N. Machiavelli – Principele

— 1 —

COLEC IA MARILOR GÂNDITORI ITALIENI ÎNGRIJIT DE: VINCENZO DE RUVO I N. BAGDASAR

N. MACHIAVELLI

PRINCIPELE Traducere din limba italian cu o introducere de SORIN IONESCU1

INSTITUTUL ITALIAN DE FILOSOFIE SOCIETATEA ROMÂN DE FILOSOFIE Bucure ti, 1943

1 Sorin Ionescu este un pseudonim folosit de Nina Façon, traduc toare i bun cunosc toare a filozofiei italiene.

— 2 —

INTRODUCERE Pu ini sunt gânditorii a c ror oper s fi avut o soart atât de interesant i totodat atât de fecund ca opera lui Machiavelli. Pentru c nu avem în fa a noastr scrierea unui filosof, ci a unui om de ac iune; cuvintele lui nu sunt destinate a adar s alc tuiasc o teorie politic ci s fie punctul de plecare al unei atitudini i al unei treceri imediate la fapt . De gândirea lui Machiavelli s-au servit a adar to i aceia care au voit s caute o justificare a modului lor de ac iune. Soarta operei lui a urmat astfel linia schimb toare a împrejur rilor istorice i politice care impuneau sau f ceau posibile alte moduri de guvernare decât cele propuse de el. S-a gre it a adar atunci când gândirea politic a istoricului florentin a fost socotit drept o teorie a Statului conceput ca teorie a oric rui Stat posibil; nu s-a v zut c ea corespunde unui singur moment politic, acela al Floren ei la începutul secolului al XVI-lea, adic în acel moment în care se putea încerca o unitate a Italiei pe care evenimentele ulterioare aveau s-o împiedece înc mult vreme. ci opera lui Machiavelli nu vrea s constituie un sistem; nu putem vorbi de Principe ca fiind corolarul unei concep ii filosofice pe care autorul ar fi expus-o în alte scrieri spre a-i aduce aici aceast împlinire în linia politicului; Republica lui Platon, Politica lui Aristotel sau Contractul social al lui Rousseau apar in unor sisteme de gândire metafizic i reprezint o consecin a lui; Machiavelli porne te îns de la fapte, i pe ele vrea s le reformeze; scrie Principele pentru c împrejur rile politice îl solicit s-o fac , iar nu pentru a ilustra o teorie. Dac totu i, la finele analizei noastre, vom putea încerca s ar m c aceast gândire politic se încadreaz într-o concep ie filosofic i c ea are la baz o anumit în elegere a eticului, va trebui s preciz m c aceste cadre de gândire mai largi în care o introducem, nu mai sunt ale lui Machiavelli, ci ale gândirii filosofice a epocii lui. Concep ia politic a Rena terii nu o g sim nici la Ficino, nici la Bruno; o sim îns la Machiavelli, i o putem considera prin urmare drept corolarul, pe acest plan al realului care este via a politic a popoarelor, al specula iei metafizice i etice a gânditorilor aceleia i epoci. — 3 —

Am indicat în felul acesta cele dou planuri în care se constituie opera lui Machiavelli: ea apare sub impulsul faptelor politice ale vremii i în vederea l muririi lor printr-o ac iune politic nou ; dar apare cuprinzând în ea substan a gândirii filosofice a timpului, a concep iei lui despre existen i despre om. scut la 3 mai 1469 la Floren a, Machiavelli î i începe cariera politic , hot râtoare pentru opera lui, la vârsta de dou zeci i nou de ani. Împrejur rile politice îl introduc atunci în miezul vie ii publice a Republicii. Situa ia Floren ei evoluase rapid i cu multe fr mânt ri în ultimii ani. În aprilie 1492 murise Lorenzo Magnificul, încheindu-se odat cu el epoca de glorie a Rena terii florentine; curând tulbur rile interne i r zboaiele pentru cucerirea Italiei zdruncin via a ora ului. În noiembrie 1494, Piero de Medici, fratele i urma ul lui Lorenzo, nu voise i nu putuse s împiedece înaintarea trupelor franceze ale lui Carol al VIII-lea; poporul Floren ei cere atunci alungarea lui, i principatul este înlocuit prin republic ; în fruntea ei se ridic îns un c lug r, Savonarola, ale c rui cuvinte prevestiser venirea du manului i nenorocirile patriei. C lug rul dominican guverneaz îns Floren a prea pu in; republica lui cre tin se desface atunci când, în mai 1498, el este ars pe rug în pia a Signoriei. Vechea republic , aceea care cu câteva decenii mai înainte se supusese autorit ii lui Cosimo cel b trân, p rintele Medicilor, rena te, i în iunie acela i an, Machiavelli este numit Secretar în a doua cancelarie a Republicii, îns rcinat fiind cu rezolvarea chestiunilor interne; o lun mai târziu i se încredin eaz în plus func ia de Secretar al Celor Zece, care cuprindea atribu ia rezolv rii afacerilor externe. Machiavelli va fi reconfirmat în anul urm tor i va p stra aceast îndoit func ie pân în noiembrie 1512 când, odat cu c derea Republicii i întoarcerea Medicilor, nu-i mai este îng duit nicio activitate politic . În ace ti patrusprezece ani, Machiavelli a cunoscut pe oamenii politici de seam ai epocii lui: papi, regi, împ ra i i principi; contactul zilnic cu firele cele mai ascunse ale treburilor Statului iau ascu it în elegerea i i-au îmbog it experien a oamenilor. În cuprinsul acestei perioade, în care putem spune c a adunat materialul operelor lui viitoare, partea cea mai însemnat o au ambasadele diverse la care a luat parte sau misiunile în care a fost trimis singur. În calitatea sa de Secretar, Machiavelli nu era niciodat ambasadorul oficial al Republicii; rolul lui era — 4 —

întotdeauna numai acela de a preg ti terenul pentru conversa iile care trebuiau s urmeze; el apare a adar ca un observator îns rcinat cu relatarea situa iei, cu recunoa terea posibilit ilor de tratative; observator de multe ori r u pl tit i deci neputând face fa cheltuielilor care i se impuneau; nu întotdeauna bine v zut, deoarece rolul de observator se prelungea uneori foarte mult f ca guvernul Republicii s ia o hot râre i s înceap tratativele în consecin . Aproape fiecare an înseamn îns pentru Machiavelli o nou c torie i un nou contact cu puternicii vremii. În iulie 1499 i îndepline te prima misiune pe lâng Caterina Sforza, contes de Imola i Forli; în 1500 îl g sim la Rouen, trimis la Ludovic al XII-lea spre a dezmin i zvonurile care afirmau c Floren a nu mai este credincioas alian ei ei cu Fran a; iar în iunie 1502 îl g sim la Urbino, în prima ambasad pe lâng Cezar Borgia, care continu , în octombrie acela i an, când Machiavelli r mâne timp de patru luni în jurul Ducelui de Valentinois, cum era numit de curând fiul Papei Alexandru al VI-lea. În anii urm tori întâlnim ac iunea întreprins de Machiavelli pentru alc tuirea unei armate proprii a Floren ei; în 1507, misiunea lui la Maximilian al Austriei îl face s cunoasc Elve ia i sudul Tirolului. Dar la finele lui 1512, evenimentele se precipit la Floren a. Liga de la Cambrai, în care Fran a se g sea al turi de Pap i de Spanioli, se desface; în locul ei i cu un scop opus, se constituie Liga sfânt având în frunte pe Iuliu II care începe, al turi de Spanioli, lupta hot rât împotriva armatelor lui Ludovic al XII-lea. Floren a fusese în to i ace ti ultimi ani aliata Fran ei, i aceast politic era hot rât sus inut de Pier Soderini, conduc torul Republicii. Gaston de Foix, comandantul trupelor franceze, câ tig în acest an, 1512, o mare victorie la Ravenna; o victorie f efect îns , deoarece înving torul moare curând dup aceea, i Elve ienii, chema i în ajutor de Pap , reu esc s regrupeze for ele i s refac , mai puternic, Liga Sfânt . Succesul trece acum de partea acesteia; armatele franceze se retrag, i unul dup altul, ora ele se supun Papei. În august 1512, aceast înaintare devine amenin toare pentru Floren a: ea avea de ales între continuarea politicii franceze sus inut de guvernul republican în frunte cu Soderini, sau al turarea de Liga Sfânt care însemna totodat revenirea Medicilor i deci pierderea din nou a libert ilor republicane. În iunie 1512, Papa i alia ii s i se întruniser în Congresul de la Mantova prin care hot râser s pedepseasc Floren a pentru alian a ei cu Fran a i s -i impun revenirea — 5 —

Medicilor. Evenimentele se precipit îns în momentul în care Spaniolii atac i ocup , printr-o ac iune militar violent , micul ora Prato, situat la pu ini kilometri de Floren a; situa ia apare atunci cu totul pierdut pentru republicani; Pier Soderini este silit fug în primele zile ale lui septembrie 1512 i Medici reiau guvernul Floren ei. Politica francez a Republicii nu reu ise s -i asigure decât pu ini ani libertatea; prin revenirea Medicilor, principatul se restabile te în toat puterea lui. Îl g sim pe Machiavelli în miezul acestor evenimente. Fuga lui Soderini însemna i pentru el pierderea func iei pe care o ocupa. Dar pentru Machiavelli, ea nu este numai un mijloc de existen , ci un mod de via ; i atunci încearc s r mân la locul s u, s i împlineasc , a adar, func ia servind de data aceasta pe Medici. Colegul s u, primul Secretar al Republicii, Virgilio Adriani sese pe loc; dar Adriani nu era un om politic, ci un literat: profesor la Studiul florentin, umanist cunoscut în cercul Academiei platonice, elev al lui Cristoforo Landino, pentru el func ia de Secretar era numai un mijloc de existen ; apolitic, el a mas la locul s u deoarece noii conduc tori ai Floren ei nu puteau s vad în el pe omul vechii guvern ri. Machiavelli reprezint îns o direc ie i o personalitate; activitatea lui fusese aceea a unui pasionat al politicii; el reprezenta ca atare spiritul Republicii care c zuse. De aceea încerc rile lui de a- i oferi serviciile noii guvern ri, nu reu esc; la 7 noiembrie 1512 este scos din func ie, iar la începutul lui 1513 este implicat, pe nedrept probabil, într-o conspira ie urzit contra Medicilor, de c tre Pietro Paolo Boscoli i Agostino di Luca Capponi; cei doi fur decapita i; iar partizanii lor, între care fusese g sit i Machiavelli – numele u figura pe o list , pus aici poate f tirea lui întrucât se presupunea c trebuie s fie i el un adversar al Medicilor – fur închi i. O scrisoare a lui Machiavelli va povesti, pu in dup aceea, cum a fost supus torturii în celulele de la Bargello; a fost îns curând eliberat, cu prilejul amnistiei acordate la alegerea ca pap a cardinalului Giovanni de Medici, devenit Leon al X-lea. Este îns obligat s p seasc Floren a; i astfel, în martie 1513 îl g sim instalat în apropierea ora ului, la St. Andrea în Percussina, într-o cas de ar ce-i apar inea. Dar anii cuprin i între aceast retragere for at i reintrarea în via a public , pentru scurt timp i cu misiuni secundare, în 1525, alc tuiesc perioada cea mai rodnic a vie ii lui. În 1513 începuse Discursurile asupra primei decade a lui Tit— 6 —

Liviu. Le întrerupe pentru a scrie, în acela i an, Principele; în 1514 redacteaz Dialogul asupra limbii, în 1517 Capitoli i L’asino d’oro; în 1520 termin Via a lui Castruccio Castraccani i în acela i an i se reprezint Mandragola; tot atunci, Papa Clement al VII-lea îl îndeamn s scrie Istoriile florentine pe care le va termina în 1525; în sfâr it, gra ie aceluia i Pap , reintr în via a politic . Îl g sim în cursul acestor ultimi doi ani de via în diferite misiuni, nu de prim importan ; în mai 1527 îns , soarta Floren ei se schimb din nou; „jaful Romei” s vâr it de trupele spaniole ale Conetabilului de Bourbon are ca urmare izgonirea Medicilor; Floren a redevine Republic . Machiavelli î i ofer i de data aceasta serviciile noii guvern ri, dar este refuzat; i moare pu in dup aceea, în iunie 1527. În fa a acestei vie i a unui om de ac iune care a devenit teoretician în momentul în care i s-a luat orice posibilitate de a mai lucra practic, întrebarea care se pune este aceea a semnifica iei pe care a avut-o scrisul în existen a lui Machiavelli. a avut o cultur complet , nu se poate afirma cu certitudine; un cronicar al vremii, Benedetto Varchi, îl nume te în a sa Istorie a Floren ei: „mai curând nu f cunoa terea literelor, decât literat”. Putem spune a adar c avea cultura comun a unui florentin al epocii, f a avea erudi ia umani tilor; se crede c nu cuno tea limba greac , iar lecturile pe care le avea totu i din autorii greci erau f cute prin intermediul traducerilor latine. C era îns un cititor pasionat al anticilor ne-o dovede te cunoscuta scrisoare din 10 decembrie 1513, una dintre primele tiri pe care le avem despre via a lui de exilat, în care poveste te prietenului Francesco Vettori cum î i petrece ziua în singur tatea care i-a fost impus . i este pe drept faimoas aceast scrisoare deoarece apare în ea îndoita figur a lui Machiavelli: este scriitorul curios de a-i cunoa te pe oameni i petrecându- i ore întregi în mijlocul celor mai simpli dintre ei, într-o cârcium , spre pild ; i este pe de alt parte, istoricul i gânditorul politic care g se te o desf tare în lectura anticilor i în meditarea lor. Dac aceast din urm tr tur îl apropie pe Machiavelli de bucuriile tuturor umani tilor vremii lui, cea dintâi îl arat în linia marilor morali ti: c ci ce altceva este curiozitatea mereu vie a omului i analiza lui ascu it în opera istoric i politic a lui Machiavelli, decât pasiunea de a privi i de a nota, de a surprinde rela ii între pasiuni i de a explica atitudini, tr turi care sunt tocmai caracteristice ale tipului moralist; o — 7 —

observa ie m rginit desigur mai mult la omul mediului s u i al momentului s u istoric; o observa ie cu finalitate hot rât politic , dar nu mai pu in o observa ie atent care nu arareori se constituie în schi area de adev rate portrete sau în formularea de maxime, expresii predilecte ale scrisului de tip moralist. Detaliile cuprinse în scrisoarea adresat lui Vettori ne înf eaz aceast multilateral curiozitate a lui Machiavelli. Se scoal de diminea „odat cu soarele” i se duce la p durea unde supravegheaz unele lucr ri; î i petrece timpul al turi de t ietorii de lemne i ascult vorbele i neîn elegerile lor; ceva mai târziu se odihne te citind, în acela i cadru rustic, din Dante sau Petrarca, din Tibul i Ovidiu, „poe i minori”, odihnitori, care îi hr nesc visarea; în sfâr it se opre te la han „nell’osteria”; „vorbesc cu cei care trec pe aci, îi întreb ce este nou prin satele lor, aud lucruri felurite i observ gusturile i ideile diverse ale oamenilor”; iar dup amiaz tot aici revine: st de vorb cu cârciumarul, cu morarul i cu m celarul, i se amuz privind jocurile lor. Dar seara, aceast frecventare a oamenilor vremii lui face loc apropierii altor oameni; seara, Machiavelli dezbrac „haina de toate zilele, plin de noroi” i îmbrac „vestminte rege ti i de curte”: astfel se apropie de oamenii mari ai antichit ii i cite te istoria faptelor lor; m hr nesc, scrie aici Machiavelli, „cu acea hran care singur este a mea i pentru, care m-am n scut”; i se pare c st de vorb cu ace ti oameni, „ i timp de patru ore, scrie mai departe, nu simt nici o oboseal , uit orice durere, nu m mai tem de s cie, moartea nu m sperie; m transport cu totul în ei”1… Acesta a fost omul Machiavelli; i, în lumina acestei scrisori, îi putem judeca atitudinea în acele momente grele care au fost pentru el împrejur rile c derii Republicii. Când Pier Soderini a fost silit s renun e la conducerea Floren ei i s fug , Machiavelli nu a luptat împotriva celor care îi aduceau pe Medici în cetate; a l sat ca evenimentele s i urmeze cursul, de i el fusese în mare parte promotorul politicii franceze; i, pu ine zile dup c derea lui Soderini, se adresa Alfonsinei Strozzi, mama tân rului Lorenzo de Medici, oferindu- i serviciile noilor st pânitori ai ora ului. Un comentator2 observ , explicând aceast atitudine, c pe 1 Lettera a Francesco Vettori, în N. Machiavelli, Opere, a cura di Antonio Panella, v. I: Scritti storici e letterarii, letiere familiari; Milano, Rizzoli (1938), p. 919. 2 A. Pernice, Machiavelli uomo d’azione e teorico del’azione,

— 8 —

Machiavelli îl intereseaz politica, nu oamenii; a adar voia s poat lucra mai departe în domeniul politicii florentine, independent de oamenii care o conduceau; înseamn c Machiavelli nu a fost omul unui partid sau al unei politici i c a trecut brusc la atitudinea opus ; nu aceasta este linia vie ii lui; deoarece îl pasioneaz cu adev rat ac iunea politic în ea îns i, pentru jocul intereselor i al ambi iilor desf urate i deci pentru dezv luirea omului în toat varietatea lui nea teptat ; aceasta îl atrage. i totu i, Machiavelli nu a voit s r mân neap rat în politic numai pentru atât. Dincolo de curiozitatea moralistului, este preocuparea cet eanului Floren ei, îngrijorat de soarta patriei lui tot mai mult amenin ate de înaintarea du manilor i de poftele reia îi este expus . Omul de ac iune predomin în Machiavelli; gândirea lui politic are o finalitate na ional ; grija de soarta Floren ei îi conduce lecturile istoriei vechi, în care caut o îndrumare i o solu ie; ceea ce înseamn c opera lui este rodul unei dorin e de ac iune politic pe care el însu i nu o putea înf ptui, dar pe care o propunea ca model. Privit în cadrul acestei vie i, opera lui Machiavelli apare a adar necesar . Dac el i-ar fi continuat func ia de Secretar al Republicii sau al Principatului, scrisul nu i-ar mai fi fost o necesitate; înl turat îns din via a public , el trebuie s scrie: mai întâi pentru a folosi bogatul material de observa ie pe care l-a adunat; pentru a continua apoi, pe calea aceasta pe care el o socote te tot atât de eficace ca i ac iunea, drumul unei politici care trebuia s asigure o stabilitate mai mare vie ii statelor italiene i poate o stabilitate maxim prin înf ptuirea unirii lor. Împrejur rile în care apare Principele dovedesc tocmai acest îndoit punct de plecare al scrisului lui Machiavelli. Opera apare men ionat pentru prima oar în aceea i scrisoare adresat lui Francesco Vettori: „ i deoarece Dante spunea c nu exist tiin dac nu p strezi ceea ce ai auzit, mi-am însemnat cele ce am adunat din conversa ia cu ei (cu scriitorii antici) i am alc tuit un opuscul De Principatibus, în care adâncesc cât mi-este cu putin gândurile mele asupra acestui subiect, discutând ce este principatul, de câte feluri este, cum poate fi dobândit, cum se streaz , de ce se pierde. i dac v-au pl cut vreodat capriciile mele, nici acesta nu v va displace; iar unui principe, i mai ales unui principe nou, ar trebui s -i fie binevenit; eu îl adresez M riei introducere la Il Principe, Firenze, Rinascimento del libro, 1939, p. LX. — 9 —

Sale Giuliano. Filippo Casavecchi l-a v zut; v va putea rezuma în parte i cartea în sine i discu iile pe care le-am avut cu el, de i continui s -l îmbog esc i s -l fac mai frumos”3. Rezult din aceste rânduri c opera a fost scris în ultimele luni ale anului 1513; ea era terminat în întregime în decembrie, data scrisorii, dup cum reiese din ultimele rânduri, unde nu poate fi vorba de indicarea unor adaosuri la text, ci de revederea stilului în care fusese redactat. Printr-o analiz minu ioas , Federico Chabod dovede te într-un studiu pre ios, c Machiavelli se refer întradev r la opera întreag , terminat la acea dat :4 coresponden a scriitorului în tot cursul anului 1513 i mai ales între iunie i august, dovede te o preocupare politic constant i o nevoie de a discuta cel pu in în scris aceste lucruri; Principele a fost a adar redactat cu necesitate în acest interval de timp, ca expresie al acestui adev rat „furor politicus”; iar scrisorile din primele luni ale anului urm tor, posterioare a adar datei la care se anun Principele, dovedesc o relaxare a preocup rii politice, semn c opera fusese încheiat . Principele este a adar primul rod al singur ii lui Machiavelli; dar redactarea lui rapid se datoreaz i unor anumite împrejur ri externe. În vara aceluia i an 1513 se precizeaz unele planuri politice ale Medicilor, care ar fi trebuit s duc la o schimbare hot rât în soarta Italiei. Leon al X-lea, care apar inea acestei familii, urm rea crearea unui stat alc tuit din provinciile centrale ale Italiei; se vorbea în acest sens de Parma, Piacenza, Modena i Reggio care s-ar fi unit cu Neapole; iar în fruntea noului Stat, Papa l-ar fi ridicat pe Giuliano de Medici, urmând s creeze un Stat similar pentru nepotul acestuia, Lorenzo, c ruia i s-ar fi dat Floren a cu Siena i Piombino. În felul acesta, micile state italiene ar fi fost înglobate în dou unit i mari care ar fi cuprins sudul i centrul Italiei i ar fi format, al turi de Statul papal, posesiuni de fapt unite între ele prin înrudirea conduc torilor lor. Se vorbea insistent de aceste proiecte; i ele îi aminteau lui Machiavelli o alt Letera a Franc. Vettori, cit., în Op.cit., p, 919. Federico Cliabod, Sulla composizione de „Il Principe” di N. Machiavelli, în „Archivum Romamcium”, iulie-sept. 1927, pp. 330 – 383. Studiul este un r spuns lui F. Meinecke, autorul unor cercet ri asupra lui Machiavelli, între care Die Idee der Staatsräson, Berlin, 1924 i traduc tor al Principelui (Der Fürst und kleinere Schriften, Berlin, 1923), care sus inea c lucrarea anun at lui Vettori nu cuprindea opera întreag , ci numai primele 11 capitole, celelalte 15 fiind scrise mai târziu. 3

4

— 10 —

încercare de înf ptuire a unui plan asem tor, cu pu ini ani înainte: încercarea papei Alexandru al VI-lea Borgia, care voia s i întind autoritatea asupra întregii Italii i care sus inea, în acest scop, ac iunea de cucerire a fiului s u Cezar. Machiavelli afl adar de proiectele lui Leon al X-lea; întrerupând atunci redactarea Discursurilor, scrie în câteva luni acel opuscul care trebuia s fie un Manual al principelui nou, al celui care ar fi fost primul conduc tor al Italiei unificate; iar în ar tarea c ilor de urmat pentru realizarea acestui Stat care trebuia s salveze ara de poftele cuceritorilor str ini, i care se impunea a adar mai mult decât oricând în acest moment, Machiavelli î i aminte te de Cezar Borgia pe care îl cunoscuse de aproape i printr-un contact zilnic în cursul ambasadelor sale; în 1502 mai ales, când acesta atinsese punctul culminant al puterii lui. Tot ceea ce Machiavelli putuse s adune în cursul acestei apropieri de Borgia, prin conversa iile diplomatice avute i prin observarea atent a politicii lui, îi revenea acum i se oferea ca substan a doctrinei Principatului nou i unitar. C derea lui Cezar Borgia i moartea lui în 1507, într-o lupt oarecare, pe teritoriul spaniol, unde plecase luat prizonier, nu putuse s anuleze cu nimic semnifica ia faptelor lui anterioare i mai ales semnifica ia na ional a cuceririlor lui; Cezar Borgia nu reu ise din cauza unor împrejur ri externe cu totul întâmpl toare i care îi fuseser defavorabile: moartea prematur a tat lui s u, în primul rând, la data când unirea micilor state era aproape realizat , dar era prea proasp spre a se men ine în fa a unor du mani puternici; iar ace tia s-au ar tat de îndat ce Alexandru al VI-lea a murit. Machiavelli î i d dea seama îns c acestea au fost numai întâmpl ri exterioare; c ceea ce a adar n-a reu it s realizeze Cezar Borgia, va reu i un altul, c ruia soarta îi va fi favorabil pân în ultima clip . Ideea îns i a unirii statelor italiene poate fi îns înf ptuit ; i ea se impune în acest moment care este cel mai greu al Italiei. rii nu-i lipse te, scrie Machiavelli în una din ultimele pagini ale Principelui, materia, ci numai forma: ea posed materia cea mai bun , c ci poporul ei este viteaz; îi lipse te conduc torul, Principele. Pentru acesta scrie a adar Machiavelli; cartea lui cuprinde reguli de ac iune pentru înf ptuirea a ceea ce cel lalt încercase i dusese numai pân la mijloc… Principele este a adar o carte închinat cuiva, scris pentru cineva anume. Machiavelli vorbe te în scrisoarea citat c tre Vettori, despre Giuliano de Medici; i ine s -i înmâneze opusculul — 11 —

pe care i l-a dedicat, sperând ca prin aceasta s i se deschid din nou cariera politic . Se descoper astfel dubla finalitate a Principelui; scriindu-l, Machiavelli î i exprima preocuparea lui politic constant ; dar dedicându-l lui Giuliano, încearc s adapteze figura Principelui, schi at în opuscul, realit ii politice care i se oferea, i s ating pe aceast cale i scopul care era esen ial pentru el, reintrarea în via a politic . Dac Giuliano însu i, i mai pu in Lorenzo, c ruia la sfâr it îi va fi închinat cartea, nu corespundeau în întregime figurii Principelui, posibilit ile de ac iune ale Medicilor erau în schimb foarte mari în acest moment; prin prezen a lor atât la Roma cât i la Floren a, ei st pâneau cu adev rat punctele strategice ale Italiei peninsulare, i aveau deci posibilitatea de a înf ptui un stat unic. Termenii gulitori din Epistola dedicatorie exprim speran a real pe care Machiavelli putea s-o aib în ac iunea lui Leon al X-lea i în rolul ce i-ar fi fost dat lui Giuliano; iar versurile finale citate din Petrarca indic voin a adânc a înf ptuirii unui ideal; între ace ti termeni extremi se a az aluzia cuprins în încheierea Epistolei, ca expresie a ultimului factor ce a determinat scrierea Principelui: speran a redobândirii vechii func ii. ci inactivitatea i singur tatea rod sufletul scriitorului; Machiavelli tie c trebuie neap rat s trimit acest opuscul lui Gjuliano i poate tie c pentru aceasta l-a scris în deosebi; c ci î i seama cât îi este de necesar revenirea la Floren a: „m consum, îi scrie lui Vettori, i mult vreme nu mai pot sta, a a”5… i î i d seama c ar putea fi util, c cei cincisprezece ani în slujba Republicii l-au înv at multe: „oricine ar trebui s fie bucuros, scrie mai departe, s se serveasc de cineva care i-a adunat experien a pe cheltuiala altuia”6; i caut apoi s conving pe Medici c le va fi credincios; a fost întotdeauna astfel i nu va putea tr da nici acum: „iar m rturie a credin ei i a cinstei mele este s cia mea”. Dar Machiavelli nu reu te; el r mâne mai departe în singur tatea de la St. Andrea în Percussina, continuând scrie. Scopul imediat al Principelui r mânea astfel neîmplinit; în schimb, opusculul avea s cunoasc o soart dintre cele mai nea teptate; scris în mod ocazional i în linia preocup rilor politice ale unui florentin clarv tor al situa iei, volumul avea s fie socotit ca un manual de doctrin politic de valoare universal i 5 6

Lettera a Franc. Vettori, cit., în op.cit, p. 920. Ibid. — 12 —

prosl vit sau respins în consecin . Planul acestei scrieri, de mici propor ii, este unitar; Machiavelli trateaz mai întâi despre Principate în constituirea lor, prin cucerirea anume de provincii noi sau prin formarea lor de la început i în întregime ca Principate noi; aceast prim parte cuprinde nou capitole, iar urm toarele trateaz problemele diferite ce se pun unui stat: ap rarea i puterea de lupt ; statele eclesiastice care nu au nevoie de ap rare; reformele interne care se impun; în sfâr it calit ile unui Principe nou. Dar volumul pune îndeosebi în lumin rolul acestuia din urm ; c ci deasupra împrejur rilor se ridic Principele capabil de a înf ptui ceea ce este mai greu; cartea corespunde astfel just titlului, întrucât nu schi eaz forma unui stat ideal, ci figura Principelui des vâr it. ci pe acesta, Machiavelli îl cunoscuse; figura inspiratoare este Cezar Borgia, f ca totu i semnifica ia operei s se epuizeze în singur con inutul acestei personalit i istorice. Machiavelli i-a exprimat de mai multe ori admira ia pentru Cezar Borgia; la data celor dou misiuni pe care le avusese pe lâng acesta, îl cunoscuse în gloria lui cea mai mare; în 1503, Borgia se intitula: Duce de Romagna, de Valentinois i Urbino, Principe de Andria, Signior de Piombino, Gonfalonier i C pitan general al Bisericii. Într-o mic scriere din acela i an: Del modo tenuto dal Duca Valentino nel trattare i popoli della Valdichiana ribellati, Machiavelli aducea un omagiu deschis metodelor politice ale lui Borgia; în relatarea misiunii avute pe lâng acesta, noteaz aceast tr tur a caracterului: „Nu comunic niciodat niciun lucru decât atunci când îl face, i îl face atunci când nevoia îl constrânge”; într-o scrisoare, Machiavelli m rturise te: „Pe ducele Valentino l-a imita oricând dac a fi principe nou”; în Principe nu ov ie s afirme hot rât c exemplul cel mai bun de urmat, un principe nou îl va g si în ac iunea desf urat de Borgia (cap. VII), în sfâr it, în aceea i relatare a misiunii avute pe lâng el, schi eaz acest portret al lui: „Este un principe foarte str lucit i m re , i atât de curajos în lupte încât nu exist nici o fapt , oricât de mare, care s nu i se par mic ; i nu se opre te niciodat în c utarea gloriei i în dobândirea de state noi, nici nu cunoa te oboseala sau primejdia; ajunge într-un loc înainte de a i se cunoa te plecarea în locul pe care l-a p sit, i se face iubit de solda i; i-a ales oamenii cei mai buni din Italia, iar aceste lucruri, la care se adaug un noroc constant, îl fac s fie victorios i formidabil”. Exemplul lui Borgia este desigur faptul care explic pecetea — 13 —

specific pe care timpurile au pus-o operei lui Machiavelli; judecata aspr pe care posteritatea a rostit-o despre ac iunile acestui condotier, s-a r sfrânt în mod firesc i asupra Principelui. Credem c putem observa îns aceasta: Machiavelli propune nu un exemplu oarecare, ci un tip de Principe; c ci modul de ac iune al acestui conduc tor dorit de Machiavelli descoper o anumit în elegere a existen ei, o anumit pozi ie fa de ea. Nu Cezar Borgia ca atare este a adar exemplul Principelui, ci tipul uman pe care el îl reprezint , a adar linia de via care se desprinde din modul lui de ac iune: i dup cum aceasta dep te linia de via a unui om oarecare, tot astfel figura Principelui cuprinde pe aceea a lui Cezar Borgia, dar nu o epuizeaz : o con ine ca exemplu al unei linii de existen ce- i dovede te semnifica ia ei deplin numai atunci când este în întregimea ei realizat . Figura Principelui se l mure te a adar numai în întregul acestei concep ii care constituie o în elegere a omului i a existen ei în perspectiva politicului. Într-o scrisoare lui Vettori, Machiavelli scrie nu se pricepe la nimic altceva decât la chestiunile care privesc statul: numai despre Stat tie s discute7; iar politica este singura lui hran , adev rata lui voca ie: „quel cibo che solum e mio e che io naqui per lui”8. Pe om a adar, îl consider numai sub aceast specie a politicului, în desf urarea ac iunilor lui în acest mod de existen . Analiza diferitelor opere, i îndeosebi a Discursurilor, ne permite s descoperim liniile mari ale acestei concep ii unitare despre existen i despre om sub specia politicului, i s trundem astfel mai just în elesul Principelui. sim la baza gândirii lui Machiavelli constatarea r ut ii esen iale a omului. În poemul L’asino d’oro, întâlnim aceast observa ie: „Un porc nu face r u altuia, i un cerb altui cerb; singur omul îl omoar pe cel lalt, îl r stigne te i îl nimice te”9. În Discursuri, aceea i constatare este atenuat : „ i cum natura oamenilor este ambi ioas i b nuitoare…”10, spune Machiavelli, pentru a ad uga în Principe (cap. XVII) c oamenii sunt ingra i, schimb tori, ascun i, frico i, doritori de câ tig; aceste însu iri trebuie s le cunoasc principele atunci când îi guverneaz i se Scris, din 9 aprilie 1513, în op. cit., p, 911. Lettera a Franc. Vettori, în op. cit., p. 919. 9 L’asino d’oro, VIII în op. cit., p. 849. 10 Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio, I, 29 în Tutte le opere, cit., v. II, 1939, p. 174. 7 8

— 14 —

întreab dac este mai bine s le câ tige iubirea sau s le impun frica; de asemenea cel care se ridic pentru prima oar în fruntea unui Stat, trebuie s aib ca punct de plecare aceea i con tiin clar a naturii omului: „Dup cum dovedesc to i cei care discut asupra vie ii în societate, scrie Machiavelli în Discursuri, i anume în prima Carte, i dup cum m rturise te orice istorie care con ine exemple multe de acest fel, este necesar ca cel care organizeaz o republic i îi alc tuie te legile s -i presupun pe to i oamenii r i i s socoteasc dinainte c ei î i vor ar ta r utatea sufletului lor ori de câte ori vor avea prilejul liber s o fac ; oamenii nu fac niciodat binele, decât dac sunt constrân i de nevoie”11. Concep ia lui Machiavelli se va constitui având la începutul ei acest sim precis al realit ii umane; pe care totu i o va vedea i în posibilit ile ei de în are deasupra r ut ii i egoismului ini ial. Constatarea acestei naturi a panului, duce îns la o anumit în elegere a istoriei. Omul în substan a lui spiritual , nu evolueaz ; studiul istoriei este pentru Machiavelli prilejul de a verifica mereu acelea i tr turi esen iale ale sufletului omenesc. Istoria îi apare plin de înv minte tocmai pentru c omenirea este mereu aceea i, nu în faptele ei materiale, dar în semnifica ia lor, a adar în spiritul pe care îl dezv luie. Prefa a la Cartea I a Discursurilor afirm tocmai aceast eternitate a naturii oamenilor, deducând de aici îndemnul i posibilitatea imit rii trecutului; Machiavelli se mir de cei care nu folosesc istoria ca un izvor de exemple i de înv minte, „ca i cum cerul, soarele, elementele, oamenii s-ar fi schimbat ca mi care, ordine i putere, fa de ceea ce erau în antichitate”12; iar în, alt pagin a aceleia i opere g sim: „deoarece oamenii… s-au n scut, au tr it i au murit întotdeauna în acela i fel”13. Concep ia istoriei ca tezaur de exemple pentru ac iunea politic prezent se explic a adar prin pesimismul ini ial al gânditorului; în multe pagini, istoria apare ar tat astfel, misiunea istoricului fiind prin urmare aceea de a lumina trecutul dar de a indica totodat drumurile viitorului: „În a a fel c este or pentru cel care consider atent faptele trecute, s prevad , în orice Stat, pe cele viitoare, i s întrebuin eze acele îmbun iri care au fost folosite i de cei vechi”14; iar mai departe, tot atât de 11 12 13 14

Idem, I, 3, în op.cit., pp. 113–114. Idem, Proemio la Cartea I, în op.cit., p. 102. Idem, I, 11, ibid., p. 140. Idem, I, 39, ibid., p. 196. — 15 —

clar: „Oamenii în elep i obi nuiesc s spun , i nu din întâmplare sau f motiv, c cine vrea s tie ce va fi, trebuie s considere ce a fost… Aceasta deoarece faptele sunt s vâr ite de oameni, iar ace tia au avut întotdeauna acelea i pasiuni, astfel c ele vor avea cu necesitate acelea i efecte”15. Dac aceast în elegere a istoriei este cea a epocii, pentru care omul, etern în pasiunile lui, nu este dependent de loc nici de timp, ea ne intereseaz îns i într-un alt sens care ne permite s ducem mai departe aceast schi a gândirii lui Machiavelli. Într-adev r, constatarea c istoria constituie exemplul faptelor prezente, duce mai departe la ar tarea rolului istoricului: el este singurul om care poate orienta popoarele pe drumul cel bun, deoarece el singur are acea cunoa tere a trecutului care este asemenea unei experien e a prezentului; s nu uit m c exemplele lui Machiavelli, exemple care ilustreaz un principiu de metod politic , sunt luate întotdeauna din istoria veche i din cea modern , reac iile oamenilor ap rând acelea i; astfel c se pare într-adev r c întâmplarea prezent nu a f cut decât s imite faptul istoric antic. Dar dac istoria este astfel un tezaur de în elepciune i de înv tur , iar dac rolul istoricului este de a indica drumul ac iunii în prezent; dac este adev rat c „istoria este maestra ac iunilor noastre”16 rezult de aici sensul înalt omenesc al scrisului lui Machiavelli: pe om îl socote te r u i neschimbat în utatea lui de-a lungul veacurilor; dar aceasta nu înseamn o concep ie pasiv a societ ii i a sensului istoriei; c ci r utatea esen ial ca i egoismul sau simpla nevoie de ap rare care au dus la constituirea societ ilor omene ti apar totu i dep ite; iar omul, de i acela i în natura lui substan ial , se înal totu i, prin via a social îns i, la cunoa terea valorilor, la principiile etice: astfel, dac prima grupare a oamenilor într-o unitate social a avut drept scop numai o ap rare mai eficace împotriva primejdiilor, via a colectiv a produs îns totodat , prin ea îns i, o prim form a con tiin ei etice, anume: „cunoa terea lucrurilor cinstite i bune, cunoa terea justi iei”17. Prin via a social , omul se ridic a adar pe aceast treapt superioar în care, renun ând la pofta st pânirii imediate, recunoa te i dreptul celuilalt la posesiune; el nu mai Idem, III, 43, ibid., p. 461. Del mod di traitare i popoli della Valdichiana ribellati, în Tutte le opere, cit., v. II, p. 677. 17 Discorsi, I, 2, în op.cit., p. 109. 15 16

— 16 —

este a adar omul total egoist ar tat la început: existen a în societate a dat o prim finalitate extra-individual ac iunilor lui; i aceasta ne îng duie s vedem în gândirea lui Machiavelli drumul deschis spre cuprinderea idealului. Dac „datoria omului de bine” sau a istoricului, putem spune, este ca „acel bine pe care vitregia timpurilor i a soartei nu i-a îng duit s -l faci tu însu i, s -l ar i îns altora, astfel ca, mul i având aceast posibilitate, unii dintre ei, mai iubi i de ceruri, s -l poat s vâr i”18, înseamn c preocuparea constant a lui Machiavelli este aceea a binelui sau, mai exact, a mai binelui pe care-l comport via a în societate, a realiz rii a adar cât mai eficiente a posibilit ilor de bine pe care omul i existenta lui social le cuprind. Pasiunea politic nu este deci la Machiavelli numai o gratuit curiozitate a dezvolt rii inteligen ei i faptei omene ti; ea este, dincolo de un pesimism ini ial, speran a i voin a unei amelior ri a existen ei omului. Dac el este, prin pasiunile lui, acela i în toate timpurile, datoria istoricului i posibilitatea care numai lui îi este dat este aceea de a ar ta cum, pe acest fond ini ial de interese i de egoism, poate s apar totu i mai binele: mai binele în sensul ac iunii mai eficace, al reu itei ei mai certe, i totodat în sensul unei mai des vâr ite organiz ri a conducerii statelor i deci a acelei existen e sociale prin care omul se înal deasupra egoismului ini ial. Punctul de vedere etic lipse te în primele dou etape ale acestei înl uiri de concepte; el este îns prezent în a treia: într-adev r, dac progresul apare în primul rând numai ca reu it mai precis sau ca realizare a unei grup ri sociale mai strânse, aceasta din urm la rândul ei con ine posibilit i de via în linia eticului: deoarece numai în existen a social omul cunoa te binele, adic ac iunea în vederea aproapelui; în m sura deci în care pierderea egoismului ini ial înseamn un progres etic, putem afirma c exist în gândirea lui Machiavelli i o perspectiv a eticului. binele patriei este scopul întregului scris al lui Machiavelli i acesta este totodat scopul spre care trebuie s tind orice ac iune omeneasc , rezult dintr-o serie de pagini ale operelor lui. Astfel, în Discursul asupra reform rii Statului Floren ei, g sim aceste rânduri interesante în care binele f cut patriei apare pe treapta cea mai înalt a valorilor morale: „Eu cred, scrie Machiavelli, c onoarea cea mai mare pe care o pot avea oamenii este aceea pe care în mod firesc le-o d patria lor: cred c binele 18

Idem, Proemio la Cartea II, în op.cit., p. 246. — 17 —

cel mai mare pe care îl putem face i cel mai pl cut lui Dumnezeu, este acela pe care îl facem patriei”19; punând, mai departe, pe creatorii de state i pe legiuitori imediat dup zei, a adar pe treapta cea mai înalt la care se poate ridica omul, Machiavelli indic scopul cel mai de pre spre care trebuie s tind ac iunea omeneasc ; iar un exemplu g sim în Istoriile florentine unde ni se vorbe te despre cei a a numi i „opt sfin i” pe care poporul i-a chemat astfel deoarece, de i luaser averile bisericilor, î i închinaser îns via a întreag patriei: „într-atât acei cet eni pre uiau atunci mai mult patria decât sufletul”20. Ac iunea omului este a adar cu atât mai bun cu cât ea urm re te mai mult binele comun: „deoarece nu binele particular, ci binele comun este acela care face gloria cet ilor”21; iar în alt pagin a aceluia i text, Machiavelli va spune c propria lui activitate, el a desf urat-o întotdeauna pentru binele patriei: „îndemnat de acea dorin natural pe care am avut-o întotdeauna, de a s vâr i f nicio ov ire acele lucruri care cred c aduc un bine comun fiec ruia…”22; în sfâr it, începutul Dialogului asupra limbii este tot un elogiu al patriei: ar tând c omul nu are în via a lui o datorie mai mare decât binele patriei întrucât ea ne d ceea ce avem mai bun, Machiavelli, spune: „ i într-adev r acela care prin sufletul i prin ac iunile sale se arat du man al patriei, merit pe drept s fie numit paricid, chiar dac aceast patrie i-ar fi f cut un r u”23. Iat cum iubirea patriei apare în aceast gândire drept idealul cel mai înalt; definindu-l, Machiavelli define te treapta cea mai de sus pe care o poate atinge spiritul omenesc: „a voi s fii de folos nu ie, ci binelui comun; nu urma ilor t i singuri, ci Patriei comune”. Odat precizat acest punct, în jurul lui se constituie în mare parte a a numitul machiavelism; i privit astfel, el pierde dintrodat pecetea pe care diversele epoci i l-au aplicat. C ci dac în ele însele, mijloacele de ac iune recomandate de Machiavelli apar întradev r condamnabile, ele î i g sesc îns de la început o justificare dac le consider m în acest întreg al gândirii lui. Punctele Discorso sopra îl riformare lo sfato di Firenze, în Tutte le opere, cit., v. II, p. 747. 20 Istorie florentine, în op.cit., v. I, p. 186. 21 Discorsi, II, 2, în op.cit., v. II, p. 252. 22 Idem, Proemio la Cartea II, ibid., p. 101. 23 Discorso o Dialogo interne alla nostra lingua, în op.cit, v. I, p. 713. 19

— 18 —

dezvoltate pân aici constituie fundamentul unei concep ii care î i afirm eticitatea prin în area binelui comun la rangul de valoare suprem a omului; urmeaz c seria mijloacelor necesare pentru atingerea binelui comun sau pentru p strarea lui, particip la: valoarea lui: „machiavelismul” se justific a adar în numele binelui comun. Pentru ap rarea Patriei, orice mijloc este bun, iar r zboiul nu cunoa te reguli atunci când este în joc binele ei. În Istoriile florentine, Machiavelli poveste te cum Rinaldo degli Albizzi s-a adresat ducelui Milanului cerându-i ajutorul pentru lupta lui de eliberare a Floren ei; în argumentele pe care le aduce pentru a ob ine acest ajutor, Rinaldo spune: „Nici un om bun nu va dojeni vreodat pe acela care încearc s i apere patria oricare ar fi modul în care o ap ”24; iar în Discursuri g sim o afirma ie asem toare pre ioas pentru caracterul absolut al iubirii care se cuvine patriei: titlul cap. 41 al C ii III este el însu i l muritor: „C patria trebuie ap rat sau prin josnicie sau prin glorie; i în orice fel, ea este bine ap rat …”; iar mai departe, cuvintele sunt tot atât de limpezi: „acest lucru trebuie inut în seam i observat de orice cet ean care trebuie s ia o hot râre pentru patria lui: deoarece când este vorba de salvarea singur a patriei, nu trebuie mai existe nici o considera iune cu privire la ceea ce este milos sau crud, l udabil sau josnic; ci dimpotriv , l sând la o parte orice alt punct de vedere, trebuie urmat hot rârea care poate s salveze patria i s -i p streze libertatea”25. Acest principiu al ap rii patriei în numele ei numai i cu riscul de a c lca regula moral comun , înseamn c binele patriei este el însu i criteriul cel mai just al moralului; este bine ceea ce este folositor patriei, deoarece numai în cuprinsul ei omul dobânde te plin tatea umanit ii lui; i cum libertatea este la rândul ei bunul cel mai adev rat al patriei, ap rarea acestei libert i este pentru Machiavelli datoria cea mai înalt : „sunt drepte numai acele zboaie care sunt necesare”26, g sim în Istoriile florentine, ca o confirmare a ridic rii binelui comun la treapta cea mai înalt a eticului. Sunt juste a adar toate mijloacele pentru ap rarea patriei: i iat schi ându-se aici primele puncte ale „machiavelismului”. În 24 25 26

Istorie florentine, V, 8, în op.cit., v. I, p. 291. Discorsi, III, 41, Sn op.cit., v. II, pp. 459–460. Istorie florentine, V, 8, în op.cit., v. I, p. 292. — 19 —

Discorsi, se afirm c folosirea în el toriei într-o ac iune oarecare este ceva urât, „totu i în mânuirea r zboiului ea este demn de laud i glorioas …”27; i tot aici, vorbind despre uciderea lui Remus de c tre Romulus, Machiavelli afirm acela i principiu: nimeni nu-l va putea acuza pe uciga dac va considera c ac iunea lui a fost s vâr it spre a întemeia un stat; i adaug acest principiu care apare firesc în dezvoltarea gândirii lui: „Este necesar desigur ca, dac fapta îns i îl acuz , efectul ei s -l scuze”28. Exemplele din Principe sunt îns i mai categorice: în cap. VIII, Machiavelli vorbe te despre o cruzime care poate fi numit bun , întrucât este necesar i se exercit numai atât timp cât este necesar ; în cap. XVIII, unde se pune întrebarea dac principele trebuie sau nu s i in cuvântul, i se recomand s se comporte în felul leului i al vulpii, deoarece numai aceste c i îi permit s fie puternic; s nu se team a adar de renumele cruzimii, spune Machiavelli în cap. XVII, dac aceasta îi ajut s st pâneasc poporul; deoarece le va face oamenilor numai bine, întrucât autoritatea lui împiedicând tulbur rile i conflictele, va asigura tuturor o via lini tit în cadrul societ ii; i tim c numai în cuprinsul acesteia omul este, pentru Machiavelli, cu adev rat om. Un principe s aib a adar drept scop numai strarea i m rirea statului; iar mijloacele folosite vor fi bune în sura în care vor împlini acest scop; s nu se team a adar, scrie Machiavelli i în cap. XV, de învinuirile ce i s-ar aduce; ac iunea lui se justific prin rezultatul ei; cu atât mai mult cu cât acesta nu este numai binele individual al Principelui, ci în primul rând binele comun. Pentru a în elege a adar amoralismul pe care îl atinge la un moment dat gândirea lui Machiavelli, trebuie s avem mereu prezent punctul ei de plecare, i anume considerarea vie ii în societate drept bunul cel mai înalt al omului, i deci necesitatea str rii prin orice mijloc a posibilit ilor acestei vie i în formele ei des vâr ite, dintre care cea dintâi este libertatea patriei. i vom în elege mai bine în acest punct gândirea lui Machiavelli dac vom ine seama i de toate împrejur rile politice ale momentului, i anume primejdiile care amenin au libertatea Floren ei i r zboiul continuu între toate statele Italiei; orice mijloc p rea a adar justificat dac el ar fi însemnat o remediere a acestei sfâ ieri 27 28

