Mituri si legende irlandeze.doc

MITURI SI LEGENDE IRLANDEZE

1

REFERINŢE ISTORICE Partea de vest a Europei a fost colonizată de civilizaţia celtă în jurul sec. al IX-lea – al VIII-lea a. Chr., aceasta dând naştere aşa–numitei culturi Halstatt, care a cunoscut două perioade: epoca bronzului şi epoca fierului. Pe măsură ce epoca fierului a înlocuit-o pe cea a bronzului, celţii au dezvoltat un înfloritor comerţ cu grecii, cele mai active în acest sens fiind triburile din Bavaria şi Boemia. În acea vreme, celţii erau cunoscuţi sub denumirea de „keltoi” (denumire primită de la greci) şi de „galli” (apelativ dat de romani). În sec. al VI-lea a. Chr., a apărut cultura La Tène, care aparţinea tot epocii fierului şi care a prosperat în zona Rinului. La Tène a introdus un nou stil de prelucrare a metalelor, pe care celţii lau adoptat rapid. Săpăturile arheologice au scos la iveală mai multe morminte care adăposteau atât 2

trupul celui decedat, cât şi armele acestuia, ca dovadă că societatea celtă devenise mai războinică. În anul 600 a. Chr., în sudul Franţei au fost puse bazele unei înfloritoare aşezări – Massilia (Marsilia de astăzi) – şi aceasta datorită comerţului cu galii, care adoptaseră sistemul de scriere grecesc ca formă de comunicare între ei. Astfel, cultura celtă din Europa continentală a atins rapid apogeul. Triburile celte au migrat spre vest, până în Spania, şi spre est – până în Turcia (Galata). Pe la jumătatea sec. al VI-lea a. Chr., au traversat Canalul Mânecii, aşezându-se în insulele britanice. Celţii care au migrat către Marea Britanie sunt cunoscuţi ca şi celţii cimici. Pe vremea lui Cezar, în Galia (Franţa, Belgia şi Olanda), existau deja peste douăzeci de triburi celte. Unele dintre acestea au trecut Pirineii, în Spania, între sec. al VIII-lea – al VI-lea a. Chr. Au întemeiat aşezări în nordul şi centrul Spaniei, ca şi în Portugalia. Acest fapt i-a forţat pe iberici, locuitorii nativi din Spania, să se retragă în estul şi sudul ţării. O parte dintre celţi s-au amestecat cu ibericii,

dând

naştere

triburilor

celtiberice.

Celtibericii ocupau regiunile Catalonia şi Aragon. 3

Între sec. al V-lea – al IV-lea a. Chr., mai multe triburi de celţi din Galia transalpină (sudul Franţei) au trecut Alpii şi s-au stabilit în Galia cisalpină, în nordul Italiei. Senonii au fost primii care au ajuns în Italia, fiind urmaţi de insubrii, care s-au aşezat în Lombardia. Boii s-au aşezat în Bologna. Migraţia galilor din nord a însemnat exercitarea unei presiuni asupra oraşelor etrusce din Toscana, ceea ce le-a permis romanilor să-i cucerească pe vecinii etrusci. În anul 391 a. Chr., senonii au repurtat o victorie asupra armatei romane din Allia. În anul următor, au prădat Roma. După tradiţia romană, un general roman exilat, pe nume Marcus Furius Camillus, a repus pe picioare armata romană şi i-a alungat pe gali. Însă este mai probabil ca galii să se fi retras de bunăvoie, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea romanilor. În sec. al III-lea a. Chr., Macedonia şi Tesalia (nordul Greciei) au fost ocupate de celţi. Aceştia au ajuns până la Delphi, pe care l-au devastat în anul 279 a. Chr. Odată cu migraţia triburilor germanice, în sec. al III-lea a. Chr., celţii 4

au fost nevoiţi să se refugieze la vest de Rin şi la sud de Dunăre. Campaniile lui Iuliu Cezar, din anii 59-50 a. Chr. (Franţa şi Belgia), au dus la crearea unei noi provincii romane. Datorită faptului că Galia era formată din mai multe triburi lipsite de unitate, Cezar nu a avut probleme în înfrângerea lor. În „De bello gallico” (Despre războaiele cu galii), Cezar descrie

cu

admiraţie

curajul

şi

îndemânarea

militară a duşmanilor săi. Galii s-au dovedit a fi cea mai bună sursă pentru cavaleria romană. Până la apariţia Imperiului Roman, sub conducerea lui Octavian Augustus, Galia era deja împărţită în trei provincii diferite (fără a include Galia narboneză (sudul Franţei), care era provincie romană

din

anul

121

a.

Chr.):

Aquitania,

Lugudunesis şi Belgica, capitala fiind Lugdunum (Lyon). Situaţia era identică cu cea din Spania: în vest, incluzând Portugalia, se găsea Lusitania; în sud era Baltica. Acestea două formau Hispania Ulterior. Restul provinciei (Hispania Citerior) era cunoscut ca Tarraconensis. Cezar a traversat Canalul Mânecii în anii 55-54 a. Chr., însă Britannia, locuită de alte 5

triburi celte, nu a devenit provincie romană decât în anul 51 p. Chr., sub împăratul roman Claudiu. Britannia era împărţită în mai multe regiuni, dintre care cele mai puternice erau cele locuite de catuvellauni şi atrebaţi. Triburile de mai târziu, care s-au stabilit în Ţara Galilor şi în sudul Angliei, proveneau din Galia Belgică. Ulterior, şi alte regate celte au fost integrate în Imperiul Roman, cum ar fi Noricum (Elveţia şi Austria), de către Augustus, şi Galatia (nord-estul Asiei Minor), de către Claudiu. Singura care a scăpat

de

influenţa

romană

a

fost

Irlanda

(Hibernia). Creştinismul nu a ajuns în Irlanda decât la jumătatea sec. al V-lea. În sec. al III-lea – al IV-lea, revoltele erau frecvente

în

Galia,

şi

aceasta

din

cauza

instabilităţii şi slăbiciunii Romei, ca şi a încălcării graniţelor marcate de Rin, de către triburile germanice. În sec. al V-lea, provincia era deja ocupată

de

trei

triburi

germanice:

vizigoţii

stăpâneau Aquitania, francii Belgia, iar burgunzii controlau

zona

Rinului.

romanizaţi

s-au

retras

Unii în

Britannia,

fortăreaţă a civilizaţiei celte din Galia. 6

dintre

celţii ultima

În anul 410 p. Chr., din cauza decăderii Imperiului Roman de Apus, Honorius a retras legiunile

cantonate

în

Britannia.

Lipsită

de

apărare, insula a fost atacată de picţi (din nord), de scoţi (sau irlandezi, din vest, dinspre Irlanda) şi de triburile germanice de iuţi, anglii şi saxoni (din est). Bretonii au încercat să îşi întemeieze regate, pentru a rezista atacurilor. Însă cele din nord au fost cucerite de anglii, în timp ce bretonii din sud s-au refugiat în vestul Britanniei, în Ţara Galilor şi Cornwall. Alţii au traversat Canalul Mânecii şi s-au îndreptat spre Armorica, care a devenit „mica Britanie”. Între sec. al VIII-lea – al XI-lea, Britannia şi Irlanda au fost de mai multe ori pustiite de vikingi, înainte ca aceştia să întemeieze aşezări pe ambele insule. Brian Boru, marele rege irlandez (1002-1014), a făcut eforturi considerabile pentru a-i izgoni definitiv pe invadatorii „Norse” din Irlanda. În ciuda victoriei de la Clontarf, din anul 1014, Brian Boru a fost ucis de către un grup de războinici nordici. Aceasta este şi perioada din care datează miturile irlandeze. Izvoarele istorice scrise ne spun că vechea societate celtă era structurată pe mai multe clase. 7

Cele mai de jos erau formate din ţărani şi meşteşugari. Urmau războinicii, căpeteniile şi regii. Însă exista şi o clasă ce se bucura de un statut aparte: druizii. Aceştia au fost primii care au creat un sistem de comunicare prin simboluri sculptate sau încrustate în piatră sau lemn, sistem care, mai târziu, a devenit cunoscut sub numele de Ogham. Ogham-ul reprezintă o combinaţie de trei grupe a câte cinci consoane fiecare şi o grupă de cinci vocale, în total douăzeci de litere. Se presupune că îi aparţine lui Ogma Chip-de-Soare, fiul lui Daghda (în alte versiuni, al lui Elatha), şi că semnificaţia sa nu putea fi înţeleasă decât de barzi, druizi şi de luptătorii de excepţie. Literele sunt redate prin intersectarea

unor linii drepte.

Vocalele erau

adesea reprezentate printr-o combinaţie de puncte, şi utilizarea acestui alfabet includea atât marcaje teritoriale, cât şi pagini de manuscris. Fiecare dintre cele douăzeci de simboluri ale Ogham-ului poartă numele unui copac: A = „Ailim” (ulm), B = „Bithe” (mesteacăn), C = „Coll” (alun) ş.a.m.d. Combinaţiile erau foarte variate, deoarece o literă, B, de exemplu, se putea referi la mesteacăn, la început, la alb, la Zeiţa-Mamă 8

(pământul,

natura),

la

fertilitate

etc.

Acestea

apăreau încrustate în piloni de piatră şi purtau mesaje oculte sau sacre. În zilele noastre, se mai folosesc încă 369 de exemple oghamice. Acestea sunt păstrate sub formă de „gallan” (pietre), concentrate în Irlanda, Scoţia, Insula Omului, sudul Ţării Galilor şi Devonshire, dar şi în Spania şi Portugalia, de unde se trăgeau celţii iberici care au colonizat Irlanda. Cuvântul „Ogham”, aşadar, a reţinut patru semnificaţii: un alfabet format din douăzeci de caractere, utilizat pentru inscripţiile în piatră şi lemn din Britannia celtă şi din Irlanda; un alfabet din douăzeci de caractere utilizat pentru divinaţie (ghicit), ce conţinea simboluri scrise de mână în păgânismul celtic; un grup de douăzeci de copaci sacri, care au împrumutat numele lor literelor oghamice;

un

calendar

de

13

luni,

destinat

anumitor copaci sacri. Cel mai renumit sistem oghamic de astăzi este Ogham-ul Copacilor, împărţit în: opt copaci Căpetenie, opt copaci Ţărani şi opt copaci Arbuşti. Existenţa druizilor este confirmată atât de scrierile lui Posidonius (135-51 a. Chr.), un filozof 9

stoic sirian, citate de Strabo, geograful grec din sec. I p. Chr., cât şi de cele ale lui Iuliu Cezar (10044 a. Chr.). Conform lucrării „De bello gallico”, druizii formau un grup de oameni învăţaţi, care se bucurau de anumite privilegii în rândul populaţiei celte. Nu participau la războaie şi erau scutiţi de plata taxelor. Îndeplineau rolul de judecător în caz de dispute şi îi condamnau pe criminali (de aici s-a dezvoltat legea celtă „brehon”). Puteau călători nestingheriţi pe teritoriul ocupat de orice trib. Dar, deşi posedau o vastă cultură şi stăpâneau arta divinaţiei

şi

a

vindecării,

transmiterea

cunoştinţelor se făcea în principal pe cale orală. Cucerirea romană înlocuise caracterele greceşti cu cele romane, însă acestea erau folosite în special în comerţ. Practicile religioase îndeplinite de druizi se făceau în aer liber, cum ar fi, de exemplu, lângă anumite lacuri considerate sacre. Deşi intermediari ai relaţiei dintre om şi zeităţi, druizii nu au avut niciodată nevoie de temple pentru a-şi îndeplini această îndatorire. În ceea ce priveşte moartea, credinţa galilor era că sufletul, după desprinderea de trup, intra în alt corp. Cu alte cuvinte, se cultiva credinţa în reîncarcare sau eshatologie. 10

Un aspect particular legat de druidism constă în faptul că, deşi erau identificaţi ca alcătuind o clasă socială superioară compactă, druizii erau împărţiţi în trei facţiuni distincte, şi anume: druidh-i, filidh-i şi baird-i. Druidh-ii

erau

învăţători,

filozofi,

vraci,

preoţi, clarvăzători şi vrăjitori. Erau responsabili cu

învăţarea

Soluţionau

nobililor

disputele

şi

şi

a

ucenicilor

pedepseau

lor.

criminalii.

Puteau călători fără oprelişte şi erau bineveniţi oriunde. În

calitate

de

preoţi,

realizau

sacrificii

animale sau umane, fie atunci când poporul era afectat de foamete sau boli, fie când urma o bătălie. Filidh-ii erau clarvăzători şi vindecători, fiind înzestraţi cu darul divinaţiei. Atât Cezar, cât şi Cicero (106-43 a. Chr.) au consemnat întâlnirile lor cu druidul Divitiacus, un personaj foarte respectat în societatea celtă. Acesta ghicea viitorul cu ajutorul augurilor. Baird-ii erau poeţi sau cântăreţi, cunoscuţi pentru înţelepciunea lor. 11

Dar, deşi autorii clasici au oferit detalii referitoare la structurarea păturilor sociale, ei nu au fost la fel de expliciţi în descrierea magiei practicate de către druizi. Se ştie că aceştia făceau vrăji şi talismane pentru a alunga spiritele rele, precum şi că aveau multiple cunoştinţe despre proprietăţile curative ale ierburilor, plantelor şi copacilor. Unii druizi purtau asupra lor baghete magice, cu care puteau transforma orice fiinţă umană într-un animal, o plantă sau o piatră. Transformarea nu se referea numai la modificarea formei, ci şi a vârstei. Întineririle şi îmbătrânirile sunt frecvente în mitologia irlandeză. De asemenea, divinaţia atribuită druizilor cunoştea mai multe forme: astrologia, augurii, ascultarea graiului animalelor, visele şi viziunile, auspiciile.

Acestora

li

se

adaugă

şi

„imbas

forasnai” („Lumina Clarviziunii”), „teinm laída” („divinaţia prin mestecare şi cântec”) şi „díchetal do chennaib” (incantaţia). Dacă

acţiunile

şi

rolul

druizilor

sunt

oarecum clare, nu acelaşi lucru se poate spune despre originea lor. Majoritatea celor care au scris despre druizi (de exemplu, John Aubrey (162612

1697),

William

Stukeley

(1687-1765),

Godfrey

Higgins şi Edward Williams (1747-1826) i-au pus în legătură cu monumentele megalitice de la Stonehenge şi Newgrange, ceea ce ar însemna că druizii ar fi populat Insulele Britanice încă înainte de colonizarea acestora de către celţii iberici. Însă, datorită faptului că şi în alte părţi ale lumii (Spania, Sicilia, Malta) există astfel de monumente, nu se poate ajunge la o concluzie neîndoielnică asupra provenienţei lor. Mai mult, având în vedere faptul că galii (celţii) nu au avut o scriere proprie, ci au recurs la împrumuturi ale caracterelor greceşti şi apoi ale celor romane, credinţele religioase şi literatura lor nu ne-au parvenit decât prin intermediul istoricilor greci, romani1 şi ulterior francezi. Se prea poate ca aceştia să fi omis ori adăugat întâmplări sau nume sau chiar să fi modificat realitatea acelor vremuri, ridicând astfel un obstacol în calea cercetătorilor moderni ai documentelor de dinainte de Christos. Aceeaşi problemă apare şi în cazul consemnării 1

De exemplu, poetul grec Parthenius (cca sec. I a. Chr.) şi Diodorus Siculus susţineau că poporul celt ar fi fost format din descendenţi ai lui Heracle. 13

saga irlandeze de către călugării sau monahii creştini, începând din sec. al XII-lea p. Chr. Legendele despre zeii şi zeiţele celte au fost astfel amestecate cu influenţe creştine mai mult sau mai puţin dăunătoare, într-o încercare de a demonstra că, credinţa creştină este cea mai puternică dintre toate, fiind singura credinţă adevărată. Aceste mituri, în special cele referitoare la ciclurile irlandeze, fuseseră iniţial transmise prin tradiţia orală, probabil în perioada dominaţiei vikingilor în Irlanda (sec. al VIII-lea – al XI-lea p. Chr.). Erau compoziţii ale barzilor, recitate în versuri, ce au format, mai apoi, două manuscrise principale: Cartea Leinster şi Cartea Vacii Cenuşii. Conţineau sute de istorisiri legate de Ciclul Ulster şi de Ciclul Fenienilor.

Un

alt

manuscris

demn

de

a

fi

menţionat aici este Cartea Galbenă Lecan, datând din sec. al XIV-lea. Miturile celtice au fost completate de mulţi alţi autori între sec. al XVI-lea – al XVII-lea, însă lucrarea lui William Butler Yeats (1865 – 1939) 2

2

“Fairy and Folk Tales of the Irish Peasantry” (1888) 14

este cea care a readus cu adevărat la viaţă interesul în mitologia celtă. În

ciuda

intervenţiilor

creştine,

esenţa

vechilor creaţii nu a fost modificată, şi putem vorbi, astfel, de o mitologie formată din două părţi: mitologia eroică, structurată

pe patru

cicluri

diverse, care prezintă nu numai viaţa şi aventurile unora dintre cele mai de seamă şi mai viteze căpetenii ale Irlandei, ci şi formarea ţării şi a poporului

irlandez,

şi

mitologia

fiinţelor

din

„celălalt tărâm”, pe care a preluat-o şi poporul român,

sub

forma

poveştilor

despre

zâne,

spiriduşi, zmei, balauri şi alte personaje de basm.

15

CICLURILE MITOLOGICE ŞI EROII CELTICI Principala

sursă

care

vorbeşte

detaliat

despre colonizarea Irlandei şi despre formarea poporului irlandez este „Lebor Gabala Erren” sau Cartea Invaziilor. În aceasta sunt identificate patru cicluri mitologice, fiecare dintre ele făcând referire la o anumită parte din tumultuoasa istorie a Irlandei. Primul dintre acestea, „Ciclul Mitologic”, se ocupă de succesivele invadări ale Irlandei de mai multe clanuri supranaturale. În ordine cronologică, acestea sunt: Partholonii, Nemezii, Fir Bholg-ii, Tuatha Dé Danann şi Milezienii, despre care se spune că ar fi primii strămoşi umani ai poporului irlandez. Se crede că venirea Partholonilor a coincis cu potopul biblic şi că aceştia au ajuns în Irlanda dinspre vest, din Tărâmul Morţilor. Erau conduşi 16

de prinţul Partholon, fiul regelui Sera al Greciei. Unele legende spun că Partholon fugise din Grecia din cauza faptului că îşi ucisese părinţii, şi că această faptă necugetată îl făcuse să-şi piardă ochiul stâng. Altele afirmă că Partholon nu vroise decât să-i demonstreze tatălui său că în cuprinsul oceanului mai existau şi alte pământuri. Însoţit de un grup de susţinători şi de soţia sa, Dealgnaid, a rătăcit pe mare timp de şapte ani, ajungând, în sfârşit, în Irlanda, la Beltaine. Partholonii au fost însă întâmpinaţi de Fomorieni, o rasă de fiinţe ciudate,

groteşti

şi

diforme,

foarte

crude

şi

violente3. După o luptă crâncenă, Partholonii au reuşit să-i înfrângă şi să-i alunge de pe insulă pe Fomorieni,

deşi

doar

3

temporar.

Neamul

Povestea Fomorienilor este mai mult sau mai puţin confuză, şi aceasta din cauză că, în unele surse (vezi www.sacredfire.net), apar sub denumirea de Fomhóire, fără a se pomeni de alternativa „Fomorieni”, în timp ce, în altele (vezi www.shee-eire.com), Fomorienii sunt identificaţi cu „Fomhóire”, „Formorienii”, „Fomoraig” şi „Faoi-Mhuir”. Se crede că ar fi venit din nordul Africii sau din Asia şi că ar fi stăpânit Irlanda din vremuri ancestrale, cu mult înainte de venirea Partholonilor. Aveau puteri supranaturale şi stăpâneau „lumea de sub ape”. În alte povestiri, sunt descrişi ca locuitori ai „lumii de sub pământ”, strămoşi ai zânelor rele, uriaşilor şi leprechaun-ilor. Erau zei ai nopţii şi ai morţii, groaznici la înfăţişare, având capete de ţapi şi tauri, un singur braţ şi un singur picior, ce le creşteau direct din piept. 17

Partholonilor a fost nimicit de o boală rară, cu excepţia

lui

Tuan

mac

Carell,

nepotul

lui

Partholon, care se pare că a luat mai multe înfăţişări

- un mistreţ, un vultur şi apoi un

somon, reuşind astfel să supravieţuiască şi să ducă cu sine povestea poporului său. Domnia lui Partholon a durat trei sute de ani 4. Partholonii au fost urmaţi de Nemezi, care au sosit în Irlanda după treizeci de ani de la moartea strămoşilor lor. Erau conduşi de Nemed, fiul lui Agnomon (frate cu Partholon şi, deci, unchi al lui Tuan), care se aventurase pe mare cu o flotă formată din treizeci şi două de vase, pe fiecare vas aflându-se treizeci de oameni. Vremea

neprielnică

i-a

forţat

să

rătăcească timp de un an şi jumătate, mulţi dintre ei murind de foame şi sete. Dintre cei nouă sute şaizeci de oameni, doar nouă au ajuns teferi în Irlanda: Nemed, patru femei şi patru bărbaţi. În timp, aceştia au dat naştere unei populaţii de opt mii şaizeci de suflete. Însă nici Nemezii nu au scăpat de opresiunea Fomorienilor, care cereau taxe şi tributuri. În decursul anilor, s-au purtat 4

După alte surse – www.timelessmyths.com, Partholon a trăit 30 de ani în Irlanda, iar urmaşii săi, încă 120. 18

patru

bătălii

între

cele

două

rase,

victoria

revenindu-i de fiecare dată lui Nemed. Însă, la puţin timp după bătălia finală, Nemed şi alţi două mii de oameni au fost nimiciţi de o boală. Lipsiţi de apărare, Nemezii au căzut pradă lăcomiei şi violenţei Fomorienilor, care, conduşi de doi regi, Morc şi Conann, au instituit o domnie a fricii şi tiraniei în Irlanda. Castelul lor se găsea pe Insula Tory. Tributul pretins era de două treimi din cantitatea totală de lapte şi de două treimi din numărul total de copii. Până la urmă, Nemezii s-au ridicat

la

luptă.

