michel foucault - Istoria nebuniei in epoca clasica

MICHELFOUCAULT (Poitiers, 1926 - Paris, 1984), filozof şi eseist francez. A studiat laEcole Normale Superieure, fiind licenţiat în filozofie şi psihologie, precum şi agrege de philo-sophie. După mai multe peregrinări (între 1955-1958 este director la Maison de France din Uppsala, în 1958 redeschide Centrul de civilizaţie franceză din Varşovia, în 1959 ia conducerea Institutului francez din Hamburg), optează pentru o carieră universitară: conferenţiar de psihologie (1960-1962) şi profesor de filozofie (1964-1968) la Cîermont-Ferrand, profesor la Paris-Vincennes (1968-1970), profesor la College de France — Catedra de Istorie a sistemelor de gîndire (1970-1984). A susţinut în paralel o importantă activitate publicistică, a făcut parte din consiliul de redacţie al revistei Critique (1963 -1977) şi a participat, alături de Sartre şi Clavel, la crearea cotidianului Liberation (1913). Comunist pentru scurtă vreme, a evoluat către antimarxism, militînd pentru marile cauze ale epocii sale (îl regăsim, de pildă, pe baricadele pariziene din 1968 sau printre susţinătorii mişcării Solidarnosc din Polonia, în 1981). Opera sa este construită în jurul cîtorva tenie esenţiale: instituţiile, puterea, cunoaşterea, sexualitatea, delincventa, nebunia. Scrieri-: Faji&zţ deraisoh. Histoire de Iu joii: ă I age classique (Pion, 1961 — vefsiu^ţ prescurtată în 1964); versiunea integrală a fost reeditată-la Gallimard în 1972 Naissance de la clinique: une archeologie du regat d (P.U .F., 1963); Raymond Roussel (Gallimard, 1963); Les Mots ei Ies cho.ves (Gallimard, 1966); L'Archeologie du savoir (Gallimard, ! 959); L'Ordredu discours (Gallimard, 1971); Moi, Pierre Riviere, ayant egorge ma mere, ma sauir, monfrere, în colaborare (GailimardJulliard, 1973); Surveiller et punir. Naissance de laprison (Gallimard, 1975); La Volonte de savoir (Histoire de la sexualiie. voi. I) (Gallimard, 3 976)'; Herculine Barbin, dite Alexina B. (Gallimard, 1978); Desordre desfamilles, lettres de cochet des archivesde la Bastille, în colaborare cu Arlette Farge (Gallimard-Julliard, 1982); L'Usage desplaisirs (Histoire de Ia sexualiie, voi. II) şi Le Souci de soi (Histoire de la sexualite, voi. III) (Gallimard, 1984); Dits et ecrits — 4 volume (Gallimard, 1994).

MICHEL FOUCAULT

ISTORIA NEBUNIEI ÎN EPOCA CLASICĂ Traducere din franceză de MIRCEA VASILESCU HUMANI TAS BUCUREŞTI Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE MICHEL FOUCAULT H1STOIRE DE LA FOLIE Â L'ÂGE CLASS1QUE © Editions Gallimard, 1972

i Humanitas, 1996, pentru prezenta versiune românească ISBN

973-28-0671-0

Prefaţă Ar trebui să scriu o prefaţă nouă pentru această carte deja veche*. Mărturisesc că lucrul acesta îmi repugnă. Căci aş face-o în zadar: n-aş rata ocazia de a voi s-o justific pentru ceea ce era şi s-o reînscriu, atît cît se poate, în ceea ce se întîmplă astăzi. Posibil sau nu, abil sau nu, un asemenea act n-ar fi onest. în special n-ar fi în conformitate cu ceea ce trebuie să fie, faţă de o carte, rezerva celui care a scris-o. Apare o carte, eveniment mărunt, mic obiect uşor de mînuit. E prinsă imediat într-un joc neîncetat de repetiţii; dublurile sale, în jurul ei şi totuşi la distanţă, încep să freamăte; fiecare lectură îi conferă, pentru o clipă, un corp impalpabil şi unic; fragmente din ea circulă şi trec drept ea, dau impresia că o conţin aproape în întregime şi în final cartea ajunge să-şi găsească refugiul în ele; este dublată de comentarii, alte discursuri în care trebuie să apară ea însăşi, să mărturisească ceea ce a refuzat să spună, să se elibereze de ceea ce, zgomotos, se prefăcea că este. Reeditarea într-un alt moment, într-un alt loc este o asemenea dedublare: nici amăgire, dar nici identitate. Cel care scrie cartea e foarte tentat să pună ordine în această încurcătură de simulacre, să le prescrie o formă, să le înzestreze cu o identitate, să le impună o marcă ce le-ar da tuturor o anume valoare constantă. „Eu sînt autorul: priviţi-mi faţa sau profilul; iată cu ce ar trebui să semene toate aceste figuri repetate care vor circula sub numele meu; cele care se îndepărtează nu vor valora nimic; iar după gradul lor de asemănare veţi putea judeca valoarea celorlalte. Eu sînt numele, legea, sufletul, secretul, balanţa tuturor acestor dubluri." Astfel se scrie Prefaţa, act întemeietor * Prima ediţie din Histoire de la folie ă l'âge chssique a apărut în 1961 la editura Pion, Paris, în colecţia „Civilisations d'hier et d'aujourd'hui". (N. ed.)

6

ISTORIA NEBUNIEI

prin care începe să se stabilească monarhia autorului, declaraţie de tiranie: intenţia mea trebuie să vă fie precept; vă veţi plia lectura, analizele, criticile pe ceea ce am vrut eu să fac, îmi înţelegeţi modestia: cînd vorbesc de limitele întreprinderii mele, înţeleg să vă limitez libertatea; iar dacă îmi

exprim sentimentul că am fost inegal în sarcina mea este pentru că nu vreau să vă las privilegiul de ai obiecta cărţii mele fantasma alteia, foarte apropiată, dar mai frumoasă ca ea. Sînt monarhul lucrurilor pe care le-am spus şi păstrez asupra lor o suveranitate de excepţie: aceea a intenţiei mele şi a sensului pe care am vrut să li-l dau. Aş vrea ca o carte, cel puţin din punctul de vedere al celui care a scris-o, să nu fie nimic altceva decît frazele din care e făcută; să nu se dedubleze în acest prim simulacru al ei înseşi care este o prefaţă şi care are pretenţia să-şi impună legea în faţa tuturor celorlalte care se vor putea forma în viitor pornind de la el. Aş vrea ca acest obiect-evenimeni, aproape imperceptibil printre atîtea altele, să se recopieze, să se fragmenteze, să se repete, să se simuleze, să se dedubleze, să dispară în final fără ca acela căruia i s-a întîmplat să-l producă să poată revendica vreodată dreptul de a-ifi stăpîn, de a impune ceea ce voia să spună sau de a spune ceea ce trebuia să fie. Pe scurt, aş vrea ca o carte să nuşi dea ea însăşi statutul de text la care pedagogia sau critica vor putea să o reducă; ci să aibă dezinvoltura de a se prezenta ca discurs: în acelaşi timp bătălie şi armă, strategie şi şoc, luptă şi trofeu sau rană, conjuncturi şi vestigii, întîlnire întîmplătoare şi scenă repetabilă. De aceea la cererea care mi s-a făcut de a scrie pentru această carte reeditată o nouă prefaţă n-am putut răspunde decît un lucru: s-o suprimăm deci pe cea veche. Aşa va fi cinstit. Să nu încercăm nici să justificăm această carte veche, nici s-o reînma-triculăm astăzi; seria de evenimente cărora le aparţine şi care sînt adevărata sa lege este departe de a fi încheiată. CU despre noutate, să nu ne prefacem că o descoperim în ea, ca o rezervă secretă, ca o bogăţie pînă atunci necunoscută: ea n-a fost făcută decît din lucrurile care s-au spus despre ea şi din evenimentele în care a fost prinsă. — Dar tocmai aţi făcut o prefaţă. — Bine măcar că e scurtă. Ml CHEL FOUCAULT

PARTEA ÎNTÎI ; CAPITOLUL I

Stultifera navis La sfîrşitul Evului Mediu, lepra dispare din lumea occidentală, în apropierea comunităţilor, la porţile oraşelor, se deschid un fel de mari plaje pe care răul a încetat să le bîntuie, dar pe care le-a lăsat sterile şi pentru mult timp nelocuibile. Veacuri de-a rîndul, aceste întinderi vor aparţine inumanului. Din secolul al XlV-lea pînă în secolul al XVH-lea, vor aştepta şi vor chema prin stranii incantaţii o nouă incarnare a răului, o altă grimasă a fricii, reînnoite vrăji de purificare şi de excludere. începînd din Evul Mediu timpuriu şi pînă la sfîrşitul cruciadelor, leprozeriile îşi înmulţiseră, pe toată suprafaţa Europei, cetăţile lor blestemate. După Mathew Paris, ar fi existat în jur de 19 000 în spaţiul întregii creştinătăţi.1 în orice caz, către 1266, în vremea cînd Ludovic al VUI-lea stabileşte, pentru Franţa, regulamentul leprozeriilor, sînt înregistrate peste 2 000. Existau vreo 43 numai în dio-ceza Parisului: erau incluse aici cele de la Bourg-laReine, Corbeil, Saint-Vaiere şi sinistrul Champ-Pourri; tot aici figura şi cea de la Charenton. Cele mai mari se găseau în imediata proximitate a Parisului — Saint-Germain şi Saint-Lazare2 —: le vom regăsi numele în istoria altei boli. Dar începînd cu secolul al XV-lea, toate rămîn goale; Saint-Germain devine din secolul următor o casă de corecţie pentru tineri; iar înainte de sfîntul Vincent nu mai există la Saint-Lazare decît un singur lepros, „seniorul Langlois, practician la curte laic". Leprozeria de la Nancy, care se număra printre cele mai mari din Europa, păstrează numai patru bolnavi sub regenţa Măriei de Medicis. După Memoriile lui Catel, existau 29 de spitale laToulouse către sfîrşitul epocii medievale: 7 erau leprozerii; dar la începutul secolului al XVII-lea mai găsim menţionate doar 3: Saint-Cyprien, 1 2

Citat în Coliet, Vie de saint Vincent de Paul, I, Paris, 1818, p. 293. Cf. J. Lebeuf, Histoire de la viile et de tout le diocese de Paris, Paris, 1754-1758.

8

ISTORIA NEBUNIEI

Arnaud-Bernard şi Saint-Michel.3 Oamenii celebrează dispariţia leprei: în 1635, locuitorii din Reims fac o procesiune solemnă pentru a mulţumi lui Dumnezeu că le-a eliberat oraşul de acest flagel.4 De un secol, puterea regală realizează controlul şi reorganizarea acestei imense averi pe care o reprezentau bunurile funciare ale leprozeriilor; prin ordonanţa din 19 decembrie 1543, Francisc I pusese să li se facă recensămîntul şi inventarul „pentru a repara marea dezordine care domnea atunci în leprozerii"; la rîndul său, Henric al IV-lea prescrie într-un edict din 1606 o revizie a conturilor şi afectează „banii care ar reveni din această verificare întreţinerii bieţilor gentilomi şi soldaţi mutilaţi". Aceeaşi cerere de control la 24 octombrie 1612, dar cu intenţia de a folosi acum veniturile abuzive pentru hrănirea săracilor.5 De fapt, chestiunea leprozeriilor n-a fost reglată în Franţa înainte de sfîrşitul secolului al XVII-lea; iar importanţa economică a problemei provoacă nu o dată conflicte. Nu existau încă, în anul 1677, 44 de leprozerii numai în provincia Dauphine?6 La 20 februarie 1672 Ludovic al XlV-lea atribuie ordinelor Saint-Lazare şi Mont-Carmel

bunurile tuturor ordinelor ospitaliere şi militare; acestea sînt însărcinate cu administrarea leprozeriilor regatului.7 Aproximativ douăzeci de ani mai tîrziu, edictul din 1672 va fi revocat şi, printr-o serie de măsuri eşalonate, între martie 1693 şi iulie 1695 bunurile leprozeriilor vor trebui să fie de acum afectate celorlalte spitale şi aşezămintelor de asistenţă. Cei cîţiva leproşi dispersaţi la întîmplare în cele 1 200 de case care mai există vor fi grupaţi la Saint-Mesmin, lîngă , Orleans.8 Aceste prescripţii sînt aplicate mai întîi la Paris, unde Parlamentul transferă veniturile în chestiune aşezămintelor de la Spitalul general; exemplul este imitat de jurisdicţiile provinciale; Toulouse afectează bunurile leprozeriilor sale Spitalului Incurabililor (1696); cele din Beaulieu, în Normandia, trec la Hotel-Dieu din Caen; cele din Voley sînt atribuite spitalului Sainte-Foy.9 împreună cu STULT1FERA NAVIS

9 3

Citat în H. M. Fay, Lepreux et cagots du Sud-Ouest, Paris, 1910, p. 285. 4P. -A. Hildenfinger, La Leproserie de Reims duXII' au XVII" siecle, Reims, 1906, p.'233. 5 Delamare, Trăite de lapolice, Paris, 1738, voi. I, pp. 637-639. 6 Valvonnais, Histoire du Dauphine, voi. II, p. 171. 7 L. Cibrario, Precis historique des ordres religieux de Saint-Lazare et de Saint-Mau-rice, Lyon, 1860. 8 Rocher, Notice historique sur la maladrerie de Saint-Hilaire-Saint-Mesmin, Orleans, 1866. 9 J. -A. Ulysse Chevalier, Notice historique sur la maladrerie de Voley preş Romans, Romans, 1870, p. 61.

Saint-Mesmin, locul îngrădit de la Ganets de lîngă Bordeaux va rămîne drept mărturie. Pentru un milion şi jumătate de locuitori în secolul al XH-lea, Anglia şi Scoţia deschiseseră numai ele 220 de leprozerii. Dar în secolul al XlV-lea încep deja să se golească; atunci cînd Richard al IH-lea ordonă o anchetă asupra spitalului de laRipon — era în 1342 — nu mai sînt leproşi, aşa că atribuie săracilor bunurile aşezămîntului. Arhiepiscopul Puisel înfiinţase la sfîrşitul secolului al XH-lea un spital în care în 1434 doar două locuri erau rezervate leproşilor, şi doar pentru cazul că ar mai fi existat.10 în 1348, marea leprozerie de la SaintAlban nu mai conţine decît trei bolnavi; spitalul de la Ro-menall, în Kent, este abandonat douăzeci şi patru de ani mai tîrziu din lipsă de leproşi. La Chatham, leprozeria Sfîntul Bartolomeu înfiinţată în 1078 fusese una dintre cele mai importante din Anglia; în timpul Elisabetei nu mai sînt întreţinute aici decît două persoane; pîna la urmă leprozeria e desfiinţată în 1627.11 Aceeaşi regresie a leprei în Germania, poate ceva mai lentă; de asemenea, aceeaşi conversiune a leprozeriilor, grăbită, ca şi în Anglia, de Reformă, care încredinţează administraţiei oraşelor operele de binefacere şi aşezămintele spitaliceşti; aşa se întîmplă la Leipzig, la Miinchen, la Hamburg. în 1542, bunurile leprozeriilor din Schleswig-Holstein sînt transferate spitalelor. La Stuttgart, raportul unui magistrat indică în 1589 că, de cincizeci de ani, nu mai există leproşi în casa care le e destinată. La Lipplingen, leprozeria este foarte repede populată de incurabili şi de nebuni.12 Stranie dispariţie, care n-a fost desigur efectul mult căutat al unor obscure practici medicale, ci rezultatul spontan al acestei segregări şi, de asemenea, consecinţa rupturii, după sfîrşitul cruciadelor, cu focarele orientale de infecţie. Lepra se retrage, făcînd inutile aceste locuri josnice şi aceste rituri care nu erau deloc destinate să o suprime, ci să o menţină la o distanţă sacră, să o fixeze într-o exaltare inversă. Ceea ce va rămîne fără îndoială mult timp după aceea şi se va menţine încă într-o epocă în care, de mulţi ani deja, leprozeriile vor fi fost goale, sînt valorile şi imaginile legate de personajul leprosului, precum şi sensul acestei excluderi, importanţa în grupul social a acestei figuri insistente şi redutabile care nu poate fi îndepărtată fără să fi trasat în jurul ei un cerc sacru. 10

John Morrisson Hobson, Some Early and Later Houses of Pity, pp. 12-13. Ch. A. Mercier, Leper Houses and Medieval Hospitals, p. 19. 12 Virchow, ,4rc/i/vzurGeschichte des Aussatzes, voi.XIX,p.71 şip. 80; voi.XX, p. 511. 11

10 ISTORIA NEBUNIEI

Deşi leprosul a fost retras din lame şi din comunitatea Bisericii vizibile, existenţa sa îl vădeşte totuşi pe Dumnezeu, pentru că îi arată mînia şi îi marchează totodată bunătatea: „Prietene, spune ritualul Bisericii din Vienne, voia Domnului Nostru e ca tu să fii atins de această boală şi Domnul Nostru îţi arată multă milă cînd vrea să te pedepsească pentru relele pe care le-ai făcut în această lume." Şi chiar în momentul în care e tîrît afară din biserică, gressu retrogrado, [printr-o mişcare regresivă]*, de către preot şi asistenţii lui, este asigurat că încă mai mărturiseşte pentru Dumnezeu: „Şi chiar dacă eşti despărţit de biserică şi de tovărăşia sfinţilor, totuşi nu eşti despărţit de mila lui Dumnezeu." Leproşii lui Brueghel asistă de departe, dar pentru totdeauna, la acest urcuş al Calvarului în care un întreg popor îl însoţeşte pe Cristos. Şi, martori hieratici ai răului, se salvează în şi prin chiar această excludere: într-o ciudată reversibilitate opusă celei a meritelor şi rugăciunilor, ei sînt salvaţi de mîna care nu li se întinde. Păcătosul care îl abandonează pe lepros la poartă îi oferă de fapt mîntuirea. „De aceea, fii răbdător în suferinţa ta; căci Domnul Nostru nu te abandonează din pricina bolii tale, nu se îndepărtează de tine: dar dacă ai răbdare vei fi salvat, aşa cum a fost leprosul care a murit în faţa casei îmbogăţitului şi a fost dus drept în paradis."13 Abandonul este pentru el o salvare; excluderea îi oferă o altă formă de comuniune. O dată lepra dispărută, leprosul şters — sau aproape — din amintiri, aceste structuri vor rămîne. Adesea în aceleaşi locuri, jocurile excluderii se vor regăsi, ciudat de asemănătoare, două sau trei secole mai tîrziu. Săracii, vagabonzii, condamnaţii şi „minţile alienate" vor relua rolul abandonat de lepros şi vom vedea ce mîntuire este aşteptată de la această excludere, pentru ei şi chiar pentru cei care îi exclud. Cu un sens cu totul nou şi într-o

cultură foarte diferită, formele vor subzista — mai ales această formă majoră a unui partaj riguros care înseamnă excludere socială, dar reintegrare spirituală. Dar să nu anticipăm. De la lepră, ştafeta a fost preluată mai întîi de bolile venerice. Dintr-o dată, la sfîrşitul secolului al XV-lea, ele îi succedă leprei ca * Traducerea în limba română a termenilor, expresiilor şi citatelor din limbile latină şi elină — în cazul în care aceştia nu sînt traduşi explicit în textul lui Foucault — a fost realizată de Mariana Băluţă-Skultety şi apare în paranteze pătrate în text. (N. ed.) 13 Ritualul diocezei din Vienne, tipărit sub arhiepiscopul Gui de Poissieu, către 1478. Citat de Charret, Histoire de l'Eglise de Vienne, p. 752. STULT/FERA NAVIS

11 nişte moştenitori de drept. Bolnavii sînt primiţi în mai multe spitale de leproşi: sub Francisc I se încearcă mai întîi plasarea lor în spitalul parohiei Saint-Eustache, apoi în cel de la Saint-Nicolas, care serviseră odinioară drept leprozerii. în două rînduri, sub Carol al VUI-lea, apoi în 1559, li se afectaseră, la Saint-Germain-des-Pres, nişte barăci şi magherniţe folosite altădată pentru leproşi.14 Dar în curînd devin atît de numeroşi încît se are în vedere construirea altor clădiri „în anumite locuri spaţioase ale oraşului nostru şi la periferii, separaţi de vecini"15. O nouă formă de lepră se naşte, luînd locul celei dintîi. Nu fără dificultăţi, de altfel, ori conflicte. Căci înşişi leproşii îşi au teama lor. Pe aceştia îi încearcă repulsia cînd îi primesc pe noii veniţi în lumea ororii: Est mirabilis contagiosa et nimis formidanda infirmitas, quam etiam detestantur leproşi et ea infectos secum habitare non per-mittant.16 [Este uimitor de molipsitoare şi deosebit de înspăimîntă-toare boala pe care chiar şi leproşii o blestemă neîngăduind să locuiască laolaltă cu ei cei infectaţi cu aceasta.] Dar dacă drepturile lor de a sta în aceste locuri „izolate" sînt mai vechi, ei sînt prea puţin numeroşi pentru a le putea păstra; venericii le-au luat locul curînd, cam peste tot. Şi totuşi, nu bolile venerice sînî cele care vor juca în lumea clasică rolul pe care îl avea lepra Sn interiorul culturii medievale. în ciuda acestor prime măsuri de excludere, ele se regăsesc în curînd printre celelalte maladii. De voie, de nevoie, venericii sînt acceptaţi în spitale. Hotel-Dieu din Paris îi primeşte17; de mai multe ori se încearcă gonirea lor; dar degeaba, ei rămîn acolo şi se amestecă printre ceilalţi bolnavi18. în Germania li se construiesc case speciale, nu pentru a şe institui excluderea, ci pentru a li se asigura un tratament; Fugger întemeiază la Augsburg două spitale de acest gen. Municipalitatea din Niirnberg plăteşte un medic care afirmă ca ar putea die malafrantzos vertreiben19 [să alunge boala frînca]. Pentru că această boală, spre deosebire de lepră, a devenit foarte repede o problemă 14

Pignot, Les Origines de l'Hâpital du Midi, Paris, 1885, pp. 10 şi 48. După un manuscris din Archires de l'Assistancepublique, dosarul Petites-Maisons; pachetul nr. 4. 16 Trithemius, Chronicon Hisangiense; citat de Potton în traducerea din Ulrich von Hutten: Sur la maladie francaise et sur les proprietes du bois de gdiac, Lyon, 1865, p. 9. '' Prima menţiune despre o boală venerică în Franţa se găseşte într-o listă de socoteli de la Hotel-Dieu, citată de Briele, Collection de Documemspour servir ă Vhistoire des hopitaux de Paris, Paris, 1881-1887, III, fasc. 2. 18 Cf. proces ui-verbal al unei vizite la Hotel-Dieu, în 1507, citat de Pignot, loc. cit., P- 125. !9 După R. Goldhahn, Spital undArzt von Einst bis Jetzt, p. 110. 15

12 ISTORIA NEBUNIEI

medicală, ţinînd în întregime de medic. Din toate părţile se instaurează tratamente; compania Saint-Come împrumută de la arabi folosirea mercurului20; la Hotel-Dieu din Paris se utilizează mai ales teriacul. Apoi e marea vogă a gaiacului, mai preţios decît aurul din America, dacă e să-i credem pe Fracastor, cu lucrarea sa Syphilidis, şi pe Ulrich von Hutten. Cam peste tot se practică şi curele sudo-rifice. Pe scurt, boala venerică se instalează, în cursul secolului al XVI-lea, în rîndul maladiilor care cer un tratament. Desigur, ea este încadrată într-un ansamblu de judecăţi morale: dar acest orizont nu modifică decît foarte puţin perceperea medicală a bolii.21 O constatare curioasă: maladia venerică s-a detaşat, într-o oarecare măsură, de contextul ei medical şi s-a integrat, alături de nebunie, într-un spaţiu moral al excluderii, tocmai sub influenţa lumii spitalelor. De fapt adevărata moştenire a leprei nu aici trebuie căutată, ci într-un fenomen foarte complex, pe care medicina şi-1 va însuşi după mult timp. Acest fenomen este nebunia. Dar va fi necesară o lungă perioadă de latenţă, aproape două secole, pentru ca această nouă obsesie, care îi succedă leprei între spaimele seculare, să suscite, ca şi aceasta, reacţii de împărţire, de excludere, de purificare cu care se înrudeşte totuşi în mod evident. înainte ca nebunia să fie stăpînită, spre mijlocul secolului al XVII-lea, înainte să fie reînviate, în favoarea sa, vechi rituri, ea fusese pusă, cu obstinaţie, alături de toate experienţele majore ale Renaşterii. Tocmai această prezenţă, în cîteva dintre figurile sale esenţiale, se cere reamintită acum într-o manieră foarte fugară. Să începem cu cea mai simplă dintre aceste figuri, dar şi cea mai simbolică. Un nou obiect îşi face apariţia în peisajul imaginar ai Renaşterii; în curînd va ocupa un loc privilegiat; este Corabia nebunilor, o stranie corabie beată care trece de-a lungul liniştitelor fluvii ale Renaniei şi al canalelor flamande.