Discorsi, III, 40, în op.cit., v. II, p. 458. Idem I, 9, ibid., p. 131. — 20 —

reciproce; pasiunea pe care o tr deaz în fiecare pagin gândirea lui Machiavelli este pasiunea i durerea aceluia care cunoa te toat r utatea vremurilor i caut neap rat o salvare. Paginile în care Machiavelli acuz religia i Biserica se l muresc la rândul lor numai în linia acestei înl uiri logice. Dac afirmarea c orice mijloc este bun când e vorba de ap rarea patriei, constituie primul aspect al machiavelismului, denun area puterii Bisericii este un al doilea aspect, explicabil în primul rând prin situa ia special a statelor italiene i dovedind înc odat preocuparea constant a binelui patriei. C ci Machiavelli nu se sfie te s arate adev ratul sens al Papalit ii în acest moment i s indice primejdia pe care ea o înseamn pentru libertatea i unirea Italiei. Atitudinea lui Machiavelli fa de religie i de Biserica Romei este complex dar logic în aspectele ei diferite. Sim ul s u critic foarte ascu it îl face mai întâi adversar al oric rui fanatism religios; de aici ironia cuprins în prima scrisoare cunoscut a lui Machiavelli i referitoare la predicile lui Savonarola; de aici alte aluzii u or ironice la acela i, spre exemplu, în Discursuri, observa ia c poporul Floren ei, care nu pare a fi nici ignorant, nici prost, s-a l sat totu i convins c fratele Girolamo Savonarola vorbe te cu Dumnezeu29; este just c Machiavelli adaug imediat, cu inten ie de scuz , c nu-i revine lui s -l judece pe Savonarola, deoarece „despre un astfel de om nu trebuie s vorbim decât cu respect”. Adversar al fanatismului, Machiavelli pre uie te îns puterea credin ei i institu ia Bisericii în organizarea Statului. Rolul religiei în stat este un punct însemnat al gândirii lui: vorbind despre Numa Pompiliu, observ c organizarea pe care a dat-o religiei a fost mijlocul cel mai bun pentru civilizarea sau pentru îndulcirea moravurilor poporului s u. Religia este în plus mijlocul cel mai sigur pentru a înt ri autoritatea legilor: „ i într-adev r, observ Machiavelli, nu a existat niciodat un legiuitor al poporului care s nu recurg la Dumnezeu; legile nu ar fi altfel acceptate… Deoarece acolo unde lipse te teama de Dumnezeu, statul trebuie s cad sau s se sus in prin teama fa de principe, ceea ce ar înlocui lipsa religiei…”30. Men inerea ceremoniilor cultului este a adar necesar întrucât ele servesc spre a ar ta autoritatea divin a 29 30

Idem, I, 11, ibid., p. 140. Idem, I, 11, ibid., p. 138. — 21 —

legilor. Putem observa u or natura acestei concep ii cu totul laice a religiei: Machiavelli nu discut adev rul ei în sine, întrucât pe el nu-l preocup problema adev rului ci numai aceea a vie ii sociale celei mai des vâr it organizate; în cuprinsul acestei preocup ri îns , religia îi apare a a cum ea a fost utilizat de principi i de st pânitori ai popoarelor, i el recunoa te folosul acestui mod de în elegere a credin ei. Dac religia este îns valorificat în primul rând în semnifica ia ei politic , aceasta nu exclude totu i la un moment dat expresia unei în elegeri mai proprii a religiei în cuprinsul gândirii lui Machiavelli. Într-o pagin destul de nea teptat , intitulat „Îndemn la c in ”, g sim exprimat o adev rat credin : Dumnezeu este ar tat drept creator al universului în alc tuirea lui admirabil ; iar exaltarea acestei perfec iuni care are drept centru pe om, pentru care totul a fost f cut, este aproape o pagin liric , pre ioas pentru indicarea religiozit ii lui Machiavelli: „Gândi i-v , scrie el, c toate lucrurile f cute i create sunt f cute i create spre binele omului”; i adaug , în spiritul propriu al Rena terii care exalt frumuse ea universului în care îl vede pe Dumnezeu: „…s ridic m ochii spre cer i s consider m frumuse ea acelor lucruri pe care le vedem… A adar totul este creat spre onoarea i binele omului, iar omul singur este creat spre binele i onoarea lui Dumnezeu”31. Aceast pagin precizeaz desigur semnifica ia îndoit a religiei în gândirea lui Machiavelli: ea este mijloc de guvernare a popoarelor prin institu ia Bisericii; dar ea exprim totodat admira ia proprie Rena terii în fa a armoniei admirabile a universului; ca i contemporanii s i, Machiavelli vede în Dumnezeu pe f uritorul acestei alc tuiri des vâr ite. Putem spune adar c scriitorul nu este nici în acest punct str in spiritului umanist al vremii. Machiavelli cunoa te sentimentul divinului, dar la aceasta se adaug , ca un rezultat al preocup rilor lui de filosof al politicului, cealalt în elegere a religiei ca mijloc de guvernare, i se adaug în sfâr it, un al treilea punct: rolul recunoscut Bisericii Romei în conducerea destinelor Italiei. Aici preocuparea politic domin ; iar învinuirea adus papalit ii pentru ambi iile ei politice decurge desigur din aceea i iubire a patriei i din aceea i voin a salv rii ei, esen iale gândirii lui Machiavelli. 31

Esortaziono alla penitenza, în op.cit., v. I, p. 174. — 22 —

El constat urm toarele: catolicismul nu mai are nici o autoritate în Italia; exemplele rele ale cur ii papale au f cut s dispar orice sentiment religios; în plus, i aici Machiavelli indic faptul care cel mai mult îl preocup , „Biserica a inut i ine acest stat divizat. i într-adev r, nici un stat n-a fost vreodat unit sau fericit dac nu s-a supus cu totul ascult rii unui guvern de republic sau unui principe, cum s-a întâmplat în Fran a i în Spania. Iar cauza pentru care Italia nu este în aceea i situa ie i nu are o republic sau un principe care s-o guverneze, este numai Biserica”32. Aceast acuza ie grav adus papalit ii, Machiavelli o explic astfel în continuarea rândurilor citate: Biserica nu a fost, prin autoritatea ei temporal , niciodat atât de puternic încât s ocupe întreaga Italie i s fie în fruntea ei; dar nu a fost nici atât de slab încât s nu lupte împotriva acelui principe care ar fi devenit prea puternic i ar fi amenin at astfel independen a diverselor st tule e. Biserica a adar nu a putut s realizeze unirea Italiei, iar când aceasta ar fi fost posibil , a împiedecat-o. Machiavelli acuz hot rât întreaga politic a papilor; în Istoriile florentine spune c ambi iile acestora i voin a lor de a ap ra credin a au provocat r zboaie nenum rate în Italia, i-l aminte te pe Nicolae al III-lea care a luptat numai pentru gloria lui, sub aparen a luptei pentru m rirea Bisericii33; în Discursuri îns , acuza ia se îndreapt împotriva consecin ei celei mai grave a puterii temporale a papilor, i astfel reg sim prezent , i în discu ia problemei Bisericii, aceea i preocupare esen ial a lui Machiavelli: salvarea Italiei. Discu ia în jurul religiei i a puterii Romei are a adar în esen acest rol de a atrage aten ia asupra unuia dintre obstacolele cele mai mari pe care le întâmpin o unire a statelor italiene. Dup ce a ar tat îns aceast cauz a nenorocirilor patriei lui, Machiavelli va ar ta mijloacele totu i ale unei remedieri a situa iei; i, în primul rând este vorba de organizarea armatelor na ionale. Istoricul florentin a fost dintre cei dintâi care au ar tat primejdia trupelor mercenare; cap. XII din Principe, unde se discut necesitatea armatelor na ionale, cuprinde exemple elocvente de tr ri i uzurp ri s vâr ite de c pitanii de mercenari: un Sforza care se face st pân asupra Milanului dup ce a fost condotier în serviciul acestui stat, sau un Carmagnola care tr deaz interesele Vene iei 32 33

Discorsi, I, 12, în op.cit., v. II, pp. 142–143. Istorie fiorentine, e, 23, în op.cit., v. I, pp. 83–84. — 23 —

în slujba c reia lupta, sunt pentru Machiavelli cazuri recente i semnificative. În Discursuri, problema este reluat : „Principilor de ast zi i republicilor moderne care nu au solda i proprii pentru ap rare i pentru atac, trebuie s le fie ru ine de ele înse i”34; iar în Introducerea la Arta r zboiului, Machiavelli arat leg tura strâns care exist între via a societ ilor i organizarea lor militar , i conclude: „c ci toate artele care se organizeaz într-o societate pentru binele comun al oamenilor, toate orânduirile ei pentru ca oamenii s se team de autoritatea legii i de Dumnezeu, toate ar fi zadarnice dac nu s-ar preg ti ap rarea lor”35. Armatele na ionale îi apar a adar necesare în numele aceleia i valori a vie ii sociale care trebuie neap rat men inut i ap rat întrucât ea este, cum am v zut, factorul civilizator al omului. Cunoa tem str duin ele personale ale lui Machiavelli pentru alc tuirea unei asemenea armate; tim c , de acord cu Soderini, el realizeaz la finele lui decembrie 1505 prima armat a Floren ei, organizat dup modelul celor elve iene vestite la aceast dat ; el singur str tuse întreaga Toscan spre a recruta solda i, iar în februarie 1506 avea loc la Floren a prima defilare a celor 400 de oameni pe care reu ise s -i strâng ; în acela i an se alc tuie te o lege a Mili iei citadine care pune în fruntea primei armate pe cei Nou ofi eri ai organiza iei i Mili iei florentine. Machiavelli realizeaz toate acestea prin voin a lui de a crea neap rat un început în acest sens; i aceasta apare ca singura realizare concret – singura de asemenea care intra în posibilit ile lui – în vederea acelei salv ri a Italiei care este gândul central al ac iunii i al scrisului lui. Este adev rat c aceast prim armat pe care a alc tuit-o nu s-a dezvoltat ci s-a desf cut curând; mai ales c , obligat s lupte la Pisa, în 1509, nu s-a achitat prea glorios de aceast prim prob pe care a trebuit s-o treac . Machiavelli urm rea îns s apropie pe calea aceasta Italia de celelalte ri, s -i dea a adar posibilit ile de lupt care duseser la crearea unui stat francez i a unui stat spaniol, ambele unitare i independente. ci acestea sunt modelele, acesta este tipul de stat pe care Machiavelli vrea s -l vad realizat pentru propria lui ar . Ca i în Principe (cap. XIX), vorbe te i în Discursuri despre buna organizare a celor dou state ar tate, ambele monarhii absolute 34 35

Discorsi, I, 21, în op.cit., v. II, p. 163. Dell’arte della guerra, în op.cit. v. II. p. 473. — 24 —

care se impuneau prin ordinea i buna lor stare intern ca i prin siguran a extern , pe care Machiavelli nu putea s nu le compare cu fr mânt rile continue ale statelor italiene: „Nu se v d aci, scrie Machiavelli, atâtea tulbur ri câte se nasc în Italia în fiecare zi”, i adaug , indicând astfel tipul de organiza ie politic des vâr it la acea dat , anume monarhia ereditar i statul na ional unit: c ci aceste ri, scrie el, au ambele „un rege care le men ine unite”… Preferin a pe care la un moment dat Machiavelli o exprim pentru forma de guvernare republican 36 se explic prin cultura lui clasic , în timp ce realitatea politic a momentului îi ar ta limpede eficacitatea monarhiei. ederile repetate i destul de îndelungate în Fran a, în cursul misiunilor pe care le avusese aici pe lâng Ludovic al XII-lea, îi îng duiser s i dea seama de binefacerile unei autorit i centrale i mai ales ale unei succesiuni regulate la tron; astfel în Ritratto di cose di Francia el arat soliditatea tronului francez care a realizat unitatea rii înfrângând puterea diver ilor feudali, „poten i baroni” i impunându- i autoritatea asupra lor37. Lunga experien a lucrurilor politice pe care i-o câ tigase în cursul anilor de misiuni diverse, i pe care o men ioneaz în Epistola dedicatorie a Discursurilor38, îi îng duie acum nu numai s arate cauzele nenorocirilor Italiei, dar s indice de asemenea forma de stat pe care ea ar trebui s-o realizeze: o monarhie ereditar spre a împiedeca ridicarea tuturor ambi iilor; i o monarhie absolut spre a realiza unitatea Italiei i a înfrânge orice putere feudal ; iar ambele pentru a asigura rii ordinea i domnia legilor, pentru a pune cap t tulbur rilor i nesiguran ei. sim în Istoriile florentine o pagin pre ioas care m rturise te aceast apreciere a ordinii i legalit ii drept bunul cel mai pre ios al unui stat; Machiavelli aminte te cuvintele rostite de Cosimo cel trân la întoarcerea sa la Floren a: „voi socoti întotdeauna, spune acesta, c nu este bine s tr ie ti într-o cetate în care legile pot mai pu in decât oamenii, deoarece acea patrie trebuie s-o dorim, în care putem s ne bucur m în siguran i de bunuri i de prieteni, iar nu aceea în care ele ne pot fi luate cu u urin …”39. Idealul Discorsi, II, 2, i Dell’arte della guerra, II. Ritratto di cose di Francia, în op.cit., v. I, pp. 739– 40. 38 „Deoarece în Discursuri am exprimat ceea ce tiu i ceea ce am înv at prin practic îndelungat i prin înv tura continu pe care am scos-o din lucrurile lumii” (Discorsi, Dedica ia, în op. cit., v. II, p. 99). 39 Istorie fiorentine IV, 33, în op.cit., v. I, p. 279. 36 37

— 25 —

politic al lui Machiavelli se precizeaz a adar limpede în contrast cu situa ia politic tulbure i nesigur a propriei ri; iar o pagin din Arta r zboiului precizeaz mai departe idealul pe care trebuie -l urm reasc un om de stat pentru binele poporului s u: el trebuie s cinsteasc i s r spl teasc virtutea, s nu dispre uiasc s cia, s respecte legile disciplinei militare, s -i fac pe to i supu ii s i s se iubeasc unii pe al ii, s tr iasc nediviza i în partide, s pre uiasc mai pu in ceea ce este de interes particular de cât ceea ce este de interes public…”40. În aceast ar tare a idealului politic i social al unui stat, Machiavelli descoper desigur substan a adev rat a gândirii lui: metodele „machiavelice” i figura Principelui apar în cazul acesta numai drept c i de atingere a unei prime înjgheb ri solide a statului; dar dezvoltarea lui ulterioar i forma de via pe care trebuie s-o realizeze va fi aceea schi at în cuvintele citate mai sus: ideal al unui stat în care binele comun este scopul unic. Machiavelli a ar tat pân aici forma de stat pe care propria lui patrie ar fi trebuit s-o realizeze; a indicat câteva din obstacolele care se împotrivesc acestei realiz ri i a sugerat unele mijloace pentru înl turarea lor. Dincolo de aceast prim parte pozitiv a gândirii lui, putem desprinde îns din diferitele opere o serie de concepte a c ror înl uire constituie o concep ie cuprinz toare a sensului existen ei i a rolului ce-i revine omului în desf urarea faptelor vie ii lui. Dac firul pe care l-am urm rit pân acum a fost acela al ideii na ionale dominante în gândirea lui Machiavelli, i dac am putut ar ta, ca punct culminant al ei, schi a formei de stat i a guvern rii ideale, ceea ce încerc m mai departe este ar tarea liniilor principale în care se constituie concep ia filosofic a acestui gânditor. Punând ac iunea pe treapta cea mai înalt a modurilor existen ei omene ti, Machiavelli grupeaz în jurul ei o serie de concepte care alc tuiesc o gândire etic i totodat indic drumul de realizare a idealului politic schi at pân aci. Într-o pagin a Discursurilor g sim o compara ie interesant între antici i moderni; observând c popoarele vechi au iubit i au ap rat cu mai mult energie libertatea lor, în timp ce modernii se arat slabi, Machiavelli afirm c aceast deosebire decurge din educa ia diferit a celor dou epoci; educa ie care la rândul ei decurge din religiile diferite. Religia cre tin , scrie Machiavelli, ne40

Dell’arte della guerra, în op.cit., v. II, p. 480. — 26 —

a ar tat „adev rul i calea adev rat ”; dar în felul acesta ea ne-a cut s pre uim mai pu in lumea aceasta; i pe când religia antic prosl ve te pe marii r zboinici, noi am socotit sfin i „mai curând pe cei umili i iubitori ai contempla iei, decât pe cei activi”41. Compara ia este dintre cele mai pre ioase deoarece ea cuprinde un elogiu al antichit ii pentru valoarea pe care aceasta o recunoa te ac iunii; c ci, dac religia cre tin iube te curajul, ea îl iube te ca putere de suferin , iar nu ca putere de ac iune; ceea ce a avut drept urmare o sc dere a for ei în lume, popoarele mânând în voia acelor st pânitori care tiu c nu vor întâmpina împotrivire într-o lume convins c fericirea poate fi atins numai dincolo de ceea ce este p mântesc. Machiavelli nu acuz cre tinismul în sine, ci gre ita interpretare care i s-a dat; c ci josnicia oamenilor, spune el, l-a în eles nu ca energie, ci ca „otium”: „c ci dac am considera-o (religia cre tin ) a a cum ne îng duie sl virea i ap rarea patriei, am vedea c ea ne cere s-o iubim i s-o onor m pe aceasta i s ne preg tim astfel încât s putem s-o ap m”42. Am socotit pre ioas aceast pagin deoarece ea ne arat valoarea ac iunii în gândirea lui Machiavelli i ne îng duie s grup m în jurul ei acele concepte care constituie gândirea lui etic , în strâns leg tur cu gândirea filosofic a epocii. O alt pagin a Discursurilor care schi eaz o ierarhie a valorilor este pre ioas din acela i punct de vedere. Machiavelli pune pe treapta cea mai înalt pe întemeietorii religiilor; urmeaz creatorii de state, apoi cuceritorii; în sfâr it, scriitorii43. Ni se pare c aceste trepte de valori se în ir în lumina unui anumit criteriu, acela al ac iunii; întemeietorul unei religii ca i creatorul de stat i soldatul sunt oameni de ac iune; iar pe treapta cea mai de jos este omul ii. Machiavelli pune a adar în fruntea valorilor fapta creatoare; i am putea preciza: fapta creatoare de via civil , de via social , de ceea ce constituie a adar „utilitatea i gloria neamului omenesc”. La baza acestei pre uiri a ac iunii, ca mod al comport rii omului, g sim îns o în elegere în acela i sens a existen ei îns i i a desf ur rii istoriei. Ca i ceilal i gânditori ai epocii lui, ca i Bruno sau Campanella, Machiavelli vede lumea sub specia 41 42 43

Discorsi, II, 2, în op.cit., v. II, p. 254. Idem, II, 2, ibid., id. Idem, I, 10, ibid., pp. 133–134. — 27 —

mi rii. Introducerea la Cartea a II-a Discursurilor este instructiv în acest sens: Machiavelli constat ritmul constant al unei ascensiuni i coborâri în cursul istoriei; constat evolu ia neîncetat a împrejur rilor într-o cre tere i descre tere a lor necesar : „lucrurile lumii fiind întotdeauna în mi care, ele sau urc sau coboar ”44. Dac natura omului este aceea i – Machiavelli nu se contrazice în acest punct, – împrejur rile i moravurile au înf ri deosebite i sunt într-o transformare continu ; mi carea drept substan a îns i a naturii existen ei ne apare astfel drept primul concept al acestei în elegeri a lumii sub specia ac iunii. Tot în Discursuri, Machiavelli spune, amintind de aproape rândurile ultim citate: „Dar toate lucrurile oamenilor fiind în mi care i ele neputând sta pe loc, este necesar s urce i s coboare”45; iar într-o pagin a Istoriilor florentine conceptul este tot atât de caracteristic prezent: „Deoarece natura nu îng duie lucrurilor omene ti s se opreasc …”46. În toate aceste pagini, ideea neîncetatei mi rii apare spre a explica ritmul alternativ ascendent i descendent al istoriei: c ci, observ Machiavelli, o situa ie odat ajuns la perfec iunea ei, nemaiputând s se dezvolte în sensul des vâr irii sau al ascensiunii, trebuie s decad sau s coboare; dup cum derea sau corup ia odat ajuns la limita ei extrem , trebuie s reia drumul urcu ului. Istoria prezint acest curs mereu variat tocmai pentru c nu îi este îng duit starea pe loc: „deoarece, scrie Machiavelli în aceea i pagin a Istoriilor florentine, „energia creatoare produce lini tea, lini tea produce inactivitatea, aceasta produce dezordinea, dezordinea produce ruina; dar tot astfel din ruin se na te ordinea, din ordine energia creatoare, din aceasta gloria i fericirea”. Este ideea ritmului etern al istoriei, pe care o sim ilustrat i într-un vers din L’asino d’oro: „Energia creatoare pace rilor, iar din pace urmeaz inac iunea: iar inac iunea pustie te rile i ora ele”47. Întreaga istorie este a adar aceast dezvoltare necesar , a r ului din bine i apoi a binelui din r u, întrucât unul este întotdeauna cauza celuilalt; iar acest ritm necesar face ca nimic în lumea aceasta „s poat sta pe loc”. Dar mi carea este mai departe prezent în forma dorin ei i a 44 45 46 47

Idem, Proemio la Cartea II, ibidem, p. 244. Idem, I, 6, ibidem, p. 123. Istorie fiorentine V, 1, în op.cit., v. I, p. 280. L’asino d’oro, V, în op.cit., v. I, p. 835. — 28 —

efortului continuu care constituie esen a vie ii spiritului individual. Poftele omului nu- i pot g si niciodat împlinirea lor ultim , deoarece îi este dat de natur „s poat i s vrea s doreasc orice lucru, dar îi este dat de soart s poat ob ine numai pu in din aceasta; urmeaz de aici neîncetat o nemul umire în spiritul omului i un dezgust al lucrurilor pe care le posed ; ceea ce îl face s vorbeasc de r u prezentul, s laude trecutul i doreasc viitorul”48. Dar recunoa terea acestei incapacit i umane de a atinge mul umirea deplin înseamn ridicarea efortului i deci a ac iunii, la treapta valorii celei mai înalte; c ci ea înseamn încercarea continu de a dobândi acel viitor mereu dorit; faptul c omul este neîncetat nemul umit i tr ie te continuu în viitor, faptul c dorin ele lui odat împlinite genereaz alte dorin e într-o curs continu a efortului de a le realiza, înseamn prezen a unei nelini ti permanente în spiritul omenesc: „C ci… oamenii se satur cu binele i sufer când sunt în nenorocire”, scrie Machiavelli49; prin aceasta mi carea apare ca fundament al vie ii spiritului întrucât înseamn nemul umirea lui constant , deci efortul neîncetat spre un viitor dorit numai atâta timp cât este astfel, dar indiferent în momentul în care a fost atins. Machiavelli vede pretutindeni prezen a acestei esen iale i tragice nemul umiri care îl împinge pe om mereu spre altceva ca spre o solu ie ultim , pentru ca, aceasta odat atins , din nou golul i nemul umirea s l împing mai departe. El constat astfel c oamenii nu lupt numai din necesitate, dar i din ambi ie; am spune, interpretând mai bine cuvântul în lumina rândurilor care urmeaz , din nemul umirea i n zuin a constant spre altceva, sau din voin a de a atinge o int ultim pe care o concepem dar nu ne este dat so dobândim. Aceast distan continu între infinitul dorin elor omene ti i pu inul care-i este îng duit s -l ating , constituie impulsul mi rii continue a existen ei omene ti: „natura i-a creat pe oameni în a a fel încât pot s doreasc orice i nu pot s ob in orice: astfel c dorin a fiind întotdeauna mai mare decât puterea dobândirii, rezult de aici nemul umirea de ceea ce posed m i pu ina bucurie, fa de aceast posesiune”50. Dezvoltarea îns mai departe a acestei concep ii duce la constituirea unei gândiri etice. Dac mi carea i n zuin a 48 49 50

Discorsi, Proemio la Cartea II, în op.cit., v. II, p. 246. Idem, II, 21, ibidem, p. 414. Idem, I, 37, ibidem, p. 190. — 29 —

continu , dac efortul a adar este fundamentul existen ei omene ti, înseamn c singur ac iunea este mijlocul de a încerca dobândirea mul umirii; ea nu va putea da desigur niciodat mul umirea ultim , deoarece nu va atinge niciodat cap tul dorin ei; ea este totu i modul prin excelen al existen ei omene ti întrucât aceasta este dorin continu . Dar ac iunea adev rat exprim sensul dorin ei mereu prezente prin aceea c este ac iunea cea mai direct i mai hot rât ; numai o asemenea ac iune poate s izbucneasc din n zuin a mereu prezent în spirit. Ac iunea adev rat nu admite a adar încercarea ilor de mijloc sau ov ielile; dac ea se las influen at de acestea, nu mai este ac iune, ci mod incidental de comportare care nu exprim substan a spiritului. În Discursuri ca i în alte texte aceast condamnare a nehot rârii i a c ilor de mijloc apare înso it de exemple luate din istorie. În Principe, Machiavelli condamn pe cel care r mâne neutru i nu se aliaz hot rât cu nimeni (cap. XXI); vorbind despre republicile slabe, scrie c ceea ce acestea au mai r u este faptul c sunt nehot râte51; iar despre hot râri îns i, scrie c cele mai primejdioase nu sunt cele târzii, ci cele ambigui52. Condamnarea nehot rârii i a c ilor de mijloc poate fi u or în eleas în întregul gândirii dezvoltate pân aci, întrucât ea apare ca o confirmare a valorii superioare a ac iunii: hot rârea direct i rapid confirm caracterul de necesitate al ac iunii, o arat cu drept cuvânt izvorât din efortul constant spre dobândirea mul umirii. Aceast capacitate de ac iune direct nu apare îns la to i oamenii; ea este rezervat numai celor mai buni, i ca atare este pentru Machiavelli semnul umanit ii celei mai adev rate; el condamn a adar nehot rârea celor mai mul i i, ca o form a ei, condamn i nehot rârea atitudinilor de mijloc ale oamenilor în raporturile lor: „deoarece oamenii nu tiu s fie în mod onorabil r i sau des vâr it de buni… ei nu tiu s fie nici cu totul r i, nici cu totul buni”53. Ceea ce el cere omului, este a adar ca în orice judecat , în orice ac iune sau atitudine, „s evite cu totul calea, de mijloc care e primejdioas ”54. Astfel se integreaz în aceast în elegere a lumii sub specia 51 52 53 54

Idem, I, 38, ibidem, p. 195. Idem II, 15, ibidem, p. 286. Idem, I, 27, ibidem, p. 171, 177. Idem, II, 23, ibidem, p. 318. — 30 —

ac iunii acele principii de conducere pe care le g sim îndeosebi în Principe i care constituie a a numitul „machiavelism”; deoarece evitarea c ilor de mijloc este recomandat principelui i în comportarea lui fa de supu i; i aceea i ac iune hot rât , i deci neîmpiedicat de niciun scrupul, Machiavelli o cere oric rui conduc tor de armate i de stat; daca scopul existen ei este ac iunea eficace, întrucât ea singur este încercarea de a atinge lini tea spiritului, înseamn c exprim m cu adev rat umanitatea noastr – adic n zuin a constant – numai în m sura în care linia ac iunii pe care o desf ur m este dreapt i neîntrerupt . Se desprinde de aici i un alt concept care face parte din seria condamnatelor metode machiavelice: este acela al s vâr irii ac iunii în momentul cel mai prielnic posibilit ii ei de reu it . Machiavelli vorbe te adeseori de virtutea „ocaziei” în reu ita ac iunilor noastre, i de adaptarea necesar a acesteia la modul timpului în care o s vâr im. În Principe el compar ocazia cu o materie c reia voin a omului îi impune forma pe care o vrea; ocazia sau întâmplarea în sine apare a adar goal de semnifica ie atâta timp cât ac iunea noastr nu o valorific ; am putea spune c în acest moment se descoper punctul de leg tur al gândirii lui Machiavelli cu gândirea Rena terii: care îl pune pe om în centrul lumii, creator aproape al ei, întrucât el transform faptele goale de sens în moduri eficace ale ac iunii lui; creator absolut el nu este: dar folose te o materie dat , i o folose te în acord cu ea îns i; în sura în care aceasta îi reu te, înseamn c a tiut s foloseasc „ocazia”. În multe pagini ale Discursurilor g sim ar tat este necesar o adaptare constant a ac iunii la timp: „…dar acela se în al mai pu in i are o soart prosper , care î i potrive te, cum am spus, modul s u de ac iune cu timpul…”55; i gre te acela care, de i timpurile se schimb , folose te tot acelea i c i de ac iune care l-au dus odat la reu it : „de unde se întâmpl c soarta unui om se schimb deoarece se schimb timpurile, iar el nu- i schimb modurile de ac iune”56; în cap. XXV al Principelui, se spune de asemenea c este fericit acela care tie se comporte în acord cu felul timpurilor, în elegând ocazia care i se ofer ; iar într-o scrisoare adresat lui Soderini g sim: „… i fericit este acela care î i potrive te felul s u de a proceda, cu

55 56

Idem, III, 9, ibidem, p. 385–86. Idem, ibidem, p. 387. — 31 —

timpul”57. Putem în elege i acest punct al gândirii lui Machiavelli în lumina acelei concep ii a valorii ac iunii pe care am ar tat-o pân aici. Eficacitatea ac iunii rezult din acordarea ei cu timpul; iar aceast acordare trebuie s-o c ut m, verificând în felul acesta înc odat necesitatea ac iunii. Dac mi carea i impulsul continuu spre ac iune sunt tr turile existen ei omene ti, ele apar afirmate deplin atât în ac iunea hot rât i direct , cât i în ac iunea care se adapteaz posibilit ilor momentului, deoarece ea este împins de necesitatea neap rat a reu itei. În m sura în care este ac iune hot rât , deci autentic pentru c necesar , ea este totodat i ac iune adaptat timpului întrucât în acest fel posibilit ile ei de reu it sunt mai multe. Machiavelli aminte te tocmai aceast însu ire a lui Cezar Borgia: atât el cât i tat l s u „erau cunosc tori ai ocaziei i tiau s-o foloseasc foarte bine”58. Leg tura strâns între necesitatea i eficacitatea ac iunii caracterizeaz la rândul ei acest concept; amintim rândurile citate din Discursuri în care se spune c orice r zboi este just dac este necesar; orice ac iune a adar se justific , independent de alte criterii, atunci când ea se produce cu necesitate; deoarece necesitatea la rândul ei nu este, putem spune, decât semnul intensit ii cu care omul n zuie te mereu spre altceva, semnul adar al adev ratei lui umanit i. Dar versurile unuia dintre Capitole descoper în modul cel mai interesant adâncimea acestui concept al ocaziei i înt re te putin a interpret rii lui în sensul unei filosofii a ac iunii: ocazia apare figurat aici în chipul unei femei cu fa a acoperit de p rul lung i despletit, c ci nimeni nu trebuie s-o cunoasc atunci când se apropie; în urma ei vine C in a; cel care nu tie s întâmpine ocazia va r mâne cu c in a: „Chi non sa prender me, costei ritiene”, spune în ultimul vers Ocazia59. Aceast al turare a celor dou figuri simbolizând dou atitudini extreme este pre ioas : am spune c , în gândirea lui Machiavelli, omul care nu folose te ocazia, s vâr te p catul cel mai grav, al neglijen ei sau al non-prezen ei; C in a cu care r mâne când a sat s treac Ocazia este tocmai semnul c a p tuit în acest Scrisoarea 9, în op.cit., v. II, p. 781. Del modo di trattare i popoli della Valdichiana ribellati, din op.cit., v. II, p. 679. 59 Capitoli: Dell occasione, în op.cit., v. I, p. 869. 57

58

— 32 —

sens; neglijen a îns poate s apar drept un p cat în primul rând într-o etic a ac iunii, în care criteriul valorii este numai fapta i eficacitatea ei. În Principe g sim mai departe un punct nou pentru conturarea acestei concep ii, i anume ideea liberului arbitru. Afirmând c ac iunea i reu ita noastr se datoreaz în parte ocaziei dar în aceea i m sur liberei noastre ini iative (cap. XXV), Machiavelli precizeaz sensul acestui activism: împrejur rile externe, lumea sau natura ne ofer ocazia; ele ne cer în schimb participarea la rândul nostru prin hot rârea ac iunii potrivite ocaziei ce s-a oferit. Este mai bine s fii îndr zne decât prudent, scrie Machiavelli în capitolul citat al Principelui, deoarece soarta este femeie i pentru a o domina trebuie s fii energic: s-o ba i i so love ti. S lup i a adar neîncetat i s veghezi mereu spre a st pâni faptele exterioare; o lupt continu pare astfel angajat între om i natur : ac iunea lui trebuie s domine faptele naturii, din ele s extrag ceea ce este bine pentru el, s le pl deasc adar materia goal de sens în crea ie uman , în fapt util . În felul acesta liberul arbitru împline te ac iunea, i s vâr irea ei confirm acea prezen constant a spiritului care înseamn anxietatea lui continu ; c in a i p catul neglijen ei sunt înl turate prin aceast ac iune care se dovede te ca necesar prin aceea c este rapid i hot rât i nu se conformeaz decât principiului necesit ii ei interne. Francesco Ercole observa într-o serie de studii asupra lui Machiavelli c în gândirea acestuia intelectul este inferior voin ei60; observa ia lui se confirm , credem, prin paginile precedente. Întradev r, de la punerea mi rii drept fundament al existentei i al desf ur rii istoriei, pân la ar tarea n zuin ei i efortului continuu spre ac iune ca proprii spiritului omenesc, i pân la indicarea în sfâr it a valorii ocaziei prin care se dovede te necesitatea ac iunii, dezvolt rile cuprinse în aceste pagini au urm rit închegarea unei filosofii a ac iunii drept concep ie proprie al lui Machiavelli. Ar tasem în paginile precedente acestei dezvolt ri c preocuparea constant a gânditorului a fost salvarea Italiei prin crearea unui stat unitar în forma unei monarhii ereditare i absolute; iar r spunsul la întrebarea cum s-ar putea înf ptui aceasta, ne-a ap rut în dezvoltarea acestui în eles al 60

Francesco Ercole, La politica di Machiavelli, Roma,. A.R.E., 1926,

p. 6. — 33 —

ac iunii ca valoare suprem . Mai departe îns , aceast concep ie i g se te expresia în cariera unui om: a lui Cezar Borgia. Principele, care, într-o serie de capitole aminte te ac iunea întreprins de acesta pentru cucerirea statelor italiene i pentru crearea unui stat unitar, este a adar cartea care expune în linii mari o ac iune militar pe care o încadreaz îns într-o concep ie a ac iunii omene ti. „Principele” este Cezar Borgia numai pân la un punct: atâta timp cât reu te; în momentul în care r mâne singur, f ajutorul tat lui s u, i s vâr te gre eala de a nu folosi ocazia ce i se oferea, de a realiza alegerea unui Pap favorabil intereselor lui, el nu mai este Principele cerut de Machiavelli; deoarece via a lui nu a urmat pân la cap t principiul ac iunii continue i necesare, al folosirii constante a ocaziei prin aten ia neîncetat la ceea ce îi ofer desf urarea faptelor. Conceptul de „virtù” care apare redat în traducere prin „ac iune eficace” sau prin „energie”, intr astfel ca ultim termen constitutiv al acestei concep ii activiste. Calitatea dominant a Principelui este aceast „virtù”, i ea înseamn tocmai tiin a ac iunii eficace, adic a ac iunii rapide i hot râte, neîncetate i necesare; a ac iunii adar care se desf oar prin propria ei necesitate i care de aceea nu are nevoie s in seama de niciun punct de vedere exterior ei. Amoralitatea ac iunii machiavelice se justific a adar în cazul acesta prin necesitatea i deci libertatea cu care se produce ac iunea autentic : cel care ac ioneaz rapid i conform ocaziei nu se mai întreab dac ea este sau nu potrivit unui principiu etic; ea este bun în m sura în care este necesar , în m sura a adar în care se integreaz în desf urarea efortului i n zuin ei continue a spiritului omenesc. Soarta atât de variat a Principelui deriv dintr-o în elegere par ial a lui i dintr-o considerare a principiilor pe care le cuprinde în afara timpului în care au fost enun ate. Am ar tat c momentul politic al lui Machiavelli este acela al unor tulbur ri care amenin au nu numai independen a Floren ei, dar a statelor italiene înse i; o ac iune de ap rare i apoi de înt rire ap rea deci acum mai mult decât oricând necesar . În ce prive te îns înf ptuirea acestui stat unit i puternic, Machiavelli gândea în linia timpului s u; i ridicarea ac iunii la rangul de valoare suprem , ca i ar tarea ac iunii necesare ca deplin justificat erau puncte de vedere ce se înl uiau în linia acestei gândiri. Machiavelli duce la consecin ele lui practice extreme conceptul superiorit ii ac iunii; i vorbind de ac iunea politic o justific — 34 —

prin singurul criteriu al necesit ii ei interne care este, în cazul acesta, salvarea patriei lui. Ceea ce se impunea i se justifica adar în acel moment i în cadrul acelei gândiri, a fost socotit îns ca principiu de ac iune etern valabil; istoria soartei Principelui este ecoul acestei în elegeri a lui. Contemporanii chiar l-au judecat par ial. Principele a fost considerat numai drept un mijloc de a capta bun voin a Medicilor, i condamnat ca atare de cei care erau împotriva domniei acestora. Autoritatea reînnoit a Papilor odat cu mi carea de ContraReform , duce de asemenea la o aspr judecat a operei; ea devine obiectul de ur a iezui ilor care îl numesc pe autor, pe care-l ard în efigie: „diabolicarum cogitationum faber optimus, cacodaemo is auxiliator”61. Introdus în Fran a de Caterina de Medici, devine lectura favorit a Cur ii ei, i întâmpin , cum era firesc, adversitatea îndârjit a cercurilor protestante: pentru ace ti oameni care vedeau în credin esen a vie ii, religia nu putea fi, ca pentru Machiavelli, un simplu mijloc de guvernare; i, adversari ai Caterinei, ei distrugeau prin critica Principelui, principiile îns i care conduceau ac iunea acestei regine. Pentru Cristina de Suedia, Principele este o carte interesant ; iar adnot rile ei pe marginea unei traduceri franceze a textului, ap rut la Amsterdam în 1683, sunt, nu arareori, admirative; critica cea mai aspr a opusculului se înregistreaz îns în epoca iluminismului: vestita Réfutation du Prince de Machiavel, scris de Frederic al II-lea în tinere ea sa i publicat în 1741 de Voltaire, cu titlul: L’Antimachiavel (à la Haye, Van Duren, 1741) i f nume de autor, este cartea tipic pentru spiritul despotului luminat; i totu i, în cadrul iluminismului, întâlnim i un admirator al lui Machiavelli: Rousseau admir Principele pentru c g se te în paginile lui un elogiu al republicii i o recunoa tere a rolului poporului; c ci în cap. IX se arat c un principe trebuie s p streze dragostea supu ilor s i i pentru aceasta s -i ia sub ocrotirea sa pe cei mici ap rându-i împotriva celor mari; în cap. XIX se spune c el va fi ferit de conjura ii dac va fi iubit de popor; iar în cap. XX formula este mai pre ioas : cea mai bun fort rea care poate exista pentru un principe este, spune Machiavelli, aceea de a nu fi urât de popor. În liniile acestei istorii a sor ii lui Machiavelli, putem indica, f Pasquale Villari, Niccolò Machiavelli e i suei tempi, quarta edizione postuma, a cura di M. Scherillo, Milano, Hoepli, 1927, v. II, p. 175. 61

— 35 —

istovim nicidecum materia, i câteva puncte ale unei istorii a soar ii lui în cultura româneasc . Încercând s o consider m paralel cu dezvoltarea ei în cultura apusean , putem lua ca punct de plecare o aplicare a principiilor machiavelice, asem toare aceleia pe care ne-o ofer ac iunea politic amintit a Caterinei de Medici; i putem cita în acest sens uciderea domnitorului Mihai de tre Basta. Micul studiu al lui Nicolae Iorga: Basta i Mihai Viteazul în care se relateaz împrejur rile mor ii domnitorului, îl arat pe Basta ca ac ionând conform principiilor lui Machiavelli, i afirm c acest condotier ar fi citit opera istoricului florentin62. Întâlnim mai departe un comentariu iluminist al Principelui: sunt adnot rile cunoscute ale lui Nicolae Mavrocordat pe marginea unei edi ii italiene a operelor lui Machiavelli63. Contemporan al marilor despo i lumina i ai secolului, domnitorul fanariot dezaprob principiile i metodele de ac iune recomandate, în numele spiritului generos al epocii sale. Într-adev r aceste adnot ri sunt expresia interesant a acestui spirit: Machiavelli este numit „scelerato (sic) Maestro della Politica”, iar calificativul revine atunci când sunt caracterizate drept „scelerate” metodele recomandate unui principe nou îndemnat s distrug pe to i coborâtorii principelui trecut, sau atunci când se observ c ac iunile lui Cezar Borgia pe care Machiavelli, rezumându-le, le laud într-un capitol, vor fi imitate numai „de c tre scelera i”. Mavrocordat se arat totu i într-un punct de acord cu Machiavelli, i este vorba tocmai de una din acele pagini care l-au interesat i pe Rousseau i i-au câ tigat admira ia îndemnându-l s apere pe istoricul florentin: într-o pagin a C ii I a Discursurilor, Machiavelli scrie: „Dar în ce prive te pruden a i statornicia, spun poporul este mai prudent, mai statornic i judec mai bine decât un principe: i nu f motiv este asem nat vocea Basta i Mihai Viteazul, Bucure ti, Ig. Hertz, 1895, p. 11–14; cf. tot de Iorga, i reprezentative în via a omenirii. v. III, Epoca modern , Bucure ti, Casa coalelor, 1929, cap. Machiavelli i noua politic european , p. 124–131; nu g sim citat aici exemplul lui Basta. 63 Adnot rile lui Mavrocordat au fost semnalate mai întâi de Em. Grigora , într-un articol: Machiavel i N. Mavrocordat, în „Adev rul literar”, 25 martie 1923, p. 4; un articol mai cuprinz tor le-a fost consacrat de C. Radu, Apostilele lui Mavrocordat, în „Roma”, VIII, 2; cf. i N. Georgescu-Tistu, Bibliografia literar român , Bucure ti, Imprimeria Na ional , 1932, plan a IV care reproduce folie 2 verso i 3 recto din exemplarul Discursurilor adnotat de Mavrocordat. 62

— 36 —

poporului aceleia a lui Dumnezeu”; iar Mavrocordat noteaz în margine, aprobându-l pe autor: „Vox populi, vox Dei”64. Dac adar în condamnarea metodelor „machiavelice”, Nicolae Mavrocordat ap rea al turi de un Frederic al II-lea, în aceast ultim apostil îl g sim, în spiritul aceluia i iluminism, al turi de Rousseau, ca egal admirator al lui Machiavelli. Urmând o indica ie cuprins în Istoria literaturii române65, not m în romanul lui Filimon o men ionare interesant a lui Machiavelli i o în elegere mai larg a gândirii lui. C ci Dinu turic dispre uie te studiul limbilor moarte, care i se pare inutil; lui îi trebuie acele c i în care poate s g seasc „mijlocul” de a se ridica „la m rire”66; prefer în consecin lui Sofocle, Homer i Pindar, pe Plutarh, pe Caesar i toate „Vie ile marilor b rba i din veacurile trecute i acelea în care tr im…”; de asemenea operele lui Machiavelli, „pe care le citi i le studie cu mare b gare de seam ”, urm rind i pe aceast cale scopul pe care i-l propusese: acela de a parveni; i îl va putea realiza numai devenind „perfect în arta ipocriziei i a perfidiei”. Aceast prezen a lui Machiavelli în romanul lui Filimon este pre ioas : nu pentru c aprecierea gândirii lui ar fi deosebit de aceea indicat precedent la Mavrocordat, dar pentru c întâlnim aplicarea machiavelismului la via a unui individ i la înf ptuirea ambi iilor lui personale; denaturarea esen ei machiavelismului apare a adar de la început în aceast gre it folosire a principiilor lui: c ci dac în el toria, perfidia i violen a se justific atunci când un Principe urm re te „binele comun”, ele nu mai g sesc îns nicio justificare, în cuprinsul gândirii lui Machiavelli, atunci când este vorba de ac iunea egoist a unui individ. Curiozitatea larg a lui Heliade R dulescu cuprinde în sfera intereselor ei i opera lui Machiavelli: în catalogul pe care l-a întocmit dup modelul catalogului lui Aimé Martin, g sim indicate i operele lui Machiavelli67; prezen a lor aici semnific în primul rând interesul pentru aceste scrieri de circula ie universal i Opere di Niccolò Machiavelli, cittadino e Secretario fiorentino, parte terza, Nell’Haya, 1725, p. 154. 65 G. C linescu, Istoria literaturii române, Bucure ti, Funda ia Regal pentru literatur i art , 1941, p. 312. 66 Ciocoii vechi i noi, Bucure ti, Minerva, 1902, cap. V, p. 45. 67 D. Popovici, Ideologia literar a Iul Heliade R dulescu, Bucure ti, „Cartea Româneasc ”, 1935, p. 183. 64

— 37 —

dorin a de a le introduce în cultura româneasc . La aceea i epoc îns , g sim un ecou interesant în Amintirea funebr a lui Negruzzi68: despre maiorul Ioan Bran, „cinstit i drept într-atâta încât era de ajuns a-l pomeni pentru a ar ta probitatea personificat ”, Negruzzi spune, înt rind aprecierea de mai sus, c personajul s u „nici nu putea în elege acele machiavelice st lm ciri n scocite de iscusi ii lumii care fac albul negru i ziua noapte”… iar cuvântul apare desigur în sensul lui cel mai spândit i care simplific cel mai mult gândirea complex a lui Machiavelli. Prezen a lui Machiavelli în unele texte ale scriitorilor ardeleni ai epocii este de asemenea interesant . Urm rind scrierile lui Simion rnu iu69, g sim aceea i condamnare a doctrinei istoricului florentin, cu o p trundere totu i mai adânc a ei. Întâlnim întradev r, în elegerea Principelui drept „imaginea cea mai trist a societ ii i a dreptului public în Europa în secolul 16 un abis de corup ie, de disimulare i de crim ”70; Machiavelli apare a adar drept denun torul acestei corup ii, deoarece descrierea ei trebuia arate c este necesar „un reformator care s tie vorbi înaintea regilor i a popoarelor în limba adev rului i a drept ii i s pun termenul acestui flagel moral”. În acela i volum g sim o alt men ionare a lui Machiavelli care dovede te p trunderea preocup rii centrale a gândirii lui, i anume problema salv rii Italiei. C ci, vorbind despre „Echilibrul european sau politic”, rnu iu observ 71 c aceast idee s-a n scut în Italia unde micile state au fost silite (la începutul secolului XVI) s se uneasc împotriva Fran ei i apoi a armatelor imperiale, dar totodat se luptau unele contra altora pentru a p stra între ele un echilibru; iar Machiavelli îi apare ca gânditorul care a avut drept scop „s apere i s conserve independen a Italiei”. Este aceasta o în elegere a valorii lui Machiavelli ca promotor al idealului na ional al Italiei, prin care B rnu iu dep te men ionarea obi nuit i m rginit a istoricului în scrierile vremii. În Pedagogie, paragraful referitor la Scrisoarea XI din Negru pe Alb, în catele tinere ilor, ed. Comentat de V. Ghiacioiu, Craiova, „Scrisul Românesc”, 1937, p. 445. 69 Cf. Alexandru Marcu, Simion B rnu iu, Al. Papiu Ilarian i Iosif Hodo la studii în Italia, în Publica iile Academiei Române, Memoriile sec iei literare, s. III tom. VII, mem. 6 70 S. B rnu iu, Dereptulu naturale publicu, Ia i, Tip. Tribunei Române, 1870, p. 226. 71 Op.cit., Anesulu II, p. 262. 68

