MJ 4-2013 (2)

4 | 2013 Revistă bilunară

Monitorul Jurisprudenţei Nu există justiţie fără hotărârea judecătorească (Lord Neuberger)

• În ce condiţii criza economică sau monetară, exprimate sub forma creşterii costurilor de finanţare, a dobânzilor şi comisioanelor bancare, pot constitui o cauză de impreviziune cu consecinţa încetării contractului care ar antrena o sarcină excesivă pentru una din părţi în exercitarea obligaţiilor sale contractuale? • Este admisibilă acţiunea în evacuare a uzufructuarului de către proprietar, pentru imposibila convieţuire? • Este abuzivă în înţelesul legii clauza din contractele de credit potrivit cu care banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, sub singura condiţie a comunicării către debitor? • Este admisibilă revizuirea pentru existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate în stadiile procesuale diferite ale aceluiaşi dosar? • Constituie infracţiune fapta de a conduce un autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală pe un drum semnalizat ca „stradă închisă” pentru efectuarea unor lucrări de reabilitare, dar care nu are regim de drum închis circulaţiei publice, nefiind declarat ca atare de către organele abilitate?

Redactor-șef Adrian Toni NEACȘU

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Ploiești Curtea de Apel Bacău Curtea de Apel Suceava Curtea de Apel Cluj Tribunalul Braşov Tribunalul Gorj

Cuprins Index EDITORIAL

Despre publicarea jurisprudenței instanțelor „inferioare”

101

Impreviziunea în contracte. Criza economică şi monetară. Condiţii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă

102

Nr. 194 din 24 ianuarie 2013

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

JURISPRUDENŢĂ PROCESUAL CIVILĂ

Despăgubiri acordate în baza Legii nr. 290/2003. Termenul de executare a acestor despăgubiri. Disponibilităţile financiare alocate anual în bugetul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Întârziere excesivă în acordarea despăgubirilor Curtea de Apel Bacău, decizia civilă nr. 640 din 14 februarie 2013 Drept de uzufruct. Evacuarea coindivizarului. Condiţii Tribunalul Gorj, decizia civilă nr. 254 din 29 mai 2013 Clauză abuzivă în contractele de credit. Revizuirea unilaterală a ratei dobânzii. Schimbări semnificative pe piaţa monetară Tribunalul Braşov, decizia civilă nr. 186 din 15 februarie 2013 Ordonanţă preşedinţială. Instanţa competentă atunci când cererea asupra fondului este introdusă la o instanţă aparent necompetentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 601 din 14 februarie 2013 Cheltuieli de judecată în acţiunea în grăniţuire. Cheltuieli ale grănițuirii. Înţelesul dispoziţiilor art. 584 C. civ.

108 112 114 118 122

Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 4446 din 26 octombrie 2012

Revizuire. Hotărâri potrivnice. Inadmisibilitate atunci când hotărârile sunt pronunţate în aceeaşi cauză Înalta 124

Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 76 din 16 ianuarie 2013 JURISPRUDENŢĂ PENALĂ

Infracţiuni prevăzute de legi speciale. Conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Noţiunea de drum public Curtea de Apel Ploieşti, decizia 126

penală nr. 1324 din 9 octombrie 2012 JURISPRUDENŢA FISCALĂ

JURISPRUDENŢA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

Decizie de impunere pentru impozit pe clădirile şi terenul situate în perimetrul unui parc industrial. Interpretarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal Curtea de apel Bacău, decizia civilă nr. 639 din 14 februarie 2013

128

Învăţământ la distanţă. Învăţământ particular. Diplome de licenţă. Obligarea M.E.C.T.S. la furnizarea de formulare tipizate în vederea acordării diplomelor de licenţă Curtea de Apel Suceava, decizia 312 din 17 ianuarie 2013

130

INDEX ECRIS

INDEX TEMATIC

acţiune în evacuare 112 acţiune în grăniţuire 122 acţiune în pretenţii 108 anulare decizie 128 contestaţie decizie 124 infracțiuni rutiere 126 obligație de a face 130 regulator competenţă 118 rezoluţiune contract 102

acţiune în grăniţuire 122 administratorul drumului 126 antecontract vânzare-cumpărare 102 cetăţenie 108 cheltuieli de judecată 122 clauze abuzive 114 consiliul local 128 contract credit 114 criză economică 102 culpă procesuală 122 despăgubiri 108 diplome de licenţă 130 drum închis circulaţiei 126 drum public 126

100

evacuare 112 eveniment imprevizibil 102 excepţie necompetenţă materială 118 expertiză 122 hotărâri potrivnice 124

nuda proprietate 112 obligaţie de a face 118 ordonanţă preşedinţială 118 parc industrial 128 piaţa monetară 114

impozite şi taxe locale 128 impreviziune 102 inadmisibilitate 124 infracţiune 126

regulator competenţă 118 revizuire 124

îmbibaţie alcoolică 126 învăţământ acreditat 130 învăţământ la distanţă 130

uzufruct 112

termen 108

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Editorial Despre publicarea jurisprudenței instanțelor „inferioare” În acest număr publicăm și două hotărâri judecătorești pronunțate de tribunalele din România, pe lângă cele ale instanței supreme sau ale curților de apel. Judecătoriile și tribunalele sunt instanțele cel mai puțin băgate în seamă în ce privește activitatea de publicare a jurisprudenței. Toată lumea se înghesuie în a publica hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel. Aceste instanțe sunt de altfel și singurele care au, potrivit regulamentelor, obligația publicării propriei jurisprudențe relevante. Din punct de vedere cantitativ, situația este exact inversă. Instanțele cel mai puțin publicate sunt cele care pronunță numărul cel mai mare de hotărâri judecătorești. Din cele 2,35 de milioane de dosare soluționate în 2012, instanței supreme și curților de apel le-a revenit împreună un procent de până în 11%. Restul au fost pronunțate de judecătorii (1,45 milioane) și tribunale (646.000). Este destul de răspândită prejudecata că hotărârile instanțelor de fond sunt inferioare calitativ și că publicarea lor ar fi pierdere de vreme. Am primit de multe ori replica aceasta, direct ori doar sugerat, chiar de la oameni din interiorul sistemului. Ca om căruia i-au trecut multe hotărâri prin mâini, în mod sistematic, mai ales în cadrul gestionării programului Jurindex, pot afirma fără riscul de a greși că nu gradul instanței este cel care determină în mod esențial excelența teoretică și unicitatea practică a unei soluții judecătorești. Există hotărâri judecătorești excepționale la judecătorii și tribunale, după cum există hotărâri ale instanței supreme la care nici nu te poți gândi că ar putea fi vreodată puse în paginile unei publicații.

O altă idee preconcepută este aceea că hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele „inferioare” sunt nerelevante în această formă, fiindcă sunt modificate masiv în căile de atac. Nimic mai eronat. În realitate, într-o proporție covârșitoare, justiția este în realitate înfăptuită definitiv exact acolo unde se pronunță hotărârea fondului. Anul trecut din cele 1,45 de milioane de sentințe pronunțate de judecătorii în 2012 au fost modificate în căile de atac doar 47.679 hotărârii, corespunzând unui procent de doar 3%. În mod similar, doar 5 hotărâri judecătorești dintr-o sută pronunțate de tribunale au fost modificate (prin soluții de desființare sau casare) în căile de atac formulate, restul rămânând așa cum au fost pronunțate de instanța de fond. Iată deci argumentele irefutabile pentru necesitatea cunoașterii și diseminării hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele. Altfel, profesionistul nu poate cunoaște cu adevărat întreaga întindere a problematicii problemelor de drept rezolvate cu adevărat în justiție și-și limitează domeniul cunoașterii la competența, ea însăși limitată, a instanțelor superioare. Cele două hotărâri ale tribunalelor publicate în acest număr al publicației îmi ilustrează și practic opțiunile întemeiate pe analiza realităților din instanțe. În orice caz, Monitorul Jurisprudenței va continua să identifice hotărârile judecătorești de interes practic la instanțele de toate gradele, fără să facem diferență după importanța instanței, ci doar după aceea a soluției date sau a motivării realizate. În contextul reașezării competențelor prin noul Cod de procedură civilă, acest lucru devine o necesitate, după cum voi arăta cu altă ocazie. Întrucât monitorizarea jurisprudenței judecătoriilor și a tribunalelor este extrem de dificilă, rugăm cititorii noștri să ne devină și colaboratori și să ne semnaleze hotărârile acestor instanțe care merită să fie cunoscute și să fie diseminate.

101

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ Impreviziunea în contracte. Criza economică şi monetară. Condiţii Fișă sinteticăTM SURSA

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 194 din 24 ianuarie 2013

Asupra recursurilor de faţă:

INDEXAREA INSTANŢEI

comercial, rezoluţiune contract, recurs

CUVINTE CHEIE

impreviziune, antecontract vânzare-cumpărare, eveniment imprevizibil, criză economică

REFERINŢE

C. civ.: art. 969, art. 970, art. 983, art. 1020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 octombrie 2009, reclamanta SC G.I. SRL a chemat în judecată pe pârâţii T.M.D. şi T.D., solicitând instanţei să dispună încetarea antecontractului de vânzarecumpărare autentificat din 18 februarie 2008 de către B.N.P. – A.N., încheiat între pârâţi, ca promitenţi-vânzători şi reclamantă, ca promitent-cumpărător, privind imobilul teren în suprafaţă de 133 mp din Bucureşti, pentru cauză de impreviziune, precum şi obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 67.500 euro achitată în baza antecontractului, compusă din avansul în sumă de 5.000 euro şi suma de 62.500 euro plătită ulterior în mai multe tranşe, reprezentând plata parţială din preţul imobilului.

Tribunalul Bucureşti, sentinţa comercială nr. 996 din 28 ianuarie 2011, Curtea de apel Bucureşti, decizia civilă nr. 31 din 24 ianuarie 2012 SITUAŢIA DE FAPT

PROBLEMELE DE DREPT

Părţile au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare la data de 18 februarie 2008 având ca obiect un bun imobil, teren. Au prevăzut, la art. 5 din convenţie, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare va avea loc la data de 15 mai 2008. Promitentul-cumpărător, a achitat suma de 67.500 euro în baza antecontractului, compusă din avansul în sumă de 5.000 euro şi suma de 62.500 euro plătită ulterior în mai multe tranşe, reprezentând plata parţială din preţul imobilului. Ulterior nu a mai avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar în instanţă promitentul-cumpărător a cerut să se constate încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare, pentru cauză de impreviziune, constând în prăbuşirea pieţei imobiliare şi îngheţarea finanţărilor imobiliare. A invocat majorarea costurilor de finanţare, scăderea dramatică a preţurilor şi triplarea comisioanelor bancare. În ce condiţii criza economică sau monetară, exprimate sub forma creşterii costurilor de finanţare, a dobânzilor şi comisioanelor bancare, pot constitui o cauză de impreviziune cu consecinţa încetării contractului care ar antrena o sarcină excesivă pentru una din părţi în exercitarea obligaţiilor sale contractuale?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Una din condiţiile esenţiale ale teoriei impreviziunii este cea ca împrejurarea care a determinat ruperea echilibrului contractual să apară între momentul încheierii contractului şi momentul la care trebuie să aibă loc executarea de către părţi a obligaţiilor asumate, condiţie care în cazul de faţă nu este îndeplinită.

MOTIVELE INSTANŢEI

În doctrina de specialitate şi în jurisprudenţă impreviziunea este privită ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil, şi este justificată de ruperea echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic. În situaţia în care, executarea contractului sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părţile contractante, există posibilitatea revizuirii efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului economic al prestaţiilor. Una din condiţiile esenţiale ale teoriei impreviziunii este cea ca împrejurarea care a determinat ruperea echilibrului contractual să apară între momentul încheierii contractului şi momentul la care trebuie să aibă loc executarea de către părţi a obligaţiilor asumate, condiţie care în cazul de faţă nu este îndeplinită. Părţile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare la data de 18 februarie 2008 şi au prevăzut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare va avea loc la data de 15 mai 2008, iar situaţia imprevizibilă invocată de către reclamanta-pârâtă (prăbuşirea pieţei imobiliare şi îngheţarea finanţărilor imobiliare) este mult ulterioară, respectiv după data de 15 septembrie 2008.

102

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat instanţei să constate faptul că plăţile efectuate de către reclamantă au fost achitate cu titlu de avans, şi să constate încetat antecontractul de vânzare-cumpărare din culpa exclusivă a promitentei-cumpărătoare. S-a mai solicitat obligarea pârâtei-reclamante la plata de daune morale pentru prejudiciul creat prin neîncheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 2 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost trimisă cauza, spre competentă soluţionare, secţiei comerciale. La termenul din 24 septembrie 2010 pârâţiireclamanţi au depus precizare la cererea reconvenţională, solicitând instanţei să constate că plăţile de 67.500 euro efectuate de către SC G.I. SRL au fost achitate cu titlu de avans, conform antecontractului de vânzare-cumpărare şi să se constate încetat acest antecontract, din culpa exclusivă a cumpărătoarei.

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Totodată, au solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 25.000 euro daune morale pentru prejudiciul creat prin neîncheierea antecontractului de vânzare-cumpărare. Prin sentinţa comercială nr. 996 din 28 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, s-a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi T.M.D. şi T.D., s-a admis în parte cererea reconvenţională precizată formulată de aceştia, s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 la B.N.P. – A.N., s-a constatat că s-a achitat cu titlu de avans suma de 5.000 euro, s-a respins cererea privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâţii-reclamanţi a sumei de 1.391,33 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că art. 4 şi următoarele din contract nu condiţionează achiziţionarea imobilului de împrumutul bancar pentru finanţare. Din interpretarea clauzelor contractuale rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a fost amânată în vederea efectuării unor verificări, iar nu pentru obţinerea finanţării. Reclamanta nu a făcut dovada producerii evenimentului imprevizibil sau cu efecte imprevizibile în sensul că, deşi invocă imposibilitatea obţinerii finanţării, nu a făcut dovezi în sensul că a întreprins demersuri pentru obţinerea unei asemenea finanţări şi a fost respinsă. Reclamanta a mai invocat majorarea costurilor de finanţare şi scăderea dramatică a preţurilor, triplarea comisioanelor bancare, fără a face dovezi în acest sens. De asemenea, pentru aplicarea regulilor impreviziunii, momentul intervenirii evenimentului imprevizibil trebuie să se situeze în termenul acordat pentru executarea obligaţiei contractuale. În speţă, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a fost stabilită pentru data de 15 mai 2008, iar evenimentele invocate de reclamantă drept cauză de impreviziune sunt ulterioare – 15 septembrie 2008, în speţă apariţia evenimentului imprevizibil trebuie raportată nu la momentul la care promitentul-vânzător a cerut executarea contractului, ci la momentul la care părţile au stabilit termenul de executare – 15 mai 2008, când însăşi reclamanta afirmă că nu se produsese evenimentul imprevizibil sau cu efecte imprevizibile. De asemenea, s-a reţinut că în ce priveşte restituirea sumei de 62.500 euro, nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, în sensul că nu s-a dovedit că plata a fost făcută din eroare, cel care a efectuat plata având credinţa că este un debitor al celui care primeşte plata. Dimpotrivă, din înscrisurile întocmite cu ocazia efectuării plăţii rezultă, în mod evident, că reclamanta, care a efectuat plata, a înţeles să achite înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică parte din restul de preţ, în deplină cunoştinţă de cauză.

Cât priveşte cererea reconvenţională, s-a reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile rezilierii, întrucât pârâţii-reclamanţi au făcut dovada executării obligaţiilor asumate prin antecontract, în schimb, reclamanta-pârâtă nu a făcut dovada culpei promitenţilor-vânzători pentru neîncheierea contractului, respectiv nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor sale contractuale. Totodată, s-a apreciat ca neîntemeiată afirmaţia reclamantei-pârâte în sensul că pârâţii-reclamanţi nu i-au pus la dispoziţie toate documentele necesare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă finală. Referitor la sumele achitate de promitentul-cumpărător, cât priveşte suma de 5.000 euro prevăzută în antecontract, s-a apreciat ca evident faptul că aceasta a fost achitată cu titlu de arvună, părţile prevăzând în mod expres în contract titlul cu care a fost achitată această sumă. Cu privire la suma de 62.500 euro, interpretând manifestarea de voinţă a părţilor în cauză, prin aplicarea principiului de interpretare in dubio pro reo, consacrat de dispoziţiile art. 983 C. civ., potrivit cu care convenţiile se interpretează în favoarea celui care se obligă, prima instanţă a apreciat că intenţia acestora nu a fost aceea de a califica ca arvună şi a supune regimului juridic prevăzut de art. 1298 C. civ. întreaga sumă de bani achitată de reclamantă în baza antecontractului încheiat între părţi. S-a considerat că terminologia folosită de părţi – în cuprinsul clauzei menţionate acestea folosesc noţiunea de „avans”, iar în înscrisurile care atestă plăţile ulterioare noţiunea de „tranşă de preţ” – conduce la aceeaşi concluzie. În plus, faptul că părţile nu au înţeles să stabilească în mod expres un regim juridic identic al plăţilor după cum acestea au fost achitate înainte sau după încheierea antecontractului, a condus la concluzia că intenţia lor reală a fost aceea de a supune regimului juridic reglementat de dispoziţiile art. 1298 C. civ. doar sumele achitate de promitenta-cumpărătoare cu titlu de „avans”. În ce priveşte capătul de cerere privitor la daunele morale, instanţa a reţinut netemeinicia acesteia, în condiţiile în care pârâta-reclamantă nu a precizat în cerere în ce constă prejudiciul moral suferit şi modul de producere a prejudiciului moral, dat fiind şi faptul că neexecutarea unui contract oneros poate fi prezumată a nu produce, prin ea însăşi, prejudicii morale. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, atât reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL, cât şi pârâţii-reclamanţi T.M.D. şi T.D. Prin apelul său, reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL a solicitat, ca urmare a admiterii acestuia, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii principale astfel cum a fost formulată şi respingerii cererii reconvenţionale, iar pe cale de consecinţă, să se dispună încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 pentru cauză de impreviziune, şi să fie obligaţi intimaţii-pârâţi la restituirea către apelanta-reclamantă a sumei de 67.500 euro, achitată în baza antecontractului, cu cheltuieli de judecată.

103

Impreviziunea în contracte. Criza economică şi monetară. Condiţii

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1020 şi art. 282 şi urm. C. pr. civ.

emiterea notificării din decembrie 2008 nu are nicio relevanţă cu privire la acest aspect.

