Mircea Cartarescu Poezii

Când ai nevoie de dragoste când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste. când trebuie să iubeşti nu eşti iubit. când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate. când eşti nefericit nu are sens să o spui. când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine. când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi. când eşti la pământ cine se interesează de tine? cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată? fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine. poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos, nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură. fii lângă mine, ţine cu mine. înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie, fii iubita mea permanentă. hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă. să ne ataşăm, să ajungem la echilibru. dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste când ai nevoie de dragoste. când trebuie să iubeşti nu eşti iubit. când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte. Steluţe în genele ei Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei. Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei. Ningea, ningea, ningea peste Colentina demult, demult... da, dragii moşului, erau... erau steluţe în genele ei. Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor: erau steluţe în genele ei. Eram student, era studentă eram eminent, era iminentă şi erau steluţe în genele ei. Aerul era rece, tramvaiele reci maxi-taxiurile abia înfiinţate mergeau toate pe patru roate şi erau steluţe în genele ei. Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi... Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor aşa că nu mai ştiu ce spunea. Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului... Eu eram copil, ea era o copilă eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă şi erau steluţe în genele ei. Eu aveam viziuni, ea avea pandalii restul e în "Poeme de-amor", precum ştii dar lăsaţi-o baltă, copii: erau steluţe în genele ei. CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei! Aici poemul ar trebui să se încheie dar nu înainte de-a va da o cheie a-ntregii întâmplări: Ea e o fata de peste blocuri şi mări acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă. Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului Acum nu mai sunt steluţe în genele ei. Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei. Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului. Să ne iubim, chera mu să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene, că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .

să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu să fim tandri, mai zise o muscă. primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele, primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor, nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . . nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine? să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza iepurelui de tablă din vitrina cu jucării. să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile. ca nişte becuri electrice legate în serie nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace, în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui în holbarea perversă a ochiului. ce de ocheade, câte accidente din neatenţie, conturi încheiate, polite plătite, îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă şi văzând în urma lui o uzină. primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee, deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid... creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia antebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene, urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă. ai încredere în mine, gânguri flora întestinală întinzându-se voluptos în braţele groazei care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc, dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism, crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar. venea seara, oraşul se anima, venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul, să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare, să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri! în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi, spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat. prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost. să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu, şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi, să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru de complexul lui grozăveşti. primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni, să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice, să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule … iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă chiar lângă policlinică, şi până şi copacii miroseau a dentist. În stilul lui Bacovia e seară şi ninge-ndesat zăpada-n zăpadă se lasă şi abia mă mai mişc îngheţat şi abia mai ştiu drumul spre casă e beznă un câine-a lătrat de-acum n-are rost să mai sper sprijinit de un stâlp un soldat şi-aprinde ţigarea stingher e noapte şi ninge turbat

şi nu mai zăresc nici un drum cum viaţa-i un loc depărtat cum totu-i mai simplu de-acum! Era timpul florilor cu vremea, ai capătat statutul de mare putere. cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani. ai devenit o mare putere străină. din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulinei iau interviuri până şi trusei mele de bărbierit şi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua pe când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua. de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendi până şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete îi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelă îi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrină vin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte... parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău. hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate în aer amurgurile cele mai galbene zorii cei mai negri moartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiile şi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastru al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane, microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva unei nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă peroanele gării obor şi până şi pensionarii cântarelor de precizie şi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plic s-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit, inamic. lasă-ţi lumea ta uitată, aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţiei noastre declară-mă independent, să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca, converteşte-mă în ceva mai puţin dureros, înveleşte-mă cu o florească mai caldă, flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiul ca să îmi pot pune în fine pe roate afacerea mea cu ezitări colorate în serile acelea care, zice-se mai revin... (era timpul florilor era anotimpul dragostei era deceniul războiului nuclear era crima perfectă din zece mâine mititei era ali-baba şi cei douăzeci şi patru de ani era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă era o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.) ai devenit, femeie, o mare putere străină. ai devenit marea iubire a plămânilor mei ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi ţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet, pre tine moartea te iluminează imperiu bancar şi discret, cauciucată zarază. Zâmbesc Nişte grăsane se uitau la mine şi atunci îmi dau seama că zâmbesc. zâmbesc în maşina 109 în drum spre slujbă. fireşte impresie bună nu poate să facă un tinerel pletos care se uită pe geam şi zâmbeşte. dar eu mi-am amintit de tine şi, ca de obicei, am zâmbit. e o reacţie necontrolată.

