Moore Thomas Ingrijirea Sufletului

iTHOMAS MOORE este un cunoscut psihoterapeut şi scriitor din New England. A publicat multe articole în domeniul psihologiei arhetipale şi jungiene, a mitologiei şi a artei. Printre titlurile publicate se numără: Planetele apropiate, Ritualuri ale imaginaţiei şi Eros întunecat. A publicat şi Un foc albastru o antologie de scrieri ale lui James Hillman. Moore şi-a petrecut doisprezece ani într-un ordin religios catolic, fiind călugăr. Şi-a luat doctoratul în studii religioase la Universitatea Syracuse, a absolvit cursurile de teologie ale Universităţii din Windsor, pe cele de muzicologie ale Universităţii din Michigan şi de muzică şi filosofie ale Universităţii DePaul. În America de Nord şi Europa, este considerat un lector şi un scriitor important în domeniul psihologiei arhetipale, a mitologiei şi a artelor.

Thomas Moore

ÎNGRIJ IREfl SUFLETULUI Traducere de Adriana Ciorbaru

ft* >" n ..¾ ïî-vn > h* COLOSSEUM Bucureşti n--------— făceam altceva decât să ne uităm atent prin casă pentru a zări semne ale sufletuh La sfârşitul turului nostru, ne-am simţit amândoi neobişnuit de conectaţi la 1« şi la lucrurile care îl alcătuiau. în ceea ce mă privea, eram motivat să reflect asupra propriei mele case şi să mă gândesc mai profund la poetica vieţii cotidier Casa este un loc de muncă zilnică, fie că avem sau nu o slujbă de "exterioi Dacă e să vă citiţi propria casă, la un moment dat vă veţi găsi înaintea uneltei gospodăreşti: aspirator, mătură, cârpă de praf, săpunuri, bureţi, cioca şurubelniţă. Aceste lucruri sunt foarte simple, şi totuşi sunt fundamentale pent a avea

sentimentul că "suntem acasă". Jean Lall, astrolog şi terapeut c Baltimore, ţine prelegeri despre sufletul gospodăriei. Ea numeşte gospodăria cale de contemplare" şi afirmă că dacă denigrăm treaba care trebuie făcută casă în fiecare zi, de la gătit la spălat rufe, ne pierdem ataşamentul pentru lum noastră apropiată. Există de asemenea o relaţie strânsă, spune ea, între trebur casnice şi răspunderea faţă de mediul nostru înconjurător natural. As putea exprima această viziune astfel: există zei ai casei, şi munca noastră zilnică este un mod de a recunoaşte aceste spirite casnice care sunt atât de importante în menţinerea vieţilor noastre. Pentru ei, o perie de frecat este un obiect sacramental, şi când folosim cu grijă această ustensilă dăm ceva sufletului. în acest sens, curăţatul băii este o formă de terapie deoarece există o corespondenţă între încăperea propriu-zisă şi o anumită încăpere din cameră. Baia care ne apare în vise este atât camera din casa noastră cât şi un obiect poetic care descrie un spaţiu din suflet. ■ Fără a exagera, ne-am putea aminti de valoarea pe care o are pentru suflet îndeplinirea treburilor zilnice cu grijă şi atenţie la detalii. Ştim cu toţii că la un anumit nivel munca zilnică influenţează caracterul şi calitatea generală a vieţii, dar de obicei scăpăm din vedere felul în care sufletul poate adera la treburile gospodăreşti obişnuite şi darurile pe care le poate primi. Dacă lăsăm pe alţii să ne facă treaba, sau dacă o facem noi înşine, dar de mântuială, s-ar putea să pierdem ceva imposibil de înlocuit şi să simţim în cele din urmă acel element lipsă ca pe o senzaţie dureroasă de singurătate şi înstrăinare. Putem "citi" în casa muncii noastre "de exterior" în acelaşi fel în care am citit casa acelei femei: examinându-i mediul înconjurător, privind atent la uneltele sale, cugetând la felul în care este petrecut timpul şi notând stările şi emoţiile care înconjoară munca în sine. Cum vă petreceţi orele de lucru - la ce vă uitaţi, pe ce staţi, cu ce lucraţi; toate aceste lucruri contează, nu numai pentru eficienţă dar şi pentru efectul asupra dumneavoastră şi asupra direcţiei în care vă poartă imaginaţia. Unele birouri îşi acoperă concepţia lipsită de suflet despre muncă cu pereţi falşi,-plante de plastic şi pseudoartă. Dacă asta dăm locului de muncă în numele frumuseţii, atunci aceasta este măsura însufleţirii pe care o vom avea la serviciu. Sufletul nu poate fi înşelat fără consecinţe serioase. în poezia sa "Grădina", poetul Andrew Marvell se referă la "un gând verde într-o verde umbră". înconjuraţi de ferigi din plastic, până şi gândurile noastre vor fi din plastic.

Lucrul ca operă In multe tradiţii religioase, munca nu este separată de incintele sacrului. Nu este pro-fană"- adică, "în faţa templului"- este chiar în templu. în mânăstirile -reştine şi în cele aparţinând budismului zen, de pildă, munca face parte din viaţa -alugarului, în aceeaşi măsură cu ruga, meditaţia şi liturghia. Am aflat aceasta în ^enoada în care am fost novice într-un ordin religios. Novicele este un călugăr ncepator, care învaţă tainele vieţii spirituale prin rugă, meditaţie, studiu şi... ferăstrăul cioturile care ieşeau din crengile din jurul meu ca nişte minarete. Am stat un minut să mă odihnesc, sperând că creanga n-o să se rupă cu mine, şi m-am întrebat: "De ce trebuie să fac asta? Sunt aici ca să învăţ ruga, meditaţia, latina si psalmii. Dar iată-mă căţărat într-un copac, nesimţindu- mă prea în siguranţă, cu

mâinile îngheţate, degetele însângerate şi făcând ceva la care nu mă pricepeam câtuşi de puţin". Răspunsul, ştiam deja, era acela că munca este o componentă importantă a vieţii spirituale. în unele mănăstiri, călugării se duc la muncă în procesiune, îmbrăcaţi în sutane lungi, cu glugă şi păstrând tăcerea. Călugăriiscriitori descriu munca drept o cale către sfinţenie. Religia formală ne dă întotdeauna indicaţii despre dimensiunea adâncă a oricărui lucru din viaţa cotidiană - în acest caz ne dă de înţeles că munca nu este o întreprindere exclusiv laică, aşa cum îşi imaginează lumea modernă. Fie că o facem cu grijă şi artă, fie că se petrece inconştient, munca afectează profund sufletul. Este plină de imaginaţie şi se adresează sufletului la multe niveluri diferite. De exemplu, poate evoca anumite amintiri şi închipuiri care au o semnificaţie specială. Acestea pot fi legate de miturile de familie, tradiţii şi idealuri. Sau munca poate fi un mijloc de sortare a elementelor care au puţin de a face cu munca în sine. Poate fi considerată ca o reacţie faţă de soartă. Putem face o muncă din tradiţia de generaţii a familiei, sau una care a apărut după un număr de coincidenţe şi evenimente întâmplătoare. în acest sens, orice muncă este o vocaţie, o chemare dintr-un loc care este sursa înţelegerii şi a identităţii, ale cărei rădăcini sunt înfipte dincolo de voinţa şi interpretarea omenească. * * * Etimologia, examinarea imagisticii profunde şi a mitului din limbajul obişnuit, oferă de asemenea perspective interesante asupra muncii. Uneori ne referim la muncă numind-o "ocupaţie", un cuvânt interesant care înseamnă "a fi luat în stăpânire". în trecut, acest cuvânt avea puternice conotaţii sexuale. Ne place să credem că noi ne-am ales munca, dar ar fi mai aproape de adevăr dacă am spune că munca ne-a găsit pe noi. Mulţi oameni ar avea destule de povestit despre cum au ajuns la "ocupaţia" lor curentă. Aceste poveşti vorbesc despre cum a ajuns munca să-i ocupe, să-şi facă loc în ei. Munca este o vocaţie: suntem chemaţi către ea. Dar suntem de asemenea iubiţi de către munca noastră. Ne poate excita, reconforta, ne poate face să ne simţim împliniţi. Sufletul şi eroticul merg întotdeauna mână-n mână. Dacă munca noastră nu are în ea un ton erotic, atunci probabil că îi lipseşte şi sufletul. Denumirea generică pentru categoria de ritualuri care au loc în biserică, cum ar fi botezul sau împărtăşania, este aceea de liturghie. Vine din cuvintele greceşti laos şi ergos, care luate la un loc ar putea fi traduse ca "munca omului obişnuit" sau "munca mirenilor". Ritualurile care au loc în biserică sunt un fel de muncă, munca .suuciuiui - ceva care ţine de suflet este creat în munca ritualului. Totuşi, nu este nevoie să separăm acea muncă de munca desfăşurată "în lume". Dintr-un punct de vedere mai profund, orice muncă este o liturghie. Chiar şi acţiunile cele niai obişnuite realizează ceva pentru suflet. Ceea ce se petrece în biserică sau în templu este un exemplu pentru ceea ce se întâmplă în lume. Biserica scoate în evidentă natura profundă, adeseori ascunsă, a activităţii lumeşti. Am putea spune în acest caz că orice muncă este sacră, fie că tunzi părul cuiva, construieşti un drum sau cari gunoiul. Putem arunca o punte peste spaţiul dintre biserica sfântă şi lumea laică ritualizând din când în când lucrurile cotidiene pe care le facem. Nu este nevoie să punem o mantie de religiozitate pe munca obişnuită, cea de zi cu zi, pentru a o face sacră; ritualul formal este numai un mod de a ne reaminti de calităţile rituale

care oricum există în. muncă. Aşadar, asemenea unui sacristan care venerează tot ceea ce are în grijă, am putea dori să cumpărăm unelte de calitate satisfăcătoare bine făcute, plăcute ochiului, potrivite mâinii - şi articole de curăţat care respectă mediul înconjurător. O faţă de masă deosebită poate ajuta la ritualizarea unei cine, sau un birou de un model special sau din lemn nobil ne-ar putea transforma locul de muncă într-o arenă cu profunzime imaginativă. De multe ori locurile de muncă sunt lipsite de imaginaţie, astfel încât lucrătorii rămân cu un sentiment pur profan care nu le hrăneşte sufletele. Lucrătorii presupun că sarcinile lor sunt pur laice şi funcţionale, dar chiar şi o muncă obişnuită - cum ar fi tâmplăria, serviciul de secretar sau grădinăritul - are legătură la fel de mult cu sufletul precum şi cu funcţiunea. în Evul Mediu, aceste forme de muncă aveau fiecare ca patron câte un zeu - Saturn, Mercur şi Venus indicând că în fiecare caz chestiunile de semnificaţie profundă pentru suflet sunt întâlnite în munca zilnică. Am putea învăţa de la strămoşii noştri că sarcinile familiare implicate într-o slujbă obişnuită au un zeu care le prezidează şi constituie o liturghie în relaţia cu acel zeu. Mitologia ne oferă de asemenea câteva sugestii pentru a cugeta profund la muncă. Dedal, de pildă, era cunoscut ca un ingenios făuritor de păpuşi şi jucării, ^are căpătau viaţă atunci când se juca un copil cu ele. Hefaistos, unul din zeii cu idevărat mari, făcea printre altele mobilă şi bijuterii pentru zei. Proprii noştri opn se joacă cu jucăriile de parcă ar fi vii, păstrând mitul viu. Ne-am putea nunca lor şi ar vedea că Dedal este acolo şi le întinde o mână de ajutor. Dacă Mnji de sufletele copiilor cu imaginaţie sacră. Acelaşi principiu este valabil entru orice profesiune si orice formă de muncă. Când ne gândim la muncă, luăm în considerare doar funcţiunea ei, lăsând astfel la voia întâmplării elementele de suflet. Acolo unde viaţa nu este trăită cu artă, apare o slăbire a sufletului. Mie mi se pare că problema fabricaţiei moderne nu este lipsa eficienţei, ci mai degrabă este vorba de o lipsă a sufletului. Nefiind capabile să înţeleagă sufletul, companiile trag cu ochiul la munca altor culturi şi încearcă să le copieze metodele. Ceea ce nu înţeleg ele este faptul că nu doar metoda contează. O altă cultură poate avea succes cu producţia şi afacerile sale deoarece ţine cont de nevoile inimii. Nu este suficient să se copieze strategiile de suprafaţă, ignorând evaluarea mai profundă a sentimentului şi a sensibilităţii care dau muncii un loc important şi bine determinat în inimă şi nu doar în creier. Un alt mod de a îmbogăţi imaginaţia muncii este acela de a urma exemplul lui Jung din studiul său asupra alchimiei. Alchimia era un proces în care materia primă era pusă într-un vas unde era încălzită, observată îndeaproape, din nou încălzită, supusă la diferite operaţii şi din nou observată. In final, rezultatul era un produs tainic, imaginat în chip misterios a fi aur, piatra filozofală sau un elixir puternic. în viziunea lui Jung, alchimia era o practică spirituală efectuată în folosul sufletului. Jocul lui cu substanţele chimice, căldura şi distilarea era un proiect poetic în care substanţele, culorile şi alte calităţi ale materialelor ofereau o imagine exterioară pentru un proces paralel, ascuns, al sufletului. Aşa cum

astrologia şi-a fundamentat întregul sistem de simboluri pe corpurile planetelor, la fel alchimia şi-a găsit inspiraţia poetică în calităţile substanţelor chimice şi interacţiunile lor. Acest proces de lucru cu materialul sufletului, concretizat în materiale naturale, era numit de către alchimist opus, care înseamnă "operă", "lucrare". Neam putea imagina munca noastră de zi cu zi în acelaşi fel, dintr-un punct de vedere alchimistic. Preocuparea muncii obişnuite este materia primă - prima materia, după cum o numeau alchimiştii - pentru prelucrarea substanţelor sufletului. Prelucrăm materialul sufletului cu ajutorul lucrurilor care ne alcătuiesc viaţa. Aceasta este o idee antică susţinută de către neoplatonicieni . Viaţa obişnuită este mijlocul de pătrundere în activitatea spirituală mai înaltă. Sau am putea spune că exact în momentul în care muncim din greu într-o îndeletnicire lumească, lucrăm de asemenea şi pe un alt plan. Probabil că fără sa ştim suntem angajaţi în muncile sufletului. / neoplatonism: doctrină filozofică idealistă din primele secole ale erai noastre, ai cărei adepţi reluaţi filozofia lui Platon, încercând s-o concilieze cu concepţiile mistice-religioase din Orient, (n.t.)

Am putea înţelege importanţa pe care o are pentru suflet munca de zi cu zi examinând cu mai multă atenţie ideea de opus. în cartea Psihologie şi alchimie a lui Jung, acesta descrie opus-ul ca pe o muncă a imaginaţiei. Discută un text vechi de alchimie care ne spune cum să obţinem piatra filozofală. Pasajul spune că pentru obţinerea acesteia trebuie să fii călăuzit de o imaginaţie adevărată, şi nu de una fantastică. Comentând această idee, Jung spune că imaginaţia este "o realizare autentică a cugetului care nu emite fantezii fără scop şi fără temei; adică nu face doar să se joace cu obiectul său, ci mai curând încearcă să pătrundă faptele interioare şi să le ilustreze în imagini potrivite naturii lor. Această activitate este un opus, o operă, o lucrare". Ne apropiem de lucrarea sufletului atunci când pătrundem mai adânc decât abstracţiunile intelectuale şi depăşim fanteziile imaginaţiei care nu izvorăsc din rădăcinile profunde ale sentimentului. Cu cât mai adânc munca noastră ne răscoleşte imaginaţia şi corespunde imaginilor care stau acolo, la baza identităţii si sorţii, cu atât ea va cuprinde într-însa mai mult suflet. Munca este o încercare de găsire a unei alchimii adecvate care trezeşte şi satisface însăşi esenţa existenţei. Cei mai mulţi dintre noi petrecem mult timp muncind, nu numai din cauză că trebuie să muncim atât de multe ore pentru a ne asigura traiul, dar şi din cauză că munca este primordială pentru opus-ul sufletului. Ne "fabricăm" pe noi înşine - trecem prin individuatic, ca să folosim termenul jungian. Munca este fundamentală pentru opus deoarece întregul rost al vieţii este acela de fabricare a sufletului. Pentru a formula mai simplu, slujba şi opera sunt legate strâns între ele, o dată ce munca este o extensie sau o reflectare a noastră. închei o tranzacţie reuşită şi te simţi bine faţă de tine însuţi. Construieşti o masă din lemn de cireş sau coşi o cuvertură, apoi te dai un pas înapoi şi o priveşti simţind un val de mândrie. Aceste sentimente indică faptul că este în joc opus-ul alchimiei. Problema este că atunci când ceea ce facem nu se ridică la standardele noastre şi nu reflectă faptul că leam acordat atenţie şi grijă, atunci când ne dăm înapoi pentru a le privi, sufletul suferă. întreaga societate este rănită în suflet dacă ne permitem să facem o treabă proastă. Când nu-i posibil să avem o senzaţie de împlinire de pe urma muncii noastre,

atunci mândria sufletească, atât de necesară pentru creativitate, se transformă în narcisism. Mândria şi narcisismul nu sunt acelaşi lucru: într-un fel sunt chiar contrare. Asemenea lui Narcis, avem nevoie să fim întruchipaţi într-o imagine, munca însăşi şi ne concentrăm numai asupra nevoilor personale. Dragostea pentru lume şi pentru locul pe care-1 ocupăm în cadrul ei - dobândite prin munca noastră - se transformă într-o tânjire solipsistă după dragoste. Munca devine narcisistă atunci când nu ne putem iubi pe noi înşine prin obiectele din lume. Aceasta este una dintre cele mai adânci implicaţii ale mitului lui Narcis: înflorirea vieţii depinde de găsirea unei reflectări a noastre în lume, şi munca unei persoane^este un loc important pentru acest gen de reflectare. în limbajul neoplatonicismului, Narcis descoperă dragostea atunci când descoperă că natura lui se desăvârşeşte în acea parte a sufletului care este în afara lui, în sufletul lumii. Interpretată în acest fel, legenda sugerează că nu vom ajunge niciodată la înflorirea propriei noastre naturi până când nu vom găsi acea bucată din noi înşine, acel geamăn demn de iubit, care trăieşte în lume şi ca lume. Prin urmare, găsirea celei mai potrivite munci este asemenea descoperirii propriului suflet în lume. în cartea sa intitulată Psihologie şi religie: Vest şi Est, Jung (urmând învăţătura alchimiştilor) spune: "Sufletul, în cea mai mare parte a sa, se află în afara trupului". Ce idee extraordinară! Omul modern este învăţat sä creadă că sufletul - sau orice alt termen s-ar folosi pentru descrierea acestuia - se află în creier, sau este echivalent cu mintea, şi este în întregime subiectiv. Dar dacă ne gândim la suflet ca existând în lume, atunci poate că munca noastră ar fi considerată ca un aspect realmente important al vieţii, nu numai pentru rezultatul său propriu-zis ci şi ca un mod de îngrijire a sufletului. După cum am văzut în discutarea precedentă a mitului, narcisismul apare ca simptom în reacţie directă cu eşecul mitului lui Narcis. Munca noastră preia din calităţile narcisiste atunci când nu reflectă şinele îndeajuns. Când acea reflectare intrinsecă este pierdută, devenim în schimb preocupaţi de felul în care ea se reflectă asupra reputaţiei noastre. Căutăm să reparăm narcisismul dureros încercând să dăm strălucire realizării, şi astfel ne îndepărtăm de sufletul muncii. Suntem tentaţi să găsim satisfacţie în recompense secundare, cum ar fi banii, prestigiul şi celelalte podoabe ale succesului. Este evident că urcarea scării succesului poate duce cu uşurinţă la o stare caracterizată prin lipsa sufletului. O alternativă poate fi alegerea unei profesiuni sau a unor proiecte ţinând cont de factorul suflet. Dacă un patron descrie toate avantajele unei slujbe, l-am putea întreba ceva şi despre valorile sufleteşti ale acesteia. Care este spiritul în acest loc de muncă? Oare voi fi tratat aici ca o persoană? Există un sentiment de comunitate? Oamenii îşi iubesc munca? Merită ceea ce fac aici devotamentul şi timpul meu? Există vreo problemă morală în slujbă sau la locul de muncă - cum ar fi producerea de lucruri dăunătoare oamenilor sau pământului, luarea de profituri excesive, ori existenţa vreunei legături cu opresiunea rasială sau cu sexul? Nu este posibil să te îngrijeşti de suflet atunci când violezi sau nesocoteşti propria sensibilitate morală. Narcis şi munca sunt legaţi pentru că iubirea ce se îndreaptă spre muncă revine ca iubire de sine. Semnele acestei iubiri şi deci ale sufletului sunt sentimentele atracţiei, dorinţei, implicării, pasiunii şi loialităţii faţă de muncă. Am sfătuit odată un bărbat

care lucra într-o fabrică de automobile. îşi ura munca. într-o echipă de vopsitori, el era cel care căuta defectele, curăţind ţevile înfundate şi având grijă ca amestecul chimic care forma vopseaua să fie în proporţia cuvenită. Era priceput în meseria lui, dar slujba aceasta îi dădea impresia că se afla într-o închisoare. A venit la mine întrebându-se ce anume oare i se întâmplase în copilărie de-i făcuse viaţa atât de nefericită. în timpul discuţiilor, am observat că majoritatea nemulţumirilor lui erau legate de slujbă. Prin urmare, am discutat în detaliu despre munca lui. Unele dintre visele lui îşi aveau locul de desfăşurare la locul de muncă, aşa că am avut multe ocazii să explorăm istoria imaginaţiei lui despre muncă, inclusiv fanteziile din copilărie despre viitoarea lui meserie, numeroasele lui slujbe, educaţia şi specializarea şi despre obiceiurile pe care le avea la lucru. Observaţi că nu am încercat să-i sugerez să-şi găsească o slujbă mai bună. Voiam să pun accentul pe locul ocupat de muncă în sufletul lui şi să-i ascult nemulţumirile în legătura cu ceea ce făcea. Până la urmă reflecţiile lui asupra muncii l-au făcut să caute o schimbare. într-o bună zi şi-a adunat destul curaj pentru a ocupa un post în domeniul vânzărilor, ceea ce i se părea a fi o muncă mult mai potrivită pentru el. Curând, problemele lui "psihologice" au început să dispară. "îmi iubesc slujba", mi-a spus. "Nu mă deranjează să fiu criticat atunci când greşesc, şi îmi place să vin la muncă. Cealaltă slujbă pur şi simplu nu era pentru mine". Slujba dinainte, care consta în găsirea defectelor la vopsire, putea să fie potrivită altcuiva, dar nu acestui om - care fusese nevoit să o îndure până ce o schimbase cu ceva mai plin de suflet pentru el. A spune despre o slujbă că "nu este pentru mine" înseamnă a spune că relaţia dintre muncă şi suflet s-a prăbuşit, sau, formulând ideea în limbajul specific alchimiei, munca şi opus-ul nu-şi au o corespondenţă. Când această legătură este prezentă, munca este mai uşoară şi mai dătătoare de satisfacţii deoarece contrapunctul dintre slujbă şi opus este armonios. Când este implicat sufletul, munca nu este îndeplinită doar de ego; ea vine dintr-un loc mai profund, şi prin urmare nu este privată de pasiune, spontaneitate şi graţie. In cartea Vieţi de artişti, VasariGiorgio Vasari, 1511-1574: pictor, arhitect şi istoric de artă italian, (n.t.)

din marmură pe care îl văzuse în oraşul Cortona, aflat la o distanţă bună de Florenţa. "Filippo a simţit o dorinţă extraordinară de a vedea lucrarea", scrie Vasari. "Aşa că, fără să-şi schimbe hainele sau pantofii, s-a îndreptat imediat spre Cortona, a examinat sarcofagul, i-a făcut o schiţă şi a adus-o cu el în Florenţa". Se spun poveşti similare şi despre Bach, care parcurgea pe jos multe mile pentru a auzi muzică bună şi îşi petrecea nopţile copiind lucrările compozitorilor pe care îi admira. Relatările despre felul în care artiştii îşi urmăresc intens viziunea alcătuiesc un fel de mitologie care dezvăluie dimensiunile arhetipale ale muncii făcute cu suflet. în propriile noastre vieţi, acest arhetip ar putea apărea chiar la o scară mai redusă, de exemplu în sentimentul grozav de satisfacţie pe care îl avem într-o dimineaţă după ce ne-am petrecut timpul cu sarcini autentice pentru noi. Sau ar putea să apară, aşa cum s-a întâmplat în cazul muncitorului din fabrica de automobile, într-o schimbare satisfăcătoare de carieră. O persoană poate spera la o

restructurare radicală a carierei dacă îşi va concentra atenţia asupra sufletului. Testarea va evalua atunci mai mult natura opus-ului decât aptitudinea, şi discuţia va atinge aspecte mai profunde decât preocupările de suprafaţă ale ego-ului.

Bani Banii şi munca sunt, desigur, două noţiuni strâns legate. Desprinzând preocuparea pentru profitul financiar de valorile intrinseci ale muncii, banii pot deveni centrul narcisismului unei slujbe. Cu alte cuvinte, plăcerea produsă de bani poate lua locul plăcerii produse de muncă. Totuşi, cu toţii vrem bani - şi banii pot fi o parte integrală a muncii făcute fără pierdere de suflet. Punctul crucial este atitudinea noastră. în general, în muncă poate exista o relaţie strânsă între preocuparea pentru lumea în care trăim (ecologie) şi preocuparea pentru calitatea modului nostru de trai (economie). Ecologia şi economia, ambele derivând din grecescul oikos, se referă la "casă", în sensul cel mai larg. Ecologia (logos) vrea să înţelegem pământul ca fiind căminul nostru şi să căutm modalităţi adecvate de a-1 locui. Economia (nomos) se referă la modalităţile în care putem prospera în această lume-cămin împreună cu familia societăţii. Banii sunt doar instrumentul de schimb în relaţia cu comunitatea şi mediul înconjurător în care trăim. Suntem plătiţi pentru munca noastră, iar noi, în schimb, plătim pentru servicii şi produse. Ne plătim impozitele şi guvernul se poate ocupa de satisfacerea necesităţilor de bază ale comunităţii. Nomos din economie înseamnă "lege", dar nu legea naturii. Este recunoaşterea

4 5

Filippo Brunelleschi, I377/-I446: arhitect italian, (n.t.) Donatella (Donato di Nlccolo di Betlo Btirdi), IÎH6'.'-I4()6: sculptor italian, (n.t.)

6

necesităţii comunităţii şi a faptului că ea cere respectarea unor reguli pentru integrarea în sânul ei. Banii sunt fundamentali în încercările noastre de a ne trăi viaţa în mijlocul comunităţii. Dar o comunitate nu este o construcţie pe de-a-ntregul raţională. Fiecare comunitate are o personalitate complicată, cu un trecut distinct şi valori amestecate. Are suflet, deci are şi umbră. Banii nu reprezintă doar un mijloc rational de schimb, ci poartă în ei şi sufletul acelei comunităţi. In ei sunt incluse toate complicaţiile sufletului şi, asemenea sexului sau bolii, sunt dincolo de puterea noastră de control. Ne pot umple de dorinţă, invidie şi lăcomie copleşitoare. Vieţile unor oameni sunt şlefuite de ispita banilor, în timp ce altele simt tentaţia şi iau o rută ascetică pentru a evita să fie pătate. In ambele cazuri, banii îşi păstrează poziţia puternică în suflet. Un mod nevrotic de a trata problemele legate de bani poate reflecta şi intensifica celelalte probleme ale noastre. De exemplu, am putea clasifica efectele problemelor legate de bani în fantezii de bogăţie şi fantezii de sărăcie. Dacă atitudinea unei persoane faţă de bani este în esenţă o apărare împotriva sărăciei, atunci persoana respectivă poate să nu ajungă vreodată să experimenteze traiul în bogăţie. Trăirea bogăţiei este la urma urmei un lucru subiectiv. Pentru unii, a fi bogat înseamnă a avea mereu acoperire în bancă a cărţilor de credit, pentru a-şi putea face liniştiţi cumpărăturile zilnice necesare unui trai modest; pentru alţii, a fi

bogat înseamnă să deţii un Rolls Royce, sau chiar două. Bogăţia nu poate fi estimată cu ajutorul contului din bancă, deoarece fiecare dintre noi avem păreri diferite despre suma începând de la care te poţi considera bogat. Ignorând sufletul şi propriul său mod de evaluare a bogăţiei putem rătăci năuci în căutarea banilor deoarece ne temem de sărăcia propriu- zisă. încă o dată putem reveni la religie pentru a căuta câteva imagini mai profunde ale bogăţiei şi sărăciei. In ordinele religioase călugării fac un jurământ de sărăcie, dar dacă vizitaţi mănăstirile aţi fi surprinşi cât de des veţi întâlni clădiri frumos construite şi mobilate, situate pe proprietăţi de prima mână. Călugării poate că au un mod de viaţă simplu, dar nu întotdeauna auster şi nu trebuie niciodată să-şi facă griji pentru mâncare sau adăpost. Sărăcia monahală este definită uneori nu ca o lipsă a banilor sau a proprietăţilor, ci mai degrabă ca o proprietate comună". Scopul jurământului este acela de a favoriza comunitatea pnn faptul că toate lucrurile sunt deţinute în comun. Ce-ar fi dacă şi noi - ca naţiune, oraş, ca să nu mai vorbim despre glob - am face cu toţii un jurământ de sărăcie? Nu am romantiza privaţiunea, ci am tinde spre un sens mai adânc al comunităţii prin sentimentul deţinerii în comun al proprietăţii. Aşa cum este acum, separăm proprietatea în proprietate publică şi proprietate privată. Proprietarii pot face orice vor - în limitele legii, bineînţeles - cu proprietatea lor privată, dar nici chiar aceştia nu întotdeauna au în minte bunăstarea comunităţii. Cât despre proprietatea publică, putem să nu simţim că avem vreun drept sau vreo obligaţie pentru starea sau calitatea acestor clădiri sau afaceri de interes obştesc. Dacă nu avem vreun sentiment general de proprietate pentru pământ, am putea gândi că este responsabilitatea altcuiva să ţină oceanele curate şi aerul nepoluat. Totuşi, persoana cu adevărat "bogată" este aceea care "deţine" tot - pământul, aerul, marea. In acelaşi timp, neseparând bogăţia şi sărăcia, această persoană de fapt nu deţine nimic. Din perspectiva sufletului, bogăţia şi sărăcia se regăsesc în bucuria şi responsabilitatea faţă de această lume, care ne este doar "închiriată" pe perioada cât o ocupăm. Banii sunt ca sexul. Unii cred că dacă au cât mai multe experienţe sexuale, cu atât sentimentul lor de împlinire va fi mai mare. Dar nici banii - oricât ar fi de mulţi - şi nici contactele sexuale - oricât ar fi de multe - nu pot satisface pofta. Problema nu constă în faptul de a avea prea mult sau prea puţin, ci în a considera banii ca atare - mai mult un fetiş decât un mijloc. Dacă bogăţia este găsită prin respingerea experienţei sărăciei, atunci nu va fi niciodată completă. Sufletul este hrănit la fel de mult de dorinţă cât şi de saţietate. Când pledez în favoarea sufletului sărăciei, nu vreau să se creadă că vreau să romantizez sărăcia, considerând-o ca fiind unicul mijloc de trecere dincolo de viaţa trupească, spre spirit. Anumite forme de spiritualitate se feresc de efectele nefaste ale banilor în favoarea transcendenţei şi purităţii morale. Unii oameni cred că ar trebui să muncească fără să primească vreo plată. Altora le place să-şi schimbe mereu slujbele pentru a evita acea parte de umbră a banilor. Dar sărăcia, la fel ca bogăţia, poate fi adesea considerată într-un sens mult prea strict, astfel încât persoana care evită banii cu tot dinadinsul riscă să rămână singură, în afara comunităţii. Dorinţa de bogăţie (de altfel, un element legitim în erosul sufletului) poate fi pierdută - împreună cu acel sentiment de bucurie care o însoţeşte de