Prin apelul formulat de apelanţii pârâţi-reclamanţi T.M.D. şi T.D., aceştia au solicitat, urmare a admiterii apelului, constarea faptului că plăţile efectuate de către SC G.I. SRL către T.M.D. şi T.D., în cuantum total de 67.500 euro, au fost achitate cu titlu de avans, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008, şi obligarea SC G.I. SRL la plata de daune morale în cuantum de 106.277,5 lei echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

S-a mai reţinut că sunt neîntemeiate şi susţinerile potrivit cărora data încheierii contractului a fost amânată din culpa promitenţilor-vânzători, care nu au pus la dispoziţie, la timp, toate documentele necesare efectuării raportului de verificare pentru obţinerea finanţării.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. pr. civ. De asemenea, ambele părţi au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea apelului formulat de partea adversă. Prin decizia civilă nr. 31 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În antecontract (art. 2.1) a fost inserat un istoric cât se poate de detaliat al dreptului de proprietate al pârâţilor-reclamanţi asupra terenului respectiv, reclamanta-pârâtă luând astfel la cunoştinţă încă din momentul încheierii antecontractului de situaţia juridică a terenului şi de actele juridice în baza cărora soţii T. au dobândit dreptul de proprietate. Mai mult, la doar două zile de la încheierea antecontractului (şi anume la 20 februarie 2008) a fost emisă de către OCPI Sector 3 Bucureşti încheierea prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului pe numele promitenţilor-vânzători, reieşind aşadar că apelanta-reclamantă a avut la dispoziţie din timp documentele necesare pentru efectuarea verificărilor la care face referire.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL, instanţa de apel a reţinut că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a respins cererea acesteia de a se dispune încetarea Netemeinicia susţinerilor apelantei-reclamante cu privire contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a impreviziunii şi, la acest aspect reiese şi din faptul că aceasta nu a făcut vreo dovadă în sensul că ar fi solicitat pârâţilorsubsecvent acesteia, şi cererea de restituire a sumei de 67.500 euro. impreviziunea reclamanţi transmiterea unor acte suplimentare şi că, astfel, aceştia şi-ar fi încălcat, implicit, obligaţia S-a avut în vedere că în doctrina de specialitate prevăzută la art. 6.3 din antecontract, precum şi şi în jurisprudenţă impreviziunea este privită ca o excepţie din corespondenţa electronică depusă la cererea de chemare în de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil şi judecată, unde se observă că nici banca de la care se afirmă că este justificată de ruperea echilibrului contractual în s-ar fi solicitat finanţarea nu a solicitat înscrisuri suplimentare urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului imobil. momentul încheierii actului juridic. Se admite, astfel, în situaţia în care executarea contractului sinalagmatic devine Totodată, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate şi criticile prea oneroasă pentru una dintre părţile contractante, apelantei-reclamante privind faptul că sentinţa apelată ar fi că există posibilitatea revizuirii efectelor contractului în vederea contradictorie şi că, întrucât prima instanţă a dispus rezoluţiunea restabilirii echilibrului economic al prestaţiilor. antecontractului, ca urmare a admiterii în parte a cererii reconvenţionale, ar fi trebuit să dispună şi admiterea în parte Din cele arătate mai sus reiese că una din condiţiile esenţiale ale a cererii reclamantei-pârâte de restituire a sumelor achitate cu teoriei impreviziunii este cea ca împrejurarea care a determinat titlu de preţ. ruperea echilibrului contractual să apară între momentul încheierii contractului şi momentul la care trebuie să aibă loc Se constată, analizând cererea de chemare în judecată cu care executarea de către părţi a obligaţiilor asumate, condiţie care în a fost sesizată instanţa, că reclamanta a învestit, într-adevăr, cazul de faţă nu este îndeplinită. instanţa şi cu capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor T. la restituirea sumei de 67.500 euro, dar acest capăt S-a constatat că părţile au încheiat antecontractul de de cerere este accesoriu capătului principal, respectiv cel prin vânzare-cumpărare la data de 18 februarie 2008 şi au prevăzut, care s-a solicitat să se dispună încetarea antecontractului de la art. 5, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare vânzare-cumpărare pentru cauză de impreviziune. va avea loc la data de 15 mai 2008, iar situaţia imprevizibilă invocată de către reclamanta pârâtă (prăbuşirea pieţei imobiliare Or, apreciind ca fiind neîntemeiată cererea de încetare a şi îngheţarea finanţărilor imobiliare) este mult ulterioară, antecontractului şi potrivit principiului accesorium sequitur respectiv după data de 15 septembrie 2008. principale, prima instanţă, în mod firesc, a respins şi capătul al doilea de cerere, câtă vreme rezolvarea acestuia depindea de Instanţa de apel a apreciat ca nefondate susţinerile soluţia din cererea principală. apelantei-reclamante, în sensul că nu trebuie luată în considerare data de 15 mai 2008, ci data de 18 decembrie 2008 (şi anume Pe de altă parte, faptul că în cauză a fost admisă în parte cererea data pentru care pârâţii-reclamanţi au convocat-o pe reclamantă reconvenţională şi s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă vânzare-cumpărare, constatându-se culpa reclamantei, nu poate autentică), câtă vreme prin antecontract părţile au stabilit cât avea vreo relevanţă cu privire la soluţia dată capătului doi de se poate de clar data la care trebuia încheiat contractul în formă cerere din acţiunea principală. autentică, dată care nu depindea de emiterea vreunei notificări de către promitenţii-vânzători, şi nu a intervenit, ulterior, vreun Aceasta, deoarece, în primul rând, pârâţii-reclamanţi nu au acord de voinţă al părţilor în sensul modificării acestei date, iar solicitat, subsecvent cererii de declarare a rezoluţiunii, şi

104

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Mai trebuie arătat că a admite, fie chiar şi în parte, capătul doi al acţiunii principale ca urmare a declarării rezoluţiunii antecontractului la cererea pârâţilor reclamanţi ar fi însemnat ca prima instanţă să schimbe cauza acestui capăt de cerere, schimbând astfel, din oficiu, fundamentul pretenţiei supuse judecăţii şi să încalce, în acest mod, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil. De asemenea, faptul că în apel reclamanta-pârâtă a solicitat admiterea acestui capăt de cerere ca urmare a dispunerii rezoluţiunii antecontractului nu este de natură să producă consecinţe juridice, deoarece art. 294 alin. (1) C. pr. civ. prevede expres că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Referitor la motivele de apel formulate de apelanţii T.M.D. şi T.D., instanţa de apel a apreciat că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente: Cât priveşte cererea de a se constata că suma achitată cu titlu de avans de către reclamantă este în cuantum de 67.500 euro, s-a reţinut, din interpretarea literală a art. 4.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare, că intenţia părţilor a fost în sensul ca avansul să fie în cuantum de 5.000 euro, iar suma de 495.000 reprezintă rest de preţ.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că între neexecutarea de către reclamanta-pârâtă a obligaţiei asumate, de a cumpăra un bun imobil – teren, şi prejudiciul moral invocat de către pârâţii-reclamanţi (faptul că s-au mutat din casa unde locuiau într-o locuinţă închiriată, că ar fi împrumutat bani pentru modernizarea casei, pe care nu i-au putut restitui, ceea ce le-a atras o serie de neajunsuri de ordin moral), nu există legătură de cauzalitate directă, întrucât, în cauză, s-a interpus un alt lanţ cauzal, determinat de decizia unilaterală a pârâţilor-reclamanţi de a se muta din casa în care locuiau şi de a o moderniza, decizie care le-a aparţinut pârâţilor-reclamanţi în mod integral şi nu a fost determinată de către reclamanta-pârâtă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi. I. În recursul lor, recurenţii-pârâţi T.M.D. şi T.D. au adus următoarele critici deciziei recurate. 1. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că intenţia părţilor, cu ocazia plăţii sumelor de bani, plăţi intervenite ulterior semnării antecontractului, nu a fost aceea de a califica aceste plăţi ca arvună, ci ca parte din preţ. Recurenţii-pârâţi au susţinut că, cu toate că în procesele-verbale de predare a acestor sume de bani a fost făcută menţiunea „plată parţială”, ambele părţi au considerat aceste plăţi ca făcând parte din avans, preţul urmând să intervină numai la încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Mai mult, aceeaşi concluzie se desprinde şi din coroborarea clauzelor de la art. 4.2 cu ale art. 8.2, unde de asemenea se face referire la avans (deci la suma de 5.000 euro), iar nu la suma achitată de promitenta-cumpărătoare până la data desfiinţării contractului, din coroborarea acestor două prevederi contractuale reieşind că părţile au înţeles ca în situaţia în care contractul nu se încheie din culpa promitentului-cumpărător, acesta să piardă cu titlu de daune-interese avansul achitat de 5.000 euro.

S-a apreciat de către recurenţii-pârâţi că numai în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate ar putea fi vorba de părţi ale plăţii, în cauza de faţă plăţile efectuate nu puteau fi calificate decât ca făcând parte din avans.

Faptul că aceasta a fost intenţia reală a părţilor este confirmat şi de înscrisurile ce constituie anexele 2-6 la cererea de chemare în judecată, din care reiese că sumele achitate ulterior de către apelanta-reclamantă au fost cu titlu de „plată parţială”.

În acest sens, recurenţii-pârâţi au arătat că acordarea acestor daune morale are la bază săvârşirea unui fapt ilicit săvârşit de către reclamantă, pe care instanţa de apel nu l-a observat, şi anume inducerea în eroare a pârâţilor, de către reclamantă, cu privire la situaţia imobilului ce a făcut obiectul antecontractului, motiv pentru care pârâţii şi-au părăsit casa în care locuiau, fiind nevoiţi să împrumute sume de bani, pe care nu le-au mai putut restitui, această situaţie făcând să decadă, ca prestigiu, în faţa prietenilor şi a celor de la care au împrumutat bani.

Faptul că reclamanta-pârâtă a plătit suma de 62.500 euro anterior datei scadenţei (data încheierii contractului în formă autentică), nu are semnificaţia faptului că şi această sumă ar urma regimul juridic al arvunei, prevăzut de art. 1298 C. civ., Curtea apreciază că, întrucât termenul de plată al sumei de 495.000 euro a fost prevăzut exclusiv în favoarea pârâţilorreclamanţi, reclamanta-pârâtă putea face în mod valabil o plată anticipată, fie şi parţială, fără ca aceasta să presupună acordul său ca sumele achitate în mod anticipat în mod voluntar să intre sub incidenţa prevederilor art. 8.2 din antecontract.

Recurenţii-pârâţi au considerat că această critică se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. pr. civ. 2. În mod greşit instanţa de apel a respins cererea privind acordarea daunelor morale.

Recurenţii-pârâţi au arătat că aceste critici se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. II. Recurenta-reclamantă SC G.I. SRL a adus următoarele critici deciziei recurate:

Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate şi motivele de apel invocate de pârâţii-reclamanţi, prin care aceştia au criticat respingerea cererii lor de acordare a daunelor morale.

1. Hotărârea instanţei de apel este dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1019, art. 1020 şi art. 1021 C. civ.

S-a avut în vedere că în cauză sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, şi că prin prevederea clauzei de la art. 8.2, date fiind şi prevederile art. 1298 C. civ., părţile au înţeles să evalueze anticipat prejudiciul pentru neexecutarea culpabilă de către promitentul-cumpărător a obligaţiei asumate.

Astfel, potrivit practicii judiciare, rezoluţiunea unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligaţiilor de către o parte contractantă, are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, prin restituirea reciprocă a prestaţiilor.

105

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

repunerea în situaţia anterioară, iar această măsură nu poate fi dispusă de instanţă în lipsa unei cereri a părţilor în acest sens.

Impreviziunea în contracte. Criza economică şi monetară. Condiţii

Acest principiu a fost ignorat de către instanţa de apel, pe motiv că are caracter accesoriu în raport de capătul principal al cererii de chemare în judecată, care a fost respins, şi respectiv că nu a fost solicitată repunerea în situaţia anterioară de către pârâţi, în cererea reconvenţională, însă aceştia au solicitat să se constate faptul că plăţile efectuate de către reclamantă au fost achitate cu titlu de avans. Reclamanta a mai apreciat că instanţa de apel, deşi a respins solicitarea de a fi calificată drept arvună suma de 67.500 euro, nu a înţeles să lămurească situaţia acestei sume, care a rămas în patrimoniul pârâţilor, fără justificare legală. 2. Soluţia instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare a situaţiei de fapt. Astfel, în ce priveşte a doua cerinţă a teoriei impreviziunii, cea referitoare la momentul intervenirii evenimentului imprevizibil, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că momentul stabilit pentru încheierea contractului în formă autentică a fost amânat din culpa promitenţilor-vânzători, care nu au pus la dispoziţie toate documentele la timp, în vederea efectuării raportului de verificare necesar pentru obţinerea finanţării, din probele administrate în cauză rezultând că pârâţii sunt singurii vinovaţi de faptul că termenul prevăzut pentru perfectarea actului a fost depăşit. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: I. În ce priveşte recursul formulat de recurenţii-pârâţi T.M.D. şi T.D. 1. Prima critică nu poate fi reţinută. În primul rând, recurenţii-pârâţi au încadrat în mod greşit această critică în prevederile art. 304 pct. 8 C. pr. civ., articol care se referă la greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, or, în speţa de faţă recurenţii-pârâţi nu critică natura juridică a actului în sine, care este un antecontract de vânzare-cumpărare, deci o promisiune bilaterală, sinalagmatică de vânzare-cumpărare, ci interpretarea greşită a unor clauze din contract, respectiv a dispoziţiilor art. 4.2 din antecontract. În acest sens, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor respective, care se referă la plata avansului de 5.000 euro, suma de 67.500 euro, făcând parte din preţul stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare. Astfel, în mod legal instanţa de apel a stabilit că termenul de plată al sumei ce constituie cuantumul preţului a fost prevăzut exclusiv în favoarea pârâţilor şi că reclamanta putea face, în mod valabil, plata anticipată, fie şi parţială, fără ca aceasta să presupună acordul său ca sumele achitate în mod anticipat, să intre sub incidenţa art. 8.2 din antecontract, suma ce intră sub incidenţa acestui articol fiind doar cea de 5.000 euro, prevăzută în art. 4.2 din antecontract, numai pentru aceasta fiind aplicabil regimului juridic al arvunei, prevăzut de art. 1298 C. civ.

106

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută. Aşa după cum, în mod legal, a reţinut şi instanţa de apel, între părţi au fost stabilite relaţii contractuale, astfel că eventualele prejudicii pot fi stabilite numai pe baza clauzelor contractuale. Recurenţii-pârâţi au invocat existenţa unei răspunderi delictuale civile, însă aceştia nu au reuşit să demonstreze nici existenţa faptului ilicit, respectiv inducerea lor în eroare, de către reclamantă, prin neîncheierea contractului la termenul stabilit, acest fapt putând constitui doar o eventuală neîndeplinire a obligaţiei contractuale şi nu o faptă ilicită, nu au demonstrat nici existenţa prejudiciului pretins, ci doar l-au afirmat, şi nu au demonstrat, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, nici existenţa unei legături de cauzalitate directă între aşa-zisa faptă ilicită şi pretinsul prejudiciu. II. În ce priveşte recursul formulat de reclamanta SC G.I. SRL. 1. Prima critică nu poate fi reţinută. Este adevărat că rezoluţiunea unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligaţiilor de către o parte contractantă, are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, prin restituirea reciprocă a prestaţiilor, însă, în ce priveşte cererea formulată de către reclamantă, aceasta a fost respinsă, fiind evident faptul că în ce priveşte această cerere nu se putea dispune repunerea în situaţia anterioară, iar în ce priveşte cererea reconvenţională, pârâţii nu au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară. Este adevărat că în această situaţie, cât timp instanţa de apel a stabilit că suma de 67.500 euro, a fost plătită cu titlu de preţ parţial şi nu cu titlu de avans, pârâţii se află în situaţia de a se îmbogăţii fără just temei cu această sumă, însă reclamanta are la îndemână o acţiune separată, fondată tocmai pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută. Astfel, aceasta nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, cu privire la faptul că, potrivit practicii judiciare, în ce priveşte teoria impreviziunii, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că evenimentul imprevizibil a intervenit după momentul stabilit pentru încheierea contractului în formă autentică, amânarea acestui moment producându-se din culpa pârâţilor, astfel că nu se poate aprecia că evenimentul imprevizibil nu s-ar fi produs între momentul încheierii contractului şi data stabilită pentru executarea acestuia. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 au fost abrogate pct. 10 şi pct. 11 ale art. 304 C. pr. civ., astfel încât în calea de atac, extraordinară, a recursului, nu poate fi analizată decât nelegalitatea deciziei recurate, nu şi netemeinicia acesteia. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte, va respinge recursurile, ca nefondate.

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

Editorial TM Fișă sintetică Despre (ne)incriminarea insultei și calomniei A fost publicată motivarea Deciziei nr. 206/2013 a Curții Constituționale referitoare la excepţia de Identificarea instanţei, a neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) numărului şi a datei pronunţării din Codul procedura penală. Prin această decizie sentinţei saude deciziei. Curtea a constatat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia ÎCCJ – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombriedosarului 2010, este Înregistrarea înneconstituţională, contravenind mai multor prevederi Constituţie şi Deciziei Curţii evidenţele instanţei, potrivit Constituţionale nr. 62 dinde 18 ianuarie 2007. În concret, nomenclatorului naţional CurteadinConstituțională a sancționat soluția adoptată cauze ECRIS. de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secțiunile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii din Indexarea hotărârii 18 ianuarie 2007. judecătoreşti

prin cuvinte sau expresii Astfel, prin Decizia 62/ 2007, Curtea Constituțională semnificative pentrunr. conţinutul a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I juridic şi problematic al acesteia.

şi a aplicării normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi art. 206 din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie Motivarea Curții Constituționale nu face decât să adâncească și TM maisintetică mult conflictul juridic creat prin pronunțarea deciziei în data de Fișă 29 aprilie 2013. Curtea Constituțională se poziționează în mod explicit SURSA Curtea de Apel civilă nr.susținând 365 din 6 martie 2013 în conflict de competență cuTimişoara, instanțadecizia supremă, că aceasta INDEXAREA civil, atribuțiilor obligaţie de aconstituționale face, recurs și-a încălcat limitele și statuând explicit că în INSTANŢEI această situație decizia în interesul legii nu este obligatorie, iar efectele CUVINTE CHEIEanulate. putere de lucru judecat, răspundere civilă delictuală ei trebuiesc REFERINŢE

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 3 din 18 februarie 2013 pronunţată

Situația în careînsunt puși acestConstituţională, moment judecătorii este una interesul legii;înCurtea Decizia nr. 814/2011 imposibilă. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile CurțiiCEDO Legea nr. 85/1992, art. 7 alin. (1) şi (6); Decretul-lege nr. 61/1990; Constituționale sunt general obligatorii pentru viitor de la data publicării cauza James ş.a. vs. Regatul Unit, Marea Cameră, Hotărârea din 21 februarie 1986 lor în Monitorul Oficial. Pe de altă parte, aceeași Constituție precizează SITUAŢIA DE FAPT Prin decizia civilă nr. 365 din 6 martie 2013, pronunţată în dosarul expres că instanța de jurisdicție constituțională are competența nr. 14661/325/2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de de a se pronunțareclamanţii doar cu C.M. privire la împotriva neconstituționalitatea legilor și a şi C.G. Deciziei civile nr. 750 din 1 noiembrie 2012, ordonanțelor, niciodată hotărârilor judecătorești. art. 126 pronunţatăade Tribunalul Timiş. A modificat Potrivit decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanţi împotrivaa Sentinţei civile alin. (3) din legea supremă, misiunea constituțională ÎCCJ este de nr. a 14138 din 7 iunie 2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara. A schimbat în parte sentinţa asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe apelată, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat judecătoreşti. Potrivit Codului de procedură penală, dezlegarea dată pârâta SC I. SA să încheie cu reclamanţii contract de vânzare-cumpărare pentru problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii apartamentul nr. 20, situat în Timişoara […]. este obligatorie pentru la data de publicării în Monitorul Pârâta ainstanţe susţinut căde contractul închirieredeciziei nr. 9619 din 6 iulie 1989 a încetat din data99 de lit. 1 ianuarie încetat raporturile de muncă ale reclamantei Oficial. Potrivit art. ș) din 1991, Legeacând nr. au 303/2004, constituie abatere aşa cum s-a deciziilor reţinut şi prin Sentinţa civilă nr. 5610/2010, de disciplinară atât C.M., nerespectarea Curţii Constituţionale cât șipronunţată a Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 6056/325/2009 deciziilor pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea recursurilor în interesul legii. PROBLEMELE suntobeneficiarii subiectiv de a cumpăra locuinţele construite Nu există și nu poateCine exista ordine dedreptului prioritate.

pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal. Norma de drept aplicată, În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut, ca hotărârile urmare a judecătoreşti constatării neconstituţionalităţii normelor române sau ale instanţelor la abrogatoare, că acestea îşi încetează efectele juridice în care se face trimitere sau care condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, sunt invocate. iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice. Ulterior publicării DescriereaCurţii situaţiei de fapt Deciziei Constituţionale nr. 62/2007, practica pusă în mod concret în discuţie instanţelor judecătoreşti a devenit neunitară. Unele în speţa dedusă judecăţii şidispoziţiile care instanţe au considerat art. 205-207 din este reţinută de instanţă prin Codul penal ca fiind în vigoare, în timp ce alte instanţe hotărârea pronunţată. din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, în condiţiile Legii au considerat dimpotrivă că aceste prevederi au fost și DE DREPT nr. 85/1992? Este necesară existenţa unui raport de muncă actual al La acest moment nu știe nimeni dacă insulta și calomnia au fost rămân abrogate. chiriaşului cu unitatea deţinătoare? reincriminate. Exact această incertitudine a incriminării mă face să Chestiunea de drept concretă SOLUŢIA Obligaţia de a vinde ia naştere atunci să când Prin Decizia nr. 8/2010, Secţiile Unite ale ÎCCJ au admis cred că judecătorii vor fi mai degrabă tentați nusunt deaîntrunite efectecumulativ decizieiurmătoarele şi sintetică ridicată în dosar condiţii: locuinţele să fie construite din fondurile unităţilor economice sau INSTANŢEI recursul în interesul legii „cu privire la consecinţele în forță a Curții Constituționale. Oricum, instanțele vor fi cele şi pe care instanţa o dezleagă bugetare de stat; solicitantul să fie titularul contractului de închiriere, la Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 [...] asupra chemate să găsească soluția ieșirii dintr-un paradox care în realitate prin pronunţarea şi motivarea momentul formulării cererii de cumpărare, putând fi sau nu angajat al unităţii activităţii proprietare; locuinţele nu facă parte categoria celor de intervenţie. pentru că nusă trebuia să sedin ajungă aici. Teoretic, soluţiei. dispoziţiilor art. 205, art. 206 şi art. 207 din nu are nici o soluție, Codul penal” şi au stabilit că: „Normele de incriminare MOTIVELE o jurisprudență Potrivit contradictorie a instanțelor ar putea determina din art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992, „beneficiază de prevederile alin. (1) a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi art. 206 din INSTANŢEI chiriaşii care nu angajaţiilegii, unităţilor proprietare”. În acest sens, s-a nou provocareaşiunui recurs în sunt interesul astfel încât, similar pronunţatinstanța şi Înalta Curte de Casaţiesăşi se Justiţie prin Decizia civilă nr.în5/2008, dată Dezlegarea concretă a instanţei Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul Curții Constituționale, supremă pronunțe singură interesul legii, stabilind că obligaţia de vânzare a acestor imobile este una dată problemei sau problemelor penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile propria-i cauză. în Până la acel moment însă, destul de sigur, va intra în in rem, în raport de natura obiectului (locuinţă construită din fondul unităţilor de drept în discuţie. art. I pct.puse 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate vigoare noul Cod penal (1 februarie 2014) care nu conține prevederi economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), şi nu o obligaţie neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la incriminarea insulteidin sau calomniei, voința legiuitorului in personam, derivată calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a legii. Acelaşi caracter al obligaţiei instituite de Legea nr. 85/1992 în a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare.” român fiind fermă și egală dinpropter 2007rem până în prezent.

