şi a impus reguli noi de schimbare a referinţei calendaristice la trecerea dintre secole. Mulţi am putea întreba nedumeriţi: Ei, şi ce importanţă are? E doar un calendar, o convenţie omenească. Oare? Atâta vreme cât creştinii - odinioară uniţi de Sfântul Împărat Constantin cel Mare prin decretarea, în urma Sinodului I ecumenic de la Niceea, a sărbătoririi Sfintelor Paşti68 în aceeaşi zi în întregul imperiu - sunt acum dezbinaţi de reforma calendaristică a papei Grigorie şi prăznuiesc Sfintele Paşti şi sărbătorile împărăteşti în zile diferite, este o problemă extrem de serioasă dacă ştim din ce punct de vedere să privim lucrurile. De pildă, dacă le privim din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ne putem întreba dacă Lui Îi este plăcut să fie cinstit în chip dezbinat de către creştini, cu aceeaşi sărbătoare în zile diferite. Timpul bisericesc, timpul liturgic, este un timp sfânt care preînchipuie veşnicia în Împărăţia Creatorului nostru şi este încărcat de simbolurile Sale. Nu putem slăvi Sfintele Paşti când vrem noi, ci când vrea Domnul. Tocmai de aceea El ne-a făcut luminători şi i-a pus în cerul-tărie: ca să ne vestească semnele, zilele, săptămânile, lunile, anotimpurile, anii şi vremurile - mai cu seamă timpul de prăznuire al Sfintelor Paşti - după care ne-a orânduit El să ne ducem viaţa pe Pământ. Or, când El ne-a făcut astfel de luminători cu astfel de scop foarte clar arătat în Sfânta Scriptură, traiul pe Pământ al omului după calendarul dorit de Creator nu mai este o convenţie omenească. Pentru creştini există un calendar sfânt al timpului liturgic, un calendar care creează încă de la început un cadru, chiar dacă nu suficient, absolut necesar pentru asumarea în cunoştinţă de cauză a drumului spre sfinţire şi spre îndumnezeire spre care suntem chemaţi de către Domnul nostru Iisus Hristos. Cu mult mai anevoios Reamintim că, în afara citatelor, noi vom folosi următoarele sintagme: Sfintele Paşti pentru sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos în cadrul Ortodoxiei, Paştile Legii pentru sărbătoarea evreilor din Vechiul Testament şi Paştele evreiesc pentru sărbătoarea evreilor începând cu perioada de după prima sărbătorire a Sfintelor Paşti. Pentru sărbătoarea similară a romano-catolicilor şi protestanţilor vom folosi tot noţiunea de Paşte. 68

257

ne este a ne putea sfinţi şi îndumnezei dacă suntem scoşi din acest timp sfânt prevăzut de către Dumnezeu pentru noi prin mersul luminătorilor de pe cer. „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe Pământ” spune rugăciunea domnească. În cerul pe care îl vedem cu ochii noştri, cerul-tărie, luminătorii fac voia Domnului, arătându-ne care este timpul plăcut lui Dumnezeu pentru cinstirea Lui, iar rugăciunea domnească ne cheamă să facem pe Pământ voia Tatălui ceresc, precum vedem că o fac şi luminătorii cei mari şi stelele în acest cer. Aşadar, calendarul liturgic nu este o convenţie omenească, ci este un cadru prevăzut de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Un cadru în care timpul liturgic al sărbătorilor cinstirii lui Dumnezeu este foarte minuţios reglat prin referinţa Sfintelor Paşti. Însă astăzi creştinii sărbătoresc Sfintele Paşti după 3 calendare diferite. Având în vedere faptul că reforma gregoriană a calendarului a fost o consecinţă a credinţei în precesia echinocţială, noi ne propunem să vedem dacă aceasta există sau nu ca fenomen. Dorim să facem o cercetare pur istorică, mai precis o cercetare a istoriei evaluării astronomice a precesiei echinocţiale. În continuare, pe baza rezultatelor acestei cercetări, dorim să arătăm atât din punct de vedere astronomic cât şi din punct de vedere scripturistic, patristic şi simbolic, care dintre cele 3 calendare este cel prevăzut de Dumnezeu pentru curgerea timpului liturgic dorit de El. În final, dorim să îndemnăm la folosirea calendarului celui bun în Biserica cea Una.

2. O cercetare critică asupra istoriei precesiei echinocţiale În astronomia sa, Nicolae Abramescu definea precesia echinocţială ca fiind o mişcare a punctul echinocţial  pe ecliptică în sens retrograd cu 50’’ pe an (vezi figura 93 din partea a doua a cărţii noastre). În afară de faptul că menţiona că această mişcare ar fi fost observată de către astronomul grec Hiparh pe la anul 130 î.H., Abramescu nu ne oferea explicaţii suplimentare despre modul în care s-a ajuns la această definiţie. Vom încerca să căutăm noi prin documente istorice astfel de explicaţii, după care le vom analiza din punct de vedere logic şi fenomenologic şi vom decide dacă sunt plauzibile.

2.1 Un fir călăuzitor - articolul lui Martin Ekman. Almagestul lui Claudius Ptolemeu, cea mai veche lucrare păstrată în care se face referire la precesia echinocţială. Prima întrebare. Să începem, aşadar, cercetarea noastră detectivistică în legătură cu verosimilitatea precesiei echinocţiale. Mai întâi ar trebui să căutăm pe cineva care şi-a dedicat timpul chiar pentru studiul istoriei precesiei echinocţiale. Omul nostru se numeşte Martin Ekman, autorul articolului A Concise History of the Theories of Tides, Precession-Nutation and Polar Motion (from Antiquity to 1950) – O scurtă istorie a teoriilor mareelor, precesiei-nutaţiei şi mişcării polare (din Antichitate până în 1950). Apărut în publicaţia Surveys in Geophysics (Studii de geofizică), nr. 14, 1993, p. 585-617, articolul lui Ekman este dedicat, între paginile 597-608, istoriei precesiei echinocţiale. Începe astfel:

258

„2. Istoria teoriei precesiei-nutaţiei 2.1 DESCOPERIREA PRECESIEI Timp de mulţi ani, astronomul grec Hiparh (c. 180 – c. 120 î.H.) a făcut de pe insula Rodos observaţii asupra stelelor. Pe baza acestor observaţii, el a întocmit primul catalog lărgit al stelelor, conţinând aproape 1000 de stele cu coordonatele lor. Comparând unele dintre coordonatele sale cu cele determinate cu un secol şi jumătate mai devreme, el a descoperit o descreştere sistematică a longitudinilor ecliptice ale stelelor. Hiparh a interpretat corect aceasta ca pe o mişcare continuă a echinocţiilor de-a lungul eclipticii. Astfel Hiparh a făcut o descoperire remarcabilă: precesia. Acest fenomen însemna că ecuatorul nu era stabil, ci se mişca asfel încât polul ceresc descria un cerc în jurul polului eclipticii. Descoperirea lui Hiparh a fost publicată pe la 125 î.H. în ’Despre deplasarea punctelor solstiţiale şi echinocţiale’. În acestă lucrare el a calculat şi constanta de precesie, adică valoarea precesiei anuale. Pentru steaua Spica el cunoştea coordonatele din observaţiile vechi ale lui Timoharis din 294 şi 283 î.H. şi din propriile lui observaţii de la (cel puţin) 146 şi 135 î.H. Hiparh scrie: Spica, de exemplu, era odinioară cu 8° în longitudine zodiacală înaintea punctului (echinocţial) de toamnă, dar acum este cu 6° înainte. Aceasta înseamnă o precesie de 2º în 148 de ani, adică 49’’/an. Valoarea este foarte apropiată de cea modernă, 50’’/an. Totuşi, Hiparh era pe deplin conştient de incertitudinea ei. Din toate calculele lui, el a considerat valoarea de 1º în 100 de ani, sau circa 36’’/an a fi valoarea minimă a constantei de precesie. Lucrarea lui Hiparh nu s-a păstrat, dar ea este citată de către matematicianul şi astronomul grec Claudius Ptolemeu (cca. 100- cca. 175 d.H.) în renumita sa carte Almagest. Această carte a fost scrisă pe la 150 d.H. sub numele grecesc de Mathematike syntaxis (Tratat sistematic de matematică), mai târziu Megale syntaxis (Mare tratat sistematic).”69 69

2. History of the Precession-Nutation Theory

2.1 THE DISCOVERY OF PRECESSION During many years the Greek astronomer Hipparchos (c. 180 – c. 120 B.C.) made observations of stars on the island of Rhodos. From these observations he created the first extense star catalogue containing nearly 1000 stars with their coordinates. When comparing some of his coordinates with those determined a century and a half earlier, he found a systematic decrease of the ecliptic longitudes of the stars. Hipparchos correctly interpreted this as a continuous motion of the equinoxes along the ecliptic. Thus Hipparchos had made a remarkable discovery: the precession. This phenomenon meant that the equator was not stable but moved in such a way that the celestial pole traced out a circle around the ecliptic pole. Hipparchos’s discovery was published about 125 B.C. in ’On the Displacement of the Solsticial and Equinoctial Points’. In this work he also calculated the precessional constant, i.e. the value of the annual precession. For the star Spica he knew the coordinates from Timocharis’ old observations in 294 and 283 B.C. and his own in (at least) 146 and 135 B.C. Hipparchos writes: Spica, for example, was formerly 8°, in zodiacal longitude, in advance of the autumnal [equinoctial] point, but is now 6° in advance.

This make a precession of 2º in 148 years, i.e. 49’’/ year. The value is very close to the modern one, 50’’/ year. However, Hipparchos was well aware of its uncertainty. From all his calculations he considered 1º in 100 years, or about 36’’/ year, to be a minimum value of the precessional constant. Hipparchos’ work is no longer preserved but it is quoted by the Greek mathematician and astronomer Klaudios Ptolemaios (c. 100 - c. 175 A.D.) in his famous book ’Almagest’. This book was written about 150 A.D. under the Greek name ’Mathematike syntaxis’ (Mathematical Systematic Treatise), later ’Megale syntaxis’ (Great Systematic Treatise).”

259

Începutul articolului lui Ekman ne oferă informaţii esenţiale pentru cercetarea noastră şi deschide primele perspective de căutare: Astronomul grec Hiparh a fost cel care a afirmat pentru prima dată că ar exista o precesie a echinocţiilor, în lucrarea numită Despre deplasarea punctelor solstiţiale şi echinocţiale apărută în anul 125 î.H., dar această lucrare s-a pierdut. Lucrarea lui Hiparh este citată în tratatul numit Almagest al lui Claudius Ptolemeu, tratat apărut cu peste două secole şi jumătate mai târziu, în jurul anului 150 d.H. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să căutăm în cartea păstrată a lui Ptolemeu fragmentul cu citatul din cartea pierdută a lui Hiparh. Traducerea tratatului Almagest al lui Claudius Ptolemeu realizată de americanul George Toomer este recunoscută ca fiind cea mai bună. Cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu chiar uşor şi repede, o obţinem. Ptolemeu citează textul din lucrarea lui Hiparh în următorul fragment (Ptolemeu, Almagest, tr. G. J. Toomer, ed. Springer, 1984, p. 327-328): „VII.2 Despre faptul că şi sfera stelelor fixe execută o mişcare retrogradă de-a lungul eclipticii Din aceste consideraţii şi din altele ca acestea putem fi convinşi că absolut toate aşa-numitele stele fixe îşi menţin una şi aceeaşi poziţie relativă una faţă de alta şi participă la una şi aceeaşi mişcare. Dar sfera stelelor fixe mai execută şi o mişcare a ei proprie în direcţie opusă mişcării universului, adică mişcarea cercului mare prin ambii poli, cel al ecuatorului şi cel al eclipticii. Putem vedea aceasta mai cu seamă din faptul că aceleaşi stele nu menţin aceleaşi distanţe în raport cu punctele solstiţiale şi echinocţiale în timpurile noastre aşa cum o făceau mai degrabă odinioară, distanţa unei stele anume înspre înapoi în raport cu unul dintre aceleaşi puncte dovedindu-se a fi mai mare în proporţie cu cât timpul de observaţie este mai mare. Deoarece şi Hiparh, în lucrarea sa ’Despre deplasarea punctelor solstiţiale şi echinocţiale’, prezentând eclipse de lună dintre acelea observate de el cu acurateţe şi dintre acelea observate mai înainte de către Timoharis, calculează că distanţa cu care Spica este în avans faţă de punctul echinocţial de toamnă este de circa 6° în timpul lui, dar era de circa 8° în timpul lui Timoharis. Deoarece concluzia lui finală este exprimată după cum urmează: ’Dacă prin urmare Spica, de exemplu, era odinioară cu 8° în longitudine zodiacală înaintea punctului (echinocţial) de toamnă, dar este acum cu 6° înainte’ şi aşa mai departe. În plus, el arată că în cazul aproape al tuturor celorlaltor stele fixe pentru care el a făcut comparaţia, mişcarea retrogradă a avut aceeaşi mărime. Şi noi de asemenea, comparând distanţele stelelor fixe de la punctele solstiţiale şi echinocţiale aşa cum ele apar în timpul nostru cu cele observate şi înregistrate de către Hiparh, găsim că mişcarea lor retrogradă în raport cu ecliptica este, în mod proporţional, similară cu mărimea de mai sus.”70 „VII.2 [That the sphere of the fixed stars, too, performs a rearward motion along the ecliptic] From these considerations, and others like these, we can be assured that absolutely all the so called fixed stars maintain one and the same position relative [to each other], and share one and the same motion. But the sphere of the fixed stars also performs a motion of its own in the opposite direction of the motion of the universe, that is, [the motion of] the great circle through both poles, that of the equator and that of the ecliptic. We can see this mainly from the fact that the same stars do not maintain the same distances with respect to the solsticial and equinoctial points in our times as they had in former times rather, the distance [of a given star] towards the rear with respect to [one of] those same points is found to be greater in proportion as the time [of observation] is greater. 70

260

Din textul de mai sus înţelegem că observaţia amintită în citatul din cartea pierdută a lui Hiparh este deosebit de importantă. Ea reprezintă fundamentul pe care Ptolemeu îşi clădeşte astronomia sa geocentrică în care sfera stelelor este antrenată pe de o parte de mişcarea universului în rotaţia principală după axa polilor ecuatorului ceresc, iar pe de altă parte ar avea şi o rotaţie proprie în sens invers acestei mişcări, o rotaţie care s-ar face după o axă care trece prin polii eclipticii. Într-adevăr, în subcapitolul următor, fără a lua în seamă dubiile formulate de către Hiparh asupra posibilităţii unei astfel de mişcări a stelelor de pe cer, dubii justificate de observaţiile grosiere şi nedemne de crezare făcute de către astronomii de dinaintea lui, Ptolemeu postulează o mişcare independentă a sferei stelelor fixe după axa ce trece prin polii eclipticii (ibidem, p. 329): „VII.3 Despre faptul că şi mişcarea retrogradă a sferei stelelor fixe are loc în jurul polilor eclipticii Din cele de mai sus a devenit clar pentru noi că şi sfera stelelor fixe efectuează o mişcare retrogradă de-a lungul eclipticii, de aproximativ mărimea indicată. Sarcina noastră următoare este aceea de a determina tipul acestei mişcări, adică de a spune dacă ea are loc în jurul polilor ecuatorului sau în jurul polilor cercului înclinat al eclipticii. Cum cercurile mari trasate prin polii fiecăreia dintre cele menţionate anterior, ecuatorul sau ecliptica, taie arce inegale unul pe celălalt, răspunsul la întrebarea de mai sus s-ar vădi numai din mişcarea în longitudine, dacă n-ar fi impedimentul că mişcarea în longitudine de-a lungul timpului disponibil pentru compararea observaţiilor este într-atât de mică încât diferenţa cauzată de efectul menţionat ar fi până acum imperceptibilă. Cea mai uşoară cale de a afla răspunsul este prin compararea poziţiilor stelelor în latitudine avute în timpuri străvechi şi acum. Fiindcă este evident că oricare dintre cele două cercuri, ecuatorul şi ecliptica, este cel faţă de care se poate arăta că ele păstrază o distanţă constantă în latitudine, acela este cercul în jurul polilor căruia mişcarea sferei lor are loc. De fapt Hiparh acceptă ideea mişcării având loc în jurul polilor eclipticii. Fiindcă în lucrarea Despre deplasarea punctelor solstiţiale şi echinocţiale el deduce din observaţiile lui Timoharis şi ale lui proprii că Spica (pe de altă parte) şi-a menţinut aceeaşi distanţă în latitudine nu faţă de ecuator ci faţă de ecliptică, fiind la 2° la sud de ecliptică atât în vechime cât şi în perioade mai târzii. De aceea în lucrarea Despre lungimea anului el consideră numai mişcarea care are loc în jurul polilor eclipticii, deşi are încă îndoieli, după cum singur spune, atât pentru că observaţiile şcolii lui Timoharis nu sunt demne de încredere, fiind făcute foarte grosier, cât şi pentru că diferenţa în timp între Timoharis şi el însuşi nu este suficientă pentru a furniza un rezultat sigur. Totuşi noi găsim distanţele în latitudine faţă de ecliptică păstrate de-a lungul For Hipparchus too, in his work ’On the displacement of the solsticial and equinoctial points’, adducing lunar eclipses from among those accurately observed by himself, and from those observed earlier by Timocharis, computes that the distance by wich Spica is in advance of the autumnal [equinoctial] point is about 6° in his own time, but was about 8° in Timocharis’ time. For his final conclusion is expressed as follows: ’If, then, Spica, for example, was formerly 8°, in zodiacal longitude, in advance of the autumnal [equinoctial] point, but is now 6° in advance’, and so forth. Furthermore he shows that in the case of almost all the other fixed stars for wich he carried out the comparison, the rearward motion was of the same amount. And we also, comparing the distances of fixed stars from the solsticial and equinoctial points as they appear in our time with those observed and recorded by Hipparchus, find that their motion towards the rear with respect to the ecliptic is, proportionally, similar to the above amount.”

261

unui interval mult mai mare, până în zilele noastre, şi pentru practic toate stelele fixe. Prin urmare, pe bună dreptate, putem considera mişcarea în jurul polilor eclipticii stabilită acum cu mai multă fermitate.”71 Dată fiind importanţa pe care nu numai Ptolemeu a dat-o afirmaţiei lui Hiparh, ci şi aproape toate astronomiile şi istoriile astronomiei pe care le putem găsi astăzi, ceea ce ne rămâne de făcut în acest moment este să analizăm dacă ea este din punct de vedere astronomic posibilă. Să luăm taurul de coarne şi să vedem ce informaţii putem obţine din textul citat: Spica, de exemplu, era odinioară cu 8° în longitudine zodiacală înaintea punctului (echinocţial) de toamnă, dar acum este cu 6° înainte. Textul ne spune că steaua Spica din constelaţia Fecioara şi-a modificat în timp longitudinea zodiacală faţă de punctul echinocţial de toamnă. Apare o întrebare firească: Ce însemna pentru Hiparh şi Ptolemeu longitudinea zodiacală a unei stele?

2.2 Ce înţelegeau Hiparh şi Ptolemeu prin longitudine zodiacală. Pentru a putea şti ce înţelegeau Hiparh şi Ptolemeu prin longitudine zodiacală, trebuie mai întâi să cunoaştem cum se localizează o stea pe cer în astronomia modernă şi să facem comparaţii cu astronomia lui Hiparh şi Ptolemeu privind măsurarea coordonatelor stelare.

„VII.3 [That the rearward motion of the sphere of the fixed stars, too, takes place about the poles of the ecliptic] From the above it has become clear to us that the sphere of the fixed stars, too, performs a rearward motion along the ecliptic, of approximately the amount indicated. Our next task is to determine the type of this motion, that is to say, whether it takes place about the poles of the equator or about the poles of the inclined circle of the ecliptic. Since great circles drawn through the poles of either one of the above [equator or ecliptic] cut off unequal arcs on the other [the answer to] the above [question] would became apparent merely from the motion in longitude, were it not for the fact that the motion in longitude over the time available [for comparison of observations] is so extremely small that the difference due to the above effect would be, as yet, imperceptible. The easiest way to detect [the answer] is through [comparison of] the positions [of the stars] in latitude in ancient times positions and now. For it is obvious that whichever of the two circles, equator and ecliptic, it is from which they can be shown to maintain a constant distance in latitude, that is the circle about the poles of which the motion of their sphere will take place. Now Hipparchus agrees with [the idea of] the motion taking place about the poles of the ecliptic. For in the ’On the displacement of the solsticial and equinoctial points’ he deduces from the observations of Timocharis and himself that Spica (again) has maintained the same distance in latitude, not with respect with the equator but with respect with the ecliptic, being 2° south of the ecliptic at both earlier and later periods. That is why in ’On the length of the year’ he assumes only the motion which takes place about the poles of the ecliptic, although he is still dubious, as himself declares, both because the observations of the school of Timocharis are not trustworthy, having been made very crudely, and because the difference in time between [Timocharis and himself] is not sufficient to provide a secure result. We, however, find the [latitudinal distances with respect to the ecliptic] preserved over the much longer interval [down to our times], and for practically all fixed stars. We can therefore with good reason consider the motion about the poles of the ecliptic as now more firmly established.” 71

262

2.2.1 Localizarea unei stele pe cer în astronomia modernă Conform astronomiei heliocentrice moderne, o stea de pe cer poate fi localizată în două tipuri de coordonate: -1. Coordonate având ca referinţă cercul ecuatorului ceresc şi care se numesc coordonate ecuatoriale. -2. Coordonate având ca referinţă cercul eclipticii şi care se numesc coordonate ecliptice. În figura 1 sunt ilustrate atât coordonatele ecuatoriale cât şi coordonatele ecliptice ale unei stele aflate în punctul X de pe bolta cerească.

Fig. 1 Coordonatele ecuatoriale şi şi coordonatele ecliptice şi ale unei stele aflate în punctul X de pe bolta cerească, date în astronomiile heliocentrice moderne. 263

Coordonatele ecuatoriale şise numesc ascensiunea dreaptă, respectiv declinaţia stelei aflate în punctul X de pe bolta cerească, iar coordonatele ecliptice şi se numesc latitudinea ecliptică, respectiv longitudinea ecliptică a stelei aflate în acelaşi punct X. Uitându-ne la figura 1, observăm imediat că atât ascensiunea dreaptăşi declinaţia  corespunzătoare coordonatelor ecuatoriale, cât şi latitudinea ecliptică  şi longitudinea ecliptică  corespunzătoare coordonatelor ecliptice ale unei stele aflate în punctul X sunt figurate în sistem geocentric. Într-adevăr, figura 1 ne prezintă ecuatorul ceresc şi ecliptica, amândouă văzute ca cercuri mari ale sferei cereşti centrate pe Pământ şi ale căror plane se intersectează după unghiul diedru , unghi despre care ştim că are valoare de 23,5º. Astronomii moderni, inspiraţi după cum am văzut de Copernic, consideră că distanţa de la Pământ la Soare este nesemnificativă în raport cu distanţa de la Pământ şi de la Soare la stele, astfel încât coordonatele ecliptice în sistem heliocentric să poată fi echivalate cu coordonatele ecliptice în sistem geocentric conform figurii 2.

Fig. 2 Echivalarea coordonatelor geocentrice cu cele heliocentrice făcută de către astronomii moderni Făcând această echivalare, ’=şi’=, unde ’şi’ reprezintă coordonatele stelei în sistem heliocentric, iarşireprezintă coordonatele stelei în sistem geocentric, astronomia modernă de astăzi ne arată, după legile matematice ale trigonometriei pe suprafaţă sferică, că se pot calcula coordonatele ecliptice ale unei stele atunci când se cunosc coordonatele ei ecuatoriale şi invers. Ecuaţiile pentru aceste calcule sunt arătate la pagina 21 din cea mai recentă carte de astronomie modernă pe care o avem (Fundamental Astronomy - Astronomie fundamentală -, H. Karttunen, P. Kröger, H. Oja, M. Poutanen, K.J. Donner, ediţia a 5-a, Springer, Berlin, Heidelberg, 2007): sin cos = sin sin + cos cos sin  cos cos = cos cos  sin = sin  cos - cos sin  sin  şi: sin  cos = - sin sin + cos cos sin  cos  cos = cos cos  sin = sin cos + cos sin sin  264

2.2.2 Longitudine ecliptică şi longitudine zodiacală. Convenţia astrologică zodiacală. Din considerentele anterioare, reiese că longitudinea zodiacală amintită de Hiparh şi Ptolemeu ar reprezenta o coordonată stelară similară longitudinii ecliptice amintite în astronomiile de astăzi. Dar longitudinile ecliptice de astăzi se măsoară luând ca referinţă punctul echinocţial de primăvară, anume punctul P, aşa cum este indicat în figura 1. În schimb în citatul din Hiparh preluat de către Ptolemeu se amintesc 8º, respectiv 6º faţă de punctul echinocţial de toamnă, anume punctul T. Acest lucru arată că Hiparh şi Ptolemeu înţelegeau prin longitudine zodiacală o coordonată stelară ceva mai specială. Dacă noi înţelegem prin longitudine ecliptică numărul de grade de pe ecliptică al poziţiei unei stele faţă de punctul echinocţial de primăvară P, Hiparh şi Ptolemeu înţelegeau prin longitudine zodiacală numărul de grade de pe ecliptică al poziţiei unei stele faţă de cea mai apropiată referinţă zodiacală, respectiv faţă de primul grad al sectorului zodiacal celui mai apropiat de steaua respectivă. Cu alte cuvinte, ei măsurau poziţiile stelelor în zodiac, cu cercul eclipticii divizat astrologic. Ce înseamnă divizarea astrologică a cercului eclipticii şi transformarea lui în zodiac? Înseamnă împărţirea cercului de 360º al eclipticii în 12 sectoare de câte 30º, corespunzătoare fiecare uneia dintre cele 12 constelaţii zodiacale de pe bolta cerească, ca în figura 3.

Fig. 3 Divizarea astrologică a cercului eclipticii 265

După cum se observă din figura 3, divizarea astrologică a cercului eclipticii începe de la constelaţia zodiacală Berbecul, considerându-se că la intrarea Soarelui în această constelaţie are loc şi echinocţiul de primăvară. Astfel, conform astrologilor, gradul 1 Berbec ar corespunde cu echinocţiul de primăvară, în timp ce gradul 1 Balanţa ar corespunde cu echinocţiul de toamnă. Figura 3 ilustrează destul de fidel citatul lui Hiparh. Într-adevăr, se observă că steaua Spica se află cu 6º înainte de punctul echinocţial de toamnă, aşa cum specifica Hiparh. Dacă privim figura 3 în calitate de teologi, o întrebare firească încolţeşte: Chiar a prevăzut Dumnezeu ca echinocţiul de primăvară să se facă imediat ce Soarele intră în gradul 1 Berbec, aşa cum este ilustrat în figură? Răspunsul ni-l dă Jean Baptiste Delambre, unul dintre cei mai renumiţi istorici ai astronomiei. În cartea sa, Histoire de l’astronomie ancienne, Paris, 1817, la p. xiii-xiv din discursul preliminar, referindu-se la activitatea lui Hiparh, Delambre afirmă: „Hiparh, după ce inventase trigonometria, a simţit nevoia să dea arcelor eclipticii, ca origine comună, intersecţia vernală care era vârful tuturor triunghiurilor pe care el le avea de calculat. El a schimbat cu 15º locul tuturor stelelor pentru că a schimbat punctul de referinţă. De fiecare dată când face un calcul şi vrea să compare rezultatul cu o poziţie dată de Eudoxiu, el ţine cont separat de această diferenţă de 15º. Eudoxiu, care nu era nici observator nici socotitor, a urmat împărţirea caldeeană. Hiparh, care era şi una şi alta, a schimbat această împărţire; a fost constrâns să o facă pentru a nu lungi inutil toate calculele. Această schimbare a fost de aşa natură că nu a fost nici remarcată, nici măcar înţeleasă de către autorii care scriau despre sferă; şi de aici atâtea sisteme şi atâtea dispute.”72 Renumitul savant francez ne lămureşte astfel că Hiparh, pentru a-şi uşura calculele de efemeride astrologice, este cel care a stabilit ca punctul echinocţial de primăvară să fie rotit cu 15º faţă de zodiacul caldeean pentru a coincide cu gradul 1 al zodiei Berbecul. Ne-am liniştit. Gradul 1 Berbec pentru echinocţiul de primăvară, nu reflectă nici acum şi nu reflecta nici pe vremea lui Hiparh realitatea astronomică. Este doar o convenţie pur astrologică. Dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că şi gradul 1 Balanţa, în care este situat echinocţiul de toamnă în zodiac, reflectă aceeaşi convenţie astrologică. Reţinem că zodiacul în care echinocţiul de primăvară a fost fixat, printr-o rotire convenţională cu 15º, în gradul 1 al zodiei Berbecul este opera lui Hiparh. Citatul lui Hiparh referitor la poziţia stelei Spica se potriveşte de minune cu acest fel de zodiac, în care punctele echinocţiale au fost rotite. O nouă întrebare se naşte: În ce sens a rotit Hiparh convenţional în zodiac punctul echinocţial de primăvară pentru a coincide cu gradul 1 Berbec? Sau mai precis: Faţă de ce constelaţie zodiacală se făcea în realitate echinocţiul de primăvară pe vremea lui Hiparh: Peştii sau Berbecul? Sperăm să dăm un răspuns argumentat acestei întrebări într-un capitol ulterior. „Hipparque, après avoir inventé la Trigonométrie, sentit la nécessité de donner aux arcs de l’écliptique, pour origine commune, l’intersection vernale, qui était le sommet de tous les triangles qu’il avait à calculer. Il a changé de 15º la place de toutes les étoiles, parce qu’il a changé le point de départ. Toutes les fois qu’il fait un calcul, et qu’il en veut comparer le résultat à une position donnée par Eudoxe, il tient compte à part de ces 15º de différence. Eudoxe, qui n’était ni observateur ni calculateur, a suivi la division chaldéenne. Hipparque, qui était l’un et l’autre, a changé cette division; il a été contraint de le faire, pour ne pas allonger très-inutillement tous les calculs. Ce changement était de nature à n’étre ni remarqué, ni mème compris des auteurs qui écrivaient sur le sphère; et de là tant de systèmes et tant de disputes.” 72

266

2.2.3 Verdictul astronomiei geocentrice scripturistice asupra citatului din lucrarea lui Hiparh Motto: „Eu sunt o topitoare a fiilor oamenilor şi întru mine sunt încercate sfaturile lor. Aşadar este legitim pentru mine ca să urzesc înşelăciunea. Eu iniţiez în arta caldeeană: în virtutea lucrurilor adevărate care se întâmplă, sunt crezute cele false. În mijlocul Egiptului am închis ochii oamenilor; am arătat insecte, oamenii au crezut că acestea există deşi acestea nu existau. Închizând ochii oamenilor, eu îi învăţ semnele zodiacului deşi acestea nu se află în cer.” (rostire a lui Satan în Imnele Nisibene 40, 7-8 ale Sfântului Efrem Sirul) Fiindcă ne-am propus încă de la începutul acestei ultime părţi a cărţii noastre să fim arbitrii unei confruntări făţişe între două astronomii care se neagă reciproc, vom analiza citatul rămas de la Hiparh şi din punctul de vedere al astronomiei geocentrice scripturistice. Pentru început, să vedem cum se localizează stelele pe cer în cadrul acestei astronomii.

2.2.3.1 Localizarea unei stele pe cer în astronomia geocentrică scripturistică În astronomia geocentrică scripturistică, poziţia stelelor pe cer se localizează luându-se ca referinţă numai ecuatorul ceresc, nu şi ecliptica. În partea a doua a lucrării noastre, definisem ecuatorul ceresc ca în figura 4.

Fig. 4 Definirea ecuatorului ceresc 267

Fie o stea aflată în punctul X de pe bolta cerească. Dacă dorim să-i măsurăm coordonatele faţă de ecuatorul ceresc în astronomia geocentrică scripturistică, trebuie să ţinem cont de faptul că ecuatorul ceresc, fiind solidar cu tăria, se roteşte împreună cu aceasta. Prin urmare, orice stea de pe bolta cerească se va roti şi ea pe un cerc paralel cu ecuatorul ceresc, un cerc mai mare sau mai mic după cum steaua se află dispusă pe boltă mai aproape de ecuatorul ceresc, respectiv mai aproape de polul ceresc. Distanţa faţă de ecuatorul ceresc a cercului pe care se află steaua în rotaţia ei pe boltă se numeşte declinaţia stelei şi se notează cu litera grecească . Cealaltă coordonată necesară pentru localizarea stelei este distanţa în grade pe ecuatorul ceresc dintre un meridian de referinţă fixat în mod convenţional şi meridianul locului pe care se află steaua în momentul observării ei, coordonată care se numeşte ascensiune dreaptă şi se notează cu litera grecească . În figura 5 sunt ilustrate coordonatele ecuatoriale ale unei stele aflate în punctul X pe bolta cerească.

Fig. 5 Coordonatele ecuatoriale ale unei stele observate de pe Pământ în punctul X de pe bolta cerească 268

Deoarece centrul cercului ecuatorului ceresc coincide cu centrul Pământului şi al universului, ecuatorul ceresc este o referinţă optimă care permite localizarea precisă a tuturor stelelor de pe cer în coordonate ecuatoriale, anume declinaţia şi ascensiunea dreaptă . După cum se poate observa din figurile 1 şi 5, coordonatele ecuatoriale şi  sunt aceleaşi atât în astronomia heliocentrică modernă cât şi în astronomia geocentrică scripturistică. La începutul acestui subcapitol afirmasem că în astronomia geocentrică scripturistică poziţia stelelor pe cer se localizează luându-se ca referinţă numai ecuatorul ceresc, fără a lua în seamă ca posibilă referinţă cercul eclipticii. De ce? Răspunsul e ilustrat în figura 6: după cum ştim deja din partea a doua a lucrării noastre, centrul cercului eclipticii nu coincide cu centrul Pământului şi al universului. Din acest motiv, în astronomia geocentrică scripturistică este exclusă posibilitatea măsurării de coordonate ecliptice ale stelelor.

Fig. 6 În astronomia geocentrică scripturistică, centrul C’ al cercului eclipticii nu coincide cu centrul C al cercului ecuatorului, al sferei bolţii cereşti, al Pământului şi al universului. 269

Descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului şi al universului are drept consecinţă principală faptul că, în astronomia geocentrică scripturistică, o eventuală axă ecliptică ce trece prin centrul cercului eclipticii nu mai poate fi diametru al unui cerc mare al sferei bolţii cereşti. Acest lucru este ilustrat în figura 7.

Fig. 7 Axa polară ecliptică nu trece prin centrul Pământului şi al universului. După cum se observă din figura 7, deoarece axa polilor eclipticii nu trece prin centrul Pământului şi al universului, ea reprezintă doar o coardă a unui cerc mare al sferei bolţii cereşti. Prin urmare, cercul eclipticii nu poate fi folosit ca sistem de referinţă pentru măsurarea coordonatele stelelor de pe bolta cerească deoarece este descentrat faţă de această boltă. În schimb, datorită situării centrului Pământului şi al universului în chiar centrul sferei bolţii cereşti, axa polară comună pentru cercurile ecuatoarelor pământesc şi ceresc reprezintă diametrul unui cerc mare al sferei bolţii cereşti, ceea ce face ca aceste ecuatoare să fie propice ca sisteme de referinţă pentru măsurarea coordonatelor ecuatoriale ale stelelor de pe bolta cerească. Tot figura 7 ne încredinţează că, de vreme ce nu cunoaştem precis care este mărimea descentrării  a eclipticii faţă de centrul Pământului comun cu centrul bolţii cereşti, în cadrul astronomiei geocentrice scripturistice nu există nicio posibilitate de determinare prin calcul matematic a coordonatelor ecuatoriale din coordonate ecliptice. În consecinţă, în astronomia geocentrică scripturistică nu sunt valabile ecuaţiile din astronomia heliocentrică, de transformare a coordonatelor ecliptice în coordonate ecuatoriale. 270

2.2.3.2 Astronomie versus astrologie Odată ce ştim din ce cauză un observator de pe Pământ nu poate folosi ecliptica drept sistem de referinţă pentru măsurarea coordonatelor stelelor de pe bolta cerească, verdictul dat de astronomia geocentrică scripturistică asupra citatului din lucrarea dispărută a lui Hiparh este clar: Afirmaţia că „Spica, de exemplu, era odinioară cu 8° în longitudine zodiacală înaintea punctului (echinocţial) de toamnă, dar acum este cu 6° înainte.” este o afirmaţie eronată, fără niciun fundament ştiinţific. De ce? Pentru că face localizarea stelei Spica în coordonate ecliptice, iar astronomia noastră ne arată că, dată fiind descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului şi al sferei bolţii cereşti, un observator de pe Pământ nu poate localiza corect o stea de pe cer în coordonate ecliptice. Mai mult, Hiparh se referă şi la zodiac atunci când aminteşte de longitudinea zodiacală. Ce verdict dă astronomia geocentrică scripturistică asupra zodiacului? Pentru a da un verdict, este de ajuns să verificăm corespondenţa zodiilor zodiacului lui Hiparh cu constelaţiile zodiacale reale de pe cer, aşa cum am făcut în figura 8.

Fig. 8 Comparaţia între zodiacul lui Hiparh şi constelaţiile zodiacale de pe cer 271

Figura 8 ne arată discrepanţele uriaşe dintre zodiac şi constelaţiile zodiacale de pe cer. Dacă facem împărţirea zodiilor făcând să corespundă gradul 1 Berbec cu începutul constelaţiei zodiacale Berbec văzute pe cer, aşa cum a făcut Hiparh, practic nicio zodie a zodiacului nu corespunde cu situaţia reală de pe cer. Faţă de cele 12 zodii care sunt egale, constelaţiile zodiacale de pe cer sunt fie mult mai lungi, precum Peştii sau Fecioara, fie mult mai scurte, precum Berbecul, Racul, Balanţa sau Capricornul. Ba mai mult, unele constelaţii zodiacale sunt distanţate faţă de constelaţia zodiacală vecină prin spaţii largi, aşa cum este situaţia constelaţiei zodiacale Racul faţă de constalaţiile zodiacale Gemenii şi Leul, iar altele se suprapun peste constelaţia zodiacală vecină, aşa cum este cazul constelaţiei zodiacale Vărsătorul faţă de constelaţia zodiacală Capricornul. Înţelegem câtă dreptate avea Sfântul Efrem Sirul când îşi punea personajul Satan din Imnele Nisibene să spună: „Închizând ochii oamenilor, eu îi învăţ semnele zodiacului deşi acestea nu se află în cer”. Într-adevăr, zodiacul nu se află în cer. Convenţia zodiacală nu a avut niciodată, nici la începutul ei, nici acum, vreo corespondenţă cu realitatea de pe cer. În vreme ce studiul bolţii cereşti îi aparţine astronomiei, zodiacul aparţine exclusiv astrologiei. Acum putem observa, în cadrul astronomiei geocentrice scripturistice pe care am elaborat-o, care este disjuncţia dintre astronomie şi astrologie la nivel ştiinţific: Astronomia face localizarea corectă a aştrilor de pe sfera bolţii cereşti luând ca referinţă în mod adecvat numai cercul ecuatorului ceresc, care are centrul comun cu această sferă şi cu centrul Pământului şi al universului. Astrologia face localizarea aştrilor de pe sfera bolţii cereşti luând ca referinţă în mod eronat cercul eclipticii, ca şi cum centrul eclipticii ar coincide cu centrul comun al acestei sfere, al Pământului şi al universului, cu toate că observaţiile asupra distanţelor echinocţiale indică faptul că ecliptica este descentrată faţă de acest centru comun. În figura 9 am ilustrat disjuncţia dintre astronomie şi astrologie.

a) Astronomia consideră corect situaţia din realitate, în care axa polilor eclipticii nu trece prin centrul sferei bolţii cereşti

b) Astrologia consideră în mod eronat că axa polilor eclipticii trece prin centrul sferei bolţii cereşti

Fig. 9 Disjuncţia dintre astronomie şi astrologie 272

Deşi această disjuncţe la nivel ştiinţific dintre astronomie şi astrologie este cumva destul de greu de depistat, ea este extrem de importantă deoarece indică prăpastia de netrecut dintre astronomie ca ştiinţă adevărată şi astrologie ca erezie nu numai teologică, ci şi ştiinţifică. Zodiacul cu absolut arbitrara lui împărţire echidistantă a cercului eclipticii între cele două puncte echinocţiale este expresia concretă a ereziei astrologice. Este interesant faptul că descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului şi al universului nu este o invenţie a astronomiei noastre. Ptolemeu era la curent cu această teorie. Să ne amintim că la începutul capitolului VII. 3 din Almagest, pe care l-am citat ceva mai înainte, Ptolemeu afirma: „Cum cercurile mari trasate prin polii fiecăreia dintre cele menţionate anterior, ecuatorul sau ecliptica, taie arce inegale unul pe celălalt,....”. Andreea Celarius a ilustrat splendid această teorie în atlasul lui, Harmonia Macrocosmica, tipărit în anul 1661, ilustraţie pe care o reproducem în figura 10. Teoria excentricităţii eclipticii faţă de centrul Pământului şi al universului era alternativa la ipoteza epiciclurilor pentru explicarea distanţei inegale dintre echinocţii.

Fig. 10 Descentrarea eclipticii în astronomia lui Ptolemeu De vreme ce cunoştea descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului şi al universului, Ptolemeu ar fi putut din capul locului să folosească pentru catalogul lui stelar coordonatele ecuatoriale în locul coordonatelor ecliptice. Însă din cauză că era astrolog, a preferat în mod absurd să folosească pentru catalogarea stelelor de pe cer acest soi de coordonate. 273

Noi suntem convinşi că Dumnezeu a prevăzut încă de la Facere această descentrare a eclipticii faţă de centrul Pământului şi al sferei cereşti nu numai pentru efectele climatice pe care le aduce ea în economia anotimpurilor din cele două emisfere ale Pământului, ci şi pentru a descuraja împărţirea cercului eclipticii în zodiile zodiacului şi folosirea cercului eclipticii ca referinţă pentru localizarea aştrilor de pe cer. Ca expresie a unei erezii teologice, zodiacul reprezintă şi o erezie ştiinţifică, o idealizare nepermisă din punct de vedere ştiinţific a realităţii create de către Dumnezeu.

2.3 Schiţe pentru portretele lui Hiparh şi Ptolemeu Deoarece afirmaţiile lui Hiparh şi Ptolemeu au convins omenirea că precesia echinocţială ar exista ca fenomen, ei au devenit prin aceasta două figuri marcante ale istoriei lumii şi se cuvine să le acordăm o atenţie sporită. Şi în acest capitol, ca şi în altele care vor urma, vom căuta să prezentăm atât punctul de vedere al astronomilor moderni cât şi judecata noastră făcută din perspectiva astronomiei geocentrice scripturistice asupra lui Hiparh şi lui Ptolemeu, văzuţi ca oameni de ştiinţă.

2.3.1 Hiparh şi Ptolemeu în viziunea astronomilor moderni Lui Hiparh astronomii moderni îi aduc elogii în unanimitate. Jean Baptiste Delambre, realizatorul poate a celei mai documentate istorii a astronomiei, îl vede pe Hiparh ca pe adevăratul întemeietor al ştiinţei astronomice (Histoire de l’astronomie ancienne, discursul preliminar, p. XIV): „Să ne gândim mai degrabă la serviciile esenţiale pe care Hiparh i le-a adus astronomiei, căreia îi este adevăratul fondator.”73 Toate astronomiile moderne de astăzi îl văd pe Hiparh ca pe un monstru sacru în calitatea sa de descoperitor al precesiei echinocţiale. Mai precis, se face referire la citatul său despre steaua Spica. Ceea ce poate părea oarecum ciudat, este faptul că în aceste astronomii respectivul citat este un fel de tabu şi nu există alternativă pentru fundamentarea precesiei echinocţiale ca fenomen. Singurul semn de întrebare pe care l-am întâlnit în legătură cu Hiparh este cel referitor la alegerea valorii constantei de precesie şi a fost pus în evidenţă de către Martin Ekman. Iată acum ce scrie Ekman despre Ptolemeu în articolul său (p. 598-599), referindu-se şi la constanta precesiei preluată de acesta de la Hiparh: „Aici (n.n. în Almagest) Ptolemeu confirmă existenţa precesiei echinocţiale. Dar el nu acceptă viziunea lui Hiparh despre precesie ca o mişcare a echinocţiilor, probabil findcă această viziune se referă la Pământ ca la un corp rotitor. Ptolemeu era convins că nu exista nicidecum o rotaţie a Pământului. Prin urmare, pentru el precesia echinocţială este o mişcare a unei sfere cereşti în care par a fi fixate stelele: Sfera stelelor fixe execută şi o mişcare proprie în direcţie opusă mişcării universului. Sfera stelelor fixe are o mişcare retrogradă în raport cu punctele solstiţiale şi echinocţiale... Această mişcare are loc în jurul polilor eclipticii.

Ptolemeu a determinat şi constanta precesiei. Totuşi, valoarea pe care Hiparh a considerat-o a fi cea mai mică posibilă, 1º în 100 de ani, este adoptată de către Ptolemeu drept cea mai probabilă. El face referire la propriile-i „Songeons bien plutôt aux services essentiels qu’Hipparque a rendus à l’Astronomie, dont il est le vrai fondateur.” 73

274

observaţii care au condus la această valoare, dar aceste observaţii par să fi suferit de la un capăt la celălalt de o eroare sistematică. Almagestul a fost în multe privinţe o capodoperă, servind ca manual pentru 1400 de ani. Prin urmare, viziunea lui Ptolemeu asupra caracterului precesiei şi valoarea sa pentru constanta precesiei urmau să inducă în eroare şi să încurce oamenii de ştiinţă de-a lungul aceleiaşi lungi perioade de timp.”74 Să încercăm să ne lămurim la ce eroare sistematică se referea Ekman în legătură cu observaţiile pe care Ptolemeu şi le asuma ca fiind ale lui proprii. Delambre face lumină în această problemă (Histoire de l’astronomie ancienne, p. xxxi –xxxii): „S-a petrecut cu toate stelele lui Ptolemeu, când au fost comparate cu cataloagele moderne, ceea ce s-a întâmplat cu echinocţiile lui. Pentru că a presupus o precesie prea mică, pentru că a dat ca valoare sigură limita inferioară pe care, în incertitudinea lui, Hiparh o atribuise acelei valori, el ne-a transmis longitudini prea mici din care a rezultat o precesie prea mare când au fost comparate cu longitudinile moderne. Pentru că a dat Soarelui o mişcare tropică prea mică, care rezulta dintr-un an prea lung, el a calculat echinocţii întârziate, în privinţa asta a greşit cu o zi, şi aceste echinocţii astfel apropiate de echinocţiile moderne, au dat un an prea scurt. Totul porneşte de la aceeaşi cauză; el n-a observat, el a calculat pe baza tabelelor lui Hiparh şi ne-a dat aceste calcule drept observaţii. Suntem deci obligaţi să abandonăm catalogul lui, la fel cum i-am respins echinocţiile. Scădem cele 2º40’ pe care presupunem că pur şi simplu le-a adăugat la longitudinile lui Hiparh, redându-i astfel lui Hiparh catalogul al cărui adevărat autor este (...). Suntem, deci, oarecum obligaţi să recunoaştem că Ptolemeu a impus când a zis că a observat Soarele şi stelele. El s-a înşelat în mod grosolan când a vrut să cerceteze paralaxa. Presupunem deci, în mod firesc, că paralaxa lui este un calcul derivat din teoria sa greşită, pe care ni-l dă cu neruşinare drept observaţie. Eclipsele sale de Lună şi cercetarea evecţiunii se potivesc atât de bine cu observaţiile mai vechi, încât suntem constrânşi să le punem la îndoială în aceeaşi măsură; el a pierdut dreptul de a fi crezut pe cuvânt şi suntem pregătiţi să negăm realitatea tuturor observaţiilor sale.”75 „Ptolemaios here confirms the existence of the precession. But he does not accept Hipparchos’ view of the precession as a movement of the equinoxes, probably because this view is related to the Earth as a rotating body. Ptolemaios was convinced that there was no such thing as a rotation of the Earth. To him, therefore, the precession is a movement of a celestial sphere onto which the stars seem to be fixed: 74

The sphere of the fixed stars also performs a motion of its own in the opposite direction of the motion of the Universe. The sphere of the fixed stars has a movement towards the rear with respect to the solsticial and equinoctial points... This motion takes place about the poles of the ecliptic.

Ptolemaios also determined the precessional constant. However, the value which Hipparchos considered to be the smallest possible one, 1º in 100 years, is adopted by Ptolemaios as the most probable one. He refers to his own observations leading to this value, but this observations seem to have suffered from a systematic error throughout. The ’Almagest’ was in many respects a master-piece, serving as a text-book for 1400 years. Consequently, Ptolemaios’ view of the character of the precession and his value of the precessional constant were to mislead and confuse the scientists during the same long period of time.” 75 „Il est arrivé à toutes les étoiles de Ptolémée, quand on a les comparées aux catalogues modernes, ce qui est arrivé à ses équinoxes. Puor avoir supposé une précession trop faible, pour avoir donné comme une quantité certaine la limite inférieure que dans son incertitude, Hipparque avait assignée à cette quantité, il nous a transmis des longitudes trop faibles, d’ou il est résulté une précession trop grande, quand on les a comparées aux longitudes modernes. Pour avoir donné au Soleil un mouvement tropique trop petit, qui résultait d’une année trop longue, il a calculé des équinoxes tardifs, il s’y est trompé d’un jour, et ces équinoxes ainsi

275

Părerea lui Delambre despre Ptolemeu nu este una singulară. Reluând acuzaţiile lui Delambre şi dezvoltându-le, astronomul contemporan Robert Newton a scris cartea Crima lui Claudius Ptolemeu (Crime of Claudius Ptolemy, John Hopkins University Press, 1977). Titlul spune totul: Robert Newton îl acuză în termenii cei mai vehemenţi pe Ptolemeu că nu a dat poziţiile de pe cer ale stelelor din catalogul stelar existent în Almagest ca urmare a observaţiilor sale directe cum pretinde, ci a falsificat poziţiile stelare oferite de alt catalog realizat pe vremea lui Hiparh cu gradele necesare date de precesia aflată de la Hiparh. În recenzia cărţii lui Robert Newton din revista DIO – The international Journal of Scientific History, Vol. 8 nr.1-2, p. 3-17, R. R. Newton versus Ptolemy de Hugh Thurston, profesor de matematică de la Universitatea British Columbia, autorul scrie pe scurt, pe secţiuni, concluziile care ne interesează din cartea lui Robert Newton privind credibilitatea măsurătorilor astronomice pe care Ptolemeu pretinde că le-a efectuat: „A Lungimea anului (C84 la 94 - n.n numerele sunt cele ale paginilor din cartea lui R. Newton ) A1 Modul clar de a afla numărul de zile dintr-un an este de a împărţi intervalul de timp dintre două solstiţii de vară la numărul de ani dintre ele. (Sau două echinocţii.) Hiparh a găsit valoarea de 365 ¼ - 1/300 zile. (...) Eroarea în rezultat este eroarea din interval împărţită la numărul de ani. Cu cât este mai mare numărul de ani, cu atât rezultatul este mai bun. Ptolemeu ar fi trebuit să îmbunătăţească valoarea dată de Hiparh. N-a făcut-o. A2 Ptolemeu a calculat lungimea medie a anului de trei ori (S 3.1 - n.n capitolul şi secţiunea din Almagest), de fiecare dată comparând un echinocţiu sau solstiţiu (pe care a pretins că le-a observat) cu unul dinainte de timpul lui. (…) În fiecare dintre cele trei cazuri folosite în S 3.1, Ptolemeu a obţinut exact acelaşi an ca Hiparh. Datele pe care le dă pentru ”observaţiile” sale sunt greşite grav (...) şi în fiecare caz diferă cu exact cantitatea necesară ca să dea rezultatul mai mare al lui Hiparh. Este clar că Ptolemeu nu a observat echinocţiile şi solstiţiile; el a calculat timpul lor din observaţii anterioare vremii lui, folosind lungimea anului găsită de Hiparh. Şi, dacă faceţi acest calcul dumneavoastră înşivă, considerând dimineaţa ca o pătrime din zi după miezul nopţii, şi (precum Ptolemeu) exprimaţi rezultatul la ora cea mai apropiată, veţi obţine exact timpurile şi datele menţionate de Ptolemeu. A3 Această observaţie a fost făcută prima dată de J.B.J. Delambre (Istoria astronomiei Evului Mediu, 1819, p. lxviii). Newton a mers cu un pas mai departe decât Delambre semnalând şi un echinox pe care Ptolemeu a pretins că l-a observat pe 132/09/25 şi arătând că a fost de fapt calculat în exact acelaşi mod (...). (...)

rapprochés des équinoxes modernes, ont donné une année trop courte. Tout part de la même source; il n’a point observé, il a calculé sur les Tables d’Hipparque, et il nous a donné ces calculs pour des observations. On est donc forcé d’abandonner son Catalogue, comme on a rejeté ses équinoxes. On retranche les 2º 40’ que l’on suppose qu’a simplement ajoutés aux longitudes d’Hipparque; en rendant ainsi Hipparque le Catalogue dont il est le véritable auteur (...). On est donc, en quelque sorte, obligé d’avouer que Ptolémée en a imposé, quand il a dit qu’il avait observé le Soleil et les étoiles. Il s’est trompé grossièrement, quand il a voulu observer la parallaxe. On suppose donc tout naturellement que sa parallaxe est un calcul tiré de sa mauvaise théorie, qu’il nous donne hardiment pur une observation. Ses éclipses de Lune et son observation de l’évection s’accordent si bien avec des observations plus anciennes, qu’on est réduit à les suspecter de même; il a perdu le droit d’étre cru sur le parole, et l’on est disposé nier la réalite de toutes ses observations.”

276

K Longitudinile lui Regulus şi Spica (C217 la 218) K1 Ptolemeu (S7.2) a folosit o observaţie a Lunii din 139/02/23 (...) pe care Newton a dovedit-o a fi falsificată (C145 la 146 şi 148 la 149), pentru a afla longitudinea lui Regulus. Rezultatul a fost exact cu 2º 2/3 mai mare decât longitudinea pe care Hiparh o măsurase cu 2 2/3 secole mai înainte, dând o rată a precesiei egală cu 1º per secol. Acest lucru este compatibil cu afirmaţia lui Hiparh (S7.2) că precesia este cel puţin 1º per secol. (...) Astfel longitudinea lui Regulus din catalog a fost falsificată. K2 Dacă adăugăm 2º 2/3 la valoarea lui Hiparh pentru longitudinea Spicăi obţinem valoarea lui Ptolemeu, adică 176º 2/3. (...) Deci şi această longitudine a fost falsificată. (...) N Catalogul de stele (C237 la 256) N1 S7.5 şi 8.1 constă într-un catalog de puţin peste o mie de stele, dându-le longitudinile şi latitudinile, pe care Ptolemeu (S7.4) pretindea că-l bazase pe propriile lui observaţii. Newton a sugerat că Ptolemeu nu a făcut acest lucru, ci a actualizat un catalog compilat pe vremea lui Hiparh prin adăugarea diferenţei în longitudine cauzate de precesie. Valoarea greşită pentru precesie a lui Ptolemeu (...) a condus la o longitudine actualizată tipică mai mică cu mai mult de 1º. Acest fapt ar putea explica eroarea sistematică notorie care există de fapt în longitudini. N2 Există dovezi că acest catalog a fost compilat la latitudinea din Rodos, unde lucra Hiparh. Fiecare stea listată era vizibilă din Rodos. Newton a remarcat (n.m. aici urmează nota de subsol importantă – Delambre a semnalat primul acest lucru în a sa Istorie a astronomiei antice, 1817, vol 2, pag. 284) că multe stele aflate totdeauna sub linia orizontului la Rodos erau vizibile din Alexandria, care este cu aproximativ 5º mai la sud, dar nu au fost incluse în catalog. El nu a numit niciuna, dar Denis Rawlins a completat lacuna. Sunt incluse Carinae, lCentauri, Gruis, Indi şi Phoenicis. N3 Părţile fracţionare ale latitudinilor şi longitudinilor nu sunt distribuite aleatoriu. În particular mult mai multe latitudini sunt numere întregi de grade şi mult mai multe longitudini se termină în 2/3º decât ne-am aştepta. Newton a adus un argument puternic că aceasta însemna că Ptolemeu şi-a compilat catalogul adăugând 2/3º la longitudinile dintr-un catalog anterior. (...) S Observaţie finală S1 După părerea mea, cel mai uimitor lucru în toată această afacere nu este limbajul nestăpânit al lui Newton, izvorât fără îndoială din frustrarea de a nu putea utiliza date din Syntaxis în propriile lui cercetări, coroborată cu tratamentul depreciativ din partea forurilor istorice (nu astronomice). Nici împotrivirea la Newton nu este în mod special surprinzătoare; deseori instituţiile se învârtoşează şi îşi pun ochelari de cal când este avansată o propunere radicală şi ingenioasă. Nu: lucrul uimitor este că dovada devastatoare şi irefutabilă a lui Delambre că Ptolemeu a minţit în legătură cu ”observaţiile” sale asupra echinocţiilor şi solstiţiilor a fost ignorată atâta vreme. S2 În această privinţă, acuzaţia similară, fără calcule, adusă de Christian Severin, a fost ignorată sau nu a fost crezută mult mai multă vreme. În 1639, în Introducere în Teatrul Astronomic, L i f 33, el a scris: Acela (n.n Ptolemeu) a greşit nu numai când a afirmat că a observat, ci şi când a ajustat observaţia deoarece e clar că a calculat-o (n.n. din observaţia) de la Hiparh.”76

277

„ A The Lenghth of the Year (C84 to 94) A1 The obvious way to find the number of days in the year is to divide the time-interval between two summer solstices by the numbers of years between them. (Or two equinoxes.) Hipparchus found the value 365 ¼ - 1/300 days.(...) The error in the result is the error in the interval divided by the number of years. The greater the number of years, the better the result. Ptolemy should have improved on Hipparchus. He didn’t. A2 Ptolemy calculated the average length of the year three times (S 3.1), each time comparing an equinox or solstice (which he claimed to have observed) with an earlier one. (...) In each of the three cases used in S3.1, Ptolemy obtained exactly the same year as Hipparchus. The times that he gives for his ”observations” are badly in error (...) and are in each case off by just the amount needed to yield Hipparchus’s over-long result. Clearly Ptolemy did not observe the equinoxes and solstices; he calculated time for them from the earlier observations, using the length of the year that Hipparchus had found. And, if you do this calculation yourself, taking morning to be a quarter of a day after midnight, and (like Ptolemy) express your result to the nearest hour, you will get precissely the times and dates that Ptolemy cited. A3 This reasoning was first given by J.B.J. Delambre (Histoire de l’astronomie du moyen âge, 1819, p. lxviii). Newton went one step further than Delambre by also bringing in an equinox that Ptolemy claimed to have observed on 132/09/25. and showing that it was actually calculated in just the same way(...). (...) K The Longitudes of Regulus and Spica (C217 to 218) K1 Ptolemy (S7.2) used an observation of the Moon on 139/02/23 (...) which Newton showed to be fudged (C145 to 146 and 148 to 149), to find the longitude of Regulus. The result was exactly 2º2/3 greater than the longitude that Hipparchus had measured 2 2/3 centuries earlier, giving a rate of precession equal to 1º per century. This is consistent with Hipparchus statement (S7.2) that precession is at least 1º per century. (...) So the longitude of Regulus in the catalogue was fudged. K2 If we add 2º2/3 to Hipparchus’s value for the longitude of Spica we get Ptolemy’s value, namely 176º 2/3. (...) So this longitude was also fudged. (...) N The Catalogue of Stars (C237 to 256) N1 S7.5 and 8.1 consists of a catalogue of slightly over a thousand stars, giving their longitudes and latitudes, which Ptolemy (S7.4) claimed to have based upon his own observations. Newton suggested that Ptolemy did not do this, but instead updated a catalogue compiled at the time of Hipparchus by adding the difference in longitude caused by precession. Ptolemy’s erroneus value for precession (...) would make the typical updated longitude more than 1º too low. This effect could account for the notorious systematic error that does in fact exist in the longitudes. N2 There is evidence that the catalogue was compiled at the latitude of Rhodes, where Hipparchus worked. Every star listed was visible at Rhodes. Newton remarked (n.m. aici urmează nota de subsol importantă – Delambre first pointed this out in his Histoire de l’astronomie ancienne, 1817, volume 2 page 284.) that many stars always below the horizon at Rhodes were visible at Alexandria (which is about 5º further south) but were not included in the catalogue. He did not name any, but Denis Rawlins has filled the gap. They include Carinae, lCentauri, Gruis, Indi and Phoenicis. N3 The fractional parts of the latitudes and longitudes are not distributed at random. In particular far more latitudes are whole number of degrees and far more longitudes end in 2/3º than would be expected. Newton produced a powerful argument that this implied that Ptolemy compiled his catalogue by adding 2/3º to the longitudes to an earlier catalogue. (...) S Final Remark S1 To my mind, the most remarkable thing about the whole affair is not Newton’s intemperate language, arising no doubt from frustration at not being able to use data from the Syntaxis in his own researches, coupled with disdainful treatment by the historical (not astronomical) establishment. Nor is opposition to Newton particularly surprising; the establishment often digs in its heels and puts on blinkers when a radical and ingenious proposal is set forth. No: the remarkable thing is that Delambre’s devastating and irrefutable proof that Ptolemy lied about his ”observations” of the equinoxes and solstices was ignored for so long. S2 For that matter, Christian Severin’s similar accusation, without the calculations, was ignored or disbelieved for much longer. In 1639, in Introductio in Theatrum Astronomicum, L i f 33, he wrote: Non tantum erasse illum dixit observando sed plane finxisse observatum quod ex Hipparcho computaverit.” 76

278

De vreme ce, în recenzia lui, am fost avertizaţi de către Thurston că Robert Newton foloseşte un limbaj nestăpânit la adresa lui Ptolemeu, considerăm că este suficient să folosim argumentările temperate deja aduse şi nu vom mai cita şi părerea autorului cărţii Crima lui Claudius Ptolemeu despre personajul ei principal.

2.3.2 Primele deducţii logice. Părerea noastră despre Hiparh şi despre Ptolemeu. O strategie a cercetării. Pentru noi, Hiparh nu a fost adevăratul fondator al astronomiei, ci mai degrabă al astrologiei, prin faptul că i-a fixat acesteia ca referinţă gradul 1 Berbec pentru echinocţiul de primăvară, aşa cum am citit la Delambre. Nu avem niciun dubiu că Hiparh este cel care a fixat această referinţă deoarece am văzut cum, în zodiacul cu această referinţă ilustrat în figura 3, steaua Spica se regăseşte la cele aproximativ 6º longitudine zodiacală înainte de punctul echinocţial de toamnă situat în gradul 1 Balanţa din zodiac, diametral opus pe cercul eclipticii faţă gradul 1 Berbec, adică la aceeaşi valoare din citatul dat de către Ptolemeu de la Hiparh. Deşi nu a tras nicio concluzie, Ekman a făcut în articolul său o remarcă foarte importantă despre Hiparh. O reamintim: „Descoperirea lui Hiparh a fost publicată pe la 125 Î.H. în ’Despre deplasarea punctelor solstiţiale şi echinocţiale’. În acestă lucrare el a calculat şi constanta de precesie, adică valoarea precesiei anuale. Pentru steaua Spica el cunoştea coordonatele din observaţiile vechi ale lui Timoharis din 294 şi 283 Î.H. şi din propriile lui observaţii de la (cel puţin) 146 şi 135 Î.H. Hiparh scrie: Spica, de exemplu, era odinioară cu 8° în longitudine zodiacală înaintea punctului (echinocţial) de toamnă, dar acum este cu 6° înainte. Aceasta înseamnă o precesie de 2º în 148 de ani, adică 49’’/an. Valoarea este foarte apropiată de cea modernă, 50’’/an. Totuşi, Hiparh era pe deplin conştient de incertitudinea ei. Din toate calculele lui, el a considerat valoarea de 1º în 100 de ani, sau circa 36’’/an a fi valoarea minimă a constantei de precesie.” Observaţia lui Ekman naşte o întrebare legitimă: De ce a folosit Hiparh valoarea de 1º la 100 de ani (36’’/an) pentru constanta precesiei, când datele observaţionale pe care le deţinea impuneau utilizarea unei valori de 1º la 74 de ani (49’’/an) pentru această precesie? O analiză logică ne indică absurdul situaţiei. Pe de-o parte, Hiparh s-a folosit de observaţiile anterioare ale lui Timoharis ca să fundamenteze calitativ un fenomen, pe de altă parte, atunci când a dorit să facă o descriere cantitativă, el a ignorat aceste observaţii şi a atribuit fenomenului caracteristici provenite din calcule proprii. Poate pentru un fenomen uşor reproductibil experimental şi lesne observabil în viitor, o astfel de procedură nu ar fi întru totul de condamnat. Dar în niciun caz nu poate fi admis aşa ceva pentru a declara fenomen ceva nereproductibil experimental în timpul unei vieţi de om, precum ipoteza precesiei echinocţiilor, care s-a putut fundamenta ca fenomen numai şi numai pe credinţa în absoluta corectitudine a observaţiilor anterioare. Dacă Hiparh nu credea în corectitudinea observaţiilor făcute de către Timoharis - şi nu credea77! –, din punct de vedere moral sau academic nu avea niciun drept să Să ne reamintim pasajul din capitolul VII. 3 al Almagestului lui Ptolemeu în care acesta afirmă despre Hiparh: „De aceea în lucrarea Despre lungimea anului el consideră numai 77

279

elaboreze o astfel de ipoteză pe baza lor. Faptul că totuşi a imaginat precesia echinocţiilor în aceste condiţii reprezintă o dovadă evidentă că această ipoteză fusese gândită de către Hiparh independent de observaţiile lui Timoharis, iar aceste observaţii au constituit doar un pretext pentru aducerea ei în discuţie. Noi credem că ipoteza precesiei echinocţiale a încolţit în mintea lui Hiparh ca urmare a rotirii artificiale cu 15º pe ecliptică a punctului vernal P ca să-l facă să corespundă cu începutul zodiei Berbecul în scopul simplificării calculelor astrologice, aşa cum ne-a lămurit Delambre. Această operaţie artificială, prin care ecliptica împreună cu punctul echinocţial P existente în realitate au fost rotite nepermis ca să corespundă cu începutul zodiei fictive a Berbecului din zodiacul inexistent în realitate, a reprezentat o mistificare pe cât de mare pe atât de subtilă. Mare pentru că a supus astronomia astrologiei, adică a supus ştiinţa fenomenelor cereşti reale ereziei reprezentate de zodiac. Subtilă deoarece, odată ce Hiparh a legat astronomia de lanţul înrobitor al zodiacului, aceasta s-a transformat la rândul ei într-o pseudoştiinţă. Dar în ce sens a făcut Hiparh această rotire artificială a punctului echinocţial P? Pentru a răspunde la această întrebare, ne putem imagina chiar astăzi un astrolog care doreşte să repete ce a făcut Hiparh acum 2150 de ani, adică să rotească echinocţiul de primăvară pe cercul eclipticii şi să plaseze punctul echinocţial P la începutul zodiei Berbecul în gradul 1, fixând acest grad 1 în dreptul slab vizibilei stele Mesarthim cu care începe constelaţia zodiacală Berbecul. Pentru a face să corespundă prima stea vizibilă din constelaţia zodiacala reală de pe cer cu punctul echinocţial P şi cu începutul zodiei Berbecul care nu se află pe cer, astrologul de azi va trebui să rotească în chip imaginar, tot cu 15º, punctul vernal P din dreptul constelaţiei zodiacale Peştii în care se face el în realitate, către începutul constelaţiei zodiacale Berbecul. El va constata cu uimire că în zodiacul confecţionat prin această rotire a referinţei, având aliniate punctul vernal cu începutul constelaţiei zodiacale şi cu începutul zodiei Berbecul, steaua Spica se va găsi tot la 6º faţă de punctul echinocţial de toamnă aflat diametral opus pe ecliptică în gradul 1 Balanţa, exact ca pe vremea lui Hiparh. Delambre ne-a spus că Hiparh a făcut aceeaşi operaţie. Singura diferenţă constă în faptul că astrologii şi astronomii de astăzi, care nu concep ca precesia echinocţială să nu existe, cred că rotirea de referinţă a fost făcută de către Hiparh în sens invers, dinspre mijlocul constelaţiei zodiacale Berbecul către începutul ei. Cumva, prin acest pseudoexperiment cu fixarea unei referinţe în gradul 1 Berbec prin rotirea punctului vernal cu 15º, am putea intui şi răspunsul la întrebarea de mai înainte: Faţă de ce constelaţie zodiacală se făcea în realitate echinocţiul de primăvară pe vremea lui Hiparh, Peştii sau Berbecul? Deoarece noi nu credem în existenţa precesiei echinocţiale ca fenomen, suntem convinşi că echinocţiul de primăvară se făcea şi pe vremea lui Hiparh faţă de constelaţia zodiacală Peştii, în exact acelaşi loc în care el se face şi azi. Mai mult, credem că ipoteza precesiei echinocţiale i-a venit în minte lui Hiparh ca să încerce să dea cumva o bază fenomenologică acestui artificiu de calcul astrologic care presupunea rotaţia punctului echinocţial pe ecliptică. Noi credem că Hiparh a fost întâiul şarlatan al omenirii, care a înlocuit în mod nepermis din punct de vedere ştiinţific o realitate cerească concretă, anume echinocţiul de primăvară făcut în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, cu o mişcarea care are loc în jurul polilor eclipticii, deşi are încă îndoieli, după cum singur spune, atât pentru că observaţiile şcolii lui Timoharis nu sunt demne de încredere, fiind făcute foarte grosier, cât şi pentru că diferenţa în timp între Timoharis şi el însuşi nu este suficientă pentru a furniza un rezultat sigur.”

280

convenţie matematică abstractă, anume echinocţiul de primăvară făcut în gradul 1 al zodiei Berbec din zodiac. Astfel, prin această operaţie nepermisă, Hiparh a făcut din astronomie servitoarea astrologiei. Dacă Ptolemeu a fost demascat de către aproape toţi astronomii heliocentrişti ca falsificator al unui catalog stelar mai vechi, prin faptul că a minţit atribuindu-şi ca observaţii experimentale ceea ce el de fapt doar calculase matematic, aproape nimeni nu a observat că el nu a făcut altceva decât să urmeze întru totul atitudinea antiştiinţifică a lui Hiparh, predecesorul său. Crima ştiinţifică a lui Ptolemeu se explică numai prin crima ştiinţifică a lui Hiparh, crimă pe care noi suntem în măsură să o demascăm tocmai prin faptul că am elaborat o astronomie corectă, epurată de toate consecinţele ereziei astrologice. Nu Ptolemeu a fost primul care înlocuit observaţia proprie cu calculul matematic, ci Hiparh, care a atribuit constantei de precesie o valoare calculată, nu rezultată din observaţii. Din acest motiv, noi credem că aruncarea în lume a ipotezei precesiei echinocţiale de către Hiparh a reprezentat nu actul unui savant fondator de ştiinţă astronomică, cum fals credea Delambre, ci al unui astrolog înrăit care a încălcat în deplină cunoştinţă de cauză orice deontologie ştiinţifică. Unica lucrare păstrată de la Hiparh se numeşte:  (Trei cărţi de comentarii ale lui Hiparh în legătură cu Fenomenele lui Aratus şi Eudoxius), a fost tradusă în germană de către Karl Manitius la Leipzig în 1894 şi e plină de coordonate ecliptice zodiacale ale stelelor din constelaţiile descrise de poetul Aratus. Hiparh astrologul a fost în realitate maestrul lui Ptolemeu astrologul, ucenicul său în ale minciunii. Nu este de mirare faptul că, prin autoritatea sa de astrolog şi nu prin cea de astronom, Ptolemeu a reuşit să impună în conştiinţa lumii ideea precesiei echinocţiale ca fenomen. Nimeni nu poate nega faptul că Ptolemeu a fost cel mai mare astrolog al lumii. Pe vremea lui, lumea era bine prinsă în mrejele acestei erezii. Lucrarea sa intitulată Tetrabiblios este cel mai răspândit tratat de astrologie din toate timpurile şi este considerată şi astăzi manual de către toti astrologii. Iată un pasaj edificator al ”ştiinţei” în subordinea căreia Ptolemeu îşi punea toate aptitudinile de astronom (Claudius Ptolemeu, Tetrabiblios, Ed. Herald, Bucureşti, 2009, p. 147-150): „Apoi, dacă luminătorii, împreună sau în opoziţie, se deplasează spre planetele malefice aflate în poziţii angulare sau dacă planetele malefice se deplasează spre luminători, îndeosebi când Luna se află la noduri sau la cotiturile sale, sau în semne zodiacale nefaste precum Berbecul, Racul, Scorpionul sau Capricornul, au loc diformităţi ale corpului precum cocoaşă, încovoiere, ologeală sau paralizie, congenitale dacă planetele malefice sunt asociate cu luminătorii; când însă acestea se află în punctele mijlocului cerului, ridicate deasupra luminătorilor sau în opoziţie unul cu celălalt, diformităţile vor rezulta din evenimente grave, precum căderi de la înălţime, prăbuşirea locuinţelor sau atacuri ale tâlharilor sau animalelor. Dacă Marte predomină, pericolul vine din partea focului, rănirilor, crizelor biliare sau tâlhăriilor; dacă Saturn predomină, prin prăbuşirea clădirilor, naufragii sau crize. În cea mai mare parte, vătămările apar când Luna se află lângă semnele zodiacale solstiţiale sau echinocţiale, în particular la echinocţiul de primăvară, vătămări prin lepră albă; la solstiţiul de vară prin licheni; la echinocţiul de toamnă prin lepră; la solstiţiul de iarnă prin negi şi altele asemenea. Bolile sunt probabile să se producă când planetele malefice sunt în aspect la poziţiile deja descrise, dar în sens opus, adică atunci când sunt stele vesperale faţă de Soare şi stele matinale faţă de Lună. Căci în mod obişnuit Saturn îşi face subiecţii să 281

sufere de răceli abdominale, intensificări ale flegmei, îi face reumatici, costelivi, slăbiţi, bolnavi de gălbinare şi predispuşi la dizenterie, tuse, mânie, colică şi elefantiazis; femeilor le creează de asemenea predispoziţie pentru bolile pântecelui. Marte îi face pe bărbaţi să scuipe sânge, îi face melancolici, le slăbeşte plămânii şi determină râie şi scorbut; şi în plus îi face să fie în permanenţă iritaţi de usturimi sau arsuri ale părţilor intime, determinate de fistule, hemoroizi sau răni sau de arsuri ulceroase sau răni bucale; în plus are capacitatea de a chinui femeile prin avorturi, embriotomii sau boli corozive. De la ele provin şi însuşiri ale bolii în conformitate cu naturile, deja discutate, ale planeteleor în aspect, întrucât ele se leagă de părţile corpului. Mercur le asistă în principal la prelungirea efectelor nefaste, atunci când este aliat cu Saturn înclinând spre răceală şi stârnind în permanenţă acţiunea reumatismelor şi acumulărilor de fluide, în principal la piept, gât şi stomac. Când este asociat cu Marte, el îşi adaugă forţa pentru a produce o uscăciune mai mare, ca în cazurile inflmaţiilor ulceroase ale ochilor, escarelor, abceselor, erizipelului, lichenilor sălbatici sau erupţiilor de piele, bilei negre, nebuniei, bolii sacre, sau altele asemenea. Anumite însuşiri ale bolii sunt determinate de schimburi între semnele zodiacale care înconjoară configuraţiile pomenite anterior de pe cele două case angulare. Căci mai ales Racul, Capricornul şi Peştii şi în general semnele terestre şi pisciforme determină boli implicând răni bucale, licheni, cruste, scrofule, fistule, elefantiazis şi altele asemenea. Săgetătorul şi Gemenii sunt responsabile pentru cele care survin împreună cu accese sau atacuri epileptice. Iar când planetele se află în ultimul grad al semnelor zodiacale, ele determină boli şi răniri în special la extremităţi, prin leziuni sau reumatism, de la care rezultă elefantiazis şi, în general, gută în picioare şi mâini. În această situaţie, dacă nicio planetă benefică nu are vreun aspect la cele malefice care furnizează cauza sau la luminătorii aflaţi în poziţii angulare, rănirile şi bolile vor fi incurabile şi dureroase; în acelaşi fel, şi atunci când ele fac aspectul, însă planetele malefice sunt puternice şi le înving. Dacă însă planetele benefice se află ele însele în poziţii cu autoritate şi înfrâng planetele malefice care poartă responsabilitatea pentru necaz, atunci rănirile nu sunt desfigurante şi nu determină blamare, iar bolile sunt moderate şi cedează la tratament, iar uneori pot fi uşor tratate, dacă planetele benefice sunt ascendente. Căci Jupiter face, în general, ca vătămările să fie ascunse de intervenţia umană prin bogăţii şi onoruri, iar bolile să fie diminuate; iar în asociere cu Mercur, el determină aceasta prin medicamente şi ajutorul medicilor buni. Iar Venus izbuteşte ca prin hotărârile zeilor şi oracolelor, stigmatele să fie oarecum atrăgătoare şi plăcute, şi ca bolile să fie cu uşurinţă moderate prin vindecare divină; dacă totuşi Saturn este implicat, vindecarea va fi însoţită de exhibiţia şi mărturisirea bolii, şi altele asemenea, dar dacă Mercur este asociat ei, aceasta va fi prin sporirea folosului şi câştigului celor care le au, tocmai pe seama vătămărilor şi a bolilor.” Din acest fragment al lui Ptolemeu vedem limpede în ce scop căuta el să măsoare vremea echinocţiilor şi solstiţiilor, de ce se trudea el să afle pe cer mai degrabă poziţiile planetelor decât mersul luminătorilor, dar mai ales faptul că acest astrolog credea, după cum dovedeşte textul, în hotărârile zeilor şi oracolelor. În sufletul nostru se naşte imediat o întrebare: Era oare cumva posibil ca acestui astrolog păgân şi idolatru să-i fi dat Dumnezeu ştiinţa cea adevărată despre mersul aştrilor pe cer? Răspunsul este evident că nu. Totuşi, cele afirmate până acum în cadrul lucrării noastre, deşi au menirea să erodeze cumva încrederea cititorului în caracterul ştiinţific astronomic al 282

afirmaţiilor lui Hiparh şi Ptolemeu, încă nu reprezintă nişte dovezi irefutabile împotriva precesiei echinocţiale. Ekman susţine că omenirea a crezut vreme de 1400 de ani în precesia echinocţială prezentată în Almagestul lui Ptolemeu, or acest fapt contează enorm în marea credibilitate a acestei ipoteze şi, pe lângă deducţiile logice pe care le-am făcut, noi trebuie să găsim şi dovezi istorice de necontestat împotriva ei. Ca să putem fi crezuţi în ziua de astăzi că precesia echinocţială nu există, ar trebui, pe de o parte să găsim fenomenele care ar fi cauzate de aceasta dar pe care istoria nu le poate susţine cu documente păstrate, iar pe de altă parte să găsim fenomene certe care să contrazică precesia echinocţială şi care să fie atestate de documentele istorice. În momentul de faţă, pentru căutarea noastră este important să parcurgem mai departe articolul lui Ekman.

2.4 Ipoteza trepidaţiei Articolul lui Ekman continuă cu prezentarea ipotezei trepidaţiei (ibidem, p. 599 - 600): „2.2. PRECESIA ŞI DEZVOLTAREA ŞI DECĂDEREA TREPIDAŢIEI În secolul al 9-lea, un matematician arab, Thabit ibn Qurra (836-901), a studiat Almagest-ul, făcând chiar o revizuire a uneia dintre traducerile arabe. Valorile constantelor precesionale obţinute până atunci, inclusiv cea greşită a lui Ptolemeu, l-au condus pe ibn Qurra la concluzia că această constantă nu era deloc constantă. Astfel, el a trebuit să introducă o variaţie considerabilă a precesiei, cunoscută ca trepidaţie. Pentru a explica aceasta el a propus o sferă cerească mişcătoare adiţională. Ideea că precesia ar putea fi variabilă nu era nouă, dar de atunci înainte trepidaţia a fost acceptată ca fenomen real de către majoritatea oamenilor de ştiinţă. (...) Sfârşitul adânc-înrădăcinatei noţiuni de trepidaţie a venit odată cu astronomul danez Tycho Brahe (1546-1601). El clădise un observator impresionant pe mica insulă Ven. Utilizându-şi observaţiile extrem de precise făcute aici şi parcurgând în mod critic studiile din vechime, el a ajuns în 1588 la concluzia definitivă că trepidaţia nu există. Prin urmare, s-a rămas cu precesia uniformă a Pământului. Totuşi, cauza precesiei era încă ascunsă în întuneric. Se pare că nimeni nici măcar nu a încercat să o găsească.”78 78

„2.2. PRECESSION AND THE RISE AND FALL OF TREPIDATION

In the 9th century an Arabian mathematician, Thabit ibn Qurra (836-901) studied the ’Almagest’, even making a revision of one of the Arabic translations. The values of the precessional constants obtained up till then, including Ptolemaios’ erroneous one, led ibn Qurra to the conclusion that this constant was not constant at all. So he had to introduce a large variation in the precession, known as trepidation. To account for this he suggested an additional moving celestial sphere. The idea that the precession might be variable was not new, but from now on the trepidation was accepted as a real phenomenon by most scientists. (...) The end of the deep-rooted notion of trepidation came with the Danish astronomer Tycho Brahe (1546-1601). He had erected an impressive observatory on the small island of Ven. By using his extremely accurate observations made here, and by critically going through the

283

Două sunt motivele pentru care şi noi amintim această ipoteză la care s-a renunţat. Primul motiv îl constituie însăşi credinţa oamenilor într-o precesie variabilă, dar pe care nu sunt în stare să o măsoare. Dacă timp de 1400 de ani oamenii de ştiinţă nu au reuşit să cadă de acord asupra valorii constantei de precesie, ceea ce înseamnă că fenomenul crezut al precesiei nu a putut fi fundamentat cantitativ din punct de vedere ştiinţific, acest fapt aruncă un mare dubiu asupra fenomenului însuşi. Al doilea motiv îl constituie existenţa de aproape 700 de ani a unei credinţe a oamenilor de ştiinţă într-o ipoteză la care s-a renunţat. Acest lucru ne încurajează în cercetarea noastră; istoria ne dezvăluie că au existat credinţe false pe care oamenii le-au adoptat multă vreme. Cu toate acestea, nici ipoteza abandonată a trepidaţiei nu ne ajută foarte mult în întreprinderea noastră. Deşi trepidaţia ne dovedeşte că a trecut o mare perioadă de timp în care oamenii nu au fost în stare să descrie cantitativ fenomenul crezut al precesiei, acest lucru încă nu înseamnă că fenomenul unei precesii constante nu ar putea exista.

2.5 Copernic complică lucrurile. În legătură cu schimbarea de paradigmă astronomică adusă de Copernic în explicarea precesiei echinocţiale, Ekman scrie în articolul său (ibidem, p. 599): „Mecanismul sferelor cereşti mişcătoare adoptat pentru explicarea precesiei şi trepidaţiei nu a fost pus la îndoială vreme de multe secole, până în 1543. Acel an marchează (re)descoperirea rotaţiei Pământului. A fost una dintre ideile de bază avansate de Nicolaus Copernic (1473-1543), astronom şi preot polonez în a sa ‘De revolutionibus orbium coelestium’ (…) Aceasta a avut consecinţe importante asupra concepţiei despre precesie. Copernic a realizat că precesia este o mişcare a Pământului însuşi: Din timpul lui Ptolemeu până la noi a existat o precesie a echinocţiilor şi solstiţiilor de aproximativ 21º. Echinocţiile par a ajunge înainte de timpul lor nu pentru că sfera stelelor fixe se mişcă spre est, ci mai degrabă pentru că ecuatorul se mişcă spre vest, fiind înclinat oblic pe planul eclipticii proporţional cu valoarea abaterii axei globului terestru.

Astfel, precesia a devenit acum un fenomen asociat cu axa de rotaţie a Pământului. Conform teoriei lui Copernic, Pământul se mişcă astfel încât axa de rotaţie descrie o mişcare conică în jurul normalei la ecliptică cu o perioadă de 25800 de ani. Totuşi Copernic încă credea că precesia era însoţită de o trepidaţie. Folosind lucrările lui Ptolemeu şi al-Battani, el a găsit pentru trepidaţie o perioadă de 1700 de ani. Acest rezultat poate fi considerat ca fiind cauzat în principal de vechea eroare sistematică a lui Ptolemeu. Înainte de a încheia capitolul Copernic, ar trebui menţionat că el a descoperit ceea ce însuşi a numit ’o surpriză suplimentară a naturii’: scăderea oblicităţii eclipticii. El credea că şi acest efect prezenta un fel de variaţie pe care o presupunea strâns legată de trepidaţie.”79 ancient observations, he arrived in 1588 at the definite conclusion that the trepidation did not exist. So, one was now left with the uniform precession of the Earth. The cause of the precession was, however, still hidden in the dark. No one even seems to have made an attempt to find it.” 79 „The machinery of moving celestial spheres adopted to explain precession and trepidation was not questioned for many centuries - not until 1543. That year marks the (re)discovery of Earth’s rotation. It was one of the basic ideas put forward by Nicolaus Copernicus (1473-1543),

284

Copernic nu şi-a fundamentat ipoteza heliocentrică pe baza unor observaţii experimentale proprii. Cu toate că el credea ferm în ipoteza sa, Copernic a gândit heliocentrismul ca pe o alternativă pur matematică la sistemul geocentric ptolemaic, echivalând mişcările sferei primului mobil şi ale sferei Soarelui din modelul ptolemaic cu mişcări ale Pământului care ar putea da un efect observaţional optic analog. Noi am constatat că, în cazul astronomiei geocentrice scripturistice, explicaţia celor văzute cu ochiul liber se face fără nicio constrângere, fără nicio idealizare. Astronomia copernicană ne introduce încă de la început constrângerea distanţei colosale până la stele. Fără să se mai gândească şi la faptul că este imposibil ca un corp sferic să se poată roti simultan după două axe proprii concurente în centrul lui, Copernic a lansat în lume acest model pur imaginar în care Pământul se mişcă cu nişte mişcări pe care niciun titirez, cu orice formă special construită, nu le poate executa. În această întreprindere matematică de echivalare fictivă a mişcărilor care ar fi produs, chipurile, aceleaşi efecte optice, Copernic a preluat în sistemul său, pe nemestecate, din geocentrismul greşit de până la el, noţiunile de precesie echinocţială şi trepidaţie. Prin faptul că a preluat şi trepidaţia dându-i şi acesteia o altă cauză, deşi s-a ajuns ulterior la concluzia că ea nu există, Copernic nu s-a dovedit un cercetător în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă, la fel ca Hiparh şi Ptolemeu, un astrolog la fel de înrăit care a dat calculul matematic drept realitate observabilă. La fel ca Hiparh şi Ptolemeu, şi Copernic a echivalat matematic fenomenele reale cu un sistem imaginar, numai şi numai pentru simplificarea calculului astrologic. Să ne amintim de capitolul 11 al primei cărţi din De revolutionibus..., pe care l-am tradus în întregime în prima parte a lucrării noastre. Acolo raportarea Soarelui şi Pământului la banda zodiacului este monedă curentă. Aşa cum remarca Ekman, Copernic a încercat să explice precesia legată de invenţia sa, anume de rotaţia Pământului, atribuindu-i astfel o cauză diferită faţă de cea din sistemul geocentric ptolemaic, or acest lucru nu face altceva decât să ne îngreuneze cercetarea. Deja o întrebare, nu tocmai dătătoare de speranţă, apare la orizont: Cum să mai găsim un fenomen, consecinţă a precesiei echinocţiale, admis atât de către Ptolemeu cât şi de către Copernic, când Ptolemeu vede precesia în urma rotirii sferei stelelor fixe iar Copernic o vede în urma rotirii Pământului? Deşi pare greu de găsit un astfel de fenomen, ne vom continua investigaţia.

the Polish astronomer and priest, in his ‘De revolutionibus orbium coelestium’ (…) This had importnt consequences for the view on the precession. Copernicus realized that the precession is a movement of the Earth itself: From the time of Ptolemaios to us there has been a precession of the equinoxes and solstices of about 21º. The equinoxes seem to arrive before their time - not that the sphere of the fixed stars is moved eastward, but rather that the equator is moved westward, as it is inclined obliquely to the plane of the ecliptic in proportion to the amuont of deflexion of the axis of the terestrial globe.

