Nenorocirea Secolului by Alain Besançon PDF

 

ALAIN BESANgON

NENOROCIREA SECOLULUI  Dee s p r e co m un is  D ism m nazism 

,

si unicitatea „Soah“-ului y

y  

Traducere din franceză de MONA ANTOHI

HUM ANITAS BUCUREŞTI

 

Coperta

ÎONUŢ BROŞTIANU

Descrierea CIP ALAIN a Bibliotecii Naţionale a României  BESANQON, Nenorocirea secolului: despre comunism, nazism şi unicitatea   „Şoa „Ş oahM hM-ului / Alain Alain Bcsan Bc sanţon ţon;; trad.: tra d.: Mo Mona na Antohi. Antohi. -   Bucureşti: Humanitas, 2007  ISBN 978-973-50-1554-1 I. Antohi, Mona (trad.) 321.64 329.15

ALAIN BESANţON LE MALHEUR DU SIECLE Sur le communisme , le nazisme et Vunicite de la Shoah ©  L  LIB IBRAI RAIRI RIE E

AR ARTfcM TfcME E FA YAR YARD, D, 19 1998 98

© HUMANITAS, 1999,2007, pentru prezenta versiu ne românească EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/31718 19, fax 021/31718 24 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,  faxx 021/313 fa 021 /313 50 35, C .P.C .P .C.E .E.. - CP 14, 14, Bucu Bucure reşt ştii  c-mail: [email protected]  www.librariilchumanitas.ro

 

A E A 1N B E S A N ţ O N ss-a a năs născu cutt la 25 apri rili lie e 1932, 1932, lla a Pari riss. A absolvit Institutul de Studii Politice în 1952 si a mai obtinut următoarele diplome: m a î t n s e   (Istorie, Sorbona, 1954),   agregation  (Istoric, 1957), doctorat în istoric (Sorbona, 1967),   doctorat în literc (doctorat d'Etat,   1977). Cercetător C.N.R.S.   (1959-1963), apoi profesor la Ecole des Hautes Etudes cn   Sciences Sociales (1963-1992). Numeroase stagii ca profesor   şi cercetător la Columbia Univcrsity (1964), Rochester Uni-   versity (1965), Wilson Ccntcr, Washington (1979), Hoover   Institution, Stanford (1983), All Souls College, Oxford (1986),   Academia de Stiinte a U.R.S.S. Discipol al lui Raymond Aron, Alain Besangon este unul din tre cei mai proeminenţi specialişti în istoria rusă şi sovietică   — zona zo na cent centrală rală a activităţii activităţii sa sale le academic aca demice e şi şi pub publicisti licistice. ce. N u  meroasele sale lucrări ştiinţifice au fost publicate în toată lu mea, începând cu prestigioasele periodice D a ed e d a lu lu s , J o u r n a l   o f C o n t e m p o r a ry r y H i s ttoo rryy , E nc o unter   , S u r v c y C o m m e n t a r y ,  Polii cy R eview , Annale Pol Annales, s, C ontrep oint , Commcntaire, Archivio   ♦

>

•

i

di Filosofia, Revista de Occidente.   Din 1983, publică frecvent   comentarii politice în !'Express.  A fost tradus târziu în ţările  Europei de Est, dar a avut mereu o intensă circulaţie clandes tină, în special în Polonia şi U.R.S.S. ( s a m i z d a t ). Academia   Franceză l-a distins cu Marele Premiu pentru Eseu (1984) şi  Premiul de Istoric. In 1996, a devenit membru în Academic des Sciences moralcs   et politiques. Scrieri principale: Le tsa rev i teb i mmo l e   (1967, 19 91 ) ; En treti tretiens ens sur sur le G r a n d sie siecle cle rrus usse se et ses ses pr olon ge m en ts   (în colaborare cu Wladimir Weidlc şi alţii, 1971); Histoire et   ex p enenc e d u mo i   (1971); Education et societe en Russie   is toire re psyc ban alytiqu alyti qu e , une anthologie   (1974);   (1974); L*H istoi E tre r us usss e au X lX -e si siecl eclee   (1974); Court trăite de sovietolo-   gii e a V usag  g us agee d e s a u t o n t e s c ivil iv ilee s , m ilitai ilitaires res et reh gieuses   (1976);   Les o ng ines intellectuellei du leninism leninism e   (1977, 1986; trad. rom.   confusion des langues  (1978; trad.   Humanitas, 1993, 2007); L a confusion rom. Humanitas, 1992); Present sov ietiqu e et Passâ Passâ russ russee (1980,   1986);  A n a t o m i e d* d*u u n s p e c t r e   (1981; trad. rom. Humanitas, i e r P a n s - S t a n f o r d   feujean Plumyenc, 1984);   19 92 ) ; C o u r r ie La falsifi falsi fication cation du bien. bi en. S oloviev et O rw ell   ( 1 9 8 5 ) ; U n e    g e n e r a t i o n   (1987); Vendredis  (1990); L 'l m a g e iinterd nterd i tte: e: une un e   histoi re in tellectuelle histoire tellectuelle d e Viconocl Viconoclasme asme   (1994, 2000; trad. rom.   Humanitas, 1996); Trois tentations dans PEghse   (1996; trad.   rom. Humanitas, 2001); L e M alheur d du u siec siecll e  (1998; trad. rom.   Humanitas, 1999, 2007).

 

 M emor  Mem orie ieii  lui Armie Kriegel    sii a lui M ich  s ic h el He H e ll llee r  I

 

INTRODUCERE

Eseul de fată ridică două întrebări conexe cărora nu pretinde să le dea un răspuns exhaustiv. Prima se referă la conştiinţa istorică, ce mi se pare astăzi extraordinar de lipsită de unitate. Dezacordul priveşte tocmai ceea ce a avut mai caracteristic secolul nostru în raport cu toate celelalte: remarcabila amploare a masacrării oamenilor de către alţi oameni, care a fost posibilă doar prin preluarea puterii de către comunismul de tip leninist şi de către nazismul de tip hitlerist. Aceşti „gemeni heterozigoţi" (Picrrc Chaunu), deşi sunt duşmani şi au o istoric diferită, prezintă mai multe trăsături comune. îşi propun să ajungă la o societate perfectă înlăturând obstacolul malign care le stă  în ca calc lc.. Se pr pret etin ind d fila fi lan n tr tro o p i pent pe ntru ru că urm ur m ăr ăres esc, c, unul unul binele întregii umanităţi, celălalt binele poporului german, şi pentru că acest ideal a dezlănţuit forme entuziaste de devotament şi acte eroice. Dar ce îi apropie mai mult c faptul că ambii şiau arogat dreptul — sau au considerat că au datoria — de a ucide, folosind în acest scop metode asemănătoare, la o scară nemaiîntâlnită în istorie. Or, astăzi memoria istorică nu tratează cele două fenomene în mod egal. Nazismul, deşi a dispărut corn 7 

 

NENOROCIREA SECOLULUI

plct de mai bine de o jumătate de secol, stârneşte, pe drept cuvânt, o repulsie pe care timpul nu o atenuează câtuşi de puţin. Dimpotrivă, consideraţiile oripilate pe marginea acestui subiect par să câştige pe an ce trece  în p r o fun fu n z im imee şi în înti tin n d ere er e . C o m u n is ism m u l, în sc sch h im imb b, cu toate că sa prăbuşit foarte recent, beneficiază de o amnezic si i o amnistie ce întrunesc consimţământul » aproape unanim nu doar al partizanilor săi — căci încă mai are partizani —, ci şi pe acela al duşmanilor săi celor mai înverşunaţi, ba chiar al victimelor sale. Nici unii, nici alţii nu găsesc de cuviinţă săl readucă în actualitate. Uneori, coşciugul lui Dracula seîntrcdeschi dc. Aşa se face că, la sfârşitul anului 1997, a apărut o lucrare ( C artea neag ră a comuni comunismul smului ui*) care a îndrăznit să facă totalul morţilor ce îi pot fi atribuiţi. Ea propunea o cifră situată între 85 de milioane şi 100 de milioane de victime. Scandalul declanşat i a fost de scurtă durată şi coşciugul se închide deja, fără ca aceste cifre să fi fost de altminteri serios contestate. Am avut prilejul să abordez de curând acest contrast între amnezia comunismului şi hipermnezia nazismului. Lam tratat succint sub unghiul destul de  îng  în g u st al c o n d i ţ i i lo lorr is isto tori ricc e şi p o li liti tice ce căro că rora ra ui uitar tarea ea comunism comu nismului ului le put putea ea ffii imputa im putată.1Sub tă.1Subiectul iectul necesita necesita o analiză mai amplă şi'din alte puncte de vedere. Este tocmai ceea ceşi propune prima parte a acestui eseu. * Trad. rom. Humanitas, 1998. 1Intr-un discurs rostit la Institut de France în octombrie 1997.   Cititorul va găsi textul în anexă. A fost publicat simultan în re vista Commentaire   (nr. 80, 1997-1998) şi în revista C o m m e n -  

tary   (ianuarie 1998), care apare la New York sub auspiciile lui  American Jewish Committec. Cele două reviste au publicat în  numerele următoare reacţiile cititorilor. 8

 

INTRODUCERE

A doua chestiune arc legătură cu Şoahul. în ce măsură poate fi el singularizat în imensul măcel al secolului ? Poate fi aşezat ca un mormânt printre alte morminte  în cim cimitir itirul ul c o m u n ? Şi dacă nu nu,, din ce cau auză ză?? Este un fapt mai uşor de constatat decât de explicat: problema Şoahului bântuie nu numai conştiinţa istorică a secolului în general, ci în mod specific relaţia sau comparaţia dintre memoria comunismului şi cea a nazismului. Eu însumi simţisem cu putere acest lucru, subliniind în discursul meu motivul pentru care poporul evreu îşi asumase memoria Şoahului: din tro obligaţie morală care se înscria în lunga memorie a persecuţiilor; dintro obligaţie religioasă legată de preamărirea pasionată de felul celei practicate desau Iovinterogarea — a Domnului care a—făgăduit săşi apere poporul şi care pedepseşte nedreptatea şi crima. Umanitatea trebuie săi mulţumească memoriei evreieşti pentru că a conservat cu sfinţenie arhivele Şoahului. Enigma priveşte popoarele care au uitat. Dificultatea provine din faptul că, pentru a răspunde la a doua întrebare întrebare,, trebuie schi schimbată mbată persp perspectiv ectiva. a. Intr In tra a-*

*

devăr, putem comunismul ca fiind două speciicompara ale aceluiaşi gen, g  gee n u lşiiiddnazismul e o lo logg ic ic..  Forma lor de seducţie, natura şi maniera puterii lor, tipul lor de crimă au legătură cu forma mentală de care depind  în în înttr e g im e : id ideeo lo logg ia ia.. În Înţe ţele legg p rin ri n ac aces estt term te rmee n o doctrină care promite, prin intermediul convertirii, o mântuire temporală, care se consideră conformă cu o ordine cosmică descifrată ştiinţific în evoluţia sa, care impune o practică politică vizând transformarea radicalăă a societăţii. Putem împing cal împingee foarte departe departe com compa pa-raţia dintre comunism si nazism, remarcând diferentele *

i

1 

9

»

 

NENOROCIREA SECOI.UI.UI

si similitudinile, fără a ieşi din cadrul analizei istorice şi politice. In schimb, în cazul Soahului ieşim imediat din acest cadru. Deşi politicienii, îndeosebi în Franţa, încearcă să introducă Şoahul în eterna luptă dintre „dreapta" »

1 

y

şi „stânga", această catastrofă se situează în cu totul altă parte, ca un nucleu la fel de grav şi arzător careşi trăieşte propria viaţă, departe de luptele din arenă. Conştiinţa Şoahului nu e în largul ci în analiza pur politică; ca încearcă un soi de jenă în faţa studiului comparativ, neutru, „ştiinţific". Păstrează întrunfcl inexprimabil sentimentul unui eveniment unic în acest secol sau în oricare altul, pretinzând altceva decât un simplu studiu obiectiv: o reverenţă specială, o tăcere sacră. Nu ne mai aflăm în istoria ideologiei, ci în istoria religiei — ba chiar în religia însăşi, iudaică, mai  întâ  în tâi, i, ap apoi oi cr creş eşti tină nă.. Nu e mai puţin adevărat că cele două chestiuni — conştiinţa istorică comparată a celor două ideologii ucigaşe si conştiinţa Soahului — întreţin un raport complice. Fenomenul unic al Şoahului a apărut lent din memoria confuză a nazismului şi arc legătură cu tratamentul diferit care a fost rezervat comunismului. Este periculos să urmărim două scrii de evenimente care nu au aceeaşi natură, nu se situează în acelaşi spaţiu sau în acelaşi timp, şi pe care totuşi istoria lea asociat întro manieră obscură. Pentru a limpezi puţin lucrurile, atât cât îmi stă în puteri, am să schiţez pe scurt genealogia acestei probleme. Voi compara apoi pas cu pas comunismul şi nazismul din perspectiva distrugerilor pe care leau antrenat în ordine fizică, morală, politică. Mărturisesc că, având în vedere că am 10

 

INTRODUCERE

tratat deja pe larg acest subiect, speram să nu mai revin la el — atât e de complicat. împrejurările mau silit însă so fac. Pe urmă, mă voi aventura în domeniul teologici, pentru a încerca să stabilesc unde se situează exact unicitatea Şoahului. Vorbesc despre unicitate, dar mă îndoiesc că, multă vreme deaici încolo, se va putea cădea de acord asupra sensului acestei unicităţi. i

 4  %

Chestiunea unicităţii Şoahului, pe care cred că victimele au intuito imediat, nu a apărut în conştiinţa publică în toată amploarea sa decât la câţiva ani după eveniment. Mărturia lui Primo Lcvi, Se questo e un uo m o , unanim recunoscută astăzi drept una dintre cele mai emoţionante relatări despre Auschwitz, a fost redactată imediat după întoarcerea autorului în Italia. A fost respinsă de mai mulţi editori importanţi, fiind publicată totuşi în 1947, întrun tiraj de 2 500 de exemplare, de către o mică editură care a dat faliment la scurt timp după aceea,înşi 1958, carteaa sa scufundat în uitare. Reeditată de Einaudi cunoscut o glorie atât de meritată încât anonimatul anterior ne introduce întrun aspect al enigmei. „In perioada grea de după război, explică Levi, oamenii nu prea doreau să retrăiască anii dureroşi care tocmai se încheiaseră." Explicaţia este adevărată, dar vagă şi insuficientă. Este drept că imediat după război toate lagărele de deportare erau percepute cu aceeaşi oroare şi că nu se făcea net diferenţa între lagărele de muncă (de pildă, Buchenwald) şi lagărele de exterminare (de 11