m-am trezit dimineaţa încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu, cu andrele străbătindu-mi dantura şi mi-am amintit de orele de gramatică. în masină pute-a maieuri şi-a benzină iar pe geam ce să vezi? blocuri şi iar blocuri. am zâmbit şi am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta. mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărţat şi eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra. era antreul plin de gagici încoţofenite şi tipi la costum... noi parcă eram picaţi de la Woodstock, la şcoala directorul m-a luat în primire şi secretara m-a ameninţat planta ornamentală neudată la timp mai avea doar un sfert din frunze încercând să stăpânesc clasa am simţit zămbetul revenind atât de irezistibil, încât a trebuit să mă întorc cu faţa la tablă. Crima din Şoseaua Ştefan cel Mare ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele muşcat de păienjenii galbeni stelari era toată bolta stea langa stea şi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzea zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada încat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada. la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase, microbi transparenti, cu protoplasmele de matase se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote se ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote, fete fantastice de pietoni. era întuneric plombat cu neon. eram azuriu, ameţit. - pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos! în jur, pustiu, case şi garduri. palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri. nelinişti, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci. cine putea să întrebe? cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe? tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez, nu ştiu unde este strada crizantemelor. mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastă dar mă luase de braţ domnişoara nevastă şi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţi sub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi. şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa care ne iubea cu gura tăioasă. pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea. am dus-o în camera mea am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine, mă răsturnă cu o mână în beregată pe somieră şi pe perna rombată, rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris, purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis, prin adevarat! şi prin nu se poate! prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate, tu, fulg lângă fulg, ţicnit-o, dragoste... pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla şi motanul în labe de sticla văzură prin roşia pâclă şi mai târziu raportară: - era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară, părea că leşina, că suspină, că plânge dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge şi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă - şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant... - a ieşit translucidă în înstelarea de diamant.

am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană. apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scala pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare, pe lângă vărgatele troleibuze - dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze şi când zâmbea, se cangrena strada... - şi brusc zăpada începuse să ningă peste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilor pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor depunându-se în straturi scântâietoare pe toţi atomii de sub stelele rotitoare. - în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid, căci prea impudica şi luminoasă era Moartea. Posedai tot felul de obiecte electrice tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânţi. tu eşti un monstru. mi-e frică de tine. ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă, ai tupeu. ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare. şi, doamne cum îţi picură părul până pe şale ca un camion fructexport, fantomatic şi moale care ar trece pe dorobanţi. şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi... inconştientul tău trebuie să fie aşa uriaş încât ar putea să reducă el singur diferenţa dintre sat şi oraş să pună capăt valului de violenţă şi pornografie cu doar un gest, sau o alifie. nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valenţele elementelor chimice iar eu o tablă pe-un acoperiş de siloz tot n-am fi fost aşa de străini în realitatea cu atheneuri, caberneturi, maşini. tremur când mă atingi. mi se face rău când îţi aud vocea la telefon. de ce trebuie să existe o fiinţă ca tine? şi de ce trebuie acum să nu mai existe? bestie, pistruiato şi fufo, feregea peste maxilare de tinichea, gâsco. Câteva cuvinte despre Ioana 1 Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii: baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile. Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte, atentă, de parcă ştia să citească şi atunci m-am gândit: "Ioana, mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti mai presus de literatură dar aşa te scot din literatură adică din viaţa mea. Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei mă gândesc să scriu un poem despre tine." 2 La Bogdan cu M.D.G. Bogdan s-a dus să se radă, eu şi M.D.G. ramânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare. Mă uit pe un album Dali. E penibil, caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem? În fine (ah, şi la pick-up o selectie "Wings") palavrăgim despre copii. Mă trezesc că îi spun "Ştii, e foarte mişto să creşti un copil, dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură (evit cât pot cuvintul "poezie") fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic... Asta-i partea proastă." "E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare..." "Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist" - şi am tăcut brusc fiindcă nu credeam asta şi nu ştiu de ce am spus-o. Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.