Thus the precession now became a phenomenon associated with the axis of rotation of the Earth. According to Copernicus’ theory the Earth moves in such a way that the rotational axis describes a conical motion around the normal to the ecliptic, with a period of 25800 years. Copernicus still believed, however, that the precession was accompanied by a trepidation. Using the works of Ptolemaios and al-Battani he found a period for trepidation of 1700 years. This result can be seen to be produced mainly by the ancient systematic error of Ptolemaios. Before we leave Copernicus we should mention that he discovered what he himself called ’an additional surprise of nature’: the decrease of the obliquity of the ecliptic. Also this effect he believed to show a kind of variation, which he suspected was closely related to the trepidation.”

285

2.6 Explicaţia lui Newton pentru precesia echinocţială. Depărtarea variabilă în timp a Stelei Polare de polul ceresc, un fenomen potrivit pentru strategia noastră de cercetare? În cele din urmă, articolul lui Ekman ne îndrumă spre explicaţia lui Newton pentru precesia echinocţială (ibidem, p. 600): „2.3. AHA! GRAVITAŢIA, TURTIREA ŞI PRECESIA-NUTAŢIA În 1687, Isaac Newton (1642-1727), matematician, fizician şi astronom englez, a publicat ’Principiile matematice ale filozofiei naturale’ care conţinea, printre altele, fundamentala sa lege a gravitaţiei. În secţiunea 1.3 am văzut cum această descoperire i-a permis lui Newton să găsească originea mareelor şi să le explice principalele caracteristici. O realizare chiar mai remarcabilă a fost aceea că Newton a găsit originea precesiei. Precesia s-a dovedit a fi cauzată de forţele grvitaţionale ale Lunii şi Soarelui în combinaţie cu o deformare a Pământului. Newton a mai realizat că Pământul ar trebui să fie turtit la poli ca o consecinţă a rotaţiei sale. Astfel, gravitaţia Soarelui şi a Lunii, acţionând asupra convexităţii ecuatoriale a Pământului înclinat, crea precesia.”80 Explicaţia dată de Newton era însoţită de următoarea figură care ilustra pentru întâia dată presupusa turtire a Pământului cauzată de rotaţia sa după axa polară PP, care ar face ca raportul dintre distanţa de la centrul Pământului la pol şi distanţa de la centrul Pământului la ecuator să fie de 689/692 (Principia..., ed. 1687, p. 470).

Fig. 11.1 Presupusa convexitate ecuatorială a Pământului 2.3 AHA! GRAVITATION, FLATTENING, AND PRECESSION-NUTATION In 1687 Isaac Newton (1642-1727), the English mathematician, physicist and astronomer, published the ’Philosophiae naturalis principia mathematica’ containing, among other things, his fundamental law of gravitation. In Section 1.3 we saw how this discovery enabled Newton to find the origin of the tides and explain their main charachteristics. An even more remarcable achievement was that Newton found the origin of the precession. The precession turned out to be caused by gravitational forces of the Moon and the Sun in combination with a deformation of the Earth. Newton also realized that the Earth should be flattened at the poles as a consequence of its rotation. Thus the Moon’s and the Sun’s gravitation acting on the inclined Earth’s equatorial bulge created the precession. 80

286

Newton explica precesia echinocţială ca pe o a doua rotaţie a Pământului, de data aceasta după axa QR ce trece prin polii eclipticii. Deoarece axa PP a polilor ecuatorului şi axa QR a polilor eclipticii se intersectează în centrul C al Pământului, noi observăm cum Newton se contrazice în proprile-i afirmaţii. În corolarul 22 spunea că o sferă nu se poate roti după două axe proprii. În acest caz, sferoidul lui, care se poate aproxima cu o sferă, poate. Să confruntăm această explicaţie dată de Newton pentru precesie cu cea dată în cel mai recent manual de astronomie de care dispunem, anume Astronomie fundamentală (Fundamental Astronomy, H. Karttunen, P. Kröger, H. Oja, M. Poutanen, K.J. Donner, ediţia a 5-a, Springer, Berlin, Heidelberg, 2007). La paginile 21-22 ale acestei cărţi găsim următoarea explicaţie: „Precesia. De vreme ce majoritatea membrilor sistemului solar orbitează în apropierea eclipticii, ei tind să atragă spre ea convexitatea ecuatorului Pământului. Cea mai mare parte a acestui cuplu de aplatisare este cauzată de Lună şi de Soare. Dar Pământul se roteşte şi de aceea cuplul nu poate modifica înclinarea ecuatorului în raport cu ecliptica. În schimb, axa de rotaţie se roteşte în jurul unei perpendiculare pe axă şi pe cuplu, descriind astfel un con o dată la circa 26000 de ani. Această rotire lentă a axei de rotaţie este numită precesie (Fig. 2.16). Din cauza precesiei, echinocţiul de primăvară se deplasează de-a lungul eclipticii în sensul acelor de ceasornic cu aproape 50 de secunde de arc în fiecare an, crescând astfel longitudinea ecliptică a tuturor obiectelor cu aceeaşi valoare. În prezent, axa de rotaţie indică spre un punct depărtat cu aproape un grad de Steaua Polară, dar după 12000 de ani polul ceresc va fi aproximativ în direcţia stelei Vega.”81

Fig. 11.2 Explicarea precesiei echinocţiale în Fundamental Astronomy, 2007 (p. 22, Fig. 2.16. ) Precession. Since most of the members of the solar system orbit close to the ecliptic, they tend to pull the equatorial bulge of the Earth towards it. Most of this ”flattening” torque is caused by the Moon and Sun. But the Earth is rotating and therefore the torque cannot change the inclination of the equator relative to the ecliptic. Instead, the rotation axis turns in a direction perpendicular to the axis and the torque, thus describing a cone once in roughly 26,000 years. This slow turning of the rotation axis is called precession (Fig. 2.16). Because of the precession, the vernal equinox moves along the ecliptic clockwise about 50 seconds of arc every year, thus increasing the ecliptic longitude of all objects at the same rate. At present the rotation axis points about one degree away from Polaris, but after 12,000 years, the celestial pole will be roughly in the direction of Vega. 81

287

În manualul menţionat, figura 2.16 este însoţită de următorul text: „Datorită precesiei, axa de rotaţie a Pământului se roteşte în jurul polului nord al eclipticii. Nutaţia este mica oscilaţie care perturbă mişcarea uniformă a precesiei. În această figură, mărimea nutaţiei este mult exagerată.”82 Trei lucruri ne atrag atenţia în textul despre precesie din această astronomie: -1. Este păstrată explicaţia cauzei precesiei dată de către Newton: „De vreme ce majoritatea membrilor sistemului solar orbitează în apropierea eclipticii, ei tind să atragă spre ea convexitatea ecuatorului Pământului. Cea mai mare parte a acestui cuplu de aplatisare este cauzată de Lună şi de Soare.” -2. Polul se deplasează în raport cu Steaua Polară: „În prezent, axa de rotaţie indică spre un punct depărtat cu aproape un grad de Steaua Polară, dar după 12000 de ani polul ceresc va fi aproximativ în direcţia stelei Vega.” -3. Este dată o valoare în grade pentru depărtarea Stelei Polare faţă de Polul Nord (NPD-ul83 Stelei Polare): „În prezent, axa de rotaţie indică spre un punct depărtat cu aproape un grad de Steaua Polară (...)” Cele 3 observaţii ne sugerează că afirmaţia din astronomiile heliocentrice potrivită pentru strategia noastră de supunere a ei la verdictul istoriei ar putea fi cea a deplasării polului în raport cu Steaua Polară. Într-adevăr, în astronomia geocentrică scripturistică, noi am susţinut şi susţinem contrariul: Steaua Polară de azi se afla la aceeaşi distanţă faţă de pol şi la Facere şi va continua să se afle la aceeaşi distanţă faţă de pol şi în viitor. Totuşi, ca să ne putem hotărî dacă urmăm sau nu această strategie, trebuie să facem investigaţii suplimentare ca să vedem dacă aceste 3 observaţii pe care le-am făcut sunt sau nu monedă curentă în astronomiile heliocentrice apărute după Principia lui Newton.

2.7 Verdictul verificărilor suplimentare - Steaua Polară va fi arbitrul disputei dintre astronomia heliocentrică şi astronomia geocentrică scripturistică în problema existenţei sau non existenţei precesiei echinocţiale. Vom face verificările pe care ni le-am propus pornind de la cele mai recente cărţi de astronomie de care dispunem până la cele mai apropiate în timp de cartea lui Newton. Pentru evidenţierea afirmaţiilor, vom face sublinieri în interiorul textului citat, marcând apoi într-o paranteză numărul observaţei la care se referă. În Dicţionarul de astronomie şi astronautică (realizat de Călin Popovici, George Stănilă, Emilia Ţifrea, Florin Zăgănescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 289-290) găsim următoarea definiţie pentru precesie: „precesie (generală), deplasare în lungul eclipticii (p. luni-solară) şi al ecuatorului ceresc (p. planetară) a punctelor echinocţiale (de intersecţie a Due to the precession the rotaton axis of the Earth turns around the ecliptic north pole. Nutation is the small wobble disturbing the smooth precessional motion. In this figure the magnitude of nutation is highly exagerated. 83 Din astronomia lui J. Norman Lockyer, (Elements of Astronomy - Elemente de astronomie -, Appleton and Co., SUA, 1870, pagina 177), aflăm că distanţa de la o stea din emisfera nordică la Polul Nord ceresc se numeşte distanţa nord-polară (se notează cu iniţialele NPD – de la North Polar Distance) a stelei şi este complementul în grade al declinaţiei acelei stele. 82

288

ecuatorului ceresc cu ecliptica) – vernal şi autumnal -, datorită atracţiilor Lunii şi Soarelui asupra proeminenţei ecuatoriale a Pământului(1), precum şi a influenţei planetelor asupra mişcării heliocentrice a acestuia; are loc ca urmare a modificării poziţiei spaţiale atât a ecuatorului ceresc, cât şi a eclipticii, faţă de sistemul stelelor. Pentru a interpreta acest fenomen, elipsoidul de rotaţie terestru (a cărui rază polară este cu 21 km mai mică decât raza ecuatorială) este asemănat unui giroscop. Întrucât planul ecuatorului terestru este înclinat faţă de planul eclipticii cu un unghi de c. 23º27’, forţele de atracţie exercită asupra proeminenţei ecuatoriale a Pământului un moment de rotaţie care tinde să suprapună planul ecuatorului peste cel al eclipticii (atât Luna cât şi Soarele aflându-se în planul eclipticii sau în vecinătatea lui). Astfel, axa de rotaţie a elipsoidului terestru descrie un con – conul de p. (fig. 137) cu vârful în centrul Pământului şi cu axa normală pe planul eclipticii şi trecând prin polul acesteia(1); unghiul dintre cele două axe este egal cu oblicitatea eclipticii (c. 23º27’). Modificarea poziţiei axei de rotaţie terestre duce la schimbarea poziţiei planului ecuatorului terestru şi, implicit, la aceea a planului ecuatorului ceresc (paralel cu planul ecuatorului terestru). Aceasta atrage după sine deplasarea punctelor echinocţiale, în sens invers mişcării aparente anuale a Soarelui (ceea ce face ca anul tropic să fie mai scurt faţă de cel sideral cu 20 min 23 s), cu 50’’,40 pe an (din care c. 34’’ se datoresc atracţiei Lunii, situată mult mai aproape de Pământ), denumită p. luni-solară. P. luni-solară a fost descoperită aprox. în anul 150 î.e.n. de Hiparh, care a comparat poziţiile stelelor observate de el cu cele cuprinse în cataloagele alcătuite cu c. 150 ani înainte. O consecinţă a acestui fenomen este deplasarea polilor cereşti pe sfera cerească; astfel, rolul de stea polară revine în decursul timpului unor stele diferite (fig. 138)(2). În prezent, acest rol îl joacă steaua  UMi (Polaris), situată la c. 1º de polul nord ceresc (care, în jurul anului 2100, se va apropia până la c. 28’ de aceasta)(3); pe la anul 4000 stea polară va fi steaua  Cep, iar pe la anul 13500- steaua Vega(2).(...)”

Fig. 12 Figurile 137 şi 138 din Dicţionarul de astronomie şi astronautică (Bucureşti, 1977)

289

În manualul lui Abramescu, la pagina 47, găsim: „45.Precesia echinocţiilor. Am văzut că anul tropic este timpul dintre două treceri ale Soarelui la punctul vernal. S-a observat (de Hiparh, 130 în. Cr.) că punctul se mişcă în sens retrograd pe ecliptică cu 50’’ pe an, astfel încât dacă Soarele a întâlnit ecuatorul în punctul , a doua întîlnire cu ecuatorul va avea loc în punctul ’, care iese înaintea lui , căci punctul ’ cel nou precede cu 50’’ echinocţiul considerat. Fenomenul acesta se numeşte precesia echinocţiilor. Punctul vernal face ocolul eclipticei (adică revine la aceeeaşi poziţie) în 26000 de ani. Deci planul ecuatorului alunecă dealungul eclipticei, în sens retrograd, în 26000 de ani. De asemenea, axa polilor PP’ (Fig. 43) variază şi va fi în direcţia altor stele, care vor deveni pe rând stele polare(2). Cauza precesiei echinocţiilor este atracţia Lunei şi Soarelui asupra Pământului(1). (...)” În acelaşi manual, la pagina 21, se menţionează că Steaua Polară este depărtată de Polul Nord cu 1º18’(3). În cartea din 1867 a lui Dionysius Lardner, intitulată Handbook of Astronomy (Manual de astronomie), la paginile 123 şi 124 găsim: „174. Precesia echinocţiilor. – Aşadar, de vreme ce putem considera protuberanţa sferoidală din jurul ecuatorului terestru ca un satelit ataşat Pământului, rezultă că efectul general al forţei perturbatoare a Soarelui care acţionează asupra sa va fi să transmită nodurilor sale, adică punctelor echinocţiale, o mişcare retrogradă, care va fi mult mai lentă decât aceea pe care acestea ar fi căpătat-o de la aceeaşi cauză dacă această materie protuberantă n-ar fi constrânsă să care cu ea masa de Pământ conţinută în ea. Luna exercită o forţă perturbatoare asemănătoare care produce o regresie asemănătoare a nodurilor ecuatorului pe orbita Lunii; şi această orbită fiind înclinată la un unghi mic faţă de ecliptică, acest lucru este însoţit de o regresie asemănătoare a punctelor echinocţiale(1). Regresia medie anuală a punctelor echinocţiale faţă de planul eclipticii cumulată din aceste cauze este 50’’, 1.”84 La paginile 125 şi126 din aceeaşi carte, aflăm că: „181. Steaua Polară diferă de la eră la eră. – Pe măsură ce polul ecuatorului este purtat cu o mişcare lentă în jurul polului eclipticii, poziţia lui pentru toate scopurile populare, şi chiar pentru unele ştiinţifice, este în mod obişnuit indicată de către cea mai apropiată stea remarcabilă, deoarece rareori se întâmplă ca vreo astfel de stea să coincidă cu locul lui exact. O astfel de stea este în prezent steaua polară; şi este clar din această mişcare a polului că steaua polară trebuie cu necesitate să se schimbe de la eră la eră. Actuala stea polară este o stea de a doua magnitudine în constelaţia numită Ursa Mică şi distanţa ei actuală faţă de poziţia exactă a polului este 1º26’(3). Totuşi mişcarea polului descrisă mai sus se face astfel încât această distanţă scade treptat, şi va continua să scadă până când se va reduce la 174. Precession of the equinoxes. – Since, therefore, we may consider the spheroidal protuberance round the terrestrial equator as a satellite attached to the earth, it will follow that the general effect of the sun’s disturbing force acting upon it, will be to impart to its nodes, that is, to the equinoxial points, a retrograde motion, which will be much slower than that which they would receive from the same cause, if this protuberant matter were not compelled to carry with it the mass of the earth contained within it. The moon exercises a like disturbing force which produces a like regression of the nodes of the equator on the moon’s orbit; and that orbit being inclined at a small angle to the ecliptic, this is attended with a like regression of the equinoxial points. The mean anual regression of the equinoxial points upon the plane of the ecliptic arising from these causes, is 50’’, 1. 84

290

aproape o jumătate de grad; după aceea va creşte şi, după scurgerea unei lungi perioade de timp, polul se va depărta de această stea şi ea va înceta să poarte numele sau să servească scopurilor de stea polară(2). 182. Stele polare anterioare şi viitoare. – Dacă pe orice hartă stelară se trasează un cerc în jurul polului eclipticii la o distanţă de ea de 23,5º, un astfel de cerc va trece prin toate poziţiile pe care polul ecuatorului le va avea în viitor sau le-a avut în trecut; şi atunci se va vedea cu uşurinţă care sunt stelele remarcabile în a căror vecinătate va trece în viitorul îndepărtat şi pe lângă care a trecut în trecutul îndepărtat şi care va deveni în viitor sau a fost în trecut steaua polară a erei. Peste 12000 de ani, de exemplu, se va observa că polul va trece la câteva grade de steaua de primă magnitudine din constelaţia Lira, numită  Lyrae(2). Căutând de o manieră asemănătoare poziţia polului printre stele în trecut, aflăm că, în urmă cu 3970 sau aproape 4000 de ani, polul era cu 55º15’ în urma poziţiei lui actuale în longitudine, şi atunci cea mai apropiată stea strălucitoare de el era steaua , din constelaţia Dragonul(2). Distanţa acestei stele faţă de pol la acea vreme trebuie să fi fost de 3º44’25’’.”85 O afirmaţie nouă şi de foarte mare interes pentru noi din manualul de astronomie al lui Lardner este aceea că, în viziunea heliocentrică modernă, nu numai în viitor se va schimba steaua polară, ci şi în trecut steaua polară a fost diferită de Polara de astăzi. Informaţia este esenţială pentru investigaţia noastră deoarece putem încerca să o verificăm cu documente istorice credibile rămase din antichitate. O altă carte în care găsim evidenţiate toate cele 3 puncte pe care le urmărim este Outlines of Astronomy (Principii generale ale astronomiei) a lui F. W. Herschel, apărută în anul 1851. Aici, la paginile 193 şi 194 aflăm că: „(323.) Aceste mişcări de precesie şi nutaţie sunt comune tuturor corpurilor cereşti, atât fixe cât şi mişcătoare; şi această circumstanţă face imposibilă atribuirea lor oricărei alte cauze în afara unei mişcări reale a axei Pământului 181. Pole star varies from age to age. – As the pole of the equator is carried with slow motion round the pole of the ecliptic, its position for all popular, and even for some scientific, purposes is usually indicated by the nearest conspicuous star, for it rarely happens that any such star is found to coincide with its exact place. Such star is the pole star, for the time being; and it is clear from this motion of the pole, that the pole star must necessarily change from age to age. The present pole star is a star of the second magnitude in the constellation called the ’Lesser Bear’, and its present distance from the exact position of the pole is 1º26’. The motion of the pole as above described, however, is such that this distance is gradually diminishing, and it will continue to diminish until is reduced to about half a degree; after which it will increase, and after the lapse of a long period of time, the pole will depart from this star, and it will cease to bear the name, or serve the purposes, of a pole star. 182. Former and future pole stars. – If upon any star-map a circle be traced round the pole of the ecliptic at a distance from it of 23º.5, such circle will pass through all positions which the pole of the equator will have in time to come, or has had in time past; and it will then be easily seen which are the conspicuous stars in whose neighbourhood it will pass in after ages, and near which it has passed in past ages, and which will become in future, or have been in past times, the pole star of the age. In 12,000 years from the present time, for example, it will be found that the pole will pass within a few degrees of the star of the first magnitude in the constellation of ’Lyra’ called  Lyrae. In tracing back in the same manner the position of the pole among the stars, it is found that at an epoch 3970, or nearly 4000 years, before the present time, the pole was 55º15’ behind its present position in longitude; and at this time the nearest bright star to it was the star , in the constellation of ’Draco’. The distance of this star, at that time, from the pole must have been 3º44’25’’. 85

291

astfel cum am descris. (...) Se va arăta într-un capitol următor că ele sunt consecinţe necesare ale rotaţiei Pământului combinate cu forma lui eliptică şi cu atracţia inegală a Soarelui şi Lunii asupra regiunilor lui polare şi ecuatoriale(1).”86 iar la pagina 191 găsim: „(318.) Efectul vizibil al precesiei asupra aspectului cerului constă în apropierea aparentă a unor stele şi constelaţii faţă de pol şi depărtarea altora. Steaua strălucitoare a Ursei Mici, pe care o numim Cynosura, nu a fost totdeauna, nici nu va continua să fie întotdeauna steaua noastră polară(1): la vremea elaborării celor mai timpurii cataloage stelare ea era la 12º faţă de pol – acum este la numai 1º24’ (3)-, şi se va apropia încă şi mai mult, până la mai puţin de o jumătate de grad, după care se va îndepărta din nou şi treptat va da locul altora care îi vor succeda în acompanierea polului. După scurgerea a circa 12000 de ani, steaua  Lyrae, cea mai strălucitoare din emisfera nordică, va ocupa poziţia remarcabilă de stea polară, apropiindu-se la mai puţin de 5º de pol(2).”87 Herschel face o afirmaţie şi mai precisă, extrem de utilă pentru cercetarea istorică pe care intenţionăm să o întreprindem, anume cea referitoare la depărtarea Stelei Polare actuale faţă de pol la timpul întocmirii primelor cataloage stelare. Şi aceasta este o afirmaţie pe care o putem avea în vedere pentru verificare atunci când vom studia documentele astronomice din antichitate. În fine, cel mai vechi manual de astronomie de care dispunem, în care sunt menţionate toate cele 3 observaţii făcute de noi, este cel al lui Denison Olmsted din 1839, intitulat Introduction to Astronomy (Introducere în astronomie), în care găsim la pagina 103 următoarele afirmaţii: „191. Precesia echinocţiilor este un efect al formei sferoidale a Pământului şi provine de la atracţia Soarelui şi Lunii asupra excesului de materie din preajma ecuatorului Pământului(1). ”88 şi „190. (...) Astfel, steaua pe care acum o numim Steaua Polară nu s-a bucurat totdeauna de această distincţie, nici nu se va bucura totdeauna de ea pe viitor. Când au fost făcute primele cataloage stelare, această stea se afla la 12º de pol(2). Ea se află acum la 1º 24’(3) şi încă se va mai apropia; sau, mai precis, polul încă se va mai apropia de această stea, după care o va părăsi şi va trece succesiv pe lângă altele(2). În circa 13000 de ani, strălucitoarea stea Lira, care (323.) These movements of precession and nutation are common to all the celestial bodies, both fixed and erratic; and this circumstance makes it impossible to attribute them to any other cause than a real motion of the earth’s axis such as we have described. (...) It will be shown in a subsequent chapter that they are necessary consequences of the rotation of the earth, combined with its elliptical figure, and the unequal attraction of the sun and moon on its polar and equatorial regions. 87 (318.) The visible effect of precession on the aspect of the heavens consists in the apparent approach of some stars and constellations to the pole and recess of the others. The bright star of the Lesser Bear, which we call the pole star, has not always been, nor will always continue to be our cynosure: at the time of the construction of the earliest catalogues it was 12º from the pole – it is now only 1º24’-, and will approach yet nearer, to within a half degree, after which it will again recede, and slowly give place to others, which will succeede in its companionship to the pole. After a lapse of about 12,000 years, the star  Lyrae, the brightest in the northern hemisphere, will occupy the remarkable situation of a pole star aproaching within 5º of the pole. 88 191. The precession of the equinoxes is an effect of the spheroidal figure of the earth, and arises from the attraction of the sun and moon upon the excess of matter about the earth’s equator. 86

292

se află pe cercul de revoluţie în opoziţie cu actuala stea polară, va fi la mai puţin de 5º de pol şi va constitui Steaua Polară.”89 S-ar putea să existe manuale de astronomie mai vechi decât cel al lui Olmsted în care să se întâlnească evidenţiate toate cele 3 puncte pe care le urmărim, dar investigaţia noastră se opreşte la acest manual. Am cercetat manuale de astronomie publicate în secolul XXI, în secolul XX şi în secolul XIX. De vreme ce în toate am găsit cele 3 observaţii pe care le-am urmărit, deducem faptul că acestea reprezintă o monedă curentă în astronomia heliocentrică modernă. În continuare vom urmări să aflăm, în cadrul unei cercetări asupra documentelor istorice mai vechi sau mai recente, valabilitatea sau non valabilitatea celei de-a doua afirmaţii preluate din manualele de astronomie heliocentrică, anume dacă sintagma „Polul se deplasează în raport cu Steaua Polară” este sau nu adevărată. Putem extinde această afirmaţie nu numai la astronomia heliocentrică resuscitată de Newton prin conceptul gravitaţiei universale, ci şi la astronomia geocentrică ptolemaică de factură astrologică, astronomie de asemenea precesionistă. Într-adevăr, chiar dacă în astronomia lui Ptolemeu precesia echinocţială este explicată diferit, anume prin rotirea independentă a sferei stelelor fixe, şi acest fel de rotaţie ar avea drept consecinţă sine qua non, în caz că ar fi adevărată, deplasarea în timp a polului faţă de Steaua Polară. De veme ce deplasarea în timp a polului faţă de Steaua Polară este validată ca fenomen de către ambele tipuri de astronomii, vom folosi de acum încolo sintagma generală de astronomii precesioniste, sintagmă care cuprinde şi astronomia geocentrică ptolemaică şi astronomia heliocentrică. Astronomia geocentrică scripturistică, neprecesionistă, afirmă că „Polul nu se deplasează faţă de Steaua Polară” în vreme ce astronomiile precesioniste afirmă exact opusul, anume că „Polul se deplasează faţă de Steaua Polară”. Cu ajutorul Stelei Polare de astăzi am reuşit să transportăm disjuncţia dintre cele două tipuri de astronomii, precesionistă şi neprecesionistă, pe tărâmul istoriei. Istoria ne va arăta care dintre cele două tipuri de astronomii susţine adevărul. De exemplu, având în vedere afirmaţiile lui Herschel şi Olmsted care exprimă credinţa astronomilor heliocentrişti de astăzi că, la vremea întocmirii primelor cataloage stelare, Steaua Polară pe care o vedem astăzi lângă pol era la 12º grade de acesta, noi am putea verifca dacă printre documentele astronomice păstrate de istorie se află sau nu vreo hartă stelară corect întocmită, sau vreo mărturie scrisă credibilă din care să reiasă că în trecut Steaua Polară era în mod evident mai depărtată faţă de pol decât este astăzi. Miza este mare, tensiunea este uriaşă, dar dorinţa noastră de a afla adevărul este şi mai puternică. Urmează în continuare să vedem ce surprize ne rezervă istoria.

190. (...) Hence the star which we now call the pole star, has not always enjoyed that distinction, nor will it always enjoy it hereafter. When the earliest catalogues of the stars were made, this star was 12º from the pole. It is now 1º 24’ and will approach still nearer; or, to speak more accurately, the pole will come still nearer to this star, after which it will leave it, and successively pass by others. In about 13,000 years, the bright star Lyra, which lies on the cercle of revolution opposite to the present pole star, will be within 5º of the pole, and will constitute the Pole Star. 89

293

3. În căutarea Stelei Polare Cineva ar putea obiecta că nu mai este nevoie să căutăm documente istorice credibile în legătură cu deplasarea polului nordic faţă de Steaua Polară actuală deoarece chiar în manualele de astronomie din care am citat sunt date distanţe diferite ale Stelei Polare faţă de Polul Nord, adică NPD-uri diferite ale Stelei Polare. Dacă întocmim un mic tabel avem următoarea situaţie: Manualul de astronomie

Anul

Olmsted, Introduction to Astronomy Herschel, Outlines of Astronomy Lardner, Handbook of Astronomy Abramescu, Astronomie ****, Dicţionar de Astronomie... ****, Fundamental Astronomy

1839 1851 1867 1941 1977 2007

NPD-ul Stelei Polare 1º24’ (adică 1,4º) 1º24’ 1º26’ (1,43º) 1º18’ (1,3º) c. 1º c. 1º

O privire critică asupra NPD-urilor Stelei Polare date în astronomiile citate arată că aceste valori nu sunt credibile. Herschel dă aceeaşi valoare a NPD-ului ca cea dată de Olmsted în 1839, or, la o rată de precesie de 50’’/an, dacă luăm ca referinţă NPD-ul Stelei Polare din anul 1839, conform calculelor astronomiilor heliocentrice, NPD-ul din 1851 ar fi trebuit să fie cam de 1º20’. Ceea ce este şi mai bizar, este faptul că NPD-ul Stelei Polare dat în manualul lui Lardner în anul 1867, deşi ar fi trebuit să fie mai mic decât cel calculat de noi pentru Herschel, cam de 1º15’, este chiar mai mare decât cel dat de Olmsted în anul 1839! Anomaliile continuă. La 102 ani de la manualul lui Olmsted, Abramescu dă pentru Steaua Polară un NPD mai mic cu doar 6’ deşi conform calculelor precesioniste ar fi trebuit să dea o valoare cu 23’ mai mică, de 1º01’. În fine, valoarea de c.1º pentru NPD-ul Stelei Polare dată de Fundamental Astronomy în anul 2007, aceeaşi cu cea dată de Dicţionarul de astronomie din 1977 (şi aproximativ aceeaşi cu cea calculată pentru anul tipăririi manualului lui Abramescu!), când astronomiile de secol XIX dau valori la minut, nu face altceva decât să ne arate cât de dubioase sunt şi aceste lucrări relativ recente. Atâta vreme cât NPD-urile Stelei Polare date de manualele de astronomie de secol XIX, XX şi XXI ilustrează mai degrabă ipoteza de mult abandonată a trepidaţiei, pe baza acestor valori dubioase nu se poate susţine teza NPD-ului variabil al Stelei Polare pentru perioada analizată. Dar de vreme ce Herschel şi Olmsted afirmau că la vremea întocmirii primelor cataloage stelare, adică în vremea lui Hiparh, Steaua Polară era depărtată la 12º faţă de Polul Nord iar astăzi astronomii heliocentrişti afirmă că este la aproximativ 1º de pol, poate există vreun document credibil din trecut din care să rezulte clar că Polara se afla la o depărtare faţă de pol sensibil mai mare decât cea la care se află astăzi. Ce vom face în continuare? Primul lucru pe care îl vom întreprinde este acela de a verifica depărtarea Stelei Polare faţă de pol – adică NPD-ul ei - în hărţi ale bolţii cereşti realizate în trecut.

294

3.1 Studiul hărţii stelare de referinţă. Polul eclipticii, expresie a erorii astrologice. Stabilirea criteriilor de investigaţie. Cu ce hartă a bolţii cereşti din trecut să începem? Elanul nostru detectivistic ne îndeamnă să luăm ca referinţă prima hartă stelară care a fost accesibilă în trecut cât mai multor oameni. De aceea vom începe cu studiul primei hărţi tipărite a bolţii cereşti. Astfel, referinţa noastră va face o despărţire netă între hărţile stelare în manuscris pe care le vom studia, cele de dinaintea primei hărţi stelare tipărite, şi hărţile stelare tipărite pe care le vom studia, anume cele de după prima hartă stelară tipărită. Prima hartă tipărită a bolţii cereşti a fost cea realizată la Nűrnberg acum 500 de ani, în anul 1515, de pictorul german Albrecht Dűrer, ajutat de Johann Stabius, cel care a desenat sistemul de coordoante al hărţii, şi de Conrad Heinfogel, cel care a poziţionat stelele pe hartă. În figura 13 este prezentată emisfera nordică redată de această hartă.

Fig. 13 Emisfera nordică redată în prima hartă cerească tipărită 295

Steaua Polară, aflată în coada Ursei Mici, se află distanţată faţă de polul eclipticii, după cum se poate observa din detaliul din figura 14.

Fig. 14 Detaliu pentru vizualizarea polului eclipticii din constelaţia Dragonul şi a poziţiei Stelei Polare faţă de acest pol pe harta cerească realizată de Dűrer După cum se observă din figurile 13 şi 14, harta cerească tipărită de Dűrer este realizată exclusiv în coordonate ecliptice, având ca referinţă cercul eclipticii centrat pe polul zodiacului aflat în constelaţia Dragonul. Prin urmare, conform diferenţierii dintre astronomie şi astrologie pe care am fundamentat-o în capitolul 2.2.3.2, intitulat Astronomie versus astrologie, în care am explicat în ce constă defectul considerării eclipticii drept referinţă pentru coordonatele stelare, harta lui Dűrer, prima hartă tipărită din lume, este o hartă eronată, de factură astrologică. Se pune problema dacă din harta stelară a lui Dűrer se poate deduce NPD-ul corect al Stelei Polare. Răspunsul este categoric nu. Atâta vreme cât nu cunoaştem lungimea distanţei dintre centrul cercului eclipticii şi centrul Pământului şi al universului, nu putem şti ce efect are această descentrare a eclipticii asupra poziţiei Stelei Polare pe harta lui Dűrer, hartă în care polul eclipticii este prezentat ca şi cum axa polară ecliptică ar trece prin centrul Pământului. 296

Ce învăţăm din studiul primei hărţi tipărite a lumii? Învăţăm că nu numai împărţirea cercului eclipticii în zodii indică faptul că avem de-a face cu o hartă astrologică, ci chiar simpla figurare a polului eclipticii pe o hartă indică acest lucru. Aşadar, ori de căte ori vom vedea figurat polul eclipticii pe o hartă a bolţii cereşti vom şti de la bun început că harta respectivă este o hartă de factură astrologică şi nu trebuie să luăm în serios coordonatele nici unei stele figurate pe ea deoarece sunt eronate şi nu cunoaştem gradul de eroare. Cineva ar putea întreba: Atunci, când este cazul să luăm în serios poziţia unei stele figurate pe o hartă stelară? Răspundem că putem face acest lucru atunci când avem de-a face cu o hartă astronomică, în care stelele să fie reprezentate exclusiv faţă de cercul ecuatorului ceresc şi nu faţă de cel al eclipticii. Astronomia geocentrică scripturistică ne spune că cercul eclipticii este util doar pentru explicarea formării zilelor, lunilor, anotimpurilor şi anilor cu ajutorul luminătorilor celor mari. Din cauza descentrării cercului eclipticii faţă de centrul Pământului şi al universului, el nu poate fi folosit pentru determinarea poziţiilor stelelor din bolta cerească. În schimb, aşa cum am arătat anterior, ecuatorul ceresc care, asemenea întregii bolţi cereşti, este centrat pe centrul Pământului şi al universului, reprezintă un sistem de referinţă ideal pentru determinarea poziţiei stelelor pe bolta cerească. Figurarea numai a ecuatorului ceresc şi numai a polului ecuatorului ceresc pe o hartă stelară sunt indicii că putem avea încredere în coordonatele poziţiilor stelelor de pe acea hartă. Aşadar harta stelară a lui Dűrer este o hartă astrologică, eronată, şi nu are sens să ne mai batem capul cu stabilirea poziţiei Stelei Polare pe ea la anul 1515. Ce vom face mai departe? Vom face o cercetare sistematică. Mai întâi să vedem dacă găsim o hartă stelară corectă din punct de vedere astronomic în manuscrisele de dinainte de harta stelară a lui Dűrer, apoi să vedem dacă găsim o astfel de hartă în tipăriturile de după harta stelară a lui Dűrer.

3.2 Poziţia Stelei Polare faţă de pol în manuscrisele hărţilor stelare de dinainte de harta lui Dűrer. Dragonul şi cele două Urse. O revelaţie amară. Chiar dacă astronomia geocentrică scripturistică ne taie avântul de a afla NPD-ul Stelei Polare din harta lui Albrecht Dűrer cu ajutorul ecuaţiilor heliocentrice de transformare a coordonatelor ecliptice în coordonate ecuatoriale, curiozitatea ne împinge să căutăm să localizăm Steaua Polară în manuscrise cu hărţi cereşti realizate înainte de această primă hartă cerească tipărită a lumii. Aşa cum am învăţat din prima parte a lucrării noastre, pentru a lucra sistematic, vom începe cercetarea noastră cu timpi mai apropiaţi de anul hărţii lui Dűrer şi vom ajunge la timpi mai depărtaţi de acest an în istorie. O hartă cerească pe care o redăm în figura 15, considerată a fi fost realizată în anul 1503, deci foarte apropiată ca reprezentare de harta lui Dűrer, este cea din manuscrisul nr. 5576 aflat la Muzeul Naţional German din Nűrnberg, atribuită lui Conrad Heinfogel, astronomul care l-a ajutat pe Dűrer la realizarea hărţii tipărite în 1515.

297

Fig. 15 Harta cerească din anul 1503 a lui Conrad Heinfogel La rândul ei, harta lui Heinfogel a fost inspirată de harta cerească realizată în jurul anului 1440, din manuscrisul 5415 păstrat în Biblioteca Naţională Austriacă din Viena. Această hartă, al cărei autor a rămas anonim, este redată în figura 16. Menţionăm că harta cerească din manuscrisul din Viena este cea mai timpurie hartă cerească desenată relativ îngrijit şi în care se află un sistem de coordonate care, dacă ar fi fost corect, ar fi putut permite identificarea poziţiilor stelelor pe ea.

298

Fig. 16 Harta cerească realizată în jurul anului 1440, aflată în manuscrisul 5415 din Biblioteca Naţională din Viena După cum se observă, atât harta lui Heinfogel cât şi harta anonimului din Viena seamănă destul de mult cu harta lui Dűrer şi sunt realizate în sistem de coordonate ecliptice, având ca referinţă cercul eclipticii împărţit în zodii. Prin urmare, sunt nişte hărţi astrologice care nu ne ajută cu nimic în încercarea noastră de a determina NPD-ul Stelei Polare. Ceea ce aduc nou harta din manuscrisul anonim de la 1440 şi cea a lui Heinfogel faţă de harta tipărită a lui Dűrer este faptul că se încearcă o localizare a Stelei Polare faţă de Polul Nord. Pe ambele hărţi, steaua din coada Ursei Mici se află pe un cerc mic, concentric cu un cerc mai mare care trece prin polul eclipticii aflat în constelaţia Dragonul. În figura 17 este prezentat un detaliu cu zona Stelei Polare din harta lui Heinfogel, pe care am ales-o pentru mai marea claritate.

299

Fig. 17 Încercarea de localizare a Stelei Polare faţă de Polul Nord pe harta lui Heinfogel În figura 17, Polul Nord, desemnat prin denumirea POLVS ARCTIKVS, este arătat ca centrul punctual al unui cerc mic pe circumferinţa căruia se află Steaua Polară figurată ca o steluţă galbenă numerotată cu cifra 1 aflată în coada constelaţiei VRSA MINOR. O curiozitate nestăpânită ne-ar putea împinge chiar să măsurăm cu rigla raza cercului mic şi apoi, raportând-o la lungimea măsurată cu rigla a razei cercului mare care trece prin polul eclipticii, ştiind că astronomiile precesioniste dau pentru unghiul format din cei doi poli şi centrul Pământului valoarea de 23,5º, să aflăm prin regula de 3 simplă direct NPD-ul Stelei Polare la anul 1503. Descentrarea eclipticii faţă de ecuatorul ceresc ne opreşte, însă, să facem acest lucru. Într-adevăr, faptul de a figura polul ecuatorului ceresc şi polul eclipticii pe aceeaşi hartă a bolţii cereşti, cere cu necesitate ca cercul ecuatorului ceresc şi cercul eclipticii să aibe acelaşi centru. Dar noi ştim că, în realitate, cercul eclipticii are un centru diferit faţă de cercul ecuatorului ceresc, iar acest fapt ne arată că harta este eronată. De aici învăţăm că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de hărţile stelare reprezentate în coordonate ecliptice chiar dacă pe ele este figurat şi Polul Nord. Şi acestea sunt tot astrologice. Nouă ne trebuie să găsim o hartă stelară în care nu este figurat 300

deloc polul eclipticii. Simpla apariţie a polului eclipticii pe o hartă stelară ne indică faptul că harta este greşită. Intrigaţi de faptul că ultimele două hărţi în manuscris pe care mai puteam găsi un sistem de coordonate, fiind astrologice, nu ne sunt de nici un folos pentru a localiza poziţia precisă a Stelei Polare la acea vreme, ne propunem să căutăm hărţi mai vechi, poate găsim vreuna realizată în coordonate ecuatoriale în care măcar să vizualizăm estimativ poziţia Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc. O hartă cerească realizată de către un autor anonim, în care nu găsim vreo stea desenată anume, în schimb în care sunt configurate simbolic constelaţiile din emisfera nordică, poate fi întâlnită în manuscrisul Schoenberg LJS 57, realizat în Catalonia în anul 1361, aflat în colecţia de manuscrise şi cărţi rare a Universităţii din Pennsylvania, SUA. O redăm în figura 18.

Fig. 18 Harta cerească din manuscrisul Schoenberg LJS 57, Catalonia 1361 În figura 19 prezentăm detaliul cu constelaţia Ursa Mică în care ştim că se află Steaua Polară. 301

Fig 19 Detaliu cu constelaţiile Ursa Mică şi Dragonul în manuscrisul Schoenberg LJS 57 Chiar dacă nu putem localiza pe acest tip de hartă cu exactitate vreo stea, din figura 19 observăm că autorul ei, rămas anonim, a reprezentat-o în viziune ecliptică şi nu ecuatorială, deoarece toate meridianele hărţii se întâlnesc într-un punct aflat în constelaţia Dragonul, punct pe care îl putem identifica cu polul eclipticii. În consecinţă, de vreme ce putem vizualiza pe hartă polul eclipticii, ştim sigur că harta este astrologică şi greşită încă din concepţie. Secolul al XIV-lea ne mai rezervă un artefact pe care se pot observa constelaţiile boreale cele mai nordice. Este vorba de globul realizat în jurul anilor 1320-1340 de către un autor anonim, şi achiziţionat de cardinalul Nicolaus Cusanus în 1444, glob aflat acum în Germania, la Biblioteca 302

Spitalului St. Nikolaus din Bernkastel-Kues. În figura 20, redăm detalii semnificative din acest glob.

Fig. 20 Detalii cu constelaţiile Ursa Mică şi Dragonul de pe globul Cusanus Detaliile de pe globul Cusanus, în care observăm că polul său din emisfera nordică se află în interiorul constelaţiei Dragonul, ne arată clar că acest glob este astrologic, centrat pe polul eclipticii. Cumva, înaintând cu cercetarea hărţilor cereşti în trecutul din ce în ce mai depărtat de referinţa Dűrer din 1515, ajungem treptat la concluzia că nu vom găsi nicio hartă cerească reprezentată în coordonate ecuatoriale care să ne permită estimarea depărtării Stelei Polare faţă de Polul Nord la vremea întocmirii hărţii. Hărţile din ce în ce mai vechi sunt doar simbolic-descriptive şi lipsite cu totul de coordonate. O nouă întrebare se naşte: Ce fel de percepţie aveau realizatorii acestor hărţi mai degrabă simbolice, asupra reprezentării cerului? Răspunsul îl vom găsi în ciudata ilustrare simbol a constelaţiilor celor două Urse, Ursa Mică şi Ursa Mare, înconjurate de trupul unui şarpe reprezentând constelaţia Dragonul. Din simbolismul acestui desen deducem că Steaua Polară aflată în coada Ursei Mici nu juca un rol semnificativ în aceste reprezentări şi nu era scoasă în mod special în evidenţă. Faţă de hărţile pe care le-am redat până acum, vom vedea că importanţa dată constelaţiei Dragonul este mult sporită. Cum? Prin lungirea cozii sale. Dacă pe hărţile de până acum coada Dragonului se termina cam în dreptul labelor din faţă ale Ursei Mici, cu cât înaintăm în trecut, coada Dragonului se lungeşte astfel încât să cuprindă în mod simbolic ambele Urse. Vom ilustra acest fenomen de percepţie simbolică a cerului cu un desen emblematic pentru importanţa deosebită care i se acorda constelaţiei Dragonul, anume cel din manuscrisul datând din secolul al XIII-lea, cod. 296 aflat la Zwettl, Stiftsbibliothek, Austria, desen redat în figura 21. 303

Fig. 21 În manuscrisul Zwettl 296, coada Dragonului este mult alungită astfel încât să înconjoare şi să despartă cele două Urse. Pe măsură ce coborâm în timp, Dragonul care înconjoară şi separă Ursele devine leitmotivul tuturor reprezentărilor în care este ilustrată Ursa Mică, constelaţia Stelei Polare. În figurile 22-25 am redat cele mai reprezentative ilustrări ale acestei viziuni simbolice a desenatorilor de hărţi cereşti şi constelaţii din vechime, coborând treptat în timp până în secolul al IX-lea.

Fig. 22 Dragonul şi Ursele în manuscrisul 735C, realizat în jurul anului 1000, aflat la Biblioteca Naţională a Ţării Galilor 304

Ceea ce este şi mai ciudat în legătură cu aceste hărţi şi reprezentări simbolice este faptul că ele nu reprezintă o încercare de ilustrare a cerului aşa cum a fost văzut cu ochiul liber de către cel care le-a realizat, ci reprezintă nişte desene după descrieri ale cerului făcute în antichitate, descrieri dintre care cele mai ilustrate de-a lungul timpului au fost, după cum se menţionează în manuscrise, cele din poemele Phaenomena al lui Aratus din Soli şi Poeticon Astronomicon al poetului latin Higinus.

Fig. 23 Hartă cerească după poemul Phaenomena al lui Aratus în manuscrisul datând din secolul al X-lea, Berna 188

305

Fig. 24 Hartă cerească după poemul lui Aratus în manuscrisul datând din secolul al IX-lea, Berlin 129 (Phillips 1830)

306

Fig. 25 Acelaşi Dragon înconjurând Ursele şi în manuscrisul datând din anul 820, CLM 210 aflat la Biblioteca de Stat din Műnchen Ne-am lămurit. Oricât am căuta în manuscrisele datate înaintea anului 1440, nu vom găsi decât hărţi centrate pe polul eclipticii, hărţi în care este imposibilă estimarea depărtării Stelei Polare faţă de Polul Nord. Înainte de anul 1440, când acesta apare pentru prima dată figurat pe harta din manuscrisul de la Viena, nu vom găsi nicio altă hartă în care să fie indicat Polul Nord. Prezenţa Dragonului între cele două Urse, plasat perfect în cercul central al hărţilor cereşti ilustrate mai sus, arată clar intenţia de a marca polul eclipticii şi indică fără dubii, alături de cercul eclipticii pe care sunt reprezentate simbolic constelaţiile 307

zodiacale, o percepţie de factură astrologică a desenatorilor de constelaţii ale cerului boreal din acele timpuri, desenatori pentru care ecliptica şi zodiacul erau mult mai importante decât ecuatorul şi Polul Nord. Din perspectiva astronomiei geocentrice scripturistice, o anume constatare ne dă fiori reci: În ciuda faptului că Dumnezeu a făcut cerul înstelat ca oamenii să-l privească având numai referinţa ecuatorului ceresc raportat la Polul Nord indicat de Steaua Polară, prin perpetuarea rătăcirii astrologice iniţiate din cele mai vechi timpuri ale omenirii de către magii caldei, oamenii au privit cerul luându-şi ca referinţă numai cercul eclipticii pe care l-au împărţit în zodii egale pentru a face horoscoape. Astfel, polul eclipticii, indicat de importanţa centrală a constelaţiei Dragonul pe hărţile şi reprezentările cereşti din vechime, a reprezentat unica perspectivă sub care cerul a fost cercetat. Polul Nord, indicat de Steaua Polară, nu i-a interesat pe aceşti astrologi şi nu figurează pe hărţi păstrate în manuscrise mai vechi de anul 1440. În concluzie, nu există nicio hartă cerească realizată înainte de harta lui Albrecht Dűrer, tipărită la Nűrnberg în anul 1515, din care să putem estima corect care era, la vremea întocmirii hărţii, depărtarea Stelei Polare faţă de Polul Nord. Ce vom întreprinde în urma acestei constatări sumbre? Să renunţăm cumva la orice căutare de informaţie despre depărtarea în trecut a Stelei Polare faţă de Polul Nord? Nu este încă momentul să abandonăm cercetarea. Dacă hărţile cereşti din trecutul mai îndepărtat al omenirii sunt în totalitate realizate din perspectivă astrologică şi nu au cum să ne ajute în investigaţia noastră, poate vom găsi informaţii utile referitoare la depărtarea Stelei Polare faţă de Polul Nord în descrieri în cuvinte ale cerului păstrate în scrierile din vechime. Aşa cum am mai spus, ceea ce ne-a intrigat la un moment dat în prezentarea hărţilor cereşti din acest capitol a fost faptul că ele nu reprezentau o dispunere a stelelor pe cer conform unor observaţii proprii ale autorilor lor anonimi. Aceste hărţi erau realizate conform unui anume canon care trebuia respectat în conformitate cu scrierile poeţilor din antichitate Aratus şi Higinus. Curiozitatea ne îndeamnă să cercetăm ce au afirmat despre Steaua Polară aceşti autori antici de opere literare, precum şi alţi eventuali scriitori de lucrări astronomice.

3.3 Mărturii ale scriitorilor din vechime despre Steaua Polară Fără a pretinde că vom epuiza lista autorilor din vechime care au scris despre Steaua Polară, vom expune concluziile cercetării noastre asupra informaţiilor relevante despre poziţia acesteia pe cer, în opere cuprinse într-un interval de aproape un mileniu, între secolele IV î. H. – XIV d. H.

3.3.1 Mărturiile lui Aratus, Higinus şi Eratostene despre situarea Stelei Polare faţă de Polul Nord Cel mai vechi document păstrat al unui autor antic, în care putem găsi o descriere integrală a cerului boreal, îi aparţine poetului Aratus din Soli. Aratus a trăit între anii 315–245 î.H. şi, în jurul anului 250 î.H., a compus poemul Phaenomena (Apariţii) pentru a descrie cum erau dispuse stelele pe cer conform hărţii întocmite cu circa un secol înainte de către astronomul grec Eudoxiu din Cnidos. Deşi poemul lui Aratus este o lucrare în care se acordă o mare 308

importanţă mitologiei greceşti şi împărţirii de factură astrologică a eclipticii în sectoarele zodiacului, pe noi ne vor interesa din acest poem doar afirmaţiile utile ale autorului din care putem face deducţii cu privire la Steaua Polară localizată în constelaţia Ursa Mică sau Carul Mic, constelaţie asociată cu Ursa sau Carul Mare. Iată ce spune Aratus despre cele două Urse în versetele 19-52 ale poemului (textul este preluat din ediţia Jean Martin, Aratos. Phénomènes, Paris, 1998, apărut pe site-ul Bibliotheca Augustana la adresa http://www.hsaugsburg.de/~harsch/graeca/Chronologia/S_ante03/ Aratos/ara _ intr.html) : „Cât de multe stele ar fi şi pe alte traiectorii, ele sunt purtate pe cer mereu de-a lungul vremii, neîntrerupt. Iar axa nu se mişcă nici un pic, ci, neschimbată, este pururea fixă şi ţine în mijlocul ei Pământul în echilibru şi roteşte cerul în jurul ei înseşi. Pe fiecare parte, axa se termină în doi poli, dar din ea unul nu se vede, pe când celălalt ne stă în faţă pe cerul nordic deasupra oceanului. Înconjurând-o, două Urse (Mare şi Mică) se rotesc împreună, de aceea se mai numesc Carele. Ele îşi au mereu capetele îndreptate una spre partea laterală a celeilate şi sunt purtate mereu înspre umeri, întorcându-se pe rând înspre umerii lor. Dacă, într-adevăr, ar fi să credem poveştii, ele au suit pe cer din Creta prin voinţa preaputernicului Zeus, pe care, pe când el era copil şi se juca în înmiresmatul Dicton, în apropierea dealului Idei, ele l-au alăptat într-o peşteră şi l-au hrănit vreme de un an, timp în care cureţii dicteeni l-au înşelat pe Cronos. Acum, pe una oamenii o numesc Kinosura şi pe cealaltă Elice. Prin Elice, aheii de pe mare preziceau pe ce cale să-şi cârmească corăbiile, dar în cealaltă fenicienii îşi puneau nădejdea când traversau marea. Dar Elice, apărând mare la începutul nopţii, este strălucitoare şi uşor de observat; cealaltă este mică, dar mai bună pentru marinari, căci într-o orbită mai mică se rotesc toate stelele ei. Prin urmare, călăuziţi de ea, oamenii din Sidon cârmeau pe cea mai scurtă rută. Între ele, ca şi cum ar fi braţul unui râu, se roteşte în mod surprinzător Dragonul, şerpuind la nesfârşit de jur-împrejur; de fiecare parte a şerpuirii sale sunt purtate Ursele care luminează veşnic marea albastră. Către una el îşi întinde capătul cozii, dar cu şerpuirea el interceptează Ursa Mică. Vârful cozii se termină în apropierea capului lui Elice, dar în şerpuire Kinosura îşi are capul.”90 90

„Οἱ μὲν ὁμῶς πολέες τε καὶ ἄλλυδις ἄλλοι ἐόντες οὐρανῶι ἕλκονται πάντ’ ἤματα συνεχὲς αἰεί· αὐτὰρ ὅ γ’ οὐδ’ ὀλίγον μετανίσσεται, ἀλλὰ μάλ’ αὕτως ἄξων αἰὲν ἄρηρεν, ἔχει δ’ ἀτάλαντον ἁπάντη μεσσηγὺς γαῖαν, περὶ δ’ οὐρανὸν αὐτὸν ἀγινεῖ. Καί μιν πειραίνουσι δύω πόλοι ἀμφοτέρωθεν· ἀλλ’ ὁ μὲν οὐκ ἐπίοπτος, ὁ δ’ ἀντίος ἐκ βορέαο ὑψόθεν ὠκεανοῖο. Δύω δέ μιν ἀμφὶς ἔχουσαι Ἄρκτοι ἅμα τροχόωσι· τὸ δὴ καλέονται Ἅμαξαι. Αἱ δ’ ἤτοι κεφαλὰς μὲν ἐπ’ ἰξύας αἰὲν ἔχουσιν ἀλλήλων, αἰεὶ δὲ κατωμάδιαι φορέονται, ἔμπαλιν εἰς ὤμους τετραμμέναι. Εἰ ἐτεὸν δή, Κρήτηθεν κεῖναί γε Διὸς μεγάλου ἰότητι οὐρανὸν εἰσανέβησαν, ὅ μιν τότε κουρίζοντα δίκτωι ἐν εὐώδει ὄρεος σχεδὸν Ἰδαίοιο, ἄντρωι ἐγκατέθεντο καὶ ἔτρεφον εἰς ἐνιαυτὸν, Δικταῖοι Κούρητες ὅτε Κρόνον ἐψεύδοντο. Καὶ τὴν μὲν Κυνόσουραν ἐπίκλησιν καλέουσιν,

309

Aratus aminteşte în poemul său despre rotirea cerului în jurul axei polare, aşa cum o vedem şi acum. Polul Nord al axei, care poate fi văzut mult deasupra oceanului, este înconjurat de cele două Urse sau Care, ce se rotesc în jurul lui, la fel cum vedem şi acum. Ursa Mare sau Carul Mare mai era numită de greci şi Elice, în vreme ce Ursa Mică era numită Kinosura, în traducere Coada Câinelui. Este foarte interesant de remarcat faptul că, în vreme ce la Aratus întreaga constelaţie Carul Mic era numită Kinosura, cu timpul această denumire a fost atribuită numai stelei din capul cozii Ursei Mici, stea identificată de noi cu Steaua Polară. Deşi nu face nicio remarcă despre depărtarea Stelei Polare faţă de Pol, Aratus face în poem o afirmaţie foarte interesantă. El afirmă că, spre deosebire de navigatorii greci care se folosesc de Elice pentru a-şi cârmi vasele, navigatorii fenicieni se folosesc de Kinosura pentru navigaţie deoarece aceasta, deşi nu este atât de strălucitoare ca Elice, se roteşte în cercuri mai mici în jurul Polului Nord şi sub călăuzirea ei sidonienii menţin cursul optim de navigaţie. Cu cât o stea este mai aproape de Polul Nord, cu atât ea este mai adecvată pentru navigaţie deoarece arată Nordul şi implicit celelalte puncte cardinale din ce în ce mai precis. Noi nu ne îndoim că marinarii fenicieni se ghidau în navigaţie după Steaua Polară pentru că, aşa cum afirmă Aratus, erau călăuziţi de ea pe cea mai scurtă rută. Descrierea lui Aratus coincide perfect cu ceea ce vedem noi astăzi pe cer dacă ne uităm cu ochiul liber; într-adevăr, Carul Mic sau Ursa Mică se roteşte în jurul Polului Nord în cercuri mai mici decât Ursa sau Carul Mare. Dacă ar fi fost reală precesia echinocţială, Aratus nu ar fi putut afirma fără echivoc că Ursa Mică se învârteşte în jurul Polului Nord în cercuri mai mici decât Ursa Mare deoarece, în jurul secolului VII î.H., distanţa de la Pol la Ursae Minoris sau Steaua Polară ar fi fost egală cu distanţa de la Pol la Ursae Majoris sau Dubhe, iar înainte de secolul VII î.H., Dubhe ar fi fost mai apropiată de pol decât Polara actuală. Or, când Aratus aminteşte de ahei şi corăbieri sidonieni, este cel mai plauzibil că se referă la oameni care au trăit în preajma sau chiar mai înainte de debutul mileniului I î.H. De asemenea, din poemul lui Aratus, descoperim că desenul cu Dragonul care înconjoară cele două Urse a fost preluat şi perpetuat timp de cel puţin 2000 de ani, din descrierea constelaţiilor făcută de poet. Aşa cum este ilustrat în figura 26, în jurul anului 1600 încă mai se mai tipăreau ediţii ilustrate ale

τὴν δ’ ἑτέρην Ἑλίκην. Ἑλίκηι γε μὲν ἄνδρες Ἀχαιοὶ εἰν ἁλὶ τεκμαίρονται ἵνα χρὴ νῆας ἀγινεῖν, τῆι δ’ ἄρα Φοίνικες πίσυνοι περόωσι θάλασσαν. Ἀλλ’ ἡ μὲν καθαρὴ καὶ ἐπιφράσσασθαι ἑτοίμη πολλὴ φαινομένη Ἑλίκη πρώτης ἀπὸ νυκτός· ἡ δ’ ἑτέρη ὀλίγη μέν, ἀτὰρ ναύτηισιν ἀρείων· μειοτέρηι γὰρ πᾶσα περιστρέφεται στροφάλιγγι· τῆι καὶ Σιδόνιοι ἰθύντατα ναυτίλλονται. Τὰς δὲ δι’ ἀμφοτέρας οἵη ποταμοῖο ἀπορρὼξ εἰλεῖται, μέγα θαῦμα, Δράκων περί τ’ ἀμφί τ’ ἐαγώς, μυρίος· αἱ δ’ ἄρα οἱ σπείρης ἑκάτερθε φέρονται Ἄρκτοι, κυανέου πεφυλαγμέναι ὠκεανοῖο. Αὐτὰρ ὅ γ’ ἄλλης μὲν νεάτηι ἐπιτείνεται οὐρῆι, ἄλλην δὲ σπείρηι περιτέμνεται· ἡ μέν οἱ ἄκρη οὐρὴ πὰρ κεφαλὴν Ἑλίκης ἀποπαύεται Ἄρκτου· σπείρηι δ’ ἐν Κυνόσουρα κάρη ἔχει· ἡ δὲ κατ’ αὐτὴν εἰλεῖται κεφαλὴν,(...).”

310

poemului lui Aratus în care Ursele sunt înconjurate de Dragon conform descrierii poetului.

Fig. 26 Dragonul cu coadă lungă şi Ursele în Syntagma arateorum, Hugo Grotius, Leiden 1600 Poetul latin Higinus (64 î.H – 17 d.H) ne dă informaţii în plus despre constelaţia Ursa Mică în poemul său astronomic Poeticon Astronomicon (Poemul Astronomic), inspirat după lucrarea poetului grec Aratus din Soli. Astfel, în Cartea a doua, capitolul II, Higinus face următoarele observaţii (textul a fost preluat de pe site-ul de opere în limba latină The Latin Library la adresa http://www.thelatinlibrary.com/hyginus/hyginus2.html) : „II.2 Ursa Mică Aglaostenes, care a scris Naxiacele, spune că aceasta este Kinosura, una dintre doicile lui Zeus dintre nimfele Ideene. El spune de asemenea că în oraşul numit Istia, fondat de Nicostrates şi prietenii săi, atât portul cât şi o mare parte din pământ sunt numite Kinosura de la numele ei. Iar aceasta făcea parte dintre Curetele care-l slujeau pe Zeus. Unii spun că nimfele Elice şi Kinosura au fost doicile lui Zeus şi drept recunoştinţă au fost aşezate în cer, ambele fiind numite Urse, cele pe care ai noştri le-au numit Septemtrione. Dar mulţi spun că Ursa Mare este ca un car şi grecii chiar o numesc Car; această motivaţie s-a 311

transmis prin generaţii. Cei care, la început, au studiat stelele şi au împărţit numărul stelelor în mai multe constelaţii, au numit acest grup nu Ursa, ci Carul, fiincă 2 din cele 7 stele care păreau de dimensiuni egale şi cele mai apropiate între ele au fost considerate boii şi celelalte 5 erau ca imaginea unui car. Aşa că ei au vrut ca semnul cel mai apropiat de acesta să fie numit Bouarul, despre care vom vorbi mai târziu. Aratus spune că nici Bouarul, nici Carul nu au aceste nume pentru motivul anterior, ci pentru că Ursa pare, asemenea unui car, a se roti în jurul polului care este numit Nord şi Bouarul se spune că o conduce. În această privinţă el pare a greşi considerabil fiindcă mai târziu, după cum spune Parmeniscus în legătură cu cele 7 stele, 25 au fost grupate de anumiţi astronomi pentru a completa forma Ursei, nu 7. Astfel că cea care urma carul şi anterior era numită Bouarul a fost acum numită Arctofilax (Păzitorul Ursei) şi ea, în timpurile lui Homer, a fost numită Ursă. Despre Septemtrione, Homer spune că era numită şi Ursă şi Car; el nu menţionează nicăieri că Bouarul era numită şi Păzitorul Ursei. Este, de asemenea, o mare diversitate de opinii de ce Ursa Mică este numită Phenice, şi de ce aceia care o observă se spune că navighează mai exact şi mai cu grijă şi, de asemenea, de ce, dacă ea este mai de încredere decât Ursa Mare, nu o urmăresc toţi. Aceşti oameni par să nu înţeleagă motivul pentru care ea este numită Phenice. Tales din Milet, care a cercetat aceste lucruri cu grijă, şi a numit-o primul Ursă, era prin naştere fenician, după cum spune Herodot. Aşadar, toţi peloponesienii utilizau prima Ursă, dar fenicienii o observau pe cea primită de la descoperitorul ei şi, urmărind-o cu atenţie se crede că navigau mai exact şi, în mod corespunzător, au numit-o Phenice de la neamul descoperitorului ei.”91 În ceea ce ne priveşte, Higinus afirmă în plus faţă de Aratus că Tales din Milet a descoperit Ursa Mică, iar fenicienii observau, pentru o navigaţie mai bună, nu Ursa Mare, ci această constelaţie primită de la descoperitorul ei. Ştim despre Tales că a trăit în secolele VII-VI î.H., iar ca să putem considera că el i-a „2.II. ARCTUS MINOR. Hanc Aglaosthenes qui Naxica conscripsit, ait Cynosuram esse, unam de Iovis nutricibus ex Idaeis nymphis; ab eius quoque nomine in urbe quae Histoe vocatur, a Nicostrato et sodalibus constituta, et portum qui ibi est, et agri maiorem partem Cynosuram appellatam. Hanc autem inter Curetas fuisse, qui Iovis fuerunt administri. Nonnulli etiam Helicen et Cynosuram nymphas fuisse Iovis nutrices dicunt; et hac re etiam pro beneficio in mundo collocatas, et utrasque Arctos appellatas esse, quas nostri Septemtriones dixerunt. Sed maiorem Arctum complures plaustri similem dixerunt, et amaxan Graeci appellaverunt; cuius haec memoriae prodita est causa. In initio qui sidera perviderunt et numerum stellarum in unaquaque specie corporis constituerunt, non Arctum, sed Plaustrum nominaverunt quod ex VII stellis duae quae pares et maxime in uno loco viderentur, pro bubus haberentur, reliquae autem V figuram plaustri similarent. Itaque et quod proximum huic est signum Booten nominari voluerunt, de quo posterius plura dicemus. Aratus quidem non hac re Booten, nec illud Plaustrum dicit appellari, sed quod Arctus videatur ut plaustrum circa polum, qui boreus appellatur, versari, et Bootes agitare eam dicatur. In quo non mediocriter videtur errare. Postea enim, de VII stellis ut Parmeniscus ait, V et XX sunt a quibusdam astrologis constitutae, ut ursae species, non VII stellarum perficeretur. Itaque et ille, qui antea plaustrum sequens Bootes appellabatur, Arctophylax est dictus, et isdem temporibus quibus Homerus fuit, haec Arctos est appellata. De VII trionibus ille enim dicit, hanc utroque nomine et Arctum et Plaustrum appellari; Booten autem nusquam meminit Arctophylaca nominari. Incidit etiam compluribus erratio, quibus de causis minor Arctos Phoenice appelletur, et illi qui hanc observant, verius et diligentius navigare dicantur; quare, si haec sit certior quam maior, non omnes hanc observent. Qui non intelligere videntur, de qua historia sit profecta ratio, ut Phoenice appelletur. Thales enim Milesius, qui diligenter de his rebus exquisivit et hanc primus Arctum appellavit, natione fuit Phoenix, ut Herodotus dicit. Igitur omnes qui Peloponnesum incolunt, priore utuntur Arcto. Phoenices autem quam a suo inventore acceperunt, observant, et hanc studiosius perspiciendo diligentius navigare existimantur, et vere eam ab inventoris genere Phoenicen appellant.” 91

312

îndrumat pe fenicieni să se folosească de Ursa Mică pentru navigaţie, admitem că încă cu mult timp înainte de secolul VII î.H. Ursa Mică se rotea în jurul Polului Nord în cercuri mai mici decât Ursa Mare. Dacă precesia echinocţială ar fi fost un fenomen real, mai înainte în timp de secolul VII î.H., Ursa Mare ar fi fost mult mai bună pentru navigaţie întrucât stelele ei foarte strălucitoare ar fi fost cu mult mai aproape faţă de Polul Nord decât astăzi, în vreme ce Steaua Polară ar fi fost mult mai departe. Faptul că Tales este cel care i-ar fi îndrumat pe fenicieni să se folosească de Ursa Mică pentru a naviga este un argument puternic împotriva precesiei echinocţiale. Dacă precesia echinocţială ar fi fost adevărată, atunci pe vremea lui Tales nu ar fi existat nici un motiv pentru care navigatorii fenicieni să se orienteze după stelele Ursei Mici şi nu după stelele Ursei Mari pentru a naviga mai exact. Dar Higinus ne oferă în capitolul întâi din cartea 3 o mărturie mult mai clară că Steaua Polară de astăzi se afla lângă pol şi pe vremea lui, adică cel puţin acum 2000 de ani. Am preferat textului apărut în ediţia Erhard Ratold, Veneţia, 1482, textul preluat de pe site-ul de opere în limba latină The Latin Library (de la adresa http://www.thelatinlibrary.com/hyginus/hyginus3.shtml) deoarece aduce mai multe amănunte semnificative: „3.I. (…) Iar Ursa Mică are în locul sălaşului câte o stea clar strălucitoare şi pe coadă 3, cu totul 7. Iar între stelele cozii de mai înainte, una este în partea cea mai de jos şi se numeşte pol, precum a spus Eratostene, loc prin care se consideră că însuşi universul se învârteşte, iar cele două rămase se cheamă dansatoare fiindcă se învârtesc în jurul polului.”92 Din cele afirmate de Higinus se înţelege limpede că, pe vremea lui, Ursa Mică avea aceeaşi formă pe care o vedem şi astăzi, anume 4 stele strălucitoare în corpul ei şi 3 în coadă. Referindu-se la stelele din coadă, Higinus remarcă faptul că steaua din partea cea mai de jos a cozii, adică cea din vârful cozii, anume Steaua Polară, se află în locul numit pol, loc în care însuşi universul, care poate fi asimilat în acest pasaj cu cerul, se învârteşte. Concluzia care poate fi trasă din afirmaţiile lui Higinus este una singură: Acum peste 2000 de ani, când a trăit Higinus şi şi-a compus lucrarea Poeticon Astronomicon, Steaua Polară se afla în locul Polului Nord, adică exact aşa cum o percepem şi astăzi. Această mărturie de acum 2000 de ani a poetului latin Higinus se constituie într-un argument istoric de foarte mare importanţă în cercetarea noastră legată de precesia echinocţială. Dar Higinus ne spune chiar mai mult, ne spune că şi Eratostene a zis că steaua din vârful cozii se numeşte pol. Să vedem ce a afirmat Eratostene, marele matematician, astronom, geograf şi filozof grec care a trăit în Alexandria între anii 275-195 î.H.. În anul 1795, Conrad Schaubach a tipărit la Gottingen lucrarea (Constelaţii), atribuită lui Eratostene, lucrare în care se face o descriere a constelaţiior de pe cer. Iată ce spune autorul ei în legătură cu Ursa Mică, la paginile 2-3: „Aglaostene, în Naxiacele sale, spune că Kinosura, doica lui Zeus, era una din nimfele muntelui Ida. Nicostrate a întemeiat în cinstea ei un port la Istes, oraş din Creta, căruia i-a dat numele de Kinosura. Aratus o numeşte Elicea, doică a lui Zeus, şi, pentru aceasta, onorată cu un loc în cer. Ea are câte o stea strălucitoare în fiecare dintre unghiurile patrulaterului, 3 strălucitoare la

„3.I.(…)Minor autem habet in stationis unoquoque loco stellas singulas clare lucentes, et super cauda III, omnino VII. Sed in prioribus caudae stellis una est infima quae polus appellatur, ut Eratosthenes dicit, per quem locum ipse mundus existimatur versari; reliqui autem duo choreutae dicuntur, quod circum polum versantur.” 92

313

coadă, 7 cu toate. Sub a 2-a dintre stelele posterioare, este o alta care denumeşte polul, în jurul căreia polul pare că se învârte.”93 Citatul este deosebit de clar. La fel ca Higinus, şi Eratostene dă mărturie, cu peste 2200 de ani înainte de vremurile noastre, despre Steaua Polară din Constelaţia Ursa Mică, sau Kinosura, care indică Polul Nord. Depărtarea foarte mică dintre Steaua Polară şi Polul Nord este sugerată de Eratostene astfel: steaua este atât de aproape de pol încât ea pare că stă nemişcată şi polul este cel care se roteşte în jurul ei. Am găsit cu ajutorul lui Aratus, Higinus şi Eratostene mărturii evidente că şi în antichitate Steaua Polară din constelaţia Ursa Mică se afla în imediata vecinătate a Polului Nord. Curiozitatea ne îndeamnă acum să cercetăm cum au primit astronomii moderni, apologeţi ai precesiei echinocţiale, aceste mărturii din vechime ale lui Higinus şi Eratostene. Pe noi ne interesează părerea lui Jean Marie Baptiste Delambre, cel care l-a demascat pe Ptolemeu drept impostor.

3.3.2 Un ajutor însemnat dat de Delambre. Mărturiile lui Eudoxiu şi Euclid despre situarea Stelei Polare faţă de Polul Nord. Să vedem care este poziţia lui Delambre faţă de Higinus şi Eratostene. În cartea sa, Histoire de l’Astronomie ancienne, Delambre scrie la pagina 265 următorul fragment despre mărturia lui Higinus în legătură cu proximitatea faţă de Pol a Stelei Polare (redăm în traducere cu italice citatul din Higinus şi cu caractere drepte comentariul lui Delambre): „Ursa mică are 7 stele strălucitoare, 4 în corp şi 3 pe coadă, din care una dă numele polului de care ea este foarte apropiată, spune Eratostene, ceea ce totuşi nu era adevărat nici în vremea lui Eratostene, nici în vremea lui Higinus. Celelate două stele se numesc choreute, Dansatoarele, fiindcă ele par că dansează în jurul polului.”94 Suntem de acord cu traducerea fragmentului din Higinus făcută de Delambre şi indicată cu italice. Avem, însă, o părere total opusă comentariului lui Delambre indicat cu caractere drepte, cu atât mai mult cu cât el nu vine cu niciun argument în susţinerea afirmaţiei sale. Despre mărturia lui Eratostene în legătură cu situarea Stelei Polare lângă Pol, Delambre scrie la pagina 92: „2. Ursa Mică. În fiecare dintre unghiurile pătratului 1 strălucitoare, pe coadă 3 strălucitoare, cu totul 7. Sub una dintre cele două precedente este o altă stea pe care o numim Polul şi în jurul căreia polul pare a se roti. Poate fi acest pasaj din Eratostene? Am văzut că Piteas s-a încredinţat că în timpul lui nu era nici o stea la pol.”95 93„

      .” 94„La petite Ourse a 7 étoiles brillantes, 4 au corps et 3 à la queue; dont l’une le donné le nom au pôle, dont elle est très-voisine, dit Eratosthène, ce qui n’était puortant vrai, ni du tems d’Eratosthène, ni d’Hygin. Les deux autres étoiles s’appellent les Danseuses, parce qu’elles paraissent danser autour le pôle.” 95 „2. Petite Ourse. À chacun des angles du carré 1 brillante, sur la queue 3 brillantes; en tout 7. Sous l’une des deux précédentes est une autre étoile qu’on appelle le Pôle, et autour de

314

Delambre invocă drept argument că pasajul nu-i poate aparţine lui Eratostene faptul că Hiparh spune că navigatorul Piteas din Massalia (Marsilia de azi), care a trăit cu puţin timp înainte de Eratostene, s-ar fi încredinţat că pe timpul lui nu era nici o stea la pol. Delambre aminteşte de Piteas atunci când comentează singura lucrare păstrată de la Hiparh, anume comentariul său la lucrările Phaenomena aparţinând lui Eudoxiu din Cnidos şi Aratus. Astfel, la pagina 110 din Histoire de l’Astronomie ancienne, Delambre face un rezumat al comentariului lui Hiparh despre cele spuse de Eudoxiu în legătură cu Polul Nord: „Eudoxiu a spus că exista în apropierea polului nordic o stea care rămâne întotdeauna în acelaşi loc. Dar locul polului este gol. Vedem în apropiere 3 stele cu care locul polului formează o figură aproape pătrată. Îl citează în legătură cu aceasta pe Piteas din Marsilia.”96 Intrigaţi de comentariul lui Delambre, căutăm noi înşine pasajul cu pricina din lucrarea lui Hiparh. Îl vom găsi în ediţia bilingvă greacă veche-germană, tipărită de Karl Manitius la Leipzig în 1894:  (Trei cărţi de comentarii ale lui Hiparh în legătură cu Fenomenele lui Aratus şi Eudoxius). La pagina 30, în cartea I, capitolul IV, paragraful 1, întâlnim următorul text aparţinând lui Hiparh: «În legătură cu polul nordic, este necunoscător Eudoxiu care spune aşa: „Este însă o stea care rămâne mereu în acelaşi loc, iar steaua aceasta este polul cosmosului.”, căci lângă pol nu se află nicio stea, ci este gol polul care se află în apropiere de 3 stele, printre care semnul cel din dreptul polului este aproape cuprins în figura pătratului, precum spune şi Piteas din Massalia.» 97 Se pare că acesta este cel mai valoros pasaj din acest comentariu al lui Hiparh deoarece, contrar intenţiei autorului, aduce în prim plan o nouă mărturie extrem de valoroasă despre faptul că Steaua Polară se afla în proximitatea Polului Nord în secolul al IV-lea î.H.. Este vorba de mărturia faimosului astronom grec Eudoxiu din Cnidos a cărui operă scrisă s-a pierdut. Ne-am putea întreba totuşi: Oare nu cumva ceea ce spune Hiparh este adevărat, anume că polul e lipsit de stele precum spune şi Piteas din Marsilia? Cu siguranţă, nu. De ce? Tocmai pentru că mărturia sa se sprijină pe spusele lui Piteas din Marsilia. Acest Piteas a lansat o mulţime de afirmaţii false, recunoscute ca atare încă din antichitate de istorici de renume precum Strabon şi Pliniu cel Bătrân. Este de ajuns să parcurgem fabulaţiile lui Piteas despre tărâmul nordic Thule, ca să realizăm că acela care pune o bază pe afirmaţiile acestuia îşi compromite serios propria credibilitate. O posibilă explicaţie logică a faptului că Piteas vede în mod cu totul aberant polul nordic fără stele o găsim în excelentul studiu din 1790 al lui M. Gossellin, intitulat Géographie des grecs analysée, la paginile 48-49, unde autorul scrie: „În fine, venea Thule, capăt al pretinsei navigări a lui Piteas, la 46.300 stadii de ecuator, care corespund cu 66º8’34’’ latitudine. El spunea că remarcase acolo că tropicul verii servea drept cerc arctic (5/48 – Strab. lib. II, p. 114), adică laquelle le pôle parait tourner. Ce passage peut-il être d’ Eratosthène? Nous avons vu que Pithéas s’était assuré que de son tems il n’y avait pas d’étoile au pôle.” 96 „Eudoxe a dit qu’il y avait auprès du pôle boréal une étoile qui reste toujours à la mème place. Mais la place du pôle est vide. On voit dans le voisinage trois étoiles avec lesquelles le lieu du pôle forme une figure presque carrée. Il cite à ce propos Pythéas de Marseille.” 97«„   »

315

partea sa meridională nu făcea decât să atingă orizontul, fără să se cufunde în el niciodată. Până aici totul era bine; se părea că ajunsese la cercul polar unde tropicul este într-adevăr vizibil totdeauna, şi trebuia să se convingă că Piteas ajunsese în Islanda sau Laponia pentru că nu se hotăra (6/48 - Strab. lib. II, p. 114) dacă Thule era o insulă sau aparţinea continentului. Dar toată încrederea a dispărut atunci când el adaugă (7/48 - Plin. lib. II, cap. 77. Martian Capella, lib. VI, pag. 194) că zilele durează acolo 6 luni fără întrerupere şi nopţile la fel, destul pentru a face cunoscut că n-a ajuns niciodată în ţinuturile acelea, unde cea mai lungă zi nu poate fi decât de 24 de ore fiindcă soarele a ajuns la punctul cel mai nordic al eclipticii. Cea mai superficială idee de sferă l-ar fi făcut să vadă că zilele de 6 luni nu aparţin decât polului; că jumătate din ecliptică părea acolo totdeauna dedesubtul orizontului şi că tropicul, departe de a-l atinge într-un punct, era depărtat de el în mod egal pe toată întinderea sa şi nu înceta niciodată să-i rămână paralel. Un raţionament simplu i-ar fi demostrat încă o dată eroarea, căci după ce a spus că în nordul Britaniei ziua cea mai lungă era de 19 ore, nu ar fi adăugat (1/49 - Strab. lib. I, p. 63. Plin. lib. II, cap. 77) că după 6 zile de navigare în partea de sus zilele erau de 6 luni, dacă s-ar fi gândit că spaţiul pe care trebuia să-l străbată pentru a găsi climatul unde aceasta avea loc era mai mult de 20.300 stadii sau 29 de grade (2/49- 6 zile de navigare se estimau la antici cu 6000 de stadii care fac aproximativ 8º1/2. Deci în 6 zile Piteas nu putea să ajungă la mai mult de 8º1/2 faţă de nordul Britaniei, chiar presupunând că, total neverosimil, ar fi navigat tot timpul numai spre nord.). Dar ignoranţa şi minciuna nu potrivesc faptele, sau le potrivesc prost. Piteas adaugă născociri la erorile sale când spune (3/49 - Strab. lib. III, p. 143) că fluxul şi refluxul încetau de a se face simţite când, după ce trecuse de ţinutul Gades, ajunsese la capul Sacré; el mai afirmă apoi (4/49 - Plin. lib. II, cap. 99) că deasupra Britaniei refluxul urca până la înălţimea de 80 de coţi. De asemenea, când spune (5 - Strab. lib. II, p. 104) că în împrejurimile Thule-ului nu mai erau nici pământ, nici mare, nici aer, ci un compus din toate aceste elemente, cu o consistenţă asemănătoare celei a substanţei otrăvii Poumon-de-mer (Plămân-de-mare) pe care nu se putea nici merge, nici naviga; şi în acest timp, dacă ar fi să-l credem, el pe acolo mergea, naviga, respira! După aceste contradicţii atât de frapante, nu se poate afirma, fără teamă, că Piteas n-a făcut niciodată călătoria despre care a scris relatarea?”98 „Enfin venoit Thule, terme de la prétendue navigation de Pythéas, à 46.300 stades de l’équateur, qui répondent à 66º8’34’’ de latitude. Il disoit y avoir remarqué que le tropique d’été y servoit de cercle arctique (5/48 – Strab. lib. II, p. 114), c’est-à-dire que sa partie mèridionale ne faisoit que toucher l’horizon, sans jamais s’y plonger. Jusques-là tout alloit bien; il paroissoit être parvenu au cercle polaire, où le tropique en effet est toujours visible; et il falloit se persuader que Pythéas avoit atteint l’Islande ou Laponie; car il ne décidoit pas (6/48- Strab. lib. II, p. 114) si Thule étoit une isle, ou si elle appartenoit au continent. Mais toute espece de confiance s’évanouit, lorsqu’il ajoute (7/48 - Plin. lib. II, cap. 77. Martian Capella, lib. VI, pag. 194) que les jours y durent six mois sans interruption, et les nuits autant; et il fait assez connoitre qu’il n’a jamais été dans ces contrées, où le plus long jour ne peut être que de vingt-quatre heures, lorsque le soleil est parvenu au terme le plus boréal de l’écliptique. La plus légere idée de la sphere lui eût fait voir que les jours de six mois n’appartenoient qu’au pole; que la moitié de l’écliptique y paroissoit toujours au-dessous de l’horizon, et que le tropique, loin de le toucher en un point, en étoit également éloigné dans toute son étendue, et ne cessoit jamais de lui rester parallele. Un simple raisonnement lui eût encore démontré son erreur; car, après avoir dit que dans le nord de la Bretagne le plus long jour étoit de dix-neuf heures, il n’auroit pas ajouté (1/49 - Strab. lib. I, p. 63. Plin. lib. II, cap. 77) qu’à six journées de navigation au-dessus, les jours étoient de six mois, s’il avoit réfléchi que l’espace qu’il falloit franchir pour trouver le climat où cela avoit lieu, étoit de plus de 20.300 98

316

Acesta este personajul pe a cărui mărturie se bazează Hiparh. De altfel nu este ceva nou la acest astrolog. În cazul lui Hiparh, avem şi experienţa cu fundamentarea ideii de precesie echinocţială pe observaţiile grosiere şi cu totul nedemne de crezare ale lui Timoharis. De altfel, ne întrebăm de ce era nevoie să recurgă la o astfel de mărturie dubioasă precum cea lui Piteas, când el însuşi putea vedea foarte bine din insula Rodos şi putea descrie foarte corect cum arăta bolta cerească înstelată în vecinătatea Polului Nord pe vremea lui? Din aceste motive avem argumente întemeiate să credem mai degrabă în adevărul a ceea ce Hiparh neagă, adică în mărturia lui Eudoxiu despre situarea Stelei Polare la pol. Încurajaţi de sinceritatea cu care Delambre ne descoperă care dintre autorii antici s-au referit la poziţia Stelei Polare faţă de Polul Nord, cercetăm cu atenţie acest subiect în lucrarea sa, Histoire de l’Astronomie ancienne. Astfel, la pagina 51 din Histoire de l’Astronomie ancienne, aflăm de la Delambre că şi faimosul matematician alexandrin Euclid, care a trăit în secolul al III-lea î.H. şi care ne-a lăsat lucrarea astronomică intitulată (Fenomenele), a afirmat în aceasta că există o Stea Polară legată de constelaţiile Urselor: „În mijloc, între Urse, se vede o stea care nu-şi schimbă locul, dar care se învârteşte în locul în care este fixată, şi, fiindcă această stea este întotdeauna la distanţă egală de o stea oarecare dintre cele care se rotesc în jurul ei, trebuie să conchidem că stelele descriu cercuri paralele care au această stea drept pol.”99 În continuare, Delambre comentează cele afirmate de Euclid: „Am putea contesta faptul că steaua este plasată exact în pol. Euclid se exprimă aici ca un geometru care n-a examinat deloc cerul, dar admiteţi faptul că vedeţi în toate aceste raţionamente o desfăşurare metodică, clară şi perfect geometrică.”100 Căutăm textul cu pricina într-un context mai larg decât cel prezentat de Delambre. Găsim textul original grecesc în chiar introducerea de la în volumul al VIII-lea din opera omnia a lui Euclid, editat de către I.L. Heiberg şi H. Menge la Leipzig în 1916, pagina 60: „Deoarece stelele fixe sunt văzute întotdeauna că răsar din acelaşi loc şi că apun în acelaşi loc, şi cele care răsar în acelaşi timp sunt văzute întotdeauna stades ou 29 degrés (2/49 - Six journées de navigation ne s’estimoient chez les anciens que 6.000 stades qui font environ huit degrés et demi. Pythéas, en six jours, n’auroit donc pu parvenir à plus de 8º1/2 au nord de la Bretagne, en supposant même, contre toute vraisemblance, qu’il eût toujours navigue directement au nord.). Mais l’ignorance et le mensonge ne combinent pas les faits, ou les combinent maladroitement. Pithéas ajoute des fables à ses erreurs, quand il dit (3/49 - Strab. lib. III, p. 143) que le flux et le reflux cessoient de se faire sentir, lorsqu’après avoir passé le détroit de Gades, on étoit parvenu au cap Sacré; et qu’il assure ensuite (4/49 - Plin. lib. II, cap. 99) qu’au-dessus de la Bretagne le reflux montoit à la hauteur de quatre-vingts coudées. De même, lorsqu’il dit (5- Strab. lib. II, p. 104) que dans les environs de Thule, il n’y avoit plus ni terre, ni mer ni air, mais un composé de tous ces élémens, d’une consistance sembable à celle de la substance du poisson nommé Poumon-de-mer; que l’on ne pouvoit ni y marcher, ni y naviguer; et cependant, s’il faut l’en croire, il y marchoit, il y naviguoit, et il y respiroit! D’après des contradictions si frappantes, ne peut-on pas assurer, sans crainte, que jamais Pythéas n’a fait le voyage dont il a écrit la relation?” 99 „On voit au milieu, entre les Ourses, une étoile qui ne change point de place, mais qui tourne dans le lieu où elle est fixée; et puisque cette étoile est toujours à égale distance d’une étoile quelconque parmi celles qui tournent autour d’elle, il faut en conclure que les étoiles décrivent des cercles parallèles qui ont cette étoile pour pôle.” 100 „Nous pourrions contester le fait de l’étoile placée exactement au pôle. Euclide s’exprime ici en géomètre qui n’a guère examiné le ciel; mais admettez le fait, vous verrez dans tous ces raisonnemens une marche métodique, claire et parfaitement géométrique.”

317

că răsar în acelaşi timp, şi cele care apun în acelaşi timp sunt văzute întotdeauna că apun în acelaşi timp, şi aceste stele în drumurile lor de la răsărit la apus rămân întotdeauna la aceleaşi distanţe una faţă de alta, de vreme ce acest lucru se poate petrece cu obiecte care se mişcă cu mişcări circulare, când ochiul (observatorului) se află la distanţă egală în toate direcţiile faţă de circumferinţă, aşa cum este demonstrat în Optică, trebuie să ne asumăm faptul că stelele (fixe) se mişcă circular şi că sunt fixate într-un singur corp, de vreme ce ochiul este echidistant faţă de circumferinţele cercurilor. Dar o anumită stea este văzută între Urse că nu se schimbă din loc în loc, ci se roteşte în jurul poziţiei în care se află. Şi, deoarece această stea apare a fi echidistantă în toate direcţiile faţă de circumferinţele cercurilor în care se mişcă restul stelelor, trebuie să ne asumăm faptul că cercurile sunt toate paralele, astfel încât toate stelele fixe se mişcă în cercuri paralele având ca singur pol steaua înainte menţionată.”101 După cum se poate observa, texul este clar, riguros şi foarte valoros în ceea ce ne priveşte. Mintea de matematician a lui Euclid face deducţii în urma celor văzute de ochiul observatorului Euclid. Vedem şi astăzi cu proprii noştri ochi ceea ce ne spune Euclid în textul de mai sus. Fără a cunoaşte revelaţia biblică supranaturală despre tărie din cartea Facerii, Euclid deduce din observaţii faptul că stelele sunt încrustate în unul şi acelaşi corp care le roteşte, dovedindu-ne că Dumnezeu a lăsat şi din revelaţia naturală să se înţeleagă existenţa tăriei pentru orice om cu mintea limpede şi scrutătoare întru adevăr. Dacă este doar enunţ de problemă pur geometrică, cum de se face că toate datele acestei probleme despre răsăritul şi apusul stelelor, despre mişcarea lor pe cer pe traiectorii circulare în jurul Polului Nord, indicat de o stea anume, ne sunt accesibile şi acum ca date adevărate pur observaţionale? Dacă e doar un enunţ de problemă de geometrie pură faptul cu plasarea unei stele la pol, atunci de ce matematicianul alexandrin a mai ţinut să specifice că steaua se află între cele două Urse, adică exact în locul unde poate fi găsită şi astăzi Steaua Polară? Confruntat cu astfel de întrebări, Delambre nu poate aduce niciun argument plauzibil pentru ipoteza lui artificial confecţionată cum că Euclid ar fi făcut aici doar un enunţ de problemă pur geometrică. Fragmentul din  lui Euclid consfinţeşte, împreună cu afirmaţiile lui Eudoxiu şi Eratostene, faptul că Steaua Polară pe care o vedem astăzi se afla în acelaşi loc pe cer şi în secolele al IV-lea şi al III-lea î.H. când au trăit cei 3 faimoşi matematicieni şi astronomi greci. În concluzie, la deducţiile făcute asupra poemului lui Aratus, deducţii care indică situarea şi în vechime a Stelei Polare actuale lângă Polul Nord, se adaugă mărturiile directe ale renumiţilor astronomi şi oameni de ştiinţă antici Eudoxiu, Eratostene şi Euclid, dimpreună cu mărturia poetului latin Higinus.

