NEIL LEACH – ANESTETICA _arhitectura ca anestezic_.pdf

NEIL LEACH – ANESTETICA (arhitectura ca anestezic)

Lucrarea de fata a fost pentru prima oara editata in anul 1999 in Anglia (Cambrige) si reeditata si tradusa la scurt timp la editura Paideia. Ca un compendiu de eseuri de arhitectura, cartea este structurata in cinci capitole, parti in care autorul pune in discutie o serie de teme filosofice contemporane perioadei de elaborare a lucrarii. Este meritorie actualitatea cartii prin actualitatea acestor tematici ce nu si-au pierdut inca impactul stiintific, fiind inca problematizate in forurile interdisciplinare, unde si arhitectura isi gaseste suportul teoretic. Neal Leach, profund influentat de autori si curente filosofice ale inceputului de sec. XXI, cum este spre exemplu opera lui Jean Baudrillard, aduce in discutie si incearca sa extrapoleze in domeniul arhitecturii o serie de teme filosofice. Concentrate pe notiunea de imagine , ca interfata intre individ/ realitate, societate/ oras/ metropola, mesaj/ sens, etc, aceste teme sunt desprinse din viata cotidiana a mediului urban. Din tot acest mediu care si-a dobandit anumite performante tehnolgice, autorul extrage urmatoarele  problematici: socul informational, informational, sterilitatea informatiilor informatiilor interumane, dedublarea realitatii prin exacerbarea imaginii publicitare, etica praxisului de arhitectura. Societatile contemporane, dupa cum sustine autorul, sunt supuse, in toate sensurile existentei lor, unui  proces de estetizare, reprezentand concentrarea pe imagine ca forma de atractie/ atragere a privirii, esteticul fiind un ”stimul imediat al cointeresarii vizualului”. In paralel cu discutarea problematicilor cotidiene referitoare la viata urbana, autorul incearca sa faca recurs la anumite concepte filosofice si la teoreticienii care le-au elaborat. Pe tot  parcursul cartii cart ii,, Neil Leach Leac h ofera o fera o serie de indici bibliografici de notorietate, in speta unor autori autor i celebrii pentru ipostazele lor intelectuale. Dintre ei, autorul face adeseori referire la Jean Baudrillar si lucrarea sa „Simulacre si simulare”, ca teoretician al postmodernismului, centrat asupra notiunilor de hiper-realitate si simulare, intr-o era digitizata, elaborata dupa un intreg corpus  publicitar in care „forma publicitara e cea in care toate to ate continuturile singulare se anuleaza in chiar momentul in care se pot transcrie unele in celelalte” (Baudrillard, 2008: 67). O alta referire se face la opera lui Walter Benjamin, critit pertinent al prezentei mesajului politicului regimurilor  propagandiste (in sp ecial al a l nazismului) in opera de arta, Benjamin predand in lucrarea „Opera de arta in era reproducerii mecanice” (1936) pentru o arta clasata dupa valori traditionale si ritualice

si nu dupa practicarea politicului. Un alt teoretician adesea citat este Guy Debord si lucrarea sa