Conduşi

de

trei

căpetenii

curajoase, au atacat Insula Tory şi au capturat turnul lui Conann. Conann însuşi a fost ucis de o căpetenie pe nume Fergus. Însă Morc a reuşit să adune o nouă armată, cu ajutorul căreia i-a măcelărit pe Nemezi. Doar treizeci au scăpat cu viaţă, şi aceştia au părăsit insula. Unii dintre ei sau refugiat în Scoţia sau în Grecia, urmaşii lor fiind cunoscuţi sub denumirea de Fir Bholg-i. Alţii au migrat în insulele din nordul Greciei, de unde aveau să vină mai apoi cuceritorii cunoscuţi ca Tuatha Dé Danann. 19

Cel de-al treilea val de cuceritori (Fir Bholgii) a ajuns în Irlanda după două sute treizeci de ani, sub conducerea celor cinci fii ai lui Dela (urmaş al lui Nemed). Aceştia au împărţit insula între ei, însă domnia lor nu a durat decât treizeci şi şapte de ani, dată fiind cucerirea Irlandei de către Tuatha Dé Danann. Se spune că cei cinci fraţi – Slainge, Rudraige, Gann, Genann şi Sengann au plecat din Grecia către sud-vest. Marea le-a fost potrivnică şi, în urma unei puternice furtuni, au fost împărţiţi în trei: Fir Bholg-ii, Fir Domnann-ii şi Fir Gaileon-ii. Primii au fost numiţi după tolbele de piele pe care le purtau, cei de-ai doilea după săpăturile făcute în pământ şi cei din urmă după suliţele ce le serveau de arme. Însă soarta a făcut ca toţi să debarce pe insulă în acelaşi timp, întâlnindu-se la Tara. În urma

împărţirii

teritoriului,

au

apărut

cinci

provincii: Meath, Ulster, Leinster, Munster şi Connacht. Tuatha Dé Danann reprezintă cel de-al patrulea val de invadatori. Conform legendelor celte, aceştia practicau ritualuri oculte, magie tradiţională, vrăjitorie şi arte druidice şi puteau 20

pluti în aer. Se mai spune şi că au sosit ascunşi într-o misterioasă ceaţă întunecată. Au adus cu ei patru talismane magice, luate din cele patru oraşe în care fuseseră deprinşi cu vrăjitoria druidică: Falias, Gorias, Murias şi Findias. Din Falias (condus

de

druidul

Morfesa)

provenea

Piatra

Destinului sau Lia Fail, care a fost depusă în Tara. Obişnuia să scoată un strigăt de fiecare dată când un „adevărat” rege irlandez era încoronat la Tara. Din Gorias (condus de Esras) a fost adusă Sabia lui Nuadha, care nu îşi rata niciodată ţinta. Din Findias (condus de Uiscias) a fost adus Ceaunul lui Daghda, care potolea foamea războinicilor fără a seca vreodată. Din Murias (condus de Semias) era Lancea lui Lugh. Nici o bătălie nu putea fi câştigată în faţa celui care o purta. Însă, la acea vreme, insula era stăpânită de Fir Bholg-i, care nu erau dispuşi să renunţe la supremaţie fără luptă. Astfel, primul conflict sau Prima Bătălie de la Magh Tuiredh (Moytura) a dus la moartea a peste o sută de mii de Fir Bholg-i, inclusiv a regelui lor, Eochaid mac Eirc. Fir Bholgilor li s-a permis să păstreze provincia Connacht. În această luptă, regele danann Nuadha şi-a 21

pierdut braţul drept. Dat fiind că una dintre regulile danannene impunea ca regele ales să se bucure de o sănătate de fier, Nuadha şi-a pierdut tronul. Bres, un luptător pe jumătate fomorian, a preluat conducerea. Însă domnia sa era abuzivă şi injustă. Pământul nu a mai dat roade şi Tuatha au fost

forţaţi

să

se

supună

legilor

fomoriene.

Nemaiputând îndura chinurile robiei, Dian Cecht, Zeul Medicinii, a făurit un braţ de argint pentru Nuadha, ajutându-l astfel să ajungă din nou pe tron. Bres a fost silit să părăsească Tara şi să se refugieze pe Insula Tory, împreună cu mama sa, Eriu. Tot acum, Bres află şi că adevăratul său tată nu

era

nimeni

altul

decât

Elatha,

regele

Fomorienilor. De îndată ce vestea ajunge la urechile

acestuia,

Bres

primeşte

ajutorul

necondiţionat al lui Elatha şi reuşeşte să-i învingă pe Dananni, devenind stăpânitorul absolut al Irlandei5. Tuatha-ilor li s-a impus un tribut, iar învăţătorilor, barzilor şi druizilor li s-a interzis săşi practice învăţăturile. 5

După www.shee-eire.com, Elatha a refuzat să-şi ajute fiul în luptă, deoarece o considera „nedreaptă”. Deşi majoritatea Fomorienilor erau hidoşi şi aveau părul negru, Elatha este descris ca un bărbat blond şi foarte chipeş. 22

Tirania Fomorienilor avea să fie îndepărtată de către Lugh, care a fost acceptat la curtea lui Nuadha deoarece era un meşteşugar desăvârşit, dar şi poet, cântăreţ la harpă, magician, druid, istoric şi luptător. I s-a încredinţat sarcina de a-i pregăti pe războinici. În

încleştarea

care

a

urmat,

armata

fomoriană a fost condusă de Balor Cel Cu Ochiul Rău. Se spune că Balor arăta înfricoşător, având un singur ochi în mijlocul frunţii, cu care îşi putea ucide duşmanii dintr-o singură privire. În legende stă scris că o profeţie druidică îl avertizase pe Balor că avea să piară de mâna propriului său nepot. Cu toate că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi împiedica fiica să dea naştere vreunui copil, aceasta a avut trei fii. Hain la inimă şi orbit de putere, Balor a poruncit ca nou-născuţii să fie înecaţi. Unul dintre aceştia (Lugh) a supravieţuit şi şi-a ucis bunicul în Cea De-a Doua Bătălie de la Magh Tuiredh sau Moytura. În această luptă, şi-a căpătat numele de Lugh Cel Cu Braţul Lung, şi aceasta datorită îndemânării sale în aruncarea lăncii. 23

După câştigarea Celei De-a Doua Bătălii de la Magh Tuiredh, Tuatha au dobândit abilitatea de a reda viaţa. Lugh l-a cruţat pe Bres, deoarece se pricepea la agricultură şi la ciclurile agricole, ceea ce era nou pentru Tuatha. Acest fapt susţine teoria modernă

conform

căreia

Tuatha

nu

i-au

exterminat niciodată, în totalitate, pe Fomorieni, deoarece aveau nevoie unii de alţii pentru a supravieţui. Nuadha

a

fost

unul

dintre

cei

mai

importanţi conducători ai Tuatha. Un altul a fost Daghda sau „Zeul cel Bun”. Acesta era foarte priceput la magie şi cunoştea secretele druidice. Avea mai multe atribute, printre care un ceaun, un ciomag şi o harpă. Harpa controla vremea şi anotimpurile, iar ciomagul avea două capete, unul luând viaţa, iar celălalt redând-o. Însă Daghda avea şi un apetit devastator pentru terciul de ovăz. Acest viciu al său a fost exploatat de Fomorieni înainte de Cea De-a Doua Bătălie de la Magh Tuiredh, când l-au forţat să ingurgiteze o cantitate enormă de fiertură, în speranţa de a-l ţine departe de câmpul de luptă. 24

Daghda este o figură de referinţă pentru Tuatha Dé Danann. În ciuda înfăţişării sale neîngrijite, a dorinţei nemăsurate de hrană şi a înclinaţiei spre plăcerile trupeşti, reprezintă zeul fertilităţii, un

simbol

al

vieţii înfloritoare,

al

renaşterii. Singura sa soţie este Boann, zeiţa râului Boyne. În „Lebor Gabala” ni se spune că ambii eroi au fost răpuşi de Fomorieni, Lugh devenind astfel noul rege al Irlandei. Domnia sa a durat patruzeci de ani. Însă alte surse6 menţionează faptul că Daghda a fost doar rănit de către soţia lui Balor şi că, în ciuda acestui inconvenient, a preluat conducerea după moartea lui Lugh, domnind timp de optzeci de ani. El a fost urmat de alţi descendenţi dananni. În sfârşit, ultimul val de invadatori sunt Milezienii. Se spune că aceştia ar fi primii strămoşi umani ai poporului irlandez. Povestea lor începe în îndepărtata

Sciţie.

Gaedhuil,

nepotul

regelui

Sciţiei, a fost muşcat de un şarpe veninos. Tatăl său, Nuil, l-a dus pe băiat la izraeliţi, cerând 6

www.timelessmyths.com/celtic/invasions.html 25

ajutorul conducătorului lor, Moise. Acesta s-a rugat pentru copil şi l-a atins cu toiagul său, vindecându-l.

Moise

i-a

spus

băiatului

că

descendenţii săi vor ajunge într-o ţară în care nu există şerpi veninoşi. Era vorba de o insulă situată undeva la apus. Călătoria către Innisfail, Insula Destinului, a luat trei generaţii. Milezienii au mers mai întâi în Spania, unde au stat până la moartea regelui lor, Milesius. Apoi, exploratorul Ith, fratele lui Milesius, a organizat o expediţie pe mare, pentru a găsi ţara promisă. Aceasta s-a şi întâmplat, însă, după cum era de aşteptat, a urmat o bătălie crâncenă cu Tuatha Dé Danann, care erau suspicioşi în privinţa străinilor. Ith a fost rănit de moarte şi Milezienii au trebuit să părăsească câmpul de luptă şi Eire (Irlanda). Însă Lugaid,

fiul

lui

Ith,

măcinat

de

dorinţa

de

răzbunare, a organizat o altă expediţie, împreună cu verii săi şi mama acestora, regina Scotia. De data aceasta, au întâmpinat mari dificultăţi în localizarea insulei, deoarece Tuatha o făcuseră invizibilă, cu ajutorul unei vrăji. În sfârşit, au reuşit să debarce în sud-vest, la Beltaine, şi i-au provocat la luptă pe Dananni. 26

Primul dintre Milezieni care a pus piciorul pe insulă a fost Amairgin, poet şi luptător. A fost întâmpinat de trei surori danannene – Eriu, Fodla şi Banbha, soţii ale celor trei regi dananni de atunci. Amairgin a acceptat primirea, dar fratele său, Donn, a fost nepoliticos şi batjocoritor. Eriu la binecuvântat pe Amairgin şi neamul lui şi le-a prevăzut prosperitate în Irlanda, însă nu i-a dat nici o speranţă lui Donn şi neamului acestuia. La rândul său, Amairgin le-a promis celor trei surori şi mai ales lui Eriu că numele lor vor fi mereu pomenite ca numele întemeietoare ale Irlandei. Însă Amairgin a comis şi grava greşeală de a le permite Danannilor să se pregătească pentru ceea ce ar fi trebuit să fie o luptă dreaptă. Şi, mai rău decât atât, i-a convins pe Milezieni să rămână pe mare timp de trei zile. Acesta a fost sfârşitul multor luptători milezieni, deoarece Tuatha au creat un vânt magic, care a zdrobit multe vase mileziene. Donn, fratele lui Amairgin, a pierit în groaznica furtună. Astfel, Amairgin a trebuit să se folosească de cunoştinţele sale druidice şi să calmeze valurile printr-o invocaţie. Apoi, Milezienii au putut debarca şi i-au învins pe Tuatha în 27

bătălia de la Teltown. I-au ucis pe toţi cei trei regi ai Tuatha: MacCuill (fiul alunului), MacCecht (fiul plugului) şi MacGreine (fiul soarelui). Deşi acesta nu a fost sfârşitul faptic al Danannilor, victoria a pus capăt Erei Divinităţii şi a

instaurat

Era

Omenirii.

Milezienii,

noii

conducători ai Irlandei, şi puţinii Tuatha rămaşi au format viitoarea populaţie din Eire. Însă, din cauza faptului că Danannii nu şi-au pierdut puterile şi puteau încă nimici casele, recoltele şi vitele Milezienilor, galii (Milezienii) şi Tuatha au împărţit teritoriul în două: un Tărâm de Sus, pentru milezieni, şi un Alt Tărâm, pentru Tuatha. Tuatha Dé Danann aveau să trăiască sub pământ. Însă fiecare zeu şi zeiţă putea ajunge în Tărâmul de Sus printr-o „gură magică” sau „sidhe” (iată de ce Danannii se mai numesc şi „poporul sidheurilor”). Oamenii nu se amestecau în Cealaltă Lume, după cum nici Tuatha nu aveau nimic de-a face cu Lumea de Deasupra. În Cealaltă Lume, nu exista timp. Un muritor care vizita Cealaltă Lume nu îmbătrânea. Însă, de îndată ce revenea în Lumea de Sus, timpul îl prindea din nou în mreje. Unul 28

dintre rarele momente în care cele două lumi interferau era de Samhain (1 noiembrie), când sidhe-urile se deschideau. Se ştia că Tuatha nu puteau fi răniţi decât de arme de fier, acelaşi tip de arme folosit de Milezieni în bătălia de la Teltown. Ei au devenit zei pentru populaţia celtă de mai târziu (şi zâne pentru creştini) şi au fost veneraţi ca Sidhe din Tir nan Og, Tărâmul Tinereţii Veşnice. După aceea, Amairgin l-a numit pe Eremon, unul din fraţii lui Donn, rege al Irlandei. Însă fratele mai mic, Eber Finn, s-a răsculat, cerând divizarea teritoriului. A primit partea de sud. A fost rândul lui Eremon să-şi ceară drepturile. În cele din urmă, s-a ajuns la război. Eremon a câştigat şi a devenit rege al întregii Irlande. Tara a fost oficial instituită capitală a ţării7.

7

De remarcat că unele surse (de exemplu, www.necromantic.net/deadparrot/celtic.html) menţionează următoarele invazii: Cesair (nepoata lui Noe, căsătorită cu Fintan, care s-a transformat în somon pentru a supravieţui potopului), Partholonii, Nemezii, Fir Bholg-ii şi Tuatha Dé Danann. 29

CICLUL FENIENILOR Ciclul Fenienilor îşi trage numele de la o legendară comunitate de eroi, care apărau Irlanda şi

Scoţia

Principala

şi

care lor

păstrau ocupaţie

legea

şi

ordinea.

era

vânătoarea.

Conducătorul lor era miticul Finn mac Cumhaill. Acesta era cel mai înţelept, mai onest şi mai bun la inimă dintre Fenieni. Avea doi fii, Fergus Grai Dulce şi Oisin (Ossian), căruia îi este atribuită o serie de poeme cunoscută ca „Baladele Osianice”. Ordinul militar Fianna Éireann, format din luptători de elită, care se aliau ori de câte ori era nevoie, pentru a proteja ţara de invazii, a fost fondat de către regele irlandez Conn O Sută de Bătălii. Principalele două clanuri, de altfel rivale, erau Bascna (Baiscne) şi Morna. Clanul Bascna era condus de Cumhaill (fiul lui Trenmor), iar soţia lui era Murna (Muirne) Gât Alb (nepoata lui Nuadha Braţ de Argint, regele Tuatha). Cumhaill a 30

fost ucis de clanul Morna, condus de Goll (susţinut de către druidul Tadg, tatăl Murnei, care nu fusese niciodată de acord ca fiica sa să-şi aleagă un soţ din rândurile muritorilor), în bătălia de la Knock, clanul

Morna

preluând

astfel

conducerea

Fenienilor. Sacul cu comori al Fenienilor i-a fost încredinţat lui Lia, lordul de Luachar, în Connacht. Murna s-a refugiat în pădurea Slieve Bloom şi a născut un băiat, pe care l-a botezat Demna. Acesta avea părul auriu şi pielea albă şi a ajuns să fie cunoscut ca Finn (Cel Blond). A crescut puternic şi a devenit un vânător rapid şi abil. Se spune că mama sa l-a lăsat în grija a două doici, refugiinduse apoi în Munster, unde s-a căsătorit cu regele locului. Doicile care s-au ocupat de Finn l-au învăţat să fie curajos şi respectuos cu ceilalţi, dar, cum nu se puteau îngriji şi de pregătirea lui militară, l-au trimis în lume, spre a deveni un adevărat luptător. În călătoria sa, Finn ajunge să răzbune moartea părintelui său, omorându-l pe Lia la Rath Luachar şi luând sacul cu comori. Apoi l-a găsit pe unchiul său Crimmal şi pe supravieţuitorii măcelului de la Knock în pădurile din Connacht şi le-a încredinţat sacul spre păstrare. Aceştia l-au 31

învăţat meşteşugul armelor. După aceea, băiatul a plecat în căutarea înţelepciunii, dar şi a ştiinţei de poet şi bard. Această căutare l-a adus într-un final pe malurile râului Boyne, unde l-a întâlnit pe druidul Finegas. În ultimii şapte ani, acesta încercase să prindă Somonul Cunoaşterii, care putea să-i dăruiască primei persoane care gusta din carnea sa

cunoaşterea

supremă

a

întregii

lumi.

În

momentul în care Finn i-a devenit învăţăcel, druidul a reuşit să prindă peştele şi l-a lăsat pe Finn să-l gătească, interzicându-i însă să-l guste. Însă, când băiatul a încercat să vadă dacă peştele era gata, şi-a ars degetul cu ulei fierbinte şi l-a băgat imediat în gură, ca să-i treacă durerea. Astfel, a devenit prima persoană care a gustat somonul,

dobândind

de

îndată

cunoaşterea

supremă. Când Finegas s-a întors, şi-a dat seama ce se întâmplase şi, cu năduf, l-a izgonit pe Finn. Eroul a ajuns astfel la curtea regală din Tara, în timpul sărbătorii din noiembrie. Regele era disperat, deoarece, din doi în doi ani, cetatea era arsă de o fiinţă din Cealaltă Lume, pe nume Aillén, care îi adormea pe toţi cu muzica sa fermecată. 32

Finn s-a oferit să stea de pază şi i s-a dat o suliţă. Când a auzit sunetul harpei, s-a împuns cu vârful suliţei în frunte, pentru ca durerea să-l ţină treaz. L-a înfruntat pe demonul ce scuipa foc, care s-a ascuns la Sliabh Fuaidh. Finn l-a urmărit şi a reuşit să-l ucidă. La întoarcerea în Tara, regele i-a fost atât de recunoscător, încât i-a încredinţat conducerea Fenienilor din toată Irlanda8. Finn este descris ca un mare vânător de căprioare şi mistreţi. Avea mulţi câini, doi dintre aceştia, Bran şi Sceolaing, fiind mai speciali. Ei erau fiii mătuşii sale, Uirne. Regele din Daln Araidhe şi-o dorise de soaţă pe Uirne şi Finn fusese de acord cu căsătoria. Însă prima soţie a regelui a devenit geloasă şi a transformat-o pe Uirne în căţea. Luptătorul Luaghaidh, care o iubea de mult pe Uirne, l-a înjunghiat pe rege. Drept urmare, Uirne şi-a recăpătat forma umană şi l-a luat de soţ pe Luaghaidh. A născut trei copii, dar şi doi căţei. 8

Conform www.timelessmyths.com/celtic/ossian.html#OldMen, Finn a ajuns mai întâi în fruntea clanului Baiscne, pe care îl restaurează, şi aceasta datorită faptului că trecuse toate probele la care fusese supus (proba îndemânării, proba agilităţii şi proba artistică – aceasta se referea la abilitatea de a compune poezii (cele trei probe fac parte din „Codicele Fenienilor”, prezentat la pagina 33). 33

Aceştia erau verii lui Finn, Bran şi Sceolaing9. Bran

era

preferatul

lui

Finn.

Cei

doi

obişnuiau să fie foarte zgomotoşi la ospeţe şi, dacă vreunuia dintre Fenieni i se făcea foame, Bran îi aducea de îndată vânat proaspăt. Însă, odată, Bran lătra nerăbdător. Finn, enervat, l-a lovit cu biciul în cap. Bran şi-a privit stăpânul cu ochii plini de lacrimi, apoi şi-a rupt lesa şi s-a năpustit către un lac, unde s-a înecat. Finn, stăpânul său, a fost foarte îndurerat de această pierdere. Odată, pe când vâna singur în pădurile de pe dealul Allen, atenţia i-a fost atrasă de o căprioară

care

i-a

fermecat

câinii,

aceştia

nemaiputând s-o atace. Finn i-a permis căprioarei să-l însoţească acasă. În timpul nopţii, căprioara sa transformat într-o femeie danannă pe nume Saba, care i-a povestit că fusese prefăcută în animal de către Druidul Negru şi că vraja durase trei ani. Magia nu avea putere în adăpostul lui 9

Povestea cunoaşte mai multe versiuni. În afară de cea de mai sus, amintim încă două, în care se arată că Uirne a fost transformată de însuşi soţul ei, respectiv că o concubină a acestuia ar fi pedepsit-o astfel pe Uirne, din gelozie că regele o abandonase. 34

Finn şi cei doi s-au căsătorit. Dar fericirea lor a fost de scurtă durată. Fiind chemat să se lupte cu triburile de cuceritori care invadaseră ţara, Finn şia lăsat soţia singură. Druidul Negru a găsit-o şi a reuşit s-o convingă să părăsească adăpostul. În acel moment, Saba s-a transformat din nou în căprioară şi a dispărut. La întoarcere, Finn a găsit casa goală. Timp de şapte ani, a căutat-o în van pe soţia sa. Apoi, în timp ce vâna odată pe Ben Bulban, a dat peste un băiat sălbăticit şi despuiat, care arăta mai mult a animal decât a fiinţă umană. L-a luat acasă şi l-a învăţat să vorbească. Băiatul şi-a amintit că trăise într-o vale secretă, alături de o căprioară, şi că un om negru şi sinistru îi vizitase de mai multe ori. În final, acesta o ademenise pe căprioară şi îl lăsase pe el fără simţire. S-a trezit pe Ben Bulban. La auzul poveştii flăcăiandrului, Finn şi-a dat seama că acesta nu era altul decât propriul său

fiu.