obicei - sau poate fi reprimată, şi atunci se furişează înapoi în dificultatea de a trata problema banilor (a-i avea sau a nu-i avea) ori în operaţiuni cu un grad înalt de risc. cum ar fi speculaţiunile financiare. Religiile - indiferent care ar fi acelea - demonstrează o abilitate remarcabilă (adeseori voalată) de a obţine şi a investi banii. Nu mai miră pe nimeni vestea că un grup religios foarte respectabil (sau conducătorul acesteia) a fost adus în faţa justiţiei pentru vreo escrocherie financiară. Explicaţia pentru care se întâmplă astfel de lucruri este foarte simplă: atunci când în acţiunile noastre (oricare ar fi acelea) sufletul este negat, el preia o bună parte din umbra acestora - umbră care există oricum, chiar dacă este vorba de o faptă bună în esenţă. Asemenea sexului, banii par atât de misterioşi, atât de plini de fantezie şi emoţie - opunând rezistenţă oricărui îndemn la raţiune - încât, deşi au mult de oferit, pot distruge cu uşurinţă sufletul, ducând astfel conştiinţa la obsesie. Trebuie să facem distincţia dintre calităţile de umbră ale banilor, care fac parte din esenţa lor, şi forma frenetică pe care o pot genera în dorinţa noastră de a-i avea cu orice preţ. Lăcomia, avariţia, escrocheria şi delapidarea sunt semne că sufletul banilor a fost pierdut. Suntem tentaţi să ne manifestăm nevoia îmbogăţirii sufletului folosindu-ne tocmai de fetişul acestei bogăţii - banii preferând astfel să adunăm sume de bani fără să ţinem cont de moralitate, în loc să ne integrăm (şi să integrăm acele sume) în circuitul normal al banilor. Stă în natura banilor de a fi schimbaţiIdeal ar fi ca banii să nu ne corupă în sensul cunoscut al cuvântului, ci în sensul alchimic. Ne întunecă inocenţa şi ne iniţiază neîncetat în realităţile schimbului financiar. Ne prind în încleştarea războiului sacru al vieţii. Ne scot ' din idealismul naiv şi ne duc în locuri mai adânci, mai pline de suflet, în care puterea, prestigiul şi valoarea sunt făurite prin implicarea substanţială în realizarea culturii. Prin urmare, banii pot fundamenta un suflet care altfel s-ar putea decolora în pastelurile inocenţei. Visele despre bani au adeseori mai multe niveluri de înţeles. Nu demult am ir fugit. Când m-am trezit, mi-am amintit visul şi m-am gândit: Am tendinţa să cedez. îmi distrug planurile uneori, sau scap din vedere propriile mele nevoi pentru a face altora plăcere. Apoi sunt cuprins de furie şi resentiment. Mai târziu, în aceeaşi zi, mi-am făcut timp să mă gândesc mai profund la vis. Primele impresii despre propriile vise sunt adeseori unilaterale şi superficiale. Primul meu gând reprezenta felul în care mă percepeam de obicei, şi anume că am tendinţa de a ceda prea mult. Aşă că am încercat să cercetez mai atent visul. Poate că ego-ul din vis fusese prea şiret. L-am înşelat pe omul care ma fura. Strada întunecoasă - o imagine puternică în vis - îmi cerea ceva. Mi-am amintit că omul din vis folosise cuvântul change, care înseamnă bani, mărunţiş, dar şi schimbare. Mi se cerea să îmi schimb calea? Să mă angajez în schimbarea întunericului oraşului? Să dau ceva de valoare reală propriei mele părţi de umbră? Tendinţa mea de cedare este oare lipsită de importanţă? îmi reprim dorinţa de îmbogăţire printr-un fals sentiment de isteţime sau gândindu-mă prea mult la acest lucru? în vis am găsit fără ezitare un mod de a păcăli cu duplicitatea mea ameninţările care puteau să apară din strada întunecată - cele doua buzunare. Visul acesta cred că mi-a dat instrucţiuni despre economia sufletului. Banii sunt instrumentul său de schimb şi pot lua forma pasiunii, energiei, talentului sau

a angajamentului. Asemenea multor oameni, mi-aş putea pune de-o parte talentele, banii sufletului, de teama străzilor întunecate ale vieţii. Mi-aş putea împărţi resursele, păstrând partea cea mai mare şi fiind în acelaşi timp pregătit să pierd mici părţi din aceste resurse. După cum se întâmplă adeseori, visul m-a invitat să cuget asupra acelor aspecte ale caracterului meu pe care aş prefera să le ţin ascunse şi necercetate. Cu privire la umbra banilor, este important să nu fii nici moralist, dar nici să nu exagerezi în considerarea acestei umbre într-un sens prea strict. De exemplu, plăcerea acumulării poate fi văzută ca o calitate arhetipală a banilor înşişi, care ajunge să nege sufletul numai atunci când este singurul mod de a trata cu banii sau când îi folosim pentru motive strict personale. Unul din lucrurile pe care cineva le poate face cu banii este să-i strângă şi să-i păstreze - "inspiraţia", în viziunea lui Sardello. Dacă totuşi umbra nu este recunoscută, acumularea poate fi făcută cu sentimente de vinovăţie - acest lucru însemnând că încercăm să facem două lucruri deodată: să ne bucurăm de umbra acumulării banilor şi în acelaşi timp să ne menţinem inocenţa. O corporaţie care are profituri mari poate simţi aceasta ca pe o greutate în buzunare şi se poate decide să scape într-un fel de o parte din ea. Are două alternative. Darul ei ar putea-o apropia mai intim de comunitate, ceea ce ar face ca puterea şi responsabilitatea lor să fie mai bine distribuite. Sau, în celălalt caz. corporaţia ar putea încerca să-şi înşele sentimentul de vinovăţie printr-o schemă iscusită prin care pare să cedeze profituri, dar de fapt câştigă din scutirea de impozite. în primul caz, banii cumpără în cel mai natural mod calea de intrare în comunitate. In cel de-al doilea, o corporaţie sau un individ pot crede că cedează ceva manipulând economia comunităţii, dar de fapt efectul este o pierdere de suflet şi astfel banii devin un fetiş care duce la apariţia de simptome patologice. Când o societate devine coruptă de umbra banilor, acea societate se destramă; pe câtă vreme o societate care îşi recunoaşte în întregime existenţa umbrei financiare poate fi cultivată. In lumea medievală se considera că numărarea banilor şi păstrarea lor în siguranţă ţine de Saturn, zeul depresiunii, al analităţii şi al viziunii profunde. Saturn trăieşte în micul act al numărării banilor la ghişeul casierului sau în acela al ascunderii unui teanc de bancnote într-un portmoneu sau într-o poşetă. Aceste gesturi, importante pentru suflet, sunt modalităţi prin care ritualurile banilor sunt respectate în viaţa de zi cu zi. Forma în care îi folosim - numerar, cecuri sau conturi bancare - trădează de asemenea o scânteie divină a lui Saturn specifică tranzacţiilor monetare obişnuite. O bancnotă nouă, oferită ca dar la aniversarea cuiva, sau punerea într-o ramă a primului dolar câştigat într-o afacere demonstrează că banii în sine sunt veneraţi şi merită să fie păstraţi cu sfinţenie. Acumularea are şi ea ritualurile sale - fie că banii sunt îndesaţi sub saltea sau întrun cont dintr-o bancă elveţiană. Această relaţie între bani şi muncă este plină de atât de multă fantezie încât este în acelaşi timp o povară, dar şi o ocazie extraordinară. Multe din problemele asociate cu munca sunt în legătură cu banii. Nu câştigăm destui. Avem impresia că merităm mai mult. Nu cerem suma care ni se cuvine. Banii sunt singura noastră preocupare.

Taţii noştri vor fi mândri când vom ajunge să avem la fel de mulţi bani ca şi ei, sau chiar mai mulţi. Vom simţi că facem parte din societatea adultă doar atunci când vom avea toate peceţile bogăţiei şi ale siguranţei financiare. Ca rezultat al unui astfel de sentiment, reacţionăm faţă de bani fie ferindu-ne de ei, fie lăsândune atraşi de ei într-un mod obsesiv. O alternativă ar fi să pătrundem în fanteziile pe care ni le provoacă banii şi să vedem ce mesaj au de oferit. în cazul în care credem că trebuie să facem o grămadă de bani ca să ne justificăm existenţa, de exemplu, atunci probabil că există un adevăr aici. Poate că avem nevoie să fim mai scufundaţi în viaţa concretă, obişnuită, pentru a simţi sufletul din acea închipuire. Singura greşeală ar fi să luăm acea închipuire într-un sens mult prea strict. Am putea sfârşi având milioane de dolari dar continuând- să ne întrebăm când oare ne vom maturiza.

Nereuşita în muncă O sursă, probabil surprinzătoare, de suflet potenţial în munca noastră o reprezintă nereuşita. Norul întunecat al nereuşitei, care ne umbreşte eforturile cinstite, este într-o oarecare măsură un antidot pentru aşteptările exagerat de mari. Ambiţia noastră de succes şi perfecţiune în muncă ne mână înainte, în timp ce îngrijorarea de a nu da greş ne ţine legaţi de sufletul muncii. Când ideile de perfecţiune se cufundă în zonele cele mai adânci ale sufletului, din acest gest de încarnare îşi face apariţia realizarea umană. Ne putem simţi zdrobiţi de eşec, dar poate că este nevoie ca ţelurile noastre măreţe să sufere o oarecare diminuare pentru a putea juca un rol creator în viaţă. Perfecţiunea aparţine unei lumi imaginare. Conform învăţăturilor tradiţionale, sufletul sădit în viaţă, şi nu spiritul avântat este acela care defineşte umanitatea. Creştinismul oferă o imagine profundă a acestui fel de coborâre. Artiştii au pictat sute de versiuni ale Bunei Vestiri, momentul în care Duhul Sfânt, în forma unei păsări scăldată în lumina aurie, se pogoară asupra Măriei, dându-i copilul divin. Misterul naşterii lui Isus este reamintit ori de câte ori o idee prinde viaţă. întâi suntem inspiraţi, apoi căutăm modalităţi de întruchipare a inspiraţiei noastre. Obişnuitele nereuşite în muncă sunt o parte inevitabilă a coborârii spiritului spre mărginirea umană. Eşecul este un mister şi nu o problemă. Desigur că aceasta nu înseamnă că ar trebui să încercăm neapărat să dăm greş sau să ne bucurăm de greşeli într-un mod masochistic, ci faptul că am putea întrezări misterul încarnării atunci când munca noastră nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. Dacă am putea înţelege că sentimentele de inferioritate şi de umilinţă cauzate de nereuşită au înţelesul lor, am putea încorpora nereuşita în munca noastră, astfel încât aceasta să nu ne devasteze. După părerea alchimiştilor, mortificatio, care înseamnă "facerea morţii" J este o parte importanta a opus-ului operei. Jung spune că mortificările în viaţă sunt necesare înainte ca factorii eterni să se poată manifesta. Uneori putem auz pe cineva exprimând acest mister în momentul când îşi dă seama de acest lucru "Până la urmă, e mai bine că n-am căpătat slujba aceea pe care mi-am dorit-o" Cu tot simplismul ei, o astfel de afirmaţie pătrunde dedesubtul dorinţei şi a intenţiei omeneşti, prinzând esenţa misterului eşecului. în momentele de mortificare s-ar putea să descoperi că intenţia şi ambiţia umană nu sun întotdeauna cele mai bune

călăuze în muncă şi viaţă. Dacă nu înţelegem această alchimie a nereuşitei, atunci avem şansa de a ni reuşi niciodată. Pătrunzând misterul eşecului şi recunoscând necesitatea Iu - felul alchimic în care acţionează asupra sufletului - putem să ne înţelegen neputinţele şi să nu ne identificăm cu ele. Lăsându-te efectiv distrus de nereuşita eşti aproape de "narcisismul negativ", despre care am vorbit într-un capitol anterior. Este un mod negativ de a refuza divinului sau misterului rolul pe care-1 are în efortul uman. Narcisistul spune: "Sunt un ratat. Nu pot face nimic aşa cum ar trebui". Dar tolerând eşecul, mai bine zis complăcându-te în el în loc să-1 laşi să-ţi afecteze inima, te aperi într-un mod subtil contra acţiunii corozive care îi este caracteristică. Apreciind acest eşec cu imaginaţie, îl reconectăm la succes. Fără această conexiune, lucrul cade în fantezii narcisiste despre succes şi deprimantele sentimente ce izvorăsc din ratare. Dar din punct de vedere al misterului, eşecul nu este al meu. Este un element al muncii pe care o fac.

Creativitatea cu suflet Creativitatea, o altă sursă potenţială de suflet a vieţii noastre lucrative, este mult romantizată. De obicei ne imaginăm creativitatea din punct de vedere puer, cercetând-o cu idealism şi închipuiri măreţe despre realizări excepţionale. In acest sens, cea mai mare parte a muncii nu este creativă. Este obişnuită, repetitivă şi democratică. Dar dacă e să punem în aplicare ideea noastră despre creativitate, aceasta nu ar trebui rezervată doar indivizilor excepţionali sau identificată cu strălucirea. în viaţa obişnuită, creativitatea înseamnă să transformi orice experienţă în ceva folositor sufletului. Uneori, cu inventivitate, putem da semnificaţie experienţei. Alteori, doar păstrând experienţa în memorie şi reflectând la ea, aceasta îşi va dezvălui în timp imaginaţia. Creativitatea poate lua diferite forme. Poate fi uneori saturniană, şi astfel, o criză de depresiune, de exemplu, poate fi înţeleasă ca o perioadă deosebit de creativă. Gândurile mohorâte generează un stil caracteristic de conştientizare, şi din stările depresive pot decurge elemente importante care ţin de cultură sau personalitate. Jung spune că după o lungă perioadă de "dezorientare", după cum o numea, a conceput (acest cuvânt ducându-ne cu gândul la Buna Vestire) unele dintre viziunile sale psihologice fundamentale. Alteori, creativitatea poate fi imaginată afroditic, într-un mod sexual şi stârnită de dorinţă. Cu siguranţă că Marilyn Monroe era creativă în felul ei. Creativitatea îşi găseşte sufletul atunci când îşi îmbrăţişează umbra. Acele momente din viaţa unui artist caracterizate prin blocaj, prin lipsa inspiraţiei reprezintă o parte bine cunoscută a procesului creator. Toată lumea, nu numai artiştii, trece prin acest proces de "evaporare" a ideilor. O mamă se bucură să-şi crească copiii timp de luni sau ani întregi, găsind în fiecare zi câte o idee nouă pentru ei. Apoi, într-o zi, inspiraţia o părăseşte şi în locul acesteia apare o senzaţie de vid. Dacă am putea înţelege felul în care aceste "pete albe" reuşesc să facă

parte din creativitatea noastră, poate că nu am exclude atât de repede acest aspect al muncii din modestele noastre vieţi. Igor Stravinski, probabil cel mai mare compozitor al secolului nostru, era un muncitor harnic care îşi considera muzica mai puţin ca o expresie personală şi mai mult ca un obiect care trebuie lucrat şi căruia i se pot face inovaţii şi îmbunătăţiri. "Măiestria era mai apreciată pe vremea lui Bach decât în zilele noastre", a spus el odată într-un interviu. "Trebuia să fii mai întâi un bun meseriaş. Acum avem doar talent. Nu avem acea capacitate de percepere a detaliului, îngroparea în măiestrie care năştea un mare muzician". Se îndoia de faptul că artistul este pur şi simplu un canal al inspiraţiei. "Dacă s-ar întâmpla imposibilul", a spus într-una din prelegerile sale la Universitatea Harvard, "şi lucrarea mi-ar fi dată într-o formă definitivă, aş fi stânjenit şi pus în încurcătură ca de o farsă". Munca creatoare poate fi excitantă, inspiratoare şi divină, dar poate fi şi cotidiană, banală, plină de anxietăţi, frustrări, greşeli şi nereuşite. Poate fi îndeplinită de o persoană care nu are nimic din dorinţa avântatului Icar de a abandona umbrele labirintului în favoarea luminii strălucitoare a soarelui. Poate fi lipsită de narcisism şi concentrată pe acele probleme pe care lumea materială le dă oricui. Creativitatea înseamnă, înainte de toate, să trăieşti cu suflet, pentru că singurul lucru pe care-1 facem cu adevărat, în artă, cultură sau acasă, este sufletul. Nicolaus de Cusa, iar mai târziu şi Coleridge , a descris creativitatea umană ca pe o participare la actul lui Dumnezeu de creare a cosmosului. Dumnezeu creează cosmosul, noi creăm microcosmosul, "lumea umană", dacă e să folosim cuvintele lui Nicolaus de Cusa. Ocupându-ne de treburile zilnice, întemeindu-ne familii, crescându-ne copiii, producând o cultură, suntem cu toţii creatori. Impărtăşindu-ne soarta cu atenţie şi grijă, ne bucurăm de un fel sufletesc de creativitate, care poate a reprezentat sau nu strălucirea operei marilor artişti. Deci, munca fundamentală este o logodire cu sufletul, răspunzând la cerinţele sorţii şi respectând amănuntele vieţii, aşa cum se prezintă ea. Am putea ajunge la un punct în care munca externa şi opus-ul (opera) sufletului sunt una şi aceeaşi, inseparabile. Atunci, satisfacţiile muncii noastre vor fi profunde şi îndelungate, neputând fi afectate nici de eşecuri şi nici de străfulgerările succesului. / Samuel Taylor Coleridge (1772-1H34): critic şi poet englez, (n.t.)

PRACTICA SPIRITUALĂ SI PROFUNZIMEA PSIHOLOGICĂ

"Recunoaşte ceea ce ai înaintea ochilor şi ceea ce este ascuns îţi va fi dezvăluit". Evanghelia după Toma

CAPITOLUL 10

NEVOIA DE MIT, RITUAL SI VIATĂ SPIRITUALĂ

Am scos în evidenţă nevoia sufletului pentru viaţă endemică - relaţia sa cu un loc şi o cultură locală. Sufletul are o preferinţă pentru detalii şi particularităţi, intimitate şi implicare, ataşament şi înrădăcinare. Asemenea unui animal, sufletul se hrăneşte cu tot ce creşte în imediata sa apropiere. Pentru suflet, obişnuitul este sacru şi cotidianul reprezintă sursa fundamentală de religie. Dar mai există o altă parte a acestui element. Sufletul are nevoie şi de spiritualitate, şi după cum recomandă Ficino, de un gen aparte de spiritualitate: unul care nu este certat cu cotidianul şi obişnuitul. în lumea modernă tindem să separăm psihologia de religie. Ne face să credem că problemele emoţionale au de-a face cu familia, copilăria şi trauma - cu viaţa personală, dar nu cu spiritualitatea. Nu diagnosticăm o criză emoţională ca pe o "pierdere de sensibilitate religioasă" sau "lipsă de conştiinţă spirituală". Si totuşi este evident că sufletul, lăcaşul celor mai profunde emoţii, poate beneficia mult de pe urma darurilor unei vieţi spirituale bogate şi poate suferi atunci când este privat de ea. Sufletul are nevoie de o viziune limpede asupra lumii, de o schemă a valorilor îngrijit lucrată şi de un simţ de comuniune cu întregul. Are nevoie de un mit al nemuririi şi de o anume atitudine faţă de moarte. Se îmbogăţeşte din spiritualitatea care nu este transcedentală, cum ar fi spiritul de familie, clădit pe tradiţiile şi valorile care aparţin familiei de generaţii. Spiritualitatea nu se formează complet fără efort. Religiile din întreaga lume demonstrează că viaţa spirituală cere atenţie constantă şi o tehnică subtilă. adeseori frumoasă, prin care principiile spirituale sunt menţinute active. Din raţiuni bine fundamentate mergem la biserică, templu sau moschee, regulat şi la momente desemnate: pentru conştiinţă este uşor să locuiască în lumea materială şi să uite de spiritual. Tehnica sacrului doreşte să ne ajute să rămânem conştienţi de ideile şi valorile spirituale. V-am vorbit mai devreme despre o clientă de-a mea care avea probleme cu alimentaţia şi care mi-a povestit un vis despre nişte femei bătrâne care găteau pentru un praznic în aer liber. Deşi acest vis era relevant pentru problemele tinerei care avea probleme cu mâncarea, m-am gândit că visul vorbea şi despre foamea sufletului ei pentru feminitate primordială. Mâncând bucatele gătite de femei,

avea să le absoarbă spiritul; visul era o versiune feminină pentru Cina cea de Taină. într-un alt vis legat de mâncare, tânăra a descoperit că avea esofagul din plastic, şi nu destul de lung cât să-i ajungă la stomac. Această imagine extraordinară este o descriere perfectă a uneia dintre problemele principale ale lumii moderne: mijlocul nostru de conectare la munca interioară nu ajunge suficient de adânc. Esofagul este o imagine excelentă a uneia din funcţiile de bază ale sufletului: de a transfera materia lumii exterioare în interior. Dar în acest vis, esofagul este făcut dintr-o substanţă nenaturală care este emblema superficialităţii erei noastre: plasticul. Şi dacă această funcţiune sufletească este din plastic, nu vom fi bine hrăniţi. Vom simţi nevoia unui mijloc mai veritabil de aducere a experienţei exterioare în adâncul nostru. Aşa curii mintea digeră ideile şi produce inteligenţă, sufletul se hrăneşte din viaţă şi o digeră, creând înţelepciune şi caracter din nutreţul experienţei. Neoplatonicienii Renaşterii spuneau că lumea exterioară serveşte drept mijloc pentru o spiritualitate adâncă, şi că transformarea experienţei obişnuite în materie sufletească este tot ceea ce contează. Dacă legătura dintre experienţa de viaţă şi imaginaţia profundă este neadecvată, viaţa şi sufletul rămân separate, şi o astfel de separare se va manifesta întotdeauna în simptome. O persoană care se înfometează singură evocă în ritualurile sale alimentare forme reziduale de practică religioasă. Dispreţul ei pentru propriul trup şi ascetismul manifestat prin refuzul mâncării reprezintă o pseudoreligie şi spiritualitate simptomatică. Un anume grad de ascetism este o parte necesară a spiritului, dar abordarea simptomatică, obsesivă, a vieţii ascetice arată numai cât de departe suntem de adevăratul sentiment religios. Ca simptom al unei societăţi, anorexia ar putea să ne înveţe că avem nevoie de o viaţă spirituală mai veritabilă, în care restricţia îşi are locul ei, dar nu ca nevroză. Dacă spiritualitatea noastră este asemenea esofagului din plastic, atunci înseamnă că ne autoînfometăm, şi nu că postim într-un sens sacru. în multe religii, alimentaţia este o metaforă puternică. Comuniunea, unirea cu divinitatea, se realizează prin intermediul mâncării. Procesele la care este supusă mâncarea în trup sunt un fel ritual de a absorbi divinitatea. în acest context, visul femeii este deosebit de sfâşietor, deoarece esofagul ei de plastic interferează cu ritul comuniunii. Orice alimentare înseamnă comuniune, hrănirea sufletului şi a trupului. Obiceiul nostru cultural de a mânca sandviciuri, hamburgeri şi toate acele lucruri care ne fac să ne economisim timpul reflectă credinţa noastră curentă că nu avem nevoie să introducem în noi, atât în sensul propriu cât şi în cel figurativ, decât mâncare simplă, nu mâncare de adevărată substanţă şi nu imaginarea unei mese adevărate. într-o altă sferă, mai puţin literală, ne însuşim informaţii în "porţii sănătoase" - o altă expresie care ne duce cu gândul la mâncare - în loc să poftim viaţa înăuntru, s-o digerăm şi s-o facem parte din noi. Cele mai multe dintre ştiinţele noastre, fizice şi sociale, operează ca şi cum nu ar exista viaţă interioară, sau cel puţin presupun că viaţa interioară are prea puţin de-a face cu lumea exterioară. Dacă viaţa interioară este recunoscută, este considerată secundară, ceva de care să ne îngrijim după ce ne-am ocupat cu adevăratele probleme ale vieţii cotidiene. Din punct de vedere cultural avem un esofag din plastic, potrivit poate pentru felurile de mâncare ce se mănâncă în grabă, dar care nu este

favorabil sufletului, căruia îi prieşte doar atunci când viaţa este admisă înăuntrul nostru într-un proces lung şi lent de digestie şi absorbţie.

Modernismul psihologic Psihologia profesională a creat un catalog al tulburărilor cunoscut sub numele de DSM-III, care îi ajută pe doctori şi societăţile de asigurări la stabilirea diagnosticului şi la standardizarea problemelor de viaţă emoţională şi comportament. De exemplu, există o categorie denumită "tulburări de adaptare". Problema este că adaptarea la viaţă poate fi uneori în detrimentul sufletului. într-o bună zi aş vrea să-mi fac propriul DSM-III, cu o listă a tulburărilor pe care le-am întâlnit în practica mea. Aş vrea să includ diagnosticul "modernism psihologic" ca fiind o acceptare lipsită de critică a valorilor lumii moderne. Aceasta include încrederea oarbă în tehnologie, ataşamentul exagerat pentru fleacuri materiale şi convenienţe, acceptarea lipsită de critică a marşului progresului ştiinţific, devotamentul pentru sistemele de informaţii electronice şi un stil de viaţă dictat de publicitate. Această orientare către viaţă trimite şi la o înţelegere mecanicistă şi raţionalistă a problemelor sufleteşti. în acest sindrom modernist, tehnologia devine metafora-rădăcină în tratamentul problemelor psihologice. O persoană modernistă vine la terapie şi spune: "Uite ce-i, nu vreau o analiză pe termen lung. Dacă e ceva în neregulă, hai să îl reparăm. Spune-mi ce să fac şi o să fac". O astfel de persoană respinge posibilitatea ca sursa unei probleme dintr-o relaţie, de pildă, să fie un sentiment slab al valorii sau neputinţa de a te lupta cu mortalitatea. Nu există un model pentru acest gen de gândire în viaţa modernă, unde nu se acordă timp reflecţiei şi în care se presupune că viaţa sufletească are piese de schimb, manual dej instrucţiuni şi mecanici bine specializaţi numiţi şi terapeuţi. Filozofia stă la baza oricărei probleme de viaţă, dar este nevoie de suflet pentru a cugeta la propria viaţă cu adevărată seriozitate filozofică. Sindromul modernist îndeamnă oamenii să cumpere ultimul echipament electronic şi să se conecteze la ştiri, divertisment şi rapoarte meteo. Este de importanţă vitală să nu se scape nimic. Am văzut câteva exemple extreme, cum ar fi un bărbat care îşi petrece aproape toată ziua în faţa câtorva monitoare de televiziune, ţinându-se la curent cu evenimentele din jurul globului. Din punct de vedere profesional nu are nevoie de aceste informaţii, dar simte că viaţa i-ar fi goală dacă ar lăsa să-i scape vreo ştire. O femeie care conduce o firmă de computere cunoaşte cele mai recente tratamente medicale şi îţi poate spune efectele secundare ale oricărei pastile; şi totuşi, în viaţa ei particulara se simte copleşită de neputinţa ei de a şi-o pune în ordine. Boala ei nu ascultă de medicaţia pe care o cunoaşte atât de bine. deoarece tulburarea ei este o maladie a sufletului. Uneori pare a exista o relaţie inversă între informaţie şi înţelepciune. Suntem bombardaţi cu informaţii din care aflăm cum să trăim sănătos, dar ne-am pierdut simţul de înţelepciune al trupului. Putem să ascultăm ştirile şi să ştim ce se întâmplă în fiecare colţ al lumii, dar nu părem să avem multă înţelepciune în tratarea acestor probleme mondiale. In psihologia profesională avem multe programe academice pretenţioase, şi statele au adeseori cerinţe rigide pentru practica psihoterapiei, şi totuşi se observă o sărăcie gravă de înţelepciune faţă de

misterele sufletului. Sindromul modernist tinde de asemenea să trateze în sensul strict tot ceea ce atinge. De exemplu, filozofii şi teologii antici spuneau că lumea este un animal cosmic, un organism unificat cu propriul său trup şi suflet. Astăzi literalizăm acea filozofie în ideea satului global. Sufletul lumii de astăzi nu este considerat a fi creat de un demiurg sau de un creator semidivin ca în vremurile vechi, ci de fibre optice. în zona rurală în care locuiesc se pot vedea în curţile caselor uriaşe antene parabolice, cu ajutorul cărora locuitorii pot recepţiona toate emisiunile de divertisment şi toate evenimentele sportive din lume. Avem o năzuinţă spirituală pentru comunitate şi pentru o viziune casnică, dar le căutăm cu echipamente tehnice şi nu cu sensibilitatea inimii. Vrem să ştim totul despre oamenii ce trăiesc în locuri îndepărtate, dar nu vrem să ne simţim conectaţi emoţional cu ei. Pasiunea noastră pentru cunoaştere antropologică este, în mod paradoxal, xenofobă. De aceea, numeroasele noastre studii despre culturile lumii sunt lipsite de suflet, înlocuind legătura omenirii şi înţelepciunea sa comuna cu informaţii care nu au cum să ajungă adânc înăuntrul nostru, să ne hrănească şi să ne transforme simţirea interioară. Sufletul, bineînţeles, a fost scos de la început, deoarece educaţia este concepută astfel încât să se bazeze pe deprinderi şi informaţii şi nu pe profunzimea sentimentului şi imaginaţiei.