 

NENOROCIREA SECOLULUI

pildă, Trcblinka). Toate victimele erau deopotrivă plânse şi nimeni nu se gândea să distingă categoriile. La procesul de la Niirnbcrg, nu se evocase decât „persecutarea" evreilor. Citindu1 pe Primo Levi, constatăm că în lagărul şi în comandoul său evreii ocupau ultimul cerc al infernului, dar existau si alte cercuri, iar calitatea de fiinţă umană era negată deopotrivă nonevreilor — foarte numeroşi la Auschwitz — si oricărui detinut, in clusiv celui mai criminal Kapo.  In aceasta constă fondul metafizic al cărţii, anuntat încă din titlu. Ca orice eveniment care depăşeşte imaginaţia, deportarea a traversat o fază de amnezie, sau un amestec de amnezie şi de afazie, care nu cruţa deportaţii şi, printre ci, pe evreii care au scăpat cu viaţă. Nu e uşor de exprimat indicibilul. Timpul a permis acomodarea  vederii cu acest ubicct care nu poate fi privit fix. Ofu1pentru ca tema unei specificităţi a Şoahului, a nttu?nilţii  sule, sn atingă conştiinţa istorică comună, trebuise sH aîb;l loc un eveniment însemnat. Mai apoi . 1   lost nevoie de un al doilea eveniment pentru ca tema comparaţiei  între nazism şi comunism să o atingă la rândul său.eveniment constă întro creştere conside Primul rabilă a „vizibilităţii" poporului evreu. Emancipaţi în cursul secolului al XlXlca, evreii reuşiseră să obţină recunoaşterea drepturilor lor religioase, a libertăţii „cultului israelit", la fel ca şi celelalte culte, dar nu şi a drepturilor civice particulare. Or, din timpurile biblice, iudaismul sa autoperceput întotdeauna indisociabil ca religie şi popor. Cea dea doua jumătate a identităţii evreieşti trebuise să fie când abandonată, ba chiar uitată, în democraţiile occidentale, când suportată ca 12

 

INTRODUCERE

o povară în ţările în care noţiunea de „caracter etnic“ nu fusese eclipsată de noţiunea modernă de cetăţenie. Nazismul înlocuise conceptul de popor cu conceptul de rasă isi exclusesc acea „rasă" din cadrul umanităţii ’ comune. In Europa postbelică, noţiunea de „popor evreu" nu mai avea nici un temei. Pentru occidentali nu existau decât cetăţeni, englezi, francezi, italieni etc. de „origine" sau de confesiune iudaică. Pentru comunişti, iudaitatca evreilor era în principiu sortită dispariţiei şi, între timp, nu era permis să faci caz de ea. Exista si un al treilea clement în conştiinţa evreiască: pământul. Or, iată că în 1948 poporul evreu îşi făcea simtită * existenta » în univers sub forma modernă a unui i

>

»

stat naţional, în bună parte laic, bucurândusc de independenţa totală pe care o pierduse cu prilejul cuceririi asiriene, apoi babilonicne, şi de o prezenţă teritorială aproape spulberată în timpul războaielor evreieşti ale lui Titus şi Hadrian. In virtutea Legii întoarcerii, statul evreu se instituia de drept ca patrie a tuturor evreilor din lume. Statele aflate sub dominaţie comunistă au rccunos cut statul Israel raţiuni politice Ţările democratice laudin recunoscut întro fluctuante. manieră mai stabilă fiindcă, pe lângă motivele politice, existau motive pe care le putem numi religioase. Sentimentul de culpabilitate al lumii creştine tocmai se năştea şi era menit să devină şi mai apăsător. Conştiinţa religioasă a fenomenului evreiesc, pe care orientarea adoptată de interpretarea Scripturilor şi de învăţătura Părinţilor Bisericii o obnubilase vreme de secole, ieşea din nou la iveală şi frământa lumea catolică. Acesta a fost punctul de plecare al unui vast reviriment din care conciliul 13

 

NENOROCIREA SECOLULUI

Vatican II nu a reprezentat decât o etapă, şi care nu sa încheiat încă. Lumea occidentală a acceptat deci, în general fără nici o dificultate, noua imagine pe care au căpătato evreii prin fondarea Israelul Israelului. ui. A acceptat îndeo îndeosebi sebi ca evr evreii eii,, care nutreau dintotdeauna un marc patriotism faţă de diversele lor patrii diasporicc, să dezvolte un al doilea patriotism, îndreptat spre Israel, fără să fie vorba, de altminteri, de acelaşi sentiment şi nici de acelaşi tip de loialitate. Aş fi înc înclin linat at să com compa parr acest drept la la u un n dublu patriotism, pe care opinia publică nu lar fi admis la o altă minoritate, cu privilegiul, la fel de excepţional şi precar, de astă dată de natură pur religioasă, obţinut de evrei în perioada domniei lui Irod cel Mare, de a fi dispensaţi de cultul imperial şi de religia civică. Această nouă conştiinţă a identităţii evreieşti sa afirmat printro mişcare spontană şi progresivă. Trebuie totuşi menţionată o dată importantă, anul 1960. Până atunci, sentimentele patriotice ale Israelului se hrăneau din amintirile rezistentei armate în fata na zismului. Insurecţia ghetoului din Varşovia era mai curând invocată decât genocidul îndurat pasiv. Procesul Eichmann Eichm ann,, do dorit rit pub public lic şşii răsunător d dee ccătre ătre auautorităţile israelienc: a marcat o schimbare. Soahul a devenit un eveniment central, şi în unele privinţe fondator, bază a legitimităţii. El a constituit punctul de plecare al unei discuţii juridice, morale, filozofice, teologice în care sau angajat spirite ilustre din întreaga lume — Hannah Arendt, Raymond Aron, Gershom Scho Sc hole lem m —■şi care nu se va înch în chei eiaa prea curân curând. d. Al doilea eveniment, raportul Hruşciov, în 1956, a făcut inevitabilă comparaţia. Comunismul bolşevic I

* 

 

>

14

 

INTRODUCERE

a fost cunoscut ca sistem criminal încă din 1917. Dar din cauza forţei de iradiere a ideii, din cauza capacităţii de dezinformare şi minciună a organelor mişcării, această cunoaştere nu era autentificată. Era negată cu bunăcredintă de o mulţime de oameni cinstiţi. »

>

i

Secretul nazist privind distrugerea evreilor din Europa este un secret „simplu", obţinut prin mijloace clasice: izolarea centrelor de exterminare, uciderea periodică a executanţilor aleşi dintre victime, jurământul carci lega pe exterminatori, efectivul lor relativ restrâns. Secretul bolşevic c mai complex. Cuprindea şi el o parte simplă, clasică, de natură militară şi poliţienească. Dar acest nucleu era protejat de o ceaţă ideologică extrem de deasă care făcea ca, până şi atunci când secretul referitor la operaţiuni de distrugere era deconspirat, scurgerea de informaţie să fie acoperită de o voinţă de incredulitate generală, iar zidul etanş să se reconstituie ceva mai încolo. Au existat momente, de exemplu, între războiul din Spania şi victoria asupra nazismului, în care comunismul nu mai era cunoscut, dincolo de graniţele sale, decât de câţiva indivizi,  în ge gene nera ral l foşt fo şti i com co m u n iş işti ti car care e avea aveau u o p e rc rcep epţi ţie e i n timă a sa, foşti stângişti dezamăgiţi şi revoltaţi, majoritatea incapabili să transmită ceea ce ştiau şi adeseori incapabili să înţeleagă lucrurile până la capăt. Până în 1956, scria discontinuă de mărturii, deşi documentate şi incontestabile, a rămas închistată şi lipsită de autoritate în faţa autorităţilor academice, păstrătoare ale spiritului critic, şi în faţa oamenilor politici, fie ei chiar străini si ostili ideii comuniste. Dacă siar » > fi dat girul în acest sens, ar fi fost obligaţi săşi modifice radical concepţiile despre lume, fiindcă aceste 15

 

N E N O R O C I REA S E C O L U L U I

mărturii (la fel sa întâmplat şi cu cele care priveau nazismul) îi introduceau întrun univers incredibil, ascultând de o raţionalitate derutantă, în care ar fi trebuit să facă un uriaş efort ca săşi găsească reperele. In plus, nu se simţeau ameninţaţi. Ca să luăm un exemplu, problema lagărelor soviet sovietice ice ridicat ridicatăă de David Rou R ousse ssett cu puţin înainte de 1950 a fost considerată scandaloasă. Sartrc a demonstrat cu uşurinţă că ele nu puteau exista, deoarece conceptul de lagăr era contradictoriu, din punct de vedere filozofic, cu acela de socialism. In 1948, cu pril prileju ejull pr proce ocesul sului ui Kravcenko, Mar Margarete garete Bub Bu b crN cr Neu eu mann a stârnit reacţii revoltate când a afirmat că în lagărul de muncă german subzistau urme ale dreptului *

inexistente în lagărul sovietic în care fusese deţinută  înaa in  în inte te ca S tali ta lin n să o pre prede deaa lui H itl it l e r . Raportul Hruşciov nu exprimă nici cea mai mică remuşcare pentru victimele necomuniste ale comunismului. Singura crimă adevărată a sistemului stalinist, care la umplut de indignare pe Hruşciov, a fost condamnarea la moarte pe scară largă a comuniştilor fideli cauzei. Totuşi, această mărturisire extrem de incom plctă a introdus o impuritate în metalul dur al ideologiei şi a provocat o fisură în zidul care înconjura secretul. Crimele împotriva comuniştilor nu erau cu adevărat condamnabile, potrivit secretarului general, decât în măsura în care dezavantajau proiectul şi slăbeau puterea comunistă. Insă, după raport, lumea a început săşi pună întrebări în legătură cu crimele comise de comunişti. Sistemul a devenit obiectul unei inte i

rogaţii generale, al unei pline de o asuspiciune legitimă, imposibil de anchete camuflat. Ancheta căpătat amploare, deşi lent şi cu intermitenţe, pentru că pu 16

 

INTRODUCERE

tcrca comunistă a rămas în vigoare încă vreo treizeci de ani, perioadă aproape la fel de lungă ca şi cea care o separa de naşterea sa. In acest timp, a continuat să nege totul cu înverşunare, dezafectând însă treptat sistemul lagărelor.  A r h i p e l a g u l G u l a g  (1974) a avut efectul unui berbec împotriva porţii citadelei minciunii. Dar nu era decât un simplu text: îi lipsea ceea ce romanele poliţiste englezeşti numesc t he evidence o f t he   corpse , proba cadavrului. Pe toată suprafaţa pământului, nimeni nu văzuse şi nici nu atinsese lagărele comuniste, în afara celor câtorva supravieţuitori. Osuarele cambodgiene au fost o excepţie. In ciuda tuturor, putem spune că în clipa căderii secretul era cunoscut — deşi „ncgaţionismul" în ceea ce priveşte comunismul rămâne mult mai puternic decât cel care protejează nazismul.

Astfel, pe la mijlocul anilor ’60, ororile secolului, nazismul şi comunismul, erau amândouă inculpate. Sub aceleaşi capete de acuzare? Este tocmai subiectul Am discuţiei careîntrebarea urmează. în mai mult îm părţit împărţit multee segmente, segm ente, lucru care prezintă unele inconveniente, pentru că fragmentarea poate face să se piardă din vedere unitatea obiectului. Il voi examina din unghiul distrugerii. Intradevăr, din nazism si comunism nu mai rămâne de cât ceea ce lea rezistat, cum ar fi literatura „disidentă". Restul c un câmp de ruine care trebuie degajat şi cu>

răţat. Distrugerea este materială: oameni vii ausifost transformaţi în cadavre. Morală: suflete cinstite ra ţionalc au devenit criminale, nebune, stupide. Politică: >

»

17

 

NENOROCIREA SECOLULUI

societatea a fost smulsă din forma ei, remodelată conform proiectului ideologic. Apoi, lăsând deoparte analiza istorică, va trebui să reluăm aceeaşi investigaţie din punctul de vedere al filozofiei şi teologiei. In sfârşit, voi reveni asupra subiectului discursului meu la Academiedespre si voi unicitatea descrie lucrarea memoriei. Voi vorbi în final Şoahului. i

 

I  D i s t r u g e r e a f i z i c ă

 

Sase > nume  

 în a in  îna inte teaa o r ică ic ă re reii ap apro ropi pier erii într în tree ex exp p e ri riee n ţa c o m u nistă şi experienţa nazistă, trebuie rostite şase nume: Auschwitz, Bclzcc, Chclmno, Majdanck, Sobibor, Trcblinka. Sunt cele şase centre de exterminare pe scară industrială a evreilor. Sccvcnţătip: transport; triere la coborârea din tren; tatuare; camera de gazare sau groapa comună imediată pentru femei, copii, indivizii inapţi de muncă. După câte ştiu, această secvenţă nu se regăseşte în lumea comunistă. Nu putem pronunţa nume fără să ne revină în memorie * aceste sase * documentele, mărturiile, studiile, reflecţiile, poemele, cântecele, rugăciunile care au încercat să comunice incomunicabilul. Numai pornind de la acest absolut, şi, dacămi este îngăduit să mă exprim metaforic, de la acest zero absolut luat ca te terminus rminus a q u o  al oricărei măsuri ulterioare, putem încerca să evaluăm distrugerea fizică înfăptuită de regimul comunist. Râul Hilbcrg este autorul unui compendiu extraordinar de documentat, scrupulos şi controlat: T h e   Destt r uc Des uctt i on o f the Europ Europea ean n Je w s.1 Ia venit la fel de greu ca şi lui Primo Levi săşi găsească un editor, şi nu şia publicat cartea decât în 1985. Nu există în prezent, 1Râul Hilberg, The Destr Destruc ucti tion on o f the Europea Europ ean n Je w s , ed ediţie iţie  revăzută şi şi defin efinitivă, itivă, 1985. Tr Trad. ad. fr. L a Dest Destruct ructio ion n des Juifs Ju ifs d ’Eu-   rope , Fay Fayar ard, d, Paris, Paris, 1988 1988,, reed reed.. „Fol „Folio io hist histoir oire", e", 1995. 21

 

NENOROCIREA SECOLULUI

şi nici nu va putea exista multă vreme deaici încolo o lucrare atât de sigură şi de detaliată privitoare la distrugerile comuniste. Am săi împrumut planul. Distrugerea evreilor din Europa, potrivit lui Hil berg, a avut loc în cinci etape: — — — — —

exproprierea; concentrarea; „operaţiunile mobile de ucidere"; deportarea; centrele de exterminare.