3 Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori. Fetele mele. Mă pomenesc că îi spun "Cri" Ioanei şi invers. Cri mai păstrează panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură, în Maternitate şi care purtau acelaşi număr cu creion chimic Când Cri o să aiba 36 de ani, Ioana va avea 16 eu 47 - cine, cine vom fi atunci? 4 Fetele-s dincolo Cri îi face baie-n cada de plastic roz iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan stam în bucatarie cu păhăruţele de Havana Club. - Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi invadându-mi faţa şi făcându-mă să lacrimez. (Îmi dau seama că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin de romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.) Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre. - Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate scriai "Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici". Şi uite acum ai nevastă, copil... Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog)... Mai palavrăgim ceva şi ne cheamă fetele să vedem pisoiul înfofolit în prosop zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani) trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari. 5 La aproape cinci luni gigilicea nu-i deloc convenţională (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii) are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica. Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale de-ţi vine s-o strângi de gât, dar e draguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim. Creierul ei de aproximativ 500 de grame va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele ca o pasăre într-o colivie de cartilagii Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă Ioana ar deveni nemuritoare. Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele) ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată. 6 Cu M.M., la "Cartea românească. Apoi în maşina lui explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia "Ştii, Cugno ăsta... eu i-am dat textele tale... dar nu i-au ieşit..." Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi"Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?" Iar din capul meu ieşind un balonaş cu trăznete, capete de mort şi sticluţe de otravă. Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc nevasta dar pentru scris nu prea-i bine că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el are şansa pendularii asteia... Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului, apoi o iau pe lângă Inter şi... spre casă. O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe. O pup şi ea miaună alintat: Ia uite! A mâncat 180 de grame! 7 "O inimă de tată! Miracol al paternităţii!" Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea. Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa? Încearcă, şi-o să vezi ce greu e. Nici nu există o tradiţie Bucuta cu melodramatismele lui,

cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului este decorativă, abstractă. Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e adevărat. 8 Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău nările tale largi şi gingia de jos cu două umflături unde vor ieşi dinţii; Iubesc mica ta pată cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şi nu cred că din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese; abia aştept să înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi; aştept să te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucarii, să ţi se lărgească inima, să-ţi crească părul, capacitatea toracică, să devii inteligentă, să te joci cu plastilina să te amorezezi mai târziu să ne râspunzi obraznic, să ne spui că "nu ne-ai cerut tu să te facem", şi "ce-aţi făcut voi pentru mine?" să-ncerci să fugi de-acasă, să te-mbraci la modă etc., etc., dar la maturitate să-ncerci să ţii la noi şi să înţelegi mirată că nu e greu deloc şi când vei avea o fată să-i spui Cristina. Iar viaţa noastră va trece. ("Aşa de rău mi-a părut când am trecut de 40 de ani, nici nu pot să va spun, fetelor" zicea o colega din cancelărie iar fetele cam toate de peste 50 se opriră o clipă din discuţia lor despre boli îngrozitoare, şi una a răspuns resemnată: "Da, a trecut viaţa. Nici nu-ţi dai seama când trece"). Noi, Cri, as vrea să imbătrânim împreună s-o ajutăm pe Ioana să trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca) Şi să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiţi să nu ne încăpăţânăm în certuri. Să ne fim dragi mereu. 9 Apoi, de mână să ajungem în faţa unei porţi uriaşe cu sculpturi reci, nu prea expresive: îngeri de granit, cu aripi sparte. Să batem: Bang! şi să intrăm pe toboganul de sânge prin gâtul napircii s-alunecăm, prin maţele cârtiţei, prin rădăcinile trandafirului până în floarea cea galbenă... Nu ţi-aş da drumul la mână, Cri, nu ţi-aş da drumul iar dacă poteca se va bifurca vom împietri acolo, la răscruce şi vom rămâne acolo în ţara înserării două statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu. Dă lăbuţa (vei da şi boticul) Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă: e toamnă arborescentă şi nori în amestec cu stele curg peste autoturismele de pe şosele. prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic din clasa-ntâia: fantastic se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu. trăim într-un televizor color cu sonorul dat încetişor... în culori peruzea, lila, ecosez zâmbim obraz lângă obraz, împreună ca Frank Sinatra şi Joan Baez sau ca doi hamsteri sub un clar de luna. Cri a mea, Cri cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice... nu îmi mai decupez cronicile din reviste, nu mai "acord" interviuri: tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc. ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas? ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"? acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de consumator şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile, să-mi întreţin nefericirea. visătoria mea tristă s-a resorbit acum, când ai răsărit deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu. Cri, dragă eu. trec autoturisme absente pe şosele fluorescente. va veni spic de zăpadă şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă o să viscolească peste parbrize, capote iar noi, sub plapuma de satin vom citi la caldură Truman Capote în miros de scorţişoară şi vin. în televizorul color cu sonorul dat încetişor din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj (culorile nefiind bine reglate), Cri a mea cu tâmple perlate. ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers. ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui. dă lăbuţa (vei da şi boticul) toamna îşi agaţă baticul în pomii turcoaz. noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz. Poema chiuvetei într-o zi chiuveta căzu în dragoste iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie se confesă muşamalei şi borcanului de muştar se plânse tacâmurilor ude. în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea: - stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri şi paratrăznete. stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el vasele cu resturi de conservă de peşte te-au şi îndrăgit. vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum crăiasă a gândacilor de bucătărie. dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări căci ea iubea o strecurătoare de supă din casa unui contabil din pomerania şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi. aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei. ... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu, eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste. am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată... dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari şi tot ce a fost mi se pare un vis. Fata cu şosete de diamant zveltă ca o pipetă trece pe bicicletă