Retragerea din lumea modernă în trecut, oamenii preocupaţi de suflet aveau de multe ori de-a face cu aceste probleme ale lumii moderne, care, într-o anumită măsură, sunt de mult cu noi, căutând un loc de retragere. Jung oferă un exemplu remarcabil de persoană armonizată cu sufletul, care şi-a adaptat viaţa nu la realitatea socială ci la sentimentele sale de năzuinţă şi nelinişte. In memoriile sale, Jung descrie cum ••şi-a construit un turn de piatră în care să locuiască. A început prin a fi o structură primitivă, şi, în timp, pe parcursul mai multor ani, a devenit ceva mai complicat. Jung spune că nu a avut un plan în minte de la început, dar a descoperit că la fiecare patru ani adăuga câte ceva la clădire. Semnificativ, pentru Jung numărul patru simboliza întregul. In final, turnul lui a devenit un spaţiu sacru, un loc pentru munca lui sufletească, unde putea picta pe pereţi, îşi putea scrie visele, unde putea gândi, unde se putea bucura de amintiri şi îşi putea înregistra viziunile. Titlul memoriilor sale, Amintiri, vise, cugetări, dezvăluie genul de muncă pe care a realizat-o în refugiul lui din turn. "L-am făcut fără electricitate", scrie el, "şi fac singur focul în sobă şi la plită. Seara aprind lămpile vechi. Nu există apă curentă; scot apa din fântână. Tai lemne şi gătesc singur. Aceste lucruri simple fac pe om simplu; şi ce greu e să fii simplu". Povestea turnului lui Jung ne dă câteva indicaţii despre cum să ne îngrijim de suflet, în special atunci când este ameninţat de viaţa modernă. în vreme ce psihoterapia se concentrează în general pe probleme izolate ale personalităţii şi caută pentru ele soluţii specifice, îngrijirea sufletului este îndreptată către condiţiile vieţii cotidiene. Dacă se manifestă o problemă emoţională, cauza reală poate să nu fie o traumă sau o tulburare într-o relaţie. Poate că este faptul că viaţa a fost astfel aranjată încât sufletul este neglijat în mod constant. Problemele fac

parte din viaţa oricărui om, şi nu îmbătrânesc neapărat sufletul. Sufletul suferă mai mult din cauza condiţiilor de viaţă, atunci când acestea nu îl hrănesc cu experienţele solide după care este înfometat. Turnul lui Jung era un templu personal pentru viaţa lui spirituală. Oricare dintre noi i-am putea urma exemplul atribuind o cameră, sau chiar un colţişor al locuinţei, muncii sufleteşti. Turnul 1-a ajutat pe Jung să creeze un anumit gen de spaţiu în care îşi putea simţi concret viaţa personală, întinsă la ambele capete, întrun mod reflectiv faţă de trecut şi profetic faţă de viitor. Turnul lui era o operă concretă a imaginaţiei care îi oferea o ieşire din cultura modernă. Una este să doreşti să treci dincolo de limitele modernismului şi alta să găseşti mijloacele efective de a realiza aceasta; o tehnologie eficientă a sufletului poate fi de o importanţă crucială. Jung observa că în turnul lui se simţea aproape de strămoşi - o altă preocupare tradiţională a spiritualităţii. „In iarna anilor 1955-1956", scrie el, „am dăltuit numele strămoşilor mei pe linie paternă pe trei tăbliţe de piatră şi le-am pus în curtea turnului. Când lucram la tăbliţele de piatră am devenit conştient de legăturile fatidice dintre mine şi strămoşii mei. Simt foarte puternic că mă aflu sub influenţa lucrurilor sau a chestiunilor pe care le-au lăsat neterminate sau fără răspuns părinţii mei, bunicii sau strămoşii mai îndepărtaţi". Acest pasaj remarcabil demonstrează că pentru Jung lumea interioară şi cea exterioară se găseau într-un dialog fructuos una cu cealaltă. Pentru el, a-şi îngriji sufletul însemna să clădească, să picteze, să dăltuiască. Turnul lui este întruchiparea nevoii sale interioare pentru simplitate şi eternitate. Turnul este ca un fragment dintr-un vis materializat, un "corelativ obiectiv", pentru a folosi expresia lui T.S. Eliot, al imaginaţiei interioare. Chiar şi în scrierile sale profesionale, Jung se lăsa călăuzit de suflet, de exemplu când se lansa într-un studiu extensiv de alchimie după ce un vis îl îndrepta în acea direcţie. îngrijirea sufletului ne cere să-i observăm şi să-i respectăm mereu nevoile, să le acordăm întreaga noastră atenţie. Să ne imaginăm că am sfătui pe cineva, care prezintă multe semne de neglijare a sufletului, să construiască la casa lui o anexă destinată special muncii sufletului. Ar putea părea ciudat, sau chiar nebunesc, să faci ceva atât de costisitor doar pentru a-ţi trata problemele psihologice. Şi totuşi este evident că sufletul nu va fi tămăduit doar printr-o oră de retragere în interior din toiul unei vieţi active şi moderne. S-ar putea să fie nevoie ca retragerea noastră să o tratăm cu mai multă seriozitate şi pentru mai mult timp, decât o vizită săptămânală la terapeut sau o ieşire ocazională cu cortul undeva în mijlocul naturii. Depărtarea de lume a făcut parte dintotdeauna din viaţa spirituală. Călugării se retrăgeau în mânăstiri, asceţii în deşert. Refugiul arhitectural al lui Jung este o altă versiune a acestei teme arhetipale - retragerea din lume. Nu recomand călugărirea pentru tratarea sindromului modernist care ameninţă atât de serios viaţa sufletului. Retragerea însăşi poate fi sufletească sau escapistă. Totuşi, expresia concretă, fizică, a retragerii poate fi începutul unei vieţi spirituale care ar hrăni sufletul. Ar putea lua forma modestă a unui sertar în care să fie păstrate transpunerile pe hârtie ale gândurilor şi viselor noastre. Ar putea consta în cinci

' Thomas Stearns Eliot (IHHH-I964): poet şi critic britanic născut fit SUA, laureat al premiului Nobel pentru literatură in 194H. (n.t.)

minute dedicate în fiecare dimineaţă notării visului avut noaptea sau gândurilor pentru ziua care stă să înceapă. Ar putea fi hotărârea de a face o plimbare prin pădure în loc de a da o raită prin magazine. Ar putea fi ţinerea televizorului întrun dulap special, astfel încât urmărirea unei emisiuni să devină o ocazie specială. Ar putea fi cumpărarea unei piese de artă cu subiect religios care ne-ar putea ajuta să ne canalizăm atenţia spre spiritualitate. Acestea sunt forme modeste de retragere care servesc nevoilor spirituale ale sufletului. Nu este nevoie ca spiritualitatea să fie grandioasă în ceremonial uri le sale. într-adevăr, sufletul ar putea beneficia mai mult atunci când viaţa sa spirituală este îndeplinită în contextul pe care-1 preferă - viaţa obişnuită, de zi cu zi. Dar spiritualitatea cere atenţie, grijă, regularitate şi devotament. Cere o oarecare măsură de retragere dintr-o lume care ignora sufletul. Am putea recunoaşte şi din punct de vedere social valoarea retragerii într-un mod public. Parcurile şi grădinile ar putea fi protejate, oricât ar costa asta, de către administraţia unui oraş sensibil la nevoile sufletului. Clădirile publice ar putea avea locuri în care lucrătorii şi vizitatorii s-ar putea retrage câteva momente pentru a se îngriji de sufletele lor. Se zice că în război, refugiaţii vietnamezi îşi abandonau căminele neluând cu ei nimic în afara micilor racle păstrate cu sfinţenie. Am putea da mai multă atenţie obiectelor care concentrează spiritualitatea şi o păstrează constantă. Dar nimic din ce vom face în aceste direcţii nu va fi semnificativ dacă nu apreciem calităţile sufleteşti ca atare.

Redescoperirea spiritualităţii Un alt aspect al vieţii moderne este o pierdere a practicii religioase formale în vieţile multor oameni. Acest lucru nu este numai o ameninţare a spiritualităţii ca atare, dar şi o privare a sufletului de experienţa simbolică şi reflectivă. îngrijirea sufletului ar putea include o recăpătare a religiei formale, într-un fel satisfăcător atât din punct de vedere intelectual cât şi emoţional. O evidentă sursă potenţială de înnoire spirituală este tradiţia religioasă în care am fost crescuţi. Unii oameni sunt norocoşi prin faptul că tradiţia din copilărie este încă relevantă şi vie pentru ei, dar pentru alţii trebuie să caute. Mulţi oameni moderni se simt detaşaţi de tradiţia religioasă a familiei fiindcă a fost pentru ei o experienţă dureroasă sau pentru că li se pare prea naivă şi credulă. Totuşi, chiar şi pentru aceştia există o modalitate prin care religia moştenită poate fi o sursă de spiritualitate înnoită: oricine poate deveni un "reformator", un Luther sau un Buddha, în relaţie cu religia propriei familii. Privind istoria religiilor lumii, vedem în fiecare o tradiţie prezentă. Descoperirile fundamentale ale fiecărei tradiţii sunt întotdeauna subiect al unei imaginaţii noi într-o serie de „reforme" şi ceea ce ar fi altfel o tradiţie moartă devine baza unei sensibilităţi spirituale într-o continuă înnoire. Procesul acesta nu este diferit de opera lui Isus, care a făcut o nouă lege din cea veche, sau de numeroasele reformări din iudaism. Este asemănătoare apariţiei zen din taoism şi budism. Viaţa unui individ poate reflecta această dinamică culturală în religie, trecând prin diferitele faze, trăind credinţe si convingeri contradictorii şi supravieţuind reformelor radicale şi reinterpretărilor. Propria mea experienţă stă martoră acestui gen de reformare religioasă. Am

crescut într-o familie de catolici irlandezi fervenţi. Eram în clasa întâi când maicile au decis că sunt bun pentru preoţie. Am făcut ce mi s-a spus şi am luat note bune. Am devenit ministrant , ceea ce m-a făcut să am contacte strânse cu preoţii. Pe durata şcolii elementare am servit de multe ori ca ministrant la înmormântări şi am luat micul dejun cu preotul înainte de a merge la cimitir. Am fost oarecum pregătit astfel încât a părut firesc ca la treisprezece ani să plec de acasă şi să mă înscriu la seminar. Am petrecut mulţi ani cântând'psalmi, meditând şi studiind teologia. Am trăit viaţa religioasă cu bucurie, fără să-mi fac griji că n-o să mă însor şi n-o să am cont în bancă. Cel mai greu lucru era să mă supun voinţei superiorilor mei. Dar studiile mele de teologie erau destul de progresiste. Am citit operele lui Paul Tillich" şi Teilhard de Chardin eu mai multă pasiune decât manualele seminarului. Propriile mele vederi teologice s-au reformat într-atât, încât în timpul ultimilor ani de studiu înainte de hirotonisire m-am hotărât că era timpul pentru o schimbare majoră. Era pe la sfârşitul anilor şaizeci şi gândirea revoluţionară plutea în aer. Am părăsit seminarul cu gândul că nu voi mai privi niciodată religia şi preoţia cu un asemenea devotament. Nu la multă vreme după aceea, am avut o experienţă ciudată. Lucram pe timpul verii într-un laborator chimic. Purtam un halat alb de laborator şi preparam amestecuri după formulele care mi se dădeau, dar nu ştiam nimic despre ceea ce făceam. In jurul meu, totuşi, erau chimisti adevăraţi. într-o seară, la sfârşitul zilei de muncă, am mers împreună cu un tânăr, un chimist strălucit pe care de abia îl cunoscusem, la gară. Ne-am plimbat de-a lungul liniilor şi am discutat despre tot felul de lucruri. I-am spus despre educaţia mea la seminar şi despre noua concepţie laică de care mă bucuram. Chimistul s-a oprit şi m-a privit atent. * O să faci întotdeauna munca unui preot, mi-a spus cu un ciudat ton profetic.

* Dar n-am fost niciodată preot cu adevărat, i-am explicat. * Nu contează, a zis. Vei face mereu o muncă de preot. ' ministrant: băiat care ajută preotul la oficierea liturghiei (n.r.) ? Paul Johannes Tillich (1XH6-1965): filozof şi teolog american, născut în Germania, (n.t.)

Nu înţelegeam ce vrea să spună. Era un om de ştiinţă modern, şi totuşi vorbea ca un medium. - Nu înţeleg, i-am spus în timp ce stăteam pe liniile de cale ferată. Am renunţat la ideea preoţiei. Nu am sentimente contradictorii în legătură cu asta. Sunt bucuros că încep o viaţă nouă într-o lume nouă. - Nu uita ce ţi-am spus astăzi, mi-a zis el, şi apoi a schimbat subiectul. Nu am uitat. Pe măsură ce anii trec înţeleg tot mai mult ce anume a vrut să-mi spună, deşi pentru mine este încă un mister. După acea vară în care am lucrat în laborator mam apucat să studiez muzica, dar simţeam că lipseşte ceva în partiturile pe care trebuia să le transcriu. Am rătăcit vreun an şi apoi m-am trezit că-mi iau diploma la secţia de teologie a unui colegiu vecin. într-o zi, am fost abordat de un profesor care mi-a sugerat că ar trebui să-mi iau doctoratul în religie. - Dar nu mai vreau să studiez religia formală, i-am explicat răbdător. - Ştiu un loc, mi-a spus el, Universitatea Syracuse, unde poţi studia religia

aşa cum vrei tu, întreţesută cu psihologia şi artele. Trei ani mai târziu îmi luam diploma în religie, şi mă întrebam dacă asta avusese chimistul în minte. Nu era tocmai preoţie, dar era pe-aproape. Acum văd că sunt un terapeut practician, care scrie despre transformarea psihoterapiei prin redescoperirea tradiţiei religioase, despre îngrijirea sufletului ceea ce iniţial a fost munca unui curator sau a unui preot. Chiar dacă munca mea curentă nu are nimic explicit de-a face cu biserica, este adânc înrădăcinată în tradiţia acesteia. Catolicismul există, de bine de rău, în acest catolic aşa-zis decăzut - sau, mai bine zis, radical reformat. învăţăturile cu care am crescut, şi pe care le-am studiat intens, au fost acum redefinite şi adaptate într-o reformare personală pe care n-am plănuit-o în nici un fel, dar care se pare că s-a realizat. Acele învăţături sunt sursa mea fundamentală de spiritualitate.

Dimensiunea sacră a vieţii de zi cu zi Se poate gândi în două moduri despre biserică şi religie. Unul dintre ele este că mergem la biserică pentru a fi în prezenţa divinului, pentru a ne lăsa vieţile influenţate de această prezenţă. Celălalt - că biserica ne învaţă direct şi simbolic să vedem dimensiunea sacră a vieţii cotidiene. Referitor la această din urmă chestiune, religia este o "artă a memoriei"; într-un fel sau altul, ea este prezentă în tot ceea ce facem. Pentru unii, religia este doar o obligaţie duminicală, şi îşi împart viaţa în Sabatul sfânt şi săptămâna laică. Pentru alţii, religia este un ceremonial al fiecărei zi, inspirat şi susţinut de Sabat. Nu poate fi lipsit de semnificaţie faptul că în limba engleză fiecare zi a săptămânii este dedicată unui zeu sau unei zeiţe - de la Saturday (sâmbătă), dedicată lui Saturn, la Thursday (joi), dedicată lui. Thor, şi Monday (luni), care vine de la moon (Lună). Şi în alte limbi lucrul acesta este la fel de clar, ca de pildă în italiană, unde vineri este venerdi, ziua lui Venus . în extraordinara sa carte, Sacrul obişnuit, Lynda Sexson ne învaţă cum să prindem aparenţa de sacru în cele mai obişnuite obiecte şi în cele mai obişnuite circumstanţe. Autoarea povesteşte despre un bătrân care i-a arătat o vitrină plină cu obiecte ce aveau legătură cu defuncta lui soţie. Vitrina aceasta reprezenta o cutie sacră, spune Lynda Sexson, în tradiţia chivotului legii sau a tabernacolului creştin. în acest sens, o ladă cu scrisori deosebite sau alte obiecte păstrate în pod reprezintă un tabernacol, un recipient plin cu lucruri sfinte. Cele patruzeci şi nouă de poeme legate cu panglici ale lui Emily Dickinson, scrise şi păstrate cu grijă, sunt scrieri cu adevărat sfinte, păstrate după cum se cuvine, cu legături rituale. Putem să ne creăm singuri cărţi sau cutii sacre - un volum de vise, un jurnal intim, un carnet de cugetări, un album de fotografii cu înţeles deosebit - şi astfel, îhtr-un fel aparent neînsemnat dar semnificativ, putem face ca fiecare zi să fie sfântă. Acest gen de spiritualitate, atât de obişnuită şi de apropiată căminului, este deosebit de hrănitoare pentru suflet. Fără această încorporare modestă a sacrului în viaţă, religia poate deveni atât de depărtată de realitatea vieţii încât poate fi considerată irelevantă. Oamenii pot fi extrem de religioşi într-un mod formal şi totuşi să recunoască valori pe de-a-ntregul laice în viaţa de zi cu zi. Este important să apreciem spiritualitatea izvorâtă din obişnuit, deoarece fără ea vom idealiza sacrul, făcându-1 preţios şi prea depărtat de viaţă, obstrucţionând

o adevărată sensibilitate pentru ceea ce este sfânt. Frecventarea bisericii poate deveni o simplă experienţă estetică sau, din punct de vedere psihologic, chiar o apărare împotriva puterii sacrului. Religia formală, atât de puternică şi influentă în structura de valori şi principii, stă întotdeauna pe o muchie între divin şi demonic. Religia nu este niciodată neutră. Justifică şi aprinde emoţiile unui război sfânt şi întreţine vinovăţia profundă în legătură cu dragostea şi sexul. Cuvântul latin sacer, de la care se trage sacru, înseamnă atât "sfânt" cât şi "tabu", atât de strânsă este relaţia dintre sfânt şi interzis. Am lucrat odată cu o femeie care avea în ea o doză de modernism psihologic. Era manechin, şi profesiunea ei o ţinea la distanţă de dorinţele sale adânci, iar la douăzeci şi nouă de ani se simţea bătrână. încă de la primele noastre discuţii am observat că adeseori se referea la vârsta ei înaintată. Nimeni nu vrea să angajeze un manechin care are un rid sau un fir alb de păr, mi-a spus. Deci aici era prima problemă. Cariera ei o înstrăina de trupul ei şi de îmbătrânire. /

Venera, (n.t.)

îmbătrânirea este unul din felurile prin care sufletul cere să i se acorde atenţie în contextul spiritual al vieţii. Schimbările trupului ne învaţă despre soartă, timp, natură, mortalitate şi caracter. îmbătrânirea ne sileşte să hotărâm ce este important în viaţă. Femeia despre care vorbeam avea o profesiune care o încuraja să acţioneze împotriva acestui proces natural, şi diviziunea rezultată îi invada atât munca, cât şi simţul sinelui. îşi dorea un copil, dar nu ştia cum putea introduce sarcina în programul ei încărcat, cu multe călătorii. Spunea că ar putea căpăta o lună liberă, dar nu vedea cum ar putea face să găsească mai mult timp. De asemenea, trebuia să-şi ţină pentru ea însăşi gândurile referitoare la maternitate. Se temea că agentul ei ar abandona-o dacă ar afla. Crescuse într-o familie de evrei, dar faptul că în copilărie mersese la templu nu însemnase niciodată prea mult pentru ea. Acum nu avea nici o cunoştinţă despre religia ei şi nici o loialitate emoţională faţă de aceasta. întreaga atenţie îi era concentrată asupra muncii şi îi plăcea ritmul rapid de viaţă pe care i-1 impunea profesiunea ei. Pe scurt, era o cutreieră-lume, şi sufletul ei se făcea simţit doar în dorinţele vagi pentru o viaţă care să o satisfacă mai mult, o căsnicie mai bună, şi un copil. Venise la mine cu un ţel simplu: * Vreau o viaţă mai bună. Vreau să fac ceva pentru a alunga sentimentul de deşertăciune pe care îl am în fiecare dimineaţă când mă trezesc. Ajută-mă. * Visezi vreodată? am întrebat-o. Am observat că unele persoane care se desprind de gândurile şi sentimentele interioare, prinse în iureşul unei vieţi exterioare rapide, nu ajung prea departe atunci când încearcă să se înţeleagă în mod conştient pe ele însele. Lumea confundă de obicei auto-înţelegerea cu analiza raţională. Celor mai mulţi dintre noi ne place să facem teste verbale care ne spun cine suntem sau ne lăsăm seduşi de ultima fantezie sau capriciu, dar aceste metode tind să inhibe auto- cunoaşterea, contractând complexitatea noastră într-o formulă simplistă.

Visele sunt diferite. Ele reprezintă propria mitologie şi imagistică a unei persoane. Visele nu sunt uşor de înţeles, dar chiar acest lucru le face un punct bun de pornire pentru reflecţie. Când ne studiem visele o perioadă mai îndelungată, începem să vedem modele şi imagini recurente care oferă o viziune interioară mai profundă decât poate aproxima orice test standardizat sau auto-analiză. . ...^ ivi uiumul, mi-a spus clienta. Apoi mi-a povestit un vis pe care îl avusese în acea dimineaţă. Stătea într-un restaurant din New York, uitându-se la o farfurie cu mâncare care se afla în faţa ei. A luat furculiţa şi a ridicat clătitele albe din farfurie, şi dedesubt a găsit două boabe de mazăre proaspătă. Acesta fusese tot visul. Uneori visele sunt ca nişte haiku-uri japoneze. Trebuie să le examinăm ca pe un tablou miniatural. Un restaurant ar putea părea ceva atât de obişnuit încât nu merită atenţia noastră. Dar, după cum am văzut, este clar cât de importantă şi de bogată în simboluri este hrana pentru suflet. Simptomele psihologice se manifestă adeseori prin câştigare sau pierdere de greutate, în alergii la diferite mâncăruri sau în obiceiuri alimentare idiosincratice. însuşi cuvântul restaurant este sugestiv. înseamnă "a restaura", "a reface", şi are legătură cu cuvântul stauros, un ţăruş înfipt în pământ pentru a lega ceva, un animal care se află la păscut, de exemplu. A fi într-un restaurant nu este acelaşi lucru cu a lua cina acasă. Pentru această femeie în particular, restaurantul era o aducere aminte a dificultăţilor pe care le întâmpina în a avea un cămin. Era mereu pe drum, mânca mereu în restaurante. Ne-am gândit şi la poetica simplă a visului. Tânăra folosise o furculiţă ca să ridice clătitele mari, plate, nu grozav de hrănitoare, pentru a găsi dedesubt ceva mult mai hrănitor - mazărea. Micuţe cum sunt, boabele de mazăre oferă o hrană destul de consistentă. Erau ca nişte mici giuvaeruri verzi, nutritive, ascunse sub o pătură de alb. Culoarea verde sugerează de asemenea speranţa şi creşterea. Am discutat despre păturile de alb din viaţa ei, lucrurile pe care le considera plate şi neinteresante care ar putea acoperi unele noi posibilităţi promiţătoare. Primul ei gând a fost corvoada gospodăriei. Un copil, desigur, n-ar fi rezolvat această problemă. Mi-a spus că simţea de asemenea o indispoziţie generală, o pătură subţire de dezolare, şi totuşi avea senzaţia că sub ea era viaţă. Acest vis cu mazărea mi-a amintit de altul, pe care-1 auzisem cu ani înainte, în care un bărbat se afla într-un restaurant şi a comandat o friptură; în schimb, i sa servit un platou mare cu fasole. Visul acela îmi sunase ca o poveste zen şi mă făcuse să reflectez îndelung la valoarea mâncării simple, mediocre, mai ales atunci când comandăm ceva mai special. Viaţa are un fel de a ne trânti în faţă extrema banalitate, atunci când visăm cu ochii deschişi la desfătări gastronomice. La câteva luni după visul cu mazărea, tânăra de profesie manechin a venit sămi spună că era gravidă. Ah, m-am gândit, poate că boabele de mazăre înfăşurate în clătite erau şi o imagine a ceea ce se petrecea în trupul ei? - Sarcina are efect asupra mea, mi-a spus. Munca nu mai este acum pentru

mine singurul lucru din viaţă. Si nu mai sunt atât de îngrijorată de faptul că îmbătrânesc. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este faptul că m-am apucat să citesc cărţi serioase! începuse dezvoltarea ei spirituală. Spiritualitatea nu este exprimată doar în limbajul elocvent al marilor religii ale lumii. Datorita sarcinii, această femeie a început să dezvolte o filozofie de viaţă, o realizare spirituală care nu este lipsită de însemnătate. îşi înfrunta soarta şi îşi vedea viaţa prin prisma proceselor din trupul ei într-un fel pe care nu-1 cunoscuse până atunci. Toate acestea nu erau altceva decât începuturi - două sfere verzi sub o clătită albă. Am auzit odată o poveste despre D.T. Suzuki, primul exponent al mişcării zen în Vest. Stătea la o masă cu mai mulţi savanţi distinşi. Cineva de lângă el îi tot punea întrebări. Suzuki îşi lua cina răbdător şi nu spunea nimic. Bărbatul de lângă el, care în mod evident nu citise nimic vreodată despre mişcarea zen, îl întrebase: * Cum ai rezuma zen pentru un occidental ca mine? Suzuki îl privi în ochi şi spuse cu neobişnuită vigoare în voce: * Mănâncă! Spiritualitatea este sădită, germinează, înmugureşte şi înfloreşte în tot ceea ce este lumesc. Poate fi găsită în cele mai mărunte activităţi cotidiene. Asemenea vitrinei Lyndei Sexson, spiritualitatea, care hrăneşte sufletul şi în cele din urmă vindecă rănile noastre psihologice, poate fi găsită în acele obiecte sacre care se îmbracă în hainele obişnuitului.

Mitul în piesa satirică Broaştele, a lui Aristofan, zeul Dionisos face o călătorie la Hades pentru a aduce înapoi un poet mort. Cetatea se ofileşte ca urmare a faptului că nu mai erau poeţi buni, şi cea mai bună soluţie pare a fi învierea unuia dintre cei mai buni poeţi care existaseră vreodată. Ajuns în lumea cealaltă, Dionisos arbitrează o competiţie între Eschil şi Euripide, invitându-1 în final pe Eschil să salveze cetatea de sărăcia de profunzime poetică. Euripide este descalificat deoarece îşi demonstrează presupusa profunzime poetică cu versul: "Când considerăm neîncrederea demnă de încredere şi nu dăm crezare la ceea ce merită crezut" - o aiureală care poate fi auzită oricând şi în orice loc care şi-a pierdut sufletul. Actuala situaţie culturală se potriveşte destul de bine modelului din Broaştele. Ne-am pierdut o anumită profunzime în felul în care ne înţelegem experienţele, folosind adesea un limbaj ambiguu şi superficial, asemănător celui folosit de Euripide, pentru a descrie aspectele complexe şi profunde ale vieţii. Şi noi avem nevoie de o întoarcere în adâncuri şi de o recăpătare a capacităţii ______v- ^ ajjictiere a poeticii vieţii obişnuite. Ce-am câştiga dacă am trimite un ambasador în străfunduri pentru a găsi un limbaj şi o formă poetică adecvate vieţilor noastre complicate? Asemenea tragedienilor şi filozofilor greci, am reînvia un simţ al mitului. Un mit este o poveste sacră aşezată într-un timp şi într-un loc ce se află în afara istoriei, descriind sub formă de ficţiune adevărurile fundamentale şi factorii eterni care fac întotdeauna parte din viaţă dar nu apar de fapt într-o poveste propriu-zisă. în general, când povestim despre vieţile noastre, folosim termeni pur umani. Când aţi vorbit ultima dată despre monştri, îngeri sau demoni în descrierea unei r

experienţe pe care a-ţi resimţit-o puternic? Mitul se întinde dincolo de personal pentru a exprima aspectele arhetipale care dau formă oricărei vieţi umane. Când încercăm să ne înţelegem problemele şi suferinţele, căutăm o poveste care va fi revelatoare. Explicaţiile noastre de suprafaţă îţi arată de obicei deficienţele; din această cauză nu sunt satisfăcătoare. Aşa că ne întoarcem la temele familiei. Deşi poveştile despre familie şi copilărie le luăm ad litteram, cred că apelul la trecut este un mod de a atinge mitul, povestea destul de adâncă pentru a exprima sentimentele profunde pe care le avem în prezent. Când am discutat despre familie, am încercat să arăt că aducerea aminte a mamei, tatălui şi a altor membri ai familiei, este un act de imaginaţie, nu doar o amintire. Când vorbim despre ce au făcut, sau despre ce nu au făcut taţii noştri, ne amintim de propriul nostru trecut şi în acelaşi timp ne descriem nevoia pentru un tată etern, cineva care poate juca rol de protector, călăuză şi autoritate. Amintirile noastre despre familie constituie o parte semnificativă a mitologiei prin care trăim. In ultimii câţiva ani, a apărut foarte multă literatură cu subiect mitologic. Reacţia puternică a publicului, cred, are de-a face cu nevoia noastră de profunzime şi substanţă în felul în care ne imaginăm experienţa trăirii. Mitologia lumii explorează cu acuitate temele şi modelele fundamentale ale vieţii umane, aşa cum le găseşti oriunde pe glob. Imaginea poate fi specifică culturilor în care se naşte mitologia, dar aspectele sunt universale. Aceasta este una dintre valorile mitologiei - felul în care sunt date de-o parte diferenţele personale pentru a ajunge la temele majore ale experienţei umane. Mitologia, de exemplu, prezintă adeseori o cosmologie, o descriere a modului în care a apărut lumea şi a modului în care ea este guvernată. Este important să ne orientăm bine, sä avem o oarecare imagine a universului fizic în care trăim. De aceea mulţi dintre savanţii care au studiat mitologia au observat că până şi ştiinţa modernă, cu toată validitatea sa faptică, ne dă o cosmologie, o mitologie în adevăratul sens al cuvântului. Mitul are conotaţia de falsitate, ca atunci când socotim o presupunere ca fiind "doar" un mit. Mitul poate părea un zbor al fanteziei, deoarece imagistica sa este de multe ori fantastică, cu mulţi zei şi demoni sau acţiuni imposibile şi decoruri ireale. Dar elementele fantastice din mitologie sunt esenţiale pentru stil; ele ne îndepărtează de aspectele particulare, realiste ale vieţii, ducându-ne spre factorii invizibili, dar nu mai puţin reali. Deoarece mitul ajunge atât de departe în descrierea felurilor universale prin care se manifestă vjaţa umană, el poate fi un ghid indispensabil în autoînţelegerea noastră. Lipsindu-ne o înţelegere poetică adecvată, asemeni lui Dionisos din Broaştele, suntem siliţi să facem o călătorie în lumea tenebrelor. Călătoria nu este întotdeauna plăcută. Nevroza şi psihoza ar putea fi descrise ca forme întunecate ale unei astfel de coborâri, dar există şi o versiune mai luminoasă. Am putea face ceea ce a făcut Dionisos, fără călătoria primejdioasă în lumea adâncurilor. I-am putea reînvia pe făuritorii de mituri ai trecutului, începând să apreciem din nou mitologiile din întreaga lume. Mitologia nu este acelaşi lucru cu mitul. Mitologia este o colecţie de poveşti care încearcă să portretizeze miturile, tiparele adânci conform cărora ne trăim vieţile noastre obişnuite. Aşa cum poveştile despre copilărie şi familie evocă miturile pe care le trăim ca adulţi, la fel mitologiile culturale evocă modele mitice

pe care le-am putea urma în viaţa modernă. O mitologie a unei culturi străine poate totuşi să ne ajute să imaginăm factori cu care avem de a face zi de zi la nivelurile cele mai adânci. Mitologia ne învaţă cum să imaginăm mai profund decât ne permit gândurile noastre sociologice sau psihologice. Acesta este, pentru că veni vorba, unul din motivele pentru care sunt precaut faţă de interpretările psihologice ale mitologiei deoarece nu vrem să reducem misterele conţinute în mit la limbajul şi conceptele moderne care sunt deja insuficiente pentru investigaţiile din experienţele noastre. Citind mitologia, învăţăm să gândim mai adânc şi într-un mod mai imagistic. Mitologia noastră curentă, pe care o luăm ad litteram şi nu ca pe un mit, este o viziune asupra lumii alcătuite din fapte, informaţii şi explicaţii ştiinţifice. în acest context, pildele şi învăţăturile religiei par să fie complet altele, referitoare la o altă lume, şi astfel se nasc multe conflicte între religie şi ştiinţă. Poate că dacă am înţelege perspectiva ştiinţifică drept mitologie, am putea fi în stare să luăm în considerare şi alte mitologii. Mitul este întotdeauna o modalitate de imaginare; nu se referă în esenţă la fapte, dar faptele pot fi punctul de plecare pentru povestea mitologică. îmi amintesc de un pliant turistic al Irlandei care semnala o prăpastie într-o creastă muntoasă şi explicaţia era că fusese produsă de Diavol, care muşcase din pământ. Mitologia începe adeseori cu dovezi fizice, dar apoi le foloseşte ca pe o trambulină spre ficţiune, al cărei adevăr se referă mai mult la viaţa şi valorile umane decât la lumea fizică, nimeni alta decât aceea care a zămislit povestea. Ajungem la aceste dovezi când încercăm să o luăm pe urma mitologiei până la sursele fizice, socotind că astfel am explicat mitul. Acelaşi principiu este valabil atunci când încercăm să ne explicăm sentimentele şi comportamentul ca şi cum ar fi cauzate de evenimente care s-au petrecut în trecut. Gândirea mitologică nu caută cauze propriu-zise, ci mai degrabă imagini mai profunde. Ea ia în considerare trecutul, dar trecutul ca mit este diferit de trecutul ca fapt. Ca mit, poveştile pe care le spunem despre vieţile noastre sugerează teme şi figuri care acţionează în prezent. Dacă mergem atât de departe în trecut încât să ieşim în afara istoriei, ajungând în Olimp sau în Eden, de-abia atunci atingem temele fundamentale care reprezintă temelia existenţei umane. Profunzimea mitului este una din caracteristicile sale care îl fac un mijloc folositor pentru aducerea la viaţă a sufletului. După cum am văzut, sufletul se simte acasă într-un sens al timpului care trece dincolo de limitele vieţii omeneşti obişnuite. Sufletul este interesat de aspectele eterne, chiar dacă este încrustat în particularităţile vieţii obişnuite. Această întrepătrundere a timpului şi eternităţii reprezintă unul dintre cele mai mari mistere cercetate de multe religii şi constituie subiectul multor mitologii. Autorii contemporani care încearcă să facă interpretări psihologice ale mitului îndeplinesc un serviciu străvechi. Istoria noastră occidentală este plină de literatură care caracterizează înţelesurile contemporane ale miturilor tradiţionale. In acest efort este important, totuşi, să nu reducem mitologia pentru a încăpea în propriile noastre concepte. Ar fi mai bine ca mitologia să ne poată lărgi gândirea psihologică, pentru a include misterele care acţionează în viaţa omenească, imposibil de explicat vreodată pe de-a-ntregul. Mitologia poate aduce suflet

gândirii noastre psihologice numai dacă lăsăm miturile să ne stimuleze imaginaţia, netraducându-le în psihologia modernă. Mitologia ne poate învăţa să percepem miturile pe care le trăim în fiecare zi şi să observăm că acestea ne aparţin nouă ca indivizi. Nu este necesar să ne etichetăm toate poveştile lăuntrice, mitice, cu nume greceşti sau romane. Mitologia ne ajută să ne înţelegem miturile, dar fiecare dintre noi avem figurile noastre demonice sau divine particulare, propriile lupte sau peisaje ale lumii de dincolo. Jung ne sfătuia să ne întoarcem spre mitologia tradiţională pentru a amplifica, a vedea mai clar şi a auzi mai limpede temele care ne sunt caracteristice. Dar cel mai important este să ne dăm seama că, deşi viaţa pare a fi formată numai din cauze şi efecte propriu-zise, de fapt ne trăim propriile poveşti lăuntrice, adeseori în mod inconştient. Suntem condamnaţi să trăim ceea ce nu ne putem închipui. Putem fi prinşi în mit, fără să ştim că acţionăm ca personaj dintr-o dramă. Munca sufletească implică un efort pentru sporirea conştientizării acestor mituri care formează fundaţia vieţilor noastre, pentru că atunci când devenim familiarizaţi cu personajele şi temele centrale ale miturilor noastre, ne eliberăm de constrângerile lor şi de orbirea care ne cuprinde când suntem prinşi în ele. Din nou, putem înţelege importanţa unor asemenea practici, cum ar fi ţinerea unui jurnal, transcrierea viselor, poezia, pictura şi terapia orientată spre explorarea imaginilor din vise si din viaţă. Aceste metode ne menţin angajaţi activ în mitologiile proprii vieţilor noastre. Corul broaştelor din piesa de teatru a lui Aristofan oferă o imagine bună pentru un mod de viaţă adaptat la mit. Broaştele sunt creaturi amfibii care pot trăi atât la suprafaţă, cât şi în adâncuri. în piesă, ele sunt în stare să-1 călăuzească pe Dionisos în lumea cealaltă. Pentru a ne bucura de sufletul vieţii mitice, avem nevoie de această caracteristică amfibie, care ne permite să cunoaştem şi să vizităm acel strat adânc al nostru în care se formează cu adevărat înţelesul şi valorile. Broaştele îi spun lui Dionisos, atunci când se plânge de orăcăitul lor, că ele sunt iubite de Pan, de Apolo şi de Muze - acele zeităţi care preţuiesc muzică şi lirica, şi care susţin o sensibilitate poetică în viaţa umană. Fără poezie, mitul se transforma în fundamentalism rigid, o atitudine defensivă faţă de poveştile noastre personale. Dar cu ajutorul Muzelor, mitul poate da adâncime, putere de pătrundere şi înţelepciune vieţii de zi cu zi.