Narrenschiff, desigur, este o compoziţie literară, împrumutată fără îndoială din vechiul ciclu al Argonauţilor, care recăpătase de curînd viaţă şi tinereţe printre marile teme mitice, şi căreia tocmai i se STULTIFERA NAV1S

13 20 21

Bethencourt îl consideră mai bun decît orice alt medicament, în Nouveau caverne de penitencc etpurgatoire d'expianan, 1527. Cartea lui BetheneBsrt, în ciuda titlului, este o riguroasă lucrare de medicină.

dăduse un chip instituţional în statele Burgundiei. Este moda compunerii acestor corăbii*, al căror echipaj de eroi imaginari, de modele etice sau de tipuri sociale se îmbarcă pentru o mare călătorie simbolică în care să dobîndească, dacă nu avere, atunci măcar imaginea destinului sau a adevărului lor. Astfel, Symphorien Champier compune succesiv Nefdes princes et des batailles de Noblesse în 1502, apoi Nefdes dames vertueuses în 1503; există de asemenea Nefde sânte, alături de Blauwe Schute de Jacob Van Oestvoren în 1413, de Narrenschiff de Brandt (1497) şi de lucrarea lui Josse Bade: Stulti-ferce naviculie scaphce fatuarum mulierum (1498). Tabloul lui Bosch, desigur, aparţine acestei flote de vis. Dar dintre toate aceste ambarcaţiuni romaneşti sau satirice, Narrenschiff este singura care a avut o existenţă reală, căci au existat, într-adevăr, asemenea corăbii care îşi duceau de la un oraş la altul smintita încărcătură. Nebunii aveau atunci o existenţă uşor rătăcitoare. Din oraşe erau alungaţi cu dragă inimă; erau lăsaţi să fugă pe cîmpuri îndepărtate, atunci cînd nu erau încredinţaţi unor grupuri de negustori sau de pelerini. Obiceiul era frecvent mai ales în Germania; la Niirnberg, în prima jumătate a secolului al XV-lea, fusese înregistrată prezenţa a 62 de nebuni; 31 au fost alungaţi; pentru următorii 50 de ani, există urmele altor 21 de plecări forţate; şi încă nu e vorba decît de nebunii reţinuţi de autorităţile municipale.22 Se întîmplă adesea să fie încredinţaţi unor barcagii: la Frankfurt, în 1399, nişte marinari sînt însărcinaţi să debaraseze oraşul de un nebun care se plimba gol; în primii ani ai secolului al XV-lea, un nebun criminal este trimis în acelaşi mod la Mainz. Uneori mateloţii aruncă pe ţărm, mai repede decît promiseseră, aceşti pasageri incomozi; dovada—fierarul din Frankfurt de două ori plecat şi de două ori revenit, înainte de avfi dus definitiv la Kreuznach.23 De multe ori trebuie să fi văzut oraşele Europei navele cu nebuni acostînd. Nu e tocmai uşor să reperăm sensul precis al acestui obicei. Ne-am putea gîndi că este vorba de o măsură generală de eliminare prin care municipalităţile lovesc în nebunii aflaţi în stare de vagabondaj; ipoteză care nu poate explica prin ea însăşi faptele, pentru că se întîmplă ca anumiţi nebuni, chiar înainte de a se construi pentru ei case speciale, să fie primiţi în spitale şi îngrijiţi ca atare; la Hotel-Dieu din Paris ei au cuşetele lor amenajate în dormitoare24, şi de altfel în * în fr. nef, de la lat. navis. (N. t.) 22 T. Kirchhoff, Geschichte der Psychiatrie, Leipzig, 1912. 23 Cf. Kriegk, Heilanstalten, Geistkranke ins mittelălterliche Frankfort am Main, 1863. 24 Cf. Registrele de la Hotel-Dieu, XIX, 190 şi XX, 346. Citate de Coyecque, VH6-tel-DkudeParisauMoyenÂge,Psns, 18891891.„HistoireetDocumente", voi.I, p. 109.

14 ISTORIA NEBUNIEI

cea mai mare parte a oraşelor Europei a existat de-a lungul Evului Mediu şi al Renaşterii un loc de detenţie pentru smintiţi, de exemplu Châtelet din Melun25 sau faimosul Turn al Nebunilor din Caen26; apoi, nenumăratele Narrturmer din Germania, cum sînt porţile din Liibeck sau Jungpfer din Hamburg27. Nebunii nu sînt deci mereu alungaţi. Putem presupune, aşadar, că nu sînt goniţi decît străinii, fiecare oraş acceptînd să se ocupe numai de cei proveniţi din rîndurile cetăţenilor săi. Nu găsim oare în registrele de socoteli ale unor oraşe medievale subvenţii destinate nebunilor sau donaţii făcute în favoarea smintiţilor?28 în realitate problema nu e chiar atît de simplă: căci există locuri de întîlnire unde nebunii, mai numeroşi decît în alte părţi, nu sînt autohtoni. Pe primul plan se află locurile de pelerinaj: la Saint-Mathurin din Larchant, la Saint-Hildebert din Gournay, la Besancon, la Gheel; aceste pelerinaje erau organizate, subvenţionate uneori de oraşe sau spitale29. Şi se prea poate ca aceste corăbii, care au obsedat imaginaţia întregii Renaşteri timpurii, să fi fost nave de pelerinaj, nave în mod deschis simbolice, cu smintiţi aflaţi în căutarea raţiunii; unii coborau pe rîurile Renaniei în direcţia Belgiei şi spre Gheel; ceilalţi urcau Rinul spre Jura şi Beşancon. Dar există şi .oraşe, cum ar fi Niirnbergul, care nu au fost deloc locuri de pelerinaj şi care grupează un mare număr de nebuni, mult mai mulţi, în orice caz, decît ar fi putut furniza oraşul. Aceşti nebuni sînt găzduiţi şi întreţinuţi din bugetul oraşului, şi totuşi nu sînt deloc îngrijiţi; sînt pur şi simplu aruncaţi în închisori.30 Putem crede că în anumite oraşe importante - locuri de trecere şi de tîrguri - negustorii 25

Archives hospitalieres de Melun. Fonds Saint-Jacques, E, 14, 67. A. Joly, L'lnternement des fous sous l'Ancien Râgime dans la generalite de Basse-Normandie, Caen, 1868. 27 Cf. Eschenburg, Geschichte unserer Irrenanstalten, Liibeck, 1844, şi von Hess, Hamburg topographisch, historisch, und politik beschreiben, voi. I, pp. 344-345. 28 De exemplu, în 1461, Hamburg dă 14 taleri şi 85 de scuzi unei femei care trebuia să se ocupe de nebuni (Gernet, Mitteilungen aits der ălteren Medizine-Geschichte Hambwgs, p. 79). La Liibeck, testamentul unui anume Gerd Sunderberg pentru „den armen dullen Luden", în 1479 (citat în Laehr, Gedenktage der Psychiatrie, Berlin, 1887, p. 320). 29 Se întîmplă chiar să fie subvenţionaţi înlocuitori: „Plătit şi arvunit un om care a fost trimis la biserica Saint-Mathurin din Larchant spre a face slujbe timp de nouă zile pentru numita soră Robine, care e bolnavă şi cuprinsă de frenezie. VIII, s.p." (Registrele de la Hotel-Dieu, XXIII; Coyecque, loc. cit., ibid.). 30 La Niirnberg, în anii 1377-1378 şi 1381-1397 existau 37 de nebuni aflaţi în închisori, din care 17 erau străini veniţi de la Regensburg, 26

Weissenburg, Bamberg, Bayreuth, Viena, Ungaria. în perioada următoare, se pare că, dintr-un motiv necunoscut, Ntirnberg şi-a abandonat rolul de punct de întîlnire şi, în schimb, apare o grijă meticuloasă de a alunga nebunii care nu sînt originari din oraş (cf. Kirchhoff, loc. cit.). SWLT1FERA NAVIS

15 si marinarii îi aduceau pe nebuni în număr destul de mare şi îi „pierdeau", purificînd astfel de prezenţa lor propriile oraşe. S-a întîmplat probabil ca aceste locuri de „contra-pelerinaj" să ajungă să se confunde cu punctele în care, dimpotrivă, smintiţii erau conduşi cu titlu de pelerini. Grija pentru însănătoşire şi cea pentru excludere se întîl-nesc; nebunii erau închişi în spaţiul sacru al miracolului. Este posibil ca satul Gheel să se fi dezvoltat în această manieră — loc de pelerinaj devenit loc închis, pămînt sfînt unde nebunia îşi aşteaptă eliberarea, dar unde omul operează, pe teme vechi, un fel de împărţire rituală. Toată această circulaţie a nebunilor, gestul care îi alungă, plecarea şi îmbarcarea lor nu-şi găsesc sensul deplin numai la nivelul utilităţii sociale sau al securităţii cetăţenilor. Alte semnificaţii, mai apropiate de rit, sînt cu siguranţă prezente; şi le putem descifra urmele. Aşa se explică faptul că accesul la biserici le este interzis nebunilor31, în timp ce dreptul ecleziastic nu le interzice folosirea tainelor32. Biserica nu sancţionează un preot care şi-a pierdut minţile; dar la Niirnberg, în 1421, un preot nebun este alungat cu o solemnitate deosebită, ca şi cum impuritatea ar fi fost multiplicată de caracterul sacru al personajului, iar oraşul suportă din bugetul său banii necesari pentru drum.33 Se întîmplă ca unii smintiţi să fie biciuiţi în public şi, într-un fel de joc, să fie apoi urmăriţi într-o cursă simulată şi alungaţi din oraş cu lovituri de vergi.34 Sînt tot atîtea semne că plecarea nebunilor se înscria printre alte exiluri rituale. înţelegem acum mai bine ciudata încărcătură suplimentară care afectează navigaţia nebunilor şi îi conferă, fără îndoială, prestigiul. Pe de o parte, nu trebuie să reducem importanţa unei eficacităţi practice incontestabile; a încredinţa nebunul marinarilor înseamnă a evita ca el să hoinărească la infinit sub zidurile oraşului, înseamnă a te asigura că va merge departe şi a-l face prizonier al propriei plecări. Dar la toate acestea, apa adaugă masa obscură a propriilor sale valori; îl duce cu ea şi, mai mult, îl purifică; şi apoi navigaţia lasă omul în voia soartei; acolo fiecare este încredinţat propriului destin, orice îmbarcare este, virtualmente, ultima. Nebunul pleacă spre 31

Un băiat din Niirnberg care a adus un nebun în biserică este pedepsit cu trei zile de închisoare, 1420. Cf. Kirchhoff, loc. cit. Conciliul de la Cartagina, în 348, permisese împărtăşirea unui nebun, chiar în afara oricărei iertări, cu condiţia să nu se comită vreo necuviinţă. Sfîntul Toma expune aceeaşi °pinie. Cf. Portas, Dictionnaire des cas de conscience, 1741, voi. I, p. 785. 33 Un om care i-a furat haina e pedepsit cu şapte zile de închisoare (Kirchhoff, loc. cit.). 34 Cf. Kriegk, loc. cit. 32

16 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

17 lumea cealaltă în luntrea sa nebună; şi din lumea cealaltă vine atunci cînd debarcă. Această navigaţie a nebunului este în acelaşi timp o despărţire riguroasă şi absoluta Trecere. Ea nu face, într-un sens, decît să dezvolte, de-a lungul unei întregi geografii pe jumătate reale, pe jumătate imaginare, situaţia liminară a nebunului în orizontul preocupării omului medieval — situaţie simbolică şi totodată realizată prin privilegiul acordat nebunului de a fi închis Vă porţile oraşului: excluderea trebuie să-l îngrădească; dacă nu poate şi nu trebuie să aibă altă închisoare decît pragul însuşi, este reţinut în locul de trecere. Este pus în interiorul exteriorului, şi invers. Postură cît se poate de simbolică, pe care o va păstra pînă în zilele noastre, dacă admitem că ceea ce altădată era fortăreaţă vizibilă a ordinii a devenit acum castel al conştiinţei noastre. Apa şi navigaţia au tocmai acest rol. închis pe navă, de unde nu poate scăpa, nebunul este încredinţat rîului cu mii de braţe, mării cu mii de drumuri, acestei mari incertitudini exterioare faţă de orice. Este prizonier în mijlocul celui mai liber, celui mau deschis dintre drumuri : strîns înlănţuit într-o infinită răscruce. (El.este Trecătorul prin excelenţă, adică prizonierul trecerii! Şi nu se ştie în ce ţară va acosta, aşa cum nu se ştie, dacă se fixează undeva, din ce ţară vine. El nu-şi are adevărul şi patria decît în această întindere neroditoare dintre două ţări care nu pot să-i aparţină.35 Oare acest ritual, care prin valorile sale se află la originea îndelungatei înrudiri imaginare, poate fi urmărit în întreaga cultură occidentală? Sau, dimpotrivă, înrudirea e cea care, din adîncul timpurilor, a adus şi apoi a încetăţenit ritul îmbarcării? Un lucru cel puţin e sigur: apa şi nebunia sînt legate 'pentru mult timp în visul omului european. Deghizîndu-se în nebun, odinioară, Tristan se lăsase aruncat de barcagii pe coasta de la Cornouailles. Iar cînd se prezintă la castelul regelui Marc, nimeni nu-l recunoaşte, nimeni nu ştie de unde vine. Dar cuvintele sale sînt prea stranii, familiare şi depărtate; cunoaşte prea bine secretele cunoscutului, ca să nu fie dintr-o altă lume, foarte apropiată. El nu vine de pe un pămînt solid, cu cetăţi solide; ci din neliniştea neîncetată a mării, de pe acele căi necunoscute care conţin atîtea ştiinţe stranii, din acea cîmpie fantastică, reversul lumii. Isolda e cea dintîi care ştie că acest nebun este fiul mării şi că mate-loţii insolenţi l-au aruncat acolo, semn al nenorocirii: „Blestemaţi fie 3

Aceste teme sînt surprinzător de apropiate de aceea a copilului interzis şi blestemat, închis într-o luntre şi încredinţat valurilor care îl duc spre o altă lume, dar pentru acesta există apoi întoarcerea la adevăr.

marinarii care au adus acest nebun! De ce nu l-au aruncat în mare! "36 Şi de mai multe ori de-a lungul timpului reapare aceeaşi temă: la misticii secolului al XV-lea, a devenit motivul sufletului-luntre, abandonat pe marea

infinită a dorinţelor, în cîmpul steril al grijilor şi ignoranţei, printre falsele reflecţii ale ştiinţei, chiar în mijlocul neraţiunii* lumii - luntre căzută pradă marii nebunii a mării, dacă nu ştie să arunce ancora solidă, credinţa, sau să-şi întindă pînzele spirituale pentru ca suflul divin să o îndrepte spre port.37 La sfîrşitul secolului al XVI-lea, De Lancre vede în mare originea vocaţiei demonice a unui întreg popor: dîrele nesigure lăsate de corăbii, încrederea numai în astre, secretele transmise, depărtarea femeilor, în sfîrşit imaginea acestei întinse cîmpii tulburate îl fac pe om să-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi toate legăturile solide cu patria; el se abandonează atunci Diavolului şi oceanului său de viclenii.38 în epoca clasică, melancolia engleză este explicată cu dragă inimă prin influenţa unui climat marin: frigul, umiditatea, instabilitatea vremii, toate aceste fine picături de apă care pătrund în canalele şi în fibrele corpului uman şi îl fac să-şi piardă fermitatea predispun la nebunie.39 în sfîrşit, lăsînd deoparte o imensă literatură care ar merge de la Ofelia la Lorelei, să cităm doar marile analize semiantropologice, semicosmologice ale lui Heinroth, care fac din nebunie un fel de manifestare la om a unui element obscur şi acvatic, dezordine întunecată, haos mişcător, germen şi moarte a tuturor lucrurilor, care se opune stabilităţii luminoase şi adulte a spiritului.40 Dar dacă navigaţia nebunilor este asociată, în imaginaţia occidentală, atîtor motive imemoriale, de ce, atît de brusc, către secolul al XV-lea, apare această formulare a temei în literatură şi în iconografie ? De ce vedem ţîşnind dintr-o dată această siluetă a Corăbiei nebunilor şi echipajul ei smintit invadînd peisajele cele mai fami36

Tristan etlseut, ed. Bossuat, pp. 219-222. * In original, deraison. întrucît în română nu există un termen care să redea acest concept fundamental pentru Foucault, am optat pentru un cuvînt ad-hoc, neraţiune. Neatestat de dicţionarele româneşti, dar respectînd regulile derivării în limba română, el are calitatea de a „denumi" pierderea raţiunii, constituind o treaptă pe scara foarte bogată a termenilor care definesc nebunia. (N. t.) 37 Cf. între alţii Tauber, Predigter, XLI. -18 De Lancre, De ilnconstance des mauvais anges, Paris, 1612. 39 G. Cheyne, The English Malady, Londra, 1733. 40 Ar trebui adăugat că „lunatismul" nu e străin de această temă. Luna, a cărei influenţă asupra nebuniei a fost admisă de-a lungul secolelor, este cel mai acvatic dintre aştri. înrudirea nebuniei cu soarele şi focul este de dată mult mai tîrzie (Nerval, Nietzsche, Artaud).

18 ISTORIA NEBUNIEI

liare? De ce, din vechea alianţă a apei cu nebunia, s-a născut într-o zi, şi tocmai în acea zi, această barcă ? Pentru că simbolizează o întreagă nelinişte, ajunsă subit în orizontul culturii europene către sfîrşitul Evului Mediu. Nebunia şi nebunul devin personaje majore, în ambiguitatea lor: ameninţare şi batjocură, vertiginoasă neraţiune a lumii şi uşoară ridiculizare a oamenilor: Există mai întîi o întreagă literatură de povestiri şi de învăţături morale*. Originea sa, fără îndoială, e foarte îndepărtată. Dar la sfîrşitul Evului Mediu, ea capătă o suprafaţă considerabilă: o lungă serie defolies care, stigmatizînd parcă prin intermediul trecutului vicii şi defecte, le leagă nu de orgoliu, nu de lipsa de caritate, nici măcar de uitarea virtuţilor creştine, ci de un fel de mare pierdere a raţiunii de care nimeni nu e, la drept vorbind, vinovat, dar care îl antrenează pe fiecare printr-o îngăduinţă secretă.41 Denunţarea nebuniei devine formă generală a criticii. In farse şi în soties** personajul Nebunului, al Neghiobului sau al Prostului capătă o tot mai mare importanţă.42 Nu mai e doar o siluetă ridicolă şi familiară undeva la margine43: se plasează în mijlocul teatrului, ca deţinător al adevărului — jucînd aici rolul complementar şi invers celui jucat de nebunie în povestiri şi satire. Dacă nebunia antrenează pe fiecare într-o orbire care-l pierde, nebunul, dimpotrivă, îi aminteşte fiecăruia adevărul său; în comedia în care fiecare îi înşală pe ceilalţi şi se păcăleşte pe sine, el e comedia de gradul al doilea, înşelătoria înşelătoriei; el spune, în limbajul lui de neghiob, care nu are aspect de raţiune, cuvintele raţionale care formează, în genul comic, deznodămîntul comediei; el le vorbeşte îndrăgostiţilor despre dragoste44, tinerilor despre adevărul vieţii45, orgolioşilor, insolenţilor şi mincinoşilor despre realitatea * Moralites — în Evul Mediu, scurte piese de teatru, adesea alegorice, cu scop moralizator. (N.t.) 41 Cf., de exemplu, Des six manieres defols; ms. Arsenal 2767. "* Folies, soties — specii ale teatrului medieval; mici farse populare cu caracter satiric. (N.t.) 42 în La Sottie de Foile Balance, patru personaje sîn.t „nebuni": gentilomul, negustorul, lucrătorul (adică întreaga societate) şi Foile Balance însăşi. 43

Aşa se întîmplă în Moralite nouvelle des enfants de maintenant sau în Moralite nouvelle de la Charite, în care Nebunul este unul dintre cele 12 personaje. 44 Ca în La Farce de Tout Mesnage, unde nebunul face pe doctorul pentru a o vindeca pe o cameristă bolnavă de dragoste. 45 în La Farce des cris de Paris, Nebunul intervine într-o discuţie între doi tineri pentru a le spune ce este căsătoria. STULT1FERA NAV1S