101„ 

       ” 

318

3.3.3 Mărturia lui Marco Polo O altă mărturie extrem de preţioasă privind situarea Stelei Polare lângă Polul Nord ne parvine din jurul anului 1300 de la faimosul călător Marco Polo. În traducerea englezească în două volume a Milionului lui Marco Polo, pe care am ales-o pentru mai multele detalii oferite, traducere aparţinând colonelului Henry Yule, intitulată The Book of Ser Marco Polo, the Venetian, Concerning the Kingdoms and Marvels of the East (Cartea lui ser Marco Polo veneţianul despre regatele şi minunile Estului), Londra 1871, vol. II, cartea a 3-a, cap. 9, la pagina 226 găsim următorul fragment deosebit de interesant: „Despre insula Java cea Mică. Regatele Ferlec şi Basma După ce părăseşti insula Pentam şi navighezi vreo 100 de mile, ajungi la insula Java cea Mică. În ciuda numelui ei, nu e chiar aşa mică, ci are un perimetru de 2000 de mile sau mai mult. (...) Dar să încep prin a spune despre un lucru minunat şi acesta este faptul că această insulă e situată atât de mult spre sud încât Steaua Nordului, mult sau puţin, nu se vede niciodată!”102 Conform informaţiilor lui Marco Polo, în cadrul călătoriei sale întreprinse în hanatul mongol între anii 1272-1295, identificăm insula Java cea Mică cu insula indoneziană Bangka a cărei hartă o prezentăm în figura 27. Cel mai probabil este faptul că Marco Polo a ajuns în cel mai sudic punct al călătoriei sale în partea de nord a insulei Bangka, adică la 1º30’ latitudine sudică, după care s-a întors spre nord şi a trecut prin Strâmtoarea Malacca.

Fig. 27 Insula Bangka, punctul cel mai sudic al călătoriei lui Marco Polo „Concerning the island of Java the Less. The kingdom of Ferlec and Basma When you leave the Island of Pentam and sail about 100 miles, you reach the Island of Java the Less. For all its name ’tis none so small but that it has a compass of two thousand miles or more. (…) But let me premise one marvellous thing, and that is the fact that this Island lies so far to the south that the North Star, little or much, is never to be seen!” 102

319

Din figura 27, se observă că insula indoneziană Bangka se află între 1º30’ şi 3º15’ latitudine sudică. Dacă precesia echinocţială ar fi fost un fenomen real, la vremea călătoriei de întoarcere a lui Marco Polo, în jurul anului 1295, Steaua Polară ar fi trebuit să se afle la o depărtare de cel puţin 4º30’ faţă de Polul Nord. Dacă Steaua Polară ar fi fost pe vremea lui la o astfel de depărtare faţă de Polul Nord, atunci Marco Polo ar fi trebuit să o vadă fără probleme şi din dreptul insulei Java cea Mică, ba chiar de la un grad şi jumătate de latitudine mai sudică decât cel mai sudic punct al insulei, distanţă la care călătorul nu a ajuns. Faptul că întreprinzătorul veneţian aminteşte ca pe un lucru minunat ajungerea într-o zonă atât de sudică încât nu mai vede Steaua Polară, zonă despre care ştim din harta călătoriei că nu putea fi decât cel mult în proxima vecinătate a ecuatorului, este un argument forte că şi pe vremea lui Marco Polo, Steaua Polară se afla în proxima vecinătate a Polului Nord ca şi acum, şi nu mai depărtată. Avem o nouă mărturie despre situarea Stelei lângă Polul Nord, cea de la anul 1295 a lui Marco Polo. Dată fiind poziţia insulei Java cea Mică pe care o identificăm cu insula indoneziană Bangka, Marco Polo ar fi putut să afirme ca pe un lucru minunat faptul că a ajuns într-un loc atât de sudic, încât Steaua Polară nu se mai vede, numai dacă această stea se afla pe vremea lui, ca şi acum, extrem de aproape de Polul Nord.

3.3.4 Reprezentări simbolice din vechime ale cerului având ca referinţă ecuatorul. Explicaţia simbolului fylfotului la Colley March, a svasticii şi suavasticii la Zelia Nuttal şi harta distribuţiei simbolurilor svasticii făcută de Thomas Wilson. S-ar părea că pentru perioada de mai înainte de manuscrisul de la 1440, manuscris în care apar pentru prima dată figurate pe o hartă cu constelaţii a cerului boreal atât polul arctic cât şi ”polul eclipticii” faţă de un sistem de coordonate, trebuie să ne mulţumim doar cu hărţile simbolice reprezentând Dragonul între cele două Urse, hărţi realizate după descrierile poeţilor antici Aratus şi Higinus. Am văzut că acest fel de reprezentare are la bază o concepţie de factură astrologică având ca referinţă cercul eclipticii împărţit în sectoare zodiacale, centrat pe polul ei considerat a se afla în constelaţia Dragonul. S-ar părea, astfel, că nu avem pentru această perioadă vreo hartă celestă, nici măcar simbolică, centrată pe polul ecuatorului, adică pe Polul Nord. Ne contrazice articolul lui Colley March, intitulat The Fylfot and the Futhorc (Fylfot-ul şi Futhorc-ul - n.n. cuvântul fylfot este echivalentul european pentru sanscritele swastika şi suavastika, iar futhorc desemnează alfabetul runic) apărut în Transactions of the Lancashire and Cheshire Antiquarian Society (Tranzacţiile Societăţii de antichităţi din Lancashire şi Cheshire), vol. IV, 1886, Manchester, 1887. La paginile 7-8 din articol, autorul face următoarele aprecieri cu care suntem întru totul de acord: «Şi acum, uitându-ne la fylfot, ce idee ne sugerează el? Luându-l ca atare sau în legătură cu triskel-ul (n.n. triskel-ul este svastica cu trei braţe), cu siguranţă majoritatea oamenilor va fi de acord cu Ludwig Műller că sugerează ideea de mişcare giratorie. Dar eu voi merge mai departe şi voi spune că sugestia esenţială este de ROTAŢIE AXIALĂ. Dar ce fapt există în natură pe care un astfel de semn l-ar putea semnifica? Ce spectacol de rotaţie axială ar fi putut să înfierbânte minţile oamenilor din toate timpurile şi ţările şi să-i 320

determine să inventeze nume şi simboluri pentru a-l desemna? Chiar cuvântul axă răspunde la întrebare. Grecescul polos, de la rădăcina pel = a se învârti, înseamnă un pivot şi a fost aplicat la ceea ce Confucius a numit “balamaua cerului”, polul ceresc în jurul căruia se rotesc toate stelele firmamentului o dată în 24 de ore. Acest aspect de rotaţie este în mod special impresionant la Ursa Mare, cea mai mare şi mai strălucitoare dintre constelaţiile nordice. (…) În plus faţă de numele Ursa Mare, latinii au numit această constelaţie Septemtriones, ”cei şapte boi care ară”, care trăgeau stelele în jurul polului şi grecii o numeau elice de la vasta ei mişcare elicoidală.»103 În articolul său, March ilustrează din belşug simbolurile fylfotului. Redăm şi noi această ilustrare în figura 28.

Fig. 28 Simbolul fylfotului în articolul lui Colley March «And now, looking at the fylfot, what idea does it suggest? Taking it, either by itself or in conjunction with the triskele, assuredly most men will agree with Ludwig Műller, that it suggests the idea of gyratory motion. But I would go farther and say that the essential suggestion is of AXIAL ROTATION. But what fact is there in nature for which such a sign could stand? What spectacle of axial rotation could have excited the minds of men in all times and countries, and have led them to invent names and symbols to denote it? The very word axis answer the question. The Greek from the root = ”to turn”, means a pivot, and was applied to what Confucius called ”the hinge of heaven”, the celestial pole round which revolved all the stars of the firmament once in twenty-four hours. This appearance of rotation is especially impresive in the Great Bear, the largest and the brightest of the northern constellations. (...) In addition to the name Ursa Major, the Latins called this constellation Septentriones, ”the seven ploughing oxen”, that dragged the stars round the pole, and the Greeks called it , from its vast spiral movement.» 103

321

Acest raţionament deosebit de frumos şi adevărat al lui Colley March este estompat de faptul că autorul lui, la fel ca şi Delambre, era un adept al precesiei echinocţiale şi era convins de deplasarea în timp a polului. Am trecut în paranteză partea cu precesie echinocţială a raţionamentului lui March şi am preluat numai ideile care ne sunt utile pentru demonstraţia noastră. Deşi adeptă şi ea a precesiei echinocţiale, Zelia Nuttall, autoarea cărţii The Fundamental Principles of Old and New World Civilisations - a comparative research based on a study of ancient mexican religions, sociological and calendrical systems (Principiile fundamentale ale civilizaţiilor Lumii Vechi şi Noi – o cercetare comparată bazată pe un studiu al vechilor sisteme mexicane religioase, sociologice şi calendaristice) publicată în 1901 la Cambridge, Massachusetts, ne mai oferă câteva idei utile pe care le găsim la paginile 19-20: „O cercetare atentă a formelor tipice de cruci produse de Ursele Mare şi Mică arată că svastica normală şi suavastica pot fi explicate ca reprezentări separate ale celor două constelaţii – ruptura unghiulară în conturul Ursei Mari sugerând direcţia îndreptării spre dreapta a braţelor svasticii normale, în timp ce forma Ursei Mici sugerează evident îndreptarea spre stânga, ceea ce este caracteristic suavasticii. Convingerea mea din ce în ce mai mare că constelaţiile Urselor au furnizat arhetipul diferitelor forme de svastică şi de simboluri ale crucii a găsit susţinere ulterioară atunci când m-am raportat la harta care arăta distribuţia geografică a vechiului simbol publicată de prof. Thomas Wilson în monografia sa valoroasă şi cuprinzătoare asupra subiectului (Svastica. Raport al Muzeului Naţional al SUA, 1894, Wasghinton, 1896) căruia îi sunt îndatorată pentru multă informaţie şi câteva ilustraţii (...). Harta reprodusă aici dovedeşte, cu două excepţii care pot fi atribuite unei migraţii spre sud, că utilizarea svasticii a fost restrânsă la emisfera nordică, adică exact la acea porţiune din globul nostru din care sunt vizibile constelaţiile circumpolare.”104 În figura 29, am redat ilustraţia distribuţiei simbolului svasticii făcută de către Thomas Wilson.

„A close scrutiny of the representative forms of the crosses yelded by Ursae Major and Minor shows that the normal swastika and suavastika may be explained as the separate representations of the two constellations – the angular break in the outline of Ursa Major suggesting the direction of the bend to the right of the arms of normal swastika, whilst the form of Ursa Minor obviously suggests the bend to the left which is the caractheristic of the suavastika. My growing conviction that the Bear constellations had furnished the archetype of different forms of swastika and cross-symbols, found subsequent support when I referred to the map showing the geographical distribution of the ancient symbol published by Prof. Thomas Wilson in his valuable and comprehensive monograph on the subject ( The Swastika. Report of the U.S. National Museum, 1894, Wasghinton, 1896) to which I am indebted for much information and several illustrations (...). The map reproduced here, proves that, with two exceptions, which can be attributed to a migration southward, the employment of the swastika has been confined to the northern hemisphere, i.e., precisely to that portion of our globe from wich the circumpolar constellations are visible.” 104

322

Fig. 29 Distribuţia pe glob a simbolului svasticii conform studiului realizat de Thomas Wilson În continuare, să fructificăm informaţiile pe care le-am obţinut de la Colley March, Zelia Nuttall şi Thomas Wilson. În figura 30, este arătat modul în care se formează cele două simboluri prin rotaţia Carului Mare, respectiv a Carului Mic în jurul Polului Nord.

Fig. 30 Formarea simbolurilor svasticii şi suavasticii prin rotaţia Carului Mare (svastica) şi Carului Mic (suavastica) în jurul Polului Nord indicat de Steaua Polară 323

Ceea ce nu acceptăm din raţionamentele lui Colley March şi ale Zeliei Nuttall este faptul că ambii admit că simbolurile fylfotului, sau svasticii şi suavasticii, s-ar putea forma şi în lipsa elementului lor central, anume Steaua Polară care marchează Polul Nord. Distribuţia pe glob a simbolului svasticii realizată de Thomas Wilson ne ajută să demontăm uşor raţionamentul care admite că aceste simboluri se pot forma în lipsa unei Stele Polare strălucitoare şi că, indiferent unde s-ar afla polul, simpla rotaţie a constelaţiilor în jurul lui ar putea forma astfel de simboluri, ceea ce ar permite şi acceptarea precesiei echinocţiale. Demonstraţia este simplă. Aşa cum a observat şi Nuttall, Wilson ne arată în harta lui că svastica este un simbol întâlnit numai în emisfera nordică a Pământului, adică numai acolo de unde se poate vedea strălucitoarea Stea Polară. În emisfera sudică, simbolul svasticii nu este întâlnit decât cu totul accidental şi explicat prin migraţia spre sud a unei comunităţi de oameni care au trăit în nord şi au văzut Steaua Polară de acolo. În emisfera sudică nu apare svastica deoarece polul nu este marcat de o stea pivot strălucitoare ca în nord. Dacă nu ar fi fost absolut necesară o stea strălucitoare pivot pentru formarea svasticii, în emisfera sudică ar fi fost condiţii mai bune105 pentru formarea acestui simbol. Dar Polul Sud al boltei cereşti neavând, precum Polul Nord, o stea strălucitoare care să-l indice – Sigma Octantis de lângă Polul Sud de-abia se observă de către un om cu o privire ageră –, nu le-a inspirat oamenilor din emisfera sudică a Pământului crearea simbolului. Concluzia este clară: elementul esenţial al fylfotului sau svasticii este steaua pivot strălucitoare, adică Steaua Polară, iar în lipsa ei aceste simboluri nu se pot forma. În consecinţă, aşa cum Dragonul care înconjoară cele două Urse este un simbol de factură pur astrologică, bazat pe zodiacul fabricat prin împărţirea cercului eclipticii în zodii, tot astfel fylfotul, sau svastica, este un simbol de factură pur astronomică, bazat pe existenţa strălucitoarei Stele Polare pivot care marchează Polul Nord al ecuatorului ceresc. Prin urmare, adevărul cel mai important pe care îl rezumăm din cele afirmate mai sus este acela că, la mărturiile date de către Eudoxiu, Eratostene, Euclid, Higinus şi Marco Polo, se adaugă şi simbolul svasticii care ne dă mărturie despre existenţa Stelei Polare în locul Polului Nord, adică exact aşa cum o vedem astăzi cu ochiul liber. Cineva ar putea să ne ameninţe să nu mai vorbim despre svastică dat fiind faptul că este un simbol nazist şi am putea fi declaraţi antisemiţi. Nu avem a ne teme de această ameninţare deoarece noi legăm simbolul svasticii de semnificaţia lui din vechime, semnificaţie descoperită de Colley March cu mult timp înainte de apariţia nazismului şi fără nicio legătură cu această ideologie extremistă care a condus la război. Să vedem acum cât este de vechi şi de răspândit simbolul svasticii care, constituindu-se practic într-o hartă simbolică corectă a Polului Nord şi a celor două Urse, ne consfinţeşte faptul că din toate timpurile Steaua Polară se afla lipită de pol ca şi astăzi. În figurile 31-40 am redat imaginile câtorva artefacte reprezentative care conţin simbolul svasticii.

Avem în vedere dispunerea stelelor din constelaţia Carina (Canopus, Miaplacidus, Avior şi Aspidiske) care ar forma, dacă acest lucru ar fi posibil fără steaua polară strălucitoare pivot, o svastică mai clară decât în nord. 105

324

Fig. 31 Svastica şi suavastica pe vasele de la Samara, datate mileniul V î.H. Noi considerăm prea veche datarea cu mileniul al V-lea î.H. a vaselor din figura 31. Ar fi însemnat ca ele să fie realizate înainte de Potop, ceea ce nu credem. Credem că poate fi vorba de cel mult mileniul al III-lea î.H. Esenţial este că svastica se poate găsi pe cele mai vechi vestigii arheologice, ceea ce dovedeşte faptul că din cele mai vechi timpuri, noi suntem convinşi că de acum şapte milenii şi jumătate, de la Facere, Steaua Polară se afla lipită de Polul Nord.

Fig. 32 Svastici în scrierea minoică datată sec. XIV î.H.

325

Fig. 33 Svastici pe păpuşă aheeană şi suavastici pe o reprezentare a Atenei în Grecia antică

Fig. 34 Suavastici pe un pandantiv etrusc datat 700 î.H.

326

Fig. 35 Monedă cu triskel din Sicilia sec. IV î.H. În moneda din figura 35, punctul pivot indicat clar pe svastică şi asocierea simbolică cu un car indică fără dubii că este vorba de o reprezentare a Stelei Polare din constelaţia Carul Mic.

Fig. 36 Suavastica într-un atlas de comete – China sec. III î.H. 327

Fig. 37 Svastică în cultura aztecă

Fig. 38 Svastici pe Bunul Păstor şi pe Arhanghelul Gabriel în fresce din catacombele Romei sec. IV d.H.

328

Fig. 39 Fecioara cu svastici, El Escorial, Spania, sec. XIII d.H.

Fig 40 Suavastică, Turcia, sec. XV 329

Dintre foarte numeroasele exemple de artefacte cu svastică, am ales reprezentările din figurile 31-40 pentru a demonstra faptul că întâlnim acest simbol reprezentat în toate timpurile, el fiind fructificat de către toate popoarele din emisfera nordică, indiferent de religie. Oare ce anume ar fi putut să-i confere o astfel de forţă acestui simbol, decât numai faptul că el se găseşte neschimbat în cer şi, prin existenţa Stelei Polare ca stea pivot care indică centrul de rotaţie zilnică a cerului, este văzut în exact acelaşi mod de către toţi oamenii care au locuit pe Pământ? Din acest motiv, dincolo de orice simbolism, afirmaţia că svastica reprezintă şi o hartă corectă a cerului din regiunea Polului Nord, hartă în care Steaua Polară este în locul Polului, este foarte bine argumentată de vestigiile arheologice ce conţin acest semn. Aceste vestigii dau mărturie că Dumnezeu a creat cerul cu Steaua Polară strălucitoare lângă polul lui nordic, cu Carele rotitoare în jurul acestui punct de pe cer indicat de Steaua Polară, şi oamenii din toate timpurile care s-au uitat cu ochiul liber la cer au ilustrat harta zonei lui polare boreale în modul cel mai simplu şi corect prin simbolul svasticii. În concluzie, deoarece reprezentarea simbolului svasticii implică existenţa Stelei Polare în proximitatea Polului Nord aşa cum o vedem şi astăzi, rezultă că şi vechimea de milenii a vestigiilor arheologice conţinând acest simbol reprezintă o dovadă că precesia echinocţială, care ar fi făcut ca Steaua Polară actuală să fie depărtată de pol în trecut, nu există în realitate.

3.4 Războiul dintre astronomie şi astrologie. Hărţi cereşti realizate ulterior hărţii lui Dűrer. În cadrul capitolului de faţă, având în vedere cunoştinţele acumulate până acum, ne propunem să cercetăm în ce măsură putem să ne folosim de hărţile celeste realizate ulterior hărţii lui Dűrer, până în zilele noastre, pentru aflarea distanţei Stelei Polare faţă de Polul Nord.

3.4.1 Hărţi cereşti realizate în secolul al XVI-lea Datorită invenţiei tiparului, hărţile cereşti realizate în secolul al XVI-lea, păstrate până în zilele noastre, sunt mult mai numeroase decât în secolele anterioare. În figurile 41-51 am redat câteva dintre cele mai reprezentative hărţi ale cerului boreal realizate în intervalul de timp scurs de la apariţia hărţii lui Dűrer până la începutul secolului al XVII-lea. Începem cu harta intitulată Imaginile constelaţiilor boreale, hartă realizată în 1532 de către Ioan Honterus, originar din Braşov, pe care o prezentăm în figura 41.

330

Fig. 41 Ioan Honterus, Imagines Constellationum Borealium, 1532 La fel ca harta lui Dűrer, şi cea a lui Honterus este centrată pe polul eclipticii, ceea ce ne indică faptul că este o hartă afectată de eroarea astrologică. Spre deosebire de harta lui Dűrer, cea a lui Honterus are figurat pe ea Polul Nord, faţă de care Steaua Polară este foarte depărtată, mult mai depărtată decât în harta lui Heinfogel din 1505 sau în cea din manuscrisul de la 1440. Acest detaliu este edificator pentru credibilitatea întregii hărţi.

Fig. 42 În 1532, Honterus plasează Steaua Polară mult mai departe de pol decât înaintaşii săi. 331

Fig. 43 Johannes Schöner, Tabulae astronomicae, 1536 În cartea sa intitulată Tabulae astronomicae (Tabele astronomice), tipărită la Nürnberg în 1536, Johannes Schöner, un cunoscut artizan de globuri celeste, dădea sfaturi pentru realizarea unui astfel de obiect. Din figura 43 se observă că meridianele globului celest propus de Schöner au ca referinţă ecliptica şi se întâlnesc în polul ei. Din punctul nostru de vedere, un astfel de glob de factură astrologică este un obiect inutilizabil.

332

Fig. 44 Peter Apian, Astronomicum Caesareum, Ingolstadt 1540 În figura 44 este redată volvela centrată pe polul eclipticii ilustrată de Peter Apian în lucrarea sa Astronomicum Caesareum, tipărită la Ingolstadt în 1540, volvelă care reprezintă şi ea un obiect astrologic care nu ne ajută să aflăm distanţa Stelei Polare faţă de Polul Nord. În schimb la Apian remarcăm că steaua din coada Ursei Mici apare, pentru prima dată pe o hartă cerească, cu denumirea de Stella polaris, adică Steaua Polară. Se pare că de-abia în al treilea deceniu al secolului al XVI-lea Ursae Minoris a început să fie figurată ca stea polară şi pe hărţile astrologice. Acest fapt ar putea constitui un motiv pentru cei care cred în precesia echinocţială să susţină că Steaua Polară actuală era mai depărtată de pol înainte, şi numai de la Apian încoace a fost percepută ca stea polară. Motivul adevărat al acestei foarte târzii numiri a lui Ursae Minoris cu numele de Steaua Polară îl constituie însă, conform informaţiilor pe care le-am aflat despre hărţile anterioare celei a lui Apian, faptul că pe astrologi nu i-a interesat niciodată să figureze pe vreo hartă stelară această stea în viziune ecuatorială corectă. Urmărind mişcarea planetelor faţă de zodiac şi întocmirea de horoscoape, astrologii şi-au canalizat atenţia exclusiv asupra eclipticii şi imaginarului ei pol din constelaţia Dragonul. Doar marinarii, asemenea lui Marco Polo, se uitau la Steaua Polară.

333

Fig. 45 Frescă în Palatul Besta – Teglio, Italia, ilustrând constelaţiile boreale, anonim, cca. 1550 Fresca astrologică din Palatul Besta – Teglio, ilustrând constelaţiile boreale pictate de un anonim în jurul anului 1550, redată în figura 45, este centrată pe acelaşi pol al eclipticii. În schimb, faţă de Imagines Constellationum Borealium a lui Ioan Honterus din 1532, Steaua Polară este reprezentată mult mai aproape de Polul Nord, chiar lângă el. Depărtarea aleatoare, în funcţie de hartă, a Stelei Polare faţă de Polul Nord, reprezintă viciul tuturor hărţilor astrologice.

Fig. 46 Depărtarea Stelei Polare faţă de Polul Nord în două hărţi cereşti realizate la numai 18 ani distanţă 334

Fig. 47 François de Mongenet, fâşii pentru globul ceresc, Veneţia 1552 În fâşiile desenate pentru confecţionarea unui glob ceresc, realizate de către François de Mongenet la Veneţia în 1552, linia orizontală reprezintă ecliptica, prin urmare, după mularea fâşiilor pe sfera globului, meridianele se vor întâlni în polul ei. Alt artefact astrologic.

Fig. 48 Harta cerească boreală tipărită de Giovanni Andrea Valvassore la Veneţia în 1558 are la bază harta lui Dűrer.

335

Fig. 49 Henric Decimator, Libellus de stellis fixis et erraticis, Magdeburg 1587. Viziunea clasică astrologică a secolului al XVI-lea: Dragonul, din care izvorăsc sectoarele zodiacale marcate de semne oculte. Desenul lui Henric Decimator, din cartea sa Libellus de stellis fixis et erraticis (Cartea stelelor fixe şi rătăcitoare) tipărită la Magdeburg în 1587, reprezintă chintesenţa reprezentărilor celeste ale secolului al XVI-lea. În timp ce polul eclipticii se dovedeşte a fi izvorul zodiacului, polul ecuatorului, indicat de Steaua Polară, nu-i interesează pe astrologi. 336

Fig. 50 Thomas Hood, planisfera nordică şi detaliu din cartea The Use of the Celestial Globe in Plano (Utilizarea in plano a globului ceresc), Londra, 1590 Pe harta lui Thomas Hood, redată în figura 50, este figurată pentru prima dată o linie gradată din care am putea estima direct depărtarea în grade a Stelei Polare faţă de Polul Nord (polus arcticus pe hartă). Ne opreşte să facem o astfel de estimare faptul că, deşi este figurat pe ea şi Polul Nord, şi această hartă este centrată pe polul eclipticii.

337

Fig. 51 O viziune apropiată de realitate: în Astra lui Zacharias Bornmann, Breslau 1596, Steaua Polară se confundă cu Polul Nord. Desenul din lucrarea Astra (Astrele) a lui Zacharias Bornmann, apărută la Breslau în 1596, reprezintă o floare rarisimă. Bornmann plasează steaua din coada Ursei Mici în Polul Nord, exact cum o percepem şi astăzi. Chiar dacă nu avem coordonatele ecuatoriale ale stelelor din desen, avem o primă viziune ecuatorială a regiunii polare a cerului. Spre deosebire de desenul astrologic al lui Decimator, care reprezintă o pură fantezie, Polara din Ursa Mică desenată de Bornmann în viziune ecuatorială este lipită de Polul Nord ceresc, aşa cum o vedem şi în timpurile de acum. Concluzia pe care o putem trage în legătură cu reprezentările cereşti din secolul al XVI-lea este una singură: erezia astrologică era atât de răspândită, încât ceea ce căutăm noi, anume o reprezentare a cerului în coordonate ecuatoriale în care să putem afla distanţa faţă de Polul Nord a Stelei Polare, nu a interesat pe nimeni. Cu toate acestea, chiar dacă hărţile cereşti nu sunt reprezentate în coordonate ecuatoriale, prin activitatea lui Tycho Brahe din ultimele decade ale secolului al XVI-lea, lumea astronomilor începe să fie interesată şi de acest fel de coordonate ale stelelor.

338

3.4.2 Mistificarea astrologică a coordonatelor stelare la Tycho Brahe Tycho Brahe este un personaj al istoriei astronomiei privit cu cel mai mare respect de către toţi savanţii din trecut şi de astăzi ai acestei ştiinţe. În cărţile de astronomie învăţăm despre el că, spre finele veacului al XVI-lea, a efectuat o muncă titanică în fortăreaţa Uraniborg din insula Hveen, transformată în observator astronomic, pentru a elabora un catalog stelar în care coordonatele stelelor vizibile cu ochiul liber pe cer să poată fi găsite cu cea mai mare precizie. În lucrarea sa în trei părţi, Astronomiae instauratae progymnasmata (Expuneri de astronomie reînnoită), apărută post-mortem la Praga în anul 1602, găsim, în sfârşit, tipărite, ceea ce căutam de foarte multă vreme, anume coordonatele ecuatoriale ale Stelei Polare. Le găsim la pagina 284, în tomul al II-lea al operei omnia a lui Tycho Brahe, în ediţia din 1915, apărută sub îngrijirea lui Emil Dreyer, pagină pe care o redăm scanată în figura 52.

Fig. 52 Pagina din Astronomiae instauratae progymnasmata unde apar tipărite coordonatele ecuatoriale ale Stelei Polare (a doua din tabel) 339

Ne interesează în mod special declinaţia Stelei Polare găsită de astronomul danez în anul 1600. Este de 87º9’30’’, ceea ce ar înseamna, conform observaţiilor lui Tycho Brahe, că la anul 1600 distanţa de la Steaua Polară la Polul Nord ceresc, sau NPD-ul ei, era de 2º50’30’’. Dacă ne-am grăbi să luăm drept bune şi să prelucrăm informaţiile despre poziţia Stelei Polare faţă de pol oferită de Tycho Brahe în anul 1600 şi aceeaşi poziţie oferită de astronomiile cele mai recente pe care le avem, care dau NPD-ului Stelei Polare valoarea de aproximativ 1º, am găsi că în circa 400 de ani Steaua Polară s-a apropiat de Polul Nord ceresc cu aproape 2º în latitudine, ceea ce ar corespunde unei precesii echinocţiale apropiate de valoarea de 51’’/an găsită de Tycho Brahe. Ar fi cea mai mare greşeală să facem aşa ceva. Ceva nu este în regulă cu aceste valori ale coordonatelor ecuatoriale ale stelelor oferite de tabelele lui Tycho Brahe şi noi trebuie să descoperim ce anume. Cum vom descoperi mistificarea? Ne mai uităm încă o dată cu atenţie pe figura 52, unde sunt trecute coordonatele ecuatoriale ale Stelei Polare. Să luăm aminte mai ales la denumirea tabelului de coordonate ecuatoriale din cartea lui Tycho Brache: TABULA CONTINENS CENTUM SELECTARUM STELLARUM ASCENSIONES RECTAS ET DECLINATIONES AD ANNOS COMPLETOS 1600 & 1700 UNA CUM EARUNDEM INTERCEDENTE DIFFERENTIA, adică TABEL CONŢINÂND 100 DE ASCENSIUNI DREPTE ŞI DECLINAŢII ALE STELELOR SELECTATE LA ANII DESĂVÂRŞIŢI 1600 ŞI 1700 DIMPREUNĂ CU DIFERENŢELE DINTRE ACELEAŞI. Prima întrebare îşi cere răspunsul: De ce a dat Tycho Brahe în anul 1600, cu puţin înaintea morţii sale, survenite în anul 1601, coordonate ecuatoriale ale stelelor din anul 1700? Răspunsul este logic: pentru că le-a calculat matematic, căci nu avea cum să le observe. O a doua întrebare apare în mod firesc: Nu cumva Tycho Brahe a calculat matematic şi coordonatele ecuatoriale ale stelelor date pentru anul 1600? Urmează a treia întrebare: Pe baza căror date ar fi putut Tycho Brahe calcula coodonatele ecuatoriale ale stelelor la anul 1600? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuia să nu ne fi repezit direct la tabelul cu coordonate ecuatoriale ale stelelor din catalogul lui Tycho Brahe. Dacă am fi avut răbdare să parcurgem pe îndelete cartea lui, am fi văzut, cu 30 de pagini mai înainte, la pagina 258, că este deschis un alt tabel mai întins, până la pagina 280, în care se află coordonatele ecliptice a 777 de stele, tabel a cărui primă pagină o redăm în figura 53. Un gând apare la orizont: Nu cumva Tycho Brahe a selectat 100 de stele din cele 777, pentru a le calcula matematic coordonatele ecuatoriale din cele ecliptice? Oare putem demonstra că a făcut aşa ceva?

340

Fig. 53 Capul de tabel cu coordonate ecliptice pentru 777 de stele în Astronomiae instauratae progymnasmata, partea întâi După cum se vede din figura 53, denumirea tabelului este: STELLARUM INERRANTIUM PLURIMARUM ET PRAECIPUARUM, IUXTA AUCTORIS PROPRIAS ET ACCURATAS COELITUS RECENS DEDUCTAS OBSERVATIONES, CANONICA DETERMINATIO, AD ANNUM COMPLETUM 1600 adică DETERMINAREA DUPĂ REGULĂ A FOARTE MULTOR STELE FIXE ŞI ORDONATE DUPĂ OBSERVAŢIILE DIN CER PROPRII ŞI ÎNGRIJITE ADUSE DE CURÂND DE AUTOR LA ANUL DESĂVÂRŞIT 1600. În acest al doilea tabel studiat, la pagina 266, găsim localizată Steaua Polară în coordonate ecliptice după cum ne indică figura 54. 341

Fig. 54 Coordonatele ecliptice ale Stelei Polare (prima din a 2-a secţiune) în tabelul lui Tycho Brahe din Astronomiae instauratae progymnasmata, partea întâi În titlul tabelului poziţiilor stelare furnizate în coordonate ecliptice, Tycho Brahe a ţinut în mod special să ne aducă la cunoştinţă că este vorba de coordonate stelare obţinute din observarea proprie şi foarte îngrijită a cerului pe care a întreprins-o în anul 1600. A observat astfel de coordonate pentru 777 de stele. În titlul tabelului cu cele 100 de stele selectate pentru a fi localizate în coordonate ecuatoriale, nu mai menţionează că obţinerea poziţiilor stelelor a fost făcută prin observaţii proprii şi îngrijite. Ceva ne spune că, dacă s-ar fi străduit să observe pe cer stelele în coordonate ecuatoriale, ar fi menţionat şi în cazul acestui titlu de tabel observaţiile făcute cu grijă. Să fi obţinut Tycho 342

Brahe coordonatele ecuatoriale pentru cele 100 de stele selectate, prin calcul matematic după regula de transformare a coordonatelor ecliptice în coordonate ecuatoriale, considerând că ecliptica şi ecuatorul ceresc sunt centrate în acelaşi punct, anume centrul universului aflat în centrul Pământului? Faptul că astronomul danez ne oferă în tabel coordonate ecuatoriale ale acestor stele şi pentru anul 1700, coordonate care sunt evident calculate, căci nu avea cum să le măsoare la anul 1600, ne întăreşte acest gând. Conform astronomiei geocentrice scripturistice, există o modalitate simplă de a afla dacă Tycho Brahe a calculat sau a observat pe cer coordonatele ecuatoriale ale celor 100 de stele selectate pentru localizarea în astfel de coordonate. Noi deja cunoaştem următoarele: - dacă ecuatorul ceresc şi ecliptica ar fi cercuri centrate aparţinând aceleiaşi sfere, atunci, după cum ne amintim din capitolul 2.2.1 referitor la localizarea pe cer a stelelor în astronomia heliocentrică, pentru coordonatele ecliptice şi ecuatoriale este valabilă ecuaţia coscos= coscos, unde şi reprezintă longitudinea şi latitudinea ecliptică, iar şi sunt declinaţia şi ascensiunea dreaptă. - de vreme ce astronomia geocentrică scripturistică statutează că ecliptica este descentrată faţă de ecuatorul ceresc, rezultă că o ecuaţie de transformare a coordonatelor de tipul coscos= coscosnu are cum să fie valabilă. Ceea ce urmează să facem noi nu este altceva decât o simplă verificare. Luăm din tabelul din figura 54 coordonatele ecliptice şi  ale Stelei Polare iar din tabelul din figura 52, coordonatele ei ecuatoriale şi  şi le introducem în ecuaţie. Dacă, începând cu al II-lea ordin de mărime, avem o discrepanţă de mai mult de 2 sutimi între termenii ecuaţiei, am putea lua în calcul ipoteza că Tycho Brahe a făcut observaţii corecte în coordonate ecuatoriale pentru Steaua Polară, şi aceste coordonate ecuatoriale ar putea fi validate pentru anul 1600. Dacă avem însă egalitate până la al 3-lea ordin de mărime, rezultă că ecuaţia se verifică, ceea ce înseamnă că coordonatele ecuatoriale ale Stelei Polare găsite de Tycho Brahe pot fi calculate din coordonatele ecliptice pe care le-a observat cu multă grijă, ceea ce face ca coordonatele ecuatoriale oferite de astronomul danez în tabelul din figura 52 pentru anul 1600 să fie nişte falsuri, nedemne de a fi luate în seamă. Din tabelul de coordonate ecuatoriale al lui Tycho Brahe găsim pentru Steaua Polară că  = 5º47’ şi= 87º9,5’. Aşadar: coscos= cos87º9,5’ cos5º47’ = 0,0493. Din tabelul de coordonate ecliptice al lui Tycho Brahe, găsim pentru Steaua Polară că longitudinea ecliptică este de 23º2,5’ faţă de sectorul zodiacal al Gemenilor, ceea ce, faţă de punctul vernal considerat de către autor în gradul 1º Berbec, înseamnă că = 83º2,5’ iar latitudinea ecliptică = 66º2’. Prin urmare: coscos= cos83º2,5’ cos66º 2’ = 0,0492. Comparând cei doi termeni ai ecuaţiei, observăm că discrepanţa începe de-abia de la a 4-a zecimală şi este foarte mică, de ordinul unei zecimi de miimi. Acest lucru înseamnă că Tycho Brahe nu a făcut observaţii asupra poziţiilor reale ale stelelor în coordonate ecuatoriale, ci le-a dedus din coordonatele ecliptice pe care le-a observat cu multă grijă. Se impune totuşi o explicare calitativă mai detaliată a mistificării de factură astrologică pe care a făcut-o Tycho Brahe.

343

Cineva ar putea crede totuşi în corectitudinea declinaţiei= 87º9,5’ date de către Tycho Brahe pentru Steaua Polară, ceea ce ar însemna ca NPD-ul Stelei Polare pe la 1600 să fi fost de aproape 3º, iar acum, când astronomiile recente spun că Steaua Polară este la circa 1º de pol, să obiecteze că există precesie echinocţială dovedită de diferenţa de 2º care apare. Într-adevăr, de vreme ce Tycho Brahe ne prezintă printre instrumentele sale de lucru un armilariu ecuatorial cu care măsura coordonate ecuatoriale, armilariu ilustrat în lucrarea sa din 1598 intitulată Astronomiae Instauratae Mechanica (Mecanica astronomiei reînnoite, în tomul al V-lea al operei omnia, 1923, p. 56), pe care îl prezentăm în figura 55, s-ar părea că această obiecţie ne închide gura.

Fig. 55 Armilariul ecuatorial folsit de Tycho Brahe La o astfel de obiecţie noi venim cu următorul argument: Da, este posibil ca armilariul ecuatorial folosit de Tycho Brahe să măsoare corect coordonatele ecuatoriale ale unei stele de pe cer, dar numai în cazul în care ecuatorul ceresc este fixat corect pe un astfel de dispozitiv. Or, noi putem demonstra foarte simplu faptul că, de vreme ce a persistat în eroarea astrologică a considerării eclipticii ca având acelaşi centru cu ecuatorul ceresc, Tycho Brahe nu a fixat niciodată corect referinţa ecuatorului ceresc pe armilariul său ecuatorial! 344

Într-adevăr, atâta vreme cât Tycho Brahe utiliza în paralel vestitul armilariu zodiacal de la Uraniborg (Mechanica..., p. 52), armilariu pe care îl prezentăm în figura 56 alături de globul sferei cereşti utilizat de către acelaşi (Mechanica..., p. 102), cu ajutorul cărora se lăuda că a observat extrem de îngrijit latitudinile şi longitudinile zodiacale ale celor 777 de stele, el nu avea cum să folosească o referinţă corectă a ecuatorului ceresc pentru armilariul ecuatorial.

a) armilariul zodiacal

b) globul ceresc

Fig. 56 Armilariul zodiacal şi globul ceresc utilizate de Tycho Brahe Figura 56 ne ajută să explicăm mai clar mistificarea făcută de Tycho Brahe. Într-adevăr, vedem în figura b), cea a globului ceresc utilzat de el, cum cele două cercuri mari punctate care reprezită ecuatorul ceresc şi ecliptica sunt două cercuri mari ale acestei sfere, prin urmare au acelaşi centru, identic cu centrul sferei globului. Dar noi ştim că ecliptica poate fi trasată corect faţă de bolta cerească numai luând ca referinţă drumul Soarelui faţă de constelaţiile zodiacale, iar ecuatorul ceresc poate fi trasat corect faţă de bolta cerească numai luând în considerare polul rotaţiei bolţii cereşti. Or Tycho Brahe, şi odată cu el toţi astrologii, considerând eronat că ecliptica şi ecuatorul ceresc au centrul comun, trasează ecuatorul luând ca referinţă tot ecliptica şi nu polul, cum ar trebui. 345

Şi acum punem întrebarea decisivă: Ce se petrece în realitate dacă în loc să considerăm corect descentrarea  a eclipticii faţă de ecuatorul ceresc, indicată de echinocţii, considerăm eronat că ele sunt centrate şi folosim ca referinţă pentru determinarea ecuatorului ceresc ecliptica şi nu polul? Răspunsul este simplu: Vom obţine un ecuator ceresc fictiv, inexistent în realitate, faţă de care, dacă vom face măsurători de coordonate ecuatoriale, vom obţine coordonate eronate. Figura 57, în care am ilustrat atât ecuatorul fictiv centrat pe ecliptică, cât şi ecuatorul real, centrat pe centrul bolţii cereşti, ne arată ce se petrece în chestiunea Stelei Polare care ne interesează cel mai mult.

Fig. 57 Ecuatorul cu centru comun cu ecliptica este un ecuator fictiv, astrologic, din care rezultă o axă polară astrologică şi un pol nord astrologic. Tycho Brahe a ”observat” coordonatele ecuatoriale ale Stelei Polare faţă de aceste referinţe astrologice. Într-adevăr, observând figura 57 putem arăta calitativ de ce Tycho Brahe a găsit la anul 1600 pentru Steaua Polară o distanţă faţă de pol semnificativ mai mare decât cea consemnată în astronomiile de astăzi. 346

Considerând că ecliptica şi ecuatorul ceresc au un centru comun, el a luat ecliptica drept referinţă pentru stabilirea ecuatorului şi a măsurat coordonatele ecuatoriale ale stelelor faţă de ecuatorul ceresc fictiv de diametru W’E’. Or, luând în considerare acest ecuator ceresc fictiv, Tycho Brahe a trebuit să accepte şi o axă polară fictivă şi un pol nord fictiv, anume polul N’ pe care îl vom denumi Polul Nord astrologic, pol faţă de care depărtarea Stelei Polare este mai mare decât cea faţă de Polul Nord din realitate cu cantitatea cos , unde este unghiul de 23,5º dintre planul eclipticii şi cel al ecuatorului. Astfel se explică de ce în preajma anului 1600 el ”vedea” Steaua Polară la aproape 3º depărtare faţă de polul său astrologic, în vreme ce, cam la aceeaşi vreme, Zacharias Bornmann o vedea, aşa cum o vedem şi noi astăzi, lângă Polul Nord. Tycho Brahe a privit la ea cu ochiul astrologului, fixându-i un ecuator şi un pol fictiv prin armilariul său zodiacal, în vreme ce Zacharias Bornmann a privit Steaua Polară cu ochiul liber al astronomului care o vede lipită de Polul Nord real. Acum putem înţelege de ce Tycho Brahe s-a oprit la localizarea a doar 100 de stele în coordonate ecuatoriale, faţă de cele 777 de stele cu coordonate ecliptice atent observate. Localizarea poziţiilor stelelor în coordonate ecuatoriale nu era de mare interes pentru Tycho Brahe, care se folosea de rezultatele observaţiilor sale pretins astronomice exclusiv pentru a face predicţii astrologice. Nu există horoscoape mai sofisticate decât cele întocmite de Tycho Brahe, motiv pentru care a şi primit din partea suveranului Danemarcei, avid la acea vreme de astfel de predicţii, domeniul din insula Hveen şi înlesnirile pentru construirea fortăreţei astrologice Uraniborg. A făcut, credem noi, acele ”determinări” de coordonate ecuatoriale mai mult din vanitate, pentru a impune lumii propria ipoteză despre continuitatea precesiei echinocţiale şi pentru a aduce argumente împotriva ipotezei trepidaţiei. Tocmai din acest motiv, coordonatele ecuatoriale ale celor 100 de stele selectate sunt calculate şi pentru anul secular 1700 cu constanta de precesie de 51’’/an găsită de el. În concluzie, am descoperit un alt mare farsor al lumii. Tycho Brahe ni se arată acum a fi un demn urmaş al lui Ptolemeu în materie de falsificări, chiar mult mai periculos decât astrologul alexandrin. Ptolemeu a reuşit să vâre în conştiinţa lumii doar ideea de precesie echinocţială, fără a o putea dovedi experimetal credibil, în vreme ce Tycho Brahe, prin coordonatele ecuatoriale măsluite pe care i le-a dat Stelei Polare la anul 1600, a reuşit ca pentru o perioadă de cel puţin câteva secole să-i facă pe oameni să creadă aproape orbeşte în ştiinţificitatea acestei ipoteze diabolice.

3.4.3 Sub semnul lui Tycho Brahe. Istoria nefastă a hărţilor cereşti realizate din 1600 până în prezent. Catalogul stelar greşit întocmit de Tycho Brahe, cuprins în lucrarea sa Astronomiae Instauratae Progymnasmata, a reprezentat principala sursă de informaţii pentru realizatorii de hărţi cereşti ai secolelor XVII-XVIII, deoarece furniza şi coordonatele ecuatoriale ale celor mai importante stele de pe cer, atât cele pretins observate pentru anul 1600 cât şi cele calculate pentru anul 1700. Apariţia catalogului stelar al lui Tycho Brahe a determinat în scurt timp o adevărată explozie de apariţii de hărţi cereşti tipărite. Cartea lui Nick Kanas, Star Maps – History, Artistry, and Cartoghaphy (Hărţi stelare – istorie, artă şi cartografie), ediţia a 2-a, Springer, New York, 2012, reprezintă un ghid foarte util pentru noi în orientarea în ceea ce priveşte producţia şi evoluţia hărţilor cereşti dintre anii 1600-1800. 347

3.4.3.1 Hărţile cereşti realizate între 1600-1800: evoluţia cartografierii cereşti de la Johann Bayer la Johann Bode. Învăţăminte trase din studiul planisferei cereşti a lui Edward Sherburne. Adevărul despre cele două tropice. Capitolele 6 şi 7 din cartea lui Kanas sunt dedicate perioadei 1600-1800, denumită de autor Epoca de Aur a hărţilor stelare picturale. În capitolul 6, Kanas identifică 4 mari realizatori de atlase cereşti, care au reprezentat modelele principale pentru creatorii de hărţi cereşti din această perioadă: germanii Johann Bayer şi Johann Bode, polonezul Johannes Hevelius şi englezul John Flamsteed. În acelaşi capitol autorul îi indică şi pe ceilalţi realizatori importanţi de hărţi cereşti care au urmat modelul fiecăruia dintre cei patru, iar în capitolul 7 face o selecţie şi dintre personalităţile mai importante din rândul acestora. Urmând selecţiei făcute de Kanas, vom prezenta şi noi, cu comentariile de rigoare, hărţile cereşti realizate în această perioadă pentru regiunea arctică a sferei cereşti. La numai un an de la apariţia catalogului stelar al lui Tycho Brahe, în 1603, germanul Johann Bayer tipăreşte la Augsburg atlasul stelar intitulat Uranometria Omnium Asterismorum.... (s-ar traduce Măsurătoarea cerească a tuturor stelelor). Figurile 58 şi 59 reprezintă regiunile de pe cer care ne interesează din atlasul lui Bayer. În ambele figuri Steaua Polară din Ursa Mică apare cam depărtată faţă de Polul Nord (în figura 59 sunt figurate doar stelele constelaţiei fără să mai fie desenat animalul ce arată constelaţia). Este însă de ajuns să remarcăm faptul că, deoarece se persistă în eroarea astrologică a centrului comun al ecuatorului şi eclipticii, pe ambele figuri apare polul nord astrologic şi nu Polul Nord real, pol astrologic faţă de care Steaua Polară este reprezentată mai distanţat. Acesta este, de fapt, viciul tuturor hărţilor cereşti pe care apare polul eclipticii; luarea în considerarea a acestui pol, atrage după sine automat apriţia polului nord astrologic în dauna Polului Nord real.

Fig. 58 Ursa Mică în Uranometria lui Bayer, 1603 348

Fig. 59 Dragonul106 în Uranometria lui Bayer, 1603 Aceleaşi concluzii le putem trage şi în cazul hărţilor cereşti realizate de Hevelius, Flamsteed şi Bode, ilustrate în figurile 60-62. În zona polară nordică a bolţii cereşti, Steaua Polară este ilustrată tot faţă de polul nord astrologic, motiv pentru care şi în aceste hărţi pare destul de depărtată de acesta.

Fig. 60 Ursa Mică în atlasul Firmamentum Sobiescianum sau Uranografia al lui Johannes Hevelius, apărut la Danzig în 1690 106

În figură apare şi Ursa Mică figurată doar cu stelele şi nu cu desenul simbolic.

349

Fig. 61 Ursa Mică în atlasul Atlas Coelestis (Atlas ceresc) al lui John Flamsteed, ediţia Londra 1753

Fig. 62 Ursa Mică la Johann Bode în atlasul Vorstellung der Gestirne (Prezentarea constelaţiilor), apărut la Berlin în 1782 350

Chiar dacă ilustrarea polului eclipticii pe aceste hărţi ne opreşte dintru început să dăm crezare NPD-ului Stelei Polare rezultat din ele, putem totuşi vedea o evoluţie a cartografierii cereşti de la Bayer la Bode. În timp ce la Bayer şi la Hevelius se pune încă accent pe polul eclipticii ca centru de referinţă în reprezentarea cerească, odată cu Flamsteed se trece la cartografierea combinată a cerului, în care apar cu egală importanţă pe aceeaşi hartă coordonatele ecliptice şi cele ecuatoriale, iar începând cu Bode cartografierea se face în coordonate ecuatoriale faţă de care polul eclipticii există menţionat doar ca element secundar. Abandonăm acum sistematizarea lui Kanas, şi încercăm să descoperim pe cont propriu dacă nu cumva în această perioadă au fost realizate hărţi cereşti în coordonate exclusiv ecuatoriale, în care să nu apară polul eclipticii. Căutarea noastră dă roade, pentru că găsim o planisferă în care nu este specificat polul eclipticii, cea tipărită la Londra în 1675 de către Edward Sherburne.

Fig. 63 Planisfera nordică fără menţionarea polului eclipticii, tipărită de Edward Sherburne la Londra în 1675 351

S-ar părea că harta emisferei cereşti nordice realizată de Sherburne ne oferă toate avantajele pentru aflarea distanţei în grade a Stelei Polare faţă de Polul Nord, mai ales pentru faptul că are şi o riglă gradată care se opreşte exact în Polul Nord, după cum este redat în detaliul din figura 64.

Fig. 64 Planisfera mărită a lui Sherburne ne descoperă faptul că ecliptica este împărţită în sectoare zodiacale egale. Odată mărită zona de interes din planisfera lui Sherburne, descoperim faptul că şi ecliptica este împărţită în sectoare gradate egale începând de la piciorul lui Castor, figurat pentru a ilustra constelaţia Gemenii unde se află punctul solstiţial de vară. Sectoarele, fiecare a câte 10 grade de ecliptică, sunt împărţite per zodii astfel: 3 pentru Gemenii notate 10, 20, 30, încă 3 pentru Rac (Cancer) notate 10, 20, 30 şi 3 pentru Leu notate şi ele 10, 20, 30. Şi pentru zodiile Peştii, Berbecul şi Taurul sunt alocate acelaşi număr de 9 sectoare egale. Din hartă rezultă că partea de ecliptică din planisfera nordică are exact 180º ceea ce ne arată că ecliptica este împărţită în braţe egale pentru fiecare emisferă. Acest lucru înseamnă că şi pe harta lui Sherburne ecliptica este centrată pe bolta cerească şi pe ecuatorul ceresc, iar polul nord figurat pe 352

ea este tot cel astrologic. Prin urmare, trebuie să fim vigilenţi. Chiar dacă pe o hartă cerească nu este ilustrat în mod explicit polul eclipticii, se găsesc alte elemente care să ne indice dacă ecliptica este prezentată ca un cerc mare al bolţii cereşti înstelate. Din acest motiv, având în vedere informaţiile pe care deja le cunoaştem, nu mai are niciun rost să încercăm să determinăm NPD-ul Stelei Polare de pe planisfera lui Sherburne. Totuşi remarcăm pe această hartă cerească un lucru foarte util, anume faptul că punctul solstiţial de vară se face faţă de constelaţia zodiacală Gemenii. Acest lucru ne determină să ne uităm şi pe planisfera sudică realizată de Sherburne în aceleaşi coordonate ecuatoriale pentru a vedea unde se face punctul solstiţial de iarnă. Din figura 65 observăm că punctul solstiţial de iarnă se face faţă de constelaţia Săgetătorul. Totodată, se observă din ambele planisfere că punctele echinocţiale se fac faţă de constelaţiile Peştii şi Fecioara.

Fig. 65 Pe planisfera sudică a lui Sherburne, punctul solstiţial de iarnă se face faţă de constelaţia Săgetătorul Chiar dacă sunt greşite în ceea ce priveşte localizarea Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc, planisferele cereşti ale lui Sherburne sunt primele planisfere realizate în coordonate ecuatoriale pe care le-am găsit şi care ne indică faptul că punctele echinocţiale se fac faţă de constelaţiile zodiacale Peştii şi Fecioara, iar punctele solstiţiale se fac faţă de constelaţiile zodiacale Gemenii şi Săgetătorul. Deoarece noi am stabilit că stelele au fost puse de Dumnezeu în 353

cer la Facere aşa cum le vedem şi acum, rezultă că denumirile date din vechime celor două tropice, tropicul Racului şi tropicul Capricornului, sunt eronate. Numele acestor tropice, pe care le putem numi astrologice, nu au provenit de la observarea pe cer a punctelor solstiţiale faţă de constelaţiile zodiacale reale, ci au fost stabilite faţă de zodiile Racul şi Capricornul din zodiac ca urmare a plasării referinţei echinocţiale în zodia Berbecul. Concluzia pe care o tragem după studiul hărţilor cereşti ale secolelor XVII şi XVIII este una singură: deoarece toate prezintă ecliptica şi ecuatorul ceresc având acelaşi centru, ele sunt greşite.

3.4.3.2 Hărţile cereşti realizate de la 1800 până astăzi Singura evoluţie pe care o remarcăm în cartografierea cerului începând cu secolul al XIX-lea este aceea că dispar treptat figurile artistice de constelaţii, hărţile încercând astfel să reproducă mai fidel cerul pe care îl vedem cu ochiul liber, în timp ce coordonatele ecliptice sunt date uitării în favoarea coordonatelor ecuatoriale. Totuşi, chiar figurate doar în coordonate ecuatoriale, şi hărţile cereşti realizate de la 1800 până astăzi poartă cu ele pe mai departe infirmitatea astrologică a eclipticii şi ecuatorului ceresc cu centru comun. Una dintre puţinele planisfere din secolul al XIX-lea care mai păstrează figurile artistice pentru constelaţii, redată în figura 66, este cea tipărită de Thomas Young în cursul său intitulat A course of lectures on natural philosophy and the mechanical arts, vol I, Northern Hemisphere and Southern Hemisphere (O serie de prelegeri despre filozofia naturală şi artele mecanice, vol. I, Emisfera nordică şi Emisfera sudică).

Fig. 66 Thomas Young, Emisfera nordică, Londra 1807 354

În planisfera nordică realizată de Charles Dien şi Camille Flammarion în Atlas Céleste (Atlas ceresc), Paris, 1877, redată în figura 67, observăm că cerul boreal este reprezentat fără figuri de constelaţii şi numai în coordoante ecuatoriale. Un ochi atent va remarca pentru planisferele ilustrate de Dien şi Flammarion că, deşi foarte discret, este încă menţionat polul eclipticii.

Fig. 67 Detaliu din Planisfera nordică realizată de Charles Dien şi Camille Flammarion în Atlas Céleste, Paris, 1877. Polul eclipticii este discret menţionat deasupra cifrei XVIII de jos. 355

În fine, în planisferele din Dicţionarul de astronomie şi astronautică apărut în 1977 la Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti sub coordonarea lui Călin Popovici, (figura 68), realizate la 100 de ani distanţă de cele ale lui Dien şi Flammarion, chiar dacă ele sunt în viziune ecuatorială, chiar dacă au dispărut semnele zodiacale iar Steaua Polară este prezentată foarte aproape de pol, vedem că porţiunea boreală a eclipticii este tot egală cu cea australă, ceea ce înseamnă că ecliptica este prezentată tot ca un cerc mare al bolţii cereşti având acelaşi centru cu ecuatorul ceresc.

a) planisfera nordică

b) planisfera sudică

Fig. 68 Planisferele nordică şi sudică prezentate în Dicţionarul de astronomie şi astronautică din 1977 De fapt, putem căuta mult şi bine. Nu vom găsi realizată până acum nicio planisferă a cerului boreal sau austral care să respecte criteriul de reprezentare al descentrării eclipticii conform astronomiei geocentrice scripturistice şi conform teoriei excentricităţii eclipticii ilustrate în atlasul lui Andreea Cellarius. Mulţi vor spune poate că descentrarea este mică şi nesemnificativă pentru realizarea hărţilor cereşti, dar noi am demonstrat că eroarea este foarte mare şi deosebit de semnificativă, de aproape 2º, atunci când dorim să estimăm distanţa Stelei Polare faţă de Polul Nord din tabelele lui Tycho Brahe. Concluzia pe care o tragem este sumbră: de vreme ce toate hărţile cereşti realizate din 1800 şi până acum poartă asupra lor stigmatul astrologic al eclipticii centrate pe bolta cerească, din niciuna nu se poate estima distanţa corectă, aceeaşi din vechime şi până astăzi, a Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc.

356

3.5 O sistematizare utilă. Precesia în salturi. Să luăm acum la rând toate hărţile din vechime şi toate manualele de astronomie menţionate în lucrarea noastră în care este dat sau din care se poate estima în coordonate ecuatoriale heliocentrice NPD-ul Stelei Polare, chiar dacă ştim din capul locului că o astfel de estimare este greşită. Să comparăm apoi valoarea NPD-ului Stelei Polare din manual sau estimată pe hartă cu valoarea NPD-ului rezultat din calcul107 cu constanta de precesie acceptată azi în astronomia heliocentrică, considerând prin absurd că valoarea obţinută prin calcul ar fi cea corectă. Rezultă următorul tabel: Anul 1440 1503 1532 1550 1558 1590 1600 1603 1675 1690 1700 1753 1782 1807 1839 1851 1867 1877 1941 1977 2007

hartă/manual

NPD Polară pe h/m

Manuscris Viena(h) 4,7º Conrad Heinfogel(h) 4,3º Ioan Honterus(h) 8,8º Fresca Besta-Teglio(h) 2,4º Giovanni Valvassore(h) 4,6º Thomas Hood(h) 2,9º Tycho Brahe(observaţie) 2,84º Johann Bayer(h) 3º Edward Shernburne(h) 2,35º Johannes Hevelius(h) 2,35º Tycho Brahe (calcul) 2,27º John Flamsteed(h) 2,4º Johann Bode(h) 1,47º Thomas Young(h) 2,5º Denison Olmsted(m) 1,4º John Herschel (m) 1,4º Dyonisius Lardner(m) 1,43º Dien şi Flammarion(h) 1,4º N. Abramescu(m) 1,3º Dicţionar astronomie(h) 1º Fundamental Astronomy(m) 1º

NPD Polară calculat 3,73º 3,38º 3,23º 3,13º 3,08º 2,91º 2,85º 2,83º 2,43º 2,35º 2,3º 2º 1,85º 1,71º 1,55º 1,48º 1,4º 1,33º 1º 0,83º 0,7º

Eroare + 26% + 27,2% + 172% - 23,3% + 51,2% + 0,34% - 0,35% + 6% - 3,7% 0 - 1,3% + 20% - 20,5% + 46,2% - 9,6% -5,4% + 2,1% - 5,2% + 30% + 17% + 42,6%

Sistematizarea din tabelul de mai sus conduce la următoarele concluzii: 1. Este de ajuns să ne uităm la eroarea distanţei nord polare a Stelei Polare publicate de-a lungul timpului prin hărţi şi prin astronomii faţă de cea calculată ca să realizăm că nu avem de-a face, în cazul presupusei modificări în timp a distanţei Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc ca urmare a precesiei echinocţiale, cu un fenomen observat în mod ştiinţific, a cărui verosimilitate să reiasă din rezultatele publicate ale unor observaţii credibile. Într-adevăr, odată cu inventarea telescopului şi perfecţionarea lui, ştiinţa măsurării NPD-ului Stelei Polare nu mai poate în niciun caz admite ca după anul 1750 să apară erori mai mari de 1% în estimarea acestei mărimi, de vreme ce în toate astronomiile se susţine, drept consecinţă a precesiei echinocţiale, migrarea Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc. Or, a avea erori de estimare inacceptabil de mari, ca în secvenţa Flamsteed–Bode–Young-Olmsted, cu alternanţă de eroare de 40-60% a valorii NPD-ului Stelei Polare oferite de următorul, precum şi cu alternanţă de eroare în plus sau în minus oferită de următorul, este 107

Noi am folosit valorile calculate de programul Stellarium 0.10.2

357

edificator în ceea ce priveşte ”ştiinţificitatea” punerii în evidenţă în mod experimental a precesiei echinocţiale. În mod cu totul paradoxal, singurele valori care se încadrează în ipoteza precesiei echinocţiale sunt cele oferite de Tycho Brahe, părintele ipotezei, şi de Hevelius. De asemenea, este inadmisibil ca într-un manual atât de sofisticat precum Fundamental Astronomy, aflat la a 5-a ediţie în 2007, manual în care sunt date probleme de calcul de poziţii de corpuri cereşti la eroare de secundă, colectivul să nu mai aibă curajul lui Abramescu care a dat, în manualul lui pentru licee, şcoli normale şi seminarii(!!) din 1941, NPD-ul Stelei Polare în grade şi minute, ci să afirme senin, la pagina 22, că: „În prezent axa de rotaţie este îndreptată cu aproape un grad mai departe de Steaua Polară, dar după 12000 de ani polul ceresc va fi aproximativ în direcţia Stelei Vega.” Dacă în 2007 este afirmat NPD-ul Stelei Polare la 1º, atunci eroarea faţă de valoarea calculată în ipoteza precesiei echinocţiale continue cu rata acceptată de 50’’,2/an este de +42,6% adică cu aproape 17% mai mare în Fundamental Astronomy - care beneficiază de rezultatele observaţiilor obţinute de telescoape de ultimă oră - decât cea dată în anul 1440 de către anonimul autor al manuscrisului de la Viena, în care se află prima hartă cerească desenată de mână din care se poate estima NPD-ul Stelei Polare! 2. Pentru a explica apariţia pe hărţi şi în manualele de astronomie a acestor erori mai mult decât grosolane în estimarea la diferite date a NPD-ului Stelei Polare, mărime esenţială pentru dovedirea precesiei echinocţiale, putem face următoarele presupuneri foarte plauzibile: - fie realizatorii de hărţi şi de manuale nu au manifestat niciun interes pentru a furniza în lucrările lor date observaţionale reale, la zi, referitoare la poziţia Stelei Polare faţă de axa cerească, ci le-au preluat ca atare din cărţi mai vechi, perimate, - fie însăşi ipoteza precesiei echinocţiale este falsă şi nu se poate adeveri din principiu prin rezultatele observaţionale ale poziţiei Stelei Polare faţă de axă, în schimb astronomii moderni au ”forţat”, pe hărţile sau în manualele lor, apariţia ”fenomenului”. 3. Mai trebuie să ţinem cont şi de faptul că tabelul nostru a fost întocmit utilizând un număr redus de referinţe care ne-au fost absolut necesare. În perioada 1600-1800 s-au realizat o mulţime de alte hărţi cereşti în coordonate ecliptice şi alte câteva în coordonate ecuatoriale necorectate, iar în perioada 1800 – 2007 s-au realizat o mulţime şi mai mare de hărţi cereşti în coordonate ecuatoriale necorectate şi alte câteva hărţi în coordonate ecliptice. De asemenea s-au mai realizat în perioada 1800-2010 destule manuale de astronomie care specifică distanţa nord polară a Stelei Polare. O bună lucrare de doctorat ar consta în cercetarea NPD-ului Stelei Polare în toate aceste hărţi şi în toate aceste astronomii şi tragerea unor concluzii mai detaliate din analiza erorilor, care cu siguranţă că vor apărea, în plus faţă de cele semnalate. 4. Am văzut că, până la momentul când Tycho Brahe a întocmit un catalog stelar asemănător cu cel din Almagestul lui Ptolemeu, au fost realizate foarte puţine hărţi cereşti, toate în coordonate ecliptice, în care să poată fi vizualizată poziţia Stelei Polare faţă de Polul Nord. Catalogul stelar furnizat de către Tycho Brahe a reprezentat o bază de date care, deşi erau greşite, au fost luate de bune, drept pentru care mulţi cartografi au folosit în hărţile lor cereşti coordonatele stelare furnizate de astrologul danez. Tabelul de mai sus ne arată că imediat după momentul Tycho Brahe a avut loc un salt de cel puţin un grad în NPD-ul Polarei pe aceste hărţi. Imediat după 1600 se trece, în reprezentări, 358

de la valori de peste 4º la valori în jurul a 2,4º, valori care se vor menţine aproape constante până la debutul secolului al XIX-lea, când Denison Olmsted se hotărăşte să mai scadă un grad din NPD ajungându-se astfel la 1,4º, valoare care, la rândul ei, rezistă pe hărţi şi în manualele de astronomie vreme de mai bine de un secol. ”Ajustarea” la zi a NPD-ului se va face în continuare, până în zilele noastre, cu un al treilea salt, de jumătate de grad, cu ”precauţiile” de rigoare ale astronomiilor ultramoderne de a nu ne mai oferi minutele în plus sau în minus faţă de valoarea de 1º. Astfel, dacă ne luăm ca reper NPD-ul Stelei Polare din hărţi sau din astronomii, continuitatea prevăzută de Tycho Brahe în 1600 pentru precesia echinocţială cu o rată de 51’’/an se dovedeşte a fi o himeră. Această precesie echinocţială în salturi pe care o întâlnim pe planisfere şi în astronomii vine să ne întărească concluzia că avem de-a face cu credinţa oarbă într-o ipoteză ridicată în mod nepermis la rang de teorie, credinţă care a impus ajustări nesusţinute de observaţii experimentale omologabile ştiinţific. În concluzie, astronomiile de astăzi predică precesia echinocţială ca un tabu care trebuie neapărat crezut, în schimb atunci când trebuie s-o dovedească prin date observaţionale reale, promotorii ei se dovedesc a fi sau total neglijenţi faţă de acest aspect, sau nepricepuţi, sau suficient de şmecheri. Nouă ne este evident că acest lucru se petrece pentru că ei nu pot dovedi ca adevărat ceva ce nu există.

3.6 Argument logic-observaţional împotriva îndepărtării Stelei Polare de Polul Nord Cineva ar putea să ne atace cu următorul argument: Dacă nu există în antichitate nicio hartă cerească a constelaţiilor care să o arate în mod explicit lângă axa lumii, de ce susţineţi că Steaua Polară din Ursa Mică nu migrează faţă de pol? Îi putem răspunde imediat. În antichitate, din cauza ereziei astrologice a zodiacului, toate reprezentările cereşti s-au făcut în raport cu polul astrologic al eclipticii. Polul Nord ceresc nu figurează pe nicio hartă din vechime în care sunt ilustrate constelaţiile din zona arctică. Mai mult decât atât, o astfel de întrebare este ideală pentru a putea trece la contraatac. Da, este adevărat că nu avem păstrate din antichitate hărţi, asemenea celor actuale, în care să se arate că Steaua Polară se află lângă Polul Arctic, dar tot atât de adevărat este şi faptul că nu există păstrată din vechime nicio hartă cerească în care să vedem Polara de azi depărtată de acest Pol. După cum se vede, contraatacul nostru este format din două răspunsuri contradictorii. Nu avem hărţi antice cu Polara lângă Polul Nord, dar nu avem nici hărţi antice cu Polara departe de Polul Nord. Atunci, unde era Polara din antichitate şi până astăzi, mereu lângă sau la depărtare variabilă de Polul Nord? Cine rezolvă acest conflict în favoarea adevărului? Răspunsul este simplu: ochiul nostru şi logica rezolvă imediat acest conflict. Cum îl rezolvă ochiul? Pur şi simplu, dacă ne aflăm în emisfera nordică a Pământului, ne uităm la cer într-o noapte senină şi vedem că ochiul nostru liber percepe faptul că Steaua Polară din Ursa Mică stă pe loc şi nu se roteşte în cerc precum toate celelalte stele pe care le putem vedea, ceea ce înseamnă că trebuie să fie foarte aproape de axa polară a lumii. Cum îl rezolvă logica? Logica ne spune că, dacă avem de ales, pentru a crede, între două fenomene contradictorii presupuse a se fi petrecut în trecut, este mult mai verosimil să credem în fenomenul pe care îl validează prezentul. 359

Dintre fenomenul Polara din Ursa Mică mereu fixă la Polul Nord şi fenomenul contradictoriu Polara din Ursa Mică la depărtare variabilă cu timpul faţă de Polul Nord, având în vedere faptul că nu avem hărţi cereşti antice care să ateste locul Polarei, lângă Pol sau depărtată de el, logica ne spune că este mult mai verosimil să credem în fenomenul pe care îl pot atesta observaţional ochii noştri în decursul întregii noastre vieţi. Sincer să fiu, mă uit cu drag la Steaua Polară în fiecare seară în care o pot vedea, şi de fiecare dată ochiul cu care Dumnezeu m-a înzestrat ca să mă pot uita liber la cer o percepe nemişcată ca şi cum ar fi plasată chiar la Polul Nord, adică exact cum o descriu Eudoxiu, Eratostene, Euclid şi Higinus. De câte ori mă uit la ea şi o văd nemişcată în locul ei, mi se întăreşte convingerea că încă de la Facere ea a fost pusă de Dumnezeu acolo şi acolo stă. Aşadar, pentru faptul că vedem Polara la Polul Nord în decursul întregii noastre vieţi şi pentru faptul că nu avem niciun document antic care să ateste faptul că Polara nu se afla acolo unde o vedem, logica ne spune că şi în vechime ea se afla în locul în care o vedem astăzi. Mai putem aprofunda, încă, raţionamentul logic bazat pe propria observaţie asupra fixităţii Stelei Polare pe Polul Nord, spre disperarea adepţilor credinţei în precesia echinocţială. În primul rând, dacă ne-am gândi la publicitatea mai mult decât deşănţată care i se face precesiei echinocţiale peste tot în ziua de astăzi, ar fi lesne de imaginat că, dacă ar fi apărut până acum vreo hartă din vechime cât de cât credibilă în care Steaua Polară să apară depărtată de Polul Nord ceresc la o distanţă la care ochiul liber să o perceapă rotindu-se în jurul lui şi nu stând pe loc, această hartă ar apărea imediat popularizată pe toate gardurile. Nu ne confruntăm cu aşa ceva, chiar dacă Ioan Honterus a pus în 1532 Polara la aproape 9º faţă de Pol, pentru că oricine s-ar afişa cu harta lui Honterus s-ar face de râs. Deşi harta cerească a lui Honterus este harta în care Polara apare cel mai departe de Pol, nimeni nu a încercat să se bazeze pe greşeala mai mult decât grosolană a cărturarului braşovean. Şi nici nu credem că o va putea face atâta vreme cât prima hartă din care se poate deduce NPD-ul Stelei Polare figurate pe ea, cea din manuscrisul de la Viena din 1440, adică cu aproape un secol mai înainte de Honterus, ne arată Polara la o distanţă faţă de Pol aproape înjumătăţită faţă de distanţa la care o arată Honterus. Desigur, asemenea erori deosebit de grave precum cea a lui Honterus sunt mai degrabă argumente pentru a desfiinţa orice fel de credibilitate în estimarea NPD-ului Stelei Polare pe astfel de hărţi, atât pentru vremea lui cât şi pentru anul 1440. O altă întrebare, deloc retorică, pe care am putea să ne-o punem pentru a arunca la gunoi ideea precesiei echinocţiale este următoarea: Cum se face că tocmai acum, când trăim noi, Steaua Polară se află chiar la Pol? Ar trebui să fim proşti de-a binelea dacă am crede că ne-am născut într-o astfel de vreme norocoasă în care să fim noi unicii privilegiaţi să vedem Steaua Polară lipită de Pol. În anul 1596, Zacharias Bornman ne-a arătat că şi el a văzut Steaua Polară lipită de Polul Arctic. Cumva am putea să-l acuzăm pe Dumnezeu de discriminare dacă am crede că pentru noi a adus Steaua Polară la Pol, precum o vedem, iar pentru cei din vechime a plasat-o departe de Pol. Zacharias Bornmann ne dovedeşte, însă, că nu avem niciun motiv să-L acuzăm pe Dumnezeu. De asemenea, ar trebui să fim la fel de proşti ca să credem, atâta veme cât noi putem experimenta prin observaţia cu ochiul liber că Steaua Polară este la Pol şi vom tot experimenta acest fenomen până la moartea noastră, că, după ce noi vom fi oale şi ulcele, Steaua ar putea să se mişte de acolo. Din argumentul de mai sus, putem chiar să lansăm cea mai puternică 360

provocare posibilă la adresa fanaticilor care cred orbeşte în minciuna precesiei echinocţiale. Le putem spune următoarele: Uitaţi-vă la cer cu ochii voştri! Veţi vedea cât veţi trăi Steaua Polară nemişcată, lipită de Pol. Câtă vreme ea se vede cu ochiul liber lipită de Pol, noi, cei care am desfiinţat precesia echinocţială, suntem cei care avem dreptate. Desigur, acest argument-provocare din anul 2016, deşi poate că nu va fi crezut de către fanaticii precesionişti de acum, va trebui să fie crezut măcar de oamenii care vor trăi peste aproape 600 de ani când, conform precesiei echinocţiale, Steaua Polară ar trebui să dea rotocoale serioase în jurul Polului, rotocoale vizibile uşor cu ochiul liber. Aşa cum a dăinuit manuscrisul de la 1440, dar şi alte manuscrise mult mai vechi, aşa poate, cu pronia lui Dumnezeu, va dăinui şi cartea noastră. În caz că Domnul nu va veni până atunci să judece lumea şi s-o înnoiască, oamenii din anul 2600 se vor uita la cer şi vor vedea şi în acele vremuri Steaua Polară din Ursa Mică nemişcată lângă Pol, aşa cum o vedem noi acum, aşa cum a văzut-o Zacharias Bornmann la sfârşitul secolului al XVI-lea, aşa cum au văzut-o Eratostene, Eudoxiu şi Euclid cu peste 2200 de ani înainte de noi. Atunci nu vor mai avea ce face şi vor trebui să arunce la coş în mod definitiv precesia echinocţială împreună cu astronomia heliocentrică de astăzi. Totodată, vor trebui să valideze astronomia noastră geocentrică scripturistică. Mărturia lui Zacharias Bornmann din 1596 şi a noastră de acum, dintre anii 2010-2016 în care am scris această carte, vor începe să convingă din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului. Cât timp vedem Steaua Polară rămânând pe locul ei la Pol, timpul curge în favoarea noastră şi validează astronomia pe care am elaborat-o în această carte.

3.7 Steaua regăsită. Despre NPD-ul Stelei Polare în astronomia geocentrică scripturistică. Diferenţa dintre cerul văzut prin ochii astrologilor şi cerul văzut prin ochii lui Zacharias Bornmann. Concluzie şi un plan de continuare a cercetării. În fine, acum, după ce a fost martor al cercetării noastre despre distanţa nord polară a Stelei Polare pe hărţile din vechime, cineva este perfect îndreptăţit să ne întrebe care este în realitate această distanţă în astronomia pe care o elaborăm. La câte grade, minute şi secunde depărtare se află de fapt Steaua Polară faţă de Polul Nord? Răspunsul pe care ni-l sugerează Zacharias Bornmann prin harta sa cu Ursa Mică şi Dragonul, alternativa la înşelătoria astrologică, este următorul: De vreme ce noi considerăm că Steaua Polară s-a aflat încă de când a pus-o Dumnezeu în tărie la locul ei lângă Pol, şi de vreme ce şi Zacharias Bornmann a văzut-o în 1596 la fel cum o percepem şi noi acum cu ochiul liber, adică nemişcată pe cer, indicând prin poziţia ei pe cer chiar locul Polului Nord, nu mai are niciun sens să furnizăm o distanţă nord polară în cifre a Stelei Polare. În figura 69, avem confruntarea dintre cerul fictiv văzut de astrologi şi cerul real văzut de noi şi de Zacharias Bornmann.

361

a) viziunea astrologică fictivă a cerului

b) viziunea astronomică reală a cerului redată pentru prima oară de Zacharias Bornmann în 1596

Fig. 69 Războiul dintre Dragon şi Ursa Mică. Confruntarea dintre viziunea astrologică fictivă şi viziunea astronomică reală a cerului. Chiar dacă între Steaua Polară şi Polul Nord există o distanţă estimabilă în minute şi secunde de grad, această distanţă este percepută de ochiul nostru liber ca nesemnificativă şi, prin urmare, poate fi neglijată. Ochiul nostru liber vede astăzi Steaua Polară exact la fel cum Zacharias Bornmann a reprodus-o în desenul său reprezentând regiunea Polului văzută de el în anul 1596. Dacă ar fi fost adevărat că la anul 1600 Steaua Polară se afla la distanţa de aproape 3º de Polul Nord precum o tabela Tycho Brahe, ea ar fi trebuit să se vadă şi cu ochiul liber rotindu-se într-un cerc, iar Zacharias Bornmann nu ar fi avut niciun temei să o aşeze în locul Polului Arctic. Bornmann a aşezat Steaua Polară chiar pe Polul Nord pentru că nu a perceput nici o rotaţie a acestei stele pe circumferinţa vreunui cerc, ci a perceput-o nemişcată. Aşadar, deşi cunoaştem că există o distanţă foarte mică pe cer între Steaua Polară şi Polul Nord, de vreme ce ochiul nostru liber nu sesizează, precum în cazul celorlaltor stele de pe cer, vreo rotaţie pe o traiectorie circulară a Stelei Polare, la fel ca şi Zacharias Bornmann în anul 1596, şi noi astăzi putem aproxima fără probleme, în astronomia noastră geocentrică scripturistică bazată pe existenţa tăriei, că Steaua Polară şi Polul Nord coincid. Nu ne este de niciun folos să cunoaştem mai multe despre Steaua Polară decât faptul esenţial că acolo unde o vedem se află Polul Nord al axei lumii. Cumva, faptul că nu oferim cifre pentru distanţa infimă a Stelei Polare faţă de Polul Nord se transformă într-un leitmotiv pe care ni l-am impus, anume să elaborăm o astronomie fără cifre inutile şi fără formule complicate. Credem că Dumnezeu a construit lumea ca să fie observată şi recunoscută uşor de către oameni mai ales sub aspectul ei calitativ, fenomenologic, şi mai puţin sub aspect cantitativ, numerologic. Fenomenele observate cu ochiul liber atrag 362

mintea omului spre relaţia cu Dumnezeu; formulele şi numerele complicate o îndepărtează de Dumnezeu. Fenomenele poartă cu ele puterea tainelor Creatorului, în vreme ce formulele şi aproximările numerologice din ce în ce mai complicate din ştiinţa de astăzi, mai cu seamă din cea astronomică, tind să anihileze această taină şi să devieze mintea spre o gândire magică, gândire care refuză din start conlucrarea cu harul dăruit de Dumnezeu pentru înţelegerea tainelor Sale. Prin urmare, noi nu vom oferi niciodată cifre şi formule inutile, atâta vreme cât credem că raţiunea pusă de Dumnezeu în Steaua Polară este aceea de a indica Polul Nord al axei lumii, rotaţia cerului după această axă, fixitatea stelelor în tărie precum şi punctele cardinale de orientare pe Pământ. Aşa cum ne-a arătat Zacharias Bornmann în anul 1596, viziunea astronomică adevărată, fundamentată în urma observaţiei cu ochiul liber şi conformă cu scopul pus de Dumnezeu pentru Steaua Polară, este realizată prin figurarea Stelei Polare chiar în locul Polului Nord. Deoarece avem de-a face şi cu o realizare artistică deosebită, nu ne rămâne decât să ne delectăm privind în figurile 70-75 cerul văzut prin ochii acestui adevărat astronom, singurul dintre realizatorii de hărţi cereşti din toate timpurile care a realizat o cartografiere pe porţiuni a cerului, în care se ţine seama atât de plasamentul Stelei Polare în locul Polului Nord, cât şi de orientarea constelaţiilor faţă de polul indicat de Steaua Polară, orientare sugerată în fiecare porţiune de cer desenată.

Fig. 70 Singura reprezentare cartografică corectă a constelaţiilor Ursa Mică şi Dragonul este cea a lui Zacharias Bornmann. Este singura dată când vedem Ursa Mică învingând Dragonul, adică o porţiune de hartă cerească în care este menţionat numai Polul Nord indicat de Steaua Polară, iar polul eclipticii lipseşte. 363

Exprimându-ne metaforic, figura 70 ne ilustrează pentru prima dată victoria Ursei Mici asupra Dragonului. Este victoria viziunii astronomice corecte a cerului observat cu ochiul liber, viziune centrată pe Polul Nord indicat de Steaua Polară, asupra viziunii astrologice greşite centrate pe polul eclipticii. În viziunea astrologică, Dragonul răpunea Ursa Mică aflându-se, ca un învingător, deasupra ei, în vreme ce în viziunea astronomică Ursa Mică se află deasupra Dragonului răpus.

Fig. 71 Ursa Mare. Polul Nord este figurat în dreapta sus. Zacharias Bornmann nu s-a mulţumit numai să ne arate că Steaua Polară era lipită de Polul Nord şi pe vremea lui. El a valorificat acest adevăr esenţial în toate ilustrările de constelaţii din Astra, arătând orientarea constelaţiilor în raport cu Polul indicat de Steaua Polară.

Fig. 72 Casiopeea şi Cefeu. Polul Nord este figurat în stânga jos. 364

Fig. 73 Bouarul şi Balanţa, Hercules şi Corona. Polul apare în dreapta sus, respectiv la baza figurii.

Fig. 74 Lira şi Lebăda. Polul este figurat în partea din stânga sus. 365

Fig 75 Centrarea pe pol şi marcarea lui în ilustraţiile constelaţiilor boreale desenate de Zacharias Bornmann permite, prin îmbinarea desenelor, realizarea unei imagini sugestive de ansamblu a constelaţiilor din vecinătatea Polului Nord.

366

Am văzut în acest capitol dedicat aflării distanţei Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc de-a lungul timpului, că situarea acestei stele tot timpul în acelaşi loc de lângă pol, consemnată în documentele credibile ale istoriei, dovedeşte că precesia echinocţială nu există în realitate. Ce urmează să facem mai departe? Aflasem la sfârşitul părţii a doua a cărţii noastre, din capitolul dedicat consecinţelor ei, că precesia echinocţiilor a fost cauza credinţei oamenilor în existenţa a două feluri de an cu lungimi diferite, anul tropic şi anul sideral. Deoarece s-a considerat că presupusul an tropic avea o lungime mai mică decât anul de 365,25 de zile folosit în calendarul iulian, în anul 1582 papa Grigorie al XIII-lea a impus reforma sa calendaristică greşită, înlocuind calendarul iulian cu cel gregorian. În continuare vom arăta care este lungimea anului în astronomia geocentrică scripturistică, cum se formează echinocţiile şi care este calendarul pe care îl acceptăm conform acestei astronomii.

4. Calendarul iulian, calendarul Domnului Iisus Hristos Întrucât noi ne-am propus din principiu să clădim astronomia noastră geocentrică pe fundament scripturistic, în acest capitol urmează să vedem care calendar este compatibil cu lungimea anului revelată în Sfânta Scriptură şi să cercetăm caracteristicile proprii acestui calendar.

4.1 Definirea anului în astronomia geocentrică scripturistică. Fundamentul scripturistic al duratei lui. Simbolistica anului de 365,25 de zile. Pentru oamenii din toate timpurile, anul a fost legat de succesiunea ciclică a zilelor şi a lunilor, dar mai ales a anotimpurilor. Am văzut în partea a doua a lucrării noastre cum se formează anotimpurile în decursul unui an, prin rotaţia zilnică a tăriei, simultană cu parcurgerea de către Soare a cercului eclipticii în sens invers sensului de rotaţie al tăriei. Prin urmare, definiţia completă a anului este următoarea: În astronomia geocentrică scripturistică, anul reprezintă timpul în care Soarele parcurge întreg cercul eclipticii. Dacă luăm ca referinţă pe cercul eclipticii punctul echinocţial de primăvară P, despre care ştim că este fixat în tărie şi se face întotdeauna faţă de constelaţia zodiacală Peştii, atunci anul poate fi definit ca timpul dintre două treceri succesive ale Soarelui prin punctul P. Astronomii moderni ar putea să ne întrebe: Cum măsurăm exact timpul în care Soarele parcurge întreg cercul eclipticii? Le vom răspunde că nu trebuie să măsurăm noi acest timp. Durata exactă a anului a fost bine măsurată şi gândită de către Domnul nostru Iisus Hristos chiar înainte de a face lumea şi a fost transmisă prin revelaţie supranaturală directă, în cazul oamenilor din vechime, şi indirectă, prin Sfânta Scriptură, în cazul nostru. Reamintim fragmentul din tâlcuirea la ziua a 4-a a Facerii, în care Sfântul Efrem Sirul afirmă că oamenii cunoşteau anul şi lungimea lui de la Adam: 367

„Aşadar, aceste 11 zile cu care Luna este mai bătrână decât Soarele şi care i-au fost completate Lunii în primul an, sunt cele care în fiecare an i se adună ei de cei care se folosesc de calendarul lunar. Căci acel an n-a lipsit Adamiţilor, fiindcă în chiar crearea Lunii a fost completată deficienţa măsurii Lunii. Iar din acel an, şi în continuare, Adamiţii au învăţat să adauge 11 zile fiecărui an. Cu siguranţă, nu Caldeii au stabilit anotimpurile şi anii, acestea au fost stabilite înainte de Adam.” Să vedem în continuare cum aflăm durata exactă a anului cu ajutorul Sfintei Scripturi. Deoarece valoarea părţii întregi a anului solar, de 365 de zile, a fost şi este acceptată de către toţi oamenii din vechime şi din ziua de astăzi, pe noi ne interesează în mod special să aflăm valoarea exactă a părţii fracţionare a anului. Din mărturiile evangheliştilor Marcu, Luca şi Matei aflăm că, în timp ce Domnul era răstignit pe cruce, deasupra întregului Pământ s-a lăsat un întuneric care a durat timp de trei ceasuri. Iată mărturia evanghelică a lui Marcu, cea mai bună în ceea ce ne priveşte, întrucât este singura care aminteşte precis momentul din zi în care Domnul Iisus Hristos a fost răstignit (Marcu 15, 25-45): „Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Şi vina Lui era scrisă deasupra: Regele iudeilor. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit. Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce! De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau. Iar când a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Iată, îl strigă pe Ilie. Şi, alergând, unul a înmuiat un burete în oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare. Iar Iisus, scoţând un strigăt mare, Şi-a dat duhul. Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat duhul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau, şi multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim. Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei, şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.” Evanghelia ne spune că Domnul a fost răstignit la ceasul al 3-lea al zilei de vineri, adică la ora 9 dimineaţa, iar de la începutul ceasului al 6-lea, adică la ora 12, s-a lăsat un întuneric peste tot Pământul, întuneric care a ţinut 3 ceasuri, până la ora 15, când, după ce Domnul Şi-a dat duhul pe cruce, s-a făcut din nou lumină, căci evanghelia ne spune că trupul Domnului a fost luat 368

de pe cruce după ce s-a făcut seară, adică după ceasul al 12-lea, ceea ce corespunde orei 18. Ne punem acum întrebarea: ce fel de întuneric a fost acela dintre orele 12-15? Să fi fost cumva întunericul produs de o eclipsă de Soare? În nici un caz. O eclipsă de Soare nu poate produce un întuneric care să dureze 3 ore şi mai ales peste tot Pământul. Chiar dacă Luna s-ar interpune în faţa Soarelui timp de 3 ore şi nu doar câteva minute, cât o face de obicei la o eclipsă de Soare, tot nu ar putea să fie întuneric peste tot Pământul aşa cum spune Scriptura. Într-adevăr, la o eclipsă de soare, conul de umbră se limitează doar la o anumită regiune ce nu poate depăşi în lăţime 400 de km. Aşadar tragem concluzia că în nici un caz întunericul de la Răstignirea Domnului nu putea proveni de la interpunerea Lunii în faţa Soarelui, cum presupunea Sfântul Nicodim Aghioritul108. De unde a provenit atunci? Singura variantă posibilă logic este aceea că Soarele nu a mai strălucit în decursul acestui răstimp, prin urmare nu s-au mai văzut nici Luna, nici stelele de nicăieri de pe Pământ întrucât, după cum ne-au învaţat Sfinţii Părinţi, toate astrele de pe cer sunt luminate de Soare. Majoritatea Sfinţilor Părinţi care au dat explicaţii în legătură cu întunericul de la Răstignirea Domnului spun că acest întuneric a reprezentat de fapt noaptea unei zile scurte de 6 ore pe care Domnul nostru Iisus Hristos a pus-o în evidenţă în mod limpede la Răstignirea Sa. Ştiind că „simbolurile Lucrătorului Înţelept merg împreună cu timpurile Lui”, Sfântul Efrem Sirul şi-a pus întrebarea de ce, prin rânduirea mersului luminătorilor pe cer pe care o cunoaştem, a făcut Dumnezeu anul astfel fracţionar, când putea să-l facă cu număr întreg de zile şi calendarul s-ar fi simplificat? Oare nu cumva acea fracţie de 0,25, care arată un număr de 6 ore în plus ale anului faţă de un număr întreg de zile, poartă semnificaţia unui simbol pus de către Dumnezeu în ea? Şi care să fie acel simbol? Sfântul Efrem a găsit în această fracţie din zi un simbol mare legat de întunecarea Soarelui petrecută la Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Iată ce ne spune Sfântul în pasajul din Imnele Răstignirii 6, 5-7, unde ne oferă cea mai bună tâlcuire duhovnicească a acestei minuni săvârşite de către Mântuitor pe cruce (vezi volumul Sfântul Efrem Sirianul - Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, trad. Ioan Ică jr., Editura Deisis, 2010, p. 219): „Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s-a întunecat şi iarăşi a strălucit. Priveşte-l deosebi ca pe o zi! În locul ceasurilor [zilei] El a aşezat ceasurile de pe urmă ale serii, şi aşa a fost împlinită vinerea neîncheiată: trei ceasuri de întuneric şi trei de lumină, o noapte şi o zi dau o nouă zi. O, preînchipuire care vesteşti simbolic dinainte cele trei ceasuri prisositoare! Tot la patru ani se adună o întreagă zi. Simbol mare! El prefigura cele trei ceasuri în care avea să domnească întunericul la moartea Sa. Domnul luminătorilor a înscris în lumină simbolurile Lui şi soarele L-a vestit mai dinainte. Cele trei ceasuri prisositoare nu umpleau nici o lipsă; sunt ceasuri care se revarsă dincolo de măsură. Nu sunt nici o îndreptare, nici o reaşezare, ci mai degrabă o tulburare, căci aceste trei ceasuri tulbură anul. Ele au fost aşezate numai ca să vestească cele trei ceasuri de întuneric de la vremea răstignirii.” Sfântul Efrem ne arată că fracţia de 0,25, sau de 6 ore dintr-o zi, poate fi privită ca o zi tainică mai mică ataşată fiecărui an, prin care Dumnezeu a preînchipuit pentru cei din vechime Răstignirea Sa pe cruce şi ne aduce aminte nouă, oamenilor de astăzi, de Jertfa Sa.