I-a

dat

numele

de

Oisin

(Micuţa

Căprioară). În timp, Oisin a devenit un luptător faimos şi un poet legendar. A făcut dovada

35

curajului său în bătălia de la Ventry 10, împotriva lui Dairi Donn, a cărui soţie se îndrăgostise de Finn mac Cumhaill şi îşi părăsise soţul. În mitologie ni se spune că a trăit cu două sute de ani mai mult decât toţi ceilalţi Fenieni, şi aceasta din cauză că a fost atras în Lumea Tinereţii Veşnice de către o frumoasă fecioară. Istorisirile despre Oisin sunt completate de alte serii de relatări eroice, majoritatea ocupânduse cu faptele de vitejie ale Fenienilor. Una dintre acestea este şi lupta împotriva lui Colgan, rege al Scandinaviei, care dorea să invadeze Irlanda. În această bătălie, eroul este Oscar, nepotul lui Finn, care reuşeşte să-l ucidă pe rege. Însă Finn face greşeala de a-l cruţa pe Midac, fiul cel mic al regelui, pe atunci un copil. Ajuns la maturitate, acesta le întinde o cursă luptătorilor fenieni, din

10

Bătălia de la Ventry este legată de confruntarea dintre Fenieni şi armatele aliate ale lui Bolcan, tatăl reginei, şi ale lui Dairi Donn, soţul acesteia, care se auto-proclamase „Rege al Lumii”. Oisin s-a luptat de unul singur cu Bolcan, însă oştile feniene erau cât pe ce să fie înfrânte, când au intervenit Danannii şi au echilibrat raportul de forţe. Cu toate acestea, mulţi Fenieni şi Dananni au căzut pe câmpul de luptă, printre aceştia numărându-se şi soţul lui Créd (Créde, Créidhe sau Creidhe), poetul fenian Cáel. Dairi Donn a fost ucis chiar de Finn. 36

care ei scapă cu ajutorul priceperii şi şireteniei lui Diarmait, Oisin şi Oscar. Fenienii se ghidau după un cod al onoarei bine

stabilit.

Includea

„Maximele

Fenienilor”,

printre care: nu vorbi într-o casă bogată, nu-ţi pierde timpul luptându-te cu cei neghiobi; nu te amesteca în certuri în cârciumi; evită-i pe cei nebuni şi pe cei răi; fii bun cu femeile, copiii, preoţii şi cei săraci; nu te lăuda; respectă-ţi căpetenia; nu te pune cu ţăranii; împarte carne gratis; nu-ţi lepăda armele până ce lupta nu s-a sfârşit; fii amabil şi generos. De

asemenea,

existau

şi

câteva

reguli

stricte, impuse celor ce vroiau să li se alăture Fenienilor: să cunoască cele Douăsprezece Cărţi de Poezie; să poată compune poezii galice; să fie pe jumătate îngropaţi în pământ şi să respingă suliţele

aruncate

de

nouă

luptători

doar

cu

ajutorul unui scut şi al unui băţ de alun, fără să fie răniţi; să scape de urmărirea Fenienilor printr-o pădure, fără să rupă o rămurea sau să clintească un fir de păr; să sară mai sus decât capul şi să se lase mai jos de genunchi; să scoată un ghimpe din 37

picior, în timp ce aleargă; să nu primească zestrea soţiei. O altă poveste interesantă din acest ciclu este cea a lui Diarmuid O’Duibhne (Diarmait ua Duibne), cunoscut şi ca „Diarmuid Aluniţă de Dragoste”, şi aceasta fiindcă, în timpul unei partide de vânătoare, s-a adăpostit, împreună cu trei dintre prietenii săi, într-o colibă, alături de un bătrân, o tânără, un berbec şi o pisică. Când s-au aşezat să mănânce, berbecul a sărit pe masă şi nici unul dintre cei patru luptători nu a reuşit să îl dea jos. Numai pisica l-a putut doborî şi lega în spatele casei. Apoi, bătrânul le-a explicat că berbecul era Lumea şi că pisica era Moartea, iar ceea ce se întâmplase însemna că, oricât ar fi fost de puternică lumea, moartea tot o putea nimici. În acea noapte, cei patru tovarăşi au dormit în aceeaşi cameră cu fata. Fiecare dintre ei a încercat să se apropie de ea, însă au fost refuzaţi cu cuvintele „Ţi-am aparţinut odată, şi aceasta nu va mai fi”. Când a venit rândul lui Diarmuid, fata i-a explicat că era Tinereţea, şi i-a făcut un semn pe

38

frunte, ceea ce i-a crescut şi mai mult farmecul în ochii femeilor11. Darul acesta i-a adus multă faimă, dar şi multă suferinţă şi ghinioane. Luând parte la nunta lui Finn cu fiica lui Cormac mac Art, Graine (Grainne), a fost remarcat de aceasta din urmă, care s-a îndrăgostit imediat de el. L-a vrăjit şi l-a convins să fugă cu ea, şi aceasta deoarece nu vroia să ajungă soţia lui Finn, mult prea bătrân pentru tânăra şi frumoasa Graine. Finn şi Fenienii i-au urmărit pe cei doi timp de şaisprezece ani, aceştia reuşind întotdeauna să scape, ajutaţi fiind de tatăl adoptiv al lui Diarmuid, Angus Óg. Într-un final, după multe aventuri, s-a ajuns la un armistiţiu şi Graine a insistat să se organizeze un ospăţ de un an12. Diarmuid şi Graine s-au retras la Ceis Chorainn, unde au construit o cetate şi unde au avut patru fii şi o fiică. Au trăit în pace şi prosperitate timp de mai mulţi ani.

11

Conform www.shee-eire.com/magic&mythology/Myths /FinnMacCool /Diarmuid-Lovespot/lovespot.htm 12 Într-o altă versiune a poveştii, se spune că Finn a fost de acord să o ia de soţie pe sora lui Graine, Ailbe cea Pistruiată. 39

Dar, într-o noapte, Diarmuid a fost trezit de lătratul aprig al câinilor. Neputându-şi stăpâni curiozitatea, Diarmuid a pornit, în ziua următoare, în

căutarea

celui

care

îi

tulburase

somnul,

ignorând avertismentele lui Graine şi sfaturile acesteia de a-şi lua armura şi cele mai bune arme. Diarmuid s-a întâlnit cu Finn şi cu Fenienii pe Ben Bulban, unde aceştia pierduseră treizeci de oameni într-o luptă împotriva Mistreţului de pe Ben Bulban, blestemat să-l ucidă pe Diarmuid, fratele lui vitreg. Acest mistreţ era, de fapt, fiul lui Roc,

iar

Roc

se

îndrăgostise

de

mama

lui

Diarmuid. În final, cei doi s-au omorât unul pe celălalt. Finn a refuzat să-l ajute pe Diarmuid, gelozia lui nestinsă ieşind la iveală şi, deşi Oscar (fiul lui Oisin şi unul dintre cei mai viteji luptător fenieni, cu o inimă asemenea unui spin de oţel) l-a convins să-i aducă apa vieţii 13, Finn a tras de timp până ce Diarmuid şi-a dat ultima suflare. Angus Óg şi prietenii lui dananni l-au luat pe Diarmuid şi Graine a devenit soţia lui Finn.

13

Apa vieţii = apă băută direct din mâinile lui Finn, care avea puterea de a-i vindeca pe oameni. 40

Clanul

de

luptători

fenieni

şi-a

găsit

sfârşitul în bătălia de la Gabhra. Marele rege Cormac mac Art a fost urmat la tron de fiul său, Cairbre. Pe atunci, Fenienii deveniseră oarecum o povară, căci cereau un tribut de douăzeci de monede

de

aur.

Cairbre

s-a

hotărât

să-i

nimicească, atrăgându-i pe regii provinciilor de partea sa. Fenienii s-au divizat, clanul Morna aliindu-se cu Cairbre, Ulster, Connacht şi Leinster, iar clanul Bascna (clanul lui Finn) cu Munster. Bătălia a avut loc la Gabhra, iar măcelul a fost groaznic. Fenienii au fost distruşi, Oscar şi Cairbre s-au înjunghiat unul pe celălalt şi Oscar a fost înmormântat pe câmpul de luptă. Se pare că Finn nu a luat parte la conflict. El a apărut doar ulterior, „într-o barcă magică” 14, pentru a jeli moartea tovarăşilor săi, împreună cu Oisin şi Cailte, singurii supravieţuitori.

14

În alte versiuni, Cairbre a declanşat deliberat conflictul dintre cele două tabere omorându-l pe Ferdia, loialul servitor al lui Finn. Conform Cath Gabhra (Bătălia de la Gabhra), Finn a fost ucis de cinci luptători. Conform Aided Finn (Moartea violentă a lui Finn), Finn a fost răpus de Aichlech Mac Duldrenn, în bătălia de la Ath Brea. 41

Se spune că acest Cailte a ajuns să trăiască până la o vârstă foarte înaintată, fiind botezat de Sfântul Patrick, căruia i-a povestit despre Finn şi Fenieni. În folclorul irlandez persistă credinţa că Finn doarme într-o peşteră fermecată, alături de fiul său Oisin, nepotul Oscar, servitorul Cailte şi restul Fenienilor, aşteptând momentul prielnic pentru a reveni în glorie şi pentru a-şi elibera ţara de tiranie şi rău.

42

CICLUL ULSTER Cel de-al treilea ciclu eroic este cunoscut sub mai multe denumiri: Ulster, după numele unuia dintre regatele irlandeze, Ulaid (probabil apelativul celtic pentru Ulster) şi Ramura Roşie (Ramura Roşie era un grup de luptători puternici şi pricepuţi). Vechiul Ciclu Ulster este organizat în jurul domniei regelui Conchobhar, a cărui capitală era Emain Macha (capitala, indiferent că era vorba despre o fortăreaţă sau despre un oraş, juca un rol deosebit în viaţa conducătorilor celţi, dat fiind că aici se încoronau regii şi că tot aici se luau cele mai importante decizii privind viitorul provinciei, regele având o legătură sacră cu pământul). Denumirea de Emain Macha face referire la zeiţa roşie a războiului, al cărei nume fusese pus în relaţie cu Nemed şi cu Nuadha. Ca soţie a lui Nemed, Macha era considerată zeiţa irlandeză a fertilităţii, războiului şi cailor. Ea ar fi marcat graniţa teritorială cu propria sa broşă, de unde „Emain Macha” sau „Broşa lui Macha”. 43

Conchobhar este fiul reginei Ness (sau Nessa) şi al druidului Cathbad. La început, a domnit timp de un an, fiind cunoscut ca un rege înţelept şi drept. A câştigat simpatia poporului şi a fost preferat în locul lui Fergus, unchiul său vitreg. Relaţiile lui cu regii celorlalte provincii şi chiar cu înaltul rege al Irlandei nu erau însă la fel de cordiale, din cauza moralităţii sale, care lăsa de dorit. În paralel cu povestea regelui Conchobhar şi ulterior a soaţei acestuia, regina Medb (Maeve), Ciclul Ulster urmăreşte istorisirea lui Etain, din neamul Danannilor, cea de-a doua soţie a lui Midir, fiul lui Daghda. Etain este transformată în fluture şi alungată din palat de către prima nevastă a lui Midir, Fuamnach. Etain ajunge astfel în Ulster, unde ia formă umană, fără a păstra, însă, vreo amintire despre originea ei. Eochaid Airim, marele rege al Irlandei din acele vremuri, se îndrăgosteşte de Etain şi şi-o face mireasă, însă frumuseţea fetei îl vrăjeşte şi pe Ailill,

fratele

lui

Eochaid.

Cu

toate

acestea,

adevărata problemă se iveşte în persoana lui Midir, care apare pe nepusă masă şi îi aduce aminte lui 44

Etain cine era ea, de fapt. Etain este de acord să se întoarcă la Midir, dar numai cu permisiunea lui Eochaid. Aşa că Midir îl provoacă pe Eochaid la un joc de şah, dar reuşeşte să câştige numai runda finală, rugându-l pe Eochaid să îl lase să o sărute pe Etain pentru ultima oară. În ciuda măsurilor de siguranţă luate de către Eochaid, Midir apare la un banchet şi ia formă de lebădă, răpind-o pe Etain şi ducând-o

în

regatul

Danannilor.

Eochaid

îi

provoacă la luptă pe aceştia şi o recuperează astfel pe Etain, care îi naşte o fiică, Etain Oig. Aceasta sa căsătorit, mai târziu, cu regele Cormac din Ulster, cu care a avut o fetiţă, Mes Buachalla, exilată de către tatăl său, dezamăgit că nu îi fusese dat să aibă un fiu. Mes Buachalla este mama lui Conaire Mor, viitorul rege suprem al Irlandei, căruia îi fusese interzis să ucidă păsări (din cauza aceasta este atacat de un stol de păsări de luptă în drumul său spre capitala Irlandei, Tara). El a introdus un nou sistem de lege în Eire, s-a ocupat personal de soluţionarea disputelor, şi a interzis furturile de animale şi luptele între clanuri, domnind în pace şi prosperitate. 45

Dar noua stare a lucrurilor nu a fost pe placul tuturor supuşilor, şi câţiva luptători până atunci loiali s-au revoltat, Conaire Mor văzându-se nevoit să îi exileze. Din păcate, această decizie nu a făcut decât să sporească mânia exilaţilor, care s-au aliat cu o bandă de piraţi conduşi de către Ingeel Chiorul, în speranţa de a-l ucide pe Conaire, ceea ce s-a şi întâmplat, la hanul lui Da Derga. Revenind la povestea regelui Conchobhar, aflăm că una dintre fiicele druidului Cathbad dispăruse

misterios

împreună

cu

50

dintre

însoţitoarele sale, fără ca vreun om să-i poată da de urmă, în ciuda eforturilor făcute. Dar, într-o zi, pe când se afla la vânătoare, Conchobhar o găseşte pe fată, pe numele ei Deichtine, într-o casă fermecată din pădure. Aceasta îi povesteşte că fusese răpită de către Lugh Lamfada, zeul soarelui, şi că îi dăruise acestuia un copil. Conchobhar se oferă să ia băiatul, numit Setanta („Cel Mic”), şi săl educe în spiritul unui luptător. Mai târziu, Setanta ajunge să fie cunoscut ca şi Cù Chulainn (literal, „câinele lui Culann”), deoarece, deşi copil, reuşeşte să-l ucidă pe groaznicul paznic patruped al lui Culann, şeful breslei de fierari, oferindu-se în 46

schimb să-i păzească conacul timp de un an, cât avea să-l pregătească pe puiul animalului ucis pentru a fi câine de pază. Se spune că Cù Chulainn a fost deprins cu meseria armelor de către Scathach, „Cea care înspăimântă”. Ea este zeiţa irlandeză a artelor marţiale, aspectul distrugător al Zeiţei Negre. Este o abilă mânuitoare a sabiei şi numele ei este asociat cu insula Skye (Ţinutul Umbrelor). Ea este şi patroana profeţilor, fierarilor şi magiei. Pe durata şederii pe insula lui Scathach, Cù Chulainn o ajută pe aceasta să o învingă pe Aife, cea mai puternică femeie-luptătoare din Irlanda, cu care va avea apoi un fiu, Connla. După încheierea durei sale pregătiri militare (însăşi

pătrunderea

în

regatul

lui

Scathach

însemna trecerea unor probe de foc), Cù Chulainn revine în ţinutul natal pentru a o peţi pe Emer, cea care fusese, de fapt, motivul pentru care Cù Chulainn alesese o misiune atât de grea, şi aceasta deoarece Emer jurase să nu se căsătorească niciodată cu un bărbat care nu săvârşise măcar o faptă eroică. În ciuda refuzului tatălui fetei, Cù 47

Chulainn o răpeşte pe Emer şi cei doi se căsătoresc în Emain Macha. Cù Chulainn este descris ca un bărbat mic de statură, cu sprâncene negre, lipsit de barbă şi mereu vesel. Însă, în vârtejul luptei, înfăţişarea sa devenea îngrozitoare: creştea în înălţime, pielea i se încreţea şi trăsăturile feţei i se înăspreau. Ochii i se afundau în orbite, iar părul i se transforma în ţepi. Se lupta cu sete şi ataca pe oricine se afla în apropierea sa în acele momente, fie el duşman sau prieten. Cea mai impresionantă demonstraţie a meritelor sale deosebite va fi făcută în timpul bătăliei împotriva reginei Medb (pe atunci, soţia conducătorului provinciei Connacht). Cât despre regele Conchobhar, numele său este

legat

şi

povestitorului

de

legenda

Feidhlimith.

lui

Deirdre,

Conform

fiica

acesteia,

ospăţul la care fusese invitat Conchobhar este brusc

tulburat

de

un

lucru

ciudat:

copilul

nenăscut al lui Feidhlimidh a început să plângă în pântecele mamei sale. După o vreme, soaţa povestitorului a adus pe lume o fetiţă, însă druidul Cathbad a prezis o mare nenorocire legată de destinul micuţei. Acest fapt i-a făcut pe cei de faţă 48

să hotărască că e mai bine ca noul-născut să fie dat pierzaniei. Însă regele nu a fost de acord şi a dat fetiţa, pe nume Deirdre, în îngrijirea unei doici. Regele plănuia să şi-o facă soţie, deoarece Cathbad îi spusese şi că Deirdre va ajunge cea mai frumoasă femeie din Eire. Aşa s-a şi întâmplat, doar că tânăra fată nu vroia

cu

nici

un

chip

să

devină

soţia

lui

Conchobhar, bărbatul visurilor sale trebuind să aibă „părul negru ca pana corbului, obrajii roşii ca sângele şi pielea albă ca zăpada”. Numai unul dintre cavalerii Ramurii Roşii se potrivea acestei descrieri, şi acesta era Naoise. Soarta a făcut ca tinerii să se întâlnească, şi Deirdre l-a convins pe Naoise să fugă împreună. Alături de fraţii lui Naoise, Aindle şi Ardan, cei doi se refugiază în Scoţia, însă frumuseţea fetei atrage mânia şi gelozia regelui locului, aşa că fugarii ajung pe o insulă pustie. Între timp, în Ulster, Conchobhar s-a văzut silit, la rugăminţile poporului, să-i ierte pe cei patru. Protejaţi de trei războinici (Fergus, Cormac şi Dubthach), tinerii revin în Irlanda, însă, de îndată ce pun piciorul în Emain Macha, fraţii sunt 49

ucişi

de

mercenari,

iar

Deirdre

este

luată

prizonieră. Cei trei luptători care îi însoţiseră până acolo se revoltă şi devastează întreaga provincie înainte de a merge în Connacht. Conchobhar a ţinut-o pe Deirdre în casa lui timp de un an, după care a întrebat-o pe cine ura cel mai mult pe lume. Deirdre i-a răspuns că pe el şi pe ucigaşul lui Naoise, Eoghan mac Durthacht. La auzul acestor cuvinte, regele a dat poruncă ca Deirdre să-i fie trimisă lui Eoghan. Însă Deirdre, care nu mai putea suporta şi această umilinţă, şi-a pus capăt zilelor, fiind îngropată alături de Naoise. Versiunea alternativă („Moartea violentă a copiilor lui Uisneach”) începe cu petrecerea dată de Conchobhar în Emain Macha şi cu rugămintea luptătorilor săi de ajunge la o înţelegere cu Naoise şi fraţii acestuia. Regele este, în aparenţă, de acord, alegându-l pe Fergus ca sol de pace. Însă, în spatele amabilităţii şi bunătăţii, se ascundea intenţia de a-i măcelări pe băieţi. Ajuns pe insula pustie, Fergus le câştigă încrederea şi îi convinge să se întoarcă în Ulster, în ciuda avertismentelor lui Deirdre, care nu credea în pocăinţa regelui. Fraţii şi Deirdre sunt primiţi în 50

Casa Ramurii Roşii, unde sunt vizitaţi şi avertizaţi de către bătrâna doică a lui Deirdre, Leborcham, însă Naoise nu reacţionează nici de această dată. Fergus este invitat la un ospăţ şi, neputând refuza, îşi trimite fiii, pe Buinne şi pe Ilann, să-i apere pe fraţi. Buinne îşi trădează tatăl şi trece de partea lui Conchobhar, iar Ilann este ucis. În încleştare moare şi fiul lui Conchobhar, Fiacha. Fraţii şi Deirdre sunt capturaţi cu ajutorul intervenţiei magice a lui Cathbad. Băieţii sunt decapitaţi de către Maine, fiul regelui Norvegiei, care căuta să se răzbune pe Naoise pentru moartea fraţilor săi. Ulterior, Maine este pedepsit de către Cù Chulainn, atras de plânsul disperat al lui Deirdre, care, la rândul său, se stinge de dor şi durere. Dar cea mai cunoscută povestire a Ciclului Ulster este Tain Bó Cuailnge: Furtul vitelor din Cooley. Regina Medb din Connacht, una dintre cele mai bogate regine de pe acea vreme 15, îşi pusese în 15

Medb, după cum ştim deja, fusese soţia lui Conchobhar, însă, dată fiind dorinţa sa obsesivă de a conduce regatul alături de soţul ei, ca egală a acestuia, şi imposibilitatea de a şi-o îndeplini, îl părăsise pe Conchobhar şi se refugiase în Connacht, devenind rivala Ulsterului. 51

gând să adune o avere nemăsurată, pentru a putea avea tot atât de multe bogăţii ca şi soţul său, regele Ailill. Acesta din urmă deţinea un taur magnific, cu coarne albe. Gelozia şi invidia au făcut-o pe regina Medb să răscolească regatul în căutarea unei „perechi” a acestui animal. A găsit-o în Ulster, unde căpetenia Dara Mac Fachtna deţinea un splendid taur maro. La început, Medb a trimis soli, cerându-i lui Dara să îi cedeze taurul timp de un an. Deşi bucuros să facă afaceri cu provincia Connacht, Dara a renunţat rapid la acest gând, când a auzit că regina i-ar putea lua taurul cu forţa dacă ar fi fost refuzată. Negocierile au fost anulate, iar Medb, furioasă, a început să strângă o puternică armată pentru a captura cu orice preţ animalul. Bătălia se anunţa a fi una uşoară (în ciuda avertismentelor prezicătoarei Fedelm – „Văd roşu, văd sânge”), deoarece apărătorii Ulster-ului nu se putea lupta, fiind blestemaţi de Macha. Macha

este o

zeiţă

irlandeză

faimoasă

pentru iuţeala ei. Ea se îndrăgostise de un muritor (Crunnchu) şi acceptase să-i fie soţie. În acelaşi timp, l-a rugat să nu divulge nimănui nici numele, şi nici secretul ei. Cu toate acestea, taina a ajuns 52

la urechile regelui din Ulster, care a vrut să se convingă de însuşirile extraordinare ale lui Macha. A rămas surd la rugăminţile ei şi a silit-o să se ia la întrecere cu cei mai rapizi cai din herghelia regală, deşi ea purta un copil în pântece. Până la urmă, Macha a acceptat provocarea, însă i-a blestemat pe toţi bărbaţii din Ulster, până la a noua generaţie, ca, ori de câte ori aveau să aibă nevoie de forţa şi vigoarea lor, să fie apucaţi de durerile facerii. Nu se ştie, însă, dacă această Macha este aceeaşi cu zeiţa războiului, după care fusese denumită capitala, deoarece se spune că ea ar fi născut gemeni, locul fiind botezat „Emain Macha”