1

„Societatea spectacolului”, lucrare transpusa si in film in anii ’70, care atrage atentia asupra naturii raporturilor sociale dintre indivizi, mediatizate prin imagini, in care spectacolul este sensul  praxisului social global, performarile lui sunt o negare vizibila a realitatii si individul ca actor dezvolta un comportament hipnotic. Alegerea celor trei autori enumerati nu este intamplatoare in cartea lui Leach, toti acestia avand ca formare intelectuala teoriile marxiste, la care si autorul e  posibil sa adere. Un alt punct comun si cel concludent din punct de vedere stiintific este interesul autorilor pentru reinterpretarea vietii de zi cu zi, in care aportul esteticului abunda in defavoarea unor mesaje semnificative,  anestetizarea  (licenta a autorului Neal Leach) reprezentand un proces de inhibare a simturilor si a experientei de viata. Un alt autor citat in carte este sociologul german Georg Simmel, adept al teoriilor structuraliste si al curentului antipositivism, sustinand in lucrarile sale metoda retelelor sociale, ca o probare fidela a realitatii culturale fiecarui individ, ce face recurs la istorie, in termeni de forma si continut. Nu intamplator Neal Leach face referire la Simmel in capitolul cartii sale, intitulat „Drogul imaginii”. El reaminteste de termenul de  blazare   initial de Simmel in lucrarea „The Metropolis and Mental life ” (1903), cercetare de sociologie urbana care descrie viata intr-o metropola moderna, blazarea fiind o stare de autoaparare individuala dezvoltata intr-un mediu social ostil, incarcat de stimuli care suprasolicita mintea umana si viata e motionala. O alta suita de teoreticieni mentionati de Leach vin cu predilectie din directia culturii  postmoderne, cu referiri mai aplicate in domeniul arhitecturii. Cartea „ Learning from Las Vegas” avandu-i ca autori pe Richard Venturi, Scott Brawn si Steven Izenour, a fost o lucrare cu impact la vremea sa si totodata controversata pentru ideile legate si de practicarea meseriei de arhitect, transpusa intr-un gest pur mercantil, in care arta sa devine un produs de serie intr-o societate de consum. Cam acesta este suportul teoretic general pe care Neal Leach isi fundamenteaza cartea, destul de concentrata in elaborarea unor idei, cartea lansand mai degraba teme de meditatie individuala pe marginea unor subiecte care asa cum am mai spus sunt inca de actualitate. Dar iata cate ceva din continutul capitolelor lucrarii, cu mentiunea ca alegerea denumirii lor s-a dorit sa lase un anumit efect asupra cititorului, continenta simbolica a mesajului fiind aspectul deficitar din cadrul comunicarii contemporane pe care autor incearca sa ne-o explice. Capitolui 1 intitulat „Proliferarea imaginii” trateaza la modul general lipsa de mesaj a comunicarii prin vizual, in care imaginea devine hiper-realitate, circulatia ei o „accelerare a intelesului” si informatia „generatoare de intelesuri”. Prin viteza de propagare a informatiei, ne spune autorul si lipsa perioadei de decelare, marcata de avalansa si concentratia ei, informatia se

2

autoepuizeaza din punct de vedere semiotic, „dizolvandu-si sensul si socialul” prin impactul imediat si efect maxim. Astfel lipsa de continut si mesaj simbolic face ca informatia sa se autoanuleze si sa se ermetizeze. Trinomul realitate – imaginar – pseudorealitate este o consecinta a denaturarii simbolicului mesajelor comunicarii, supraaglomerate in ca.zul existentei Disneylandurilor, ca prototip al culturii de consum, devenita „noua religie a sex. XX”. In acest capitol autorul se opreste mai mult asupra termenului de estetizare (Estetizarea lumii), exlicand, prin fenomenul inlocuirii culturilor locale specifice cu o cultura globala, starea de „simulare” a noii culturi hibridizate, in care imaginea este supusa unui proces de fetisizare iar perceptia ei supusa unui  proces fugal de intelegere, care nu permite ca perceptia sa patrunda dincolo de imagine. Aici trimiterile la scrierile lui Baudrillard sunt evidente odata cu reluarea termenilor de simulacru si simultan. Estetizarea, care include prezenta celor doi termeni, marcheaza exact momentul depasirii limitelor vizualului, ale imaginii, estetica trece din domeniul vizualului in sfera socialului, in  politica, sex, cultura, arta printr-un „proces de semiologizare” a vietii cotidiene. In urma acestui  proces se face distinctia intre opera de arta de nisa si arta maselor, ca produse de serie cu repetativitate arbitrara. Arta isi pierde mesajul metafizic si se rezuma la decorul estetizat, la care autorul mentioneaza ca „in locul judecatii estetice, gasim fascinatia obscena a excesului”. Prin supraponderalitatea ei piata de arta se suprasatureaza iar mesajul artistic este inlocuit de logica mercantila a pietei in angrenajul „estetizarii intregii masinarii industriale a lumii” care conduce la golirea de semnificatii si umplerea de estetizare. Vorbind de Politica estetizarii, autorul se refera la mecanisme si strategii de promovare a artei publice cu referire la arta propagandista a carui mesaj este de factura intentionala, cum este cazul artei marxiste. Intrebarea se pune daca mesajul artistic cu un continut politic poate genera forma artistica. Problema alegoriei dintre arta si politica implica urmatorii factori: daca mesajul politic in arta este un mesaj artistic; influenta mediului social in elaborarea lucrarii de arta; in ce masura arta este un mijloc de influentare politica; decontextualizarea mesajului politic si revenirea in arta; contextul ca factor determinant in intelegerea operei de arta. Transpunand aceste idei in arhitectura, Neal Leach incearca sa explice ca prin tehnicile de reprezentare vizuala, ca instrumente de comunicare profesionala, s-a ajuns la cunoasterea cat mai fidela a spatiului fizic, problema ramanand insa transformarea acestuia in spatiu social, trait. Fetisizarea, ne spune autorul, domina si acest demers, facand ca spatiu sa fie cat mai departe de experientele traite si cat mai aproape de un simplu mijloc de reprezentare a unor idei de autor. Distanta dintre proiect si utilizatorii sai este cu atat mai mare cu cat prin estetizare

