Miscarile Sociale

MIŞCÃRILE SOCIALE Profesor Adrian Dabu

1. Caracterizarea mişcãrilor sociale Mişcãrile sociale sunt acŃiunile unor persoane care s-au organizat pentru a promova o schimbare socialã sau pentru a rezista unei astfel de schimbãri. Într-o altã definiŃie, o mişcare socialã este orice acŃiune socialã/ colectivã ce urmãreşte sã impunã schimbãri – variabile ca importanŃã – în structura socialã şi/ sau politicã, apelând frecvent, dar nu în mod exclusiv, la mijloace neinstituŃionalizate. Mişcãrile sociale constituie fenomene de sine stãtãtoare, vãzute însã din perspective diferite: în Europa au fost vãzute mult timp doar ca o manifestare secundarã, chiar un − subprodus al conflictelor de clasã ; sociologia americanã le integreazã în perspectiva mai cuprinzãtoare a − comportamentului colectiv . Caracteristicile esenŃiale ale mişcãrilor sociale sunt urmãtoarele: au o dezvoltare procesualã. Astfel, unii autori (BLUMER, TILLY) au identificat •  patru etape în ciclurile lor de viaŃã: 1. apariŃia. Ca reacŃie la o necesitate nesatisfãcutã, un mic grup de oameni identificã  problema şi se mobilizeazã pentru acŃiune; acŃiune; 2. asocierea – mai mulŃi indivizi devin interesaŃi de activitãŃile micului grup iniŃial, i se asociazã, apare un mic grup conducãtor; 3. birocratizarea  – acŃiunea devine organizatã; reguli, proceduri şi roluri specializate; structurã ierarhicã (conducãtori şi adepŃi); organizaŃii, filiale etc; 4. declinul  – prin realizarea scopurilor, prin fricŃiuni interne, prin cooptarea liderilor  de cãtre putere etc. mişcãrile sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justificã o anumitã • organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerenŃã, de claritate c laritate etc; mişcãrile sociale dispun de o anumitã tacticã – activitãŃi precise prin care se • urmãreşte atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanŃilor şi câştigarea unor noi adepŃi; exprimã deci un protest şi sunt orientate spre schimbare socialã (inovaŃie sau • restauraŃie); nu au, cel puŃin la început şi nu toate, un scop politic, fiind departe de Ńelul cuceririi •  puterii în stat; orice mişcare socialã este însã, într-o anumitã mãsurã, politicã şi aceasta cel puŃin prin implicaŃii; logica lor protestatarã le poate duce la un conflict cu autoritãŃile publice; • recurg frecvent la modalitãŃi de protest neinstituŃionalizate. ne instituŃionalizate. • 2. Analiza mişcãrilor sociale 2.1. Factorii determinanŃi determinanŃi ai mişcãrilor sociale pot fi: 1

•

•

obiectivi:

perimarea istoricã a unor forme de organizare socialã, agravarea disparitãŃilor sociale şi a deosebirilor de interese, blocarea structuralã care împiedicã anumite categorii sociale sã-şi satisfacã interesele; dezorganizarea socialã datoratã unor condiŃii interne sau externe, crizele economice, politice sau culturale, deteriorarea condiŃiilor de viaŃã ş.a.;  subiectivi : nemulŃumirile sociale care apar din privarea relativã şi din perceperea injustiŃiei sociale, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, nelinişte, nesiguranŃã, difuzarea şi acceptarea unor noi valori sociale, apariŃia unor ideologii care justificã şi direcŃioneazã mişcãrile sociale etc.

2.2. Clasificare şi analizã Clasificarea se face dupã mai multe criterii: • → sens: − mişcãrile ce urmãresc producerea unei schimbãri; mişcãri de rezistenŃã; →  profunzime: − protestatare; reformatoare; revoluŃionare; →  posibilitãŃi de realizare a obiectivelor: − cu obiective realizabile; utopice; → influenŃa exercitatã asupra dinamicii societãŃii: − utopice; de rezistenŃã;  protestatare; reformatoare; revoluŃionare. −

− −

−

− − − −

•

•

•

 Mişcãrile utopice propun un contramodel ideal la organizarea socialã existentã.