(„Gemenii

lui

Macha”)

după

acest

eveniment. Astfel, se părea că lupta era din start pierdută. Însă dintre apărătorii provinciei făcea parte şi Cù Chulainn, pe care blestemul nu îl afecta, deoarece nu se născuse, propriu-zis, în Ulster. Se spune că Cù Chulainn a acceptat să se lupte cu cel mai bun şi mai viteaz bărbat din armata lui Medb, dar că a fost grav rănit, din cauza festelor jucate de zeiţa Morrigan, care îi apărea sub diverse înfăţişări – juncă, ţipar şi lup. 53

Astfel, Cù Chulainn a fost nevoit să părăsească câmpul de bătălie pentru o vreme, locul său fiind luat de Lugh Lamfada, tatăl lui, care apăruse cu chipul lui Cù Chulainn. Între

timp,

fiul

mai

mic

al

regelui

Conchobhar adună o trupă de băieţi-luptători, care au fost însă nimiciţi până la unul de oştile reginei Medb. La auzul acestei veşti îngrozitoare, Cù Chulainn îşi recapătă de îndată vigoarea, omorând pe loc 70 de duşmani. Tot atunci, Cù Chulainn îl învinge pe vrăjitorul fomorian Calatin, o creatură diformă, cu 27 de braţe. Toţi cei de pe câmpul de luptă (inclusiv aliaţii reginei Medb, dintre care unii erau chiar în relaţii amicale cu Cù Chulainn) cunoşteau puterea eroului şi mulţi au refuzat să-l provoace la o confruntare faţă în faţă, nu atât de frică, cât din aprecierea şi consideraţia pe care i-o purtau. Cu toate acestea, regina Medb îl convinge pe Fer Diad, cel mai bun prieten al lui Cù Chulainn şi fratele său de cruce, să-l înfrunte. Una dintre legile războiului îl obliga pe cel provocat să accepte provocarea, deşi Fer Diad şi Cù Chulainn îşi juraseră să nu se lupte niciodată între ei. 54

Încleştarea a durat patru zile. În cea de-a patra zi, Fer Diad i-a îngăduit lui Cù Chulainn săşi aleagă primul arma. Cù Chulainn a optat pentru gae bolg, o lance cu cinci vârfuri ascuţite. Această alegere a însemnat sfârşitul lui Fer Diad. Cù Chulainn însuşi, rănit şi stors de puteri, a fost dus de către Laeg (cel care mâna carul lui Cù Chulainn) într-un loc ferit, unde rănile i-au fost spălate şi îngrijite. Nemaivăzându-l pe Cù Chulainn printre ai săi, regina Medb l-a crezut mort şi a capturat cu uşurinţă taurul cel maro, pe care l-a trimis în Connacht. Armata lui Medb a început să jefuiască ţinutul, fiind însă întâmpinată de forţele lui Conchobhar la Garach. Este momentul în care Cù Chulainn reapare, ajutând la înfrângerea celor din Connacht, dar cruţând-i viaţa reginei. Nu mică i-a fost acesteia mirarea când, la întoarcerea la castel, aparenta sa izbândă s-a transformat într-o clipită într-un dezastru. Taurul maro nu s-a putut compara cu taurul alb, care l-a sfâşiat în bucăţi, năpustindu-se apoi spre Dreim Tarb, unde şi-a găsit sfârşitul. Moartea animalului n-a făcut decât să-i înnegrească şi mai mult inima 55

reginei,

care

a

început

să

se

gândească

la

răzbunare. Sănătatea lui Cù Chulainn începe să se şubrezească odată cu un vis în care îi apăreau trei femei ce îl băteau cu beţe, pe când se afla legat de un stâlp. Plecând în căutarea respectivului loc – singura modalitate de a se vindeca, Cù Chulainn este

rugat

de

o

Danannă,

Fand,

soţia

lui

Manannán Mac Lir, să izgonească trei demoni din castelul

ei,

în

schimbul

dragostei

sale.

Cù

Chulainn acceptă, fără a se gândi, însă, că soţia lui, Emer, ar putea fi geloasă sau chiar mai mult (Emer plănuind s-o înlăture pe Fand). Într-un final, Fand se întoarce la soţul ei, iar Cù Chulainn şi Emer revin în Lumea de Deasupra, Manannán aducând uitarea asupra eroului. Nu mult după aceea, Cù Chulainn cade pradă unui complot al reginei Medb şi al aliatelor acesteia, hidoasele fiice ale lui Calatin, care îl înnebunesc cu vrăjile lor, răpindu-i puterea. Cù Chulainn ajunge să-şi dea seama de aceasta când, înainte de ultima bătălie (cea de la Slieve Fuad), a simţit efectele contradictorii ale „geis”-urilor sale. O „geis” este un fel de obligaţie personală sau tabu, 56

care nu putea fi încălcată de purtătorul ei fără ca acesta

să

plătească

amarnic.

De

exemplu,

vrăjitoarele reginei Medb găteau un câine, când Cù Chulainn a trecut pe lângă ele. Una dintre „geis”urile sale îl obliga să mănânce în orice aşezare îi ieşea în cale, în timp ce alta îi interzicea să consume carne de câine. Când a dat ascultare primei „geis”, a simţit cum o parte din puteri îl părăseşte. În acest mod, vigoarea sa a dispărut cu totul. Cù Chulainn îşi găseşte sfârşitul în această nouă confruntare cu armata reginei Medb, fiind ucis de propria sa armă, gae bolg. Moare în picioare, cu demnitate, ca un adevărat erou16. Cù Chulainn nu a avut decât un singur fiu, Connla, care apare în unele povestiri legate de Ciclul Ulster. Încă înainte de naşterea lui Connla, Cù Chulainn îi interzice acestuia să-şi dezvăluie numele, obligându-l, în acelaşi timp, să înlăture pe oricine i-ar fi stat vreodată în cale. Din cauza acestor „geis” ale flăcăului, mulţi luptători din ordinul Ramurii Roşii îşi găsesc sfârşitul. Într-un 16

Se pare că se leagă de un stâlp (vezi visul pe care l-a avut). 57

final, regele îl trimite pe însuşi Cù Chulainn să-l elimine pe Connla. Deşi îl recunoaşte după inelul de pe deget (pe care i-l lăsase la naştere), Cù Chulainn nu poate încălca porunca primită şi în răpune pe Connla. După dispariţia lui Cù Chulainn, provincia Ulster este cuprinsă de haos, fiecare supravieţuitor având o moarte de răzbunat. Îşi pierd astfel viaţa regele

Conchobhar,

Fergus

Mac

Roich

(conducătorul luptătorilor Ramurii Roşii, acelaşi Fergus care îi apărase pe Naoise şi pe Deirdre), regele Ailill şi, într-un final, şi regina Medb.

CICLUL REGILOR 58

Cel din urmă ciclu de povestiri, “Ciclul Regilor” (sau „Istoric”), nu este confirmat decât de puţine surse17, care susţin că este vorba despre istorisiri din viaţa primilor regi milezieni. Labraid Loingsech şi distrugerea capitalei Dinn Rig În anul 431 a. Chr., duce de Bregia (nordul Leinster-ului) era Cobthach Slăbănogul, fiul lui Ugaine cel Mare, care îi purta pică fratelui său, Leogaire Lorc, deoarece acesta stăpânea întreaga Irlandă. De aceea, şi-a înscenat moartea, plănuind să-l înjunghie pe fratele său la înmormântare. Apoi, l-a otrăvit pe fiul lui Leogaire, Ailill Ane, însă a uitat complet de celălalt fiu, Moen Ollam, care era mut. Lovit în bărbie în încurcătura produsă, acesta şi-a recăpătat graiul şi a devenit cunoscut ca Labraid („cel vorbitor”). Craiphtine, cântăreţul la harpă, şi Ferchertne, poetul, l-au preferat pe Labraid în locul lui Cobthach, aşa că acesta din urmă i-a exilat. Au ajuns în regatul lui Scoriath, în Munster. Aici, Craiphtine a reuşit s-o distragă pe 17

De exemplu, www.sacredfire.net şi www.lugodoc.demon.co.uk /MYTH/MYTH05.HTM 59

soţia lui Scoriath, pentru ca Labraid Loingsech („cel exilat”) s-o poată face pe fiica acesteia, Moriath, să se îndrăgostească de el. Deşi, la început, regele nu a fost de acord cu această uniune, şi-a dat în cele din urmă consimţământul, deoarece situaţia îi oferea scuza perfectă pentru invadarea

Leinster-ului.

A

atacat

Dinn

Rig,

capitala din Leinster, împreună cu 2000 de suliţaşi, şi a cucerit regatul. Labraid l-a invitat pe Cobthach şi pe luptătorii acestuia la un ospăţ, într-o casă specială de fier, ce fusese construită în secret, unde i-a ucis. Astfel, Labraid Loingsech a devenit rege al regatului Leinster. Povestea lui Baile Glas Frumos Baile Glas Frumos era singurul fiu al lui Bcean, rege de Ulster, şi logodnicul lui Ailinn, fiica lui Lugaid, de undeva din sud. Cei doi trebuiau să se întâlnească la Ros na Rig, pe Boyne. Baile a pornit din Emain Macha (capitala Ulsterului), însă a fost oprit pe drum de un spirit, care i-a spus că Ailinn fusese ucisă de un grup de luptători din Leinster. Baile nu a putut suporta vestea (care nu era decât o minciună) şi a murit de durere. A fost 60

înmormântat în Ulster. Se spune că mormântul său a fost acoperit de iederă. Între timp, spiritul i-a spus lui Ailinn despre moartea lui Baile, ceea ce i-a fost fatal fetei. Astfel, s-a împlinit profeţia druidică cum că cei doi nu aveau să fie niciodată împreună în viaţă, ci numai în moarte. Se spune că mormântul ei a fost acoperit de ramurile unui măr. Copacul lui Baile a fost tăiat, iar scoarţa lui a fost folosită de un poet, pentru poveştile de dragoste din Ulster. Copacul lui Ailinn a fost inscripţionat cu bocetele din Leinster. Melodiile din casa lui Butchet Onorabilul Butchet din Leinster o adoptase pe Eithne, fiica lui Cathaer Mor, regele Irlandei şi fusese silit, de către cei doisprezece fraţi ai fetei, să se retragă într-o pădure, împreună cu Eithne, bătrâna lui soţie, şapte vaci şi un taur. Odată, pe când se afla la vânătoare, Cormac mac Art a văzuto pe Eithne şi l-a rugat pe Butchet să i-o dea de soţie. Acesta a refuzat, spunându-i că nu era tatăl ei adevărat. Cei doi au fugit împreună şi Eithne a dat naştere unui fiu, Cairpre Lifechar. Ea a devenit regina lui Cormac. Butchet a primit în dar o casă, 61

ceea ce l-a făcut foarte fericit. Le-a mulţumit celor doi prin nişte cântecele vesele, de unde şi numele povestirii. Moartea lui Mael Fothartaig, fiul lui Ronan Ronan era rege de Leinster în jurul anului 600 p. Chr. Soţia lui, Eithne din Munster, i-a născut un fiu, pe nume Mael Fothartaig. După o vreme, a murit de o boală necunoscută. Împotriva sfatului fiului său, regele a peţit-o pe tânăra fată a lui Echaid, rege de Dunseverick, în nord. De îndată ce a devenit regină, aceasta a început să-i facă ochi dulci lui Mael. Nedorind să-şi dezonoreze tatăl, Mael a plecat în Scoţia, împreună cu cincizeci de oameni. Însă, la rugămintea tatălui său, a acceptat să se întoarcă. În trecere prin Dunseverick, bunicul lui vitreg, Echaid, i-a spus că el voise întotdeauna ca fiica lui să se căsătorească cu Mael şi nu cu Ronan. La sosire, regina şi-a reluat avansurile; astfel, Mael l-a rugat pe Congal să intervină pentru a îndrepta cumva situaţia. În acea noapte, pentru a-şi salva onoarea, tânăra i-a spus lui Ronan că Mael se ţinuse după ea încă din clipa în care ajunsese în Leinster. A reuşit să-l convingă 62

pe rege că spunea adevărul, iar acesta, orbit de mânie, şi-a ucis fiul. Cu ultima suflare, Mael i-a dezvăluit tatălui său minciuna reginei. Regele şi-a petrecut următoarele trei zile lângă cadavrul fiului său, compunând poeme triste. Între timp, Donn, împreună cu douăzeci de oameni, au mers până în Dunseverick, i-au tăiat capul lui Echaid, soţiei şi fiului acestuia şi s-au întors cu trofeele în Leinster, unde le-au aruncat la picioarele reginei. Ea şi-a luat viaţa cu un cuţit. La sfârşit, cei doi fii ai lui Mael l-au ucis pe Ronan. Nebunia lui Suibne Suibne,

fiul

lui

Colmac,

era

rege

de

DalnAraide şi susţinător al scoţienilor. Într-o zi, pe când Sf. Ronan suna din clopoţel, pentru a-şi marca parohia, păgânul Suibne a auzit sunetul şi a dat buzna afară, dezbrăcat, ca să-l omoare pe sfânt. Din fericire, a fost întrerupt de un mesager al Clanului Congal, care îl chema la bătălia de la Moira, unde Congal şi camarazii săi sperau să păstreze influenţa scoţiană în teritoriile irlandeze din nord. Sf. Ronan l-a blestemat pe Suibne să ducă o viaţă de mizerie şi goliciune, înainte de a se 63

duce el însuşi la Moira, în încercarea de a face pace între cele două armate, stropindu-i pe combatanţi

cu

apă

sfinţită.

Văzându-l

acolo,

Suibne şi-a ieşit din nou din fire şi l-a înjunghiat pe clericul sfântului. Sfântul l-a blestemat şi mai rău. În timpul bătăliei, Suibne şi-a pierdut minţile şi s-a urcat într-un copac de iederă, unde a fost descoperit de camaradul său, Aongus cel Gras. Suibne a rătăcit timp de şapte ani, sfârşind în cele din urmă în vâlceaua Glen Bolcain, cunoscută pentru nebunii care o populau. A vizitat-o pe soţia sa, Eorann, care trăia acum cu Guaire. Însă, dat fiind că nu putea suporta apropierea oamenilor, sa refugiat într-un copac din Ros Ercain. Acolo a fost găsit de prietenul lui, Loingsechan, care a reuşit oarecum să-l vindece. Suibne s-a întors acasă şi a rămas în îngrijirea lui Loingsechan. Însă, într-o zi, şi-a ieşit din nou din minţi şi a fugit pentru a compune poeme despre natură. A rătăcit fără nici un rost dintr-un loc în altul, până a ajuns la mănăstirea Sf. Mo Ling, unde a rămas în grija bucătăresei, până când soţul acesteia, gelos fiind, l-a înjunghiat. Suibne s-a convertit la creştinism şi a murit. 64

Aventura lui Conle Conle cel Roşu, fiul Marelui Rege al Irlandei, Conn O Sută de Bătălii, se afla cu tatăl său pe dealul Unech, când a văzut o frumoasă femeie, invizibilă pentru restul oamenilor. Ea l-a ademenit să o însoţească în Câmpia Încântării şi să trăiască acolo pe vecie, dar druidul lui Conn a alungat-o, nu înainte însă ca ea să arunce cu un măr magic în Conle. O lună mai târziu, pe când Conle se afla pe câmpia Archommin, a făcut din nou acelaşi gest şi, de această dată, tânărul a sărit în barca ei de sticlă. Cei doi au dispărut pentru totdeauna. Viziunea lui Mac Con Glinne Pe vremea când Cathal, rege de Munster, era posedat de un demon al lăcomiei, un învăţat pe nume Ainier Mac Con Glinne s-a decis să se apuce de poezie şi a luat drumul curţii regale. A ajuns la casa de oaspeţi a mănăstirii Cork, unde a avut de furcă cu localnicii, deoarece îşi bătuse joc de ospitalitatea jalnică a stareţului Manchin. Acesta din urmă a dat ordin ca Mac Con Glinne să fie dezbrăcat, bătut, aruncat în râul Lee şi lăsat gol în 65

casa de oaspeţi, peste noapte. Urma să fie crucificat a doua zi, însă a reuşit să obţină iertarea călugărilor pentru încă douăzeci şi patru de ore. În acea noapte, Mac Con Glinne a avut o viziune, în urma căreia a aflat cum putea să-l vindece pe regele Cathal. Şi-a recăpătat libertatea şi şi-a continuat drumul. Ajuns în cetate, l-a ţintuit pe rege de perete şi l-a tentat timp de două zile cu mese îmbelşugate, până când demonul nu a mai putut suporta şi a sărit afară din gura regelui, pentru a se repezi la mâncare. Mac Con Glinne a reuşit să-l alunge şi a devenit un om bogat. Copiii lui Lir18 „Copiii lui Lir” este povestea a patru copii, trei băieţi (Aed, Fiachra şi Conn) şi o fată (Fionuala), care au fost transformaţi în lebede de către sora mamei lor, Aoife (pedepsită să devină demon pentru această faptă). Aoife era geloasă pe atenţia pe care regele, tatăl copiilor, le-o acorda acestora. Timp de nouă sute de ani, copiii au 18

Datorită faptului că tatăl copiilor era Lir, zeul mărilor, povestea este mai frecvent asociată cu Ciclul Mitologic, respectiv cu Tuatha Dé Danann. 66

rătăcit

pe

mare,

cântând

cântece

triste

şi

aşteptând să vadă „lumina credinţei adevărate” şi să audă „sunetul clopotului creştin”. Aceasta s-a întâmplat odată cu venirea Sf. Mo Cháemóc, care auzise de povestea regelui Lir şi care i-a luat pe cei patru acasă. Însă regina acelor timpuri, Decca, şi-a trimis

soţul

pentru

a

aduce

minunatele

şi

graţioasele lebede la castel. Clericul a refuzat să le lase să plece şi, în momentul în care regele a încercat să le ia cu forţa, păsările şi-au recăpătat forma umană. Însă cei nouă sute de ani care trecuseră până atunci şi-au făcut simţită influenţa, iar sfârşitul copiilor era aproape. Blestemul a fost înlăturat cu desăvârşire atunci când Mo Cháemóc i-a botezat şi i-a îngropat creştineşte pe copii.

CĂLĂTORII INIŢIATICE 67

Călătoria lui Bran Călătoria lui Bran (Imraim Brain) este una dintre cele mai vechi povestiri din literatura irlandeză. Se crede că a fost pentru prima dată transpusă în formă scrisă în sec. al VII-lea. Cu toate acestea, varianta de faţă poate fi găsită în două lucrări: Cartea Vacii Cenuşii (datând de la începutul sec. al XI-lea) şi Cartea Leinster (datând de la mijlocul sec. al XII-lea). Povestea descrie călătoria lui Bran şi a tovarăşilor acestuia pe Insula Femeilor („Emne” sau „Emain Ablach”) şi încercarea sa de a se întoarce acasă. Invitaţia în Cealaltă Lume Bran, fiul lui Febal, se plimba dincolo de porţile fortăreţei sale, când a auzit un cântec magic venind de undeva, din spatele lui. Oricât a încercat să scape de influenţa melodiei, muzica l-a urmărit pretutindeni, până când l-a făcut să cadă într-un somn adânc. Când s-a trezit, lângă el se afla o ramură de argint cu flori albe de măr. Bran a luato cu gândul de a le-o arăta familiei şi prietenilor, însă, pe drumul de întoarcere la castel, a dat peste o femeie care cânta despre Emain Ablach şi despre 68

cât de frumoasă era viaţa acolo. Nu existau anotimpuri, soarele strălucea mereu, iar apele nu secau niciodată. Mâncarea nu se termina nicicând, oamenii nu se îmbolnăveau şi nu îmbătrâneau. Nu cunoşteau nici moartea şi nici tristeţea şi grijile, căci se aflau în Cealaltă Lume. Femeia şi-a încheiat cântecul invitându-l pe Bran să caute acea minunată insulă, topindu-se apoi ca un fum şi luând şi ramura de măr cu ea. În

ziua

următoare,

Bran

şi-a

chemat

tovarăşii şi a format trei companii a câte nouă oameni fiecare, printre care şi cei trei fraţi vitregi ai săi. Au plecat pe mare cu trei bărci şi, după două zile, au întâlnit un bărbat într-o caleaşcă trasă de un cal de aur. Acesta le-a spus că era Manannán Mac Lir, zeul mărilor. El cunoştea Emain Ablach şi l-a încurajat pe Bran să-şi continue călătoria, spunându-i că va găsi insula până la apus. Înainte de a ajunge în Emain Ablach, însă, călătorii s-au oprit pe o altă insulă, unde au găsit o mulţime de oameni răzând de mulţumire. Bran l-a trimis pe unul dintre însoţitorii săi să cerceteze insula. Când acesta s-a apropiat de locuitori, a fost şi el cuprins de aceeaşi veselie şi a început să râdă 69

ca şi ei. Bran nu a avut încotro şi a trebuit să-şi părăsească tovarăşul pe Insula Bucuriei (Insula Merriment). Nu mult după aceea, cele trei bărci au ajuns la destinaţie. O femeie îi aştepta pe ţărm. Aceasta ţinea în mână un ghem de fire fermecate, din care a desprins unul, aruncând apoi ghemul în barca lui Bran. Când Bran l-a ridicat, nu s-a mai putut desprinde de el şi femeia – care era, de fapt, regina locurilor, a tras cu uşurinţă barca pe insulă. Vizitatorii au fost primiţi cu căldură şi li sau

îndeplinit

toate

dorinţele.

Vremea

era

întotdeauna însorită, mâncarea şi băutura erau pe săturate şi timpul părea că stă în loc. Dar într-o zi, Nechtan, fiul lui Collbran, a fost cuprins de dorul de casă şi i-a spus lui Bran că vrea să se întoarcă în Eire. În

ciuda

avertismentelor

reginei,

Bran

părăseşte Insula Femeilor şi, în drumul spre casă, îl ia de pe Insula Bucuriei şi pe tovarăşul rătăcit. Când au ajuns în Eire, spre uimirea lor, nu au mai fost recunoscuţi de nimeni, toţi îi ştiau numai din legende. Nechtan, ignorând sfatul reginei, de a nu pune piciorul pe pământ uscat, sare nerăbdător 70

din barcă, dar este imediat transformat în cenuşă, ca şi cum i-ar fi aparţinut pământului de sute de ani. Bran le-a istorisit celor de pe mal aventurile sale pe Insula Femeilor, după care a ridicat din nou ancora şi a dispărut în depărtare.

