Milton-H-Erickson-Luni.pdf

LUNI Şedinţa are loc în casa de oaspeţi a dr-lui Erickson, o casă mică, cu trei camere: un dormitor, o cameră de aşteptare (învecinată cu o bucătărie) şi cabientul dr-lui Erickson. Sedinţele au loc în camera de aşteptare, mai mare, deaorece cabientul dr-lui Erickson e prea mic pentru a încăpea în el grupuri, câteodată chiar de 15 persoane. În încăpere sunt trei rafturi de cărţi. Camera de aşteptare e decorată cu diplome, poze şi alte amintiri. Participanţii stau în cerc, pe o canapea şi pe scaune acoperite cu pernuţe. La stânga lui Erickson, care stă în scaunul cu rotile, se află un fotoliu verde, tapisat, care, adesea este “scaunul subiectului”. Scaunul cu rotile al lui Erickson este împins în camera de d-na Erickson. Erickson le permite participanţilor să-i prindă de jachetă microfoane de rever. Apoi, ia un creion care are un vârf ornamental. Vârful reprezintă un cap cu păr din fibre de culoare purpurie. Fibrele sunt aranjate cu grijă sub o formă ascuţită, în vârful creionului. Arătând tuturor creionul, Erickson spune “Oamenii vin aici arătând aşa”. Apoi răsuceşte puternic creionul în palme, rupând părul din fibră şi afirmă “Şi pleacă de aici aşa.” Erickson le recomandă participanţilor să completeze câteva foi cu date personale. Le cere să noteze: data de astăzi, numele lor, adresa, codul poştal, numărul de telefon, statutul marital şi numărul copiilor, pregătirea lor şi locul unde şi-au obţinut diplomele, vârsta şi data naşterii, fraţi/surori şi vârstele acestora, dacă au crescut în mediul rural sau urban. Erickson aşteaptă până ce aceştia completează datele cerute. Apoi citeşte cu atenţie fiecare foaie de hârtie, comentând asupra unora dintre ele. Corectează câţiva studenţi care nu au furnizat toate datele. Începem şedinţa cu Jan, un psiholog din New Yoork, care răspunde unui comentariu al lui Erickson, spunând că un anumit număr de ani, ea a trăit experienţa de a fi unicul copil la părinţi. Erickson îi răspunde: E: Ei, câtă înţelegere poate arăta o fată de 13 ani faţa de fratele ei de 7 ani? Jan: Lucrurile au început să se schimbe după aceea. E: Bietul de el! Jan: A supravieţuit. E: Tu nu ai fraţi sau surori? (Dr. Erickson se adresează Annei, un asistent social din Elveţia) Anna: Ba da, am. N-am auzit clar ce trebuia să completez. Ce doriţi să scriu? E: Fraţi, surori şi vârsta lor. Sande: Bună ziua, dre. Erickson; sunt Sande. (Sande este un terapeut din New York şi tocmai a intrat în cameră) E: (o salută dintr-o înclinare a capului) Carol, diploma ta şi data. (Carol este este doctorand în psihologie clinică, în Massachusetts.) Carol: Data obţinerii diplomei? E: Nu, data de astăzi. Numele tău, adresa, numărul de telefon, codul poştal, diploma deţinută, locul unde ai obţinut-o, fraţi, surori şi vârsta lor, statutul tău marital, copii, mediu urban sau rural. Siegfried: Eu sunt Siegfried din Heidelberg, Germania. (Siegfried este Ph.D1, psiholog clinician) E: Încântat să te cunosc. 1

Ph. D = Doctor în Ştiinţe

1

Siegfried: E în regulă dacă mai agăţ un microfon de haina dvs? E: E în regulă, indiferent de numărul lor. Siegfried: Mulţumesc. Sande: Mai îngăduiţi încă unul? E: Eu am o voce slabă. Am suferit două atacuri de poliomielită, limba mea este dizlocată şi buzele, parţial paralizate. Am doar jumătate din diafragm şi nu pot vorbi prea tare. Casetofoanele voastre vor înregistra foarte bine ceea ce spun, dar vouă vă va fi dificil să mă înţelegeţi. Dacă nu înţelegeţi, să-mi spuneţi. Şi altă precauţie: toţi cei dintre voi care nu auziţi prea bine, veniţi mai aproape. De regulă, oamenii care au probleme cu auzul stau departe, în spate. (Erickson râde) Când predau psihoterapie, eu pun accentul pe o stare de cunoaştere conştientă şi pe o stare de cunoaştere inconştientă2. De dragul convenienţei, vorbesc despre conştient şi inconştient3. Conştientul reprezintă starea voastră de cunoaştere imediată. În mod conştient, voi realizaţi existenţa scaunului cu rotile, covoraşul de pe podea, pe ceilalţi, prezenţi aici, becurile, rafturile de cărţi, florile de cactus care înfloresc noaptea, pozele de pe pereţi, pe Contele Dracula agăţat pe peretele din spatele vostru. (“Contele Dracula “ este confecţionat din lemn şi atârnă pe unul din pereţi) Cu alte cuvinte, vă împărţiţi atenţia între ceea ce spun eu şi tot ce vă înconjoară. Mintea inconştientă cuprinde toate lucrurile pe care le-aţi învăţat de-alungul vieţii, dintre care multe aţi uitat complet, dar care vă servesc atunci când acţionaţi automat. O mare parte a comportamentului vostru se bazează pe o funcţionare automată a acestor amintiri uitate. De exemplu, o să mă iau de tine. (Erickson zâmbneşte adresându-i-se lui Christine, un medic din California, care are un puternic accent german) Ştii cum faci ca să mergi? Ca să te ridici în picioare? Poţi, te rog, să-mi spui cum faci să te ridici în picioare? Christine: Probabil schimbându-mi centrul de greutate şi, în acelaşi timp… E: Şi cum ţi-ai schimbat centrul de greutate? Christine: Făcând multe ajustări inconştiente, sunt sigură. E: Deci, ce sunt ele? Christine: Nu cred că sunt conştientă de ele. E: Crezi că poţi merge pe picioare, vreme de 6 blocuri, pe o stradă unde nu există trafic de nici un fel, în ritm constant. Şi poţi merge în linie dreaptă, în ritm constant? Christine: Poate nu exact în ritm constant. Şi cred că, cu cât aş acorda mai multă atenţie acestui lucru, cu atât mai puţin aş putea s-o fac. E: Acum, cum ai merge pe stradă? Christine: Dacă aş face un efort?…Mai rău decât dacă n-ş face nici un efort. E: Ce spui? Christine: Mult mai rău decât dacă n-aş depune efort. E: Cum ai merge pe stradă, în mod natural, grăbindu-te? Christine: Punând un picior în faţa celuilalt şi neacordând atenţie acestui lucru. E: Şi cât de drept ai merge? Christine: Nu ştiu. Destul de drept, poate. E: Unde te-ai opri şi unde ai face pauză? Christine: Acolo unde împrejurările mi-o permit. E: Ei, asta-i ceea ce numesc eu un răspuns evaziv! (Erickson râde) Unde ai face pauză şi unde te-ai opri? 2 3

“ consciuos awareness”, respectiv “unconscious awareness” în textul original (n.t.) “conscious mind”, respectiv “unconscious mind” în textul original (n.t.)

2

Christine: Dacă semaforul s-ar face roşu, m-aş opri. E: Unde? Christine: La o curbă. E: Dar nu înaintea curbei? Christine: Poate chiar înaintea curbei. E: Cu cât înaintea curbei? Christine: Cu câţiva paşi, poate un pas. E: Ei bine, să presupunem că în locul unui semafor e doar un semn de circulaţie care te opreşte. Sau să presupunem că nu este nici un semn. Christine: Dacă ar fi trafic, m-aş opri. E: Am spus că nu e nici un fel de trafic. Christine: Atunci poate aş continua. E: Ei bine, să zicem că aceasta este intersecţia. (Erickson gesticulează) Dacă aici ar fi un semafor şi tu ai merge pe aici, ţi-ai ridica şi ţi-ai întoarce capul pentru a vedea cât de departe e curba. Dacă există vreun semn de circulaţie care să te oprească, încetineşti pentru a-l citi. Şi atunci când ai ajunge la curbă, care ar fi următorul lucru pe care l-ai face? Christine: După ce m-am oprit? E: După ce ai ajuns la curbă. Christine: M-aş opri şi m-aş uita în jur. E: Te-ai uita în jur, unde? Christine: În direcţiile de unde aş anticipa că poate veni traficul. E: Ţi-am spus că nu există nici un fel de trafic. Christine: Atunci aş continua. Apoi m-aş uita la trotuar şi aş evalua mărimea pasului pe care trebuie să-l fac ca să cobor. E: Trebuie să te opreşti ca să vezi care este înălţimea bordurii pe care trebuie s-o cobori şi te uiţi, în mod automat, în stânga şi în dreapta. Şi când ajungi în cealaltă parte a străzii, faci o pauză ca să măsori înălţimea bordurii pe care trebuie s-o urci şi n-ar mai trebui să te uiţi la dreapta şi la stânga ta. Ce te-ar face să te opreşti? Christine: Traficul? E: Păi, dacă ţi-ar fi foame, trecând pe lângă un restaurant, ai încetini. După ce ţi-ai privi lănţisorul de la gât, te-ai îndrepta către un magazin de bijuterii. (Christine râde) Iar un bărbat căruia îi place să vâneze şi să pescuiască s-ar duce direct la vitrina unui magazin cu articole de vânătoare. Şi unde aţi încetini cu toţii? Lângă ce clădire? … Ca şi cum aţi trece printr-o barieră invizibilă? N-aţi trecut nici unul dintre voi pe lângă o brutărie? Întotdeauna încetineşti atunci când treci pe lângă o brutărie – orice ai fi: bărbat, femeie, copil. (I se adresează lui Christine) Din moment ce eşti doctor, spune-mi cum ai învăţat să te ridici în picioare? Aceeaşi întrebare este valabilă pentru fiecare dintre voi. Cu toţii ştiţi cum aţi învăţat să ridicaţi în picioare. Care a fost primul lucruşor pe care l-ai învăţat? Christine: Am învăţat făcând efort şi încercând. E: Nici măcar nu ştiai ce îseamnă “ridică-te!”Cum ai învăţat să te ridici în picioare? Christine: Poate că din întâmplare. E: Nu tuturor ni se întâmplă acelaşi lucru. (Râsete) Rosa: Pentru că vroiam să ajung la ceva? (Ea e un terapeut din Italia) E: Ei bine, la ce vroiai să ajungi?

3

Rosa: La ce vroiam să ajung? E: Nu încerca să răspunzi la întrebarea asta. Anna: Probabil prin voinţă. Din ambiţia de a face ceea ce fac şi alţi oameni. Aşa cum un copilaş se întinde către oamenii mari care vin către el. E: Da, dar cum ai făcut-o? Anna: Din punct de vedere fiziologic, apăsând cu piciorul în pământ, îmi imaginez … şi apoi ajutându-mă de mâini. E: (Vorbind către grup, dar uitându-se într-un anume loc, pe podea, în faţa lui.) Eu a trebuit să învăţ să mă ridic în picioare, de două ori – o dată când eram copil şi o dată când aveam 18 ani. La 17 ani eram total paralizat. Aveam o surioară care mergea de-a buşilea de colo-colo şi mă uitam să văd cum se ridică în picioare. Şi, de la surioara mea, cu 17 ani mai mică decât mine, am învăţat cum să mă ridic în picioare. La început, te prinzii de ceva şi te tragi în sus. Apoi, întâmplător (cu toţii treceţi prin aceeaşi “întâmplare”), mai devreme sau mai târziu, descoperi că ai plasat ceva greutate pe picior. Şi apoi descoperi că genunchiul ţi se îndoaie şi că te aşezi jos. (Erickson râde) Apoi te tragi în sus şi încerci cu piciorul celălalt, iar genunchiul ţi se îndoaie din nou. Îţi ia mult timp până să înveţi să-ţi plasezi greutatea corpului pe picioare şi să-ţi menţii genunchii drepţi. Trebuie să înveţi să-ţi ţii picioarele foarte depărtate şi să nu ţi le încrucişezi niciodată, fiindcă, dacă ţi le încrucişezi, nu te mai poţi ridica în picioare. Trebuie să înveţi să-ţi ţii picioarele cât de departe poţi unul de celălalt. După aceea, îţi ţii picioarele drepte şi, din nou, corpul tău te trădează – te îndoi din şolduri. După o vreme, după multe eforturi, reuşeşti să-ţi ţii genunchii drepţi şi picioarele depărtate, şoldurile drepte şi să te agăţi de marginea antemergătorului. Acum ai patru puncte de sprijin – două în picioare şi două în mâini. Şi-apoi, ce se întâmnplă dacă ridici mâna asta? (Erickson ridică mâna stângă) Te aşezi jos. E mare lucru să înveţi să îţi ridici mâna asta şi încă şi mai mare să te eliberezi de amândouă, deoarece corpul tău cade în partea aceea. (Erickson gesticulează către dreaptă şi către stânga) Şiapoi se duce într-acolo şi într-acolo. Şi trebuie să înveţi să-ţi menţii echilibru, indiferent de cum îţi mişti mâna aceasta. După aceea, trebuie să înveţi cum să-ţi mişti cealaltă mână. Şi-apoi trebuie să înveţi cum să-ţi coordonezi mâna cu mişcarea capului, a urechilor şi a corpului. Şi, în sfârşit, vei putea sta în picioare fără să te ţii cu mâinile de ceva. Acum, cum schimbi poziţia de la statul pe două picioare la cel pe un picior? Este un lucru teribil de greu fiindcă prima oară când încerci s-o faci, uiţi să-ţi ţii genunchii şi şoldurile drepte şi te aşezi jos, din nou. După o vreme, înveţi să-ţi pui toată greutatea pe un picior, dar îţi mişti piciorul în faţă şi asta îţi modifică poziţia centrului de greutate, deci, cazi din nou. Îţi ia mult timp ca să înveţi cum să pui un picior în faţă. Deci, în cele din urmă faci primul pas şi pare a fi destul de bine. Apoi mai faci unul, cu acelaşi picior şi nu pare să fie la fel de bine. Îl faci şi pe al treilea şi te aşezi din nou. Îţi ia mult timp să mergi cu piciorul drept, cu cel stâng, dreptul, stângul, dreptul, stângul. Toţi puteţi merge şi, cu toate astea, nu cunoaşteţi mişcările sau procesele care au loc. (Erickson i se adresează lui Christine) Tu vorbeşti germana, nu? Christine: Da. E: Ai învăţat engleza mult mai uşor decât germana. Cât de uşor? Christine: Nu am învăţat-o mai uşor. A fost mai dificil să învăţ engleza. E: De ce?

4

Christine: Germana era naturală şi o vorbeam fără effrt pentru că îi auzeam pe oameni vorbind-o. Engleză am invăţat … E: A trebuit să înveţi un set cu totul nou sunete. Şi a trebuit să le coordonezi prin intermediul auzului. Poţi să spui “Pasărea zboară sus”? Christine: Pasărea zboară sus. E: Acum, spune-o în gemană. Christine: Der vogel fliegt hoch. E: Poţi s-o spui în argou? Christine: Nu. E: De ce nu? Christine: Nu l-am învăţat. Nu cred că îl voi putea înţelege vreodată. E total diferit. E: O ştii pe-asta “E mişto să fii prusac, dar e mai tare să fii bavarez!”? Christine: Nu cred că înţeleg. E: E mişto să fii prusac, dar e mai tare să fii bavarez. Christine: N-am auzit asta niciodată. E: Eu nu pot să vorbesc germana. Poate că accentul meu e greşit. E bine să fii prusac, dar e şi mai bine să fii bavarez. (Râsete) Siegfried: Aţi putea vorbi mai tare, vă rog? E: Acum, vreau să vă acuz pe toţi ca vorbiţi prea încet. De fapt, cred că adevărul este că eu nu aud prea bine. (Erickson râde) (Erickson vorbeşte privind către podea) Bun. În psihoterapie îl înveţi pe pacient să folosească o grămadă de lucruri pe care deja le ştie, pe care le-a învăţaat acum mult timp şi de care nu-şi aduce aminte că le-a învăţat. Următorul lucru pe care vreau să-l spun este că avem cu toţii miliarde de neuroni. Miliarde şi miliarde de neuroni. Şi neuronii sunt înalt specializaţi. Înveţi germana cu un set de neuroni, foloseşti un alt set de neuroni ca să înveţi engleza şi altul pentru spaniolă. Pentru a exemplifica, vă pot spune următoarele: într-un salon aveam doi pacienţi pe care-i foloseam pentru a explica diverse lucruri unuia din studenţii emi la medicină. Ambii pacienţi aveau o hemoragie minoră pe creier – o hemoragie minoră. Unul dintre pacienţi putea spune pe nume tuturor lucrurilor. Putea să spună: cheie, uşă, mânerul uşii, gaura cheii. Putea spune numele oricărui lucru, dar nu ştia nici un verb. Celălalt pacient nu cunoştea numele lucrurilor, dar putea arăta la ce folosesc. Nu putea spune ce este o cheie, nu-ţi putea arăta care este gaura cheii, mânerul uşii sau uşa. Şi dacă-i dădeai o cheie şi-i ziceai “Descuie uşa” nu ştia despre ce vorbeşti. Dar, dacă-i arătai să o pună în gaura cheii, îţi descuia uşa. Dacă-i ziceai “Învârte mânerul uşii” nu ştia despre ce vorbeşti. Dar dacă-i arătai aşa (Erickson gesticulează arătând cum învârţi mânerul uşii), înţelegea. Dacă trăgeai de uşă ca s-o deschizi, înţelegea asta. Cu alte cuvinte, neuronii sunt atât de specializaţi încât, pur şi simplu, ai un neuron pentru fiecare element de cunoaştere şi toţi neuronii sunt în legătură unii cu alţii. Un alt lucru asupra căruia vreau să vă atrag atenţia este problematica hipnozei. Hipnoza este atunci când încetăm să ne folosim cunoaşterea conştientă; în hipnoză începi să foloseşti cunoaşterea inconştientă. Deoarece, inconştient, ştii la fel de multe, ba chiar mai multe lucruri decât ştii în mod conştient. (I se adresează lui Sande, care stă în scaunul verde.) O să te rog să schimbi locul cu … (I se adresează lui Christine) Care e numele tău mic? Christine: Christine. E: Kristie?

5

Christine: Christine. (Christine se mută pe scaunul verde) E: Joe Barber te-a pus în transă? Christine: Da. E: De multe ori? Christine: De câteva ori. E: În regulă. Lasă-te pe spate în scaun şi uită-te la calul acela. (Erickson îi indică un cal din ghips, pe un raft, de cealaltă parte a camerei. Christine îşi ajustează postura şi pune deoparte un caiet de notiţe. Picioarele ei nu sunt încrucişate şi-şi pune mâinile pe coapse.) Îl vezi? Christine: Da. E: Doar uită-te în direcţia aceea. Vreau să mă ascultaţi cu toţii şi să notaţi ceea ce spun. Acum, Christine, doar uită-te la calul acela. (Christine ia carneţelul şi-l mută în stânga ei, între ea şi scaun.) Nu e nevoie să te mişti. Nu e nevoie să vorbeşti. Eu o să-ţi amintesc ceva ce ai învăţat cu mult timp în urmă. Când te-ai dus la şcoală, pentru prima oară, iar învăţătoarea ţi-a cerut să scrii literele alfabetului, asta părea să fie o sarcină foarte dificilă. Toate literele acelea! Toate acele forme şi contururi diferite! Şi, mai rău, erau litere mari şi litere mici. (Christine clipeşte uşor) Şi în timp ce vorbesc cu tine respiraţia ta s-a schimbat. Ritmul inimii s-a schimbat. Presiunea sângelui s-a schimbat. Tonusul muscular s-a schimbat. Reflexele motorii s-au schimbat. Iar acum (Christine îşi închide ochii), aş vrea să-ţi laşi ochii să se închidă şi aş vrea să te simţi foarte confortabil. Şi cu cât te simţi mai confortabil, cu atât intri mai adânc în transă. Aş vrea să te laşi să intri într-o transă atât de adâncă încât să ţi se pară că nici nu mai ai corp. Vei simţi că eşti doar o minte, fără corp. O minte plutind în spaţiu. Plutind în timp. Şi amintiri din vremuri îndepărtate vor reveni la tine. Amintiri pe care le-ai uitat de multă vreme. Iar vocea mea te va însoţi pretutindeni, şi vocea mea poate deveni vocea părinţilor tăi, a profesorilor tăi. Ea poate deveni o voce germană. Ea poate deveni vocea colegilor tăi de joacă, a colegilor tăi de şcoală, a profesorului tău. Şi în continuare, vreau să înveţi alt lucru, foarte important. Vreau ca corpul tău să-şi continue somnul adânc, profund, într-o transă foarte profundă; iar, după o vreme, vreau să se trezească doar capul tău. Doar capul tău. În ce priveşte corpul, dormi. De la gât în sus vei fi complet trează. Va fi dificil pentru tine să faci asta, dar te poţi trezi de la gât în sus. Va fi greu, va fi dificil, dar poţi s-o faci. Şi lasă-ţi corpul să doarmă profund. Poţi face un efort mai mare; chiar dacă nu vrei să te trezeşti, o să te trezeşti de la gât în sus. (Christine îşi deschide ochii) Cum te simţi? Christine: Bine. (Christine zâmbeşte. La început, pe când vorbeşte cu Erickson, corpul ei este rigid şi atenţia ei vizuală este concentrată exclusiv asupra lui Erickson.) E: Şi, ce amintiri ai dori să ne împărtăşeşti? Christine: Singurul lucru pe care l-am trăit a fost ceea ce spuneaţi. E: Da …ce poţi spune despre şcoală? Christine: Nu cred să fi avut vreo amintire de la şcoală. E: Nu crezi că ai avut vreo amintire a zilelor de şcoală? Christine: Cred că aş putea povesti ceva acum, în mod conştient, dar nu am trăit nimic. E: Eşti sigură de asta? Christine: (privind în sus) Cred că da. E: Simţi că eşti trează.

6

Christine: După cum aţi spus, sunt trează de la gât în sus. (zâmbind) Cred că dacă aş face un efort probabil că mi-aş putea mişca mâinile, dar, pur şi simplu n-am chef s-o fac. E: Unul din lucrurile importante pe care le înveţi, atunci când te naşti (Christine se uită la camera de filmat) este că nu şti că ai un corp. Nu şti: “Aceasta este mâna mea (Erickson gesticulează cu mâna stângă) şi acesta este piciorul meu”. Şi când ţi-e foame, plangi (Christine priveşte către grup), iar mama ta te ridică şi te freacă pe burtică şi te pune la loc. Gândirea ta nu este suficient de dezvoltată, dar emoţiile tale, da. Şi când te loveşte foamea din nou (Christine priveşte către grup, în timp ce mâna ei dreaptă se ridică încetişor) îţi spui, emoţional, “ ’masa’ asta nu mi-a ţinut prea tare de foame”. Mama te ia în braţe, te freacă pe spate şi ţi se pare că ai mâncat bine; asta până când te loveşte iarăşi foamea şi, din nou, reacţionezi emoţional la faptul că “mâncarea” nu ţi-a ţinut prea mult de foame. Şi, cândva, după ce ai învăţat să ridici de jos şi sa te joci cu o zbârnâitoare sau o altă jucărie, se întâmplă să observi mâna asta. (Mâna lui Christine se opreşte din mişcat. Este un pic sub nivelul umărului.) Arată interesant, aşa că te întinzi către ea şi ţi-e tare greu să-ţi dai seama de ce “jucăria” asta pleacă atunci când tu încerci s-o ridici. Într-o zi, din întâmplare, încerci să ridici “jucăria” asta şi arăţi cât se poate de încurcat, de nedumerit, fiindcă atunci când le pipăi, jucăriile îţi dau o anumită senzaţie, iar senzaţia pe care ţi-o dau n-o simţi …şi în partea stângă şin drepta. Acum obţii stimulare dorsală şi palmară, iar pentru a învăţa, acesta este modul cel mai simplu. Mâna ta e ridicată. Cum vine asta? Christine: Am observat că vroia să înceapă să leviteze dinainte de a-mi deschide ochii. Ştiu unde este. E: Asta este ceea ce e important, sau e important faptul că mâna ta a levitat iar tu nu şti de ce? Christine: (zâmbind) Aşa e. Întotdeauna raţionalizez asta, fiindcă s-a mai întâmplat şi înainte. E: Ce spui? Christine: Intotdeauna raţionalizez acest lucru şi întotdeauna îl observ fiindcă s-a mai întâmplat şi înainte. De regulă mâna asta este cea care levitează. E: Ei bine, ce-o face să leviteze? Christine: (dând din cap) Nu ştiu. E: Sunt foarte multe aspecte ale comportamentului tău de care nu-ţi dai seama. Întotdeauna foloseşti mâna dreaptă şi ea se ridică până la nivelul feţei. (Mâna lui Christine începe să se mişte în sus, către faţa ei. În scurt timp, partea dorsală a mâinii îi atinge faţa. Palma ei este îndeptată către către grup , iar degetul mare şi cel mic sunt întinse.) Şi ştii că nu eşti tu cea care face asta, iar mâna va rămâne lipită de faţa ta şi nu o poţi îndepărta de faţa ta. Acum, cu cât încerci mai tare s-o dai la o parte, cu atât se va lipi mai tare de faţa ta. Aşa că încearcă cu putere s-o dai la o parte. Fiindcă nu poţi. (Christine zâmbeşte) Singurul mod în care poţi să-ţi cobori mâna … ( Erickson are mâna dreaptă ridicată) Iar tu eşti foarte responsivă. Eu am făcut o mişcare cu mâna şi tu ai început s-o copiezi. Christine: Pardon? E: Eu am făcut o mişcare a mâinii. Tu ai început să o copiezi. Acum, singurul mod în care poţi să-ţi cobori mâna în poală, este să pui mâna cealaltă să se ridice şi s-o împingă în jos. Christine: În acest moment mă aflu întotdeauna într-un conflict imens fiindcă cred că pot so fac, dar încerc să fiu şi politicoasă. Şi nu sunt sigură dacă joc un rol, ca să fiu politicoasă; sau dacă, pur şi simpu nu pot s-o fac.

7

E: Ştiu. Îţi laşi intelectul să se amestece în activitatea de învăţare. Christine: Întotdeauna face asta. E: Acum o să vă rog pe toţi să fiţi atenţi. Aţi văzut vreodată pe cineva să stea atât de nemişcat, atât de tăcut? Şi nu şi-a întors întâi capul, ca să mă privească. Şi-a întors întâi ochii ca să mă privescă. În mod obişnuit, atunci când vrei să te uiţi la cineva , îţi întorci faţa. (I se adreseză lui Christine) Dar tu ţi-ai întors ochii. Ţi-ai separat ochii de cap şi de gât. Christine: Braţul meu începe să obosească. E: Ce spui? Christine: Braţul meu începe să obosească. E: Mă bucur tare mult să aud asta. Atunci când vei vrea, cu adevărat, ca mâna ta dreaptă să coboare, mâna stângă se va ridica şi o va împinge în jos. Crezi că acum eşti trează, nu? Christine: (Încetişor) Da. E: Chiar crezi, nu? Şi chiar nu ştii că eşti adormită. Cât timp crezi că vei putea să-ţi ţii ochii deschişi? Christine: Nu ştiu. E: Se vor închide acum? (Ochii lui Christine clipesc) Şi vor rămâne închişi? Vrei să raţionalizezi asta? (Christine deschide ochii) Christine: Aş vrea să pot îndepărta de tot mintea mea conştientă şi prostuţă. Întotdeauna raţionalizez totul. E: Eşti conştientă de faptul că nu te poţi ridica în picioare? Christine: Nu. E: Începi să ai îndoieli asupra faptului că te poţi ridica în picioare? Christine: Îhm. E: Nu te comporţi ca şi cum ai avea un blocaj sacral? Christine: Ca ce? E: Blocaj sacral. O anestezie sacrală1… Christine: Ah, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Oh, da. E: Nu te comporţi în acest fel? Christine: Aproape. E: Nu s-a uitat la fâţâiala ei. (Erickson arată către o altă femeie) şi a celorlalţi. Cu toţii înţelegeţi ce vreau să spun prin “priveşte fâţâiala celorlalţi”. Eşti îngrozitor de nemişcată pentru cineva care e treaz. (Christine îşi mişcă uşor cotul drept.) Lasă-ţi braţul să devină din ce în ce mai obosit până când vrei să … (Christine închide ochii) îţi foloseşti mâna stângă pentru a-l împinge în jos … (Christine zâmbeşte, deschide ochii, îşi ridică mâna stangă şi îşi împinge în jos, cu blândeţe, braţul drept.) Îţi simţi braţele mai treze, mai active nu? Christine: Mâinile? Da. E: Le poţi mişca? Degetele nu sunt mâini. Christine: E un efort atât de mare! (zâmbeşte) E: Poţi să raţionalizezi acest efort? Doctoriţa de aici este anestezist şi e interesată de hipnoză. Ca să produc unei femei însărcinate un bloc sacral o pun de mai multe ori într-o transă ca aceasta şi nu menţionez nimic altceva. Ii spun “când intri în sala de naşteri, gândeşte-te la sexul copilului, la greutatea lui, la cum va arăta şi la trăsăturile lui, dacă va avea păr sau nu. După un timp, obstetricianul, care se ocupă, în întregime de partea inferioară a corpului tău, îti va 1

Anestezie la nivelul măduvei sacrale. (n.t.)

8

spune să te uiţi şi să vezi ce ai născut. El îl va ridica. Tu ai un blocaj sacral complet – o anestezie totală. Când fata mea, Betty Alice, a născut primul ei copil, doctorul era foarte îngrijorat. Era un fost student de-al meu. Iar ea I-a zis “Nu te îngrijora, doctore, eşti obstetrician, şti ce să faci. În sala de naşteri, tu eşti stăpân pe partea inferioară a corpului meu, eu o stăpânesc doar pe cea superioară”. Şi a început să le povestească asistentelor medicale şi personalului din sala de naşteri despre cum e să predai la şcoală, în Australia. După un timp, doctorul a spus “Betty Alice, nu vrei să ştii ce este?” Ea a zis “Ah, e băiat. Dă-mi-l. sunt ca orice mamă, trebuie să-i număr degetele de la mâini şi de la picioare”. Ea trebuia să ştie ce se întâmplă, doar că povestea despre cum e să predai la şcoală, în Australia. Am observat că vă schimbaţi constant postura, cu toţii. (Christine zâmbeşte) (Erickson priveşte către podea) Am avut odată o pacientă care a venit la mine pentru terapie. Venea de câteva luni. Într-o zi a zis “”Dre. Erickson, o să intru în transă”. Iar când era în transă a zis “Mă simt atât de confortabil, voi sta aici toată ziua”. Eu am zis “Din păcate, mai vin şi alţi pacienţi”. Ea a zis “Nu-mi pasă de ceilalţi pacienţi”. Eu i-am spus că-mi câştig traiul astfel. Ea a zis “Nu-i nimic. Vă voi plăti pentru fiecare oră. O să rămân aici toată ziua”. (Erickson se uită la Christine) Cum să scap de ea? I-am spus să se simtă bine şi “Sper că nu trebuie să mergeţi la toaletă”. (I se adresează lui Christine) Umerii tăi se trezesc. Christine: Vreţi ca şi restul corpului meu să se trezească? E: Cred că o să te ajute să nu te faci de râs! (Erickson râde şi Christine zâmbeşte) Christine: Nu ştiam ce trebuia să fac. E: Ei bine, sper că nu trebuie să te duci la toaletă, aşa dintr-o dată … (Christine râde şi îşi mişcă mâna) Acum te-ai familiarizat mai mult cu tine. (Christine îşi corectează ţinuta corpului şi a mâinilor ) Christine: Da. E: Nu eşti obligată să te duci la toaletă. (Râsete) (se adresează grupului) Care dintre voi n-aţi fost niciodată în transă? (I se adresează lui Carol) Tu nu ai fost. (I se adresează lui Siegfried) Şi nici tu. Ei bine doctore, e mai plăcut să te uiţi la o fată drăguţă decât la un bărbat. Nu e şi părerea ta? Siegfried: Aţi vrea să repetaţi? N-am înţeles. E: Emai plăcut să te uiţi la o fată drăguţă. Siegfried: Acum am înţeles. (Râsete) E: (I se adresează lui Carol) Aşadar, ai vrea să schimbi locul cu … (Chrintine şi Carol schimbă locurile între ele) Aţi observat cu toţii, nu am rugat-o pe Christine să facă nimic. Rosa: aţi întrebat cumva dacă am mai fost vreodată în transă şi ea a spus că n-a fost niciodată? Ah, eu nu am mai fost niciodată în transă. Am crezut că aţi întrebat altceva, de-asta nu am … E: (I se adresează lui Christine) Numele tău este Kristie, nu? Christine: Nu. Christine. E: Christine. Te-am rugat eu să te aşezi acolo? Christine: Am crezut că mi-aţi cerut mie să schimb locul cu ea. E: Nu. I-am cerut ei. (arătând către Carol) Christine: Ce-aţi dori să fac eu?

9

E:

Păi, ai făcut deja. Nu ţi-am cerut să te trezeşti. (râsete) Am lăsat mintea ta conştientă să preia controlul. Eu doar am întrebat-o pe ea dacă ar vrea să se aşeze aici. Restul l-ai făcut tu. (I se adresează lui Carol) N-ai fost niciodată în transă? (Carol îşi reazămă mâinile pe braţele scaunului) Carol: Nu sunt chiar sigură. (carol dă din cap că nu) Poate o dată, poate că nu. (carol îşi aranjează mâinile încetişor.) E: Numele tău? Carol: Carol. E: Carol. (Erickson ridică mâna stângă a lui Carol, de încheietură şi o lasă suspendată cataleptic. Carol se uită la mâna ei şi apoi se uită la Erickson. (încheietura mâinii este îndoită, iar degetele sale sunt răsfirate) Obişnuieşti să laşi un străin să-ţi ridice mâna şi să ţi-o lase în aer?(Carol se uită în altă parte, apoi se uită din nou la Erickson) Carol: Nu mi s-a mai întâmplat până acum. (Carol râde) dar voi aştepta să văd ce se întâmplă. E: Crezi că eşti în transă? Carol: Nu E: Chiar nu crezi? Carol: Nu E: Eşti sigură? Carol: Nu prea, după ce-am văzut asta. (Carol râde) E: Nu eşti sigură. Crezi că ochii tăi se vor închide în curând? (In acest mment Carol îl priveşte pe Erickson. Erickson continuă să se uite direct la ea.) Carol: Nu ştiu. E: Nu ştii. Carol: Se pare că da. E: Chiar eşti sigură că ochii tăi nu se vor închide şi vor rămâne închişi? Carol: Nu sunt sigură. Îmi vine să clipesc. (zâmbind) E: Crezi că, în curând vor clipi pentru ultima oară şi vor rămâne închişi? Carol: Sunt din ce în ce mai multe şanse. (grupul râde. Carol zâmbeşte) E: Nu eşti sigură deloc, nu-i aşa, Carol? Carol: Nu. E: Dar începi să fii sigură că ochii tăi se vor închide. (Ochii lui Carol clipesc) În curând …şi vor rămâne închişi. (Ochii lui Carol se închid) În psihoterapie ar trebui să ştiţi că pacientul vostru ştie despre cunoştinţele lui mult mai multe decât aţi putea ştii voi vreodată. Nu ştii când adormi. Nu ştii când te eliberezi de cunoaşterea ta, de cunoaşterea ta conştientă. Aşa că atunci când un pacient vine la mine, am tot felul de bănuieli. Bănuielile mele merg în direcţia cea bună. Cele ale pacientului, merg în direcţia greşită. (Erickson i se adresează lui Carol, în timp ce îi aşează încet mâna înapoi în poală) Din ce în ce mai confortabil. Şi-aşa, adormi atât de adânc încât ţi se va părea că nu ai corp deloc. Ţi se va părea că eşti doar o minte, un intelect, plutind în spaţiu, în timp. Poate că eşti o fetiţă care se joacă acasă sau poate că eşti o elevă la şcoală. Aş vrea ca amintiri pe care le-ai uitat cu mult timp în urmă, să apară la suprafaţă. Vreau să simţi ceea ce simte această fetiţă, toată gama de sentimente. Toate sentimentele. Şi, oricare ar fi aceste sentimente, mai târziu, poate vei alege să ne povesteşti câteva dintre ele.

10

Poate că joci un joc în curtea şcolii. Poate că îţi iei prânzul, poate că eşti interesată de rochia învăţătoarei tale sau de ceea ce vezi pe tablă, sau de pozele din carte … lucruri pe care leai uitat cu mult timp în urmă. Iar anul nu este 1979 – acesta e foarte îndepărtat. Nu este nici chiar1977. Nu este nici chiar 1970. Şi nu ştiu dacă anul este 1959 sau 1960. Nu ştiu dacă priveşti un pom de Crăciun sau o biserică, sau dacă te joci cu un câine sau cu o pisică. După un timp te vei trezi şi ne vei spune despre fetiţa pe nume Carol. Şi vei fi acea fetiţă, Carol, în anul 1959 sau 1960. Poate că te întrebi ce vei fi când te vei face mare. Aş vrea să experimentezi următorul lucru: să-ţi laşi corpul să doarmă adânc în timp ce tu te vei trezi doar de la gât în sus. (Erickson aşteaptă preţ de un moment. Apoi, Carol îşi întoarce capul şi se uită la el.) E: Salut. (Erickson o priveşte direct pe Carol. În cea mai mare parte a inducţiei, Erickson privea către podea, în faţa lui Carol) Ce ai vrea să-mi spui? Carol: Arătaţi ca un om cumsecade. (vocea lui Carol sună ca şi cum ar fi vocea unei persoane mai tinere) E: Da? Carol: Îhm. E: Mulţumesc. Unde suntem? Carol: cred că într-un parc. (Pe măsură ce Carol vorbeşte atenţia ei se focalizează pe Erickson) E: Într-un părculeţ. Ce o să fii când o să te faci mare? Carol: Nu ştiu, mai e mult până atunci. E: Mai e foarte mult până atunci. Ce vrei să faci acum? Carol: Jocuri. E: Ce fel de jocuri? Carol: Minge. E: Minge? Carol: Şotron. E: Şotron. Unde locuieşti? În apropierea acestui parc? Carol: Nu. E: Unde? Carol: Locuiesc foarte departe. Aici sunt doar î vizită. E: Unde anume locuieşti? Carol: În Reading. E: Unde este Reading? Carol: Pennsylvania. E: Pennsylvnia. (cu o voce săltăreaţă)Câţi ani ai? Carol: Cinci. E: Ai cinci ani. Carol: Poate că trei, cred. Sau patru. E: Trei sau patru. Şi ce-ţi place cel mai mult aici în parc? Carol: Păi, îmi place să vin aici cu bunicul meu şi să mă uit la prietenii lui. E: Ţi-ai dori ca ei să fie aici, acum? Carol: Nu. E: Sunt mulţi copaci? Carol: Copaci şi bănci şi un magazin. E: Vreun om prinprejur? Carol: Atunci?

11

E: Carol: E: Carol: E:

Acum. Acum, da. Îhm. Cine sunt aceşti oameni? Profesionişti. Ai doar trei, sau patru, sau cinci ani. De unde ai învăţat aşa un cuvânt mare “profesionişti”? (Carol zâmbeşte) Carol: Ei bine ştiu care e diferenţa între acum şi atunci. E: Cum te simţi acum, că nu te poţi ridica în picioare? Carol: Nu mi-am dat seama că nu mă pot ridica în picioare. E: Acum ţi-ai dat seama. Carol: Foarte cuidat. E: Este. Ţi-ar plăcea să-ţi spun un secret? Carol: La nebunie! E: Toţi oamenii de aici au uitat să audă sunetele traficului. (Erickson zâmbeşte) Iar eu nu leam zis deloc să fie surzi. Şi, dintr-o dată, încep să audă zgomotul traficului. Câţi dintre voi sunt în transă? (Unii oameni îşi ţin ochii închişi) Dacă unii dintre voi privesc în jur, vor observa multă imobilitate. (Se adresează lui Carol) Închide-ţi ochii. (Carol închide ochii) Doar închide-i. Şi bucurăte să dormi adânc … într-o transă foarte confortabilă, şi (Erickson se adresează celorlalţi) tu la fel, şi tu. Închideţi-vă ochii acum. Acum … şi intraţi într-o transă adâncă pentru că aveţi miliarde de neuroni care vor funcţiona şi veţi învăţa tot ceea ce este de învăţat. Când predam psihiatrie rezidenţilor din clinică, le dădeam fiecăruia câte o carte, căreia să-i facă rezumatul, acasă. Le spuneam “Intr-o bună zi, de astăzi în trei sau patru luni, voi convoca o întâlnire cu voi toţi. Ar fi bine ca fiecare dintre voi să fi citit cartea până atunci şi să fiţi gata să-mi daţi un rezumat al întregii cărţi! ” Şi ştiau că nu glumesc. Unii dintre rezidenţii mei erau subiecţi hipnotici foarte buni. Cam patru luni mai târziu îi convocam în sala de conferinţe şi el spuneam “Vă aminitiţi … v-am dat fiecăruia câte o carte să-i faceţi rezumatul. A venit vremea să mi-l prezentaţi.”. Cei care nu erau subiecţi hipnotici, erau foarte fericiţi fiindcă ştiau că au citit cartea pe care le-o dădusem. Şi îmi predau, unul câte unul, rezumatul lor. Rezidenţii care erau subiecţi hipnotici foarte buni arătau nefericiţi şi neputincioşi. Când îi chemam, unul câte unul, îmi spuneau “Îmi pare rău, dre. Erickson, am uitat să citesc cartea”. Eu le spuneam “Nu accept scuze. Vi s-a dat o carte şi vi s-a spus ca în trei sau patru luni să aveţi rezumatul terminat. Iar acum îmi spuneţi că nu aţi citit-o. Ştiţi titlul şi autorul?” Îmi spuneau titlul şi autorul şi se scuzau din nou. Eu le spuneam “Scoateţi nişte foi de hârtie şi stilourile şi scrieţi fiecare, ce credeţi voi că a scris autorul în capitolul al treilea; ce credeţi voi că a scris autorul în capitolul al şaptelea şi în al nouălea”. Se uitau la mine nebuneşte şi ziceau “Dar cum o să facem asta?” “Ei bine, ştiţi deja numele şi titlul cărţii. Şi cu asta, basta. staţi jos şi srcieţi despre cele trei capitole pe care vi le-am dat”. Se aşezau şi începeau să scrie “Cred că, în capitolul trei, autorul vorbeşte despre a,b,c,d,e,f,g şi înşirau toate lucrurile”. “În capitolul şapte, autorul vorbeşte despre …” şi le înşirau pe toate. “Şi în capitolul nouă, autorul vorbeşte despre …” şi înşirau lururile. Apoi am scos cărţile, i-am pus să citească capitolul trei şi să se uite în lucrarea lor. Ei mă întrebau “Dar cum de am ştiut?” Citiseră cărţile în transă şi nu-şi mai mainteau asta. Dar făcuseră un rezumat cu mult mai bun decât ceilalţi. Nu-şi amintau să fi citit cartea. Şi după ce li s-a întâmplat asta de vreo două ori, nu le mai era frică să intre în sala de

12

conferinţă şi să prezinte rezumatul cărţii. Ştiau că, cu siguranţă au citit-o. (Erickson râde şi se uită la Carol) Şi, pe scurt, Carol, aş dori să te trezeşti cu totul. Incetişor, confortabil. Ce zici despre Contele Dracula care atârnă acolo? (Erickson arată către perete) Locuieşte acolo în timpul zilei. Dar noaptea, învie şi se hrăneşte cu sânge. (Carol zâmbeşte) L-aţi văzut toţi pe Contele Dracula. Vedeţi voi, aşa n-are nevoie de sicriu şi nimeni nu bănuieşte cine e. (carol îşi mişcă braţele.) (se adresează lui Carol) Ţi-ar plăcea să-ţi ghicesc în palmă? Carol: Da. E: (Erickson se uită în palma întinsă a lui Carol) vezi linia asta – vezi literele “ R, e, a, d, i, n, g”? Este numele unui parc? Carol: Numele a ce? E: Numele unui parc. Carol: Parc. E: În Pennsylvania. Îl vezi aici pe bunicul tău? Chiar îţi place să mergi în părculeţul din Reading, Pennsylvania? Cum mă descurc cu cititul în palmă? Carol: Cum? E: Cum mă descurc cu cititul în palmă? Carol: Destul de bine. (Carol râde şi îşi lasă mâna să cadă) E: Ei, de ce v-am spus despre Contele Dracula? De ce am vorbit despre Contele Dracula? Contelui Dracula este atras de perioada copilăriei. Siegfried: De ce? E: Atracţie – interes pentru copilărie. Anna: Interes pentru ce? Siegfried: O infuenţă asupra copiilor? E: Nu, un interes. Siegfried: Un interes. E: (se adresează grupului) Aşadar, spun un lucru la care se gândesc copii. Iar cititul îN palmă e tot ceva util. Iar faptul că Contele Dracula este foarte, foarte departe de parcul din Reading, a permis amnezia; i-a îndepărtat atenţia de la acest scaun şi i-a îndreptat-o către parcul din Reading, către copilăria ei, către trecutul ei. Iar eu nu i-am spus să aibă amnezie. (se adresează lui Carol) Despre ce vorbesc? Carol: Nu am putut foarte bine să vă urmăresc. (râsete) E: Deci, nu a putut foarte bine să mă urmărească. (Râsete) Iar pe voi toţi părinţii şi profesorii v-au învăţat “Uită-te la mine când îţi vorbesc şi uită-te la mine atunci când îmi vorbeşti!” Ea a venit aici şi m-a ascultat, iar eu am actualizat un pattern comportamental, care era foarte vechi. (se adresează lui Christine) Nu m-a putut urmări nici atunci când vorbeam despre ea. (se adresează lui Carol) Când ai plecat din acel loc în Pennsylvania, unde era şi parcul Reading? Carol: După liceu. E: Ei bine, cum am ştiut că tu şi cu bunicul tău mergeaţi în parcul din Reading? Carol: (şoptind) V-am spus eu. E: (vorbind în acelaşi timp cu ea) Făcea asta, nu-I aşa? Iar ţie îţi plăcea să te uiţi la prietenii lui. Mai ai vreun secret de care nu vrei să ştiu? (râsete)

13

În terapie, pacientul este de fapt, cel care face terapia, tu doar furnizezi o ambianţă favorabilă. Îi laşi să scoată la suprafaţă lucrurile pe care le-au reprimat şi lucrurile de care, dintrun motiv sau altul, au uitat. Nu e ciudat cum sunetele de trafic nu se mai aud, din nou? (Erickson zâmbeşte) Acum le auziţi din nou. Bine. Noi ne “mişcăm” în trei feluri diferite. Emoţional, intelectual şi ne mişcăm şi motric, dintr-o parte într-alta. Unii se mişcă mai mult decât alţii. Să vedem disponibilitatea de a te muta dintr-un loc în altul … Un urs polar poate trăi în Arctica, dar nu în Antarctica. Pinguinii pot trăi în Antarctica, dar nu în Arctica. Animalele nu pot trăi oriunde. Ele trăiesc deasupra nivelului mării, sub nivelul mării, în deşert, în pădurea tropicală. Noi putem trăi oriunde. Acest lucru caracterizează animalul uman. Avem, pe de o parte viaţa noastră afectivă, sau emoţională şi, pe de alta, viaţa noastră cognitivă, sau intelectuală. Şi, chiar de la început suntem învăţaţi să punem accentul pe inteligenţa noastră, ca şi cum acesta ar fi lucrul cel mai important. Dar, lucru cel mai important este persoana, la toate aceste niveluri. Într-un an, predam hipnoza, la Colegiul Phoenix, pentru dentişti, doctori şi psihologi. Predam seara, de la 19:00 la 20:30, iar oamenii veneau din Yuma, Flagstaff, Mesa şi Phoenix, ca să mă asculte. După prelegere plecau acasă. În primul semestru, asista la prelegere un psiholog din Flagstaff, pe nume Mary. În prima oră, îndată ce am început prelegerea, a intrat într-o transă adâncă. Am trezit-o şi mi-a spus că nu a studiat niciodată hipnoza, că nu a fost niciodată pe post de subiect hipnotic şi era surprinsă de faptul că a intrat în transă. Avea cam 35 de ani. Era doctorand în psihologie. Am trezit-o şi i-am spus să rămână trează. Am început prelegerea. A intrat imeadiat în transă. o transă profundă. Am trezit-o iarăşi şi i-am spus să rămână trează. Inediat ce am reluat cursul, a intrat într-o transă adâncă. Aşa că am renunţat s-o mai tot trezesc. A fost într-o transă profundă, tot timpul, pe parcursul întregului curs. Pe la mijlocul semestrului m-am gândit s-o folosesc pentru a face o demostraţie, aşa că i-am spus să iasă din transa în care era şi să aducă cu ea nişte amintiri din copilărie. Iar Mary s-a trezit şi a spus că singurele lucruri din copilărie pe care şi le-a putut aminti au fost mâneci cu fluturaşi şi un pâlc de bambuşi. Am întrebat-o despre semnificaţia lor, dar nu ştia. Am încercat iar şi iar, dar acestea erau singurele amintiri pe care le avea - mâneci cu fluturaşi şi un pâlc de bambuşi. În semestrul următor a repetat cursul şi, din nou a intrat în transă profundă, transă în care a rămas de-alungul tuturor orelor de curs. Apoi a repetat cursul pentru a treia oară. Şi m-am gândit “Ei bine, din moment ce nu pot scoate nimic de la ea, voi crea o situaţie în care Mary să ne înveţe o mulţime de lucruri”. I-am spus lui Mary “Vreau să intri într-o transă profundă, foarte profundă”. Mai întâi leam explicat faptul că un om trăieşte intelelectual, emoţional şi motric. I-am spus “Intră într-o transă adâncă, foarte profundă şi găseşte o emooţie. O emoţie al cărei înţeles n-ai îndrăznit să-l cunoşti”. I-am spus că va fi o emoţie foarte puternică şi că ea o va scoate la suprafaţă. “Fără nici o înţelegere intelectulă, fără cunoaştere, adu doar emoţia şi nimic altceva”. Mary s-a trezit, stătea foarte rigid, ţinându-se cu putere de braţele scaunului. Transpira. Trnspiraţia i se prelingea pe faţă şi îi picura pe nas şi pe bărbie. Şi era palidă. Am întrebat-o “Care-i necazul, Mary?” Iar Mary a zis “Sunt îngrozitor de speriată!” dar nu şi-a mişcat decât globii oculari. Nu şi-a mişcat nici o altă parte a corpului, cu excepţia, desigur a organul lui de vorbire. “Sunt groaznic, groaznic de speriată!” Şi era palidă. Am întrebat-o dacă ar putea să mă

14

ia de mână şi a zis “Da”. Am întrebat-o dacă ar vrea să mă ia de mână şi a zis “Nu”. Am întrebato de ce. Mi-a zis “Sunt groaznic de speriată!” I-am invitat pe studenţii din clasă să-i vorbească. Unii dintre ei s-au simţit rău văzând-o pe Mary atât de speriată. Şi Mary chiar era speriată! Studenţii puteau vedea sudoarea curgându-i pe faţă, paloarea şi mişcările limitate pe care le făcea cu globii oculari. Vorbea din colţul gurii. Se ţinea atât de rigid de braţele scaunului! Respira foarte încet si cu multă atenţie. Iar când toţi studenţii au fost mulţumiţi de faptul că Mary a ieşit din transă cu o emoţie foarte puternică, i-am spus lui Mary “Intră înapoi în transă, foarte adânc şi adu la suprafaţă latura mentală”. Mary s-a trezit, a făcut o grimasă şi mi-a zis “Mă bucur atât de mult că asta s-a întâmplat acum 30 de ani!” Şi desigur, cu toţii vroiam să ştim ce s-a întâmplat acum 30 de ani. Ea a zis “Locuiam la munte şi de o parte a muntelui era o crevasă, o ravenă adancă, iar mama mă prevenea mereu ‘Nu te apropia de crevasă!’ Într-o dimineaţa am ieşit la joacă şi am uitat de avertismentele maică-mii şi tot hoinărind, m-am trezit lângă crevasa cea adâncă. Deasupra ei era o ţeavă cu diametrul de 36 de centimetri. Am uitat de avertismentele mamei şi mam gândit ce idee minunată ar fi dacă aş traversa crevasa târându-mă în genunchi pe ţeavă, fără s-o pierd din ochi. Când am crezut că am ajuns în partea cealaltă, mi-am desprins ochii de la ţeavă şi m-am uitat să văd cât de departe eram de margine. Când am deschis ochii am putut vedea doar cât de adâncă era crevasa. Era îngrozitor de adâncă. Iar eu eram doar la jumătatea ei şi îngheţasem de frică. Am râmas aşa înţepenită vreo jumătate de oră întrebându-mă cum să ies din necaz. Şi, în cele din urmă, mi-am dat seama. Cu grijă, uitându-mă mereu la ţeavă, m-am târât înapoi până ce picioarele mele au atins pământul. Atunci m-am întors, am rupt-o la fugă şi m-am ascuns într-un pâlc de bambuşi; am rămas acolo pentru mult timp”. I-am zis “cum se termină povestirea, Mary? Mi-a răspuns “Asta e tot. nu mai e nimic”. Eu am zis “Mai e ceva”. Mary a zis “Nu-mi pot mainti”. Eu am zis “Sata viitoare, adu şi partea care lipseşte”. La următorul curs Mary era toată roşie şi furioasă. Mi-a zis “Mă jenez să vă spun asta. Data trecută, când m-am întors în Flagstaff era trecut de unu noaptea. M-am dus la părinţii mei, am trezit-o pe mama şi i-am spus cum m-am urcat pe ţeava de fier, în ciuda avertismentelor ei şi i-am cerut să-mi da o palmă. Mama a zis ‘N-o să te plesnesc pentru ceva ce-ai făcut acum 30 de ani!” Şi Mary a zis “Iar când am încercat să dorm m-a durut fundul toată noaptea şi încă mă mai doare. Vroiam atât de mult ca mama să mă plesnească! Mă doare fundul”. Iar eu I-am zis “Altceva, Mary?” Mary a zis “Nu, doar mă doare fundul”. Eu am zis “Data viitoare, adu şi partea care lipseşte”. Ea a zis “Asta e tot, nimic mai mult”. I-am zis “În regulă”. Mary a venit la următorul curs şi a zis “Nu mă mai doare fundul şi asta-I tot ce vă pot spune”. I-am zis “Nu, Mary, poţi să ne spui continuarea povestirii”. Mary a zis “Nu-mi maintesc altceva”. Eu am zis “Eu îţi voi pune o întrebare iar apoi, tu ne vei spune restul povestirii”. Mary a zis “Ce aţi putea să mă întrebaţi?” Eu am zis “E foarte simplu. Ce explicaţie I-ai dat mamei tale pentru faptul că ai întârziat la masă?” Mary a zis”Ah, asta! Am intârziat la masa de prânz şi i-am spus mamei că m-a prins o bandă de tâlhari şi că m-a închis într-o peşteră mare, care avea o uşă groasă de lemn. Şi că mi-a luat ore întregi ca să dobor uşa cu mâinile mele. Şi cum ştiam că nu era nici un pic de sânge pe mâinile mele, mi le-am ascuns sub masă, sperând că mama va crede

15

baliverna. Vroiam cu disperare s-o creadă. Însă ea părea doar uşor amuzată de ideea că o bandă de tâlhari m-au închis intr-o peşteră”. Eu am zis “Altceva?” Mary a zis “Nu, asta-I tot.” Eu am zis “Zis “Bine, data viitoare adu şi partea care lipseşte”. Mary a zis “Nu mai e nimic.” Eu am zis “Ah, ba da, mai e”. Mary a venit la următorul curs şi a zis “M-am gândit şi m-am tot gândit, şi nu mai e nimic de spus”. Eu am zis “Ei bine, va trebui să-ţi mai pun o întrebare”. Am zis “Spune-mi Mary, atunci când te-ai întors acasă, ai intrat pe uşa din faţă, sau pe cea din spate?” Mary a roşit şi a spus “M-am furişat pe uşa din dos şi mă simţeam foarte vinovată”. Apoi şi-a îndreptat spatele şi a zis “EI, dar mai ştiu ceva! La puţin timp după întâmplarea cu crevasa, mama a făcut un infarct şi a fost dusă la spital. În jurul patului de spital era pus un paravan de bambus. Stăteam lângă patul ei uitându-mă la ea şi ştiam că mama făcuse un infarct pentru că eu incercasem să traversez crevasa. Eram vinovată fiindcă o omorâsem pe mama. M-am simţit îngrozitor, îngrozitor de vinovată. Mă întreb dacă nu din cauza asta îmi dau doctoratul în psihologie – ca un fel de căutare disperată a acestor amintiri, adânc reprimate”. I-am zis “Mai e ceva, Mary?” şi Mary a zis “Nu”. La următorul curs a zis “Dre. Erickson, ar mai fi ceva. Când m-am întors în Flagstaff mă simţeam atât de vinovată de infarctul mamei, încât a trebuit s-o trezesc şi să-i spun despre acest sentiment de vinovăţie, de care uitasem cu totul – despre crevasă şi despre ţeava de fier şi despre când s-a întors înapoi de la spital. Era ora unu dimineaţa, iar eu am traversat oraşul, am trezit-o pe mama şi i-am spus totul. Mama a zis “Îţi mainteşti, Mry, când erai mică îţi făceam mereu instantanee. Haide să mergem în pod şi să scoatem cutia aia mare în care ţin pozele, mereu cu gândul că o să le pun în ordine în album “. S-au dus în pod şi iată o poză cu micuţa Mary, purtând mâneci cu fluturaşi şi stând în picioare lângă acel pâlc de bambuşi. (Erickson îi arată poza lui Carol, care o dă mai departe persoanei din stânga ei) Atunci când pacienţii au amintiri adânc reprimate, asta nu înseamnă că nu le au. Iar, câteodată cel mai bun mod de a dezgoropa aele amintiri reprimate, acele amintiri groaznice, este să scoţi la suprafaţă emoţia, sau partea intelectulă, sau pe cea motrică. Asta fiindcă doar emoţiile nu te lămuresc. Iar partea intelectuală, singură, e ca şi cum ai citi o carte de poveşti. Aşadar, Mary mi-a dat mie acea poză. Şi mi-a zis “M-am înscris la psihologie într-un efort de a redescoperi acea amintire. Sunt o femeie căsătorită. Am un soţ fericit, un cămin fericit, copii fericiţi. Nu vreau nici un doctorat.” Timp de 30 de ani, până la vârsta de aproape 37 de ani, a fost stăpânită de această emoţie puternic reprimată. Iar când faceţi psihoterapie, nu încercaţi să scoateţi totul la suprafaţă deodată. Când e vorba despre o reprimare profundă, scoateţi întâi lucrul care dă siguranţă. Acum, soţia unui dentist m-a rugat s-o pun în transă pentru a regresa la vârsta primei copilării. Am rugat-o “Sugeraţi-mi ce an şi ce eveniment”. Ea a zis “Să zicem petrecerea de când am împlinit trei ani”. Am făcut-o să regreseze în timp până ce mi-a spus că are trei ani. Era la petrecere şi am întrebat-o cum era petrecerea şi ce făcea ea. Mi-a povestit despre tort şi despre micuţii ei prieteni şi mi-a spus că purta o rochie cu broderie aplicată şi îşi călărea căluţul, în curtea din spatele casei. Când s-a trezit din transă şi a ascultat caseta pe care o înregistrasem, a râs şi a zis “Asta nu e o amintire adevărată. Nici un copil de trei ani nu ştie cuvintele ‘broderie aplicată’, iar eu cu

16

siguranţă nu-le ştiam. Cât despre călăritul calului în curtea din spate – curtea noastră era atât de mică încât nu puteai aduce un cal în ea. Asta e imaginaţie pură”. Cam o lună mai târziu, îşi vizita mama şi aceasta i-a spus “Bineînţeles că ştiai cuvintele ‘broderie aplicată’, când aveai trei ani. Eu îţi făceam toate rochiile şi pe fiecare din ele aplicam câte o broderie. Hai să mergem în pod. La fiecare aniversare ţi-am făcut poze, ai o grămadă de poze”. În cele din urmă au gâsit poza de când a împlinit trei ani şi în care purta o rochiţă cu broderie aplicată şi îşi călărea căluţul în curtea din spate. Soţia dentistului a făcut copii după acele instantanee şi mi le-a dat mie. (Erickson le arată grupului) Aici e rochiţa ei cu broderie aplicată şi aici e căluţul ei. Ca adulţi, amândoi am auzit cuvântul ‘căluţ’ şi am crezut că vroia să zică, de fapt ‘cal’. Dar era vorba despre o tricicletă care arăta ca un cal. (Erickson râde), iar ea îşi călărea căluţul în curtea din spate. (Erickson râde) Şi, în ciuda convingerilor ei de adult, un copil de trei ani cunoaşte cuvintele ‘broderie aplicată’. Aceasta este dovada acestui lucru. Atunci când unul din pacienţi vă vorbeşte în limbajul lui, nu încercaţi să traduceţi asta în limbajul vostru. Mintea ei de trei ani şi-a adus mainte de un ‘căluţ’, iar noi adulţii, am tradus asta prin ‘cal’. Aşadar, vă avertizez pe toţi, niciodată când ascultaţi un pacient să nu credeţi că-l înţelegeţi! Asta fiindcă îl ascultaţi cu urechile voastre şi gândiţi cu propriul vostru vocabular. Vocabularul pacientului este ceva total diferit. Pentru un copil de trei ani un ‘căluţ’ este un ‘căluţ’. Iar pentru un om de 60 de ani un ‘căluţ’ este un ‘cal’. Cât e ceasul, vă rog? Stu: 14:05. (Stu este un psihanalist din Arizona) E: Acum, o să vă povestesc un caz. Cred că o să vă povestesc două. Primul avă demonstra cât de lipsit de importanţă este terapeutul. Într-o miercuri după-maiază, un tânăr din Wisconsin a intrat în cabinetul meu. A zis “Am un cabinet de avocatura în Wisconsin. Mie şi soţiei mele nu ne place vremea din Wisconsin. Eu şi soţia mea dorim să ne mutăm în Arizona şi să ne întemeiem o familie aici, aşa că am dat examenul de intrare în baroul din Arizona. L-am dat de cinci ori şi l-am picat de tot atâtea ori. Cabinetul meu din Wisconsin merge forte bine, dar, am picat de cinci ori examenul de intrare în baroul din Arizona. Iar mâine trebuie să merg în Tucson ca să-mi dau examenul din nou”. Aşadar, venise miercuri după-maiază pentru ca, a doua zi dimineaţa, să plece în Tucson, unde picase de cinci ori examenul de intrare în barou. “Totuşi, spui că tu şi soţia ta vreţi să vă mutaţi în Arizona şi să vă întemeiaţi o fmailie”. El a zis “Aşa e”. Eu am zis “Ei bine, eu nu ştiu nimic despre legile din Arizona; eu sunt psihiiatru şi nu ştiu nimic despre legislaţie. Dar ştiu cum se dau examenele de intrare în barou. Ştiu că avocaţii care caută să obţină drept de practică, se adună într-o anumită clădire din Tucson. Este un examen scris. Întrebările de examne sunt multiplicate şi o să găseşti o mulţime de foi şi de caiete albastre. Fiecare aplicant ia foile cu întrebări şi caietele albastre, îşi găseşte un scaun confortabil, se aşează şi scrie toată ziua, de la 9:00 dimineaţa până la cinci seara. Şi vineri, la fel, începe la 9:00 şi termină la 17:00. Sâmbătă, primeşte un nou set de întrebări şi răspunde la ele până la ora 17:00. Cu asta, examenu s-a teerminat. În fiecare zi câte un examen scris şi câte un set diferit de întrebări”. L-am pus într-o transă profundă şi i-am spus “Mâine dimineaţă trebuie să mergi în Tucson; spui că tu şi soţia ta vreţi să vă mutaţi în Arizona, că vă place aici şi că nu vă place Wisconsin. De aceea, mâine vei merge cu maşina în Tucson; până acolo ai mai mnult de 240 de kilometri. Vei pleca dimineaţa devreme şi, pe când conduci, vei privi peisajul de pe partea stângă

17

şi dreaptă a autostrăzii. Şi îţi va plăcea peisajul din Arizona. (cu noile drumuri poţi conduce astăzi cu până la 245 kilometri pe oră.) Îţi va plăcea peisajul, în lumina dimineţii. Când vei ajunge în Tucson, vei găsi o parcare, îţi vei parca maşina, absent, şi, uitându-te în jur vei vedea o clădire. Te vei întreba ce este clădirea aceea, totuşi, vei intra în ea. Vei vedea mulţi oameni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Nu te vor interesa. Vei vedea o mulţime de foi de hârtie cu întrebări, vei lua o foaie din grămadă şi un caiet albastru. Vei găsi un scaun sau o canapea confortabilă. Vei citi toate întrebările şi nu vei înţelege nimic. Apoi, vei citi prima întrebare pentru a doua oară şi ţi se va părea că înţelegi ceva. Şi aşa, o picătură de informaţie se va scurge din stiloul tău pe caietul albastru. Şi înainte ca această picătură să se usuce, va veni încă una şi-ncă una. După vreme picăturile se vor usca, iar tu vei citi a doua întrbare. Şi, din nou, ţi se va părea că înţelegi ceva, iar o picătură va curge din stiloul tău pe foaia de hârtie, urmată de încă una şi-ncă una. Şi, în cele din urmă acea picătură se va usca. Tu vei trece la următoarea întrebare; şi tot aşa, la toate întrebările. Iar în acea seară te vei plimba prin Tucson şi vei admira peisajul. Ţi se va face poftă de mâncare şi vei lua o cină nemaipomenită. Înainte de a te duce la culcare, vei face o plimbare. te vei bucura de cerul albastru al Arizonei. Vei emrge la culcare şi vei dormi buştean. Te vei trezi odihnit şi vei lua un mic dejun gustos. Te vei întoarce în acea cădire şi vei repeta ceea ce ai făcut ieri, vei repeta ziua de joi. Iar vineri seara te vei plimbă prin Tucson, admirând peisajul, îţi vei face poftă de mâncare şi vei lua o cină nemaipomenită. Şi, din nou, vei ieşi la plimbare şi vei admira cerul albastru şi muţii ce înconjoară oraşul, vei merge la culcare şi vei dormi buştean. Vei face aceleaşi lucruri sâmbătă”. Cam un an mai târziu, o femeie însărcinată în ultimile zile, a intrat în cabientul meu. mi-a spus cum o cheamă şi am recunoscut numele avocatului. Mi-a zis “Mă duc la spital să nasc. După ceea ce aţi făcut pentru soţul meu, aş vrea să mă ajutaţi să nasc în transă hipnotică. Subtil, i-am sugerat importanţa unei perioade de timp mai mare pentru acest lucru. I-am spus să intre în transă. A intrat în transă şi i-am zis “Mergi la spital, cooperează în toate felurile, cu excepţia faptului că le vei spune că nu doreşti să ţi se dea medicamente sau să ţi se facă anestezie. Vrei doar să intri în sala de naşteri şi să naşti. Iar când vei fi pe masa de naşteri, gândeşte-ţe la copil. Va fi băiat sau fată? Cât va cântări? Cât de lung va fi? Ce culoare va avea părul lui, sau va fi chel? Şi ce culoare vor avea ochii lui? Şi, chiar îi vei da numele pe care l-aţi ales tu şi soţul tău? Şi, în timp ce stai întinsă, aşteptându-ţi copilul, bucură-te de toate aceste gânduri fericite. Şi aşteaptă cu răbdare şi cu bucurie să-i auzi primul ţipăt. Gândeşte-te la toată fericirea pe care ţi-o aduce faptul de a avea un copil. Şi gândeşte-te la cât de fericit va fi soţul tău şi la cât de plăcut este să locuieşti în Arizona”. Pe când se gândea cu plăcere la toate aceste lucruri, obstetricianul îi zice “D-nă X, iată-l!” şi a ridicat în braţe un băieţel. Doi ani mai târziu a intrat din nou în cabinet şi mi-a zis “Îmi maintesc că mi-aţi spus că e nevoie de mai mult timp. Intru în spital abia peste trei zile. Aş mai dori o transă hipnotică pentru a naşte.” Eu am zis “În regulă, închide ochii. Intră într-o transă foarte profundă şi repetă ceea ce ai făcut prima oară”. Am trezit-o şi a plecat. Data trecută când venise la mine, mi-a spus despre cum soţul ei se întorsese acasă cu maşina, în acea sâmbătă seară, ca să poată vedea peisajul Arizonei dintr-un alt unghi de privire. Intr-un fel îl văzuse pe drum, la sosire şi altfel îl vedea la întoarcere. (Erickson râde)

18

Siegfried: Vă rog să repetaţi ultima frază, n-am înţeles-o. E: După ce soţul ei şi-a dat examenul de intrare în barou, s-a întors acasă în acea seară, ca să poată admira peisajul Arizonei dintr-un unghi de privire opus: în lumina amurgului. Iar el n-a considerat că era necesar să-mi spună că a luat examenul. Fiindcă atitudinea mea faţă de pacienţi este următoarea: îţi vei îndeplini scopul, obiectivul. Iar eu sunt foarte convins de asta. arăt încrezător. Mă comport încrezător. Vorbesc sigur de mine, iar pacienţii mei înclină să mă creadă. Prea mulţi terapeuţi spun “Sper să vă pot ajuta”, exprimând astfel o îndoială. Eu n-am exprimat nici un fel de îndoială atunci când i-am spus ei să intre în transă. N-am avut nici o îndoială în ceea ce-o priveşe pe ea. (Erickson arată către Carol). Şi nici despre cele două deacolo. (Erickson arată către două femei care stau pe canapea.) Am fost sigur de mine în totalitate. (Erickson se uită către podea) Acum, după primul copil, avocatul a venit la mine şi a zis “Aţi făcut un lucru forte frumos pentru soţia mea. Ne-a făcut amândurora o adevărată plăcere, naşterea copilului. Dar mă nelinişteşte altceva. Când bunicul meu, din partea tatălui a împlinit vârsta mea, a început să aibă probleme cu spatele, probleme care l-au hărţuit toată viaţa. Suferea de o durere de spate cronică. Fratele lui a avut exact aceeaşi problemă cu spatele, toată viaţa începând cam de pe când avea vârsta mea. Îl împiedica să muncească. Fratele meu cel mare, când a ajuns la vârsta mea, a început să aibă aceeaşi durere cronică. Iar acum, încep s-o am şi eu”. I-am spus “e-n regulă, o să am eu grijă de asta. Intră într-o trnsă profundă”. Când a fost în transă profundă, i-am spus: “Dacă durerea ta de spate are o bază organică, sau dacă ai probleme cu coloana vertebrală, nimic din ceea ce-ţi voi spune nu te va ajuta. Dar, dacă este vorba despre un pattern psihologic, psihosomatic, pe care l-ai învăţat de la bunicul tău, de la fratele lui, de la tatăl tău, de la fratele tău, atunci să ştii ca nu ai nevoie de această durere de spate. Este vorba doar despre un pattern comportamental psihosomatic”. Nouă ani mia târziu s-a întors la mine şi mi-a zis “Vă amintiţi durerea de spate de care maţi tratat? Nu am mai suferit din cauza spatelui de atunci şi până acum câteva săptămâni, când spatele meu a început să fie mai sensibil. M-am tot temut de acele dureri de spate ale bunicului meu, ale fratelui lui, ale tatălui emu şi ale fratelui meu, iar acum spatele meu e ceva mai sensibil”. Eu am zis “Nouă ani înseamnă mult timp. Eu nu-ţi pot face o radiografie şi nici un consultaţie aşa cum aş vrea. Te voi trimite la un prieten de-al meu, iar el îmi va comunica disgnosticul şi recomandara sa. Prietenul meu, Frank i-a zis bărbatului “Sunteţi avocat, practicaţi dreptul. Staţi la birou toată ziua. Nu faceţi suficientă mişcare. Iată câtevae xerciţii fizice pe care să le faceţi în fiecare dinimeaţă, pentru sănătatea dvs. Faceţi-le şi nu veţi mai avea probleme cu spatele”. A venit la mine şi mi-a povestit ceea ce i-a spus Frank. L-am pus în transă şi i-am zis “Şi deacum îţi vei face exerciţiile şi vei trăi o viaţă echilibrată, de activitate şi inactivitate”. După un an mi-a telefonat şi mi-a spus “Ştiţi, mă simt mult mai tânăr şi sănătos decat acum un an. Exerciţiile acelea m-au făcut să mă simt mai tânăr şi mi-au luat durerea de spate”. Dar acum, ar trebui să cunoaşteţi un lucru. O secretară, care era un subiect hipnotic foarte bun, mi-a telefonat odată şi mi-a zis “Câteodată, când îmi vine menstruaţia am dureri foarte mari. Tocmai ce mi-a venit menstruaţia şi simt crampe puternice undeva în partea dreaptă a abdomenului inferior. Vreţi să-mi induceţi o anestezie pentru crampe menstruale?” Am pus-o în transă chiar atunci, la telefon. I-am spus “Tocmai ce mi-ai povestit, în stare trează, despre despre crampele menstruale de care vrei să scapi. Aşadar, ascultă bine, menstruaţia

19

nu-ţi va mai cauza nici o durere. Nu vei mai avea crampe menstruale”. Şi am accentuat cuvintele ‘crampe menstruale’, ‘durere menstruală’. “Scum, trezeşte-te!” s-a trezit şi a zis “Vă mulţumesc, durerea a dispărut”. Eu am zis “Bine”. Vreo 20 de minute mai târziu m-a sunat şi mi-a zis “Efectul anesteziei a trecut. Mi-au revenit crampele menstruale”. Eu am zis “Intră în transă şi ascultă cu atenţie. Vreau să dezvolţi o anestezie hipnotică pentru crampe menstruale, pentru dureri menstruale de orice fel. Acum, treeşte-te fără să simţi nici o durere”. S-a trezit şi a zis “De data asta mi-aţi făcut o anestezie bună. Vă mulţumesc foarte mult”. O oră mai târziu m-a sunat şi mi-a zis “Mi-au revenit durerile menstruale”. Eu am zis “Corpul tău este mai înţelept decât tine. Nu ai crampe menstruale. Orice doctor ştie că o apendicită acută poate da dureri asemănătoare crampelor menstruale. Ţi-am indus o anestezie hipnotică pentru crampe menstruale şi nu am făcut referire la apendicele tău. Sună-l pe chirurgul tău”. Exact asta a făcut. El a internat-o nî spital şi a operat-o de apendicită acută, în dimineaţa următoare. Corpul vostru ştie mai multe despre voi decât ştiţi voi. Deci, atunci când faceţi terapie cu un pacient, trebuie să ştiţi exact despre ce vorbiţi. Nu daţi instrucţiuni generale. Atunci când tratez o durere de cap, aş putea da următarea sugestie “Pentru o durere de cap inofensivă”. Iar dacă durerea provine de la o tumoare pe cap, anestezia nu va da rezultate. Când e vorba de o durere de apendicită, faceţi o anestezie hipnotică şi durerea va dispărea, dar diagnosticul real poate fi crampe menstruale sau altceva. Aşadar, atunci când trataţi o boală organică, trebuie să ştiţi exact despre ce vorbiţi. Acum, întorcându-ne la avocat, tot ce-am făcut pentru el a fost să-l fac să se gândească la Arizona ca la un loc plăcut şi la examenul de intrare in barou, ca la ceva absolut lipsit de importanţă; aşa că n-a avut nici o fircă, nici o anxietate. Trebuia doar să scrie câte o picătură de informaţie pe rând. Oricine poate face asta. Am tratat destul de mulţi avocaţi în felul acesta – şi medici, la fel. Le-am dat sentimentul de pace interioară, de siguranţă şi încredere în sine. O femeie a picat examenul de doctorat, de mai multe ori. Comisia o cunoştea şi ştia că poate lua examenul şi, totuşi, de fiecare dată ea intra în panică şi nu-şi mai amintea nimic. Aşadar, am adus-o la un seminar în care le vorbeam studenţilor despre avocat şi ea a intrat în transă, în timp ce eu povesteam. După ce am terminat de relatat cazul, s-a trezit. I-am dat drumul să plece şi s-a întors în statul în care locuia. O lună mai târziu mi-a scris “Mi-am trecut cu brio examenul de doctorat. Ce mi-aţi făcut?” (Erickson râde) Nu iam făcut nimic, doar că i-am povestit despre acel avocat. Cu toţii ascultaţi ceea ce spun. Cu toţii înţelegeţi ceea ce vă spun, prin prisma propriului cadru de înţelegere. Atunci când vorbesc despre cât de mult le place avocaţilor peisajul minunat din Arizona, (către Christine) tu te vei gândi la peisajul “wunderbar”1 al Germaniei, dar astea sunt două lucruri diferite. Cum obţineţi informaţie de la pacienţi? Făcând conversaţie cu ei. Începi să vorbeşti despre colegiul la care ai fost. Eu am urmat Universitatea din Wisconsin. Iar voi toţi începeţi să vă gândiţi la universitatea voastră. Dacă eu vorbsc despre Mississippi, prietena noastră nemţoaică se va gandi la Rhine. Întotdeauna traducem limbajul celuilalt în propriul nostru limbaj. În 1972, o femeie de 35 de ani, măritată, foarte drăguţă, mi-a sunat la uşă. Primul lucru pe care mi l-a spus când a intrat în casă a fost “Dre. Erickson, am o fobie de avioane. Iar în dimineaţa asta şeful mi-a zis ‘Joi, zbori cu avionul în Dallas, Texas, iar sâmbătă te întorci înapoi. 1

wunderbar (ge.)=minunat

20

Ori te duci şi te întorci cu avionul, ori îţi pierzi slujba’. Dre. Erickson eu sunt programator; am făcut programe pentru calculatoare, pe tot teritoriul Statelor Unite. În 1962, acum 10 ani, avionul cu care zburam s-a prăbuşit. Avionul n-a păţit mai nimic şi nici un pasager n-a fost rănit. Cinci ani de-atunci am tot zburat cu avioane, de la Phoenix la Boston, New York, New Orleans, Dallas. De fiecare dată când eram în avion, în zbor, mi se făcea frică din ce în ce mai tare. În cele din urmă, frica devenea atât de puternică încât tremuram vizibil din tot corpul (Erickson demonstrează) şi îmi ţineam ochii închişi. Nu-l auzeam pe soţul meu vorbindumi, iar frica mea era atât de puternică încât, până când ajungeam la destinaţie, rochia mea era udă de transpiraţie. Era atât de rău încât trebuia să dorm timp de 8 ore înainte de a mă apuca de muncă. Aşa că am început să merg cu trenul, autobuzul şi maşina. Fobia mea e atât de ciudată! N-am nimic dacă mă urc în avion şi merg prin el. N-am nimic dacă avionul rulează pe sol până la pista de decolare. Dar, dim momentul în care avionul se desprinde de sol încep să tremut şi mi-e foarte frică. Când avionul aterizează, din momentul în care atinge pământul, încep să mă simt bine. Deci, pot să merg prin avion de la aeroport şi până la pista de decolare, sau de la pistă la aeroport. Aşadar, am început să folosesc maşini, autobuze şi trenuri. Până la urmă, şeful meu s-a săturat ca eu să-mi tot folosesc timpul de concediu de odihnă, de concediu medical şi zilele de învoire, ca să călătoresc cu autobuzul, cu maşina sau cu trenul. În dimineaţa asta mi-a zis ‘Zbori până la Dallas sau îţi pierzi slujba’. Nu vreau să îmi pierd slujba. Îmi place”. Eu I-am zis “Ei bine, cum vrei să-ţi tratez fobia?” Ea a zis “Prin hipnoză. Eu am zis “Nu ştiu dacă eşti un subiect hipnotic bun”. Mi-a zis “În colegiu, am fost”. Eu am zis “Asta a fost cu mult timp în urmă. Acum, cât de bună eşti?” Ea a zis “Extraordinar de bună”. “Va trebui să te testez”, am zis. Era un subiect hipnotic bun. Am trezit-o şi I-am zis “Eşti un subiect hipnotic bun. Eu nu ştiu cum te comporţi in avion aşa că vreau să te pun în transă şi să te văd cum reacţionezi când eşti într-un aivon cu reacţie, la 10.000 metri înălţime”. Deci a intrat în transă şi şi-a imaginat situaţia de a fi într-un avion la 10.000 metri înălţime. Era îngrozitor s-o vezi cum se leagănă dintr-o parte în alta şi tremură din tot corpul. Apoi am văzut-o reacţionând atunci când avionul ateriza. Am zis “Înainte de a te ajuta vreau să înţelegi bine un lucru. Eşti o femeie frumuşică, la vreo 35 de ani. Eu, sunt bărbat. Şi din moment ce sunt în scaun cu rotile, tu nu ştii cât de mare este handicapul meu. Acum, vreau să-mi promiţi că vei face orice îţi cer, bun sau rău. Nu uita că eşti o femeie atractivă, iar eu sunt un bărbat al cărui hadicap tu nu-l cunoşti. Vreau o promisiune absolută de a face tot şi orice îţi sugerez, bun sau rău”. A meditat la asta vreme de vreo cinci minute şi apoi a zis “Nimic din ceea ce mi-aţi cere sau miaţi face, nu poate fi mai râu decat frica mea de avion”. Eu am zis “Acum că mi-ai promis, o să te pun în transă şi-ţi voi cere o promisiune similară”. În transă, a fost de acord imediat. Am trezit-o şi i-am spus “Mi-ai promis atât în stare de veghe cât şi în transă”. I-am zis “Te pot trata de fobia de avion intră întră în transă şi halucinează că eşti la 10.000 de metri în aer, călătorind cu o viteză de 1.000 km pe oră – viteză la sol”. Umerii îi tremurau de frică şi stătea aplecată, cu fruntea pe genunchi. Eu am zis “Iar acum, vreau să faci avionul să coboare, şi în momentul în care atinge pământul, toate fricile şi fobiile tale şi toţi diavolii care te torturează vor fi părăsit corpul tău şi vor intra în scaunul pe care stai”. Aşadar, a făcut ce i-am cerut, s-a trezit şi a sărit dintr-o dată de pe scaun, ţipând şi repezindu-se în cealaltă parte a camerei. “Sunt acolo! Sunt acolo!” (Erickson arată către scaunul verde) Am chemat-o în cameră pe d-na Erickson şi i-am spus “Betty, stai pe scaunul acela”. (Erickson arată către scaun) Pacienta a zis “D-nă Erickson, vă rog, nu staţi în scaunul acela”. D-a Erickson

21

continua să se îndrepte către scaun, dar pacienta s-a repezit la ea şi a împiedicat-o fizic pe Betty, să se aşeze pe scaun. Aşa că eu i-am spus soţiei să plece şi întorcându-mă către pacientă, am zis “Terapia ta s-a terminat. Îţi urez un zbor plăcut Phoenix – Dallas şi înapoi şi să mă suni din aeroport să-mi spui cât de mult ţi-au plăcut zborurile”. După ce a plecat, am pus-o pe fiica mea să facă o poză supraexpusă a acelui scaun (Erickson arată către scaun), una subesxpusă şi una cu expunere normală. Le-am pus în trei plicuri separate. Pe poza supraexpusă am sris “Locul de odihnă veşnică a tuturor fobiilor, fricilor, anxietăţilor tale şi a diavolilor care te torturau. Fie ca ei să se cufunde în întunericul etern!” Pe poza subexpusă am scris “Locul de odihnă veşnică a turor fricilor tale. Fie ca ele să se risipească în spaţiu!” Iar poza normal expusă am scris “Locul de odihnă veşnică a tuturor fricilor, fobiilor şi anxietăţilor tale”. I-am trimis plicurile prin poştă. Le-a primit miercuri dimineaţă. Sâmbătă am primit un telefon entuziast din aeroport “ A fost magnific! A fost absolu minunat, cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea “. Eu am zis “Ai dori să povesteşti cazul tău la patru studenţi de-ai mei, pe care îi pregătesc pentru examenul de doctorat?” Ea a zis “Da”. I-am spus să sosească la ora 8:00. La ora 8:00 ea şi soţul ei au intrat în casă. A ocolit scaunul cu pricina şi s-a aşezat în locul cel mai îndepărtat de el. Studenţii au venit cinci minute mai târziu, iar unul dintre ei tocmai se aşeza pe scaunul respectiv. Pacienta mea a zis “Vă rog, vă rog, nu staţi pe scaunul acela!” Studentul a zis “M-am mai aşezat aici. E un scaun confortabil şi o să mă mai aşez”. Pacienta meaa zis “Vă rog, vă rog, nu!” Studentul a zis “Ei bine, am mai stat pe podea şi o să stau din nou, dacă astă vă mulţumeşte”. Pacienta I-a zis “Vă mulţumesc foarte mult”. Şi le-a spus studenţilor povestea sa, inclusiv despre pozele pe care i le trimisesem. Ea a a zis “Am luat pozele cu mine, aşa cum porţi un talisman, ceva care să-ţi paorte noroc, un picior de iepure, o iconiţă cu Sfântul Cristopher. Prima escală a fost în El Paso. Stăteam confortabil şi mă întrebam când va începe turbulenţa de aer. S-a făcut o escală de 20 minute în El Paso. M-am debarcat, am mers într-un loc liniştit din aeroport, am intrat într-o transă şi mi-am zis “Drul Erickson ţi-a zis să te bucuri. Deci, fă ceea ce ţi-a spus drul Erickson!”. M-am intors în avion şi restul drumului, de la El Paso la Dallas a fost minunat. La întoarcere, când veneam din Dallas, mă uitam prin hublou şi tot ce puteam vedea jos era o mare de nori, cu găuri ici-colo. Prin acele găuri, dedesubt, undeva foarte departe puteam privi pământul. A fost o călătorie fantastic de frumoasă”. Eu am zis “Acum, aş vrea să intri în transă, aici şi acum”. Aşa a făcut. Eu am zis “În aceasta transă vreau să mergi în aeroportul din Phoenix, să cumperi un bilet către San Francisco şi să te bucuri de peisajul pe care-l vei pe tot timpul călătoriei. Mai ales peisajul montan. Când ajungi în San Francisco, debarcă, închiriază o maşină şi du-te pe podul Golden Gate. Parchează maşina, mergi pe picioare până la mijlocul podului şi priveşte în jos. Eu o să-ţi spus acum, câte ceva despre istoria podului. Pilonii podului au o înălţime de 220 metri. Când au terminat podul, unul dintre muncitorii care l-au vopsit avea o plasă de peşte la capătul unei prăjini şi a prins cu ea pescăruşi, cărora le-a vopsit capul cu roşu. Într-o zi, un reporter cu iniţiativă publicat în ziar un articol despre apariţia unei noi specii de pescăruşi: pescăruşii cu capul roşu. Numele muncitorului era Jake. Acesta este un fapt real. Vei privi de pe pod valurile, spuma de pe valuri şi vei privi pescăruşii. Apoi va coborâ ceaţa şi nu vei mai putea vedea nimic. Aşa că te vei întoarce la maşină, vei conduce înapoi la aeroport, vei reveni în Phoenix şi de la aeroport vei veni direct aici”. Foarte repede s-a trezit din transă şi le-a spus studenţilor “Trebuie să povestesc despre călătoria la San Francisco şi despre nesuferitul de Jake”. Soţul ei a zis “Ştiam eu că n-o să-i placă asta”.