Considerentele care au stat la bazarecenta pronunţării instanţei, Prin decizie Curtea Constituțională a prezentarea sintetică a viitor, în mod expres insulta și reincriminat, pentru motivelor deMai faptexact, şi de drept calomnia. Curtea Constituțională reține care stau la baza soluţiei datărestabilirea, pentru viitor, că decizia sa determină de instanţă problemelor de a efectului general obligatoriu al Deciziei nr. 62/2007 drept ridicate în speţă.

sarcina proprietarilor unor astfel de locuinţe a fost afirmat şi de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 814/2011, arătându-se că „în cazul privatizării unităţilor din ale căror fonduri a fost construită locuinţa ce a făcut obiectul vânzării, obligaţia de vânzare către chiriaş, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/1992 (...) este o obligaţie in rem, iar nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea subiectului, societatea comercială care a luat naştere pe calea privatizării”.

107

Despăgubiri acordate în baza Legii nr. 290/2003. Termenul de executare a acestor despăgubiri.

Despăgubiri acordate în baza Legii nr. 290/2003. Termenul de executare a acestor despăgubiri. Disponibilităţile financiare alocate anual în bugetul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Întârziere excesivă în acordarea despăgubirilor Fișă sinteticăTM SURSA

Curtea de Apel Bacău, decizia civilă nr. 640 din 14 februarie 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

contencios administrativ, acţiune în pretenţii, recurs

CUVINTE CHEIE

cetăţenie, despăgubiri, termen

REFERINŢE

Legea nr. 290/2003, art. 10 alin. (2); H.G. nr. 1120/2006, art. 18 alin. (5); O.U.G. nr. 81/2007; O.U.G. nr. 93/2007; Legea nr. 247/2005, art. 1 şi Capitolul V1 al Titlului VII Tribunalul Neamţ, sentinţa civilă nr. 138 din 22.05.2012; cauza Faimblat c. Romania; cauza Katz c. România; cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României; ICCJ, decizia nr. XXI/2007; Curtea Constituţională, Decizia nr. 1655/2009

SITUAŢIA DE FAPT

PROBLEMELE DE DREPT

Prin Hotărârea nr. 108/20.02.2008 emisă de Comisia Judeţeană Neamţ pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reclamantului i s-au acordat despăgubiri băneşti în sumă totală de 156.275,4 lei. Reclamantul depune cerere pentru plata despăgubirilor la A.N.R.P. încă din 2008. La această solicitare, A.N.R.P. comunică reclamantului, la data de 05.05.2011, că plata se va efectua în baza art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, că nealocarea sumelor conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de Legea nr. 290/2003, care prevede plata despăgubirilor în termen de un an, maximum doi ani. Lipsa disponibilităţilor băneşti pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 justifică depăşirea termenului maxim de 2 ani prevăzut de acest act normativ pentru acordarea despăgubirilor?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Având în vedere că Legea nr. 290/2003 stabileşte un termen maxim de 2 ani pentru acordarea despăgubirilor, art. 18 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 1120/2006 nu poate fi interpretat, aşa cum susţine recurenta, în sensul că „limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat” ar fi o condiţionare de care este ţinută pentru a face plata, fără a se ţine seama de termenul maxim de 2 ani.

MOTIVELE INSTANŢEI

Legea prevede un termen maxim de 2 ani, disponibilităţile băneşti fiind un criteriu în raport de care termenul de un an poate fi prelungit până la doi ani; fără a se fi stabilit prin lege un alt moment la care plata despăgubirilor să fie efectiv realizată nu se poate reţine că creanţa ar deveni exigibilă la o dată neprecizată, în funcţie de alocările cuvenite pârâtei din bugetul de stat. Neacordarea despăgubirilor la mai mult de un an/doi ani de la comunicarea deciziei administrative semnifică, în raportul de argumentul final din Decizia nr. 1655/2009 a Curţii Constituţionale, o întârziere „într-un mod excesiv de acordare a despăgubirilor”. Reclamantul s-a adresat instanţei de judecată pentru ca dreptul său recunoscut prin actul autorităţii administrative să nu fie doar teoretic, căci îndreptăţirea reclamantului nu era aceea de a se afla în posesia unei decizii administrative favorabile, ci aceea de a i se acorda despăgubiri pentru un bun de care a fost deposedat abuziv.

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 22.05.2012 Tribunalul Neamţ a hotărât următoarele: a admis acţiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 156.275,4 lei cu titlu de despăgubire şi sumele

108

rezultate din actualizarea în raport de indicele de creştere a preţurilor de consum a sumei de 62.510,16 lei de la data de 28.03.2009 la data plăţii efective şi a sumei de 93.765,24 lei de la data de 28.03.2010 la data plăţii, precum şi la plata sumei de 39,3 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele: Prin Hotărârea nr. 108/20.02.2008 emisă de Comisia Judeţeană Neamţ pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reclamantului i s-au acordat despăgubiri băneşti în sumă totală de 156.275,4 lei. Cererea reclamantului privind plata sumei stabilite prin hotărârea comisiei judeţene a fost înregistrată la pârâtă sub numărul 007645 din 28.03.2008. La această solicitare, pârâta a comunicat reclamantului, la data de 05.05.2011, că plata se va efectua în baza art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, că nealocarea sumelor conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de actul normativ. Sunt de reţinut dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, dispoziţii imperative care prevăd plata în termen de un an, maximum doi ani. Referirea la „disponibilităţile băneşti” din cuprinsul legii nu permite autorităţii publice amânarea plăţii mai mulţi ani, respectiva referire fiind doar de natură să ducă la efectuarea plăţii în termenul maxim de doi ani şi nu în cel de un an. Prin H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a prevăzut procedura de plată a despăgubirilor. Se au în vedere dispoziţiile art. 18, reclamantul încadrându-se în ipoteza de la lit. c), despăgubirile sale depăşind suma de 100.001 lei. Prin urmare, reclamantul era îndreptăţit ca în termen de

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Aspectele problematice care au fost relevate prin Hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României se regăsesc şi se explică prin numeroasele solicitări adresate A.N.R.P., care au condus la un număr mare de litigii. Sunt de reţinut aspectele reţinute de Curte referitoare la capacitatea administrativă a C.C.S.D. (A.N.R.P) la paragrafele 222. 223, 224. Situaţia observată de Curte priveşte întregul proces de restituire şi de acordare a despăgubirilor.

Apărarea pârâtei că nu dispune de sumele necesare efectuării plăţii nu este de natură să ducă la respingerea cererii. Condiţionarea plăţii sumelor de disponibilitatea pârâtei de a le prinde în buget ar lipsi reclamantul de o despăgubire efectivă, drepturile prevăzute de Legea nr. 290/2003 putând fi valorificate doar la nivel declarativ, încălcându-se Implementarea recomandărilor puse în vedere de principiile care decurg din hotărârile Curţii Europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea despăgubiri a Drepturilor Omului date în cauzele Faimblat c. pilot urmează a se realiza prin noile măsuri legislative Romania şi Katz c. România, respectiv dispoziţiile propuse. art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din primul protocol Prin Decizia nr. 270/2010 a Primului ministru a fost instituit Comitetul interministerial privind procesul de reformare a adiţional la Convenţie. legislaţiei şi procedurilor din domeniul restituirii proprietăţilor, Se constată ca fiind întemeiată şi cererea reclamantului de care are ca principală atribuţie identificarea soluţiilor optime actualizare a sumei în raport de rata inflaţiei avându-se în care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a vedere art. 18 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006. În cauză se proprietăţilor. impune reactualizarea şi a primei tranşe din suma cuvenită reclamantului, principiul reparării integrale a prejudiciului Examinând hotărârea recurată în raport de motivele de recurs 1 impunând ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, şi de dispoziţiile art. 304 C. pr. civ., curtea de apel constată valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plăţii (situaţie următoarele: reţinută în Decizia nr. XXI/2007 pronunţată de Înalta Curte de Decizia administrativă prin care reclamantului i s-au acordat Casaţie şi Justiţie). Având în vedere însă precizările reclamantului despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 (hotărârea cu privire la perioada pentru care solicită reactualizare, se nr. 109/20.02.2008) avea un termen maxim de executare de va da eficienţă poziţiei procesuale a acestuia şi va dispune 2 ani de la data comunicării acesteia către reclamant. În acest reactualizarea sumei de 62.510,16 lei (reprezentând prima tranşă) sens, dispoziţiile alin. (2) al art. 10 din Legea nr. 290/2003 sunt de la data de 28.03.2009, respectiv de la expirarea termenului neechivoce; potrivit textului despăgubirile „vor fi acordate de 1 an în care se impunea a fi făcută prima plată şi a sumei de beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii 93765,24 lei (a doua tranşă), de la data de 28.03.2010. comisiei judeţene”, teza ultimă a textului prevăzând că „plata În termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lor se poate face şi în rate, în maximum 2 ani, în funcţie de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a disponibilităţile băneşti ale direcţiilor prevăzute la art. 11 formulat prezentul recurs în motivarea căruia, invocând art. 304 alin. (1)”. Aşadar legea prevede un termen maxim de 2 ani, disponibilităţile băneşti fiind un criteriu în raport de care pct. 9 şi art. 3041 C. pr. civ., a susţinut următoarele: termenul de un an poate fi prelungit până la doi ani; fără a se fi Din art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 rezultă că plata stabilit prin lege un alt moment la care plata despăgubirilor să fie despăgubirilor este condiţionată de existenţa în bugetul de stat efectiv realizată nu se poate reţine că creanţa ar deveni exigibilă a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinaţie. la o dată neprecizată, în funcţie de alocările cuvenite pârâtei din Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului bugetul de stat. de stat, iar sumele plătite de A.N.R.P. ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice fiind publicate pe site-ul anrp.gov. Având în vedere că Legea nr. 290/2003 stabileşte un termen ro. Aceste fonduri sunt alocate pentru plata de despăgubiri maxim de 2 ani pentru acordarea despăgubirilor, art. 18 alin. (5) care au fost acordate în baza mai multor legi, respectiv, Legea din Hotărârea Guvernului nr. 1120/2006 nu poate fi interpretat, aşa cum susţine recurenta, în sensul că „limita sumelor nr. 9/1998, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 290/2003. aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat” ar fi o Sunt de reţinut dispoziţiile art. 41 din Carta Europeană a condiţionare de care este ţinută pentru a face plata, fără a se ţine Drepturilor Fundamentale şi interpretarea Recomandării/ seama de termenul maxim de 2 ani. Rec/C.M./2007/7 prin care se stabileşte că „având în vedere împrejurările cauzei şi volumul de activitate al autorităţii Suspus controlului de constituţionalitate sub aspectul amânării administrative competente în materia soluţionării cererilor de executării obligaţiilor băneşti aflate în sarcina statului, acordare a cetăţeniei române” termenul rezonabil reglementat art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 a fost constatat ca fiind de art. 41 trebuie analizat în circumstanţele date. În interpretarea constituţional prin Decizia nr. 1655/2009 pronunţată de Curtea dată se consideră că nu poate fi vorba de încălcarea art. 10 din Constituţională (publicată în Monitorul Oficial al României Convenţia Europeană asupra cetăţeniei atunci când există nr. 54/24.01.2010). Prin această decizie s-a reţinut că termenul foarte multe cereri depuse, iar mijloacele folosite se dovedesc de un an nu aduce atingere dreptului de proprietate al acestora din urmă, considerându-l o limitare rezonabilă în valorificarea insuficiente. acestuia, ca drept subiectiv garantat, legiuitorul nefăcând Cu referire la termenul rezonabil, instanţa europeană a admis că altceva decât să dea expresie acestor imperative impuse de supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal nu angajează „interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale responsabilitatea internaţională a statelor contractante dacă altor subiecte de drept”, „executarea obligaţiilor băneşti aflate acestea adoptă măsurile de natură să remedieze asemenea în sarcina statului putând fi condiţionată de instituirea unor situaţie. termene de executare a acestora în funcţie de disponibilităţile

109

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

1 an de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene să primească tranşa de 40% din suma stabilită, urmând ca în cel de-al doilea an, să primească tranşa de 60%.

Despăgubiri acordate în baza Legii nr. 290/2003. Termenul de executare a acestor despăgubiri.

financiare alocate anual în bugetele instituţiilor însărcinate, în numele statului, cu executarea lor”. Un alt argument reţinut în respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a fost şi acela că „art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 nu împiedică, nu anulează şi nu întârzie într-un mod excesiv acordarea despăgubirilor sau compensaţiilor băneşti cuvenite beneficiarilor”. Constatând că la mai mult de un an/doi ani de la comunicarea deciziei administrative de acordare a despăgubirilor, acestea nu i-au fost acordate – ceea ce semnifică, în raportul de argumentul final din Decizia nr. 1655/2009, o întârziere „într-un mod excesiv de acordare a despăgubirilor” – reclamantul s-a adresat instanţei de judecată pentru ca dreptul său recunoscut prin actul autorităţii administrative să nu fie doar teoretic, căci îndreptăţirea reclamantului nu era aceea de a se afla în posesia unei decizii administrative favorabile, ci aceea de a i se acorda despăgubiri pentru un bun de care a fost deposedat abuziv. Aşa cum a constatat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea dată în cauza Faimblat împotriva României (paragraful 39), „există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate”, iar reclamantului nu i-a fost oferită „nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii” (paragraful 40). Această instanţă nu poate reţine nici apărarea recurentei potrivit căreia sumele care îi sunt alocate anual din bugetul de stat servesc pentru acordarea despăgubirilor prevăzute prin mai multe legi cu caracter reparatoriu. În vederea unificării cadrului legislativ în materia acordării despăgubirilor (unul dintre argumentele reţinute în expunerea de motive), prin art. 1 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (publicată în Monitorul Oficial al României 446/29.06.2007) despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 290/2003 li s-a aplicat procedura prevăzută la Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. La scurt timp aceste dispoziţii [art. 1 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005] au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2007 din 26 septembrie 2007 pentru modificarea şi completarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (publicată în Monitorul Oficial al României 671/1.10.2007), în expunerea de motive reţinându-se că adoptarea ordonanţei de urgenţă se face „în vederea evitării oricăror întârzieri care ar putea apărea în procesul de acordare

110

a despăgubirilor dispuse în baza dispoziţiilor Legii nr. 290/2003 […], ca urmare a intrării în vigoare a procedurii reglementate de Cap. V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005”, precum şi „în vederea evitării oricăror inechităţi în aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, faţă de o categorie a populaţiei şi aşa defavorizată”. Preambulul ordonanţei relevă intenţia legiuitorului de a consacra o modalitate diferită, mai urgentă, de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 în raport cu alte acte reparatorii. Argumentele recurentei cu privire la Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei semnată de statele membre ale Consiliului Europei sunt străine de natura cauzei având în vedere că această convenţie stabileşte, aşa cum se arată în art. 1, principii şi reguli în materie de cetăţenie, precum şi reguli care determină obligaţiile militare în caz de pluralitate de cetăţenii. Hotărârea pilot dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 12.10.2010 în cauza Atanasiu împotriva României nu poate fi invocată de pârâtă, autoritate a statului român, împotriva reclamantului. Aşa cum s-a arătat deja, mecanismul de acordare a despăgubirilor prin convertirea în acţiuni la Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este aplicabil, ca efect al O.U.G. nr. 93/2007, despăgubirilor acordate prin Legea nr. 290/2003. De aceea, reamintind, în paragraful 237, că „procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot”, Curtea a reţinut că „se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenţă pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală”. Deşi a reţinut, în paragraful 241, existenţa unui număr foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la acelaşi tip de contencios, Curtea a hotărât să suspende pentru o perioadă de 18 luni, „analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.” Asemenea celorlalte termene analizate în prezenta cauză şi acest termen a fost depăşit, incertitudinea realizării efective a dreptului recunoscut reclamantului printr-o decizie administrativă menţinându-se în cazul în care acţiunea sa ar fi respinsă ca efect al admiterii prezentului recurs. Faţă de cele ce preced, această instanţă constată că nu pot fi reţinute motive de modificare ori de casare a hotărârii recurate.

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

Un nou mod de a citi jurisprudența Mai repede Mai ușor Mai eficient

Abonează-te acum la Monitorul Jurisprudenţei!

Abonamentul pe semestrul II 2013 îți oferă 14 ediții la preț de 13!

26 apariţii anual 2013-2014

Abonament anual: 200 lei (TVA inclus)

WoltersKluwer.ro 111

Drept de uzufruct. Evacuarea coindivizarului. Condiţii

Drept de uzufruct. Evacuarea coindivizarului. Condiţii

Fișă sinteticăTM SURSA

Tribunalul Gorj, decizia civilă nr. 254 din 29 mai 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

civil, acţiune în evacuare, apel

CUVINTE CHEIE

uzufruct, nuda proprietate, evacuare

REFERINŢE

C. civ., art. 480, art. 558, art. 557, art. 747 Judecătoria Tg. Jiu, sentinţa civilă din data de 09.01.2013

SITUAŢIA DE FAPT

Reclamanta a arătat că urmare a relaţiei de concubinaj cu pârâtul a cumpărat cu acesta o casă. Urmare a relaţiilor tensionate dintre aceasta şi pârât, prin contract de vânzare cumpărare a dobândit de la acesta nuda proprietate pentru cota indiviză de 1/2 din bunurile dobândite anterior, pârâtul prin acelaşi contract păstrându-şi dreptul de uzufruct pe tot timpul vieţii asupra cotei indivize de ½ din imobilul descris mai sus. Reclamanta susţine că pârâtul îi interzice accesul în locuinţa proprietatea sa, unde locuieşte efectiv, deşi acesta nu mai este proprietar, iar atitudinea sa este violentă, fiind obligată în repetate rânduri să apelez la organele de poliţie, pentru a se lua măsuri împotriva pârâtului, care o agresează fizic şi îi interzice să lucreze terenurile sau să se ocupe de imobil. Mai arată că pârâtul are locuinţă şi nu în ultimul rând acesta nu mai are un drept locativ propriu în imobilul proprietatea sa. Referitor la solicitarea de stingere a dreptului de uzufruct, învederează abuzul de folosinţă a bunului, susţinând că pârâtul îi aduce stricăciuni şi îl lasă să se degradeze. Mai arată reclamanta că pârâtul, pe fondul consumului de alcool, are probleme psihice care pot să îi pună viaţa în pericol, diagnosticul fiind de etilism cronic.

PROBLEMELE DE DREPT

Este admisibilă acţiunea în evacuare a uzufructuarului de către proprietar, pentru imposibila convieţuire, chiar dacă nu există condiţiile legale de încetare a dreptului de uzufruct?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Instanţa de fond în mod greşit a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtului, doar ca o consecinţă a respingerii cererii privind stingerea uzufructului, practica judiciară fiind constantă în admiterea cererilor în evacuarea locatarului sau a coindivizarului pentru imposibila convieţuire.

MOTIVELE INSTANŢEI

Reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului, este îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., să exercite atributele acestui drept, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia fără ca o altă persoană să intervină în exerciţiul dreptului său. Din probatoriile administrate în cauză, rezultă că pârâtul, prin comportamentul său, face imposibilă convieţuirea cu reclamanta şi o împiedică pe aceasta să-şi exercite dreptul de folosinţă paşnică al imobilului. În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 114/1996, care prevăd că printre măsurile ce se pot lua pentru folosirea normală a imobilului se numără şi acţiunea în evacuare a coindivizarului, care prin comportamentul său, împiedică folosirea normală a imobilului de către ceilalţi coproprietari.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, reclamanta B.D. a chemat în judecată pe pârâtul C.D., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să se dispună evacuarea pârâtului din imobilul proprietatea sa, situat în comuna G., imobil compus din casă, anexă şi teren, încetarea dreptului de uzufruct dobândit de pârât prin contractul de vânzare cumpărare autentificat, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că urmare a relaţiei de concubinaj cu pârâtul a cumpărat cu acesta o casă compusă din două camere, bucătărie şi sală deschisă, construită din lemn şi acoperită cu ţiglă şi o anexă cu două încăperi, construită din chirpici şi cărămidă, acoperită cu ţiglă, imobile situate în comuna G., jud. Gorj. Urmare a relaţiilor tensionate dintre aceasta şi pârât, prin contractul de vânzare cumpărare menţionat mai sus, a dobândit de la acesta nuda proprietate pentru cota indiviză de 1/2 din bunurile dobândite anterior, pârâtul prin acelaşi contract păstrându-şi dreptul de uzufruct pe tot timpul vieţii asupra cotei indivize de ½ din imobilul descris mai sus. 