— 38 —

„Istorie ca mediu de a cultiva memoria, în eleptul i caracterele sau inima” vorbe te despre acea scriere a istoriei care, prin felul în care prezint trecutul, poate fi „profe ia venitorului”72; ne amintim Machiavelli în elege în acela i fel istoria, i el apare într-adev r citat, de c tre B rnu iu, al turi de marii istorici ai omenirii, opera lui fiind o lectur recomandabil celor tineri. Am putea spune adar c la gânditorul ardelean g sim, singur la aceast epoc i explicabil prin varietatea preocup rilor lui, o imagine mai complet a sensului gândirii lui Machiavelli. Nu putem cere acela i lucru lui Iosif Hodo , în al c rui „Discursu despre istoria literaturei italiene”73 g sim o prezentare conven ional a istoricului florentin, despre care se spune c îl admira „pe sceleratul Cesar Borgia c se în a prin omoruri i în el ciuni”. Dar în Convorbirile economice ale lui Ghica, o men ionare a machiavelismului ne readuce în linia aprecierilor iluministe ale gândirii lui; unul din convorbitori afirm c „na iunile au totdeauna guvernele ce merit ”, i adaug : „tels sont les peuples, tels sont les gouvernements, este un adagiu care dateaz înc dinainte de Machiavelli”74; r spunsul îns se ridic hot rât împotriva acestui punct de vedere al lui Machiavelli, i Ion Ghica scrie c nenum rate fapte din istorie dovedesc dimpotriv c nu întotdeauna „guvernele (nu) erau ceea ce erau popoarele”; Ion Ghica nu putea gândi altfel p truns cum era de spiritul epocii lui. Ne oprim în sfâr it pentru a men iona pe cei doi mari scriitori care au tradus din opera lui Machiavelli: pe Eminescu, care traduce capitolele XVIII i XIX din Il Principe, în cursul anilor 1877–1883 probabil, a adar în epoca activit ii sale ziaristice la „Timpul”75; pe Caragiale apoi, care traduce de asemenea din aceea i oper i se arat totodat cunosc tor larg al lui Machiavelli inspirându-se în Kir Ianulea din nuvela lui Belfagor arcidiavolo76. Pedagogia, Ia i, Tip. Tribunei Române, 1870, p. 236. În „Familia”, 1866, p. 354, partea a III-a a studiului. 74 Convorbiri economice, partea VIII, Bucure tiul industrial i politic, în Scrieri, v. II, ed. Petre V. Hane , Bucure ti, Minerva, 1914, p. 146. 75 Cf. G. C linescu, Eminescu i Italia. În „Roma”, XI, 3 i, de acela i, Eminescu i Machiavelli, în „Roma”, XII, 2, unde se discut , articolul lui Eminescu „Clasele superioare” (Timpul, 8 mai 1881) în care poetul vorbe te despre Machiavelli ca sus in tor al oligarhiei. 76 Asupra lui Caragiale cunosc tor al lui Machiavelli, cf.: Alexandru Marcu, Machiavelli inspirator al lui Caragiale, în Literatorul 72

73

— 39 —

Putem observa la Eminescu i la Caragiale un fapt comun: traducerea fragmentelor din Principe apare izvorât dintr-o preocupare politic a momentului, iar gândirea istoricului florentin apare aplicat faptelor vremii i locurilor noastre, i confruntat cu ele; Caragiale noteaz cât de bine se potrive te o fraz a lui Machiavelli cu „istoria a dou bune cuno tin e ale noastre”, referindu-se la Regele rii i la Milan al Serbiei77, iar Eminescu sea în gândirea istoricului florentin, dup interpretarea lui G. linescu, argumente „în sprijinul tezei sale conservatoare”, astfel traducerea lui nu poate fi considerat drept „un simplu exerci iu de lectur politic ”. Incomplet , aceast schi a soartei lui Machiavelli în cultura româneasc a încercat s arate numai c linia general a aprecierii gândirii istoricului florentin se reg se te în tr turile ei cele mai largi i în dezvoltarea culturii noastre; de la ac iunea „machiavelic ” a lui Basta împotriva Domnitorului român, pân la indignarea unui Ion Ghica în numele ideilor de la 1848 i pân la studiul erudit al operei lui78. Gândirea lui Machiavelli cuprinde toate aceste variate interpret ri, posibile din momentul în care este privit altfel decât socotim c a conceput-o autorul ei. Iar încercarea de a în elege aceast gândire în cuprinsul concep iilor filosofice ale Rena terii, ar tând îns la baza ei preocuparea prim a salv rii independen ei i fiin ei îns i a statelor italiene, este numai o tentativ de a strânge ideile risipite în diferitele opere în jurul unui concept Românului, 15 decembrie 1930, an. I, n. 9–11; Const. Antoniade, Machiavelli, Bucure ti, Cultura Na ional , v. I, 1933, p. XI; Anna Colombo, Vita e opere di Ion Luca Caragiale, Roma, Instituto per l’Europa Orientale, 1931, p. 118 i 125–126; C. Dihoiu, Între Caragiale i Machiavelli, „Adev rul literar”, 9 august 1936; de acela i: Caragiale i Italia, în „Transilvania”, iulie-august 1942, p. 603–621 cu o confruntare a traducerii lui Caragiale cu textul italian al Principelui i cu textul unei traduceri franceze a aceleia i opere, ar tându-se prin aceasta c scriitorul a tradus având sub ochi textul italian dar urm rind totodat un text francez. D.D. Panaitescu, Caragiale în Italia, în „Vremea”, 7 iunie 1942, nr. 631, p. 6. 77 Caragiale, Din „Principele” lui Machiavelli. În Opere, III, Reminiscen e i Noti e critice, ed. îngrijit de Paul Zarifopol, Bucure ti, Cultura Na ional , 1932, p. 290. 78 Cf. Alexandru Cior nescu, Machiavelli et la Saint-Barthélemy, în „Studii Italiene”, IX, 1942, pp. 117–147. — 40 —

central – acela al ac iunii i valorii ei –, de a reg si, a adar în ea o concep ie politic ce se întemeiaz pe o anumit în elegere a faptelor lumii i a existen ei omene ti. SORIN IONESCU ———————————

— 41 —

BIBLIOGRAFIE O bibliografie foarte vast , critic i sistematic , a lui Machiavelli a alc tuit Achille Norsa: Il principio della forza nel pensiero politico di Niccolò Machiavelli, seguito da un contributo bibliografico, Milano, Hoepli, 1936. Bibliografia cuprinde paginile 5–225 i înregistreaz 2113 opere; g sim urm toarele diviziuni: 1) Izvoare privitoare la via a i la gândirea lui Machiavelli; la mss. operelor; 2) Machiavelli în istoria gândirii; 3) Mediul istoric: Machiavelli i Rena terea; 4) Scrieri generale asupra vie ii, operei i gândirii lui N. Machiavelli; 5) Via a lui N. Machiavelli; 6) Gânditorul; 7) Literatul i poetul; 8) Soarta lui Machiavelli; Apendice: judec i i referiri la Machiavelli în opere ale scriitorilor italieni i str ini (francezi, englezi, germani, olandezi). Not m mai jos texte i traduceri din Principe, apoi studii mai importante asupra vie ii i operei lui Machiavelli. 1. Texte. G. Lisio, Il Principe di N. Machiavelli, testo critico con introduzione e note, Firenze, Sansoni, 1899. Il Principe, by N. Machiavelli, edited by L. Arthur Burd with an Introduction by Lord Acton, Oxford, Clarendon Press, 1911. Niccolò Machiavelli, Il Principe, Introduzione e note di Federico Chabod, Torino, U.T.E.T., (1924). Niccolò Machiavelli, Scritti politici scelti, Il Principe e scritti minori, con introduzione, appendice bibliografica e commento di Vittorio Osimo, Milano, Vallardi, (1925). Guido Mazzoni, e Mario Casella, Tutte le opere storiche e letterarie di N. Machiavelli, Firenze, Barbèra, 1929. L. Russo, Il Principe, Firenze, Le Monnier, 1931. Le opere maggiori di Niccolò Machiavelli (Il Principe, Saggi dei Discorsi, Dell’ Arte della guerra e Delle Istorie Fiorentine), con commento di Plinio Carli, terza edizione riveduta e corretta, Firenze, Sansoni, 1934. N. Machiavelli, Opere, a cura di Antonio Panella; v. II, Scritti politici: Il Principe, Discorsi, Dell’ arte della guerra, Scritti politici — 42 —

minori, Lettere, Legazioni; Milano-Roma, Rizzoli, (1939). N. Machiavelli, Il Principe, introd. di Angelo Pernice, Firenze, Raccolta nazionale dei Classici della Società editrice Rinascimento del libro, 1939. N. Machiavelli, Il Principe e pagine di altre opere, a cura di Armando Michieli, Padova, Cedam, 1940. 2.a. Traduceri consultate. Machiavelli’s Buch vom Fürsten, nach A. W. Rehbergs Uebersetzung, mit Einleitung und Erläuterung neu herausgegeben von Dr. Max Oberbreyer, Leipzig, Reclam, f. a. (prima edi ie ap rut la Hannover, 1810). Le Prince de Nicolas Machiavel, nouvelle traduction par C. Ferrari, Paris, Librairie de la Bibliothèque Nationale, 1871, 5-e édition. Nicolas Machiavel, Le Prince; traduction de Jacques Gohory (XVI-e siècle), corrigée et remaniée d’après le texte italien et précédée d’une introduction-par Yves Levy; Paris, Editions de Cluny, (1938). 2.b. Traduceri în române te. Eminescu, Ideile lui Machiavelli (trad. Cap. XVIII i XIX din Principe), în Roma, XII, 2, 1932, p. 8–16. Caragiale, Din „Principele” lui Machiavelli, în Opere, III, Reminiscen e i noti e critice; ed. îngrijit de Paul Zarifopol, Bucure ti, Cultura Na ional , 1932, p. 288–291 (la Addenda). N. Machiavelli, Arta de a guverna i armatele na ionale, cu un comentariu de G. Ferrari; traducere de Gr. Handoca, LocotenentColonel în retragere, Bucure ti, Alcalay, Biblioteca pentru to i, No. 958–959, f.a., p. 185. Nicolae Machiavelli, Principele, traduc iune din fran uze te dup C. Ferrari de locotenent-colonel Grigore Handoca, Ploie ti, Tipografia „Democratul”, 1910, p. 167+V (cuprinde, ca i edi ia precedent ap rut sub alt titlu, aceea i Prefa a traduc torului, o not preliminar a editorilor textului francez, în fine Machiavelli i opera sa de C. Ferrari; iar într-o not din prima pagin , la Epistola dedicatorie, se spune c aceast traducere francez e 43

cut pe edi ia italian „de d. Monier”, Floren a, 1857). Niccolò Machiavelli, Prezentare la „Il Principe”, traducere de Alexandru Marcu, în „Roma”, VII, 2, 1927, p. 50–53 (este traducerea scrisorii lui Machiavelli c tre Francesco Vettori, din 10 Decembrie 1513). 3) Studii. Mario Praz, Machiavelli in Inghilterra, Roma, Tumminelli, seconda edizione, 1943. Francesco Ercole, Da Carlo VIII a Carlo V; la crisi della libertà italiana, Firenze, Vallecchi, 1932. Giuseppe Prezzolini, Vita di Niccolò Machiavelli Fiorentino, seconda edizione, Milano, Mondadori, 1932. F. Alderisio, Machiavelli, Torino, 1930. Oreste Ferrara, Machiavelli, Milano, Treves, 1930. Federico Chabod, Sulla composizione de „Il Principe” di N. Machiavelli, în Archivum Romanicum, Iul.–Sept. 1927, p. 330–383. Federico Chabod, Del Principe di N. Machiavelli, Milano, Albrighi e Segati, 1926. Francesco Ercole, La politica di Machiavelli, Roma, A.R.E., 1926. M. Kemmerich, Machiavelli, Wien und Leipzig, 1925. B. Mussolini, Preludio al Machiavelli, în „Gerarchia”, Aprilie 1925. E. Grassi, Il pensiero di N. Machiavelli e l’origine del concetto di Stato, în Rassegna Nazionale, 1924. Paul Janet, Histoire de la science politique dans ses rapports avec la morale, V-e édition, Paris Alcan, 1924, v. I, p. 491–602. R. Meinecke, Die Idee der Staatsräson, Berlin, 1924. G. Gentile, Religione e virtù in Machiavelli. L’etica di Machiavelli, în Studi sul Rinascimento, Firenze, Vallecchi, 1923. G. Toffanin, Machiavelli e il tacitismo, Padova, Draghi, 1921. Elkan, Die Entdeckung Machiavellis in Deutschland zu Beginn des 19 Jahrhunderts, în Hist. Zeitschrift, CXIX, 1919. Heyer, Der Machiavellismus, 1918. A. Gerber, Niccolò Machiavelli. Die Handschriften, Ausgaben und Uebersetzungen seiner Werke im 16 und 17 Jahrhundert, Gotha-München, 1912–1914. E.W. Mayer, Machiavelli’s Geschichtsauffassung und sein — 44 —

Begriff „virtù”, München, 1912. Oreste Tommasini, La vita e gli scritti di N. Machiavelli nella loro retazione cot machiavellismo, Torino–Roma, Loescher, 1883– 1911, 2 vol. Dyer, Machiavelli and the modern State, Boston, 1904. M. Kemmerich, Die Charakteristik bei Machiavelli, Leipzig, Schmidt, 1902. M. Romano, La trattatistica politica net secolo XV ed il „De Principe” di G. Pontano, Potenza, 1901. R. Fester, Machiavelli, Stutgart, 1900. F. Falco, N. Machiavelli, suo carattere e suoi principi, Lucca, 1896. Georg Ellinger, Die antiken Quellen der Staatslehre Machiavelli’s, Tübingen, H. Laupp, 1888. Pasquale Villari, Niccolò Machiavelli e i suoi tempi, 1-a edizione, Firenze, Le Monnier, vol. 3, 1877–1882. Francesco Nitti, Il Machiavelli studiato nella sua vita e nelle sue dottrine, Napoli, Detken e Roscholl, v. I, 1877. Carlo Gioda, N. Machiavelli e le sue opere, Firenze, Barbèra, 1874. R. Deltuf, Essai sur les œuvres el la doctrine de Machiavelli avec la traduction littéraire du Prince et de quelques fragments historiques el littéraires, Paris, 1861. Th. Mundt, N. Machiavelli und das System der modernen Politik, Berlin, Janke, 1861. R. Von Mohl, Die Machiavelli-Literatur, în Die Geschichte und Literatur der Staatswissenschaften, III, Erlangen, 1858. A. Zambelli, Considerazioni sul libro del „Principe” del Machiavelli, Milano, 1851. ———————————

45

Lui Francesco Vettori, prea ilustru Ambasador al Floren ei pe lâng Marele Pontifice1 Roma Prea ilustre ambasador, harul dumnezeiesc nu a întârziat niciodat s se arate. Spun aceasta, deoarece mi se p rea, nu c fi pierdut, dar a fi r cit bun voin a dumneavoastr 2, întrucât i l sat s treac mult vreme f a-mi scrie, iar eu m întrebam de unde putea s vin lucrul acesta. i din toate pricinile care îmi treceau prin minte nu luam în seam decât prea pu ine. Numai una era mai st ruitoare i anume c poate a i încetat de a-mi scrie pentru c vi s-ar fi spus c nu a fi un bun p str tor al epistolelor dumneavoastr . Eu îns tiam c altcineva în afara de Filippo3 i de Pagolo4, atât cât aceasta ar depinde de mine, nu le v zuse. Am redobândit ceva din bun voin a dumneavoastr o dat cu scrisoarea din 23 ale lunii trecute, în care sunt prea fericit de a vedea cât de ordonat i de cump nit v îndeplini i func ia public pe care o ave i; i îndemnul meu este s continua i tot astfel, deoarece acela care renun la propria lui lini te pentru lini tea altora o pierde pe a lui însu i, iar de la ceilal i nu prime te în schimb nicio recuno tin . i, întrucât soarta vrea s fac totul, este bine s o l m s fac ce vrea, s st m deoparte i s nu o 1 Francesco Vettori (1474-1539), înalt func ionar, apoi ambasador al Republicii Florentine, trimis în 1507 în Germania, pe lâng împ ratul Maximilian, a fost înso it în aceast misiune de Machiavelli. În 1512, când Medici reiau puterea, el continu s fie ambasador al Floren ei pe lâng papa Leon X, dar func ia lui este acum pur onorific . În calitatea pe care o are la Roma, ob ine totu i eliberarea lui Machiavelli, implicat în complotul contra Medicilor. Coresponden a scriitorului cu Francesco Vettori începe în martie 1513 i dureaz pân la sfâr itul vie ii lui. 2 Machiavelli citeaz din memorie un vers al lui Petrarca: Ma tarde non fur maigrazie divine din Trionfo della eternita, v. 13. 3 Filippo da Casavecchia, fost comisar al Republicii în mai multe localit i din Toscana, era prieten al lui Machiavelli. 4 Este vorba de Paolo Vettori, fratele lui Francesco Vettori, partizan al Medicilor. Pagolo este forma florentin pentru Paolo.

— 46 —

tulbur m în niciun fel, i s a tept m vremea când va îng dui i oamenilor s fac la rândul lor câte ceva5; atunci va fi potrivit pentru dumneavoastr s v da i osteneala i s veghea i mai mult la toate, iar pentru mine s plec de aici, de la ar , i s spun: „iat -m ”. Deocamdat , voind a v r spunde cu aceea i bun voin pe care mi-a i ar tat-o, nu pot s v scriu în aceast epistol a mea despre altceva decât despre via a pe care o duc; iar dac ve i socoti c ea este astfel încât merit s o schimba i cu a dumneavoastr , voi fi mul umit s o fac. Stau la ar 6, i de când mi s-au întâmplat acele lucruri din urm 7, nu am mai fost la Floren a nici dou zeci de zile, dac le adun pe toate la un loc. Pân acum am vânat sturzi cu mâna mea; sculam înainte de a se face ziu , preg team be oarele unse cu clei pentru prins p rile i porneam cu o leg tur de colivii în spinare de p ream aidoma cu Geta8 când se înapoia din port cu ile lui Amfitrion; prindeam cel pu in doi sturzi i cel mult ase. Toat luna septembrie, asta am f cut. Pe urm , joaca aceasta, a a cum era ea, aleas parc din am ciune i neobi nuit pentru mine, a încetat, spre p rerea mea de r u, iar care este via a mea acum, v spun îndat . scol de diminea o dat cu soarele i m duc într-o p dure a mea pe care am pus s-o taie. R mân acolo timp de dou ceasuri v d ce s-a lucrat cu o zi înainte i s mai stau de vorb cu ietorii de lemne, care mereu au câte o pricin fie între ei, fie cu câte un vecin de-al lor. Cât prive te p durea aceasta, a avea s v Pentru no iunea de „soart ” (fortuna) i privitor la posibilitatea omului de a interveni în desf urarea faptelor, cf. îndeosebi cap. XXV din Principe, nota 1. Întreg pasajul se refer la situa ia scriitorului c zut în dizgra ie i îndurerat de izolarea în care era constrâns s tr iasc . 6 Machiavelli se afl la Sant Andrea în Percussina, lâng San Casciano, unde î i va petrece anii rodnici ai exilului. 7 Referire la greut ile prin care trecuse la începutul acestui an, când fusese implicat în conjura ia lui Agostino Capponi i Pier Paolo Boscoli, fiind închis i supus torturii. 8 Machiavelli se refer la o nuvel popular în versuri, Geta e Birria. extras din Carmen de Amphitrione et Alcmena de Vital de Blois, poet francez, din secolul al XIII-lea, care, la rândul lui, se inspirase din Plaut. Aluzia scriitorului aminte te episodul în care Amphitrion, care se înapoiase de la Atena, unde s-a dus s înve e, î i trimite sluga înainte, pe Geta, înc rcat cu toate c ile st pânului, spre a-i vesti so iei Alcmena sosirea lui apropiat . 5

47

spun o mul ime de lucruri nostime care mi s-au întâmplat aici, i cu Frosino din Panzano, i cu al ii care voiau din lemnele acelea. Frosino9, cu deosebire a trimis dup câ iva stânjeni de lemne, f a-mi spune nimic: iar când a fost vorba de plat , a vrut s -mi opreasc zece lire; spunea c le avea de primit de la mine de acum patru ani, când am pierdut la jocul de c i în casa lui Antonio Guicciardini. Am început s fac t boi: voiam s -l învinov esc pe de ho ie, deoarece el se dusese s ia lemnele pentru cel lalt; tandem10 Giovanni Machiavelli intr în vorb la mijloc i ne f cu s ne împ m. Batista Guicciardini11, Filippo Ginori, Tommaso del Bene i al i câ iva de la ora mi-au cerut fiecare câte un stânjen tocmai când b tea vântul acela de la miaz noapte. Eu le-am f duit la to i; trimisei unul lui Tommaso, care a ajuns îns la Floren a pe jum tate, pentru c de înc rcat l-au înc rcat i el, i nevasta, i slujnicele i copiii, de parca ar fi fost Gabburra12 joia, când el împreun cu b ie ii care-l ajut la m cel rie doboar boul cu maiul. A a încât, v zând de partea cui era câ tigul, le-am spus celorlal i c nu mai am lemne; i din pricina aceasta s-au sup rat pe mine cu to ii nespus de r u, mai cu deosebire Batista, care o socote te i pe aceasta drept una din nenorocirile ce s-au ab tut peste Prato13. Dup ce ies din p dure m abat pe la un izvor, iar de aici m duc într-un loc al meu unde am întins plase i ivlitoare de prins ri; am cu mine o carte, un Dante, un Petrarca, sau unul din

9 Nu se tie cine era exact acest Frosino pe care îl g sim în cercul prietenilor lui Machiavelli. 10 În latine te în text, cu în elesul de „în sfâr it”; nu sunt rare cazurile în care Machiavelli folose te cuvinte latine ti în textul italian. 11 Battista Guicciardini era primar la Prato, lâng Floren a. În 1512, ora ul fusese devastat de spanioli. 12 Acest Gabburra era probabil un m celar din Floren a. Machiavelli pentru a da culoare povestirii lui, compar scena de mai sus – pe Tommaso înconjurat pe to i ai lui care încarc de zor lemnele i le strâng cât pot mai mult, încât în locul gr mezii trimise de el, nu r mâne decât o leg tur – cu scene familiare locuitorilor Floren ei unde, în fiecare joi, celarii ie eau în strad i, ajuta i de b ie ii din pr lie, loveau vita pân ce o doborau (cf. pentru aceste preciz ri, comentariul lui Luigi Russo, în Il Principe e pagine dei Discorsi e delle Istorie, Firenze, Sausoni, 1956, p. 27, nota 43). 13 Vezi nota 12.

— 48 —

poe ii ace tia mai mici14, ca Tibul, Ovidiu i al ii; citesc despre patimile lor de dragoste, i iubirile acestea îmi aduc aminte despre ale mele; astfel, prins în gânduri pl cute, îmi petrec o bucat de vreme. Ies apoi în drum i m abat pe la han; aici stau la taifas cu cei care sunt în trecere, le cer ve ti de prin locurile lor, ascult lucruri felurite i-mi însemn în minte mul ime de gusturi i tot felul de ciud enii omene ti. i iat c vine i ora prânzului când, laolalt cu to i ai mei, m nânc din acele bucate pe care le pot avea aici, în casa asta de la ar , i din pu inul pe care-l am. Iar dup ce am mâncat, m înapoiez la han; aici îl g sesc de obicei pe hangiu, i tot aici se mai afl un m celar, un morar, doi lucr tori la cuptoarele de c mizi. Cu ace tia îmi pierd vremea proste te tot restul zilei, jucând c i sau dând cu zarurile, i între noi se isc nenum rate certuri i sup ri, cu vorbe urâte i f de sfâr it; iar de cele mai multe ori oamenii se iau la har pentru un ban, de ne aude lumea tocmai de la San Casciano, cum ip m i strig m. În acest fel, t lit în murd rie, îmi scutur creierii de mucegai i-mi v rs amarul pentru soarta rea pe care o am, mul umit fiind c m love te în chipul acesta i c , poate, cândva se va ru ina de ceea ce face. Când se las seara15 m înapoiez acas i intru în camera mea de lucru, în prag lep d de pe mine haina de toate zilele, c -i plin de noroi i lut, îmi pun ve minte rege ti i de curte. Îmbr cat cum se cuvine pentru aceasta, p esc în str vechile l ca uri ale oamenilor de demult16; fiind primit cu dragoste de ei, m satur cu acea hran care solum17 este f cut pentru mine i pentru care mam n scut. Nu m ru inez a vorbi cu ei i a-i întreba de cauzele Se observ c poe ii latini aminti i îi erau familiari lui Machiavelli i nu mai pu in lui Vettori. 15 Se observ tonul solemn cu care începe aceast a doua parte a scrisorii în care Machiavelli îi dest inuie prietenului pl cerile lui intelectuale, lini tea i mul umirea pe care le g se te în lectura anticilor i bucuria gândirii i a crea iei. 16 Pasajul este caracteristic pentru umanismul florentin. El arat admira ia pentru scriitorii antici, respectul pentru cultur – c ci lumea ilor este asem nat cu palatul principilor – mândria de a fi, prin gândire, asemenea marilor scriitori din trecut, în fine bucuria crea iei intelectuale. Prin toate acestea, Machiavelli este un umanist, iar pasajul red pozi ia intelectualului burghez al Rena terii care se consider egalul regilor i principilor. 17 În text, în latine te „totu i”. 14

49

faptelor lor18. Iar ei, cu omenia lor, îmi r spund; vreme de patru ceasuri nu simt nicio plictiseal , uit orice mâhnire, nu m tem de cie, iar moartea nu m sperie; sunt cu toat fiin a mea în tov ia lor19. i întrucât Dante spune c a în elege f a p stra ceea ce ai în eles nu este tiin 20, eu mi-am însemnat cele ce am adunat în minte din aceste lungi convorbiri cu ei i am alc tuit o rticic DE PRINCIPATIBUS21, în care, pe cât pot, m adâncesc în cugetarea acestor lucruri i discut despre ce este un principat, de câte feluri sunt acestea, cum se dobândesc, cum se p streaz , de ce se pierd. Iar dac vreodat v-a pl cut ceva din câte nimicuri am scris, atunci nici scrierea aceasta nu ar trebui s v displac . Unui principe, dar mai ales unui principe nou, ea ar trebui s -i fie binevenit : iat de ce o închin M riei Sale Giuliano22. Filippo Casavecchia a v zut-o: el va putea s v vorbeasc în parte i despre lucrarea îns i i despre discu iile pe care le-am avut cu el asupra ei, cu toate c mai fac ad ugiri i o des vâr esc în felul cum e scris . Prea m rite ambasador, a i voi ca eu s p sesc acest fel de 23 via i s vin s tr iesc la dumneavoastr ? Voi face neap rat lucrul acesta; dar acum am de f cut ni te treburi pe care în ase pt mâni le voi termina. Ceea ce m face s stau în cump Pasajul este la rândul lui important întrucât exprim interesul pasionat al scriitorului pentru studiul istoriei i al politicii, pentru care simte o voca ie puternic . El dovede te în acela i timp c aten ia scriitorului se îndreapt asupra cauzelor i înl uirii faptelor istorice. Pasajul define te voca ia de scriitor politic a lui Machiavelli i indic în acela i timp caracterul operei lui, de analiz a faptelor istoriei i de stabilire a cauzelor lor. 19 Vezi nota 17. 20 Dante, Paradis, V. 40–42: „Deschide- i mintea deci i cu priin / tu ine-n ea, c ci numai s -n eleag / i-a nu inea, nu este un om tiin ;” (traducere de G. Co buc). 21 Este vorba de Principe; titlul operei i titlul fiec rui capitol sunt în latine te. Sub acest titlu, Principele s-a tip rit pentru prima oar în 1532. 22 Giuliano de Medici (1479-1516) era fiul lui Lorenzo de Medici, Magnificul, i fratele papei Leon X. Machiavelli inten ioneaz un timp s -i dedice Principele; dar Giuliano moare (1516) i opera va fi închinat lui Lorenzo de Medici, nepotul lui. 23 Prin scrisoarea din 23 noiembrie acela i an (1513), Vettori îl invitase pe Machiavelli la Roma; cf. nota 3. 18

— 50 —

este faptul c acolo se afl Soderini cu ai lui24, i, dac a veni, a fi nevoit s m duc s -i v d i s le vorbesc, lucru pentru care m tem c , la întoarcere, s-ar putea s cred c trag la mine acas , i în schimb s trag de-a dreptul la Bargello25; c ci, de i guvernul acesta26 are temelii trainice i nu are a se teme de nimic, tamen27 este nou i de aceea b nuitor. Sunt destui care î i dau aere c tiu de toate, i care, pentru a fi la fel cu Pagolo Bertini28, ar fi gata s bage pe oricine la r coare i, pe deasupra, ar mai vrea s cad singur în curs . Rogu-v , scuti i-m de aceast fric , voi veni s v d în timpul ar tat, aceasta neap rat. Am stat de vorb cu Filippo despre aceast c rticic a mea, dac este bine s-o dau sau nu29, i dac , hot rând s o dau, este bine s o duc eu însumi sau s v-o trimit. M gândeam s nu o dau pentru c Giuliano, cine tie, nici n-are s-o citeasc , iar Ardinghelli30 o s se mândreasc el cu aceast ultim osteneal a 24 Pieri Soderini, fost gonfalonier al Floren ei în anii în care Machiavelli fusese secretarul Republicii, locuia acum la Roma pe lâng cardinalul Francesco Soderini, fratele s u; i se ridicase obliga ia exilului, la care fusese constrâns, odat cu venirea Medicilor i ob inuse de la Leon X îng duin a de a se stabili la Roma. Machiavelli, doritor de a câ tiga încrederea noilor guvernan i, se temea de orice gest care l-ar fi compromis fa de ace tia, amintindu-le de func ia lui în timpul Republicii i de leg turile pe care le avusese cu conduc torii de atunci ai Floren ei. 25 „Bargello” era palatul de justi ie la Floren a; se numea de asemenea „bargello”, eful poli iei. Ast zi acela i palat ad poste te un important muzeu de sculptur . Men ionând închisoarea din Floren a, Machiavelli î i aminte te c la începutul aceluia i an fusese închis i torturat aici. 26 Guvernul Medicilor, recent restaurat la Floren a. 27 În text, în latine te „totu i”. 28 Este vorba, probabil, nu de un spion al Medicilor ci, dup cum reiese din context, de un „saccente”, adic de un oarecare Pagolo Bertini care vorbea de oameni i evenimente politice dându- i aere i pretinzând este în toate bine informat; pe drept cuvânt Machiavelli, abia sc pat de acuza ia de conspira ie, se fere te de asemenea oameni (cf. comentariului lui Luigi Russo în Il Principe, ed. cit., p. 32, nota 97). 29 Machiavelli nu este înc hot rât dac s i dedice cartea lui Giuliano de Medici, dup cum nu tie în ce fel ar fi mai bine s -i transmit opera, direct sau prin intermediul cuiva. 30 Este vorba de Piero Ardinghelli, florentin, secretarul papei Leon X, cunoscut ca intrigant i invidios, i deci nu pe nedrept b nuit de Machiavelli. Acesta se teme c Ardinghelli, transmi ând opera sa lui Giuliano, ar putea s se declare autor al Principelui.

51

mea. Nevoia în care m aflu i care m împinge de la spate m îndemna totu i s i-o dau, c ci îmi pr desc s tatea i mult vreme n-am s mai pot tr i a a, pentru c s cia m înjose te. În afar de aceasta, a dori ca ace ti domni Medici s înceap s m foloseasc din nou, chiar dac ar fi s car pietre la început; dac pe urm nu a reu i s le câ tig bun voin a, a fi nespus de sup rat pe mine; dac aceast c rticic a mea ar fi citit , s-ar vedea c cei cincisprezece ani cât am înv at arta de a guverna, nu i-am petrecut nici dormind, nici pierzând vremea; i oricine ar trebui s fie dornic de a se sluji de cineva care i-a câ tigat experien a pe cheltuiala altuia. Iar de bun credin a mea, nimeni nu ar trebui s se îndoiasc , deoarece întotdeauna mi-am inut cuvântul, a a încât nu ar fi cazul acuma s -l calc. Acela care a fost credincios i bun vreme de patruzeci i trei de ani câ i am eu acuma, nu poate s i schimbe firea: m rturia credin ei i cinstei mele este s cia31. dori, a adar, s -mi mai scrie i ce crede i despre cele ce v-am spus mai sus. Binevoi i a v gândi la mine. Sis felix32. Die l0 Decembris33 1513. Niccolò Machiavelli, în Floren a ———————————

31 Pasajul este pe drept de multe ori amintit deoarece caracterizeaz personalitatea lui Machiavelli. El dovede te pasiunea lui pentru studiul evenimentelor politice rectitudinea lui de caracter i via a modest pe care a dus-o. Deosebit de genera ia umani tilor care se bucuraser de protec ia lui Cosimo cel B trân, ca i de genera ia poe ilor din jurul lui Lorenzo Magnificul, Machiavelli este intelectualul Republicii Florentine i al p turilor mijlocii ale burgheziei. A voit s i câ tige protec ia Medicilor nu prin adula ie, ci prin calitatea lui de intelectual, socotind c scrisul lui poate s fie util unui conduc tor de stat. 32 În text: în latine te, „Fii fericit”. 33 În text: în latine te, „În ziua de 10 decembrie”.

— 52 —

Niccolò Machiavelli tre Lorenzo de Medici Magnificul1 Obi nuiesc de cele mai multe ori, cei care doresc s dobândeasc bun voin a unui Principe, a i se înf a cu acele lucruri pe care, între toate, acesta le socote te mai pre ioase, sau care se arat a-l bucura cel mai mult: astfel adeseori vedem c li se aduc în dar cai i arme, postavuri din fir de aur, giuvaeruri i alte asemenea podoabe demne de m re ia lor. Dorind a adar s înf ez i eu înaintea Magnificen ei Voastre cu o m rturie a prea supusei mele plec ciuni2, nu am aflat între toate lucrurile mele niciunul care s -mi fie mai pre ios sau pe care s -l apreciez mai mult decât acea cunoa tere a faptelor oamenilor mari pe care am dobândit-o printr-o lung experien a împrejur rilor vie ii moderne i printr-o înv tur pe care neîncetat am scos-o din cele antice; i pentru c aceste lucruri le-am cugetat i le-am observat îndelungat i cu mult h rnicie, le-am adunat într-un mic volum pe care îl trimit Magnificen ei Voastre. i de i socotesc aceast oper nedemn de a v fi înf at , sunt totu i încredin at în bun tatea Voastr o ve i primi, gândindu-v c nu vi s-ar putea aduce în dar nimic mai pre ios decât putin a de a dobândi într-un timp foarte scurt în elegerea a tot ceea ce eu nu am putut cunoa te i nu am putut pricepe decât în cursul multor ani i cu nenum rate greut i i în nenum rate primejdii pe care le-am întâmpinat. Aceast oper nu am împodobit-o, i nici nu i-am dat o caden ampl a frazelor sau vorbe r sun toare i minunate sau vreun alt farmec sau vreo alt frumuse e exterioar prin care mul i obi nuiesc s i înf eze i s i împodobeasc ideile lor: deoarece am voit ca, dac vreun lucru îi va aduce cinste, acesta s fie numai noutatea con inutului i gravitatea temei mele, ele Scrisoarea dedicatorie este adresat lui Lorenzo, fiul lui Piero de Medici i nepotul lui Lorenzo Magnificul; n scut la 1492, a dobândit conducerea Floren ei la 1513 i al murit câ iva ani mai târziu, la 1519, urmând în scurta lui guvernare directivele lui Leon al X-lea, unchiul s u. 2 Aceste cuvinte corespund dorin ei lui Machiavelli de a redobândi o func ie în via a public dup retragerea sa la 1512, în urma dizgra iei care îl lovise. 1

53

singure f când-o pl cut . De asemenea nu vreau s fie socotit drept îngâmfare faptul c un om din starea cea mai de jos i mai neînsemnat îndr zne te s discute, s indice reguli i s -i uzeasc pe principi în guvernarea lor; c ci, dup cum cei care fac schi a unor locuri, se a az jos în câmpie spre a putea observa înf area mun ilor i a inuturilor înalte, iar pentru a privi înf area v ilor se duc pe culmi înalte în vârful mun ilor; tot astfel, spre a cunoa te bine natura popoarelor trebuie s fii principe, iar spre a o cunoa te bine pe aceea a principilor trebuie apar ii poporului. Primi i a adar, Maria Voastr , acest mic dar cu acelea i sentimente cu care eu vi-l trimit; c ci dac îl ve i studia i-l ve i citi cu aten ie, ve i recunoa te în el dorin a mea cea mai mare, aceea ca Domnia Voastr s ating m re ia pe care soarta i însu irile voastre vi le f duiesc3. Iar dac M ria Voastr î i va întoarce privirile din culmile în imii sale spre aceste locuri joase, va afla cât de nedrept îndur o mare i neîncetat vitregie a soartei.

Lorenzo de Medici nu a fost totu i figura inspiratoare a Principelui: într-o scrisoare, Machiavelli îl caracterizeaz astfel: „Pare c fiecare începe a recunoa te în el amintirea fericit a bunicului s u (Lorenzo Magnificul). Se face iubit i respectat în totul, mai curând decât temut. ci M ria Sa este activ în lucru, larg i binevoitor când ascult pe cineva, cump nit i grav în r spuns”; el nu are a adar în totul însu irile „Principelui”. 3

— 54 —

CAPITOLUL I – De câte feluri sunt Principatele i în ce mod se dobândesc. Toate statele, toate formele de st pânire care au avut i au putere asupra oamenilor, au fost i sunt fie Republici, fie Principate, iar acestea din urm sunt: sau Principate ereditare, acelea anume asupra c rora familia st pânitorului lor domne te de mult vreme, sau sunt Principate noi. Cele de acest fel sunt sau în întregime noi, cum a fost Milanul pentru Francesco Sforza1, sau apar ca p i anexate statului ereditar al Principelui care le-a cucerit, cum este regatul Neapole2 pentru regele Spaniei. Posesiunile astfel dobândite sunt obi nuite fie a tr i sub conducerea unui Principe, fie a se bucura de libertate; i ele pot fi ob inute sau cu armele altora, sau cu ale tale proprii, sau printr-o ocazie norocoas sau prin propria- i energie3. ———————————

1 La moartea lui Filippo Maria Vissconti, „signor” al Milanului, (1447), puterea trece în mâinile lui Francesco Sforza, condotier al armatelor lui. 2 Este vorba de Ferdinand Catolicul care anexeaz regatul Neapoleului la 1500 prin îndep rtarea ultimului rege din familia de Aragon. 3 Traducem astfel cuvântul „virtù” care, înseamn , în textul lui Machiavelli, valoarea unei personalit i m rturisit prin ac iunea ei. În traducerea lui C. Ferrari, cuvântul este redat uneori prin „vertu” (Le Prince, de Nicolas Machiavel, nouvelle traduction par C. Ferrari, Paris, Librairie de la Bibliothèque Nationale, 5-e èdition 1871, p. 57), iar în textul german al lui A.W. Rehberg g sim de cele mai multe ori „Tapferkeit” (Machiavellis Buch vom Fürsten, nach A.W. Rehbergs Uebersetzung, mit Einleitung und Erläuterung neu herausgegeben von Dr. Mas Oberbreyer, Leipzig, Reclam, f. a., p. 33); Yves Lévy (Nicolas Machiavel, Le Prince, traduction de Jacques Gohory (XVI-e s.), corrigée et remaniée d’après le teste italien et précédée d’une introduction par Yves Lévy, Paris, Editions de Cluny, (1938) observ c a tradus de foarte multe ori cuvântul prin „talent” (op.cit., p. 6, nota 2). Asupra în elesului acestui cuvânt în opera lui Machiavelli, g sim l muriri pre ioase în studiul lui Francesco Ercole, L’Etica di Machiavelli în La politica di Machiavelli, Roma, A.R.E., 1926.

55

CAPITOLUL II – Despre Principatele ereditare. Voi l sa la o parte expunerea relativ la Republici, deoarece am tratat în alt parte pe larg despre ele1. M voi referi numai la Principate2 i voi dezvolta punctele indicate mai sus, discutând în ce fel pot fi guvernate, i pot fi p strate aceste Principate. Spun adar c în statele ereditare i obi nuite cu familia Principelui lor, greut ile întâmpinate în p strarea puterii sunt mult mai mici decât în statele noi; c ci pentru aceasta, este suficient s nu te dep rtezi de felul de guvernare al str mo ilor t i i apoi s nu te gr be ti în rezolvarea faptelor neprev zute3; astfel c dac un asemenea Principe (ereditar) are numai însu irile comune, el se va putea men ine în statul s u, afar de cazul în care ar interveni o for cu totul neprev zut i deosebit de mare care l-ar deposeda; i chiar dac statul i-a fost r pit, el îl va redobândi de îndat ce aceia care i-a uzurpat puterea va fi lovit de o nenorocire. Noi avem în Italia, pe ducele de Ferrara, spre pild , care a putut reziste atacurilor Vene ienilor în 1484 i acelora ale Papei Iuliu în 1510 numai pentru c st pânea de mult acest stat4. C ci un Principe natural5 are mai pu ine prilejuri de a-i nemul umi pe Machiavelli vorbe te despre Republici în Discorsi sopra la prima Deca di Tito Livio, în Cartea I îndeosebi. 2 Cuvântul italian este aici „Principato”: Ferrari traduce „monarchies” (op.cit. pag. 58) iar Rehberg „Allemherrschaft (op.cit. p. 33); Lévy traduce fidel „Principautés” (op.cit., p. 7). 3 Textul italian: „dipoi temporeggiaire con gli accidenti”. Ferrari traduce: „s-accommoder ensuite aux temps” (op.cit., p. 58), iar Rehberg: „und bei allen Vorfällen în die Gelegenheit zu sehen” (op.cit., p. 33); Lévy traduce asem tor: „… et, pour le reste, de temporiser selon les cas qui surviendront”; Am tradus mai aproape de text, urmând interpretarea lui Michieli, Niccolò Machiavelli, Il Principe e pagine di altre opere, ai cura di Armando Michieli, Padova, Cedam, 1940, p. 39, nota 5. 4 Machiavelli se refer la familia ducilor de Este, de mult st pâni ai Ferrarei. În r zboiul Ligii Sfinte, Alfonso I de Este s-a al turat Francezilor împotriva lui Iuliu al II-lea, pierzându- i ducatul, dar redobândindu-l în curând în virtutea adev rului afirmat de Machiavelli. 5 Adic principe ereditar. 1

— 56 —

supu ii s i i mai pu in nevoie de a o face, astfel c este iubit mai mult; iar dac nu are vicii neobi nuite care s -l fac a fi urât este logic s se bucure de dragostea alor s i; de asemenea atunci când domne ti de mult vreme i în mod continuu asupra unui stat, se terge amintirea dup cum se uit i motivele înnoirilor pe care leai adus; deoarece o schimbare cheam dup sine întotdeauna o schimbare nou care o continu pe cea dintâi în mod firesc. ———————————

57

CAPITOLUL III – Despre Principatele mixte. Dar greut ile apar, cu adev rat într-un Principat nou. Mai întâi, dac acesta nu este în întregime nou, ci const din p i ce s-au ad ugat, putându-se chema la un loc un tot mixt, evenimentele care îi produc schimb ri se nasc în primul rând dintr-o anumit dificultate natural care apare în toate Principatele noi; într-adev r oamenii î i schimb bucuros st pânii în credin a c i îmbun esc soarta; iar aceast credin îi face ia armele împotriva st pânitorilor lor: fapt în care se în al , deoarece propria lor experien le arat mai târziu c starea lor a devenit mai rea. La rândul s u, acest lucru decurge cu necesitate dintr-o alt împrejurare i ea natural i obi nuit , anume c e ti întotdeauna constrâns s faci r u acelora c rora le-ai devenit de curând Principe, atât prin trupele înarmate cât i prin celelalte nenum rate ac iuni de asuprire pe care le atrage dup sine o cucerire nou ; astfel c vei avea drept du mani pe to i aceia c rora le-ai f cut r u ocupând Principatul, i nici nu vei putea p stra prietenia acelora care te-au ajutat s -l ob ii, deoarece nu-i po i satisface în m sura în care au crezut c o vei face, i nici nu po i întrebuin a fa de ei mijloace violente întrucât le e ti îndatorat; ci oricât de puternic ar fi cineva prin armatele lui, el are totu i întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor acelui stat pentru a-l ocupa. Iat de ce Ludovic al XII-lea, regele Fran ei, a ocupat foarte repede Milanul i l-a pierdut tot astfel; i pentru a-l relua au fost suficiente prima oar for ele singure ale lui Ludovic (Sforza), deoarece locuitorii care îi deschiseser por ile, v zându-se în ela i în credin a lor i în binele viitor pe care îl n jduiser , nu puteau îndure greut ile pricinuite de noua domnie1. Este adev rat c , recucerind pentru a doua oar o ar care s-a r sculat împotriva ta, o pierzi apoi cu mai mult greutate; c ci Principele, având experien a acelei r scoale, se fere te mai pu in de a- i asigura domnia pedepsind pe vinova i, descoperind pe cei suspec i i luând suri de înt rire cu privire la punctele mai slabe ale guvern rii lui. Astfel c , dac prima oar a fost suficient ca un duce Lodovico Cucerit în septembrie 1499 de Ludovic al XII-lea, Milanul fusese, reocupat de Lodovico Sforza (il Moro) în februarie 1500. 1

— 58 —

se agite zgomotos la hotare pentru ca Fran a s piard Milanul, a doua oar a fost îns necesar ca ea s aib împotriva ei lumea întreag i armatele s -i fie distruse sau izgonite din Italia; faptele s-au produs într-adev r astfel din motivele ar tate mai sus. Totu i, atât prima cât i a doua oar , Milanul a fost pierdut de francezi2. Am expus pân acum cauzele generale ale pierderii unui principat nou; ne r mâne a ar ta a doua chestiune, i a vedea anume prin ce mijloace ar fi putut Regele Fran ei s împiedece pierderea cuceririi i ce mijloace ar putea s aib cineva care s-ar afla în situa ia lui, pentru a- i p stra mai bine decât Fran a posesiunea pe care a cucerit-o. Spun a adar c posesiunile care, odat dobândite, sunt anexate statului de mult st pânit de cuceritor, sau sunt o parte din acest stat chiar i au deci aceea i limb cu el, sau nu sunt astfel. Când noile cuceriri sunt de primul fel este foarte u or s le ii sub st pânire, mai ales dac pân acum ele nu s-au bucurat de libertate; iar pentru a le st pâni în siguran , este suficient s faci s dispar neamul Principelui care domnea pân acum asupra lor; iar în celelalte privin e, este de ajuns s p strezi condi iile de via precedente, iar moravurile s nu apar schimbate, pentru ca oamenii s i continue a tr i în lini te unii cu al ii; dup cum am v zut c s-au desf urat lucrurile în Burgundia, Bretagne, Gasconia i Normandia care s-au unit de mult vreme cu Fran a; i cu toate c exist între ele unele deosebiri de limb , moravurile sunt totu i asem toare, astfel c ele pot s se în eleag u or împreun ; iar cel care dobânde te un stat i vrea s -l p streze, trebuie s i îndrepte ac iunea în dou direc ii: s reu easc mai întâi ca familia vechiului Principe s se sting cu totul, iar al doilea, s nu schimbe legile i nici s nu reasc d rile, astfel ca în scurt vreme Principatul nou cucerit formeze un tot cu Principatul cel vechi. Dar greut ile se arat atunci când cucere ti inuturi ale unei ri deosebite ca limb , moravuri i organiza ie; aici este nevoie ca ocazia s i fie favorabil i s ai destul pricepere pentru a- i stra st pânirea. Iar unul din mijloacele cele mai bune i cele mai eficace ar fi ca acela care le-a cucerit, s se duc s locuiasc personal acolo. Prin aceasta, st pânirea ar deveni mai sigur i

A doua oar , Milanul a fost pierdut de Ludovic al XII-lea i recucerit de Massimiliano Sforza, fiul lui Ludovic Maurul. 2

59

mai durabil : a a cum s-a întâmplat pentru turci în Grecia3; c ci, cu toate mijloacele pe care le-au folosit pentru a ine în st pânire aceste inuturi, ei nu ar fi putut totu i s le p streze dac nu s-ar fi stabilit în acele locuri. C ci atunci când stai într-un loc vezi cum se produc dezordinile i po i lua îndat m suri împotriva lor; dac nu te g se ti îns acolo, nu le afli decât atunci când lucrurile au devenit grave i nu se mai poate face nimic împotriva lor. Afar de aceasta, ara nu va fi jefuit de guvernatori, iar supu ii vor fi mul umi i putând s recurg la Principe care le este aproape; de unde urmeaz c , dac acesta vrea s fie bun, vor avea toate motivele de a-l iubi dar vor avea i toate motivele de a se teme de el dac va voi s fie r u. Cei din afar îns , care ar voi s atace statul, vor ov i mai mult înainte de a o face; astfel, c , locuind acolo, Principele î i va pierde mult mai greu st pânirea. Cel lalt mijloc, mai bun, este de a întemeia colonii în câteva locuri, ele constituind un fel de leg tur a acelor inuturi cu statul t u propriu4; este necesar într-adev r s te folose ti de acest mijloc sau, dac nu, s a ezi acolo armate de cavalerie i de infanterie suficiente. Coloniile nu cer mult cheltuial ; Principele trimite coloni ti i îi între ine acolo f nicio cheltuial sau cu una prea mic , i nu face r u decât acelora c rora le ia ogoarele i casele spre a le da noilor locuitori; num rul lor constituie îns numai o mic parte a locuitorilor acelui stat, astfel c ace ti oameni c rora le-ai luat bunurile, nu vor putea s i fie niciodat d un tori, deoarece r mân risipi i unii de al ii i s raci; pe când to i ceilal i pe de o parte nu au fost lovi i de nimeni i de aceea vor trebui s se p streze în aceast atitudine de supunere calm , pe de alt parte se feresc s nu gre easc poate într-o privin oarecare de team s nu li se întâmple i lor ca acelora care au fost jefui i de bunurile lor. Concluzia mea este a adar c aceste colonii nu cost bani, c sunt credincioase i fac prea pu in r u cuiva; iar cei rora le pricinuiesc vreun r u, nu pot deveni primejdio i deoarece sunt s raci i risipi i unii de al ii, dup cum am spus. De unde Machiavelli se refer desigur la întreaga Peninsul Balcanic , domeniu al Imperiului Bizantin. 4 În text g sim: „compedes” i „compedi”, latinism întrebuin at de Machiavelli cu în elesul de „elemente de leg tur ” sau „continuare”. Ferrari traduce „les clefs” (op.cit., p. 63), Rehberg de asemenea „die Schlüssel” (op.cit., p. 37), iar Yves Lévy tot, „les clefs” (op.cit., p. 13). 3

— 60 —

urmeaz constatarea c oamenii trebuie s fie sau am gi i, sau cu totul nimici i; c ci dac le este chiar cu putin s se r zbune pentru un r u, u or, nu o pot face îns pentru un lucru grav ce sar fi s vâr it împotriva lor: astfel c r ul pe care îl faci unui om trebuie s fie de a a fel încât s nu ai a te teme de r zbunare. Dar dac în loc de colonii, î i a ezi acolo trupe, vei fi nevoit s cheltuie ti cu mult mai mult deoarece alc tuirea unei armate de paz absoarbe toate veniturile unui stat, i astfel ceea ce ai cucerit se pierde; i prin aceasta faci de asemenea mai mult r u oamenilor, întrucât d unezi rii întregi prin care trebuie s transpor i trupele i s le dai mereu locuri noi unde s i fixeze taberele; fiecare locuitor va sim i ap sându-l aceste greut i i fiecare va ajunge s priveasc cu du nie ac iunea ta: asemenea adversari pot fi îns primejdio i, deoarece, de i b tu i, au r mas to i pe la casele lor. A adar, oricare ar fi punctul de vedere, aceast organizare de paz este tot atât de inutil pe cât este de util organizarea coloniilor. Cel care ocup o provincie deosebit de statul s u, în felul celor ar tate mai sus, trebuie de asemenea s devin conduc torul i ap torul popoarelor vecine mai pu in puternice, i s caute cu mult pricepere s mic oreze autoritatea celor mai însemnate dintre ele, i s bage de seam ca nu cumva printr-o întâmplare oarecare s p trund în statul lui un str in tot atât de puternic ca i el. Un astfel de om va fi introdus în ar întotdeauna de cei care vor fi aici nemul umi i, fie din cauza prea marii lor ambi ii, fie din team ; a a cum s-a v zut alt dat c Etolienii au introdus pe Romani în Grecia5; i oricare ar fi inutul în care p trund asemenea oameni, ei sunt introdu i de locuitorii respectivi. Faptele se urmeaz în acest caz în a a fel încât, îndat ce un str in puternic intr într-o provincie oarecare, to i cei care sunt aici mai pu in puternici i se al tur , împin i fiind de invidia lor împotriva celui care s-a ridicat cu for a lui deasupra lor; astfel c , în ce prive te pe ace ti oameni mai pu in puternici, str inul adus în ar nu are nevoie de niciun fel de str duin pentru a-i câ tiga; într-adev r ei vor forma îndat , to i la un loc i cu deplin voin , un singur bloc cu autoritatea pe care el a dobândit-o aici. Va În timpul luptelor dintre romani i Filip al V-lea, rege al Macedoniei, cei dintâi au format împreun cu Etolienii, Liga Etolic (212 î. Chr.), promi ându-le ajutor armat i m riri de teritoriu. 5

61

trebui numai s bage de seam ca ei s nu câ tige o putere i o însemn tate prea mare; îi este de altfel u or, cu for a de care dispune i cu ajutorul pe care cei mici i-l dau, s mic oreze autoritatea celor care sunt puternici pentru c s r mân el singur i în totul arbitrul acelei provincii. Cel care nu va mânui îns cu pricepere num rul acestor oameni pu in puternici, va pierde curând ceea ce va fi câ tigat, i, atâta timp cât va avea în st pânirea lui aceast provincie cucerit , va întâmpina în ea greut i i sup ri nesfâr ite. Romanii au inut bine seam de aceste lucruri în provinciile pe care le-au cuprins; i au trimis acolo coloni ti inând sub supraveghere pe cei mai pu in puternici f a le m ri autoritatea, înjosind pe cei puternici i nel sându-i pe str inii de oarecare însemn tate s i câ tige aici vreun renume oarecare. i pot spune îmi este de ajuns exemplul provinciei ce a fost Grecia. Aheii i Etolienii au fost inu i sub supraveghere de c tre Greci6; regatul Macedoniei a fost înjosit7; Antioh a fost izgonit8: nici valoarea Aheilor sau a Etolienilor nu le-a îng duit acestora s i m reasc statul; nici faptele prin care Filip a c utat s i dovedeasc prietenia fa de Romani nu i-a f cut vreodat pe ace tia s -i fie prieteni f a-l înjosi în acela i timp; i nici puterea de care se bucura Antioh nu i-a convins s -i permit acestuia s aib vreo autoritate oarecare în acea provincie a Greciei. Romanii au f cut într-adev r, în toate aceste cazuri ceea ce trebuie s fac orice Principe în elept: el nu trebuie s in seama numai de turbur rile prezente, dar i de cele viitoare, i s le preîntâmpine cu toat priceperea: c ci dac prevedem evenimentele de departe ne este or s lu m m suri împotriva lor; dac îns a tept m ca ele s se apropie, leacul nostru nu mai vine la timp i boala nu mai poate fi vindecat . Se întâmpl în acest caz ceea ce spun medicii despre febra ectic ; la început, boala este u or de îngrijit i greu de recunoscut, dar odat cu trecerea timpului, chiar dac nu ai recunoscut-o i deci nu ai îngrijit-o de la început, ea ajunge s fie 6 Cu referire la al doilea r zboi al Romei contra Macedoniei, Machiavelli consider aici pe Ahei i Etolieni drept cei „mai pu in puternici”. 7 În urma înfrângerii lui Filip al V-lea la Cinocefale (197 î. Chr.). 8 Antioh, regele Siriei, chemat de Etolieni în lupta lor contra romanilor, fu învins de ace tia la Termopile (191 î. Chr).