22

Era o ecologistă înrăită. (Erickson râde) Când a terminat povestea a spus “Şi de la aeroport am venit direct aici. Doamne Dumnezeule, am făcut toate astea în transă! N-am fost cu adevărat la San Francisco. Eram în transă iar eu am crezut că am fost acolo”. Atunci eu i-am pus o întrebare importantă “Ce altă problemă ai mai depăşit în călătoria către Dallas?” Ea a zis “nici o altă problemă, doar fobia de avion”. Eu am zis “Ba da, ai mai avut o problemă, una foarte supărătoare. Nu ştiu de cât timp ai avut-o. acum, ai depăşit-o. Dar spunele studenţilor ce anume era”. Ea a spus cu sinceritate “N-am avut o altă problemă. Nu am o altă problemă”. Eu am zis “Acum, ştiu că nu mai e nici o altă problemă, dar, care a fost cealaltă problemă, pe care ai rezolvat-o în Dallas?” Ea a zis “Va trebui să-mi spuneţi dvs.” Eu am zis “Nu. Eu îţi voi pune o singură întrebare, iar tu vei şti despre ce problemă este vorba”. Acum, vă întreb pe voi. Care era problema ei? (pauză) Şi vă spun dinainte că avea trei probleme mari şi foarte serioase. Care erau? (pauză) Să vă dau o mână de ajutor. Ea nu aveaa o fobie de avion. (Erickson râde) Doar credea asta. V-am spus toate cuvintele importante pe care ea le-a rostit. (pauză) Şi pe ceilalţi studenţi i-am lăsat să se găndească la asta o vreme. Nu şi-au putut da seama care erau problemele. Câţiva dintre ei au făcut nişte presupuneri destul de bune referitoare la una din probleme. (pauză) Haideţi! Pe rând, nu toţi deodată! (Erickson râde) Sande: Îi era frică de bărbaţi. E: Vorbeşte în numele tău, John. Anna: Avea probleme cu şeful la serviciu? E: (dă din cap că nu) Siegfried: Eu cred că îi era frică de a avea prea mult succes. E: (dă din cap că nu) I-am spus “Ai mai avut o problemă pe care ai corectat-o. Acum, care era? O să-ţi pun o întrebare simplă: care a fost primul lucru pe care l-ai făcut în Dallas?” Ea a zis “Ah, aia?! M-am dus acolo unde trebui a să ajung, o clădire de 40 etaje şi am luat liftul pentru a urca până la ultimul etaj”. Am zis “Cum obişnuiai până atunci să iei liftul?” Ea a zis “Îl luam de la etajul unu până la etajul doi. Mă dădeam jos, luam alt lift de la etajul doi la etajul trei. Coboram, aşteptam un alt lift şi urcam la etajul cinci. Şi tot aşa, de fiecare dată urcând doar câte un etaj. M-am obişnuit atât de mult cu asta încât nu mi se mai părea o problemă”. Anna: Frică de înălţime? E: (dă din cap că nu) Ea a zis “Mă pot îmbarca în avion. Mă simt confortabil în el până când ajunge la pista de decolare. În momentul în care avionul se desprinde de sol încep să tremur fobic”. Îi era frică de spaţii închise, unde nu există nici un mijloc de sprijin vizibil. Un avion este un spaţiu închis, fără nici un mijloc de sprijin vizibil; un lift, la fel. Eu i-am zis “care era cealaltă problemă?” Ea a zis “Nu ştiu de nici o altă problemă. Dacă ziceţi dvs, înseamnă că trebuie să mai fi avut o altă problemă”. Eu I-am zis “Ai avut, într-adevăr o altă problemă. Acum e corectată. Când nu zburai erai într-o maşină, autobuze sau trenuri. Nu întâmpinai nici o problemă în tren. Dar, dacă erai într-o maşină sau într-un autobuz, ce se întâmpla atunci când treceai peste un pod suspendat, unul lung?” Ea a zis “Ah, asta. Mă întindeam pe podea, ţineam ochii închişi şi tremuram. Trebuia să întreb pe cineva ‘Am trecut de pod?’ “ Studenţii mei şi-au dat seama că eu ştiusem despre asta fiindcă o pusesem să facă acea călătorie hipnotică în San Francisco şi să meargă pe un pod. Iar acum, practic, pacienta mea trăieşte la bordul avioanelor. S-a dus cu soţul ei în vacanţă şi au zburat tocma până în Australia. Zboară regulat la Roma, Londra, Paris. Şi nu-I place să se cazeze

23

în hoteluri. Preferă să doarmă, să mănânce la bordul unui avion. Şi încă mai are acele trei poze. Şi încă îi mai e frică de scaunul acela. (Erickson arată cătrescaun şi râde) Vedeţi, n-aţi ascultat! Ea nu avea o fobie la avioane. Zicea “Mă simt confortabil în avion dar cand se ridică de pe sol, încep să tremur”. Iar eu ştiu că atunci când un avion decolează, el devine un spaţiu închis, fără nici un mijloc de sprijin vizibil. La fel ca şi un lift. La fel ca şi un autobuz pe un pod suspendat. Nu poţi vedea stâlpii de suport, la cele două capete; te uiţi doar în stânga şi-n dreapta. (Erickson gesticulează către dreaptă şi către stânga) Eşti în aer. În tren putea avea uşor dovada sprijinului, dovadă auditivă – zgomotul roţilor de tren. Nu avea nici o fobie într-un compartiment de tren. Mă întreb, peste un an, cum vă veţi aminti povestea asta. Fiindcă o spun de mai multe ori şi, un an mai târziu, un student de-al meu vine şi-mi povesteşte un caz, iar eu recunosc variaţiuni ale cazului meu. (Erickson râde) Câteodată Mary este bărbat. Pentru că atunci când vorbeşti cu oamenii, aceştia te aud în limbajul lor. Vă pot face pe oricare dintre voi să se gândească la şcoala pe care a absolvit-o, spunând doar “Universitatea din Wisconsin”. Vă pot spune că m-am născut în munţii Sierra Nevada, iar voi toţi să vă gândiţi la locul în care v-aţi născut. Eu vorbesc despre surorile mele, iar voi vă gândiţi la ale oastre, dacă aveţi; sau vă gândiţi la cum e să nu ai surori, dacă nu aveţi. Noi răspundem la cuvintele rostite, în termenii propriei noastre experienţe. Terapeuţii ar trebui să reţină asta. Acum, câţi dintr voi aţi mai fost aici? (o femeie ridică mâna) E: Da? Acum căt timp? Sande: Acum şapte luni. E: Să nu mă dai de gol! Câţi dintre voi credeţi în lampa lui Alladin? Anna: Lampa lui Alladin? E: Câţi dintre voi credeţi în lampa lui Alladin? Eu am o lampă a lui Alladin. Alladin freacă lampa iar duhul iese afară. Eu am o lampă a lui Alladin mdernizată. O bag în priză şi duhul iese afară. Sunt dispus să vă las să-mi vedeţi duhul. E foarte prietenoasă. Îi place să zâmbească, să facă cu ochiul şi să sărute. Dar, să nu uitaţi: e a mea! Tocmai mi-am amintit că d-na Erickson nu este acasă, în după-amiaza asta. Altfel, v-aş fi invitat pe toţi să vedeţi duhul. (Erickson i se adresează Annei) Ştiu că ai îndoieli. Te îndoieşti şi de faptul că acela-i Contele Dracula. Anna: Nu. E: Atunci să nu vi pe-aici în miez de noapte! O să pierzi ceva sânge. Iar acesta-i un alt lucru pe care vroiam să vi-l demonstrez. Atunci când predai, atunci când faci psihoterapie, terapeutul trebuie să folosească umorul, pentru că pacienţii aduc destul de multă suferinţă şi, de fapt, nu au nvoie de toată această suferinţă şi durere. Ar fi bine să le induceţi o dispoziţie cât mai bună imediat. Vrei să cauţi acolo o felicitare, te rog. (Erickson arată către dreapta sa,unde sunt mai multe hârtii. Christine îl ajută să găsească felicitarea dorită) Felicitarea neagră de acolo. O să o trecem de la unul la altul ca s-o citiţi toţi. Mi-a fost trimisă de fiica mea, Betty Alice. Era la colegiu. De regulă, atunci când cei din familia Erickson primesc o felicitare drăguţă, taie cu o linie numele expeditorului şi o trimit mai departe, altcuiva. De exemplu, sora mea i-a trimis soţiei mele o felicitare de ziua ei. Soţia mea a tăiat cu creionul numele surorii mele, a semnat-o ea şi a trimis-o altcuiva din familie. Sora mea era cea de-a 35-a persoană care primea felicitarea respetivă.

24

(Erickson dă felicitarea lui Carol, care stă în stânga lui) Citeşte cu atenţie ce scrie pe dinafară, apoi, deschide-o şi citeşte în interior. (Carol zâmbeşte) (Erickson ia felicitarea de la Carol şi o dă următoarei femei) Gândiţi-vă la efectul felicitării asupra unui pacient deprimat. E foarte benefic pentru ei s-o citească. (Felicitarea trece pe la tot grupul. Pe coperta ei scrie: “Când te opreşti şi te gândeşti la toate misterele nedesluşite ale universului … nu-i aşa că te simţi lipsit de importanţă?” În interior scrie: “… nici eu.”) (Erickson i se adresează lui Christine) Le dau s-o citească pacienţilor mei depreseivi. (Erickson râde) Vă amintesc tuturor că dacă sunteţi interesaţi să cumpăraţi bijuterii indiene, Muzeul Heard, de pe Central Avenue este un loc în care veţi găsi, cu siguranţă lucruri de valoare. Vi se vor vinde bijuterii indiene adevărate. În toate magazinele găsiţi turcuaz din plastic, turcuaz amestecat cu plastic şi argint, aur fals. La Muzeul Heard, muzeu al zonei de sud-vest, veţi găsi lucruri originale. Coborâţi cam un kilometru, pe Glendale Avenue şi faceţi la dreapta, pe Lincoln Drive. Glendale Avenue dă în Lincoln Drive. Strada iese din Phoenix şi intră în Scottsdale. Foarte repede, cam pe lângă strada 24 veţi da de un parc, care se numeşte Squaw Peak. Conduceţi până acolo, parcaţi maşina şi urcaţi până în vârful dealului Squaw Peak. Asta fiindcă eu cred că pacienţii şi studentţii ar trebui să facă tot felul de lucruri, să fie activi Aşa învaţă mai bine, reţin mai bine. În plus, merită să urci până în varf. Miezul zilei, când e foarte cald, nu e cel mai bun moment. Mergeţi la răsăritul soarelui, după lăsarea întunericului, la miezul nopţii – priveliştea e minunată. Squaw Peak are o înălţime de 335 metri, iar drumul până în vârf este de doi kilometri şi jumătate.Timpul record la urcare este de 15 minute şi 10 secunde. Iar unul dintre studenţii mei, care a avut încă din copilărie dorinţa de a urca un munte de 3.000 de metri, a urcat pe Squaw Peak de zece ori într-o zi. Timpul să mediu de urcare era de 23 minute. Soţiei mele îi ia o oră şi jumătate. Fiul meu îi ia 43 de minute, mers leger. Vă sugerez să porniţi la drum cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Merită. Alt loc pe care ar trebui să-l vizitaţi este Grădina Botanică. Anna: În Phoenix? E: În Phoenix. E un loc minunat şi sunt două lucruri de văzut, în special. Este copacul Boojum. Aţi citit “The hunting of the snark? Un copac Boojum – acolo găsiţi un copac Boojum original1. Anna: L-am văzut în Grădina Botanică din Tucson. E: Copacul Boojum o să vă dea de furcă. Când o să-l vedeţi, veţi şti, mental că este un copac, dar nu vă va veni să credeţi. Anna: E un nap răsturnat. E: Lasă-i să descopere singuri. Şi mai sunt Diavolii Târâtori. Îi veţi găsi chiar lângă copacii Boojum. Îi veţi recunoaşte. Nu va trebui să vi se indice drumul. O să-i găsiţi. O să-i recunoaşteţi imediat. Şi veţi simţi mult respect faţă de Diavolii Târâtori! Iar, mâine, ne vom vedea la prânz. Acum, o să intru în casă, beau nişte apă şi mă duc la culcare. Mâine dimineaţă când mă trezesc, mă îmbrac, mă întorc înapoi în pat şi mai dorm pană la prânz. Nu prea mai am

1

nota editorului (în original): copacul a primit numele Boojum în 1922. Botanistul britanic, Godfrey Sykes, cunoştea cu siguranţă trimiterile la Boojum-ul mitic, pe care Lewis Carol le făcea în poemul său epic absurd “The hunting of the snark”. Când a văzut, pentru prima oară copacul, prin telescop, se spune că Sykes ar fi zis “Ho, ho, un Boojum! Hotărât lucru, un Bojum!”

25

putere. Acum, vă rog, treceţi al dezinsecţie1! (râsete) (Erickson le arată membrilor grupului să ia microfoanele de pe el)

1

Cuvântul ‘bug’ ( engl.) înseamnă ‘microfon’, dar, în limbaj familiar el inseamnă şi ploşniţă, gândac, insectă. (n.t.)

26

Marţi E: (Erickson începe şedinţa punând un student să completeze o foaie de hârtie cu datele personale. Apoi, îi spune lui Christine că are două nepoate pe care le cheamă “Christine”.) Christine: este neobişnuit să aveţi două cu acelaşi nume. E: acum o să fac nişte schimbări în modul cum sunteţi aşezaţi. (I se adresează Rosei) Vedeţi cum încearcă să-mi evite privirea? (Îi vorbeşte direct Rosei) Fiindcă tu urmezi. (Erickson o pune pe Rosa să se mute în scaunul verde. Ea nu vorbeşte engleza foarte bine.) mi-ai tot evitat privirea. Rosa: Nu, nu vă pot vede prea bine. Sufăr de prezbitism. (pauză) E: (Erickson ia o jucărie, o caracatiţă purpurie făcută din material textil şi o aşează în scaunul lui cu rotile, la stânga sa.) Atunci când eram foarte mici eram dornici să învăţăm. Pe măsură ce creştem, ne punem din ce în ce mai multe limite nouă înşine. O să vă dau un exemplu în acest sens. (Erickson se înclină către stânga sa. Rosa se înclină, apropiindu-se de Erickson) Şapte. Zece. Unu. Cinci. Doi. Patru. Şase. Trei. Opt. Nouă. (Erickson se adresează grupului) Ce am făcut? Anna: aţi numărat invers. Siegfried: aţi rostit numere. E: O voi face din nou. Nouă. Cinci. Trei. Şase. Doi. Unu. Şapte. Zece. Opt. (pauză) Câţi dintre voi au auzit un copil numărând pe degete de la unu la zece? Patru. Şapte. Zece. Nouă. Opt. Trei. Cinci. Doi. Unu. Şapte. (pe măsură ce spune numerele, Erickson arată către degetele de la mâinile sale) Durează foarte mult ca să înveţi să numeri de la unu la zece. Mai întâi, copilul învaţă numerele. Ştie ce înseamnă să numere până la zece, dar nu ştie care-i ordinea corectă. (I se adresează Rosei) Câte degete ai? Rosa: Douăzeci. Zece la mâini şi zece la picioare. E: Descrucişează-ţi picioarele! Puneţi mâinile pe genunchi! E vreo diferenţă dacă le numeri din partea asta? (Erickson arată către degetele ei, de la stânga la dreapta) Rosa: Mie? E: E vreo diferenţă? Rosa: Nu. E: Dacă le numeri din partea cealaltă (Erickson arată de la dreapta la stânga) răspunsul va fi acelaşi? Rosa: Da. (nesigură) Sunt tot zece. E: Dacă aduni degetele de la mâna asta cu degetele de la mâna asta (Erickson arată întâi către mâna ei stângă, apoi către mâna dreaptă), vei obţine numărul corect? Rosa: Cinci plus cinci? E: Tocmai ţi-am pus o întrebare. Dacă aduni degetele astea cu degetele astea (Erickson arată către mâna lui stângă, apoi către mâna dreaptă) vei obţine numărul corect? Rosa: M-aţi întrebat care ar fi numărul corect dacă aş aduna degetele astea la degetele astea? Zece. (Ea arată către mâna ei stângă, apoi către dreapta.) E: Eşti sigură? Rosa: Nu sunt sigură, dar cred că … Aşa credeam, până acum. (Râde) E: (râde) Şi zici că ai zece degete.

Rosa: E: Rosa: E: Rosa: E: Rosa: E: Rosa: E: Rosa: E:

Da. Eu cred că ai unsprezece. Unsprezece. OK, vă cred. (Dă din cap că nu) Mă crezi? (râsete) Desigur. Eu nu văd decât zece. Poţi să-ţi tragi scunul mai aproape? (îşi trage scunul mai aproape de Erickson) Acum numără-le. Unu. Doi. Trei. … Nu, eu arăt către degetele tale, iar tu le numeri. Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Şase. Şapte. Opt. Nouă. Zece. Aşa le numeri tu. Ai fost deja de acord că le poţi număra în felul acesta sau în felul acesta. (Erickson arată de la mâna stângă către dreapta sau de la mana dreaptă către stânga.) Ai fost deja de acord că degetele astea adunate cu degetele astea (Erickson arată către mâna lui stângă,apoi către dreapta) îţi dau numărul corect. Rosa: Numărul corect. E: Acum, o să le număr eu. Zece, nouă, opt, şapte, şase (Erickson numără degetele de la mâna ei stângă şi apoi arată către mâna dreaptă) cu cinci, fac unsprezece. (toată lumea râde) Rosa: Aşa e. Acum le pot spune prietenilor mei că am unsprezece degete. E: Iar acum, ştii care e mâna ta dreaptă şi care este stânga? Rosa: Mi s-a spus că asta e mâna dreaptă. (îşi mişcă mâna dreaptă) E: Şi tu ai crezut? Rosa: Da. E: Pune mâna asta la spate. (Ea îşi pune mâna stângă la spate) Ei, ce mână ţi-a mai rămas?1 (Erickson râde) Rosa: Asta-i o glumă. E: Da, dar este o tehnică minunată pentru lucrul cu copiii. Rosa: În limba engleză merge, dar în italiană nu. E: De ce? Rosa: Fiindcă în italiană “stânga” nu înseamnă două lucruri. Nu înseamnă “ceea ce rămâne aici”. În engleză, prin “stânga” spuneţi două lucruri diferite, aşa că, în altă limbă nu merge. Păcat. E: Vrei să spui că englezii au o mână dreaptă care e, de fapt, stânga. Rosa: Cum? E: Vrei să spui că englezii au o mână dreaptă care poate fi stângă. (râsete) Rosa: Da. E: (dă din cap şi zâmbeşte) Diferenţele acestea naţionale sunt uimitoare. Bun, ieri am accentuat importanţa înţelegerii cuvintelor pacienţilor; a înţelegerii cu adevărat a cuvintelor lor. Nu interpretezi cuvintele pacientului în funcţie de limbajul tău. Şi ea tocmai a demonstrat că, în engleză, mâna dreaptă poate fi mâna stângă. Dar nu poate fi mâna stângă în italiană. De regulă, fiecare cuvânt, în orice limbă, are o mulţime de sensuri diferite. Cuvântul “run” are în jur de 142 de înţelesuri. Siegfried: “Run”?

1

“Now, which hand is left? “ Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, “left” înseamnă “stânga”, dar şi “a rămâne”. (n.t.)

E: Da, “run”. Guvernul poate “conduce”. “Ghinion” la jocul de cărţi. Fata poate “alerga”. “Banc” de peşti. Unei doamne “i s-a dus” firul de la ciorap. O şosea “urcă” şi “coboară”.O sută patruzeci şi două de sensuri pentru un cuvânt. În germană spuneţi “Machen Sie das Pferd los”. Aşa este? (I se adresează lui Siegfried şi lui Cheristine. Amandoi confirmă) În engleză spui “Dezleagă calul”. Germanii aşează verbul întrun fel, englezii, în alt fel. Şi astfel, ar trebui să vă familiarizaţi cu pattern-ul lingvistic al pacienţilor voştri. Cu toţii avem propriile pattern-uri lingvistice, propriile noastre moduri de a înţelege. Am fost invitat în St. Louis, ca să ţin o prelegere pentru Societatea Medicală. Preşedintele şi soţia sa urmau să-mi fie gazde, iar ea m-a întrebat “Dre. Erickson, aş vrea să pregătesc o cină gustoasă şi mi-ar plăcea să gătesc felurile de mâncare care vă plac cel mai mult”. Iar eu i-am spus “Eu sunt cu carnea şi cartofii. Orice fel de carne, orice fel de cartofi. Puteţi să fierbeţi cartofii. Dar dacăchiar vreţi să mă trataţi regeşte, aş dori să mănânc un sos de lapte”. (către grup) âtiţi toţi ce este sosul de lapte? (toată lumea spune “nu”.) Lapte fiert cu făină. Sosul de lapte este foarte gustos. Si când eu am spus “Dar dacă chiar vreţi să mă trataţi regeşte, aş dori să mănânc un sos de lapte”, soţul ei s-a prăbuşit pe canapea hohotind. Nevastă-sa a rămas în picioare, încremenită, cu faţa foarte, foarte roşie. Soţul ei continua să hohotească. În cele din urmă, şi-a controlat hohotele de râs şi a zis “Timp de 25 de ani o tot rog pe soţia mea, o implor să-mi facă sos de lapte şi, de fiecare dată îmi zice ‘Sosul de lapte este pentru lichele albe şi sărăntoace. Dar în seara aceasta o să mănânc sos de lapte”. (rasete de grup) Şi eu şi soţul ei am crescut la ţară, aşa că amândoi ştiam cât de bun este sosul de lapte. Ea crescuse la oraş şi pentru ea sosul de lapte era doar pentru lichele albe şi sărăntoace. Deci, pacienţii vin la voi şi vă împărtăşesc problemele lor. Dar vă spun ei problemele lor, sau vă spun ceea ce cred ei că sunt problemele lor? Iar lucrurile despre care ei vă vorbesc sunt neapărat probleme, doar fiindcă ei cred asta? O mamă a venit la mine cu fiica ei de 11 ani. De îndată ce am auzit cuvintele “pipi în pat”, am trimis-o pe mamă afară şi am ascultat-o pe fetiţă – o fetiţă înaltă, blondă şi tare frumuşică. Povestea ei era că la o lună de la naştere a făcut o infecţie a vezicii urinare. Infecţia respectivă a fost tratată de urologi. I-au făcut citoscopie zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. În cele din urmă, i-au examinat pelvisul şi fiecare rinichi cu ajutorul unei endoscop, introdus prin vezica urinară, în pelvis şi în rinichi. S-a găsit focarul de infecţie într-unul din rinichi, aşa că a fost operată şi a scăpat de infecţie. Dar, fusese supusă citoscopiei … Sper că cunoaşteţi cu toţii acest cuvânt. Da? (către Rosa) Ştii ce-i acela un citoscop? … de atât de multe ori încât sfincterul vezicii se dilatase foarte mult şi, în somn, de îndată ce se relaxa, făcea în pat. În stare de veghe reuşea să se controleze şi să nu urineze, dar asta cerea un efort conştient din partea ei, pe toată durata zilei. Când ceva o făcea să râdă, corpul se relaxa şi ea făcea în pantaloni. De vreme ce avea deja 11 ani şi nu mai suferea de infecţie de câţiva ani, părinţii ei erau nerăbdători. Era cazul să înveţe să se controleze şi să nu mai ude patul în fiecare noapte. Fetiţa avea trei surori mai mici care râdeu de ea şi o insultau. Toţi vecinii ştiau că ea făcea în pat şi în pantaloni. Toţi cei două sau trei mii de copii de la şcoală ştiau că ea făcea în pat şi le făcea mare păcere s-o facă să râdă, pentru ca ea să-şi ude pantalonii. Pentru ea viaţa nu era prea plăcută. Am întrebat-o dacă a mai văzut şi alţi doctori, iar ea a zis că a fost la o grămadă de doctori şi că a înghiţit un butoi de pastile. Nimic nu i-a fost de folos. În cele din urmă mama ei a adus-o la mine ca s-o ajut. Haide să vedem, cum ai trata acest caz? (Erickson se uită la Rosa)

Rosa: Eu? (Erickson confirmă din cap) Aş fi chemat întreaga familie odată; tata, mama şi surorile. E: Terapie de familie. (se uită la Carol, faţă-în-faţă cu el.) Tu ce ai face? (pauză) De fapt, cum aţi proceda cu toţii … şi nu începeţi să vorbiţi toţi deodată. Anna: Eu aş fi verificat planul fiziologic mai întâi. Să văd dacă existau probleme la nivel fiziologic. De îndată ce aflam asta, aş fi mers pe linia terapiei de familie şi a terapiei individuale, pentru a vedea care erau beneficile pe care le obţinea necontrolându-se. E: Cât timp estimezi că ar dura? Anna: Cât timp? Probabil că v-aş putea spune asta după ce am văzut toată familia şi mi-am dat seama ce e întâmplă. … Ar putea fi, mai degrabă vina familiei decât a fetei. E: Altcineva. Carol: Eu aş încerca prin hipnoza. E: Şi ce i-ai spune? Carol: Păi, aş încerca să lucrez cu ea pe problema râsului şi a controlului conştient al vezicii; să înveţe să-şi dea drumul, conştient, apoi să încerce să preia controlul şi tot aşa. E: Ce crezi că a făcut în ultimii patru ani? Dan: Ce ziceţi despre o regresie la vârsta la care a fost învăţată să facă la oliţă şi să înveţe din nou? Eu n-am folosit hipnoza niciodată, iar primul meu gând a fost că aş trimite-o la dvs. (râsete) Jane: (Jane este un terapeut din NewYork) Aş căuta să văd dacă sfincterul ei poate fi strâmtat. E: Cum ai face asta? Jane: Aş întreba un medic specialist dacă este posibil. Aş trimite-o la un fizioterapeut, care ar învăţa-o cum să controleze muşchiul respectiv, sau poate că prin exerciţii aş putea-o învăţa să facă asta. E: Cât anticipezi că ar dura cura terapeutică? Jane: Nu ştiu cât timp e necesar pentru ca un muşchi să funcţioneze, din nou cum trebuie. Christine: Mă gândesc la o altă abordare, similară cu a ei. Paote că în hipnoză, ca s-o motivezi şi s-o înveţi să … E: (întrerupe) Nu crezi că a ţi se spune “pişăcios” timp de 11 ani te motivează îndeajuns? Christine: OK. Atunci aş începe în alt fel. Aş pune-o să se antreneze în contractarea vezicăi, înainte de golire, astfel încât să nu-i dea voie să se golească complet. Acest lucru ar învăţa-o cum să sporească tonusul muscular. E: Cât timp ţi-ar lua? Christine: Fără hipnoză, cred că ar lua mult timp. Dar, cu un antrenament hipnotic, cu sugestii hipnotice ar fi mai rapid. Şi, de asemenea, ar fi capabilă să înţeleagă mai bine ceea ce încerci să-i spui. E: Bine. Christine: (continuând şi întrerupându-l pe Erickson) Mi se pare că chiar aţi menţionat faptul că muşchiul era vătămat. E: Da. Christine: Şi că este nevoie să înveţe cum să contracte muşchii sfincterului. E: Nu crezi că în ultimii 11 ani a tot încercat să-şi exerseze aceşti muşchi? Christine: Sunt sigură că da, dar nu sunt sigură că şi ştie cum s-o facă. E: Cum i-ai explica tu modul în care s-o facă? Christine: Să încerce să reţină urina, cât de mult poate, înainte de a merge la baie voluntar. Să înveţe s-o reţină - să-i dea drumul; să exerseze asta.

E:

Bun. Toţi cunoaşteţi răspunsul, doar că nu ştiţi că-l cunoaşteţi. Eu I-am spus fetei ‘Sunt ca toţi ceilalţi doctori. Nici eu nu te pot ajuta. Dar există ceva ce tu cunoşti, dar nu şti că cunoşti. De îndată ce descoperi ce anume ştii, dar nu şti că ştii, vei putea începe să ai patul uscat. Ei bine, ce anume ştia ea, dar nu ştia că ştie? Christine: În timpul zilei, îşi putea reţine urina, voluntar, în marea majoritate a timpului. E: Prin “marea majoritate a timpului” înţelegi că ea îşi putea reţine urina o parte din timp dar, nu tot timpul. Nu te ajută prea mult să ştii că, o parte din timp, nu te poţi ţine. Cu toţii creştem şi învăţăm că atunci când golim vezica, o golim complet. Am crescut ştiind acest lucru. Îl luăm drept bun şi-l practicăm în fiecare zi. Aşadar, i-m spus fetei “Uită-te la prespapierul de pe biroul meu”; i-am spus să nu mişte, să nu vorbească. “Ţineţi ochii deschişi şi uită-te la prespapier!”. I-am amintit despre prima oară când s-a dus la şcoală ca să înveţe să scrie literele alfabetului; cât de greu a fost – toate acele forme şi contururi diferite; litere de tipar şi litere de mână, litere mari şi litere mici… Dar, în cele din urmă şi-a format o imagine vizual-mentală localizată undeva în creierul ei, pentru totdeauna. Chiar dacă ea nu ştia că o avea, acea imagine mentală era acolo pentru totdeauna. Apoi i-am spus “Continuă să te uiţi la prespapier, aşa că nu te mişca, nu vorbi! Ritmul inimii tale sa schimbat, respiraţia ta s-a schimbat, presiunea sângelui şi tonusul muscular s-au schimbat şi reflexele tale s-au schimbat. Acestea nu sunt ceva important - ţi le spun doar aşa. Iar acum, o să-ţi pun o întrebare foarte simplă şi vreau un răspuns foarte simplu. Să presupunem că ai fi în baie, urinând şi că un străin ar întredeschide uşa şi şi-ar băga capul înauntru. Ce ai face?” Ea a zis “Aş înlemni”. Eu am zis “Aşa este, ai înlemni şi te-ai opri din urinat. Iar de îndată ce străinul ar pleca, ai putea să urinezi din nou. Tot ceea ce trebuie să faci tu este să exersezi pornitul şi opritul, pornitul şi opritul. Nu ai nevoie de un străin care să se uite la tine. Poţi să faci acest lucru singură. În unele zile vei uita să exersezi. E în regulă. Coprul tău va fi îngăduitor cu tine şi îţi va da întotdeauna mai multe posibilităţi de a exersa. Iar în unele zile ai putea uita să exersezi. Foarte bine. Corpul tău va fi bun cu tine. Iar acum, ca să ajungi să ai primul tău pat uscat, îţi poate lua două săptămâni. Foarte bine. E nevoie să exersei opritul şi pornitul. Ca să ai patul uscat de două ori la rând, asta e mult mai greu. Ca să-l ai uscat de trei ori la rând, este tot foarte greu. Ca să-l ai uscat de patru ori la rând, este tot foarte greu. După asta, devine mai uşor. A cincea oară, a şasea oară, a şaptea oară şi tot aşa până când vei avea patul uscat timp de o săptămână. După ce ai avut patul uscat timp de o săptămană, îl vei mai avea încă o săptămană. Acum, m-ar surprinde foarte tare dacă ai avea patul uscat, permanent, timp de trei luni. De asemenea, m-ar surprinde foarte tare, dacă nu ai avea patul uscat, permanent, timp de şase luni”. Şase luni mai târziu, rămânea peste noapte la prieteni, dând petreceri în pijamale. Tot ceea ce trebuia să ştie era că se putea opri dn urinat oricând, dacă avea stimulul potrivit. Acesta-i un adevăr pe care îl ştiţi cu toţii. Dar cu toţii îl trecem cu vederea. Creştem mari gândindu-ne că trebuie să terminăm. Nu-i adevărat. Şi aşa … Anna: Ce trecem cu vederea? E: Gândind că trebuie să continuăm până când terminăm. Asta nu-i adevărat. Ne putem oricând întrerupe, dacă ne este dat stimulul adecvat. Şi cu toţii ştiţi ce se întâmplă atunci când stai şi urinezi, iar un străin sau o străină intră peste tine în baie. Te opreşti. (Erickson râde) Aşadar, cum ea era doar o fetiţă, de 11 ani, am petrecut cu ea 90 de minute întregi … şi asta a fost tot. Cât despre terapia de familie, ei bine, am considerat că va fi sarcina tatălui şi a mamei să se obişnuiască cu patul uscat. (râsete) M-am gândit că va fi neşansa surorilor să se obişnuiască cu

faptul că sora lor cea mare nu mai face în pat. M-am gândit că va fi ghinionul copiilor de la şcoală să piardă un mod de şicană aşa de valoros. Eu m-am gândit că pacientul era singurul care avea nevoie de tratament. Aşadar, cam vreo 10 zile mai târziu, mi-a adus aceasta jucărie, ca simbol al faptului că era pentru prima oară în viaţa ei când făcea cuiva un cadou, ştiind că nu mai făcea în pat. (Erickson râde şi arată grupului o caracatiţă purpurie confecţionată din material textil, pe care fata o făcuse pentru el.) Iar primul pat uscat a apărut în două săptămâni. De ce m-aş deranja s-o văd şi a doua oară? Care ar fi scopul în a vedea-o încă o dată? De ce te ascunzi acolo în spate? (Erickson se întoarce şi se adresează unei femei care intră în camera de aşteptare pe uşa de la cabinet, prin spatele lui Erickson. Ieri, nu a fost prezentă, iar astăzi evident, este în întârziere. Este o blondă înaltă şi atrăgătoare, poartă blugi şi o cămaşă care acoperă neglijenţă o bluză mulată. A parcurs toţi paşii necesari pentru obţinerea doctoratului în psihologie, cu excepţia dizertaţiei.) Sally: Aşteptam un moment propice ca să întrerup. Să văd dacă pot găsi un scaun. E: Îmi pot relua ideea oricând, aşa că întră şi găseşte-ţi un scaun. Sally: E vreun scaun liber acolo în spate? E: (vorbind către Rosa, care stă în scaunul verde) Scaunul ăsta nu poate fi dat mai încolo? Poţi pune un alt scaun chiar aici. (arată către un spaţiu, imediat în stânga sa) Daţi-i un scaun. (un bărbat pune un scaun pliant chiar în stânga lui Erickson. Sally se aşează lângă Erickson şi îşi încrucişează picioarele) E: Nu e nevoie să-ţi încrucişezi picioarele. Sally: (râde) M-am gândit eu că o să faceţi un comentariu referitor la asta. OK. (Îşi dezcrucişează picioarele) E: Vizitatorii noştri din ţări străine poate că nu ştiu rima “un dolărel, un dolar / un mic şcolar”1, dar tu o cunoşti, nu? Sally: Nu. E: (sceptic) Nu ai auzit niciodată despre “un dolărel, un dolar / un mic şcolar”? Sally: Nu cunosc continuarea. E: Sincer, nici eu. (ea râde) Te simţi confortabil? Sally: Nu. De fapt, eu am picat în mijlocul lucrurilor şi sunt … eu … E: Şi eu nu te-am mai întâlnit până acum. Sally: Mmm … v-am întâlnit o dată, vara trecută. Am venit cu un grup. E: Ai intrat in transă? Sally: Cred că da, mda. (dă din cap) E: Nu şti? Sally: Cred că da. (dă din cap) E: Doar crezi? E doar o părere? Sally: Îhm. E: O părere şi nu o realitate? Sally: E cam acelaşi lucru. E: (sceptic) O părere este o realitate? Sally: Câteodată. E: Câteodată. Părerea asta a ta, că ai intrat în transă, este o realitate sau o părere? (Sally râde şi îşi drege glasul. Pare a fi stânjenită şi intimidată.) Sally: Mai contează? (râsete de grup) 1

A dillar, a dollar, a ten o’clock scolar. (engl.)

E: Asta-i o altă întrebare. Întrebarea mea era: este părerea ta o presupunere sau o realitate? Sally: Cred că amândouă. E: O părere poate fi o fantasmă şi poate şi o realitate, iar părerea ta este şi fantasmă şi realitate? Sally: Nu. Este şi părere şi realitate. (Dă din cap pentrua întări cele spuse) E: Vrei să spui că este atât o părere care poate fi o realitate, cât şi o fantasmă? Şi mai este şi realitate? Care din ele este? (Sally râde) Sally: În momentul acesta, chiar nu ştiu ce este. E: Ei bine, de ce ţi-a luat atâta timp ca să-mi spui asta? (Sally râde) Sally: Nici asta nu ştiu. E: Te simţi confortabil? Sally: Mda, mă simt mai bine. ( vorbeşte încetişor) Sper că pe cei de aici nu i-a deranjat faptul că am intrat şi am întrerupt seminarul. E: Nu te simţi intimidată? Sally: Mm … cred că m-aş şimţi mai bine dacă aş sta în spate, dar … E: Ca să nu te vadă nimeni? Sally: Ca să nu mă vadă nimeni? Mda, poate. E: Ce spui? Sally: Aproape inobservabilă. E: Deci, nu-ţi place să fii observată? Sally: Ah. (râde şi, din nou, pare intimidată. Îşi duce mâna stângă la gură şi îşi drege glasul) Nu …ăă … îhm. E: Nu-ţi place ce-ţi fac acum? Sally: Mm …nu. Ei bine, e cam amestecat ce simt. Mă simt flatată de atenţie şi sunt curioasă să văd ce spuneţi. E: (vorbind în acelaşi timp cu ea) Şi îţi doreşti să termin dracului o dată! (râsete) Sally: Mmm, e cam amestecat ce simt. (confirmă din cap) Dacă doar vorbeam cu dvs. şi nu v-aş fi întrerupt, ăsta ar fi un lucru, dar … E: Deci, eşti îngrijorată de ce zic ceilalţi. Sally: Păi, da, eu … E: Îhm. Sally: … timpul lor aici … şi eu am mâncat din timpul lor.. E: (privind către podea, în faţa sa) Acum haideţi sa îngropăm o altă convingere fermă şi anume că în psihoterapie ar trebui să-ţi faci pacienţii să se simtă în largul lor. Eu am făcut tot ceam putut pentruca ea să nu se simtă în largul ei, să se simtă observată şi jenată; iar acesta (către grup), acesta nu este un mod de a începe o relaţie terapeutică bună, nu-I aşa? (Erickson se uită la Sally, îi apucă mâna dreaptă de încheietură şi o ridică încetişor.) Închide ochii! (Ea se uită la el, zâmbeşte, apoi priveşte în jos la mâna ei dreaptă şi închide ochii) Şi ţîne-i închişi. (Erickson îşi desprinde degetele de încheietură şi lasă mâna ei dreaptă suspendată cataleptic.) Intră într-o transă profundă. (Erickson îi apucă încheietura mâinii cu degetele. Braţul ei se apleacă puţin. Apoi, Erickson îi împinge uşor, treptat mâna în jos. Erickson vorbeşte rar şi metodic.) Şi simte-te foarte confortabil, foarte în largul tău şi bucură-te că te simţi foarte confortabil … atât de confortabil … poţi uita de orice cu excepţia acestui minunat sentiment de confort. Iar după o vreme, ţi se va părea că mintea îţi părăseşte corpul şi pluteşte în spaţiu – se întoarce în timp. (pauză) Nu mai suntem in 1979, nici chiar în 1978. Iar anul 1975 este în viitor (Erickson se apleacă către Sally.) Şi la fel, anul 1970. Şi timpul curge înapoi. În curând va fi 1960,

în curând 1955 … şi apoi vei şti că este 1953 …şi vei şti că eşti copil. E plăcut să fii copil. Şi poate că aştepţi cu nerăbdare petrecerea de ziua ta de naştere sau să mergi undeva – să mergi s-o vizitezi pe bunica … sau să mergi la şcoală … Şi, poate chiar acum, stai în bancă la şcoală şi-ţi priveşti învăţătorul sau poate că te joci în curtea şcolii, sau poate că eşti în vacanţă. (Erickson îşi reia poziţia) Şi te distrezi de minune. Vreau să te bucuri simţindu-te o fetiţă, care, într-o bună zi, va creşte mare. (Erickson se apleacă înspre Sally.) Şi poate că ţi-ar plăcea să te gândeşti la ce vei fi când te vei face mare. Poate că ai vrea să te gândeşti la ce vei face atunci când vei fi mare. Mă întreb dacă îţi va plăcea la liceu, iar tu poţi să te întrebi acelaşi lucru. Iar vocea mea te însoţeşte pretutindeni şi se transformă în vocea părinţilor tăi, a profesorilor tăi, a colegilor tăi de joacă şi în glasul vântului şi al ploii. Poate că eşti în grădină şi culegi flori. Şi cândva, când vei fi mare, o să întâlneşti mai mulţi oameni şi le vei povesti ceva lucruri vesele despre atunci când erai mică. Şi cu cât te simţi mai confortabil, cu atât te simţi şi mai mult copil; asta fiindcă eşti copil. (Vorbind într-un ritm vioi) Eu nu ştiu unde locuieşti, dar poate că îţi place să mergi în picioarele goale. Poate că îţi place să stai în piscină şi să-ţi bălăbăni picioarele în apă, dorindu-ţi să ştii să înoţi. (Sally zâmbeşte un pic) Ai vrea, chiar acum, să mănânci bomboana ta preferată? (Sally zâmbeşte şi dă uşor din cap) Iat-o! O simţi în gură şi-ţi face plăcere. (Erickson îi atinge mâna. Pauză lungă. Erickson îşi reia poziţia) Cândva, cand vei fi mare, vei povesti mai multor străini despre bomboana ta preferata, atunci cand erai copil. Şi sunt multe lucruri de învăţat. O mulţime de lucruri de învăţat. O să-ţi arăt chiar acum unul dintre aceste lucruri. O să te prind de mână. (Erickson ridică mână ei stângă) O să o ridic. O să o pun pe umărul tău. (Erickson îi ridică încetişor mâna stângă de încheietură şi i-o pune pe parte superioară a braţului drept.) Chiar aici. Vreau ca braţul tău să fie paralizat, aşa încât să nu-l poţi mişca. Nu-l poţi mişca până când nu-ţi voi spune eu să-l mişti. Nici măcar atunci când eşti mare, nici măcar atunci când eşti adult. Nu îţi poţi mişca mâna stângă şi braţul stâng până când nu îţi voi spune eu să faci asta. Acum, vreau să te trezeşti de al gât în sus, în timp ce corpul tău se adânceşte tot mai mult în somn … te vei trezi de la gât în sus. Este greu, dar poţi s-o faci. (pauză) Este plăcut să-ţi simţi corpul dormind dus, braţul paralizat. (Sally zâmbeşte şi pleoapele ei tremură) Fii trează de la gât în sus! Câţi ani ai? (pauză Sally zâmbeşte) Câţi ani ai? … Câţi ani ai? (Erickson se apleacă către Sally.) Sally: (încetişor) Ăă …34. E: (dă din cap) Bine. (Erickson îşi reia poziţia în scaun) Ai 35 de ani. De ce îţi ţii ochii închişi? Sally: Mi-e bine aşa. E: Ei bine, eu cred că ochii tăi or să se deschidă. (Sally zâmbeşte şi continuă să ţină ochii închişi) Se deschid, nu-i aşa? (Sally îşi drege glasul) O să se deschidă şi o să rămână deschişi. (Sally zâmbeşte, îşi umezeşte buzele cu limba, deschide ochii şi clipeşte) Am avut dreptate. (Sally priveşte fix înainte) Unde eşti? Sally: Cred că sunt aici. E: Eşti aici? Sally: Îhm. E: Ceva din amintirile de când erai mică? Ceva ce poţi împărtăşi cu străinii. (Erickson se apleacă către Sally.) Sally: Mmm. E: Mai tare.

Sally: E: Sally: E: Sally:

(îşi drege glasul) Eu, ăă, îmi amintesc, ăă, un copac şi o curte în spatele casei şi hm … Te-ai urcat în vreunul din copacii aceia? (vorbind încetişor) Nu, erau nişte plante mici. Hm, şi o alee. Unde? O alee între rândurile de case. Şi toţi copii se jucau în curtea din spate şi pe aleea din spatele caselor. Se jucau, ăă … E: Cine erau acei copii? Sally: Numele lor? Vă referiţi la numele lor? E: Îhmm. Sally: Ah, păi, ăă … (Sally continuă să privescă fix în dreapta ei sau să se uite la Erickson. Erickson se apleacă către ea. Mâna îi este încă pe umăr şi nu stabileşte contact vizual cu nimeni din cameră.) Păi, îmi amintesc de Maria şi de Eileen şi de David şi Giuseppe. E: Becky? Sally: (vorbind mai tare) Giuseppe. E: Şi când erai mică, ce credeai că o să fii atunci când te vei face mare? Sally: Credeam, ăă, că o să fiu astronom sau scriitoare. (Se strâmbă) E: Crezi că se va întâmpla asta? Sally: Cred că una din ele se va întâmpla. (pauză) Sunt … mâna mea stângă nu s-a mişcat. (zâmbeşte) Asta mă miră foarte tare. (râde) E: Eşti un pic surprinsă că mâna ta nu se mişcă. Sally: Îmi amintesc că aţi spus că n-o să se mişte şi, ăă … E: M-ai crezut? Sally: Bănuiesc că da. (zâmbeşte) E: Doar bănuieşti. (Sally râde) Sally: Eu, ăă …se pare că nu s-a mişcat. E: Aşadar e mai mult decât o bânuială? (Sally râde) Sally: Hmm …da. (încetişor) Eu … e foarte surprinzător şi faptul că te poti trezi de la gât în sus, dar nu şi de la gât în jos. E: E surprinzător, ce? Sally: Că poţi, ăă … că corpul tău poate fi adormit de la gât în jos, iar că tu poţi să vorbeşti … şi să fii treaz. Că îţi poţi simţi corpul atăt de amorţit. (râde) E: Cu alte cuvinte, nu poţi merge. Sally: Ei bine, nu chiar în clipa asta. (Dă din cap că nu) E: Nu chiar acum. Sally: (oftează) Ăă, hm, nu chiar acum. E: Acum, orice obstetrician din acest grup ştie cum să producă o anestezie … a corpului. (Erickson o priveşte pe Sally, în expectativă) (Sally ddă din cap în semn că da şi apoi că nu. Continuă să se uite fix la dreapta sa. Îşi drege glasul.) Cum este să ai 35 de ani şi să nu poţi mergi? Sally: (corectându-l pe Erickson) 34. E: 34. (zâmbeşte) Sally: Ăă … este … ăă …în acest moment, e plăcut. E: Foarte plăcut. Sally: Îhm E: Spune-mi, când ai intrat în cameră, ţi-a plăcut atitudinea de badjocură pe care am avut-o faţă de tine? Sally: Propabil că da.

E: Probabil că da? Sally: Da, probabil că da. E: Sau probabil că nu? Sally: Da, poate că aşa. (Sally râde) E: (zâmbind) Acum este momentul adevărului. Sally: Hm? (râde) E: Acum este momentul adevărului. Sally: Mda, eram nedumerită în privinţa a ceea ce simţeam. (râde) E: Spui “nedumerită”. Foarte nedumerită? Sally: Păi, mda, ba-mi plăcea, ba nu-mi plăcea. E: Foarte, foarte nedumerită? Sally: Ăă, nu ştiu dacă pot să fac diferenţa. E: Nu ţi-ai dorit al dracului de tare să nu fi venit? Sally: Aaa, nu, sunt sunt foarte bucuroasă c-am venit. (îşi muşcă buza de jos) E: Da. Şi venind aici ai învăţat cum să nu mergi. Sally: (râde) Mda, să nu mă mişc de la gât în jos. (dând din cap) E: Cum era bomboana? Sally: (încetişor) Oo, foarte bună, dar …ăă … am avut … era de mai multe feluri. E: (zâmbeşte) Aşadar ai mâncat bomboane. Sally: Îhm. (zâmbeşte) E: Cine ţi-a dat-o? Sally: Dumneavoastră. E: (Dă din cap că da) Am fost generos, nu? Sally: Da, a fost foarte plăcut. (zâmbeşte) E: Ţi-a plăcut bomboana? Sally: Îhm, da. E: Iar filozofii toţi spun că realitatea este doar în capul nostru. (zâmbeşte) Cine sunt aceşti oameni? (Sally priveşte in jur. Erickson se apleacă, către Sally.) Sally: Nu am nici cea mai vagă idee. E: Spune-mi părerea ta sinceră despre ei! Sally: Ei bine, arată cu toţii … diferit. E: Arată diferit. Sally: Mda, arată cu toţii diferit. (îşi drege glasul) toţi arată bine. Arată diferit … unul de celălalt. E: Nici un om nu seamănă cu altul. (Sally râde intimidată, îşi drege glasul şi oftează.) Unde este Eileen acum? Sally: Aa, nu ştiu. Ăă … E: Cât a trecut de când nu te-ai mai gândit la Eileen? Sally: Aa, păi, ăă … cam multişor. Ăă, ea, ăă, sora ei era Maria. Era mai apropiată de vârsta mea şi, ăă, ea era sora mai mică şi, ăă, îmi amintesc de ele, ştiţi; sunt persoane din tinereţea mea, de care îmi amintesc, dar la care mă gândesc rareori. E: Unde era căminul tău? Sally: Ăă, în Philadelphia. E: Şi tu erai în curtea din spate. Sally: Îhm. E: În Philadelphia. Sally: Îhm.

E: Cum ai ajuns acolo? Sally: (râde) Ăă, poate că doar m-am gândit că sunt aolo. E: observă! El îşi mişcă piciorul, el îşi mişcă talpa piciorului şi degetele de la picioare, iar ea, la fel. (arată către oamenii din cameră) Tu de ce stai aşa de nemişcată? Sally: Păi, îmi amintesc că aţi spus ceva despre … ăă … E: Întotdeauna faci ceea ce spun eu? Sally: (dă din cap că nu) E chiar neobişnuit faptul că accept instrucţiuni. E: (întrerupând) Ai spune că eşti o fată neobişnuită? Sally: Nu, e neobişnuit pentru mine sa urmez instrucţiuni. Niciodată nu fac asta. E: Niciodată? Sally: Nu pot spune ‘niciodată’. Adesea. (zâmbeşte) E: Eşti sigură că niciodată nu urmezi instrucţiuni? Sally: Nu, cred că tocmai am urmat una. (râde şi îşi drege glasul) E: Urmezi şi sugestii ridicole? Sally: (râde) Hm … păi, probabil că m-aş putea mişca. E: Hmm? Sally: Probabil că m-aş putea mişca, dacă chiar m-aş hotărâ să fac asta. E: Uitându-te în jurul tău, la fiecare din cei de aici, cine crezi tu că este următorea persoană care va intra în transă? Priveşte-i pe fiecare în parte. Sally: (Se uită în jurul ei ) Ăă … poate că femeia de aici, cea cu inelul pe deget. (Arată către Anna) E: care din ele? Sally: (încetişor) Ăă … cea din faţa noastră, care are inelul pe degetul stâng. Are ochelarii pe cap. (Erickson se apleacă foarte aproape) E: Ce altceva? Sally: Ce altceva? Cred că cred că este următoarea persoană care va intra în transă. E: Eşti sigură că nu ai trecut cu vederea pe cineva? Sally: Ei bine, am mai avut impresia că încă vreo două persoane … barbatul de lângă ea. E: Altcineva? Sally: Ăă … da, şi altcineva. E: Hm? Sally: Altcineva. (zâmbeşte) E: Ce zici de fata care stă în stânga ta? (indicând-o pe Rosa) Sally: Mda. E: Cât timp crezi că îi va lua ca să îşi descrucişeze picioarele şi să închidă închidă ochii? (Rosa îşi ţine mâinile şi picioarele încrucişate. Ea stă în scaunul verde, dar nu pe partea dinspre Erickson) Sally: Ăă, nu prea mult timp. E: Ei bine, priveşte-o. (Rosa nu îşi descrucişează picioarele. Se uită la Erickson, după aceea priveşte în jos. Ridică capul şi zâmbeşte, apoi se uită în jurul ei) Rosa: Nu am chef să le descrucişez. (Rosa ridică din umeri) E: Eu nu ţi-am spus să te simţi inconfortabil. Nimeni nu ţi-a spus să te simţi inconfortabil. (Rosa dă din cap) Am întrebat-o doar pe această fată cât timp îţi va lua ca să îţi descrucişezi picioarele, să închizi ochii şi să intri în transă. (Rosa confirmă din cap. Pauză. Erickson priveşte, în expectativă. Vorbeşte către Sally, în imdiata sa apropiere.) Urmăreşte-o. (pauză. Rosa închide şi deschide ochii.) A închis ochii şi i-a deschis. Cât timp va mai dura până când tu îi va închide (sic)

şi îi vei ţine închişi? (pauză. Erickson se uită la Rosa. Rosa clipeşte.) Îi este din ce în ce mai greu să-şi ţină ochii deschişi. (Apoi Rosa închide ochii, îşi muşcă buza şi deschide ochii. Pauză. Sally închide ochii.) Încearcă din greu să se joace cu mine, dar pierde. (pauză) Şi nu ştie cât de aproape este de a fi în transă. Aşadar, închide ochii, acum! Şi ţine-i închişi, acum! (Rosa clipeşte o dată şi încă o dată, mai lung.) E în regulă, nu te grăbi, ia-ţi tot timpul de care ai nevoie. (Rosa clipeşte din nou) Dar îi vei închide. (Rosa clipeşte din nou.) Şi când se vor închide din nou, lasă-i să rămână închişi. (Pauză. Rosa închide ochii şi îi deschide, şi, din nou, îi închide şi-i deschide) Şi începi să ştii că se vor închide. Te lupţi din greu să-i ţii deschişi şi nu şti de ce mă iau de tine. (Rosa închide ochii şi îi deschide, îi închide şi îi dechide.) foarte bine. (Închide ochii, iar ei rămân închişi.) Foarte bine. Ei bine, ceea ce vroiam eu să vedeţi este tocmai faptul că a cooperat. Din când în când un pacient poate opune rezistenţă şi chiar va opune rezistenţă. Iar eu m-am gândit că ea va rezista şi am ilustrat rezistenţa, într-un mod plăcut. Ea nu ştie încă, dar e pe cale să-şi descurcişeze picioarele. Dar vrea să arate că nu este obligată s-o facă. Foarte bine. Atunci când aveţi de-a-face cu pacienţi observaţi că aceştia doresc întotdeauna să se agaţe de ceva. În calitate de terapeuţi, ar trbeui să-i lăsaţi. (Pauză. Rosa se mişcă în scun şi se apleacă înainte, dar îşi ţine în continuare picioarele încrucişate.) Deoarece pacientul nu este sclavul vostru. Voi încercaţi să-l ajutaţi, îi cereţi să facă diverse lucruri, dar noi, cu toţii creştem cu sentimentul: “Nu sunt sclavul nimănui. Nu sunt obligat să fac asta”. Voi folosiţi hipnoza pentru ca pacietul să descopere că poate face diverse lucruri. Chiar lucrurile care crede că sunt împotriva dorinţelor sale. (Rosa deschide ochii. Sally tuşeşte. Erickson i se adresează Rosei.) Ei, cum te simţi acum cu faptul că m-am luat de tine? Rosa: Vroiam doar să văd dacă pot rezista cuvintelor dvs. E: Da. (Sally tuşeşte) Rosa: Adică, aş putea să-mi descrucişez picioarele. (îşi descrucişează picioarele şi apoi le încrucişează. Sally râde şi tuşeşte. Erickson face o pauză) E: Iar eu ţi-am spus că îţi vei descrucişa picioarele. Rosa: Hmm? E: Iar eu ţi-am spus că îţi vei descrucişa picioarele. Rosa: Da, pot. Sally: (Tuşeşte. Tusea o face să-şi mişte mâna stângă. Un bărbat îi dă un sirop contra tusei, sau o bomboană de mentă, iar ea o bagă în gură. Apoi îşi deschide braţele şi ridică din umeri) Aţi spus cumva că o să tuşesc? (Râde, îl atinge pe Erickson şi tuşeşte din nou.) E: Ia uitaţi, ce mod plăcut şi ocolit … (Sally tuşeşte şi îşi acoperă gura) un mod plăcut, inteligent şi ocolit de a prelua controlul asupra … mâinii sale stângi! (Sally Sally râde şi confirmă din cap) Sally: Să dezvolţi un simptom. E: Ai scăpat de paralizia braţului şi ai făcut-o tuşind. (Sally dă din cap si tuşeşte) Şi-a mers, nu-I aşa? (Sally râde şi tuşeşte) Nu eşti chiar o sclavă. Sally: Se pare că nu. E: Ai obosit să-ţi tot ţii mâna stângă sus şi, cum puteai s-o cobori?! Tuşeşti suficient … (Sally râde) … şi o cobori. (Sally oftează şi râde) Christine: Aş putea să vă pun o întrebare despre această senzaţie de oboseală pe care o resimţea atunci când ţinea braţul ridicat? Credeam că în transă nu te simţi obosit, indiferent de cât de ciudată este poziţia în care stai. Am înţeles greşit? Braţul tău chiar a obosit … să stea sus? Sau, te-ai trezit suficient şi te-ai simţit incomod în acea poziţie?

Sally: Ăă, am simţit, ăă … am trăit-o ca pe … poate … doar ca pe o senzaţie diferită şi conştientizam tensiunea, dar, ăă … probabil că … aş fi putut sta aşa mai mult timp. Christine: Ai fi putut? Sally: Simţeam că aş fi putut. Mda … să stau aşa mai mult timp …ăă. Ştii, era cam ciudat , eu … (Erickson întrerupe şi i se adresează Rosei) E: Numele tău este Carol, nu ? Rosa: Poftim? E: Numele tău este Carol. Rosa: Numele meu? Nu. E: Dar care este? Rosa: Vreţi să ştiţi care este numele meu? (Erickson dă din cap) Rosa. Erickson: (cu curiozitate) Rosa? Rosa: Ca şi Rose. E: Bine. Deci, am pus-o pe Rose să ne ilustreze rezistenţa, iar Rose a reuşit de minune. Rose a făcut o demonstraţie a rezistenţei, dar şi a consimţirii, fiindcă ochii ei s-au închis. Care este numele tău? Sally: Sally. E: Sally. Eu am pus-o pe Rose să ne ilustreze rezistenţa, dar şi totuşi, să se supună. (Sally zâmbeşte) Sally, aici de faţă, a dezvoltat o tuse, ca să se poată elibera şi ca să opună, de asemenea, rezistenţă. (către Rosa) Tu ai servit drept exemplu pentru ca Sally să-şi elibereze braţul. Rosa: Eu am închis ochii pentru că, în acel moment m-am gândit că îmi era mai uşor aşa. Altfel, aţi fi continuat să-mi spuneţi să-i închid. Mi-am zis “ OK, o să-i închid, ca să nu-mi mai tot ceară să-I închid”. E: Îhm. Dar i-ai închis. Iar Sally ţi-a urmat exemplul de rezistenţă. A făcut-o indirect, tuşind. (Sally zâmbeşte) Deşteaptă fată! (Sally tuşeşte şi îşi drege glasul) (către Sally) Ei, dar cum o să-ţi eliberezi picioarele? (Sally râde) Sally: Ăă, o să le oblig. (Erickson aşteaptă) OK, priviţi. (Sally priveşte în jur înainte de a-şi mişca picioarele. Erickson se uită către picioarele ei şi aşteaptă.) E: Ei bine, ce-a făcut? Mai întâi, s-a folosit de repere vizuale. S-a uitat după un alt loc în care să-şi pună piciorul. A trecut prin încă un proces senzorial pentru a obţine un răspuns muscular. (către Sally) Ei, dar cum o să te ridici în picioare? Sally: Păi, pur şi simplu, o să mă ridic. (mai întâi priveşte în jos, râde, apoi îşi împinge corpul înainte şi se ridică în picioare) E: În mod obişnuit, îţi ia atât de mult efort? (Sally tuşeşte şi îşi drege glasul) Eşti sigură că ai mâncat bomboane? Sally: Acum, sau înainte? E: Înainte. Sally: Păi, mda. Dar îmi amintesc că era o sugestie. E: (Se apleacă înainte şi se apropie de Sally) Crezi că, acum, eşti complet trează? Sally: (râde) Mda, cred că sunt destul de trează. E: Destul de trează. Eşti trează? Sally: Da, sunt trează. E: Eşti sigură? Sally: (râde) Mda.

E: Sally: E: Sally: E: Sally: E:

Sally: E: Sally: E: Sally: E: Sally: E: Sally: E: Sally: E: Sally: E:

(Îi ridică încetişor mâna stângă. Mâinile ei sunt împreunate, cu degetele încrucişate, iar el le separă încetişor, apoi îi prinde încheietura mâinii stângi şi îi ridică braţul. ) Nu pare că este al meu. Ce spui? Nu pare a fi al meu … când faceţi asta. (Erickson lasă braţul lui Sally suspendat cataleptic. El râde. Sally râde.) Eşti mai puţin sigură de faptul că eşti treză. (Zâmbeşte) Mai puţin sigură, da. Ăă, nu simt nici o senzaţie de greutate în braţul stâng. Nu simte nici o senzaţie de greutate. Asta îţi răspunde la întrebare, nu-I aşa? (I se adresează lui Christine, care a pus o întrebare referitoare la poziţia inconfortabilă în care o persoană îşi poate ţine braţul în hipnoză. Către Sally.) Îl poţi ţine aici, sau se va ridica până la nivelul feţei? (Erickson îşi ridică mâna stângă până la nivelul feţei) Ăă. Probabil că-l pot ţine aici, la acest nivel. Priveşte! Cred că o să se ridice. Ăă … nu. (dă din cap că nu) Se va ridica în mici salturi bruşte. (Pauză. Sally se uită înainte, absentă, apoi se uită la Erickson. dă din cap că nu) Poate că ai simţit deja saltul mâinii. Se ridică. (Sally îşi priveşe mâna.) Vezi saltul acesta? Când vorbiţi despre el, chiar îl simt. Hmm? Când vorbiţi despre el, chiar îl simt. Nu simţi toate salturile. Hmmm. (Erickson îi împinge braţul în jos, cu mişcări treptate, ţinându-şi degetele pe încheietura mâinii ei. Apoi îşi retrage mâna) Ai opus rezistenţă când ţi-a fost coborâtă mâna, nu-i aşa? Îhm. De ce? Stătea bine aşa cum era. (râzând) (Zâmbeşte) Stătea bine … în poziţia în care era.

(privind către podea) Un tânăr, de 30 de ani, un fost membru al Corpului Marinei şi luptător în al doilea război mondial, s-a întors acasă. În ciuda faptului că fusese pe câmpul de luptă, nu a fost niciodată rănit. Mama şi tatăl său au fost bucuroşi să-l vadă. Mama s-a hotărât să fie foarte bună cu băiatul ei, iar tata, la fel. Aşadar, mama a început să-i spună ce să mănânce la micul dejun, ce să mănânce la prânz şi ce să mănânce la cină. Mama a început să-i spună ce haine trebuia să poarte zi de zi. Tatălui i se părea că fiul lucrează din greu şi că ar trebuie să se mai şi recreeze, aşa că tata culegea povestioarele din Saturday Evening Post, pentru ca Will să le citească. Will era un băiat tare cuminte. Mânca şi se îmbrăca precum îi zicea mama. Citea poveestirile pe care i le dădea tata să le citească. Era băieţelul cel cuminte al părinţilor. Dar Will s-a săturat până-n gât să tot facă doar lucrurile pe care i le indicau mama şi tata. Şi chiar îi dădeau indicaţii, în tot ce facea. Singurele momente de libertate de care se bucura era când lucra la o firmă care comercializa maşini la mâna a doua. Şi a decoperit că nu putea să traverseze strada Van Buren. Firma. Firma la care lucra era pe strada Van Buren. A mai descoperit şi că nu putea conduce maşina pe North Central Avenue, ca să ajungă la serviciu. Acolo se afla un restaurant, Golden Drumstick, care aveea o mulţime de ferestre

şi lui îi era frică să treacă pe lângă restaurant, aşa că făcea un ocol de câteva blocuri. Şi apoi, a descoperit că nu putea merge cu liftul, că nu putea merge pe o scară rulantă şi că erau o grămadă de străzi pe care îi era frică să le traverseze. Neplăcandu-i situaţia de acasă, a venit la mine pentru terapie. Când am aflat că Will nu paote trece cu maşina pe lângă Golden Drumstick, i-am spus lui Will “Will, o să ne scoţi la cină, pe mine şi pe d-na Erickson, iar eu o să aleg restaurantul”. El a zis “Că doar n-o să alegeţi Golden Drumstick?!” Eu am zis “Will, eu şi d-na Erickson vom fi invitaţii tăi. Aşa că, normal, vei vrea să le faci pe plac oaspeţilor tăi şi nu le vei spune tu unde nu pot merge; vei vrea să-I duci acolo unde doresc ei să meargă”. Apoi i-am spus “Şi îţi este frică de femei. Chiar când vinzi maşini uzate, ai mare grijă să te uiţi în pământ şi să nu te uiţi niciodată la femei. Îţi este frică de femei. Şi, de vreme ce ne scoţi pe d-na Erickson şi pe mine la cină, cred că ar fi foate plăcut dacă ai avea o parteneră. Ei bine, eu nu ştiu ce tip de parteneră ţi-ai dori, aşa că spune-mi ce tip de femeie nu ţi-ar plăcea să inviţi”. El a zis “Nu mi-ar plăcea să invit la restaurant o fată drăguţă şi necăsătorită”. Eu am zis “Poate fi ceva mai rău decât o fată drăguţă şi necăsătorită?” El a zis “Oh, da, o femeie divorţată, care e drăguţă – aşa ar fi mult mai rău decât să invit o fată necăsătorită.” Eu am zis “Bun, ce altă femeie ai prefera să nu inviţi la restaurant?” El a zis “Nu vreau să invit tinere văduve”. Am ajuns, în cele din urmă şi la întrebarea “Dacă este să ai o parteneră la restaurant, ce tip de femeie eşti dispus să inviţi?” El a zis “Ah, dacă ar trebui să invit o femeie, aş vrea să aibă, cel puţin 86 de ani”. Eu am spus “Bine, vino aici, marţea viitoare, la ora 18:00, pregătit să ne scoţi la cină pe d-na Erickson, pe mine şi pe încă o femeie”. Will a zis (temător) “Nu cred că pot”. Eu am zis “Will, să fii aici, marţea viitoare la ora şase; asta poţi s-o faci”. Will a venit marţea următoare, la ora şase fix, îmbrăcat frumos şi transpirând abundent. I-a fost foarte greu să stea liniştit pe canapea. Eu am zis “Femeia pe care am invitat-o să te însoţească nu a sosit încă, aşa că ne vom simţi bine aşteptând-o”. Dar Will nu s-a simţit bine deloc. Se tot foia pe canapea, se uita către uşă şi privea, cu toată speranţa la d-na Erickson şi la mine. Am vorbit noi despre lucruri banale şi, în cele din urmă, o fată foarte frumoasă apare, cu 20 de minute întârziere. Will a părut şocat şi îngrozit. Am făcut prezentările spunând “Will, fă cunoştinţă cu Keech. Keech, Will ne invită pe toţi la cină”. Keech a bătut din palme de fericire şi a zâmbit încântată. Eu am zis “Apropo, Keech, de câte ori ai fost măritată?” Keech a răspuns “Ah, de şase ori”. Eu am întrebat “Şi divorţată?” Ea a răspuns “De şase ori”. (Erickson râde) Will era foarte palid. Eu am spus “Will, întreab-o pe Keech unde ar dori să ia cina”. Keech a spus “Ah, Will, aş vrea să merg la Golden Drunstick, pe North Central”. D-na Erickson a zis “Şi eu aş vrea tot acolo”. Eu am zis “E un restaurant bun, Will”. El s-a cutremurat. Eu am zis “Să mergem. E nevoie să te iau de braţ, Will?” El a zis “Nu, pot merge. Mi-e teamă că o să leşin”. Eu am zis “După uşa de la intrare urmează trei trepte. Să nu leşini pe trepte. Te vei lovi de caldarâm. Aşteptă până când vei fi pe peluză. Apoi, poţi leşina acolo”. Will a zis “Nu vreau să leşin. Poate că o să reuşesc să ajung la maşină”. Când a ajuns la maşină – era maşina mea şi ştiam că eu urma să conduc – Will a zis “ Să mă ţin bine de maşină. O să leşin”. Eu am zis “Eşti în siguranţă dacă leşini aici”. Iar Keech a zis “Ah, Will, intră şi stai în spate cu mine”. Will s-a urcat în maşină tremurând. Am ajuns în parcarea restaurantului, iar eu am parcat în locul cel mai îndepărtat de restaurant. Am zis “Will, după ce cobori din maşină, poţi leşina aici în parcare.” Will a zis “Nu vreau să leşin aici”.

Keech şi d-na Erickson au coborât şi, la fel şi eu. Am început să mergem către restaurant. Tot drumul i-am arătat (Erickson gesticulează) “Iată un loc bun ca să leşini, iată un loc bun ca să leşini, iată un alt loc bun ca să leşini, iată altul … “ A ajuns la uşa restaurantului iar eu I-am zis “Vrei să leşini în faţa restaurantului sau în restaurant?” El a zis “Nu vreau să leşin afară”. Eu am zis “Bine, hai să intrăm şi poţi leşina înăuntru”. Şi când am ajuns înăuntru i-am zis “Ce masă doreşti, Will?” El a zis “Una aproape de uşă”. Eu am zis “În cealaltă parte a restaurantului este un balcon şi acolo au nişte separeuri drăguţe”. Haide să luăm masa acolo, aşa vom putea avea o vedere asupra întregului restaurant”. Will a zis “O să leşin înainte de a ajunge acolo”. Eu am zis “E în regulă. Poţi (Erickson gesticulează) leşina lângă masa asta, sau lângă masa aceea, sau masa aceea”. Will continua să meargă, trecând de fiecare masă. Dna Erickson s-a aşezat; Keech a zis “Will, tu treci acolo” şi s-a aşezat lângă el. Dna Erickson s-a aşezat şi ea lângă Will, iar eu stăteam pe scaunul din margine. În acel separeu, Will era flancat de cele două femei. Ospătăriţa a venit să ne ia comenzile şi ceva din ceea ce ne-a zis m-a deranjat. Eu i-am vorbit aspru iar ea mi-a răspuns înfuriată, şi uite-aşa ne-am trezit că ţipăm unul la altul. Tot restaurantul de uita la noi iar Will încerca să se ascundă sub masă. Dna Erickson îl ţinea de braţ şi îi zicea “Mai bine să fim atenţi la ei”. În cele din urmă, ospătăriţa, foarte înfuriată a plecat şi, în locul ei a venit şeful restaurantului. Vroia să ştie care era necazul. Aşa că am început să mă cert şi cu el şi, peste puţin timp, ţipam unul la celălalt. Într-un final a plecat. Ospătăriţa s-a întors şi ne-a zis “Ce doriţi să comandaţi?” D-na Erickson a dat comanda prima, apoi eu. Ospătăriţa s-a întors către Keech şi a zis “Comanda dvs, vă rog”. Keech a zis “Prietenul meu, domnul de lângă mine doreşte carne, numai de pui. Mai vrea un cartof copt, nici prea mare, nici prea mic. Vrea smântână şi arpagic. La capitolul legume, cred că cel mai bine pentru el este să mănânce morcovi înăbuşiţi. Şi mai vreau pentru Will chiflele acelea foarte crocante”. Apoi, a comandat şi pentru ea. În timpul cinei, Keech îi spunea mereu lui Will ce să mănânce, din ce să guste în continuare şi supraveghea fiecare înghiţitură de-a lui. Mie şi lui Betty ne-a priit cina; lui Keech, la fel. Pentru Will însă, a fost iadul pe pământ. Şi când am cerut nota Keech a zis “Will, bineînţeles, tu eşti cel care va plăti şi, Will, cred că ar trebui să-i laşi ospătăriţei bacşiş gras. A fost o cină foarte plăcută, aşa că dă-i …” şi i-a spus cât să fie bacşişul. Pe când ieşeam, eu continuam să-l sfătuiesc pe Will “Iată o masă numai bună de leşinat lângă ea”. I-am arătat toate locurile în care putea leşina până când am ajuns la maşină şi s-a urcat în ea. Ne-am întors acasă iar Keech a zis “Will, haide să intrăm şi să mai stăm un pic cu domnul şi doamna Erickson”. L-a luat de braţ şi, practic l-a târât înăuntru. Şi după câteva replici banale, Keech a zis “Mi-ar plăcea să dansez”. Will a zis triumfător “Eu nu ştiu să dansez.” Iar Keech a zis “Asta-i minunat. Nimic nu-mi place mai mult decât să învăţ pe cineva să danseze. Chiar dacă toată podeaua este acoperită de covor … aveţi casetofon, dre Erickson, puneţi nişte casete şi eu îl învăţ pe Will să dnseze”. L-a luat pe Will pe ‘ringul de dans’ şi, într-un final a zis “zău, Will, dar eşti un dansator înnăscut! Haide să mergem la o sală de dans şi să ne petrecem seara dansând”. Aşadar, vrând-nevrând, Will a plecat cu ea şi au dansat până la trei dimineaţa, după care Will a condus-o acasă. În dimineaţa următoare, mama lui a început să-i servească micul dejun, iar Will i-a zis “Nu vreau ouă moi. Vreau un ou prăjit şi mai vreau trei felii de şuncă şi două felii de pâine prăjită. Vreau un pahar cu suc de portocale”. Mama i-a zis (încetişor) “Dar, Will … “ Iar el ”Nici un ‘dar’ mamă, ştiu prea bine ce vreau”.