112

În continuarea motivării, reclamanta susţine că pârâtul îi interzice accesul în locuinţa proprietatea sa, unde locuieşte efectiv, deşi acesta nu mai este proprietar, iar atitudinea sa este violentă, fiind obligată în repetate rânduri să apelez la organele de poliţie, pentru a se lua măsuri împotriva pârâtului, care o agresează fizic şi îi interzice să lucreze terenurile sau să se ocupe de imobil. Mai arată că pârâtul are locuinţă şi nu în ultimul rând acesta nu mai are un drept locativ propriu în imobilul proprietatea sa. Referitor la solicitarea de stingere a dreptului de uzufruct, învederează abuzul de folosinţă a bunului, susţinând că pârâtul îi aduce stricăciuni şi îl lasă să se degradeze. Mai arată reclamanta că pârâtul, pe fondul consumului de alcool, are probleme psihice care pot să îi pună viaţa în pericol, diagnosticul fiind de etilism cronic. În drept, reclamanta îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 747 C. civ. Pârâtul nu a formulat întâmpinare, însă în şedinţa publică din data de 24.10.2012 , fiind ascultat în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. pr. civ, pârâtul şi-a exprimat poziţia procesuală, nefiind de acord cu acţiunea şi cu cele susţinute de reclamantă. Judecătoria Tg. Jiu a respins acţiunea formulată de reclamanta B.D., împotriva pârâtului C.D. A fost respinsă cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în timpul relaţiei de concubinaj, părţile au dobândit, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat şi a sentinţei civile nr. 13696 din 19 decembrie 2001 a Judecătoriei Tg-Jiu, imobilul situat în intravilanul com. G., compus din teren, curţi, construcţii şi arabil în suprafaţă de 814 mp, o casă compusă din două camere, bucătărie şi sală deschisă, construită din lemn şi acoperită cu ţiglă şi o anexă cu două încăperi, construită din chirpici şi cărămidă, acoperită cu ţiglă. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat pârâtul a vândut reclamantei nuda proprietate asupra cotei sale de ½ din imobilul mai sus descris, prin acelaşi act

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Cu privire la capătul de cerere privind stingerea uzufructului, din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză instanţa a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada unui abuz de folosinţă, respectiv că pârâtul produce degradări bunului sau îl lasă să se deterioreze, ci dimpotrivă martorii au declarat că imobilul este bine întreţinut, pârâtul cultivând şi terenul aferent casei de locuit, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 558 C. civ.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 558 C. civ. uzufructul poate înceta atunci când uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni sau îl lasă să se degradeze, un asemenea comportament al uzufructuarului fiind în totală contradicţie cu obligaţiile ce îi revin acestuia pentru a asigura conservarea bunului.

Având în vedere că stingerea dreptului de uzufruct prin abuz de folosinţă a bunului conduce la micşorarea patrimoniului uzufructuarului, încetarea uzufructului nu se produce de drept, ci prin hotărâre judecătorească, instanţa urmând să constate, în baza probelor administrate că Cu privire la starea conflictuală dinte părţi şi atitudinea evacuare uzufructuarul a produs stricăciuni bunului sau că, prin necorespunzătoare a pârâtului faţă de reclamantă, pasivitatea sa, nu a efectuat reparaţii sau lucrări de asupra cărora insistă reclamanta, instanţa a apreciat întreţinere a acestuia. că acestea nu reprezintă o cauză legală de stingere a dreptului de uzufruct, reclamanta având la dispoziţie alte mijloace legale În speţă, cu probele administrate, reclamanta nu a dovedit că pârâtul a produs degradări imobilului, dimpotrivă, martorii audiaţi pentru rezolvarea acestora. au precizat că pârâtul a efectuat lucrări de renovare a casei, că Având în vedere soluţia pronunţată cu privire la capătul de acesta întreţine atât casa de locuit cât şi grădina, în sensul că se cerere având ca obiect stingerea uzufructului, instanţa a respins ocupă de cultivarea terenului, aşadar tribunalul apreciază că în şi cererea de evacuare a pârâtului din imobilul pe care îl ocupă în mod corect instanţa a respins acest capăt de cerere. baza contractului de constituire a dreptului de uzufruct. Este însă întemeiată critica apelantei referitoare la respingerea Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta B.D., criticând-o capătului de cerere privind evacuarea pârâtului din imobil. pentru netemeinicie şi nelegalitate. Reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului, este A susţinut că instanţa a interpretat greşit probele administrate în îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., să exercite cauză şi a respins capătul de cerere privind stingerea uzufructului, atributele acestui drept, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia cu toate că din probatoriul administrat rezultă că imobilul asupra fără ca o altă persoană să intervină în exerciţiul dreptului său. căruia pârâtul şi-a rezervat dreptul de uzufruct se află într-o stare avansată de degradare, tocmai datorită lipsei de întreţinere şi de Din probatoriile administrate în cauză, rezultă că pârâtul, prin conservare a bunului din partea uzufructuarului. Mai mult, pârâtul comportamentul său, face imposibilă convieţuirea cu reclamanta nu îi permite nici reclamantei să folosească imobilul, aceasta fiind şi o împiedică pe aceasta să-şi exercite dreptul de folosinţă nevoită să apeleze frecvent la intervenţia organelor de poliţie paşnică al imobilului. pentru a-l obliga pe pârât să-i permită accesul în locuinţă. Astfel, din depoziţiile martorilor, rezultă că pârâtul consumă A mai susţinut apelanta că în mod greşit a fost respinsă în mod frecvent alcool, motiv pentru care este o persoană cererea privind evacuarea pârâtului din imobil, deşi din probele recalcitrantă care provoacă dese scandaluri în domiciliu şi de administrate rezultă că prin comportamentul său violent pârâtul multe ori a alungat-o pe reclamantă chiar în timpul nopţii, din face imposibilă convieţuirea cu reclamanta şi chiar îi pune casă, ameninţând-o cu cuţitul. Martorul E.V. susţine că a asistat personal la certurile dintre cei doi şi a văzut că pârâtul a lovit-o acesteia viaţa în pericol. pe reclamantă, precizând totodată că pârâtul este o persoană cu Intimatul pârât C.D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat care nu se poate convieţui deoarece, sub influenţa consumului de alcool, devine violent. respingerea recursului ca nefondat. Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi dispoziţiile art. 2821 C. pr. civ., tribunalul în conformitate cu dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară a calificat calea de atac ca fiind apelul şi nu recursul, cum a declarat reclamanta. Reexaminând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, tribunalul constată şi reţine următoarele: Critica apelantei, în sensul că în mod greşit instanţa a respins capătul de cerere privind stingerea dreptului de uzufruct al pârâtului asupra cotei de ½ din imobilul compus din casă şi teren, situat în comuna G., jud. Gorj, este nefondată.  Pornind de la caracterul esenţialmente temporar al dreptului de uzufruct, dispoziţiile art. 557 C. civ. prevăd modurile specifice de stingere a acestui drept şi anume: moartea uzufructuarului, expirarea termenului pentru care uzufructul a fost acordat, consolidarea calităţii de proprietar, neuzul acestui drept în decurs de 30 de ani sau totala desfiinţare a lucrului asupra căruia uzufructul era consolidat.

Aşadar, faţă de aceste probatorii, tribunalul constată că instanţa de fond în mod greşit a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtului, doar ca o consecinţă a respingerii cererii privind stingerea uzufructului, practica judiciară fiind constantă în admiterea cererilor în evacuarea locatarului sau a coindivizarului pentru imposibila convieţuire. În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 114/1996, care prevăd că printre măsurile ce se pot lua pentru folosirea normală a imobilului se numără şi acţiunea în evacuare a coindivizarului, care prin comportamentul său, împiedică folosirea normală a imobilului de către ceilalţi coproprietari. Având în vedere că în speţă, cu probele administrate s-a făcut dovada că pârâtul, prin comportamentul său face imposibilă convieţuirea cu reclamanta şi o împiedică pe aceasta să-şi exercite dreptul de folosinţă asupra imobilului, tribunalul constată ca întemeiat acest motiv de apel, astfel că în baza art. 296 C. pr. civ. va admite apelul reclamantei şi va schimba sentinţa în sensul că va admite capătul de cerere în evacuare, dispunând evacuarea pârâtului din imobilul proprietatea reclamantei.

113

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

pârâtul rezervându-şi dreptul de uzufruct, pe tot timpul vieţii sale, asupra cotei de ½ din imobil.

Clauză abuzivă în contractele de credit. Revizuirea unilaterală a ratei dobânzii. Schimbări semnificative pe piaţa monetară

Clauză abuzivă în contractele de credit. Revizuirea unilaterală a ratei dobânzii. Schimbări semnificative pe piaţa monetară Fișă sinteticăTM SURSA

Tribunalul Braşov, decizia civilă nr. 186 din 15 februarie 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

civil, recurs

CUVINTE CHEIE

clauze abuzive, contract credit, piaţa monetară

REFERINŢE

Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2), art. 4; Directiva nr. 93/13/CEE, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992. Judecătoria Făgăraş, sentinţa civilă nr. 1696 din 20 septembrie 2012

SITUAŢIA DE FAPT

La data de 25 august 2006, între reclamanţii, în calitate de împrumutaţi, şi pârâtă, în calitate de bancă-împrumutătoare, s-a încheiat convenţia de credit având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 16.000 euro pentru o perioadă de 120 de luni, cu dobândă anuală de 5,95%. De asemenea, la data de 15 noiembrie 2006, între aceleaşi părţi s-a încheiat convenţia de credit având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 8.000 euro pentru o perioadă de 300 de luni, cu dobândă anuală de 5,95%. Începând cu data de 29 octombrie 2007, pentru prima convenţie de credit, banca a majorat rata dobânzilor, reclamanţilor fiindu-le comunicate graficele de rambursare a creditelor cu dobândă de 7,45%. De asemenea, începând cu data de 30 octombrie 2007 a fost majorată rata dobânzii la 7,45% şi pentru cealaltă convenţie de credit. Reclamanţii au solicitat să se constate că prevederea din cele două convenţii potrivit cu care „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii” este o clauză abuzivă.

PROBLEMELE DE DREPT

Este abuzivă în înţelesul legii clauza din contractele de credit potrivit cu care banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, sub singura condiţie a comunicării către debitor?

SOLUŢIA INSTANŢEI

O astfel de clauză contractuală este abuzivă dacă banca nu face dovada că a fost negociată direct cu consumatorul, şi dacă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, ci este menţionat generic drept „schimbări semnificative pe piaţa monetară”.

MOTIVELE INSTANŢEI

Constituie o clauză abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor buneicredinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, iar contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea co-contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă. Conform art. 4 alineatul ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Prin neindividualizarea în niciun mod a elementelor care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să dea băncii acest drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. pr. civ., tribunalul constată că recursul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente: Prin sentinţa civilă nr. 1696 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Făgăraş, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii

114

C.M. şi C.G. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, şi în consecinţă au fost constatate ca fiind abuzive clauzele prevăzute la pct. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiilor de credit nr. 0066096 din 25 august 2006 şi nr. 0076491 din 15 noiembrie 2006, forma iniţială, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.719,26 euro, reprezentând prejudiciul cauzat reclamanţilor, la care se va adăuga dobânda legală aferentă, calculată de la data de 21 martie 2011, a fost obligată pârâta să emită noi grafice de rambursare pentru ambele convenţii de credit, cu respectarea dobânzii contractuale stabilite prin actele adiţionale nr. 1 din 1 februarie 2010, şi au fost respinse restul pretenţiilor. Prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt: La data de 25 august 2006, între reclamanţii C.M. şi C.G., în calitate de împrumutaţi, şi pârâta SC V.R. SA, în calitate de bancă-împrumutătoare, s-a încheiat convenţia de credit nr. 0066096 din 25 august 2006, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 16.000 euro pentru o perioadă de 120 de luni, cu dobândă anuală de 5,95%, comision de risc de 0,1% în primele 12 luni ale contractului, comision de rezervă 1,85% p.a lunar, împrumut garantat prin instituirea în favoarea băncii a unei ipoteci de gradul I asupra unui apartament proprietatea împrumutaţilor. Contractului i-a fost ataşat un grafic de rambursare, în care părţile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutaţii erau obligaţi să o achite către bancă. În noiembrie 2006 le-a fost aprobată creşterea perioadei de rambursare a creditului la 300 luni, pentru ca apoi în septembrie 2007 prin actul adiţional nr. 1 din 19 septembrie 2007, să se revină la perioada de rambursare de 120 luni. De asemenea, la data de 15 noiembrie 2006, între aceleaşi părţi s-a încheiat convenţia de credit nr. 0076491 din 15 noiembrie 2006, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 8.000 euro pentru o perioadă de 300 de luni, cu dobândă anuală de 5,95%, comision de risc de 0,1% pe toată durata

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Până în luna octombrie 2007, cele două convenţii s-au derulat conform celor convenite, însă, începând cu data de 29 octombrie 2007, pentru convenţia de credit nr. 0066096 din 25 august 2006, banca a majorat rata dobânzilor, reclamanţilor fiindu-le comunicate graficele de rambursare a creditelor cu dobândă de 7,45%. De asemenea, începând cu data de 30 octombrie 2007 a fost majorată rata dobânzii la 7,45% şi pentru convenţia de credit nr. 0076491 din 15 noiembrie 2006.

Legea amintită, prin art. 1 alin. (3), interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Cu privire la incidenţa acestui act normativ, instanţa, având în vedere obiectul contractului de credit nr. 0153816 din 17 iunie 2008 reţine că această lege este pe deplin aplicabilă, alături de dispoziţiile generale privind protecţia consumatorilor, cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se are în vedere jurisprudenţa CJCE desprinsă, în special, din cauza C-484/2008 – Caja de Madrid şi din Ordonanţa Curţii (Camera a opta) din 16 noiembrie 2010 (cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de Krajsky sud v Presove – Republica Slovacă) – cauza C-76/2010. În această Ordonanţă, CJCE a stabilit că instanţa naţională este obligată să aprecieze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în cazul în care consumatorul se abţine să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că nu îşi cunoaşte drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acţiune în justiţie.

La data de 1 februarie 2010, au fost încheiate, pentru ambele convenţii, acte adiţionale, respectiv nr. 1 din 1 februarie 2010, prin care s-a micşorat rata dobânzii curente, la 5,825% p.a, stabilindu-se şi formula după care se calculează rata dobânzii curente, care poate să varieze, atât în sens crescător, cât şi în Art. 4 din Legea nr. 193/2000 defineşte clauza sens descrescător, ulterior datei de calcul la care abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu se constată că fluctuaţia 3M Euribor este mai clauza abuzivă a fost negociată direct cu consumatorul, dacă, mare sau egală cu + 0,5%, respectiv mai mică prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi sau egală cu - 0,5%. din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar Potrivit raportului de expertiză contabilă, începând cu luna cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între ianuarie 2009, sumele încasate în plus de către pârâtă ca urmare drepturile şi obligaţiile părţilor. În lumina dispoziţiilor alin. (2) a majorării dobânzii faţă de dobânda stabilită la semnarea din art. 4, o clauză este abuzivă dacă nu a fost negociată cu convenţiilor, sunt: 635,29 euro pentru convenţia de credit consumatorul şi dacă este inclusă într-un contract de adeziune nr. 0066096 din 25 august 2006 şi 403,92 euro pentru convenţia (contract preformulat, în care consumatorul nu poate interveni). de credit nr. 0076491 din 15 noiembrie 2006. În consecinţă, suma încasată în plus de către pârâtă ca urmare a majorării Cu privire la dovada negocierii clauzei, art. 4 alin. (3) teza finală dobânzii faţă de dobânda stabilită la semnarea convenţiilor este instituie în sarcina comerciantului această obligaţie, respectiv, în speţa de faţă, în sarcina Băncii. Banca nu a făcut dovada că de 1.039,21 euro. ar fi negociat clauza supusă discuţiei aşa încât aceasta apare ca Faţă de majorarea dobânzii şi, implicit, a sumelor datorate, abuzivă. reclamanţii au solicitat să se constate că art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit nr. 0066096 din În cuprinsul art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei 25 august 2006 şi nr. 0076491 din 15 noiembrie 2006, aşa cum de credit este specificat faptul că „Banca îşi rezervă dreptul au fost formulate la încheierea celor două convenţii, sunt clauze de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând abuzive. împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii Tribunalul reţine, pentru ambele convenţii de credit, că potrivit astfel modificată se aplică de la data comunicării”. Secţiunii 3, intitulată marginal „Dobânda curentă”, pct. 2, din Instanţa constată că aceste prevederi contractuale constituie Condiţiile Generale ale Convenţiei, „rata dobânzii curente este o clauză abuzivă, astfel cum este aceasta definită de Legea fixă sau variabilă, exprimată în formă procentuală (ex. x%), nr. 193/2000. Astfel, potrivit art. 4 din această lege, constituie o valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale”. clauză abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată Potrivit pct. 3 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, rata direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte dobânzii curente este fixă, de 5,95% pe an. Potrivit literei d) prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului al aceluiaşi punct, cu privire la care reclamantul a solicitat să şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ se constate că reprezintă o clauză abuzivă, „banca îşi rezervă între drepturile şi obligaţiile părţilor. În Anexa la lege sunt dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii enumerate acele prevederi contractuale care sunt considerate unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând clauze abuzive, la lit. a) fiind stipulate acele dispoziţii împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica în mod unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv modificată se va aplica de la data comunicării”. specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea Contractul de credit bancar încheiat între recurentă şi intimaţi acestuia. intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are În speţă sunt întrunite condiţiile legale ca această clauză să calitatea de consumator, iar banca de comerciant. fie declarată abuzivă, întrucât reclamanţii au calitatea de Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele consumatori, în sensul definit de lege, iar banca de comerciant, încheiate între comercianţi şi consumatori reprezintă actul normativ contractul încheiat fiind unul standard. În momentul în care a care transpune şi implementează Directiva nr. 93/13/CEE. fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o

115

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

convenţiei, comision de rezervă 1,85% p.a lunar la scadenţa anuităţilor, calculat la soldul creditului, care se aplică pentru o perioadă de maximum 24 de luni, dar cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2008, garantat prin instituirea în favoarea băncii a unei ipoteci de gradul II asupra apartamentului proprietatea împrumutaţilor.

Clauză abuzivă în contractele de credit. Revizuirea unilaterală a ratei dobânzii. Schimbări semnificative pe piaţa monetară

poziţie inegală în raport cu banca, iar contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea co-contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă. Conform art. 4 alineatul ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Această clauză, care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda, nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menţionat generic drept „schimbări semnificative pe piaţa monetară”. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională cu schimbarea semnificativă pe piaţa monetară, invocată de Bancă.

116

Prin neindividualizarea în niciun mod a elementelor care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să dea băncii acest drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Prin majorarea în acest fel a dobânzii s-a creat un dezechilibru semnificativ în ceea ce îl priveşte pe consumator, întrucât dobânda a crescut fără ca acesta să aibă posibilitatea să verifice baza reală a acestei creşteri, oferind Băncii dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înştiinţat. În consecinţă, pentru considerentele arătate, se constată caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. 0136936 din 7 decembrie 2007, prima instanţă în mod corect dispunând anularea acestei clauze. Faţă de cele arătate, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi C.G. şi C.M., împotriva Sentinţei civile nr. 1696 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Făgăraş, pe care o va menţine.

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

JURISPRUDENŢĂ CIVILĂ

PANDECTELE ROMÂNE!

Un nou format, un nou concept editorial, o nouă echipă.

