Misiologie şi ecumenism - Curs David Pestroiu

Misiologie și Ecumenism Anul II, Semestrul I – Pr. lector dr. David Pestroiu 1. Introducere: Definiţie, obiect, importanţa, actualitatea, terminologia şi bibliografia disciplinei. Istoria şi perspectiva misiunii ortodoxe. Etos misionar ortodox. 2. Fundamentarea biblică a misiunii și bazele ei teologice. Aspectele : trinitar, hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic. a)Treime şi misiune b)Caracterul hristologic al misiunii c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic d) Analiză misionară: formulări eretice. 3. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi transmiterea dreptei credinţe. Importanţa parohiei în misiune. 4-5-6. Mărturie creştină ecumenică şi contra-mărturie. Obstacole împotriva ecumenismului local şi universal. Contra-mărturia neoprotestanților în România. Analiză misionară: formulări eretice cu privire la Maica Domnului, Sfinți, Îngeri, Sfânta Cruce, Sfințitele Moaște, Sfintele Icoane. 7. Mişcări oculte pseudo-religioase: Francmasoneria, New Age. 8-10. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc. Inovaţii. 11. Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de manifestările oculte. 12. Educaţia creştină în dinamica misiunii. 13. Formulări eretice cu privire la eclesiologie. 14. Mass-media și misiunea creștină.

Cursul nr.1. Introducere: Definiţie, obiect, importanţa, actualitatea, terminologia şi bibliografia disciplinei. Istoria şi perspectiva misiunii ortodoxe. Etos misionar ortodox. Misiologia este disciplina teologică prin care sunt analizate mijloacele de realizare a adevăratei misiuni creştin-ortodoxe, care vizează promovarea valorilor Ortodoxiei în contextul ecumenismului contemporan şi apărarea dreptei credinţe de rătăcirile eterodoxe.

Vechea denumire a disciplinei – Îndrumări misionare – arăta, o dată în plus, că scopul acesteia a fost şi este nu numai acela de a teoretiza noţiuni abstracte, ci de a indica modurile în care acestea sunt puse în practică în viaţa creştină. A fost preferată, totuşi, denumirea de Misiologie pentru că defineşte mai bine, din punct de vedere structural, locul disciplinei: în secţia SISTEMATICĂ a Teologiei, alături de Dogmatică, Morală, Teologie Fundamentală, Spiritualitate, Apologetică şi Istoria şi Filosofia Religiilor – materii cu care se înrudeşte prin conţinut şi metode de cercetare. Aceasta nu înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează aspectul practic al studiilor, întrucât finalitatea lor este aceea de a forma buni misionari – buni slujitori ai Bisericii în viaţa de zi cu zi. Obiectul disciplinei corespunde celor două aspecte ale misiunii Bisericii: 1. aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume şi iniţierea unor acţiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii de persoane: creştinii ortodocşi secularizaţi, ateii şi adepţii altor culte şi religii; 2. aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi necreştine care activează pe teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism vizibil sau mascat, să-i atragă la rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea Biserica noastră şi învăţăturile ei. Pe de altă parte, obiectul acestui curs îl constituie studierea temeinică a celor mai întâlnite abateri de la dreapta-credinţă, numite îndeobşte „obiecţii sectare” (învăţături sau practici eretice), dezbătute frecvent în cadrul interacţiunilor dintre ortodocşi şi eterodocşi. Importanţa disciplinei este foarte mare – aceasta rezidă în actualitatea temelor tratate, atât sub aspect teoretic, cât şi ca finalitate practică. Se constată în ultima vreme o tendinţă spre secularism şi laicizare, abandonarea sensului creştin al vieţii şi părăsirea, practic, a Bisericii vii de către mulţi care-şi zic „creştini”, precum şi o înmulţire a grupărilor eterodoxe pe pământ românesc, un reviriment al prozelitismului sectar şi o predilecţie crescută pentru denigrarea Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de toate acestea, avem datoria să luăm atitudine fermă. Disciplina nu urmăreşte promovarea unei polemici în relaţiile cu celelalte Biserici, culte sau secte, recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor credincioşi atât asupra învăţăturilor acestora, cât şi asupra atacurilor lansate la adresa noastră, pentru apărarea dreptei credinţe. Disciplina Misiologie se asociază cu materia numită Ecumenism, care se poate aborda din două perspective: cea istorică şi cea doctrinară, pe teme şi probleme majore aflate în studiul

dialogurilor ecumenice la diverse niveluri, care îşi are locul, în mod evident, în cadrul secţiei Sistematice a Teologiei. Bibliografia necesară studiului Misiologiei este o oglindă, practic, a istoriei disciplinei: o disciplină relativ nouă în cadrul Teologiei, datorită faptului că perioada comunistă a reprimat orice formă de manifestare a misiunii, iar impactul formaţiunilor eterodoxe asupra românilor ortodocşi este de dată relativ recentă. Se evidenţiază: -

Tratate de Sectologie clasice (până în 1948): Pr. Petru Deheleanu, Sectologia, Arad, 1948; Pr. Al. N. Constantinescu, Sectologia, Bucureşti, 1943 – f. valoroase pentru stil, metoda de abordare a discursului ştiinţific, cât şi pentru temele prezentate, care oglindesc realităţile epocilor respective. Au şi o carenţă majoră: din cauza „dinamicii” fenomenului sectar, multe noţiuni sunt depăşite, unele grupări sectare din acele timpuri s-au dizolvat sau au fost atrase de alte formaţiuni similare, iar foarte multe dintre cele extrem de active astăzi lipsesc din „vizorul” autorilor pentru simplul motiv că încă nu apăruseră pe glob sau în România.

-

Perioada comunistă – în care apare manualul Îndrumări misionare, (1986) sub coordonarea pr. prof. dr. Dumitru Radu, supranumit „cartea de Sectologie fără secte”, deoarece nu prezintă grupările religioase - fie ele structurate sau nu în cadrul legal al epocii, ci se ocupă exclusiv de teme doctrinare, fără a menţiona autorii doctrinelor considerate eretice, pentru a nu deranja politica regimului de atunci. Masiva lucrare (943 pagini) are, totuşi, o valoare incontestabilă.

-

Perioada contemporană (după 1989) este ilustrată de opera regretatului Diac. Prof. Dr. Petre I. David, titularul cursului de Îndrumări misionare până la decesul survenit în mai 2003. Încă dinainte de 1989, acest autor pregătea un amplu manual de misiologie, intitulat Călăuza creştină pentru apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant – care a cunoscut mai multe reeditări. Au urmat: Manual de Sectologie pentru Seminarii liceale, licee, colegii şi şcoli profesionale (Constanţa, 1998) – la un nivel destul de avansat pentru acest ciclu de învăţământ (mai cu seamă pentru volumul de informaţii – 428 de pagini). Ultima contribuţie, esenţială: Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi intensificarea prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989 – 3 volume, în care sunt prelucrate şi aduse la zi informaţii apărute deja în Călăuza… Foarte important şi

util studenţilor este şi cursul Pr. Sterea Tache, intitulat Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep. Buc., 1999. Alte lucrări recente: Pr. prof. G. Pietraru (Iaşi), Misiologie ortodoxă (vol.1,2), Ed. Panfilius, Iaşi, 2004, Idem, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, Iași, 2000, Idem, Teologie fundamentală și misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006, Idem, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Ed. Vasiliana 98, Iași, 2006, Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Ed. Asa Buc. 2006, Pr. prof. dr. Vasile Nechita, Misiune şi ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi 2005, Mihai C. Himcinschi, Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, Radu Petre Mureșan, Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul advent, Ed. Univ. Buc., 2007, Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2004, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj, 2004, Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea, 1997, Pr. lect. dr. David Pestroiu, Ortodoxia în fața prozelitismului Martorilor lui Iehova, Ed. Insei Print, București, 2005. Se cuvine să arătăm faptul că Misiologia, ca disciplină teologică, îşi extrage informaţiile şi din actualitatea curentă şi, mai ales, din uriaşul volum de literatură eterodoxă tipărită în româneşte, cu largă circulaţie prozelitistă. O atenţie deosebită acordăm reţelei Internet. Explicarea unor termeni specifici disciplinei

1. Biserica, numită trupul lui Hristos (Rom.12,4),

este comunitatea celor care sunt

botezaţi (născuţi din nou – Ioan 3,5), în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19-20). Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 5, 23); deci, aceasta este un organism teandric, o instituţie divino-umană. Cunoaştem termenii: Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare; de asemenea, Biserică şi Biserici. Biserica e Una, pentru că Unul e Hristos, Capul ei şi una e învăţătura adevărată formulată şi predată prin dogmele ei, iar scopul ei este realizarea unităţii de viaţă în Hristos, prin Duhul Sfânt. Deci, unitatea Bisericii nu porneşte de jos în sus, de la credincioşi spre Hristos, ci de la Hristos spre credincioşi.

Dacă privim lucrurile dinspre credincioşi (de jos în sus), cunoaştem pluralul Biserici, care poate denumi: - fie mai multe ramuri ale Bisericii celei Una: ortodocşi, catolici, protestanţi – fie, în cadrul Ortodoxiei, unităţi administrative (Biserici Autocefale). Dintre marile ramuri amintite, termenul de Biserică, deşi este folosit de toate trei, nu poate fi propriu, în mod absolut, decât Ortodoxiei. Celelalte, după afirmaţia Pr. Stăniloae, sunt Biserici nedepline – unele mai aproape, altele mai departe de adevăr. De ce? Catolicii au slăbit unitatea Bisericii, datorită graţiei create şi propunerii unui vicar al lui Hristos (papa). Astfel, unitatea rezidă în factorul uman, supus greşelii, deşi se prezintă ca infailibil – şi nu în cel divin. Protestanţii vorbesc despre Biserica ideală în ceruri cu Hristos şi transformă Biserica de pe pământ într-o simplă instituţie cu rol juridic, cu un pronunţat caracter social – umanitar, lipsită însă de ierarhie şi de lucrarea sacramentală a Duhului. Se acceptă, totuşi, titulatura de Biserici şi pentru cea catolică şi cea protestantă, din raţiunile expuse mai sus (Pr. Stăniloae). Nu suntem, însă, de acord, cu valorificarea prozelitistă a acestui termen în lumea neoprotestantă şi sectantă. Semnalăm că, în goana după autodeterminare şi sporire a numărului de adepţi, multe grupări contemporane, deşi ostile noţiunii de Biserică, au început să-şi garnisească titulaturile cu acest termen sau şi-au intitulat templele biserici – în scopuri prozelitiste. Exemple: Biserica lui Dumnezeu Apostolică (Cultul Penticostal), Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă (Mormonii), Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă (Ştiinţa creştină), Biserica Creştină Universală (Hristos din Montfavet), Biserica satanistă şi cea luciferistă etc. 2. Misiunea este acţiunea Bisericii asupra lumii, cu următoarele implicaţii: - propovăduirea Evangheliei, convertirea necredincioşilor şi botezarea lor în numele Sfintei Treimi (însăşi etimologia termenului „misiune” – mitto-ere = a trimite ne aminteşte de porunca dată de Hristos Apostolilor Săi de a vesti Evanghelia la toată făptura (Matei 28, 19, Ioan 20,21). - odată botezaţi, membrii Bisericii sunt chemaţi să devină făpturi vii în Hristos, prin transpunere în viaţa proprie a preceptelor evanghelice şi prin împroprierea jertfei Lui. Sub acest aspect, misiunea presupune trezirea la credinţa vie, trăită, a tuturor celor ce se numesc creştini, pe care secularismul îi ţine indiferenţi faţă de Hristos.

- cunoaşterea formelor de falsă misiune, prin care se încearcă promovarea învăţăturilor eterodoxe, prezentate ca fiind concepte înnoitoare în credinţă. Misionarul ortodox trebuie să fie un bun cunoscător al tuturor grupărilor care desfăşoară astfel de manifestări, precum şi al procedeelor cu care acestea operează. 3. Pastoraţia reprezintă caracteristica Bisericii de a încredinţa urmarea întreitei-slujiri a Domnului Hristos unor persoane pregătite, special consacrate şi sfinţite prin Sfânta Taină a Hirotoniei. Clericii, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, primesc de la aceştia mandatul transmis de Hristos, de a sfinţi, a învăţa şi conduce pe credincioşi spre mântuire. Domnul Iisus Hristos – Păstorul Cel Bun (Ioan 10,11) îl îndeamnă de trei ori pe Petru: Paşte oile Mele... (Ioan 21, 16-18). Primii şi cei mai destoinici misionari trebuie să fie, aşadar, membrii ierarhiei sacramentale – întrucât au şi responsabilităţi pastorale. Asta nu înseamnă că misiunea se restrânge, în mod exclusiv, la clerici, ci doar la prioritatea lor în faţa credincioşilor în virtutea harului primit, care le conferă puteri sporite privind conducerea şi coordonarea activităţilor specifice, în marele angrenaj al Bisericii. 4. Evanghelizarea sau vestirea Evangheliei cunoaşte două aspecte: - kerigma sau propovăduirea apostolică – vestirea cuvântului lui Dumnezeu către neamuri (păgâni, necredincioşi). - noua evanghelizare, iniţiată prin campanii pe scară largă în Bisericile Occidentale, ca replică faţă de ateism şi secularizare. Iniţial, s-a dorit ca target sensibilizarea propriilor credincioşi, dar s-a ajuns, implicit, la interacţiuni cu caracter prozelitist. Sub masca „evanghelizării”, mai multe culte neoprotestante încearcă racolarea de noi adepţi. - în România, Biserica Ortodoxă a cunoscut creştinismul evanghelic prin predica apostolică. Orice tip de campanie de „evanghelizare” de tip sectar este superfluă, ba chiar jignitoare al adresa unui popor bimilenar creştin. În Biserică, vestirea Evangheliei se face prin misiune, predici, predarea religiei în şcoli, cateheze etc. Respingem, aşadar, „evanghelizatorii” de profesie. 5. Slujirea şi Mărturia sunt calităţi cerute misionarului ortodox. Ambele presupun implicarea activă în acţiunile destinate iubirii aproapelui, adică în sfera socială de manifestare a

Bisericii. În acelaşi timp, a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a da un bun exemplu de urmare a pildei vieţii Lui, plină de jertfelnicie. 6.Mişcarea este o acţiune de amploare în sânul unei Biserici sau a unui grup de indivizi, care propune o orientare doctrinară nouă sau o desprindere de Biserica-mamă. A)Mişcări neoprotestante: 1.Mişcarea baptismală – urmăreşte „restabilirea” practicii apostolice a botezului. Ex.: anabaptiştii, baptiştii. 2.Mişcarea adventă – propune: calcularea venirii a 2-a a lui Hristos (adventum=venire), cu date „precise”, promovarea Mileniului (împărăţie pământească a lui Hristos cu aleşii săi, timp de 1000 de ani), negarea existenţei sufletului, noi concepte de rai şi iad (pământeşti), apocatastaza, sub diverse forme, acceptarea unor apocrife apocaliptice (Apocalipsa lui Pavel, Evanghelia lui Toma), practici din V.T.: ziua odihnei sâmbăta, zeciuielile, alimentele „necurate”. Reprezentanţi: Cultul adventist de ziua a şaptea, Cultul adventist – mişcarea de reformă, Martorii lui Iehova, Secerătorii etc. În total: peste 50 de „biserici” advente şi 300 de fracţiuni mileniste. 3.Mişcarea pietistă – apare în Biserica Anglicană, se dezvoltă mai cu seamă în S.U.A. Caracteristici: „trăirea în Duhul”, fuga de comunitate, aculturalitatea, refuzul asistenţei medicale, recurgerea la „exorcisme”. Reprezentanţi: Metodismul, Armata salvării, Antoinismul, Nazarinenii, Betaniştii. 4.Mişcarea fundamentalistă – caracterizată, în principal, prin promovarea sloganului „înapoi la Cincizecime”, ca eveniment unic, singular, propagator al „vieţii în Duh”. Cinzecimea nu poate fi, însă, înţeleasă separat de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea lui Hristos, fără Lege şi profeţi, fără Biserica Apostolică şi continuatorii ei până astăzi. Reprezentanţi: Penticostalii, Quakerii. 5.Mişcarea harismatică – a celor ce „posedă” harisme: glosolalie, vindecări etc. Ex.: Penticostalii; mai nou, Antoinismul. B) Mişcări mistice: 1.Secte mistice slave – propun fie o exacerbare a erotismului, pe fondul unor psihoze colective, fie blamarea sexualităţii, considerând trupul ca închisoare a sufletului şi recurgând la castrări, mutilări etc. Ex.: hlâştii, scapeţii, duhoborţii, molocanii.

2.Secte mistice de influenţă orientală – practică yoga, meditaţia, ocultismul asiatic. Ex.: Krishna, Baha’i, Moon, Meditaţia transcendentală. 3.Secte mistice neopăgâne în Europa Apuseană şi Lumea Nouă. Ex.: Scientologia, Hristos – om de ştiinţă, Ufolatrii, Mormonii, Marele Graal. 4.Francmasoneria – grupare secretă, anticreştină, cu interese oculte de hegemonie mondială. 5.New Age – mişcare mondială mistico-neo-păgână. C) Mişcări spiritiste: pretind că realizează un sincretism între creştinism şi religii orientale. Au credinţa în reîncarnare şi practică yoga, necromanţia, divinaţia, meditaţiile. Ex.: Spiritismul, Teosofia, Antroposofia. D) Mişcarea mesianismului modern – se caracterizează prin apariţia noilor „Mesia”, profeţi, arhangheli, salvatori, iniţiaţi, „mame sfinte” etc. Adepţii sunt, în cea mai mare parte, debusolaţi sau naivi, unii chiar posedaţi demonic. Ex.: Biserica Satanei, cea Luciferică, Ku-Klux-Klan, David Koresh, Copiii Domnului (Mo), Templul popoarelor (Jim Jones). 7.Confesiunea – este un termen ce defineşte juridic situaţia unei comunităţi desprinse din întregul Bisericii pe baza unei Mărturisiri de credinţă. Exemplele clasice sunt date de Bisericile Protestante, desprinse de Biserica Romano-Catolică pe baza unor astfel de „mărturisiri”, care înlocuiesc crezul niceeo-constantinopolitan. Acestea sunt: Confessio Augustana (pentru lutherani), Confessio Anglicana (pt. anglicani), Confessio Reformata (pt. calvini). Atenţie: termenul confesiune este uneori utilizat în titulatura grupărilor respective alături de acela de „Biserică”. 8. Cultul este un termen ce defineşte juridic situaţia unei grupări care propune nu numai o mărturisire de credinţă proprie (exprimată în „statut”), ci şi o organizare a vieţii religioase pentru proprii adepţi, prin ceremonialuri specifice, spaţii consacrate (temple, case de rugăciune săli de adunare sau ale „regatului” ), sărbători etc. În România, termenul cult defineşte atât grupări creştine (ex.: Cultul penticostal), cât şi necreştine (Cultul musulman şi cel mozaic). Este termenul preferat pentru exprimarea legalităţii unei grupări religioase la noi în ţară; actul normativ care defineşte acest cadru legal se numeşte Legea cultelor.

9. Erezia este abaterea de la dreapta credinţă, stabilită de Biserică (gr. haeresis =opţiune arbitrară). În trecut, ereziile au fost condamnate de către Sinoadele ecumenice şi locale. În prezent, avem atât reînvierea vechilor erezii într-o formă nouă (ex.: milenarismul), cât şi promovarea altora noi (ex.: mântuirea mormonă prin înscrierea numelor aleşilor în cartea vieţii) sau preluarea unor concepţii specifice altor religii, care, odată „creştinate”, devin eretice (ex.: reîncarnarea). 10.Schisma este actul de ruptură a unei grupări de credincioşi din sânul unei Biserici, printr-o abatere disciplinară (nesupunere, ingerinţe politice sau de altă natură). Cea mai importantă: Marea Schismă de la 1054. Asociată cu erezia, schisma dă naştere unei noi grupări, confesiune sau cult. Ex. de schismă în B.O.R.: Anticalendariştii (stiliştii). 11. Secta este o grupare religioasă desprinsă dintr-o confesiune sau un cult, sub conducerea unui întemeietor (fals Mesia, „paraclet”, guru etc.) Doctrina ei e, de obicei, simplistă şi rigidă; adepţii: bolnavi psihic, naivi, fanatici. Adesea, promovează practici imorale, erotice, incestuoase, mergând până la sinucidere în masă. În sens mai larg, cuvântul „secte” e folosit de către români pentru a denumi grupările eterodoxe care practică prozelitismul, chiar dacă unele activează cu acoperire legală, iar expresia „obiecţii sectare” denumeşte afirmaţiile eretice propagate de către respectivele grupări. 12. Gruparea anarhică este constituită din persoane ce se răzvrătesc contra unei organizaţii religioase de bază (Biserică, confesiune, cult). Actele de nesupunere pornesc de la constatarea unor abuzuri sau alte nereguli; dacă dispar cauzele generatoare, cercul anarhiştilor se dizolvă (ex.: mişcarea de la Vladimireşti). Alt ex.: în Rusia - Rascolul, în urma căruia s-au refugiat la noi lipovenii. 13. Gruparea separatistă sau cea cu tendinţă centrifugă – se constituie din acei credincioşi care, afiliaţi unei Biserici, confesiuni sau cult, se consideră cei mai îndreptăţiţi să introducă unele reforme, inovaţii etc. sau se opun reformelor promovate de gruparea de bază, ţinând cu rigoare

vechile rânduieli. Ex.: Petrache Lupu (Maglavit), Ucenicii Sf. Ilie, Noul Ierusalim. Grupări cu tendinţă centrifugă: Oastea Domnului, Visarioniştii. 14.Comunitatea dizidentă – se constituie din credincioşi care au o părere deosebită faţă de cea a majorităţii, pe care o socotesc depăşită, şi-şi creează propria lor grupare. Ex.: Adventiştii reformişti, Asociaţia „Credinţa adevărată a Martorilor lui Iehova” etc. 15.Organizaţii religioase violente – sunt acele grupări care, sub masca religiei, desfăşoară activităţi teroriste. Ex.: Ku-Klux-Klan. 16.Organizaţii secrete anticreştine: Francmasoneria şi ramura ei iudaică, sionismul. Istoria și perspectiva misiunii ortodoxe Vom prezenta, pe rând, misiunea ortodoxă în lume, cu specificul ei în descriere cronologică, urmând apoi să arătăm particularitățile misiunii noastre românești. A. Misiunea ortodoxă în general O primă etapă, în misiunea creștină universală, este perioada creștinismului primar, al propovăduirii apostolice, al persecuțiilor și apologiilor creștine, precum și al primelor erezii cele iudaizante și gnostice. Coordonatele misiunii în această perioadă s-ar putea rezuma astfel: -propovăduirea curajoasă a Evangheliei și afirmarea creștinismului ca religie universală; popoarele sunt chemate la părtășia cu Hristos, cheia unității lor ontologice, fără ca prin aceasta să-și piardă identitatea etno-culturală; -combaterea păgânismului prin apologii viguroase; -afirmarea pregnantă a apropierii Parusiei, cu consecințe pozitive (încurajarea martirajului), dar și negative (calcule și previziuni hiliaste); -valorizarea ideii de jertfă, pornind de la Jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu și continuând cu jertfele martirilor; dezvoltarea cultului moaștelor și zidirea bisericilor pe mormintele martirilor. Sacrificiul acestora era cea mai puternică formă de mărturie creștină. -combaterea gosticismului ca sistem sincretic pseudo-creștin, sub toate aspectele.

A doua etapă a dezvoltării misiunii creștine pornește de la epoca Sf. Constantin cel Mare și durează până în secolul X. Caracteristicile acestei etape sunt următoarele: -dezvoltarea creștinismului pe toate planurile, după 313 („simfonia bizantină” – în relația Biserică – Stat); -misiune axată pe stabilirea și sistematizarea adevărului dogmatic (Sinoade, operele Sfinților Părinți); -apariția și dezvoltarea monahismului; -combaterea ereziilor, dar și proliferarea acestora la granițele Imperiului bizantin, prin convertirea unor popoare migratoare de către eretici exilați; -dezvoltarea cultului, cu bogăția lui de semnificații; -convertirea unor națiuni întregi prin acțiuni misionare de amploare (Sfinții Chiril și Metodiu – Apostolii Slavilor, Sfânta Nina - în Georgia, Vladimir al Kievului, Boris – Mihail al Bulgariei etc.). A treia etapă durează din sec. X până în sec. XX. Caracteristicile ei sunt: -declinul structurilor statale creștine orientale și instalarea mahomedanismului, cu toată opoziția Bizanțului și a cruciaților; -reprimarea oricăror forme de misiune ortodoxă în spațiile cucerite de musulmani, întrucât acestea au fost asimilate unor agresiuni cu rol expansiv în plan teritorial (cruciadele); -perpetuarea formelor de cultură și spiritualitate ortodoxă în Țările Române („Bizanț după Bizanț”), precum și în Rusia, devenită „a treia Romă” (intensificarea misiunii ruse în Asia: Kazan, Siberia, Laponia, Kamciatka, dar și China, Japonia, Mongolia); -stabilirea unor forme de suport spiritual și material din țările ortodoxe libere către frații ortodocși din spațiile împilate de necredincioși (prezența masivă în Țările Române și Rusia a ierarhilor proveniți din vechile patriarhate, în scopul colectării de ajutoare; mai apoi, fanariotismul și sistemul structurilor ecleziale „închinate” unor „Locuri Sfinte”); -dialoguri cu apusenii (catolicii – „sinoadele unioniste”, protestanții – Kiril Lukaris) – umbrite de interesele evidente ale contra-misiunii apusene, finalizate în apariția de Biserici-hibrid, uniate, în Ucraina și Transilvania; -dezvoltarea monahismului în vetre tradiționale (Athos, Kiev, Optina, Neamț, Sarov, Bucovina etc.); Perioada contemporană (sec. XX-XI) este caracterizată prin:

-proclamarea independenței țărilor ortodoxe, soldată în plan ecleziastic cu afirmarea unor structuri organizatorice bisericești autonome și autocefale; -tensiuni între anumite structuri cu pretenții hegemonice și unități ce-și clamează autonomia, pe criterii etnice de descentralizare (problema filetismului – solicitarea autocefaliei pe considerente șovine, prin provocarea de tensiuni inter-etnice); -neînțelegeri ale unor realități și alimentarea unor confuzii în plan doctrinar și cultic, culminând cu existența unor calendare paralele; -anularea practicilor vechi, de aservire și reafirmarea sinodalității; necesitatea stringentă a organizării unui Sinod Panortodox; -promovarea dialogurilor ecumenice, atât la nivel bilateral, cât și prin organismele internaționale C.M.B. și C.B.E.; -intensificarea legăturilor cu Biserica Romano-Catolică, mai ales în timpul pontificatului papei Ioan Paul II; -dialoguri susținute cu Bisericile Vechi Orientale; -existența unei diaspore ortodoxe, alimentată de fenomenul migrației și al globalizării; -continuarea misiunii ortodoxe pe glob; înființarea de episcopii, parohii și mânăstiri ortodoxe în S.U.A., Australia, Noua Zeelandă, Africa (Kenia, Zair, Uganda), Asia (Coreea de Sud, Japonia, China), America de Sud. -„noua evanghelizare” – termen apărut în spațiul misionar apusean, care se confruntă în prezent cu provocările lumii post-moderne, caracterizată printr-o societate de consum, globalizantă, secularizată sau chiar apostată. Departe de a fi eradicat, fenomenul a pătruns cu repeziciune și în spațiile teritoriale unde ortodocșii sunt majoritari, implicând o reorientare spre refacerea zestrei spirituale tradiționale a Bisericilor Ortodoxe naționale, spre o afirmare a valorilor lor în perspectivă universală. B. Misiunea ortodoxă în spațiul românesc Poporul român are un specific misionar aparte: s-a format dintru început creștin, ca rod al predicării unui Apostol al lui Hristos – Sf. Andrei, precum și al misiunii de propovăduire a altor mulți ucenici necunoscuți, care au adus creștinismul pe teritoriul Daciei Romane. Este vorba, în primul rând de soldații romani, care au colonizat acest teritoriu, dar, în egală măsură, putem vorbi

și de rolul avut de circulația de bunuri și persoane, în special prin cetățile de la Pontul Euxin și din Sciția Minor (Dobrogea), de unde avem și cele mai multe vestigii paleocreștine: bazilici, obiecte de cult, monumente funerare etc. Remarcăm faptul că arealul de răspândire al acestor urme ale creștinismului străvechi de la noi este extins, practic, la vatra întregului spațiu de formare a poporului român. Din perioada persecuțiilor, când răspândirea creștinismului s-a făcut cu dificultate, cunoaștem prezența lucrătoare în câmp misionar a simbolurilor creștine: crucea, peștele sau porumbelul. Acestea decorau, în special, obiecte de mici dimensiuni, precum gemele, inelele sau opaițele. Tot din perioada persecuțiilor cunoaștem prezența vie în câmpul pastoral-misionar a mărturisitorilor lui Hristos: primii martiri stră-români, proveniți atât dintre militari, cât și dintre civili. Deosebit de importantă este mărturia privind jertfa supremă a membrilor ierarhiei sacramentale, deja bine închegată: preotul Montanus și presbitera Maxima, diaconul Emilian etc. Existau, așadar, parohii creștine pe teritoriul românesc încă din primele veacuri, iar slujitorii își îndeplineau misiunea cu rîvnă plină de sacrificiu. Evident, impactul martirizării unor membri ai ierarhiei nu putea avea drept consecință asupra comunității decât o sporită efervescență în privința împlinirii cuvântului lui Dumnezeu. Misionarismul primilor creștini stră-români a continuat în toată perioada migrațiilor. Venind în contact cu aceste populații barbare, ei au propovăduit Evanghelia prin cuvânt și faptă, deși au avut de suportat evidente dificultăți de comunicare. Din această perioadă datează și primele confruntări cu erezia ariană sau semi-ariană. Mărturisitori ai ecumenicității și sobornicității Bisericii, episcopii stră-români de la Tomis, dar și din alte eparhii, au participat la unele Sinoade Ecumenice sau Locale. Odată cu formarea statelor feudale românești, se constată intrarea pe făgașul normal în ceea ce privește organizarea bisericească: centrele eparhiale se înmulțesc, iau ființă mitropoliile, se construiesc biserici parohiale (Densuș, Sântămăria Orlea). Prin Sf. Nicodim, se organizează primele centre monahale, care se vor înmulți cu repeziciune, devenind vetre de cultură, spiritualitate și misiune ortodoxă. Totodată, se creionează primele relații ecumenice, pe făgașul dialogurilor firești cu romano-catolicii, a căror prezență la curțile domnești din Țările Române este o certitudine. Afirmarea ortodoxiei se va face plenar și manifest, mai cu seamă în contextul interacțiunii cu mahomedanismul turco-tătar și cu contra-mărturia catolică și protestantă din Ardeal. Apărarea

neamului și a ortodoxiei noastre a generat prezența sfinților mărturisitori, precum Sf. Constantin Brâncoveanul, fiii săi și Ianache Sfetnicul. În Transilvania, se constată ofensiva antiromânească și antiortodoxă, manifestată de forțele politice dominante, de religie catolică sau reformată, care vor conduce la înființarea Bisericii Greco-Catolice. Ortodoxia este inima neamului românesc, afirmându-se ca o forță puternică de susținere a idealurilor de neatârnare a poporului nostru (ex.: Rev. de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor, Războiul de independență, Marea Unire de la 1918 etc.). Se implică în acțiunile de conducere a țării (ex.: regența Patriarhului Miron). Suferă prigoana regimului comunist ateu, dar reușește să scape de teroare, datorită înțelepciunii unor conducători luminați, precum Patriarhul Justinian, care salvează Biserica de pericolul disoluției totale (Albania) sau parțiale (Uniunea Sovietică). Un mare rol îl are păstrarea, cu mari sacrificii, a spiritualității ortodoxe, prin martirii temnițelor comuniste, monahii trăitori și teologii următori Părinților, întru slava Prea Sfintei Treimi. Începând de la A. Șaguna, se conturează tot mai puternic rolul mirenilor în misiunea Bisericii, prin implicarea lor în gestionarea structurilor ecleziale în plan administrativ și organizatoric. Apar, ca o replică la amplele manifestări prozelitiste din sec. XX, organizații ale ortodoxiei militante, precum Oastea Domnului, al căror rol în misiunea Bisericii este bine definit, atât timp cât este gestionat de ierarhia sacramentală. Biserica Ortodoxă Română se implică în mișcarea ecumenică în mod activ, având rezultate notabile în ceea ce privește apropierile dintre Biserici prin dialoguri bilaterale, precum și contribuții valoroase la C.M.B. și C.B.E. Personalități ale ortodoxiei românești au făcut și fac parte din forurile de conducere ale acestor organizații ecumenice internaționale și ale Institutelor academice patronate de acestea. Vizita papei Ioan Paul II în România în 1999 – prima de acest gen într-o țară majoritar ortodoxă – a avut un impact pozitiv în privința orientării Bisericii noastre spre dialog irenic. Etos misionar ortodox Vom arăta ansamblul de coordonate specifice misiunii ortodoxe, punctând preponderența lor în raport cu istoria.

În primele veacuri creștine, accentul se punea pe aspectele didactice ale misiunii, predici, cateheze, scrieri cu conținut dogmatic și exegetic, apologii. Așa cum am mai arătat, în raport cu puterea de stat, întâlnim așa-numita simfonie. Căderea Bizanțului a condus la afirmarea Bisericilor locale, care ajung să exprime specificul Ortodoxiei, păstrat până astăzi sub forma de unitate în diversitate. Datorită restricțiilor impuse, misiunea ortodoxă s-a desfășurat în mare măsură sub aspect defensiv, acționând asupra propriilor credincioși, aflați în pericol de pierdere a identității creștine (ex. negativ – în Balcani – la albanezi și bosniaci). Accentul se pune acum pe disciplina bisericească și pe promovarea actelor de cult, care să exprime bogăția de simboluri a ortodoxiei. Colecțiile de canoane sunt bine răspândite și au o largă arie de aplicabilitate. Monahismul are un rol important pentru misiune; o mare valoare o au scrierile aghiografice și cultul Sfințitelor Moaște. Nu în ultimul rând, reținem transmiterea orală a credinței, pe filonul unor adevărate moșteniri etno-culturale, implicând afilierea la credința ortodoxă fie ca o conștientizare a apartenenței la o comunitate restrânsă (familia, satul, zona geografică), fie raportându-ne la națiuni întregi, situație în care putem spune, pe bună dreptate, că ortodoxia este religie națională în țări precum România, Grecia, Rusia sau Serbia. O altă caracteristică dominantă a ortodoxiei este atitudinea ei față de implicarea socială (filantropie), diferită substanțial față de șabloanele cu care ne-a obișnuit lumea occidentală, cu referire specială la creștinismul de nuanță protestantă și neoprotestantă. În modul în care ortodoxia privește persoana umană, distingem cu pregnanță accentul pus pe identificarea și remedierea dizabilităților sale spirituale, și abia în planul secund aplecarea spre ajutorul trupesc, material. Ne preocupă, așadar, mai întâi mântuirea sufletelor semenilor noștri, și abia apoi asigurarea unei bunăstări a lor în viața aceasta. Aceasta nu înseamnă că neglijăm implicarea socială, ba dimpotrivă, căci răsplata veșnică este hărăzită persoanei umane în integritatea ei, cu suflet și trup deopotrivă. În ortodoxie au existat dintotdeauna așezăminte sociale (ex. „Vasiliadele”, bolnițele de pe lângă mânăstiri etc.), iar astăzi, numărul acestora s-a înmulțit, diversificându-se totodată și tipurile de servicii oferite, precum și categoriile de destinatari.

Bibliografie: Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Buc., 1994; David, Diac. P.I., Invazia sectelor, vol. 1, Ed. Crist-1, Buc., 1997; +Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină. Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Asa, București, 2005; Tache, Pr. Sterea, Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep. Buc., 1999.