S-a întors acasă în acea noapte, iar tatăl lui i-a zis “Am găsit o povestire frumoasă pentru tine în Saturday Evening Post”. Will a zis “Am adus Police Gazette. O să citesc asta”. (către grup) Police Gazette – cum aţi descrie această revistă pentru aceia dintre voi care sunt străini? E cam obscenă. Găseşti acolo crime de tot felul, mai ales crime sexuale. Tatăl lui era îngrozit. Will îi zice “Iar săptămâna viitoare mă mut de aici. O să locuiesc în propriul meu apartament. O să fac exact ceea ce-mi doresc”. A sunat-o pe Keech şi a invitat-o la cină şi la dans, duminică. Şi au continuat să se întâlnească timp de trei luni. Apoi, Will a venit la mine şi mi-a zis “Ce se va întâmpla dacă nu-mi mai dau întâlnire cu Keech?” Eu am zis “A divorţat de şase ori. O să fie în stare să suporte dacă vei ieşi şi tu din viaţa ei”. El a zis “Asta intenţionez să fac”. Nu s-a mai văzut cu Keech şi a început să-şi dea întâlnire cu alte fete. Mi i-a trimis ca pacienţi pe sora, pe cumnatul lui şi încă un verişor. Într-o bună zi, a apărut cu o tânără şi mi-a zis “Drei M îi este frică să vorbeasca, îi este frică să meargă în diverse locuri. Stă doar acasă şi vine la serviciu şi nu vrea să vorbească. săptămâna viitoare, vreau s-o iau cu mine la o petrecere pe care o dau prietenii mei, iar ea nu vrea să vină. Vreau s-o faceţi dumneavoastră să meargă”. Şi Will a plecat. Eu am zis “Dră M, se pare că Will vă place”. Ea a zis “Da, dar mie mi-e fircă de bărbaţi. Mi-este frică de oamen şi nu vreau să merg la petrecerea aceea. Nu ştiu ce să spun, pur şi simplu nu pot vorbi cu străini”. Eu am zis “Dră M, cunosc toate persoanele care vor merge la această petrecere. Tuturor le place să vorbească şi chiar vorbesc. Şi n-o să fie nici măcar un singur ascultător bun la această petrecere. Aşadar, dumneata o să fii cel mai valoros oaspete acolo căci veţi fi ascultătorul de care va avea fiecare nevoie”. Acum, Will şi dra M sunt căsătoriţi. Will a zburat cu avionul la Yuma şi a luat-o cu el şi pe dra M. A zburat la Tucson cu dra M; a zburat la Flagstaff cu ea, ca să ia cina. A folosit toate lifturile şi toate scările rulante din Phoenix. Acum, este şeful unei noi afaceri cu automobile. Experienţa cu restaurantul Golden Drumstick l-a învăţat pe Will că poate intra într-un restaurant, într-o farmacie, într-o clădire în care erau scări rulante sau lift. L-a învăţat că-şi putea da o întâlnire cu o femeie şi că nu putea leşina oriunde. (Erickson chicoteşte) Şi Will a fost cel care i-a spus mamei sale ceea ce urma să mănânce şi Will a fost cel care i-a spus tatălui său despre ceea ce prefera să citească … şi tot el le-a spus părinţilor săi unde urma să trăiască. Tot ceea ce-am făcut eu a fost să aranjez o ieşire la restaurant şi să mă înţeleg cu ospătăriţa şi cu şeful de restaurant ca să ne certăm ca la carte. Eu cu şeful de restaurant şi cu chelneriţa neam distrat de minune iar Will a descoperit că poate supravieţui certei. (Erickson zâmbeşte) Că putea supravieţui faptului de a-şi da întâlnire cu o femeie divorţată, de şase ori. În plus, n-a trebuit să trecem prin mai multe săptămâni de psihoterapie. Era nevoie de psihoterapie de familie, dar lam lăsat pe Will să o facă. Tot ce-am făcut eu a fost să-I demonstrez lui Will că n-o să moară. (Erickson râde) Şi m-am distrat de minune făcând asta. Cu toate astea, foarte mulţi terapuţi citesc cărţi şi, pornind de la ele, fac psihoterapie. Săptămâna aceasta facem atât, în felul acesta; săptămâna viitoare facem atât, în alt fel. Respectă toate regulile … atât săptămâna asta, atât săptămâna viitoare, atât luna asta, atât luna viitoare. Singurul lucru de care avea nevoie Will era să descopere că putea traversa strada, că putea intra într-un restaurant. El făcea un ocol de câteva blocuri, ca să nu vadă restaurantul. Eu i-am arătat toate locurile numai bune pentru leşinat. N-a putut s-o facă. I-am dat posibilitatea de a leşina, de a a muri … (Erickson râde) Dar el a descoperit că viaţa era prea bună. Şi el singur a făcut restul terapiei. Acum, dra M este mama mai multor copii şi duce o viaţă socială foarte bună. Fiindcă oricine are nevoie de cineva care să ştie să asculte.

Vedeţi voi, eu nu cred îm psihanaliza freudiană. Freud a contribuit cu multe idei bune la dezvoltarea psihiatriei şi a psihologiei. O grămadă de idei pe care psihologii şi psihiatrii ar fi trebuit să le fi descoperit singuri şi nu să aştepte să vină Freud să le spună. Dar el a mai inventat şi acea religie numită “psihanaliză” – această religie sau terapie se potriveşte tuturor oamenilor, de orice sex, de toate vârstele, din orice cultură, indiferent de situaţie. Chiar şi atunci când situaţiile erau de aşa natură încât nici Freud însuşi nu ştia despre ce era vorba. Psihanaliza poate fi aplicată pentru orice problemă, în toate vremurile. Freud l-a analizat pe Moise. Şi pun pariu pe orice că Freud n-a avut nici un contact, de nici un fel cu Moise. Nici măcar nu ştia cum arată, totuşi l-a analizat. Viaţa, în vremea lui Moise era cu totul diferită de cea din vremea lui Freud. Freud l-a analizat şi pe Edgar Alan Poe, pe bază scrierilor acestuia din urmă, a scrisorilor lui şi a poveştilor din ziare. Eu cred că orice doctor care încearcă să pună un diagnostic de apendicită, pe baza scrierilor unui autor, a scrisorilor adresate prietenilor săi şi a poveştilor din ziare, ar trebuie să fie băgat în închisoare. (Erickson râde) Cu toate astea, Freud l-a analizat pe Edgar Alan Poe pe baza scrierilor sale, din auzite şi din bârfe. Nu ştia nimic despre Edgar Alan Poe – omul. Discipolii lui Freud au analizat Alice în Ţara Minunilor. Alice în Ţara Minunilor e pe de-a-ntregul ficţiune. Totuşi, au analizat-o. În psihologia freudiană, dacă eşti singurul copil la părinţi ai tot atâtea rivalităţi frăţeşti cât şi un copil care are zece fraţi Şi surori. Se vorbeşte despre o fixaţie asupra mamei şi una asupra tatălui, chiar dacă copilul nu-şi cunoaşte tatăl. Se vorbeşte întotdeauna despre o fixaţie orală, o fixaţie anală, un complex al lui Oedip, un complex al Electrei. Simplul adevăr nu înseamnă nimic. Este o religie. Eu îi sunt recunoscător lui Freud pentru conceptele cu care a îmbogăţit psihologia şi psihiatria. Tot el a descoperit că cocaina era un foarte bun anestezic pentru ochi. (Erickson se uită la femeia din stânga sa.) Acum, psihologia adleriană ne învaţă că toţi stângacii scriu mai bine decât dreptacii. Vedeţi voi, Adler şi-a bazat teoria, în mare parte, pe inferioritatea organală şi pe dominaţia bărbaţilor asupra femeilor. Nu s-a uitat nici măcar o dată pe scrisul multor persoane dreptace şi stângace şi nici nu le-a analizat scrisul ca să vadă care din ele scriau mai frumos. Mă pot gândi la mulţi doctori dreptaci care … nu mulţi, toţi doctorii scriu îngrozitor. Cred că cei stângaci scriu la fel de îngrozitor ca cei dreaptaci. Adolph Meyer, pe care îl admiram foarte mult, avea o teorie generală asupra bolii mintale. Era doar o chestiune de energie. Ei bine, admit faptul că fiecare pacient, bolnav mental dispune de o anumtă cantitate de energie şi că această energie se poate exprima în nenumărate feluri, dar nu poţi folosi energia ca şi criteriu de clasificare a pacienţilor bolnavi mental. Eu cred că ar trebuie să ştim cu toţii că fiecare individ este unic. (Sally deschide ochii, apoi îi închide ) Nu există duplicate. În cele trei milioane şi jumătate de ani de când omul e pe Pâmănt, cred că pot afirma cu certitudine că nu există două amprente la fel şi nici doi indivizi la fel. Gemenii monozigoţi sunt foarte, foarte diferiţi în ceea ce priveşte amprentele, rezistenţa la boală, structura psihică şi personalitatea. Chiar aş vrea ca toţi terapeuţii rogersieni, gestaltişti, cei din orientarea analiză tranzacţională şi toate odraslele diverselor teorii, să recunoască sincer că nici măcar unul din ei nu recunoaşte, cu adevărat, faptul că ceea ce înseamnă psihoterapie pentru persoana #1, nu este şi psihoterapie pentru persoana #2. Eu tratez multe afecţiuni şi mereu inventez un alt tratament. în concordanţă cu personalitatea fiecărui pacient. Ştiu că atunci când invit oameni la cină în oraş, îmi las oaspeţii să aleagă mâncarea, fiindcă eu nu ştiu ce le place. Eu cred că oamenii ar trebui să se îmbrace aşa cum doresc ei. Şi sunt sigur că voi toţi ştiţi că eu mă îmbrac aşa cum vreau. (Erickson râde) Eu cred că psihoterapia este un proces individual.

Ei, v-am povestit cum am corectat acel enurezis. Pentru că n-aveam prea multe de făcut în acea zi, am stat cu fetiţa timp de o oră şi jumătate. Chiar mai mult timp decât ar fi avut nevoie. Ştiu că o mulţime dintre colegii mei terapeuţi ar fi petrecut doi, trei, patru sau cinci ani. Un psihanalist ar fi putut face terapie cu ea timp de zece ani. Îmi amintesc despre un fost rezident de-al meu, în psihiatrie, foarte deştept. Îi intrase în cap că vrea să facă psihanaliză, aşa că s-a dus la Dr. S, un discipol de-al lui Freud. În Detroit erai doi psihanalişti de marcă: Dr. B şi Dr. S. Aceia dintre noi care nu agreau psihanaliza, îl poreclisem pe Dr. B “Papa” şi pe Dr. S “Micul Isus”. Aşa că rezidentul meu cel strălucit s-a dus la “Micul Isus”. De fapt, trei dintre rezidenţii mei au făcut asta. Dr. S i-a zis celui mai strălucit rezident al meu, chiar din prima şedinţă, că va trebuie să fie analizat timp de şase ani. De cinci ori pe săptămână, timp de şase ani. Şi-apoi i-a explicat că trebuie să facă încă şase ani de analiză formativă. Aşa că, din prima şedinţă i-a zis lui Alex: ‘12 ani’. Şi i-a mai spus lui Alex, că soţia acestuia, pe care “Micul Isus” n-o văzuse niciodată, trebuia să facă şi ea 6 ani de analiză. Deci, rezidentul meu a făcut 12 ani de analiză, iar soţia lui 6. “Micul Isus” le-a zis că nu pot avea un copil până când nu le va spune el. Părerea mea era că Alex este un tânăr psihatru foarte, foarte inteligent. Dr. S zicea că el practică o psianaliză ortodoxă, întocmai cum făcea Freud. Şi avea trei rezidenţi, A, B şi C. Rezidentul A trebuia să-şi parcheze maşina în parcarea A; rezidentul B trebuia să-şi parcheze maşina în parcarea B; iar rezidentul C trebuia să-şi parcheze maşina în parcarea C. A sosea la ora 13:00 şi pleca la ora 13:50. Intra pe uşă şi “Micul Isus” dădea mâna cu el. Se aşeza pe canapea, iar “Micul Isus” îşi muta scaunul în partea stângă a canapelei, 45 de cm în spatele lui Alex şi la 35 de cm distanţă de canapea. Atunci când sosea analizandul B, acesta intra pe o uşă şi ieşea pe alta. Se întindea pe canapea , iar “Micul Isus” stătea la 45 de cm în spatele lui şi la 35 de cm în stânga canapelei. Toţi cei trei analizanţi erau trataţi în acelaşi mod – Alex, timp de şase ani; B, timp de cinci ani şi C, timp de cinci ani. Şi mă gândesc ce crimă era asta! Fiindcă Alex şi soţia lui se iubeau foarte mult, iar faptul că “Micul Isus” le-a spus să aştepte 12 ani ca să devină părinţi, e scandalos! Iată acum un alt caz. Un băiat de 12 ani a venit la mine fiindcă făcea pipi în pat – 12 ani, 1, 80 m, un băiat foarte robust, puternic. Părinţii lui au venit cu el şi mi-au povestit cum l-au pedepsit pentru că făcea în pat. L-au băgat cu nasul în cearşeful ud, îl privau de desert, nu-l lăsau să se joace cu prietenii. Îl ocărau. Îl băteau la fund. Îl puneau să-şi spele singur cearşaful, să-şi facă singur patul şi nu-i mai dădeau apă începând cu ora prânzului. Joe mergea la culcare în fiecare noapte, timp de 12 ani şi, tot aşa, în fiecare noapte, timp de 12 ani, făcea în pat. In cele din urmă, în prima săptămână a lunii ianuarie, părinţii lui l-au adus la mine. Eu am zis” Joe, acum eşti băiat mare. Vreau să auzi ceea ce le voi spune părinţilor tăi. Părinţi, Joe este pacientul meu şi nimeni nu se bagă între mine şi pacientul meu. Mamă, tu îi vei spăla patul lui Joe! Nu îl vei mai certa. Nu îl vei mai priva de nimic. Nu vei mai spune nimic despre patul său ud. Iar tu, tată, nu îl vei mai pedepsi şi nu îl vei mai priva de nimic! Să îl trataţi ca şi cum nu ar face în pat, ca şi cum ar fi un fiu model.” Lam pus pe Joe într-o transă uşoară şi i-am spus “Joe, ascultă-mă bine. Tu faci în pat de 12 ani, iar a învăţa să nu mai faci în pat ia timp, oricăruia dintre noi. În cazul tău, mai mult timp decât de obicei. Foarte bine. Ai tot dreptul să nu te grăbeşti. Acum suntem în prima săptămână din ianuarie. Nu cred că ar fi înţelept din partea ta să ai patul uscat în mai puţin de o lună; februarie este o lună scurtă, aşa că nu ştiu dacă vrei să încetezi să mai faci în pat, începând cu Ziua Păcălelilor, în aprilie”.

Pentru un copil de 12 ani, din prima săptămână a lunii ianuarie şi până de Ziua Sf. Patrick, sau de Ziua Păcălelilor mai este foarte mult timp. Adică pentru o minte de copil. Apoi i-am zis “Joe, nu e treaba nimănui dacă tu încetezi să mai faci în pat începând cu Ziua Sf. Patrick sau cu Ziua Păcălelilor. Nu e nici măcar treaba mea. Este un secret care îţi aparţine ţie”. În iunie, mama lui a venit la mine şi a zis “Joe nu mai face în pat de nu ştiu când! De-abia astăzi mi-am dat seama că patul lui e uscat de nu ştiu cam multă vreme”. Nu ştia când a început Joe să aibă patul uscat. Nici eu. Poate că de Ziua Sf. Patrick. Poate că de Ziua Păcălelilor. Acesta este secretul lui Joe. Mama şi tatăl lui n-au ştiut de patul uscat până în iunie. Un alt caz al unui băiat de 12 ani care făcea în pat vreme de 12 ani lungi. Tatăl lui îl respingea, nici măcar nu vorbea cu el. Când mama l-a adus la mine, l-am pus pe Jim să stea în camera de aşteptare, în timp ce mama îmi spunea povestea lui. Ea mi-a dat două informaţii valoroase. Tata făcuse în pat până la vârsta de 19 ani. Mama băiatului făcuse în pat până la vârsta de 18 ani. Mama se arăta plină de înţelegere faţă de fiu. Se gândea că poate a moştenit faptul de a face în pat. Aşa că i-am spus mamei “Voi vorbi cu Jim în prezenţa ta. Ascultă cu atenţie tot ce spun! Şi fă tot ce îţi spun eu să faci! Jim va face tot ce îi voi spune eu să facă”. L-am chemat pe Jim şi i-am zis “Jim, am aflat de la mama ta că faci în pat şi ştiu că nu vrei să mai continui. Asta e ceva ce trebuie să înveţi să faci. Iar eu cunosc o cale sigură pentru ca tu să ai patul uscat. Ştiu că îţi doreşti asta suficient de mult cât să depui eforturi, tot aşa cum a trebuit să munceşti din greu ca să înveţi să scrii. Ei bine, iată ceea ce am să-ţi cer ţie şi familiei tale să faceţi. Mama ta zice că familia voastră se trezeşte la ora şapte dimineaţa. Bun, i-am spus mamei tale să pună ceasul să sune la ora cinci dimineaţa, să vină în dormitorul tău şi să verifice patul. Dcă patul e ud, te va trezi, veţi merge în bucătărie şi veţi aprinde luminile, iar tu vei începe să copiezi o carte. Poţi alege tu cartea”. El a ales Prinţ şi Cerşetor. “Mamă, ţie îţi place să tricotezi, să croşetezi, să coşi şi să faci cuverturi din petice. Vei sta în bucătărie cu Jim în timp ce el copiază cartea pe care a ales-o. Vei sta liniştită, croşetând sau tricotând, de la ora cinci dimineaţa până la ora şapte. Asta pentru ca Jim să aibă suficient timp ca să să se îmbrace şi tatăl lui, la fel. Apoi vei pregăti micul dejun şi o zi obişnuită va începe. În fiecare dimineaţa, la ora cinci vei verifica patul lui Jim. Dacă este ud, îl vei trezi pe Jim, îl vei duce în bucătăie, fără să scoţi un cuvânt şi vei începe să coşi, iar Jim va incepe să copieze din carte. Şi în fiecare sâmbătă îmi vei aduce caietul cu ceea ce a copiat Jim din carte”. L-am trimis afară pe Jim şi am zis “Acum, mamă, ai auzit ceea ce am zis. Iată un lucru pe care nu l-am spus “Jim m-a auzit spunându-ţi să îi verifici patul în fiecare dimineaţă, iar dacă e ud să-l trezeşti şi să-l duci în bucătăie ca să copieze din carte. Într-o dimineaţă, patul lui Jim va fi uscat. Te vei întoarce in linişte în camera ta şi vei dormi până la ora şapte. Te trezeşt, îl trezeşti şi pe Jim şi îţi ceri scuze că ai dormit prea mult”. Într-o săptămână, mama a găsit patul uscat, aşa că s-a întors în camera ei iar la ora şapte s-a scuzat că a dormit prea mult. Pe băiat l-am văzut la întâi iulie, la sfârşitul lui iulie Jim avea patul uscat în fiecare noapte. Mama lui a continuat să nu-l trezească, fiincă ea “Nu a reuşit să se tezească”. Pentru că eu transmisesem mesajul: “mama va veni să verifice patul şi dacă-l găseşte ud ‘Te vei scula din pat şi vei copia din carte!’ “ Dacă vă uitaţi cu atenţie la această propoziţie, ea are următorul sens: “mama ta va verifica patul şi dacă este ud, te vei scula şi vei copia în caiet”. Sensul opus, care se subînţelege este: “Dacă patul este uscat, nu te vei scula”. Aşadar, o lună mai târziu, Jim nu mai făcea în pat. Şi tatăl lui l-a luat cu el la pescuit, ocupaţia favorită a tatălui.

Aici trebuia făcută terapie de familie. Eu am pus-o pe mama să coase. Era plină de înţelegere. Şi fiindcă stătea acolo în bucătărie şi cosea, Jim nu a putut să privească faptul că era trezit şi pus să copieze o carte, ca pe o pedeapsă. El învăţa ceva. Apoi, l-am chemat pe Jim la cabinet. Am scos toate paginile pe care le copiase şi le-am ordonat cronologic. Jim s-a uitat la prima pagină şi a zis “Asta-i groaznică! Am mâncat câteva cuvinte iar pe altele le-am scris greşit. Am mâncat linii întregi. Am scris îngrozitor”. Şi pe măsură ce întorceam paginile, aranjate cronologic, Jim era din ce în ce mai mulţumit. Scria mai frumos şi ortografia se îmbunătăţise. Nu a mai mâncat cuvinte sau propoziţii. Când a ajuns la sfârşitul paginilor, era foarte încântat. La vreo două-trei săptămâni după ce s-a întors la şcoală, i-am telefonat şi l-am întrebat cum îi mergea la şcoală. el a zis “Ştiţi e ciudat. Înainte nimănui nu-i plăcea de mine. Nimeni nu se juca cu mine. Eram foarte necăjit şi luam note mici. Dar anul acesta sunt căpitanul echipei de baschet şi iau 9 şi 10 în loc de 6 şi 7”. Tot ceea ce eu am făcut a fost să-l reorientez pe Jim către Jim. Iar tatăl lui Jim, pe care eu nu-l întâlnisem niciodată, îl lua pe Jim cu el la pescuit, după ce, ani de zile îl renegase. Avea rezultate proaste la şcoală – a descoperit că chiar putea să scrie bine, să copieze bine, aşa că a luat cu el la şcoală acest lucru, de curând decoperit. Ştia că era bun la scris, şi astfel a fost capabil să descopere că era bun şi la joacă. Aceasta a reprezentat o terapie pentru Jim. Acum, să vă povestesc despre un alt băiat, în primul an de liceu: cu doi ani înainte îi apăruse un coş în frunte şi el şi l-a stors. Şi ca toţi copii cu coşuri, trebuie să şi le stoarcă! Kenny şi-a tot zgândărit coşul, timp de doi ani, iar coşul s-a transformat într-un mare buboi. Părinţii lui erau furioşi pe el şi l-au dus la un doctor. Doctorul i-a pus un bandaj cu nitroceluloză, foarte strâns, dar Kenny, fără să-şi dea seama, îşi băga degetele pe sub bandaj şi îşi zgândărea coşul. Doctorul la ameninţat că va face cancer. Părinţii l-au pedepsit în toate felurile la care s-au putut gândi: l-au plesnit, l-au bătut, l-au privat de jucării şi i-au interzis să iasă din curte. Iar la şcoală Kenny lua note de 5 şi 6 şi profesorii îl certau. În cele din urmă, părinţii l-au ameninţat că o să-l ducă la un doctor de nebuni, iar asta l-a făcut pe Kenny mai furios ca niciodată. Câteodată la cină îi dădeau doar pâini şi apă, niciodată nu primea desert, îngheţată sau prăjitură. Îi dădeau o conservă de fasole cu costiţă, rece. Nu mânca la fel ca sora, mama sau tatăl lui. Ei îi spuneau că trebuie să înceteze, să-şi lase în pace buboiul din frunte. Kenny zicea că o făcea fără să-şi dea seama, că nu o făcea intenţionat. Cum nu i-a lăsat pe părinţii lui să-l aducă la mine, le-am făcut eu o vizită, iarr Kenny era acasă. când am intrat mi-a aruncat o privire duşmănoasă. Eu am zis “Kenny, tu nu vrei că eu să fiu doctorul tău, aşa e?” Kenny a zis “Poţi să fii sigur!” Eu am zis “Înţeleg că nu vrei ca eu să fiu doctorul tău. Totuşi, ascultă ce le voi spune părinţilor tăi”. Le-am spus tatălui şi mamei “Să-l trataţi pe Kenny ca şi pe sora lui! Kenny va mânca aceeaşi mâncare ca şi restul familiei! O să-i inapoiaţi bâta de baseball, arcul şi săgeţile, guma BB, toba şi toate jucăriile pe care i le-aţi luat. Kenny este acum pacientul meu şi eu sunt cel care prescrie tratamentul. Voi să-l trataţi pe Kenny aşa cum orice părinte se poartă cu copilul lui! Acum, Kenny, vrei să fii pacientul meu?” Kenny a zis “Ba bine că nu!” (râsete) Eu am zis “Kenny, ţie nu-ţi face plăcere pacostea aia din frunte şi nici mie nu-mi place. De fapt, nimănui nu-i place. Aşadar, o să-l tratez în felul meu. asta înseamnă muncă multă. Dar, cred eu, tu eşti dispus să faci acest efort. El constă în următoarele: în fiecare săptămână, vei copia această propoziţie de o mie de ori ‘Sunt în totalitate de acord cu doctorul Erickson şi înţeleg că nu este nici bine, nici înţelept, nici de dorit să mă tot iau de pacostea de coş din frunte’. Şi vei scrie asta

timp de patru sătămâni, de o mie de ori în fiecare săptămână”. Pacostea s-a vindecat în două săptămâni. (Erickson zâmbeşte) Iar părinţii lui au zis “Slavă Domnului că acum nu mai trebuie să copiezi propoziţia asta!” Iar Kenny a zis “Doctorul Erickson a zis să nu vă băgaţi. Doctorul Erickson mi-a spus să fac asta timp de patru săptămâni, iar eu o s-o fac timp de patru săptămâni”. Şi aşa a făcut. În fiecare săptămână venea şi-mi aducea munca lui. După patru săptămâni am zis “E foarte bine, Kenny. Vreau să-mi faci o vizită de sâmbătă într-o lună”. Kenny a zis “Desigur” şi a venit la mine. Am aranjat în ordine cronologică toate foile pe care le scrisese. S-a uitat la prima foaie şi a zis : “Asta-i groaznică. Am cuvinte scrise greşit. Am mâncat cuvintele. N-am scris drept”. Am întors pagină după pagină. Kenny a făcut ohii mari şi a zis: “Scriu din ce în ce mai frumos şi mai bine. Nu am mai greşit şi nici nu am mai mâncat literele”. Eu am zis “Încă ceva, Kenny. Cum sunt notele tale la şcoală?” El a zis “Păi, în ultima lună am luat 9 şi 10. N-am mai luat 9 şi 10 până atunci”. (Erickson îşi ridică privirea către Carol şi alţi memnbri ai grupului) Când iei energia pacientului, care este prost orientată şi o reorientezi, acesta se vindecă şi, desigur, situaţia lui familială s-a îmbunătăţit. (Erickson râde) Şi situaţia de la şcoală, de asemenea. Iată acum un alt copil care face în pat: Jerry, în vârstă de 10 ani, făcea în pat în fiecare noapte. Avea un frate ami mic, de opt ani, care era mai mare şi mai puternic decât el, iar acest frate de opt ani nu făcea niciodată în pat. Jerry, care avea 10 ani, era făcut de râs. Părinţii lui îl băteau şi îl trimiteau la culcare fără să-i dea de mâncare. Aparţineau de o biserică mică. Îi puneau pe enoriaşi să se roage, cu voce tare, pentru ca Jerry să nu mai facă în pat. Îl puneau să poarte două cartoane, în faţă şi în spate, legate peste umeri, pe care scria “Fac pipi în pat”. Îi aplicaseră lui Jerry toate pedepsele care le-au trecut prin cap şi, cu toate astea, el încă făcea în pat. I-am interogat foarte atent. Am aflat că erau foarte religioşi şi că aparţineau unei biserici mici. Le-am spus părinţilor să-l aducă pe Jerry la mine la cabinet. Aşa au făcut. L-au apucat tata de-o mână, mama de cealaltă, l-au târât în cabinet şi l-au pus să stea culcat pe jos, cu faţa la podea. I-am trimis afară din cameră şi am închis uşa; Jerry plângea şi ţipa. Ei bine, tot plângând, la un moment dat rămâi fără răsuflare. Am aşteptat răbdător şi când Jerry a făcut o pauză şi a inspirat adânc, am ţipat eu. Jerry era surprins. Eu am zis “Era rândul meu. acum e rândul tău”. Aşa că Jerry a ţipat din nou. S-a oprit ca să inspire şi iar a venit rândul meu. Am tot ţipat noi, fiecare când i-a venit rândul, iar în cele din urmă am spus “Acum e rândul meu să stau pe scaun”. Şi Jerry, la rândul lui, s-a aşezat pe un alt scaun. Apoi am vorbit cu Jerry. Eu am zis “Ştiu că ţi-ar plăcea să joci baseball. Dar ştii câte ceva despre baseball? Trebuie să-ţi coordonezi văzul cu mişcările braţelor şi ale mâinilor şi să-ţi ţii corpul în echilibru. E chiar un joc ştiinţific. Trebuie să joci prin coordonare, punând văzul şi auzul tău să lucreze împreună. Şi trebuie să-ţi încordezi muşchii exact cât trbuie. În fotbal nu ai nevoie decât oase şi muşchi şi îţi faci drum printre ceilalţi doborându-i.” Fratele lui de opt ani juca fotbal. (Erickson râde) Am discutat despre ştiinţa de a juca baseball, iar Jerry era încântat de felul în care îi descriam lucrurile complicate care apar atunci când joci baseball. Ştiam că Jerry se juca şi cu arcul şi săgeţile. I-am arătat cum, în acest joc trebuie să-ţi foloseşti forţa exact cât e necesar. Trebuie să-ţi foloseşti vederea foarte precis. Trebuie să fii atent la vânt, la distanţă, la înălţimea la care ţii arcul, în aşa fel încât să nimereşti centrul ţintei. “E un joc ştiinţific”, I-am spus. “Numele obişnuit pentru acest joc este tragerea cu arcul, iar numele ştiinţific este tir cu arcul”. Şi l-am lăudat pe Jerry că joacă atât de bine baseball şi trage atat de bine cu arcul!

Sâmbăta viitoare, a venit la mine, fără programare, şi am mai avut încă o discuţie despre baseball şi tragerea cu arcul. A revenit sâmbăta următoare, din proprie voinţă, fără programare. În a patra sâmbătă, a zis triumfător “Mami nu se poate lăsa de fumat”. Asta este tot ceea ce s-a spus între noi. Jerry se lăsase de obiceiul său. (Erickson râde) Şi, de-alungul anilor de şcoală generală şi de liceu, Jerry venea, de regulă săptămânal şi-mi făcea câte o vizită. Vorbeam despre diverse lucruri, iar eu niciodată nu am pronunţat cuvintele “a face în pat” de faţă cu el. Eu am vorbit doar despre ceea ce el putea face. Eu ştiam că Jerry îşi doreşte patul uscat. L-am lăudat pentru coordonarea muşchilor, cea vizuală, cea senzorială iar el a extins această coordonare la toată existenţa sa. (Erickson zâmbeşte) Trebuie să vă trataţi pacienţii ca şi personalităţi distincte. Un doctor, căsătorit cu o soră medicală, a devenit foarte îngrijorat pentru fiul lor de şase ani. Îşi sugea degetul ce mare. Când nu-şi sugea degetul, îşi rodea unghiile. Părinţii l-au pedepsit, l-au pălmuit, l-au bătut, l-au lăsat fără mâncare, l-au pedepsit să stea pe scun în timp ce sora lui se juca. Într-un final i-au spus micuţului Jackie că o să cheme un doctor ţicnit, care tratează oameni nebuni. Când am ajuns acasă la ei, Jackie stătea în picioare, cu pumnii strânşi şi prinvindu-mă duşmănos. Eu am zis “Jackie, tatăl şi mama ta doresc ca eu să te tratez, pentru că îţi sugi degetul şi îţi rozi unghiile. Tatăl şi mama ta m-au rugat să fiu doctorul tău. Dar, eu ştiu că tu nu doreşti ca eu să fiu doctorul tău, aşa că doar ascultă ceea ce le voi spune părinţilor tăi. Şi ascultă cu atenţie”. M-am întors către doctor şi către soţia sa, soră medicală şi am zis “Unii părinţi nu înţeleg ceea ce un băieţel simte nevoia să facă. Fiecare copil de şase ani simte nevoia de a-şi suge degetul şi simte nevoia de a-şi ronţăi unghiile. Iar, Jackie, eu vreau ca tu să-ţi sugi degetul şi să-ţi rozi unghiile cât doreşti tu de mult. Şi părinţii tăi nu-ţi vor reproşa nimic. Tatăl tău este doctor şi ştie că un doctor nu-şi bagă nasul niciodată în treburile altui doctor. Iar tu eşti pacientul meu, aşa că el nu se poate opune modului în care eu te tratez. O soră medicală, de asemenea, nu se amestecă niciodată în treburile unui doctor. Deci, Jackie, nu-ţi face nici o problemă! Poţi să-ţi sugi degetul şi să-ţi rozi unghiile, fiindcă orice băieţel de şase ani simte nevoia să facă asta. Desigur, atunci când vei fi băiat mare, la şapte ani, vei fi prea mare să-ţi mai sugi degetul sau să-ţi rozi unghiile”. Ziua de naştere a lui Jackie era peste două luni. Pentru un copil de şase ani, două luni sunt o veşnicie. Ziua lui de naştere era într-un viitor foarte, foarte îndepărtat. Jackie a fost de acord cu mine. Fiecare băieţel de şase ani îşi doreşte să fie un băiat mare, de şapte ani. Iar Jackie a încetat să-şi mai sugă degetul şi să-şi mai roadă unghiile cu două săptămâni înainte de ziua lui. Eu doar am făcut apel la capacitatea de înţelegere a băieţelului. Vă adaptaţi terapia în aşa fel încât să veniţi în întâmpinarea nevoilor fiecărui pacient în parte. (Către Sally) Stai cam nemişcată pentru o tânără care e trează. Cred că m-ai ascultat ca şi cum ai fi fost în transă. Şi observ că toţi ceilalţi au făcut la fel. (câtre Ana) şi tu eşti cea mai conştientă de acest lucru. Ce oră e? Jane: Trei fără zece. E: Trei fără zece. Ieri, v-am întrebat dacă credeţi în lampa lui Alladin, cea din care iese duhul. Ei bine, câţi dintre voi credeţi că un duh poate ieşi dintr-o lampă? (Către Stu) Ştii acea poveste din copilărie, nu? Povestea despre Aladin şi lampa lui fermecată? Eu am o lampă a lui Aladin şi este modernizată. Nu e nevoie să o frec. O bag doar în priză şi duhul iese – un duh adevărat. Ce credeţi, vă spun poveşti sau vă spun adevărul? Hm? Stu: Depinde cum arată duhul.

E:

Ei bine, duhul e o ea; sărută, zâmbeşte şi face cu ochiul. Aţi vrea să cunoaşteţi o aşa frumuseţe de duh? Stu: Pardon?! E: Aţi vrea să cunoaşteţi o aşa frumuseţe de duh? Stu: Pu sigur c-aş vrea, dar cred că este vorba despre soţia dvs. (râsete) E: Nu, nu este soţia mea. Stu: Eu aş vrea să cunosc duhul. E: Este un duh adevărat, care iese dintr-un bec. (I se adresează Annei) Ei, eşti sigură că ai vrea s-o vezi? Anna: Da. E: Crezi că spun adevărul? Sau că vă spun poveşti? Anna: Eu cred că spuneţi adevărul şi mai cred că este o păcăleală. E: O păcăleală? Nu zici despre o fată frumoasă că e o păcăleală, nu-i aşa? Anna: Păi, dacă iese din lampa lui Aladin, da. E: Dar, nu uitaţi! Ea este duhul meu şi nu vreau să încerce nimeni s-o ia de lângă mine. Iar soţia mea nu este geloasă pe ea! Acum vă rog, treceţi al dezinsecţie! (Erickson arată către microfoanele care vor trebui îndepărtate.) Erickson conduce grupul în casă, pentru a vedea lampa lui Aladin şi colecţiile lui. Lampa lui Aladin este un cadou din partea unuia din studenţii lui Erickson. Este holograma unei femei. Atunci când becul este aprins, se poate vedea imaginea tridimensională a unei femei. Dacă imaginea holografică este mişcată, femeia face cu ochiul, zâmbeşte şi trimite un sărut celui care o priveşte. Erickson e foarte mândru să le arate vizitatorilor săi colecţia lui de sculpturi din lemn de tec şi să le vorbească despre acestea. Colecţia lui de sculpturi Seri Indiene este mare şi umple toată sufrageria. Erickson are multe cadouri interesante pe care le arătă studenţilor. Se foloseşte de aceste cadouri pentru a continua să demonstreze unele din principiile psihologice despre care a discutat în cadrul seminariilor.

MIERCURI (Blinky reprezintă osul sacral al unei vaci, os pe care unul din fii lui Erickson l-a aranjat în aşa fel încât pare a fi capul unei vaci. Îi sunt puse două becuri micuţe pe post de ochi. Înăuntrul ei a fost pus echipament electric în aşa fel încât se încarcă cu electricitate şi luminează şi după ce e scoasă din priză.) E: (către d-na Erickson) Betty, putem să-I dăm drumul lui Blinky? D-na E: Da E: Ce ziceţi de prietena mea Blinky? Stu: Pare a fi un observator curios. D-na E: O.K. S-o întrerup, Milton? E: În timp ce toată lumea se uită la ea?! Începeţi să vă uitaţi. O s-o deconecteze pe Blinky. (Blinky continuă sa lumineze intermitent şi după ce e scoasă din priză.) Şi Blinky îşi foloseşte predominant ochiul drept. (Pauză.) Christine mi-a spus ceva în dimineaţa asta. A durut-o capul după ce a fost în transă. Îmi place ca informaţia asta să vină mai târziu şi sunt bucuros că n-ai spus-o imediat, fiindcă atunci când îţi asumi schimbarea gândirii unei persoane – atunci când îi deranjezi pattern-urile obişnuite de gândire – deseori obţii o durere de cap. Şi acum, probabil că nici unul dintre voi n-a băgat de seamă, dar, în inducerea transelor eu dau sugestiile în aşa fel încât, dacă răspunsul natural al subiecţilor este acela de a avea o durere de cap, îi las s-o aibă. Dar, mai presar şi sugestia de a nu deveni alarmaţi sau de a se speria prea tare. (Erickson i se adresează direct lui Christine.) Ce ai simţit în legătură cu durerea ta de cap? Christine: M-am simţit tare nedumerită dar am recunoscut faptul că s-a mai întâmplat şi înainte. Am legat-o de prima mea experienţa cu hipnoza. La vremea respectivă am fost foarte dezamăgită de faptul că, de-alungul sesiunii de formare instructorii păreau să permită studenţilor să dea sugestii post-hipnotice, sugestii care nu erau potrivite cu formarea lor şi nu erau potrivite nici cu cunoştinţele pe care studenţii în formare le aveau despre cei cărora le dădeau sugestiile. E: Ştiu. Atunci când eram în staff-ul didactic al Societăţii Americane de Hipnoză Clinică eram mereu foarte atent la cum dădeam sugestii tuturor … astfel încât nici unul din cei care urmau seminarul sau workshop-ul să nu sufere prea tare şi să nu sufere o durere de cap după aceea. Christine: S-ar putea să interpretez greşit însă mi se parea că, cursanţii care dădeau sugestii altor cursanţi chiar îşi depăşeau competenţa. E: (Dă din cap. Zâmbeşte şi se uită la Christine) Christine: Iar eu … eram foarte dezamăgită, poate, sau supărată că instructorul permitea asta. Pe de altă parte, cum eu nu eram psiholog, eram deconcertată şi nu ştiam dacă am judecat situaţia corect. Aşa că mai întâi i-am observat pe colegii mei lucrând unul cu altul şi am rămas ultima care să lucreze cu cineva. Am simţit că persoana care lucra cu mine era insensibilă şi dădea sugestii absurde pe care, pur şi simplu nu le puteam accepta. Şi cu toate astea încercam să fiu politicoasă şi să accept ca să nu-i distrug experienţa de învăţare. Poate că din cauza asta m-a durut capul şi poate că asta retrăiesc de fiecare dată când mi se face o inducţie hipnotică. Nu ştiu. E: Ei bine, nu e nevoie s-o mai retrăieşti.

Eu am studiat agricultura la şcoala şi am învăţat despre importanţa alternanţei culturilor. I-am explicat asta unui ţăran bătrân, care a făcut tot ce i-a stat în putinţă să înţeleagă ce-i spuneam eu despre importanţa cultivării porumbului pe un câmp, într-un an, a ovăzului într-alt an, a lucernei în altul, şi aşa mai departe. Am aflat că se plângea mereu că-i dădeam dureri de cap. (Râsete .) Asta fiindcă învăţa să-şi schimbe ideile. Şi mai târziu, când m-am dus la colegiu, timp de un an am vândut cărţi într-o comunitate etnică de fermieri. Şi acolo am învăţat alt lucru: nu alternai culturile de capul tău. Capul unei familii îşi convoca fii cei căsătoriţi şi vecinii şi discutau cu toţii despre importanţa alternării culturilor. Aşa că ţăranul alterna culturile pe baza responsabilităţii întregii comunităţi. Dar dacă o făcea pe cont propriu, asta-i dădea dureri de cap. (Zâmbeşte.) Cât despre comportamentul uman, începem încă din copilărie să devenim rigizi, foarte rigizi în comportamentul nostru, numai că nu ne dăm seama de asta. Credem că sunmtem liberi, dar nu este aşa. Şi ar trebui să recunoaştem asta. (Privind în jos.) Aşadar, în această comunitate ettnică – n-o să vă spun despre care comunitate e vorba, ci doar că erau cu toţii ţărani. Vânzând cărţi îmi petreceam noaptea la vreuna din aceste famillii. Întotdeauna mi se cerea să plătesc pentru mesele primite. La o familie am ajuns la prânz, aşa că am luat masa cu ei. Tânărul era la costit de fân iar tatăl lui îl ajuta. Înainte de a lua masa, s-a citit un lung capitol din Biblie şi s-a spus o lungă, lungă rugăciune. Am mâncat. Apoi s-a spus o altă rugăciune lungă şi s-a citit un alt capitol din Biblie. După ce tatăl s-a ridicat de la masa, şi-a băgat mâna în buzunar, şi-a scos portmoneul şi a zis: ”Am mâncat doi cartofi medii, nişte sos, două felii de pâine, doua bucătţi de carne.“ A mai numit câteva alimente, a făcut socoteala a tot cea mâncat şi şi-a plătit prănzul. L-am intreabt ”De ce îi mai plătiţi fiului masa, din moment ce v-aţi petrecut ziua aici ajutându-l la cosit?” Si tatăl a zis “Îmi ajut fiul, dar e responsabilitatea mea să mă hrănesc, aşa că îi plătesc pentru masă”. Odată, am văzut un tânăr care mergea cu maşina către un anume sat şi care, în drumul său a depăşit un bătrân. L-am recunoscut pe tânărul din maşină şi mi-am grăbit pasul ca să-l ajung din urmă pe bătrân. Şi l-am întrebat “Fiul dvs. merge cu maşina. Mai sunt 16 kilometri până în oraş şi dvs. îi faceţi pe picioare. De ce nu s-a oprit ca să vă ia şi să vă ducă cu maşina în oraş?” Şi tatăl spuse “E un fiu bun. Când opreşti maşina consumi benzină, când porneşti iarăşi maşina consumi benzină, şi asta nu e bine. Nu trebuie să faci risipă de lucruri.” (Zâmbeşte.) Şi într-o dimineaţă, am luat micul dejun cu o familie din acea comunitate. După ce-a mâncat o porţie bună, capul familiei s-a dus în curtea din spatele casei. Curios, m-am dus după el. Am văzut găinile venind în grabă. Bărbatul vomitase micul dejun iar găinile îl mâncau. Aşa că l-am întrebat despre asta iar bărbatul, ca mulţi alţii, mi-a spus “Când o să te căsătoreşti viaţa ta o să se schimbe, iar un bărbat căsătorit întotdeauna vomită micul dejun.” Altă dată ştiam că urma să fie o nuntă. Nunta avea loc la 10:30, aşa că mi-am aranjat venirea în aşa fel încât să ajung în locul unde se oficia nunta la 11:00. Am găsit-o pe mireasă în hambar, purtând o rochie veche şi nişte pantofi vechi şi curăţând. Soţul ei era pe terenul de 40 acri din spatele casei, cultivând porumb. S-au căsătorit miercuri şi nu pierzi timpul aiurea! (Zambeşte.) Odată, eram într-o comisie de examinare a celor care urmau să intre în armată, iar unul din rezidenţii mei în psihiatrie şi studenţii la medicină mă asistau în timp ce făceam examenul psihiatric. Rezidentul meu în psihiatrie a venit la mine zicându-mi “Am înebunit cumva? Tocmai am respins 12 ţărani. Sunt sănătoşi. Toţi se plâng de o durere severă de spate o dată pe săptămână. În aceaa zi stau în pat şi şase din vecinii lor vin să-i ajute la muncă.” I-am zis “N-ai innebunit, ai dat doar peste o cultură etnică, una anume.”

Aşa cum a aflat şi rezidentul meu, bărbaţii chiar îşi vomită micul dejun în fiecare dimineaţă. Si mai petrec şi o zi din săptămână în pat în timp ce şase vecini vin să-i ajute la muncă. Am investigat suficient cât să-mi dau seama că bărbaţii erau ajutaţi de şase vecini fiindcă fiecare din aceştia avea o anumită zi din săptămână în care îl durea spatele şi stătea în pat. Rezidentul stătea şi se uita la mine în timp ce eu îi explicam că, în acel grup etnic, când cineva se căsătoreşte îşi cheamă şase vecini şi are cu ei o discuţie foarte profundă şi serioasă. Din moment ce s-a căsătorit înseamnă că după ce are raporturi sexuale cu soţia sa va fi ţintuit la pat, pentru o zi, suferind de o puternică durere de spate; ca fiecare din vecinii săi, de altfel. Aşa că fiecare decidea care va fi ziua din săptămână în care va avea raporturi sexuale cu soţia (râde) Fiindcă asta îi făcea neputincioşi. (Erickson dă din cap şi râde.) Am găsit că treaba era foarte amuzantă şi cu siguranţă că l-a determinat pe rezidentul meu, care era foarte îndrăgostit de soţia sa, să aibă cele mai ciudate şi smintite gânduri. (kk râde.) Totul era făcut din rutină. Aşa cum făcuse bunicul, făcea şi nepotul. Mi-am dezvoltat mult cunoştinţele de antropologie în acea vară datorită grupului acesta. Întotdeauna m-a interesat antropologia şi cred că toţi psihoterapeuţii ar trebui să citească şi să ştie antropologie, fiindcă grupuri etnice diferite au moduri diferite de a gândi. Spre exemplu, în Erie, Pennsylvania, am fost contractat să predau un curs de psihiatrie, psihiatrilor de la spitalul de stat. Am ajuns duminică şi am stat la Erie State Hospital, în Pennsylvania. Am luat masa împreună cu tot personalul şi mi-au plăcut. Mi-a făcut plăcere să-i întâlnesc pe ei şi pe toţi alţii care erau acolo. Am intrat în sala de mese a spitalului şi una din persoanele care lucra acolo i-a zis unui coleg “ Azi e vineri?” Colegul său a suspinat şi i-a zis “Ia-o” (kk întinde mâna), dându-i friptura sa şi a comandat chelneriţei “Adu-mi o conservă de somon.” Dacă-i ziceai acestei persoane “Azi e vineri?”, în oricare zi din săptămână, nu mai putem mânca carne. Era un bun catolic şi fusese condiţionat să nu mănânce carne dacă-i puneai întrebarea : “ Azi e vineri?”. Colegul său dorise să-mi demonstreze asta. Oamenii sunt atât de rigizi, foarte rigizi. Şi fiecare grup etnic are al său “aşa da” şi “aşa nu ”. Când am fost în Venezuela, America de Sud, am foarte curios despre ce-o să mi se întâmple. Aşa că la aeroport, cu ajutorul interpretului, am explicat faptul că eu şi soţia mea eram nord americani şi că nu avusesem avantajul de a cunoaşte subtilităţile culturii venezuelene; că vom face multe greşeli pe care speram să ni le ierte. Primul lucru pe care l-am învaţat a fost că nu vorbeşti cu un venezuelean faţă în faţă. Fiindcă pentru el, a vorbi faţă-în-faţă însemna a vorbi cu pieptul lipit de al tău. Aşa cum zicea Groucho Marx : “Dacă o să te apropii mai mult de mine, o să fii deja în spatele meu”. (Râsete) Aşa că îmi ţineam cu atenţie bastonul aici (kk gesticulează ca şi cum ar ţine un baston în faţa sa), fiindcă nam învăţat să merg cu spatele după ce am avut poliomielită. Ştiam că dacă îmi împingeau pieptul m-aş fi răsturnat, aşa că îmi ţineam bastonul ca să nu se apropie de mine. Cu ajutorul interpretului am spus gazdei noastre că eu şi soţia mea vom face multe greşeli în până să ne adaptăm social. I-am spus şi ceea ce am dori să experimentăm: să luăm parte la o petrecere unde să cunoaştem bărbaţi, femei şi copii lor. Mai târziu am aflat ca în Venezuela, atunci când se dă o petrecere nu iau parte la ea decât bărbaţii; când femeile dau o petrecere, doar femeile participă; şi atunci când copiii dau o petrecere, participă doar un adult, ca supravehetor. Si iată că aici participa un grup mixt, foarte sociabil, cu soţii, copii şi bărbaţi. Atunci d-na Erickson a făcut un lucru teribil. Cunoştea spaniola suficient de bine aşa că a ascultat discuţia unor liceeni despre lanţul genetic - câţi cromozomi sunt în fiecare celulă – 45,

46 sau 47? A intrat în conversaţie cu copiii, în spaniolă, şi le-a spus numărul corect. Mulţi doctori de faţă nu ştiau numărul corect şi acolo se presupuneea că bărbaţii sunt mai bine informaţi decât femeile. Şi iată că acum, o femeie nord americană le spunea copiilor nişte lucruri pe care mamele şi taţii lor nici măcar nu le cunoşteau. Şi asta a fost un lucru îngrozitor din partea d-nei Erickson Rigiditate. Dar toţi pacienţii voştri au rigidităţile lor. (Pauză. O nouă femeie intră în cameră împreună cu Sally. Au întârziat cu vreo 20 minute.) Eşti nou venită, nu-i aşa? Să completezi o foaie pentru dosarele mele! (Sunt 11 participanţi la şedinţa de astăzi.) Acum o sa vă povestesc un caz care vă demonstrează importanţa studierii antropologiei. ( kk îl roagă pe Stu să-i scoată un dosar. Stu i-l înmână.) (Către femeia cea nouă.) Care ţi-e prenumele, străine? Femeia: Sarah. E: Sarah Lee? Sarah: Nu. (Râsete.) E: (Către Siegfried) Ei bine, prietenul meu nemţ, tocmai am întrebat-o dacă numele ei e Lee. Ştii de ce? Siegfried: Nu. Trebuie că e un joc de cuvinte. Nu l-am înţeles. E: Ai vrea să-i explici? (kk o roagă pe Christine să dea explicaţia) Fiul meu şi-a numit căţeaua Sarah Lee (râde) fiindcă nu-i nimeni care să n-o placă. (Râsete. Către Sarah) Tot aşa ţi se întâmplă şi ţie ei, nu-I aşa? Sarah: Poate. (kk râde.) E: Bun. Cu câţiva ani în urmă, am primit un telefon din Worcester, Mass. Un psiholog îmi zicea “Am în cabinetul meu un băiat de 16 ani. E un băiat foarte inteligent şi are numai note mari. Tocmai a termninat anul trei de liceu, dar se bâlbâie încă de când a învăţat să vorbească. Tatăl său este foarte bogat şi timp de 15 ani a tot angajat psihiatri, logopezi, psihologi şi profesori particulari ca să-l înveţe pe băiat să vorbească. Dar acum se bâlbâie mai rău ca niciodată. Aţi vrea să-l primiţi pe băiat ca pacient?” Am zis “N-am energia necesară pentru o astfel de muncă”. Un an mai târziu m-a sunat din nou şi mi-a spus “Rick are acum 17 ani şi se bâlbâie ami rău ca niciodată; n-aţi vrea să-l primiţi ca pacient?” Am zis “Pare a fi multă muncă, n-am puterea necesară”. Câteva zile mai târziu m-a sunat din nou şi mi-a zis “Am vorbit cu părinţii lui Rick şi ei sunt de acord să-l trimită la dvs., dac-aţi fi de acord să-l primiţi doar pentru o jumătate de ora“. Am întrebat “Înţeleg ei că o consultaţie de o oră nu mă obligă în nici un fel să-l ţin vreun minut în plus?” El a zis “Le-am explicat părinţilor că o oră înseamnă doar o oră şi-atât, iar ei nu vă pretind nimic în plus”. Am zis “Dacă vor să cheltuiască bani ca să mi-l aducă pe Rick tocmai din Massachussetts şi să-mi plătească şi tariful pe consultaţia de o oră, e problema lor. O să-l văd pe băiat pentru o singură oră”. Câteva zile mai târziu, Rick şi mama lui au intraat în cabinetul meu. M-am uitat o singură dată la mamă şi la fiu şi am recunoscut grupul etnic. Încercând să vorbească, Rick făcea sunetele talmeşbalmeş şi nu puteam înţelege nimic din ce-mi ziceea. Aşa că m-am întors către mamă, în care am recunoscut o femeie libaneză, şi am rugat-o să-mi spună istoria familiei lor. Mi-a spus că ea şi soţul său au crescut într-o anume comunitate din Liban. Am întrebat-o despre cultura libaneză a acelei mici comunităţi şi mi-a povestit despre ea. Crescuseră acolo şi apoi emigraseră în Massachussetts. În Massachussetts au decis să se căsătorească şi să devină cetăţeni naturalizaţi.

Acum, în cultura aceea bărbatul e mai presus de D-zeu, iar femeia pe cel mai de jos nivel posibil. Copiii unui bărbat locuiesc cu el şi cât timp locuiesc cu el, el e dictatorul absolut. Fetele sunt pentru ei o pacoste. Încerci să ţi le căsătoreşti şi să scapi de ele fiindcă fetele nu-s bune decât pentru două lucruri: muncă grea şi prăsilă. Primul copil într-o căsătorie trebuie să fie băiat. Dacă nu e, bărbatul zice de trei ori “O să divorţez de tine” şi păstrează zestrea pe care a adus-o soţia când s-au căsătorit, chiar dacă soţia a adus un milion de dolari. Acesteia i se permite să păstreze hainele de pe ea şi fetiţa, dar trebuie să plece pe străzi şi să-şi câştige traiul aşa cum poate. Fiind cetăţean naturalizat al oraşului Massachussetts, tatăl lui Rick, nu i-a putut zice soţiei “O să divorţez de tine”, aşa că a trebuit să îndure acea oribilă şi îngrozitoare insultă de a i se naşte prima oara o fată. al doilea copil a fost tot o fată. Eii, insulta mergea prea departe! Dar nu putea să facă nimic, era cetăţean american. Rick era cel de-al treilea copil. Măcar atât putea să facă şi Rick, să crească semanând cu tatăl lui, să fie înalt, zvelt, un bărbat suplu, ca şi tatălui său! Din contră, Rick era lat în umeri, voinic, avea cam 1,60 m. Tatăl lui era svelt. Aşa că şi Rick era o insultă; nu numai că se născuse al treilea, dar nici nu semăna cu taică-su. Cuvântul tatălui e lege. Pe măsură ce creşteau, copii munceau în casă sau în magazin şi, din când în când tatăl le dădea câte un cent sau zece cenţi. Copiii lucrau practic pe nimic, dar işi făceau treaba foarte bine, într-un vechi mod libanez. Şi Rick a început să se bâlbâie încă de când a început să vorbească. Se bâlbâie în ciuda celor 16 ani de asistenţă din partea unor psihologi, psihanalişti, logopezi, profesori particulari şi alte persoane pe care tata, bogat fiind, şi le-a putut permite. Toată această informaţie mi-a parvenit prin mamă. I-am spus mamei “Sunt dispus să-l văd pe băiat pentru alte câteva ore cu două condiţii: aveţi voie să închiriaţi o maşină, să vă plimbaţi prin Phoenix, Arizona şi să vedeţi toate lucrurile pe care doriţi să le vedeţi. Şi nu uitaţi! Sunt bărbat.” Aşadar, cănd i-am spus “Aveţi voie să faceţi asta” avea ordine absolute să facă asta. (kk arată cu mâna către Christine şi-şi schimbă uşor inflexiunea vocii). “Dar, atunci când vă plimbaţi cu maşina, nu trebuie, sub nici un fel, să vorbiţi cu nici o persoană libaneză, asta fiindcă există o colonie libaneză în Phoenix”. Au fost de acord … cu asta. Iar eu am zis “Acum o să pun o altă condiţie. Am un prietenă care are o florărie şi o grădiniţă. Am să-i dau un telefon şi vreau să ascultaţi conversaţia mea cu ea”. Astfel, ştiau că prietena respectivă era o femeie. Aşa că am sunat-o pe prietena mea, Minnie şi i-am spus “Minnie, am în cabinet un băiat de 17 ani. E pacientul meu. În fiecare zi, la orice oră doreşti tu, va trebui să vină la tine la florărie sau la grădiniţă. Şi, Minnie, vreau să-i dai cea mai de jos muncă cu putinţă. Când va veni la tine îl vei recunoaşte”. Minnie era libaneză, iar eu îi tratasem pe doi din fraţii săi, aşa că Minnie ştia despre ce vorbeam. “Va lucra timp de două ore şi nu i se va da ca plată nimic, nici măcar o floare ofilită. Şi vreau să-i dai cea mai grea muncă cu putinţă. Nu e nevoie să-l saluţi, nu-i nevoie să-i spui nimic, doar îndreaptă-l către treaba sa”. În acea comunitate, nici un libanez care se respecta nu s-ar fi gândit să lucreze pentru o femeie – era sub demnitate lui. Cât despre munca de jos, ea nu era decât pentru femei. Mai târziu am verificat. Rick se prezentase şi Minnie îi dăduse o sarcină ; mare parte din ea consta în a amesteca cu mâna, bălegar cu pământ. Minnie ştia la ce m-am referit eu. Nu a vorbit deloc cu el. Rick apărea mereu la ora convenită, lucra timp de două orre şi pleca. Nimeni nu-i spunea “La

revedere”. Nimeni nu-i vorbea. Nu uitaţi că este de datoria fiecărei femei libaneze să facă o plecăciune cuviincioasă sau să spună ceva curtenitor oricărui bărbat. Iar aici, Rick era tratat ca pleava pământului. L-am verificat pe Rick şi el lucra timp de două ore pe zi, şapte zile pe săptămână şi, împreună cu mama lui, nu se întreţineau cu nici o persoană libaneză. În toată acea perioadă îl vedeam pe Rick din când în când. Îi puneam mamei sale întrebări despre el, despre surorile lui, despre locurile unde locuiau în Worcester şi aşa mai departe, doar ca să fiu sigur de context, în general. Şi după ce l-am văzut pe Rick, doar de câteva ori, pentru o oră de fiecare dată, i-am spus mamei “Mamă, vreau să-i închiriezi lui Rick temporar, un apartament. Vreau să-I deschizi un cont. Şi apoi, iei primul avion şi te întorci la Worcester”. Mama mi-a zis “Nu cred că tatăl lui va fi de acord cu asta”. (kk o priveşte pe Chiristine) I-am zis “Femeie, nu permit nimănui să se amestece în ceea ce fac eu cu pacienţii mei. Acum pleacă şi fă ceea ce ţi-am spus!” Aşa ştia că vorbeşte cu un bărbat. A închiriat un apartament, a deschis un cont pentru băiat şi a plecat spre Massachussetts chiar în acea zi. Rick a venit să mă vadă şi i-am spus “Rick, te-am ascultat. Sunt foarte nedumerit cu privire la zgomotele pe care le faci atunci cănd vorbeşti. Te voi mai vedea de căteva ori pentru că să încep să pricep ce nu merge”. După ce l-am văzut, în total 14 ore, i-am zis “Rick, te-am ascultat atent. Ţi s-a spus încă de când aveai un an că te bâlbâi. Ai tot auzit asta de la psihanalişti, psihiatri, medici, în general, de la profesorii tăi, logopezi, psihologi şi oricine altcineva”. Am zis “Rick, team ascultat cu atenţie. Eu nu cred că tu te bâlbâi. Mâine dimineaţă vreau să aduci cu tine două foi de hârtie. Pe ele vei scrie numerele de la unu la zece şi alfabetul. Apoi vei scrie o compunere, pe orice subiect vei vrea şi mi-o vei aduce mâine. Şi asta va dovedi că nu e nevoie să te bâlbâi”. Părea surprins cănd i-am zis că nu e nevoie să se bâlbâie. A apărut a doua zi cu cele două pagini. Vă voi arăta doar una din ele. Am subliniat unele cuvinte. Le-am subliniat ca să-i ajut pe studenţi să înţeleagă de ce asta era dovada că el nu se bâlbâia. Aruncaţi doar o privire, nu mai mult (priveşte hârtia pentru câteva secunde şi i-o dă Annei, care stă în stânga sa, în scaunul verde) şi veţi şti ca Rick nu se bâlbâia. Mai am şi azi ambiţia de a găsi pe cineva, cineva care să se uite la foaia asta de hârtie şi să spună “Aşa e! Rick nu se bâlbâia.” (Către Anna) O ţii suficient cât să scrii o dizertaţie asupra ei şi tot nu înţelegi, aşa că, dă-o mai departe! (Către Sande, următoarea persoană) N-ai de scris o dizertaţie asupra ei. Anna: Da, cred că înţeleg. E: (Dă din cap) Dă-o mai departe. (Foaia trece pe la fiecare membru al grupului. Către Anna.) Să vedem, zici că ştii de ce foaia dovedeşte că el nu se bâlbâia. Tema lui Rick 9876543210 zyxwvutsrqponmlkjihgfedcba Istorai vieţii Crde că eset un atl motiv pentru care mă bâlbiâ, pe care un l-am discutta încă. Eu crde, totuşi, că motivlu este dora unul minro. Şi totuiş, dumneavoastră aţi putae crede că acest motvi un a contribuit delco la bălbăiaal mea. În copilărie, paăn în claas a patar vedeam foarte grue. Chiar şi muca, gerutatae mea ăcru şi coboaăr. Mă îngrşa ecez sau douăzeic de kilograme, apio ţni cură de slăbire şi piedr din greutate. Chiar şi acmu, am hotărtâ să ţin regim. Am obseravt că atunci câdn sutn nervos greutatea mae (creşte) (creşate) creşate fiindcă atunic eu …

Anna: Vreau să vă spun raţionamentul meu. El scrie de la dreapta la stânga şi nu de la stânga la dreapta. Aşa că, probabil, în gândire şi în învăţare le-a amestecat pe cele două în capul său. Are sens ce spun? E: Acesta e raţionamentul tău? Anna: Da. E: Şi e greşit. Anna: E greşit? Christine: Are ceva de-aface cu originea sa arabă? E: Nu. Siegfried: Aţi spus cumva că i-aţi dat să scrie două pagini ca să dovesească că nu e nevoie să se bâlbâie? E: Trebuia să scrie numerele de la 1 la 10, alfabetul şi o compunere de două pagini pe orice subiect dorea. Am aruncat o privire pe team lui şi am zis „Aşa e Rick, nu eşte bâlbâit. Acum, Rick, o să-ţi arăt ce e greşit”. (kk ia o carte şi începe să citească din ea) „viaţă”, „dragoste”, „este”, „o”, „muncă”, „este”, „de”, „amândouă”, „avantaj”, „către”, „responsabilitate”, “înfruntând”, “al meu”, “el”, “răspuns”, “el”. Ai auzit toate cuvintele însă nu ţi-am comunicat nimic, nu-iaşa?” (kk se uită la paginile scrise de Rick) Haideţi să vedem ce-a scris aici. Ceea ce i-am comunicat eu a fost “Scrie numerele de la 1 la 10!” Şi el mi-a comunicat înapoi, ce? “9,8,7,6,5,4,3,2,1,0”. Acestea sunt simboluri numerice. Acestea nu sunt numerele de la 1 la 10. Deci, nu a înţeles ceea ce i-am comunicat şi, ca răspuns nu mi-a dat ceea ce-i cerusem. I-am cerut să scrie alfabetul. Mia scris toate lliterele, dar nu a scris alfabetul. Din nou, nu a înţeles ce i-am comunicat şi, nu mi-a întors comunicarea. În compunerea lui, fiecare al doilea cuvânt (‘al doilea’ este cuvântul important) este scris greşit. Cum e scris? Ultimile două litere sunt inversate. Se trăgea din părinţi libanezi. Avea două surori născute înaintea lui, şi în acea familie trebuiau inversate două lucruri. Dar ele nu pot fi inversate. I-am explicat asta lui Rick şi apoi am zis “Acum, Rick terapia ta va fi următoarea. Vreau să iei o carte, orice carte doreşti şi s-o citeşti cu voce tare, invers, de la ultimul cuvânt la primul cuvânt. Asta o să-ţi ajute în a spune cuvinte fără a comunica nimic. Aşa cum eu citesc fără să comunic şi ţie îţi trebuie practică în a spune cuvinte. Aşa că citeşte cartea invers, cuvânt cu cuvânt, de la ultimul cuvânt la primul. Vei practica rostirea cuvintelor. Să trecem la următorul lucru, Rick. Provii dintr-un cămin în care cultura predominantă este cea libaneză. Nu e nimic în neregulă cu această cultură. Este foarte bună pentru poporul libanez. Dar tu şi surorile tale sunteţi născuţi americani. Cultura voastră este cea americană. Voi sunteţi cetăţeni ai Americii, americani de primă clasă; părinţii vostri sunt americani, dar de a doua clasă. Aceasta nu este o discreditare a lor, fiindcă au făcut tot ce-au putut. Aşadar, poţi respecta cultura libaneză,dar ea nu e cultura ta. Cultura ta este ceea americană. Eşti un american de 17 ani. Lucrezi în magazinul tatălui tău. Din când în când îţi dă un cent, sau cinci cenţi sau zece cenţi. Copiii libanezi lucrează pe nimic şi fac tot ceea ce spune tatăl lor. Dar tu nu eşti un băiat libanez, tu eşti american. Iar surorile tale sunt americance. În cultura americană tu eşti băiat mare, un băiat mare, de 17 ani. Tu cunoşti magazinul tatălui tău mai bine ca oricare din angajaţii lui. Spune-i tatălui tău că lucrezi bucuros în magazinul lui, însă că aştepţi să fii plătit cu salariul unui muncitor american.

Părinţii tăi au dreptul să-ţi ceară să locuieşti acasă şi tu ai dreptul de a plăti pentru camera în care stai, pentru pensiune şi pentru spălatul rufelor. Aşa face un american. Vreau să explici acest lucru surorilor tale. Părinţii tăi, din cultura libaneză, cred că legea americană spune că nu trebuie să mergi la şcoală după vârsta de 16 ani. Dar fiecare fată în America are dreptul, dacă părinţii ei au bani, să termine liceul şi să meargă la colegiu, dacă doreşte. Acesta este dreptul lor american, dreptul lor cultural. Explică-le asta, cu atenţie surorilor tale şi fă-le să înţeleagă că sunt cetăţeni americani, nascuţi în America, născuţi în cultura americană. Rick, trăind într-o casă libaneză, ai fost învăţat să cum să gândeşti, când să gândeşti şi în ce direcţie să gândeşti. Dar tu eşti american. (kk pare a se uita la Christine) Americanii pot gândi în orice fel doresc. Acum, vreau să-ţi iei o carte bună, un roman bun. Vreau să citeşti mai întâi ultimul capitol şi apoi să te aşezi şi să încerci să te gandeşti, să te întrebi şi să faci supoziţii referitoare la ce stă scris în capitolul anterior. Gândeşte în toate direcţiile, apoi citeşte acel capitol anterior şi vezi în câte feluri te-ai înşelat; şi o să te greşeşti în nenumărate feluri ! Apoi, să citeşti capitolul dinaintea penultimului capitol şi să-ti pui întrebări referitoare la capitolul anterior. Şi, când vei fi terminat de citit o carte bună, invers, de la ultimul capitol la primul, întrebându-te şi făcând speculaţii, imaginând şi descoperind, vei învăţa să gândeşti liber, în toate direcţiile. Şi apoi, Rick, e nevoie să mai descoperi ceva: un autor bun este acela care scrie o poveste cu intrigă şi care descrie în mod cinstit şi corect gândirea umană şi comportamentul uman. Acum o să-ţi povestesc despre experienţa mea. Am citit MunteleVrăjit de Thomas Mann. Cănd am ajuns pe la pagina 50 ştiam deja că Hans Castorp, personajul principal al cărţii, urma să se sinucidă. Cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai sigur de asta. Dar ştiam că va încerca să se sinucidă în mai multe feluri şi că va da greş. În cele din urmă mi-am dat seama: da, urma să se sinucidă, dar o va face cu acordul societăţii. Şi, Rick, a trebuit să citesc toată cartea ca să-mi dau seama cum te poţi sinucide cu aprobare socială. Un alt lucru despre cărţi – Ernest Hemingway este un autor bun. Cănd am citit Pentru cine bat clopotele, un personaj minor rătăcea într-o pagină pe un oarecare fond psihologic. Chiar atunci am ştiut că Hemingway, ca un autor bun ce era, va face ca acel personaj minor să reapară în povestire pe un fundal psihologic similar, închizând astfel, în mod admirabil bucla apariţiei personajului în carte. Rick, terapia ta constă în a-ţi respecta părinţii, în a cunoaşte ce este cultura americană pentru tine, pentru surorile tale şi a învăţa să gândeşti liber în toate direcţiile”. Rick părea foarte pe ganduri şi a plecat. După o zi sau aşa ceva, am primit un telefon de la psihologul care mi l-a trimis. A fost prima personană pe care Rick s-a dus s-o vadă. Psihologul m-a sunat să-mi spună că starea lui Rick se îmbunătăţise în proporţie de 90%. Rick mi-a scris multe scrisori. Mi le-a scris ca şi cum ar le-ar fi scris tatălui său. Am răspuns la ele evitând orice asemănare cu rolul tatălui. Le-am răspuns ca şi cum i-aş fi fost un coleg de liceu. Si acum un an, de Crăciun, Rick a venit la mine. Vorbea clar, cu uşurinţă, în mod plăcut. Tatăl său dorea ca el să studieze la Yale sau la Harvard, dar el a ales o altâ universitate, aşa cum ar face orice băiat american. Tatăl lui dorea ca el să studieze managementul. Rick a zis: “Ştiam că un manager nu m-ar angaja. Am studiat disciplina asta pentru un semestru, nu mi-a placut aşa că am renunţat la ea. Mă interesează mai mult chimia sau psihologia”. După ce a urmat trei ani de facultate a făcut următorul raţionament: orice băiat american ar tebui să-şi câştige, măcar o parte din existenţă, încă din timpul colegiului. “Ei bine, anul ăsta se fac trei ani de când urmez colegiul. M-am retras de la colegiu. Oferta pe piaţa muncii din Massachussetts

este foarte proastă. O să-mi iau o slujbă permanentă în magazinul tatălui meu. Cunosc magazinul mai bine decat oricare alt angajat şi o să fiu plătit cu un salariu american. O să plătesc pentru cazare, masă şi spălatul rufelor. O să-mi cumpăr propriile haine şi o să economisesc bani pentru a-mi plăti cel de-al patrulea an de colegiu. Apoi poate că o să mă retrag şi o să câştig bani pentru a merge la universitate”. Am zis “OK Rick. Ce mai fac surorile tale?” El a zis “Am vorbit cu ele şi au fost de acord cu mine cănd le-am spus că sunt cetăţeni americani şi că trăiesc în America. Ele nu s-au retras de la şcoală la vârsta de 16 ani. Una din ele a terminat universitatea, trăieşte singură şi predă. Ştiu că, în mod tradiţional copiii libanezi, cei necăsătoriţi continuă să trăiască cu părinţii. Sora mea este americancă şi trăieşte singură şi-i place să predea. Cealaltă soră s-a dus la universitate, n-a fost mulţumită, aşa că s-a dus la o şcoală de drept. Acum practică Dreptul”. (adresându-se grupului) Nu ştiu ce cred părinţii lor despre mine, dar ştiu că au trei copii de care să fie mândri. Aţi putea numi asta terapie de familie. Terapia cu mama a fost “Femeie, ai auzit ce ţi-am spus. Acum fă-o!” (Zâmbeşte şi gesticulează către Christine) Cunoşteam cultura libaneză, nu? În Liban sunt mai multe culturi, mai multe grupuri: creştini, musulmani, zoroastrieni şi aşa mai departe. Dar ceea ce e important este: ocupă-te de pacientul tău şi nu-l înlocui cu ideile tale. Libanezii poate că scriu de la dreapta la stânga, însă Rick era născut în Statele Unite. În USA. se scrie de la stânga la dreapta. Şi în America tu gândeşti pentru tine şi spui ceea ce gândeşti. Şi asta e ceea ce contează … să cunoşti totul despre un pacient. Desigur faptul că i-am avut pe cei doi fraţi ai lui Minnie drept pacienţi, m-a învăţat o grămadă de lucruri despre libanezi. Cei doi fraţi acum îşi respectă sora. O privesc ca pe o femeie de afaceri competentă şi ca pe un cetăţean american egal lor. Să vedem, câţi dintre voi aţi încercat să citiţi invers, căutând să ghiciţi ce vrea autorul? Eu cred că toată lumea ar trebui să facă asta. În Revolta de pe Caine, după primele capitole, i-am zia soţiei mele “Ştiu cum o să sfârşească căpitanul Queeg”. Iar cartea Revolta de pe Caine e o carte destul de groasă! Mai există o carte numită Aleea Coşmarelor, care descrie un carnaval american – dintracelea ieftine, care dau ocolul ţării. Fiica mea, Betty Alice, a citit cartea, i-a recomandat-o mamei sale şi amândouă mi-au recomandat-o mie. Am citit prima pagină şi mi-am întrebat soţia şi fiica: “Când aţi ştiut cum se va termina cartea?” Şi amândouă mi-au răspuns “Când am ajuns la sfârşit”. Am zis “Citiţi prima pagină”. Acea primă pagină este şi sfârşitul cărţii. Aleea Coşmarelor este o înfăţişare foarte bună a ceea ce sunt carnavalele şi a modului cum se fac pungăşiile. Sper că într-o bună zi veţi citi cu toţii cartea, aşa, pentru cultură generală. Cred că orice terapeut ar trebui s-o citească. (Aici kk discută despre neajunsurile câtorva deprinderi curente în psihologie. Apoi continuă.) Cred că orice psihoterapie care are un fundament teoretic este greşită, fiindcă fiecare persoană e diferită. Nu vă gândiţi să invitaţi pe cineva la cină într-un hotel şi să-i spuneţi ce să manânce, nu? Aţi vrea ca oaspetele vostru să aleagă ceea ce doreşte să mănânce, dacă vreţi cu adevărat să-l invitaţi la cină. Dacă vreţi să-l faceţi să se simtă bine, dar nu vă place muzica, îi veţi interzice să asculte muzică şi-l veţi obliga să se uite la un un film despre Vestul sălbatic? Dacă vreţi cu adevărat să-l faceţi sa se simtă bine veţi afla ce film îi place să vadă. Când vă gândiţi la psihoterapie, gândiţi-vă la pacient.