Conform aceluiaşi scenariu, constatăm că distru gerea comunistă cunoaşte primele patru mijloace, deşi »

* 

intervin diferite variante care ţin de natura sa şi de proiectul său. Ea a omis al cincilea mijloc. A adăugat în schimb altele două, de care nazismul nu a avut nevoie: execuţia judiciară şi foametea.

Exproprierea Exproprierea prima măsură a puteriică te. însăşi te. definiţi definiţiaaeste comunism comunismului ului presupune căcomunisrău răul so social îşi are rădăcinile în proprietatea privată. Exproprierea „mijloac „m ijloacelor elor d dee produ pro ducţie cţie"" es este te d dec ecii imediat imediată. ă. Dar, D ar, cum c necesar să i se smulgă poporului ideea de proprietate, determinându1 să se supună complet noii puteri, urmează logic exproprierea locuinţelor, a conturilor din bancă, a pământului, vitelor. Oamenii nu şiau putut păstra In decât hainele de pe aeiu şi ceva întotdeauna mobile. na bogătaşi, ţări ţările le com comuniste uniste existat întotdeau bogătaşi, fără să se poată afirma despre ei că ar fi proprietari.

22  

DISTRUGEREA FIZICA

Erau când posesori „ilegali" de bunuri rare, când privilegiaţi care, drept răsplată pentru fidelitatea lor politică şi în virtutea poziţiei lor în sistem, dispuneau de avantaje.   Fiind legat de proprietate, dreptul dispare dintro singură lovitură: nu mai există decât transpuneri „juridice" ale deciziilor partidului. în Germania nazistă, exproprierea şi scoaterea în afara legii nu iau vizat la început decât pe evrei. Dreptul şi proprietatea continuau să existe pentru „arieni", dar comprimate, reziduale şi menite să dispară în logica sistemului. Concentrarea

Filtrajul şi reperajul nau funcţionat în regimul comunist ca în regimul nazist. Nazismul îi socotea pe evrei, din punct de vedere fizic, ca pe un soi de focare individuale de infecţie. Trebuiau deci căutati, ca întro operaţie de deratizare sau de dczinsccţie, până în cele mai secrete unghere unde sar fi putut ascunde, şi regimul a consacrat acestui scop bani, personal şi meticulozitate. Comunismul trebuia să se dedice unei sarcini mai vaste, pentru că era mai vagă şi indefinită. Trebuia să distrugă „duşmanul socialismului", „duşmanul poporului". Trebuia mai întâi să anihileze duşmanul desemnat dinainte, duşmanul instituţional: bogătaşul, nobilul, burghezul, capitalistul, ţăranul înstărit ctc. Veneau apoi la rând cei care puteau nutri sentimente ostile, neconforme cu linia partidului, sau pur şi simplu indiferente. Puteau fi reperaţi în rândurile „proletariatului", ţărănimii „mijlocii", „săracilor", intelighen ţici „progresiste". Unele exemplare au fost găsite însă şi în partid, armată, poliţie. 23

 

NENOROCIREA SECOLU UL LUI

Duşmanii ascunsi nu au caracteristici vizibile, mărci fizice cum c circumcizia, nu aparţin unei comunităţi bine circumscrise, unui neam. Trebuie recunoscuţi, constrânşi săşi mărturisească gândurile ascunse, planurile de sabotaj; trebuie „eliminaţi". E o muncă permanentă şi istovitoare. Iată de ce organele de poliţie şi de represiune din regimul comunist sunt mai numeroase decât organele menite doar săi repereze pe evrei si săi aducă în locurile de concentrare. Gesta poului îi ajungeau câteva mii de poliţişti, în vreme ce KGBul avea nevoie de aproape cinci sute de mii. Dacă ne gândim numai la Republica Democrată Germană, Stasi folosea mai multă lume decât Gestapoul în întreaga Germanic. După Râul Hilberg, au fost suficienţi doi ani (1941 şi 1942) ca „soluţia finală" să fie dusă la îndeplinire pentru aproximativ trei cincimi din totalul evreilor. In cazul „organelor" sovietice, sarcina nu sa încheiat niciodată. Din noiembrie 1917 până în cea din urmă zi, au trebuit să trieze, să recenzeze, să ţină dosare, să i

filt rez rezee şi să rc rcfilt filtrc rczc zc întreaga popu populaţie. laţie. Operaţiunile mobile de ucidere

 în  î n o p inia in ia lui R âul âu l H ilb il b e rg rg,, a p rox ro x im imat ativ iv un sf sfer ertt dintre evreii asasinaţi, poate şi mai mult, au fost ucişi de unităţi speciale: Einsatzgruppen   şi Kommandos   care avansau în spatele trupelor regulate şi treceau la execuţii pe loc, cel mai adesea prin mitraliere. Unităţi ale Wchrmachtului au procedat uneori la fel.

24  

DISTRUGEREA FIZICA

Aceste „operaţiuni mobile de ucidere" au fost practicate din plin de către regimurile comuniste. Uciderea  în aer lilibb e r a î n s o t it re recu cuce ceri rire reaa de că cătr tree A rma rm a ta R o  sie a Ucrainei, Caucazului, Siberiei, Asiei Centrale. Ea a fost masivă şi sistematică în perioada războiului ţărănesc care începuse în 1919 şi a durat până la Noua Politică Economică (NEP) din 1921. împotriva ţăranilor expropriaţi şi înfometaţi, împotriva cazacilor (care au fost aproape exterminaţi ca popor), Armata Roşie a folosit mijloacele extreme, tancurile şi gazele asfixiante. O carte a lui Vladimir Zazubrin, scrisă în 1923, descrie operaţiunile unei c e k a  locale.2 Sunt înfăţişate camioanele carci duc pe oameni la moarte, executarea în serie, impersonală, cu un glonte în ceafă, întro peşteră imensă, evacuarea cadavrelor şi şirul neîntrerupt al maşinilor care le transportă. Împuşcarea în aer liber a fost reluată în timpul colectivizării şi, în vremea marii epurări, au fost utilizate camioanele cu instalaţii de gazare. In China, execuţiile sub cerul liber au făcut ravagii în mai multe rânduri, în primii doi ani după preluarea puterii, în epoca „Marelui Salt înainte", apoi în vremea revoluţiei culturale. La fel au stat lucrurile în Coreea, Vietnam, Etiopia. In Cambodgia ele au fost cele mai masive. In absenţa unui echipament modern, asasinatele erau înfăptuite cu cuţitul, ciocanul, maccta, ciomagul. Adeseori, călăii, care începeau să se priceapă şi la tortură, erau copiii educaţi de Angkar. Astăzi, osuarele sunt în curs de cxcavarc. 2 Vladimir Zazo Zazoubr ubrin ine, e, Paris, 1990.

L e T e h e k i s t e ,

Chri Christ stian ian Bour Bourgoi gois, s,  

25  

NENOROCIREA SECOLULUI

D ep orta rea

Deportarea în lagăre de muncă a fost inventată şi sistematizată de regimul sovietic. Nazismul nu a făcut decât să îl imite. Cuvântul L a g e r   este comun în rusă şi în germană. Primele lagăre au fost deschise în Rusia în iunie 1918,1a aproximativ şase luni după preluarea puterii de către Lenin şi partidul său. Deportarea sovietică a fost un fenomen mai amplu şi mai complex decât deportarea nazistă. In Germania, existau diferenţe informale între lagărele cu mortalitate relativ scăzută (Dachau) şi lagărele cu mortalitate atât de ridicată (Dora), încât se apropia de exterminare. In Uniunea Sovietică, gama este mai extinsă, iar categoriile mai net separate. Putem distinge trei asemenea categorii. Primaa este deportarea un Prim unor or popoare popo are întregi — tăta tătarii, rii, ccccnii, nemţii de pe Volga... — sau a unor categorii „sociale" întregi: zece milioane de „culaci". Rata cea mai  înal  în altă tă de m o rta rt a lita li tate te se în înre reg g is istr traa în ti timp mpul ul tra tr a n s p o r tului, efectuat cam în aceleaşi condiţii ca si cele din tre nurilc naziste de deportare, dar pe distanţe mult mai lungi, apoi, în timpul primului an, când deportaţii erau lăsaţi întro stcpă'din Asia Centrală, întro taiga sau o tundră siberiană, fără haine călduroase, fără unelte agricole, fără seminţe. Au existat cazuri în care murea toată lumea — deţinuţii, paznicii şi câinii. Acestui tip de deportare i se atribuie în general o rată a mortalităţii de 50%. Deportarea popoarelor este o practică rusească absentă din alte zone ale comunismului, din lipsă de spaţiu sau fiindcă heterogenitatea etnică

26  

D 1S TRU G F RKA F I Z I CA

nu complica proiectul comunist. O putem compara cu deplasarea brutală şi devastatoare a germanilor în afara graniţelor Poloniei sau Cehoslovaciei imediat după începerea războiului. A doua categoric: deportarea în lagăre de muncă. Gulagul a devenit o vastă construcţie administrativă care şia găsit forma clasică în anii '30. Ea a fost capabilă să administreze o parte considerabilă (sa vorbit de 11%) a forţei de muncă a ţării. Literatura, destul de bogată, oferă o descriere asemănătoare celei a lagărului de muncă nazist. Deşteptarea, apelul, comandoul de muncă, „norma" şi raţia alimentară proporţională cu „norma", foamea, bătăile, torturile, execuţiile; ziua lui Salamov la Kolîma seamănă întocmai cu ziua lui * Primo Levi la Auschwitz. Detaliile concrete sunt aceleaşi: furtul generalizat, fiecare pentru sine, epuizarea fizică, degradarea morală lentă sau rapidă, acelaşi sistem de barăci, aceeaşi extenuare, acelaşi somn, aceleaşi vise. Deţinutul aflat la capătul puterilor, care nu mai c în stare să se apere şi va muri, c numit în lagărul nazist musulman,   iar în lagărul sovietic, dokhodiaga. Câteva variante ţin de gradul de organizare şi de climat. La Auschwitz, deşteptarea e dată de un clopot, la Kolîma se bate întro bucată de şină de calc ferată. Morţii nu sunt incineraţi întrun crematoriu, ci sunt înghesuiţi, iarna, în şiruri îngheţate, cu o etichetă agăţată de degetul cel mare de la picior, aşteptânduse momentul prielnic ca să se sape gropi. In vastul arhipelag al lagărelor care ocupă partea de nordest a Siberiei, frigul cumplit, peisajul dezolant, distanţa nesfârşită până la primul cătun locuit de oameni adaugă o notă de

27  

NENOROCIREA SECOLULUI

disperare. In unele lagăre, mortalitatea ajunge până la 3 0  4 0 % pe an, ceea ceea ce ce,, ţţin inân ând d cont de du dura rata ta pedepselor şi de longevitatea regimului sovietic, se apropie de exterminare — dar fără să putem vorbi de exterminarea imediată care nu lasă nici o „şansă", gen Treblinka. A treia categorie: în jurul Gulagului propriuzis se  înti  în tind ndee o zo zon n ă de muncă mu ncă fo forţ rţat atăă şi de d omic om icil iliu iu su supr praavegheat. Mâna de lucru e folosită pe marile şantiere, la construcţia barajelor, canalelor, arsenalelor militare secrete. Contururile sunt imprecise: la urma urmei,  în reg regim imul ul c o m u n ist is t nime ni meni ni nu se bu bucu cură ră de li lib b erta er tate te.. Iată de ce, la întrebarea: „Câţi prizonieri sunt în Uniunea Sovietică ?“, Bukovski a putut răspunde sub forma unei butade: „270 de milioane". Lagărul a existat dea lungul întregii dominaţii comuniste. In România, de pildă, şantierul canalului Du nărcMarea Neagră a antrenat moartea a 200 000 de oameni, servind drept mormânt vechilor elite. Despre lagărul vietnamez, despre lagărul chinez (Laogai) avem doar frânturi de informaţii. Un fost z e k  sovietic mia relatat următoarele: un deţinut din Laogai, care evadase spre Siberia, simţise că a ajuns în Paradis când a fost aruncat în lagărul martorului meu! Intradevăr,  în G u lag la g pr prim imis isee o pe pede deap apsă să bine bi ne d efin ef init ită, ă, în v re rem me ce în China detenţia sa nu avea un termen precis, depinzând de „progresul său moral" (lagărul este considerat ca o „şcoală"). Seara, era adus înapoi la barăci,  în timp tim p ce în C h ina in a era în înlă lăn n ţuit ţu it la locu lo cull de m uncă. un că. Puţinul pe care1 cunoaştem despre lagărele din Corcea de Nord ne face să ne înfiorăm de groază. Ele funcţionează şi astăzi din plin. *

28  

DISTRUGEREA FIZICA

 Execuţia  Execu ţia ju judi dicia ciara ra Comunismul foloseşte în general două forme de condamnare la moarte, utilizate doar în mod accesoriu de nazism. Prima este execuţia judiciară. Nazismul nu a practicato împotriva evreilor, de vreme ce, în ochii săi, ei nu aparţineau speciei umane şi nu depindeau deci de nici o „justiţie". A utilizato  împ  îm p o tr triv ivaa o p o z a n ţi ţilo lorr , m e m b r il ilo o r R e z i s t e n ţ e i, p a r t izanilor, după o examinare mai mult sau mai puţin sumară — dar realistă — a faptelor. In comunism, execuţia (împuşcare, glonte în cap, spânzurare) trebuie în principiu să urmeze unui examen judiciar, pentru ca „poporul" sau reprezentantul său (un organ al partidului) să recunoască şi să condamne duşmanul declarat sau ascuns. Execuţiile, sumare la început, au căpătat deci treptat o formă ju diciarăpc măsură ce aparatul ( p r o k u r a t u r a ) se perfecţiona. în aşanumita epocă a „marii terori", care a  înce  în cepu putt în 1934, 193 4, mărtu mă rturis risire ireaa era că căutat utată, ă, obţi ob ţinu nută tă prin diverse mijloace, dintre care cel mai simplu şi mai răspândit era tortura. Particularitatea acestei perioade a fost că majoritatea persoanelor arestate — adeseori pentru a completa cota de arestări hotărâtă dinainte — erau total străine de capetele de acuzare: fie că erau pasive şi incapabile să se opună în vreun fel, fie că erau sincer devotate comunismului, nutrind pentru Stalin toată dragostea şi veneraţia ce li se pretindeau. De unde teama chinuitoare care copleşea întreaga populaţie. De undee şi und şi sen sentimen timentul tul de coşm coşmar ar şi de nebunie, pentru că aceasta nu reuşea să înţeleagă raţionalitatea imensei  j

*

O

29

i

 

NENOROCIREA SECOLULUI

maşini dc zdrobit şi ucis. Oamenii se aşteptau să fie arestaţi pentru că vedeau cum le dispar vecinii în tăcere, unul câte unul, iar noaptea, având pregătită sub pat bocceaua dc deţinut, ciuleau urechea la paşii dc pe scară. Majoritatea ţărilor comuniste, democraţii populare din Europa şi mai ales din Asia, au traversat perioade dc acest gen. Avem motive să credem că Hitler a inspirat ideca „marii tcroria. „Noaptea cuţitelor lungi" (1934), această epurarefulger a partidului nazist, a făcut poate opt sute dc victime. Stalin a mărit această cifră dc mai bine de o mic de ori.

