Napoleon, Consulatul si Imperiul.doc

I.2. Franţa în timpul Consulatului şi al Imperiului (1799-1815) După patru ani de guvernare dificilă, regimul Directoratului se găsea în impas. Puternic afectată de tulburările interne anterioare, aflată în război din 1792, Franţa traversa o criză politică, economică şi financiară. Directoratul, moştenitorul corupt şi impopular al unei revoluţii obosite, devenea un regim tot mai lipsit de autoritate, fiind contestat atât de la dreapta, de către regalişti, cât şi de la stânga, de către foştii iacobini. Slăbirea bazei politice a regimului Directoratului îi determină pe unii dintre conducătorii acestuia să se gândească la o modificare în sens autoritar a Constituţiei, înfăptuită cu ajutorul armatei. În acest scop, ei aveau nevoie de un general popular şi energic, pe care îl vor găsi în persoana lui Napoleon Bonaparte. Generalul Bonaparte, născut în anul 1769, în Corsica, profitase de pe urma posibilităţilor de ascensiune pe care le oferise Revoluţia militarilor talentaţi. În 1793, la 24 de ani, era deja general de brigadă. În 1796, el este numit comandantul armatei franceze din Italia, calitate în care repurtează mari succese în războiul împotriva Austriei, încheiat în anul 1797, prin Pacea de la Campo Formio. Prin această pace, negociată de tânărul general învingător, Austria ceda Franţei Ţările de Jos şi recunoştea independenţa Republicii Cisalpine, stat satelit al Republicii Franceze, care includea Nordul Italiei şi părţi din centrul acesteia. În anii 1798-1799, generalul Bonaparte conducea o nouă expediţie militară, în Egipt, menită să lovească în interesele strategice ale Angliei. Totodată, ea ilustra ambiţiile de cuceritor ale tânărului general. 1. Regimul Consulatului (1799-1804). Proclamarea Imperiului La întoarcerea lui Bonaparte din Egipt, în anul 1799, unul dintre directori, Sieyès, ia iniţiativa organizării unei lovituri de stat, care să înlocuiască regimul Directoratului cu un nou guvernământ, mai autoritar şi mai eficient. Sieyès credea că se va putea servi în acest sens de generalul Bonaparte, dar, în realitate, generalul a reuşit să profite el însuşi de pe urma loviturii de stat. În ziua de 18 Brumar, anul VIII (9 noiembrie 1799), regimul Directoratului era înlăturat. Directorii cedau puterea, iar corpurile legiuitoare erau dizolvate, prin forţa baionetelor soldaţilor din garnizoana Parisului, aflată sub comanda lui Bonaparte. Lovitura de stat a reuşit deoarece societatea franceză era nemulţumită de slaba autoritate a regimului Directoratului, care se dovedise lipsit de energie şi eficienţă. Burghezia şi elitele locale (“notabilii”) profitaseră de pe urma cumpărării la preţuri avantajoase a “bunurilor naţionale”, confiscate Bisericii şi nobilimii de către Revoluţie. Respectivele categorii sociale se temeau, aşadar, că prăbuşirea Directoratului, contestat atât de regalişti, cât şi de iacobini, ar duce la pierderea acestor proprietăţi de către noii lor deţinători. În general, societatea franceză dorea o anumită stabilitate, pe care, se credea în epocă, numai un regim autoritar o mai putea aduce, în urma experienţelor politice eşuate ale Revoluţiei. Constituţia Anului VIII (decembrie 1799) instala în fruntea Franţei un prim consul, care concentra în mâinile sale puterea executivă, şi care va fi Napoleon. El avea alături alţi doi consuli (iniţial, fuseseră desemnaţi doi foşti directori, Sieyès şi Ducos), care nu aveau însă decât un rol consultativ. Primul consul controla numirea guvernului, desemna prefecţii şi celelalte autorităţi administrative locale, conducea armata. Totodată, el era singurul iniţiator al legilor, ajutat în acest scop de două instituţii create acum, Consiliul de Stat şi Senatul. Respectivele organisme vor deveni însă simple expresii ale puterii personale a primului consul, deoarece acesta era cel care îi numea pe membrii celor două instituţii. Teoretic, principiul democratic şi reprezentativ lansat