19 mediocră a lucrurilor46. Nu există nimic, nici măcar vechile sărbători ale nebunilor, atît de apreciate în Flandra şi în nordul Europei, care să nu se afle pe scenă, organizînd în critică socială şi morală ceea ce putea fi în ele parodie religioasă spontană. în literatura savantă Nebunia e, de asemenea, la lucru, chiar în inima raţiunii şi a adevărului. Ea este aceea care îmbarcă toţi oamenii, fără deosebire, pe nava sa smintită şi îi sorteşte unei odisei comune (Blauwe Schute de Van Oestyoren, Narrenschiff de Brant); ea este cea a cărei domnie malefică o conjură Murner în Narrenbeschworung; ea e aceea care se află de partea Amorului în satira lui Corroz Contre Fol Amour sau care e în dispută cu el pentru a şti care dintre ei e primul, care îl face pe celălalt posibil şi îl conduce după placul său, ca în dialogul Debat de folie et d'amour de Louise Labe. Nebunia are şi jocurile sale academice; este obiect de discurs, se întemeiază pe ea însăşi; dacă e denunţată, se apără, îşi revendică dreptul de a fi mai aproape de fericire şi de

adevăr decît raţiunea, de a fi mai aproape de raţiune decît raţiunea însăşi; Wimpfeling redactează Monopolium Philosoplwrum41, iar Judocus Gallus, Monopolium et societas, vulgo des Lichtschiffs4*. în sfîrşit, în centrul acestor jocuri serioase, marile texte ale umaniştilor: Flayder şi Erasmus.49 în faţa acestor vorbe, cu dialectica lor neobosită, în faţa tuturor acestor discursuri reluate şi întoarse la nesfîrşit, o lungă dinastie de imagini, de la Hieronymus Bosch cu Vindecarea nebuniei şi Corabia nebunilor pînă la Brueghel şi a sa Dulie Griet; iar gravura transcrie ceea ce teatrul şi literatura deja reluaseră: temele îmbinate ale Sărbătorii şi ale Dansului Nebunilor.50 E tot atît de adevărat că începînd din secolul al XV-lea chipul nebuniei a obsedat imaginaţia omului occidental. O succesiune de date vorbeşte de la sine: Dansul Morţilor* din cimitirul Inocenţilor datează fără îndoială din primii ani ai secolului 46

Prostul, în La Farce du Gaudisseur, spune adevărul de fiecare dată cînd Zeflemistul se laudă. Heidelberg, 1480. 48 Strasbourg, 1489. Aceste discursuri reiau în registru serios jurămintele şi discursurile bufone care sînt pronunţate la teatru, cum ar fi SermOnjaytux et de gramte . value ă tous lesfous pour leur montrer â sages devenit. 49 Moria Rediviva, 1527: Eloge de la folie, 1509. 50 Cf. de exemplu o sărbătoare a nebunilor reprodusă în Bastelaer, Les Estampes de Brueghel, Bruxelles, 1908; sau „Nasentanz", pe care îl putem vedea în Geisberg, Deutsche Holzsch, p. 262. * Dans macabru sau Dans al morţilor — reprezentaţie alegorică în care toate stările sociale, de la Papă şi împărat pînă la ultimul cerşetor, intrau rînd pe rînd într-un dans fantastic condus de Moarte. Acest gen de compoziţie, practicat între secolul al XlV-lea şi secolul al XVIII-lea, se desfăşura în general în capele, biserici şi cimitire. (N.t.) 47

20 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

21 al XV-lea51; dansul de la Chaise-Dieu* a fost compus către 1460; iar în 1485 îşi publică Guyot Marchand al său Danse macabre. Aceşti şaizeci de ani au fost dominaţi în mod clar de toată această imagerie schimonosită a morţii. Iar în 1492 Brant scrieNarrenschiff; cinci ani mai tîrziu este tradus în latină. în ultimii ani ai secolului, Hieronymus Bosch compune Corabia nebunilor. Elogiul nebuniei datează din 1509. Ordinea succesiunii e clară. Pînă în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sau puţin mai tîrziu, tema morţii domneşte singură. Sfîrşitul omului, sfîrşitul timpurilor au chipul ciumelor şi al războaielor. Existenţa umană stă sub semnul acestui sfîrşit şi al acestei ordini de care nimeni nu scapă. Prezenţa care ameninţă chiar în interiorul lumii este o prezenţă descărnată. Şi iată că în ultimii ani ai secolului această mare nelinişte pivotează în jurul ei înseşi ;,'deriziunea nebuniei înlocuieşte moartea şi seriozitatea ei.JDe Ia descoperirea necesităţii care reducea fatalmente omul la nimic s-a trecut la contemplarea dispreţuitoare a acestui nimic care este existenţa însăşi. Spaima în faţa limitei absolute a morţii se interiorizează într-o ironie continuă; este dezarmată dinainte; e făcută ea însăşi derizorie, dîndu-i-se o formă cotidiană şi stăpînită, reînnoind-o în fiecare clipă în spectacolul vieţii, diseminînd-o în viciile, cusururile şi ridicolul fiecăruia. Aneantizarea morţii nu mai reprezintă nimic pentru că ea era deja totul, pentru că viaţa însăşi nu era decît fatuitate, vorbe goale, zgomot de clopoţei şi idei fixe. Capul e deja gol şi va deveni craniu. Nebunia este deja o prezenţă a morţii.52 Dar e şi prezenţa sa învinsă, eschivată în aceste semne de toate zilele care, anunţîndu-i domnia, arată că prada îi va fi săracă. Ceea ce demască moartea nu e decît mască şi nimic altceva; pentru a descoperi rictusul scheletului a fost suficient să se provoace ceva care nu era nici adevăr, nici frumuseţe, ci numai figură de ipsos şi strălucire falsă. De la masca goală la cadavru a continuat acelaşi surîs. Dar nebunul rîde înainte de rîsul morţii; iar smintitul, prezicînd macabrul, l-a dezarmat. Ţipetele din Margot la Foile triumfă, în plină Renaştere, asupra Triumfului morţii, cîntat la sfîrşitul Evului Mediu pe zidurile de la CampoSanto. înlocuirea temei morţii cu cea a nebuniei nu marchează o ruptură, ci mai degrabă o răsturnare în interiorul aceleiaşi nelinişti. Tot " După Journald'un Bourgeois de Paris: „în anul 1424 s-a făcut dans macabru la Inocenţi", citat în E. Male, L'Art religieux de la fin du Moyen Âge, p. 363. * Cea mai importantă abaţie din Auvergne, fondată de Sfîntul Robert în 1046. (N. t.) 32 în acest sens, experienţa nebuniei o continuă riguros pe cea a leprei. Ritualul de excludere a leprosului arată că el întruchipa, viu fiind, însăşi prezenţa morţii.

despre neantul existenţei este vorba, dar acest neant nu mai e recunoscut ca termen exterior şi final, ameninţare şi totodată concluzie; este resimţit din interior, ca formă continuă şi constantă a existenţei. Şi în timp ce altădată nebunia oamenilor era de a nu vedea că se apropie ceasul morţii, în timp ce trebuia să fie readuşi la înţelepciune prin spectacolul morţii, acum înţelepciunea va consta în a denunţa peste tot nebunia. în a-i învăţa pe oameni că nu mai sînt nimic altceva decît morţi şi că dacă sfîrşitul e aproape, aceasta e în măsura în care nebunia devenită universală nu va mai fi decît unul şi acelaşi lucru cu moartea însăşi/Este ceea ce profetizează Eustache Deschamps: On est lâches, chetifs et mols, Vieux, convoiteux et mal portant. Je ne vois quefolles etfols La fin approche en verite Tout va mal.53 [Sîntem laşi, plăpînzi şi neputincioşi, / Bătrîni, pofticioşi şi răi de gură. / Nu văd decît nebune şi nebuni / Sfîrşitul e într-adevăr aproape / Totul merge rău.] Acum elementele s-au inversat. Nu sfîrşitul timpurilor şi al lumii e cel care va arăta retrospectiv că oamenii erau

nebuni atunci cînd nu le păsa de el; ci creşterea nebuniei, invazia sa surdă care arată că lumea se apropie de ultima sa catastrofă; demenţa oamenilor e cea care o cheamă şi o face necesară. Această legătură dintre nebunie şi neant este atît de strînsă în secolul al XV-lea încît va subzista mult timp şi o vom regăsi încă în centrul experienţei clasice a nebuniei.54 Sub diversele sale forme — plastice sau literare — această experienţă a neraţiunii pare de o extremă coerenţă. Pictură şi text trimit perpetuu una la celălalt — aici comentariu şi dincolo ilustraţie. Nar-rentanz este una şi aceeaşi temă pe care o găsim şi o regăsim în sărbători populare, în reprezentaţii teatrale, în gravuri, iar toată ultima parte a Elogiului nebuniei este construită pe modelul unui lung dans al nebunilor în care fiecare profesie şi fiecare stare defilează rînd pe ^3 Eustache Deschamps, Q^itvres, ed. Saint-Hilaire de Raymond, voi. I, p. 203. 34 Cf. infra, parte» a H-a, cap. HI.

22 ISTORIA NEBUNIEI

rînd pentru a forma marea horă a neraţiunii. Probabil că în Ispitirea de la Lisabona multe figuri ale faunei fantastice care invadează pînza sînt împrumutate din domeniul măştilor tradiţionale; unele probabil sînt transpuse după Malleus.55 Cit despre faimoasa Corabie a Nebunilor, nu e oare tradusă direct după Nanenschiffâc Brant, al cărei titlu îl poartă şi al cărei cînt XXVII, care îi stigmatizează şi el pe potato-res et edaces [beţivi şi mîncăi], pare a-l ilustra într-o manieră foarte precisă? S-a ajuns chiar la presupunerea că tabloul lui Bosch făcea parte dintr-o întreagă serie de picturi, ilustrînd principalele cînturi ale poemului lui Brant.56 De fapt, nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de ceea ce e strict în continuitatea temelor, nici să presupunem mai mult decît spune însăşi - istoria.57 Probabil că n-am putea reface asupra acestui subiect o analiză ca aceea pe care Emile Male a făcut-o pentru epocile precedente şi îndeosebi despre tema morţii. între verb şi imagine, între ceea ce este reprezentat prin limbaj şi ceea ce e spus de arta plastică, frumoasa unitate începe să se dezlege; una şi aceeaşi semnificaţie nu le este. numaidecît comună. Şi dacă este adevărat că Imaginea are încă vocaţia de a spune, de a transmite ceva consubstanţial limbajului, trebuie să recunoaştem că deja ea nu mai spune acelaşi lucru; si că prin valorile sale plastice proprii pictura se afundă într-o experienţă care se va depărta tot mai mult de limbaj, oricare ar putea fi identitatea superficială a temei. Figură şi cuvînt ilustrează încă aceeaşi fabulă a nebuniei în aceeaşi lume morală; dar ele iau deja direcţii diferite, indicînd, printr-o fisură abia perceptibilă, care va fi marea linie de despărţire în experienţa occidentală a nebuniei. Ridicarea nebuniei în orizontui Renaşterii se observă mai întîi în deteriorarea simbolismului gotic; ca şi cum această lume, în care reţeaua semnificaţiilor spirituale era atît de strînsă, începea să se tulbure, făeînd să apară figuri al căror sens nu se lasă descifrat decîî sub specia neraţiunii. Formele gotice subzista încă pentru un timp, dar, puţin cîte puţin, devin tăcute, încetează să mai spună, să amintească şi să înveţe, şi nu mai manifestă, în afara oricărui iimbaj po55

Chiar dacă Ispitirea de la Lisabona nu este una dintre ultimele opere ale lui Bosch, aşa cum crede Baldass, ea e în mod .sigur creată după Malleus Maleficaruni, care datează din 1487. i 96 Este teza lui Desrnonts în „Deux primitifs Holîandais au musee du Louvre", Gaiette des Beaux-Arts, 1919, p. 1. 57 Cum face Desmonts în legătură cu Bosch şi Brant; dacă e adevărat că tabloul a fost pictat la cîţiva ani de la publicarea cărţii, care a avut un succes considerabil, nici un fapt nu dovedeşte că Bosch a vrut să ilustreze, poemul Nanenschijf, afoniori întregul poem Nunerischiff. STULT1FERA NAVIS

23 sibil, şi totuşi în familiaritatea privirii, decît prezenţa lor fantastică. Eliberată de înţelepciune şi de lecţia care o ordonau, imaginea începe să graviteze în jurul propriei nebunii. Paradoxal, această eliberare vine dintr-o forfotă a semnificaţiei, dintr-o înmulţire a sensului cu el însuşi, care ţese între lucruri raporturi atît de numeroase, atît de încrucişate, atît de bogate, îneît nu mai pot fi descifrate decît în ezoterismul ştiinţei, iar pe de altă parte lucrurile se supraîncarcă de atribute, de indicii, de aluzii în care sfîrşesc prin a-şi pierde propria figură. Sensul nu se mai citeşte într-o percepţie nemijlocită, figura încetează să mai vorbească de la sine; între ştiinţa care o animă şi forma în care se transpune se creează un gol. E liberă pentru onirism. Există o carte care stă mărturie despre această proliferare de sens la sfîrşitul lumii gotice, Speculum humance salvationis5S, care, dincolo de corespondenţele stabilite de tradiţia Părinţilor Bisericii, pune în valoare între Vechiul şi Noul Testament un întreg simbolism care nu ţine de ordinea Profeţiei, ci de echivalenţa imaginară. Pătimirea lui Cristos nu este prefigurată doar de sacrificiul lui Avram; ea cheamă în jurul ei întregul prestigiu al supliciului şi nenumăratele sale vise; Tubal, fierarul, şi roata lui Isaia sînt aşezaţi în jurul crucii, formînd în afara oricăror lecţii despre sacrificiu tabloul fantastic al îndîrjirii, al corpurilor torturate şi al durerii. Iată imaginea supraîncărcată de sensuri suplimentare şi con-strînsă să le dezvăluie. Dar visul, neratiunea, sminteala se pot strecura în acest exces de sens. Figurile simbolice devin cu uşurinţă siluete de coşmar. Stă mărturie acea veche imagine a înţelepciunii, atît de des -reprezentată, în gravurile germane, printr-o pasăre cu gît lung ale cărei gînduri ridieîndu-se lent dinspre inimă spre cap au timp să fie cumpănite şi exprimate59; simbol ale cărui valori se îngreunează de atîtea accente: lungul drum al reflecţiei devine în imagine alambic al unei ştiinţe subtile, instrument care distilează chintesenţele. Gîtul lui Gutemensch se lungeşte la infinit pentru a sugera mai bine, dincolo de înţelepciune, toate mijlocirile reale ale ştiinţei; iar omul simbolic devine o pasăre fantastică al cărei gît nemăsurat se întoarce de o mie de ori asupra lui însuşi - fiinţă smintită, la jumătatea drumului între anirr ii şi lucru, mai aproape de prestigiul propriu imaginii decît de rigoarei, unui sens. Această înţelepciune simbolică

este prizoniera nebuniilor visului. 58 59

Cf. Emile Mâle, loc. ci:., pp. 234-237. Cf. C.-V. Langlois, La Connaissance de la nalure et du monde au Moyen Âge, Paris, 1911, p. 243.

24 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

25 Convertire fundamentală a lumii imaginilor: constrîngerea unui sens multiplicat o eliberează de întocmirea formelor. Atîtea semnificaţii diverse se inserează sub suprafaţa imaginii, încît ea nu mai prezintă decît o faţă enigmatică. Şi nu mai are puterea de a învăţa, ci doar de a fascina. Caracteristică este evoluţia grilului, a faimosului gril, familiar deja în Evul Mediu, un Ev Mediu al psaltirilor engleze, al catedralelor de la Chartres şi Bourges. El arăta atunci cum la omul stăpînit de dorinţe sufletul devenise prizonierul animalului; acele chipuri groteşti aşezate pe pîntecul monştrilor aparţineau lumii marii metafore platoniciene şi denunţau înjosirea spiritului în nebunia păcatului. Dar iată că în secolul al XV-lea grilul, imagine a nebuniei umane, devine una dintre figurile privilegiate ale nenumăratelor Ispitiri. Nu obiectele plăcerii asaltează liniştea pustnicului, ci acele forme demente, închise în taină, care se înalţă din vis şi rămîn acolo, la suprafaţa unei lumi, tăcute şi ascunse. în Ispitirea de la Lisabona, în faţa sfîntului Anton s-a aşezat una dintre aceste figuri născute din nebunie, din singurătatea sa, din penitenţa sa, din privaţiunile sale; un uşor surîs luminează acest chip fără corp, pură prezenţă a neliniştii sub aparenţa unei grimase sprintene. Or, tocmai această siluetă de coşmar este în acelaşi timp subiect şi obiect al ispitei; ea e cea care fascinează privirea ascetului - şi unul şi altul fiind prizonierii unui fel de interogaţii în oglindă, care rămîne pentru un timp nedefinit fără răspuns, într-o linişte locuită doar de colcăiala imundă care îi înconjoară.60 Grilul nu-i mai aminteşte omului, sub o formă satirică, de vocaţia spirituală uitată în nebunia dorinţei sale. El este nebunia devenită Ispită: tot ce este în el imposibil, fantastic, inuman, tot ce indică în el contranatura şi forfota unei prezenţe smintite la nivelul pămîntului, toate acestea îi conferă strania sa putere. Libertatea, chiar înfricoşătoare, a viselor sale, fantasmele nebuniei au, pentru omul secolului al XV-lea, mai multă putere de atracţie decît realitatea dezirabilă a cărnii. Care este deci acea putere de fascinaţie ce se exercită, în această epocă, prin intermediul imaginilor nebuniei? Mai întîi, omul descoperă într-un fel, în aceste figuri fantastice, unul dintre secretele şi una dintre vocaţiile naturii sale. în gîndirea Evului Mediu, legiunile de animale, numite o dată pentru totdeauna de Adam, purtau în mod simbolic valorile umanităţii.61 Dar la începutul 60

E posibil ca Hieronymus Bosch să-şi fi făcut autoportretul în imaginea „capului cu picioare" care e în centrul Ispitei de la Lisabona (cf. Brion, Jeroine Bosch, p. 40). 61 La mijlocul secolului al XV-lea, Livre des Tournois de Rene d'Anjou constituie încă un întreg bestiar moral.

Renaşterii, raporturile cu animalitatea sînt răsturnate; bestia se eliberează; scapă din lumea legendei şi a ilustrării morale pentru a do-bîndi un fantastic care îi e propriu. Şi printr-o surprinzătoare răsturnare animalul este acum cel care va pîndi omul, va pune stăpînire pe el şi îi va revela propriul său adevăr. Animalele imposibile, ieşite dintr-o imaginaţie dementă, au devenit natura secretă a omului; şi cînd în ultima zi omul păcătos apare în goliciunea sa hidoasă, ne dăm seama că are figura monstruoasă a unui animal delirant: sînt acele cucuvele ale căror corpuri de broaşte se amestecă în Infernul lui Thierry Bouts cu goliciunea damnaţilor; sînt, în viziunea lui Ştefan Lochner, insecte înaripate, fluturi cu cap de pisică, sfincşi cu elitre de cărăbuşi, păsări ale căror aripi sînt neliniştitoare şi avide ca nişte mîini; e-marea pasăre de pradă cu gheare noduroase care apare în Ispita lui Griinewald. Animalitatea s-a sustras domesticirii prin valorile şi simbolurile umane; şi deşi acum ea este cea care îl fascinează pe om prin dezordinea sa, prin furia sa, prin bogăţia de monstruoase imposibilităţi, tot ea dezvăluie întunecata mînie, nebunia stearpă care se află în inima oamenilor. La polul opus acestei naturi tenebroase, jiebunia fascinează pentru că înseamnă ştiinţă. E ştiinţă, mai întîi, pentru că toate aceste figuri absurde sînt în realitate elementele unei ştiinţe dificile, închise, ezoterice. Aceste forme ciudate sînt situate, dintr-o dată, în spaţiul marelui secret| iar sfîntul Anton care e ispitit de ele nu este supus violenţei Dorinţei, ci ghimpelui, mult mai insidios, al curiozităţii; e ispitit de această îndepărtată şi totuşi atît de apropiată ştiinţă care îi e oferită şi refuzată în acelaşi timp de surîsuî Grilului; mişcarea sa de recul nu e alta decît cea prin care se fereşte să depăşească limitele interzise ale cunoaşterii; ştie deja — şi aici e Ispita sa — ceea ce Cardan va spune mai tîrziu: „înţelepciunea, ca şi celelalte materii preţioase, trebuie smulsă din măruntaiele Pămîntului."62 în neghiobia sa inocentă, Nebunul stăpîneşte această ştiinţă atît de inaccesibilă şi atît de redutabilă. în timp ce omul raţiunii şi al înţelepciunii nu percepe din ea decît figuri fragmentare — cu atît mai neliniştitoare —, Nebunul o poartă în întregime într-o sferă intactă: globul de cristal, care pentru toţi e gol, e plin, în ochii săi, de adîncimea unei invizibile ştiinţe. Brueghel îşi bate joc de infirmul care încearcă să pătrundă în această sferă de cristal.63 Dar ea, această bulă irizată a cunoaşterii, e cea care se balansează, fără să se spargă niciodată — lanternă 62 63

J. Cardan, Ma vie, trad. Dayre, p. 170. în Proverbe flamande.

26 ISTORIA NEBUNIEI

derizorie, dar infinit preţioasă — în vîrful prăjinii purtate pe umăr de Margot Nebuna. Şi tot ea apare pe reversul

Grădinii Plăcerilor. Un alt simbol al cunoaşterii, arborele (arborele interzis, arborele nemuririi făgăduite şi al păcatului), altădată plantat în inima Paradisului J terestru, a fost dezrădăcinat şi formează acum catargul corăbiei nebunilor, aşa cum îl putem vedea în gravura care ilustrează Stultifcrce naviculce de Joşse Bade; el e, desigur, cel care se leagănă deasupra Corăbiei nebunilor a lui Bosch. tC_e anunţă această ştiinţă a nebunilor? Fără îndoială, pentru că este ştiinţa interzisă, prezice domnia lui Satan şi totodată sfîrşitul lumii; fericirea din urmă si pedeapsa supremă; atotputernicia pămîn-teană şi căderea în infeni Corabia nebunilor traversează un peisaj de plăceri unde dorinţei i se oferă totul, un fel de Paradis reînnoit, pentru că omul nu mai cunoaşte aici nici suferinţa, nici nevoia; şi totuşi, el nu şi-a recuperat inocenţa. Această falsă fericire este triumful diabolic al lui Anticrist, este Sfîrşitul, deja foarte aproape. Himerele Apocalipsului nu sînt noi, e adevărat, în secolului al XV-lea; sînt totuşi foarte diferite ca natură faţă de ce erau înainte. Iconografiei uşor fanteziste a secolului al XlV-lea, în care castelele sînt azvîrlite ca zarurile, în care Fiara e totdeauna Balaurul tradiţional ţinut la distanţă de Fecioară, pe scurt în care ordinea lui Dumnezeu şi apropiata sa victorie sînt tot timpul vizibile, îi urmează o viziune a lumii în care orice înţelepciune este aneantizată. E marele sabat al naturii: munţii se scufundă şi devin cîmpii, pămîntul vomită morţi, iar oasele răsar pe morminte; cad stelele, pămîntul ia foc, tot ce e viu se usucă şi moare.64 Sfîrşitul nu are valoare de trecere şi de promisiune; este începutul unei nopţi în care e absorbită vechea raţiune a lumii. E suficient să priveşti, la Diirer, cavalerii Apocalipsului, aceiaşi pe care i-a trimis Dumnezeu: nu mai sînt îngerii Triumfului şi ai reconcilierii, nu mai sînt heralzii dreptăţii senine; ci războinicii despletiţi ai răzbunării nebune. Lumea se prăbuşeşte în Mînia universală. Victoria nu mai este nici a lui Dumnezeu, nici a Diavolului; este a Nebuniei. Din toate direcţiile, nebunia îl fascinează pe om. Imaginile fantastice pe care le face să apară nu sînt aparenţe fugitive care dispar repede de pe suprafaţa lucrurilor. Printr-un straniu paradox, ceea ce se naşte din cel mai ciudat delir era deja ascuns, ca o taină, ca un inaccesibil adevăr, în măruntaiele pămîntului. Cînd îşi desfăşoară arbitrarul nebuniei, omul întîlneşte întunecata necesitate a lumii; STULTIFERA NAV1S