Curs 2. Fundamentarea biblică a misiunii și bazele ei teologice. Aspectele: trinitar, hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic. a)Treime şi misiune b)Caracterul hristologic al misiunii c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic d) Formulări eretice. Preliminarii: Suportul revelat al predicării: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie Spre deosebire de mesajele prozelitiste creştine şi păgâne, abundente ca forme, dar sărace în conţinuturi autentice, propovăduirea Evangheliei de către Ortodoxie este singura care urmăreşte, în mod structural, nealterat şi unitar, predica apostolică şi patristică, raportându-se la un vector esenţial: Revelaţia. Paradoxal, deşi este singura plină de tot adevărul (Ioan 16, 13), prin centralitatea ei în Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), predicarea ortodoxă este, poate, şi cea mai discretă, dacă luăm în calcul rezultatele ei concrete, pe care le-am putea cântări în numărul de convertiri de pe glob. Misiunile ortodoxe în spaţiile necreştine sunt, din păcate, sporadice, iar rezultatele lor destul de irelevante. Poate tocmai acest tip de apofatism, proiectat în planul misiunii, este o formă a urmării lui Hristos, care şi-a desfăşurat activitatea pământească într-un areal bine delimitat, trimiţându-şi ucenicii în lume abia după înălţarea Sa la cer şi pogorârea Duhului Sfânt. Revelaţia culminatoare în Hristos nu poate fi percepută corect şi complet excluzând cele două mari căi – Scriptura şi Tradiţia – prin care Dumnezeu transmite mesajul mântuirii în chip supranatural. Lipsa uneia dintre ele, ciuntirea sau adăugirea de structuri gnoseologice de către

grupările eterodoxe conduc la imprecizia, ineficienţa şi, finalmente, la nulitatea mesajului revelaţional prezentat. Aşadar, importanţa predicării rezidă, sine qua non, în conţinutul ei, care-i imprimă, de fapt, autenticitatea. Să analizăm, pe rând, carenţele existente în acest domeniu: 1. negarea valorii Scripturii (nulla Scriptura), concretizată în contestări la adresa autenticităţii unor părţi din Biblie sau chiar a Bibliei întregi – conduce la un mesaj străin creştinismului, ca religie întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Suportul scris al mesajului evanghelic propovăduit de Biserică, Sfânta Scriptură, este normativ pentru transmiterea adevărului revelat. 2.negarea valorii Sfintei Tradiţii, susţinută de protestanţi, neoprotestanţi şi secte este a doua mare cauză a eşecului misiunii ca transmitere a unui mesaj revelat. Centralitatea propovăduirii exclusiv în textul scripturistic – el însuşi provenit din Tradiţie – conduce, inevitabil, la negarea traiectului istoric al Bisericii Creştine, cu toate aspectele sale pozitive şi negative, în plan doctrinar, moral şi organizatoric-cultic. Pentru misiune, această abordare a avut drept consecinţă frânarea procesului de promovare a mesajului respectivelor grupări religioase, incapabile să explice apartenenţa la creştinism fără raportarea la sursele autentice de transmitere a lui: Bisericile Catolică şi Ortodoxă. „Puntea peste timp” prin care cei în cauză încearcă aducerea în contemporaneitate a kerigmei din Biserica Primară, excluzând orice interferenţă a Tradiţiei, este lovită de nulitate, din cel puţin două motive: 1. reprezintă, de fapt, o abominabilă auto-negare; 2. refacerea creştinismului apostolic este imposibilă, ţinând cont atât de sărăcia datelor privind multe din coordonatele vieţii şi mentalităţilor epocii, cât şi de evoluţia (sau, mai bine zis, involuţia) societăţii actuale, ca societate de consum, postmodernistă, în care valorile spirituale sunt depăşite cu mult, în viziune quasigenerală, de cele materiale. Urmărind această stare de lucruri, mulţi dintre protestanţi şi neoprotestanţi s-au întors cu faţa către Tradiţie, preţuind multe dintre valorile ei, mai ales în ceea ce priveşte viaţa morală, comunitar-socială şi cultul cu bogăţia lui de simboluri. Din păcate, le rămân încă multe de făcut în plan doctrinar, începând chiar cu admiterea suportului revelat al Sfintei Tradiţii şi normativitatea ei pentru mântuire. Conţinutul revelat al propovăduirii actuale a Evangheliei este, aşadar, indisolubil legat de acceptarea celor două surse de bază ale adevăratei învăţături, considerate ca normative. În misiune se vor urmări, aşadar, câteva teme fundamentale, structurate în trei etape esenţiale: 1. prezentarea creştinismului ortodox; 2.convertirea, catehizarea şi botezul; în paralel, apărarea dreptei credinţe de orice denigrări;

3.creşterea „în Hristos” a fiilor Bisericii. Fundamentare biblică a) În V.T. Lucrarea misionară în V.T. este prototipală pentru Biserica creștină, în măsura în care recunoaștem faptul că, în V.T., ea este un atribut al teocrației. Așadar, Cel ce organizează propovăduirea adevărului și respectarea lui de către poporul ales este Dumnezeu. El imprimă misiunii din acea vreme un rol bine definit: păstrarea monoteismului și pregătirea venirii lui Mesia. Teofaniile și anghelofaniile, prin care Dumnezeu comunică activ cu aleșii Săi – patriarhi, judecători, regi, profeți – sunt tot atâtea căi de transmitere a voii Lui, urmate de porunci imediate privind ducerea la îndeplinire a acesteia. Așadar, misionarii V.T. au drept caracteristică principală trimiterea directă de către Dumnezeu, care îi insuflă, dar îi și controlează strict (Ex. – Iona). Dimensiunile misionare ale V.T. se îndreaptă atât în direcția poporului ales, care trebuie să reziste presiunilor idolatriei, păstrând vie ideea mesianică, dar și asupra celorlalte popoare, care sunt în egală măsură supuse acelorași reguli. Reținem, în acest sens, pe lângă amintitul exemplu al lui Iona, misionar în Ninive, și pildele mărturisitorilor credinței în Dumnezeul Cel Adevărat (Moise în fața faraonului, Daniel în fața lui Nabucodonosor sau Darius Medul, Ilie în fața lui Ahab, Izabela și preoții mincinoși etc.). Nu în ultimul rând, reținem rolul paradigmatic al V.T., în privința unor persoane sau evenimente care prefigurează acțiunile soteriologice mesianice (Iosif vândut de frații săi, Moise și vederea lui Dumnezeu în rug, șederea lui Iona în chit, existența sacrificiilor etc.). Obiectivele misiunii V.T. sunt: cunoașterea și adorarea lui Dumnezeu de către toate popoarele (existența

prozeliților,

traducerea

Septuagintei),

pregătirea

și

așteptarea

venirii

Răscumpărătorului promis, respectarea, după voia lui Dumnezeu, a legii morale a V.T., instituirea unor ritualuri (jertfe, sărbători, sabatul, preoția), prefigurând cultul Bisericii de mai târziu. b) În N.T. Modelul suprem misionar al N.T. este Mântuitorul Iisus Hristos - Cuvântul Lui Dumnezeu, care se mărturisește pe Sine Însuși ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Propovăduirea Sa este desăvârșită, întrucât Se vestește pe Sine ca Fiu al Lui Dumnezeu Întrupat. În iubirea Sa chenotică se află temeiul suprem al noii religii, creștinismul, de El întemeiată. Următorii Săi sunt chemați

să împlinească porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele, având drept promisiune moștenirea împărăției cerurilor, ca loc și stare a îndumnezeirii prin har. Jertfa lui Hristos – temelie a izbăvirii omenirii din păcat și moarte – este desăvârșită prin Învierea Sa, chezășia învierii de obște. Toate enunțurile de mai sus constituie, împreună, cel mai valoros ansamblu de date revelate din cuprinsul istoriei, ele constituind ceea ce Biserica numește „Evanghelie”, adică „Vestea cea bună” pentru omenire. După porunca lui Hristos (Matei 28, 19-20), ucenicii au răspândit-o până la marginile pământului, reușind să o facă lucrătoare, atât prin zelul lor misionar, cât și ca o consecință a pogorârii Duhului Sfânt în lume, pe care a înrâurit-o cu harul Său. Misiunea N.T. se deosebește de cea din V.T. atât ca formă, cât și în privința conținutului. În primul rând, vedem că destinatarii mesajului propovăduit nu mai sunt membrii unui singur popor, ci toți oamenii, din toate colțurile pământului, cărora le este adresată chemarea părtășiei la jertfa Lui Hristos. Iar în ce privește conținutul, acesta comportă diferențele necesare transmiterii Revelației desăvârșite de către Hristos și în Hristos. Este vorba, în primul rând, de descoperirea Prea Sfintei Treimi, dar și a tainei întrupării, jertfei și învierii Fiului lui Dumnezeu din dragoste față de oameni. Aceasta este redată magistral de Sf. Ev. Ioan: Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică...(Ioan 3, 16). Mântuirea este, așadar, un dar pancosmic, la împărtășirea din el fiind chemată toată creația. Ea este, însă, imposibilă fără împlinirea poruncii de a susține o nouă gnoseologie, cu vizibil fundament trinitar: Iar viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis...(Ioan 17,3). Dacă adăugăm la aceasta faptul că Hristos cere imperativ botezarea tuturor neamurilor în numele Prea Sfintei Treimi (Matei 28,19-20), chiar înainte de a Se înălța la cer, avem dimensiunile clare ale misiunii creștine. Câteva dintre reperele acesteia sunt: -descoperirea Sfintei Treimi, temei fundamental al constituirii Bisericii văzute, prin săvârșirea Tainei Botezului după porunca lui Hristos, mărturisind Crezul Apostolic; -chipul misionarului prin excelență – Mântuitorul Hristos – model de urmat pentru toți misionarii și păstorii de suflete; -înrâurirea harului Duhului Sfânt asupra lucrării misionare, dătător de putere și ajutător energic al primilor propovăduitori, insuflați cu puterea Cinzecimii, revărsată prin harisme și daruri speciale (ex. Glosolalia);

-constituirea și propășirea Bisericii creștine – organism teandric creat, coordonat și orientat eshatologic după exigențele misiunii; -existența celor două tipologii misionare: sacerdotală și laică (preoția sacramentală și preoția universală); -transformarea cultului de expiere din V.T. într-un ansamblu de ritualuri creștine centrate în actualizarea nesângeroasă a jertfei de pe Golgota (Sf. Liturghie), apoi Laudele, Tainele și Ierurgiile – exprimări vii ale rugăciunii de laudă, mulțumire și cerere; -desăvârșirea poruncilor dreptății din V.T. în răsplătiri pline de iubire (Fericirile) promise săvârșitorilor binelui; constituirea idealurilor de sfințenie și desăvârșire morală, la care creștinii sunt chemați prin urmarea sfaturilor evanghelice.

a)Treime şi misiune Descoperirea plenară a lui Dumnezeu ca Treime de Persoane, precum și acțiunile Sale raportate la lume (creație, pronie, mântuire și sfințire) fac din dogma trinitară unul din fundamentele esențiale ale misiunii creștine. Dumnezeu se descoperă, deci se comunică pe Sine. Deși transcendent, El decide, în planul Său iconomic, să se reveleze: Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut. Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1,18). Spunem că revelația culminează în Hristos, pentru că El este Cel ce arată oamenilor în ce fel este Dumnezeu și Cine este El: Treime de Persoane. Trimiterea Fiului de către Tatăl (Ioan 3, 16) și a Duhului de către Fiul (Ioan 15, 26) sunt lucrări treimice ad extra, apropriate de către toate cele Trei Persoane. Totodată, sunt și temeiuri solide ale misiunii creștine, întrucât exprimă modele perfecte de mărturisire și trăire a comuniunii de viață și iubire, întru adevăr. De aceea, trimiterea ucenicilor la propovăduire se va face cu solicitarea expresă a botezului neofiților în numele Sfintei Treimi. O altă coordonată esențială a modelului trinitar al misiunii Bisericii este de natură ontologică. Comuniunea celor trei Persoane este temeiul unei vieți comunitare, de milă și filantropie creștină, a fiilor Bisericii. Așadar, avem nevoie de o abordare personalistă a relațiilor inter-umane, după modelul celor intra-trinitare. Numai așa vom reuși să transmitem mesajul revelat al Evangheliei mântuitoare: văzând în fiecare din semenii noștri chipul celui căzut între tâlhari (Luca 10, 30). De aceea, Hristos se identifică tainic cu toți oamenii, pe care-i

recapitulează în Sine în momentul jertfei supreme, dar pe care îi și responsabilizează, spre a fi urmași ai pildei Lui, în relațiile cu semenii (...Mie mi-ați făcut... – Matei 25, 40). Misiunea creștină este, deci, un act social intrinsec, nu o afirmare individualistă a unor calități personale. Se urmărește crearea unei comunități – Biserica – având drept bază relații osmotice între membri, comparate cu cele dintre mădularele corpului, având drept Cap pe Hristos (Efeseni 5,23). Tocmai acest tip de relații sunt ipostaziate în chip desăvârșit în viața de comuniune și iubire perihoretică a Persoanelor Sfintei Treimi.

b)Caracterul hristologic al misiunii Misiunea creștină are un pronunțat caracter hristologic, întrucât Îl are drept model suprem pe Mântuitorul Hristos și se desfășoară potrivit îndemnului Lui și normelor de El lăsate. Hristos este misionarul prin excelență; acest lucru reiese foarte clar din analiza primei Sale cuvântări, ținută imediat după ieșirea la propovăduire, în sinagoga din Capernaum. Aici, El reia o profeție vetero-testamentară, arătându-Se ca împlinitor al ei întru Sine: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că El M-a uns; El M-a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobiți la inimă, robilor să le vestesc libertate și orbilor vedere, pe cei asupriți să-i trimit în libertate și să vestesc anul bineprimit al Domnului (Luca 4, 18-19; conform cu Isaia 61, 1-2). Vedem de aici că temeiul propovăduirii Domnului Hristos, însoțită de semne și minuni, este trimiterea Lui în lume, prin acțiunea concertată a Persoanelor Sfintei Treimi, care-Și asumă prin apropriere o contribuție distinctă la opera de răscumpărare realizată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea, jertfa și învierea Sa. Deci, cuvântul misiune în sens primordial și plenar este definitoriu pentru activitatea pământească a lui Iisus Hristos. În răstimpul acestei lucrări, El a fixat coordonatele unei slujiri recurente, cerută a fi împlinită de urmașii Săi: misiunea Bisericii. Câteva dintre aceste repere sunt: -formarea unei ierarhii sacramentale, păstrătoare și transmițătoare a harului Duhului Sfânt, ca sursă de purificare, lumină, echilibru și sfințire: Luați Duh Sfânt...(Ioan 20,22); Aceasta să faceți întru pomenirea Mea...(Luca 22,19) – mesaje transmise în mod selectiv, Apostolilor aleși și pregătiți să fie primii sacerdoți creștini. -extinderea universală a misiunii creștine, ilustrată atât de către destinatarii mesajului revelat (Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura...-Marcu 16, 15), cât și de

către demersurile misionare provenite din partea acestora, încurajate puternic de către Domnul Hristos (cananeianca – Matei 15, 21-28, sutașul – Luca 7, 1-10 – ambii mărturisitori ai unei credințe puternice). Domnul Însuși ilustrează acest aspect, în parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37), și îi fericește pe următorii și mărturisitorii Săi: Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! (Ioan 20,29). -misiunea creștină are drept principal scop transmiterea Evangheliei Lui Hristos, ca punct culminant al Revelației. -prezența Lui Hristos în Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, în chipul văzut al Euharistiei, pâinea vieții, cum Însuși se numește (Ioan 6, 35,51). -aspectul eshatologic: pregătirea creației spre re-dimensionare, orientarea lucrurilor spre a deveni împărăția lui Dumnezeu (Luca 4,43), Cer nou și pământ nou (II Petru 3, 13; Apoc. 21,1). Hristos – Domn al naturii (Marcu 4,41), al vieții și morții (Marcu 5,41), oferă ucenicilor o pregustare a stării naturii umane înviate, prin propria Sa persoană descoperită după slăvita Sa înviere cu trup pnevmatizat (Ioan 20, 19-29).

c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic Fiind o coordonată esențială a existenței și lucrării Bisericii, misiunea este influențată în mod covârșitor de momentul Cinzecimii – data constituirii văzute a primei comunități creștine. Dincolo de rolul pilduitor (și roditor) al propovăduirii petrine, la botezul primilor creștini a contribuit cu prisosință lucrarea harului Duhului Sfânt, proaspăt revărsat asupra Apostolilor, adunați la rugăciune și insuflați cu putere de sus (Luca 24,49), manifestată pregnant în harisma glosolaliei. Kerigma apostolică poartă, așadar, pecetea unei adresări universale: diferitele etnii prezente la sărbătoarea din Ierusalim își află vestea mântuirii în limbile lor de baștină. Și efectul este excepțional: miile de nou-botezați stau mărturie asupra puterii revărsate de Duhul Sfânt asupra Bisericii. Aspectul pnevmatologic și eclesiologic al misiunii se referă, în linii mari, la: -înrâurirea Duhului Sfânt asupra propovăduitorilor rânduiți, apostolii și urmașii lor, membrii ierarhiei sacramentale, până astăzi (caracterul exclusiv al transmiterii și lucrării harului în Biserică);

-insuflarea autorilor sfinți, care fixează în scris, în canonul N.T., adevărurile vestite inițial prin predici orale; -constituirea unui tezaur excepțional, de norme și valori ecleziale cunoscute sub denumirea generică de Sfânta Tradiție, ca lucrare efectivă a harului în Biserică; -inițierea și aplicarea principiului sinodalității, ca singură formă de conducere canonică, doctrinară, cultică și administrativă în Biserica Creștină, sub adumbrire pnevmatică, potrivit formulei: Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt; -decurgând logic din acțiunea de fixare și urmare a scopului ultim al vieții creștine – mântuirea – slujirea misionară se desfășoară exclusiv ca o conlucrare cu harul dumnezeiesc, ca dar al Duhului Sfânt care umple Biserica, în afară căreia nu este mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei, Scris. 73, 21). -o nouă orientare eshatologică: Biserica Luptătoare este deschisă spre comuniunea cu Biserica Triumfătoare, virtutea dragostei trecând peste barierele morții, afirmând atât puterea mijlocirii Maicii Domnului și Sfinților, cât și rolul rugăciunilor și pomenirilor pentru cei răposați.

d) Analiză misionară: Formulări eretice privind fundamentele biblice ale misiunii și aspectele acesteia Formulări eterodoxe privind cunoaşterea lui Dumnezeu 1. Afirmaţie eretică : Dumnezeu este idee, concept, creaţie a omului din fricã: “ Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi sã trãiascã” ( vezi Ieş. 33, 20); “ Nimeni nu l-a vãzut pe Dumnezeu” ( In. 1,18; 1 In. 4,12). 1. Învăţătura ortodoxă: Dumnezeu nu este concept, e existenţã personalã: Ieş. 3,14; Is. 11,28; Ier. 10,10. Nu este creat de raţiunea omului ( In. 1,1). Dacã ar fi fost idee, nu s-ar fi întrupat (In. 1,14), n-ar fi fãcut minuni (In. 15,24), n-ar fi înviat ( In. 20, 19-23). 2. Afirmaţie eretică : Prin credinţã îl gãsim pe Dumnezeu şi nu prin revelaţie. “Cine nu crede va fi osândit” ( Mc. 16,6). 2. Învăţătura ortodoxă: Credinţa este un sentiment uman ( Mt. 8,10), un dar divin ( I Cor. 12,9), o virtute teologicã ( I Cor. 13,13). Nu se confundã cu încrederea, nici cu credulitatea. Credinţa vine din auzirea Evangheliei lui Hristos ( Rm. 10, 14-17). Este vie şi lucrãtoare prin fapte ( Iacob 2,17). 3. Afirmaţie eretică : Omul se poate salva numai prin credinţã (Rm. 3,16). Expresia “numai” nu se gãseşte în textul original, este o interpolare pe care sectele o includ în Bibliile confesionale.

3. Învăţătura ortodoxă: Aplicând regula contextului, vedem cã versetul se referã la credinţa, care trebuie sã covârşeascã “faptele legii”, ceremoniile Vechiului Testament. Credinţa fără fapte bune este moartă (Iac. 2,17). “Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în împãrãţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu, Cel din ceruri” ( Mt. 7, 21). Formulări eretice privind Fiinţa şi Persoanele lui Dumnezeu (Sfânta Treime) 1.Afirmaţie eretică : Nu existã Sfânta Treime. Cuvântul « Treime » nici nu se găseşte în Biblie. 1.Învăţătura ortodoxă: Textul Ieş. 3, 14 aratã cã fiinţa lui Dumnezeu nu este cunoscutã oamenilor, dar manifestãrile, însuşirile, atributele personale sunt necesare mântuirii. Ps. 2,7 : “Fiul Meu eşti Tu…”; In. 10, 30 : “Eu şi Tatãl Una suntem”; In. 15, 26 : “Duhul Sfânt va mãrturisi despre Mine”; Mt. 3, 16-17 : Teofania de la Botez : Tatãl mãrturiseşte, Fiul primeşte misiunea, iar Duhul Sfânt desãvârşeşte ; Mt. 28, 19-20 : botezul în numele Prea Sfintei Treimi ; I In. 5,7 : Trei sunt Care mărturisesc despre Acelaşi Dumnezeu : Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cuvântul « trei » indică în mod clar, în acest verset, Treimea. 2. Afirmaţie eretică : Numele lui Dumnezeu este Yehova ( Iş. 3,14), şi se traduce prin: “El face sã devinã”. 2. Învăţătura ortodoxă: Traducerea (N.W.T. – Martorii lui Iehova) este greşitã ; corect este: “ Eu sunt cel ce sunt”. Traducerea originalã aratã aseitatea, veşnicia şi ubicvitatea lui Dumnezeu. Dacă « numele » acesta s-ar respecta cu stricteţe, atunci n-ar trebui admise variaţii precum Geova (it.) sau Ehoba (jap.). În realitate, iehoviştii promovează cu asiduitate folosirea acestui nume, pentru care au rescris Biblia, introducându-l de 7210 ori, inclusiv în N.T. După Joel Elliott, « acest nume capătă la Martorii lui Iehova o calitate aproape mantrică ». Expresia Yahve arată, de fapt, maiestatea inefabilã a lui Dumnezeu, aşa cum rezultã din Apocalipsã: “Cel ce e, cel ce era şi Cel ce vine” ( Ap. 1, 4-8). Mântuitorul Hristos n-a folosit expresia Iehova sau Iahve, El spunând: “Tatãl nostru”, nu “Iehova al nostru”; pe cruce : “ Eli, Eli….” (Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu - este o prescurtare de la «Elohim », nu de la Iahve). Textul Sfinţească-se numele Tău (Mt. 6,9) se referă la revelaţia unui nou nume şi a unui nou concept despre Dumnezeu: Sfânta Treime, care se descoperă plenar în N.T. 3. Afirmaţie eretică : Hristos este subordonat Tatãlui (Ev. 2,9) “ A fost micşorat cu puţin faţã de îngeri”. 3. Învăţătura ortodoxă : Acest text se referã la omenitatea lui Hristos, care a suferit moarte pentru fiecare om. 4. Justificare eretică : Tatãl e mai mare decât Mine ( In 14, 28). – susţine subordinaţionismul. 4. Învăţătura ortodoxă: Din context vedem cã firea umanã a Fiului este implicit inferioarã firii divine, primitã de la Tatãl. Persoana divinã a Fiului n-a fost, nu este şi nu va fi niciodatã inferioarã persoanei Tatãlui.

5. Afirmaţie eretică : Trimiterea Fiului de la Tatãl susţine subordinaţianismul ( In.5,30 ; 7,29). 5. Învăţătura ortodoxă: Falsitatea acestei argumentãri rezidã în faptul cã utilizeazã o lucrare ad extra pentru a justifica o teorie privind relaţiile treimice ad intra. În nici un caz lumea nu poate fi determinantã pentru Divinitate, ci ea este determinatã (creatã, susţinutã, mântuitã, sfinţitã, proniatã), de Cauza care a generat-o ( Dumnezeu ). 6. Afirmaţie eretică: Hristos este Arhanghelul Mihail (după Iuda v. 9) 6. Învăţătura ortodoxă: “Nu a luat firea îngerilor, ci sãmânţa lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16); “Pipãiţi-Mã şi vedeţi cã Duhul n-are carne şi oase” ( Lc. 24, 39); În faţa Celui vechi de zile vine Fiul Omului, nu un înger ( Daniel 7, 13). 7. Afirmaţie eretică : Duhul Sfânt nu este persoanã, ci forţã activã a lui Dumnezeu ( Jud. 14, 6; 15, 14). Este vorba de puterea datã lui Samson de Duhul Domnului. Similar, din texte precum Zah. 4,6; Is. 44,3 s-ar pãrea cã Duhul Sfânt este ceva impersonal. 7. Învăţătura ortodoxă : Din textele de mai sus nu reiese cã Duhul Sfânt nu ar fi Persoanã, ci sunt descrise doar acţiunile Sale concrete. Faptul cã existã pãcate împotriva Sfântului Duh care nu pot fi iertate ( Mc. 3, 29) e o dovadã limpede cã acesta e o persoanã. Funcţiile limbajului ca forme de comunicare imprimate de raţionalitate sunt dovezi ale caracterului personal. În privinţa Duhului Sfânt asemenea acte sunt edificatoare, iar textele scripturistice sunt clare : “ Duhul grãieşte lãmurit” ( I Tim. 4,1); “ Precum zice Duhul Sfânt” (Ev. 3, 7); “Duhul zice Bisericilor” ( Ap. 2, 11). Duhul Sfânt are rol didactic, fiind lăsat de Hristos “spre a-i învãţa pe ucenici toate” şi spre a le aminti cele predate de el (In. 14, 26). Este numit Duhul Adevãrului şi Cel ce-i cãlãuzeşte pe ucenici la adevãr, prin vestirea celor viitoare (In. 16, 13). 8. Afirmaţie eretică: Dacã Apostolii au fost umpluţi de Duh Sfânt la Cinzecime (F.A. 2,4) cum au fost ei umpluţi cu o persoanã? 8. Învăţătura ortodoxă: Cãutând sã explice acest text protestanţii au ajuns la o echivalare eronată: Sfântul Duh = Har. Potrivit învãţãturii ortodoxe, harul nu se poate identifica în nici un caz cu Dumnezeu, El este o lucrare asupra lumii, având natură energeticã şi provenind prin emanaţie, nu prin creaţie. În acest sens, « umplerea cu Duhul », nu mai este o enigmã, ci o realitate palpabilã: Dumnezeu coboarã în imanenţa lumii pe firul energiilor sale necreate. 9. Afirmaţie eretică : Botezul cerut în numele Duhului Sfânt este similar cu cel “în numele legii” ( Mt. 28, 19-20). 9. Învăţătura ortodoxă : În acelaşi verset, Botezul se cere a fi fãcut şi în numele Tatãlui şi al Fiului, care sunt Persoane, indubitabil. Ar fi inadmisibil ca în cadrul aceleiaşi enumerãri sã întâlnim mai multe sensuri ale exprimării (literalã şi simbolicã), mai ales cã repetiţia conjuncţiei “şi” indicã în mod clar aspectul de egalitate. Apostolii cunoşteau foarte bine că Duhul Sfânt este Dumnezeu : F.A. 5, 3-4 : mustrarea lui Anania de cãtre Petru: “Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sã minţi tu Duhului Sfânt? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu”.

10. Afirmaţie eretică : Sunt trei Dumnezei: Iahve-Tatãl în Vechiul Testament; Iisus HristosDumnezeul Noului Testament şi Duhul Sfânt-Dumnezeul timpurilor noastre. 10. Învăţătura ortodoxă: Tatãl este Creator (Fc. 1,1); Fiul - Rãscumpãrãtor (Ev. 1, 2-4, I Tim. 2,16); Duhul Sfânt Sfinţitor ( In. 7, 39; 20, 22) dar toţi sunt una ( I In. 5, 7). I Tim. 3,16: “Cu adevãrat mare este taina creştinãtãţii, Dumnezeu s-a arãtat în trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost vãzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume şi s-a înălţat întru slavă”. 11. Afirmaţie eretică: Odatã cu credinţa nouã şi botezul la sectã, noul convertit primeşte “darurile Duhului” (I Cor. 12, 8). 11. Învăţătura ortodoxă: Acestea sunt harismele. Unii considerã cã le pot avea şi fãrã Hristos sau înlocuindu-L pe Hristos. Harismele sau manifestat plenar în Bisericã în continuarea slujirii lui Hristos, însã efectul lor a fost limitat în timp în perioada apostolicã în scopul propovãduirii primare a Evangheliei Mântuitorului Hristos : Darul limbilor va înceta... (I Cor. 13,8). « Harismele » actuale sunt simple daruri, puteri, talente omeneşti, îndeletniciri sau formule ştiinţifice (exemple: autosugestia, hipnoza, practici de tip yoga, radiestezia, regimuri medicale, bio-energo-terapia). În mare parte, sunt şarlatanii. 12. Afirmaţie eretică : Odatã cu Botezul Cinzecimii, cu Sfântul Duh şi cu foc ( F.A. 1, 2-3) se conferã şi darul vorbirii în limbi ( I Cor. 14, 2) pentru a deveni « vase alese » ( F.A. 9, 15). 12. Învăţătura ortodoxă : Numai Apostolii au primit botezul Duhului Sfânt la Cincizecime ( FA. 2, 3-4). Cei de faţã au fost botezaţi de ucenicii lui Hristos şi apoi Apostolii - nu mulţimea - au transmis aceastã “confirmare de sus” ( F.A. 2, 4-8) urmaşilor lor - ierarhia bisericeascã, fiindcã la Pogorâre s-a organizat Biserica lui Hristos în istorie. Darul vorbirii în limbi l-au avut Apostolii şi unii din urmaşii lor, acest dar fiind primit prin Tainele Bisericii. Însuşi Pavel, deşi avea un dar special (F.A. 20, 24) şi era “vas ales” ( F.A. 9, 15) a primit celelalte daruri de sus prin botez, prin mâna preotului Anania (F.A. 9, 17 ) şi a Apostolilor ( F.A. 13, 2). Cei care au refuzat Tainele Bisericii, socotindu-le simple simboluri, nu mai fac parte din Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Biserica Ortodoxã a pãstrat Tainele în formula şi practica apostolicã, precum şi ierurgiile. Halucinaţia, delirul, transa, însuşirea inconştientã a unor limbi, bolboroselile, râsul haotic, nu pot fi considerate glosolalie, ci, cel mult o rãbufnire a subconştientului, manifestată adesea prin boli psihice (schizofrenie, paranoia). Sfânta Scripturã ne avertizeazã sã cercetãm duhurile ( I In. 4, 1), pentru cã duhul Satanei insuflã rãutate ( I Cor. 12, 2). Însuşi diavolul se poate preface în înger de luminã ( II Cor 11, 14-15). Halucinaţiile pot fi atât simulate, cât şi induse prin consumul de stupefiante. Taumaturgia sectarã este adesea o înşelãtorie.

Formulări eretice cu privire la Revelaţie şi cãile de transmitere ale Descoperirii dumnezeieşti suprafireşti (Sfânta Scripturã şi Sfânta Tradiţie ) Revelaţia deschisã este concepţia sectarã, potrivit cãreia descoperirea dumnezeiascã nu culmineazã cu Hristos (Ev. 1,1), ci se continuã pânã în zilele noastre, conţinând aşa zise profeţii şi învãţãturi “revelate”, pe care liderii sectari pretind cã le primesc sub “inspiraţie divinã”. Criteriile Revelaţiei: minuni şi profeţii 1. Pretenţie exagerată : “Noi suntem adevãraţii taumaturgi ai zilelor noastre” – afirmă sectanţii. 1. Învăţătura ortodoxă: În mare parte, avem de-a face ori cu şarlatanii, bazate pe sugestie sau hipnozã, ori cu lucrãri ale Satanei, “care înfãptuieşte semne mari spre a-i înşela pe mulţi” (Ap. 13, 13). 2. Afirmaţie eretică : Nu existã minuni, doar fapte care-şi aşteaptã explicaţia ( Mt. 17, 19 : Doamne, noi de ce n-am putut scoate demonul ?). 2. Învăţătura ortodoxă : Hristos rãspunde: “Pentru puţina voastrã credinţã” ( Mt. 17, 20 ); “Veţi face semne şi minuni” ( Mc. 16, 17 ). Prin minuni se desãvârşesc legile firii, nu se desfiinţeazã. 3. Afirmaţie eretică : Numai cei “aleşi“ şi “sfinţi“ profeţesc (I Cor. 12, 10). 3. Învăţătura ortodoxă: Harisma profeţiei a acţionat doar în perioada apostolicã (I Cor. 13, 8). Profeţia este un dar special, inspirat de Sfântul Duh ( II Tim. 3, 16). Nu pot fi profeţi dezechilibraţii de orice fel; nu pot fi admise alte surse de profetizare decât inspiraţia Sfântului Duh (spiritism, oracole, ghicit). Profeţiile nu pot avea scopuri terifiante.

Formulări eretice cu privire la Sfânta Scripturã 1. Afirmaţie eretică : Oricine poate tâlcui Biblia : “Scriptura Scripturae Interpres”. “Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi de toate” ( I In. 2, 20 ). 1. Învăţătura ortodoxă : Ungerea este aici prefigurarea Tainei Mirungerii, spre cunoaşterea Darurilor Sfântului Duh şi împlinirea celor cerute spre mântuire; ea se face numai în Bisericã, singura pãstrãtoare a tezaurului doctrinar nealterat (I Tim. 3, 15 – stâlp şi temelie a adevărului). La secte vedem propria înşelare, întrucât conceptual de preoţie universalã genereazã mari fluctuaţii doctrinare (I In. 4, 1: proorocii mincinoşi). Avem pildã pe famenul etiopian: “ Cum de voi înţelege ceva, de nu mã va cãlãuzi cineva ?” ( F.A. 8, 31 ). Trebuie sã avem girul autoritãţii bisericeşti competente, singura în mãsurã sã tâlcuiascã Biblia. II Ptr. 3, 16: În scrierile Sfântului Pavel sunt unele lucruri anevoie de înţeles, care trebuie explicate de autoritatea bisericeascã.

2. Afirmaţie eretică : Tâlcuirea Bibliei este o obigaţie pentru toţi oamenii. “Cercetaţi Scripturile, ele mãrturisesc despre Mine” ( In. 5, 39 ). 2. Învăţătura ortodoxă : Versetul se adreseazã celor iniţiaţi (farisei şi saduchei) ; aceştia îşi acomodaseră învãţãturile dupã propriile lor precepte, însã « se rãtãceau » ( Mc. 12, 24 ). 3. Afirmaţie eretică : Cei mari şi puternici au schimbat credinţa. E nevoie de “ prunci” sã o înţeleagã ( Mt. 11, 25 ). 3. Învăţătura ortodoxă : Şi acest verset se referã la partidele religioase din vremea Mântuitorului Iisus Hristos. Oricum, nu putem sã nu observãm falsitatea sectarã : pastorii au studii, şi încã foarte temeinice. Una este smerenia şi alta este ignoranţa. 4. Afirmaţie eretică : Trebuie sã fim aculturali şi simpli în exprimare, sã nu dogmatizãm, sã nu filosofãm ( Is. 29, 14: “Voi pierde înţelepciunea acestei lumi”, similar la I Cor. 1, 19 ). 4. Învăţătura ortodoxă : Se referã la lumea pãgânã, idolatrã caracterizatã prin practici satanice: de ex., jertfirea copiilor cãtre Moloh. În nici un caz nu se referã la înţelepciune “sofia” ( I. Sirah 6, 18 ). 5. Afirmaţie eretică : Unii sectanţi exagereazã importanţa Vechiului Testament. (Mt. 5, 17 – “N-am venit sã stric Legea…”). 5. Învăţătura ortodoxă : Este cazul clasic de rupere a versetului din context. Argumentăm chiar prin continuarea frazei: “...ci s-o împlinesc”. Vechiul Testament este doar pregãtitor (Ga. 3, 24). S-au împlinit urmãtoarele: a) ceremoniile; b) circumcizia; c) restricţiile alimentare; d) sãrbãtorile Vechiului Testament; e) cãsãtoria de levirat; f) preoţia ereditarã. Vechiul Testament este umbra bunurilor viitoare ( Evr. 10, 1 ). 6. Afirmaţie eretică : Vechiul Testament trebuie înlãturat, spun, de pildă, adepţii Mişcãrii Fundamentaliste. 6. Învăţătura ortodoxă : Fãrã Vechiul Testament n-am înţelege învãţãtura Evangheliei, pentru cã el aratã clar cã va veni Legea cea Nouã (Ier. 31, 31 ). Amândouã au valoare realã. 7. Practică eretică : Sectanţii folosesc şi răspândesc Biblia Confesionalã ( Britanicã ) sau Traducerea din lumea nouã (N.W.T.). 7. Învăţătura ortodoxă : Aceste traduceri sunt grav mistificate: (ex. : Mt. 1, 20 : Maria – nevastă-ta ; unele semne de punctuaţie schimbate : Luca 23,43 : Adevăr îţi zic astăzi : vei fi cu mine în paradis ; versete întregi omise cu desăvârşire : textul trinitar de la I In. 5,7). Întâi apar convingerile greşite şi abia apoi încearã sã schimbe textul sacru, pentru a fi în concordanţã cu acestea. 8. Afirmaţie eretică : Şi alte texte “sacre” şi “inspirate” se adaugã Scripturii. (Exemplu: Cartea lui Mormon, considerată Al 3-lea Testament; reviste iehoviste: Turnul de veghe, Treziţi-vã !, care « adaugă la Scripturi 32 de pagini pe săptămână »). 8. Învăţătura ortodoxă : “De va scoate cineva ceva sau de va adãuga ceva…” ( Ap. 22, 18-19 ).

9. Practică exagerată : Citirea Bibliei în neo-protestantism este o normã, care are drept consecinţã cunoaşterea foarte bine a multor versete, personaje, fapte (alocarea unui timp sãptãmânal de 1-5 ore pentru studierea Bibliei). 9. Învăţătura ortodoxă : Nu ne obligã nimeni sã citim dupã normã. Citirea e liberă, interpretarea, nu. 10. Practică eretică : Sectanţii nu acceptã denumiri ca: Sfânta Scripturã, Vechiul Testament, Noul Testament, înlocuindu-le cu : Biblia, Scripturile Ebraice şi Scripturile Greceşti. 10. Învăţătura ortodoxă : Ei neagã conceptul de sfinţenie; le convine expresia: Biblia (« Cãrţile ») pentru cã, pentru ei, unele cãrţi sunt lipsite de importanţã (Epistola lui Iacov – « de paie »). Denumiri precum : Scripturile Ebraice şi Greceşti vin în sprijinul demersului iehovist de desconsiderare a Septuagintei şi înlocuire a ei cu textul masoretic, precum şi de promovare a unei noi traduceri, tendenţioasă, bazată pe texte din codici vechi pentru Noul Testament. Nu le convine absenţa numelui Iehova din traducerile clasice şi suprimă anumite versete şi chiar pasaje. (I In. 5, 7). 11. Afirmaţie şi practică eretice: De la Sola Scriptura s-a ajuns rapid la Nulla Scriptura; numeroase cãrţi ale Bibliei sunt desconsiderate; se vorbeşte de demitizarea şi desacralizarea Bibliei, despre deplina umanitate a lui Hristos (iehoviştii – cerintienii de astãzi). Se accentueazã Apocalipsa şi cartea profeţiei lui Daniel. 11. Învăţătura ortodoxă : Canonul cărţilor Sfintei Scripturi a fost stabilit de Biserică la încep. sec. IV, după multe controverse, dintre care unele aveau ca obiect însăşi Apocalipsa. Cărţile formează un tot unitar. Valoarea lor, în ansamblu, este egală, întrucât toate urmâresc un scop comun : mântuirea oamenilor. Obiecţii cu privire la Sfânta Tradiţie 1. Afirmaţie eretică : Tradiţia nu poate fi o dovadã a credinţei, ci o datinã omeneascã ( Mt. 15, 3, 6-9; Mc. 7, 13 ). 1. Învăţătura ortodoxă : Este adevãrat cã noţiunea de « tradiţie » este mult mai largã. Sfânta Tradiţie este diferitã de « tradiţiile » omeneşti, pentru cã Sfânta Scripturã nu conţine singurã descoperirea dumnezeiascã. Din pãcate vehemenţa anti-tradiţie sectarã porneşte de la anumite exagerãri romano- catolice: inchiziţia, declaraţia Papei Pius al IX-lea: Eu sunt Tradiţia. Justificarea importanţei Sf. Tradiţii se realizează şi prin valorificarea textelor : Mt. 28, 19-20 : Mergând, învăţaţi... II Tes. 2, 15: Ţineţi predaniile... II In. versetul 12 : Multe aş fi dorit sã scriu, dar voi veni la voi ca să vă vorbesc gură către gură...