Ritualul Din perspectiva istoriei, mitul şi ritualul sunt în tandem. Un popor îşi spune istoriile despre geneza şi zeităţile sale, şi apoi venerează aceste zeităţi şi îşi celebrează geneza în rituri. în timp ce mitologia este o modalitate de a povesti despre acele experienţe trăite, experienţe care nu sunt propriu-zise, ritualul este o acţiune care se adresează minţii şi inimii, dar nu are neapărat un sens într-un context concret. La biserică oamenii nu mănâncă pâine ca să-şi hrănească trupurile, ci pentru a-şi hrăni sufletele. Dacă am putea pricepe ideea simplă, că unele acţiuni ar putea să nu aibă efect asupra vieţii în sine, dar s-ar putea adresa sufletului, şi dacă am putea renunţa la rolul determinant al funcţiunii lucrurilor pe care le facem sau de care ne folosim,

atunci am putea da mai mult sufletului în fiecare zi. O piesă de îmbrăcăminte poate fi folositoare, dar poate avea de asemenea un înţeles special în relaţie cu o temă a sufletului. Merită să ne deranjăm puţin pentru a face dintr-o cină un ritual, fiind atenţi la sugestivitatea simbolică a mâncării şi la felul în care _____ . »x« aceasta dimensiune suplimentară, care cere o oarecare gândire, poate părea că viaţa curge liniştit, dar încetul cu încetul sufletul slăbeşte şi reuşeşte să se facă simţit doar în simptome. Merită să observăm că nevroza şi desigur psihoza iau adeseori forma unui ritual bazai pe constrângere. Nu ne putem abţine să mâncăm anumite alimente de care uneori devenim dependenţi. Nu ne putem desprinde din faţa televizorului, mai ales când este un program pe care ne-am obişnuit să-1 urmărim. Nu este acesta un ritual bazat pe constrângere? Persoanele cu tulburări psihice grave îngână cuvinte cu rezonanţă rituală în momente nepotrivite sau poartă costumaţii exagerate sau îşi spală mâinile obsesiv. Fac gesturi care exagerează înţelesurile pe care le doresc să le exprime. Am cunoscut un bărbat care îşi încrucişa degetul mijlociu împreună cu cel arătător ori de câte ori simţea prezenţa răului - ceea ce se întâmpla de câteva ori într-o oră - şi o femeie care îşi atingea genunchiul la sfârşitul oricărei fraze pe care o rostea. E posibil ca aceste ritualuri nevrotice să apară atunci când imaginaţia a fost pierdută şi sufletul nu mai este îngrijit? Cu alte cuvinte, ritualurile nevrotice ar putea semnifica o pierdere a ritualului din viaţa cotidiană care dacă ar fi prezent ar păstra sufletul în imaginaţie şi departe de concretul literal. Nevroza ar putea fi definită ca o pierdere a imaginaţiei, şi atunci tratamentul ritualismului nevrotic ar putea fi acela de a încerca cultivarea unui sens mai veritabil al ritualului în viaţa noastră de zi cu zi. Ritualul menţine sfinţenia lumii. Ştiind că tot ce facem, oricât de simplu ar fi acel lucru, are în jur un halo de imaginaţie şi poate servi sufletului, viaţa ni se îmbogăţeşte şi lucrurile din jur devin mai preţioase, mai demne de protecţia şi îngrijirea noastră. Aşa cum într-un vis un obiect mărunt poate căpăta un înţeles semnificativ, la fel într-o viaţă animată de ritual nu există lucruri nesemnificative. Când culturile tradiţionale cioplesc chipuri şi trupuri pe scaunele sau uneltele lor, ele recunosc sufletul în lucrurile obişnuite, ca şi faptul că munca simplă este tot un ritual. Când atribuim produselor de larg consum adjectivul "funcţional", dar fără nici un semn de imaginaţie, negăm ritualului un rol în ducerea la bun sfârşit a treburilor obişnuite. Alungăm sufletul care ne-ar putea anima vieţile. Mergem la biserică sau la templu pentru a participa la acel ritual profund tradiţional, dar şi pentru a învăţa cum să facem ritualuri. Tradiţia este o parte importantă a ritualului deoarece sufletul are anvergură, simţindu-se mai bine atunci când este tratat în spaţii mari decât într-o conştiinţă individuală. Ritualurile confecţionate în grabă - doar de dragul de a se numi ritualuri - nu sunt întotdeauna cele mai potrivite, sau, asemenea interpretărilor viselor, pot susţine teoriile noastre favorite dar nu şi adevărurile eterne. îmi amintesc de un grup de călugăriţe care s-a hotărât cu mulţi ani în urmă să cânte imnuri de Paşti în timpul slujbei din Vinerea Mare deoarece considerau că acea concentrare asupra morţii lui Cristos este prea morbidă şi deprimantă. Dar tradiţia o fi cunoscut mai bine importanţa senzaţiei de profunzime a stării sufleteşti din Vinerea Mare, chiar aşa

întunecată cum este. Dacă vrem să dăm ritualului un loc mai important în viaţă, este bine să ne lăsăm călăuziţi de religia formală şi de tradiţie. Am putea dori să căutăm o biserică mai sensibilă la tradiţiile ritualului decât la capricii trecătoare, nu de dragul conservatorismului ci din cauză că sufletul profund şi multilateral este păstrat cel mai bine în tradiţiile care reflectă perioade lungi de timp. Eu am avut o educaţie catolică, şi îmi aduc aminte de oasele unui sfânt şi de un bloc de piatră în altar, necesar chiar dacă altarul era făcut din lemn. Aş putea face o paralelă, şi să recunosc faptul că este important să ţin acasă unele relicve ale familiei. Nu mă refer la oase propriu- zise, dar poate un suvenir, sau câteva fotografii sau scrisori vechi. Poate că mi-aş mai dori şi ceva din piatră, ca aducere aminte a vastităţii timpului în care trăieşte sufletul, în comparaţie cu viaţa mea individuală. Tot de la biserică am învăţat că lumânările trebuie făcute din ceară de albine şi că alegerea pâinii şi a vinului la masă este deosebit de importantă. îmi amintesc din copilărie de cartea sacră de pe altar, cartea de rugăciuni care conţine liturghiile pentru tot anul. Era legată în piele roşie, şi paginile îi erau marcate cu panglici late, colorate, cu ciucuri. Literele textului erau mari şi instrucţiunile pentru liturghie erau scrise cu litere roşii, care făceau contrast cu rugăciunile, care erau scrise cu negru. Şi acum pot învăţa ceva din aceste particularităţi. De pildă, să ţin minte importanţa acelor instrucţiuni scrise cu litere roşii, care spun cu precizie felul în care trebuie îndeplinit ritualul. în mintea mea aş putea să dau atenţie în fiecare zi unui alt fel de instrucţiuni, şi anume acelora care tratează felul special în care se cuvin făcute lucrurile. Bineînţeles, ceea ce sugerez poate fi considerat într-o manieră superficială. Unii oameni sunt atraşi de ritualuri lipsite de suflet. Iau acele "instrucţiuni" într-un fel mult prea uşor. Eu vorbesc despre un sens adânc al realizării lucrurilor, cu stil, pentru a evoca o dimensiune care hrăneşte cu adevărat sufletul. Nu-mi amintesc că ar fi existat prea mult sentimentalism în ritualurile messei, pe vremea când eram copil. Mai târziu am învăţat la cursurile de teologie că efectiv ritualurile sunt ex opere operato, "din lucrul făcut", mai mult decât din intenţiile celui care îndeplineşte ritualul. Poate că aceasta este o diferenţă semnificativă între ritualul veritabil şi joaca de-a ritualismul - intenţiile personale şi preferinţele celui care duce la îndeplinire ritualul sunt pe planul doi, după tradiţii şi după ritualul care decurge din însăşi esenţa sa. "Instrucţiunile" - sau "sublinierile", dacă vreţi - nu se pot naşte dintr-un loc de suprafaţă. Pot fi strâns legate de gustul sau educaţia individuală, dar pot izvorî şi dintr-o sursă solidă din adâncul psihicului. Dragostea lui Jung pentru tăbliţele lui de piatră nu era nici de natură sentimentală, dar nici experimentală. Au fost atât pentru el cât şi pentru noi de o sinceritate care le susţine până în prezent. Dar această formă particulară de ritualizare nu ar fi potrivită pentru oricine. Cât de interesant ar fi dacă ne-am putea întoarce către preoţi, pastori sau rabini pentru a primi ajutor în găsirea propriilor noastre "instrucţiuni" şi a propriilor noastre materiale necesare îndeplinirii ritualului. Ar fi mai bine dacă profesionişti ai spiritului ar fi specializaţi în astfel de lucruri, decât în sociologie, afaceri şi psihologie - care par a fi preferinţele la modă. Poate că sufletul ar fi mai

bine îngrijit dacă ne-am dezvolta o viaţă profundă de ritual decât prin mulţi ani de terapie a comportamentului personal şi a relaţiilor cu semenii noştri. Poate că neam bucura mai mult de dragoste şi emoţie, chestiuni ale sufletului, dacă în viaţă am avea parte de mai mult ritual şi de mai puţină adaptare psihologică. Confundăm aspectele pur temporale, personale şi imediate cu preocupările mai profunde şi cu adevărat trainice ale sufletului. Sufletul are nevoie de viaţă spirituală intensă, completă, în aceeaşi măsură în care trupul are nevoie de mâncare. Aceasta este învăţătura şi lumea de imagini a maeştrilor spirituali de-a lungul veacurilor. Nu avem nici un motiv să punem la îndoială înţelepciunea acestei idei. Dar aceiaşi maeştri demonstrează că viaţa spirituală cere atenţie şi grijă, deoarece poate fi şi periculoasă. Este uşor să înnebuneşti în viaţa spiritului, luptându-te împotriva acelora care se opun, făcând prozeliţi pentru propriile ataşamente în loc să ne exprimăm sufletul, sau căpătând satisfacţii narcisiste în credinţele noastre în loc să găsim înţeles şi plăcere în spiritualitatea care se află la îndemâna oricui. Istoria secolului nostru a arătat înclinarea spiritualităţii nevrotice către psihoze şi violenţă. Spiritualitatea este puternică, prin urmare având potenţial pentru rău, la fel ca şi pentru bine. Sufletul are nevoie de spirit, dar şi spiritualitatea are nevoie de suflet - inteligenţă profundă, o sensibilitate la viaţa simbolică şi metafizică, comunitate veritabilă şi ataşament faţă de lume. Nu avem încă idee despre contribuţia pozitivă pe care ne-ar putea-o aduce o religie şi o teologie mai apropiată de suflet ia nivelul individual şi social. Cultura noastră are nevoie de reflecţie teologică care nu pledează în favoarea unei anumite tradiţii, dar îngrijeşte nevoia sufletului de îndrumare spirituală. pentru a realiza acest ţel, trebuie să readucem treptat sufletul la religie, urmându-l pe Jung, care, în 1910, îi scria lui Freud: "Ce extaz infinit şi câtă bucurie zac adormite în religia noastră. Trebuie să aducem la împlinire acest imn al iubirii".

i

CAPITOLUL 11

UNIREA SPIRITUALITĂŢII CU SUFLETUL

în spiritualitatea noastră căutăm conştiinţă, conştientizare şi cele mai înalte valori; în viaţa sufletească, îndurăm cele mai plăcute şi cele mai epuizante experienţe şi emoţii omeneşti. Aceste două direcţii alcătuiesc pulsul fundamental al vieţii omeneşti şi, într-o oarecare măsură, au o anumită atracţie una faţă de cealaltă. Nu e nevoie să ne spună cineva că trăim într-o epocă a materialismului şi a consumului, în care valorile sunt pierdute şi standardele etice schimbate. Uneori ne dăm seama că suntem tentaţi să revenim la vechile valori. Se pare că în trecut eram mai religioşi ca popor, şi că valorile tradiţionale aveau mai multă influenţă în societate. Dar fie că aceasta este sau nu un punct de vedere nostalgic asupra trecutului, e bine să ţinem minte avertismentul lui Jung privitor la tratarea dificultăţilor prezente prin dorinţa de întoarcere la condiţiile anterioare. El numeşte acest lucru "o restaurare regresivă a personalităţii". Societăţile pot cădea în această strategie defensivă, încercând să restaureze ceea ce se crede a fi o stare mai bună din trecut. Necazul constă în faptul că amintirea respectivă este întotdeauna, în parte, imaginaţie, şi vremurile grele ale unei alte ere sunt considerate, mult mai târziu şi fără să ne dăm seama, drept "vremurile bune de altădată". Dacă putem rezista tentaţiei de a îmbunătăţi prezentul prin restaurarea trecutului, putem începe să ne confruntăm cu provocările curente. Eu cred că societatea noastră nu se îndepărtează de spiritualitate; dimpotrivă, într-un anumit sens suntem mai spirituali decât am avea nevoie. Cheia găsirii spiritualităţii pierdute şi a materialismului moderat nu este doar intensificarea căutării spiritualităţii, ci să ne-o reimaginăm. Pe la sfârşitul secolului al XV-lea, Ficino scria în Cartea vieţii că spiritul şi trupul, religia şi lumea, spiritualitatea şi materialismul pot fi prinse toate într-o fisură polarizantă: cu cât mai mult vom acorda atenţie uneia dintre părţi, cu atât mai afectată va fi cealaltă parte, si invers. De exemplu, cu cât mai mult vom fi siliţi să devenim materialişti, cu atât spiritualitatea noastră va fi mai nevrotică, şi invers. Cu alte cuvinte, poate că societatea noastră de consum exagerat arată semne de spiritualitate în diminuare în tendinţele sale de abordare abstractă şi intelectualizată a vieţii. Ficino recomanda că pentru tămăduirea unei astfel de sciziuni este bine să se pună sufletul la mijloc, între spirit şi trup, pentru a le împiedica pe acestea două să devină propriile lor caricaturi. în acest caz, tratamentul materialismului ar fi găsirea modalităţilor concrete de a readuce sufletul în practicile spirituale, în viaţa noastră intelectuală şi în angajamentul

nostru fizic şi emoţional cu lumea. în sensul cel mai larg, spiritualitatea este un aspect al oricărei încercări de abordare a factorilor invizibili din viaţă şi de depăşire a particularităţilor personale, concrete, finite ale acestei lumi. Religia îşi întinde privirea dincolo de această viaţă, spre vremurile creaţiei, în ceea ce savantul Mircea El iade numea "illo tempore", acel alt timp din afara cronologiei noastre, "timpul" mitului. Se ocupă de viaţa de apoi şi de valorile cele mai înalte ale celei prezente. Acest punct de vedere spiritual este necesar pentru suflet, oferind lărgime viziunii, inspiraţie şi acel înţeles de care are nevoie. Spiritualitatea nu este întotdeauna specific religioasă. Matematica este spirituală în sensul larg, abstractizând detaliile concrete ale vieţii. O plimbare prin pădure într-o zi însorită de toamnă poate fi o activitate spirituală, măcar pentru motivul că este o ieşire din casă şi din rutina zilnică, şi este inspirată de copacii înalţi, bătrâni şi de procesele naturii, care sunt mult dincolo de scara umană. Spiritul, spuneau platonicienii, ne scoate din constrângerile dimensiunilor umane, hrănind astfel sufletul. Eforturile de instruire, intelectuale sau tehnice, pot fi întreprinse cu fervoare excesivă sau unilateralitate monoteistă găsită uneori în viaţa spirituală. Cartea lui Tracy Kidder, Sufletul unei maşini noi, nu vorbeşte cu adevărat despre suflet, dar îi descrie pe inventatorii şi proiectanţii de computere ca pe nişte tehnicieni dedicaţi trup şi suflet muncii lor, care-şi dăruiesc vieţile, adeseori în detrimentul familiilor, viziunilor lor despre o nouă eră tehnologică. Ei sunt "călugări ai maşinii"; prinşi în spiritul muncii lor, asemenea călugărilor din vechime, pot ajunge să ducă o viaţă ascetică în încercarea entuziastă de a crea o maşină care reproduce lumea naturală, atât cât este posibil în electronică. Computerul însuşi, în prelucrarea particularităţilor concrete ale vieţii în algoritmi specifici, este, de bine de rău, un fel de spiritualizare sau descompunere a materiei. Călugării medievali erau la rândul lor preocupaţi de metodele de sublimare a vieţii pământeşti în cunoaştere intelectuală - copiind cărţi şi îngrijind bibliotecile. Există piedici serioase întâmpinate de suflet în abstractizarea trăirii, încercarea intelectuală de a trăi într-o lume "cunoscută" privează viaţa obişnuita de elementele sale inconştiente, acele lucruri pe care le întâlnim în fiecare zi dar despre care ştim foarte puţin. Jung echivalează inconştientul cu sufletul, şi astfel, atunci când încercăm să trăim pe deplin conştienţi într-o lume previzibilă din punct de vedere intelectual, apărată de orice mister şi aşezată confortabil în conformism, ne pierdem prilejurile zilnice de a avea o viaţă sufletească. Intelectul vrea să ştie; sufletului îi place să fie surprins. Intelectul, privind în afară, vrea iluminare şi plăcerea entuziasmului înflăcărat. Sufletul, întotdeauna retras, caută contemplaţie şi experienţele mai misterioase, mai umbrite ale lumii adâncurilor. James Hillman a observat că atunci când spiritualitatea nu este suficient dé profundă, iese adeseori pe furiş pe uşa din spate şi ia forme bizare. Putem ajunge de la simpla sensibilitate religioasă la fanatism. De exemplu, timp de secole, astrologia a fost ţesută,în pânza literaturii şi a religiei. Jung a scris un volum întreg despre factorii astrologiei din creştinism, ale cărui începuturi au coincis cu semnul zodiacal al Peştilor, Pisces. Istoria artei sacre prezintă temele şi imaginile astrologice conectate întotdeauna la misterele exprimate în dogmă şi în ritual. Dar astăzi, locul astrologiei este lângă careul de cuvinte încrucişate din ziar. Ceea ce a

fost odinioară o mitologie vie, care ar putea fi inclusă în.arta religioasă şi în teologie, astăzi este un simplu joc de salon. Acesta este doar un mic exemplu despre cum şi-a pierdut spiritualitatea noastră adâncimea şi substanţa. Cu alte cuvinte, folosind limbajul lui Ficino, nu mai are suflet.

Fundamentalismul şi "tratamentul" lui - politeismul Adeseori, când spiritualitatea îşi pierde sufletul, îmbracă forma umbră a fundamentalismului. Nu mă refer la vreun grup sau vreo sectă anume, ci la un punct de vedere la care poate adera oricine. Un fel de a descrie natura fundamentalismului este prin analogie muzicală. Dacă te duci la un pian şi loveşti destul de tare nota do de jos, vei auzi, fie că îţi dai seama sau nu de aceasta, o întreagă serie de tonuri. Auzi clar nota "fundamentală", dar ar suna foarte ciudat dacă nu ar include şi armoniile superioare, de do, sol şi mi, ba chiar şi si bemol. Aş defini fundamentalismul ca fiind o apărare împotriva armoniilor superioare ale vieţii: bogăţia imaginaţiei şi politeismul ei. Studenţii mei de la colegiu erau fundamentalişti atunci când obiectau să discute referinţele subtile - armoniile superioare - dintr-un roman de Hemingway. Cineva este fundamentalist când îmi spune că visul său despre un şarpe, care-1 privea drept în faţă şi recita pasaje din Cântarea Cântărilor, este numai o rămăşiţă a experienţei din ziua precedentă, când a găsit o râmă în curte. Aici dăm de o regulă importantă, aplicabilă spiritualităţii religioase şi poveştilor, viselor şi imaginilor de orice fel. Intelectul doreşte un înţeles sumar tocmai bine pentru natura hotărâtă a minţii. Dar sufletul râvneşte după adâncimea reflecţiei, după multiplele straturi de înţelesuri, nuanţe nesfârşite, referinţe, aluzii şi prefigurări. Toate acestea îmbogăţesc fondul unei imagini sau a unei poveşti şi fac plăcere sufletului, dându-i multă hrană de ruminaţie. "Ruminaţia" este una dintre plăcerile cele mai mari ale sufletului. Primii teologi creştini discutau îndelung despre felul în care poate fi interpretat un text biblic la mai multe niveluri simultan. Existau sensuri literale, sensuri alegorice si sensuri mistice (referitoare la moartea după viaţă). Explicau povestea Exodului, de exemplu, ca pe o alegorie despre eliberarea sufletului din încarcerarea în păcat. Dar acesta nu era singurul înţeles al poveştii. Această practică sugerează o interpretare "arhetipală" a Bibliei, în care faptele povestite în ea nu sunt considerate simple lecţii morale sau declaraţii de credinţă, ci expresii subtile ale misterelor care formează rădăcinile vieţii omeneşti. Povestirea unui miracol poate fi nu doar dovada divinităţii lui Cristos - sufletul nu are multe rezerve în acceptarea divinităţii - ci şi exprimarea unui adevăr insondabil despre căile sufletului. Există vreo cale prin care sufletul să poată fi hrănit cu sute de pâini şi peşti, deşi aparent există doar o pâine şi un peşte? Există vreo cale prin care căsătoria toate nunţile au loc în CanaDin punct de vedere al sufletului, numeroasele biserici şi nenumăratele înţelegeri ale creştinismului sunt bogăţia sa, în timp ce orice încercare de a face din toate bisericile una singură poate reprezenta finalmente o ameninţare la însăşi viaţa religiei. Este interesant să ne amintim că Renaşterea italiană a primit o scânteie majoră de la un consiliu bisericesc în care s-au întrunit reprezentanţi ai bisericii din est şi ai celei apusene.

In procesul constituirii consiliului, s-au întâlnit la Florenţa mai mulţi oameni cu imaginaţie din diferite locuri, şi încrucişarea ideilor lor a dat naştere unei alte perspective despre modul de viaţă creştin, de această dată puternic influenţat de expunerea la gândirea greacă şi practicile magice. Pico della Mirandola, care a luat parte la discuţiile cu ocazia consiliului, s-a hotărât să scrie o carte intitulată Teologia poetică. Cosimo de MediciSpaţiul interior infinit al unei poveşti, fie ea din religie sau din viaţa cotidiană, constituie sufletul său. Dacă privăm poveştile sfinte de misterul lor, rămânem cu învelişul fragil al faptului, literalismul înţelesului singular. Dar când îi lăsăm unei poveşti sufletul, ne putem descoperi prin ea propriile adâncimi. / al

Cana: vechi oraş din nordul Israelului, in Galileea, care a fost scena primei minuni a lui Isus. (Evanghelia după loan, 2:1-11). (n.t.) 2 Cosimo de Medici (1519-1574): duce al Florenţei, supranumit .şi "cel Mare", şi primul Mure Duce Toscanei, (n.t.)

Fundamentalismul tinde să idealizeze şi să romantizeze o poveste, cernând elementele mai întunecate ale îndoielii, deznădejdii şi deşertăciunii. Ne scutesc de munca grea a aflării propriei noastre participări la înţeles şi a dezvoltării propriilor valori morale subtile. Povestea sacră, care are puterea de a adânci misterul propriei noastre identităţi, este folosită defensiv în fundamentalism, pentru a ne scuti de anxietatea existenţei ca individualitate, cu opţiuni, responsabilitate şi sens al sinelui continuu schimbător. în orice context, tragedia fundamentalismului este capacitatea sa de a îngheţa viaţa într-un cub solid de înţeles. Există multe feluri de fundamentalism - jungian, freudian, democratrepublican, rock-blues. Unul are de-a face cu felul în care înţelegem istoriile personale pe care le spunem. In această eră a psihologiei, de exemplu, mulţi dintre noi ne convingem singuri că avem probleme în viaţă datorită lucrurilor care ni s-au întâmplat în copilărie. Luăm psihologia evolutivă ad-litteram şi dăm vina pe părinţi pentru ceea ce am devenit. Situaţia s-ar putea schimba dacă am putea privi retrospectiv aceste poveşti din copilărie, le-am asculta ca pe nişte mituri, leam sesiza poezia şi am auzi misterele eterne care cântă în ele. Am găsit recent un exemplu al fundamentalismului despre care vorbesc. Stăteam în cabinetul meu când am răspuns la un apel telefonic şi am auzit o voce limpede şi hotărâtă spunând: "Bună ziua. Sunt supravieţuitoarea unui incest, şi aş vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră". Am fost puţin şocat de felul direct în care se prezentase persoana - nici nume, nici o conversaţie prealabilă, doar această categorisire în trei cuvinte pentru aşi explica viaţa. Desigur că mi-am dat seama că suferise o experienţă dureroasă, şi am apreciat curajul pe care-1 avusese ca să recunoască, asemănător cuiva care, luptându-se cu alcoolul, ar spune: "Sunt John şi sunt alcoolic". Dar în aceeaşi măsură am fost surprins de felul în care şi-a recitat prima frază pe care mi-a spus-o: "Sunt supravieţuitoarea unui incest". Chiar în aceste cuvinte de deschidere mi-a spus că era identificată cu povestea incestului. Mi s-a părut mai mult o confesiune de credinţă fundamentalistă. M-am întrebat, în acele câteva prime momente, cum să procedez, dacă femeia îmi devenea pacientă, atât cu experienţa de incest cât şi cu fundamentalismul femeii. Fără a nega durerea şi suferinţa acesteia, avea oare să fie în stare să privească retrospectiv în trecutul ei, mai ales în acea parte a trecutului în care s-a petrecut incestul? Putea deveni ea până la urmă liberă să fie o individualitate, şi nu personajul principal dintr-o poveste petrecută în copilărie? Acceptase definiţia culturală a incestului ca traumă

psihologică

inevitabilă

şi

o

transformase

în

propriul

ei

mit?