117

JURISPRUDENŢĂ PROCESUAL CIVILĂ Ordonanţă preşedinţială. Instanţa competentă atunci când cererea asupra fondului este introdusă la o instanţă aparent necompetentă Fișă sinteticăTM SURSA

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 601 din 14 februarie 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

civil, regulator competenţă, recurs

CUVINTE CHEIE

regulator competenţă, obligaţie de a face, ordonanţă preşedinţială, excepţie necompetenţă materială

REFERINŢE

C. pr. civ., art. 22 alin. (2), art. 22 alin. (5), art. 581 alin. (2); ÎCCJ, decizia în interesul legii nr. 32 din 9 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, sentinţa civilă nr. 7212 din 24 mai 2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 11976 din 22 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, sentinţa civilă nr. 99 din 17 septembrie 2012

SITUAŢIA DE FAPT

PROBLEMELE DE DREPT

Reclamanta a depus o cerere de ordonanţă preşedinţială având ca obiect eliberarea acceptului de retransmise a unor programe TV la Tribunalul Bucureşti. Acesta a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti, considerând că este vorba despre o obligaţie de a face, instanţă care la rândul ei şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului, ivindu-se un conflict negativ de competenţă. Ulterior depunerii cererii de ordonanţă preşedinţială, pe rolul Tribunalului Bucureşti a fost înregistrată cererea de drept comun cu prim termen de judecată după data soluţionării conflictului negativ de competenţă. Care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de ordonanţă preşedinţială având ca obiect o obligaţie de a face, neevaluabilă, atunci când cererea asupra fondului s-a depus ulterior la o instanţă de alt grad, aparent necompetentă material, dar care încă nu şi-a verificat competenţa?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Competenţa materială de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială se stabileşte potrivit obiectului dedus judecăţii, aşa cum rezultă din descrierea reclamantului făcută în cerere, chiar dacă cererea asupra fondului a fost depusă pe rolul unei instanţe de alt grad, însă aceasta din urmă nu a avut un prim termen de judecată pentru a-şi verifica competenţa materială.

MOTIVELE INSTANŢEI

Atâta timp cât reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile şi nici nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului, acesta se circumscrie obligaţiei de „a face”, referindu-se la îndatorirea debitorilor unui raport juridic de a săvârşi anumite fapte juridice. Este adevărat că procedura specială a ordonanţei poate fi anterioară judecăţii în fond a litigiului sau incidentă judecăţii de fond şi că cererea se introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, însă, în speţă, raportat la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii – „obligaţie de a face”, neevaluabilă în bani –, atâta vreme cât instanţa învestită cu soluţionarea fondului dreptului nu şi-a verificat competenţa, aparenţa sub acest aspect este în favoarea unei alte instanţe de alt grad decât aceea învestită cu soluţionarea cererii de drept comun, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială conform plenitudinii de jurisdicţie al judecătoriilor.

Asupra recursurilor de faţă: Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC F.S.R. SRL a solicitat, pe calea ordonanţei preşedinţiale, obligarea

118

pârâtelor SC A.T.G. SA şi SC I.P. SRL la eliberarea acceptului de retransmise al programelor A.1, A.2, A.3, G.Tv. şi E.Tv. Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7212 din 24 mai 2012, în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. b) C. pr. civ., raportat la pct. 1 C. pr. civ., a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, şi în raport de obiectul acţiunii, obligarea pârâtelor pe cale de ordonanţă preşedinţială la eliberarea acceptului de retransmisie al programelor A.1, A.2, A.3, G.Tv. şi E.TV, a apreciat ca fiind neevaluabil în bani (obligaţia de a face), a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Prin sentinţa civilă nr. 11976 din 22 iunie 2012, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, considerând că obiectul litigiului era evaluabil în bani, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) şi art. 581 alin. (2) C. pr. civ., a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat ivirea conflictului negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea emiterii regulatorului de competenţă. Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 99 din 17 septembrie 2012, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (5) C. pr. civ., soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. b) C. pr. civ., raportat la art. 1 pct. 1 C. pr. civ., a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC F.S.R. SRL şi pe pârâtele SC A.T.G. SA, SC I.P. SRL, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. În argumentarea acestei sentinţe, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, întrucât reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile şi

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

nici nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului potrivit dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. pr. civ., Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a considerat în mod justificat că acesta se circumscrie obligaţiei de „a face”, referindu-se la îndatorirea debitorilor unui raport juridic de a săvârşi anumite fapte juridice.

Apel Bucureşti nu a analizat competenţa instanţei conform prevederilor legale aplicabile cererii de ordonanţă preşedinţială, şi a confundat categoria obligaţiilor de a face cu cea a obligaţiilor neevaluabile în bani. Recurenta susţine că raportarea instanţei la data introducerii cererii privind fondul este nelegală, întrucât prevederile art. 581 alin. (2) şi (3) subliniază că ordonanţa preşedinţială se va judeca la instanţa competentă să judece fondul, indiferent dacă s-a înregistrat sau nu cererea privind fondul şi se poate da chiar şi când există judecata asupra fondului, ceea ce per a contrario înseamnă că se poate da şi când nu există judecată asupra fondului.

S-a reţinut că, în această situaţie, respectând principiul disponibilităţii, potrivit căruia titularii de drepturi civile au libertatea de a le exercita, potrivit propriei lor aprecieri şi de a le decide soarta juridică, Tribunalul Bucureşti, în mod corect constatând că obiectul litigiului era unul neevaluabil în bani, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. b) C. pr. civ. raportat la art. 1 pct. 1 C. pr. civ. şi art. 159 pct. 2 C. pr. civ., a declinat competenţa materială de regulator de competenţă Invocând decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta consideră că soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei cererea formulată are un puternic caracter Sectorului 1 Bucureşti. patrimonial, tinzându-se la protejarea unui drept patrimonial, Faptul că, ulterior introducerii cererii de ordonanţă preşedinţială, a unui drept de creanţă născut din Contractul de retransmisie, pe rolul Tribunalului Bucureşti a fost înregistrată, la data de 16 contract în baza căruia are dreptul de a retransmite canalele mai 2012, cererea de drept comun cu prim termen de judecată pârâtei în schimbul plăţii unor tarife. la data de 7 decembrie 2012, nu este în măsură să atragă în mod automat incidenţa dispoziţiilor art. 581 alin. (2) C. pr. civ., atâta Recurenta apreciază că, competenţa nu se determină prin vreme cât instanţa învestită cu soluţionarea fondului dreptului raportare la modul în care părţile înţeleg să evalueze cererea, nu şi-a verificat competenţa, iar aparenţa sub acest aspect ar fi ci la valoarea efectivă a acesteia, pe care instanţa are obligaţia în favoarea unei alte instanţe de alt grad decât aceea învestită să o aprecieze. cu soluţionarea cererii de drept comun. Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, Într-o atare situaţie, verificarea competenţei materiale a instanţei modificarea sentinţei recurate în sensul considerării obiectului învestită cu soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială fiind cererii de chemare în judecată ca fiind evaluabil în bani, cererea solicitată de către pârâte, instanţa (Tribunalul Bucureşti) avea fiind de competenţa Tribunalului Bucureşti. obligaţia [potrivit art. 158 alin. (1) C. pr. civ.] punerii în discuţie a Recursul pârâtei SC A.T.G. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile propriei competenţe şi a stabilirii instanţei competente în cazul art. 3041 C. pr. civ., în motivarea căruia recurenta a susţinut, în în care s-ar fi declarat necompetent, şi atâta vreme cât în cazul esenţă, că este criticabilă argumentaţia Curţii de Apel Bucureşti cererii de drept comun verificarea competenţei nu avusese loc. referitoare la criteriul în funcţie de care a stabilit caracterul S-a apreciat că, într-o astfel de împrejurare, Tribunalul Bucureşti învestit iniţial cu cererea de ordonanţă preşedinţială considerând că, în raport de obiectul litigiului neevaluabil în bani, competentă să soluţioneze fondul dreptului dedus judecăţii, ar fi potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b) C. pr. civ. raportat la art. 1 pct. 1 C. pr. civ., Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în mod corect a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei întemeiată pe dispoziţiile art. 581 alin. (1) C. pr. civ. în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. În consecinţă, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile legale menţionate, iar potrivit naturii obiectului litigiului, respectiv îndeplinirea unei obligaţii de „a face”, competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. Împotriva acestei sentinţe reclamanta SC F.S.R. SRL şi pârâta SC A.T.G. SA au declarat recurs. Recursul reclamantei SC F.S.R. SRL În motivarea recursului reclamanta a susţinut, în esenţă, că în soluţionarea conflictului de competenţă, Curtea de

neevaluabil în bani a obiectului litigiului conform căruia reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile şi nici nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului. Astfel, recurenta susţine că nu partea este cea care stabileşte în mod unilateral, axiomatic şi necenzurabil caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al acţiunii, ci acesta este atributul exclusiv al instanţei. Chiar şi în măsura în care obiectul dedus judecăţii reprezintă o obligaţie de a face, susţine recurenta, acest aspect nu exclude posibilitatea evaluării în bani a obiectului cererii, în condiţiile în care acelei obligaţii de a face îi revine dreptul corelativ la remunerare, expres reglementat contractual. În opinia recurentei, simpla declinare de către Tribunalul Bucureşti a competenţei de soluţionare către Judecătoria Sectorului 1 nu atrage în mod obligatoriu competenţa acesteia din urmă instanţe în a judeca cererea de ordonanţă preşedinţială.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul stabilirii competenţei materiale a Tribunalului Bucureşti de rejudecare a cauzei.

119

Ordonanţă preşedinţială. Instanţa competentă atunci când cererea asupra fondului este introdusă la o instanţă aparent necompetentă

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. Având în vedere că ambele recursuri privesc aceleaşi critici referitoare la stabilirea competenţei în soluţionarea cauzei, Înalta Curte va proceda la o analiză unitară a acestora. Chestiunea de drept supusă controlului judiciar prin prezentele recursuri vizează stabilirea instanţei competente material să soluţioneze ordonanţa preşedinţială formulată de reclamanta SC F.S.R. SRL. Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti.

mod justificat că acesta se circumscrie obligaţiei de „a face”, referindu-se la îndatorirea debitorilor unui raport juridic de a săvârşi anumite fapte juridice. Este adevărat că procedura specială a ordonanţei poate fi anterioară judecăţii în fond a litigiului sau incidentă judecăţii de fond, şi că cererea se introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, însă, în speţă, raportat la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii – „obligaţie de a face”, neevaluabilă în bani –, aşa cum corect a sesizat şi instanţa de emitere a regulatorului de competenţă, atâta vreme cât instanţa învestită cu soluţionarea fondului dreptului nu şi-a verificat competenţa, aparenţa sub acest aspect este în favoarea unei alte instanţe de alt grad decât aceea învestită cu soluţionarea cererii de drept comun, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială conform art. 1 pct. 1 C. pr. civ.

Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă.

În acest context, făcând analiza motivelor de recurs invocate, prin care se susţine că cele două instanţe (tribunal, curte de apel) au făcut o greşită apreciere a dreptului pe care se fundamentează „cererea principală”, se va reţine ca nefondată această critică, faţă de art. 1 pct. 1 C. pr. civ., care consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie al judecătoriilor, cum legal a fost reţinut şi de cele două instanţe la calificarea acţiunii în justiţie promovată de titularul cererii de ordonanţă preşedinţială.

Din perspectiva celor enunţate se constată că, în emiterea regulatorului de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, în mod corect, că atâta timp cât reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile şi nici nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului, s-a considerat în

Pentru considerentele mai sus înfăţişate, Înalta Curte constatând că sentinţa recurată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti respectă dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ca primă instanţă, va respinge recursurile ca nefondate.

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie al judecătoriilor.

120

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

JURISPRUDENŢĂ PROCESUAL CIVILĂ

121

Cheltuieli de judecată în acţiunea în grăniţuire. Cheltuieli ale grănițuirii. Înţelesul dispoziţiilor art. 584 C. civ.

Cheltuieli de judecată în acţiunea în grăniţuire. Cheltuieli ale grănițuirii. Înţelesul dispoziţiilor art. 584 C. civ. Fișă sinteticăTM SURSA

Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 4446 din 26 octombrie 2012

INDEXAREA INSTANŢEI

civil, acţiune în grăniţuire, recurs

CUVINTE CHEIE

cheltuieli de judecată, acţiune în grăniţuire, culpă procesuală, expertiză

REFERINŢE

C. civ. art. 584;C. pr. civ. art. 274 alin. (1); Judecătoria Baia Mare, sentinţa civilă nr. 8490 din 4 octombrie 2011; Tribunalul Maramureş, decizia civilă nr. 163/A din 07.06.2012

SITUAŢIA DE FAPT

În cadrul judecării acţiunii în grăniţuire formulată de reclamanta R.M., în contradictoriu cu pârâtul J.V., instanţa a stabilit linia de hotar între proprietăţile părţilor potrivit raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul O. Din probaţiunea administrată a rezultat că pârâtul nu are nicio culpă procesuală, nu foloseşte nicio suprafaţă din terenul proprietatea reclamantei, iar gardul despărţitor existent între cele două terenuri este amplasat corect. Cu toate acestea pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei 50% din cheltuielile de judecată, respectiv 750 lei onorar expert şi 600 lei onorar avocat, cu motivarea că expertiza profită şi pârâtului.

PROBLEMELE DE DREPT

SOLUŢIA INSTANŢEI

MOTIVELE INSTANŢEI

Cheltuielile de judecată prilejuite de judecarea unei acţiuni civile având ca obiect grăniţuirea sunt considerate cheltuieli ale grăniţuirii, urmând a fi suportate de ambii proprietari sau vor fi suportate de partea aflată în culpă procesuală? Cheltuielile la care se referă art. 584 C. civ. sunt acelea necesare pentru trasarea limitelor în modul decis de instanţa de judecată şi nu cheltuielile de judecată suportate de părţi pentru soluţionarea acţiunii în grăniţuire. În consecinţă, acest text legal stabileşte faptul că doar cheltuielile grăniţuirii se reduc la jumătate, astfel încât cheltuielile de judecată efectuate de către părţi pentru soluţionarea unei acţiuni civile având ca obiect grăniţuirea unor terenuri învecinate se suportă de către partea care a pierdut procesul, având în vedere culpa procesuală a acesteia. Din interpretarea art. 274 alin. (1) C. pr. civ. rezultă că temeiul acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Cheltuielile la care se referă art. 584 C. civ. sunt acelea necesare pentru trasarea limitelor în modul decis de instanţa de judecată şi nu cheltuielile de judecată suportate de părţi pentru soluţionarea acţiunii în grăniţuire. Abia după rămânerea irevocabilă a hotărârii, în caz de admitere a grăniţuirii, se pot efectua lucrările pentru grăniţuire; anterior acestui moment nu se poate discuta de grăniţuire, prin urmare nici de cheltuieli în acest sens, astfel că nu se pot confunda nici din punct de vedere temporal şi nici ca şi conţinut noţiunile de cheltuieli de judecată cu cea de cheltuieli ale grăniţuirii.

Prin sentinţa civilă nr. 8490 din data de 4 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, a fost admisă acţiunea civilă formulată şi precizată de către reclamanta R.M., în contradictoriu cu pârâtul J.V. S-a stabilit linia de hotar între terenul aflat în proprietatea reclamantei înscris terenul aflat în proprietatea pârâtului, pe aliniamentul 2-9-8-3, aşa cum reiese din Anexa 1 la raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul O.S. S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capetelor de cerere privind obligarea pârâtului să lase acesteia în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul în suprafaţă de 30 mp pe care îl ocupă fără titlu şi obligarea pârâtului să ridice gardul despărţitor pe care l-a edificat pe terenul revendicat. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei 50% din cheltuielile de judecată, respectiv 750 lei onorar expert şi 600 lei onorar avocat.

122

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul J.V., solicitând instanţei admiterea acestuia şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate ca netemeinică sau chiar lipsită de obiect, înlăturând totodată şi dispoziţia privind obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, cu cheltuieli de judecată în apel. Prin decizia civilă nr. 163/A din 07.06.2012 a Tribunalului Maramureş a fost admis apelul declarat de apelantul J.V., împotriva sentinţei civile nr. 8490 din data de 4 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare, care a fost schimbată în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului să plătească reclamantei 50% din cheltuielile de judecată, respectiv 750 lei onorariu pentru expert şi 600 lei onorariu avocat. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. Analizând sentinţa apelată, tribunalul a reţinut următoarele: În mod corect judecătoria a stabilit linia de hotar dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul punctelor 2-9-8-3, evidenţiate în anexa 1 la lucrarea de expertiză, respectiv pe poziţia actuală a gardului existent între cele două terenuri. În sensul art. 584 C. civ., în vigoare la momentul înregistrării acţiunii, grăniţuirea constituie o operaţiune de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre proprietăţile învecinate. În caz de conflict, aceasta se realizează pe cale judecătorească nu numai atunci când între proprietăţi nu au existat niciodată semne exterioare de hotar, ci şi atunci când atare semne există, dar sunt controversate, situaţie în care ea implică şi o revendicare. Prin urmare, acţiunea în grăniţuire este admisibilă şi are obiect, chiar dacă din concluziile raportului de expertiză efectuat a rezultat că linia de mejdă este pe aliniamentul gardului existent. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 584 C. civ., în vigoare la momentul introducerii cererii, „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate”.

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Cheltuielile la care se referă textul de lege sunt acelea necesare pentru trasarea limitelor în modul decis de instanţă, iar nu cheltuielile de judecată.

Acţiunea în grăniţuire este admisibilă chiar dacă între proprietari există hotar exterior ori de câte ori acesta nu a fost stabilit prin înţelegerea proprietarilor celor două fonduri limitrofe sau prin hotărâre judecătorească.

Raportat la considerentele mai sus-expuse, în temeiul art. 296 C. pr. civ., tribunalul a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 8490 din data de 4 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Baia Mare şi a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului să plătească reclamantei 50% din cheltuielile de judecată, respectiv 750 lei onorariu pentru expert şi 600 lei onorariu avocat. În baza art. 274 alin. (1), coroborat cu art. 298 C. pr. civ., tribunalul a obligat intimata R.M. la plata către apelantul J.V. a sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, apreciate ca fiind corespunzătoare motivului de apel admis. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.M., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului formulat în cauza şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi cheltuieli de judecata în cuantum de 350 lei în apel si 350 lei în recurs. În motivarea recursului recurenta a arătat că în fapt: hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii. Conform art. 584 C. civ., orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa, cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate. Prin acţiunea introductivă de instanţa reclamanta a chemat în judecată pe vecinul său, intimatul din acest dosar, pentru a se stabili linia de hotar, având în vedere faptul că de mai mult timp se purtau discuţii contradictorii între cele două părţi cu privire la acest aspect. S-a mai formulat şi un petit de revendicare şi de ridicare de construcţii la care s-a renunţat pe parcursul judecării cauzei în faţa primei instanţe. Luând în considerare dispoziţia legală sus-menţionată, prima instanţa a procedat în mod corect, obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50%. Instanţa de apel a interpretat diferit atât dispoziţiile art. 584 C. civ. cât şi cele cuprinse în art. 274 alin. (1) C. pr. civ., apreciind că sumele la care a fost obligat pârâtul nu reprezintă cheltuieli legate de trasarea hotarului conform limitelor stabilite de instanţă ci sunt simple cheltuieli de judecată care ar excede dispoziţiei legale speciale în materie de grăniţuire. Aceasta abordare este greşită din punctul de vedere al recurentei deoarece operaţiunea complexă a stabilirii liniei de hotar implică însăşi demararea procedurii judiciare necesare în acest sens, atunci când nu exista înţelegere între vecini. Art. 584 C. civ. circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof de a pretinde vecinului sau, prin acţiune în justiţie ori amiabil, stabilirea hotarului real ce trebuie să separe fondurile învecinate şi marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele: Potrivit art. 274 alin. (1) C. pr. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Din interpretarea acestui text legal rezultă că temeiul acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Totodată, art. 584 C. civ. statuează că, orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate. Cheltuielile la care se referă art. 584 C. civ. sunt acelea necesare pentru trasarea limitelor în modul decis de instanţa de judecată şi nu cheltuielile de judecată suportate de părţi pentru soluţionarea acţiunii în grăniţuire. În consecinţă, acest text legal stabileşte faptul că doar cheltuielile grăniţuirii se reduc la jumătate astfel încât cheltuielile de judecată efectuate de către părţi pentru soluţionarea unei acţiuni civile având ca obiect grăniţuirea unor terenuri învecinate se suportă de către partea care a pierdut procesul având în vedere culpa procesuală a acesteia, motiv pentru care în mod corect instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 584 C. civ. şi a înlăturat obligaţia pârâtului de plata cheltuielilor de judecată de la fond pe acest temei, şi în condiţiile în care acesta nu a avut culpă procesuală. Chiar dacă operaţiunea de stabilire a liniei de hotar implică însăşi demararea procedurii judiciare necesare în acest sens, atunci când nu există înţelegere între vecini, aceasta nu schimbă raţionamentul pentru că în faza de judecată textul de legal de acordare a cheltuielilor de judecată este art. 274 C. pr. civ. iar în etapa ulterioară judecăţii cheltuielile necesare pentru grăniţuire se stabilesc potrivit art. 584 C. civ. Mai trebuie relevat că abia după rămânerea irevocabilă a hotărârii, în caz de admitere a grăniţuirii, se pot efectua lucrările pentru grăniţuire, anterior acestui moment nu se poate discuta de grăniţuire, prin urmare nici de cheltuieli în acest sens, astfel că nu se pot confunda nici din punct de vedere temporal şi nici ca şi conţinut noţiunile de cheltuieli de judecată cu cea de cheltuieli ale grăniţuirii. Faptul că ambele sintagme conţin cuvântul „cheltuieli“ nu poate duce la confuzie şi identitate de conţinut pentru că desemnează chestiuni diferite. În temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) şi art. 299 şi urm. C. pr. civ., curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 C. pr. civ. În temeiul prevederilor art. 274 C. pr. civ., obligă pe recurenta R.M., aflată în culpă procesuală faţă de respingerea recursului, să plătească intimatului J.V. suma de 300 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat potrivit chitanţei.