Călătoria lui Máel Dúin 71

Călătoria lui Máel Dúin sau Imran Curaig Maile Duin a fost, probabil, scrisă pentru prima dată în sec. al VIII-lea, dar păstrată în manuscrisul din sec. al XI-lea, Cartea Vacii Cenuşii. Din păcate, numai partea centrală a poveştii a supravieţuit. Istorisirea completă se găseşte în Cartea Galbenă Lecan, din sec. al XIV-lea. Originea călătoriei Într-un raid sângeros, o bandă de piraţi ai mărilor a ars lăcaşul de cult din Ninus şi l-au ucis pe regele Ailill Ochair Aga, conducătorul clanului Owenacht. La puţin timp după aceea, iubita acestuia îi naşte un fiu, pe care îl botează Máel Dúin. Copilul îi este încredinţat reginei locului, care era, în acelaşi timp, sora mamei lui Máel. Deşi avea şi ea trei băieţi, regina l-a iubit pe Máel ca pe propriul său fiu, fără ca acesta să ştie vreodată cine erau adevăraţii lui părinţi. Cu toate acestea, a venit şi ziua în care Máel a aflat adevărul şi s-a hotărât să răzbune moartea tatălui său. A fost sfătuit de către un druid să-şi facă o barcă din trei piei groase. A luat cu el 17 oameni, printre care şi pe Diurán Lekerd şi pe 72

Germán, după cum îi spusese druidul. Însă, dat fiind că fraţii lui vitregi l-au ameninţat că vor porni înot după el dacă îi lasă acasă, Máel s-a văzut nevoit să le permită să îl însoţească. Dar, făcând aceasta, a încălcat promisiunea făcută druidului, călătoria lui urmând să fie mai lungă şi mai obositoare decât ar fi trebuit. Pierduţi pe mare După o zi şi o noapte, călătorii au ajuns pe o insulă pe care au auzit doi bărbaţi certându-se, unul dintre ei lăudându-se în faţa celuilalt că el îl omorâse pe regele Ailill şi arsese lăcaşul de cult. Máel Dúin şi-a dat seama că îl găsise pe ucigaşul tatălui său. A vrut să debarce de îndată, însă o furtună puternică l-a îndepărtat de insulă. Máel a înţeles astfel că era pedepsit pentru faptul că nu îşi ţinuse cuvântul dat druidului. Din acest moment, călătoria sa se transformă într-o lungă peregrinare pe mare, de la o insulă la alta, fiecare loc întâlnit rezervându-i noi surprize şi aventuri. Astfel, după trei zile de furtună, tovarăşii ajung pe insula furnicilor uriaşe, pe care o părăsesc în grabă, de teama de a nu fi devoraţi. 73

După

alte

trei

zile,

poposesc

pe

o

insulă

încântătoare, cu terase de verdeaţă şi copaci înalţi. Peste tot zburau felurite păsări. Cum merindele le erau

pe

sfârşite,

Máel

Dúin

organizează

o

vânătoare pentru a-şi face provizii. Părăseşte apoi insula şi, după încă trei zile, ajunge pe un ostrov stăpânit de un monstru, o creatură cu trup de cal şi picioare de câine, care arunca în ei cu pietre. Sau îndepărtat de acest loc neprimitor şi au ajuns apoi pe o altă insulă, care părea pustie. Máel i-a trimis pe Diurán şi pe Germán să cerceteze insula. Aceştia au descoperit nişte urme uriaşe. L-au informat pe Máel şi acesta le-a ordonat tovarăşilor săi să părăsească de îndată insula. Tocmai la timp, căci pe ţărm apăruseră nişte călăreţi uriaşi, care arătau mai mult a demoni, şi care aveau nişte cai la fel de mari ca şi ei. Norocul le-a surâs însă pe următorul ostrov, unde au găsit o casă goală, plină de bucate îmbietoare. Apoi au dat, pe o altă insulă, de un măr uriaş, care se înălţa până la cer şi ale cărui crengi se întindeau peste valurile mării. Fructele unei singuri ramuri au fost de ajuns pentru a le potoli călătorilor foamea şi setea timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. 74

Pe insula următoare au dat peste nişte creaturi ciudate, care aduceau cu un cal şi care îşi smulgeau pielea şi carnea de pe trup. O altă insulă era înconjurată de ziduri. Pe o platformă de piatră stătea un monstru, care îşi rotea trupul mişcândul din loc, parte cu parte. Văzând barca lui Máel, a început să arunce cu pietroaie în ea. Unul dintre ele a făcut o gaură în scutul lui Máel Dúin, înainte de a ateriza pe fundul bărcii. Insula următoare era plină de copaci încărcaţi de rod, dar păziţi de porci care scoteau flăcări. Călătorii au trebuit să aştepte căderea nopţii pentru a putea culege fructele. Soarta i-a adus apoi pe un ostrov pe care se găsea un palat stăpânit de pisici şi înconjurat de trei rânduri de comori. Primul rând era format din broşe de aur şi de argint, cel de-al doilea din colane din aur şi argint, iar cel de-al treilea, din săbii cu mânere din aur şi argint. Când au intrat în palat, au găsit şi mâncare şi băutură din belşug. Pisicile i-au lăsat să se ghiftuiască şi să se odihnească peste noapte. În dimineaţa următoare, fratele cel mare al lui Máel Dúin, cuprins de lăcomie, i-a spus acestuia că n-ar fi rău să ia cu ei şi comoara. Însă 75

Máel

i-a

răspuns

răsplătească

că

nu

ospitalitatea

ar

fi

pisicilor

frumos

să

printr-un

asemenea gest josnic. Dar fratele cel mare nu s-a putut stăpâni şi a luat pe furiş un colan. Pisicile sau transformat de îndată în foc şi l-au făcut cenuşă pe fratele lui Máel Dúin. După trei zile, tovarăşii au ajuns pe o insulă brăzdată de două ziduri de alamă. În mijloc era un păstor, înconjurat de turme de oi. Păstorul arunca o oaie albă peste un zid şi aceasta se făcea neagră. Când arunca o oaie neagră peste celălalt zid, aceasta se făcea albă. Máel Dúin şi tovarăşii săi au fost uimiţi de ceea ce au văzut, dar au hotărât că e mai bine să evite insula. Pe următoarea insulă, au dat peste un râu fermecat, care topea metalul. Au întâlnit şi un păstor uriaş, cu o turmă de oi uriaşe. Pe ostrovul următor, un morar înalt măcina porumb pentru restul locuitorilor, dar nu numai atât, ci şi pietre preţioase şi alte bogăţii. Când Máel Dúin l-a întrebat de ce face acest lucru, fiinţa i-a spus că el era Morarul Iadului şi că moara lui era numită Moara lui Inbher – Tre – Cenand. El măcina toate 76

comorile acelora care nu erau mulţumiţi de bogăţiile pe care le aveau. Insula următoare era locuită de oameni negri, îmbrăcaţi în haine negre. Máel Dúin l-a trimis pe fratele cel mijlociu să vadă ce fel de insulă era aceea. Acesta a dat peste o mulţime de oameni care plângeau. S-a simţit şi el de îndată cuprins de tristeţe şi a început să plângă amarnic. Văzând că fratele său întârzie, Máel Dúin a trimis alţi doi tovarăşi să-l caute, dar nici aceştia nu s-au mai întors. Apoi Máel a mai trimis încă patru oameni,

sfătuindu-i

să-şi

acopere

faţa

cu

mantalele, ca să nu respire aerul de pe insulă. Aceştia nu au reuşit însă să-i aducă înapoi decât pe cei doi tovarăşi dispăruţi, nu şi pe fratele cel mijlociu, care a rămas pe insulă. Pe insula următoare erau patru ziduri, care se întâlneau la mijloc. Zidurile erau din aur, argint, cupru şi cristal. Regii stăteau în prima regiune, reginele în cea de-a doua, tinerii în cea dea treia şi fecioarele în cea de-a patra. Când au debarcat, au fost întâmpinaţi de fecioare, care leau oferit hrană şi adăpost. Au adormit şi s-au 77

trezit după trei zile, în barcă, insula nefiind nicăieri de zărit. Insula Podului de Cristal Pe următorul ostrov au găsit un pod de cristal. La unul dintre capetele acestuia era un palat, iar la celălalt, o fântână. Din palat a ieşit o frumoasă femeie, care a trecut podul, şi-a umplut găleata cu apă din fântână şi s-a întors în castel. Tovarăşii lui Máel au remarcat că tânăra era numai bună de soţie pentru el. Aceasta, auzindu-le vorbele, a sunat dintr-un clopoţel fermecat, care ia făcut pe călători să cadă într-un somn adânc. În dimineaţa următoare, când s-au trezit, au văzut-o din nou pe fecioară umplându-şi găleata cu apă din fântână şi din nou aceasta i-a făcut să adoarmă. La fel s-a întâmplat şi în cea de-a treia zi. În cea de-a patra zi, însă, călătorii au fost poftiţi la palat, dar tânăra a refuzat cererea în căsătorie a lui Máel. La insistenţele lor, fata a făcut insula să dispară, şi Máel Dúin s-a trezit din nou pe mare. 78

Nevoit să-şi reia călătoria, Máel a făcut popas pe următoarea insulă, unde erau păsări ce vorbeau cu grai omenesc. După aceea, a dat peste un pustnic gol, învăluit într-o coamă de păr lung şi sur, care ştia că Máel Dúin venea din Eire şi care ia povestit că insula pe care erau se născuse dintro brazdă de iarbă şi că păsările pe care le văzuseră erau sufletele copiilor săi, care aveau grijă de el şi care îi aduceau de mâncare. Máel Dúin a stat pe insulă trei zile şi trei nopţi. Pe insula următoare au auzit sunetul unui ciocan, mânuit de un uriaş-fierar, ai cărui tovarăşi au atacat barca lui Máel, aruncând cu fier topit în ea. Din fericire, Máel şi prietenii săi au scăpat nevătămaţi. Pe un alt ostrov era un păstor cu o cireadă de boi. Păstorul era înarmat cu un scut, o lance şi o sabie. Au văzut şi un monstru, căţărat într-un copac, care a sărit şi a înghiţit pe nemestecate cel mai mare bou, fără ca păstorul să intervină în vreun fel. Máel Dúin nu s-a oprit pe acest ostrov. Pe insula următoare, oamenii i-au crezut piraţi sau prădători şi i-au izgonit, aruncând cu nuci în ei. 79

Pe un alt ostrov, un izvor ţâşnea din mare într-o parte a acestuia şi curgea până pe partea cealaltă, formând un curcubeu în aer, dar fără ca pământul de sub el să se ude. Tovarăşii au rămas muţi de uimire, dar apoi şi-au dat seama că pot pescui din curcubeu. Au adunat astfel o grămadă de peşte înainte de a pleca. Pe urmă au văzut un stâlp de argint, cu opt laturi, drept în mijlocul mării. Vârful stâlpului se pierdea printre nori. De cealaltă parte a sa, se găsea o plasă de argint. Când s-au strecurat printr-unul din ochiurile plasei, Diurán a tăiat o bucată din ea, pentru a le-o arăta celor de acasă, ca mărturie a aventurilor prin care trecuseră. Le-a spus celorlalţi că o va pune pe altarul lăcaşului de cult din Armagh, în cinstea zeului lor. Pe insula următoare, numită Enchos sau Aonchos, nu era decât un stâlp. Negăsind un loc unde să debarce, au plecat mai departe. Regina şi ghemul ei fermecat Pe următoarea insulă care le-a ieşit în cale se găsea un palat, în care locuiau mai multe fecioare. Regina locurilor i-a primit cu bunătate şi 80

le-a spus că pe insula ei nu exista nici boală şi nici bătrâneţe. Călătorii au petrecut cele trei luni de iarnă pe insulă, şi Máel Dúin s-a îndrăgostit de regină. Însă a venit şi ziua când tovarăşilor li s-a făcut dor de casă şi au hotărât să plece. S-au strecurat afară din palat şi au ridicat pânzele, însă regina a aflat şi a alergat pe ţărm cu un ghem de fire magice în mână, din care a desprins unul, aruncând apoi ghemul în barcă. Máel l-a prins şi nu i-a mai putut da drumul, regina trăgând barca înapoi pe ţărm. echipajului,

ca

Ea a pus o „geis” asupra unul

dintre

ei

să

prindă

întotdeauna ghemul, ori de câte ori vor încerca să plece. Astfel, Máel Dúin şi tovarăşii săi au rămas pe insulă timp de nouă luni. În van au încercat să scape, căci Máel Dúin prindea întotdeauna ghemul cel fermecat. Într-o zi, însă, tovarăşii s-au sfătuit şi au hotărât ca, de data aceasta, să prindă altcineva ghemul. Zis şi făcut. Au ridicat ancora şi au părăsit insula. Când regina s-a ivit pe ţărm şi a aruncat ghemul către barcă, acesta fiind prins de către un alt tovarăş, Diurán a scos sabia şi i-a 81

tăiat mâna acestuia, eliberând astfel echipajul din prizonieratul reginei. După mai multe zile de vreme potrivnică şi mare tulburată, Máel Dúin a ajuns pe o altă insulă, unde creşteau nişte copaci cu fructe necunoscute. În momentul în care le-a gustat, a căzut în nesimţire. S-a trezit după o zi, plin de viaţă şi de energie, şi le-a spus tovarăşilor că acela fusese cel mai gustos fruct pe care îl mâncase vreodată. La îndemnul său, aceştia au cules fructele şi au făcut vin din ele. Pe insula următoare trăia un pustnic, care le-a spus că ajunsese acolo cu mult timp în urmă, împreună cu un grup de pelerini. Pustnicul le-a dat voie să ia de pe insulă tot ceea ce aveau nevoie pentru a-şi continua drumul. Máel Dúin a hotărât să înnopteze acolo. În dimineaţa următoare, au văzut mai multe păsări uriaşe stând pe un deal din apropiere. Una dintre ele era bătrână şi-şi pierduse toate penele. S-a scăldat într-un lac limpede şi şi-a recăpătat pe dată tinereţea. Văzând aceasta, Diurán a sărit şi el în apă, deşi tovarăşii, de frică, îl sfătuiseră să nu facă acest lucru. Dar Diurán nu i-a ascultat, şi 82

bine a făcut, căci apa l-a menţinut tânăr şi sănătos pentru tot restul vieţii. Pe un alt ostrov era un orăşel. Oamenii de pe străzi râdeau şi se distrau. Fratele cel mic al lui Máel Dúin a fost ales să cerceteze insula. Dar, de cum a pus piciorul în orăşel, tânărul a fost cuprins de o ciudată bucurie şi nu s-a mai întors la barcă. Temându-se să nu piardă şi alţi oameni, Máel Dúin şi-a lăsat fratele acolo şi a plecat. Pe insula următoare era un oraş înconjurat de ziduri, care se roteau mereu. Oamenii din oraş erau bine îmbrăcaţi şi păreau fericiţi, benchetuind şi cântând cântece. Cu toate acestea, Máel Dúin nu s-a oprit pe insulă. Iertarea şi întoarcerea acasă După

pierderea

celor

trei

fraţi

ai

săi,

numărul însoţitorilor lui Máel Dúin a fost redus la 17, adică exact atâţia câţi trebuiau să fie de la început. Astfel, călătoria lui Máel Dúin se apropia, în sfârşit, de final. Un pustnic uitat în mijlocul mării, pe o stâncă, şi care se ruga pentru iertarea păcatelor, îi spune eroului că se va putea întoarce 83

în siguranţă acasă numai dacă îl va ierta pe ucigaşul tatălui său. După

câteva

zile

de

la

întâlnirea

cu

pustnicul, călătorii au observat un şoim, care se rotea deasupra bărcii şi care i-a condus pe drumul către casă. Însă, înainte de a ajunge în Eire, au dat peste prima insulă întâlnită în călătoria lor, insula pe care îi auziseră pe piraţi certându-se. Acum, lui Máel Dúin i-a fost dat să audă altceva, şi anume că ucigaşului îi ajunseseră la urechi grelele încercări prin care trecuse Máel şi că îi părea rău pentru ceea ce făcuse. Astfel, eroul l-a iertat pe vinovat, şi acesta, în semn de mulţumire, l-a poftit la un ospăţ, după care Máel Dúin şi tovarăşii săi s-au întors acasă încărcaţi de daruri. După cum promisese, Diurán a dus plasa de argint la Armagh, ca simbol al marii lor aventuri.

84

Călătoria lui Oisin în Tir nan Og Odată, pe când se afla la vânătoare cu Finn şi Fenienii, Oisin, fiul lui Finn, a văzut o frumoasă fată, călare pe un armăsar alb, venind în mare grabă către ei. Când s-a apropiat, Finn i s-a adresat cu aceste cuvinte curtenitoare: „Cine

eşti

tu,

încântătoare

şi

nobilă

prinţesă? Spune-ne numele tău şi pe cel al ţării tale şi dezvăluie-ne motivul venirii tale”. Ea i-a răspuns cu o voce dulce şi blândă: „Nobile rege al Fenienilor, sunt fiica regelui din Tir nan Og, iar numele meu este Niam Păr de Aur. Îl iubesc pe nobilul tău fiu Oisin, şi acesta este motivul care m-a adus în Eire”. L-a luat pe Oisin pe armăsarul ei cel alb în Tir nan Og, tărâmul tinereţii fără bătrâneţe. Armăsarul a galopat repede şi lin către vest, până ce a ajuns la ţărm; şi apoi a trecut peste oglinda apei ca umbra unui nor într-o zi de mai. Au vizitat multe locuri frumoase şi ciudate. Într-unul din ele (Tărâmul Virtuţilor), Niam l-a rugat pe Oisin să elibereze o tânără fată danannă de sub puterea unui demon fomorian. 85

Oisin s-a luptat cu el trei zile şi trei nopţi fără să mănânce, să bea sau să doarmă. În sfârşit, a reuşit să-i taie capul demonului. L-a îngropat adânc şi i-a acoperit mormântul cu un pietroi, deasupra căruia a aşezat o piatră mai mică, pe care i-a gravat numele în litere oghamice. La sosirea în Tir nan Og, Oisin a văzut că era cea mai încântătoare şi mai renumită ţară de pe faţa pământului. Abunda în aur, argint şi bijuterii, miere şi vin, iar copacii aveau mereu frunze, flori şi fructe. A purtat diadema regelui din Tir nan Og, care îl păzea zi şi noapte şi care îl menţinea tânăr, frumos şi puternic. Niam Păr de Aur i-a devenit soţie. Oisin a trăit în Tărâmul Tinereţii mai mult de trei sute de ani. Însă dorul de tatăl său, Finn, şi de tovarăşii săi, l-a ajuns, în cele din urmă, şi a cerut permisiunea să plece. S-a întors în lumea muritoare, fără a da ascultare rugăminţilor soţiei sale: „Erin s-a schimbat. Nu mai e ce-a fost. Marele Finn şi Fenienii au murit cu toţii; şi în locul lor vei afla un Părinte şi un şir de preoţi şi de sfinţi. De te vei îndepărta numai o dată de armăsarul cel alb, nu te vei mai putea întoarce la mine”. 86

Când

Oisin

s-a

reîntors

în

Eire,

a

recunoscut cu greu vechile locuri. Vedea femei şi bărbaţi mărunţi, care călăreau cai la fel de mici ca şi

ei

şi

care

se

minunau

de

statura

sa

maiestuoasă. A trecut peste tot pe unde trăiseră Fenienii, însă casele lor erau în ruină, mâncate de mucegai. După mult timp, a ajuns la Glenasmole, unde odinioară vânase în compania Fenienilor, şi acolo era o mulţime de oameni care l-au rugat să-i ajute să iasă din strâmtoare. Oisin s-a dus cu ei şi a văzut câţiva bărbaţi străduindu-se să ridice un pietroi. La chemările lor disperate, a mişcat el bolovanul. Însă, din cauza efortului, chinga şeii de aur s-a rupt, şi, încercând să nu cadă, Oisin s-a aplecat înainte, rostogolindu-se pe pământ. În momentul în care armăsarul s-a simţit eliberat de povară, s-a scuturat şi a nechezat. Apoi, ca umbra unui nor într-o zi de mai, s-a îndepărtat şi l-a lăsat pe Oisin singur, neajutorat şi îndurerat. De îndată, privirea i s-a întunecat şi tinereţea i-a dispărut. Şi-a pierdut puterea şi spatele i s-a cocoşat. 87

Armăsarul

cel

alb

nu

a

mai

apărut

niciodată. Oisin nu şi-a mai recăpătat nici vederea, nici tinereţea şi nici vigoarea. A continuat să trăiască în regrete, mereu cu gândul la dulcea lui soţie Niam Păr de Aur, la tatăl lui, Finn, şi la tovarăşii pierduţi de altădată.

88

Dincolo de veridicitatea (sau inventivitatea) izvoarelor istorice scrise, în întreaga Irlandă este perpetuată credinţa într-o multitudine de fiinţe supranaturale – poporul „sidhe”-urilor (pronunţat „şii”), „sidhe” fiind, de fapt, deschizăturile ce le permiteau Danannilor accesul în Lumea de Sus, după înfrângerea suferită de către aceştia în faţa Milezienilor,

în

urma

căreia

teritoriul

a

fost

împărţit în două. În ciuda deosebirilor de formă şi atribuţii, toate aceste fiinţe au o trăsătură generală: nu se poate avea încredere în ele, deoarece sunt şirete şi egoiste. Şi zânele sunt, de departe, cele mai cunoscute. Însă puţin sunt cei care ştiu că există două tipuri distincte de zâne: cele care trăiesc în grupuri şi cele care preferă solitudinea. Zânele care trăiesc în grupuri pot fi găsite dansând în jurul măceşilor, în anumite zile de sărbătoare, sau în palate aurite. Ele populează tufişurile şi cercurile de pietre ce se găsesc în cuprinsul întregii Irlande şi care sunt numite „movilele zânelor”. Crescătorii de vite nu se ating niciodată de ele, de frică să nu atragă ghinionul asupra lor. Zânele solitare se feresc să aibă companie, preferând să ducă o viaţă 89

singuratică, pe dealuri fermecate sau pe insule plutitoare. Se spune că zânele sunt foarte frumoase, cu păr blond şi lung şi forme delicate şi perfecte. Le plac laptele şi mierea şi beau nectarul florilor (vinul zânelor). Zânele pot lua orice înfăţişare (inclusiv umană, şi atunci se învăluie în ţesături de culoare albă) şi pot face cai din paie. Stăpânesc forţele naturii şi afectează viaţa oamenilor, mai ales pe cea a copiilor nebotezaţi. Zânele adoră muzica, atrăgându-i adesea pe muritori într-un dans etern cu cântecele lor. Există şi legende care menţionează existenţa unor animale fermecate – în special cai şi vaci – care apar din valuri mai ales primăvara. Astfel, Glas Gaivlen, vaca sacră de culoarea laptelui, cu pete verzi, strălucitoare, binecuvântează recoltele. Alte animale includ iepurii şi peştii (păstrăvi şi somoni). Însă nu se ştie sigur dacă aceste apariţii sunt într-adevăr animale sau obiecte vrăjite, zânele având

abilitatea

de

a

transforma

obiectele

neînsufleţite (cel mai adesea bucăţi de lemn sau trunchiuri de copaci) în fiinţe vii. 90

O experienţă nefastă pentru majoritatea zânelor este naşterea. Mulţi copii-zâne mor înainte de a veni pe lume, iar cei ce supravieţuiesc sunt adesea nişte creaturi diforme. Zânele adulte, care preţuiesc atât de mult frumuseţea, sunt oripilate de aceşti nou-născuţi şi fac orice pentru a scăpa de ei. De obicei, încearcă să-i înlocuiască cu copii sănătoşi, pe care îi fură din lumea muritorilor. Creatura obraznică şi afurisită lăsată în locul copilului uman este cunoscută sub denumirea de changeling. Acesta are negativa putere de a atrage nenorocul asupra casei în care se află. Orice copil nebotezat sau admirat prea mult poate fi răpit de zâne.