27 64

în secolul al XV-lea este repus la loc de cinste vechiul text al lui Beda şi descrierea celor 15 semne.

animalul care îi bîntuie coşmarurile şi nopţile de privaţiuni este propria sa natură, aceea care va dezvălui nemilosul adevăr al Infernului; zadarnicele imagini ale neghiobiei oarbe sînt marea ştiinţă a lumii; iar în această dezordine, în acest univers înnebunit, se profilează deja cruzimea loviturii finale. In atîtea imagini — şi tocmai asta le dă greutate, impunînd fanteziei o atît de mare coerenţă — Renaşterea a exprimat ceea ce presimţea din ameninţările şi din secretele lumii. în aceeaşi epocă, temele literare, filozofice, morale ale nebuniei sînt de o cu totul altă natură. Evul Mediu îi făcuse loc nebuniei în ierarhia viciilor. începind din secolul al Xlll-lea, o vedem în mod curent figurînd printre soldaţii Psihomahiei.65 Ea face parte, la Paris ca şi la Amiens, dintre trupele răului şi dintre cele douăsprezece dualităţi care îşi împart suveranitatea sufletului uman: Credinţă şi Idolatrie, Speranţă şi Disperare, Milă şi Avariţie, Castitate şi Desfrîu, Prudenţă şi Nebunie, Răbdare şi Mînie, Blîndeţe şi Asprirae, înţelegere si Dezbinare, Ascultare şi Nesupunere, Perseverenţă şi Inconstanţă. în Renaştere, Nebunia părăseşte acest loc modest şi vine să-l ocupe pe cel dinlîi. în timp ce la Hugo din Saint-Victor arborele genealogic al Viciilor, cel al Mtrînului Adam, avea drept rădăcină orgoliul66, acum Nebunia e cea care conduce veselul cor al tuturor slăbiciunilor umane. Corifeu necontestat, ea le ghidează, le antrenează şi le numeşte: „Le vedeţi de altfel în alaiul celorlalte însoţitoare ale mele... Aceasta frumoasă de colo, cu sprîncenele trufaş sumese, este Iubirea de sine. Cealaltă, pe care o vedeţi făcînd ochi dulci şi bătînd din palme, se numeşte Linguşirea. Alta, pe jumătate aţipită, de parcă doarme, se numeşte Uitarea. Asteia, cu inîinile încrucişate, sprijinită în coate, îi zice Trîndăvia. Cealaltă de colo, încununată cu o cunună de trandafir şi căreia tot trupul îi miroase a parfumuri, se cheamă Plăcerea. Cealaltă, cu privirea rătăcind încoace şi-ncolo. se numeşte Sminteala. In sfîrşit, aceasta de aici, cu pielea lucie şi durdulie, se cheamă Pofta. Printre aceste fetişcane vedeţi şi doi zei: unul se cheamă Cheful, celălalt, Somnul cel fără trezire."67 Privilegiu absolut al nebuniei: 65

Trebuie să notăm că Nebunia nu apare nici în Psihomahia lui Prudentius, nici in Anticlaudianus de Alanus din Lille, nici la Hugo din SaintVictor. Prezenţa ei constantă datează oare numai din secolul al Xlll-lea? 66 Hugo din Saint-Victor. De fructibus carnis et spiritus. Patrol, CLXXVI, col. 997. 67 Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei sau Cuvtntare spre lauda prostiei, trad. de Ştefan Bezdcchi, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1959, § 9, pp. 12-13.

28 ISTORIA NEBUNIEI

domneşte asupra a tot ce e rău în om. Dar oare nu domneşte, indirect, asupra întregului bine pe care l-ar putea face: asupra ambiţiei care face politicile înţelepte, asupra avariţiei care face să sporească bogăţiile, asupra indiscretei curiozităţi care-i animă pe filozofi şi pe savanţi ? Louise Labe o repetă după Erasmus; şi Mercur imploră zeii pentru ea: „Nu lăsaţi să se piardă această frumoasă Doamnă care v-a dat atîta mulţumire."68 Dar această nouă regalitate n-are prea multe lucruri în comun cu domnia obscură despre care vorbeam înainte şi care o lega de marile puteri tragice ale lumii. Desigur, nebunia atrage, dar nu fascinează. Ea guvernează tot ce e facil, vesel, uşor în lume. Ea e aceea care-i

face pe oameni „să se zbenguie şi să se bucure", aşa cum Zeilor le-a dat „Geniu, Tinereţe, Bacchus, Silen şi pe acel blînd păzitor al grădinilor".69 în ea totul e suprafaţă strălucitoare: nici o enigmă nu e păstrată. Fără îndoială, ea are o legătură cu drumurile ciudate ale ştiinţei. Primul cînt al poemului lui Brant este consacrat cărţilor şi savanţilor; iar pe gravura care ilustrează acest pasaj, în ediţia latină din 1497, se vede tronînd pe catedra sa năpădită de cărţi Maestrul care poartă sub boneta lui de doctor capişonul nebunilor cusut cu clopoţei. Erasmus le rezervă oamenilor de ştiinţă un spaţiu larg în hora nebunilor: după Gramatici, Poeţii, Retorii şi Scriitorii; apoi Jurisconsulţii; după ei vin „Filozofii cei venerabili prin barba şi mantaua lor"; în sfîrşit, trupa grăbită şi numeroasă a Teologilor.70 Dar dacă ştiinţa este atît de importantă în nebunie nu înseamnă că aceasta din urmă i-ar putea deţine secretele; ea e dimpotrivă pedeapsa unei ştiinţe dereglate şi inutile. Nebunia e adevărul cunoaşterii pentru ca aceasta din urmă e derizorie, şi pentru că în loc să se adreseze marii Cărţi a experienţei se pierde în praful cărţilor şi în discuţii de prisos; ştiinţa se transformă în nebunie chiar prin excesul falselor ştiinţe. O vos doctores, qui grandia nomina fertis Respicite antiquos patris, jurisque peritos. Non in candidulis pensebant dogmata libris, Arte sed ingenua sitibundum pectus alebant.11 [O, voi maeştri ce purtaţi nume însemnate / Priviţi înapoi la înaintaşii tatălui vostru şi la cei pricepuţi în (ştiinţa) dreptului / (Aceştia) 68

Louise Labe, Debăt de folie etd'amour, Lyon, 1566, p. 98. 69/to/„ pp. 98-89. Erasmus, op. cit., § 49-55, pp. 77-93. 71 Brant, Stultifera navis, trad. latină din 1497, f. 11. STULTIFERA NAVIS 70

29 judecau preceptele în cărţulii frumoase / Ci îşi hrăneau sufletul însetat de ştiinţele umaniste.] Conform temei multă vreme familiare satirei populare, nebunia apare aici ca o pedeapsă comică a ştiinţei şi a trufiei sale ignorante. Aceasta pentru că, într-o manieră generală, nebunia nu este legată de lume şi de formele sale subterane, ci mai curînd de om, de slăbiciunile sale, de visurile şi de iluziile sale. Tot ce era manifestare cosmică obscură în nebunie, aşa cum o vedea Bosch, la Erasmus se şterge; nebunia nu-l mai pîndeşte pe om în cele patru colţuri ale lumii; se insinuează în el, sau mai degrabă este un raport subtil pe care omul îl întreţine cu el însuşi. Personificarea mitologică a Nebuniei nu este, la Erasmus, decît un artificiu literar. De fapt, nu există decît nebunii — forme umane ale nebuniei: „Statuile mele sînt oamenii.. ."72; e suficientă o privire asupra oraşelor, chiar a celor mai înţelept şi mai bine guvernate. „La ce să mai pomenesc de norod sau de biata prostime, care sînt în întregime ai mei ? Prostia lor îmbracă atîtea chipuri şi în fiecare zi ei născocesc atîtea altele noi, că n-ar ajunge nici o mie de Democriţi ca să-şi rîdă de ei... "73 Nu există nebunie decît în fiecare dintre oameni, pentru că omul e cel care o constituie în ataşamentul pe care şi-1 poartă sieşi şi prin iluziile din care se întreţine. „Philautia" este prima dintre figurile pe care Nebunia le antrenează în dansul ei; dar e pentru că sînt 1 egate una de alta printr-o apartenenţă privilegiată; ataşamentul de sine este primul semn al nebuniei, dar asta pentru că omul e atît de ataşat de el însuşi, încît acceptă greşeala drept adevăr, minciuna drept realitate, violenţa şi urîţenia drept frumuseţe şi dreptate: „Cînd ăsta, care e mai pocit ca o maimuţă, îşi închipuie că e un Nireu? iar altul, care a tras trei linii cu compasul, se crede un Euclid desăvîrşit? Cestălalt, care cîntă ca un măgar din liră, cu un glas mai urît decît acela al bărbatului găinii cînd o muşcă de creastă, se crede un al doilea Hermogene."74 în această adeziune imaginară la sine însuşi, omul face să apară nebunia ca un miraj. Simbolul nebuniei va fi deacum înainte această oglindă care, fără să reflecte nimic real, ar reflecta în secret, pentru cel care se contemplă în ea, visul trufiei sale. Nebunia nu are de-a face atît cu adevărul şi cu lumea, cît cu omul şi cu propriul lui adevăr pe care ştie să-l perceapă. Ea se deschide deci spre un univers în întregime moral. Răul nu e pedeapsă sau sfîrşitul lumii, ci doar vină şi defect. O sută şaisprezece nu

72

Erasrhus, op. cit., § 47, p. 73. 73/hW., §48,p.73. uIbid., §42,p. 65.

30 ISTORIA NEBUNIEI

dintre cînturile poemului lui Brant sînt consacrate portretizării pasagerilor smintiţi ai Corăbiei: avari, delatori, beţivi; sînî cei care se lasă în voia dezordinii şi a dezmăţului; cei care interpretează greşit Scriptura, care practică adulterul. Locher, traducătorul lui Brant, arată, în prefaţa sa latină, proiectul şi sensul lucrării; e vorba de a învăţa qux mala, quce bona sint; quid vida; quo virtus, quoferat eiror [cele ce sînt rele, cele ce sînt bune; ce (sînt) defectele; unde duce virtutea, unde greşeala]; iar aceasta biciuindu-i, după răutatea pe care o dovedeşte fiecare, pe impios, superbos, avaros, luxuriosos, lascivos, delicatos, iracundos, gulosos, edaces, invidos, veneficos, fidefrasos15 [pe cei lipsiţi de pietate, pe trufaşi, pe zgîreiţi, pe destrăbălaţi, pe neruşinaţi, pe cei moleşiţi, pe irascibili, pe gurmanzi, pe mîncăi, pe pizmaşi, pe otrăvitori, pe sperjuri], pe scurt tot ce omul şi-a putut inventa ca nereguli în propria conduită. In domeniul expresiei literare şi filozofice, experienţa nebuniei, în secolul al XV-Jea, ia mai degrabă alura unei saiire morale. Nimic nu aminteşte de acele mari ameninţări de invazie care obsedau imaginaţia pictorilor. Grija este, dimpotrivă, de a o îndepărta; nu despre ea se vorbeşte. Erasmus deturnează privirile dinspre acea demenţă „pe care o trimit din fundul Infernului Furiile cele răzbunătoare, cînd îşi pornesc şerpii"; el nu a vrut să facă

elogiul acestor forme smintite, ci al „plăcutei rătăciri" care eliberează sufletul „de acele griji neliniştitoare şi îl cufundă în tot soiul de plăceri".76 Această lume calmă e stăpînită cu uşurinţă; ea îşi desfăşoară pe faţă naivele seducţii în ochii înţeleptului, iar acesta, prin rîs, îşi păstrează întotdeauna distanţele. în timp ce Bosch, Brueghel şi Dîirer erau spectatori teribil de tereştri şi implicaţi în această nebunie pe care o vedeau izvorînd peste tot în jurul lor, Erasmus o percepe de la o depărtare suficientă pentru a fi în afara pericolului; o observă din înaltul Olimpului său, iar dacă îi aduce laude e pentru că poate rîde de ea cu rîsul irepresibil a! Zeilor. Căci nebunia oamenilor e un spectacol divin: „Pe scurt: dacă te-ai uita jos din lună, ca odinioară Menip, la nespusa forfoteală a muritorilor, ţi s-ar părea că vezi un furnicar de muşte şi ţînţari care se ceartă, se războiesc, îşi întind capcane unii altora, se jefuiesc, petrec, se îndrăgostesc, nasc, cad şi mor. Şi nici nu se poate închipui ce frămîntare, ce tragedii stîrneşte această vietate aşa de măruntă şi care se trece aşa de repede."77 Nebunia nu mai este ciudăţenia familiară a lumii; e numai un spectacol 75

Brant, Slullifera Navis. Prolog de Jacobi Locher, 1497, IX. 1(1 Erasmus, op. cit., § 38, p. 55. 11 Ibid., §48, p. 76. STULTIFERA NAVIS

31 bine cunoscut spectatorului străin; nu mai e figură cosmos-xxlm, ci trăsătură de caracter a lui sevw». Cam aceasta ar fi, reconstituită în grabă, schema opoziţiei între o experienţă cosmică a nebuniei în proximitatea acestor forme fascinante şi o experienţă critică a aceleiaşi nebunii, în distanţa de netrecut a ironiei. Fără îndoială, în viaţa ei reală, această opoziţie n-a fost nici atît de categorică, nici atît de aparentă. Mult timp încă firele au fost încurcate, iar schimburile neîncetate. Tema sfîrşitului lumii, a marii violenţe finale, nu e străină de experienţa critică a nebuniei aşa cum e ea formulată în literatură. Ron-sard evocă aceste timpuri finale care se zbat în marele vid al Raţiunii: Au ciel est revolee et Jusîice et Raison, Et en leur place, helas, regne le brigandage. La haine, la rancceur, le sang et le carnage. [Furată-i Cinstea-n cer şi-nţelepciune nu-i. /In locul lor domnesc hoţia, ura, sînge / omor şi jaf încît sărmanul suflet plînge.]78 Spre sfîrşitul poemului lui Brant, un întreg capitol este consacrat temei apocaliptice a Anticristului: o imensă furtună duce corabia nebunilor într-o cursă smintită care se identifică cu sfîrşitul lumilor.79 Invers, multe figuri ale retoricii morale sînt ilustrate, într-o manieră foarte directă, printre imaginile cosmice ale nebuniei: să nu-l uităm pe faimosul doctor al lui Bosch, mai nebun decît cel pe care vrea să-l însănătoşească - toată falsa lui ştiinţă nefăcînd altceva decît să pună peste el cele mai rele zdrenţe ale unei nebunii pe care o poate vedea oricine în afară de el însuşi. Pentru contemporani şi pentru generaţiile următoare, opera lui Bosch este o lecţie de morală: toate aceste figuri care se nasc din lume nu denunţă oare, la fel de bine, monştrii inimii ? „Diferenţa care există între picturile acestui om şi picturile altora constă în aceea că ceilalţi caută mai totdeauna să picteze omul aşa cum apare din exterior, şi numai el are îndrăzneala să-i picteze aşa cum sînt în interior." Iar în această înţelepciune care denunţă, în această ironie neliniştită, acelaşi comentator de la începutul secolului 78 79

Ronsard, „Discurs despre mizeriile timpului acestuia", în Poezii, trad. de Barbu Solacolu, Editura tineretului, Bucureşti, 1959, p. 122. Brant, loc. cit., cîntul CXVII, mai ales versurile 21 -22,57 ş. urm., cu referinţă Precisă la Apocalipsă, versetele 13 şi 20.

32 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

33 al XVII-lea crede că vede simbolul clar exprimat, în aproape toa tablourile lui Bosch, prin dubla figură a făcliei (lumina gîndirii can veghează) şi a bufniţei a cărei ciudată privire fixă „se înalţă în calmu şi tăcerea nopţii, consumînd mai mult ulei decît vin"80. în ciuda atîtor interferenţe încă vizibile, împărţirea e deja făcută; distanţa între cele două forme de experienţă a nebuniei va continua să crească. Figurile viziunii cosmice şi mişcările reflecţiei morale, elementul tragic şi elementul critic se vor separa de-acum tot mai mult, săpînd în unitatea profundă a nebuniei o prăpastie care nu se va mai acoperi niciodată. De o parte va fi o Corabie a nebunilor încărcată de chipuri înverşunate, care se pierde treptat în noaptea lumii, printre peisaje care vorbesc despre ciudata alchimie a ştiinţelor, despre surdele ameninţări ale bestialităţii şi despre sfîrşitul timpurilor. De cealaltă parte va fi o Corabie a nebunilor care formează pentru înţelepţi Odiseea exemplară şi didactică a defectelor umane. De o parte Bosch, Brueghel, Thierry Bouts, Diirer şi întreaga tăcere a imaginilor. Nebunia îşi desfăşoară puterile tocmai în spaţiul purei viziuni. Fantasme şi ameninţări, pure aparenţe de vis şi destin secret al lumii — nebunia deţine aici o forţă primitivă de revelaţie: revelaţia că oniricul e real, că pînă şi cea mai mică suprafaţă a iluziei se deschide spre o profunzime irecuzabilă şi că sclipirea instantanee a imaginii lasă lumea pradă unor figuri neliniştitoare care se eternizează în nopţile ei; şi revelaţia inversă, dar tot atît de dureroasă, că ■ orice realitate a lumii se va resorbi cîndva în Imaginea fantastică, în ace] moment de mijloc al fiinţei şi al neantului care e delirul distrugerii pure; lumea deja nu mai este, dar tăcerea şi noaptea încă nu s-au închis asupra sa; ea şovăie într-o ultimă strălucire, la capătul dezordinii care precedă imediat ordinea monotonă a împlinirii. Adevărul lumii se va pierde tocmai în această imagine repede abolită. Toată trama aparenţei şi a secretului, a imaginii imediate şi a enigmei păstrate se

desfăşoară, în pictura secolului al XV-lea, ca tragică nebunie a lumii. De cealaltă parte, o dată cu Brant, cu Erasmus, cu toată tradiţia umanistă, nebunia este cuprinsă în universul discursului. Aici se rafinează, devine mai subtilă, dar este şi dezarmată. Schimbă scara; apare în inima oamenilor, le reglează şi le dereglează conduita; chiar cînd nebunia guvernează oraşele, adevărul calm al lucrurilor, marea natură o ignorează. Dispare repede, cînd apare esenţialul, care este viaţă şi moarte, dreptate şi adevăr. E posibil ca toţi oamenii să-i fie supuşi, dar domnia ei va fi totdeauna meschină şi relativă; căci, în 80

Joseph de Siguenca, Tercera parte de la Historia de la urden de S. Geronimo, 1605, p. 837. Citat în Tolnay, Hieronimus Bosch, Anexă, p. 76.

fata înţeleptului, se va dezvălui în mediocrul ei adevăr. Pentru el, ea va deveni obiect, şi încă în modul cel mai rău cu putinţă, pentru că va deveni obiectul deriziunii sale. Tocmai prin aceasta, laurii care i se conferă o înlănţuie. Chiar de-ar fi mai înţeleaptă decît orice ştiinţă, va trebui să se încline în faţa înţelepciunii pentru care e nebunie. Ea poate avea ultimul cuvînt, dar nu este niciodată ultimul cuvînt al adevărului şi al lumii; discursul prin care se justifică nu aparţine decît unei conştiinţe critice a omului. Această confruntare între conştiinţa critică şi experienţa tragică animă tot ceea ce a putut fi încercat de nebunie şi formulat în legătură cu ea la începutul Renaşterii.81 Totuşi, ea se va şterge repede, iar acea mare structură, atît de clară încă, atît de bine decupată la începutul secolului al XVI-lea, va dispărea, sau aproape, peste mai puţin de o sută de ani. Dispariţie nu e tocmai termenul care convine pentru a desemna, cît se poate de corect, ceea ce s-a întîmplat. Este vorba mai curînd de un privilegiu din ce în ce mai marcat pe care Renaşterea l-a acordat unuia dintre elementele sistemului: aceluia care făcea din nebunie o experienţă în cîmpul limbajului, o experienţă în care omul era confruntat cu adevărul său moral, cu regulile proprii naturii sale şi adevărului său. Pe scurt, conştiinţa critică a nebuniei a fost mereu mai bine pusă în evidenţă cîtă vreme figurile sale tragice intrau în umbră. Acestea vor fi în curînd în întregime evitate. Le-am căuta degeaba pentru mult timp de acum înainte; doar cîteva pagini din Sade şi opera lui Goya stau mărturie că această dispariţie nu înseamnă prăbuşire totală; în mod obscur, experienţa tragică subzistă în nopţile gîndirii şi ale visurilor, iar în secolul al XVI-lea a fost vorba nu despre o distrugere radicală, ci doar de o ocultare. Experienţa tragică şi cosmică a nebuniei s-a pomenit mascată de privilegiile exclusive ale unei conştiinţe critice. De aceea experienţa clasică şi, prin ea, experienţa modernă a nebuniei, nu poate fi considerată ca o figură totală, care ar ajunge în sfîrşit, prin aceasta, la adevărul său pozitiv; este o figură fragmentară care se dă în mod abuziv drept exhaustivă; este un ansamblu dezechilibrat prin tot ce îi lipseşte, adică prin tot ce îl ascunde. Sub conştiinţa critică a nebuniei şi sub formele sale filozofice sau ştiinţifice, morale sau medicale, n-a încetat să vegheze o surdă conştiinţă tragică. Ea este cea pe care au trezit-o ultimele cuvinte ale lui Nietzsche, ultimele viziuni ale lui Van Gogh. Ea e, desigur, cea pe care, în 81

Vom arăta într-un alt studiu cum experienţa demonicului şi diminuarea ei între secolelel al XVI-lea-al XVIII-lea nu trebuie interpretate ca o victorie a teoriilor umanitare şi medicale asupra vechiului univers sălbatic al superstiţiilor, ci ca reluarea, intr-o experienţă critică, a formelor care ameninţaseră odinioară cu destrămarea lumii.