F oa m etea

Foametea, spre deosebire dc penurie, care este constantă, e un spectru recurent ce însoţeşte istoria regimurilor comunist comuniste. e. Poate fi obser observată vată în UR U R SS SS,, C China, hina, Etiopia, Corcea. In cca mai marc parte a timpului, foametea este o consecinţă a politicii comuniste. O caracteristică esenţială a acestei politici este de aşi extinde controlul asupra totalităţii subiecţilor. Nu c admisibil ca ţăranii să fie lăsaţi să se organizeze spontan departe de controlul puterii. Prin expropriere şi obligarea lor de a intra în cadrele artificiale ale colhozului, ale comunei populare, se creează automat o criză dc subzistenţă. Nu se poate spune totuşi că puterea urmăreşte foametea ca atare, dar e preţul pe care acceptă săl plătească pentru aşi atinge obiectivele politice şi ideologice. In Kazahstan, a scăzut jumătate. Cu toatepopulaţia acestea, au existatlacazuri în care foametea a fost dorită şi organizată întrun scop precis: ex

30  

DISTRUGEREA EIZICA

terminarea. Aşa sa întâmplat în Ucraina, în perioada 19321933. Se urmărea nu doar înfrângerea unei oarecare rezistente a ţărănimii — colectivizarea o zdrobise deja —, ci anihilarea existenţei naţionale a poporului ucrainean. Sa vorbit în acest sens, şi pe bună dreptate, de genocid. Consimţită ca mijloc sau urmărită ca scop, foametea a fost procedeul cel mai ucigaş al distrugerii comuniste a oamenilor. Ea a antrenat moartea a mai bine de jumătate din morţii imputabili sistemului în URSS şi poate trei sferturi din victimele comunismului din China.

N u m e le l e si a n o n i m a ttu ul i

Cunoaştem, cu o precizie mereu sporită de cercetare şi de pietatea evreiască, numărul evreilor exterminaţi de nazism. Dispunem de anuare care indică efectivul fiecărui tren, data plecării sale. Numele sunt  înre  în reg g istr is traa te şi p ăstr ăs trat atee cu grijă. gri jă. E valu va luar area ea num nu m ărulu ăru luii de persoane exterminate de comunism este incertă, cu o marjă de eroare de câteva zeci de milioane. Cifra admisă de C art artea ea neagră  se   se situează între 85 şi peste 100 de milioane. Această diferenţă enormă, care face ca unii, exterminaţi ca animalele, să fie onoraţi ca oamenii, iar ceilalţi, condamnaţi la moarte poate întro manieră mai umană (în măsura în care li se atribuia cel puţin statutul ca nişte animale, Ea nu ţine ţine doar de de „duşman"), pietatea sausunt de uitaţi impietatea memoriei. şi de faptul că anchetele sunt imposibile sau interzise

31  

NENOROCIREA SECOLULUI

aproape pe întreg teritoriul care sa aflat sau se mai află şi astăzi sub dominaţie comunistă; de voinţa generală de amnezie a comunismului şi de hipermnezie a nazismului. In fine, ea ţine de natura acestora. Nazismul acţionează prin categorii determinate, delimi tabile din punct de vedere administrativ, succesive (handicapaţii de dinaintea izbucnirii războiului, evreii, ţiganii...), comunismul — prin decimări vagi, simultane, aleatorii, putând afecta ansamblul populaţiei supuse.  4  »

Maniera de ucidere nu este un criteriu de evaluare. Trebuie să rezistăm tentatiei de a considera o moarte mai atroce în sine decât alta; nici una nu poate fi privită de aproape. Nimeni nu poate şti ce simţea un copil care inhala gazul Zyklon B sau care murea de foame  în  î n t r  o izbă iz bă uc ucra rain inea eană nă.. C â tă vr vrem emee oa oam m en enii ii erau ucişi uci şi  în abse ab senţ nţaa o ri rică căre reii ju juss t iţii iţ ii,, treb tr ebu u ie să adm ad m item it em că au pierit cu toţii întrun mod oribil, atât unii cât şi alţii, fiindcă erau nevinovaţi. Numai când intervine justiţia »

i

ne putem imagina anumite execuţii mai onorabile — sabia, de că pildă, faţă de funia sunt spânzurătorii. Insă cum exterminările secolului au fost străine ideii de onoare, este imposibil şi indecent să clasificăm supliciile.

 

II

 D i s t r u g e r e a m o r a l ă

 

 în juru jurull distrugerii di strugerii fizic fizicee — imensul osuar, deva devasta starea rea pământului, aspectul cel mai evident al dezastrului, asupra căruia se concentrează studiile şi măsurătorile — se întinde un domeniu invizibil, unde ravagiile sunt probabil mai extinse, afectează mai multă lume şi vor fi mai greu de reparat: distrugerea minţilor şi a sufletelor.

 Inep  In epţi ţia a Se poate alcătui — şi acest lucru a fost făcut — genealogia intelectuală a celor două forme ideologice principale care au pus stăpânire în acest secol pe o parte din omenire. Pericolul este de a ajunge să credem că ideile vaste şi profunde din care au smuls câte ceva pentru a se forma subzistă încă în ele. Ar însemna să le conferim o demnitate, un titlu de nobleţe pe care nu îl merită. Ar însemna să le facem jocul, fiindcă ambele îşi revendică această genealogie. Marxismleninis mul se înfăţişa drept moştenitorul unei tradiţii care mergea până la Heraclit şi Dcmocrit. Pretindea că descinde dinmLucrcţiu, Epoca Hegel,  în  într trea eagă gă işca iş care re ştii şt iin n ţi ţifi ficc ă .Luminilor, E l le rezu re zum m a şi ledintro punea  în apli ap lica care re..

35  

NENOROCIREA SECOLULUI

Nazismul îşi căuta referinţele în tragedia greacă, Herder, Novalis, un alt Hcgcl, Nietzschc şi, desigur, se justifica prin mişcarea ştiinţifică de la Darwin încoace. Nu trebuie să le credem. E o iluzie, care comportă şi pericolul de a compromite ascendenţa revendicată: riscăm săi reproşăm lui Hegcl sau oricărui alt filozof sau savant citat de cele două curente faptul că au avut asemenea descendenţi. Această iluzie se risipeşte dacă privim cu atenţie funcţionarea intelectual intelectualăă real realăă a condu con ducăto cătorilor rilor nazişti nazişti şi comunişti. Ea este complet dominată de un sistem de interpretare a lumii de o extraordinară sărăcie. Intre clase sau rase este angajată o luptă dualistă. Definiţia acestor clase sau a acestor rase nu are sens decât în si prin sistem, astfel încât partea obiectivă care poate exista în noţiunea de clasă sau de rasă este pierdută din vedere. Aceste noţiuni transformate în ceva de menţial explică natura luptei, o justifică, limpezesc în mintea ideologului acţiunea adversarilor si a aliaţilor. Poate să existe viclenie şi abilitate în mijloacele folosite pentru atingerea ţelului propus — întradevăr, comunismul a beneficiat, sub Lcnin, Stalin, Mao, Ho Şi Min, de actori mai capabili decât Hitler: logica de ansamblu a sistemului rămâne absurdă, scopul — de neatins. Starea psihică a militantului se distinge prin investirea fanatică în sistem. Viziunea centrală reorganizează  într  în treg eg câm câmpul pul in intel telect ectua uall şi perc p ercep eptiv tiv,, până la perif pe riferi eric. c. Limbajul este astfel transformat. El nu mai serveşte la comunicare exprimare, ci la mascarea rupturii dintre sistem şi sau realitate, având sarcina magică de a plia realitatea pe viziunea asupra lumii. Este un limbaj

36  

DISTRUGEREA MORALĂ

liturgic, în care fiecare formulă indică adeziunea locu torului la sistem şi îl somează pe interlocutor să adere la rândui. Cuvintele de semnalizare sunt deci ameninţări şi alegorii ale puterii. Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologici. Nazismul a sedus câteva mari spirite: Heidegger, Cari Schmitt. Dar asta numai pentru că ci proiectau asupra nazismului propriile gânduri, carei erau străine, un an timodernism profund, un antidemocratism profund, un naţionalism transformat în metafizică, lucruri pe care nazismul părea să le fi asumat, mai puţin ceea ce avea valoare în viaţa intelectuală a acestor filozofi, gândirea, profunzimea, metafizica. Şi ci cedau iluziei genealogiei. Marxismlcninismul nu a recrutat niciodată decât spirite de mâna a doua, un Lukâcs, de exemplu, care nau întârziat săsi irosească talentul. Partidele comu nişte se puteau lăuda că numără printre adepţii lor nume ilustre, Aragon, Brccht, Picasso, Langevin, Ncruda: aveau grijă să îi marginalizeze, pentru ai cantona  în  î n t r  o adez ad eziu iune ne le lega gată tă de ha haza zard rd,, toan to ane, e, in inte tere res, s, c i r cumstanţe. Dar, în ciuda caracterului superficial al acestei adeziuni, pictura lui Picasso (vezi  M a s a c r e l e d in   C o r e e a ), poezia lui Neruda şi a lui Aragon sau resimţit de pe urma acestei alegeri. Ea poate subzista artistic întrun registru al provocării. Adeziunea la ideologie a spiritelor superioare se produce prin intermediul unei confluenţe aleatorii de pasiuni diverse a y  

căror natură este exterioară ideologici. apropi induse de nucleul acesteia, pasiunile se Dar, ofilesc şi nu mai rămâne decât un reziduu de inepţie.

37  

NENOROCIREA SECOLULUI

 în zon zo n a c o m u n istă is tă,, con co n d u c ăto ăt o rii ri i au ti tin n ut un uneo eori ri să rezume sub numele lor schema fundamentală, cum sa  întâ  în tâm m p lat la t în caz cazul ul lu luii St Stal alin in şi al lui M ao. ao . E a con co n st stăă în câteva pagini şi conţine totalitatea doctrinei: nu există tratate superioare acestor manuale, calificate uneori drept „elementare" pentru a lăsa impresia că există altele mai savante; ele nar fi decât o prezentare diluată a celor dintâi. Totuşi, sunt impuse ca obiecte de „studiu", cu alte cuvinte supuşii au obligaţia să petreacă sute de orc rccitindule până la refuz şi psalmodiin dulc. în zona nazistă nu au existat asemenea compcn dii. Gândirea trebuia suspendată de cea a şefului, care se înfăţişa ca oraculară şi inspirată. Când îi analizăm conţinutul, constatăm că e un amestec jalnic de dar winism social, eugenism, ură vag nietzscheană faţă de creştinism, re relig ligie ie a „resentim „resentimentului entului", ", antisemiti antisemitism sm patologic. Omul nazist si comunist se oferă examenului clinic al psihiatrului. El parc închis, rupt de realitate, capabil să argumenteze la nesfârşit în cerc în faţa interlocutorului său, obnubilat, convins totuşi că e raţional. >

Iată de ce psihiatrii au apropiat această stare de delirul cronic sistematizat, de schizofrenic, de paranoia. Dacă ducem analiza şi mai departe, vedem că această caracteristică rămâne metaforică. Semnul cel mai evident că această nebunie este artificială c faptul că e reversibilă: când presiunea încetează şi circumstanţele se schimbă, „pacientul" se vindecă imediat, ieşind din această stare ca dintrun vis. Dar este un vis cu ochii deschişi, care nucublochează motricitatea menţine o anume coerentă alură raţională. în afarasizonei atinse, care la omul sănătos este partea superioară a spiritului,

38  

DISTRUGEREA MORALA

cea care elaborează religia, filozofia, „ideile directoare ale raţiunii", cum ar spune Kant, funcţiile înţelegerii par intacte, dar polarizate şi aservite laturii delirante. Astfel încât, la trezire, capul e gol, iar ucenicia vieţii şi a cunoaşterii trebuie luată în întregime de la capăt. Germ ania, care fuses Germania, fusesee Atena Europ Europei ei vreme de un secol, sa tre trezit zit ab abrutizată rutizată de doisprezece doisprez ece ani d dee nazism. nazism. Ce să mai spunem de Rusia, mult mai sistematic supusă timp de şaptezeci de ani pedagogici absurdului, şi ale cărei baze intelectuale erau mai puţin bine stabilite şi mai fragile! Aceste maladii mentale artificiale sunt totodată epidemice şi contagioase. Au fost comparate cu răspândirea bruscă a ciumei sau a gripei. In mod formal, nazificarca Germanici în 1933, Revoluţia culturală chi neză se dezvoltă întradevăr ca o boală contagioasă. Aşteptând să aflăm mai multe despre aceste maladii psihice transmisibile, să acordăm acestor comparaţii o valoare pur metaforică. Inepţia este fundalul distrugerii morale şi condiţia acesteia. Dereglarea conştiinţei naturale şi obişnuite nu are loc decât în cazul în care concepţia despre lume, raportul cu realitatea au fost în prealabil perturbate. Nam să discut aici dacă această orbire este o circumstanţă atenuantă sau dacă reprezintă o parte integrantă a răului. Ea nu suspendă judecata morală.