de Revoluţie era menţinut, prin faptul că membrii celorlalte două Camere Legislative, Tribunatul şi Legislatura, erau desemnaţi pe baza votului universal. Acest vot avea însă un caracter indirect, ceea ce făcea ca membrii Camerelor Legislative să fie, de fapt, expresia voinţei executivului, şi nu a electoratului. Alegătorii nu alegeau deputaţi, ci doar o serie de liste de candidaţi, din rândurile cărora Senatul (controlat de executiv) desemna membrii Camerelor Legiuitoare. Prima cameră, Tribunatul, avea dreptul să discute proiectele de legi, dar nu putea să le voteze (va fi desfiinţată totuşi, în anul 1808). A doua cameră, Legislatura, vota proiectele de legi, dar nu le putea discuta. După 1802, ea nu va mai respinge nici un proiect de lege al guvernului. Rolul electoratului era acela de a oferi guvernului liste de candidaţi, din rândul persoanelor cu avere şi pregătire, dintre care guvernul îşi selecta tehnicienii necesari în administraţia centrală sau locală. 1

Caracterul autoritar al regimului, care poate fi considerat o dictatură, se consolidează în anul 1802, prin numirea lui Napoleon ca şi consul pe viaţă, cu dreptul de a-şi desemna succesorul (Constituţia Anului X). Apoi, în anul 1804, Senatul îl proclamă pe Napoleon împărat al francezilor şi, totodată, declară demnitatea imperială ereditară în familia sa (Constituţia Anului XII). Napoleon va fi încoronat ca împărat de către papa Pius al VII-lea, în catedrala Notre-Dame. 2. Înfăptuiri interne ale regimului napoleonian Regimul Consulatului s-a remarcat, în primul rând, printr-o serie de realizări interne, care au redresat situaţia politică, socială şi economică a Franţei, după dezechilibrele pe care le produsese Revoluţia. Mai întâi, s-a reuşit asigurarea stabilităţii politice, realizată, în principal, prin reîntoarcerea unei părţi a emigranţilor, prin asigurarea dreptului de proprietate pentru cei care cumpăraseră “bunuri naţionale” şi prin încheierea Concordatului cu Roma. În anul 1801 s-a semnat Concordatul (tratatul specific care reglementează relaţiile dintre Biserica Romano-Catolică şi un anumit stat), înţelegere realizată între Franţa consulară şi papa Pius al VII-lea. Prin acest act, Papa recunoştea înfăptuirile Revoluţiei, inclusiv confiscarea bunurilor care aparţinuseră Bisericii. De asemenea, el accepta, în fapt, controlul statului asupra Bisericii. Episcopii sunt numiţi, pe mai departe, de către stat (şi confirmaţi de către papalitate), iar preoţii vor depinde şi ei de autorităţile statului, care îi salarizează. În schimbul acestor cedări ale Romei, Franţa accepta restabilirea Bisericii Catolice şi libertatea exercitării acestui cult religios, despre care se recunoştea, în mod oficial, că reprezintă “religia majorităţii francezilor”. Era o schimbare de fond, în raport cu ateismul iacobinilor, şi ea va contribui mult la realizarea unei reconcilieri generale în societatea franceză. Altă înfăptuire importantă din timpul Consulatului a fost reglementarea situaţiei financiare a Franţei, extrem de precară sub regimul Directoratului. Se înfiinţează Banca Franţei, se reorganizează Ministerul de Finanţe şi se percep mult mai bine impozitele. În anul 1803 se introduce un nou sistem monetar, bazat iniţial pe francul de argint, care înlocuia biletele emise de Revoluţie. Tot acum se înfiinţează Camerele de Comerţ şi Industrie, instituţii noi, care aveau menirea de a sprijini activitatea economică. Poate cea mai caracteristică realizare a regimului a constat în edificarea unei administraţii centralizate puternice. Departamentul este unitatea administrativă de bază, având în frunte un prefect. Subdiviziunile sale sunt arondismentele, conduse de subprefecţi. Guvernul numea prefecţii şi subprefecţii, iar aceştia, la rândul lor, membrii consiliilor locale şi restul administraţiei inferioare. Rezultatul acestui sistem va fi o administraţie foarte eficientă, în ceea ce priveşte strângerea impozitelor, recrutarea