— 62 —

or de diagnosticat, totu i greu de vindecat. Acela i lucru se întâmpl în treburile statului; dac po i s prevezi evenimentele – însu ire ce nu-i este dat decât unui om prudent –, po i s înl turi cu u urin greut ile care se ivesc; dar dac nu le-ai recunoscut dinainte, ele cresc mai departe în toat libertatea astfel c lumea întreag ajunge s le observe prezen a, dar un remediu împotriva lor nu mai exist . Iat de ce romanii, care au prev zut greut ile, au luat întotdeauna m suri împotriva lor; i dac nu au îng duit niciodat acestor situa ii grele s devin actuale i reale, nu au cut-o pentru a evita r zboaiele – întrucât tim c un r zboi nu poate fi evitat, ci numai amânat spre avantajul celorlal i; iat de ce romanii au vrut s poarte r zboiul cu Filip i cu Antioh în Grecia, pentru ca s nu aib de luptat cu ei în Italia; ar fi putut, în momentul acela s evite atât un r zboi cât i cel lalt, dar nu au voit s-o fac . A adar nu au vrut s asculte de acele cuvinte pe care le auzim mereu rostite de în elep ii vremurilor noastre, anume s profite de avantajul timpului; le-a pl cut dimpotriv s profite de ac iunea eficace a energiei i a pruden ei lor. C ci timpul împinge înaintea lui orice, i poate s aduc cu sine binele i r ul, r ul ca i binele. Dar s revenim la Fran a, i s cercet m dac aici s-a f cut ceva din cele ar tate mai sus; voi vorbi despre Ludovic, iar nu despre Carol9, deoarece el este acela care a st pânit Italia vreme mai îndelungat astfel c s-a putut constata mai limpede modul în care a procedat; ve i vedea astfel c el a întrebuin at tocmai contrariul acelor mijloace care sunt necesare unui Principe spre a- i p stra st pânirea asupra unei ri deosebite de statul lui propriu. Regele Ludovic a fost împins în Italia de ambi ia vene ienilor care, prin aceast venire a lui, voiau s câ tige jum tate din Lombardia10. Nu vreau s dezaprob hot rârea acestei alian e încheiate de rege; el voia s fac primul pas pentru ocuparea Italiei i nu avea prieteni în aceast ar , ba mai mult, toate por ile îi erau închise din cauza felului în care ac ionase, înaintea lui, regele Carol; a fost a adar cu adev rat constrâns s primeasc prieteniile care i se ofereau; iar hot rârea pe care a luat-o s-ar fi dovedit Carol al VIII-lea a ocupat Neapole între 1494 i 1495, pe când Ludovic al XII-lea a ocupat Milan între 1409 i 1512. 10 Pentru cucerirea Milanului, Ludovic al XII-lea încheiase cu vene ienii un tratat secret. 9

63

bun , dac el nu ar fi f cut nicio gre eal în celelalte ac iuni politice pe care le-a întreprins. A adar, dup ce Regele a câ tigat Lombardia, a dobândit îndat autoritatea pe care o pierduse Carol; Genova ced ; Florentinii îi devenir prieteni; marchizul de Mantova, ducele de Ferrara, Bentivoglio, Doamna de la Forli, seniorul Faenzei ca i Seniorii din Pesaro, Rimini, Camerino i Piombino, locuitorii din Lucca, apoi Pisanii i Sienezii, to i îi venir în întâmpinare pentru a-i fi prieteni11. Atunci au putut vene ienii i dea seama de îndr zneala hot rârii pe care o luaser ; c ci pentru ca s ocupe dou ora e din Lombardia12, l-au f cut pe Rege st pân asupra unei treimi din Italia13. S ne gândim acum cât de or i-ar fi fost Regelui s i p streze autoritatea dac ar fi inut seama de regulile mai sus ar tate, i dac i-ar fi inut în siguran i i-ar fi ap rat pe to i acei prieteni ai lui care, fiind numero i i slabi, i temându-se unii de Biseric 14, al ii de vene ieni15, erau nevoi i s r mân al turi de el; iar prin ei ar fi putut foarte u or s Marchizul de Mantova este Francesco Gonzaga; ducele Ferrarei este Ercole d’Este; Giovanni Bentivogli st pânea Bologna; Doamna („Madonna”) de la Forli este Caterina Sforza Riario; senior al Faenzei este Antonio Ordelaffi; la Pesaro st pâne te Giovanni Sforza; la Rimini, Pandolfo Malatesta, la Camerino, Giulio Cesare Varano, iar la Piombino, Jacopo de Appiano. 12 Vene ia urm rea ocuparea inuturilor Cremona i Ghiara d’Adda, de fapt mai mult decât dou ora e. 13 Textul edi iei publicate de Angelo Pernice în Raecolta Nazionale dei classici della Societa editrice Rinascirrtento del Libro (Firenze, MCMXXXIX-XVII) este „feciono signore el re del terzo di Italia” (p. 16), pe când în alte edi ii, a lui Chabod (Torino, U.T.E.T., 1924, p. 13), Francesco Costèro (op.cit., p. 26) i Plinio Carli (op.cit., p. 17) g sim „dua terzi”. În traducere am adoptat varianta lui Angelo Pernice, care, dup cum observ comentatorul, este mai apropiat de adev rul istoric, întrucât Ludovic al XII-lea a ocupat, nu dou treimi din Italia, ci doar acea parte a Lombardiei care se întinde spre vest de râul Adda. Comentatorii care adopt varianta „dou treimi”, explic exagerarea voluntar a lui Machiavelli ca urm rind s pun în lumin , prin contrast, câ tigul redus al Vene ienilor. 14 Machiavelli se refer ajutorul pe care papa Alexandru al VI-lea l-a dat constant fiului s u Cesare Borgia în ac iunea lui de cucerire a statelor italiene. 15 Întrucât expansiunea pe mare le era îngr dit , vene ienii voiau s i întind st pânirea spre interiorul Italiei. 11

— 64 —

se asigure împotriva du manilor celor mari oricare ar fi fost ace tia. Dar abia intrat în Milano, el f cu tocmai dimpotriv , ajutându-l pe papa Alexandru s ocupe Romagna16. i nu- i d du seama c prin aceast hot râre î i mic ora propria lui putere deoarece î i îndep rta atât prietenii17, cât i pe aceia care i se aruncaser în bra e, i c totodat f cea s creasc puterea Bisericii deoarece ad uga autorit ii ei spirituale, care îi asigur oricum un mare prestigiu, i for a temporal . Dar odat s vâr it aceast eroare, a fost silit s mearg mai departe pe aceia i drum; a încât, pentru a pune cap t ambi iei lui Alexandru i pentru a-l împiedica s devin st pân al Toscanei, a fost constrâns s revin în Italia. Dar nu-i fu de ajuns faptul de a fi crescut puterea Bisericii i de a- i fi îndep rtat prietenii; voind s st pâneasc regatul Neapolului, îl împ i cu regele Spaniei18; i dac pân acum fusese el singur arbitrul Italiei, î i lu de aici înainte un tovar pentru ca ambi io ii rii ca i cei nemul umi i de el s aib la cine s recurg ; iar dac alt dat ar fi putut s lase regatul Neapolului unui rege care s -i fie lui tributar19, îl îndep rt acum pe acesta, pentru a pune în locul lui pe unul20 care s -l poat izgoni el pe regele Fran ei. Dorin a de cucerire este într-adev r foarte natural i foarte obi nuit ; iar dac cei care întreprind o cucerire, reu esc s-o înf ptuiasc , sunt l uda i, iar nu dojeni i; eroarea lor iese totu i la lumin i dezaprobarea se manifest atunci când nu reu esc în încercarea lor i vor totu i s-o duc la cap t oricum. Dac Fran a adar, putea s atace Neapolul cu for ele ei, trebuia s-o fac ; dar dac nu putea nu trebuia s -l împart . Este adev rat c a împ it Lombardia cu Vene ienii; dar faptul î i are scuza lui, deoarece 16 Se tie c Ludovic al XII-lea voia s ob in de la pap consim mântul pentru a divor a de prima lui so ie, Jeanne – fiica lui Ludovic al XI-lea – spre a se c tori cu v duva lui Carol al VIII-lea, Anne de Bretagne; pentru acela i motiv i-a d ruit lui Cezar Borgia ducatul de Valeatinois. 17 Este vorba de vene ieni, care urm reau de asemenea s ocupe provincia Romagna. 18 Prin conven ia de la Grenada, din 1500, Neapole fusese împ it între Ludovic al XII-lea i Ferdinand Catolicul, spre a reveni mai târziu, în întregime celui din urm . 19 Frederic I de Aragona. 20 Ferdinand Catolicul.

65

regele Ludovic a putut numai datorit acestui fapt, s pun piciorul în Italia; împ irea de care este vorba merit îns a fi cu totul dezaprobat întrucât ea n-a fost impus de nicio necesitate de felul celei de mai sus. Ludovic s vâr ise a adar aceste cinci gre eli: nimicise puterea micilor Principi21, m rise puterea unui om care avea i pân acum destul putere în Italia22, introdusese aici pe un str in foarte puternic23, nu venise s locuiasc în locurile cucerite i nu întemeiase colonii. Aceste gre eli ar fi putut r mân f urm ri atâta timp cât ar fi tr it el, dac nu ar fi vâr it o a asea gre eal , anume aceea de a fi luat posesiunile Vene ienilor24: c ci, dac nu ar fi m rit puterea Bisericii i nu i-ar fi adus pe spanioli în Italia, ar fi fost logic i necesar s înjoseasc puterea vene ienilor; dar, întrucât procedase în felul ar tat mai sus, nu trebuia s lucreze apoi la nimicirea lor; într-adev r, dat fiind c vene ienii erau puternici, ei ar fi putut întotdeauna s -i împiedice pe ceilal i de la vreo încercare de a cuprinde Lombardia, atât pentru c ei nu ar fi îng duit o asemenea ac iune f a se gândi s devin ei în i st pânii acestei provincii, cât i pentru c ceilal i nu ar fi voit s-o ia Fran ei spre a le-o da lor, i nimeni nu ar fi avut curajul s porneasc s -i atace i pe unii i pe al ii25. Iar dac cineva ar veni s spun c regele Ludovic i-a cedat Papei Alexandru Romagna, iar Spaniei regatul Neapolului, numai pentru a evita un r zboi, i-a r spunde cu argumentele ar tate mai sus: nu trebuie niciodat s la i s se produc dezordini spre a evita astfel un r zboi; deoarece nu îl po i evita i nu faci decât s -l amâni în dauna ta. Dac îns al ii ar invoca pactul prin care Regele se obligase fa a de Pap s întreprind pentru el aceast ac iune, ob inând în schimb promisiunea desfacerii c toriei lui i asigurarea demnit ii de cardinal pentru arhiepiscopul de Rouen26, i-a r spunde prin cele scrise mai jos cu privire la Este vorba de micii seniori din Romagna, supu i de Pap . Papa Alexandru al VI-lea. 23 Ferdinand Catolicul. 24 Într-adev r Ludovic al XII-lea, de i ocupase la început Milanul cu ajutorul vene ienilor, form apoi împotriva lor Liga de la Cambrai (1508), în care întruni pe Ferdinand Catolicul, pe Maximilian împ rat al Germaniei i pe papa Iuliu al II-lea. 25 Pe francezi uni i cu vene ienii. 26 Arhiepiscopul de Rouen, viitor cardinal, este Georges d’Amboise. 21

22

— 66 —

cuvântul de onoare al Principelui i la obliga ia lui de a respecta un angajament de acest fel27. A adar regele Ludovic a pierdut Lombardia deoarece nu a inut seama de niciuna din regulile observate de al i oameni care au cucerit ri i care au vrut s le streze. Nu este nicio minune în aceasta, ci faptul este foarte logic i foarte obi nuit. Am discutat lucrul acesta cu cardinalul de Rouen chiar la Nantes28 în momentul când ducele de Valentinois (a a i se spunea de obicei lui Cezar Borgia, fiul papei Alexandru) lua în st pânire Romagna29; într-adev r, cardinalul de Rouen mi-a spus c italienii nu se pricep s poarte r zboiul, iar eu i-am spuns c francezii nu se pricep în politic ; deoarece, dac s-ar fi priceput, nu ar fi l sat s creasc atât de mult puterea Bisericii. Sa putut constata într-adev r prin experien , c puterea pe care au dobândit-o în Italia atât Papa cât i Spania î i are r cina în ac iunea Fran ei, iar aceasta la rândul ei i-a pierdut propria ei putere din cauza lor. De unde putem scoate aceast regul general care nu gre te niciodat sau arareori; anume c acela care este cauza produc toare a puterii celuilalt, cade el însu i; deoarece a produs puterea celuilalt, fie printr-o ac iune abil , fie prin for , iar ambele aceste mijloace se vor dovedi primejdioase celui care a devenit puternic. ———————————

În capitolul XVIII: Cum trebuie s i in cuvântul un Principe. Este vorba de prima misiune a lui Machiavelli, ca ambasador în Fran a, la 1500. 29 Cezar Borgia ob ine acest titlu de la Ludovic al XII-lea în 1498, în schimbul recunoa terii de c tre Pap a desfacerii c toriei regelui Fran ei i în schimbul de asemenea al ridic rii la rangul de cardinal a arhiepiscopului de Rouen. 27

28

67

CAPITOLUL IV – De ce regatul lui Darius, care a fost ocupat de Alexandru, nu s-a sculat dup moartea acestuia împotriva urma ilor lui. Cel care consider greut ile pe care le întâmpin st pânirea unui stat de curând ocupat, ar putea fi mirat de faptul urm tor: Alexandru cel Mare a devenit st pânitorul Asiei în câ iva ani, i a murit îndat dup aceasta, de unde se p rea c ar fi fost logic ca întreg acest imperiu s se revolte; totu i urma ii lui Alexandru iau p strat mai departe puterea i nu au întâmpinat în guvernarea lor alte greut i decât cele provocate între ei de propria lor ambi ie. spund acestei constat ri, afirmând c toate Principatele care au sat vreo amintire în istorie au fost guvernate în dou feluri: fie de un Principe având al turi numai slugi plecate, care în calitate de mini trii i prin favoarea i îng duin a lui îl ajut la conducerea Statului; fie de un Principe împreun cu seniorii lui baroni care au dobândit acest titlu, nu prin favoarea st pânului lor, ci prin vechimea neamului c ruia îi apar in. Ace ti seniori î i au propriile lor state i supu ii lor proprii care îi recunosc drept st pâni i se simt lega i de ei printr-un sentiment firesc de afec iune. În Statele care sunt guvernate de un Principe i de ceilal i care sunt slujitorii lui, autoritatea acestuia este mai mare, deoarece nu exist în întreaga ar nimeni care s recunoasc drept superior lui pe altcineva decât pe acest Principe; iar dac cineva ascult de un altul decât de acesta, o face pentru c este vorba de un ministru sau de un func ionar al Principelui, dar nu din vreun sentiment anumit fa de el. În vremurile noastre g sim ca exemple ale acestor dou tipuri de guvernare pe Sultan i pe Regele Fran ei. Întreaga monarhie a Sultanului este guvernat de un singur st pân, iar ceilal i sunt slujitorii lui: i, împ indu- i regatul în sandjacuri, trimite acolo diferi i guvernatori, pe care îi mut i îi schimb dup cum vrea el. Regele Fran ei îns , este înconjurat de un mare num r de seniori de veche noble e, care fiecare sunt recunoscu i i iubi i de supu ii lor, avându- i propriile lor privilegii pe care Regele nu le poate lua a se pune pe el însu i în primejdie. Cel care consider a adar aceste dou tipuri de State î i d seama c ; este greu s cucere ti ara Sultanului, dar c , odat ocupat , este u or s-o ii sub — 68 —

st pânire; iar în unele privin e î i va fi mai u or s cucere ti Fran a, dar vei întâmpina mai multe greut i în a o ine în st pânire. Cauzele pentru care este greu s ocupi regatul Sultanului, stau în faptul c nu vei fi chemat s faci aceasta de tre nobilii puternici ai rii, i nici nu po i n jdui s -ti u urezi ac iunea prin r scoala acelora care sunt în jurul Sultanului. Lucrul acesta decurge din cele spuse mai sus: într-adev r, dac to i îi sunt sclavi i sunt oamenii lui, înseamn c nu pot fi corup i decât cu greutate i chiar dac au fost corup i, nu po i spera de la ei decât un ajutor prea mic, deoarece, pentru motivele ar tate mai sus1, ei nu pot s provoace poporul la r scoal . Iat de ce este necesar ca cel care îl atac pe Sultan, s tie dinainte c va întâmpina un bloc unit, i s i pun speran a mai mult în for ele lui proprii decât în lipsa de ordine pe care ar g si-o la cel lalt. Dar dac Sultanul a fost învins, i a fost nimicit într-o serie de lupte în a fel încât nu mai poate s i refac armatele, înseamn c nu mai trebuie s te temi decât de urma ii coborâtori din neamul Principelui; iar dac acest neam se stinge, nu mai r mâne nimeni de care s trebuie s i fie fric , deoarece între to i ceilal i, mini trii i func ionari, nu este nimeni care s aib încrederea poporului; i dup cum înainte de victorie, înving torul nu putea i pun n dejdea în ei, tot astfel, nu trebuie s se team de ei dup victorie. În Statele guvernate în felul celui francez se produce tocmai contrariul2; într-adev r este u or s p trunzi în aceast ar câ tigând de partea ta pe vreun mare feudal al regatului; se g sesc întotdeauna unii nemul umi i, ca i al ii care vor mereu schimb ri în ara lor. Pentru motivele ar tate, ei î i vor deschide drumul liber spre ara lor i- i vor u ura victoria; dar dac vrei apoi s p strezi, ceea ce ai cucerit, vei întâmpina nenum rate greut i, atât din partea acelora care au fost al turi de tine, cât i de la aceia pe care i-ai asuprit; în plus, nu este suficient s stârpe ti neamul Principelui, deoarece r mân totu i seniorii care se pun în fruntea mi rilor noi de r scoale pe care vor s le preg teasc ; i întrucât nu po i nici s -i mul ume ti, nici s -i distrugi, ai s pierzi la prima 1 Cf. mai sus: „iar dac cineva ascult de un altul decât de acesta (de Principe), o face pentru c este vorba de un ministru sau de un func ionar al Principelui, dar nu din vreun sentiment anumit fa de el”. 2 Machiavelli se refer la epoca anterioar domniei lui Ludovic al IXlea.

69

ocazie tot ce-ai cucerit. Dac ne gândim acum c rui tip de guvernare apar inea Statul lui Darius3, vom g si c el era asemenea aceluia al Marelui Sultan; de aceea Alexandru a trebuit mai întâi sa-l înving într-o lupt în câmp deschis, i apoi s -i închid orice drum de sc pare4; dup aceast victorie i dup moartea lui Darius, statul lui a putut s treac în întregime în st pânirea lui Alexandru, pentru motivele mai sus ar tate. Iar urma ii lui, dac ar fi ajuns la o bun în elegere între ei, ar fi putut s -l st pâneasc în voie, deoarece nu s-ar fi ivit în acest stat pe care l-au mo tenit, alte turbur ri decât acelea pe care ei în i le-au provocat. Dimpotriv , un Stat organizat în felul Fran ei nu poate fi st pânit nicidecum într-un mod atât de pa nic; într-adev r, împotriva romanilor s-au produs desele r scoale ale Spaniei, ale Galiei i ale Greciei care au avut drept cauz existen a unui mare num r de Principate locale în rile respective; i atâta timp cât s-a p strat amintirea lor, romanii nu au putut s fie siguri în niciun moment de drepturile lor de cuceritori; când s-a pierdut îns aceast amintire, datorit puterii i continuit ii autorit ii romane, ace tia au devenit st pâni absolu i ai rilor pe care le-am numit. Apoi, cu toate c se luptau între ei, au putut totu i s câ tige câte o parte din aceste ri, fiecare punând st pânire pe o regiune în raport cu autoritatea pe care i-o câ tigase acolo5; iar familiile vechilor Principi fiind stinse în toate aceste state, ele nu au mai recunoscut alt autoritate decât puterea romanilor. Dac a adar consider m aceste lucruri, nu ne vom mira de u urin a cu care Alexandru a Autorul se refer la Darius al III-lea Codomanul (337–330 î. Chr.), contemporan cu Alexandru cel Mare. 4 Textul italian este: „torli la campagna”; comentariul lingvistic al lui Michieli interpreteaz : „a-l învinge în câmp deschis i a-l sili s se închid în locuri fortificate pentru a-l asedia” (Michieli, op.cit., p 56, nota 33); comentariul lui Plinio Carli este asem tor: „a-l constrânge s lase câmpul liber, i s se retrag în locuri fortificate” (op.cit., p. 22, nota 12); al lui Angelo Pernice (op.cit., p. 164, nota 14), de asemenea. Traducerea lui Ferrari se dep rteaz îns de acest sens: „…l’empêcher de tenir la campagne” (op.cit., p. 74); a lui Yves Lévy se apropie de sensul indicat în Comentariile ar tate: „aussi force fut que d’abord Alexandre le vînt rencontrer et qu’il le defît en campagne” (op.cit, p. 28). 5 Machiavelli se refer la r zboaiele civile, i anume la luptele dintre Cezar i Pompei; acesta din urm a avut de partea lui Spania, Grecia i Orientul. 3

— 70 —

inut sub st pânirea sa întregul Imperiu al Asiei, i nici nu vom fi surprin i de greut ile pe care le-au întâmpinat dimpotriv ceilal i pentru a p stra ceea ce reu iser s cucereasc ; a a cum a fost spre pild cazul lui Pyrrhus i al multor altora. Într-adev r, faptul s-a întâmplat astfel nu din cauza puterii i capacit ii mai mari sau mai mici a înving torului, ci din cauza obiectului diferit al cuceririi. ———————————

71

CAPITOLUL V – În ce fel trebuie guvernate Cet ile sau Principatele care, înainte de a fi cucerite, se conduceau dup legile lor proprii. Dac rile pe care le-am cucerit în felul ar tat mai sus, sunt obi nuite s se conduc dup legile lor proprii i s tr iasc în libertate, exist , pentru a le ine sub st pânire, trei moduri de ac iune1: întâiul este s le nimicim; al doilea s mergem s locuim acolo personal; al treilea, s l m ca aceste ri cucerite s se conduc mai departe dup legile lor proprii, cerându-le totu i un tribut i creând aici un sistem de guvernare având în frunte numai câ iva oameni care s men in prietenia celor cuceri i. C ci acest sistem de guvernare fiind creat de un Principe, cei care fac parte din grupul conduc torilor tiu c nu se pot men ine dac nu iau de partea lor prietenia i autoritatea lui; ei trebuie a adar s fac totul pentru a-l p stra. Iar dac vrei s st pâne ti o cetate cucerit i care a fost obi nuit s tr iasc în mod liber vei vedea c este mai u or s-o domini guvernând-o prin propriii ei cet eni decât în orice alt fel. Un exemplu în acest sens sunt spartanii i romanii. Spartanii au ocupat Atena i Teba, alc tuind aici un mod de guvernare care avea în frunte numai câ iva oameni, i totu i au pierdut aceste cet i. Romanii îns , spre a ine sub st pânire Capua, Cartagina i Numan ia, le-au distrus i în felul acesta le-au p strat. Dar Grecia a vrut s-o st pâneasc aproape cu acelea i mijloace cu care au 1 Se pot aminti aici rândurile apropiate din Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio, în Niccolò Machiavelli, Scritti politici; Introduzione e note di A.R. Ferrarin, v. I, Milano, A. Barion, 1939, II, 4 (capitolul intitulat: Republicile cunosc trei moduri de ac iune în ce prive te guvernarea), p. 289–290: „cel care a cercetat istoria veche, a g sit c republicile au trei moduri de ac iune în ce prive te guvernarea. Unul a fost cel pe care l-au urmat vechii toscani, anume de a forma o lig de mai multe republici împreun , în care s nu fie niciuna care s o întreac pe cealalt fie prin autoritate, fie prin rangul ei… Al doilea mod este de a- i face tovar i, totu i în a a fel încât s i r mân ie rolul de ef, la tine s fie sediul puterii i tu s ai ini iativa ac iunilor, mod care a fost urmat de tre romani. Al treilea este de al- i face îndat supu i, iar nu tovar i, cum au procedat spartanii i atenienii”.

— 72 —

st pânit-o spartanii, dându-i libertate i l sându-i legile proprii; aceasta nu le-a reu it, astfel c , pentru a p stra aceast cucerire, au fost sili i s distrug multe dintre ora ele ei. Într-adev r, nu exist alt mod de a st pâni în siguran o ar cucerit , decât de a o distruge. Iar cel care, devenind st pân al unei cet i obi nuite s tr iasc în libertate, nu o distruge, trebuie s se a tepte s fie el distrus de ea; r scoala care izbucne te într-o cetate de acest fel î i se te oricând justificarea în ideea libert ii i în tradi iile ei de mult constituite, pe care nici trecerea timpului îndelungat nici binele pe care l-ai f cut celor supu i, nu le poate terge din amintire. Orice ai face i orice m sur ai lua, dac nu vei produce dezbin ri i nu vei împr tia departe unii de al ii pe locuitori, ei nu vor uita niciodat nici libertatea nici institu iile cet ii lor, i vor recurge la ele în orice împrejurare, a a cum a f cut Pisa dup ce, timp de o sut de ani, st tuse sub st pânirea florentinilor2. Dar când cet ile sau provinciile sunt obi nuite s tr iasc sub un Principe, iar neamul acestuia s-a stins, locuitorii care, pe de o parte s-au obi nuit s asculte, iar pe de alt parte nu mai pot s aib un Principe de veche tradi ie, nu reu esc s se în eleag între ei în alegerea unuia nou, dar nici nu tiu s tr iasc liberi; iat de ce asemenea cet i se hot sc mai greu s ia armele în mân , astfel c un Principe le poate cuceri cu mai mult u urin i î i poate asigura st pânirea lor. Într-o Republic îns , patimile sunt mai vii, urile mai mari i voin a de r zbunare de asemenea; iar amintirea vechilor libert i nu îng duie oamenilor nicio clip de repaos, i nici nu le-o poate îng dui; astfel c mijlocul cel mai sigur este tot acela de a distruge Republica sau de a te stabili acolo. ———————————

Florentinii au cump rat Pisa în 1405 de la Gabriele Visconti, i au reu it s-o supun , cu greutate, numai în urma unui asediu îndelungat; ea i-a rec tat libertatea în 1494, în cursul expedi iei lui Carol al VIIIlea, i a reintrat în posesiunea florentinilor la 1509. 2

73

CAPITOLUL VI – Despre Principatele noi pe care le dobânde ti cu arme proprii i cu propria ta energie. nu se mire nimeni dac în expunerea pe care o voi face asupra Principatelor în întregime noi, asupra Principelui i a Statului de acest fel, voi aduce exemple str lucite; într-adev r, oamenii urmeaz aproape întotdeauna drumurile pe care le-au urmat al ii i lucreaz în toate faptele lor prin imita ie; astfel c , deoarece nimeni nu poate s urmeze întocmai drumurile altuia i nici nu poate s egaleze valoarea celui pe care îl imit , trebuie ca omul prudent s calce pe urmele oamenilor mari i s -i imite numai pe aceia care au fost des vâr i; deci, dac meritul lui nu se va putea ridica la aceea i în ime, el va dovedi totu i c îi seam prin ceva; se va întâmpla în acest caz ceea ce se întâmpl arca ilor pricepu i: ei tiu c inta asupra c reia vor s trag este foarte dep rtat i tiu de asemenea pân unde bate arcul lor; adar ochesc mai sus decât le este inta adev rat , nu pentru c ar voi s ajung cu s geata atât de departe, dar pentru c , fixându- i un punct atât de înalt, vor putea s ating pe acela pe care i l-au propus. Spun a adar c în Principatele cu totul noi i în care Principele este de asemenea nou, greut ile întâmpinate în men inerea statului sunt mai mari sau mai mici dup cum este mai mare sau mai mic valoarea aceluia care le-a cucerit. i întrucât faptul de a deveni din simplu particular, Principe, presupune, fie o valoare personal anumit , fie o ocazie, se pare c unul sau altul din ace ti doi factori trebuie s u ureze în parte unele dintre aceste greut i; totu i, cel care se bazeaz mai pu in pe ocazie, acela î i p streaz mai mult puterea. St pânirea devine de asemenea mai u oar într-un caz de felul acesta, prin faptul c Principele, neavând alt Stat, este nevoit s vin în persoan s se stabileasc în statul cucerit. Dar, pentru a vorbi acum despre cei care au devenit Principi, nu printr-o ocazie norocoas , ci prin propria lor valoare pot spune c cei mai de seam au fost Moise, Cirus, Romulus, Teseu i al ii. i, cu toate c nu ar trebui s vorbim despre Moise, întrucât el nu a fost decât simplul înf ptuitor al celor ce i-au fost poruncite de Dumnezeu, trebuie totu i s -l admiram, cel pu in pentru harul coborât asupra lui i care-l f cea demn de a vorbi cu Dumnezeu. S ne gândim îns la Cirus i la — 74 —

ceilal i oameni de seam care au întemeiat regate; vom g si c to i sunt într-adev r demni de admira ie; iar dac vom considera ac iunile i înf ptuirile lor particulare, ele nu ne vor ap rea deosebite de ale lui Moise, care a avut totu i un maestru atât de mare. Dac cercet m apoi opera i via a lor vedem c ocazia nu lea dat decât prilejul faptelor mari; ea le-a oferit a adar materia reia ei trebuiau s -i dea forma care le p rea cea mai bun ; iar aceast materie sau f acest prilej, valoarea spiritului lor sar fi pierdut f s fi dat roade, dup cum i ocazia s-ar fi ivit zadarnic dac nu ar fi existat omul de valoare care s o foloseasc . Trebuia a adar ca Moise s g seasc pe poporul lui Israel în Egipt, sclav i asuprit de egipteni, pentru ca acesta, dornic de a ie i din captivitate, s fie gata s -l urmeze. Trebuia ca Romulus s nu poat s r mân la Alba i s fi fost l sat în voia sor ii de îndat ce s-a n scut pentru ca s vrea apoi s devin rege al Romei i întemeietor al acestei ri. Trebuia ca Cirus s -i g seasc pe per i nemul umi i de st pânirea Mezilor, iar pe Mezi mole i i sl bi i de o pace îndelungat . Teseu nu i-ar fi putut dovedi valoarea, dac nu i-ar fi g sit pe atenieni neuni i între ei. Acestea sunt a adar ocaziile care au determinat succesul acestor oameni, iar valoarea lor le-a îng duit s recunoasc prilejul atunci când li se oferea; i astfel patria lor s-a în at i a fost fericit . Aceia îns care devin principi prin meritul lor personal, asemenea celor preceden i, dobândesc cu greutate un Principat dar îl st pânesc apoi cu u urin ; greut ile pe care le întâmpin în cucerirea lor se nasc în parte din legiuirile i obiceiurile noi pe care sunt nevoi i s le introduc pentru a da o temelie noului lor stat i pentru a- i asigura st pânirea. i trebuie s ne gândim c nu exist nimic mai greu de întreprins, mai îndoielnic ca reu it , i nici mai primejdios de mânuit, decât faptul de a se face promotorul unei orânduiri noi. Într-adev r, cel care ia asupr i aceasta, are drept du mani pe to i aceia care tr iau bine în vechile legiuiri, i are ca ap tori pu in energici numai pe aceia care ar putea s aib foloase de pe urma noilor orânduiri. Aceast slab adeziune la reformele introduse, deriv într-o m sur din teama adversarilor care au de partea lor legile, i deriv de asemenea din neîncrederea oamenilor; într-adev r, ace tia au cu adev rat încredere în lucrurile noi, numai în momentul când v d c ele pot fi baza unor ac iuni care se dovedesc a fi sigure. De unde rezult ori de câte ori cei care sunt adversari ai reformelor, au prilejul le atace, o fac cu toat patima unor partizani politici, pe când 75

ceilal i le ap cu pu in energie; astfel c te expui împreun cu ace tia. A adar, dac voim s l murim bine aceast chestiune, trebuie s examin m dac ace ti înnoitori ai legilor sunt prin ei în i puternici sau atârn de al ii; s vedem a adar dac , pentru a duce la cap t ac iunea întreprins , au nevoie s se roage de ceilal i sau pot s i impun voin a. În primul caz, le merge întotdeauna prost i nu duc nimic la cap t; dac îns atârn numai de ei în i i pot s se impun prin for , se va întâmpla, numai rareori s nu reu easc . Iat de ce to i profe ii care s-au servit de arme au învins, pe când ceilal i, care au fost lipsi i de arme, au fost nimici i. C ci trebuie, afar de cele spuse pân acum, s tim de asemenea c firea popoarelor este schimb toare, i c este u or -i convingi de un lucru, dar este greu s le p strezi aceast convingere; de aceea este bine ca totul s fie astfel orânduit încât, atunci când un popor nu mai crede în ceva, s -l po i face s cread cu for a. Moise, Cirus, Teseu i Romulus nu ar fi reu it s impun , atâta vreme ascultarea de legile lor, dac nu ar fi avut la dispozi ie armate; cum s-a întâmplat în vremurile noastre cu fratele Gerolamo Savonarola, a c rui putere s-a pr bu it, în timp ce preg tea o orânduire nou a statului, de îndat ce mul imea a început s nu mai cread în el iar el însu i nu a avut niciun mijloc de a-i face s cread mai departe ceea ce crezuser pân atunci, dup cum nu a putut s -i fac s cread nici pe cei care nu crezuser niciodat în el1. A adar reformatorii de acest fel întâmpin în ac iunea lor greut i mari, i drumul pe care îl urmeaz este plin de primejdii pe care prin meritul i prin energia lor ei trebuie s le înving ; dar odat ce le-au învins i au început fie respecta i pentru c i-au doborât pe cei care le invidiau situa ia de conduc tori, r mân puternici, sunt în siguran , sunt onora i i ferici i. Acestor exemple m re e vreau s le adaug un exemplu mai pu in str lucit, care va putea fi pus totu i al turi de celelalte, i care a voi s -mi fie suficient spre a ilustra toate celelalte cazuri asem toare; este vorba de exemplul lui Hieron din Siracuza2. Din simplu particular, el a devenit principe al Siracuzei; iar soarta nu i-a oferit nimic altceva decât ocazia; întradev r, siracuzanii fiind asupri i3, îl aleser pe el drept Machiavelli vorbe te despre Savonarola i în Discotsi, I, 11, (op.cit., p. 175), I, 45 (op.cit. p. 240–241) i I, 56 (op.cit. p. 263–264). 2 Hieron al II-lea a fost tiran al Siracuzei între 269 i 214 î. Chr. 3 De Mamertini. 1

— 76 —

conduc tor, i astfel se v zu c merit s devin Principele lor. Era într-adev r un om atât de capabil, în via a lui de simplu particular chiar, încât cel care i-a povestit via a spune despre el: „quod nihil illi deerat ad regnandum praeter regnum”4. A desfiin at vechea armat i a alc tuit una nou ; a renun at la prieteniile lui de alt dat i i-a f cut altele noi; având a adar prieteni i solda i care erau ai lui i îi erau devota i, a putut pe o asemenea temelie construiasc orice edificiu; i-a trebuit a adar mult osteneal spre a ob ine puterea, dar prea pu in spre a o p stra. ———————————

Machiavelli citeaz din memorie, totu i p strând în elesul exact, afirma ia lui M. Iunianus Iustinus, care a fost autorul unui rezumat al Istoriilor filipice ale lui Trogus Pompeius. 4

77

CAPITOLUL VII – Despre Principatele noi care se cuceresc prin armele i ocazia oferit de altul. Cei care din simplii particulari devin Principi numai printr-o ocazie norocoas , reu esc cu pu in osteneal în ac iunea lor, dar se men in cu greutate la situa ia dobândit ; ei nu întâmpin în drum nicio dificultate, deoarece par c zboar spre putere; astfel greut ile se ivesc toate de îndat ce s-au fixat pe locul urm rit. Aceasta este situa ia celor care reu esc s capete un stat fie prin bani, fie prin favoarea celui care li-l d ruie te: cum s-a întâmplat multora în Grecia, anume în cet ile din Ionia i Hellespont, c rora Darius le-a dat titlul de Principi pentru ca s p streze rile acestea spre siguran a i spre gloria lui; i tot astfel s-a întâmplat în cazul acelor împ ra i care î i cump rau solda ii, ajungând astfel, din simplii particulari, la conducerea Imperiului. Asemenea Principi se bazeaz numai pe favoarea i pe soarta puterii acelora care i-au f cut mari, dar ambele acestea sunt lucruri schimb toare i nestatornice; în plus, ei nu tiu i nu pot s i p streze locul pe care l-au dobândit; nu tiu aceasta deoarece, dac nu sunt oameni inteligen i i capabili, este natural s nu tie s comande când au tr it pân acum într-o situa ie de simpli particulari; de asemenea nu pot face acest lucru deoarece nu au de partea lor for e care s le poat fi prietene i credincioase. În plus, statele care r sar repede, asemenea celorlalte lucruri ale naturii care se nasc i cresc repede, nu pot s i aib r cinile astfel fixate i nici celelalte i în a a fel legate între ele încât s nu fie doborâte de cel dintâi vânt puternic; afar doar dac cei care au devenit Principi atât de repede dup cum am spus, posed energia necesar pentru a ti i însu easc îndat i s p streze ceea ce soarta le-a pus în mân , ridicând acum acele temelii ale statului pe care ceilal i le-au ridicat înainte de a deveni Principi. Pentru ambele moduri în care cineva poate deveni principe, prin valoarea lui proprie sau prin ocazia norocoas ce i s-a oferit, vreau aduc câte un exemplu din vremurile pe care noi în ine le-am cunoscut: este vorba de Francesco Sforza i de Cezar Borgia1. 1 Cel dintâi, condotier, în slujba Viscon ilor, a dobândit titlul de duce al Milanului în 1450, la moartea lui Filippo Maria Visconti. Cezar Borgia

— 78 —

Francesco, f când uz de mijloacele cele mai potrivite i de marea lui energie, a reu it s devin din simplu particular, duce al Milanului; i ceea ce a ob inut prin nenum rate osteneli, a p strat cu u urin . Cezar Borgia, la rândul s u, pe care poporul îl numea ducele Valentino, i-a dobândit statul mul umit situa iei înalte a tat lui s u i l-a pierdut odat cu aceasta2, cu toate c a întrebuin at toate mijloacele i a întreprins toate ac iunile necesare atunci când un om prudent i energic vrea s i asigure st pânirea într-o ar pe care i-au d ruit-o armele i situa ia înalt a altora3. ci, dup cum am spus mai sus, cel care nu reu te s i asigure, de la început, st pânirea, ar putea s-o fac , uzând de mult energie, i dup ce a ob inut puterea; dar în cazul acesta, sar ivi greut i pentru cel care cl de te i primejdie pentru cl dire îns i. A adar, considerând ac iunile întreprinse de acest Duce, vom observa c el a ridicat temelii puternice puterii lui viitoare: i cred c nu este de prisos s v vorbesc de ele, deoarece nu tiu ce înv tur mai bun a putea da unui Principe nou decât exemplul faptelor acestui duce; iar dac planurile lui de ac iune nu au reu it în niciun fel, nu este vina lui, ci rezultatul unei severit i neobi nuite i extreme a sor ii. Voind s -l ridice pe Duce, fiul s u, Alexandru al VI-lea a întâmpinat multe greut i prezente i viitoare. Mai întâi, nu vedea posibil nicio cale pentru a-l face st pân al vreunui stat, decât aceea de a-i da un Stat apar inând Bisericii. Dar tia de asemenea , dac i-ar fi afirmat drepturile asupra vreunei posesiuni de acest fel, ar fi întâmpinat opozi ia ducelui Milanului i a vene ienilor, deoarece Faenza i Rimini erau de mult vreme sub protec ia acestora din urm 4. Afar de aceasta el vedea c acele for e ale Italiei5, de care s-ar fi putut servi îndeosebi, erau în mâinile acelora care trebuiau s se team de puterea Papei; a adar ob inuse de la Ludovic al XII-lea titlul de duce de Valentinois i st pânirea asupra comitatului de Valence (1499). 2 Lui Alexandru al VI-lea Borgia, îi urmeaz Iuliu al II-lea, adversarul u. Cezar Borgia într-adev r î i pierde puterea curând dup ridicarea acestuia pe tronul pontifical (1507). 3 A lui Ludovic al XII-lea i a Papei Alexandru al VI-lea. 4 Afar de Faenza i Rimini, aflate sub protec ia Vene iei, celelalte cet i din Romagna, care, teoretic, f cea parte din Statul Papal, erau sub protec ia ducelui de Milano: anume Imola i Forli, care apar ineau Caterinei Sforza, i Pesaro, posesiunea lui Giovanni Sforza. 5 Machiavelli se refer acum la statele Italiei centrale. 79

nu putea s aib încredere în niciuna dintre ele, deoarece toate aceste armate apar ineau familiilor Orsini i Colonna i 6 partizanilor lor . Trebuia a adar ca aceast situa ie s fie tulburat i s se provoace dezordini în Statele acestor Principi pentru a putea lua în st pânire o parte din ele. Lucrul a fost u or; Papa i-a avut de partea lui pe vene ieni care, pentru alte motive7, se apucaser s -i readuc pe francezi în Italia: fapt c ruia Papa, nu numai nu i s-a opus, dar i-a u urat realizarea desf când prima torie a regelui Ludovic8. A adar Regele a trecut în Italia cu ajutorul vene ienilor i cu asentimentul lui Alexandru; i, de-abia ajuns la Milano, Papa ob inu de la el solda ii necesari expedi iei lui din Romagna, în care Regele l-a ajutat pentru a face onoare prestigiului s u9. Dar odat ocupat Romagna i învins puterea familiei Colonna, Ducele mai întâmpin , în planurile lui de st pânire i în voin a lui de cucerire, dou lucruri care trebuiau învinse: erau mai întâi propriile lui armate, care nu i se p reau a fi credincioase, i era apoi voin a francezilor; se temea a adar ca armatele Orsinilor, de care se folosise, s nu-l p seasc în mijlocul ac iunii i nu numai s -l împiedece de la cucerire, dar s -i ia chiar ceea ce cucerise; se temea de asemenea ca Regele s nu-i fac i el acela i lucru. În ce prive te partidul Orsini, a avut un indiciu în acest sens în momentul în care, dup cucerirea Faenzei, a asaltat Bologna10; a observat atunci c armatele atacau cu prea pu in avânt. În ce-l prive te pe Rege, i-a putut cunoa te inten iile dup ocuparea ducatului de Urbino11, anume atunci când el însu i a atacat Toscana: într-adev r, Regele îl f cu atunci s renun e la aceast expedi ie. Iat de ce Ducele hot rî în acest moment s nu mai atârne de armatele i de favoarea altora. i cel dintâi lucru pe care l-a f cut a fost s mic oreze puterea partidelor Orsini i Colonna la Roma; a câ tigat de partea lui pe to i partizanii acestora, care erau nobili în serviciul lor, i i-a luat în Orsini i Colonna erau adversari ai Papei, având al turi de ei familiile Baglioni din Perugia i Vitelli din Città di Castello. 7 Aceste motive se reduceau la dorin a Vene ienilor de a lua în st pânire o parte din Lombardia. 8 Machiavelli a indicat acest punct i în cap. III. 9 Cezar Borgia ocup , cu ajutorul armatelor lui Ludovic al XII-lea, Principatele Italiei centrale: Imola, Forli, Pesaro, Rimini, Faenza, Urbino, Camerino, Sinigaglia, Città di Castello i Perugia. 10 La 25 Aprilie 1501. 11 La 21 Iunie 1502. 6