34 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

35 punctul extrem al drumului său, Freud a început s-o presimtă: pri lupta mitologică a libidoului şi a instinctului morţii, el vrea să simb lizeze marile ei sfîşieri. în fine, această conştiinţă vine să se exprim în opera lui Artaud, în această operă care ar trebui să-i pună gîndirii secolulili al XX-lea, dacă aceasta i-ar acorda atenţie, cea mai urgent dintre întrebări şi cea mai puţin susceptibilă de a-l lăsa pe cel care întreabă să scape de vertij, în această operă care n-a încetat să proclame că, de fapt, cultura noastră îşi pierduse nucleul tragic din ziua în care respinsese în afara ei marea nebunie solară a lumii, sfîşierile în care se împlinesc neîncetat „viaţa şi moartea lui Satan-Focul". Aceste descoperiri extreme sînt singurele care ne permit, astăzi, să considerăm în sfîrşit că experienţa nebuniei care se întinde din secolul al XVI-lea pînă în prezent îşi datorează figura deosebită şi originea sensului său acestei absenţe, acestei nopţi şi elementelor pe care le conţine. Frumoasa rectitudine care duce gîndirea raţională pînă la analiza nebuniei ca maladie mentală trebuie reinterpretată într-o dimensiune verticală; rezultă atunci că sub fiecare dintre formele sale ea maschează într-o manieră mai completă şi mai periculoasă această experienţă tragică, pe care n-a ajuns totuşi s-o reducă total. în punctul final al constrîngerii, explozia era necesară, şi vom asista la ea începînd cu Nietzsche. Dar cum s-au constituit, în secolul al XVI-lea, privilegiile reflecţiei critice? Cum s-a trezit experienţa nebuniei confiscată de ele, în aşa fel încît în pragul epocii clasice toate imaginile tragice evocate în epoca precedentă s-au risipit în umbră? Cum s-a încheiat această mişcare ce îl făcea pe Artaud să spună: „Faţă de o realitate care îşi avea legile sale, supraomeneşti poate, dar naturale, Renaşterea secolului al XVI-lea a însemnat o ruptură; iar Umanismul Renaşterii n-a fost o creştere, ci o diminuare a omului"82? Să rezumăm în această evoluţie ceea ce este indispensabil pentru a înţelege experienţa nebuniei în clasicism. 1. Nebunia devine o formă care se raportează la raţiune sau mai degrabă nebunia şi raţiunea intră într-o relaţie veşnic reversibilă care face ca orice nebunie să-şi aibă raţiunea sa, care o judecă şi o stă-pîneşte, orice raţiune să-

şi aibă nebunia în care să-şi găsească adevărul derizoriu. Fiecare este măsura celeilalte, iar în această mişcare de referinţă reciprocă ele se resping deopotrivă, dar se întemeiază una pe alta. Vechea temă creştină că lumea este nebunie în ochii lui Dumnezeu e întinerită, în secolul al XVI-lea, în această dialectică strînsă a reciprocităţii. Omul crede că vede clar şi că este măsura dreaptă a lucrurilor; cunoaşterea lumii, aşa cum crede că o are, îl confirmă în îngăduinţa sa: „Dacă ne îndreptăm privirea în jos, în plină zi, sau dacă ne uităm împrejur, pe ici, pe colo, ni se pare că avem privirea cea mai pătrunzătoare pe care ne-o putem închipui"; dar dacă ne întoarcem ochii spre soare, sîntem obligaţi să mărturisim că înţelegerea noastră pentru lucrurile pămînteşti nu e decît „pură întîrziere şi îngreunare cînd este vorba de a merge pînă la soare". Această convertire, aproape platoniciană, spre soarele fiinţei, nu descoperă, totuşi, o dată cu adevărul, fundamentul aparenţelor; ea dezvăluie numai prăpastia propriei noastre nesăbuinţe: „Dacă începem să ne ridicăm privirile către Dumnezeu,... ceea ce ne plăcea de minune sub denumirea de înţelepciune nu ne va mai părea decît nebunie, iar ceea ce era frumoasă pildă de virtute nu ni se va arăta decît ca slăbiciune."83 A urca prin spiriî pînă la Dumnezeu şi a sonda prăpastia nesăbuită în care ne-am aruncat înseamnă unul şi acelaşi lucru; în experienţa . lui Calvin nebunia este măsura proprie a omului în comparaţie cu raţiunea nemăsurată a lui Dumnezeu. Spiritul omului, în finitudinea sa, nu e atît o scînteie din marea lumină, cît un fragment de umbră. înţelegerii sale limitate nu-i este deschis adevărul parţial şi tranzitoriu al aparenţei; nebunia sa nu descoperă decît reversul lucrurilor, latura lor nocturnă, imediata contradicţie a adevărului lor. Ridicîndu-se pînă la Dumnezeu, omul nu trebuie doar să se depăşească, ci să se smulgă cu totul slăbiciunii sale esenţiale, să domine dintr-un salt opoziţia între lucrurile lumii şi esenţa lor divină; căci ceea ce transpare din adevăr în aparenţă nu este reflexul, ci cruda contradicţie a lucrurilor: „Toate lucrurile au două feţe, spune Sebastien Franck, pentru că Dumnezeu ahotărît să se opună lumii, să-i lase ei aparenţa şi să ia pentru sine adevărul şi esenţa lucrurilor... Acesta e motivul pentru care fiecare lucru este contrariul a ceea ce pare a fi în lume: un Silen răsturnat."84 Aşa de mare este prăpastia de nebunie în care s-au cufundat oamenii, încît aparenţa de adevăr dată constituie riguroasa ei contradicţie. Dar mai e ceva: această contradicţie între aparenţă şi adevăr este deja prezentă chiar în interiorul aparenţei; căci dacă aparenţa ar fi coerentă faţă de ea însăşi, ar fi măcar o aluzie la adevăr şi oarecum forma lui vidă. Această răsturnare trebuie descoperită în lucrurile înseşi — răsturnare care va fi de atunci încolo fără direcţie unică, nici termen prestabilit; nu 82

Vie et mort de Satan le Feu, Paris, 1949, p. 17. Calvin, Institution clvetienne, cartea I, cap. I, ed. J. D. Benoît, pp. 51—52. 84 Sebastien Franck, Paradoxes, ed. Ziegler, § 57 şi 91. 83

36 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

37 dinspre aparenţă spre adevăr, ci de la o aparenţă la cealaltă care o neagă, apoi iarăşi spre ceea ce contestă şi neagă din nou această negaţie, în aşa fel încît mişcarea nu poate fi niciodată oprită, şi înainte chiar de această mare convertire pe care o cereau Calvin sau Franck, Erasmus se ştie oprit de miile de convertiri minore pe care aparenţa' i le prescrie la propriul lui nivel; Silenul răsturnat nu este simbolul adevărului pe care Dumnezeu ni l-a retras; e mult mai'mult şi mult mai puţin: simbolul, la nivelul pămîntului, al lucrurilor înseşi, această implicare a contrariilor care ne ascunde, pentru totdeauna poate, drumul drept şi unic spre adevăr. Fiecare lucru arată două feţe: „(...) aşa că ceea ce la prima vedere apare ca fiind moartea, dacă priveşti mai adînc, apare ca fiind viaţă, precum, dimpotrivă, ceea ce părea a fi viaţă, este moarte; frumosul pare urît, bogăţia — sărăcie lucie, infamia — glorie, ştiinţa — neştiinţă... cu un cuvînt le vei găsi pe toate pe dos cînd vei deschide Silenul."85 Nimic care să nu se fi cufundat în contradicţia imediată, nimic care să nu incite omul să adere spontan la propria sa nebunie; raportată la adevărul esenţelor şi al lui Dumnezeu, întreaga ordine umană nu e decît nebunie.86 Şi tot nebunie este, în această ordine, mişcarea prin care se încearcă detaşarea de ea pentru a accede la Dumnezeu. în secolul al XVI-lea, mai mult decît în orice altă epocă, Epistola către Corinteni străluceşte cu un prestigiu incomparabil: „Vorbesc ca un ieşit din minţi, fiind mai mult decît oricine." Nebunie această renunţare la lume, nebunie acest abandon total în faţa voinţei obscure a lui Dumnezeu, nebunie această căutare al cărei capăt nu e cunoscut - sînt tot atîtea vechi teme îndrăgite de mistici. Tauler evoca acest drum abandonînd nebuniile lumii, dar oferindu-se astfel unor nebunii mai sumbre şi mai dezolante: „Micuţa corabie e dusă în larg, şi cum omul se află în această stare de delăsare, urcă în el toate angoasele şi toate ispitele, şi toate imaginile, şi mizeria..."87 Este aceeaşi experienţă pe care o comentează Nicolaus Cusanus: „Cînd omul abandonează sensibilul, sufletul îi devine ca dement." Mergînd spre Dumnezeu, omul e mai mult ca oricînd expus nebuniei, şi ce e pentru el portul adevărului, spre care în sfîrşit îl împinge graţia divină, dacă nu un abis de neraţiune? înţelepciunea lui Dumnezeu, cînd îi putem percepe strălucirea, nu este o raţiune îndelung voalată, ci o profunzime fără măsură. Secretul îşi păstrează aici toate dimensiunile de secret, 85

Erasmus, op. cit., § 29, p. 38. Platonismul Renaşterii, mai ales începînd din secolul a! XVI-lea, este un platonism al ironiei şi al criticii. 87 Tauler, Predigter, XLI. Citat în Gandillac, Vakur du temps dans la pedagogie spirituelle de Tauler, p. 62. 86

contradicţia nu încetează să se contrazică tot timpul, sub semnul acestei contradicţii majore care vrea că însuşi centrul înţelepciunii să fie vertijul oricărei nebunii. „Doamne, e o prăpastie prea adîncă sfatul tău."88 Şi ceea ce

Erasmus ştia, dar de departe, afirmînd sec că Dumnezeu a ascuns chiar şi înţelepţilor taina mîntuirii, mîntuind astfel lumea chiar prin nebunie89, Nicolaus Cusanus spusese îndelung în mişcarea gîndirii sale, pierzîndu-şi slaba raţiune umană, care nu e decît nebunie, în marea nebunie abisală care este înţelepciunea lui Dumnezeu: „Nici o expresie verbală nu poate s-o exprime, nici un act de înţelegere s-o facă înţeleasă, nici o măsură s-o măsoare, nici o proporţie ş-o proporţioneze, nici o comparaţie s-o compare, nici o figură s-o figureze, nici o formă s-o formeze... Inexprimabilă printr-o expresie verbală, putem concepe la infinit asemenea fraze, căci nici o concepţie nu poate concepe această înţelepciune prin care, în care şi pornind de la care pleacă toate lucrurile."90 Marele cerc s-a închis acum. în raport cu înţelepciunea, raţiunea omului nu era decît nebunie; în raport cu mica înţelepciune a oamenilor, Raţiunea lui Dumnezeu este cuprinsă în mişcarea esenţială a Nebuniei. Măsurat pe scară mare, totul e doar Nebunie; măsurat pe scară mică, Totul este el însuşi nebunie. Cu alte cuvinte, nu există niciodată nebunie decît în raport cu o raţiune, dar tot adevărul acesteia este de a face o clipă să apară o nebunie pe care s-o recuze, pentru a se pierde la rîndul ei într-o nebunie care s-o disipeze. într-un sens, nebunia nu este nimic: nebunia oamenilor, nimic în faţa raţiunii supreme, singura care stăpîneşte fiinţa; iar prăpastia nebuniei fundamentale, nimic, fiindcă ea nu e aşa decît pentru fragila raţiune a oamenilor. Dar raţiunea nu e nimic pentru că aceea în numele căreia este denunţată nebunia umană se dovedeşte, cînd în sfîrşit ajungem la ea, a nu fi decît un vertij în care raţiunea trebuie să tacă. Astfel, sub influenţa majoră a gîndirii creştine, este delimitat marele pericol care se dezvoltase în secolul al XVlea. Nebunia nu este o putere surdă, care face lumea să explodeze, dezvăluind seducţii fantastice; ea nu revelează, în amurgul timpurilor, violenţele bestialităţii sau marea luptă a Ştiinţei cu Interdicţia. Este cuprinsă în ciclul nedefinit care o leagă de raţiune; ele se afirmă şi se neagă una pe cealaltă. Nebunia nu mai are o existenţă absolută în noaptea lumii: ea nu există decît printr-o relativitate faţă de raţiune, care o pierde pe fiecare prin cealaltă, salvîndu-le una prin cealaltă. 88 89 90

Calvin, „Sermon II sur l'Epître aux Ephesiens", în Calvin, Textes choisis de Gagnebin şi K. Barth, p. 73. Erasmus, op. cit., § 65, p. 129. Nicolas de Cues, „Le Profane", în CEuvres choisies de M. de Gandillac, p. 220.

38 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

39 2. Nebunia devine chiar una dintre formele raţiunii. Ea se inte-l grează în raţiune, constituind fie una dintre forţele sale secrete, fiej unul dintre momentele manifestării sale, fie o formă paradoxală înj care poate deveni conştientă de sine. în orice caz, nebunia nu are sens şi valoare decît în cîmpul raţiunii. „înfumurarea este boala noastră firească şi din născare. Cea mai j plăpîndă şi năpăstuită din toate făpturile, omul este, cu toate acestea, cea mai trufaşă, se simte şi se vede aşezată aici, în mocirla şi băle-' garul lumii, prins şi ţinut în cea mai şubredă, mai putredă şi robită parte din atotcuprinsul, pe cel mai de jos cat al aşezării şi mai depărtat de bolta cerească, cu vietăţile cele mai amărîte din întreitele stări şi se cocoaţă cu închipuirea deasupra cearcănului Lunii, întor-cînd cerul la picioarele sale. Cu deşertăciunea aceleiaşi închipuiri el se socoate deopotrivă cu Dumnezeu..."91 Aceasta este cea mai rea nebunie a omului: să nu recunoască mizeria în care este izolat, slăbiciunea care îl împiedică să ajungă la adevăr şi la bine; să nu ştie' care parte a nebuniei e a lui. A refuza această neraţiune care este j însuşi semnul condiţiei sale înseamnă a se priva de posibilitatea de a uza vreodată în mod raţional de raţiune. Căci dacă există raţiune, ea se află tocmai în acceptarea acestui cerc continuu al înţelepciunii şi al nebuniei, în conştiinţa clară a reciprocităţii lor şi a imposibilităţii de a le separa. Adevărata raţiune nu este lipsită de orice compromis cu nebunia, dimpotrivă, ea este datoare să urmeze drumurile pe care aceasta din urmă i le trasează: „Aşadar, sprijiniţi-mă puţin, fiice ale lui Jupiter, pînă cînd dovedesc că nimeni nu răzbeşte pînă la înţelepciune, cetăţuia fericirii, decît avîndu-mă călăuză pe mine, Prostia."92 Dar, deşi nu conduce la nici o înţelepciune finală, deşi citadela pe care o promite nu e decît miraj şi nebunie reînnoită, această potecă esîe prin ea însăşi poteca înţelepciunii, dacă o urmăm ştiind că e cea a nebuniei. Spectacolul van, zgomotele frivole, acel vacarm de sunete şi de culori care face ca lumea să nu fie niciodată decît lumea nebuniei, trebuie acceptat, chiar primit în sine, dar cu conştiinţa limpede a fatuităţii sale, a acelei fatuităţi care e deopotrivă a spectatorului şi a spectacolului. Trebuie să îndreptăm spre el nu urechea serioasă pe care o îndreptăm spre adevăr, ci acea atenţie uşoară, amestec de ironie şi de complezenţă, de facilitate şi de ştiinţă secretă care nu se lasă păcălită — pe care o îndreptăm de obicei spre spectacolele de bîlci: nu cu atenţia „pe care o arătaţi predicatorilor, ci cu aceea pe care o aveţi faţă de saltimbancii, măscăricii şi paiaţele de la bîlci şi cu care odinioară Midas al nostru l-a ascultat pe Pan"93. Aici, în acest imediat colorat şi zgomotos, în această acceptare uşoară care e un imperceptibil refuz, se împlineşte mai sigur decît în lungile căutări ale adevărului ascuns însăşi esenţa înţelepciunii. Pe furiş, chiar prin primirea pe care i-o face, raţiunea învesteşte nebunia, o înconjoară, devine conştientă de ea şi o poate situa. Unde s-o situezi, de altfel, dacă nu chiar în raţiune, ca una dintre formele şi poate una dintre resursele ei? Fără îndoială, între formele raţiunii şi formele nebuniei sînt asemănări mari. Şi neliniştitoare : cum să distingi într-o acţiune foarte înţeleaptă că a fost comisă de un nebun şi în cea mai smintită dintre nebunii că este a unui om de obicei înţelept şi măsurat: „înţelepciunea şi nebunia, spune Charron, sînt învecinate. Nu e decît o jumătate de pas

între una şi cealaltă. Asta se vede în acţiunile oamenilor smintiţi."94 Dar această ! asemănare, chiar dacă trebuie să-i încurce pe oamenii rezonabili, îi ' serveşte raţiunii înseşi. Şi antrenînd în mişcarea ei cele mai mari violenţe ale nebuniei, raţiunea ajunge, prin aceasta, la scopurile sale cele mai înalte. Vizitîndu-l pe Tasso în delir, Montaigne e cuprins mai degrabă de ciudă decît de milă; dar, în fond, mai mult decît orice, de admiraţie. Ciudă, desigur, văzînd că raţiunea, chiar acolo unde îşi poate atinge culmile, este infinit de aproape de cea mai profundă nebunie: „Cine nu ştie cît de nebănuit se alătură nebunia celor mai înălţate avîntări ale unui suflet neatîrnat şi faptelor unei virtuţi mai presus de tot neasemuite?" Dar aici e loc pentru o paradoxală admiraţie. Căci oare nu acesta e semnul că, din chiar această nebunie, raţiunea îşi extrage resursele cele mai ciudate? Dacă Tasso, „poetul cel mai iscusit, dibaci şi dedat acelei poezii antice şi curate cum altul nu avut-a Italia de mult", se află acum „în acel hal de plîns, trăind dincolo de viaţă", nu se datorează oare acest lucru „agerimii ucigătoare a minţii lui ? Acelei lumini care l-a orbit ? Acelei ascuţite şi încordate pătrunderi a minţii sale care l-a scos din minţi? Acelei iscoditoare Şi trudite cătări a ştiinţelor care l-a mînat la îndobitocire? Cea arară învrednicire a prinsorilor sufletului care l-a dus a nu mai avea nici o prinsoare, nici suflet?"95 Dacă nebunia sancţionează efortul raţiunii e pentru că ea făcea deja parte din acest efort: vivacitatea imaginilor, 91

Montaigne, Eseuri, trad. de Manella Seulescu, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, voi. II, 1971, pp. 21-22. Erasmus, op. cit., § 30, p. 40. Erasmus, op. cil., § 2, p. 6. 94 Charron, De la sagesse, cartea I, cap. XV, ed. Amaury Duval, 1827, voi. I, p. 130. 92 93

--■.---ti _fiT ^.nairun, LJC tu J"5^ M---------J

95

Montaigne, op. cit., pp. 61-62.

40 ISTORIA NEBUNIEI STULT1FERA NAVIS

41 violenţa pasiunii, acea mare retragere a spiritului în el însuşi, cai înseamnă nebunie, sînt instrumentele cele mai periculoase, căci sînt] cele mai ascuţite, ale raţiunii. Nu există raţiune viguroasă care să nu trebuiască să se expună nebuniei pentru a-şi împlini opera: „Nu există spirit mare fără un amestec de nebunie... în acest sens, înţelepţii şi poeţii cei mai curajoşi şi-au îngăduit să bată cîmpii şi să-şi iasă din fire uneori."96 Nebunia este un moment dur, dar esenţial, în munca raţiunii; prin ea, şi chiar în aparentele sale victorii, raţiunea se manifestă şi triumfă. Nebunia nu este decît forţa sa vie şi secretă.97 Puţin cîte puţin, nebunia se trezeşte dezarmată şi aceleaşi vremuri sînt deplasate; învestită de raţiune, este parcă primită şi fixată în ea. Iată deci rolul ambiguu al acestei gîndiri sceptice, să spunem mai degrabă al acestei raţiuni avînd conştiinţa vie a formelor care o limitează şi a forţelor care o contrazic: ea descoperă nebunia ca pe una dintre propriile figuri — ceea ce este o manieră de a decide asupra a tot ce poate fi putere exterioară, ireductibilă ostilitate, semn al transcendenţei; dar în acelaşi timp, ea plasează nebunia în inima propriei sale lucrări, desemnînd-o ca un moment esenţial al propriei naturi. Iar dincolo de Montaigne şi de Charron, dar în această mişcare de inserţie a nebuniei în însăşi natura raţiunii, vedem desenîndu-se curba reflecţiei lui Pascal: „Oamenii sînt atît de obligatoriu nebuni, încît a nu fi nebun înseamnă a fi nebun de un alt fel de nebunie."98 Reflecţie în care este regăsită şi reluată toată lucrarea începută o data cu Erasmus: descoperirea unei nebunii imanente raţiunii; apoi, pornind de aici, dedublarea: pe de o parte, o „nebunie nebună" care refuză această nebunie proprie raţiunii şi care, respingînd-o, o dublează, iar această dublare cade în cea mai simplă, cea mai închisă, cea mai imediată dintre nebunii; pe de altă parte, o „nebunie înţeleaptă" care primeşte nebunia raţiunii, o ascultă, îi recunoaşte drept de cetate şi se lasă pătrunsă de forţele ei vii; dar astfel se apără mai bine de nebunie decît prin obstinaţia unui refuz veşnic înfrînt dinainte. Acum, adevărul nebuniei nu mai înseamnă decît unul şi acelaşi lucru cu victoria raţiunii şi stăpînirea ei definitivă: căci adevărul nebuniei înseamnă să fie interioară raţiunii, să fie o figură, o forţă şi un fel de nevoie momentană a acesteia, pentru a fi mai sigură de ea însăşi. 96

Charron, op. cit., p. 130. Cf., în acelaşi spirit, Saint-Evremond, Sir Politik wauld be, actul V, se. II. 98 Pascal, Cugetări, trad. de Ioan Alexandru Badea, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 98. 97

Poate că acesta este secretul multiplei sale prezenţe în literatura de la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi de la începutul secolului al XVII-lea, o artă care, în efortul său de a stăpîni raţiunea aflată în propria sa căutare, recunoaşte prezenţa nebuniei, a nebuniei sale, o înconjoară, o învesteşte, pentru a triumfa în final asupra ei. Jocuri de epocă barocă. Dar aici, ca şi în gîndire, se împlineşte o întreagă muncă, prin care se va ajunge, de asemenea, la confirmarea experienţei tragice a nebuniei într-o conştiinţă critică. Dar să lăsăm deoparte deocamdată acest fenomen şi să arătăm, în indiferenţa lor, aceste figuri pe care le putem găsi deopotrivă în Don Quijote şi în romanele lui Scudery, în Regele Lear şi în teatrul lui Rotrou sau al lui Tristan l'Hermite. Să începem cu cea mai importantă şi cea mai durabilă — pentru că secolul al XVIII-lea îi va recunoaşte încă formele, foarte puţin şterse99: nebunia prin identificare romanescă. Trăsăturile sale au fost fixate o dată pentru totdeauna de Cervantes. Dar tema este reluată cu insistenţă: adaptări directe (Don Quichotte de Guerin de Bouscal se joacă în 1639; doi ani mai tîrziu i

se joacă Le Gouvernement de Sancho Panga), reinterpretări ale unui episod anume (Les Folies de Cardenio, de Pichou, sînt o variaţiune pe tema „Cavalerului Zdrenţăros" din Sierra Morena) sau, într-o manieră mai puţin directă, satiră a romanelor fantastice (ca în La Fausse Clelie de Subligny, iar în interiorul speciei narative, în episodul din Julie d' Arviane). Himerele trec de la autor la cititor, dar ceea ce era fantezie la primul, la celălalt devine fantasmă; şiretlicul scriitorului este primit cu toată naivitatea ca figură a realului. In aparenţă, aici nu e decît o critică uşoară a romanelor de invenţie; dar, dincolo de ea, o întreagă nelinişte în legătură cu raporturile dintre real şi imaginar în opera de artă, şi poate că şi în legătură cu comunicarea neclară între invenţia fantastică şi fascinaţiile delirului. „Inventarea artelor o datorăm imaginaţiilor dereglate; Capriciul Pictorilor, Poeţilor şi Muzicienilor nu este decît un nume îndulcit cu politeţe pentru a exprima Nebunia lor."100 Nebunie în care sînt puse în discuţie valorile unei alte vîrste, ale unei alte arte, ale unei alte morale, dar în care se reflectă de asemenea, răvăşite şi tulburate, compromise ciudat unele de altele într-o himeră comună, toate formele, chiar şi cele mai distante, ale imaginaţiei umane. 99

Ideea este foarte frecventă în secolul al XVHl-lea, mai ales după Rousseau, P* care lectura romanelor sau spectacolele de teatru îl fac să înnebunească. Cf. infra, Pwtea a doua, cap. IV. "*' Saint-Evremond, Sir Politik would be, actul V, scena II.