, Am spus că sufletul este mai interesat în particularităţi decât în generalităţi. Acest lucru este adevărat şi pentru identitatea personală. Identificarea cu un grup, un sindrom, sau un diagnostic reprezintă cedarea în faţa unei abstractizări. Sufletul oferă un simţ puternic al individualităţii - destin personal, influenţe speciale şi întâmplări unice. în faţa nevoii copleşitoare de îngrijire, atât de urgenţă cât si cronică, sistemul de evaluare al stării de sănătate mentală etichetează oamenii drept schizofrenici, alcoolici şi supravieţuitori - pentru a putea face o oarecare ordine în haosul vieţii de acasă şi de pe stradă - dar fiecare persoană are o istorie specială de povestit, oricâte teme comune ar conţine aceasta. Prin urmare, îngrijirea sufletului unei asemenea persoane trebuie să înceapă cu simpla istorisire a poveştii ei. Vreau să o aud de multe ori, de fapt, pentru a-i sesiza toate nuanţele. M-am gândit că femeia aceasta ar avea de câştigat dacă s-ar observa pe ea însăşi în poveştile ei şi şi-ar pierde ceva din identitatea colectivă, fundamentalistă. Cum îşi putea întrezări propriul suflet, când ea era atât de ocupată să-şi protejeze propriul mister cu ideea supravieţuirii incestului? Nu vreau să diminuez importanţa experienţei, sau chiar a credinţei femeii că acest eveniment a avut o importanţă singulară în cadrul procesului de maturizare. Dar povestea ei avea nevoie să fie aprofundată, percepută într-o manieră mai complicata şi gândită din mai multe puncte de vedere, nu doar din acela care spunea că dacă ai trecut prin aşa ceva, vei fi marcat pentru totdeauna. Avem cu toţii poveşti fundamentaliste despre noi înşine, poveşti pe care le luăm al litteram şi în care credem cu devoţiune. Aceste poveşti sunt de obicei atât de familiare încât este dificil sa le privim retrospectiv de unii singuri. Sunt atât de convingătoare şi demne de crezare încât conduc la decizii şi axiome care seamănă foarte mult cu principiile morale, doar că au fost dezvoltate individual. Asemenea primilor teologi creştini, putem diseca aceste poveşti pentru a le dezvălui subtilităţile, numeroasele straturi ale înţelesurilor, nuanţele şi contradicţiile, structurile grafice, genurile, stilurile şi formele poetice - astfel nu vor fi minimalizate sau demitologizate, ci pot revela o gamă mult mai largă a înţelesurilor şi a valorii lor. Fie că vorbim despre pildele religioase sau despre întâmplările noastre personale, apar adeseori aceleaşi probleme. Ceea ce auzim prea des sunt concluziile, o reducere a detaliilor bogate ale unei poveşti la vreun înţeles superficial sau la vreo morală de suprafaţă. în limbaj jungian, am putea spune că avem nevoie să găsim anima în aceste poveşti - sufletul lor viu. Aducerea sufletului într-o poveste atrage după sine diminuarea moralei imaginilor noastre, lăsându-le să vorbească mai mult pentru ele însele decât în favoarea unei ideologii care le limitează şi denaturează de la început. Am auzit spunându-se: "Catolicii nu au nevoie de psihiatrie deoarece ei merg la confesiune". Eu aş sugera că o persoană care se întoarce la Biblie pentru a privi mai profund natura sufletului nu are nevoie de psihologie. în general, psihologia este mai abstractă, mai imagistică, mai ştiinţifică şi mai puţin poetică decât Biblia,

şi de aceea promite mai puţin să îngrijească sufletul. Dar a privi în Biblie pentru a găsi mai multă certitudine morală, dovezi miraculoase de credinţă sau căi de evitare a îndoielilor şi a neliniştii provocate de alegerile dificile din viaţă, este altceva decât a căuta în Biblie profunzimea psihică. Pentru fundamentalişti, Biblia este obiectul credinţei; pentru suflet, ea reprezintă un mare stimul pentru imaginaţia religioasă, pentru cercetarea celor mai adânci şi mai exaltate posibilităţi ale inimii. Bănuiesc că într-o bună zi "teologia arhetipală" ne-ar putea arăta sufletul textelor religioase din toată lumea. Acum se pune accentul pe studiile pur textuale, istorice şi structurale - aspectele tehno-spirituale. Câţiva teologi, printre care se remarcă David Miller, Wolfgang Giegerich şi Lynda Sexson, au adus o imaginaţie arhetipală studiilor biblice, dar încă mai sunt multe de făcut. O carte ca Iov, atât de încărcată de teme şi figuri familiare oricui a avut de-a face cu problema inocenţei şi suferinţei, s-a deschis din punct de vedere imaginativ în multe versiuni dramatice ale poveştii, şi, de asemenea, în studiul psihologic al lui Jung. Dar oare noi, ca societate bazată pe Biblie, simţim complet realitatea de a fi fost alungaţi din Eden? Am îndrăznit noi să vorbim cu şarpele din Paradis, aşa cum au făcut părinţii noştri in illo tempore? Recunoaştem acel şarpe în familiile şi oraşele noastre? Există vreo legătură între el şi unii din şerpii care ne apar în vise? Ne gândim serios că visele ar putea avea de-a face într-un mod inseparabil cu Biblia sau Vechiul Testament? Mijloacele complexe, de autoexprimare ale sufletului sunt aspecte ale profunzimii şi subtilităţii sale. Când simţim ceva în legătură cu sufletul, este uneori dificil să exprimăm în mod clar acel sentiment. Când nu găsim cuvinte, ne întoarcem la poveşti şi imagini. Nicolaus de Cusa a ajuns la concluzia că de multe ori nu avem altă alternativă decât să trăim cu "imagini enigmatice". O dată ce sufletul este mai preocupat de asociaţii decât de înţelegerea intelectuală, cunoaşterea care vine din intimitatea sufletului cu experienţa este mai greu de tratat decât genul de analiză care poate fi făcută de la distanţă. Sufletul este întotdeauna la lucru, având, după cum spune Heraclit, propriul principiu de mişcare; de aceea este greu de ţintuit într-o definiţie sau într-un înţeles stabil. Când spiritualitatea pierde contactul cu sufletul şi cu aceste valori, poate deveni rigidă, moralistă şi autoritaristă - însuşire care trădează o lipsă de suflet. Filmul lui Ingmar Bergman, Fanny si Alexander, arată această diferenţă în mod grafic. Pune în contrast vitalitatea vieţii de familie - rude, mâncare abundentă, serbări, mistere şi umbră - cu viaţa trăită după preceptele unui episcop rigid şi autoritar. Spiritul filmului se schimbă de la amuzament, intimitate, obscenităţi, muzică, caracter şi un sentiment cald, de "acasă", la un accent cenuşiu, depresiv, înregimentat în reguli rigide, singurătate, pedeapsă, teamă, distanţă emoţională, violenţă şi speranţa de scăpare. Evident, figura episcopului nu are spiritualitate, ci mai degrabă un spirit religios fundamentalist, detaşat de suflet. Fiindcă până şi cele mai înalte şi stricte forme de spiritualitate pot coexista cu sufletul. Thomas Merton , care locuia într-o chilie, era cunoscut pentru umorul şi hazul lui. Sfântul Thomas More" purta o haină făcută din pânză de sac, drept

parte a practicii lui spirituale, şi totuşi era un om de duh, prietenos, cu puternice sentimente de familie, fiind profund implicat în legislaţie şi politica si prietenie afectuoasă. Problema nu este niciodată spiritualitatea în sine - care este absolut necesară vieţii - ci fundamentalismul îngust care se naşte atunci când spiritualitatea şi sufletul sunt despărţite. Există multe feluri de spiritualitate. Aceea care nouă ne este familiară nu reprezintă altceva decât spiritualitatea transcendenţei, căutarea semeaţă a celei mai înalte viziuni, principiile morale universale şi eliberarea de multe constrângeri şi limitări ale vieţii. Imitaţi acel joc în care copiii fac o biserică cu ajutorul degeţelelor. "Aici e biserica şi aici e turla". Iată-vă în faţa unei imagini simple a spiritualităţii transcendente. Dar dacă jocul continuă cu "Deschide uşa şi priveşte la oamenii dinăuntru", veţi vedea multiplicitatea interioară a sufletului. Este ca statuia descrisă de Platon, care înfăţişează de dinafară un chip de om, dar înăuntru se află toţi zeii. Un copac, un animal, un torent sau un crâng, pot fi - oricare dintre ele centrul atenţiei religioase. Spiritualitatea unui loc poate fi marcată cu o fântână sau un desen făcut direct pe pământ sau cu o grămadă de pietre. Când construim monumente pe vechile câmpuri de luptă sau când punem plăci comemorative pe casele în care s-au născut strămoşii noştri sau în care a dormit George Washington, îndeplinim un act cu adevărat spiritual. Cinstim acel spirit particular ataşat unui loc anume. Familia este de asemenea o sursă şi un centru de spiritualitate. în multe tradiţii, o raclă ţinută în casă sau fotografii ale rudelor defuncte cinstesc pe acei membri ai familiei duşi în lumea cealaltă. Riturile adunărilor de familie, vizitarea / Thomas Merlon: poet şi scriitor religios american, născut in Franţa în 1915. (n.t. ) 2 Sir Thomas More (147H-1535): umanist, politician şi autor englez: canonizat in 1935.(n.t.)

rudelor, istorisirea unor întâmplări care au marcat existenţa familiei, albumele cu fotografii, suvenirurile sau chiar înregistrări cu rudele mai în vârstă depănându-şi amintirile, pot reprezenta acte spirituale care hrănesc sufletul. Religiile politeiste, care văd zei şi zeiţe pretutindeni, oferă o îndrumare utilă pentru găsirea valorilor spirituale în lume. Nu trebuie să fii poiiteist în adevăratul sens al cuvântului pentru a-ţi putea extinde spiritualitatea în acest fel. în Italia renascentistă cei mai de seamă gânditori, pioşi şi monoteişti în devoţiunea lor creştină, reveneau totuşi la politeismul grec în încercarea de lărgire a spiritualităţii. De la greci am putea învăţa, de exemplu, să practicăm spiritualitatea lui Artemis - zeiţa pădurii, a singurătăţii, a femeilor însărcinate, a tinerelor fete şi a stăpânirii de sine. Citind miturile ei şi contemplând numeroasele picturi şi sculpturi care o înfăţişează, putem afla câteva din misterele naturii, atât din exteriorul nostru cât şi din noi înşine. Prin ea putem fi inspiraţi să explorăm misterele animalelor sau ale plantelor, sau să ne petrecem timpul singuri, într-un loc depărtat şi retras, servind solitudinii pe care Artemis o protejează. Simpla cunoaştere a faptului că există o zeiţă care protejează împotriva intruziunii şi violării intimităţii ar putea să hrănească acel spirit din propriile vieţi şi să-1 respecte pe al altora.

Politeismul ne ajută să găsim spiritualitatea acolo unde nici nu ne aşteptăm, de exemplu spiritualitatea afroditică. Am putea descoperi că sexul este o sursă de mistere profunde ale sufletului şi este într-adevăr un lucru sfânt, şi poate fi una din experienţele fundamentale în făurirea sufletului. Frumuseţea, trupul, senzualitatea, cosmetica, împodobirea, îmbrăcămintea şi bijuteriile - lucruri pe care avem tendinţa să le tratăm într-o manieră laică - găsesc semnificaţie religioasă în ritualurile şi miturile Afroditei. Dacă putem depăşi diferitele atitudini fondamentaliste legate de viaţa spirituală, cum ar fi ataşamentul pentru un cod moral prea simplu, interpretări prea rigide date istorisirilor şi o comunitate în care gândirea individuală nu este preţuită, atunci se va ivi posibilitatea de a fi spiritual în mai multe feluri. Am putea descoperi că exista moduri de a fi spiritual care nu se opun nevoilor sufletului pentru trup, individualitate, imaginaţie şi explorare. în cele din urmă am putea afla că toate emoţiile, toate activităţile umane şi toate sferele vieţii au rădăcini adânci în misterele sufletului, şi, prin urmare sunt sfinte.

Sufletul religiei formale încă un fel de a fi spiritual, şi de a trăi - în acelaşi timp - cu suflet, este acela de "a auzi" cuvintele religiei formale ca şi cum ar vorbi sufletului şi despre suflet. Din nou, Jung ne dă un exemplu din propria-i viaţă. Jung a fost fascinat de dogma Adormirii Maicii Domnului, care a fost proclamată de către Biserica Catolică în 1950. Nu contează că Jung nu era catolic. Pentru el aceasta era o zi importantă pentru suflet, ca să folosesc cuvintele lui, "cel mai important eveniment religios de la Reformăîn scrierile sale, Jung a zugrăvit multe tradiţii, cercetând implicaţiile pe care le au asupra sufletului simbolismul Mesei Catolice, imaginea chinezească a Florii de Aur, Cartea tibetană a morţilor, Cartea lui Iov şi aşa mai departe. Există însă pericolul ca o astfel de abordare să psihologizeze religia şi să reducă ritualurile şi dogmele la chestiuni psihologice. Dar "auzirea" sufletului în pildele şi riturile religioase nu trebuie să se facă într-un mod neapărat reductionist. Asemenea teologilor Renaşterii, putem da dogmelor propriei noastre tradiţii un statut şi un respect deosebit, şi în acelaşi timp să le înţelegem ca pe nişte declaraţii despre suflet. învăţăturile formale, riturile şi poveştile religioase oferă o sursă inepuizabilă pentru cugetarea la misterele sufletului. De pildă, să considerăm că povestea lui lsus, stând în râul Iordan pentru a fi botezat, reprezintă începutul muncii lui. Scena este un portret al unui moment semnificativ pentru oricine - acel moment în care cineva se trezeşte în mijlocul curenţilor puternici ai timpului şi ai sorţii, învăţătura catolică spune că apa botezului trebuie să curgă - printre alte lucruri, ea reprezintă şuvoiul de evenimente şi de persoane în care îşi găseşte locul individualitatea. Heraclit folosea râul ca pe o imagine a curenţilor vieţii atunci când spunea laconic: "Totul curge". Aflăm din aceste surse formale cum să înţelegem şi cum să tratăm cu sufletul în împrejurări deosebite, şi, de asemenea, cum să înţelegem imagini similare atunci când apar în vise. Citim despre Lsus în râu, fie că suntem sau nu creştini, şi suntem inspiraţi să ne facem propriul botez. Iordanul este arhetipul dorinţei noastre de a trăi deplin, de a avea munca şi misiunea noastră - şi prin urmare de a fi binecuvântaţi, după

cum spune Evanghelia, de un Tată Atotputernic şi de un spirit protector. Artistul renascentist Piero della Francesca a pictat această scenă de la Iordan, arătându-1 pe lsus stând drept, demn, în timp ce în fundal un om care aşteaptă să fie botezat /

Reforma: Mişcare religioasă din secolul alXVI-lea cure u avut ca obiect reformarea Bisericii(n.t) Romano-Calolice şi a dus la înfiinţarea Bisericii Protestante, (n.t.)

- oricăruia dintre noi îi vine rândul - şi-a dezbrăcat hainele şi le ţine deasupra capului într-o postură de un obişnuit extraordinar. Este o imagine inspiratoare a dorinţei noastre de a intra curajoşi în râul existenţei, în loc de a găsi modalităţi de a rămâne la loc sigur, uscaţi şi neafectaţi. Iconografia şi arhitectura religioasă arată de asemenea cum se întâlnesc sufletul şi spiritul. Marile cateçfrale aie Europei înfăţişează spiritul în turlele lor avântate şi vitraliile înalte. Turlele dispar în văzduh, asemenea .rachetelor care părăsesc pământul, plecând în cosmos. Dar aceste catedrale sunt pline şi de o abundenţă de culoare, sculpturi, morminte, cripte, boite, capele, racle, imagini şi sanctuare - toate refugii ale sufletului, locuri de interiorizare, reflecţie, imaginaţie, poveste şi fantezie. Catedrala poate fi considerată ca o uniune a sufletului şi spiritului în care ambele au o importanţă egală şi sunt legate intrinsec una de cealaltă. în religia de azi există tendinţa de a face spiritualitatea relevantă recurgând la ştiinţele sociale. O uniune mai profundă a vieţii obişnuite şi a religiei formale poate fi găsită în înţelegerea religiei ca îndrumătoare a sufletului. Dacă nu separăm viaţa individuală şi cea socială de ideile spirituale, am putea găsi conexiuni mai intime între ceea ce se petrece la biserică şi ceea ce se întâmplă în străfundul inimii. Atunci ne vom da seama că, mai mult decât de relevanţă psihologică şi sociologică, avem nevoie de ritualuri îndeplinite cu înţelegere şi grijă, poveşti sacre spuse cu respect şi discutate cu profunzime şi îndrumare spirituală.

Idei cu suflet In cursul de psihologie pe care l-am predat, adresat primului an de studiu postuniversitar, studenţii au fost surprinşi să găsească pe lista de lecturi recomandate scrierile originale ale lui Freud şi Jung. Au venit la mine şi s-au plâns că lectura era prea dificilă. Aceştia erau studenţi maturi, lucrând deja în domeniu ca psihologi, şi erau intimidaţi de operele originale ale scriitorilor majori. Fuseseră învăţaţi ani întregi să folosească crestomaţii care sistematizau şi rezumau teoriile fondatorilor psihologiei. Dar o crestomaţie este o reducere a unui gând subtil la un simplu rezumat. In procesul rezumării gândului complex, sufletul este pierdut. Frumuseţea scrierilor lui Freud, Jung, Erickson, Klein şi alţii, stă în complexitatea lor, în contradicţiile interioare care apar de la operă la operă şi în arabescurile şi tendinţele personale care pot fi întâlnite peste tot în scrierile originale şi nicăieri în culegerile de texte. N-ai putea găsi alţi scriitori cărora să le placă mai mult echivocul aşa cum le place lui Freud şi Jung, şi în stilurile lor personale stă sufletul operei lor. Am fost odată invitat să asist la susţinerea orală a unei teze de licenţă în psihologie. Am citit materialul privind cercetarea şi abia la pagina nouăzeci şi

cinci am găsit un singur paragraf dedicat unui comentariu asupra studiului. în timpul chestionării am întrebat studenta de ce comentariul asupra studiului său era atât de scurt. Ceilalţi membri ai comisiei m-au privit alarmaţi şi mai târziu mi s-a spus, referitor la comentariu, că trebuia să fie atât de scurt deoarece "speculaţiile" nu trebuie încurajate. Cuvântul "speculaţie" suna ca o obscenitate. Orice nu era ferm fundamentat era considerat drept speculaţie şi avea puţină valoare. Pentru mine, totuşi, speculaţia era un cuvânt bun, un cuvânt sufletesc, care vine de la speculum, oglindă, o imagine a reflexiei şi a contemplării. Studenta îşi îndeplinise spiritul, ca să spun aşa, subiectului ei făcând un studiu îngrijit, dar făcuse prea puţin pentru sufletul acestuia. Ar fi putut recita amănunte ale cercetării sale, dar nu putea reflecta la aspectele mai adânci pe care le implica studiul ei, deşi petrecuse sute de ore strângând date şi alcătuindu-şi cercetarea. Era recompensată pentru aceasta, în timp ce eu eram considerat nepus la punct cu metodologia modernă. Ea a trecut, dar eu am căzut. Intelectul cere adeseori dovezi că se află pe un teren solid. Gândul sufletului îşi găseşte stabilitatea într-un alt fel. Acesta iubeşte persuasiunea, analiza subtilă, logica interioara şi eleganţa. Ii place genul de discuţie care nu este niciodată terminată, care sfârşeşte cu dorinţa de a vorbi sau citi în continuare. Este mulţumit de incertitudine şi de mirare. In special în chestiunile etice, sondează şi se întreabă, şi continuă să mediteze chiar şi după ce deciziile au fost luate. Alchimiştii spuneau că materia umedă, noroioasă din fundul vasului trebuie încălzită pentru a se evapora, sublima şi condensa. Materia groasă a vieţii are uneori nevoie să fie distilată înainte de a fi explorată cu imaginaţia. Acest gen de sublimare nu este o fugă defensivă de instinct şi de trup, spre raţionalitate. Este o înălţare subtilă a experienţei în gânduri, imagini, amintiri şi teorii. In cele din urmă, după o lungă perioadă de incubaţie, acestea se condensează într-o filozofie a vieţii, care este unică pentru fiecare persoană. Fiindcă o iîlozofie a vieţii nu este o colecţie abstractă de gânduri superficiale, ci este maturizarea conversaţiei şi a lecturii în gânduri care sunt unite cu analizele şi deciziile de zi cu zi. Astfel de idei devin o parte a identităţii noastre şi ne dau încredere în muncă şi în deciziile de viaţă. Ele oferă o bază solidă pentru alte întrebări şi explorări care încearcă să atingă, prin practica religioasă şi spirituală, misterele inefabile care saturează experienţa umană.

Sufletul este conştient de relativitatea pretenţiei sale că ar deţine adevărul. El este întotdeauna în faţa unei oglinzi, mereu într-o stare speculativă, urmărindu-se singur cum descoperă şi dezvoltă adevărul, ştiind că subiectivismul si imaginaţia sunt întotdeauna în joc. Adevărul nu este un cuvânt tocmai sufletesc; sufletul caută mai mult cunoaşterea intuitivă decât adevărul. Adevărul este un punct de oprire care cere angajament şi apărare. Intuiţia este un fragment al conştiinţei care cere să fie explorat profund. Intelectul tinde să păstreze cu sfinţenie adevărul, în timp ce sufletul speră că va căpăta un oarecare grad de înţelepciune prin perspectiva interioară. înţelepciunea este unirea dorinţei intelectului de adevăr şi a acceptării de către suflet a naturii labirintice a condiţiei umane.

Nu vom avea o spiritualitate sufletească până când nu vom începe să gândim într-un fel sufletesc. Dacă aducem numai modurile de gândire intelectuală în căutarea unei căi sau a unei practici spirituale, de la bun început vom fi fără suflet. înclinarea către spirit este atât de puternică în cultura modernă încât va fi nevoie de o revoluţie profundă a felului în care gândim pentru a da vieţilor noastre spirituale profunzime şi subtilitate - care sunt daruri ale sufletului. De aceea, o spiritualitate orientată către suflet începe cu reevaluarea calităţilor sufletului: subtilitate, complexitate, maturitate, deşertăciune lumească, imperfecţiune, ambiguitate, mirare. Aud de multe ori în practica mea terapeutică oameni spunând că sunt copleşiţi de sentimente şi evenimente prea complicate, cu care nu se pot descurca, îmi spun atunci, ce bine ar fi dacă această .persoană ar putea să îşi reevalueze valorile şi să ajungă la o teorie despre viaţă în general şi despre propria viaţă în particular; senzaţia de copleşire ar putea fi temperată. Ar trebui să fiu vegetarian? Exista vreun război pentru o cauză dreaptă? Voi fi vreodată eliberat de orice prejudecată rasială? Cât de departe ar trebui să merg cu resopnsabilitatea faţă de mediul înconjurător? Cât de activ din punct de vedere politic s-ar cuveni să fiu? Acest fel de reflecţii morale duc la naşterea unei filozofii de viaţă care s-ar putea să nu aibă niciodată claritate sau simplitate absolută. Dar aceste gânduri sufleteşti pot genera o sensibilitate morală adânc înrădăcinată, diferită de adeziunea necondiţionată la un set determinat de principii, solide şi în acelaşi timp foarte solicitante.

Adâncirea spiritualităţii puer în cugetările noastre despre narcisism am avut ocazia să examinăm atitudinea şi punctul de vedere pe care psihologia jungiană şi cea arhetipală îl numesc puer. Puer este faţeta copilărească a sufletului, caracterizată într-un fel care este perfect zugrăvit în imaginea unui băiat sau a unui tânăr. Dar atitudinea puer nu este limitată doar la băieţi, la bărbaţi, la o anume vârstă sau la un grup de oameni. Şi un luciu poate avea o calitate puer, cum ar fi o casă construită mai mult pentru imaginea sa narcisistică decât pentru confort sau funcţionalitate. Deoarece atitudinea puer este atât de neataşată de lucruri într-un mod lumesc, nu este surprinzător faptul că poate fi întâlnită atât de des în religie şi în viaţa spirituală. Să luăm de exemplu legenda lui Icar. Icar era un tânăr care, scăpând din labirint, şi-a pus aripi de ceară făcute de tatăl lui, Dedal, şi apoi a zburat (în ciuda avertismentelor date de tatăl său) prea aproape de soare şi s-a prăbuşit. Putem înţelege această legendă considerând că puer-ul şi-a pus aripile spiritului şi s-a transformat în pasăre pentru a scăpa din viaţa labirintică. Evadarea lui este considerată o încercare de depăşire a propriei condiţii, o încercare de depăşire a omenescului, şi astfel soarele îl trimite către moarte. Legenda este o imagine a spiritualităţii, înfăptuite în modul puer. Oricine se poate întoarce la religie pentru a ieşi din meandrele traiului obişnuit. Simţim constrângerea, monotonia cotidianului, şi sperăm că vom găsi o cale de a le depăşi. Ştiu, pentru că eu însumi am trăit viaţa monahală, cât de înviorătoare poate fi senzaţia de ridicare deasupra vieţii obişnuite, mai ales când este însoţită de

sentimentul de puritate şi neîncătuşare; sunt momente când îi duc dorul. îmi amintesc că atunci când am părăsit această viaţă pentru a intra în lume, prima dată după mulţi ani, un prieten, care avea o căsnicie fericită şi doi copii, a încercat să mă convingă să rămân la mănăstire. Era evident că el însuşi îşi dorea ceva din acel cer deschis, puţină eliberare din captivitatea vieţii de familie. Nu înţelegea cum de eu vreau să plec. "Eşti complet liber", mi-a spus. "Nu depinde nimeni de tine". Mişcarea verticală a vieţii spirituale nu este numai eliberatoare, dar şi inspiratoare şi, bineînţeles, emfatică. Sentimentul de superioritate pe care ţi-1 dă pare să merite privaţiunile la care eşti supus. Dar spiritul puer, atât de încărcat de dorinţa de a scăpa de complexitatea labirintului, se poate topi în căldura propriei transcendenţe. Se poate dezvolta ceea ce nu se poate numi altfel decât "nevroză spirituală". Am văzut tineri dedicaţi unui anume ţel care şi-au împins atât de departe auto-privaţiunile încât au suferit prăbuşirea icariană în depresiuni şi obsesii legate de aspiraţiile lor spirituale. Unii oameni spirituali lasă efectiv lumea în urma lor, dar pentru alţii există primejdii în aceste văzduhuri rarefiate ale spiritului. Nu este uşor pentru puer-ul aflat în zbor avântat să rămână priponit de suflet. Belerofon este un alt erou reprezentativ din mitologia greacă. Călăreşte cai înaripaţi pentru a trage cu urechea la discuţiile zeilor şi zeiţelor, dar şi el cade. Iată un alt aspect puer al religiei - dorinţa de a şti ceea ce oamenilor obişnuiţi nu le e dat să afle. Astăzi este un lucru destul de obişnuit ca anumiţi oameni, "posedaţi de spirit", să spună: "Dumnezeu mi-a spus ce trebuie să fac". Ei nu înţeleg acest lucru în sensul conversaţiei spirituale interioare sau în sensul jungian al imaginaţiei active. Ei vor să spună că au fost aleşi - la propriu şi la figurat - de Dumnezeu pentru a li se Încredinţa anumite secrete. Când auzi o astfel de declaraţie, simţi narcisismul care poleieşte marginile mesajelor religioase secrete şi te temi de efectele ruperii de viaţa lumească - efecte care de obicei însoţesc un astfel de urcuş. Desigur că prin practica meditativă poate fi dobândită o anumită cunoaştere, dar există un punct în care dorinţa de a şti cât mai mult devine excesivă, şi colapsul rezultat poate fi o detaşare severă de viaţa lumească. Faeton încearcă să mâne pe cer carul soarelui, dar cade şi se zdrobeşte de pământ. Acteon, vânătorul, hoinărind prin păduri o zăreşte pe Artemis făcând baie şi este transformat în cerb. Este transformat în vânat şi apoi ucis. Vreau să evit orice ton moralist în prezentarea isprăvilor acestor tineri mitici. Pedeapsa din mit nu trebuie interpretată ad litteram. Ideea este mai curând că anumite acţiuni atrag rezultate specifice. Există karma în spiritul puer. Suferinţa caracteristică fiecărei figuri puer este numai partea ascunsă a modelului. Dacă îţi Iaşi atenţia să hoinărească, aşa cum a făcut Acteon, s-ar putea să întrezăreşti privelişti splendide, ascunse viziunii obişnuite, dar, într-un fel, te vei schimba ca urmare a acestui noroc. Pedepsele din aceste legende spun că sufletul este afectat de mişcările puer- ului către divinitate. Nu are nici un rost să încerci evitarea faptului de a fi afectat, dar poate că e bine să ştii dinainte' că viziunea spirituală are preţul ei, care trebuie plătit. Scriitorii mistici, ca Teresa de Avila", sunt neînduplecaţi în insistenţa lor asupra unei bune îndrumări atunci când călătoreşti prin propria-ţi viaţă spirituală. Teresa te duce puţin cu gândul la Jung, atunci când

îşi previne surorile să asculte cu atenţie sfaturile confesorilor. Dacă nu vrei să fii transformat în animalul zeiţei pe care o venerezi, aşa cum a păţit Acteon, trebuie să-ţi laşi viziunile să lucreze şi asupra inimii tale. Isus are multe din calităţile puer-ului. "împărăţia mea nu este pe această lume", spune el mereu. Este un idealist, propovăduind doctrina iubirii frăţeşti. Spime de asemenea că înfăptuieşte opera tatălui său, susţinându-şi imaginea sa ca fiu. Are o copilărie vulnerabilă şi, asemenea unui alt tânăr religios, Gautama Buddha, este tentat de ispitele diavolului la putere şi bogăţie, dar îndepărtează cu uşurinţă aceste tentaţii lumeşti. Face miracole care sfidează legile naturii - dorinţa fierbinte a oricărui puer. Şi, asemenea puer-ului Hamlet, duce povara / soartă/n. i.j 2 Sfânta Teresa de Avilu (1515-1582): călugăriţăcitrmelilăspaniola, scriitoare mistică.(n.t.)

încărcăturii spirituale a tatălui său. Are o parte melancolică, rezumată în agonia sa în grădină. în sfârşit, Isus este ridicat, asemenea figurilor puer din mit, pe aceeaşi cruce pe care a fost bătut şi a sângerat, o suferinţa tipică îndurată de puer. Puer-ul din Isus şi, prin extensie, din religia sa este dezvăluit în distanţa faţă de propria-i familie. I se spune că mama lui îl caută, dar el arată spre mulţime si spune: "Iată mama şi tatăl meu". Relaţia lui cu femeile nu este prea clară, dar în ' «jeneral este arătat în compania câtorva bărbaţi - o altă temă de tip puer. Este împotriva orânduirii exis'tente, în special împotriva mai marilor lui, conducătorii religioşi şi profesorii. Spiritul puer ne oferă o viziune proaspătă şi idealismul necesar. Fără ele am rămâne cu greutatea structurilor sociale, pe care am găsi-o inadecvată unei lumi aflate în dezvoltare rapidă. In acelaşi timp, spiritul puer poate răni sufletul. De exemplu, cine este atât de sus, deasupra vieţii obişnuite, fie cu aripi, fie călare, fie în caleaşca, se consideră invincibil. Poate fi insensibil la eşecurile şi slăbiciunile vieţii muritoare. De asemenea, este dificil pentru oameni să găsească intimitate cu acest spirit puer. Poate fi fermecător şi atrăgător, dar duce o povară grea în spate. în puer există un filon sadic ascuns, unul pe care cu greu l-ai putea bănui până când răbufneşte. Mai poate exista şi cruzime, în ridicarea spre înălţimi. Un bărbat mi-a povestit odată un vis în care zbura cu un biplan deasupra fermei unde crescuse. Cei de jos îi Sceau semn să aterizeze, să vină lângă ei, dar el continua să zboare în cercuri în jurul lor. Spiritul puer îşi menţine adeseori distanţa de labirintul familiei. Din punctul de vedere al sufletului, visul acesta arată că există o apărare contra labirintului şi o alegere a spiritului pur - aerul - în favoarea coborârii în sufletul familiei. Familia este nefericită şi simte respingerea. Această temă are ecoul ei în familiile care încearcă să-şi apropie din nou copiii care au aderat la un cult. In controversă poate fi lupta arhetipală a lui Icar cu Minotaurul - bestia devoratoare din inima vieţii labirintice, care ameninţă puer-ui. Se spunea că se hrănea cu tineri - fete sau băieţi. Odată, când vorbeam despre vise la o biserică spiritualista, o femeie de vârstă mijlocie mi-a povestit un vis în care ea şi familia ei se urcau pe un munte. Drumul era greu şi trebuiau să înainteze peste stânci ascuţite. în vârf, femeia s-a pomenit ţinând o frânghie groasă, la capătul căreia se balansa ginerele ei zburând sus, în văzduh. Chiar şi hainele îi erau umflate de aer. Era "umflat", a spus ea, deşi nu părea să sesizeze nuanţa psihologică a cuvântului. Mi-a spus că îi era

teamă că dacă dădea drumul frânghiei, el ar fi putut zbura, ceea ce ar fi dus la dispariţia lui. Dar el o asigura că era bine şi se distra grozav. Femeia mai observase că funia nu era tensionată, aşa că nu părea să prezinte pericol de rupere. Visul m-a interesat, ca un tablou al vieţii spirituale a femeii respective. în această perioadă a vieţii sale se afla într-o ascensiune dificilă către spirit, fiind în acelaşi timp o mamă complet conectată la lume prin familia sa. La sfârşitul luptei sale se identificase cu mama care se teme pentru siguranţa celui ce e ginere propriului suflet. îi era frică să dea drumul acelui spirit, să nu dispară în aer. Ajungem la un alt paradox: terenul solid de care simţim că avem nevoie pentru spirit poate fi găsit uneori lăsând spiritului frâul liber. Ginerele din vis nu era îngrijorat, dar femeia era. El se bucura de starea în care se afla; ei îi era teamă de acesta stare. Femeia era dornică să o ia pe calea stâncoasă, dureroasă către spirit, dar nu avea încredere în capacitatea de plutire a spiritului însuşi. La un moment dat, această femeie putea fi pusă în faţa unei situaţii mai dificile decât toate încercările de meditaţie, studiu şi viaţă ascetică. Poate că va fi nevoită să dea drumul frânghiei şi să lase spiritul să-şi găsească singur nivelul. Această femeie credea în pământ; putea să se descurce cu cerinţele lui. Dar îi era teamă de înălţimile spre care se putea avânta spiritul ei. Aici avem de a face cu o întorsătură a temei noastre: cineva simte că sufletul îi este ameninţat de un spirit năvalnic, dar adevăratul rău se poate produce ţinând temător în frâu un spirit avântat şi trăgându-1 în jos cu un puternic simţ al responsabilităţii pământeşti. în vis, funia nu era întinsă, ceea ce vrea să însemne că tânărul se bucura de atingerea unui anumit nivel de zbor. Nu se străduia să se avânte mai sus. Femeia a interpretat greşit situaţia şi, ca rezultat, s-a găsit într-un chin care nu era necesar. Visul îmi întăreşte impresia că suntem oameni care se tem de înălţimile la care ne poate duce spiritul, şi astfel ne întoarcem la forme de religie care temperează şi limitează spiritul care ne-ar putea transforma vieţile. Mergem la biserică pentru a potoli acel spirit, cât şi, în aceeaşi măsură, pentru a-1 recunoaşte. O parte a pregătirii unirii spiritului cu sufletul este să lăsăm spiritul să zboare şi să-şi găsească acele plăceri despripse de pământ. După Meister Eckhart, "Câtă vreme doreşti să îndeplineşti voinţa lui Dumnezeu şi tânjeşti după eternitate şi Dumnezeu, nu eşti cu adevărat sărac". Femeia cu visul nu-i putea da drumul îngerului care se întruchipase în ginerele său. Reuşise să urce în vârful muntelui. Era evident că avea unele realizări în spiritualitatea sa. Dar la acel punct nu putea dezlega misterul sărăciei spirituale eliberarea de teamă, dorinţă şi efort. Hainele bărbatului sunt pline cu spirit. îl fac să plutească, într-o modestă "umflare" a dimensiunilor umane. El nu se află într-o rachetă; e precum un clovn tânăr; un aventurier spiritual în slujba unui înger. Spiritul se înţepeneşte în formele simptomatice ale cultelor şi şarlataniei atunci când nu-1 lăsăm liber. Pentru a rezolva problema puer-ului simptomatic nu este nevoie să ne întoarcem către opusul lui, senex, "bătrânul". Ceea ce putem face este să luăm puer-ul în serios, să-i acordăm atenţie, să îl lăsăm să se aplece spre pământ dându-i confirmare si relevanţă. Visătoarea noastră are o sete legitimă de spirit. încercarea ei de a-1 ţine legat este evident de natură defensivă si temătoare. Tindem să credem că trebuie să ţinem spiritul în limitele raţiunii, dar, după cum arată visul, spiritul îşi poate găsi propriul său nivel; are propriile sale

principii intrinseci de limitare.