In. 20, 31 : Sunt şi alte multe semne şi minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi care nu sunt scrise în cartea aceasta... Sectarii înşişi au, deşi nu recunosc, o formã de tradiţie confesionalã: toate textele de organizare, cult ş.a.m.d. 2. Afirmaţie eretică : În Biblie s-au scris: “toate câte a fãcut şi a învãţat Iisus” ( Lc. 1, 3-4; F.A. 1,1 ). 2. Învăţătura ortodoxă : Din context, vedem cã Apostolul Luca i se adreseazã lui Teofil, care auzise multe prin viu grai, dar acum doreşte un document scris. Atât Luca, cât şi Teofil îl cunosc pe Hristos din Tradiţie, pentru cã Luca scrie în anul 62, când încă nu se alcătuise canonul Noului Testament. 3. Afirmaţie eretică : Tradiţia este negatã de Hristos, atunci când zice: “ Vã rãtãciţi, neştiind Scripturile” ( In. 5, 39 ); “ Nu pricepeţi” ( Mc. 12, 24 ). 3. Învăţătura ortodoxă : Hristos se referã la aceia care nãscoceau învãţãturi noi sau le falsificau pe cele vechi, fariseii şi saducheii. Dacă am interpreta versetul ad-literam, ar însemna să negăm şi Noul Testament, pentru că nu apăruse. 4. Afirmaţie eretică : Apostolul Pavel a înlãturat Tradiţia. “ Sã nu treceţi peste ceea ce este scris “ ( I Cor. 4, 6 ). 4. Învăţătura ortodoxă : Se referã aici la diferenţa dintre el şi Apolo, combãtând învãţãturile false care nu proveneau de la Hristos prin ceea ce s-a consemnat în Evanghelie. Toate influenţele ereticilor iudaizanţi, cele gnostice sau de altã naturã nu sunt Tradiţie, ci au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice sau locale. Tradiţia nu trece peste ceea ce este scris, ea este completivă şi explicativă. 5. Justificări eronate ale negării Tradiţiei : “Înger din cer de ar veni sã înveţe altceva sã nu-l credeţi” ( Gal. 1, 8-9 ); Sã nu scoateţi nimic din Biblie ( cf. Ap. 22, 18-19). 5. Învăţătura ortodoxă : Primul verset se referã la învãţãturile noi, promovate de culte, secte, curente, religii pãgâne orientale. Al-II-lea verset: sectanţii sunt cei care scot, desconsiderã pãrţi ale Bibliei, exemplu: Epistola lui Iacob- consideratã de paie ( Luther ). 6. Afirmaţie eretică : Sf. Pavel îi recomandă lui Timotei valoarea exclusivă a Scripturii : “De mic cunoşti Scripturile” ( II Tim. 3, 15- 16 ). 6. Învăţătura ortodoxă : Din context vedem cã acest text nu are nici o legãturã cu Sfânta Tradiţie, se referã la vremurile grele evocate în II Tim. 3,1. Şi aici este vorba de Vechiul Testament, căci nu apãruserã scrierile Noului Testament încã. Nu suntem orbiţi de litera Scripturii (II Cor. 3,6), ci înţelegem Sfânta Scripturã prin Duhul Tradiţiei, al celor vãzute şi auzite. ( Fil. 4, 9 ). Însuşi Vechiul Testament este completat de Sfânta Tradiţie: Iuda versetul 9Arhanghelul Mihail s-a certat cu diavolul pe mormântul lui Moise. “ Privegheaţi, aduceţi-vã aminte (nu « citiţi ») cã timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi” ( F.A. 20, 31 ).

7. Afirmaţie eretică : La începutul secolului II, dupã moartea ultimului apostol, a început în mod serios sã se afirme abaterea de la credinţa creştinã. 7. Învăţătura ortodoxă : Istoria consemneazã principii dupã care creştinismul se dezvoltã în continuare sub asistenţa Sfântului Duh. Sinodalitatea: “ Pãrutu-s-a nouã şi Sfântului Duh”; martirii, pãrinţii şi scriitorii bisericeşti, monahii - sunt exemple vii. 8. Afirmaţie eretică : Sinodul I de la Niceea a fost marea victorie a creştinismului apostat (pentru formularea consubstanţialităţii ca temei al teologiei trinitare) . Constantin nu e nicidecum sfânt, ci un eretic, pagân şi monstru. 8. Învăţătura ortodoxă : Faptele Sf. Constantin de sprijinire a creştinismului sunt mãreţe: opreşte persecuţiile şi promoveazã conceptul de sinod ecumenic. În comparaţie cu celelalte întrigi puse pe seama lui, aceste fapte sunt copleşitoare. Creştinismul apostat dureazã de la 325 şi pânã în secolul XIX, când apar noile învãţãturi ? Niciodatã în istorie Dumnezeu n-a abandonat omenirea o perioadă aşa de mare. Negarea Sfintei Tradiţii este necesarã pentru secte, altminteri demersul propus de apariţia lor târzie ar fi fãrã sens. Sfânta Scripturã şi Sfânta Tradiţie aparţin Bisericii şi împreunã sunt temeiurile învãţãturii creştin-ortodoxe, pentru cã ele conţin, pãstreazã şi transmit aceeaşi revelaţie dumnezeiascã supranaturalã, fiecare în mod specific. Între Sfânta Scripturã, Sfânta Tradiţie şi Bisericã este o legãturã indisolubilã, ele formând un tot ale cãrui pãrţi se intercondiţioneazã. Pãrintele Stãniloaie spune: « Biserica se mişcã în interiorul Revelaţiei sau al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, Sfânta Scripturã îşi descoperã conţinutul în interiorul Bisericii şi Tradiţiei. Tradiţia este vie în interiorul Bisericii ».

3. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi transmiterea dreptei credinţe. Importanţa parohiei în misiune. a) Predicarea Evangheliei Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor Săi: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15); Mergând, învăţaţi toate neamurile...(Matei 28, 19). De altfel, Hristos Însuşi rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea unui mesaj evanghelic soteriologic cu valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până-n Eshaton, e chemat să se mântuiască prin asumarea personală a jertfei Lui şi rodirea sinergică a harului şi faptelor bune în propria Sa viaţă. Spunem, aşadar, că în Hristos Revelaţia culminează, iar Evanghelia Sa devine, în consecinţă, cel mai mare dar acordat de Dumnezeu omenirii. Nu este

întâmplător faptul că Bisericii, încă de la formarea ei, i-a fost pusă drept piatră de temelie propovăduirea Cuvântului, iar Apostolii au împlinit cu entuziasm porunca Mântuitorului, devenită lait-motiv al creşterii şi dezvoltării comunităţii ecleziale: Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos (II Cor. 4,5). Misiunea Evanghelică precede orice alt act soteriologic: este condiţie sine qua non a devenirii în şi prin Biserică: De fapt, Hristos m-a trimis nu ca să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia... (I Cor. 1, 17)1. Propovăduirea a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la începuturile ei. După întemeierea văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate direcţiile în care puteau să ajungă – ţinând cont de condiţiile de deplasare ale epocii – înfruntând toate vicisitudinile pentru împlinirea acestei porunci sacre (intemperii, nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea destinatarilor mesajului – manifestată în variate moduri, de la simpla batjocorire până la torturi şi moarte – Evrei 11, 33-38). Mai târziu, zelul misionar s-a axat pe convertirea popoarelor migratoare, istoria cunoscând reprezentanţi de marcă, precum fraţii sfinţi Chiril şi Metodiu - încreştinătorii slavilor, Ulfila gotul, Boris – Mihail bulgarul sau Olga în Rusia. După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al misiunii revine Bisericii Apusene, care a menţinut imperativul propovăduirii la cote maxime, uneori paroxistice (a se vedea cruciadele – ca pretinse forme de misiune, dar şi bătătorirea întregului glob pământesc de misionari catolici, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii necredincioşilor). Cu toate insistenţele unora de a salva aparanţele (a se vedea celebra tentativă a lui Francisc de Assisi de a-l converti la creştinism pe sultanul Malik Al Kamil în cruciada a V-a), multe din acţiunile pretins misionare ale apusenilor au subsumat şi scopuri străine duhului Evangheliei (expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de infatuare hegemonică eclezială – prin atacuri asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf – în Cruciada a IV-a). În prezent, Biserica Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa numărului de membri între Bisericile Creştine, tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în lume. Nu putem trece cu vederea şi practicarea de către catolici a acelei forme de anti-misiune (similară, întrucâtva, noţiunii de prozelitism), prin 1

Constatăm cu tristeţe că mărturisirea sinceră a Apostolului (de altfel, perfect îndreptăţită) a încetat să fie normativă pentru unii din sacerdoţii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi refuzând orice implicare misionară. Pentru ei, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple spectacole cu tentă folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară, menţine comunităţile într-un imobilism lamentabil, de care profită sectele. Condamnarea pedobaptismului este doar una dintre consecinţele nefaste ale interpretării neoprtotestante a versetului citat; indiferenţa misionară a unor preoţi, care se mulţumesc doar să „oficieze” – fără să zidească (familia, naşii şi pe prunc), este regretabilă. Să fie, oare, în cazul lor, reminiscenţe ale mentalităţii oprimate din fostul regim? Dacă da, atunci Biserica ar trebui să organizeze pentru ei cursuri de reciclare.

care s-au format aşa-zisele Biserici unite (greco-catolice), profitând de conjuncturi geo-politice favorabile (împlilarea ortodocşilor majoritari, cărora li s-au promis drepturi de natură extraeclezială, fără însă a le fi fost acordate). b) Transmiterea dreptei credințe 1. Prezentarea creştinismului ortodox Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei: - fidelitatea faţă de datul doctrinar autentic, cumulat într-o sinteză de învăţături descoperite de Dumnezeu în Hristos şi fixate de Apostolii şi Părinţii Bisericii; -frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, exprimare vie a credinţei şi religiozităţii; -o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea: ignorarea prozelitismului agresiv, martirajul popoarelor ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea necreştinilor, fie la suportarea unor dictaturi comuniste atee), predilecţia pentru trăirea mistică, pentru viaţa monastică, presupunând retragerea din lume şi nu deschiderea spre ea. Interesant: în planul misiunii, se observă clar aplicarea „pe viu” a apofatismului doctrinar. 2. Convertirea, catehizarea şi botezul Convertirea reprezintă momentul în care un eterodox problematizează în mod conştient suprema (şi singura, după K. Rahner) întrebare existenţială umană: „cum mă mântuiesc?”. „Ce trebuie să fac?”

-este întrebarea pe care a pus-o Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe drumul

Damascului (Fapte 9, 6). Convertirea cuiva la ortodoxie presupune acceptarea răspunsului ortodox la chestiunea de mai sus. Factorii care influenţează convertirea sunt, în principal: a) efectul propovăduirii eficiente; b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei; c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie); d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici; e) grupul social.

Convertirea poate fi: bruscă (ex.: Saul) sau în timp (famenul). Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise, vedenii, împrejurări concrete ale vieţii – Pr. Stăniloae). Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la starea iniţială de negare sau ignorare a valorizării ortodoxe a ideii de mântuire, la acceptarea finală a acesteia. Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici care-l conduc spre mântuire pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau pe cel ce se află în curs de convertire. Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber. În mod organizat, catehizarea se realizează: a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte programate, cu tematică riguros respectată şi vizată de către protopopi (obligaţie stabilită de Sf. Sinod, din păcate prea puţin respectată de unii preoţi, nesancţionaţi ca atare); b) în şcoli, prin parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul părinţilor, pot asista şi copii aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei de către aceştia poate reprezenta o poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al voinţei lor libere. În mod liber, catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în vedere convertirea individuală. Atenţie: catehizarea nu se face decât de către (sau cu asistenţa) cateheţilor specializaţi (preoţi, teologi, profesori de religie). Existenţa (pe lângă Oastea Domnului) a unor centre de pregătire a misionarilor laici trebuie privită cu mare atenţie şi circumspecţie, iar activitatea acestora supravegheată îndeaproape de către ierarhia Bisericii, pentru a preîntâmpina clivajele. Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală şi cu identificarea stării sale religioase anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune, sectant, adept al unei alte mari religii, adept al unei secte a altei religii. Aceasta nu înseamnă trecerea cu vederea unor teme fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes deosebit. În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de credinţă (plecând de la explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme morale (decalogul, fericirile, virtuţi şi păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult (Sf. Liturghie, Sf. Taine şi ierurgii). Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se pot adăuga şi altele, în funcţie nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.

Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă. Îndeplinirea acestor criterii presupune parcurgerea temeinică a unui curs de Catehetică, de nivel universitar. Botezul - „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit cunoaşte efectul harului – condiţie soteriologică indispensabilă, similar cu o „naştere din nou” (Ioan 3,5). Pentru un eterodox convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De aceea, săvârşirea lui comportă nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala primirii la ortodoxie a celor de alte credinţe), dar şi un fast aparte, o sărbătoare la care trebuie să participe cât mai mulţi membri ai comunităţii. Este extrem de importantă grija pentru primirea entuziastă a unui nou venit matur în comunitatea creştină. Preotul este răspunzător de atitudinea păstoriţilor săi. S-au semnalat, din păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce priveşte întoarcerea la ortodoxie a celor rătăciţi temporar: este vorba de zelul unora de a le reaminti cu orice preţ celor reveniţi la credinţă greşeala pe care au făcut-o. O dată cu botezul, noul venit devine membru cu drepturi depline al comunităţii; acest lucru este întărit şi prin administrarea concomitentă a celorlalte două taine de iniţiere: Mirungerea şi Euharistia. În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului (săvârşit anterior în numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar administrarea Sfântului şi Marelui Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa întoarcerii sau convertirii la ortodoxie. Actul trebuie marcat, şi în acest caz, de solemnitatea necesară, iar primirea noului venit în familia parohială ortodoxă respectivă trebuie să constituie un prilej de mare sărbătoare. c) Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi Dincolo de exemplul personal2, care trebuie să constituie o condiţie primordială a oricărui tip de misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de propovăduire a adevărului revelat, concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume. Pe lângă centrele tradiţionale, au început să se dezvolte Biserici ortodoxe pe arealuri extinse chiar şi pe alte continente: în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S., Japonia, China şi Coreea); în Africa (pe lângă Egipt şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa de Sud); în America de Nord (până în 2

La emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe deranjante între dezordinea din ţinuta şi exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor pastori şi propovăduitori eterodocşi.

îndepărtata Alaska) şi America de Sud. Tot mai mulţi etnici din Europa Occidentală şi centrală cunosc valorile ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală comunităţi ortodoxe bine închegate de englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii aparte, mânăstiri şi chiar ierarhi proprii (ex.: P.S. Marc – etnic francez în Sf. Sinod al B.O.R.). Toate acestea nu se confundă cu puternicele comunităţi ce constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie, precum Grecia, Rusia, România sau Serbia. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută de promovare a dreptei credinţe în spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie căzute în letargia spirituală postmodernistă. Cu atât mai mult, rezultatele acestor misiuni sunt încurajatoare. Importanța parohiei în misiune a)Preotul – model misionar urmăreşte idealuri precum: -mântuirea sa şi a păstoriţilor săi – obiectiv primordial, realizabil prin: -o viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice, vicii sau alte prilejuri de scandalizare a opiniei publice; -o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări folclorice sau, mai grav, forme de magie cu cele sfinte; -o continuă pregătire teologică şi intelectuală, spre a fi, cu adevărat, lumina lumii... De un real folos sunt cursurile misionare şi obţinerea gradelor preoţeşti. -un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului; o bună capacitate spre dialog; -respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă a oricăror tentative „înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic. -practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal); orientarea spre împlinirea poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a înavuţirii pe seama credincioşilor simpli; -îndrumarea fiilor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare. Preotul ca paroh are, în plus, următoarele îndatoriri: -păstrează un climat de bună înţelegere cu ceilalţi preoţi, cu consiliul şi comitetul parohial; -organizează acţiuni culturale şi filantropice; -conduce forme specifice ale misiunii parohiale: biblioteca parohiei, aşezămintele culturale sau filantropice; -gestionează cu acurateţe fondurile încredinţate, printr-o strictă orientare financiar-contabilă;

-biserica, cimitirul, casele parohiale, curţile, gardurile etc. vor fi în perfectă stare de ordine şi curăţenie. Preotul conslujitor are următoarele sarcini specifice: -sprijină iniţiativele şi lucrările desfăşurate în parohie; -gestionează, în calitate de preşedinte al comitetului de pangar, bunurile încredinţate, asigurânduse combaterea speculei, evaziunii, sabotării monopolului Bisericii şi altor infracţiuni. Aprovizionează pangarul cu mărfuri variate, sporind astfel impactul misiunii Bisericii; -coordonează, în calitate de responsabil al cimitirului parohial, activităţile specifice, în spiritul legislaţiei bisericeşti şi laice în vigoare. Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens ar trebui să se analizeze periodic, de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l realizează membrii familiei preotului3. Pericolul este smintirea credincioşilor, iar consecinţele pot fi imprevizibile. Recomandări: -participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa Bisericii; frecvenţă bună la sfintele slujbe, implicare în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial; -preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii preotului exemple pentru tinerii bisericii; -desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor familiei preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat). Relaţiile dintre preoţii din parohii se bazează pe dragoste creştinească şi respect reciproc. Se impun: -alternanţa strictă a protiei liturgice; -respectarea coordonatelor spaţiale impuse de chiriarh (sectoarele parohiale). Prin colegialitate, se pot efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului deservent de sector (în afara slujbelor ce ţin de respectarea duhovniciei, care se pot săvârşi în orice situaţie sau loc, când se impun cu necesitate - ex.: spovedania şi împărtăşania). -tactul şi diplomaţia: în cazul unor eventuale diferenţe de opinii între preoţi, insurmontabile la nivel tete-a-tete, în nici un caz nu se va proceda la antrenarea credincioşilor în aplanarea situaţiei 3

În perioada interbelică, exista un chestionar extrem de interesant privind inspecţiile de la parohii; între rubricile acestuia, se găseau şi întrebări referitoare la familia preotului, la locuinţa acestuia, implicarea gospodărească etc.

– care, inevitabil, se împart astfel în tabere – ci se va apela la medierea din partea forurilor ierarhic superioare (întâi la protoierie, apoi la centrul eparhial). -împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase, bunuri mobile şi imobile, precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind întreţinerea acestora. Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii Acestea sunt o adevărată „oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune: -respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de manipularea şi păstrarea Sfintelor, evlavia faţă de sfinţenia altarului şi a obiectelor din el4; -ordinea şi curăţenia exemplare; -respingerea oricărei forme de kitsch – absolut obligatorie, mai ales la monumentele vechi5; -iluminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ; -îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumânări, a toaletelor publice; -curăţenia cimitirelor, aranjarea mormintelor, eliminarea construcţiilor amplasate ilegal, verificarea permanentă a probităţii morale a angajaţilor şi firmelor partenere; -buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora; -o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier care să transmită date esenţiale privind programul slujbelor, contactarea preoţilor, toate evenimentele desfăşurate în parohie; 1. Slujirea misionară în spaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir Probleme misionare specifice: a)penitenciar -conştientizarea stării de păcătoşenie -implicarea deţinuţilor în activităţi misionare 4

Sunt interzise: pătrunderea laicilor în altar, fără binecuvântare şi lipsiţi de evlavia necesară (ex.: cei ce efectuează diverse „plăţi” – naşii la botez şi cununie, membri din familia decedatului - la înmormântare etc.; neinstruiţi, aceştia pot depune bani deasupra proscomidiarului sau chiar pe sfânta masă!), depozitarea pe sfânta masă a unor obiecte ce nu corespund sfinţeniei locului (ochelari, pix, pomelnice, bani, ceas etc.). 5 Cultura enoriaşilor trebuie educată, în unele situaţii, de către preot. El îşi sfătuieşte cu tact fiii duhovniceşti să împodobească biserica numai cu acele obiecte asupra cărora el însuşi girează înainte. Din păcate, mulţi preoţi sunt lipsiţi ei înşişi de cultură... Propunem cercetarea cazurilor prin protoierii şi recomandarea frecventării unui curs de estetică şi artă creştină de către cei aflaţi în culpă.

-combaterea prozelitismului sectar în închisori b)spital -prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici6; Cunoaşterea temeinică şi tratarea permanantă prin dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum: -atitudinea creştină faţă de boală; -problema suferinţei: cauze şi remedii. Tratare diferită a subiectului, atât din perspectiva intelectualului (medicului), cât şi a omului simplu; -învăţătura creştină despre moarte: încurajatoare pentru muribund, dacă acceptă să-şi cultive, măcar la sfârşitul vieţii, cele trei virtuţi teologice; -administrarea unor sfinte taine: spovedit, împărtăşit, maslu; -combaterea prozelitismului sectar din spitale; -denunţarea unor practici imorale: interzicerea iehovistă a transfuziilor sau transplanturilor, pruncuciderea de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, încurajarea homosexualităţii prin schimbare de sex etc. c)armată -prezenţa activă a preoţilor în câmpul misionar încredinţat (şi nu în altă parte); -cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi prezentarea lor la instrucţii, îmbinând latura teoretică şi creşterea duhovnicească; -dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad, vârstă, pregătire); -stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a credinţei neamului; semnificaţia cinstirii drapelului, imnului, importanţa jurământului militar. Combaterea tuturor doctrinelor eretice privitoare la aceste aspecte; -denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor. d)cimitir 6

Nu la morga spitalului „pândind” decedaţi pentru a le face pogribania sau zăbovind „la plimbare” prin cimitire sau prin parohii citadine (uneori cu largul concurs al preoţilor de enorie, care nu fac faţă solicitărilor, dar nici nu cedează în chestiunea rearondării teritoriale).

-cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă7, iar slujirea misionară de aici nu se rezumă la „taxarea” celor aflaţi în necaz, transformând cultul morţilor într-un fel de prestare de servicii cu iz folcloric; -oamenii vor fi încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească faţă de bisericile de care aparţin, ei trebuie participe la viaţa parohiilor din care fac parte; -se impune cu necesitate colaborarea cu preoţii din parohii şi respectarea dorinţei familiei de a-i invita pe aceştia la slujbele din capele; -atitudinea preoţilor de cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită8. 2. Misiunea monahilor, astăzi. Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele acesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o cale directă spre îndumnezeirea după har a omului. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de către cei competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei. Iată câteva dintre acestea: -mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi, poate fi împărtăşită şi celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză, meditaţie, înfrânare. Mai mult sau mai puţin, omul simte nevoia unei deveniri în plan mistic; important este ca ortodoxia să ofere aici resursele (şi este cea mai în măsură să o facă), şi nu M.I.S.A., Baha’i, Meditaţia Transcendentală sau Sahaja Yoga; -timpul dedicat slujirii lui Dumnezeu, a lecturii şi a lucrului organizat imprimă echilibru şi pentru viaţa creştinului obişnuit; -mânăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar; -duhovnicii îmbunătăţiţi ai mânăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora; -ne aşteptăm la o implicare mai profundă a monahilor în studiul teologic, în promovarea unor direcţii misionare şi apărarea dreptei credinţe de atacurile sectare. 7

Am auzit un preot de cimitir sfătuindu-i pe oameni să nu-l cheme pe preotul lor paroh la o înmormântare, pe motiv că acolo este „parohia lui”. 8 La un cimitir vestit al Capitalei a devenit deja întristătoare imaginea unui slujitor (intens mediatizată cu prilejul unor funeralii celebre), purtător de ghiul şi unghii lungi la degetele mici de la mâini. Este, pe deasupra, şi sfidător la adresa confraţilor preoţi care îndrăznesc să-i atragă atenţia asupra comportamentului său inadecvat. Se aşteaptă intervenţia forului ierarhic tutelar.

a. Misiunea credincioşilor: apostolatul social. 1. Preliminarii: necesitatea misiunii „preoţiei universale” Laicii sunt „poporul lui Dumnezeu” (de la gr. Laos=popor): seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, poporul agonisit, pe care l-a chemat Dumnezeu din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru 2,9). Vocaţia laicilor pentru slujire îşi relevă cel mai înalt conţinut în participarea la Sfânta Liturghie (prezenţa lor activă e absolut necesară). Sunt purtători ai harului şi următori poruncii de a-L vesti pe Hristos celorlalţi oameni, aduşi astfel la cunoştinţa Evangheliei mântuirii. Trăiesc „inevitabila tensiune între existenţa în lume şi neapartenenţa la lume”9. Misiunea lor se constituie în ceea ce încă din vechime Biserica a cunoscut sub numele de liturghia de după liturghie. 2. Misiunea organelor parohiale a)Adunarea parohială Formată din toţi creştinii parohiei, domnii având drept de vot, iar doamnele nu sunt excluse de la participare. Fixează cele mai importante strategii privind misiunea parohiei şi dezvoltarea ei, alegând consiliul şi comitetul. Preşedinte: parohul. b)Consiliul parohial Format din preoţi, cântăreţ şi un număr de 7-11 domni. Preşedinte: parohul. Gestionează toate activităţile misionare şi administrative. Recomandare: alegerea membrilor să respecte categoriile socio-profesionale şi de vârstă; este o cinste de care ar trebui să se bucure numai creştinii practicanţi – modele de trăire creştină. c)Comitetul parohial

9

Î.P.S.Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de Teologie, Ediţia a II-a, Editura ASA, Bucureşti, 2005, p. 90.

Format din preoţi şi doamnele din parohie cu prezenţă activă la biserică. Preşedinte: parohul. Se implică misionar în slujirea caritativă a parohiei, organizarea evenimentelor (Paşte, Crăciun, hramuri), îngrijirea sfântului lăcaş şi a altor edificii. d)Alte organisme parohiale -Comitetul de pangar, prezidat de preotul conslujitor – aprovizionează pangarul cu cărţi misionare de actualitate (şi alte instrumente de folos în misiune). -Comitetul de tineri – echipa misionară a viitorului. -Edificii fundaţionale sau caritabile: azil, grădiniţă, after-school etc. Se organizează după statute proprii, sub stricta supraveghere a organelor parohiale şi centrului eparhial. e)Angajaţii laici (cântăreţ, îngrijitor etc.) Reprezintă, la rândul lor, parohia, deci trebuie să fie modele de moralitate creştină, distincţie, evlavie şi sobrietate. Li se va interzice antrenarea în discuţii calomniatoare la adresa preoţilor sau a Bisericii, precum şi polarizarea credincioşilor în nuclee de interese. La angajare, se vor selecta numai candidaţi nevicioşi (exclus: tutunari, alcoolici, desfrânaţi, scandalagii). Atenţie: o dată angajaţi, greu le mai poate fi desfăcut contractul de muncă! 3. Profesorii de religie Au un rol extrem de important. De ei depinde formarea generaţiilor ce vin ca slujitori şi misionari ataşaţi Bisericii. Pentru eficientizarea acestui proces, mai sunt necesare: -formarea unor cadre didactice bine pregătite spre a face faţă unui învăţământ religios de tip formativ; -aplicarea unor îmbunătăţiri ale programelor analitice şi manualelor; -preponderenţa studierii temelor misionare; -fixarea unor criterii de evaluare flexibile şi dinamice, spre încurajarea studiului şi receptivitatea materiei Religie în rândul elevilor;

-o colaborare permanentă cu parohiile, spre a-i face pe elevi să înţeleagă rostul preotului duhovnic în viaţa lor şi semnificaţiile participării lor la actul liturgic. 4. Tinerii şi implicarea lor misionară Recomandare: polarizarea tineretului activ în parohii în cadrul unui comitet special, aflat sub directa îndrumare a preoţilor. Tinerii vor fi implicaţi în acţiuni misionare: organizarea de acţiuni cultural-religioase, cateheze, întâlniri cu personalităţi ale vieţii religioase, excursii, tabere şi pelerinaje, coruri, editarea unui buletin parohial sau a unor broşuri creştine, construirea şi susţinerea unui site internet al parohiei, buna gospodărire a sfântului lăcaş şi a altor spaţii sau edificii aparţinând Bisericii. Pentru ei, se pot organiza: serbări speciale, manifestări sau competiţii sportive, alte jocuri şi concursuri. Pentru cei mici, se pot amenaja spaţii de joacă şi leagăne10. 5. Mass-media Relaţia Bisericii cu mass-media este foarte importantă pentru misiune. Este cunoscut impactul publicitar asupra maselor. Acesta poate fi de două feluri: a)publicitate pozitivă: mediatizarea unor evenimente religioase, sărbători, pelerinaje la sfinte moaşte, inaugurarea unor edificii religioase, implicarea Bisericii în societate, participarea Bisericii la viaţa culturală, răspunsurile Bisericii la provocări de natură politică, economică etc. Dinamica acestor prezentări trebuie să contureze imaginea unei Biserici vii, puternice şi implicate în rostuirea vieţii omului contemporan. b)publicitate negativă: mediatizarea unor ştiri denigratoare la adresa Bisericii sau slujitorilor ei. Fenomenul a luat amploare în ultima vreme; este alarmant şi trebuie tratat cu toată răspunderea. Posibile cauze: secularizarea şi ateismul omului postmodern, autosuficient, precum şi asaltul mediatic denigrator al opozanţilor ortodoxiei: grupări, culte şi secte ce urmăresc învrăjbirea religioasă (condamnată de Constituţie!). Remedii: interdicţia dată clericilor de a apărea în faţa mass-media, fără acordul episcopului locului; cunoaşterea fenomenelor negative şi eradicarea lor înainte ca ele să devină scandal de presă; mediatizarea deopotrivă şi a aplicării unor sancţiuni canonice faţă de reprezentanţii Bisericii divulgaţi de presă cu abateri; în cazul unor acuzaţii 10

Se vor respecta prevederile legale privind păstrarea ambientului aflat în proximitatea sfântului lăcaş.

nefondate, Biserica ia atitudine cu fermitate, demascând minciuna, calomnia sau alte infracţiuni de presă. Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996; Bejan Sorin, Misiunea Bisericii: între obiceiuri şi Sfânta Tradiţie, Buc., 2004; Bel, Valer, Unitatea Bisericii în teologia contemporană: studiu interconfesional ecumenic, Limes, Cluj, 2003; Idem, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj, 2002; Benga, pr. dr. Daniel, Familia preotului: aspecte teologice, canonice şi pastoral-misionare, în G.B., LVII, 9-12/2002; Bişoc, Alois, Predicarea cuvântului lui Dumnezeu: teologie, misiune, formare, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001; Bria Ion, Liturghia după liturghie: misiune apostolică şi mărturie creştină azi, Ed. Athena, Buc., 1996; Idem, Orientarea misionară a parohiei, în G.B., Nr. 1/1997; Durlea Ionel, Ghid teologic şi misionar, Bucureşti, 2000; Himcinschi, Mihai C., Biserica şi societatea: aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, 2006; Iosu M. Constantin, Instituţia duhovnicului: vocaţie, formare şi misiune. Teză de doctorat; Nechita Vasile, Pentru o misiologie practică, Iaşi, 2005; Niculcea, pr. lect. Adrian, Parohia ortodoxă şi implicarea ei în nevoile comunităţii, în B.O.R., nr. 9-12/2004; +Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, Bucureşti, 2006; Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia şi practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie şi viaţă, nr. 5-8/2002, Trinitas, Iaşi; Tia, Arhim. Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate postideologică, Alba Iulia, 2003; Idem, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia occidentală contemporană, Alba Iulia, 2003; * Creştinii laici: identitate şi misiune, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, *Pastoraţie şi misiune în Biserica ortodoxă: tematica pentru cursurile pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform Hot. Sf. Sinod nr. 572/1998, Ed. Ep. Dunării de Jos.

4-5-6. Mărturie creştină ecumenică şi contra-mărturie. Obstacole împotriva ecumenismului local şi universal. Contra-mărturia neoprotestanților în România. Analiză misionară: formulări eretice cu privire la Maica Domnului, Sfinți, Îngeri, Sfânta Cruce, Sfințitele Moaște, Sfintele Icoane.

O latură esențială a misiunii autentice este deschiderea ei ecumenică. Mai ales în plan religios (doctrinar, moral şi cultic), orice valoare poate fi promovată numai raportându-se la celelalte valori sau la non-valori cu care interacţionează. Conceptual, orice prilej de a-l propovădui pe Hristos – restauratorul omului prin chenoză, jertfă şi înviere – este o datorie evanghelică, de care nu trebuie să ne fie ruşine. Întrucât există, la ora actuală, o abordare diferită a ecumenismului, atât din partea ortodocşilor ca persoane, cât şi la nivel de Biserici, e de dorit să precizăm următoarele: 1.O evaluare sinceră a mişcării ecumenice conduce, inevitabil, la evidenţierea unor aspecte pozitive şi negative, cum sunt: a)pozitive: -afirmarea valorilor ortodoxiei în contextul pluralismului confesional creştin: apostolicitate, perenitate şi stabilitate doctrinară pe filiera respectului faţă de Tradiţie, bogăţia formelor de cult şi varietatea lor, stricteţea aplicării normelor morale tradiţionale; -fixarea, de comun acord, a unor termeni şi condiţii cu aplicabilitate în câmpul misiunii, în spirit de respect reciproc şi combatere a prozelitismului; -cunoaşterea şi apropierea în plan doctrinar, moral şi cultic – lucru dificil, datorită diferenţelor greu de surmontat. Se pot face, totuşi, progrese pe unele planuri (redactarea Documentului B.E.M. – Botez, Euharistie, Minister e un exemplu, de pildă, pentru misteriologie); de aici şi până la atitudinea negativistă, de respingere totală pe care o au unii „ultra-ortodocşi” e cale lungă. Invocarea unor prevederi canonice de interzicere a contactului cu ereticii este inconsistentă: acestea se adresează creştinilor simpli, nu teologilor sau ierarhiei. Sinoadele Ecumenice au arătat tocmai disponibilitatea Bisericii spre dialog, pentru clarificarea adevărului; la ele participau şi ereticii cu taberele lor, de pe poziţii uneori foarte înalte (patriarhi de Constantinopol, de pildă). -fixarea unor poziţii comune în probleme de larg interes, atât religios (secularismul, ofensiva New Age, migraţia etnicilor necreştini etc.), cât şi social, politic, economic etc. (ex.: combaterea terorismului). b)negative: - lipsa unui mesaj coerent unitar al ortodoxiei, datorită neînţelegerilor ivite între Biserici şi ţări ortodoxe. Din păcate, e o carenţă majoră, care scade mult din puterea de afirmare a dreptei credinţe. Convocarea unui sinod panortodox, aşteptată ca eveniment vital şi epocal, întârzie de mai bine de un secol. Între timp, racilele dintre unele conduceri bisericeşti s-au ascuţit. Există ierarhi şi chiar sinoade întregi cu acuzaţii reciproce de „schismă” şi „erezie”, mai ales în

spaţiul ex-sovietic şi în raporturile ţărilor fost-comuniste cu diaspora. Chestiunea calendarului complică şi mai mult lucrurile. - folosirea mişcării ecumenice, înainte de căderea „cortinei de fier”, pentru activităţi neconforme cu chestiunile religioase, pentru „cunoaşterea reciprocă” a realităţilor, în fapt – diverse forme de spionaj, mai mult sau mai puţin divulgate. - insistenţa unor pretinşi „creştini” de a legifera concepte „înnoitoare” în plan doctrinar şi moral-social (hirotonia femeilor, căsătoriile gay, eutanasia, clonarea etc.) au aruncat o umbră serioasă asupra viitorului ecumenismului şi au determinat retragerea unor ortodocși din mişcare. 2. Cu toate aceste „minusuri”, mişcarea ecumenică are un rol benefic marcant pentru creştinism. Fără dialog, creştinismul ar fi o religie moartă. Hristos ne cere să nu ascundem lumina sub obroc (Luca 11, 33), ne cere să fim „pescari de oameni” (Marcu 1, 17). Iubirea aproapelui este, de asemenea, un deziderat fundamental. 3. Extrem de importantă este şi dezvoltarea conceptului de „ecumenism local”, ce presupune deschiderea fiecărei Biserici spre dialog cu celelalte grupări religioase ce activează în respectivul teritoriu. B.O.R. a întreţinut bune relaţii cu celelalte culte din România, mai ales în vremea comunistă, când acestea erau impuse şi supervizate de vechiul regim. După 1989, firesc, dialogurile au continuat, mai cu seamă cu Biserica soră catolică, ajungând să culmineze cu vizita istorică la Bucureşti a papei Ioan Paul II în mai 1999 (deşi, practic, mocnesc diverse stări conflictuale generate de pretenţiile privind retrocedările unor biserici către greco-catolici). Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986; Barnes, Patrick, Nonortodocşii, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004; Bişoc Alois, Preotul: identitate şi misiune, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2000; Bria pr. prof. dr. Ion, Spre plinirea Evangheliei, Alba Iulia, 2002; Buono Giuseppe, Teme de misiologie: căile misiunii astăzi, Oradea, 1996; Coman, Pr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Buc., 1995; David, P.I.., Ecumenismul – factor de stabilitate în lumea de astăzi, Ed. Gnosis, Buc., 1998, Dură, pr. prof. dr. Nicolae, Bisericile Europei şi „Unitatea europeană”, ecumenism, reconciliere şi unitate europeană, în S.T., 34/2001, Himcinschi, Mihai C.,

Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din

perspectiva dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003; Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Buc., 1996; Mureşan, Asist. Dr. Radu Petre, Misiunea Misiologiei. Câteva consideraţii actuale privind misiologia ortodoxă, în "Studii Teologice", seria a III-a, nr. 1, ianuarie-martie 2006; Nechita Vasile, Misiune şi ecumenism, Ed.