Unele modele utopice sunt creaŃia unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic numãr de indivizi care încearcã sã transpunã în realitate idealurile utopice.  Mişcãrile utopice au avut o rãspândire mai mare în secolele XVIII şi XIX. În a doua jumãtate a secolului al XX-lea, ele s-au manifestat sub forma grupãrilor de hippies, a unor  comune şi a unor secte religioase.  Mişcãrile utopice nu reuşesc sã se impunã ca modele de realizare a unei întregi societãŃi; ele eşueazã atât datoritã condiŃiilor  interne, inconsistenŃei modelelor propuse, impractibilitãŃii idealurilor lor, cât şi datoritã conflictelor puternice cu majoritatea valorilor şi normelor societãŃii e xistente.  Mişcãrile de rezistenŃã se opun schimbãrilor sau încearcã sã elimine schimbãrile intervenite. Ele pot lua forme diverse: de rezistenŃã la introducerea unor schimbãri sau faŃã de o schimbare deja introdusã; de rezistenŃã faŃã de o schimbare care este în consens cu dezvoltarea socialã sau faŃã de o schimbare care conduce la regres social sau la dezorganizare socialã.  Mişcãrile protestatare exprimã o poziŃie, o atitudine, un refuz faŃã de ceea ce este acceptat sau instituŃionalizat într-o societate. Ele pot fi întâlnite în multe domenii: moral, politic.  Mişcãrile protestatare apar în jurul unor personalitãŃi marcante. Ele constau în declararea formalã şi publicã a opoziŃiei, ostilitãŃii, refuzului în raport cu o anumitã stare de lucruri şi acŃioneazã dupã un sistem propriu de valori, dar care nu este impus celorlalŃi. Aceste mişcãri sociale nu urmãresc programatic reforme importante, nici revoluŃii. Prin ele nu este afectat sistemul politic dintr-o societate. Ele acŃioneazã asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor şi asupra relaŃiilor dintre individ şi colectivitate. 2

•

 Mişcãrile reformatoare apar pe o stare de nemulŃumire faŃã de situaŃia existentã şi se

manifestã atunci când grupurile care se gãsesc în aceastã situaŃie pot acŃiona fãrã a suporta consecinŃele represiunii, când au posibilitatea sã se exprime şi sã se manifeste liber şi când acŃiunea lor nu vizeazã aspectele esenŃiale ale sistemului politic existent.  Mişcãrile reformatoare urmãresc realizarea schimbãrilor dorite pe cale legislativã sau  prin schimbãri în sistemul instituŃional. Din aceastã categorie fac parte cele de reformã a justiŃiei, feministe, ecologiste, antinucleare, cele vizând liberalizarea relaŃiilor sexuale.  Mişcãrile reformatoare trec prin mai multe etape: apariŃia stãrii de nemulŃumire; conştientizarea situaŃiei şi discutarea ei; apariŃia unor grupuri formale cu scop, în care se discutã rezolvarea problemelor; formularea ideologiei şi instituŃionalizarea ei; folosirea organismelor create pentru rezolvarea situaŃiilor  definite în etapele anterioare; birocratizarea şi, posibil, închistarea mişcãrii.  Mişcãrile revoluŃionare sunt schimbãri radicale ale sistemului social. Ele sunt determinate de adâncirea contradicŃiilor structurale şi funcŃionale din cadrul întregii societãŃi.  Mişcãrile revoluŃionare îşi propun schimbarea ordinii existente şi, în consecinŃã, sunt supuse represiunii din partea forŃelor care apãrã aceastã ordine. Ele sunt orientate de ideologii clar formulate şi sunt puternic instituŃionalizate (organizaŃii, partide,  publicaŃii, statute). În cadrul lor, un rol important îl deŃine revoluŃia politicã. Ele sunt, în acelaşi timp, distructive şi constructive: distrug vechile relaŃii sociale, vechiul aparat de stat, înlãturã anumite valori şi norme sociale şi instituie noi sisteme de valori şi conduite, noi tipuri de relaŃii sociale, noi forme de organizare socialã, noi instituŃii sociale. RevoluŃia este un proces de schimbare de lungã duratã, ritmul şi intensitatea schimbãrilor fiind diferite de la un subsistem la altul. 3. Teorii privind geneza mişcãrilor sociale Posibilele cauze multiple ale mişcãrilor sociale ca şi varietatea acestora au condus la constituirea mai multor teorii privind geneza mişcãrilor sociale. Unele dintre ele explicã, mai mult sau mai puŃin, şi dinamica mulŃumirillor şi/sau comportamentul colectiv în cadrul mişcãrilor sociale, astfel cã asupra lor vom reveni în paragraful urmãtor. De asemenea, datoritã dublei perspective asupra mişcãrilor sociale (cea europeanã şi cea americanã) o serie de aspecte referitoare la comportamentul colectiv – existente în teoriile sociologice americane referitoare la fenomenul studiat – au şi valenŃe explicative privind geneza mişcãrilor sociale. Teoria privaŃiunii  (MORRISON). Mişcãrile sociale se produc când un numãr relativ • mare de indivizi se simt privaŃi de ceea ce cred ei cã este necesar pentru bunãstarea şi fericirea lor. • Teoria societãŃii moderne urbanizate şi industrializate (KORNHAUSER). Mişcãrile sociale apar din cauza izolãrii sociale şi a sentimentelor de alienare trãite de mulŃi oameni în societatea modernã urbanizatã şi industrializatã. Aceste stãri sunt compensate prin asociere, sentimentul de apartenenŃã la grup fiind la fel de important ca şi scopul mişcãrii sociale. Teoria tensiunii structurale (SMELSER). Mişcãrile sociale apar în condiŃiile • existenŃei a şase factori: 1. utilitatea structuralã – efectul posibil util derivat din reuşitã; 2. tensiunea structuralã – o condiŃie socialã pricinuitã de tensiuni în cadrul societãŃii; 3