Rick s-a născut în America, din părinţi libanezi, părinţi care au fost libanezi până când au ajuns adulţi. S-au căsătorit în Massachussetts şi s-au naturalizat aici. Cultura din Massachussetts e foarte diferită de cea din Liban, dar ei sunt adulţi. Ei bine, aceasta este povestea lui Rick. (kk îl roagă pe un participant să-i pună dosarul la loc pe raft.) Acum, vreau să vă povestesc despre un alt caz. Ieri v-am arătat păpuşica din mere de pe ceasul din camera de zi. (La turul casei, după şedinţa de ieri). Primesc un telefon din Canada. O voce de femeie îmi zice “Eu am o diplomă universitară. Eu sunt medic, soţul meu este medic; avem cinci copii. Cel mijlociu, o fată, are 14 ani. Este interntă în spital cu anorexie nervoasă. În ultim lună a pierdut 2 kilograme şi jumătate şi cântăreşte 28 kilograme. Soţul meu şi cu mine ştim că va muri în curând de inaniţie. A fost hrănită intravenos, tubal, rectal, obligată, nimic nu merge”. Anorexia nervoasă apare de obicei la tinerele adolescente şi poate apărea şi la adulţi, bărbaţi sau femei. Şi este o boală, o boală psihologică, în care persoana se identifică cu religia, cu Dumnezeu, cu Isus, cu Maria, cu vreun sfânt sau cu religia, în general şi, în mod voluntar, se înfometează până la moarte. Crede că un biscuite şi un pahar cu apă pe zi e toată alimentaţia de care au nevoie. Am văzut în spital cel puţin 50 cazuri de anorexie care au sfârşit prin deces, cu toate că doctorii au făcut toate eforturile pentru a le salva vieţile, folosind un comportament profesional adecvat şi o ţinută medicală demnă de respect. Îmi amintesc de cazul unei fetiţe de 14 ani , cântărind 27 kilograme, care l-a înfuriat atât de tare pe directorul clinicii încât acesta a abordat o atitudine total neprofesională. A crezut că o va face pe fată să mănânce şi c-o să-i schimbe comportamentul. Le-a pus pe asistente s-o dezbrace complet. A cerut întregului persoanl s-o privescă cu atenţie. Iar fata stătea acolo, fără să roşească, fără să clipească, ca şi cum ar fi fost la 100 de kilometri depărtare de orice fiinţa vie, fără să se simtă, nici măcar un pic jenată. Era total nepăsătoare. Relaţia emoţională a acestor persoane cu familia – nu ştiu cum s-o descriu. Sunt blajini şi indulgenţi. Nu fac niciodată nimic greşit. Sunt concilianţi, îşi cer iertare, dar nu ar mânca sub nici un chip. Şi nu văd că sunt doar piele şi os. O fată de 14 ani, de statură normală, cântărind 27 kilograme este o privelişte ingrozitoare. Dar majoritatea societăţilor medicale a preferat să se uite în altă parte şi să lase pacienţii cu anorexie să moară în timp ce doctorii încercau să-i trateze cu demnitate profesională şi amabilitate. Ei, această mamă citise O terapie neobişnuită, cartea pe care Jay Haley a scris-o despre tehnicile mele şi mi-a zis “Şi eu şi soţul meu credem că dacă există cineva care poate salva viaţa copiluluii nostru, acela sunteţi dvs.” I-am zis “Lăsaţi-mă să mă gândesc preţ de vreo două zile şi sunaţi din nou”. Am reflectt asupra problemei şi, când m-a sunat mama i-am spus să mi-o aducă pe fată în Phoenix. Şi-aşa, mama şi Barbie au intrat în cabinetul meu. Barbie era foarte plăcută, ageră şi inteligentă, doar că mânca o bucăţică de stridie şi bea un pahar de băutură gazoasă cu ghimbir pe zi. Doar atât! Am început să-o pun întrebări lui Barbie. Am întrebat-o care e numărul străzii pe care stătea în Toronto, iar mama mi-a răspuns la întrebare. Am întrebat-o pe Barbie numele străzii, iar mama mi-a răspuns. Am întrebat-o pe Barbie la ce şcoală mergea, iar mama mi-a răspuns. Am întrebat-o pe Barbie pe ce stradă se alfa şcoala, iar mama mi-a răspuns. Aşa că, timp de două zile mama a continuat să-mi răspundă la fiecare întrebare pe care i-o adresam fetei. În a treia zi, mama a venit cu o plângere. A zis “N-am prea dormit în ultimile trei nnpţi fiindcă Barbie scânceşte încetişor toată noaptea iar eu nu pot dormi”. M-am întors către Barbie şi-am

întrebat-o “Aşa e, Barbie?” Mama s-a uitat la Barbie şi Barbie a zis “Da, n-am ştiut c-o ţin pe mama trează. Îmi pare rău”. Eu am zis “Ei bine, Barbie, nu e suficient să-ţi pare rău. Chiar dacă nu intenţionai s-o ţii pe mama trează, ai ţinut-o, iar eu cred că ar trebui să fii pedepsită fiindcă ai ţinut-o trează”. Şi Barbie a zis “Da, şi eu cred asta”. Aşa că, în paticular, i-am spus mamei cum s-o pedepsească pe Barbie. I-am zis “Drept pedeapsă, hraniţi-o pe Barbie cu un ou făcut omletă”. Mama a făcut omletă din două ouă şi a pedepsit-o pe Barbie punând-o să mănânce omleta. Barbie o fi crezut că aia era pedeapsă, da’ mie mi se pare că tractul ei digestiv a fost convins că era mâncare. (kk zâmbeşte) Barbie şi-a acceptat de bună voie pedeapsa. În primele două săptămani Barbie a câştigat un kilogram şi jumătate, a pierdul un kilogram şi apoi l-a pus la loc. A, în ziua în care i-am spus mamei cum s-o pedepsească pe Barbie, i-am mai spus “De fiecare dată când îi pun o întrebare lui Barbie, răspundeţi dvs. pentru ea. De exemplu, la ultima întrebare pe care I-am adresat-o aţi răspuns dvs. Vreau să înţelegeţi ceva: când îi pun întrebările lui Barbie vreau ca Barbie să răspundă; aşa că de-acum încolo, Mamă, o să vă ţineţi gura-nchisă!” (kk gesticulează puternic cu mâna stangă) Vă puteţi imagina ce efect emoţional a avut asupra lui Barbie faptul că un străin îi spunea mamei sale să-şi ţină gura? Asta fiindcă acest lucru trebuia să provoace o reacţie emoţională în Barbie şi ea trebuia să-şi vadă mama într-un mod emoţional total diferit, când urma să i se adreseze în continuare. Pană a învăţat mama să-şi ţină gura închisă atunci cand îi puneam o întrebare lui Barbie, a fost cale lungă. Tratamentul meu pentru Barbie a fost să-i spun povestioare, metafore, povestiri cu suspans, povestiri intrigante, povestiri plictisitoare. i-am spus tot felul de povestiri, de povestioare. De exemplu, i-am spus lui Barbie că mama mea s-a născut într-o baracă de bârne, super de lux. Barbie provenea dintr-o familie înstărită. Nu vazuse şi nu cunoscuse niciodată pe nimeni care să se fi născut într-o baracă de bârne, super de lux. (Către grup) Cu toate că aveţi cu toţii educaţie universitară, nu cred că ştiţi ce-i aceea baracă de bârne, super de lux. O baracă de bârne, super de lux este o baracă din bârne, cu pereţi făcuţi din buşteni, cu pardoseală de scânduri – o podea din lemn. Si apoi, cu tristeţe i-am spus lui Barbie că şi eu eram născut într-o baracă de bârne. A mea era o baracă obişnuită aflată într-un câmp minier, în munţii Sierra Nevada. Trei pereţi erau din buşteni, al patrulea era un perete de munte şi baraca avea o pardoseală de lut. Şi i-am povestit cum mama mea conducea o pensiune în acel câmp minier şi cum numărul minerilor care veneau să lucreze în mină era în continuă schimbare. Mama meea a venit acolo din Wisconsin. Deoarece tatăl meu era, în parte proprietar al minei, a invitat-o pe mama să părăsească Wisconsin şi să vină în Nevada ca să se ocupe de acea pensiune. Mama a aflat care-i era prima îndatorire: să întocmească comanda pentru băcănie – sare, piper, scorţişoară, bicarbonat de sodiu, făină, un număr de kilograme de mere uscate, carne de vită, carne de porc, toate alimentele de care avea nevoie pentru următoarele şase luni deoarece negustorul care-i aducea alimentele venea doar de ori pe an, cu o căruţă cu marfă, trasă de 20 de catâri. Iar când conduci o pensiune, nu-ţi poţi permite să rămâi fără provizii. (Către grup) Fiecare dintre cei care-şi gătesc singuri îşi poate imagina cât de greu e să calculezi cât din asta şi cât din aia e nevoie, chiar numai pentru o săptămână. Şi asta a impresionat-o pe Barbie foarte mult fiindcă, înainte de a se îmbolnăvi, mama ei o învăţase o grămadă de lucrurie despre bucătărie. Barbie a fost foarte mult interesată de povestea asta.

Si, pe urmă i-a mai spus o poveste adevărată despre mama mea, care, căsătorită cu tata timp de 73 ani, a rămas, în tot acest timp, văduvă pentru trei ore, lungi. Ei, asta a absorbit atenţia lui Barbie în întregime : cum poţi fi căsătorit cu o persoană vreme de 73 ani, timp în care să mai fii şi văduv, pentru trei ore?! I-am spus povestea: Din echipa minieră al cărui şef era tatăl meu, făcea parte şi un miner poreclit Sawyer “Cel rău”. În acea epocă oricine purta o curea pentru arme şi-un pistol de calibrul 6 mm. Sawyer “Cel Rau” avea reputaţia că omora oamenii întinzându-le curse şi că însemna numărul celor omorâţi pe mânerul pistolului. N-a fost nicicând găsit vinovat pentru că nimeni nu fusese martor la crimele sale … apărea din când în când câte-un cadavru. Şi într-o dimineaţă, Sawyer “Cel Rau” a apărut la lucru beat. Tatăl meu i-a zis “Sawyer, n-ai ce căuta să lucrezi într-o mină, beat. Du-te acasă şi te culcă!” Sawyer a încercat să-şi scoată pistolul, dar tata a fost mai rapid. A zis “Sawyer, eşti prea beat ca să rezolvi asta împuşcându-te cu mine." Aşa că Sawyer s-a oferit să se bată cu pumnii. Tata i-a zis “eşti prea beat ca să te baţi cu pumnii. Du-te acasă şi dormi! Iar dacă mai apari vreodată beat, te dau afară !” Lunea viitoare Sawyer a apărut din nou beat. Toţi minerii se strânseseră să vadă cum o să reacţioneze tata. Tata i-a spus: Sawyer, lunea trecută ţi-am zis că dacă mai viii vreodată beat, te dau afară. Du-te la pontator, ia-ţi banii şi valea! (Către Christine) “Valea!” înseamnă “Ieşi dracului afară de-aici, şi cât mai repede!” Sawyer a încercat să-şi scoată arma, dar tata i-a zis “Eşti prea beat să te împuşti cu mine. Eşti prea beat şi să te baţi cu mine. Du-te, ia-ţi banii şi valea!” Mina era ceva mai departe de baraca în care locuiau mama şi surorile mele, cea mică şi cea mare. Ei bine, Sawyer a pornit-o peste munţi şi oricine a urcat un munte ştie cât de greu e. Până la baracă se trezise de-a binelea. A întrebat-o pe mama “D-nă Erickson unde-o să fie soţul dvs, în seara asta la ora şase?” Inocentă, mama i-a răspuns “Păi, Albert trebuie să coboare până la canionul Davis, cu treburi şi-o să fie acasă la ora şase.” Sawyer a zis “Pa ora şase o să rămâneţi văduvă.” Mama a intrat imedit în casă şi a luat puşca să se socotească cu Sawyer. Însă, când a ieşit din baracă s-a simţit tare pierdută fiindcă Sawyer putea să se ascundă în spatele unuia din bolovanii de-acolo (Erickson gesticulează) şi putea s-o nimerească cu uşurinţă, fără ca ea să apuce măcar să-l vadă. Aşa că s-a întors în baracă şi şi-a agăţat puşca la loc. La ora şase, mama ţinea mâncarea pe sobă, ca să fie caldă. Ora şase a venit şi-a trecut, la fel şase jumate, şapte fără un sfert, şapte, şapte jumate, opt, opt şi-un sfert, opt jumate, opt şi treiş’cinci, opt patruzeci, opt patruş’cinci, optcincizeci, opt cin’zeş’cinci, nouă. Mama a pus mâncarea pe masă şi-a zis “Cum se face c-ai întârziat, Albert?” Tata a zis “M-am rătăcit şi-a trebuit să mă întorc pe la canionul Florence.” Mama a izbucnit în lacrimi şi i-a zis “Sunt aşa de bucuroasă că te-ai rătăcit!” Iar tata i-a zis “Femeie, de ce te bucuri că m-am rătăcit în munţi? Şi de ce plângi?” Aşa că mama i-a povestit despre Sawyer “Cel Rau”. Tata a zis “Pune potolul înapoi pe sobă şi ţine-l cald!” Şi-a luat pistolul şi s-a coborât la canionul Davis, în întuneric, ca să se socotească cu Sawyer “Cel Rau”. Peste câteva minute s-a întors la baracă foaarte ruşinat. A zis “Tare prost mai sunt să cred că Sawyer m-a aşteptat să se socotescă cu mine! Probabil că deja a trecut graniţa”. (kk râde) Povestea asta a interesat-o pe Barbie tare mult. Şi i-am mai povestit cum mama mea dădea comandă de alimente cu şase luni înainte. Normal, aveau plăcintă la fiecare masă, dar minerii se cam săturaseră de plăcinta de mere uscate, aşa că într-o zi, mama s-a hotărât să le facă cinste; a făcut o plăcintă din ouă şi amidon de porumb şi-a trântit în ea o grămadă de scorţişoară, până a făcut-o maro. Aşa că le-a servit plăcintă de scorţişoară şi tuturor le-a plăcut. E şi-acum

plăcinta mea preferată. Însă acum soţia şi fetele mele au mai schimbat câte ceva din reţeta originală. Ei bine, mama lui Barbie s-a plictisit la culme tot ascultându-mă spunând poveşti. Bob Pearson, un psihiatru din Michingan a asistat şi el la o şedinţă cu Barbie şi mi-a zis la sfârşit: ”Nu îmi place să stau şi să te văd cum îi spui poveşti. O treci pe biata fată prin toată gama de emoţii o dată şi-nc-o dată, şi-nc-o dată. Drept urmare, eu am transpirat de emoţie.” Am zis “Emoţiile fetei ăsteia au nevoie de exerciţiu.” Familia ei e foarte bogată. Adesea îşi petrec vacanţa în Acapulco, Mexic, Bahamas, Puerto Rico sau Londra, sau Viena sau Paris. Le place să călătorească. După vreo două săptămâni – nu mă vedeam cu Barbie în fiecare zi, prea multă muncă! – mama ei mi-a zis “Barbie n-a văzut niciodată Marele Canion. E in regulă dacă am lipsi câteva zile şi neam duce să vedem Marele Canion?” Am zis “Mi se pare o idee excelentă!” Am întrebat-o pe Barbie dacă era interesată. I-am spus că sunt doctorul ei şi că trebuie să am grijă de sănătatea ei. “Din acest motiv te-a adus mama ta la mine. Şi vreau să înţelegi autoritatea ma de medic. Până acum nu cred că e ceva în neregulă cu sănătatea ta. Cu toate astea, sunt doctor şi sunt obligat să mă îngrijesc de sănătatea ta în orice fel. Şi singurul lucru pe care mă gândesc că-l pot face pentru tine este să mă asigur că te speli pe dinţi de două ori pe zi şi că te speli pe gingii de două ori pe zi.” Iar Barbie mi-a promis să se spele pe dinţi de două ori pe zi. Am zis “Ar trebui să foloseşti o apă de gură cu care să-ţi clăteşti gura, ca să nu înghiţi pasta de dinţi. Dar cu apa de gură îţi clăteşti gura, nici pe asta nu trebuie s-o înghiţi. Acum vreau să-mi promiţi că o să te speli pe dinţi de două ori pe zi şî că o să foloseşti şi apă de gură de două ori pe zi”. Şi Barbie mi-a dat cuvântul ei de onoare că o să se spele pe dinţi de două ori pe zi şi că o să folosească şi apă de gură de două ori pe zi. I-am spus “Poţi folosi orice pastă de dinţi cu fluor. Cât despre apa de gură, trebuie să fie ulei pur de ficat de cod. (Zâmbeşte) (Către grup) Dacă aţi gustat vreunul acest ulei, nu vreţi să mai auziţi de el. Şi iat-o pe Barbie limpezindu-şi cu religiozitate gura cu ulei pur de ficat de cod. Şi cred că ştiţi cu toţii că după ce te-ai clătit cu un astfel de ulei, încerci să-ţi speli gura şi cu noroi numai să ţi se ducă gustul, aşa-i de ingrozitor. Aşadar, iat-o pe Barbie identificându-se cu religia ! Îmi dăduse cuvântul ei de onoare că va face asta şi era prinsă în capcană. Îmi promisese şi fiind foarte religioasă, trebuia să-şi ţină promisiunea. I-am spus mamei sale să-i cumpere o sticlă de 250 grame de ulei pur de ficat de cod. Şi, din moment ce Mama mi-a spus că vor vizita Marele Canion, mi-am exprimat acordul şi I-am menţionat şi alte locuri pe care ar putea să le vadă: Meteor Crater, Petrified Forest, Painted Desert, Sunset Crates şi altele. I-am zis lui Barbie să nu uite să se asigure că ia apa de gură cu ea. I-am spus mamei să să se asigure că-i aminteşte lui Barbie să-şi ia apa de gură cu ea. I-am zis “Şi asta va fi ultima oară când îi vorbiţi despre apa de gură. Nu veţi face nici o observaţie referitor la faptul că apa de gură a dispărut”. Asta fiindcă îi cunoşteam pe copiii de 14 ani. Ştiam că Barbie nu-şi va aminti să ia cu ea apa de gură. Aşa că Barbie s-a întors după excursia în Arizona cu o povară de vinovăţie enormă. Îşi lăsase în urmă intenţionat apa de gură, deşi îşi dăduse cuvântul de onoare că n-o s-o facă. Purta o imensă povară de vinovăţie şi asta nu se împacă prea bine cu religia. (Râzând) Şi Barbie nu-i putea spune asta mamei sale. Nu-mi putea spune nici mie. Şi asta, cu siguranţă nu se împacă prea bine cu identificarea religioasă. Nu mă întâlneam cu Barbie în fiecare zi. Într-o zi i-am spus mamei “Mamă, aţi vrea să vă ridicaţi în picioare? Ce înălţime aveţi?” Mama a zis “1,67 m”. În realitate cred că Mama a minţit. Mie mi se părea că are 1,70m. Când le întrebi pe femei ceva personal, adesea modică răspunsurile.

Siegfried: Nu înţeleg. E: Modifică răspunsurile. Mi-a zis că are 1,67m iar eu cred că avea 1,70m; asta fiindcă femeile mai modifică răspunsurile la întrebările personale. Apoi am zis “Ce greutate aveţi?” Şi mi-a răspuns mândră “53 de kilograme, tot cât am cântărit şi atunci când m-am măritat”. (kk, sceptic) am zis “53 de kilograme? Aveţi patruzeci şi ceva de ani, sunteţi mamă a cinci copii şi cântăriţi doar 53 de kilograme? Sunteţi subponderală, fără glumă! Ar trebui să cântăriţi, cel puţin, 59 de kilograme – ba mai mult, 63-65 de kilograme. Mamă, sunteţi subnutrită, subponderală şi mai aveţi tupeul s-o aduceţi aici pe Barbie fiindcă vi sa părut că e subponderală! Barbie, vreau să ai grijă ca mama ta să mănânce tot ce are în farfurie, la fiecare masă, în fiecare zi”. Şi Barbie a început s-o privească pe mama ei cu alţi ochi. “Şi Barbie, dacă mama nu mănâncă tot ce are în farfurie, vreau să vii la mine a doua zi şi să-mi spui”. Aşa că Barbie şi-a acceptat misiunea. Si într-o bună zi mi-a zis “Am uitat să vă zic ieri, dar, cu o zi înainte mama a păstrat pentru gustarea de seară, jumătate din hamburgerul de la prânz ; l-a învelit într-un şerveţel şi l-a păstrat”. Am zis “Mamă, e adevărat?” Mama a roşit şi mi-a răspuns “Da”. Am zis “Mamă, mi-ai încălcat ordinele şi vei fi pedepsită. O să te pedespsesc fiindcă ai greşit faţă de mine. Dar, Barbie, şi tu mi-ai încălcat ordinele. Trebuia să-mi spui asta ieri, dar n-ai făcut-o. Ai aşteptat până azi. Aşadar o să vă pedepsesc pe amândouă fiindcă nu mi-aţi respectat ordinele. Deci, mâina dimineaţă, la ora nouă, vreau să apăreţi amândouă în bucătăria mea, cu o bucată de pâine şi ceva brânză, brânză americană, simplă”. Când au apărut, le-am pus să taie două felii de pâine şi să le ungă cu un strat gros de brânză. Leam pus să pună fiecare felie în cuptor ca să se topească brânza, apoi să ungă felia şi pe partea cealaltă şi s-o pună în cuptor, din nou, ca să se topescă brânza. Le-am pus să mănânce fiecare fărâmitura din sandvişurile cu brânză … sau cu pâine. Erau foarte hrănitoare, şi mai reprezentau şi pedeapsă. Apoi m-am împăcat cu ele “Nu cred că vreuneia dintre voi îi place prea mult de mine. Nu cred că vă place modul în care vă tratez aşa că, a venit timpul să alegeţi cate kilograme veţi cântări atunci cand veţi merge acasă”. Mama a ales 57 de kg. “Barbie, poate că ai vrea să alegi 34 de kg. Eu poate că aş vrea să alegi 36 de kg. Am putea cădea la învoială: 36 de kg”. Barbie a zis “34 de kg”. Am zis “E-n regulă,poţi pleca acasă atunci când o să cântăreşti 34 de kg. Dar, dacă nu mai iei în greutate încă 2 kg şi jumătate, în prima lună de stat acasă, mama ta are ordine să mi te aducă înapoi ca să fii pacientul meu, cât timp vreau eu. Şi nu cred că-ţi va plăcea”. Aşadar şi Barbie şi mama au început să ia în greutate. Mama păstra legătura telefonică cu Tata. Când Barbie a ajuns la 34 de kg, iar mama la 57 de kg, Tata a venit cu avionul să mă vadă, aducând şi restul familiei. L-am intervievat primul pe Tată. “Tată, câţi ani ai? Ce înălţime ai? E greautate ai?” Mi-a răspuns la întrebări şi i-am zis “Dar, doctore, sunteţi cu 2 kg şi jumătate sub greutatea medie a unui om de vârsta şi înălţimea dvs!” A zis “E doar o măsură preventivă”. Am zis “Aţi avut cazuri de diabet în familie? A zis “Nu”. Am zis “Doctore, ar trebui să vă fi ruşine să daţi un asemenea exemplu fetei dvs şi să vă jucaţi cu viaţa ei pentru doar 2 kg şi jumătate sub greutatea normală!” Şi i-am tras o săpuneală bună, pentru care Tata s-a simţit ruşinat şi jenat. L-am expediat din cameră şi le-am chemat pe cele două surori ale lui Barbie “Când s-a îmbolnăvit Barbie pentru prima oară?” Mi-au spus că acum un an. “Cum a arătat acest lucru?” Au zis “Când noi încercam să-i dăm ceva mâncare, un fruct, o acadea sau o prăjitură ne spunea mereu ‘n-o merit, păstraţi-o pentru voi’ Şi asta făceam”. Aşa că le-am tras şi lor o săpuneală bună, pentru că o privau pe sora lor de drepturile ei constituţionale. Le-am spus că Barbie avea

dreptul să primească un cadou, indiferent de ceea ce făceea cu el. Chiar dacă l-ar fi aruncat, tot avea dreptul să-l primească. “Voi, egoistele, păstraţi mâncarea pentru voi doar fiindcă ea spunea că n-o merită. I-aţi furat surorii voastre dreptul de a primi cadouri”. Iar acesta a fost un reproş binemeritat. Le-am expediat şi pe ele şi am primit-o pe Barbie. I-am zis “Barbie, când ai început să te îmbolnăveşti?” A zis “În martie trecut”. Am întrebat-o “Cum îţi arătai manifestai boala?” A zis “Păi, când cineva îmi oferea mâncare, fructe ssau acadele sau cadouri, ziceam mereu ‘nu merit. Ţine-o pentru tine.’” Am zis “Mi-e ruşine cu tine, Barbie. Le-ai furat surorilor tale şi părinţilor tăi dreptul constituţional de a-ţi da ceva. Navea nici o importanţă ce făceai cu ele, cu darurile, dar era dreptul lor sa-ti ofere darul. Le-ai furat dreptul de a-ţi da daruri şi din acest motiv mi-e ruşine cu tine. Şi ţie ar trebui să-ţi fie ruşine !”. (kk către Stu ) Vrei să-mi dai acel registru, te rog? (Stu îi dă lui kk dosarul cerut ) Şi Barbie a fost de acord cu faptul că ar fi trebuit să le permită părinţilor şi surorilor ei să-i dea cadouri. Nu că trebuia să le folosească, dar ei aveau dreptul să i le dea, indiferent ce făcea cu ele. Acestea s-au întâmplat pe 12 martie. Barbie venise la mine in 11 februarie. În total, m-am întâlnit cu ea timp de 20 de ore. Fiica mea s-a căsătorit pe 12 martie. Eu nu m-am uitat, dar fetele mele, da. Au văzut-o pe Barbie mâncând o felie din tortul de nuntă. În ultima zi, când s-au despărţit de mine, Barbie m-a întrebat dacă sunt de acord ca fratele ei să-i facă o poză stând la mine în poală, în scaunul cu rotile. Iată poza lui Barbie, la 34 de kilograme, stând la mine în poală, în scaunul cu rotile. Acum, dă-o mai departe! (Erickson dă mai departe poza lui Barbie, stând la el în poală.) De Crăciun, din Bahamas, Barbie mi-a trimis o poză de-a ei, în picioare lângă Moş Crăciun. (Erickson face să circule noua poză a lui Barbie. Greutatea ei pare acum normală pentru statura sa.) Barbie a luat cu ea reţeta pentru plăcinta de scorţişoară. Mi-a scris că a făcut o plăcintă de scorţişoară pentru toată familia şi că tuturor le-a plăcut. Am continuat să corespondăm. Ştiam că Barbie era departe de a se fi însănătoşit. Şi Barbie îmi scria scrisori detaliate şi în fiecare scrisoare făcea câte o menţiune indirectă la mâncare. De exemplu “Maine o să lucrăm în grădină. Roşiile cresc numai bine. În curând o să mâncăm zarzavaturi din grădina noastră”. De curând Barbie mi-a trimis o poză cu ea. Acum are 18 ani şi şi-a cerut scuze pentru că în poză nu apare întreagă. (Erickson face să circule poza.) Mi-a promis că-mi trimite o poză în care o să apară astfel. În ultimile scrisori mi-a făcut o descriere completă a anorexiei nervoase. Fiindcă tratasem doar primul stadiu. De regulă, primul stadiu este şi cel din urmă, primul stadiu este propria înfometare. Am împiedicat asta. În timpul acestui stadiu, anorexicii se simt nedemni, disproporţionaţi, inferiori şi urâţi de ceilalţi. Se identifică întru totul cu religia şi pur şi simplu le spun “la revedere” din punct de vedere emoţional părinţilor lor. Se înfometează până la moarte, fără să creadă că fac asta. Odată ce-i faci să treacă de acest stadiu, încep să mănânce foarte mult şi devin obezi. Şi acum se simt disproporţionaţi, ruşinaţi, de neiubit, de neplăcut, singuri şi deprimaţi. Barbie s-a dus la un psihiatru canadian ca s-o ajute să tracă prin acestă fază. Nu avea nevoie de mine. Al treilea stadiu este un stadiu de fluctuaţie. O creştere bruscă în greutate, o scădere până la limita normală, din nou creştere, din nou revenire la normal. Apoi vine ultimul stadiu. Barbie mi-a zis “Am trecut prin toate stadiile şi tot mă simt disproporţionată. Aceasta ultimă poză vă arată cum sunt acum. Pasul următor ar fi să prind curaj suficient cât să-mi dau întâlnire

cu un băiat”. I-am scris că mi-aş dori s-o văd şi că să vină să mă vadă! Şi intenţionez să o trimit să urce pe Squaw Peak, să se ducă la Grădina Botanică, la muzeul Heard, la Galeria de Artă. Şiam să am grijă să-şi dea şi-un rendez-vous. (kk râde.) După aceea, va sfârşi cu boala. Mi-a scris despre alte două fete care suferă de anorexie nervoasă. Mi-a spus câtă compasiune simte faţă de ele şi dacă ar fi bine pentru ea să le povestească fetelor despre propriul său caz. I-am răspuns “Barbie, când te-am văzut pentru prima oară am vrut să mă arăt plin de înţelegere faţă de tine. Dar ştiam că dacă aş fi făcut-o, asta ar fi dus la moartea ta. Aşadar, am fost cât am putut de aspru şi dur cu tine. Aşa că te rog, nu te arăta plină de înţelegere faţă de aceste fete. Le vei face doar să moară mai repede”. Şi Barbie mi-a răspuns “Câtă dreptate aveţi, d-le doctor! Dacă aţi fi fost înţelegător cu mine, aş fi crezut că sunteţi un mincinos şi m-aş fi omorât. Dar modul în care m-aţi tratat a fost atât de neobişnuit incât a trebuit să mă fac bine”. (Către grup.) Cu toate astea, doctorii sunt nişte blestemaţi de profesionişti, atât de demni încât tratează anorexia “ca la carte”, într-un mod foarte demn: cu medicamente, prin hrănire tubală şi intravenoasă. Iar corpul bonavului respinge toată mâncarea. Eu am transformat mâncarea în pedeapsă şi astfel, a putut fi acceptată. (Erickson zâmbeşte.) Vedeţi voi, eu cred că atunci când lucrezi cu un pacient ceea ce contează cel mai mult este să faci acel lucru care-l ajută pe pacient. Cât despre demnitatea mea … la naiba cu ea! (Râsete) O să pot trăi numai bine şi fără ea! Nu trebuie să fiu expert, o personalitate. Eu fac lucrul care-i stimulează pe pacienţi să facă ceea ce e bine. Acum, aş vrea cutia aceea, te rog. (Erickson arată către o cutie de pe raftul din dreapta sa. Stu i-o înmânează) Iată un exemplu de ceva foarte important. Una dintre studentele mele mi-a explicat că făcea terapie de familie cu un tată şi o mamă care aveau o fiică de 20 ani, cu retard mental. În ora de terapie se înţelegea foarte bine cu tata şi cu mama, însă fata manifesta accese de furie, unul după altul. I-am spus studentei mele “Asta fiindcă te comporţi aşa cum scrie la carte, demn şi profesionist. Ceea ce trebuie să faci este să-o determini pe pacienta ta să facă ceva, în orice fel doreşti şi în orice fel poţi”. Aşa că studenta mea s-a întors în Michigan şi şi-a continuat terapia. Asta este ceea ce acea fată de 20 ani, cu accese de furie, a făcut, în cele din urmă. (este o văcuţă purpurie, din material textil). Părerea mea crede că este o operă de artă. Nu cred că vreunul din voi are suficient talent pentru a face acest lucru. Nu ştiu de ce a ieşit purpurie ( râsete), dar poate că studenta mea i-a spus fetei că eu port această culoare … (Către Zeig) Te-ai uitat bine la ea, Jeff? Acum acea fată cu retard mental nu mai are accese de furie. Ştie că poate face diverse lucruri. Lucruri pe care alţii să le admire. Accesele de furie consumau foarte multă energie. A fost nevoie de foartă multă energie pentru a face această văcuţă. (Erickson pune văcuţa deoparte) Câţi dintre voi aţi urcat pe Squaw Peak? Anna: Nu încă. Jumătate din cei prezenţi au ridicat mâna. E: Numele tău, Arizona? Mergi la ASU1 nu-i aşa? (către Sally) Sally: Tocmai am absolvit. E: Ai urcat pe Squaw Peak? Sally: Da. E: Bun. Dar tu? (către Sarah) Sarah: Nu. E: De când locuieşti în Arizona? 1

Arizona State University, Universitea de Stat din Arizona (n.t.)

Sarah: De şapte ani. E: Spune mai tare. Sarah: De şapte ani. E: (sceptic) Şi n-ai urca pe Squaw Peak? Când o s-o faci? Sarah: Ei, am urcat eu pe alte piscuri ! E: Nu te-am întrebat despre alte piscuri. Sarah: (râde) O să urc pe Squaw Peak. E: Când? Sarah: (râde) Vreţi o dată exactă? La sfârşitul verii, când se mai răceşte un pic vremea. E: Când răsare soarele e mai răcoare. Sarah: (râde) Aşa e. Într-adevăr. E: Ai fost la Grădina Botanică? Sarah: Da, am fost. (Dă din cap că nu) E: (I se adresează lui Sally) Tu n-ai fost. (Către grup) Câţi dintre cei care aţi mai rămas aţi fost la Grădina Botanică? (I se adesează lui Sally) Care-i scuza ta? Sally: Nu ştiu unde se află. E: Iată un lucru pe care-l ai de învăţat, nu-i aşa? Bun. Acum, cu toţii aţi învăţat că psihoterapia este un proces sistematic prin care aflăm istoria unui pacient, îi aflăm problemele personale şi apoi îl învăţăm câte ceva despre modul corect de comportament. (către grup) E corect ce spun? Bun. (Vorbind către podea) Un psihiatru din Pennsylvania, care practica psihiatria de 30 de ani, nu-şi dezvoltase încă o practică ordonată. De fapt, îşi neglija practica: nu-şi actualiza dosarele. A fost analizat timp de 13 de ani, de două ori pe săptămână. Era însurat de şase ani. Soţia lui avea o slujbă care nu-i plăcea, dar trebuia să muncească, ca să se întreţină pe ea şi să-şi întreţină şi soţul. Şi ea a fost analizată timp de şase ani, de trei ori pe săptămână. Au auzit despre mine şi-au venit la terapie de familie. Când au ajuns la mine, am aflat de la ei aceste datele de mai sus. Apoi i-am întrebat “E prima oară când călătoriţi în Vest?” Au spus ”Da”. ”Sunt multe peisaje în Phoenix pe care ar trebui să le vedeţi. Şi cum e prima voastră călătorie am să-ţi sugerez ţie, doctore, să urci pe Squaw Peak. Petrece trei ore făcând asta. Şi, doamnă, vă sugerez să mergeţi la Grădina Botanică şi să petreceţi acolo trei ore. Întoarceţi-vă mâine şi spuneţi-mi cum a fost”. S-au întors a doua zi iar doctorul era foarte fericit. Mi-a spus că a urca pe Squaw Peak a fost cel mai minunat lucru pe care l-a făcut în viaţă. “Viziunea mea asupra vieţii s-a schimbat atât de mult!” N-a ştiut niciodată că deşertul poate fi aşa cum este în Phoenix şi era fermecat de el. De fapt, a spus că o să urce din nou. Am întrebat-o pe soţie cum a fost la Grădina Botanică. A zis “Am petrecut acolo trei ore, aşa cum mi-aţi spus – cele mai plictisitoare trei ore din viaţa mea. Aceleaşi lucruri vechi, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Mi-am jurat că n-o să mai vin niciodată la Grădina Botanică. M-am plictisit de moarte tot timpul. Mi-am petrecu cele trei ore plictisindu-mă de moarte”. Am zis “În regulă”. În această după-amiază, doctore, tu vei merge la Grădina Botanică, iar doamnă, dumneata vei urca pe Squaw Peak.. Întoarceţi-vă mâine şi spuneţi-mi cum a fost”. Aşa că în ziua următoare, înainte de prănz, au apărut. Doctorul a spus “Mi-a plăcut foarte mult la Grădina Botanică. A fost minunat. Îţi inspiră foarte mult respect. Este atât de minunat să vezi toate acele plante diferite, trăind în ciuda vicisitudinilor vremii – fără ploaie timp de trei zile, în aşa căldură !” (Ei au venit la mine în iulie) “O să mă întorc să văd Grădina Botanică încă o dată şi-ncă o dată”.

M-am întors către soţie iar ea mi-a zis “Am urcat blestematul ăla de munte ! (Râsete) Am blestemat muntele, m-am blestemat pe mine, dar cel mai mult, v-am blestemat pe dvs, tot timpul cât am urcat, la fiecare pas. Mă întreb de ce-am fost atât de proastă încât să urc pe muntele ăsta. Plictisitor! M-am urât că am făcut asta. Dar, pentru că aţi spus că ar trbui s-o fac, am făcut-o. Am urcat până în vârf. Pentru câteva minute, am simţit satisfacţie, dar n-a durat prea mult. Şi iar mam blestemat pe mine şi pe dvs cu fiecare pas pe care l-am făcut coborând. Am jurat ca niciodată, niciodată n-o să mai urc un munte ca ăsta şi să mă fac de râs într-atât”. Am zis “În regulă. Azi pregătisem nişte sarcini pentru voi. Ei bine, în după-amiaza asta, fiecare o să alegeţi ce vreţi să faceţi, o s-o faceţi separat şi o să vă întoarce-ţi mâine ca să-mi daţi raportul”. Au venit în dimineaţa următoare iar doctorul a zis “M-am reîntors la Grădina Botanică. Vreau să mă întorc acolo încă o dată şi-nc-o dată. E un loc absolut minunat. M-am simţit bine, în fiecare secundă. Nu m-a plăcut c-a trebuit să plec. O să mă reîntorc într-o zi. M-am întors către soţie iar ea a zis “Mă credeţi sau nu, am urcat pe Squaw Peak din nou. Doar că de data asta v-am blestemat cu mai multă uşurinţă. M-am blestemat pentru că pot fi atât de proastă. Am blestemat şi-am tot blestemat, tot drumul la urcare. Recunosc, când am ajuns în vârf am simţit satistacţie pentru moment. Ei, la întoarcere am înjurat de mama focului, şi pe dumneata şi muntele şi pe mine”. Am zis “Bun. Mă bucur să aud relatările voastre. Vă pot spune că terapia voastră maritală s-a terminat. Duceţi-vă la aeroport şi întoarceţi-vă în Pennsylvania”. Şi aşa au făcut. Câteva zile mai tarziu am primit un telefon de la doctor. Îmi zicea “Soţia mea e pe cealaltă linie. A înaintat divorţul. Vreau să vorbiţi cu ea şi să o faceţi să se răzgândească”. Am zis: “În biroul meu nu s-a menţionat nimic despre divorţ şi n-am de gând să discut problema printr-o legătură telefonică la distanţă. Aş vrea să-mi daţi răspuns la nişte întrebări: cum v-aţi simţit la întoarcere în Pennsylvania?” Şi amândoi au zis “Ne-am simţi foarte nedumeriţi, confuzi şi stânjeniţi. Ne-am întrebat de ce ne-am mai obosit să venim la dvs. tot ce-aţi făcut a fost să ne trimite-ţi la Grădinile Botanice şi să urcăm Squaw Peak”. Iar când au ajuns acasă, soţia i-a zis “O să mă urc în maşină şi o să fac o plinbare ca să-mi scot din minte ‘pânzele de păianjen’”. Şi el a zis “E o idee bună”. Doctorul a zis “Aşa că am făcut şi eu acelaşi lucru, am făcut o plimbare cu maşina ca să-mi limpezesc mintea”. Soţia a zis “M-am dus direct la psihanalist şi l-am conecdiat, apoi m-am dus la avocatul meu şi-am înaintat divorţul”. Soţul a zis “M-am plimbat o vreme, apoi m-am dus la psihanalist şi l-am concediat. Pe urmă m-am dus la birou şi am început să fac curat, am completat dosarele cu datele care lipsea şi mi le-am aşeza în ordine”. Am zis “bun, vă mulţumesc pentru informaţii”. Acum sunt divorţaţi. Ea şi-a luat o altă slujbă, care-i place. S-a săturat să tot urce acel munte de suferinţă conjugală, zi după zi, şi să simtă acea scurtă senzaţie de “Slavă Domnului, a mai trecut o zi!” Toată povestea ei era una simbolică. Iar rezultatul final a fost următorul: psihanalistul lor şi soţia lui au venit să mă vadă. Ambii mergeau la acelaşi psihanalist. Au vorbit cu mine o vreme, iar acum sunt divorţaţi şi amândoi sunt fericiţi. Şi soţia psihanalistului a zis “E pentru prima oară când sunt capabilă să-mi trăiesc propria viaţă. Soţul meu m-a bătut la cap până am cedat şi mi-am transformat casa în biroul lui, iar pe mine m-a transformat în asistenta lui. Nu-l interesau decât pacienţii, eu nu-l interesam cu adevărat. Credeam că am o căsnicie fericită, dar cănd m-am întors din Ariozna, ştiam ce am de făcut. Divorţul meu a fost foarte dificil, aşa că am aflat cât de egoist era soţul meu. Nu vroia să-mi lase nimic. Vroia să-mi iau lucrurile şi să plec, să-mi găsesc o slujbă şi o

pensiune în care să stau. Nu i se părea că ceva din acea casă aia îmi aparţine. Soţul meu vroia să păstreze casa, ca să aibă un cabinet pentru pacienţii lui; i-a dat mare bătaie de cap avocatului meu. Vroia să ia şi toată mobila. Acum, că suntem divorţaţi eu am casa mea, iar soţul meu are partea lui, corectă din proprietate. Am o slujbă care-mi place. Pot să iau masa în oraş dacă vreau. Pot să merg la film dacă vreau. Pot să merg la un concert dacă vreau. În toţi anii de căsătorie doar am dorit aceste lucruri, în loc să le fac. Căt despre soţul meu şi el s-a schimbat mult. Merge să ia masa în oraş, din când în când. Suntem încă prieteni şi nici unul din noi nu doreşte să fie căsătorit cu celălalt”. Siegfried: Dar cum v-aţi dat seama, atâd de rapid despre ce era vorba? Bănuiaţi de dinainte că o să aibă vreun efect dacă-i puneţi să meargă la Grădina Botanică şi să urce pe Squaw Peak? E: Acesta a fost primul lucru pe care l-am văzut la ei sau l-am auzit de la ei. Cănd mi-a zis că este psihanalist de 13 ani şi că incă avea o practică psihiatrică jalnică, un cabinet prost condus – asta a fost suficient. Iar când soţia lui mi-a spus că se simte nefericită în fiecare zi a vieţii, că a fost analizată timp de şase ani, că nu-i plăcea slujba sa, că nu avea nici o bucurie în viaţă … Mai mult de-atât, ce mai aveam nevoie să ştiu? Deci, am făcut terapie simbolică, tot aşa cum şi ei mi-au spus povestea lor: în mod simbolic. Nu era necesar să întreb dacă doctorul avea fraţi, ştiam deja că-şi irosise 13 ani din viaţă ; aşa cum ştiam şi despre ea că-şi irosise şase ani din viaţă. Şi atunci i-am pus să facă ceva. El a căpătat o nouă perspectivă asupra vieţii şi ea, o nouă perspectivă asupra plictiselii de a face ceva ce nu-ţi place. Pacientul este cel care face terapia. Terapeutul doar îi furnizează ambianţa. Asta-o tot. Pacientul este cel care trebuie să facă munca. Iată acum un alt caz: în octombrie, 1956, am fost invitat să iau cuvântul la un congres naţională al psihiatrilor, pe tema hipnozei, la Spitalul de Stat Boston, din Boston. Dr. L.Alex făcea parte din personalul spitalului şi era preşedintele comitetului de program. Când am sosit, m-a întrebat dacă doresc să fac şi o demonstraţie, pe lângă prelegerea pe care urma s-o ţin. L-am întrebat pe cine vom folosi ca subiect şi mi-a răspuns “Pe cei din auditoriu”. Am zis “Asta nu mă satisface pe de-a-ntregul”. A zis “Atunci plimbă-te prin secţie şi găseşte pe cineva care crezi că te-ar satisface”. M-am plimbat prin secţie până cănd am văzut două surori medicale vorbind. Am observat-o pe una dintre ele şi am notat totul referitor la comportamentul ei. După ce au terminat de vorbit, m-am dus la ea, m-am prezentat şi i-am zis că urma să ţin o prelegere despre hipnoză şi am întrebat-o dacă ar vrea să fie subiectul meu. Mi-a spus că nu ştia nimic despre hipnoză, că nu auzise şi nu văzuse nimic în legătură cu ea. I-am zis că era foarte bine fiindcă asta o făcea să fie un subiect şi mai bun. A zis “Dacă credeţi că aş putea s-o fac, o voi face cu bucurie”. I-am mulţumit şi I-am zis “E o promisiune fermă” A zis “Desigur”. Apoi am plecat să-i zic dr-lui Alex despre sora medicală Betty, care urma să fie subiectul meu. El a reacţionat foarte violent. A zis “N-o poţi folosi. E în terapie psihanalitică de doi ani. Are o depresie compesată”. (“depresie compensată” înseamnă că pacientul este într-o depresie puternică şi că s-a decis s-o continue. Indiferent cât de rău se simte, indiferent cât de nefericit este, îşi va face “treaba”.) Dr. Alex a adăugat “Şi mai e şi suicidală. Deja şi-a donat bijuteriile personale. E orfană. Nu are fraţi, iar prietenele ei sunt celelalte surori medicale din spital. Şi-a donat proprietatea personală şi o bună parte din haine. Deaj şi-a depus demisia”. (Nu-mi amintesc data demisiei sale. Cred că era 20 octombrie, iar noi eram în 6 octombrie.) “După ce o să demisioneze, pe 20 octombrie, o să se sinucidă. N-o poţi folosi”.

Analistul, dr.Alex, tot personalul spitalului, toate surorile medicale au pledat împotriva folosirii lui Betty pe post de subiect. Am zis “Din păcate eu am acceptat promisiunea lui Betty şi i-am dat-o, în schimb pe-a mea. Dacă-mi schimb promisiunea şi n-o folosesc, fiind deprimată, sar putea s-o ia ca pe o ultima respingere şi să se sinucidă în seara asta, să nu mai aştepte până pe 20”. Eu m-am menţinut poziţii şi ei au cedat. I-am spus lui Betty unde să se aşeze în sală. Mi-am ţinut prelegerea. Am recurs la diferite persoane din public ca să demonstrez cate ceva despre hipnoză, pe ici-colo – diferite fenomene. Apoi am zis “Betty, ridică-te, te rog! Acum apropie-te încet de scenă. Continuă până ajungi în faţa mea. Nu merge nici prea rapid, nici prea rar, ci, cu fiecare pas pe care-l faci, intră mai adânc în transă”. Când, în cele din urmă Betty a ajuns pe scenă, în faţa mea, intrase deja într-o transa hipnotică foarte, foarte profundă. Am întrebat-o “Unde eşti, Betty? A zis “Aici”. Eu am zis “Unde este aici?” Ea a zis “ Cu dvs”. Am zis “Unde suntem?” A zis “Aici.” Am zis “Ce e acolo?” (Erickson arată către un public imaginar) A zis “nimic”. Cu alte cuvinte, dezvoltase o halucinaţie negativă faţă de tot ce-o înconjura. Eu eram singurul lucru vizibil pentru ea. Am făcut o demonstraţie de catalepsie şi de anestezie ”mănuşă ” (Erickson se ciupeşte de mână) Apoi i-am spus lui Betty “Cred că ar fi plăcut dacă am merge să vizităm Boston Arboretum. Putem s-o facem foarte uşor”. Am dat explicaţii despre distorsiunea timpului – contratarea şi dilatarea timpului. Deci, i-am zis “Timpul s-a dilatat şi fiecare secundă este o zi”. Aşadar, a halucinat faptul de a fi în arboretum cu mine. I-am arătat că plantele anuale erau pe moarte, din moment ce era octombrie. I-am arătat că frunzele îşi shimbă culorile, fiindcă aşa se întâmplă în octombrie în Massachussetts. I-am arătat arbuştii, tufişurile şi i-am atras atenţia că fiecare arbust, fiecare tufiş, fiecare arbore avea frunza de o anumită formă. I-am vorbit despre plantele perene care vor reveni la viaţă primăvara viitoare. Despre plantele anuale care vor fi plantate primăvara viitoare. Am vorbit despre arbori şi bobocii lor. Despre fructele pomilor. Despre seminţele fiecăruia şi despre cum păsările mănâncă fructele şi distribuie seminţele, iar seminţele, în condiţii favorabile, încolţesc, cresc şi devin un alt arbore. I-am vorbit în amănunt despre arboretum. Apoi am sugerat că poate ne-ar plăcea să mergem la Grădina Zoologică din Boston. I-am explicat că ştiam că este acolo un pui de cangur şi să sperăm că nu e în marsupiul mamei ca să-l putem vedea pe puiul de cangur. I-am explicat că puii de cangur sunt numiţi în Australia : “joey”. Când se nasc au vreo 2 cm şi jumătate lungime. Se caţără în punga mamei şi se lipesc de sfârc. Are loc o schimbare fizică în gura puiului de cangur şi nu mai poate da drumul sfârcului. Şi aşa se hrăneşte şi se hrăneşte şi se hrăneşte şi creşte. Cred că petrece vreo trei luni în punga mamei înainte de a scoate capul afară. Ne-am uitat la canguri. Am văzut că puiul de cangur scosese capul din pungă. I-am privit pe tigri şi pe puii lor, pe lei şi pe puii lor, pe urşi, pe maimuţe, pe lupi, şi pe toate animalele. Apoi ne-am dus la secţiunea de păsări şi am văzut toate păsările de-acolo. I-am vorbit despre migrarea păsărilor – cum rândunica-de-mare arctică petrece o scurtă vară în zona arctică şi apoi zboară către cel mai sudic punct al Americii de Sud – o călătorie de 16.000 de km. Pasărea petrece perioada de iarnă la Pol şi face călătoria spre America de Sud cu ajutorul unui sistem de orientare pe care omul nu-l cunoaşte. Rândunica-de-mare şi alte păsări ştiu instinctiv cum să migreze mii de km fără busolă – un lucru pe care omul nu-l poate face. Apoi ne-am întors la Spitalul de Stat şi am pus-o privească publicul şi să vorbească cu doctorul Alex. N-am trezit-o. Era încă în stare de transă. Am pus-o să vorbească despre acel sentiment de greutate corporală, despre care amintea ieri Christine şi despre alte lucruri pe care

persoanele din sală doreau să le cunoască. Ea le-a răspuns la toate întrebările. Apoi i-am sugerat că ar fi bine să coborâm pe stradă, până la Plaja Boston. I-am spus că Plaja Boston era acolo cu mult înainte ca puritanii să se stabilească în Massachussetts. I-am vorbit despre cât de mult le plăcea indienilor. Despre cât de mult le plăcea primilor colonialişti. Despre faptul că astăzi plaja era un loc al plăcerii, aşa cum a fost timp de nenumărate generaţii – despre cum va fi un loc al plăcerii şi fericirii şi de-acum înainte. Am pus-o să se uite la ocean, şi am făcut-o să-l vadă foarte liniştit, apoi să vadă valuri de furtună, enorme valuri de furtună şi din nou, oceanul liniştit. Am făcut-o să vadă fluxul şi refluxul. Pe urmă i-am sugerat să se întoarcă la Spitalul Municipal Boston. Am mai demonstrat încă câteva lucruri referitoare la hipnoză şi apoi i-am mulţumit profund, în transă, fiindcă m-a ajutat atât de mult –fiindcă a i-a învăţat atât de multe lucruri pe cei din public. Am trezit-o şi i-am mulţumit din nou, apoi am trimis-o înapoi în secţia ei. În ziua urătoare Betty n-a apărut la spital. Prietenii ei s-au alarmat. S-au dus la ea acasă. N-au găsit nici un bilet, nici un semn de Betty, nici o unniformă … doar haine obişnuite. În cele din urmă, a fost chemată poliţia, dar corpul lui Betty n-a fost găsit nicăieri. Dispăruse complet iar eu şi doctorul Alex am fost consideraţi vinovaţi de sinuciderea ei. Anul următor am o prelegere în Boston. Din nou am fost învinovăţit pentru sinuciderea ei. Şi eu şi doctorul Alex. Cinci ani mai târziu aproape toţi uitaseră despre Betty, cu excepţia mea şi a doctorului Alex. Zece ani mai târziu, nici un cuvânt despre Betty. Şaisprezece ani mai târziu, în iulie 1972, am primit un telefon, din Florida. O voce de femeie a zis “Probabil nu vă amintiţi de mine, sunt Betty, sora medicală pe care a-ţi folosit-o ca subiect pentru demonstrarea hipnozei, în 1956, la Spitalul Municipal Boston. Astăzi m-am gândit că poate aţi vrea să ştiţi ce s-a întâmplat cu mine”. Am zis “Ei, ba bine că nu!”. (râsete de grup) A zis “După ce am părăsit spitalul, în acea seară am mers la Comisia Maritimă de Recrutare şi am cerut o înscriere imediată în Corpul Medical al Marinei. Mi-am făcut durata serviciului militar de două ori. Am fost lăsată la vatră în Florida. Mi-am găsit o slujbă într-un spital. Şi mi-a trecut prin cap astăzi că poate aţi vrea să aflaţi ce s-a întâmplat cu mine”. Am întrebat-o dacă îmi permite să-i povestesc aceste lucruri şi doctorului Alex. A zis “Cum doriţi. Mi-a indiferent”. Ţinem de-atunci o corespondenţă activă. Deci, atunci când am mers în arboretum şi am pus-o să halucineze acolo, despre ce vorbeam eu ? Despre tablouri de viaţă: viaţa aşa cum este azi; viaţa de mâine; înmugurire; fructe; seminţe; ‘amprenta’ diferită a fiecărei frunze de la fiecare plantă. Am mers la Zoo şi din nou, am discutat despre viaţă – viaţa tânără, viaţa matură, minunăţiile vieţii – tiparuri de migraţie. Şi-apoi am mers pe malul mării, unde nenumărate generaţii de până atunci găsiseră plăcere, unde nenumărate generaţii în viitor vor găsi plăcere şi unde generaţiile de azi îşi găsesc plăcerea. Şi misterele oceanului: migraţia balenelor; ţestoasele de mare; migraţia păsărilor; ceva ce omul nu poate înţelege dar care-l fascinează. Am numit toate lucrurile pentru care merită să trăieşti. Şi nimeni, cu excepţia mea, nu ştia că fac psihoterapie. Au auzit tot ce-am spus, dar au crezut că făceam demonstraţia distorsiunii timpului, halucinării – vizuale şi auditive. Au crezut că demonstram fenomene hipnotice. Nu şiau dat niciodată seama că făceam, în mod intenţionat, psihoterapie. Aşadar, pacientul nu trebuie să ştie că ceea ce faci cu el este psihoterapie. Şi povestirea mai ilustrează faptul că terapeutul nu trebuie să cunoască cauza pentru care pacientul are nevoie de psihoterapie. Ştiam că este depresivă şi suicidară, dar asta nu era decât informaţie generală.

La sfârşitul acestei întâlniri, o femeie căruntă a venit la mine şi mi-a zis “Mă recunoaşteţi?” Am zis “Nu, dar întrebarea dvs. implică faptul că ar trebui”. A zis “Păi, ar trebui să mă recunoaşteţi. Acum sunt bunică”. Am zis “Sunt o mulţime de bunici pe care nu le cunosc”. (râsete de grup) Şi ea a zis “Aţi scris o lucrare despre mine”. Eu am zis “Am scris o mulţime de lucrări”. Ea a zis “O să vă mai dau un indiciu. Jack practică medicină internă. Iar eu încă mai practic psihiatrie”. Am zis “Mă bucur să te revăd, Barbara”. Am lucrat la Spitalul Municipal Worcester, în departamentul de cercetare. Am fost primul psihiatru angajat în serviciul de cercetare şi eram foarte ocupat. Am aflat că în spital lucra o tânără, foarte arătoasă, foarte inteligentă, care-şi dădea rezidenţiatul în psihiatrie. Eu m-am alăturat personalului în aprilie şi am aflat de la alţi colegi că această rezidentă devenise puternic nevrotică, brusc, în ianuarie. A început să piardă din greutate, a dezvoltat ulcer, colită, insomnie; un pattern de frică, nesiguranţă şi neîncredere. Îşi petrecea timpul în spital, lucrând de dimineaţă devreme, până seara târziu. Asta fiindcă era singurul loc în care se simţea bine. Nu mânca prea mult; evita contactul cu oamenii, exceptându-I pe pacienţi. În iunie, acea rezidentă a venit la mine şi mi-a zis “Doctore kk, v-am ascultat prelegerile despre hipnoză, am văzut ce se întâmplă subiecţilor normali şi pacienţilor care vă sunt subiecţi. Şi vreau să veniţi la apartamentul meu în această seară la ora şapte. Vă voi spune ce vreau atunci când ajungeţi acolo şi nu vă alarmaţi dacă ma voi comporta ca şi cum am uitat că v-am invitat”. Apoi a leşinat. La ora şapte, în seara aceea, am bătut la uşa apartamentului ei. Mi-a deschis, părând surprinsă. Am zis “Pot să intru?” Ea a zis, pe un ton de îndoială “Dacă doriţi”. I-am povestit despre prima mea primăvară în New England. Ştiam totul despre primăvara în Wisconsin şi în Colorado, dar era prima mea experienţă de primăvară în New England. Ne-am apucat să vorbim depre asta şi, brusc, am remarcat că era într-o transă profundă. Aşa că am întrebat-o “Eşti în transă?” A zis “Da”. Am zis “Vrei să-mi spui ceva?” A zis “Da”. Am zis “Spune-mi”. A zis “Sunt puternic nevrotică. Nu ştiu de ce. Mi-e frică să aflu de ce. Aşadar, aţi vrea să-mi spuneţi să mă duc în dormitor, să mă întind pe pat şi să-mi lucrez problema? Puteţi veni, peste o oră şi să mă întrebaţi dacă am terminat. Vă voi spune atunci”. Deci, i-am spus să se ducă în dormitor, să se întindă şi să înceapă să-şi rezolve problema. La ora opt m-am dus şi am întrebat-o dacă a terminat. A zis “Nu”. I-am spus că o să vin din nou, la nouă. La ora nouă nu terminase. La ora zece nu terminase, dar a zis “Reveniţi în jumătate de oră, până atunci voi termina”. La zece şi jumătate mi-a spus că terminase. Mi-a spus s-o duc în camera de zi, să se aşeze şi s-o las să se trezească. Înainte de a ieşi din dormitor mi-a zis “Vreau o amnezie pentru tot ce s-a întâmplat în transă. Nu vreau să ştiu ce s-a întâmplat în transă. Dar, înainte de a pleca să-mi spuneţi ‘E in regulă dacă cunoşti doar răspunsul’”. Eu am continuat conversaţia pe care o începusem mai devreme. Am vorbit cu ea despre primăvara din New England şi despre căt de mult aşteptam să văd toate anotimpurile. S-a trezit, nedumerită şi a răspuns remarcilor mele despre New England. A sărit în sus şi-a zis “Doctore Erickson, n-aveţi nici un drept să fiţi în apartamentul meu la ora 11 noaptea. Vă rog să plecaţi”. Am zis “Desigur”. Mi-a deschis uşa. Am păşit înafară şi am zis “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul’”. A roşit şi-a zis “Tocmai mi-a venit un gănd. Nu-l înţeleg, vă rog, plecaţi. Grăbiţivă. Ieşiţi afară”. Aşa c-am plecat. La sfârşitul lui iunie perioada ei de rezidenţiat se terminase. Eu eram ocupat cu cercetarea. Ea nu mă interesa în mod special. Nici măcar n-am ştiut unde a plecat. Luna iulie a

trecut. A trecut şi august. În ultima săptămână a lunii septembrie a dat buzna în biroul meu pe la ora 10 sau 11. A zis “ Doctore Erickson, lucrez la Spitalul Rothhampton. Evident, azi e ziua mea liberă. Eu lucrez acolo în secţia de psihiatrei, iar soţul meu, în cea de medicină generală. Este internist. Astăzi stăteam în pat desfătându-mă cu gândul că Jack e soţul meu şi că Jack mă iubeşte. Stăteam pe gânduri ca o mireasă, proaspăt căsătorită, simţindu-mă fericită, delectândumă cu gândul că Jack mă iubeşte si eu îl iubesc pe Jack.. Mă gândeam la căt de minunat e Jack şi la cât de minunat era să fiu căsătorită cu el. Şi dintr-o dată mi-am amintit de iunie trecut şi am ştiut atunci că trebuie să vă spun. N-am mai aşteptat să iau micul dejun. M-am îmbrăcat, mi-am luat maşina şi-am venit aici cât de repede am putut. Ar trebui să ştiţi ce s-a întâmplat. Vă amintiţi că în iunie trecut v-am rugat să veniţi la apartamentul meu şi v-am spus să nu fiţi surprins dacă nu-mi amintesc să vă invitat. Aţi venit şi aţi început să-mi vorbiţi despre New England, primăvara, vara şi în toate anotimpurile. Am intrat în transă şi v-aţi dat seama de asta. M-aţi întrebat dacă eram în transă, am confirmat şi v-am spus că aş vrea să faceţi ceva pentru mine. Apoi v-am spus că eram nevrotică, că nu ştiu de ce, că aş vrea să mă trimiteţi în dormitor şi să-mi spuneţi să mă întind şi să-mi rezolv problema. V-am spus să vă întoarceţi într-o oră şi să mă intrebaţi dacă am terminat. La opt m-aţi întrebat dacă am terminat şi nu terminasem, la nouă m-aţi întrebat dacă am terminat şi nu terminasem, nici la zece nu terminasem, dar v-am spus că voi termina la zece şi jumătate. La zece jumătate, când aţi venit după mine v-am spus că vreau o amnezie totală pentru toate lucrurile asupra cărora am lucrat în transă şi că vreau să mă duceţi în camera de zi. În cele din urmă m-am trezit iar dvs vorbeaţi despre primăvara în New England. Am fost foarte surprinsă să vă vă acolo şi să-mi dau seama că era ora 11 din noapte. Aşa că v-am rugat să plecaţi. Iar în dimineaţa sata, în timp ce eram aşa de fericită mi-am amintit totul. M-am dus şi mam întins pe pat, în transă şi filmul a început să se deruleze în capul meu. Aveam în faţa ochilor un pergament. O linie verticală era trasată în mijlocul lui. Într-o parte erau punctele pro şi în cealaltă punctele contra şi toată problema se învârtea în jurul tânărului pe care-l cunoscusem în decembrie trecut. Jack a muncit tot liceul. Familia lui era foarte săracă, loviţi de sărăcie şi fără învăţătură. Jack a trebuit să muncească tot timpul liceului, colegiului, facultăţii de medicină. Între muncă şi faptul că nu-i cel mai strălucit om din lume, avea numai note de 8 şi 7. Eu provin dintr-o familie înstărită, din stratul superior, o familie de snobi. În decembrie m-am trezit că mă gândesc la Jack, că mă gândesc la a mă căsători cu el. Asta mă şoca fiindcă Jack provenea din partea cealaltă a “frontului” iar eu aparţineam înaltei societăţi. Sunt bogată. Sunt mult mai deşteaptă decât Jack. Am luat mereu note de zece, fără probleme. Am fost la operă în New York, am fost la concerte acolo, piese de teatru, am călătorit în Europa. M-am bucurat de fiecare avantaj pe care ţi-l dă bogăţia şi snobismul era mediul meu de provenienţă. Ideea că mă îndrăgosteam de un bărbat sărac şi nu atât de inteligent ca mine, m-a zdruncinat puternic. În transă am citit toate argumentele în favoarea căsătoriei cu Jack dar şi pe cele contra. Le-am citit pe indelete. Şi-apoi am început să le anulez pe cele contra cu cele pro. Mi-a luat ceeva timp, fiindcă erau atâtea pro şi atâtea contra! Le-am analizat îndelung şi atent. După ce le-am anulat pe cele contra mi-au rămas încă multe pro. Dar ştiam că nu le puteam face faţă tuturor atunci, aşa că v-am rugat să-mi daţi o amezie totală. Înainte să plecaţi v-am rugat să-mi spuneţi “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul”. Aţi păşit în afara apartamenutlui şi mi-aţi spus “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul”. Atunci, un gând mi-a străbătut mintea “Acum, mă pot căsători cu Jack”. Nu ştiam de unde a

venit gândul ăsta. Eram nedumerită. Eram tulburată. Nu putem gândi. Am rămas nemişcată în prag şi dvs aţi închis uşa. Am uitat totul. După ce mi-am terminat periosada de rezidenţiat, l-am reîntâlnit pe Jack şi din simple cunoştinţe am devenit iubiţi. Ne-am căsătorit în iulie şi ne-am găsit amândoiu slujbe în Northhampton – eu, în serviciul psihiatric, Jack, în cel de medicină generală. Iar în această dimineaţă, în ziua mea liberă, stăteam în pat gândindu-mă la cât de norocoasă sunt să-l am pe Jack ca soţ, să fiu iubită de Jack şi să-l iubesc. Şi atunci mi-am amintit de iunie trecut şi m-am gândit că ar trebui să ştiţi astea”. (Erickson chicoteşte) În 1956, mi-a zis “Mă recunoaşteţi, doctore Erickson?” Ei bine, nu o recunoşteam. Imediat ce mi-a spus că Jack lucra tot în medicină internă, mi-am amintit. Eu n-am ştiut care era problema ei. Nici ea nu ştia care era problema ei. Eu n-am ştiut ce fel de psihoterapie am făcut. Eu n-am fost decât un anotimp sau un fel de grădină în care propriile ei gânduri puteau să crească şi să se maturizeze; şi puteau face asta fără ca ea să-şi dea seama. (Erickson chicoteşte) Terapeutul este, cu adevărat, lipsit de importanţă. Importantă e abilitatea lui de a-i face pe pacienţii săi să gândească ei singuri. Iar acum, e bunică. Jack încă mai practică medicină internă şi ea încă mai practică psihiatrie. Au o căsătorie îndelungată şi fericită. Toate cărţile de psihoterapie pun accentul pe reguli. Ieri … cum te cheamă? (către Sally) Sally: Sally. E: Sally a întârziat. Eu am râs de ea, am pus-o în situaţii jenante, am făcut-o să nu se simtă în largul ei. Nu ştiu dacă asta te-a iritat. Cu siguranţă că nu era tratamentul pe care aşteptai să ţi-l aplic. Şi, cu toate astea a intrat în transă fiindcă a venit aici ca să înveţe ceva. Şi eu cred c-ai învăţat ceva. Sally: (Îl aprobă din cap) E: În psihoterapie îţi asculţi pacientul, fiind conştient de faptul că nu cunoşti sensurile personale ale vocabularului său. Eu îi pot spune unui neamţ că un lucru este minunat. El îmi poate răspunde că e minunat sau “wunderbar”, iar eu mă pot întreba care-i diferenţa între “minunat” şi “wunderbar”. Şi să ştiţi că este o diferenţă. Deci, îţi asculţi pacientul ştiind că cuvintele lui pot avea un înţeles personal şi ca nu cunoşti acest înţeles. Şi nici el nu cunoaşte înţelesul cuvintelor tale. Încerci să înţelegi cuvintele pacientului aşa cum le înţelege el. În ceea ce-o priveşte pe pacienta cu fobia de avion – nu trebuie să cred tot din ceea ce-mi spune orice persoană. Nu cred nimic până nu-i înţeleg cuvintele – când îmi vorbea despre fobia ei de avion şi-mi spunea că poate merge prin avion şi că nu are nici o problemă să stea în el în timp ce avionul se îndreaptă către pista de decolare, dar că, în momentul ce avionul se ridică în aer ea se manifestă fobic, în acel moment am putut înţelege că nu avea fobie de avion. Îi era frică de spaţii închise în care altcineva avea grijă de viaţa ei şî acel cineva era pentru ea un străin – pilotul. A trebuit să aştept până ce am înţeles cuvintele sale. Am pus-o să-mi promită că va face totul, bun sau rău. Am obţinut promisiunea cu foarte mare atenţie fiindcă viaţa ei, în acele momente era în mâinile unui pilot străin de ea. Apoi i-am spus “Bucură-te de călătoria ta către Dallas. Bucură-te de drum şi la întoarcere şi vino să-mi spui cât de mult ţi-a plăcut”. Nu ştia că-şi respecta promisuna, dar o făcea. Eu ştiam ce urmăream prin acea promisiune. Ea nu ştia. Şi îi fusese spus cu atâta blândeţe “Bucură-te de călătorie şi la dus şi la întors”. Iar ea îmi promisese să facă tot ce-i ceream. Nu şi-a dat seama că-i ceream să facă tocmai asta. (kk zâmbeşte) Şi nici voi nu v-aţi dat seama. (Către Jane) Spre că v-am învăţat ceva despre psihoterapie. Importanţa actului de a vedea, de a auzi, de a înţelege şi de a-l determina pe pacient să facă ceva.

Iar Barbara – ea a desfăşurat în mintea sa un lung pergament. A citit argumentele pro şi contra. A descoperit că-i mai rămăseseră o grămadă de argumente pro. Ştia că nu era pregătită să cunoască şi alte lucruri în afara răspunsului. Aşa că gândul a venit la ea “Acum mă pot mărita cu jack”. Şi nu ştia de unde-i venise gândul, aşa că s-a descotorosit de mine foarte rapid. (kk zâmbeşte) De-abia câteva luni mai târziu am aflat ce însemna de fapt ceea ce i-am spus “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul”. Atunci când îl determini pe pacient să facă principalul, restul vine de la sine. Fetiţa care făcea în pat – familia ei trebuia să se obişnuiască cu asta. Ei nu mai puteau face nimic. Surorile ei, vecinii şi colegii de şcoală trebuiau să se obişnuiască cu asta. Acum, o altă observaţie: când m-am alăturat personalului la Spitalul Municipal Worcester, doctorul A., directoul clinicii, m-a însoţit într-un tur al spitalului, ca să văd secţiile şi pacienţii. Apoi, m-a invitat în biroul său şi mi-a zis “Ia loc, Erickson”. A zis” Şchiopătezi bine. Nu ştiu de ce. Nu mă priveşte. Eu m-am procopsit cu şchipătatul în al primul război mondial. Am 29 de operaţii de osteomielită la picior. Voi şchipăta mereu la fel de rău. Ei bine, Erickson, dacă eşti interesat de psihiatrie, poţi deveni un psihiatru de succes. Şchiopătatul tău va scoate la iveală sentimente materne în toate pacientele tale. Iar pacienţilor tăi bărbaţi le va spune că eşti o persoană de care nu trebuie să se teamă, eşti un olog şi o persoană lipsită de însemnătate. Aşa că nu-i va deranja să vorbească cu tine, fiindcă nu-i nimic de capul tău, eşti doar un olog. Deci, monteză-ţi o faţă inexpresivă, ţine-ţi larg deschişi ochii şi urechile ”. I-am urmat sfatul şi am mai adăugat ceva. De fiecare dată când făceam câte o observaţie o treceam pe hârtie, o închideam într-un plic şi o băgam într-un sertar. Mai târziu, când făcea o nouă observaţie, o scriam pe hârtie şi o comparam cu cea anterioară. Vă pot da un exemplu în aceste sens: în Michigan lucra o secretară care era foarte, foarte timidă. Îşi avea biroul în cel mai îndepărtat colţ al camerei. Niciodată nu îndrăznea să te privească în ochi. Îşi ţinea capul în jos şi nu te privea niciodată. În medie, ajungea la serviciu cu cinci minute mai devreme – la opt fără cinci. Munca începea la ora opt. Ea era deja la serviciu la ora opt. Lucra cam până doisprezece şi zece. Mergea să-şi ia prânzul şi se întorcea cam pe la unu fără cinci. Munca se termina la patru, iar ea rămânea întotdeauna cinci minute după ora patru. Spitalul le-a dat angajaţilor două săptămâni conecdiu cu plată. Săptămâna de lucru începea luni dimineaţă la ora opt şi se termina sâmbătă la prânz. Dar Debbie, când îşi lua concediu, aştepta până în dimineaţa de luni, la opt şi cinci minute, ca să-şi strângă lucrurile. Îşi irosea astfel un sfârşit de săptămână de concediu, după-amiaza de sâmbătă şi duminica. Şi revenea, al doilea week-end pe la dosprezece fără zece, pierzând şi al doilea sfârşit de săptămână din concediu. Era foarte conştiincioasă, chiar obsesiv de conştiincioasă. Într-o vară, am văzut o tânără străină mergând pe coridor, la vreo 18 m în faţa mea. Eu îi cunoşteam pe toţi acolo. Eram responsabil cu personalul. Le ştiam mersul, felul în care-şi legănau braţele când mergeau, felul în care-şi ţineau capul. Îi puteam recunoaşte pe fiecare. Mă uitam la această străină; n-o cunoşteam şi mă întrebam cum de era posibil. Eu răspundeam de tot personalul. Şi când fata s-a întors ca să intre în biroul de secretariat am văzut profilul uli Debbie. M-am dus în biroul meu, am luat o bucată de hârtie şi mi-am notat observaţia. Am pus-o într-un plic, l-am sigilat şi i l-am dat secretarei mele. I-am zis “Scrie numele, data de astăzi şi încuie-l ”. Ea deţinea singura cheie de la un anume sertar de-al meu, aşa că nu mă puteam furişa să-mi citesc observaţiile. Nici eu n-am încredere în mine. (Erickson zâmbeşte şi se uită direct la unul dintre studenţi, probabil Sally.)

O lună mai târziu, sercretarea mea s-a întors de la prânz şi mi-a zis “Ştiu ceva ce dvs nu ştiţi”. Am zis “Nu paria pe asta !” Apoi a zis “De data asta pot pune pariu. Debbie nu şi-a luat vacanţă vara asta. s-a măritat în secret. Ne-a spus-o azi la prânz”. Am zis “D-nă X, uitaţi-vă în plicul de acum o lună”. Şi secretara mi-a zis “Ah, nu! Asta nu!” (Râsete) Deja pusese mâna pe plic, îl deschisese şi citise observaţia mea. Era următoarea “Debbie are, fie o aventură amoroasă fierbinte, fie s-a măritat în secret şi are parte de o viaţă sexuală bună”. Iar asta ne duce la un alt lucru. Pentru un bărbat, sexualitatea e un fenomen local. Nu-I creşte nici măcar un fir de păr în plus în mustaţă. Este pur şi simplu un fenomen local. Dar când o femeie îşi începe viaţa sexuală este vorba despre o funcţie biologică a corpului ei ; tot corpul se implică. De îndată ce începe să facă sex în mod regulat, linia părului se schimbă foarte uşor, cuta sprâncenelor devine un pic mai proeminentă, nasul creşte cu un milimetru, bărbia i se îngroaşă puţin, buzele îi sunt mai senzuale, mai groase, unghiul maxilarului se schimbă, conţinutul de calciu din coloana vertebrală se modifică, centrul de greutate se schimbă, sânii şi stratul de grăsime de pe şolduri îşi schimbă, fie densitatea, fie grosimea. (Erickson arată către diferitele părţi ale corpului său, pe măsură ce vorbeşte.) O femeie merge diferit fiindcă centrul ei de gravitate e mai jos. Îşi mişcă braţele în mod diferit. Şi dacă observaţi atent un număr mare de oameni, veţi învăţa să recunoaşteţi aceste lucruri. Însă nu vă uitaţi la prieteni sau la cei din familie. Aceasta e o intruziune nepermisă în spaţuil privat al celorlalţi. Dar nu vă jenaţi să vă uitaţi la pacienţi, la surorile medicale, la studenţii voştri de la medicină, la rezidenţii voştri, fiindcă sarcina voastră este să aveţi grijă de pacienţi şi de cei care se îngrijesc de pacienţi. Predaţi studenţilor de la medicină şi ar trebui să ştiţi ce probleme au, fiindcă atunci când ies de pe băncile şcolii vor pracitca medicina. Priviţi-vă rezidenţii. Dar, când e vorba despre prietenii sau familia voastră, aceasta este o intruziune nepermisă în intimitatea lor. N-am ştiut niciodată perioada în care menstruau fetele mele. Dar ştiam întotdeauna când o pacientă venea în cabinetul meu, dacă era în perioada de menstruaţie, sau dacă tocmai se terminase, sau dacă urma să înceapă. În Michigan era o secretară care, într-o zi, ne-a spus mie şi prietenului meu Louie “Ai dracului psihiatri, cred că ştiu ei totul!” Iar eu, modest “Ei, aproape totul!” (Erickson zâmbeşte.) Secretara aceea, Mary, era căsătorită iar soţul ei era agent de vânzări. Datorită vastului teritoriu de vânzări pe care-l acoperea lipsea de acasă două zile, o săptămână, două săptămâni, trei săptămâni – nu era nimic sigur în legătură cu el. Într-o dimineaţă am venit la serviciu şi Mary era în biroul ei, cu uşa închisă, bătând la maşină. Am ascultat, am deschis uşa, mi-am vârât capul înăuntru şi am zis “Mary, ai început să menstruezi în dimineaţa asta” şi am închis uşa. Mary ştia că aveam dreptate. Câteva luni mai târziu, am ascultat-o pe Mary bătând la maşina de scris în biroul ei. Am deschis uşa şi i-am zis “Mary, soţul tău a venit acasă noaptea trecută”. (kk chicoteşte.) Mary n-a pus niciodată la îndoială ceea ce ştiam. Câteodată surorile medicale şi secretarele veneau în cabinetul meu dinainte. Într-o zi o secretară a intrat în cabinet şi mi-a zis “Vreau să vă zic ceva. Aţi vrea să-i spuneţi secretarei dvs să iasă?” Am făcut întocmai. A zis “Noaptea trecută am început o aventură amoroasă şi vroiam să vă spun înainte să să vă daţi seama şi singur de asta”. (Râsete de grup) Atunci când te uiţi la prietenii tăi şi la familia ta, propriul tău simţ înnăscut al politeţii şi al intimităţii, te va împiedica să înveţi ceva. Dar cu pacienţii e alt lucru şi cu surorile medicale care îngrijesc de pacienţi e alt lucru. Cât despre studenţii la medicină, ei vor absolvi şi vor practica medicina pe oameni, aşa că e bine să ştii dinainte ce probleme au.

Voi sunteţi adulţi şi sunteţi prietenii mei, aşa ca nu mă voi uita la voi. Vă voi citi feţele şi, dacă vreunul din voi nu mă agreează, voi şti. Iar voi ştiţi asta, nu? Că pot citi pe feţele oamenilor? (Către Sally şi Sarah) Sally: Că puteţi citi feţele oamenilor, da. E: Acum vă voi povesti un alt caz. Un profesor de la Yale a fost analizat timp de doi ani în ţara sa, iar soţia lui, timp de un an. S-au dus în Europa şi el a făcut o analiză timp de un an, de cinci ori pe săptămână cu Freud, iar soţia lui tot un an, cu unul din discipolii lui Freud. Au revenit în ţară în vara următoare şi s-au angajat să facă muncă de voluntariat la Spitalul Naţional Worcester. Profesorul mi-a povestit despre cei trei ani de psihanaliză ai săi şi cei doi ai soţiei sale. Mi-a spus că dorea să facă psihoterapie cu mine şi el şi soţia lui. Eu tocmai intrasem în serviciul de cercetare şi eram foarte ocupat. Le-am spus că-mi va lua ceva timp până să-mi revizuiesc programul. În prima săptamână a avut loc o vânzare de carte în Worcester, în centru. Întotdeauna mia plăcut să merg la vânzările de carte; mă interesa mai ales stocul cărţilor rămase nevândute. Mam dus în centrul oraşului iar profesorul m-a însoţit. Şi lui îi plăcea să cumpere cărţi. Şi pe când mergeam noi pe stradă, o femeie extrem de obeză, cam doi metri pe doi, a ieşit dintr-un magazin la vreo 6 m în faţa noastră. Profesorul s-a întors către mine şi mi-a spus “Milton, nu ţi-ar plăcea să pui mâna pe-aşa ceva?” Am zis “Nu, nu mi-ar plăcea”. Şi el a zis “Ei bine, mie da.” Când ne-am intors la spital, am sunat-o pe soţia lui şi i-am zis “Mergeam pe stradă, în spatele unei femei foarte obeze, cam doi metri pe doi iar soţul dumitale m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să pun mâna pe un aşa fund. Iam spus că nu simt nici o dorinţă să fac asta, iar el mi-a spus că lui i-ar fi păcut”. Soţia lui a luat foc şi-a zis “Soţul meu a spus că i-ar plăcea să-şi pună mâinile pe un fund mare şi gras?” Am zis “Asta a spus, şi-a spus-o cu o mare dorinţă”. Şi ea a zis “Şi eu care m-am înfometat toţi anii ăştia ca să mă menţin suplă, cu şolduri băieţeşti. Ei, de-acum încolo n-o să mai fac eu foamea! O să aibă ocazia să pună mâna pe un fund mare şi gras”. (râs general) Câteva săptămâni mai târziu a venit la mine şi mi-a spus “Ştiţi că soţul meu este peste măsură de gentleman. E foarte îngâmfat. Crede că le ştie pe toate şi vreau să-i spuneţi cum să facă dragoste cu mine. Crede că singurul mod de a face dragoste este atunci când stă el deasupra mea. Câteodată vreau să stau eu deasupra lui”. L-am chemat pe soţul ei şi i-am explicat că e corect să faci dragoste în orice poziţie agreată de ambii parteneri. Orice lucru care nu bucură pe unul din parteneri, este greşit. Am intrat în multe amănunte. Asta-i toată psihoterapia pe care am făcut-o. (Către grup) Ei bine, de ce n-a aflat profesorul, în trei ani de psihanaliză că şoldurile băieţeşti ale soţiei sale nu erau potrivite? De ce n-a aflat ea, în doi ani de psihanaliză, timp de cinci zile pe săptămână, că soţului ei îi plăceau fundurile mari? Aşa că eu am făcut toată analiza lui Freud şi a celuilalt psihanalist în doar două şedinţe scurte. Acum profesorul este pensionat. Sunt bunici şi ea are doi metri pe doi şi sunt fericiţi. (Erickson zâmbeşte) Eu zic că acesta este psihoterapie. Când am venit pentru prima oară în Michigan, în prima zi, am văzut o fată şi am aflat că era tehniciam medical. Era tare drăguţă de la talie în sus şi de la genunchi în jos. Dar avea cel mai mare şezut pe care l-am văzut vreodată la o femeie. Cănd mergea pe coridorul spitalului şi trecea pe lângă tine, dacă dădea din fund te dobora. (Erickson gesticulează cu mâna stângă) Ştiam că nu-i plăcea şezutul ei. Dar mie mi se părea interesantă.