Vasiliana’98, Iaşi, 2005; +Nifon Mihăiţă, Misiune şi viaţă, Ed. Asa, Buc., 2002; Piper, John, Să se bucure popoarele! Supremaţia lui Dumnezeu în misiune, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1998; Petraru Gh., Misiologie ortodoxă, vol.1 – Revelaţia divină şi misiunea Bisericii, Iaşi, 2002, Ploscaru Ioan, Apostoli şi misionari, Timişoara, 2002. PROZELITISMUL sau CONTRA-MĂRTURIA Este furtul de adepţi (credincioşi) practicat de unele culte, confesiuni sau secte, în detrimentul Bisericilor tradiţionale sau altor grupări religioase. Furt=infracţiune, deci presupune folosirea unor mijloace necinstite: publicitatea negativă, violenţă, înşelare, şantaj, speculă etc. Etape: 1.

cercetarea terenului (culegerea de informaţii despre credincioşi, preot, viaţa bisericească)

2.

răspândirea noii învăţături şi denigrarea celei tradiţionale (publicitatea negativă)

3.

catehizarea personală

4.

convertirea (botez, jurământ)

Durata: între câteva zile şi câţiva ani Se intervine (de către misionarul ortodox): 1. profilactic 2. pe parcursul celor 4 etape 3. ulterior acestora Atenţie: Părăsirea Ortodoxiei nu se face dintr-o dată, ci în urma unui amplu proces prozelitist, care poate dura chiar ani de zile, în care se produce îndoctrinarea cu învăţăturile noii religii – perioadă în care cei în cauză nu abandonează legăturile cu Biserica-mamă decât progresiv. Concomitent, ei poartă discuţii cu preoţi şi teologi slab pregătiţi, care nu reuşesc să combată cu argumente solide, logice, biblice şi patristice obiecţiile sectare puse în discuţie. Bibliografie: Petraru Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Trinitas, Iaşi, 2000; Tănase Laurenţiu, Modalităţile de racolare a noilor adepţi, specifice sectelor religioase, în G.B., 1996, Nr. 1-4.

d) Contra-mărturia Cultelor neoprotestante din România

Vom analiza, pentru fiecare cult în parte, din punct de vedere misionar, un scurt istoric, un sumar de doctrine eretice specifice, elemente de organizare şi de ritual, pătrunderea şi dezvoltarea cultului în România, factori de proliferare prozelitistă şi contracararea lor. 1. CULTUL CREŞTIN BAPTIST A) Scurt istoric Derivă din secta anabaptiştilor, înfiinţată de Nicolas Storch şi influenţată puternic de Thomas Münzer, fost adept al lui Luther, care, în 1517 se desparte de el, numindu-l „carne ghiftuită” pentru că nu a promovat Reforma şi în sfera socială. Are loc un război ţărănesc, încheiat cu înfrângerea lui Münzer în 1525. Învăţăturile anabaptiştilor: -

necesitatea botezului din nou, prin scufundare, nu prin stropire

-

tăgăduirea Bibliei: adevărata Revelaţie – raţiunea

-

erau contra stăpânirilor lumeşti

-

Raiul pământesc de 1000 de ani

-

Hristos – simplu om

-

Tainele – comemorative

1532 – se răscoală sub conducerea lui Thomas Backhold. Reorganizator: Simon Menon, care face o călătorie misionară în Europa. Apariţia baptiştilor în forma actuală e legată de numele lui John Smith – pastor puritan care, în 1608, emigrează din Anglia în Olanda. Se ridică împotriva botezului pruncilor şi va sfârşi atras de menoniţi. Un adept al său, Thomas Holwys, revine în Anglia şi va înfiinţa prima Biserică Baptistă la Londra. Se vor diviza în două grupuri: Baptiştii generali (ai lui Holwys, promovau conceptul de mântuire universală) şi Baptiştii particulari (ai lui Henry Jakob, credeau în mântuirea prin predestinaţie). Se unesc în 1791, dar vor cunoaşte multe alte divizări. B) Doctrina

-

sola scriptura, sola gratia, preoţia universală

-

cred în Sf. Treime

-

condiţiile mântuirii: 1. sola fide (fără fapte), 2. pocăinţa

-

„Simboluri”: Botezul (rezervat adulţilor) şi Cina Domnului – cu pâine frântă şi vin

-

Biserica – nevăzută; rugăciuni numai pentru vii

-

Eshatologie: milenarismul, „starea intermediară” a sufletelor până la Parusie

C) Cultul -

zi dedicată: duminica (şi unele sărbători)

-

casa de rugăciune: sală, cu baptister, balcon, instrumente

-

ora de rugăciune şi ora biblică, pigmentate cu cântări (instrumentale şi corale)

-

Cina: o dată pe lună

-

Cununia – nu Taină, ci act solemn: cântări, urări, predică

-

Serviciul înmormântării – acasă, cu predică şi rug. pentru vii, nu pt. morţi

D) Organizare Alianţa Baptistă Mondială, cu sediul la Washington, din 1905 Federaţia Baptistă Europeană – 1948 Cei mai numeroşi – în S.U.A.: Convenţia de Nord şi cea de Sud Ramuri dizidente: 1. Biserica menonită (continuatorii anabaptiştilor, au pătruns şi la noi) 2. Baptiştii de sâmbătă (proveniţi din mozaici şi adventişti) 3. Baptiştii unitarieni (neagă Sf. Treime) 4. Baptiştii vechi (au predestinaţia rigidă) 5. Baptiştii frăţietăţii (de culoare) 6. Baptiştii femeilor mironosiţe – au botezul pruncilor şi ierarhie feminină 7. Baptiştii cufundători 8. Baptiştii „celor 6 porunci” (un cod V.T.+N.T.)

E) Pătrunderea şi dezvoltarea în România Karl Scharschmit – primul baptist ce emigrează în România şi fondează o biserică baptistă la Bucureşti în 1856 Augustin Liebig – botează, în 1865, mai multe persoane în Dâmboviţa Antol Novak şi Mihaly Kornay – răspândesc mişcarea în Bihor, Arad, Târgu Mureş, apoi în Dobrogea Adorian – absolvent al Seminarului Baptist din Hamburg – devine pastor la Bucureşti 1921 – primul Congres – la Buteni (Arad) Figurează în Legea Cultelor din 1928, ilegali între 1942-1944, recunoscuţi în Legea Cultelor din 1948. Astăzi: Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, cu 2 Facultăţi (Buc. şi Oradea) şi 3 licee: Buc, Timişoara, Cluj. Au 110.000 de adepţi. Organizare: filii, biserici, comunităţi, uniune. Uniunea – condusă de un Comitet, ales de Congres. Revista: Îndrumătorul creştin baptist F) Prozelitismul baptist Promovează expresia: „poporul baptist” – cuprinzând nu numai proprii adepţi, ci şi reprezentanţii altor culte (potenţial convertiţi). Cultivarea afectivităţii şi sensibilităţii: spectacole, botezuri, căsătorii, excursii, ziua mamei, ziua copilului, majorat, acţiuni sociale. Job-uri dedicate: muzicieni, medici, ingineri, profesori. Fac prozelitism la locul de muncă („datorie faţă de Hristos”). Meserii, burse, ajutoare, plecări în S.U.A. Imne cântate în locuri publice: staţii feroviare, case sindicale sau de cultură. Fac parte din Alianţa Evanghelică din România, împreună cu Evangheliştii şi Penticostalii; folosesc Biblia „Cornilescu”, deţin Editura Stephanus. Mijloace moderne audio-video, coruri de adulţi şi copii (notişti!); carte: „Cântările Evangheliei”.

2. CULTUL PENTICOSTAL SAU „BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICĂ”

A) Istoric 1901 – Întemeietor: Carol Parham, pastor baptist din Kansas – susţine că asupra sa şi a unui grup de 13 persoane s-a pogorât Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi Se răspândesc mai ales în S.U.A. (California), Norvegia, Germania B) Doctrina Botezul cu apă nu este suficient: se desăvârşeşte prin botezul cu Duh Sfânt, care conferă daruri: vorbirea în limbi, vindecări, profeţii. El se săvârşeşte cu su fără punerea mâinilor, înainte sau după botezul cu apă. „Revelaţia deschisă”: Răpirea Bisericii la Parusie, Mileniul, Satan legat, apoi dezlegat, învierea păcătoşilor, judecata. Ritualuri: ungerea cu untdelemn a bolnavilor, consacrarea pastorilor şi a caselor de rugăciune, prin punerea mâinilor. Vorbirea în limbi, însoţită de tremurături, spasme, salturi, bătăi din palme, plâns. Aşa-zise limbi „îngereşti”- bolboroseli. Duhul Sfânt – creatură, „locţiitorul lui Hristos pe pământ”. Text invocat: I Cor. 14,2: „în limbă insuflată, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu” în comparaţie cu: Fapte 2, 1-12: apostolii au vorbit oamenilor, în peste 15 limbi. Adevărul e că în Corint nimeni nu i-ar fi înţeles, dacă ar fi vorbit în limbi străine. Motivaţia glosolaliei: predicarea Evangheliei la neamuri. Marcu 16, 17-18: în limbi noi vor grăi – adică necunoscute Fapte 10, 44-46: şi păgânii vorbesc în limbi – şi ei sunt chemaţi I Cor. 12, 28-30: Oare toţi vorbesc în limbi? – restricţie, nu limbi inexistente

I Cor. 13,8: Darul limbilor va înceta – este o harismă, cu efect limitat la perioada apostolică. Glosolalia a avut 3 scopuri: răspândirea rapidă şi eficientă a Evangheliei, demonstrarea puterii creştinismului, arătarea universalităţii creştinismului. René Poche, în cartea Lucrarea Duhului Sfânt descrie, printre alte manifestări penticostale: smucituri violente, ţipete, lătrături, leşinuri. Înrudiţi sunt quakerii. C) Răspândire pe glob Grupări şi fracţiuni: 1. Credinţa Apostolică 2. Adunările lui Dumnezeu 3. Biserica lui Dumnezeu 4. Biserica Penticostală a Sfinţilor 5. Biserica Elim 6. Biserica Evangheliei depline 7. Penticostalii negri 8. Biserica Apostolică de ziua a şaptea (în România – la Cluj) 9. Biserica lui Dumnezeu Apostolică botezată cu Duhul Sfânt – Universaliştii (în România – la Arad) 10. Biserica Nou Apostolică (condusă de Apostoli-Patriarhi) D) În România Primul penticostal – Pavel Budeanu, arădean întors din S.U.A. după 1910. Ion Bododea – pastor baptist din Brăiliţa – devine şeful Bisericii lui Dumnezeu Apostolice. Prima casă de adunare – a soţilor Bradin (1922). Interzişi în 1925 şi 1942, dar recunoscuţi după 1944. Au un Seminar la Buc. (Cotroceni), din 1976. Revista lunară: Buletinul cultului penticostal. Fac parte din Alianţa Evanghelică, deţin Stephanus. Organizare: adunări, comunităţi, uniune. Se remarcă rromii lui Cioabă.

Primii ca număr între neoprotestanţii din România: 1,2%. E) Cult Botezul – copiilor mari (să înţeleagă că Hristos este Mântuitorul lor personal). Cina: cu azimă şi must – se săvârşeşte fără deosebire de dată. După Cină – spălarea picioarelor; Căsătoriile – numai între penticostali; Ordinaţia pastorilor şi diaconilor – în unele comunităţi, şi femei; Zi: duminica; Dări către Cezar, jurământul – acceptate cele către autorităţi. F) Prozelitism Colaborări suspecte de corupţie cu unele autorităţi locale: amplasarea de case de rugăciune fără autorizaţie; Broşuri; Oferirea „darurilor Duhului”; „Vindecări” divine, care uneori eludează ştiinţa medicală; Atacuri la adresa Ortodoxiei; Atragarea membrilor familiilor şi cunoscuţilor; Foarte mulţi adepţi copii şi tineri.

3. CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE ŞI CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ A. EVANGHELIŞTII Cultul evanghelist apare în Elveţia, în sec. XIX; se numesc Chrétiens. Zic că Însuşi Hristos este Întemeietorul lor. Au un amestec din doctrina zwingliniană, calvină, baptistă.

a) Specific doctrinar Botezul e unul, dar are 3 feţe: a)cu apă b)cu Duh Sfânt (concomitent sau ulterior faţă de cel cu apă) c)botezul „în moartea Domnului” – starea cea mai înaltă de sfinţenie Botezul – la maturitate Cina (masa) Domnului – act comemorativ la care Hristos este de faţă. Se face cu pâine (simbol al unităţii Bisericii) şi vin. Parusia are 2 etape: 1. tainică: Hristos va veni să răpească Biserica şi nu va atinge pământul; numai Biserica îl va vedea. 2. publică, la 7 ani de la răpire. Satana va fi legat 1000 de ani (împărăţia păcii pe pământ). Duşmanii vor fi nimiciţi, iar drepţii înviaţi. 3 categorii de participanţi la mileniu, după Apoc. 20,4: scaunele de domnie şi judecată, sufletele martirilor şi cei ce nu s-au închinat fiarei şi n-au primit semnul ei. 4 judecăţi: - a celor credincioşi în cer - a celor aflaţi în viaţă la Parusie, când vine Mileniul - a păcătoşilor, la sfârşitul Mileniului - a diavolilor 3 ceruri: - atmosfera - stelele

/ acestea la judecată vor arde

- raiul, rezervat îngerilor şi drepţilor La Parusie se va face convertirea iudeilor „ca o înviere din morţi”. b) în România Primul evanghelist este misionarul englez Broadbent, apoi elveţianul François Bernay, care ţine adunări în Bucureşti (P-ţa Galaţi) şi i se alătură personalităţi precum Negruzzi şi Brăiloiu. Sora sa, Sarah Bernay, îi evanghelizează pe saşii din Râşnov, Codlea, Sibiu, Cisnădie. În 1909, fam. Bernay e expulzată. Sarah se refugiază la Rusciuc, păstrând legătura cu evangheliştii români. „Evanghelizarea” este continuată de oameni simpli, conduşi de Ioan Petrescu. În 1912, arhitectul elveţian Buhrer se stabileşte la Ploieşti, unde înfiinţează o „adunare” şi prezintă autorităţilor spre aprobare un „statut”.

Grigore Fotino Constantinescu – se autointitulează „primul predicator evanghelist român”. Fiu de ofiţer, stă 4 ani în Elveţia, se întoarce, dar, odată cu începerea războiului din 1914, se retrage la Iaşi, unde deschide o casă de rugăciune, numindu-se „predicator evenghelist şef”. Noua grupare se răspândeşte cu repeziciune în Moldova, Basarabia şi Bucovina. Scoate revista „Buna Vestire”, iar colaboratorul lui de la Bucureşti, Gh. Teodorescu, editează revista „Viaţa şi lumina” şi broşuri care expun doctrina Creştinilor după Evanghelie. B) CREŞTINII DUPĂ SCRIPTURĂ În timpul primului război mondial, apare gruparea „Creştinii după Scriptură”, condusă de preotul ortodox apostat Tudor Popescu, care, mai apoi, va fuziona cu „Creştinii după Evanghelie” (1937). La biserica Sf. Ştefan – „Cuibul cu barză” (Bucureşti) au activat: pr. Tudor Popescu şi cântăreţul Dimitrie Cornilescu. Pentru a scăpa de încorporare, Cornilescu intră în monahism şi se stabileşte nu la o mânăstire, ci la moşia prinţesei Calimachi Raluca de la Stănceşti – Botoşani, unde traduce Biblia in varianta care-i poartă numele (şi care va deveni în scurtă vreme cartea de căpătâi a tuturor sectelor). Apoi, se întoarce la Bucureşti, unde, împreună cu pr. Tudor Popescu, aplică metode neoprotestante în biserică: renunţă la cult, ţin şedinţe duminicale serale, practică rugăciunea liberă şi tâlcuirea proprie a Scripturii. Cornilescu se retrage şi pleacă din ţară, iar Tudor Popescu e caterisit şi cumpără, împreună cu R. Calimachi, un imobil în Cotroceni, pe carel vor dedica noului cult. Fuziunea între Creştinii după Evanghelie şi Creştinii după Scriptură este menţionată în Legea cultelor, ele numindu-se Ramura 1 şi Ramura 2. Diferenţe: cei din Ram.1 au botezul exclusiv pt.adulţi şi acceptă instrumentele în cult; ceilalţi nu. Răspândire: mai ales în Bucureşti şi Ploieşti. În Banat: Andraş Gh. c)Cult -Case de rugăciune -educaţia copiilor se face în adunare -intrarea în comunitate se face în urma catehizării: „l-ai primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău personal?”

-zi: duminica. Serviciul include, atât dimineaţa, cât şi după masă: rugăciuni, Cina Domnului, ora de evanghelizare. -unele sărbători, după influenţă tudoristă, inclusiv în cinstea sfinţilor -servicii cultice şi în prima săptămână a anului, în săptămâna mare precum şi miercuri şi joi seara. -cultul e condus de presbiteri -nu au zeciuieli, ci „donaţii benevole”. -Comunitatea: Adunarea locală. O dată pe an are loc Conferinţa religioasă (a Adunărilor). d)Prozelitism -Relaţii cu străinătatea: campanii de „evanghelizare” ale Evangheliştilor străini pe stadioane -0,2% adepţi -Alianţa Evanghelică, Stephanus -atragerea membrilor familiilor -convingerea celor nesiguri în credinţă -distribuirea gratuită de Biblii (Cornilescu) – ediţii integrale sau fragmentare.

4. CULTUL ADVENTIST DE ZIUA A ŞAPTEA A) Istoric Denumire: de la adventus – venire şi ziua sabatului = învăţături doctrinare de bază Venirea a 2-a, numită şi Parusie (de la paristimi – gr.) a preocupat dintotdeauna pe creştini. Este strâns legată de conceptul de „mileniu”. Mileniştii apar încă din secolul I. Sub o formă simbolică, susţin hiliasmul şi unii dintre Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti, dar, încă de la început, acesta este considerat erezie. Prezicerea Parusiei: -anul 1000 -Fifth Monarchy Men (în timpul lui Cromwell)

-Swedenborg (Biserica Noului Ierusalim) – pretinde, în 1743, că a descoperit lumea spiritelor bune şi rele. Aici, susţine el, au avut loc a doua venire şi judecata în 1757. Adventismul: 1831 – William Muller – fermier baptist din Massachusetts – a început să predice despre sfârşitul lumii: parusia şi mileniul, calculate de el a se petrece în 1843. Calcul bazat pe textul Daniel 8,14: „curăţirea templului peste 2300 de zile”, înţelese drept ani, socotiţi de la 457 î.Hr. (robia babilonică) = 1843. Anul trece fără a se petrece nimic, dar un discipol al lui Muller, Samuel Snow, susţine că e o greşeală de calcul, iar data exactă e 10 octombrie 1844, pentru că anul mozaic începe toamna. Data e cunoscută ca „nebunia de la Boston”- mulţi îşi vând averile, aşteptând înfriguraţi parusia. Muller recunoaşte că s-a înşelat. Se creează derută; au loc divizări. Continuatoarea lui Muller va fi metodista Hellen White, cunoscută cu dezechilibre psihice. Ea reinterpretează textul Daniel 8,14 în sensul curăţirii sanctuarului ceresc. Deci, calculul n-a fost greşit; Hristos a venit, dar pe nori. Influenţată de căpitanul de vas Joseph Bates, ea are „revelaţia” Sabatului. 1860 – Conferinţa Generală – se înfiinţează Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. White are, în continuare, peste 2000 de „viziuni”, până la moarte (1915). Va fi numită de adepţi „spiritul profetic”. B) Doctrine şi practici specifice -Parusia în chip nevăzut în 1844 = curăţirea Sanctuarului ceresc – lucrare de judecată ce se va încheia odată cu timpul lăsat pentru pocăinţă oamenilor. -Sola Scriptura, sola fide, sola gratia. -credinţa în Sf. Treime -egalitatea legii V.T. cu cea a N.T. Consecinţe: sabatul, zeciuiala, mâncăruri curate şi necurate, abţinerea de la alcool şi tutun. -Botez la maturitate -Predica: necesară (prozelitism) -sufletul e muritor

-Cina Domnului – cu azimă şi must (simboluri), se face de 4 ori pe an, unită cu rânduiala spălării picioarelor. -la sfârşitul mileniului, cei drepţi înviaţi în cer coboară pe pământ, iar satana şi păcătoşii înviaţi sunt distruşi. Începe acum raiul pământesc. Nu cred în iad şi chinuri veşnice. C) Organizare în lume 80 de Uniuni, 10 Diviziuni şi, mai presus, Conferinţa Generală, cu sediul la Washington din 1862. Deţin: 5 universităţi în S.U.A., 4500 de şcoli, 500 de spitale şi clinici, 30 de avioane şi nave, 40 de fabrici, 50 de edituri. Fostul preşedinte R. Reagan – adept. D) În România 1870 – Piteşti: Mihail Czechowski şi, mai apoi, Toma Aslan 1881 – Sarighiol, Dobrogea: etnici germani şi rusul Babienco 1900-1906 – Bucureşti: Petre Paulini (student la medicină) şi ofiţerii Demetrescu şi Panaitescu, toţi şcoliţi la Seminarul Adventist în Germania 1907 – prima Conferinţă adventistă 1920 – primul Congres, care generează Uniunea Comunităţilor Adventiste, organizată, mai apoi, în 6 „Conferinţe”, după provinciile istorice româneşti. Deţin un Seminar la Focşani (actualmente, la Bucureşti). 1942-44 – interzişi, apoi vor figura în Legea cultelor din 1948. Organizare actuală: comunitatea, conferinţa şi uniunea de conferinţe. Publicaţie: Curierul adventist E) Cultul Case de rugăciune cu: amvon, baptisteriu, scaune, loc pt. cor, orgă, instrumente, instalaţii moderne

Zi: sâmbăta – care începe de la apusul de vineri Vineri seara: cântece, rugăciuni, citiri, predică Sâmbătă: dim.: ora de rugăciune, Şcoala de sabat şi predica După-masă: o oră specială (de rugăciune, muzicală, pt. caritate sau pt. familie – prin rotaţie) Botez la majorat, printr-o singură scufundare Cina – o dată la 3 luni, sâmbăta. Cei ce se împărtăşesc anunţă acest lucru printr-un bilet sau prin ridicarea mâinii. Se uneşte cu spălarea picioarelor, pe perechi (bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei). Cununia: duminica sau în alte zile (nu sâmbăta). Serviciul înmormântării: acasă + cimitir Punerea mâinilor: sâmbăta, se efectuează de către juriul de pastori. Ordinaţia se dă şi femeilor. F) Prozelitism -Actualizarea studiilor biblice -Burse tinerilor studioşi: Conservator, Medicină etc. -speculează frica de Eshaton -Control asupra adepţilor: mutarea cu domiciliul se face numai cu scrisoare de recomandare -Nu se admit căsătorii mixte, ci numai cu convertirea prealabilă a soţului /soţiei -sistem educaţional: şcoala de sabat -cinstirea ostentativă a sâmbetei: afişe, solicitări privind programarea unor examene sau alte activităţi duminica, nu sâmbăta. -microgrupuri profesionale – echipe de meseriaşi care nu lucrează sâmbăta -oferte de job-uri în Spania, S.U.A., Israel -concerte, spectacole G) Dizidenţe Adventiştii reformişti (în România – Gh. Catană, în Ardeal) „Profetul” Satmari din Piatra Neamţ – „familii edenice”

Bibliografie: Armour, Michael D., Ph.D., Un ghid al Bibliei pentru începători, Ed. Charta, Sf. Gheorghe, 2000, Bunaciu, Ioan (bap.), Istoria răspândirii credinţei baptiste, Ed. Univ. din Buc., Călugăreanu M., Adventismul şi dreapta credinţă, Tip. Mân. Neamţu, 1924, Chirică, pr. Petru, Feriţi-vă de adventişti, evanghelişti, baptişti şi milenişti, Tipografia cooperativă, Iaşi, 1930, Dan Paul (bap.), Adevărul despre mişcarea adventistă, Ed. Alfa-Omega, Bucureşti, 2002, David, Diac. Prof. Dr. Petre I., Misiunea creştină astăzi. Neoprotestanţi vechi şi noi. Secte religioase şi grupări anarhice, în G.B., An L (1992), Nr. 1-3; Deheleanu, pr. Petre, Manual de Sectologie, Arad, 1948, Idem, Glossolalia sau vorbirea în limbi ca dar harismatic, Ed. Ep. Aradului,1949, Felea, pr. Ilarion, Ereticii şi rătăcirile lor doctrinare, Ed. România creştină, Buc., 1999, Heijkoop Henk L.(ev.), Scrisori către tineri, G.B.V., Dillenburg, 1991; Ilie, arh. Cleopa, Călăuza în credinţa ortodoxă, Ed. Ep. Romanului, 2000, Menzies W., Horton S. (pent.), Doctrine biblice. O perspectivă penticostală, Ed. Life Publishers, Oradea, 1999, Moise Antal, Doctrina şi misiunea baptistă din perspectiva ortodoxă, Braşov, 2004; Moldovan, Aron, Doctrine biblice, Centrul adventist de resurse şi documentare, Cernica, 2004, Moldovan, Vilhelm, Manualul doctrinelor biblice A.Z.Ş., Ed. Viaţă şi Sănătate, Buc., 1992, Panaghiotidi, P., Rătăcirea penticostalilor, ed. Orthodoxos Kypseli, 1993, Popovici, Petru (ev.), Eşti sigur?, Ed. Liga Bibliei, Buc., 2004; Pyle, dr. Larry (bap.), Stop mersului la biserică! Modelul de a fi Biserica lui Hristos, Ed. Shalom, Oradea, 2002; Simeon, pr. Adrian, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, Smith, Uriah (adv.), Explicaţia profeţiilor lui Daniel şi Apocalipsa, f. ed. şi loc, 2001, Tache, Sterea, Credinţă şi misiune, Ed. Sf. Arhiep. Buc., 1999, Ţon, Iosif (bap.), Să ne cunoaştem crezul, 1998, Weber, Max, Les sectes protestantes et l’esprit du capitalisme, Ed. Flammarion, Paris, 2000; White, Ellen G. (adv.), Hristos, lumina lumii, Ed. Viaţă şi sănătate, Buc., 2002, (sau, mai aproape de titlul original: Idem, Tragedia veacurilor, Ed. Viaţă şi sănătate, 1981), Idem, Calea către Hristos, Ed. Prisma, Tg. Mureş, 1999. NOI CULTE ȘI MIŞCĂRI DIZIDENTE ÎN LUMEA NEOPROTESTANTĂ 5) ADVENTIŞTII REFORMIŞTI Dizidenţă în cadrul Cultului Adventist de ziua a şaptea

Hellen White – „spiritul profetic” – şi-a ales 12 femei profetese. Între ele se impune Margaret Rowen din Los Angeles. Ea pretinde că White i-a descoperit noi secrete: refuzul înrolării în armată pentru păstrarea eternei păci, inutilitatea căsătoriei, interzicerea consumului de carne. Cultura este de la Antihrist. Se păstrează, evident, cinstirea sabatului. Prezenţi în Europa: Germania şi România (un sas – Kramer) Există la umbra Cultului Adventist de Ziua a Şaptea; difuzează broşuri: Solul misionar şi Păzitorul adevărului. Sunt demascaţi de Petre Paulini, în cartea sa Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi. Folosesc multe din scrierile lui White; adesea sunt confundaţi cu adventiştii de ziua a şaptea. Mai nou, promovează regimul lacto-vegetarian prin publicaţii, cărţi şi reţele de magazine „naturiste” de tip „Plafar”. Bibliografie: Nicolici, D., Adventiştii de ziua a şaptea şi Mişcarea de Reformaţiune, Ed. Păzitorul Adevărului, 1933. 6) MARTORII LUI IEHOVA Alte denumiri: studenţi în Biblie, milenişti, russellişti. a) Istoric Fondator: Charles Taze Russell – presbiterian de nuanţă pietistă, apoi adventist. Bogat, călătoreşte la Locurile Sfinte şi-şi sistematizează primele idei doctrinare: iminenţa sfârşitului lumii, inexistenţa iadului, conceptul de Armaghedon, mileniul. Strânge, în 1872, primii „studenţi în Biblie”. Acordă o mare importanţă V.T. Specificul acestei grupări: predilecţia pentru calcule ale Parusiei. Exemple: 1874 – primul eşec, dar şi prima „consolare”: „Hristos vine ca un fur”. 1875 – de la 625 î. Hr. – anul robiei şi ultimul jubileu, se adaugă 50 de jubilee (2500 de ani), pentru a se ajunge la Mileniu – Marele Jubileu. 1878 – înviază şi apostolii, la 3 ani şi ½ de la venirea „în duh”

1914 – o nouă venire „pe nori”, Hristos îşi strânge aleşii (144.000) cu care va guverna din cer peste paradisul pământesc. Această lucrare continuă şi astăzi, iar încheierea ei este iminentă. Calculele pt. acest an se bazează pe textul Apoc. 12, 6-14 – echivalenţa între 1260 de zile şi sintagma: o vreme, vremuri şi jumătate de vreme. Forţând lucrurile (considerând pluralul vremuri ca dual), iehoviştii adună: 3 timpuri şi ½, care trebuie socotite în cele 1260 de zile, rezultând un timp = 360 de zile. 7 timpuri = 360x7=2520 zile (606 î.Hr. – 1914 d.Hr.). 1925 – noul lider, Rutherford, afirmă: „starea de lucruri a lui Satan diavolul se va termina până cel mai târziu la 31 decembrie 1925”. Calcul: primul jubileu al lui Moise a avut loc în 1575 î.Hr. Adunând 70 de jubilee (3500 de ani) rezultă anul 1925. 1975 – propus de un alt lider, N.H. Knorr. Calcul: de la facerea lumii până în 1975 sunt fix 6000 de ani (cele 6 zile ale creaţiei), care se continuă cu odihna milenistă (ziua a 7-a). 2000 – îi fascinează pe iehoviştii de rând; capii, însă, sunt reţinuţi. După atâtea eşecuri, preferă o variantă ambiguă : sfârşitul lumii va veni până la trecerea generaţiei aflată în viaţă în 1914, anul venirii lui Hristos pe nori. De la apariţia lor, iehoviştilor le sunt interzise manifestările, datorită orientărilor lor antisociale şi antinaţionale. Rutherford şi alţi lideri au fost închişi între 1916-1919, datorită îndemnurilor antimilitare. Vor interpreta acest fapt ca pe o împlinire a profeţiei apocaliptice a martorilor credincioşi, care vor învia după 3 zile şi ½ (Apoc.11,11). B) Doctrina -numele lui Dumnezeu – Iehova – prezent în traducerea lor eretică a Bibliei (New World Translation) de 7210 ori -nu cred în Sf. Treime -Hristos e „cel mai mare om care a trăit vreodată”. Anterior întrupării, dar şi după aceasta, e confundat cu Arhanghelul Mihail -Duhul Sfânt – energie impersonală -calculează parusia, evidenţiază „semnele” ei, susţin frenetic mileniul – împărăţie pământească de 1000 de ani -nu cred în suflet, nici în iad şi chinuri -învierea aleşilor „din memoria divină”

-împărţirea celor mântuiţi în clase: 144.000 de „martori” vor guverna în cer cu Hristos, restul pe pământ -citesc şi interpretează Biblia asiduu, în special cărţile Daniel şi Apocalipsa, cu descrieri terifiante: Armaghedonul – război final între bine şi rău -nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinţii, moaştele -neagă crucea; afirmă că Hristos a fost răstignit pe un par -nu au sărbători şi sunt foarte ostili atât celor creştine (Paşte, Crăciun), cât şi celor laice -nu au Sf. Taine -prozelitismul – cerinţă expresă; ridicat la rang de dogmă C) Practici ce contravin moralei creştine -interzicerea transfuziilor, a altor tratamente medicale, vaccinuri, transplanturi -refuzul apărării patriei: guvernarea mondială – „regatul lui Iehova”, nerespectarea drapelelor, imnelor, refuzul exercitării dreptului la vot; -izolarea socială, refuzul contactelor cu „nemartorii” în afara întâlnirilor prozelitiste -acuzaţii de posedare demonică a tuturor organizaţiilor religioase, sociale, politice, naţionale şi internaţionale D) În România -ardeleanul Ioan B. Sima, întors din S.U.A. în 1920 – primul promotor; în 1927 îşi dă seama de rătăcirea milenistă -preiau organizaţia ungurii Kiss şi Szabo -interzişi între 1927-1944 şi 1948-1989 -încearcă să organizeze un congres mondial la Bucureşti în 1996 – respins -recunoscuţi drept cult în 2000 E) Prozelitism -în familie şi societate – vizite celebre pentru studii „gratuite” ale Bibliei la domiciliu

-unele semnale de violenţă, prectici imorale -revistele cu cel mai mare tiraj de pe glob: Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, broşuri, pliante, cărţi -cartea: Să aducem argumente din Scripturi – manual de prozelitism -congrese megalomanice pe stadioane -sistemul educaţional: şcoli particulare, forme de grupare impuse, respingerea internatelor şcolare -restricţii: T.V., P.C. (pentru membri); folosirea lor pt. publicitate F) Cult - 5 adunări /săptămână, dedicate pregătirii activităţilor prozelitiste: Întrunirea de serviciu, Şcoala de minister teocratic, Întrunirea publică, Studiul Turnului de veghere, Studiul de carte -clădiri: „Sălile Regatului” -congrese -prozelitism normat: rapoarte de teren -nunta, înmormântarea – prilejuri prozelitiste -„comemorarea morţii lui Isus” – întâlnire anuală cu un numeros public -botez în piscine, la congrese - recunoaşterea drept cult religios – tendinţă de autodeterminare, stârneşte mânia unor aripi extremiste (ex.: dizidenţa Asociaţia Credinţa Adevărată a Martorilor lui Iehova din România – cu sediul la Cluj, care reproşează, în principal, organizaţiei-mamă, tocmai acest tip de colaboraţionism cu statul „satanizat”). Bibliografie: Scrieri despre Martorii lui Iehova: Pr. dr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului Martorilor lui Iehova, Ed. Insei Print, Buc., 2005, Idem, Martorii lui Iehova – sunt ei creştini?, Ed. România creştină, Buc., 1999; Mureşan, Lect. Dr. Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiționale europene față de prozelitismul advent, Ed. Univ. Buc., 2007, Idem, Martorii lui Iehova pe calea instituţionalizării. Problema adaptării unui discurs sectar, AFTOUB 3 (20032004), p. 555-573.

Cărţi iehoviste apărute în româneşte (editor: Societatea Watch Tower): Tu poţi trăi întotdeauna în paradis pe pământ(1986), Cunoştinţa care conduce la viaţa veşnică (1995), Să vină regatul tău!, Tinerii se întreabă: răspunsuri practice (1993), Să aducem argumente din Scripturi (1989), Cum a apărut viaţa, prin evoluţie sau prin creaţie? (1988), Să ne apropiem de Iehova (2002), Cel mai mare OM care a trăit vreodată (1995), Securitate mondială sub domnia „Prinţului Păcii” (1990), Ce ne învaţă în realitate Biblia? (2005), Să acordăm atenţie profeţiei lui Daniel!(1999), Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu sau al oamenilor? (1991), Există un Creator care se interesează de voi? (1998), Profeţia lui Isaia – lumină pentru întreaga omenire (vol. 1-2, 2000), Cartea mea cu relatări biblice (pt. copii, 1983), Apocalipsul – grandiosul său apogeu este aproape! (1991). Biblia iehovistă: Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi. Noul Testament: Scripturile greceşti creştine.

Analiză misionară Elemente de ontologie a religiei: Adorare, preacinstire, cinstire

Maica Domnului Învăţătura ortodoxă conferă Maicii Domnului patru atribute esenţiale: 1.Născătoare de Dumnezeu, 2.Pururea Fecioară, 3.Rugătoare neîncetată 4.Mijlocitoare permanentă (şi făcătoare de minuni). Pentru aceasta, cultul acordat ei este de supravenerare ; este Maică a Bisericii (Maica lui Hristos – Capul ei nevăzut). I s-au închinat praznice şi sărbători. Primul imn acatist a fost închinat Maicii Domnului, fiind alcătuit de Serghie al Constantinopolului. Încă din vechime, cu privire la Maica Domnului, au existat erezii: Nestorie o considera „născătoare de om” sau, cel mult, „de Hristos”. A fost combătut de Sf. Chiril al Alexandriei (Sin. III ec., Efes, 431). În Biserica Apuseană există exagerări în privinţa Maicii Domnului: 1. Imaculata Concepţie – care provine din teoria lor, cum că Fiul nu şi-a însuşit toată firea omenească, pe care nu o restaurează ontologic, ci oferă, prin jertfa Sa, simplă satisfacţie Tatălui. Maica Domnului devine un fel de zeitate feminină : este reprezentată singură, fără Fiu 2. Înălţarea Maicii Domnului cu trupul la cer: promovează o egalitate cu Fiul. Cultul Maicii Domnului este mult

amplificat în Biserica Apuseană. 3. Dreptul Iosif este reprezentat ca un tânăr afectiv. 4. Există şi conceptul de Sfântă Familie. Toate acestea au dus la dezvoltarea unei aversiuni declarate în lumea neoprotestantă şi sectară, contra Maicii Domnului. 1. Afirmaţie eretică: Iisus nu i-a dat importanţă Maicii Sale, ci chiar a nesocotit-o: “Mama mea şi fraţii mei sunt cei ce ascultă cuvântul Meu” ( Mt. 12, 47-50 ). 1. Învăţătura ortodoxă: Textul se referă la predica Mântuitorului, nicidecum la cinstirea Maicii Domnului. Hristos arată importanţa predicii sale şi împlinirea ei faptică. Vedem legătura fiinţială între Hristos – Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi acei oameni care-şi doresc să-I împlinească voia şi să intre în comuniune cu El. 2. Afirmaţie eretică: Iisus se adresează Maicii Sale cu expresia « femeie », de unde rezultă faptul că a fost căsătorită, deci nu e « pururea fecioară ». 2. Învăţătura ortodoxă: În limba ebraică, expresia “işah - femeie” poate denumi ambele sensuri, de femeie şi fecioară, exemplu: “Dumnezeu a zidit bărbat şi femeie” ( Fc. 2, 22-23 ); “Duşmănie voi pune între tine şi femeie” ( Fc. 3, 15 ); îngerii îi zic Maicii Domnului, femeie ( In. 20, 13 ). Gavriil o numeşte : “Binecuvântată între femei” (Lc. 1, 28 ). Nu poate rezulta de aici decât că această expresie era un mod demn de adresare. Textele biblice sunt clare: “Ea nu a ştiut de bărbat” ( Lc. 1, 31-35 ), Duhul Sfânt a „umbrit-o”. Confuzia o creează catolicii, întrucât îl reprezintă pe Iosif tânăr. Din textele Is. 7,14 şi Iez. 44, 1-2, reiese pururea fecioria Maicii Domnului. 3. Afirmaţie eretică: Maica Domnului nu mijloceşte. “Nu există alt mijlocitor între om şi Dumnezeu , decât omul Iisus Hristos” ( 1 Tim. 2, 5 ) 3. Învăţătura ortodoxă: Aşa este. Hristos este Mijlocitorul în sens de Izbăvitor, Răscumpărător. Nimeni altcineva nu ar fi putut ridica neamul omenesc căzut. Maica Domnului nu-L înlocuieşte pe Dumnezeu. Ea poate însă să mijlocească anumite cereri ale noastre către Fiul ei şi Dumnezeu, prin rugăciune. Exemplu de rugăciune este femeia cananeiancă ( Mt. 15, 28 ), în urma rugăciunii ei stăruitoare, Hristos îi împlineşte cererea. Maica Domnului este, la rândul ei, rugătoare. Trebuie, însă, respinse exagerările legate de Maica Domnului; statui, apariţii, icoane reprezentând pe Maica Domnului singură.