armatei, propaganda în favoarea statului şi controlul exercitat asupra societăţii. Se constituie un corp numeros de funcţionari civili, recrutaţi din rândurile notabililor, al persoanelor cu avere şi pregătire, dar plătiţi de către stat, motiv pentru care vor reprezenta un instrument docil de aplicare a voinţei acestuia. De altfel, este de remarcat că acest tip de administraţie, puternic centralizată, nu era decât urmarea unei îndelungate tradiţii franceze, începută prin intendenţii regali din secolul al XVII-lea. Revoluţia, prin măsurile luate de iacobini, iar ulterior regimul Consulatului şi al Imperiului, au dus până la ultimele sale consecinţe acest proces de centralizare administrativă şi legislativă a statului. Regimul politic instaurat de Napoleon în Franţa a realizat şi unificarea legislaţiei franceze. În anul 1804 este adoptat Codul Civil (supranumit Codul Napoleon), un ansamblu unitar de legi civile, realizat pe baza vechiului drept cutumiar francez, a dreptului intermediar creat în timpul Revoluţiei şi a tradiţiei dreptului roman. Se menţinea egalitatea drepturilor civile, ca o moştenire importantă a Revoluţiei, dar accentul pus pe dreptul roman făcea codul destul de restrictiv. Prevederile sale subliniau autoritatea bărbatului în familie şi drepturile tatălui. Unificarea şi exprimarea clară a legilor reprezentau însă avantaje importante, în raport cu situaţia anterioară. Toate marile realizări instituţionale şi legislative din aceşti ani, cum au fost Concordatul, Codul Civil, modelul administraţiei centralizate şi sistemul francez de învăţământ, vor fi exportate în anii următori în restul Europei, îndeosebi în zonele ocupate sau controlate militar de Franţa napoleoniană. Altă realizare esenţială pentru regimul napoleonian a fost armata sa. Se perfecţionează armata permanentă, bazată pe recrutarea în masă, moştenire a Revoluţiei. Se înfiinţează noi componente de elită ale ei, cum ar fi Corpul Veteranilor sau Garda Consulară (după 1804, Garda Imperială). Armata este împărţită în corpuri, mari unităţi operative, conduse de mareşali. Se păstrează însă, în paralel, unitatea de comandă, pe ansamblul armatei, concentrată în mîinile lui Napoleon. 2

Regimul instaurat de Napoleon avea şi un puternic caracter represiv. Se înfiinţează Ministerul Poliţiei, condus de Fouché, şi corpul militarizat al Jandarmeriei, cu atribuţii de menţinere a ordinii interne. La supravegherea populaţiei, care era una dintre principalele atribuţii îndeplinite de aceste instituţii, contribuiau şi informatorii poliţiei, infiltraţi în rândurile societăţii. Presa era atent cenzurată, iar ziarele cu vederi critice vor fi suprimate. La Paris nu vor mai rămâne, până la sfârşitul regimului, decât patru ziare. Deosebit de activă era propaganda regimului, care se exprima, de exemplu, prin intermediul Buletinelor Armatei. În ceea ce priveşte caracterul regimului instaurat în 1799 şi desăvârşit în 1804, s-au emis mai multe interpretări, fiind catalogat drept “dictatură militară”, “stat poliţienesc” sau “despotism luminat”. Se poate aprecia că regimul lui Napoleon a reprezentat o formă specifică de dictatură, fiind vorba de o conducere personală, validată în mod formal prin plebiscitul populaţiei. În mod teoretic, se păstrează principiul suveranităţii poporului, moştenit din timpul Revoluţiei, dar această suveranitate poate fi exercitată de naţiune numai prin intermediul şefului statului. Formula politică autoritară lansată de Napoleon va dăinui în secolul al XIX-lea, sub numele de “bonapartism” sau de “cezarism democratic”, respectiv un regim dictatorial (sau cel puţin autoritar), legitimat printr-un acord formal al poporului. 