 Falsi  Fa lsific ficare area a n a zist zi stă ă a binelu bin eluii D a c ă î n c e r c ă m să p r iv im a te n t a n s a m b l u l o p e r a ţi u n i l o r p r a c ti c a t e p e u n p o p o r în c ele ş as e la g ăr e e n u m e r a t e

39  

NENOROCIREA SECOLULUI

mai sus, ne lipsesc cuvintele, conceptele, imaginaţia refuză să conceapă şi memoria să reţină aşa ceva. Ne aflăm în afara umanului, ca si cum am fi în fata unei transcendenţe negative. Ne vine în minte irezistibil ideea demoniacului. Demoniacul ne este semnalat de faptul că aceste acte au fost înfăptuite în numele binelui, sub acoperirea unei morale. Distrugerea morală are drept instrument 0 falsificare a binelui astfel încât criminalul, întro măsură imposibil de precizat, să poată ţine la distanţă conştiinţa că face rău. Himmler a rostit în timpul războiului numeroase discursuri în fata ofiţerilor superiori si a şefilor de ser 1

i

viciu ai SS.1Tonul este întotdeauna cel al îndemnului moral. Iată un text care se ridică deasupra contingenţelor epocii, ba chiar deasupra intereselor imediate ale Reichului, înălţânduse la universal: „Tot ceea ce facem trebuie să fie justificat în raport cu strămoşii noştri. Dacă nu regăsim această legătură morală, cea mai profundă şi cea mai de nădejde, pentru că e cea mai naturală, nu vom fi în stare, la nivelul la care ne aflăm, să învingem creştinismul şi să construim acest Reich germanic care va fi o binecuvântare pentru întreg pământul. De milenii, este de datoria rasei blonde să domine planeta şi săi aducă întotdeauna fericirea şi civilizaţia" (9 iunie 1942). Potrivit nazismului, binele constă în restaurarea unei ordini naturale corupte de istorie. Corecta ierarhizare a raselor a fost bulversată de aceste evenimente 1Heinrich Himmler, Discours secrets,  Gallimard, Paris, 1978.

40  

DISTRUGKRKA MORALA

funeste care sunt creştinismul („această ciumă, cea mai gravă maladie care nea afectat dea lungul istorici"), democraţia, dem ocraţia, domn domnia ia aauru urului lui,, bolşevis bolşevismul, mul, evr evrei eii. i. O r dinea naturală este încununată de Rcichul german, dar face loc şi celorlalţi germani care sunt scandinavii, olandezii, flamanzii. Imperiul britanic poate fi lăsat intact, fiind „un imperiu mondial creat de rasa albă". Pe o treaptă inferioară se situează francezii, italienii. Şi mai  jos,  jo s, slavi slavii, i, care vor fi făcuţi sclav sclavii şi împu îm puţin ţinaţi aţi:: H im imm m lcr lc r prevede o „diminuare" de treizeci de milioane. In interiorul societăţii va fi restaurată de asemenea ordi nea naturală, care presupune dominaţia celor mai buni, mai duri, mai puri, mai nobili, ale căror exemple vii »

sunt furnizate de WaffcnSS. Când Himmler rostes te acest discurs, incurabilii, handicapaţii, alienaţii „rasei" germane fuseseră deja cutanasiaţi clandestin în spitale şi aziluri. Toate acestea nu vor avea loc, continuă Himmler, fără o luptă de o duritate extremă. In discursurile sale, el face constant apel la eroism, la autodepăşire, în sensul unei datorii superioare faţă de Reich, mai ales când i

c vorba de executarea unor ordine dificile: „Trebuie să atacăm sarcinile ideologice şi să răspundem destinului, oricare ar fi el; trebuie să rămânem în picioare, să nu cădem ni nicio cioda dată, tă, să n nu u dă m ni nicic cicân ând d dovadă de slăbiciune, să fim întotdeauna în stare de alertă până la ultima suflare sau până ce misiunea fiecăruia dintre noi a fost îndeplinită." „Soluţia finală", prin unele aspecte, nu e decât o problemă unei tehnică, la fel ca cândpuriciexistă pericolul epidemii de despăducherca tifos: „Distrugerea lor nu ţine de o concepţie despre lume. E o chestiune

41  

NENOROCIREA SECOLULUI

A

dc cu curăţ răţen enie. ie. [...] In curând n o să ma maii avem p u ri rici ci444 (24 aprilie 1943). Metafora insectei care trebuie distrusă apare în mod regulat în lagărul dc exterminare ideologică. Lenin o folosise deja. Dar Himmlcr, ca un bun şef ce era, spune asta ca săşi liniştească şi săşi  în c u raje  înc ra jezz e audi au dito toriu riul. l. E l ştie că lucr lu cru u rile ri le nu sunt sun t chia ch iarr atât dc simple, că pot să apară false scrupule şi că, pentru a îndeplini anumite sarcini, „trebuie să avem mereu conştiinţa faptului că ne aflăm întro luptă rasială, primitivă, prim itivă, naturală naturală şi origin ori ginară ară444 (1 decem dece m brie 1943). 194 3). Aceste patru adjective descriu în chip adecvat nota eticii naziste. In discursul din 6 octombrie 1943, Himmlcr îsi 7

y  

enunţă concepţia despre soluţia finală: „Fraza: evreii trebuie exterminaţi exterm inaţi — com compo portă rtă puţine puţine cuvinte, e uşor uşor dc rostit, domnilor. Dar necesită din partea celui care o pune în practică tot ce e mai dur şi mai dificil pe lume. Evident, sunt nişte evrei, nu sunt decât nişte evrei, e limpede; însă gândiţivă câţi oameni — chiar şi unii tovarăşi din partid — au adresat diferitelor servicii sau mie însumi faimoasa cerere, spunând că, sigur, toţi evreii sunt nişte porci, afară dc Cutare sau Cutare, care sunt nişte evrei cumsecade si nu trebuie să păţească nimic. îndrăznesc să afirm că, judecând după numărul afcestor cereri şi numărul acestor păreri  în G e rma rm a n ia ia,, au e x is ista tatt mai m ulţi ul ţi evrei ev rei cum cu m seca se cade de decât cei care figurau nominal. [...] Vă cer insistent să ascultaţi pur şi simplu ce vă spun aici, în acest cadru restrâns, şi să nu vorbiţi niciodată despre asta. Nea fost pusă următoarea întrebare: ce se întâmplă cu femeile şi copiii ? Mam decis şi am găsit, şi în această privinţă, o soluţie evidentă. Consideram că nam drep

42  

DISTRUGERIDISTRUGER I- A MOR AL A

tul săi extermin pe aceşti oameni — sau, dacă vreţi, săi omor ori să pun să fie omorâţi — şi săi las să crească pe copiii care sar răzbuna pe copiii şi urmaşii noştri. A fost nevoie să iau grava decizie de a face să dispară acest popor de pe suprafaţa pământului. Pentru organizaţia care a trebuit să ducă la îndeplinire această sarcină a fost lucrul cel mai greu pe care la avut de făcut vreodată. Cred că pot spune că totul a fost înfăptuit fără ca oamenii sau ofiţerii noştri să fi suferit din această pricină în inima sau în sufletul lor. Pericolul era totuşi real. Calea situată între cele două posibilităţi: a deveni prea nemilos, a deveni lipsit de inimă şi a nu mai respecta viaţa umană, sau, dimpotrivă, a deveni prea slab şi aţi pierde capul, ajungând la crize de nervi — calea între Scylla şi Charybda este cumplit de  îngu  în gust sta. a. Virtuoasa calc de mijloc pretinsă de Himmlcr a fost uneori atinsă: întradevăr, câţiva mari călăi au fost tati de familie tandri, soţi sentimentali. E nevoie ca „sarcina" să fie efectuată fără intervenţia unor motive „egoiste", calm, fără nici o slăbiciune nervoasă. A deveni ~

^

~

CC

alcoolic, a viola fată, ai sadismului jefui pe deportaţi în toate propriul folos, a te oabandona inutil — sunt un semn de indisciplină, de dezordine şi de ignorare a idealismului nazist, fapte condamnabile şi care trebuie să fie pedepsite. « •

Morala nazistă cerc să fie urmată ordinea pe care o indică natura. Dar ordinea naturală nu e contemplată, este dedusă din cunoaşterea ideologică. Polul binelui este reprezentat de „rasa blondă", polul răului de „rasa

43  

NENOROCIREA

SECOLULUI

evreiască". Lupta cosmică va lua sfârşit prin victoria uncia dintre ele. Dar totul c fals. Nu există rase în sensul nazist al cuvântului. Marele arian blond nu există, chiar dacă pot fi întâlniţi germani înalţi şi blonzi. Evreul, aşa cum  îl înfăţ înf ăţişa işau u naziş na ziştii tii,, nu ex exist istă, ă, fi fiin indc dcăă repr re prez ezen enta tare reaa rara sială pe care o au despre el nu prezintă decât raporturi de coincidenţă cu veritabila identitate a poporului Legământului biblic. Nazistul crede că vede natura, dar natura se ascunde în spatele grilei interpretative. Situaţia istorică şi militară nu e nici ea percepută fără o anumită deformare. Din cauza „nazismului" său, Hitlcr intră în război si, din cauza aceluiaşi nazism,  îl pierd pierde. e. Su Sup p e ri rio o ri rita tate teaa lu luii Sta Stali lin n este es te de aşi a şi fi putu pu tutt pune ideologia între paranteze atâta timp cât a fost nevoie ca săşi pregătească victoria. Ideologia leninistă era „cea mai bună" fiindcă permitea asemenea pauze şi autoriza o răbdare politică de care nazismul, impulsiv şi convulsiv, era incapabil. Etica nazistă se manifesta ca o negare a tradiţiei etice a întregii omeniri. Doar câţiva gânditori marginali au îndrăznit să lanseze, din provocare estetică, unele din temele sale. Intradevăr, genul de naturalism pe carc1 propune, supraomul, subomul, voinţa de putere, nihilismul,'iraţionalismul o fac să alunece spre tărâmul esteticii. Este ameţitorul kitsch artistic, punerile în scenă de la Niirnbcrg, arhitectura monumentală în stilul lui Specr, sumbra splendoare a forţei brute. Ca morală, ea nu poate produce replici serioase în istoric. Perversitatea sa devine astfel evidentă; ea nu e uni versalizabilă: aceste două slăbiciuni o opun moralei comuniste.

44  

DISTRUGEREA MORALĂ

Aşa se explică de ce morala nazistă a fost mai puţin contagioasă decât morala comunistă şi de ce distrugerea morală a fost mai limitată. Rasele „inferioare", „subumane" vedeau în această doctrină o ameninţare mortală iminentă, astfel încât nu puteau fi tentate de ca. Poporul german însuşi, în măsura în care la urmat pe Hitler, a făcuto mai mult din naţionalism decât din nazism. Naţionalismul, care este o pasiune naturală, deosebit de exacerbată de două secole încoace, a furnizat formaţiunilor artificiale ale regimului nazist, ca de altminteri şi regimului comunist, energia şi carburantul. Câţiva membri ai elitei germane susţinuseră venirea la putere a cancelarului: aristocratismul lichelelor din trupele hitlcristc navea nimic dea face cu fosta elită. Cei care se revendicau de la Nictzschc au fost respinşi ca toţi ceilalţi. Cât despre loialitatea corpului de ofiţeri, ca se explică prin tradiţia militară, întărită în condiţiile date de un strop de kantism sau de hegelianism. Soldaţii sau supus ordinelor aşa cum fac toţi soldaţii. Iată de ce vârful de lance teoretic al nazismului, dis%

trugerea fizică a poporului evreu, apoi, în ordine ierarhică, a tuturor celorlalte popoare, a fost unul din secretele cele mai bine păzite ale Reichului. „Noaptea de cristal", care a fost un test, o tentativă de a convoca şi de a ralia poporul german în jurul marelui proiect, nu a constituit un succes politic. Din acest motiv, Hitler a hotărât să construiască cele sase mari centre de exterminare în afara teritoriilor Germaniei istorice. nazistăuipoate fildescrisă cercuriconDevastarea concen centrice trice în morală jurul nucleul nucleului central centra pe care care în fragmen fragmentele citate din Himmler ne permit să ni1 imaginăm.

45  

NENOROCIREA SECOLULUI

El este format din cei care sau convertit la plenitudinea nazismului. Sunt puţin numeroşi. Reprezintă centrul partidului, centrul WaffenSS, centrul Gestapoului. Cei care practică exterminarea sunt şi mai puţini. Nici nu aveau nevoie să fie mai numeroşi: gradul  în a lt de d ezv  îna ez v ol olta tare re in indu dust stri rial alăă şi teh te h n o lo log g ic icăă germ ge rmaană permitea economisirea mâinii de lucru. Cele câteva sute de SS care guvernau lagărele morţii delegau sarcinile „manuale" victimelor înseşi. Membrii Einsatz-    grr u p p e n  erau recrutaţi fără nici o calificare prealabilă.  g Sa remarcat că ci puteau teoretic să părăsească aceste unităţi de asasini. întâmpinau însă atunci mari neajunsuri, în primul rând acela de a deveni combatanţi pe frontul sovietic. Aceşti oameni erau, sau au devenit, nişte monştri. Nu c sieur că fuseseră cu totii cuceriţi de ideologia nazistă. E uşor să recrutezi, din ansamblul populaţiei, atâţia torţionari şi asasini de câţi ai nevoie. Lustrul ideologic le facilita vocaţia sau îi permitea să se dezvolte. Sa subliniat că activitatea acestor Einsatzgruppen   nu putea fi ignorată de Wchrmacht, în ariergarda că»

»

O

»

»

ruia operau; că destinaţia convoaielor, lichidarea ghe tourilor nu lăsa loc prea multor supoziţii; că în ciuda acelui no man s land   care înconjura lagărele, ceva tot sfârşea prin a răzbate de acolo. Hilberg scrie că secretul era „un secret cunoscut de toată lumea". Cu siguranţă, asa stau lucrurile, dar trebuie să luăm în considerare două aspecte. Un secret cunoscut de toată lumea nu e acelaşi lu  j

7 

>

cru cu urmau o politică şi disciplină un fapt public. Germanii liniaproclamată impusă din militară şi civică, din naţionalism, din frică, din neputinţa de a

46  

DISTRUGEREA MORALA

concepe sau a întreprinde un act de rezistenţă. Secretul, chiar deconspirat, îi elibera de responsabilitatea morală imediată, cel puţin le permitea să tergiverseze lucrurile, să întoarcă privirea în altă parte, să pretindă că toate astea nu existau. In perioada nazismului subzista o societate care trăia pe ruinele dreptului. Corpul de ofiţeri cuprindea numeroşi cetăţeni care rămâneau fideli canoanelor războiului si se străduiau, cu mai mult sau mai puţin succes, să păstreze o anumită onoare. Pentru că proprietatea nu fusese încă distrusă, supravieţuia o societate civilă. Filmul Lista lui Schindler  se  se bazează pe faptul că în Germania putea exista un proprietar de întreprindere capabil să recruteze şi să adăpostească o mână de lucru evreiască. încă din primii ani ai comunismului, un asemenea lucru era de nccon ceput în Rusia. Conţinutul secretului nu era credibil pentru un spirit normal constituit. O mare parte din Germania trăia încă întro societate si sub o morală naturale si nu măsura încă ce o aştepta, lucru care făcea încă şi mai incredibilă realitatea care îi era ascunsă, consistenţa bă>

i

nuielilor, evidenta indiciilor. Evreii înşişi, care trecu seră prin expropriere, concentrare, deportare, când ajungeau în faţa camerelor de gazare nuşi credeau ochilor. Pedagogia nazistă nu sa exercitat decât vreme de câţiva ani. Când Germania a fost ocupată, nazismul sa evaporat numaidecât — cel puţin în zona occidentală: în răsărit, el a fost în parte rcutilizat. Mai întâi 7  

i

y  

 

i

7

pentru că a fostşi judecat şi condamnat întreaga justiţie germană internaţională. Apoi, de pentru că ma jorr ita  jo it a t e a p o p u laţi la ţiee i nu fuse fu sese se p rofu ro fun n d pătr pă trun unsă să de

47  

NENOROCIREA SECOLULUI

această ideologic. în fine, pentru că naziştii înşişi, treziţi la realitate, nu vedeau prea limpede raportul dintre ceea ce fuseseră ei sub influenţa magică a ideologiei şi ce erau acum, când acea ideologie se risipise. Eichm Eic hman ann n sa regăsit în natur naturaa sa fundamentală de slujbaş mărunt, asa cum fusese înainte si cum ar fi redeve nit mai apoi dacă nu ar fi fost prins şi pedepsit. Pedeapsă pe care a primito pasiv, potrivit caracterului său şters. Faptele care i se reproşau — aşa cum a arătat pe bună dreptate Hannah Arendt — erau incomensurabile cu conştiinţa limitată a acestei făpturi banale.