108

Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, p. 415-422

369

Apoi, după cum ne tâlcuieşte Sfântul Efrem Scriptura, Domnul Şi-a ales timpul şi momentul prielnic răstignirii şi morţii Sale tot ca contraponderi la momentul neascultării şi morţii sufleteşti a lui Adam (în Imnele Bisericii, 51:8, traducerea aparţine lui Sebastian Brock, se găseşte în eseul său The Luminous Eye - Ochiul luminos, Cistercian Studies 124, Michigan, 1992, p. 33): „În luna Nisan Domnul nostru a înapoiat datoriile acelui prim Adam: în luna Nisan El a dat sudoarea Lui în schimbul sudorii lui Adam, Crucea, în schimbul Pomului lui Adam. A şasea zi a săptămânii a corespuns cu a şasea zi a creaţiei (…).”109 Înţelegem acum că prin ziua de 6 ore din Vinerea Mare, Domnul Iisus Hristos a completat în chip simbolic cea de-a şasea zi a creaţiei, tot o zi de vineri, în care, după cum ştim tot de la Sfântul Efrem, Adam a păcătuit şi a fost alungat din Rai. Astfel cea de-a şasea zi a creaţiei, rămasă neîncheiată prin păcatul lui Adam, a fost completată în chip tainic cu ziua cea mică de 6 ore din Vinerea Mare, iar Domnul a prefigurat în chip simbolic Jertfa Sa prin această zi scurtă care s-a adăugat la valoarea întreagă a anului în fiecare an de la Facere. Întrucât am descoperit cu ajutorul Sfântului Efrem semnificaţia simbolică a părţii fracţionare de 0,25 de zile, suntem în măsură acum să postulăm pe bază scripturistică valoarea de 365,25 de zile a anului gândit de Dumnezeu pentru oameni. Aşadar, anul are cu certitudine valoarea de exact 365,25 de zile pentru că aceasta este unica valoare care corespunde simbolului Jertfei Sale pus de către Domnul în durata anului. Orice altă valoare a anului ar fi condus spre un nestorianism astronomic în care am fi putut să-L acuzăm pe Domnul nostru că este neputincios şi nu a reuşit să facă şi în realitate anul pe care l-a prevăzut în chip tainic. Dacă cineva este nemulţumit cu acest decret al nostru pentru valoarea exactă a lungimii anului, îi putem aminti oricând că astronomia geocentrică pe care o elaborăm se numeşte scripturistică tocmai pentru faptul că, în momentul în care nu ne putem baza pe acurateţea experimentului, ne bazăm cu cea mai mare încredere pe acurateţea revelaţiei date nouă de către Domnul în Sfânta Scriptură. Iar anul pe care ni-l revelează Domnul în Sfânta Scriptură este anul cu durata de exact 365,25 de zile, an pe care îl vom mai numi şi an scripturistic. Să ne amintim acum de anii menţionaţi cu atâta meticulozitate în capitolul al 5-lea al Cărţi Facerii, din care redăm următorul fragment: „Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi după chipul său şi i-a pus numele Set. Zilele pe care le-a trăit Adam după naşterea lui Set au fost şapte sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele vieţii lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit.” De acum încolo ştim cu siguranţă că toţi aceşti ani au avut lungimea de 365,25 de zile.

109

In the month of Nisan our Lord repaid the debts of that first Adam: He gave His sweat in Nisan in exchange for Adam’s sweat, the Cross, in exchange for Adam’s Tree. The sixth day of the week corresponded to the sixth day of creation (...).

370

4.2 Formarea echinocţiilor în astronomia geocentrică scripturistică. Egalitatea celestă şi dispunerea punctelor echinocţiale pe ecuatorul pământesc. Crucea echinocţiilor. După ce am stabilit durata de 365,25 de zile a anului scripturistic, să vedem cum se fac echinocţiile în astronomia noastră geocentrică dacă folosim acest an. Ştim că echinocţiile se fac atunci când Soarele trece prin punctele P (primăvară) şi T (toamnă) de intersecţie a eclipticii cu planul ecuatorului ceresc. Deoarece ecuatorul ceresc şi ecliptica sunt două cercuri solidare cu tăria, prin urmare şi cu stelele fixate de Dumnezeu în ea, punctul echinocţial de primăvară P se face întotdeauna, începând de la Facere, faţă de constelaţia zodiacală Peştii, în vreme ce punctul echinocţial de toamnă T se face, tot de la începutul lumii, faţă de constelaţia zodiacală Fecioara. Dar o rotaţie completă a tăriei în jurul axei polare, într-o zi siderală, înseamnă nu numai o rotaţie completă a tuturor stelelor fixe din constelaţiile de pe cer, ci şi o rotaţie completă a drumurilor prevăzute de Dumnezeu luminătorilor în tărie. Aşadar, odată cu o rotaţie completă a tăriei, în decursul unei zile siderale are loc o rotaţie completă după axa polară şi a cercului eclipticii şi a cercului ecuatorului ceresc. Prin urmare, trebuie să avem în minte faptul că punctele echinocţiale P şi T de pe ecliptică, deşi sunt fixe faţă de constelaţiile zodiacale Peştii şi Fecioara, execută faţă de Pământ o rotaţie completă odată cu rotaţia completă a eclipticii faţă de acesta în decursul unei zile siderale. Odată ce cunoaştem care sunt punctele echinocţiale cereşti P şi T de la intersecţia eclipticii cu planul ecuatorului ceresc, putem să vizualizăm cum se fac punctele echinocţiale pe ecuatorul pământesc. Pentru aceasta trebuie să ţinem cont de faptul că, spre deosebire de ecuatorul ceresc care este rotitor, fiind solidar cu tăria rotitoare, ecuatorul pământesc este fix şi nemişcat, fiind solidar cu Pământul fix şi nemişcat. Să presupunem că, la momentul de timp to, Soarele se află pe ecliptică exact în punctul echinocţial P. În acest moment se formează echinocţiul de primăvară şi, deoarece ecuatorul pământesc se află în acelaşi plan cu ecuatorul ceresc, rezultă că şi pe ecuatorul pâmântesc trebuie să se formeze un punct echinocţial de primăvară, Po, corespunzător intersecţiei din momentul to a planului rotitor al eclipticii cu planul nemişcat al ecuatorului pământesc. Aşadar, în chiar clipa în care Soarele a trecut prin punctul P de pe ecliptică, pe ecuatorul pământesc s-a format punctul corespunzător Po care marchează exact locul de pe Pământ în care se face echinocţiul de primăvară. Trebuie remarcat că durata echinocţiului de primăvară este de numai o clipă, cât îi trebuie centrului discului solar să se suprapună peste punctul P. Totodată, deoarece în această clipă razele Soarelui bat perpendicular pe ecuatorul pământesc, deducem că echinocţiul de primăvară care se formează în punctul Po are loc exact la ora 12 în timpul zilei, sau, conform timpului liturgic, la ceasul al 6-lea al zilei. Punem acum întrebarea: Putem oare afla exact în ce loc de pe ecuatorul pământesc se va forma următorul echinocţiu de primăvară P1? Dacă cunoaştem unde s-a format punctul echinocţial Po, da. Cum? Cu ajutorul logicii. Ştim că în timp de un an Soarele parcurge întreaga ecliptică în sens invers faţă de sensul de rotaţie al tăriei. În momentul în care Soarele a ajuns din nou în punctul P de pe ecliptică, de vreme ce Soarele a parcurs-o în sens invers sensului de rotaţie al tăriei, înseamnă că s-au realizat un număr de rotaţii ale tăriei exact cu o unitate mai mare decât numărul de rotaţii ale Soarelui în jurul Pământului. Cu alte cuvinte, în astronomia geocentrică scripturistică, numărul de zile solare dintr-un an este cu exact o unitate mai mic decât numărul 371

de zile siderale dintr-un an. Prin urmare, dacă am stabilit că anul în astronomia geocentrică scripturistică este de 365,25 de zile solare, atunci într-un an vor fi exact 366,25 de zile siderale şi avem egalitatea celestă: 365,25 de zile solare = 366,25 de zile siderale Cum 366,25 de zile siderale înseamnă exact 366,25 de rotaţii ale tăriei, rezultă că într-un an tăria se va roti complet de 366 de ori faţă de punctul Po plus încă un sfert de rotaţie, iar următorul punct echinocţial, P1, se va forma pe ecuatorul pământesc la o distanţă egală cu exact un sfert din lungimea acestui ecuator, în sensul de rotaţie al tăriei. Conform unui raţionament analog, după doi ani, echinocţiul de primăvară se va forma în punctul P2, aflat diametral opus pe ecuatorul pământesc faţă de punctul Po, după 3 ani echinocţiul de primăvară se va forma în punctul P3, aflat la trei sferturi de ecuator distanţă faţă de Po, în sensul de rotaţie al tăriei, iar după 4 ani echinocţiul de primăvară va reveni exact în punctul Po de pe ecuatorul pământesc. În figura 76 a)-e) sunt prezentate poziţiile succesive ale celor 4 puncte echinocţiale, Po, P1, P2 şi P3 de pe ecuatorul pământesc.

a) poziţia iniţială a echinocţiului de primăvară P-P0

b) poziţia după un an a echinocţiului de primăvară P-P1

c) poziţia după doi ani a echinocţiului de primăvară P-P2

d) poziţia după 3 ani a echinocţiului de primăvară P-P3

372

e) poziţia după 4 ani a echinocţiului de primăvară, P-P4 = P-P0 Fig. 76 Formarea echinocţiilor pe ecuatorul pământesc în astronomia geocentrică scripturistică După cum se observă din figura 77, echinocţiile se formează pe ecuatorul pământesc în exact acelaşi punct după un interval de patru ani. Cu alte cuvinte, în astronomia geocentrică scripturistică, pe ecuatorul pământesc se formează numai 4 puncte echinocţiale, iar acestea sunt fixate pentru totdeauna. Prin urmare, astronomia fundamentată pe existenţa tăriei ne dezvăluie că ecuatorul pământesc este împărţit de cele 4 puncte echinocţiale posibile în 4 părţi egale, adică în cruce, după cum se observă din figura 77.

Fig. 77 Crucea echinocţiilor 373

4.3 Măsurarea corectă a echinocţiilor şi a lungimii anului. Dificultăţi de ordin practic. De-abia acum, după ce am aflat cum se formează echinocţiile pe ecuatorul pământesc, putem vedea care este singura metodă de măsurare corectă a lor pentru un observator de pe Pământ şi putem trage nişte concluzii în legătură cu modul în care au fost măsurate echinocţiile din vechime şi până în vremea de astăzi. Pentru a sesiza un echinocţiu în mod precis, dat fiind că el durează numai o clipă într-unul din cele 4 puncte fixe aflate pe ecuatorul pământesc, observatorul trebuie să se afle la ora 12 exact într-unul din aceste 4 puncte, mai precis în punctul în care se formează echinocţiul în acel an. Numai atunci, numai în acest punct de pe ecuatorul pământesc, şi numai pentru o clipă, Pământul va primi direct de la Soare un mănunchi de raze care străbat tăria şi văzduhul fără a fi refractate de materia din care este făcută tăria şi de aerul văzduhului. Orice altă încercare de măsurătoare a echinocţiului din alt punct de pe Pământ, chiar de pe ecuator, şi la o oră cât de puţin diferită de ora 12 a echinocţiului, va fi afectată de erori de măsură cauzate atât de poziţionarea incorectă în timp şi spaţiu a instrumentului de măsură, cât şi de refracţia razelor solare. Am propus acest experiment mental de determinare a momentului echinocţial pentru a demonstra faptul că, în afara cadrului astronomiei geocentrice scripturistice în care ţinem cont de existenţa tăriei, nu se pot face măsurători corecte de echinocţii. De vreme ce am stabilit că echinocţiile pot fi măsurate corect numai de către un observator aflat pe ecuatorul pământesc, şi acolo numai într-un anumit punct la o anumită oră, este limpede că toate măsurătorile de echinocţii, precum cele ale lui Hiparh, care a măsurat echinocţii în insula Rodos, Ptolemeu, care a măsurat echinocţii la Alexandria, Copernic, care a măsurat echinocţii la Frauenburg, Tycho Brahe, care a măsurat echinocţii pe insula daneză Hveen, Kepler, care a măsurat echinocţii la Praga şi Linz, şi ale tuturor celorlaltor astronomi următori lor, au fost greşite. Au fost greşite din două motive. Primul motiv: ei nu au măsurat echinocţiile chiar la ecuator. Al doilea motiv: măsurătorile lor au fost viciate şi mai mult de faptul că au considerat pentru echinocţii ecuatorul ceresc astrologic, despre care ştim din capitolul dedicat lui Tycho Brahe că este un ecuator fictiv, altul decât ecuatorul ceresc real. Cu alte cuvinte, toate măsurătorile de echinocţii făcute de către astronomii adepţi ai astronomiilor precesioniste de factură astrologică, precum cea ptolemaică şi cea heliocentrică, au fost, sunt şi vor fi greşite. Prin urmare, toţi cei care au calculat un an tropic a cărui lungime era distanţa în timp între două echinocţii de acelaşi fel au greşit pentru că nu au măsurat corect echinocţiile. Noi nu ne îndoim că timpul în care Soarele parcurge întregul cerc al eclipticii este egal cu timpul scurs între două echinocţii succesive măsurate în două puncte echinocţiale succesive de pe ecuatorul pământesc aflate la distanţă de un sfert de ecuator în sensul de rotaţie al tăriei, iar această durată este unică şi egală cu 365 de zile şi 6 ore. Este demn de remarcat faptul că astronomilor enumeraţi le-a ieşit un an tropic mai scurt decât anul de 365,25 de zile în funcţie de depărtarea lor în latitudine faţă de ecuator. Astfel, chiar mediat pe un număr mare de ani, anul tropic măsurat la Alexandria şi Rodos ieşea de de circa 365 zile 5 ore şi 55 de minute, în vreme ce anul tropic măsurat mai la nord ieşea de circa 365 de zile 5 ore şi 49 de minute (datele au fost preluate din articolul The history of the 374

tropical year - Istoria anului tropic, publicat de Jean Meeus şi Denis Savoie în Jurnalul Asociaţiei Astronomice Britanice - J. Br. Astron. Assoc. - 102, 1, 1992, p. 40-42). Din aceste valori eronate obţinute de astronomi pentru anul tropic, reiese limpede faptul că acest an tropic variază nu în timp, ci în raport cu latitudinea la care este măsurat. Este firesc să se întâmple acest fenomen, deoarece cu cât ne depărtăm mai la nord faţă de ecuator, spre pol, efectele refracţiei în observarea echinocţiului sunt tot mai mari. De pildă, aşa cum vedem dimineaţa sau seara discul mare şi roşu al Soarelui răsărind sau apunând şi cunoaştem că, de fapt, el se află în acel moment sub linia de orizont şi nu deasupra ei cum îl vedem, acest fenomen datorându-se refracţiei, tot aşa un observator de la Polul Nord poate să vadă pentru mai multe zile consecutiv Soarele deasupra liniei de orizont, linie care în acest caz se confundă cu ecuatorul pământesc, şi să creadă astfel că echinocţiul s-a realizat deja, deşi în realitate Soarele nu a traversat încă ecuatorul. Astfel, pentru un observator aflat chiar la pol, de unde se spune că se observă o zi şi o noapte egale de câte şase luni fiecare, de fapt ziua polară este cu câteva zile mai lungă decât noaptea polară, datorită refracţiei razelor solare în atmosfera Pământului. De asemenea, efectul refracţiei asupra măsurării echinocţiilor se resimte nu numai pe latitudine ci şi pe longitudine. Din aceleaşi considerente precum cele făcute pentru latitudine, deducem faptul că, cu cât depărtarea pe longitudine faţă de punctul echinocţial de pe ecuator este mai mare, cu atât eroarea de măsurare este mai mare. Prin urmare, de vreme ce pentru unele măsurători de echinocţii specificate în articolul scris de Meeus şi Savoie cunoaştem locul unde au fost făcute - Alexandria, Rodos, Frauenburg, Praga, Linz - putem afirma, fără să greşim, că măsurătorile de echinocţii făcute în aceste locuri, chiar mediate pe orice perioadă de timp, dau erori şi rezultate destul de diferite, cu până la 12 minute mai puţin faţă de anul măsurat corect între punctele echinocţiale de pe ecuator, tocmai din cauza efectelor cumulate ale refracţiei razelor solare atât în latitudine cât şi în longitudine. Totuşi, deşi am explicat de unde vin erorile de măsurare pentru anul tropic diferit de anul de 365,25 de zile, pentru valorile pe care le-am întâlnit în articolul menţionat mai sus, trebuie să recunoaştem din capul locului că a măsura echinocţiile corect conform astronomiei geocentrice scripturistice pe care am propus-o reprezintă o încercare extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă. De ce? Pentru că depistarea exactă, prin metode practice, a celor 4 puncte echinocţiale prin metoda aflării locului de pe ecuator în care la ora 12, timp de o clipă, lipseşte cu desăvărşire orice fel de umbră, pare să exceadă puterile omeneşti. Chiar şi identificarea exactă a ecuatorului pământesc, ca un fir care să înconjoare Pământul este problematică, având în vedere faptul că acesta, fiind în acelaşi plan cu ecuatorul ceresc, a fost determinat în vechime nu prin raportare la Polul Nord, ci tot la ecliptică, ceea ce evident a condus la localizarea unui fals ecuator pământesc, un ecuator al astrologilor, diferit de ecuatorul pământesc din realitate. De fapt noi nici nu avem nevoie să stabilim unde se află ecuatorul real şi să facem astfel de măsurători de lungimi de an şi de echinocţii la ecuator. Credinţa noastră în revelaţia scripturistică este suficientă. Cu ajutorul ei, am combătut eroarea astrologică şi am aflat lucruri noi, mult mai folositoare pentru suflet.

375

4.4 Calendarul iulian şi crucea echinocţiilor. Stabilitatea zilei echinocţiale faţă de calendarul iulian. Am aflat că în astronomia noastră echinocţiile nu se pot face oriunde pe ecuatorul pământesc, ci ele au fost fixate de către Domnul în 4 puncte închipuind o cruce, bine stabilite pe acest ecuator. Orice alt an în afară de cel cu lungimea de 365,25 de zile ar strica dispunerea în cruce a punctelor echinocţiale. Dar cunoaşterea dispunerii echinocţiilor pe ecuatorul pământesc este esenţială pentru stabilirea unui calendar corect din punct de vedere astronomic. În cadrul reformei calendaristice din Imperiul Roman, astronomul alexandrin Sosigene a propus şi împăratul Iuliu Cezar a hotărât un an cu valoarea de exact 365,25 de zile. Calendarul cu acest an adoptat s-a numit calendarul iulian, motiv pentru care anul de 365,25 de zile se mai numeşte şi an iulian. În astronomia geocentrică scripturistică anul iulian este unic şi reprezintă atât durata în care Soarele parcurge complet cercul eclipticii, cât şi durata în care Soarele revine în dreptul aceluiaşi reper stelar. Datorită fracţiei de 0,25 zile a anului utilizat, în calendarul iulian întâlnim două tipuri de ani: anul obişnuit, de 365 de zile, şi anul bisextil, de 366 de zile, an care se face din 4 în 4 ani după o secvenţă de 3 ani obişnuiţi. Calendarul iulian este cel în care se face clasica împărţire a anului în lunile cu care suntem obişnuiţi: ianuarie 31 de zile, februarie 28 şi 29 de zile, după cum anul este obişnuit sau bisextil, martie 31 de zile, aprilie 30 de zile, mai 31 de zile, iunie 30 de zile, iulie 31 de zile, august 31 de zile, septembrie 30 de zile, octombrie 31 de zile, noiembrie 30 de zile şi decembrie 31 de zile. Anul cu valoare unică de 365,25 de zile şi calendarul cu trei ani de 365 de zile şi al 4-lea de 366 de zile nu au fost invenţia lui Sosigene. Ele funcţionaseră pentru o scurtă perioadă de timp, înainte cu două secole de astronomul alexandrin, într-un sistem cronologic diferit de cel iulian, precum calendarul egiptean, în urma decretului canopic din timpul faraonului Ptolemeu al III-lea Evergetul. Despre calendarul iulian trebuie cunoscut că, metaforic vorbind, deşi s-a născut de iure în vremea lui Iulius Cezar, el nu s-a aplicat corect odată cu începutul reformei calendaristice. Până în anul Naşterii Domnului acest calendar s-a aplicat eronat, făcându-se anul bisextil odată la 3 ani şi nu la 4 ani cum cerea regula. Împăratul Octavian Augustus a dispus remedierea erorii şi astfel primul an bisextil considerat corect a fost anul 4 d.H., ceea ce înseamnă că prima secvenţă corectă de 4 ani a calendarului iulian a fost secvenţa anilor 1-4 d.H. Cu alte cuvinte, evenimentul Naşterii Domnului a corespuns şi cu naşterea de facto a calendarului iulian. Cum Naşterea Domnului nu a fost un eveniment întâmplător, considerăm că nici aplicarea corectă a calendarului iulian odată cu Naşterea Domnului nu a fost întâmplătoare. Considerăm că prin Pronia Sa, Domnul a avut grijă în chip tainic ca aceste două evenimente să corespundă, tocmai pentru ca prin Naşterea Sa recunoscută şi sărbătorită cu bucurie de către toţi creştinii, El să ofere oamenilor şi legitimitatea voinţei Sale pentru utilizarea calendarului iulian. Am văzut că anul iulian de 365,25 de zile stă la baza atât a calendarului iulian cât şi a crucii echinocţiilor, prin urmare trebuie să existe o relaţie directă şi între calendarul iulian şi crucea echinocţiilor. Să încercăm să o descoperim. În capitolul dedicat formării echinocţiilor în astronomia geocentrică scripturistică, am observat că în ziua echinocţială, când Soarele traversează ecuatorul pământesc într-unul din cele 4 puncte echinocţiale, în acel punct echinocţial, la momentul traversării, trebuie să fie cu necesitate miezul zilei 376

echinocţiale, adică ora 12 după timpul civil actual sau, după timpul liturgic, momentul de trecere de la ceasul al 6-lea la ceasul al 7-lea din zi. Întrucât în Sfânta Scriptură se foloseşte numai timpul liturgic, îl vom folosi şi noi, ţinând cont de faptul că timpul liturgic scripturistic al unei zile începe cu seara acelei zile110. În tabelul de mai jos am arătat corespondenţa ceasurilor dintr-o zi liturgică completă cu orele timpului civil actual. Ziua liturgica Z Ceasuri liturgice de noapte

Ceasuri liturgice de zi

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 18 19 20 21 22 23 24 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

Ore (timp civil) Ziua civilă Z-1

Ziua civilă Z

Fie o secvenţă de 4 ani în care anul bisect este cel de-al 4-lea, iar echinocţiul de primăvară se face în primul an în punctul echinocţial P1 într-o anume zi din calendarul iulian pe care o notăm cu D. Tototdată alegem ca meridian de demarcaţie a zilelor în timpul liturgic meridianul N-P4. În figura 78 am ilustrat timpul liturgic în toate cele 4 puncte echinocţiale de pe ecuatorul pământesc atunci când echinocţiul se face în punctul echinocţial P1.

Fig. 78 Timpul liturgic în cele 4 puncte echinocţiale în anul în care echinocţiul de primăvară se face în punctul P1 După cum ştim, dacă echinocţiul se face în punctul echinocţial P1, atunci în momentul echinocţiului în acest punct este chiar miezul zilei, adică ora 12 sau sfârşitul ceasului al 6-lea din zi al zilei liturgice D. În momentul echinocţiului din punctul echinocţial P1, în celelalte 3 puncte echinocţiale de pe ecuator timpul liturgic este indicat după cum urmează: - în punctul echinocţial P2 este începutul ceasului 1 din zi al zilei liturgice D. În Scriptură succesiunea zilelor este seara-noapte-dimineaţă-zi, simplificat noapte-zi, în care se atribuie nopţii 12 ceasuri, iar zilei tot 12 ceasuri, ca şi cum ar fi vorba de o zi echinocţială de 24 de ceasuri/ore, în care noaptea şi ziua au în mod egal câte 12 ceasuri/ore fiecare. 110

377

- în punctul echinocţial P3 este sfârşitul ceasului 6 din noapte al zilei liturgice D. - în punctul echinocţial P4 este debutul ceasului 1 din noapte al zilei liturgice D, ceas care marchează începutul zilei liturgice D. Se observă din figura 78 că, la momentul echinocţiului, în toate cele 4 puncte echinocţiale de pe ecuator timpul este măsurat în ceasuri liturgice ale aceleiaşi zile D. În figura 79 am ilustrat timpul liturgic în toate cele 4 puncte echinocţiale de pe ecuatorul pământesc în anul al 2-lea din secvenţa de 4 ani din calendarul iulian, atunci când echinocţiul se face în punctul echinocţial P2.

Fig. 79 Timpul liturgic în cele 4 puncte echinocţiale în anul al 2-lea, în care echinocţiul de primăvară se face în punctul P2 După cum se observă din figura 79, în punctul echinocţial P2 echinocţiul se face în ceasul 6 din zi, iar în celelalte puncte echinocţiale timpul liturgic la momentul producerii echinocţiului este: - în punctul echinocţial P3 este începutul ceasului 1 din zi al zilei liturgice D. - în punctul echinocţial P4 este sfârşitul ceasului 6 din noapte al zilei liturgice D. - în punctul echinocţial P1 avem debutul ceasului 1 din noapte, dar deoarece s-a trecut spre stânga peste meridianul N-P4 de demarcaţie a zilelor, este vorba acum despre ceasul 1 din noapte al zilei liturgice D+1. Continuăm acum aceeaşi operaţie de măsurare a timpului liturgic în toate cele patru puncte echinocţiale de pe ecuator şi în ceilalţi doi ani care au mai rămas din secvenţa de 4 ani, având grijă ca, odată ce trec spre stânga peste meridianul N-P4 de demarcaţie a zilelor, timpii liturgici aparţinând iniţial zilei D să aparţină zilei D+1. În plus, deoarece am considerat că secvenţa de 4 ani se încheie cu an bisect, vom avea grijă ca în acel an, întrucât se intercalează în calendarul iulian o zi adiţională, anume ziua de 29 februarie, această zi să se scadă din data din calendar care ar fi rezultat dacă anul nu era bisect. Vom obţine în final figura 80, în care am ilustrat timpul liturgic în toate cele 378

4 puncte echinocţiale de pe ecuator, atât în secvenţa de 4 ani pe care am presupus-o cât şi în primul an care urmează după această secvenţă.

Fig. 80 Timpul liturgic în cele 4 puncte echinocţiale de pe ecuator într-o secvenţă de 4 ani începută cu echinocţiu în punctul P1 şi an bisect în anul al 4-lea al secvenţei Din figura 80 se observă că după terminarea secvenţei de ani 1-4, în anul al 5-lea echinocţiile se reiau exact ca în anul 1 al acestei secvenţe, iar faptul cel mai interesant este că meridianul punctului echinocţial P3 asigură permanent formarea echinocţiului în aceeaşi zi liturgică D. În mod similar putem demonstra că, dacă anul bisect se face în anii 1-3 ai secvenţei de 4 ani, şi atunci va exista cu necesitate un meridian al unuia dintre punctele echinocţiale P1, P2 sau P4 în care echinocţiul să se formeze perpetuu în aceeaşi zi liturgică din calendarul iulian. Cu alte cuvinte, am arătat faptul că crucea echinocţiilor se armonizează perfect cu calendarul iulian şi determină un meridian de referinţă pentru localizarea echinocţiilor pe ecuatorul pământesc care asigură unicitatea datei calendaristice a zilei echinocţiale în toţi anii acestui calendar. De ce este extraordinar acest fapt? Pentru că ne ajută să înţelegem mult mai bine de ce Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul de la Niceea au fixat în anul 325 d.H. data unică de 21 martie în calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară folosit în regula de stabilire a Sfintelor Paşti. Şi în astronomia noastră geocentrică scripturistică am pus în evidenţă stabilitatea datei echinocţiale în calendarul iulian faţă de un meridian de referinţă, iar acest fapt pune într-o lumină cu totul nouă dezbaterile Sfinţilor Părinţi din Sinodul de la Niceea. Documentele sinodului s-au pierdut, dar noi vom încerca în continuare să reconstituim atmosfera lui duhovnicească.

379

4.5 O încercare de reconstituire a atmosferei duhovniceşti a Sinodului de la Niceea Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325 este cunoscut astăzi mai ales ca sinodul în care a fost combătută erezia lui Arie. Scrisoarea compusă de către împăratul Constantin cel Mare la încheiarea sinodului arată însă că punctul major de pe ordinea de zi a sinodului a fost obţinerea consensului asupra regulii de stabilire a Sfintelor Paşti, pentru ca această sărbătoare să se prăznuiască în aceeaşi zi în întreg imperiul roman. Deşi este mai lungă, redăm în totalitate această scrisoare importantă, care ne-a fost transmisă în lucrarea Viaţa lui Constantin cel Mare scrisă de către Eusebiu de Cezareea (apărută în româneşte în seria Părinţi şi Scriitori Bisericeşti nr. 14, în traducerea lui Radu Alexandrescu, editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 132-135): «Iar amintirea sinodului, Constantin a reţinut-o şi pentru cei ce nu luaseră parte la el într-o scrisoare pe care o voi adăuga istorisirii vieţii lui, spre luare la cunoştinţă. Scrisoarea arăta în felul următor. 17.1. „Constantin Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Biserici. Încredinţându-mă eu din fericita întorsătură pe care au luat-o lucrurile la noi cât bine se poate ascunde în puterea lui Dumnezeu, socotit-am că cea mai frumoasă ţintă pe care mi-aş putea-o pune în viaţă ar fi să fac aşa încât fericitele mulţimi intrate în Biserica universală să poarte în ele o singură credinţă, o dragoste neîntinată precum şi cuvioşia cea într-un singur gând în faţa lui Dumnezeu, stăpânul nostru, al tuturor. 2. Dar întrucât în această privinţă nu se putea ajunge la o rostuire nepărtinitoare şi nestrămutată altfel decât prin convocarea tuturor – sau măcar a majorităţii – episcopilor şi prin amănunţita cercetare a fiecăruia în legătură cu articolele preasfintei noastre credinţe, voi n-aţi pregetat a vă aduna – ba încă a veni în număr cât mai mare (voi adăuga aici că am fost eu însumi de faţă, ca şi cum aş fi făcut parte din cinul vostru; de ce să o tăgăduiesc de vreme ce faptul de a mă fi pus, alături de voi, în slujba aceluiaşi scop, îmi face atâta bucurie?). Aşa, lucrurile au fost cercetate cu cea mai mare luare-aminte, toate, până ce – în duh de înţelegere şi unire – a ieşit la lumină şi cugetul cel plăcut lui Dumnezeu, pretutindeni veghetorul, şi până nu le-au mai rămas, dihoniei şi îndoielii într-ale credinţei, nici cea mai mică urmă de loc. 18.1. Cu acelaşi prilej făcutu-s-a sfat şi pentru prăznuirea preasfintei sărbători a Paştelui111; şi a părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeaşi dată. Fiindcă ce poate fi pentru noi mai frumos, ce ar putea fi mai demn de noi decât ca toţi să ţinem mai departe neştirbită, după o singură rânduială (şi după criteriul cel mai vădit), o sărbătoare ca aceasta, datorită căreia ne este azi îngăduit să purtăm în noi speranţa nemuririi? 2. Înainte de orice ni s-a părut lipsit de cuviinţă ca noi să ţinem un praznic atât de sfinţit ca acesta după acelaşi tipic cu iudeii, care, prin josnica lor trădare, şi-au întinat mâinile, şi care din aceasta au rămas ca nişte orbi la suflet. Dacă, deci, nu vom mai ţine seama de prescrierile lor, vom putea păstra veacurilor viitoare – după un tipic mai aproape de adevăr, transmis nouă până astăzi încă din cea dintâi zi a patimilor – tradiţia acestei rânduieli. Noi nu avem Reamintim că, în afara citatelor, noi vom folosi următoarele sintagme: Sfintele Paşti pentru sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Paştile Legii pentru sărbătoarea evreilor din Vechiul Testament şi Paştele evreiesc pentru sărbătoarea evreilor începând cu perioada de după prima sărbătorire a Sfintelor Paşti. 111

380

nimic de împărţit cu îndărătnicul popor al iudeilor. 3. Fiindcă nouă Mântuitorul ne-a deschis alt drum; preasfintei noastre credinţe îi şade înainte o cale dăruită cu lege şi cu măreţie. De aceasta să ne ţinem, scumpii mei fraţi, într-un singur cuget, şi să lepădăm de la noi orice ne poate îngreuia conştiinţa! Într-adevăr, ar fi cum nu se poate mai absurd ca aceia să se poată mândri că, de nu ne vom ţine după învăţătura lor, noi nu suntem în stare să păzim vie această tradiţie! 4. Or mă întreb eu cum vor putea cugeta după dreptate unii care, după ce au ucis pe Domnul şi Părintele lor, ieşindu-şi din minţi, nu se mai poartă astăzi după canoanele chibzuinţei, ci numai potrivit cu pornirile lor dezlănţuite, lăsându-se târâţi oriîncotro îi trage moştenita lor sminteală? – De aceea nici nu sunt ei în stare să recunoască adevărul acestor lucruri, până într-atât încât cel mai ades – în rătăcirea lor în loc să primească cu bine cuvenitul îndemn la îndreptare, ei ajung să prăznuiască Paştele de două ori în cursul aceluiaşi an! De ce, dar, să le urmăm noi pilda unora care în chip mărturisit se arată suferinzi de o boală atât de grea? Fiindcă în niciun caz nu avem de ce să îngăduim o a doua prăznuire a Paştelui în decursul unuia şi aceluiaşi an. În caz că atâta nu vă este de ajuns, atunci îngăduiţi, înţelepţiile voastre, ca fervoarea şi rugăciunea voastră să se facă simţită pretutindeni, astfel încât curăţia sufletelor voastre să nu aibă în niciun caz de suferit asemuindu-se unor oameni cu obiceiuri atât de rele! 5. Faţă de cele arătate, cuvine-se să ne dăm seama că – dată fiind însemnătatea cauzei (şi fiind vorba de praznicul cel mai de seamă al credinţei noastre) – ar fi cu totul necuvios să îngăduim dezbinării să domnească peste noi! O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea eliberării noastre: ziua preasfintelor Sale patimi; iar după voia Lui, şi Biserica Lui universală tot una cuvine-se să fie; fiindcă chiar dacă mădularele ei se află răspândite pe tot soiul de meleaguri deosebite între ele, pe toate le încălzeşte acelaşi Duh – adică voia lui Dumnezeu. 6. Judecaţi, dar, cu iscusinţa potrivită sfinţeniei voastre, cât de crunt şi cât de nepotrivit ar fi ca în cuprinsul aceloraşi zile unii să şadă şi să postească iar alţii să benchetuiască; iar după trecerea zilelor Paştelui, să se lase ceilalţi în voia petrecerilor şi a feluritelor îngăduinţe, în vreme ce întâii ar urma să se dedice din nou postirilor celor după canon! De aceea şi voieşte dumnezeiasca pronie ca noi să adoptăm în această privinţă cuvenita îndreptare şi să-i găsim o formulare unică. Lucru de care eu cred că voi toţi vă puteţi da şi singuri seama. 19.1. Or, vădindu-se acum cerinţa dreptei rostuiri a praznicului, astfel încât să nu mai rămânem legaţi cu nimic de un popor ce a fost în stare să ucidă pe Părintele şi Domnul său, (cuvine-se să luăm aminte la) existenţa unei rânduieli ce se bucură de bun renume în toate Bisericile de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte, precum şi în unele dintre cele de pe meleagurile de la soare-răsare. Ceea ce a şi făcut ca, deocamdată, tuturor să li se pară de aşteptat (eu însumi am recomandat această idee agerimii voastre) că o rânduială ce se ţine într-un singur fel şi întru bună înţelegere la Roma, în Italia şi în toată Africa, în Egipt, în Spania, în Galia, în Britania, în Libia, în întreaga Eladă, în diocezele Asiei şi Pontului şi în Cilicia, va căpăta şi chibzuita voastră încuviinţare, luând voi aminte – de bună seamă – nu numai la covârşitoarea mulţime a Bisericilor şi a meleagurilor abia pomenite, ci şi la faptul că pentru noi toţi, un lucru ca acesta (care pare să aibă de partea sa toată greutatea unei cumpăniri amănunţite, şi care ne îngăduie să nu mai fim legaţi de sperjurul iudeilor) trebuie socotit ca vrednic de dorit întru toată cuvioşia. 2. Pe scurt: după ce au cercetat întreolaltă pricina, tuturor de acolo plăcutu-le-a ca preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi aceeaşi zi. Fiindcă deosebirile de vederi nu-şi au locul în pricini atât de încărcate cu 381

sfinţenie; şi e mai bine să urmăm unui astfel de gând, străin rătăcirii celor de altă credinţă şi oricărei putinţe de a păcătui. 20.1. Iar dacă lucrurile aşa stau, atunci se cade ca voi să primiţi harul lui Dumnezeu – adevărată poruncă dumnezeiască – cu inima deschisă: pentru că toate cele hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înţelese ca tot atâtea arătări ale voii dumnezeieşti. 2. Astfel că, de îndată ce veţi fi dat de ştire tuturor iubiţilor noştri fraţi despre cele scrise mai sus, voi înşivă veţi fi ţinuţi să nu vă abateţi de la hotărârea mai înainte luată (aidoma prăznuirii preasfintei zile a Paştelui), şi chiar să o transmiteţi mai departe sub poruncă, aşa încât, atunci când voi veni la voi spre a mă împărtăşi de îndelung-dorita voastră revedere şi împreună-şedere, să pot sărbători laolaltă cu voi Sfântul praznic în aceeaşi zi şi să mă pot veseli de toate alături de voi, văzând cum puterea lui Dumnezeu a zdrobit ticăloşia diavolului prin mijlocirea faptei voastre, şi mai văzând credinţa voastră, pacea şi buna voastră înţelegere înflorind pretutindeni. Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, fraţi iubiţi!” 3. Împăratul a trimis câte un asemenea exemplar al scrisorii – care-i avea în vedere pe toţi – în toate provinciile imperiului. În ea, oricine putea să vadă oglindindu-i-se – întru deplina curăţie a gândurilor – fervoarea credinţei în Dumnezeu.» Scrisoarea împăratului Constantin cel Mare reprezintă argumentul cel mai puternic pentru faptul că scopul major al Sinodului de la Niceea a fost stabilirea regulii de prăznuire a Sfintelor Paşti în mod unitar, în una şi aceeaşi zi, în tot imperiul roman. În scrisoare, împăratul subliniază că sinodalii au hotărât ca „preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi aceeaşi zi”, după „o singură rânduială (si după criteriul cel mai vădit)”, cu „o formulare unică”, după „un tipic mai aproape de adevăr, transmis nouă până astăzi încă din cea dintâi zi a patimilor”. Cunoaştem formularea unică a rânduielii de prăznuire stabilite în sinod. Aceasta s-a transmis până la noi prin aplicare neîntreruptă, fără să mai fie nevoie de documente pentru atestarea ei: Sfintele Paşti se vor prăznui în duminica de după luna plină de după echinocţiul de primăvară, stabilit la data de 21 martie în calendarul iulian, iar dacă se va întâmpla ca în această duminică să cadă şi Paştele evreiesc atunci Sfintele Paşti se vor prăznui în duminica următoare. Ceea ce nu cunoaştem din cauza pierderii documentelor sinodului sunt criteriul cel mai vădit şi tipicul mai aproape de adevăr după care a fost stabilită la Niceea regula de prăznuire a Sfintelor Paşti, criteriu şi tipic menţionate de către împăratul Constantin cel Mare în scrisoarea sa. Regula niceeană de stabilire a datei unice de prăznuire a Sfintelor Paşti pare a avea o formulare pur astronomică, completată la sfârşit cu o formulare juridică ce împiedică sărbătorirea în acelaşi timp cu evreii. La prima vedere, nimic duhovnicesc. Totuşi, scrisoarea împăratului Constantin cel Mare ne intrigă. De ce mai amintea împăratul de criteriul cel mai vădit şi de tipicul mai aproape de adevăr? Ce este mai vădit şi ce este mai aproape de adevăr în acestă regulă niceeană care multora nu li se pare azi decât o formulare seacă? Nu cumva această formulare seacă a regulii niceene este expresia concisă a unui puternic fundament duhovnicesc? Noi credem că da, şi ne propunem să aflăm care este acest fundament duhovnicesc. Cum şi de unde am putea afla ce gândea un Sfânt Părinte participant la sinod despre regula stabilită pentru prăznuirea Sfintelor Paşti? Gândul ne poartă imediat spre Sfântul Efrem Sirul, cel care ne-a ajutat decisiv în elaborarea astronomiei noastre geocentrice scripturistice. Vom căuta în 382

opera lui care este semnificaţia duhovnicească a fiecărui element din formularea regulii de prăznuire a Sfintelor Paşti legiferate în urma Sinodului de la Niceea.

4.5.1 Explicarea duhovnicească a părţii astronomice a regulii pascale stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului Efrem Sirul În partea astronomică a regulii pascale hotărâte în Sinodul de la Niceea se aminteşte de ziua de duminică şi de luna plină de după echinocţiul de primăvară. În primul rând, Părinţii niceeni au stabilit că Sfntele Paşti trebuie neapărat sărbătorite duminica. De ce? Pentru că Domnul a înviat într-o zi de duminică. Ce semnificaţie are acest lucru? Sfântul Efrem ne oferă simbolismul complet al acestei alegeri a Părinţilor niceeni. În prima strofă a Imnului pentru ziua Domnului (Hymn for the Lord’s Day în Select Metrical Hymns and Homilies of Ephraem Syrus – Imne şi omilii alese ale Sfântului Efrem Sirul – trad. Henry Burgess, Londra, 1853, p. 83), Sfântul afirmă că creaţia cea veche, cea a materiei din nimic, a început într-o zi de duminică: „Slavă lui Dumnezeu Care a onorat şi a slăvit Prima zi a săptămânii În cele patru zări ale lumii; La început această zi A fost înaintea celorlalte A fost ziua în care rânduitu-s-au Cerul şi Pământul. ”112 Conform Sfântului Efrem, creaţia cea nouă a început tot într-o zi de duminică, atunci când Hristos, Noul Adam, a înviat din morţi, înnoind astfel întreaga creaţie de dinainte, pe care Adam cel vechi o scufundase în moarte prin neascultare. Sfântul a arătat în Imnul Nisibean 38, 10, faptul că Adam, deşi fusese în realitate ultimul creat, în chip simbolic el fusese de fapt primul creat, prin scopul creării sale: «Laudă Ţie fiincă Tu eşti primul în Dumnezeirea Ta şi în Omenitatea Ta! Căci chiar dacă Ilie a fost întâiul care s-a-nălţat, el nu L-a putut împiedica să fie primul pe Acela de dragul Căruia a fost înălţat. Pentru că tipul lui a depins de adevărul Tău: şi chiar dacă tipurile sunt mai înainte de împlinirea Ta, ea este tainic înaintea lor. Făpturile au fost mai înainte de Adam; el a fost înaintea lor deoarece au fost făcute de dragul lui.» Întru Noul Adam Cel Care S-a ridicat din morţi în prima zi a creaţiei celei noi, Dumninica Învierii, este re-creat pentru veşnicie Adam cel vechi, cel care a fost făcut în ultima zi a creaţiei, vinerea, ziua în care s-a şi grăbit să păcătuiască. În Imnele Bisericii 20, 6-7 (Hymnes de Ecclesia, tr. Dominique Cerbelaud, vol. Spiritualité Orientale 83, Abbaye de Bellefontaine, 2004, 112

„Glory be to the God Who hath honoured and exalted The first day of the week In the four regions of the world; In the beginning this day, Was before the others, In which were set in order, The heavens and the earth.”

383

p. 93-94) Sfântul Efrem arată că astfel, Adam, cel care fusese ultimul creat, devine în mod tainic, întru Hristos, primul creat: „El l-a restabilit, cu leacurile faptelor Sale înalte, pe Adam cel stricat de păcatele sale. Cu o slavă strălucitoare a fost din nou înveşmântat cel care împletise frunze pentru a-şi acoperi goliciunea. El (n.n. Domnul) a cerut, şi ceea ce pierduse (n.n. Adam), i-a fost redat. El S-a ridicat în prima zi a săptămânii. A înviat pentru ca cel care fusese creat în a şasea zi să fie creat din nou în prima zi: pe cel care fusese plămădit târziu l-a vădit timpuriu prin Învierea Sa.”113 Redobândirea veşmântului de slavă de către Adam întru Hristos este astfel echivalentă cu o nouă creaţie, în care Adam nu mai este anterior creaţiei numai în simbol, prin scopul său, ci şi în realitate, prin Noul Adam. Aşa cum am mai spus, în viziunea Sfântului Efrem, noua creaţie, cea deplină şi nesupusă stricăciunii, începe tot în prima zi, cea de duminică, prin învierea Noului Adam. În concluzie, Sfintele Paşti trebuie să se sărbătorească duminica, întrucât creaţia cea nouă îşi are începutul deplin, atât în simbol cât şi în realitate, prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în ziua de duminică. Sfintele Paşti trebuie să se sărbătorească duminica, deoarece duminica este ziua sfinţirii întregii creaţii prin învierea Noului Adam, întru care este refăcută. În vreme ce Adam cel vechi, creat în ziua de vineri, a păcătuit şi a intrat în moarte, Noul Adam Cel înviat în ziua de duminică este sfânt şi nemuritor, corespunzător întru totul şi în realitate scopului creării vechiului Adam. Astfel, dacă Învierea Domnului e echivalentă cu o nouă creaţie pentru veşnicie conformă cu scopul iniţial al vechii creaţii, anume îndumnezeirea omului, Sfintele Paşti trebuie să fie sărbătorite duminica pentru ca ziua de sărbătoare să corespundă atât cu ziua de început a vechii creaţii cât şi cu ziua de început a noii creaţii prin Înviere. De ce după luna plină de după echinocţiul de primăvară? Ce semnificaţie duhovnicească poartă în ea luna plină? Sfântul Efrem explică simbolurile Soarelui şi Lunii în modul cel mai simplu în Imnele Răstignirii, 4, 14-15 (vezi volumul Sfântul Efrem Sirianul - Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, trad. Ioan Ică jr., Editura Deisis, 2010, p. 211) : „Şi luminătorii I-au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină, preînchipuind plinătatea ce nu cunoaşte micşorare. Soarele era simbolul Slavei Lui, Luna era simbolul umanităţii Sale, şi amândouă L-au vestit.” Prin aceste versuri, Sfântul Efrem ne arată că luminătorii de pe cer sunt simboluri ale divino-umanităţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Soarele simbolizează dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, în vreme ce Luna simbolizează umanitatea Sa. După cum ştim de la sinodul ecumenic de la 113

„Il a restauré, avec des remèdes de ses hauts faits, Adam corrompu par ses péchés. D’une gloire éclatante il a été revêtu, celui qui avait assemblé des feuilles pour [couvrir] sa nudité Il a demandé, et ce qu’il avait perdu lui a été [re]donné. Il s’est relevé le premier jour de la semaine. Il est ressuscité afin que celui qui avait été créé le sixième jour soit créé de nouveau le premier jour: celui qui avait été tardivement formé, il l’a rendu précoce par sa résurrection!”

384

Calcedon, în Persoana Mântuitorului dumnezeirea şi umanitatea se află în chip nedespărţit, neîmpărţit, neamestecat şi neschimbat. Dacă observăm Soarele şi Luna în lumina în care au fost descrişi de către Sfântul Efrem, ne putem convinge că cei doi luminători, în calitate de simboluri, corespund perfect celor două firi, cea dumnezeiască şi cea umană ale Fiului lui Dumnezeu, după cum urmează: - nedespărţirea firilor Domnului nostru Iisus Hristos este arătată de nedespărţirea luminătorilor mari. De la Facere, din ziua a 4-a, cei doi luminători luminează Pământul în chip nedespărţit, neluminând unul fără celălalt. Aşa cum consfinţeşte Scriptura, Soarele a existat de la crearea sa numai împreună cu Luna, şi ambii au existat nedespărţiţi pentru a lumina împreună Pământul. Soarele este luminătorul conducător al zilei, iar Luna este luminătorul conducător al nopţii. Odată cu Întruparea Sa, în acelaşi chip în care Soarele şi Luna au luminat şi luminează Pământul încă de la Facere, tot astfel Mântuitorul Iisus Hristos a fost lumina lumii atât ca Fiu al lui Dumnezeu cât şi ca Fiu al Omului. - neîmpărţirea firilor Domnului nostru Iisus Hristos este simbolizată în chip desăvârşit de Soare şi de Lună. Lumina provenită de la cei doi luminători nu este una împărţită ca şi cum o parte din lumină ar veni pe Pământ numai de la Soare şi altă parte numai de la Lună în mod cu totul independent de lumina dată de Soare. Ştim bine că Luna este luminată de Soare, prin urmare lumina care vine pe Pământ de la Lună provine tot de la Soare. Dacă Soarele nu ar lumina Pământul, nici Luna nu l-ar putea lumina. Precum lumina cu care Luna luminează Pământul nu este a ei proprie ci este tot lumina Soarelui reflectată de Lună, tot astfel în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos firea Sa umană nu are nevoie de o persoană separată de Persoana Sa dumnezeiască ci îşi are existenţa prin enipostaziere în Această Persoană. Astfel precum avem doi luminători care luminează dar a căror lumină nu se împarte ci provine numai de la unul, tot astfel şi cele două firi ale Domnului Iisus Hristos se manifestă în chip neîmpărţit provenind de la o singură Persoană. - neamestecarea firilor este simbolizată de intensitatea luminii provenite de la Soare şi de la Lună. Într-adevăr, lumina de la Soare are întotdeauna o intensitate mult mai mare decât cea provenită de la Lună. Soarele are întotdeauna, în chip neamestecat cu lumina Lunii, lumina puternică la care omul nu se poate uita fără a fi în pericol de a-şi pierde vederea, iar Luna are întotdeauna, în acelaşi chip neamestecat cu lumina Soarelui, lumina blândă la care omul se poate uita fără probleme. Tot astfel şi Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat ca o unică Persoană în două firi în chip neamestecat. Domnul S-a arătat ca Dumnezeu prin minuni şi S-a artătat ca Om prin pătimirea şi moartea pe cruce. Nu cu omenitatea Lui a făcut minunile şi nici n-a suferit pe cruce dumnezeirea Lui. - neschimbarea firilor este simbolizată şi ea de Soare şi de Lună. Soarele luminează Pământul numai în calitate de luminător conducător al zilei, în vreme ce Luna numai în calitate de luminător conducător al nopţii. Niciodată Soarele nu va lumina Pământul noaptea după cum niciodată lumina Lunii nu va contribui la conducerea zilei. În Mântuitorul Iisus Hristos firile divină şi umană au rămas neschimbate, El manifestându-Se atât ca Dumnezeu deplin în sânul Treimii, cât şi ca Om deplin printre oameni, fără vreo modificare a dumnezeirii sau a omenităţii Sale. Firea Sa umană nu a schimbat ceva în firea Sa dumnezeiască în sensul diminuării puterii Sale dumnezeieşti, dar nici firea Sa dumnezeiască nu a schimbat ceva din omenitatea Sa, Domnul având nevoi 385

precum cele de hrană, de apă, de îmbrăcăminte sau de odihnă, specifice tuturor oamenilor moştenitori ai trupului slăbit de păcat al lui Adam. De-abia acum, după ce am aflat de la Sfântul Efrem faptul că luminătorii de pe cer au fost creaţi ca simboluri ale divino-umanităţii Domnului nostru Iisus Hristos, înţelegem că pentru un Părinte participant la Sinodul de la Niceea luna plină de după echinocţiul de primăvară semnifica umanitatea Mântuitorului manifestată în forma ei deplină prin desăvârşirea, pe cruce, a misiunii Sale pe Pământ.

4.5.2 Explicarea duhovnicească a părţii juridice a regulii pascale stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului Efrem Sirul Părinţii de la Niceea au stabilit ca Sfintele Paşti să se sărbătorească întotdeauna după Paştele evreiesc. De ce neapărat după Paştele evreiesc? Pentru că Paştele evreiesc este doar o prăznuire anacronică a Paştilor Legii, care la rândul lor au fost doar preînchipuirea Sfintelor Paşti, iar Sfintele Paşti au fost împlinirea şi totodată desfiinţarea Paştilor Legii. Niciodată împlinirea unui eveniment nu poate avea loc înaintea preînchipuirii acelui eveniment. Din paralelismul făcut în imnele sale de către Sfântul Efrem între jertfa Paştilor Legii şi Jertfa Sfintelor Paşti reiese limpede succesiunea preînchipuire – împlinire a preînchipuirii: „În Egipt a fost omorât mielul de Paşte, iar în Sion a fost înjunghiat Mielul cel adevărat. Refren: Laudă Fiului, Domnului preînchipuirilor, care a împlinit toate preînchipuirile prin Răstignirea Sa! Să privim la cei doi miei, fraţilor, şi să vedem dacă sunt asemănători sau străini unul altuia! Să cântărim şi să comparăm isprăvile mielului preînchipuirii şi ale Mielului Celui adevărat! Şi să vedem în preînchipuire o umbră, iar în adevăr împlinirea! Ascultaţi simbolurile simple ale acelui miel de Paşte, şi îndoitele isprăvi vitejeşti ale Celui ce este Paştele nostru! Prin mielul de Paşte s-a făcut în Egipt poporului ieşire fără întoarcere. Prin Mielul cel adevărat se face însă din rătăcire pentru neamuri o ieşire fără întoarcere. Din iad chiar se face prin Mielul vieţii o ieşire pentru morţi ca din Egipt. Două lucruri închipuie Egiptul, făcându-se oglindă atât pentru iad cât şi pentru rătăcire. Lăcomia Egiptului a învăţat prin mielul de Paşte să dea înapoi împotriva obiceiului său. Lăcomia iadului a fost silită de Mielul vieţii să scuipe şi să dea afară împotriva firii lui. Rătăcirea cea lacomă a fost silită de Mielul cel adevărat să azvârle, să slobozească şi să dea afară din sine înseşi neamurile mântuite. Prin mielul de Paşte, Faraon a dat înapoi poporul pe care-l ţinea ca şi moartea. Prin Mielul vieţii, moartea i-a dat înapoi pe drepţii care au ieşit afară din mormintele lor. Prin Mielul cel adevărat, Satan a slobozit neamurile pe care le ţinea ca un Faraon. 386

Faraon era îndoită preînchipuire, fiind pildă atât a morţii, cât şi a lui Satan. Zdrobit a fost Egiptul de mielul de Paşte, şi înaintea evreilor s-a deschis cale. Prin Mielul cel adevărat, Satan, cel ce aşezase piedici în toate căile, a eliberat din nou calea adevărului. Mielul vieţii a croit pentru cei îngropaţi cale afară din groapă prin glasul pe care l-a făcut să răsune.” (Imnele Azimilor 3 , Ed. Deisis,...., p. 153-154) şi „Egiptul s-a înfricoşat de mielul de Paşte, căci mielul omorât a omorât pe cei întâi-născuţi ai săi. Rătăcirea s-a înfricoşat când a văzut Mielul cel adevărat dezgolind înşelăciunile sale. Iadul l-a auzit şi el şi inima sa au crăpat la auzul glasului viu care învia pe morţii săi. Mielul de Paşte a biruit Egiptul, Mielul cel adevărat a biruit rătăcirea şi iadul. Străpuns fiind iadul văzut, a fost străpunsă rătăcirea ca între ele să se convingă că amândouă au fost biruite. Pentru mielul de Paşte s-a tânguit Faraon, jelind pe întâi-născutul său, căpetenia fiilor săi. Pentru Mielul cel Adevărat s-a tânguit cel rău, fiindcă a fost răscumpărat Adam, căpetenia celor păcătoşi. Pentru Mielul vieţii s-a tânguit moartea, fiindcă a fost înviat Adam, întâi-născutul ei dintr-un început. În moartea Sa văzută (Mielul) l-a străpuns pe Satan, ca atât ea cât şi el să dea mărturie că Unul singur i-a biruit. Iată lucrurile cele simple din mielul preînchipuirii şi isprăvile îndoite din Mielul cel adevărat!” (Imnele Azimilor 4, 10-19, Ed. Deisis,...., p. 156) şi „La praznicul acela sângele mielului de Paşte stropea toate porţile. La praznicul acesta sângele Mielului celui adevărat s-a amestecat în mijlocul ucenicilor. La prazicul acela un miel trecător a dat poporului izbăvire trecătoare. La praznicul acesta Mielul adevărului a învăţat adevărul şi a pus pe fugă rătăcirea. Mielul preînchipuirii a trecut pentru că a venit împlinirea şi preînchipuirile au amuţit. Dar realitatea Mielului celui adevărat nu piere. Căci cine este mai mare decât El ca să-L facă să treacă?” (Imnele Azimilor 5, 15-20, Ed. Deisis,...., p. 159-160) Aceste versuri ale Sfântului Efrem ne ajută să înţelegem adevărata dimensiune a sacrilegiului prăznuirii Sfintelor Paşti înainte de sau odată cu Paştele evreiesc. Având în vedere succesiunea preînchipuire-împlinire care stabileşte ordinea celor două sărbători pascale, anume cea a Paştilor Legii din perioada vechi-testamentară şi cea a Sfintelor Paşti de astăzi, Sfântul Efrem, punând în antiteză legătura între mielul pascal al preînchipuirii jertfit în timpul Paştilor Legii şi Domnul nostru Iisus Hristos, Mielul cel adevărat, spune că, prin împlinirea preînchipuirii, mielul pascal al acesteia a amuţit, adică simbolul lui a fost desfiinţat de către Domnul nostru Care S-a jertfit pe Cruce. Dacă în perioada de la Moise la Hristos lumea era ancorată în simbol în jertfa Mântuitorului Iisus Hristos prin mielul pascal al evreilor şi aştepta venirea lui 387

Mesia, odată cu venirea lui Mesia în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, simbolul mielului pascal mozaic s-a împlinit. Prin urmare, a mai sărbători mielul mozaic după ce S-a arătat Mielul Hristos, adică a mai crede în realitatea unui simbol al lui Mesia desfiinţat de către Însuşi Mesia prin venirea Sa, reprezintă chiar sacrilegiul negării venirii lui Mesia. Din acest motiv, sărbătorirea Paştelui evreiesc după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o sărbătoare satanică deoarece neagă Sărbătoarea cea adevărată, Sfintele Paşti, negându-L pe Domnul şi negându-I întruparea, propovăduirea, jertfa pe cruce şi învierea. Creştinii trebuie să înţeleagă faptul că, dacă Paştile Legii sărbătorite de poporul evreu de la Moise până la Domnul erau binecuvântate de către Însuşi Domnul Dumnezeu, Paştele evreiesc de astăzi reprezintă cel mai mare sacrilegiu posibil deoarece îl neagă pe Domnul nostru Iisus Hristos, Acelaşi Domn Dumnezeu. Sfintele Paşti şi Paştele evreiesc de astăzi sunt două evenimente care se neagă din punct de vedere teologico-dogmatic. A sărbători Sfintele Paşti înseamnă a nega valabilitatea Paştelui evreiesc, iar a sărbători astăzi Paştele evreiesc însemnă a nega valabilitatea Sfintelor Paşti. Din acest motiv, şi ordinea în care au loc cele două prăznuiri în decursul anului, prăznuirea binecuvântată de Dumnezeu şi cea blestemată de Dumnezeu, capătă o mare importanţă teologico-dogmatică. Atunci când un eveniment îl neagă pe altul, ordinea în care au loc aceste evenimente are o mare încărcătură teologico-simbolică. Noi, în calitate de creştini ortodocşi, nu le putem împiedica evreilor libertatea de a-şi sărbători Paştele lor devenit astăzi satanic, nici Dumnezeu nu le răpeşte această libertate de a-L nega, în schimb, prin sărbătorirea Sfintelor Paşti numai după acel praznic al lui Satan, putem stabili o ordine corectă a celui care are ultimul cuvânt. Creştinii care prăznuiesc Sfintele Paşti înainte de Paştele evreiesc lasă ultimul cuvânt lui Satan, lăsându-l să se bucure de negarea de către evrei a Sărbătorii creştine. În schimb creştinii care sărbătoresc Sfintele Paşti după Paştele evreiesc lasă ultimul cuvânt Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care după ce S-a lăsat ucis de Satan prin poporul evreu, a înviat şi l-a ucis El Însuşi pe Satan prin zădărnicirea lucrării acestuia, desfiinţarea morţii şi nimicirea iadului. Chiar în timpul istoric, Domnul a înviat şi a învins moartea, iadul şi pe Satan după Paştile Legii. Prin urmare, indiferent de corectitudinea sau incorectitudinea astronomică după care evreii îşi stabilesc Paştele lor de astăzi, a sărbători Sfintele Paşti înainte de această sărbătoare satanică prin care evreii Îl hulesc oricum pe Domnul nostru Iisus Hristos înseamnă a le permite să-L hulească mai mult decât o fac în mod obişnuit, prin însuşi faptul că permitem inversarea ordinii evenimentelor în acel an. Este un atât de mare sacrilegiu să-l lăsăm pe Satan să se bucure de negarea celei mai mari sărbători creştine prin sărbătorirea Paştelui evreiesc după Sfintele Paşti, încât chiar dacă prin absurd corectitudinea astronomică ar conduce la aşa ceva, ea ar trebui încălcată pentru a nu se produce niciodată acest sacrilegiu. După cum am văzut, Sfinţii Părinţi din Biserică nu au ezitat să introducă o întârziere intenţionată a sărbătoririi Sfintelor Paşti şi s-au ferit cu străşnicie de sacrilegiul menţionat. Ei nu l-au lăsat niciodată pe Satan să-L hulească pe Domnul nostru în plus faţă de Paştele evreiesc în sine; nu au acceptat prăznuirea creştinilor înainte de acesta, ci întotdeauna au făcut în aşa fel încât să arate la vedere biruinţa deplină a Domnului Iisus Hristos şi prin Sfintele Paşti sărbătorite numai după ce Satan şi-a arătat lucrarea prin Paştele evreiesc. În concluzie, regula stabilirii datei Sfintelor Paşti hotărâtă de către Sfinţii Părinţi în primul sinod ecumenic de la Niceea nu este o regulă oarecare, stabilită în mod arbitrar, ci fiecare punct din ea respectă simbolurile în care Însuşi Domnul 388

nostru Iisus Hristos a ancorat lumea întru Învierea Sa. Respectând regula, se respectă aceste simboluri care fac ca realitatea vieţii noastre temporare de acum, marcată de moartea care ne aşteaptă, să se întrepătrundă cu o realitate mult mai puternică şi mult mai profundă, anume realitatea învierii pentru veşnicie a Mântuitorului nostru în calitate de Om şi totodată de Dumnezeu, realitate care desfiinţează moartea, făcând-o temporară, şi ne ridică şi călăuzeşte din timpul finit al vieţii pe care o petrecem în păcat, înspre timpul sfânt şi veşnic al vieţii fără de păcat pe care suntem chemaţi să o petrecem în iubire împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.

4.5.3 Răspunsuri la întrebări legate de data de 21 martie în calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară Ultimele întrebări în legătură cu regula de stabilire a Sfintelor Paşti hotărâtă în Sinodul de la Niceea sunt cele referitoare la data de 21 martie în calendar iulian stabilită pentru echinocţiul de primăvară: - 1. De ce au hotărât Sfinţii Părinţi o dată fixă în calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară? - 2. Pe ce criteriu au stabilit data de 21 martie din calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară? Pentru a răspunde la prima întrebare, să ne amintim cele arătate în cadrul astronomiei geocentrice scripturistice, în capitolul 4.4 din această parte a lucrării noastre. În acel capitol aflasem că crucea echinocţiilor se armonizează cu calendarul iulian şi determină un meridian de referinţă pentru localizarea echinocţiilor pe ecuatorul pământesc care asigură unicitatea datei calendaristice a zilei echinocţiale în toţi anii acestui calendar. Ştim că sinodalii de la Niceea au însărcinat Biserica Alexandriei cu stabilirea şi comunicarea anuală, prin scrisori pastorale, a datei Sfintelor Paşti în întreg imperiul roman. De ce în mod special Biserica din Alexandria? Să ne amintim că, la anul 325, oraşul Alexandria era considerat cel mai important centru pentru observaţiile astronomice, un fel de Greenwich al antichităţii. Nu cumva Sfinţii Părinţi ai Sinodului de la Niceea au hotărât ca meridianul Alexandriei să fie meridian de referinţă pentru stabilirea echinocţiului de primăvară? Dar mai ales, ceea ce pare şi mai uimitor, nu cumva meridianul Alexandriei, prin Pronia Domnului, intersectează ecuatorul chiar într-unul din cele 4 puncte echinocţiale? Dacă da, ţinând cont şi de faptul că Sfinţii Părinţi împărţeau ziua conform timpului liturgic, este uşor de demonstrat că faţă de acest meridian data zilei echinocţiale este mereu aceeaşi în calendarul iulian. Astfel, dacă în studiul făcut în capitolul 4.4 (vezi figura 80) vom considera că meridianul Alexandriei intersectează ecuatorul în punctul echinocţial P3, iar echinocţiul se formează în acest punct în anul al 3-lea al unei secvenţe de 4 ani în care anul bisect din calendarul iulian este al 4-lea, atunci obţinem: - anul de referinţă 325 (anul 1 al secvenţei) al Sinodului de la Niceea cu echinocţiu la data de 21 martie, ceasul 6 din noapte pe meridianul Alexandriei. - anul 1 după Sinod, 326 (al 2-lea al secvenţei), cu echinocţiu pe 21 martie, ceasul 1 din zi pe meridianul Alexandriei. - anul 2 după Sinod, 327 (al 3-lea al secvenţei), cu echinocţiu pe 21 martie, ceasul 6 din zi (ora 12 în măsurătoarea actuală a timpului) chiar pe meridianul Alexandriei. - anul 3 după sinod, 328 (al 4-lea al secvenţei), cu echinocţiu pe 21 martie, ceasul 1 din noapte pe meridianul Alexandriei. Dacă anul 328 nu ar fi fost 389

bisect, echinocţiul ar fi căzut pe 22 martie, dar, anul fiind bisect, se regularizează prin scăderea zilei în plus din 29 februarie, ceea ce face ca în calendarul iulian echinocţiul se revină la 21 martie. - anul 4 după Sinod, 329, cu echinocţiu pe 21 martie, ceasul 6 din noapte pe meridianul Alexandriei, adică exact ca în anul de referinţă 325, şi tot aşa în continuare cu păstrarea perpetuă a datei de 21 martie în aceeaşi secvenţă de 4 ani. Prin urmare, dacă presupunerile de mai sus se vor dovedi adevărate – şi vom dovedi ca sunt! – răspunsul la prima întrebare este următorul: Sfinţii Părinţi au stabilit pentru echinocţiul de primăvară o dată fixă în calendarul iulian pentru că şi ei, asemenea nouă, se ghidau după o astronomie geocentrică scripturistică, o astronomie care demonstrează că echinocţiul de primăvară poate avea o dată fixă în calendarul iulian faţă de un anumit meridian de referinţă. Răspunsul standard pe care îl dă astronomia heliocentrică de astăzi întrebării despre fixarea, la Sinodul niceean, a datei calendaristice de 21 martie pentru echinocţiul de primăvară, susţine faptul că la începutul reformei iuliene a calendarului echinocţiul ar fi căzut pe data de 24 martie, iar în anul 325, după mai mult de 370 de ani, Părinţii niceeni ar fi măsurat echinocţiul şi ar fi constatat că se face pe data de 21 martie, cele 3 zile diferenţă fiind cauzate, chipurile, de precesia echinocţială. O astfel de explicaţie a fost confecţionată pentru oameni creduli, care nu sunt în stare să-i observe gravele greşeli de raţionament. Ca să credem o astfel de explicaţie, ar trebui să-i considerăm pe Sfinţii Părinţi de la Niceea fie nişte neofiţi în ale astronomiei care au stabilit o regulă importantă fără să audă de precesia echinocţială care fusese anunţată de Ptolemeu cu aproape 200 de ani înainte, fie nişte iresponsabili deoarece, în caz că ar fi cunoscut acest concept şi l-ar fi considerat adevărat, nu l-au luat în seamă în regula de stabilire în viitor a datei Sfintelor Paşti. Evident, la această a doua întrebare noi vom da un răspuns cu totul diferit. Faptul că Sfinţii Părinţi de la Niceea au fixat data echinocţială de-a pururea în aceeaşi zi a calendarului iulian este cea mai bună dovadă că ei se ghidau după o astronomie în care conceptul precesiei echinocţiale, pe care ei îl cunoşteau cu siguranţă, nu reprezenta altceva decât o mare erezie. Pentru noi este limpede că Părinţii niceeni nu au măsurat echinocţiul cu instrumente astronomice ca să stabilească o dată calendaristică la care acesta are loc, ci l-au stabilit exclusiv pe o bază simbolico-duhovnicească, fiind şi ei convinşi, la fel ca şi noi, că simbolurile Domnului Iisus Hristos trebuie cu necesitate să-şi găsească expresia şi în realitatea astronomică. O nouă întrebare apare la orizont: Putem noi găsi un fundament simbolic-duhovnicesc solid pentru data de 21 martie în calendarul iulian? Dacă ne bazăm pe ajutorul Sfântului Efrem, călăuzitorul noastru duhovnicesc, da. E chiar foarte simplu, dacă luăm ca punct de reper ziua de 25 martie din calendarul iulian, în care se sărbătoreşte Buna Vestire, ziua zămislirii Domnului nostru Iisus Hristos în pântecul Preacuratei Sale Maici, Fecioara Maria. Începând cu această zi putem vorbi de întruparea Mântuitorului nostru, cu cele două firi ale Sale, cea dumnezeiască şi cea omenească, unite în Persoana Sa în chip neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat şi neschimbat. Dar noi ştim de la Sfântul Efrem că firea dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos îşi găseşte simbolul în Soare, în vreme ce firea sa omenească îşi găseşte simbolul în Lună:

390

„Şi luminătorii I-au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină, preînchipuind plinătatea ce nu cunoaşte micşorare. Soarele era simbolul Slavei Lui, Luna era simbolul umanităţii Sale, şi amândouă L-au vestit.” Dacă Luna este simbolul umanităţii Domnului şi Soarele este simbolul dumnezeirii Sale, pentru ca simbolul să corespundă realităţii este absolut necesar ca ziua în care Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari şi i-a pus în tărie să fi fost tot o zi de 25 martie în calendarul iulian proleptic, adică extins cronologic în sens descrescător de la ziua aplicării lui până la cele şase zile ale Facerii. Numai astfel apariţia dintr-o dată a celor două firi unite prin întruparea Domnului pe data de 25 martie îşi găseşte corespondenţa în calendar cu apariţia dintr-o dată la Facere a simbolurilor acestor două firi, Soarele şi Luna. Iar dacă Soarele şi Luna au apărut dintr-o dată în ziua de 25 martie a calendarului iulian proleptic, atunci este foarte uşor de demonstrat că data simbolică a echinocţiului de primăvară este 21 martie. Sfântul Efrem ne-a arătat că în ziua apariţiei luminătorilor, Soarele avea vârsta de 4 zile: „Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile, Soarele însă, deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt numărate şi socotite toate zilele.“ Cum vârsta Soarelui se determină având ca referinţă echinocţiul de primăvară, o vârstă de 4 zile a Soarelui la Facere în data de 25 martie a calendarului iulian proleptic înseamnă echinocţiul de primăvară făcut în data de 21 martie. Iată cum simbolurile explicate de către Sfântul Efrem pentru Soare şi Lună ajută la găsirea fundamentului duhovnicesc al datei unice de 21 martie în calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară. Avem oare, însă, strict ştiinţific vorbind şi nu duhovniceşte-simbolic, vreo garanţie că 21 martie este chiar data în care Soarele trece prin unul din cele 4 puncte echinocţiale şi că echinocţiul de primăvară are loc în punctul de intersecţie al meridianului Alexandriei cu ecuatorul pământesc chiar în anul al 3-lea al secvenţei de 4 ani care se termină cu an bisect? Deşi pare greu de crezut, răspunsul este afirmativ. Există un fenomen fascinant care nu s-ar putea petrece în realitate dacă nu ar fi satisfăcute condiţiile de mai sus. Este vorba de Crugul Sfintelor Paşti, fenomen pe care îl vom studia în continuare.

4.6 Fenomenul Crugului Sfintelor Paşti, cel mai puternic argument împotriva precesiei echinocţiale Marele Ciclu Pascal, sau Crugul Sfintelor Paşti, constă în reluarea după 532 de ani a datelor de sărbătorire a Sfintelor Paşti în calendarul iulian în cazul în care se respectă cu stricteţe regula stabilită de Sfinţii Părinţi de la Sinodul de la Niceea din 325. Mai precis, dacă într-un anume an Sfintele Paşti sunt sărbătorite, conform regulii niceene, într-o anumită duminică din perioada posibilă de sărbătorire 22 martie - 25 aprilie în calendarul iulian, cu siguranţă după 532 de ani vor fi împlinite condiţiile regulii niceene ca ele să se sărbătorească în exact aceeaşi duminică din calendarul iulian. Spre exemplu, dacă în anul 2013 Sfintele Paşti au fost pe data de 22 aprilie din calendarul iulian, ştim precis că peste 532 de ani, în anul 2545, ele vor fi tot pe data de 22 aprilie în calendarul iulian, iar acum 532 de ani, acum 1064 de ani, sau acum 1596 de ani, adică în anii 1481, 949, sau 417, s-au sărbătorit tot pe data de 22 aprilie a calendarului iulian.

391

4.6.1 Descoperirea şi atestarea documentară a Crugului Sfintelor Paşti. Legătura dintre Crugul Sfintelor Paşti şi calendarul iulian, manifestare a înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. Un fapt extrem de important de reţinut este acela că, deşi la sinodul niceean se cunoştea ciclul de 19 ani după care Luna revine la aceeaşi fază a ei în exact aceeaşi zi a aceleiaşi luni din calendarul iulian, nimeni nu s-a gândit nici în timpul sinodului, nici mult după aceea, că şirul datelor de sărbătorire a Sfintelor Paşti în calendarul iulian se va relua în mod identic după 532 de ani. Din articolul lui Olaf Pedersen, The Ecclesiastical Calendar and the Life of the Church (Calendarul eclesiastic şi viaţa Bisericii) apărut în volumul omagial dedicat împlinirii a 400 de ani de la reforma gregoriană, volum intitulat Gregorian Reform of the Calendar (Reforma gregoriană a calendarului) tipărit la Vatican în 1983, aflăm, la pagina 48, că Marele Ciclu Pascal a fost descoperit accidental de Victorius de Aquitania în anul 457 şi, la pagina 59, că a început să fie folosit pentru stabilirea datei Sfintelor Paşti de-abia prin secolul al VIII-lea, după apariţia din anul 725 a lucrării lui Beda Venerabilul intitulată De temporibus ratione (Despre calculul vremurilor) în care este redat un Crug complet al Sfintelor Paşti pentru perioada 532-1063. Autorul articolului menţionează şi faptul că Victorius de Aquitania, chiar dacă a observat că după o perioadă de 532 de ani datele pascale calculate pe baza ciclului lunar de 19 ani se vor repeta, la acea dată el încă nu făcuse legătura că acest Mare Ciclu Pascal pe care îl descoperise se obţinea foarte uşor ca produs (28 x 19 = 532) dintre ciclul solar de 28 de ani, care atestă revenirea în calendarul iulian a aceloraşi date în aceleaşi zile ale săptămânii într-o anumită lună114 (această valoare rezultă din produsul dintre cele 7 zile ale săptămânii şi cei 4 ani necesari pentru formarea anului bisect), şi ciclul lunar de 19 ani care atestă revenirea, în acelaşi calendar iulian, a fazelor Lunii exact în aceeaşi dată a aceleiaşi luni115. De-abia în lucrarea lui Beda Venerabilul din anul 725, De temporibus ratione, [reeditată în anul 1843 sub titlul The Complete Works of Venerable Bede – in the original latin (Opera completă a lui Beda Venerabilul în originalul latin), vol. IV, Londra, capitolul 65, p. 269-270], avem pentru prima dată această explicaţie a formării Marelui Ciclu Pascal, constând în repetarea în calendarul iulian a şirului de sărbători ale Sfintelor Paşti ca urmare a produsului dintre Ciclul de 28 de ani al Soarelui şi Ciclul de 19 ani al Lunii: „CAPITOLUL 65 DESPRE MARELE CIRCUIT AL PAŞTELUI Circuitul Paştelui este mare fiindcă atunci când Ciclul Soarelui şi al Lunii se înmulţesc reciproc se împlinesc 532 de ani. Căci dacă se înmulţesc de nouăsprezece ori câte douăzeci şi opt, sau de douăzeci şi opt de ori câte nouăsprezece, se împlineşte numărul 532. (...) Care, atunci când a fost gândit Spre exemplu, dacă datele de 7 şi 8 februarie 2015 cad în zilele de sâmbătă şi duminică, conform ciclului solar de 28 de ani vom şti cu siguranţă că peste 28 de ani, adică în anul 2043, datele de 7 şi 8 februarie vor cădea tot în zilele de sâmbătă şi duminică. 115 Spre exemplu, dacă în anul 2015 Luna a fost în faza ei de lună plină pe data de 2 februarie, conform ciclului lunar de 19 ani vom şti cu siguranţă că în anul 2034 faza de lună plină a Lunii va avea loc tot în data de 2 februarie. 114

392

să fie împlinit din ordinea lunilor şi a zilelor, îndată după ce a revenit în el însuşi, deoarece se raportează în întregime la cursul Soarelui precum şi al Lunii, se reface prin acelaşi circuit prin care lunile şi zilele au trecut (...)”116 Venerabilul Beda, unul dintre puţinii sfinţi sărbătoriţi atât de către ortodocşi cât şi de către romano-catolici, ne spune în acest text că Crugul Sfintelor Paşti a fost gândit să fie împlinit din ordinea zilelor şi a lunilor. Dar ordinea zilelor şi a lunilor o reprezintă însuşi calendarul folosit de om. Iar calendarul în care se împlineşte atât Ciclul Soarelui cât şi Ciclul Lunii este calendarul iulian. Punem acum o întrebare esenţială: Cine a gândit ca atât Ciclul sau Crugul Soarelui, cât şi Ciclul sau Crugul Lunii să se împlinească exact în calendarul iulian? Răspunsul este evindent: Numai Acela Care în ziua a 4-a a creaţiei a făcut luminătorii cei mari, Soarele şi Luna, şi i-a pus în tărie ca să ne fie nouă spre zile, spre vremuri, spre anotimpuri şi spre ani. Numai Acela putea să gândească cum să-i pună în aşa fel încât ei să sugereze oamenilor folosirea unui calendar precum cel iulian (cu an de 365,25 de zile, în care 3 ani se socotesc a fi de 365 de zile iar al 4-lea an de 366 de zile), şi să împlinească în acest calendar atât ciclurile lor de 28, respectiv 19, ani, cât şi Crugul cel mare al Sfintelor Paşti, cel de 532 de ani. Dintr-o dată, de vreme ce am legat calendarul iulian şi Crugurile Soarelui, Lunii şi cel al Sfintelor Paşti de voinţa şi puterea lui Dumnezeu, căpătăm o altă dimensiune a problemei. Nu cumva, prin aceste Cicluri care se împlinesc perfect în calendarul iulian, Domnul a voit să ne trimită un mesaj al Său? De acum înainte, dincolo de observaţiile astronomice şi implicaţiile pur ştiinţifice ale acestora, am aflat că trebuie să ne gândim şi la o semnificaţie mai profundă a semnelor şi vremurilor arătate de luminătorii cei mari din tărie, semnificaţie pe care Însuşi Domnul Iisus Hristos a voit şi voieşte să o înţelegem şi să o respectăm. Privit din punctul de vedere al interacţiunii dintre mersul luminătorilor de pe cer şi calendarul iulian, Crugul Sfintelor Paşti pare greu de înţeles ca fenomen, mai ales dacă acest calendar este văzut mai degrabă ca o convenţie omenească decât ca fiind stabilit de către Însuşi Dumnezeu. Într-adevăr, cineva ar putea ridica următoarea obiecţie: Dacă în calendarul gregorian, care este tot o convenţie omenească şi care astăzi a împânzit toată lumea, Crugul Sfintelor Paşti nu există, cum puteţi susţine că acest Crug este un fenomen real? Chiar marea majoritate a călăuzitorilor noştri ortodocşi de astăzi, dimpreună cu Părintele Cleopa ne-au îndemnat şi ne îndeamnă să renunţăm la calendarul iulian spunându-ne că, în fond, noi ne închinăm lui Dumnezeu, nu ne închinăm la calendar şi nu este neapărat nevoie să-l respectăm deoarece calendarul nu este o dogmă, ci doar o convenţie omenească pe care, iată, astronomii s-au străduit s-o perfecţioneze de-a lungul vremii în raport cu fenomenele cereşti. Ce am mai putea spune atunci când nu numai savanţii recunoscuţi ai astronomiei, ci chiar şi oameni consideraţi sfinţi ai ortodoxiei de astăzi, îndeamnă la aşa ceva? 116

„CAPUT LXV DE CIRCULO MAGNO PASCHAE

Circulus paschae magnus est, qui multiplicato per invicem solari ac lunari cyclo, DXXXIII conficitur anni. Sive enim decies novies viceni et octoni, seu vicies et octies deni ac noveni multiplicentur DXXXII numerum complent. (...) Qui ubi memoratam ex ordine mensium dierumque summam compleverit, mox in seipsum revolutus, cuncta quae ad solis vel lunae cursum pertinent, eodem quo praeterierant semper tenore restaurat (...)”

393

Tuturor acestora le putem răspunde prin următorul raţionament. De vreme ce Dumnezeu a poruncit în dimineaţa zilei a 4-a: „Să se facă luminători în tăria cerului, spre luminarea pământului, ca să deosebească între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii şi să fie spre semne, spre timpuri, spre zile şi spre ani şi să fie spre luminare în tăria cerului”, este cât se poate de limpede că El a prevăzut ca mişcarea luminătorilor în cer să fie compatibilă doar cu un singur calendar, anume calendarul gândit de El încă de la început pentru oamenii pe care i-a creat. Doar un ateu, considerat de noi, credincioşii ortodocşi, împreună cu Psalmistul, ca fiind nebun117, ar mai putea afirma despre calendarul iulian, în care se petrec toate aceste fenomene ciclice deloc întâmplătoare, că este exclusiv o convenţie omenească. În schimb, pentru un creştin ortodox, a crede că Dumnezeu nu S-a implicat deloc în calendarul său de viaţă înseamnă o blasfemie. Noi credem despre calendarul iulian că a fost nu o pură convenţie omenească, ci chiar calendarul gândit de către Dumnezeu pentru viaţa oamenilor şi cinstirea Sa. Acest tip de calendar care mai fusese propus, dar fără succes, în Egiptul antic, a fost redescoperit de Sosigene, pus în aplicare de Iulius Cezar şi corectat din ordinul lui Octavian Augustus începând chiar cu prima secvenţă de 4 ani socotită din anul Naşterii Domnului. Cum am putea crede că nu ţine de dogmă a ţine sărbătorile Domnului într-un calendar străin de voinţa Sa? Cum va primi Dumnezeu cinstirea noastră într-un calendar prin care noi desfiinţăm vremurile pe care El le-a creat prin mersul luminătorilor din cer? Calendarul dorit de Dumnezeu pentru traiul nostru este calendarul iulian, calendar în care Crugul Paştelui apare ca un fenomen evident. Un fenomen căruia vom încerca să-i aflăm simbolistica duhovnicească.