123

JURISPRUDENŢĂ PROCESUAL CIVILĂ

Pe de altă parte, nu se poate reţine nicio culpă procesuală în sarcina apelantului-pârât, în sensul art. 274 alin. (1) C. pr. civ., În drept a invocat art. 304 pct. 9 C. pr. civ., art. 584 C. civ. atâta timp cât din probaţiunea administrată a rezultat Pârâtul J.V. prin întâmpinare a solicitat respingerea că acesta nu foloseşte nicio suprafaţă din terenul grănițuire recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate proprietatea reclamantei, iar gardul despărţitor existent în totalitate. între cele două terenuri este amplasat corect.

Revizuire. Hotărâri potrivnice. Inadmisibilitate atunci când hotărârile sunt pronunţate în aceeaşi cauză

Revizuire. Hotărâri potrivnice. Inadmisibilitate atunci când hotărârile sunt pronunţate în aceeaşi cauză Fișă sinteticăTM SURSA

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 76 din 16 ianuarie 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

litigii de muncă, contestaţie decizie, revizuire

CUVINTE CHEIE

revizuire, hotărâri potrivnice, inadmisibilitate

REFERINŢE

C. pr. civ., art. 322 pct. 7

SITUAŢIA DE FAPT

Contestatorul a solicitat anularea unei decizii de concediere, reîncadrarea sa în funcţie şi plata tuturor drepturilor salariale indexate şi reactualizate. Dosarul său a cunoscut mai multe faze procesuale, în cele din urmă, acesta formulând o cerere de revizuire întemeiată şi pe existenţa unor hotărâri potrivnice, respectiv o decizie a Curţii de Apel Braşov de desfiinţare şi trimitere a cauzei spre rejudecare în fond la prima instanţă şi o decizie pronunţată în contestaţie în anulare de aceeaşi instanţă, prin care s-a admis contestaţia şi s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului.

PROBLEMELE DE DREPT

Este admisibilă revizuirea pentru existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate în stadiile procesuale diferite ale aceluiaşi dosar?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. pr. civ., este necesar ca cele două hotărâri potrivnice să fie pronunţate în două dosare separate, în aşa fel încât soluţionarea celei de-a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a soluţiei pronunţate în prima. Revizuirea unor hotărâri pronunţate în soluţionarea aceluiaşi dosar, dar în stadii procesuale diferite este inadmisibilă.

MOTIVELE INSTANŢEI

Atât hotărârea supusă revizuirii, cât şi cele faţă de care se afirmă contrarietatea, sunt pronunţate în cadrul aceluiaşi proces, în faze procesuale diferite. Revizuentul susţine contrarietatea deciziei finale a instanţei de recurs, în raport cu o altă decizie a instanţei de recurs într-un ciclu procesual anterior şi cu o decizie pronunţată în contestaţie în anulare, ceea ce este inadmisibil pe calea revizuirii. „Una şi aceeaşi pricină” în sensul art. 322 pct. 7 C. pr. civ., nu semnifică situaţia pronunţării a două hotărâri, în acelaşi proces, în stadii procesuale diferite ale acestuia. Textul are în vedere întrunirea condiţiei triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, cu privire la două cereri de chemare în judecată distincte, soluţionate în două dosare separate.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2012 pe rolul acestei instanţe, revizuentul M.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 464 din 7 martie 2012, pronunţată de Curtea de apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, invocând motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 şi pct. 7 C. pr. civ. Sub aspectul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2, se susţine că, din eroare, instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât intimata nu a invocat prin întâmpinarea depusă la termenul din data de 12 august 2010 excepţia tardivităţii, instanţa pronunţându-se asupra unei excepţii care nu s-a cerut. Tot din eroare, instanţa nu s-a pronunţat asupra unor lucruri cerute. Revizuentul susţine că instanţa, în rejudecare, nu a respectat îndrumările date prin decizia nr. 651 din 24 mai 2011, şi a omis să se pronunţe cu privire la modalitatea de comunicare a deciziei de concediere emisă de intimată sub nr. 98/2009 şi momentul de la care a început să curgă termenul de contestare. De asemenea, au fost nesocotite şi dispoziţiile date prin decizia irevocabilă nr. 775 din 14 iunie 2011, prin care s-a dispus pentru instanţa de rejudecare după casare să analizeze cauza şi prin prisma celorlalte motive de recurs invocate, cu precădere procedura de comunicare a deciziei de concediere nr. 98/2009, ţinând cont că şi în această materie se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă cum dispune expres art. 268 alin. (1) coroborat cu art. 275 C. muncii. 124

În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. pr. civ., se susţine că hotărârea atacată este contrară deciziilor nr. 651 şi nr. 775 pronunţate de aceeaşi instanţă. Examinând cererea de revizuire, în raport de condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 C. pr. civ., astfel cum statuează art. 326 alin. (3) C. pr. civ., Înalta Curte constată următoarele: Litigiul soluţionat irevocabil prin hotărârea a cărei revizuire se solicită a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâta SC P.C. SA Braşov, prin care s-a solicitat să se anuleze Decizia nr. 98 emisă la data de 8 mai 2009, să fie reîncadrat reclamantul în funcţia avută anterior în cadrul societăţii pârâte, şi să fie obligată pârâta la plata tuturor drepturilor salariale indexate şi reactualizate, calculate din data de 8 mai 2009 şi până la data reîncadrării efective a reclamantului. Prin sentinţa civilă nr. 1558 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Covasna a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ca rămasă fără obiect şi a respins ca tardivă cererea contestatorului M.V. în contradictoriu cu pârâta SC P.C. SA Braşov. Această hotărâre a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 241 din 25 februarie 2011, prin care Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Covasna. Împotriva acestei decizii a declarat contestaţie în anulare, reclamantul M.V., invocând dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. pr. civ. Prin decizia civilă nr. 651 din 24 mai 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.V. împotriva deciziei civile nr. 241 din 25 februarie 2011 a aceleiaşi instanţe, pe care a anulat-o şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului. Prin decizia nr. 775 din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis recursul declarat de contestatorul M.V. împotriva sentinţei civile nr. 1558 din 18 noiembrie 2010, pronunţată MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

de Tribunalul Covasna, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Covasna. După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 29 iunie 2011.

Prin decizia civilă nr. 464 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins recursul declarat de recurentul contestator M.V. împotriva sentinţei civile nr. 2283 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Covasna, pe care a menţinut-o. În motivarea acestei hotărâri, instanţa de recurs a reţinut că recurentul nu a invocat niciunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile procedurale, iar împrejurarea că excepţia de tardivitate nu a fost invocată de către intimată nu se circumscrie prevederii art. 304 pct. 5 C. pr. civ., de natură să atragă neregularitatea prevăzută sub sancţiunea nulităţii. S-a arătat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. (4) C. muncii, întrucât actul emis de intimată constând în Decizia nr. 98 din 8 mai 2009 reprezintă doar un act de constatare a încetării de drept a raporturilor de muncă de către angajator, şi nu o decizie de sancţionare, situaţie în care angajatorul are obligaţia comunicării deciziei în modalitatea prevăzută de norma specială.

În speţă, prin decizia nr. 464 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins recursul reclamantului, menţinând astfel situaţia de fapt şi soluţia dată de instanţa de fond raportului juridic dedus judecăţii. Această manieră de rezolvare a litigiului nu reprezintă o evocare a fondului, pentru ca soluţia să fie, în principiu susceptibilă de revizuire, cel puţin din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. pr. civ. (care vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut). Constatând că nu există niciun impediment în aplicarea dispoziţiilor art. 322 C. pr. civ. sub aspectul condiţiei de admisibilitate privind evocarea fondului prin hotărârea supusă revizuirii, atunci când ea este pronunţată de o instanţă de recurs, Înalta Curte constată că decizia nr. 464 din 7 martie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, nu îndeplineşte această condiţie, astfel încât cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. pr. civ. este inadmisibilă.

Instanţa de recurs a constatat că, indiferent de În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. momentul luării la cunoştinţă despre conţinutul hotărâri potrivnice 322 pct. 7 C. pr. civ., căruia i se recunoaşte în doctrină deciziei nr. 98 din 8 mai 2009, respectiv la data şi în practica judecătorească, posibilitatea invocării înregistrării contestaţiei în anulare din 28 aprilie şi în cazul hotărârilor instanţelor de recurs care nu 2010, data introducerii primei contestaţii împotriva acestei evocă fondul, Înalta Curte constată că intervine un alt argument de decizii, 3 decembrie 2009 sau la termenul din 15 martie 2010, inadmisibilitate, respectiv acela că, atât hotărârea supusă revizuirii, când i-a fost comunicată în formă scrisă, excepţia de tardivitate cât şi cele faţă de care se afirmă contrarietatea, sunt pronunţate în este întemeiată în raport cu data introducerii acţiunii care cadrul aceluiaşi proces, în faze procesuale diferite. conchide datei de 1 iulie 2010. Or, „una şi aceeaşi pricină”, în sensul art. 322 pct. 7 C. pr. civ., S-a reţinut că este nefondată şi susţinerea din recurs care nu semnifică situaţia pronunţării a două hotărâri, în acelaşi vizează desfacerea abuzivă a contractului de muncă, precum proces, în stadii procesuale diferite ale acestuia. Textul are în şi neîndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond în emiterea şi vedere întrunirea condiţiei triplei identităţi, de părţi, obiect şi comunicarea Deciziei nr. 98/2009, în condiţiile existenţei unei cauză, cu privire la două cereri de chemare în judecată distincte, solicitări a reclamantului de încetare a raporturilor de muncă şi soluţionate în două dosare separate, în aşa fel încât soluţionarea a comunicării acordului societăţii în acest sens. celei de-a doua a adus atingere puterii de lucru judecat a soluţiei În finalul considerentelor, instanţa de recurs a arătat că prin pronunţate în prima. hotărârile judecătoreşti anterioare s-a statuat cu putere de lucru În situaţia din speţă, această cerinţă nu este îndeplinită, judecat că reclamantul nu mai poate pretinde reintegrarea sa revizuentul susţinând contrarietatea deciziei finale a instanţei în funcţia deţinută anterior, ca o consecinţă a încetării legale a de recurs, în raport cu a altă decizie a instanţei de recurs într-un raporturilor de muncă. ciclu procesual anterior (decizia civilă nr. 775 din 14 iunie 2011 Hotărârea astfel motivată de instanţa de recurs este atacată pe a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori calea cererii de revizuire, susţinându-se, ca motive de revizuire, şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale de desfiinţare şi trimitere a cauzei spre rejudecare în fond la prima instanţă) şi cele prevăzute de art. 322 pct. 2 şi pct. 7 C. pr. civ. cu o decizie pronunţată în contestaţie în anulare (decizia civilă Înalta Curte găseşte cererea inadmisibilă, pentru următoarele nr. 651 din 24 mai 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi considerente: pentru cauze cu minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări Calea extraordinară de atac a revizuirii se poate exercita, astfel sociale, de admitere a contestaţiei în anulare şi rejudecare a cum prevede art. 322 C. pr. civ., împotriva hotărârilor rămase recursului), ceea ce este inadmisibil pe calea revizuirii. definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi În raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea împotriva hotărârilor date în recurs, atunci când evocă fondul. de revizuire formulată de revizuentul M.V. împotriva deciziei În principiu, cerinţa evocării fondului este necesară pentru civile nr. 464 din 7 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel admisibilitatea cererii de revizuire în toate situaţiile în care Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, litigii de hotărârea supusă revizuirii este dată de instanţa de recurs. muncă şi asigurări sociale, ca inadmisibilă.

125

JURISPRUDENŢĂ PROCESUAL CIVILĂ

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2283 din 27 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Covasna, au fost respinse excepţiile autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei de interes, invocate de partea intimată, a fost admisă excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, şi în consecinţă a fost respinsă ca tardiv introdusă contestaţia formulată de contestatorul M.V. în contradictoriu cu intimata SC P.C. SA Braşov.

Cu titlu de excepţie, în doctrină şi în practica judiciară s-a reţinut că, în cazul unora dintre motivele de revizuire, cum ar fi pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. pr. civ. (pentru condamnarea judecătorului), de art. 322 pct. 7 şi pct. 8 C. pr. civ. (existenţa unor hotărâri definitive potrivnice şi împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa), pot fi revizuite toate hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, chiar dacă prin ele nu se evocă fondul.

JURISPRUDENŢĂ PENALĂ Infracţiuni prevăzute de legi speciale. Conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Noţiunea de drum public Fișă sinteticăTM SURSA

Curtea de Apel Ploieşti, decizia penală nr. 1324 din 9 octombrie 2012

INDEXARE INSTANŢEI

penal, infracțiuni rutiere, recurs

CUVINTE CHEIE

drum public, drum închis circulaţiei, infracţiune, îmbibaţie alcoolică, administratorul drumului

REFERINŢE

O.U.G. nr. 195/2002, art. 1 alin. (3), art. 6 pct. 14, art. 87 alin. (1); C. pr. pen., rt. 365, art. 360, art. 314 Judecătoria Târgovişte, sentinţa penală nr. 379/14.05.2012

SITUAŢIA DE FAPT

Inculpatul a fost surprins de către lucrătorii de poliţie conducând o autoutilitară pe strada Sârbilor din comuna Comişani, jud. Dâmboviţa, având o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita legală, fapt confirmat ulterior prin probele biologice recoltate şi prin expertiza medico-legală efectuată de I.N.M.L. Mina Minovici. Inculpatul cere achitarea sa pe motivul că fapta nu întruneşte elementele infracţiunii de conducere pe drumurile publice sub influenţa băuturilor alcoolice, motivând că drumul respectiv nu era drum public la data comiterii faptei, întrucât, deşi nu era declarat drum închis, acesta nu era deschis circulaţiei în mod real, deoarece se efectuau lucrări de reabilitare, semnalizate de administratorul drumului cu bandă de semnalizare.

PROBLEMELE DE DREPT

Constituie infracţiune fapta de a conduce un autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală pe un drum semnalizat ca „stradă închisă” pentru efectuarea unor lucrări de reabilitare, dar care nu are regim de drum închis circulaţiei publice, nefiind declarat ca atare de către organele abilitate?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite atâta timp cât, la data săvârşirii faptei, sectorul de drum pe care s-a circulat cu autovehiculul nu era, potrivit dispoziţiilor legale, un drum închis circulaţiei publice, ci doar un drum ce fusese semnalizat de către administratorul drumului, în legătură cu efectuarea unor lucrări de reabilitare a carosabilului.

MOTIVELE INSTANŢEI

Instalarea de către administratorul drumului public a unor mijloace de semnalizare cu bandă reflectorizantă, pentru evidenţierea unor lucrări de reabilitare a carosabilului, precum şi închiderea cel mai probabil temporară, a sectorului de drum respectiv, nu reprezintă măsuri de natură a înlătura caracterul de drum public al sectorului de drum respectiv, atâta vreme cât, aceste mijloace de semnalizare nu sunt cele prevăzute în mod expres de dispoziţiile regulamentului de aplicare a codului rutier, respectiv indicator cu semnificaţia „Accesul interzis” sau panou cu inscripţia „Drum închis circulaţiei publice”.

Întrucât inculpatul prezenta halenă alcoolică, organele de poliţie l-au supus pe acesta testării cu aparatul alcooltest Drager, rezultatul fiind de 1,10 mg/l alcool pur în aerul expirat. Ulterior, inculpatul a fost condus la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte unde i s-au recoltat două probe biologice de sânge, stabilindu-se că acesta avea, la ora 22:50, o alcoolemie de 2,25 g‰ (prima probă), respectiv 2,10 g‰ alcool pur în sânge la ora 22:50 (a doua probă). În cauză a fost efectuată o expertiză medicolegală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, prin care s-a stabilit că la momentul opririi în trafic – respectiv 10.12.2010, ora 22:10 – inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în descreştere de cca 2,35 g‰. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul P.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin prisma greşitei sale condamnări pentru infracţiunea dedusă judecăţii, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi achitarea sa. A susţinut recurentul-inculpat că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa de către instanţa de fond, fără a avea în vedere împrejurarea că drumul pe care a circulat nu era deschis circulaţiei publice. Este adevărat că a condus autoutilitara Mercedes pe strada Sârbilor din comuna Comişani, judeţul Dâmboviţa, motivat de faptul că acolo domicilia şi că avea de transportat un obiect voluminos, precum şi pentru faptul că ştia că drumul respectiv era închis circulaţiei publice.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate, următoarea situaţie de fapt:

Însă, administratorul drumului a comunicat faptul că pe timpul lucrărilor strada a fost închisă şi semnalizată cu bandă de semnalizare, aşadar chiar şi în situaţia în care primăria nu a solicitat poliţiei să declare drumul închis, totuşi acesta în mod real nu era un drum deschis circulaţiei publice, fapt dovedit prin aceea că poliţia nici nu a aplicat vreo sancţiune contravenţională recurentului.

La data de 10.12.2010, în jurul orelor 22:10, lucrătorii de poliţie din cadrul I.P.J. Dâmboviţa – Serviciul Rutier, în timp ce efectuau controlul traficului rutier pe strada Sârbilor din comuna Comişani, jud. Dâmboviţa, au oprit pentru verificări autoutilitara cu numărul de înmatriculare …. condusă de inculpatul P.I.

Ca atare, recurentul a solicitat a se constata că faptei pretins comisă îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, solicitând achitarea sa în temeiul art. 10 lit. d)

Prin sentinţa penală nr. 379/14.05.2012, Judecătoria Târgovişte, în baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată a condamnat pe inculpatul P.I., domiciliat în comuna C., jud. Dâmboviţa, fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.

126

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

C. pr. pen., sau că fapta nu este prevăzută de legea penală, în temeiul art. 10 lit. b) C. pr. pen.

drum public închiderea şi semnalizarea străzii datorită executării unor

Curtea a constatat că recursul este nefondat. În legătură cu prima dintre criticile formulate, privitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii, care, în opinia recurentului, ar fi atrasă de împrejurarea că drumul pe care acesta a circulat cu autovehiculul nu ar fi fost un drum deschis circulaţiei publice, curtea constată că prima instanţă a realizat o analiză detaliată a textelor legale ce reglementează noţiunea de drum public, înlăturând motivat apărările inculpatului. Astfel, în legătură cu regimul juridic al drumului pe care recurentul a efectuat deplasarea la momentul la care a fost surprins de către echipajul de poliţie, în mod judicios prima instanţă a observat că potrivit dispoziţiilor legale, acel sector de drum nu îşi pierduse regimul de drum deschis circulaţiei publice, chiar dacă în zona respectivă se efectuau lucrări de reabilitare a drumului. În acest sens, în mod corect prima instanţă a observat că, potrivit art. 6 pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2002, care reglementează circulaţia pe drumurile publice, „drum public” este orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice; drumurile care sunt închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile. Însă, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, autoritatea competentă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice privind iniţierea şi avizarea unor reglementări, precum şi aplicarea şi exercitarea controlului privind respectarea normelor din acest domeniu este Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Inspectoratul General al Poliţiei Române. Aşa cum în mod corect a observat şi prima instanţă, în cursul judecăţii I.P.J Dâmboviţa – Serviciul Rutier (în calitate de autoritate competentă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice în zona în care a avut loc săvârşirea infracţiunii) a comunicat faptul că, în perioada 05.11.2010-20.12.2010 nu a fost avizată instituirea vreunei restricţii pe strada Sârbilor din comuna Comişani şi nici închiderea circulaţiei publice pe această stradă. Ca atare, curtea constată că prin acest răspuns ce a fost solicitat de către recurentul inculpat, în vederea demonstrării susţinerilor sale privind regimul de circulaţie al drumului respectiv, a fost elucidat în întregime regimul circulaţiei rutiere pe strada pe care inculpatul a fost surprins în trafic, atâta timp cât, autoritatea competentă a comunicat instanţei că, respectiva stradă nu a fost închisă circulaţiei publice şi nici nu a fost supusă vreunei restricţii de circulaţie, în perioada în care a avut loc comiterea faptei. Această concluzie este întărită şi de analiza dispoziţiilor art. 3 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a Codului rutier (regulament instituit prin H.G. nr. 1391/04.10.2006, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în M. Of. nr. 876/2006), dispoziţii potrivit cărora la intrarea pe un drum care nu este deschis circulaţiei publice, proprietarul sau administratorul acestuia este obligat să instaleze, în loc vizibil, indicator cu semnificaţia „Accesul interzis” şi panou cu inscripţia „Drum închis circulaţiei publice”. Chiar dacă, potrivit adresei 1111/15.03.2012 eliberată de Primăria comunei Comişani, jud. Dâmboviţa în perioada respectivă, strada Sârbilor din această localitate a fost închisă şi semnalizată cu bandă de semnalizare reflectorizantă, totuşi, acest aspect privitor la

lucrări de reabilitare a carosabilului, nu pot avea, prin ele însele, aptitudinea de a reprezenta instituirea unei restricţii de circulaţie pe strada respectivă şi nici închiderea circulaţiei publice pe acea stradă.