Changeling-ul

se

deosebeşte

prin

temperament. Bebeluşii sunt în general drăguţi şi plini de viaţă, însă substitutul nu e niciodată vesel, cu excepţia cazurilor în care familia este lovită de o calamitate. În marea parte a timpului, urlă şi scânceşte încă din zori, iar sunetele pe care le scoate şi frecvenţa acestora îi aduc adesea pe oameni în pragul nebuniei. Changeling-ii pot fi de trei feluri: copii de zână adevăraţi, zâne nebune, deghizate în copii, sau obiecte neînsufleţite, cum ar fi bucăţile de 91

lemn, care iau înfăţişarea unui copil prin magie. Cel din urmă tip se numeşte „stock”. Chipul changeling-ului este bătrânicios, pielea are textura şi

culoarea

pergamentului,

iar

ochii

îi

sunt

întunecaţi, trădând o înţelepciune mult mai veche decât vârsta lui aparentă. Corpul îi este diform, spatele cocoşat, şchiopătatul sau o mână uscată fiind trăsături des întâlnite. După două săptămâni de la primirea lui în sânul familiei, changeling-ului îi ies deja toţi dinţii. Are picioare extrem de slabe, iar mâinile îi sunt încârligate şi acoperite cu păr moale. O familie în mijlocul căreia se află un changeling nu va cunoaşte niciodată norocul, deoarece creatura nu aduce decât ghinion. Astfel, cei condamnaţi la o astfel de soartă vor rămâne săraci lipiţi şi se vor strădui cu disperare să-şi ducă traiul zilnic. Changeling-ii

pot

prezenta

o

singură

trăsătură pozitivă, şi aceasta constă în aptitudinea lor

pentru

muzică.

Pe

măsură

ce

creşte,

changeling-ul se ataşează de un instrument – vioara sau flautul irlandez, şi cântă atât de bine, încât toţi cei care îl ascultă sunt fermecaţi. Un locuitor al ţinutului Fermanagh, de lângă Boho, a 92

menţionat: „Am văzut odată un changeling. Arăta ca un maimuţoi. Cânta cântece vechi, demult uitate. Într-o zi, a dispărut şi de atunci nu am mai auzit nimic de el”. Pentru a evita dispariţia unui nou-născut, femeile irlandeze aşează lângă leagănul copilului mai multe simboluri protectoare, care ţin la distanţă zânele: o cruce, o pereche de cleşti din fier (zânele nu suportă fierul), o haină de-a tatălui copilului. Changeling-ii au un apetit ieşit din comun. Având dinţi şi gheare, mănâncă direct din cămară. Nu sunt niciodată sătui, dar nici nu se îngraşă vreodată. Rămân sfrijiţi şi nu trăiesc mult în lumea noastră - doi sau trei ani. Ca orice fiinţă, changeling-ul este îngropat, însă dacă siciul este vreodată readus la suprafaţă, în el nu se va găsi decât o bucată de lemn înnegrită. Există şi changeling-i adulţi. Aceştia seamănă perfect cu persoana răpită, doar că sunt posaci, morocănoşi, singuratici şi certăreţi. Changeling-ii pot fi alungaţi din casă. Dacă se reuşeşte aceasta, zânele îl vor aduce înapoi pe copilul sau adultul dispărut, viu şi nevătămat. Cea 93

mai simplă metodă de alungare este să-l păcăliţi pe changeling

să

vă

spună

numele

sau

vârsta

adevărată. Mamele îi pot demasca pe changeling-i dacă fierb coji de ouă în faţa acestora. Cu o voce de bătrân, changeling-ul va izbucni în râs la gândul de a face mâncare din coji de ouă. Un alt remediu eficient este ceaiul de degeţel-roşu, care distruge aspectul omenesc al changeling-ului, forţându-l să se întoarcă de unde a venit. Acelaşi efect îl au şi căldura şi focul. Oarecum legaţi de zâne sunt elfii, cunoscuţi în special în Scoţia şi Anglia. Ei pot lua înfăţişări multiple – frumuseţi iridescente, zeiţe voluptoase, femei în vârstă, oameni schilozi cu spatele cocoşat, capre, vaci, porci, vrăjitoare, omizi, fluturi, pisici, pietre, frunze, plante, pânze de păianjen sau chiar rafale de vânt. Dimensiunea lor variază de la cea a unei

insecte

la

cea

supraumană.

Au

darul

invizibilităţii şi pot călători nestingheriţi dintr-o lume în alta. Se spune că persoanele inocente (copiii, în special) şi artiştii îi pot vedea foarte uşor. Nancy Arrowsmith, autoarea cărţii „A Field Guide to the Little People”, îi împarte pe elfi în trei categorii: elfii luminoşi (cei care îşi schimbă forma, 94

călătoresc prin cele patru dimensiuni, sunt de o frumuseţe

răpitoare,

adesea

translucizi

sau

transparenţi, au suflet bun, dar sunt foarte rar întâlniţi. În unele regiuni, sunt cunoscuţi sub numele de „alveni” şi sunt asociaţi cu aerul. Deşi de dimensiuni reduse, sunt puternici. Ca toate fiinţele

supranaturale,

preţuiesc

natura);

elfii

întunecoşi (care locuiesc pe pământ, îşi schimbă culoarea asemenea cameleonului, cărora le plac colţurile întunecoase şi care apar în miezul zilei sau noaptea târziu); şi elfii apusului (cei mai numeroşi, legaţi de mediu, care îşi duc viaţa în funcţie de anumite reguli spaţiale şi temporale, care sunt uşor recunoscuţi de către oameni, dat fiind că sunt foarte legaţi de copacul, planta, izvorul, movila sau iazul lor originar). Se spune că elfii se pricep la semănat şi la ţesut şi că îi ajută pe oamenii

care

merită

acest

lucru.

Au

puţini

duşmani, cei mai atroce fiind pisicile. Multe spirite din mitologia irlandeză sunt cunoscute ca vestitori ai morţii. Trei dintre acestea sunt mai bine reprezentate. Primul,

banshee

(Doamna Morţii sau a Durerii) este un spirit ancestral, care îi avertizează pe membrii anumitor 95

vechi familii irlandeze asupra morţii lor. Potrivit tradiţiei, aceste familii ar fi: O’Neill, O’Brien, O’Connor, O’Glady şi Kavanagh. Banshee poate lua mai multe înfăţişări: o tânără fecioară, cu părul lung, de culoare auriuroşcat, purtând o haină verde şi o mantie stacojie, tivită cu aur; o femeie în vârstă, de viţă nobilă; şi o bătrână

cerşetoare

zdrenţăroasă.

Acestea

reprezintă triplul aspect al zeiţei celte a războiului şi morţii, Morrigan, adică Morrigan, Badb, şi Macha. De obicei, poartă fie o mantie gri, cu glugă, fie linţoliul unui mort nespovedit. Poate apărea şi ca o spălătoreasă, care înmoaie în apa unui râu hainele pătate de sânge ale celor ce sunt pe cale să moară. Are păr gri-argintiu, lung până la pământ, o faţă palidă şi ochi trişti, roşii de plâns. Deşi nu este întotdeauna văzută, bocetul ei este de obicei auzit noaptea, atunci când cineva este pe moarte. În 1437, regele James I al Scoţiei a întâlnit o banshee, care i-a prezis că avea să piară de mâna unor conspiratori. Spiritul avea, de această dată, o formă umană, aşa cum atestă şi istoria, prin nenumărate povestiri despre bansheeuri sau femei-profet care vegheau asupra regilor 96

din regatele Irlandei. În unele părţi din Leinster, i se spune „bean chaointe” (femeia care jeleşte), iar bocetul său este atât de pătrunzător, încât sparge sticla. În Kerry, plânsul este „un cântec dulce şi plăcut”, în Tyrone, „sunetul a două plăci lovite una de alta”, iar pe Insula Rathlin, „un sunet ascuţit, undeva între bocetul unei femei şi ţipătul unei bufniţe”. Banshee mai poate apărea şi în multe alte forme, cum ar fi cea a unui corb, a unei nevăstuici şi a unui iepure de câmp - animale asociate, în Irlanda, cu vrăjitoria. Fiecare banshee are propria sa familie muritoare şi se spune chiar că ar fi spiritul unei femei ce a murit în chinurile facerii. Dacă apar mai multe în grup, anunţă moartea cuiva nobil sau sfânt. Cel de-al doilea spirit, dullahan-ul, este una dintre cele mai spectaculoase creaturi din tărâmul fermecat al Irlandei, apărând cel mai adesea în locuri izolate din comitatele Sligo şi Down. La miezul nopţii, în anumite zile de sărbătoare, călăreţul sălbatic şi îmbrăcat în negru poate fi văzut gonind pe un armăsar întunecat de-a lungul 97

câmpiei. W. J. Fitzpatrick, un povestitor din Munţii Mourne, din comitatul Down, istoriseşte: „L-am văzut pe dullahan cu propriii mei ochi, oprindu-se pe

coama

dealului

dintre

Bryansford

şi

Moneyscalp, târziu într-o seară. Nu avea cap pe umeri, ci şi-l ţinea în mână. L-am auzit rostind un nume. Mi-am astupat urechile, de teamă să nu fie numele meu, aşa că nu ştiu ce a spus. Când m-am uitat din nou, dispăruse. Dar, la scurt timp după aceea, acolo a avut loc un grav accident rutier şi un tânăr şi-a pierdut viaţa. Pe el îl strigase atunci dullahan-ul”. Dullahan-ii nu au cap. Ei îşi poartă capul în mâna dreaptă sau la oblâncul şeii. Capul arată ca şi aluatul stătut sau ca brânza râncedă şi e moale. De la o ureche la alta se întinde un rânjet hidos, iar

ochii

sunt

mici

şi

negri.

Întregul

cap

răspândeşte o lumină fosforescentă şi creatura îl foloseşte pe post de lanternă, pentru a-şi găsi drumul pe uliţele întunecoase. Oriunde se opreşte, un om moare. Dullahan-ul posedă o vedere supranaturală. Ţinându-şi capul ridicat, poate vedea la mari distanţe, chiar şi în nopţile cele mai negre. Astfel, poate afla casa unei persoane pe 98

moarte, oriunde ar fi aceasta. Cei care pândesc de la fereastră, pentru a-l vedea trecând, se pomenesc cu un lighean de sânge aruncat în faţă sau se trezesc cu un ochi scos de biciul dullahan-ului, făcut din coloana vertebrală a unui om. De obicei, dullahan-ul călăreşte un cal negru, care scoate flăcări pe nări. În unele părţi ale ţării, cum ar fi comitatul Tyrone, dullahan-ul mână o căruţă neagră, cunoscută ca şi „căruţa fără zgomot” (coiste bodhar). Aceasta este trasă de şase cai negri şi merge atât de repede, încât aprinde tufişurile de pe marginea drumului. Dullahan-ul nu vorbeşte aproape deloc. Capul cel desprins de trup nu deschide gura decât pentru

a

rosti

numele

celui

care

va

muri.

Dullahan-ul îşi opreşte armăsarul înspumat în faţa unei uşi şi strigă numele celui pe moarte, luându-i totodată sufletul. Originile dullahan-ului nu sunt cunoscute, dar se crede că ar fi întruchiparea zeului celt Crom Dubh sau Crom cel Negru. Crom Dubh a fost venerat de regele preistoric Tighernmas, care a domnit în Irlanda cu 1500 de ani în urmă şi care a legalizat jertfele umane în cinstea idolilor păgâni. 99

Fiind un zeu al fertilităţii, Crom Dubh cerea vieţi umane în fiecare an, cea mai obişnuită metodă de sacrificiu fiind decapitarea. Venerarea lui Crom a continuat în Irlanda până în sec. al VI-lea, când sa răspândit creştinismul şi vechea religie a Irlandei (care, după toate probabilităţile, era druidismul) sa pierdut. Cu toate acestea, zeul nu a încetat să ucidă şi a luat forma dullahan-ului. Spre deosebire de banshee, dullahan-ul nu urmăreşte anumite familii, iar chemarea sa nu este un avertisment, ci „un furt de suflete”. Nu există un mijloc de scăpare sigur din calea dullahan-ului. Cu toate acestea, un obiect din aur îl poate îndepărta, aşa cum povesteşte un ţăran din comitatul Galway: „Într-o noapte, pe când un om se întorcea acasă, pe drumul dintre Roundstone şi Ballyconneely, a auzit un zgomot de copite în spatele lui. S-a întors şi l-a văzut pe dullahan, năpustindu-se către el. A rupt-o la fugă, urlând, însă dullahan-ul l-a ajuns din urmă. Din fericire, avea un ac aurit asupra sa, şi asta i-a fost scăparea”. Cel de-al treilea spirit, phooka, este cel mai de temut dintre toate, şi aceasta deoarece apare 100

mereu noaptea, în diferite forme, făcând rele şi aducând necazuri. Cea mai cunoscută înfăţişare este cea a unui cal negru şi slab, cu ochii galbeni, arzători, şi o coamă lungă şi sălbatică. În această formă, colindă câmpiile, distrugând gardurile şi porţile, împrăştiind vitele şi călcând în picioare recoltele. În zone izolate din comitatul Down, phooka ia forma unui spiriduş mic şi diform, care cerşeşte o parte din recolte la sfârşitul culesului. De aceea, mai mulţi snopi, cunoscuţi ca „partea lui phooka” sunt lăsaţi pe câmp de către culegători. În zone din comitatul Laois, phooka devine un spirit uriaş şi păros, care îi terorizează pe cei aflaţi în călătorie noaptea; în Waterford şi Wexford, apare ca un vultur cu aripi imense, iar în Roscommon, ca un ţap negru cu coarne răsucite. Simpla sa vedere le poate face pe animale sterpe, iar dacă întâlneşte călători întârziaţi, îi ia în spinare şi-i aruncă în şanţuri noroioase. Phooka poate vorbi cu grai uman şi se ştie că se opreşte în faţa unor anumite case, strigându-şi victimele să iasă afară. Dacă acestea refuză, phooka le distruge proprietatea, fiind un spirit foarte răzbunător. 101

Originea lui phooka a dat naştere mai multor speculaţii. S-a spus că numele provine din cuvântul scandinav pook sau puke, adică „spirit al naturii”. Aceste fiinţe erau foarte capricioase şi trebuiau mulţumite neîncetat, altfel distrugeau recoltele şi îmbolnăveau vitele. Însă şi cultele timpurii închinate calului ar putea fi responsabile în acest sens. O altă ipoteză susţine că numele vine de la poc, în irlandeză, „ţap”. Cu toate acestea, cultul calului este cel mai credibil, deoarece se crede că sălaşul principal al lui phooka este pe vârful muntelui, unde numai un armăsar sălbatic se putea avânta. În Munţii Wicklow, există o cascadă formată de râul Liffey, cunoscută ca Phooka

Phouk,

iar

Muntele

Biblaughlin

din

comitatul Fermanagh este numit „vârful calului vorbitor”. În unele zone din ţară, phooka este mai mult un spirit misterios decât periculos – dar aceasta numai dacă i se acordă respectul cuvenit. Uneori,

poate

fi

de

ajutor,

avertizându-i

şi

prevenindu-i pe oameni. De exemplu, folcloristul Douglas Hyde vorbeşte de „un armăsar slab şi teribil”, care a apărut pe un deal din Leinster şi care a vorbit cu glas omenesc oamenilor de acolo, 102

la 1 Noiembrie (de Samhain). Dădea „răspunsuri inteligente şi adevărate despre ceea ce avea să se întâmple cu unii până în noiembrie anul viitor. Iar oamenii îi lăsau ofrande pe deal…” Un singur om a reuşit să-l călărească, şi acesta a fost Brian Boru, Marele Rege al Irlandei. Folosind un hăţ special, făcut din trei fire de păr din coada lui phooka, Brian a putut să controleze calul magic şi să-l domesticească întrucâtva. Regele l-a făcut să promită că nu-i va mai chinui pe creştini şi că nu le va mai distruge proprietăţile, dar şi că nu va mai ataca vreodată vreun irlandez, cu excepţia celor beţi, a celor aflaţi în străinătate sau a celor puşi pe fapte rele. Se pare, însă, că nu şi-a respectat cuvântul dat. Unii spun chiar că phooka îi poate urma pe pescari şi bărcile acestora pe mare şi că fură nou-născuţii oamenilor. Tot spirite ale morţii sunt considerate şi cele care îşi duc traiul în cimitire. Se spune că un astfel de spirit bântuie în vechiul cimitir din Truagh, din comitatul Monaghan. Potrivit legendei, atunci când are loc o înmormântare, spiritul urmăreşte ultima persoană care rămâne în cimitir. Dacă aceasta se întâmplă să fie un tânăr, spiritul ia forma unei 103

frumoase şi tinere fete, care îi inspiră o pasiune arzătoare şi îl face să promită că o va întâlni într-o anumită

zi

dintr-o

anumită

lună

în

cimitir.

Promisiunea este urmată de un sărut fatal. Fata dispare şi tânărul se întoarce acasă. Însă, de îndată ce iese din cimitir, îşi dă seama că s-a vândut, trup şi suflet, unui demon. Groaza şi deznădejdea pun stăpânire pe el şi îl înnebunesc, iar în ziua şi luna fixate pentru întâlnire, tânărul îşi găseşte sfârşitul şi este îngropat în Truagh. Se spune chiar că spiritul apare uneori şi la nunţi şi festivaluri, făcând noi şi noi victime La fel de malefică este considerată şi Lianhan Shee, o zână cu puteri groaznice, ce caută iubirea bărbaţilor muritori. Dacă ei o resping, ea devine sclava lor, dar dacă o acceptă, ajung în puterea ei. Majorităţii bărbaţilor le vine greu să o refuze. Lianhan Shee este unică şi e mai mult o forţă decât o fiinţă. Fiecare zână care iubeşte devine una cu ea; pentru bărbatul muritor care o doreşte, ea este aleasa. Nu acceptă compromisuri sentimentale; toţi cei ce-o iubesc, trăiesc pentru ea şi dorinţa lor de-a o avea îi distruge adesea. Cu cât îi face mai mult să sufere, cu atât o iubesc mai 104

mult. Cu cât o caută mai mult, cu atât mai mult îi amăgeşte. Absenţa ei e ca un lanţ ce-i leagă de ea. O

amantă

nerăbdătoare,

Lianhan

Shee

îi

pasionează într-atât, încât aceştia vor trece peste orice obstacol pentru a fi cu ea. Însă ea nu li se dăruieşte decât în Tir nan Og, adică în moarte. Poeţilor

şi

muzicienilor

le

apare

ca

muză,

inspirându-i şi în acelaşi timp secând-i de puteri. Este

o

zână-vampir.

Nimeni

nu

a

descris-o

vreodată, şi nici nu poate fi descrisă, deoarece e dorinţa

însăşi.

muritorilor,

dar

Îşi nu

alege le

iubiţii

din

permite

să

lumea trăiască

îndeajuns pentru a-i dezvălui secretul. Cel de-al doilea tărâm fermecat din Lumea de Dincolo este cel al apelor, populat de merrows, selkies, ondine şi kelpies. Apelativul

de

„merrow”

provine

din

combinaţia dintre muir (mare) şi oigh (fată tânără) şi se referă la reprezentantele de gen feminin ale speciei. Tovarăşii lor nu au fost văzuţi decât foarte rar,

şi

atunci

s-a

spus

că

au

o

înfăţişare

respingătoare, cu un trup acoperit de solzi, cu trăsături de porc şi dinţi lungi, ascuţiţi. Însă merrows sunt foarte frumoase şi atrăgătoare. 105

Merrow

irlandeză

este

diferită,

fizic,

faţă

de

oameni, prin aceea că labele picioarelor sunt mai late, iar între degete prezintă o membrană fină. A nu se crede că merrows sunt gentile cu oamenii. Făcând parte dintre sidhe, lumea irlandeză a zânelor, locuitorii din Tir fo Thoinn (tărâmul de sub valuri) manifestă o antipatie naturală faţă de muritori.