3. Campaniile militare din perioada 1800-1807 Fără îndoială, menţinerea şi consolidarea puterii interne a lui Napoleon nu ar fi fost posibilă în absenţa succeselor sale militare externe. După lovitura de stat din 1799, Napoleon avea nevoie de o victorie militară spectaculoasă şi, mai ales, de o pace rapidă, care să îi întărească puterea în interior. Acesta a fost motivul care l-a determinat să declanşeze o nouă campanie împotriva Austriei, desfăşurată în primul rând pe frontul din Italia, în anul 1800. După trecerea Alpilor, Napoleon obţine, în iunie 1800, marea victorie de la Marengo, în Nordul Italiei, în timp ce generalul Moreau, pe frontul Rinului, câştiga bătălia de la Hohenlinden, în Bavaria. Austria, înfrântă, încheie Pacea de la Lunéville, în februarie 1801, prin care ceda din nou Franţei Nordul Italiei (cu excepţia Veneţiei), recunoscând, totodată, stăpânirea acesteia asupra Ţărilor de Jos austriece (Belgia de mai târziu) şi a malului stâng al Rinului. Prin această pace, a doua mare coaliţie împotriva Franţei era destrămată, iar Anglia va încheia şi ea pace, la Amiens, în anul 1802. Franţa se retrăgea din Statale Papale şi din Regatul Neapolelui, iar Anglia înapoia şi ea cea mai mare parte a cuceririlor sale. După zece ani de război împotriva Europei, Bonaparte aducea Franţei pacea, ceea ce a reprezentat un adevărat triumf pe plan intern. Pacea cu Anglia nu era însă, de fapt, decât un armistiţiu fragil, deoarece antagonismele franco-britanice nu se puteau concilia atât de uşor. După un an, în martie 1803, războiul dintre Franţa şi Marea Britanie reizbucnea. După proclamarea Imperiului, în 1804, Napoleon îşi concentrează armata la Boulogne, pe coasta Canalului Mânecii, ameninţând Marea Britanie cu debarcarea. El încerca să impună Angliei şi Europei acceptarea noii ordini politice interne a Franţei, ca şi noul său rol, pe plan continental. În vara lui 1805 însă, Anglia reuşeşte să atragă de partea sa Austria şi Rusia, formându-se astfel cea de-a treia coaliţie împotriva Franţei. Napoleon renunţă la planul de debarcare, deoarece flota sa nu se putea măsura cu cea engleză, şi porneşte un marş spectaculos spre inima Europei şi a Austriei, traversând Sudul Germaniei. În octombrie 1805, Napoleon obţinea o victorie la Ulm, în Germania meridională, împotriva trupelor austriece, în timp ce flota franceză era distrusă de amiralul Nelson la Trafalgar. În noiembrie 1805, Napoleon reuşea să intre în Viena, după care porneşte imediat, prin Moravia, în întâmpinarea armatei ruse. În 2 decembrie 1805, armata ruso-austriacă era zdrobită în bătălia de la Austerlitz, exemplul clasic al geniului militar al lui Napoleon. Austriecii se recunosc înfrânţi şi cer încheierea păcii. Aceasta se va realiza prin semnarea Tratatului de la Pressburg, în decembrie 1805. Austria ceda, în favoarea Franţei, Veneţia şi coasta dalmată a Adriaticii. Mai mult decât atât, în anul 1806, în urma acestei păci, Sfântul Imperiu Romano-German era desfiinţat, iar suveranul de la Viena rămânea doar cu noul său titlu, de împărat al Austriei. Napoleon reorganizează după placul său cea mai mare parte a regiunii Germaniei. Majoritatea statelor care făcuseră parte din Imperiul Romano-German sunt grupate acum în Confederaţia Rinului, al cărei “Protector” va fi Napoleon. Împăratul francez reorganizează o bună parte din Europa, iar doi dintre fraţii săi devin suverani ai unor ţări aliate Franţei. Joseph Bonaparte este proclamat rege al Neapolelui, iar Louis Bonaparte rege al Olandei. Electorul de Bavaria şi ducele de Würtemberg, aliaţi ai lui Napoleon, primesc şi ei titlul de rege. 3

Prusia însă, care rămăsese inactivă în 1805, nu putea să fie de acord cu dominaţia franceză asupra Germaniei, aşa că, în 1806, ea se alătură Rusiei şi Angliei, formându-se, astfel, a patra coaliţie îndreptată împotriva Franţei. Napoleon porneşte o nouă campanie, în toamna lui 1806, de data aceasta împotriva Prusiei. În octombrie 1806, armata regelui Frederic Wilhelm al III-lea este zdrobită, la Jena şi la Auerstädt, după care este ocupat Berlinul, Prusia fiind complet îngenuncheată. Rămânea însă în conflict Rusia, ale cărei armate se concentrează în ajutorul Prusiei zdrobite, pe teritoriul Poloniei şi al