Curând, am aflat că avea un obicei cam ciudat. În zilele de vizită stătea la poarta spitalului, întrun loc pe care-l puteam vedea din cabinetul meu. De fiecare dată când venea o mamă cu un copil mic o vedeam pe fată punând trei întrebări şi pe mamă dând din cap de fieare dată. Apoi mama intra în spital să-şi viziteze rudele, în timp ce tehnicianul medical aduna toţi copiii şi-i supraveghea, în fiecare zi cu vreme frumoasă. Ei bine, o fată care renunţă la ziua ei liberă ca să supravegheze copiii mici ai altor femei, e cu siguranţă o fată căreia îi plac foarte mult copii. Apoi, după aproape un an de zile a dezvoltat sughiţuri, zi şi noapte. Aveam în spital 169 de medici din Detroit. Cu toţii au examinat-o şi I-au recomandat un consult psihiatric. Fata ştia că eu voi fi cel care va face consultul psihiatric. Îmi ştia reputaţia – eu puteam vedea lucruri ascunse. Aşa că, a refuzat categoric. Şeful ei s-a dus s-o vadă şi i-a zis “June, uite ce-i, eşti spitalizată aici şi beneficiezi de mâncare în mod gratuit. Toată lumea ţi-a recomandat un examen psihiatric. Ai refuzat. Îţi ţinem postul ocupat şi-ţi iei salariul chiar dacă eşti, de fapt, pacient. Ori faci un consult psihiatric, ori foloseşti telefonul pentru a chema o ambulanţă privată ca să te ducă la un spital privat. Noi îti păstrăm postul dacă eşti de acord cu un consult psihiatric”. Nu i-a plăcut perspectiva de a plăti un spital privat, o ambulanţă privată, aşa că a zis “Bine, trimiteţi-l încoace”. M-am dus s-o văd pe la ora două şi am închis cu grijă uşa de la rezerva ei. Mi-am ridicat mâna şi-am spus “Ţine-ţi gura închisă, nu spune nimic (Erickson gesticulează cu mâna stângă ca şi cum ar opri traficul) până ce nu vei auzi ceea ce am să-ţi spun. Necazul tău este că n-ai citit Psalmul lui Solomon. E în Biblia de lângă patul tău, dar nu l-ai citit. Asta-i problema ta. Aşadar, cum n-ai citit Psalmul lui Solomon o să ţi-o explic eu. Te-am urmărit timp de un an, am văzut cum aveai grijă de copiii altor femei renunţând la zilele tale libere. Întotdeauna o întrebi pe mamă dacă le poţi da copiilor o gumă, ceva dulciuri sau o jucărie, dacă poţi avea grijă de ei cât timp ea îşi vizitează rudele bolnave. Deci ştiu că-ţi plac copiii. Şi crezi că datorită faptului că ai un fund aşa de mare, nici un bărbat nu se va uita la tine. Ai fi ştiut mai multe dac-ai fi citit Psalmul lui Solomon ”. Îi stârnisem deja curiozitatea. (Către grup) Mă îndoiesc că vreunul din voi a citit Psalmul lui Solomon. (Către un participant) Ai citit? Apoi i-am explicat “Bărbatul care va vrea să se însoare cu tine, bărbatul care se va îndragosti de tine, se va uita la acest mare dos al tău şi va vedea un leagăn pentru copii. Va fi un bărbat care îşi doreşte mulţi copii. Şi ceea ce va vedea va fi un minunat leagăn pentru copii. Acum, nu te opri din sughiţat în momentul acesta. Opreşte-te când se face 10:30 sau 11:00. aşa, toată lumea va crede că te-ai vindecat spontan şi că eu n-am nimic de-a face cu asta. Continuă să sughiţi şi vor crede că şi eu am dat greş. După ce plec, citeşte Psalmul lui Solomon. Este în Biblia de lângă patul tău”. Câteva luni mai târziu, după ce sercetara mea a plecat în pauza de prânz, June a venit la mine şi mi-a arătat inelul ei de logodnă. Peste alte câteva luni, a aşteptat până când secretara mea a plecat în pauză şi mi l-a adus pe logodnicul ei. El mi-a spus că deţine teren într-o anumită zonă şi a început să-mi povestească despre planurile pe care el şi logodnica lui le au ca să construiască o casă. Vor avea o grămadă de dormitoare şi multe camere pentru copii”. (Erickson zâmbeşte) Odată, l-am întrebat pe tatăl meu de ce s-a însurat cu mama. Iar el a zis ”Fiidncă nasul ei arată către vest”. (râsete) Mama mea avea o deviaţie de sept şi chiar avea nasul strâmb. Eu am protestat spunându-i că mama trebuia să stea cu faţa către sud, pentru ca nasul ei să arate către

vest. Tata a zis “Eu sunt din Chicago. Asta-i la sud de Wisconsin”. Cu aşa logică, mi-a închis gura. Aşa că am întrebat-o pe mama “De ce te-ai măritat cu tata?” Mi-a zis “Fiindcă avea un ochi albastru şi unul alb”. Eu am zis “Nu există decât ochi albaştri, sau căprui sau negri”. Ea a zis “Tatăl tău avea un ochi albastru. Era saşiu şi câteodată, la ochiul drept nu i se vedea decât albul ochiului”. Am zis “Nu i-am văzut niciodată ochiul cel alb”. Ea a zis “Nu, fiindcă în ziua în care ne-am căsătorit, ochii lui amândoi priveau drept înainte”. Eu am zis “A revenit vreodată ochiul cel alb?” A zis “Da, o dată. S-a dus în Saint Louis şi a încercat să se înroleze în Corpul de Călărie al lui Teddy Roosevelt. L-au refuzat pe loc. A venit acasă cu un ochi albastru şi cu unul alb. Dar odată ajuns acasă a început să se gândească. Avea o soţie şi o fată de întreţinut. Era cazul să facă ceea ce se cuvenea. Aşa că, de-atunci are din nou doi ochi albaştri”. (Erickson zâmbeşte) Întrebaţi şi veţi învăţa! Ce oră e? Jane: Patru. E: Pot număra până la patru. Hei, străine, vii să stai pe scaunul ăsta, te rog? (Erickson i se adresează lui Sarah, care se îndreaptă către scaunul verde.) Aţi observat vreunul că nu i-am cerut ei să părăsească scaunul în care stătea? (Erickson se referă la Anna.) Ceilalţi ştiu asta. Câte degete ai? Sarah: Cinci, ăă, patru. E: Numără-ţi şi degetul mare. Sarah: Ninci. Zece. E: care din două: cinci sau zece? Sarah: Zece. E: Eşti sigură? Sarah: Da. (Râde) E: Acum, pune-ţi măinile pe genunchi. E vreo diferenţă dacă le numeri în felul acesta? (Erickson arată de la dreapta la stânga) Sau dacă le numeri în felul acesta? (arată de la stănga la dreapta) Obţii numărul corect de fiecare dată? Sarah: Da (zâmbeşte) E: Eşti sigură? Sarah: Da. E: Dar dacă aduni degetele de la o mână cu cele de la cealaltă, obţii răspunsul corect? Sarah: Da. E: Eu cred că ai 11 degete … chiar crezi că mă înşel? Sarah: Păi, probabil că nu. E: Ei bine, tu numeri şi eu arăt către degete. (ea numără pe măsură ce Erickson arată către degetele ei.) Sarah: Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece. E: Aşa le numeri tu? Sarah: Da. E: Ei bine, eu cred că ai 11 degete. Ai spus că n-are nici o importanţă dacă le numeri de la stânga la dreapta sau invers. (Erickson gesticulează) Şi că degetele de la o mână, adunate cu degetele de la cealaltă, îţi dau numărul corect. Corect? Sarah: Corect. E: Şi ai înţeles?

Sarah: Da. E: Zece, nouă, opt, şapte, şase şi cu cinci fac 11. Sarah: (Zâmbeşte, apoi râde) Aşa e. E: E prima oară când afli că ai 11 degete? Sarah: (Dă din cap şi râde) E: Nu crezi că trebuia să înveţi mai temeinic la şcoală? Sarah: Da (zâmbeşte) E: Şi eu cred asta. Ştii care-i mâna dreptă şi care-i mâna stângă? Sarah: Da. E: Eşti sigură? Sarah: Îhm. E: Pune mâna aceasta la spate.(arătând către mâna ei stângă) Ei, care mână ţi-a mai rămas?1 Sarah: (Zâmbeşte şi râde) E: Deci mâna ta dreaptă este, în acelaşi timp şi mână stângă? Cred că ar trebuisă te întorci la şcoală. Sarah: Sunt încă acolo. Asta-i problema. E: Aceasta e o tehnică bună când lucrezi cu copiii. Cred că voi mai face încă un lucru pentru grup. (Către Stu) Vrei să-mi dai cartonaşul acela? (Erickson ia cartonaşul şi i-l dă lui Sarah) Acum citiţi-l cu atenţie, dar nu vă trădaţi capacitatea de înţelegere, blocând-o. Daţi-l mai departe fără să vă trădaţi gândirea. (cartonaşul trece pe la toată lumea. Pe el scrie: Citiţi în toate modurile posibile materialul înscris în ambele paranteze:

(710)

(7734)

Erickson primeşte cartonaşul înapoi.) Ei bine, ce-ai citit? (I se adresează lui Sarah) Sarah: Vreţi să vă spun tot ce scrie pe cartonaş? E: (Dă din cap că da) Sarah: Vreţi doar să citesc numerele? Nu sunt sigură. E: Citeşte-l tare.(Erickson îi arată din nou, cartonaşul lui Sarah) Sarah: Tot cartonaşul? E: Spune-ne ce citeşti. Sarah: În paranteze? (Erickson dă din cap î n semn că da.) 710. 7734 E: Citeşte vreunul din voi ceva diferit? (către Siegfried) Repetă ce-ai zis. Siegfried: 017, sau 107, su 3477, sau7347 … E: Instrucţiunile au fost să citiţi în toate modurile posibile materialul din paranteze. Iar eu mă uit la el şi văd “OIL” şi “HELL”. (Erickson ia cartonaşul şi i-l dă lui Sarah. Ea râde. Erickson zâmbeşte. Cartonaşul circulă pe la toată lumea.) Ei bine, de ce n-aţi urmat instrucţiunea de a citi în toate modurile posibile? Christine: Ştiţi că ar mai fi un motiv pentru asta … germanii îl scriu pe şapte diferit. Ei nu lar citi aşa. Eu îl scriu pe şapte diferit şi el, la fel. (arătând către Siegfried) Aşă că, pentru noi nu ar însemna acelaşi lucru. Dacă noi am întoarce cartonaşul invers, nu ne-ar ieşi asta. E: Dar amândoi citiţi în engleză. Christine: Dar îl scriem pe şapte în felul acest. (demonstrează) 1

vezi capitolul anterior.

E: Atunci când îl ascultaţi pe pacient, ascultaţi la ceea ce auziţi, apoi reveniţi în scaunul vostru şi ascultaţi din nou, pentru că povestirea poate să mai aibă şi o altă semnificaţie. La fel şi acesta. (Erickson arată către cartonaş) Vă voi povesti o experienţă pe care eu şi d-na Erickson am trăit-o în Mexico City. Un dentist ne-a invitat să luăm cina la el acasă. Dentistul era foarte mândru de soţia lui şi ne-a spus ce mare artistă era. Dar soţia lui zicea că nu-i aşa. Putea să facă nişte schiţe care, de altfel, nici nu erau prea bune şi cam atât. Dentistul spunea că schiţele sunt minunate şi, împotriva voinţei ei, ne-a arătat jumătate de duzină de schiţe. M-am uitat la fiecare din ele. Încadrase fiecare desen cu o margine încreţită de linii răsucite. Am privit fiecare desen. Am uitat aşa, apoi aşa şi din nou aşa. (kk învârteşte cartonaşul.) Şi eram tare încurcat fiindcă mă uitam la ea şi-o analizam din ambele părţi. Am luat o bucată de hârtie şi am făcut cu degetul o gaură în ea. Am aşezat-o pe bordura ornamentală. Dentistul s-a uitat la ea şi a văzut o faţă în miniatură. Am întors-o şi a văzut o altă faţă în miniatură. Erau sute de feţişoare ascunse în acea bordură ornamentală. Am zis “Oricine are talent suficient ca să ascundă într-un cadru ornamental sute de feţe în miniatură, feţe cu expresii diferite, aşa încât nimeni să nu le vadă, şi artistul nici măcar să nu ştie că sunt acolo, e cu siguranţă un artist bun”. Acum ea este o artistă binecunoscută în Mexico City şi conduce galeria de artă a oraşului. Când vă uitaţi la lucruri, atunci uitaţi-vă la ele! Când îi ascultaţi pe pacienţi, ascultaţi-i cu atenţie şi încercaţi să gândiţi care este cealaltă faţetă a povestirii lor. Fiindcă dacă doar auziţi povestea sa, n-o cunoaşteţi, cu adevărat în întregime. Când întoarceţi povestea pacientului pe toate feţele, citiţi “OIL” şi “HELL”. Cred că aveţi suficient de digerat pentru mâine. Şi aceia dintre voi care nu aţi urcat pe Squaw Peak, s-o faceţi! Iar aceia dintre voi care nu s-au dus la Grădina Botanică şi la Muzeul Heard, profitaţi şi duceţi-vă mâine dimineaţă. Acum e ora patru iar Muzeul Heard închide la cinci, ca şi Grădina Botanică, ca şi Grădina Zoologică. La Squaw Peak e mereu deschis. (Erickson zâmbeşte) Anna: D-re Erickson eu plec mâini dimineaţă şi vroiam să vă mulţumesc foarte mult. E: Atunci ne vedem pentru ultima dată fiindcă mâine nu mă dau jos din pat până la 12 fără un sfert. Cât despre tariful meu, încă n-am clarificat asta. Tariful meu este foarte flexibil. Le spun studenţilor mei să plătească cât îşi pot permite. Onorariul meu de bază este de 40 de dolari pe oră. Nu vă pot cere cu bună ştiinţă fiecăruia din voi să plătiţi atât. Ştiţi câte ore aţi fost aici, înmulţiţi cu 40 de dolari şi plătiţi fiecare cât puteţi. Dacă simţiţi că trăiţi în belşug, puteţi să-mi plătiţi chiar o notă mai mare. Intenţionez să continui să trăiesc indiferent de ce-mi daţi voi. (Râsete) S-o iau pe această fiinţă inocentă şi să-i arăt ce-i acela un duh? (Erickson arată către Sarah, care râde) Siegfried: Pot să iau microfonul? E: Te rog. O voi conduce înăuntru pe această făptură inocentă şi o să-i arăt Lampa lui Alladin. Cu un duh adevărat. Sarah: Cu un duh adevărat – sună interesant. Jeff: Nu deveniţi mai bătrân, ci mai puternic. E: Mai spune-mi asta!

JOI (Astăzi participă la grup cinci persoane noi. În total sunt prezente 11 persoane. Erickson îi roagă pe cei nou-veniţi să completeze fişele cu datele personale. Priveşte în jur.) E: Ştie cineva cum a fost ales Papa Ioan Paul? Christine: Ca toţi ceilalţi, prin conclav. E: Nu. Cadinalii nu puteau ajunge la o decizie comună, aşa că au făcut o pauză şi apoi au votat.1 (Erickson râde) Siegfried: (Stă în scaunul verde) Multe din glumele americane sunt de limbaj şi rareori le înţeleg. E: (Face o pauză) Iată o altă glumă. O doamnă a văzut în gară o pisică fără coadă şi l-a întrebat pe şeful gării “Manx?” Iar el i-a răspuns “Nu, de la două fără zece la două şi zece.” Marea parte a americanilor n-o înţeleg. (râsete) Pisica din rasa Manx cea care provine din insula Manx, Anglia, nu are coadă. Când şeful de gară îi zice “Nu, de la două fără zece la două şi zece” el face referire la trenul care vine la două fără zece şi pleacă la două şi zece şi care a trecut peste coada pisicii şi i-a amputat-o. (Erickson râde.) Siegfried: Am prins câteva cuvinte. (râsete) E: Sunt australieni aici? Fiindcă un neo zeelandez mi-a spus ceva despre australieni. Mi-a spus că australienii nu ştiu care-i diferenţa între un bivol şi un bizon. Ştie vreunul din voi de ce? Un australian ştie ce-i acela un bivol, dar (cu accent australian) crede că un bizonul e ligheanul în cere-şi spală faţa. 2 (Erickson strânge fişele de la personele nou venite. Îşi pune ochelarii şi le citeşte.) Este cumva vreo conspiraţie împotriva mea? Săptămâna aceasta toată lumea (ceea ce e o afirmaţie incorectă) vrea ca eu să-mi dau seama singur ce vârstă are. Au scris data naşterii şi au scris vârsta fraţilor şi surorilor lor. Ei bine Bonnie, oricine ai fi… Bonnie: Sunt aici. E: Îmi aminteşti de vremurile bune şi demult apuse, când care predam la facultatea de medicină. Te rog, trece data pe fişă. Şi Ruth, ai vreo obiecţie la a nota data? Ruth: Data de azi? (Erickson îi înapoiază fişa spre corectare) E: (I se adresează lui Edie. Îi înapoiază fişa.) Data. Şi tu-mi ceri să-mi dau seama singur ce vârstă ai. Şi le spuneam studenţilor mei de la medicină că examenul va avea loc în Science Hall la ora 2 după-amiaza, joi, pe data de 12. Le ziceam foarte încet “Science Hall, joi, la două, sala 222”. Apoi plecam şi, aruncând o privire în spate îi vedeam pe toţi zicându-şi “Ce, ce-a zis? Ce-a zis?” Acum, vrei să-mi spui din nou numele tău? Linda: Linda. E: Cum te simţi stând aici, chiar lângă contele Dracula? Linda: L-am cunoscut înainte şi cred că este prietenos. (râde.) E: Nu l-ai întâlnit la miezul nopţii ! Acum, pentru câţiva dintre voi, repet “Viaţa noastră conştientă, mintea noastră conştientă se ocupă cu starea noastră de cunoaştere, care este, de fapt o stare divizată. Aţi venit aici ca să 1

joc de cuvinte. A vota, în engleză se spune “to poll”, cuvânt care se pronunţă la fel ca şi numele Papei: “Paul”. “An Australian knows what a buffalo is, but he thinks that a bison is what he washes his face in. (Erickson pronounces face as “fice”.)” Joc de cuvinte datorat accentului. Cuvântul “bison” este pronunţat ca “basin”, aici cu înţeles de lighean. 2

aflaţi ceea ce am eu de spus. În acelaşi timp, vă împărţiţi atenţia: o parte pentru mine, o parte pentru celelalte persoane de aici, rafturile de pe pereţi, pozele şi restul lucrurilor. Inconştientul este un depozit vast al amintirilor voastre, al lucrurilor pe care le-aţi învăţat. Trebuie să fie un depozit findcă nu poţi purta, în mod conştient în minte, toate lucrurile pe care le cunoşti. Inconştientul serveşte drept depozit. Dacă luaţi în considerare toate cunoştinţele pe care le-aţi dobândit în întreaga viaţă, veţi vedea că folosiţi marea majoritate a lor, în mod automat. A fost o sarcină foate grea pentru voi să învăţaţi să vorbiţi. Iar acum începeţi să vorbiţi de dimineaţă şi terminaţi noaptea şi nu vă bateţi capul cu câte silabe sunt în fiecare cuvânt, cum să pronunţaţi această silabă, care sunt sunetele corecte şi care nu şi aşa mai departe. Nu vă opriţi niciodată să vă gândiţi la toate astea. Dar a fost o vreme în care spuneaţi “Ba a a” şi credeaţi că spuneţi “Bea apă”. Acum folosiţi un vocabular de adult fără să mai faceţi acel efort din copilărie ca să ziceţi “Ba a a”. În copilărie într-adevăr, trebuia să fiţi conştienţi de exactitatea a ceea ce spuneaţi şi să vă amintiţi conştient să nu spuneţi “Ba ba a a”, ci “Ba a a”. Îmi amintesc că una din fetele mele, învăţând să vorbească, spunea “Urcă pe scări ţupţup, ţup-ţup, ţup-ţup…, o să pun o pătură-pătură pe păpuşă-păpuşă”. Şi acum spune “Urc scările şi pun pătura pe păpuşă”. Dar întotdeauna repeta multe cuvinte, iar fratelui său îi spunea “La la”. Numele lui este Lance. În psihoterapie – dacă vreţi să faceţi psihoterapie – trebuie să învăţaţi, înainte de toate, că fiecare dintre noi dăm un înţeles diferit cuvintelor comune. Cuvântul “run” are 142 înţelesuri în engleză. Poţi spune acest cuvânt şi atunci fata care ştie că i s-a dus firul de la ciorap, se poate simţi prost. De fapt tu vorbeai despre faptul că te-a părăsit norocul la cărţi, sau despre cum conduce guvernul ţara sau despre cum aleargă o cămilă faţă de un cal. Aşadar, pacienţii îţi spun multe lucruri şi tendinţa ta este de a ataşa cuvintelor lor înţelesurile tale. Am mai spus asta şi într-un din celelalte zile, dar o s-o spun din nou. (Erickson relateaza povestea cu sosul de lapte. Încheie zicând:) Deci, cu toţii dăm cuvintelor înţelesuri cu o anumită notă individuală. Câţi din voi ştiu să gătească? Să presupunem că sunteţi în drumeţie cu cortul, în Northen Illinois sau Wisconsin şi hotărâţi să mâncaţi peşte la cină. Cum aţi găti peştele? (Erickson zâmbeşte) Şi să presupunem că aţi dat iama într-un lan de porumb şi aţi luat câţiva ştiuleţi. Cum i-aţi găti? Ei bine, o să vă spun care este cel mai delicios mod de a-i găti. Prindeţi peştele şi-i scoateţi măruntaiele. Nu-i răzuiţi solzii; îl împachetaţi în frunze de patlagină. Aceasta este o buruiană cu frunze mari şi nu e otrăvitoare. După ce-aţi împachetat peştele în frunze de pătlagină, luaţi nişte noroi de pe fundul râului şi îl aplicaţi deasupra, formând un bulgăre cu capetele alungite şi subţiri. Apoi îl aruncaţi în focul de tabără şi când marginile bulgărelui explodează e semn că peştele s-a făcut. Scoateţi bulgărele din foc şi îl spargeţi. Toţi solzii şi aripioarele şi coada se lipesc de frunzele de pătlagină şi iată peştele, fiert în suc propriu. Este delicios! Adăugaţi doar un praf de sare şi aveţi în faţa voastră un ospăţ olimpian. Iar dacă vi se întâmplă să prindeţi o prepeliţă, îi scoateţi măruntaiele, o împachetaţi cu atenţie într-un bulgăre de noroi şi o aruncaţi în focul de tabără. Când cele două capete ale bulgărelui explodează, din cauza presiunii aburului, spargeţi bulgărele şi toate penele şi pielea vor fi lipite de noroiul uscat. Veţi avea o prepeliţă bine coaptă, în suc propriu! Adăugaţi un praf de sare şi aveţi parte de o mâncare delicioasă. Mai sunt şi alte feluri de a găti o prepeliţă (râsete), dar cel pe care-l prefer e acesta.

Cât despre ştiuletele de porumb, nedepănuşat, împachetaţi-l în noroi şi puneţi-l în foc pentru un timp. Spargeţi bulgărele de noroi, noroiul va lua pănuşul şi gata! Veţi avea un porumb bine copt! Ştiu cum e, şi eu am făcut asta. Cu toţii ştiţi că sunt mai multe feluri de a găti porumbul şi, tot aşa, fiecare individ reacţionează la orice situaţie în moduri diferite. Şi-acum, iată o poză de care sunt foarte ataşat. (Erickson ia fotografia şi i-o dă lui Siegfried, care stă în dreapta lui. Siegfried: (priveşte poza) Prind doar o parte din înţeles. E: Dăi-o s-o vadă. (I-o dă lui Bonnie) Citeşte-o cu voce tare. Bonnie: “Premiul de onoare pentru cel mai bun bunic i se acordă doctorului Milton Erickson, de către Slade Nathan Cohn, fiul lui Jim şi al lui Gracie Cohn, cu ocazia aniversării zilei de adopţie a lui Slade, 12 septembrie 1977; aprobat şi sigilat cu ‘ştompila’ de confirmare“. (Are trecute pe ea amprenta piciorului şi “doi ani”. Bonnie ridică poza ca s-o vadă şi ceilalţi.) E: Dă-o mai departe. Bun. Jim terminase liceul şi era un tânăr cu multe idealuri. Gracie îi era colegă de şcoală, şi ea avea multe idealuri. Jim a fost recrutat pentru războiul din Vietnam. A servit armata în trupele necombatante. Într-un accident de camion i-a fost fracturată coloana vertebrală şi măduva spinării a fost puternic afectată. S-a întors la Spitalul Veteranilor în scaun cu rotile, suferind de dureri convulsive la fiecare cinci minute, zi şi noapte. Administaţia Veteranilor l-a operat pe Jim ca să-l scape de dureri, dar n-a mers. De fapt, durerea lui a fost agravată. L-au operat şi a doua oară, dar nu i-a folosit la nimic. Planificau o a treia operaţie ca să-l uşureze de acea durere convulsivă la fiecare cinci minute. Şi între timp, Jim sau Gracie, sau amandoi au auzit despre mine. I-au spus chirurgului şef că intenţionează să vină la mine pentru a încerca să vadă ce poate face hipnoza în această privinţă. Chirurgul i-a băgat în cabinetul lui; o oră întreagă le-a spus că hipnoza e lipsită de sens, e vrăjitorie, magie neagră. M-a descris ca fiind un şarlatan, un ignorant, un prefăcut. De fapt, lui nu-i plăcea hipnoza şi nu-iplăceam nici eu. Considera că le-ar face rău doar să se gândească la hipnoză. Dar Jim a continuat să aibă convulsii la fiecare cinci minute. Iar Gracie era plină de înţelegere şi, în ciuda unei ore lungi de predică împotriva hipnozei, au decis să vină la mine. Gracie a împins scaunul cu rotile în care era Jim în cabinetul meu. Expresiile de pe feţele lor erau de frică, de aşteptări lipsite de încredere, de resentimente, o expresie plină de speranţe sleite de oboseală, o expresie a vrăjmăşiei şi a precauţiei. Cu siguranţă că nu erau în starea emoţională necesară pentru a mă asculta. Dar mi-au spus despre vătămarea spatelui şi despre cele două operaţii, şi despre cum mult-prea-respectatul chirurg şef de Spitalul Veteranilor le-a spus că hipnoza este magie neagră, vrăjitorie şi treabă de şarlatan. Aşa că i-am spus lui Gracie “Stai în picioare acolo, pe carpeta aia. (Erickson arată către carpetă) stai dreaptă; priveşte înainte, ţine-ţi mâinile pe langă corp. Iar tu Jim, iată, acesta este un baston de stejar. Îl foloseam la mers. Este un baston de steajr greu. Ia-l! Dacă mă vezi făcând ceva ce nu-ţi place cârpeşte-mă cu el! (către Siegfried) “A cârpi” înseamnă “a lovi”. (toată lumea râde) Siegfried: Cu o bucată de lemn? E: Un baston de stejar, un băţ lung pe care-l foloseşti la mers. Jim a luat bastonul, şi-a încleştat mâna pe el şi mă urmărea.

I-am spus lui Gracie “Gracie, o să-ţi fac ceva ce nu-ţi va plăcea -la care te vei împotrivi înverşunat. O să mă opresc din a-l face imediat ce intri într-o transă hipnotică. Tu nu ştii ce este hipnoza, nici ce este o transă hipnotică, dar, undeva în mintea ta tu ştii ce este. Aşa că stai acolo şi dacă-ţi fac ceva care te supără, vei ştii că voi înceta imedia ce vei intra în transă”. Am ridicat bastonul meu de stejar şi am început să-l plimb înainte şi-napoi pe decolteul ei încercând să-i descopăr sânii. Şi Gracie şi-a închis uşor ochii şi a intrat într-o transă adâncă. Am lăsat bastonul; Jim mă urmărea. Nu-şi putea lua ochii de la mine. I-am zis lui Gracie “Care-i oraşul tău de baştină? Ce liceu ai urmat? Spune-mi numele câtorva dintre colegii tăi. Îţi place vremea din Arizona?” Ceva de genul ăsta. Iar Gracie mi-a răspuns cu ochii închişi. M-am întins şi i-am luat braţul, l-am ridicat şi l-am lăsat cataleptic. (Erickson îşi ridică braţul şi-l lasă cataleptic) M-am întors către Jim şi i-am spus “Ai auzit-o pe Gracie vorbind cu mine. Acum vorbeşte tu cu ea’. M-am întins şi am lăsat în jos braţul lui Gracie. (Erickson îşi lasă braţul în jos) şi Jim a zis “Gracie? Gracie? Gracie?” Şi s-a întors către mine şi mi-a zis “nu mă aude”. Am zis “E-n regulă, Jim. Gracie e într-o transă adâncă, aşa că nu te poate auzi. Pune-i orice întrebare vrei. Nu te va auzi”. Aşa că a mai pus câteva întrebări şi n-a primit ca răspuns nici măcar o urmă de mişcare. Apoi am zis “Gracie, câţi elevi învăţau la şcoala ta?” Mi-a răspuns. M-am întins şi, cu un deget i-am ridicat mâna din nou, şi tot cu un deget i-am lăsat-o jos. (Erickson gesticulează cu braţul stâng) I-am zis lui Jim “Ridică mâna lui Gracie!” Jim s-a întins şi a început s-o ridice, însă eu pusesem braţul lui Gracie lângă corp şi era cataleptic. Jim nu l-a putut indepărta de corpul ei. M-am întins şi i-am ridicat mâna cu un singur deget şi i-am zis lui Jim să i-o pună la loc, iar el a încercat. Muşchii lui Gracie s-au contractat şi ea şi-a ţinut mâna în poziţia în care era. (Erickson demonstrază cu mâna sa) Am făcut toate aceste lucruri pe îndelete. Apoi am zis “Gracie, rămâi în transă profundă, dar deschide-ţi ochii şi deplasează-te de la covoraşul pe care stai până la scaunul acela. Apoi trezeşte-te, deschide ochii şi începe să-ţi exprimi mirarea”. Gracie s-a aşezat, şi-a închis ochii, i-a deschis şi a zis “Cum am ajuns aici?” Eram acolo, pe covoraş. Cum am ajuns aici?” Jim i-a zis “Ai mers până aici”. Gracie a zis “Nici vorbă. Stăteam pe acel covoraş. Cum am ajuns aici?” Am lăsat cearta să continue pentru o vreme. Apoi i-am zis lui Jim “Priveşte ceasul. Ce oră e?” El a zis “E nouă şi douăzeci şi cinci”. Am zis “Aşa e. Ai venit la ora nouă şi ai avut o convulsie de durere. N-ai mai avut nici una de atunci”. Jim a zis “Aşa e!” şi a trecut printr-o nouă convulsie. Eu am zis “Cum ţi s-a părut durerea asta? Pentru douăzeci de minute n-ai simţit nici o durere”. El a zis “Nu mi-a plăcut şi nu vreau să mai apară”. Am zis “Nu te condamn. Jim, acum uită-te la Gracie. Gracie, uită-te la Jim. Şi pe măsură ce te uiţi la el vei intra uşor într-o transă adâncă. Şi privind-o pe Gracie intrând în transă, Jim, vei intra la rându-ţi în transă”. Şi într-un minut amândoi erau în transă. I-am atras atenţia lui Jim “Jim, durerea este un semnal pe care corpul tău ţi-l trimite. E ca un ceas cu alarmă care te trezeşte dimineaţa. Te trezeşti şi opreşti alarma. Apoi începi să-ţi pregăteşti ziua de muncă”. Am zis “Bun, Jim. Gracie, ascultă! Jim, când vei simţi că începe durerea, pur şi simplu opreşti alarma şi-ţi laşi corpul să facă lesne activităţile pe care le are de făcut. Şi ascultămă cu atenţie Gracie, fiindcă Jim nu trebuie să vină la mine mereu. Din moment ce tu eşti soţia lui, atunci când Jim simte că vine durerea îţi poate cere să te aşezi. El se va uita la tine şi tu te vei uita la el şi amândoi veţi intra în transă. După ce-ai intrat în transă, Gracie, poţi repeta câteva din lucrurile pe care o să te învăţ chiar acum”. Şi i-am făcut lui Gracie instructajul ca să ştie cum să vorbească cu Jim.

Aşadar, i-am mai văzut încă de câteva ori, ca să mă asigur că au învăţat cu adevărat. După prima întâlnire s-au întors la spital şi au cerut să-l vadă pe chirurgul şef. Timp de vreo oră i-au ţinut o predică despre hipnoză. I-au spus cât de mult se înşeală, foarte, foarte mult. Jim a zis “După cum vedeţi, nu mai am convulsii de durere şi dvs vroiaţi să-mi faceţi o operaţie inutilă. Ar trebui să vă fie ruşine ! Ar trebui să puneţi mâna şi să învăţaţi câte ceva despre hipnoză”. Şi la următorul curs pe care l-am ţinut la Colegiul Phoenix chirurgul a venit să ia notiţe. Câteva zile mai târziu, Jim şi Gracie au părăsit spitalul şi s-au întors la casa lor din Arizona. Şi fiindcă Jim era invalid, guvernul le-a dat nişte bani ca să-şi construiască o casă. Jim, în scaunul cu rotile fiind, a lucrat şi a ajutat la construcţia unei mari părţi din acea casă. Guvernul le-a mai dat şi un tractor şi 15 acri de pământ. Jim a învăţat cum să se dea jos din cărucior şi cum să urce pe scaunul tractorului, aşa că îşi ară singur pământul. La început, la fiecare douâ luni, veneau în Phoenix fiindcă pentru Jim hipnoza era un fel de antitetanos. Din când în când îmi mai cerea câte o “injecţie preventivă”. Şi eu i-o făceam. Dar, destul de curând, Jim a început să vină la trei luni şi apoi de două ori pe an. Apoi, le-a venit o idee fericită: puteau să-mi dea şi telefon. Jim mă suna şi-mi spunea “Gracie e şi ea pe linie. Cred că am nevoie de o injecţie”. Iar eu îi ziceam “Gracie, stai jos?” Ea zicea “Da”. Eu ziceam “Bine, acum o să închid. Tu şi Jim veţi rămâne în transă timp de 15 minute. Îi vei spune ceea ce trebuie lui Jim, iar tu, Jim, vei asculta ceea ce-ţi spune Gracie. La sfârşitul celor 15 minute vă puteţi trezi”. Ei, Jim şi Gracie vroiau să aibă copii. Gracie a avut cinci sarcini pierdute, toate în primii doi ani. A mers pe la diverşi doctori şi toţi i-au recomandat mai degrabă să adopte un copil decât să-l facă. Aşa că eu am sponsorizat adopţia lui Slade Nathan Cohn. Cănd a împlinit doi ani, mi l-au adus să-l văd şi mi-e tare drag copilul ăsta. E cam tot atât de înalt cât şi nepotul meu de patru ani şi chiar are o comportare mai bună decât a nepotului meu. Gracie şi Jim sunt nişte părinţi exelenţi. Şi chiar zilele trecute am sponsorizat adopţia de către Jim şi Gracie a unui alt copil. Deci ceea ce oamenii nu ştiu … e infinit … lucruri pe care, de fapt, le ştiu, doar că cred că nu le ştiu. Marea majoritate dintre voi crede că anestezia nu poate fi indusă. Să vă dau un exemplu: Mergeţi la colegiu şi daţi peste un profesor care ţine o prelegere cu o voce monotonă. Nu sunteţi interesaţi de ce predă şi nici un veţi fi vreodată. El îi tot dă înainte iar voi vă doriţi să se ducă la dracu’. Dar nu doriţi cu adevărat ca el să moară. Şi el îi tot dă înainte. Staţi pe un scaun tare, de lemn – vă doare spatele şi fundul şi braţele şi vă tot foiţi ca să vă găsiţi o poziţie confortabilă. Timpul pare că s-a oprit în loc şi ora de curs continuă la nesfârşit. Până la urmă, bărzăunele şi-a epuizat forţele. Vă ridicaţi în picioare şi vă dezmorţiţi corpul. Chiar a doua zi vi se întâmplă să staţi în acelaşi scaun, să ascultaţi acelaşi profesor şi chiar să vă placă. Vorbeşte despre ceva care vă interesează. Vă aplecaţi uşor înainte şi ascultaţi, cu ochii larg deschişi, cu auzul încordat. Acelaşi scaun tare nu vă mai provoacă durere. Iar timpul curge atât de repede! Cursul pare că se termină chiar înainte de a începe. Cu toţii aţi trecut prin experienţa asta: v-aţi produsi singuri anestezie. Acum o să vă povestesc despre un caz de cancer. Un doctor din Mesa mi-a telefonat şi mi-a zis “Am o pacientă pe moarte din cauza unui cancer de uter. Povestea ei e destul de tristă. Cam cu o lună în urmă soţul ei a făcut un atac de inimă şi a murit în bucătărie. După înmormântare, văduva a venit la mine pentru un examen fizic. După ce am terminat examenul a trebuit să-i spun că are cancer de uter şi că s-a extins, cuprinzând zona osului iliac şi a coloanei vertebrale. A trebuit să-i spun că mai are doar trei luni de trăit. I-am spus să se îngrijoreze cât mai puţin, i-am spus că mai devreme sau mai târziu o să simtă dureri, dar că-i voi da narcotice ca

să i le uşurez. Acum suntem în septembrie. Până la Crăciun va fi moartă. Şi suferă dureri foarte mari. Cantităţi mari de Demerol, combinat cu morfină şi cu alte narcotice, n-au nici un efect asupra ei. Resimte permanent durere. Aţi vrea să folosiţi hipnoza?” Am fost de acord. Am mers acasă la ea fiindcă femeia vroia să moară în patul ei. Pe când intram în dormitor şi mă prezentam ea mi-a zis “Am un masterat în filologie. Am publicat un volum de poezie aşa că ştiu câte ceva despre puterea cuvintelor. Chiar credeţi că puterea cuvintelor dvs va face ceea ce medicamente foarte puternice nu pot face? Eu am zis “Doamnă, cunosc puterea cuvintelor. Cunosc puterea cuvintelor, în felul meu. Aş vrea să vă pun câteva întrebări. Înţeleg că sunteţi de religie mormonă. Sunteţi o bună mormonă?” A zis “Cred în biserica mea. Căsătoria mea s-a celebrat în Templu. Mi-am crescut copiii în acelaşi spirit”. Am zis “Câţi copii?” Ea a zis “Doi. Am un băiat, care va absolvi Universitatea de Stat Arizona anul următor, în iunie. Aş vrea să-l văd în tocă şi robă, dar până atunci voi fi moartă. Fata mea are aproape 18 ani şi se va căsători în Templu, la anul în iunie. As vrea s-o văd mireasă, dar în iunie voi fi deja de mult moartă”. Am zis “Unde este fiica dvs?” Ea a zis “În bucătărie, îmi pregăteşte cina”. Am zis “Îmi permiteţi s-o chem?” Mama a spus “Da”. Apoi am întrebat-o pe mamă “Simţiţi dureri mari acum?” Ea a zis “Nu doar acum şi ieri şi noaptea trecută. Şi voi suferi la fel în noaptea asta”. Am zis “Asta e ceea ce credeţi dvs. Eu nu trebui să cred acelaşi lucru”. Fata a intrat în dormitor – o fată de 18 ani, frumuşică foc. Mormonii au un cod moral foarte rigid. Am întrebat-o pe fată “Ce eşti dispusă să faci pentru mama ta?” Fata, cu lacrimi în ochi mi-a spus “Orice, orice, pur şi simplu”. Eu am zis “Mă bucur să aud asta. Poţi să stai în scaunul acesta fiindcă o să am nevoie de ajutorul tău. Ei, tu nu ştii cum să intri într-o transă, dar e perfect. Stând aici cu mine, în fundul minţii tale, în mintea ta inconştientă, sau îi poţi zice doar fundul minţii tale, tu ştii cum să intri în transă. Aşadar, pentru a ajuta-o pe mama ta, intră în transă, într-o transă foarte, foarte profundă. Atât de profundă încât mintea ta va părăsi corpul şi va pluti în spaţiu şi tu vei auzi vocea mea însoţindu-ţi mintea în spaţiu. Şi fii conştientă doar de mintea mea”. M-am întors către mamă. Se uita încremenită şi privirea ei era fixă şi intensă fiindcă ochii fetei sale erau închişi. Nu se mişca. Apoi am făcut ceva ce ştiam că nu-i va place mamei. Fata purta sandale şi şosete şi fusta-i venea până aproape de glezne. Am zis “Acum, uita-te cu atenţie la mine, Mamă! Nu-ţi va plăcea ce voi face. Vei protesta serios. Nu vei înţelege de ce-o fac, priveşte doar şi-o să afli“. Am început să ridic fusta fetei deasupra de genunchi, deasupra de şolduri. Şi mama mă privea îngrozită fiindcă asta este ceva ce nu se poate face unei fete mormone – să-i expui goliciunea picioarelor. Şi mama era complet îngrozită. Când coapsele au fost dezvelite cam două treimi, am ridicat mâna şi i-am aplicat o palmă cât de tare am putut. (Erickson se plesneşte peste coapsă cât de tare poate) Mama aproape că a sărit din pat la sunetul loviturii. S-a uitat la fata ei, care nu s-a mişcat, n-a tresărit în nici un fel. Mi-am îndepărtat mâna şi mama a putut vedea urma rămasă pe coapsă. Mi-am ridicat mâna şi am aplicat o palmă tot atât de tare şi pe cealaltă coapsă. Fata n-a tresărit, nu s-a mişcat. Din punctul meu de vedere, fata era în spaţiu fiind conştientă doar vocea mea. Apoi i-am spus fetei “Aş vrea ca miintea ta să revină şi să mi se alăture. Vreau ca ochii tăi să se deschidă încet şi vreau să vezi cum se îmbină pereţii cu tavanul, de cealaltă parte a camerei”. Deja măsurasem cu ochii mărimea camerei. Ştiam că dacă se va uita într-acolo, va vedea, în raza periferică a vederii, coapsele sale descoperite. S-a uitat şi dintr-o dată o roşeaţă puternică îi apăru pe obraji. A început, pe furiş să-şi coboare fusta. Mama ei a văzut acea roşeaţă puternică şi coborârea fustei, deşi spera ca, aparent, nimeni să observe asta.

I-am spus fetei “Mai este doar un lucru pe care aş vrea să te pun să-l faci. Eşti aşezată aici lângă mine. Vreau ca, fără să-ţi mişti corpul, să te aşezi în cealaltă parte a camerei”. Apoi am început să-i vorbesc ca şi cum ar fi stat în cealaltă parte a camerei. Fata îmi răspunde la întrebări dar îşi modifică tonul vocii ca şi cum mi-ar fi vorbit din partea cealaltă a camerei. (Erickson priveşte priveşte de-alungul camerei) Iar mama se tot uita înainte şi-napoi. Detectase intonaţia modificată a ficei sale. Am chemat-o pe fată înapoi şi-am pus-o să stea lângă mine. Am zis “Vreau să-ţi mlţumesc foarte mult fiindcă m-ai ajutat cu mama ta. Acum te poţi trezi, simţindu-te bine şi te poţi duce înapoi în bucătărie ca să pregăteşti mâncarea mamei tale”. Când s-a trezi i-am mulţumit din nou, fiindcă este important să mulţumeşti atât conştientului pacientului cât şi inconştientului său. Când s-a trezit, fata s-a dus în bucătărie. M-am întors către mamă şi I-am spus “N-o ştii încă, Mamă, dar eşti în transă profundă şi nu simţi durere. Ei bine, tu cunoşti puterea cuvintelor, aşa cum cunoşti şi cuvintele, iar acum cunoşti şi puterea cuvintelor în hipnoză. Mamă, nu pot fi mereu cu tine şi nici nu este necesar fiidcă am să-ţi spun ceva ce este foarte, foarte important. Ascută-mă cu atenţie. Durerea ta va reveni. Nu pot face nimic pentru a o împiedica. Când durerea o să vină vreau să-ţi iei capul şi umerii, să-i pui în căruciorul cu rotile şi să împingi căruciorul afară, în camera de zi. Eu voi lăsa un televizor special acolo. O să-l aşezi în colţul îndepărtat al camerei. Nimeni altcineva nu va putea să-l vadă. Poţi, mental, să dai drumul acelui televizor. Îţi pui capul şi umerii în căruciorul cu rotile, îi faci vânt în sufragerie şi dai drumul la TV; n-o să fie publicitate pe nici unul din canale”, (orice femeie care a scris un volum de poezie are imaginaţie – şi poate avea şi memorie.) “şi urmăreşti programele la televizor. Toate programele tale preferate pe care ai vrut mereu să le auzi vor fi la TV, la dispoziţia ta şi le vei urmări pentru o vreme. După un timp vei obosi şi vei închide televizorul. Capul şi umerii tăi se vor alătura corpului tău. Vei fi obosită şi vei adormi. Odihneşte-te liniştită! După ce te trezeşti îţi va fi foame sau sete sau vei simţi nevoia unei companii, prietenii tăi pot veni să te viziteze. De fiecare dată când va reveni durerea îţi vei lua capul şi umerii, îi vei pune în cărucior şi te vei duce în sufragerie să te uiţi la TV. Şase săptămâni mai târziu am sunat-o în timp ce-mi făceam plimbarea obişnuită, de duminică dimineaţa, prin deşert. Am sosit la ea la ora şase dimineaţa. Asistenta medicală era la datorie şi, aparent nu fusese informată. Am avut ceva dificultăţi în a o convinge că eram doctor şi chiar doctorul acelei paciente. Până la urmă m-am identificat suficient cât să mă creadă că eram într-adevăr doctorul pacientei, chiar dacă era ora şase dimineaţa. Asistenta a zis “A petrecut o noapte îngrozitoare. Crede că e în sufragerie. Delirează. Tot încerc să-iexplic că, de fapt e în dormitor dar pacienta îmi tot spune ‘şşş’ ”. I-am spus pacientei “E-n regulă. O să închid televizorul. O să-i explic asistentei cum stau lucrurile ca să nu te mai deranjeze. Când voi pleca televizorul se va aprinde şi programul pe carel urmăreai va reveni la exact acelaşi moment la care l-am oprit”. I-am explicat asistentei cum stau lucrurile. Iar mama, în curând a obosit. Şi-a scuturat capul şi umerii şi a revenit în dormitor, alături de teot corpul ei, a adormit şi s-a trezit la micul dejun cu o mare poftă de mâncare. Prietenii ei veneau regulat s-o vadă. Se obişnuiseră cu ea când îşi lua capul şi umerii şi pleca în sufragerie ca să se uite la un televizor pe care nimeni nu-l putea vedea. Putea să se întoarcă în dormitor, să adoarmă, să se trezească însetată sau înfometată sau cu poftă de fructe sau de un pic de apă rece. Prietenii ei se obişnuiseră cu asta.

Femeia a murit subit, a intrat în comă în luna august a anului următor. Şi-a văzut băiatul în tocă şi robă. Şi-a văzut fata în rochie de mireasă. A trăit 11 luni liniştită. “Întotdeauna să-ţi iei capul şi umerii şi să te uiţi la acel televizor imaginar”. Sora mea a făcut o mastectomie. Când a venit vremea să i se scoată copcile, sora mea a zis “Doctore ştiţi că mi-e tare teamă când vine vorba de scosul copcilor. Vă deranjează dacă-mi iau capul şi picioarele şi mă duc în solariu?” Sora mea mi-a explicat “Când eram în solariu mă tot uitam prin uşa la camera mea. Doctorul era mereu într-o poziţie care-mi ascundea corpul. După o vreme m-am uitat din nou şi plecase. Mi-am luat capul şi picioarele şi am revenit alături de corpul meu”. Şi într-o noapte, sora mea s-a întors de la spital împreună cu tatăl meu după un atac de cord. Stăteau şi pălăvrăgeau şi fiecare au observat că celălalt suferă un puseu de tahicardie. Şi sora mea a zis ”Tată tocmai ai avut un puseu de tahicardie, ca şi mine. Dar eu o să ajung la cimitir înaintea ta. Am atu-ul vârstei, tinereţea mea e un avantaj”. Tata a zis “Nici pomeneală, copile, eu am avantajul vârstei şi experienţei şi-o să ajung înaintea ta la cimitir”. Amândoi au râs din toată inima. Sora mea e chiar foarte vie. Tatăl meu a murit la 97 de ani şi jumătate. Familia Erickson, în mare parte, consideră boala şi necazul ca făcând parte din dificultăţile vieţii. Şi orice soldat care a trăit din raţiile K o să vă spună că partea nedigerabilă din aliment e şi cea mai gustoasă. (Erickson râde). Acum o să vă povestesc un alt caz de cancer. Un doctor m-a sunat şi mi-a zis “Am o pacientă de 35 ani, mamă a trei copii. Vrea să moară acasă. A avut o mastectomie pe partea dreaptă, iar acum e prea târziu. Are deja metastaze în oase, plămâni şi, împrăştiat, prin alte părţi ale corpului. Calmantele n-o ajută cu nimic. Aţi vrea să folosiţi dvs hipnnoza?” Aşa că am făcut o vizită la domiciliu. Pe când deschideam uşa de la intrare am auzit o cântare venind dinspre dormitor. “Nu-mi face rău, nu-mi face rău nu-mi face rău, nu mă speria, nu mă speria, nu mă speria, nu-mi face rău, nu mă speria, nu-mi face rău”. Am ascultat o vreme acea cântare neîntreruptă. M-am dus în dormitor şi am încercat să mă prezint. Femeia stătea întinsă, pe partea dreaptă, chircită. Puteam să ţip, să strig, să ma repet iar ea nu s-ar fi oprit din cântat. Apoi m-am gândit “Ei, ar trebui să-i atrag atenţia într-un fel”. Aşacă m-am alăturat ei şi am început să cânt şi eu “O să-ţi fac rău, o să-ţi fac rău, o să te sperii, o să te sperii, o să-ţi fac rău, o să te sperii, o să-ţi fac rău”. În cele din urmă a zis “De ce?”, dar nu aşteptat răspunsul meu, aşa că mi-am continuat cântarea cu o mică modificare “Vreau să te ajut, vreau să te ajut, vreau să te ajut, dar te voi speria, te voi speria, îţi voi face rău, dar vreau să te ajut, dar te voi speria, vreau să te ajut”. Dintr-o dată m-a întrerupt şi mi-a zis “Cum?” şi şi-a continuat căntarea. Aşa că eu m-am alăturat ei “Te voi ajuta, te voi ajuta, te voi speria, te voi ruga să te întorci pe partea cealaltă mental, doar mental, nu fizic, mental, nu fizic, mental, nu fizic, îţi voi face rău, te voi speria, te voi ajuta dacă te întorci pe parte celaltă, mental”. În cele din urmă a spus “M-am întors pe partea cealaltă mental, nu fizic. De ce vrei să mă sperii?” şi-apoi şi-a reluat cântarea. Aşa că eu am zis “Vreau să te ajut, vreau să te ajut, vreau să te ajut, vreau să te ajut”. Şi, într-un final m-a întrerupt “Cum?” Am zis “Vreau să simţi cum te înţeapă un ţânţar în tapla piciorului drept. Talpa dreaptă, te înţeapă, te înţeapă, te doare, te mănâncă, e cel mai îngrozitor ţânţar care te-a înţepat vreodată, te mănâncă, te doare, e cel mai îngrozitor ţânţar care te-a înţepat vreodată. Într-un final mi-a zis “Doctore, îmi pare rău dar piciorul meu e amorţit. Nu pot simţi înţepătura de ţânţar”. Am zis “Nu-i nimic, nu-i nimic. Amorţeala asta se târăşte în sus până la glezna ta, se târăşte pe picior în sus, pe gambă, până la genunchi, uşor. Acum ţi se urcă pe genunchi şi până la coapsă, aproape

până la jumătate, acum a ajuns la jumătate, acum a ajuns la jumătate, acum a urcat până la şold şi pe urmă se va muta pe cealalt şold, va coborâ pe coapsa stângă, uşor pe genunchiul stang şi coboară, coboară, coboară până în talpa stângă. Iar acum eşti amorţită de la şolduri în jos. Şi acum amorţeala se va târâ de-alungul părţii stâgi a corpului tău, uşor, uşor către umărul tău, către gâtul tău şi apoi, în jos către braţul tău, până în vârful degetelor tale. Apoi va începe să se târască şi pe partea dreaptă a corpului tău până sub braţ, până la umăr şi înapoi, până în vârful degetelor. Iar acum vreau ca amorţeala să urce pe spatele tău, uşor, pe spatele tău, mai sus şi mai sus până la ceafă. Iar acum acea amorţeală va urca de-alungul ombilicului tău, din ce în ce mai sus, şi-mi pare aşa de rău, îmi pare aşa de rău, îmi pare aşa de rău, îmi pare aşa de rău, dar ajunge la cicatricea lăsată de operaţia chirurgicală, acolo unde era sânul tău drept, nu pot face ca amorţeala să fie… completă. Locul acela, unde s-a făcut operaţia îl vei simţi ca pe o înţepătură puternică de ţânţar”. A zis “Nu-i nimic, e mult mai bine decât durerea de dinainte şi pot suporta înţepătura de ţânţar”. Mi-am cerut scuze că nu pot alunga senzaţia de înţepătură de ţânţar. Dar continua să mă asigure că n-o deranjează. M-am întors frecvent s-o văd. A început să ia în greutate şi şi-a încetat cântarea. Aşa că iam spus “Poţi, prin hipnoză, să distorsionezi timpul aşa încât fiecare zi să ţi se pară foarte scurtă. Între vizitele mele timpul îţi va părea foarte scurt”. Am revenit s-o văd în fiecare lună, regulat. În aprilie mi-a zis “Doctore, aş vrea să merg prin casă, prin fiecare cameră, să mă mai uit la fiecare cameră, încă o dată înainte de a muri. Şi, aş vrea să mai folosesc încă o dată baia”. L-am sunat pe doctorul ei şi i-am spus “Citeşte-mi radiografia ei”. Vroia să ştie de ce. I-am spus că dorea să meargă prin casă. El a zis “Are metastaze în oasele iliace, pelviene şi în coloana vertebrală. Cred că îţi asumi riscul unei duble fracturi de şold”. Am zis “Bun, altfel crezi că o poate face?”. El a zis “Da, cred că poate”. I-am spus femeii “O să-ţi pun o centură şi o vei simţi foarte, foarte strânsă. O să-ţi ţină coapsele foarte strâns”. Cu alte cuvinte, n-am făcut decât să contract muşchii ca să-i imobilizeze oasele. Am zis “Ţi se va părea ciudat să mergi cu ea şi nu-ţi vei putea mişca foarte bine şoldurile. Va trebui să mergi de la genunchi în jos”. Şi-aşa am mers cu ea prin toate camerele ca să vadă jucăriile copiilor, camerele şi hăinuţele lor. A folosit baia. Apoi s-a urcat cu greutate în pat şi şi-a dat jos brâul. În mai, d-na Erickson şi Betty Alice, fata mea, au venit cu mine la această pacientă. Pacienta a zis “Doctore am o nouă durere. O simt în stomac”. Eu am zis “Bine, va trebui s-o tratez”. M-am întors către soţia şi fiica mea şi-am zis “Adormiţi!” şi pe când stăteau acolo, au intrat în transe profunde. Le-am spus să simtă dureri în stomac, să li se facă rău. Au început imediat să se simtă rău, să simtă dureri puternice. Iar pacienta mea le înţelegea durerea. Apoi am zis “Acum, vă voi indepărta durerea, şi lor şi ţie”. Cu grijă, am dat sugestii pentru îndepărtarea durerii. Soţia şi fata mea s-au trezit simţindu-se bine, la fel şi pacienta mea. A murit săptămâna trecută, în iulie, în timp ce-şi vizita nişte prieteni. A intrat subit în comă şi nu şi-a mai revenit. Ei, v-am relatat două cazuri. Într-unul m-am folosit de religia mormonă, în celălalt simptomele pacientului. Iată un al treilea caz de cancer. Un doctor m-a sunat şi mi-a spus “Am o pacientă la Spitalul Bunul Samaritean. Are 52 ani. Are studii universitare, este foarte inteligentă, foarte citită şi are un simţ al umorului minunat. Dar mai are mai puţin de trei luni de trăit şi e într-o durere permanentă. Îi fac o injecţie cu morfină, Demerol şi percodan, toate în acelaşi timp, plus nouă

583 mg de sodiu amital; nici măcar nu ameţeşte. Dar se poate aşeza în scunul cu rotile iar ambulanţa o poate aduce la cabinetul dvs. Aţi vrea să vedeţi ce pueţi face cu hipnoza?” Şoferul ambulanţei i-a împins căruciorul în biroul meu, chiar pe uşa aceasta. (Erickson arată către uşă) A intrat în birou. Eu aveam 70 ani, iar părul meu avea culoarea asta – culoarea asta o are de 15 ani încoace. S-a uitat la mine şi mi-a zis “Băiete, chiar crezi că cuvintele tale hipnotice vor face ceea ce medicamente puternice n-au reuşit?” Eu am zis “Doamnă, uitându-mă la ochii dvs văd pupilele cum se dilată şi se contractă rapid şi muşchii faciali tremură. Aşadar ştiu că suferiţi de o durere neîncetată – o durere pulsatorie constantă şi străpungătoare. O văd cu ochii mei. Şi acum, spuneţi-mi doamnă, dac-aţi vedea un tigru slab şi înfometat în camera alăturată, îndreptându-se încetişor către camera asta şi ochinduvă hămesit, ligându-şi fălcile, câtă durere aţi mai simţi atunci?” Ea a zis “N-aş mai simţi nimic în împrejurările astea. Doamne Dumnezeule! Nu mai simt nimic nici acum. Pot să iau tigrul ăsta cu mine înapoi la spital?” Eu am zis “Desigur, dar va trebui să-i spun doctorulul dvs”. A zis “Dar nu le spuneţi asistentelor. De fiecare dată când mă vor întreba dacă simt durere o să le spun ‘Uită-te sub pat. Dacă tigrul e încă acolo înseamnă că nu simt nici un pic de durere’ ”. Orice femeie de 52 ani, care începe prin a mă interpela cu “băiete” are simţul umorului. Aşa că m-am folosit de asta. Cu alte cuvinte, foloseşte-te de tot ce are pacientul tău. Dacă el are un cântec, poţi să cânţi şi tu. Daca este mormon, chiar dacă tu nu eşti, ar trebui să ştii suficiente lucruri despre mormonism încât să te poţi folosi de religia lui. Şi uitaţi-vă la Jim, idealistul de Jim şi visătoarea de Gracie, când un bărbat străin începe să-i dezvelească sutienul, - nu faci asta cu oameni idealişti – reuşeşte să le atragă atenţia imediat. (Erickson râde) Christine: Aţi spus că i-aţi dat instrucţiuni speciale lui Gracie despre ce să-i spună lui Jim în transă. Aţi vrea să fiţi un pic mai explicit? E: Practic, am pus-o pe Gracie sa înveţe pe de rost ceea ce-i spusesem despre alarma ceasului. Te trezeşti, opreşti alarma, îţi schimbi activităţile şi faci ceea ce ar trebui să faci în ziua respectivă. Dacă eşt catolic, mănânci peşte. Ăsta e unul din lucrurile pe care ar trebui să le faci. Din moment ce el contruia o casă şi cultiva un teren, acestea erau lucrurile pe care trebuia să le facă. O participantă: Există o limită a gradului în care spasticitatea unei paralizii poate fi controlată? Durerea dată de spasticitatea ei fusese controlată prin hipnoză? E: Jim era foarte spastic. Nu v-am spus asta. Spasticitatea a dispărut în momentul în care am început să-mi fac de cap cu sânii soţiei lui. Toată atenţia lui a devenit atenţie ”spastică” (focusată, n.t.). (Erickson chicoteşte) Pe mine nu mă deranja şi nici pe el. Altă participantă: În ce măsură credeţi că pacientul are control asupra procesului canceros din corpul său? E: Cercetările experimentale în acest sens, nu sunt suficiente. Dar ceea ce ştiu este că Fred K. m-a auzit susţinând o prelegere în Twin Falls, Idaho. Fred K. era chirurg şef acolo. Şi era un chirurg progresist. A hotărât că va face o societate medicală în Twin Fals, aşa că a organizat-o. Apoi a hotărât că oraşul are nevoie de un spital, aşa că a început să acţioneze în acest sens. Apoi a hotărât că ar trebui să aibă o clădire specială, cu cabinete. El este o forţă în desfăşurare în Twin Falls. După prelegerea mea, Fred a venit la mine şi mi-a spus “V-am ascultat prelegerea şi am înţeles că lumea are nevoie mai multă de un psihiatru destoinic decât de un chirurg destoinic”. Aşa că şia făcut rezidenţa în psihiatrie, în Salt Lake City. Acum e profersor de psihiatrie.

A refuzat catedra până nu i-a fost permis să lucreze în departamentul de chirurgie. Aşa că Fred a folosit hipnoza în scopul vindecării rănii chirurgicale, cu fiecare pacient pe care l-a operat. Şi rănile pacienţilor pe care a folosit hipnoza s-au vindecat mai repede decât ale celorlalţi pacienţi. Ei, cam atât vă pot spune. Jane: Doctore Erickson , eu am boala lui Raynaud. Se poate face ceva prin hipnoză? E: Te-ai lăsat de fumat? Jane: Da, nu fumez. E: Bine. În 1930 m-am întâlnit cu doctorul Frank S. El avea boala lui Raynaud. Şi continua să fumeze. Îi plăcea să inhaleze fumul de ţigară. Vroia să ştie ce se putea face referitor la boala lui. Am zis “N-ai ce-i face”. (Erickson o priveşte pe Jane) “Nu cred că ar trebui să trăieşti întrun ţinut răcoros”. I se oferise postul de şef al Spitalului de Stat din Augusta, Maine. Frank zicea că vrea slujba. Am zis “Ei bine, atunci, de fiecare dată când îţi vei simţi degetele îngheţate vezi dacă poţi, mental, să stârneşti un mic foc în degetele tale”. Frank e un pic mai în vârstă decât mine şi, periodic, îşi stârneşte un mic foc în degete. Nu s-a înregistrat o avansare a bolii. Jane: Problema la mine sunt degetele de la picioare. E: Atunci, stârneşte un foc în ele, mental, din când în când. Jane: Acum? E: Dacă te-ai gândi în momentul ăsta, la ceea ce mă gândesc eu, te-ai înroşi imediat. (râsete) Ştii că deţii control capilar asupra feţei? Jane: (dă din cap afirmativ) E: Şi asupra braţelor? Mai înainte ţi s-a făcut pielea de găină acolo. (Jane îşi priveşte braţele) Când treci de la un mediu cald la o temperatură de zero grade ţi se face pielea de găină acolo şi pe tot corpul. Cred că ai avut deja experienţa faptului de a intra cu picioarele într-o cadă cu apă foarte fierbinte şi ţi s-a făcut pielea de găină pe restul pielii, fiindcă apare un flux de la receptorii de cald spre receptorii de rece. Poţi să roşeşti cu picioarele aşa cum poţi să roşeşti şi cu faţa. (Erickson chicoteşte) Am aflat deja că avem capacitatea de a stârni un foc în obraji. (Erickson râde) Şi-ţi muţumim pentru demonstraţie. (toată lumea râde) Jane: E tare cald aici. (râsete) E: Acum spuneţi-mi, cât de adâncă trebuie să fie transa de care aveţi nevoie în psihoterapie? N-aţi fost prea atenţi, fiindcă eu am tot intrat şi ieşit din transă în vreme ce vorbeam cu voi. Am învăţat cum să intru în transă şi pot discuta ceva cu voi şi, în acelaşi timp, urmăresc covoraşul acela ridicăndu-se până la nivelul acesta. (Erickson gesticulează) Devine un covoraş mult mai mic. Şi vă pot vorbi despre Jim şi Gracie (Erickson se uită la covoraş) şi despre tigrul înfometat, sau orice altceva şi cu toţii observaţi că vorbesc mai rar. (Erickson zâmbeşte şi priveşte în jur) Pot intra şi ieşi din transă fără ca vreunul din voi să-şi dea seama. Christine: Atunci, ne-aţi putea vorbi mai mult despre autohipnoză? E: Bine. Ţineam un curs despre hipnoză undeva în Indiana. Un bărbat de doi metri, numai muşchi şi oase şi tare mândru de ele, a venit să dea mâna cu mine. I-am văzut mâna puternică apropiindu-se de mine, aşa că i-am întins-o eu primul . Mi-au spus că porecla lui era “Buldog” şi că de fiecare dată când îi veneae o idee, se agăţa de ea şi nimeni nu i-o putea scoate din cap. A zis “Nu există nici măcar un om în lume care să mă pună în transă”. Am zis “Ai vrea să descoperi contrariul?” El a zis “Nu există nici măcar un om - nimeni care să mă poată hipnotiza”. Eu am zis ”Aş vrea să-ţi demonstrez asta şi să te duc să-l cunoşti pe bărbatul care te poate hipnotiza”. A zis “S-a făcut! Aduceţi-l la mine”. Am zis “În seara asta, între ora şapte şi opt,

îmbracă-te în pijama, aşează-te pe un scaun în faţa oglinzii şi priveşte-l pe bărbatul care te va pune în transă”. A doua zi a spus “Azi-dimineaţă la opt, când m-am trezit, încă mai eram în blestematul ăla de scaun”. (râsete) “Am stat acolo toată noaptea. Recunosc că pot intra singur în transă”. O pacientă de-a mea de prin anii ‘50 m-a sunat şi mi-a zis “În ultimul an am citit o carte despre autohipnoză. Am petrecut vreo trei ore pe zi studiind-o, urmărind instrucţiunile întocmai. Nu pot intra în transă”. Am zis “Joan, ai fost pacienta mea în anii ’50. Legătura ta cu mine ar fi trebuit să-ţi spună să dai dovadă de mai multă minte şi să mă suni din nou. Cartea pe care ai citit-o e scrisă probabil de (Erickson spune numele unui hipnotizator amator) Ea a zis “Aşa e”. Am zis: toate cărţile lui despre hipnoză nu sunt bune de nimic. Ceea ce ai tot încercat tu să faci a fost să-ţi spui în mod conştient ce să faci şi cum să faci. Transformi totul în ceva conştient. Acum, dacă vrei să intri într-o transă hipnotică, pune-ţi ceasul să sune peste 20 de minute. Aşează-l pe masa de toaletă, stai jos şi uită-te la imaginea ta din oglindă”. Am primit un telefon a doua zi. Mi-a zis “Am tras ceasul şi l-am potrivit. M-am aşezat, m-am uitat la imaginea mea în glindă şi ceasul a sunat. Am crezut că am făcut o greşeală. A doua oară am potrivit cu atenţie ceasul peste 20 minute. L-am pus pe masa de toaletă, m-am aşezat, m-am uitat în oglindă şi a sunat alarma. Şi de data asta, ceasul a arătat că trecuseră 20 de minute”. Cu alte cuvinte, nu-ţi spui ce trebuie să faci în transă. Mintea ta inconştientă ştie mult mai multe decât tine. Dacă ai încredere în inconştinetul, el va face autohipnoza pe care ţi-o doreşti. Întâmplător, fiica mea, care este asistent medical a venit să mă viziteze din Dallas. Îmi vorbea despre munca ei cu pacienţii. Au foarte multe urgenţe care te solicită şi-ţi iau mult timp. Sunt specializaţi pe accidente de maşină şi astea sunt des întâlnite în Dallas. Mama ei a întrebat-o cum de reuşeste să mai adoarmă după experienţa unei urgenţe devastatoare. Şi Roxanna a zis “Oh, foarte simplu. Am un ceas pe care-l poţi citi în întuneric. Cănd mă bag în pat arunc o privire către ceas. Ştiu că dacă ajung să citesc ora pe care-o indică ceasul, la10 minute după ce m-am pus în pat, va trebui să urc şi să cobor scările de 20 ori. Sunt leneşă şi n-a trebuit niciodată să urc şi să cobor scările de 20 ori. Dar ştiu că dacă citesc ceasul, zece minute mai târziu, chiar mă voi da jos din pat şi voi urca şi coborâ scările de 20 ori”. Am publicat o lucrare odată despre un bărbat care-şi pierduse soţia. Fiul său văduv, lui locuia cu el. Făceau singuri toată treaba în casă şi tot ei se ocupau şi de biroul lor de afaceri impbiliare. Muncă în casă o împărţeau. În cele din urmă, bătrânul a venit la mine şi mi-a spus “Stau în pat treaz toată noaptea, zvârcolindu-mă şi tot încercând să adorm. Nu dorm niciodată mai mult de două ore pe noapte. De regulă adorm pe la ora cinci şi mă trezesc pe la şapte”. Am zis “Bun, şi acum vrei să corectezi insomnia. Trebuie doar să faci ceea ce-ţi spun. Spui că împarţi munca cu fiul tău. Cum o împărţiţi?” A zis “Fiul meu face lucrurile care-i plac, iar eu pe cele care-mi plac”. Am zis “Ce urăşti cel mai tare să faci?” El a zis “Să ceruiesc podelele. Avem podele de lemn şi-mi place să fie ceruite. Fac toată treaba mea şi a lui numai să ceruiască el podelele. Asta fiindcă nu suport să ceruiesc podelele”. Am zis “Bun. Am deja în cap remediul pentru tine. O să te coste cam opt ore pe noapte. Crezi că îţi poţi permite să pierzi opt ore pe noapte dormind?” A zis “Pierd toate orele astea într-un an de zile. Bineînţeles că-mi permit”. Eu am zis “În seara asta, când te duci acasă, iei un borcan de ceară de podele Johnson şi-o cârpă şi lustruieşti podeaua toată noaptea. O lustruieşti până la ora la care obişnuieşti să te trezeşti dimineaţa. Apoi îţi continui ziua de muncă. Nu vei fi pierdut decât două ore de somn. Şi în

noaptea următoare, începe să ceruieşti podeaua de când vine ora de culcare. Ceruieşte-o toată noaptea şi dimineaţa du-te la birou la timp. În total vor fi patru ore de somn pierdute. Noaptea următoare vei cerui podelele toată noaptea şi vei pierde încă două ore de somn”. În a patra noapte de ceruit podelele, înainte de a-şi începe munca, i-a spus fiului său “Cred că o să-mi odihnesc ochii pentru un minut”. S-a trezit a doua zi la şapte. Şi de-atunci, pe masa lui de toaletă e un borcan de ceară de podele Johnson şi o cârpă de lustruit. I-am zis “Ai un ceas cu cadran luminos. Dacă poţi citi ora pe care ţi-o indică ceasul, la 15 minute după ce te-ai băgat în pat, lustruieşte podeaua toată noaptea”. N-a mai pierdut nici o noapte de– atunci. (Erickson râde) Un doctor a venit la mine şi mi-a spus “Am muncit tot timpul colegiului. Am pierdut o grămadă de ore de somn. Mi-a fost greu să fac facultatea de medicină. Înaine de a o termina mam căsătorit şi mi-a întemeiat propria familie. Restituirea banilor pentru taxele de la facultate şi întreţinerea familiei mele m-au costat o grămadă de ore de somn pierdute. De-atunci, mă pun în pat la ora 22.30. Mă tot foiesc şi mă uit la ceas, sperând ca s-a făcut dimineaţă. Şi pe la cinci adorm, iar la şapte trebuie să mă scol şi să plec la cabinet. Şi ştiţi, tot timpul în facultate mi-am promis că o să-i citesc pe Dickens, Sir Walter Scott, Dostoevski, fiindcă-mi place literatura. Nu am găsit niciodată timp pentru asta. mă tot răsucesc şi mă prepelesc în pat până la cinci dimineaţa”. Eu am zis “Aşa deci, aţi vrea să dormiţi? Şi vă văitaţi că nu l-aţi citit pe Dickens. Ei bine, cumpăraţi un set de cărţi de Dickens. Acum, aş vrea să cunosc interiorul casei dvs. Aveţi un şemineu şi o poliţă deasupra lui, nu?” El a zis “Aşa e”. I-am zis “Luaţi un bec, îl puneţi pe poliţă, alături de un volum de Dickens. Staţi acolo în picioare de la ora 22.30 până la cinci dimineaţa şi-l citiţi pe Dickens. Aşa vă veţi împlini aspiraţiile literare”. În cele din urmă, a venit la mine şi mi-a zis “Pot să-l citesc pe Dickens stând pe scaun?” Am zis “E-n regulă”. Apoi a venit şi mi-a zis “Întâmpin dificultăţi în citirea lui Dickens. Stau jos, încep să citesc şi înainte de a termina o pagină întreagă adorm buştean. Mă trezesc dimineaţa cu cârcei de la poziţia în care am stat”. Am zis “Bine, ia-ţi un ceas cu cadranul luminos. Dacă reuşeşti să citeşti ora pe care o indică ceasul, la 15 minute după ce te-ai pus în pat, ridică-te şi du-te lângă şemineu ca să-l citeşti pe Dickens. Iar acum, c-ai reuşit să citeşti ceva din Dickens, vei descoperi multe modalităţi de a-ţi face timp ca să-l citeşti pe Dickens”. A citit toate cărţile lui Dickens, Scott, Flaubert şi Dostoevski. Şi-i e groază de citit în picioare lângă şemineu. Preferă să doarmă. Oamenii vin la voi pentru ajutor, când şi l-ar putea furniza singuri. O femeie vroia să se lase de fumat şi să piardă din greutate. I-am spus că putea s-o facă cu foarte puţin disconfort şi foarte multă satisfacţie. Mi-a spus “Nu mă pot abţine când e vorba de mâncat şi de fumat. Când e vorba să fac sport, mă pot abţine şi chiar mă abţin”. Eu am zis “Sunteţi o femeie foarte religioasă, nu-i aşa?” Mi-a zis “Da”. Am zis “Promiteţi-mi solemn că veţi face lucrurile simple şi puţine pe care vi le voi cere”. Apoi am zis “Ţineţi-vă chibriturile la subsolul casei. Locuiţi într-o casă cu două etaje şi mansardă. Fumaţi cât doriţi. Dar, ţineţi-vă chibriturile în subsol şi ţigările în mansardă. Când vreţi să fumaţi, coborâţi la subsol, luaţi un chibrit din cutia cu chibrituri şi puneţi-l pe cutie. Apoi alergaţi în mansardă şi luaţi-vă o ţigare, coborâţi la subsol şi aprindeţi-o. Aşa veţi face şi mult sport. Şi mi-aţi spus că vă place să ciuguliţi mereu câte ceva. Ce-aţi vrea să faceţi – să alergaţi în casă sau în afara ei? Să faceţi multe ture şi apoi să intraţi în casă şi să mâncaţi ce doriţi?” A zis “Ar fi o idee bună”. Am zis “Bine. Desigur, când veţi face un tort va trebui să-l tăiaţi în felii foarte

subţiri. Pentru fiecare felie mâncată veţi înconjura casa o dată, alergând cât puteţi de repede. Dacă vreţi a doua felie de tort, veţi alerga de două ori mai mult în jurul casei”. E surprinzător cât de repede şi-a dorit să fumeze din ce în ce mai puţine ţigări… mai întâi jos la subsol ca să scoţi un chibrit din cutie, să-l laşi acolo şi să alergi la mansardă ca să iei o ţigare, să te întorci la subsol ca s-o aprinzi şi sa te bucuri de ea. Şi să alergi atât în jurul casei ca să poţi mânca apoi o felie de tort, apoi, să alergi de două ori pentru a doua felie, de trei ori mai mult (către grup) pentru a treia … şi a slăbit foarte frumos. Ce e important nu e să faci totul ca la carte, să urmezi regulile aşa cum sunt scrise. Ceea ce e important e să-ţi faci pacientul să facă lucruri care-i fac foarte, foarte bine. Un bărbat din Michigan a venit la mine şi-a zis “Am o fire incontrolabilă. Când îmi pierd cumpătul, lovesc persoana de lângă mine. O pălmiuesc pe soţia mea. Mi-am bătut copiii deatâtea ori. Firea mea este incontrolabilă”. Eu am spus “Locuieşti într-o fermă din Michigan. Cum încălzeşti casa? Cum faci să găteşti?” El a zis “E o fermă şi folosim lemne. Incălzim casa cu lemne. Gătim la fel”. Am zis “De unde faceţi rost de ele?” A zis “Am un lot de pământ”. Şi eu i-am zis “Ce copaci tăiaţi pentru foc?” A zis “Păi, stejari. Mai dobor şi frasini. Nu dobor ulmi pentru că sunt foarte greu de tăiat în bucăţi care să încapă-n sobă”. Am zis “De-acum veţi tăia doar ulmi”. Când dobori ulmi ca să-i faci bucăţi trebui să dai cu toporul în el, să faci o despicătură, să-l scoţi, apoi să loveşti din nou, să adânceşti un pic despicătura. Trebuie să procedezi aşa, să tai câte puţin din el, fiindcă, dacă nu, lemnul se despică-n două. E cel mai îngrozitor copac de tăiat în bucăţi. Şi să tai în bucăţi un ulm înseamnă să munceşti cât pentru a tăia 20 de stejari. “Ei, când te piezi cu firea, pune mâna pe un topor şi du-te de despică un ulm şi ţi se va duce toată energia”. Eu ştiu ce-nseamnă să tai în bucăţi un ulm – cea mai îngrozitoare sarcină. Siegfried: Am o întrebare. Ne daţi exemple de oameni care fac întotdeauna ceea ce le cereţi şi par a fi foarte motivaţi în comparaţie cu pacienţii mei. (râsete) E: Asta ce spune şi familia mea “De ce pacienţii tăi fac lucrurile nebuneşti pe care le spui să le facă?” Eu le răspund “ Pentru că le-o spun foarte serios. Ei ştiu că vorbesc cu seriozitate, că sunt sincer în totalitate. Sunt complet sigur că vor face ceea ce le spun. Nu mă gândesc niciodată ‘Da’ oare o să facă pacienţii mei lucrurile astea ridicole?’ Nu, eu ştiu că le vor face”. Acum, o femeie a venit la mine, sau, mai degrabă mi-a telefonat şi m-a rugat să-l ajut pe soţul ei să se lase de fumat cu ajutorul hipnozei. Soţul ei a venit la mine. Era avocat; câştiga cam 30.000 de dolari pe an. Soţia lui moştenise un sfert de milion de dolari înainte de a se căsători cu el. Ea a cumpărat casa în care stăteau. Ea plătea toate impozitele şi toate cheltuielile, pentru toată mâncarea. Plătea impozitul soţului şi al ei. Nu ştia ce făcea soţul ei cu cei 35.000$ pe care-I câştiga anual. Am aflat foate astea de la soţ când am vorbit cu el despre problema fumatului. Ştiam că nu se va lăsa de fumat. I-am şi spus-o la sfârştitul orei – că nu avea nici o intenţie să se lase şi dacă îmi dă voie s-o sun pe nevastă-sa să-i spun că e un ratat înnăscut. Poate că dacă făceam asta ea o să înceteze să-l mai bată la cap să se lase de fumat. Şi a fost de acord s-o sun pe soţia lui, în prezenţa sa, şi să-i spun că e un ratat înnăscut şi să-i mai spun să-l lase în pace, să nu-l mai cicălească cu fumatul. M-am simţit îndreptăţit să fac asta. Era avocat, trebuia să cunoască însemnătatea cuvintelor obişnuite, în limba engleză. Ar fi trebuit să cunoască modul în care se folosesc cuvintele. Am sunat-o pe soţie şi i-am spus “Îmi pare rău să vă spun că soţul dvs este un ratat înnascut. Aşa că, vă rog, nu-l mai bateţi la cap, lăsaţi-l în pace. Nu vrea să se lase de fumat şi n-o să se lase”.