În

considerate

unele

părţi

mesageri

ai

ale

Irlandei,

distrugerii

şi

sunt morţii,

deoarece se spune că le place să stârnească furtuni

şi

ploi,

distrugând

astfel

bărcile

şi

vapoarele. Merrows au o îmbrăcăminte specială care le permite să călătorească prin adâncurile oceanelor. În Kerry, Cork şi Wexford, poartă un fel de cunună roşie, făcută din pene şi numită cohullen druidh. Uneori, sunt învăluite într-o rochie albă ca spuma mării (albul este preferatul zânelor atunci când aleg să poarte îmbrăcăminte omenească) sau într-o mantie împodobită cu alge roşii şi mov. Alteori, poartă o manta neagră, fără mâneci, care mai mult atârnă

pe

trupul

lor,

voluptoase. 106

dezvăluindu-le

formele

Merrows deţin adesea bogate cunoştinţe despre

puterile

vindecătoare

ale

ierburilor

şi

plantelor şi pot vindeca aproape orice boală. De aceea, cei ce locuiesc la marginea mării pot cere îndurare pentru un copil bolnav. Merrows sunt foarte ataşate de copiii oamenilor. Însă, dacă este vorba de un băiat drăguţ, zâna îl va ademeni în mare atunci când acesta va ajunge la adolescenţă. Pentru a putea veni pe mal, merrow îşi abandonează cununa sau mantia. Orice muritor care le găseşte dobândeşte putere asupra ei, şi ea nu se mai poate întoarce în mare până ce nu le recuperează. Ascunzând mantia în acoperişul de stuf al casei sale, un pescar poate convinge o merrow să îl ia de bărbat. Astfel de mirese sunt adesea foarte bogate, însă, dacă merrow îşi găseşte mantia, se va întoarce de îndată în adâncul apelor, abandonându-şi familia muritoare. Mulţi locuitori de pe coastă au avut astfel de soţii şi câteva familii irlandeze de seamă susţin că se trag din aceste uniuni, mai ales familiile O’Flaherty şi O’Sullivan din Kerry şi familia Mac Namara din Clare. Înrudite concepţia

cu

creştină,

merrows selkies 107

sunt au

selkies.

fost

În

„oameni

(creaturi) nu destul de răi pentru a merge în Iad şi nu destul de buni pentru a ajunge în Rai”. Selkies irlandeze sunt creaturi blânde, foci ziua şi femei şi bărbaţi noaptea. În forma lor umană, sunt de o frumuseţe nepământeană, cu ochi întunecaţi şi păr negru. Comportamentul lor este asemănător celui al merrows şi pot deveni soţii excelente, deşi rămân solitare şi tăcute. Sunt mereu atrase de stânci, unde îşi petrec cea mai mare

parte

a

timpului,

cântând

cântece

melancolice, care îi ghidează adesea pe soţii lor, aflaţi pe mare. Şi ele se întorc în valuri dacă îşi recuperează pielea de focă, însă nu uită de familia lor, asupra căreia veghează de aproape, înotând pe lângă ţărm. În unele legende se spune că o femeie muritoare poate avea un copil cu un bărbat selkie dacă varsă şapte lacrimi în apa mării sau dacă aruncă şapte picături de sânge în valuri, pe timp de noapte. Dar astfel de relaţii nu durează. După şapte ani, selkie se întoarce pentru a lua copilul cu sine. Ondinele sunt spiritele elementale ale apei, având putere asupra acestui element. Ele nu pot fi 108

văzute de oameni. Locuiesc în peşterile de corali din lacuri sau pe malurile râurilor, deşi unele, mai mici, se adăpostesc sub nuferi. În general, se aseamănă cu oamenii, cu excepţia celor ce trăiesc în

pâraie

sau

iazuri.

Îmbrăcămintea

lor

e

strălucitoare, reflectând toate nuanţele apei, deşi verdele este culoarea predominantă. Kelpies sunt mai rar întâlnite şi se spune că sunt o specie de zâne canibale. În folclorul irlandez, sunt descrise ca având picioare cu membrană, cu coamă şi coadă de cal şi corp de femeie. Pot lua şi formă umană, însă părul din alge le deosebeşte de oameni. Pot fi capturate cu ajutorul unui căpăstru, ceea ce e însă dificil şi periculos, din cauza naturii lor sălbatice. Dar, în caz de reuşită, kelpie e obligată să-l servească pe cel care a prins-o. Un alt spirit al apei este şi Glaistig, care are mai multe atribute, ce diferă în funcţie de ce parte din Irlanda sau Scoţia este de găsit. Este adesea descrisă ca având forma unei femei frumoase, dar cu picioare de capră. Trăieşte în apropierea pâraielor, râurilor şi cascadelor. Are o natură blândă şi este ataşată de copii şi bătrâni şi parţial 109

de femeile însărcinate. A fost adesea văzută păzind vitele,

îngrijindu-le

binecuvântându-le

în cu

secret, lapte

din

noaptea,

şi

abundenţă.

Oamenii îi mulţumesc prin ofrande de lapte şi miere. Pământul atrage şi el multe spirite. Dintre acestea,

leprechaun-ul,

adevăratul

simbol

al

mitologiei irlandeze, este cel mai bine cunoscut. De mărime mică şi înaintat în vârstă, mai întotdeauna beat, dar foarte harnic, mereu cu ciocanul în mână (să nu uităm că e pantofar), leprechaun-ul poartă o pălărie ţuguiată şi un şorţ din piele. Este solitar şi neprietenos. Din câte se ştie, leprechaun-ii şi-au asumat şi rolul de păzitori ai vechilor comori ale zânelor, pe care le îngroapă în urcioare. Dat fiind că apariţia unui curcubeu poate dezvălui locul unde se

găsesc

schimbe

acestea, mereu

leprechaun-ii

ascunzătoarea.

trebuie

să

Oamenii

îi

hăituiesc adesea, însă leprechaun-ii evită contactul cu aceştia, considerându-i proşti, nestatornici şi lacomi. Dacă este prins de un om, leprechaun-ul îi va promite o avere fabuloasă în schimbul libertăţii sale. 110

Poartă cu sine doi săculeţi din piele. Întrunul se găseşte o monedă de argint, care se întoarce la stăpânul său ori de câte ori este înstrăinată. În celălalt este o monedă de aur, pe care o foloseşte pentru a-şi asigura scăparea din situaţii dificile. De obicei, moneda se transformă în scrum de îndată ce leprechaun-ul a dispărut. Şi asta se petrece într-o clipită. Majoritatea leprechaun-ilor sunt creaturi urâte, diforme, care nu depăşesc înălţimea unui băiat de zece sau doisprezece ani. Sunt însă îndesaţi, iar faţa lor seamănă cu un măr uscat. Ochii au sclipiri diavoleşti. Se ştie că fumează pipe cu miros urât, numite

„dudeens”.

Celelalte

zâne

datorită îndemânării de care dau

îi

tolerează dovadă

la

reparatul încălţămintei, deşi nu fac decât un singur pantof, niciodată o pereche. De asemenea, le plac ghicitorile şi jocurile de cuvinte. Pot îndeplini trei dorinţe, dacă persoana respectivă nu este destul de lacomă pentru a cere o a patra dorinţă înainte de apusul soarelui. Din familia leprechaun-ului mai face parte şi clurichaun-ul. Acesta fură tot ce găseşte din 111

casele, pivniţele şi cămările oamenilor. Îi place să chinuiască animalele domestice şi păsările de curte. Se deosebeşte de leprechaun atât prin pata roz de pe nas, cât şi prin faptul că nu poartă niciodată un ciocan sau un şorţ, ci o pălărie roşie. Îi place vinul, pe care nu-l lasă să se oţetească. Dintre spiritele casei, cel mai des întâlnit este grogoch-ul. Grogoch-ii au fost, la origine, jumătate oameni, jumătate zâne. Seamănă cu un omuleţ bătrân, cu trupul acoperit de păr sau blană deasă, de culoare roşcată. Nu poartă haine, ci este învelit într-un strat de rămurele şi noroi, adunat din călătoriile sale. Este un spirit murdar, ce nu are un corespondent feminin. Grogoch-ii suportă foarte bine atât frigul, cât şi căldura extremă. Ca adăpost, preferă o peşteră sau o groapă în pământ. Posedă puterea invizibilităţii şi se lasă văzuţi numai de anumiţi oameni, în care au încredere. Sunt foarte sociabili. Se ataşează repede de muritori şi îi ajută la câmp şi la treburile casnice în schimbul unui urcior cu smântână. Însă pot deveni enervanţi, deoarece se încurcă mereu printre picioarele celorlalţi. Le este 112

foarte frică de biserică şi de reprezentanţii acesteia, cu ajutorul cărora pot fi îndepărtaţi. Un alt spirit al pământului, troll-ul, trăieşte în hrube adânci şi întunecoase. La origine, troll-ii au fost uriaşi elementali. În mitologia Norse, erau cunoscuţi

drept

nişte

creaturi

rele,

urâte,

gigantice, care mâncau oameni şi care populau peşterile din munţi. Lumina soarelui îi transforma în pietre. Păzeau comorile subpământene şi se pricepeau la prelucrarea metalelor. În timp, s-au transformat în pitici care trăiesc sub pământ şi care şi-au pierdut întrucâtva setea de sânge. Le-a rămas însă plăcerea de a fura femei şi copii. Pe

lângă

aceste

„sidhe”,

în

mitologia

irlandeză s-a păstrat şi credinţa în anumite fiinţe mai mult sau mai puţin ataşate de lumea noastră. Prima dintre acestea, Fir Darrig sau Omul Roşu, este înrudită cu leprechaun-ul, având caracteristici similare şi un corp îndesat. Faţa lui este de un galben murdar. Este îmbrăcat în roşu din cap până în picioare şi se desfată cu fapte rele şi farse. Îşi poate modifica vocea pentru a scoate diverse sunete. Dintre acestea, preferă glasul cavernos al unui mort. Aduce coşmaruri şi chinuieşte oamenii. 113

Este bine ca, atunci când daţi peste el, să-i spuneţi „Na dean maggadh fum” – „Nu-ţi bate joc de mine”, pentru a nu cădea victimă glumelor sale macabre. Cu toate acestea, intenţia lui nu este aceea de a face rău, ci de a se distra. Aduce uneori noroc. De obicei, apare sub forma unui bătrân mic de statură, zbârcit, cu haine roşii, zdrenţuite, cu păr gri şi fumând dintr-o pipă de coacăz. Se hrăneşte cu carne stricată şi populează coastele poluate, mlaştinile şi ruinele. Îi place să-i sperie pe oameni bătând la uşa lor în miez de noapte şi cerând să se încălzească lângă foc. Nu este bine să-l refuzaţi, deoarece se răzbună amarnic. Dacă este lăsat să intre şi i se dă ceva bun şi dulce de mâncare, familia respectivă este răsplătită cu aur sau i se acordă privilegiul de a i se îndeplini o dorinţă. Atenţie însă la ciudatul său simţ al umorului. Omul cu Părul Roşu îi avertizează pe oameni de trucurile zânelor. Dacă cineva strănută la o petrecere, el este cel care spune „Noroc!” pentru a preveni răpirea acelei persoane. Omul Negru sau Fir Dorocha este servitorul reginei zânelor şi se ocupă de răpirea muritorilor, 114

dar şi de pedepsirea acelora care, întorşi din Tărâmul de Dincolo, dezvăluie secretele zânelor sau se laudă cu puterile de-abia obţinute. Omul Gri sau Fir Liath ia înfăţişarea negurii şi distruge vasele de pe mare sau omoară călătorii întârziaţi. Omul Foametei sau Fir Gorta este un cerşetor scheletic şi zdrenţăros, care cere de pomană în vremurile grele, aducând noroc celor care îl miluiesc. Omul Verde este un spirit al pădurilor, care păstrează legătura dintre oameni şi natură. În afară de aceste spirite, cu care se pare că poporul irlandez s-a confruntat mai des, folclorul înregistrează şi existenţa unui vast număr de fiinţe mai puţin întâlnite, care par a fi în strânsă legătură cu aerul, apa şi pământul. Astfel, Ballybog-ii sunt nişte creaturi mici, acoperite cu noroi, cu corpuri rotunde, legate direct de cap, cu braţe şi picioare lungi şi subţiri. Sunt solitari şi prostănaci. Nu pot vorbi, mai mult mormăie. Sunt inofensivi, dar neplăcuţi şi le place să-i rătăcească pe oameni. 115

Bean Fionn sau „femeia albă” este un spirit al apei, îmbrăcat într-o mantie albă. Trăieşte sub apă, de unde îi trage pe copii în adâncuri, înecându-i. Bean Tighe este o femeie mică, în vârstă, îmbrăcată în haine ţărăneşti de modă veche, cu un chip amabil. Este prietenoasă cu oamenii şi se pare că este un spirit al casei. Îi plac căpşunile proaspete şi smântâna şi are grijă de copii. Buchailleen sunt nişte zâne mici, ce iau înfăţişarea unui tânăr. Poartă pălării roşii, ascuţite şi pot să-şi schimbe forma cu uşurinţă. Ca natură, sunt destul de afurisite. Le place să chinuiască animalele şi să joace feste păstorilor. Dinnshenchas

sunt

zâne pitice,

care o

servesc pe zeiţa Aine. Îşi schimbă forma pentru a le ajuta pe femei să se răzbune pe bărbaţii care le-au rănit. Păzesc şi vitele. Driadele sunt spirite ale copacilor, jucăuşe şi luminoase. Nu se feresc de oameni, dar sunt foarte capricioase. Preferatele lor sunt sălciile, dar trăiesc în toţi cei treisprezece copaci sacri. Ele au fost cele care le-au împărtăşit druizilor secretele 116

magiei

copacilor.

Se

spune

că

au

glasuri

încântătoare. Gancanagh este o zână de gen masculin, care apare în locurile singuratice şi încearcă să le seducă pe femei – dragostea pentru el este ucigătoare. Este foarte rar întâlnit. Simbolul său este o pipă irlandeză de lut. Geancanagh este o zână de dimensiuni mici, cu ochi mari şi ovali şi urechi ascuţite. Este foarte şireată. Are nişte aripioare pe spate, dar acestea nu sunt folosite pentru zbor. Se teleportează dintrun loc în altul. Este o păzitoare a casei şi adoră căldura focului din cămin. Este inofensivă, dar îi place să joace feste. Dacă vreţi să îl vedeţi „în carne şi oase”, nu trebuie decât să urmăriţi „Harry Potter şi Camera

Secretelor”. Micul Dobby

este cu

adevărat simpatic. Gnomii

sunt

nişte

fiinţe

miniaturale,

asemănătoare oamenilor, răspândite în întreaga lume. Trăiesc în mijlocul naturii. Goblins (spiriduşii) este un nume generic dat unor zâne rele, care aduc necazuri, vrajbă şi boli şi care distrug căminele oamenilor. Iau forma unor 117

omuleţi întunecaţi, îmbrăcaţi în negru, cu nişte pălărioare ascuţite. Lesidhe sunt păzitorii pădurilor, cărora le place să se deghizeze în frunze. Sunt androgini, înfăţişarea lor fiind o combinaţie de trăsături masculine şi feminine. Trăiesc în grupuri, însă fără a avea nimic de-a face unul cu celălalt. Le place să imite păsările cântătoare pentru a-i păcăli pe drumeţi. Nu le plac oamenii pentru că aceştia nu ştiu să aibă grijă de natură. Farsele lor sunt adesea supărătoare. Lunantsidhe au o înfăţişare slabă şi uscată. Seamănă

cu

nişte

bătrânei

chei.

Au

urechi

ascuţite, dinţi, braţe şi degete lungi, ceea ce îi ajută să se caţere în coacăzii ce le servesc drept casă.

Trăiesc

în

grupuri,

dar

nu

sunt

nici

împreună, nici solitari. Urăsc oamenii. Piticii, locuitorii pădurilor şi munţilor, sunt o rasă

pe

cale

de

dispariţie.

Odinioară,

erau

cunoscuţi pentru îndemânarea lor în minerit şi în prelucrarea metalelor. Trăiesc în grupuri şi sunt simpatici şi prietenoşi. Pixies sunt spirite cărora le place să-i încurce pe oameni în drumul lor. Populează zona 118

Cornwall. Au dimensiunea unei palme de om, ochi strălucitori şi păr roşu. Poartă haine verzi, care le ajută să se ascundă. Sheoques bântuie tufişurile sacre. Farmecă oamenii (mai ales prin muzică şi dans) şi le dau puteri nebănuite. De asemenea, fură copii. Spiritele schimbătoare,

sunt

casei

invizibile,

apariţii

cu

formă

transparente

sau

translucide, care pot fi rele sau prietenoase. Bântuie peste tot, fiindcă le place să fure, să se joace,

să-i

necăjească

pe

alţii

şi

chiar

să-i

tortureze. Spiritele fântânii sunt destul de amabile cu muritorii, însă ajutorul lor are un preţ greu de plătit. Adesea, oamenii sunt târâţi în adâncuri şi rămân

prinşi

în

lumea

subacvatică

pentru

totdeauna. Pot lua formă umană şi sunt foarte frumoase. Spiritele munţilor

îşi

nimfele

râurilor, schimbă

forma

şi

pădurilor sunt

şi

adesea

invizibile. Sunt cunoscute ca magicieni puternici, cu un suflet bun sau rău. Sunt adesea legate de copaci, plante, munţi, păduri sau izvoare, râuri, lacuri. 119

Uldrele sunt nişte fiinţe ce locuiesc sub pământ,

în

familii

sau

triburi

numeroase.

Controlează fiarele de talie mare. Sunt prietenoase, dar răzbunătoare. Nu văd pe timp de zi. Will-‘O’-The-Wisps sunt luminiţele zânelor, tăcute şi cu suflet bun. Apar în munţii Irlandei pentru a-i ajuta pe căutători să găsească pe cineva rătăcit sau înecat. Se spune că cei care pot vedea luminiţele au darul de a şti când rudele lor sunt în pericol.

120

ANEXE Index al zeităţilor irlandeze ZEIŢE Aeval - zeiţă irlandeză a dragostei şi pasiunii. Regină a zânelor din Munster. Aibell - regină a zânelor. Spirit protector al Craig Laity (stânca gri), în nordul regiunii Killalow. Muzica

harpei

moarte

pentru

sale cei

era

aducătoare

care

o

de

ascultau.

Obişnuieşte să îi ademenească pe bărbaţii tineri. Aibheaog

- veche zeiţă irlandeză a focului,

cunoscută în comitatul Donegal. Aide

- soţia regelui irlandez Enna. Împreună cu întreaga sa familie, a căzut pradă furiei apelor, din cauza magiei celeilalte soţii a lui Enna, Dubh („cea întunecată”).

Aidin (Aideen)

-

simbol

al

dragostei

şi

pasiunii. Soţia lui Oscar, nepotul lui Finn Mac Cumhaill. Aifa

- zeiţă şi regină a Lumii de Dedesubt. 121

Ailinn - zeiţă a dragostei şi pasiunii, prinţesă a Leinster-ului. Aimend

- zeiţă a soarelui.

Aine (pronunţat „AN-yuh”) - zeiţă a vitelor, ce apare şi ca Lianhan Shee. Unii spun că ar fi fiica lui Manannán Mac Lir. Pe vremuri, exista o piatră, Cathair Aine, care îi aparţinea. Dacă cineva stătea pe piatra lui Aine, era în pericol de a-şi pierde minţile. Dacă stătea de 3

ori,

înnebunea.

Aine

era

foarte

răzbunătoare şi nu era bine să o jigneşti. În ajun de Sf. Ioan, în onoarea ei se ard mănunchiuri de paie. Este adesea invocată de cei suferinzi. Aine din Knockaine (pronunţat „AN-yuh din nocAN-yuh”)

- zeiţă a soarelui sau a cerului,

dar şi a iubirii omeneşti şi a fertilităţii animalelor provinciei

şi

agriculturii.

Munster.

Este

Protectoarea

sărbătorită

de

solstiţiul de vară. Airmid

- zeiţă irlandeză a artelor vindecării şi medicinii. Fiica lui Dian Cecht. Specializată în plantele medicinale, pe care le proteja. 122

Stăpânea izvorul care îi readucea pe cei morţi la viaţă. Aobh - zeiţă irlandeză a ceţii, prima soţie a regelui mării, Lir. Aoibhell

- o zeiţă care îşi avea lăcaşul în Craig

Liadh. Se spune că i-ar fi dat o harpă de aur lui Meardha, fiul lui Murchadh, pe când acesta

se

afla

la

poporul

sidhe

din

Connacht. Cântecul harpei era un vestitor al morţii. Se pare că Cù Chulainn l-a auzit înainte de ultima bătălie cu armata reginei Medb. A ştiut astfel că sfârşitul său era aproape. Badb - zeiţa iluminării, a inspiraţiei, a vieţii şi a înţelepciunii. Zeiţă-Mamă şi Triplă Zeiţă. În Ceaunul lui Badb se fierbea neîncetat o poţiune dătătoare de viaţă. Aspect al lui Morrigan,

care

îşi

putea

modifica

înfăţişarea, de la o frumoasă şi tânără fată la o cotoroanţă bătrână şi de la un corb la o cioară.

Participa

la

lupte

şi

provoca

încurcături printre luptători cu magia ei. Soţia lui Neit. 123

Banbha

- sora lui Fodla şi Eriu. Zeiţă a

războiului. Numele ei înseamnă „pământ nearat timp de un an”. Soţie a regelui MacCuill, reprezintă sufletul Irlandei. Ban Naomha - zeiţă a peştilor. Înfăţişată ca păstrăv magic al înţelepciunii. Beag - zeiţă irlandeză, păzitoare a unei fântâni magice, din care se spune că ar fi băut Finn Mac

Cumhaill,

pentru

a

dobândi

cunoaşterea supremă. Bebhion

- zeiţă irlandeză a Lumii de Dedesubt,

patroană a plăcerilor. Boann

- zeiţa râului Boyne şi mama lui Angus

Óg.

Are

puteri

vindecătoare.

Variante: Boanna, Boinn, Bóand. Breg

- zeiţă irlandeză, soţie a lui Daghda.

Brigid - zeiţă a vindecării, fertilităţii, prelucrării fierului, focului şi poeziei, dar şi a vetrei şi căminului.

Ocrotitoare

a

fierarilor.

Sărbătorită de Imbolc (1 februarie). Zeiţă cu trei „chipuri”: fecioară (inspiraţie şi poezie), mamă

(naştere

şi

vindecare)

şi

babă

(iluminare şi plăsmuire). Cu toate acestea, în artă este înfăţişată ca o tânără zeiţă. Cele 124

19 preotese ale templului sacru din Kildare aveau grijă de un foc nestins în onoarea ei. Fiică a lui Daghda, mamă a lui Rúadan şi soţie a lui Bres. Variante: Brigit, Brid, Brig, Brighid. Bronach

- zeiţă irlandeză a stâncilor.

Caer Ibormeith

- zeiţă a somnului şi viselor.

Fiica lui Ethal Anbúail, regele zânelor din Connacht. lebede

Lua

care

adesea plutea

înfăţişarea pe

lacul

unei Gura

Dragonului. Purta la gât un şirag cu 130 de mărgele din aur. Era iubită de Angus Óg, pe care l-a transformat în lebădă şi pe care l-a însoţit în Brugh na Boinne, unde graţioasele păsări au cântat un cântec atât de dulce şi de fermecător, încât întreaga Irlandă a căzut într-un somn adânc timp de trei zile şi trei nopţi. Caillech

- zeiţă a bolilor şi năpastelor. Un

spirit

distrugător,

care

stăpânea

zeiţă

care

peste

regatul morţilor. Cailleach

-

o

veche

apare

ca

baborniţă cu gheare de urs şi colţi de mistreţ. Legată de iarnă, se spune că este 125

albastră la culoare şi că este vrăjitoarea care a

creat

pământul.