 Falsi  Fa lsifi fica carea rea co comu munis nistă tă a bine bi nelu luii Comunismul este moral. Imperativul moral susţine  într  în tree ag agaa p re reis isto tori riee a b olşe ol şevi vism smul ului ui (so (s o c ia iali liss m u l f r a n cez şi german, populismul rus) şi victoria sa este celebrată ca o victorie a binelui. Estetica nu ţine pasul cu etica. Nazistul se crede artist, comunistul, virtuos. Fundamentul acestei morale se află în sistemul interpretativ. fi dedusă din cunoaştere. primitivă, niEasepoate spune, nu e natura ierarhizată, Natura crudă, implacabilă de care care er eraa încânta încâ ntatt omul om ul su superior perior nazist. nazist. Seamănă mai curând cu natura bună a lui Rousscau. Ea sa pierdut, dar socialismul o va recrea, ducândo la un nivel superior. Omul se va realiza pe deplin în cadrul ei. Trotki afirma că nivelul de bază al noii urna nităţi va fi la înălţimea lui Michelangclo şi Leonardo y  

da Progresul Vinci. Comunismul democratizează supraomul. natural este un progres istoric, fiindcă materialismul dialectic şi istoric asigură unitatea na

48  

DI STR U GER EA M OR A LĂ

turii si a istoriei. Comunismul îsi însuseste marea temă a Epocii Luminilor, Progresul, spre deosebire deci de temele decadente care bântuie nazismul; dar e vorba de un progres dramatic, care trece prin distrugeri imense şi inevitabile. Recunoaştem aici frânturi din pantra »

f

t

I

gismul hegelian şi mai ales din darwinismul dur al luptei pentru supravieţuire aplicată societăţii. „Raporturile sociale soci ale de produ pro ducţie" cţie" („sclavagismul", („sclavagismul", „feudalis „feudalismul", mul", „capitalism „capi talismul") ul") se succedă asemenea asemenea regnu regnurilor rilor în lum lumea ea animală, aşa cum mamiferele urmează după reptile. Este un teren de înţelegere secretă între nazism şi comunism: nimeni nu plânge după laptele vărsat, nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle, când trece gealăul sar aşchii — toate expresii familiare lui Stalin. De o parte şi de cealaltă, istoria c stăpână. Nazismul va restabili lumea în frumuseţea ci, comunismul, în bunătatea ei. Restabilirea este suspendată de voinţa umană luminată mina tă de iideologie. deologie. Leninismul se supun supune, e, în într tro o manieră şi mai evidentă decât nazismul, schemei gnostice a celor două principii antagoniste şi a celor trei timpi. La început era comuna primitivă, în viitor va fi comunismul, iar astăzi c vremea luptei dintre cele două principii. Forţele care ne fac să „avansăm" sunt bune, cele care ne „întârzie", rele. Ideologia (garantată în mod ştiinţific) desemnează principiul rău. Nu e o entitate biologică (rasa inferioară), ci socială, care împânzeşte la drept vorbind întreaga societate: proprietatea, capitalismul, complexul moravurilor, dreptului, culturii care se întemeiază pe acest principiu rău şi pe care le rezumă expresia „spiritul capitalismului". Oamenii care au înţeles cei trei timpi şi cele două principii, care cunosc esenţa ordinii naturale si istorice si care ştiu

49  

NKNOROCIRFA SECOLULUI

sensul evoluţiei sale şi mijloacele de a o grăbi se regrupează şi formează partidul. Este bun, aşadar, ansamblul mijloacelor care nc.ajută să atingem ţelul prevăzut de revoluţionar. Cum procesul este deopotrivă natural şi istoric, distrugerea vechii ordin ordinii repre reprezintă zintă îîn n ca însă însăşi şi o jertfă jert fă care generează generează noul. Formula lui Bakunin, care rezuma ceea ce înte lcscsc din Hegcl, este maxima bolşevismului: spiritul de distrugere e totuna cu spiritul de creaţie. In preistoria bolşevismului, eroii na r o dni k   erau foarte con ştienţi de revoluţia morală pe care o atrăgeau după sine aceste concepţii. Ccrnîşcvski, Ncccacv, Tkacev au dezvoltat o literatură a „omului nou", pe care Dostoievski a satirizato si căreia ia înţeles sensul metafizic. Omul nou este acela care îsi însuseste noua morală a devo tamentului absolut faţă de ţelurile propuse, care se antrenează sever ca să alunge din el ultimele resturi din vechea morală, cea pe care o promovează „duşmanii de clasă" pentru aşi perpetua dominaţia. Lenin a canonizat etica comunistă. Troţki a scris un opuscul al cărui titlu spune totul:  M o r a l a l o r şi a n o a s tră tr ă . i

* 

y

y

y  

Surprinzător e faptul că această ruptură morală nu c percepută de toţi cei care se află în afara acestui mediu revoluţionar. Intradevăr, pentru a descrie noua morală, comunismul se slujeşte de cuvinte aparţinând celei vechi: dreptate, egalitate, libertate... Este evident că lumea pe care se pregăteşte so distrugă este plină de nedreptate şi opresiune. Oamenii virtuoşi nu pot să nu admită că în fond comuniştii denunţă aceste tare i

y  

cu o vigoare extremă. Ei constată că justiţia distributivă nu e respectată. Călăuzinduse după ideea de dreptate, omul de bine caută să promoveze o mai bună

50  

DISTRUGEREA MORALA

repartiţie a bogăţiilor. Pentru comunist, idcca de drep^ tatc nu constă întro împărţire „dreaptă", ci în făurirea socialismului, în suprimarea proprietăţii private, anulând în consecinţă orice măsură de împărţire,  împ  îm p ă rţir rţ iree a îns însăş ăşii şi, în cele ce le din u urm rmă, ă, drep dr eptu tull părţ pă rţilo ilor. r. Comuniştii * se străduiesc să facă să se nască conştiinţa » * inegalităţii nu pentru a scoate în evidenţă un defect al dreptului, ci pentru ai face pe oameni să dorească o societate în care reglementarea nu trece prin drept. La fel, ideca comunistă de libertate îşi propune să insufle conştiinţa unei opresiuni acolo unde individul, victimă a alienării capitaliste, se crede liber. In cele din urmă, toţi termenii care servesc la exprimarea modalităţilor binelui: justiţie, libertate, umanitate, bunătate, generozitate, înfăptuire sunt instrumentalizaţi în vederea unui ţel unic, care îi cuprinde pe toţi şi îi realizează: comunismul. Din perspectiva ideii comuniste, aceste cuvinte nu mai întreţin cu vechea terminolo gie decât un raport de omonimie. Existau totuşi criterii simple care ar fi trebuit să risipească aceste confuzii. Numesc morală naturală sau comună aceea la care se referă înţelepţii Antichităţii, dar şi cei din China, India sau Africa. In lumea Bibliei, această morală c rezumată în a doua tablă a poruncilor lui Moisc. Etica comunistă i se opune făţiş şi în mod conştient. Ea îşi propune să distrugă proprietatea, odată cu ca dreptul si libertatea carei sunt asociate, si să rcinstituie ordi nea familială. îşi îngăduie să folosească toate mijloacele mincinoase şi violente pentru a depăşi vechea ordine şi a instaura una nouă. In principiul său, ca contravine deci în mod deschis poruncii a cincea („cinsteşte pe

51  

NENOROCIREA SECOLULUI

tatăl tău şi pe mama ta"), poruncii a şasea („să nu u c i z i " ), a şaptea şaptea ( „să nu fii fii desf de sfrâ rân n a t") t" ), a opta ( „să nu furi"), a noua („să nu dai mărturii mincinoase asupra aproapelui tău") şi a zecea („să nu pofteşti [...] nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău"). Nu e câtuşi de puţin nevoie să crezi în revelaţia biblică pentru a accepta spiritul acestor precepte pe care le regăsim pe toată suprafaţa pământului. Majoritatea oamenilor consideră că există comportamente care sunt bune şi adevărate fiindcă ele corespund lucrurilor pe care le cunosc din structura universului. Comunismul concepe un alt univers şi îşi raportează morala la acesta. Iată de ce el recuză nu numai preceptele, ci şi fundamentul lor, lumea că morala se întemeiazănaturală. pe naturăSpuneam şi pe istorie; e fals:comunistă pe o supranatură care nu există şi pe o istorie lipsită de adevăr. „Regimul „Regi mul sovietic, scria scria Raymond Raym ond Aron în D e m o craţie et totalitarisme1,  sa născut dintro voinţă revoluţionară inspirată de un ideal umanitar. Scopul era de a crea regimul cel mai uman pe care la cunoscut vreodată istoria, primul regim în care toţi oamenii ar putea ajunge la umanitate, în care clasele vor fi dispărut, în care omogenitatea societăţii ar permite recunoaşterea reciprocă a cetăţenilor. Dar această mişcare care aspira spre un ţel absolut nu ezita în faţa nici unui mijloc, pentru că, potrivit doctrinei, doar violenţa putea crea o societate desăvârşită şi pentru că proletariatul era angajat întrun război nemilos cu capitalismul. 2 Ray Raymo mond nd Ar Aron on,, Democraţie et totalitarisme , Gallimard, Gallim ard,  Paris, 1965, p. 302. [Trad. rom. Democraţie şi totalitarism , Al All, l,  Bucureşti, 2001. ( N . r e d . )]

52  

D1STRUGKKKA MORALĂ

Din această combinaţie între un tel sublim si o teh nică necruţătoare au apărut diferitele faze ale regimuluii sov lu sovietic. ietic. “ Aceste rânduri reflectă, cât se poate de limpede, ambiguitatea şi amăgirea comunismului. Fiindcă ceea ce i

»

>

e numit uman şi umanitar este de fapt supraumanul şi supraumanitarul pe care le promite ideologia. Umanul şi umanitarul nu au nici drept, nici viitor. Clasele nu sunt reconciliate, ci dispar. Societatea nu devine omogenă, autonomia şi dinamica sa sunt distruse. Nu proletariatul e cel care se războieşte cu capitalismul, ci secta ideologică ce vorbeşte si acţionează în nume le său. In fine, capitalismul nu există decât în opoziţie cu un socialism inexistent (sau care există doar în ideologie) şi, prin urmare, conceptul de capitalism este inadecvat pentru a descrie realitatea ce trebuie suprimată. Scopul nu c sublim: el împrumută doar culorile sublimului. Mijlocul, care este de a ucide, devine singurul scop posibil. La capătul unei lungi şi admirabile paralele între nazism şi comunism, Raymond Aron scrie: „îmi menţin părerea, în concluzie, că între aceste două fenomene există o diferenţă esenţială, oricare ar fi similitudinile. Diferenţa este esenţială din pricina ideii care animă cele două demersuri. Intrun caz, totul sfârşeşte în lagă ru 1de muncă, mun că, îîn n celălalt, în camera de gazare gazare.. In Intr tru un caz acţionează voinţa de a construi un nou regim şi, poate, un alt om, prin indiferent ce mijloace; în celălalt, o voinţă dea dreptul demonică de a distruge o p s e u d o ras ra s ă .  Flammarion-Ccrf,  Paris, 1997, p. 242. 8Documentul Comisiei pentru raporturile religioase cu iu daismul, din 16 mai 1998, semnat de cardinalul Edward Idris 

Cassidy, preşedinte.

1355 13  

NENOROCIREA SECOLULUI

 Ju  J u lc lcss Isaac Isaa c iau făcu fă cutt un emin em inen entt servi serviciu ciu inte in terp rpel elân ând do o insistent asupra acestui punct. Ştim că de la conferinţa de la Seelisberg până la Vatican II şi mai departe, cu intermitenţe, ei au primit satisfacţie, „învăţătura dispreţului" nu mail de areconştiinţă curs. D ar examenu examenul nu sa oprit aici. aici. Treptat, raportul cu evreii, privit la început ca o restabilire a păcii cu un partener exterior, sa aprofundat concentrân duse asupra raportului Bisericii cu ea însăşi. Trebuia examinată propria sa tradiţie, propria sa interpretare a Scripturilor. Se descoperea că, în penumbra în care fusese menţinută chestiunea statutului evreilor si al iu i

i

daismului lui Mesia, ale proliferaseră învăţături când după false, venirea când insuficiente, căror consecinţe insuportabile ieşeau acum la iveală. Ramificaţiile acestei  învăţăt  înv ăţături uri se înti întinde ndeau au pâ până nă departe dep arte în toate toa te dire direcţiil cţiilee în patrimoniul Bisericii şi îndemnau la o reechilibrare generală. Ea nu sa încheiat. Sar putea să sfârşească prin trun eveniment teologic la fel de important cum au fost, fos t, la vrem vremee lor, con conci ci liil liilee din N Nice iceca ca şi Calcedo C alcedonia. nia.