4.6.2 Crugul Sfintelor Paşti, simbol perfect al divino-umanităţii Mântuitorului Iisus Hristos. Ce înseamnă pentru un creştin conştientizarea faptului că el trăieşte în timpul sfânt al acestui Crug. Pentru a descoperi ce simbolizează Crugul de 532 de ani al Sfintelor Paşti, trebuie să ţinem cont în primul rând de simbolurile asociate celor doi luminători mari, Soarele şi Luna, pe care le-am aflat de la Sfântul Efrem Sirul. Ne vom ajuta în căutarea noastră tot de scrierile Sfântului Efrem. Iată ce spune el referitor la litera „iot”, litera numelui Domnului nostru Iisus Hristos: «(…) „iot”, litera frumosului nume Iisus, însemnează numărul „zece”, numărul care cârmuieşte ca un domn toate numerele. Căci oricine numără până la zece se întoarce ca să înceapă iarăşi de la unu. O, măreţ simbol care zace în numele Iisus, a cărui putere întoarce făpturile!» (Imnele Naşterii Domnului 26,12, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 131) şi încă: «„Iot” e litera lui Iisus. Împăratul nostru este împăratul tuturor numerelor. De deplinătatea lui atârnă toate numerele, aşa cum în Iisus se amestecă toate înţelesurile.» (Imnele Naşterii Domnului 27,13,…, p. 135) În cele ce urmează, vom arăta că Crugul Sfintelor Paşti îşi arată simbolistica prin numărul anilor care îl compun, fiind impregnat de simbolistica desăvărşită a numărului 10. Într-adevăr, după cum am mai arătat: Ps 13, 1 „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu!" Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor.” 117

394

Crugul Sfintelor Paşti = Crugul Soarelui x Crugul Lunii adică: 532 de ani = 28 de ani x 19 ani Se observă că suma cifrelor din Crugul Sfintelor Paşti, cea din Crugul Soarelui şi cea din Crugul Lunii sunt fiecare egale cu 10, adică cu numărul simbolizat prin litera „iot”, litera numelui Mântuitorului nostru. De aici, din reuniunea simbolisticii luminătorilor cu cea a numerelor crugurilor lor, decurge simbolistica Crugului Sfintelor Paşti. Astfel, dacă Soarele simbolizează dumnezeirea Ziditorului, Crugul Soarelui, prin numărul 28 al anilor săi, simbolizează de asemenea dumnezeirea Creatorului, iar prin suma cifrelor sale, 2+8=10, adică numărul deplin care, conform Sfântului Efrem, indică litera numelui Iisus, simbolizează deplinătatea dumnezeirii Mântuitorului nostru. Tot astfel, Crugul Lunii, prin numărul 19 al anilor săi, simbolizează umanitatea Domnului nostru, iar prin suma cifrelor sale, 1+9=10, adică acelaşi număr deplin care indică litera numelui Iisus, simbolizează deplinătatea umanităţii Mântuitorului nostru. În concluzie, dacă Crugul Soarelui este simbolul deplinei dumnezeiri a Domnului nostru Iisus Hristos, iar Crugul Lunii este simbolul deplinei Lui umanităţi, atunci Crugul Sfintelor Paşti, ca produs al acestor două Cruguri, este simbolul deplinei divino-umanităţi a Domnului nostru Iisus Hristos. Crugul Soarelui şi Crugul Lunii se regăsesc în Crugul Sfintelor Paşti în chip nedespărţit, neîmpărţit, neamestecat şi neschimbat precum firea dumnezeiască şi firea omenească în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, Crugul Sfintelor Paşti fiind simbolul deplin al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ancorată în Crugul Sfintelor Paşti prin sărbătorirea cuvenită a Acestora, creştinătatea este înscrisă într-un timp sfânt, un timp liturgic, timpul în simbol al învierii şi mânturii ei, timpul eternităţii şi desăvârşirii, ce urmează să fie petrecut împreună cu Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru credinciosul creştin, conştientizarea sfinţeniei timpului în care trăieşte, asumată prin cuvenita prăznuire a învierii Mântuitorului nostru, reprezintă certitudinea împlinirii simbolului învierii în viaţa eternă a Celui ce dă viaţă. Timpul Crugului Sfintelor Paşti devine astfel o garanţie că, trăindu-l şi petrecând în cunoştinţă de cauză în el, vom petrece negreşit împreună cu Cel Care l-a creat. Acest timp este sfânt pentru că acest Crug a fost gândit de către Domnul încă de la Facere ca vreme care să-L simbolizeze pe El Însuşi. Fiind un timp în simbol, timpul sfânt al Crugului Sfintelor Paşti se va continua, prin împlinirea simbolului odată cu venirea Domnului nostru şi învierea de obşte, cu timpul sfânt al Împărăţiei cereşti a Domnului nostru Iisus Hristos. Toţi credincioşii care au fost împreună cu Domnul în Raiul în simbol care este Biserica cea Una lăsată de El pentru mântuirea noastră, vor fi cu Domnul în Raiul din realitate care este Împărăţia Cerurilor. În fapt, Crugul Sfintelor Paşti simbolizează veşnicia petrecerii omului alături de Mântuitorul Iisus Hristos în Împărăţia Cerurilor.

395

4.6.3 Minunea de la Melitina Istoria de după Sinodul de la Niceea a consemnat, în cazul anumitor ani, o aprigă dispută între Biserica Romei şi Biserica Alexandriei pentru impunerea la date diferite a sărbătoririi Sfintelor Paşti în imperiu. Diferenţele au apărut din cauza faptului că romanii foloseau în mod eronat pentru calculul pascal cicluri astronomice ale Lunii diferite de ciclul alexandrin de 19 ani, ajungând să considere pascale luni pline care se formau înaintea echinocţiului de primăvară, fapt ce conducea uneori la sărbătorirea Sfintelor Paşti cu aproape o lună mai devreme decât ar fi trebuit. Aceste dispute care au avut drept consecinţă, în anumiţi ani de după Sinodul de la Niceea – nu mulţi! – sărbătorirea Sfintelor Paşti la Roma şi în vestul Europei la date diferite faţă de sărbătorirea la Constantinopol şi Alexandria, au rezultat din cauza nerespectării de către papii Romei a regulii hotărâte de Părinţii de la Niceea. Cu timpul, şi ca urmare a unor minuni precum cea de la Melitina, prin care Domnul a arătat că Biserica Alexandriei era cea care stabilea data adevărată a Sfintelor Paşti prin aplicarea corectă a regulii stabilite în anul 325 la Niceea, după anul 450 şi până la reforma gregoriană, papii Romei au fost în cele din urmă înduplecaţi să respecte regula niceeană în totalitatea ei. Pentru a ilustra greaua luptă de convingere care s-a dus, redăm Epistola a III-a a lui Paschasinus, episcopul Lilibetaniei, către Sfântul papă Leon I în legătură cu Sfintele Paşti ale anului 444, epistolă în care se găseşte relatată minunea de la Melitina, şi pe care o găsim în Patrologia Latina, Migne, volumul 54, coloanele 606-610 (în text, 607-611): „Episcopul Paschasinus către papa Leo, stăpânul cu adevărat sfânt şi pe deasupra preafericit şi apostolic, pe care-l venerez cel mai mult după Domnul, Capitolul I. Am primit, aduse de către diaconul Silanus al Bisericii Panormitaniei, cele scrise de apostolia voastră, care, goliciunii mele şi necazurilor peste care am dat în cea mai amară robie suferită (n.n. este vorba despre înrobirea Siciliei de către vandali), le-au adus la toate uşurare şi chiar leac, reînviorând sufletul meu cu rouă cerească şi chiar risipind, stăpâne venerabile papă, tot ce fusese nesuferit. Cuvine-se ca înălţimea voastră, pentru ca să ţineţi adevărul calculului pascal al anului care urmează după acesta, să vă plecaţi sfintele voastre urechi spre faptul pe care micimea mea vi-l aduce la cunoştinţă, fapt faţă de a cărui învăţătură sfântă nu am putut şi nici nu a trebuit să rămân complet nepăsător. Ca urmare, l-am aflat adevărat în acel tratat vechi, sau teorie, care a fost copiat fericirii voastre de la întâistătătorul Bisericii alexandrine. Căci, atunci când calculul roman, care se încheie prin ciclul despre care este vorba, al cărui an va fi al 63-lea (n.n. este vorba de un ciclu lunar de 84 de ani folosit de romani pentru calculul pascal, ciclu care începuse din anul 382), care ciclu a început de la consulatul lui Antoninus şi Siagrus, calcul în care ziua de Duminică şi luna a 22-a cad în ziua a 7-a a calendelor lui aprilie (n.n. 26 martie) şi a doua oară în ziua a 9-a calendelor lui mai (n.n. 23 aprilie) - (ca să cunoaştem adevărul din realitate) se arată ziua de Duminică şi luna a 19-a - ne pricinuieşte îndoială prin aceste oscilaţii nesigure, ne întoarcem la calculul evreilor, adică la calculul Legii, care, de când a fost ignorat de către romani, au căzut uşor în greşeală. Aşadar, ogdoada (n.n. grup de opt ani din Crugul de 19 ani al Lunii) a început în timpul consulatului foarte renumiţilor bărbaţi Aetius, prima, şi Segisvultus a doua, care se încheie cu anul despre care se pune problema. (Pentru ogdoadă) este acest fel de regulă: primii doi sunt ani comuni (n.n. de 354 de zile), al 3-lea embolismic (n.n. de 384 de zile), al 4-lea şi al 5-lea comuni, al 6-lea embolismic, al 7-lea comun, al 396

8-lea embolismic. Aşadar, apostolia voastră distinge cu înţelepciune că al optulea an al ogdoadei nu poate fi altfel decât embolismic. Fiindcă dacă vom fi vrând ca în acel an, despre care am discutat mai sus, să sărbătorim Paştele care cade mai întâi, adică în ziua a 7-a a calendelor lui aprilie (n.n. 26 martie), l-am face an comun, şi tot calculul anilor următori, unul după altul, începe să se clatine. Capitolul al II-lea. Şi pentru ca ceea ce v-am adus la cunoştinţă să nu pricinuiască preafericirii voastre vreo neclaritate, sugerăm ca anii comuni să aibă ca la evrei numai 12 luni, adică 354 zile, iar anii embolismici să aibă cu adevărat 13 luni, adică 384 zile. Aşadar să ne silim să ţinem ca embolismic acest an care este mai lung, ca să nu fim văzuţi că ne abatem de la adevăr. Şi nici să nu ni se pară nou, sau greşit, când cade pe 11 calende ale lui mai (n.n. 21 aprilie) ziua Patimilor, de la care (după cum se vede la greci) Paştele a primit numele, chiar dacă traducătorii limbii evreieşti învaţă să se spună la Paşte „trecere”, pentru că este întărit totuşi şi prin spusa evanghelistului Ioan, în care se afirmă când vorbeşte despre Patimi „că a sosit ceasul ca să treacă Iisus din lumea aceasta la Tatăl” (Ioan 13, 1). Aşadar, o zi mai depărtat pusă să nu ne sperie, ca să evităm să cădem în acea greşeală, precum s-a întâmplat în timpul domnului meu de fericită reamintire, al predecesorului apostolatului vostru Zosima (†418), în anul al 11-lea al consulatului lui Honorius Augustus (n.n. este vorba de anul 417), şi al doilea al lui Constanţiu. Într-adevăr, atunci când a avut loc abaterea, şi nu s-a ţinut ziua Paştelui în 10 calende ale lui mai (n.n. 22 aprilie), s-a prăznuit în ziua de 8 calende ale lui aprilie (n.n. 25 martie), adică în loc de embolismic s-a ţinut an comun, şi a luat naştere o greşeală într-atât de gravă, încât acest adevăr a fost verificat printr-o taină neîndoielnică, fiindcă s-a săvârşit prin darul Sfântului Duh. O minune pe care am socotit că trebuie s-o povestesc, fiindcă însuşi locul este foarte cunoscut şi diaconului Libanius, sfântului şi cinstitului de mine frate al meu, minune a cărei taină a fost astfel: Capitolul al III-lea. O oarecare regiune foarte sărăcăcioasă, situată în munţi înalţi şi în păduri foarte dese, se numeşte Melitina, şi în acel loc a fost construită, prin trudă, o foarte mică şi neînsemnată biserică, în al cărei baptisteriu, în noaptea sfântă de Paşte, la ceasul botezului, dat fiind că nu este niciun jgheab sau vreo ţeavă, şi nici apă deloc în vecinătate, izvorul se umple de la sine, şi după ce cei puţini vor fi fost sfinţiţi, atunci fără să aibă vreun canal de scurgere, apa dispare de la sine în acelaşi mod în care a venit. Aşadar, atunci, precum am spus mai înainte, în timpul de sfântă amintire al domnului, odată al meu, şi foarte fericitului papă Zosima, când apăruse eroarea la occidentali, după ce s-au parcurs lecturile obişnuite din noaptea sfântă, conform obiceiului, la vremea de a boteza, de vreme ce preotul a căutat în zadar, până în zori, apa care nu a venit, cei care trebuiau să fie botezaţi au plecat acasă nesfinţiţi. Şi, ca să povestesc pe scurt, în acea noapte care începea în ziua Duminicii, în a X-a zi a calendelor lui mai (n.n. 22 aprilie, ziua care corespundea Sfintelor Paşti calculate după ciclul alexandrin), izvorul sfânt s-a umplut din nou la ora corespunzătoare. Aşadar, printr-o minune evidentă, s-a făcut cunoscut că greşeala a fost de partea occidentalilor. Capitolul al IV-lea. Acestea, pe cât am putut, şi scurtimea spaţiului de corespondenţă a îngăduit, le-am scris ca răspuns la porunca apostolatului vostru, eu, cel care vă imploră prosternat ca, ţinând seama de micimea mea, şi mai mult, pentru bunăstarea întregului pământ, să ne învrednicim să ne rugăm ca, în cele din urmă, eliberaţi din atâtea strâmtorări, să cunoaştem că Însuşi Dumnezeul nostru este singurul Care face minuni. Care, iată, nu lasă 397

sufletele mărturisitorilor Săi în voia fiarelor, şi nici nu îngăduie ca noi să fim încercaţi mai mult peste ceea ce putem suporta, ci, împreună cu încercarea, face bogată milă, după bunătatea Sa, ca să putem îndura. Rugaţi-vă pentru mine.”118 „Domino vere sancto atque beatissimo ac apostolico, mihique post Dominum plurimum colendo papae Leoni Paschasinus episcopus, Cap.I. – Apostolatus vestri scripta diacono Panormitanae Ecclesiae Silano deferente percepi, quae nuditati meae atque aerumnis, quas amarissima captivitate faciente incurri solatium in omnibus atque remedium attulerunt, coelesti rore meum animum recreantes, atque omne quod triste fuerat, abstergentes, domine venerabilis papa. Jubere dignata est corona vestra, ut quid paschalis supputationis veritas anni post hunc futuri haberet, sacrosanctis auribus vestris exiguitas mea intimaret. Cui praecepto pio inobediens existere non potui omnino, nec debui. Diutino itaque tractatu, vel ratiocinatione id verum invenimus, quod ab Alexandrinae Ecclesiae antistite beatitudini vestrae rescriptum est. Nam cum Romana supputatio, quae cyclo concluditur, cujus ipse, de quo agitur erit sexagesimus tertius annus, qui cyclus coepit a consulatu Antonini et Siagrii, nobis dubietatem afferret, eo quod septimo kalendarum Aprilium die dies Dominica et luna vigesima secunda incurreret, et iterum nono kalendarum Maiarum die (ut rei veritas habet) Dominica dies et luna decimanona obveniret: in hoc ambiguo fluctuantes, ad hebraeorum, hoc est legalem supputationem nos convertimus, quae cum a Romanis ignoratur, facile errorem incurrunt. Coepit ergo ogdoas a consulatu virorum clarissimorum Aetii iterum et Sigesvulti, quae clauditur anno de quo quaestio videtur exorta. Talis ratio haec est: Priores duo sunt anni communes, tertius embolismalis, quartus et quintus communes, sextus embolismalis, septimus communis, octavus embolismalis. Pervidet ergo apostolatus vestri prudentia octavum annum ogdoadis fieri aliter non posse nisi embolismum teneamus. Quod si voluerimus illud quod superius diximus, id est, quod primum incurrit Pascha, septimo kalendarum Aprilium die celebrare, communem annuum faciemus, et incipiet omnis deinceps subsequentium annorum supputatio vacillare. Cap.II. – Et ne hoc quod exposuimus beatitudini vestrae obscuritatem aliquam afferat, suggerimus communes annos, apud Hebraeos duodecim tantum lunas, hoc est dies 354 habere; embolismos vero lunas tredecim habere, hoc est dies 384. Necessitate ergo embolismi cogimur id tenere, quod longius est, ne a vero deviare videamur. Neque nobis aut novum aut erraticum videatur, cum dies passionis undecimo kalendas Maii occurrat, a qua (sicut Graecis videtur) Pascha nomen accepit; licet Hebraeae linguae interpretes tradant Pascha transitum dici, quod tamne idem et Joannis evangelistae dicto firmatur, quo ait, cum de passione loqueretur: Cum venisset hora ut transiret Jesus de hoc mundo ad patrem ( Joan. XIII, 1). Non ergo nos dies una longius posita terreat, ne cum hanc vitamus incurramus errorem, sicut evenit tempore beatae recordationis domini mei, praedecessoris apostolatus vestri Zosimi, anno consulatus Honorii Augusti undecimo, et Constantii secundo. Tunc enim, cum declinaretur, ne decimo kalendas Maii dies Paschae teneretur, celebratum octavo die kalendas Aprilis, id est, pro embolismocommunis est annus tentus, et error gravissimus est ortus, in tantum ut mysterio certo, quod dono sancti Spiritus ministratur, haec veritas probaretur. Quod propterea credidi exponendum, quia locus ipse etiam sancto atque a me venerando fratri meo Libanio diacono notissimus est. Cujus mysterii miraculum tale est. Cap.III. – Quaedam vilissima possessio, Melitinas appellatur in montibus arduis ac silvis densissimis constituta, illicque perparva atque vili opere constructa est Ecclesia. In cujus baptisterio nocte sacrosancta paschali, baptizandi hora, cum nullus canalis, nulla sit fistula, nec aqua omnino vicina, fons ex se repletur, paucisque qui fuerint consecratis, cum deductorium nullum habeat, ut aqua venerat, ex sese discedit. Tunc ergo, sicut supra diximus, sub sanctae memoriae domino quondam meo ac beatissimo papa Zosimo, cum apud Occidentales error ortus fuisset, consuetis lectionibus nocte sancta decursis, cum presbyter escundum morem baptizandi horam requireret, usque ad lucem aqua non veniente, non consecrati, qui baptizandi fuerat, recesserunt. Ut ergo breviter narrem, illa nocte, quae lucescebat in diem Dominicam, decimo die kalendas Maii fons sacer hora competenti repletus est. Evidenti ergo miraculo claruit occidentalium partium fuisse errorem. Cap.IV. – Haec prout potui, vel epistolaris brevitas passa est, jubente apostolatu vestro, rescripsi; provolutus obsecrans ut pro mea parvitate, immo pro totius orbis statu, orare dignemini: ut tandem de tot necessitatibus liberati cognoscamus quoniam ipse este Deus noster, qui facit mirabilia solus. Qui jam non tradat bestiis animas confitentes sibi, neque amplius patiatur tentari nos supra id quod ferre possumus, sed faciat cum tentatione proventum misericordem pro sua pietate, ut sustinere possimus. Orate pro me. ” 118

398

Epistola lui Paschasinus reprezintă un document de foarte mare importanţă deoarece aminteşte data corectă a Sfintelor Paşti sărbătorite de către creştinii din Alexandria în anul 417. În anul 2013 s-au împlinit exact 3 Cruguri ale Sfintelor Paşti de atunci şi Sfintele Paşti au fost sărbătorite la aceeaşi dată în calendarul iulian ca în anul 417, anume 22 aprilie. Corectitudinea datelor pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti, furnizate de Biserica Alexandriei şi consemnate de istorie, nu poate fi pusă la îndoială. Nu poate fi pusă la îndoială deoarece, pe de o parte, atunci când a fost pusă la îndoială, ea s-a vădit prin minuni dumnezeieşti precum minunea de la Melitina, iar pe de altă parte, dacă s-ar fi strecurat cea mai mică greşeală şi data prăznuirii Sfintelor Paşti ar fi fost furnizată de alexandrini într-un anume an în mod greşit faţă de regula stabilită la Niceea, atunci în mod cert Crugul Paştilor nu ar fi avut cum să se împlinească şi noi să sărbătorim Sfintelor Paşti în anul 2013 la aceeaşi dată a calendarului iulian ca în anul 417, la distanţă de 3 astfel de sfinte cruguri.

4.6.4 Desfiinţarea precesiei echinocţiale şi a consecinţelor ei imaginare de către fenomenul real al Crugului Sfintelor Paşti. Consecinţele reale ale Crugului Sfintelor Paşti. Scurtă concluzie. Ca fenomen pe care istoria l-a dovedit adevărat, Crugul Sfintelor Paşti desfiinţează precesia echinocţială. Într-adevăr, Crugul Sfintelor Paşti fiind un fenomen real consemnat ca atare, înseamnă că precesia echinocţială şi toate consecinţele care decurg din ea sunt false deoarece, dacă ar fi fost adevărate, atunci nu ar fi putut exista fenomenul Crugului Sfintelor Paşti. Astfel Crugul Sfintelor Paşti desfiinţează: 1. Precesia echinocţială cu rata de 50,2’’/an, care este astăzi considerată adevărată de către toţi astronomii moderni. Această precesie nu există în realitate. Dacă ar exista, ar conduce după circa 130 de ani la mutarea echinocţiului de primăvară cu o zi în calendarul iulian în sens scăzător faţă de data de 21 martie. Acest lucru ar însemna o decalare a referinţei echinocţiale cu 4 zile în decursul unui Crug al Sfintelor Paşti. Prin urmare, în cadrul primului Crug al Sfintelor Paşti de la Sinodul niceean, cel dintre anii 325-857 ar fi trebuit ca, la sfârşitul Crugului, data echinocţială să fie schimbată de la 21 martie la 17 martie. Modificarea cu o singură zi a acestei referinţe în Crugul Sfintelor Paşti ar conduce la neîmplinirea lui, adică la faptul că nu s-ar mai relua în chip identic şirul sărbătorilor Sfintelor Paşti după 532 de ani. Cu atât mai mult s-ar petrece acest lucru dacă în decursul unui Crug al Sfintelor Paşti referinţa echinocţială ar trebui modificată cu 4 zile. 2. Anul tropic, considerat de astronomii de astăzi a fi fost de 365,24231 de zile la începutul erei creştine şi de 365,24219 de zile în anul 2000. Un astfel de an nu există în realitate deoarece, la fel ca precesia echinocţială, el conduce, în raport cu anul de 365,25 de zile folosit în calendarul iulian, la o aceeaşi diferenţă de o zi la circa 130 de ani, fapt care ar trebui să atragă în mod similar modificarea referinţei echinocţiale în calendarul iulian şi nerepetarea şirului de sărbători pascale după trecerea unui Crug al Sfintelor Paşti.

399

În schimb, Crugul Sfintelor Paşti are următoarele consecinţe: 1. Unicitatea anului de 365,25 de zile gândit de Dumnezeu pentru oameni pe Pământ. Făcut prin porunca lui Dumnezeu, anul pe Pâmânt respectă această poruncă prin unicitatea duratei sale. Fie că este văzut ca an tropic şi măsurat corect ca timp între două treceri ale Soarelui prin dreptul a două puncte echinocţiale succesive de acelaşi fel de pe ecuatorul pământesc, fie că este văzut ca an sideral şi măsurat corect ca timp între două treceri ale Soarelui prin dreptul aceluiaşi reper stelar, în astronomia geocentrică scripturistică anul are aceeaşi lungime de 365,25 de zile. Durata unică a anului de 365,25 de zile este dovedită de Crugul Sfintelor Paşti prin faptul că numai această lungime a anului poate asigura împlinirea acestui Crug ca fenomen real. Dacă anul ar avea o durată diferită de 365,25 de zile, atunci s-ar introduce decalări în calendar şi Crugul Sfintelor Paşti bazat exclusiv pe anul de 365,25 de zile nu s-ar mai putea împlini. 2. Calendarul iulian este singurul calendar care asigură formarea echinocţiilor în aceeaşi zi calendaristică a anului de 365,25 de zile, iar împlinirea Crugului Sfintelor Paşti în calendarul iulian este garanţia corectitudinii acestui calendar. 3. Crugul Soarelui este de exact 28 de ani în calendarul iulian. Împlinirea Crugului Soarelui în calendarul iulian este consfinţită de împlinirea Crugului Sfintelor Paşti. 4. Crugul Lunii este de exact 19 ani în calendarul iulian. Împlinirea Crugului Lunii în calendarul iulian după exact 19 ani reprezintă fenomenul cel mai spectaculos care concură la împlinirea Crugului Sfintelor Paşti. Împlinirea acestui ciclu lunar prin repetarea fazei lunii după exact 19 ani în exact aceeaşi dată a unei luni anume din calendarul iulian face posibilă verificarea în fiecare an a realităţii fenomenului întregului Crug al Sfintelor Paşti. De-abia acum putem răspunde la întrebarea astronomică firească: Conform cărei raţiuni a făcut Dumnezeu o astfel de traiectorie complicată pentru Lună, după cum ştim descentrată şi ea faţă de ecuatorul ceresc şi cu spire rotite şi cu noduri faţă de ecliptică? Răspunsul vine firesc: Raţiunea lui Dumnezeu pentru traiectoria mai complicată a Lunii a fost aceea de a realiza exact acest fenomen al Crugului Lunii, de reluare a fazelor ei după 19 ani în exact aceeaşi dată dintr-o lună în calendarul iulian. Este absolut exclus ca acest fenomen să se petreacă întâmplător, el nu poate fi decât un fenomen gândit de către un Creator, la fel ca şi fenomenele anului unic de 365,25 de zile şi Crugului Soarelui de 28 de ani, ambele în acelaşi calendar iulian. Crugul Lunii de 19 ani în calendarul iulian este cel mai vădit fenomen raţional creat de Dumnezeu. Faptul că Luna se menţine în acest Crug încă de la Facere ne dovedeşte în mod absolut că ea nu se supune vreunei legi oarbe a gravitaţiei, ci numai şi numai poruncii lui Dumnezeu din ziua a 4-a, în care a creat-o ca să arate timpurile voite de El. Putem să ne dăm seama de puterea acestei porunci prin faptul că Luna îşi parcurge traiectoria sinuoasă tocmai pentru a realiza fără niciun fel de întârziere această poruncă. Dacă ar fi cea mai mică decalare în realizarea fazei Lunii după Crugul ei de 19 ani, atunci însumarea acestei decalări timp de mai multe cruguri lunare ar face imposibilă realizarea Crugului Sfintelor Paşti. 5. Ziua de 21 martie în calendarul iulian este ziua în care se petrece în realitate echinocţiul de primăvară. Având în vedere astronomia geocentrică scripturistică pe care am elaborat-o, vom demonstra că Crugul Sfintelor Paşti nu se poate realiza dacă nu are drept referinţă ziua corectă a echinocţiului de primăvară. Am arătat în capitolul dedicat măsurării anului în astronomia noastră faptul că singura modalitate corectă de a măsura anul de 365,25 de 400

zile absolut necesar pentru realizarea Crugului Sfintelor Paşti este aceea de a determina perioada scursă între două suprapuneri ale centrului discului solar cu două puncte echinocţiale succesive de acelaşi fel realizate pe ecuatorul pământesc. Am văzut cum proiecţia pe Pământ a centrului discului Soarelui intersectează ecuatorul pământesc numai în cele patru puncte echinocţiale şi cum, raportată la un meridian de referinţă, această intersecţie se realizează în patru momente diferite din aceeaşi zi a anului în calendarul iulian. Dacă ziua de 21 martie din calendarul iulian nu ar fi fost ziua echinocţială neschimbată pe parcursul întregului Crug al Sfintelor Paşti, în decursul ei proiecţia pe Pământ a centrului discului solar nu ar mai fi intersectat ecuatorul în punctul echinocţial, ci s-ar fi aflat pe o paralelă diferită de ecuator şi, indiferent cât de aproape ar fi fost această paralelă faţă de ecuatorul pământesc, nu s-ar mai fi putut genera anul perfect de 365,25 de zile, ci un an diferit de acesta. Or, am văzut că Crugul Sfintelor Paşti este un fenomen extrem de fin în raport cu anul de 365,25 de zile, şi o diferenţă cât de mică faţă de acest an, cumulându-se în timp, ar fi dus la nerealizarea lui. În consecinţă, de vreme ce Crugul Sfintelor Paşti s-a realizat cu referinţa de 21 martie din calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară, rezultă că ziua de 21 martie din calendarul iulian este singura zi echinocţială de primăvară posibilă. 6. În al 3-lea an al unei secvenţe din calendarul iulian care se încheie cu an bisect, echinocţiul de primăvară se face la intersecţia meridianului Alexandriei cu ecuatorul pământesc, deoarece numai astfel este asigurată stabilitatea datei echinocţiale în calendarul iulian. Împlinirea Crugului Sfintelor Paşti atestă ca certitudine acest fapt. În finalul acestui capitol, ţinând cont că am reuşit să combatem din punct de vedere istoric, logic, teoretic şi fenomenologic precesia echinocţială, suntem în măsură să afirmăm că toţi cei care au suţinut această absurditate sunt fie nişte astrologi vicleni şi înrăiţi care, asemenea lui Satan, s-au opus Domnului în mod conştient, fie nişte oameni înşelaţi care au crezut-o adevărată deoarece nu au cercetat-o. Investigaţia noastră continuă. Ea nu se va sfârşi până ce nu vom da pe faţă toate consecinţele pe care noi creştinii, şi chiar toţi oamenii de pe Pământ, le-am suportat, le suportăm şi le vom suporta din cauza faptului că, începând cu reforma calendaristică făcută de papa Grigorie al XIII-lea în anul 1582, ne aflăm sub semnul acestei teribile minciuni aruncate în lume de Satan.

401

5. Un calendar al lui Satan – calendarul gregorian Odată ce am dovedit că nu există vreo precesie echinocţială şi nici vreun an cu lungime diferită de 365,25 de zile, atenţia noastră se îndreaptă acum în mod inevitabil către reforma calendaristică făcută în anul 1582 de către papa Grigorie al XIII-lea, reformă care era fundamentată la vremea ei chiar pe credinţa în precesia echinocţială şi într-un an tropic mai mic decât anul iulian. Ar fi cea mai mare naivitate din partea noastră să ne oprim la simpla demonstraţie care arată că reforma calendarului a fost doar o greşeală, greşeală pe care lumea, după ce ne va fi ascultat cu atenţie, urmează să o corecteze cu conştiinciozitate, asemenea unui elev silitor care a fost descoperit că şi-a greşit tema pentru acasă. Adevărata faţă a reformei calendristice a papei Grigorie al XIII-lea ni se va revela de-abia de acum încolo în acest capitol în care vom cerceta în amănunt consecinţele ei asupra omenirii. De-abia când vom realiza dimensiunea acestor consecinţe, vom fi în măsură să stabilim, în cunoştinţă de cauză, nişte acţiuni şi măsuri prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să reparăm ce se mai poate repara.

5.1 Bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al XIII-lea şi istoria introducerii calendarului gregorian Primul lucru pe care trebuie să-l facem în momentul de faţă este acela de a prezenta însăşi bula papală Inter Gravissimas prin care papa Grigorie al XIII-lea a decis reformarea calendarului iulian utilizat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea. O găsim în tomul al V-lea al operelor matematice ale consilierului papal Cristofor Clavius, cel care s-a ocupat cu popularizarea reformei, Christophori Clavii Bambergensis e Societate Iesu Operum Mathematicorum – tomus quintus (Tomul al V-lea al lucrărilor matematice ale lui Cristofor Clavius din Bamberg şi din Societatea lui Iisus), 1612, p. 13-15: „Grigorie, episcop slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, spre perpetuă amintire. Printre cele mai importante griji ale slujbei noastre pastorale, precum acelea de a se duce la bun sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele care au fost rezervate Scaunului Apostolic de către sfântul conciliu din Trent, aceasta nu este cea mai din urmă. Într-adevăr, părinţii acestui conciliu au adăugat la ultimele reflecţii ale ordinii de zi şi această grijă, totuşi, fiind împiedicaţi de timp, au returnat toată această chestiune din decretul conciliului către autoritatea şi decizia pontifului roman. Iar în ordinea de zi sunt conţinute mai ales două chestiuni, dintre care una cuprinde rugăciunile şi laudele din zilele sărbătorilor dumnezeieşti şi din zilele de lucru care trebuie îndeplinite, iar cealaltă priveşte ciclul Paştelui şi al sărbătorilor care depind de acesta, care trebuie stabilite după mişcarea Soarelui şi a Lunii. Iar Pius al 5-lea, predecesorul nostru de fericită amintire, achitându-se de prima, s-a îngrijit şi a pus-o în vigoare. Iar aceasta, care de bună seamă cere refacerea cum trebuie a calendarului, a fost încercată adesea încă de multă vreme de către predecesorii noştri pontifii romani, dar n-a putut fi achitată şi dusă la capăt până acum deoarece calculele pentru corectarea calendarului care au fost propuse de la cunoscătorii mişcărilor cereşti, din cauza marilor şi de cele mai multe ori de nelămurit dificultăţi pe care o corectare de acest fel întotdeauna le-a prezentat, nu erau nici durabile mult timp şi nici nu menţineau intacte riturile bisericeşti vechi (de care mai înainte de toate trebuia să avem grijă în această chestiune). 402

Şi astfel, în timp ce chiar şi noi, chiar dacă nedemni, bizuindu-ne pe autoritatea de la Dumnezeu, ne preocupam cu această problemă şi cu această grijă încredinţate nouă, ne-a fost adusă o carte de la fiul nostru drag Antonio Lilio, doctor în medicină şi arte, pe care o scrisese odinioară Aloysius, fratele lui bun, în care, printr-un anumit ciclu nou de epacte descoperit din ea, şi aliniat la regula fixată a numărului de aur însuşi, şi, în plus, potrivit la orice mărime a anului solar, prin calcul constant care va dura şi pentru toate veacurile, a arătat că toate cele care s-au prăbuşit în calendar pot fi restabilite astfel încât însuşi calendarul expus pentru viitor să fie văzut fără nicio schimbare vreodată. Am trimis înainte cu câţiva ani acest nou calcul de restabilire a calendarului, descris într-un mic volum, la conducătorii creştini şi la universităţile mai vestite, încât lucrarea, care este uşor accesibilă pentru toţi, să fie săvârşită şi prin consultarea comună a tuturor. Când aceia au răspuns în deplin acord, precum am sperat foarte mult, îndemnaţi de acordul unanim al tuturor, noi am chemat pentru corectarea calendarului în binecuvântata Romă pe bărbaţii cei mai competenţi în aceste chestiuni, pe care i-am delegat înainte de departe, dintre popoarele de seamă ale lumii creştine. Aceştia, după ce au consacrat acestei lucrări de noapte mult timp şi atenţie, şi au comparat între ei ciclurile lor şi ale oamenilor erudiţi care au scris despre această chestiune, atât cele vechi cât şi cele mai recente, alese cu grijă de peste tot şi foarte atent apreciate, prin dezbatere, au ales înaintea celorlalte acest ciclu de epacte căruia i-au făcut în plus oarecari adăugiri, care, după o examinare atentă, au fost văzute că servesc îndeosebi la desăvârşirea calendarului. Aşadar, pentru cei care ne urmăresc cu atenţie, spre legiuita sărbătorire a zilei de Paşti conform Sfinţilor Părinţi şi vechilor pontifi romani, în special lui Pius I şi lui Victor I, şi de asemenea conform acelui mare sinod ecumenic Niceean şi altora, trei sancţionări necesare trebuie corelate şi stabilite: prima, locul sigur al echinocţiului de primăvară; după aceea poziţia corectă a Lunii a 14-a în prima lună, care fie pică în însăşi ziua echinocţiului, fie urmează imediat ei; în fine, fiecare primă zi de duminică care urmează aceleiaşi Luni a 14-a. Ne-am îngrijit nu numai spre a restabili echinocţiul de primăvară în locul de dinainte, de la care acum faţă de sinodul de la Niceea s-a depărtat cu aproape zece zile, şi spre a repune Luna a 14-a pascală la locul ei, de la care s-a depărtat cu patru zile şi mai bine în acest timp, ci chiar şi de calea pentru a transmite şi calculul prin care se garantează că în viitor echinocţiul şi Luna a 14-a nu se vor mai îndepărta niciodată de la locurile lor proprii. Aşadar, pentru ca echinocţiul de primăvară, care a fost stabilit de către Părinţii sinodului Niceean la 12 calende aprilie (n.n. 21 martie), să fie restabilit în acelaşi loc, arătăm dinainte şi ordonăm ca din luna octombrie a anului 1582 să se scoată 10 zile, de la a 3-a a nonelor (n.n. 5 octombrie) până la prima după ide (n.n. 14 octombrie) inclusiv, şi ziua care urmează 4 none (n.n. 4 octombrie), în care se celebrează de obicei sărbătoarea Sfântului Francisc, să se cheme idele lui octombrie (n.n. 15 octombrie), şi în ea să se celebreze sărbătoarea Sfinţilor Dionisie, Rustic şi a Mucenicului Elefterie, împreună cu amintirea Sfântului Marcu, papă şi mărturisitor, şi a Sfinţilor Serghie, Bachus, Marcelus şi a Mucenicului Apuleius. În 17 calende noiembrie (n.n. 16 octombrie), care urmează imediat acestei zile, se va celebra sărbătoarea Sfântului Calist, papă şi martir, apoi în 16 calende noiembrie (n.n. 17 octombrie) se va face slujba şi misa de duminică, a 18-a după Cinzecime, cu scrisoarea duminicală schimbată din G în C. În sfârşit, în 15 calende noiembrie (n.n. 18 octombrie), va fi săvârşită sărbătoarea Sfântului Luca Evanghelistul, după care se vor săvârşi în continuare zilele de sărbătoare după cum sunt descrise în calendar. 403

Dar ca din această scădere de zece zile a noastră să nu se facă prejudiciu vreunuia pentru că ţine la plăţile anuale şi lunare, în controversele care se vor fi iscat după aceasta, părţile vor fi la latitudinea judecătorului să ia în calcul scăderea menţionată, prin adăugarea altor zece zile în expirarea oricăror plăţi. Apoi, ca echinocţiul să nu se mai depărteze în viitor de 12 calende aprilie (n.n. 21 martie), stabilim ca fiecare al 4-lea an să fie în continuare bisextil (precum este obiceiul), în afară de anii centenali, care, chiar dacă înainte au fost întotdeauna bisextili, precum încă voim să fie anul 1600, totuşi după acesta, în continuare, cei care urmează centenali să nu fie toţi bisextili, ci în fiecare 400 de ani, primii trei sute să se încheie fără an bisextil, iar fiecare al patru sutelea să fie bisextil, astfel încât anii 1700, 1800 şi 1900 să nu fie bisextili. Iar în anul 2000, după regula obişnuită se va intercala ziua bisextilă, când februarie va conţine 29 de zile, şi va fi păstrată perpetuu aceeaşi ordine pentru intercalare şi întrerupere a zilei bisextile pentru fiecare patru sute de ani. De aceea, pentru ca Luna a 14-a pascală să se regăsească precis, de asemenea şi vârsta Lunii să se facă bine cunoscute poporului credincios, conform cu regula veche a Bisericii de a învăţa pe de rost din martirologiu fiecare dintre zile în parte, stabilim ca, după înlăturarea numărului de aur din calendar, în locul lui să fie pus ciclul de epacte care, aliniat la regula sigură a numărului de aur (după cum am spus), face ca luna nouă şi Luna a 14-a pascală adevărată să-şi păstreze în realitate mereu locurile. Şi acest lucru se vede clar din expunerea calendarului nostru, în care sunt descrise chiar şi tabelele pascale conforme cu ritul bisericesc vechi, în care se poate găsi mai sigur şi mai uşor Sfântul Paşte. În sfârşit, de vreme ce, în parte pentru cele zece zile scoase din luna octombrie a anului 1582 (care trebuie să fie numit pe drept anul corecţiei), în parte pentru cele încă câte trei zile care nu mai trebuie intercalate deloc în oricare perioadă de patru sute de ani, este necesar să se întrerupă ciclul scrisorilor duminicale de 28 de ani utilizat mereu până astăzi în Biserica Romană, voim ca în locul lui să fie pus acelaşi ciclu de 28 de ani de la acelaşi Lilio, acomodat acum spre a intercala zilele bisextile în calculul arătat al anilor centenali, precum şi pentru mărimea oricare ar fi ea a anului solar, din care scrisoarea duminicală cu ajutorul ciclului solar să poată fi aflată mereu la fel de uşor ca mai înainte, după cum este explicat în propria regulă. Aşadar, noi, conform cu ceea ce este în mod obişnuit propriu pontifului suprem să îndeplinim, prin acest decret al nostru, aprobăm calendarul, acum îndreptat şi desăvârşit prin nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa, şi poruncim să fie făcut cunoscut tuturor şi să fie tipărit şi publicat la Roma împreună cu martirologiul. Iar pentru ca fiecare dintre ele să fie menţinute peste tot în lume nealterate şi curăţate de greşeli de tipar şi erori, interzicem tuturor tipăritorilor stabiliţi în jurisdicţia noastră şi a sfintei Biserici Romane, cu sau fără intermediari, sub pedeapsa confiscării cărţilor şi a unei amenzi de o sută de ducaţi de aur de plătit Camerei Apostolice, iar celorlaltora, stabiliţi în oricare alt ţinut, sub pedeapsa excomunicării şi a altor pedepse din puterea noastră, ca să nu îndrăznească cumva să tipărească sau să pună în vânzare sau să primească în vreun fel calendarul sau martirologiul fără licenţa noastră. În plus, înlăturăm şi suprimăm în întregime vechiul calendar şi voim ca toţi patriarhii, mai marii oraşelor, arhiepiscopii, episcopii, abaţii şi ceilalţi conducători bisericeşti să introducă noul calendar (la care a fost adaptată şi lista martirologiului) pentru citirea slujbelor divine şi celebrarea sărbătorilor 404

fiecare în bisericile, mânăstirile, comunităţile, ordinele, serviciile militare şi diocezele lor, şi să se folosească numai de acesta, atât aceştia cât şi toţi ceilalţi preoţi, clerici şi laici de ambele sexe şi de asemenea militarii şi toţi credincioşii creştini, a cărui folosire va începe după îndepărtarea celor zece zile din luna octombrie a anului 1582. Iar pentru cei care locuiesc în regiuni îndepărtate, încât nu pot să ia notă de aceste scrisori de la noi înainte de timpul prescris, se va permite totuşi aceeaşi în luna octombrie a anului următor 1583, sau altul, de bună seamă imediat când vor ajunge la ei aceste scrisori ale noastre, în modul arătat de noi puţin mai înainte că se face o astfel de schimbare, după cum mai abundent va fi explicată în calendarul nostru din anul reformei. Iar prin autoritatea dată nouă de la Dumnezeu, îndemnăm şi rugăm pe fiul nostru foarte drag întru Hristos, Rudolf, rege al romanilor ales împărat, şi pe ceilaţi regi, principi, precum şi republicile, şi recomandăm aceloraşi, de vreme ce au solicitat de la noi ca să săvârşim această lucrare strălucită, prin aceeaşi, ba chiar prin mai mult, pentru a păstra armonia în celebrarea sărbătorilor între popoarele creştine, să adopte acest calendar al nostru şi pentru ei, şi să aibe grijă pentru adoptare şi respectare cu sfinţenie la toate popoarele religioase supuse. Dar pentru că ar fi dificil să aducem la cunoştinţă scrisorile de faţă către toate ţările lumii creştine, acelea să fie expuse şi fixate la uşile Bisericii Primului dintre Apostoli şi la uşile Cancelariei Apostolice, şi la vedere în Câmpul Florei. Şi ordonăm ca exemplarele tipărite ale aceloraşi scrisori să fie însoţite în plus şi de sulurile calendarului şi martirologiului inserate şi afişate, sau semnate de mâna notarului public, de asemenea pecetluite şi cu sigiliul unei persoane stabilite în rang bisericesc pentru ca să se aibă aceeaşi încredere absolută neîndoielnică a neamurilor şi familiilor de peste tot în scrisorile originale expuse. Prin urmare, niciunuia dintre oameni nu-i va fi permis să încalce această pagină a regulilor, dispoziţiilor, decretelor, voinţei, aprobărilor, interdicţiei, suprimării, abolirii, îndemnului şi rugăminţii noastre, sau să se împotrivească ei cu îndrăzneală nesocotită. Iar dacă cineva va avea îndrăzneala să atace aceasta, va face cunoştinţă cu mânia atotputernicului Dumnezeu şi a apostolilor Petru şi Pavel care urmează să se abată asupra lui. Dată la Tusculum în anul 1581 al întrupării Domnului, 6 calende martie, anul al 10-lea al pontificatului nostru. Cae. Glorierius A. de Alexijs”119 „Gregorius episcopus servus servorum Dei, ad perpetuam rei memoriam. Inter gravissimas Pastoralis officii nostri curas, ea postrema non est, ut quæ a sacro Tridentino concilio Sedi Apostolicæ reservata sunt, illa ad finem optatum, Deo adiutore, perducantur. Sane eiusdem Concilii Patres, cum ad reliquas cogitationes Breviarii quoque curam adiungerent, tempore tamen exclusi, rem totam ex ipsius Concilii decreto ad auctoritatem et iudicium Romani Pontificis retulerunt. Duo autem Breviario præcipue continentur, quorum unum preces laudesque divinas festis profestisque diebus persolvendas complectitur, alterum pertinet ad annuos Paschæ festorumque ex eo pendentium recursus, Solis et Lunæ motu metiendos. Atque illud quidem felicis recordationis Pius V, prædecessor noster, absolvendum curavit atque edidit. Hoc vero, quod nimirum exigit legitimam Calendarii restitutionem, iamdiu a Romanis Pontificibus prædecessoribus nostris et sæpius tentatum est; verum absolvi et ad exitum perduci ad hoc usque tempus non potuit, quod rationes emendandi Calendarii, quæ a cœlestium motuum peritis proponebantur, propter magnas et fere inextricabiles difficultates, quas huiusmodi emendatio semper habuit, neque perennes erant, neque antiquos Ecclesiasticos ritus incolumes (quod in primis hac in re curandum erat) servabant. Dum itaque nos quoque, credita nobis, licet indignis, a Deo dispensatione freti, in hac cogitatione curaque versaremur, allatus est nobis liber a dilecto filio Antonio Lilio, artium et medicinæ doctore, quem quondam Aloysius eius germanus frater conscripserat, in quo per 119

405

novum quemdam Epactarum Cyclum ab eo excogitatum, et ad certam ipsius aurei numeri normam directum, atque ad quamcumque anni solaris magnitudinem accommodatum, omnia quæ in Calendario collapsa sunt, constanti ratione et sæculis omnibus duratura, sic restitui posse ostendit ut Calendarium ipsum nulli umquam mutationi in posterum expositum esse videatur. Novam hanc restituendi calendarii rationem, exiguo volumine comprehensam, ad Christianos Principes celebrioresque universitates paucos ante annos misimus, ut res quæ omnium communis est, communi etiam omnium consilio perficeretur; illi cum, quod maxime optabamus, concordes respondissent, eorum nos omnium consensione adducti, viros ad calendarii emendationem adhibuimus in alma Urbe harum rerum peritissimos, quos longe ante ex primariis Christiani orbis nationibus delegeramus. Ii cum multum temporis et diligentiæ ad eam lucubrationem adhibuissent, et Cyclos tam veterum quam recentiorum undique conquisitos ac diligentissime perpensos inter se contulissent, suo et doctorum hominum, qui de ea re scripserunt, iudicio, hunc, præ ceteris, elegerunt Epactarum Cyclum, cui nonnulla etiam adiecerunt, quæ ex accurata circumspectione visa sunt ad Calendarii perfectionem maxime pertinere. Considerantes igitur nos, ad rectam Paschalis festi celebrationem iuxta sanctorum Patrum ac veterum Romanorum Pontificum, præsertim Pii et Victoris primorum, necnon magni illius œcumenici Concilii Nicæni et aliorum sanctiones, tria necessaria coniungenda et statuenda esse: primum, certam Verni æquinoctii sedem; deinde rectam positionem XIV lunæ primi Mensis, quæ vel in ipsum æquinoctii diem incidit, vel ei proxime succedit; postremo primum quemque diem Dominicum, qui eamdem XIV lunam sequitur; curavimus non solum æquinoctium Vernum in pristinam sedem, a qua iam a Concilio Nicæno decem circiter diebus recessit, restituendum, et XIV Paschalem suo in loco, a quo quatuor et eo amplius dies hoc tempore distat, reponendam, sed viam quoque tradendam et rationem, qua cavetur, ut in posterum æquinoctium et XIV luna a propriis sedibus numquam dimoveantur. Quo igitur Vernum Aequinoctium, quod a Patribus Concilii Nicæni ad XII Calendas Aprilis fuit constitutum, ad eamdem sedem restituatur, Præcipimus et mandamus ut de mense Octobri anni 1582 decem dies inclusive a tertia Nonarum usque ad pridie Idus eximantur, et dies, qui festum sancti Francisci IV Nonas celebrari solitum sequitur, dicatur Idus Octobris, atque in eo celebretur festum sanctorum Dionysii, Rustici et Eleutherii Martyrum, cum commemoratione sancti Marci Papæ et confessoris, et sanctorum Sergii, Bacchi, Marcelli et Apuleii Martyrum; Septimodecimo vero Calendas Novembris, qui dies proxime sequitur, celebretur festum sancti Callisti Papæ et Martyris; Deinde XVI Calendas Novembris fiat officium et Missa de Dominica XVIII post Pentecostem, mutata litera Dominicali G in C; Quintodecimo denique Calendas Novembris dies festus agatur sancti Lucæ Evangelistæ, a quo reliqui deinceps agantur festi dies, prout sunt in Calendario descripti. Ne vero ex hac nostra decem dierum subtractione, alicui, quod ad annuas vel menstruas præstationes pertinet, præiudicium fiat, partes iudicum erunt in controversis, quæ super hoc exortæ fuerint, dictæ subtractionis rationem habere, addendo alios X dies in fine cuiuslibet præstationis. Deinde, ne in posterum a XII Calendas Aprilis æquinoctium recedat, statuimus Bissextum quarto quoque anno (uti mos est) continuari debere, præterquam in centesimis annis; qui, quamvis bissextiles antea semper fuerint, qualem etiam esse volumus annum 1600, post eum tamen qui deinceps consequentur centesimi non omnes bissextiles sint, sed in quadringentis quibusque annis primi quique tres centesimi sine bissexto transigantur, quartus vero quisque centesimus bissextilis sit, ita ut Annus 1700, 1800, 1900, bissextiles non sint. Anno vero 2000, more consueto dies bissextus intercaletur, Februario dies 29 continente, idemque ordo intermittendi intercalandique Bissextum diem in quadringentis quibusque annis perpetuo conservetur. Quo item XIV Paschalis recte inveniatur, itemque dies lunæ, iuxta antiquum Ecclesiæ morem ex Martyrologio singulis diebus ediscendi, fideli populo vere proponantur, statuimus ut, amoto aureo numero de Calendario, in eius locum substituatur Cyclus Epactarum, qui ad certam (ut diximus) aurei numeri normam directus, efficit ut Novilunium et XIV Paschalis vera loca semper retineant. Idque manifeste apparet ex nostri explicatione Calendarii, in quo descriptæ sunt etiam tabulæ Paschales secundum priscum Ecclesiæ ritum, quo certius et facilius sacrosanctum Pascha inveniri possit. Postremo, quoniam partim ob decem dies de Mense Octobri anni 1582 (qui correctionis annus recte dici debet) exemptos, partim ob ternos etiam dies quolibet quadringentorum annorum spatio minime intercalandos, interrumpatur necesse est Cyclus literarum dominicalium 28 annorum ad hanc usque diem usitatus in Ecclesia Romana, Volumus in eius locum substitui eumdem Cyclum 28 annorum, ab eodem Lilio, tum ad dictam intercalandi

406

Ţările care au adoptat noul calendar la 15 octombrie 1582, atât în viaţa civilă cât şi în cultul liturgic, au fost Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia. În timp, însă, reforma gregoriană s-a întins ca un cancer asupra întregii lumi. Anglia, Scoţia, ca şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile care fac parte acum din SUA) au adoptat calendarul gregorian în viaţa civilă şi în cultul liturgic în 1752, când s-a făcut o corecţie de 11 zile, 2 septembrie 1752 devenind 14 septembrie 1752. Danemarca, Norvegia şi zonele protestante ale Germaniei au adoptat noul calendar solar în 1700, dar nu au adoptat şi schimbările făcute anului lunar. În loc de aceasta, ei au hotărât să calculeze ziua Paştelui folosind momentul echinocţiului şi fazele lunii conform Tabelelor Rudolphine ale lui Kepler din 1627. Ele au adoptat schimbarea făcută anului lunar doar în 1776 când s-a adoptat calendarul gregorian în viaţa civilă şi în cultul liturgic. Bissexti in centesimis annis rationem, tum ad quamcumque anni solaris magnitudinem, accommodatum; ex quo litera Dominicalis beneficio Cycli Solaris, æque facile ac prius, ut in proprio Canone explicatur, reperiri possit in perpetuum. Nos igitur, ut quod proprium Pontificis Maximi esse solet exequamur, Calendarium immensa Dei erga Ecclesiam suam benignitate iam correctum atque absolutum hoc nostro decreto probamus, et Romæ una cum Martyrologio imprimi, impressumque divulgari iussimus. Ut vero utrumque ubique terrarum incorruptum ac mendis et erroribus purgatum servetur, omnibus in nostro et sanctæ Romanæ Ecclesiæ Dominio mediate vel immediate subiecto commorantibus impressoribus, sub amissionis librorum ac centum ducatorum auri Cameræ Apostolicæ ipso facto applicandorum; aliis vero, in quacumque orbis parte consistentibus, sub excommunicationis latæ sententiæ ac aliis arbitrii nostri pœnis, ne sine nostra licentia Calendarium aut Martyrologium, simul vel separatim, imprimere vel proponere, aut recipere ullo modo audeant vel præsumant, prohibemus. Tollimus autem et abolemus omnino vetus Calendarium, volumus que ut omnes Patriarchæ, Primates, Archiepiscopi, Episcopi, Abbates et ceteri Ecclesiarum Præsides novum Calendarium (ad quod etiam accomodata est ratio Martyrologii), pro divinis officiis recitandis et festis celebrandis, in suas quisque Ecclesias, Monasteria, Conventus, ordines, militias et diœceses introducant, et eo solo utantur, tam ipsi quam ceteri omnes presbyteri et clerici sæculares et regulares utriusque sexus, necnon milites et omnes Christi fideles, cuius usus incipiet post decem illos dies ex Mense Octobri anni 1582 exemptos. Iis vero, qui adeo longinquas incolunt regiones, ut ante præscriptum a nobis tempus harum literarum notitiam habere non possint, liceat, eodem tamen Octobri Mense insequentis anni 1583 vel alterius, cum primum scilicet ad eos hæ nostræ literæ pervenerint, modo a nobis paulo ante tradito, eiusmodi mutationem facere, ut copiosius in nostro Calendario anni correctionis explicabitur. Pro data autem nobis a Domino auctoritate hortamur et rogamus carissimum in Christo filium nostrum Rudolphum Romanorum Regem Illustrem in Imperatorem electum, ceterosque Reges, Principes ac Respublicas, iisdemque mandamus ut quo studio illi a nobis contenderunt, ut hoc tam præclarum opus perficeremus, eodem, immo etiam maiore, ad conservandam in celebrandis festivitatibus inter Christianas nationes concordiam, nostrum hoc Calendarium et ipsi suscipiant, et a cunctis sibi subiectis populis religiose suscipiendum inviolateque observandum curent. Verum, quia difficile foret præsentes literas ad universa Christiani orbis loca deferri, illas ad Basilicæ principis Apostolorum et Cancellariæ Apostolicæ valvas, et in acie Campi Floræ publicari et affigi; et earumdem literarum exemplis, etiam impressis, et voluminibus Calendarii et Martyrologii insertis et præpositis, sive manu tabellionis publici subscriptis, necnon sigillo personæ in dignitate ecclesiastica constitutæ obsignatis, eamdem prorsus indubitatam fidem ubique gentium et locorum haberi præcipimus, quæ originalibus literis exhibitis omnino haberetur. Nulli ergo omnino hominum liceat hanc paginam nostrorum præceptorum, mandatorum, statutorum, voluntatis, probationis, prohibitionis, sublationis, abolitionis, hortationis et rogationis infringere, vel ei ausu temerario contraire. Si quis autem hoc attentare præsumpserit, indignationem omnipotentis Dei ac Beatorum Petri et Pauli Apostolorum eius se noverit incursurum. Datum Tusculi, Anno Incarnationis Dominicæ MDLXXXI, Sexto Calendas Martii, Pontificatus nostri Anno Decimo. Cae.Glorierius A. de Alexijs”

407

În cazul Suediei, trecerea la calendarul gregorian a fost un proces gradual. S-a început schimbarea în 1700, dar s-a decis să se facă ajustarea cu 11 zile prin excluderea unei zile din anii bisecţi (ziua de 29 februarie) din 1700 până în 1740. În acest timp, nu numai că în Suedia calendarul era în dezacord atât cu cel iulian cât şi cu cel gregorian pentru o perioadă de 40 de ani, dar diferenţa nu era fixă, ci se schimba la fiecare 4 ani. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, sistemul nu a fost corect folosit, iar zilele care ar fi trebuit excluse din anii 1704 şi 1708 au rămas în calendar din motive necunoscute. Din cauza complicaţiilor apărute, s-a hotărât revenirea la calendarul iulian şi introducerea unei zile suplimentare unice, 30 februarie, în anul 1712. Suedia a hotărât trecerea la calendarul gregorian în mod definitiv în viaţa civilă şi în cultul liturgic abia în anul 1753, când 17 februarie a devenit 1 martie. În Rusia, calendarul gregorian a fost adoptat în viaţa civilă după Revoluţia din Octombrie printr-un decret al Sovietului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918, care făcea ca ziua de 31 ianuarie să fie urmată de 14 februarie 1918. Iniţial calendarul gregorian a fost impus în Rusia şi în viaţa bisericească dar, după puţină vreme, în urma presiunilor credincioşilor, dându-şi seama că a greşit, vrednicul de amintire Patriarh Tihon al Rusiei a hotârăt revenirea la calendarul iulian vechi. În România, calendarul gregorian a fost introdus în sistemul civil în 1919, când data de 1 noiembrie 1919 devine 14 noiembrie 1919, iar în Grecia şi Turcia în anul 1923. În ziua de azi, calendarul gregorian este utilizat în viaţa civilă a lumii întregi, aşa cum afirmă şi Owen Gingerich în articolul său, The Civil Reception of the Gregorian Calendar (Receptarea civilă a calendarului gregorian) din acelaşi volum omagial dedicat împlinirii a 400 de ani de la reforma gregoriană, Gregorian Reform of the Calendar (Reforma gregoriană a calendarului) tipărit la Vatican, 1983, pagina 277 : „Deşi alte calendare (precum cele evreiesc şi islamic) au continuat să fie folosite, şi deşi atentate ocazionale la reforma calendaristică şi-au câştigat ceva notorietate, din 1924 întreaga lume a fost unită prin folosirea seculară a datelor calendarului gregorian.”120 Rezistenţa faţă de calendarul gregorian se întâlneşte la ora actuală doar în domeniul vieţii liturgice din creştinătatea ortodoxă, unde numai mica Biserică ortodoxă a Finlandei a adoptat în mod ruşinos acest calendar incorect părăsind astfel şi comuniunea de sărbătorire a Sfintelor Paşti împreună cu restul celorlaltor ţări ortodoxe. Ţări mari ortodoxe precum România (1924), Grecia (1924), Bulgaria (1968) au adoptat în mod la fel de ruşinos un calendar modificat, numit calendar iulian îndreptat, în care sărbătorile cu dată fixă se celebrează conform calendarului gregorian, iar cele cu dată schimbătoare precum Sfintele Paşti, se celebrează în ziua din calendarul gregorian corespunzătoare sărbătoririi în calendarul iulian. Singurele ţări mari în care calendarul vechi iulian încă mai rezistă în viaţa liturgică a Bisericii ortodoxe sunt Serbia, Ucraina, Rusia, Moldova, Macedonia şi Georgia. Totodată Muntele Athos şi Patriarhia Ierusalimului ţin încă sărbătorile după calendarul vechi iulian, odată cu alte mai mari sau mai mici comunităţi creştin ortodoxe din ţările catolice sau protestante, printre care am aminti Biserica Rusă din Afara Graniţelor, şi, recent, în mod cu totul meritoriu şi de urmat, Biserica ortodoxă a „Although other calendars (such as the Jewish and the Islamic ones) have continued in use, and although occasional attempts at calendar reform have gained some notoriety, since 1924 the entire world has been united in the secular use of the Gregorian calendar dates.” 120

408

Poloniei, singura Biserică ortodoxă ai cărei întâistătători au avut înţelepciunea de a renunţa la calendarul iulian îndreptat folosit până nu de mult şi a reveni la calendarul corect vechi iulian.

5.2 Consecinţele văzute ale introducerii calendarului gregorian De-abia prin studiul sistematic al consecinţelor introducerii calendarului gregorian în viaţa civilă şi bisericească a oamenilor vom fi în stare să vedem care a fost adevăratul scop al acestei reforme nelegiuite, să tragem concluziile potrivite, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să sugerăm acţiunile cele mai eficiente pentru revenirea la cadrul agreat de El, absolut necesar chiar dacă nu şi suficient, pentru ducerea unei vieţi creştineşti în conformitate cu voinţa Sa. Vom începe cu cercetarea consecinţelor văzute ale reformei calendarului, consecinţe uşor sesizabile de către orice credincios creştin, şi vom duce cercetarea noastră la capăt după ce vom evidenţia consecinţele nevăzute, de factură dogmatico-mistică, ale acestei reforme, mai greu sesizabile chiar şi de către teologii cei mai avansaţi. Putem clasifica urmările văzute ale introducerii calendarului gregorian în urmări care s-au văzut imediat după reformă, urmări care s-au văzut după trecerea a peste 340 de ani de la reformă şi urmări care se vor vedea într-un viitor şi mai îndepărtat, în caz că această reformă va mai fi menţinută şi nu se va reveni la calendarul iulian, singurul conform cu mişcarea luminătorilor creaţi de către Dumnezeu.

5.2.1 Consecinţe văzute imediat după reforma gregoriană a calendarului Dintre consecinţele imediat vizibile după aplicarea reformei gregoriene a calendarului, trei au fost cele mai evidente: spargerea unităţii creştine de prăznuire a Sfintelor Paşti, prăznuirea Paştelui121 de către romano-catolici şi protestanţi înainte de Paştele evreiesc şi distrugerea Crugului Sfintelor Paşti.

5.2.1.1 Spargerea unităţii creştine de prăznuire a Sfintelor Paşti Ceea ce Împăratul Constantin cel Mare a iniţiat în anul 325 prin convocarea întâiului Sinod Ecumenic la Niceea, anume unitatea de prăznuire a Sfintelor Paşti de către creştinii din Biserica cea Una existentă în Imperiul Roman, a fost năruit prin bula Inter Gravissimas din anul 1582 a papei Grigorie al XIII-lea. Unitatea de prăznuire a Sfintelor Paşti era asigurată în Biserica creştină a Imperiului roman de utilizarea unui unic calendar, cel iulian. Prin punerea în vigoare a calendarului gregorian, Europa anului 1582 s-a scindat în două tabere de credincioşi: cei care au început să sărbătorească Paştele după noul calendar şi cei care au menţinut sărbătorirea Sfintelor Paşti conformă cu calendarul iulian utilizat la Sinodul de la Niceea.

Odată cu introducerea calendarului gregorian nu vom mai numi Sfintele Paşti sărbătoarea catolicilor şi protestanţilor care prăznuiesc după acest calendar, ci Paşte. Astfel, sintagma de Sfinte Paşti se referă exclusiv la Biserica ortodoxă care ţine pascalia după calendarul iulian. 121

409

Chiar dacă Sfintele Paşti ale anului 1583 au fost în aceeaşi zi cu Paştele calendarului gregorian, totuşi denumirea diferită a zilelor, 31 martie 1583 în calendarul iulian şi 10 aprilie 1583 în calendarul gregorian, indica fără niciun dubiu că una dintre părţi este în eroare. În anul 1584 Sfintele Paşti s-au sărbătorit de către ortodocşi pe data de 19 aprilie în calendarul iulian iar Paştele romano-catolicilor s-a prăznuit pe data de 1 aprilie după calendarul gregorian, aceeaşi zi cu data de 22 martie în calendarul iulian, ceea ce înseamnă că apusul a sărbătorit cu 29 de zile înainte de vreme. De atunci, chiar dacă mai sunt ani în care atât ortodocşii cât şi romano-catolicii şi protestanţii sărbătoresc Învierea Domnului în aceeaşi duminică, la ora actuală, de cele mai multe ori, romano-catolicii şi protestanţii sărbătoresc Paştele lor în duminici diferite faţă de ortodocşi. În anul 2015, când redactam aceste rânduri, ortodocşii au sărbătorit Sfintele Paşti în ziua de duminică 30 martie după calendarul iulian (echivalentă cu data de 12 aprilie în calendarul gregorian) în vreme ce romano-catolicii şi protestanţii au sărbătorit Paştele lor cu o săptămână mai devreme, în ziua de duminică 5 aprilie în calendarul gregorian.

5.2.1.2 Prăznuirea Paştelui de către romano-catolici şi protestanţi înainte sau în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc O altă consecinţă directă a reformării calendarului din anul 1582 este aceea că, după aceast an, au început să existe dese situaţii în care romano-catolicii au sărbătorit Paştele înaintea Paştelui evreiesc, lucru interzis de regula dată de Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea. Într-adevăr, nici nu s-a ajuns până în anul secular 1600, şi romano-catolicii au încălcat de două ori regula niceeană, în anii 1587 şi 1598, sărbătorind Paştele în datele de 29 martie, respectiv 22 martie după noul calendar gregorian instaurat, în timp ce Paştele evreiesc s-a sărbătorit la datele de 23 aprilie, respectiv 21 aprilie în acelaşi calendar, adică în avans cu 25 de zile, respectiv 30 de zile. Situaţia s-a repetat la scurtă vreme după păşirea în secolul al XVII-lea, când romano-catolicii, conform noului calendar adoptat, au sărbătorit în anul 1606 Paştele din nou înaintea evreilor, de data aceasta cu 27 de zile, adică pe data de 26 martie, în vreme ce evreii au sărbătorit pe 22 aprilie. În anul 1609, urmând calendarului gregorian greşit, romano-catolicii au sărbătorit Paştele în aceeaşi zi cu evreii, duminică 19 aprilie. De atunci şi până astăzi, în urma folosirii calendarului gregorian, romano-catolicii şi protestanţii au sărbătorit de foarte multe ori Paştele înaintea evreilor sau odată cu ei, încălcând făţiş regula stabilită de Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea. În urma studierii cu atenţie a datelor pascale pentru Sfintele Paşti sărbătorite de creştinii ortodocşi conform calendarului iulian, pentru Paştele sărbătorit de romano-catolici conform calendarului gregorian şi pentru Paştele evreiesc, se poate realiza uşor următoarea statistică: - în perioada 1583-2016 creştinii ortodocşi care au prăznuit Sfintele Paşti conform calendarului iulian, le-au prăznuit întotdeauna după Paştele evreiesc. - în aceeaşi perioadă de timp, romano-catolicii şi cei care au prăznuit Paştele conform calendarului gregorian, le-au prăznuit de 62 de ori înainte de Paştele evreiesc şi de 8 ori în aceeaşi zi cu acesta, conform statisticii următoare:

410

Paştele prăznuit conform calendarului gregorian Perioada 1583-1599 1600-1699 1700-1799

1800-1899

1900-1999

2000-2016

Paşte prăznuit înaintea evreilor 2 ori (1587, 1598) 10 ori (1606, 1617, 1625, 1636, 1644, 1655, 1663, 1674, 1682, 1693) 17 ori (1701,1704, 1712, 1720, 1723, 1731, 1739, 1742, 1750, 1759, 1761, 1769, 1777, 1780, 1788, 1796, 1799) 15 ori (1807, 1815, 1818, 1826, 1834, 1837, 1845, 1853, 1856, 1864, 1872, 1875, 1883, 1891, 1894) 16 ori (1902, 1910, 1913, 1921, 1929, 1932, 1940, 1948, 1951, 1959, 1967, 1970, 1978, 1986, 1989, 1997) 3 ori (2005, 2008, 2016)

Paşte prăznuit odată cu evreii nu 1 dată (1609) nu

2 ori (1805, 1825)

5 ori (1903, 1923, 1927, 1954, 1981) nu

În anul de faţă, 2016, urmând calendarului lor greşit, romano-catolicii au încălcat din nou regula de la Niceea şi au sărbătorit Paştele pe 27 martie, cu 27 de zile înaintea evreilor care au avut Paştele lor pe data de 23 aprilie.

5.2.1.3 Distrugerea Crugului Paştilor în calendarul gregorian O a treia consecinţă directă a introducerii calendarului gregorian este distrugerea fenomenului Crugului Sfinteor Paşti, de 532 de ani, care apare în calendarul iulian. În calendarul gregorian, din cauza tăierii a zece zile din anul 1582, la care se adaugă suprimarea a trei zile din anii centenali existenţi în 400 de ani, sărbătorile pascale s-ar relua, conform calculelor unora, după un ciclu de 5.700.000 de ani. Noi credem însă că nu vor mai ajunge să se reia niciodată. Astfel, ciclicitatea de 532 de ani a Crugului Sfintelor Paşti recunoscută în calendarul iulian, ciclicitate care, după cum am văzut, are şi o imensă semnificaţie simbolică, este practic înlocuită în calendarul gregorian cu un haos fără nicio semnificaţie.

5.2.2 Consecinţe văzute după trecerea a peste 340 de ani de la reforma gregoriană a calendarului – introducerea calendarului îndreptat Alte consecinţe ale reformei calendaristice a papei Grigorie al XIII-lea s-au văzut odată cu adoptarea, în cultul liturgic al unor popoare ortodoxe, începând cu anul 1924, a unui calendar hibrid între cel iulian şi cel gregorian, numit calendarul iulian îndreptat. În calendarul iulian îndreptat, sărbătorile împărăteşti cu dată fixă se ţin după calendarul gregorian, iar sărbătorile 411

împărăteşti cu dată variabilă se ţin conform calendarului iulian vechi dar cu data convertită în dată gregoriană. Acest fel de calendar a avut încă de la început menirea de a fi un moment intermediar în încercarea de a-i păcăli pe creştinii ortodocşi şi a-i face să accepte calendarul gregorian. Dacă nu ar fi existat reforma calendaristică greşită făcută în 1582, nu ar fi existat nici acest calendar hibrid menit să împace, chipurile, ”acribia” astronomică a calendarului gregorian cu ”pogorământul” făcut faţă de fraţii ortodocşi care sărbătoresc Sfintele Paşti în mod legiuit conform regulii Sinodului Niceean. După cum am dovedit, ”acribia” astronomică a calendarului gregorian este o mare minciună pe care istoria şi luminătorii de pe cer o vădesc în mod incontestabil, iar încercarea de a face un calendar hibrid dintr-un calendar bun deja existent, precum calendarul iulian, şi un calendar greşit, precum cel gregorian, nu reprezintă altceva decât o mistificare uriaşă patronată de întâistătătorii vremelnici şi nevrednici ai marilor Biserici autocefale ortodoxe din România, spre ruşinea credincioşilor creştini din care facem şi noi parte, din Grecia, din Bulgaria şi din Cipru, ţări ortodoxe în care se practică un astfel de calendar la fel de nelegiuit precum cel gregorian. Spre cinstea ei, Biserica ortodoxă a Poloniei a renunţat recent la un astfel de calendar, revenind la calendarul iulian cel bun al Sfinţilor Părinţi de la Niceea, dând exemplul de urmat pentru toate aceste Biserici căzute în greşeală. Iar faptul că Bisericile autocefale ortodoxe din România, Grecia, Bulgaria şi Cipru sunt căzute în greşeală evidentă este lesne vizbil prin consecinţele aduse de acest calendar iulian îndreptat pe care-l folosim.

5.2.2.1 Crearea unei fracturi între credincioşii ortodocşi prin celebrarea sărbătorilor împărăteşti cu dată fixă în zile diferite. Neglijarea minunilor care indică data corectă. Prin adoptarea calendarului îndreptat, creştinii ortodocşi din România, Grecia, Bulgaria şi Cipru nu mai celebrează sărbătorile cu dată fixă conform calendarului iulian, ci conform calendarului gregorian. Astfel s-a creat o ruptură faţă de credincioşii ortodocşi din Serbia, Rusia, Ucraina, Moldova şi Georgia în celebrarea sărbătorilor împărăteşti anuale cu dată fixă, deoarece aceştia din urmă le celebrează corect conform calendarului iulian vechi. Praznicele împărăteşti în calendarul iulian vechi, respectiv îndreptat Dacă luăm ca referinţă calendarul iulian corect, vedem că există o decalare de 13 zile între datele corespunzătoare acestor sărbători împărăteşti, după cum urmează: Praznicul

data corectă calendar vechi

Naşterea Maicii Domnului Înălţarea Sfintei Cruci Sfânta Cuvioasă Parascheva Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir Sfântul Dimitrie Basarabov Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

8 septembrie 14 septembrie 14 octombrie 26 octombrie 27 octombrie 8 noiembrie

412

data corespondentă calendar îndreptat 21 septembrie 27 septembrie 27 octombrie 8 noiembrie 9 noiembrie 21 noiembrie

Praznicul

data corectă calendar vechi

Intrarea Maicii Domnului în Biserică Sfântul Apostol Andrei Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei Naşterea Domnului Boboteaza Sfântul Ioan Botezătorul Sfinţii trei Ierarhi Întâmpinarea Domnului Buna Vestire Sfântul Gheorghe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel Sfântul Ilie Schimbarea la Faţă Adormirea Maicii Domnului Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul

21 noiembrie 30 noiembrie 6 decembrie 25 decembrie 6 ianuarie 7 ianuarie 30 ianuarie 2 februarie 25 martie 23 aprilie 21 mai 24 iunie 29 iunie 20 iulie 6 august 15 august 29 august

data corespondentă calendar îndreptat 4 decembrie 13 decembrie 19 decembrie 7 ianuarie 19 ianuarie 20 ianuarie 12 februarie 15 februarie 7 aprilie 6 mai 3 iunie 7 iulie 12 iulie 2 august 19 august 28 august 11 septembrie

Dacă luăm ca referinţă calendarul iulian îndreptat, cu care am fost obişnuiţi, avem pentru aceste sărbători situaţia: Praznicul

Naşterea Maicii Domnului Înălţarea Sfintei Cruci Sfânta Cuvioasă Parascheva Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir Sfântul Dimitrie Basarabov Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil Intrarea Maicii Domnului în Biserică Sfântul Apostol Andrei Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei Naşterea Domnului Boboteaza Sfântul Ioan Botezătorul Sfinţii trei Ierarhi Întâmpinarea Domnului Buna Vestire Sfântul Gheorghe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel Sfântul Ilie Schimbarea la Faţă Adormirea Maicii Domnului Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul

data în calendarul data corespondentă îndreptat în calendarul vechi 8 septembrie 14 septembrie 14 octombrie 26 octombrie 27 octombrie 8 noiembrie 21 noiembrie 30 noiembrie 6 decembrie 25 decembrie 6 ianuarie 7 ianuarie 30 ianuarie 2 februarie 25 martie 23 aprilie 21 mai 24 iunie 29 iunie 20 iulie 6 august 15 august 29 august

26 august 1 septembrie 1 octombrie 13 octombrie 14 octombrie 26 octombrie 8 noiembrie 17 noiembrie 24 noiembrie 12 decembrie 24 decembrie 25 decembrie 17 ianuarie 20 ianuarie 12 martie 10 aprilie 8 mai 11 iunie 16 iunie 7 iulie 24 iulie 2 august 16 august

413

Cele două tabele ne arată situaţia jalnică în care s-a ajuns, când, la ora actuală, nu numai că aceste sărbători se prăznuiesc la date diferite de către credincioşi cu aceeaşi credinţă ortodoxă, dar există destule cazuri când în una şi aceeaşi zi creştinii ortodocşi din România, Grecia, Bulgaria şi Cipru prăznuiesc o cu totul altă sărbătoare împărătească decât creştinii ortodocşi din Serbia, Rusia, Ucraina, Moldova şi Georgia. Astfel, în aceeaşi zi când creştinii ortodocşi care ţin corect calendarul iulian îl sărbătoresc pe Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir, creştinii ortodocşi care urmează calendarul îndreptat îi sărbătoresc pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar în ziua când primii îi sărbătoresc pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aceştia din urmă sărbătoresc Intrarea Maicii Domnului în Biserică, ca să nu mai vorbim de faptul cu totul ruşinos că, în ziua în care primii prăznuiesc corect Naşterea Domnului, ceilalţi îl prăznuiesc pe Sfântul Ioan Botezătorul, întristând atât pe Domnul Iisus Hristos cât şi pe Înaintemergătorul Lui. Reaua credinţă a mai marilor ecleziarhi din Bisericile ortodoxe ale României, Greciei, Bulgariei şi Ciprului care din 1924, şi 1968 pntru Bulgaria, au obligat şi obligă poporul să prăznuiască greşit sărbătorile cu dată fixă se vădeşte mai ales în cazul sărbătorilor cu dată fixă marcate de către Domnul nostru prin minuni care încă se mai petrec şi în zilele noastre. Boboteaza este indicată corect de minunea întoarcerii pentru câteva minute a apelor Iordanului dinspre aval spre amonte, minune care are loc în data de 6 ianuarie din calendarul iulian vechi. Această minune care se petrece în ziua corectă de prăznuire a Botezului Domnului este amintită şi în slujba de sfinţire a aghesmei mari, în rugăciunea Sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în care, într-un fragment spre sfârşitul ei, se spune (vezi Molitfelnicul, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 684): „Te-au văzut apele, Dumnezeule, Te-au văzut apele şi s-au temut. Iordanul s-a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorându-Se trupeşte şi intrând într-însul. Iordanul s-a întors înapoi, văzând pe Sfântul Duh în chip de porumbel pogorându-Se şi zburând împrejurul tău. Iordanul s-a întors înapoi, văzând pe Cel nevăzut în chip văzut, pe Făcătorul întrupat, pe Stăpânul în chip de rob.” Atâta vreme cât minunea invocată în rugăciunea Sfântului Sofronie al Ierusalimului pentru slujba aghesmei mari se petrece şi în realitate, nu există niciun argument logic pentru a rosti această rugăciune şi a face această slujbă în altă zi, în care minunea nu se petrece. Dimpotrivă, a face aşa ceva în cunoştinţă de cauză, ne referim la conducerea Bisericii noastre autocefale care a impus şi impune a se face slujba aghesmei în altă zi decât cea arătată de Domnul prin minune, nu înseamnă altceva decât fariseism la cote înalte. În mod similar, ziua corectă de prăznuire a sărbătorii Schimbării la Faţă, 6 august în calendarul iulian, este indicată de minunea norului care se pogoară pe Muntele Tabor în această zi.

414

5.2.2.2 Desfiinţarea unor mari sărbători şi posturi consacrate în calendarul iulian – Kiriopasha şi Postul Sfinţilor Apostoli. Batjocorirea săptămânii de harţi de după Rusalii şi a Postului Sfinţilor Apostoli. În urma aplicării corecte a regulii niceene în calendarul iulian, duminica prăznuirii Sfintelor Paşti poate cădea în orice dată din intervalul de timp cuprins între 22 martie şi 25 aprilie. În anii în care duminica Sfintelor Paşti cade pe data de 25 martie, marea sărbătoare se prăznuieşte împreună cu sărbătoarea Bunei Vestiri, iar ziua este cunoscută sub numele de Kiriopasha sau Paştile Domnului. Kiriopasha este astfel cea mai strălucitoare sărbătoare creştină, întrucât în această zi, la strălucirea sărbătoririi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos se adaugă şi strălucirea sărbătoririi Întrupării Sale. Conform tradiţiei puse în evidenţă de către Sfântul Dionisie Exiguul, cel care a inaugurat numărătoarea anilor având ca eveniment de referinţă anul Întrupării şi Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, tradiţie confirmată de Crugul de 532 de ani al Sfintelor Paşti, Învierea Domnului a avut loc în anul 31 de la Naşterea Sa, pe data de 25 martie în calendarul iulian. Într-adevăr, în anul 563 Sfintele Paşti s-au sărbătorit la 25 martie fiind Kiriopasha. Aşadar strălucirea sărbătorii Kiriopasha se mai datorează şi faptului că are loc în ziua reală din an a Învierii Domnului, consemnată în calendarul iulian. Adoptarea în 1924 a calendarul îndreptat face însă ca, din cauza decalajului de 13 zile preluat în mod greşit de la apuseni, Sfintele Paşti să poată avea loc numai în intervalul 4 aprilie-8 mai. În consecinţă, în calendarul îndreptat sărbătoarea Kiriopasha este desfiinţată. Deocamdată ne limităm doar să constatăm în mod sec această nelegiuire, urmând să discutăm consecinţele ei dogmatico-simbolice într-un capitol viitor. Mai remarcăm că nelegiuirea desfiinţării sărbătorii Kiriopasha este o particularitate specifică numai acestui nenorocit de calendar iulian îndreptat sau neo-iulian, cum i se mai zice. Chiar dacă o sărbătoresc la o dată greşită după calendarul gregorian, romano-catolicii şi protestanţii au măcar posibilitatea de a o sărbători. În aceeaşi situaţie se află sărbătoarea împărătească a Bunei Vestiri şi în raport cu sărbătoarea împărătească a Intrării Domnului în Ierusalim, sau Floriile. În calendarul iulian există ani în care Buna Vestire are loc chiar de Florii iar Biserica drept-slăvitoare marchează această dublă sărbătoare, la fel ca în cazul Kiriopasha, prin cântări şi rugăciuni speciale. În Bisericile autocefale care ţin sărbătorile cu dată fixă după calendarul îndreptat nu mai este posibil ca Buna Vestire să aibă loc în acelaşi timp cu Floriile, deoarece Floriile pot cădea numai în intervalul 28 martie–18 aprilie. O altă consecinţă a adoptării calendarului îndreptat o constituie decalarea posturilor Naşterii Domnului şi Adormirii Maicii Domnului, care încep în acest calendar cu 13 zile mai devreme decât cele ale credincioşilor ortodocşi care le ţin în mod corect după calendarul iulian adevărat. Dar consecinţa cea mai vizibilă până şi de către cel mai neinformat creştin practicant din Bisericile autocefale în care a fost impus de mai marii lor acest calendar îndreptat, o constituie strâmbarea definitivă şi iremediabilă a Postului Sfinţilor Apostoli. Întrucât este limitat de data fixă de 29 iunie a Sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în calendarul iulian acest mare post al anului are o durată variabilă, între 8 zile (când Sfintele Paşti sunt pe pe 25 aprilie) şi 42 de zile (când Sfintele Paşti sunt pe 22 martie). În schimb în calendarul îndreptat, ca urmare a scăderii a 13 zile din marginile intervalului posibil de 415

ţinere a acestui post, găsim că durata maximă a postului poate fi de doar 29 de zile atunci când Sfintele Paşti sunt pe 4 aprilie, iar când Sfintele Paşti se sărbătoresc după data de 30 aprilie, în intervalul 3-8 mai, practic Postul Sfinţilor Apostoli se desfiinţează. Într-adevăr, Postul Sfinţilor Apostoli, care debutează canonic după Duminica Tuturor Sfinţilor, prima duminică după Cincizecime, se desfiinţează atunci când Sfintele Paşti se prăznuiesc în intervalul 1-8 mai, deoarece data de 29 iunie poate fi înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor, în chiar această duminică, sau la 1-3 zile după ea. Din anul 1924, de când a căzut peste noi pacostea acestui calendar îndreptat şi până acum, în anul 2016, Postul Sfinţilor Apostoli a fost desfiinţat de 16 ori. Pentru ca totuşi şi în aceste cazuri, când Paştele se prăznuieşte în intervalul 1-8 mai, să se ţină un simulacru de post al Sfinţilor Apostoli, mai marii care au impus şi menţin în chip cu totul nefiresc Bisericii autocefale ortodoxe române, greceşti, bulgare şi cipriote, folosirea acestui calendar, procedează la o altă nelegiuire. Ei decretează un post al Sfinţilor Apostoli de 2-3 zile, dar care adesea are loc în săptămâna de harţi ce urmează imediat după Rusalii. Prin această nelegiuire credincioşii acestor Biserici, în loc să se bucure de Cincizecime şi de Sărbătoarea Sfintei Treimi prin săptămâna de harţi care urmează, trebuie să ţină post. Astfel, prin faptul că bucuria legitimă este înlocuită în mod nelegiuit cu postul nelegitim, se strică şi bucuria, se strică şi postul. Chiar în anul 2013 în care am urmărit cu ochiul liber formarea lunii pascale, întrucât Sfintele Paşti s-au sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la data de 5 mai, am fost martor al acestui mod total necanonic în care s-a ţinut Postul Sfinţilor Apostoli. Într-adevăr, în anul 2013, pe lângă faptul că sărbătoarea împărătească a Sfintei Treimi a coincis în mod cu totul nepermis, credem noi, cu sărbătoarea împărătească a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, ceea ce nu ar fi fost posibil nicicum dacă se folosea caledarul iulian veritabil, postul de 3 zile al Sfinţilor Apostoli din perioada 26-28 iunie 2013, a cuprins exact cele două zile, cea de miercuri şi cea de vineri din săptămâna de bucurie ce urmează imediat după Rusalii, în care trebuia să se ţină harţi. Dar situaţia a fost şi mai nefirească în anul 1983 când Sfintele Paşti au avut loc pe data de 8 mai. Conform preotului profesor Ene Branişte (vezi Liturgica generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, pagina 210), atunci postul a fost numai de 2 zile, anume în zilele de 27 şi 28 iunie 1983, iar ceea ce este de o gravitate ieşită din comun este faptul că în ziua de luni 27 iunie 1983 a fost sărbătoarea Sfintei Treimi şi aceasta s-a ţinut cu post, deoarece ziua de 29 iunie a Sfinţilor Apostoli urma miercuri peste 2 zile. Ne întrebăm pe bună dreptate, în caz că se vor menţine astfel de reguli calendaristice nesăbuite şi după anul 2200, şi, prin decalajul de 15 zile ce se va produce atunci faţă de calendarul iulian, în anii în care Sfintele Paşti se vor sărbători la 10 mai, iar ziua de 29 iunie a sărbătorii Sfinţilor Apostoli va coincide în acest calendar cu lunea sărbătorii Sfintei Treimi, ce decizie va mai lua Sinodul Bisericii Ortodoxe Române atunci? Să se ţină post de Rusalii în acelaşi chip în care s-a ţinut post de Sfânta Treime în anul 1983? Ar fi o decizie la fel de mizerabilă.

5.2.2.3 Încălcarea regulii pascale niceene în calendarul îndreptat O consecinţă mai greu de observat a aplicării calendarului îndreptat este aceea că, în unii ani, în el se încalcă punctul din regula stabilită la Sinodul de 416

la Niceea care spune că Sfintele Paşti se sărbătoresc în prima duminică de după luna plină de după echinocţiul de primăvară. Pentru a putea exemplifica această situaţie, este de ajuns să ne uităm pe calendarele ortodoxe tipărite de Patriarhia Română în stil iulian îndreptat pentru anii 2012 şi 2013 în care Sfintele Paşti s-au prăznuit, conform acestora, în duminicile de 15 aprilie 2012, respectiv 5 mai 2013. Pe aceste calendare, fiind trecută şi ziua cu faza de lună plină, se poate observa că aceasta apare în dreptul zilelor de vineri 6 aprilie 2012, respectiv joi 25 aprilie 2013. Dacă s-ar fi respectat punctul din regula niceeană de stabilire a Sfintelor Paşti în prima duminică de după luna plină, atunci ele ar fi trebuit să se prăznuiască în calendarul îndreptat în duminicile de 8 aprilie 2012, respectiv 28 aprilie 2013. Menţionăm că în aceşti ani Paştele evreiesc a căzut sâmbătă 7 aprilie 2012, respectiv marţi 26 martie 2013, adică nu a influenţat cu nimic sărbătorirea Sfintelor Paşti pe 8 aprilie 2012, respectiv 28 aprilie 2013. Cu alte cuvinte, în aceşti ani, Sfintele Paşti s-au sărbătorit în calendarul iulian îndreptat în mod anticanonic, în a 2-a duminică de după luna plină de după echinocţiul de primăvară şi nu în prima cum cerea regula.

5.2.2.4 Distrugerea Crugului Sfintelor Paşti în calendarul îndreptat Deoarece calendarul îndreptat reprezintă un hibrid între calendarul iulian şi cel gregorian, urmând şi el, conform bulei Inter Gravissimas, voinţa papei Grigorie al XIII-lea de a se aplica regula de tăiere a câte unei zile la fiecare an centenal nedivizibil cu 400, este evident că şi în acest calendar, la fel ca în cel gregorian, se distruge Crugul Sfintelor Paşti şi nu mai există nicio şansă ca şirul datelor de prăznuire a sărbătorii să se reia după trecerea a 532 de ani.

5.2.3 Consecinţe ale reformei calendaristice gregoriene care vor fi absolut evidente într-un viitor mai îndepărtat Dar consecinţele nefaste ale reformei calendaristice gregoriene pe care noi le-am observat din trecut şi până la data la care scriem nu reprezintă decât o avanpremieră pentru nelegiuirile şi mai mari care vor urma. În caz că acest calendar gregorian se va menţine şi în viitorul mai îndepărtat, credincioşii, atât cei romano–catolici şi protestanţi cât şi cei ortodocşi care utilizează calendarul îndreptat, se vor confrunta cu situaţii din ce în ce mai absurde. În continuare vom expune doar câteva dintre cele mai evidente consecinţe care vor apărea odată cu trecerea timpului, considerând numai cazul în care Domnul nu va veni să judece lumea mai devreme decât timpul la care vom face referire.