De

Samhain

(1

noiembrie), apare mai întâi ca femeie în vârstă şi întinereşte pe măsură ce lunile anului se scurg până la Beltaine (1 mai), când dispare sub înfăţişarea unei tinere şi frumoase fecioare. Carman

- vrăjitoare distrugătoare, zeiţa magiei

negre. Fii săi, Dub („întunecimea”), Dother („răul”) şi Dian („violenţa”) făceau ravagii în Irlanda. Au fost înfrânţi în luptă de Tuatha Dé Danann. Ceibhfhionn -

zeiţă

a

inspiraţiei,

care

păzea

fântâna cunoaşterii, secând-o ori de câte ori un om aflat în căutarea înţelepciunii dorea să bea apă din ea. Cethlion

- zeiţă şi regină a Fomorienilor.

Clidna

- zeiţă a păsărilor şi frumuseţii şi regină a zânelor din sud-vestul Irlandei. Variante: Cliodhna.

Cred - regină a zânelor în munţii lui Aine. Danu - mama tuturor zeilor, zeiţă a râurilor şi fântânilor,

a

magiei,

abundenţei,

înţelepciunii, fertilităţii şi pământului, a 126

vitelor, sănătăţii, prosperităţii şi confortului. Soţia lui Bile şi mamă a lui Daghda, Dian Cecht şi Nuadha. Variante: Dana, Ana, Anu. Doamna Albă Numită

- zeiţă a morţii şi distrugerii. Driada

Morţii

şi

Zeiţa

Celor

Dispăruţi. Don

- zeiţă şi regină a Tărâmului Morţilor. Zeiţă a elementelor, cu puterea de a comunica cu spiritul celor dispăruţi.

Eadon - protectoarea poeţilor. Eriu

- fiica lui Daghda, după numele căreia a fost botezată Irlanda (Eire). Zeiţă a fertilităţii, dar şi a războiului, capabilă să se transforme în fecioară, femeie bătrână, pasăre sau animal. Era zeiţa protectoare a provinciei Meath. Simbol al suveranităţii Irlandei, care se căsătorea pentru a asigura prosperitatea insulei. Se spune că Eriu s-a îndrăgostit de un rege fomorian, Elatha, cu o înfăţişare foarte plăcută, spre deosebire de restul Fomorienilor. Fiul lor a fost Bres, cel care a preluat conducerea Danannilor atunci când Nuadha şi-a pierdut braţul în luptă. Eriu a fost ucisă de către Milezieni. 127

Ernmas

-

Zeiţă-Mamă,

mama

lui

Eriu,

Banbha şi Fodla, dar şi a lui Fiachna. A murit în Prima Bătălie de la Magh Tuiredh. Etain - regină a Tuatha Dé Danann. Ethliu - mama lui Lugh şi zeiţa Stelei Nordului. Veghează asupra lumii din turnul ei de sticlă. Flidais

- zeiţă a pădurilor, sălbăticiunilor şi vânătorii, asociată cu arta de a trage cu arcul.

Îşi schimbă înfăţişarea. Călătoreşte

într-o caleaşcă trasă de căprioare. Soţie a Zeului Încornorat şi mamă a mai multor druide sau vrăjitoare, printre care şi Fand, soţia lui Manannán Mac Lir. Variante: Flidas, Flidhais, Fliodhais. Grianne

- zeiţă a soarelui.

Kele-De

- o zeiţă misterioasă, ale cărei urmaşe

au

întemeiat

un

cult

în

exclusivitate

feminin, numit „Kelles”. Macha

-

zeiţă

a

morţii,

forţei

fizice,

războiului. Ocrotitoare pe timp de război şi pe timp de pace. Cunoscută ca Regina Fantomelor şi Mamă a Vieţii şi a Morţii. Era sărbătorită de Lunasad (1 august). Zeiţă a 128

fertilităţii, care apare de mai multe ori în miturile irlandeze, mai întâi ca soţie a lui Nemed, apoi a lui Nuadha, Braţ de Argint, fiind ucisă de privirea distrugătoare a lui Balor. Însă Macha este legată şi de Ciclul Ulster, prima dată ca zeiţă a războiului (soţie a lui Cimbaeth – unchiul său şi unul dintre cei trei fraţi-regi ai Ulsterului, care hotărâseră să conducă provincia timp de 7 ani fiecare), şi apoi ca zeiţă a cailor (soţie a lui Crunnchu - vezi cele două interpretări ale denumirii „Emain Macha”). Madb - zeiţă a războiului şi regină a zânelor. Morrigan

- zeiţă a plăcerilor, magiei, divinaţiei,

profeţiilor, sorţii, răzbunării şi războiului. Este vechea

spiritul

pământului

şi

reprezintă

„brehon”.

Îşi

schimbă

lege

înfăţişarea. Obişnuia să plutească deasupra câmpurilor de bătălie în chip de cioară sau corb.

Cunoscută

ca

Zeiţa

Supremă

a

Fantomelor,

Zeiţa

Regina

Preamărită,

Războiului,

Spectrelor

şi

Zeiţa Regina

Demonilor. Era însoţită de Fea (cea plină de ură), Badb (furia) şi Macha (încleştarea). 129

Una dintre soţiile lui Daghda, cea care asigura continuitatea prosperităţii Irlandei. Morrigan este una dintre cele mai ciudate zeităţi irlandeze, şi aceasta din cauza celor trei personalităţi sau aspecte diferite ale sale (Morrigan, Macha şi Badb). Morrigan apare sub

diverse

forme

în

toate

bătăliile

importante ale Danannilor. Se spune că a fost respinsă de către Cù Chulainn şi că, din acest motiv, l-a atacat de mai multe ori, însă, în ultima bătălie a eroului, se pare că a încercat să-l ajute, înştiinţându-l asupra planurilor

duşmanilor

săi.

Variante:

Morgan, Morrigu. Nemain

- aspect al lui Morrigan, care semăna

groaza şi panica. În Tail Bó Cuailnge, se spune că Badb şi Nemain au apărut în tabăra armatei reginei Medb şi a aliaţilor acesteia, în ajunul ultimei bătălii dintre Ulster şi Connacht, o sută de luptători murind de frică. Scathach (pronunţat „Scau-ahch”.) vindecării,

magiei,

artelor

-

zeiţă

a

marţiale,

profeţiilor. Cunoscută ca Zeiţa Întunecată, 130

Cea Mohorâtă, Cea Care Înspăimântă. Trăia în Albion, pe Insula Skye. S-a ocupat de pregătirea militară a eroului Cù Chulainn. Variante: Scota, Scatha, Scath. Sinend

- regină a spiritelor fântânii.

Tea şi Tephi - zeiţe întemeietoare şi protectoare ale capitalei sacre, Tara.

131

ZEI Abarta

-

fiul

(„Tărâmul

regelui

Promis”)

şi

din

Tir

tatăl

Tairngire

luptătorului

Cael. Se spune că Abarta i-ar fi condus pe Finn Mac Cumhaill şi pe alţi 14 Fenieni întro călătorie în Cealaltă Lume. Era numit şi Giolla

Deacair

(„Servitorul

cel

Neînduplecat”). Abhean

- cântăreţul la harpă al Tuatha Dé

Danann. Aed

- zeu irlandez al Lumii de Dedesubt, fiu al lui Lir. Zeu al focului şi unul dintre cei patru copii transformaţi în lebădă de către Aoife, cea de-a doua soţie a regelui Lir. Variante: Aedh.

Aesun - zeu irlandez timpuriu, al cărui nume înseamnă „a fi”. Ai

- zeu-poet al Tuatha Dé Danann.

Angus Óg

- zeul tinereţii, iubirii şi frumuseţii.

Fiul lui Daghda şi al lui Boann. Avea o harpă

ce

scotea sunete

irezistibile,

iar

sărutările sale se transformau în păsări ce duceau mesaje de dragoste. Numele lui 132

înseamnă „fiul cel tânăr”. Stăpânea Brugh na Boinne. Cea mai cunoscută poveste despre Angus este Aislinge Oenguso (Visul lui Angus). Angus s-a îndrăgostit de o frumoasă fecioară care îi apăruse în vis, lângă un lac, împreună cu 50 de însoţitoare. S-a îmbolnăvit de dorul ei, iar părinţii lui, îngrijoraţi, au încercat să afle cine era misterioasa copilă. Aceasta se numea Caer Ibormeith şi era fiica regelui Ethal din Connacht. Angus a descoperit şi că fata putea să se transforme în lebădă. S-a hotărât să îi mărturisească ce simţea pentru ea şi a luat şi el înfăţişarea unei lebede, cucerind-o astfel pe Caer. Angus este şi tatăl adoptiv al lui Diarmuid, cel îndrăgostit de Graine. Mai era numit şi „Cel care provoacă frica”, din cauză că, ori de câte ori se apropia de cai sau de vite, animalele se speriau foarte tare. Arias - „poetul cu păr bălai”, unul dintre cei patru înţelepţi şi învăţători ai Tuatha Dé Danann, înainte de venirea acestora în Irlanda. Trăia în Finias. 133

Balor - zeul fomorian cu un singur ochi, pe care îl deschide

numai

în

timpul

bătăliilor,

deoarece era atât de plin de venin, încât nimeni nu îi putea rezista. Zeu al morţii, ce locuia pe insula Tory. Bunicul lui Lugh. Bel

- zeu al vitelor, recoltelor, fertilităţii, focului, vindecării,

primăverilor

fierbinţi,

prosperităţii, purificării, ştiinţei, succesului. Zeu al soarelui şi focului, strâns legat de druizi şi de sărbătoarea de Beltaine (1 mai). Variante: Belenus, Belinos. Bile

- zeul irlandez al celor morţi. Este asociat cu Bel. „Bile” înseamnă „copac sacru”. Este cunoscut ca „părintele zeilor şi oamenilor”, fiind soţul lui Danu şi tatăl lui Daghda.

Blathnat

- rege al Lumii de Dedesubt.

Bodb Dearg - Bodb cel Roşu, fiul lui Daghda. Zeul poeziei şi înţelepciunii. I-a ajutat pe Fenieni în bătălia de la Ventry, împotriva „Regelui Lumii”, Dairi Donn. Bodb este descris ca un bărbat tânăr şi chipeş, cu păr lung, auriu, şi o barbă înspicată. Purta sandale de argint şi paşii săi erau atât de uşori, încât nu scuturau nici măcar picăturile de rouă de pe 134

firele de iarbă. L-a urmat la tron pe tatăl său, Daghda. Variante: Bodbh, Bov Derg, Derga, Dearg. Bres

- zeu irlandez al agriculturii şi fertilităţii. Fiul lui Eriu (regina danannă) şi Elatha (regele

fomorian).

A

condus

neamul

Danannilor după ce Nuadha şi-a pierdut braţul drept. Învins în luptă de către Lugh. Brian - zeitate irlandeză, fiul zeiţei Brigid. Cernunnos

-

zeu

încornorat,

asociat

cu

fertilitatea şi bogăţia, dar şi cu animalele cu coarne, cum ar fi taurul, cerbul şi un şarpe cu cap de berbec. Zeu al naturii, virilităţii, iubirii fizice, luptătorilor, bogăţiei şi Lumii de Dedesubt. El este cel care stabileşte ciclul vieţii şi al morţii, al naşterii şi al renaşterii zeilor. Druizii îl cunoşteau ca Hu Gadarn, Zeul cel Onorat. Vechile imagini celtice îl înfăţişează gol, în poziţie şezândă, cu picioarele încrucişate, având coarne pe cap. Variante: Cerowain, Cernenus, Herne Vânătorul. Cian - zeu irlandez al medicinii şi fiul lui Dian Cecht şi Danu. Tatăl lui Lugh. Avea o vacă 135

magică,

al

cărei

lapte

nu

se

termina

niciodată. A fost ucis de fiii lui Turenn, aceştia fiind ulterior omorâţi de Lugh. Conn - fiul al lui Lir şi Aobh, fratele geamăn al lui Fiachra, transformat în lebădă de către Aoife. Credne

-

zeu

irlandez

al

metalurgiei

şi

prelucrării fierului. Armurierul Danannilor, zeu al aurului. S-a înecat în timp ce căuta comori în Spania (Tărâmul celor Morţi). Da Derga

- zeu al morţii, care stăpânea peste

cei deja dispăruţi sau pe cale de a muri. Daghda

- zeul artelor, cunoaşterii, focului,

magiei,

muzicii,

profeţiilor,

prosperităţii,

regenerării. Cunoscut ca „Zeul cel Bun” sau „Stăpânul Cerurilor”. Ceaunul magic al lui Daghda producea încontinuu hrană, iar harpa lui din lemn de stejar determina trecerea anotimpurilor şi schimbarea vremii. Avea şi un ciomag, care ucidea cu un capăt şi reda viaţa cu celălalt. Unul dintre regii supremi ai Tuatha Dé Danann. Dintre copiii săi, cei mai importanţi sunt Brigid, Angus, Midir, Ogma şi Bodb cel Roşu. În unele 136

versiuni mitologice, este ucis în cea de-a Doua Bătălie de la Magh Tuiredh, însă în altele, este doar rănit de către Caitlin, soţia lui Balor. În ciuda acestui fapt, se pare că a reuşit să conducă Irlanda timp de 80 de ani după moartea lui Lugh. Dhonn

- stăpân şi zeu al Lumii de Dedesubt,

soţul lui Macha. În casa lui stau sufletele celor morţi şi sufletele care se odihnesc între reîncarnări. Venerat în special în Munster. Dian Cecht

- zeul vindecării, magiei, medicinii,

regenerării. Felcer-magician al Tuatha Dé Danann, a fost căsătorit cu Morrigan. A avut mai mulţi fii, Miach, Cian, Cethe şi Cu, şi o fiică, Airmid, o vindecătoare foarte pricepută. Este descris ca un zeu extrem de orgolios, care se răzbuna pe oricine se arăta mai bun, într-ale medicinii, decât el, chiar şi pe propriii săi copii. Se spune că, în bătălia împotriva

Fomorienilor,

Dian

Cecht

a

binecuvântat apa, pentru a-i ajuta astfel pe Dananni

să-şi

vindece

recapete forţele. 137

rănile

şi

să-şi

Donn din Culnge este

- zeu irlandez încornorat. El

taurul

supranatural,

protectorul

luptătorilor, cel care fereşte de rău, asigură înmulţirea

cirezilor

şi

cântă

muzică

fermecată. Elatha- rege fomorian, tatăl lui Bres. Finvarra

- rege al zânelor, care îi înfrângea pe

duşmani cu ajutorul jocului de şah. Goibniu

-

zeul

fierarilor,

al

celor

care

confecţionau arme, al preparării berii (berea preparată de el dădea nemurirea). Unul dintre cei trei meşteşugari divini, cunoscuţi ca na tri dee Dana. Ceilalţi doi meşteşugari erau Credna şi Luchta. Armele pe care le făcea nu ratau niciodată ţinta, iar rănile produse erau mortale. Avea o poţiune care asigura invincibilitatea. Goibniu deţinea şi Miedul Tinereţii. El a fost cel care s-a ocupat de pregătirea lui Lugh. În timpul celei de-a Doua Bătălii de la Magh Tuiredh, a reparat armele Danannilor. Se spune că Goibniu lar fi omorât pe Ruádan, fiul lui Bres şi Brigid, care îl jignise. 138

Ibath - zeitate irlandeză, fiul lui Beothach, un descendent al lui Nemed, despre care se spune că ar fi strămoşul Danannilor. Ilberg -

zeitate

irlandeză,

fiul

zeului

mării,

Manannán Mac Lir. Indech

- războinic fomorian, fiu al zeiţei

Domnu, ucis de către Ogma, în cea de-a Doua Bătălie de la Magh Tuiredh. Iuchar, Iucharba şi Brian - cei trei fii ai lui Danu. Labraid Lir

- zeu irlandez al Lumii de Dedesubt.

- zeu al mării, tatăl lui Manannán şi Lodan.

Luchta – artizanul divin al Danannilor. Luchtain

- zeu irlandez al războiului.

Lugh (pronunţat „Lu”) tuturor

- zeitate a Soarelui. Zeul

meşteşugurilor

şi

artelor,

al

vindecării, călătoriilor şi profeţiilor. Fiul lui Cian şi al lui Ethliu, fiica lui Balor. A fost crescut de Tailtiu, din neamul Fir Bholg-ilor, soţia lui Eochaid mac Eirc. Cunoscut pentru nenumăratele sale abilităţi. În Irlanda era asociat cu corbii. Avea o lance invizibilă, o sabie magică şi câini nepământeni. Era sărbătorit de Lunasad (1 august). A fost ucis de fiii lui Cermait (MacCuill, MacCecht şi 139

MacGreine), pe care Lugh îl omorâse din cauză că îi sedusese soţia (numele acesteia nu este dat). Tatăl eroului Cù Chulainn. Variante: Llew, Lug, Lugus, Lugh Lamfada (cel cu braţul lung), Lug Samildananch (cel cu multe aptitudini). Mac Da Tho -

zeu

al

Celeilalte

Lumi,

care

guvernează sărbătoarea din Cealaltă Lume. Domnea în Leinster, pe când regina Medb era soaţa lui Ailill, în Connacht. Mac Cecht

- zeul irlandez al elocvenţei, fiul lui

Ogma şi soţul lui Fodla. Mac Moincanta

- zeul irlandez care i-a urmat

lui Daghda ca Părinte al Zeilor. Manannán Mac Lir (pronunţat „Mei-nah-naun”) -

zeu

al

magiei,

navigatorilor,

comerţului, furtunilor, renaşterii, vremii. Capabil să îşi schimbe forma. Zeul suprem al mării, a cărui principală fortăreaţă era Insula Omului. Vindecător şi vrăjitor de temut. Trăia în „Ţinutul Promis” sau în „Ţinutul Tinereţii”. Avea o caleaşcă magică, care putea trece peste ape, precum şi o suliţă roşie, un toiag galben, un coif din 140

flăcări, o mantie care îl făcea invizibil, o barcă numită „Măturătoarea de Valuri”, trei săbii („Răzbunătoarea”, „Furia cea Mică” şi „Furia

cea

Mare”),

care

nu

îşi

ratau

niciodată ţinta, şi un cal pe nume Coamă Superbă. Porcii pe care îi creştea păstrau tinereţea Danannilor. Midir -

primul

rege

al

Tuatha

Dé

Danann,

căsătorit cu Etain. Fiul lui Daghda, numit adesea Midir cel Mândru. Mog Ruith

- zeu irlandez cu un singur ochi, care

călătoreşte

prin

cer

într-o

caleaşcă

strălucitoare din bronz sau care zboară ca o pasăre. Nechtan

- zeu irlandez al apelor, soţul lui

Boann. Neit

- zeu irlandez al războiului, numit uneori Net. Fiu al lui Daghda. Regele danann al Irlandei înainte de sosirea Milezienilor. A fost ucis în bătălia împotriva Fomorienilor.

Nemglan

- zeu irlandez al păsărilor, care s-a

îndrăgostit de Mess Buachalla. Nodens

-

invocat,

de

obicei,

ca

zeu

al

vindecării, ocazional, ca zeu al războiului. 141

Mai era numit şi Nodons, fiind legat de vindecare, apă şi soare. Strămoş al tuturor irlandezilor. Nuadha

- fiul lui Belenos, zeul Soarelui, şi al

lui Danu. Zeu al cântăreţilor la harpă, vindecării, soarelui, al naşterii copiilor, al frumuseţii, oceanului, scrierii, istoricilor, magiei, poeţilor, armelor şi războiului. Rege al Tuatha Dé Danann. Căsătorit cu Macha şi Nemain, alter-ego-uri ale lui Morrigan. Se spune că Nuadha era bunicul lui Murna Gât Alb, mama lui Finn Mac Cumhaill. A fost ucis de Balor în cea de-a Doua Bătălie de la Magh Tuiredth. Variante: Nuadhu. Ogma - zeul elocvenţei, inspiraţiei, graiului mieros, magiei,

muzicii,

vigorii

fizice,

poeţilor,

scriitorilor. Fiul lui Daghda şi Danu. Cel care a inventat alfabetul oghamic. Variante: Oghma,

Ogmios,

Grianainech

(Chip

de

Soare), Cormait (Cu Grai Dulce). Înfăţişat ca un bătrân ce purta pe umeri o mantie din piele de leu, iar în mâini, un arc şi un ciomag. 142

Samhain

- zeu irlandez, frate cu Cian şi

Goibniu, care avea grijă de vaca fermecată a celui dintâi.

143

Alte zeităţi Crom Cruach

-

zeul

vremii

şi

fertilităţii,

venerat în Ulster, unde, pe Câmpia Adorării, a fost construită o statuie. Un zeu sângeros, care cerea sacrificii umane. Conform Cărţii Leinster, cultul lui Crom Cruach a fost iniţiat de marele rege milezian al Irlandei, Tigernmas. Domnu

- zeiţă a Fomorienilor, mamă a lui

Indech, regele fomorian. Posibil zeiţă a întunericului. Eochaid

- zeu al soarelui şi al fulgerelor, cu o

sabie asemenea unui trăsnet. Înfăţişat şi ca zeu al cailor sau ca un călăreţ luptător. Tethra

- rege fomorian, zeu al mării şi al Celeilalte Lumi. A fost ucis în cea de-a Doua Bătălie de la Magh Tuiredth. De atunci, domneşte peste regatul morţilor.

144

Calendarul celtic Anul nou celtic începea pe data de 1 noiembrie, de Samhain. Samhain marca sfârşitul verii şi era echivalentul celtic al Sărbătorii creştine a Tuturor Sfinţilor. Conform mitologiei celtice, noaptea de Samhain (31 octombrie) era închinată morţilor. Porţile dintre lumi se deschideau şi zeii puteau cutreiera în voie pământul, vrăjile lor aducând adesea necazuri muritorilor. În Statele Unite,

noaptea

de

31

octombrie

corespunde

Halloween-ului. Pe data de 1 februarie, celţii sărbătoreau Imbolc-ul,

în

cinstea

zeiţei

Brigid.

Uneori,

sărbătoarea era numită Oimelc sau Omelc. În această perioadă a anului, oile începeau să dea lapte. Urma apoi Beltaine, de 1 mai, un festival foarte important, închinat focului şi venirii verii, dar

şi

zeului

Belenus.

Se

mâncau

prăjituri

tradiţionale sau pâine făcută în casă. Noaptea se aprindeau focuri, iar vitele erau mânate prin flăcări, pentru a alunga bolile. Locul preferat de aprindere a focurilor era Uisnech. 145

Data de 1 august corespundea sărbătorii Lugnasad, un festival al recoltelor, închinat zeului Lugh.

În

vremurile

străvechi,

în

perioada

respectivă avea loc şi Festivalul lui Tailtiu, cu două săptămâni

înainte

de

Lugnasad,

şi

aceasta

deoarece Tailtiu era mama adoptivă a lui Lugh.

146