Practic, închiderea şi semnalizarea cu bandă de semnalizare reflectorizantă, nu a schimbat regimul drumului respectiv din drum deschis circulaţiei publice, în drum închis circulaţiei publice, ci a reprezentat numai executarea obligaţiilor ce revin administratorului drumului public, aşa cum acestea sunt consfinţite de art. 3 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, deoarece la intrarea pe strada respectivă nu au fost instalate nici indicator cu semnificaţia „Accesul interzis” şi nici panou cu inscripţia „Drum închis circulaţiei publice”, pentru a se putea susţine că drumul ar fi fost închis circulaţiei publice. Semnificaţia noţiunii de „închidere a străzii” din adresa eliberată de Primăria comunei C., nu este şi nu poate fi aceea de „închidere a circulaţiei publice pe această stradă”, deoarece titularul dreptului de a dispune închiderea circulaţiei publice pe un anumit drum nu este primăria, ca organ al administraţiei publice locale, ci este doar Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin intermediul – Serviciului Rutier, din cadrul inspectoratului de poliţie judeţean respectiv, aşa cum prevede art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002. Cu alte cuvinte, instalarea de către administratorul drumului public a unor mijloace de semnalizare cu bandă reflectorizantă, pentru evidenţierea unor lucrări de reabilitare a carosabilului, precum şi închiderea cel mai probabil temporară, a sectorului de drum respectiv, nu reprezintă măsuri de natură a înlătura caracterul de drum public al sectorului de drum respectiv, atâta vreme cât, aceste mijloace se semnalizare nu sunt cele prevăzute în mod expres de dispoziţiile regulamentului de aplicare a codului rutier, respectiv indicator cu semnificaţia „Accesul interzis” sau panou cu inscripţia „Drum închis circulaţiei publice”. Mai mult decât atât, în condiţiile în care autoritatea competentă în stabilirea regimului de circulaţie pe sectorul de drum respectiv era I.P.J Dâmboviţa – Serviciul Rutier, iar primăria localităţii respective avea doar calitatea de administrator al drumului public, aşa cum prevăd dispoziţiile legale în vigoare, este evident că, titularul dreptului de a schimba regimul drumului public respectiv, este I.P.J Dâmboviţa – Serviciul Rutier, care a comunicat faptul că la data respectivă strada pe care recurentul s-a deplasat nu fusese închisă circulaţiei publice. Aşa fiind, curtea constată că nu poate fi primită apărarea recurentului în legătură cu neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii atât timp cât, la data săvârşirii faptei, sectorul de drum pe care acesta a circulat cu autovehiculul nu era, potrivit dispoziţiilor legale, un drum închis circulaţiei publice, ci doar un drum ce fusese semnalizat de către administratorul drumului, în legătură cu efectuarea unor lucrări de reabilitare a carosabilului. În raport de aceste argumente, curtea a constatat că, vinovăţia recurentului a fost în mod just reţinută de către prima instanţă, care a procedat la o înlăturare motivată a tuturor aspectelor invocate în apărare, astfel că soluţia de condamnare este legală, critica recurentului privind achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen., nefiind fondată. Pentru aceleaşi raţionamente, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică a recurentului vizând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen. 127

JURISPRUDENŢĂ FISCALĂ Decizie de impunere pentru impozit pe clădirile şi terenul situate în perimetrul unui parc industrial. Interpretarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal Fișă sinteticăTM care prevăd că nu se datorează impozit pentru clădirile şi terenurile din parcurile industriale.

SURSA

Curtea de apel Bacău, decizia civilă nr. 639 din 14 februarie 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

contencios administrativ, anulare decizie, recurs

CUVINTE CHEIE

impozite şi taxe locale, parc industrial, consiliul local

REFERINŢE

Legea nr. 571/2003, art. 250 alin. (1) pct. 9, art. 257 lit. l), art. 286 Tribunalul Bacău, sentinţa civilă nr. 1191 din 6 decembrie 2012

Contestaţia formulată de SC M. SA a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 2569/2011 emisă de Primarul Municipiului B., decizie care, în opinia reclamantei, este rezultatul unei greşite interpretări a legii, impunându-se a fi anulată.

SITUAŢIA DE FAPT

Decizia de impunere contestată prin demersul introductiv al reclamantei a stabilit că aceasta datorează impozit pe clădirile şi terenul aflate în Parcul Industrial B. (asupra apartenenţei şi situării imobilelor respective nefiind făcute discuţii în faţa instanţei de fond şi nici în procedura administrativă).

Prin sentinţa civilă nr. 1191 din 6 decembrie 2011, Tribunalul Bacău a respins acţiunea reclamantei ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:

Scutirea de la plata impozitului pentru terenuri şi clădiri situate în parcuri industriale prevăzută de Codul fiscal operează în temeiul legii, sau trebuie supusă unor aprobări ale consiliului local, ori altor formalităţi?

Reclamanta a susţinut că beneficiază de facilităţile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi de art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul că nu datorează impozit pentru terenul şi clădirile situate în Parcul Industrial B., înfiinţat prin Ordinul MDP nr. 170/2003.

PROBLEMELE DE DREPT SOLUŢIA INSTANŢEI

MOTIVELE INSTANŢEI

Prin art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, legiuitorul a prevăzut o scutire de la plata impozitului pe clădiri şi pentru terenuri pentru acele imobile situate în parcuri industriale. Sintagma „potrivit legii” din ambele texte se referă la regulile de constituire şi funcţionare a parcurilor industriale, şi nu la îndeplinirea unor condiţii prevăzute în legi speciale pentru acordarea scutirii. Potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 571/2003 (Cod fiscal), „Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: [...] 9. clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii”. Potrivit art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003, „Impozitul pe teren nu se datorează pentru: terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii”. Faţă de formularea clară şi lipsită de orice echivoc a textelor citate, rezultă că în condiţiile în care clădirile şi terenurile se află într-un parc industrial care a fost constituit şi funcţionează în condiţiile reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2001, scutirea de la plata impozitului operează în temeiul legii, fără a fi supusă altor verificări şi condiţionări. Reducerile de impozit ce pot fi acordate prin hotărâri ale consiliului local, potrivit art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2001, ca şi facilităţi fiscale, sunt diferite de scutirea de impozit prevăzută de Codul fiscal. Dacă se acceptă că ar fi necesară aprobarea consiliului local, atunci scutirea de impozit prevăzută expres de lege s-ar transformă într-o facilitate fiscală, constând în reducerea impozitului, la latitudinea consiliului local. Or, acolo unde legiuitorul a înţeles să lase consiliului local competenţe de acordare a unor facilităţi, a prevăzut expres şi limitativ acest lucru (art. 286 C. fisc.).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta SC M. SA a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului B. pentru anularea dispoziţiei nr. 2569/2011 şi a deciziei de impunere nr. 7580 din 16 februarie 2011, prin care în mod nelegal a fost obligată la plata sumei de 98.129,60 lei, reprezentând impozit pe teren şi clădiri situate în Parcul Industrial B., aferente anului 2011. În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că Decizia de impunere nr. 7580 din 16 februarie 2011 este nelegală, deoarece a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, 128

Întrucât, reclamanta nu a solicitat aprobarea Consiliului Local B. pentru acordarea scutirilor prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi de art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organul fiscal neavând competenţa legală de a acorda aceste scutiri, s-a emis Decizia de impunere nr. 7580 din 16 februarie 2011. Conform dispoziţiilor Codului fiscal, scutirea parcurilor industriale de plata impozitului pe clădiri şi teren sunt acordate potrivit legii şi nu prin efectul legii, aşa cum susţine reclamanta. Scutirile prevăzute de art. 250 alin (1) pct. 9 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: („clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;”) şi de art. 257 lit. l): „terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;”, se acordă pe baza hotărârilor consiliului local conform art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale. Sintagma „potrivit legii” prevăzută de art. 257 lit. l) din Legea nr. 573/2003 privind Codul fiscal, are în vedere Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, conform prevederilor pct. 77 alin. (5) din Hotărârea Guvernului MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal: „Pentru încadrarea terenurilor parcurilor industriale, prevăzute la art. 257 lit. l) din Codul fiscal, se vor avea în vedere prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 1 septembrie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002, precum şi hotărârile Guvernului României de constituire a parcurilor industriale”.

Decizia de impunere contestată prin demersul introductiv al reclamantei a stabilit că aceasta datorează impozit pe clădirile şi terenul aflate în Parcul Industrial B. (asupra apartenenţei şi situării imobilelor respective nefiind făcute discuţii în faţa instanţei de fond şi nici în procedura administrativă).

Faptul că scutirea se acordă pe baza hotărârii consiliului local, rezultă şi din interpretarea art. 11 alin. (4) din Ordinul nr. 264/2002 privind aprobarea Instrucţiunilor de acordare şi anulare a titlului de parc industrial.

9. clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii”. Potrivit art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003, „Impozitul pe teren nu se datorează pentru: terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii”.

De asemenea, dispoziţiile art. 18 din Ordinul nr. 296/2007 privind aprobarea schemei de ajutor de stat regional acordat pentru investiţiile realizate în parcuri industriale stabilesc aceeaşi procedură de acordare a facilităţilor fiscale constând în scutiri de la plata impozitului pe teren de către unităţile administrativteritoriale, iar cele ale art. 22 alin. (1) prevăd că scutirea se acordă o singură dată pe an, în fiecare an.

Faţă de formularea clară şi lipsită de orice echivoc a textelor citate, este evident că legiuitorul a prevăzut o scutire de la plata impozitului pe clădiri şi pentru terenuri pentru acele imobile situate în parcuri industriale. Sintagma „potrivit legii” din ambele texte se referă la regulile de constituire şi funcţionare a parcurilor industriale şi nu la îndeplinirea unor condiţii prevăzute în legi speciale pentru acordarea scutirii.

Potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 571/2003 (Cod fiscal), „Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: [...]

Rezultă că reclamanta trebuia să formuleze cerere impozit În condiţiile în care clădirile şi terenurile se află într-un pentru acordarea scutirii de la plata impozitului pe parc industrial care a fost constituit şi funcţionează în teren prevăzută de art. 237 lit. l) C. fisc. la începutul fiecărui an, iar consiliul local sau judeţean avea competenţa de condiţiile reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2001, scutirea de la plata impozitului operează în temeiul a aproba acordarea facilităţii, prin hotărâre. legii, fără a fi supusă altor verificări şi condiţionări. Reclamanta nu a făcut dovada că acest ajutor de stat i-a fost acordat, aşa încât, în mod corect, pârâtul a emis deciziile de Reducerile de impozit ce pot fi acordate prin hotărâri ale impunere pentru plata impozitului pe teren, în calitate de titular al consiliului local , potrivit art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a dreptului de a colecta aceste taxe conform art. 256 alin. (2) C. fisc. Guvernului nr. 65/2001, ca şi facilităţi fiscale, sunt diferite de Au fost înlăturate apărările reclamantei referitoare la abrogarea scutirea de impozit prevăzută de Codul fiscal. Interpretarea dată expresă a dispoziţiilor art. 7 lit. d) din Ordonanţa Guvernului de instanţa de fond textelor de lege mai sus citate este eronată, nr. 65/2001, întrucât prin art. 298 pct. 6 C. fisc. au fost abrogate expres întrucât dacă se acceptă această interpretare, scutirea de impozit dispoziţiile art. 7 lit. b) şi c) din Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001. Or, prevăzută expres de lege, fără nicio excepţie s-ar transformă dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să abroge şi dispoziţiile literei d) a într-o facilitate fiscală, constând în reducerea impozitului, la acestui text normativ ar fi făcut-o în mod expres. latitudinea consiliului local. Or, acolo unde legiuitorul a înţeles Cât priveşte apărările referitoare la procedura de aprobare a să lase consiliului local competenţe de acordare a unor facilităţi, ajutorului de stat prevăzută de Legea nr. 143/1999 şi Ordonanţa a prevăzut expres şi limitativ acest lucru (art. 286 C. fisc.). de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006, facilitatea fiscală a fost Argumentele instanţei de fond, prin care se califică scutirea de acordată reclamantei, astfel că nu ne aflăm în prezenţa unei decizii la plata impozitului pe teren şi clădiri ca fiind ajutor de stat, de recuperare a ajutorului de stat acordat nelegal, ci a unei simple sunt contradictorii; chiar dacă această scutire legală de la plata decizii de impunere pentru colectarea impozitelor şi taxelor locale. impozitelor ar fi calificată ca fiind ajutor de stat, procedura de Faţă de considerentele arătate instanţa de fond a respins restituire, competenţa şi condiţiile legale în care s-ar recupera acţiunea ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentinţe a declarat un eventual ajutor de stat sunt total diferite de circumstanţele recurs reclamanta SC M. SA, care a susţinut că soluţia fondului prezentei cauze şi nu ar putea justifica măsurile dispuse de pârât, este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii, întrucât de obligare a recurentei-reclamante la plata unor impozite scutirea de impozit pe clădiri şi terenuri aflate în parcuri pentru care legea prevede o scutire expresă şi necondiţionată. industriale este expres prevăzută de art. 257 lit. l) C. fisc., fără nicio altă condiţionare, instanţa de fond făcând o confuzie între Aşa fiind, este evident că obligaţiile de plată ale societăţii în ce regimul acestei categorii de scutiri şi facilităţile fiscale ce pot fi priveşte impozitul pe clădirile şi terenul aflate în Parcul Industrial B. au fost stabilite fără temei legal, actele emise de organele acordate de autorităţile locale, potrivit art. 286 C. fisc. fiscale fiind, sub acest aspect nelegale. Intimatul-pârât Primarul municipiului B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât Faţă de considerentele expuse, reţinând incidenţa dispoziţiilor prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. pr. civ., Curtea a constatat că, raportat dispoziţiilor legale invocate. la art. 312 alin. (1) C. pr. civ. se impune admiterea recursului şi Analizând sentinţa recurată sub aspectul criticilor formulate şi modificarea în tot a sentinţei tribunalului, în sensul admiterii acţiunii în raport de dispoziţiile legale incidente, curtea constată fondat reclamantei şi anulării celor două decizii contestate în privinţa recursul de faţă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: impozitului pe clădirile şi terenul aflate în Parcul Industrial B. 129

JURISPRUDENŢA

CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV Învăţământ la distanţă. Învăţământ particular. Diplome de licenţă. Obligarea M.E.C.T.S. la furnizarea de formulare tipizate în vederea acordării diplomelor de licenţă Fișă sinteticăTM SURSA

Curtea de Apel Suceava, decizia 312 din 17 ianuarie 2013

INDEXAREA INSTANŢEI

contencios administrativ, obligație de a face, recurs

CUVINTE CHEIE

diplome de licenţă, învăţământ la distanţă, învăţământ acreditat

REFERINŢE

Legea nr. 200/2004 art. 1, Legea nr. 88/1993; Legea nr. 84/1995; O.U.G. nr. 75/2005; Legea nr. 554/2004; H.G. nr. 916/2005; H.G. nr. 676/2007 Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 6165 din 1.11.2012

SITUAŢIA DE FAPT

Reclamanţii au urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti, specializarea „drept”, în perioada 2006-2009. În urma promovării examenului de licenţă, s-au eliberat reclamanţilor adeverinţele de licenţă, însă, nici până la data introducerii acţiunii (deşi reclamanţii au susţinut examenul de licenţă în iulie 2009, respectiv februarie 2010), nu li s-au eliberat diplomele de licenţă şi anexele. Facultatea cheamă în garanţie M.E.C.T.S., arătând că este în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţia de eliberare a diplomelor de licenţă, deoarece M.E.C.T.S. nu aprobă tipărirea tipizatelor. M.E.C.T.S. susţine că forma de învăţământ la distanţă organizată de Facultate nu este acreditată. Instanţa, analizând actele normative în vigoare la data înmatriculării, hotărăşte că M.E.C:T.S. este obligat să aprobe tipărirea formularelor.

PROBLEMELE DE DREPT

Pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de obligare a M.E.C.T.S. la furnizarea de formulare tipizate în vederea acordării diplomelor de licenţă obţinute în cadrul unei forme de învăţământ la distanţă, este o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti?

SOLUŢIA INSTANŢEI

Nu este dat motivul de recurs privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în condiţiile în care prima instanţă a constatat că refuzul de a tipări diplomele de licenţă şi suplimentul la diplomă apare ca nejustificat, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.

MOTIVELE INSTANŢEI

Dacă s-ar îmbrăţişa opinia M.E.C:T.S., ar rezulta un veritabil blocaj al accesului reclamanţilor la justiţie, în contradicţie cu prevederile art. 6 din CEDO. Susţinerile din cererea de recurs privind neanalizarea de către prima instanţă a hotărârilor de guvern prin care Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti a fost autorizată să funcţioneze provizoriu şi a dreptului acestei universităţi de a elibera acte de studii şi forme de învăţământ neacreditate nu pot fi reţinute, judecătorul cauzei nefiind investit cu o cerere privind legalitatea acreditării formelor de învăţământ la distanţă. Odată ce instanţa de fond a apreciat că cererea reclamanţilor a fost întemeiată sub aspectul obligării pârâtei Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti la eliberarea în favoarea acestora a diplomelor de licenţă şi a certificatelor de studii, pentru fiecare specializare pe care au absolvit-o, în mod corect s-a considerat justificată, pe temeiul prevederilor art. 7 din regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2284/2007, şi cererea Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti de obligare a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamanţi. Curtea a reţinut că în mod constant s-a statuat, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în litigii de aceeaşi natură, că Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are obligaţia legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentele la diplomă.