Peste două zile ea a intrat val-vârtej în cabinetul meu, fără programare. Îi curgeu lacrimile pe obraz, fără oprire. A zis “Plâng de fiecaare dată când intru în cabinetul unui doctor. Las băltoace de lacrimi pe jos, aşa cum fac şi acum. Iar mâine trebuie să-mi duc copii la pediatru. O să plâng tot drumul la dus şi la întors. Mă puteţi ajuta în vreun fel?” Am zis “Da, a plânge e un lucru foarte infantil. Cât de des plângeţi?” Ea a zis “De fiecare dată când încep să fac ceva. Am absolvit colegiul, mi-am luat diploma de profesor şi am plâns în continuu timp de o săptămână când am obţinut prima slujbă de profesor. Aşa că trebuia să renunţ la ea fiindcă plângeam atât de mult”. Am zis “Bun, mâine trebuie să-ţi duci copii la pediatru. Vei plânge tot drumul, şi la dus şi la întord. Eu îţi sugerez că a plânge e un lucru infantil aşa că înlocuieşte-l cu un alt gest infantil, care să fie evident. Ia-ţi un castravete, o murătură, cam atât de mare (Erickson arată) şi îngrijeşte-l, leagănă-l ca pe-un copil, tot drumul până la doctor şi înapoi”. În ziua următoare a venit la cabinet extrem de supărată, dar fără să plângă. A zis “De ce nu mi-aţi spus să am grijă de castravete cât timp eram la doctor?” (Erickson zâmbeşte) Eu am zis “Asta era responsabilitatea ta, nu a mea. Acum o să-ţi dau o altă sarcină. În după-amiaza asta vreau să urci pe Squaw Peak, iar mâine vino şi povesteşte-mi cum a fost”. A venit în ziua următoare şi mi-a zis “Am urcat Squaw Peak şi mă credeţi sau nu, m-am pierdut la vreo 16 metri de vârf. Am urcat pe nişte pietre colţuroase, deşi n-aveam nici o treabă pe-acolo. Când am ajuns în vârf am avut un sentiment de împlinire personală - de realizare. Mâine mă voi duce din nou şi de data asta n-o să mă mai pierd. O să vin să vă povestesc. La coborâre m-am întrebat în continuu cum de-am putut să mă rătăcesc. E imposibil”. A venit a două zi şi mi-a spus că a urcat pe Squaw Peak fără probleme şi a resimţit acelaşi sentiment de împlinire personală. Mai târziu a venit, pe neaşteptate şi mi-a spus “Cred că soţul meu e însurat mai mult cu maică-sa decât cu mine. Nu poate face nimic prin casă – să repare un robinet care curge sau cea mai simplă sarcină. Dar, dacă maică-sa îl cheamă la ora unu din noapte, se scoală şi merge la celălalt capăt al oraşului ca să-i repare un robinet care curge sau să-i atârne un tablou pe perete. Dar acasă la noi nu poate face asta. Trebuie să chem un instalator sau un tâmplar, sau să fac eu treaba”. Am zis “Mda, soţul tău ar trebui să fie soţul tău şi nu soţul mamei sale”. Ea a zis “Nu-mi place de soacră-mea. Apare la mine pe verandă la ora patru după-amiaza şi-mi cere să-i gătesc o cină după cheful ei. Câteodată mai vine şi cu invitaţi. Eu trebuie să mă duc la cumpărături, apoi să m-apuc să gătesc o cină minunată pentru ea şi pentru invitaţii ei. Dar când mă pun la masă mă doare stomacul şi nu mă simt bine”. Eu am zis “Nu cred că e prea politicos din partea soacrei tale să apară tam-nesam la tine pe verandă, la patru după-amiaza şi să-ţi ceară să-i găteşti cina. Aşa că data viitoare când apare, pregăteşte-i cina. Când vine vremea să te aşezi şi tu la masă, n-o face. Explică-le că ai o întâlnire importantă în seara aia. Nu-mi pasă unde te duci – poţi merge la un cinematograf în aer liber. Şi nu te întoarce acasă până la ora 23”. După câteva zile a venit şi mi-a spus “Soacra şi soţul meu au venit acasă cu un oapete, la ora patru şi mi-au cerut să le gătesc o cină foarte bogată. Aşa că v-am urmat sfatul. Le-am gătit o cină minunată. Când a venit vremea să ne aşezăm la masă, le-am spus că am o întâlnire foarte importantă în seară aia şi am plecat. Nu m-am întors acasă până nu s-a făcut ora 23. Am descoperit că soacra mea, împreună cu soţul meu i-au jucat oaspetelui obişnuita lor farsă: l-au îmbătat până i-a venit rău şi a vomitat pe tot covorul din sufragerie, iar eu a trebuit să-l curăţ”.

Am zis “Ei bine, persoanele pe care le inviţi la masă şi care vomită pe covorul din sufragerie sau îi fac pe alţii să vomite, n-ar trebui să mai fie invitaţi la nici o cină, niciodată”. Ea a zis “Aşa cred şi eu”. A venit mai târziu şi mi-a spus “Eu plătesc toate facturile, impozitele, şi pe-al meu şi pe-al soţului meu. Din când în când mai aduce şi el vreo plasă cu legume. Asta fiindcă vrea să-i gătesc ceva special. Vrea să mă ia la San Diego, la o conferinţă pe probleme de legislaţie, iar eu nu vreau să merg”. Am zis “Soţul tău vrea să te ia la San Diego. Lasă-l s-o facă. Când te întorci sămi spui dacă ţi-a plăcut”. Când s-a întors mi-a zis “Eu am vrut să stăm intr-un hotel cu piscină. Soţul meu mi-a spus că în hotelul de pe cealaltă parte a străzii atmosfera e mai plăcută. Aşa că am stat într-un hotel care nu avea piscină. N-aş putea spune că era vreo diferenţă în ce priveşte atmosfera. Am plătit o mie de dolari pentru o săptămână în acea cameră. Şi toate mesele erau extra”. Când am coborât în restaurant, fetiţa nostră de 18 luni bătea în tăblia scaunului ei, bolborosea şi făcea zgomot. Soţul meu a lovit-o peste faţă, provocând o scenă în tot restaurantul”. Eu am zis “Soţul tău este avocat şi ar trebui să cunoască legea împotriva abuzului copiilor. Cred că asta a fost un caz de abuz şi mai cred că legea te consideră responsabilă şi pe tine”. Ea a zis “Aşa cred şi eu. De-cum încolo n-o să mai lovescă copii”. După câteva săptămâni a venit şi-a zis “De două, trei, patru ori pe an soţul meu face câte-o datorie de vreo două, trei, patru, cinci mii de doloari. Apoi îmi cere mie să-mi vând din obligaţiunile bancare ca să-l scot pe el din datorie”. Eu am zis “ Un bărbat care câştigă 35.000$ pe an, a cărui soţie îi plăteşte toate cheltuielile şi impozitul, pe deasupra, trebuie să-şi plătească datoriile din salariul propriu”. Ea a zis “La fel cred şi eu. N-o să mai vând nici o obligaţiune”. Eu am zis “Dacă-i plăteşti datoriile, chiar un sfert de milion de dolari n-o să ţină prea mult”. După câteva săptămâni a venit şi-a zis “De două, trei ori pe an soţul meu vine la mine şi-mi cere să ne despărţim. Dar nu e chiar o despărţire. Nu ştiu unde se duce sau stă. Apare acasă întotdeauna joi seara şi cere o cină mai specială. Iar duminica, după ce mâncăm, se joacă cu copii şi-apoi pleacă. Nu ştiu unde”. Am zis “Ei bine, cred că ar trebui să fii cinstită cu el. Dacă-ţi cere o separare, tratează problema cu sinceritate şi dă-i ce-ţi cere. Spune-i ‘Bine, vei obţine o despărţire şi atâta timp cât ţi-o doreşti şi, de data asta de-adevăratelea. Fără mesele de joi, fără mesele de duminică. Voi schimba încuietorile la toate uşile şi la toate ferestrele’”. După vreo şase luni a venit la cabinet şi a zis “Am motive pentru a cere divorţul?” I-am zis “Eu sunt psihiatru nu avocat. Dar te voi îndruma către un avocat cinstit”. S-a dus la el şi-a divorţat fără să stea pe gânduri. După vreo alte şase luni a venit la cabinet, fără programare şi-a zis “M-aţi minţit prin deturnare”. Am zis “Cum te-am minţit prin deturnare?” Ea a zis “Am venit şi-am întrebat dacă am motive pentru a cere divorţul, iar dvs aţi zis că sunteţi psihiatru nu avocat. M-aţi trimis la un avocat care mi-a obţinut un divorţ pe baze legale. De fiecare dată când mă gândesc că am stat măritată cu nenorocitul ăla timp de şapte ani, îmi vine să vărs. Am intentat divorţ din motive personale”. Am zis “Dacă ţi-aş fi spus să intentezi divorţ din motive personale, ce-ai fi făcut?” Ea a zis “Miaş fi apărat soţul şi aş fi rămas măritată cu el”. Eu am zis “Exact! Acum, spune-mi ce-ai făcut în ultimile şase luni?” Ea a zis “Păi, după ce-am divorţat m-am anjagat ca profesor. Îmi place. Nu îmi se mai întâmplă să plâng”. Eu i-am spus să aibe grijă de o murătură şi i-am mai spus că soţul ei e un ratat înnăscut. Şi el, ca avocat, ar fi trebuit să ştie mai bine şi să nu mă lase să-l numesc un ratat. Iar ea şi-a dat seama de asta, gradual … de fiecare dată când venea la mine cu o plângere. Siegfried: Vă rog să repetaţi ultima propoziţie n-am auzit-o.

E: De fiecare dată când venea la mine cu o plângere la adresa bărbatului ei, realiza adevărul cuvintelor mele, când l-am numit pe soţul ei un ratat. De-asta am şi sunat-o prima oară, ca să-i spun că soţul ei e un ratat. Siegfried: Chiar asta credeţi? Că e un ratat? E: Păi, tu nu crezi asta? Şi-a pierdut soţia, familia. Trebuie să-şi folosească proprii bani pentru a se întreţine. Trebuia să plătească bani pentru întreţinerea copiilor. Acum trebuie să-şi plăească singur impozitul. Siefgried: Dar eu cred că se poate şi schimba. E: Crezi? Orice bărbat tânăr, care impune soţiei sale o viaţă ca asta, în primii şapte ani, n-o să se schimbe. Şi e încă băiatul lu’ mama. O scoate pe mama în oraş la cină şi ea poate să-l sune la unu noaptea ca să-l cheme să-i repare un robinet care curge. S: Mda, dar cred că poate învăţa cum să se separe de mamă. Credeţi că o să fie mereu legat de maică-sa? E: da, fiindcă el nu caută să găsească pe cineva care să-l sfarme legătura. S: Credeţi, aşadar, că nu e pregătit să facă schimbarea asta? E: Nu cred că va fi pregătit niciodată. S: Îhm. E: Iar acum, Christine, mergi în cabientul meu – pe undeva pe-acolo - şi găseşte un plic în care sunt studii de caz. E un plic obişnuit. E probabil pe etajera de lângă birou. (Christine intră în cabinet şi-i aduce lui Erickson mapa cerută.) Un bărbat la 30 ani ar trebui să ştie că nu se face să se ducă la unu noaptea la maică-sa acasă ca să-i repare un robinet care curge. S: Da, sunt de acord cu asta. E: Şi ar trebui să-şi plătească singur impozitul pe salariu. Acum, cine citeşte frumos în engleză? Ei, nu toţi deodată! Jane: Eu E: (Erickson îi dă foaia ) Citeşte această scrisoare cu voce tare. Jane: “29 februarie. Dragă doctore Erickson . Vă scriu ca urmare a cerinţei dvs în acest sens, din timpul conversaţiei telefonice pe care am avut-o acum câteva săptămâni. V-aş fi scris mai devreme dar doreams ă verific daca d-na dr. L. e interesată să mă însoţească în Phoenix (dacă este posibil să vă văd). A fost plecată din oraş pentru câteva săptămâni, şi acestui fapt i se datorează întârzierea scrisorii. Ea mi-a recomandat să vin la dvs şi mi-a mai dat de înţeles că este interesată să vină în Phoenix cu mine, dacă poate strecura plecarea asta în agenda ei foarte încurcată. În ceea ce priveşte problema mea, am început să mă bâlbâi undeva între patru ani şi patru ani şi jumătate. Am început să vorbesc la un an. Începutul bâlbâielii a coincis cu naşterea surorii mele (prima) şi cu o amigdalectomie, cândva la începutul vârstei de cinci ani. Cât despre cum se leagă aceste evenimente cu faptul că mă bâlbâi, n-am ştiut niciodată. Am făcut multe încercări de a descâlci firele traumelor copilăriei, inclusiv terapie tradiţională, câteva încercări eşuate de hipnoză (dr. L. crede că pot fi hipnotizat), terapie prin ”ţipete ”, cu C. D. Am încercat diferite terapii “corporale” i.e. Rolfing, polarity therapy, acupunctură, bioenergetică şi tehnici de respiraţie. Am încercat şi prin tehnici mecanice. Am făcut EST, ca şi multe tehnici meditative, spirituale, yoghine. Bâlbâiala mea s-a menţinut. Câteva din lucrurile pe care le-am încercat m-au ajutat în diferite feluri, dar, cred că mai persistă încă elemente din trecut, cu încărcătură puternică, elemente cărora mi-e îngrozitor de frică să le fac faţă. Câţiva dintrre prieteniii mei din Bay Area mi-au spus că relaţia mea cu mama este încă nerezolvată. Mai sunt conştient şi de faptul că întâmpin dificultăţi în a-mi exprima furia. Chiar

daca am 30 ani, oamenii îmi spun că sunt infantil (multora le vine greu să creadă că am peste 20 de ani) şi mulţi încă mă tratează ca pe un copil. Vreau să mă maturizez şi să-mi continui viaţa. Am obosit să-mi tot duc viaţa în această supă emoţională. Şablonul vieţii mele a fost după cum urmează: în tot ceea ce-am întreprins, la început, se prefigura promisiunea unui succes uimitor. Lucrurile merg bine până la momentul în care apare o dificultate. Atunci, de obicei, mă las păgubaş şi dau greş/ratez. M-aş bucura în special să nu mă mai bâlbâi ; acest fapt m-a împiedicat să comunic cu dezinvoltură cu ceilalţi şi câteodată chiar numai să comunic cu ei. Am permis bâlbâielii mele să împiedice dezvoltarea mea în lume. Din moment ce e o trăsătură specifică copilăriei, într-o anumită măsură, mă face să mă simt ca un copil. În acest moment, viaţa mea intră într-o perioadă de schimbare, dar eu sunt încă incapabil să îmi manifest abiliăţile şi să-mi câştig traiul. Situaţia mea prezentă este măcinată de vinovăţie existenţială. Singurele slujbe la care am acces acum sunt slujbe semicalificate sau necalificate. Acest lucru este profund nesatisfăcător pentru mine, având în vedere trecutul meu. Am trecut fără probleme prin studiile post-universitare pentru doctoranzi (cercetare operaţională şi statistică teoretică) şi, înainte de a-mi lua doctoratul m-am lăsat de ele pentru a studia muzică. Pentru o vreme am făcut asta, totul mergea bine. Îmi plăcea să ascult ceea ce cântam şi muzica mea era recunoscută. Apoi, m-am oprit din cântat pentru vreme şi când am reluat am simţit că am pierdut mult şi că partea mea stângă era mai rigidă. Din acest moment muzica mea a început să sune mai prost şi nu m-am mai considerat un muzician profesionist. Talentul meu diminuând, ura de sine a crescut şi la fel şi consumul de droguri. Doar în ultimii doi ani am lăsat-o mai moale cu drogurile (le-am luat, regulat, timp de şapte ani). Acum mă simt mai puternic şi nutresc o dorinţă arzătoare de a lucra cu dvs, chiar dacă sunt foarte conştient de rezistenţa puternică la însănătoşire, rezistenţă care încă mă mai bântuie. Şi rezistenţa face parte din structura eului. Probabil că din frică sau din neîncredere opun subtil rezistenţe în a coopera cu oamenii. Aştept să-mi răspundeţi şi sunt nerăbdător să lucrez cu dvs, dacă sunteţi de acord. Voi sta la dispoziţia dvs începând de pe 1 aprilie (cu excepţia serilor de marţi, toată luna). Cu respect al dvs, George Leckie”. E: Acest pacient m-a sunat la telefon cu câteva săptămâni înainte. Eu am zis “Bună ziua”, iar el a zis “Ba-ba, ba, ba, ba, ba, ba”. Eu am zis “Scrieţi-mi” şi am închis. După câteva săptămâni îmi scrie această scrisoare lungă despre nevroza lui şi despre cei şapte ani de devotament faţă de droguri. Imediat ce am primit acestă scrisoare, ca răspuns la cererea mea telefonică, m-am gâdit “Iată unul din acei pacienţi de profesie, care nu se va face bine niciodată şi care mă va lua drept prost şi se va folosi de tot timpul şi energia mea pentru a da greş”. Aşadar, am citit ce mi-a scris şi i-am răspuns printr-o scrisoare care credeam că-l va interesa în aşa măsură încât să-mi scrie o altă scrisoare, de care eu să mă pot folosi în activitatea didactică. (Către Jane) Continuă. Jane: (continuă citind scrisoarea de răspuns a lui Erickson) “7 martie. Dragă domnule Leckie. Din moment ce mi-aţi telefonat ca să-mi cereţi ajutorul, când de fapt eraţi incapabil să cereţi ajutor şi a trebuit să vi se spună cum să comunicaţi cu mine, ceea ce dvs trebuia să fi făcut fără să vi se spună, o să rezum pentru dvs problema dvs, sperând poate inutil că acest lucru vă va folosi.

De regulă, telefoane de genul celui pe cae l-aţi dat dvs, nu sunt urmate de scrisoarea solicitată. Dacă scrisoarea este trimisă, ea vine cu întârziere, întârziere atribuită altei persoane – în cazul dvs, dr. L. În continuare, se povesteşte despre o carieră îndelungată în care se căută ajutor şi nu se acceptă ajutorul primit, dar, din când în când, se admite un dram de acceptare. În mod invariabil se prezintă o listă a cauzelor probabile şi posibile ale problemei, asigurând astfel posibililatea ca terapeutul să se uite în direcţia greşită şi permiţând continuarea carierei îndelungate de căutare sârguincioasă, lipsită de rezultat. O problemă poate fi depăşită doar dacă continuăm să nu-i cunoaştem cauza. Pentru a demonstra consistenţa pattern-ului de comportament, trebuie menţionate şi alte tipuri de eşec – în cazul dvs muzica, maturizarea, asigurarea unui trai şi eşecul în obţinerea unui doctorat. Scrisoarea nu ar fi completă dacă nu s-ar menţiona şi nişte ameninţări subtile şi abil exprimate; în cazul dvs, promisiunea de neîncredere şi de lipsă de cooperare, printre altele. Elementul cel mai important este punerea unei restricţii, cât de mică, asupra terapiei. Nici nu trebuie să fie logică, orice fel de restricţie, chiar irelevantă, precum restricţia dvs referitoare la serile de marţi, pe durata lunii aprilie. Prin ce efort de imaginaţie aţi ajuns la concluzia că v-aş putea acorda vreuna din serile mele? Dacă aţi citit această scrisoare până aici, sigur se naşte întrebarea ‘vreţi să fiţi pacientul meu?’ Sugerează cumva această întrebare că eu aş fi capabil să fac faţă mult prea adoratei dvs probleme, după cum atestă cei şapte ani de “devotament” faţă de droguri, care devotament poate, în cel mai bun caz, împiedica vorbirea? Aştept cumva răspuns la această scrisoare ???? Al dvs, de o sinceritate îngrozitoare, Dr. Milton H. Erickson.” E: Voi ştiţi ce aţi face dacă aţi primi o scrisoare ca asta, dar ascultaţi ce mi-a răspuns el. Jane: “11 martie. Dragă dre Erickson. E foarte uşoar pentru dvs să evitaţi angajarea în formalităţi inutile, printr-o simplă întorsătură de condei. Am fost total nepregătit pentru atacul violent ce urma. Eu nu eram conştient de toate aceste “jocuri” (cu excepţia celui de amânare, evidenţiat de scuza mea în legătură cu dr L) pe care dvs le-aţi observat cu acurateţe în scrisoarea mea. Perspicacitatea dvs mă compleşeşte. Am desprins din scrisoarea dvs o urmă de indignare, lesne de înţeles (dar şi de compasiune). Nu am avut, câtuşi de puţin, intenţia de a vă supăra. După câte se pare, îmi puneţi în cârcă viclenia de a încerca să vă induce în eroare, ceea ce, din nou, nu am intenţionat să fac. Problema mea nu vă pare nefamiliară. De fapt, înţeleg că consideraţi scrisoarea mea ca pe un fel de “formular” cu spaţii goale pe care le-am completat cu elemente din istoria mea personală. Da, doresc în continuare să fiu pacientul dvs. Da, nevroza mea de eşec este foarte adorată de mine – nu aşa e cu toate nevrozele? Vă prezint scuze pentru faptul de a fi fost atât de obraznic încât să pun restricţii terapiei. În aşteptarea răspunsului, umilul dvs, George Leckie. P.S. De obicei nu mă bâlbâi atât de tare cum am făcut-o când am vorbit cu dvs la telefon. Am fost foarte emoţionat şi înfricoşat. Încă îmi este frică de dvs”. (Jane se uită la Erickson înainte de a citi scrisoarea următoare. El aprobă dând din cap, iar ea continuă) “24 martie. Dragă dle Leckie. E cazul să aduc câteva corecţii. 1) Realităţile neplăcute nu sunt niciodată îndepărtate cu ‘o simplă întorsătură de condei’. Ele persistă până când pacientul dezvoltă suficientă sinceritate pentru a le abandona. 2) O prezentare simplificată a adevărului nu

este ‘un atac violent’. 3) Pentru ca cineva să ‘nu fie conştient de toate aceste jocuri’, priceperea dvs la jocurile pe care le-am menţionat, cât şi la cele pe care nu le-am menţionat, demonstrează o practică îndelungată şi sârguincioasă cu scopul de a nu conştientiza ‘aceste jocuri’. 4) Sunteţi copleşit de ‘perspicacitatea’ mea. De fapt, nu aveţi căderea de a face un compliment, oricui. 5) Cât despre ‘urma de indignare, lesne de înţeles’, aşa cum vă este obiceiul, vă înşelaţi. Era vorba de un amuzament suficient de ridicat cât să pariez că că veţi fi determinat să scrieţi o scrisoare de răspuns. 6) Cu ceva mai mult efort aţi fi putut veni cu o afirmaţie mai corectă decât ‘problema mea nu vă este nefamiliară’.7) Nici dacă aş fi înghiţit un container mare, aproape plin cu sare, nu aş putea să cred în afirmaţia dvs: ‘Da, chiar doresc să fiu pacientul dvs.’ şi chiar dacă containerul ar fi plin, mă îndoiesc că răspunsul meu ar fi altul. 8)Afirmaţia: ‘…nevroza mea de eşec este foarte adorată de mine – nu nu aşa e cu toate nevrozele?’ este atât de ridicol de absurdă încât, privită cu generozitate, e de conceput că v-ar face chiar şi pe dvs să vă simţiţi prost. 9) O ‘scuză’ pentru teatrala restricţie impusă terapiei este chiar irelevantă şi nu are legătură cu problema reală.10) Afirmaţi că vă ‘preţuiţi’ ‘nespus de mult’ nevroza, iar apoi adăugaţi “cu umilinţă”, ocazionând astfel un contrast care nu serveşte decât pentru amuzament. 11) Scrieţi ‘Încă îmi este frică de dvs’, când de fapt, dvs suferiţi de o ‘nevroză de eşec’ ‘mult adorată’, care ea ar trebui să fie obiectul fricii dvs. 12) Apreciez pozitiv eforturile pe care le-aţi depus voluntar pentru a mă amuza. Cu aceeaşi sinceritate ca şi înainte, Dr. Milton H. Erickson.” (Râsete) (Jane continuă cu următoarea scrisoare.) “9 aprilie. Dragă dle Leckie. Vă sugerez să-mi scrieţi în jurul lui 19-20 aprilie şi să vă exprimaţi dorinţa şi scopul pentru care solicitaţi o întâlnire cu mine. Al dvs, Milton Erickson, M.D.” (Următoarea scrisoare) “19 aprilie. Dragă dre Erickson. În legătură cu dorinţa şi scopul pentru care solicit o întâlnire cu dvs. Dorinţa mea se bazează pe discuţia pe care am avut-o cu dr L, cu câteva luni în urmă. Ea mi-a povestit cum, cu ajutorul hipnozei, aţi făcut să dispară rapid şi fără milă, probleme emoţionale de durată ale unui campion la patinaj. Dr. L a fost coleşită de măiestria dvs. şi a considerat că mă puteţi ajuta. Dorinţa mea (chiar dacă poate e doar o iluzie) este ca, prin intermediul hipnozei, să rezolv situaţia familială din copilăria mea timpurie, situaţie cel mai probabil responsabilă pentru faptul că nu m-am maturizat niciodată. Vreau să ajung la momentul la care să fiu capabil să îmi asum responsabilitatea pentru viaţa mea. Vreau să abandonez bâlbâiala şi eşecul existente în viaţa mea de când mă ştiu. Vreau să rezolv rivalitatea pe care o resimt faţă de unul din fraţii mei. Vreau să fiu capabil să-i iubesc pe ceilalţi, în loc să îmi fie frică de ei. Vreau să mă iubesc pe mine însumi! (în prezent n-o fac) Am nevoie să mă “reprogramez”, astfel încât să am o perspectivă pozitivă asupra viitorului. Dacă, cu ajutorul dvs, această îndelungă listă de dorinţe va putea fi îndeplinită, voi fi liber să creez şi să mă fac folositor – aşa cum îmi doresc să fac. În prezent acest lucru nu se întâmplă, datorită faptului că strădaniile mele sfarşesc în eşec şi frustrare. Dr. L consideră că pot fi hipnotizat. Eu prevăd ceva dificultăţi din acest punct de vedere, deoarece încercări anterioare s-au soldat cu eşec. Teama mea este că problema mea este una spirituală şi că nimeni, în afară de mine nu mă poate ajuta. Totuşi, mi-am păstrat încrederea şi sunt nerăbdător să vă întâlnesc şi să lucrez cu dvs. Vă voi suna joi, 22 aprilie, la ora 9:00. Cu speranţă şi sinceritate, al dvs, George Leckie”.

E: Chiar m-a sunat, “cu speranţă şi sinceritate”. Normal, dna Erickson a răspuns şi a zis “Dr. Erickson nu primeşte nici un telefon”. Jane: (scrisoarea următoare) “ 23 aprilie. Dragă dle Leckie. Scrisoarea dvs., expediată “în regim special” (netimbrată, n.t.) a sosit cu obligaţia de a achita taxa de timbru. În finalul ei insistaţi pentru o conversaţie telefonică, în ciuda faptului că v-am cerut să comunicaţi cu mine în scris şi nu verbal. Aţi exprimat o dorinţă, pe care aţi calificat-o drept o posibilă iluzie, aceea de a ‘rezolva situaţia familială din copilăria timpurie’. Ceea ce doriţi nu este terapie, ci doar insight asupra unui trecut ce nu poate fi schimbat. Exprimaţi dorinţa, nu şi intenţia, de a rezolva o rivalitate frăţească din copilărie; dar nu menţionaţi în nici un fel dorinţa de a face faţă celor mai simple nevoi ale maturităţii. Puneţi la baza cereri pentru terapie credinţele şi speranţele Dr.-lui L, care sunt pozitive în contradicţie cu expectaţiile negative şi dorinţele dubioase, de care dispuneţi din abundenţă. Ca să vă accept ca pacient, am nevoie de dovada că aveţi capacitatea de a vă asuma responsabilitatea pentru un grad minim de autosuficienţă. Al dvs, Dr. Milton H. Erickson (scrisoarea următoare) “28 aprilie. Dragă Dre. Erickson. ‘Ca să vă accept ca pacient, am nevoie de dovada că aveţi capacitatea de a vă asuma responsabilitatea pentru un grad minim de autosuficienţă.’. Vă rog să-mi scuzaţi ignoranţa, dar nu înţeleg exact la ce vă referiţi. Ce anume aş putea spune în mod simplu pentru a da satisfacţie cererii dvs, mai sus menţionate ? În acest moment nu pot face decât presupuneri. Iată : Anul trecut, timp de cinci luni m-am întreţinut lucrând ca îngrijitor de terenuri sportive. Am fost concediat datorită noii politici manageriale de reducere a personalului. De atunci primesc ajutor de somaj şi, în acelaşi timp îmi continui vânătoarea de slujbe şi câştig câţiva dolari ici-colo cântând. Actualmente cânt într-o fomaţie care înregistrează un album. E satisfăcător ? Relevant ? Celălalt lucru pe care-l presupun este că sunteţi probabil îngrijorat dacă pot sau nu să strâng bani pentru a vă putea plati consultaţia. Răspunsul este ‘Da, pot’. Sper şi am incredere că nu am interpretat greşit cerinţele dvs. Mai mult, sper că am adus dovezi satisfăcătoare pentru dvs. Am citit câtorva prieteni de-ai mei această cerinţă a dvs şi toţi au confirmat interpretările mele. Dacă cerinţa dvs a fost îndeplinită satisfăcător, accept o întâlnire, când vă convine dvs. al dvs, George Leckie (P.S. anexez la scrisoare un timbru de 20 cenţi.) ” Jane : (Scrisoarea următoare) ”8 mai. Dragă Dle. Lexkie. Scopul terapiei este schimbarea în bine a tuturor comportamentelor nevrotice ale pacientului. În toate scrisorile dvs n-aţi făcut decât să susţineţi insistent şi consecvent părerile; să subliniaţi importanţa eşecurilor dvs; să faceţi aluzie, câteodată foarte subtil, la intenţia de a păstra neschimbată starea dvs proastă, din prezent, în timp ce pretindeţi a fi cooperant şi, în acelaşi timp, insistaţi ca eu să vin în întâmpinarea solicitărilor dvs şi să accept interpretările dvs. Un citat amuzant şi foarte grăitor, din ultima dvs scrisoare este ‘Am citit câtorva prieteni de-ai mei această cerinţă a dvs şi toţi au confirmat interpretările mele.’ (sublinierile îmi aparţin.) Nu ştiu ce altceva aş putea să vă mai scriu, ca să am convingerea că ar avea vreo însemnătate pentru dvs, sau că v-ar interesa. Al dvs, Dr. Milton H. Erickson ” E: Dacă doream, am fi putut continua în aceeaşi manieră.

Odată, am primit o scrisoare de la o femeie care îmi zicea ”Am făcut psihanaliză timp de 30 de ani. Acum, se fac patru ani de când fac terapie Gestalt. După asta, pot fi pacienta dvs ? ” Pentru aceşti oameni nu mai este nici o speranţă – sunt pacienţi de profesie. Acesta este singurul lor scop în viaţă. Iar acel avocat … are o slujbă bună, judecând după salariu. Dar îşi cheltuie banii pe lucruri lipsite de valoare. A rămas dator la plata maşinii. E în urmă cu plata chiriei. E în urmă cu plata pensiei alimentare pentru copil. Cu toate astea câştigă 35.000$ pe an. Nici măcar maşina pe care o are nu este proprietatea sa. A fost însurat cu un sfert de milion de dolari. Acum nu mai are nici asta. Este un ratat înnăscut. Născut pentru a pierde. Născut pentru a fi un ratat. Prima lecţie pe care am primit-o, în acest sens a fost când eram la Medicină. Am primit sarcina de a examina doi pacienţi şi de a afla istoria lor. M-am dus mai întâi la pacientul cel mai apropiat. Era un bărbat de 73 de ani. Părinţii lui trăiau din ajutor social. El a fost crescut din ajutor social. A devenit un delicvent. N-a muncit nici măcar o zi în viaţa lui. A trăit din furturi mărunte; a petrecut o grămadă de vreme în puşcărie. A stat în puşcărie fiindcă era vagabond şi n-avea cu ce să se întreţină. Fusese trimis la Spitalul General de Stat pentrua primi cea mai bună îngrijire medicală. Nu l-a costat nimic. Întotdeauna se reîntorcea la furturile lui mărunte şi la vagabondaj. Şi iată că ajunsese la 73 de ani! Avea o afecţiune uşoară, care urmă să se vindece în câteva zile. M-am gândit: de ce un bărbat care a fost un trântor toată viaţa apucă să trăiască până la 73 de ani şi bărbaţi care au contribuit la societate au murit la 30, 50, 60 de ani ? Am fost să-l văd pe următorul pacient. Era cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Avea 18 ani şi era încântătoare. Am început să conversăm iar ea vorbea cu lejeritate şi inteligent despre maeştrii lumii, despre Cellini, despre istoria antică, despre literatură de calitate. Era foarte inteligentă, frumoasă, încântătoare şi talentată. Scria poezii, povestiri, picta şi făcea muzică. Am început examinarea fizică cu scalpul, urechile. Apoi i-am examinat ochii. Am pus jos oflatmoscopul şi i-am spus că am uitat să fac un comision şi că mă voi întoarce repede. M-am dus în cabinetul doctorilor, m-am aşezat şi mi-am spus ”Erickson, ai face bine să vezi viaţa aşa cum e în realitate! Vagabondul o să se facă bine şi o să trăiască. Toată viaţa a fost o povară pentru societate. N-a muncit nici măcar o zi în viaţă. Şi iată o fată frumoasă, încântătoare, foarte inteligentă, talentată, a cărei retină indică faptul că o să moară în trei luni, de boala lui Bright. Ai face bine să înfrunţi această realitate, Erickson! Toată viaţa te vei confruntă cu nedreptăţile vieţii. Frumuseţe, talent, creier, abilităţi – toate irosite! Iar un vagabon, bun de nimic, păstrat! Era un ratat înnăscut. Iar ea se născuse pentru a fi victimă”. Este o reclamă la televizor, referitoare la mâncarea pentru pisici. Arăta o pisică jucânduse cu un ghem şi asta mi-a amintit că trebuie să vă arăt ceva. Ai vrea să-mi dai bucata aceea de lemn? Şeful catedrei de arte, de la universitatea de stat a venit să mă vadă. A văzut sculptura asta. A ridicat-o şi a examinat-o şi a zis “Eu sunt profesor de arte la universitatea de stat. Îmi câştig traiul sculptând. Scuplturile mele sunt cunoscute peste tot în lue: Europa, Asia, America de Sud şi Statele Unite.” (chiar este un sculptor în lemn faimos) “Această sculptură este pur şi simplu artă. Arta exprimă viaţă umană, gândirea umană, comportamentul uman, experienţa umană. Nu înţeleg ce este, dar cu siguranţa este artă. Este plină de sens. Dar nu o înţeleg”. (Erickson i-o dă lui Siegfried.) (Notă: sculptura este indigenă şi înfăţişează un lamantin.) Cu alte cuvinte, îţi spune povestea unor oamneni. Povestea vieţii lor; povestea a ceea ce este important în viaţă; a modului cum sunt guvernaţi oamenii acestui grup etnic.

Siegfried : Pot să vă mai pun o întrebare ? Eu mă ocup de analiză tranzacţională, iar unul din punctele centrale ale teoriei este acela că planul vieţii se bazează pe o decizie luată foarte timpuriu, nu o decizie luată intelectual. Şi în mare parte, ea poate fi schimbată. Noi privim persoana de care dvs aţi vorbit şi gândim că, în principiu, decizia lui de a fi un ratat poate fi schimbată, atunci când el va regresa la stadiul la care a fost luată această decizie. Viaţa lui se poate schimba când el va găsi sprijinul ce fundamentează opţiuni mai bune şi îi oferă posibilitatea unei decizii mai bune. Ce credeţi despre asta ? E: Poate fi adevărat, dar cum faci asta ? Vă voi spune povestea lui Joe. La vremea aceea aveam zece ani şi locuiam la o fermă, în Wisconsin. Intr-o dimineaţă de vară, tata m-a trimis în satul vecin cu o misiune. Pe când mă apropiam eu de sat, nişte colegi de şcoală m-au văzut, au venit la mine şi mi-au spus ”Joe s-a întors ”. Eu nu ştiam cine era Joe. Ei mi-au spus ceea ce le spuseseră părinţii lor. Povestea lui Joe nu era una prea frumoasă. Fusese exmatriculat din toate şcolile fiindcă era un bătăuş, era agresiv şi distructiv. Dădea cu petrol lampant pe o pisică sau un câine şi apoi îi dădea foc. A încercat să dea foc hambarului şi casei tatălui său, de două ori. Înjunghia cu furca porcii, viţeii, vacile şi caii. Când a împlinit 12 ani, mama şi tatăl lui au recunoscut că nu-şi mai puteau stăpâni copilul. S-au dus la tribunal şi l-au trimis la Şcoala Industrială de Băieţi, o instituţie pentru copii delicvenţi căora nu li se poate face faţă într-o casă de corecţie obişnuită. După trei ani în această şcoală, i-au dat drumul să meargă şi să-şi viziteze părinţii. În drum spre casă a comis ilegalităţi şi l-au trimis înapoi la Şcoala Industrială, unde a trebuit să rămână până când a împlinit 21 de ani. La 21 de ani, conform legii a trebuit să fie eliberat. Când a fost eliberat, avea un costum făcut în închisoare, pantofi făcuţi în închisoare şi o bancnotă de 10$. Părinţii lui erau morţi. În lipsă de altceva proprietatea lor a trebuit să fie lichidată, aşa că tot ce avea erau 10$, un costum de îchisoare şi pantofi de închisoare. S-a dus în Milwaukee şi imediat a comis jaf armat şi furt. A fost arestat de poliţie şi trimis la şcoala de corecţie pentru tineri. Acolo au încercat să-I aplice acelaşi tratament ca şi celorlalţi. Dar Joe prefera să se bată cu toată lumea. Provoca răzmeriţe şi încăierări în sala de mese, distrugea mesele şi alte lucruri de genul acesta. Aşa că l-au închis într-o celulă şi îi dădeau de mâncare acolo. O dată sau de două ori pe săptămână, doi sau trei gardieni cât el de mari îl scoteau afară să facă mişcare, după ce se lăsa întunericul. Şi în toată perioada pe care a petrecuto în şcoala de corecţie din Green Bay nu i s-a dat nici o permisie pentru bună purtare. Când a fost eliberat, s-a dus în oraş, în Green Bay, a comis alte furturi şi ilegalităţi şi a fost trimis imediat în închisoarea de stat. Acolo, au încercat să-i aplice acelaşi tratament ca şi celorlalţi condamnaţi, dar Joe n-a vrut să audă de asta. El nu vroia decât să se bată cu ceilalţi colegi, să spargă ferestrele şi să facă scandal. Aşa că l-au băgat la carceră. Carcera era la subsol – doi metri pe doi, iar podeaua era din beton şi era înclinată către o rigolă aflătă în faţa carcerei. Nu era asigurată nici o măsură de igienă. Era închis în carceră, cu sau fără haine. Eu am fost în acea carceră şi este izolată fonic şi nu pătrunde nici lumina. O dată pe zi, de regulă la ora 1 :00 sau 2 :00, dimineaţa, o tavă cu mâncare era strecurată prin deschizătura, special făcută a uşii. I se dădea pâine şi apă, sau raţia obişnuită în închisoare. Şi doi gardieni, cât el de (el avea 1,87m), unul î dreapta şi altul în stânga lui, îl scoteau să facă mişcare, după lăsarea întunericului, ca să nu aibă pe cine să bată. Şi-a petrecut timpul în închisoare închis în carceră. O singură perioadă de carceră e suficientă pentru a îmblânzi pe oricine – fără lumină, fără sunet şi fără nici un fel de condiţii igienice. După o primă perioadă de 30 de zile a ieşit afară şi a început să se bată ca nebunul, aşa că s-a intors

înapoi. De fapt, întregul termen pe care-l avea de ispăşit în închisoarea statală, l-a petrecut în acea carceră. De regulă, e suficient să petreci două perioade de carceră pentru a deveni psihotic. Iar Joe a petrecut acolo doi ani. Când a fost eliberat, s-a dus în sat şi a mai comis nişte nelegiuiri. A fost imediat arestat şi s-a trimis înapoi în închisoarea statală, pentru a ispăşi o altă pedeapsă, şi de această dată în carceră. După ce şi-a ispăşit şi ce-a de-a doua pedeapsă, a fost eliberat. S-a întors în satul Lowell, unde părinţii lui obişnuiau să-şi facă cumpărăturile. In acel sat erau trei magazine. Şi-a petrecut primele trei zile lângă casa de bani, calculând în minte venitul zilnic. Toate cele trei magazine au fost sparte şi furate. O barcă cu motor, care era pe râu a dispărut. Toată lumea ştia că Joe spărsese magazinele şi furase barca cu motor. Eu am sosit în sat în cea de-a patra zi. Joe stătea pe o bancă, neclintit şi se uita în gol. Colegii mei de joacă, în semicerc în jurul lui se zgâiau la un puşcăriaş în carne şi oase. Joe nu ne dădea nici o atenţie. La vreo trei kilometri şi jumătate de sat locuia un fermier cu soţia şi fiica sa. Deţinea 90 de hectare de pământ agricol, achitat deja. Cu alte cuvinte, era un fermier bogat. Ca să munceşti 90 de hectare de pământ ai nevoie de cel puţin doi bărbaţi. Avea angajat un om, dar acesta plecase în acea zi fiindcă îi murise cineva în familie. Se întorcea în Milwaukee şi i-a spus fermierului că nu se va întoarce. Ei bine, fermierul avea o fată de 23 de ani, o fată foarte atrăgătoare. Avea, ceea ce se considera, o educaţie foarte bună. Terminase opt clase. Avea 1, 75 m, era foarte puternică. Putea singură să înjunghie un porc, să are pământul, să facă căpiţe de fân, să cultive porumb şi să facă orice altă muncă pe care o făcea un argat. Era şi o excelentă croitoreasă. De regulă, ea făcea rochia de mireasă a tinerelor care urmau să se căsătorească, şi haine pentru copii. Era o excelentă bucătăreasă şi era recunoscută drept cea mai bună bucătăreasă, în acea comunitate ea făcea cea mai bună plăcintă şi cel mai bun tort. În acea dimineaţă, când eu mă îndreptam către sat, la ora 8 :10, Edye, fiica fermierului, fusese trimisă de tatăl ei să facă un comision. Edye şi-a priponit calul şi venea mergând pe stradă. Joe sa ridicat şi i-a barat drumul. Joe a privit-o din cap până în picioare, cu mare atenţie, iar Edye a rămas peloc şi l-a măsurat din cap până în picioare pe Joe. În cele din urmă, Joe a zis ”Pot să te scot la dans vineri noaptea?” În acea comunitate, în satul Lowell, dansul de vineri noaptea se ţinea în incinta primăriei şi venea toată lumea. Edye a zis “Poţi, dacă eşti un gentleman”. Joe s-a dat la o parte şi Edye şi-a continuat drumul. Vineri noaptea Edye a sosit la dans; şi-a priponit calul şi a intrat în incinta primăriei. Acolo era Joe, aşteptând-o. Au dansat împreună toate melodiile, chiar dacă asta îi făcea pe alţi tineri invidioşi. Ei, Joe avea 1, 87 m, era puternic şi arătos. În dimineaţa următoare, negustorilor li s-au returnat mărfurile furate, iar barca cu motor a fost adusă înapoi la debarcaderul proprietarului. Joe a fost văzut pe drun, îndreptându-se către ferma tatălui lui Edye. Mai târziu s-a aflat că Joe ia cerut tatălui lui Edye o slujbă, ca argat. Tatăl lui Edye a zis ”Ca să fii argat trebuie să munceşti mult. Începi munca la răsăritul soarelui şi munceşti până la apusul lui. Duminică dimineaţa te duci la biserică, dar în restul zilei munceşti. Fără vacanţe, fără zile libere, iar plata este de 15$ pe lună. O să-ţi aranjez o cameră în hambar şi poţi mânca cu toată familia ”. Joe a acceptat slujba. În trei luni, toţi fermierii îşi doreau să aibă un argat ca Joe, fiindcă Joe era, cum se zice pe la ţară ‘nebun după muncă’. Nu făcea decât să muncească, să muncească şi iar să muncească. După o zi de muncă pentru şeful lui, mergea şi îl ajuta şi pe vecinul cu piciorul rupt; făcea şi

munca acestuia. Joe a devenit foarte popular şi toţi ceilalţi fermieri îşi doreau să fi avut un argat aşa ca Joe. Joe nu era vorbăreţ, dar era prietenos. După un an, un val de bârfă a măturat comunitatea. Joe fusese văzut scoţând-o pe Edye la plimbare cu căruţa sâmbătă noaptea. Asta era procedura standard când făceai curte unei fete sau “ţi se aprindeau călcâiele”, cum se mai zicea. În dimineaţa următoare, un alt val de bârfă, fiindcă Joe o dusese pe Edye la biserică. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru. Câteva luni mai târziu Joe şi Edye erau căsătoriţi. Joe s-a mutat din hambar în casă. A devenit argatul permanent al tatălui ei, foarte respectat de toată lumea. Joe şi Edye nu au nici un copil. Iar Joe a devenit interesat de comunitate. Atunci când copilul Erickson a anunţat că se duce la liceu, întreaga comunitate a regretat, fiindcă părea să fie un promiţător fermier. Cu toţii ştiau că educaţia de la liceu îl strica pe om. Joe s-a uitat la mine şi m-a încurajat să merg la liceu şi a încurajat şi pe mulţi alţii să facă liceul. Când mi-am anunţat dorinţa de a merge la universitate, Joe m-a încurajat aşa cum i-a încurajat şi pe alţii. Aşadar, în glumă, cineva i-a pus numele pe buletinul de vot, pentru alegerea consiliului de administraţie al şcolii. Toată lumea l-a votat pe Joe şi datorită faptului că avea cele mai multe voturi a fost ales preşedintele consiliului. La prima întrunire a consiliului de admiistraţie a participat toată lumea. Fiecare părinte, fiecare cetăţean era acolo pentru a vedea ce va spune Joe. Joe a zis “Oameni buni, voi m-aţi ales pe mine preşedintele consiliului de administraţie, prin faptul că mi-aţi dat cele mai multe voturi. Eu nu ştiu nimic despre ce înseamnă educaţia în şcoală. Dar ştiu că voi toţi vă doriţi ca copii voştri să crească mari şi să fie manieraţi, iar cel mai bun mod de a vă asigura de asta este să-i trimiteţi la şcoală. Angajaţi cei mai buni profesori, cumpăraţi-le tot ce au nevoie şi nu vă plangeţi de taxe!” Joe a fost reales de mai multe ori. În cele din urmă, părinţii lui Edye au murit, ea a moştenit ferma iar Joe a început să caute un argat. S-a dus la şcoala de corecţie şi a cerut numele câtorva dintre foştii condamnaţi, care promiteau. Unii au stat doar o zi, o săptămână, o lună, alţii au stat o periodă îndelungată până când s-au simţit capabili de a ieşi în societate şi a contribui la bunăstarea ei. Joe a murit pe la şaptezeci de ani, Edye, câteva luni mai târziu. Întreaga comunitate era interesată de testament. Testamentul prevedea ca ferma să fie vândută pe bucăţele, iar restul pământului să fie să fie vândut celor interesaţi de el. Toţi banii intrau într-un fond administrat de bancă şi de directorul şcolii de corecţie şi erau destinaţi ajutorării tinerilor foşti condamnaţi, care promiteau. Acum, toată psihoterapia de care el a beneficiat a fost “Poţi, dacă eşti un gentleman”. Când am obţinut slujba de psiholog în penitenciare, a trebuit să-i examinez pe toţi condamnaţii din instituţiile corecţionale şi penale. Joe m-a felicitat şi mi-a zis “La Waukesha există un dosar vechi pe care ar trebui să-l citeşti. Mai este un dosar vechi şi la Green Bay, unul şi la (Erickson numeşte o altă instituţie enală)”. Eu ştiam că era vorba despre dosarul lui. Şi le-am citit. Erau dosare cele mai negre cu putinţă. Fusese un delincvent pe perioada primilor 29 de anii din viaţa sa. Apoi, o fată frumuşică i-a spus “Poţi, dacă eşti un gentleman”. Joe a fost cel care a făcut schimbările. Nu terapeutul face schimbarea, pacientul o face. Am mai avut un pacient asemănător, pe nume Pete. La 32 de ani el făcuse deja 20 de ani de puşcărie. Şi când a ieşit din penitenciarul din Arizona, Pete a venit în Phoenix; s-a îmbătat şi a agăţat o femeie divorţată, cu doi copii. S-a dus acasă la ea. Ea muncea, iar el a trăit de pe urma ei timp de şapte luni. El lucra prin taverne ca şi gardian. Întotdeauna se îmbăta şi se încăiera cu clienţii. Şi, tavernă după tavernă îl concedia. După şapte luni prietena lui s-a săturat de scuzele lui şi de mahmureala de a doua zi dimineaţa. Aşa că i-a spus “Pleacă şi nu te mai întoarce!” El a luat tavernă după tavernă şi a implorat o slujbă dar ei îi răspundeau “Nu, provoci prea multe pagube”. El s-a întors la prietena lui şi a rugat-o să-i mai

dea o şansă. Ea a zis “Nu.” Aşa că în iulie, pe o temperatură de peste 50 de grade, a mers pe picioare 9 kilometri şi jumătate, de la casa prietenei lui până la cabinetul meu. Mai venise la mine, înainte, de două ori. La puţin timp după ce a ieşit din închisoare centrul de reeducare a delincvenţilor l-a trimis la mine, pentrupsihoterapie. Vizita lui a durat o oră, după care a zis “Ştii unde puteţi să vă ‘îndesaţi’ asta!! “ şi a ieşit. Prietena lui l-a adus înapoi. M-a ascultat politicos vreme de o oră, după care, tot politicos, a zis “Ştii unde puteţi să vă ‘îndesaţi’ asta!! “ şi a ieşit. Prietena lui a venit la mine pentru psihoterapie. Am vorbit despre diverse lucruri. Mi-a spus câte de nerăbdătoare era ca fiicele ei de 10, respectiv 11 ani să crească şi să-şi câştige traiul pe stradă. Am întrebat-o dacă doreşte ca fiicele sale să devină proastituate. Ea a zis “Dacă mie mi-e bine, o să le fie şi lor”. Şi-a dat seama că nu eram de acord cu acest lucru, aşa că n-a mai venit la mine. După ce l-a dat afară pe Pete, el a venit pe picioare până la cabinetul meu, nouă kilometri şi jumătate şi a zis “Ce vroiaţi de fapt, să-mi spuneţi?” I-am vorbit vreme de o oră după care, politicos, mi-a zis “Ştii unde puteţi să vă ‘îndesaţi’ asta!! “ şi a ieşit. S-a întors la prietena lui şi a implorat-o din nou să îl lase să locuiască cu ea, dar ea a zis “Nu”. S-a preumblat pe la toate tavernele, unde i s-a spus din nou “Nu”. Aşa că Pete s-a întors aici. În total făcuse vreo 28 de kilometri, pe o temperatură de peste 50 de grade şi mahmur pe deasupra. Pete a intrat şi mi-a zis “Ce vroiaţi de fapt, să-mi spuneţi?” Eu i-am zis “Îmi pare rău, Pete, dar mi-am ‘îndesat-o’ unde-ai spus! Pot să-ţi spun doar atât: în spatele casei am o curte mare îngrădită. Este şi o saltea veche pe care poţi dormi. Dacă plouă, poţi s-o tragi sub streaşină, dar nu cred că va ploua. Dacă ţi se face frig în timpul nopţii îţi voi da o pătură, dar nu cred că îţi va fi frig. Este şi o cişmea ca să bei apă, iar dimineaţa, bate la uşa bucătăriei şi soţia îţi va da o conservă de fasole cu costiţă”. Am ajuns la portiţa de la curte şi am zis “Şi Pete, dacă vrei să-ţi confisc ghetele ca să nu fugi, va trebui să mă implori”. Nu m-a implorat să fac asta, aşa că nu iam confiscat ghetele. În acea după-amiază, fiica mea cea mică şi nepoata mea au venit cu amşina din Michingan şi au intrat în garaj. Fata mea a ieşit şi mi-a spus “E un om în curtea din spate, e gol până la brâu şi pare bolnav. Ce face acolo?” Eu am zis “Acela este Pete, un pacient de-al meu, alcoolic. Chibzuieşte”. Ea a zis “Are o cicatrice mare pe piept. Mă interesează medicina. Vreau să vorbesc cu el şi să aflu de unde are cicatricea”. Eu am zis “Puteţi merge în curte şi vorbi cu el”. Pete stătea pe şezlong şi-şi plângea de milă; se simţea foarte singur. A vrobit bucurs cu fetele. Le-a spus care este povestea lui. Eu nu o cunosc. A vorbit şi a tot vorbit cu fetele. Fiica mea a aflat că Pete a fost împuşcat în inimă, cu ocazia unui jaf armat şi că a fost dus de urgenţă la spital. I s-a făcut operaţie pe cord deschis. I-au scos sângele din inimă şi i-au cusuto la loc. După operaţie şi-a ispăşit pedeapsa în închisoare. Fetele au discutat cu el până la lăsarea serii, iar fiica mea i-a spus “Ce ai vrea să mănânci la cină, Pete?” Iar Pete a zis “Mi-ar plăcea o halbă de bere, dar sunt convins că n-o voi primi”. Fiica mea a râs şi a zis “Nu, nu vei primi o halbă de bere. O să-ţi pregătesc eu cina”. Este o bucătăreasă excelentă şi a pregătit cina pentru Pete. O aşa cină nu luase el toată viaţa! I-a plăcut tare mult! În dimineaţa următoare, i-a pregătit un mic dejun excelent şi fetele au discutat cu el toată ziua. S-au împrietenit cu Pete. După patru zile şi patru nopţi în curtea mea, Pete mi-a cerut permisiunea de a se duce la casa prietenei sale. a spus că avea o maşină veche pe care o parcase pe strada ei. Se gândea s-o repare şi s-o vândă pe 25 de dolari. Ei bine, eu nu aveam nici un drept legal sa-l reţin pe Pete în curtea

mea. El dore să iasă. Avea tot dreptul. I-am spus să facă ce dorea. S-a întors cu 25 de dolari în buzunar. Mi-a spus că vroia sa chibzuiască. A petrecut noaptea aici. A doua zi dimineaţa, a cerut voie să plece şi să caute de lucru. A revenit cu două oferte de slujbe: una era bine plătită, munca era uşoară, dar pe durată incertă, cealaltă slujbă era grea – o slujbă în fabrică, bine plătită şi presupunea ore lungi şi muncă susţinută. Pete a spus că vroia să chibzuiască şi să se decidă pe care slujbă s-o accepte. A mai petrecut o noapte în curte. Dimineaţa, mi-a zis că a hotărât să accepte slujba din fabrică, mi-a spus că cei 25 de dolari îi vor ajunge ca să închirieze o cameră ieftină şi să-şi cumpere hamburgeri şi hot-dogs până când încasa primul salariu. În prima sa zi liberă s-a dus la prietena lui şi i-a zis “Puneţi pălăria. Te scot afară”. Ea a zis “Ba nu. Nu mă scoţi nicăieri”. Pete a zis “Te voi lua chiar dac-ar fi să te car pe braţe”. Ea a zis “Şi unde crezi c-o să mă duci?” El a zis “La Alcoolicii Anonimi. Amândoi avem nevoie să mergem la Alcoolicii Anonimi”. A mers acolo cu prietena lui, în mod regulat. Şi când, după două săptămâni, Pete şi-a ţinut discursul de debut, în introducere a zis “Orice beţiv, oricât de vagabond şi de bun de nimic ar fi, poate să se trezească din băutură şi să stea treaz. N-are nevoie decât de o curte în spatele casei, ca ‘rampă de lansare’”. (Râsete) Prietena lui, după ce a participat la întrunirile Alcoolicilor Anonimi cu Pete, a venit la mine pentru psihoterapie. Hotărâse ca fetele sale să să meargă la liceu şi apoi la o şcoala economică unde să înveţe să dactilografieze şi să stenografieze, să-şi câştige traiul decent, fiindcă meritau o viaţă mai bună decât cea pe care o dusese ea. Din câte ştiu, Pete nu mai bea şi munceşte din greu de patru ani, în curând cinci. Şi totă psihoterrapia pe care am făcut-o cu el a fost la portiţa curţii din spatele casei. I-am spus ”Dacă vrei să-ţi confisc ghetele ca să nu fugi, va trebui să mă implori” Experienţa dobândită în închisori m-a învăţat câte ceva despre codul de onoare al unui puşcăriaş, iar ceea ce i-am spus a făcut apel la simţul onoarei sale de puşcăriaş. Eu nu cred că terapeutul face altceva decât să-ţi furnizeze oportunitatea de a reflecta asupra problemei tale, într-o ambianţă favorabilă. Şi toate regulile terapiei Gestaltiste, ale psihanalizei, ale analizei tranzacţionale… mulţi teoreticieni le noteaza în cărţi ca şi cum orice persoană ar semăna cu alta. Din câte am descoperit eu în 50 de ani, orice persoană are propria individualitate. Atunci când mă întâlnesc cu o persoană, eu o văd ca fiind unică şi întotdeauna pun în evidenţă calităţile sale individuale. Cu Pete, am apelat la codul său de onoare şi astfel l-am ţinut în curte, unde a trebuit să gândească. Iar Pete mi-a zis că nu fiica şi nepoata mea nu sunt de e paneta asta. Sunt diferite de oricare din femeile pe care el le-a cunoscut. Pur şi simplu nu sunte de pe această planetă. (Erickson zâmbeşte.) Doi ani mai târziu fiica mea a venit acasă de la facultate şi a zis ”Vreau să-i examinez inima lui Pete”. L-am sunat, iar Pete a venit la noi. I-a făcut cel mai amănunţit control al inimii şi presiunii sângelui şi i-a zis “Pete, totul e în regulă”. El a zis “Asta v-aş fi putut spune şi eu, încă de la început”. (Erickson zâmbeşte) Trecutul nu poate fi schimbat. Insight-ul asupra trecutului poate fi educativ. Dar, pacienţii trăiesc astăzi. Fiecare zi aduce câte o schimbare în viaţa noastră. Gândiţi-vă doar la schimbările care au avut loc în acest secol. În 1900 călătoreai cu calul sau cu trenul. Oricine se gândea măcar să ajungă pe lună trebuia să fie internat la Spitalul de

Psihiatrie. Lui Henry Ford i-au spus să-şi ia un cal. I-au spus ”Căruţa aia cu gaz n-o să înlocuiască niciodată, dar niciodată, un cal!” Construcţia căilor ferate în această ţară a provocat mult scandal. În biblioteca din Boston am citit multă propagandă împotriva căilor ferate. Cu toate astea, avem căi ferate. Şi mai avem şi maşini. Atunci când s-a înfiinţat Greyhound Bus existau multe de prejudecăţi împotriva liniilor de autobuze pentru curse lungi. Acum, avem o mulţime de linii de autobuze. În 1920, considerau că Dr. Goddard trebuie într-o casă de nebuni fiindcă vorbea despre rachete care să ajungă pe lună. În 1930 am citit un articol ştiiţific, scris de un fizician, care specifica următorul fapt: dacă un avion zboară cu o viteză mai mare decât cea a sunetului, se va dezintegra în molecule şi la fel şi pilotul. Acum avem avioane cu reacţie, care depăşesc viteza sunetului şi nu păţesc nimic, nici ele, nici pilotul. Chiar de curând am aflat că pentru aţi repara maşina la service-ul de la blocul vecin îţi poate lua o săptămână sau două. Dar dacă vrei să repari o maşină foarte complicată pe Marte, îţi ia doar un week-end. (Erickson zâmbeşte) Siegfried: (priveşte întrebător) E: Pe Marte o maşină foarte complicată poate fi reparată într-un week-end. Siegfried: Şi ce maşină e asta? E: Mariner, care a aterizat pe Marte. Siegfried: Am înţeles. E: Iar în service-ul de la blocul vecin aştepţi o săptămână. Jane: Spuneţi de fapt, că atunci când aveţi de-a-face cu pacienţi preferaţi să nu priviţi spre trecut; îi luaţi din punctul în care sunt acum? E: Da, îi iei din punctul în care sunt acum. Astăzi, ei trăiesc în momentul prezent. Mâine, vor trăi în momentul viitor, mâine … săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Poţi foarte bine să-ţi şi uiţi trecutul. Aşa cum ai uitat cum ai învăţat să stai în picioare, cum ai învăţat să mergi, cum ai învăţat să vorbeşti. Toate aceste lucruri le-ai uitat. A fost o vreme în care ziceai (spune pe litere) “F-r-a-t-e, f … fa … fa … frate.” Acum citeştei pagină după pagină fără să te gândeşti la fiecare silabă sau literă în parte, la pronunţie. Când ea a citit scrisoarea (arătând către Jane) a indicat ghilimelele în felul acesta. (Erickson gesticulează cu mâna, sugerând prin mişcarea a două degete ghilimelele.) A fost nevoie de mult timp pentru a învăţa cum să folosim corect semnele de punctuaţie. Acum, tu … (Erickson repetă gestul care redă ghilimelele) Jane: Aşadar credeţi că ceea ce este valabil pentru dezvoltarea fiziologică şi lingvistică a unei persoane este valabil şi pentru dezvoltarea sa emoţională? E: Joe a avut o dezvoltare emoţională proată timp de 29 de ani, iar Edye i-a zis “Poţi, dacă eşti un gentleman”. Jane: Deci a luat o hotărâre dintr-o dată. E: Câte astfel de hotărâri iei în viaţă? Jane: Doar vreo două. E: Vreo două?! O grămadă! Şi nu e nevoie să ştii cum ai învăţat să stai în picioare şi cum să traversezi strada. Nici măcar nu şti cum traversezi strada. Nu şti dacă mergi în linie dreaptă, sau când o să te opreşti să te uiţi la una-alta. Pur şi simplu mergi, în mod automat. Îi aud pe studenţii emi întrebându-mă despre scrierea automată hipnotică. Cu toţii aţi experimentat-o. Ştiu asta chiar dacă nu vă cunosc. De exemplu, îţi pot spune că ţie ţi s-a intâmplat să scrii automat. (Erickson se uită la Jane)

Ianuarie trecut ai scris 1978. În fiecare ianuarie, în mod automat treci data anului care a trecut. Şi o faci în mod automat. În fiecare ianuarie primesc multe cecuri datate greşit. Şi, din când în când mi se întâmplă să vorbesc cu un student sau să mă gândesc la un student, să-i dau un autograf pe carte şi să scriu pentru unii, “1953”, pentrualţii “1967”. Asta fiindcă pe când vorbeam cu acel student, a apărut în discuţie ceva din anul 1953 sau 1967. Sau, când îi dădeam un autograf pe carte, mă gândeam la persoana sa şi gândindu-mă la el, m-am gândit implicit la acel an care a însemnat ceva în viaţa lui. În viaţă, facem o mulţime de lucruri în mod automat. Acum, unii oameni învaţă să scrie automat imediat. Iar alţii cred că asta este ceva ce trebuie să înveţi. Aşa că le spun să pună creionul pe hârtie şi să privească cum mâna lor începe să se mişte. Vor fi mişcări curbate şi sus-jos. Curând, apare şi o levitaţie – faci mâna să leviteze. Unii oameni, mulţi oameni, cred că pentru a invăţa să scrie automat trebuie să parcurgă acelaşi proces prin care au învăţat să scrie în mod obişuit. Aşa că se comportă în consecinţă Majoritatea nevroticilor sunt oameni care se simt incompetenţi, neadecvaţi. Dar şi-au evaluat ei cu adevărat competenţa? Cred că fiecare dintre voi poate trece prin experienţa efortului de a induce, pentru prima prima oară, o transă. Vă veţi întreba “Fac bine ce fac? Subiectul răspunde cum trebuie? Care e următorul lucru pe care ar trebui să-l fac?” Acum, haideţi să luăm o persoană pe care nu o cunosc deloc. (Erickson se uită la o femeie, apoi i se adresează lui Siegfried) Să zicem că schimbi locul cu ea. (Erickson priveşte în jos şi zice) Ai fost vreodată în transă? Femeia: Da, m-aţi pus dvs. (Îi atinge braţul lui Erickson) E: Ei bine, alege tu o persoană pe care nu am pus-o niciodată în transă. Femeia: Bonnie. (Bonnie este un terapeut din Phoenix) E: (Către femeie) Schimbă locul cu ea. (Bonnie se aşează) Mai întâi remarcaţi că nu i-am cerut ei direct să se aşeze pe acest scaun. (Erickson arată către scaun. Bonnie îl aprobă din cap) Eu doar am rugat-o pe ea să se aşeze în acel scaun. Acum eşti aici, dar eu nu te-am rugat să vii aici, nu? Bonnie: Nu. E: Eşti in transă? (Bonnie zambeşte) Eşti? Bonnie: Parcă sunt într-o transă uşoară. (dă din cap în semn că da) Mă simt foarte calmă şi relaxată. (dă din cap în semn că da) E: Ai spune că eşti in transă? (Bonnie dă din cap în semn că da) E o persoană plăcută. (Erickson ridică mâna ei stângă şi o lasă în aer, suspendată cataleptic.) Astăzi mă întâlneşti pentruprma oară, nu? Bonnie: Îhm. E: Obişnuieşti să laşi un bărbat străin să-ţi ridice braţul şi să ţi-l lase în aer? Bonnie: Nu. (zâmbeşte) E: Eu nu pot să-ţi servesc drept dovadă. (Erickson râde) cât crezi că mai este până când vei închide ochii? Bonnie: (clipeşte) Cred că-I voi inchide acum. E: Inchide-i. Şi vei intra într-o transă … şi te vei simţi foarte confortabil. Intră foarte profund … (Bonnie îşi coboară mâna) … şi cu uşurinţă. Şi cu cât te simţi mai confortabil, cu atât vei intra mai adânc în transă. Şi nu vei fi singură. Vor mai fi şi alţii în trnasă.

Restul, vă puteţi uita prin cameră şi vedea câţi din restul vostru şi-au încetatactivitatea motorie caracteristică stării de veghe – cu toţii prezentaţi semnele unei activităţi psihomotorii reduse. Priviţi-le ochii. Nu prezintă obişnuitul clipit al ochilor. Este un alt fel … de clipit. (Erickson i se adresează lui Siegfried) Şi ţi se pare greu să-ţi ţii ochii deschişi. (Erickson dă din cap încet şi stăruitor.) Aşa că poţi foarte bine să ţi-i închizi acum şi să-i ţii închişi. (Erickson continuă să dea dn cap) Închişi până la capăt şi te simţi foarte comfortabil. Confortabil în tot corpul. (Ochii lui Siegfried sunt închişi) Şi înveţi mai rapid în transă decât o faci în stare de veghe. Nu-ţi poţi cunoaşte inconştientul folosindu-te de mintea conştientă. Acum, toate lucrurile pe care vi le-am spus vor reveni traduse în limbajul vostru propriu, în propriile voastre moduri de înţelegere. Iar în viitor, veţi avea un insight subit, o înţelegere subită, un gând subit, pe care nu le-aţi mai avut înainte. Va fi mintea voastră conştientă, care va hrăni mintea voastră inconştientă cu lucruri pe care deja le ştiaţi, dar nu ştiaţi că le ştiţi. Deoarece fiecare dintre noi are propriul mod de a acumula cunoştinţe. Joe a aflat că simplul fapt de a o fi privit pe Edye i-a schimbat complet intreaga viaţă; iar viaţa lui Pete s-a schimbat complet doar pentru că a stat în curtea din spatele casei. El nici măcar nu ştia de ce mai continua să rămână în acea curte. (Bonnie deschide ochii) Nu şi-a dat seama cât de desăvârşit cunoşteam eu onoarea unui puşcăriaş, dar el era prizonierul ei. Iar el şi-a schimbat modul de a gândi, după o viaţă plină de acţiuni antisociale. Acum vă voi spune o povestire. Uriaşa Louise lucra ca gardian în bodegile din Providence, Rhode Island, în 1930. Uriaşa Louise era o namilă de femeie, toată numai oase şi muşchi. Avea un hobby nevinovat. Îi plăcea să se plimbe noaptea. Şi dacă dădea de vreun poliţist singur, îl bătea de-l băga în spital. Ăsta era micul ei hobby. Şeful departamentului de poliţie, căpitanul s-a cam săturat ca Uriaşa Louise să-i tot trimită poliţiştii în spital. Aşa că s-a dus la tribunal şi, pe motiv că e un pericol public, a internato în spitalul de nebuni. La spital – era acolo de sase luni – nu i-a plăcut. Ştia că nu e nebună. Nu i se părea că ar fi ceva în neregulă cu hobby-ul ei nevinovat. Nu-i bătea decât pe poliţişti. Aşa că s-a razbunat pe spital provocând pavilionului în care era daune de 500$, în fiecare lună. Directorul spitalului era foarte supărat fiindcă bugetul spialului nu avea fonduri care să-l asigure împotriva acceselor de furie ale uraşei Louise. Mi-a pomenit despre asta într-o dimineaţă – mi-a sups despre Uriaşa Louise. Am întrebat dacă pot s-o tratez şi ce restricţii mi s-ar impune. El a zis “Poţi să-i faci ce vrei, numai să n-o omori”. M-am dus în salonul ei – eu lucram la pavilionul de bărbaţi - m-am prezentat şi i-am spus că înainte de a porni iar un tărăboi, aş vrea să se aşeze pe bancă lângă mine şi să stăm de vorbă. Ea a zis “Adică vrei ca eu să stau nemişcată în timp ce vreo 20 de infirmieri vor da buzna şi mă vor imobiliza. Eu am zis “Nu, Louise vom sta doar de vorbă. După ce vor trece cele 15 minute vei putea face ce doreşti, fără ca cineva să te deranjeze.” Într-una din zile, asistenta m-a chemat şi mi-a zis “Uriaşa Louise doreşte să vă vorbească.” Uriaşa Louise patrula în faţa patului. Eu am zis “Louise, stai jos şi vorbeşte-mi”. Ea a zia “I-ai pregătit pe infirmieri să dea buzna şi să mă pună mâna pe mine?” Eu am zis “Nimeni nu va da buzna şi te va imobiliza. De fapt, nimeni nu te va deranja. Stai jos şi povesteşte-mi cum e iarna în New England”. Louise s-a aşezat cu suspiciune. După vreo zece minute, i-am făcut semn asistentei (Erickson îşi mişcă mâna în sus şi în jos), dar Louise nu m-a văzut. Asistenta a dat un telefon şi vreo duzină sau 20 de stagiare au dat buzna în salon. Una a înfăşcat un scaun şi a început să spargă ferestrele de la răsărit. Patru dintre stagiare, chicotind, s-au repezit către o masă.a pus mâna fiecare pe câte un picior al mesei şi au

dezmembrat-o. Altă stagiară dădea cu telefonul de perete. Chiar distrugeau lucrurile. Eu le spusesem în amănunt ce să facă, iar ele chicoteau şi râdeau. Uriaşa Louise a sărit în picioare şi a zis “Fetelor, nu. Nu, fetelor. Va rog, nu.” Fetele îşi vedeau de treaba lor. Louise le tot implora să se oprească, fiindcă lui Louise nu-i plăcea să-şi vadă reflectat propriul comportament. De-atunci Luise nu a mai provocat nici o daună. Două luni mai târziu, Uriaşa Louise a cerut să mă vadă. A zis “Dr. Erickson, nu mai suport să trăiesc în salon, alături de aceste femei nebune. Îmi puteţi da o slujbă în spălătoria spitalului?” Ei bine, Louise fusese trimisă la spălătorie, dar stricase multe lucruri pe-acolo, aşa că i-a fost interzis accesul în spălătorie. Eu am zis “Da, Louise, îţi voi găsi o slujbă la spălatorie”. Am bătut palma. Louise şi-a făcut treba la spălatorie atât de bine încât a fost numită şef al spălătoriei. Au eliberato ca pacient şi au reprimit-o ca angajat. Acum, o namilă de dulgher din personalul de întreţinere a spitalului a venit, a pus ochii pe Luise şi s-au căsătorit. Timp de 15 ani, după câte ştiu eu, Louise s-a ocupat de spălătorie, făcând o treabă foarte bună. Şi dulgherul s-a descurcat. Desigur, Louise şi dulgherul, în weekend-uri treceau prin beţii episodice şi prin obişnuitele certuri familiale. Aveau micile lor încăierări familiale, dar nu se încăierau şi cu alţii. Erau nişte angajaţi model. Eu nu ştiu ce s-a întâmplat în trecutul lui Louise care o făcea să se comporte în astfel. Eu nu am lăsat-o să se uite la comportamentul ei din trecut. Ea făcea precum stă scris în Corinteni 12 : “Când am fost copil, am vorbit ca un copil, mam comportat ca un copil. Acum am devenit bărbat, am lăsat de-o-parte ce-a fost infantil. Vorbesc ca un bărbat, mă comport ca un bărbat”. Eu i-am oferit lui Louise posibilitatea să-şi privească propriul comportament infantil. Asta a fost suficient. Am pus-o să-şi vadă propriul comportament infantil reflectat în comportamentul altor persoane, care ar trebui să ştie cum să se poarte. Asta a fost toată terapia de care avea nevoie. Eu cred că manualele de terapie încearcă să vă fixeze în minte o mulţime de concepte. Concepte pe care ar trebui să le învăţaţi de la pacienţi, nu din cărţi, deoarece cărţile vă învaţă să faceţi lucrurile într-un anume fel: înainte de “B” vine “M” şi nu “N”, ca în cuvântul “îmbrăcat”. Dar pentru orice regulă există o excepţie. Eu consider că adevărata psihoterapie (Erickson se uită la Bonnie) constă în a ştii că fiecare individ este unic şi diferit de ceilalţi. E: (Adresându-i-se lui Bonnie) Ţi-a plăcut transa? Bonnie: Da. E: Nu te-am trezit pentru că doream să ilustrez ceva. Ai rămas în transă atât timp cât ţi-ai dorit. De ce să stai mai mult dacă nu ai nici un motiv? Am făcut în aşa fel incât să nu mai ai nici un motiv să rămâi în transă. (Erickson priveşte în jos) Odată am hipnotizat-o pe asistenta unui dentist din San Francisco, pentru a demonstra diverse fenomene hipnotice. I-am spus să se trezească. Prezenta semnele unei persoane perfect trează. Toată lumea a crezut că este trează. A rămas în transă zi şi noapte, pentru următoarele două săptămâni. Cu ocazia unei călătorii ulterioare pe care am făcut-o la San Francisco am întâlnit-o din nou. Atunci era trează. I-am zis “Nu v-aţi trezit atunci când v-am spus eu s-o faceţi. Dacă sunteţi de acord să-mi spuneţi, aş dori să ştiu de ce aţi rămas in transă”. Ea a zis “V-o spun cu plăcere. Aveam o aventură cu şeful meu. Soţia lui refuza să-i dea divorţul. M-am gândit că dacă vrea să aibă o aventură cu mine ar trebui să divorţeze de soţia lui, dacă nu, să-i fie credincios. Am intrat în transă. În transă am ştiut că pot să-i spun exact ceea ce simt. Dar, chiar atunci soţia lui s-a decis să nu mai rămână căsătorită cu el. Deci a cerut divorţul – pe cont

propriu şi în termenii pe care-i dorea. Şeful meu a venit şi mi-a spus acest lucru. Atunci, am ştiut că va fi în regulă dacă iese din transă. Acum suntem căsătoriţi. Soţia lui este fericită, eu sunt fericită, dentistul este fericit.” Cu o altă ocazie am hipnotizat alte două asistente dentare din L.A. Am observat că nu au ieşit din transă atunci când le-am spus eu s-o facă, dar pentru oricine altcineva ele păreau să fi ieşit din transă. Aşadar, am ştiut că existea un motiv pentrucare au rămas în transă. Două săptămâni mai târziu am ţinut o prelegere în acelaşi loc. Cele două asistente erau prezente. Aşa că, am avut o discuţie cu ele în particular şi le-am spus “De ce aţi rămas voi două în transă timp de două săptămâni întregi?” Ele au zis “Facem un experiment. Vroiam să ştim dacă putem lucra în stare de transă la fel de bine cum lucram în stare de veghe. Şi dacă credeţi că două săptămâni sunt suficiente pentru a demonstra acest lucru ne vom trezi în acest moment.” Eu leam spus că orice subiect hipnotic poate lucra în stare de transă la fel de bine ca şi în stare de veghe şi că probabil o poate face chiar mai bine, dat fiindcă au loc mai puţine distrageri ale atenţiei. Dacă aş vrea ca şoferul meu să conducă maşina într-un trafic periculos, l-aş pune într-o transă profundă. Aş vrea ca şoferul meu să fie atent la trafic. N-aş vrea ca, pe o zi vântoasă, el să fie atent la fetele cărora vântul le ridică fustele. Aş vrea ca şoferul meu să fie atent la problemele de trafic şi nimic altceva. Nu mi-aş dori ca orice alt lucru, în afara maşinii să-i distragă atenţia – orice altceva în afara condusului maşinii să-i distragă atenţia. Una dintre nurorile mele s-a dat de ceasul morţii vreo doi ani în legătură cu examenul de masterat. Era foarte sigură că nu va trece exmenul. Soţul ei i-a spus că-l poate trece cu uşurinţă. Eu i-am spus “Ei bine, de ce să-l creadă nora mea pe soţul său? El nu le ştie pe toate. Ei bine, de ce să-l creadă nora mea pe socrul său? El nu le ştie pe toate”. Doar ea ştia cât de greu era examenul de masterat. Dar, pentru că venise la mine pentru ajutor i-am spus “Intră în transă şi acum uită de examenul de masterat pentru că în viitor, într-o bună zi vei intra într-o anume sală din Arizona State University. Vei vedea nişte foi cu întrebări şi nişte caiete albastre. Găseşte-ţi un loc confortabil. Nu da atenţie nimănui şi visează cu plăcere la vacanţa pe care o vei petrece în New England, vacanţa pe care o vei petrece în South Carolina, vacanţele pe care le vei petrece în orice alt loc. Dar din când în când poţi observa că mâna ta scrie, dar nu eşti, cu adevărat interesată de acest lucru”. În ziua examenului de la universitate a venit acasă, fără să-şi aducă aminte că a fost acolo. Şi după două săptămâni, pe când îşi verifica corespondenţa i-a spus soţului ei “E ceva în neregulă aici. Uite o scrisoare de la registratură prin care mă informează că am promovat examenul de masterat, dar eu nici nu l-am dat.” Fiul meu i-a zis “Mai aşteaptă câteva zile, poate că îţi vor trimite şi diploma de masterat”. Ea a zis “Dar cum e posibil aşa ceva? Eu nu am dat încă examenul”. Dar ea nici nu trebuia să ştie că a dat examenul. Cei de la registratură trebuiau să ştie acest lucru. Cât este ceasul? Christine: Este patru şi douăzeci. E: Astăzi au sosit oameni noi. (către o femeie) Crezi în lampa lui Aladdin? (Râs general. Către o altă persoană.) Dar tu? (Erickson îi conduce pe noii-sosiţi în casă pentru a le arăta colecţia lui.)