4. Concepţie eretică: « Fraţii Domnului ». Iisus a mai avut fraţi : I. Fraţii ar fi putut rezulta din relaţia lui Iosif cu Maria. Hristos este întâiul născut ( Mt. 1, 25; Lc. 2, 7 ) – citatele sunt din Bibliile sectare, pentru că normal este „Unul Născut”. Oricum, şi sintagma întâiul născut nu înseamnă că ar mai fi fost şi alţii după el, ci arată starea lui Hristos de moştenitor al firii umane în mod plenar. II. În urma relaţiei Fecioarei Maria cu alt sau alţi bărbaţi după moartea lui Iosif sau a lui Iosif cu altă femeie înainte de logodna cu Fecioara Maria. Învăţătura ortodoxă: Textele invocate sunt : Mt. 12, 46-48 şi 13, 55-56 şi Mc. 6, 3. Aceste texte vorbesc de fraţii şi surorile Domnului, numiţi fiind aceşti fraţi: Iosif, Iacov, Simeon şi Iuda. Textul de la Marcu chiar îl numeşte pe Hristos Fiul Mariei fără a-l aminti pe dreptul Iosif. Cuvântul frate ( ah- în ebr.; adelfos – în gr. ) este o expresie generală şi înseamnă rudă, nepot, văr, neam sau, prin extensie, frate de rugăciune, de suferinţă, de muncă. Sectanţii înşişi îşi zic « fraţi » şi « surori ». Un alt exemplu : Avraam îl numeşte pe Lot, frate ( Fc. 13, 8 ), ca mai apoi să arate că era nepotul său ( fiul fratelui său ) ( Fc. 14, 12). „Fraţii” pomeniţi se socotesc faţă de Hristos, slujitori şi robi ( Iacov 1, 1 şi Iuda 1 ). Iuda chiar îşi zice: “Rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov”, nicidecum frate al Domnului. Se cunosc mai multe Marii între mironosiţe, exemplu: Mt. 27, 55-56; Mc. 15, 40; Lc. 24, 10. Una dintre ele, mama lui Iacov şi a lui Iosif-Iosie, este confundată de secte cu Maica Domnului, însă misterul se dezleagă în Evanghelia după Ioan ( 19, 25 ). Aici sunt prezentate, în mod explicit, cele 3 Marii: Maica Domnului; Maria lui Cleopa ( sora sa şi mamă a lui Iacov şi Iosif-Iosie ) şi Maria Magdalena. Dar nici Maica Domnului şi Maria lui Cleopa nu erau surori, ci, cel mai probabil, verişoare, de unde reiese că « fraţii » pomeniţi sunt verişori de gradul II cu Hristos. 5. Traducere eretică: Mt. 1, 20 – din bibliile sectare şi Biblia Cornilescu: “Nu te teme Iosife a o lua pe Maria, nevasta ta”, “ Iosif bărbatul ei era un om neprihănit”. Sectanţii nu vor să folosească termenul de “logodnic” şi “logodnică”, acreditând ideea unei căsătorii între ei, cel puţin ulterioară naşterii lui Hristos. 5. Învăţătura ortodoxă: Naşterea lui Hristos n-a fost urmarea unui act biologic, ci unul supranatural (o minune). Iosif voia să o repudieze pe Maica Domnului, dar este sfătuit de înger să o ocrotească. Aşa -zisa nuntă dintre Iosif şi Maria nu figurează în Biblie. Acest eveniment,

dacă ar fi avut loc, nu ar fi putut scăpa vigilenţei evangheliştilor. Iosif, după ce îşi îndeplineşte rolul său de ocrotitor discret, nu mai apare în relatările biblice (probabil murise – ceea ce confirmă faptul că între el şi Fecioara Maria era o mare diferenţă de vârstă). Interesant este de analizat şi episodul venirii lui Hristos la Templu la 12 ani: “Iată tatăl tău şi eu te-am căutat îngrijoraţi” – a spus Fecioara Maria. El a zis către ei: “De ce să mă căutaţi: oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” ( Lc. 2, 48-49 ). Copil fiind, Hristos arată că nu Iosif este tatăl Lui, ci este conştient că este Fiul lui Dumnezeu. În plus, cu acest prilej nu apar deloc aici celebrii „fraţi” ai lui Hristos : L-au căutat printre rude şi cunoscuţi ( Lc. 2, 44 ). Nimic despre fraţi şi surori. 6. Acuzaţie: Ne acuză ( sectanţii ) că avem o mariologie exagerată şi noi ortodocşii, în sensul că sărbătorile Maicii Domnului se bazează pe texte apocrife şi nu pe Biblie. 6. Învăţătura ortodoxă: “la Intrarea în Biserică” – se sărbătoreşte confirmarea sfinţeniei ei; “Naşterea” – reprezintă apariţia ei ca persoană sfântă, potrivită Întrupării Fiului; “Adormirea” - reprezintă naşterea ei ca mamă sfântă a tuturor în ceruri; “Acoperământul” – aminteşte de minunile săvârşite de Maica Domnului. 7. Afirmaţie eretică: Iosif n-a cunoscut-o pe Maria „până ce” l-a născut pe Fiul său, unul născut ( Mt. 1, 25 ). După aceea însă « a cunoscut-o », zic sectele. 7. Învăţătura ortodoxă: A cunoscut faptul că era aleasă pentru

a-L naşte în chip supranatural

pe Fiul lui Dumnezeu. Din context, vedem că Iosif abia se trezise din vis şi a hotărât să împlinească porunca îngerului, dar era neîncrezător în faptul că Maria ar fi aleasă. În nici un caz nu putem accepta o « cunoaştere » în sens fizic, iar dacă totuşi privim lucrurile din această perspectivă, nu putem demonstra nicicum faptul că Iosif ar fi cunoscut-o pe Maria după naşterea lui Hristos în acest mod. Există mai multe temeiuri biblice, de unde se deduce că expresia “până ce” îşi extinde efectul practic şi după momentul respectiv, chiar se permanentizează ( Şezi de-a dreapta Mea până ce-i voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale – Psalmul 109,1, Matei 22,44 ). În concluzie, când femeia din popor exclamă: « Fericit este pântecele care te-a purtat… », Hristos o aprobă : “Aşa este”, iar apoi continuă ideea, fericindu-i pe toţi care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu, după cum făcuse şi Maica sa. Sectele elimină aprobarea Mântuitorului “Aşa este” din Bibliile lor, lăsând doar partea finală în textul lor.

Cinstirea Sfinţilor şi îngerilor

Temeiuri ale învăţăturii ortodoxe: Sfinţii vor judeca lumea şi chiar pe îngeri ( I Cor. 6, 2 ). Ei sunt prietenii lui Dumnezeu ( In., 15, 14) casnicii săi ( Ef. 2, 19 ), judecătorii lumii ( Mt. 19, 28 ). 1. Afirmaţie eretică: Minunile au existat doar în epoca apostolică. Acestea, după textul « profetic » 1 Cor 13, 8 –13 au încetat de mult. Nu există sfinţi şi îngeri făcători de minuni. Acestea sunt invenţii, exagerări, preluări de texte apocrife etc. 1. Învăţătura ortodoxă: Nu avem nici o bază logică spre a limita în timp facerea de minuni, atâta vreme cât acestea s-au petrecut în toată istoria Vechiului Testament şi Noului Testament ( Moise, Ilie, Petru, Pavel etc. ). Textul invocat se lămureşte analizând versetul 10 : “Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte se va desfiinţa”. Minunile restaurează “ceea ce este în parte”, în sensul desăvârşirii, deci ele vor înceta numai în împărăţia cerurilor, unde totul va fi minunat, desăvârşit. 2. Afirmaţie eretică: Sfinţii sunt morţi, fără cunoştinţă, întrucât sufletul omului moare. 2. Învăţătura ortodoxă: “Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii” ( Mc. 12, 27 ). Avem şi pilda bogatului şi săracului Lazăr ( Lc. 16 ). Sectanţii au decretat moartea sfinţilor pentru a se auto-proclama ei înşişi « sfinţi » şi « aleşi ». 3. Afirmaţie eretică: Sfinţii nu mijlocesc. Numai Hristos este mijlocitor între Dumnezeu şi om ( 1 Tim. 2, 5 ). 3. Învăţătura ortodoxă: Aşa este. Hristos este mijlocitor în sens de Izbăvitor, Răscumpărător. Nimeni altcineva nu ar fi putut ridica neamul omenesc căzut. Hristos nu poate fi înlocuit cu îngerii şi sfinţii, însă aceştia pot mijloci anumite cereri ale noastre către Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Se cuvine a se arăta şi exagerarea papală, a interpunerii ca mijlocitor a Vicarului, (papa, considerat sfânt încă din viaţă), care poate atribui indulgenţe.

4. Afirmaţie eretică: Sfinţii refuză să fie mijlocitori (Avraam şi bogatul din iad : Luca 16, 2431). 4. Învăţătura ortodoxă : Sfinţii nu pot schimba pedeapsa sau răsplata cuvenite pentru faptele săvârşite în viaţă. Oamenii trebuie să se ghideze după lege şi profeţi (Luca 16,31). Biserica ne cere să ne rugăm unii pentru alţii (I Ioan 5,14), atâta timp cât trăim ; după moarte, pocăinţa nu mai este posibilă, întrucât alegerea răului a fost o acţiune deliberată pentru cei păcătoşi. Lor li se respectă libertatea. 5. Interpretare eretică: Cel ce nădăjduieşte salvarea de la oameni cade sub blestem şi se îndepărtează de Domnul (cf. Ieremia 17,5). 5. Învăţătura ortodoxă : Sfinţii şi îngerii nu sunt nişte stăpâni, ci slugi credincioase în mâna lui Dumnezeu (Ps. 90,11). Ei pun în practică poruncile lui Dumnezeu, nu sunt creatori de noi învăţături sau noi religii, aşa cum fac sectele. După trăirea în Hristos, există mai multe trepte ale sfinţeniei (Efeseni 4,7, I Cor.12,4, Rom. 12,6). 6. Afirmaţie eretică: Îngerii şi sfinţii resping închinarea : lui Hristos să te închini (Apocalipsa 19,10 ; 22,8-9). Petru a zis : « şi eu sunt om » (Fapte 10, 26), Pavel şi Barnaba au refuzat închinarea (Fapte 14,15). 6. Învăţătura ortodoxă : Este confuzia clasică între adorare şi cinstire-venerare. Nici îngerii, nici sfinţii nu-L înlocuiesc pe Dumnezeu. Lumea antică păgână îi considera zei (Zeus şi Hermes) şi dorea să le aducă jertfe, în urma copleşitoarelor minuni săvârşite. 7. Afirmaţie eretică : Închinarea la sfinţi şi îngeri Îl înjoseşte pe Dumnezeu, este o jignire adusă Domnului, este idolatrie : Isaia 42,8 : Eu sunt Domnul şi Acesta este numele Meu. Nu voi da nimănui slava Mea…(confuzie : slavă=adorare, #cinstire). Ieşire 20,5 : Eu, Domnul Dumnezeu tău, sunt un Dumnezeu zelos (în traducerea proastă a sectelor : gelos – nici vorbă de aşa ceva !). Matei 4, 10 : Scris este : Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi Lui să-I slujeşti. 7. Învăţătura ortodoxă : Închinarea şi slujirea se cuvin lui Dumnezeu ca forme ale cultului de adorare. Cinstirea sfinţilor, chiar dacă presupune un cult aparte, nu impietează cu nimic adorarea lui Dumnezeu, pentru că, prin mijlocirea sfinţilor, este slăvit Dumnezeu. Texte favorabile:

Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui (Ps. 150,1) Cel ce primeşte pe cel drept, răsplată de drept va lua (Matei 10,41) Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40) Dumnezeu îi face pe sfinţi pară de foc şi pe îngeri duhuri lucrătoare (Ps. 103,5) Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8-9). Rugăciunile sfinţilor şi îngerilor sunt ca tămâia înaintea tronului ceresc (Apoc. 5,8). Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iacov 5, 16). Iată noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul (Iacov 5,11). Fraţilor, faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi (Filipeni 3,17) În plus: înjosirea lui Dumnezeu se face când Îl consideră cineva idee, Îl confundă cu idolii sau cu natura. Dumnezeu nu se confundă cu zidirea. Adorarea Lui este permanentă, în timp ce venerarea este limitată în timp; prin venerare se aduce tot adorare lui Dumnezeu.

Cinstirea Sfintelor Icoane

Temeiuri : -

întruparea Fiului lui Dumnezeu – icoana Tatălui (Col. 1, 15)

-

existenţa icoanelor-eveniment (prăznicarele)

-

icoanelor li se acordă cinstire, nu adorare

-

cinstirea are caracter personal, nu material.

1. Practică eretică : Sectanţii au tradus (ex. trad. Cornilescu) în loc de « chipuri cioplite », icoane (Ps. 97,7, Ieşire 20,4, Levitic 26,1, Deut. 5,8, Fapte 17, 29). Se face referire directă la porunca a doua din Decalog. 1. Învăţătura ortodoxă : Sfânta Scriptură ne descoperă icoana lui Dumnezeu, Care şade pe heruvimi (Ps. 80,1) şi e înconjurat de heruvimi şi serafimi (Apoc.1,4). Aşadar, încă din timpul Vechiului Testament se cere realizarea unor imagini sfinte : heruvimii de aur, pe Chivotul Legii şi în Templu. Textul de la Ieşire 20,4 se referă la idoli făcuţi de mâini omeneşti, care să înlocuiască închinarea destinată adevăratului Dumnezeu. În Templu, unde se găseau « heruvimii măririi », se aduceau jertfe, se cântau imne de laudă şi se executau tămâieri, aprinderi de candele, plecăciuni etc. În profeţii, imaginile (icoanele) converg spre viziunea mesianică : Mielul (Isaia 53,7), Semnul crucii – semnul Fiului Omului (Matei 24,30). Mântuitorul respectă Templul şi, implicit, podoabele lui (Matei 21,13 – alungarea vânzătorilor). La rândul lor, apostolii îl respectă : Sf. Pavel : M-am dus să mă închin la Templu... (F.A. 24,11). 2. Afirmaţie eretică : Icoanele realizate artistic, din metale preţioase, contrazic spusele Bibliei : « Nu trebuie să credem că Dumnezeu este asemenea aurului sau argintului » (F.A. 17, 29). 2. Învăţătura ortodoxă : Aici nu e vorba de icoane, ci de cei ce realizau idoli – zei din metale preţioase, adevărate minciuni, iluzii deşarte. Icoana ortodoxă înfăţişează chipuri reale, nu creaţii noi sau persoane fanteziste. 3. Afirmaţie eretică : Noul Testament l-a desfiinţat pe cel vechi, deci şi « chipurile de heruvimi » nu mai corespund noii credinţe. 3. Învăţătura ortodoxă : Sf. Ap. Pavel le arată evreilor că au părăsit rostul cel dintâi, adică icoana, şi respectă heruvimii ca pe o simplă operă de artă. În plus, Hristos a desfiinţat legea ceremonială iudaică întrucât a împlinit-o prin jertfa Sa : Evr. 9, 12- El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi Sângele Său şi a dobândit o veşnică răscumpărare... Mt. 5, 17: “N-am venit sã stric Legea, ci s-o împlinesc”.

4. Afirmaţie eretică: Idolii şi icoanele sunt simple obiecte materiale fãrã putere, iar Dumnezeu îi osândeşte pe cei ce nãdãjduiesc în ele - Ps. 134, 15-18. 4. Învăţătura ortodoxă: Textul vorbeşte de “idolii oamenilor”, care sunt “argint şi aur, lucrare făcută de mâini omeneşti – au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd”. Aceşti idoli nu au nimic în comun cu icoanele. Idolul nu era reprezentat, ci reprezenta el însuşi o zeitate fantezistã – devenit obiect cultic în religiile naturiste. Din pãcate constatãm cã punctul de plecare al opoziţiei sectare faţã de icoane îl constituie şi unele exagerãri practicate de Biserica Catolicã (statuile) dar şi de Biserica Ortodoxã (tendinţe de adorare a icoanelor “făcătoare de minuni”, a “buştenilor” miraculoşi cu cruci etc.). 5. Afirmaţie eretică : Nu se poate zugrãvi chipul lui Dumnezeu, pentru cã acesta nu a fost vãzut niciodatã (« Nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască »-Ieşire 33,20). De aici rezultã cã icoana este un fals. Sectarii aduc ca argumente urmãtoarele texte: In. 1, 18; I In. 4, 12; I Tim. 6, 16; Ieş. 33, 20. Din aceste texte reiese cã omul nu poate vedea chipul lui Dumnezeu. 5. Învăţătura ortodoxă : Rãspuns: Nu se poate vedea niciodatã fiinţa lui Dumnezeu (ousia), ci doar faptele revelate. La fel, se pot zugrãvi minunile sfinţilor. Din primul text amintit (In 1, 18 : “Pe Dumnezeu nimeni nu l-a vãzut niciodatã ; Fiul Cel Unul Născut, care este în sânul Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”) vedem referirea la ousia divinã. Existã exagerãri în reprezentarea grafică a Sfintei Treimi, mai ales în pictarea lui Dumnezeu Tatãl (ca bătrân). Se acceptă doar pictarea teofaniei de la Mamvri. 6. Afirmaţie eretică : Pãgânii au schimbat mãrirea lui Dumnezeu celui nestricãcios cu asemãnarea chipului omului celui stricãcios ( Rm. 1, 23 ). 6. Învăţătura ortodoxă : Citatul este trunchiat, în acest verset se spune, în continuare: “ în chipul pãsãrilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” , iar contextul de la versetul 25 aratã cã au “slujit fãpturii în locul Fãcãtorului” . 7. Afirmaţie eretică : Închinãtorii la icoane vor fi aruncaţi în iezerul cel de foc care arde cu pucioasã ( Ap. 13, 14; 19, 20 ). 7. Învăţătura ortodoxă : Adventiştii folosesc cu precãdere texte din Apocalipsã şi profeţia lui Daniel. Citatele redate se referã la “chipul fiarei” şi la închinătorii lui. Iar dacã în icoane

apar şi reprezentãri ale unor persoane negative (exemplu: diavolul), acestora nu li se acordã închinare. 8. Afirmaţie eretică : Dacã icoana l-ar reprezenta pe Dumnezeu, ar fi pedepsiţi cei ce distrug icoane şi le urãsc. 8. Învăţătura ortodoxă : Icoana nu este întruparea celui reprezentat şi nu-L înlocuieşte pe Dumnezeu. Icoanele pot fi distruse de vrãjmaşii ispitiţi de diavol. ( Mt. 4, 9-11 ). 9. Afirmaţie eretică : Icoana nu poate fi mijlocitoare între om şi Dumnezeu. I Tim. 2, 5-6: “ Este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” – Hristos. F.A. 4, 10-12: “Nu e alt nume sub cer dat oamenilor în care trebuie sã fim mântuiţi”. 9. Învăţătura ortodoxă : Icoana nu substituie pe Dumnezeu sau pe sfinţi. Hristos este Rãscumpãrãtorul, iar sfinţii se smeresc şi recunosc cã, prin Harul lui Dumnezeu, sunt ceea ce sunt ( Gal. 2, 21 ). Icoana care este sfinţitã primeşte acest har şi devine purtãtoare de har.

Cinstirea Sfinţitelor Moaşte

1. Afirmaţie eretică : Cinstirea moaştelor reprezintã idolatrie (Ieşire 20, 2-5). Cei morţi nu pot lãuda pe Domnul ( Ps. 87, 11 ). Numai cei vii vor lãuda pe Domnul ( Is. Sir. 17, 23 ). 1. Învăţătura ortodoxă : Nu facem confuzie între moaşte şi Dumnezeu. Moaştele sunt o dovadã a lucrãrii Harului lui Dumnezeu şi a faptelor bune în trupul Sfântului. În Vechiul Testament, Moise ia cu sine oasele lui Iosif din Egipt (Ieş. 13, 19). Oasele lui Elisei înviazã un mort ( IV Reg. 13, 20-21 ). În Noul Testament întâlnim multe texte care vorbesc de învieri din morţi fãcute de Mântuitorul Hristos, dar şi de Sfinţii Apostoli. Trupurile sunt socotite “ temple ale Sfântului Duh” ( I Cor. 3, 16-17 ). Simpla atingere de haine sau obiecte şi chiar umbra apostolilor – tămăduiau (Fapte 5, 15-16 ; 19, 11-12). Textele invocate de sectari mai suferã de un viciu: prezintã o situaţie din Vechiul Testament, când Mântuitorul Hristos nu se întrupase şi nu eram răscumpãraţi.

2. Afirmaţie eretică : Rãmãşiţele trebuie puse în mormânt ( Ecc. 12, 7 ). Dacã nu putrezeşte, trupul nu mai poate învia ( In. 12, 24; I Cor. 15, 35-42 ). Trebuie sã semene în stricãciune pentru a învia în nestricãciune (I Cor. 15, 50). 2. Învăţătura ortodoxă : Sfintele moaşte vor fi transformate, ca toate celelalte, la Înviere. Mântuitorul a înviat şi la fel au fost înviaţi alţi oameni, inclusiv dreptul Lazãr. “În casa Tatãlui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2 ). “Una este strãlucirea soarelui, alta a lunii şi alta a stelelor” (I Cor. 15, 41 ). 3. Justificare eretică : Cei ce se atingeau de cadavre deveneau necuraţi şi necesitau o curãţire specialã (Num. 19, 11-13; Lev. 21, 10-11). 3. Învăţătura ortodoxă : Moaştele sunt obiecte de tãmãduire, aşa cum mãrturiseşte istoria creştinã, nicidecum de necurãţie. În Vechiul Testament cadavrele erau necurate, deoarece se foloseau la vrãjitorie. 4. Afirmaţie eretică : Tãmãduirile se fac datoritã credinţei, nu moaştelor. Dacã acestea fac minuni, de ce nu primesc toţi, dupã ce se ating de ele, iertarea şi recãpãtarea sãnãtãţii? 4. Învăţătura ortodoxă : Este adevãrat, vindecãrile minunate se fac celor cu credinţã curatã, al cãror cuget este nepãtat (II Tim. 1, 3). Cei sãnãtoşi au nevoie de ajutor şi de iertare de pãcate. Mult poate rugãciunea sfântului trãitor (Iac. 5, 20 ). 5. Afirmaţie eretică: Moaştele sunt şarlatanii, bucãţi de oase de animale; obiectul de comerţ între Rãsãrit şi Apus, figurine de cearã sau mumii rezultate fie prin tehnici de îmbãlsãmare, fie provenind din locurile de conservare unde trupurile nu putrezesc, fie ca o consecinţã a hranei speciale a pustnicilor. 5. Învăţătura ortodoxă : Moaştele au fost verificate cu multã atenţie de cãtre Bisericã. În orice caz, lauda este a lui Dumnezeu, cinstirea se cuvine sfinţilor şi moaştelor. Nu cinstim mumificarea indiferent de cauzã, ci viaţa în trup, credinţa curatã, faptele bune, minunile, semnele, martirajul. Unele trupuri de sfinţi chiar au putrezit şi se cinstesc doar osemintele lor. Existã o dispoziţie a catolicilor de a reda înapoi anumite relicve furate în timp din Rãsãritul creştin ortodox.

Cinstirea de viaţă făcătoarei Cruci

1. Afirmaţie eretică : Cinstirea crucii e idolatrie (Ieşire 20, 2-5). 1. Învăţătura ortodoxă : Se confundã obiectul cãruia i se cuvine cinstire cu Cel Adorat. Lui Dumnezeu I se cuvine adorare. 2. Justificare eretică : Dacã se considerã şarpele de aramã o prefigurare a Crucii, Dumnezeu a oprit închinarea adusã acestuia (IV Reg. 18, 4 ). 2. Învăţătura ortodoxă : Şarpele de aramã a fãcut minuni prin puterea şi din porunca lui Dumnezeu, dar evreii au vrut sã-l divinizeze, sã–l idolatrizeze şi regele Iezechia a poruncit sã fie distrus. Şarpele a fost cinstit de oameni la necazurile unui singur popor, însã Sfânta Cruce a salvat întreaga omenire de pãcatul strãmoşesc. Şarpele de aramã a dispãrut, iar Crucea Domnului va rãmâne pânã la sfârşitul veacurilor, ca semn al Judecãţii de Apoi. 3. Afirmaţie eretică : Crucea este semnul blestemului, spânzurarea sau rãstignirea ( Deut. 21, 22; Gal. 3, 13 ). Învăţătura ortodoxă : Mântuitorul Iisus Hristos a suferit pentru pãcatul întregii omeniri, deşi era Fiul lui Dumnezeu (In. 19, 7), deci Sfânta Cruce este cinstitã pentru nevinovãţia Mântuitorului. Ea a fost sfinţitã de sânge nevinovat. 4. Afirmaţie eretică : Dacã ne închinãm lui Hristos, nu mai este cazul sã fie cinstitã Crucea. 4. Învăţătura ortodoxă : Mâtuitorul Hristos este adorat, cinstirea este altceva; şi în Vechiul Testament se cinsteau : şarpele de aramã, toiagul lui Aaron, sceptrul lui Moise, Tablele Legii, sabia şi praştia lui David, stejarul din Mamvri. 5. Interogaţie eretică : Dacã vã închinaţi Crucii, de ce nu vã închinaţi şi la celelalte obiecte de torturã sau chiar la cei care l-au rãstignit pe Hristos? 5. Învăţătura ortodoxă : Condamnarea a fost decisã de o hotãrâre judecãtoreascã pripitã, cu care Pilat nu a fost de accord ( Mt. 27, 24 ), cei vinovaţi de uciderea lui Hristos sunt cei care l-au condamnat, ei nu voiau mântuirea poporului, ci urmãreau interese de castã. Celelalte obiecte sunt de mai micã importanţã. Numai Sfânta Cruce a fãcut minuni.

6. Afirmaţie eretică : Dacã existã o închinare, sã fie doar pentru Crucea Domnului, nu pentru alte cruci. 6. Învăţătura ortodoxă : Crucile sunt confecţionate dupã modelul prim, sunt obiecte de cinstire, ne amintesc de evenimentul rãscumpãrãrii aduse de Hristos, ne atenţioneazã privind sfârşitul vieţii noastre şi Judecata de Apoi. Este adevãrat, de-a lungul timpului au existat şi unele exagerãri, de pildã: cruciadele, comerţul cu lemnul Crucii şi folosirea Crucii în semne heraldice, svastici, simboluri sataniste şi ale unor organizaţii teroriste de facturã religioasã (Ku Klux Klan). Nota Bene: Existã şi alte cruci care nu se confundã cu Sfânta Cruce (ex. : crucea Sf. Andrei). 7. Afirmaţie eretică : Sfânta Cruce trebuie cinstitã în inimã, nu în exterior. 7. Învăţătura ortodoxă : Istoria consemneazã descoperirea minunatã a Sfintei Cruci şi înãlţãrea ei de cãtre Sfânta Elena şi Sfântul Macarie, episcopul Ierusalimului la 14 septembrie 327. Cultul Sfintei Cruci presupune trei aspecte: a) unul spiritual ( Mc. 8, 34: Ia-ţi crucea şi urmeazã-mi...); b) unul material ( Mt. 27, 24 “ pe ea s-a vãrsat sânge nevinovat” ) c) semn distinctiv al creştinilor (Gal. 6, 24). 8. Afirmaţie eretică : Semnul Crucii nu trebuie fãcut, ne închinãm în duh şi în adevãr ( In. 4, 23-24 ). N-avem nevoie de slujirea mâinilor omeneşti ( F.A. 17, 25 ). E un blestem şi un obiect de necinste. 8. Învăţătura ortodoxă : Natura a fost fãcutã pentru om. Semnul Crucii exprimã dorinţa apartenenţei naturii noastre la opera de mântuire, destinatã tuturor ca rãscumpãrare, şi lãsatã în potenţã ca desãvârşire: “Facerea mâinilor lui o vesteşte tãria” – Ps. 18,1, deci gesturile dovedesc evlavie, bunã cuviinţã, lucrare spre slava Ziditorului. Mâinile sunt instrumentele Proniei, mişcãrile amintesc calea Crucii, urmarea Domnului împreunã cu metanii şi închinãciuni, iar prin numãr şi poziţia degetelor se asociazã cu învãţãtura despre Sfânta Treime. 9. Justificare eretică : Crucea a fost folositã pe scarã largã de religiile necreştine.

9. Învăţătura ortodoxă : Aceasta a fost o prefigurare legatã strict de semnul grafic în sine. Şi în Vechiul Testament apare prefigurarea crucii sub forma literei τ ( Iez. 9,4 ). Mântuitorul Hristos a indicat lucrarea crucii ( Mc. 8, 34 ) ca asumare personalã a jertfelniciei. 10. Afirmaţie eretică : În greaca clasicã cuvântul “stavros” putea însemna şi par, stâlp, de aceea noii cercetãtori şi arheologi ai Bibliei (iehoviştii) susţin cã Hristos a murit pe un par. 10. Învăţătura ortodoxă : Temeiul istoric: istoricii din toate timpurile au consemnat cã rãstignirea Domnului s-a fãcut pe o cruce şi nu pe un par. În epoca Mântuitorului avem de-a face cu greaca elenisticã, deci interpretarea în sensul limbii greceşti clasice este forţatã ; în epocã, rãstignirea se fãcea pe cruce. In. 20, 25: “ Dacã nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor...”. Exprimarea la plural arată că răstignirea s-a făcut pe o cruce, cu braţele întinse, străpunse de cuie separat. Dacă răstignirea s-ar fi făcut pe un par, cu mâinile deasupra capului, s-ar fi utilizat un singur piron pentru imobilizarea acestora.

CURS nr. 7: MIŞCĂRI MONDIALE ANTICREŞTINE ŞI MISTIC-SINCRETICE: FRANCMASONERIA ŞI NEW AGE 1. FRANCMASONERIA -organizaţie secretă pseudo-religioasă. -Etimologie: -masoneria = meseria de a face casă Domnului (Templu, Cort, Ziggurat, Locaş) – prezentă în toate religiile. -franc- /masoneria = masoneria franceză, devenită definitorie pentru gruparea în sine, datorită succesului avut în lupta cu Biserica şi monarhia.

Istoric: -se pierde în negura timpului; din totdeauna au existat organizaţii secrete, pseudoreligioase, care au vrut să deţină controlul în toate domeniile puterii (politic, militar, economic, religios, social). Un posibil început: Turnul Babel. -Organizarea reală, actuală, a masoneriei: Anglia, 1717 – scade zelul pentru a construi edificii religioase, iar breasla zidarilor liberi, condusă din umbră de predicatorii Desaguliers şi Anderson şi de arheologul Payne, îşi propune să „zidească un templu spiritual în inima omului, prin cultivarea a ceea ce este bun, nobil şi frumos”. Aşa a apărut masoneria albastră (engleză) sau Lojile Sf. Ioan. -Pătrunde în toată Europa, prin capete încoronate, nobili şi conducători religioşi, fiind, de multe ori, organizată din umbră de evrei, care nu au abandonat ideea mesianismului terestru şi au căutat să se infiltreze în toate structurile de putere pentru a-şi pune în aplicare planurile. Aşa se explică faptul că francmasoneria preia multe principii din Talmud, Cabală şi utilizează forme de magie. -1756 – evreul Ştefan Morin introduce în America cele 25 de grade ale francmasoneriei templierilor. -alt evreu, Iosef Balsamo, numit şi Cagliostro, înfiinţează francmasoneria coptică, incluzând şi femei. -fraţii evrei Bedarride din Avignon au înfiinţat francmasoneria Misraim, cu 90 de grade. -Francmasoneria are o contribuţie decisivă la declanşarea şi desfăşurarea revoluţiilor burgheze din Franţa şi Anglia, a celor de la 1848 şi a războiului din 1870, la desfiinţarea monarhiilor în Portugalia, Rusia, Spania (temporar), Franţa etc. Organizare -în loji – un fel de cluburi, conduse de venerabili, ajutaţi de consilii. Lojile se adună în Marea Lojă, condusă de Marele Maestru. -există un ritual de primire a novicelui în lojă; acesta e adus în templu legat la ochi şi i se pun înainte: globul pământesc, ghiveciul cu o floare, craniul, o carte deschisă, un dreptar (cumpănă, poloboc) şi un compas – simboluri ale naturii, ştiinţei şi dreptăţii. Templul se sprijină pe doi stâlpi, numiţi după model V.T., Iachim şi Boaz. Noul iniţiat depune un jurământ, luând asupra sa pedepse aspre în cazul divulgării vreunui secret.

-deziderat oficial: lucrează pentru întronarea în lume a celor 3 principii ale Revoluţiei franceze: libertate, egalitate, fraternitate. -Libertate – contra monarhiei (puterii politice) şi religiei => anarhişti -Egalitate – în privinţa proprietăţilor (iată originea comunismului!) -Fraternitate – propun realizarea unui stat în stat (stat deasupra statului) => împotrivirea faţă de sistemele de apărare sau aservirea lor Doctrina -nu există Dumnezeu. În mod impersonal, este recunoscută existenţa Marelui Arhitect al Universului (după gradul 25, Acesta primeşte alte numiri, precum: îngerul luminii, geniul muncii, spiritul focului, francmasoneria însăşi, natura însăşi sau Omul). Promovează lozinci precum: Război lui Dumnezeu! Război de moarte creştinismului! -Adam a fost cel dintâi francmason. -afirmă că-şi întemeiază principiile pe iubirea aproapelui, pe faptul de a nu face rău la nimeni etc. Organizare -la ora actuală, în lume sunt mai multe rituri, ca de pildă: scoţian, york, lojile albastre, Rotary Club etc. Membrii francmasoni ocupă diferite grade în ierarhiile lojilor (de regulă, sunt 33 de grade în total). În România -francmasoneria a fost în spatele unor mari evenimente istorice, precum: revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, Unirea de la 1918, frământările interbelice, bolşevismul, evenimentele din 1989. -1734 - italianul Chiaro înfiinţează primele loji la Galaţi şi Iaşi -1750 – francezul Louis Davin înfiinţează loji la Iaşi şi Bucureşti, apoi la Braşov, Sibiu, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc

-încă din 1744, Jean Louis Carra îl atrage în loja din Sibiu pe prinţul Al. Moruzzi, apoi pe Ioan Piuariu Molnar. -presupunerea de apartenenţă la francmasonerie planează asupra lui Horea (1784). -1848 – Loja celebră Dreptate – Frăţie din Bucureşti. -1866 – abdicarea lui Cuza, el însuşi mason. -1880 – ia fiinţă Marea Lojă Naţională din România (cu implicarea lui C.D.Gherea şi stârnind protestele lui M. Eminescu şi Melchisedec Ştefănescu). -1937 – o delegaţie a Marii Loji Naţionale, condusă de Ioan Pangal, a dat o declaraţie solemnă de autodizolvare în faţa patriarhului Miron Cristea. Nu s-a aplicat în realitate. -1940-1941 – prigonirea francmasoneriei de către legionari. -după al II-lea război mondial şi înţelegerea de la Yalta, structurile comuniste din România au fost înfiinţate de lideri masoni: Ana Pauker, Iosif Chişinevski, M. Sadoveanu (grad 33). -după 1989, se remarcă: Al Paleologu şi Dan Amedeu Lăzărescu. Actualul Mare Maestru se numeşte Eugen Ovidiu Chirovici. Strâns legată de francmasonerie este mişcarea sionistă mondială. Ea nu este recunoscută de evrei, nici de masoni, secte mozaice, ideologi cabalişti şi talmudişti. Totuşi, s-a semnalat existenţa ei prin publicarea, în 1923, a Protocoalelor înţelepţilor Sionului – în care sunt sintetizate mai multe principii ideologice, între care reţinem: Scopul scuză mijloacele. Mulţimea e oarbă. Puterea iudaică nu poate fi învinsă. Războaiele economice. Victimizarea evreilor (mijloc francmasonic pentru a pune mâna pe putere). Setea după aur. Monopolurile. Anarhia. Sporirea înarmărilor. Votul obştesc. Viitoare lovitură de stat mondială. De ce suntem noi un popor ales? Dreptul celui mai tare e singurul drept. Universităţile reduse la neputinţă. Desfiinţarea învăţământului liber. Regele evreilor – patriarh şi papă. Sistem financiar mondial. Etc. etc. -publicarea Protocoalelor a stârnit reacţii vehemente în epocă şi a stat la originea declanşării fascismului, ca replică ideologică antisemită. Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Comănescu, Radu, Dobrescu, Emilian, Istoria Francmasoneriei universale, Ed. Tempus Buc. 1993, David, Diac. P.I., Invazia sectelor..., vol. 1, Ed. Crist-1, 1997, Dobrescu Emilian, Atlas masonic, Ed. Cartea de buzunar, Buc., 2004, Fandarac Marcel Ion, Francmasoneria şi clasa politică, Ed.

Herald, Buc., 2004, Ferre, Jean, Dicţionar de simboluri masonice, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, Marques-Riviere, Jean, Ritualurile secrete ale francmasoneriei (după arhivele Marelui Orient şi ale Marei Loji a Franţei), Ed. a II-a, Ed. Herald, Buc., 2005, Moisin, Anton, Ortodoxia şi Francmasoneria, Ed. Imago, Sibiu, 1999, Nestorescu Bălceşti, Horia, Ordinul masonic român, Ed. Şansa, Buc., 1993, Pike, Albert, Morala şi dogma Ritului scoţian vechi şi acceptat al francmasoneriei, Ed. Phobos, Buc., 2005, Petrescu Toma, Conspirația lojilor – Francmasonerie și Creștinism, Tipografia Cărților Bisericești, 1941, Ranc, Paul, Francmasoneria în lumina Bibliei, Ed. Agape, Făgăraş, 2000, Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, 1995, Ştefănescu, Paul, Misterele francmasoneriei, Ed. Vestala, Bucureşti, 2002, Ungherea, Olimpian, Misterele templului masonic, Ed. Phobos, Buc., 2004, Wirth, Oswald, Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, Ed. Rao, Buc., 2005. 2. NEW AGE -mişcare mistico-păgână şi sincretistă la dimensiuni cosmice. -nu e o religie, însă are caracter religios. Nu e o filozofie, dar propune o viziune proprie asupra lumii şi omului. Nu e nici ştiinţă, dar pretinde că se foloseşte de legi „ştiinţifice”. Combină ezoterismul şi ocultismul, gândirea mitică şi magică, astrologia şi superstiţiile. Adepţii, în cea mai mare parte, se pretind creştini, însă „evoluaţi” în gândire şi concepţie; o mică parte provin din spectrul sectar mistico-păgân (Fraternitatea Albă, Graal-ul). Mulţi dintre ei sunt, la origine, spiritişti, teozofi, antropozofi. Au legătură cu francmasoneria, în special prin ritul scoţian şi rosacrucieni. -Nu au: fondator, sediu social, cărţi sacre, lider, dogme etc. Reprezentanţi: Carl Gustav Jung, Huxley, Lessing, fizicianul Capra. Mai nou: Dan Brown (Codul Da Vinci); Ecranizări celebre: Harry Potter, Stăpânul inelelor etc. Doctrina: se fundamentează, potrivit specialiştilor, pe „cei 4 stâlpi”: 1. pretenţia de a „împăca” religia cu ştiinţa. -Universul este un uriaş corp viu unic; toate fiinţele sunt înrudite, formează o familie. Omul nu e liber şi răspunzător de faptele sale; e o parte din întreg. Susţinerea panteismului. Negarea creaţiei. 2. Religiile orientale

-sunt promovate pentru că întruchipează cel mai bine acel vis al unităţii primare şi al contopirii. -taoismul: -organismul viu unic – forţele opuse yin şi yang – se menţin în echilibru reciproc. -yin – femininul: obscur, pasiv, învăluitor, introvertit, sintetic -yang – masculinul: luminos, activ, creator, extravertit, analitic -credinţa în reîncarnare; practicile yoga -New Age aduce, în paralel, şi reproşuri creştinismului: că se bazează pe dogmă şi morală impuse din exterior; că dezbină (a produs conflicte, schisme, războaie); că exagerează cultul şi canoanele, fără să lase omul să-şi manifeste „sinele”; că vorbeşte de păcat, care de fapt nu există; că nu are trăire, experienţă tainică…Practic, omul new-age-ist îşi pierde calitatea de persoană. 3. Noua „psihologie” -concepţia „sinelui” – aproape de Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu însuşi – promovată de Jung -se vorbeşte de un inconştient colectiv, prezent în toţi oamenii -stările şi trăirile excepţionale avute de sfinţi se repetă în fiecare din noi, sub formă de beatitudine, plenitudine, experienţă mistică, suprasenzorială – acesta e Dumnezeu, sau măcar ceva din El. -concepţii noi: rebirth, (noua naştere), chanelling (intrarea în contact cu lucruri sau fiinţe de dincolo de lumea văzută). 4. Astrologia -ezoterismul, cunoaştere tainică – prin „citit în stele” şi horoscoape -în 2000, soarele a intrat în constelaţia Vărsătorului, începând astfel Noua Eră (New Age), în care se va schimba cursul lumii şi al istoriei. Vechi ere: -Taur – Imperiile Mesopotamiei -Berbec – era mozaică -Peşti – era creştină (ihtis) -Vărsător – New Age Premergători ai New Age: gnoza şi gnosticii, Simon Magul etc. În cartea sa Reîntoarcerea lui Cristos, Alice Bailey a scris că El a fost doar o „idee”, care s-a întrupat în: Buda, Hermes, Zarathustra, Iisus, Mani etc.