5.2.3.1 Desfiinţarea cu timpul a postului Sfinţilor Apostoli pentru creştinii ortodocşi care utilizează calendarul îndreptat După cum am văzut deja, dacă Sfintele Paşti pentru creştinii ortodocşi care utilizează calendarul îndreptat sunt în luna mai, atunci postul Sfinţilor Apostoli se desfiinţează şi ziua de 29 iunie a Sărbătorii Sfinţilor Apostoli intră în săptămâna de bucurie de după Rusalii, săptămână pe care Sfinţii Părinţi ai 417

Bisericii au rânduit-o să se prăznuiască cu harţi, dar pe care vlădicii Bisericii Ortodoxe Române de după 1924 şi până astăzi o tulbură cu post din cauza acestei suprapuneri care în calendarul iulian corect nu poate avea loc. Am văzut cum în anul 1983 ei au hotărât să se ţină post chiar în lunea de după Rusalii închinată sărbătoririi Sfintei Treimi. Oare, dacă acest calendar nelegiuit se va menţine până în anul 2078, când situaţia va fi similară, cu Sfinte Paşti pe 8 mai, vor mai avea vlădicii noştri de atunci aceeaşi îndrăzneală nesăbuită de a decreta post de praznicul împărătesc al Sfintei Treimi? Dar aceasta nu este încă situaţia cea mai dezastruoasă pe care o poate crea calendarul îndreptat. Dacă vlădicii noştri din 1983 au procedat astfel, cum vor proceda vlădicii noştrii din anul 2268, când Sfintele Paşti vor fi în acest calendar pe 10 mai şi Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli va coincide chiar cu Sărbătoarea Sfintei Treimi? Vor decreta post chiar în ziua de Rusalii? Sperăm ca Domnul să ajute să nu se producă o astfel de nelegiuire şi să ne întoarcem până atunci la calendarul iulian original, în care Apostolii nu se războiesc cu Sfânta Treime impunând post acolo unde este cazul să prăznuim cu bucurie. Iar aceste aspecte încă nu epuizează nelegiuirile care pot urma în caz că se va menţine în timp acest calendar îndreptat. Încet, încet dar sigur pentru creştinii ortodocşi care-l urmează, Sfintele Paşti se vor deplasa din aprilie în mai. Iată mai jos o statistică a acestei deplasări spre mai a Sfintelor Paşti în calendarul îndreptat până în anul 3899: Perioada

Diferenţa faţă de calendarul iulian

1924-2099

13 zile

2100-2199 2200-2299 2300-2499

14 zile 15 zile 16 zile

2500-2599 2600-2699 2700-2899

17 zile 18 zile 19 zile

2900-2999 3000-3099 3100-3299

20 zile 21 zile 22 zile

3300-3399 3400-3499 3500-3699

23 zile 24 zile 25 zile

3700-3799 3800-3899

26 zile 27 zile

Sfinte Paşti în luna mai

Data extremă

31 ori (13 ori între 1924 -1999) (18 ori între 2000 -2999) 20 ori 23 ori 52 ori (27 ori între 2300 -2399) (25 ori între 2400 -2499) 29 ori 34 ori 73 ori (37 ori între 2700-2799) (36 ori între 2700-2799) 42 ori 46 ori 94 ori (47 ori între 3100-3199) (47 ori între 3200-3299) 52 ori 53 ori 118 ori (59 ori între 3500-3599) (59 ori între 3600-3699) 61 ori 65 ori

8 mai 1983 8 mai 2078 9 mai 2173 10 mai 2268 nu nu 12 mai 2515 13 mai 2610 14 mai 2705 14 mai 2800 nu 16 mai 3047 17 mai 3142 17 mai 3237 18 mai 3332 nu 20 mai 3579 20 mai 3674 21 mai 3769 22 mai 3864

Statistica de mai sus ne arată că, dacă acum mai acceptăm această situaţie nelegiuită a Postului Sfinţilor Apostoli dictată de calendarul îndreptat care conduce spre tot mai deasa desfiinţare a acestui post şi înlocuirea lui cu un simulacru cu totul necanonic care tulbură celelalte sărbători, mai târziu, încet, încet, ne vom obişnui cu ea, căci se va îndesi. Iar îndesirea sărbătoririi Sfintelor Paşti în mai va coincide în calendarul îndreptat cu îndesirea desfinţării Postului 418

Sfinţilor Apostoli. După cum se observă, dacă se va mai menţine acest calendar, în viitor se va instaura o harababură de nedescris în rânduiala sărbătorilor împărăteşti căci, spre exemplu, în anul 3769, Sfintele Paşti vor fi de Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, iar Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli va pica chiar de Înălţare. Oare în anii 3579 şi 3674, când Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli va pica la o zi după Înălţare, vor pune vlădicii de atunci post de Înălţare sau ne vor lăsa să ciocnim tradiţionalele ouă roşii şi să putem zice „Hristos S-a înălţat!”? Nu este de glumă, căci după cum vom vedea, se duce o luptă acerbă şi necontenită împotriva Domnului Iisus Hristos, şi folosirea calendarului îndreptat este doar un aspect al acestei lupte. Un alt aspect, nu mai puţin important de discutat, referitor la deplasarea în mai a Sfintelor Paşti pentru creştinii ortodocşi care utilizează calendarul îndreptat, în caz că nu va fi desfiinţat între timp, este cel legat de denumirea zilei în care se prăznuiesc. Mulţi ar spune că nu este nicio problemă dacă Sfintele Paşti se prăznuiesc la date calendaristice diferite dar în aceeaşi zi, cum ar fi de exemplu 22 martie în calendarul iulian echivalent cu 4 aprilie în calendarul îndreptat. Oare? Se ştie că, acum, perioada 4 aprilie–8 mai în care se pot prăznui Sfintele Paşti conform acestui calendar corespunde cu perioada 22 martie–25 aprilie în care se pot prăznui Sfintele Paşti conform calendarului iulian corect, adică există o decalare de 13 zile. Odată cu trecerea anilor centenali nedivizibili cu 400, decalarea se va mări. De exemplu, după trecerea a încă 27 de ani centenali nedivizibili cu 400, în care se va aplica şi în calendarul îndreptat regula gregoriană de considerare a anilor centenali nebisecţi, se va ajunge la prăznuirea Sfintelor Paşti conform acestui calendar în perioada 1 mai–3 iunie, la distanţă de 40 de zile de perioada 22 martie–25 aprilie, faptul fiind posibil după anul 5500. Atunci, dacă Sfintele Paşti vor fi pe 22 martie în calendarul iulian corect, ele vor fi pe 1 mai în calendarul îndreptat. Dar 1 mai va fi în acel an data în care creştinii ortodocşi care folosesc calendarul corect prăznuiesc Înălţarea Domnului! Deşi va fi una şi aceeaşi zi de facto, cum va privi Domnul faptul că ei i se alocă în calendarul îndreptat data acordată zilei Înălţării în calendarul corect? Oare nu Se va simţi jignit şi îndurerat, de vreme ce El ne-a făcut pe cer luminători care ascultă de calendarul corect şi ne indică Sfintele Paşti şi celelalte sărbători la date bine rânduite şi fără nicio tulburare? În fine, un ultim aspect extrem de important de discutat, legat de această decalare este problema de anotimp. Dacă, spre exemplu, se va ajunge la o decalare de 70 de zile în calendarul iulian corect faţă de calendarul îndreptat, atunci Sfintele Paşti, sărbătorite în una şi aceeaşi zi de către toţi creştinii ortodocşi, vor fi pe 22 martie în calendarul corect şi pe 1 iunie în calendarul îndreptat. Întrebarea care se pune este următoarea: Cum va fi vremea în această zi comună, va fi o vreme mai răcoroasă de martie sau o vreme călduroasă de iunie? Este limpede că atunci însăşi natura creată de Dumnezeu va da verdictul asupra corectitudinii calendaristice şi va hotărî care dintre cele două calendare este cel bun. Să ajungem oare până la situaţia în care vlădicii noştri, văzând că de Sfintele Paşti copacii nici n-au înflorit şi lămurindu-se în sfârşit că nu poate fi vorba de 1 iunie, vor renunţa la calendarul îndreptat şi vor reveni abia atunci la calendarul iulian corect? Ar fi cumplit. Dar asupra acestui aspect de anotimp vom discuta şi în capitolul următor, atunci când vom face comparaţia între aceleaşi date calendaristice, reprezentate de zile diferite în calendarul gregorian faţă de cel iulian.

419

5.2.3.2 Despărţirea definitivă a sărbătoririi Sfintelor Paşti de către credincioşii ortodocşi faţă de Paştele romano-catolicilor şi protestanţilor. Deplasarea spre iarnă a datei de sărbătorire a Paştelui de către credincioşii romano-catolici şi protestanţi. Chiar dacă acum datele din calendarul iulian şi cel gregorian sunt decalate cu 13 zile, observăm că în vremurile noastre încă mai sunt ani în care, deşi aflate la date calendaristice diferite după aplicarea bulei papale din 1582, Sfintele Paşti ale creştinilor ortodocşi şi Paştele romano-catolicilor şi protestanţilor se prăznuiesc în aceeaşi duminică. Pe măsură însă ce decalarea celor două calendare va deveni tot mai mare în timp, anii în care sărbătoarea se va prăznui în aceeaşi zi de duminică atât de către ortodocşi cât şi de către romano-catolici şi protestanţi se vor rări, până se va ajunge la momentul în care nu va mai fi posibilă sărbătorirea comună. Pentru a cerceta acest fenomen în timp şi a afla care este ultimul an în care sărbătoarea va fi în aceeaşi zi atât pentru creştinii ortodocşi cât şi pentru romano-catolici şi protestanţi, să facem o statistică a evoluţiei depărtării în zile între Sfintele Paşti şi Paştele romano-catolic începând încă din anul 1583. În tabelul de mai jos, simbolul  indică distanţa în zile cu care Paştele romano-catolic se sărbătoreşte înaintea Sfintelor Paşti, iar simbolul δ indică decalarea în zile dintre cele două calendare: Perioada 1583-1599 1600-1699 1700-1799 1800-1899 1900-1999 2000-2099 2100-2199 2200-2299 2300-2399 2400-2499 2500-2599 2600-2699 2700-2799 2800-2899 2900-2999 3000-3099 3100-3199 3200-3299 3300-3399 3400-3499 3500-3599 3600-3699

420

comun (= 0) (δ = (δ = (δ = (δ = (δ= (δ = (δ = (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ= (δ=

10) 10) 11) 12) 13) 13) 14) 15) 16) 16) 17) 18) 19) 19) 20) 21) 22) 22) 23) 24) 25) 25)

6 ori 47 ori 41 ori 34 ori 26 ori 31 ori 21 ori 20 ori 17 ori 11 ori 6 ori 11 ori nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu

= 7

= 14

= 28

= 35

= 42

7 ori 32 ori 32 ori 40 ori 48 ori 43 ori 52 ori 49 ori 46 ori 57 ori 58 ori 52 ori 62 ori 62 ori 58 ori 49 ori 48 ori 51 ori 38 ori 37 ori 33 ori 29 ori

nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu 1 dată 1 dată nu 9 ori 10 ori 7 ori 20 ori 15 ori 14 ori 24 ori

2 ori 5 ori 6 ori 5 ori 5 ori 4 ori nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu

2 ori 16 ori 21 ori 21 ori 21 ori 22 ori 27 ori 31 ori 37 ori 29 ori 29 ori 32 ori 26 ori 26 ori 30 ori 25 ori 24 ori 25 ori 16 ori 23 ori 20 ori 13 ori

nu nu nu nu nu nu nu nu nu 3 ori 7 ori 5 ori 11 ori 11 ori 12 ori 17 ori 18 ori 17 ori 26 ori 25 ori 33 ori 34 ori

Tabelul pe care l-am realizat urmărind datele pascale pentru viitor (date care pot fi aflate cu ajutorul algoritmilor matematici; acest calcul a fost o preocupare permanentă a pascaliografilor încă de la începutul creştinismului şi putem da exemple de mulţi Sfinţi Părinţi care au furnizat pentru calendarul iulian algoritmi simpli de calcul al datei pascale; pentru aflarea acestei date în calendarul gregorian calculul este mai complicat, dar şi acolo algoritmii matematici furnizează date sigure pentru anumite perioade de timp) ne arată că ultima sărbătoare în aceeaşi zi pentru creştinii ortodocşi şi pentru catolici şi protestanţi va avea loc în secolul al XXVII-lea d. H., mai precis în anul 2698. După cum observăm din statistica prezentată în tabel, cu timpul, diferenţa de zile dintre Sfintele Paşti şi Paştele romano-catolic se va mări. Numărul de sărbători pascale comune se va diminua odată cu trecerea secolelor şi, începând cu anul 2700, nu va mai fi posibilă sărbătorirea în aceeaşi zi, chiar dacă la date calendaristice diferite în calendarul iulian şi cel gregorian. Acelaşi lucru se va petrece într-un viitor mai depărtat şi cu distanţa de 7 zile între Sfintele Paşti şi Paştele romno-catolic, apoi cu cea de 14 zile şi tot aşa cu multiplii de 7 zile. Astfel, chiar dacă atât în calendarul iulian corect cât şi în cel gregorian sărbătoarea pascală nu poate cădea decât în perioada 22 martie – 25 aprilie, din cauza decalării dintre ele, în viitor se va pune cu pregnanţă problema anotimpului în care va fi această sărbătoare în cele două calendare. De pildă, atunci când decalarea δ va fi de 31 de zile, cum se va întâmpla între anii 4300-4399, şi sărbătoarea va pica timpuriu, să zicem pe 22 martie, se pune problema în care dintre cele două calendare ziua de 22 martie va corespunde anotimpului corect. Dacă ar fi corect calendarul gregorian şi datele din el în concordanţă cu anotimpul, atunci ar trebui ca, din cauza decalării de 31 de zile, Sfintele Paşti de la 22 martie din calendarul iulian să corespundă zilei de 22 aprilie. În schimb dacă este corect calendarul iulian şi datele din el în concordanţă cu anotimpul, atunci ar trebui ca din cauza decalării de 31 de zile, datele din calendarul gregorian să corespundă perioadei 18-19 februarie. Tot astfel, în cazul unei decalări δ de 62 de zile, dacă ar fi corect calendarul gregorian, Sfintele Paşti de la 22 martie în calendarul iulian ar trebui să corespundă zilei de 23 mai în calendarul gregorian, iar dacă este corect calendarul iulian, Paştele romano-catolic de la 22 martie va corespunde perioadei 18-19 ianuarie în calendarul gregorian. Şi în acest caz, natura creată de Dumnezeu îşi va da verdictul şi ne va arăta cu certitudine că este mincinos calendarul gregorian, deoarece acesta va fi calendarul instabil faţă de anotimpul primăverii, glisând spre iarnă, în timp ce calendarul iulian este stabil faţă de anotimpul primăverii aşa cum cunoaştem încă de la Sfinţii Părinţi care l-au adoptat. Tot ceea ce putem noi spera este să nu treacă atâta amar de vreme şi să nu se ajungă chiar până la situaţia în care romano-catolicii şi protestanţii vor sărbători Paştele în viscol şi în troiene de zăpadă pentru ca papa de la Roma să realizeze că bula papală Inter Gravissimas nu a fost deloc infailibilă, ci de-a dreptul mincinoasă şi hulitoare de Dumnezeu. Semne sunt destule. De exemplu în anul 2015, când romano-catolicii şi protestanţii au prăznuit Paştele pe data de 5 aprilie după calendarul gregorian, cu o săptămână înainte de data de prăznuire de 30 martie din calendarul iulian (echivalentă cu data de 12 aprilie în calendarul gregorian), de Floriile lor salcia era golaşă în vreme ce, la o săptămână, de Floriile noastre, salcia a avut frunze şi muguri, numai bună pentru a fi folosită în locul ramurilor de finic cu care a fost întâmpinat Domnul, ca simbol al intrării Sale în Ierusalim. 421

Dar există şi acum un reper sigur care ne arată că Paştele romano-catolicilor şi protestanţilor glisează spre iarnă, fără să fie nevoie să mai aşteptăm trecerea anilor. Este vorba de poziţia Lunii în crugul ei de 19 ani în cele două calendare, poziţie pe care o vom studia în capitolul următor.

5.3 Războiul papei Grigorie al XIII-lea cu Luna În bula Inter Gravissimas, papa Grigorie al XIII-lea a făcut următoarele precizări în legătură cu echinocţiul de primăvară şi cu luna plină pascală faţă de care se stabileşte duminica Paştelui în calendarul gregorian: „Ne-am îngrijit nu numai spre a restabili echinocţiul de primăvară în locul de dinainte, de la care acum faţă de sinodul de la Niceea s-a depărtat cu aproape zece zile, şi spre a repune Luna a 14-a pascală la locul ei, de la care s-a depărtat cu patru zile şi mai bine în acest timp, ci chiar şi de calea pentru a transmite şi calculul prin care se garantează că în viitor echinocţiul şi Luna a 14-a nu se vor mai îndepărta niciodată de la locurile lor proprii. Aşadar, pentru ca echinocţiul de primăvară, care a fost stabilit de către Părinţii sinodului Niceean la 12 calende aprilie (n.n. 21 martie), să fie restabilit în acelaşi loc, arătăm dinainte şi ordonăm ca din luna octombrie a anului 1582 să se scoată 10 zile (...). Apoi, ca echinocţiul să nu se mai depărteze în viitor de 12 calende aprilie (n.n. 21 martie), stabilim ca fiecare al 4-lea an să fie în continuare bisextil (precum este obiceiul), în afară de anii centenali, care, chiar dacă înainte au fost întotdeauna bisextili, precum încă voim să fie anul 1600, totuşi după acesta, în continuare, cei care urmează centenali să nu fie toţi bisextili, ci în fiecare 400 de ani, primii trei sute să se încheie fără an bisextil, iar fiecare al patru sutelea să fie bisextil, astfel încât anii 1700, 1800 şi 1900 să nu fie bisextili. Iar în anul 2000, după regula obişnuită se va intercala ziua bisextilă, când februarie va conţine 29 de zile, şi va fi păstrată perpetuu aceeaşi ordine pentru intercalare şi întrerupere a zilei bisextile pentru fiecare patru sute de ani. De aceea, pentru ca Luna a 14-a pascală să se regăsească precis, de asemenea şi vârsta Lunii să se facă bine cunoscute poporului credincios, conform cu regula veche a Bisericii de a învăţa pe de rost din martirologiu fiecare dintre zile în parte, stabilim ca, după înlăturarea numărului de aur din calendar, în locul lui să fie pus ciclul de epacte care, aliniat la regula sigură a numărului de aur (după cum am spus), face ca luna nouă şi Luna a 14-a pascală adevărată să-şi păstreze în realitate mereu locurile.” Din text, se observă că, pentru “restabilirea” echinocţiului de primăvară, papa a oferit în bula sa şi normele precise de aplicare a acestei “restabiliri”: se scot zece zile din calendar şi anii centenali de după 1582 care nu sunt divizibili cu 400 se consideră nebisecţi. Acestă normă de aplicare face limpede faptul că la fiecare trecere într-un nou secol de după 1582, nedivizibil cu 400, cum ar fi de pildă secolele 1700, 1800 şi 1900, din cauza acestor ani centenali care în calendarul iulian sunt consideraţi bisecţi, adică de 366 de zile, iar în calendarul gregorian sunt consideraţi nebisecţi, adică de 365 de zile, practic se aplică local tot calendarul iulian cu ani bisecţi şi nebisecţi numai că, odată cu trecerea timpului, la intrarea în astfel de ani centenali nedivizibili cu 400, se mai taie din calendarul iulian câte o zi care se adaugă la diferenţa de 10 zile tăiate deja, mărindu-se astfel decalajul dintre cele două calendare. La ora actuală acest decalaj a ajuns de 13 zile prin adăugarea la cele 10 zile tăiate la început în 422

calendarul gregorian faţă de cel iulian, a încă 3 zile: prima în anul 1700, când diferenţa s-a mărit la 11 zile, a două în anul 1800, când diferenţa s-a mărit la 12 zile, a treia în anul 1900, când diferenţa s-a mărit la 13 zile. Şi noi suntem cu totul de acord că ceea ce urma să se facă pentru “păstrarea” echinocţiului pe 21 martie în calendarul gregorian este foarte clar stabilit ca regulă în bula Inter Gravissimas. În schimb, aflăm din aceeaşi bulă Inter Gravissimas că papa nu s-a îngrijit numai de “restabilirea” echinocţiului conform ereziei astrologice cauzate, după cum am văzut, de o inexistentă precesie echinocţială, ci el s-a îngrijit în plus şi de a repune „Luna a 14-a pascală la locul ei, de la care s-a depărtat cu patru zile şi mai bine în acest timp”, ba chiar şi de modalitatea de a transmite „calculul prin care se garantează că în viitor echinocţiul şi Luna a 14-a nu se vor mai îndepărta niciodată de la locurile lor proprii”. Pentru echinocţiu am văzut limpede mai sus care este calculul. În schimb, pentru ca luna pascală, numită şi Luna 14, să poată fi menţinută la locul ei faţă de echinocţiul astfel modificat, papa nu oferă în bula sa decât indicaţia că trebuie înlocuit vechiul ciclu de epacte cu un nou ciclu de epacte. În legătură cu acest nou ciclu de epacte papa ne informase la începutul bulei sale că: „ne-a fost adusă o carte de la fiul nostru drag Antonio Lilio, doctor în medicină şi arte, pe care o scrisese odinioară Aloysius, fratele lui bun, în care, printr-un anumit ciclu nou de epacte descoperit din ea, şi aliniat la regula fixată a numărului de aur însuşi, şi, în plus, potrivit la orice mărime a anului solar, prin calcul constant care va dura şi pentru toate veacurile, a arătat că toate cele care s-au prăbuşit în calendar pot fi restabilite astfel încât însuşi calendarul expus pentru viitor să fie văzut fără nicio schimbare vreodată.” Dacă vom dori să studiem acest ciclu de epacte din cartea de care aminteşte papa în bula sa, vom avea surpriza uriaşă să aflăm că această carte nu a fost niciodată publicată sub semnătura lui Aloysius Lilio ca autor. Singurul material informativ care a fost publicat în legătură cu acest nou ciclu de epacte a fost numai un fel de rezumat făcut de către matematicianul spaniol Pedro Chacon (Petrus Ciaconus) pe baza presupusului manuscris al lui Lilio, rezumat intitulat Compendium novae rationis restituendi Kalendarium (Rezumat despre noile calcule pentru restabilirea calendarului), tipărit la Roma în 1577. Chiar şi cele câteva tipărituri ale acestui rezumat care au mai rămas se găsesc greu şi în stare proastă la câteva biblioteci din Italia. Cel puţin acest lucru reiese din articolul lui Gordon Moyer, intitulat „Aloisius Lilius and the Compendium novae rationis restituendi Kalendarium” (Aloisius Lilius şi Rezumatul despre noile calcule pentru restabilirea calendarului), publicat în acelaşi volum omagial dedicat împlinirii a 400 de ani de la reforma gregoriană, Gregorian Reform of the Calendar, Vatican, 1983, p. 171-188. Ne întrebăm şi noi, cum este posibilă o astfel de situaţie în care să nu putem beneficia de chiar documentul cheie menţionat de papa Grigorie al XIII-lea în bula sa, document care a stat la baza unei decizii cu consecinţe catastrofale pentru omenire după cum vom vedea. Nu cumva şi acest document de referinţă pentru reforma calendarului este, de fapt, o “referinţă”, asemenea referinţei lui Timoharis, singura pe care se întemeiază precesia echinocţială? Noi am dovedit că referinţa lui Timoharis pentru precesia echinocţială s-a combinat cu minciuna spusă cu bună ştiinţă de Ptolemeu care, pentru a-i face pe oameni să creadă în aceast fenomen inexistent, fără a face observaţii asupra poziţiilor stelare din catalogul său, precum a pretins, le-a calculat pe acestea matematic, presupunând apriori precesia ca fiind reală. Nu cumva şi în cazul bulei papale Inter Gravissimas suntem martori la o manipulare identică, în care papa scoate lumea din timpul 423

real prevăzut pentru ea de către Dumnezeu şi o aruncă cu bună ştiinţă, folosindu-se de minciuna precesiei echinocţiale, în timpul imaginar, astrologic, cu care Satan i-a amăgit pe oameni încă de la magii caldei încoace? Problematica similară a ambiguităţii referinţelor impuse a fi luate în considerare fără a putea fi verificate, cea foarte grosieră a lui Timoharis, pe care se bazează precesia echinocţială stabilită de Ptolemeu, şi cea de negăsit a lui Aloysius Lilio, pe care se bazează reforma calendaristică stabilită de papa Grigorie al XIII-lea, arată că atât Ptolemeu cât şi papa au fost ori neştiutori, ori vicleni în demonstraţiile şi deciziile lor. Pe Ptolemeu chiar astronomii moderni heliocentrişti l-au descoperit a fi fost viclean. Urmează să descoperim noi dacă papa Grigorie al XIII-lea a fost neştiutor sau viclean atunci când a decis reforma. Referinţa pierdută a lui Aloysius Lilio indică mai degrabă spre a doua variantă. Deoarece noi nu putem beneficia, precum papa, de ciclul de epacte direct din cartea lui Aloysius Lilio, şi – spre deosebire de regula foarte clară ordonată de papă pentru echinocţiu – pentru luna pascală, sau Luna 14, nu se menţionează în bulă nici un fel de regulă, nu ne rămâne altceva de făcut decât să aflăm noi înşine regula ascunsă după care ciclul de epacte din calendarul gregorian, aliniat la regula numărului de aur, ar face, chipurile, ca această lună să-şi păstreze acelaşi loc faţă de echinocţiu în acest calendar. Să descoperim, aşadar, noi înşine, regula tăinuită bine, după care cred papii şi astrologii că Luna ar indica timpul în calendarul gregorian. Deoarece până acum n-au avut încă niciun interes sau destul curaj ca să o arate pe faţă, bănuim că este vorba de o regulă astrologică impusă tocmai cu scopul de a stâlci cu bună ştiinţă calendarul corect care exista înainte.

5.3.1 Epactele Lunii şi numărul de aur din calendarul iulian Existenţa Crugului de 19 ani al Lunii, adică a fenomenului repetării după 19 ani a datei lunare din calendarul iulian la care Luna revine la aceeaşi vârstă, face posibil calculul fără greş al datei Sfintelor Paşti în acest calendar, fără a mai fi nevoie de observări anuale ale formării lunii pline în raport cu echinocţiul de la 21 martie. După observările anuale de pe vremea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Niceean, calculul datei se făcea cu ajutorul epactelor lunare, iar apoi a fost simplificat cu ajutorul numărului de aur, după care, în urma descoperirii Crugului Sfintelor Paşti, s-a făcut direct, până astăzi, cu ajutorul acestui Crug. Epacta Lunii reprezintă vârsta Lunii observată la o dată anume din calendar. Epacta Lunii necesară pentru calculul lunii pascale în calendarul iulian reprezintă vârsta Lunii la data de 22 martie122 din acest calendar. Vârsta Lunii este dată de mărimea suprafeţei ei luminate de Soare, vizibile de pe Pământ cu ochiul liber în decursul unei luni sinodice. Deoarece luna sinodică depăşeşte cu puţin valoarea de 29,5 zile, ea se întinde pe durata a 30 de zile din calendar. Prin urmare, vârsta Lunii este un număr întreg, cuprins între 1 şi 30, care caracterizează Luna în orice zi din calendarul iulian. Astfel, atunci când vârsta Lunii este 30 sau 1, cunoaştem că ea este în apropierea fazei de lună nouă şi nu poate fi văzută pe cer. Atunci când vârsta Lunii este 14 sau 15, o putem vedea în plenitudinea ei pe cer, ca un disc rotund şi strălucitor, şi cunoaştem că la aceste vârste ea se află în faza de lună plină. La De acum încolo noi vom înţelege prin epacta Lunii în calendarul iulian numai vârsta Lunii la data de 22 martie din acest calendar. 122

424

pătrare, Luna are vârsta în jur de 8 sau 9 pentru pătrarul în creştere şi 22 sau 23 pentru pătrarul în descreştere. În calendarul iulian Crugul Lunii este de 19 ani, ceea ce înseamnă că, după 19 ani, Luna revine cu exact aceeaşi vârstă în exact aceeaşi dată lunară din calendar. Astfel, pentru o dată anume din calendarul iulian nu sunt posibile decât 19 epacte. Numărul de aur este numărul care ne arată în ce an din Crugul de 19 ani al Lunii suntem, fiind de asemenea şi un număr de ordine al fiecărei epacte lunare din calendarul iulian. Prin urmare, fiecare an are un anumit număr de aur în Crugul Lunii, număr care ne arată totodată si epacta lunară din acel an. Numărul de aur este cuprins între 1 şi 19 şi se poate afla foarte uşor prin adăugarea unei unităţi la restul împărţirii la 19 a anului pentru care dorim să aflăm acest număr. NA = rest (an/19) + 1 Cunoscând numărul de aur al unui an, se poate afla şi epacta lunară din acel an, deoarece între epacta lunară şi numărul aur există relaţia: E=rest [11x(NA-1)]/30 = rest [11x (rest an/19)]/30 Observăm că în relaţia pentru epacte din calendarul iulian apar numărul 11, care reprezintă diferenţa în zile întregi dintre durata anului solar şi durata celor 12 luni sinodice dintr-un astfel de an, numărul 19, care reprezintă numărul de ani din Crugul Lunii, şi numărul 30, care este vârsta maximă a Lunii. În continuare, pentru a putea descoperi regula după care funcţionează ciclul de epacte introduse de papă în calendarul gregorian, trebuie să determinăm mai întâi ciclul de epacte din calendarul iulian. Vom calcula astfel epacta lunară corespunzătoare fiecăruia dintre cele 19 numere de aur din Crugul Lunar de 19 ani din calendarul iulian. Pentru NA=1, epacta este: E = rest [11x (NA-1)]/30 = rest [11x (1-1)]/30 = rest [(11x 0)/30] = rest 0/30 = 0 Pentru NA=2, epacta este: E = rest [11x (2-1)]/30 = rest (11x 1)/30 = rest 11/30 = 11 Pentru NA=3, epacta este: E = rest [11x (3-1)]/30 = rest (11x 2)/30 = rest 22/30 = 22 Pentru NA=4, epacta este: E = rest [11x (4-1)]/30 = rest (11x 3)/30 = rest 33/30 = 3 Pentru NA=5, epacta este: E = rest [11x (5-1)]/30 = rest (11x 4)/30 = rest 44/30 = 14 Pentru NA=6, epacta este: E = rest [11x (6-1)]/30 = rest (11x 5)/30 = rest 55/30 = 25 Pentru NA=7, epacta este: E = rest [11x (7-1)]/30 = rest (11x 6)/30 = rest 66/30 = 6 Pentru NA=8, epacta este: E = rest [11x (8-1)]/30 = rest (11x 7)/30 = rest 77/30 = 17 Pentru NA=9, epacta este: E = rest [11x (9-1)]/30 = rest (11x 8)/30 = rest 88/30 = 28 Pentru NA=10, epacta este: E = rest [11x (10-1)]/30 = rest (11x 9)/30 = rest 99/30 = 9 Pentru NA=11, epacta este: E = rest [11x (11-1)]/30 = rest (11x 10)/30 = rest 110/30 = 20 425

Pentru NA=12, epacta este: E = rest [11x (12-1)]/30 = rest (11x 11)/30 = rest 121/30 = 1 Pentru NA=13, epacta este: E = rest [11x (13-1)]/30 = rest (11x 12)/30 = rest 132/30 = 12 Pentru NA=14, epacta este: E = rest [11x (14-1)]/30 = rest (11x 13)/30 = rest 143/30 = 23 Pentru NA=15, epacta este: E = rest [11x (15-1)]/30 = rest (11x 14)/30 = rest 154/30 = 4 Pentru NA=16, epacta este: E = rest [11x (16-1)]/30 = rest (11x 15)/30 = rest 165/30 = 15 Pentru NA=17, epacta este: E = rest [11x (17-1)]/30 = rest (11x 16)/30 = rest 176/30 = 26 Pentru NA=18, epacta este: E = rest [11x (18-1)]/30 = rest (11x 17)/30 = rest 187/30 = 7 Pentru NA=19, epacta este: E = rest [11x (19-1)]/30 = rest (11x 18)/30 = rest 198/30 = 18 Odată ce cunoaştem care este vârsta lunii la o anumită dată din calendarul iulian, putem afla la ce dată va fi luna plină pascală faţă de această dată de referinţă. În calculul pascal al Sfinţilor Părinţi se considera că luna pascală se formează când Luna este în faza de lună plină, la vârsta de 14 zile, fiind cunoscută sub denumirea de Luna 14. Să descoperim acum, cu ajutorul şirului de epacte calculate mai sus, care este şirul de date din calendarul iulian în care poate cădea luna plină pascală. Pentru NA = 1 → E = 0. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este 0, mai trebuie să treacă încă 14 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 5 aprilie. Pentru NA = 2 → E = 11. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 11 zile, mai trebuie să treacă încă 3 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 25 martie. Pentru NA = 3 → E = 22. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 22 de zile, mai trebuie să treacă încă 8 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 22 de zile de la data de 22 martie, adică pe data de 13 aprilie. Pentru NA = 4 → E = 3. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 3 zile, mai trebuie să treacă încă 11 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 2 aprilie. Pentru NA = 5 → E = 14. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 14 zile atunci luna plină pascală este chiar pe 22 martie. Pentru NA = 6 → E = 25. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 25 de zile, mai trebuie să treacă încă 5 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 19 zile de la data de 22 martie, adică pe data de 10 aprilie. Pentru NA = 7 → E = 6. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 6 zile, mai trebuie să treacă încă 8 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 30 martie. Pentru NA = 8 → E = 17. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 17 zile, mai trebuie să treacă încă 13 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să 426

treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 27 de zile de la data de 22 martie, adică pe data de 18 aprilie. Pentru NA = 9 → E = 28. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 28 de zile, mai trebuie să treacă încă 2 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 16 zile de la data de 22 martie, adică pe data de 7 aprilie. Pentru NA = 10 → E = 9. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 9 zile, mai trebuie să treacă încă 5 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 27 martie. Pentru NA = 11 → E = 20. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 20 de zile, mai trebuie să treacă încă 10 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 24 de zile de la data de 22 martie, adică pe data de 15 aprilie. Pentru NA = 12 → E = 1. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 1 zi, mai trebuie să treacă încă 13 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 4 aprilie. Pentru NA = 13 → E = 12. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 12 zile, mai trebuie să treacă încă 2 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 24 martie. Pentru NA = 14 → E = 23. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 23 de zile, mai trebuie să treacă încă 7 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 21 de zile de la data de 22 martie, adică pe data de 12 aprilie. Pentru NA = 15 → E = 4. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 4 zile, mai trebuie să treacă încă 10 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 1 aprilie. Pentru NA = 16 → E = 15. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 15 zile, înseamnă că ea avea vârsta de 14 zile cu o zi înainte, adică pe data de 21 martie, deci era lună pascală în chiar ziua echinocţiului de primăvară. Pentru NA = 17 → E = 26. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 26 de zile, mai trebuie să treacă încă 4 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 18 zile de la data de 22 martie, adică pe data de 9 aprilie. Pentru NA = 18 → E = 7. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 7 zile, mai trebuie să treacă încă 7 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi pe data de 29 martie. Pentru NA = 19 → E = 18. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de 18 zile, mai trebuie să treacă încă 12 zile până când va ajunge la vârsta de 30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În consecinţă, luna plină pascală va fi după 26 de zile de la data de 22 martie, adică pe 17 aprilie. 427

Observăm că, indiferent de an, în calendarul iulian luna plină pascală nu poate fi decât în 19 date calendaristice fixe cuprinse în intervalul calendaristic 21 martie – 18 aprilie. În calendarul iulian, luna plină pascală nu va fi niciodată în zilele de 23, 26, 28 şi 31 martie sau 3, 6, 8, 11, 14 şi 16 aprilie. Pentru o mai bună ordonare a informaţiilor pe care le-am obţinut până acum despre numărul de aur, epacte şi despre datele posibile din calendarul iulian în care poate fi luna plină pascală, vom întocmi următorul tabel care se va dovedi foarte util în cele ce urmează: Numărul de aur al anului din Crugul de 19 ani al Lunii în calendarul iulian (NA) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

Epacta (zile) 0 11 22 3 14 25 6 17 28 9 20 1 12 23 4 15 26 7 18

ziua lunii pline pascale în calendarul iulian 5 aprilie 25 martie 13 aprilie 2 aprilie 22 martie 10 aprilie 30 martie 18 aprilie 7 aprilie 27 martie 15 aprilie 4 aprilie 24 martie 12 aprilie 1 aprilie 21 martie 9 aprilie 29 martie 17 aprilie

Se va dovedi foarte util să reţinem din tabelul de mai sus, nu atât numărul de aur al anului şi epacta Lunii din acel an, cât şirul format din cele 19 date posibile, precis determinate, în care poate cădea luna plină pascală în fiecare an al Crugului de 19 ani al Lunii. Acest şir de date ale lunii pline pascale se reia în mod constant în calendarul iulian după fiecare Crug lunar de 19 ani, fără să se modifice vreodată. Raportându-ne la acest şir de date fixe ale lunii pline pascale din intervalul 21 martie – 18 aprilie din calendarul iulian, întrucât aceste date pot cădea în orice zi a săptămânii, de duminică până sâmbătă, rezultă clar de ce data Sfintelor Paşti, care se prăznuiesc în duminica ce urmează zilei în care s-a format luna plină pascală, poate să cadă în orice zi din intervalul 22 martie – 25 aprilie din calendarul iulian. De pildă, data cea mai timpurie posibilă este 22 martie, atunci când data de 21 martie în care se formează luna plină pascală cade într-o zi de sâmbătă, iar data cea mai târzie posibilă este 25 aprilie, atunci când data de 18 aprilie în care se formează luna plină pascală cade într-o zi de duminică. Aşadar, în calendarul iulian în care Crugul de 19 ani al Lunii se păstrează stabil în permanenţă deoarece Luna revine după 19 ani exact în aceeaşi fază a ei la aceeaşi dată lunară din calendar, luna pascală este caracterizată de 19 epacte, ordonate conform celor 19 numere de aur. 428

5.3.2 Epactele lunii astrologice din calendarul gregorian În calendarul gregorian, deşi nu este menţionată în bula Inter Gravissimas, valoarea lunii sinodice este cea pe care astrologii papilor au preluat-o direct din Almagestul lui Ptolemeu, care la rându-i a preluat-o de la Hiparh, care la rându-i a preluat-o de la astrologii babilonieni, anume de 29 de zile plus fracţiunea de zi în valoare de 31; 50; 8; 20 de grade, minute, secunde şi subdiviziuni de secunde sexagesimale (vezi Ptolemeu, Almagest, Cartea a IV-a, cap. 2, tr. G. J. Toomer, ed. Springer, 1984, p. 176). Această valoare este mai mică decât valoarea lunii sinodice corespunzătoare Crugului de 19 ani al Lunii prevăzut de Domnul încă de la Facere, adică (19x365,25)/235, unde numărul 235 reprezintă numărul de lunaţii sau de luni sinodice123 care au loc în decursul a 19 ani cu durata de 365,25 de zile. Chiar dacă diferenţa dintre valoarea reală a lunii sinodice din Crugul de 19 ani al Lunii şi cea furnizată de astrologi este foarte mică, ea este suficientă ca, prin cumularea ei în timp, să dea faţă de acest Crug de 19 ani un decalaj de fază lunară de o zi la aproximativ 312,5 ani. Acest efect este cunoscut sub numele de proemptoză lunară. Este un efect pur astrologic şi nu real, cauzat de valoarea diferită de realitate pentru luna sinodică furnizată de Ptolemeu pe filieră astrologică neverificată dar luată de bună. Iată pasajul din Compendium novae rationis restituendi Kalendarium, tipărit în 1577 de Pedro Chacon, după care se ia în calculul epactelor din calendarul gregorian proemptoza lunară la fiecare 312,5 ani: „El (n.n. Aloysius Lilio) a elaborat de asemenea un tabel adaptat atât ecuaţiei anului solar cât şi ecuaţiei anului luni-solar, în care prezenţa sau absenţa literei B de la dreapta unui an solar arată dacă acela este bisect sau comun, respectiv literele din stânga rezultând din ecuaţia anului luni-solar. Această ecuaţie este multiplă; mai întâi trebuie aplicată tuturor celor 300 de ani, precum am spus, după aceea tuturor celor 2400 de ani deoarece decalajul de o zi nu se produce exact în 300 de ani, ci după 12 ani şi 6 luni în plus, care produc în 2400 de ani un decalaj de circa o treime de zi şi fac să reporteze aplicarea ecuaţiei pentru anul secular următor; în fine, trebuie aplicată diferit în cazul omisiunii unui an bisect care a fost altă dată intercalat.”124 Astfel, faţă de calculul simplu de determinare a epactelor lunare din calendarul iulian, în calendarul gregorian epactele se calculează cu formula: Eg = Ei – S + L + 8, unde S = (3x secol)/4 şi L = (8x secol+ 5)/25, adică: Eg = rest [11x (NA-1)]/30 – (3x secol)/4 + (8x secol+ 5)/25 + 8 Prin urmare, pentru calculul lunii pline pascale, în locul singurului şir ciclic de 19 valori posibile de epacte dintr-un Crug al Lunii din calendarul iulian, astrologii papali au inventat pentru calendarul gregorian şiruri schimbătoare de Este demn de observat faptul că şi în cazul acestui număr suma cifrelor este 10. „Edidit etiam tabellam, tam solaris anni æquationibus, quam lunaris cum solari deservientem, in qua B æquando anno solari dextro lateri apposita, cum adest, intercalarem eum, cum abest, communem ostendit; reliquæ literæ lunaris anni cum solari æquationi inserviunt. Ea autem multiplex est; una quæ 300 annis debetur, ut diximus; altera quæ bis millenis et quadringenis, quoniam non exacte 300 illis annis unus debetur dies. Duodecim enim anni et sex menses desiderantur, qui in 2400 annis tertiam fere diei partem conficiunt et in sequentem centesimum æquationem transferunt; alia propter omissam intercalationem, quæ alias fieri debuit.” 123 124

429

epacte, în care se pot regăsi toate cele 30 de epacte posibile ale Lunii distribuite pe cei 19 ani ai Crugului Lunar. În bula Inter Gravissimas papa nu dă niciun detaliu despre formula astrologică de calcul al epactelor din calendarul gregorian. Nu se aminteşte nicio regulă de modificare a epactelor lunii pentru acest calendar în raport cu calendarul iulian. Urmează să dezvăluim noi cum se modifică datele lunii pascale în calendarul gregorian. Pentru aceasta vom face o comparaţie a datelor mereu schimbătoare ale lunilor pascale în crugurile de 19 ani ale Lunii din calendarul gregorian cu datele mereu aceleaşi ale lunilor pascale în Crugul de 19 ani al Lunii din calendarul iulian.

5.3.3 Regula de modificare a datelor lunii pline pascale din calendarul gregorian şi diferenţele faţă de calendarul iulian Conform bulei papale, în calendarul gregorian noile şiruri de epacte se raportează şi ele la numărul de aur. Astfel, cea mai bună metodă de a afla modul în care se modifică datele pentru luna plină pascală în acest calendar este metoda comparativă a celor 19 date posibile pentru luna pascală din Crugul Lunii din calendarul iulian, cu datele posibile pentru luna pascală din crugurile de 19 ani care rezultă în calendarul gregorian. Primul crug complet al Lunii de după anul 1582 este cel care se formează între anii 1596-1614, întrucât anul 1583, primul în care apare data Paştelui modificată conform calendarului gregorian, era anul al VII-lea dintr-un astfel de crug. Pentru crugul 1596-1614 rezultă următorul tabel al datelor lunii pascale, în care, pentru o mai uşoară comparaţie, am făcut şi echivalenţa datelor din calendarul iulian cu cele din calendarul gregorian. Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=10 zile) data iuliană echivalată 1596/1 1597/2 1598/3 1599/4 1600/5 1601/6 1602/7 1603/8 1604/9 1605/10 1606/11 1607/12 1608/13 1609/14 1610/15 1611/16 1612/17 1613/18 1614/19 430

5 aprilie/15 aprilie 25 martie/ 4 aprilie 13 aprilie/ 23 aprilie 2 aprilie/12 aprilie 22 martie/ 1 aprilie 10 aprilie/20 aprilie 30 martie/ 9 aprilie 18 aprilie/28 aprilie 7 aprilie/17 aprilie 27 martie/ 6 aprilie 15 aprilie/25 aprilie 4 aprilie/14 aprilie 24 martie/ 3 aprilie 12 aprilie/22 aprilie 1 aprilie/11 aprilie 21 martie/31 martie 9 aprilie/19 aprilie 29 martie/ 8 aprilie 17 aprilie/27 aprilie

12 aprilie/3 zile 1 aprilie/3 zile 21 martie/33 de zile 9 aprilie/3 zile 29 martie/3 zile 17 aprilie/3 zile 6 aprilie/3 zile 26 martie/33 de zile 14 aprilie/3 zile 3 aprilie/3 zile 23 martie/33 de zile 11 aprilie/3 zile 31 martie/3 zile 18 aprilie/4 zile 8 aprilie/3 zile 28 martie/3 zile 16 aprilie/3 zile 5 aprilie/3 zile 25 martie/33 de zile

Observăm din tabel că decalajul dintre luna plină pascală din calendarul gregorian şi luna plină pascală din calendarul iulian este de 3 zile de 14 ori, de 33 de zile de 4 ori şi de 4 zile o dată. Aceste decalări faţă de Crugul Lunii din calendarul iulian aduc cu ele primele ravagii calendaristice ale reformei. Din cauza decalajului de 33 de zile, în doi ani, 1598 şi 1606, romano-catolicii au prăznuit Paştele pe 22 martie, respectiv pe 26 martie, înainte de Paştele evreiesc care s-a ţinut pe 21 aprilie, respectiv pe 22 aprilie. De asemenea, atunci când Luna a fost decalată în crug cu 4 zile, în 1609, romano-catolicii au prăznuit Paştele în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc. Iată, aşadar, primele consecinţe ale ”corectitudinii” astronomice invocate de papa Grigorie al XIII-lea şi predecesorii lui pentru schimbarea calendarului: regula de la Niceea, de a nu sărbători Sfintele Paşti înainte de Paştele evreiesc, sau în acelaşi timp cu acesta, a fost încălcată cu bună ştiinţă. În continuare, pentru următoarele 4 cruguri lunare complete, 1615-1633, 1634-1652, 1653-1671 şi 1672-1690, datele lunilor pascale sunt identice cu cele pentru crugul lunar 1596-1614 şi, în fiecare din aceste cruguri de 19 ani, se prăznuieşte de 2 ori Paştele romano-catolic înainte de Paştele evreiesc. Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 1600 este aceea că, după tăierea de 10 zile din crugul solar şi tăierile de 3-4 zile din crugul lunar efectuate în anul 1582, nu se mai taie nicio zi din crugul solar nici din crugul lunar până în anul centenal 1700. Situaţia se schimbă însă pentru anul centenal 1700 când, odată cu tăierea unei zile în plus faţă de cele 10 zile tăiate de papa Grigorie la 1582, se introduce şi în crugul lunar o tăiere de o zi pentru ca luna plină pascală să-şi poată păstra aceeaşi distanţă faţă de echinocţiu. În tabelul de mai jos, pentru a vedea mai bine modificările aduse în crugul lunar din calendarul gregorian după 1700, sunt arătate datele pentru luna plină pascală pentru crugul lunar care conţine anul 1700, precum şi pentru crugul lunar următor. Anul/NA Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian (δ=10/11 zile) 1691/1 1692/2 1693/3 1694/4 1695/5 1696/6 1697/7 1698/8 1699/9 1700/10 1701/11 1702/12 1703/13 1704/14 1705/15 1706/16 1707/17 1708/18 1709/19

5 aprilie/15 aprilie(δ=10 zile) 25 martie/ 4 aprilie 13 aprilie/ 23 aprilie 2 aprilie/12 aprilie 22 martie/ 1 aprilie 10 aprilie/20 aprilie 30 martie/ 9 aprilie 18 aprilie/28 aprilie 7 aprilie/17 aprilie 27 martie/ 7 aprilie(δ=11 zile) 15 aprilie/26 aprilie 4 aprilie/15 aprilie 24 martie/ 4 aprilie 12 aprilie/23 aprilie 1 aprilie/12 aprilie 21 martie/ 1 aprilie 9 aprilie/20 aprilie 29 martie/ 9 aprilie 17 aprilie/28 aprilie

Luna plină pascală în calendarul gregorian /diferenţa faţă de data iuliană echivalată 12 aprilie/3 zile 1 aprilie/3 zile 21 martie/33 de zile 9 aprilie/3 zile 29 martie/3 zile 17 aprilie/3 zile 6 aprilie/3 zile 26 martie/33 de zile 14 aprilie/3 zile 4 aprilie/3 zile 24 martie/33 de zile 12 aprilie/3 zile 1 aprilie/3 zile 21 martie/33 de zile 9 aprilie/3 zile 29 martie/3 zile 17 aprilie/3 zile 6 aprilie/3 zile 26 martie/33 de zile 431

Anul/NA Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian (δ=11 zile) 1710/1 1711/2 1712/3 1713/4 1714/5 1715/6 1716/7 1717/8 1718/9 1719/10 1720/11 1721/12 1722/13 1723/14 1724/15 1725/16 1726/17 1727/18 1728/19

5 aprilie/16 aprilie 25 martie/ 5 aprilie 13 aprilie/ 24 aprilie 2 aprilie/13 aprilie 22 martie/ 2 aprilie 10 aprilie/21 aprilie 30 martie/10 aprilie 18 aprilie/29 aprilie 7 aprilie/18 aprilie 27 martie/ 7 aprilie 15 aprilie/26 aprilie 4 aprilie/15 aprilie 24 martie/ 4 aprilie 12 aprilie/23 aprilie 1 aprilie/12 aprilie 21 martie/ 1 aprilie 9 aprilie/20 aprilie 29 martie/ 9 aprilie 17 aprilie/28 aprilie

Luna plină pascală în calendarul gregorian /diferenţa faţă de data iuliană echivalată 13 aprilie/3 zile 2 aprilie/3 zile 22 martie/33 de zile 10 aprilie/3 zile 30 martie/3 zile 18 aprilie/3 zile 7 aprilie/3 zile 27 martie/33 de zile 15 aprilie/3 zile 4 aprilie/3 zile 24 martie/33 de zile 12 aprilie/3 zile 1 aprilie/3 zile 21 martie/33 de zile 9 aprilie/3 zile 29 martie/3 zile 17 aprilie/3 zile 6 aprilie/3 zile 26 martie/33 de zile

Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este acela că, pentru anul cu numărul de aur 14, prin tăierea unei zile din crugul lunar odată cu trecerea în anul centenal 1700, data lunii pline pascale care în crugul anterior, 1672-1690, era 18 aprilie, devine 21 martie, şi în loc de 4 decalaje de 33 de zile faţă de luna pascală din calendarul iulian vom avea 5 astfel de decalaje în crugul lunar. Acest lucru a condus la creşterea de la 2 la 3 a numărului de date pascale per crug în care romano-catolicii au prăznuit Paştele lor înainte de Paştele evreiesc. Sesizăm acum o altă ciudăţenie a calendarului gregorian. După 5 cruguri lunare complete şi identice, anume cele dintre anii 1596–1690, tăierea a încă unei zile din calendar în anul 1700, precum şi a unei zile din crugul lunar, determină formarea în acest calendar a 3 cruguri lunare succesive diferite, anume crugul 1672-1690, 1691-1709 şi 1710-1728. Această situaţie va deveni o regulă la trecerea într-un an centenal cu modificare de zile în crugurile solar sau lunar. Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 1700 este aceea că se taie o zi din calendar atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 14 luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie cum se forma în crugurile lunare de până la 1700. Pentru următorele 9 cruguri lunare complete în calendarul gregorian, anume 1729-1747, 1748-1766, 1767-1785, 1786-1804, 1805-1823, 1824-1842, 1843-1861, 1862-1880 şi 1881-1899, datele lunilor pascale sunt identice cu cele pentru crugul lunar 1710-1728. De asemenea, crugul lunar 1691-1709 şi toate cele 10 cruguri lunare identice următoare începând cu crugul 1710-1728 conţin fiecare câte 3 date pascale per crug la care romano-catolicii şi, ulterior, protestanţii care au adoptat calendarul gregorian, au prăznuit Paştele înainte de Paştele evreiesc.

432

La trecerea în anul secular 1800, cu toate că şi atunci s-a mai tăiat o zi din crugul solar, crugul lunar a fost lăsat nemodificat. Acest lucru a făcut, însă, să se modifice cu o zi distanţa dintre luna pascală din calendarul gregorian şi cel iulian, ajungându-se la 4 zile, respectiv 34 de zile. Amintim că şi în secolul al XIX-lea romano-catolicii au prăznuit Paştele înaintea celui evreiesc de 3 ori per crug lunar, iar în anii 1805 şi 1825 au prăznit Paştele în acelaşi timp cu evreii. În tabelele de mai jos avem cele două cruguri lunare vecine diferite de la trecerea în anul 1800. Anul/NA Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian (δ=11/12 zile) 1786/1 1787/2 1788/3 1789/4 1790/5 1791/6 1792/7 1793/8 1794/9 1795/10 1796/11 1797/12 1798/13 1799/14 1800/15 1801/16 1802/17 1803/18 1804/19

5 aprilie/16 aprilie (δ=11 zile) 25 martie/ 5 aprilie 13 aprilie/ 24 aprilie 2 aprilie/13 aprilie 22 martie/ 2 aprilie 10 aprilie/21 aprilie 30 martie/10 aprilie 18 aprilie/29 aprilie 7 aprilie/18 aprilie 27 martie/ 7 aprilie 15 aprilie/26 aprilie 4 aprilie/15 aprilie 24 martie/ 4 aprilie 12 aprilie/23 aprilie 1 aprilie/13 aprilie (δ=12 zile) 21 martie/ 2 aprilie 9 aprilie/21 aprilie 29 martie/10 aprilie 17 aprilie/29 aprilie

1805/1 1806/2 1807/3 1808/4 1809/5 1810/6 1811/7 1812/8 1813/9 1814/10 1815/11 1816/12 1817/13 1818/14 1819/15 1820/16 1821/17 1822/18 1823/19

5 aprilie/17 aprilie 25 martie/ 6 aprilie 13 aprilie/ 25 aprilie 2 aprilie/14 aprilie 22 martie/ 3 aprilie 10 aprilie/22 aprilie 30 martie/11 aprilie 18 aprilie/30 aprilie 7 aprilie/19 aprilie 27 martie/ 8 aprilie 15 aprilie/27 aprilie 4 aprilie/16 aprilie 24 martie/ 5 aprilie 12 aprilie/24 aprilie 1 aprilie/13 aprilie 21 martie/ 2 aprilie 9 aprilie/21 aprilie 29 martie/10 aprilie 17 aprilie/29 aprilie

Luna plină pascală în calendarul gregorian /diferenţa faţă de data iuliană echivalată 13 aprilie/3 zile 2 aprilie/3 zile 22 martie/33 de zile 10 aprilie/3 zile 30 martie/3 zile 18 aprilie/3 zile 7 aprilie/3 zile 27 martie/33 de zile 15 aprilie/3 zile 4 aprilie/3 zile 24 martie/33 de zile 12 aprilie/3 zile 1 aprilie/3 zile 21 martie/33 de zile 9 aprilie/4 zile 29 martie/4 zile 17 aprilie/4 zile 6 aprilie/4 zile 26 martie/34 de zile 13 aprilie/4 zile 2 aprilie/4 zile 22 martie/34 de 10 aprilie/4 zile 30 martie/4 zile 18 aprilie/4 zile 7 aprilie/4 zile 27 martie/34 de 15 aprilie/4 zile 4 aprilie/4 zile 24 martie/34 de 12 aprilie/4 zile 1 aprilie/4 zile 21 martie/34 de 9 aprilie/4 zile 29 martie/4 zile 17 aprilie/4 zile 6 aprilie/4 zile 26 martie/34 de

zile

zile zile zile

zile 433

Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 1800 este aceea că se taie o zi din crugul solar iar din crugul lunar nu se taie nicio zi. Deoarece anul centenal 1900 este chiar primul an dintr-un nou crug lunar de 19 ani, la trecerea în secolul XX nu mai avem 3 cruguri lunare consecutive diferite, ci numai două. Ciudăţenia crugului lunar care începe în calenadrul gregorian cu anul 1900 constă în faptul că avem din nou o modificare diferită a crugului faţă de anii centenali 1700 şi 1800, caracterizaţi şi aceştia, după cum am văzut, de modificări de crug lunar diferite între ele. Pentru a vedea care este regula de modificare a crugului lunar pentru secolul XX, continuăm comparaţia cu crugul lunar neschimbat din calendarul iulian. Obţinem tabelul de mai jos. Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=13 zile) data iuliană echivalată 1900/1 1901/2 1902/3 1903/4 1904/5 1905/6 1906/7 1907/8 1908/9 1909/10 1910/11 1911/12 1912/13 1913/14 1914/15 1915/16 1916/17 1917/18 1918/19

5 aprilie/18 aprilie 25 martie/ 7 aprilie 13 aprilie/ 26 aprilie 2 aprilie/15 aprilie 22 martie/ 4 aprilie 10 aprilie/23 aprilie 30 martie/12 aprilie 18 aprilie/ 1 mai 7 aprilie/20 aprilie 27 martie/ 9 aprilie 15 aprilie/28 aprilie 4 aprilie/17 aprilie 24 martie/ 6 aprilie 12 aprilie/25 aprilie 1 aprilie/14 aprilie 21 martie/ 3 aprilie 9 aprilie/22 aprilie 29 martie/11 aprilie 17 aprilie/30 aprilie

14 aprilie/4 zile 3 aprilie/4 zile 23 martie/34 de zile 11 aprilie/4 zile 31 martie/4 zile 18 aprilie/5 zile 8 aprilie/4 zile 28 martie/34 de zile 16 aprilie/4 zile 5 aprilie/4 zile 25 martie/34 de zile 13 aprilie/4 zile 2 aprilie/4 zile 22 martie/34 de zile 10 aprilie/4 zile 30 martie/4 zile 17 aprilie/5 zile 7 aprilie/4 zile 27 martie/34 de zile

Tabelul arată că, odată cu trecerea la anul centenal 1900 şi tăierea a încă unei zile din crugul solar în calendarul gregorian faţă de cel iulian, s-a făcut şi în crugul Lunii o tăiere de o zi la fel ca la trecerea în anul centenal 1700, cu diferenţa că, pentru anii corespunzători numerelor de aur 6 şi 17, nu s-a procedat la această tăiere de o zi şi s-a păstrat aceeaşi dată lunară ca în crugul precedent. Acest fapt conduce la creşterea la 5 zile a distanţei dintre lunile pline pascale în calendarul gregorian faţă de cel iulian pentru anii cu numerele de aur 6 şi 17 din crugul Lunii. Totodată, se păstrează 3 ani per crug în care Paştele romano-catolicilor cade înainte de Paştele evreiesc, iar în anii 1903, 1923, 1927, 1954 şi 1981 aceştia au prăznuit Paştele în acelaşi timp cu evreii. Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 1900 este aceea că se taie o zi din crugul solar, iar din crugul lunar se taie o zi cu excepţia a doi ani, cei cu numerele de aur 6 şi 17 raportate la calendarul iulian, ani în care nu se taie nicio zi. Deoarece în anul 2000 în calendarul gregorian nu are loc tăiere de zi din crugul solar sau din crugul lunar, crugul lunar 1900-1918 se va repeta până la trecerea la anul centenal 2100. Vom avea încă 9 cruguri lunare echivalente cu 434

crugul lunar 1900-1918, anume crugurile 1919-1937, 1938-1956, 1957-1975, 1976-1994, 1995-2013, 2014-2032, 2033-2051, 2052-2070 şi 2071-2089, cu 3 prăznuiri per crug a Paştelui romano-catolic înaintea Paştelui evreiesc. Regula începând cu anul centenal 2000 în calendarul gregorian este aceea că nu se taie nicio zi din crugul solar şi din crugul lunar. Pentru a vedea distanţele lunare din calendarul gregorian faţă de cel iulian după trecerea în anul centenal 2100, vom urmări crugul de trecere care conţine anul 2100 precum şi noul crug complet imediat următor. Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=13/14 zile) data iuliană echivalată 2090/1 2091/2 2092/3 2093/4 2094/5 2095/6 2096/7 2097/8 2098/9 2099/10 2100/11 2101/12 2102/13 2103/14 2104/15 2105/16 2106/17 2107/18 2108/19

5 aprilie/18 aprilie(δ=13 zile) 25 martie/ 7 aprilie 13 aprilie/ 26 aprilie 2 aprilie/15 aprilie 22 martie/ 4 aprilie 10 aprilie/23 aprilie 30 martie/12 aprilie 18 aprilie/ 1 mai 7 aprilie/20 aprilie 27 martie/ 9 aprilie 15 aprilie/29 aprilie(δ=14 zile) 4 aprilie/18 aprilie 24 martie/ 7 aprilie 12 aprilie/26 aprilie 1 aprilie/15 aprilie 21 martie/ 4 aprilie 9 aprilie/23 aprilie 29 martie/12 aprilie 17 aprilie/ 1 mai

14 aprilie/4 zile 3 aprilie/4 zile 23 martie/34 de zile 11 aprilie/4 zile 31 martie/4 zile 18 aprilie/5 zile 8 aprilie/4 zile 28 martie/34 de zile 16 aprilie/4 zile 5 aprilie/4 zile 25 martie/35 de zile 13 aprilie/5 zile 2 aprilie/5 zile 22 martie/35 de zile 10 aprilie/5 zile 30 martie/5 zile 17 aprilie/6 zile 7 aprilie/5 zile 27 martie/35 de zile

2109/1 2110/2 2111/3 2112/4 2113/5 2114/6 2115/7 2116/8 2117/9 2118/10 2119/11 2120/12 2121/13 2122/14 2123/15 2124/16 2125/17 2126/18 2127/19

5 aprilie/19 aprilie 25 martie/ 8 aprilie 13 aprilie/ 27 aprilie 2 aprilie/16 aprilie 22 martie/ 5 aprilie 10 aprilie/24 aprilie 30 martie/13 aprilie 18 aprilie/ 2 mai 7 aprilie/21 aprilie 27 martie/ 10 aprilie 15 aprilie/29 aprilie 4 aprilie/18 aprilie 24 martie/ 7 aprilie 12 aprilie/26 aprilie 1 aprilie/15 aprilie 21 martie/ 4 aprilie 9 aprilie/23 aprilie 29 martie/12 aprilie 17 aprilie/ 1 mai

14 aprilie/5 zile 3 aprilie/5 zile 23 martie/35 de zile 11 aprilie/5 zile 31 martie/5 zile 18 aprilie/6 zile 8 aprilie/5 zile 28 martie/35 de zile 16 aprilie/5 zile 5 aprilie/5 zile 25 martie/35 de zile 13 aprilie/5 zile 2 aprilie/5 zile 22 martie/35 de zile 10 aprilie/5 zile 30 martie/5 zile 17 aprilie/6 zile 7 aprilie/5 zile 27 martie/35 de zile 435

Din tabelul anterior observăm că nici la trecerea la anul centenal 2100, în caz că acest calendar va mai rezista, calendariştii papali, crezând orbeşte în valabilitatea ecuaţiei lor magice de calculare a epactelor lunare, nu vor mai introduce vreo tăiere de zi în crugul lunar. Dar, deoarece pentru anul centenal 2100 papa a stabilit să se mai taie o zi din crugul solar, decalarea în zile dintre lunile pline pascale din calendarul gregorian şi iulian se va mai mări cu o zi, ajungând la 5, 6 şi 35 de zile. Crugul lunar dintre anii 2109-2127 se va repeta şi pentru anii 2128-2146, 2147-2165 şi 2166-2184. Din cauza decalajului de 6 zile pentru anii cu numărul de aur 6 şi 17 din crugul lunar, pentru perioada 2100-2199, în anii 2106 şi 2133 se va petrece în calendarul gregorian un fenomen cel puţin ciudat. Vor apărea pentru prăznuirile romano-catolicilor şi cazuri cu lună plină pascală în aprilie în care aceştia vor prăznui Paştele înainte de Paştele evreiesc. Până acum acest lucru se putea petrece numai când luna plină pascală cădea în calendarul gregorian în martie, la distanţă de 33-35 de zile faţă de luna pascală din calendarul iulian. În anii 2106 şi 2133, romano-catolicii vor sărbători Paştele în luna aprilie cu o săptămână înainte de ortodocşi şi cu 2 zile înainte de evrei. Vom avea deci, în secolul al XXII-lea, 2 cruguri lunare cu câte 4 prăznuiri de Paşte ale romano-catolicilor înainte de Paştele evreiesc, restul de cruguri rămase consemnând numai câte 3 asemenea prăznuiri per crug. Totodată, în secolul al XXII-lea, romano-catolicii vor prăznui Paştele de 4 ori în acelaşi timp cu Paştele evreiesc, în anii 2123, 2143, 2150 şi 2170. Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 2100 este aceea că se taie o zi din din crugul solar şi se lasă crugul lunar nemodificat. Să vedem ce se va petrece la trecerea de anul centenal 2200, comparând datele lunilor pline pascale din crugul lunar de trecere care conţine anul 2200 şi primul crug lunar complet, 2204-2222, care se repetă de-a lungul secolului al XXIII-lea între anii 2223-2241, 2242-2260, 2261-2279 şi 2280-2298. Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=14/15 zile) data iuliană echivalată 2185/1 2186/2 2187/3 2188/4 2189/5 2190/6 2191/7 2192/8 2193/9 2194/10 2195/11 2196/12 2197/13 2198/14 2199/15 2200/16 2201/17 2202/18 2203/19 436

5 aprilie/19 aprilie(δ=14 zile) 25 martie/ 8 aprilie 13 aprilie/ 27 aprilie 2 aprilie/16 aprilie 22 martie/ 5 aprilie 10 aprilie/24 aprilie 30 martie/13 aprilie 18 aprilie/ 2 mai 7 aprilie/21 aprilie 27 martie/ 10 aprilie 15 aprilie/29 aprilie 4 aprilie/18 aprilie 24 martie/ 7 aprilie 12 aprilie/26 aprilie 1 aprilie/15 aprilie 21 martie/ 5 aprilie(δ=15 zile) 9 aprilie/24 aprilie 29 martie/13 aprilie 17 aprilie/ 2 mai

14 aprilie/5 zile 3 aprilie/5 zile 23 martie/35 de zile 11 aprilie/5 zile 31 martie/5 zile 18 aprilie/6 zile 8 aprilie/5 zile 28 martie/35 de zile 16 aprilie/5 zile 5 aprilie/5 zile 25 martie/35 de zile 13 aprilie/5 zile 2 aprilie/5 zile 22 martie/35 de zile 10 aprilie/5 zile 31 martie/5 zile 18 aprilie/6 zile 8 aprilie/5 zile 28 martie/35 de zile

Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=15 zile) data iuliană echivalată 2204/1 2205/2 2206/3 2207/4 2208/5 2209/6 2210/7 2211/8 2212/9 2213/10 2214/11 2215/12 2216/13 2217/14 2218/15 2219/16 2220/17 2221/18 2222/19

5 aprilie/20 aprilie 25 martie/ 9 aprilie 13 aprilie/ 28 aprilie 2 aprilie/17 aprilie 22 martie/ 6 aprilie 10 aprilie/25 aprilie 30 martie/14 aprilie 18 aprilie/ 3 mai 7 aprilie/22 aprilie 27 martie/11 aprilie 15 aprilie/30 aprilie 4 aprilie/19 aprilie 24 martie/ 8 aprilie 12 aprilie/27 aprilie 1 aprilie/16 aprilie 21 martie/ 5 aprilie 9 aprilie/24 aprilie 29 martie/13 aprilie 17 aprilie/ 2 mai

15 aprilie/5 zile 4 aprilie/5 zile 24 martie/35 de zile 12 aprilie/5 zile 1 aprilie/5 zile 21 martie/35 de zile 9 aprilie/5 zile 29 martie/35 de zile 17 aprilie/5 zile 6 aprilie/5 zile 26 martie/35 de zile 14 aprilie/5 zile 3 aprilie/5 zile 23 martie/35 de zile 11 aprilie/5 zile 31 martie/5 zile 18 aprilie/6 zile 8 aprilie/5 zile 28 martie/35 de zile

În mod asemănător cu secolul al XVIII-lea, de data aceasta în cazul anului cu numărul de aur 6, prin tăierea unei zile din crugul lunar odată cu trecerea în anul centenal 2200, data lunii pline pascale care în crugul anterior, 2185-2203, era 18 aprilie, devine 21 martie şi în loc de 5 decalaje de 35 de zile faţă de luna pascală din calendarul iulian, vom avea 6 astfel de decalaje în crugul lunar. Acest lucru va conduce la creşterea de la 3 la 4 a numărului de date pascale per crug lunar în care romano-catolicii vor prăznui Paştele înainte de Paştele evreiesc. În anii 2201 şi 2299 aceştia vor prăznui Paştele odată cu Paştele evreiesc. Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2200 este aceea că se taie o zi din calendar atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 6 luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie cum se forma în crugurile lunare de până la anul 2200. Trecerea la anul centenal 2300 este analizată în continuare, conform tabelului cu date pascale pentru crugul lunar 2299-2317, care conţine anul 2300 şi crugul lunar complet de după 2300, care se repetă. Acesta este crugul 2318-2336 şi se va repeta între anii 2337-2355, 2356-2374 şi 2375-2393.

437

Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=15/16 zile) data iuliană echivalată 2299/1 2300/2 2301/3 2302/4 2303/5 2304/6 2305/7 2306/8 2307/9 2308/10 2309/11 2310/12 2311/13 2312/14 2313/15 2314/16 2315/17 2316/18 2317/19

5 aprilie/20 aprilie(δ=15 zile) 25 martie/10 aprilie(δ=16 zile) 13 aprilie/ 29 aprilie 2 aprilie/18 aprilie 22 martie/ 7 aprilie 10 aprilie/26 aprilie 30 martie/15 aprilie 18 aprilie/ 4 mai 7 aprilie/23 aprilie 27 martie/12 aprilie 15 aprilie/ 1 mai 4 aprilie/20 aprilie 24 martie/ 9 aprilie 12 aprilie/28 aprilie 1 aprilie/17 aprilie 21 martie/ 6 aprilie 9 aprilie/25 aprilie 29 martie/14 aprilie 17 aprilie/ 3 mai

15 aprilie/5 zile 5 aprilie/5 zile 25 martie/35 de zile 13 aprilie/5 zile 2 aprilie/5 zile 22 martie/35 de zile 10 aprilie/5 zile 30 martie/35 de zile 18 aprilie/5 zile 7 aprilie/5 zile 27 martie/35 de zile 15 aprilie/5 zile 4 aprilie/5 zile 24 martie/35 de zile 12 aprilie/5 zile 1 aprilie/5 zile 21 martie/35 de zile 9 aprilie/5 zile 29 martie/35 de zile

2318/1 2319/2 2320/3 2321/4 2322/5 2323/6 2324/7 2325/8 2326/9 2327/10 2328/11 2329/12 2330/13 2331/14 2332/15 2333/16 2334/17 2335/18 2336/19

5 aprilie/21 aprilie 25 martie/10 aprilie 13 aprilie/ 29 aprilie 2 aprilie/18 aprilie 22 martie/ 7 aprilie 10 aprilie/26 aprilie 30 martie/15 aprilie 18 aprilie/ 4 mai 7 aprilie/23 aprilie 27 martie/12 aprilie 15 aprilie/ 1 mai 4 aprilie/20 aprilie 24 martie/ 9 aprilie 12 aprilie/28 aprilie 1 aprilie/17 aprilie 21 martie/ 6 aprilie 9 aprilie/25 aprilie 29 martie/14 aprilie 17 aprilie/ 3 mai

16 aprilie/5 zile 5 aprilie/5 zile 25 martie/35 de zile 13 aprilie/5 zile 2 aprilie/5 zile 22 martie/35 de zile 10 aprilie/5 zile 30 martie/35 de zile 18 aprilie/5 zile 7 aprilie/5 zile 27 martie/35 de zile 15 aprilie/5 zile 4 aprilie/5 zile 24 martie/35 de zile 12 aprilie/5 zile 1 aprilie/5 zile 21 martie/35 de zile 9 aprilie/5 zile 29 martie/35 de zile

După trecerea în anul 2300, în calendarul gregorian se va mai tăia o zi atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, menţinându-se astfel diferenţa de 5 şi 35 de zile între datele lunii pline pascale din acest calendar şi calendarul iulian. Pentru anul cu numărul de aur 17, data lunii pline pascale se va modifica de la 18 aprilie la 21 martie, ajungându-se şi pentru acest an la distanţa de 35 de zile faţă de calendarul iulian, ceea ce va mări de la 4 la 5 numărul de ani per crug lunar în care romano-catolicii vor sărbători Paştele înainte de Paştele evreiesc. În 2319, ei vor prăznui Paştele odată cu Paştele evreiesc. 438

Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2300 este aceea că se taie o zi din calendar atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 17 luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie, cum se forma în crugurile lunare de până la anul 2300. Trecerea la anul centenal 2400 este analizată în tabelul cu date pascale pentru crugul lunar 2394-2412, care conţine anul 2400 şi crugul lunar complet 2413-2431 care se va repeta între anii 2432-2450, 2451-2469 şi 2470-2488. Anul/NA Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian (δ=16 zile)

Luna plină pascală în calendarul gregorian /diferenţa faţă de data iuliană echivalată

2394/1 2395/2 2396/3 2397/4 2398/5 2399/6 2400/7 2401/8 2402/9 2403/10 2404/11 2405/12 2406/13 2407/14 2408/15 2409/16 2410/17 2411/18 2412/19

5 aprilie/21 aprilie 25 martie/10 aprilie 13 aprilie/ 29 aprilie 2 aprilie/18 aprilie 22 martie/ 7 aprilie 10 aprilie/26 aprilie 30 martie/15 aprilie 18 aprilie/ 4 mai 7 aprilie/23 aprilie 27 martie/12 aprilie 15 aprilie/ 1 mai 4 aprilie/20 aprilie 24 martie/ 9 aprilie 12 aprilie/28 aprilie 1 aprilie/17 aprilie 21 martie/ 6 aprilie 9 aprilie/25 aprilie 29 martie/14 aprilie 17 aprilie/ 3 mai

16 aprilie/5 zile 5 aprilie/5 zile 25 martie/35 de zile 13 aprilie/5 zile 2 aprilie/5 zile 22 martie/35 de zile 9 aprilie/6 zile 29 martie/36 de zile 17 aprilie/6 zile 6 aprilie/6 zile 26 martie/36 de zile 14 aprilie/6 zile 3 aprilie/6 zile 23 martie/36 de zile 11 aprilie/6 zile 31 martie/6 zile 18 aprilie/7 zile 8 aprilie/6 zile 28 martie/36 de zile

2413/1 2414/2 2415/3 2416/4 2417/5 2418/6 2419/7 2420/8 2421/9 2422/10 2423/11 2424/12 2425/13 2426/14 2427/15 2428/16 2429/17 2430/18 2431/19

5 aprilie/21 aprilie 25 martie/10 aprilie 13 aprilie/ 29 aprilie 2 aprilie/18 aprilie 22 martie/ 7 aprilie 10 aprilie/26 aprilie 30 martie/15 aprilie 18 aprilie/ 4 mai 7 aprilie/23 aprilie 27 martie/12 aprilie 15 aprilie/ 1 mai 4 aprilie/20 aprilie 24 martie/ 9 aprilie 12 aprilie/28 aprilie 1 aprilie/17 aprilie 21 martie/ 6 aprilie 9 aprilie/25 aprilie 29 martie/14 aprilie 17 aprilie/ 3 mai

15 aprilie/6 zile 4 aprilie/6 zile 24 martie/36 de zile 12 aprilie/6 zile 1 aprilie/6 zile 21 martie/36 de zile 9 aprilie/6 zile 29 martie/36 de zile 17 aprilie/6 zile 6 aprilie/6 zile 26 martie/36 de zile 14 aprilie/6 zile 3 aprilie/6 zile 23 martie/36 de zile 11 aprilie/6 zile 31 martie/6 zile 18 aprilie/7 zile 8 aprilie/6 zile 28 martie/36 de zile 439

După cum se observă din tabel, pascaliografii astrologi ai papei ne vor oferi o mare surpriză odată cu trecerea la anul centenal 2400 în calendarul gregorian. Deoarece anul 2400 este an centenal divizibil cu 400, ei nu vor mai tăia nicio zi din crugul solar. În schimb, în mod cu totul neaşteptat, pentru prima dată în istorie, în loc să taie sau să lase nemodificat crugul lunar, vor adăuga o zi la crugul lunar din calendarul lor. Acest lucru va face ca crugul lunar 2394-2412 să fie unul dintre cele mai ciudate cruguri lunare din calendarul gregorian, cu distanţe de 5, 6, 7, 35 şi 36 de zile ale lunii pline pascale în acest calendar faţă de calendarul iulian. În consecinţă, în cazul anului cu numărul de aur 17 din crugul lunar, se va reveni la data de lună plină pascală de 18 aprilie în loc de 21 martie, cum era în crugul precedent anului 2400, ceea ce va determina scăderea de la 5 la 4 ani per crug lunar în care romano-catolicii vor sărbători Paştele înainte de Paştele evreiesc. Aşa se explică de ce în secolul al XXV-lea romano-catolicii vor prăznui de 22 de ori Paştele înainte de cel evreiesc, în vreme ce în secolul al XXIV-lea vor prăznui înainte de evrei de 27 de ori. Totodată, ei vor prăznui de 4 ori Paştele odată cu Paştele evreiesc, în anii 2417, 2448, 2471 şi 2495. De asemenea, în anul 2451 se va petrece un fenomen similar celor din anii 2106 şi 2133, când romano-catolicii vor sărbători Paştele în calendar gregorian în luna aprilie, cu o săptămână înainte de ortodocşi şi cu numai 2 zile înainte de evrei. Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2400 este aceea că crugul solar se lasă nemodificat, în vreme ce la crugul lunar se adaugă o zi, iar pentru anul cu numărul de aur 17 luna plină pascală revine pe data de 18 aprilie în loc de 21 martie cum era în crugurile lunare dintre anii 2300-2399. La trecerea în anul centenal 2500, situaţia crugului lunar în calendarul gregorian se va schimba conform tabelelor următoare: Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=16/17 zile) data iuliană echivalată 2489/1 2490/2 2491/3 2492/4 2493/5 2494/6 2495/7 2496/8 2497/9 2498/10 2499/11 2500/12 2501/13 2502/14 2503/15 2504/16 2505/17 2506/18 2507/19

440

5 aprilie/21 aprilie(δ=16 zile) 25 martie/10 aprilie 13 aprilie/ 29 aprilie 2 aprilie/18 aprilie 22 martie/ 7 aprilie 10 aprilie/26 aprilie 30 martie/15 aprilie 18 aprilie/ 4 mai 7 aprilie/23 aprilie 27 martie/12 aprilie 15 aprilie/ 1 mai 4 aprilie/21 aprilie(δ=17 zile) 24 martie/10 aprilie 12 aprilie/29 aprilie 1 aprilie/18 aprilie 21 martie/ 7 aprilie 9 aprilie/26 aprilie 29 martie/15 aprilie 17 aprilie/ 4 mai

15 aprilie/6 zile 4 aprilie/6 zile 24 martie/36 de zile 12 aprilie/6 zile 1 aprilie/6 zile 21 martie/36 de zile 9 aprilie/6 zile 29 martie/36 de zile 17 aprilie/6 zile 6 aprilie/6 zile 26 martie/36 de zile 15 aprilie/6 zile 4 aprilie/6 zile 24 martie/36 de zile 12 aprilie/6 zile 1 aprilie/6 zile 21 martie/36 de zile 9 aprilie/6 zile 29 martie/36 de zile

Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=17 zile) data iuliană echivalată 2508/1 2509/2 2510/3 2511/4 2512/5 2513/6 2514/7 2515/8 2516/9 2517/10 2518/11 2519/12 2520/13 2521/14 2522/15 2523/16 2524/17 2525/18 2526/19

5 aprilie/22 aprilie 25 martie/11 aprilie 13 aprilie/ 30 aprilie 2 aprilie/19 aprilie 22 martie/ 8 aprilie 10 aprilie/27 aprilie 30 martie/16 aprilie 18 aprilie/ 5 mai 7 aprilie/24 aprilie 27 martie/13 aprilie 15 aprilie/ 2 mai 4 aprilie/21 aprilie 24 martie/10 aprilie 12 aprilie/29 aprilie 1 aprilie/18 aprilie 21 martie/ 7 aprilie 9 aprilie/26 aprilie 29 martie/15 aprilie 17 aprilie/ 4 mai

16 aprilie/6 zile 5 aprilie/6 zile 25 martie/36 de zile 13 aprilie/6 zile 2 aprilie/6 zile 22 martie/36 de zile 10 aprilie/6 zile 30 martie/36 de zile 18 aprilie/6 zile 7 aprilie/6 zile 27 martie/36 de zile 15 aprilie/6 zile 4 aprilie/6 zile 24 martie/36 de zile 12 aprilie/6 zile 1 aprilie/6 zile 21 martie/36 de zile 9 aprilie/6 zile 29 martie/36 de zile

Crugul lunar complet care se repetă după anul 2500 este crugul 2508-2526 şi se va repeta între anii 2527-2545, 2546-2564 şi 2565-2583. Pentru secolul al XXVI-lea, în calendarul gregorian este prevăzută tăierea unei zile atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, ceea ce va face ca distanţa faţă de luna plină pascală din calendarul iulian să rămână neschimbată. În cazul anului cu numărul de aur 17 din crugul lunar se va trece iarăşi la data de lună plină pascală de 21 martie în loc de 18 aprilie, aşa cum era în crugul precedent anului 2400, ceea ce va determina din nou creşterea de la 4 la 5 ani per crug lunar în care romano-catolicii vor sărbători Paştele înainte de Paştele evreiesc. În anii 2515, 2546 şi 2566 aceştia vor sărbători Paştele în acelaşi timp cu evreii. Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2500, precum cea instituită odată cu trecerea în anul 2300, este aceea că se taie o zi din calendar atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 17 luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie cum se forma în crugurile lunare din perioada 2400-2499. La trecerea în anul centenal 2600, situaţia crugului lunar în calendarul gregorian se va schimba conform tabelului următor:

441

Anul/NA Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian (δ=17/18 zile)

Luna plină pascală în calendarul gregorian /diferenţa faţă de data iuliană echivalată

2584/1 2585/2 2586/3 2587/4 2588/5 2589/6 2590/7 2591/8 2592/9 2593/10 2594/11 2595/12 2596/13 2597/14 2598/15 2599/16 2600/17 2601/18 2602/19

5 aprilie/22 aprilie (δ=17 zile) 25 martie/11 aprilie 13 aprilie/ 30 aprilie 2 aprilie/19 aprilie 22 martie/ 8 aprilie 10 aprilie/27 aprilie 30 martie/16 aprilie 18 aprilie/ 5 mai 7 aprilie/24 aprilie 27 martie/13 aprilie 15 aprilie/ 2 mai 4 aprilie/21 aprilie 24 martie/10 aprilie 12 aprilie/29 aprilie 1 aprilie/18 aprilie 21 martie/ 7 aprilie 9 aprilie/27 aprilie (δ=18 zile) 29 martie/16 aprilie 17 aprilie/ 5 mai

16 aprilie/6 zile 5 aprilie/6 zile 25 martie/36 de zile 13 aprilie/6 zile 2 aprilie/6 zile 22 martie/36 de zile 10 aprilie/6 zile 30 martie/36 de zile 18 aprilie/6 zile 7 aprilie/6 zile 27 martie/36 de zile 15 aprilie/6 zile 4 aprilie/6 zile 24 martie/36 de zile 12 aprilie/6 zile 1 aprilie/6 zile 22 martie/36 de zile 10 aprilie/6 zile 30 martie/36 de zile

2603/1 2604/2 2605/3 2606/4 2607/5 2608/6 2609/7 2610/8 2611/9 2612/10 2613/11 2614/12 2615/13 2616/14 2617/15 2618/16 2619/17 2620/18 2621/19

5 aprilie/23 aprilie 25 martie/12 aprilie 13 aprilie/ 1 mai 2 aprilie/20 aprilie 22 martie/ 9 aprilie 10 aprilie/28 aprilie 30 martie/17 aprilie 18 aprilie/ 6 mai 7 aprilie/25 aprilie 27 martie/14 aprilie 15 aprilie/ 3 mai 4 aprilie/22 aprilie 24 martie/11 aprilie 12 aprilie/30 aprilie 1 aprilie/19 aprilie 21 martie/ 8 aprilie 9 aprilie/27 aprilie 29 martie/16 aprilie 17 aprilie/ 5 mai

17 aprilie/6 zile 6 aprilie/6 zile 26 martie/36 de zile 14 aprilie/6 zile 3 aprilie/6 zile 23 martie/36 de zile 11 aprilie/6 zile 31 martie/36 de zile 18 aprilie/7 zile 8 aprilie/6 zile 28 martie/36 de zile 16 aprilie/6 zile 5 aprilie/6 zile 25 martie/36 de zile 13 aprilie/6 zile 2 aprilie/6 zile 22 martie/36 de zile 10 aprilie/6 zile 30 martie/36 de zile

Crugul lunar complet care se repetă după anul 2600 este crugul 2603-2621 şi se va repeta între anii 2622-2640, 2641-2659, 2660-2678 şi 2679-2697. Pentru secolul al XXVII-lea, în calendarul gregorian se prevede tăierea unei zile atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, pentru acesta din urmă exceptând anul cu numărul de aur 9, a cărui dată pentru luna plină pascală rămâne neschimbată, anume 18 aprilie. Astfel, distanţa faţă de luna plină pascală din calendarul iulian va rămâne neschimbată, de 6 şi 36 de zile, cu excepţia anului cu numărul de aur 9 din crugul lunii, pentru care distanţa lunii pline pascale 442

faţă de calendarul iulian se va mări la 7 zile. Vor fi 5 ani per crug lunar în care romano-catolicii vor sărbători Paştele înainte de Paştele evreiesc. Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2600 constă în tăierea unei zile din calendar atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 9 nu se taie nicio zi din crugul lunar, data de 18 aprilie pentru luna plină pascală rămânând aceeaşi ca pentru crugurile perioadei 2500-2599. Ultima perioadă pe care o vom analiza comparativ cu calendarul iulian este cea cuprinsă între anii 2700-2799 şi avem pentru ea tabelele de mai jos: Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de gregorian (δ=18/19 zile) data iuliană echivalată 2698/1 2699/2 2700/3 2701/4 2702/5 2703/6 2704/7 2705/8 2706/9 2707/10 2708/11 2709/12 2710/13 2711/14 2712/15 2713/16 2714/17 2715/18 2716/19

5 aprilie/23 aprilie(δ=18 zile) 25 martie/12 aprilie 13 aprilie/ 2 mai (δ=19 zile) 2 aprilie/21 aprilie 22 martie/10 aprilie 10 aprilie/29 aprilie 30 martie/18 aprilie 18 aprilie/ 7 mai 7 aprilie/26 aprilie 27 martie/15 aprilie 15 aprilie/ 4 mai 4 aprilie/23 aprilie 24 martie/12 aprilie 12 aprilie/ 1 mai 1 aprilie/20 aprilie 21 martie/ 9 aprilie 9 aprilie/28 aprilie 29 martie/17 aprilie 17 aprilie/ 6 mai

17 aprilie/6 zile 6 aprilie/6 zile 26 martie/37 de zile 14 aprilie/7 zile 3 aprilie/7 zile 23 martie/37 de zile 11 aprilie/7 zile 31 martie/37 de zile 18 aprilie/8 zile 8 aprilie/7 zile 28 martie/37 de zile 16 aprilie/7 zile 5 aprilie/7 zile 25 martie/37 de zile 13 aprilie/7 zile 2 aprilie/6 zile 22 martie/37 de zile 10 aprilie/7 zile 30 martie/37 de zile

2717/1 2718/2 2719/3 2720/4 2721/5 2722/6 2723/7 2724/8 2725/9 2726/10 2727/11 2728/12 2729/13 2730/14 2731/15 2732/16 2733/17 2734/18 2735/19

5 aprilie/24 aprilie 25 martie/13 aprilie 13 aprilie/ 2 mai 2 aprilie/21 aprilie 22 martie/10 aprilie 10 aprilie/29 aprilie 30 martie/18 aprilie 18 aprilie/ 7 mai 7 aprilie/26 aprilie 27 martie/15 aprilie 15 aprilie/ 4 mai 4 aprilie/23 aprilie 24 martie/12 aprilie 12 aprilie/ 1 mai 1 aprilie/20 aprilie 21 martie/ 9 aprilie 9 aprilie/28 aprilie 29 martie/17 aprilie 17 aprilie/ 6 mai

17 aprilie/7 zile 6 aprilie/7 zile 26 martie/37 de zile 14 aprilie/7 zile 3 aprilie/7 zile 23 martie/37 de zile 11 aprilie/7 zile 31 martie/37 de zile 18 aprilie/8 zile 8 aprilie/7 zile 28 martie/37 de zile 16 aprilie/7 zile 5 aprilie/7 zile 25 martie/37 de zile 13 aprilie/7 zile 2 aprilie/6 zile 22 martie/37 de zile 10 aprilie/7 zile 30 martie/37 de zile 443

Crugul lunar care se repetă în anii 2698-2716, 2717-2735, 2736-2754, 2755-2773 şi 2774-2792 este tot crugul lunar 2603-2621, numai că, odată cu trecerea în secolul al XXVIII-lea, din cauza tăierii unei zile din crugul solar, distanţa faţă de luna plină pascală din calendarul iulian se va mări cu o zi. Cu excepţia crugului lunar 2717-2735, în care romano-catolicii vor sărbători Paştele înainte de Paştele evreiesc de 6 ori125, vor fi tot 5 ani per crug lunar în care ei vor sărbători Paştele înainte de Paştele evreiesc. De 6 ori, în anii 2715, 2718, 2735, 2742, 2762 şi 2793, aceştia vor prăznui Paştele în acelaşi timp cu evreii. Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2700 este aceea că se taie o zi din calendar din crugul solar, iar crugul lunar rămâne neschimbat. Să încercăm să facem o sistematizare a regulilor de menţinere a Lunii în crugul ei în perioadele dintre anii centenali în calendarul gregorian pentru perioada 1583-2799. Avem următoarea situaţie: - în perioada 1583 – 1600 se taie 10 zile din crugul solar şi se taie câte 3-4 zile din crugul lunar. - în perioada 1600 – 1699 nu se mai taie nicio zi din crugul solar şi din crugul lunar. - în perioada 1700 – 1799 se taie o zi atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 14, luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie, cum se forma în crugurile lunare din perioada 1600 - 1699. - în perioada 1800 – 1899 se taie o zi din crugul solar, iar în crugul lunar nu se taie nicio zi. - în perioada 1900 – 1999 se taie o zi din crugul solar iar din crugul lunar se taie o zi cu excepţia a doi ani, cei cu numerele de aur 6 şi 17 raportate la calendarul iulian, ani în care nu se taie nicio zi. - în perioada 2000 – 2099 nu se taie nicio zi din crugul solar şi din crugul lunar. - în perioada 2100 – 2199 se taie o zi din crugul solar şi se lasă crugul lunar nemodificat. - în perioada 2200 – 2299 se taie o zi atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 6 luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie, cum se forma în crugurile lunare din perioada 2100 - 2199. - în perioada 2300 – 2399 se taie o zi atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 17 luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie, cum se forma în crugurile lunare din perioada 2200 - 2299. - în perioada 2400 – 2499 crugul solar se lasă nemodificat, în vreme ce la crugul lunar se adaugă o zi, iar pentru anul cu numărul de aur 17 luna plină pascală revine pe 18 aprilie în loc de 21 martie, cum era în crugurile lunare dintre anii 2300-2399. - în perioada 2500 – 2599 se taie o zi atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 17 luna plină pascală revine din nou pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie, cum se forma în crugurile lunare dintre anii 2400-2499. În crugul lunar 2717-2735, mai precis în anul 2725, din cauza menţinerii neschimbate în crug a datei lunii pascale pentru numărul de aur 9 pe parcursul a 3 secole succesive, se va petrece un fenomen ciudat când, pentru prima oară în istorie, romano-catolicii vor prăznui Paştele pe 19 aprilie în calendar gregorian, cu 14 zile înainte de ortodocşi şi cu 2 zile înainte de Paştele evreiesc, ridicând la 6 numărul de prăznuiri înaintea evreilor în acest crug. 125

444

- în perioada 2600 – 2699 se taie o zi atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 9 nu se taie nicio zi din crugul lunar, data de 18 aprilie pentru luna plină pascală rămânând aceeaşi ca pentru crugurile din perioada 2500-2599. - în perioada 2700 – 2799 se taie o zi din crugul solar, iar crugul lunar rămâne neschimbat. Ne-am oprit la anul centenal 2700 cu compararea datelor pentru luna plină pascală din cele două calendare deoarece este limpede că, spre deosebire de şirul de 19 date fixe pentru luna plină pascală din calendarul iulian, în calendarul gregorian nu va exista niciodată un şir de astfel de date fixe sau măcar un şir de şiruri de astfel de date care să se reia după o anume perioadă. Aşadar, în vreme ce în calendarul iulian avem regula celor 19 date fixe pentru luna plină pascală, care se repetă întotdeauna indiferent de trecerea anilor, în calendarul gregorian cele 19 date din crugul lunar se repetă de obicei în grupuri de 4-5 cruguri per secol sau de 9-10 cruguri lunare per două secole cu schimbare de date pentru luna plină pascală în crug odată cu trecerea în anii centenali. Am văzut, prin comparaţie cu datele pentru luna plină pascală din calendarul iulian, cum astrologii papei jonglează cu crugurile lunii tăind sau adăugând în mod aberant în anii centenali câte o zi în crugul lunar pentru a păstra, chipurile, aceeaşi distanţă a Lunii faţă de un echinocţiu care la rându-i se deplasează cu o zi la fiecare 3 din 4 ani centenali consecutivi. Am văzut cum regula clară a datelor lunii pline pascale din Crugul neschimbător al Lunii faţă de un echinocţiu fixat în aceeaşi zi a anului în calendarul iulian, este înlocuită în calendarul gregorian cu regula crugurilor lunare schimbătoare, cu date de lună plină pascală mereu diferite, generate de străduinţa hilară a astrologilor papali de a păstra, prin aplicarea unei formule magice, o distanţă constantă a lunii pline pascale faţă de un echinocţiu aflat în permanentă mişcare. Am văzut cum regula din calendarul iulian se transformă în calendarul gregorian într-o ”regulă”. Totuşi, cineva ar putea obiecta că ”regula” din calendarul gregorian este mai bine corelată cu ceea ce se vede pe cer decât regula după care funcţionează pascalia alexandrină. Dacă am privi lucrurile superficial, ar trebui să-i dăm dreptate. Într-adevăr, am văzut noi înşine cum în anul 2013 luna plină astronomică se forma în seara zilei de 13 aprilie, în vreme ce în pascalia alexandrină luna plină pascală este trecută în seara zilei de 17 aprilie, existând prin urmare o diferenţă de 4 zile între ele. Nu cumva în crugul ei din 2013 luna plină pascală s-a deplasat cu 4 zile faţă de luna plină astronomică din anul 325 şi papa Grigorie al XIII-lea a fost îndreptăţit să facă reforma calendaristică? Nicidecum. Dumnezeu a prevăzut în creaţia Sa un fenomen care ne va aduce lumină în tot acest mister. A sosit vremea elucidării adevărului.