Credinţa Credinţa este un dar al spiritului care permite sufletului să rămână ataşat de propria sa dezvăluire. Când credinţa este sufletească, ea este întotdeauna sădită în solul mirării şi întrebării. Nu este un mod defensiv şi anxios de a rămâne cu tot dinadinsul ataşaţi de anumite obiecte de credinţă, deoarece îndoiala, ca umbră a sa, poate să apară oricând chiar într-o credinţă complet matură. Să încercăm să ne imaginăm o încredere în sine, sau în altă persoană, sau în viaţa însăşi, care nu are nevoie să fie dovedită şi demonstrată, dar care este capabilă să conţină nesiguranţă. Oamenii îşi pun de multe ori încrederea într-un lider spiritual şi se simt extrem de trădaţi dacă persoana respectivă nu reuşeşte să corespundă idealurilor. Dai- o adevărată credinţă ar fi să decizi dacă să te încrezi în cineva, ştiind că trădarea este inevitabilă, deoarece viaţa şi personalitatea sunt întotdeauna însoţite de umbră. Vulnerabilitatea cerută de credinţă ar putea fi atunci însoţită de o credinţă egală în sine, de sentimentul că poţi supravieţui durerii trădării. în credinţa sufletului există întotdeauna cel puţin două figuri - "credinciosul" şi "necredinciosul". Gândurile de natură interogativă, schimbarea constantă a felului în care o persoana îşi înţelege credinţa - pentru intelect toate acestea pot părea slăbiciuni, dar pentru suflet sunt umbre necesare şi creative care întăresc de fapt credinţa, împlinind-o, maturizând-o şi salvând-o din ghearele tendinţei către perfectionism. Atât îngerul încrederii cât şi diavolul îndoielii joacă roluri constructive într-o credinţă completă. A treia parte a trinităţii este viaţa în trup trăită cu convingere adâncă. Dacă nu permitem puţină nesiguranţă în credinţa noastră, putem cădea victimă exceselor nevrotice: ne putem simţi superiori sau îndreptăţiţi să-i blamăm pe aceia care ne-au trădat, sau putem deveni cinici în ceea ce priveşte încrederea. Lipsindu-ne neîncrederea, o vom găsi ruptă de noi şi întruchipată în alţii. "Nu te poţi încrede în oamenii aceia". "Persoana aceasta căreia i-am dat toată încrederea mea, de fapt este vrednică de dispreţ şi nu merită nici un pic de încredere". Trăind numai latura pozitivă a credinţei, cealaltă latură creează o suspiciune paranoică în privinţa celorlalţi şi a schimbărilor pe care le aduce viaţa. La fel, dacă nu cunoaştem latura de umbră a credinţei, avem tendinţa să o romantizăm şi să o ţinem undeva în fantezie, departe de viaţă. Jung relatează un vis al unui pacient de-al său, un teolog. în vis, omul se apropie de un lac pe care îl evitase mult timp. Când ajunge pe mal se stârneşte un vânt care agită apa şi face mici valuri. Omul se trezeşte îngrozit. In discutarea visului, Jung i-a amintit de scăldătoarea din Betesda, despre care se povesteşte în Evanghelie că întotdeauna când apa ei era tulburată de un înger, imediat după aceea apa avea proprietăţi tămăduitoare. Dar pacientul nu a recţionat. Nu-i plăcea agitaţia şi nu vedea legătura dintre teologie şi viaţă. Jung comentează că pacientul, cu toată învăţătura sa, nu putea vedea relevanţa vieţii simbolice a viselor lui pentru dorinţele sufletului. Avea atitudinea, conform cuvintelor lui Jung, că "este foarte bine să vorbeşti despre Duhul Sfânt în anumite ocazii - dar nu este un fenomen pe care să-1 trăieşti". Putem o viaţă întreagă să ne exprimăm credinţă cu ajutorul

cuvintelor, dar este incompletă fără o reacţie (pentru că veni vorba, cuvântul reacţie - response, în limba engleză - este înrudit cu un cuvânt grecesc care înseamnă "a face o libaţiune pentru zei"). A reacţiona cu încredere la provocările vieţii şi la tulburărilor apelor sufletului înseamnă a aduce credinţa la îndeplinire. E posibil să nu vedem relevanţa directă a credinţei în viaţa de zi cu zi. Am lucrat cu câţiva oameni care sunt foarte devotaţi religiei şi se mândresc cu credinţa lor. Dar ei nu au încredere în ei înşişi, şi nu se încredinţează vieţii. De fapt, îşi folosesc credinţa pentru a ţine viaţa la distanţă. Credinţa lor în religie este absolută, este întregul vieţii; dar când li se cere să se încreadă într-o persoană sau într-o nouă dezvoltare a propriei lor vieţi, fug şi caută protecţie. Credinţa poate fi fixă şi imuabilă, dar încrederea în ea este aproape întotdeauna o reacţie la prezenţa îngerului, ca acela care tulbură apele. Sau ar putea fi îngerul care i se arată Fecioarei Maria şi îi cere un lucru ce pare absurd la prima vedere: să creadă în mesajul adus de el, care spune că este însărcinată cu un copil divin. "Fiat mihi", îi spune ea îngerului, "Să mi se întâmple chiar dacă nu înţeleg". Acest înger, Gavrilă, apare mai des decât aţi crede, şi ne spune că suntem însărcinaţi cu o formă nouă de viaţă, pe care trebuie s-o acceptăm şi în care ar trebui să ne încredem. O verişoară de-a mea care a fost călugăriţă mi-a mărturisit odată povestea ei, a unei lupte imense pentru credinţă. înflorită de timpuriu în spiritualitate, intrase de tânără la mânăstire şi petrecuse mulţi ani trăind cu entuziasm această viaţă. Cu idealismul ei nemărginit şi curiozitatea intelectuală veşnic prezentă, studiase viaţa religioasă şi întotdeauna căutase căi de a o face mai intensă şi mai actuală. Dar caracterul ei avea de asemenea şi un aspect practic care îi atenua dulceaţa. De câte ori vorbea despre meditaţie, teologie sau educaţie, râdea cu însufleţire, ca un profesor spiritual care percepe întotdeauna ironiile .şi absurdităţile acestei vieţi. Acest amestec curios de înaltă spiritualitate şi simţ practic se manifesta la fel de bine în două pasiuni ale ei. Şi-a petrecut multe veri luându-şi diplome în ştiinţă si apoi a predat cursuri de ştiinţă la diferite licee ale ordinului monahal din care făcea parte. Dar a studiat şi budismul zen şi practicile de meditaţie orientală înlr-o perioadă când ecumenismul nu vedea cu ochi buni aceste lucruri. In orice lucru pe care-1 făcea sau indiferent despre ce anume discuta, puteai simţi în ea p puritate extraordinară de intenţie şi angajament nelimitat. într-o zi a descoperit că avea o boală rară, dureroasă şi fatală. încetul cu încetul, a trebuit să renunţe la munca de profesor şi a început să-şi petreacă mai mult timp îngrijindu-şi corpul. Timp de câţiva ani a suferit dureri fizice intense. Se ducea de la un doctor la altul şi aduna noi informaţii despre starea ei neobişnuită. La un moment dat, mi-a spus, probabil că ajunsese să ştie mai multe despre boala ei decât orice doctor din ţară. în mod caracteristic, şi-a aranjat viaţa pe cât de bine a putut. Şi-a studiat boala şi şi-a dezvoltat un regim propriu de auto- îngrijire. " Apoi, în toiul bolii sale, durerea şi ruptura petrecută în viaţa ei şi-au luat partea. Si-a pierdut credinţa. Era o persoană care îşi petrecuse întreaga viaţă cultivându-şi spiritul şi dedicându-se complet religiei. Mi-a spus că devenise complet deprimată în timpul uneia dintre spitalizări. Toate lucrurile în care

crezuse se prăbuşiseră într-o groapă neagră şi adâncă, simţind că toate eforturile ei anterioare de a trăi o viaţă onestă, principială, fuseseră zadarnice. Chemase un preot, dar, fapt destul de uimitor, când îi mărturisise că şi-a pierdut credinţa, acesta a ieşit din cameră. JVIi-a spus că i-a rămas mult timp în minte imaginea spatelui preotului, în timp ce acesta se grăbea să deschidă uşa şi să scape de îndoiala şi depresiunea ei. Nu a avut de ales, a trebuit să se scufunde în neagra deprimare. Nu crezuse niciodată, cu toate studiile şi educaţia ei spirituală, că va ajunge la o asemenea criză în ceea ce priveşte credinţa. Se aşteptase la o ascensiune continuă în înţelegerea şi tehnica de abordare a religiei, poate cu mici probleme surmontabile pe ici pe colo. Dar soarta a dus-o într-o direcţie diferită, spre un loc lipsit de spirit şi dominat de deznădejde adâncă. A fost astfel condusă adânc înăuntrul ei, în chiar esenţa persoanei care se cunoştea a fi, golită de orice ambiţie spirituală şi de orice satisfacţie pentru tot ceea ce realizase. Nu avea nici o călăuză, nu avea nici o indicaţie despre direcţia în care avea să se îndrepte. Nu avea viaţă în faţă şi nu avea cu cine să discute. Citise despre conceptul oriental de deşertăciune, dar nu crezuse că te poţi simţi atât de golit. Dar, după cum mi-a spus, a descoperit în cele din urmă un nou gen de credinţă care se ridica direct din gândurile şi sentimentele ei depresive. A fost şocată să simtă cum i se răscoleşte acea gaură, aproape goală, adâncă din suflet. Nu ştia ce să creadă, deoarece era atât de diferit de felul de credinţă despre care învăţase şi pe care îl respectase toată viaţa ei. Era un lucru inseparabil de boala şi incapacitatea ei. Totuşi, în acest nou gen de spiritualitate, ea a descoperii o pace profundă. Nu mai tânjea după alinarea preotului spitalului, sau a oricui altcuiva. Mi-a spus că îi era greu să descrie această nouă formă de încredere pe care o simţea, deoarece era atât de adâncă şi de diferită de credinţa pe care o cultivase în practicile ei spirituale anterioare. în această credinţă era mai multă individualitate; s-a legat mai strâns decât s-ar putea imagina de propria ei identitate şi de boală. Descoperise de ce anume avea nevoie în singurul mod în care putuse - singură. Nu la multă vreme după ce mi-a istorisit această poveste despre pierderea şi recăpătarea credinţei, a murit împăcată. Există o economie a sufletului prin care intrarea în zone noi de gânduri, emoţii şi relaţii cere un preţ exorbitant. Visele dau această lecţie în imaginea banilor. Celui care îi visează i se spune să se caute în buzunare şi să plătească conductorului de tren, hoţului sau vânzătorului. In mitologie, cel care călătoreşte spre poarta lumii de apoi este sfătuit să aibă bani asupra lui pentru a plăti preţul trecerii. Ruda mea a avut de plătit un preţ mare luntraşului când s-a apropiat de acest râu al uitării. A trebuit să renunţe la certitudinile de o viaţă şi la bucuria vieţii ei spirituale. Credinţa anterioară a trebuit să fie golită înainte de a putea fi înnoită şi completată. In suferinţa umană şi în pierdere este un mister asemănător aceluia al lui Iov, care nu poate fi înţeles doar cu ajutorul raţiunii. Poate fi numai trăit în credinţă. Suferinţa ne sileşte să ne îndreptăm atenţia către locuri pe care în mod normal leam neglija. Atenţia călugăriţei fusese mult timp concentrată pe practica ei spirituală, dar apoi a fost silită să privească în propria ei inimă fără proptele sau

lentile spirituale. A trebuit să înveţe că sentimentul credinţei vine nu numai din viaţa spirituală şi revelaţiile înalte, dar şi ca o emanaţie din adâncuri, o realitate pur impersonală dintr-un loc foarte personal. A învăţat, cred, lecţia predată de mulţi mistici: că această dimensiune necesară a credinţei este zămislită de necunoaştere. Nicolaus de Cusa spunea că trebuie să fim educaţi în ignoranţă, altfel prezenţa deplină a divinului va fi ţinută la distanţă. Trebuie să ajungem la acel punct dificil în care nu ştim ce se petrece sau ce putem face. Exact acel punct este o deschidere către credinţa adevărată.

Uniunea divină în toiul zbaterilor de zi cu zi sperăm la iluminare spirituală şi la vreun anume fel de eliberare. în ruga şi în meditaţia noastră, sperăm la o împlinire a vieţii obişnuite. Jung a afirmat întotdeauna că anima şi animus sunt capabile de o împreunare mistică, hieros gamos, uniunea divină. DaiMişcarea spre această uniune trebuie încercată, lucrată, parcursă. Aceasta este chiar ideea făuririi sufletului, descrisă de Keats şi recomandată de Hillman. Făurirea sufletului este o călătorie care cere timp, efort, iscusinţă, cunoaştere, intuiţie şi curaj. Este util de ştiut că orice lucrare cu sufletul este un proces - alchimie, pelerinaj şi aventură aşa că nu trebuie să ne aşteptăm imediat la succes sau chiar la vreun fel de finalitate. Toate ţelurile şi toate scopurile sunt euristice, important de a fi imaginate, dar niciodată împlinite efectiv. în literatura spirituală, calea către Dumnezeu sau către perfecţiune este adeseori zugrăvită ca o ascensiune. Poate fi realizată în etape, dar scopul este aparent, direcţia fixată şi drumul stabilit. Imaginile căilor sufletului, după cum am văzut, sunt destul de diferite. Imaginea poate fi un labirint, plin de fundături şi cu un monstru la un capăt, sau o odisee în care scopul este clar, dar drumul mult mai lung şi mai sinuos decât era de aşteptat. Odiseu este numit polytropos, un om cu multe sinuozităţi - un cuvânt foarte bun pentru descrierea căii sufletului. Demetra trebuie să-şi caute fiica pretutindeni, şi în cele din urmă coboară în lumea tenebrelor înainte ca^pământul să se poată înapoia la viaţă. Mai este şi ciudata călătorie a lui Tristan, care călătoreşte pe mare fără vâsle sau t cârmă, parcurgându-şi drumul cântând din harpă. Structurile, locurile şi personalităţile sunt importante pentru calea sufletului, care este mai mult o iniţiere în complexitatea vieţii decât un asalt unilateral asupra iluminării. Atât timp cât sufletul îşi croieşte drumul său şovăitor, întârziat de obstacole şi distras de tot felul de farmece, lipsa de scop sau de finalitate nu este învinsă. Dorinţa de progres trebuie lăsată, poate, de o parte. în poemul Endymion, Keats descrie cu exactitate această cale a sufletului: Dar asta-i viaţa omenească: război, fapte eroice, Dezamăgire, anxietate, Lupta imaginaţiei, aproape şi departe, Toate-s omeneşti; purtând în ele acest bine, Că totuşi sunt aerul nostru, hrana subtilă, Pentru a ne face să simţim existenţa.

Acesta este "ţelul" căii sufletului - să simtă existenţa; nu să învingă zbaterile

şi anxietăţile vieţii, ci să cunoască viaţa nemijlocit, să existe deplin în context. Practica spirituală este uneori descrisă precum mersul pe urmele altcuiva: Isus este calea, adevărul şi viaţa; viaţa unui bodhisattva modelează calea. Dar în odiseea sufletului, sau în labirintul său, există sentimentul că nimeni nu a mai trecut pe această cale până atunci. La terapie, oamenii întreabă adeseori: "Mai ştii pe cineva care a avut această experienţă?". Ar fi o uşurare să ştim că aleile oarbe ale căii sufletului sunt cunoscute şi altora. "Crezi că sunt pe calea cea bună?", mă întreabă altcineva. Dar singurul lucru de făcut este să fii acolo unde eşti în acest moment, uneori privind în jur în lumina plină a conştiinţei, alteori stând confortabil în umbrele adânci ale misterului şi ale necunoscutului. Odiseu ştie că vrea să ajungă acasă, şi totuşi îşi petrece ani întregi în patul lui Circe, dezvoltându-şi sufletul, pe insula circulară ale cărei drumuri sunt în cerc. Probabil că nu este tocmai corect să vorbim despre calea sufletului. Este mai mult o rătăcire sau o hoinăreală. Calea sufletului este marcată de tendinţele nevrotice ca şi de idealurile înalte, de ignoranţă cât şi de cunoaştere, de viaţa zilnic întruchipată cât şi de nivelurile de conştiinţă. De aceea, când chemi un prieten ca să discuţi despre ultima încurcătură de care ai dat în viaţă, te îngrijeşti de o altă cotitură în calea ta politropică. Sufletul devine mai bogat şi mai adânc prin trăirea încurcăturilor, aşa cum s-a.mai întâmplat cu vara mea atunci când şi-a redescoperit credinţa în timpul unei "boli grave. Pentru suflet aceasta este "drumul negativ" al misticilor, o deschidere către divinitate, făcută posibilă doar prin renunţarea la urmărirea perfecţiunii. O altă descriere a căii sufletului poate fi găsită în conceptul despre individuaţie al lui lui Jung. Am auzit oameni familiarizaţi cu scrierile lui Jung întrebându-se unii pe alţii:"Ai ajuns la stadiul individuaţiei?"de parcă individuaţia ar fi culmea realizării terapeutice. Dar individuaţia nu este un scop sau o destinaţie, este un proces. Ca esenţă a individuaţia, aş sublinia sensul de a fi / hodhisattva: o persoană care a atins prajna, sau iluminarea, dar care amână Nirvana pentru a-i ajuta şi pe alţii să ajungă Ia iluminare, (n. t.)

o individualitate unică, de a fi implicat activ în opera sufletului. Toate talentele defectele şi eforturile mele se contopesc şi se coagulează - pentru a folos limbajul alchimiştilor - în individul unic care sunt eu. Nicolaus de Cusa seri unui om numit Giuliano: "Toate lucrurile giulianizează în tine". Individul car lucrează la procesul de făurire a sufletului devine un microcosmos, o "lum umană". Când ne lăsăm pătrunşi de marile posibilităţi ale vieţii, când 1 îmbrăţişăm, atunci devenim indivizi în cel mai înalt grad. Acesta este paradoxi descris de Nicolaus de Cusa în atât de multe feluri. Pe parcursul unei vieţi, fi ea lungă sau scurtă, umanitatea cosmică şi idealul spiritual sunt dezvăluite î carnea umană, în diferite grade de imperfecţiune. Divinitatea - trupul lui Cristo natura lui Buddha - se încarnează în noi, în toată complexitatea noastră, 1 calităţile şi defectele noastre. Când divinul străluceşte în viaţa obişnuită, poa semăna cu nebunia, iar noi cu nebunii lui Dumnezeu. Cea mai bună definiţie a individuaţiei pe care o cunosc este un paragr inspirat din Mitul analizei, a lui James Hillman: Omul Transparent - prin care poţi vedea, omul neînsemnat, căruia r i-a

mai rămas nimic de ascuns, care a devenit transparent prin acceptar sufletul lui este iubit, pe de-a-ntregul dezvăluit, pe de-a-ntregul existenţii este exact ceea ce este, eliberat de camuflarea paranoică, de cunoaşter secretelor sale şi de cunoaşterea sa secretă; transparenţa lui serveşte dre prismă lumii şi nonlumii. Pentru că este imposibil să te cunoşti pe tine însi într-un mod reflectiv; numai ultima reflecţie a unui necrolog ar putea spu adevărul, si numai Dumnezeu ne cunoaşte adevăratul nume. Calea sufletului este de asemenea calea necugetatului, cel fără pretenţia autocunoaştere, de individualizare sau de perfecţiune. Dacă pe această cale ; realizat ceva, este necunoaşterea absolută despre care scriu Nicolaus de Cus; alţi mistici, sau este "capacitatea negativă" a lui John Keats - "a fi mijlo incertitudinilor, misterelor şi a îndoielilor, fără a căuta faptul şi raţiunea". Când devenim transparenţi, arătându-ne drept exact cei care suntem şi cei care am vrea să fim, misterul vieţii umane, ca întreg, străluceşte pentru o ci întro vâlvătaie de incarnaţie. Spiritualitatea emană din caracterul obişnui) vieţii umane, devenită transparentă datorită respectării îndelungate a naturii : destinului ei. Calea sufletului nu va permite, fără consecinţe nefericite, tăinuirea umb Nu realizezi ţelul pietrei filozofale, lapis lazuli al inimii tale, fără a lăsa te pasiunile umane să lupte. Este nevoie de mult material, din punct de veder< alchimiei, pentru a produce rafinamentul cozii păunului sau nepreţuitul aur imagini ale ţelului. Dar dacă poţi accepta ca întreaga greutate a posibilităţii umane să fie materie primă pentru o viaţă sufletească, alchimică, atunci la capătul drumului poţi avea o viziune interioară a lapisului şi poţi simţi idolii de piatră din Insula Paştelui înălţându-se cu nobleţe în sufletul tău şi dolmenele de la Stonehenge marcând eoni de timp în propria-ţi durată a vieţii. Atunci, sufletul tău, oblăduit prin curaj, va fi solid, atât de misterios încât divinitatea va emana din însăşi fiinţa ta. Vei avea strălucirea spirituală a nebunului sfânt care a îndrăznit să trăiască viaţa aşa cum se prezintă ea şi să-şi desfăşoare personalitatea, cu toată doza ei de imperfecţiune, grea şi totuşi creatoare. Către sfârşitul cărţii Amintiri, vise, cugetări, Jung scrie: "Omul este provocat şi intră în luptă cu realitatea lui totală. De-abia atunci poate deveni întreg şi de-abia atunci se poate naşte Dumnezeu". Viaţa spirituală nu avansează cu adevărat atunci când este separată de suflet sau de intimitatea Iui cu viaţa. Dumnezeu, ca şi omul, este împlinit când se coboară şi ia înfăţişare omenească. Doctrina teologică a încarnării sugerează că Dumnezeu validează imperfecţiunea umană ca având valori şi aptitudini misterioase. Depresiunile, geloziile, narcisismul şi eşecurile nu sunt certate cu viaţa spirituală. De fapt, îi sunt esenţiale. Când sunt îngrijite, ele împiedică spiritul să zboare în ozonul perfecţionismului şi al mândriei spirituale. Mai important, ne furnizează propriile seminţe ale sensibilităţii spirituale, care le completează pe acelea căzute din stele. Unirea spiritului şi sufletului, animus şi anima, este nunta cerului cu pământul, cele mai înalte idealuri ale noastre unite cu simptomele şi suferinţele cele mai modeste.

ÎNGRIJIREA SUFLETULUI LUMII

Modestia unui artist este acceptarea deschisă a tuturor experienţelor, aşa cum Iubirea din artist nu este nimic altceva decât purul simţ al Frumuseţii, care îşi dezvăluie lumii trupul şi sufletul. Oscar Wilde

CAPITOLUL 12

FRUMUSEŢEA SI ÎNSUFLEŢIREA LUCRURILOR

Asistând recent la o slujbă romano-catolică, am fost surprins de traducerea unei vechi rugăciuni pe care o ştiam foarte bine din vremurile mai vechi, când liturghia se cânta în limba latină. Traducerea exactă a rugăciunii din latină este: "Doamne, spune numai un cuvânt, şi sufletul îmi va fi izbăvit". Noua versiune în engleză este: "Doamne, spune numai un cuvânt şi voi fi izbăvit". Este o diferenţă mică, dar grăitoare. Nu mai facem distincţia dintre suflet şi sine. Ar putea fi tentant să plasăm ideea îngrijirii sufletului în categoria auto-perfecţionării, care este mai mult un proiect al ego-ului decât îngrijire a sufletului. Dar sufletul nu este acelaşi lucru cu ego-ul. Este adâncimea infinită a unei persoane sau a unei societăţi, cuprinzând toate acele numeroase aspecte misterioase care se unesc pentru a alcătui identitatea noastră. Sufletul există dincolo de circumstanţele şi concepţiile personale. Magii Renaşterii înţelegeau că sufletul nostru, misterul pe care îl întrezărim când privim adânc în noi înşine, face parte dintr-un suflet mai mare, sufletul lumii, anima mundi. Acest suflet al lumii afectează fiecare obiect de tip individual, fie că este natural sau făcut de mâna omului. Tu ai suflet, copacul din faţa casei tale are suflet, dar la fel şi maşina parcată sub copac. Pentru oamenii moderni care gândesc la psihic ca la un aparat chimic, la trup

ca la o maşină şi la lumea fabricată ca la o minune a tehnologiei şi a puterii creierului uman, ideea de anima mundi poate părea stranie. Tot ce pot face unele forme de psihologie cu senzaţia intuitivă pe care o avem din când în când, şi anume că toate obiectele sunt vii, este să explice fenomenul ca pe o proiecţie, înzestrarea inconştientă a obiectelor "neînsufleţite" cu fantezie umană. Neînsufleţit înseamnă "fără suflet" - fără anima mundi. Necazul cu explicaţia modernă că proiectăm viaţă şi personalitate în obiecte, este că ea ne trimite adânc în ego: "Orice viaţă şi orice caracter vine de la mine, de la felul în care înţeleg şi imaginez trăirea". O abordare destul de diferită ar fi să lăsăm chiar obiectele respective să aibă vitalitate şi personalitate. în acest sens, îngrijirea sufletului reprezintă un pas în afara paradigmei modernismului, intrând în ceva complet diferit. Propria mea poziţie se schimbă atunci când acord lumii sufletul ei. Apoi, când obiectele caracteristice acestei lumi se prezintă pe ele însele într-un mod viu, privesc şi ascult. Le respect fiindcă nu sunt nici creatorul şi nici stăpânitorul lor. Au la fel de multă personalitate şi \ independenţă ca şi mine. James Hillman şi Robert Sardello, care au scris extensiv despre sufletul lumii în vremea noastră, afirmă că obiectele se exprimă nu printr-un limbaj ci prin remarcabila lor individualitate. Un animal îşi dezvăluie sufletul în aspectul său caracteristic, în obiceiurile sale de viaţă şi în stil. Lucrurile din natură se manifestă similar. Puterea şi frumuseţea unui râu îi dau o prezenţă impunătoare. O clădire deosebită stă înaintea noastră ca un individ la fel de dotat cu suflet ca şi noi. Toată lumea ştie că putem fi profund afectaţi de lucrurile din natură. Un anume deal sau munte poate oferi o puternică concentrare emoţională asupra vieţii unei persoane sau pentru o familie sau comunitate. Când bunicii mei s-au stabilit în nordul statului New York după ce au emigrat din Irlanda, au întemeiat la ţară o mică fermă prosperă. Creşteau multe animale, semănau câmpurile cu o varietate de cereale şi se ocupau cu multă grijă de livadă. Casa pe care au construit-o era plăcută la vedere pe dinafară, iar interiorul era plin cu tablouri vechi şi fotografii. în salonul mic se afla un pian, iar bucătăria servea drept principal centru social. în faţa casei erau doi castani mari care ofereau umbră şi frumuseţe pentru familie şi pentru numeroşii oameni care au vizitat ferma pe parcursul a peste cincizeci de ani. Nu demult, m-am alăturat câtorva veri şi am făcut o vizită la vechea gospodărie, care fusese vânduta cuiva care dorea terenul pentru vânătoare. Am descoperit că hambarul se prăbuşise şi era acum complet ascuns de buruieni; chiar şi casa de-abia se mai vedea de ierburile care crescuseră în jur. Dar o parte din livadă mai era încă în picioare, şi castanii nu îşi pierduseră nobleţea şi blândeţea. Am vorbit cu verii mei despre aceşti copaci şi despre oamenii care stătuseră sub ei în zilele calde de vară, spunând poveşti şi istorisind despre trecut. Mi-am amintit de un unchi care făcuse o crestătură oblică într-o ramură a copacului şi-mi arătase semnul de potcoavă din secţiunea transversală a lemnului - explicaţia lui pentru numele copacului, "Castanul calului".