42 ISTORIA NEBUNIEI STULTIFERA NAVIS

43 Foarte aproape de cea dintîi este nebunia trufiei goale. Dar ne] bunul nu se identifică cu un model literar, ci cu el însuşi, printr-< adeziune imaginară care îi permite să-şi atribuie toate calităţile, toatei virtuţile sau puterile cu care nu e prevăzut. El moşteneşte veche^ Philautia a lui Erasmus. Sărac, e bogat; urît, se admiră; cu lanţurile de picioare, se crede Dumnezeu. De pildă, licenţiatul din Osuna car se credea Neptun.10' Sau destinul ridicol al celor şapte personaje dii Les Visionnaires102, al lui. Chateaufort în Le Pedant pue, al domnului de Richesource în Sir Politik. Nemăsurată nebunie, care are tot atîtec chipuri cîte caractere, ambiţii şi necesare iluzii există în lume. Chiar în puncteleei extreme, e cea mai puţin radicală dintre nebunii; ea e,| în inima oricărui om, raportul imaginar pe care îl întreţine cu sine. în ea sînt zămislite cele mai banale dintre defectele sale. A o denunţi este primul şi ultimul element al oricărei critici morale. Tot lumii morale îi aparţine şi nebunia dreptei pedepse. Ea pedepseşte, prin dezordinile spiritului, dezordinile inimii. Dar are şi alte puteri: pedeapsa pe care o aplică se multiplică pe ea însăşi, în măsura în care, pedepsind, ea dezvăluie adevărul. Dreptatea acestei nebunii constă în aceea că e veridică. Veridică pentru că vinovatul încearcă, în vîrtejul fantasmelor sale, ceea ce va fi pentru eternitate durerea pedepsei sale: Eraste, în Melite, se vede deja urmărit de Eumenide şi condamnat de Minos. Veridică, de asemenea, deoarece crima ascunsă în ochii tuturor apare în noaptea acestei stranii pedepse ; nebunia, în aceste cuvinte smintite care nu mai pot fi stăpînite, îşi oferă propriul sens, îşi spune, în himerele sale, tainicul ei ade-| văr; ţipetele vorbesc pentru conştiinţa ei. Astfel, delirul Lady-ei! Macbeth dezvăluie „celor care n-ar trebui să ştie" cuvintele care mult timp au fost murmurate „doar pernei surde"103. In sfîrşit, ultimul tip de nebunie: acela al pasiunii disperate. Dragostea decepţionată în excesul ei, mai ales dragostea înşelată de fatalitatea morţii, nu are altă ieşire decît demenţa. Atîta timp cît avea un obiect, dragostea nebună era mai mult dragoste decît nebunie; lăsată singură cu sine, dragostea merge mai departe în vidul delirului. Pedeapsa unei pasiuni prea abandonate violenţei sale? Desigur; dar 101

Cervantes, Don Quijote, partea a Ii-a, cap. 1. In Les Visionnaires, vedem un Căpitan poltron care se consideră Ahile, un Poet bombastic, un Amator de versuri ignorant, un Bogat imaginar, o fată care se crede iubită de toţi, o pedantă care crede că poate judeca totul în termeni de comedie, în fine o alta care se crede eroină de roman. 103 Macbeth, actul V, scena I, în Shakespeare, Henric al V-lea, Hamlel, Othello, Macbeth, Poveste de iarnă, trad. de Ion Vinea, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 579. 102

această pedeapsă este şi o îmblînzire; ea răspîndeşte asupra ireparabilei absenţe mila prezenţelor imaginare; regăseşte, în paradoxul bucuriei inocente sau în eroismul stăruinţelor nesăbuite, forma care se şterge. Deşi duce la moarte, este o moarte în care cei ce se iubesc nu vor mai fi niciodată despărţiţi. Este ultimul cîntec al Ofeliei; e delirul lui Ariste în La Folie du sage. Dar e mai ales amara şi dulcea demenţă a Regelui Lear. în opera lui Shakespeare, nebuniile care se înrudesc cu moartea şi cu crima; în cea a lui Cervantes, formele care ţin de trufie şi de toate capriciile imaginarului. Dar acestea sînt modele înalte, pe care imitatorii lor le deviază şi le dezarmează. Şi sînt, fără îndoială, şi unul şi celălalt, mai degrabă martori ai unei experienţe tragice a Nebuniei, apărută în secolul al XV-lea, decît ai unei experienţe critice şi morale a Neraţiunii care se dezvoltă totuşi chiar în epoca lor. Dincolo de timp, ei refac legătura cu un sens care e în curs de dispariţie şi a cărui continuitate nu va mai exista decît în noapte. Dar numai comparîn-du-le opera şi ceea ce ea susţine cu semnificaţiile care apar la contemporanii sau imitatorii lor vom putea descifra ceea ce e pe cale să se petreacă, în acest început de secol al XVII-îea, în experienţa literară a nebuniei. La Cervantes sau Shakespeare, nebunia ocupă totdeauna un loc extrem, în sensul că e fără scăpare. Nimic nu o duce vreodată nici la adevăr, nici la raţiune. Ea nu se îndreaptă decît spre destrămare şi, de aici, spre moarte. Nebunia, în vorbele ei goale, nu e vanitate; vidul care o umple este „o boală ce depăşeşte ştiinţa mea", cum

spune doctorul în legătură cu Lady Macbeth; e deja plenitudinea morţii: o nebunie care nu are nevoie de doctor, ci doar de mila divină.104 Bucuria blîndă, regăsită în sfîrşit de Ofelia, nu se reconciliază | cu nici o fericire; cîntecul ei smintit e tot atît de aproape de esenţial ca şi „ţipătul de femeie" care anunţă de-a lungul coridoarelor castelului lui Macbeth că „Regina a murit"105. Fără îndoială, moartea lui Don Quijote are loc într-un peisaj liniştit, care în .ultima clipă a reluat legăturile cu raţiunea şi cu adevărul. Dintr-o dată nebunia Cavalerului a devenit conştientă de sine şi în propriii ochi se descompune în prostie. Dar această bruscă înţelepciune a nebuniei sale e oare altceva decît „o nouă scrînteală care l-a lovit"? Echivoc reversibil la infinit, care nu poate fi tranşat în ultimă instanţă decît prin foarte. Nebunia disipată nu poate fi decît unul şi acelaşi lucru cu 'minenţa sfîrşitului; „iar unul din semnele după care înţeleseră că 104 105

Ibid., actul V, scena I, p. 578. Ibid., actul V, scena V, p. 586.

44 ISTORIA NEBUNIEI STULT1FERA NAV1S

45 nu mai avea mult de trăit fu faptul că se schimbase atît de lesnj dintr-un smintit într-un om în toate minţile". Dar nici moartea ni aduce liniştea; nebunia va triumfa încă o dată — adevăr etern în chi derizoriu, dincolo de sfîrşitul unei vieţi care totuşi se eliberase di nebunie chiar prin acest sfîrşit. Cu ironie, viaţa lui smintită îl urmăj reşte şi nu îl imortalizează decît prin demenţă; nebunia este totodal viaţa neperisabilă a morţii: „Zace-aici hidalgul care / De viteaz ce-; fost, a-nvins / Moartea însăşi, ce, se pare, / Că viaţa de i-a stins / Să-ucidă nu e-n stare."106 Dar foarte curînd nebunia părăseşte aceste regiuni ultime în cai Cervantes şi Shakespeare o situaseră; iar în literatura de la începutul secolului al XVlI-lea ocupă, de preferinţă, un loc median; ea formează astfel mai degrabă intriga decît deznodămîntul, mai degrabă peripeţia decît iminenţa ultimă. Deplasată în economia structuriloi romaneşti şi dramatice, ea autorizează manifestarea adevărului ş: întoarcerea liniştită a raţiunii. Aceasta pentru că nu mai este considerată în realitatea sa tragică, în sfîşierea absolută care o deschide spre lumea cealaltă; ci numa: în ironia iluziilor sale. Ea nu e pedeapsă reală, ci imagine a pedepsei, deci prefăcătorie; nu poate fi pusă în legătură decît cu aparenţa unei crime sau cu iluzia unei morţi. Dacă Ariste, în La Folie du sage, înnebuneşte la vestea că fiica sa a murit, este pentru că aceasta nu realmente moartă; cînd Eraste, în Melite, se vede urmărit de Eumenide şi tîrît în faţa lui Minos, e pentru o dublă crimă pe care ar putut-o comite, pe care ar fi vrut s-o comită, dar care în realitate n-dj antrenat nici o moarte reală. Nebunia e privată de seriozitatea ei dra-i matică: ea nu e pedeapsă sau disperare decît în dimensiunea erorii. Funcţia sa dramatică nu subzistă decît în măsura în care avem de-aj face cu o falsă dramă: formă himerică în care nu e vorba decît de greşeli presupuse, de crime iluzorii, de dispariţii destinate regăsirilor. Şi totuşi această absenţă a seriozităţii nu o împiedică să fie esenţială — într-o măsură mai mare decît era, căci dacă ea creează o culme a iluziei, iluzia se destramă chiar pornind de la ea. în nebunia în care îl izolează greşeala, personajul începe involuntar să descurce iţele. Acuzîndu-se, el spune, fără să vrea, adevărul. în Melite, de exemplu, toate şiretlicurile acumulate de erou pentru a-i înşela pe ceilalţi s-au întors împotriva lui, iar el a fost prima victimă crezînd că e vinovat de moartea rivalului său şi a amantei sale. Dar în delirul lui, îşi reproşează faptul de a fi inventat o întreagă corespondenţă 106

Cervantes, Iscusitul hidalgo don Quijote de Ia Mancha, traducere de Ion j Frunzetti şi Edgar Papu, Ed. Minerva. Bucureşti, 1987, voi. IV, p. 347.

amoroasa; adevărul iese la lumină în şi prin nebunie care, provocată de iluzia unui deznodămînt, e singura care lămureşte, de fapt, reala încurcătură căreia îi este atît cauză, cît şi efect. Altfel spus, ea e falsa sancţiune a unei false încheieri, dar prin virtutea ei proprie face să iasă la iveală adevărata problemă care atunci poate fi întradevăr dusă pînă la capăt. Ea maschează sub greşeală lucrarea secretă a adevărului. De această funcţie, ambiguă şi centrală, a nebuniei îşi bate joc autorul lucrării L'Ospital des fous cînd reprezintă un cuplu de îndrăgostiţi care, pentru a scăpa de urmăritori, se prefac nebuni şi se ascund printre smintiţi; într-o criză de demenţă simulată, fata, travestită în băiat, dă impresia că se crede fată — ceea ce şi este în realitate — spunînd astfel, prin neutralizarea reciprocă a celor două prefăcătorii, adevărul care, în final, va triumfa. Nebunia este forma cea mai pură, cea mai totală de quiproquo: ea ia falsul drept adevăr, moartea drept viaţă, bărbatul drept femeie, îndrăgostita drept Erinie şi victima drept Minos. Dar este de asemenea forma cea mai riguros necesară de quiproquo în economia dramatică: nu are nevoie de nici un element exterior pentru a ajunge la deznodămîntul veritabil. îi e de ajuns să-şi împingă iluzia pînă la adevăr. Astfel, ea este, în chiar mijlocul structurii, în centrul ei mecanic, concluzie simulată, plină de un tainic reînceput, şi în acelaşi timp iniţiere în ceea ce va apărea drept reconciliere cu raţiunea şi adevărul. Ea marchează punctul spre care converge, în aparenţă, destinul tragic al personajelor şi pornind de la care se refac în mod real liniile ce conduc spre fericirea regăsită. în ea se stabileşte echilibrul, dar ea maschează acest echilibru sub norul iluziei, sub dezordinea simulată; rigoarea arhitecturii se ascunde sub amenajarea abilă a acestor violenţe dereglate. Această bruscă vivacitate, acest hazard al | gesturilor şi al cuvintelor, acest vînt de nebunie care, dintr-o dată, le busculează, sparge liniile, distruge atitudinile şi boţeşte draperiile — în timp ce firele sînt ţinute mai strîns — este chiar tipul de trompe-l'ceil baroc. Nebunia este marele trompe-l'ceil în structurile tragicomice ale

literaturii preclasice.107 Iar Scudery ştia bine acest lucru; vrînd să facă, în a sa Comedie des comediens, teatrul teatrului, şi-a situat dintr-o dată piesa în jocul 101

Ar trebui făcut un studiu structural al raporturilor dintre vis şi nebunie în teatrul secolului al XVII-lea. înrudirea lor era de multă vreme o temă filozofică şi Medicală (cf. partea a Ii-a, cap. HI); visul totuşi pare ceva mai tardiv, ca element esenţial al structurii dramatice. Sensul lui e în orice caz altul, deoarece realitatea care ■1 animă nu e a reconcilierii, ci a împlinirii tragice. Perspectiva adevărată a dramei e conturată prin tronpe-Tctil, şi nu induce în eroare ca nebunia care, în ironia aparentei sale dezordini, indică o falsă concluzie.

46 ISTORIA NEBUNIEI

iluziilor nebuniei. O parte din interpreţi trebuie să joace roii spectatorilor, iar cealaltă rolul actorilor. Trebuie deci, pe de o parti să se prefacă a lua decorul drept realitate, jocul drept viaţă, în tini] ce realmente ei joacă întrun decor real; pe de altă parte, să simule; jocul şi mimica actprului în timp ce este, în realitate, un actor cari joacă. Dublu joc în care fiecare element este el însuşi dedublai formînd astfel schimbul reînnoit dintre real şi iluzie care este chial sensul dramatic al nebuniei. „Nu ştiu, spune Mondory, în prologuj piesei lui Scudery, ce fel de extravaganţă este astăzi aceea a prietenilor mei, dar ea e atît de mare încît sînt obligat să cred că o vraja le ia minţile, şi cel mai rău lucru e că ei încearcă să ne facă şi pe noi] să ne pierdem capul, ca şi pe voi. Vor să mă convingă că nu sînl într-un teatru, că aici este oraşul Lyon, acolo e o ospătărie şi dincoace un Jeu de Paume, în care nişte Actori care nu sîntem noi şi totuşi sîntem interpretează o Pastorală."108 în această extravaganţă,' teatrul îşi dezvoltă adevărul, care e acela de a fi iluzie. Ceea ce, în] sens strict, înseamnă nebunie. Aşa apare experienţa clasică a nebuniei. Marea ameninţare ce plutea la orizontul secolului al XV-lea se atenuează, puterile neliniştitoare care animau pictura lui Bosch şi-au pierdut violenţa. Subzistă unele forme, acum transparente şi docile, formînd cortegiul, inevitabilul cortegiu al raţiunii. Nebunia a încetat să mai fie, la limitele lumii, ale omului şi ale morţii, o figură a escatologici; noaptea asupra căreia îşi fixase privirile şi din care se năşteau formele imposibilului s-a risipit. Peste lumea pe care o brăzda în lung şi în ! lat sclavia liberă a Corăbiei sale cade uitarea: ea BU va mai merge dinspre un dincoace de lume spre un dincolo de ea, în strania ei tre- < cere; nu va mai fi niciodată acea limită incertă şi absolută. Iat-o ancorată solid în mijlocul lucrurilor şi al oamenilor. Reţinută şi menţinută. Nu mai e barcă, ci spital. La mai mult de un secol după destinul „bărcilor nebuniei", vedem apărînd tema literară a „Spitalului Nebunilor". Acolo fiecare cap vid, fixat şi ordonat după adevărata raţiune a oamenilor, exprimă, prin exemplu, contradicţia şi ironia, limbajul dedublat al înţelepciunii : „... Spitalul Nebunilor incurabili în care sînt deduse punct cu punct toate nebuniile şi maladiile spiritului, atît ale bărbaţilor, cît şi ale femeilor, lucrare pe cît de utilă pe atît de odihnitoare şi necesară 1

G. de Scudery, La Comedie des comediens, Paris, 1635. STULTIFERA NAVIS 47

deprinderii adevăratei înţelepciuni."109 Fiecare formă de nebunie îşi găseşte aici locul rezervat, însemnele şi zeul protector: nebunia frenetică şi flecară, simbolizată de un nerod cocoţat pe un scaun, se aeita sub privirea Minervei; întunecaţii melancolici care cutreieră satele, lupi solitari şi avizi, îl au drept zeu pe Jupiter, stăpîn al metamorfozelor animale; iată-i apoi pe „nebunii beţi", „nebunii goliţi de memorie şi de înţelegere", „nebunii aţipiţi şi pe jumătate morţi" „nebunii vînturaţi şi goliţi de creier"... Toată această lume a dezordinii, într-o ordine perfectă, rosteşte, la rîndul ei, Elogiul Raţiunii, în acest „Spital", internarea este deja continuarea îmbarcării. Stăpînită, nebunia îşi menţine toate aparenţele domniei. Ea face acum parte dintre măsurile raţiunii şi din lucrarea adevărului. Mizează, la suprafaţa lucrurilor şi la lumina zilei, pe toate jocurile aparenţei, pe echivocul realului şi al iluziei, pe toată această ţesătură infinită, mereu reluată, mereu ruptă, care uneşte şi totodată desparte adevărul şi aparenţa. Ascunde şi arată, spune adevărul şi minciuna, este umbră şi lumină. Scînteiază; figură centrală şi indulgentă, figură deja precară a acestei vîrste baroce. Să nu ne mirăm dacă o regăsim atît de des în ficţiunile romaneşti şi teatrale. Să nu ne mirăm văzînd-o cum hoinăreşte pe străzi. Francois Colletet a întîlnit-o de mii de ori: J'apercois, dans cette avenue Un innocent suivi d'enfants. ... Admire aussi ce pauvre here; Ce pauvre fou, que veut-il faire D'un si grand nombre de haillons?... ]'ai vu de ces folles bourrues Chanter injures dans Ies rues...no [Văd venind pe acest drum / Un nevinovat urmat de copii. /... Şi îl admir pe acest biet nevoiaş; / Acest biet nebun, ce vrea să facă / Cu aşa multe zdrenţe? / Am văzut smintite ursuze / Cîntînd injurii pe străzi...] Nebunia conturează o siluetă foarte familiară în peisajul social. Apare un nou şi foarte viu interes pentru vechile confrerii ale proştilor, pentru serbările, reuniunile şi discursurile lor. Apar dispute Gazoni, L'Ospedale de' passi incurabili, Ferrara, 1586. Tradus şi adaptat de f • de Clavier (Paris, 1620). Cf. Beys, L'Ospital des Fous (1635), reluat şi modificat 1111653 sub titlul Les lllustres fous. 110 Franşois Colletet, Le Tracas de Paris, 1665.

48 ISTORIA NEBUNIEI

pentru sau contra lui Nicolas Joubert, mai cunoscut sub numel „d'Angoulevent", care se declară Prinţul Proştilor, titlu care îi esi contestat de Valenti le Comte şi Jacques Resneau: pamflete, procesj pledoarii; avocatul lui declară şi certifică „un cap scobit, un bosta vînturat, lipsit de bun-simţ, un băţ de trestie, un creier tulburat, fărl vreun resort sau vreo rotiţă întreagă în cap""'. Bluet d'Arberes, cai] îşi ia numele de „Comte de Permission", este un

protejat al familiile Crequi, Lesdiguieres, Bouillon, Nemours; în 1602 el îşi publică sau i se publică — operele, în care îşi avertizează cititorul că „nu ştii nici să citească, nici să scrie şi n-a învăţat asta niciodată", dar e anii mat de „inspiraţia lui Dumnezeu şi a îngerilor""2. Pierre DupuisJ despre care vorbeşte Regnier în a şasea satiră a sa113, este, după cun spune Brascambille, „un arhinebun cu robă lungă"114; el însuşi, îij Remontrance sur le reveil de Maître Guillaume, declară că'„spiritu lui s-a înălţat pînă în anticamera celui de-al treilea grad al lunii".! multe alte personaje prezente în cea de-a paisprezecea satiră a lu{ Regnier. Această lume de la începutul secolului al XVII-lea este în mc straniu o gazdă bună pentru nebunie. Ea se află acolo, în inima lu-J crurilor şi a oamenilor, semn ironic care tulbură reperele realului şi] himericului, abia păstrînd amintirea marilor ameninţări tragice viaţă mai curînd tulbure decît neliniştită, agitaţie derizorie în socie-j tate, mobilitate a raţiunii. Dar noi cerinţe sînt pe cale de a se naşte: J'ai pris cent et centfois la lanterne en la main Cherchant en plein midi...'15 [Am luat de sute şi sute de ori felinarul în mînă / Căutînd în plină] zi...] 1

'' Cf. Peleus, La Deffence du Prince des Sots (f.a., f.e.); Plaidoyer sur la Princi-paute des Sots, 1608. De asemenea: Surpase et fustigation d'Angoulevent par l archipretre des poispilles, 1603. Guirlande et reponse d'Angoulevent. 1 n Inritulation et Recueil de toutes Ies ceuvres que (sic) Bernard de Bluet d'Arberes, comte de permission, 2 voi., 1601-1602. 113 Regnier, Satire VI, versul 72. 114 Brascambille (Paradoxes, 1622, p. 45). Cf. o altă indicaţie în Desmarin, Deferise du poeme epique, p. 73. 113 Regnier, Satire XIV, versurile 7-10. CAPITOLUL II

Marea închidere Compelle intrare Nebunia căreia Renaşterea tocmai i-a eliberat glasurile, dar i-a stăpînit violenţa, va fi transformată de epoca clasică printr-o ciudată lovitură de forţă. Pe drumul îndoielii, Descartes întîlneşte nebunia alături de vis şi de toate formele de eroare. Această posibilitate de a fi nebun nu riscă oare să-l deposedeze de propriul corp, aşa cum lumea de afară se poate ascunde în eroare, sau conştiinţa poate adormi în vis? „Şi în cel fel s-ar putea oare tăgădui că mîinile acestea şi întreg corpul de faţă sînt ale mele? Doar dacă, poate, nu m-aş asemui cu nu ştiu care nebuni, ale căror creiere sînt atît de tulburate de aburul apăsător al fierei celei negre, îneît ei afirmă necontenit că sînt regi, cînd de fapt sînt cît se poate de săraci, fie că sînt înveşmîntaţi în purpură cînd de fapt sînt goi, fie că au capul de argilă, că toată fiinţa lor e un dovleac, ori că sînt alcătuiţi din sticlă."1 • Dar Descartes nu evită pericolul nebuniei aşa cum ocoleşte eventualitatea visului sau a greşelii. Oricît de înşelătoare ar fi, simţurile, de fapt, nu pot să altereze decît „lucrurile foarte puţin sensibile şi foarte îndepărtate"; forţa iluziilor lor lasă totdeauna un rest de adevăr, „că mă aflu aici, că stau lîngă foc, îmbrăcat cu o haină de iarnă"2. Cît despre vis, el poate, ca şi imaginaţia pentru pictori, să plăsmuiască „din cele mai neobişnuite forme, sirene şi satiri"; dar nu poate nici să creeze, nici să compună de la sine aceste lucruri >,neînsemnate şi mai depărtate", a căror aranjare face posibile imaginile fantastice: „De soiul acesta par a fi natura corporală îndeobşte, precum şi întinderea ei." Ele sînt atît de puţin prefăcute, îneît le asigură viselor verosimilitatea inevitabile mărci ale unui adevăr 1 2

Descartes, Reguli de îndrumare a minţii. Meditaţii despre filozofia primă, trad. de Constantin Noica, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 248. Ibidem.