445

5.3.4 Etalonarea lunii pline pascale din Crugul Lunii. Crugul lunii pline astronomice. Explicarea diferenţei dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică în calendarul iulian. Relaţia de aur a Sfinţilor Părinţi pascaliografi. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în primăvara anului 2015 am fost martorii unui fenomen rarisim. Luna pascală din acest an a fost marcată de două eclipse totale, prima de Soare şi cea de-a doua de Lună. Este pentru prima dată când se petrece acest fenomen după reforma din anul 1582. Eclipse totale de Soare însoţite de eclipse parţiale de Lună s-au mai petrecut în timpul lunii pascale în intervalul de timp 1582-2014, dar niciodată nu au fost două eclipse succesive totale de Lună şi de Soare. Cu ajutorul acestor două eclipse vom etalona precis Luna. Acest lucru înseamnă să stabilim precis care sunt momentele de lună nouă astronomică şi lună plină astronomică şi să vedem care sunt distanţele lunii pline pascale din calendarul iulian şi din calendarul gregorian faţă de aceste momente precis stabilite. Pentru aceasta vom da datele eclipselor atât în calendar iulian cât şi în calendar gregorian. Maximul eclipsei totale de Soare din data 7/20 martie 2015 a avut loc în jurul orei 9 şi 46 min GMT şi eclipsarea totală a Soarelui a putut fi urmărită timp de aproape 3 minute de către locuitorii Insulelor Feroe. La Bucureşti nu s-a putut observa decât o eclipsă parţială de Soare, cu faza maximă în jurul orei locale 11 şi 55 de minute, când jumătate din discul Soarelui a fost acoperit de Lună. Întrucât pe noi ne interesează în mod special meridianul Alexandriei, care este apropiat de cel al Bucureştiului, putem extrapola şi afirma că pe acest meridian faza maximă a eclipsei a avut loc în data de 7/20 martie 2015 ora locală 12, adică la ceasul al 6-lea din zi. Deoarece momentul producerii fazei maxime a unei eclipse de Soare este echivalent cu momentul producerii lunii noi astronomice, nu vom greşi dacă vom afirma că faţă de meridianul Alexandriei luna nouă astronomică din luna martie a anului 2015 s-a produs pe data de 7/20 martie ora locală 12, adică la ceasul al 6-lea din zi. Eclipsa totală de Lună a avut loc în data de 22 martie/4 aprilie 2015 între orele 9-15 GMT şi eclipsarea totală a Lunii a putut fi urmărită timp de aproape 5 minute din Australia şi Oceanul Pacific în jurul orei 12 GMT. Faţă de meridianul Bucureştiului şi cel al Alexandriei, eclipsa totală de Lună a avut loc în data de 22 martie/4 aprilie cu maximul în jurul orei 15, ora locală. Deoarece momentul producerii fazei maxime a unei eclipse de Lună este echivalent cu momentul producerii lunii pline astronomice, nu vom greşi dacă vom afirma că faţă de meridianul Alexandriei luna plină astronomică din perioada pascală a anului 2015 s-a produs pe data de 22 martie/4 aprilie la ora locală 15, adică la ceasul al 9-lea din zi. Cu ajutorul acestor două repere astronomice precise, putem acum să etalonăm Luna în calendarul iulian şi să vedem cam ce înţelegeau Sfinţii Părinţi prin termenul de Luna 14. Pentru a vedea care este decalajul dintre luna plină astronomică şi luna plină pascală socotită de Sfinţii Părinţi de la Niceea, să facem echivalenţa zilelor începând cu faza de lună nouă a Lunii. Deoarece luna sinodică are o durată cu puţin mai mare de 29,5 zile, este limpede că în timpul unei luni sinodice Luna îşi va desfăşura toate fazele lunare pe parcursul a 30 de zile şi, deoarece a 30-a zi a fazelor lunare este o zi incompletă, ziua cu lună nouă astronomică face parte atât din luna sinodică trecută, ca cea de-a 30-a zi a fazelor ei lunare, cât şi din noua lună sinodică ca ziua 1 a fazelor ei lunare. Această fază de trecere 446

în aceeaşi zi calendaristică a Lunii de la faza Luna 30 din luna sinodică trecută la faza de Luna 1 din luna sinodică nouă o vom numi Luna 30/1. Avem astfel următorul tabel al fazelor Lunii în calendarul iulian pentru anul 2015, atât cele strict astronomice cât şi cele consemnate în pascalie de către Sfinţii Părinţi, ţinând cont de faptul că anul 2015 are numărul de aur 2 din Crugul Lunii: Data în calendar gregorian 20 martie 21 martie 22 martie 23 martie 24 martie 25 martie 26 martie 27 martie 28 martie 29 martie 30 martie 31 martie 1 aprilie 2 aprilie 3 aprilie 4 aprilie 5 aprilie 6 aprilie 7 aprilie

Data în calendar iulian cu Luna 14 din pascalia alexandrină (luna plină pascală) 7 martie 8 martie 9 martie 10 martie 11 martie 12 martie 13 martie 14 martie 15 martie 16 martie 17 martie 18 martie 19 martie 20 martie 21 martie 22 martie 23 martie 24 martie 25 martie (Luna 14)

Fazele astronomice ale Lunii (luna plină astronomică) Luna 30/ 1(luna nouă) Luna 2 Luna 3 Luna 4 Luna 5 Luna 6 Luna 7 Luna 8 Luna 9 Luna 10 Luna 11 Luna 12 Luna 13 Luna 14 Luna 15 Luna 16 (luna plină) Luna 17 Luna 18 Luna 19

La o primă analiză a datelor din tabelul de mai sus, observăm că, la data stabilită de Sfinţii Părinţi în calendarul iulian pentru Luna 14 în pascalia alexandrină, cele două eclipse totale ne indică fără putinţă de tăgadă a fi de fapt Luna 19 astronomică. Să fie oare o diferenţă de 5 zile între faza Lunii de acum şi faza Lunii de pe vremea Sfinţilor Părinţi de la Niceea? Nicidecum. Luna plină astronomică formată în data 22 martie în calendarul iulian ne indică faptul că între ea şi luna plină pascală alexandrină numită şi Luna 14 este o diferenţă de 3 zile calendaristice, cea dintre zilele de 22 şi 25 martie. Dar diferenţa este în realitate şi mai mică. De ce? Pentru că, dacă maximul eclipsei totale de Lună de pe 22 martie/4 aprilie s-ar fi petrecut în vremea lor la ora 15, pascaliografii alexandrini, la fel ca şi noi, nu ar fi văzut la acea oră eclipsa de Lună. Ei ar fi văzut luna plină când aceasta ar fi răsărit la orizont, după ora 19:30 de acum, adică ar fi văzut-o după ceasul al 12-lea (echivalent cu ora 18) al zilei liturgice de 22 martie, adică în seara de la începutul zilei liturgice de 23 martie. Prin urmare, transpusă în calendar iulian şi ţinând cont de faptul că pentru Sfinţii Părinţi ziua liturgică începe cu seara ei (după ceasul al 12-lea al zilei precedente), luna plină astronomică a putut fi observată pe cerul Bucureştiului, foarte apropiat ca meridian cu Alexandria, în seara zilei liturgice de 23 martie/5 aprilie. Aşadar, plinătatea lunii astronomice de pe cerul Alexandriei a fost mai mare în seara liturgică a zilei de 23 martie/5 aprilie decât în seara liturgică a zilei de 22 martie/4 aprilie. Or, între seara zilei 447

liturgice de 23 martie 2015, în care a putut fi observată pe cerul Alexandriei faza lunii pline cea mai apropiată de luna plină astronomică, şi seara zilei liturgice de 25 martie din Crugul Lunii, în care Sfinţii Părinţi au plasat luna plină pascală pe care au convenit să o numească Luna 14, distanţa este de numai 2 zile liturgice. Aşadar, pentru anul cu numărul de aur 2 din Crugul Lunii, diferenţa dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică în calendarul iulian este de 2 zile liturgice în anul 2015. În continuare ne propunem să aflăm în mod similar, cu ajutorul eclipselor totale de Lună din luna pascală din perioada 1582-2032, distanţa dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică pentru fiecare an cu număr de aur diferit din Crugul Lunii. Pentru a face acest lucru ne vom folosi, cu precauţie, de datele eclipselor totale de Lună care au avut loc în luna pascală pentru fiecare an din Crugul Lunii, începând cu reforma calendaristică a papei Grigorie al XIII-lea şi până astăzi. Atragem atenţia că am folosit aceste date de eclipse totale de lună din baza de date calculate oferită de NASA pentru perioada 1583-2015 şi aceste date sunt cu atât mai corecte cu cât sunt mai aproape de vremurile actuale. Nu vom lua în calcul datele de eclipse totale de Lună furnizate de NASA pentru perioada anterioară anului 1582, fiind convinşi că sunt eronate deoarece ei ţin cont în formula de calcul a acestor eclipse şi de proemptoza lunară, fenomen astrologic inexistent în realitate. Obţinem următorul tabel, în care am selectat din perioada 1583-2015 datele eclipselor totale de Lună per an din Crugul Lunii cele mai apropiate de anul 2015, anul în care am făcut etalonarea fazelor lunii astronomice în acest Crug: Numărul Anul de aur 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

2014 2015 1921 1884 1866 1772 1754 1660 1642 1624 1967 1968 1950 1837 1819 1801 1707 1689 2032

Data eclipsei totale de Lună în calendar gregorian şi iulian(GMT) 15 aprilie/ 2 aprilie(δ=13 zile) 4 aprilie/22 martie(δ=13 zile) 22 aprilie/ 9 aprilie(δ=13 zile) 10 aprilie/29 martie(δ=12 zile) 31 martie/19 martie(δ=12 zile) 17 aprilie/ 6 aprilie(δ=11 zile) 7 aprilie/27 martie(δ=11 zile) 25 aprilie/15 aprilie(δ=10 zile) 15 aprilie/ 5 aprilie(δ=10 zile) 3 aprilie/24 martie(δ=10 zile) 24 aprilie/11 aprilie(δ=13 zile) 13 aprilie/ 31 martie(δ=13 zile) 2 aprilie/20 martie(δ=13 zile) 20 aprilie/ 8 aprilie(δ=12 zile) 10 aprilie/29 martie(δ=12 zile) 30 martie/18 martie(δ=12 zile) 17 aprilie/ 6 aprilie(δ=11 zile) 4 aprilie/25 martie(δ=10 zile) 25 aprilie/12 aprilie(δ=13 zile)

Ora apogeului eclipsei în calendar gregorian (GMT) şi iulian (liturgic) 7: 46/ceas 2 zi 12: 01/ceas 7 zi 7: 44/ceas 2 zi 11: 46/ceas 6 zi 4: 33/ceas 11 noapte 16: 04/ceas 11 zi 8: 08/ceas 3 zi 9: 22/ceas 4 zi 1: 52/ceas 8 noapte 18: 12/ceas 1 noapte urm. 12: 07/ceas 7 zi 4: 48/ceas 11 noapte 20: 44/ceas 3 noapte urm. 20: 40/ceas 3 noapte urm. 13:07/ceas 8 zi 5: 24/ceas 12 noapte 1: 39/ceas 8 noapte 18: 36/ceas 1 noapte urm. 15: 13/ceas 10 zi

Din tabelul de mai sus se poate evalua data liturgică a lunii pline astronomice pentru fiecare an din Crugul Lunii, dată care se poate compara cu data lunii pline pascale din acelaşi an al Crugului. 448

Rezultă un nou tabel în care este evidenţiată şi diferenţa în zile liturgice dintre data lunii pline pascale şi data lunii pline astronomice dintr-un anume an din Crugul Lunii. Numărul de aur 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

Data lunii pline astronomice în calendar iulian (GMT/liturgică) 2 aprilie/ 3 aprilie 22 martie/23 martie 9 aprilie/10 aprilie 29 martie/30 martie 19 martie/19 martie 6 aprilie/ 7 aprilie 27 martie/28 martie 15 aprilie/16 aprilie 5 aprilie/ 5 aprilie 24 martie/25 martie 11 aprilie/12 aprilie 31 martie/31 martie 20 martie /21martie 8 aprilie/ 9 aprilie 29 martie/30 martie 18 martie/18 martie 6 aprilie/ 6 aprilie 25 martie/26 martie 12 aprilie/13 aprilie

Data lunii pline pascale în calendar iulian (liturgică)

Diferenţa (zile)

5 aprilie 25 martie 13 aprilie 2 aprilie 22 martie 10 aprilie 30 martie 18 aprilie 7 aprilie 27 martie 15 aprilie 4 aprilie 24 martie 12 aprilie 1 aprilie 21 martie 9 aprilie 29 martie 17 aprilie

2 2 3 3 3 3 2 2 2 2 3 4 3 3 2 3 3 3 4

Aşadar pentru anii din Crugul Lunii care au numărul de aur 1, 2, 7, 8 ,9, 10 şi 15 diferenţa dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică este de 2 zile liturgice, pentru cei care au numărul de aur 3, 4, 5, 6, 11, 13, 14, 16,17 şi 18 diferenţa este de 3 zile liturgice, iar pentru cei cu numărul de aur 12, şi 19 diferenţa este de 4 zile liturgice. O altă observaţie pe care trebuie să o facem este aceea că pentru anii din Crugul Lunii cu numerele de aur 5 şi 16, luna plină astronomică cade înainte de echinocţiul de primăvară, în vreme ce luna plină pascală este în aceeaşi zi liturgică sau la o zi liturgică după echinocţiul de primăvară. Aşadar, în vreme ce luna plină astronomică nu îndeplineşte cerinţele regulii niceene de stabilire a datei Sfintelor Paşti, luna plină pascală din Crugul Lunii în calendarul iulian le îndeplineşte. Acum a venit timpul să răspundem la o întebare esenţială: Ce reprezintă această întârziere de 2-4 zile liturgice a datei lunii pascale faţă de data lunii pline astronomice din Crugul Lunii: este cumva rezultatul unei deplasări a Lunii în Crugul ei ca urmare a mişcării ei reale de pe cer, sau este vorba de o măsură asigurătoare luată de către Sfinţii Părinţi pascaliografi cu o anume raţiune, care a condus la datarea diferită a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică? Există două fenomene care au fost observate de-a lungul întregii istorii a datelor pascale, fenomene care ne oferă un răspuns ferm şi sigur la întrebarea de mai sus: Fenomenul 1: În decursul întregii istorii a pascaliei alexandrine nu s-a întâmplat niciodată ca Sfintele Paşti să se prăznuiască înainte sau în acelaşi 449

timp cu Paştele evreiesc. Mai mult, nu s-a întâmplat niciodată ca Paştele evreiesc să cadă duminica în acelaşi timp cu Sfintele Paşti şi astfel, conform regulii niceene, să fie nevoie să se amâne Sfintele Paşti cu o săptămână. Fenomenul 2: Din momentul în care s-a aplicat reforma gregoriană care a urmărit corectitudinea astronomică prin desfiinţarea din Crugul Lunii a întârzierilor de 2-4 zile dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică, s-a întâmplat în destule rânduri ca romano-catolicii să prăznuiască Paştele în aceeaşi duminică cu Paştele evreiesc, dar mai cu seamă s-a întâmplat foarte frecvent să prăznuiască Paştele înainte de Paştele evreiesc, frecvenţa crescând de la 2 ori per crug lunar imediat după reformă, la 3 ori per crug lunar în zilele noastre. Coroborând logic cele două fenomene, răspunsul la întrebarea pusă de noi devine evident: Sfinţii Părinţi pascaliografi care au stabilit datele calendaristice ale lunii pline pascale în Crugul Lunii din calendarul iulian au avut grijă ca, prin introducerea intenţionată a unei întârzieri de 2-4 zile faţă de datele lunii pline astronomice din acelaşi calendar, să evite atât posibilitatea prăznuirii Sfintelor Paşti înainte de Paştele evreiesc, cât şi posibilitatea căderii Paştelui evreiesc în aceeaşi duminică cu Sfintele Paşti. Într-adevăr, după ce am văzut ce se petrece în calendarul gregorian, dacă Sfinţii Părinţi pascaliografi ar fi făcut în Crugul Lunii echivalenţa dintre luna plină astronomică şi luna plină pascală, aşa cum a făcut papa Grigorie prin reforma din anul 1582, atunci s-ar fi confruntat şi ei cu situaţia dificilă ca Sfintele Paşti să poată cădea înainte de sau odată cu Paştele evreiesc. Însă, de vreme ce în pascalia alexandrină regula prevede ca Sfintele Paşti să nu poată cădea niciodată înainte sau în acelaşi timp cu Paştele evreiesc ci numai după acesta, rezultă logic că încă de la stabilirea pascaliei alexandrine a fost luată o măsură eficace pentru evitarea pentru totdeauna a acestor situaţii nedorite. Această măsură a fost întârzierea intenţionată a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică în Crugul Lunii din calendarul iulian. Cineva mai poate pune acum o întrebare firească: Dacă Sfinţii Părinţi pascaliografi au luat intenţionat această măsură, atunci de ce nu au procedat la o întârziere uniformă de numai 2 zile, sau de numai 3 zile, şi au prevăzut întârzieri cuprinse în intervalul de 2-4 zile după cum am văzut? În momentul de faţă, avem răspuns şi pentru această întrebare. Deşi mişcarea reală a Lunii pe cer nu poate fi descrisă perfect de nicio formulă matematică, am văzut că în calendarul iulian epactele Lunii, din care se deduc datele lunilor pline pascale, se calculează conform relaţiei simple matematice: E = rest [11x (NA-1)]/30= rest[11x (rest an/19)]/30 Însă această relaţie pentru calculul epactelor lunare nu furnizează date pentru luna plină pascală egal distanţate faţă de luna plină astronomică, ci în intervalul de 2-4 zile. Sfinţii Părinţi pascaliografi au urmărit să includă această întârziere şi într-o relaţie matematică simplă, relaţie a cărei uşoară memorare şi transmitere oferea garanţia păstrării neschimbate de-a lungul anilor a calculului datelor pascale în calendarul iulian. Relaţia pentru calculul epactelor lunare folosită de ei s-a dovedit de-a lungul anilor a fi o relaţie de aur care furnizează atât luni pline pascale care respectă regula niceeană, cât şi date ale Sfintelor Paşti care au loc cu certitudine numai după Paştele evreiesc. 450

Numai prin utilizarea neîntreruptă a acestei relaţii de aur a fost posibilă observarea experimentală a repetării şirului de date pascale care a condus la descoperirea Crugului Sfintelor Paşti. Dacă nu s-ar fi transmis prin această relaţie, ar fi fost imposibilă păstrarea nealterată în pascalia alexandrină a şirurilor de date pascale din Crugul Sfintelor Paşti. Argumentele Pascale din Cartea despre Paşte (Liber de Paschate, Argumenta Paschalia, Patrologia Latina, 67, coloana 499-500) a Sfântului Dionisie Exiguul prezintă această relaţie la anul 525 ca pe o regulă arhicunoscută: „Argumentul al 3-lea. Despre epacte. Dacă vrei să cunoşti care sunt epactele, adică adăugările lunare, adună anii de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, care au fost 525. Pe aceştia împarte-i la 19, rămân 12. Înmulţeşte cu 11, face 132. La fel împarte-i pe aceştia la 30, rămân 12. 12 sunt adăugirile lunare.”126 Observăm că Sfântul Dionisie Exiguul calculează epactele folosind relaţia: E = rest[11x (rest an/19)]/30 Dar păstrarea neschimbată a întârzierii de 2-4 zile a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică, conform relaţiei de aur a epactelor, implică şi concluzii referitoare la stabilitatea calendarului iulian faţă de anotimpuri în comparaţie cu cel gregorian, concluzii pe care le vom expune în capitolul următor.

5.3.5 Evoluţia în timp, în calendarul iulian şi cel gregorian, a diferenţelor dintre data lunii pline pascale şi a lunii pline astronomice. Concluzii în ceea ce priveşte respectarea regulii niceene şi raportarea celor două calendare la anotimpuri. Tot cu ajutorul eclipselor totale de Lună care s-au petrecut în luna pascală în perioada scursă de la reforma gregoriană până astăzi, putem demonstra experimental în care din cele două calendare luna plină pascală s-a deplasat faţă de luna plină astronomică. Pentru aceasta trebuie să găsim două eclipse de Lună suficient de depărtate în timp din perioada 1583-2016 pentru un an cu acelaşi număr de aur din Crugul Lunii şi să vedem în care dintre cele două calendare există o eventuală modificare în timp a distanţei lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică. Pentru perioada 1582-2016 nu există decât două eclipse totale de Lună petrecute în luna pascală a unui an cu acelaşi număr de aur, suficient de depărtate în timp pentru a vedea dacă există o astfel de distanţare. Sunt eclipsele de Lună pentru anul cu numărul de aur 1 din Crugul Lunii care s-au petrecut la datele de 15 aprilie/2 aprilie 2014 ora 7:46 şi 12/2 aprilie 1596 ora 20:35 conform timpului GMT, sau 2 aprilie ceas 2 zi/3 aprilie 2014 liturgic (adică, din punct de vedere liturgic, plinătatea lunii astronomice văzute cu ochiul liber se vădeşte a fi mai mare în seara zilei de 3 aprilie decât în seara „Arg. III. De epactis. Si vis cognoscere quot sint epactae, id est adjectiones lunares, sume annos ab incarnatione Domini nostri Jesu Christi, quot fuerint DXXV. Hos partire per XIX, remanent XII. Per XI multiplica, fiunt CXXXII. Hos item partire per XXX, remanent XII. Duodecim sunt adjectiones lunares.” 126

451

zilei de 2 aprilie) şi 2 aprilie ceas 3 noapte următoare/3 aprilie 1596 liturgic. Având în vedere faptul că eclipsele totale de Lună indică fără greş luna plină astronomică şi că în 1596 decalarea calendaristică dintre cele două calendare era de 10 zile, iar în 2014 această decalare a fost de 13 zile, rezultă următorul tabel cu evoluţia în timp a diferenţei dintre data lunii pline pascale şi cea a lunii pline astronomice în cele două calendare: Anul /NA

Luna plină astronomică în Luna plină pascală Δ (zile) Δ (zile) calendar gregorian(GMT)// în calendar gregorian/ gregorian iulian iulian(GMT/liturgic) iulian

1596/1 12 aprilie//2 aprilie/3 aprilie

12 aprilie/5 aprilie

0

+2

2014/1 15 aprilie//2 aprilie/3 aprilie

14 aprilie/5 aprilie

-1

+2

Tabelul de mai sus ne arată că în calendarul iulian luna plină pascală s-a format în anul 1596 la 2 zile după luna plină astronomică, la fel ca în anul 2014. Acest fenomen dovedeşte experimental că în calendarul iulian întârzierea de 2 zile dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică pentru anul cu numărul de aur 1 din Crugul Lunii s-a păstrat neschimbată de-a lungul celor 418 ani care au trecut între cele două eclipse de Lună. Faptul că în calendarul iulian întârzierea lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică din Crugul Lunii s-a păstrat neschimbată de-a lungul acestei lungi perioade de timp dovedeşte următoarele: - 1. Întârzierea a fost prevăzută cu bun temei de către Sfinţii Părinţi pascaliografi încă de la stabilirea Crugului neschimbat de 19 date de luni pline pascale în calendarul iulian prin relaţia de aur a epactelor lunare. - 2. Fenomenul proemptozei lunare prevăzut în relaţia gregoriană a epactelor, în care fazele Lunii s-ar deplasa cu o zi după 312,5 ani, nu există în realitate. - 3. Astronomia geocentrică scripturistică este cea valabilă şi Crugul de 19 ani al Lunii este un crug perfect în care Luna revine exact după 19 ani la exact aceeaşi fază în exact aceeaşi zi a unei luni anume din calendarul iulian. - 4. Chiar dacă în acest Crug al Lunii folosit pentru pascalie luna plină pascală nu este echivalentă cu luna plină astronomică, prin faptul că întârzierile lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică rămân tot timpul neschimbate în anii cu acelaşi număr de aur, este asigurată ciclicitatea perfectă a pascaliei alexandrine în calendarul iulian prin împlinirea Crugului Sfintelor Paşti. În schimb, acelaşi tabel ne arată că în anul 1596 data calendaristică gregoriană a lunii pline pascale a coincis cu data lunii pline astronomice, dar în anul 2014 data calendaristică a lunii pline pascale calculate cu relaţia gregoriană a epactelor a fost cu o zi înainte de data lunii pline astronomice. Acest fenomen dovedeşte experimental că în 418 ani de calendar gregorian luna plină pascală gregoriană a luat-o înaintea lunii pline astronomice cu o zi. Faptul că în calendarul gregorian, pornind de la coincidenţa lunii pline pascale cu luna plină astronomică, s-a ajuns ca după trecerea a 418 ani luna plină astronomică să aibă loc după o zi de la formarea lunii pline pascale, implică următoarele consecinţe: - 1. Formula astrologică a epactelor din calendarul gregorian nu a reuşit să menţină luna plină pascală la o distanţă constantă faţă de luna plină astronomică, în ciuda asigurării date de papa Grigorie al XIII-lea în bula Inter Gravissimas că s-a îngrijit pentru „a transmite şi calculul prin care se 452

garantează că în viitor echinocţiul şi Luna a 14-a nu se vor mai îndepărta niciodată de la locurile lor proprii”. Iată că, de la reforma lui calendaristică, Luna 14 s-a depărtat cu o zi de la locul ei propriu, făcându-se în mod nepermis înaintea lunii pline astronomice. De aici tragem concluzia că formula gregoriană a epactelor este greşită, iar afirmaţia papei Grigorie al XIII-lea că s-a îngrijit de metoda de a transmite un calcul care să garanteze corectitudinea reformei sale este mincinoasă. - 2. O altă afirmaţie a papei Grigorie al XIII-lea din bula Inter Gravissimas, cea referitoare la luna plină pascală, sau Luna 14, cum că aceasta „s-a depărtat cu patru zile şi mai bine” faţă de cea din vremea sinodului de la Niceea, este la fel de mincinoasă. Cele 4 zile liturgice de întârziere a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică pentru ani cu un anumit număr de aur din Crugul Lunii în calendarul iulian nu au fost cauzate de vreun decalaj în mişcarea Lunii pe cer din timpul Sinodului de la Niceea faţă de anul 1582, ci de relaţia iuliană a epactelor care corespundea perfect regulii sinodale de a nu prăznui Sfintele Paşti în acelaşi timp sau înainte de Paştele evreiesc. Chiar întârziate faţă de luna plină astronomică, fazele Lunii din Crugul Sinodului de la Niceea au corespuns perfect cu fazele Lunii din Crugul anului 1582 şi corespund perfect cu fazele Lunii din Crugul anului de faţă. - 3. Pe motivul corectitudinii astronomice, papa s-a folosit de minciuni astrologice ca precesia echinocţială şi proemptoza lunară pentru a încălca cu bună ştiinţă, încă de la iniţierea reformei sale, partea juridică a regulii date de către Sfinţii Părinţi de la Niceea şi a impune sărbătorirea Sfintelor Paşti înainte de Paştele evreiesc sau în acelaşi timp cu acesta. Aşa cum am arătat, el a încălcat nu numai această regulă, ci însăşi corectitudinea astronomică a mişcării luminătorilor prevăzute încă de la Facere de către Domnul nostru Iisus Hristos. Dar acest fenomen, de formare a lunii pline pascale înainte de luna plină astronomică în calendarul gregorian, mai are şi alte consecinţe deosebit de grave observate de noi în perioada actuală sau care vor avea loc în viitor. Acestea sunt: 1. Încălcarea flagrantă a însăşi părţii astronomice a regulii niceene de stabilire a datei Sfintelor Paşti. Este de ajuns să ne raportăm la Paştele prăznuit de romano-catolici în chiar anul 2015, în care, prin ecuaţia astrologică a epactelor Lunii din calendarul gregorian, luna plină pascală a fost stabilită pentru data de 3 aprilie. Această dată a precedat data de 4 aprilie în care s-a format luna plină astronomică în calendar gregorian, fenomen dovedit de eclipsa totală de Lună care a avut apogeul, pentru meridianul Alexandriei, la ora 15, adică la ceasul al 9-lea din zi. Adică, din punct de vedere liturgic, luna plină astronomică a fost observabilă din Alexandria în seara zilei de 5 aprilie. Cum data de 5 aprilie 2015 a fost o zi de duminică, conform regulii niceene, Paştele trebuia prăznuit în duminica următoare acestei zile, adică pe data de 12 aprilie, odată cu ortodocşii. Acest lucru nu s-a petrecut. Romano-catolicii şi toţi ceilalţi credincioşi care folosesc calendarul gregorian au prăznuit Paştele pe data de 5 aprilie, deoarece luna plină pascală din acest calendar a fost stabilită incorect, cu o zi înainte faţă de luna plină astronomică. Această eroare de stabilire a datei Paştelui pentru anul 2015 în calendarul gregorian este evidentă. În schimb ortodocşii, având luna plină pascală pe data de 7 aprilie/25 martie, în întârziere cu 2 zile faţă de luna plină astronomică, au respectat întru totul regula niceeană, prăznuind corect Paştele în data de 12 aprilie/30 martie.

453

2. Deplasarea, cu timpul, a lunilor pline pascale din calendarul gregorian înainte de data de 21 martie, ceea ce va avea drept consecinţă deplasarea a înseşi datei Paştelui spre iarnă. În statisticile cu datele pascale pentru viitor pe care le-am făcut, am văzut cum, după anul 2100, decalajul de zile dintre lunile pline pascale din cele două calendare se va mări de la 4-5 zile, cât este în prezent, la 5-6 zile; după anul 2400 la 6-7 zile; după anul 2700 la 7-8 zile ş.a.m.d. Aceste decalaje vor reprezenta creşterea intervalului cu care luna plină pascală va precede luna plină astronomică în calendarul gregorian, de la o zi, cât este în prezent, la 2 zile, 3 zile, 4 zile ş.a.m.d. În statisticile respective am analizat şi consecinţele acestor creşteri de decalaj al lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică în calendarul gregorian. Datele de 18 aprilie din crugurile variabile ale Lunii din acest calendar se vor transforma cu timpul în date de 21 martie, fenomen însoţit de creşterea cu o unitate a numărului de date per crug în care romano-catolicii vor prăznui Paştele înainte de Paştele evreiesc. Iar o creştere a decalajului formării înainte a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică de la o zi la 3-4 zile va fi, evident, vizibilă cu ochiul liber şi credem că va conduce în mod automat la renunţarea la calendarul gregorian. Să sperăm însă că acest lucru se va petrece, cu ajutorul lui Dumnezeu, cât mai curând şi nu va fi nevoie să treacă 700 de ani ca oamenii să se convingă, atât cu ochiul liber cât şi prin derapajele de stabilire a datei Paştelui care vor fi din ce în ce mai mari, de faptul că luna pascală din calendarul gregorian ”ţinută” în crug de papa Grigorie cu mijloace astrologice oculte se va “forma” cu 4 zile înainte de luna plină astronomică. Faptul că în calendarul iulian întârzierea de 2-4 zile a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică rămâne neschimbată cu trecerea anilor, în vreme ce, aşa cum am descoperit cu ajutorul eclipselor de Lună, în calendarul gregorian avansul lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică este crescător în timp, este dovada cea mai clară că glisarea faţă de anotimpuri are loc în calendarul gregorian, în vreme ce calendarul iulian este stabil faţă de anotimpuri. Ne-am lămurit prin experiment că Luna pusă de Dumnezeu în cerul-tărie în ziua a 4-a a lumii nu ascultă de bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al XIII-lea şi de ecuaţia ocultă a epactelor, ci ascultă de regula Sfinţilor Părinţi de la Niceea, conformându-se unei relaţii extrem de simple pentru epacte. Luna, aliata de nădejde din lucrarea noastră, ne-a arătat că în anul 1582 s-a produs o mare nelegiuire care, iată, astăzi a cuprins toată lumea. În anul 1582 papa Grigorie al XIII-lea a mistificat o realitate istorică şi a înlocuit-o cu o minciună astrologică. Mai precis, el şi-a motivat reforma nelegiuită punând pe seama unor erezii astrologice precum precesia echinocţială şi proemptoza lunară, inexistente în realitate dar crezute ca fenomene, întârzierea cu 2-4 zile a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică, prevăzută cu bună ştiinţă de către Sfinţii Părinţi în Crugul Lunii din calendarul iulian pentru a evita orice posibilitate de sărbătorire a Sfintelor Paşti înainte de Paştele evreiesc sau în acelaşi timp cu acesta. Deşi cerul văzut de papă era identic cu cerul văzut de Sfinţii Părinţi pascaliografi, papa a mistificat explicarea întârzierii intenţionate făcute de către ei în şirul datelor lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică din calendarul iulian, interpretând-o ca pe o întârziere de facto a lunii pline astronomice pe cer în acest calendar. Odată ce am aflat prin experiment şi cercetare logico-istorică faptul că reforma calendarului din 1582 a fost o mare fărădelege şi am arătat şi o parte din consecinţele ei care tulbură în chip vădit viaţa liturgică şi nu numai a credincioşilor creştini, a venit timpul să încercăm să arătăm care sunt consecinţele nevăzute, pur spirituale, ale acestei fărădelegi. Pentru a afla 454

impactul tainic al reformei calendristice asupra omenirii, vom recurge în cele ce urmează la o analiză predominant teologică.

5.4. Consecinţele nevăzute ale introducerii calendarului gregorian Pe cât de uşor i-a fost papei Grigorie al XIII-lea să mistifice calendarul iulian corect prin decizia sa de a-l înlocui cu un calendar greşit de sorginte astrologică în care sunt luate în considerare fenomene inexistente precum precesia echinocţială şi proemptoza lunară, pe atât pare de dificil oamenilor din lumea de astăzi să înţeleagă consecinţele nevăzute ale acestei mistificări, cu impact deosebit de grav asupra vieţii noastre spirituale. Acesta este motivul pentru care, bazându-ne pe mărturia documentelor păstrate de istorie, am urmat mai întâi calea logico-fenomenologică de demonstraţie a incorectitudinii astronomice a calendarului gregorian. De-abia acum, după ce am dovedit în mod ştiinţific că realitatea astronomică infirmă acest calendar, putem spera că ar putea avea ecou încercarea noastră de a face auzite şi înţelese consecinţele subtile, nevăzute, ale acestei mari minciuni a timpurilor noastre.

5.4.1 Problema dogmatică a calendarului Astăzi, când vine vorba despre problema calendaristică, aproape orice creştin ortodox din Biserica Ortodoxă Română (BOR) se simte - nu ştim de ce, sau poate că în chip tainic ştim de ce – dator să apere corectitudinea astronomică a calendarului gregorian şi să ne spună, ca ucenic al Părintelui Cleopa, cu un aer superior, că nu ne închinăm la calendar, că nu spunem „Sfinte calendarule, miluieşte-ne pe noi!”, că facem prea mult tam-tam cu această problemă, căci, în fond, calendarul e o convenţie omenească şi nicidecum dogmă. Desigur, dacă urmăm un astfel de ”raţionament”, am putea înlocui la fel de uşor o biserică ortodoxă cu un locaş de cult romano-catolic sau protestant, sau chiar cu o sinagogă, spunând că este tot o construcţie care serveşte aceluiaşi scop al închinării la Dumnezeu şi că nu ne închinăm concepţiei arhitectonice a acesteia, care reprezintă tot o convenţie omenească. Ducând la extrem ”raţionamentul” Părintelui Cleopa, am putea foarte bine înlocui şi crucea de pe biserică cu steaua în cinci sau şase colţuri, căci a pune o cruce sau o stea pe o biserică, tot de om ţine, şi tot o chestie de convenţie omenească s-ar părea că este. Constatăm cu amărăciune că nu le-ar veni niciodată creştinilor din BOR ideea să se întrebe dacă reforma calendaristică gregoriană şi calendarul îndreptat pe care îl folosim noi acum din cauza ei Îi sunt plăcute sau nu lui Dumnezeu. Iată că a venit timpul să ne întrebăm dacă reforma calendaristică şi calendarele gregorian şi îndreptat îi sunt placute Domnului nostru Iisus Hristos, iar dacă vom realiza că nu Îi pot fi plăcute, atunci cu siguranţă că este vorba de o problemă de dogmă şi nicidecum de convenţie omenească. Am arătat în lucrarea noastră de ce calendarul iulian este calendarul Domnului Iisus Hristos, un calendar adevărat nu numai prin corectitudinea sa liturgică ci şi din punct de vedere al realităţii timpului şi vremurilor gândite de către Creatorul nostru pentru noi şi indicate nouă prin luminătorii Săi puşi în tăria cerului, şi de ce calendarul gregorian este un calendar falsificat, un 455

calendar astrologic pe care Soarele, Luna şi stelele îl infirmă prin mişcarea lor de pe cer. Dacă toată creştinătatea ar fi respectat calendarul iulian, nu ar fi existat nicio problemă dogmatică privind calendarul. Apare următoarea întrebare: Ce se poate întâmpla atunci când oamenii cred că este adevărat ceva ce este fals în realitate? Răspunsul logic este că, în acest caz, oamenii vor ajunge să creadă într-o realitate mistificată, inexistentă. Răspunsul teologic este că, de vreme ce realitatea este opera unui Dumnezeu Creator Care a gândit-o în toate detaliile ei şi a înscris simbolurile Sale în ea pentru a fi recunoscut ca atare de către oameni, credinţa oamenilor într-o realitate mistificată poate face imposibilă recunoaşterea simbolurilor puse în ea de către Acest Dumnezeu Creator şi, prin urmare, poate face imposibilă chiar recunoaşterea de către oameni a Însuşi Acestui Dumnezeu. Iar nerecunoaşterea lui Dumnezeu de către oameni face imposibilă împreună-petrecerea lor cu El, adică mântuirea lor. Problema calendarului a devenit dogmatică deoarece majoritatea creştinilor de astăzi au ajuns să considere corect un calendar infirmat de realitate, dar care, prin consecinţele sale, pe care le vom expune în continuare, s-a dovedit a fi deosebit de eficient în îndepărtarea lor de adevăr şi de Dumnezeu.

5.4.2 Anul sfânt al Domnului Iisus Hristos şi anul astrologic al lui Satan. Războiul nevăzut dus împotriva lui Dumnezeu prin reforma calendaristică. Noi am dovedit în această lucrare în mod ştiinţific că nu există fenomenul precesiei echinocţiale. Acceptarea de către oameni, în general, şi de către creştini, în special, a reformei calendaristice din anul 1582, a însemnat implicit o acceptare treptată ca adevăr a acestei minciuni astrologice lansate în lume de către Ptolemeu cu cel puţin 1400 de ani înainte. Să analizăm ce consecinţe au decurs după anul 1582 în lume din această credinţă într-un fenomen inexistent. În primul rând, credinţa în precesia echinocţială a condus la credinţa greşită în două tipuri de ani diferiţi între ei, anul tropic şi anul sideral, ambii ani diferiţi de anul unic iulian de 365,25 de zile. Nu există astronomie modernă care să nu menţioneze cele două tipuri de an cu valori diferite unul faţă de celălalt şi ambele diferite de valoarea de 365,25 de zile. După cum am văzut, anul tropic pe care se bazează calendarul gregorian are o valoare mai mică decât anul iulian. Întrucât în bula papală Inter Gravissimas se prevede ca trei ani centenali din patru să nu fie consideraţi bisecţi, rezultă o diferenţă de trei zile la 400 de ani. Prin urmare, conform unui calcul matematic simplu, valoarea anului calendaristic utilizată astăzi în urma reformei gregoriene este (400x365,25-3)/400=365,2425 de zile. Simbolismul fracţiei de 0,25 de zile a anului iulian de 365,25 de zile ne-a fost explicat de Sfântul Efrem Sirul. Anul gândit de Dumnezeu Tatăl, creat de Dumnezeu Fiul şi sfinţit de Duhul Sfânt încă de la Facere, acelaşi cu anul calendarului iulian, poartă cu sine aceste 6 ore ale unei zile, simbol al Zilei celei Mici, Ziua în care Fiul lui Dumnezeu, întrupat în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a murit răstignit pe cruce. Anul calendarului iulian formează pe ecuatorul pământesc cele 4 puncte echinocţiale fixe, puncte care pecetluiesc Pământul cu semnul crucii. În calendarul iulian, anul de 365,25 de zile 456

împlineşte perfect Crugul Soarelui, de 28 de ani, Crugul Lunii, de 19 ani şi Crugul Sfintelor Paşti, de 532 de ani, simboluri ale perfecţiunii numărului 10, număr asociat literei cu care începe numele Domnului Iisus Hristos. Să ne amintim de simbolurile acestor Cruguri izvorâte din anul iulian, Cruguri care preiau simbolistica luminătorilor care le creează, simbolistică arătată nouă de către Sfântul Efrem. Crugul Soarelui simbolizează desăvârşita dumnezeire a Mântuitorului nostru. Crugul Lunii simbolizează desăvârşita Sa umanitate. Crugul Sfintelor Paşti simbolizează desăvârşita divino-umanitate a Domnului nostru Iisus Hristos şi eternitatea împreună-petrecerii cu El, în Împărăţia cerurilor, a omului mântuit. Iată cum fracţia de 0,25 de zile, purtată de anul calendarului iulian, capătă astfel o importanţă deosebit de mare în simbolistica divină, dând seama în chip tainic şi nevăzut, atât de divino-umanitatea Mântuitorului nostru cât şi de crucea Sa. După cum era firesc şi de excepţională importanţă, Domnul nostru, Atotputernic fiind, Şi-a întipărit în chip perfect simbolurile în realitate, aşa cum am dovedit şi pe cale pur fenomenologică, nu numai teologică. A făcut o tărie unitară în care a fixat stelele şi drumurile luminătorilor cu mare înţelepciune, pentru ca anul pe Pământ să fie exact de 365,25 de zile şi din el să izvorască simbolurile Persoanei Sale divino-umane. Dacă din perfecţiunea fracţiei de 0,25 dintr-o zi solară de 24 de ore izvorăsc atât de multe şi de importante simboluri ale Domnului nostru Iisus Hristos, din fracţia de 0,2425 a aceleiaşi zile, fracţie purtată de anul tropic al calendarului gregorian, nu izvorăşte niciun fel de simbol. Prin contemplarea mişcării pe cer a luminătorilor şi observarea că numai în calendarul iulian se împlinesc Crugurile-simboluri ale Domnului Iisus Hristos, cel care crede în anul sfânt de 365,25 de zile este călăuzit spre o înţelegere mai profundă a sensului vieţii sale, împlinit în Împărăţia în care este aşteptat cu iubire de către Mântuitorul nostru. Simbolurile Domnului pe care le înţelege îi vor întări convingerea că este omul făcut de Dumnezeu şi pus stăpân peste un Pământ aflat în centrul universului cu scopul de a deveni el însuşi dumnezeu prin ascultarea Creatorului Său. Celui care crede în minciuna anului astrologic de 365 de zile 5 ore 49 de minute şi 16 secunde i se barează orice drum spre înţelegerea simbolurilor puse de către Domnul în creaţie. Odată ce credinţa sa într-o astfel de minciună bine ticluită de Satan îl împiedică să-şi mai vadă Creatorul, omul astfel amăgit poate crede în orice fantasmagorie. Dacă cineva s-ar fi străduit din răsputeri să întreprindă în modul cel mai perfid o acţiune cu scopul de a-i depărta pe oameni de înţelegerea simbolurilor Domnului, n-ar fi reuşit să facă acest rău mai temeinic decât l-a făcut papa Grigorie al XIII-lea în anul 1582 prin reforma sa calendaristică. De aceea spunem cu toată convingerea că acela care a lucrat prin papa Grigorie la impunerea calendarului gregorian în viaţa lumii a fost însuşi Satan. Acest lucru rezultă din consecinţele pe care le-a avut această reformă. Odată cu trecerea timpului, istoria ne-a dovedit că tot mai mulţi au crezut în corectitudinea valorii anului impus de către papa Grigorie în locul corectitudinii valorii gândite de către Domnul pentru an. Credinţa în această mărime înşelătoare impusă lumii de Satan prin papa Grigorie a reprezentat cel mai mare cataclism spiritual pentru omenire. Mai înainte de a crede în minciuna evoluţiei, al cărei fundament este transformarea speciilor suficient de lentă în timp pentru a nu putea fi observată experimental, oamenii au crezut în transformarea la fel de lentă a timpurilor, produsă prin pierderea treptată a zilelor din calendarul iulian ca urmare a 457

valorii mai mici a anului impus de precesia echinocţială. Tot precesia echinocţială, prin ciclurile sale considerate de astrologi a fi de 26000 de ani, a atras gândirea oamenilor spre timpi mai îndelungaţi decât timpul real scurs de la Facere până în prezent. Însuşi papa Grigorie a grăbit editarea bulei sale ca nu cumva, după 15000 de ani de precesie echinocţială, Paştele occidentalilor să ajungă să se serbeze chipurile la Crăciun, deşi anotimpurile de la Sinodul de la Niceea până la el nu se schimbaseră deloc. Astfel, după cum fracţia dumnezeiască de 0,25 de zile a anului real este izvor al simbolurilor Domnului nostru Iisus Hristos, fracţia demonică de 0,2425 de zile a anului tropic impus lumii prin bula papei Grigorie devine în credinţa ”savantului” astrolog fundamentul evoluţiei şi al timpilor îndelungaţi. Miliarde de ani de transformări, în loc de cei 7500 de ani de istorie ancorată de Domnul în simbolurile Sale. Iată ce ”istorie” a propus în chip subtil minţii oamenilor reforma papei Grigorie al XIII-lea. Iar mintea oamenilor a acceptat această mistificare. Prin reforma calendaristică a fost desfiinţată credinţa în simbolurile Crugurilor lăsate de Dumnezeu prin mişcarea reală a luminătorilor, deoarece în calendarul gregorian nici Crugul de 28 de ani al Soarelui, nici Crugul de 19 ani al Lunii şi nici Crugul de 532 de ani al Sfintelor Paşti nu se mai împlinesc. În timpul satanic al calendarului gregorian, oamenii au ajuns să creadă în general că se trag dintr-un strămoş asemănător maimuţei şi se află în mod cu totul întâmplător pe o planetă neînsemnată aruncată ca un fir de praf în imensitatea unui univers infinit mare produs din explozia de tip Big Bang a unui atom infinit mic printr-o evoluţie de miliarde de ani. În consecinţă ei au ajuns să nu mai aibă niciun scop legat de Dumnezeu, şi, prin urmare, după o viaţă în care orice este permis în măsura în care se poate face, căci, de vreme ce Dumnezeu nu este necesar într-o astfel de lume, noţiunea de păcat nu mai există, ei cred că vor trece în nefiinţă. În timpul satanic al calendarului gregorian lucrurile se îndreaptă lent către o tot mai frecventă prăznuire nelegiuită a Paştelui romano-catolicilor şi protestanţilor înainte de sau odată cu Paştele evreiesc. Ceea ce Sfinţii Părinţi au evitat cu orice preţ, chiar şi cu preţul unei abateri de 2-4 zile de la precizia astronomică, se petrece astăzi în mod frecvent în cultul romano-catolic şi protestant care utilizează calendarul gregorian, deoarece timpul demonic al acestui calendar astrologic bazat pe ”precesie echinocţială” permite acest sacrilegiu cumplit. În viitor, dacă nu se va renunţa la acest calendar absurd, componenta sa astrologică va determina despărţirea definitivă a Paştelui romano-catolic de Sfintele Paşti sărbătorite corect de ortodocşi, şi sărbătorirea acestuia numai înainte de Paştele evreiesc. Dacă acum, deşi se răresc pe măsura trecerii timpului, încă mai sunt ani în care Paştele romano-catolicilor stabilit în calendarul gregorian se prăznuieşte în aceeaşi zi cu Sfintele Paşti, după anul 2698 cele două sărbători se vor despărţi definitiv, iar Paştele romano-catolicilor va deveni un Paşte pur astrologic în care Domnul nostru va fi batjocorit din punct de vedere teologic prin încălcarea totală a regulii de prăznuire stabilite de Sfinţii Părinţi din Sinodul de la Niceea. Şi în calendarul îndreptat, de vreme ce în el se fac aceleaşi tăieri de zile la anumiţi ani centenali ca în calendarul gregorian, Crugurile Soarelui, Lunii şi al Sfintelor Paşti sunt de asemenea desfiinţate. Fixarea ca referinţă şi prăznuirea Sfintelor Paşti din calendarul îndreptat în aceeaşi zi ca în calendarul iulian transformă ordinea liturgică desăvârşită din calendarul iulian într-o harababură liturgică în care simbolurile Domnului nostru Iisus Hristos sunt batjocorite suplimentar. Într-adevăr, deplasarea datei Sfintelor Paşti spre vară, ţinerea sărbătorilor cu dată fixă în cu totul alte zile decât cele ţinute de creştinii 458

ortodocşi drept-prăznuitori, în ciuda minunilor care se petrec şi ne arată data de prăznuire corectă, desfiinţarea Postului Sfinţilor Apostoli şi plasarea lui în locul săptămânii de harţi de după Rusalii, desfiinţarea sărbătorii Kiriopasha care era simbolul zilei tradiţionale pentru Învierea Domnului recunoscute de creştinii din vechime deoarece cu ea începea primul Crug al Sfintelor Paşti, sunt numai câteva dintre exemplele în care diferenţa gregoriană de zile impusă calendarului iulian spre o nefirească ”îndreptare” îl transformă pe acesta într-un calendar astrologic, îndoit calendar al Satanei, în care semnele zodiacului sunt tipărite făţiş în molitfelnice şi liturghiere127 la sărbătorile sfinţilor de peste an. Noi, creştinii de astăzi, care acceptăm, ba chiar apărăm cu înverşunare calendarele gregorian şi îndreptat, deşi credem în divino-umanitatea şi în crucea Mantuitorului nostru predate de dogmaticile universitare, suntem puşi în situaţia aberantă de a respinge cu fanatism crucea şi divino-umanitatea Mântuitorului nostru predate ochilor noştri de dogmatica celestă şi nu facem altceva decât, pe de-o parte să-L cinstim teologic formal pe Domnul aducând în discuţie dogmele sinoadelor ecumenice, iar pe de altă parte să-L hulim prin ignoranţa noastră ştiinţifică. Nici fierbinţi, nici reci, ci doar căldicei. De fapt, duşmanii mântuirii noastre acest lucru îl urmăresc, ca noi să devenim căldicei printr-o ştiinţă falsă ruptă în mod perfid de teologie, izvorul ei. Nouă ne este limpede că fără tiparul mental al transformărilor lente în timpi îndelungaţi introdus în gândirea lumii după reforma calendarului prin care Satan a scos credinţa oamenilor din timpul sfânt al împlinirii simbolurilor Domnului, azvârlind-o în chip virtual într-un timp demonic al împotrivirii la aceste simboluri, numeroasele erezii care sunt crezute în ziua de astăzi nu ar fi fost posibile. Satan râde de creştini, mai ales de cei ortodocşi ”îndreptaţi”, apologeţii cei mai înfocaţi ai ”adevărurilor” sale ”ştiinţifice”, care au ajuns să propovăduiască tuturor ”corectitudinea” calendaristică gregoriană, heliocentrismul, gravitaţia şi evoluţionismul, ”împăcate” cu dogmele creştine stabilite în sinoadele ecumenice. Prin calendarul aruncat în lume de către papa Grigorie al XIII-lea, Satan a reuşit să înlocuiască în mintea oamenilor simbolurile reale ale Domnului Iisus Hristos, întipărite în creaţia Sa încă de la Facere, cu simbolurile virtuale ale zodiilor izvorâte din erezia astrologică. Din acest motiv, atunci când ne referim la reforma calendaristică din anul 1582, putem afirma fără să greşim că avem de-a face cu erezia poate cea mai subtilă şi perfidă dintre toate ereziile, tocmai din cauza faptului că, la ora actuală, nu se întrevede probabilitatea întrunirii niciunui sinod ecumenic al întregii creştinătăţi pentru a o elimina din Biserică. O nouă întrebare apare la orizont: La ce ne putem aştepta din partea lui Dumnezeu prin menţinerea acestor calendare de factură astrologică care desfiinţează, nu în realitate ci în credinţa şi în mintea credincioşilor creştini, simbolurile Domnului nostru Iisus Hristos? Ca să putem răspunde la întrebare, ar trebui măcar să ne gândim cum ar putea privi Domnul nostru această stare de lucruri. Pentru o palidă comparaţie, am putea să ne imaginăm cum ne-am comporta noi înşine dacă am fi împăraţi atotputernici în împărăţia noastră, dar supuşii noştri, pretinzând că ne slujesc, ar fi distrus pe tot cuprinsul împărăţiei blazoanele şi sigiliile cu emblema noastră şi le-ar fi înlocuit cu blazoane şi sigilii purtând pecetea duşmanului nostru de moarte. Este de ajuns să deschidem Sfânta Scriptură la A se vedea la paginile 721, 722, 724, 726, 728, 730, 732, 734, 736, 738, 740, 742, 744 din Molitfelnicul, ediţia IBMBOR, Bucureşti, 2002 şi la paginile 508, 509, 510, 512, 514, 516, 518, 520, 522, 524, 526, 528, 530 şi 532 din Liturghierul, ediţia IBMBOR, Bucureşti, 2000. 127

459

prorociile lui Isaia (1, 2-4; 13-16) şi să luăm aminte la reacţia lui Dumnezeu faţă de prăznuirile nelegiuite ale evreilor, vechiul Israel, ca să ne imaginăm reacţia Sa faţă de prăznuirile nelegiuite ale creştinilor, prăznuiri prin care cei ce se pretind a fi în Noul Israel nesocotesc simbolurile Sale: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe. Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele. (...) Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!” De acum nu trebuie să facem mari cercetări ca să dăm cine ştie ce veşti senzaţionale pentru ceea ce ne aşteaptă. De vreme ce am demonstrat că reforma calendaristică a fost un act de împotrivire la simbolurile cu care Domnul Şi-a pecetluit creaţia şi nu unul de corectitudine astronomică, este limpede că a fost un act antihristic. Calendarele gregorian şi îndreptat pregătesc temeinic venirea Antihristului, fiindcă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, chiar dacă Se pogoară asupra tuturor, nu poate fi primit de către cei care cred în iluzoria corectitudine de factură astrologică a ştiinţei colportate de slujitorii lui Satan prin aceste calendare. Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate ca să intre în ea împreună cu Tatăl şi să cineze împreună cu noi, dar uşa inimii noastre este ferecată de noi înşine cu lacătul minciunilor lui Satan pe care le credem adevărate. Pe uşa inimii noastre nu mai sunt inscripţionate frumoasele simboluri ale Crugurilor Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse în vremurile arătate de calendarul său cel sfânt recunoscut şi adoptat de Biserică prin Sfinţii săi Părinţi, ci semnele malefice ale zodiacului lui Satan din care, în acest timp demonic adus de calendarele sale antihristice, izvorăsc heliocentrism, gravitaţie şi evoluţioniosm, erezii dintre cele mai blasfemiatore şi hulitoare la adresa Mântuitorului nostru. Prin Scriptură, Domnul Dumnezeu i-a avertizat pe israeliţi că îi aşteaptă robia babiloniană; pe noi, creştinii, ne-a avertizat prin aceeaşi Scriptură că ne aşteaptă robia Antihristului. Iar noi am arătat în această a treia carte modul în care erezia reformei calendaristice impuse lumii din anul 1582 a pregătit şi pregăteşte această robie. Situaţia de astăzi este foarte gravă. Am ajuns să trăim acum ca prizonieri ai unei lumi artificiale confecţionate de astrologi, în care teologia este pusă la colţ chiar de către ”teologii ştiinţei” din structurile bisericeşti, şi nu suntem în stare să vedem nicio legătură între această lume şi fărădelegea de la 1582. Am ajuns într-un timp demonic, impregnat de duhurile antihristice ale heliocentrismului şi acentrismului cosmic, ale gravitaţiei şi evoluţiei cosmice şi biologice. Toate aceste erezii sunt armele cu care Antihrist pregăteşte înrobirea spirituală a omenirii, iar rampa de lansare pentru aceste mari nenorociri a fost calendarul de factură astrologică impus lumii, începând cu anul 1582, prin bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al XIII-lea. 460

Dacă omenirea, asemenea oşteanului care în luptă apără cu preţul vieţii steagul cu simbolurile ţării sale, ar fi apărat cu străşnicie calendarul iulian în care se împlineşte timpul sfânt al Crugurilor prevăzute de către Dumnezeu prin mişcarea tăriei şi a luminătorilor din ea, Cruguri-simboluri ale Domnului cu care este pecetluită creaţia Sa, în niciun caz nu ar fi fost posibilă apariţia acestor cumplite erezii care proliferează azi în lume cu vigoarea de înmulţire a spinilor şi a pălămidei, erezii pe care se clădeşte robia spirituală a omenirii sub tirania lui Antihrist. Iată de ce problema calendaristică este cu adevărat o problemă dogmatică şi nu o simplă convenţie omenescă aşa cum învăţa Părintele Cleopa.

6. Problema stilistă, o problemă de mare discernământ Dacă vreun creştin ortodox aflat în vreuna din Bisericile autocefale în care se foloseşte calendarul îndreptat va citi această carte şi, luând aminte la adevărul argumentelor ei, poate îşi va pune problema să părăsească Biserica în care se află majoritatea creştinilor ortodocşi din ţara sa pentru a se alătura vreunei facţiuni minoritare care utilizează calendarul iulian corect, facţiuni cunoscute şi sub numele de stilişti, îl sfătuim cu toată convingerea ca, orice ar fi, să nu facă acest pas. Bine, bine, ar putea spune creştinul nostru ortodox, ai susţinut că este eretic calendarul iulian ”îndreptat” şi acum, când am găsit în sfârşit un loc în care este respectat calendarul iulian corect, vii şi ne opreşti să mergem acolo? Cum argumentezi această interdicţie? În modul cel mai simplu. Aceste facţiuni stiliste din ţările ortodoxe cu calendar îndreptat sunt schismatice. Aceste comunităţi vechi calendariste naţionale nu se află de fapt în Biserica Ortodoxă. Prin ce cunoaştem că ele nu se află în Biserica cea Una Ortodoxă? Prin faptul că nu se află în comuniune de Potir cu Bisericile autocefale mari ortodoxe care utilizează şi ele în mod corect calendarul iulian al Sfinţilor Părinţi, cum ar fi Biserica ortodoxă Rusă, Sârbă, Moldovenească, Georgiană etc. În schimb Bisericile ortodoxe autocefale ale României, Greciei, Bulgariei şi Ciprului, care greşesc utilizând calendarul îndreptat, se află în comuniune de Potir cu aceste Biserici autocefale care folosesc calendarul corect. Un credincios creştin din Biserica Ortodoxă Română (BOR), deşi ţine calendarul îndreptat, se poate împărtăşi cu Sfintele Taine în toate celelalte mari Biserici autocefale ortodoxe care ţin calendarul corect. În schimb, un membru al comunităţii stiliste cu Mitropolia la Slătioara, deşi ţine calendarul iulian corect, nu este primit la împărtăşirea cu Sfintele Taine în Bisericile autocefale ortodoxe care ţin, de asemenea, calendarul corect. Pogorământul Bisericilor ortodoxe autocefale care ţin corect calendarul vechi iulian de a fi în comuniune euharistică cu Bisericile ortodoxe surori care ţin calendarul îndreptat pentru o vreme chiar în mod greşit, şi comuniunea de iubire întru Domnul a tuturor credincioşilor acestor Biserici naţionale autocefale ortodoxe, care în totalitatea lor constituie Biserica cea Una, sunt infinit mai puternice decât acribia facţiunilor stiliste. În ochii Domnului, iubirea covârşeşte întotdeauna dreptatea, căci El a spus: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, iar Apostolul inspirat de Duhul Sfânt ne-a arătat că, dacă dragoste nu avem, nimic nu suntem. Problema care se pune acum este următoarea: De ce nu sunt primite la Potir aceste facţiuni stiliste care nu numai că folosesc calendarul iulian corect dar, pe deasupra, ţin cu mare acribie şi rânduiala liturgică ortodoxă? În ce constă greşeala lor? Pentru că sunt 461

schismatice şi ele sunt cele care nu doresc să aibă un Potir comun cu Biserica cea Una ortodoxă. Este de ajuns să observăm atitudinea lor faţă de covârşitoarea majoritate a fraţilor ortodocşi din Biserica cea Una, pentru a ne da seama că duhul demonic al supercorectitudinii la care ei ţin cu orice preţ, chiar cu preţul negării iubirii de apropele, i-a făcut să cadă din partea dreaptă. Din punctul lor de vedere, ei sunt singurii care se mântuiesc. Au luat de mult judecata din mâna Mântuitorului şi proclamă cu cea mai mare uşurinţă că numai ei vor merge în Rai deoarece acest lucru li se cuvine pentru acribia lor. În cazul în care cineva le aduce argumentul existenţei marilor Biserici Ortodoxe autocefale, precum cea a Rusiei şi Serbiei, care ţin calendarul iulian şi cultul liturgic corect ca şi ei, ei declară cu fermitate că aceste Biserici sunt apostate din cauza ereziei ecumenice care a cuprins toate Bisericile Ortodoxe naţionale autocefale. Atât de mult îi dispreţuiesc pe credincioşii majoritari ortodocşi, încât e de-ajuns să greşească vlădicii vreunei Biserici autocefale şi imediat declară Biserica apostată, căzută din har, Tainele ei nevalide şi milioanele de credincioşi ai acesteia drept materie primă pentru cazanele cu smoală ale dracilor în iad. A le aminti că învăţătura Sfinţilor Părinţi ai secolului de aur al creştinismului nu face nicio referire la chinuirea celor morţi de către draci şi la vămile văzduhului, este ceva insuportabil pentru stilişti. Deşi se consideră duşmanii de moarte ai reformei calendaristice gregoriene, habar nu au cum s-a făcut această reformă. Pentru stilişti, bula papală Inter Gravissimas este un document necunoscut. În mod cu totul absurd, sunt cei mai înverşunaţi apărători atât ai canoanelor din vechime cât şi ai precesiei echinocţiale. Deoarece ei nu pot demonta cu argumente logico-fenomenologice această erezie, corectitudinea lor calendaristică e una de faţadă mimând fanatismul, căci şi ei cred că, din punct de vedere astronomic, echinocţiul s-a deplasat în realitate şi se face pe data de 21 martie în calendarul gregorian. Noi am demonstrat corectitudinea simbolico-astronomică a calendarului iulian cu argumente scripturistice, istorice, fenomenologice şi logice, în vreme ce stiliştii nu pot aduce decât argumentul canonic pe care se bazează, căci de crezut nici ei nu cred în corectitudinea astronomică a calendarului iulian, iar despre simbolurile Domnului pe care acest calendar le împlineşte în el prin împlinirea Crugurilor luminătorilor şi al Sfintelor Paşti, nu am întâlnit nici unul care să aibă cunoştinţă. Adevărul acestei cărţi, pe care am scris-o în calitate de credincios creştin ortodox al Bisericii Ortodoxe Române, este cel mai puternic argument posibil împotriva minciunii stiliste că această Biserică are Sfintele Taine nevalide şi este căzută din har, deoarece noi aici ne-am cuminecat şi nu am fi putut scrie o astfel de carte fără ajutorul de la Domnul cu Care, chiar dacă cu nevrednicie, ne-am împărtăşit. Din acest motiv, sfătuim credincioşii ortodocşi din Bisericile autocefale care ţin calendarul îndreptat şi devin conştienţi de această mare greşeală, să nu se lase amăgiţi de facţiunile stiliste şi să nu se alăture acestora. Îi îndemnăm să încerce din toată puterea, acum în cunoştinţă de cauză, să lupte din interiorul Bisericii lor pentru revenirea la calendarul corect vechi iulian. Avem în acest sens exemplul demn de urmat al Bisericii Ortodoxe a Poloniei care, la 18 martie 2014, a hotărât, în urma şedinţei Soborului Arhieresc condus de ÎPS Sava, să anuleze hotărârea Soborului din 12 aprilie 1924 privind trecerea la calendarul îndreptat şi să revină la vechiul calendar iulian începând cu data de 15 iunie 2014. În mod similar, şi în Bisericile Ortodoxe ale României, Greciei, Bulgariei şi Ciprului se poate întruni un sobor al întâistătătorilor care să hotărască revenirea la calendarul corect. După revenirea Bisericilor ortodoxe autocefale, care ţin în mod greşit calendarul 462

îndreptat, la calendarul iulian corect, se întrunesc bune condiţii şi pentru revenirea stiliştilor schismatici în Biserică, chiar cu recunoaşterea şi cu păstrarea nealterată a demnităţilor lor preoţeşti, dacă aceştia din urmă vor renunţa la erezia de a crede că Bisericile autocefale ortodoxe naţionale au căzut din har şi nu au Sfintele Taine valide. Chiar dacă pare o utopie, noi chiar sperăm ca şi credincioşii romano-catolici şi protestanţi să citească această carte, să ia seama la adevărul ei, să renunţe la calendarul gregorian şi facă demersurile necesare pentru revenirea în Biserica cea Una care este Biserica Ortodoxă, cea în care Sfintele Paşti încă se mai sărbătoresc în duminica stabilită corect conform regulii hotărâte de către Sfinţii Părinţi la Sinodul Ecumenic de la Niceea din anul 325. Ar fi argumentul cel mai puternic pentru revenirea la calendarul iulian şi în viaţa civilă a întregii lumi.

7. Pledoarie pentru întoarcerea în timpul sfânt Mulţi poate că se vor întreba de ce a îngăduit Dumnezeu în lume o astfel de rătăcire precum erezia calendaristică reprezentată de trecerea omenirii la calendarul gregorian. Răspunsul este simplu: pentru că, încă de la facere, omul este supus unei acţiuni de ispitire pentru încercarea foarte bunei lui calităţi, iar Dumnezeu nu încalcă libertatea omului de a alege între bine şi rău. Chiar dacă omenirea a ales o cale rea, Domnul îi arată, prin consecinţele acestei alegeri marcate de multă suferinţă, că trebuie să revină pe calea cea bună. Revenirea pe calea cea bună în cunoştinţă de cauză devine astfel un bun spiritual de excepţională importanţă atât pentru omenire cât şi pentru Dumnezeu. Pentru oameni, deoarece reprezintă reîntâlnirea dorită şi liber asumată cu Creatorul lor, după ce o vreme au trebuit să suporte consecinţele nefaste ale întreruperii univoce a legăturii lor cu Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, deoarece reprezintă o chezăşie că astfel de rătăciri nu se mai pot petrece. Parabola fiului risipitor este cum nu se poate mai nimerită pentru starea actuală în care se află omenirea. Dumnezeu aşteaptă să ne revenim în sinea noastră din cumplita rătăcire calendaristică în care am tânjit să ne hrănim cu roşcovele astrologilor, şi să ne întoarcem acasă în starea de cuvenită smerenie, pentru a primi din nou în sufletul nostru iubirea Lui de viaţă dătătoare prin primirea simbolurile Sale, analoage inelului domnesc, veşmântului celui bun şi hrănirii din viţelul cel gras.

7.1 Pledoarie pentru renunţarea la astrologie şi la idolatrizarea astrologilor Am arătat în cuprinsul acestei cărţi cum toate aceste ”ştiinţe noi” care azi Îl hulesc pe Dumnezeu, precum evoluţionismul, heliocentrismul şi acentrismul cosmic, dimpreună cu gravitaţia, se hrănesc din rădăcina precesiei echinocţiale provenite din vechea astrologie prin care cerul este perceput de către oameni în chip mistificat. A venit timpul să aruncăm toate aceste ”ştiinţe” de sorginte astrologică la coşul de gunoi al istoriei şi să luăm atitudine pentru ca copiii noştri să nu mai fie obligaţi să le înveţe în procesul educaţional din societatea condusă din umbră de către cei care Îl urăsc pe Domnul Iisus Hristos şi care se opun făţiş şi în cunoştinţă de cauză lui Dumnezeu, mai nou prin încercarea de interzicere a expunerii în şcoli a icoanelor şi crucifixelor. 463

Pentru că în această carte am arătat nulitatea astrologiei, putem analiza istoria lumii dintr-o nouă perspectivă, subliniind următoarele: Prin intermediul modelului astrologic geocentric al lumii elaborat de Ptolemeu, Satan a făcut să pătrundă în ştiinţa veacurilor cea mai fină minciună a lumii. În Almagestul său, Ptolemeu a reuşit să contamineze duratele perfecte ale Crugurilor luminătorilor cu virusul fatal al extrem de micii diferenţe date de precesia echinocţială, diferenţă suficientă, după cum am văzut, pentru a distruge în sufletul celui care crede în ea, simbolurile esenţiale puse de Dumnezeu în aceste Cruguri. Aşa cum era de aşteptat, în cadrul Sinodului de la Niceea sfinţii Părinţi ai Bisericii nu au luat în seamă erezia precesiei echinocţiale şi au construit o pascalie fundamentată pe ciclurile reale ale Soarelui şi Lunii vădite în calendarul sfânt iulian, pascalie în care simbolurile puse de Domnul în luminătorii cei mari sunt valorificate în plenitudinea lor. Atât regula de stabilire a datei Sfintelor Paşti cât şi poezia imnografică a Sfântului Efrem Sirul, în care acesta explică simbolurile Domnului, dovedesc acest lucru. În schimb, după ruptura de la 1054, prin preocupările astrologice ale papilor, denominaţiunea schismatică şi eretică a romano-catolicilor a devenit un teren propice pentru revenirea mistificării lui Ptolemeu şi a făcut posibilă reluarea luptei lui Satan împotriva simbolurilor Domnului. Inocularea ideii de schimbare a calendarului s-a făcut printr-o nouă minciună răsărită din precesia echinocţială. S-a minţit că diferenţele de zile prevăzute de către Sfinţii Părinţi pentru calculul lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică, cu scopul de a evita sărbătorirea Sfintelor Paşti înainte de Paştele evreiesc sau odată cu acesta, ar apărea ca rezultat al precesiei echinocţiale. Victoria Sfinţilor Părinţi de la sinodul de la Niceea asupra acestei erezii astrologice a lui Ptolemeu a durat 1237 de ani, până în anul 1582, când papa Grigorie al XIII-lea a impus schimbarea calendarului iulian celui bun. Astăzi, această schimbare a cuprins toată lumea pentru calendarul civil, iar pentru calendarul cultic a cuprins toată denominaţiunea romano-catolică şi protestantă şi a contaminat o bună parte din Biserica Cea Una, Cea Ortodoxă, prin calendarul îndreptat. Orbită astfel din punct de vedere duhovnicesc prin minciuna precesiei echinocţiale, pe cât de perfidă în subtilitatea ei, pe atât de catastrofală prin consecinţe, omenirea nu şi-a mai recunoscut Creatorul, ci a început, cu timpul, să se închine ”ştiinţei” apărute din această minciună, din care au înflorit rapid alte şi alte erezii, care de care mai hulitoare la adresa Domnului nostru, precum heliocentrismul, gravitaţia, evoluţionismul cosmic şi biologic, erezii pe care “savanţii” astrologi de astăzi ni le predică zilnic, nu numai în şcoli, ci şi prin toate mijloacele mass-media. Recunoaşterea simbolurilor crucii şi divino-umanităţii Sale, pe care Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a pus în luminători şi în mişcările lor încă de la creaţie, simboluri pe care calendarul iulian cel sfânt le vădeşte în toată splendoarea lor, ar fi făcut imposibilă apariţia unor astfel de erezii îngrozitoare. În calendarul cel sfânt, în care se împlinesc Crugurile şi simbolurile Domnului nostru Iisus Hristos, harul Duhului Sfânt învăţa oamenii despre aştrii de pe cer că: „Ei nu sunt stăpâni ai libertăţii noastre, ci sunt slujitori creaţi pentru noi, stăpânii lor. Ei sunt lămpi pentru pământ şi borne pentru mare. Dacă ochiul ar urmări rotirea Pleiadelor, a Carelor, a lui Aldebaran şi Orion 464

el ar învăţa fără greşeală că (Domnul) Singur cârmuieşte totul.” (Imnele împotriva Ereziilor 5,7 ale Sfântului Efrem Sirul, în Des heilingen Ephraem des Syrers Hymnen contra Haereses, trad. Edmund Beck, vol 170, Scriptores syri, Tomus 77, Leuven, 1957, p. 21)128 Iată însă că prin schimbarea eretică a calendarului celui bun, de parcă acest lucru s-ar fi urmărit cu bună ştiinţă, oamenii nu s-au mai uitat cu ochii lor la sfânta rotire a tăriei şi a luminătorilor şi stelelor din ea ca să poată vedea în aceasta lucrarea Domnului. Au plecat ochii în pământ şi au crezut în scrierile astrologice ale ”savanţilor” lui Satan. Începând cu schisma cea mare din 1054, continuând apoi cu reforma calendaristică gregoriană din 1582 şi apoi cu nefireasca îndreptare din anii 1924 şi 1968 a calendarului celui drept în Bisericile ortodoxe autocefale, baricade ale credinţei din Biserica lui Dumnezeu au fost cu timpul cucerite de Satan prin intrigile sale. Suntem azi în situaţia în care Biserica cea Una a lui Dumnezeu încă se mai menţine, prin mila Domnului, prin pogorământul făcut la Potir de către Bisericile ortodoxe autocefale care respectă calendarul iulian cel sfânt pentru Bisericile ortodoxe surori ai căror întâistătători s-au lăsat înşelaţi de erezia calendaristică gregoriană şi au impus îndreptarea calendarului. Dar şi Bisericile ortodoxe în care încă se mai respectă calendarul dorit de Dumnezeu sunt supuse atacurilor de toate felurile ale lui Satan, după principiul Divide et impera. Serbia, Moldova şi Georgia au fost până nu de mult teatrul războaielor de secesiune, în vreme ce Rusia şi Ucraina s-au despărţit, iar credincioşii lor ortodocşi se luptă şi se ucid acum între ei, parcă înadins pentru a stârni mânia lui Dumnezeu.

7.2 Pledoarie pentru renunţarea la cercetări astronomice care nu ne sunt de folos În acest moment, după atâtea demolări de ipoteze astronomice, pe care am reuşit să le facem datorită orientării geocentrice scripturistice a astronomiei noastre, cineva ar putea să observe că din astronomia modernă nu prea mai rămâne nimic şi să ne întrebe, pe bună dreptate, care este câştigul nostru din astfel de victorii fundamentate, mare parte din ele, pe distrugerea totală a percepţiei astronomice de astăzi. Ce fel de astronomie propunem noi dacă dispare gravitaţia dintre aştri şi aflăm că mareele au o cu totul altă cauză, dacă dispar sistemele solare şi galaxiile ca conglomerate de astfel de sisteme şi de găuri negre, dacă aflăm că toate distanţele dintre aştri începând cu distanţa de la Pământ la stele sunt mult mai mici decât milioanele de ani-lumină cu care ne-am învăţat, dacă aflăm că universul nu este atât de vast încât să-i trebuiască luminii timp ca să-l parcurgă, dacă aflăm că Soarele nu este chiar atât de mare în raport cu Pământul, sau mai precis dacă aflăm că Pământul nu este din punct de vedere strict fizic al mărimii sale chiar atât de neînsemnat în raport cu întregul univers, dacă dispar atâtea şi atâtea serii de cifre mincinoase cu care am fost obişnuiţi de astronomia modernă? Care mai este farmecul unei astronomii în care telescoapele şi radiotelescoapele care scrutează planetele şi norii galactici nu mai au niciun rost şi în care trimiterea de sonde şi de rachete spaţiale interplanetare se dovedeşte tot atât de inutilă precum programul „Denn nicht als Herren * über unsre Freiheit sind sie aufgestellt, - sondern als Diener * wurden sie geschaffen für uns Herren, - als Leuchten zu Land * und als Meilensteine zur See. – Wenn das Auge sich richtet * auf sie, - Pleiaden und Wagen, Aldebaran und Orion – belehren (dann) ohne Irrtum, * dass nur einer der Lenker des Alls ist.” 128

465

spaţial de căutare a inteligenţei extraterestre? La ce bun să ne mai uităm atunci la cer dacă vine cineva şi ne spulberă toate iluziile create de astrofizică decretând false legile şi formulele astronomice, de la formula atracţiei gravitaţionale a lui Newton la legile lui Kepler, de la formula entropiei universale a lui Boltzmann la formula radiaţiei corpului negru absolut, de la formulele relativiste de dilatare a duratelor şi de contractare a lungimilor până la celebra formulă relativistă dintre masă şi viteză a lui Einstein? Ce ne facem dacă vine cineva şi ne arată că ”marii savanţi” ai omenirii, precum Hiparh, Ptolemeu, Copernic, Tycho Brahe, Galilei, Kepler, Newton, Einstein sau Hawking au fost de fapt nişte astrologi, alchimişti sau iniţiaţi în cercuri oculte care au reuşit de-a lungul secolelor să mistifice în bună măsură realitatea pe care o vedem cu ochii noştri, făcându-ne, ba chiar de la un timp obligându-ne prin sistemul educaţional, să o privim prin ochii lor? Sfânta Scriptură ne dă răspunsul. Dumnezeu l-a făcut pe om pe Pământ şi i-a dat poruncă şi binecuvântare să crească, să se înmulţească şi să moştenească Pământul, iar cerul-tărie, cu luminătorii şi stelele din el, l-a făcut spre zile, spre semne, spre vremuri şi spre ani, adică spre a fi observat doar cu ochiul liber. Oricât ar vrea omul modern să se mintă pe sine şi să pretindă că poate depăşi în mod autonom această poruncă, el nu va reuşi să ajungă să zboare decât cel mult la nivelul văzduhului. Tăria - cu luminătorii, stelele erante şi stelele fixe din ea - este un capitol închis pentru explorarea de către om cu alte mijloace decât cu ochiul liber. Chiar dacă specialiştii de la NASA ne asaltează cu o mulţime de fotografii pe care ei pretind că le-au luat din spaţiul cosmic, ca de pildă acelea cu apusuri de Soare de pe Marte, ei o fac numai în virtutea faptului că sunt conştienţi că niciun om de pe Pământ nu poate verifica veridicitatea lor. Atâta vreme cât, cu ajutorul programelor performante de calculator, arta trucajului cinematografic a devenit aproape desăvârşită, încât fantasmagoriile cinematografice gen Războiul Stelelor sunt pe deplin accesibile regizorilor de film încă din anii ’60 ai secolului trecut, noi nu avem niciun motiv să credem în toate aceste ”dovezi” imagistice furnizate din spaţiul cosmic de specialiştii de la NASA şi a căror singură proprietate este aceea de a nu fi verificabile. Faţă de acest soi de ”dovezi”, răspunsul nostru, în calitate de creştini, este unul sigur, argumentat pe Sfânta Scriptură. Noi nu vom ajunge niciodată de pe Pământul pe care ne-am născut pe alte corpuri cereşti pentru simplul motiv că ne aflăm sub imperiul poruncii date nouă de către Dumnezeu încă de la facerea omului în ziua a 6-a a lumii. Noi oamenii nu vom ajunge vreodată să ne întâlnim cu alte fiinţe inteligente în trup şi carne precum noi pentru simplul motiv că noi suntem, în calitate de cunună a creaţiei lui Dumnezeu, cele mai inteligente fiinţe trupeşti pe care El le-a creat, iar acest lucru este dovedit cu prisosinţă de faptul că, atunci când Dumnezeu S-a întrupat, El S-a făcut Om. Omenirea este ancorată în simbolurile dumnezeieşti de viaţă dătătoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, iar acest lucru înseamnă că, până la sfârşitul lumii acesteia care va fi marcat de cea de-a doua venire a Domnului nostru, vom trăi cu toţii numai şi numai pe acest Pământ şi, indiferent de proporţiile cataclismelor locale, niciun fel de cataclism nu va distruge până atunci Pământul şi omenirea. Dacă ne întrebăm cumva de ce îngăduie Dumnezeu ca lumea să fie amăgită de astfel de mistificări despre explorarea spaţiului cosmic, precum cele oferite de specialiştii de la NASA, ar trebui să privim puţin cu ochii minţii şi ai inteligenţei spre viitor. Oricât şi-ar dori conducătorii acestei lumi să mai menţină treaz entuziasmul creat omenirii de lansarea primului sputnik şi a primei rachete spaţiale cu om la bord, acesta se va stinge cu timpul. Chiar dacă 466

Gagarin a afirmat că nu L-a văzut pe Dumnezeu în spaţiul cosmic, omenirea va fi nevoită, cu timpul, trezindu-se din transa provocată de zborul lui Gagarin şi observând că nu are niciun progres în explorarea altor aştri în afară de câteva filme şi fotografii trucate, să admită că-L vede pe Dumnezeu prin porunca Sa care pecetluieşte faptul că, în scurta viaţă a oamenilor petrecută între naştere şi moarte sub semnul păcatului lui Adam, ea nu poate să-şi depăşească condiţia de pământeană. Oricât ar încerca specialiştii de la NASA să cosmetizeze realitatea pământească şi cerească cu fardul mistificărilor explorărilor cosmice făcute de ”omul evoluat” lipsit de credinţa în Dumnezeu, căci numai astfel de oameni pot încerca aşa ceva, cât va fi lumea oamenii se vor naşte şi vor muri tot pe acest Pământ, fără nicio posibilitate de evadare şi fără nicio posibilitate de intervenţie asupra spaţiului cosmic al cerului-tărie în afară de rugăciuni şi semne binecuvântate de către Domnul, aşa cum s-a petrecut în vremea lui Iisus fiul lui Navi şi a regelui Iezechia.