VINERI Notă: Sid Rosen, un psihiatru din New York şi vechi coleg al Dr-lui Erickson participă la şedinţa de astăzi. Stă în scaunul verde. E: În această dimineaţă vorbeam cu soţia mea despre orientarea pe care ne-o constituim încă din copilărie. Discutam pe tema diferenţei dintre orientarea faţă de viaţă 1 pe care o au un copil de la oraş şi unul de la ţară. Din orientarea copilului de la ţară fac parte: a se scula odată cu răsăritul soarelui, a lucra toată vara pâna la apusul soarelui – a lucra în permanenţă privind către viitor. Pui plantele în pământ, aştepţi până cresc şi apoi le recoltezi. Tot ceea ce faci la ţară este orientat către viitor. Copilul de la oraş e orientat către lucrurile care se desfăşoară în momentul prezent. Într-o societate a consumului de droguri, orientarea către momentul prezent este foarte comună. Este o orientare foarte limitată. De fiecare dată când vă vedeţi pacienţii ar trebui să vă întrebaţi “Ce tip de orientare faţă de viaţă au?” Aşteaptă ei ceva în viitor şi sunt cu adevărat îndreptaţi către viitor? Un băiat de la ţară priveşte către viitor, în mod natural. Vă voi da un exemplu din propria mea experienţă. Mi-am petrecut o vară întreagă scoţând din pământ buruienile de pe 10 pogoane de pământ. Tatăl meu l-a arat în toamnă, l-a arat din nou în primăvara următoare şi a plantat ovăz. Ovăzul a crescut foarte bine şi speram să obţinem o recoltă excelentă. Pe la sfârşitul verii am ieşit în câmp să vedem cum e recolta şi pe când puteam s-o strângem. Tata a inspectat tulpinile şi a zis “Băiete, asta n-o să fie o recoltă record de 33 baniţe pe pogon. Va fi de cel puţin 100 de baniţe pe pogon, şi vor fi gata de recoltat lunea viitoare.” Pe când ne întorceam noi acasă fericiţi, gândindu-ne la cele aproape 1.000 de baniţe de ovăz şi la ce însemnau ele pentru noi din punct de vedere financiar, a început să picure. A plouat joi toată noaptea, toată ziua vineri, toată noaptea vineri, toată ziua sâmbătă, toată noaptea sâmbătă, toată ziua duminică. Luni dis-de-dimineaţă ploaia a încetat. Când până la urmă am reuşit să ne facem drum prin apă până la câmp, acesta era, în întregime inundat. Nu mai rămăsese nici un pai de ovăz în picioare. Tata a zis “Sper că ovăzul era suficient de copt încât să aibă ce încolţi. Aşa vom avea ceva verdeaţă ca să hrănim vitele în toamna asta. Iar anul viitor e un alt an!” Aceasta este adevărata orientare către viitor şi e foarte, foarte necesară atunci când cultivi pămantul. Băiatul de la oraş are o orientare către momentul prezent. De regulă, el îşi dezvoltă orientarea către viitor ceva mai devreme decât cel de la ţară. Băiatul de la ţară e întotdeauna consecvent în orientarea lui. El trebuie să-şi planteze ovăzul şi, de regulă în plantează un pic mai târziu decât băiatul de la oraş. Cel de la oraş o face acum, iar cel de la ţară aşteaptă. În cultura drogurilor, oamenii nu par a avea o orientare către viitor. Ei află că cineva a murit de supradoză, dar asta nu înseamnă decât că dealer-ul i-a vândut heroină prea pură. Şi cu toţii vor să dea pe acel dealer ca să aibă şi ei parte de o doză mai tare, de un efect mai puternic. Iar cei care au avut o psihoză, un episod psihotic, datorat Pulberii Îngerilor2 vor lua, cu singuranţă şi o a doua doză şi vor avea un al doilea, al treilea episod psihotic. Lor le va lua mult timp ca să-şi formeze o orientare către viitor. 1 2

“orientation to life” în textul original (n.t.) Cocaină (n.t.)

1

Acum, am fost rugat să vorbesc despre, sau, cel puţin să fac o paranteză referitoare la evoluţia vieţii sexuale a individului. (Notă: înaintea acestei şedinţe l-am rugat pe Erickson să includă această temă în cadrul prelegerii de vineri.) Activitatea sexuală este un fenomen biologic. Pentru bărbaţi este o chestiune locală. Nuicreşte în plus nici măcar un fir de păr în mustaţă. Pentru el este doar o experienţă locală. Din punct de vedere biologic, pentru o femeie, o experienţă sexuală completă înseamnă: fecundare, o perioadă de nouă luni de sarcină, naştere, alăptarea copilului timp de şase- nouă luni şi apoi grija pentru acel copil, 16 sau 18 ani, în cultura noastră. Atunci când o femeie începe o viaţă sexuală activă, primul lucru care se întâmplă este o schimbare în sistemul endocrin. Nivelul calciului din scheletul ei se modifică. E posibil ca linia părului să se schimbe foarte, foarte puţin. Cuta sprâncenelor devine uşor mai proeminentă. Nasul ei se lungeşte cu poate un milimetru sau o fracţiune de milimetru. Buzele i se mai împlinesc un pic.Unghiul fălcii se schimbă. Bărbia devine un pic mai grea. Straturile de grăsime de pe piept şi coapse se măresc sau devin mai dense şi centrul de greutate se modifică. Ca urmare, femeia îşi poartă corpul în mod diferit. Mersul îi este diferit. Se schimbă complet modul în care îşi balansează braţele în timp ce merge şi modul general în care îşi poartă corpul. Iar dacă înveţi să observi, înveţi să recunoşti aceste schimbări aproape imediat. Fiindcă, din punct de vedere biologic, tot corpul ei participă la asta. Urmăreşti perioada de sarcină şi vezi cum corpul ei devine din ce în ce mai mare. Au loc schimbări pe tot parcursul perioadei de sarcină, pe tot parcursul perioadei de lactaţie. Am avut o soră, care timp de 13 ani a încercat cu disperare să rămână însărcinată. Şi fiindcă eram fratele ei nu-şi imagina că mă şi pricep la medicină, lucru destul de comun între fraţi. Aşadar, a încercat să fie o mamă adoptivă pentru noii-născuţi, asigurându-le un cămin până ce aceştia erau adoptaţi. Nu dorea să adopte un copil. În cele din urmă, după ce zece ani a fost mamă adoptivă până când copiii împlineau un an, a venit la mie să-mi ceară sfatul. I-am spus doar atât “Ai tot încercat să rămâi însărcinată. Este ceva ce lipseşte în tine. Dar, dacă vei adopta un copil ca să cunoşti cu adevărat acel sentiment de apartenenţă fizică şi dacă vei considera că acel copil are o semnificaţie fizică pentru tine, o anume semnificaţie fizică – nu ştiu cum să-o descriu altfel – adoptă un copil şi în trei luni vei rămâne însărcinată. A adoptat un băieţel in martie, iar în iunie era însărcinată. A mai avut şi alte sarcini. V-am povestit pe la începutul săptămânii despre atunci când m-am dus la Spitalul Municipal Worcester. Drul A m-a luat cu el la vizite, m-a invitat în biroul lui şi mi-a spus “Stai jos Erickson.” Apoi mi-a spus “Erickson, dacă te interesează psihiatria, atunci ţi-ai găsit calea. Am văzut că şchiopăţi bine. Nu ştiu cum te-ai pricopsit cu şhiopătatul, eu îl am pe-al meu din primul război monial. Ei bine, şchiopătatul tău este enorm de util în psihiatrie fiindca el va trezi instinctele materne ale femeilor şi ele se vor grăbi să ţi se confeseze. Cât despre bărbaţi, în calitatea ta de psihiatru, tu nu le vei inspira frică, ostilitate sau furie, fiindcă eşti doar un schilod. Iar ei îţi sunt superiori aşa că nu va fi vorba de nici o competiţie. Nimeni nu te va recunoaşte ca bărbat. Vei fi doar un schilod şi astfel, o persoană sigură, căreia i te poţi confesa. Aşadar, monteză-ţi o mască inexpresivă, ţine-ţi gura-nchisă, ţine-ţi ochii şi urechile deschise şi aşteaptă până cănd vei avea dovezi certe pe care să-ţi bazezi deducţiile şi raţionamentele.” Atunci când vorbim despre creşterea si devoltare sexuală, un nou-născut este extrem de ignorant. Are reflexul suptului şi poate plânge. Dar plânsetul lui e lipsit de semnificaţie. Este vorba, cred, despre discomfortul pe care i-l crează noul mediu în care se găseşte. După o vreme, copilul realizează că, din când în când apare o senzaţie calduţă de umezeală. Şi este o senzaţie

2

plăcută. Îi ia ceva timp să descopere că întotdeauna după senzaţia călduţă de umezeală vine una rece, neplăcută. În cele din urmă, copilul începe să le asocieze una cu cealaltă. Poţi să ridici în braţe un prunc căruia îi este foame, să-l freci pe burtică şi să-l aşezi înapoi în pătuţ. Dac-ar putea gândi şi-ar zice “Ce mâncare bună, foarte stimulatoare!” Şi ar adormi până când l-ar lovi iar foamea. Atunci şi-ar zice “Mâncarea asta n-a rămas în stomac prea mult timp.” Aşa că îl iei din nou în braţe şi de data asta în freci pe spate iar el se simte stimulat şi confortabil. Îl pui în pătuţ şi adoarme până când îl loveşte iar foamea. Atunci începe să ţipe după mâncare pentru că frecatul pe spate n-a fost o “mâncare” adevărată şi nu ia rămas în stomac prea mult timp. După o vreme mama începe să depisteze faptul că plânsetul copilului capătă o anumită semnificaţie: “Mi-e foame”, “Mi-e frig”, “Sunt ud”, “Mă simt singur”, “Vreau să mă mângâi”, “Vreau să mă iei în braţe”, “Vreau să-mi acorzi atenţie.” Pe măsură ce copilul începe să înţeleagă diferite lucruri fiecare plânset e altfel. Prea multe mame încearcă şă-şi înveţe copii să facă la oliţă prea de timpuriu. Dacă încep prea devreme pot, practic, să-şi condiţioneze copilul să facă asta. Dar, în acest fel, curând, învăţarea dă greş iar mama nu poate înţelege de ce. De obicei, copilul stă pe o pătură pe podea sau în ţarc şi dintr-o dată se ridică şi începe să se uite prin toată camera. (Erickson demonstrează) E foarte curios. Iar mama spune “Johnny stă să facă pipi.” Se repede la el, îl ia şi-l pune pe oliţă. Johnny a descoperit un al treilea element care anunţă urinarea – presiunea pelvică. Nu ştie unde s-o localizeze; se uită prin toată camera. Aşadar, atunci când copilul învaţă să recunoască presiunea pelvică şi ştie că o să vină o senzaţie călduţă de umezeală, urmată de una rece, el va anunţa acest lucru. Acum, un lucru e sigur, un copil nu e familiarizat cu corpul lui. Nu ştie că mâinile lui sunt ale lui. Nu ştie că el le face să se mişte. Nu-şi recunoaşte genunchii sau picioarele. Pentru el sunt doar nişte obiecte. Aşa că trebuie să le pipăie înc-o dată şi-nc-o dată. A învăţa să-ţi recunoşti corpul este o treabă chiar foarte dificilă. Eu ştiu cât e de greu. La 17 ani, când am rămas complet paralizat şi nu-mi putea mişca decât ochii – auzul şi gândirea mea nu erau afectate – sora medicală care avea grijă de mine îmi punea un prosop peste faţă, ca să nu pot vedea. Mă atingea pe mană şi mă punea să-i spun unde am fost atins. Trebuia să ghicesc: piciorul stâng, piciorul drept, abdomenul, mâna, mâna stângă, mâna dreaptă, sau chiar faţa. Mi-a luat mult, mult timp să învăţ unde-mi sunt degetele de la picioare sau unde-mi sunt picioarele, să recunosc diferitele părţi ale corpului meu. A trebuit să trec prin mai multe experenţe, legat la ochi până să le pot recunoaşte. Aşa am învăţat să înţeleg simpatetic ce le trece prin minte copiilor mici. Acum, un copil mic ajunge la un stadiu de dezvoltare în care e capabil să ridice de jos o zbârnâitoare şi s-o scuture. Dar, totuşi, nu ştie exact unde-i sunt mâinile. Într-o zi vede un obiect care arată ciudat şi încearcă să-l ridice. Este o experienţă derutantă pentru el fiindcă zbârnâitoarea nu se mişcă din loc. Nu se mişcă într-o parte dintr-o dată. În cele din urmă, într-o zi îşi atinge mâna opusă şi este minunat să vezi feţişoara lui uluită. Fiindcă atinge asta … (Erickson îşi atinge mâna dreaptă cu cea stângă) Obţine excitare dorsală şi palmară şi pare a exista un fel de legătură între ele. Odată ce a localizat una dintre mâini copilul învaţă foarte repede să ajungă la cealaltă. Şi-apoi îl vedeţi cum îşi examinează cu atenţie fiecare deget, cum învăţă că toate sunt parte din asta şi parte din asta…(Erickson îşi atinge încheietura mâinii drepte, antebraţul şi cotul) şi că sunt în legătură cu asta şi tot aşa, până la umăr.

3

I-am urmărit pe toţi cei opt copii ai mei descoperindu-şi fiecare identitatea fizică. Cu toţii urmează aceeaşi schemă generală. Unii învaţă care le sunt mâinile înainte de a învăţa care le sunt picioarele. Un alt lucru despre nou-născut – la naştere capul lui este 1/7 din lungimea corpului. Corpul copilului se lungeşte şi se tot lungeşte până când îşi poate ridica mâna până aici (Erickson îşi atinge capul cu mâna). Dar, pe viitor, o să-şi ridice mâna cu mult deasupra capului. În experienţa unui copil acesta este un lucru curios. Tata şi mama încearcă un foarte mare sentiment de satisfacţie atunci când îşi învaţă copilul diverse lucruri. “Arată-mi unde e părul tău, fruntea ta, ochii tăi, nasul tău, gura ta, bărbia ta, urecchea ta.” Ei cred că copilul ştie unde-i este părul sau unde-i sunt ochii. De regulă, părinţii au grijă ca copilul să înveţe toate aceste lucruri folosindu-se de mâna dreaptă, aşa încât copilul devine dreptaci. Johnny nu ştie cu adevărat unde-i sunt urechile fiindcă tot ce a învăţat de la părinţi este: ”Sus şi în faţa şi jos, pe aceeaşi parte cu mâna sa.” (Erickson îşi atinge partea stângă a feţei cu mâna stângă) Învăţarea părţii opuse este chiar un lucru greu. (Erickson îşi atinge urechea dreaptă cu mâna stângă) Apoi trebuie să înveţe să facă acelaşi lucru, dar invers. (Erickson îşi atinge urechea stângă cu măna dreaptă) Părinţii cred că el chiar ştie unde-i sunt urechile. Dar voi uitaţi-vă la copil şi urmăriţi-l când îşi ridică mâna până aici şi îşi atinge urechea. (Erickson îşi ridică mâna stângă pe deasupra capului şi-şi atinge urechea dreaptă) Ce privire uluită are când îşi spune “Tii, aici era urechea mea!” Şi mai trebuie să facă asta şi invers, cu cealaltă mână. (Erickson arată) Este foarte interesant să-l urmăreşti pe copil pipăindu-se din creştetul capului până în vârful urechii, cu cealaltă mână. Nu ştie unde-i sunt urechile până când nu-şi va duce o mână prin spatele capului şi îşi va atinge urechea opusă. (Erickson demonstrează) Şi uluit, dintr-o dată spune “Tii, aici era urechea mea!.” Trebuie s-o cunoască atingând-o de sus, de jos, din faţă şi din spate. Astfel, cunoaşterea lui este consolidată. Mai sunt multe alte lucruri de învăţat. Copilul este în pătuţ iar tata şi mama sunt aplecaţi asupra pătuţului şi toată mişcarea se petrece aici sus. (Erickson demonstrează) Fiul meu, Robert s-a întors acasă după câteva luni de stat în spital, în urma unui accident rutier. Când, într-un final i-a fost dat jos ghipsul, stătea întins pe canapea, acasă. S-a răsucit, s-a uitat la podea şi a zis “Tati, podeaua e la fel de departe ca şi tavanul şi mi-e frică să mă ridic în picioare.” Eu am zis “Ai învăţat cât de departe e tavanul. Acum, trebuie să înveţi cât de departe este podeaua.” I-a luat câteva zile ca să măsoare distanţa. (Erickson demonstrează privind când sus, când jos, măsurând cu privirea distanţa de la podea la tavan.) Capul unui copil în creştere este până aici (Erickson arată cât), iar ei se lungesc pe zi ce trece. Mâinile lui ajung până aici şi apoi ajung mai departe şi mai departe (Erickson începe cu capul său şi apoi îşi coboară mâna către genunchi) Aşadar, distanţa relativă dintre diferitele părţi ale corpului său se modifică aproape de la o zi la alta – cu siguranţă de la o săptămână la alta. Mi-l amintesc pe unul dintre băieţii de-al meu spunând “Mamă, hai să stăm spate în spate. Vreau să ştiu cât de înalt sunt.” Era cu un centimetru şi jumătate mai mic decât maică-sa. După două săptămâni s-a măsurat din nou. Era cu un centimetru şi jumătate mai mare decât maică-sa. Era la, ceea ce numim “faza ciudată.” Muşchii lui sunt la fel, dar oasele sale sunt mai lungi. Îşi foloseşte muşchii cu aceeaşi forţă dar cu amplitudini mai mari. Părinţii numesc asta faza ciudată. Este vârsta de creştere. Aşadar, micul Johnny trebuie să localizeze şi să identifice fiecare parte a corpului său. Pentru el e o surpriză să descopere că urinează prin penis. Înainte era doar o senzaţie umedă şi călduţă.

4

Imediat ce învaţă să meargă, vrea să folosească baia şi să facă pipi din picioare, ca tati. Dar stropeşte toată baia şi asta-l nedumireşte. Învaţă o lecţie elementară. “Când îţi foloseşti penisul, dirijează-l”. Învaţă să folosească vasul wc-ului pentru a urina în el. Asta face parte din efort. Apoi trebuie să înveţe să facă legătura între urinare şi timp. Descoperă că e uşor să ajungă la baie din hol, la timp; că e mai greu să ajungă la baie din sufragerie; tot aşa de greu, din bucătărie; mult mai greu de pe veranda din faţa casei, cea din spatele casei, din curtea din spatele casei. În cele din urmă învaţă să ţină cont de cerinţele de timp, necesare pentru a ajunge la baie. Apoi învaţă o a doua lecţie, extrem de importantă pentru vitorul lui. Ajunge la baie la timp dar un adult e deja acolo. Aşa că face în pantaloni. (Erickson râde) Mama zice că a făcut-o de furie. El a făcut-o pentru că nu ştie care este importanţa urinării pentru populaţie, în general. (Erickson râde) El învaţă toate aceste lucruri într-o manieră segmentată. Învaţă că urinatul are şi un aspect social. Apoi, altă belea: când Johnny e perfect antrenat ca să folosească baia, mama îi pune un costum nou-nouţ şi-i zice “Stai cuminte pe scaun; nu te mişca, nu te murdări. Mergem la biserică.” Johnny face în pantaloni. De ce? Păi, poartă un costum nou-nouţ şi unde naiba e penisul lui, în hainele astea noi?! Mama ar fi trebuit să-l ducă la baie şi să-l pună să-şi localizeze penisul în hainele cele noi. Din contră, mama crede că Johnny se răzbună pe ea. Ştie că el este perfect antrenat să folosească baia, dar i-a scăpat din vedere faptul că poartă un nou costum. Şi unde naiba se află penisul lui în costumul ăsta nou?! Ca să ilustrez asta, o să vă spun o povestire amuzantă. Un general inspectează un corp de armată format din femei şi le zice “Sugeţi-vă burta şi nu mai purtaţi batistele în buzunarele de la piept.” (Erickson râde) Cineva a trebuit să-i spună că alea nu erau batiste. (Erickson râde) Asta fiindcă uităm … atât de multe lucruri pe măsură ce înaintăm în vârstă. Aşadar, Johnny a învăţat să ajungă la baie la timp. A învăţat să controleze jetul de urină. A învăţat să se abţină atunci când este în societate; a învăţat că urinatul nu se limitează la toaleta de acasă. Chiar dacă unii oameni încearcă să restricţioneze urinatul la toaleta de acasă. O să vă povestesc un caz. Două familii locuiau una lângă alta, peste drum de şcoala generală. O familie avea un băiat, cealaltă o fată. Cele două familii conduceau înmpreună o afacere. Când cei doi copii au termina şcoala generală şi au intrat la liceu, părinţii au vândut casele şi au cumpărat altele, vis-à-vis de liceu. Fiul şi fiica au terminat liceul şi nu s-au dus la colegiu. În cele din urmă, au intrat în afacerea de familie şi s-au îndrăgostit unul de altul, spre încântarea celor două perechi de părinţi. Într-o seară părinţii le-au pregătit o nuntă foarte frumoasă şi o petrecere la fel. Cele două perechi de părinţi au închiriat tânărului cuplu un apartament, cam la un kilometru şi jumătate depărtare. La ora 22:30 tinerii s-au dus la noul lor apartament şi, iadul pe pământ! Toaleta de acolo era una străină lor. Amândoi fuseseră obişnuiţi să vină de la şcoală acasă şi să folosească baia familiei. Toaleta de aici le era străină. Nu folosiseră niciodată până acum o baie străină de cea de acasă. Aşa că au trebuit să se îmbrace, să se ducă acasă şi să folosească baia familială. Şi-au consumat cu succes căsătoria însă, în dimineaţa următoare au trebuit să meargă acasă şi să folosească toaleta familială. Apoi au venit la mine ca să înveţe cum să folosească o toaletă străină. Aşa că a trebuit să-i învăţ că poţi urina oriunde e posibil şi cu toată intimitatea pe care o doreşti. Nu trebuie neapărat să fie o toaletă familiară. Părinţii lor nu doreau ca ei să nu folosească toaletele de la şcoală … sub nici o formă. Acum, pe măsură ce un băiat creşte… Sid Rosen: Cum i-ai învăţat? Le-ai spus poveşti despre asta?

5

E: I-am dus în baia mea şi le-am arătat-o. Le-am spus că opt copii şi doi părinţi o foloseau; o foloseau şi unii pacienţi. Le-am vorbit despre asta deschis. Fiica mea a mers la un banchet însoţită de un tânăr care o invitase. Tatăl lui a venit la mine şi mi-a zis “Dre. Erickson fiul meu vrea s-o invite la banchet pe fiica dvs. Nu vreau să vă insult dar sunteţi conştient de faptul că noi aparţinem unor niveluri sociale diferite. Eu am zis “Da, ştiu, dvs. aţi moştenit milioanele de la bunicul dvs, iar soţia dvs a moştenit milioanele sale de la bunicul ei. Aşadar, sunteţi la un nivel social diferit.” El a zis “Acum, că ne-am înţeles, totul este în regulă. Sper că îi veţi da de înţeles fiicei dvs. că nu poate aspira la nimic.” Fusese foarte amabil. (Erickson zâmbeşte) După banchet a venit şi şi-a cerut scuze. A zis “Fiul meu a luat-o pe fiica dvs. la banchet iar toţi adulţii de acolo m-au făcut să mă simt foarte ruşinat. Erau o jumătate de duzină de linguri şi de furculiţe. Toţi aduţii s-au uitat pe furiş în stânga şi în dreaptă, ca să afle ce lingură trebuie să folosească. Fiica dvs s-a uiata şi ea în jur ca sa afle. Dar s-a uitat deschis şi sincer. Nu a încercat deloc să-şi ascundă ignoranţa.” Apoi a zis “Soţia mea vrea să ştie de unde şi-a luat fiica dvs. o rochie de seară atât de frumoasă.” Am chemat-o pe fiica mea de 12 ani şi i-am zis “Domnul X vrea să ştie de unde ţi-ai luat rochia de seară. S-a scuzat deja pentru faptul că m-a băgat la cheltuieli ca să-ţi cumpăr o rochie de seară atât de sofisticată.” Fiica mea a zis “Eu am făcut-o. M-am dus în centru, am cumărat material şi am făcut-o.” (Erickson zâmbeşte) Iar apoi el a început să se scuze şi mai tare (Erickson râde) pentru că soţia lui dorea să afle din ce magazin îşi cumpărase fiica mea o rochie de seară aşa frumoasă. Era de neconceput pentru el că o femeie îşi poate face singură o rochie de seară. Acum, un penis nu are o utilizare limitată. (Erickson şi grupul râd) Un băiat trebuie să înveţe cum să facă pipi pe o pisică, pe un câine, pe maşina de tuns iarba, într-o sticlă, în conserve, prin găurile din ulucile gardului. Trebuie să se urce într-un copac ca să vadă dacă urina ajunge până la pământ. Cu alte cuvinte, există o recunoaştere oarbă a faptului că penisul este folosit şi în lumea exterioară, dar nimeni nu-ţi spune cum să-l foloseşti. Băiatul trebuie să experimenteze pentru a afla. Îmi amintesc că în Michigan, menajera şefă, o asistentă medicală, se înfuria atât de tare când găsea sticle şi cutii de conserve plină cu urină, pe care băieţii mei le ascundeau pe ici, pe colo. Nu puteam să-i spun de ce făceau asta pentru că era aşa de rigidă în gândire că nu-i puteai spune adevărul. Toţi băieţii trec prin această fază. Eu am şapte surori şi patru fiice. Toate au trecut prin aceeaşi fază. După ce se întuneca încercau să urineze într-un colţ al curţii din spate. Mergeau la picnic şi experimentau asta. Şi ele au trebuit să înveţe acelaşi lucru – că tractul genital şi cel urinar au o utilizare în lumea exterioară. Au trebuit să experimenteze pentru a descoperi despre ce era vorba. Un băiat se poate trezi cu o erecţie. Este un fenomen datorat distensiei vezicii urinare. Una din obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinească un băiat este să înveţe că penisul are trei tipuri diferite de inervaţii. Penisul flasc are un set de nervi în piele, un set de nervi (care este simplificat) în tijă şi un alt set de nervi în gland. Băiatul trebuie să învaţe care este senzaţia atunci când penisul este în stare flască. Atunci când penisul este parţial în erecţie senzaţiea e alta; când e pe jumătate sau pe de-a-ntregul în erecţie, din nou, senzaţia se schimbă. (Erickson demonstrează ridicând mâna stângă la jumătatea distanţei între braţul fotoliului şi braţul său, la trei sferturi din distanţă, etc.)

6

Şi băiatul mai trebuie să se mai şi joace cu penisul său. Oamenii numesc asta masturbare, eu o numesc “faza orientării către propriul organ sexual”1. El trebuie să învaţe care sunt senzaţiile în fiecare din stările erectile în care se poate afla penisul său. Trebuie să se bucure de aceste senzaţii. Trebuie să înveţe cum să-şi piardă erecţia şi cum s-o obţină înapoi. În experienţa mea psihiatrică am întâlnit bărbaţi care nu ştiau cum să obţină o erecţie. În experienţa mea psihiatrică am întâlnit bărbaţi care sufereau de ejaculare prematură, bărbaţi care resimţeau o frică puternică legată de intrarea penisului în vagin. Ei nu învătăseră multe lucruri. Să revenim, băiatul practică masturbarea ca să înveţe cum să obţină o erecţie, cum să se bucure de ea, cum s-o piardă şi cum să o obţină din nou. Apoi, se confruntă cu o nouă problemă. Până în momentul acesta a intrat în tot felul de competiţii cu colegii lui “Uite ce puternic sunt! Pune mâna pe muşchii mei! Lasă-mă să pun şi eu mâna pe-ai tăi!” (Erickson ne arată asta folosindu-se de mâna stângă.) “Vezi, e la fel de tare ca muşchiul meu?” Deci, trebuie să trecă printr-o etapă în care se identifică cu alţi băieţi. Asta fiindcă trebuie să ştie că penisul lui este la fel de tare ca al celorlalţi băieţi. Deci experimentează mult şi se pipăie mult. Unii oameni numesc asta faza homosexuală. Eu o numesc “faza orientării de grup”, “faza orientării sexuale”, faza orientării către acelaşi sex.” Apoi trebuie să “înveţe” să ejaculeze. Ca să simplificăm, ejacularea constă în secreţii din uretră, din prostată şi din vezicula seminală. Şi, prima ejaculare e foarte probabil să fie uretrală, sau parţial uretrală şi prostatică. A avea o ejaculare e ca şi cum ai mânca ceva. Când începi să-i dai copilului mâncare semisolidă, el o poate înghiţi. Timpul trece şi mâncarea trece prin stomac şi prin pilor şi ajunge în intestin înainte ca glandele salivare ale copilului să înceapă să secrete saliva pentru mâncarea respectivă. Copilul trebuie să înveţe să digere fiecare mâncare, să facă în aşa fel încât digestia să înceapă în cavitatea bucală şi-apoi să adauge, în partea inferioară a compartimentului gastric, secreţiile esofagiene celor ale stomacului. Secreţii de la A la Z. Copiii învaţă să digere diferite alimente, la vârste diferite. Aşadar, băiatul trebuie să se masturbeze până ejaculatul provine din cele trei zone – uretrală, prostatică şi seminală - şi să le obţină aproape simultan, dar în ordinea corectă. Am avut un pacient, un doctor, care a venit la mine şi mi-a spus “ Sunt căsătorit de 13 ani. Am un băiat de 11 ani. Nici mie nici soţie mele nu ne place să avem raporturi sexuale. E o treabă neplăcută pentru noi.” Eu am zis “Cât de mult te-ai masturbat când erai copil?” El a zis ”M-am masturbat de două ori şi, slavă domnului! de fiecare dată tatăl meu m-a prins. N-am dus-o până la capăt.” I-am zis “E-n regulă. Ia o probă de lichid spermatic din prezervativul tău şi du-o la laborator pentru analize.” Cu totul a luat 13 probe, le-a dus la spitalul la care lucra şi un specialist i le-a analizat. În câteva era secreţie uretrală şi prostatică; în altele, prostatică şi seminală. Secreţia seminală era componenta cea mai puţin frecventă din ejacuat. A revenit la mine şi-a spus “Degeaba am mers la facultatea de medicină că n-am învăţat nimic!” Eu am zis “Era necesar să te fi masturbat sufient încât să obţii acele trei tipuri de secreţie în ordinea fiziologică corectă. Nu poţi obţine satisfacţie fiziologică deplină dacă aceste secreţii nu apar în ordinea corectă.” Aşadar, i-am zis să se încuie în fiecare zi în baie şi să se masturbeze. În cea de-a 28-a zi, cred, îndreptându-se către baie şi-a întâlnit nevasta pe hol. A ridicat-o în braţe, a dus-o în dormitor şi a avut un raport sexual cu ea. Amândoi mi-au spus că le-a plăcut, pentru prima oară. Învăţase să ejaculeze cum trebuie. 1

“the baby talk of penile orientation” în original, n.t.

7

Unii băieţi învaţă asta foarte repede. Alţii trebuie să se masturbeze de o mie de ori până “să se prindă care e treaba”. E ca orice alt lucru care trebuie învăţat. Apoi, vine timpul ca băiatul să înveţe un alt lucru. Faptul că masturbarea cu ejaculare nu este doar o procedură manuală. Aşa că, în somn, băiatul începe să asocieze idei şi reacţii emoţionale cu ejacularea. Şi-aşa începe să aibă „vise umede”. Mama crede că iară s-a jucat cu “jucăria.” Ar trebui să-i fie ruşine, acum e băiat mare! De fapt, masturbarea este o modalitate biologică prin care un bărbat îşi dă seama că poate separa activitatea sexuală de cea manuală. După asta începe să observe fetele. O să vă spun o poveste despre unul din fii mei. Era în liceu când mi-a spus “Tată, vreau să-mi fac temele acasă la Eve. E expertă la matematică şi la istorie şi aş vrea să-mi fac temele cu Eve.” Şi a început să facă asta. Apoi a început să iasă cu Eve la patinoarul pentru patine cu rotile. La început patinau separat, şi, destul de devreme, au început să se ţină de mâini şi să patineze înmpreună – angajându-se într-o activitate fizică şi ritmică comună. Şi după ce ieşeau de la patinoar mergeau la Pat sau Mike sau Dairy Queen unde-şi stimulau reciproc membrana mucoasă.şi asta a devenit o parte, cu adevărat importantă a patinajului. Vara următoare a ieşit cu ea la înnot. Prima oară când a fost cu Eve să înoate, a venit acasă şi-a zis “Tată, îţi dai seama cât de multă piele are o fată?!” Eu i-am zis “tot atăt cât are şi-un băiat.” Copiilor le place să mă privească, în fiecare dimineaţă când mă rad, fiindcă folosesc un brici. Întotdeauna le explicam “Fetiţelor, când se fac mari, nu le cresc mustăţi. Lor le cresc nişte umflături pe piept. Băieţilor, când se fac mari, le cresc munstăţi. Asta-i diferenţa între un băiat şi o fată.” Şi-aşa, fiu meu m-a întrebat despre umflăturile care-i apăreau lui Eve. I-am spus “Cât de mult leai observat, până acum?” El a zis “Păi, tuturor băieţilor le place să se ciocnească accidental, de sânii unei fete.” Am zis “Da, aşa e, şi, altceva?” El a zis “Păi, fundul lor e mai mare decât al băieţilor şi băieţilor le place întotdeauna să se împingă în fete.” (Erickson râde) Eu am zis “Aşa e. Aceasta este parte din procesul de maturizare.” În cele din urmă, fiul meu a început s-o numească pe Eve “prietena” lui. A ieşit cu ea la înnot şi dans. Şi bineînţeles, îşi cumpărau mereu hamburger şi hot dog cu toate mirodeniile şi îngheaţată, cu toate aromele. Într-o zi de iarnă, o vineri dimineaţă, când erau vreo 10 grade sub zero, băiatul meu cel mare mi-a zis “Cercetaşii o să meargă cu cortul o noapte în week-end-ul acesta. Vrei să ne duci tu?” Am zis “Desigur.” După ce-au sosit de la şcoală eram pregătit să-i duc. Atunci, fiul meu mi-a dat vestea “Nu plecăm decât la 22.30. noaptea cercetaşilor începe doar la miezul nopţii.” Am zis “E-n regulă.” Le promisesem pe cuvânt că o să-i duc. Mie, ca adult, nu-mi părea prea oportună ideea de a dormi în zăpadă şi la zece grade sub zero! După ce ne-am urcat în maşină, fiul meu mi-a dat vestea “Le-am promis celorlalţi băieţi că o să-i luăm noi cu maşina.” Ceilalţi băieţi ne aşteptau în satul Wayne. Şi-au încărcat cu toţii echipamentul în portbagaj şi s-au urcat în maşină. Pe drum, unul dintre băieţi l-a întrebat pe fiul meu “Lance, ce-ai făcut în seara asta?” Lance a zis “Am fost la petrecerea cu licitaţia pachetelor, la şcoală.” Şi cât l-au mai bombănit! Auzi, ce băiat deştept face asta! Într-un final, după ce l-au bombănit bine că-şi cheltuie banii şi cumpără pachetul cu prânzul unei fete, pe bani frumoşi, unul dintre băieţi l-a întrebat “Pe-al cui pachet l-ai cumpărat?” El a zis “Pe-al lui Karen.” Toate bombănelile s-au transformat în admiraţie. “Bătrâne, de ce nu m-oi fi gândit eu la asta!” “Ce tare eşti!”, “Beton!” Şi alte expresii din jargonul lor, prin care-şi exprimau admiraţia.

8

Am ascultat şi m-am întrebat de ce era o idee aşa de bună să cumperi pachetul lui Karen. N-am zis nimic. Când am ajuns la locul desemnat s-au urcat pe un nămete de zăpadă de vreo trei metri şi-au ridicat acolo tabăra şi au dormit în saci de dormit. Îşi luaseră micul dejun sâmbătă dimineaţa. Au mai luat o gustare la miezul nopţii, la focul de tabără. Duminică seara m-am întors ca să-i iau. După ce i-am dus pe băieţi la casele lor, l-am luat pe Lance într-o cameră separată şi i-am zis “Lance, le-ai spus băieţilor că ai fost la petrecerea cu licitaţie, la şcoală şi si-au bătut joc de tine; te-au făcut prost, idiot, tăntălău şi bătut în cap. Dar la un moment dat unul din ei a întrebat pe-a cui cutie ai cumpărat-o şi tu ai spus “Pe-a lui Karen.” Atunci cu toţii au început să-şi dorească să fi făcut asta. Acum, o să-ţi pun câteva întrebări şi am să te rog să le răspunzi întocmai. Karen e o fată drăguţă?” “Nu, e urâtă ca moaptea” “E o bună atletă?” “Ţţ, cea mai neîndemânatică din şcoală.” “Are o personalitate plăcută?” “Ţţ, nimeni n-o place.” “E cumva foarte deşteaptă?” “Ăă, cea mai tembelă din şcoală.” Epuizasem toate întrebările posibile, la care mă puteam gândi şi care mi-ar fi putut spune de ce pachetul lui Karen era aşa de răvnit. Am zis “Atunci, spune-mi de ce ai cumpărat pachetul lui Karen?” “E cea mai grasă fată din şcoală. Avea în pachet patru portocale, patru banane, patru felii de tort, patru bucăţi de plăcintă, opt sandvişuri cu unt de arahide şi jeleu. Dar eu pot să mănânc mai repede decât ea.” (Erickson râde. Râsete de grup) Drăguţă dovadă a faptului că drumul către inima unui bărbat trece prin stomacul lui. Bert (fiul cel mare al lui Erickson) s-a înrolat în marină la vârsta de 17 ani. După ce s-a scurs perioada de recrutare s-a întors acasă. Într-o zi a zis “Tati, ce crezi despre Rhonda?” Eu am zis “Mai nimic.” El a zis “Tată, ştii ce vreau să spun. Ce crezi despre Rhonda?” Eu am zis “Păi, de fapt, nu mă gândesc niciodată la ea. Părerea mea e că este o fată drăguţă şi deşteaptă.” Şi el a zis cu dezgust “Auzi tată, ştii foarte bine ce vreau să zic. De ce nu-mi răspunzi la întrebare?” Eu am zis “Din moment ce ştii foarte bine ce vrei să zici de ce nu-mi pui întrebarea în aşa fel încât să înţeleg şi eu ceea ce vrei să zici?” El a zis “Tată, când Rhonda o să se căsătorească, o să aibă o grămadă de copii şi cât mai repede posibil? O să-şi ţină părul pe bigudiuri toată ziua şi-o să se preumble prin casă în halat de baie şi papuci de casă? Când o să-i vină soţul acasă o să înceapă să ise plângă că nu se descurcă cu copiii, sau cu maşina de spălat, sau ceva de genul ăsta?” Eu am zis “ Bert, amândoi o cunoaştem pe mama ei. Cred ca Rhonda a avut un profesor foarte bun, probabil că va pune în practică învăţăturile pe care le-a primit de-alungul vieţii.” Zece ani mai târziu Bert, în vizită prin Michigan, se întâlneşte întâmplător cu un prieten de-al lui, cercetaş, care i-a zis “Bine ai venit, Bert.” Îi mai zice “Apropro, Bert, m-am însurat cu pasiunea ta din liceu, Rhonda. Vino la noi la cină, în seara asta, vrei?” Bert a zis “Mi-ar plăcea, Bob, dar nu crezi c-ar trebui s-o suni pe Rhonda şi să-i spui despre asta?” Bob a zis “ Nu, hai să-i facem o surpriză.” În acea seară au intrat în casă. Rhonda a zis “Bună Bert. Bob, copiii au fost pe jumate bolnavi toată ziua iar în frigider nu-i nimic de mâncare.” Bob a zis “Nu-i nimic Rhonda. O să-l invit pe Bert la un hamburger.” Era obişnuit cu asta. (Erickson se uită în jur şi râde) Într-o zi am ieşit, cu cei doi băieţi ai mei să înotăm. S-au schimbat în costumele de baie în domitor. Pe cănd erau amândoi dezbrăcaţi, Lance a aruncat o privire spre Bert şi a zis “Doamne, Bert, îmbătrâneşti.” Şi Bert a admis cu modestie. Avea două fire de păr în zona pubiană. (Erickson râde) Semn de îmbătrânire. Bert voia să se însoare. Când a considerat el că a venit vârsta să se însoare şi-a cumpărat un camion vechi cu un acoperiş ruginit. A început să-şi dea întâlniri cu fete de oriunde – de la Universitatea din Michigan şî de prin alte părţi. Şi pe când mergeau ei în camion, rugina de pe

9

acoperişul cmaionului cădea în părul fetei. El îi spunea că arată foarte bine. Rareori fetele mai veneau la o a doua întâlnire. Vroiau ceva mai bun decât un camion vechi cu un acoperiş ruginit. Într-una din zile a văzut o fată, vizavi de casa pe care o cumpărase. Îşi cumpărase o casă în Garden City, spunându-şi “Sunt tânăr şi sunt în putere. Pot să-mi iau două slujbe şi pot să plătesc pentru casa asta acum cât sunt tânăr încă şi-n putere. Dacă soţiei mele îi place o s-o păstrăm. Dacă nu-i place, putem s-o schimbăm pe alta, păstrând banii pe care i-am dat până acum ca ipotecă. " Într-o zi s-a uitat peste drum şi a văzut o fată, blondă, având grijă de fraţii ei. A privit-o cu atenţie. I-a plăcut cum se purta cu fraţii ei mai mici. O admira. Avea cu adevărat un mod foarte frumos de a se purta cu copii. Aşadar, a închiriat un cal şi un plug, a brăzdat pământul pe peluza din faţa casei şi a transformato într-o grădină, pe care o săpa şi o îngrijea cât de bine putea. Şi-a lăsat ridichile să se transforme în seminţe, boabele de struguri să se usuce pe viţă, roşiile să putrezească pe lujere. Într-o zi, timid, fata s-a apropiat de grădină şi a zis “D-le Erickson ştiu că aveţi două slujbe diferite. Aveţi o grădină foarte frumoasă dar tot ce produceţi o să se risipească. Vă deranjează dacă fac conserve şi le împărţim?” Bert a zis “Nu, ar fi foarte bine.” Aşa că fata a început să pună în conserve tot ceea ce producea grădina. El avea o grădină mare. Apoi, Bert a început să neglijeze săpatul. Într-o zi fata a zis “ D-le Erickson, ştiu ca sunteţi foarte ocupat şi sper că nu vă deranjează că am săpat eu parcela pe care dvs. n-aţi mai apucat s-o săpaţi.” Bert a zis că e foarte frumos din partea ei. Bert ştia că îşi dorea o soţie care să vrea să trăiască la ţară, căreia să-i placă să lucreze în grădină şi să pună în conserve fructe şi legume. Iar acum au amândoi o fermă în vestul statului Arkansas. Au şase ajutoare la câmp şi unul în bucătărie. Lillian arată la fel de bine ca atunci când era tânără. Atunci când s-a născut primul lor copil a fost fericită că e băiat. Când şi al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea s-au dovedit a fi tot băieţi, a fost foarte dezamăgită. Când doctorul i-a spus că al şaselea copil avea să fie fată, ea a izbucnit în lacrimi şi a zis “De ce-mi spuneţi o asemenea minciună? Eu nu pot avea fete.” Ei bine, s-a dovedit că doctorul avea dreptate. Al şaptelea băiat s-a născut după sora lui. Acum, cel mai mare dintre băieţi a terminat facultatea. Bert a spus că el n-o să se ducă la facultate fiindcă în clasă a trebuit să-i asculte pe toţi ceilalţi elevi făcând greşeli. Putea să citească diverse lucruri şi să înveţi şi acasă. Întotdeauna l-a interesat cultura plantelor. Are fişiere întregi cu informaţii din agricultură. Încă de când era în Marină s-a gândit cu atenţie către viitor. Ştia depre Depresiune şi despre anii de Depresiune. Aşa că, în timp ce era în Marină, în zilele când de permisie a învăţat să repare pantofi. Asta fiindcă în vreme de Depresiune pantofarii nu-şi văd capul de treabă. E o slujbă sigură, care te ţine ocupat toată ziua şi toată noaptea. Aşa că a învăţăt să facă asta. A mai învăţat să îngrijească arborii; asta tot în Marină, în zilele lui libere. După ce a fost lăsat la vatră, a zis “Va trebui să merg în Detroit şi să-mi găsesc o slujbă.” Eu am zis “Eşti conştient de nivelul şomajului – toţi veteranii care se întorc îşi caută slujbe.” Bert a zis “Ştiu. Mă voi întoarce acasă cu o slujbă.” S-a dus în centrul oraşului. Din cauza furtunii foarte multe crengi ale copacilor se rupseseră. Echipa de horticultori a oraşului rânduia crengile rupte. Bert s-a dus la şeful de schipă şi i-a zis “Vă deranjează dacă strâng crengile?” Şeful de echipă a zis “Te rog, mai rău de-atât nici că se poate”. Bert a făcut o trebă profesionistă. Şeful de echipă sa uitat şi a zis “Se pare că eşti talentat. Ia echipamentul ăsta şi pune-l pe tine. O să urcăm amândoi în copac şi voi vedea dacă ştii cum să tai crengile rupte”. L-a luat pe Bert sus şi, i-a arătat o crangă ruptă, iar el a tăiat-o cu fierăstrăul. Bert a făcut o treabă profesionistă.

10

Şeful de echipă a zis “Se pare că te pricepi bine. Acum taie-o şi pe cealaltă”. Bert a examinat situaţie. Era o creangă foarte dificil de tăiat. A tăiat pe bucăţi, cu atenţie şi a făcut o trabă de expert. Şeful a zis “Am nevoie de oameni în echipa de curăţire a copacilor, de oameni cu experienţă. Tu ai un talent înnăscut. Preia tu slujba mea de aici, de şef de echipă, iar eu voi fi şeful unei alte echipe de curăţire pe care o am pe teren”. Aşa că Bert a făcut rost de o slujbă. Sid Rosen : Mă simt un pic enervat şi-acum îmi dau seama de ce. Am avut impresia că-i insulţi pe orăşeni. Ai început vorbindu-ne despre două grupuri de oameni: cei de la ţară şi cei de la oraş. Multe din povestirile de astăzi au fost despre oameni de la ţară, care fac planuri şi culeg roadele a ceea ce-au planificat şi aşa mai departe. Mă întreb dacă povestirile astea ne-ar fi de folos dacă leam spune şi pacienţilor noştri orăşeni? E: Accentuând mai puţin elementele principale. Sid Rosen : Accentuând mai puţin elementele principale. E: Îhm Sid Rosen: Cunosc povestirea despre bărbatul care a lucrat într-un restaurant, a început cu munca de jos, a avansat şi aşa mai departe. Acest tip de povestire s-ar preta mai degabă cuiva care încearcă să intre în afaceri. E: Celorlalţi nu le-am spus-o. Sid: Îhm E: Un băiat care terminase şcoala, un mexican a venit la mine şi mi-a zis: “Un Chicano n-are nici o şansă să obţină vreo slujbă. N-am decât opt clase. Mi-am căutat de lucru dar nimeni nu vrea să angajeze un Chicano.” Eu am zis “Juan, vrei cu adevărat să lucrezi?” El a zis “Ba bine că nu!” eu am zis “Am săţi spun eu cum să obţii o slujbă, iar tu o să faci exact cum îţi spun. Eu cunosc un anume restaurant în Phoenix. Te duci acolo şi le ceri voie să ştergi podelele de două ori pe zi. Spune că vrei s-o faci pe gratis. Că vrei să înveţi cum să ştergi podelele în buncătărie. Nu accepta nici o plată. Nu accepta nici măcar mâncare în schimb. Mănâncă doar acasă, mâncarea pe care ţi-o dă maică-ta.” Am zis “Ei bine, tu le vei şterge podeaua bucătariei de două ori pe zi iar ei vor începe să profite de tine. Îţi vor cere să cureţi cartofii şi să tai legumele. Nu-ţi vor oferi bani în schimb. Dar îţi vor da din ce în ce mai multă treabă de făcut, până vor ajunge să depindă de tine. Cam într-un an de zile te vei alege cu o slujbă. Dar va trebui să munceşti pentru ea.” Juan şi-a făcut treaba ca un maestru. Destul de curând şi-au dat seama că avea mult potenţial şi că se irosea dacă-l foloseau doar pe post de ajutor de bucătar. In orele de aglomeraţie, îl foloseau pe post de picolo. Bucătarului şef îi plăcea de Juan fiindcă acesta era foarte priceput la pregătitul legumelor şi ca ajutor al său. Apoi am aflat că în oras va avea loc un congres şi că majoritatea participanţilor vor mânca la acel restaurant. Aşa că i-am spua lui Juan “Va avea loc un congres în oraş lunea viitoare. Spune-i managerului că crezi că poţi obţine o slujbă plătită în Tucson si că speri că nu-l va deranja faptul că vei candida pentru obţinerea respectivei slujbe în Tucson.” Nu mai ştiu care erau salariile pe vremea aceea, nu-mi amintesc. I-am spus lui Juan să-i zică managerului că salariul pe care urma să o aibă era cu mult mai mic decât cel obişnuit. Managerul i-a spus ” Eu pot să-ţi ofer ceva mai bun.” I-a oferit lui Juan un dolar mai mult pe săptămână. Şiaşa a ajuns Juan să aibă o slujbă permanentă. Un an mai târziu funcţionarea bucătăria depindea de Juan. Bucătarul l-a instruit, iar el a învăţat repede. Apoi, în oraş urma să se ţină un alt congres, aşa că i-am zis lui Juan “Spune-i managerului că crezi că vei putea obţine o slujbă mai bine plătită în Tucson.” Managerul i-a zis “Eu pot să-ţi plătesc mai mult decât restaurantul din Tucson. Rămâi angajatul meu permanent.”

11

Juan a devenit unul dintre cei mai bine plătiţi bucătari şefi din Phoenix. Acum are propriul restaurant, cu o capacitate de 270 de locuri. Îşi construieşte un al doilea, care va avea o capacitate de 300 de locuri. (către Sid Rosen.) Despre povestirea aceasta vorbeai? Sid: Îmi place. Echilibru. Crezi că orăşenii pot învăţa ceva şi din povestirile despre flori, grădini şi aşa mai departe, chiar dacă nu au multă experienţă cu aceste lucruri? E: Am trimis mai mult de o persoană depresivă să sape şi să planteze o grădină cu flori pentru cineva. Pe un bărbat l-am trimis acasă la cumnata lui. Ea şi soţul ei aveau slujbe. Nu aveau copii şi ştiam că ea îşi dorea o grădină cu flori. Am vorbit cu ea înainte, apoi i-am spus pacientului meu din Yuma “Cumnata ta din Phoenix îşi doreşte o grădină cu flori. Aşa că ia-ţi uneltele şi fă-i o grădină de flori mare şi frumoasă.” Înainte de a o termina localizasem deja un alt cuplu, care muncea şi care-şi dorea o grădină cu flori. Pacientul meu s-a bucurat foarte tare. Apoi s-a întors acasă şi şi-a curăţat curtea din spate. A construit nişte rafturi pentru soţia lui, în noua lor casă – noua casă îi cauzase depresia. Ipoteca era prea mare. Dar el şi-a revenit din depresie. Şi, de fiecare dată când venea în Phoenix, mergea să vadă grădinnile de flori pe care el le făcuse. Sid : Încerc să găsesc echivalentul New York-ez al urcatului pe Squaw Peak. Am două persoane care traversează Brooklyn Bridge. Asta ajută. (Erickson aprobă) Alte două fac jogging. Le-am dat instrucţiuni speciale referitoare la locul de unde vor începe alergarea. Această activitate este un antidepresiv minunat. E: George Washington Bridge. Sid: George Washington Bridge merge. E: Holland Tunnel. Sid: Holland Tunnel. Empire State Building. E: (încuviinţează cu capul) Sid : N-aş trimite pe nimeni să traverseze Holland Tunnel pe picioare. S-ar sufoca. E: Eu l-am traversat. Sid: Pe picioare? E: Nu, la volan, conducând foarte încet. Cred că pe picioare îl traversam mai repede. Sid: (Râde) Asta aşa e. E: Pentru toţi tinerii care sunt depresivi, dacă au ceva talent artistic să deseneze Empire State Building; să facă o schiţă a cerului văzut din New York. (Sid încuvinnţează din cap.) Să facă un desen cu Hudson River şi cu bărci de pe el. Sid: Eleşteul din Central Park. E: (aprobă din cap) Să găseşti un copac şi… Sid: Se dau în vânt după asemenea sarcini… E: Să meargă în Central Park şi să găsească un copac bine curbat, cu o veveriţă în el. Sid: (Sid zâmbeşte) Boojum? E: Un boojum. Sid: Un boojum – nu avem dintr-ăştia. E: Acum, referitor la revoluţia sexuală din anii ’60: în timpul revoluţii sexuale din anii ’60 bărbaţii şi femeile au început să locuiască împreună şi să se bucure de libertate sexuală. Dacă vrea cineva să audă ce cred eu despre asta iată: tot ce pot să spun este că sunt de acord cu Dr. Margaret Mead; că familia, restrânsă sau extinsă, există de cam trei milioane de ani. Nu cred că revoluţia anilor ’60 va afecta în mod serios cele trei milioane de ani de practică. Ce crezi despre asta Sidney?

12

Sid:

Înclin să-ţi dau dreptate. Îmi place să accentuez pattern-urie şi lucrurile în care putem avea încredere că se repetă … copiii, ceea ce se tramsnite de la o generaţie la alta şi aşa mai departe. Asupra celui care ascultă acest lucru are un efect liniştitor şi încurajator. E: Şi acum, să exemplificăm, dintr-un punct de vedere total diferit. Dac-aş fi într-un tren, care merge de la San Francisco la New York şi dacă m-aş simţi foarte singur şi aş vrea cu disperare să dau de cineva cu care să vorbesc dar n-aş cunoaşte pe nimeni, aş încerca să încropesc o conversaţie cu frumuşica de alături, care citeşte o revistă despre filme sau Confesiuni Adevărate? Nu. Aş încerca să vorbesc cu frumuşica de douăzeci de ani, care citeşte un roman? Nu. Aş vorbi cu bătrânica ce tricotează un ciorap? Nu. Aş vorbi cu bărbatul care citeşte o carte de drept? Nu. Aş vorbi cu un bărbat care are un stetoscop? Nu, fiindcă tot ce poate el să facă este să vorbească tot timpul despre profesia lui. Persoana cu care aş începe imediat o conversaţie ar fi bărbat ori femeie, de orice vârstă, atâta timp cât poartă la rever o insignă a Univesităţii Wisconsin. Aceşti oameni ar ştii totul despre Picnic Point, despre Science Hall şi State Street, despre baschet şi despre Observatory Hill. Ei ar cunoaşte limbajul meu, limbajul tinereţii mele, limbajul emoţiilor mele, al amintirilor mele. Am avea un limbaj comun. Desigur, dac-aş vedea pe cineva sculptând ceva m-aş opri şi aş vorbi cu el sau cu ea. Dacă aş vedea o femeie făcând o cuvertură din petice m-aş gândi la mama mea şi la toate cuverturile din petice pe care ea le-a făcut pentru copii ei, pentru nepoţii ei, pentru strănepoţii ei şi pentru mine. Iar asta ar fi o parte din limbajul meu. Şi tot aşa, atunci când priveşti un pacient, atunci când îl asculţi, descoperi care este tipul său de orientare faţă de viaţă. Apoi încerci să-I dai câteva idei despre cum să se orienteze. (Notă: Aici, Erickson repetă, intenţionat, povestirea văcuţei purpurie făcută de o fetiţă retardată.) Şi tot în legătură cu dezvoltarea sexuală: fetele trec prin ea în mod similar, şi totuşi diferit, în multe privinţe. Poţi vedea patru fete de liceu mergând pe stradă ţinându-se de după mijloc, ocupând tot trotuarul. Cred că e o plăcere să te dai în lături doar ca să le laşi lor tot trotuarul. Ce învaţă fetele, în această clipă? Presiunea din jurul corpului. La comisia de de recrutare bărbaţi căsătoriţi sau cu iubite, veneau şi erau recrutaţi pentru serviciul activ, pentru a lupta. Le auzeam pe soţiile lor spunându-le “Sărută-mă până-mi sângerează buzele, fiindcă s-ar putea să nu mă mai săruţi niciodată. Îmbrăţişează-mă atăt de tare încăt să mi se frângă mijlocul. Vreau să-mi amintesc pentru totdeauna de această îmbrăţişare.” Cu toate astea, sărutul cel mai blând al unui violator arde ca focul, pentru că este pur şi simplu de neuitat şi distruge viaţa fetelor. Fondul emoţional este cel care contează. Atunci când ai un pacient cu o fobie fără nici un sens, simpatizează cu el şi într-un fel sau altul fă-l să-şi violeze fobia! Ţineam o prelegere în Memphis, Tennessee, la care participa şi familia care mă găzduia. La sfârştiul prelegerii ea remarcă “Prelegerea a durat cam mult, aşa că haideţi să mergem la un restaurant. Noi cunoaştem un restaurant francez foarte bun. Cinăm acolo timp de 25 de ani, de două ori pe săptămână.” Am privit această afirmaţie ca fiind pe de-a-ntregul patologică. Să mănânci în acelaşi restaurant în Memphis, unde sunt o grămadă de restaurante … să mănânci în acelaşi loc de două ori pe săptămână … aşa că am acceptat. Bineînţeles, având suspiciunile mele, am comandat melci. Să-i fi văzut cum se uitau la mine în timp ce-mi mâncam melcii! (Erickson se trage înapoi cu repulsie şi se strâmbă.) Când îmi mai rămăsese doar un melc l-am convins pe pe el să-l guste. A mâncat şi a zis “E bun!” Apoi am

13

convins-o şi pe soţia lui să încerce şi a găsit că e bun. Aşadar, am comandat o a doua porţie de melci pentru mine. Ei au comandat prima lor porţie de melci şi le-a plăcut. Şase luni mai târziu, am revenit în Memphis să ţin o prelegere, iar ei au fost, din nou cei care m-au găzduit. Prelegerea a ţinut până târziu şi ea a zis “În loc să luăm cina acasă, haideţi să mergem la un restaurant. Cunoaştem noi un restaurant nemţesc foarte bun, sau poate preferaţi un altul? Ar mai fi un restaurant foarte bun unde se servesc draci-de-mare.” Mi-a oferit mai multe posibilităţi de alegere. Fiindcă-l menţionaseră pe cel nemţesc, am mers acolo cu ei. Pe la jumătate mesei, m-am întors către el şi i-am spus “apropo, când aţi fost ultima oară la acel restaurant franţuzesc?” El a zis “Nu ştiu, şase săptămâni, două luni. Draga mea, când am fost ultima oară la restaurantul franţuzesc?” Ea a zis “Oh, cred că acum două luni.” După ce timp de 25 de ani, de două ori pe săptămână … (Erickson râde) … asta chiar că era patologic. Sid: Dar, când mergeau la acel restaurant, comandau de regulă, şi acelaşi fel de mâncare? E: Nu i-am întrebat. Eu ştiam doar ceea ce evitau. Odată ce au mâncat melci, au putut să meargă la orice alt restaurant din Memphis. Stai lângă piscină, la un motel şi vezi că sunt oameni care intră în piscină plonjând şi oameni care întâi îşi vâră un deget de la picior, apoi altul, şi altul, până când ajung, treptat să-şi ude tot corpul. Când m-am alăturat pentru prima oară colectivului din Worcester, un cuplu de acolo, tineri medici specialişti psihiatri, Tom şi Martha, s-au purtat foarte prietenos cu mine. M-au invitat să mergem să înotăm în lacul care era invecinat cu ferma spitalului. M-am îmbrăcat in costumul de baie, mi-am pus pe mine un halat şi m-am urcat în maşina lor. Martha era foarte ursuză şi tăcută şi apatică tot drumul până la lac, aproape un kilometru. Tom era încântător, sociabil şi foarte vorbăreţ. M-am mirat. Cănd am ajuns la plajă Martha a ieşit din maşină, dintr-o săritură, şi-a aruncat halatul în portbagaj. A stăbătut rapid distanţa până la malul lacului, a plonjat în apă şi a început să înoate imediat. Tom a coborât din maşină voios, neglijent. Şi-a pus halatul de baie pe bancheta din spate. Şi eu am făcut la fel. A mers până la apă şi când degetul cel mare de la piciorul lui Tom a atins nisipul umed el a zis “Cred că o să înot mâine.” Aşa că eu am plonjat în lac şi am înotat cu Martha. la întoarcere am întrebat-o pe Martha “Câtă apă pune Tom în cadă?” Ea a zis “Vreo două degete amărâte!” În acea săptămână medicul primar psihiatru i-a oferit lui Tom o promovare. El i-a spus directorului administrativ “Nu cred că sunt pregătit.” Directoul administrativ i-a răspuns “Nu ţi-aş fi oferit-o dacă credeam că nu eşti pregătit. Ori accepţi promovarea, ori pleci şi-ţi găseşti o slujbă în altă parte.” Tom şi Marta au plecat. Până atunci ajunsesem s-o cunosc destul de bine pe Martha cât să-mi dau seama că era foarte îndrăgostită de Tom şi el de ea. Martha era nerăbdătoare să-şi întemeieze un cămin şi să aibe copii. 25 de ani mai târziu, ţineam o prelegere în Pennsylvania, când un bărbat cărunt şi o femeie trasă la faţă m-au abordat şi mi-au zis “Ne recunoaşteţi?” Am zis “Nu, dar întrebarea insinuează că ar trebui.” El a zis “Eu sunt Tom.” Iar ea a zis “Eu sunt Martha.” Eu am zis “Când mergi să înoţi, Tom?” El a zis “Mâine.” M-am întors către Martha şi i-am zis “Câtă apă pune Tom în cadă?” Ea a zis “Aceleaşi două degete amărâte!” Am zis “Cu ce te ocupi acum, Tom?” El a zis “M-am pensionat.” “Cu ce grad?” “Medic specialist psihiatru”. Dacă aş fi avut timp, aş fi făcut eu în aşa fel încât să-l bag pe Tom în lac. Sid: Şi Martha?

14

E:

Martha ar fi putut avea copii. Fiindcă, odată ce-ai rupt acel pattern restrictiv, fobic, persoana în cauză se va aventura, va îndrăzni să facă şi alte lucruri. Iar pacienţii noştri tind să-şi pună restricţii, să-şi fure singuri căciula. Noaptea trecută am primit un telefon de al un prieten din California. Mi-a zis “În sfârşit, am găsit leacul pentru tâmpeniile adolescenţilor. Îi îngheţ şi-i ţin la rece până când or face 21 de ani.” (Erickson râde) Fiul meu Lance, era foarte afectat de faptul că mă considera lipsit de inteligenţă. Nu se ferea să-mi spună, făţiş, că mă găsea cam tâmpit. Apoi a plecat la Michigan, la universitate. Mai târziu mi-a spus “Ştii tată, mi-au luat doar doi ani ca să-mi dau seama că, dintr-o dată, ai făcut un salt de la idioţenie la inteligenţă.” Nu cu mult timp în urmă m-a sunat din Michigan şi mi-a spus “Tată, iată-te răzbunat! Fiul meu cel mare a descoperit, în cele din urmă, că parcă aş avea totuşi o urmă de creier. Şi mai sunt încă trei care trebuie să descopere asta!” Un bărbat: Tatăl meu obişnuia să-mi spună poveştile astea. (Erickson încuviinţează din cap) E: Acum vă voi povesti un caz. E complicat şi, în acelaşi timp simplu. Robert Dean a absolvit Academia Navală şi a fost promovat la gradul de secund de navă? Era în vreme de război; i s-a dat o permisie de o lună de zile, iar apoi a fost repartizat pe un distrugător. S-a dus la Francis Brakeland, şeful Spitalului Naval de Psihiatrie şi i-a explicat nevroza pe care-o avea. Brakeland a recunoscut problema şi i-a zis “D-le secund, nu pot face nimic pentru dumneata. Nu pot schimba ordinele. N-am cum să-ţi obţin o slujbă pe uscat. Ai primit ordine să te îmbarci pe un distrugător. Tot ce pot face pentru dumneata este să te trimit în faţa curţii marţiale. Curtea marţială te va trimite la Spitalul Walter Reed. Starea ta se va înrăutăţi şi vei fi transferat la Spitalul St. Elizabeth’s. Acolo poţi trăi şi deveni psihotic şi când vei ieşi, îţi vei continua viaţa ca psihotic. Dar, cât timp eşti în permisie, ai putea merge la Spitalul Clinic Johns Hopkins să vezi dacă ei te pot ajuta.” Robert s-a dus acolo şi le-a spus problema lui. După ce l-au interogat pentru ceva vreme iau spus “Nu vă putem ajuta. Dar în Michigan există un bărbat, pe nume Erickson care v-ar putea ajuta.” Aşa că Robert l-a sunat pe tatăl său în New York. Tatăl m-a sunat pe mine şi m-a întrebat dacă sunt de acord să-l văd pe fiul lui. I-am spus că în săptămâna următoare voi fi în Philadelphia. Putea să vină în Philadelphia, să-mi povesteacă despre fiul său, iar eu voi reflecta la problema lui. Tatăl a venit în camera mea de hotel – timpul petrecut cu el a fost pentru mine încântător şi interesant. A intrat, s-a prezentat şi mi-a zis “Eu am doar un metru cincizeci. A fost pentru mine al dracului de greu să mă lungesc cât să pot intra în armată, pentru primul război mondial. A trebuit să mănânc o grămadă de banane şi să beau lapte ca să îndeplinesc standardele de greutate. Iar în armată afurisiţii m-au ţinut pe post de soldat, pe toată durata primului război mondial. Când am ieşit din armată mi-am jurat că dacă mă voi căsători vreodată şi voi avea un băiat, îl voi creşte ca să fie ofiţer, de marină, preferabil. Asta fiindcă eu nu sunt de nici un folos Armatei U.S. Eu am zis “E-n regulă, acum, care este problema lui Robert?” El a zis “Are ceea ce aţi numi o”vezică sfioasă”. Nu poate urina în prezenţa altor persoane. E un prost. Zice c-a avut o “vezică sfioasă” încă de când era copil. Academia a fost un iad pentru el. Apropo, credeam că voi psihiatrii cereţi o grămadă de bani. De ce ai o cameră aşa de ieftină? Chiar nu-ţi permiţi ceva mai bun? Sau eşti zgârcit de mori?” Eu am zis “Ce altceva îmi mai puteţi spune despre Robert?” El a zis “Păi, avea necazuri şi când mergea în tabără. De ce nu-ţi cumperi nişte haine decente? Nu-ţi poţi permite un costum de haine mai bun?” Am zis “Mai spuneţi-mi

15

despre Robert. ”Ei bine, Robert venea acasă pe timpul vacanţei. Toaletele publice din staţiile de benzină nu erau suficient de bune pentru el. Închiria o cameră de hotel, încuia uşa şi se ducea la baie ca să se uşureze. De fapt a făcut chestia asta tot timpul liceului … şi eşti prea zgârcit să-ţi cumperi o cravată?” Am zis “Spune-mi despre Robert.” El a zis “Se apropie prânzul. Crezi că poţi să-ţi târăşti scheletul ăsta incomod şi şontorog până în restaurantul hotelului?” I-am spus că cred că pot face asta. Coborând către restaurant m-a întrebat dacă nu mă încurca şchiopătatul meu stângaci. “Câte babe dobori când mergi pe stradă? Dar moşi? Peste câţi copii cazi?” Eu am zis “Mă descurc destul de bine.” Am ajuns în sala de mese şi a zis “Hotelul ăsta are mâncare prostă. Ştiu un restaurant chiar în mijlocul blocului următor. Crezi că poţi să-ţi târăşti scheletul ăla şontorog pe stradă fără să dobori vreo babă sau vreun moş, fără să cazi peste vreun copil? Sau trebuie să chem un taxi?” Iam spus că am încredere că-mi pot târâ scheletul. Când am ajuns la blocul cu pricina şi-a cerut scuze. Greşise. Restaurantul se afla în blocul următor. Şi mi-a insultat mersul, înfăţişarea, tot ce i-a trecut prin cap referitor la persoana mea şi putea insulta. Mi-a spus că era agent imobiliar. Vindea proprietăţi imobiliare. Şi a avut grijă să-mi spună că-şi învârteşte clienţii pe degete şi stoarce de la fiecare şi ultimul bănuţ. În cele din urmă am ajuns la restaurant, doisprezece blocuri mai încolo. A zis “Desigur, putem lua cina la parter. Eu prefer să cinez în balcon. Poţi să-ţi târăşti scheletul în sus pe scări sau va trebui să te ajut eu?” Am zis “Cred că pot să mi-l târăsc.” Aşa că a ales o masă în balcon. Înainte ca ospătăriţa să vină mi-a spus “Acest restaurant are nişte bucătari excelenţi. Se pricep foarte bine să pregătească carnea de vită. Dar peştele pe care-l servesc e jumătate stricat-jumătate gătit, piureul este apos şi făcut doar pe jumătate. Ceaiul rece îl fac din apă de râu şi-l completează cu gheaţă. E îngrozitor.” Ospătăriţa a sosit şi el a stabilit că eu urma să mă uit primul pe meniu. Eu am comandat coaste de vită prăjite, cartofi la cuptor şi cafea fierbinte. Am uitat ce altceva am mai comandat. Apoi, ospătăriţa s-a întors către el, i-a dat meniul iar el a zis “Anulează-i comanda. Adu-i peşte, piure de cartofi şi ceai cu gheaţă.” Şi apoi a comandat tocmai ceea ce cerusem eu: coaste de vită prăjite, cartofi la cuptor, cafea fierbinte şi acelaşi desert. Ospătăriţa se tot uita la mine iar eu îmi afişam o mina neutră, fiindcă mă distram de minune. Când, într-un final ospătăriţa a sosit, cu două tăvi şi părând stânjenită şi nefericită, i-am zis “ Peştele şi piureul de cartofi dă-le domnului care le-a comandat. Mie dă-mi costele de vită.” S-a executat şi-a şters-o cât de repede a putut. El s-a uitat la mine şi a zis “Este pentru prima oară când cineva îmi face aşa ceva.” Eu am zis “Pentru toate există un început.” Şi-a mâncat peştele, piureul de cartofi şi şi-a băut ceaiul cu gheaţă. Eu mi-am savurat coastele de vită prăjite. După ce am luat cina el a zis “Ei bine, eu te-am adus la un restaurant bun. Ce-ai zice să plăteşti tu nota?” Am zis “Dvs. m-aţi invitat. Sunt oaspetele dvs. Dvs. veţi plăti nota.” El a zis “Ce-ar fi să pui tu bacşişul?” Am zis “Asta este responsabilitatea gazdei.” Apoi a scos un portmoneu texan. Un portmoneu texan este un portmoneu plin cu bancnote şi, de regulă, îndeşi în el o bancnotă de o mie de dolari, câteva de cinci sute, bancnote de o sută, de cincizeci, de douăzeci, de zece, de cinci şi de un dolar. Şi-a scos portmoneul ăla ticsit până la refuz, a scos banii şi şi-a băgat mâna în buzunar după nişte mărunţiş. A lăsat bacşiş o monedă de cinci cenţi. Fără ca el să-şi dea seama am strecurat un bacşiş frumuşel pentru ospătăriţă. În starea de anxietate în care era avea nevoie de-un bacşiş! (Râsete) M-a întrebat dacă va trebui să-mi care scheletul în jos pe scări. I-am spus că, în cel mai rău caz,

16

puteam să cad. Nu voi avea nevoie de ajutorul lui. Când am ajuns la uşă a zis “Crezi că vei putea să-ţi târăşti scheletul înapoi la hotel, sau va trbeui să chem un taxi?” Am zis “Cred că rezist până la hotel.” El a zis “ Ei bine, pentru Dumnezeu, fii atent să nu dobori vreun moş sau vreo babă sau să te împiedici peste vreun copil.” Tot drumul înapoi la hotel a scos din el cele mai necuviincioase remarci. Când am ajuns la hotel eu am zis “Ar mai fi câteva lucruri pe care aş dori să le ştiu despre fiul dvs.” Aşa că a urcat cu mine şi am intrat amândoi în cameră. M-a întrebat dacă nu-mi puteam permite o servietă mai bună. Mi-a spus că cea pe care o aveam era ieftină. Eu luam notiţe, scriind ceea e el îmi spunea. A zis “Care dracului e problema ta? Eşti unul din psihiatrii ăia care nu-şi pot cumpăra nici măcar un stilou? Foloseşti stiloul şi hârtia hotelului ca să iei notiţe?” Am zis “Vreau să ştiu mai multe lucruri despre Robert.” Aşa că mi-a mai spus câtva lucruri despre Robert şi a dorit să ştie dacă îl voi accepta ca pacient. Am zis “Spuneţi-i lui Robert să vină la cabinetul meu din Michigan, la ora 18.00.” Robert a sosit: un second de navă, în uniformă. Din hol, s-a uitat la biroul meu şi-a zis “Deci, tu eşti deşteptu’ care-o să ma vindece?” Eu am zis “Eu sunt psihiatrul care va lucra cu tine.” Robert a intrat în cabinet şi s-a uitat lung şi cu atenţie la studentul de 1,90m, îmbrăcat în uniformă - studenţii medicinişti erau încorporaţi în armată, dar li se permitea să-şi continue studiile universitare în schimbul a mai multor ani în serviciul militar. Robert a zis “Ce-i cu pierdevară ăsta aici?” Am zis “Jerry este studentul meu.” El a zis “Da’ ce fel depsihiatru eşti tu dacă trebuie să te ajute un student?” Am zis “Unul foarte competent.” Apoi l-a văzut în cameră pe profesorul de artă de la Universitatea Michigan. A zis “Ce face clovnul ăsta cu faţă de strecurătoare aici?” Am zis “Este profesor de artă la Universitatea Michigan. Şi el o să mă asiste în terapia cu tine.” Robert a zis “Credeam că consultaţiile medicale sunt confidenţiale.” Am zis “Da, sunt. Iar eu miam luat ajutoare tocmai în ideea de a păstra cât mai strict confidenţialitatea. Acum intră şi ia loc.” S-a aşezat. Jerry a închis uşa. Apoi eu am zis “Jerry, intră într-o transă adâncă.” Jerry a intrat în transă şi eu am făcut o demonstraţie a tuturor fenomenelor hipnotice, iar Jerry era un subiect hipnotic excelent. Când Jerry era încă în transă m-am întors către profesorul de artă şi i-am spus “Acum, intră tu în transă. Jerry a intrat în transă ştiind că tu eşti în stare de veghe.” Când eşti în transă ai înfăţişarea unui om treaz. “Vei vorbi cu Robert şi cu mine dar nu vei putea să-l vezi sau să-l auzi pe Jerry.” Deci, şi profesorul de artă a intrat în transă. După asta l-am trezit pe Jerry şi am început să disutăm banalităţi. Am avut şi câteva replici ocazionale cu profesorul de artă. Mi-a răspuns. Profesorul a făcut un comentariu către Robert, iar Jerry s-a întors către profesor ca să-i vorbească. Profesorul de artă a zis “Ascultă Robert.” Apoi mi-a pus mie o întrebare. Jerry era total uimit de comportamentul nepoliticos al profesorului. I-a pus o altă întrebare. Profesorul, însă vorbea cu Robert, ingorându-l pe Jerry, iar Jerry a făcut ochii mari, a zâmbit şi a făcut următoarea remarcă “Aşadar, în timp ce eu eram transă, l-ai pus şi pe el în transă.” Eu am zis “Întocmai.” Apoi l-am pus pe Jerry înapoi in transă şi l-am trezit pe profesor. L-am trezit pe Jerry, cu amnezia celei de-a doua transe a sa. Jerry era încă sub impresia că profesorul este în transă. A părut foarte uimit de faptul că profesorul îi vorbea. Robert era încurcat, aşa că m-am jucat pe rând cu Jerry şi apoi cu profesorul, demonstrând unul după altul fenomene hipnotice. Robert era foarte foarte interesat. Ostilitatea lui faţă de mine dispăruse.