Prusiei Orientale. Napoleon pleacă în urmărirea armatei ruse, într-o campanie foarte dificilă, în iarna anului 1806-1807. La Eylau, în februarie 1807, lupta se termină indecis, atât ruşii, cât şi francezii (care rămân totuşi stăpâni pe câmpul de bătălie) suferind pierderi enorme. În iunie 1807 însă, în bătălia de la Friedland, Napoleon repurtează o victorie decisivă asupra armatelor Rusiei. În consecinţă, în iulie 1807, la Tilsit, pe malul râului Niemen, la frontiera de Vest a Rusiei, ţarul Alexandru I şi Napoleon încheie pacea şi chiar alianţa dintre cele două mari puteri ale Europei, o pace care va dura până în anul 1812. Practic, Europa era împărţită între Rusia şi Franţa, iar Napoleon se întorcea acasă în triumf, deoarece adusese pacea din nou. Prusia pierdea la Tilsit toate stăpânirile sale de la Vest de Elba (regiunea renană), ca şi toate teritoriile pe care le dobândise anterior pe seama Poloniei, rămânând doar cu nucleul său din jurul Berlinului şi de pe coasta Mării Baltice: Brandenburg, Pomerania şi Prusia Orientală. Prusia devenea astfel un stat secundar, strict supravegheat de Franţa. Napoleon înfiinţa Marele Ducat al Varşoviei, o reînviere parţială a Poloniei, dat spre administrare regelui Saxoniei, aliat al Franţei. Posesiunile Prusiei din Vestul Germaniei constituiau regatul Westfaliei, în fruntea căruia era proclamat ca rege un alt frate al lui Napoleon, Jérôme. Ca expresie a împărţirii influenţei pe continent, între Franţa şi Rusia, ţarul promitea să medieze între Napoleon şi Anglia. În cazul în care medierea ar fi dat greş, Rusia se obliga să adere la “Blocada Continentală”. În noiembrie 1806, după ce intrase în Berlin, Napoleon a dat un decret prin care interzicea orice fel de comerţ şi de comunicare cu Marea Britanie. Măsura urma să fie aplicată atât pe teritoriul Imperiului Francez, cât şi în porturile din statele satelite. În acest fel, Napoleon urmărea să distrugă tenacele său adversar, “perfidul Albion”, prin ruinarea sa economică. Pe termen lung însă, această încercare nu a reprezentat o reuşită. Blocada nu va putea fi aplicată în mod strict, datorită contrabandei, iar Napoleon va trebui să-şi continue seria războaielor, doar pentru a obliga toate statele Europei, din Portugalia până în Suedia, să se conformeze Blocadei Continentale. Momentul de apogeu al puterii sale ascundea deja germenii declinului. 4. Apogeul Imperiului (1808-1812) În anii 1808-1809, Napoleon a luat o serie de măsuri militare în vederea impunerii Blocadei Continentale. Acestea vor contribui însă în mod decisiv la slăbirea forţelor sale. Astfel, în 1808, Napoleon ocupă militar Statele Papale (singura porţiune din Italia care nu se afla încă sub controlul său direct), deoarece prin porturile suveranului pontif pătrundeau mărfuri engleze de contrabandă. Conflictul cu Papa îi va altera însă în mod profund popularitatea, pe plan intern şi extern. Consecinţe şi mai dramatice va provoca problema iberică. Încă din anul 1807, Napoleon trimisese o armată în Portugalia, pentru a bloca şi aici comerţul englez. Spania fusese aliata Franţei, între anii 1799-1807, dar în momentul în care Napoleon nu va mai fi mulţumit de felul în care spaniolii aplicau blocada, în 1808, el îl va înlocui pur şi simplu pe regele Spaniei, cu fratele său, Joseph Bonaparte, “mutat” pe tronul de la Madrid de pe cel de la Neapole. Spaniolii se vor revolta însă cu energie împotriva stăpânirii franceze, iniţiind un lung război de gherilă, care va aduce francezilor, până în anul 1813, pierderi de circa 300.000 de oameni. Mai mult decât atât, revolta spaniolă a fost sprijinită de trupe engleze, debarcate iniţial în Portugalia. În fruntea lor se afla generalul Arthur Wellesley, numit, în anul 1811, duce de Wellington. Profitând de dificultăţile Franţei, Austria intră din nou în război, în anul 1809. Napoleon reuşeşte să ocupe încă o dată Viena, dar campania din 1809 a fost mult mai dificilă, în comparaţie cu cele anterioare, francezii fiind la un pas de înfrângere. În cele din urmă, lupta de la Wagram, ultima mare victorie a lui Napoleon, le aduce succesul. Prin Pacea de la Schönbrunn, Austria pierdea noi teritorii: în Dalmaţia şi Croaţia, unde se constituiau “Provinciile Ilirice” ale Franţei, precum şi în Galiţia şi Germania. Mai mult decât atât, Austria era constrânsă să devină aliata 4