Dacă cineva s-ar gândi sä lărgească drumul sau să construiască altă casă şi ar tăia castanii, aceasta ar fi o pierdere foarte dureroasă pentru mine şi pentru mulţi membri ai familiei, nu numai din cauză că aceşti arbori sunt simbolul vremii trecute, dar si pentru că ei sunt fiinţe vii. pline de frumuseţe şi înconjurate de o aură imensă de amintiri. într-un sens real, castanii fac parte din familie, legaţi de noi ca indivizi ai unei alte specii, dar nu şi ai altei comunităţi. Si obiectele au suflet, Putem să ne ataşăm de ele şi să găsim în ele un înţeles, împreună cu valorile profunde simţite şi amintirile calde. Un vecin mi-a spus că vrea să se mute într-un alt oraş, dar copiii iubesc atât de mult casa în care stau încât nu-1 lasă să o părăsească. Cunoaştem aceste sentimente de ataşament pentru anumite obiecte, dar tindem să nu le luăm în serios şi să le lăsăm să facă parte din viziunea noastră asupra lumii. Ce-ar fi să luăm mai în serios această capacitate a obiectelor de a ne fi apropiate, de a-şi dezvălui frumuseţea şi subiectivitatea expresivă? Rezultatul ar fi o ecologie a sufleiului, o responsabilitate faţă de lucrurile şi obiectele care sunt reprezentative pentru lume. o responsabilitate bazată pe apreciere şi înrudire, mai mult decât pe principii abstracte. Relaţia noastră sufletească cu obiectele din jur nu ne-ar permite să poluăm sau să propagăm urâţenia. Nu ani putea lăsa ca un frumos golf al oceanului să devină canal colector pentru vapoare şi reziduuri industriale deoarece inimile noastre ar protesta împotriva acestei violări a sufletului. Nu putem trata decât rău acele obiecte cărora Je nesocotim sufletul. Ataşamentul pe care îl descriu nu este o sentimentalizare sau idealizare a obiectelor care ne înconjoară, ci mai degrabă un sens al vieţii comune care se extinde şi asupra acestora. Deoarece ataşamentul este superficial, sentimentalizarca naturii de fapt poate hrăni abuzul faţă de natură. De asemenea pare posibil să iubim pământul din punct de vedere intelectual, fără a simţi implicare emoţională; o adevărată relaţie cu natura trebuie sprijinită petrecând mai mult timp în mijlocul ei, observând-o, îngrijind-o şi fiind deschis faţă de ceea ce ne învaţă ea. Orice relaţie adevărată cere timp, o anumită vulnerabilitate şi deschidere în faţa posibilităţii de a fi afectat şi schimbat de ea. O profundă sensibilitate ecologică poate veni numai clin adâncul sufletului, care prospera în comunitate, din gândul că nu este detaşat de inimă şi din legătura cu detaliile. Este o idee simplă: dacă nu iubeşti anumite obiecte în particular, nu poţi iubi lumea, deoarece lumea nu există decât în lucrurile, sau obiectele, individuale. Anima muncii se referă la sufletul care există în fiecare obiect, şi astfel psihologia, ca disciplină a sufletului, este preocupată de acestea aşa cum Să revenim asupra cuvântului ecologie. După cum am văzut deja, oikos înseamnă "acasă", "cămin". Vorbind din punct de vedere al sufletului, ecologia nu este o ştiinţă a pământului, este ştiinţa căminului; este legată de cultivarea sentimentului că, oriunde ai fi şi în orice context, te afli acasă. Obiectele ce compun lumea fac parte din mediul înconjurător al casei noastre, şi astfel o ecologie cu suflet este înrădăcinată în sentimentul că lumea aceasta este casa noastră, şi că responsabilitatea faţă de ea vine nu din obligaţie sau logică ci dintr-o adevărată afecţiune. Dacă nu simţim legătura cu obiectele din jur, devenim împietriţi faţă de lume si pierdem acel cămin, acea familie importantă. Senzaţia că nu suntem acasă, pe care ne-o dau străzile din oraşele noastre, este o reflectare a senzaţiei mai adânci

de neapartenenţă pe care o simţim în inimile noastre. Oamenii fără cămin întruchipează o deposedare de suflet, pe care o trăim cu toţii, ajungând să credem că trăim într-o lume neînsufleţită, nemaisimţind un suflet al lumii care să ne lege de aceste obiecte speciale. Presupunem că singurătatea noastră este cauzată de alţii, dar ea vine şi din înstrăinarea de o lume pe care am depersonalizat-o prin filozofiile noastre. Presupunem că senzaţia că nu suntem acasă se datorează economiei, când de fapt este mai mult oglinda societăţii şi a culturii făurite de noi. De aceea, îngrijirea propriu-zisă a caselor, oricât ar fi de modeste, ţine tot de îngrijirea sufletului. Oricât de puţini bani am avea, putem să luăm seamă la importanţa frumuseţii în căminele noastre. Oriunde am trăi, într-un cartier sau într-un sat, putem cultiva şi această bucată mai mare de pământ ca pe un loc legat integral de condiţia inimilor noastre. Fiecare cămin este un microcosmos, "lumea" arhetipală întruchipată într-o casă, o bucată de pământ sau un apartament. Multe tradiţii recunosc natura arhetipală a unei case prin ornamente cosmice - soarele şi luna, un grup de stele, un dom care reflectă în mod evident bolta cerească. în arhitectura şi ornamentaţia sa, Globe Theatre, al lui Shakespeare, era planeta în miniatură. Fiecare dintre noi trăieşte într-un Globe Theatre al propriului cămin; ceea ce ni se întâmplă acolo se întâmplă în întreaga noastră lume. . Marsilio Ficino ne recomanda să avem cu toţii în locuinţele noastre imagini care să ne reamintească de relaţia noastră cu cosmosul. De exemplu, sugera să punem fie un model al universului, fie o pictură astrologică pe tavanul dormitorului. Cu nu chiar atât de mult timp în urmă, încă mai dăltuiam forma Lunii pe zidurile locuinţelor. Dar acum cu greu mai poţi vedea un motiv arhitectural cosmic, poate doar cu excepţia vreunui acoperiş ţuguiat ~ care ar putea fi considerat ca o spirală îndreptată spre tării, dacă nu i-am explica geometria ca pe o soluţie aleasă în vederea scurgerii într-un mod cât mai eficient posibil al apei de ploaie. Indienii Zuni din New Mexico exprimă în mitologia lor ideea căminului cosmic. în tradiţiile lor, locul de amplasare al satului este găsit cu ajutorul unei insecte; aceasta îşi întinde trupul deasupra continentului, în timp ce inima îi rămâne lângă tribul Zuni. Oricare dintre noi ne-am putea gândi la propriile cămine în funcţie de modul în care există o corespondenţă între ele şi inimile noastre tipic animale. Când Zuni cântă despre acest Loc Central ei recunosc misterul existent într-un cămin adevărat - care este în acelaşi timp un loc cu totul particular cât şi întreaga lume. "Când plouă la Zuni", spun ei, "plouă în toată lumea". Această concepţie profundă asupra căminului propriu este baza unei reale ecologii sufleteşti. Cât timp este implicată inima, locul respectiv, oriunde s-ar afla el, .este îngrijit.

Psihopatologia obiectelor Chiar şi obiectele, dacă au suflet, pot avea asupra noastră un efect nevrotic - aceasta este natura sufletului. îngrijirea sufletului atrage astfel după sine cercetarea lucrurilor, observarea suferinţelor şi a nevrozelor lor şi acordarea

ajutorului adecvat în vederea însănătoşirii. Robert Sardello sugerează că o clădire ar trebui să aibă propriul ei terapeut, care să se îngrijească de suferinţele.ei. El nu se referă la îngrijirea locatarilor umani, ci a clădirii în sine. Sugestia făcută de el implică faptul că de obicei nu ne preocupăm de starea în care se află lucrurile şi că tolerăm în societatea noastră prea multă urâţenie şi neglijenţă. Nu părem să ne dăm seama în ce măsură propria noastră durere reflectă bolile lucrurilor care ne aparţin. In cadrul preceptului de anima mundi nu se face deosebire între sufletul nostru şi sufletul lumii. Dacă lumea este nevrotică, vom împărţi această tulburare împreună cu ea. Dacă noi suntem cei deprimaţi, cauza poate fi aceea că trăim sau muncim într-o clădire deprimată. Vechile ilustraţii - cum ar fi cele aparţinând magului Robert Fludd, care a trăit în secolul al XVII- lea - îl înfăţişează pe Dumnezeu acordând marele instrument muzical al creaţiei. Pe strunele acestei mari "chitări a lumii" sunt îngeri, oameni şi lucruri neînsufleţite - diverse obiecte. Cu toţii vibrăm armonios, ca octave diferite ale aceluiaşi ton întrebarea pe care o pune Sardello, în spiritul anima mundi, este una provocatoare: Cancerul care ne chinuie trupurile umane este în esenţă asemănător bolii care ne macină oraşele? Sănătatea noastră personală şi sănătatea lumii sunt unul şi acelaşi lucru? Avem tendinţa să credem că lumea este duşmanul nostru, că este plină de otrăvuri care ne atacă semănând în noi boala şi moartea. Dar dacă sufletul lumii este identic cu propriul nostru suflet, atunci, când neglijăm si abuzăm de lucrurile lumii, abuzăm în acelaşi timp şi de noi înşine. Dacă vrem să încercăm să dezvoltăm o practică sănătoasă a ecologiei, trebuie să ne îngrijim în acelaşi timp poluarea interioară, iar dacă e să încercăm să facem curăţenie în vieţile personale prin terapie sau alte metode, va fi nevoie să îngrijim în acelaşi timp nevrozele lumii şi suferinţele obiectelor. îngrijirea sufletului ne cere să avem ochi şi urechi pentru suferinţele lumii. în multe oraşe americane, străzile şi spaţiile deschise sunt inundate de gunoaie sau de lucruri abandonate - cauciucuri vechi, aparate, mobilă, hârtie, deşeuri, automobile ruginite. Vezi case închise, cu ferestrele şi uşile bătute în cuie, lemnul putred, buruienile crescute în sălbăticie. Privim această scenă şi ne gândim că soluţia este rezolvarea problemei sărăciei. Dar de ce nu am simţi ceva chiar pentru obiectele în sine? Vedem anumite obiecte aflate într-o evidentă stare de suferinţă - bolnave, sparte, muribunde. Boala dinaintea noastră reprezintă eşecul nostru în relaţia cu lumea. Ce anume din noi lasă aceste obiecte să devină atât de chinuite şi să manifeste atâtea simptome fără ca noi să reacţionam? Ce facem când tratăm obiectele din jur atât de rău? Zonele pline de gunoaie ale oraşelor, panourile publicitare de pe autostrăzi care ne împiedică să admirăm frumuseţea naturii, distrugerea necugetată a clădirilor care sunt pline de amintiri şi au un trecut îndelungat, construirea de locuinţe şi clădiri comerciale ieftine - toate acestea, şi nenumărate alte modalităţi lipsite de suflet de a trata obiectele, indică o supărare, o furie îndreptată împotriva lumii însăşi. Când cetăţenii noştri mâzgălesc cu ajutorul spray-urilor cu vopsea un troleibuz sau o staţie de metro sau un pod sau un trotuar, în mod cert nu sunt supăraţi doar pe societate. Sunt furioşi pe obiectele din jurul lor. Dacă avem de gând să înţelegem relaţia noastră cu obiectele din jur. trebuie să găsim o oarecare

înţelegere în această furie, deoarece la un anumit nivel acei oameni care pângăresc obiectele de folosinţă publică fac treaba şi în locul nostru. Suntem implicaţi în trecerea la acţiune. De ce pare cultura noastră atât de supărată pe obiecte? De ce ne manifestăm frustrările chiar asupra acelor lucruri care ar putea face din lume un cămin satisfăcător şi reconfortant? Un răspuns ar fi că atunci când suntem detaşaţi prea mult timp de suflet şi de sensibilitatea lui, ajungem să tânjim dureros la un viitor

ideal şi la nemurire. Lucrurile au o altă durată de viaţă decât oamenii; ele pot dura multe generaţii. Clădirile vechi ne amintesc de un trecut la care nu am luat parte. Dacă suntem identificaţi cu ego-ul, atunci acele vremuri trecute sunt un afront adus dorinţei noastre de nemurire. Se zice că Henry Ford, un pionier al producţiei bazate pe eficienţă, ar fi spus că istoria nu-i nimic altceva decât o tâmpenie. Dacă ne îndreptăm eforturile spre crearea unei lumi noi, către dezvoltare şi îmbunătăţire constantă, atunci trecutul va fi duşmanul, cel care te face să fii mereu cu gândul la moarte. Concentrarea asupra creşterii şi schimbării erodează capacitatea de apreciere a realităţilor externe, acele părţi ale sinelui care trec dincolo de limitele ego-ului. Dar sufletul iubeşte trecutul şi nu numai că învaţă din istorie, dar se hrăneşte din poveştile sale şi din vestigiile a ceea ce a fost. Profeţia, descrisă de Platon (apoi şi de platonicienii Renaşterii) ca fiind una din puterile sufletului, este o viziune a vieţii care îmbrăţişează trecutul, prezentul şi viitorul într-un fel care depăşeşte nivelul nostru obişnuit de conştientizare. Dar o dată ce ne îndreptăm atenţia mai mult asupra îngrijirii sufletului şi mai puţin asupra ego-ului, avem la dispoziţie o cale de ieşire din mijlocul tendinţelor moderniste, o cale către traiul dedicat clipei prezente. Sensibilitatea sufletului trezeşte aprecierea pentru căile vechi şi pentru înţelepciunea strămoşească, pentru clădirile care păstrează în arhitectura lor gusturile şi stilul unei alte ere. Suntem supăraţi pe lucrurile despre care simţim că nu ne mai sunt de folos. Multe din obiectele ruginite care poluează străzile oraşelor noastre sunt unelte demodate sau care nu mai funcţionează. Dacă definim un obiect numai în termenii funcţiunii sale, atunci, când nu mai funcţionează, nu mai avem nici un sentiment pentru acesta. Ne descotorosim de el fără a-i oferi o înmormântare adecvată. Şi totuşi, lucrurile vechi dezvăluie în cele din urmă că deţin mult suflet. Eu locuiesc printre mai multe mici ferme vechi, în New England şi văd frecvent, de exemplu, o grapă veche, care se folosea trasă de cai, sau un hambar vechi văitându-se în bătaia vântului, sau zidurile a ceea ce odată a fost o casă maiestuoasă, transformata acum într-o ruină splendidă. Aceste dovezi ale trecutului par să strălucească efectiv datorită sufletului lor. J.B. Jackson, un istoric al peisajelor, face un punct crucial din astfel de lucruri în eseul său intitulat "Necesitatea ruinelor". Lucrurile aflate într-o astfel de decădere, spune el, exprimă o teologie a naşterii, a morţii şi a mântuirii. Cu alte cuvinte, la fel ca noi, lucrurile trebuie să moară. Pretindem că facem lucruri care vor dura o veşnicie, dar ştim că orice lucru are o durată de viaţă definită. Mă întreb dacă gunoiul care ne murdăreşte oraşele, şi chiar peisajul de la ţară, nu face parte din încercarea noastră de a păcăli moartea. Nu vrem ca lucrurile să moară, şi ne supărăm pe ele

dacă o fac - dacă nu mai funcţionează. In furia noastră nu le acordăm dreptul unei înmormântări decente. Şi totuşi prezenţa lor este o aducere aminte propriu-zisă, inevitabilă, a declinului. Nu cinstim trecutul, aşa că acesta se prezintă având chipul propriei noastre mânii, fără formă umană si fără imaginaţie. Nu reuşim să ne imaginăm modul de viaţă din trecut, si astfel lucrurile acelor vremuri ajung să zacă de-a valma pe străzi.Jackson subliniază că un monument este, din punct de vedere etimologic, o "aducere aminte". Gunoiul este o aducere aminte - nevindecată încă de imaginaţie - a trecutului pe care l-am neglijat. Sufletul are nevoie de îngrijire. Dacă nu îngrijim lucrurile în suferinţa şi decăderea lor, presupunând că dacă nu sunt umane nu suferă, atunci moartea lor ne va apăsa atât în sens propriu cât şi simptomatic. Boala lor va apărea a fi umană, deoarece noi, necrezând că acele obiecte pot suferi colapsuri, vom lua acea suferinţă asupra noastră. Când lucrurile mor la datorie, pot învia ca imagini ale istoriei; şi istoria este o hrană bună pentru suflet. Ne decorăm casele cu antichităţi pentru a captura sufletul, iar muzeele sunt puncte centrale în oraşele noastre. Intr-o lume care neagă moartea, până şi vitalitatea poate păli, fiindcă moartea şi viaţa sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Sau moartea propriu-zisă poate să apară. Gunoiul nostru, de exemplu, a devenit atât de obsedant şi de demonic încât nu îl mai putem îngropa. Capacitatea lui de a ne otrăvi lumea devine tot mai clară, mai ales atunci când facem chiar de la început lucruri care încorporează în ele elemente ce n-au moarte. Când proiectăm lucruri care să fie nemuritoare, liberalizăm învierea şi nemurirea; când utilitatea lor a trecut, lucrurile pur şi simplu nu vor să plece. într-un film vechi al lui Alee Guiness, Bărbatul în costum alb, un om inventează un costum alb care nu se va murdări şi nu se va uza niciodată. La început pare un triumf al tehnologiei şi un dar adus umanităţii. Dar curând iese la iveală faptul că acest costum etern este un blestem, privându-i pe muncitori de mijloacele de subzistenţă şi procesul manufacturării (al muncii manuale), de sufletul său. Ruinele, asemenea echipamentelor agricole vechi de pe păşunile vecinilor mei, ne arată că unui lucru îi rămâne ceva frumos şi după ce nu mai are funcţionalitate. Sufletul este atunci scos la iveală, ca şi cum ar fi fost ascuns mulţi ani în funcţionalitatea bine unsă. Sufletul nu are legătură cu funcţiunea, ci cu frumuseţea, cu forma şi memoria. Când artista Merit Oppenheim a avut ideea nebunească să-şi căptuşească ceaşca de ceai cu blană, a fost şocată să descopere că inspiraţia ei a fost considerată un eveniment artistic major. Dar ea găsise o modalitate eleganta de a pune în evidenţă personalitatea ceştii, eclipsându-i funcţiunea. Actul ei revoluţionar a fost o realizare importantă pentru suflet, îndeplinita prin penetrarea mitului dominant, orbitor, al folosului. Aidoma unei persoane, lucrurile suferă atunci când sunt reduse la funcţiune. De aceea, îngrijirea sufletului cere să vedem în lucruri mai puţin ceea ce pot face şi mai mult ceea ce sunt. Arta ne ajută la aceasta, reîncadrând lucrurile într-un context estetic, fie că este vorba despre ceaşca de ceai căptuşită cu blană a lui Oppenheim sau de cutia cu supă concentrată pictată de WarholFrumuseţea, chipul sufletului

în decursul istoriei găsim anumite şcoli de gândire, cum ar fi platonicienii Renaşterii şi poeţii romantici, care s-au concentrat asupra sufletului. Este interesant de observat că scriitorii orientaţi către suflet au reliefat anumite teme comune. înrudirea, particularitatea, imaginaţia, moartea şi plăcerea se numără printre aceste teme; alta ar fi frumuseţea. într-o lume în care sufletul este neglijat, frumuseţea este plasată ultima pe lista de priorităţi. în programele de studiu ale şcolilor orientate spre intelect, ştiinţa şi matematica sunt considerate materii importante, deoarece permit dezvoltarea în continuare a tehnologiei. Dacă apare o micşorare de fonduri, prima la care se renunţă este arta, chiar înaintea sportului. Implicaţia este clară: de artă ne putem lipsi; nu putem trăi fără tehnologie, dar putem trăi fără frumuseţe. Această presupunere că frumuseţea este un accesoriu, ceva de care ne putem lipsi, arată că nu înţelegem cât de important este să dăm sufletului ceea ce are nevoie. Sufletul este hrănit de frumuseţe. Ceea ce alimentaţia este pentru trup, acelaşi lucru îl reprezintă pentru suflet imaginile plăcute, complexe şi captivante. Dacă avem o psihologie înrădăcinată în viziunea medicală, asupra comportamentului uman şi a vieţii emoţionale, atunci valoarea primară va fi sănătatea. Dar dacă ideea psihologiei se bazează pe suflet, atunci scopul eforturilor noastre terapeutice va fi frumuseţea. Voi merge chiar mai departe afirmând că dacă în viaţă ne lipseşte frumuseţea, probabil vom avea de suferit tulburări ale sufletului - depresiune, paranoia, senzaţie de deşertăciune şi lipsă de sens şi cădere în viciu. Sufletul tânjeşte după frumuseţe şi în absenţa ei suferă ceea ce James Hillman numea "nevroza frumuseţii". Frumuseţea ajută sufletul în căile sale specifice. De exemplu, frumuseţea este captivantă. Pentru suflet este important să fie scos din goana vieţii practice pentru contemplarea realităţilor eterne, din afara timpului. Tradiţia a numit această nevoie a sufletului vacatio - o vacanţă de la activitatea obişnuită în favoarea / Andy Warhol (IV30-IVX7): artist pop american.(n.L) 2 Alhrecht Dürer (1471-152H): pictor şi gravor german, (n.t.)

unui moment de reflecţie si întrebare. Conduci maşina pe o autostradă, când deodată treci pe lângă o privelişte care îţi taie răsuflarea. Opreşti maşina, cobori doar pentru câteva minute si priveşti măreţia naturii. Aceasta este puterea captivantă a frumuseţii, şi cedarea în faţa dorinţei subite a sufletului este un mod de a-i da ceea ce are nevoie. Discuţiile despre frumuseţe pot suna uneori pe un ton eteric sau filozofic, dar din punct de vedere al sufletului, frumuseţea este o parte necesară a vieţii obişnuite. în fiecare zi vom găsi momente în care sufletul întrezăreşte o ocazie pentru frumuseţe, poate chiar numai trecând pe lângă vitrina unui magazin şi oprindu-se pentru o clipă ca să observe un inel frumos sau modelul captivant al unei rochii. Unii savanţi spun că cele trei graţii care dansează în cerc în Primăvara lui Botticelli reprezintă Frumuseţea, Sobrietatea şi Plăcerea. Conform scrierilor Renaşterii, acestea trei sunt graţiile vieţii. Care ar fi echivalentul modern tehnologia, informaţia şi mijloacele de comunicare? Graţiile Renaşterii sunt legate direct de suflet. Tabloul lui Botticelli îl înfăţişează pe Eros sau Dorinţa trăgând o săgeată înflăcărată către Sobrietate. Săgeata dorinţei şi a ataşamentului ne opreşte pe drum - suntem prinşi de frumuseţe şi simţim plăcerea ei. în aparenţă, desigur, nu s-a realizat nimic. Poate că nu cumpărăm inelul care ne-a atras privirea, sau nu

fotografiem peisajul din cauza căruia ne-am oprit pe autostradă. Rostul accesului de moment este doar să hrănească sufletul cu dieta sa preferată - o privelişte care invită la contemplare. Pentru suflet, frumuseţea nu este definită ca farmec sau formă, ci mai degrabă ca o calitate a lucrurilor care invită la contemplaţie. Soetsu Yanagi, fondatorul mişcării moderniste în arta japoneză, spune că frumuseţea este cea care dă orizont nelimitat imaginaţiei; frumuseţea este o sursă de imaginaţie care nu seacă niciodată. Un lucru atât de atrăgător şi de captivant nu este neapărat drăguţ sau plăcut. Poate fi urât, de fapt, şi totuşi să cuprindă sufletul. James Hillman defineşte frumuseţea pentru suflet ca fiind expunerea lucrurilor în individualitatea lor. Ceea ce vor să spună Yanagi şi Hillman este faptul că frumuseţea nu cere drăgălăşenie. Unele opere de artă nu sunt plăcute la vedere, şi totuşi conţinutul şi forma lor atrag inima în imaginaţie profundă. Dacă este să ne îngrijim de suflet, şi dacă ştim că sufletul este hrănit de frumuseţe, va trebui să înţelegem frumuseţea într-un sens mai profund şi să-i dăm un loc mai proeminent în viaţă. Religia a înţeles întotdeauna valoarea frumuseţii, după cum putem vedea în biserici şi temple, care nu sunt niciodată construite din considerente pur practice, dar întotdeauna pentru imaginaţie. O turlă înaltă sau un vitraliu nu sunt menite să creeze spaţiu suplimentar sau să dea o lumină mai bună pentru citit. Acestea pledează pentru nevoia sufletului de

frumuseţe, pentru dragostea faţă de clădirea în sine, pentru un prilej deosebit de exersare a imaginaţiei sacre. Nu am putea învăţa de la biserici, temple şi moschei să dăm atenţie şi fundament aceleiaşi nevoi în casele noastre, în clădirile comerciale, pe autostrăzi sau în şcoli? într-un mod simptomatic, vandalismul - ale cărui efecte se pot întâlni şi în scoli, cimitire sau biserici - atrage atenţia în mod paradoxal asupra sacralităţii lucrurilor. De multe ori, când am pierdut sensul sacrului, acesta reapare într-o formă negativă. Munca îngerilor întunecaţi nu este complet diferită de a acelora îmbrăcaţi în alb. Iată un alt mod de a interpreta abuzul comis faţă de lucruri - ca o încercare a Infernului de a restabili sacralitatea. Aprecierea frumuseţii este pur şi simplu o deschidere către puterea lucrurilor de a tulbura sufletul. Dacă putem fi afectaţi de frumuseţe, sufletul este viu şi trăieşte în noi, deoarece marele talent al sufletului este să fie afectat. Cuvântul pasiune înseamnă "a fi afectat", şi pasiunea este energia esenţială a sufletului. Poetul Rilke descrie această putere pasivă în imaginea structurii florii, când o numeşte un "muşchi de recepţie infinită". De obicei nu considerăm capacitatea de a fi afectaţi ca fiind o forţă sau lucrarea unui muşchi puternic, şi totuşi pentru suflet, ca şi pentru floare, aceasta este opera lui cea mai importantă şi rolul său principal în vieţile noastre.

Lucrurile reînsufleţite într-o altă epocă a istoriei noastre am negat existenţa sufletului la acele fiinţe pe care am vrut să le dominăm. Femeile, s-a spus odată, nu au suflet. Sclavii nu au suflet, declara apărarea teologică a unui crud sistem. în zilele noastre

presupunem că lucrurile nu au suflet, şi astfel putem să le facem ce vrem. O revigorare a doctrinei anima mundi ar înapoia sufletul lumii naturii şi artefactului. Dacă am şti în inimile noastre că lucrurile au suflet, nu le-am putea guverna ca subiecte conştiente asupra obiectelor inerte. în schimb, am avea o relaţie reciprocă de afecţiune, respect şi grijă. Am fi mai puţin singuri într-o lume vie, care are propriul ei suflet, decât într-o lume mecanicistă pe care credem că trebuie să o susţinem cu eforturile noastre tehnologice. în mod colectiv suntem asemenea individului împovărat care crede că trebuie să se trezească în fiecare dimineaţă ca să ajute soarele să răsară. Aceasta nu este o concepţie nevrotică foarte obişnuită şi reflectă o atitudine pe care o împărtăşim, cel puţin parţial, cu toţii ca participanţi la spiritul vremurilor. In 1947 Jung scria unui coleg, care studia sanscrita şi filozofia indiană, că ar trebui să dea atenţie unui vis al lui în care o stea străluceşte într-o pădure. "Te efectiv în pădure pentru un timp? Uneori un copac îţi spune mai mult decât poli citi în cărţi". Ne putem regăsi pe noi înşine în astfel de lucruri simple şi uitate, deoarece, când refuzăm sufletului lucrurile simple din jurul nostru, pierdem acea sursă importanta de suflet pentru noi înşine. Concret, un copac ne poate spune mai mult în limbajul formei, aspectului, vârstei şi culorii şi în felul în care se prezintă ca individualitate. Dar în această exprimare a lui ne arată şi secretele propriilor noastre suflete, fiindcă nu există o separaţie absolută între sufletul lumii si propriul suflet. Noi suntem cu adevărat lumea, şi lumea este "noi". Anima mundi nu este o filozofie mistică, care necesită forme înalte de meditaţie şi nici nu cere o întoarcere la animismul primitiv. Artiştii sofisticaţi, teologii şi iubitorii Renaşterii care au trăit această filozofie, cum ar fi Pico della Mirandola, Marsilio Ficino şi Lorenzo de Medici, sunt exemple bune pentru noi. în gândirea lor, în practica lor personală zilnică şi în arta şi arhitectura pe care au inspirat-o, ei au cultivat o lume concretă, plină de suflet. Frumuseţea artei Renaşterii este inseparabilă de filozofia de afirmare a sufletului care a patronat-o. Aceşti maeştri ai Renaşterii ne-au învăţat că trebuie să ne cultivăm relaţia cu lumea însufleţită prin simpla atenţie zilnică şi prin practici imaginative. Ei ne recomandau expunerea la genuri specifice de muzică, artă, mâncăruri, peisaje, culturi şi climate. Erau un fel de epicurieni,crezând că lucrurile sunt bogate în ceea ce pot oferi sufletului, dar pentru a primi acea bogăţie trebuie să învăţăm să ne bucurăm de lucruri cu moderaţie şi să le folosim cu discernământ. Filozofia neoplatoniană i-a învăţat pe aceşti maeştri ai Renaşterii că sufletul călăreşte eternul şi temporalul, şi că amestecul acestor două dimensiuni dă vieţii profunzime şi vitalitate. Perspectiva adâncă în artă reflectă această perspectiva profundă din gândire. Ficino, care era vegetarian, avea o dietă sărăcăcioasă şi totuşi era un bun cunoscător al vinurilor fine. Membrii familiei de Medici îşi puteau exersa talentul pentru comerţ şi activităţi bancare, recunoscând totuşi importanţa pe care o au pentru buna desfăşurare a afacerilor lor- pentru "sufletul negustoriei" pe care o făceau - arta şi teologia. Caracterul laic al vremii noastre, prin contrast. închide religia şi teologia într-o incintă, de obicei o universitate sau un seminar teologic, izolată de comerţ şi de formele de guvernământ. Şi totuşi sufletul are nevoie de o viziune artistică şi teologică, acest lucru influenţând fiecare părticică a vieţii noastre.