3

obiectul este indepartat de realitatea sa absoluta, exemplificand cazul arhitecturii brutaliste. „A estetiza un obiect inseamna sa-l , indepartandu-l de asocieri neplacute”, sustine autorul in incercarea de a explica fenomenologiea procesului de perceptie si decodificare a mesajelor limbajului arhitectural. Al doilea capitol, „Politicile estetizarii”, ridica problema autenticitatii actului artistic, uzand de termenii filosofici de „adevar” (Kant) si „realitate” (Nietzsche), care in mod paradoxal atrag atentia asupra contextului „lecturarii” mesajului: ce mai reprezinta arta daca e scoasa din contextul ei social si politic? Explicarea actului estetic prin filosofie este o posibilitate care vine in sprijinul autorului. In acest trimiterile la opera filosofica a lui Walter Benjamin sustine insasi ideea autorului, estetizarea artei prin prezenta mesajului politic nu face dacat sa o trasforme intr-un act de propaganda. Aici se vorbeste despre arhitectura puterii promovata de Albert Speer in timpul nazismului si despre metodele de propaganda prin forme si mesaje estetizate. Se mai face referire la utopistii italieni si la promovarea politicii fasciste pana la afirmatii contrariante care spun ca „razboiul aduce placerea artistica a perceptiei senzoriale alterate de tehnologie” (vezi Marinetti). Ca un nou recurs la arhitectura, autorul descrie ca estetizarea ei reprezinta una dintre mijloacele de comunicare in masa care poate promova ideile politice ale momentului, autorul aici facand o comparatie intre efectele celui De-al doile Razboi Mondial si Razboiul din Golf, arhitectura razboiului cum este supraintitulata de autor, poate modifica sau remodifica structura unui oras in aceeasi masura in care si razboiul poate decima sub semnul distrugerii zone construite. Din aceeasi tematia autorul se refera la cazul Sarajevo descris in cartea lui Lebbens Woods. In concluzie, arhitectura poate deveni un mijloc atat de conditionare subliminara a mesajelor enuntate dar poate determina si schimbari pe plan politic si social prin functionalitatea ei. De la unitatea de control spatiala promovata prin arhitectura (vezi Panopticonul lui Bentham) pana la determinarea unui anumit comportament uman in spatiu, arhitectura poate genera mesaje diverse, care in acest capitol al cartii ar fi meritat sa fie putin mai dezvo ltate. Al treilea capitol supraintitulat „Drogul imaginii”, se discuta pe marginea ipotezelor lansare de Simmel, pe care le-am expus la inceputul prezentarii. Individul supus unor stimuli vizuali cat mai intensi ajunge la starea de „blazare”, specifica mediului urban, ca incapacitate de reactie a sistemului nervos ajuns la o stare de suprasaturare. Pe langa explicatia medicala vine explicatia filosofica, ideea de drog indica o stare de dependenta fata de anumite socuri vizuale, poate fi si o stare de sevraj sau de stimulare artistica prin intrarea intr-o stare de transa (vezi cazul