3. dezvoltarea şi rãspândirea unei explicaŃii poate coagula oamenii în jurul sãu (poate deveni o “ideologie”); 4. factori precipitanŃi – un eveniment aparent sau în mod real necauzal poate determina acŃiunea grupului respectiv; 5. mobilizarea pentru acŃiune; 6.  permisivitatea controlului social din partea puterii. • Teoria mobilizãrii resurselor  (McMARTY, ZALD). Mişcãrile sociale apar ca reacŃie la privaŃiune şi la tensiunile structurale doar atunci când resursele necesare pentru a susŃine mişcãrile respective existã şi sunt organizate şi folosite eficient.

4. Comportamentul colectiv în cadrul mişcãrilor sociale Comportamentul colectiv este un tip de comportament ghidat de norme create de  participanŃi, în mod frecvent divergente faŃã de cele general acceptate social. În cadrul mişcãrilor  sociale, al altor fenomene sociale, comportamentul participanŃilor capãtã caracteristici specifice şi se desfãşoarã dupã o dinamicã specificã. ConotaŃiile conceptului de referã, principial, la dinamica participanŃilor, la modalitãŃile lor de acŃiune în grup, începând cu comportamentele colective neorganizate (spontane) şi terminând cu cele bine structurate – mişcãrile sociale. Clasificarea comportamentelor colective se face dupã mai multe criterii (MILLER): comportamente colective în viaŃa cotidianã: • zvonul; opinia publicã; isteria de masã şi panica; moda; comportamente colective şi ameninŃãri la adresa ordinii sociale: • migraŃii; dezastre; rãscoale, rãzmeriŃe;  proteste sociale (mişcãri sociale); ParticipanŃii alcãtuiesc o mulŃime: întâmplãtoare (formatã în mod spontan); convenŃionalã (participanŃii s-au adunat pentru un scop precis, dar îl urmãresc ca indivizi); expresivã (participaŃii s-au agregat în jurul unor evenimente cu încãrcãturã emoŃionalã); activã (poate deriva din una din cele de mai sus – o adunare agitatã de indivizi care deseori îşi revarsã emoŃiile puternice şi, de asemenea, acŃioneazã împotriva a ceva considerat “rãu”);  protestatare (convenŃionalã şi activã). Aceastã clasificare este specificã sociologiei americane care nu considerã decât diferenŃa de intensitate şi/sau organizare dintre diferite fenomene sociale. Existã însã o diferenŃã de calitate între comportamentul oamenilor referitor la modã şi cel din cadrul mişcãrilor sociale realizate în jurul unor ideologii, scopuri sociale etc. Pot fi astfel identificate mai multe orientãri în studiul comportamentelor colective: − − − −