Alte elemente favorizante sau definitorii pentru New Age: -stressul: omul contemporan visează la o lume fără conflicte, o lume de conciliere şi de fraternitate universală, la armonia între trup şi suflet, între trecut, prezent şi viitor. -eul – hipertrofiat -sincretismul: poţi să aparţii liniştit mai multor religii -triumful „ecumenismului” -adevărul este „ce e bun pentru tine” (egoism) -alt dicton: Iubeşte şi fă ce-ţi spune inima! – la baza distrugerii familiei, a creşterii ratei divorţurilor, a concubinajelor, a pornografiei infantile şi pedofiliei, a acceptării şi promovării publicitare a perversiunilor şi păcatelor contra firii. -promovarea conceptelor de pace şi armonie universale; mobilizarea generală a forţelor „de bine” şi „pentru bine” (yoga, meditaţia, relaxarea), dar şi premoniţia unor lupte grele, apocaliptice (Armaghedonul, filmul Stăpânul inelelor etc.). -Adevărul nu stă în teoretizare, ci în practică: După roade se cunoaşte pomul… (Notă: În fapt, adevărul stă în strânsă legătură cu discernământul, nu cu raportul teorie/practică). -Autosuficienţa omului, considerat aprioric bun. Omul n-are nevoie de revelaţie, răscumpărare sau har. N-are păcat. -credinţa e o formă de a se experimenta pe sine. Presupune, deci, o lucrare de introspecţie; dar nu se pot depăşi barierele eului propriu. Rugăciunea = coincidenţă cu eul cel mai profund. -cosmologia panteistă: lumea apărută prin emanaţie, din sufletul ei, Dumnezeu. -suferinţa e absurdă şi sterilă. Răscumpărarea vine prin tehnici: relaxare, activarea potenţialului energetic (bio-energo-terapie), nu prin suferinţa lui Hristos. Moartea = accesul la o nouă reîncarnare, urmată de altele, până la Nirvana. -astrologia, „semnele” etc. conduc spre abstractizare. Se elimină concretul: naşterea reală a lui Hristos realizează unirea între Dumnezeu şi om (după Sf. Atanasie şi Sf Maxim: Hristos – Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască). Contrar acestei idei, New Age vorbeşte de mistica unirii (toate sunt una, în chip impersonal). -Hristos este un fel de „inimă” a materiei (după Teilhard de Chardin); El ar atrage spre sine ca un magnet întreaga realitate materială. Se exclude, deci, istoricitatea lui Hristos: faptul că se naşte, pătimeşte, se jertfeşte, moare şi înviază. După înviere, îşi păstrează semnele rănilor.

-ocultism, vrăjitorie, magia prezentată ca fiind „albă” – benefică pentru om şi natură (ex.: „Harry Potter”). În realitate, orice formă de magie este „neagră” – se realizează cu puterea demonică, opusă harului dumnezeiesc. Concluzie: New Age ne lasă absolut singuri, cu toată pleiada de constelaţii, religii, guru, horoscoape, calcule numerologice, premoniţii şi predispoziţii etc. Ne condamnă să devenim, pentru noi înşine, propriul Mântuitor (culmea egoismului!). Bibliografie: Achimescu Nicolae, Noile mişcări religioase, Limes, Cluj, 2004; Ankerberg J., Weldon, J., Realitatea despre astrologie, Ed. Agape, Făgăraş, 1997, Baron, Will, Înşelat de „Era Nouă”, Ed. Viaţă şi Sănătate, Buc., 1998; Bădulescu, pr. Dan, Împărăţia răului: New Age, Ed. Christiana, Buc., 2001, Idem, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006, Idem, New Age – o pseudo-religie mondială, în rev. S.T., seria a II-a, nr. 1-2, Bucureşti, 2000, Băncescu Iuliana, Misiunea preotului faţă de magia contemporană, Buc., 2003; Bunson Mathew, Viitorul a sosit... profeţiile anului 2000, Ed. Image, Buc., 1999, Dan, Gicu, Misiunea spirituală a României, Deva, 2001; David, P.I., Invazia sectelor, Ed. Crist-1, 1997, Idem, Sectologie, Constanţa, 1998, Fortuna Lorin, Misiunea astrală România, Timişoara, 2003; Gassmann Lothar, New Age, Ed. Stephanus, Buc., 1996; Roze, Ierom. Serafim, Ortodoxia şi „religia” viitorului, Slătioara, 1996; Vasile, Danion, Olaru, pr. Ilarion, Dărâmarea idolilor: apostazia New Age, Ed. Crredinţa noastră, Bucureşti, 2001; *Viaţa pe Geea: carte-apel a Confederaţiei galactice către civilizaţia terestră transmisă prin Misiunea României, Piatra Neamţ, 1996. Curs nr. 8-10: ABATERI DE LA DREAPTA CREDINȚĂ ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC A. SCHISME RELIGIOASE FAŢĂ DE B.O.R., CU MANIFESTĂRI ERETICE 1. Mişcarea anticalendaristică (Stiliştii). -1/14 oct. 1924 – B.O.R. a îndreptat calendarul, conform recomandărilor Conferinţei Interortodoxe de la C-pol (mai, 1923). Acţiunea a fost respinsă de călugări şi preoţi fără cultură, fanatici, indisciplinaţi (monahii erau obligaţi să facă ascultare), încurajaţi din afară (Rusia,

Athos). S-au grupat în jurul mân. Slătioara, com. Râşca, jud. Suceava. Nu au fost recunoscuţi drept „cult” aparte din partea statului. -nu prea aveau preoţi; au atras un arhiereu, Galaction Gordun, caterisit de Sf. Sinod al B.O.R. în 1955, pe care îl declară „mitropolit”. El hirotoneşte necanonic (de unul singur) ca „episcop” pe Meftodie Marinache şi amândoi pe Evloghie Oţa (toţi excluşi din monahism şi caterisiţi de B.O.R.). La schitul stilist de la Copăceni (jud. Ilfov) este hirotonit episcop un alt caterisit şi exclus, Glicherie Tănase, mort în 1984 şi declarat în 1999 „sfânt”. Alt „mitropolit” stilist: Silvestru Onofrei. -conducerea actuală: sediu – Slătioara, „mitropolit primat”: Vlasie, ajutat de „arhiereii” Vasile Mogârzan şi Fabian (ultimul la mân. Sfânta Maria – Militari, Bucureşti). -au existat şi neînţelegeri (ex.: Cozma Lostun, „arhiereu” stilist – alungat de la Slătioara). -ierarhia stilistă actuală se recrutează din rândul celor fără pregătire teologică, al preoţilor caterisiţi şi monahilor excluşi. Manifestări specifice: - fanatism contra B.O.R., a clerului şi credincioşilor ei; -practică botezul şi căsătoria din nou -calendarul vechi, neîndreptat = dogmă (cu o eroare ştiinţifică de 11 min. şi 14,02 sec. pe an); -aplică Pidalionul (colecţia de canoane a lui Nicodim Aghioritul), publicat în româneşte din 1844, reeditat, fără a fi adus la zi (cu referiri la autocefalie, patriarhie etc.) – mai important la ei decât Scriptura. -consideră „Taine”: spălarea picioarelor, sfinţirea bisericilor etc. -liderii au averi uriaşe, deşi afişează condiţii modeste. Practică peregrinările în scopul colectării de ajutoare pe la biserici şi mânăstiri ale B.O.R. sau cerşesc fonduri cu pancarte la gât în locuri publice. -practici bigote: nunţi fără lăutari, fără folclor, dansuri etc. -Slătioara = centru de pelerinaj, la „moaştele sf. Glicherie, făcător de minuni”, cu cazare şi masă asigurate -încercări de intrare în legătură cu Biserici Ortodoxe: deşi pretind că au manifestări similare Bisericilor din Rusia, M. Athos, Ierusalim sau Serbia, nu au fost recunoscuţi de aceste Biserici, ci li s-a cerut să intre sub ascultarea canonică a Sf. Sinod al B.O.R. În eparhii precum: Dunărea de Jos şi Tomis creează confuzie prin greşita identificare cu lipovenii!

Bibliografie: Ilie, Arhim. Cleopa, Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor, în B.O.R., nr. 3-4/1955. 2. Uniunea umanitară non-profit „BORNA” -fondată de ing. Gheorghe Luca din Bucureşti - acesta a realizat „Calendarul natural al omenirii, sprijinind mişcarea stilistă, prin calcule aşa-zis „ştiinţifice”. 3. „Ucenicii Sf. Ilie” sau „Turma Sf. Ilie” -condamnaţi şi anatematizaţi de Sf. Sinod al B.O.R. în 1994. -proveniţi dintre inochentişti -organizatori: Ioan Zlotea – ucenic al lui Inochentie de la Balta, participant la Sinodul din 1924, care a hotărât îndreptarea calendarului, numit „Tăticul de Sus”; Alexie de la Buzău (Anton Ciubotaru, m. 1995), numit „Tăticul de jos”; fraţii Dumitru şi Ilie Marian – „mămici alese”. În toţi aceştia s-a manifestat Dumnezeu Tatăl întrupat sau Sf. Ilie (confuzie între Tatăl Ceresc şi Sf. Ilie). -Alte erori doctrinare: - credinţa în reîncarnare -căsătoria e o spurcăciune înaintea lui Dumnezeu. Adevărata căsătorie: ca „frate şi soră”. -Dumnezeu confundat cu materia (panteism), identificat când cu Sf. Ilie, când cu Sf. Ioan Botezătorul, zicând că trebuia să fie prezent şi Tatăl ceresc pe icoana Epifaniei (Bobotezei). -venerează cerul şi pământul, zilele şi calendarul -atributul de creator al cerului şi pământului îl are tot Sf. Ilie. - nu numai Hristos a înviat, ci şi alte persoane sfinte: Sf. Ilie, Inochentie, Maica Domnului, Ioan Botezătorul. Se salută cu: …(fiecare din persoanele de mai sus) a înviat; adevărat a înviat! -preoţii care au soţii sunt nevrednici de slujire. -Maica Domnului este moldoveancă. -ţin calendarul neîndreptat. -Au ritualuri păstrate din B.O.R., la care adaugă creaţii proprii (acatiste exagerate). -cult accentuat pt. ziua de vineri, atât pt. jertfa lui Hristos, cât şi pt. Cuv. Paraschiva.

-scot miridă specială la Proscomidie pentru „patriarhul Alexie” de la Buzău. -spovedania e publică; se face în faţa bătrânilor numiţi „bunei” şi „stareţi” -iertarea se acordă prin sărutări sfinte şi stropiri cu aghiasmă. Euharistia se dă numai celor vrednici. -justifică minciuna pe textul din Fericiri „minţind pentru Mine” greşit interpretat -exagerează pomenirile, metaniile, cultul sf. cruci (au cruci mari, de plumb, cu care binecuvintează în cele 4 zări). -organizaţi în Bârlad, Sibiu, Galaţi, Tulcea, Vaslui, Bucureşti, Buzău, Botoşani. 4. Noul Ierusalim -grupare cu specific apocaliptic (de unde vine şi denumirea), condamnată de Sf. Sinod al B.O.R. (1993). -adepţii se pretind adevăraţii ortodocşi şi provin dintre foşti practicanţi ai Meditaţiei Transcendentale, artişti (Marian şi Victoria Zidaru – artişti plastici; Ovidiu Lipan şi Gh. Zamfir – simpatizanţi), preoţi şi monahi ortodocşi grupaţi în jurul surorilor Virginia şi Mihaela. -Virginia, moartă în 1992, a fost declarată „sfântă” şi i s-au alcătuit slujbe, acatiste, icoane etc. -Sediu: Glodeni, lângă Pucioasa (Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile soţilor Zidaru, un templu-ziggurat, în care nu au acces decât cei iniţiaţi. Băiatul soţilor Zidaru (9 ani) moare accidentat sub zidurile noii construcţii. Alături, la câteva sute de metri, s-a înfiripat o „mănăstire” mixtă, sfidând canoanele. Tot aici, s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de cazare pentru „fraţi” şi „surori”, ateliere de „creaţie” etc. -La început, Virginia şi adepţii ei au avut binecuvântarea arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul, care a sfinţit complexul la inaugurare, iar apoi a retractat, rămânând arhereu-vicar. -Au curajul să publice, atât sub formă de ziar(lunar), cât şi în volum separat, „cuvântul lui Dumnezeu” – mesaje divine transmise sub formă de „revelaţie deschisă” – atât Virginiei, cât şi urmaşilor ei. Textele provin de la Dumnezeu Tatăl, Hristos, Maica Domnului sau „sfânta” Virginia şi se adresează adepţilor într-un stil predicatorial naiv, cu greşeli de ortoepie supărătoare. Inspiraţia este evidentă după mesaje similare din lumea catolică (Medjugorje). Mesajul lor este, categoric, apocaliptic.

Din cuprins: - România = Noul Ierusalim (ţară aleasă a fi izbăvită de urgia Apocalipsei, dar nu pentru ierarhie, care e acuzată de corupţie, ci pentru credincioşii ei. -post continuu, inclusiv duminica şi-n sărbători. Hrana cu alimente curate, necontaminate (nepoluate). -căsătoria albă -port specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă. -calendarul vechi (în legături cu stiliştii, cu care caută să implanteze schituri în ţară) -şedere la case, nu în blocuri -„Atelierul de creaţie creştin-ortodox”, sub patronajul soţilor Zidaru, a imprimat un stil aparte, apocaliptic, în arta religioasă românească, foarte apreciat în ţară şi străinătate. Bibliografie: David, P.I., Invazia sectelor..., vol.2, Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998. 5. Biserica Ortodoxă Tradiţională (Strămoşească) sau „a Vlahilor de Pretutindeni” -structură religioasă în formare, cu mai multe centre: la Piatra Neamţ, Bucureşti („Mitropolitul” Ioan Preoteasa – fost preot plecat în S.U.A. cu căsătoria „anulată”, întors la Bucureşti cu gânduri de a fi numit eparhul Giurgiului, caterisit de Sf. Sinod şi remarcat în mass-media cu prilejul săvârşirii unei rânduieli necanonice – înmormântarea unei persoane publice decedată, potrivit cercetărilor, prin suicid; Î.P.S. Hristofor – grec, stilist), Constanţa etc. -atrage preoţi (nemulţumiţi că nu li se recunosc „meritele”), monahi (aspiranţi la arhierie aflaţi în dizgraţie) şi credincioşi (mase de manevră), propunând forme speciale de nesupunere faţă de ierarhie. -2006: presa dezvăluie întâlniri secrete ale adepţilor grupării în jud. Suceava (Vatra Dornei), dar şi peste hotare (Ucraina); este deconspirat un nou adept, ierom. Olivian Bindiu (hirotonit arhiereu în secret). -încearcă înfiinţarea unei mânăstiri la Copăceni – Ilfov, fără rezultat, în urma eforturilor misionare ale preotului ortodox Lică Lepădatu. -încearcă joncţiunea cu gruparea anticlericală şi antisinodală provenind de la Vladimireşti (Alianţa pentru renaştere spirituală din România), cu nucleele dizidente din jurul unor clerici şi monahi contestatari ai unor ierarhi din conducerea Bisericii.

6. Biserica Secretă (Ascunsă) a Maicii Domnului -structură religioasă în formare. -lider: prof. Constantin Dogaru din Tecuci, primitor al unor „noi revelaţii”, pe care le publică în mai multe volume, cu largul concurs al unor sponsori. Se autointitulează „Înaltul Comunicator”, el însuşi „mare preot”, „hirotonind” alte persoane, printre care şi femei, pe toate cele 3 trepte (există, deci, şi o ierarhie feminină). -leg. cu Turma Sf. Ilie, cu mişcările de la Vladimireşti şi Pucioasa. -abateri doctrinare, cultice şi morale: există „10 ceruri”, 8 Taine (a opta: „conlucrarea divină”), Dumnezeu-Tatăl are „încă 33 de fii neîntrupaţi”, revelaţia deschisă (noi texte „inspirate” – scrierile lui Dogaru, viziuni profetice şi „descoperiri”), preexistenţa sufletelor, milenarismul, spovedania în grup, interdicţii privind căsătoria şi testarea „compatibilităţii” soţilor în prealabil, antisemitism agresiv. -prozelitism: iertarea păcatelor se dă condiţionat de răspândirea publicaţiilor dogariste („cu 150200 de Paraclise ale Preasfintei Treimi date de sufletul unui om care s-a sinucis, se poate scoate acel suflet din orice fel de chin al iadului”11!); adepţii sunt ameninţaţi cu moartea („accidente”), dacă divulgă secretele grupării sau o părăsesc. -salutul special: Vaviov! („smerita salutare cerească”). -mesaj apocaliptic centrat pe „dezvăluirea” strategiilor oştilor îngereşti, prezentate ca o ierarhie militară, cu grade diferite şi cu poziţionări specifice „celor 10 ceruri”; respectivii îngeri au felurite numiri, unele ridicole (Ex.: Sf. Heruvim Antrax). Tuturor le sunt dedicate „slujbe” şi „acatiste” (ex.: Acatistierul luminic). Au şi rol terapeutic, folosind diverse tipuri de raze, ce vindecă toate bolile, chiar şi pe cele incurabile (ex. SIDA). -se reia aceeaşi temă a salvării României, ca pământ ales şi binecuvântat, din cataclismele finale. -susţinere frenetică a canonizării unor adepţi ai mişcării (Nil Dorobanţu, Maria Românca etc.). -ultima „operă”, monumentală: Biblia Maicii Domnului, un afront adus atât sacralităţii şi unicităţii Sfintei Scripturi, cât şi Sfintei Fecioare.

11

C. Dogaru, Praclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, p. 2.

-nuclee formate din „preoţi”, „monahi” şi credincioşi în judeţele: Galaţi, Brăila, Vaslui, Iaşi, Bacău, Timiş, Constanţa, Hunedoara şi în mun. Bucureşti. Un caz mediatizat: cel al lui Toader Ţepeş, fost mecanic de locomotivă, „preot” al Bisericii Secrete din Bicaz. La Oradea, activităţile grupării se desfăşoară sub paravanul fundaţiei „Altadora 2003”. -creează confuzie, atât „preoţii” cât şi „preotesele” slujind îmbrăcaţi cu reverendă şi odăjdii, folosind „sfinte vase” etc. Cultul, adaptat după cel ortodox, se desfăşoară deocamdată în case particulare; nu-i exclus ca pe viitor să ridice „biserici”. Există şi o „liturghie” adaptată, „a Maicii Domnului”. -întruchiparea „Mângâietorului” – „profetul zilelor de pe urmă”, „Ioan cel nou – împăratul lumii noi” este un ţăran, Ion Marin din Ioneşti Argeş. Prin acesta, gruparea caută să continue fenomenul Maglavit.

Bibliografie: Despre „Biserica Secretă”: +Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar, Fenomenul „Biserica Ortodoxă Secretă” – o erezie la început de mileniu III, Ed. Gedo, Cluj Napoca, 2006. Publicaţiile „Bisericii Secrete” (autori: prof. C-tin Dogaru şi colaboratorii săi): Acatistier ortodox pentru luminarea minţii (ed.1-2, Craiova, 1999), Efectul destructiv al credinţei asupra elementelor negative (Craiova, 1999), Calităţile sufletului omenesc (Ed. „Sfânta Ortodoxie”, Craiova, 2000), Acatistier ortodox al Maicii Domnului (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000, similare: Acatistierul luminic, Acatistierul Sfintelor puteri cereşti, Acatistierul Sfintelor Femei şi Fecioare, Acatistierul ortodox al Domnului Iisus Christos ), Cartea celor 100 de poeme ortodoxe (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Duhul Sfânt în România ( Ed. „Sf. Ortodoxie”, Deva, 2000), Sistemul ceresc de întrajutorare (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Tehnologia lucrului cu gândul sfânt, în colab. cu N. Negrilă (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfânta Entorie a Pământului (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Dicţionar ştiinţifico-spiritual, în colab. cu N. Negrilă (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfinte comunicări despre România, despre civilizaţiile cosmice şi despre viitorul planetei Pământ (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Cartea sfintelor elogii ortodoxe (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Cartea sfinţilor îngeri inspiratori (2002), Comunicările Sfinţilor Heruvimi către români, (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Comunicările Sfinţilor Serafimi către români (Ed. „Sf. Ortodoxie”, Craiova, 2000), Sfânta Pertuţie divină (Ed. Hyperion, Craiova, 2001), Maica Domnului în România (2001),

Duhul Sfânt în România (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Ţara Sfântă Ortodoxă România (Craiova, 1999, Constanţa, 2002), Sfânta Oştire a Începătoriilor (Ed. Sfera, Bârlad, 2001), Sfânta Organizare a Cerurilor I şi II (Ed. Sfera, Bârlad, 2001, - similar pentru „cerurile” III-IX), Oştirea Sf. Arhanghel Uriil (Ed. Sfera, Bârlad, 2001, - similar: „Oştiri” ale Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafael, Varahil, Antim), Sfânta Oştire a Domniilor (Ed. Hyperion, Craiova, 2002, similar: a Stăpâniilor şi a Scaunelor Cereşti), Sfânt tratat de medicină (2001), Metode sfinte şi cereşti de vindecare (Ed. Sfera, Bârlad, 2002), Edenul de altădată (2002), Scandal cu duşmanii (Ed. Sfera, Bârlad, 2002), Soborul Sfinţilor Apostoli (Iaşi, 2002), Cerul Christoforic (Ed. Hyperion, Craiova, 2002), Sfântul Tron divin (Ed. Hyperion, Craiova, 2002), Sabia Sfântului Arhanghel Mihail (2003), Paraclisul Preasfintei Treimi, Ed. Fundaţiei Altadora, 2003, Biblia Maicii Domnului (2005). Prof. Dumitru Ştefan, Profetul zilelor de pe urmă. Fenomenul Ioneşti-Argeş, vol.1, ed. 1, Bucureşti, 2005. B. GRUPĂRI CU TENDINŢE SEPARATISTE (CENTRIFUGE) FAŢĂ DE B.O.R. 1. Oastea Domnului -mişcare de emancipare a vieţii religioase a ortodocşilor români, în spirit tradiţionalist, axată pe coordonarea activităţii creştinilor practicanţi (unii chiar habotnici). Atâta vreme cât este controlată de Biserică, mişcarea în sine are un rol benefic: ajută ierarhia în munca pastoralmisionară. Nu putem trece cu vederea nici faptul că, acolo unde autoritatea bisericească a lipsit, s-au înregistrat cazuri de desprindere a ostaşilor de la Ortodoxie sau trecerea lor la anumite culte (cu totul sporadic, după cum vom vedea). -organizaţii similare în Grecia: Zoi, Sotiria. A nu se confunda cu secta Armata salvării. -întemeietori: mitrop. Nicolae Bălan al Ardealului şi pr. Iosif Trifa, delegatul lui – în 1923 se înfiinţează primele grupări la Câmpeni şi Sibiu, sub deviza „Veniţi la Iisus!” şi salutul: „Slăvit să fie Domnul!”. -sprijin mitropolitan: tipografie proprie la Sibiu, unde editează revista: Iisus Biruitorul, iar pr. Trifa publică predici, broşuri moralizatoare, culegeri de cântări etc.

-se răspândeşte rapid în toată ţara -manifestare specifică: adunări după Liturghie în Biserici sau case (mai ales în după-amiezele duminicilor şi sărbătorilor), cu: rugăciuni, imne, citiri şi explicări din Sf. Scriptură etc. Organizează pelerinaje la hramuri de biserici şi mânăstiri. -izbucneşte un conflict între Iosif Trifa şi Nicolae Bălan. Trifa e caterisit în 1937 şi moare în 1938. Deşi pe patul de moarte îndeamnă: rămâneţi în Biserică!, după decesul lui urmează o perioadă de instabilitate pentru Oaste, când unii membri s-au amestecat în politică (de partea legionarilor), au început să se grupeze în jurul unor lideri laici, să nu se mai supună preoţilor parohi, deci să dezbine unitatea parohiilor. Unele grupări de „ostaşi” s-au separat de parohiile pe lângă care s-au constituit iniţial, ajungând să desfăşoare o activitate de sine stătătoare. La aceasta a contribuit şi măsura comunistă de suprimare a tuturor organizaţiilor cu caracter religios după 1948; „ostaşii” au fost obligaţi să se integreze în sistemul cultelor recunoscute de stat: majoritatea s-au întors la parohii, dar au existat şi excepţii (Cluj şi Simeria), care s-au lipit la grupări neoprotestante. Mulţi au plecat în străinătate, unde au fondat „Vatra” (în S.U.A), condusă de ep. Valerian Trifa (nepotul lui Iosif Trifa). -liderul Oastei în perioada comunistă: Traian Dorz (m. iun.1989). -exagerări:- accentuarea rolului pastoral al unor lideri „ostaşi” laici, care predică în biserici şi organizează viaţa parohială în locul preoţilor; -compunerea şi executarea unor imne străine spiritualităţii şi tradiţiei româneşti (melodii de vals, polca, mazurca etc.); -săvârşirea de liturghii pe mormântul lui Iosif Trifa; -exagerări doctrinare în broşuri şi imne; predilecţia spre psihoza apocaliptică; -împărtăşania oferită spre păstrare laicilor; -spovedania publică, dezlegarea perpetuă (împărtăşire fără altă spovedanie); -nunta fără respectarea tradiţiilor folclorice româneşti (fără muzică – în afara imnelor „Oastei” – fără dansuri, fără consum de carne şi alcool) -Dizidenţe: grupările amintite: Cluj şi Simeria; precum şi cea condusă de pr. Avramescu, „mitropolitul Oastei din Dobrogea”, ajutat de „consilieri”: pr. Timotei şi Ştefan Popa (Techirghiol, Topraisar). -Organizarea astăzi: -sub directa ascultare a Sf. Sinod al B.O.R. (mulţi sinodali membri sau simpatizanţi; în trecut: ep. Iosif Gafton al Argeşului; astăzi: P.P.S.S. Andrei de Alba Iulia, Ioan al

Oradiei, Justinian al Maramureşului, Serafim al Germaniei ş.a.). Delegatul Sf. Sinod pt. problemele Oastei: P.S. Calinic al Argeşului. Au un consiliu preoţesc format din personalităţi precum: pr. prof. dr. Vasile Mihoc (Sibiu), pr. conf. dr. Constantin Onu (Piteşti) ş.a. Ţin mai multe congrese. Au reactivat şi completat statutul de funcţionare a Oastei, au reorganizat editura Oastea Domnului şi publică, după 1989, revista Iisus Biruitorul. Se implică misionar prin: pelerinaje, predici, cateheze, acţiuni sociale, filantropice etc. Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998, David, P.I., Invazia sectelor, vol.2, Dorz, Traian, Hristos, mărturia mea, Ed. T. Dorz, Simeria, 1993, Idem, Hristos – sfinţitorul nostru, Ed. O.D., Sibiu, 1998, Idem, Hristos, puterea apostoliei, Ed. O.D., Sibiu, 1999, Idem, Istoria unei jertfe, vol. 1-4, Ed. O.D., Sibiu, 1998-2002, Idem, Dreptarul învăţăturii sănătoase, Ed. O.D., Sibiu, 2001, Idem, Zile şi adevăruri istorice, Ed. O.D., Sibiu, 2004, Trifa, pr. Iosif, Ce este Oastea Domnului?, Ed. O.D., Sibiu, 1996, Velescu, Moise, Profetul vremurilor noastre, vol.1-2, Ed. O.D., Sibiu, 1998-2000. 2. VISARIONIŞTII -constituie o ramură a Oastei Domnului. Se numesc aşa după liderul lor spiritual, ierodiaconul Visarion Iugulescu (treapta sa ierarhică e contestată de către unii cercetători, în special de prof. diac. dr. Petre David, care-l numeşte simplu rasofor). -liderul s-a născut în 1922, pe Valea Prahovei, numindu-se din botez Vasile. S-a perindat pe la mân. Căldăruşani şi Cernica, după care a ajuns organizator al Oastei Domnului la Biserica Sf. Nicolae Sârbi. După demolarea acesteia în 1983, se retrage la o casă parohială a Bis. Sf. Nicolae Vlădica (11 Iunie). Aici îşi reorganizează gruparea, ajutat de sora Elena. A atras f. mulţi tineri şi tinere, adunaţi sub denumirea de „Lucrarea”; promovează căsătoriile albe, nunta fără lăutari (numai cu cântări ale Oastei Domnului), vestimentaţie specifică (haine negre, basmale albe sau albastre, excluderea podoabelor de orice fel). -după 1989, mişcarea cunoaşte o dezvoltare puternică: se publică revista Călăuza ortodoxă, cu predici visarioniste şi ilustraţii – icoane pictate de Visarion, în stil naiv. S-au alcătuit filme, proiecţii de diapozitive etc. Din cuprinsul acestor materiale:

-Visarion se pretinde, el însuşi, purtătorul unor revelaţii primite direct, în urma unor „arătări”, viziuni. În predici, reproduce astfel de mesaje, prezentând dialoguri între Dumnezeu, Maica Domnului, îngeri, diavoli, sfinţi, fără bază biblică şi patristică. Abuzează de digresiuni, poveşti şi descrieri imaginare, care fac, însă, deliciul adepţilor. Nu în ultimul rând, creează o psihoză eminamente sectară prin descrierile îngrozitoare ale sfârşitului lumii, ale chinurilor iadului etc. Are, însă, şi meritul de a îndrepta adepţii pe calea moralităţii, prin combaterea aspră a păcatelor şi viciilor. -într-o vreme, Călăuza a apărut cu binecuvântarea P.S. Galaction (fie s-a obţinut în grabă, fie nu s-a obţinut deloc, căci la ora actuală se publică fără nici o binecuvântare). -la iniţiativa pr. paroh Ion Grigore, s-a desfiinţat gruparea de la 11 Iunie. Visarion s-a retras, bătrân, la Comarnic, dar adepţii s-au regrupat la alte biserici: Sf. Pantelimon, Sf. Mina, Sf. Silvestru, Sf. Nicolae Şelari, Toţi Sfinţii, Sf. Stelian, Mătăsari etc. De asemenea, au puternice nuclee în ţară: Constanţa, Iaşi, Botoşani, Craiova, Tulcea, Timişoara, Arad. -au legături, pe filiaţie, cu Oastea Domnului (cu cântări şi manifestări similare), cu mişcarea de la Vladimireşti şi Turma Sf. Ilie. Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998, David, P.I., Invazia sectelor, vol. 2, Iugulescu, Visarion, Pâine şi apă pentru suflet, revistă „creştin-ortodoxă” – dif. numere. 3. Petrache Lupu de la Maglavit Petrache Lupu, un cioban gângav din Maglavit – Dolj, pretinde că a avut o întâlnire cu Dumnezeu, care i se arată sub o salcie sub forma unui bătrân, îi tămăduieşte neputinţa şi îl îndeamnă să predice. Fenomenul se înscrie în seria „arătărilor divine” din prima jum. a sec. XX (Lourdes), este intens mediatizat şi speculat politic, inclusiv prin vizita regelui Mihai I, care-i devine cumătru lui Petrache. Se înfiinţează o mănăstire (azi redeschisă); are loc un pelerinaj nemaiîntâlnit (minuni, vindecări etc.). Petrache profită: au loc exagerări (intră prin uşile împărăteşti, se împărtăşeşte direct din potir etc.). Teosofii şi spiritiştii îl consideră un medium deal lor. În timpul comunismului retractează, ba chiar huleşte. Devine colectivist fruntaş. După 1989, fenomenul se reia, dar cu slabe rezultate; doar unii membri ai Oastei Domnului îşi mai amintesc de el. Moare în 1994, la vârsta de 86 de ani, şi e înmormântat în cimitirul parohial.

4. Mişcarea de la Vladimireşti. Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România -s-a conturat în jurul maicii Veronica (n. Vasilica) Gurău (1920-2005), care a pretins a fi avut vedenii (arătări) ale maicii Domnului în câmpuri cu porumbi, pe toată perioada celui de-al doilea război mondial. -la mân. Vladimireşti, pr. Ioan de la Bihor practica spovedania publică şi împărtăşania permanentă. Viziunile Veronicăi, deja publicate, atrag mii de pelerini. Intră în conflict cu autorităţile bisericeşti atunci când 2 călugăriţe din obştea Veronicăi sunt prinse când sustrăgeau părticele din moaştele Sf. Dimitrie de la Bucureşti. Mânăstirea e închisă în 1957 şi transformată în I.A.S. în 1958. Veronica e reţinută şi condamnată. După eliberare, duce o viaţă îmbelşugată în Bucureşti, căsătorindu-se cu arhitectul Gigel Văsii, mai tânăr cu 25 de ani. Se pretinde că a fost o căsătorie forţată, din interes, neconsumată etc. După 1989, îl părăseşte şi se reîntoarce în mănăstire, care e reorganizată de P.S. Casian după normele în vigoare. Deşi s-au tipărit viziunile şi memoriile maicii Veronica, aceasta nu le mai recunoaşte. Grupuri de uceniţe de la Vladimireşti, conduse de Gherghiniţa şi Lucia Enache, creează anarhie şi tulbură slujbele din bisericile ortodoxe, cu strigăte împotriva Patriarhului sau unor ierarhi. Mai nou, se organizează sub titulaturile: Biserica Ortodoxă Liberă şi Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România (lider: Tudor Nicolae), şi Sindicatul preoţilor Solidaritatea (condus de Gabriel A. Mascas) au siteuri Internet şi pretind, în mod abuziv, că se bucură de susţinerea unor preoţi şi duhovnici renumiţi (pr. Arsenie Papacioc, pr. Tănase de la Valea Plopului, în trecut: pr. Galeriu etc.). Continuă legăturile cu pr. Ioan Iovan, caterisit între 1956-1989, trecut pe la Plumbuita, ajuns la mân. Recea, unde practică şi astăzi ceea ce ştie de-o viaţă: spovedania publică şi dezlegarea generală pentru Împărtăşanie, sfidând canoanele şi rânduielile bisericeşti. „Maica Teodosia” (Zorica Laţcu) are curajul s-o numească pe Veronica, blasfemiator, „Chipul feminin al lui Dumnezeu” şi „proorocul planetei”. Bibliografie: Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1998. C. GRUPĂRI DE INFLUENŢĂ ORIENTALĂ, ÎNFIINŢATE ÎN ROMÂNIA

1. MISA – „Mişcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut” -lider: Gregorian Bivolaru – acuzat de mai multe infracţiuni, refugiat – azilant în Suedia; -ţin conferinţe, cursuri şi practici yoga în manieră „modernă”; propun aşa-zisa echilibrare fizică şi psihică, dezvoltarea conştiinţei de sine etc. -regim alimentar naturist, cu deviaţii extreme (urinoterapia); -practici sexuale, pornografice, imorale, incestuoase. -se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se spovedesc (şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie. Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006; Istodor Gheorghe, M.I.S.A. şi Yoga în lumina Ortodoxiei, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 2005; Tache, Pr. Conf. Dr. Sterea, MISA – duplicitatea absolutului?, în G.B., LXIII, 5-8/2004.

2. Radiesteziştii -propun pătrunderea şi cunoaşterea sinelui uman şi influenţarea lui prin energiile pe care le captează prin diferite tehnici (exemple: nuiaua, bagheta, pendulul etc.); -în mişcare au fost atraşi şi preoţi, pretinzând realizarea de exorcisme. Se solicită adepţilor respectarea cu stricteţe a dogmelor ortodoxe: Sfânta Treime, credinţa în jertfa lui Hristos etc. Se impun: ţinerea cu stricteţe a posturilor, Spovedania, Împărtăşania. -paravanul legal: Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din România (preşedinte Bors Marian Constantin); Societatea Română de Radiestezie şi Fundaţia română de Inforenergetică „Sf. Ap. Andrei” (preşedinte: Claudian Dumitriu). -alte personalităţi: Dr. Ing. Constantin Cojocaru („Cojoterapia”), dr. Mudava (fost candidat la preşedinţie), Mario Sorin Vasilescu. -captează „energii” prin cercuri şi lanţuri umane în anumite locuri şi timpuri (Vf. Omu, litoral etc.), unde se realizează adevărate tabere de întrunire a adepţilor;

-se înscriu, mai amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, ortodocşi; unii se spovedesc (şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie. -REIKI- cea mai recentă formă de radiestezie adusă în România, cu tendinţe puternice de grefare pe filonul adevărului ortodox. Fondator: Usui Mikao (jap.). Urmăreşte iniţierea adepţilor prin conectarea lor la sursa de energie universală. Lideri: maestrul Constantin Gheorghiţă din Sibiu (promotor şi al unui curs de „hirotonisire” a adepţilor în „ordinul lui Melchizedec” – deci, o pretinsă „ierarhie”), Ovidiu Dragoş Argeşanu (autorul unor lucrări de popularizare a reiki), Bogdan Negulescu etc. Bibliografie: Bădulescu, pr. Dan, Ortodoxie şi erezie, Ed. Agaton, Făgăraş, 2006.