4

suprarealistilor). Se vorbeste din nou de „efectul narcotizant al orasului” (W. Benjamin) dezvoltat odata cu lipsa mitului in cultura urbana. Tot aici Leach face o comparatie intre teoriile lui Simmel si ale lui Benjamin si anume intre o lume nevrotica si blazata psihic si o lume anesteziata de socurile continue ale existentei cotidiene. Daca Simmel vorbeste de blazare ca instrument de supravietuire, Benjamin foloseste termenul de mimesis, referindu-se la supravietuirea prin mimare, iar prin mimetism fiintele umane au capacitatea de adaptare continua. Astfel prin vocile celor doi autori, Leach conchide ca lumea contemporana este caracterizata de doua atribute: blazarea si intoxicarea la care o psihanalizare a societatii ar demonstra capacitatea individuala de rezistenta la socuri si rezonanta feedback-ului. In ambele cazuri estetica poate avea efect ambivalent, fie de  panaceu, fie de factor disturbant. Autorul, in dorinta de a lamurii conceptele folosite (lamurire pe care o face totusi incomplet) recurge la etimologia greaca a cuvantului estetic. Aesthesis se refera asadar la perceptia senzoriala ca o „stare de inaltare a simturilor si emotiilor si o trezire a acestora”, definitie detasabila de teoriile abstracte ale frumosului, ca o stare de perceptie nativa si non-inculturata. In urmatorul citat autorul expliciteaza ca „ Seductia imaginii actioneaza impotriva oricarui simt fundamental de angajare sociala”, unde se regaseste o parte a interpretarii etimologiei termenului de estetic – insa aici putem contrazice argumentat parerea autorului. Estetizarea este un  proces provenit in urma unui act cultural. Ghidarea senzor iala de care ne vorbeste autorul tine mai degraba de instinctele biologice nealterate de nivelul de enculturare oferit de cultura specifica a oricarui individ. Estetizarea reprezinta asadar un proces de elaborare care poate ajunge sa imprime o serie de mesaje prestabilite fara ca acestea sa mai poata fi decodificate personal. Exemplificand aportul publicitatii in viata noastra de zi cu zi (aici intalnim cateva dintre ideile lui Marshall McLuhan referitoare la teoriile media), autorul vorbeste de o „estetica a Intoxicarii” ca mecanism subversiv de ghidare senzoriala ce face ca realitatea sa se dedubleze, inlocuita fiind treptat de hiperrealitate (reclamele transpun consumatorul intr-un univers idilic de mucava in care prin consumarea acelui produs esti invitat sa visezi la realitati paralele, ca intr-o realitate hipnotica de tipul filmelor lui Terry Gilliam de t ip Brazil). Penultimul capitol se refera la „ Imaginea ca bun de larg consum”. Aici autorul recurge din nou la alta parabola a realitatii generata de spectacol si alege foarte bine sa exemplifice cartea uitata a lui Guy Debord (si in special filmul realizat de acelasi autor pe marginea cartii „Societatea spectacolului”). Societatea contemporana profund uneltita de mesajele subliminare ale culturii imaginii, cedeaza in fata simulacrului propus de rolul capitalismului tarziu, care inglobeaza si