− − − −

− −

−

−

−

4

−

−

−

 perspectiva emoŃionalitãŃii sporite şi a contagiunii sociale (LE BON, PARK şi BURGESS, BLUMER ş.a.); comportamentul colectiv ca rãspuns adaptativ la situaŃiile noi şi ambigue (TURNER  şi KILLIAN); un rãspuns la destructurarea socialã (conflict social, mişcare socialã) (BLUMER, SMELSER).

Teorii referitoare la dinamica mulŃimii • Teoriile contagiunii. LE BON (1895) analizeazã caracteristicile mulŃimii şi legile acŃiunilor acesteia; emoŃiile stârnite de situaŃie sunt contagioase. PARK şi BURGESS (1921) dezvoltã o teorie psihosocialã înruditã, insistând asupra dimensiunii creatoare a unui comportament colectiv şi asupra fazelor acestuia: faza de agitaŃie socialã, faza mişcãrilor de masã, adaptarea sau transformarea. BLUMER este moştenitorul tezei contagiunii , chiar dacã recurge la formularea aparent • sofisticatã de “reacŃie circularã”, în virtutea cãreia “indivizii îşi reflectã reciproc modul de a s imŃi şi, astfel, îl intensificã”. BineînŃeles, reacŃia circularã se aplicã cu prioritate formelor elementare ale comportamentului colectiv, şi nu manifestãrilor lor complexe, cum sunt mişcãrile sociale, dar  continuã sã se menŃinã un contrast puternic între “interacŃiunea interpretativã” care, din aceastã  perspectivã, guverneazã relaŃiile sociale obişnuite şi modurile de interacŃiune presupuse de o mişcare socialã, cel puŃin în primele sale manifestãri. Pe de altã parte, BLUMER rãmâne fidel unei istorii naturale a mişcãrilor sociale: • într-adevãr, el expune ideea cã o mişcare socialã ar cunoaşte într-un anume fel o “carierã”, cu etape bine definite ce ar putea sã o conducã de la agitaŃia socialã (stadiul 1) la instituŃionalizarea (stadiul 4), trecând prin exaltarea popularã (stadiul 2) şi formalizare (stadiul 3). AtenŃia sa este atrasã mai mult de mecanismele ce permit dezvoltarea şi organizarea unei mişcãri decât fazele  propriu-zise, dar observaŃiile sale rãmân tributare unui model sau mai degrabã unei metafore a creşterii ce naturalizeazã într-un fel evoluŃia unei mişcãri sociale şi împiedicã recunoaşterea caracterului adesea greu previzibil al cursului sãu. Teoriile convergenŃei. Acestea postuleazã faptul cã, principial, comportamentul • mulŃimii rezultã din acŃiunile unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit atraşi într-o situaŃie şi care acŃioneazã datoritã acestei asemãnãri. MILLER şi DOLLARD (1939) analizeazã comportamentele agresive observabile la • mulŃimi drept rãspunsuri la o frustrare existentã, mergând pânã la a postula o relaŃie de echivalenŃã între gradul de frustrare şi intensitatea agresiunii. În felul acesta, ei propun o altã imagine şi o altã interpretare a fenomenelor de mulŃime: atenŃia nu mai este centratã pe sugestie şi mecanismele sale, ci pe activarea unor predispoziŃii comune. Argumentul folosit nu este construit în jurul temei contagiunii, ci în jurul temei convergenŃei, adicã a comunitãŃii de experienŃe trãite de cãtre membrii unor anumite categorii sociale – de pildã, albii sãraci din sudul Statelor Unite – ce ar avea într-un fel ca rezultat pregãtirea acestora pentru acŃiuni colective de tip agresiv O altã variantã a “teoriilor convergenŃei” se constituie în jurul noŃiunii de  frustrare • relativã şi încearcã sã explice din acest unghi multiple forme de violenŃã colectivã. Frustrarea colectivã nu depinde în esenŃã de situaŃia obiectivã, ci mai degrabã de percepŃia pe care o au oamenii despre ea. Mai precis, ea se recunoaşte prin “percepŃia de cãtre actorii sociali a unui decalaj între aşteptãrile lor privitoare la unele bunuri valorizate şi capacitatea lor de a le obŃine”. Se disting trei forme principale de frustrare relativã:  prima, caracterizatã printr-o capacitate scãzutã de a satisface aşteptãri stabile, este frecventã în societãŃile tradiŃionale şi, în felul acesta, marginalã; −