— 80 —

serviciul lui dându-le avantaje mari i acordându-le, dup merite, trupe de solda i i posturi de guvernatori de provincii, astfel c , dup câteva luni, ei î i uitar vechile lor patimi de partid i se devotar în întregime Ducelui. Acum, dup ce înfrânsese partidul familiei Colonna, el a tept prilejul de a-i distruge pe Orsini; îl g si potrivit i îl folosi cu îndemânare. Într-adev r dându- i prea târziu seama c puterea Ducelui i a Bisericii însemna propria lui c dere, partidul Orsini convoc o diet la Magionc, în provincia Perugiei12, din care se n scu r scoala de la Urbino, tulbur rile din Romagna i primejdiile nenum rate pe care Ducele avu s le înfrunte i pe care le învinse în întregime cu ajutorul francezilor. Redobândindui astfel tot prestigiul, nemaiavând nevoie s se încread nici în Fran a, nici în alt putere str in i pentru a nu le mai pune, pe niciuna la încercare, Ducele se folosi de aici înainte de vicle uguri. i tiu s i ascund atât de bine inten iile, încât Orsini în i se împ car cu el, prin intermediul lui Paolo Orsini13; pentru a se asigura de acesta, Ducele nu neglij niciuna din formele polite ii, ruindu-i bani, vestminte i cai; astfel c , naivi în credulitatea lor, i-au c zut u or în mâini, la Sinigaglia14. A adar, dup ce frunta ii partidului au fost înl tura i, iar partizanii lor au fost constrân i s -i devin prieteni, putem afirma c Ducele pusese într-adev r prin aceasta bazele puterii lui, întrucât st pânea întreaga Romagna cu ducatul de Urbino, i mai ales se p rea c dobândise prietenia Romagnei i câ tigase de partea lui toate aceste popoare prin aceea c le f cuse s cunoasc o stare intern bun . i deoarece aceste fapte sunt demne de a fi cunoscute i imitate de al ii, nu vreau s le las la o parte. Dup ce Ducele a ocupat Este vorba de întâlnirea, în octombrie 1502, a familiilor Orsini, Vitelli i Baglioni al turi de Oliverotto da Fermo i Antonio da Venafio, acesta din urm reprezentant al lui Pandolfo Petrucci, seniorul Sienei. 13 La 25 octombrie 1502, la Imola, Paolo Orsini încheie un act de împ care cu Cezar Borgia. 14 Este vorba de prinderea i uciderea Orsinilor, a lui Vitelli i a lui Oliverotto da Fermo la Sinigaglia, la 31 decembrie 1502. O povestire a acestor evenimente sub pana lui Machiavelli se g se te de asemenea în Descrizione del modo tenuto dal Duca Valentino nello ammazzare Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da Fermo, il Signor Pagolo e il Duca di Gravina Orsini, ca i în Scrisoarea din 1 ianuarie 1503 cuprins în Legazione al Valentino, întrucât faptele s-au petrecut pe când Machiavelli se g sea ca ambasador la Cezar Borgia. 12

81

Romagna i a constatat c fusese condus de st pâni incapabili15, care î i jefuiser supu ii mai mult decât îi guvernaser , dându-le astfel motiv de dezbinare iar nu de unire, astfel încât provincia era plin de ho ii, de tâlh rii i de nelegiuiri de tot felul, a socotit c , spre a-i reda pacea i a o constrânge s se supun puterii lui suverane, este necesar s -i dea o bun guvernare. De aceea puse la conducerea ei pe Messer Remirro de Orco, om crud i lipsit de scrupule16, i îi d du puteri depline. În scurt timp, acesta pacific întreaga provincie i îi ref cu unitatea spre marea lui glorie. Pe urm , temându-se s nu provoace ura supu ilor s i, Ducele socoti aceast conducere atât de autoritar nu mai este necesar i astfel institui în mijlocul Provinciei, un tribunal civil având în frunte un Pre edinte foarte în elept, fiecare ora trebuind s i aib aici un ap tor al cauzelor lui17. i tiind c severitatea trecut provocase împotriva lui oarecare ur , hot rî, spre a îndep rta aceast sim ire du noas din sufletul supu ilor s i i spre a-i câ tiga cu totul de partea lui, s le arate c , dac se vâr iser cruzimi, ele nu porniser de la el însu i, ci fuseser ordonate de firea aspr a ministrului s u. Sub un pretext oarecare, porunci într-o bun zi ca acesta s fie spintecat în dou , în mijlocul pie ii din Cesena, i s i se pun al turi un butuc de lemn i un cu it însângerat18. S lb ticia acestui spectacol provoc satisfac ia poporului i în acela i timp mirarea nespus a tuturor. Cf. în acest sens i fragmentul din Discorsi, III, 29 (op.cit. p. 452) referitor la Romagna: „C ci p catele popoarelor vin de la Principi. i cel care va cerceta popoarele care în vremurile noastre au fost cufundate în ho ii i alte p cate asem toare, va constata c acestea vin de la cei care le conduceau i care erau oameni de felul acesta. Romagna, înainte ca Papa Alexandru al VI-lea s fi nimicit pe seniorii care o guvernau, era un exemplu al vie ii celei mai criminale, deoarece se vedeau, pentru motivele cele mai mici, omoruri i tâlh rii nespus de mari. i lucrul acesta provenea din r utatea Principilor iar nu din firea rea a oamenilor, cum spuneau ei. C ci ace ti Principi fiind s raci i voind s tr iasc la fel cu cei boga i, erau nevoi i s recurg la multe jafuri i s le s vâr easc în feluri diverse”. 16 Remigius de Lorqua, majordom în slujba lui Cezar Borgia, fu numit, în 1501, guvernator general ai Romagnei. 17 Acest tribunal a fost creat în octombrie 1502, având ca Pre edinte pe Antonio dai Monte. 18 Remirro de Lorqua a fost ucis în modul ar tat de Machiavelli, la 26 decembrie 1502. 15

— 82 —

Dar s revenim de unde am plecat. A adar, socotindu-se destul de puternic i asigurat în parte împotriva primejdiilor prezente, deoarece se înt rise în felul s u i distrusese în bun parte for ele acelor vecini care i-ar fi putut fi d un toare, nu-i mai r mânea s in seama, dac voia s i întind cucerirea mai departe, decât de puterea Fran ei; tia într-adev r c Regele, care î i d duse seama prea târziu de gre eala lui, nu va îng dui ac iunea sa. Începu adar s i caute prietenii noi i s ov ie în atitudinea lui fa de Fran a, în momentul când francezii înaintar spre Regatul Neapolului împotriva spaniolilor care asediau Gaeta19. i inten ia lui era de a se asigura împotriva lor, lucru care i-ar fi reu it curând dac Alexandru ar fi tr it20. Acestea au fost a adar modurile lui de ac iune fa de evenimentele prezente. În ce prive te cele viitoare îns , trebuia mai întâi s se întrebe dac noul Pap care luase conducerea Bisericii, îi va fi prieten, i trebuia apoi s tie c acesta va c uta s -i ia înapoi ceea ce îi d duse Alexandru; de aceea se gândi s lucreze în patru moduri: s distrug mai întâi familiile i întregul neam al tuturor seniorilor rora le luase averile, astfel încât Papa s nu poat face nimic în acest sens; al doilea, s câ tige de partea lui întreaga nobilime a Romei pentru ca prin ea, dup cum s-a spus, s -l poat avea pe Pap în mâinile lui; al treilea, s fac din Colegiul Cardinalilor cât mai mult un instrument al lui propriu; al patrulea s câ tige atâta putere înainte ca Papa, tat l s u, s moar , încât s poat s reziste cu propriile lui puteri celui dintâi atac ce s-ar produce. La moartea lui Alexandru, împlinise trei din aceste proiecte de ac iune; iar al patrulea era ca i realizat: c ci dintre seniorii jefui i de averile lor omorâse atâ ia câ i putuse s prind i îi sc paser foarte pu ini; pe nobilii romani îi câ tigase, iar din Colegiul Cardinalilor avea de partea lui cea mai mare parte; cât prive te apoi cuceririle noi, f cuse planul de cucerire a Toscanei i st pânea Perugia i Piombino, având de asemenea protec ia asupra Pisei. i întrucât nu mai avea s se team de Fran a (întradev r nu mai era niciun motiv de team , deoarece francezilor le fusese r pit Regatul Neapolului de c tre spanioli, astfel c ambele 19 Machiavelli se refer la momentul luptei dintre Fran a i Spania pentru ocuparea Neapolului; Francezii, b tu i la Seminara i Cerignola, în aprilie 1503, sunt asedia i la Gaeta, iar Alexandru al VI-lea cu fiul s u trec de partea Spaniei. 20 Papa Alexandru al VI-lea muri la 18 august 1503.

83

i erau silite s -i cumpere prietenia), se arunc asupra Pisei. Dup aceasta, Lucca i Siena ar fi cedat curând, atât din ur fa de florentini cât i din team ; iar florentinii nu puteau face nimic împotriva acestor lucruri: dac totul i-ar fi reu it ( i trebuia s -i reu easc în anul chiar în care a murit Papa Alexandru), ar fi dobândit atâta putere i atâta glorie încât ar fi putut s se men in mai departe prin el însu i, i nu ar mai fi trebuit s depind de reu ita i de for ele altuia, ci numai de puterea i de energia lui. Dar Alexandru muri cinci ani dup ce el începuse s scoat sabia din teac ; i îi l asigurat numai st pânirea asupra provinciei Romagna, pe când celelalte posesiuni r maser în vânt, strânse între dou armate du mane foarte puternice, iar el însu i bolnav pe moarte. Firea Ducelui era totu i atât de aprig , omul acesta avea atâta energie, i tia atât de bine cum trebuie s -i câ tigi sau -i distrugi pe oameni, iar temeliile pe care le ridicase într-un timp atât de scurt erau atât de puternice, încât dac acele dou armate nu ar fi fost gata s -i sar în spate sau dac el ar fi fost tos, ar fi putut s înving orice greutate. S-a v zut prea bine temeliile lui erau sigure, deoarece Romagna l-a a teptat mai mult de o lun 21; a stat în siguran la Roma, de i era pe moarte; i de i cei din familiile Baglioni, Vitelli i Osini veniser la Roma, nu putur face nimic împotriva lui. Dac n-a reu it s aleag Pap pe cine voia el, a reu it cel pu in s fac astfel încât s nu fie ales cel pe care nu-l voia22. Dar dac la moartea lui Alexandru ar fi fost tos, i-ar fi fost totul u or. El însu i mi-a spus, în ziua în care a fost ales pap Iuliu al II-lea, c prev zuse tot ceea ce avea s se întâmple la moartea tat lui s u i c g sise câte un remediu pentru toate împrejur rile ce trebuiau s se produc , dar c nu se gândise niciodat c în ziua aceea va fi el însu i pe patul de moarte23. Acum, dup ce am adunat la un loc toate ac iunile Ducelui i le-am analizat, nu mi se pare c -i pot aduce vreo învinuire; cred, dimpotriv , c este necesar s -l dau ca exemplu, dup cum am 21 Romagna s-a supus Statului Papal doar în momentul în care Cezar Borgia a anun at c a cedat provincia. 22 Datorit ac iunii lui Cezar Borgia, a urmat pe tronul papal Pius al III-lea; la moartea acestuia, numai dup câteva s pt mâni, este ales Iuliu al II-lea, tot prin ac iunea lui Borgia. 23 Se tie c Machiavelli se afla la Roma între octombrie i decembrie 1503, ca ambasador cu misiunea de observator al conclavului adunat la moartea lui Pius al III-lea.

— 84 —

cut, tuturor acelora care au urcat treptele puterii datorit ocaziei i ajutorului armat al altora. C ci, având un spirit puternic i planuri m re e, nu putea s procedeze altfel, iar proiectele lui au întâmpinat ca singure obstacole via a prea scurt a lui Alexandru i propria lui boal . A adar cel care, într-un Principat nou, socote te necesar s se asigure împotriva du manilor, trebuie s i câ tige prieteni; s înving fie prin for , fie prin în el ciune; s se fac iubit i temut de popor, urmat i respectat de solda i; s tie -i distrug pe cei care ar putea sau ar trebui s -i fac r u, s înnoiasc prin legiuiri noi vechile orânduiri, s fie sever i recunosc tor, m rinimos i larg, s înl ture o armat necredincioas , s creeze una nou , s i p streze prietenia Regilor i a Principilor în a a fel încât ace tia s -i fac bucuros un bine i s -i fac r ul cu team ; pentru toate acestea, el nu ar putea g si un exemplu mai viu decât acela al ac iunilor acestui om. Îi putem g si o gre eal numai în ce prive te numirea lui Iuliu al II-lea ca Pap ; într-adev r alegerea lui nu a fost bun deoarece, neputând s numeasc Pap pe cine voia el, dup cum am spus, putea totu i s ob in ca cineva s nu devin Pap ; i nu ar fi trebuit s admit niciodat ridicarea la tronul pontifical a acelor cardinali fa de care se purtase r u, sau a acelora care, odat ajun i la puterea papal , trebuiau s se team de el. C ci oamenii i fac r u unii altora fie din team , fie din ur . Cei c rora le f cuse u erau, între al ii, cardinalul bisericii San Pietro ad Vincula24, Colonna, San Giorgio, Ascanio25; to i ceilal i, dac ar fi devenit papi, ar fi trebuit s se team de el, afar de cardinalul de Rouen i de spanioli, ace tia din urm prin leg turile lor de rudenie i prin obliga ie26, iar cel dintâi pentru c era puternic, întrucât avea de partea lui regatul Fran ei. Lucrul cel mai bun era a adar ca Ducele s aleag Pap un spaniol; i, dac nu putea face aceasta, trebuia s consimt la alegerea cardinalului de Rouen iar nu a cardinalului de San Pietro ad Vincula. C ci se în al cel care crede oamenii mari uit insultele din trecut dac le acorzi o favoare în prezent27. Ducele s-a în elat a adar în aceast alegere, i ea a fost 24

Este vorba de cardinalul Giulio della Rovere, viitorul pap Iuliu al II-

lea. Machiavelli se refer la cardinalii: Giovanni Colonna, Raffaello Riario din Savona (San Giorgio) i Ascanio Sforza. 26 Se indic faptul c Borgia erau spanioli. 27 Cf. Discorsi III, 4 (op.cit. p. 383): „În ce prive te al doilea exemplu 25

85

astfel cauza ultimei lui nereu ite. ———————————

(este vorba de Servius Tullius care credea s -i câ tige prin favoruri pe fiii lui Tarquinius Priscus), se poarte aminti oric rui conduc tor, c insultele trecute nu au fost niciodat terse de beneficiile noi; i cu atât mai pu in, cu cât beneficiul nou este mai mic decât a fost insulta”. — 86 —

CAPITOLUL VIII – Despre cei care au devenit Principi prin fapte nelegiuite Dar întrucât un simplu particular mai poate deveni Principe înc în dou feluri i întrucât aceast dobândire de putere nu poate fi atribuit cu totul nici ocaziei i nici energiei personale, socotesc c nu trebuie s las la o parte aceste alte dou moduri, cu toate c unul1 din ele ar putea s fie discutat mai pe larg într-o carte în care s-ar vorbi despre Republici2. Aceste dou moduri apar sau atunci când cineva ajunge la demnitatea de Principe prin mijloace criminale i nelegiuite, sau atunci când un simplu particular devine Principe al rii lui prin favoarea concet enilor i. Oprindu-ne asupra celui dintâi dintre aceste moduri, îl vom ilustra prin dou exemple, unul antic i altul modern, f a expune mai pe larg valoarea lui, deoarece cred c cel care ar avea nevoie de el, n-ar avea decât s imite aceste exemple. Agatocle Sicilianul3, nu numai simplu particular, dar de origin foarte joas i nedemn , a devenit rege al Siracuzei. Fiu al unui olar, a dus întotdeauna o via nelegiuit ; poseda îns o energie 1 Edi ia lui Angelo Pernice în Raccolta Nazionale dei Classici della Societa Editrice Rinascimento del libro, Floren a, 1939 cuprinde aceast lec iune divers : „…non mi pare da lasciarli indrieto ancora che dell ’uomo (subliniat de noi) si possa più diffusamente ragionare dove i trattassi delle republiche” (p. 42). Celelalte edi ii consultate (Francesco Costèro, op.cit., p. 37; Armando Michieli, op.cit., p. 75, Il Principe, introduzione e note di Federico Chabod, Torino, U.T.E.T., 1924, p. 40; Plinio Carli, op.cit., p. 40; Il Principe, în Opere, a cura di Antonio Panella, v. II, Milano-Roma, Rizzoli, 1939, p. 34), con in îns „dell ’uno”; iar traducerile avute la dispozi ie urmeaz aceast lec iune; cf. traducerii lui Yves Lévy, op.cit., p. 54: „encore que de 1’un…”; a lui C. Ferrari, op.cit., p. 93: „De l’un de ces moyens on peut disserter…”; a lui A.W. Rehberg, op.cit., n. 58: „Obgleich von dem einen ausführlicher da gehandelt wird…”. 2 Cu privire la acest al doilea mod, g sim o alt expunere a lui în cap. IX al Principelui i de asemenea în Discorsi I, 52, capitol intitulat: Spre a reprima îndr zneala celui care se ridic într-o republic puternic , nu exist un mijloc mai sigur i mai pu in produc tor de turbur ri, decât acela de a-i închide drumurile pe care el vine la putere (op.cit., p. 252– 254). 3 Tiran al Siracuzei în 317–289 î. Chr.

87

sufleteasc i trupeasc atât de mare încât, intrând a face parte din armat , a urcat treptele pân la rangul de c pitan al siracuzanilor. Ajuns aici i sigur de aceast situa ie, a hot rât s devin Principe i s st pâneasc prin violen , guvernând f vreo obliga ie fa de al ii aceast cetate care îi fusese acordat prin bun în elegere; el avea, în privin a acestui plan al s u, i o conven ie secret cu Hamilcar Cartaginezul, aflat cu armatele lui în Sicilia; întruni a adar într-o diminea poporul i senatul Siracuzei, ca i cum ar fi voit s discute cu ei unele chestiuni de stat i, la un semn dinainte fixat, solda ii lui uciser pe to i senatorii i pe oamenii boga i din cetate; ace tia fiind desfiin i, ocup i st pâni cu for a statul f a mai întâmpina vreo rezisten din partea cet enilor. i cu toate c a fost de dou ori învins i în sfâr it asediat de Cartaginezi, nu numai c i-a putut ap ra cetatea dar, l sând o parte din oameni s sus in mai departe asediul, cu cealalt parte, a atacat Africa, i în scurt timp a despresurat Siracuza, aducându-i pe cartaginezi într-o situa ie foarte grea: astfel încât ace tia au fost constrân i s ajung la o în elegere cu el, s se mul umeasc cu st pânirea Africii i s -i cedeze lui Sicilia4. Cel care va considera a adar faptele i via a acestui om, va constata c nimic sau prea pu in poate fi atribuit în acest caz ocaziei; într-adev r, dup cum s-a spus mai sus, el a ajuns a fi Principe nu prin favoarea cuiva, ci urcând treptele carierei militare prin ac iunile înf ptuite cu mii de greut i i de primejdii, strându- i apoi Principatul prin nenum rate ini iative curajoase i primejdioase. Dar nu putem numi energie activ faptul de a- i ucide supu ii i de a- i tr da prietenii, de a nu- i ine cuvântul, de a fi lipsit de mil i lipsit de religie, deoarece aceste moduri de ac iune î i permit s dobânde ti puterea, dar nu gloria5. Dac analiz m a adar energia dovedit de Agatocle atât în înfruntarea primejdiilor cât i în înfrângerea lor, i apoi curajul cu care a îndurat i a învins obstacolele, nu vedem de ce l-am socoti inferior Tiran al Siracuzei în 317–289 î. Chr. Cf. Discorsi, III, 40, op.cit., p. 476–477: „Voi spune numai aceasta, nu socotesc glorioas acea în el torie prin care calci cuvântul dat i pactul încheiat; deoarece de i ea î i aduce uneori un sfat i o domnie, dup cum s-a ar tat mai sus, nu- i va aduce îns niciodat gloria. M refer îns la aceea în el torie pe care o folose ti fa de du manul care nu are încredere în tine, i care const tocmai în conducerea priceput a zboiului…”. 4 5

— 88 —

oric rui alt conduc tor des vâr it de armate; totu i cruzimea lui nest pânit i lipsa lui de omenie al turi de crimele lui nenum rate, nu ne îng duie s -l pream rim între oamenii des vâr i. Nu putem atribui a adar ocaziei i nici energiei ceea ce a dobândit atât f una cât i f cealalt . În timpurile noastre, sub domnia lui Alexandru al VI-lea, putem aminti pe Oliverotto da Fermo6; r mas orfan de mic copil, a fost crescut de un unchi al s u din partea mamei, cu numele Giovanni Fogliani, i înc foarte tân r a fost trimis s înve e me te ugul armelor de la Paolo Vitelli7; pentru ca, ajungând s cunoasc des vâr it aceast disciplin , s poat urca la un grad înalt în tire. La moartea lui Paolo, a continuat s înve e arta militar sub Vitellozzo, fratele celui dintâi8; i, pentru c era inteligent, viguros ca înf are i cu inima plin de mândrie a ajuns s fie cel dintâi în armat . Dar p rându-i-se c este un lucru de slug s stea sub conducerea altuia, se gândi s ocupe Fermo, având în aceasta ajutorul unora dintre cet enii acestui stat c rora le era mai drag sclavia decât libertatea patriei lor; avea de asemenea ajutorul lui Vitelli. Îi scrise deci lui Giovanni Fogliani c , întrucât st tuse mul i ani departe de patrie, voia s vin s -l vad , pe el i cetatea lui, i i dea seama, într-o m sur , de averea ce-i fusese l sat mo tenire; i, întrucât muncise pân acum numai pentru a dobândi onoare, pentru ca cei din cetatea lui s vad c nu i-a folosit timpul în zadar, voia s fie înconjurat de oameni i înso it de o sut de cavaleri, parte prieteni i parte slujitori; i îl ruga s fie atât de bun i s orânduiasc altfel ca s i se fac o primire plin de cinste: lucru care ar fi însemnat o onoare nu numai pentru el însu i, dar i pentru unchiul s u, întrucât el îl crescuse. Giovanni Fogliani nu a neglijat nimic din ceea ce se cuvenea s fac pentru nepotul s u; i, dup ce i-a orânduit o primire plin de onoruri, l-a instalat în casa lui; câteva zile mai târziu, în care timp preg tise în tain tot ceea ce îi era necesar pentru a- i s vâr i crimele pl nuite, Oliverotto d du aici un osp solemn la care îl pofti pe Giovanni Fogliani împreun cu frunta ii ora ului. Dup ce terminar de mâncat i fur sfâr ite de asemenea acele distrac ii 6 Este vorba de Oliverotto sau Euffreiucci din Fermo, ucis împreun cu ceilal i partizani ai Orsinilor la întrunirea de la Magione. 7 Paolo Vitelli, condotier al Floren ei, a fost executat sub acuza ia de a fi voit s se fac st pân asupra Republicii (1499). 8 St pân al Cet ii Città di Castello, a fost i el ucis la Sinigaglia.

89

prin care se obi nuie te a se întov i asemenea ospe e, Oliverotto, cu mult pricepere, aduse discu ia asupra unor chestiuni mai grave, vorbind despre gloria papei Alexandru i a lui Cezar, fiul s u, i despre ac iunile pe care le-au întreprins. Iar când Giovanni i ceilal i r spunser la aceasta luând parte la discu ie, el se scul deodat spunând c asemenea chestiuni trebuie vorbite într-un loc mai tainic; i se retrase într-o odaie unde îl urmar Giovanni i to i ceilal i cet eni. Dar de-abia se ezar , când, din ascunzi uri, ie ir solda ii care îl omorâr pe Giovanni i pe to i ceilal i. Dup aceast crim , Oliverotto înc lec , i, str tând cetatea, asedie în palatul s u pe magistratul suprem; astfel încât, de team , fur constrân i cu to ii s -l asculte i s alc tuiasc o guvernare în fruntea c reia îl ridicar pe el ca Principe. Dup ce fur uci i de asemenea to i aceia care, fiind nemul umi i, puteau s -i fac r u, el î i înt ri st pânirea prin legiuiri civile i militare noi, astfel încât, în mai pu in de un an, cât a fost Principe, nu numai c a ajuns s fie cu totul sigur de st pânirea Cet ii, dar to i vecinii se temeau de el. Iar r sturnarea lui de la putere, ar fi fost tot atât de grea ca i în cazul lui Agatocle, dac el nu s-ar fi l sat în elat de Cezar Borgia atunci când acesta a pus mâna pe to i cei din partidul Orsini i Vitelli, la Sinigaglia9, dup cum v-am spus mai sus; i el a fost prins aici, astfel c , un an dup ce s vâr ise paricidul, a fost el însu i strangulat împreun cu Vitellozzo, cel care fusese maestrul faptelor lui de vitejie i al nelegiuirilor lui. Unii oameni ar putea s se întrebe cum este oare posibil ca Agatocle, i al ii asemenea lui, s fi putut, dup atâtea tr ri i cruzimi, s mai tr iasc mult vreme i f primejdie în ara lor i se apere de du manii din afar , f ca cei din propria lor cetate conspire vreodat împotriva lor; când este tiut c al ii nu au putut, din cauza cruzimii lor, s i p streze statul nici chiar în timp de pace i cu atât mai pu in în vremurile tulburi de r zboi. Cred c faptul acesta se explic prin modul mai bun sau mai r u în care e folosit cruzimea. Putem spune (dac este permis a vorbi bine despre ceva r u), c un act de cruzime este bun dac îl vâr im o singur dat i constrân i de nevoia de a ne asigura puterea, dar nu continu m apoi în acest fel ci facem astfel ca acel act s devin binef tor pentru cât mai mul i dintre supu ii 9 Este vorba de episodul narat mai sus, al ac iunii lui Borgia la Sinigaglia (Decembrie 1502).

— 90 —

no tri; cruzimile sunt îns r u întrebuin ate atunci când, de i pu ine la început, cresc cu vremea cu mult mai mult decât diminueaz . Cei care aleg prima cale pot, cu ajutorul lui Dumnezeu i al oamenilor, s aib o speran de refacere a st pânirii lor, cum s-a întâmplat în cazul lui Agatocle; pentru ceilal i este îns cu neputin s i p streze puterea. De unde urmeaz c trebuie s observ m acest fapt: c cel care ocup un stat trebuie s tie dinainte toate cruzimile pe care trebuie s le vâr easc , i trebuie s le fac pe toate dintr-odat pentru ca s nu trebuie s le ia mereu de la început i pentru ca, f s le repete, s i asigure încrederea supu ilor s i i s -i câ tige cându-le bine. Cel care procedeaz altfel, fie din sfial , fie pentru a luat hot râri proaste, acela este obligat s in mereu cu itul în mân ; i nu va putea s aib niciodat încredere în supu ii s i, deoarece nedrept ile mereu recente i continue care se fac împotriva lor nu pot crea încrederea necesar . C ci nedrept ile trebuie s vâr ite toate dintr-odat , pentru ca oamenii gustându-le mai pu in timp, s le g seasc mai pu in grele; iar binefacerile trebuie f cute încetul cu încetul pentru ca s le sim im savoarea vreme mai îndelungat . Principele trebuie îns , mai mult decât orice, s tr iasc în a a fel cu supu ii s i încât nicio întâmplare, bun sau rea, s nu-l fac s i schimbe atitudinea; c ci, dac timpurile grele te duc la restri te, nu mai ai timp s iei m surile cele mai severe; iar binele pe care îl faci nu- i ajut la nimic, deoarece se va socoti c ai fost constrâns s -l faci i nimeni nu- i va fi recunosc tor pentru el. ———————————

91

CAPITOLUL IX - Despre Principatul civil. Dar, trecând acum la analiza celui de al doilea mod pe care trebuie sa-l ar m, anume când un simplu cet ean devine Principe al rii lui nu prin crime sau prin alte ac iuni violente, dar prin favoarea concet enilor lui, st pânire ce poate fi numit Principat civil ( i pe care o po i dobândi f s ai nevoie de o energie des vâr it sau de o ocazie tot astfel, ci î i trebuie mai curând o viclenie care s reu easc ), spun în aceast privin c un astfel de Principat se ob ine fie prin favoarea poporului, fie prin aceea a celor mari. Într-adev r, se întâlnesc în orice cetate aceste dou direc ii deosebite: ele apar din faptul ca poporul nu dore te fie comandat nici asuprit de cei mari, pe când cei mari doresc comande poporului i s -l asupreasc ; aceste dou voin e deosebite fac s se produc într-o cetate unul din cele trei efecte ale lor: Principatul, libertatea sau anarhia1. Principatul este creat fie prin voin a poporului, fie a celor mari, dup cum una sau cealalt din aceste p i g sesc prilejul de a o face. C ci, dac cei mari î i dau seama ca nu pot rezista poporului, i îndreapt întreaga lor favoare asupra unuia dintre ei i îl fac Principe pentru a putea s i satisfac toate poftele fiind acoperi i de el. Poporul de asemenea, v zând c nu poate s reziste celor mari, î i concentreaz întreaga favoare asupra unuia singur, alegându-l Principe spre a fi ap rat de puterea lui. Cel care ajunge Principe cu ajutorul celor mari, se men ine în aceast situa ie mai greu decât cel care dobânde te m rirea cu ajutorul poporului; c ci, de i Principe, el are în jurul lui mul i oameni care se socotesc a fi egalii lui, astfel încât nu poate nici s -i guverneze, nici s le porunceasc dup voia lui. Dar cel care ajunge Principe prin favoarea poporului, se g se te singur în acest loc, i nu are în jurul lui pe nimeni sau foarte pu ini care s nu fie gata s -l asculte2. Afar de aceasta, pe cei mari nu po i s -i mul ume ti în În text „lizenzia”; traducerile franceze sau „licence” (Ferrari op.cit., p. 99, Yves Lévy, op.cit, p. 62); Rehberg (op.cit, p. 63): „unbändige Gesetzlosigkeit”. 2 Cf. Discorsi I, 40, op.cit., p. 236: „De unde rezult c acei tirani care au prieten poporul i du mani pe cei mari, sunt mai siguri deoarece violenta lor are drept suport for e mai mari decât posed aceia, care au drept du man poporul i drept prieten nobilimea”. 1

— 92 —

mod cinstit i f a face r u celorlal i, dar po i mul umi în felul acesta poporul; c ci ceea ce vrea poporul este mai cinstit decât ceea ce vor cei mari, întrucât ace tia din urm vor s asupreasc , iar cei dintâi nu vor s fie asupri i. În plus, un Principe nu se poate considera niciodat în siguran fa de un popor care îi este du man, deoarece acesta este prea numeros; dar el poate lua toate surile împotriva celor mari, deoarece sunt pu ini. Lucrul cel mai grav la care un Principe se poate a tepta din partea unui popor ostil, este de a fi p sit de el; dar dac cei mari îi sunt du mani, nu are s se team numai de a fi p sit de ei, ci de a-i vedea ridicându-se împotriva lui; c ci, având o vedere mai larg i fiind mai vicleni, ei tiu întotdeauna s i rezerve timpul necesar spre a se salva, i caut s i pun în valoare meritele fa de cel care, dup speran a lor, va învinge. Se mai adaug faptul c un Principe este întotdeauna constrâns s tr iasc cu acela i popor; dar el poate s renun e de a avea în conducere mereu pe aceia i demnitari în jurul lui, i poate s numeasc i s destituie în fiecare zi pe al ii i s le împart i s le ia onorurile dup bunul lui plac. i pentru a l muri mai bine aceast chestiune, voi spune c cei mari pot3 s fie considera i în mod principal în dou feluri: ei se comport în a a fel încât prin atitudinea lor se leag cu totul de soarta Principelui, sau nu se leag deloc de ea. Cei care i se pun astfel la dispozi ie i nu sunt lacomi de averi, trebuie onora i i stima i; iar cei care nu i se supun astfel, trebuie considera i în dou feluri: c ci ei procedeaz astfel din la itate i lips natural de putere sufleteasc , i în cazul acesta trebuie s te serve ti de ei, i îndeosebi de aceia care î i pot da sfaturi în elepte, a a încât în împrejur rile bune ei s i fie o onoare iar în timp de nenorocire s nu mai ai a te teme de ei. Dar atunci când ei nu i se pun la dispozi ie, atât din calcul cât i din ambi ie, înseamn c se gândesc mai mult la ei în i decât la Principe, i trebuie s te fere ti i s te temi de asemenea oameni ca de ni te du mani i, deoarece, oricare î i va fi împrejurarea advers , ei vor contribui la r sturnarea ta. adar cel care devine Principe prin favoarea poporului, trebuie În textul edi iei pe care o urm m, a lui Angelo Pernice, g sim „possono”, dup cum am tradus. Alte edi ii, a lui Michieli, spre pild (op.cit., p. 82), a lui Chabod (op.cit., p. 48), a lui Carli (op.cit., p. 46), a lui Antonio Panella (op.cit. p. 40) i a lui Francesco Costero (op.cit., p. 41), adopt lec iunea „debbono” adic „trebuie”. 3

93

i-l p streze prieten; lucru care îi va fi u or, deoarece poporul nu cere altceva decât s nu fie asuprit. Dar cel care ajunge Principe contrar voin ei poporului i prin favoarea celor mari va trebui, înainte de toate, s caute s câ tige de partea lui poporul; lucru care îi va fii u or dac îl va lua sub obl duirea lui. i deoarece firea omului este astfel încât, atunci când i se face un bine de c tre cel de la care credea c va primi numai r u, ajunge fie mai devotat fa de el decât fa de un alt binef tor, înseamn c poporul va deveni dintr-odat favorabil acestui Principe mai mult decât i-ar fi devenit dac acesta ar fi dobândit Principatul prin propria lui alegere. Principele va putea câ tiga aceast iubire a poporului în mai multe feluri, cu privire la care nu putem da o regul amintit , deoarece ele variaz dup cazul particular al subiectului. Voi l sa a adar de o parte aceast chestiune. Voi conclude numai, spunând c un Principe trebuie s se bucure de prietenia poporului; altfel nu va avea niciun mijloc de sc pare în împrejur rile adverse. Nabis, principe al spartanilor4, a sus inut asaltul Greciei întregi i a rezistat unei armate romane pretutindeni i deplin victorioase, ap rându- i împotriva lor atât statul cât i situa ia; astfel, în momentul primejdiei i-a fost suficient s se asigure numai împotriva câtorva du mani; dac îns poporul întreg ar fi fost împotriva lui, nu i-ar fi fost de ajuns aceasta. S nu mi se r spund , contestând adev rul acestei p reri prin proverbul prea cunoscut care afirm c cel care se bazeaz pe popor construie te pe noroi: este adev rat c , atunci când un simplu particular se bazeaz pe favoarea poporului i se am ge te cu gândul c acesta îl va sc pa dac va fi urm rit de du mani sau de magistra i, el poate de multe ori s se în ele, a a cum li s-a întâmplat Gracchilor la Roma i lui Messer Giorgio Scali la Floren a5. Dar dac Principele care se bazeaz pe popor tie s Nabis a luat puterea la Sparta în 206, guvernând Cetatea pân la 192 î. Chr. Îl g sim în lupt contra Ligii Acheiene unite cu romanii i ucis în cursul unor tratative cu Etolienii, de c tre trimi ii acestora. Cf. i Discorsi I, 40, op.cit., p. 236, unde Machiavelli men ioneaz cazul lui Nabis ca exemplu al tiranului având prieten poporul i du man pe cei mari, i salvându-se cu ajutorul tocmai al celui dintâi (cf. nota 2, a acestui capitol). Despre uciderea lui Nabis, în Discorsi, III, 6, op.cit., p. 393–394. 5 Giorgio Scali, om dintre cei mai boga i, a fost de partea poporului în acele mi ri populare ale Floren ei (1378) care s-au numit ale „Ciompi”lor; la sfâr it a fost p sit de popor i decapitat (1382). 4

— 94 —

conduc i este un om curajos, care nu se sperie în împrejur rile grele i nu renun la celelalte preg tiri ale lui, iar prin energia i ordinea lui î i p streaz încrederea tuturor, poporul nu-l va în ela i el î i va da seama c temeliile pe care a construit sunt bune. Aceste Principate civile trec printr-o situa ie grea în momentul în care urc de la forma de guvernare civil la cea absolut . C ci Principii de acest fel conduc fie prin ei în i, fie prin mijlocirea diferitelor magistraturi; în acest ultim caz, situa ia lor este mai slab i mai primejdioas , deoarece puterea lor atârn în totul de voin a acelor cet eni care ocup magistraturile; iar ace tia pot s i ia cu mult u urin puterea, mai ales în împrejur ri grele, fie împotrivindu-i-se, fie refuzându-i ascultarea. Într-o primejdie de acest fel, Principele nu are timpul necesar s ia în mân puterea absolut , deoarece cet enii i locuitorii supu i care ascult în mod obi nuit de autoritatea magistra ilor, nu vor, în împrejur ri grele, s asculte de autoritatea lui; astfel, în situa iile îndoielnice de acest fel, el va g si numai pu ini oameni în care s poat avea încredere. C ci un Principe de acest fel nu poate s se conduc dup cele ce constat în vremurile de pace, când cet enii au nevoie de stat; fiecare alearg , fiecare f duie te i fiecare vrea s moar pentru stat, atunci când moartea este departe; dar în timpurile de restri te, când statul are nevoie de cet eni, g se ti prea pu ini oameni de acest fel. i aceast experien este cu atât mai primejdioas , cu cât nu o po i face decât o singur dat . adar un Principe în elept trebuie s reflecteze alegând acel mod de guvernare prin care supu ii lui, oricând i în orice fel de împrejur ri, s aib nevoie de stat i de el; în acest caz, ei îi vor fi întotdeauna credincio i. ———————————

95

CAPITOLUL X – În ce fel trebuie m surate for ele oric rui Principat. Spre a putea analiza caracterele acestor Principate, trebuie s consider m de asemenea i acest lucru: anume s vedem dac un Principe are un stat atât de mare încât poate, la nevoie, s se apere singur; sau are întotdeauna nevoie s fie ap rat de altul. i spre a l muri mai bine aceast chestiune, spun c , dup credin a mea, se pot sus ine singuri aceia care, dispunând fie de oameni mul i, fie de bani, reu esc s i alc tuiasc o armat bun i s dea lupta în câmp deschis împotriva oricui ar veni s -i atace; i tot astfel cred c au întotdeauna nevoie de un altul aceia care nu pot înceap lupta deschis împotriva du manului, ci sunt constrân i s se ascund în untrul zidurilor cet ii i pe acestea le apere. De primul caz am vorbit în alt parte1 i vom ad uga ceva mai departe2 celelalte elemente necesare. În ce prive te al doilea caz, nu putem face altceva decât s -i sf tuim în mod st ruitor pe Principii de acest fel, s i înt reasc i s i înarmeze cetatea lor i s nu se îngrijeasc nicidecum de restul rii. Iar cel care î i va fi fortificat ora ul i se va fi comportat fa de celelalte state i de cet enii lui în felul ar tat mai sus3 i în cel care va fi ar tat mai departe4, acela nu va fi niciodat atacat decât cu mult team ; deoarece oamenilor nu le place s întreprind ac iuni în care v d c au de întâmpinat dificult i, i tim c nu este nicidecum u or s ataci pe cel care i-a înt rit bine cetatea i nu este urât de popor. Ora ele din Germania5 sunt cu totul libere, au un teritoriu mic, ascult de împ rat când vor i nu se tem nici de el nici de al i vecini oricât de puternici din jurul lor; c ci sunt atât de bine înt rite încât fiecare se gânde te c trebuie s fie de lung durat i grea o asemenea cucerire. Într-adev r, toate ora ele sunt prev zute cu an uri i ziduri potrivite; au artilerie suficient ; iar În cap. VI. În cap. XII-XIII. 3 În cap. IX. 4 În cap. XIX. 5 Machiavelli a vizitat Germania în cursul ambasadei lui la împ ratul Maximiliam, în 1507–1508. O expunere a situa iei Germaniei se g se te în Discorso sepra le cose d’Alemagna i în Ritratti delle cose d’Alemagna. 1 2

— 96 —

în magaziile publice p streaz întotdeauna cantit i de b utur , de hran i de combustibil suficiente pentru un an; afar de aceasta, pentru a putea hr ni masa cea mare a poporului f pagub pentru finan ele publice, aceste ora e orânduiesc dinainte totul în a fel încât timp de un an ele pot întrebuin a pe locuitori la acele me te uguri i ocupa iuni care constituie nervul i via a îns i a unei cet i, i din care poporul de jos î i scoate existen a. Sunt aici de asemenea în mare cinste exerci iile militare i exist o întreag organiza ie pentru între inerea lor. adar un Principe care are o cetate puternic înt rit i nu s-a cut urât de supu i, nu poate fi atacat; i chiar dac s-ar g si cineva care s -l atace, îndr zneala lui s-ar încheia curând cu mult ru ine; c ci lucrurile sunt în lume atât de schimb toare, încât nu este posibil ca cineva s stea un an întreg cu armatele lui la asediul unui ora i s nu fac nimic altceva. Iar dac cineva mi-ar r spunde c poporul, care î i are mo iile în afara ora ului i le vede devastate, nu va putea s îndure mult aceasta, iar asediul îndelungat i grija de averea lui proprie îl va face s uite de Principe, voi r spunde la aceasta spunând c un Principe puternic i curajos va învinge întotdeauna toate aceste greut i, fie dând oamenilor speran a c r ul nu va fi de lung durat , fie f cându-i se team de cruzimea du manului sau asigurându-se cu toat priceperea lui de persoana acelora care i se par prea îndr zne i. În plus este logic ca du manul s ard i s devasteze ara din primul moment în care a atacat, a adar atunci când to i sunt înc plini de curaj i hot râ i s se apere; de asemenea, Principele trebuie s se team cu atât mai pu in cu cât, dup câtva timp, când curajul tuturor a sl bit, se vede c pagubele s-au produs i astfel r ul este acceptat întrucât nu se mai poate face nimic împotriva lui; atunci îns oamenii se strâng cu atât mai mult în jurul Principelui, cu cât li se pare c el le datoreaz mult, deoarece pentru ap rarea lui le-au fost arse casele i le-au fost jefuite mo iile. Natura omului este într-adev r astfel încât el se simte obligat fa de cel lalt atât prin binele pe care i-l face cât i prin acela pe care îl prime te de la el. Dac vom considera a adar cu aten ie toate aceste lucruri, vom vedea c nu-i este greu unui Principe prudent s p streze viu curajul supu ilor s i atât la începutul cât i în cursul asediului, cu condi ia desigur s nu-i lipseasc nici hrana nici mijloacele de ap rare. ———————————

97

CAPITOLUL XI – Despre Principatele eclesiastice. Ne mai r mâne s discut m acum numai despre Principatele eclesiastice: aici greutatea se arat înainte de a le ob ine, deoarece se dobândesc fie prin energie fie prin ocazie, i se p streaz atât una cât i f cealalt ; ele se sus in într-adev r pe baza orânduirilor foarte vechi ale religiei care sunt atât de puternice i de a a natur încât îi men in pe Principi la locul lor oricare le-ar fi modul de ac iune i felul de via . Ace tia sunt a adar singurii oameni care au un stat i nu îl ap ; au supu i i nu îi guverneaz ; iar rile lor cu toate c nu sunt ap rate, nu le sunt totu i luate; supu ii, cu toate c nu sunt guverna i, nu se arat preocupa i de aceasta, i nu se gândesc s se sustrag autorit ii lor i nici n-ar putea s-o fac . A adar singure aceste Principate sunt sigure i fericite. Dar, întrucât sunt guvernate de o ra iune superioar la care mintea omeneasc nu ajunge, renun de a mai vorbi despre ele; fiind într-adev r create i p strate de Dumnezeu, ar însemna s m ar t prea încrezut i îndr zne dac a discuta asupra lor1. Totu i, cineva ar putea s m întrebe cum se face c Biserica a dobândit ca putere temporal o autoritate atât de mare, tiut fiind c , înaintea papei Alexandru, to i Principii de seam ai Italiei i nu numai cei care se chemau astfel, dar oricare baron i simplu senior, oricât de mic, îi d deau prea pu in importan în ce prive te puterea temporal , pe când ast zi chiar un rege al Fran ei tremur din cauza ei, i ea este în stare s -l goneasc din Italia2 i tot ea s -i distrug pe vene ieni: aceste lucruri deci, de i cunoscute, nu mi se par de prisos s fie amintite pe larg. Înainte ca regele Carol al VIII-lea s fi coborât în Italia3, ara aceasta se afla sub puterea Papei, a vene ienilor, a Regelui Neapolului, a Ducelui de Milano i a florentinilor. Aceste mari puteri trebuiau s aib dou preocup ri principale: mai întâi ca niciun str in s nu intre cu armatele în Italia; apoi ca niciunul dintre Principi s nu ocupe un teritoriu mai mare decât cel lalt. Mai primejdio i erau Papa i vene ienii. Pentru a putea rezista 1 2 3

Este clar ironia acestor rânduri. Este vorba de Iuliu al II-lea, victorios fa În 1494. — 98 —

de Ludovic al XII-lea.

acestora din urm , era necesar unirea tuturor celorlal i, a a cum ea s-a realizat la ap rarea Ferrarei4; iar pentru a mic ora puterea Papei, se serveau de marile familii romane care, fiind împ ite în dou partide, Orisini i Colonna, aveau întotdeauna un motiv de discordie între ele; dar întrucât erau tot timpul cu armele în mân i gata de lupt chiar sub ochii Papei, men ineau Statul Papal întro stare de sl biciune i neputin . i cu toate c ap rea uneori câte un Pap curajos, cum a fost Sixt al IV-lea5, nici norocul nici priceperea lor nu au putut s libereze vreodat Statul de aceste rele. Iar via a scurt a acestor Papi a fost cauza neputin ei lor; c ci în cei zece ani cât guverna în medie un Pap , era mult dac reu ea, cu greutate, s înjoseasc una dintre fac iuni; iar dac , cu voia lui Dumnezeu, unul reu ea s nimiceasc aproape partidul Colonna, r rea deodat un altul, du man al Orsinilor, care îi cea pe ceilal i s se ridice din nou i nu avea timpul suficient s -i distrug pe Orsini. Urmarea era c for ele temporale ale Papei erau prea pu in pre uite în Italia. A ap rut apoi Alexandru al VI-lea care, dintre to i Pontificii care au fost vreodat , a ar tat marea autoritate pe care poate s-o dobândeasc un Pap atât prin bani cât i prin for . Cu ajutorul ducelui Valentino i cu prilejul coborârii francezilor în Italia, el înf ptui toate acele lucruri despre care am vorbit mai sus în relatarea ac iunilor Ducelui. i cu toate inten ia lui nu era aceea de a în a puterea Bisericii, dar puterea Ducelui, ac iunile lui au însemnat totu i prilej de m rire pentru aceasta; iar dup moartea lui i a Ducelui, Biserica a mo tenit rodul str duin elor lui. Urm apoi Papa Iuliu al II-lea care g si Biserica puternic întrucât st pânea întreaga Romagna, iar familiile nobilimii romane erau distruse i partidele lor desfiin ate prin persecu iile lui Alexandru; el g si de asemenea calea deschis pentru a strânge bani printr-un mijloc înc