3. „Spiriţii” bihoreni -grupare legată de personalitatea diac. Iosif Vuculescu de la parohia Sepreuş (Arad); el deprinde spiritismul la Budapesta şi Viena şi predică o abordare a lui „ştiinţifică” începând cu 1910. -se remarcă în Oastea Domnului, unde creează un grup special. Se consideră „vas ales” şi „presbiter” al grupării, organizând adunări în case particulare (şedinţe la care se citeşte din Biblie, apoi se cheamă „Duhul” în stare de autosugestie, asemenea duhoborţilor şi penticostalilor). Practică forme adaptate de spovedanie, împărtăşanie şi maslu („ungeri”). Se consideră mai presus de preoţi şi de episcopi, pentru că sunt hirotoniţi „direct de Dumnezeu, de Duhul Sfânt”. Alt lider – Tanca Vasile (între 1930-1970). -după 1970 – se încearcă recunoaşterea oficială a mişcării. Sunt separaţi de Oastea Domnului şi nu trebuie confundaţi cu ea, fiind mai degrabă o formă de spiritism autohton, provincial. -după 1989 - prosperitate financiară; continuă demersurile pentru recunoaştere, primesc adepţi din rândurile celor ce se desprind din Oastea Domnului. 4. „Maestrul” Maitreya şi „Fiii luminii” sau „Creştinii noii ere”

-întemeietor: Francisc Horvath (şi-a schimbat în 1990 numele în Francisc Maitreya), originar din Deva, fost tehnician în Timişoara şi profesor de desen la Vaslui. Promovează un sistem religios sincretic new-age-ist, combinând învăţături ortodoxe şi din religiile orientale. Se consideră: mare clarvăzător12, profet, guru, reîncarnare a lui Hristos, Mângâietorul – Duhul Sfânt întrupat şi chiar „Tatăl cel ceresc”13. De sărbătoarea ortodoxă a Înălţării Domnului din anul 2003, se pretinde că şi-ar fi părăsit corpul fizic „pentru o vreme”, aflându-se la spitalul din Baia Mare. Autor al mai multor cărţi (din care 2 „evanghelii”), 7 rugăciuni, 10 „scrisori”, 21 de „psalmi” şi numeroase „sutre”. Stilul profetic al revelaţiilor se aseamănă cu cel al „Noului Ierusalim”, atât ca surse (Dumnezeu Tatăl, Fecioara Maria), cât şi în privinţa conţinutului şi stilului: salvarea exclusivistă a României, urmând noile „descoperiri”, transmise în binecunoscutul limbaj prolix, dar cu tentă apocaliptică şi implorări patetice. -Din ortodoxie e preluată credinţa în Treime, care se modifică în sensul acceptării celorlalte avataruri ale lui Hristos: Krishna, Rama, Budha, Mahomed, Zalmoxes şi, bineînţeles, cel actual: Maitreya. Se vorbeşte şi de Duhul Sfânt, fie confundat cu Tatăl ceresc, fie prezentat ca o forţă (putere) a Acestuia transmisă în lume exclusiv de Maitreya şi adepţii săi. O cinstesc şi pe Fecioara Maria, alături de alţi iniţiaţi şi „maeştri”, chemaţi în ajutor prin „rugăciune” – executată exclusiv în spaţii consacrate (temple) sau în faţa unor amulete (piramide) dăruite de marele maestru. -Cultul este specific oriental: adepţii se îmbracă în alb, cu brâie colorate (în special verzi sau albastre), recită mantre (mantra specifică sectei: Uiiiiiii!!!), venerează icoane, dar şi desene executate de maestru, cruci stilizate în forme ciudate, folosesc elemente decorative şi cultice din budism (statuete, beţişoare parfumate etc.). Execută diverse „poziţii” yoga şi tehnici de meditaţie, axate pe realizarea păcii, iubirii şi armoniei (incluzând energia sexuală) în Noua Eră. -Morala: rigoristă, chiar ascetică. Restricţii la carne. Vindecări holistice, bioenergii, tratamente homeopate. Yoga „Focului Cosmic”. Meditaţii. Consumă „băuturi sfinte” – generatoare de stări euforice. -Adepţii se consideră, în continuare, ortodocşi, dar „evoluaţi”. Continuă să apeleze la preot, pentru diverse ritualuri: sfeştanie, înmormântare etc. 12

Ziua din 5 ian. 2002 reproduce profeţii elucubrante: în cursul anului 2002, pământul va arde, regimul chinez va cădea etc. Toate, ori false, ori extrem de vagi sau ambigue. 13 A se vedea coperta-spate a cărţii Annei Vâlceanu, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, stăpânul vostru, f. ed. şi an, unde, dedesubtul fotografiei lui Maytreia, găsim scris: „Iată, prin această poză este văzută puterea Mea, este spus Cuvântul Meu; căutaţi-l şi veţi găsi Adevărul prin El şi pe Mine, Tatăl cel ceresc”.

-Prozelitism: Maytreia apare destul de des în Bucureşti, mai ales în parcuri (preferat este Cişmigiul), unde se remarcă prin ţinuta insolită (toga albă) şi gloata de adepţi (cca. 100) care-l înconjoară. Au forme de asceză în locuri retrase (peşteri), unde s-au semnalat acte criminale 14. -Site-uri internet, şcoală „iniţiatică” de yoga, numită „Academia sufletului”. Ţin cursuri în mijlocul naturii. Bibliografie: Maitreya, Francisc, Lumina Omului, Ed. Witz, 1999; Vâlceanu, Anna, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, Stăpânul vostru, f. ed. an., loc; www.maitreya.ro.

Curs nr. 10: ATITUDINEA BISERICII FAȚĂ DE MANIFESTĂRILE OCULTE 1. Preliminarii Manifestările oculte au suscitat un interes enorm din partea oamenilor, din cele mai vechi timpuri. Există, am putea spune, o legătură vie între religie și mister. Potrivit cercetătorilor, ocultismul se pretinde a fi „ceva secret, ascuns, rezervat numai celor inițiați, ceva care se învață și se transmite în umbră”15. Prin apelarea la forme de magie, sa încercat, dintotdeauna, rezolvarea unor chestiuni existențiale, printre care: influențarea voii lui Dumnezeu, determinarea coordonatelor propriei vieți în viitor și emanciparea lor, cunoașterea realităților privind evenimentele cosmice, trecute, prezente și viitoare. De la casele regale și clasele sacerdotale și până la oamenii simpli, s-a putut observa până astăzi o adevărată frenezie în ceea ce privește apelarea la ocultism pentru soluționarea acestor probleme. Dar care este pericolul ocultismului? Vom vedea, în capitolul următor, care sunt temeiurile revelaționale în baza cărora Biserica s-a pronunțat, condamnându-l cu fermitate. Vom încerca acum să arătăm motivele teologice ale acestei condamnări. În primul rând trebuie subliniat faptul că ocultismul are drept suport al acțiunilor sale forța malefică a vrăjmașului diavol, deși reclamă o lucrare benefică, după cuvântul Sf. Apostol Pavel din II Corinteni 11,14: „însuşi Satana ia chip de înger al luminii”. Aşa se explică de ce tot felul de vrăjitoare apar cu crucea în mână sau îmbrăcate în costum monahal, în reclamele din ziare. În al doilea rând, ca o circumstanță agravantă a motivului anterior, ocultismul este beneficiarul unei foarte mari ofensive a disimulării, care încearcă în mod disperat să-l salveze de oprobiul binemeritat la care îl supune teologia. Pe filiera amplă a rătăcirilor pe care curentul New Age le consideră emancipări, asistăm la împlinirea actuală a profeției lui Isaia: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20). În contextul temei noastre, acest verset ne avertizează tocmai 14 15

Moartea tinerei Ofelia din Oradea, de 26 de ani, în peştera de la Roşcani, în aprilie 1997. Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, în S.T., I (1949), Nr. 5-6, p. 307

asupra pericolului inversării valorilor, cea mai subtilă formă de satanism, care a început deja să subjuge mințile celor mai tineri dintre creștinii noștri, prin produse pseudoculturale de tipul fenomenului Harry Potter, intens mediatizat. Se acreditează ideea falsă că ar putea exista și o forță ocultă benefică, așa-numita magie albă, care nu se realizează nici cu puterea diavolului, nici cu cea a lui Dumnezeu, ci cu cea a omului. A supraeului hiperbolizat, care se întronează pe cel mai înalt piedestal (de Dumnezeu și diavol aproape că nu se mai vorbește). De aici, asistăm la răspândirea celei mai variate palete de practici oculte, menite să descătușeze energiile aflate în lume și în oameni, în scop așa-numit „benefic”. Se uită în mod voit un amănunt esențial: transferurile de energie benefică sau malefică nu se pot face ignorând adevăratele lor surse, care sunt de natură spirituală: Dumnezeu și Diavolul – Mamona. Căci „˂teodiceea˃ ocultismului variază între panteism, politeism și ateism”16. Părintele D. Stăniloae arată limpede că „de fapt, vrăjitorul se face pe sine dumnezeu și e considerat ca atare și de cei ce aleargă la el”17. Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, singura formă de energie pozitivă, necreată, izvorâtă din ființa lui Dumnezeu, este harul divin. Iar acesta – harul – s-a dat în mod exclusiv Bisericii, prin reprezentanții ei, membrii ierarhiei sacerdotale, Sfinții Apostoli și urmașii lor. Numai aceștia au capacitatea de a transmite, prin lucrarea Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine și ierurgiilor, puterea harului dumnezeiesc. Atragem atenția că orice valorificare a termenului „har” de către practicanții ocultismului este periculoasă și, ca atare, condamnabilă. În actele magice, clarviziuni, ghicitorie, bioenergii și terapii „alternative” nu lucrează sub nici o formă harul dumnezeiesc, ci forța diavolească, ascunsă uneori sub pojghița fragilă a unor aparente stări de bine sau rezolvări ale unor probleme curente. După instalarea energiei negative, Răul își face simțită lucrarea, chiar dacă, pentru început, se induce senzația unui Bine conjunctural. Așa se explică și larghețea cu care vrăjitorii și ghicitorii – „drumeți fără busolă”18 induc în eroare pe cei naivi, manevrându-le în față obiecte sfinte: icoane, lumânări, tămâie, aghiasmă sau solicitându-le post, rugăciune, spovedanie și împărtășanie, ca necesități obligatorii pentru împlinirea ritualului ocult. Pentru a extrapola, să ne amintim o regulă a matematicii elementare: la operațiile cu numere raționale, luând orice număr pozitiv, dacă îl vom înmulți cu un număr negativ infinitezimal, rezultatul este negativ. De aceea Hristos ne cere să nu slujim la doi Domni (Matei 6, 24), și să nu fim căldicei (Apocalipsa 3, 16). Deci, pe baza celor expuse mai sus, susținem cu tărie că denumirea de magie albă nu are nici un fel de bază reală, din punct de vedere teologic. Mai mult, datorită confuziei pe care o răspândește printre creștini, această sintagmă trebuie condamnată cu strășnicie. Toate formele de magie, oricât de mult s-ar dori ele a fi „pure”, „nevinovate” și „benefice” sunt, în realitate, extrem de nocive, avându-l în spate pe diavol. Așadar, orice magie este neagră, fiind săvârșită cu puterea vrăjmașului, și se deosebește radical de 16

Ibidem, p. 308. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Formele și cauzele falsului misticism: Domeniul magiei, în S.T., IV (1952), Nr. 5-6, p. 265. 18 Pr. prof. Liviu Stan, Superstițiile și obscurantismul mistic, în S.T., II (1950), Nr. 3-6, p. 281. 17

lucrarea harului prin semne și minuni, în Biserică, aceasta din urmă nefiind nicidecum magică, ci rezultantă a exprimării vizibile a puterii lui Dumnezeu, invocată prin rugăciune. Cât despre practicile diavolești oculte, despre care vom face referire în prelegerea de față, acestea sunt: 1.Magia și vrăjitoria, cu toate formele lor: farmece, descântece, legări și dezlegări de cununii, „făcături de soartă” etc. Puterea demonică pune stăpânire pe oameni, dominându-l atât pe practicant, cât și pe cel asupra căruia sunt îndreptate vrăjile, dacă nu este întărit în credință, har și fapte bune19. 2.„Comunicări” de natură „spirituală”: spiritism, necromanție, telepatie, telekinezie, bioenergie, clarviziune, levitație, psihometrie, moniție, premoniție etc. 3.Pretinsa cunoaștere și influențare a ceea ce se numește „destin”, „soartă”, „karma”, atât la nivel personal (prin ghicit în palmă, în cărți, bobi, zaruri, cafea sau ghioc, astrologie, horoscoape, precum și orice alte practici similare), cât și la nivel mondial (predicții politice, economice, militare, ale cataclismelor naturale etc. Ex.: Nostradamus, Hâncu) 4.Ritualuri oculte, demonice, precum cele practicate în templele masonice sau în cimitire de către sataniști, combinate cu consum de alcool și droguri, muzică, dans, filme cu mesaje subliminale. 2. Respingerea ocultismului, cu temeiuri în Revelația divină În Pentateuh, unde este definită cu strictețe Legea morală a Vechiului Testament, găsim două pasaje care se referă la practicile oculte și necesitatea condamnării lor: -Deuteronom 18, 10-11: „Întru tine să nu se afle nimeni care să-și treacă fiul sau fiica prin foc, nici unul care vestește prevestind, nici un prezicător sau ghicitor sau vrăjitor sau vreunul care descântă farmece sau care cheamă spirite sau care citește minunățiile sau care vorbește cu morții. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea...” -Levitic 19, 26; 31: „...Să nu descântați, nici în zborul păsărilor să ghiciți...Să nu alergați la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați, fiindcă ei vă întinează...” Cu toate aceste clare interdicții, găsim în Vechiul Testament și exemple de încălcare a voii lui Dumnezeu, cel mai elocvent fiind cel al regelui Saul, care solicită vrăjitoarei din Endor să-i cheme duhul lui Samuel, pentru a afla dinainte rezultatul luptei de la Ghilboa. Episodul, descris în capitolul 28 al primei cărți a Regilor, comportă un interes deosebit din partea cercetătorilor, existând trei variante de interpretare a ritualului ocult: 1. vrăjitoarea se comportă ca un medium-ventriloc, imitând vocea lui Samuel; 2. un diavol ia chipul lui Samuel, îngrozind-o chiar și pe vrăjitoare; 3. prin îngăduința lui Dumnezeu, Samuel însuși se arată, fapt care ar explica mustrările aspre aruncate asupra lui Saul. Oricum, potrivit cărții I Paralipomena, cap. 10, v. 13-14, Saul a murit „întru fărădelegile lui...după cuvântul Domnului, pe care el nu l-a păzit, atunci când el, Saul, a întrebat-o pe cea care cheamă morții să-i caute răspuns și când i-a răspuns profetul Samuel...și nu pe Domnul l-a căutat...”. 19

O enumerare sistematizată a acestor fenomene oculte a se vedea la Pr. prof. Petru Rezuș, Superstițiile și combaterea lor, în S.T., II (1950), nr. 9-10, pp. 592-595

Legea lui Moise nu prevedea doar restricții cu privire la practicile oculte, ci impunea și pedepsirea prin ucidere cu pietre, atât a celor care săvârșeau aceste fărădelegi, cât și a solicitanților lor (Ieșire 22, 18, Levitic 20,27). Pe lângă cazul morții lui Saul, mai cunoaștem condamnarea regelui Manase la exilul babilonic (II Paralipomena 33, 6-11), distrugerea cetății Ierusalimului (Ieremia 14, 14-16), a cetății Ninive (Naum 3,4), precum și a Babilonului (Isaia 47, 12-14) – toate acestea având ca motiv esențial, alături de alte nelegiuiri, practicarea ocultismului. Tot în Vechiul Testament asistăm la dese interacțiuni dintre poporul ales și neamurile păgâne, cazuri în care se poate observa cum Dumnezeu îi ridiculizează pe practicanții ocultismului, prezenți în număr mare, mai cu seamă pe lângă curțile regale ale respectivelor popoare. Faraonul Egiptului practica ghicitul într-o cupă specială, amintită în istorisirea lui Iosif și a fraților săi. O primă întâlnire cu vrăjitorii Egiptului o găsim în timpul lui Moise, aceștia reușind, cu puterea demonică, să repete și ei primele două plăgi trimise de Dumnezeu, dar nemaiputând face nimic pe parcursul desfășurării celorlalte opt (Ieșire 7,22; 8,7,18-19). Chemat de Balac, regele Moabului, să-i blesteme pe israeliți, vrăjitorul păgân Balaam îi binecuvintează pe aceștia de trei ori, din porunca lui Dumnezeu, indicând, în mod profetic, nașterea lui Mesia din neamul evreilor (Numerele, cap. 23-24). Vrăjitorii, magii și descântătorii caldei sunt neputincioși în a reproduce și a tâlcui visele lui Nabucodonosor (Daniel 2,2); singur Daniel, cu putere de la Dumnezeu, face acest lucru, primind mai apoi titulatura de „mai-mare al descântătorilor” (Daniel 4,9). Nu ne miră această etichetare venită din partea unui rege păgân; și astăzi, sunt mulți care consideră cultul bisericesc drept o simplă înșiruire de practici magice. În Noul Testament, prezența unor forme de ocultism se arată diferențiat în relatările despre activitatea lui Hristos (cele patru Evanghelii) și cele despre activitatea Apostolilor (în Fapte și Epistole). Un prim episod interesant, legat de practicile oculte, menționat în Noul Testament, se consemnează cu prilejul Nașterii lui Iisus, când Acesta primește darurile aduse de cei trei magi din răsărit, călăuziți de stea. Vocile unanime ale astrologilor de astăzi se unesc în a încerca să demostreze că demersurile lor ritualice sunt pe deplin justificate, prin faptul de a fi următorii magilor biblici. Acest lucru nu este adevărat: magii – înțelepți, poate preoți, cel mai probabil, persani – sunt un simbol al universalității mântuirii, adusă prin întruparea lui Hristos, iar steaua arată participarea întregului cosmos la acest proces de transformare, de redefinire pentru veșnicie. Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu se confruntă cu diavolul fățiș. Conștient de gravitatea faptului de a-L ispiti pe Dumnezeu, Satana I se arată personal, nu prin interpuși. Interdicțiile severe privind practicile oculte la poporul evreu, coroborate cu arealul misionar limitat de Hristos la spațiul teritorial al Palestinei, fac ca Evangheliile să nu consemneze vreo întâlnire a Domnului cu vrăjitori. Lupta Sa directă cu diavolul continuă, însă, pe toată durata activității Sale pământești, eliberându-i pe cei posedați de duhuri necurate. Aceste fapte minunate Îi vor atrage, însă, etichetări nedrepte din partea fariseilor, care, negându-I puterea dumnezeiască, vor exclama: „Acesta nu-i scoate pe

demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor!” (Matei 12, 24), prilejuindu-I Domnului să arate răspicat: „...Eu îi scot pe demoni cu Duhul lui Dumnezeu...”(Matei 12, 28). Transmis Apostolilor, același Duh al lui Dumnezeu îi va face pe aceștia să iasă biruitori în lupta cu necuratul diavol și uneltele lui. O primă confruntare se iscă în clipa întâlnirii cu Simon Magul. Propunerea sa de a cumpăra harul cu bani este mai mult decât o simplă ispită; ea pune acut problema echivalării lucrării lui Dumnezeu, exprimată de puterea sacerdotală a apostolilor, cu lucrarea acelui vrăjitor, care-și dorea o îmbunătățire a „performanțelor” sale demonice. Iată de ce, până astăzi, slujitorii bisericești se confruntă cu un tip special de demonism, numit simonie. În Filipi, o găsim pe una din predecesoarele „Uraniilor” noastre de astăzi: slujnica ghicitoare, numită și „pitonisă”, sau având „duh pitonicesc”. Aceasta „le aducea stăpânilor ei mult câștig” (Fapte 16,16). Faptul ne duce cu gândul la situația jenantă din zilele noastre, când suntem inundați în presă, la televizor și chiar pe internet de predicții astrologice, care aduc bani frumoși, faimă, publicitate și vînzări rapide celor ce le găzduiesc. Opoziția față de credința cea adevărată îl va costa vederea pe Elimas – vrăjitor și profet mincinos din anturajul guvernatorului Sergius Paulus din Pafos, Cipru. De altfel, Apostolii rămân fideli poruncii dumnezeiești de respingere categorică a oricărei lucrări demonice, Sfântul Pavel vorbind chiar de o luptă „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Iar sentința Apocalisei este categorică: „Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii la idoli și toți cei ce iubesc și lucrează minciuna!” (Apoc. 22,15). În sprijinul demersului nostru, putem aduce și temeiuri numeroase din Sfânta Tradiție. Sfinții Părinți au condamnat în operele lor practicile oculte, asimilându-le ritualisticii păgâne pe care o combăteau în apologiile lor. Ei constatau că, în paralel cu învățătura creștină, exista tendința perpetuării unor forme de magie, rămase din păgânism, care reprezentau adevărate tentații pentru creștini, mai ales în ceea ce privește ghicirea celor viitoare. Desigur, creștinii fuseseră avertizați încă din primul secol de apariția profeților mincinoși (I Ioan 4,1). Însă forța demonică persista atunci, ca și astăzi, prelungindu-se în diferite forme și adaptându-se celor mai diverse situații. Nu ne mirăm, așadar, că Sfinții Părinți condamnă cu fermitate vrăjitoria, atât prin legislații sinodale (Can. 24 Ancira, 36 Laodiceea, 61 și 65 Trulan), cât și prin canoane particulare (Can.7,8, 65, 72 și 83 ale Sf. Vasile cel Mare, 3 al Sf. Grigorie de Nyssa, 2 al Sf. Ioan Postitorul). Sunt acoperite o serie largă de practici oculte, precum: magia, vrăjitoria, ghicitoria, farmecele, descântecele, portul amuletelor, astrologia etc., iar interdicțiile canonice penitențiale în privința lor sunt dintre cele mai aspre. Aceste manifestări sunt asemănate uciderii sau desfrâului contra firii, fiindu-le aplicate epitimii ce merg până la 20 de ani oprire de la Sfânta Împărtășanie și chiar 30 de ani, în cazul fermecătorilor. În cazul clericilor dovediți ca vinovați, sentința ce se impune cu necesitate este caterisirea. Au existat, însă, în istoria Bisericii, și cazuri de întoarcere profundă la Hristos, cu căință sinceră și îndreptarea vieții, cum a fost, de pildă, Sf. Ciprian de Antiohia, convertit de către Sf. Iustina Fecioara, ajuns episcop și apoi martirizat din porunca lui Deciu, la mijlocul secolului III creștin.

3. Susținerea manifestărilor oculte de către mișcarea New Age, prin intermediul unor organizații și secte religioase Am precizat deja că, deși s-au trasat indicații pastoral-misionare extrem de severe față de practicanții ocultismului, practicile magice au proliferat până astăzi. Acest lucru nu ne surprinde deloc, dacă reușim să distingem, de fiecare dată, imensa cantitate de energie negativă pe care diavolul o răspândește prin cei ce-i fac voia. S-a încercat contracararea acesteia, în catolicism, prin practici inchizitoriale, care nu numai că nu au stopat fenomenul, ci l-au amplificat, prin tendința evidentă de victimizare și falsa separare a manifestărilor oculte în așa-zisa magie albă și neagră. În spațiul ortodox, asistăm la coexistența practicilor magice cu rituri ancestrale păstrate din păgânismul antic, pe făgașul folclorului tradițional20. Deși acestea se află în vizibil regres, atât ca pondere, cât și ca areal, limitându-se, în mare măsură, la populația lipsită de educație din mediul rural și de la periferia orașelor, totuși îi vom consacra un capitol aparte în prezentul studiu, din considerente misionare. În cele ce urmează, ne vom ocupa de noile surse ale vrăjitoriei contemporane, aflate într-o evidentă ascensiune, în ceea ce privește numărul de adepți, condiția lor și răspândirea universală. Omul zilelor noastre, aflat într-o evidentă stare de autosuficiență, îl ignoră pe Dumnezeu, preferând fie să-I nege existența, fie să-L alunge, după modelul deist, din creația Sa, fie să se autoproclame el însuși dumnezeu. Religia creștină, considerată prea tradiționalistă, nu mai este pe placul omului secularizat; de aceea, el vrea să o ia cu un pas înainte, căutând să-i „îmbunătățească” mesajul, prin preluarea unei palete cât mai largi de norme din alte sisteme religioase. El rămâne, însă, membru al Bisericii în care s-a născut, indiferent care ar fi aceasta, sperând în reformarea ei radicală. Până atunci însă, el își clamează libertatea de a nu se supune normelor tradiționale, decât în măsura în care acestea îi convin. În acest mod, își exercită el atributul de supra-om. Tehnic vorbind, teologia trebuia să încadreze într-o categorie aparte această tipologie umană, din ce în ce mai numeroasă. Se vorbește mult de contextul socio-cultural al epocii în care trăim, postmodernismul, având un rol determinant în definirea unui sistem mult mai complex, cu evidente tendințe sincretice, numit de cercetători New Age. Sub paravanul acestui curent ideologic planetar, se ascund și cele mai perfide forme ale ocultismului demonic din zilele noastre, adesea atent disimulate sub masca propășirii binelui. Este vorba, însă, de o teribilă înșelare, întrucât acest „bine” este privit unilateral și egoist, ascunzând, de fapt, fața opusă a răului. Din păcate, cei mai afectați sunt copiii și adolescenții, asupra sufletelor cărora se acționează în mod deliberat distructiv, prin produse de market pseudo-cultural, de tip: Harry Potter și Lord of the Rings. Pericolul enorm al acestor agresări psihotice asupra personalității în formare a celor mici constă tocmai în inversarea valorilor, ajungându-se la o glorificare a ocultismului, folosit ca mijloc și scop în devenirea individuală. Mai gravă este constatarea noastră, a teologilor, că, în cuprinsul lor, chiar dacă Binele învinge întotdeauna Răul, nu se face nici o referire 20

„Creștinismul nostru este sufocat, în viața de toate zilele, de păgânism” – constata cu tristețe Părintele Stăniloae. A se vedea art. cit., p. 255.

la acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, Acesta fiind înlocuit cu „Omul” – în cel mai pur stil new-age-ist. Încă din start, sistemul pseudo-religios New Age s-a autodefinit prin raportare directă la astrologie, afirmând pătrunderea omenirii într-o nouă epocă, pusă sub stindardul semnului zodiacal al Vărsătorului. De aici o isterie generală pentru punerea în valoare a prezicerilor realizate prin toate mijloacele demonice posibile: horoscoape (cu variante: chinezesc, indian, japonez etc.), ghicit (tarot, chiromanție, dat în bobi, urmele de zaț în ceașca de cafea etc.). Au apărut celebrii „clarvăzători”, care pretind că pot realiza comunicări de tip spiritist și necromant, s-au dezvoltat așa-numitele „terapii medicale alternative”, care urmăresc promovarea unei noi politici medicale, bazată în special pe utilizarea bioenergiilor – înșelări de ultimă oră, care profită de disperarea celor aflați în suferință. Toate acestea se petrec în afara Bisericii, căreia i se neagă rolul mântuitor, recunoscându-i-se, cel mult, funcția de păstrătoare a unor tradiții etno-culturale, considerate, din start, depășite. De altfel, printr-o astfel de abordare, se pretinde, de fațadă, că se urmărește realizarea unei viziuni unitare asupra religiei, îndrăznindu-se chiar un abuz asupra noțiunii de ecumenism, confundată gregar cu sincretismul, în cel mai pur sens al cuvântului. Așa se explică amalgamul de noi mișcări religioase care inundă țările creștine, imprimând spectrului confesional o segregare nemaiîntâlnită. Pe lângă grupările sincretice izvorâte din neoprotestantismul deja clasic, se adaugă noi mișcări, de proveniență orientală, foarte active în planul demonismului ocult, cu ritualuri magice care includ acțiuni categorice de constrângere spirituală, mergând până la depersonalizare. Extrem de răspândite sunt practicile yoga, radiestezia, tehnicile reiki, meditațiile epuizante și adorările idolatre ale diverșilor „maeștri spirituali”. În spatele tuturor stă diavolul, care nu se sfiește să-și ceară tributul chiar fățiș, palpabil, prin adepții sectelor sataniste, luciferiste sau sinucigașe. Aceștia se dedau celor mai monstruoase forme de magie, practicate în cimitire și alte locuri pustii, folosindu-se atât ritualuri autohtone, cât și din import (din Africa și, pe filieră jamaicană, magia neagră voodoo). Una din formele cele mai periculoase ale ocultismului dezvoltat pe filiera New Age este cel practicat de francmasonerie. Ritualurile masonice, secretul lor și fatalismul amenințărilor privind divulgarea lui sunt deja de notorietate. La fel cum este și afirmarea credinței în Marele Arhitect al Universului, o denumire care ascunde, de fapt, tot o închinare la diavol, după cum arată și reprezentările lui din templele masonice. Țelul propus – acela de a cuceri puterea pământească (politică, economică, militară și chiar religioasă) – este, el însuși, satanic. Satana este cel ce Îl ispitea pe Hristos cu măririle deșarte ale acestei lumi, în timp ce El a propovăduit ieșirea din lume și orientarea către împărăția cerurilor. 4. Ocultism și folclor: delimitări, aspecte pastoral-misionare Așa cum am mai arătat, în România continuă să existe, mai cu seamă în mediul rural, dar și la periferia unor așezări urbane, practicanți ai magiei de sorginte populară, moștenită pe filonul etosului românesc, ca o consecință a simbiozei dintre daci și romani. Formarea poporului român ca popor creștin a avut ca particularitate păstrarea unor

obiceiuri și practici păgâne, rămase adânc înrădăcinate în conștiința populară, unde și-au făcut loc ca tradiții psudo-religioase și s-au transmis prin viu grai până astăzi. Evident, transmiterea orală ne indică în mod clar caracterul folcloric al acestor manifestări. În contextul cercetării noastre, avem datoria de a le menționa, atrăgând atenția asupra demonismului lor implicit. A. Vrăjitoria – lucrează, mai ales, asupra momentelor „marilor treceri” prin viață: nașterea (ursita și ursitoarele), căsătoria (farmece, descântece, „legări” și „dezlegări” de cununii, rituri legate de nuntă), moartea (rituri ale înmormântării, dar și vraja cu lucruri de la morți, mitul strigoilor). Pe cât sunt de înșelătoare, pe atât sunt de periculoase mai ales acele descântece care urmăresc progresul material imediat (de pildă, abundența laptelui la vite). B. Ghicitoria – îmbracă forme diverse, de la horoscoapele populare (gromovnice – care dau referiri atât la caracterele umane, cât și la mersul vremurilor, anotimpurilor și condițiilor climaterice), până la formele de ghicit clasice: în bobi, în palmă etc.; C. Superstițiile – prelucrează credința într-un destin fatal, condiționat de întâmplări curente; D. Interpretarea viselor – considerate neapărat premonitoare, descifrabile după un algoritm general valabil. Preotul trebuie să condamne cu fermitate toate aceste practici, aplicând măsurile canonice care se impun. Este cunoscut faptul că, speculând apetența spre tradiționalismul exagerat a unor slujitori, se ajunge să primeze folclorul, în detrimentul rânduielii bisericești stabilite de Sfinții Părinți. De aceea, este bine să se analizeze cu atenție viața spirituală a credincioșilor, aplicând, acolo unde este cazul, epitimii corespunzătoare, punând în valoare statura moral-duhovnicească a păstorului de suflete, în calitate de conducător al turmei încredințate spre mântuire. 5. Ocultism sacerdotal – o condamnabilă practică a unor slujitori Există în Biserică, din păcate, o categorie de slujitori lipsiți de vocație, care caută să înlocuiască aplecarea spre studiul Scripturii și Părinților, precum și trăirea unei vieți duhovnicești, în deplină moralitate și respect față de rânduielile ecleziastice, cu o preoție axată pe cultivarea unor tradiții folclorice sau tributară arghirofiliei. Atunci când vectorul credinței lipsește, este ușor de înțeles că demonismul își face loc, transformând slujitorii lui Dumnezeu în slujitori ai Mamonei. Abaterile privind transmiterea și lucrarea harului dumnezeiesc sfințitor conduc spre două tipuri grave de consecințe: 1. ineficacitatea slujirii, atunci când ritualul se încalcă în mod abuziv și, mai grav, 2. o slujire în sens negativ, cunoscută sub numele de vrajă sau magie cu cele sfinte. 1. În primul caz, nu legăm în nici un caz eficiența transmiterii harului de personalitatea sacerdotului, ci o condiționăm de exprimarea respectului față de Revelație, ca și față de întregul ansamblu de norme morale, canonice și liturgice tezaurizat de Biserică. La acest capitol, cele mai cunoscute abateri întâlnite în practică sunt: adaptarea (folclorică) a rânduielilor de slujbe, mai cu seamă în privința Tainelor (suprimarea unor rugăciuni la nuntă și botez – de ex.: lepădările - ), încurajarea unor pomeniri și rugăciuni

(acatiste) pentru răul aproapelui, pentru „soartă bună” (cu varianta new-age-istă: „karmă”), pentru câștig material (loto, bingo, negoț etc.), pentru „legări” și „dezlegări” de cununii etc. 2. Magia cu cele sfinte subsumează o seamă de practici care indică spre o clară subjugare demonică a celui ce-o săvârșește. Dintre acestea, remarcăm: „deschiderea cărții” – formă de ghicitorie (în unele cazuri, escrocherie), Evanghelia devenind suport al prevestirilor de tot felul (a nu se confunda cu ritualul Maslului), promovarea unor metode de pedeapsă, de răzbunare (blesteme, rugăciuni pentru răul altuia, scrierea numelor pe clopote sau toacă), mediatizarea unor false minuni, în scopul atragerii naivilor (arătări „prevestitoare” în icoane, cruci, bușteni, stânci, legume, bălți, peșteri, păsări, animale sau chiar în calendare de perete). Comerțul cu obiecte „sfinte” (sfințitoare, tămăduitoare, deschizătoare de pântece, dătătoare de noroc sau ghinion) – pământ sau apă sfințite, cărți, broșuri (Talismanul, Epistolia) este o activitate condamnabilă, atunci când nu are drept suport credința, ci împlinirea „magică” a pretențiilor invocate, fiind vinovați atât preotul care încurajează această faptă, cât și credinciosul care o acceptă, făcându-se părtaș. Gravitatea tuturor acestor rătăciri este dublată de statura preotului, ca reprezentant al lui Dumnezeu; atunci când el se lansează în premoniții sau încurajează rezolvarea „magică” a unor cereri și acatiste, el, practic, Îl ispitește pe Dumnezeu. Se cuvine să amintim și practicile abuzive privind ritualurile de exorcizare, precum Molitfele Sf. Vasile și ale Sf. Ioan: sunt considerate exagerări atât abuzul, cât și refuzul în ceea ce privește săvârșirea lor. „Lăcomia susține practicile vrăjitorilor, dar o întâlnim, din păcate, și la unii slujitori ai altarelor, îndemnându-i să tolereze ignoranța religioasă a credincioșilor, dar și să se dea drept făcători de adevărate miracole...Se preferă moneda credinciosului, în locul mântuirii lui”21 – arată, pe bună dreptate, părintele D. Stăniloae. 6. Concluzii Ca finalitate a demersului nostru, propunem câteva remedii pastoral-misionare pentru combaterea fenomenelor mai sus descrise: 1. pastorația individuală (duhovnicia) – cercetare temeinică a personalității penitenților, pentru a observa în ce măsură aceștia au fost înșelați de ispita magiei, sub orice formă; 2. cercetarea temeinică a slujirii pastoral-misionare a preoților și aplicarea măsurilor disciplinare și canonice care se impun față de cei ce favorizează sau practică ocultismul; 3. protejarea spațiilor ecleziale de influența profanatoare a adepților satanismului, precum și altor secte și grupări oculte; 4. tipărirea de broșuri care să arate netemeinicia superstițiilor, a magiei și astrologiei. 5. inițierea unei campanii mediatice pentru stoparea publicității față de manifestările oculte în presă, la T.V. și radio; 6. explicarea, în predici, cateheze și discuții duhovnicești, a semnificației teologice a momentelor principale ale vieții omului (naștere, botez, cununie, înmormântare); 21

Pr. D. Stăniloae, art. cit., p. 268.

7. combaterea obscurantismului, prin dialog coerent între teologie și știință, pentru elucidarea cauzelor și consecințelor fenomenelor naturale extreme. „Superstițiile se nasc din ignoranță”22 – constata părintele prof. Petru Rezuș; 8. colaborarea cu organele de ordine publică în vederea demascării tuturor actelor de escrocherie, înșelăciune, șarlatanie, asociate adeseori practicilor oculte. Descrisă ca stare de robie spirituală, magia este, potrivit părintelui D. Stăniloae, „o cale comodă, pentru că nu cere niciun efort moral, dar tocmai de aceea e o pantă pe care omul se rostogolește de la demnitatea de ființă liberă și spirituală”23. Este una din formele prin care posesia demonică s-a perpetuat până astăzi, continuând înșelarea prin forme noi, hibridizate, extrem de agresive și contagioase. De aceea, Biserica are, la adresa ei, o atitudine combativă, cu mijloace proprii, duhovnicești, acționând diferențiat și etapizat, pentru obținerea țelurilor ei: întoarcerea celor rătăciți și transpunerea lor pe calea mântuirii. 7. Bibliografie auxiliară: 1. Alexe, magistr. Gh., Practici magice și combaterea lor: Magia și religia creștină, în S.T., VI (1954), Nr. 7-8, pp. 439-457; 2. Cojocaru, pr. asist. Haralambie, Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie, vrăjitorie și obscurantism. Combaterea magiei, în S.T., I (1949), Nr. 56, pp. 333-341; 3. Manolache, magistr. Anca, Cunoașterea ocultă – falsificare a cunoașterii adevărului, în S.T., VI (1954), Nr. 3-4, pp. 174-188; 4. Moceanu, pr. prof. dr. Ovidiu, Visul și împărăția, Ediția a II-a, Editura Egumenița, Galați, 2007; 5. Pestroiu, pr. lect.dr. David, Curs de Misiologie și Ecumenism, pe site-ul www.ftoub.ro, secțiunea Cursuri; 6. Rezuș, pr. prof. Petru, Superstițiile și combaterea lor, în S.T., II (1950), Nr. 910, pp. 593-595; 7. Idem, Considerațiuni asupra originii și combaterii superstițiilor, obscurantismului, bigotismului, fanatismului și fatalismului, în G.B., XII (1953), maiiulie, pp. 363-367; 8. Stan, pr. prof. Liviu, Superstițiile și obscurantismul mistic, în S.T., II (1950), Nr. 3-6, pp. 280-287; 9. Stăniloae, pr. prof. Dumitru, Formele și cauzele falsului misticism. Domeniul magiei, în S.T., IV (1952), Nr. 5-6, pp. 252-257; 10. Vasilescu, diac. prof. Emilian, Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, în S.T., I (1949), Nr. 5-6, pp. 307-313.