fata cu şosete de diamant. ea are părul de diamant şi faţa de diamant şi fustă verde de brocart. în pulpa de sticlă a acestei fetiţe se vede săpat un mecanism cu rotiţe şi un piston de argint. rotiţele se rotesc pistonul pompează şi adolescenta înaintează târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor. sub bluza de fildeş sub sânul ce-ntinde-şi boticuri rotunde de diamant ea are cosiţe legate cu liţe şi coastele ei sunt cu totul de diamant. dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri. la etajul patru al colibriului locuiesc eu. acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama. ce bine e în pieptul ei! cerul e albastru ca peruzeaua! norii sunt de plastilină colorată cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată (pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...) aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan şi până şi păpădia şi muşeţelul sunt trase de chinezi, cu penelul. ce fermecată lume! trec prin seară taxiuri de cleştar şi scorţişoară şi printre limuzine se strecoară fata cu şosete de diamant. în şoldu-i de sticlă are o pâclă de rotiţe dinţate şi un piston de argint. rotiţele se rotesc, pistonul pompează şi adolescenta înaintează târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor. La o artistă prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna mea iar eu voi sta să mă uit la tine ne-am jucat mult timp unul cu altul sticla de vodcă e la jumătate iar noaptea e-n toi ţigări mai ai doar vreo două ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexual şi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca franceză sunt ca un anotimp încheiat tu vei avea alţi iubiţi eu voi scrie alte poezele dormi liniştită pe perna mea prieteno mă-ntreb dacă pieptul tău băietesc ca al mulatrei lui Baudelaire se va mai suci vreodată spre mine mă-ntreb cum te vei purta mâine la gară ştii tu ce e lumea? n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiu o să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronului şi dupa asta vom coresponda pân'la vară arăţi aşa de aiurea fără ochelari e lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21 am prins zile mişto şi am făcut multă dragoste dar totul e ca un anotimp încheiat tu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa ta eu voi mai scrie alte poezele Dragostea 1 deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.