Ferrara a fost atacat în 1482 de vene ieni. Au ap rat-o laolalt ducele Ferrarei, Ercole I de Este, papa Sixt al IV-lea, Alfonso de Neapole i Lorenzo Magnificul. 5 A ocupat tronul pontifical în anii 1471–1484. Machiavelli îi închin o pagin din Istorie Fiorentine VII, 22, (în Opere, a cura di Antonio Panella, Milano-Roma, Rizzolio. I, 1938, p. 435): „A fost acest Pap cel dintâi care a început s arate cât de mult poate face un Pontifice i cum multe lucruri care înainte erau numite erori, puteau fi ascunse sub autoritatea pontifical … Acest mod ambi ios de a proceda a f cut s fie mai mult stimat de Principii Italiei i fiecare caut s i-l fac prieten”. 4

99

neîntrebuin at pân la Alexandru6. Iuliu al II-lea, nu numai c a continuat aceste procedee, dar le-a accentuat; i se gândi s cucereasc Bologna7, s -i distrug de asemenea pe vene ieni i s i goneasc pe francezi din Italia; aceste lucruri i-au reu it toate, i faptul este cu atât mai mult spre lauda lui au cât a f cut totul spre a cre te puterea Bisericii iar nu spre a- i satisface interesul lui particular. A men inut apoi partidele Orsini i Colonna în situa ia în care le g sise, i cu toate c existau între ei motive de tulburare, au fost totu i dou lucruri care i-au oprit în ac iunea lor: a fost, mai întâi, marele prestigiu al Bisericii care îi speria; i apoi faptul nu î i aveau cardinalii lor, care provoac de obicei neîn elegeri grave între ei; într-adev r, aceste dou partide nu vor putea s ajung la o în elegere între ele atâta vreme cât î i vor avea cardinalii lor, deoarece ei sunt aceia care, la Roma i în celelalte i, între in discordiile vii dintre partide, pe când nobilimea laic din ambele p i este silit s -i apere; i astfel se nasc, din ambi ia prela ilor, discordiile i tulbur rile între nobili. Sfin ia Sa Papa Leon8 a g sit a adar acest Stat pontifical foarte puternic; i oamenii sper c , dac ceilal i l-au în at glorios prin puterea armelor, el, prin bun tatea i celelalte virtu i nenum rate pe care le posed , îl va face m re i respectat. ———————————

Este vorba de vinderea func iunilor eclesiastice. Iuliu al II-lea a ocupat Bologna, în 1508; cu acest prilej, Michelangelo a lucrat statuia monumental distrus la întoarcerea st pânitorilor Bolognei, Bentivogli (1511). 8 Leon al X-lea de Medici, ales pap în februarie 1513, a adar pu in înainte de începerea redact rii Principelui. 6

7

— 100 —

CAPITOLUL XII – De câte feluri suni armatele i despre solda ii mercenari. Dup ce am discutat în mod particular despre toate caracterele Principatelor pe care mi-am propus s le analizez la începutul acestor pagini, i dup ce am considerat în parte cauzele bunei lor st ri sau a decaden ei lor, indicând de asemenea modul în care unii au încercat s le dobândeasc i s le p streze, îmi r mâne s vorbesc acum în general despre r zboaiele i modurile de ap rare care pot s apar în fiecare dintre ele. Am spus mai sus1 c un Principe trebuie s aib temelii adânci în statul s u, altfel el se pr bu te în mod necesar. Dar temelia cea mai însemnat a oric rui stat atât nou cât i vechi sau mixt, este alc tuit din legi i armate bune. i deoarece nu pot s existe legi bune acolo unde nu sunt armate bune, i este de asemenea necesar ca acolo unde sunt armate bune s existe i legi bune, voi l sa la o parte discu ia referitoare la legi, i voi vorbi despre armate. Spun a adar c armatele cu care un Principe î i ap ara sunt sau ale lui proprii, sau mercenare, sau armate aliate sau în sfâr it, formate din aceste elemente diverse, putând fi numite în acest caz mixte. Cele mercenare i aliate sunt inutile i primejdioase. Iar dac un Principe î i întemeiaz puterea statului pe armatele mercenare, nu va avea niciodat o situa ie solid i nici sigur ; deoarece asemenea armate sunt lipsite de unitate între ele, sunt ambi ioase, disciplin i necredincioase; ele sunt pline de vitejie între prieteni, dar sunt la e în fa a du manilor, nu se tem de Dumnezeu i nici nu- i in cuvântul fa de oameni; cu atât mai mult î i amâni o înfrângere cu cât amâni mai mult atacul pe care l-ai da cu ajutorul lor; i dup cum du manii te jefuiesc în timp de r zboi, asemenea armate te jefuiesc în timp de pace. Cauza acestor fapte este c armatele de acest fel nu lupt nici din iubire de ar , nici dintr-un alt motiv decât acela c primesc o mic leaf ; iar aceasta nu este suficient pentru a-i face s vrea s moar pentru tine2. În cap. VII. Machiavelli vorbe te despre armatele mercenare, i în Discorsi, I, 43, op.cit., p. 238–239: „Din acest exemplu se pot cunoa te în parte cauzele inutilit ii solda ilor mercenari, care nu au alt motiv care s -i in în func ia lor decât pu ina leaf pe care le-o dai. Acest motiv nu este i nici 1 2

101

Vor bucuros s fie solda ii t i atâta timp cât nu por i r zboi; dar de îndat ce r zboiul începe, vor sau s fug sau s se întoarc la ei acas . Nu mi-ar fi prea greu s dovedesc aceasta, deoarece ruina Italiei nu are ast zi alt cauz decât aceea de a se fi bazat mult vreme numai pe armate mercenare. Acestea au avut uneori unele victorii i, în ciocnirile care s-au produs între ele, p reau c au destul vitejie3; dar îndat ce ap rur armatele str ine, v zur to i cât valorau în realitate celelalte. Astfel i-a fost u or lui Carol, regele Fran ei, s cucereasc Italia cu creta4: iar cei care spuneau c catele noastre sunt cauza acestui lucru, spuneau adev rul5; numai c nu este vorba de p catele la care se gândeau ei, ci de acelea pe care le-am indicat eu; i întrucât erau p catele Principilor, au îndurat i ei urm rile lor grele. Vreau s ar t mai bine rezultatele nefericite ale acestui fel de armate. C pitanii mercenari sunt sau solda i plini de valoare, sau nu sunt; dac sunt astfel, nu po i avea încredere în ei, deoarece vor aspira întotdeauna la propria lor m rire, fie doborându-te pe tine, care le e ti st pân, fie doborându-i pe al ii f voia ta; dar dac un asemenea c pitan de armat nu este un om de valoare, atunci el te nenoroce te de obicei. Dac mi se obiecteaz îns c orice c pitan de armate va face aceasta, deoarece are trupele în mâinile lui, fie c este mercenar sau nu, voi r spunde ar tând c nu poate fi suficient spre a-i face credincio i i spre a-i face s i fie atât de mult prieteni încât s vrea s moar pentru tine. C ci în armatele în care nu exist niciun fel de dragoste fa de acela pentru care lup i i care s fac din solda i alia ii lui, nu va putea fi niciodat o energie suficient spre a rezista unui du man, pu in energic”. 3 Comentatorii noteaz c Machiavelli se refer probabil la cele dou armate mercenare mai însemnate, ale partidului Sforza i ale partidului lui Andrea Braccio, în continu lupt între ele. 4 Commynes (Mémoires, VII, 14) noteaz aceste cuvinte atribuindu-le papei Alexandru al VI-lea, care îl compar pe Carol al VIII-lea cu un „marechal de logis”, deoarece în cucerirea repede a Italiei, el n-a avut decât, s însemne cu creta diferitele case unde voia s i instaleze trupele în cantonament: „…et comme a dict le pape Alexandre qui règne, les Francois y sont venuz avec des esperons de boys et de la croye en la main des fourriers pour mercher leurs logis, sans aultre peine” (Mémoires de Philippe de Commynes, nouvelle édition revue sur un manuscrit ayant appartenu a Diane de Poitiers, par R. Chantelauze. Paris, Firmin-Didot, 1881, p. 554). 5 Machiavelli se refer la Savonarola, ale c rui predici profetizau expedi ia lui Carol al VIII-lea. — 102 —

armatele trebuie s fie sub comanda sau a unui Principe sau a unei Republici: Principele trebuie s mearg i s îndeplineasc el însu i func ia de c pitan; Republica s i trimit pe propriii ei cet eni, iar când unul dintre ace tia nu se arat a fi om de valoare, trebuie schimbat; dac îns este astfel, trebuie inut strict între marginile legilor pentru ca s nu le dep easc . Experien a ne arat într-adev r c singuri Principii i Republicile care posed armatele lor proprii s vâr esc ac iuni de seam , pe când armatele mercenare nu aduc decât neajunsuri; iar o Republic înarmat cu armele ei proprii se va supune mult mai greu decât Republica ap rat de armate str ine, unui tiran ie it dintre cet enii ei. Roma i Sparta au fost multe secole înarmate i libere. Elve ienii au armate des vâr ite i sunt cu totul liberi. Între armatele mercenare antice avem ca exemplu pe cartaginezi care, dup ce sfâr iser primul r zboi cu romanii, au fost pe punctul de a fi învin i de solda ii lor mercenari, cu toate c aveau drept comandan i pe propriii lor cet eni6. Dup moartea lui Epaminonda, thebanii l-au ales pe Filip al Macedoniei, comandant al armatelor lor, iar dup ce le-a câ tigat victoria, le-a luat lor în i libertatea7. Milanezii, dup moartea ducelui Filip, îl angajar pe Francesco Sforza pentru a lupta contra vene ienilor; iar el, dup ce îi învinse pe du mani la Caravaggio, se uni cu ei pentru a-i supune pe milanezi, patronii lui8. Sforza, tat l s u, pe când era în slujba reginei Ioana a Neapolului, o l la un moment dat, pe nea teptate, f niciun soldat, astfel c , spre a nu- i pierde tronul, ea fu constrâns s se pun la discre ia regelui Aragonului9. Iar dac vene ienii i florentinii i-au întins în trecut cuceririle cu ajutorul acestui gen de armat , iar c pitanii lor nu s6 O referire la r zboiul inexpiabil g sim i în Discorsi, III, 32, op.cit., p. 460. 7 Este o inexactitate în relatarea lui Machiavelli. Filip al II-lea al Macedoniei a fost aliat cu Thebanii în primul R zboi sacru (355–353) i de-abia mai târziu, dup victoria de la Cheronea (338), a ocupat, Teba, aliat cu Athena. 8 Este vorba de Filippo Maria Visconti, dup moartea c ruia (1447), Republica Ambrozian (Milanul) angaj trupele lui Sforza contra Vene iei. 9 Muzio Attendolo Sforza o p si pe nea teptate pe regina Ioana a IIa, (1420), trecând de partea adversarului ei, Ludovic al III-lea de Anjou, pretendent la tronul regatului. Pentru a se ap ra contra acestuia, regina trebui s se alieze cu Alfonso de Aragon, c ruia, neavând mo tenitori, îi tronul.

103

au proclamat totu i Principi, ci au ap rat aceste state, r spund c în cazul acesta florentinii au fost favoriza i de noroc; într-adev r, dintre c pitanii mercenari de valoare i de care s-ar fi putut teme, unii nu au avut victorii, al ii au întâmpinat rezisten e, iar al ii iau îndreptat ambi iile în alt parte. Cel care n-a avut victorii a fost Giovanni Acuto, a c rui fidelitate a adar nu a putut fi pus la încercare, întrucât nu a fost niciodat victorios10; dar oricine va putea m rturisi c , dac acesta ar fi învins vreodat , florentinii ar fi r mas la discre ia lui. Sforza a avut întotdeauna împotriva lui pe solda ii lui Braccio, astfel c s-au pândit continuu unii pe al ii11. Francesco i-a îndreptat ambi iile asupra Lombardiei, în timp ce Braccio i le-a concentrat asupra Bisericii i regatului de Neapole. Dar s vorbim, despre cele ce s-au întâmplat acum de curând. Florentinii aleseser drept c pitan al lor pe Paolo Vitelli, om foarte în elept i care, din simplu particular, ajunsese s dobândeasc o mare faim 12. Dac acesta ar fi cucerit Pisa, cred c nimeni n-ar putea s nu spun c florentinii ar fi trebuit în cazul acesta s i se supun ; c ci, dac el ar fi voit s se pun în slujba du manilor lor, florentinii nu ar fi putut s i se împotriveasc în niciun fel; iar dac îl p strau între ei, trebuiau s i se supun . Cât prive te pe vene ieni, dac vom considera dezvoltarea cuceririlor lor, vom vedea c ac iunile lor au fost eficace i glorioase atâta vreme cât au luptat cu armele lor proprii, ceea ce s-a întâmplat înainte de îndreptarea cuceririlor lor asupra uscatului; într-adev r pe mare au luptat cu o des vâr it vitejie, cuprinzând în armatele lor atât pe nobili cât i pe oamenii plebei; dar de îndat ce au început s lupte pe uscat, au renun at la vitejia lor i au urmat obiceiul zboaielor Italiei. La începutul cre terii puterii lor pe uscat, faptul nu aveau multe posesiuni i se bucurau de o mare faim , i-a cut s nu aib de ce s se team prea mult de c pitanii lor; dar când st pânirile lor s-au întins, ceea ce s-a produs în vremea lui

10 Cu numele adev rat John Harkwood, condotier englez, venit în Italia în 1361 i mort la 1393, dup ce adunase o avere foarte mare din care cl di un spital pentru c torii englezi la Roma. Un portret al lui, lucrat ele Paolo Uccello, se g se te la Santa Maria del Fiore, catedrala Floren ei. 11 Este vorba de rivalitatea între Muzio Attendolo Sforza i Andrea Braccio di Montane, apoi de aceea între Francesco Sforza i Niccolò Fortebraccio. 12 Cf. cap. VIII.

— 104 —

Carmagnola13, i-au dat seama pentru prima oar de gre eala lor. Într-adev r, v zând vitejia lui deosebit atunci când, sub conducerea lui, l-au b tut pe ducele de Milano14, i observând, pe de alt parte, cât devenise apoi de calculat i rece în continuarea zboiului, i-au dat seama c al turi de el nu vor mai putea s aib niciodat vreo victorie, deoarece el nu mai voia aceasta15; cum îns nu puteau s -l concedieze de team s nu piard din nou ceea ce câ tigaser , au fost nevoi i s -l omoare spre a se asigura împotriva lui. Vene ienii au mai avut apoi drept c pitani mercenari pe Bartolomeo de Bergamo, pe Ruberto de San Severino, pe contele Pitigliano i pe al ii la fel16; dar în cazul acestora trebuiau s se team mai curând de pierderile pe care puteau s le sufere din cauza lor, decât de victoriile pe care le-ar fi câ tigat: ceea ce s-a i întâmplat chiar mai târziu la Vailà, când au pierdut într-o singur

13 Francesco Bussone, conte de Carmagnola, a fost mai întâi în slujba lui Filippo Maria Visconti, apoi a trecut la vene ieni. Dup câteva victorii mari, întâlni rezisten la Lodi i Cremona i pierdu luptele împotriva lui Francesco Sforza i Niccolò Piccinino. Fu acuzat de tr dare i decapitat (1432). 14 La Maclodio, în 1427. 15 În textul edi iei lui Francesco Costèro (op.cit., p. 48), g sim: „giudicarono non poter più vincere con lui, perchè, non volevano nè potean licenziarlo…” Ferrari traduce dup acest text (op.cit., p. 116): „… ils jugèrent qu’ils no devaient plus s’attendre à vaincre avec lui comme aussi qu’ils ne voulaient, ni ne pouvaient le licencier…” În edi ia lui Angelo Pernice, pe care o urm m, textul este îns urm torul: „…iudicorono con lui non potere più vincere, perchè non voleva, nè poteva licenziarlo” (op.cit., p. 66); iar în celelalte edi ii, a lui Armando Michieli (op.cit., p. 96), a lui Plinio Carli (op.cit., p, 57), Federico Chabod (op.cit. p. 64) i Antonio Panella (op.cit., v. II, p. 49) g sim textul care concord ca în eles cu lec iunea adoptat de Angelo Pernice: „iudicorono non potere con lui più vincere, porchè noa voleva, nè potere licenziarlo”. Traducerea francez a lui Yves Lévy este i ea conform acestor ultime texte: „…ils pensèrent qu’ils ne pourraient plus vaincre avec lui, parce qu’il ne le voulait pas et qu’ils ne pouvaient non plus le casser”… (op.cit., p. 82). 16 Machiavelli se refer la trei condotieri vesti i: Barlomeo Colleone, a rui statuie la Vene ia este opera lui Verrocchio, Roberto de SanSeverino care conduce armatele Vene iei la asediul Ferrarei i este învins (1482); Niccolò Orsini, conte de Pitigliano, învins la Vailà (1509) de Liga de la Cambrai.

105

zi tot ceea ce câ tigaser cu trud în timp de opt sute de ani17. ci armatele de felul acesta aduc numai cuceriri încete, târzii i slabe pe când pierderile sunt nea teptate i nespus de grave. Dar întrucât aceste exemple m-au adus s vorbesc despre Italia, care a fost mul i ani guvernat de armatele mercenare, vreau s expun aceste lucruri începând din timpurile cele mai vechi, pentru ca, odat cunoscute originea i dezvoltarea lor, s le putem ameliora cu mai mult u urin . Trebuie s afla i a adar c , de îndat ce, în vremurile din urm , Imperiul a început s fie alungat din Italia18, iar Papa a dobândit o putere temporal mai mare, Italia s-a împ it în mai multe state; ci multe din marile cet i luar armele împotriva nobilimii lor care, protejat odinioar de împ rat, le inea sub asuprirea ei; Biserica a sus inut aceste mi ri de r scoal a ora elor pentru a câ tiga putere în domeniul temporalului; iar în multe dintre ele, cet enii devenir Principi. Astfel Italia ajunse a fi aproape în întregime în mâinile Bisericii i ale câtorva Republici; dar, întrucât nici preo ii, nici burghezii ora elor nu erau obi nui i s mânuiasc armele, începur s angajeze în solda lor mercenari. Cel dintâi care a creat faima acestui gen de armate a fost Alberigo da Conio, din Romagna19. Din coala lui au coborât între al ii Braccio i Sforza care au fost, în vremea lor, adev ra i arbitrii ai Italiei. Dup ei au venit to i ceilal i care au condus aceste armate pân în vremurile noastre; iar rezultatul ac iunilor lor de vitejie este c Italia a fost cucerit ca într-o fug de Carol, a fost pr dat de Ludovic, supus cu for a de Ferrando20 i batjocorit de elve ieni21. Organizarea pe care au dat-o acestor armate a fost aceea de a lua orice putere infanteriei, pentru a- i asigura lor în i gloria. Au Machiavelli se refer la începuturile istoriei Vene iei, în secolul VII. Urmând o afirma ie a lui Machiavelli în Istorie fiorentine, urmeaz sc derea puterii imperiale asupra Italiei a început odat cu urcarea pe tron a lui Rudolf de Habsburg (1273): „Rudolf împ ratul, în loc s vie în Italia pentru a reda Imperiului gloria st pânirii ei, trimise aici pe un ambasador al s u cu dreptul de a libera acele Cet i care ar vrea s se scumpere, astfel c multe ora e se r scump rar …” (Istorie fiorentine, ed.cit., p. 85). 19 Alberigo din Barbiano, conte de Conio, a întemeiat prima Companie de mercenari la finele secolului XIV, numit „Compagnia di San Giorgio”. 20 Este vorba de Ferdinand Catolicul. 21 Elve ienii mercenari sunt men iona i aici pentru tr darea lor fa de Ludovic al XII-lea i de Ludovic Maurul. 17

18

— 106 —

procedat astfel deoarece, neposedând ei în i un stat al lor i tr ind din me te ugul armelor, nu puteau s dobândeasc gloria cu un num r mic de infanteri ti dar nici nu puteau s le dea de mâncare dac erau mul i; iat de ce s-au m rginit la cavalerie, astfel c , având un num r de oameni potrivit de mare, puteau s dobândeasc i hran i glorie. Lucrurile erau astfel încât într-o armat de dou zeci de mii de solda i, nu se g seau nici dou mii de infanteri ti. Afar de aceasta, se str duiser s i evite, lor i solda ilor lor, atât oboseala cât i frica, astfel c în lupte nu se omorau unii pe al ii ci se luau prizonieri f obliga ia de a pl ti vreun pre de r scump rare. Nu atacau cet ile în timpul nop ii, iar cei asedia i într-o cetate nu atacau nici ei taberele du mane; nu construiau în jurul taberelor înt rituri i nici nu s pau an uri; nu întreprindeau nicio ac iune militar în timpul iernii. Toate aceste lucruri erau îng duite prin regulamentele lor militare, pe care ei le inventaser pentru a- i evita, dup cum am spus, atât oboseala cât i primejdia: i au procedat atât de departe în acest sens, încât Italia a ajuns aservit i dezonorat . ———————————

107

CAPITOLUL XIII - Despre solda ii auxiliari, amesteca i i proprii. Armatele auxiliare, care sunt cel lalt fel de armate inutile, se formeaz atunci când faci apel la un conduc tor de stat puternic care vine s te ajute i s te apere cu trupele lui: a a cum a f cut în timpurile din urm papa Iuliu care, v zând la atacul contra Ferrarei1, exemplul trist al ac iunii armatelor sale mercenare, recurse la armate aliate i se în elese cu Ferrando, regele Spaniei, ca acesta s vin s -l ajute cu oamenii i cu armele lui. Armatele de felul acesta pot s fie folositoare i bune în sine, dar ele sunt aproape întotdeauna p gubitoare pentru cel care le cheam ; c ci dac pierzi, r mâi învins; iar dac învingi, r mâi prizonierul lor2. i cu toate c exemple de acest fel se g sesc foarte multe în istoria antic , nu vreau s nu men ionez exemplul recent al papei Iuliu al II-lea; a c rui hot râre nu putea s fie mai pu in în eleapt : voind într-adev r s ocupe Ferrara, s-a aruncat în întregime în mâinile unui str in. Dar norocul lui a f cut s se produc o a treia împrejurare, pentru ca el s nu culeag roadele hot rârii lui gre ite: c ci solda ii lui auxiliari fiind învin i la Ravenna3, iar elve ienii r sculându-se4 i izgonindu-i pe înving tori contrar oric rei a tept ri a lui i a celorlal i, nu mai r mase prizonierul du manilor s i întrucât ace tia fuseser alunga i, i nici al solda ilor lui auxiliari întrucât ace tia învinseser cu alte arme Este vorba de atacul lui Iuliu al II-lea împotriva Ferrarei la 1510, când ducele Alfonso de Este se aliase cu Ludovic al XII-lea, refuzând s intre în Liga Sfânt organizat de Pap împotriva Fran ei. 2 Cf. Discorsi, II, 20, op.cit., p. 338–339: „Spun a adar din nou c , dintre toate celelalte feluri de solda i, cei auxiliari sunt cei mai p gubitori. ci fa de ei, Principele sau Republica pe care o ajut , nu are nicio autoritate, deoarece are autoritate numai acela care îi trimite… A adar un Principe sau o Republic trebuie s ia orice alt m sur înainte de a recurge pentru ap rarea sa la solda i auxiliari i a-i introduce în statul lui, chiar dac ar trebui s aib încredere în ei, deoarece orice pact, orice conven ie, oricât de grea, pe care ar avea-o cu du manul, îi va fi mai pu in p gubitoare decât aceast cale de ac iune”. 3 Este vorba de victoria armatelor franceze conduse de Gaston de Foix la Ravenna (11 Aprilie 1512), împotriva spaniolilor alia i cu Liga Sfânt . 4 Un corp de elve ieni în serviciul Ligii Sfinte se r scul în cursul aceleia i lupte, astfel c la sfâr it francezii trebuir s se retrag . 1

— 108 —

decât cu ale lor proprii. Florentinii, fiind cu totul lipsi i de armate, au dus zece mii de francezi la Pisa5 spre a o cuceri; i prin aceast ac iune s-au g sit într-o primejdie mai mare decât în orice alt moment al luptelor lor. Împ ratul Constantinopolului6, pentru a se împotrivi vecinilor s i, aduse în Grecia zece mii de turci; iar când zboiul s-a sfâr it, ace tia n-au mai vrut s plece de aici, i astfel a început robirea Greciei de c tre p gâni. A adar cel care vrea s nu poat învinge, s se foloseasc de asemenea armate, c ci sunt mult mai primejdioase decât cele mercenare: la ele într-adev r, înfrângerea este de la început gata s se produc ; ele sunt unite între ele i sunt toate la fel hot râte s asculte de al ii, iar nu de tine; armatele mercenare îns dup ce au învins, au nevoie de vreme mai îndelungat i de un prilej mai bun ca s i fac r u, deoarece nu formeaz o unitate i sunt chemate i pl tite de tine; i chiar dac într-o armat de acest fel ai da puterea unui al treilea, el nu poate s dobândeasc într-un timp atât de scurt autoritatea necesar spre a- i face r u. În rezumat, armatele mercenare sunt primejdioase prin mole eala lor, iar cele auxiliare sunt astfel prin vitejia lor. Un Principe în elept va evita a adar întotdeauna acest gen de armate i se va baza numai pe armatele lui proprii; el va prefera s piard o lupt cu trupele lui proprii decât s înving cu acelea ale altora, judecând c nu este victoriei deplin aceea pe care o ob ii cu arme str ine. Nu voi ov i niciodat de a da ca exemplu pe Cezar Borgia i faptele sale. Acest duce a intrat în Romagria cu armate auxiliare, aducând aici numai solda i francezi; i cu ace tia a cucerit Imola i Forli. Dar, p rându-i-se apoi c aceste armate nu sunt sigure, a recurs la cele mercenare, socotindu-le mai pu in primejdioase; i astfel angaj în slujba lui pe cei din partidele Orsini i Vitelli. Dar pe urm , începând s se serveasc de ele, i se Machiavelli se refer la armatele trimise de Ludovic al XII-lea în ajutorul Floren ei în iunie 1500, pl tite în parte de el însu i, în parte de Republic . Floren a fu îns nevoit s trimit aceste trupe înapoi, din cauza lipsei lor de disciplin , f când pentru aceasta cheltuieli mari. 6 Se tie c împ ratul Ioan Cantacuzino, în lupta lui contra familiei adversare a Paleologilor („vecinii lui”) a cerut ajutorul unor trupe turce ti (1346). Angelo Pernice observ îns în comentariul s u (op.cit., p. 172, nota 47) c se g sesc trupe turce ti în Imperiul bizantin i anterior acestei date: la 1341, Ana de Savoia, v duva lui Andronic al III-lea, a chemat trupe de turci otomani împotriva aceluia i Ion Cantacuzino care lupta pentru ob inerea tronului. 5

109

ru c dau de b nuit, c nu sunt credincioase i sunt primejdioase; le desfiin a adar i r mase numai cu trupele lui proprii. i este u or de observat diferen a ce exist între o armat i cealalt dac ne gândim la marea deosebire între faima militar a Ducelui în momentul în care îi avea numai pe francezi i apoi pe Orsini i Vitelli, i gloria lui din momentul în care a r mas numai cu solda ii lui i s-a bazat numai pe el singur: i vom constata c aceast glorie a mers crescând; iar el nu a fost niciodat atât de mult stimat ca atunci când fiecare a putut s vad c era singur i în întregime st pân al armatelor lui. Nu voiam s renun la exemplele italiene i recente; dar nu vreau s las la o parte nici pe Hieron Siracuzanul, deoarece este unul dintre cei pe care i-am citat mai sus7. Dup cum am spus, el a fost ridicat în fruntea armatelor de siracuzani în i, i i-a dat seama îndat c aceast armat mercenar nu este util , deoarece comandan ii ei erau asemenea celor ai no tri din Italia; i, p rându-i-se c nu putea nici s -i opreasc , nici s le dea drumul, puse s -i omoare pe to i, i dup aceea purt r zboi cu armatele lui proprii, iar nu cu cele str ine. Vreau s amintesc de asemenea o figur alegoric a Vechiului Testament, potrivit în acest sens. Când David s-a oferit lui Saul ca s mearg s lupte împotriva lui Goliath, provocator din partea filistenilor, Saul, pentru ca s -i dea curaj, l-a încins cu propriile lui arme; dar David, dup ce le-a avut asupra lui, le-a dat înapoi spunând c nu poate lupta destul de liber dac le streaz ; voia a adar s -l întâmpine pe du man numai cu pra tia i cu cu itul lui8. În rezumat armatele altuia sau î i cad în spate sau î i sunt o povar , sau te strâng din toate p ile. Carol al VIIlea, tat l regelui Ludivic al XI-lea, dup ce prin marele lui noroc i prin vitejia lui a eliberat Fran a de englezi, i-a dat seama c este o necesitate s te înarmezi cu armele tale proprii, i a organizat în regatul lui o armat de cavalerie i una de arca i infanteri ti. Mai târziu, regele Ludovic, fiul s u, desfiin aceasta din urm i

În cap. VI. Cf. Cartea întâia a lui Samuel, XVII, 38–39: „ i Saul îmbr pe David cu ve mintele sale i-i puse în cap coif de aram i-i d du o plato . Apoi David sa încinse ca sabia lui Saul peste ve minte i se încerc s umble, c ci nu era deprins cu ele. i a zis David c tre Saul: „Nu pot s umblu cu plato a asta, c ci nu sunt deprins cu ea”. Deci David a lep dat-o de pe el”. (Biblia, trad. De Vasile Radu i Gala Galation, Bucure ti, Funda ia pentru Literatur i Art , 1939, p. 303). 7 8

— 110 —

începu s ia în solda lui elve ieni9; aceast gre eal , pe care ceilal i regi au urmat-o, este, dup cum se vede din cele ce se întâmpl ast zi, cauza nenorocirilor acestui regat10. C ci dând elve ienilor prilejul de a se acoperi de glorie, i-a înjosit propriile lui armate; ci a desfiin at cu totul infanteria, iar cavaleria a pus-o aproape sub dependen a armatelor altora; deoarece, fiind obi nui i s lupte al turi de elve ieni, solda ii lui cred i ast zi c nu pot învinge f ei. Iat de ce armatele franceze sunt insuficiente într-o lupt dus contra elve ienilor, i dac nu îi au pe ace tia al turi, nici nu încearc s se opun vreunui atac. A adar, armatele Fran ei sunt mixte, în parte mercenare i în parte formate din oameni proprii; i toate împreun , aceste armate sunt mult mai bune decât cele pur auxiliare sau cele pur mercenare, dar cu mult inferioare celor proprii. Este suficient în acest sens exemplul ar tat; c ci regatul Fran ei ar fi de neînvins dac organiza ia militar a lui Carol al VII-lea ar fi sporit sau men inut . Dar cu pu ina lor în elepciune, oamenii se apuc s fac un lucru care, având în momentul acela aparen a binelui, nu le îng duie s i dea seama de otrava care se ascunde în el; dup cum am ar tat mai sus, vorbind despre febra ectic 11. adar cel care, într-un Principat, nu- i d seama de primejdii în momentul în care se ivesc, nu este cu adev rat în elept; dar sunt pu ini aceia care au acest dar. i dac am considera cauza prim a c derii Imperiului Roman, am g si-o în faptul c go ii au început s fie angaja i ca mercenari12; din momentul acela, for ele Imperiului Roman au început s scad i toat puterea pe care o pierdea, revenea celorlal i. Conclud a adar c , dac un Principat nu posed armate proprii, el nu va fi niciodat în siguran ; dimpotriv , va fi întotdeauna prad sor ii, deoarece nu dispune de for a militar necesar spre a se ap ra în împrejur rile grele. Aceasta a fost de altfel în totdeauna p rerea i maxima oamenilor 9 Ludovic al XI-lea s-a servit de elve ieni în lupta contra lui Carol Temerarul, pe care ace tia l-au învins la Granson i Morat (1476). 10 F. Chabod, în Sulla composizione de „Il Principe” di Niccolò Machiavelli, în Archivum Romanicum, XI, 1927, observ c Machiavelli se refer probabil la anul 1513 când francezii au fost b tu i de elve ieni la Novara. 11 În cap. III. 12 Se noteaz , c sub Varens (364 – 378), go ii au fost l sa i s se eze, pentru prima oar , într-o provincie a Imperiului, dar nu au fost lua i ca mercenari.

111

în elep i: „quod nihil sit tam infirmum aut instabile quam fama potentiae non sua vi nixa”13. Iar armatele proprii sunt compuse fie din supu ii propriei ri, fie din cet eni, fie din oameni de-ai t i care î i sunt îndatora i; toate celelalte feluri de armat sunt sau mercenare sau auxiliare; iar modul în care po i s i organizezi armate proprii va fi u or de sit dac vom examina metodele folosite de cei patru, pe care iam men ionat mai sus14, ca i procedeul prin care i-au alc tuit armate i i le-au organizat Filip, tat l lui Alexandru cel Mare, apoi multe Republici i Principi; c ci am toat încrederea în modul în care au lucrat ace tia. ———————————

Tacit, Annales XIII, 19; Machiavelli citeaz îns din memorie; textul exact este: „Nihil rerum mortalium tam instabile ac fluxum est quam faima potentiae non sua vi nixae”. 14 Machiavelli se refer probabil la Cezar Borgia, la Hieron, David i Carol al VII-lea; dar, dat fiind c David nu poate fi socotit în rândul celorlal i organizatori de armate, este posibil referirea la cei patru men iona i în cap. VI: Moise, Cirus, Romulus i Teseu. 13

— 112 —

CAPITOLUL XIV – Care este datoria unui Principe privitor la preg tirea r zboiului. adar un Principe nu trebuie s aib alt gând nici alt preocupare, i s nu aib de asemenea alt grij , decât aceea a zboiului i a organiz rii i disciplinei necesare lui; aceasta este singura chestiune care trebuie s -l preocupe pe cel care comand , i însemn tatea ei este atât de mare încât nu numai c îi men ine puternici pe cei care s-au n scut Principi, dar de multe ori îi ridic pe unii oameni, de la situa ia de simpli particulari, la treapta aceasta cea mai înalt ; i dimpotriv , se observ c atunci când Principii s-au gândit mai mult la pl ceri decât la armate, ei i-au pierdut statul. Iar prima cauz pentru care po i s -l pierzi, este tocmai aceea de a nu ine seama de aceast art a r zboiului, pe când mijlocul care î i îng duie s dobânde ti un stat este acela de a fi practicat mereu aceast art . Având armate, Francesco Sforza a devenit din simplu particular, duce al Milanului; iar fiii lui, pentru c au fugit de greut ile i truda armelor, au ajuns din duci, simpli particulari1. C ci, între celelalte rele pe care i le pricinuie te faptul de a fi lipsit de armate, este i acela de a fi dispre uit; i aceasta este una dintre ru inile de care trebuie s se fereasc un Principe, dup cum voi ar ta mai jos2; c ci între un om care are armate i unul care este lipsit de ele, nu putem face niciun fel de compara ie; a adar nu este logic ca cel care posed armate s asculte de bun voie de cel care nu posed solda i de niciun fel, iar acesta din urm s se simt în siguran între slujitorii s i arma i; c ci, unul fiind plin de dispre , iar cel lalt mereu plin de b nuial , nu vor putea lucra niciodat bine împreun . Astfel un Principe care nu se pricepe în arta r zboiului, va suferi, nu numai nepl cerile pe care le-am ar tat, dar i dispre ul solda ilor lui, astfel c niciodat nu va putea s aib încredere în ei. adar Principele nu trebuie s uite niciodat grija preg tirii 1 Galeazzo Sforza a murit ucis de curteni (1476); Ludovic Maurul a fost învins i detronat de Ludovic al XII-lea în 1500, iar Massimiliano Sforza va pierde de asemenea Milanul în urma luptei de la Marignano contra lui Francisc I (1515). 2 În cap. XIX.

113

zboiului; în timp de pace trebuie chiar s lucreze în acest sens mai mult decât în timp de r zboi; lucrul acesta îl poate face în dou moduri: mai întâi prin fapte, apoi prin gândire. În ce prive te faptele, afar de ordinea i disciplina continu pe care trebuie s le impun oamenilor s i, trebuie de asemenea s practice mereu vân toarea3, i prin aceasta s i obi nuiasc trupul cu greut i i trud ; în acela i timp poate s înve e s cunoasc natura locurilor, tie cum se înal mun ii, cum se deschid v ile, cum se întind câmpiile, i s i dea seama care este natura fluviilor i a mla tinilor; s fie de asemenea atent în toate aceste observa ii. ci aceste cuno tin e sunt folositoare din dou puncte de vedere: mai întâi înve i s i cuno ti propria ta ar i în elegi astfel mai bine care trebuie s fie modul ei de ap rare; apoi, întrucât ai cunoscut i ai fost de multe ori în toate aceste locuri, vei în elege cu u urin pozi ia oric rui alt loc pe care va trebui s -l iei în cercetare; deoarece dealurile, v ile i câmpiile, fluviile i mla tinile din Toscana, spre exemplu, seam într-o anumit m sur cu cele din alte provincii; astfel c , de la cunoa terea aspectelor unui inut oarecare, po i trece cu u urin la cunoa terea acelora ale altor provincii. Principele care nu se pricepe în aceasta, este lipsit de cea dintâi însu ire care se cere unui c pitan; c ci aceste lucruri te înva s -l descoperi pe du man, s i fixezi taberele, s i conduci armatele, s le rânduie ti în lupte i s duci asediul spre folosul t u. Între alte laude pe care scriitorii le aduc lui Filipomen, principele Acheilor4, este i faptul c în timp de pace el nu se gândea la altceva decât la modul în care s poarte r zboiul; i când se g sea pe un câmp cu prietenii lui, se oprea de multe ori i discuta cu ei: – Dac du manii s-ar afla pe colina aceea, iar noi neam afla aici cu armata noastr , care din doi ar fi într-o pozi ie mai bun ? Cum am putea s înaint m împotriva lor, p strând ordinea de b taie? Dac am voi s ne retragem, cum ar trebui s Cf. Discorsi, III, 39, op.cit., p. 474–475: „Între celelalte lucruri care sunt necesare unui c pitan de armate, este cunoa terea locurilor i a rilor, deoarece f aceast cunoa tere general i particular un pitan de armate nu poate s vâr i nimic bun. i deoarece toate tiin ele cer o practic dac vrei s le posezi în mod perfect, tiin a aceasta cere i ea o practic foarte mare. Aceast practic sau cuno tin particular se dobânde te prin vân toare mai mult decât prin orice alt exerci iu… Aceasta se spune spre a se ar ta c vân toarea, dup cum constat Xenofan, este o imagine a r zboiului”. 4 Filipomen din Megalopoli (253–183 î. Chr.) a fost eful Ligii Acheilor. 3

— 114 —

proced m? iar dac ei s-ar retrage, cum ar trebui s -i urm rim? – i a a, mergând cu ei, le ar ta toate situa iile care s-ar putea ivi pentru o armat ; asculta p rerile lor, i-o spunea pe a lui, aducea argumente în acest sens, astfel c , mul umit acestei reflect ri continue asupra r zboiului, nu i s-ar fi putut întâmpla niciodat , el fiind în fruntea armatelor, s se iveasc o primejdie pe care s nu tie s-o înl ture. Cât prive te preg tirea intelectual în vederea purt rii zboiului, Principele trebuie s citeasc istoria, i în aceasta s reflecteze asupra faptelor oamenilor de seam spre a- i da seama cum au procedat în r zboaie, spre a examina cauzele victoriilor i înfrângerilor lor, spre a putea a adar s le evite pe cele din urm i le imite pe cele dintâi; i, mai ales, trebuie s urmeze exemplul câtorva oameni ilu tri din trecut, care n zuiau s imite pe câte un erou mult l udat i glorios, dinaintea lor având mereu prezente vitejiile i faptele lui: a a cum se spune c Alexandru cel Mare îl imita pe Achille, Cezar pe Alexandru, Scipio pe Cirus. i oricine va citi via a lui Cirus scris de Xenofon5), va recunoa te apoi, când va urm ri via a lui Scipio6, c aceast imita ie a fost spre gloria lui deplin , i- i va da seama cât de mult se apropia acesta de castitatea, de amabilitatea, de omenia i de d rnicia pe care Xenofon le atribuie în scrierea sa lui Cirus. Acestea trebuie a adar fie modurile i atitudinile unui Principe în elept; în timp de pace nu stea niciodat inactiv, ci s adune cu pricepere i s i fac un capital din aceste însu iri, pentru a se putea folosi de ele în împrejur rile grele; astfel ca, atunci când soarta i se va schimba, fie preg tit s -i înfrunte loviturile. ———————————

Machiavelli se refer la Ciropedia. Este vorba de Scipio Africanul, ale c rui lecturi din Xenofon le men ioneaz Cicero într-o scrisoare. 5

6

115

CAPITOLUL XV – Despre acele lucruri pentru care oamenii, i mai ales Principii, merit s fie l uda i sau dojeni i. Ne r mâne s vedem acum care trebuie s fie atitudinea i procedarea unui Principe fa de supu i i de prieteni, Principi ai altor state. Dar întrucât tiu c s-a scris mult despre aceea i chestiune, m tem c , scriind i eu acum tot despre aceasta, s nu fiu considerat drept încrezut, mai ales pentru c m voi dep rta foarte mult, în discu ia acestei probleme, de modul obi nuit de tratare al celorlal i. Inten ia mea fiind îns aceea de a scrie ceva folositor pentru cei care vor ti s m în eleag , mi s-a p rut c este mai potrivit s urm resc adev rul faptelor înse i decât simpla închipuire. C ci mul i scriitori au imaginat Republici i Principate pe care nimeni nu le-a v zut vreodat i nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate; într-adev r este atât de mare deosebirea între felul în care oamenii tr iesc i felul în care ar trebui s tr iasc , încât cel care las la o parte ceea ce facem pentru ceea ce ar trebui s facem, mai curând î i preg te te propria lui pieire decât înva mijlocul de a se p stra mai departe; c ci cel care pretinde s se manifeste pretutindeni ca om de o des vâr it bun tate, va trebui s piar cu necesitate în mijlocul atâtor oameni care nu sunt buni. A adar Principele care vrea s i streze puterea, trebuie s înve e neap rat s poat fi uneori lipsit de bun tate i s se poat folosi de aceast însu ire dup cum este nevoie de ea. sând a adar la o parte toate acele lucruri care au fost închipuite cu privire la un Principe, i discutând numai despre acelea care sunt adev rate, spun c to i oamenii, i mai ales Principii, întrucât sunt pe treapta cea mai de sus, au drept tr tur caracteristic una din însu irile urm toare, care le aduc fie dojan , fie laud . i anume, unii sunt considera i genero i, al ii meschini (folosind aici un cuvânt toscan, „miseri”, întrucât cuvântul „avar” arat în limba noastr i pe acela care vrea s dobândeasc ceva prin jaf; numim îns „meschin” pe acela care se opre te de a se bucura de ceea ce posed ); unii sunt considera i darnici, al ii lacomi; unii cruzi, al ii milo i; unii sperjuri, al ii oameni de încredere; unii f vlag i la i, al ii îndr zne i i curajo i; unii plini de aten ie, al ii mândri; unii iubitori de pl ceri, — 116 —

al ii ca ti; unii cu un caracter integru, al ii vicleni; unii înc âna i, al ii docili; unii serio i, al ii u uratici; unii credincio i, al ii f religie; i astfel mai departe. tiu c fiecare va rturisi c ar fi cu totul demn de laud s întâlnim la un Principe, dintre toate însu irile mai sus ar tate, numai pe cele care sunt considerate drept cele mai bune; dar, întrucât nu putem s le întâlnim pe toate laolalt i nimeni nu ar putea s le manifeste pe toate, deoarece condi iile vie ii noastre omene ti nu o îng duie, îi va fi necesar Principelui s fie numai atât de prudent încât s tie in departe de el josnicia acelor vicii care l-ar putea face s i piard statul; apoi, atât cât îi este cu putin , s se fereasc i de acelea care nu ar putea fi cauz de pierdere a puterii; dac îns lucrul acesta nu-i posibil, poate s dea ascultare acestor vicii din urm f prea mult grij . i mai ales s nu-i pese dac ajunge merite faima rea a acelor p cate f de care i-ar fi greu s i streze statul; c ci dac cercet m lucrurile cu aten ie, vom observa c unele scopuri care apar ca virtuoase, ne-ar duce la pieire dac le-am urm ri, pe când altele, care se par a fi rele, ne fac s dobândim, prin împlinirea lor, siguran a i buna stare. ———————————

117

CAPITOLUL XVI – Despre d rnicie i economie. Începând a adar cu cele dintâi dintre însu irile mai sus ar tate, spun c ar fi bine s po i fi considerat darnic; totu i d rnicia aplicat în a a fel încât s ajungi s fii socotit darnic, î i este un toare; într-adev r, dac o aplici în mod potrivit i cum trebuie aplicat , nu se va ti de ea i vei înl tura i reputa ia ru inoas a contrariului ei. i astfel, dac vrei s i p strezi între oameni renumele d rniciei, nu trebuie s la i de o parte luxul de orice fel; astfel c un Principe de felul acesta î i va cheltui toate bunurile cu asemenea lucruri, iar la sfâr it, dac va voi s streze mai departe renumele d rniciei, va fi nevoit s apese nespus de greu asupra poporului, împov rându-l cu biruri, i s fac astfel tot ceea ce se poate face pentru a ob ine bani. Lucrul acesta va aduce îns cu sine ura tot mai mare a supu ilor s i, i nimeni nu va mai avea stim pentru el deoarece va fi ajuns s rac; i astfel, întrucât d rnicia lui a f cut r u multora i a adus un bine numai câtorva, el va sim i îndat cea mai mic nemul umire a poporului i situa ia lui se va cl tina la cea dintâi primejdie; dac îns î i d seama de gre eala lui i vrea s se lepede de ea, î i va atrage îndat reputa ia de a fi meschin. A adar un Principe nu poate aplica aceast virtute a d rniciei în a a fel încât, manifestând-o, s nu-i aduc un r u; deci, dac este prudent, nu trebuie s -i pese de reputa ia de meschin; deoarece cu timpul va fi considerat tot mai darnic, întrucât se va constata c , f când economie, îi ajung propriile lui venituri, c se poate ap ra împotriva celui care porne te cu r zboi contra lui i c poate s întreprind lucruri mari f s apese asupra poporului; a a încât va fi darnic fa de to i aceia c rora nu le ia nimic, i care sunt nesfâr it de mul i, i va fi zgârcit fa de to i aceia c rora nu le d nimic, i care sunt pu ini. În vremurile noastre am v zut c au înf ptuit lucruri mari numai aceia care au fost considera i drept meschini; iar ceilal i au fost nimici i. Papa Iuliu al II-lea, dup ce s-a folosit de faima d rniciei lui spre a ajunge la tronul papal, nu s-a mai gândit apoi nicio clip s o mai p streze, deoarece trebuia poarte r zboaie. Regele de ast zi al Fran ei1 a purtat 1

Regele la care se refer Machiavelli este Ludovic al XII-lea. — 118 —

nenum rate r zboaie f s pun vreo dare special asupra supu ilor lui, numai pentru c economia lui îndelungat i-a îng duit sa aib cheltuieli suplimentare2. Iar regele de azi al Spaniei3, dac ar fi vrut s fie considerat drept darnic, nu ar fi întreprins atâtea r zboaie i nu ar fi câ tigat atâtea victorii. adar unui Principe, care nu are nevoie s i jefuiasc supu ii pentru a se putea ap ra, care nu trebuie s se team c va ajunge rac i dispre uit i care nu este silit s devin lacom de averi, nu trebuie s -i pese dac î i creeaz faima de meschin; c ci acesta este unul dintre p catele care îi îng duie s domneasc . Iar dac cineva îmi va obiecta spunând c Caesar a ajuns la putere prin rnicie, i mul i al ii de asemenea au urcat treptele cele mai înalte pentru c au fost în realitate i au fost crezu i darnici, îi voi spunde: sau e ti Principe deplin sau e ti pe cale de a dobândi Principatul. În primul caz, d rnicia este d un toare; în al doilea caz, este foarte necesar s fii considerat darnic. Iar Caesar era unul dintre aceia care voiau s ajung la Principatul Romei; dar dac odat ajuns aici ar fi tr it mai departe i nu ar fi fost mai cump tat în cheltuieli, i-ar fi distrus singur Imperiul. Iar dac altul îmi va obiecta din nou: au fost mul i Principi care cu armatele lor au s vâr it fapte m re e i care totodat au fost socoti i foarte darnici, îi voi r spunde: Principele acesta cheltuie te sau din averea lui i din banii supu ilor s i, sau din aceia ai altora. În primul caz trebuie s fie foarte econom; în al doilea, nu trebuie s renun e la niciun fel de d rnicie. C ci Principele care î i poart armatele pretutindeni, care se îmbog te din pr zi, din jafuri i din biruri, care folose te a adar averea altuia, acela trebuie s se arate darnic; altfel solda ii nu l-ar mai urma. Într-adev r, po i s ruie ti cu generozitate din ceea ce nu este al t u nici al Traducem dup textul edi iei lui Angelo Pernice (op.cit., p. 84) ca i a lui Michieli (op.cit., p. 111); în traducerile franceze i germane s-a urmat îns o alt lec iune, unindu-se cele dou fraze, dup textul lui G. Lisio, Il Principe di Niccolò Machiavelli, testo critico con introduzione e note, Firenze, Sansoni, 1899. (cu privire la lec iunea adoptat de Angelo Pernice în contrast cu a lui Lisio, cf. nota celui dintâi în edi ia îngrijit de el, op.cit., p. 174, nota 55). Ferrari traduce a adar: „afin de pouvoir faire la guerre au roi de France…” (op.cit. p. 132); Yves Lévy de asemenea: „…pour avoir le moyen de faire la guerre au roy de France”, (op.cit., p. 101), iar Rehberg urmeaz acela i text: „…um sich vielmehr nur zum Kriege gegen Frankreich vorzubereiten” (op.cit., p. 86). 3 Ferdinand Catolicul. 2