Religia şi teologia ne arată misterele şi riturile care inspiră orice parte a vieţii moderne. Fără o educaţie în aceste domenii ajungem în mod greşit să credem că lumea este la fel de laică pe cât pare ochilor noştri plini de iluminismul caracteristic secolului al XVIII-lea. Ca rezultat al acestei filozofii laice, divinitatea este întâlnită doar în problemele noastre sociale profunde şi în bolile personale psihologice şi fizice. în faţa drogurilor şi a crimei, de exemplu, ne simţim stupefiaţi. Nimic din ceea ce facem nu pare să ajute. Nu putem înţelege aceste probleme deoarece în ele este scânteia negativă a divinului - religia dezvăluindu-se dinspre partea ei întunecată. Prin urmare, o renaştere a viziunii lumii cunoscută drept anima mundi este esenţială pentru o reînnoire a psihologiei şi pentru o îngrijire veritabilă a sufletului. în domeniul psihologiei au existat încercări de aliniere cu religia, în special atunci când am încercat să învăţăm din religiile orientale tehnicile şi binefacerile meditaţiei şi ale nivelurilor înalte de conştiinţă. în teologie şi religie este ceva obişnuit în vremurile noastre să aflăm că profesioniştii religioşi se specializează în psihologie şi ştiinţe sociale. Aceste două mişcări, şi altele asemenea lor, indică o nouă conştientizare a faptului că religia, sufletul şi lumea sunt întrepătrunse în profunzime. Dar nu putem urma această perspectivă, şi în acelaşi timp nici viziunea conform căreia lumea este moartă şi subiectivitatea este limitată la ego. După cum au subliniat atâţia comentatori, această lume bifurcată este o caracteristică a vieţii occidentale moderne care nu este găsită în toate culturile. Am creat un stil de viaţă confortabil şi uimitor de eficient cu ajutorul acestei diviziuni, dar ne-am câştigat plăcerile şi bunăstarea cu preţul sufletului. Pentru a ne îngriji sufletul vom avea nevoie să renunţăm la ideile noastre limitate despre ce este psihologia, la încercările de a obţine un control raţional asupra stărilor şi emoţiilor noastre, la iluzia că singurul semn de suflet din Univers este conştiinţa noastră, şi la dorinţa de a domina natura şi lucrurile pe care le producem. Va trebui să ne expunem la frumuseţe, riscând iraţionalitatea pe care o stârneşte şi interferenţa pe care o poate pune în drumul nostru către progres tehnologic. Poate va trebui să renunţăm la multe proiecte care par importante pentru viaţa modernă, în numele naturii sacre şi a nevoii pentru lucruri frumoase. Şi poate ar fi bine să încercăm să facem aceste lucruri atât în comun cât şi individual, ca parte a efortului pe care-1 facem în îngrijirea sufletului. între tehnologie şi frumuseţe, sau între îngrijirea sufletului şi dezvoltarea culturii, nu este neapărat vrajbă. Ştiinţa are o capacitate pentru suflet la fel de mare pe cât au arta şi religia. Dar în toate aceste zone am trăit deja mult timp ca şi cum sufletul nu ar exista şi, drept consecinţă, l-am întâlnit doar în problemele insolubile şi în nevroze înrădăcinate adânc. De exemplu, avem maşini uimitor de eficiente, dar căsnicia a devenit un lucru imposibil de susţinut. Producem filme şi programe de televiziune fără sfârşit, dar avem prea puţină imaginaţie despre cum trebuie să trăim paşnic în comunitatea internaţională. Avem multe instrumente medicale, dar nu înţelegem relaţia care există între viaţă şi boală decât în cele mai rudimentare feluri. Odinioară, în trecutul nostru, în tragediile şi comediile greceşti, un preot prezida prezentarea dramei, indicând că mersul la teatru este o chestiune de viată si de moarte. Astăzi plasăm teatrul şi alte arte în

categoria divertismentului. Să ne imaginăm că deschidem ziarul duminica la secţiunea de filme, muzică şi alte arte, şi în loc să citim rubrica "Divertisment", găsim rubrica intitulată "îngrijirea sufletului". Nu este nevoie să pierdem plăcerea si amuzamentul pentru a-i da sufletului ceea ce-i trebuie, dar este necesar să-i dăm atenţie şi grijă. Atât timp cât nu introducem îngrijirea sufletului în vieţile noastre vom suferi de singurătatea traiului într-o lume moartă, rece, străină. Putem să ne "îmbunătăţim" pe noi înşine la maximum, şi totuşi să simţim încă alienarea inerentă într-o existenţă divizată. Vom continua să exploatăm natura şi capacitatea de a inventa lucruri noi, dar ambele vor continua să ne copleşească, dacă nu le abordăm cu suficientă profunzime şi imaginaţie. Calea de ieşire din această nevroză este să lăsăm diviziunile moderne în urmă si să învăţăm din alte culturi - din artă şi din religie, de la noile curente filozofice că exista o altă modalitate de a percepe lumea. Putem înlocui psihologia modernistă cu îngrijirea sufletului, şi putem începe să făurim o cultură sensibilă la chestiunile inimii. CAPITOLUL 13

ARTELE SACRE ALE VIEŢII

Ne putem întoarce acum la una din expresiile folosite de Platon în îngrijirea sufletului, techne tou biou, meşteşugul vieţii. îngrijirea sufletului are nevoie de meşteşug (techne) - iscusinţă, atenţie, artă. A trăi cu un înalt grad de măiestrie înseamnă să ne ocupăm de lucrurile mici care ţin sufletul angajat în ceea ce facem şi care reprezintă chiar esenţa făuririi sufletului. Din vreo viziune grandioasă asupra vieţii, ar putea părea că numai evenimentele mari au importanţă fundamentală. Dar pentru suflet, cele mai neînsemnate detalii şi activităţile cele mai obişnuite, îndeplinite cu atenţie şi artă, au un efect mult mai mare decât s-ar putea crede. Arta nu se găseşte numai în atelierele pictorilor sau în sălile muzeelor; ea are locul ei în magazine, fabrici şi acasă. De fapt, când arta este rezervată ca fiind domeniul artiştilor profesionişti, se cască un abis periculos între artele frumoase şi artele cotidiene. Artele frumoase sunt elevate şi distanţate de viaţă, devenind prea preţioase, şi prin urmare irelevante. Exilând arta la muzeu, nu reuşim să-i dăm un loc în viaţa obişnuită. Una din formele cele mai eficiente de represiune este acela de a acorda unui anumit lucru un respect excesiv. Chiar şi în şcolile de artă predomină adeseori un punct de vedere tehnic. Tânărul pictor învaţă despre materiale şi despre şcolile de gândire, dar nu şi despre sufletul vocaţiei sale sau despre semnificaţia profundă a conţinutului artei sale. O studentă la Conservator, la secţia de canto, se aşteaptă să devină artistă, dar în prima sa lecţie este conectată la un osciloscop care îi măsoară parametrii

vocii şi indică ariile care trebuie îmbunătăţite. Sufletul fuge de aceste abordări pur tehnice ale studiului. Arta este importantă pentru noi toţi, fie că practicăm sau nu o anumită disciplină. Arta, vorbind la modul general, este cea care ne invită la contemplare un lucru din ce în ce mai rar în viaţa modernă. în acel moment de contemplaţie, arta intensifică prezenţa lumii. O vedem mai viu şi mai profund. Senzaţia de vid, de care mulţi oameni se plâng că le domină vieţile, vine în parte din eşecul încercării de a lăsa lumea să intre înăuntrul lor, de a o percepe şi a o reţine în interior. Fireşte, ne vom simţi goliţi dacă tot ce facem trece pe alături fără să se . lipească. După cum am văzut, arta captează atenţia, un serviciu important pentru suflet. Sufletul nu poate prospera într-o viaţă trăită pe fugă deoarece pentru a fi afectat, pentru a absorbi şi rumega lucrurile, este nevoie de timp. Arta de trăi înseamnă uneori, pur şi simplu, a-ţi oferi un răgaz. Unor oameni le este imposibil să fie captivaţi de lucruri deoarece sunt întotdeauna în continuă mişcare. Un simptom comun al vieţii moderne este acela că nu mai există timp pentru gândire, sau măcar pentru a lăsa impresiile unei zile să se aşeze. Totuşi, numai când lumea pătrunde în inimă poate fi transformată în suflet. Vasul în care se făureşte sufletul este un container interior săpat prin reflecţie şi întrebare. Nu există nici o îndoială că unii ar putea evita cheltuiala şi bătaia de cap cu psihoterapia prin simplul fapt de a-şi acorda zilnic câteva minute pentru meditaţie. Acest act simplu le-ar oferi ceea ce lipseşte vieţilor lor: o perioadă de linişte care este o hrană pentru suflet. La fel de important în îngrijirea sufletului este să nu ne grăbim. îmi dau seama că acestea sunt nişte sugestii extrem de simple, dar aduse în inimă ar putea transforma o viaţă, permiţându-i sufletului să intre. Negrăbindu-ne cu lucrurile, ajungem să le cunoaştem mai intim şi să ne simţim mai veritabil legaţi de ele. Unul dintre simptomele lipsei de suflet din prezent, înstrăinarea de natură şi de lucruri ca şi de semenii noştri, ar putea fi învins dacă nu ne-am grăbi în ceea ce facem. Am putea zăbovi când cumpărăm lucrurile cu suflet pentru casă. O cuvertură bună, un covor special sau chiar un simplu ceainic, pot fi o sursă de îmbogăţire nu numai a propriilor vieţi, dar şi a vieţilor copiilor şi nepoţilor nepoţilor noştri. Sufletul se încălzeşte în acest simţ extins al timpului. Dar nu putem descoperi sufletul într-un lucru fără a sta o vreme lângă el pentru a-1 observa. Acest gen de observare are o anumită calitate de intimitate; nu se face doar consultând un îndrumar al consumatorului pentru o analiză tehnică şi faptică. Suprafaţa, textura şi senzaţia la atingere contează la fel de mult ca eficienţa. Anumite lucruri stimulează imaginaţia mai mult decât altele, şi chiar această înflorire a fanteziei poate fi un semn de existenţă a sufletului.Directorul unei companii aeriene mi-a povestit odată despre chinurile prin care trecuse atunci când fusese nevoit să aleagă între două slujbe care i se propuneau. Una era plină de prestigiu şi putere, în timp ce cealaltă era confortabilă dar destul de banală. La prima simţea că trebuie să se gândească deoarece era extrem de preţuită printre semenii săi, dar nu-i atrăgea sufletul. La a doua visa cât era ziua de lungă. în minte, începuse deja să-şi aranjeze biroul şi să-şi fixeze programul de lucru. Din bogăţia imaginaţiei era destul de clar că slujba mai modestă era pe placul

sufletului său. Activităţile obişnuite pe care le practicăm acasă în fiecare zi au mai multă importanţă pentru suflet decât ar putea sugera simplitatea lor. De exemplu, nu-mi pot explica motivul, dar îmi place să spăl vasele. Am avut acasă timp de mai mult de un an o maşină automată de spălat vase, dar nu am folosit-o niciodată. Ceea ce mă atrăgea, dacă stau să mă gândesc, este reveria provocată de parcurgerea ritualului de spălare, clătire şi uscare. Marie-Louise von Franz, scriitoare elveţiană, autoare ale unor studii despre Jung, observă că ţesutul şi împletitul sunt de asemenea deosebit de bune pentru suflet deoarece încurajează reflecţia şi reveria. Mă bucur de asemenea când am ocazia să întind rufe afară, pe sârmă. Mirosul proaspăt, pânza udă, vântul care bate şi soarele care usucă se împreunează pentru a face o experienţă naturală şi culturală, unică şi deosebit de plăcută în simplitatea ei. Deborah Hunter, fotografă, a făcut acum câţiva ani un studiu fotografic al rufelor de pe sârmă agitate de vânt. Era ceva în acele fotografii, greu de numit, care atingea vitalitatea, plăcerea adâncă a vieţii obişnuite, şi forţele nevăzute ale naturii, care pot fi găsite toate în jurul casei. într-o carte nepublicată încă, astrologul Jean Lall observă că viaţa obişnuită de acasă este plină de manifestări ale divinului. "în cursul experienţelor noastre zilnice", scrie ea, "ca îngrijitori ai casei şi grădinii, spiritele se mişcă şi vorbesc, îşi fac apariţia prin fisuri, îşi fac simţită prezenţa prin micile defectări ale aparatelor, înmuguriri neplanificate în straturile de flori, şi momente subite de frumuseţe orbitoare, ca atunci când o rază a soarelui se reflectă pe o masă proaspăt ceruită sau când vântul agită rufele curate într-o coregrafie plină de prospeţime". Multe din activităţile practicate acasă sunt deosebit de hrănitoare pentru suflet deoarece stimulează contemplarea şi cer un anumit grad de măiestrie, cum ar fi de pildă aranjarea florilor, gătitul sau executarea diverselor reparaţii. Am o prietenă care îşi face timp din când în când să picteze o scenă din grădină pe peretele sufrageriei. Uneori aceste acţiuni obişnuite scot la iveală individualitatea, aşa încât când intri într-o casă poţi vedea caracterul special al gazdelor prin aspectul particular al casei lor. Observarea sufletului în aceste lucruri obişnuite duce de obicei la o viaţă mai individuală, şi nu la un stil excentric. Unul din lucrurile pe care îmi place să le fac într-o după-amiază liberă este să vizitez cimitirul Sleepy Hollow din

Concord, Massachusetts. Pe o colină mică din mijlocul cimitirului se află mormântul lui Emerson, marcat cu un bolovan mare, brăzdat cu roşu, care contrastează cu pietrele dreptunghiulare şi cenuşii, tipice, din jurul lui. La mică distanţă sunt îngropaţi ThoreauCând imaginaţia este lăsată să se mişte în locuri adânci, sacrul este dezvăluit. Cu cât experimentăm mai multe genuri de gânduri în jurul unui lucru şi cu cât vor fi mai adânci reflecţiile noastre când suntem captivaţi de arta sa, cu atât mai deplin poate ieşi în evidenţă sacralitatea sa. De aici decurge faptul că trăirea cu artă poate fi un tonic pentru laicizarea vieţii care caracterizează epoca noastră. Putem, desigur, să aducem religia într-o armonie

mai strânsă cu viaţa obişnuită, scufundându-ne în ritualurile formale şi în învăţăturile tradiţionale; dar putem de asemenea să servim sufletul religiei descoperind "religia naturală" în toate lucrurile care ne înconjoară. Calea spre aceasta descoperire este arta, şi înţeleg prin artă atât artele frumoase cât şi acelea care împodobesc viaţa cotidiană. Dacă am putea slăbi strânsoarea funcţionalităţii vieţii şi să ne lăsăm captivaţi de bogăţia imagistică din jurul obiectelor, fie că sunt naturale sau artificiale, ne-am putea înrădăcina atitudinile laice într-o sensibilitate religioasă şi am putea da suflet vieţii obişnuite. Sugerez să privim sacralitatea mai mult din punct de vedere al sufletului decât din acela al spiritului. Din acest unghi, sacrul apare atunci când imaginaţia atinge o profunzime şi o plinătate neobişnuită. Biblia, Coranul, scrierile budiste şi cărţile rituale ale tuturor religiilor ne pot duce la imagini de o excepţională întindere şi profunzime. Ne fac să ne punem întrebări despre cosmos, despre timpul care a trecut şi despre prezent, despre valorile absolute. Dar într-un fel mai puţin formal, orice sursă de imaginaţie care se apropie de această bogăţie şi adâncime ne ajută să ne creăm o sensibilitate religioasă. Când expun imaginile şi temele fundamentale care parcurg viaţa omenească, literatura şi arta, aşa-numite laice, servesc impulsului religios. Ideea medievală despre studiu, care susţinea că teologia este ştiinţă fundamentală şi toate celelalte sunt "auxiliare" - servindu-i umil - este, după părerea mea, absolut corectă. Orice chestiune, oricât de laică ar părea, are o dimensiune sacră. Dacă mergi în profunzimea unui lucru suficient de mult, vei / Henry {lavkl Thoreau (1H17-IH02): naturalist .şi scriitor american ( n. t . ) 2 Nataniel Hawthorne (IH04-IH64): seriilor american.(n. t. )

da fie de sfânt, fie de demon. Ştiinţele laice ale fizicii, psihologiei, sociologiei şi restul se opresc în faţa categoriilor teologice, păstrându-şi astfel "obiectivitatea" ştiinţifică, dar pierzând suflet. Sensibilitatea religioasă şi sufletul sunt inseparabile. Nu spun că vreo afiliere sau credinţă religioasă aparte este esenţială pentru suflet, ci faptul că o apreciere solidă, palpabilă şi satisfăcătoare din punct de vedere intelectual a sacrului este o condiţie sine qua non a traiului într-un mod sufletesc. Tema aceasta ar trebuie să fie dezvoltată într-o carte separată, dar e de ajuns să spun că tehnologia este interesantă pentru toată lumea, deoarece cele mai obişnuite experienţe ating chestiuni de o asemenea profunzime încât nu pot fi considerate decât religioase. Să ne amintim de observaţia lui Nicolaus de Cusa care spunea că Dumnezeu este atât minimum cât şi maximum. Lucrurile mici din viaţa cotidiană sunt nu mai puţin sacre decât marile chestiuni ale existenţei umane. Devenind artiştii şi teologii propriilor noastre vieţi, ne putem apropia de profunzimea care este domeniul sufletului. Când lăsăm arta numai pe seama pictorului de profesie sau a muzeului, în loc de a ne hrăni propria sensibilitate artistică prin intermediul lor, vieţile noastre pierd prilejuri favorabile sufletului. Acelaşi lucru este valabil în cazul în care lăsăm religia pentru ziua de duminică, la biserică. Atunci religia rămâne la periferia vieţii, chiar dacă este o periferie ridicată la rang înalt şi viaţa pierde din suflet. Artele frumoase, asemenea religiei formale, sunt uneori destul de impunătoare, în timp ce sufletul este în orice context modest, obişnuit, cotidian, familial, intim, ataşat, angajat, implicat,

afectat, agitat, meditativ şi poetic. Sufletul unei lucrări de artă este cunoscut în mod intim, nu de la depărtare. Este simţit, nu doar înţeles. La fel, sufletul religiei este concentrat în cunoştinţă imediată dintre angelic şi demonic. Este o implicare zilnică în misterios şi o urmărire personală a eticii corespunzătoare. Fără suflet, adevărurile şi principiile morale ale religiei pot fi crezute şi, poate, discutate, dar nu sunt duse cu adevărat în inimă şi trăite cu toată esenţa fiinţei.

Visele: un drum regal către suflet îngrijirea sufletului implică "muncă", în sensul alchimic. Este imposibil să-ţi îngrijeşti sufletul şi în acelaşi timp să trăieşti în inconştient. Uneori munca sufletului este excitantă şi inspiratoare, dar de multe ori este de asemenea provocatoare, cerând curaj veritabil. Rareori uşoară, munca sufletească este de obicei plasată exact în acel loc pe care am prefera să nu-1 vizităm, în acea emoţie pe care nu dorim să o simţim şi în acea înţelegere pe care am prefera să nu o avem. Drumul cel mai direct poate fi şi cel mai greu. Nu este uşor să vizitezi un loc din tine însuţi, care este cel mai provocator, şi să priveşti drept la imaginea care te înspăimântă mai mult; şi totuşi acolo este sursa sufletului, acolo unde munca este mai intensă. O dată ce nu vrem niciodată să ne ocupăm de emoţia care are cea mai mare nevoie de atenţie, eu recomand de obicei pacienţilor mei să dea o atenţie sporită viselor lor; fiindcă acolo vor găsi imagini greu de înfruntat în viaţa "trează". Visele reprezintă într-adevăr mitologia sufletului şi lucrul cu ele este o dimensiune importantă în dorinţa de a face viaţa mai plină de înţelepciune După cum demonstrează orice vizită la o librărie, sunt multe feluri de abordare a lucrului cu visele. Aş vrea să fac câteva sugestii concrete în legătură cu ceea ce consider a fi atitudinile şi strategiile cheie în tratamentul cu ajutorul viselor, într-o manieră care le păstrează integritatea, permite dezvăluirea înţelesului lor şi serveşte în general îngrijirii sufletului. Terapia cu ajutorul viselor poate fi un model pentru obiceiurile mai puţin formale de a acorda viselor un loc serios în vieţile noastre de zi cu zi. Când vine cineva la mine pentru o oră de terapie, îmi place să aud un vis sau două la începutul şedinţei. Nu-mi place să ascult un vis şi să ajung imediat la o interpretare. Este mai bine să las visul să ne conducă în noul teritoriu, decât să îî înţeleg şi să-1 explic imediat. După ce visul a fost povestit, putem continua să vorbim despre viaţa persoanei respective, deoarece terapia se preocupă aproape întotdeauna de situaţiile care apar în viaţă. Pot să observ căi prin care visul ne oferă imagini şi un limbaj cu ajutorul căruia putem discuta despre viaţă cu profunzime şi imaginaţie. în loc să încercăm să explicăm visul, lăsăm visul să ne explice pe noi, permiţându-i să ne influenţeze şi să ne şlefuiască imaginaţia. De obicei, problema principală cu enigmele vieţii este că nu le aducem suficientă imaginaţie. înţelegem dificultăţile în sensul strict şi căutăm soluţii propriu-zise, care rareori dau rezultate precise deoarece fac parte din problemă - lipsa de imaginaţie. Visele oferă un punct proaspăt de vedere. în cadrul terapiei este tentantă, atât pentru terapeut cât şi pentru pacient, încercarea transpunerii visului în teorii şi raţionamente care nu fac decât să susţină ideile

terapeutului sau atitudinile problematice ale pacientului. Este mult mai bine să lăsăm visul să ne interpreteze pe noi decât să încercăm să fim atât de isteţi şi să interpretăm visul în felurile cele mai compatibile şi comode ideilor noastre deja existente. Ştiu din experienţă că un vis se dezvăluie pacientului şi terapeutului încet, treptat. Ascult povestirea visului şi de obicei am puţine impresii şi idei care ies imediat la suprafaţă. Dar în imaginile visului poate exista multă confuzie. încerc să îmi înfrânez nevoia de a copleşi un vis cu înţelesuri. îi tolerez starea şi las imaginea lui încâlcită să mă uimească, să îmi schimbe convingerile pentru a-i putea lua în considerare misterul. Este extrem de important să ai răbdare cu visele, şi în timp acest lucru se dovedeşte a fi mai eficient decât orice exerciţiu de cunoaştere, tehnică şi subterfugii. Visul se dezvăluie pe sine atunci când are chef, după propriul său orar, dar o face până la urmă. Este important să ne încredem în intuiţiile noastre, care nu sunt acelaşi lucru cu interpretările intelectuale. De exemplu, uneori cineva îmi povesteşte un vis şi recomandă imediat o cale de înţelegere a lui sau are o atitudine părtinitoare faţă de unul din personajele care apar în vis. O femeie, de exemplu, relatează un vis în care, distrată, a uitat uşa de la intrare deschisă, permiţând unui bărbat să se furişeze în casa ei. "A fost un coşmar", îmi spune. "Cred că visul îmi spune că trebuie să am grijă şi să mă protejez. Sunt o fire prea deschisă". Vedeţi, mi se dă un vis şi interpretarea lui. Chiar dacă am o experienţă considerabilă în lucrul cu visele şi m-am învăţat să nu iau de bune toate ideile pe care mi le dau pacienţii, sunt uneori afectat în mod inconştient de interpretările lor. în fond, sunt destul de rezonabile. Bineînţeles, femeia este prea vulnerabilă şi este ameninţată de un intrus. Dar apoi îmi aduc aminte de prima regulă: încrede-te numai în intuiţiile tale. Mă întreb dacă deschiderea '-accidentală" a uşii nu este cumva un lucru bun pentru această persoană. Deschiderea poate lăsa să intre în spaţiul ei noi personalităţi. Sunt de asemenea conştient că neintenţionatul ar putea să nu fie chiar atât de neintenţionat: poate că altcineva de lângă "eu" a dorit să lase uşa deschisă. Lăsarea uşii întredeschise ar putea fi un accident numai pentru ego. Adeseori există o complicitate aparentă între ego-ul din vis şi cel din starea de veghe. Când femeia îşi povesteşte visul, îşi poate înclina povestea în direcţia "eului" din vis, convingând astfel ascultătorul să ia o anumită poziţie relativ la figurile din vis. De aceea, poate uneori prea mult în compensaţie, îmi place să îmi asum o atitudine mai degrabă îndărătnică atunci când aud povestindu-mi-se un vis. îmi fac un principiu din a privi dintr-un unghi diferit de acela al persoanei care a visat. Pentru a exprima acest lucru într-un limbaj mai tehnic, presupun că în timpul istorisirii visului, visătorul poate fi blocat în acelaşi complex ca ego-ul din vis. Dacă accept pur şi simplu ceea ce-mi spune pacientul, aş putea cădea în capcana complexului visătorului şi atunci n-aş mai lï de nici un folos. Aşa că îi spun femeii care mi-a povestit visul: "Poate că nu-i atât de rău că ai uitat să încui uşa, cum faci de obicei. Poate că astfel ai permis o intrare care se va dovedi benefică. Să încercăm să nu avem idei preconcepute". Luând apărarea altor figuri din vis, uneori împotriva tendinţei iniţiale a visătorului, putem deschide o perspectivă extraordinar de revelatoare asupra visului. îngrijirea sufletului, să ne amintim, nu înseamnă neapărat îngrijirea

ego-ului. Alte personaje din vis pot avea nevoie de acceptare şi înţelegere. Poate că va trebui să luăm în considerare faptul că unele personaje sau întâmplări din vis faţă de care avem rezerve sunt într-un fel necesare şi chiar valoroase. O femeie care este scriitoare îmi povesteşte un vis în care îşi prinde o prietenă mânjindu-i maşina de scris cu creioane colorate. - A fost un vis îngrozitor, mi-a spus ea, şi ştiu ce semnifică. Copilul din interiorul meu interferează mereu cu munca mea de adult. Aş vrea să mă maturizez! Să observăm că şi această persoană se grăbeşte să dea o interpretare visului său. Mai mult decât atât, doreşte ca eu să iau o anumită poziţie faţă de visul ei. într-un mod foarte subtil, această dorinţă este o apărare contra provocării din vis. Sufletul şi ego-ul sunt adeseori într-o luptă care uneori este blândă şi alteori sălbatică. Prin urmare, am grijă să nu presupun de la bun început că ea ar avea dreptate în legătură cu conţinutul visului. * Prietena din vis era copil? o întreb. * Nu, era o persoană adultă. Avea în vis vârsta pe care o are în realitate. * Atunci de ce crezi că se poartă copilăreşte? * Creioanele colorate sunt lucruri caracteristice copiilor, spune ea având aerul că afirma un lucru evident. * Poţi să-mi spui ceva despre această prietenă a ta? încerc să o eliberez de viziunile puternice despre visul ei. * E foarte seducătoare; se îmbracă întotdeauna excentric - ştii, culori vii şi decolteuri adânci. * E posibil, spun eu, făcând o supoziţie pe baza asociaţiei ei, ca aceasta femeie colorată, senzuală, să adauge culoare, trup şi unele calităţi pozitive, chiar copilăreşti, stilului tău literar? * Bănuiesc că este posibil, spune ea, nefiind încă convinsă de acest afront adus interpretării ei mult mai satisfăcătoare. Unul din lucrurile care m-au făcut să nu-i accept interpretarea, în afară de principiul general care spune că nu trebuie să ne lăsăm prinşi în complexele egoului din vis, a fost narcisismul negativ din judecata ei despre copil: nu voia să-şi accepte propriile manifestări copilăreşti. O dată ce ne-am îndepărtat de ataşamentul ei pentru felul obişnuit în care gândea despre sine - o atitudine care îi colora puternic gândurile referitoare la vis - am putut lua în considerare câteva idei cu adevărat proaspete despre situaţia vieţii şi despre obiceiurile sale personale. Dau multe amănunte despre tehnica de interpretare a viselor nu numai fiindcă acestea ne fac să ne înţelegem mai bine obiceiurile şi firea, dar şi din cauză că felul în care ne raportăm la vise poate fi o indicaţie a modului în care tratăm tot soiul de alte lucruri - inclusiv interpretările despre trecut, ale situaţiei şi problemelor curente şi faţă de cultura în sensul cel mai larg. De exemplu, o altă regulă empirică în legătură cu visele este aceea că nu există niciodată o interpretare singulară, definitivă. La un alt moment, acelaşi vis

ar putea dezvălui ceva cu totul nou. îmi place să tratez visele ca pe nişte tablouri, si tablourile de parcă ar fi vise. Un peisaj de Monet ar putea "însemna" ceva diferit pentru diverşi oameni care îl contemplă. Ar putea stârni reacţii complet diferite în aceeaşi persoană dar la vizionări separate. De-a lungul anilor, un tablou bun îşi va păstra puterea de a fascina, de a satisface şi de a trezi noi reverii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vise. Un vis poate supravieţui ignorării sau unei greşite interpretări, rămânând totuşi o icoană şi o imagine fertilă pentru ani de reflecţie. Ideea de bază în lucrul cu un vis este să nu-1 transpui niciodată într-un înţeles final, ci să-i acorzi întotdeauna respect, extrăgând din el pe cât posibil cât mai multe semnificaţii şi cât mai multă meditaţie imaginativă. Penetrarea unui vis trebuie să revitalizeze imaginaţia, şi nu să o ţintuiască în obiceiuri rigide şi în rutină. O abordare simplă dar eficientă în lucrul cu imagini - fie că provin din vise, artă sau din istorii personale - este să nu încetăm niciodată să le ascultăm şi să le explorăm. De ce ascultăm Pasiunea Sfântului Matei a lui Bach de mai multe ori şi nu o singură dată? Fiindcă este natura unei opere de artă, a oricărei imagini, să se dezvăluie pe sine la nesfârşit - una din metodele pe care le folosesc în terapie şi în predarea cursurilor este să ascult interpretarea unui vis sau a unei poveşti şi să spun după ce s-a terminat: "Foarte bine, acum hai să încercăm din nou, dar altfel". Odată a venit la mine un tânăr, cu o scrisoare pe care i-o scrisese iubitei sale. Era importantă pentru el, fiindcă exprima sentimentele lui profunde. Mi-a spus că ar vrea să mi-o citească cu voce tare. A citit-o încet şi expresiv. Când a terminat, lam rugat să o citească din nou, dar cu o altă intonaţie. A făcut aceasta, şi în această reluare am sesizat amândoi nuanţe diferite de înţeles. Am încercat a treia şi a patra oară, şi de fiecare dată am aflat câte ceva nou. Acest mic exerciţiu scoate în evidenţă natura bogată, multilaterală a imaginilor de orice fel, şi avantajul de a nu te opri niciodată din explorarea lor. Imaginile, visele şi experienţele care sunt importante pentru noi vor avea întotdeauna o multitudine de interpretări posibile, deoarece sunt bogate în imaginaţie şi în suflet. înţeleg că această apropiere de imaginaţie este opusă celeilalte părţi dinăuntrul nostru, care doreşte o concluzie şi o destinaţie în căutarea înţelesului. Acesta este un alt motiv pentru care îngrijirea sufletului, în contrast cu înţelepciunea sufletului, atinge o nouă paradigmă pentru modul nostru modern de viaţă. Ne cere să facem o întoarcere completă în eforturile noastre obişnuite de a explica lucrurile, sugerând un alt set de valori şi noi tehnici în care apreciem efectiv şi ne bucurăm de desfăşurarea nesfârşită de înţeles, de straturile infinit de bogate şi adânci de poezie din pânza fluidă şi mereu fremătătoare a experienţei. Dorinţa de a extrage un singur înţeles dintr-un vis sau dintr-o operă de artă sau dintr-o poveste de viaţă este de natură prometeică, într-un mod profund şi inerent. Vrem să luăm focul de la zei în folosul umanităţii. Vrem să înlocuim misterul divin cu raţionalitatea umană. DaiVisele adeseori ne arată singure felul în care să le înţelegem: îl trag pe visător adânc în apă, sau într-un hău, sau îl coboară cu ascensorul într-un subsol, sau pe o scară întunecată, sau în bezna unei alei. în mod tipic, visătorul (preferând înălţimea şi lumina) se teme să facă mişcarea înspre

adânc şi întuneric. Când am predat la universitate, studenţii îmi povesteau frecvent vise despre cum se duceau la bibliotecă, luau ascensorul şi se trezeau apoi într-un subsol vechi. Visul nu este surprinzător, dat fiind faptul că viaţa academică seamănă atât de mult cu cu un turn de fildeş apolonic, din "lumea de sus", şi stă ca o metaforă în calea tuturor încercărilor de a-1 înţelege. O femeie care lucra pentru o corporaţie mare mi-a povestit un vis în care ea şi soţul ei au coborât dintr-un ascensor la un etaj inferior al clădirii, şi au găsit că întreaga zonă era inundată de apă. Au plutit împreună prin coridoare şi apoi, ieşind afară din clădire, pe străzi până când au aju^s la un restaurant minunat unde s-au aşezat şi au luat o cină delicioasă. Aceasta este de asemenea o imagine a operei visului: să permită cuiva să se mişte în mediul lichid al fanteziei şi să găsească acolo hrană. în vise, care nu au nevoie ca semnificaţia lor să fie interpretată strict conform imaginilor sau conform legilor naturii, putem respira într-o atmosferă apoasă. Visele sunt apoase - rezistă la toate încercările de a le rigidiza şi solidifica. Credem că putem supravieţui numai în tărâmurile eterice ale gândirii şi raţiunii, dar visătoarea a descoperit că se poate hrăni foarte bine în acea atmosferă mai densă în care imaginaţia şi viaţa sunt fluide. Duhul călăuzitor O modalitate frecventă de abordare a imaginilor este aceea de a găsi un înţeles în afara aceluia oferit de imaginea însăşi. Un trabuc care apare într-un vis este considerat un simbol falie şi nu un trabuc. O femeie este o figură anima şi nu o femeie anume. Un copil este "copilul-parte-din-mine" şi nu pur şi simplu copilul din vis. Considerăm imaginaţia ca fiind un fel de gândire simbolică, cu un înţeles ascuns şi altul clar, după cum cum spunea Freud. Dacă am putea "descifra" simbolurile date, am putea afla înţelesul ascuns în imagine. Dar există şi un alt mod de a înţelege creaţiile lumii visului. Dacă de fapt nu există nici un înţeles ascuns, nici un mesaj secret? Ce-ar fi dacă am alege să ne confruntăm cu imaginile, în tot misterul lor, hotărând dacă să le urmăm calea sau să ne luptăm cu ele? Grecii se refereau la multitudinea de spirite fără nume care motivează şi călăuzesc viaţa ca duhuri. Socrate pretindea că şi-a trăit viaţa aşa cum i-a dictat duhul lui. în vremuri mai recente, W.B. Yeats avertiza că duhul inspiră, dar şi ameninţă. In capitolul intitulat "Gânduri târzii" din cartea Amintiri, vise, cugetări, Jung vorbeşte şi el despre duhuri. "Ştim că ceva necunoscut, ceva străin, apare în calea vieţii noastre la un moment dat, nu ştim când - la fel ca un vis sau ca o idee inspiratoare, a căror apariţie este mai presus de voinţa noastră. Ceea ce ni se întâmplă se poate spune că este rezultatul voinţei unui mana", unui duh, a unui zeu sau a inconştientului". Jung continuă spunând că preferă termenul "inconştient", dar i-ar putea spune la fel de bine duh. Apariţia duhului în viaţa noastră este o reacţie la mişcările imaginaţiei. Când Jung îşi construia turnul său de piatră, muncitorii i-au livrat o bucată mare de piatră care nu avea dimensiunile potrivite. A considerat această "greşeală" ca fiind opera duhului său mercuriali şi a folosit piatra pentru una dintre cele mai importante sculpturi care îi împodobesc casa, Piatra Bollingen. In secolul al XV-lea, Ficino, în cartea lui despre îngrijirea sufletului, recomanda găsirea duhului păzitor, care este alături de noi încă de la început:

"Oricine se examinează cu atenţie pe el însuşi îşi va găsi propriul duh". Si Rilke priveşte duhul cu respect. în ale sale Scrisori către un poet tânăr, sugerează plonjarea adânc în sine pentru a-ţi descoperi propria natură: "Du-te în tine însuţi şi vezi cât de adânc este locul din care-ţi curge viaţa". Rilke dă acest sfat unui tânăr care vrea să ştie dacă are chemare de artist, dar recomandarea se aplică oricui vrea să-şi trăiască viaţa cu artă în fiecare zi. Sufletul vrea să fie în contact / William Buller Yeats (/H56-I93V): clrummurg, poet .şi eseist irlandez, laureat al premiului Nohel in 1923 (n.t.)