pe-atunci mama era doar o fetiţă şi părul ei era din şuvite de diamant. ea se opri din jocul ei îşi netezi rochiţa şi privi înspre curcubeu. era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor pe câmp muşeţelul se întunecase. mama privi înspre curcubeu. era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele iar părul ei electrizat, transparent se lipea de tuburile moi, ca de orgă. roşul curcubeului era negru. şi oranjul lui era negru. şi galbenul lui era negru. şi verdele lui era negru. şi albastrul lui era negru. şi indigoul lui era negru. doar violetul lui rămânea violet. violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare. mama ştiu atunci că este pierdută. avea să cunoască dragostea. şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca se împodobi cu vene şi oase. mama sui într-o corabie din pânză de păianjen şi o porni în sus pe curcubeu. umbra ei, cu vertebre şi intestine îi continua joaca. 2 era o corabie din pânză de păianjen. călătorea pe marginea curcubeului negru ca pe marginea unei batiste cu chenar. mama vedea în jur norii de staniol care îi reflectau chipul. din când în când, bombardierele americane se încurcau în cuiburile de păianjen ale tambuchiului, ale bocaportului dar mama, la etravă le apuca delicat între degete şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind ca pe nişte modele din balsa şi celofan. încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan picurase stropul de sânge. deşi părului ei săpat în diamant i se tociseră vârfurile. deşi sub bluza ei de gumă arabică i se arcuiseră sânii. încă era curajoasă încă era orbitoare. 3 umbra mamei, printre vilele verzi, printre tecarii albaştri aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron. veni amurgul ca un animal de carne transparentă ca o floare cu petalele de gingii. venira apoi stelele şi începură să pască vilele verzi tecarii albaştri. umbra mamei căpăta organe ciudate: trese, decoraţii, cravase. îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe. îi crescu păr pe falangele degetelor. îi crescu capacitatea craniană. dar asta nu avea să-l salveze. 4 o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru. un vatman intră într-un depou negru. un fluture se aşeză pe un zid negru.

doar curcubeul mai scânteia aruncând flăcări negre. venise vremea dragostei, sfârşitul lumii. venise apocalipsa, care e dragostea. venise fiara care latră flacăra venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala venise pipăitul cu mirosul în lesă venise vazul cu auzul în colivie venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment, clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze şi nori şi păpuşi şi oceane totul în tot tot peste tot dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil toţi iubind totul toţi fecundând totul peste tot numai apte şi apti numai icre şi lapţi încât cosmosul de lumine văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine fiara din apocalipsă eclipsă de spirit, eclipsă. 5 dar mama era deasupra era încă de neatins ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur, mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace peste acoperişuri şi paratrăznete până ajunse în lună. 6 luna era un mare balon de săpun ce reflectă în curbură lumea de jos ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci ea forma în profunzimea pământului florile de mână ea pieptăna cristalele de cuarţ deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti şi scotea din ele adolescente deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe deşuruba fetiţele şi scotea un oftat. luna cea galbenă plutea deasupra curcubeului negru iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo lipindu-şi aripile una de alta. 7 umbra mamei se zbătea-n plină dragoste cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii îşi croia drum prin dor, prin langoare prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate căci - dragoste ! urlau caloriferele - dragoste ! draperiile - dragoste ! magazinele de piese auto - dragoste ! şobolanii umbra mamei printre răcitoarele negre cu gheaţă neagră, făcea paşi negri zgâriat de uneltele negre-ale dragostei. 8 luna cea galbenă plutea deasupra curcubeului negru. aripile mamei începură să se destrame faţa i se lăţi, ochii se spălăciră până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii. doar scheletul subţire se mai văzu prin transparenţă, o vreme.

9 tata văzu deodată răsărind luna. deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB răsărise luna mai mare decât pământul. şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata cu trupul subţire şi craniu enorm. dragostea neagră nu era dragoste. sculele negre nu erau scule. fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia fusese realul, stihia. "ciudat vis am visat", gândi tata "în care se făcea că lumea există". 10 craniul tatălui deveni uriaş gândirea sa deveni infinită voinţa sa deveni fără frână puterea sa deveni fără margini. privi oraşul şi oraşul se dărimă. spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă întinse aripi şi se înalţă vâslând înspre stele străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele simţând pe spinare curentul rece al sorilor dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor prin probabil, prin veşnic, prin niciodată înota cu faţa nealterată pe când respiră trecuturi şi viitoruri de mucava. între degetele perlate purta o floare cu patru petale unificate şi purta un ochi albastru în loc de craniu de care îi atârnă corpul subţire şi straniu. 11 tata ajunse în faţa lunii. scheletul mamei se topise-n substanţa ei. luna emise o limbă de flacără şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc. şi dragostea avu loc. 12 şi dragostea avu loc şi globul întră în vibraţie şi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guase proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator scheme de maşini, materiale didactice formule algebrice. şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă în doua, în patru, în opt, în şaisprezece în treizeci şi două, în şaizeci şi patru până deveni un arici de mare, apoi un viermişor, un peşte primitiv, o broască, o pasăre un oposum, un cimpanzeu, un copil un val, un astru, o floare, un nor, o cascadă, un cleşte, un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată căci dragostea este totul iar totul este făcut mai ales din nimic.