119

supu ilor t i, a a cum au f cut Cirus, Caesar i Alexandru; deoarece faptul de a risipi averea altora nu- i mic oreaz faima de care te bucuri, ci î i aduce dimpotriv o faim nou ; singurul lucru care î i d uneaz este acela de a cheltui din banii t i. C ci nu exist ceva care s se consume singur mai mult decât d rnicia: în timp ce te folose ti de ea, pierzi totodat putin a de a o mai folosi, i ajungi sau s rac i dispre uit, sau, pentru a sc pa de s cie, devii lacom i urât de ceilal i. Între toate lucrurile de care un Principe trebuie s se fereasc este îns faptul de a fi dispre uit i urât, iar d rnicia te duce i la una i la cealalt . A adar este mai în elept s i p strezi numele de meschin, care î i creeaz o reputa ie proast , dar lipsit de ur , decât s vrei s i câ tigi faima d rniciei i prin aceasta s-o dobânde ti în mod necesar pe aceea de lacom, din care i se va forma o reputa ie proast i înso it de ur . ———————————

— 120 —

CAPITOLUL XVII – Despre cruzime i mil , i dac este mai bine s fii iubit decât temut, sau mai curând s fii temut decât iubit. Trecând mai departe la celelalte însu iri mai sus ar tate, spun orice Principe trebuie s doreasc s fie socotit drept milos i nu crud: cu toate acestea, trebuie s bage de seam s nu întrebuin eze r u aceast mil . Cezar Borgia era socotit crud; totu i aceast cruzime a lui restabilise ordinea în Romagna, îi duse unitatea i pacea i o f cuse s fie credincioas Principelui. Dac vom considera a adar cu aten ie lucrul acesta, ne vom da seama c acest om a dovedit c este mult mai milos decât poporul florentin care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a l sat s fie distrus Pistoia1. A adar un Principe nu trebuie s se preocupe dac , pentru a- i ine supu ii strâns uni i i credincio i lui, î i creeaz faima rea a cruzimii: într-adev r câteva exemple îi vor fi suficiente ca s dovedeasc mai mult mil decât aceia care, din mil prea mare, las s se dezvolte liber dezordinile produc toare de omor i jaf; asemenea lucruri fac r u unei întregi colectivit i, pe când execu iile ordonate de un Principe ating numai pe un singur om. Iar între Principii de toate felurile, îi este cu neputin Principelui care de curând i pentru prima oar a ajuns la aceast treapt , s evite renumele cruzimii; aceasta deoarece un stat nou este plin de primejdii. Virgiliu spune într-adev r prin gura Didonei: Res dura, et regni novitas me talia cogunt Moliri, et late fines custode tueri2. Despre aceast politic a Floren ei fa de Pistoia – unde au fost între inute partidele adverse spre a se produce turbur ri i omoruri continue –, Machiavelli vorbe te i în Discorsi II, 25, op.cit., p. 356: „Ora ul Pistoia… nu a ajuns în st pânirea Floren ei prin alt mijloc decât prin acesta: c ci, ea fiind divizat între partide i florentinii favorizând când pe unii, când pe al ii… împinser cetatea pân la cap t încât, istovit de existen a ei agitat , se arunc de la sine în bra ele Floren ei”. Cf. i III, 27, op.cit., p. 418, unde se arat folosirea de c tre florentini a aceleia i metode de cucerire a Pistoiei. 2 Eneida, I, p. 563–564. 1

121

Cu toate acestea, el nu trebuie s dea u or crezare acuza iilor, nici s treac prea repede la ac iune i nici s i fac singur fric ; procedeze cu m sur , cu în elepciune i cu omenie, iar încrederea prea mare s nu-l lipseasc de pruden , dup cum prea marea neîncredere s nu-l fac lipsit de orice îng duin . Se pune astfel problema dac este mai bine s fii iubit decât temut sau invers. R spund c este necesar s fii i una i alta; dar întrucât este greu s împaci aceste dou lucruri, spun c , atunci când una singur din aceste condi ii poate fi împlinit , este mai sigur s fii temut decât s fii iubit. C ci se poate spune despre oameni acest lucru în general: c sunt nerecunosc tori, schimb tori, pref cu i i ascun i, c fug din fa a primejdiei i sunt lacomi de câ tig; atâta timp cât le faci bine, sunt cu totul ai t i; i dup cum am spus mai sus, ei î i dau sângele lor, averea, via a i copiii, atâta timp cât primejdia este departe; dar când ea se apropie, to i se r scoal împotriva ta. Astfel Principele care s-a încrezut cu totul în vorbele lor, i este deci lipsit de orice alt posibilitate de ap rare, este împins spre pieire; c ci prieteniile pe care le ob ii cu bani, iar nu prin generozitate i distinc ie sufleteasc , le cumperi3, dar nu le posezi în realitate i nu le po i folosi. Iar oamenii ov ie mai pu in s fac r u celui care se face iubit decât celui care se face temut; c ci iubirea se p streaz prin leg tura obliga iei pe care orice prilej, în care este în joc propriul u folos, o poate rupe, deoarece oamenii sunt r i; în schimb, teama se p streaz prin frica de pedeaps , care nu-l p se te pe om niciodat . Cu toate acestea, Principele trebuie s se fac temut în a a fel încât, dac nu dobânde te iubirea supu ilor, s evite îns ura lor; deoarece poate foarte bine s îndeplineasc împreun cele dou condi ii, s fie temut i s nu fie urât; ceea ce se va întâmpla întotdeauna dat se va ab ine de a pune mâna pe averea cet enilor i supu ilor s i ca i pe femeile lor; i chiar atunci când este constrâns s verse sângele cuiva, s-o fac numai dac exist într-adev r o justificare adev rat i o cauz evident ; dar mai presus de toate trebuie s se re in de a atinge averea oamenilor, deoarece ace tia uit mai u or moartea unui tat decât pierderea averii lor. i apoi, prilejurile de confiscare a bunurilor nu lipsesc niciodat ; iar cel care începe s tr iasc din jaf, g se te În text (ed. Angelo Pernice, p. 88): „ i meritano”, cu explica ia Comentariului (p. 175, nota 59): „si comprano”. Yves Lévy traduce totu i (op.cit., p. 105): „on mérite bien d’en éprouver l’effet (des amitiés)…”. 3

— 122 —

întotdeauna motive suficiente ca s ia în st pânire averea altuia; sunt îns dimpotriv mai rare prilejurile de a v rsa sânge i ele trec mai repede. Dar când un Principe î i conduce armatele i are sub comanda lui un num r mare de solda i, atunci mai ales este necesar s nu se preocupe nicidecum de faima cruzimii lui; deoarece f aceast faim , o armat nu poate fi niciodat unit i nici gata de ac iune. Între faptele demne de admira ie ale lui Hanibal, se num i aceasta: de i a avut o armat foarte mare, alc tuit din nenum rate neamuri amestecate i pe care a purtato s lupte pe p mânturi str ine, nu s-a ivit niciodat vreo neîn elegere între elementele ei diferite, i nimeni nu s-a ridicat vreodat împotriva Principelui, atât când soarta le-a fost nenorocit cât i atunci când le-a fost favorabil . Faptul acesta nu putea s aib alt cauz decât cruzimea neomeneasc a lui Hanibal, cruzime care, al turi de valoarea i de energia lui nem surate, l-a f cut s apar întotdeauna solda ilor demn de respect i de team ; i dac nu ar fi avut aceast însu ire, celelalte virtu i nu i-ar fi fost suficiente spre a ob ine acest rezultat. Scriitorii cu pu in inteligen admir îns pe de o parte ac iunile lui, iar pe de alt parte condamn acele fapte care constituie singura lor cauz . i pentru a dovedi c celelalte însu iri nu i-ar fi fost suficiente, s -l consider m pe Scipio, om de o rar valoare nu numai în timpurile lui, dar fa de tot ceea ce cunoa tem în timpurile trecute, i ale c rui armate s-au r sculat împotriva lui în Spania4. Faptul acesta nu a avut alt cauz decât bun tatea lui prea mare, care d duse solda ilor o libertate nest vilit i cu mult mai mare decât s-ar fi potrivit disciplinei militare. Ceea ce i-a i fost spus ca o învinuire, în Senat, de c tre Fabius Maximus care la numit pentru aceasta corup tor al armatei romane. i este adev rat c locuitorii din Locri, care fuseser jefui i i ruina i de un guvernator trimis de Scipio, n-au fost r zbuna i niciodat de acesta, iar îndr zneala acelui om n-a fost pedepsit ; i toate acestea numai din cauza firii lui indulgente5; astfel c , cineva în Senat voind s -l scuze, a spus c exist mul i oameni care tiu mai bine s nu gre easc ei în i decât s pedepseasc gre elile altora. Acest fel de a fi ar fi mic orat cu timpul faima i gloria lui 4 Este vorba de r scoala din 206 î. Chr., produs în momentul în care Scipio Africanul se îmboln vise. 5 Machiavelli se refera la Q. Phlaminius l sat de Scipio la Locri pentru a ap ra ora ul împotriva Cartaginezilor.

123

Scipio, dac el ar fi r mas mai departe la putere p strând aceast conduit ; dar întrucât a trecut apoi sub comanda Senatului, aceast însu ire d un toare a lui nu numai c nu s-a mai ar tat astfel, dar a ap rut spre gloria lui. Conclud a adar, revenind la întrebarea dac trebuie s fii iubit sau temut, prin afirmarea c , întrucât oamenii iubesc dup capriciul lor i se tem dup voia Principelui, un Principe prudent trebuie s se bazeze pe ceea ce atârn de el, iar nu pe ceea ce atârn de ceilal i; el trebuie a adar s caute numai s nu fie urât, dup cum am spus. ———————————

— 124 —

CAPITOLUL XVIII – Cum trebuie s cuvântul un Principe.

i in

Oricine în elege c trebuie s fie l udat Principele care tie s i in cuvântul i s procedeze în mod cinstit, iar nu cu viclenie: totu i experien a vremurilor noastre ne arat c acei Principi au vâr it fapte de seam care au inut prea pu in socoteal de cuvântul dat i au tiut cu viclenia lor s ame easc mintea oamenilor; iar la sfâr it au întrecut astfel pe cei care au lucrat cu cinste. Trebuie s ti i a adar c exist dou feluri de a lupta: unul bazat pe legi, cel lalt pe for : cel dintâi este propriu oamenilor, al doilea apar ine animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie s recurgem la al doilea. A adar îi este necesar Principelui s tie s se comporte tot atât de bine ca animal cât i ca om. Scriitorii vechi au recomandat acest lucru Principilor într-un mod alegoric; ei ne povestesc c Achile i mul i al i Principi din vremurile acelea, au fost da i lui Chiron Centaurul pentru ca acesta s -i creasc sub disciplina lui1. Iar faptul de a avea ca preceptor o fiin jum tate animal i jum tate om nu înseamn altceva decât c unui Principe îi este necesar s tie s se poarte atât într-un fel cât i în cel lalt; c ci nu po i s te por i mereu în felul singur al omului i nici în acela al animalului. adar dac un Principe trebuie s tie s se comporte bine în felul unui animal, trebuie s aleag între firea vulpii i aceea a leului; deoarece leul nu se ap de cursele ce i se întind, iar vulpea de asemenea nu se ap de lupi. Trebuie a adar s fii vulpe spre a recunoa te cursele, i leu spre a-i speria pe lupi. Cei care procedeaz numai în felul leului, nu sunt deloc pricepu i. adar un st pânitor puternic nu poate i nici nu trebuie s i int , cuvântul atunci când aceasta se întoarce împotriva lui i când motivele care l-au f cut s promit un anumit lucru au încetat de a mai exista. Dac oamenii ar fi to i buni, preceptul meu nu ar avea valoare; dar întrucât sunt r i i nu- i in cuvântul dat, nici tu nu trebuie s -l ii fa de ei. Unui Principe nu i-au lipsit de altfel niciodat motive legitime pentru a- i masca ne inerea 1 Chiron Centaurul, fiul lui Saturn i al ninfei Fallira, a fost dup cei vechi, maestrul lui Teseu, Iason, Hercule i Achile.

125

cuvântului dat. i s-ar putea da în acest sens exemple moderne nenum rate, i s-ar putea ar ta câte p ci, câte f duieli au devenit f valoare i z rnicite prin faptul c Principii i-au lcat cuvântul: iar cel care a tiut cel mai bine s fac pe vulpea, acela a reu it deplin. Trebuie s tii îns s i maschezi bine aceast natur de vulpe i deci s tii s te prefaci i s te ascunzi; deoarece oamenii sunt atât de naivi i se supun atât de u or nevoilor prezente încât cel care în al va g si întotdeauna pe unul care s se lase a fi în elat. Dintre exemplele recente nu a vrea s nu men ionez unul anumit. Alexandru al VI-lea nu a f cut niciodat altceva i nici nu s-a gândit la altceva decât s în ele pe oameni, i a g sit întotdeauna elementele potrivite spre a o face. N-a existat întradev r niciodat un om care s i spun un lucru cu mai mult siguran i s i-l confirme cu jur minte mai multe dar care s -l observe mai pu in; cu toate acestea, în el ciunile i-au reu it întotdeauna dup dorin , deoarece cuno tea prea bine acest mijloc de ac iune fa de oameni. Unui Principe nu-i este a adar necesar s aib toate însu irile bune ar tate mai sus, dar îi este foarte necesar s par c le are. Ba chiar voi îndr zni s spun aceasta: c dac le are i le folose te întotdeauna, îi sunt un toare; dac îns pare c le are, îi vor fi utile; astfel faptul de a p rea milos, credincios, uman, integru i religios este folositor; dar totodat va trebui s fii mereu gata ca, atunci când nu trebuie pari astfel, s po i i s tii s te compor i tocmai dimpotriv . i trebuie s tim mai departe c un Principe, i mai ales un Principe nou, nu poate s respecte toate acele virtu i pentru care oamenii sunt socoti i în general ca buni, deoarece pentru a- i p stra statul, el este constrâns adeseori s lucreze împotriva cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei. i de aceea spiritul lui trebuie fie întotdeauna gata s se îndrepte dup cum îi poruncesc vânturile soartei i schimbarea împrejur rilor i, dup cum am spus mai sus, s nu se dep rteze de bine, dac poate, dar s tie la nevoie s fac r ul. Principele trebuie a adar s bage bine de seam s nu-i ias vreodat din gur vreun cuvânt care s nu fie p truns de cele cinci însu iri pe care le-am ar tat mai sus; i dac îl vezi sau îl auzi numai, s i par plin de mil , de fidelitate, cu un caracter integru, plin de omenie i de credin în Dumnezeu. Dar nimic nu este mai necesar s par c are, decât aceast ultim însu ire. C ci oamenii judec în general mai curând dup ochi decât dup mâini, — 126 —

întrucât fiec ruia îi este dat s vad , îns pu ini pot s pip ie cu mâinile lor. Oricine vede ceea ce pari, dar pu ini simt ceea ce e ti în realitate; i ace ti pu ini nu îndr znesc s se opun p rerii celor mul i care au de partea lor autoritatea înalt a statului care îi sus ine ap rându-i; a adar faptele tuturor oamenilor i mai ales ale Principilor, pentru care nu po i s te adresezi nici unui judec tor, trebuie privite numai dup rezultatul lor. Principele s fac , a adar în a a fel încât s înving i s i p streze statul; mijloacele lui vor fi judecate întotdeauna onorabile i fiecare le va uda; deoarece vulgul este atras numai de ceea ce pare i de ceea ce se produce în mod real; în lume nu exist îns decât vulg; iar cei pu ini dobândesc un rol oarecare numai când cei mul i g sesc în ei un sprijin. Un Principe din timpurile noastre, pe care nu este potrivit s -l numim2, nu face altceva decât s predice tot timpul pacea i credin a în Dumnezeu, i este cel mai mare du man al uneia i al alteia; c ci atât una cât i cealalt , dac le-ar fi observat, l-ar fi f cut s i piard de mult i puterea i statul. ———————————

2

Ferdinand Catolicul. 127

CAPITOLUL XIX – Cum trebuie s ne ferim de a fi urâ i i dispre ui i. Dar deoarece n-am vorbit decât despre însu irile cele mai însemnate dintre cele pe care le-am numit mai sus1, vreau s tratez despre celelalte pe scurt, cuprinzându-le în aceast considera iune general : anume c Principele trebuie, dup cum am spus în parte mai adineauri, s se fereasc de acele lucruri care pot trezi ura i dispre ul fa de el; i ori de câte ori va fi reu it s fac aceasta, î i va fi îndeplinit bine rolul i astfel celelalte gre eli pe care le-ar s vâr i nu-i vor mai fi primejdioase. Oamenii îl vor urî mai ales, dup cum am spus, dac se va ar ta lacom i se va face st pân pe averile i pe so iile supu ilor s i; de aceste fapte trebuie s se fereasc ; deoarece atâta timp cât nu le iei oamenilor, în majoritatea lor, nici averea nici onoarea, ei tr iesc mul umi i i nu ai de luptat decât împotriva ambi iei câtorva, pe care o po i înfrânge în mai multe feluri i cu u urin . Dar ajungi fii dispre uit dac te ar i schimb cios, u uratic, f energie, meschin, nehot rât. Principele trebuie s se fereasc de aceasta ca de o stânc în mijlocul m rii, i s i dea silin ca faptele lui s fie rturia unui suflet mare, curajos, serios i puternic; iar în ce prive te neîn elegerile particulare ale supu ilor s i, s vrea ca hot rârea lui s fie irevocabil ; i s men in în jurul lui o faim atât de mare încât nimeni s nu se gândeasc s -l în ele sau s -l induc abil în eroare. Principele care face s se nasc în jurul s u aceast stim , î i câ tig un mare renume; iar conspira iile se fac cu greu împotriva unui om pre uit; este de asemenea greu s fie atacat dac se tie este un om bun i respectat de ai lui. C ci un Principe trebuie se team de dou lucruri de situa ia din untru, din cauza supu ilor, i de situa ia din afara, din cauza vecinilor puternici. De ace tia din urm te aperi cu armate bune i cu alia i buni, i dac vei avea armate bune, vei avea întotdeauna i alia i buni; iar situa ia intern va fi întotdeauna solid , atunci când vor fi tot astfel împrejur rile din afar , aceasta, desigur, dac ea n-a fost mai dinainte tulburat de o conspira ie; i chiar daca s-ar tulbura i situa ia din afar , dac Principele a orânduit totul precum am 1

În cap. XV-XVI. — 128 —

spus i s-a comportat tot astfel, i dac nu cedeaz , va rezista oricând oric rui atac, a a cum am spus c a f cut Nabis Spartanul. Dar în ce price te pe supu i, chiar când situa ia din afar nu se tulbur , el trebuie s se team de o conjura ie urzit în tain : iar fa de aceasta, Principele se pune foarte bine în siguran dac evit faptele pentru care ar putea s fie urât i dispre uit, i dac î i men ine poporul mul umit de guvernarea lui, lucru pe care îl ob ine cu necesitate, dup cum am spus pe larg mai sus. Iar unul dintre mijloacele cele mai puternice pe care le are un Principe împotriva conspira iilor, este faptul de a nu fi urât de mul ime; deoarece acela care conspir crede întotdeauna c va satisface poporul omorându-l pe Principe; dar atunci când i se pare c prin aceasta i-ar displace, nu mai are curajul s hot rasc o ac iune de acest fel, deoarece conspiratorii întâmpin întotdeauna greut i nenum rate. Iar experien a ne arat c s-au urzit multe conspira ii, dar prea pu ine au reu it; deoarece acela care conspir nu poate s lucreze singur, i nici nu poate s i ia tovar i decât dintre aceia pe care îi crede nemul umi i; dar de îndat ce i-ai dezv luit inten iile unui nemul umit, i-ai i dat prilejul s fie mul umit deoarece, dac dezv luie totul, poate s spere tot binele posibil; astfel c , v zând câ tigul sigur în direc ia aceasta i v zându-l în cealalt direc ie îndoielnic i plin de primejdie, ar trebui, pentru ca s i r mân credincios, s i fie prieten cum rar exist sau, s fie du man îndârjit al Principelui. Spre a spune a adar lucrurile pe scurt, afirm c cel care conspir cunoa te numai teama, grija de a p stra secretul i frica pedepsei care îl îngroze te; dar cât prive te Principele, el are de partea lui majestatea Principatului, legile, ap rarea din partea prietenilor i din partea statului, care toate stau în jurul lui; astfel c , dac ad ug m tuturor acestor lucruri i simpatia poporului, este imposibil ca cineva s aib atâta îndr zneal încât s conspire. ci dac un conspirator trebuie s se team de obicei înainte de a- i fi comis fapta, în cazul acesta îns , al simpatiei poporului, el trebuie s se team mai mult dup ce a s vâr it-o, deoarece va avea drept du man poporul i nu va putea s spere de la el nicio sc pare. S-ar putea da exemple nenum rate în atest sens, dar vreau s mul umesc cu unul singur, care s-a întâmplat pe vremea rin ilor no tri. Messer Annibale Bentiyogli, bunicul celui de azi care poart acela i nume, i care era Principe la Bologna, a fost

129

omorât de unul din familia Canneschi2 ce conspiraser împotriva lui; el nu a l sat ca urma decât pe Messer Giovanni care era înc foarte mic3; dar îndat dup s vâr irea crimei, întreg poporul s-a ridicat i i-a ucis pe to i cei din neamul lui Canneschi. Lucru care s-a produs prin aceea c familia lui Bentivoglio se bucura în vremea aceea de mult dragoste din partea poporului; i aceast dragoste era într-adev r atât de mare încât, dup moartea lui Annibale, ner mânând la Bologna nimeni din aceast familie care poat conduce statul, i aflându-se c la Floren a tr ia un vl star din neamul acesta4, care pân acum fusese socotit fiu de fierar, trimiser bolognezii s -l caute la Floren a i îi încredin ar cârmuirea ora ului lor; i fu guvernat de el pân ce Messer Giovanni ajunse la vârsta la care putea s ia în mân conducerea. Spun a adar în concluzie, c un Principe trebuie s se preocupe prea pu in de conspira ii dac poporul îi este favorabil; dar dac acesta îi este du man i îl ur te, trebuie s se team de orice lucru i de oricine. Statele bine organizate i Principii în elep i s-au str duit întotdeauna i au hot rât s nu ia celor mari toate speran ele i s satisfac poporul f cându-l s fie mereu mul umit, deoarece aceasta este una dintre preocup rile însemnate pe care le are un Principe. Între regatele bine organizate i bine cârmuite în timpurile noastre este regatul Fran ei5. Se g sesc aici nenum rate institu ii bune, de care atârn libertatea i siguran a regelui; dintre care cea dintâi este Parlamentul i autoritatea lui; c ci cel care a organizat acest regat, a cunoscut ambi ia celor puternici i obr znicia lor; socotind deci c le este necesar un frâu care s -i potoleasc i cunoscând apoi, pe de alt parte, ura poporului împotriva celor mari – ur întemeiat pe fric – i voind s pun 2 Annibale Bentivaglio a fost asasinat de Battista Canneschi (24 iunie 1445), cu acordul lui Filippo Maria Visconti; dar a fost ucis la rândul lui de poporul r sculat împotriva asasinului. Machiavelli poveste te faptele i în Istorie fiorentine, VI, 9 – 10, op.cit., p. 353–355. 3 Avea ase ani. 4 Este vorba de Santi Bentivoglio, fiul nelegitim al lui Ercole Bentivoglio, care a guvernat Bologna în anii 1445–1462. 5 Machiavelli vorbe te despre buna stare a Fran ei i în Discorsi, I, 16: „Ca exemplu este regatul Fran ei care tr ie te în siguran numai pentru regii lui se supun unor legi numeroase care cuprind securitatea întregului popor. Iar cel care a organizat atest stat, a voit ca regii s fac ce vrea cu armele i cu banii, dar de orice alt lucru s nu poat dispune decât dup cum spun legile” (op.cit., p. 188).

— 130 —

poporul în siguran , a f cut astfel, ca aceasta s nu intre în sarcina Regelui, pentru a-l scuti deci de greut ile ce le-ar fi întâmpinat din partea celor mari favorizând poporul i din partea acestuia favorizându-i pe cei mari; a constituit a adar un al treilea judec tor care, f a face s cad asupra regelui nicio învinuire, loveasc în cei mari i s -i favorizeze pe cei mici. Aceast organizare nu putea într-adev r s fie nici mai bun , nici mai în eleapt , i nici s asigure mai mult lini teai regelui i a regatului. De unde putem deduce o alt constatare demn de a fi însemnat : anume c Principii trebuie s fac astfel încât îns rcin rile grele s le dea spre îndeplinire altora i s p streze pentru ei numai pe cele care le pot aduce favoarea poporului. Conclud a adar din nou spunând c un Principe trebuie s -i pre uiasc pe cei mari, dar s nu se fac urât de popor. Poate c multora li se va p rea, considerând via a i moartea unora dintre împ ra ii romani, c ace tia constituie exemple contrare p rerii pe care o sus in aici; c ci s-ar putea s se observe unii dintre ei au avut întotdeauna o via nobil i au dovedit însu iri i energie mare, dar i-au pierdut imperiul sau au fost uci i de propriii lor oameni care au conspirat împotriva lor. Pentru ca s r spund acestei obiec ii, voi examina însu irile câtorva împ ra i ar tând prin aceasta cauzele c derii lor, care nu sunt deosebite de cele ce au fost expuse de mine; astfel voi îndrepta aten ia asupra acelor lucruri care trebuie s fie re inute de cel care cite te istoria vremurilor trecute. i vreau s -mi fie suficient exemplul tuturor acelor împ ra i care s-au succedat pe tron de la Marcus Filosoful pân la Maximian6; ace tia au fost Marcus, Commodus fiul s u, Pertinax, Iulianus, Sever, Antonius Caracalla fiul s u, Macrinus, Heliogabal, Alexandru i Maximian. i trebuie observ m mai întâi c , pe când în alte state, ai de luptat numai cu ambi ia celor mari i cu îndr zneala poporului, împ ra ii romani întâmpinau o a treia dificultate: aceea anume c trebuiau îndure cruzimea i l comia solda ilor lor. Aceast situa ie era atât de grea încât ea a fost pentru mul i cauza c derii lor deoarece era greu s -i satisfaci i pe solda i i poporul; c ci poporul iubea Adic de la 161 la 238 d. Chr. Comentatorii (cf. Angelo Pernico în op.cit., p. 176, nota 67) observ c aceast perioad , care nu este cea mai însemnat în istoria romanilor, a fost aleas de Machiavelli poate pentru apare studiat i am nun it expus în „Istoria Imperiului de la moartea lui Marcus”, opera istoricului grec Herodianus (s. III), pe care Poliziano a tradus-o în acei ani (1493) în latine te. 6

131

lini tea; i de aceea iubea pe Principii pa nici, pe când solda ii iubeau pe acei Principi care aveau spirit r zboinic i care erau lipsi i de scrupule, cruzi i lacomi; i voiau ca ace tia s i pun în aplicare aceste însu iri fa de popor, pentru ca ei s poat avea o sold îndoit i s i satisfac l comia i cruzimea. Astfel s-a întâmplat c acei împ ra i care, nici prin firea nici prin priceperea lor, nu se bucurau de o faim prea mare a a încât s poat s -i in în frâu i pe unii i pe al ii [pe solda i i poporul], au mers tot mai mult spre c dere; i cei mai mul i dintre ei, aceia mai ales care ajungeau s ocupe tronul ca oameni noi, când î i d deau seama cât este de greu s împaci aceste dou categorii de oameni, se hot rau s -i mul umeasc pe solda i, neluând în seam faptul c prin aceasta f ceau r u poporului. Aceast alegere era necesar ; ci, Principii neputând s nu fie urâ i de cineva, trebuie s se sileasc s nu fie urâ i de marea mul ime a oamenilor, iar când aceasta nu le reu te, trebuie s se str duiasc cu toat priceperea lor s evite ura acelor oameni care sunt mai puternici. De aceea împ ra ii care erau mai noi în aceast situa ie i aveau nevoie s se bucure de o favoare cu totul deosebit , erau mai mult de partea solda ilor decât de partea poporului: lucru care se arat apoi mai mult sau mai pu in folositor, dup cum fiecare tie s i streze aceast favoare. Motivele mai sus ar tate au f cut ca Marcus, Pertinax i Alexandru, care to i trei au avut o via a modest , au iubit dreptatea, au fost du mani ai cruzimii, au fost plini de omenie i blânzi, s aib totu i un sfâr it trist, afar de Marcus7. El singur a tr it i a murit bucurându-se de toate onorurile, deoarece a urmat la tron prin drept de mo tenire8, i astfel nu a avut nevoie s fie recunoscut nici de solda i, nici de popor; având în plus i multe însu iri care îl f ceau demn de respect, a reu it s -i domine, cât timp a tr it, i pe unii i pe al ii, astfel c nu a fost niciodat nici urât, nici dispre uit. Dar, Pertinax a devenit împ rat contrar voin ei solda ilor; iar ace tia, obi nui i tr iasc f nicio lege în vremea lui Commodus, n-au vrut s primeasc via a cinstit la care noul împ rat îi constrângea; au început a adar s -l urasc , iar la aceast ur s-a ad ugat dispre ul, deoarece Pertinax era b trân; astfel c împ ratul a pierit de îndat ce i-a început domnia. Într-adev r, trebuie s observ m 7 Pertinax a fost ucis de pretorieni dup trei luni de domnie (193); Alexandru Sever a fost de asemenea asasinat de solda i (235). 8 Marcus-Aurelius era fiul adoptiv al lui Antoninus Pius.

— 132 —

aici c cineva ajunge s fie urât atât prin fapte bune cât i prin fapte rele; astfel, dup cum am spus mai sus, dac un Principe vrea s i p streze statul, este adeseori silit s nu fie bun: deoarece colectivitatea, poporul, solda ii sau seniorii, de care crezi ai nevoie pentru a te men ine, poate fi corupt , i în acest caz, fiind constrâns s -i urmezi capriciile pentru a o satisface, î i dai seama ca faptele bune î i sunt du mane într-aceasta. Dar s trecem la Alexandru, care a fost atât de bun încât, între alte laude care i se aduc, este i aceasta: c în cei patrusprezece ani în care a guvernat Imperiul, nu a fost nimeni ucis f s fi fost judecat; totu i, fiind socotit c are o fire prea molatec i c se las condus de mama lui, ceea ce îi atr gea dispre ul oamenilor, armata a conspirat împotriva lui i l-a omorât. Vorbind acuma, dimpotriv , despre calit ile lui Commodus, Sever, Antoninus Caracalla i Maximian, ve i vedea c au fost foarte cruzi i lacomi; c ci pentru a-i mul umi pe solda i, nu s-au oprit de la niciun fel de nedreptate dintre cele ce se pot s vâr i împotriva poporului; i to i, afar de Severus, au avut un sfâr it trist9. Sever a avut într-adev r însu iri atât de mari încât, cu toate poporul a fost asuprit de el, i-a p strat prietenia solda ilor i a putut astfel s domneasc tot timpul fericit; c ci însu irile lui îl ceau s apar solda ilor i popoarelor lui demn de atâta admira ie, încât ace tia din urm r mâneau plini de mirare i ca încremeni i în fa a lui, pe când cei dintâi se ar tau plini de respect i satisf cu i. i pentru c faptele lui au fost m re e pentru un Principe nou ce era, vreau s ar t pe scurt cât de bine a tiut s adopte natura vulpii i a leului, animale pe care am spus c un Principe trebuie s le imite. Cunoscând lipsa de energie a lui Iulianus, care era împ rat10, î i convinse armata, al c rei comandant era el însu i în Sclavinia11, c ar fi bine s mearg la Roma s r zbune moartea lui Pertinax care fusese ucis de pretorieni; i sub aceast aparen , f s arate c aspir la Imperiu, î i îndrept armata împotriva Romei i ajunse în Italia înainte de a se fi tiut de plecarea lui. Odat sosit la Roma, 9 Commodus moare ucis la 192. Septimius Sever moare în Sco ia în luptele contra Caledonilor (211); Caracalla este ucis de un centurion (217); Maximian, moare ucis de solda i (238), f a fi intrat în Roma. 10 Este vorba de Didius Iulianus care i-a cump rat tronul de la pretorieni. 11 Sclavinia sau ara Sclavilor, era vechea Illirie.

133

Senatul îl alese, de fric , împ rat, iar Iulianus fu omorât. Dup acest început, îi r mânea lui Severus dou dificult i de învins dac voia s se fac st pân pe statul întreg: una i se prezint în Asia, unde Nigro12, comandant suprem al armatelor asiatice, se proclamase împ rat; iar cealalt era în apus, unde se g sea Albinus care aspira de asemenea la Imperiu13. i deoarece socotea este primejdios s se arate du man ambilor, hot rî s -l atace pe Nigro i s -l în ele pe Albinus. Îi scrise a adar acestuia c , fiind ales împ rat de c tre Senat, voia s împart cu el aceast demnitate; i îi trimise titlul de Caesar i, printr-o hot râre a Senatului, i-l al tur ca tovar la domnie, ceea ce Albinus primi ca lucru adev rat. Dar dup ce Severus îl învinse i îl omorî pe Nigro, iar situa ia din Orient fu readus la pace, se întoarse la Roma i se plânse în Senat c Albinus, pu in recunosc tor fa de binefacerile primite din partea lui, încercase prin vicle ug s -l omoare, i c de aceea era silit s se duc s pedepseasc ingratitudinea lui. Plec apoi s -l g seasc tocmai în Fran a i îi lu atât puterea cât i via a. Cel care va examina a adar cu aten ie ac iunile acestui om, va si c a fost un leu s lbatec i o vulpe viclean , i-l va vedea temut i respectat de fiecare i nu urât de armate; nu se va mira adar c el, care era un om nou fiind de jos, a putut totu i s st pâneasc un Imperiu atât de întins; faima lui foarte mare l-a ap rat întotdeauna de ura pe care popoarele ar fi putut s-o aib împotriva lui din cauza jafurilor pe care le s vâr ea. Dar Antoninus14, fiul lui, a fost i el un om cu însu iri deosebite, care îl ceau admirat de popor i iubit de solda i; c ci era om r zboinic i îndura u or orice oboseal ; dispre uia orice mâncare delicat i orice fel de pl cere mole itoare, ceea ce îl f cea iubit de toate armatele. Cu toate acestea, s lb ticia i cruzimea lui au fost atât de mari i de nemaiauzite, încât, dup ce ucisese o mare parte din popula ia Romei i întreaga popula ie a Alexandriei, afar de alte nenum rate crime individuale, ajunse s fie omul cel mai urât de întreaga lume; i începu s fie temut chiar de aceia pe care îi avea în jurul lui; a a încât fu omorât de un centurion în mijlocul 12 Caius Pescennius Nigro fusese proclamat împ rat de legiunile din Antiohia. 13 Decius Claudius Septimius Albinus fusese proclamat împ rat de legiunile din Galia i Britania. 14 Antoninus Bassianus, numit Caracalla, a ocupat tronul în 211.

— 134 —

trupelor lui. Trebuie s observ m aici c asemenea asasinate, care sunt rezultatul unei deliber ri îndelungate i izvor sc dintr-o minte care nu se d înl turi de la nimic, nu pot fi evitare de Principi, deoarece orice om, c ruia nu-i pas de moarte, poate ucide pe un conduc tor de stat; acesta nu trebuie s se team prea mult de asemenea oameni, deoarece sunt foarte rari. Trebuie se fereasc numai de a comite ceva prea grav împotriva unuia dintre aceia de care se serve te, i pe care îi are în jurul s u în slujbe necesare Principatului: cum a f cut Antoninus care, dup ce l-a ucis în mod josnic pe fratele unui centurion, îl amenin a pe acesta în fiecare zi; îl p stra cu toate acestea în garda lui, ceea ce era desigur un mod de ac iune îndr zne i care trebuia s -i aduc pieirea, dup cum s-a i întâmplat. Dar s trecem la Commodus, c ruia îi era foarte u or s st pâneasc Imperiul, deoarece îl avea prin drept de mo tenire, fiind fiul lui Marc-Aureliu; îi era a adar suficient s mearg mai departe pe c ile urmate de tat l s u, i i-ar fi mul umit astfel pe solda i i poporul; dar având un suflet crud i brutal i voind s i satisfac asupra poporului toate poftele lui lacome, începu s atrag de partea lui armatele dându-le toate libert ile, f nicio sur ; pe de alt parte, nu- i inu în niciun fel demnitatea, coborî adeseori în aren ca s lupte cu gladiatorii, s vâr i de asemenea alte lucruri cu totul josnice i pu in demne de majestatea imperial , astfel încât începu s fie dispre uit de solda i. i fiind urât dintr-o parte i dispre uit din cealalt , se f cu o conspira ie împotriva lui i fu ucis. Ne r mâne s ar m însu irile lui Maximian. Acesta a fost un om foarte r zboinic; armatele fiind a adar plictisite de moliciunea lui Alexandru, despre care am vorbit mai sus, îl aleser , la moartea lui, pe Maximian ca împ rat. Acesta nu a ocupat mult vreme tronul, deoarece dou lucruri l-au f cut s fie urât i dispre uit: mai întâi faptul c era de origin foarte joas , întrucât pe vremuri p scuse oile în Tracia (lucru prea bine cunoscut tuturor i care-l f cea foarte mult dispre uit de oricine); al doilea, faptul c la începutul domniei amânase s se duc la Roma i s ia în st pânire tronul imperial, ceea ce îi crease faima unei mari cruzimi, deoarece prin prefec ii lui la Roma i în alte locuri ale Imperiului, ordonase s vâr irea multor crime. Astfel c , întreaga lume fiind p truns de dezgust fa de obâr ia lui nedemn , i de ur ce izvora din teama cruzimilor lui, se produse împotriv -i mai întâi r scoala din Africa, apoi aceea a Senatului i a întreg poporului din Roma; i întreaga 135

Italie conspir contra lui. La aceasta se ad ug propria lui armat ; ea asedie Acquileia i întâmpin greut i în cucerirea cet ii; apoi, dezgustat de cruzimea împ ratului i temându-se prea pu in de el întrucât îl vedea înconjurat de atâ ia du mani, îl ucise. Nu vreau s vorbesc nici despre Heliogabal, nici despre Macrinus, nici despre Iulianus15 care, fiind cu totul demni de dispre , au fost repede nimici i; voi trece a adar la concluzia acestui punct. Spun deci c Principii din vremea noastr întâmpin în guvernarea lor mai pu in aceast greutate de a trebui i satisfac solda ii într-un mod atât de deosebit; c ci, de i trebuie s ai fa de ei o aten ie oarecare, reu ti totu i u or, deoarece niciunul dintre ace ti Principi de ast zi nu are armate tot atât de vechi ca guvernarea i administra ia statului respectiv, cum erau armatele Imperiului roman. A adar, dac în vremurile acelea era necesar s -i satisfaci pe solda i mai mult decât poporul, faptul se explic prin aceea c solda ii aveau putere mai mare decât poporul; ast zi, tuturor Principilor, afar de Sultanul turcilor i de acela al Egiptului, le este mai necesar s i satisfac mai mult poporul decât armatele, deoarece poporul poate mai mult decât armata. Face excep ie Sultanul turcilor, deoarece acesta are mereu în jurul lui dou sprezece mii de solda i de infanterie i cincisprezece mii de oameni formând cavaleria, de care atârn siguran a i for a statului; i l sând la o parte orice alt preocupare, acest Principe trebuie s i p streze cu orice pre prietenia acestor oameni. Sultanul Egiptului de asemenea, al c rui stat este în întregime în mâna solda ilor, trebuie i el s i streze prietenia solda ilor f s se mai intereseze de popor. i trebuie s observa i c acest stat al Sultanului se deosebe te cu totul de toate celelalte Principate; c ci este asem tor Statului Pontifical cre tin, care nu poate fi numit nici Principat ereditar nici Principat nou; deoarece sunt mo tenitori i r mân st pâni, nu fiii vechiului Principe, ci acela care este ales la aceast demnitate de cei care au autoritatea s-o fac . Aceasta orânduire fiind foarte veche, nu se poate vorbi în cazul acesta de un Principat nou, întrucât nu se ive te aici niciuna din acele dificult i proprii statelor noi; c ci, cu toate c Principele este nou, organizarea acestui stat este veche, i este astfel încât oamenii î i primesc Principele ca i cum ar fi st pânitorul lor ereditar. 15 Iulianus Didius (193); Macrinus (217–218); Heliogabal (218–222), au murit uci i de solda i.

— 136 —

Dar s revenim la chestiunea noastr . Spun c oricine va considera expunerea de mai sus, va vedea c ura sau dispre ul au fost cauza c derii împ ra ilor aminti i pân acum; i va afla de asemenea cum s-a întâmplat c unii dintre ei procedând într-un fel, iar ceilal i procedând într-un fel contrariu, sfâr itul a fost pentru fiecare din aceste p i, la unii fericit, la ceilal i nefericit. Într-adev r lui Pertinax i lui Alexandru, care au fost Principi noi, le-a fost inutil i d un tor s vrea s -l imite pe Marc-Aureliu care ocupase tronul cu drept ereditar; de asemenea pentru Caracalla, Commodus i Maximian a fost r u faptul c l-au imitat pe Severus, deoarece nu aveau însu irile necesare i suficiente pentru a c lca pe urmele lui. A adar un Principe nou într-un Principat nou nu poate s imite ac iunile lui Marc-Aureliu, i nici nu este necesar s urmeze exemplul lui Severus; el trebuie s ia de la Severus acele moduri de ac iune care îi sunt necesare pentru a- i înt ri statul, iar de la Marc-Aureliu modurile potrivite i aduc toare de glorie în p strarea unui stat gata întemeiat i solid. ———————————

137

CAPITOLUL XX – Dac fort re ele i multe alte lucruri pe care Principii le construiesc în fiecare zi, sunt de folos sau nu. Unii Principi, pentru a- i asigura st pânirea statului, au luat toate armele supu ilor lor; al ii au între inut dezbin rile în inuturile cucerite; unii au nutrit du niile împotriva lor în i, iar al ii s-au str duit s -i câ tige pe aceia de care nu erau siguri la începutul domniei; unii au ridicat fort re e, al ii le-au d râmat i le-au distrus. i cu toate c nu putem formula o concluzie anumit cu privire la toate aceste lucruri, f a examina în mod am nun it împrejur rile în care se g seau acele state atunci când s-au luat hot râri de acest fel, voi vorbi totu i despre aceste lucruri în acel mod general pe care materia îns i îl impune. adar nu s-a întâmplat niciodat ca un Principe nou s i dezarmeze supu ii; dimpotriv atunci când i-a g sit dezarma i, i-a înarmat întotdeauna; c ci înarmându-i, acele arme devin ale tale; cei care î i erau suspec i î i devin credincio i, iar cei care erau credincio i r mân astfel i din supu i ajung s i fie partizani. i întrucât nu-i po i înarma pe to i supu ii, po i guverna cu mai mult siguran pe unii, deoarece le-ai f cut o favoare celorlal i pe care i-ai înarmat: iar aceast atitudine deosebit pe care supu ii o constat la Principele lor, îi face pe to i ace tia s i se simt obliga i; iar ceilal i îi g sesc o scuz socotind c trebuie s aib mai mult merit cei care înfrunt primejdii i au îndatoriri mai multe. Dar când îi dezarmezi începi s -i nemul ume ti, deoarece le ar i c nu ai încredere în ei, pentru c îi consideri la i sau pu in demni de încredere: i atât una cât i cealalt din aceste p reri face s se nasc ura împotriva ta. Dar cum, tu nu po i s stai neînarmat, trebuie s recurgi la armata mercenar a c rei valoare este aceea pe care am ar tat-o mai sus; i chiar dac aceast armat ar fi bun , ea nu poate fi suficient ca s te apere împotriva du manilor puternici i a supu ilor suspec i. A adar dup cum am spus, un Principe nou într-un principat nou i-a organizat întotdeauna armatele. Istoria este plin de exemple de acest fel. Dar când un Principe cucere te un stat nou care se adaug , ca un membru, statului s u vechi, atunci este necesar s i dezarmezi pe oamenii din aceast ar , afar de aceia care, în momentul cuceririi, au fost de partea ta; i chiar ace tia, cu timpul i când se ive te prilejul, trebuie s cau i s -i mole ti i s le iei — 138 —

orice energie; s orânduie ti astfel încât for ele întregului t u stat fie în acei solda i care sunt ai t i proprii i care în vechiul t u stat tr iesc mereu în jurul t u. Str mo ii no tri i aceia care erau considera i drept în elep i, obi nuiau s spun c Pistoia trebuie st pânit prin du nia partidelor, iar Pisa prin fort re e; ei între ineau a adar discordiile în unele provincii care le erau supuse, pentru ca s le st pâneasc mai u or. Cred c în vremurile acelea, când Italia era împ it în dou p i care atârnau aproape egal în balan , procedeul era bun; ast zi îns el nu mai poate fi o regul de urmat, deoarece nu cred c discordiile pot s duc vreodat la un rezultat bun; dimpotriv , când du manul se apropie de un ora împ it în fac iuni, este sigur c acesta va fi imediat pierdut; deoarece fac iunea cea mai slab se va uni întotdeauna cu for ele externe ale du manului; iar cel lalt partid nu va putea s mai reziste. Vene ienii, îndemna i cred de motivele mai sus ar tate, favorizau existen a partidelor guelfe i ghibeline în cet ile care le erau supuse; i de i nu le l sau s ajung niciodat la înc ier ri sângeroase, între ineau totu i aceste neîn elegeri pentru ca locuitorii fiind cu totul prin i în aceste conflicte, s nu se uneasc în lupta împotriva lor. Lucrul acesta nu a fost totu i, dup cum s-a zut mai târziu, spre binele lor; c ci învin i la Vailà, o parte din ora ele supuse prinse imediat curaj i îi f cu s piard tot ce st pâneau1. Asemenea moduri de procedare arat a adar sl biciunea Principelui; c ci aceste diviziuni nu vor fi niciodat îng duite într-un Principat puternic, deoarece ele aduc folos numai în timp de pace, întrucât po i, cu ajutorul lor, s i guvernezi supu ii mai u or; dar când vine un r zboi, se vede cât a fost de în el tor acest mod de ac iune. îndoial c Principii devin mari când înving dificult ile i opozi iile care li se fac; a adar, când soarta vrea s înal e gloria unui Principe, a unuia nou cu deosebire, deoarece acesta are mai mult nevoie s i m reasc renumele, iar nu un principe ereditar, ea ridic împotriva lui du mani i îl face s întreprind lupte contra lor pentru ca s aib prilejul s -i înving , i astfel s urce mai sus pe scara pe care i-au întins-o chiar du manii s i. A adar mul i cred c un Principe în elept trebuie, când are prilejul, s între in pe ascuns i cu viclenie o du nie oarecare împotriva 1 Dup lupta de la Vailà (1509), vene ienii, învin i de Liga de la Cambrai, pierd Brescia, Verona i Vicenza.