Imperiului Francez, apropiere pecetluită în anul 1810, când Napoleon divorţează de prima sa soţie, Joséphine, şi se căsătoreşte cu fiica împăratului Francisc I al Austriei, Maria Luiza. În anii 1810-1811, Napoleon se afla în culmea puterii. Departamentele Imperiului Francez se întindeau de la Hamburg până la Roma şi pe coasta Dalmaţiei. Totodată, Franţa controla întreaga Germanie, Elveţia, Polonia şi Italia, având ca aliaţi Austria şi Suedia. 5. Campania din Rusia (1812) şi prăbuşirea Imperiului Era firesc ca această extindere nemăsurată să agraveze relaţiile cu Rusia, care obţinuse şi ea, în aceşti ani, unele câştiguri teritoriale: Basarabia, în urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, şi Finlanda, smulsă Suediei. Neaplicarea Blocadei Continentale de către ţarul Alexandru, precum şi apropierea acestuia de Anglia îl determină pe Napoleon să atace Rusia, în anul 1812, în fruntea unei armate uriaşe, de peste 600.000 de soldaţi şi trupe auxiliare. Mai mult de jumătate din armată era formată din aliaţi ai Franţei: italieni, saxoni, bavarezi şi chiar un corp austriac. Campania din 1812 se soldează însă cu un eşec dezastruos pentru Napoleon. Ruşii, comandaţi de generalul Kutuzov, sunt obligaţi iniţial să se retragă, dar nu fără a se opune, printr-o tactică de hărţuire, ca şi prin marea bătălie de la Borodino, câştigată de francezi cu pierderi grele. În urma ei, Napoleon reuşea să ocupe Moscova. La intrarea sa în oraş, ruşii îşi incendiază propria capitală, pentru a slăbi şi mai mult armatele franceze. Cu toate că Moscova era ocupată, ţarul refuză să ceară pace, susţinut de rezistenţa armatei, ca şi de cea a ruşilor de rând. Aflat la o depărtare uriaşă de bazele de plecare, fără provizii şi ameninţat de iarna rusească, Napoleon este silit să pornească într-o retragere dificilă, în care îşi va pierde şi ultimele resturi ale armatei cu care îşi începuse campania. În anul 1813, încurajaţi de aceste evenimente, toţi adversarii lui Napoleon se unesc într-o nouă coaliţie, formată, în primul rând, din Rusia, Anglia, Prusia şi Austria. În octombrie 1813, Napoleon este înfrânt în marea bătălie de la Leipzig, numită şi “bătălia naţiunilor”. Germania era pierdută, ca şi Spania, de unde înaintau trupele britanice ale lui Wellington. Imperiul lui Napoleon se dezintegra, iar francezii erau alungaţi din toate posesiunile lor. La începutul lui 1814, Napoleon poartă o ultimă campanie disperată, pe Rin şi în Franţa, de data aceasta pentru apărarea ultimelor poziţii. La sfârşitul lui martie, aliaţii intrau în Paris. În mai 1814, Napoleon abdica, acceptând oferta adversarilor săi (generoasă, în acele circumstanţe) de a se retrage ca suveran al micii insule Elba, din Marea Mediterană. În Franţa, aliaţii îl instalau pe tron pe Ludovic al XVIII-lea, fratele fostului rege decapitat de Revoluţie, restaurând astfel stăpânirea Bourbonilor. Peste zece luni însă, în martie 1815, Napoleon revine în Franţa şi intră din nou în Paris, încercând să-şi recâştige tronul şi fiind primit cu simpatie de către nostalgicii victoriilor sale. Nu a fost însă decât o aventură hazardată, pentru că adversarii Franţei refuză orice negociere cu Napoleon, declarându-l în afara legii. În iunie 1815, la Waterloo, armatele aliate, conduse de Wellington, îl înving pentru ultima dată pe Napoleon. Ludovic al XVIII-lea îşi reocupă tronul, iar Napoleon este închis de către englezi, pentru ca Europa să îşi regăsească liniştea, pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, din Sudul Oceanului Atlantic, unde va muri în anul 1821.

5