Unicitatea S oah-ului )

Numeroasele detalii şi amplele analize care compun eseul de faţă au fost necesare — dar cu siguranţă nu şi suficiente — pentru a aduce un început de răspuns la întrebarea pusă iniţial: cum trebuie înţeleasă unicitatea Soahului ? >

Memoria creştină a nazismului, în aspectul său direct teologic, conduce în mod natural la recunoaşte-

rea unicităţii Soahului. 1366 13  

M EM O R I A

Au existat în vremea războiului, si chiar imediat după război, voci care au interpretat catastrofa care sa abătut asupra evreilor ca o confirmare a blestemului asociat poporului „deicid“. Cu greu sar fi putut  îm  împ in ge imputa mai depa de parte rte a b jecţ je cţia ia.. D a r(absurd din clip cl ipa în careresnu i sep inge mai Israelului păcatul şia deja pins de cateh cat ehis ism m u l de la T r e n t o ) „de „deicid icidulu ului‘ i‘\ \ o altă ltă figură trecea în primplan: cea a Slujitorului suferind din cartea lui Isaia, în care evreii văzuseră dintotdea una chipul Israelului, iar creştinii — chipul lui Cris tos. Dc acum înainte, analogia celor două figuri era interpretată spre slava poporului ales. Mai mult, ca justifica unicitatea Şoahului prin luarea în considerare a unui singur criteriu, calitatea unică a victimei. Punctul de vederea teologic risipea orice confuzie posibilă cu un simplu masacru, sau mai curând, în imensa hecatombă a epocii, Şoahul era pus deoparte şi avea o semnificaţie diferită. Nimic nu era mai banal în Imperiul Roman decât supliciul crucii. Imediat după revolta lui Spartacus, «

crucile străjuiau via Appia de la Roma la Campagna. Războaiele evreieşti ale lui Titus si Hadrian au sfârsit prin ridicarea a mii de cruci. Evreii înşişi, atunci când gradul lor de suveranitate le dădea dreptul, foloseau câteodată acest mod de execuţie. Astfel, potrivit lui Iosephus Flavius, regele Alexandru Ianea a pus să fie crucificaţi opt sute de evrei în chiar inima Ierusalimului. Mesia a fost răstignit între doi oameni despre care »

>

>

Evanghelia precizează că au suferit mai mult decât el, aşa încât a fost nevoie să li se zdrobească picioarele

ca să moară înaintea sabatului. Totuşi, creştinii consi 137  

NEN ORO CIRE A SECOl.U Ull UI UI

deră că Patimile lui Cristos nu pot fi comparate cu aceste execuţii de rutină, pentru că, oricât de cumplit ar fi supliciul oamenilor, el nu ne îngăduie să ne închipuim ce înseamnă pătimirea Dumnezeului făcut om; pentru că decât însemnătatea pătimiri poatecreaţia. fi măsurată în raportacestei cu planul divinnu privind In mod analog, această incomensurabilitatc singularizează poporul ales, care rămâne un instrument al acestui plan şi din care face parte Mesia lui Israel. Creştinii dispun deci de o schemă teologică coerentă a Şoahului, care face în acelaşi timp dreptate sentimentului evreiesc al diferenţei şi popoarelor, creştine sau nu, care au trecut prin încercări comparabile, chiar asemănătoare. între ele nu poate exista o „concurenţă a victimelor". Fără să se confunde şi fără să se separe, ele se distribuie pe rânduri egale în inima suferinzilor inocenţi, uniţi întro solidaritate de ordin teologic care rămâne în întregime de definit.  într  în tr a d e v ă r , ce ceea ea ce pe pent ntru ru cr creş eşti tin n i se p rez re z intă in tă ca un moment agonizant pe lunga cale a mântuirii le apare desigur evreilor ca o pură piatră de încercare. Unii evrei au respins cuvântul Holocaust pentru că, desemnând un sacrificiu, nu mai era potrivit pentru a numi acest paroxism dement al răului şi de aceea au preferat termenul neutru Şoah, „catastrofă". Creştinii ar fi putut accepta cuvântul Holocaust fiindcă a fost trăit şi recapitulat, ca sacrificiu, de Mesia al lor. Neînţelegerea reciprocă privind acest eveniment nu se bazează deci pe o interpretare greşită sau pe o reavoinţă, ci tine de însesi originile credinţei evreieşti si creştine. »

I

O

9

9

*

9

Creştinii consideră că, în limita cognoscibilului, de 138  

M EM O R I A

ţin o cheie. Dar ca nu arc valoare decât în limitele credinţei lor. E respinsă de evrei, lucru pe care creştinii nu reuşesc săl priceapă. Astfel, problema unicităţii Şoahului nuşi poate găsi o rezolvare completă universal acceptată. Rămâne să înţelegem mai limpede această nehotărâre şi să o acceptăm.

 

Anexă

 D i s c u r s la I n s t i t u t  R ost ostii t c u pr ileju il eju l şedinţe şedinţeii p u blice an u ale   a celor cinci academii, 21 octombrie 1997 

 

 M e m o r i e s i u i t a r e a b o l ş e v i s m u l u i I

>

Există astăzi un acord destul de răspândit, cel puţin printre membrii Institutului, în ce priveşte gradul de conaturalitate între comunismul de tip bolşevic şi naţionalsocialism. Găsesc fericită expresia lui Pierre Chaunu: gemeni heterozigoţi. Aceste două ideologii au ajuns la putere în secolul XX. Ele îşi propun să construiască o societate perfectă, smulgând din rădăcini principiul rău care i se opune. Intrun caz, principiul malign este proprietatea, prin urmare proprietarii, apoi, cum răul subzistă şi după „lichidarea ca clasă" a acestora, totalitatea oamenilor, corupţi de spiritul „capitalismului", care se infiltrează până şi în partidul comunist. In celălalt caz, principiul malign este situat în rasele aşazis „inferioare", în primul rând evreii, apoi, cum răul continuă să subziste şi după exterminarea lor, trebuie urmărit în celelalte rase, chiar şi în „rasa ariană"  însăşi  îns ăşi,, a cărei că rei purit pu ritat atee e p pângă ângărită. rită. C o m u n ism is m u l şi nana zismul invocă în sprijinul legitimităţii lor autoritatea ştiinţei. Ele îşi propun să reeduce umanitatea şi să creeze un om nou. Aceste Aces te două ideolo ideologii gii se pret pretind ind filantropice. N Naţ aţio io nalsocialismul vrea binele poporului german şi declară că face un serviciu umanităţii exterminândui pe evrei. Comunismul leninist vrea dea dreptul binele

 într  în tree g ii omen om enir iri. i. A c e s t univ un iver ersa salis lism m al com co m u n ism is m u lui lu i 1433 14  

NENOROCIREA SECOLULUI îi c o n f e r ă u n i m e n s a v a n t a j a s u p r a n a z i s m u l u i , a l c ă  ru i p r o g r a m

n u e ste e x p o r ta b i l. C e l e d o u ă d o c t r in e  

p r o p u n „ id e a lu r i î n a l t e " , c a p a b i le s ă s u s c it e u n d e v o  t a m e n t e n t u z i a s t si si a c t e e r o i c e . T o t u ş i , e l e d i c t e a z ă î n   a c e l a ş i t i m p d r e p t u l şi şi d a t o r i a d e a u c i d e . C a s ă - l c i  tă m p e C h a t c a u b r ia n d , d e a stă d a t ă p r o f e t ic : „ In a d â n  c u l a c e s t o r s i s te m e s e află u n r e m e d i u e r o i c m ă r t u r i s it   s au s u b î n ţ e l e s : a c e s t r e m e d i u e s te d e a u c i d e . " Şi p e   H u g o : „ P o ţ i s ă -l u c iz i lin iş tit p e a c e s t o m . " S au c a t e  g o r ii î n t r e g i d e o a m e n i . T o c m a i a s t a a u şi f ă c u t a c e s t e   d o c t r i n e , o d a t ă a j u n s e la la p u t e r e , p e o s c a r ă n e m a i î n  t â l n i t ă î n i s t o r i e . I a t ă d e c e n a z i s m u l si c o m u n i s m u l y  

s u n t c r i m i n a l e î n o c h i i c e l o r s t r ă i n i d e s i s t e m . L a f el el  d e cr im i n a l e ? C a u n u l c a r e le -a stu d ia t p e a m â n d o u ă ,   c u n o s c â n d c u l m i l e î n i n t e n s i t a t e a le le c r i m e i n a z i s t e ( c a  m e r a d e g a z a r e ) şi şi î n e x t e n s i e a l e c o m u n i s m u l u i ( p e s t e   ş a iz e c i d e m i li o a n e d e m o r ţ i ) , g e n u l d e p e r v e r t i r e a s u  f l e t e l o r şi şi m i n ţ i l o r o p e r a t ă a t â t d e u n u l , c â t şi d e c e  l ă la l a lt lt , c r e d c ă n u s e p u n e p r o b l e m a s ă i n t r ă m î n a c e a s t ă   d i s c u ţi e p e r ic u l o a s ă şi c ă tr e b u i e să r ă s p u n d e m

sim 

p l u ş i f e r m : d a , la la f e l d e c r i m i n a l e .

Mă frământă următoarea dilemă: cum se face că astăzi, adică în 1997, memoria istorică le aplică un tratament diferit, mergând până acolo încât parc să uite de comunism ? Nu e nevoie să insistăm asupra acestei inegalităţi. încă din 1989, opoziţia poloneză, în frunte cu primatul Bisericii, recomanda uitarea şi iertarea. In majoritatea ţărilor care ieşeau din comunism, nu sa pus problem pro blemaa pedepsi pedepsirii rii responsab responsabililor ililor car caree ucise uciseser seră, ă, p pririvaseră de libertate, ruinaseră, abrutizaseră pe supuşii lor, şi asta vreme de două sau trei generaţii. Cu excep-

ţia Germaniei de Est şi a Republicii Cehe, comuniştii 1444 14  

DISCURS LA INSTITUT

au fost autorizaţi să rămână în jocul politic, ceea ce lea permis să recucerească ici şi colo puterea. In Rusia şi  în alt altee re rep p u b lici li ci,, p erso er son n al alu u l d iplo ip lom m a ti ticc şi p o li liţi ţiee n e s c a rămas acelaşi. In Occident, această amnistie de fapt nomenklatuni

a fostcomparată privit privităă favorabil. C Con onfirm firmarea area  a fost cu evoluţia thermidoriană a foştilor iacobini. De câtva timp încoace, presa noastră vorbeşte bucuros despre „epopeea comunismului". Trecutul cominternist al partidului comunist, expus şi documentat cu acte în regulă, nu1 împiedică absolut deloc să fie acceptat în sânul democraţiei franceze. In schimb, d a m n a t iioo m e m o r iiaa e   a nazismului, departe de a cunoaşte vreo prescriere, pare să se agraveze pe zzii ce trece. O amplă bib bibliote liotecă că pe acest subiect se îmbogăţeşte în fiecare an. Muzeele, expoziţiile întreţin — pe bună dreptate — oroarea crimei. Să consultăm pe Minitel serviciul de documentare al unui mare cotidian de seară. Să selecţionăm „subiectele", grupate după cuvintelecheie, care au fost tratate din 1990 până la 14 iunie 1997, ziua când am făcut eu verificarea: la „nazism", 480 de ocurenţe; la „Sta linism", 7; la „Auschwitz", 105; la „Kolîma", 2; la „Ma gadan", 1; la „Kuropatî", 0; la „foametea din Ucraina" (între 5 şi 6 milioane de morţi în 1933), 0. Acest sondaj nu are decât o valoare indicativă. Alfred Grosser declara în 1989, în legătură cu cartea sa L a M e m o i r e e t 1’O u b l i :   „Ceea ce pretind este ca atunci când e cântărită responsabilitatea crimelor trecute să fie aplicate aceleaşi criterii pentru toată lumea." Desigur, dar e foarte dificil; astăzi aş dori, ca simplu istoric, nu ca judecător, sine ira et studio , să încerc să

interpretez aceste fapte. Numi fac iluzii că aş putea 1455 14  

N E N O R O C I R E A S E C OL U L U I

epuiza subiectul. Dar pot cel puţin enumera o listă ne rcstrictivă de factori. 1) Nazism Naz ismul ul es este te mai mai bine cunoscu cun oscutt decât co com m unismul, pentru că dulapul cu cadavre a fost larg deschis de către trupele aliate şi pentru că mai multe popoare popo are europene occidentale lau trăit îîn n mod direct. Iam întrebat adeseori pe studenţi dacă aveau cunoştinţă de foametea artificială declanşată în Ucraina în 1933. Nu auziseră niciodată vorbindusc despre aşa ceva. Crima nazistă a fost în primul rând de natură fizică. Ea nu sia contaminat moral victimele si mar   torii, cărora nu li se cerea o adeziune la nazism. Ea este deci reperabilă, flagrantă. Camera de gazare concepută »

>

9

9

centru a exte centru exterm rmina ina pe sca scară ră industria industrială lă o p porţiun orţiunee dc imitată a umanităţii este un fapt unic. Gulagul , L a o   gaa i u l  sunt învăluite în ceaţă şşii rămân un ob  g obie iect ct distant, cunoscut în mod indirect. O excepţie: Cambodgia, ale cărei osuare sunt astăzi deschise. 2) Poporul Pop orul eevr vreu eu şia asu asumat mat mem memoria oria Şoahului. Pentru el era o obligaţie morală care se înscria în lunga memorie a persecuţiilor; o obligaţie religioasă legată de lauda sau de interogarea pasionată, de felul celei practicate practica te de Iov, a Dum Dumnez nezeulu euluii care a făgădui făgăduitt săşi apere poporul şi care pedepseşte nedreptatea şi crima,  într  în tree a g a u m a n itat it atee tr tree b u ie de deci ci să ffie ie recu re cun n o s c ă toa to a re memoriei evreieşti pentru că a conservat cu sfinţenie arhivele Şoahului. Enigma se referă la popoarele care lau uitat, şi voi vorbi despre asta ceva mai încolo. Să adăugăm că lumea creştină a trecut după acest eveniment la un examen de conştiinţă  si se simte atinsă în I

9

9

fiinţa  sa intimă de această rană de nesters. 3) Perceperea nazismului şi a comunismului în 9