139

lui, pentru ca apoi, în bu ind-o, s se nasc pentru el de aici o glorie mai mare. Principii, i mai ales cei noi, au întâlnit oameni mai credincio i i mai folositori între aceia care au fost socoti i suspec i la începutul domniei lor, decât între aceia în care aveau încredere în primele timpuri. Pandolfo Petrucci, principele Sienei2, guverna statul mai mult cu ajutorul celor care îi fuseser suspec i, decât cu ceilal i. Dar nu putem vorbi în general despre aceast chestiune, deoarece aspectele ei variaz cu fiecare caz în parte. Voi spune numai aceasta: c oamenii care au fost la început du manii unui Principe, dar care au nevoie de un sprijin pentru a se men ine, pot fi câ tiga i cu cea mai mare u urin de partea Principelui; cu atât mai mult vor fi constrân i s -l slujeasc pe acesta cu credin , cu cât î i vor da mai mult seama c le este necesar s tearg prin faptele lor p rerea rea pe care Principele o avea despre ei. i în felul acesta Principele va avea de la ei în tot cazul mai mult folos decât de la aceia care, servindu-l cu prea mare încredere în valoarea lor, nu se gr besc totu i prea mult s rezolve chestiunile ce le-au fost încredin ate. i deoarece punctul tratat acum ne impune i o alt întrebare, nu vreau s nu amintesc Principilor care au cucerit un stat nou prin ajutorul celor din acel stat chiar, c trebuie s considere cu aten ie motivele care i-au îndemnat pe cei care s-au declarat de partea lui, s procedeze astfel; i dac nu este vorba de o afec iune natural fa de el, ci numai de nemul umirea lor fa de guvernarea anterioar , îi va stra prieteni numai cu mult trud i cu mari greut i, deoarece îi va fi cu neputin s -i mul umeasc . Dac examin m a adar cu aten ie exemplele pe care ni le ofer evenimentele antice i moderne i cercet m cauza acestui lucru, vom vedea c unui Principe îi este mult mai u or s câ tige prietenia acelor oameni care erau mul umi i de guvernarea trecut i care îi erau prin urmare du mani, decât a acelora care i-au devenit prieteni i l-au ajutat s ocupe Principatul numai pentru c nu erau mul umi i de acea guvernare. A fost un obicei al Principilor ca, spre a st pâni statul cu mai mult siguran , s ridice fort re e care s in în frâu pe cei care ar fi avut de gând s li se împotriveasc , i care s le serveasc de asemenea ca ad post sigur în cazul unei r scoale nea teptate. Eu laud acest procedeu pentru c este din vechime întrebuin at: cu 2 La 1500, Pandolfo Petrucci îl ucise pe socrul s u, Niccolò Borghese i mase singur st pân al ora ului pe care l-a guvernat pân în 1512.

— 140 —

toate acestea am v zut c în timpurile noastre, messer Niccolò Vitelli a distrus dou cet ui la Città di Castello pentru a putea s st pâneasc ara3. Guido Ubaldo, duce de Urbino, reîntors pe tron dup ce fusese alungat de Cezar Borgia4, a d râmat din temelii toate cet uile provinciei socotind c f ele îi va fi mai greu s i piard din nou statul. Cei din neamul lui Bentivoglio, odat reîntor i la Bologna, au procedat în acela i fel5. A adar fort re ele sunt utile sau nu dup timpuri; i dac î i servesc într-o privin , i fac r u în alta. Iar acest lucru poate fi l murit în felul urm tor: Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de du manii str ini, trebuie s ridice fort re e; dar acela care se teme mai mult de str ini decât de propriul lui popor, trebuie s renun e la ele. Familia Sforza a avut mai mult de suferit de pe urma Cartelului din Milano, zidit de Francesco Sforza, decât de pe urma oric rei tulbur ri vreodat produse în statul ei6. A adar fort rea a cea mai bun ce poate s existe este s nu fii urât de popor; c ci chiar dac ai fort re e, dar e ti urât de popor, ele nu te vor salva niciodat ; deoarece, atunci când poporul ridic armele împotriva ta, este sigur c nu vor lipsi niciodat str inii care s -i vin în ajutor. În vremea noastr putem constata c ele nu au folosit niciunui Principe afar doar Contesei de Forli7, c ci, dup ce so ul Niccolò Vitelli a fost condotier în serviciul Medicilor i cu ajutorul lor a reocupat Città di Castello (1482), de unde fusese izgonit cu opt ani înainte, de papa Sixt al IV-lea. Cet ile men ionate de Machiavelli fuseser zidite de acesta din urm , iar Vitelli le d râm spre a ar ta c guverneaz prin favoarea poporului, iar nu prin for . Cf. i Discorsi. II, 24, op.cit., p. 351 (Capitolul este intitulat: „C fort re ele sunt în general mai mult d un toare, decât folositoare”). 4 Este vorba de Guido Ubaldo da Montefeltro, duce de Urbino, deposedat în 1502 de statul s u de c tre Cezar Borgia; a reocupat tronul la moartea papei Alexandru al VI-lea. 5 Giovanni Bentivoglio a fost detronat de papa Iuliu al II-lea, care ocup Bologna în 1506. Urma ul s u reocup ora ul în 1511 i distruse fort rea a cl dit de Pap . 6 Cf. de asemenea Discorsi, II, 24, op.cit., p. 350: „ i de i contele Francesco Sforza, devenit duce al Milanului, este socotit ca om în elept, nu este mai pu in adev rat c i-a construit la Milano o fort rea , i spun c în cazul acesta nu s-a ar tat în elept; iar urm rile au dovedit c aceast fort rea a fost spre r ul iar nu spre siguran a urma ilor s i”. 7 Este vorba de Caterina Sforza, so ia lui Girolamo Riario, care st pânea Forli i Imola; so ul ei fiind asasinat, ea rezist conjura ilor pân ce Ludovic Maurul, unchiul ei, îi trimise ajutoare (1488). Faptele se 3

141

ei, contele Girolamo, a murit, ea a putut, datorit Cet uii înt rite, se sustrag furiei poporului i s a tepte ajutor de la Milano, redobândindu- i apoi statul; dar timpurile erau pe atunci astfel încât un str in nu putea s vin s dea ajutor poporului; pe urm îns , cet uile i-au folosit prea pu in în momentul când a fost atacat de Cezar Borgia, c ci poporul, care îi era du man, s-a aliat cu str inul din afar . A adar, atât acum cât i la început, ar fi fost mai bine pentru ea s nu fie urât de popor, decât s aib fort re e. Considerând a adar toate aceste lucruri, voi l uda atât pe cei care ridic fort re e cât i pe cei care nu ridic , i voi dojeni pe to i aceia care, punându- i toat încrederea în fort re e, pre uiesc prea pu in faptul c sunt urâ i de popor. ———————————

sesc povestite pe larg de Machiavelli în Discorsi III 6 op.cit., p. 401– 402. — 142 —

CAPITOLUL XXI – Cum trebuie s se poarte un Principe spre a fi stimat Prin nimic nu poate un Principe s dobândeasc mai mult stim , decât prin faptele m re e pe care le s vâr te i prin exemplele rare pe care le las urma ilor. Cunoa tem în timpurile noastre pe Ferdinand de Aragon, actualul rege al Spaniei. Îl putem socoti un Principe nou deoarece prin faima i gloria pe care i le-a câ tigat a devenit dintr-un rege mic i slab, regele cel mai de seam al cre tin ii; i dac ve i considera faptele lui, ve i g si c toate au fost m re e, iar unele extraordinare. La începutul domniei, a atacat Grenada; iar aceast ac iune a însemnat temelia statului s u. Întâi a purtat r zboiul f nicio grab , i f team de a întâmpina vreo opozi ie din partea cuiva; astfel le-a dat feudalilor lui din Castilia o preocupare, c ci, gândindu-se la zboi, ei nu mai puteau s se gândeasc la nicio schimbare; iar el câ tiga pe aceast cale autoritate i putere asupra lor, f ca ei s bage de seam . Cu banii Bisericii i ai poporului, a putut s hr neasc trupele, i prin acest r zboi de lung durat a pus bazele armatei care i-a f cut cinste de aici înainte. În plus, spre a putea întreprinde ac iuni mai mari servindu-se tot de religie, începu s arate o cruzime plin de cucernicie, alungând pe Marani i golindu- i astfel regatul; desigur c nu am putea g si un exemplu mai nenorocit i mai rar. Sub acela i pretext atac Africa; întreprinse expedi ia din Italia, i în sfâr it se lupt împotriva Fran ei; i astfel a s vâr it i a pl nuit mereu ac iuni m re e care au p strat mereu vie a teptarea i admira ia în sufletul supu ilor lui care erau continuu preocupa i de rezultatul acestor ac iuni. Iar zboaiele lui se n teau unul din altul în a a fel încât între unul i altul nu le l sa oamenilor timp ca s poat întreprinde în tihn vreo lupt împotriva lui. Este de asemenea foarte util pentru un Principe s dea pilde rare în ce prive te guvernarea intern , asemenea acelora care se povestesc despre Messer Bernabò din Milano1; iar când se întâmpl ca cineva s s vâr easc în via a civil a statului, ceva cu totul deosebit fie în bine, fie în r u, Principele trebuie s g seasc un mod de a-l r spl ti sau de a-l 1 Bernabò Visconti a fost st pân al Milanului în anii 1354–1385; este vestit pentru cruzimea i viciile lui.

143

pedepsi, despre care s se vorbeasc mult dup aceea. i mai ales, un Principe trebuie s caute s i creeze prin orice ac iune faima de om mare i des vâr it. Un Principe este de asemenea stimat când este prieten adev rat i du man adev rat; adic atunci când, f s ov ie, se declar de partea unuia i împotriva celuilalt. Aceast atitudine este întotdeauna mai util decât aceea de a sta neutru; dac doi dintre vecinii t i încep s se lupte, sau sunt de a a fel încât victoria unuia te poate face s te temi de cel care învinge, sau nu sunt. În oricare din aceste cazuri, î i va fi totdeauna mai de folos s i ar i pe fa a atitudinea i s lup i cu toate for ele; c ci în primul caz, dac nu i-ai declarat pozi ia, vei fi întotdeauna prada celui care va învinge, i aceasta spre bucuria, i satisfac ia aceluia care a fost învins; i nu vei avea niciun motiv i nicio scuz pentru care cineva s te apere sau s i ofere un refugiu. C ci cel care învinge nu vrea s aib prieteni suspec i i care s nu-l ajute la nevoie; iar cel care pierde nu te prime te pentru c nu ai vrut s ri ti, cu armele în mân , s ai aceea i soart ca i el. Antioh trecuse în Grecia, chemat aici de c tre Etolieni, pentru a-i goni pe romani2. Trimise ambasadori la Achei, care erau prieteni ai romanilor, pentru a-i îndemna s r mân neutri; iar pe de alt parte, romanii îi sf tuiau s ia armele în mân pentru ei. Chestiunea trecu spre a fi discutat în Consiliul Acheilor, unde solul trimis de Antioh îi îndemn energic s r mân neutri: la aceasta, ambasadorul roman3 r spunse: „Quod autem isti dicunt non interponendi vos bello, nihil magis alienum rebus vestris est; sine gratia, sine dignitate, praemium victoris eritis”4. i se va întâmpl întotdeauna ca acela care nu î i este prieten s i cear s r mâi neutru, iar cel care î i este prieten s i cear s i ar i pe fa atitudinea, luptând. Principii nehot râ i, pentru a evita primejdiile prezente, urmeaz de cele mai multe ori aceast cale a neutralit ii i astfel se pr bu esc de cele mai multe ori. Dar când un Principe se declar curajos în favoarea unei p i anumite, dac învinge acela cu care s-a aliat, chiar dac acesta e puternic iar el este la Este Antioh, regele Siriei, men ionat în cap. III. Ambasadorul romanilor era Tilus Quintius Flamininus, înving torul lui Filip al V-lea, la Cinocefale (197 î. Chr.). 4 Citat din memorie din Titus Livius (XXXV, 48); „Nam, quod optimum esse dicant, non interponi vos bello, nihil tam vanum, imo tane alienum rebus vestris est; quippe sine gratia, sine dignitate, praemium victoris eritis”. 2

3

— 144 —

discre ia lui, îi va r mâne totu i îndatorat întrucât s-au legat prin prietenie; iar oamenii nu sunt niciodat atât de necinsti i încât s te doboare în felul acesta care ar fi un exemplu prea grav de ingratitudine. În plus, victoriile nu sunt niciodat atât de complete încât înving torul s nu trebuie s in seama de anumite lucruri i mai ales de dreptate. Dar dac pierde acela cu care ai luptat al turi, vei g si un refugiu la el i te va ajuta cât îi va fi cu putin , fiind astfel tovar ul unei soarte care poate s redevin cea de alt dat . În al doilea caz, atunci când cei care se lupt între ei sunt astfel încât nu ai s te temi de cel care învinge, va fi cu atât mai mare pruden a de a te declar de partea unuia din ei; deoarece contribui la înfrângerea unuia cu ajutorul celuilalt care ar trebui -l salveze dac ar fi în elept; i dac acesta învinge, r mâne el la discre ia ta; i este imposibil s nu înving cu ajutorul t u. Se impune s not m aici c un Principe trebuie s bage de seam s nu se alieze niciodat cu unul mai puternic decât el, pentru a-i lovi pe ceilal i, decât dac nevoia îl constrânge la aceasta, a a cum am ar tat mai sus; c ci, dac învinge, r mâi prizonierul lui: i Principii trebuie s se fereasc atât cât pot de a fi la discre ia altora. Vene ienii s-au aliat cu Fran a împotriva ducelui de Milano; i ar fi putut s evite aceast tov ie din care n-a urmat altceva decât ruina lor. Dar atunci când nu o po i evita, cum li s-a întâmplat florentinilor când Papa i Spania au pornit cu armatele s atace Lombardia5, Principele trebuie s se declare de partea unuia, i aceasta pentru motivele mai sus ar tate. i niciun stat s nu cread c va putea s ia vreodat o hot râre care s fie lipsit de primejdie; s tie dimpotriv c trebuie s le ia pe toate îndoielnice; c ci lucrurile sunt astfel orânduite încât dac încerci fugi de o situa ie grea, vei c dea neap rat în alta; totu i pruden a const întotdeauna în a ti s cuno ti natura situa iilor grele i s-o alegi pe cea mai pu in rea, drept cea bun . Principele trebuie de asemenea s arate c iube te virtu ile i -i onoreze pe cei care str lucesc prin talentele lor într-o art oarecare. Apoi trebuie s -i sus in pe cet enii lui ca s i exercite în lini te ocupa iile lor, atât în negustorie cât i în agricultur i în orice meserie; oamenii s nu- i lase ogorul necultivat gândindu-se Machiavelli se refer , la r zboaiele Ligii Sfinte, din care f ceau parte papa Iuliu al II-lea i spaniolii împotriva francezilor; în 1512, florentinii trecur i ei de partea Ligii, dup ce fuseser alia ii Fran ei, sili i fiind în parte de intrarea trupelor spaniole în Toscana. 5

145

cu team c le va fi luat, sau s ov ie înainte de a începe un comer nou de frica d rilor; dimpotriv , s se preg teasc o splat pentru cei care fac toate aceste lucruri i care se gândesc, ori în ce fel, s i îmbog easc ora ul sau statul. Afar de aceasta, Principele trebuie, în anumite epoci ale anului, s organizeze pentru popor serb ri i spectacole. i cum fiecare ora este împ it în bresle sau în cartiere, Principele trebuie s in seama de aceste grup ri ale lor, s ia parte la adun rile în care se întrunesc, s dea el însu i un exemplu de omenie i generozitate, strând totu i întotdeauna majestatea rangului pe care-l are, deoarece aceast demnitate nu trebuie s -i lipseasc în nicio împrejurare. ———————————

— 146 —

CAPITOLUL XXII - Despre secretarii pe care Principii îi au pe lâng ei Nu este de mic însemn tate pentru un Principe, alegerea mini trilor lui: ace tia sunt buni sau nu, dup cum Principele îi alege sau nu cu în elepciune. i cea dintâi p rere pe care ne-o form m: despre inteligen a unui conduc tor de stat se bazeaz pe considerarea oamenilor pe care îi are în jurul lui; când sunt suficient de capabili î i credincio i, îl putem socoti în elept, deoarece a tiut s le recunoasc m sura capacit ii i s -i streze credincio i. Dar când sunt altfel, putem întotdeauna s -l judec m aspru; deoarece prima eroare pe care un Principe o poate vâr i, o s vâr te în aceast alegere. Oricine îl cuno tea pe Messer Antonio de Venafro1, ministru al lui Pandolfo Petrucci, Principele Sienei, î i d dea seama îndat c Pandolfo este un om de o valoare deosebit , deoarece îl are pe acesta ca ministru. Exist trei feluri de min i omene ti: unele care în eleg singure, altele care pricep ceea ce al ii în eleg i le explic , iar ultimele care nu în eleg nici singure nici prin al ii; cele dintâi sunt des vâr ite, cele de al doilea fel sunt foarte bune, iar a treia categorie este inutil ; trebuia a adar cu necesitate ca Pandolfo, dac nu f cea parte din primul fel, s apar in celui de al doilea; c ci dac cineva posed o minte capabil s recunoasc binele sau r ul pe care cel lalt îl face i îl spune, chiar dac el însu i nu poate s creeze nimic, î i d seama totu i de ac iunile rele i bune ale ministrului, le laud pe acestea din urm iar pe celelalte le îndreapt ; iar ministrul nu poate spera s -l în ele i se men ine credincios. Dar pentru ca un Principe s poat s i cunoasc ministrul, exist acest mijloc care nu d niciodat gre . Când vezi c ministrul se gânde te mai mult la el decât la tine, i c în orice ac iune caut folosul lui propriu, înseamn c un om de felul acesta nu va fi niciodat un bun ministru i c nu vei putea avea niciodat încredere în el; c ci acela care ine în mâinile lui întregul stat al unui Principe, nu trebuie s se gândeasc niciodat la el ci totdeauna la Principe, i s nu-i vorbeasc despre altceva, decât Antonio Giordani din Venafro (1459–1530) a fost profesor de drept la Universitatea din Siena i consilier al lui Pandolfo Petrucci. Machiavelli la cunoscut i ca diplomat, în cursul unei misiuni la Siena (1505). 1

147

despre ceea ce îl prive te pe el. i pe de alt parte Principele, spre a p stra bunele însu iri ale ministrului, trebuie s se gândeasc la el, onorându-l, f cându-l bogat, îndatorându-l fa de el, dându-i onoruri i func ii pentru ca s i dea seama c nu ar putea s existe f el i pentru ca onorurile numeroase s -l fac s nu mai doreasc altele, bog iile mari pe care le-a primit s -l fac s nu mai vrea altele, iar func iile numeroase s -l fac s se team de schimb ri. A adar, când mini trii sunt astfel, iar Principii se poart tot astfel fa de mini tri, pot s aib încredere unii în al ii; dar când sunt altfel, sfâr itul va fi întotdeauna r u fie pentru unul, fie pentru altul. ———————————

— 148 —

CAPITOLUL XXIII – Cum trebuie s fugi de lingu itori Nu vreau s las deoparte o chestiune important i totodat o eroare de care Principii nu se ap u or, dac nu sunt foarte pruden i i dac nu tiu s i aleag bine oamenii. Este vorba de lingu itori, de care sunt pline cur ile; c ci oamenii se complac atât de mult în lucrurile lor proprii i se am gesc în a a fel, încât se feresc cu greu de pacostea aceasta; iar dac vor s se fereasc de ea, risc s fie dispre ui i. Într-adev r nu exist alt mijloc de a te ap ra fa de lingu iri, decât s -i faci pe cei din jurul t u s priceap c nu- i fac o nepl cere spunându- i adev rul; dar dac oricine va putea s i spun adev rul, va sc dea i respectul fa de tine. A adar un Principe prudent trebuie s urmeze o a treia cale alegându- i în stat sfetnici în elep i i dându-le numai acestora dreptul de a-i spune adev rul, i aceasta numai privitor la acele lucruri despre care el îi întreab , iar nu privitor la altele; dar trebuie s le vorbeasc de toate chestiunile i s asculte rerile lor; pe urm trebuie s hot rasc singur, dup cum socote te el; i atât în ce prive te aceste consf tuiri cât i fa de fiecare dintre sfetnici, s se comporte în a a fel încât fiecare s i dea seama c , cu cât va vorbi mai liber, cu atât va fi mai bine zut: afar de ace tia îns , s nu ascul i vorbele nim nui, dar s duci la cap t ceea ce ai hot rât i s fi perseverent în hot râri. Cel care lucreaz altfel, sau î i pierde puterea din cauza lingu itorilor, sau î i schimb des atitudinea din cauza p rerilor schimb toare pe care le ascult : i astfel ajunge s fie prea pu in stimat. Vreau men ionez în leg tur cu aceasta, un exemplu modern. rintele Luca1, omul de încredere trimis de Maximilian, actualul împ rat, spunea, vorbind de Majestatea Sa, c nu se sf tuie te cu nimeni i c totu i nu face nimic numai dup cum crede el; fapt care decurge din aceea c procedeaz contrar modului ar tat mai sus2. C ci Împ ratul este un om foarte închis, nu- i împ rt te 1 Prete Luca Rinaldi din Pordenone fusese episcop de Trieste, devenind apoi secretar al împ ratului Maximilian. Machiavelli l-a cunoscut în timpul misiunii lui în Germania, în 1507–1508. 2 Cf. Rapporto delle cose della Magna: „Împ ratul nu cere sfat nim nui i este sf tuit de fiecare, vrea s fac orice lucru singur i nu face nimic

149

planurile nim nui, nu se sf tuie te cu nimeni; dar atunci când vrea s i aduc hot rârile la îndeplinire, acestea încep s fie cunoscute i dezv luite, astfel c încep s întâlneasc opozi ie din partea celor care sunt în jurul lui; iar el, fiind un om slab, renun la ele. Se întâmpl astfel c lucrurile pe care le face azi, le desface mâine, i de aceea nu în elegi niciodat ce vrea sau ceea ce are de gând s fac , nici nu te po i baza pe hot rârile lui. Un Principe trebuie a adar s se sf tuiasc întotdeauna cu cei din jurul lui, dar atunci când vrea el, iar nu când vor al ii; i mai mult, dac cineva vrea s -i dea un sfat f ca el însu i s -l fi cerut, s -l fac s renun e repede la aceasta. În schimb s cear mereu p rerea celorlal i i apoi s asculte cu toat r bdarea adev rul cu privire la ceea ce a întrebat; iar atunci când î i d seama c cineva din respect nu-i spune tot adev rul, s se supere. Dar întrucât sunt unii oameni care cred c un Principe oarecare, renumit pentru în elepciunea lui, este astfel nu prin propriul lui caracter, dar mul umit sfetnicilor buni pe care îi are împrejur, pot spune c cei care afirm aceasta se în al . C ci exist aceast regul general , care nu d gre niciodat : anume c un Principe care nu este în elept el însu i, nu poate s fie sf tuit cu folos, afar dac printr-o întâmplare fericit nu a avut norocul s i pun toat încrederea într-un singur om care s -l conduc în totul i s fie el însu i un om de o în elepciune des vâr it . În cazul acesta, lucrurile ar putea s mearg bine, dar totul ar dura prea pu in, deoarece un ministru de felul acesta i-ar lua curând puterea; dac se sf tuie te îns cu mai mul i, i nu este el însu i un Principe în elept, neg sind p rerile lor unite nu va putea s le pun el însu i de acord; astfel fiecare dintre sfetnici se va gândi la interesul lui propriu, iar el nu va ti nici s -i îndrepte, nici s le cunoasc inten iile. Dar nici nu se g sesc altfel de sfetnici; c ci oamenii se vor dovedi întotdeauna r i dac o nevoie oarecare nu-i constrânge s fie buni. A adar ajungem la concluzia c sfaturile bune, ori de la cine ar veni, rezult din în elepciunea Principelui, iar nu în elepciunea Principelui din sfaturile bune ale supu ilor dup cum vrea el; c ci, de i nu- i dezv luie niciodat secretele nim nui în mod spontan, când hot rârile ies totu i la lumin de la sine, se las condus de cei pe care îi are în jurul lui i renun la ceea ce hot râse la început” (Rapporto delle cose della Magna fatto questo di 17 giugno 1508, în Il Principe, Dell’arte della guerra ed altri scritti politici di Niccolò Machiavelli, con prefazione di Francesco Costèro, Milano, Sonzogno, 1909, p. 244). — 150 —

lui. ———————————

151

CAPITOLUL XXIV – De ce Principii Italiei iau pierdut statele lor Dac cele ar tate mai sus vor fi inute în seam în mod în elept, atunci un Principe nou va putea s par c este Principe vechi i va putea astfel s devin mai sigur i mai stabil în statul lui decât dac ar fi fost Principe cu drepturi vechi aici. C ci un Principe nou este cu mult mai mult supravegheat în ac iunile lui decât un Principe ereditar; iar dac ac iunile lui sunt cunoscute ca pline de virtute, ele atrag mai mult pe oameni i îi leag mai strâns de el decât dac ar fi vorba de un Principe de neam vechi. Într-adev r, oamenii sunt încânta i mai mult de lucrurile prezente decât de cele trecute; i când g sesc în cele prezente ceva bun, se bucur de aceasta i nu mai caut altceva; îl vor ap ra pe un astfel de Principe, în orice ocazie, dac în celelalte lucruri el nu dezminte tept rile lor. i astfel el se va bucura de o îndoit glorie: aceea de a fi creat un Principat nou i aceea de a-l fi înzestrat i înt rit prin legi bune, prin armate de valoare i prin pilde bune; dup cum va fi acoperit de o îndoit ru ine acela care, n scut Principe, î i va pierde statul din cauza pu inei lui în elepciuni. Iar dac îi consider m pe acei seniori din Italia, care în timpurile noastre i-au pierdut statul, cum sunt regele Neapolului, ducele Milanului1 i al ii, vom g si la ei, mai întâi, o gre eal comun tuturor în ce prive te armatele, i aceasta pentru motivele discutate pe larg mai sus2; vom vedea apoi c unii dintre ei, sau au avut poporul ca du man, sau, dac acesta le-a fost prieten, n-au tiut s se asigure împotriva celor mari; c ci, dac nu se s vâr esc aceste gre eli, nu se pierd state care au o putere atât de real încât pot s trimit o armat în campanie de lupt . Filip al Macedoniei, nu tat l lui Alexandru, ci acela care a fost învins de Titus Quintus3, nu avea un stat mare în compara ie cu puterea romanilor i a grecilor care l-au atacat: cu toate acestea, fiind un adev rat r zboinic i tiind s i p streze bun voin a poporului i se asigure împotriva celor mari, a sus inut mai mul i ani un Machiavelli se refer la Frederic al III-lea de Aragon Maurul. 2 În cap. XIII-XIV. 3 Filip al V-lea, învins la Cinocefale. 1

— 152 —

i la Ludovic

zboi contra du manilor; i dac la sfâr it a pierdut st pânirea câtorva cet i, i-a r mas totu i regatul. adar, ace ti Principi ai no tri, care erau de mult vreme st pâni în statele lor, i care le-au pierdut ast zi, nu trebuie s acuze pentru aceasta soarta, ci numai propria lor moliciune: deoarece în timpurile de pace nu s-au gândit niciodat c împrejur rile acestea s-ar putea schimba (ceea ce este o gre eal comun oamenilor care nu se gândesc la furtun atâta timp cât vremea e frumoas ), astfel c , în momentul în care au început greut ile, ei s-au gândit s fug , iar nu s se apere; i au sperat popoarele lor, plictisite de îndr zneala înving torilor, îi vor rechema. O asemenea hot râre este bun atunci când î i lipsesc altele; dar este foarte gre it s renun i la alte mijloace de sc pare pentru acesta; c ci nu e niciodat bine s te la i s cazi, în credin a c vei g si pe cineva care s te ridice. Lucrul acesta sau nu se întâmpl niciodat , sau, dac se întâmpl , nu este spre siguran a ta întrucât acest mod de ap rare este josnic i nu atârn de tine. Dar numai acele mijloace de ap rare sunt bune, sunt sigure i sunt de durat care atârn de tine însu i i de propria ta energie. ———————————

153

CAPITOLUL XXV – Cât de mult poate soarta asupra lucrurilor omene ti i în ce fel po i -i rezi ti tiu desigur c mul i oameni au avut i au înc aceast p rere, întâmpl rile lumii sunt în a a fel cârmuite de soart i de Dumnezeu, încât, cu toat în elepciunea lor, oamenii nu pot s le modifice i nu au niciun mijloc de ac iune împotriva lor; s-ar putea crede a adar c nu trebuie s te trude ti atât de mult în lume, ci te la i dus de soart . Aceast p rere a g sit mai mult credin în vremurile noastre, din cauza marilor r sturn ri care s-au v zut i se v d înc în fiecare zi, i care dep esc orice prevedere. Gândindu-m a adar i eu uneori la aceste lucruri, am înclinat de asemenea spre p rerea lor. Cu toate acestea pentru a nu anula cu totul liberul nostru arbitru, socotesc c poate fi adev rat c soarta este arbitr peste jum tate din ac iunile noastre, dar c ne îng duie, s cârmuim noi singuri cealalt jum tate, sau aproape. i asem n aceast situa ie unuia din acele fluvii distrug toare care, când se înfurie, inund câmpiile, distruge copacii i casele, sub iaz într-o parte terenul pentru a-l în a în alt parte: fiecare fuge dinaintea lui, fiecare cedeaz violen ei lui, f a-i putea opune îns undeva o rezisten . i cu toate c aceste fluvii sunt astfel f cute, nu înseamn c mai târziu, când vremea este iar lini tit , oamenii nu pot s ia m suri de ap rare, i prin z gazuri i diguri s fac astfel încât, dac apele vor cre te din nou, ele sau se scurg într-un canal, sau furia lor s nu fie cu totul nest vilit i d un toare. Acela i lucru se întâmpl cu soarta; ea i arat puterea acolo unde nu exist nicio for bine organizat care s -i reziste; i de aceea î i îndreapt atacul acolo unde tie c nu s-au f cut nici diguri, nici z gazuri pentru a o st pâni. Dac ve i considera acum Italia, care este câmpul acestor schimb ri i este cea care le-a dat na tere, ve i vedea c ea este o câmpie f stavile i f ap rare de niciun fel; c ci dac ar fi fost ap rat de for e potrivite, a a cum sunt Germania, Spania i Fran a, atunci sau rev rsarea nu ar fi provocat schimb ri atât de mari, sau aceast rev rsare îns i nu s-ar fi produs. i vreau s fie de ajuns aceste lucruri pe care le-am spus în general cu privire la lupta pe care trebuie s-o ducem împotriva soartei. Tratând îns lucrurile mai în am nunt, spun c ast zi vedem pe un Principe într-o — 154 —

situa ie fericit , iar mâine îl vedem c zut, f s fi constatat la el vreo schimbare de natur sau de însu ire: cred c faptul acesta decurge mai întâi din motivele pe care le-am expus pe larg pân aici, anume c un Principe care se sprijin numai pe soart , se pr bu te îndat ce ea se schimb . Cred de asemenea c este fericit acela care î i conformeaz ac iunile împrejur rilor timpului, i de asemenea c este nefericit acela care prin modul lui de ac iune este în dezacord cu timpul. Într-adev r constat m c oamenii procedeaz în moduri variate spre a atinge scopul pe care fiecare i l-a propus, i care este gloria i bog ia: unii înainteaz cu grij , al ii n valnic; unii cu violen , al ii cu viclean pricepere; unii cu r bdare, al ii cu contrariul ei; i fiecare poate s i ating inta urmând aceste moduri diverse. Dar putem vedea de asemenea c dintre doi oameni care înainteaz cu grij , unul ajunge la inta propus , iar cel lalt nu, dup cum vedem pe de alt parte c doi oameni pot s reu easc în acela i fel, de i au înaintat într-un mod deosebit, unul cu mult grij iar cel lalt valnic: ceea ce nu rezult din altceva decât din felul timpurilor, care sunt sau nu în concordan cu modul lor de a proceda. De aici decurge de asemenea ceea ce am spus, anume c doi oameni, cu toate c lucreaz diferit, ob in totu i acela i rezultat; dac îns observ m pe al ii care lucreaz în acela i fel, vedem c unul î i ajunge inta, iar cel lalt nu. De aceasta atârn de asemenea varia iile binelui; c ci dac cineva se conduce cu b gare de seam i cu r bdare, iar timpurile i împrejur rile se desf oar în a a fel încât procedarea lui este bun , ajunge la o situa ie fericit ; dar când timpurile i împrejur rile se schimb , el se pr bu te dac nu- i schimb modul de ac iune. Nu exist totu i niciun om, oricât de în elept ar fi, care s tie s se conformeze acestor lucruri: atât pentru c nimeni nu poate s se dep rteze de conduita pe care firea lui i-o impune, cât i pentru c cel care a avut întotdeauna succese urmând o cale anumit nu poate s se hot rasc s renun e la ea. A adar omul prudent, când e momentul s procedeze cu violen , nu tie cum s înceap i din cauza aceasta se pr bu te; dar dac i-ar schimba firea odat cu timpurile i odat cu evenimentele, soarta nu i s-ar schimba. Papa Iuliu al IIlea a lucrat în toate faptele lui cu violen ; dar a întâlnit timpuri i împrejur ri atât de conforme modului lui de ac iune, încât rezultatul a fost întotdeauna fericit1. Gândi i-v la prima ac iune 1

Cf. Discorsi, III, 9, op.cit., p. 411: „Papa Iuliu al II-lea a procedat în 155

pe care a întreprins-o împotriva Bolognei, pe când tr ia înc Giovanni Bentivogli2. Vene ienii nu era i mul umi i de aceasta; regele Spaniei de asemenea; cu Fran a avea o în elegere în aceast privin ; i cu toate acestea, împins de orgoliu i de violen a pornit el în persoan în aceast expedi ie. Faptul acesta i-a f cut ov ie i s stea pe loc, atât pe spanioli cât i pe vene ieni, ace tia din urm de fric , ceilal i din dorin a de a ocupa întregul regat al Neapolului3; în plus, fu atras de partea lui i regele Fran ei; c ci v zându-l pornit în ac iunea lui i voind s -l aib prieten pentru a-i înjosi pe vene ieni, socoti c l-ar insulta în mod prea evident dac ar refuza s -i dea armat . A adar Iuliu al II-lea, a reu it s fac prin ac iunea lui violent ceea ce n-ar fi reu it niciodat vreun alt Pontifice chiar dac ar fi avut toat pruden a omeneasc ; într-adev r dac ar fi a teptat, pentru a pleca de la Roma, ca toate hot rârile s fie bine stabilite i toate chestiunile în ordine – cum ar fi a teptat oricare alt Pap –, n-ar fi reu it niciodat în ac iunea lui; regele Fran ei ar fi g sit mii de scuze iar ceilal i i-ar fi ar tat mii de piedici de temut. Nu vreau s vorbesc i de celelalte ac iuni ale lui care au fost toate asemenea acesteia i iau reu it toate; este adev rat c timpul scurt cât a tr it4 nu i-a îng duit s cunoasc i contrariul; c ci, dac ar fi venit alte timpuri în care s fie nevoit s procedeze cu precau ie, ar fi urmat pentru el pr bu irea; deoarece nu s-ar fi dep rtat niciodat de acele moduri de ac iune spre care îl îndemna firea lui. Conclud adar c , dac soarta se schimb , iar oamenii r mân neschimba i în atitudinile lor, sunt ferici i atâta timp cât sunt în acord cu ea, dar sunt neferici i de îndat ce se ive te o nepotrivire. M gândesc i la aceasta: anume c este mai bine s fii violent decât precaut, deoarece soarta este ca i femeia; i dac vrei s-o st pâne ti, este necesar s-o ba i i s-o love ti. Se i vede c ea se las învins mai mult de cei care procedeaz astfel, decât de cei care procedeaz în tot timpul pontificalului lui cu violen i furie; i deoarece timpurile i-au fost favorabile, toate ac iunile întreprinse i-au reu it. Dar dac ar fi venit alte timpuri care ar fi necesitat alte ini iative, s-ar fi pr bu it cu siguran ; deoarece nu i-ar fi schimbat nici modul nici ordinea ac iunii”. 2 Cf. i cap. XI i XIX; în plus Discorsi, III, 44, op.cit., p. 483. 3 Vene ia îl ajutase pe Ferdinand de Aragon în lupta contra lui Carol al VIII-lea, i pentru aceasta regele Neapolului cedase Republicii o parte din coasta r ritean a statului; spaniolii ar fi urm rit acum reocuparea acestei regiuni. 4 Iuliu al II-lea a fost Pap între 1503 i 1513. — 156 —

mod cump tat. i tot pentru c este femeie, e întotdeauna prieten a celor tineri, deoarece ace tia sunt mai pu in precau i, mai violen i i i se impun cu mai mult îndr zneal . ———————————

157

CAPITOLUL XXVI Îndemn spre a cuprinde Italia i a o libera din mâinile barbarilor. Considerând a adar toate acele lucruri pe care le-am discutat mai sus, i reflectând în mine însumi dac timpurile sunt ast zi în Italia de a a fel încât un Principe nou s poat fi onorat, i dac împrejur rile de asemenea sunt astfel încât un om în elept i energic s le poat da o organizare care s fie spre gloria lui i spre binele tuturor celor care tr iesc în Italia, cred c se arat în mod evident atâtea lucruri favorabile unui Principe nou, încât n-a putea spune c a existat vreodat un moment mai potrivit pentru aceasta. i dac , dup cum am spus1, era necesar ca poporul lui Israel s fie sclav în Egipt pentru ca astfel s se arate virtutea lui Moise, sau, pentru a cunoa te spiritul m re al lui Cirus, era necesar ca per ii s fie asupri i de mezi, iar atenienii trebuiau s fie împ i pentru ca valoarea lui Teseu s se arate; tot astfel acum, pentru c voim s cunoa tem energia unui spirit italian, trebuia ca Italia s fie în situa ia extrem în care se afl ast zi; trebuia ca ea s fie mai sclav decât evreii, mai subjugat decât per ii, mai împ it decât atenienii; s fie f conduc tor, f ordine, învins , jefuit , sfâ iat , cotropit i s fi îndurat nenorociri de tot felul. i cu toate c pân ast zi s-a ar tat întradev r cineva2, care p rea c poart lumina destinat celui ce a fost ale de Dumnezeu spre a salva Italia, s-a v zut totu i apoi c soarta l-a respins în momentul cel mai înalt al ac iunii lui. Astfel , r mas f via , Italia a teapt s vad , pe cel care va putea -i sting durerile i s pun cap t jafurilor din Lombardia, ca i birurilor grele din Regatul Neapolului i din Toscana, i care s -i vindece r nile vechi de mult vreme sângerânde i adâncite în carnea ei. O vedem cum se roag Domnului s -i trimit pe cineva care s-o izb veasc de aceste cruzimi i asupriri barbare. O vedem de asemenea hot rât i gata s urmeze un stindard, numai s se arate cel care s -l înal e. Dar ast zi nu vedem pe nimeni altcineva în care ea ar putea s spere, decât ilustra Voastr familie3 care, În cap. VI. Machiavelli se refer probabil la Cezar Borgia, pe care totu i nu-l nume te, l sând astfel Principelui caracterul unui comentariu filosofic al faptelor vremii. 3 Este vorba de familia Medicilor, Principele fiind închinat lui Lorenzo 1 2

— 158 —

prin soarta i prin energia ei favorizate de Dumnezeu i de Biseric – în fruntea c reia sunte i acum4 –, poate s ia în mâinile ei opera acestei mântuiri. Lucrul nu v va fi atât de greu dac ve i avea mereu prezente faptele i via a celor numi i mai sus. i cu toate c oamenii de acest fel sunt rari i admirabili, ei au fost totu i oameni, i împrejur rile pe care le-au folosit au fost mai pu in favorabile decât cele prezente; c ci ac iunea lor nu a fost mai dreapt decât aceasta nici mai u oar , iar Dumnezeu nu le-a fost mai prieten decât este familiei voastre. Aici dreptatea este mare: justum enim est bellum quibus necessarium, et pia arma ubi nulla nisi in armis spes est5. Aici sufletele sunt cu totul preg tite; iar când aceast preg tire exist , greut ile nu pot fi mari, cu condi ia lua i ceva din exemplele acelora pe care vi i-am înf at. Afar de aceasta, se v d aici semne extraordinare, f seam n i desf urate de mâna lui Dumnezeu: marea s-a despicat; un nor va ar tat drumul; din stânc a izvorât apa; a c zut man ; toate au contribuit a adar la gloria voastr . Restul trebuie Voi s -l face i. Dumnezeu nu voie te s fac totul pentru ca s nu ne ia libertatea ac iunii i partea de glorie care ne revine i nu este de mirare c niciunul dintre italienii numi i mai sus nu au putut s fac ceea ce putem n jdui c va face ilustra Voastr familie, i de asemenea nu ne mir m c în atâtea turbur ri i mi ri r zboinice se pare s-a stins în Italia energia luptei. Aceasta vine din faptul c vechile ei orânduiri nu erau bune, i din aceea c nu a existat nimeni care s fi tiut s g seasc altele noi: i nimic nu este mai mult spre cinstea unui om care se ridic pentru prima oar la putere, decât legile noi i noile orânduiri pe care el le introduce. Dac acestea sunt bine întemeiate i cuprind în ele semnul unei gândiri înalte, vor face, ca Principele s fie respectat i admirat: i putem spune c în Italia nu lipse te materia în care s po i introduce orice form nou . Aici g sim o energie mare în membre, numai c ea lipse te capetelor. Privi i luptele i ciocnirile zboinice în întrecerile între pu ini oameni, i ve i vedea c italienii sunt cu mult superiori prin for , prin pricepere i prin inteligen . Dar de îndat ce intr în joc armatele întregi, niciuna de Medici, duce de Urbino. 4 Giovanni de Medici, care va deveni Pap sub numele de Leon al Xlea, era unchiul lui Lorenzo. 5 Citat din memorie din Titus Livius, IX, 1: „Iustum est bellum quibus necessarium, et pia arma quibus nulla nisi în armis relinquitur spes”. 159

din aceste însu iri, nu se mai arat . Iar totul decurge din sl biciunea conduc torilor; c ci cei care se pricep nu sunt asculta i, i fiec ruia i se pare c se pricepe, deoarece n-a existat pân acum nimeni care s fi tiut s se impun atât de mult i prin energia i prin soarta lui, încât ceilal i s se plece înaintea lui. Iat de ce, într-un timp atât de lung, i în atâtea r zboaie purtate în ultimii dou zeci de ani, când armata noastr a fost în întregime italian , ea a dat totu i în lupt dovezi atât de rele întotdeauna. rturie stau luptele de la Taro, apoi cele de la Alessandria, Capua, Genova, Vailà, Bologna i Mestre6. Dac a adar familia Dumneavoastr ilustr vrea s urmeze pilda acelor oameni admirabili i s libereze ara7, trebuie, înainte de toate, ca temelie adev rat a oric rei ac iuni ce s-ar întreprinde, se preg teasc o armat proprie; solda i mai credincio i, mai adev ra i i mai buni nici nu s-ar g si. i cu toate c fiecare dintre ei este bun în parte, laolalt vor deveni i mai buni când vor vedea Principele lor le este comandant, c el îi onoreaz i îi trateaz bine. Este necesar a adar s te preg te ti cu astfel de armate pentru a te ap ra cu energie italic împotriva celor din afar . i cu toate c infanteria elve ian i spaniol sunt considerate de temut, ambele au totu i lipsurile lor, astfel c o a treia organizare de armate ar putea, nu numai s li se opun , dar s aib încredere c îi va învinge. C ci spaniolii nu pot s reziste cavaleriei, iar elve ienii se tem de infanterie, dac se ciocnesc în lupt cu oameni tot atât de înc âna i ca i ei. Astfel c s-a v zut i se va vedea prin experien c spaniolii nu pot s reziste cavaleriei franceze, iar elve ienii sunt distru i de infanteria spaniol . i cu toate c nu s-a avut înc o experien deplin a acestui din urm caz, s-a zut totu i în b lia de la Ravenna un exemplu a ceea ce s-ar

La Fornovo pe Taro, Italienii, au fost învin i de Carol al VIII-lea (1496). Alessandria a fost cucerita de Ludovic al XII-lea (1499); la Vailà sunt învin i vene ienii de acela i rege al Fran ei (1509); Bologna este ocupat de trapele franceze care îl înving pe Iuliu al II-lea (1511); la Mestre în sfâr it (1513) armatele Ligii de la Cambrai înving pe vene ieni i amenin ora ul. 7 Urm m i aici textul edi iei lui Angelo Pernicce (op.cit., p. 140): „Volendo dunque la illustre casa vostra seguitare quelli eccellenti uomini e redimere le provincie loro (subliniat de noi)…”. În alte edi ii g sim îns che, în loc de e (cf. A. Michieli, op.cit., p. 164, Plinio Carli, op.cit., p. 112, Antonio Panella, op.cit., p. 94). 6

— 160 —

putea întâmpla8; c ci infanteria spaniol s-a ciocnit cu batalioanele germane care urmeaz aceea i ordine de lupt ca i cele elve iene, i gra ie îndemân rii mi rilor ei ca i scuturilor mici de care se servea, a reu it s se strecoare pe sub suli ele du manilor i oamenii puteau s loveasc cu toat siguran a f ca germanii s poat face ceva împotriva lor; i i-ar fi distrus pe to i, dac n-ar fi fost cavaleria care s -i loveasc pe spanioli. adar, cunoscând ceea ce lipse te atât uneia cât i celeilalte infanterii, se poate alc tui o alta nou , care s reziste cavaleriei i nu se team de infanteri ti: ceea ce va fi posibil prin felul nou al trupelor i prin organizarea lor nou 9. Acestea sunt lucrurile care, orânduite într-un fel nou, aduc glorie i m rire unui Principe nou. adar nu trebuie s l m s treac prilejul acesta, pentru ca, dup atâta vreme, Italia s g seasc un salvator al ei. Nici nu pot spune dragostea cu care acesta ar fi primit în toate acele provincii care au p timit sub invaziile str ine; cu cât sete de r zbunare, cu cât credin nestr mutat , cu cât cucernicie, cu câte lacrimi. Care por i i s-ar închide? Care popor i-ar refuza ascultarea? Ce invidie i s-ar împotrivi? Care italian i-ar refuza cinstirea care i se cuvine? Pe fiecare dintre noi ne dezgust aceast st pânire barbar . Ilustra Voastr Cas s i ia a adar aceast misiune, cu dejdea i curajul cu care se încep ac iunile drepte: pentru ca sub stindardul ei, patria aceasta s se înal e, i s se adevereasc sub auspiciile ei, cuvintele lui Petrarca: Virtutea! împotriva mâniei Va lua armele; iar lupta va fi scurt : ci str vechea vitejie În inimile italice înc nu e frânt 10.

Lupta de la Ravenna, cuprins în r zboiul Ligii Sfinte, a fost o victorie a armatelor franceze, conduse de Gaston de Foix (1512). 9Atât Ferrari cât i Rehberg traduc ultima fraz cu sens adversativ între cele dou p i ale ei; astfel g sim la Ferrari: „…ce qu’on obtiendra non pais par la disposition des armes, mais par le changement d’organisation” (op.cit., p. 186); iar la Rehberg: „Dieses wird nicht durch die Beschaffenheit der Waffen, sondern durch Stellung und Anordnung der Mannschaft bewirkt werden” (op.cit., p. 124). În Yves Lévy (op.cit., p. 168), traducerea este conform textului: „ce qui se fera par la nouvelle sorte de troupes dont on usera, et par le changement de l’organisation”. 10 Petrarca, Canzona: „Italia mia, benche’l parlar sia indamo…”. Strofa VI, v. 93–96. 8

161

INDICE [CUPRINSUL] Introducere Bibliografie Lui Francesco Vettori, prea ilustru Ambasador al Floren ei pe lâng Marele Pontifice Niccolò Machiavelli c tre Lorenzo de Medici Magnificul PRINCIPELE I. De câte feluri sunt Principatele i în ce mod se dobândesc II. Despre Principatele ereditare III. Despre Principatele mixte IV. De ce regatul lui Darius, care a fost ocupat de Alexandru, nu s-a r sculat dup moartea acestuia împotriva urma ilor lui V. În ce fel trebuie guvernate Cet ile sau Principatele care, înainte de a fi cucerite, se conduceau dup legile lor proprii VI. Despre Principatele noi pe care le dobânde ti cu arme proprii i cu propria ta energie VII. Despre Principatele noi care se cuceresc prin armele i ocazia oferit de altul VIII. Despre cei care au devenit Principi prin fapte nelegiuite IX. Despre Principatul civil X. În ce fel trebuie m surate for ele oric rui Principat XI Despre Principatele eclesiastice XII. De câte feluri sunt armatele i despre solda ii mercenari XIII. Despre solda ii auxiliari, amesteca i i proprii XIV. Care este datoria unui Principe privitor la preg tirea zboiului XV. Despre acele lucruri pentru care oamenii, i mai ales Principii, merit s fie l uda i sau dojeni i XVI. Despre d rnicie i economie XVII. Despre cruzime i mil , i dac este mai bine s fii iubit decât temut, sau mai curând s fii temut decât iubit XVIII. Cum trebuie s i in cuvântul un Principe. — 162 —

XIX. Cum trebuie s ne ferim de a fi urâ i i dispre ui i XX. Dac fort re ele i multe alte lucruri pe care Principii le construiesc în fiecare zi, sunt de folos sau nu XXI. Cum trebuie s se poarte un Principe spre a fi stimat XXII. Despre secretarii pe care Principii îi au pe lâng ei XXIII. Cum trebuie s fugi de lingu itori XXIV. De ce Principii Italiei i-au pierdut statele lor XXV. Cât de mult poate soarta asupra lucrurilor omene ti i în ce fel po i s -i rezi ti. XXVI. Îndemn spre a cuprinde Italia i a o libera din mâinile barbarilor ———————————

TIPARUL UNIVERSITAR Elle Radu, 6; Tel. 4.80.66

163