130

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 8622/86/2012 din data de 05.07.2012 reclamanţii G.C.C. ş.a., în contradictoriu cu pârâta Universitatea Spiru Haret, au solicitat obligarea pârâtei să recunoască reclamanţilor studiile de licenţă efectuate la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti, specializarea drept, cu dobândirea Titlului de Licenţiat în Drept, obţinut prin promovarea examenului de licenţă; obligarea pârâtei la eliberarea DIPLOMEI DE LICENŢĂ – specializarea Drept pentru examenul de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009, a suplimentului de diplomă şi a foilor matricole; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acţiunii, reclamanţii arată că au absolvit Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti, specializarea „drept”, prin promovarea examenului de licenţă din sesiunea iulie 2009, conform adeverinţelor ataşate acţiunii. Menţionează că în perioada 2006-2009, au urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, din cadrul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti, specializarea „drept”, conform Contractelor de Studii cu taxă de şcolarizare (semnate de reclamanţi, pe de o parte, şi D.S.R. Bucureşti prin semnătura domnului Rector şi Preşedinte, pe de altă parte), la forma de învăţământ la distanţă. Se arată că reclamanţii au promovat toate examenele din toţi anii de studiu, în sesiunile de examen organizate în aceleaşi condiţii ca pentru studenţii care urmează cursurile la zi, având subiecte comune cu aceştia, pentru respectarea standardelor de exigenţă impuse de Carta Universităţii, fără deosebire de forma de învăţământ: Zi, FR sau ID, aşa cum a stabilit Senatul Universităţii prin Regulamentul de Funcţionare pentru MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

Departamentul de Învăţământ la Distanţă şi Frecvenţă Redusă (hotărârea nr. 425/23.06.2004), completat de Senatul U.S.H. Bucureşti în data de 15 septembrie 2008, şi prin ,,Metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor – examen de licenţă/diplomă/disertaţie” aprobate de Senatul U.S.H. Bucureşti în data 13 mai 2009. În urma promovării examenului de licenţă, s-au eliberat reclamanţilor adeverinţele de licenţă, care confirmă Titlul de licenţiat în Drept, dobândit conform cu art. 67 alin. (3) din Legea nr. 84/1995. Menţionează că nici până în prezent (deşi reclamanţii au susţinut examenul de licenţă în iulie 2009, respectiv februarie 2010), nu li s-au eliberat diplomele de licenţă şi anexele, cu toate că s-au adresat, în nenumărate rânduri, atât M.E.C.T.S., cât şi U.S.H. Bucureşti şi Facultăţii. Arată că dacă ar fi existat neclarităţi în desfăşurarea programului de studii parcurs de reclamanţi în perioada 2006-2009 la U.S.H. Bucureşti, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (M.E.C.T.S.) avea responsabilitatea legală conform art. 34 din O.U.G. nr. 75/12 iulie 2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, de a lua unele măsuri care puteau merge până la încetarea şcolarizării începând cu anul 1 de studii 2006; acest lucru nu s-a întâmplat nici până la finalizarea studiilor şi a examenului de licenţă din sesiunea iulie 2009, ceea ce presupune că aceştia au parcurs un program de studii de licenţă acreditat la nivelul standardului de calitate impus de lege.

emise în scopul de a produce efecte juridice, iar aceste acte nu au fost anulate de către emitent şi nici de către o instanţă competentă, sunt deci acte valide care produc în continuare efecte juridice. Prin acestea se recunoaşte calitatea de licenţiat în drept dobândită.  Pe cale de consecinţă, arată că sunt îndreptăţiţi a intra în posesia Diplomelor de Licenţă, diploma de licenţă fiind actul juridic cu caracter oficial, recunoscut de orice persoană juridică din ţară sau străinătate, întrucât au dobândit acest drept conferit de legea învăţământului aplicabilă de la data înmatriculării până la data absolvirii şi promovării examenului de licenţă din sesiune iulie 2009 (drept dobândit ca urmare a promovării acestui examen de licenţă).  Eliberarea diplomei de licenţă este o cerinţă necesară atestării unui titlu oficial de calificare român în condiţiile aplicării art. 1 din Legea nr. 200/2004, ca cetăţeni europeni absolvenţi ai unei universităţi acreditate dintr-o ţară membră a Uniunii Europene, pentru a se oferi accesul exercitării profesiei oriunde în Spaţiul Economic European, acces blocat de mai bine de 2 ani de zile, prin lipsa diplomei de studii. Arată că li se îngrădeşte accesul la muncă într-o profesie ale cărei deprinderi şi aptitudini le-au dobândit în perioada parcurgerii programului de studii de licenţă la U.S.H. Bucureşti (membră semnatară a Cartei de la Bologna din anul 2005), program de studii care respectă standardul de calitate definit în Manualul Calităţii Învăţământului şi Cercetării Ştiinţifice aplicat la U.S.H. Bucureşti.

De altfel, potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 „Activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de În drept, şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 112 zi, seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă. Formele de licență C. pr. civ., Legea nr. 554/2004 şi Legea nr. 84/1995. învăţământ seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă pot fi organizate de instituţiile de învăţământ superior care În susţinerea acţiunii au depus la dosar înscrisuri. au cursuri de zi.” La data de 21.09.2012 pârâta a depus întâmpinare prin care Întrucât au fost formulate, în repetate rânduri, solicitări privind solicită a se constata că şi-a îndeplinit obligaţiile legale faţă de eliberarea diplomelor de licenţă, atât Universităţii „Spiru Haret”, reclamanţi în sensul că, după finalizarea completă a studiilor au fost eliberate, diverse acte: adeverinţe de licenţă, nu însă şi şi susţinerea examenului de licenţă, la cererea acestora, le-a diploma de licenţă. eliberat adeverinţe de absolvire a studiilor, cu termen de Conform art. 67 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 „Absolvenţii valabilitate de 12 luni, potrivit metodologiei organizării şi care au promovat examenul de licenţă primesc titlul de desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor, emisă de către licenţiat în profilul şi specializarea urmate”, acest fapt este un pârâtă sub nr. 1405/21.05.2009 şi cu prevederile art. 20 şi DREPT DOBÂNDIT în urma finalizării studiilor de licenţă, şi ca art. 38 din Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007. urmare firească este eliberarea diplomei de licenţă, prevăzută la art. 58-60 din Regulamentul Studenţilor nr. 3096/28.11.2008, Arată că a informat şi Romdidac SA - Compania de material fiind practic o formalitate protocolară ce trebuia îndeplinită de didactic desemnată de M.E.C.T., aducându-le la cunoştinţă că Minister şi Universitate, cu obligaţia legală de a asigura toate solicită tipărirea unor formulare tipizate, însă aceasta prin mai condiţiile tehnice ( asigurarea la timp cu formularele tipizate şi multe adrese a comunicat că nu poate să tipărească şi să livreze ştampilă ) pentru eliberarea diplomelor de licenţă absolvenţilor decât cu aprobarea scrisă a MECTS • Direcţia Generală Juridică licenţiaţi, în termen de un an de la data absolvirii, conform şi Control. Ordinului M.E.C.T.S. menţionat mai sus. Face menţiunea că în prezent se află în imposibilitatea practică Întrucât toate actele de studii eliberate de către pârâta de a obţine în totalitate tipărirea formularelor tipizate constând U.S.H. Bucureşti anexate la prezenta cerere, sunt toate acte în actele de studii solicitate de reclamanţi, datorită refuzului administrative unilaterale şi cu caracter individual care au fost M.E.C.T.S.

131

Învăţământ la distanţă. Învăţământ particular. Diplome de licenţă. Obligarea M.E.C.T.S. la furnizarea de formulare tipizate în vederea acordării diplomelor de licenţă

Se arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 60-63 C. pr. civ., art. 18 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 28 alin. (1) din aceeaşi lege, formulează cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, care să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de Licenţă si suplimentul la diploma pentru reclamanţi sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 200 lei/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum şi obligarea M.E.C.T.S. la plata tuturor sumelor cu titlu de daune solicitate pârâtei U.S.H. de către reclamanţi. Solicită cheltuieli de judecată, pe cale separată.  1. Arată că atâta vreme cât au fost respectate dispoziţiile legale aplicabile, dreptul reclamanţilor la obţinerea actului de recunoaştere al studiilor este un drept câştigat, opozabil oricărui subiect de drept. Pe de altă parte, nu se pot face discriminări între reclamanţi şi alţi absolvenţi, câtă vreme în cazul tuturor au fost respectate dispoziţiile aplicabile formei de învăţământ urmate.  Menţionează că a motivat solicitarea de admitere a cererii de chemare în garanţie pe imposibilitatea efectivă de a emite reclamanţilor diplomele de licenţă atâta vreme cât M.E.C.T.S. nu va aproba tipărirea formularelor pentru anul 2009, fiind puşi astfel în imposibilitatea de a executa hotărârea, câtă vreme dreptul absolventului nu poate fi realizat fără concursul efectiv al chematului în garanţie, care, în calitate de autoritate publică gestionează materialele şi tipizatele cu regim special necesare pentru a se elibera diploma sau alte acte de studii. Se arată că asupra admiterii cererii de chemare în garanţie s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarele cu nr. 1045/59/2010, 1230/46/2010, 1283/44/2010, 1066/59/2010, 96/32/2011, 1120/4212010, 108/46/2011, 1455/44/2010, 10848/2/2010, 105/39/2011, 3207/119/2011 în sensul admiterii cererii pârâtei de chemare in garanţie a M.E.C.T.S. – irevocabil. Întrucât în mod constant s-a statuat în jurisprudenţa I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, în litigii de aceeaşi natură, că MECTS are obligaţia legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licenţă şi suplimentele la diplomă şi pentru respectarea principiului coerenţei şi unităţii jurisprudenţei consacrat ca atare în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, solicită obligarea M.E.C.T.S., să aprobe tipărirea formularelor destinate actelor de studii. Prin sentinţa nr. 6165 din 1.11.2012 Tribunalul Suceava a admis acţiunea, a admis în parte cererea de chemare în garanţie, a obligat pârâta Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti să elibereze reclamanţilor diplomele de licenţă, suplimentul de diplomă şi foile matricole pentru examenul de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009, a obligat chematul în garanţie – Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi supliment la diplomă pentru reclamanţi, a respins cererea pârâtei de obligare la plata despăgubirilor pentru întârziere şi a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, şi a obligat pârâta Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată de 1.064 lei.

Spiru Haret – Bucureşti ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ”, universitate înfiinţând o serie de facultăţi şi specialităţi acreditate, printre care se regăseşte şi Facultatea de drept, specializarea drept, cu predare în limba română. Legea aplicabilă atunci când au început studiile reclamanţii era cea cu nr. 84/1995 – privind învăţământul şi respectiv Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare. Potrivit art. 15 alin. (10) din Legea nr. 84/1995 ,,formele de organizare a învăţământului sunt: învăţământ de zi, seral, cu frecvenţă redusă, la distanţă, comasat (…)” legea menţionată neavând reglementări care să vizeze durata studiilor la distanţă şi nici autoritatea competentă să reglementeze această problematică. Ulterior Legea nr. 288/2004 la art. 4 alin. (1) reglementează studiile universitare de licenţă care corespund unui număr între 180 şi 240 de credite transferabile conform M.E.C.T.S., iar în alin. (5) s-a prevăzut că durata studiilor pentru obţinerea creditelor de studii transferabile la învăţământ la distanţă se reglementează prin hotărâre de guvern. Legea nr. 84/1995 şi Legea nr. 288/2004, în vigoare la data admiterii reclamanţilor la studii, conţineau dispoziţii în care Ministerul Educaţiei actualiza periodic, la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor, lista domeniilor şi specializărilor de licenţă, care se aprobă prin hotărâre de guvern. Art. 5 din H.G. nr. 1175/2006 prevedea că durata ciclului de licenţă la formele de învăţământ de zi, cu frecvenţă redusă şi la distanţă este aceeaşi, iar în anexa 1 a hotărârii de guvern este prevăzută şi specializarea ,,drept” ca domeniu de studiu universitar de licenţă, cu 180 credite transferabile. Raportat la aceeaşi dată, prin H.G. nr. 916/2005 s-a aprobat structura instituţiilor de învăţământ superior acreditat şi specializările acestora, iar Universitatea Spiru Haret Bucureşti cu Facultatea de Drept se regăseşte în acest act normativ. Toate actele normative mai sus menţionate şi în vigoare la data înmatriculării reclamanţilor nu conţineau dispoziţii exprese cu privire la forma de învăţământ (zi, seral, frecvenţă redusă, la distanţă ) pentru specializările acreditate/autorizate, aşa încât domeniu acesta a rămas la competenţa de reglementare a fiecărei instituţii superioare de învăţământ, în considerarea autonomiei universitare, cum a fost şi cazul prim pârâtei care a procedat în consecinţă. Este adevărat că ulterior a apărut şi H.G. nr. 676/2007 care a adus reglementări clare cu privire la actualizarea nomenclatorului domeniilor de studii universitare de licenţă şi a specializărilor din cadrul acestora cu privire la credite transferabile.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut următoarele:

În cauză nu pot fi opuse reclamanţilor decât acele acte normative în vigoare la data înmatriculării deoarece la acea dată aceştia au putut în mod legitim să considere că admiterea şi parcurgerea studiilor universitare, în forma şi coordonatele legale raportate la acea dată, asigura legalitatea şi recunoaşterea publică a studiilor universitare, fără ca acestea prin acte normative ulterioare, să fie invalidate retroactiv.

Legea nr. 443/2002 privind înfiinţarea Universităţii ,,Spiru Haret,” Bucureşti, prevede la art. 1 şi art. 2 ,,înfiinţarea Universităţii –

Refuzul M.E.C.T.S. de a tipării diplomele de licenţă şi supliment la diplome apare ca un ,,refuz nejustificat” în sensul art. 2 lit. i)

132

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

din Legea nr. 554 /2004 astfel că tribunalul a dispus obligarea acestei autorităţi centrale de a emite aceste aprobări/avize, având în vedere şi adresele universităţii. Totodată a fost obligată Universitatea Spiru Haret Bucureşti ca după finalizarea procedurilor de tipărire a diplomelor, să elibereze reclamanţilor diplomele de licenţă pentru examenul de licenţă susţinut în sesiunea din iulie 2009 – Facultatea de drept, specializarea drept. Referitor la cererea pârâtei de obligare a chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată şi sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554 din 2004 republicată, în cuantum de 200 lei/zi întârziere, tribunalul a constatat că aceasta nu este fondată.  Cheltuielile de judecată cerute de pârâtă nu au fost dovedite, deci nu pot fi acordate iar sancţiunea prevăzută de alin. (2) din art. 24 nu se poate acorda decât dacă termenul stabilit în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile nu ar fi fost respectat de către cel obligat să efectueze o anumită operaţiune. Este evident că în cauză nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, neexistând o hotărâre de acest gen şi drept urmare nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată. Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâta Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti şi chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pârâtul M.E.C.T.S. a reiterat în recurs apărările de la prima instanţă, arătând că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a obligat M.E.C.T.S. să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii urmate cu încălcarea prevederilor legale. Practic instanţa s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare, s-a substituit M.E.C.T.S. şi a decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii. Diplomele şi suplimentele la diplomă se acordă în mod exclusiv pe baza parcurgerii unor programe de studii organizate legal, cu autorizarea sau acreditarea prevăzută de lege, şi nu pe bata sentinţelor judecătoreşti. Prin hotărârea pronunţată, prin care a decis că anumite programe de studii nu trebuie să obţină autorizarea provizorie sau acreditarea prevăzută de lege, şi să acorde, astfel, diplome unor persoane care nu au parcurs programe de studii în conformitate cu prevederile legale, instanţa de fond s-a substituit M.E.C.T.S., ARACIS şi instituţiilor de învăţământ superior, depăşind, astfel, atribuţiile puterii judecătoreşti. Se mai arată în recurs că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 88/1993, Legea nr. 84/1995 şi O.U.G. nr. 75/2005, formele de

S-a precizat că nu trebuie confundată vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanţă, în specializările autorizate sau acreditate, cu dreptul de a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ ID. Recurentul a susţinut că în cazul Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti specializările/programele de studii de la forma de învăţământ la distanţă au fost organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 88/1993 şi a O.U.G. nr. 75/2005. Astfel, s-a arătat că prin hotărâre de guvern au fost stabilite pentru fiecare an universitar domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea, iar Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, forma de învăţământ la distanţă din cadrul Universităţii „Spiru Haret”, nu se regăseşte în niciuna dintre aceste Hotărâri ale Guvernului. Recurentul a precizat că nicio facultate şi nicio specializare din cadrul Universităţii „Spiru Haret”, forma de învăţământ ID nu a fost şi nu este acreditată, arătând că Universitatea avea dreptul să organizeze admitere numai la specializările/programele acreditate, autorizate să funcţioneze provizoriu aprobate prin hotărâre de guvern. S-a arătat că autoritatea recurentă nu poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licenţă, ci numărul acestora trebuie corelat cu numărul absolvenţilor care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu. Prin decizia nr. 312/17.01.2013, Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că recursul pârâtei Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti este întemeiat, iar recursul pârâtului MECTS este nefondat. Cu privire la recursul pârâtei Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti, Curtea a constatat că în mod greşit acest pârât a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât această obligaţie rezidă în sarcina părţii aflate în culpă procesuală, ori imposibilitatea eliberării diplomelor de licenţă a reclamanţilor se datorează refuzului tipăririi acestora de către MECTS. Ori, nefiind în culpă procesuală, în mod eronat pârâta Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la recursul pârâtului MECTS Bucureşti, Curtea a constatat că: Nu este dat motivul de recurs privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti în condiţiile în care prima instanţă a constatat că refuzul de a tipări diplomele de licenţă şi suplimentul la diplomă apare ca nejustificat în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004. În fapt, dacă s-ar îmbrăţişa opinia recurentului, ar rezulta un veritabil blocaj al accesului reclamanţilor la justiţie, în contradicţie cu prevederile art. 6 din CEDO. Referitor la celelalte motive de recurs, Curtea a constatat că în mod întemeiat prin sentinţa atacată a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea „Spiru

133

JURISPRUDENŢA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

Pârâta Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti invocă în recurs că, deşi prima instanţă a reţinut culpa exclusivă a M.E.C.T.S. în neeliberarea diplomelor de licenţă a reclamanţilor, a obligat Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată, fără ca aceasta din urmă să fie în culpă procesuală.

învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.

Învăţământ la distanţă. Învăţământ particular. Diplome de licenţă. Obligarea M.E.C.T.S. la furnizarea de formulare tipizate în vederea acordării diplomelor de licenţă

Haret” Bucureşti şi a fost obligat chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamanţi. Susţinerile din cererea de recurs privind neanalizarea de către prima instanţă a hotărârilor de guvern prin care Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti a fost autorizată să funcţioneze provizoriu şi a dreptului acestei universităţi de a elibera acte de studii şi forme de învăţământ neacreditate nu pot fi reţinute, judecătorul cauzei nefiind investit cu o cerere privind legalitatea acreditării formelor de învăţământ la distanţă. Odată ce instanţa de fond a apreciat că cererea reclamanţilor a fost întemeiată sub aspectul obligării pârâtei Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti la eliberarea în favoarea acestora a diplomelor de licenţă şi a certificatelor de studii, pentru fiecare specializare pe care au absolvit-o, în mod corect s-a considerat justificată, pe temeiul prevederilor art. 7 din regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2284/2007, şi cererea Universităţii „Spiru Haret” Bucureşti de obligare a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă pentru reclamanţi. În mod evident, numai prin admiterea cererii de chemare în garanţie poate fi asigurată efectiv punerea în executare a

134

hotărârii recurate în condiţiile în care eliberarea de către pârâta Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti a diplomelor de licenţă este condiţionată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate a acestor acte de către Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în calitate de autoritate administrativă competentă. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că în mod constant s-a statuat, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în litigii de aceeaşi natură, că Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are obligaţia legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentele la diplomă (a se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5386 din 15 noiembrie 2011, nr. 5656 din 24 noiembrie 2011, nr. 5722 din 29 noiembrie 2011, nr. 628 din 8 februarie 2012, nr. 690 din 9 februarie 2012, nr. 708 din 10 februarie 2012 şi nr. 709 din 10 februarie 2012). De aceea, soluţia din prezenta decizie se impune şi în considerarea respectării principiului coerenţei şi unităţii jurisprudenţei consacrat ca atare în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Beian c. României). Având în vedere cele de mai sus, Curtea, în baza art. 312 C. pr. civ., a admis recursul pârâtei Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti, în sensul înlăturării cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina acesteia, şi a respins recursul pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Bucureşti, ca nefondat.

MONITORUL JURISPRUDENŢEI 4/2013

JURISPRUDENŢA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

135

ABONAMENTE Abonează-te acum la Monitorul JurisprudenţeiTM! Abonamentul pe semestrul II 2013 îți oferă 14 ediții la preț de 13! • Abonamente disponibile – Semestrul II 2013 (14 apariţii) 120 lei (TVA inclus) Anual 2013-2014 (26 apariţii) 200 lei (TVA inclus) PENTRU A TE ABONA: • Intră pe situl WoltersKluwer.ro/monitorul-jurisprudentei, selectează Abonament Monitorul Jurisprudenţei – Semestrul II 2013 şi urmează instrucţiunile din site sau • Sună la telefon 031 224 4184 şi consultantul nostru te va ajuta să contractezi abonamentul pe loc sau • Trimite un fax cu subiectul Abonament Monitorul Jurisprudenţei la numărul 031 224 4101 şi indică datele tale de contact sau • Trimite un email cu subiectul Abonament Monitorul Jurisprudenţei la adresa [email protected] şi noi te vom contacta pentru a finaliza abonarea Plăţile se pot efectua online folosind cărţile de credit majore sau prin transfer bancar în contul S.C. Wolters Kluwer România SRL, deschis la Citibank Europe plc, sucursala România, nr. cont: RO88 CITI 0000 0007 2455 0002 (Cod fiscal RO8451308). Vă rugăm specificaţi că suma reprezintă „Plată abonament Monitorul Jurisprudenţei”. Detalii şi informaţii privind publicaţiile Wolters Kluwer găseşti pe WoltersKluwer.ro

Monitorul JurisprudenţeiTM

WoltersKluwer.ro Director General Wolters Kluwer România: Dan STOICA Senior Publisher Reviste Wolters Kluwer România: Costel POSTOLACHE Coordonator reviste: Alina CRĂCIUN DTP: Marieta ILIE Wolters Kluwer România este o editură de prestigiu recunoscut – certificată CNATDCU – şi parte a grupului multinaţional Wolters Kluwer, un furnizor global de informaţii, software şi servicii pentru profesioniştii din domeniul juridic, financiar şi de sănătate. Publicaţiile Wolters Kluwer România sunt indexate în baze de date internaţionale (ProQuest, EBSCO, HeinOnline). Copyright © 2013 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această publicație nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă prin niciun mijloc electronic, mecanic, de fotografiere, de înregistrare sau oricare altul fără permisiunea anterioară în scris a editorului, cu excepția cazului în care se citează pasaje în lucrări științifice și celelalte excepții permise de Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor si drepturile conexe, la articolele 33, 34, 35, 36.