5

cea de-a doua, identificabilã prin aşteptãri mereu mai mari, fãrã o creştere paralelã a nivelului de satisfacere efectivã, este adesea intensã în societãŃile ce se confruntã cu nenumãratele provocãri ale modernizãrii, dar poate, la modul general, afecta şi grupuri defavorizate, refuzând excluderea lor efectivã în numele unor revendicãri egalitare; în ceea ce o priveşte pe a treia, definitã printr-o sporire accentuatã a distanŃei dintre satisfacŃii, ce par sã cunoascã un regres brutal şi clar, şi aşteptãrile ce par sã sporeascã, dupã o perioadã relativ lungã de creştere paralelã a ambelor  • Teoria normei emergente. Comportamentul colectiv poate fi explicat prin norme sociale care apar din interacŃiunea participanŃilor într-un eveniment colectiv. TURNER şi KILLIAN insistã asupra continuitãŃii dintre comportamentele de mulŃime. Existã o trãsãturã esenŃialã, comunã celor douã ordine de fenomene: ambele sunt reglementate de norme. Dar  caracteristica specificã comportamentului colectiv constã în noutatea normelor sau, cel puŃin în specificitatea lor strâns legatã de situaŃie, datoritã inadecvãrii normelor existente şi chiar, în bunã mãsurã, eliminãrii lor într-un context prost definit. În consecinŃã, teoria urmãreşte cu prioritate elucidarea mecanismelor şi etapelor în virtutea cãrora o regulã nouã sau specialã ajunge sã fie recunoscutã şi acceptatã ca bazã a unui rãspuns coordonat. Într-o colectivitate normele reprezintã  pentru membrii sãi repere de comportament şi o sursã de identificare, iar structura sa, departe de a di rigidã, este alcãtuitã din relaŃii variabile între un grup de comandã, în care liderul carismatic nu se impune întotdeauna în faŃa liderului administrativ sau chiar a intelectualului ce elaboreazã  justificãrile ideologice, şi categorii de partizani a cãror  eterogenitate faŃã de obiectivele propriuzise ale mişcãrii, şi nu numai în termeni de caracteristici obiective, este un fenomen important. • Teoria mobilizãrii resurselor. În aceastã orientare cercetãtorii sunt preocupaŃi, aşa cum am anticipat, de procesele de mobilizare, ale cãrei condiŃii îşi propun sã le punã în evidenŃã,  probabil datoritã faptului cã sunt mai conştienŃi de obstacolele pe care le pot întâlni. Ei sunt de asemenea foarte sensibili la importanŃa organizaŃiilor  în apariŃia şi dezvoltarea mişcãrilor  sociale, în timp ce abordãrile anterioare, dominate de imagini ce privilegiau declanşarea spontanã, aveau tendinŃa de a neglija acest factor. În sfârşit, dubla insistenŃã, semnalatã deja, asupra raŃionalitãŃii angajãrii în acŃiunea colectivã şi asupra dimensiunilor propriu-zis  politice ale mişcãrilor sociale ajunge la afirmarea unei continuitãŃi între comportamentele instituŃionalizate, în special în domeniul politic, şi cele adoptate de cãtre participanŃii la mişcãrile sociale. −

−

Mişcãrile sociale, în forma lor avansatã, constituie un factor de schimbare socialã.

6