5

transforma pin cultura sa promotoare mesajul in marfa. Scopul este unul precis si fara echivoc: instrainarea oamenilor ei insusi, intr-o societate interesata si cazuta in autocontemplarea propriei imagini exterioare si mai putin de aspectele interioare, legate de spirit si moralitate. Aici putem aminti si de teoria lui Erwin Gofmann din cartea sa „Viata sociala ca spectacol”, in care lumea este o scena de teatru iar fiecare individ isi performeaza rolul sau social, printr-o serie de comportamente dezvoltate in mediul sau cotidian. Leach ne vorbeste de ritualul consumului legat de o situatie anume, ca eveniment spatio-temporal al experientei traite direct, deliberata de orice constrangere. Aici se face trimitere la un alt autor, la Sadie Plant, care ne vorbeste de „situationisti”, ca oameni angrenati in mecanismul elaborat al consumismului, indepartati atat de  bunurile pe care le-au creat cat si de practicile sociale care au condus la elaborarea lor. Autorul  pledeaza pentru crearea unor forme care sa exprime momente de viata traite concret, deliberat. O noua referire la arhitectura apare aici, arhitectura spectacolului ca tema de reflectie postmoderna odata cu extinderea zonelor comerciale sau de loisir. De la superficialitatea imaginii mentionata de Guy Debord autorul enunta ideea lui Venturii despre imaginea transformata in marfa. Un intreg spatiu de dezbatere se poate naste odata cu aducerea in prim plan a subiectului legat de fenomenul Las Vegas, subiect inepuizabil despre efectul reclamei comerciale ca gest imoral de fetisizare a imaginii. Asadar reclama abunda de motive ale vietii contemporane pana la forme de abuz: explorarea imaginii femeii, tema sexualitatii exacerbate, o tendinta patriarhala in abordarea temelor de advertising, toate mergand pana la un decorativism absolut, regasit cu precadere si in arhitectura  postmoderna, avand ca discipoli pe Venturii. Parasind teritoriul sufocant al butaforiei, autorul se indreapta catre estetica revolutiei, in care greselile trecutului trebuie sa aiba un rol didactic si sa nu fie repetate. Se cere promovarea unei estetici radicale, fara interpretari si suspiciuni. Ultimul capitol venit si ca o concluzie a celor anterioare ne vorbeste de „Seductia imaginii”, facandu-se referire din nou la Las Vegas, ca oras al seductie, capitala sociala a

spectacolului si incununarea unei lumi superficiale lipsite de coninut. Seductia inlocuieste astfel semnificatia, prin exersarea tuturor instrumentelor necesare, ca o strategie a societatii de consum. Seductia Las Vegas-ului ne spune spre finalul cartii autorul, se centreaza pe o etica a imaginii ca o „banala intalnire intre forma si forma” si pe principiul „forma creaza functia”. Intr-un sens profetic avem de invatat din esecurile existentei acestui oras, realitatea imediata o confirma. Arhitectii au ca misiune formarea de gusturi si initierea unei forme de arta in spatiul public cu vocatie comunitara. Experienta si experimentarea, in special in cazul oraselor nord Americane, in cateva

6

dintre orasele est Europene si de cativa ani in zonele bogate ale Orientului Mijlociu, a unor  programe de arhitectura atipice contextului cultural in care sunt inserate au demonstrat si inca demonstreaza suficiente rezultate contradictorii. Succesiuni de imagini dozate in concentratii mari  pavoazeaza inca peretii oraselor. In timpul scurs de la realizarea cartii si pana in momentul prezent civilizatia contemporana nu a parcurs mari schimbari in sensul imbunatatirii comunicarii in cadrul vietii urbane. S-au inventat noi forme de comunicare care sa comprime timpul si sa suprime spatiul. In finalul prezentarii sustinem actualitatea temelor prezentate de carte si abordarea inter si transdisciplinara a subiectelor prezentate. Cartea este insotita de cateva ilustratii care sustin textul si care intaresc prin impactul lor vitual afirmatiile descrise de autor. Neal Leach propune o lectura interactiva pe teme contemporane ale vietii urbane, extinse la nivel de metropola, in care imaginea constituie un vector de comunicare intre indivizi, dublata de tehnicile virtuale ale internetului, de noi spatii imateriale. Arhitectura poate fi un spatiu de recoul intr-o lume descompusa de semnificatii, un „anestezic” intr-o societate nevrotica, care a uitat sensul timpului si scopul spatiului. Cu toate acestea din cand in cand ne mai amntim ca timpul este moral si spatiul afectiv!

7