50 ISTORIA NEBUNIEI MAREA ÎNCHIDERE

51 pe care visul nu ajunge să-l compromită. Nici somnul populat dj imagini, nici conştiinţa clară că simţurile se înşală nu pot duce în] doiala pînă în punctul extrem al universalităţii sale; să admitem ci ochii ne decepţionează, „să ne închipuim prin urmare că dormim"] adevărul nu va aluneca în întregime în noapte. Pentru nebunie e altfel; pericolele sale nu compromit demersul: nici esenţialul adevărului său, dar nu deoarece cutare lucru, chiar şi în gîndirea unui nebun, nu poate fi fals; ci pentru că eu, care gîn-dese, nu pot fi nebun. Cînd cred că am corp, sînt oare sigur că deţii un adevăr mai ferm decît cel care îşi imaginează că are corpul d( sticlă? Fără îndoială, întrucît „sînt smintiţi, iar eu însumi n-aş părea mai puţin nebun dacă aş lua vreo pildă de la ei". Nu permanenţi unui adevăr este cea care garantează gîndirea împotriva nebuniei, aşa cum îi permitea să se desprindă dintr-o eroare sau să iasă din-; tr-un vis; ci imposibilitatea de a fi nebun, esenţială nu pentru obiec-j tul gîndirii, ci pentru subiectul care gîndeşte. Putem presupune că: visăm, identificîndu-ne cu subiectul care visează pentru a găsi „vreun! motiv de îndoială": adevărul încă apare ca o condiţie de posibilitate a visului. Nu poţi presupune, în schimb, chiar prin gîndire, că eşti nebun, căci nebunia e tocmai condiţia de imposibilitate a gîndirii: „N-aş părea mai puţin nebun."3 în economia îndoielii, există un dezechilibru fundamental între nebunie pe de o parte, vis şi greşeală pe de altă parte. Situaţia lor e diferită în raport cu adevărul şi cu cel care îl caută; visuri sau iluzii sînt depăşite în chiar

structura adevărului; dar nebunia este exclusă' de subiectul care se îndoieşte. Aşa cum în curînd va fi exclus ca el să nu gîndească şi să existe. A fost luată o anume hotărîre, după: Eseuri. Cînd Montaigne îl întîlnea pe Tasso, navea certitudinea că o gîndire nu putea fi frecventată de neraţiune. Şi poporul? „Bietul popor, momit de acele nebunii"? Omul care gîndeşte este oare la adăpost de aceste extravaganţe? „Eram tot atît de plîns eu însumi." Şi ce raţiune l-ar putea face judecătorul nebuniei? „Judecata m-a învăţat că înlăturarea hotărîtă a unui lucru crezut înşelător şi cu neputinţă a fi înseamnă a-ţi dărui întîietatea să fi ajuns cu mintea ta a cunoaşte marginile şi hotarele vrerii lui Dumnezeu şi ale puterii maicii noastre Firea, şi nu este mai vădită nebunie pe lume, decît să le aduci a fi măsurate după cuprinderea şi putinţa noastră."4 Dintre toate celelalte forme ale iluziei, nebunia trasează un drum al îndoielii foarte frecventat încă din secolul al XVI-lea. Nu totdeauna eşti sigur că nu visezi, niciodată nu eşti sigur că nu eşti nebun: „De ce nu ne vine aminte multa întîmpinare ce aflăm noi în sinea judecăţii noastre?"5 Or, Descartes a dobîndit acum această certitudine şi nu renunţă la ea: nebunia nu-l mai poate atinge. Ar fi o extravaganţă presupunerea că eşti extravagant; ca experienţă de gîndire, nebunia se implică pe ea însăşi şi, prin urmare, se exclude din proiect. Astfel, pericolul nebuniei a dispărut din chiar exerciţiul Raţiunii. Aceasta este limitată la o deplină posesiune de sine în care nu poate întîlni alte piedici decît eroarea, alte pericole decît iluzia. îndoiala lui ] Descartes desface farmecele sensului, traversează peisajele visului, ghidată întotdeauna de lumina lucrurilor adevărate; dar ea alungă nebunia în numele celui care se îndoieşte şi pentru care nu există neraţiune mai mare decît a nu gîndi şi a nu fi. Problematica nebuniei — aceea a lui Montaigne — este modificată chiar prin acest lucru. într-o manieră aproape imperceptibilă, desigur, dar decisivă. Iat-o plasată într-o regiune de excludere de care nu va scăpa decît parţial în Fenomenologia spiritului. Non-Raţiunea secolului al XVI-lea forma un fel de pericol deschis ale cărui ameninţări puteau oricînd, de drept cel puţin, să compromită raporturile subiectivităţii cu adevărul. Calea îndoielii carteziene pare a mărturisi că în secolul al XVII-lea pericolul se vede îndepărtat, iar nebunia este plasată în afara domeniului de apartenenţă în care subiectul deţine drepturile sale de adevăr: acest domeniu care, pentru gîndirea clasică, este raţiunea însăşi. De-acum nebunia este exilată. Dacă omul poate fi oricînd nebun, gîndirea, ca exercitare a suve-» ranităţii unui subiect care se pune în situaţia de a percepe adevărul, nu poate fi smintită. Sa trasat o linie de departajare care în curînd va face imposibilă experienţa, atît de familiară Renaşterii, a unei Raţiuni neraţionale, a unei raţionale Neraţiuni. între Montaigne şi Descartes a avut loc un eveniment: ceva în legătură cu instaurarea unei rado. Dar nu lipseşte mult ca istoria unei ratio ca aceea a lumii occidentale să se epuizeze în progresul unui „raţionalism"; ea e făcută, într-o măsură destul de mare, chiar dacă e mai secretă, din acea Mişcare prin care Neraţiunea s-a înfipt în terenul nostru, pentru a dispărea în el, desigur, dar şi pentru a prinde rădăcini. Acesta este al doilea aspect al evenimentului clasic pe care ar trebui să-l evidenţiem. 3 4

Descartes, op. cit., p. 248. Montaigne, Eseuri, trad. rom. cit., voi. I, 1966, p. 171.

■lkid.,p. 174.

52 ISTORIA NEBUNIEI MAREA ÎNCHIDERE

53 îl trădează mai multe semne, care nu ţin de o experienţă filozt fică, nici de dezvoltările ştiinţei. Cel despre care vrem să vorbii aparţine unei suprafeţe culturale foarte largi. O serie de date îl sen nalează foarte precis şi, cu ele, un ansamblu de instituţii. Se ştie că secolul al XVII-lea a creat vaste case de internare; si ştie mai puţin că mai mult de unu la sută dintre locuitorii Parisuluj s-au văzut închişi în ele după cîteva luni. Se ştie că puterea absolut( a făcut uz de ordinele regale şi de măsuri de întemniţare arbitrarei se ştie mai puţin ce conştiinţă juridică putea să anime aceste practico Incepînd cu Pinel, Tuke, Wagnitz, se ştie că nebunii, timp de un secol şi jumătate, au fost supuşi regimului acestei internări şi că într-o zi. vor fi descoperiţi în sălile Spitalului general, în celulele închisorilor;! se va observa că erau amestecaţi cu populaţia din workhouses sat Zuchthăusern. Dar niciodată nu s-a întîmplat să fie precizat cu claritate care era statutul lor acolo, nici ce sens avea această învecinare care părea că atribuie aceeaşi patrie săracilor, şomerilor, corecţiona-rilor şi smintiţilor. Pinel şi psihiatria secolului al XlX-lea îi vor întîlni pe nebuni între zidurile azilurilor; şi — să nu uităm — acolo îi voi lăsa, nu fără a-şi face un titlu de glorie din a-i fi „eliberat". începînc cu secolul al XVII-lea, nebunia a fost legată de acest tărîm al internării şi de gestul care i-1 desemna drept locul ei natural. Să luăm faptele în formularea lor cea mai simplă, pentru că internarea alienaţilor este structura cea mai vizibilă în experienţa clasică a nebuniei şi pentru că ea va fi sămînţa scandalului, atunci cînd această experienţă va dispărea din cultura europeană. „I-am văzut goi, acoperiţi de zdrenţe, neavînd decît paiele pentru a se apăra d( umezeala rece a podelei pe care stau întinşi. I-am văzut hrăniţi îi mod grosolan, fără apă care să le stingă setea şi fără lucrurile cele mai necesare vieţii. I-am văzut lăsaţi în seama unor adevăraţi temniceri, abandonaţi supravegherii lor brutale. I-am văzut în adăposturi strimte, murdare, infecte, fără aer, fără lumină, închişi în văgăuni unde ţi-ar fi teamă să închizi fiare feroce, pe care luxul guvernelor! le întreţine cu mari cheltuieli în

capitale."6 Putem avea drept reper o dată: 1656, decretul de înfiinţare, la Paris, a Spitalului general. La prima vedere, este vorba doar de o\ reformă — doar o reorganizare administrativă. Diverse aşezăminte care există deja sînt grupate sub o administraţie unică: Salpetriere, reconstruit sub domnia precedentă pentru a adăposti un arsenal7, Bicetre, pe care Ludovic al XlII-lea voise să îl dea comandamentului Saint-Louis pentru a face din ea un azil de bătrîni destinat Invalizilor armatei8. „Casa şi Spitalul Pitie, ca şi Refuge, aşezat în mahalaua Saint-Victor, Casa şi Spitalul Scipion, casa de la Savonnerie, cu toate locurile, grădinile, clădirile şi construcţiile care depind de ele."9 Toate sînt acum afectate săracilor din Paris „indiferent de sex, loc si vîrstă, de orice calitate şi origine şi în orice stare ar fi, valizi sau invalizi, bolnavi convalescenţi, curabili sau incurabili"10. Este vorba de a-i primi, de a-i găzdui, de a-i hrăni pe cei care se prezintă singuri sau pe cei care sînt trimişi de autoritatea regală sau judiciară; trebuie de asemenea vegheat la subzistenţa, la buna îngrijire, la I ordinea generală a celor care nu şi-au putut găsi locul aici, dar ar putea sau ar merita să şi-1 găsească. Această grijă este încredinţată unor directori numiţi pe viaţă, care îşi exercită puterile nu numai în clădirile Spitalului, ci pe tot cuprinsul Parisului, asupra tuturor acelora care ţin de jurisdicţia lor: „Ei au deplină putere de autoritate, de conducere, de administraţie, comerţ, poliţie, judecată, corecţie şi pedeapsă asupra tuturor săracilor din Paris, atît în afara cît şi înăuntrul Spitalului general."11 Directorii numesc la rîndul lor un doctor cu un salariu de 1 000 de livre pe an; el are sediul la Pitie, dar trebuie să viziteze fiecare dintre casele Spitalului de două ori pe săptămînă. Din capul locului, un lucru este clar: Spitalul general nu e un asezămînt medical. El e mai curînd o structură semijuridică, un fel de entitate administrativă care, alături de puterile deja constituite şi în afara tribunalelor, decide, judecă şi execută. „In acest scop directorii vor avea: stîlpi, lanţuri, închisori şi beciuri în numitul Spital general şi locuri de care dispun după cum cred de cuviinţă, fără să existe drept de apel la ordonanţele date de ei pentru tot ce e înăuntrul numitului Spital; cît despre cele care vor interveni pentru ce se întîmplă în afară, ele vor fi executate în forma şi conţinutul lor, în ciuda oricăror împotriviri sau apeluri făcute sau ce ar putea fi făcute şi fără a renunţa la ele, pentru care, în ciuda oricăror interdicţii şi intervenţii, nu va fi altfel."12 Suveranitate aproape absolută, jurisdicţie fără apel, drept de execuţie în faţa căruia nimic nu poate prevala — Spitalul 7

Ci Louis Boucher, La Salpetriere, Paris, 1883. Esquirol, „Des etablissements consacres aux alienes en France" (1818), în Des maladies mentales. Paris, 1838, voi. II, p. 134. Şi Les Enfants-Trouves, şi a fost retras La Savonnerie. 10 Art. XI. 11 Art. XIII. 12 Art. XII. 6

54 ISTORIA NEBUNIEI MAREA ÎNCHIDERE

55 general este o ciudată putere stabilită de rege între poliţie şi justiţi la limitele legii: al treilea ordin al represiunii. Alienaţii găsiţi de Pi la Bicetre şi la Salpetriere aparţin acestei lumi. în funcţionarea ori în descrierea sa Spitalul general nu se îi rudeşte cu nici o idee medicală. Este o instanţă a ordinii, a ordi. monarhice şi burgheze care se organizează în Franţa chiar în ac epocă. Este legat direct de puterea regală, care l-a plasat sub uni autoritate a guvernului civil; instituţia Marelui Capelan al Regatul] care reprezenta altădată, în politica asistenţei, medierea ecleziasti. şi spirituală, se pomeneşte dintr-o dată scoasă din circuit. Rege decretează: „înţelegem să fim păstrătorul şi protectorul numitul Spital general ca fiind ctitoria noastră regală şi totuşi el să nu depini în nici un fel de Marele Capelan, nici de vreunul dintre marii noş ofiţeri, ci să fie complet scutit de subordonarea, vizitarea sau luan sub jurisdicţie de către ofiţerii Reformei generale şi ceilalţi de instituţia Marelui Capelan, şi de alţii, cărora le interzicem orice lu cută din azil şi în azil; ştiinţa nebuniei se va aşeza într-un corpus d* cunoştinţe medicale în care figurează ca un capitol printre altele, far* să existe ceva care să indice modul de existenţă particular al nebunie1 în lume, nici sensul excluderii sale. y\.cest partaj fără recurs face din epoca clasică o epocă de înţelegere ntru existenţa nebuniei. Nu există posibilitatea nici unui dialog, a. jci unei confruntări între o practică ce stăpîneşte contranatura, re-dueînd-o ia tăcere, şi o cunoaştere care încearcă să descifreze adevăruri ale naturii; gestul care îndepărtează ceea ce omul nar putea sâ recunoască a rămas străin discursului în care un adevăr ajunge să fie cunoscut. Formele de experienţă s-au dezvoltat pentru ele însele, una într-o practică fără comentariu, cealaltă într-un discurs fără contradicţie. în întregime exclusă pe de o parte, în întregime obiectivată pe de alta, nebunia nu e niciodată manifestată pentru ea însăşi si într-un limbaj care i-ar fi propriu. Nu contradicţia trăieşte în ea, ci ea e aceea care trăieşte împărţită între termenii contradicţiei. Atîta timp cît lumea occidentală a fost sortită epocii raţiunii, nebunia a rămas supusă divizării înţelegerii. Fără îndoială, aici se află raţiunea acestei profunde tăceri care dă nebuniei din epoca clasică aparenţa somnului: aceasta era forţa cu care se impunea climatul de evidenţă care înconjura şi proteja unele concepte şi practici de celelalte. Poate că nici o epocă n-a fost mai insensibilă la pateticul nebuniei ca această perioadă care a fost totuşi aceea a extremei sfîşieri în viaţa sa profundă. Şi asta deoarece, chiar prin virtutea acestei sfîşieri, nu era posibil să se ia act de nebunie ca de un punct unic în care ar veni să se reflecteze — nucleu imaginar şi real totodată — întrebările pe care omul şi le pune despre el însuşi. Cînd totuşi, în secolul al XVII-lea, exista siguranţa că o internare nu era dreaptă, nu esenţa raţiunii era aceea care se vedea astfel compromisă; şi invers, incertitudinea în legătură cu ce era nebunia sau cu punctul începînd de la care trebuiau trasate limitele sale nu era resimţită ca o ameninţare imediată pentru societate sau pentru omul concret. Tocmai excesul partajului garanta calmul fiecăreia dintre cele două forme de interogaţie. Nici o recurenţă nu risca, punîndu-le în contact, să declanşeze seînteia unei întrebări fundamentale şi fără recurs. Şi totuşi nu încetează să răsară peste tot surprinzătoare coincidenţe. Aceste două domenii, atît de riguros separate, nu lasă să se Manifeste, dacă le examinăm de aproape, foarte stricte analogii de structură. Reculul nebuniei provocat de practicile internării, dispa-rHia personajului nebunului ca tip social familiar — pentru aceste •enomene.vom regăsi cu uşurinţă, în paginile ce urmează, conse-Clnţele sau cauzele, să spunem mai

curînd, pentru a fi neutri şi 174 ISTORIA NEBUNIEI

totodată exacţi, formele corespondente în reflecţiile teoretioB ştiinţifice asupra nebuniei. Ceea ce am descris ca eveniment de de a nu avea în lume decît o prezenţă înlesnită dinainte de raţiune r deja alienată în ea. Dar atunci cum ar fi posibil să-i atribuim nebuniei un loc fix, să onturăm pentru ea un chip care să nu aibă aceleaşi trăsături ca raIUn ea? Formă grăbită şi involuntară a raţiunii, ea nu poate lăsa să Parâ nimic care s-o arate ireductibilă. Şi în timp ce Vieussens-fiul r ata că „centrul oval" în creier este „sediul funcţiilor spiritului", ^[u că „sîngele arterial se rafinează pînă la a deveni spirit aniS ' Şi în consecinţă „sănătatea spiritului, în ceea ce are ea mate' depinde de regularitatea, de egalitatea, de libertatea curgerii I,p £?ntenelle, „Dialogues des morts modernes", Dialogul IV, în CEuxres, 1790, °1oa ^andeville, în La Fable des abeilles, şi Montesquieu în legătură cu nebunia ei 'a nobili (Despre spiritul legilor, cartea III, cap. VII).

180 ISTORIA NEBUNIEI

spiritului în aceste mici canale" — Fontenelle refuză să recunoas ce poate fi nemijlocit perceptibil şi decisiv întrun criteriu atît A simplu, care ar permite o împărţire imediată în nebuni şi non-nebun deşi anatomistul are dreptate să lege nebunia de această tulburare-„micilor vase foarte fine" — puţin contează, o asemenea perturbare poate fi întîlnită la oricine: „Nu există nici un cap atît de sănătos încj, să nu aibă vreun tubuleţ din centrul oval înfundat."5 E adevărat cj demenţii, nebunii furioşi, maniacii sau violenţii se pot recunoaşte imediat: dar nu pentru că sînt nebuni, şi în măsura în care sînt astfel ci numai pentru că delirul lor este de un fel particular care adaugă esenţei imperceptibile a oricărei nebunii semne care-i sînt proprii „Freneticii sînt numai nebuni de un alt gen."6 Dar dincolo de aceste diferenţieri, esenţa generală a nebuniei este lipsită de o formă care să-i poată fi atribuită; nebunul, în general, nu este purtătorul unui semn; el se amestecă printre ceilalţi şi e prezent în fiecare, nu penta un dialog sau un conflict cu raţiunea, ci pentru a o sluji în mod obscui prin mijloace de nemărturisit. Ancilla rationis [Slujirea raţiunii]. Medic şi naturalist, Boissier de Sauvages va mai recunoaşte încă, mute vreme după aceea, că nebunia „nu cade direct sub simţuri"7. , în ciuda similitudinilor aparente în folosirea scepticismului, niciodată modul în care era prezentă nebunia n-a fost mai diferit, decî în acest început de secol al XVIII-lea, de ceea ce a putut fi în vremea Renaşterii. Prin nenumărate semne, ea îşi manifesta altădată prezenţa, ameninţînd raţiunea cu o contradicţie imediată; iar sensullu-crurilor era indefinit reversibil, atît era de strînsă trama acestei dialectici. Acum lucrurile sînt la fel de reversibile, dar nebunia resorbit într-o prezenţă difuză, fără vreun semn manifest, în a lumii sensibile şi în regnul secret al unei universale raţiuni. Eae'» acelaşi timp plenitudine şi totală absenţă: locuieşte în toate regiunft lumii, nu lasă liberă nici o înţelepciune, nici o ordine, dar scapNEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR

181 5

Histoire de VAcademie des sciences, 1709, ed. 1733, pp. 11-13 („Sur led* melancolique"). „Dialogues des morts modernes", Dialogul IV, în (Euvres, I, p. 278. Totţ* vorbind despre libertate, Fontenelle arată că nebunii nu sînt nici mai determinaţi. &\ mai puţin determinaţi decît ceilalţi. Dacă putem rezista la o predispoziţie model* a creierului, trebuie să putem rezista şi la o predispoziţie mai puternică: „Ar 0* să putem avea mult spirit în ciuda unei predispoziţii mediocre spre stupiditate."! dimpotrivă, dacă nu putem rezista la o predispoziţie violentă, o predispoziţie 4 e la fel de determinantă (Trăite de Ia liberte de l'âme — atribuit lui Fontenelle în tm Depping — III, pp. 611-612). 7 Boissier de Sauvages, Nosologie mâthodique, trad. Gouvion, Lyon, 1 voi. VII, p. 33. 6

cărei percepţii sensibile; se află peste tot, dar niciodată în ceea °e o face să fie ceea ce este. Totuşi, acest „reflux" al nebuniei, acest decalaj esenţial între preta şj manifestarea sa nu înseamnă că ea se retrage, în afara oricărei qdenţe, într-un domeniu inaccesibil în care adevărul ei ar rămîne scuns. Deşi nu are nici un semn sigur, nici o prezenţă pozitivă, se oferă paradoxal într-o nemijlocire liniştită, desfăşurată la suprafaţă, fâră recul posibil pentru îndoială. Dar atunci ea nu se oferă ca nebunie; se prezintă sub trăsăturile irecuzabile ale nebunului: „Persoanele a căror raţiune este sănătoasă îl pot recunoaşte atît de uşor, îneît pînă şi păstorii disting între oile lor pe acelea care sînt atinse de astfel de maladii."8 Există o anumită evidenţă a nebunului, o determinare imediată a trăsăturilor sale, care pare corelativă tocmai cu nedeterminarea nebuniei. Cu cît nebunia e mai puţin precizată, cu atît nebunul e mai bine recunoscut. Chiar în măsura în care nu ştim unde începe nebunia, ştim, cu o ştiinţă aproape incontestabilă, ce este nebunul. Iar Voltaire se miră că nu ştim cum poate un suflet să raţioneze fals, nici cum se poate schimba ceva în esenţa sa atunci cînd, fâră ezitare, „este dus totuşi, în cutia sa, la Petites-Maisons"9. Cum are loc această recunoaştere atît de sigură a nebunului? Printr-o percepţie marginală, o privire piezişă,

printr-un fel de raţionament instantaneu, indirect şi negativ în acelaşi timp. Boissier de Sauvages încearcă să expliciteze această percepţie atît de sigură Şi totuşi atît de confuză: „Atunci cînd un om acţionează în conformitate cu luminile raţiunii sănătoase, e suficient să fim atenţi la gesturile sale, la mişcările sale, la raţionamentele sale, pentru a descoperi legătura pe care o au aceste acţiuni între ele şi scopul spre care tind." La fel, cînd e vorba de un nebun, „nu e nevoie, pentru a cunoaşte halucinaţia sau delirul de care este atins, să facem false silo-§jsme; ne dăm seama cu uşurinţă de greşeala şi de halucinaţia sa după discordanţa care există între acţiunile lui şi comportamentul celorlalţi °ameni"10. Demersul este indirect, în sensul că nu există percepţie a nebuniei decît în raport cu ordinea raţiunii şi cu acea conştiinţă pe Care ° avem în faţa unui om care raţionează şi care ne asigură de coe-renţa, de logica, de continuitatea discursului; această conştiinţă ră-^ne adormită pînă la izbucnirea nebuniei, care apare dintr-o dată, u Pentru că e pozitivă, ci tocmai pentru că e de ordinul rupturii. Ea B oissier de Sauvages, loc. cit., voi. VII, p. 33. P 2s a're' Dictionnairephilosophique, art. „Folie", ed. Benda, Paris, 1935, voi. I, 9

10 p .