7.3 Motivele pentru care trebuie să ne întoarcem cu mintea în timpul sfânt arătat de calendarul iulian În prezent am ajuns să trăim o situaţie bizară. Deşi noi, toţi oamenii de pe Pământ, am trăit, trăim şi vom trăi începând încă din cea de-a 6-a zi a creaţiei şi până la sfârşitul lumii în Crugurile sfinte ale timpurilor arătate de luminătorii creaţi în acest scop, Cruguri puse în evidenţă ca simboluri ale Creatorului nostru Care S-a întrupat şi S-a jertfit pe Sine ca să ne scoată din păcatul în care trăim de la Adam încoace şi să ne redea viaţa veşnică, mintea noastră pervertită de ispita astrologică a lui Satan refuză să creadă că trăim pe Pământ ancoraţi în astfel de simboluri sfinte şi rătăceşte astăzi mai mult ca oricând într-un univers virtual, opus celui real. Trăim de fapt, în calitate de împăraţi ai creaţiei, pe un Pământ mare şi tânăr, creat în centrul universului de către Domnul nostru Iisus Hristos din iubire pentru noi. În schimb, înşelaţi de minciunile lui Satan şi ale slujitorilor lui care se opun cu bună ştiinţă Domnului, credem orbeşte, fără să ne pese că nu putem verifica o astfel de credinţă, că ne aflăm întâmplător undeva pe un fir de praf nesemnificativ, pierduţi aiurea într-un univers necunoscut provenit dintr-un cataclism necunoscut, rezultat al unei pe cât întâmplătoare pe atât de inexplicabile evoluţii prin transformări cu totul necunoscute în timpi necunoscuţi, dar neapărat extrem de lungi, dintr-un cu totul necunoscut strămoş comun cu maimuţa şi cu dinozaurii. Nu contează că avem de-a face cu atât de multe necunoscute în care am ajuns să credem orbeşte. În ispita satanică căreia i-am căzut pradă, important este numai faptul de a nu crede în Dumnezeu, sau dacă eventual, mai cutezăm aşa ceva, să credem într-un dumnezeu minor, neputincios, stâlcit şi deformat, cu totul diferit faţă de Domnul şi Dumnezeul nostru din realitate. Cataclismul spiritual de proporţii cosmice al omenirii actuale nu s-ar fi putut în niciun chip petrece dacă oamenii L-ar fi slăvit pe Dumnezeu în Biserică păstrând caledarul iulian al Sfinţilor Părinţi şi conştientizând, aşa cum conştientizau Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul ecumenic de la Niceea, simbolurile Sale arătate prin Crugurile adevărate ale mişcării luminătorilor celor mari, Soarele şi Luna, revelate numai şi numai în timpul sfânt al acestui calendar. Oamenii s-ar fi gândit mai mult la taina divino-umanităţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos vădită de Crugurile Lunii, Soarelui şi Sfintelor Paşti, de 19, 28 şi, respectiv, 532 de ani, împlinite în realitatea 467

obiectivă a calendarului iulian cu an neschimbat de 365,25 de zile. Fracţia Zilei celei Mici, de 6 ore, cu care Domnul a completat, în Vinerea Mare a răstignirii Sale pe cruce, Vinerea cea Mică a creării lui Adam, în care acesta a şi păcătuit, ar fi amintit mereu oamenilor că, încă de la Facere, Pământul pus de Domnul în centrul universului este pecetluit cu semnul dumnezeiesc-simbolic al crucii, prin stabilitatea celor patru puncte echinocţiale posibile pe ecuatorul pământesc, stabilitate vădită de tăria unitară revelată în Cartea Facerii. Prin cunoaşterea şi respectarea simbolurilor Sale puse în Crugurile mişcării luminătorilor celor mari şi vădite în calendarul iulian, oamenii ar fi înţeles mai mult iubirea şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi L-ar fi slăvit aşa cum s-ar fi cuvenit, deoarece acest fel de înţelegere şi conştientizare a simbolurilor Domnului ar fi deschis larg uşa inimilor noastre spre harul Duhului Sfânt care ne-ar fi luminat să vedem calea spre viaţa care ne aşteaptă alături de Mântuitorulul nostru. Deşi aceste simboluri stau neclintite în realitatea obiectivă a cerului-tărie şi a Pământului din care este constituit universul nostru material, calendarul gregorian impus prin bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al XIII-lea în anul 1582 le-a şters din mintea şi conştiinţa oamenilor de azi şi le-a făcut uitate. Prin respingerea simbolurilor Domnului ca urmare a respingerii calendarului adevărat şi sfânt în care acestea se împlinesc, noi am închis aproape cu totul uşa inimilor noastre pentru harul Duhului Sfânt Care, alături de Domnul nostru, nu încetează totuşi să bată la această uşă. Am lăsat în schimb, prin ”noutăţile” imaginare de factură astrologică ale calendarului gregorian, să pătrundă în sufletul nostru duhul demonic al credinţei oarbe în trasformarea lentă în timpi îndelungaţi adusă de precesia echinocţială, duh care ne determină astăzi să credem în fantasmagorii de tipul Big Bang, evoluţie şi găuri negre. Mai mult ca niciodată planează asupra noastră ameninţarea robiei ce va urma unei apostazii în masă, tocmai pentru că am fost ”antrenaţi” să credem orbeşte într-o ”realitate” confecţionată intenţionat de slujitorii lui Satan pentru apariţia lui Antihrist. Vom enumera în continuare mai multe motive pentru care trebuie să ne întoarcem în timpul sfânt arătat de calendarul iulian.

7.3.1. Motivul adevărului Dincolo de orice supoziţie teologică, am demonstrat în cartea de faţă că, din punctul de vedere al realităţii în care trăim şi pe care o putem verifica, timpul care corespunde fizic mişcării pe cer a luminătorilor celor mari este anul de 365,25 de zile pe care este fundamentat calendarul iulian. În calendarul iulian în care nu există precesie echinocţială, am verificat faptul că, de-a lungul timpului, se conservă fazele Lunii şi anotimpurile, păstrând neschimbată încă de la fixarea pascaliei ortodoxe întârzierea de 2-4 zile dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică, întârziere prevăzută de către Sfinţii Părinţi de la Sinodul de la Niceea pentru a evita prăznuirea Sfintelor Paşti înainte de Paştele evreiesc sau odată cu acesta. În acelaşi timp am verificat cum, după trecerea a 432 de ani de la reforma gregoriană a calendarului, s-a produs în calendarul gregorian o înaintare cu o zi a lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică, după ce iniţial ele coincideau. Am demonstrat totodată şi faptul că în calendarul gregorian nu poate fi conservată corespondenţa lunii pline pascale cu luna plină astronomică, corespondenţă invocată de către papa Grigorie al XIII-lea şi de către toţi adepţii acestui calendar pentru justificarea impunerii reformei 468

calendaristice din anul 1582. Faptul că în calendarul gregorian, în care s-a ţinut cont de precesia echinocţială, nu s-a putut conserva coincidenţa dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică reprezintă cea mai bună dovadă că precesia echinocţială nu există. A menţine în continuare acest calendar eronat, care ţine cont de un fenomen inexistent, înseamnă, din punct de vedere al realităţii verificabile cu ochiul liber, o adâncire în timp a diferenţelor temporale nedorite introduse în calendar prin menţinerea ca adevăr a unei erori. Dacă nu se va renunţa între timp la calendarul gregorian, începând cu anul 2101 se va observa pe cer cu ochiul liber cum luna plină pascală va preceda cu 2 zile luna plină astronomică, începând cu anul 2400 o va preceda cu 3 zile, în fine, începând cu anul 2701, luna plină pascală din calendarul gregorian va preceda cu 4 zile luna plină astronomică. Dacă acum acest avans de o zi este greu observabil, cu timpul el va deveni evident. Deja cu două zile înainte de faza de lună plină, chiar cu ochiul liber se poate vedea faptul că discul lunar este încă în creştere, nefiind perfect rotund. Cu 3 sau 4 zile înainte de luna plină, discul lunar seamănă mai degrabă cu faza de pătrar în creştere. Motivul invocat de papa Grigorie şi savanţii astrologi pentru schimbarea calendarului iulian, anume corectitudinea astronomică, se va întoarce împotriva lor. Dacă acesta a fost chiar singurul motiv pentru care au reformat calendarul cel bun, va veni o vreme când papa va trebui să-şi ceară scuze omenirii pentru eroarea predecesorilor săi şi să revină la calendarul corect iulian al Sfinţilor Părinţi. Chiar dacă oamenii nu vor crede acum demonstraţiile şi afirmaţiile pe care le-am făcut în această lucrare, cu timpul natura creată de Dumnezeu îi va forţa să vadă falsitatea calendarului gregorian şi, într-o bună zi, să renunţe la el. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Nădăjduim că Domnul va ajuta cum numai El ştie ceea ce iniţiem noi prin această carte, anume revenirea la calendarul iulian al Sfinţilor Părinţi nu numai peste tot în Biserică ci şi în viaţa civilă. Ar fi momente înălţătoare să fim martori la astfel de evenimente.

7.3.2 Motivul cinstirii cum se cuvine a Domnului nostru Iisus Hristos Deşi cinstirea cum se cuvine a Domnului nostru Iisus Hristos este motivul de căpetenie pentru care ar trebui să se treacă de urgenţă în întreaga lume la calendarul iulian, la ora actuală, aşa cum am demonstrat în lucrarea noastră, un astfel de motiv nu poate fi crezut decât de către cei mai duhovniceşti credincioşi ortodocşi. Atât de mult am fost spălaţi pe creier, încât covârşitoarea noastră majoritate credem în mod absurd în precesia echinocţială şi în cei doi ani diferiţi pe care-i produce aceasta, anume anul tropic diferit de anul sideral. O astfel de credinţă reprezintă de fapt o revenire în prim plan, la nivel astronomic, a ereziei lui Nestorie, combătută în Sinodul ecumenic de la Efes în anul 431, erezie care împărţea Persoana unică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în două persoane diferite. În Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, Hristos este simbolizat printr-o multitudine de simboluri precum Mielul lui Dumnezeu, Pomul Vieţii, Pâinea Vieţii, Apa Vieţii etc. Printre aceste numeroase simboluri ale Domnului nostru Iisus Hristos este şi simbolul de An. Am văzut în lucrarea noastră cum, prin fracţia divină de 0,25 de zile, anul de 365,25 de zile dă seama încă de la Facere, atât prin crucea echinocţiilor cu care este pecetluit Pământul, cât şi prin Ziua cea Mică de 6 ore împlinită în Vinerea Mare, de simbolul crucii şi al răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, 469

după cum prin Mielul lui Dumnezeu, Pomul, Pâinea şi Apa Vieţii nu putem înţelege decât un singur Miel al lui Dumnezeu, un singur Pom al Vieţii, o singură Pâine a Vieţii şi o singură Apă a Vieţii, tot astfel şi Anul, fiind simbol al Domnului Iisus Hristos, nu poate fi decât unul singur. Unicitatea simbolurilor Domnului nostru Iisus Hristos este astfel determinată de unicitatea Persoanei Sale divino-umane. La fel ca celelalte simboluri ale Domnului Iisus Hristos, şi Anul poate fi numit cu prisosinţă An al Vieţii, căci din el răsare Calendarul vieţii, în care se împlineşte timpul sfânt, prin Crugurile sfinte: al zilei de 24 de ore, al săptămânii de 7 zile şi al fiecăreia dintre cele 12 luni; prin Crugul propriu de 365,25 de zile; al Lunii, de 19 ani, care simbolizează desăvârşirea firii umane a Mântuitorului Iisus Hristos; al Soarelui, de 28 de ani, care simbolizează desăvârşirea firii divine a Mântuitorului Iisus Hristos; în fine, prin Crugul Sfintelor Paşti, de 532 de ani, care simbolizează desăvârşirea Persoanei divino-umane a Mântuitorului Iisus Hristos precum şi a Împărăţiei Sale în care suntem aşteptaţi cu multă iubire de către Domnul nostru, spre viaţa cea veşnică pe care ne-a făcut-o accesibilă prin întruparea, propovăduirea, moartea, învierea, înălţarea şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui. Prin urmare, corectitudinea strict astronomică a anului de 365,25 de zile este încărcată cu o simbolistică teologică atât de valoroasă, încât nici una nici cealaltă nu pot fi puse la îndoială. Dacă ar mai exista în realitate şi un alt an cu o valoare diferită de Anul Vieţii de 365,25 de zile am putea, pe bună dreptate, să-L acuzăm pe Domnul nostru de neputinţa de a-şi fixa simbolurile într-un unic an real şi de inducere a noastră în eroare. Sau, mai degrabă, aşa cum credem că au urmărit reformatorii astrologi ai calendarului iulian celui bun, am ajunge să credem că Domnul nostru nu reprezintă decât un mit, o legendă pe care, iată, a venit vremea ca ”adevărata corectitudine” astronomică să o spulbere. Vedem acum modul în care, pe fondul neatenţiei, nepăsării şi lipsei de vigilenţă a oamenilor, lucrătorii din umbră ai lui Satan au luptat împotriva Domnului nostru Iisus Hristos printr-o luptă ocultă împotriva simbolurilor Sale, aruncând în lume minciunile cele mai subtile, printre care cea a reformei calendaristice din anul 1582 le depăşeşte pe toate, căci a fost un atac făţiş la simbolul real întipărit de Domnul nostru Iisus Hristos în anul de 365,25 de zile, bornă şi marcaj esenţial pentru cunoaşterea drumului corect care duce spre Împărăţie. Trebuie specificat totuşi faptul că doar cunoaşterea simbolurilor Domnului nu asigură prin sine în mod automat accederea în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi Satana le cunoştea, dar cu siguranţă că el ura aceste simboluri înainte de a se apuca să lupte împotriva lor prin mistificări astrologice. Şi papa Grigorie al XIII-lea dimpreună cu astrologii săi au fost mânaţi de impulsuri antihristice înainte de a se apuca de reforma calendaristică. Pentru accederea în Împărăţie este mult mai mult de făcut decât cunoaşterea simbolurilor Domnului. Este nevoie de străduinţă din partea noastră, ca, în cunoştinţă de cauză şi cu iubire pentru Domnul, prin respect faţă de simbolurile Sale calendaristice, să ne lucrăm propria mântuire pe acest drum al corectitudinii, nădăjduind mereu în ajutorul Lui suplimentar pentru a reuşi să ajungem la porţile deschise ale Împărăţiei Sale.

470

7.3.3. Sfatul Scripturii pentru creştinii Bisericii zilelor din urmă Poporul român are o zicere foarte înţeleaptă: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Scriptura confirmă această zicere cu mana din pustie. Dumnezeu dădea mană din belşug pentru a-i hrăni pe toţi israeliţii, dar trebuia ca aceştia să şi-o culeagă singuri după cum le-a fost indicat. Astăzi, în loc de mană, noi creştinii, Israelul cel duhovnicesc, suntem invitaţi să ne hrănim cu hrana duhovnicească a harului Sfântului Duh. Apocalipsa 3, 14-22 în care Domnul Iisus Hristos se adresează Bisericii din Laodiceea este un text esenţial pentru a înţelege în ce situaţie suntem astăzi şi ce trebuie să facem ca să ne învrednicim de hrana duhovnicească de care avem nevoie ca merinde pentru a ajunge cu bine la porţile deschise ale Împărăţiei Sale. „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.” Textul sfânt al Scripturii ne arată că, dacă vrem să biruim în lupta pe care trebuie s-o ducem pentru mântuirea noastră, trebuie să-L primim pe Domnul Iisus Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos bate necontenit la uşa sufletului nostru, dar nu ne obligă să-I deschidem. Duhul Sfânt ne trimite harul Său, dar nu ne obligă să-L primim. Porţile Împărăţiei Cerurilor sunt larg deschise pentru fiecare, dar Dumnezeu nu ne obligă să intrăm în această Împărăţie. De la noi trebuie să pornească totul. Noi trebuie să dorim ca Domnul Iisus Hristos să ne fie oaspetele de taină al sufletului, noi trebuie să simţim nevoia hranei duhovniceşti a harului Duhului Sfânt şi tot noi, aflându-ne pe drumul arătat cu marcaje evidente de către Dumnezeul nostru, trebuie să căutăm uşile deschise ale Împărăţiei. Dumnezeu ne dă mântuirea, dar noi suntem aceia care trebuie să ne-o dorim şi să facem efortul de a ne-o dobândi. Dar noi ce facem astăzi? Ne aflăm în situaţia creştinilor Bisericii din Laodiceea, situaţie în care, căldicei fiind, Domnul ne va vărsa din gura Lui, adică nu va dori să aibă împărtăşire cu noi. Că suntem căldicei, este limpede. Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim fierbinţi dacă ar fi adevărat întru totul şi nu am crede şi în evoluţia transformistă a noastră ca oameni dintr-un strămoş comun cu maimuţa, fără să ne punem problema că din punct de vedere logic acceptăm hula că un astfel de strămoş ar fi în mod absurd şi strămoş al Domnului nostru, Cel Care a făcut Cerul şi Pământul. O astfel de credinţă amestecată ne face să fim doar căldicei. Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim fierbinţi dacă ar fi adevărat întru totul şi nu am crede şi într-un Big Bang şi 471

într-un Pământ ca un fir de praf, pierdut de miliarde de ani prin spaţiu, fără să ne punem problema că din punct de vedere logic acceptăm hula în care Domnul nostru, proiectat într-un astfel de univers, ar părea cu totul nesemnificativ, neputincios şi ridicol. O astfel de credinţă amestecată ne face încă o dată să fim doar căldicei. Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim fierbinţi dacă ar fi adevărat întru totul şi nu am crede şi în sisteme solare cu planete locuite de extratereştri superiori nouă în inteligenţă, fără să ne punem problema că din punct de vedere logic acceptăm hula prin care noi, în calitate de oameni, nu am fi cununa şi stăpânii întregului univers creat de către Dumnezeu pentru noi, făcând astfel din întruparea pe Pământ, în Om, pentru vecie, a Domnului nostru Iisus Hristos, un fapt cu totul nesemnificativ. O astfel de credinţă amestecată ne face iarăşi să fim doar căldicei. Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim fierbinţi dacă nu am crede şi în gravitaţia universală, fără să ne punem problema că din punct de vedere logic acceptăm hula conform căreia, materia, prin proprietăţile sale intrinseci, Îl elimină pe Dumnezeu din ecuaţia existenţei universale, făcând din El în cel mai bun caz un dumnezeu leneş, retras din creaţie şi nelucrător prin pronie divină, un dumnezeu care a abandonat lumea la cheremul unor legi oarbe. O astfel de credinţă amestecată ne face din nou să fim doar căldicei. Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim fierbinţi dacă nu am crede şi în precesia echinocţială, fără să ne punem problema că din punct de vedere logic acceptăm ca simbolurile Domnului arătate în Crugul Sfintelor Paşti şi în Crugurile sfinte ale Soarelui şi Lunii să fie terfelite prin calendarul astrologic gregorian al vremurilor imaginare rezultate din această precesie inventată de Satan cu scopul ocult ca noi să nu-L mai slăvim pe Domnul nostru conform adevăratei Sale măreţii arătate prin simbolurile care se împlinesc în vremurile reale ale calendarului iulian. O astfel de credinţă amestecată ne-a făcut să fim căldicei în cea mai mare măsură. Ne considerăm bogaţi crezând orbeşte în corectitudinea ”ştiinţei” lui Satan, fără să mai avem nevoie de harul Sfântului Duh care să ne facă să înţelegem că în realitate suntem ticăloşi şi vrednici de plâns, şi săraci şi orbi şi goi. ”Ştiinţa” de factură astrologică de azi, hrănită de duhurile demonice pe care reforma gregoriană a calendarului le-a dezlănţuit asupra noastră, ne-a făcut căldicei şi Domnul ne avertizează că ne va vărsa din gura Sa. ”Ştiinţa” lui Satan este pentru căldicei, pentru cei care aleg în mod absurd să ia de bun tot ceea ce este la modă, fără niciun efort de a-şi înţelege convingerile. Cel fierbinte este cel care are credinţa cea adevărată şi şi-o cercetează neîncetat ca să înţeleagă totul prin prisma ei. Cel rece este cu credinţa rătăcită, dar este iubitor de adevăr, şi bunul său simţ cu care Domnul l-a înzestrat îl face să-şi cerceteze şi el credinţa şi atunci când o vede că e rătăcită, caută credinţa cea adevărată şi, când o află, renunţă la rătăcirea lui şi devine şi el fierbinte. În schimb, ce să faci cu un nesimţit de căldicel care crede orbeşte totul dar nu vrea să cerceteze nimic? Cum să-l faci să se lepede de cele rele şi greşite dacă el crede orbeşte în ele, fără să-l mai intereseze adevărul lor? „Crede şi nu cerceta” este deviza lui Satan. Înseamnă „Fii leneş şi nesimţit!” sau mai precis „Fii căldicel!”. Creştinul fierbinte trebuie să cerceteze totul, mai ales cele despre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a-I putea înţelege cât de cât măreţia, puterea şi iubirea. Numai înarmat cu o astfel de înţelegere poate primi cu adevărat harul Sfântului Duh pentru a veghea asupra adevărului credinţei sale şi a respinge mereu, prin logică şi comparaţie, minciuna şi absurditatea ipitelor lui Satan. 472

Dacă vom continua să rămânem în acestă stare de letargie căldicică şi nemântuitoare, fără să facem nicio încercare de a reveni pe calea care duce spre Împărăţia Cerească, duhurile demonice ale ”ştiinţei” lui Satan vor veni cu explicaţii ”ştiinţifice” din ce în ce mai aberante şi mai hulitoare la adresa Domnului nostru Iisus Hristos, iar noi, oamenii căldicei de astăzi, le vom crede şi vom deveni carne de tun pentru apostazie şi pentru alegerea de bună voie a pecetluirii prin care Antihrist ne va face robii săi fără nicio speranţă de mântuire. Satan ne-a păcălit cu visul cuceririlor cosmice şi nu mai vedem cum ne distruge pădurile, cum ne omoară animalele şi cum ne otrăveşte pământul, aerul şi apa. Ne-a creat confort cu tehnica lui care ne-a moleşit şi ne-a făcut leneşi. Ne ucide sufleteşte prin ecranul televizorului, al cinematografului, al calculatorului personal, al tabletelor şi al telefonului mobil. Suntem angrenaţi în lumea lui virtuală şi ne pierdem timpul mântuirii jucând jocuri şi vizionând filme. Ne-a chimizat hrana şi ne-a transformat-o genetic în mâncare toxică şi fără de gust. Toate acestea se vor acutiza dacă nu facem nimic pentru viitorul nostru. Urâciunea pustiirii de suflete a omenirii s-a pus în mişcare. În cartea noastră i-am arătat o cauză majoră, anume calendarul demonic prin care slujitorii lui Antihrist au lucrat din umbră la înrobirea noastră spirituală. Dacă noi L-am cinsti cu toţii pe Domnul Iisus Hristos, conştienţi de puterea simbolurilor Sale revelate în timpul sfânt al calendarului iulian, am îndepărta de la noi aceste duhuri demonice care ne orbesc cu minciunile ”ştiinţei” lor aberante şi ne-am folosi de harul Sfântului Duh pentru a trăi în pace şi în iubire cu semenii noştri şi cu natura creată de Dumnezeu. A venit timpul să alegem în cunoştinţă de cauză între Sfânta Scriptură şi ”ştiinţa” demonică a lui Satan. Nu vom putea dezrădăcina ”ştiinţa” lui Satan din minţile noastre fără a smulge şi a arunca la gunoi rădăcina ei cea mai subtilă şi adâncă, anume timpul demonic care, prin nelegiuita reformă calendaristică gregoriană pe care am acceptat-o şi încă o acceptăm fără nicio cercetare, ne determină să nu mai recunoaşem şi să nu mai cinstim însemnele împărăteşti ale divino-umanităţii Domnului nostru Iisus Hristos arătate în Crugurile timpului sfânt al calendarului iulian. Împăratul Constantin cel Mare, artizanul Sinodului de la Niceea, a biruit în luptă pentru că a pecetluit steagurile soldaţilor săi cu simbolul crucii Mântuitorului Iisus Hristos. A ascultat de îndemnul divin: Întru acest semn vei învinge (In hoc signo vinces) şi a învins pentru că Domnul Atotputernic a fost cu el. În schimb, noi suntem învinşi astăzi de oştile slujitorilor lui Antihrist pentru că am dat jos de pe steagul credinţei noastre pecetea crucii şi divino-umanităţii Domnului nostru cu care El ne-a pecetluit timpul sfânt al mântuirii noastre. Am înlocuit în credinţa noastră acest timp real al mântuirii cu timpul imaginar al simbolurilor astrologice ale lui Antihrist. Observăm cum încep să se împlinească profeţiile apocaliptice. Semnul lui Antihrist, 666, este inscripţionat pe codul de bare aflat pe majoritatea produselor pe care le cumpărăm, iar aceste produse sunt majoritatea contrafăcute. Multe dintre animalele domestice care ne hrănesc au fost cipuite cu acest semn. Folosim carduri cu cip prin care ni se urmăreşte orice mişcare, şi cât de curând cei care ne conduc doresc să înlocuiască aceste carduri cu pecetea lui Antihrist pe mâna dreaptă sau pe frunte. Noi creştinii cei căldicei de astăzi vedem cum se împlinesc aceste profeţii, dar mai ales constatăm cu durere că nu prea mai avem nicio putere să ne împotrivim. Nu ne-ar veni nicio clipă în minte să ne întrebăm de ce Domnul nostru Atotputernic nu ne ajută să învingem în aceste vremuri apocaliptice aşa cum l-a ajutat pe împăratul Constantin cel Mare. Cum să ne ajute când, acceptând calendarul lui Satan, noi Îi batjocorim simbolurile şi sărbătorile? 473

Noi creştinii Bisericii Laodiceei de astăzi am devenit asemenea unor oşteni fără de minte care, după au şters de pe steagul de luptă simbolurile Domnului Iisus Hristos şi le-au înlocuit cu simbolurile lui Antihrist, au pretenţia ca Domnul să îi ajute să-l învingă pe acesta. Înainte-mergătorii lui Antihrist au pus mai întâi pecetea lui pe calendarul nostru de viaţă, iar apoi, pentru că am acceptat acest calendar, Antihrist va veni şi ne-o va pune pe mână şi pe frunte. Ce-i de făcut atunci? Mai este scăpare? Dacă luăm aminte la glasul Sfintei Scripturi, este negreşit. Reamintim ce ne spune Domnul în ea: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.” Scriptura ne arată că încă mai este timp ca Bisericile Ortodoxe care au greşit să revină cu pocăinţă la calendarul astronomic corect în care se împlinesc simbolurile Domnului, calendarul iulian al Sfinţilor Părinţi de la Niceea. Simbolurile Domnului nostru Iisus Hristos întipărite în Crugurile timpului sfânt al calendarului iulian reprezintă în momentul de faţă aurul lămurit în foc de care avem nevoie pentru a ne îmbogăţi sufletul, veşmintele albe care acoperă goliciunea vrednică de plâns a neştiinţei noastre şi alifia duhovnicească prin care ne putem recăpăta privirea către Domnul. A venit momentul ca noi, creştinii, să vedem existenţa reală a acestor simboluri şi să le recunoaştem puterea de călăuzire către întâlnirea cu Domnul nostru. Ele ne vor ajuta să scăpăm de zgomotul asurzitor al ”ştiinţei” lui Satan şi să deschidem Domnului Iisus Hristos uşa sufletului nostru, căci numai cu ajutorul Lui îl vom putea birui pe Antihrist.

474

8. În loc de încheiere – Cuvânt lămuritor şi predică la o sărbătoare desfiinţată În calendrul iulian al Sfinţilor Părinţi de la Niceea, sărbătoarea Sfintelor Paşti are loc întotdeauna într-o zi de duminică din perioada cuprinsă între datele de 22 martie şi 25 aprilie. Deoarece duminica Învierii poate să fie în orice dată din intervalul pe care l-am menţionat, ea poate avea loc şi pe data de 25 martie când se sărbătoreşte Buna Vestire. Atunci când Sfintele Paşti şi Buna Vestire se prăznuiesc în aceeaşi zi, acest eveniment deosebit de important este cunoscut sub denumirea de sărbătoarea Kiriopasha sau Sfintele Paşti ale Domnului. Pentru cine nu a mai auzit de această sărbătoare, ar putea suna cam ciudat numele ei. Kiriopasha sau Sfintele Paşti ale Domnului. Cum adică? Nu toate sărbătorile Sfintelor Paşti sunt ale Domnului nostru Iisus Hristos? Ce vrea să spună această denumire? Răspunsul îl vom găsi cu ajutorul Sfântului Dionisie Exiguul, adică Dionisie cel Smerit, cel care a propus ca anii vremurilor în care trăim să se numere începând cu anul Naşterii Domnului. El a vrut să vadă în ce dată din calendarul iulian, în care anii sunt număraţi având ca referinţă Naşterea Sa, a fost duminica în care a înviat Domnul nostru Iisus Hristos. Cunoscând pe de o parte ciclicitatea perfectă a Crugului Lunii cu cele 19 date ale vârstei Lunii după echinocţiul de primăvară, 19 date care se repetă perpetuu şi care sunt necesare pentru stabilirea sărbătorii Sfintelor Paşti conform regulii hotărâte în anul 325 de către Sfinţii Părinţi de la Niceea, iar pe de altă parte cunoscând din tradiţia Bisericii că Mântuitorul a fost răstignit la vârsta de 30 de ani, cercetând şirul sărbătorilor Sfintelor Paşti din trecut Sfântul Dionisie a găsit că Domnul Iisus Hristos a înviat în ziua de duminică 25 martie a anului 31. Dar noi putem cerceta şi mai mult decât Sfântul Dionisie. Dacă vom coborî în timp în calendarul iulian, conform aceluiaşi Crug lunar perfect de 19 ani putem afla zilele din săptămână, atât pentru Întruparea Mântuitorului nostru cât şi pentru Naşterea Sa. Aflăm astfel că Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat în ziua de vineri 25 martie a anului 1 şi S-a născut în ziua de duminică 25 decembrie a aceluiaşi an. Începem acum să înţelegem de ce această mare sărbătoare, când Sfintele Paşti sunt de Buna Vestire, se numeşte Kiriopasha sau Sfintele Paşti ale Domnului. Kiriopasha este sărbătoarea Sfintelor Paşti care corespunde peste ani cu data exactă calendaristică din anul Învierii Domnului, dată care coincide şi cu Buna Vestire. Coincidenţa calendaristică a datei sărbătorii Kiriopasha cu data Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este de o covârşitoare importanţă. De ce? În primul rând, pentru că precizia cunoaşterii datei unui eveniment este esenţială pentru fixarea acelui eveniment în conştiinţa oamenilor. Dacă Domnul nostru a avut puterea de a face ca anii să se numere începând din anul Naşterii Sale, marcat şi de aplicarea corectă a calendarului iulian, ar fi fost nedemn de El să nu ne indice precis în acest calendar plăcut Lui şi data Întrupării, Naşterii şi Învierii Sale. Aşadar, acestea sunt datele din calendarul iulian cu care Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a marcat din punct de vedere istoric petrecerea printre oameni: S-a întrupat în data de vineri 25 martie a anului 1, S-a născut în data de duminică 25 decembrie a aceluiaşi an şi a înviat în data de duminică 25 martie a anului 31. Reiese că Şi-a desfăşurat misiunea pe Pământ până la vârsta de 30 de ani. De altfel, Sfinţii Părinţi din timpul Sinodului de la Niceea cunoşteau 475

foarte bine această informaţie. În Imnele Naşterii Domnului, Sfântul Efrem Sirul aminteşte în mod deosebit cei 30 de ani ai petrecerii Domnului nostru Iisus Hristos pe Pământ: „Cei treizeci de ani cât a fost pe pământ (Lc 3,23), cine a cârmuit toate făpturile? Cine a primit toate jertfele, lauda celor cereşti şi a celor pământeşti? Cu totul a fost în adânc şi cu totul în înălţimi; era cu totul în toate şi cu totul în fiecare. Trupul Său se alcătuia în pântece, şi puterea Sa alcătuia toate mădularele. Fătul Fiului se plămădea în pântec, şi El Însuşi plăsmuia pruncii în pântece(le maicilor lor). Puterea Sa (dumnezeiască) în pântece nu era nelucrătoare asemenea nelucrării trupului Său în pântece. Tot aşa cum puterea Sa (dumnezeiască) pe Cruce nu era slabă asemenea slăbiciunii trupului Său pe Cruce. Căci în timp ce spânzura pe Cruce, cine a sculat morţii la viaţă (Mt 27, 51): trupul Său sau voia Sa (dumnezeiască)? Tot aşa, sălăşluia cu totul în pântece, şi voia Sa nevăzută cârmuia toate. Tot aşa, era spânzurat cu totul pe Cruce, dar puterea Sa zguduia toate făpturile!” (Imnele Naşterii Domnului 4, 148-166, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 46-47) şi: «Naşterea Sa în zilele împăratului cu numele „strălucirii” a făcut să se întâlnească simbolul şi realitatea: împărat şi Împărat, „strălucire” şi „răsărit”. Împărăţia aceea a purtat [apoi] crucea Sa. Lăudat fie Cel ce a înălţat-o! Treizeci de ani [Lc 3, 23] a rămas El pe pământ în sărăcie. Să înălţăm, fraţilor, laude de tot felul anilor Domnului nostru: treizeci de cununi pentru treizeci de ani! (...Sfântul Efrem aduce Domnului în continuare laude în versuri pentru fiecare an petrecut printre oameni şi încheie cu lauda pentru al 30-lea an.) În anul al treizecilea să mulţumească împreună cu noi morţii care au fost sculaţi la viaţă prin moartea Sa, [să mulţumească] viaţa care s-a întors înapoi prin răstignirea Lui, precum şi înălţimea şi adâncul împăcate de El.» (Imnele Naşterii Domnului 18, 3-4; 36,..., p. 91-92) Pentru a ne da seama de ordinea şi de intervalul de timp în care avem sărbătoarea Kiriopasha în calendarul iulian, trebuie să reamintim că în acest calendar, în care Sfinţii Părinţi de la Sinodul de la Niceea din anul 325 au hotărât regula de stabilire a datei de prăznuire a Sfintelor Paşti, şirul de date pentru sărbătorirea Sfintelor Paşti se reia în mod identic după 532 de ani, perioadă cunoscută sub numele de Crugul Sfintelor Paşti. Prin urmare, ziua calendaristică a Învierii Domnului, duminică 25 martie, anul 31 de la Naşterea Sa, este prima dată de sărbătorire a Sfintelor Paşti din primul Crug al Acestora. Aşadar, primul Crug al Sfintelor Paşti a fost inaugurat de o Kiriopasha. Astăzi, în anul 2016, ne aflăm în cel de-al 4-lea Crug al Sfintelor Paşti care a început în anul 1627 şi se va încheia în anul 2158; primele trei Cruguri ale Sfintelor Paşti s-au desfăşurat între anii 31-562, 563-1094, 1095-1626, ceea ce înseamnă că şi în anii 563, 1095 şi 1627 s-a prăznuit sărbătoarea Kiriopasha. Este bine de ştiut că într-un Crug al Sfintelor Paşti astfel delimitat, stabilit pe data de referinţă 25 martie anul 31, sărbătoarea Kiriopasha are loc de 12 ori, fiind distribuită în cadrul acestuia după cum urmează: 476

- Crugul Sfintelor Paşti debutează cu un grup de 3 sărbători Kiriopasha distanţate la 11 ani una de cealaltă. - după 73 de ani urmează un alt grup de 3 sărbători Kiriopasha distanţate la 11 ani una de cealaltă. - după alţi 73 de ani urmează un grup de 2 sărbători Kiriopasha distanţate la 11 ani una de cealaltă. - după 84 de ani urmează o sărbătoare Kiriopasha izolată. - după 79 de ani urmează o altă sărbătoare Kiriopasha izolată. - după 84 de ani urmează ultimul grup de 2 sărbători Kiriopasha din Crug distanţate la 11 ani una de cealaltă. Între ultima sărbătoare Kiriopasha din Crug şi prima sărbătoare din grupul celor 3 Kiriopasha, care inaugurează următorul Crug al Sfintelor Paşti, este de asemenea o distanţă de 73 de ani. Dacă ţinem cont de distribuirea sărbătorii Kiriopasha în Crugul Sfintelor Paşti putem lesne afla anii din Crug în care avem această sărbătoare deosebită. Astfel, în acest al 4-lea Crug al Sfintelor Paşti în care ne aflăm au fost deja 10 sărbători Kiriopasha în anii 1627, 1638, 1649, 1722, 1733, 1744, 1817, 1828, 1912 şi 1991, şi vor mai fi încă două astfel de sărbători în anii 2075 şi 2086. În anii în care au loc Sfintele Paşti denumite Kiriopasha, în Biserica Ortodoxă se ţin slujbe mai bogate decât în ceilalţi ani ai Sfintelor Paşti. Atât Utrenia cât şi Sfânta Liturghie din ziua Sfintelor Paşti sunt împodobite în plus la sărbătoarea Kiriopasha cu Apostolul şi Evanghelia Bunei Vestiri şi cu cântări speciale precum Troparul, Canonul cu Irmosul pre 8, Condacul, Icosul, Prochimenul, Pripelile, Svetlina, Stihirile pre 4 la Laude şi Slava Bunei Vestiri. Spre deosebire de situaţia în care Sfintele Paşti sunt în aceeaşi zi cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi prăznuirea marelui mucenic se amână cu o zi, atunci când Sfintele Paşti şi Buna Vestire sunt în aceeaşi zi, cântările ambelor praznice împărăteşti se contopesc arătând slujba de Kiriopasha cea mai împodobită şi cea mai strălucitoare dintre slujbele ortodoxe. Sărbătoarea Kiriopasha este o sărbătoare rară, dar tocmai raritatea ei, asemenea unei nestemate de mare preţ, îi pune în evidenţă importanţa şi valoarea. Ultima dată când a avut loc această cea mai mare sărbătoare creştină a fost în anul 1991 şi a putut fi prăznuită numai în Bisericile autocefale ortodoxe care şi-au desfăşurat slujbele liturgice la acea vreme în calendarul vechi iulian. În Bisericile autocefale ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat, precum cea a României, Greciei şi Bulgariei, sărbătoarea Kiriopasha a fost desfiinţată. Domnul ne-a dăruit o astfel de sărbătoare iar noi am desfiinţat-o. Am desfiinţat-o pentru că am acceptat să trăim în timpul lui Satan, inaugurat de calendarul astrologic al papei Grigorie al XIII-lea. Am desfiinţat-o pentru că am acceptat minciunile astrologilor drept adevăr şi am nesocotit adevărul simbolurilor Domnul nostru din crugurile sfinte ale calendarului iulian. Prin desfiinţarea sărbătorii Kiriopasha din 1991 ne-am comportat aidoma unor infractori inconştienţi care au zdrobit cu barosul cea mai frumoasă operă de artă în care Artistul, Domnul Atotputernic, ne-a înfăţişat cu dumnezeiască măiestrie simbolurile Sale de viaţă dătătoare. Pierderea este inestimabilă. Ziua sfântă de 25 martie 1991 a trecut în mod iremediabil. Cum să mai reparăm răul pe care l-am făcut atunci Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici prin desfiinţarea acestei sărbători care le-ar fi pus într-o lumină deosebită sacrificiul mântuitor pentru omenire? Cerem adesea ajutor Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Sale şi tuturor Sfinţilor, deşi folosim un calendar în care le batjocorim sărbătorile, fie sărbătorindu-le mai devreme cu 13 zile faţă de timpul sfânt prevăzut de către 477

Dumnezeu pentru ele, fie desfiinţându-le, precum în cazul Kiriopasha. Nu facem nimic ca să îndreptăm lucrurile şi apoi ne mai şi mirăm de ce acestea evoluează fără voia noastră într-o direcţie pe care nu ne-o dorim, o direcţie în care simţim presiunea vremii lui Antihrist, o direcţie spre care suntem mânaţi fără să ne putem opune prea mult. Vlădicii noştrii, făcuţi vlădici nu prin consensul nostru, al credincioşilor care alcătuim Biserica, ci prin hotărâri luate de sus de către forţe oculte în care sunt infiltraţi slujitorii lui Antihrist, ne pun adesea în faţa faptelor împlinite. Ruptura dintre noi, turma de oi a Bisericii lui Hristos, şi cei care au ajuns acum să ne fie conducători vremelnici este din ce în ce mai mare. Lucrându-se non-stop, şi duminica şi în zilele de sărbătoare, ni se construieşte în chip văzut, ca să ni se fure ochii, o catedrală faraonică din bani împrumutaţi de la bancă, adică de la cei care au luat asupra lor sângele lui Hristos, iar în chip nevăzut, ca să ni se fure sufletul, se demolează şi ceea ce a mai rămas din catedrala credinţei noastre ortodoxe prin încălcarea canoanelor stabilite de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. În curând, este posibil să asistăm şi la construirea unei moschei după acelaşi model faraonic. Domnul nu ne mai ajută tocmai pentru că acceptăm astfel de lucruri şi lăsăm pe alţii, duşmani de moarte ai Lui, să ia hotărâri în locul nostru. Cum să ne mai ajute când, prin astfel de acceptări care nu reprezintă altceva decât căderi ale noastre, îi arătăm cât suntem de căldicei şi Îl batjocorim? Înainte de a ne vărsa El din gura Lui, noi L-am vărsat pe Domnul din gura noastră din care nu mai ies laude pentru adevăratele Lui sărbători. Primim ceea ce merităm. Prorocul Daniel amintea în cartea sa despre timpurile apocaliptice ale unui rege care „va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt şi va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea, şi ei vor fi daţi în mâna lui o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme.” (Daniel 7, 25). Aceste timpuri apocaliptice au început în anul 1582, când regele-papă Grigorie al XIII-lea a schimbat timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos cu un timp al lui Satan în care legea instituită de către Sfinţii Părinţi de la Niceea, de a nu prăznui Sfintele Paşti înainte de sau odată cu evreii, a fost schimbată cu bună ştiinţă. Tot cu bună ştiinţă au fost schimbate datele sărbătorilor Sfinţilor de peste an, au fost schimbate posturile, au fost desfiinţate sărbătorile Kiriopasha şi Buna Vestire unită cu Floriile. Semnele satanice ale zodiacului sunt tipărite cu bună ştiinţă în molitfelnice şi în liturghiere la sărbătorile Sfinţilor de peste an. Războiul asupra sfinţilor lui Dumnezeu, mai ales asupra sfinţilor români, se poartă cu înverşunare. În afară de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care a plecat din patrie în pustia Hozevei din Israel tocmai pentru a nu-şi mai petrece viaţa în timpul nelegiuit al calendarului îndreptat, toţi sfinţii români canonizaţi sunt sfinţi care au trăit înainte de fărădelegea din 1924. Faptul că vlădicii noştri se feresc să canonizeze sfinţi români care au trăit în ţară în vremea aplicării calendarului îndreptat este un bun argument că ei cunosc foarte bine că acest calendar este nelegiuit. Biserica Ortodoxă Rusă a umplut calendarul cu sfinţii martirizaţi în gulaguri tocmai pentru că foloseşte calendarul corect, în timp ce sfinţii români ai închisorilor, a căror jertfă a dus la sfârşitul vremurilor antihristice ale comunismului, aşteaptă în zadar să fie canonizaţi. Nu vor putea fi canonizaţi pentru că datele de trecere a lor la Domnul sunt falsificate în calendarul îndreptat, iar vlădicii noştrii, deşi ştiu acest lucru, încă nu vor să renunţe la acest calendar nelegiuit. Când vor trece aceste vremuri ale fărădelegii care au început în anul 1582? Eu socotesc că nu este vorba de ani, căci Scriptura ar fi menţionat, ci de perioade mai lungi. Din punctul meu de vedere, schimbările de vremuri care au avut drept consecinţă începutul unei noi vremi, s-au făcut prin tăierea zilelor din 478

calendar în anul 1582 şi în anii centenali nedivizibili cu 400. De la reforma calendaristică omenirea a trăit 4 astfel de vremuri: - vremea de 118 ani de la reforma gregoriană până la anul 1700, o vreme cu 10 zile tăiate faţă de timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos. - vemea de 100 de ani de la anul 1700 la anul 1800, o vreme cu 11 zile tăiate faţă de timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos. - vemea de 100 de ani de la anul 1800 la anul 1900, o vreme cu 12 zile tăiate faţă de timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos. - vemea de 116 de ani care, acum în anul 2016, a trecut din vremea de 200 de ani de la anul 1900 la anul 2100, o vreme cu 13 zile tăiate faţă de timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos. Ce ar putea însemna „o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme”? Până acum au trecut o vreme de 118 ani, două vremuri de 100 de ani şi încă 116 ani, adică mai mult de o jumătate de vreme din vremea de 200 de ani. Scriptura ne spune, tot prin gura prorocului Daniel că aceste vremuri de pregătire a domniei lui Antihrist se vor sfârşi după împlinirea celor trei ani şi jumătate de împărăţie a acestuia: „Şi în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor. Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa. Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată alţi doi bărbaţi stând în picioare, unul pe un mal al fluviului, iar altul pe celălalt mal al fluviului. Şi unul a zis celui ce era îmbrăcat în veşminte de in şi stătea deasupra apelor fluviului: "Pe când se vor sfârşi aceste fapte minunate?" Şi am ascultat pe bărbatul cel îmbrăcat în veşminte de in care stătea deasupra apelor fluviului şi el şi-a ridicat dreapta şi stânga lui către ceruri şi a jurat pe Cel ce este viu în veci: "Va mai ţine o vreme; vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui sfânt, atunci vor lua sfârşit toate acestea". Şi eu am auzit, dar nu am înţeles şi am zis: "Stăpâne, care va fi sfârşitul acestora?" Şi mi-a răspuns: "Du-te, Daniele, că sunt închise şi pecetluite cuvintele acestea până la sfârşit! Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi; toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege. Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii vor fi o mie două sute nouăzeci de zile. Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile.” (Daniel 12, 7-12) În momentul de faţă, vremurile la care consider că face referire prorocia lui Daniel sunt de 3 feluri: vremea de 118 ani şi vremurile de 100 şi de 200 de ani, cu jumătăţile lor de 59, 50 şi 100 de ani. Timpul cel mai apropiat la care se poate împlini prorocia despre sfârşitul acestor vremi apocaliptice, în caz că vremea de 200 de ani va fi incompletă şi se va considera tot 100 de ani, este anul 2050, apoi urmează anul 2059. Dacă vremea de 200 de ani va fi completă 479

ne putem aştepta ca prorocia să se împlinească cel mai devreme în anii 2150 sau 2159. Dar dacă şi vremea de 100 de ani cu 14 zile decalare faţă de timpul calendarului iulian va fi completată, prorocia s-ar putea îndeplini în anii 2250 sau 2259 şi, tot aşa, în fiecare an 50 sau 59 al veacurilor mileniului 3. Cineva ar putea să-mi spună contrariat că bat câmpii când spun că o prorocie se poate îndeplini în ani diferiţi şi nu într-un anumit an pe care trebuie să-l prevăd precis. Intenţia mea nu a fost aceea de a prevedea un an precis pentru domnia lui Antihrist, sfârşitul lumii, a 2-a venire a Domnului şi învierea morţilor, ci de a evidenţia două aspecte ale situaţiei în care ne aflăm. Pe de o parte, am vrut să arăt că sunt întrunite condiţii ca toate aceste evenimente să se petreacă destul de curând, peste nici 40 de ani. Legea încălcată, sărbători desfiinţate, coduri de bare cu numărul 666 al fiarei, carduri, implantări de cipuri în mâna dreaptă sau în frunte, restrângerea dreptului de a vinde şi a cumpăra în mod liber prin dispariţia banilor, toate acestea se fac încă de acum şi toate maşinaţiile prevăzute pentru instaurarea guvernului mondial necesar pentru venirea lui Antihrist sunt gata pregătite. S-ar părea că totul nu mai este decât o chestiune de timp, de foarte scurt timp, şi anul 2050 se apropie de noi ameninţător, căci, din punct de vedere al semnelor sfârşitului, poate fi anul împlinirii prorociei. Pe de altă parte, intenţia mea este aceea de a îndemna pe cititorul acestei cărţi să nu stea pasiv în aşteptarea evenimentelor, gândindu-se că tot trebuie să se petreacă. Prorocia se va petrece cu siguranţă, dar timpul în care va fi împlinită depinde de fiecare dintre noi. Prin această carte, eu am încercat să intervin în desfăşurarea evenimentelor. Prorocia lui Daniel se poate împlini în anul 2050 căci majoritatea semnelor sfârşitului lumii s-au arătat. Dar dacă eu, prin cartea mea transmit cititorului un ideal, să spunem acela de a lupta pentru întoarcerea în timpul sfânt al calendarului iulian şi a sărbători în anii 2075 şi 2086 în Biserica ortodoxă a României, Greciei sau Bulgariei, ultimele două sărbători Kiriopasha care au mai rămas din Crugul Sfintelor Paşti în care trăim acum, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia Îi sunt plăcute aceste sărbători, poate ţine seama de această dorinţă a noastră şi, Atotputenic fiind, ne-o poate îndeplini. Atunci slujitorii lui Antihrist vor trebui să-şi bată capul să inventeze alte minciuni ca să încerce să ne păcălească. Poate vom face din vremurile prorociei lui Daniel nu numai 2 sau 3 vremuri, ci mult mai multe, timp în care o mulţime de fraţi ai noştri, credincioşi ai Domnului Hristos, se vor mântui. Această dorinţă a mea de a nu asista pasiv la evenimente mă determină să nu mă împac cu faptul că sărbătoarea Kiriopasha a fost desfiinţată. Dacă o vom purta în sufletele noastre, ea nu se va pierde niciodată. Acesta este motivul pentru care voi scrie în continuare o predică pentru sărbătoarea Kiriopasha din 25 martie 1991:

480

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Iubiţi credincioşi, Mai este puţin şi se face dimineaţă, dar văd că, în chip minunat, nu sunteţi obosiţi. Domnul v-a dat putere să rezistaţi la această slujbă de Înviere neobişnuit de lungă şi văd că vă dă în continuare har ca să ascultaţi cu atenţie cele ce doresc să vă spun. Înviat-a Hristos şi iadul s-a nimicit. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu mai este în groapă. Aceasta este învăţătura Bisericii admirabil spusă în Pastorala Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte de secole în noaptea Sfintelor Paşti. Prin învierea Sa, Hristos a nimicit moartea şi iadul. De când a înviat Hristos, moartea noastră nu mai este moarte, ci este un somn din care ne vom trezi când Hristos ne va învia şi pe noi. De când a înviat Hristos, iadul este nimicit pentru că aşteaptă neputincios clipa în care va fi desfiinţat şi îi va scoate afară pe toţi oamenii pe care îi ţine morţi înăuntru. Pentru că Hristos a înviat, vom învia şi noi şi vom petrece veacurile nesfârşite împreună cu El, în Împărăţia Sa, unde nu mai este nici moarte, nici iad. Nu există veste mai bună pentru oameni decât moartea morţii şi a iadului. Aceasta este esenţa Evangheliei. Însuşi Apostolul Pavel ne învaţă aceasta când spune în Epistola 1 către Corinteni: „dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”. Hristos cu adevărat a înviat şi cu adevărat vom învia şi noi. Aceasta este vestea cea bună pe care ne-o aduce sărbătoarea Sfintelor Paşti. Aceasta este Evanghelia Sfintelor Paşti. Dar aţi auzit cum în această noapte de Înviere s-a citit în mod excepţional şi Evanghelia Bunei Vestiri. Aţi auzit şi cântările Bunei Vestiri, slujba s-a lungit mult, dar aţi rămas atenţi. Am să vă explic şi de ce sunteţi într-o dispoziţie atât de bună încât parcă vă simţiţi de pe acum în Împărăţia Domnului Iisus Hristos. În noaptea aceasta aţi primit hrană sufletească suplimentară pentru că aţi asistat la cea mai strălucitoare sărbătoare creştină, când Sfintele Paşti au loc de Buna Vestire. Evanghelie înseamnă în greceşte bună vestire. În noaptea aceasta v-aţi hrănit sufletele nu numai cu Evanghelia Învierii, ci şi cu Evanghelia Bunei Vestiri. Evanghelie şi Evanghelie! Începutul şi împlinirea Evangheliei s-au contopit în această sărbătoare a ei care a mai avut loc acum 79 de ani, în 1912, şi va mai avea loc abia peste 84 de ani, în 2075. De aceea v-aţi pregătit sufletele în mod special, iar Domnul vă dă har ca să vă bucuraţi în mod deplin de această sărbătoare. Atunci când Sfintele Paşti sunt de Buna Vestire, adică pe 25 martie, această zi calendaristică devine deosebit de importantă. Însăşi denumirea sărbătorii, Kiriopasha, adică Sfintele Paşti ale Domnului, scoate în evidenţă importanţa zilei, deoarece face trimitere la ziua calendaristică reală a învierii Mântuitorului nostru. Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a arătat puterea dumnezeiască şi prin faptul că S-a întrupat şi a înviat în aceeaşi zi calendaristică la date diferite. S-a întrupat în ziua de vineri 25 martie a anului 1 şi a înviat în ziua de duminică 25 martie a anului 31. Ca un Creator atotînţelept, Domnul nostru Şi-a înscris simbolurile dumnezeieşti şi în datele calendarului Său, calendarul iulian în care Sfinţii Părinţi au hotărât regula de stabilire a Sfintelor Paşti. 481

Nu puţine simboluri sunt cuprinse în aceste două date istorice deosebite, cea a Întrupării Domnului, Buna Vestire, şi cea a Învierii Sale, date unite prin aceeaşi zi calendaristică, ziua de 25 martie. Vineri 25 martie Întruparea şi duminică 25 martie Învierea! Aceeaşi zi a anului din calendar, 25 martie, dar zile diferite ale săptămânii, vineri şi duminică. Adam a păcătuit într-o zi de vineri, în chiar ziua în care a fost făcut, cea de-a 6-a a creaţiei. De aceea a fost păcatul său atât de mare. În ziua de vineri în care l-a creat, Domnul i-a spus lui Adam că poate să mănânce fructe din miile de pomi ai Raiului dar l-a avertizat să nu mănânce fructe dintr-un singur pom, cel al cunoaşterii binelui şi răului. Adam însă, după ce şi-a demonstrat capacităţile extraordinare cu care îl înzestrase Domnul prin suflarea Sfântului Duh, când în câteva ore a dat nume animalelor peste care fusese pus stăpân, s-a repezit şi a mâncat primele fructe din viaţa lui chiar din Pomul interzis. Dumnezeu i-a dat mii de alţi pomi la fel de frumoşi şi plini de roade îmbietoare, dar Adam, la uşoara ispită a lui Satan printr-un şarpe respingător care nu-i dăruise nimic, a nesocotit avertismentul Domnului şi primele fructe pe care le-a mâncat au fost chiar cele din Pomul interzis. I-a spus Domnul: „Negreşit vei muri în ziua în care vei mânca din el!”, dar Adam a mâncat chiar în vinerea în care a fost creat. A venit Domnul în răcoarea serii ce urma acelei vineri şi l-a întrebat de ce a mâncat din Pomul interzis. Incapabil să-şi ceară iertare de la Domnul pentru neascultarea lui, în loc să-şi recunoască greşeala, Adam a dat vina pe Domnul şi I-a spus că femeia pe care El i-a dat-o spre ajutor l-a determinat să mănânce. Adam a mâncat din pom în acea zi de vineri şi sufletul i-a murit pe loc. Trupul său, creat nemuritor, s-a vestejit şi a murit şi el după 930 de ani în urma acestei morţi sufleteşti din chiar vinerea creării sale. Iubiţi credincioşi, să ţinem minte această zi a morţii sufleteşti a lui Adam, o zi de vineri, cea de-a 6-a zi a creaţiei. O putem numi Vinerea lui Adam, Vinerea cea Mică, sau Vinerea Morţii, căci în această zi a intrat moartea în lume şi lumea a devenit stricăcioasă prin păcatul lui Adam. De atunci toţi oamenii, ca urmaşi ai lui, ca trup din trupul lui, au fost supuşi morţii. Dar Domnul nostru a îndreptat răul păcatului făcut în acea zi. La timpul potrivit, El a venit şi a restaurat ziua de vineri a creaţiei Sale, rămasă nedesăvârşită prin acest păcat. S-a întrupat şi S-a făcut şi Om într-o zi de vineri, ziua de 25 martie a anului Naşterii Sale, anul 1. Prin moartea Sa pe cruce din Vinerea cea Mare, El a desăvârşit Vinerea lui Adam şi a făcut-o o zi completă a creaţiei. În Vinerea cea Mare, prin moartea Sa, Domnul Iisus Hristos S-a pogorât la iad, căci iadul este împărăţia morţilor. Nici moartea, nici iadul nu au putut să-L ţină în pântecele lor, căci a înviat pentru veşnicie în Duminica Învierii, duminica de după Vinerea cea Mare, duminica de 25 martie a anului 31. Pe 25 martie, într-o vineri, S-a îmbrăcat în trupul muritor al lui Adam şi S-a sălăşluit în pântecele Preacuratei Fecioare Maria, Maica Sa, iar după 30 de ani de vieţuire între oameni a arătat acest trup înviat şi nemuritor tot pe 25 martie, într-o duminică. În această zi istorică de 25 martie a anului 31 Domnul nostru Iisus Hristos a omorât moartea şi a nimicit iadul. Ziua de 25 martie se arată ca o punte de legătură între Vinerea Morţii, a lui Adam, şi Duminica Vieţii veşnice, a lui Hristos. Ea ne adevereşte că Domnul a venit într-o lume a morţii, lumea vinerii lui Adam, pe care a schimbat-o într-o lume a vieţii veşnice, lumea duminicii lui Hristos. Iată aşadar marele simbol al sărbătorii Kiriopasha.

482

25 martie este ziua de legătură între vechea creaţie, adusă în stricăciune prin neascultarea poruncii de către Adam, şi noua creaţie făcută nestricăcioasă de către Hristos, Noul Adam, prin ascultare până la moartea pe cruce. Vineri 25 martie anul 1. În această zi de vineri, care ne aminteşte că moartea intrase în lume în mod absurd prin neascultarea iresponsabilă a omului Adam, Domnul a găsit omul care şi-a asumat cu responsabilitate credinţa în Dumnezeu, omul prin care în lume a intrat din nou viaţa veşnică. A găsit-o pe Fecioara Maria, o fecioară curată şi înţeleaptă care L-a primit cu iubire în pântecele ei. A găsit omul prin care El Însuşi a devenit Om. Să ne reamintim începutul Evangheliei Bunei Vestiri a Întrupării Domnului. Pare extrem de simplă Evanghelia, dar oferă celui care o cercetează cu atenţie nenumărate bogăţii pentru suflet. Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Gavriil la o fecioară din Nazaret ca să-i transmită că ea a fost cea aleasă ca să-L zămislească în pântece şi să-L nască pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel Care va fi împărat într-o împărăţie veşnică. Evanghelia de astăzi ne spune că: „a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Până aici totul limpede. Îngerul îşi îndeplineşte misiunea de vestitor al unui eveniment excepţional de important şi de benefic pentru omenire. Ca orice om normal, Fecioara este surprinsă şi tulburată de apariţia lui Gavriil. Nu-i mare lucru de cercetat. Aşa a hotărât Dumnezeu, îngerul se supune şi încearcă prin cuvinte frumoase şi încurajatoare să o liniştească pe Fecioară şi să-i dea vestea cea bună: Bucură-te, Domnul este cu tine, eşti binecuvântată, vei avea un prunc deosebit. Minunea acestei evanghelii de-abia de acum încolo se petrece, căci Maria îi pune îngerului următoarea întrebare: „Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Ce fel de întrebare este aceasta? Care este sensul ei? Iubiţi credincioşi, prin întrebarea pusă, Fecioara Maria îi spune îngerului: Te rog să-mi explici cum voi putea fi mamă de vreme ce eu doresc să-mi păstrez fecioria. „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” Îngerul îi risipeşte Mariei temerea: Vei deveni mamă într-un chip minunat prin Pogorârea Sfântului Duh, prin umbrirea Tatălui şi prin sălăşluirea în 483

pântecele tău a Fiului. Aici este lucrarea lui Dumnezeu Care pe toate câte le vrea le poate, căci uite, şi Elisabeta, rudenia ta cea stearpă a devenit mamă la bătrâneţe. Gavriil a terminat Buna Vestire a Domnului către Fecioară în acea dimineaţă a unei zilei de vineri adamice. Era aceeaşi oră în care, la începutul primei vineri a lumii, cea de-a 6-a zi a creaţiei, Domnul L-a plămădit pe Adam din ţărâna pământului după sfatul Tatălui Său, iar Sfântul Duh a suflat peste el dăruindu-i raţiune şi înţelepciune. De fapt, Evanghelia Bunei Vestiri ne arată şi o altă Bună Vestire decât cea a Domnului către Maria. E Buna Vestire a Mariei către Domnul, o Bună Vestire mai simplă, mai omenească, dar tot la fel de frumoasă. Am putea-o defini ca o Bună Vestire eroică, o Bună Vestire a sacrificiului prin care Maria îşi pune viaţa în mâinile Domnului: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Buna Vestire aşteptată de oameni se întâlneşte cu Buna Vestire aşteptată de Domnul. Urmaşii lui Adam aşteptau de 5000 de ani să se împlinească prorocia de la Facere în care Domnul i-a spus Evei că din sămânţa ei se va naşte Cel Care va zdrobi capul şarpelui, iar Domnul aştepta tot de atâta vreme să apară această sămânţă binecuvântată, Fecioara Maria. Ca să putem înţelege adevărata dimensiune a Bunei Vestiri a Mariei către Domnul, să ne aducem aminte numai de reacţia logodnicului ei, bătrânul Iosif, atunci când a observat că Maria este însărcinată. Voia s-o lase într-ascuns, tocmai ca să o scape de rigorile legii mozaice care prevedea moartea prin lapidare pentru soţia sau logodnica adulteră. Credeţi că atunci când arhanghelul Gavriil i-a spus cum va avea prunc cu păstrarea fecioriei, fără să cunoască de bărbat, Maria nu s-a gândit la consecinţe? Credeţi că nu i-a trecut prin minte gândul cel apăsător că urma să accepte o maternitate pe care nu avea cum să o explice oamenilor? Cum va reacţiona Iosif, apoi toţi ceilalţi oameni din jurul ei atunci când vor vedea că are prunc în pântece? Vedeţi bine, dragi credincioşi, că Maria avea toate motivele să refuze Buna Vestire a Domnului, căci acceptarea ei însemna pericol de moarte după lege, dar şi povara morală de a fi considerată o femeie adulteră şi de a fi abandonată de către propriul ei logodnic. Numai gândindu-ne la aceste aspecte putem realiza eroismul sublim de care a dat dovadă Maria atunci când L-a primit cu iubire pe Domnul Iisus Hristos în pântecele ei de fecioară. 25 martie, ceasul 1 din zi al acelei vineri adamice, a fost momentul cel mai tensionat din întreaga istorie a omenirii, căci soarta lumii întregi depindea de decizia Fecioarei Maria. De la vinerea creaţiei când s-a petrecut şi ispitirea protopărinţilor Adam şi Eva, omenirea nu mai cunoscuse un astfel de moment hotărâtor pentru soarta ei. Eva ascultase de sfatul absurd al şarpelui, fără nicio cercetare a intenţiei celui care glăsuia prin el. Maria a cercetat cu curaj vestirea primită de la Gavriil. În vreme ce Eva nu avea niciun motiv să accepte să mănânce roadele pomului interzis, Maria avea toate motivele legii ca să refuze o maternitate străină de bărbatul ei. Hotărârea corectă a Evei era extrem de uşor de luat, hotărârea mântuitoare pentru lume a Mariei era extrem de greu de luat. Spre deosebire de Eva care a luat hotărârea absurdă de acceptare a ispitei în locul celei responsabile de refuz pe care o putea lua foarte uşor, Maria avea de ales între acceptarea Bunei Vestiri, o hotărâre extrem de greu de luat, şi refuzul Bunei Vestiri, refuz care ar fi fost foarte uşor de decis, fără ca nimeni să-i poată face vreun reproş. Domnul, îngerii şi întreaga creaţie care gemea sub povara morţii aşteptau răspunsul ei de om cu adevărat responsabil, iar răspunsul şi totodată Buna Vestire a Mariei a fost acesta: 484

Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Sunt cele mai frumoase şi mai importante cuvinte spuse vreodată de către un om. Fecioara se arată gata de orice sacrificiu pentru Pruncul Care urma să Se zămislească în chip minunat în pântecele ei. Iar acest sacrificiu tainic al Fecioarei Maria a deschis calea pentru sacrificiul Domnului Iisus Hristos pentru noi oamenii. Iubirea nemăsurată a Fecioarei pentru Domnul, dovedită prin încuviinţarea ei simplă şi eroică, a aplecat cerul şi L-a pogorât pe Domnul să Se facă Om pentru a ne scoate din moartea în care ne adusese Adam. Aceasta a fost Buna Vestire care a făcut din anul acelei zile de vineri 25 martie, anul 1 al omenirii. A fost întâlnirea tainică dintre Dumnezeu şi omul adevărat, Fecioara Maria, prin care Dumnezeu a devenit Dumnezeu-Omul. Buna Vestire a fost jertfa unei fecioare curate, căreia i-a urmat Jertfa de pe cruce a Domnului Iisus Hristos prin care omenirea a fost scoasă din moarte. Duminică 25 martie anul 31. Este ziua în care Hristos a înviat pentru veşnicie şi ne-a preschimbat moartea adusă de Adam într-un somn trecător. Vom învia în trup de slavă nestricăcios şi vom petrece în veşnicie împreună cu Mântuitorul nostru. Ştim bine cu toţii, din proprie experienţă, că viaţa noastră şi-a capătat sensul numai atunci când L-am întâlnit pe Domnul Iisus Hristos şi am închinat-o Lui. Ce am putea dori mai mult decât să petrecem în veşnicie cu El, Singurul Care dă sens vieţii noastre? Pentru noi, cei care credem în Hristos şi ne-am pus nădejdea în El, Învierea Lui este cea mai mare bucurie. O bucurie înfăptuită şi pentru că Fecioara curată L-a pogorât printre oameni. Iată de ce, iubiţi credincioşi, în această duminică de 25 martie când Sfintele Paşti se petrec de Buna Vestire se cuvenea ca slujba Învierii Domnului să fie împodobită în mod deosebit şi cu cântările, cu Apostolul, şi cu Evanghelia Bunei Vestiri, se cuvenea să vorbim în mod deosebit despre tainica legătură dintre Sfintele Paşti şi Buna Vestire, se cuvenea să vorbim despre simbolismul acestei date a primăverii prin care ni se binevesteşte în chip minunat că lumea a fost scoasă din tristeţea vinerii lui Adam şi ridicată la bucuria veşnică a duminicii lui Hristos. Iată de ce Kiriopasha este nestemata cea mai de preţ în diadema sărbătorilor închinate Domnului nostru Iisus Hristos. Însăşi frecvenţa, de 12 ori într-un Crug al Sfintelor Paşti, face din Kiriopasha o zi prin excelenţă a Evangheliei şi a oamenilor aleşi de Domnul, căci fiecăruia dintre cei 12 Apostoli aleşi de către Domnul Iisus Hristos să propovăduiască Evanghelia i s-a alocat în Crugul Sfintelor Paşti o astfel de sărbătoare, ca recunoaştere a împlinirii misiunii lor. Însuşi faptul că sunteţi acum aici în Biserică şi participaţi la această sărbătoare extrem de rară în vremea de azi, căci următoarea Kiriopasha va fi în anul 2075, arată că şi voi faceţi parte din mulţimea credincioşilor aleşi de către Domnul să-şi împodobească sufletul cu această nestemată a sărbătorilor Lui. Acum, după ce am văzut că Domnul a avut grijă ca prin înţelepciunea şi puterea Sa dumnezeieşti să-Şi înscrie faptele înalte şi în datele calendarului Său, privim Învierea Domnului cu o credinţă întărită. Înviat-a Hristos şi iadul s-a nimicit. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu mai este în groapă. Sărbătoarea Kiriopasha ne spune că Domnul a înviat într-o zi de martie pentru că în aceeaşi zi de martie, cu 30 de ani înainte, o fecioară L-a primit cu iubire în pântecele ei. Sărbătoarea Kiriopasha ne spune că L-a primit într-o vineri a lumii stricăcioase, iar El a preschimbat acea vineri într-o duminică a lumii veşnice. Veseliţi-vă şi păstraţi această sărbătoare în inimile voastre! Transmiteţi-o copiilor şi nepoţilor voştri, ca şi pe data de 25 martie a anului 2075 ei să o sărbătorească în bucurie împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu Fecioara Maria, Maica Sa Preacurată. Amin. Hristos a înviat! 485

486

Cuprins Partea I O piatră pentru Goliat Prolog………………………………………………………………………………..p. 5 1. Peisajul înainte de bătălie. Goliatul modern.......................................p. 7 2. Un nou David contra lui Goliat cel modern: teologie versus heliocentrism....................................................................................p. 9 3. Măsuri de precauţie necesare............................................................p. 11 4. Armele de luptă. Între argumentul credinţei şi argumentele logice şi experimentale....................................................................................p. 13 5. Confruntarea văzută.........................................................................p. 16 5.1 Primele conflicte cu astronomia heliocentrică………………………..p. 16 5.2 O confruntare între Aristotel şi astronomii moderni. ”Paradoxul” rotaţiei lunare.............................................................................p. 18 5.3 Rezolvarea paradoxului...............................................................p. 23 5.3.1 Rezolvarea intuitivă a paradoxului......................................p. 23 5.3.2 Rezolvarea logică a paradoxului. O demonstraţie grafică pregătită prin 6 paşi. Alte argumente împotriva rotaţiei combinate a Lunii. Demascarea trucului de pe site..............p. 26 5.4 Fruntea lui Goliat........................................................................p. 36 5.5 Lansarea pietrei – translatarea problemei rotaţiei în jurul axei proprii de la Lună la Pământ.......................................................p. 48 5.5.1 Mişcarea dispărută. Dacă heliocentrismul ar fi adevărat, atunci ar trebui să fie adevărată şi o a 3-a mişcare a Pământului în jurul Soarelui...........................................p. 49 5.5.2 Războiul dintre Copernic şi heliocentrişti până la Newton...p. 60 5.6 Piatra se înfige în fruntea lui Goliat. Căderea lui Goliat sau cum s-a putut transforma victoria lui Newton asupra lui Copernic în victoria lui Copernic asupra lui Newton...................................................p. 64 5.7 Câteva reflecţii lângă cadavrul lui Goliat. Modelul şi legea............p. 66 6. Confruntarea nevăzută. Tăierea capului lui Goliat sau dezvăluirea tainei fărădelegii. Noi, ”ei” şi metodele lor....................................................p. 67 6.1 Montajul de idei al lui Newton. Baricadele celei mai subtile minciuni acceptate vreodată de către omenire............................................p. 67 6.2 Logică şi magie. Legea gravitaţiei – sabia magică a lui Goliat cel modern......................................................................................p. 75 6.3 Consecinţe ştiinţifice, morale şi teologice ale legii lui Newton în istoria şi în viaţa de azi a omenirii.............................................. p. 77 6.3.1 Legea lui Newton şi evoluţia ştiinţei moderne......................p. 77 6.3.2 Legea lui Newton şi filozofia evoluţiei materiei şi a vieţii. Morala omului ”creat” de evoluţie şi morala omului creat de Dumnezeu.........................................................................p. 80 6.3.3 Legea lui Newton şi degringolada din rândul teologilor şi credincioşilor de astăzi ai Bisericii.....................................p. 83 6.3.4 Înşelarea Părintelui Serafim Rose. Legea lui Newton şi creaţionismul ştiinţific.......................................................p. 84 6.4 De la taina fărădelegii la lucrarea fărădelegii - minciuna propagată cu bună ştiinţă...........................................................................p. 91 487

6.4.1 Oda închinată lui Newton de către Halley sau cum gândesc iniţiaţii în ştiinţa modernă....................................................p. 91 6.4.2 Omul de ştiinţă fără Dumnezeu, liderul spiritual al creştinului de astăzi?............................................................................p. 94 6.4.3 Politicianul fără de Dumnezeu, stăpân al sclavilor creştini?..p. 95 6.5 Despre imposibilitatea vreunui dialog între teologie şi ştiinţă........p. 100

Partea a II-a Firmamentum astronomiae fundamentum (Tăria, fundamentul astronomiei) Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi 1. Premise pentru elaborarea unei astronomii geocentrice scripturistice..p. 105 2. Un model cosmogonic realizat pe baza Scripturii şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii..................................................................p. 105 2.1 Ziua întâia....................................................................................p. 107 2.1.1 Despre Pământul tohu-bohu şi despre Pământul din Pântece...............................................................................p. 108 2.1.2 Cerul luminos…………………………………………………………p. 109 2.1.3 Despre întunericul de deasupra adâncului şi despre unicul atractor..............................................................................p. 112 2.1.4 Seara şi noaptea primei zile a lumii…………………………….p. 115 2.1.5 Despre vântul primordial, despre Duhul Sfânt şi despre durata primei zile a lumii………….......................................p. 117 2.1.6 Despre foc, despre lumina creată de Dumnezeu prin poruncă şi despre prima dimineaţă a lumii. Durata şi iluminarea din prima zi. Ziua absolută şi ziua relativă la meridian………….p. 123 2.2 Ziua a doua.................................................................................p. 129 2.2.1 Teoria Sfântului Efrem despre crearea tăriei şi rolul ei. Mutarea văzduhului primordial sub tărie. Cele trei ceruri ale lumii...........................................................................p. 130 2.2.2 Seara, noaptea, dimineaţa şi ziua zilei a 2-a a lumii………p. 134 2.2.3 Apele de deasupra tăriei şi apele de dedesubtul tăriei.......p. 138 2.3 Ziua a treia.................................................................................p. 139 2.3.1 Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi arătarea uscatului...........................................................p. 140 2.3.2 Dimineaţa şi ziua zilei a 3-a. Crearea plantelor şi copacilor şi a Raiului…………………………………………………………….p. 144 2.4 Ziua a 4-a....................................................................................p. 148 2.4.1 Formarea zilelor cu ajutorul luminătorilor. Rotaţia tăriei în jurul unei axe proprii indicate de Steaua Polară. Aflarea pe cer a Stelei Polare. Luminătorii şi stelele ca semne………….p. 149 2.4.2 Drumurile luminătorilor în tărie. Drumul Soarelui; cercul eclipticii şi constelaţiile zodiacale. Drumul Lunii raportat la cercul eclipticii. Poziţia iniţială a luminătorilor în tărie la crearea lor……………………………………………………………..p. 164 3. Mişcarea luminătorilor pe drumurile trasate lor în tărie, combinată cu mişcarea proprie a tăriei. Formarea anotimpurilor şi lunilor..............p. 188 488

3.1 Explicarea formării anotimpurilor şi anilor în astronomia geocentrică scripturistică. Distanţa dintre echinocţii şi descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului.........................p. 196 3.2 Explicarea formării drumului Lunii în jurul Pământului în astronomia geocentrică scripturistică...........................................p. 203 4. Elemente de astronomie geocentrică scripturistică comparată cu astronomia heliocentrică modernă. Întrebări legate de existenţa tăriei pentru refutarea astronomiei heliocentrice..........................................p. 209 4.1 Prima întrebare: De unde provine întunericul nopţii?.....................p. 209 4.1.1 Răspunsul astronomiei heliocentrice. Paradoxul lui Olbers şi explicaţia dată prin ipoteza Big-Bang....................................p. 209 4.1.2 Răspunsul astronomiei geocentrice scripturistice. Teoria întunericului formulată în scrierile Sfântului Efrem Sirul. Cele două întunericuri necesare pentru formarea nopţii: întunericul creat de tărie şi întunericul creat de Pământ.........................p. 210 4.1.3 Analiza comparată a răspunsurilor şi a modelelor de univers care rezultă pe baza lor. Refutarea ipotezei Big Bang.............p. 218 4.1.4 Comparaţie între cosmosul descris de astronomia heliocentrico-acentrică şi cosmosul descris de astronomia geocentrică scripturistică.......................................................p. 221 4.1.4.1 Universul geocentric scripturistic versus sistemul solar. Combaterea ideii de sistem solar. Pot fi cunoscute cu adevărat dimensiunile aştrilor şi distanţele în univers? Dovezi împotriva triangulaţiei. Discuţie asupra postulatului distanţelor al lui Copernic......................p. 226 4.2 Întrebarea a 2-a: Ce este Luna: planetă-luminător a Pământului sau satelit al Pământului? Importanţa reperelor stelare........................p. 231 4.2.1 Mişcarea aştrilor în regim de planete în sistemul geocentric scripturistic. Combinarea mişcării planetelor faţă de tărie cu mişcarea tăriei......................................................................p. 233 4.2.2 Mişcarea Lunii în jurul Pământului descrisă în astronomia geocentrică scripturistică......................................................p. 237 4.2.3 Mişcarea de satelit a Lunii în jurul Pământului în astronomia heliocentrico-acentrică..........................................................p. 239 4.2.4 Care dintre cele două regimuri explică plauzibil mişcarea Lunii pe cer, văzută de Pământ – cel de planetă, studiat în astronomia geocentrică scripturistică, sau cel de satelit, studiat în astronomia heliocentrică modernă?......................p. 240 4.2.4.1 Fenomenul dispunerii nodurilor succesive de acelaşi fel ale Lunii faţă de planul eclipticii …………………...p. 240 4.2.4.2 Fenomenul posibilităţii observării de pe Pământ a 59% din suprafaţa Lunii…………………………………………p. 245 4.2.4.3 O comparaţie între mişcarea Lunii faţă de Pământ din astronomia geocentrică scripturistică şi cea din astronomia heliocentrică...........................................p. 248 4.3 Întrebarea a 3-a: Este precesia echinocţială un fenomen real?.........p. 249 4.3.1 Precesia echinocţială şi consecinţele ei în astronomia heliocentrică..........................................................................p. 249 4.3.2 Precesia echinocţială nu există în astronomia geocentrică scripturistică fundamentată pe existenţa tăriei......................p. 252 5. În loc de concluzii................................................................................p. 252 489

Partea a III-a Întoarcerea în timpul sfânt 1. Cuvânt înainte la partea a 3-a............................................................p. 257 2. O cercetare critică asupra istoriei precesiei echinocţiale......................p. 258 2.1 Un fir călăuzitor - articolul lui Martin Ekman. Almagestul lui Claudius Ptolemeu, cea mai veche lucrare păstrată în care se face referire la precesia echinocţială. Prima întrebare...........................p. 258 2.2 Ce înţelegeau Hiparh şi Ptolemeu prin longitudine zodiacală.........p. 262 2.2.1 Localizarea unei stele pe cer în astronomia modernă............p. 263 2.2.2 Longitudine ecliptică şi longitudine zodiacală. Convenţia astrologică zodiacală............................................................p. 265 2.2.3 Verdictul astronomiei geocentrice scripturistice asupra citatului din lucrarea lui Hiparh...........................................p. 267 2.2.3.1 Localizarea unei stele pe cer în astronomia geocentrică scripturistică..........................................p. 267 2.2.3.2 Astronomie versus astrologie.....................................p. 271 2.3 Schiţe pentru portretele lui Hiparh şi Ptolemeu.............................p. 274 2.3.1 Hiparh şi Ptolemeu în viziunea astronomilor moderni...........p. 274 2.3.2 Primele deducţii logice. Părerea noastră despre Hiparh şi despre Ptolemeu. O strategie a cercetării..............................p. 279 2.4 Ipoteza trepidaţiei.........................................................................p. 283 2.5 Copernic complică lucrurile..........................................................p. 284 2.6 Explicaţia lui Newton pentru precesia echinocţială. Depărtarea variabilă în timp a Stelei Polare de polul ceresc, un fenomen potrivit pentru strategia noastră de cercetare?..........................................p. 286 2.7 Verdictul verificărilor suplimentare - Steaua Polară va fi arbitrul disputei dintre astronomia heliocentrică şi astronomia geocentrică scripturistică în problema existenţei sau non existenţei precesiei echinocţiale……………………………………………………………………p. 288 3. În căutarea Stelei Polare.....................................................................p. 294 3.1 Studiul hărţii stelare de referinţă. Polul eclipticii, expresie a erorii astrologice. Stabilirea criteriilor de investigaţie.............................p. 295 3.2 Poziţia Stelei Polare faţă de pol în manuscrisele hărţilor stelare de dinainte de harta lui Dűrer. Dragonul şi cele două Urse. O revelaţie amară..........................................................................................p. 297 3.3 Mărturii ale scriitorilor din vechime despre Steaua Polară.............p. 308 3.3.1 Mărturiile lui Aratus, Higinus şi Eratostene despre situarea Stelei Polare faţă de Polul Nord.............................................p. 308 3.3.2 Un ajutor însemnat dat de Delambre. Mărturiile lui Eudoxiu şi Euclid despre situarea Stelei Polare faţă de Polul Nord.........p. 314 3.3.3 Mărturia lui Marco Polo........................................................p. 319 3.3.4 Reprezentări simbolice din vechime ale cerului având ca referinţă ecuatorul. Explicaţia simbolului fylfotului la March, a svasticii şi suavasticii la Zelia Nuttal şi harta distribuţiei simbolurilor svasticii făcută de Thomas Wilson........................................p. 320 3.4 Războiul dintre astronomie şi astrologie. Hărţi cereşti realizate ulterior hărţii lui Dűrer.................................................................p. 330 3.4.1 Hărţi cereşti realizate în secolul al XVI-lea...........................p. 330

490

3.4.2 Mistificarea astrologică a coordonatelor stelare la Tycho Brahe...................................................................................p. 339 3.4.3 Sub semnul lui Tycho Brahe. Istoria nefastă a hărţilor cereşti realizate din 1600 până în prezent........................................p. 347 3.4.3.1 Hărţile cereşti realizate între 1600-1800: evoluţia cartografierii cereşti de la Johann Bayer la Johann Bode. Învăţăminte trase din studiul planisferei cereşti a lui Edward Sherburne. Adevărul despre cele două tropice....................................................................p. 348 3.4.3.2 Hărţile cereşti realizate de la 1800 până astăzi........p. 354 3.5 O sistematizare utilă. Precesia în salturi.......................................p. 357 3.6 Argument logic-observaţional împotriva îndepărtării Stelei Polare de Polul Nord....................................................................................p. 359 3.7 Steaua regăsită. Despre NPD-ul Stelei Polare în astronomia geocentrică scripturistică. Diferenţa dintre cerul văzut prin ochii astrologilor şi cerul văzut prin ochii lui Zacharias Bornmann. Concluzie şi un plan de continuare a cercetării............................p. 361 4. Calendarul iulian, calendarul Domnului Iisus Hristos.......................p. 367 4.1 Definirea anului în astronomia geocentrică scripturistică. Fundamentul scripturistic al duratei lui. Simbolistica anului de 365,25 de zile..............................................................................p. 367 4.2 Formarea echinocţiilor în astronomia geocentrică scripturistică. Egalitatea celestă şi dispunerea punctelor echinocţiale pe ecuatorul pământesc. Crucea echinocţiilor..................................................p. 371 4.3 Măsurarea corectă a echinocţiilor şi a lungimii anului. Dificultăţi de ordin practic.................................................................................p. 347 4.4 Calendarul iulian şi crucea echinocţiilor. Stabilitatea zilei echinocţiale faţă de calendarul iulian..........................................p. 376 4.5 O încercare de reconstituire a atmosferei duhovniceşti a Sinodului de la Niceea.................................................................................p. 380 4.5.1 Explicarea duhovnicească a părţii astronomice a regulii pascale stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului Efrem Sirul.........................................................................p. 383 4.5.2 Explicarea duhovnicească a părţii juridice a regulii pascale stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului Efrem Sirul...................................................................................p. 386 4.5.3 Răspunsuri la întrebări legate de data de 21 martie în calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară..............p. 389 4.6 Fenomenul Crugului Sfintelor Paşti, cel mai puternic argument împotriva precesiei echinocţiale...................................................p. 391 4.6.1 Descoperirea şi atestarea documentară a Crugului Sfintelor Paşti. Legătura dintre Crugul Sfintelor Paşti şi calendarul iulian, manifestare a înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu..p. 392 4.6.2 Crugul Sfintelor Paşti, simbol perfect al divino-umanităţii Mântuitorului Iisus Hristos. Ce înseamnă pentru un creştin conştientizarea faptului că el trăieşte în timpul sfânt al acestui Crug...................................................................................p. 394 4.6.3 Minunea de la Melitina.......................................................p. 396 4.6.4 Desfiinţarea precesiei echinocţiale şi a consecinţelor ei imaginare de către fenomenul real al Crugului Sfintelor Paşti. Consecinţele reale ale Crugului Sfintelor Paşti. Scurtă concluzie.............................................................................p. 399 491

5. Un calendar al lui Satan – calendarul gregorian..................................p. 402 5.1 Bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al XIII-lea şi istoria introducerii calendarului gregorian...............................................p. 402 5.2 Consecinţele văzute ale introducerii calendarului gregorian..........p. 409 5.2.1 Consecinţe văzute imediat după reforma gregoriană a calendarului........................................................................p. 409 5.2.1.1 Spargerea unităţii creştine de prăznuire a Sfintelor Paşti.......................................................................p. 409 5.2.1.2 Prăznuirea Paştelui de către romano-catolici şi protestanţi înainte sau în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc...................................................................p. 410 5.2.1.3 Distrugerea Crugului Paştilor în calendarul gregorian.................................................................p. 411 5.2.2 Consecinţe văzute după trecerea a peste 340 de ani de la reforma gregoriană a calendarului – introducerea calendarului îndreptat............................................................................p. 411 5.2.2.1 Crearea unei fracturi între credincioşii ortodocşi prin celebrarea sărbătorilor împărăteşti cu dată fixă în zile diferite. Neglijarea minunilor care indică data corectă....................................................................p. 412 5.2.2.2 Desfiinţarea unor mari sărbători şi posturi consacrate în calendarul iulian – Kiriopasha şi Postul Sfinţilor Apostoli. Batjocorirea săptămânii de harţi de după Rusalii şi a Postului Sfinţilor Apostoli.....................p. 415 5.2.2.3 Încălcarea regulii pascale niceene în calendarul îndreptat................................................................p. 416 5.2.2.4 Distrugerea Crugului Sfintelor Paşti în calendarul îndreptat................................................................p. 417 5.2.3 Consecinţe ale reformei calendaristice gregoriene care vor fi absolut evidente într-un viitor mai îndepărtat.....................p. 417 5.2.3.1 Desfiinţarea cu timpul a postului Sfinţilor Apostoli pentru creştinii ortodocşi care utilizează calendarul îndreptat................................................................p. 417 5.2.3.2 Despărţirea definitivă a sărbătoririi Sfintelor Paşti de către credincioşii ortodocşi faţă de Paştele romano-catolicilor şi protestanţilor. Deplasarea spre iarnă a datei de sărbătorire a Paştelui de către credincioşii romano-catolici şi protestanţi...............p. 420 5.3 Războiul papei Grigorie al XIII-lea cu Luna..................................p. 422 5.3.1 Epactele Lunii şi numărul de aur din calendarul iulian.......p. 424 5.3.2 Epactele lunii astrologice din calendarul gregorian..............p. 429 5.3.3 Regula de modificare a datelor lunii pline pascale din calendarul gregorian şi diferenţele faţă de calendarul iulian..................................................................................p. 430 5.3.4 Etalonarea lunii pline pascale din Crugul Lunii. Crugul lunii pline astronomice. Explicarea diferenţei dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică în calendarul iulian. Relaţia de aur a Sfinţilor Părinţi pascaliografi..................................p. 446 5.3.5 Evoluţia în timp, în calendarul iulian şi cel gregorian, a diferenţelor dintre data lunii pline pascale şi a lunii pline astronomice. Concluzii în ceea ce priveşte respectarea regulii niceene şi raportarea celor două calendare la anotimpuri.....p. 451 492

5.4 Consecinţele nevăzute ale introducerii calendarului gregorian.......p. 455 5.4.1 Problema dogmatică a calendarului......................................p. 455 5.4.2 Anul sfânt al Domnului Iisus Hristos şi anul astrologic al lui Satan. Războiul nevăzut dus împotriva lui Dumnezeu prin reforma calendaristică..........................................................p. 456 6. Problema stilistă, o problemă de mare discernământ..........................p. 461 7. Pledoarie pentru întoarcerea în timpul sfânt.......................................p. 463 7.1 Pledoarie pentru renunţarea la astrologie şi la idolatrizarea astrologilor....................................................................................p. 463 7.2 Pledoarie pentru renunţarea la cercetări astronomice care nu ne sunt de folos................................................................................p. 465 7.3 Motivele pentru care trebuie să ne întoarcem cu mintea în timpul sfânt arătat de calendarul iulian..................................................p. 467 7.3.1 Motivul adevărului..............................................................p. 468 7.3.2 Motivul cinstirii cum se cuvine a Domnului nostru Iisus Hristos................................................................................p. 469 7.3.3. Sfatul Scripturii pentru creştinii Bisericii zilelor din urmă..p. 471 8. În loc de încheiere – Cuvânt lămuritor şi predică la o sărbătoare desfiinţată…………………………………………………………………………..p. 475

493

494

ISBN 978-973-7600-94-3