9

câmpul magnetic polarizat de noţiunile de dreapta şi 146  

DISCURS LA INSTITUT

dc stânga. Fenomenul este complex. Pe de o parte, ideea de stânga însoţeşte intrarea succesivă a claselor sociale  în joc jo c u l p o liti li ticc d e m o c rati ra ticc . D a r tr tree b u ie rem re m a rc rcaa t că promovarea clasei muncitoare americane a exclus ideea socialistă şi că clasa muncitoare engleză, germană, scandinavă, spaniolă, deşi tot mai puternică, a opus un refuz majoritar ideii comuniste. Doar în Franţa şi în Cehoslovacia, chiar înainte de război, şi ceva mai târziu în Italia, comunismul a putut pretinde că se identifică cu mişcarea muncitorească, devenind astfel unul dintre membrii legitimi ai stângii. In plus, în Franţa, istorici ca Mathicz, admiratori ai Marii Revoluţii, au pus în mod natural în paralel octombrie 1917 cu 1792 si teroarea bolşevică cu teroarea iacobină. Pe dc altă parte, mulţi istorici antebelici erau extrem dc conştienţi dc rădăcinile socialiste sau proletare ale fascismului italian şi ale nazismului german. Iau drept martor cartea clasică a lui Elic Halevy His-   toire du sociahsme europeen , scrisă în 1937. Capitolul III din partea a cincea este consacrat socialismului din Italia fascistă, capitolul IV — naţionalsocialismu t   

i

lui. Acest ultim regim, declarândusc anticapitalist, deposedând sau eliminând fostele elite, adoptând o formă revoluţionară, avea unele motive să figureze — lucru de neconceput astăzi — întro istorie a socialismului. 4) Războ Ră zboiul, iul, încheind o alianţ alianţăă mili militar tarăă între dem demo o craţii şi Uniunea Sovietică, a slăbit anticorpii occidentali împotriva ideii comuniste, care erau totuşi foarte puternici în momentul pactului HitlcrStalin, şi a provocat un fel de blocaj intelectual. Ca să poarte războiul cu însufleţire, o democraţie are nevoie ca aliatul său să

posede un anumit grad dc respectabilitate; la nevoie, 1477 14  

NENOROCIREA SECOLULUI

i1 împrumută ea. Eroismul militar sovietic căpăta, la  înd  în d e m n u l lui Sta St a lin li n , o fo form rmăă pur pu r p a trio tr ioti ticc ă , îndă în dără rătu tull căreia se ascundea ideologia comunistă, trecută în rezervă. Spre deosebire de Europa Răsăriteană, Europa Occidentală nu a trăit experienţa directă a sosirii Armatei Roşii. Aceasta a fost deci văzută ca eliberatoa re, la fel ca şi celelalte armate aliate, fapt pe care nici balticii, nici polonezii nu1 resimţeau ca atare. Sovieticii au fost judecători la Niirnberg. Democraţiile au consimţit la sacrificii foarte grele pentru a doborî regimul nazist. Ele nau mai acceptat apoi decât sacrificii foarte uşoare pentru a ţine în frâu regimul sovietic, ba chiar, spre sfârşit, pentru a1 ajuta să se menţină, din dorinţa de stabilitate. Sa prăbuşit de la sine, peste propriul neant, fără ca democraţiile să se amestece prea mult. Atitudinea lor nu putea fi aceeaşi, judecata nu putea fi egală şi nici memoria imparţială. 5) U nul nu l di din n marile succese ale ale regimului sovieti este că şia difuzat şi şia impus treptat propria clasificare ideologică a regimurilor politice moderne. Lenin le reducea la opoziţia socialism-capitalism.  Până în anii ’30, Stalin a păstrat această dihotomie. Capitalismul, numit şi im p eria lism , îngloba regimurile liberale, regimurile socialdemocrate, regimurile fasciste şi, în sfârşit, :>e cel n naţi aţion onals alsoc ociah iahst. st. A sta le perm per m itea co com m un unişti işti or germani să să menţi menţină nă echilibrul între „socio „so ciofasc fascişti“ işti“ şi nazişti. Dar, decizând aşazisa politică a fronturilor populare, clasamentul a devenit următorul: socia lismul  (adică regimul regimul sovie s ovietic), tic), democraţiile burgheze   (liberale şi socialdemocrate) şi în fine fa  f a s c i s m u l .   Sub numele de fascism erau reunite deopotrivă nazismul,

fascismul mussolinian, diversele regimuri autoritare 1488 14  

DISCURS LA INSTITUT

din Spania, Portugalia, Austria, Ungaria, Polonia ctc. şi, în cele din urmă, extrema dreaptă din regimurile liberale. Exista o continuitate neîntreruptă între — de pildă — Chiappe şi Hitler, trecând prin Franco, Mus

solini etc. nazismului era ştearsă. Mai mult, el eraSpecificitatea fixat la dreapta, asupra căreia îşi proiecta sumbra lumină. Devenea dreapta absolută, în vreme ce sovietismul era stânga absolută. Uimitor este faptul că, întro ţară ca Franţa, această clasificare sa incrustat în conştiinţa istorică. Să privim manualele noastre dc istorie folosite în învătămân tul secundar şi superior. Clasamentul este în general următorul: regimul sovietic; democraţiile liberale, cu stânga şi dreapta lor; diferitele forme dc fascism, adică nazismul, fascismul italian, franchismul spaniol etc. Este Es te o versiune ate atenuată nuată a vulgat vulgatci ci sovietice. In sch schimb imb,, nu găsim prea des în aceste manuale clasificarea corectă, cea asupra căreia cad de acord istoricii de astăzi, dar care fusese propusă de Hannah Arendt încă din 1951, şi anume: singurele două regimuri t o t a l i t a r e , comunismul şi nazismul, tratate împreună, regimurile liberale, regimurile autoritare (Italia, Spania, Ungaria, America Latină) care ţin de categoriile clasice ale dictaturii şi tiraniei, repertoriate de la Aristotel încoace. 6) Slăbiciunea grupurilor capabile capabile să conserve me moria comunismului. Nazismul a durat doisprezece ani; comunismul european, în funcţie de ţară, între cincizeci şi şaptezeci de ani. Durata arc un efect auto amnistiant. Intradevăr, în tot acest imens timp societatea civilă a fost atomizată, elitele au fost succesiv distruse,  înlocu  înl ocuite ite,, reedu reeducate. cate. To Toat atăă lumea lumea — sau sau aproape toată lu>

mea —, de sus până jos, a traficat, a trădat, sa degradat 1499 14  

NENOROCIREA SECOLULUI

moral. Mai grav, majoritatea celor care ar fi fost în măsură să gândească au fost privaţi de cunoaşterea istorici lor şi şiau pierdut capacitatea de analiză. Citind literatura opoziţiei ruse, care c singura literatură veritabilămişcătoare a ţării, percepem lamentaţie sfâşietoare, presia a unei oinfinite amărăciuni, dar exnu  întâ  în tâln lnim im apro ap roap apee n ic icio iod d ată at ă o anali an aliză ză raţi ra ţion onal ală. ă. C o n ştiinţa comunismului comunism ului este dureroa dureroasă, să, dar rămâne rămâne con c on fuză. Astăzi, tinerii istorici ruşi nu se mai interesează de această perioadă sortită uitării şi dezgustului. Statul, de altminteri, reînchidc arhivele. Singurul mediu care ar fi putut fi purtătorul memoriei lucide a comunismului este cel al disidenţei, născută în jurul anului 1970. Dar ca sa descompus rapid în 1991 şi nu a fost capabilă să participe la noua putere, lată de ce proiectul  M e m o r i a l u l u i  său nu a putut prinde rădăcini şi nici nu sa putut dezvolta. Este efectiv necesar ca organul care are drept funcţie păstrarea memoriei să atingă o anume masă critică, prin număr, forţă, influenţă. Armenii nu au atins cu adevărat această masă critică. Şi mai puţin încă, ucrainenii, cazacii, ccccnii, tibetanii şi numeroşi alţii, pe care nui mai pomenesc aici. Nimic nu e mai problematic, după disoluţia unui regim totalitar, decât reconstituirea, în rândul poporului, a unei conştiinţe morale si a unei capacităţi inteleetu alee normale. In acea al aceast stăă privin privinţă, ţă, G Germ ermania ania postn p ostnazistă azistă se găsea întro poziţie mai bună decât Rusia postso victică. Societatea civilă nu avusese când să fie distrusă  în p rofu ro fun n zim zi m e. Ju Jud d ecat ec ată, ă, pedepsită, pedep sită, dena de nazi zifi fica cată tă de arar 9   

i

y  

y

y   

I

y  

matele occidentale, ea a fost capabilă să însoţească această mişcare de purificare, să se judece ea însăşi, săşi

amintească si să se căiască. 1500 15  

DISCURS LA INSTITUT

 în E u r o p a dc E s t nu s a întâ în tâm m p lat la t la fel, fe l, şi O c c i dentul are partea lui dc responsabilitate în acest sens. Când comuniştii ruşi au transformat posesiunea generală a bunurilor în proprietate legitimă, când şiau legitimat puterea de fapt prin sufragiul universal, când au înlocuit leninismul prin naţionalismul cel mai şovin, Occidentul a considerat inoportun să le ceară socoteală. Era cel mai prost serviciu pe care1 puteau face Rusiei. Ubicuitatea statuilor lui Lcnin în pieţele publice din Rusia nu c decât semnul vizibil al unei otrăviri a sufletelor cărora le vor trebui mulţi ani ca să se vindece. în Occident, vulgata istorică lăsată dc Co mintern despre fronturile populare c departe dc a fi estompată, învăluirea ideii leniniste în ideea dc stânga, care iar fi îngrozit pe Kautsky, Bcrnstein, Lcon Blum, Bcrtrand Russcll şi chiar şi pe Roşa Luxemburg, face ca astăzi această idee să fie uneori asimilată unui avatar nefericit sau unui accident oarecum meteorologic al aceleiaşi stângi, iar acum, că a dispărut, această idee rămâne ca un proiect onorabil care sa sfârşit prost. 7) Am Amnezia nezia comunismului, memoria nazis nazismulu mulu i

se exasperează reciproc atunci când simpla şi dreapta memorie e suficientă ca să le condamne pe amândouă. Faptul că nucleul răului trebuie să se găsească în sânul său este, de secole, o trăsătură a conştiinţei occidentale vinovate. Au existat diferite opinii în ce priveşte această localizare. Răul a fost uneori situat în Africa de Sud a apartheid- ului, în America războiului din Vietnam. Dar a rămas întotdeauna centrat pe Germania nazistă. Rusia, Corcea, China, Cuba erau resimţite ca exterioare, exterio are, sau împ împinse inse sp spre re ex exterio teriorr îîn n măsura în care

lumea prefera săşi întoarcă privirea dc la ele. Vaga 151  

NENOROCIREA SECOLULUI

remuşcare ce însoţea acest abandon era compensată de o vigilenţă, o concentrare feroce a atenţiei asupra a tot ceea ce intrase în contact cu nazismul, în special asupra regimului de la Vichy sau, în zilele noastre, asupra ideilor perverse care supurează în unele nuclee ale extremei drepte europene.

U na din din trăsăt trăsăturile urile secolului X X est estee nu numa numaii că istoria a fost oribilă în ce priveşte masacrarea oamenilor de către alţi oameni, ci şi că de fapt conştiinţei istorice — şi una se explică prin cealaltă — ia venit extraordinar de greu să se orienteze corect. Orwell remarca faptul că mulţi au devenit nazişti dintro repulsie justificată faţă de bolşevism, şi comunişti — dintro repulsie justificată faţă de nazism. Acest lucru semnalează pericolul falsificărilor istorice. Suntem martorii unei falsificări pe calc să se nască, şi ar fi păcat să lăsăm moştenire următorului secol o istorie falşi ficată. In concluzie, o speranţă şi o temere. A fost nevoie de ani în şir pentru ca omenirea să devină pe deplin conştientă de nazism, fiindcă depăşea limitele posibilului şi fiindcă imaginaţia umană nu era capabilă săl cuprindă. Sar putea să se întâmple la fel şi cu comunismul bolşevic, ale cărui opere au căscat un abis atât de profund şi care au fost protejate, ca şi Auschwitzul până în 1945, de neplauzibil, incredibil, inimaginabil. Timpul, a cărui menire este să scoată la iveală adevărul, îşi va face poate şi de astă dată datoria. »

 

CUPRINS

I N T R O D U C E R E .....................................................  

7

I . D I S T R U G E R E A F I Z I C Ă ..................................   19 Şase nume,  21 — Exproprierea,  22 — Concentrarea,  23 — Operaţiunile mobile de ucidere,  24 — Deportarea,  26 Exeecu cuţţia ju d ic ia r ă 29 Numele mele şi an anoo— Ex 29 — Foametea, 30 — Nu nimatul,  31

II. DISTRUGEREA MORALĂ

.........................   33

Inepţia, 35 — Falsificarea nazistă n azistă a binelui, 39 — Falsificarea  comunistă comu nistă a binelui, binelui,  48 — Evaluare,  62

..............

I I I . D IS IST R U G E R E A P O L I T I C U L U I   65 Politica de distrugere a politicului, 67 — Relicvele polit politicuicului, 69 — Utopia,  70 — Ţelurile nelimitate ale nazismului,  72 — Telurile nelimitate ale comunismului,  75 — Uzu Uzură ră si si  autodistrugere,  78 IV.. T E O L O G I E .. IV .... .... ...... .... .... ...... .... .... ........ ...... .... .... .... ........ ...... ........ ...... ........ ...... .... .... .. 83 Răul,  85 — Demonul şi persoana,  88 —  M  Mân ântu tuir irea ea,,  91 — „Biblismul “ nazist, 94 — „Biblismul“ comunist, 98 — £reZH, 101

1533 15  

NENOROCIREA SECOLULUI

V. M E M O R I A ...... ......... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...107 107 Uitarea „păgâ „păgână" nă" a comunis comunismului mului, 109 — Uitarea creştină a  comunismului, 110— Uitarea evreia ev reiască scă a comu comunismu nismului, lui,  113 — M  Mem emor oria ia ev evre reia iasc scăă a nazismului nazism ului , 114 — M  Mem emor oria ia creştină   a nazismului,  127 127 — Unicitate Unicitateaa Şoah-ului,  136 136

A N E X Ă . D IIS S C U R S LA L A IIN N S T I T U T ................ 14 1411

 

  Redactor VLAD RUSSO

Tehnoredactor  DOINA ELENA PODARU

DTP DUMITRU OLTEANU  

Corector OANA DUMITRESCU  

Apărut 2007 BUCUREŞTI - ROMÂNIA  

Lucrare executată la „UNIVERSUL" S.A.