17

Într-nu final am zis “Ei bine, noapte bună, Robert. Ne vedem mâine la ora 18.00.” Apoi iam spus profesorului că nu e nevoie să mai vină. I-am spus lui Jerry “Tu să apari în fiecare seară!” În seara următoare, când Robert a venit am zis “Robert, seara trecută ţi-am arătat ce înseamnă hipnoza. În seara asta o să-ţi induc ţie o transă uşoară. Poate fi uşoară, poate fi medie, poate fi profundă. Tot ceea ce vreau este ca tu, în transă să faci ceva sau totul din ceea ce Jerry a demonstrat, din ceea ce profesorul a demonstrat.” Robert a zis “O să-mi dau toată silinţa.” Aşadar, Robert a intrat în transă. I-am explicat că îl văzuse pe Jerry desenând automat, scriind automat şi îndeplinind diferite sugestii post-hipnotice. I-am spus “După ce te trezeşti, mâna ta dreaptă se va îndrepta către birou. Va lua un creion şi va face un desen. Tu nu vei şti că desenezi fiindcă vei fi foarte interesat de discuţia pe care o vei avea cu Jerry.” Aşadar, Robert s-a trezit şi a început să vorbească cu Jerry. A purtat o conversaţie plăcută cu Jerry. Mâna lui dreaptă a ridicat un creion şi a desenat un bărbat pe un bloc de hârtie aflat la îndemână. Bărbatul era desenat astfel: un cerc drept cap, o linie dreaptă pentru gât, o linie dreaptă pentru corp, două linii drepte pentru braţe şi pentru picioare, două cercuri pentru mâini şi două cercuri pentru labele picioarelor. Sub desen a scris cuvântul “tată.” Spre surprinderea mea, fără să-şi dea seama ce face a rupt hârtia, a îndoit-o şi-a tot îndoit-o până a rămas doar un cocoloş de hârtie. Apoi, tot neatent, a strecurat-o în buzunarul de la bluză. Jerry cu mine l-am urmărit în raza periferică al vederii, în timp ce discutam despre diverse lucruri. În următoarea seară, când a venit, Robert s-a înroşit. Şi eu şi Jerry am observat asta. eu am întrebat “Cum ai dormit azi-noapte?”Robert a zis “Bine. Am dormit foart bine.” Eu am zis “S-a întâmplat ceva neobişnuit noaptea trecută?” Robert a zis “Nu”, şi s-a îmbujorat din nou. Am zis “Robert, nu cred că-mi spui adevărul. Ce lucru neobişnuit a avut loc noaptea trecută?” El a zis “Ei bine, când mă pregăteam de culcare am găsit un cocoloş de hârtie în buzunarul de la bluză. Nu ştiu cum a ajuns acolo fiindcă eu nu l-am pus. Dar, un lucru e sigur: era acolo. L-am aruncat la coş.” S-a înmbujorat din nou. Am zis “Robert, cred că mă minţi. Ce-ai făcut cu cocoloşul de hârtie?” El a zis “L-am despăturit.” Eu am zis “Şi ce-ai văzut?” El a zis “Pe o parte a foii de hârtie era un desen copilăros al unui bărbat şi sub el era scris cuvântul ‘tată’ .” Am zis “Ceai făcut cu hârtia?” El a zis “Am aruncat-o la coşul de gunoi.” S-a înroşit din nou. Am zis “Robert, vreau să-mi spui adevărul. Ce-ai făcut cu bucata de hârtie?” El a zis “Ei bine, dacă ţii morţiş, o să-ţi spun. Am pus-o pe dulapul din baie, am urinat pe ea, apoi am aruncat-o în WC şiam tras apa.” Am zis “Îţi mulţumesc pentru că mi-ai spus adevărul, Robert.” În continuare Jerry şi Robert au conversat. Apoi i-am dat drumul lui Robert şi i-am spus lui Jerry la ce să se aştepte. Jerry era un student la medicină, tânăr şi foarte deştept. Când Robert a sosit, a doua zi, s-au salutat şi au început să discute despre orice altceva numai despre problema lui, nu. Robert mi-a povestit despre natura problemei sale încă din prima seară în care ne-am întâlnit. De când se ştia a trebuit să găsească un loc izolat pentru a putea urina. Nu ştia când a început s-o facă pentru prima oară. A spus că traiul în Academie a fost pentru el iadul pe pământ. Trebuia să încalce regulile dormitorului fiindcă nu putea folosi toaleta de acolo; îi era frică să nu cumva să intre cineva peste el. Făcuse o listă a tuturor toaletelor din Academie, le trecuse în ordina cronologică. Trei toalete erau libere, sigur, noaptea la ora 1:00, la ora 2:00 şi la ora 3:00 a.m. Trebuia întotdeauna să iasă pe furiş din dormitor şi să folosească una din aceste toalete. Reuşise să facă asta tot timpul cât fusese în Academie, fără să fie prins. Apoi a zis “Un alt lucru infernal în Academie a fost că era de bon de ton ca membrii Academiei să accepte invitaţii pentru a petrece un week-end într-o anume casă privată.” Robert a zis “Veneau şi ne luau vineri seara, iar gazda te întreba dacă doreai cafea, ceai, lapte, băuturi

18

nealcoolice, vin sau suc de mere. Toate gazdele nu se gândeau decât să-ţi dea apă cu gheaţă, ceai, cafea, lapte sau băuturi nealcoolice. Trebuia să fiu politicos şi să beau. La micul dejun: un pahar cu lapte sau orice băutură nealcoolică doream. Cât era duminica de lungă beam, beam şi iarăşi beam. Trebuia să fii politicos, iar eu trebuia să aştept până luni dimineaţă, când mă întorceam la Academie, şi să încerc să găsesc vreuna din cele trei toalete liberă ca să mă pot uşura. Era un iad pentru mine să stau cu vezica plină vineri noaptea, toată ziua sâmbătă şi toată ziua duminică. A fost, pur şi simplu iadul pe pământ. De fiecare dată când auzeam paşi în afara closetului parcă mă lovea cineva cu ceva în cap şi înţepeneam. Câteodată îmi lua mai mult de o oră ca să-mi revin. Mi-a fost îngrozitor de dificil în toţi anii petrecuţi în Academie. Nu aveam de ales. Tatăl meu vroia să fiu ofiţer în Marină iar eu trebuia să îndur. Şi în fiecare vacanţă tatal meu râdea de mine fiindcă foloseam o cameră de hotel. În tot timpul liceului era furios pe mine fiindcă mergeam întotdeauna la hotel. Nu-mi place de tatăl meu. Bea bere în fiecare zi. Îi place să se îmbete în fiecare sâmbătă şi duminică. Îi spune mamei că e o sclifosită fiindcă merge la biserică şi fiindcă face parte din Asociaţia pentru Abstinenţă a Femeilor Creştine. Nu-mi place asta. Nu pot spune că am avut o copilărie prea fericită. Tatălui meu îi place să scoată tot ce poate de la clienţii lui şi o face. Stă şi bea berea aia iar eu nu suport nici măcar gândul de a bea bere. Iar tatăl meu îmi reproşează faptul că îi iau partea mamei.” Şi pe când făceam noi conversaţie în acea noapte, Robert s-a uitat dintr-o dată pe fereastră şi a zis “Plouă? Ce alunecă pe geam? O picătură de apă?” Nu era nici măcar un nor pe cer. Pe geam nu era nici o picătură de apă. Mi-am notat acea observaţie ca fiind una simbolică. Ştiam că era ceva foarte important aici dar tot ce puteam deduce era: când plouă curge apă; cănd urinezi curge apă. În modul lui simbolic, Robert îmi comunica asta. Apoi i-am spus lui Jerry “Ţi-ai făcut vreun plan pentru week-end, Jerry?” Jerry a zis “Păi, dacă-mi daţi liber o să merg în nordul statului Michigan şi o să străbat râul Ausabe cu canoe. E un râu potrivit pentru o excursie cu canoe. Am mai fost. Vârtejurile de apă fac să fie foarte palpitant.” M-am întors către Robert şi i-am zis “Din moment Jerry nu va fi aici, tu ce-ai vrea să faci în week-end?” El a zis “mi-ar plăcea să merg acasă şi să o văd pe mama.” Am zis “Bun, dar ce vei face?” El a zis “Dacă nu plouă, o să tund iarba.” Pentru cineva care urmează să plece în război – în luptă – faptul că vrea să tundă iarba, dacă nu plouă, mi s-a părut foarte simbolic. Am zis “E-n regulă. Ne revedem luni la ora 18:00 p.m.” L-am întrebat pe Robert cu ce tren se va întoarce în Syracuse şi mi-a spus. Aşa că i-am zis “Asigură-te că o să prinzi trenul.” I-am dat un telefon tatălui lui Robert, d-l Dean, şi i-am spus cu ce tren să vină la Detroit ca să se întâlnească cu mine. I-am spus să se asigure că va prinde trenul pe care i l-am indicat. M-a bodogănit. Nu vroiam ca el să-l vadă pe Robert sau ca Robert să-l vadă pe el. În ziua următoare sosirii sale în oraş, când a venit la cabinetul meu, la ora 18;00 p.m., tatăl lui Robert a privit-o pe secretara mea şi a zis “Ce caută vrăjitoarea aia căruntă aici?” Am zis “D-ra X este secretara mea. Lucrează ore suplimentare ca să mă asiste în lucrul cu fiul dvs. În momentul acesta stenografiază tot ce spuneţi dvs., tot ce spun eu sau oricine alcineva.” El a spus “Nu putem scăpa de vrăjitoarea asta bătrână?” Eu am zis “Nu. Am nevoie de ea ca să noteze tot ceea ce se spune în acest cabinet.” El a zis “Ce-i cu pierde-vară acesta aici?” Am zis “E student la medicină. Mă ajută în terapia pe care-o fac cu fiul dvs.” Apoi el a zis “Da’ ce fel de psihiatru eşti tu dacă trebuie să te ajute un student?” Am zis “Unul foarte competent.”

19

Apoi l-a văzut şi pe profesorul de artă şi a zis “Dar clovnul ăsta cu faţă de strecurătoare ce face aici?” Am zis “Este profesor de artă la Universitatea Michigan. Şi el mă asistă în terapia cu fiul dvs.” A zis “Doamne Dumnezeule! Credeam că consultaţiile medicale sunt confidenţiale.” Eu am zis “Noi toţi păstrăm confidenţialitatea. Sper că şi dvs. veţi face la fel.” El a zis “Nu putem scăpa de vrăjitoarea aia bătrână?” Eu am zis “Mu e bătrână, a încărunţit prematur şi acum lucrează peste program. Şi va continua să lucreze peste program până când va fi plătită.” El a zis “E secretara ta. Eu n-a de ce să-i dau bani.” Iar eu am zis “Face ore suplimentare ca să mă asiste în lucrul cu fiul dvs. aşa că dvs. o veţi plăti.” El a zis “E secretara ta!” Eu am zis “Lucrează pentru fiul dvs. Plătiţi-o!” el a zis “Sunt obligat?” Am zis “Ba bine că nu!” Îi văzusem portmoneul la restaurant. Şi l-a scos din buzunar şi-a zis “Ce zici de un dolar?” Eu am zis “Nu fiţi caraghios!” El a zis “Adică trebuie s-o plătesc pe vrăjitoarea asta bătrână cu cinci dolari?” Eu am zis “În nici un caz. V-am spus să nu fiţi caraghios.” El a zis “Zece dolari?” Eu am zis “Sunteţi pe-aproape.” A zis “Că doar nu 15 dolari?!” Am zis “ Aveţi dreptate. Nu 15 dolari, ci 30.” El a zis “Eşti nebun?” Eu am zis “Nu, dar îmi să văd că oamenii sunt plătiţi cu cât merită.” A scos din teanc 30 de dolari şi i-a dat secretarei. Ea i-a dat o chitanţă, i-a mulţumit şi i-a urat ‘noapte bună’. Apoi D-l Dean s-a uitat în jur şi a zis “Da’ clovnii ăştia ce aşteaptă? Vrei să-i plătessc şi pe ei?” Am zis “Desigur.” El a zis “Cu treizeci de dolari?” Eu am zis “Nu fiţi caraghios! 75 de dolari pentru fiecare.” El a zis “Cred că pot să iau lecţii de la tine despre cum sămi învârtesc clienţii pe degete şi să storc de la ei şi ultimul bănuţ.” Eu am zis “Bine, plătiţi-i.” Şi fiecare şi-a luat banii, i-a scris o chitanţa şi i-a urat ‘noapte bună’. Apoi D-l Dean a spus “Presupun că vrei şi tu să fii plătit. Presupun că o sută de dolari.” Eu am zis “Nu fiţi caraghios! El a zis “N-o să-mi ceri 500 de dolari, nu?” Eu am zis “Bineînţeles că nu. Vă cer 1.500 de dolari, bani gheaţă, pe loc.” A zis “Chiar că pot să iau lecţii de la tine despre cum să iau de la clienţi şi ultimul cent.” Aşa că a scos trei bancnote de 500 de dolari şi mi le-a înmânat. I-am dat o chitanţă. A zis “Acum, mai vrei ceva?” Eu am zis “Da. Vă place să beţi bere. Soţiei dvs. îi place să meargă la biserică. Face parte din Asociaţia pentru Abstinenţă a Femeilor Creştine. Nu-i place să vă vadă beat în week-end. Nu-i place că mirosiţi a bere în fiecare zi din săptămână. O să vă impun o limită de patru pahare de bere.” El a zis “La dracu! Păi e numa’ bine.” Eu am zis “Nu e aşa cum vă gândiţi dvs. Nu e vorba de paharele pe care vă gândeaţi să le folosiţi – ci de cele de 250 de grame. Acum scrieţi-mi un cec la purtător în valoare de 1.000$. Va fi o onoare pentru mine să-l încasez cu prima ocazie când vă îmbătaţi. Cât priveşte berea, puteţi bea patru pahare de 250 de grame şi nimic mai mult.” Mi-a scris cecul şi a zis “Acum ştiu că poţi să-mi dai lecţii despre cum să scot bani de la oameni.” Eu am zis “Bine. Robert îşi vizitează mama. Nu vreau să vă întâlniţi cu Robert. Nu vă veţi întoarce în Syracuse decât cu trenul care pleacă la ora cutare.” Şi i-am spus ora. Robert s-a întors luni dimineaţa. Când a intrat în cameră s-a îmbujorat. Am zis “Cum te-ai distrat în week-end , Robert?” El a zis “Bine.” Eu am zis “Ce ai făcut?” El a zis “Am tuns iarba. Nu a plouat.” A roşit foarte puternic când a spus asta. Îl rugasem pe Jerry să mă să mă intruiască referitor la limbajul militar. Robert era în picioare, cu faţa spre mine. I-am zis “Atenţie, vin ofiţeri! Stânga împrejur! Marş! La stânga, marş! Stai! Ia o gură de apă de la ţâşnitoare, mergi la closet şi pişă-te! Stânga împrejur! Marş! Opreştete la ţâşnitoare! Ia o gură de apă! Drepţi! Marş! La drepta! Intră în birou! Drepţi!” Când am zis “Atenţie – vin ofiţeri!” Jerry a sărit în picioare iar Robert a luat poziţia de drepţi. Au făcut întocmai cum le-am zis.

20

Apoi am zis “Acum, Robert, pe loc repaus! Săptămâna trecută ai spus ‘Plouă? Ce alunecă pe geam? O picătură de apă?’ Acestea au fost nişte observaţii simbolice. Singurul sens pe care lam putut deduce era că atunci când plouă curge apă, cănd urinezi curge apă. Week-end-ul trecut ai fost acasă. Ai tuns iarba şi ai zis ‘Nu a plouat’. Ei bine, Robert, acum vreau să-mi spui tot adevărul.” Robert a zis “E cam jenant. Am tuns iarba. Nu ştiu de ce. Am luat maşina de tuns iarba şi am băgat-o înapoi în garaj. Garajul are o uşă la intrare; uşa se deschide ridicându-se. Vecinii pot oricând să se uite în garaj şi să vadă tot ce se întâmplă. După ce am adus garaj maşina de tuns iarba, am urinat pe ea. Şi-atunci mi-am dat seama! Odată, copil fiind, am intrat în garaj, am văzut o maşină de tuns iarba nou-nouţă şi am făcut pipi pe ea. N-am auzit-o pe mama intrând în garaj. M-a pocnit peste urechi, mi-a dat una peste gură şi apoi m-a tras după ea în casă. Mi-a ţinut o predică înspăimântătoare. A fost predică lungă şi îngrozitoare. După acest incident n-am mai putut urina în casă decât dacă mama avea treabă în bucătărie iar tata era la serviciu. Şi când mergeam în tabără sau la şcoală trebuia să fug undeva unde să găsesc un loc izolat, ca să pot urina. Dacă vreo persoană se apropia simţeam că parcă-mi dădea cineva cu ceva în cap. Nu mi-am dat seama că era ca atunci când mă pocnea mama peste urechi.” Am zis “Aşadar, aceasta este problema ta, Robert. Atenţie, se apropie ofiţeri! Stânga împrejur! Marş! Stânga împrejur! Stai! Bea apă! Marş! Pişă-te! Stânga împrejur! Înapoi! Opreşte-te la ţâşnitoare! Bea apă şi intră în birou! Domnilor, pe loc repaus!” Am zis “Robert, crezi că acum vei mai întâmpina vreo dificultate?” Robert a râs şi a zis “Nu”. Când plouă curge apă. Pentru băieţiei o maşină de tuns iarba nou-nouţă, trebuie să fie botezată. Ei bine, asta a fost în iulie. De Anul Nou am primit un telefon de la D-l Dean. A zis “Sunt beat turtă, aşa că încasează blestematul ăla de cec.” Eu am zis “D-le Dean, când mi-aţi dat un cec la purtător în valoare de 1.000$, v-am spus că voi fi onorat să-l încasez cu prima ocazie când vă îmbătaţi. Nu doresc să-l încasez acum.” S-a lăsat de bere şi a început să meargă la biserică cu soţia lui. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, s-a întâmplat să nu pot pleca din Syracuse din cauza unei furtuni de zăpadă. L-am sunat din camera de hotel şi i-am zis” Bună seara, d-le Dean. Ce mai faceţi?” M-am prezentat. El a zis “Vreţi să ne faceţi o vizită?” Am zis “Nu, avionul meu pleacă mâine dimineaţă, la ora patru. Ar fi un deranj prea mare pentru dvs.” El a zis “D-nei Dean îi va părea foarte rău că nu v-a întâlnit.” Am zis “Spuneţi-i să mă sune atunci când se întoarce de la biserică.” El a zis “Îi voi spune.” Am avut cu el o discuţie plăcută şi lungă. Pe toată durata războiului, Robert a fost la bordul unui distrugător. A fost la bordul navei de pe care a privit toată ceremonia de capitulare a Japoniei. După război s-a alăturat Forţelor Aeriene Maritime şi a fost ucis într-un accident aviatic, cam prin 1949. Eu şi d-l Dean am ţinut legătura prin telefon – după faimosul telefon pe care mi l-a dat de la New York, când era “beat turtă “, am primit în fiecare an o felicitare de Crăciun. D-l Dean mi-a zis “De-atunci n-am mai băut bere deloc. Am mers regulat la biserică.” Când D-na Dean s-a întors de la biserică, în seara aceea, m-a sunat la hotel. D-na Dean m-a întrebat “Ce s-a întâmplat cucecul la purtător în valoare de 1.000 pe care vi l-a dat?” I-am spus “I l-am dat lui Robert. I-am spus sub ce condiţii l-a semnat d-l Dean. Robert mi-a spus că-l va păstra o vreme să vadă dacă d-l Dean intenţiona să stea treaz după care urma să-l ardă. Aşa că dacă nu era printre bunurile sale, pe care Armata vi le-a înapoiat, fără îndoială că l-a ars.” Acum, d-l şi d-na Dean sunt morţi şi Robert e mort. Robert a avut la dispoziţie 28 de zile ca să îşi trateze „vezica sfioasă”. Mi-a luat un pic mai mult de o săptămână. Am lucrat orbeşte,

21

fără să ştiu ce fac, dar nu în totalitate. Am ştiut sa recunosc un tată tiranic atunci când l-am văzut. L-am supus şi-am făcut din el o fiinţă umană plăcută. (Erickson îl priveşte pe Sid şi îi aşteaptă reacţia) Sid: Frumoasă povestire! E: Aş vrea ca Robert să fie încă în viaţă. Jerry, profesorul şi “vrăjitoarea cea bătrână” trăiesc încă. Eu cred că trebuie să-l iei pe pacient ca atare. El va trăi doar astăzi, mâine, săptâmăna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Condiţiile lui de viaţă sunt cele prezente. Insight-ul asupra trecutului poate fi întrucâtva educativ. Dar insight-ul asupra trecutului nu va schimba trecutul. Dacă ai fost gelos pe mama ta, faptul că ai fost gelos pe mama ta va fi mereu adevărat. Dacă ai făcut o fixaţie nejustificată asupra mamei tale, acest lucru va fi adevărat întotdeauna. Poţi avea un insight, dar acesta nu schimbă realitatea. Pacientul tău trebuie să trăiască în armonie cu lucrurile care există astăzi. Aşa că faci o terapie orientată pe pacientul care trăieşte astăzi şi mâine şi, să sperăm, săptămâna viitoare şi anul viitor. Şi tu speri că eu voi continua să trăiesc încă ceva ani, nu-i aşa? (Către Sid) Sid: Absolut. Tatăl tău a trăit până la 97 de ani, aşa ai spus. E: Îhm. Pe postul de televiziune PBS am văzut un reportaj trist şi dezgustător despre o femeie bătrână care trăia într-un azil. Ea povestea despre suferinţele pe care i le aducea traiul într-un azil. A trăit timp de 40 de ani din ajutor social. Acum, la 90 de ani trăieşte tot din ajutor social, într-un azil. Zicea “În ultimii şase ani n-am mai avut nici o clipă frumoasă, fiindcă am trăit cu frica că voi muri în ziua următoare. Şi în ultimii şase ani, m-am tot îngrijorat şi m-am ingrijorat şi m-am îngrijorat că voi muri, că n-am trăit nici o clipă de fericire.” M-am gândit “Croşetează dracului un pulover şi roagă-te să îl termini înainte să dai ortul popii!” (Erickson zâmbeşte) Deoarece cu toţii începem să murim din momentul în care ne-am născut. Unii sunt mai rapizi decât alţii. De ce să nu trăieşti şi să te bucuri de asta, fiindcă mâine te poţi trezi mort. Tu nici n-o să ştii. Altcineva se va îngrijora. Până atunci, trăieşte-ţi viaţa! Ştii o reţetă bună pentru longevitate? (Catre Sid) Sid: Nu. Spune-ne. E: Întotdeauna să te asiguri că te vei trezi dimineaţa. (Râsete) Şi te asiguri bând multă apă înainte de a te duce la culcare. (Râsete) Sid: Tu te trezeşti dimineaţa prea devreme. E: E absolut garantat! Cât este ceasul? Siefried: Trei fără zece. E: Vă voi povesti un alt caz. Dar trebuie să vă mai furnizez nişte informaţii înainte. În facultatea de medicină, unul din colegii mei era mai retras şi timid – un student bun, dar foarte timid. Îmi plăcea de el. Într-o zi, la ora de fiziologie am fost împărţiţi în grupuri de câte patru. Fiecărui grup i-a fost dat câte un iepure pe care trebuia să facă anumite operaţii. Profesorul, Dr. Mead ne-a spus “Băieţi, dacă vă moare iepurele, luaţi zero puncte, aşa că fiţi atenţi!” Din nefericire iepurele grupului meu a murit. Dr. Mead a zis “Îmi pare rău băieţi, vă dau zero.” Eu am zis “Îmi pare rău, Dr. Mead, dar nu s-a făcut încă autopsia.” El a zis “Bun. Fiindcă ai fost destul de deştept cât să ştii că ar trebui să se facă autopsie, o să vă dau 50 de puncte.” Am făcut autopsia şi l-am rugat să privească. A văzut că iepurele murise într-adevăr de o pericardită masivă. A zis “Iepurele acesta nu trebuia să fie în viaţă când a ajuns în laborator, aşa că, băieţi, vă dau nota 10.”

22

Într-o zi de vară, acest coleg al meu a intrat în cabinetul meu şi a zis “Mi-am amintit mereu de povestea cu iepurele. Uram gândul că voi lua zero şi n-am uitat niciodată cum ai obţinut 50 de puncte şi apoi nota A doar vorbind cu Dr. Mead. Eu practic medicina de 20 de ani într-o suburbie a oraşului Milwaukee, iar acum am fost obligat să mă pensionez fiindcă sunt prea nevrotic. Vezi tu, când eram băiat tatăl meu era foarte bogat şi mama mea, la fel de bogată. Aveam o casă foarte mare şi o peluză foarte mare, în Milwaukee. În fiecare primăvară trebuia să scot păpădiile şi-mi dădeau o monedă de cinci cenţi pentru fiecare tufă de păpădii. Când umpleam coşul cu păpădii îl strigam pe tata să iasă şi sa preseze cu piciorul păpădiile aşa încât coşul să rămână doar pe jumătate plin. Şi-apoi îl chemam din nou când coşul era plin. Mama sau tata ieşeau şi presau cu piciorul păpădiile. Îmi lua mult şi munceam din greu ca să umplu coşul. Şi pentru toată această muncă mă plăteau cu cinci cenţi. Când eram în facultatea de medicina am întâlnit o fată care locuia în Milwaukee. Părinţii ei erau ca şi ai mei. Ne-am îndrăgostit şi ne-am căsătorit în secret. Ea nu a îndrăznit să le spună alor ei iar eu nu am îndrăznit să le spun alor mei. Tatăl şi mama ei au murit; tatăl meu, de asemenea. Tatăl meu m-a lăsat bogat, fără să am nevoie de nimic, iar mama este la fel de bogată. Şi soţia mea este bogată, dar asta nu ne-a ajutat la nimic. Mi-am făcut internatul şi mama m-a anunţat că urma să practic într-o anumită suburbie. Ea a închiriat cabientul şi a angajat o asistentă foarte competentă care să-l conducă. Iar asistenta conducea cabinetul. Eu doar exmainam pacienţii, făceam anamneza şi scriam reţete. Asistenta lua reţetele, le explica pacienţilor cum să ia medicamentele şi le programa următoarea întâlnire. Eu făceam doar munca mea de doctor. Ea conducea cabinetul şi mă dirija şi pe mine. Întotdeauna fac pe mine, de mai multe ori pe zi. Întotdeauna am mai multe perechi de pantaloni în cabinet. Dar îmi place medicina. Soţia mea este sociabilă. Eu n-am învăţat niciodată să fiu sociabil. Soţiei mele îi place să primească oaspeţi. Dacă se întâmplă să vin acasă şi să gasesc mulţi oaspeţi, trec rapid prin cameră şi cobor direct la subsol. Hobbyul meu este să cultiv orhidee. Rămân acolo până când sunt sigur că şi ultimul musafir a plecat. Iau micul dejun acasă, câteodată la restaurant, dar o fac într-un mod nevrotic. Nu suport să stau într-un restaurant prea mult timp. Nu suport să merg într-un restaurant în care servesc ospătăriţe. Pe mine trebuie să mă servească ospătari. Ca să fiu sigur că nu stau prea mult într-un restaurant comand piure de cartofi şi-l mănânc repede. Apoi merg în alt restaurant, comand cotlet de porc şil mănânc cât de repede pot. Apoi merg într-un alt restaurant, comand legume, pâine şi lapte, mănânc repede şi plec. Dacă vreau desert merg într-un alt loc, în care servesc ospătari. Noi nu sărbătorim niciodată Ziua Recunoştinţei sau Crăciunul. Ca să evit Crăciunul îmi duc familia în Sun Valley, statul Idaho. Soţiei şi fiicei mele le place să schieze acolo unde schiază şi alţi oameni. Eu mă trezesc dimineaţa devreme şi schiez acolo unde nu vine nimeni. Mă întorc acasă după ce se lasă întunericul. Există câteva locuri în care poţi mânca şi unde sunt numai ospătari. Mama are o casă de vară pe malul unui lac. Am cumpărat una şi pentru mine, pentru soţia şi fiica mea. Întotdeauna mă sună la birou şi-mi spune când să-mi iau vacanţă. Întotdeauna îşi ia şi ea vacanţă în acelaşi timp. În fiecare dimineaţă mama mea trece pe la noi şi-i spune soţiei mele ce să mănânce la micul dejun, la prânz, la cină. Îmi spune în ce zile pot merge la înot, în ce zile pot să ies cu barca, în ce zile pot să merg cu canoe şi în ce zile pot să merg la pescuit. Şi eu nu am curaj să o înfrunt şi

23

nici soţia mea nu are curaj, fiindcă părinţii ei o tratau în acelaşi fel. Dar ei au murit. Acum, ea trăieşte viaţa pe care şi-a dorit-o, exceptând faptul că trăieşte cu un handicapat ca mine. Îmi place să cânt la violoncel şi chiar mă pricep. Dar singurul mod în care pot cânta la violoncel este să mă duc în dormitorul meu, să încui uşa şi să cânt. Soţia şi fiica mea ascultă din spatele uşii. În fiecare zi mama mă sună şi-mi povesteşte timp de o oră ce-a făcut în ziua respectivă. Trebuie să-i scriu de două ori pe săptămână, o scrisoare de zece pagini. Mă dirijează şi nu mai pot suporta asta. Am venit în Phoenix, mi-am cumpărat o casă şi un teren. I-am spus soţiei că renunţ la practica medicală şi că vom veni să locuim în Phoenix. S-a simţit prost că n-am lăsat-o pe ea să aleagă casa şi terenul. Dar mie mi-a fost frică să-i spun despre asta. Toată viaţa mea mi-a fost frică.” Eu i-am spus “Ei bine, Ralph, înainte de a te accepta ca pacient, va trebui să vorbesc cu soţia şi cu fiica ta. Ce vârstă are fata ta?” El a zis “21.” Am zis “Bine, trimite-o pe soţia ta mâine şi pe fiica ta, a doua zi.” Am vorbit cu ele, iar soţia a confirmat tot ceea ce soţul ei spusese. A adăugat că întotdeauna de Ziua Recunoştinţei , Ralph o scotea pe fată în oraş, la un restaurant, fiindcă el nu suporta să ia cina de Ziua Recunoştinţei, cu prietenii. A confirmat faptul că ei nu au sărbătorit niciodată Crăciunul, nu au avut brad de Crăciun şi nici cadouri de Crăciun. Fiica a intrat şi a zis “Îmi iubesc tatăl. E foarte blând şi milos - e un om bun. Dar niciodată nu m-a îmbrăţişat, nu m-a sărutat, nu mi-a spus că mă iubeşte. Nu mi-a făcut niciodată cadouri de ziua mea, de Crăciun, nu mi-a scris o felicitare de Ziua Îndrăgostiţilor sau de Paşti. E doar blând şi milos, un om bun, căruia pare să-I fie frică de orice cu excepţia pacieţilor lui. Pacienţiilor lui le place de el. E priceput la medicină. Aş vrea să am un tătic.” L-am reîntâlnit pe Ralph. I-am zis “Soţia şi fiica ta au confirmat spusele tale şi mi-au mai furnizat câteva detalii suplimentare.” Deci, i-am spus lui Ralph “Mă voi purta cu tine aşa cum mam purtat cu Dr. Mead. Lui i-am spus că nu ne poate da zero fiindcă nu se făcuse încă autopsia. Lam văzut dându-ne 50 de puncte fiindcă autopsia nu fusese încă făcută. Din fericire, după ce a fost făcută autopsia ne-a dat nota A. Te voi trata în acelaşi mod, Ralph. Acum, primul lucru pe care am să-l fac pentru tine, Ralph, este acela de a te opri să mai faci în pantaloni. Suntem la începutul verii. Ţi-am exmainat casa şi terenul. Sunt o mulţime de păpădii pe el. I-am spus soţiei tale să ia un făraş de grădină şi un coş. Îmbracă-te cu o pereche veche de pantaloni, negri. Ieşi afară la ora opt, aşează-te pe peluză şi începe să scoţi păpădii. Sunt o grămadă, Ralph. Vei sta pe peluză de la opt dimineaţa pâna la şase seara. Soţia ta îţi va pregăti10 litri de limonadă bună şi pastile cu sare. Ştii şi singur câte pastile cu sare va trebui să iei şi vei bea toţi cei zece litri de limonadă. De fiecare dată când simţi nevoia să urinezi, nu te ridica, urinează acolo pe pământ. Phoenix este un oraş mic (pe vremea aceea era) iar oamenii sunt prietenoşi. Trecătorii vor dori să se oprească şi să vorbească cu tine şi sa se uite la tine cum scoţi păpădii. Iar tu vei bea limonadă, vei urina şi vei sta acolo toată ziua.” Ralph a făcut întocmai cum i-am zis. Şi-a pus o pălărie mare, ca să-l protejeze de soare. El scotea păpădiile din pământ. Soţia lui golea coşul pentru el. În acea noapte a făcut un duş şi s-a dus la culcare. În dimineaţa următoare şi-a pus o pereche de pantaloni şi s-a dus la vecini şi le-a scos şi lor păpădiile, toată ziua, ridicându-se şi mergând în propria baie ca să se uşureze. Aşa că, datorită acelor condiţii restrictive a încetat să mai facă în pantaloni. Se săturase de pantaloni uzi. A învăţat să trăiască, purtând pantaloni uzi şi vorbind cu străinii. Aşa a aflat că poate să trăiască.

24

Apoi Ralph a început să vină la mine regulat, ca să discutăm diverse lucruri. Într-o bună zi i-am spus lui Ralph “Ai un mod ciudat de a face cumpărături. Iţi cumperi singur cămăşile, costumele şi pantofii. Faci asta intrând în magazin şi zicând ‘Vreau cămaşa aceea (Erickson arată într-o direcţie dar se uită în altă parte), trimiteţi-o ramburs. Când ajungi acasă te uiţi la mărime să vezi dacă ţi se potriveşte. Dacă nu, o trimiţi înapoi. Intri şi spui ‘Vreau cămaşa aceea’, (Erickson arată într-o direcţie dar se uită în altă parte) până când dai peste o cămaşă care ţi se potriveşte. Îţi cumperi costumele intrând în magazin şi spunând ‘O să cumpăr costumul acela. Trimiteţi-l contra ramburs’ ”. Pantofii şi-i cumpăra la fel . Eu am zis “Ei, chiar că nu şti cum să faci cumpărături! Aşadar, o să mergem împreună. Ori vii tu la mine la cabinet, ori vin eu şi te iau de-acasă. O să mergem la cumpărături marţi.” Ralph a sosit şi mi-a zis “Eşti sigur că vrei să facem asta astăzi?” I-am zis “Da. Nu o să ne grăbim deloc şi vom avea multe posibilităţi de alegere.” Ralph s-a cutremurat când a văzut la ce magazin m-am oprit. Pe când intram în magazin o vânzătoare frumoasă s-a apropiat de noi şi ne-a zis “Bună dimineaţa, Dre. Erickson. Dvs. trebuie să fiţi Dr. Stevenson. Sunt convinsă că veţi dori să cumpăraţi nişte lenjerie de corp pentru soţia dvs.” Ne-a prezentat modele de chiloţi, sutiene, combinezoane, ciorapi şi ne-a ţinut discursul de rigoare. Ralph era nehotărât cu privire la chiloţii pe care urma să-i cumpere pentru soţia şi fiica sa. Vânzătoarea a zis “Doctore, chiloţii din dantelă neagră sunt foarte frumoşi. oricărei femei îi place să poarte chiloţi din dantelă neagră. Vedeţi, şi mie-mi place să port.” Şi şi-a ridicat rochia. Ralph a încercat să se uite în altă parte. A observat privirea mea, a văzut că mă uitam cu plăcere aşa că s-a uitat şi el. Ea şi-a scos bluza şi ne-a arătat sutienul şi ne-a prezentat modele de sutiene, combinezoane şi ciorapi. I-a arătat ce bine îi veneau ciorapii. Bietul Ralph, ştia că nu poate ieşi din magazin decât dacă priveşte articolele, pipăie materialul şi alege ceva. Ralph nu s-a mai gândit şi la mărime. Şi-a făcut toate cumpărăturile. În 1950, lengerie de corp de 200$ însemna un morman de lenjerie. A pus-o pe vânzătoare să le împacheteze ca pe cadouri şi să i le trimită acasă. Soţia şi fiica lui s-au uitat şi n-au găsit mai nimic pe mărimea lor. Aşa că au dat lengeria de corp Armatei Salvării sau o altă organizaţie caritabilă. S-au dus în centrul oraşului şi şi-au cumpărat aceleaşi articole, dar care li se potriveau. După asta i-am spus lui Ralph “Mai ai de făcut un pas, unul mare. Nu cred că ai dus-o vreodată pe soţia ta să vadă apusul de soare.” Ralph a admis că aveam dreptate. Eu am zis “Duminică vă voi duce pe tine şi pe soţia ta să vedeţi răsăritul de soare.” Am ajuns la ei la ora 3:00 a.m. M-am tot învârtit până când, în cele din urmă, am găsit un loc din care să vedem răsăritul de soare. Soţiei lui i-a plăcut şi amândoi am avut grijă să facem în aşa fel încât Ralph să facă observaţii referitoare la culorile răsăritului de soare. În acea noapte Ralph a mers cu soţia lui să vadă apusul de soare. N-avea de gând să mă lase pe mine să mă ocup de asta. Apoi, într-o zi i-am spus “Ştii, Ralph, comportamentul tău în restaurante este supărător. Nu ţi-ai dus fmailia la un restaurant. Din nefericire, marţea viitoare, tu şi soţia ta ne veţi invita pe mine şi pe soţia mea la cină. Te asigur Ralph, că Betty şi cu mine vom fi forte bucuroşi să fim invitaţii voştri.” În drum către restaurant eu am zis “Sunt două intrări în restaurant Ralph. intrarea din faţă şi intrarea din spate. Ce alegi?” Am ghicit bine - Ralph a ales intrarea din spate. Şi pe când intram noi pe uşa din spate, o ospătăriţă frumuşică ne-a zis “Bună seara Dre. Erickson. Dumneavostră trebuie să fiţi Drul Stevenson.” S-a grăbit să-l ajute să-şi scoată haina şi pălăria. La condus la masă. Eu mi-am ales locul. Ea a vru să ştie dacă Ralph se simţea confortabil pe scaun

25

saum dacă nu, să-i aducă un alt scaun. A fost ospătăriţa cea mai plină de solicitudine – a făcut totul de o bună manieră şi de bun gust. Ea a fost foarte, foarte plină de solicitudine cu noi. Ralph nu mai ştia în ce parte să se uite. Ospătăriţa a plecat, iar Ralph a descoperit subit că pe perete era un ceas la care se putea uita. Am aşteptat şi-am aşteptat. După o jumătate de oră ospătăriţa a apărut cu patru tăvi cu salate. Soţia lui, soţia mea şi cu mine n-am întâmpinat nici o dificultate în a alege. Ospătăriţa era foarte îngrijorată. Ralph s-a uitat în altă parte şi a zis “O iau pe aceea” (Erickson arată într-o direcţie dar se uită în altă parte) Ea a zis “Dar nici măcar nu v-aţi uitat la ea!” A folosit cleştele şi i-a arătat fiecare ingredient al salatei, explicându-i ce este. Ralph a zis “O iau pe aceea.” Ea a zis “Dar încă nu le-aţi văzut pe ceelalte trei.” Aşa că înainte de a-l lăsa să aleagă, i-a vorbit despre toate cele patru salate, de câte două ori. Apoi i-a zis “Am patru sosuri diferite.” I le-a explicat lui Ralph pe îndelete şi apoi l-a pus să-şi aleagă sosul pentru salată. Dar a trecut prin toate ca să fie sigură că el ştie ce alege. I-a zis “Ce ziceţi de acesta, dar de acesta, dar de acesta?” A jonglat cu toate sosurile de două ori înainte de a-l lăsa pe Ralph să aleagă. După aceea ne-a servit salatele; au fost excelente. Apoi a mai trecut o oră iar Ralph s-a uitat la ceas toată ora până când, în cele din urmă ospătăriţa a venit şi ne-a adus meniul. Nouă, celor trei nu ne-a fost deloc greu să alegem. Dar a avut grijă ca Ralph să se gândească la fiecare fel de mâncare din meniu. a discutat despre virtuţile fiecărui fel şi apoi l-a lăsat să aleagă excelentele coaste de văcuţă prăjite. Ralph a răsuflat uşurat. Apoi ospătăriţa i-a atras atenţia asupra altceva “Cum doriţi să fie făcute? Prăjite, foarte prăjite, doar pe jumătate, în sânge, pe jumătate în sânge, foarte în sange? Doriţi să aibă multă grăsime sau doar puţină?” Bietul Ralph! A fost pentru el un chin să aleagă cât să fie făcută carnea, cu exactitate. Apoi ospătăriţa a venit cu cartofii. I-a oferit nu ştiu câte feluri de cartofi. În cele din urmă el a fost de acord cu cartofii la cuptor. Ralph a aflat că există şi unt, smântână şi arpagic. S-a răzgândit de mai multe ori, asta la fiecare fel de mâncare. Mâncarea a fost servită. Nouă, celor trei ne-a priit masa. Ospătăriţa a rămas lângă Ralph şi l-a tot întrebat dacă-i plăcea asta, dacă-i plăcea aia. I-a zis “Vă rog să vă uitaţi la mine când îmi răspundeţi.” Şi i-a mai spus şi bancuri. Era o veche prietenă de fmailie. bietul Ralph! În final ea a trebuit să-i spună “Nu aţi terminat tot de mâncat din farfurie.” Şi l-a făcut să cureţe farfuria. Iar când el a terminat ea a zis “V-a plăcut mult mâncarea, Dre. Stevenson?” El a zis “da.” Ea a zis “Păi, atunci spuneţi-o!” El a zis “Mi-a plăcut mâncare foarte mult.” Ea a zis “V-a plăcut foarte, foarte mult?” Ralph a văzut că mă uitam fix la el, aşa că n-a avut ce face şi i-a spus ospătăriţei că i-a plăcut mâncarea foarte, foarte mult. Apoi ea a zis “V-a plăcut foarte, foarte, foarte mult?” Şi Ralph a trebuit să-i spună că i-a plăcut mâncarea foarte, foarte, foarte mult. Ea a răsuflat uşurată şi a zis “Mă bucur atât de mult că v-a că plăcut mâncarea foarte, foarte, foarte mult. Restaurantul acesta are o regulă. Când unui client I-a plăcut mâncarea foarte, foarte, foarte mult, atunci el trebuie s-o sărute pe bucătăreasa şefă. Ea este foarte grasă. Sunt două moduri de a ajunge în bucătărie: pe uşa din faţă sau pe cea din spate. Vă pot conduce pe unde doriţi. Deci, doriţi pe uşa din faţă sau pe cea din spate? Dacă o luăm prin spate nu trebuie să trecem prin toată bucătăria.” Ralph s-a uitat la mine apoi s-a uitat în altă parte şi a zis “O să merg prin spate.” Ea a zis “Vă mulţumesc Dre. Stevenson. Bunătate de care daţi dovadă dorind s-o luaţi prin spate reprezintă o

26

recompensă suficientă. Acum, permiteţi-mi să vă ajut să vă puneţi haina şi pălăria şi mai poftiţi pe la noi!” În seara următoare Ralph şi-a dus soţia şi fiica la acelaşi restaurant. Şi aceeaşi ospătăriţă i-a servit, cu un comportament absolut profesionist. O instruisem foarte bine. După acea seară Ralph a putut să-şi scoată fmailia la restaurant şi să se simtă foarte bine. Apoi eu i-am zis “Ştii, Ralph, pentru soţia şi fiica ta traiul în Phoenix e foarte obositor pentru că e prea cald şi n-au nimic de făcut. Iar soţiei tale îi place să danseze.” Ralph a zis “Eu nu ştiu să dansez.” Eu am zis “Mi-era teamă că o să spui sta, Ralph. Am aranjat cu nişte fete tinere şi foarte frumoase să te înveţe să dansezi. Desigur, soţia ta s-a oferit ea dar cred poate tu le preferi pe fetele cele tinere şi foarte frumoase.” El a zis “O s-o las pe soţia mea să înveţe.” Ralph a venit la mine şi mi-a zis “Ştii, am simţit întotdeauna dorinţa puternică de a dansa cadril. Crezi că ar fi potrivit pentru mine să dansez cadril?” Eu am zis “Da, Ralph. Este o dorinţă excelentă! Cred că îţi va plăcea. Şi din moment ce te bucuri de asta, cred că, în schimb, vei cânta la violoncel pentru soţia şi fiica ta, pentru ca şi ele să se bucure foarte mult şi ca să nu mai stea în spatele uşii dormitorului să te asulte cântând la violoncel.” Ralph a fost de acord să să concerteze public, pentru soţia şi fiica sa şi a schimbat mai multe partenere dansand cadril. Şi chiar a participat reprezentaţie dată de clubul de cadril. Ralph a descoperit că îi plăcea cadrilul. Mergea în fiecare seară şi dansa cu soţia lui. S-a înscris în toate cluburile de cadril din Phoenix. Mi-a trimis chiar o vedere, prin poştă. A fost pentru el un act de mare îndrăzneală. Poza de pe vedere înfăţişa două uşi de closet – pe una scria “cowboys” şi pe cealaltă “cowbelles.” Apoi i-am zis lui Ralph “Totuşi, mai ai un mare obstacol de trecut pentru a te însănătoşi. Până acum te-ai descurcat bine. De când eşti în Phoenix mama ta te-a sunat de două ori pe săptămană iar tu, de fiecare dată, I-ai explicat timp de o oră ceea ce ţi se întâmplă. Şi mama ta îţi scrie între două şi patru scrisori lungi, în fiecare săptămană. În afară de telefoane, trebuie să-i răspunzi şi la scrisori, aşa că îi scrii cel puţin zece pagini pe săptămană. Ei, va trebui să schimbăm situaţia. Am să tai eu cordonul ombilical în locul tău. Aşadar, cumpără o masă de picnic şi aşeaz-o în curtea din faţa casei. Ia o sticlă goală de whiskey, cu eticheta pe ea şi încă o sticlă de whiskey, pe jumătate plină, cu o etichetă colorată pe ea. Cumpără-ţi o pălărie de paie şi stai în curtea din faţa casei, desculţ, cu picioarele pe masă; o sticlă de whiskey va sta culcată, cu eticheta la vedere, cealaltă sticlă, pe jumătate plina, va sta în picioare, cu eticheta la vedere. Pune-ţi pălăria pe-o parte. Vei sta tolănit pe scaun, cu ochii pe jumătate deschişi. Soţia ta o să te dea pe nas şi pe obraji cu ruj, roşu. O să-ţi facem o fotografie frumoasă şi o s-o trimitem mamei tale.” N-a mai primit nici un telefon de la maică-sa şi nici o scrisoare. Într-o vară Ralph i-a scris mamei sale “Eu cu Laura şi Carol ne vom petrece vacanţa în casa de pe marginea lacului între zilele cutare şi cutare.” Ei s-au dus iar mama n-a apărut deloc. Au petrecut o vacanţă frumoasă. Într-o zi fata lui a venit la mine şi mi-a spus “Ştiţi, se apropie Crăciunul. Tata nu mi-a făcut niciodată un cadou de Crăciun, sau de ziua mea, nu mi-a dat o felicitare de ziua mea, nu ma sărutat, nimic. Aş dori să văd un pom de Crăciun în casa mea.” I-am spus soţiei sale “Sunt prea ocupat ca să merg cu Ralph şi să cumpărăm un brad de Crăciun. Sunt prea ocupat ca să-l ajut să-l împodobească. Mergeţi dvs., luaţi un pom de Crăciun, înmpodobiţi-l şi cumpăraţi toate cadourile pe care vi le doriţi pentru dvs., pentru fiica dvs. şi pentru Ralph. Ralph nu vă va pune nici o întrebare când va vedea pomul de Crăciun. El doar se va înfiora când va vedea pachetele de sub pom fiindcă va ştii că, într-un fel sau altul, eu sunt în implicat în asta.

27

În Ajunul Crăciunului eu cu Dna. Erickson şi cu băiatul meu cel mare am mers la ei. Eu am zis “Ralph, la unii oameni există tradiţia deschiderii cadourilor de Crăciun în Ajun. La familia Erickson există tradiţia deschiderii cadourilor în ziua de Crăciun. Deci, hai să începem cu obiceiul vostru. Ralph, nu există decât un singur mod de a oferi un cadou de Crăciun. Îl iei de sub pom (Erickson gesticulează) şi îl înmânezi persoanei căreia vrei să i-l oferi. Îi spui pe nume, îi urezi un Crăciun fericit şi o săruţi.” Ralph s-a apropiat de pom fără nici o tragere de inimă. Eu aranjasem cum trebuie cadourile. A ridicat pachetul şi s-a îndreptat către fiica lui. Privind în podea a zis “Crăciun fericit, Carol!” şi a sărutat-o pe obraz. Eu am zis “Carol, aşa se procedează?” Ea a zis “Nu. M-a sărutat în fugă şi de-abia l-am auzit când mi-a urat ‘Crăciun fericit!’ sau când mi-a spus numele.” Am zis “Ce vei face?” Carol a zis “Hai să-i facem o demonstraţie!” Eu am zis “Mă temeam că o să trebuiască să facem asta. Din acest motiv l-am adus pe fiul meu cu mine. E de vârsta ta, arată destul de bine aşa că poţi să alegi între fiul meu şi mine.” Ea a zis “Vă aleg pe dvs, Dre. Erickson.” Deci, eu am luat cadoul de sub pom, m-am dus către ea şi am zis “Crăciun fericit, Carol!” Şi-a pus braţele în jurul meu şi m-a îmbrăţişat timp de 10 minute. Apoi a zis “Tată, nu te-ai uitat. Acum va trebui s-o fac din nou.” De data asta Ralph s-a uitat. El a ridicat al doilea cadou. Aranjasem ca acest cadou să fie pentru soţia lui. S-a uitat la soţia sa. Soţia lui se uita la mine şi la fiul meu. Ralph s-a dus la ea şi I-a zis ““Crăciun fericit, Laura!” A sărutat-o pe gură. Restul cadourilor au fost oferite ca la carte. (Erickson râde) Iar apoi Carol a venit la mine şi mi-a zis “Mă voi căsători. Tata obişnuia să meargă la fiecare nuntă a pacienţilor săi. La fiecare nuntă începe să plângă. Ţipă atât de tare încât se aude în toată biserica. Eu vreau să mă căsătoresc şi religios. Nu vreau ca tata să plângă ca o bocitoare şi să dernjeze pe toată lumea cu ţipetele lui. Puteţi opri acest lucru?” Eu am zis “Da, pot. Dar spune-i mamei tale să stea în strana familiei. Ralph va sta în stânga ei iar eu voi sta în stânga tatălui tău.” Ralph a fost surprins să vadă că mă alătur lui, soţiei şi familiei sale în strană. Am luat mâna lui Ralph, degetul şi am pus un ‚lacăt chinezesc’ pe degetul lui. Am făcut în aşa fel încât să-l doară. (Erickson demostrează prinzând în cleştele degetelor sale articulaţia degetului arătător al lui Ralph şi apăsând puternic). Pe măsură ce nunta continua, de îndată ce am văzut că faţa lui Ralph dă semne că vrea să plângă, i-am strâns degetele iar privirea lui plângăreţă s-a transformat într-o privire mânioasă. Nunta a continuat în linişte. Am zis “Carol ţine petrecerea de nuntă în curtea bisericii. Ei bine, Ralph, noi vom merge mână în mână sau crezi că te vei descurca şi singur?” El a zis “O să mă descurc singur.” Şi aşa a făcut. Ralph planifica construcţia unei case, pentru soţia lui, în Apache Junction, unde ea alesese locul. Şi-a instalat o linie telefonică şi a construit casa conform indicaţiilor soţiei sale. Înainte de terminarea casei Ralph a venit la mine şi mi-a zis “În ultimele două luni m-a tot durut vezica.” Eu am zis “Ralph, la vârsta ta să stai cu o durere de vezică timp de două luni – ştii că trebuia să vii a mine mai devreme.” El a zis “Da, ştiu că trebuia să vin. Ştiam că-mi vei spune să mă duc la doctor. Nu vreau să mă duc la doctor.” Eu am zis “Descrie-mi durerea.” Ralph mi-a făcut o descriere perfectă a durerii. Am zis “Ralph, sper că e o tumoare benignă dar cred că ai o tumoare malignă de proastată. Vreau să te duci la un urolog.” Ralph a zis “Nu mă duc la urolog. şi nu mă poţi forţa.” Eu am zis “O să le anunţ pe soţia şi fiica ta.” El a zis “Nu-i nici o problemă. Nu mă voi duce la urolog.” În urma insistenţelor, timp de câteva săptămâni al soţiei şi fiicei sale, a consimţit să se ducă la urolog. Apoi a zis “Dar nu în Phoenix.” Eu am zis “Unde doreşti să mergi?” El a zis “Ei bine, aş

28

putea să merg la Mayo.” Am zis “Cum vei călători?” El a zis “Nu-mi place să merg cu avionul.” Eu am zis “Rămâne trnul sau autobuzul. Autobuzul opreşte de prea multe ori şi poţi să te răzgândeşti, aşa că îţi sugerez să mergi cu trenul. Ei bine, Ralph, trebuie să trimit nişte asistente frumoase cu tine ca să fiu sigur că ajungi la Mayo, sau îmi dai cuvântul tău de onoare că vei ajunge acolo şi singur?” Ralph a zis “îţi dau cuvântul meu că voi ajunge acolo singur.” De fapt, a luat avionul din Chicago până în Rochester, Minnesota şi m-a sunat din Mayo ca să-mi spună că a ajuns. Iar eu am sunat înapoi în Mayo să văd dacă era într-adevăr acolo. Era. L-au consultat şi l-au operat. I-au spus “Dacă aţi fi venit la noi cu doar două luni mai devreme, vam fi putut salva viaţa. În cel mai bun caz mai aveţi cam doi ani de trăit, bucuraţi-vă de viaţă cât de mult puteţi. Ralph s-a întors şi mi-a spus “Ar fi trebuit să-ţi spun încă de la început fiidncă ştiam că mă vei face să merg. Mai am doi ani de trăit. Ai vreun sfat?” I-am zis “Grăbeşte-te cu construcţia casei. Cel puţin, o vei vedea gata. Şi fă în aşa fel încât viaţa socială să-ţi asigure cât mai multe plăceri, ia cina în oraş, mergi şi dansează.” În ultimile luni de viaţă Ralph a fost atât de bolnav încât a trebuit să stea în pat. I-a luat cam o lună să moară. Am mers să-l văd pe patul de moarte. O asistentă îl îngrijea. Când am intrat în cameră ea s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a zis “Ah, dvs. eraţi dre. Erickson. N-am de gând să stau în aceeaşi cameră cu dvs.” S-a întors şi a plecat. Ralph a zis “De ce te tratează aşa?” Eu am zis “Are un motiv bun. Nu-ţi face nici o grijă. O să mă descurc.” Am conversat o vreme şi apoi mi-am luat la revedere de la Ralph. El şi-a luat la revedere de la mine. Mi-a mulţumit că i-am dat câţiva ani de viaţă foarte fericiţi, ani în care i-a plăcere să să trăiască. A adăugat cu sinceritate “Nu mi-a plăcut modul în care ai făcut unele lucruri.” Cât despre asistentă, cam după două luni m-a sunat şi mi-a zis “Dre. Erickson, sunt asistenta care era cu dr. Stevenson. V-am văzut intrând în cameră şi am zis că nu voi sta în aceeaşi cameră cu dvs. Vă amintiţi de ce v-am spus asta?” Eu am zis “Da. Cu mult timp în urmă ţi-am spus ‘Soţul tău câştigă bine ca mecanic. Tu predai la şcoală tot anul iar vara lucrezi ca asistentă. Tot ceea ce câştigi cheltuieşti plătind impozitul pe venitul tău, cheltuielile curente şi impozitul pe venitul soţului tău. Toate acestea le plăteşti din propriile tale venituri’. Când te-am văzut pentru prima oară aveai un fiu de trei ani. Mi-ai spus că soţul tău a cumpărat o maşină şi ca nu era satifăcut de ea. Şi fiindcă era mecanic s-a angajat să construiască super super maşina viitorului. Ţi-am spus atunci că soţul tău îşi petrece fiecare oră liberă, fiecare seară, fiecare vacanţă, fiecare duminică lucrând la acea super super maşină şi cheltuind toate veniturile sale cumpărând piese noi şi apoi renunţând la ele; cumpărând din ce în ce mai mult şi rămânând nesatisfăcut; plătind în fiecare an impozitul pentru maşina respectivă doar pentru a putea să dea o tură cu ea în jurul blocului, din când în când, asta dacă mergea motorul. Cumpăra părţi noi, cadre noi, capote noi, motoare, tot felul de chestii noi. Cu ani în urmă, când te-am văzut prima dată, ţi-am spus că fiul tău, dacă creşte într-un asemenea cămin, unde mama lucrează din greu ca să întreţină familia şi îi permite soţului să cheltuiască toţi banii lui construind o super super maşină şi să-şi petreacă fiecare minut liber lucrând la maşină … că băiatul tău de trei ani va creşte şi va fi arestat pentru infracţiune legată de automobile, înainte de a împlini 15 ani.” Ea a zis “Da, aceasta este povestea. M-am enervat aşa de tare încât am refuzat să vă plătesc şedinţa. În toţi anii aceştia m-a măcinat furia. Fiul meu va împlini 15 ani luna viitoare. A fost arestat pentru furt de maşini şi eliberat condiţionat. Acum a mai furat o maşină şi a încălcat

29

condiţiile eliberării. Va face 15 ani doar săptămâna viitoare. Am să vă trimit prin poştă un cec pentru a mă achita de ceea ce vă datorez.” Eu am zis “Nu te obosi. Ţi-ai plătit lecţia cu vârf şi îndesat. Aş dori să-ţi mai dau nişte sfaturi. Când trebuie să-şi reînoiască soţul tău permisul de conducere?” Ea a răspuns “Luna aceasta.” Am zis “Mi-am imaginat. An notat acest lucru în dosarul tău. De data asta, lasă-l să se ducă să dea examenul de reînoire a permisului auto cu propria super super maşină a viitorului; nui împrumuta maşina ta.” Aşadar, soţul ei s-a dus să-şi dea examenul de reînoire a permisului auto. A luat examenul scris. Inspectorul a ieşit cu el ca să dea proba de oraş. Când s-au îndreptat către maşina lui inspectorul a zis “Dvs aţi adus chestia asta aici?” S-a învârtit de jur împrejurul maşinii, a ridicat capota şi s-a uitat la ea. A exmainat maşina cu atenţie. A deschis uşa de la portbagaj şi a mai chemat un inspector. Amândoi au exmainat înfăţişarea exterioară acelei super super maşini. S-au consultat între ei, apoi s-au apropiat de el şi i-au spus “Dacă v-am fi zăzut când aţi adus maşina în această parcare, v-am fi amendat. Dar nu v-am văzut. Însă nu veţi merge cu maşina asta pe stradă. Noi vom anunţa poliţia oraşului. Tot ce puteţi face este să chemaţi o firmă de remorcare. Vă recomand să o remorcaţi până în oraş şi s-o abandonaţi sau s-o vindeţi la maşini vechi.” Bărbatul i-a convins pe cei de la firma de remorcare să cumpere maşina pentru maşini vechi. După ce a fost adus acasă i-a spus soţiei “Îmi pare rău.” I-a explicat situaţia şi a adăugat “Îmi pare rău. De acum înainte o să-ţi dau ţie salariul meu şi o să te las să-mi cumperi o maşină cu care să mă duc la serviciu. Voi renunţa la ambiţia mea.” Ea a spus cu amărăciune “Odată cu super super maşina la care renunţi, renunţi şi la fiul nostru. o să-ţi cumpăr o maşină şi o să-ţi iau salariul în fiecare săptămână.” (Erickson se adresează grupului) Nu-i aşa că e o povestire înfiorătoare? Sid: Ce avea maşina de era aşa de respingătoare? E: Şasiul nu încăpea în cadru. Motorul era prea mare pentru o maşină de acel tip. Carburatorul nu era în regulă. Inspectorii erau furioşi. Spuneau că e un pericol public. L-au întrebat câţi kilometri a făcut cu ea. Nu făcuse mulţi – vreo trei. Au spus că probabil n-o să reziste decât până când firma de remorcare va ajunge cu ea la cimitirul de maşini. Sid: Ai văzut maşina? Ai bănuit că vor spune ceea ce au spus? E: Asta este ceea ce inspectorul i-a spus lui şi ceea ce el i-a spus soţiei sale. Ea mi-a spus mie. Sid: Dar tu i-ai spus soţiei să-l lase să vină cu propria maşină la examen. E: Da. Sid: Ştiai că urmează să se întâmple ceva. E: Fiindcă ea mi-a spus câte seturi diferite de aripi cumpărase şi cum nici una nu se potrivise cu capota. Aşa că a cumpărat capote noi, care nu se potriveau cu aripile. Apoi a cumpărat un şasiu care nu se potrivea cu aripile şi nici cu capota. Sau o nouă uşă de portbagaj care nu se potrivea cu portbagajul. Sid: Înţeleg. E: N-am ma vâzut-o niciodată exceptând conversaţia amară în care mi-a povestit ce au spus inspectorii, ce l-au sfătuit şi ce a rezultat de aici. Există oameni pe care nu-i poţi ajuta. Poţi încerca. Tehnica de şoc pe care am încercat-o pe ea a fost greşită. I-am spus care erau consecinţele faptelor ei. Ar fi trebuit să ştie că, din moment ce soţul ei avea un salariu mai mare decât al ei, ar fi trebuit să-şi plătească singur impozitul pe venitul global. Dar le-a plătit ea şi asta m-a făcut pe

30

mine să cred că situaţia cerea o terapie de şoc. În mod evident, ea nici măcar nu-şi dădea seama că gresea plătind impozitul pe venit, al soţului său. Sid: Care crezi că ar fi fost un tip de terapie mai bun? E: Ştiu că nu l-aş fi putut aborda pe el. El era obsedat de ideea unei super super maşini a viitorului. Era mândru de priceperea lui ca mecanic. Nu-i puteam lua asta în nici un fel, iar ea n-a putut primi adevărului gol-goluţ. El ar trebui s-o întreţină pe ea. Ea nu ar trebui să-i plătească lui impozitul pe venit, impozitul pe maşină şi să împrumute maşina ei ca să-şi reînnoiască permisul de conducere. Cât de oarbă poate fi o femeie? Pot fi îngrozitor, îngrozitor de oarbe. Sid: Un bărbat de asemenea. Cu alte cuvinte, nu puteai face nimic ca să-i deschizi ochii? E: Eu n-am putut găsi nici o cale. Am încercat – la început cu blândeţe, apoi spunându-i direct adevărul. Dar cred că m-a sunat doar fiindcă am fost blând cu ea la început. Când am văzut că cu blândeţea nu reuşesc nmic, i-am prezentat adevărul dureros. Nici asta n-a putut să suporte. Ah, da, am mai primit un telefon de la ea doi ani mai târziu. A zis “În vara asta nu lucrez. Îmi iau concediu.” Acum o să vă spun o altă poveste. Ralph mi-a spus “Sora mamei mele locuieşte în Milwakee. Are 52 de ani. Nu s-a căsătorit niciodată. Este suficient de bogată cât să trăiască fără nici o grijă. Pe mătusă mea o interesează doar un singu lucru în viaţă. Nu pierde nici o ocazie posibilă pentru a merge la Biserica Episcopală. Nu are nici un prieten acolo .nu vorbeşte niciodată cu nimeni. La sfârştiul slujbei se furişează şi pleacă. Îi place de mine iar mie îmi place de ea dar în ultimile nouă luni a fost îngrozitor de deprimată. O menajeră şi o servitoare vin la ea în fiecare dimineaţă. Stau toată ziua şi se ocupă de cumpărături, gătit şi curăţat. Plăteşte un muncitor de la depou ca să vină şi să-i întreţină peluza şi să-i cureţe aleea de zăpadă, pe timp de iarnă. Menajera se ocupă de toate. Mătuşa mea taie frunză la câini; doar citeşte din biblia ei şi merge la bserică. Nu are nici un prieten. E certată cu mama mea şi nu-şi vorbesc. Mă simt prea neputincios ca s-o vizitez foarte des. Întotdeauna am ţinut la ea si ştiu că e profund deprimată în ultimile nouă luni. Data viiitoare când ţii o prelegere în Milwakee şi ai drum pe-acolo, ai vrea să-i face o vizită şi să vezi ce poţi face pentru ea? “ I-am făcut o vizită într-o seară. Menajera şi servitoarea plecaseră. m-am prezentat cu foarte mare atenţie. A fost foarte pasivă iar i-am cerut să-mi arate casa. A fost suficient de pasivă ca să mă însoţească într-un tur al casei. M-a dus din cameră în cameră. Am privit totul cu foarte mare atenţie. În camera de la răsărit am văzut trei violete africane, înflorite de culori diferite şi încă un ghiveci în care sădise alte violete africane. Ştiţi, violetele africane sunt plante forte fragile. Mor repede la cel mai mic semn de neglijenţă. Când am văzut cele trei violete de culori diferite am zis “O să vă fac nişte recomnadări medicale şi vreau să le îndepliniţi. Înţelegeţi ceea ce vă spun. Sunteţi de acord să le îndepliniţi?” A fost de acord, într-un mod foarte pasiv. Apoi am zis “Mâine vă trimiteţi servitoarea la pepinnieră sau la florărie şi cumpăaţi violete africane, în toate nuanţele.” Cred că, în vremea aceea existau 13 nuanţe diferite de violete africane. Am zis “Acelea vor fi ale dvs. şi dvs. veţi avea grijă de ele. Aceasta este o ordin medical. Apoi îi veţi spune menajerei dvs. să cumpere şi 200 de ghivece de flori, ghivece pentru cadouri, 50 de ghivece pentru sădit şi pământ. Vreau ca dvs. să rupeţi câte o frunză din fiecare violetă africană, să o sădiţi în ghiveci şi să creşteţi cât mai multe violete.” Se înmulţesc prin frunze.

31

Am zis “Şi când veţi avea o rezervă adecvată de violete africane, vreau să trimiteţi o floare pentru fiecare copil care se va naşte în biserica dvs. Vreau să trimiteţi câte o violetă africană fmailiei ficărui copil botezat în biserica dvs. Vreau să trimiteţi câte o violetă africană în dar, fiecărei persoane bolnave care aparţine de biserica dvs. Atunci când o fată îşi anunţă logodna vreau să trimiteţi o violetă africană. Când se căsătoresc, vreau să trimiteţi câte o violetă africană. În caz de deces vreau să prezentaţi codoleanţe şi să le însoţiţi de o violetă africană. Şi la bazarele de binefacere pe care le organizează biserica vreau să contribuiţi cu o duzină sau cu douăzeci de violete africane.” La un moment dat ştiam că are 200 de violete africane mature în casă. Orice persoană care are grijă de 200 de violete africane e prea ocupată ca să fie deprimată. (Râs general) A murit pe la şaptezeci de ani. Cu titlul de “Regina din Milwaukee a Violetelor Africane.” Eu m-am întâlnit cu ea o singură dată. (Erickson râde) Sid: Şi-avea şi o gramadă de prieteni, sunt sigur. E: Da, desigur, avea prieteni de toate vârstele. Când un copil se îmbolnăveşte şi primeşte un ghiveci minunat cu o floare foarte frumoasă în el, ea şi-a făcut un prieten din acel copil. Părinţii vor fi atât de mulţumiţi încât îl vor pune pe copil să-i mulţumească. Deci, a fost foarte ocupată timp de peste 20 de ani. Cred că acest lucru era important, şi nu insight-ul asupra trecutul ei, sau insight-ul asupra vieţii ei de om singur. Sid: Acţiunea. E: Acţiunea. A face ceva care avea semnificaţie socială. Dar ea nu a realizat câtă importanţă socială avea acest lucru. Pur şi simplu a fost absorbită de el. Acesta a fost un alt lucru pentru care Ralph a fost foarte recunoscător. Un fermier a adus-o pe soţia lui la mine. El a zis “Este deprimată şi are tendinţe suicidale de nouă luni încoace. Are artrită. Nu suntem căsătoriţi de mult. A dezvoltat o artrită gravă şi s-a dus la un chirurg ortoped pentru terapie. Eu am dus-o la psihiatrii pentru psihoterapie. Cu toţii miau recomandat şocuri electrice sau şocuri cu insulină. Vrea să aibă un copil dar ortopedul i-a zis ‘Dacă rămâneţi însărcinată artrita dvs. se va înrăutăţi şi eu vă sfătuiesc să nu faceţi asta din moment ce sunteţi deja suficient de handicapată’. S-a dus la un obstetrician care i-a zis ‘Nu vă sfătuiesc să rămâneţi însărcinată. Sunteţi puternic handicapată şi artrita s-ar putea înrăutăţi. S-ar putea să nu fiţi capabilă să aduceţi pe lume copilul’ .” Soţul ei a adus-o la mine pe braţe. Am lăsat-o să-şi spună povestea. Mi-a spus că sarcina este pentru ea mai importantă chiar decât viaţa. Soţul a zis “Trebuie să ascund de ea orice cuţit care taie.” Pentru că un pacient suicidal va comite suicid în ciuda grijii pe care i-o acorzi – pentru că pot apărea mai multe perioade de amânare înainte de a avea loc suicidul. Eu am zis “Deci, doamnă, spuneţi că o sarcină e pentru dvs. mai importantă chiar decât viaţa. Obstetricianul nu vă sfătuieşte asta. Chirurgul ortoped nu vă sfătuieşte asta. Şi nici psihiatrii dvs. Sfatul meu este: rămâneţi însărcinată cât de repede puteţi. Dacă artrita dvs. se înrăutăţeşte, rămâneţi în pat şi vă puteţi bucura de sarcină. Când vine timpul să naşteţi, puteţi face o cezariană. Nici o lege nu interzice asta. În cazul dvs este ceva justificat.” Aşadar, a rămas însărcinată imediat, iar artrita ei s-a înmbunătăţit şi n-a mai fost deprimată. A fost o perioadă de sarcină, foarte fericită. A născut fără probleme şi s-a bucurat foarte mult de Cynthia – este numele pe care i l-a dat copilului. Soţul ei a fost foarte fericit. Din nenorocire, la vârsta de 6 luni Cynthia a murit. După câteva luni soţul ei a adus-o la mine şi mi-a zis “E mai rău ca niciodată.” Am întrebat-o pe ea. Mi-a zis “Nu vreau decât să mor. N-am nici un motiv ca să trăiesc.” Foarte aspru şi cu ţintă am spus “Femeie, cum de poţi fi atât de proastă?! Timp de noua luni ai trăit cele mai fericite clipe din viaţa ta. Vrei să te sinucizi şi să

32

distrugi aceste amintiri? Nu e bine. Te-ai bucurat de Cynthia timp de şase luni lungi şi încântătoare. Vrei distrugi aceste amintiri? Asta este de-a dreptul criminal.” Aşadar, soţul tău te va duca acasă şi-ţi va cumpăra un puiet de eucalipt. Tu îi vei spune unde să-l planteze. Copacii de eucalipt cresc foarte repede în Arizona. Vreau să numeşti puietul de eucalipt ‘Cynthia’. Vreau să o urmăreşti pe Cynthia cum creşte. Vreau să aştepţi cu nerăbdare ziua când te vei putea adăposti la umbra Cynthiei.” Un an mai târziu m-am dus d-o văd. Puietul crescuse foarte repede. (Eu avem unul în curte, înalt de cel puţin 18 metri şi nu avea decât şase ani.) M-a primit cu braţele deschise. Nu mai era ţintuită în pat sau în scaun. Mergea, iar artrita ei se înmbunătăţise. Avea paturi de flori care ocupau mai mult loc decât toată clădirea asta. M-a însoţit şi mi le-a arătat pe toate. Mi-a arătat toate tipurile de flori. Când am plecat, mi-a dat un braţ întreg de sângele voinicului, ca să duc acasă. Deseori, pacienţii nu pot gândi pentru ei. Poţi să-i faci să gândească, într-un mod real şi benefic. Fiecare floare pe care o creştea îi amintea de Cynthia, ca şi eucaliptul pe care l-a numit Cynthia. Am folosit această strategie într-o mulţime de cazuri. Am avut un bărbat care muncea pentru Reynolds Aluminum, care lucra şi suferea de o durere de spate acută. L-am făcut să vorbească despre durerea lui, viaţa lui de familie, greutăţile slujbei sale, despre faptul că era nerăbdător să aibă propria lui casă, o casă de vis. A construit casa conform planurilor visate, dar în casa aceea a intrat fiecare bănuţ pe care a reuşit să îl economisească de-alungul timpului, iar ipoteca era pentru el o povară îngrozitoare. Mi-a spus că cel mai rău lucru era că, încă din copilărie visase să aibă o casă a lui, cu un gard de ţăruşi alb, de jur-înmprejur. A zis “Nu-mi pot permite să mai cumpăr o bucată de lemn, iar spatele mă doare prea tare ca să mai construiesc un gard de ţăruşi şi oricum, nu mi-l pot permite. Vroiam să-l vopsesc în alb iar casa asta de vis nu mă mulţumeşte. Vin de la muncă şi mă legăn în balansoar şi asta-i toată liniştea de care am parte. Dacă stau la masă începe să mă doară spatele.” Eu am zis “Va trebui să ne vedem altă dată, dar, mai întâi vreau să te duci la un prieten deal meu, reumatolog. Reumatologul îmi datorează o mulţime de bani şi îi voi spune să te consulte pe gratis. Vom trece consultaţia în contul pe care el mi-l datorează.” Reumatologul era un doctor foarte priceput. L-a exmainat cu atenţie şi mi-a zis “Nu e nimic patologic de natură organică. Eu cred că pe bărbat îl apasă prea puternic povara vieţii.” L-a trimis înapoi la mine. Eu am zis “Nu-ţi permiţi să cumperi suficient lemn pentru gard la casă şi la terenul mare pe care-l ai. Dar ai visat la asta timp de mulţi ani lungi. Aşadar, cred că-ţi va plăcea să te duci la Depozitul Beacon’s Storage. Acolo au multă mobilă din şipci pe care o desfac şi le rămâne multă lemn la mâna a doua, pe care îl aruncă în curtea din spate. Mai sunt şi alte locuri în oraş, în care se face mobilă, unde sosesc ambalage din lemn sau lucruri de genul acesta. Cred că-ţi va plăcea să treci prin curţile din spate şi să găseşti acolo lumber de care ai nevoie pentru gardul tău de ţăruşi. Iar varul e foarte ieftin. Poţi să-ţi faci un gard de ţăruşi în jurul curţii şi te poţi bucura de el. Şi te poţi bucura când o să-l văruieşti. Varul nu te va costa foarte mult. Desigur, va trebui să-l reînnoieşti dar vei lucra cu hotărâre şi vei economisi bani. Aşadar vei avea casa de vis, cu gardul cel alb.” A găsit foarte mult lemn la mâna a doua în depozitul Beacon’s şi în diferite magazine de mobilă şi şi-a făcut gardul de ţăruşi. Ei bine, de ce nu? Fiul meu, Bert, pe când locuia în Phoenix, spunea că vrea să câştige nişte bani ca să cumpere utilaje pentru ferma sa. Firma la care el lucra primea camioane de materiale ambalate în lăzi de lemn de mesteacăn. Şi-a asigurat şeful că va stivui restul de lemn, sau că va face cu el ceea ce şeful dorea. Şeful lui a zis “Vom economisi bani dacă îl duci la groapa de gunoi.” Bert a zis “O

33

să încerc să-i găsesc eu o întrebuinţare.” Aşa că a construit o casă din lemn de mestacăn. Si a construit şi un coviltir la camionul lui şi şi-a dus familia într-un tur prin zona Munţilor Stâncoşi. Eu cred că oamenii ar trebui să muncească. Iată un alt exemplu: Un om a dat un anunţ publicitar la TV cum că avea 12.000 de portocali adulţi care se uscaseră. Erau uscaţi de mai mulţi ani. Un agent imobiliar a apărut şi s-a oferit să cumpere terenul cu portocalii. A dat un anunţ publicitar cum că oferă toţi aceşti portocali celui care vine şi îi taie. Anunţul s-a dat la TV, la ştiri, dar nu a apărut nimeni. Dacă copacii se usucă şi nu crapă atunci, acesta-i lemn adevărat! Iar lemnul de portocal este foarte căutat în industria lemnului. 12.000 trunchiuri de portocal erau o avere pentru orice dorea să câştige nişte bani. Fiindcă ai putea lua un ferăstrău cu lanţ – e muncă grea – dar, ai putea lua un ferăstrău cu lanţ şi ai putea tăia cam 1.000 de copaci pe zi sau poate 500. Le tai partea superioară, îi tai de la pământ şi stivuieşti buştenii. Ai avea lemn preţios de vândut unei fabrici de mobilă. În ciuda faptului că anunţul a apărut timp de şase luni, în cele din urmă, agentul imobiliar a trebuit să dea foc portocalilor. Dacă fiul meu ar fi fost disponibil, l-aş fi trimis acolo cu un ferăstrău cu lanţ şi l-aş fi pus să închirieze un camion. De îndată ce Depresiunea a început să se facă simţită de-a binelea, destul de mulţi oameni măturau străzile în căutare de cutii de conserve, sticle şi lemn aruncat. Unii câştigau din asta cam 100 $ pe săptămână, când înainte trăiseră din ajutor social. Sid: Cunoşti vreo modalitate prin care să-i facem pe oameni să nu mai trăiască din asigurări? Am un pacient bolnav de spate, tot aşa cum era cel de care vorbeaţi mai înainte. Am folosit hipnoza ca să cunosc motivul durerii sale. În cele din urmă mi-a venit cu “mirosul de vopsea.” Apoi a început să prolifreze înjurături la adresa foştilor săi şefi, care-l trataseră rău timp de mulţi, mulţi ani şi care, în cele din urmă îl concediaseră când el era în spital. A zis “Compania de asigurări mă tratează bine. E o companie minunată.” Acum pare a fi hotărât să trăiască din acea asigurare toată viaţa. E: Ştiu, am avut o mulţime de astfel de pacienţi. Sid: Este vreo modalitate de a-i face să renunţe? E: Cercetezi cu atenţie dorinţele lor din copilărie, visurile lor şi ceea ce le place cu adevărat să facă. Ca şi cu bărbatul cu durerea de spate. Era o povară veche. Îşi dorea o casă de vis cu un gard de ţăruşi. E: OK. Bine. E: În Portland, Oregon am un prieten pe nume Don. În timpul unei călătorii pe care am făcut-o acolo pentru a ţine o prelegere, am petrecut câteva zile în casa lui. Este chirurg plastic şi e priceput şi la hipnoză. Într-o noapte a fost chemat penru o urgenţă. Un vitezoman fusese aruncat din maşină şi alunecase pe faţă, cam vreo 6 metri, pe pietriş. Faţa sa fusese făcută harcea-parcea. Când a venit la spital suferea îngrozitor. Don a zis “Ştii, înainte de a-ţi da un anestezic, trebuie să-ţi spăl faţa şi ai auzit vreodată de viori?” Pacientul a zis “Mă doare. Nu vreau să aud despre viori.” Don a zis “Viorile se fac în felul următor. Mergi cu maşina, te uiţi în jur şi vezi un copac uscat, un buştean sau nişte lemn aruncat. Îl cercetezi la el cu atenţie. Apoi iei glaşpapir şi o rindea. Te aşezi şi începi să-l dai cu glaşpapir şi să-l băiţuieşti. Poţi să faci viori şi violoncele.” Don i-a dat detalii foarte amănunţite. Pacientul spunea într-una “Nu vreau să aud despre nici o vioară. De ce nu te ocupi de faţa mea?” Don continua să vorbească cu dragă inimă despre viori. I-a spus cum a câştigat un campionat naţional, ca violonist de muzică country; cum s-a înscris la concursuri de scripcă, din toată ţara şi

34

cum a caştigat campionate. I-a vorbit despre copacul de mirt şi despre alte specii de copaci, despre fibra copacului, despre cum îţi cere să-ţi încordezi atenţia. Pacientul a zis “Când o să te ocupi de faţa mea?” Don a zis “Păi, mai intâi trebuie să-ţi spăl faţa şi sa scot din ea pietrişul. Ştii melodia asta?” Şi a continuat să-l plictisească pe pacient, să-i plictisească durerea. În cele din urmă Don I-a spus asistentei “Îţi place cum am lucrat?” Pacientul a zis “Ei, dar mi-ai terminat de cusut faţa?!” Sid: I-a plictisit durerea. Nemaipomenit! E: El a zis “Pacientul a fost atât de surprins!” Pacientul a zis “Cum pot să vă mulţumesc?” Don a zis “Poţi să-ţi aduci aminte de mine.” Sid: Ce? E: “Poţi să-ţi aduci aminte de mine.” Cândva mai târziu, prietenul meu a primit un bloc de lemn, din care a făcut câteva violoncele şi viori. Când pare că faci lucruri stupide, pacientul tău nu se mai gândeşte la durere. Iar Don se pricepea de minune la asta. (Către grup) Vă rog, cât e ceasul? Sid: 4:22. E: Să vă fie ruşine, iar m-aţi făcut să lucrez peste program! Glasul meu e din ce în ce mai răguşit. Dar, ştiţi, un magnetofon nu ţine sema de defecutl meu de vorbire. Înregistrează ce spun şi apoi redă foarte bine. Nu înregistrează defectele. Se pare că pe bandă am o voce foarte bună. Sid: Excelentă. E: Mulţumesc. Siegfried: Mâine nu mai avem nici un seminar. Mâine e sâmbătă. E: A venit timpul să mă odihnesc şi eu. Îmi ia cam două zile să-mi revin. (Râsete de grup) Şi, Sidney? Sid: Da? E: Pe când observam grupul, sper că ai fost foarte atent. Fiindcă, atunci când ţii o prelegere unui grup de studenţi şi-i priveşti, observi semne de vorbire subliminală. Sid: Oh, da. Am văzut multe semne. Am simţit câteva chiar şi pe pielea mea. Vrei să spui semne clare de vorbire subliminală şi nu doar mişcări? E: Vorbire subliminală şi mişcari. Sid: Da. Eu văd, mai degrabă mişcările. E: Şi e surprinzător cât de multe fete sunt laşe. Sid: Laşe? În ce sens? E: Câteodată, când te uiţi la studenţii tăi observi o anumită expresie facială. Îndelungata mea experienţă îmi spune ce înseamnă acele expresii faciale. Ei sunt, de regulă, prea laşi ca să le pună în cuvinte sau să acţioneze în conformitate cu ele. Sid: Îhm. E: (către o femeie) Citesc ce scrie pe faţa ta. Femeia: Da? (Râsete) Participanţii îi mulţumesc dr-lui Erickson, îi cer autografe pe cărţi şi apoi pleacă.

35