22

Pr. prof. Petru Rezuș, Considerațiuni asupra originii și combaterii superstițiilor, obscurantismului, bigotismului, fanatismului și fatalismului, în G.B., XII, (1953), mai-iunie, p. 363. 23 Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 252.

Curs nr. 12. Educaţia creştină în dinamica misiunii Constituie o direcție importantă a strategiei misionare a Bisericii. Necesitatea ei este exprimată prin: a) nevoia de a-i crește pe fiii Bisericii prin Hristos și în Hristos, ghidându-le viața spre mântuire; b) o poziționare activă a Bisericii în societate, oferind alternativa viabilă secularizării și consumismului; c) promovarea adevărului doctrinar revelat în fața ideologiilor post-moderne, a ateismului, nihilismului și panteismului new-age-ist; d) descoperirea sensurilor fundamentale, teologic-mistice, ale ritualurilor creștine; poziționarea favorabilă unei slujiri impregnate de trăire duhovnicească, asceză, post și rugăciune. Respingerea abordărilor folclorice , așa-zis „tradiționale”, în detrimentul slujirii autentice; e) o credință luminată prin educație reduce fenomenul bigotismului, al falsului misticism și al fanatismului religios; f) educația creștină pune accentul pe formarea caracterelor în conformitate cu normele moralei ortodoxe; deci putem spune că ea contribuie serios la asanarea morală a societății; g) știută fiind legătura dintre religie, cultură și artă, se observă, în mod similar, relația între educația religioasă și cea culturală și artistică. De aici, interdisciplinaritatea și multiplele conexiuni realizate de educația creștină în planul mai larg al învățământului și cunoașterii realităților vieții. Modurile de realizare a educației religioase sunt: - în unități de învățământ ale statului (drept prevăzut în Constituția României și Legea învățământului), Religia este materie școlară de bază. Bazele studiului se pun în învățământul preșcolar, prin colaborarea dintre educatori și slujitorii bisericești, apoi se continuă în școala primară, gimnaziu și liceu, cu personal calificat. În învățământul superior, se țin cursuri obligatorii sau facultative de Istoria religiilor, Religii comparate etc., în funcție de planurile de învățământ aprobate; - pentru filiera vocațională „Teologie”, în unități de stat – Seminarii și Facultăți de teologie, sub dubla coordonare: a Bisericii și statului; - în școli confesionale speciale, pentru pregătirea personalului clerical, instruirea personalului monahal și a laicilor implicați în slujirea misionară a Bisericii (Școala Misionară „pr. Iosif Trifa”);

- în cadru organizat în parohii și mânăstiri, prin predici și cateheze, care urmăresc sporirea zestrei de cunoștințe religioase a credincioșilor, mai ales a celor care n-au prins Religia în școală; - în mod individual, la scaunul duhovniciei, printr-o relație vie, bazată pe dialog și sfătuire spre lucrarea personală a creșterii spre mântuire; - prin publicarea și răspândirea de tipărituri religioase: Biblii, Catehisme, cărți, broșuri, pliante, reviste, ziare, foi religioase parohiale etc.; - prin editarea și răspândirea materialelor de educație pe suport vizual: icoane, afișe, postere, casete video, DVD-uri, site-uri Internet; - prin mass-media bisericească și laică (TV, radio, presă). Metode și mijloace favorizante pentru educația creștină - În biserică: atmosfera de pietate creștină, de participare concentrată la rugăciune și cântare; ordinea și curățenia, punerea în valoare a tuturor resurselor vizuale și auditive pentru realizarea obiectivelor pedagogiei creștine, combaterea kitsch-ului, deschiderea plină de bunăvoință față de cei ce frecventează biserica rar. - În școală: realizarea lecțiilor de religie în duhul formării personalității creștine, primând așadar caracterul formativ al învățământului, în fața celui informativ; cultivarea sentimentelor creștine, a dragostei de Dumnezeu și de semeni; sensibilizarea copiilor pentru a îndrăgi religia; colaborarea profesorilor de religie cu parohiile, utilizarea unor materiale didactice variate și bine realizate, implicarea factorilor decizionali din școli, precum și a părinților și copiilor, în organizarea și desfășurarea unor activități complexe, interdisciplinare sau extrașcolare, cum ar fi: cabinet de religie, revistă religioasă, cerc pedagogic de religie, pelerinaje, tabere tematice la mânăstiri, vizite la parohii, biserici, muzee, închinarea la Sfinte Moaște etc. - În societate: o prezență misionară vie a oamenilor Bisericii în toate mediile sociale, buna colaborare cu mass-media, organizarea apostolatului social al laicilor, prin organismele parohiale și alte forme de asociere creștine (O.N.G.-uri aflate sub ascultarea Bisericii), - Personalitatea educatorului creștin: integritate morală, o bună pregătire în domeniul pedagogiei creștine, stăpânirea culturii teologice și laice, abilități de comunicare, cunoașterea limbilor străine, operare P.C., tact pedagogic, dublat de deschiderea plină de iubire spre nevoile aproapelui.

Deficiențe, sincope în educația creștină și soluții de remediere a acestora - În biserică: suprimarea momentelor rezervate educației creștine (predică și cateheză) sau înlocuirea acestora cu lectura stereotipă a unor pasaje din cazanie, sinaxar sau diverse cărți de predici. Remediu: preotul trebuie să cuvânteze liber la absolut toate serviciile religioase, cât de puțin măcar. Lipsa cuvântării transformă slujirea în ritualism sec, tradiționalism exclusiv folcloric, adică o detestabilă „prestare de servicii”. - alterarea sau lipsa totală a suportului vizual al educației creștine din biserici: picturi înnegrite de fum, restaurări necanonice (sfinți fără chip), lipsa icoanelor praznicare sau ale sfinților de la iconostas, afișarea unor kitsch-uri în sfântul lăcaș: icoane necanonice, vaze, flori de plastic, beculețe, ceasuri de perete etc. Remedii: lucrări de restaurare după erminii și canoane, dotarea parohiilor cu icoane și alte materiale pe suport vizual, înlăturarea kitsch-urilor. - nesocotirea rolului pedagogic al duhovnicului și transformarea Tainei Spovedaniei într-o comunicare seacă a unei liste de fapte săvârșite, fără asumarea pocăinței și a unor mijloace terapeutice de vindecare a patimilor și educație creștină. - lipsa de respect față de sfințenia bisericii, neglijența și nepăsarea unor slujitori: mizerie și dezordine în sfântul altar, depozitarea de obiecte pe sfânta masă, ținută fizică neîngrijită (veșminte rupte, murdare). Remediu: aplicarea măsurilor canonice care se impun. - lipsa de interes misionar privind organizarea pangarului, lipsa orientării contabile adecvate, promovarea unor mărfuri dubioase, însemnând fie o concurență neloială adusă Bisericii (lumînări, calendare), fie o nepermisă încurajare a unor fracțiuni bigote sau cu tendințe centrifuge (literatură apocrifă, apocaliptică sau chiar totemică - fără binecuvântarea Chiriarhului). Remedii: măsuri față de cei vinovați, inclusiv pe linia conlucrării cu organele abilitate și anihilarea structurilor clandestine de producție a materialelor în cauză; creșterea productivității atelierelor și tipografiei bisericești, pentru a oferi produse la prețuri competitive; distribuirea prin pangarele unităților de cult a materialelor cu caracter misionar cu prețuri promoționale sau gratuit; - lipsa de tact misionar, arătată în atitudinea nepotrivită față de creștinii cu frecvență slabă la sfintele slujbe (fie respingerea plină de reproșuri a acestora, fie stăruința agasantă de a împlini cu orice preț anumite prevederi rituale ce nu le sunt familiare, fie – cel mai grav – suprataxarea lor „retroactivă”, adică solicitarea de a contribui cu sume care să compenseze lipsa lor de atașament față de Biserică – un fel de indulgențe mascate). Un posibil remediu: elaborarea unui cod de

măsuri și strategii misionare, cu aplicabilitate generalizată la nivelul unităților de cult, vizându-i pe creștinii nepracticanți. În școală: - lipsa interesului față de disciplina Religie, datorată slabei pregătiri a personalului de predare, precum și a lipsei de implicare a factorilor de decizie: absenteismul unor cadre didactice sau limitarea prezenței acestora doar la îndeplinirea formală a obligațiilor de serviciu. Remediu: efectuarea cu responsabilitate a inspecțiilor de specialitate, depistarea celor în cauză și sancționarea lor; - bagatelizarea Religiei, prin atitudinea de nepăsare a unor dascăli, transmisă și copiilor (uniformizarea evaluării cu nota maximă). Remediu: cursuri de reciclare, cercuri pedagogice, sancțiuni disciplinare; - la polul opus, rigidizarea mesajului Religiei, prin transformarea ei într-o materie-sperietoare (note mici, corigențe chiar, mesaj strident, opresiv). Remediu: testarea psihologică a dascălilor vinovați, înlocuirea celor lipsiți de aptitudini pedagogice. - obstrucționarea disciplinei Religie, influențarea copiilor și părinților pentru a refuza studierea Religiei, favorizarea acțiunilor prozelitiste în școli. Remedii: deconspirarea celor vinovați și tragerea lor la răspundere (directori de unități școlare, cadre didactice, părinți, propagandiști sectari) – în școli este interzisă propaganda de orice fel. Se impune și includerea în programele analitice pentru disciplina Religie a unor teme de misiologie variate. În societate: - ineficiența sau chiar absența slujitorilor bisericești din câmpul pastoral-misionar cu implicare socială. Remediu: stabilirea unor sarcini concrete în acest domeniu: vizite pastoralmisionare la locuințele credincioșilor, vizite la unități furnizoare de servicii sociale, organizarea de activități filantropice în parohii, vizând ajutorarea celor defavorizați și întărirea relațiilor comunitare. - desfășurarea de către unii laici de activități misionar-educative în numele Bisericii Ortodoxe, dar fără girul acesteia, fără ascultare de duhovnic și, mai grav, distorsionând grav mesajul ortodox (ex: new-agerii „clarvăzători”, „bioenergeticieni”, practicanții ocultismului și magiei), până la înființarea de noi schisme și chiar secte în toată regula (ex. Biserica Secretă, Noul Ierusalim, Maitreya). Remedii: cunoașterea fenomenelor, informarea credincioșilor asupra pericolelor acestor formațiuni, mai ales asupra consecințelor desprinderii lor categorice de Ortodoxie, intruirea unor misionari aflați sub directa coordonare a slujitorilor bisericești.

- existența unor falși slujitori – preoți caterisiți și monahi excluși, care practică cerșetoria mascată sub forma „colectelor de ajutoare”, se dedau la forme ritualiste păgâne și demonice („magie cu cele sfinte”), sunt prezenți ostentativ, în locuri publice (piețe, gări, stații de metrou), în preajma lăcașurilor de cult ortodoxe în zilele de hramuri și mari sărbători

Curs 13. Învățături eretice privind eclesiologia BISERICA-ÎMPÃRÃŢIA LUI DUMNEZEU PE PÃMÂNT Biserica este, în accepţiunea noastrã, definitã fie ca o comunitate a credincioşilor, fie ca locaş de cult. Calitatea Bisericii de comunitate: cler şi credincioşi 1. Afirmaţie eretică: Biserica este strict nevãzutã, e comunitatea sfinţilor, fãrã ierarhie, care e considerată un element de opresiune impus. ( Ev. 10, 25; Rm. 8,29 ). 1. Învăţătura ortodoxă : Este o reacţie a sectelor faţã de erorile Bisericii: în perioada medievalã, când în catolicism ierarhia era integratã claselor asupritoare, credincioşii fiind consideraţi simple elemente ascultãtoare şi donatoare. Hristos a fost înlocuit de papã. În primele veacuri toţi se numeau « sfinţi » şi alcãtuiau comunitatea sfinţilor pentru cã proveneau de la botezul Cinzecimii sau de la Sfinţii Apostoli; cu timpul au trecut şi neamurile la Evanghelie ( F.A. 9 şi 10 ); unii credincioşi mai pãstrau obiceiurile pãgâne sau mozaice ( F.A. 15, 20-22 ). Comunitatea creştinã se numea încã de atunci Bisericã; Sfântul Pavel mãrturiseşte cã înainte de convertire o prigonea ( I Cor. 15, 9 ). Titulatura de « sfinţi » se referã la caracteristica vieţii primilor creştini. 2. Afirmaţie eretică : Biserica lui Hristos este sfântã ( Ef. 5, 26-27 ) şi este compusã din sfinţi ( Rm. 1,7; Col. 1,12 ). Sfinţii trebuie sã se separe de pãcãtoşi ( Is. 52,11 ), să fugã din mijlocul lor ( II Cor. 6,17 ). 2. Învăţătura ortodoxă : Pãcãtoşii rãmân aproapele nostru; fuga din mijlocul lor este înţeleasã ca ferirea de pãcat şi în acelaşi timp ea nu ne absolvã de necesitatea de a ne strãdui de a-i aducem la adevãr (cf. Iac. 5,20: multe pãcate ni se iartã dacã aducem pe un pãcãtos la pocãinţã). Biserica este organizatã cu ierarhie încã din perioada apostolicã, treptele ei sunt bine menţionate încã din Noul Testament: episcopatul ( I Tim. 3, 2-7 ), prezbiteriatul ( F.A. 20, 2830 ), diaconia ( F.A. 6,6 ). Pe temelia Apostolilor s-a zidit Biserica (Mt. 16,18). Biserica este numitã stâlpul şi temelia adevãrului ( I Tim. 3, 15 ).

3. Afirmaţie eretică: Toate bisericile şi religiile sunt laolaltã “Babilonul cel mare” sau “prostituata” despre care vorbeşte capitolul 17 din Apocalipsã. Adevãrata comunitate este “Regatul lui Dumnezeu” sau “turma cea mica”. 3. Învăţătura ortodoxă : Aceastã viziune pleacã de la pretenţiile Bisericii RomanoCotolice de a fi o instituţie supra-statalã; este uşor de blamat ansamblul tuturor Bisericilor şi religiilor, fãrã dovezi însã, întrucât Apocalipsa este o carte simbolicã şi foarte bine titulaturile respective i s-ar putea atribui grupării în cauzã ( Martorii Lui Iehova ). Dumnezeu nu a abandonat Biserica Sa vreme de 18 secole (argument istoric). Biserica - locaş de închinare şi de cult 1. Afirmaţie eretică : N-avem nevoie de un locaş de cult, rugãciunea trebuie fãcutã pe ascuns: “Când te rogi, închide-te în cãmarã” (Mt. 6, 5-6 ). 1. Învăţătura ortodoxă : Citatul respectiv condamnã rugãciunea fariseicã: Hristos ne dă Rugãciunea Domneascã şi îndemnul de a o rosti public; de asemenea, tot El ne aratã sã ne adunãm şi sã ne rugãm în numele Lui ( Mt. 18, 20 ). 2. Afirmaţie eretică : Biserica nu poate fi casa lui Dumnezeu ; Cel PreaÎnalt nu locuieşte în casã fãcutã de mâinile oamenilor ( Is.66,1-2 ) şi nici în temple ( F.A. 7, 48-49 ), trebuie sã ne închinãm în duh şi în adevãr ( In. 4, 24 ). 2. Învăţătura ortodoxă : Aceste texte combat credinţele primitive cã idolul sau zeul se gãsea în mod efectiv în templul cau în capiştea care îi era destinatã. Noi spunem cã Dumnezeu este pretutindeni, cu specificul cã Hristos se aflã în Bisericã sub forma Sfintei Împãrtãşanii, dar aceasta nu înseamnã o limitare a Lui. Sfânta Împãrtãşanie poate fi dusã de preot şi credincioşilor acasã. 3. Afirmaţie eretică : Nu este nevoie de un locaş special, fiindcã Dumnezeu zice: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” ( Mt. 18,20 ). 3. Învăţătura ortodoxă : Citatul respectiv se referã la unitatea de gândire şi acţiune a ucenicilor. Din context (v. 18) vedem lucrul acesta. Se referã la responsabilitatea lor în Bisericã. Oricum acest citat nu exclude necesitatea existenţei locaşului de cult. 4. Afirmaţie eretică : Locaşul este un instrument de reprimare, de judecatã, ameninţare, considerat chiar o temniţã - a se vedea inchiziţia din Apusul creştin. 4. Învăţătura ortodoxă : În Biserica Ortodoxã nu s-a petrecut acest fenomen. Este adevãrat cã termenul de “basilica” înseamnã la origine salã de judecatã, dar odatã devenitã locaş de cult, aceasta îşi pierde orice utilitate în plan juridic, iar alegerea creştinilor de la începutului veacului IV a fost una inspiratã de Sfântul Duh, întrucât alternativa ar fi fost primirea capiştilor sau a templelor pãgâneşti. Relaţia dintre Bisericã şi Stat

1. Afirmaţie eretică : Statul este o creaţie omeneascã sub influenţa Satanei, unealta lui Antihrist. Ps. 26,1 -“Domnul este ajutorul meu, de cine mã voi înfricoşa...”; F.A. 4,15 -“ Nu e bine sã ascultãm de oameni”. 1. Învăţătura ortodoxă : Aceste afirmaţii sunt rupte din context, fãrã a avea legãturã cu Statul. Ps. 26,1 se referã la tulburãrile sufleteşti şi la ispitele diavolului, nicidecum la Stat care era înfloritor în epoca scrierii psalmilor. Mântuitorul ne îndeamnã sã respectãm adevãrata stãpânire (Mt. 22,21 “ Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”; “Supuneţi-vã stãpânirilor” ( Rm. 13,1 ) 2. Practică greşită : Sectele refuzã înrolarea în armatã şi serviciul militar. 2. Învăţătura ortodoxă : Avem temeiul biblic Lc 3,14 unde se aratã ce trebuie sã facã soldaţii: sã nu asupreascã pe nimeni şi sã fie mulţumiţi cu plata lor. Nu este tolerată iniţierea unui rãzboi de cucerire, ci numai de apãrare. Mai avem şi alte tipuri de ostaşi în Sfânta Scripturã: sutaşul din Capernaum ( Mt. 8,5-13), Corneliu care s-a botezat împreunã cu casa sa (F.A.10). 3. Practică greşită : Unele secte şi grupãri religioase refuzã plata impozitelor, dar au zeciuiala. 3. Învăţătura ortodoxă : Rãspunsul este dat de textul de la Mt. 22,21. 4. Afirmaţie eretică : Salutul steagului şi intonarea imnului sunt acte de închinare care trebuie refuzate. 4. Învăţătura ortodoxă : Simpla manifestare a respectului faţã de însemnele statale nu înseamnã nici închinare, nici adorare, care se cuvin numai lui Dumnezeu. Aceste acte de nesupunere urmãresc deznaţionalizarea sub paravan religios, un fel de globalizare prin intermediul organizaţiilor sectare planetare. 5. Exagerare : Sectele refuzã jurãmântul: “Sã nu juraţi pe nimic” (Mt. 5, 34-36; Mt.5,37 – « Cuvântul să fie da, da şi nu,nu » ). Unele secte practicã jurãmântul de loialitate sau la intrarea în comunitate. 5. Învăţătura ortodoxă : Jurãmântul are ca scop încredinţarea loialitãţii şi stabilirea adevãrului. În Vechiul Testament însuşi Dumnezeu îl foloseşte: cu Avraam ( Fc. 22,16 ), jurãmânt reprodus de Mântuitorul Hristos ( Lc.1,72-73). Mântuitorul a refuzat sã jure pentru cã El însuşi este Adevãrul, iar acuzaţiile aduse erau mincinoase şi oricum n-ar fi fost crezut, ci acuzat de sperjur ( Mt. 26,63-65 ). Textul invocat de sectari ( Mt. 5,37 ) aratã cerinţa de a nu fi fals. Sfântul Pavel acceptã forme de jurãmânt ( Rm. 1,9; Filip. 1,8; II Cor. 1,23). Îngerul din Apocalipsã 10, 6 se jurã pe Dumnezeu « Cel Ce există ». Existã jurãminte care sunt acceptate de noi: jurãmântul militar, cel din instanţe, al lui Hipocrat, la hirotonie. 6. Interpretare eretică : Numai lui Dumnezeu sã I te supui (Ieş. 20,5 ). 6. Învăţătura ortodoxă : Acest text e interpretat forţat ca loialitate cerutã faţã de statul Israel; dar Apostolul Pavel întãreşte dreptul fiecãrui neam la mãrire şi cinste, dacã lucreazã binele ( Rm. 2,10 ). Iar dacă « nu mai este nici iudeu, nici elin, nici barbar sau scit, nici rob, nici slobod, ci toţi una sunt în Hristos » - Gal. 3, 28, însemnă că orice creştin trebuie să-şi

extindă iubirea asupra aproapelui, indiferent de ţară sau neam. Tot Sfântul Pavel era preocupat de mântuirea şi fericirea poporului sãu (Evr. 5,9 ). 7. Exagerare : Trebuie sã ascutãm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni ( F.A. 5,29 ), deci zic sectele: nu putem accepta supunerea faţã de autoritãţi, dacã legile date sunt contra celor divine ( ex: cele referitoare la armatã ). 7. Învăţătura ortodoxă : Interpretarea citatului respectiv se referã la propovãduirea Evangheliei. Evident, nu putem accepta legi contrare credinţei noastre, dar nu în maniera propusă de secte. Mântuitorul Hristos acceptã apãrarea ( Lc.22,36 ). Raportul dintre Bisericã şi Societate 1. Exagerare : Aleşii sectari se socotesc fraţi şi sfinţi, aparte, ai Domnului (după textul Rm. 1,7). Rezultă autoizolarea. 1. Învăţătura ortodoxă : Se încalcã porunca iubirii aproapelui ( Mt. 22,39 ); Hristos nu acceptã izolarea, ci cãutarea celor pierduţi (In.10,16 – « Mai am şi alte oi »). « Nu mai există nici rob, nici slobod » (Gal. 3, 28). 2. Deviaţie eretică : Sectele sunt favorabile obscuratismului. Ştiinţa nu este admisã de Dumnezeu, ci este de la Satana: Dumnezeu va face sã disparã înţelepciunea lumii acesteia ( I Cor. 1,19-20 ); “ Înţelepciunea o voi nimici şi ştiinţa oamenilor o voi pierde” ( Is.29, 14 ). 2. Învăţătura ortodoxă : Se referã la « înţelepciunea » acelei lumi idolatre, îndepãrtatã de Dumnezeu şi supusã unor sisteme filosofice. Noi trebuie sã respectãm cultura, progresul ştiinţific şi munca: “Sã lucrãm cât este ziuã” ( In. 9,4 ); “Cine nu vrea sã lucreze nici sã nu mãnânce” ( II Tes. 3,10 ); Sf. Pavel şi-a câştigat pâinea cu propriile mâini ( I Tes. 2,9). Organizarea bisericeascã 1. Exagerare : Parohia, episcopia, mãnãstirea robesc pe oameni. Episcopii, preoţii şi cãlugãrii sunt profitori, înşelãtori, speculanţi. “Mai bine o zi în curtea Domnului, decât mii printre strãini” ( Ps. 83,11 ). 1. Învăţătura ortodoxă : Psalmistul nu se referã la pãrãsirea parohiei pentru adunarea sectarã, ci la idealul credincioşilor: Împãrãţia lui Dumnezeu. În România nu a existat nici o asuprire de origine bisericeascã. Cei care au adus o umbrire acestei situaţii au fost fanarioţii şi mãnãstirile închinate. În trecut, mânăstirile erau singurele centre de cultură naţională. 2. Afirmaţie eretică : Adunarea în casã este biblicã, nu parohia. Hristos a mers în casã (Mt. 26,18 ); Apostolii erau în casã ( Mc. 14,14; F.A. 2,1 ). Adunãrile primilor creştini erau în case, unde frângeau pâinea ( F.A. 2,46 ). 2. Învăţătura ortodoxă : Şi biserica este o casã, un locaş închinat Domnului, iar parohia îi organizeazã pe credincioşi, - toţi fac parte din trupul lui Hristos. Parohia este guvernatã de un statut şi legi proprii bisericeşti; veniturile se administreazã pentru întreaga obşte.

În general sectanţii care lanseazã astfel de acuzaţii sunt foşti creştini ortodocşi: a) fie nu s-au integrat parohiilor şi nu le-au sprijinit; b) sau au fost prea zeloşi şi gâlcevitori, intrând în conflict cu preotul sau cu ceilalţi parohieni. Este necesară creşterea rolului misionar a parohiilor.

Curs 14. Mass-media și misiunea creștină A. Misiunea creștină prin radio 1. Posturi ortodoxe 1) Radio Trinitas Înființat la 17 aprilie 1998, Radio Trinitas a apărut ca parte integrantă a Centrului Cultural-misionar omonim înființat la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. A fost dintru început o inițiativă misionară a actualului patriarh al României, Prea Fericitul Daniel. De altfel, după întronizarea sa ca patriarh, a mutat sediul central al postului de radio la București, deschizând și postul de televiziune cu același nume, în 27 oct. 2007. Ambele, însoțite de primul cotidian ortodox din România, Ziarul Lumina și varianta sa săptămânală, Lumina de duminică se organizează la București, sub egida Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române. În privința Radioului, rămâne în continuare în funcțiune și studioul de la Mânăstirea Golia din Iași. Radio Trinitas emite non-stop și acoperă în prezent întreg arealul geografic al României, cu excepția zonei de vest. Programul este variat, acoperind o gamă largă de sfere de interes: emisiuni religioase, transmisiuni ale unor servicii divine, informații curente, emisiuni cu caracter cultural-educativ, emisiuni muzicale, cu acoperirea unor genuri diverse (muzică religioasă, ușoară și populară), mediatizarea unor acțiuni sociale și filantropice, precum și a chestiunilor esențiale ce țin de viața comunităților locale. Pe site-ul oficial, găsim obiectivele misionare ale Radioului Trinitas: -promovarea credinței și vieții creștin-ortodoxe; -realizarea educației moral-religioase; -promovarea culturii creștine și românești în context național și internațional; -promovarea activităților social-filantropice ale Bisericii; -inițierea și sprijinirea unor activități educative pentru protejarea naturii și mediului înconjurător. Organizarea postului de radio se realizează prin următoarele departamente: Actualități, Teologic, Muzical și Cultural-Social.

Adresabilitate: tuturor categoriilor sociale și de vârstă. Audiență: bună, atât în mediul urban, cât și rural. Distincție: premiul C.N.A. pentru cel mai bun post de radio din provincie. 2. Radio Renașterea – Cluj Postul de radio al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului transmite emisiuni cu tematică religioasă şi culturală, în cuprinsul județelor Cluj și Bistrița-Năsăud. De pe site-ul oficial, aflăm că „grila de programe cuprinde emisiuni cu caracter religios, cultural, social, muzical şi informativ, emisiuni ce se doresc a fi spaţii de întâlnire dintre Evanghelie şi sensibilităţile omului contemporan”. În fiecare duminică şi sărbătoare se transmite Sfânta Liturghie şi Vecernia din Catedrala Arhiepiscopală. Acest act este caracterizat de autorii lui astfel: „transmiterea în direct a slujbelor este o formă de diaconie, de slujire a acelor credincioşi, destul de mulţi, care din diferite pricini (bolnavi în spitale sau acasă, bătrâni) nu pot merge la Biserică. Liturghia transmisă prin radio nu o poate înlocui pe cea oficiată în sfintele lui Dumnezeu locaşuri. În faţa aparatului de radio creştinul asistă, în faţa altarului participă”. În două spitale din Cluj-Napoca, se distribuie aparate de radio, pe care bolnavii le pot primi la internare pentru a asculta Radio Renaşterea. Redacţia cuprinde patru departamente: teologic, social, cultural-muzical şi informativ, în care lucrează 20 de redactori, aflați în strânsă colaborare cu preoţii profesori de la Facultatea de Teologie şi Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca. 3. Emisiuni religioase pe postul național – Radio România. - slujbe religioase și alte emisiuni 4. Alte posturi de radio religioase în România - Catolice: Radio Vatican, inaugurat în 1931 (de către papa Pius XI) și Radio Maria (inaugurat în 1983, într-o parohie catolică de lângă Como) – ambele prezente și în România, alături de alte cîteva zeci de țări. Au drept obiective: sprijinirea „noii evanghelizări” declanșate de Biserica Catolică, suportul necondiționat al papei, transmiterea de informații din cele mai variate domenii, emisiuni educative (cateheze), încurajarea artei muzicale, programe liturgice.

- Protestante și neoprotestante: numeroase și diversificate, acestea sunt prezente pe tot teritoriul României. Exemple: Vocea Evangheliei (al Alianței Evanghelice), Vocea Speranței (adventist), Radio Micul Samaritean, Radio Cezareea Reșița etc. Toate au în comun o manieră activă de propagandă prozelitistă, vizând așa-numita campanie de vestire a Evangheliei (sfidând astfel bimilenarismul creștinismului românesc). Atragerea la „Hristos – Mântuitorul personal” se face pe diverse căi: predici, emisiuni biblice, muzică religioasă etc. B. Misiunea creștină prin televiziune 1. Postul de televiziune al Bisericii – Trinitas TV Lansarea postului Trinitas TV în data de 27 oct. 2007 este, cu adevărat, un eveniment așteptat de multă vreme. După ce televiziunea națională și posturile TV comerciale au eșuat în lupta cu postmodernismul consumist (semi)ateu, mulți duhovnici, teologi sau simpli credincioși au ajuns să manifeste față de televizor o lehamite dusă până la ostilitate (a se vedea: Virgiliu Gheorghe, Efectele televizorului asupra minții umane, Ed. Evanghelismos, București, 2005). Pe bună dreptate, zicem noi, analizând obiectiv sumedenia de mesaje subliminale, reclamele agresive, interesele politice, economice sau de altă natură (chiar masonice), manifestate de unele persoane sau grupuri ce stau în spatele televiziunilor din România. Nu putem însă rămâne indiferenți la setea de informare audio-vizuală a românilor, care, trebuie recunoscut, sunt în mare măsură dependenți de televizor (de aici și interesul enorm ce se învârte în jurul televiziunilor deja consacrate). Într-o astfel de junglă vizual-mediatică, postul TV al Bisericii Ortodoxe este un adevărat vector de echilibru. Nu atât prin obiectivitatea relatărilor și neutralitatea știrilor prezentate (cu o noutate absolută în domeniu: primul calup de știri religioase zilnice), cât mai ales prin echidistanță și stabilitate, coordonate dispărute de mult din presa audio-video din România. Ceea ce conferă legitimitate postului TV Trinitas este puterea izbăvitoare a harului sfințitor, lucrător în cuvântul care zidește suflete, spre veșnicie. Cateheze, emisiuni culturale, muzicale, pelerinaje, filme creștine, dezbateri și dialoguri pe teme de larg interes, transmisiuni de slujbe religioase – iată câteva din subiectele propuse de realizatori. Scopul tuturor acestora este de a arăta aspectul de Biserică vie, prezentă activ în societate, în mijlocul enoriașilor, cunoscând problemele lor și acționând pentru soluționarea acestora. Gradul mare de încredere a populației în Biserica

Ortodoxă ne obligă să facem dovada meritelor în acest sens, extinzând aceeași forță a încrederii și asupra slujitorilor Bisericești (unde procentul este îngrijorător mai mic). Prezența slujitorilor bisericești pe micul ecran este mai mult decât binevenită. Din păcate, s-au constatat și comportări lamentabile, care au impus luarea unor măsuri cu caracter restrictiv general, Centrul nostru eparhial acționând printr-un Ordin care solicită tuturor slujitorilor Sfintelor Altare acordul prealabil al Chiriarhului locului, înaintea prezentării la o emisiune televizată. Acest lucru are două consecințe imediate: 1.trierea slujitorilor nevrednici de a reprezenta instituția Bisericii în mod oficial și 2.întărirea Biroului de Presă al Patriarhiei și a celui al Arhiepiscopiei Bucureștilor, ca fiind singurele abilitate a exprima comunicatele oficiale ale Bisericii noastre. 2. Alte posturi de televiziune La postul național de televiziune, TVR1, emisiunea religioasă este ca și inexistentă, fiind plasată la o oră de audiență 0-1%, duminică dimineață între 7,30 – 8,30 (Universul Credinței). După ce defuncta „Credo” s-a „plimbat” în grilă în mai multe intervale orare, inclusiv pe TVR2, sucombând datorită gravelor deficiențe de concept și realizare, s-a constatat că singura zi în care poate fi programată emisiunea religioasă e duminica, la matineu, înainte de a pleca oamenii la biserici. Și aici, însă, se păstrează vechile metehne: lipsa de documentare, intervievarea unor persoane fără pregătire, întreruperea interlocutorilor etc. De mai mare interes se bucură transmiterea în direct a unor slujbe (ce-i drept, foarte rară, acum). Mult mai interesantă, vie și pilduitoare este prezența pr. prof. dr. Vasile Gavrilă pe TVR Cultural, la „Duhovnicul de la miezul nopții”, în ciuda orei târzii. La posturile comerciale, emisiunile religioase lipsesc din grilele curente cu desăvârșire (exceptând spațiile de emisie cumpărate de sectari și ocultiști). Acestea apar condiționate de evenimente religioase majore, pe care le prezintă în maniera postmodernă în care ne-au obișnuit, făcând o analiză critică, dură, a fenomenelor, uneori cu largul concurs al unor pseudo-teologi experți în demagogia „reformelor”. C. Misiunea creștină prin presa scrisă 1. Presa bisericească oficială centrală

Cotidianul „Lumina” apare la în 7 februarie 2005, iar „Lumina de duminică” în octombrie 2005. Din noiembrie 2007, proiectul a început să se extindă la nivelul întregii țări, în cadrul centrului de presă Basilica, al Patriarhiei Române. Apariția sa este mai mult decât binevenită, întrucât prezintă informațiile în stare pură, nealterate de prezența unor mesaje care îndeamnă la violență sau care promovează imoralitatea. Știrile sunt diversificate, acoperind întreaga paletă de sfere de interes: religioasă, politică, economică, socială, culturală, sportivă și de divertisment. 2. Presa bisericească locală Se compune din: reviste și foi religioase editate de eparhii și parohii, precum și reviste teologice. Acestea au un circuit restrâns, fiind difuzate pe un anumit areal (eparhie, parohie) sau adresându-se unui public avizat (cu pregătire teologică). Exemple: Telegraful Român, Candela Moldovei, Glasul Bisericii, Revista Teologică, Ortodoxia, Studii Teologice, Biserica Ortodoxă Română etc. 3. Presa laică. Laicatul ortodox 4 categorii de abordări: a) favorabilă: prin pagini sau foi religioase distincte, articole sau studii în presa laică; b)nefavorabilă: campanii de presă anticlericale, antibisericești (ex. – Libertatea – hotelul unde urmau sa fie cazați clerici, Academia Cațavencu – pamflete la adresa unor clerici etc.); c)încercări de substitut, pe un teren în care Biserica ar fi putut fi mai activă (Credința ilustrată – Lumea credinței: încercare mai mult comercială, cu unele prezentări de situații în care s-a ocolit în mod voit punctul de vedere oficial al teologilor – ex. promovarea visarionismului, a inochentismului etc.). Apariția publicațiilor Lumina va repune în drepturi autoritatea bisericească în acest sector; d)prozelitistă – prin publicații periodice ale unor Noi Mișcări Religioase, cu largă circulație, în limba română (ex. Turnul de veghere, Treziți-vă!). Erori frecvente ale teologilor în comunicarea media

a)incapacitatea adaptării limbajului discursiv la nivelul de înțelegere al oamenilor. Sondajele arată că oamenii n-au, în marea lor majoritate, nici cele mai sumare cunoștințe religioase. A-i sufoca pe aceștia cu un limbaj teologic savant, oricât de corect ar fi d.p.d.v. doctrinar, echivalează cu uciderea lor spirituală: ei nu vor urmări emisiunea, cultivându-și sentimentele ostile față de oamenii Bisericii, față de religie în general și teologie în special. Cel mult, vor fi îndreptățiți să considere pe mai departe că atașamentul lor față de ortodoxie e o moștenire genetică (similară, întrucâtva, cu folclorul tradițional); b)adoptarea unui stil discursiv predicatorial, monologal, extrem de plictisitor marelui public și întrerupt adesea jenant de mediatorii programelor; c)o ținută neglijentă vestimentară, precum și a părului, bărbii etc.; d)susținerea unor fenomene străine duhului ortodoxiei (așa-zise „minuni” sau forme de ocultism sacerdotal, extrem de periculoase), abateri de ordin doctrinar, moral și cultic; e)tonul ridicat, aerele de superioritate, pretenția atotcunoașterii autosuficiente vădesc, de fapt, carențe grave în cultură și educație. Incredibil: preoți și teologi, cu pregătire universitară, pot fi auziți exprimându-se cu grave erori gramaticale! Erori frecvente ale realizatorilor de emisiuni religioase a)lipsa de pregătire în domeniu: fie lipsa de cultură teologică a moderatorilor neteologi, fie lipsa de fler mediatic a celor teologi. Ambele conduc la colaps: emisiunea „stă” să se dezintegreze! b)invitarea unor clerici dubioși, fără pregătire, monahi inculți (sub pretextul „trăirii”) sau chiar a unor falși clerici, caterisiți, excluși din monahism, aparținători ai Bisericii Stiliste, a celei „a Vlahilor de Pretutindeni” sau altor structuri schismatice sau eretice, în multe cazuri aceștia prezentându-se ca fiind „ortodocși” și inducând lumea în eroare; c)întreruperea interlocutorilor chiar când aceștia au ajuns în puncte esențiale ale discursului lor; canalizarea interviurilor spre direcții nesemnificative; d)ținută inadecvată a multor realizatori de emisiuni religioase, scenografie improvizată, lipsă de implicare și de participare afectivă la tema tratată; e)stabilirea unor subiecte lipsite de interes, terne, bătătorite de realizatori; lipsă de imaginație, de implicare misionară în descoperirea adevăratelor subiecte de interes pentru auditori, telespectatori și cititori.