°oissier de Sauvages, loc. cit., voi. VII, p. 34.

182 ISTORIA NEBUNIEI

răsare dintr-o dată ca discordanţă, adică e în întregime negativă; fa tocmai acest caracter negativ o face instantanee. Cu cît nebunia sc manifestă mai puţin în ceea ce are pozitiv, cu atît nebunul, pe trartb continuă a raţiunii — aproape uitată, fiindcă e prea familiară -~Se iveşte brusc ca irecuzabilă diferenţă. Să ne oprim cîteva clipe asupra acestui prim punct. Certitudinea atît de grăbită, atît de prezumţioasă cu care secolul al X VlII-leaştie să recunoască nebunul, chiar în momentul în care mărturiseşte că nu mai poate defini nebunia — iată fără îndoială o structură importantă, Caracter nemijlocit concret, evident şi precis al nebunului; profil confuz, îndepărtat, aproape imperceptibil al nebuniei. Şi nu e aici nici un paradox, ci un raport absolut natural de complementaritate, Nebunul este prea direct sensibil pentru a putea recunoaşte în el discursurile generale ale nebuniei; nu apare, decît într-o existenţi punctuală — un fel de nebunie individuală şi totodată anonimă, în care el se desemnează fără nici un risc de eroare, dar care dispare imediat ce a fost zărită. Cît despre nebunie, ea e în mod nedefinil retrasă; este o esenţă îndepărtată, lăsată în grija nosografilor sprea o analiza pentru ea însăşi. Această evidenţă, atît de directă, a nebunului pe fondul unei raţiuni concrete, această îndepărtare, în schimb, a nebuniei la limitele cele mai exterioare, cele mai inaccesibile ale unei raţiuni discursive, se ordonează amîndouă în funcţie de o anumită absenţă a nebuniei; a unei nebunii care nu ar fi legată de raţiune printr-o finalitate profundă; a unei nebunii care nu ar fi cuprinsă într-o dezbatere reala cu raţiunea şi care, pe toată întinderea ce merge de la percepţiei discurs, de la recunoaştere la cunoaştere, ar fi generalitate concretă, specie vie şi multiplicată în manifestările sale. O anumită absenţă^ nebuniei domneşte asupra acestei întregi experienţe a nebuniei-B creat aici un vid care merge, poate, pînă la esenţial. Căci ceea ce este absenţă din perspectiva nebuniei ar putea na» altceva: punctul în care se pregăteşte o altă experienţă, în lucrarea tăcută a pozitivului. Nebunul nu e manifest în fiinţa sa; dar dacă e indubitabil, e penă că este celălalt. Or, această alteritate, în epoca în care ne plasăm, ** este încercată în imediat, ca diferenţă resimţită, pornind de la o afl^' mită siguranţă de sine. în faţa acestor smintiţi care îşi imagineaZj că „sînt ulcioare sau că au corpul de sticlă", Descartes ştia de înda° că nu e ca ei: „Dar aceştia sînt smintiţi..." Inevitabila recunoaşte1* NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR

183 nebuniei lor se făcea spontan, într-un raport stabilit între ei şi sine: ubiectul care percepea diferenţa o măsura pornind de la el însuşi: ' Eu însumi n-aş părea mai puţin nebun dacă aş lua vreo pildă de la l\" în secolul al XVIII-lea, această conştiinţă a alterităţii ascunde, -ub o aparentă identitate, o cu totul altă structură; nu se mai formulează pornind de la o certitudine, ci de la o regulă generală; ea implică un raport exterior, mergînd de la alţii la acest Altul singular care este nebunul, într-o confruntare în care subiectul nu este compromis, nici măcar convocat sub forma unei evidenţe: „Vom numi nebunie acea maladie a organelor creierului care împiedică în mod necesar un om să gîndească şi să acţioneze asemenea celorlalţi."11 Mebunul este celălalt în raport cu ceilalţi: celălalt — în sensul excepţiei — printre ceilalţi — în sensul universului. Orice formă de in-terioritate este acum înlăturată: nebunul este evident, dar profilul său se detaşează din spaţiul exterior; iar raportul care îl defineşte îl oferă în întregime, prin jocul comparaţiilor obiective, privirii subiectului care raţionează. între nebun şi subiectul care afirmă „acela e un nebun" s-a săpat o întreagă distanţă, care nu mai e vidul cartezian al lui „eu nu sînt ca el", dar care se vede ocupată de plenitudinea unui dublu sistem de alteritate: distanţă locuită de-acum în întregime de repere, deci măsurabilă şi variabilă; nebunul e mai mult sau mai puţin diferit de grupul celorlalţi, care este la rîndul său mai mult sau mai puţin universal. Nebunul devine relativ, fiind astfel şi mai dezarmat de puterile sale periculoase: el, care, în gîndirea Renaşterii, S|mboliza prezenţa apropiată şi periculoasă, în inima raţiunii, a unei asemănări prea interioare, este acum împins la cealaltă extremitate a lumii, ţinut la distanţă şi menţinut în afara putinţei de a nelinişti, Pnntr-o dublă securitate, pentru că el reprezintă diferenţa Celuilalt '" exterioritatea celorlalţi.

Această nouă formă de conştiinţă inaugurează un nou raport al ei cu raţiunea: nu mai e dialectică neîntreruptă, ca în secolul ai A VI-lea, nici opoziţie simplă şi permanentă, nici rigoare a parta-lj'ui cum a fost la începutul erei clasice, ci constituie legături comexe Şi ciudate. Pe de o parte, nebunia există în raport cu raţiunea, ( Cel puţin în raport cu „ceilalţi" care, în generalitatea lor anonimă, enirea s-c reprezinte şi să-i dea valoare de exigenţă; pe de altă e> ea e> istăpentru raţiune, în măsura în care aceasta se înfăţişează Parte p ţ lr » unei conştiinţe ideale care o percepe ca diferenţă faţă de ceitim' ^e^un'a are un dublu mod de a fi în faţa raţiunii: este în acelaşi P de partea cealaltă şi sub privirea ei. De partea cealaltă: nebunia Itaire, Dictionnaire philosophique, art. „Folie", p. 285.

184 ISTORIA NEBUNIEI

este diferenţă imediată, negativitate pură, ceea ce se denunţă ca noj. fiinţă, într-o evidenţă irecuzabilă; ea este o absenţă totală a raţiunjj percepută imediat ca atare, pe fondul structurilor raţionabilului. ^ privirea raţiunii: nebunia este individualitate singulară ale cărej caractere proprii, conduită, limbaj, gesturi se disting unul cîte unu] de ceea ce putem găsi la non-nebun; în particularitatea sa, ea$e etalează pentru o raţiune care nu e termen de referinţă, ci principiu de judecată; nebunia este prinsă atunci în structurile raţionalului Ceea ce caracterizează nebunia, începînd de la Fontenelle. este per. manenţa unui dublu raport cu raţiunea, această implicare, în experienţa nebuniei, a unei raţiuni luate ca normă şi a unei raţiuni definite ca subiect de cunoaştere. Se va obiecta cu uşurinţă că în orice epocă a existat, la fel, o dublă percepere a nebuniei: una morală, pe fond de raţionabi 1; cealaltă obiectivă şi medicală, pe fond de raţionalitate. Dacă lăsăm deoparte marea problemă a nebuniei greceşti, e adevărat că, cel puţin din epoca latină încoace, conştiinţa nebuniei a fost împărţită în funcţie de această dualitate. Cicero evocă paradoxul maladiilor sufletului şi al vindecării lor: cînd corpul e bolnav, sufletul poate recunoaşte. şti şi judeca acest lucru; dar cînd e bolnav sufletul, corpul nu ne va putea spune nimic despre el: „Sufletul e chemat să se pronunţe asupra stării sale cînd tocmai facultatea de a judeca e bolnavă."" Contradicţie din care nu s-ar putea ieşi dacă n-ar exista asupra maladiilor sufletului două puncte de vedere riguros diferite: o întelep ciune filozofică mai întîi, care, ştiind să discearnă nebunul de cel care raţionează, asimilează nebuniei orice formă de non-înţelepciune-omnes insipientes insaniunP [toţi neînţelepţii sînt nebuni] — şi poate prin învăţare sau persuasiune, să disipeze aceste maladii ale st fletului: „nu se poate, ca pentru cele ale corpului, să ne adresămi afară, şi trebuie să ne folosim toate resursele şi toate forţele noast pentru a fi în stare să ne îngrijim singuri"14; apoi, o ştiinţă în să recunoască în nebunie efectul pasiunilor violente, al mişc neregulate ale bilei negre, şi al acestei întregi „succesiuni de I la care ne gîndim cînd vorbim de Athamas, de Alcmeon, de Ai de Oreste"15. Acestor două forme de experienţă le corespund înW mai două forme de nebunie: insania, al cărei „înţeles e foarte laî mai ales „cînd i se adaugă prostia", şifuror, maladie mai grav| NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR

185 12 13

Cicero, Tusculane, cartea III, I, 1. Ibid., cartea III, IV, 8. "Ibid., cartealll, III, 5. 15 Ibid., cartea III, V, 11.

•are dreptul roman o cunoaşte începînd cu legea celor XII Table. pentru că se opune raţionalului, insania nu-1 poate atinge niciodată pe înţelept; dimpotrivă,/wro/-, eveniment al corpului şi al sufletului pe care raţiunea e capabilă să-1 reconstituie prin cunoaştere, poate orjcînd tulbura spiritul filozofului.16 Există deci în tradiţia latină o nebunie în forma raţionabilului şi o nebunie în forma raţionalului, pe care nici chiar moralismul ciceronian n-a ajuns să le confunde.17 Or, ceea ce s-a întîmplat în secolul al XVIII-lea este o alunecare a perspectivelor graţie căreia structurile raţionabilului şi cele ale raţionalului s-au inserat unele în celelalte, pentru a forma în final un ţesut atît de strîns încît muhă vreme nu se vor mai putea distinge. Ele s-au ordonat progresiv în unitatea uneia şi aceleiaşi nebunii care e percepută în ansamblu în opoziţia ei faţă de raţionabil şi în ceea ce ea însăşi oferă raţionalului. Diferenţă pură, străin prin excelenţă, ..celălalt" cu putere dublă, nebunul, chiar în acest recul, va deveni obiect de analiză raţională, plenitudine oferită cunoaşterii, percepţie evidentă; şi va fi una în măsura în care va fi cealaltă. începînd din prima jumătate a secolului al XVIII-lea — şi tocmai asta îi conferă ponderea decisivă în istoria neraţiunii — negativitatea morală a nebunului începe să fie una cu pozitivitatea a ceea ce putem cunoaşte din el: distanţa critică şi patetică a refuzului, a non-recunoaşterii, acest gol de caracter devine spaţiul în care vor ajunge caracterele care contrează puţin cîte puţin un adevăr pozitiv. Şi fără îndoială aceasta e mişcarea pe care o putem identifica sub o enigmatică definiţie din Enciclopedie: „A te îndepărta de raţiune fără să ştii, pentru că eşti hpsitde idei, înseamnă a fi imbecil; a te îndepărta de raţiune cu bună ţunţă, pentru că eşti sclavul unei pasiuni violente, înseamnă a fi slab; ar a te îndepărta de ea cu încredere şi cu ferma convingere că o l|nnezi, iată, mi se pare, ceea ce se cheamă a fi nebun."1* Ciudată definiţie, seacă şi aparent apropiată încă de vechea tradi-.e Wozofică şi morală. Şi totuşi, găsim aici, pe jumătate ascunsă, rea ga mişcare ce înnoieşte reflecţia asupra nebuniei: suprapunerea

'} c°'ncidenţa forţată între o definiţie prin negativitatea îndepărtării e bunia este totdeauna o distanţă luată faţă de raţiune, un vid stabilit ,' lh'dem. dc eeas'Ot '" Tuscu^ane psim ° încercare de a depăşi opoziţia furor-insania într-o cOrpuj' atribuire morală: „Un suflet robust nu poate fi atacat de boală, în vreme ce Partea P°ate; dar corpul se poate îmbolnăvi fără să fie vorba de vreo greşeală din Priie: n°astră; nu la fel stau ierurile cu sufletul, ale cărui boli şi pasiuni sînt toate ii! ' e *= nesocotirea raţiunii" (ibid., cartea IV, XIV, 31). tllcydopedie, art. „Folie".

186 ISTORIA NEBUNIEI

şi măsurat) şi o definiţie prin plenitudinea caracterelor şi a trăsăturilor care restabilesc, în formă pozitivă, raporturile cu raţiunea (î^ credere şi persuasiune, sistem de credinţe care face ca diferenţa dintjţ nebunie şi raţiune să fie în acelaşi timp o asemănare, opoziţia săse sustragă ei înseşi sub forma unei fidelităţi iluzorii, vidul să se umpfe de un întreg ansamblu care e aparenţă, dar aparenţă a raţiunii înseşi) Astfel îneît vechea opoziţie simplă dintre puterile raţiunii şi cele ale smintelii este înlocuită acum de o opoziţie mai complexă şi mai in. sesizabilă; nebunia înseamnă absenţă a raţiunii, dar absenţă care ia forma pozitivităţii într-o cvasiconformitate, într-o asemănare care creează confuzie, fără să reuşească totuşi să înşele. Nebunul se în-depărtează de raţiune, dar punînd în joc imagini, credinţe, raţionamente pe care le regăsim ca atare la omul raţional. Nebunul nu poate deci să fie nebun pentru el însuşi, ci doar în ochii unui al treilea, numai acesta putînd distinge exerciţiul raţiunii de raţiunea însăşi, în felul în care secolul al XVIII-lea percepe nebunul se amestecă deci în mod inextricabil ceea ce e pozitiv şi ceea ce e negativ. Pozitivul nu e altceva decît raţiunea însăşi, chiar dacă i se atribuie un chip aberant; cît despre negativ, el constă în faptul că nebunia nu e decît cel mult zadarnicul simulacru al raţiunii. Nebunia este raţiunea plus o extremă subţirime negativă; e ceea ce e mai apropiat de raţiune, şi mai ireductibil; este raţiunea afectată de un indiciu de neşters: Neraţiunea. Să reînnodăm acum firele anterioare. Ce era evidenţa nebunulu constatată adineauri, pe fondul paradoxal al unei absenţe a nebuniei? Nimic altceva decît foarte apropiata prezenţă a raţiunii care umple tot ce poate fi pozitiv în nebun, a cărui incontestabilă nebunie eun indiciu care afectează raţiunea, dar nu introduce în ea în final nu un element străin şi pozitiv. Şi imbricarea structurilor raţionalului cu structurile raţionau lului? în aceeaşi mişcare ce caracterizează perceperea nebuniei"1 epoca clasică, raţiunea recunoaşte imediat negativitatea nebunul în neraţionabil, dar se recunoaşte pe ea însăşi în conţinutul raţir* al oricărei nebunii. Ea se recunoaşte ca natură, conţinut, discur final ca raţiune a nebuniei, măsurînd distanţa insurmontabilă raţiune la raţiunea nebunului. în acest sens, nebunul poate fi înv în întregime de către raţiune, stăpînit de ea, pentru că ea e acee^ îl animă în secret; dar îl menţine totdeauna în afara ei; dacă aw fluenţă asupra lui, e din exterior, ca obiect. Acest statut de obiect J va întemeia mai tîrziu ştiinţa pozitivă a nebuniei, este înscris îndl această structură perceptivă pe care o analizăm acum: recunoaj NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR

187 raţionalităţii conţinutului, în însăşi mişcarea prin care se denunţă a ce este neraţionabil în manifestarea sa. Tocmai acesta este primul şi cel mai aparent dintre paradoxurile «raţiunii: o imediată opoziţie faţă de raţiunea care n-ar putea avea drept conţinut decît raţiunea însăşi. Evidenţa, imposibil de contestat, a lui „acela e nebun" nu se sprijină pe nici o cunoaştere teoretică a ceea ce este nebunia. Dar invers, atunci cînd gîndirea clasică vrea să investigheze nebunia în ceea ce este ea, nu o va face pornind de la nebuni, ci pornind de la maladie în general. Răspunsul la o întrebare de tipul: „Ce este deci nebunia?" se deduce dintr-o analitică a maladiei, fără ca nebunul sa fie nevoit să vorbească despre el însuşi, în existenţa sa concretă. Secolul al XVIII-lea percepe nebunul, dar deduce nebunia. Iar ceea ce percepe în nebun nu este nebunia, ci inextricabila prezenţă a raţiunii şi a non-raţiunii. Iar nebunia o reconstruieşte nu pornind de la multipla experienţă a nebunilor, ci de la domeniul logic şi natural al maladiei, un cîmp de raţionalitate. Intrucît, pentru gîndirea clasică, boala tinde să nu se mai definească decît într-o manieră negativă (prin finitudine, limitare, defect), noţiunea generală de maladie se vede prinsă într-o dublă tentaţie: de a nu mai fi considerată, nici ea, decît sub formă de ne-pţie (şi aceasta e într-adevăr tendinţa de a suprima noţiuni ca acelea de „substanţe patogene"); dar de a se detaşa de o metafizică a răului, acum sterilă dacă vrem să înţelegem maladia în ceea ce are ea real, Pozitiv, plin (şi aceasta e tendinţa de a exclude din gîndirea medicală n°ţiuni ca acelea de „maladie prin lipsă" sau „prin privare"). La începutul secolului al XVII-lea, Plater. în tabloul maladiilor, aceaîncă mult loc maladiilor negative: lipsă de fertilitate, de suare , de procreare, de mişcare vitală.19 Dar Sauvages va observa . | apoi că o lipsă nu poate fi nici adevărul, nici esenţa unei maladii, 1 ^ăcar natura ei propriu-zisă: „Este adevărat că suprimarea anuL °r eliminări provoacă adesea maladii, dar asta nu înseamnă că e 20 ni cid d b considera drept boală această suprimare."20 Şi asta din două : il ă ■Xt>

Pute: 1Ve: primul este că privarea nu este principiu al ordinii, ci al dez-niI> şi încă al dezordinii infinite; căci ea se t ,. plasează în spaţiul 'ater, Praxeos medicae tres torni, Basel, 1609. auvages, Nosologie methodique, trad. fr., I, p. 159.

188 ISTORIA NEBUNIEI

mereu deschis, mereu reînnoit al negărilor, care nu sînt numerog, ca lucrurile reale, ci la fel de nenumărate ca posibilităţile logjCt. „Dacă această instituire a genurilor ar avea loc, genurile înseşi,. creşte la infinit."21 Mai mult: multiplicîndu-se, maladiile ar încet în mod paradoxal să se deosebească; căci dacă esenţialul maladjej constă în suprimare, suprimarea care nu are nimic pozitiv nu-i pOat( da maladiei chipul ei singular; ea mizează în acelaşi mod pe toate funcţiile la care se aplică printr-un fel de act logic care este în între, gime vid. Maladia ar fi indiferenţa săracă a negaţiei exercitîndu-se asupra bogăţiei naturii: „Lipsa şi privarea nu sînt nimic pozitiv, dai nu imprimă în spirit nici o idee de maladie."22 Pentru a da un conţinui particular maladiei, trebuie deci să ne adresăm fenomenelor reale, observabile, pozitive prin care se manifestă: „Definiţia unei maladii înseamnă enumerarea simptomelor care servesc la cunoaşterea genului şi speciei sale şi la distingerea ei de toate celelalte."23 Chiar şi acolo unde trebuie să recunoaştem că există suprimare, aceastanii poate fi maladia însăşi, ci doar cauza ei; trebuie deci să ne adresau efectelor pozitive ale suprimării: „Chiar şi atunci cînd ideea de maladie este negativă, ca în maladiile somnului, e mai bine s-o defink prin simptomele ei pozitive."24 Dar această cercetare a pozitivităţii avea să elibereze maladiaşW latura sa invizibilă şi secretă. Tot răul ascuns încă în ea va fi de-acuit înainte exorcizat, iar adevărul ei se va putea desfăşura la suprafaţa în ordinea semnelor pozitive. Willis, în De Morbis convulsivis, vorbea încă de substanţe patogene: obscure realităţi străine şi conff naturii care constituie vehiculul răului şi suportul evenimentului f tologic. în anumite cazuri, şi în special în cazul epilepsiei, „substan! patogenă" este atît de ascunsă, atît de inaccesibilă simţurilor şi chs probelor, îneît păstrează încă marca transcendenţei şi ar putea' confundată cu artificiile demonului: „în această afecţiune, substan! patogenă este foarte obscură şi nu persistă nici o urmă din ceeC noi bănuim aici, pe bună dreptate, că este suflul spiritului far celor."25 Dar la sfîrşitul secolului al XVII-lea substanţele patogf încep să dispară. Maladia, deşi comportă elemente greu descifrat"'' iar partea principală a adevărului ei rămîne ascunsă, nu trebuie-fie caracterizată prin asta; există totdeauna în ea un adevăr sing^' NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR

189 2l

Ibid.,p. 160. 22Ibid.,p. 159. 23 Ibid., p. 129. 24lbid.,p. 160. 25 Willis, De Morbis convulsivis. Opera, Lyon, 1681, voi. I, p. 451.

• at la nivelul fenomenelor celor mai aparente şi pornind de la care S1 buie definită. „Dacă un general sau un căpitan n-ar specifica în ' mnalmentele pe care le dau despre soldaţii lor decît mărcile ascunse *e care le au pe corp sau alte semne obscure şi necunoscute care scapă ederii, degeaba ar fi căutaţi dezertorii, n-ar fi descoperiţi niciodată-"26 Cunoaşterea maladiei trebuie deci să facă înainte de toate ventarul a tot ceea ce e mai manifest în percepţie şi mai evident în adevăr. Astfel se defineşte, ca demers primar al medicinei, metoda simptomatică ce „împrumută caracterele maladiei fenomenelor invariabile şi simptomelor evidente care le însoţesc"27. „Căii filozofice", care este „cunoaşterea cauzelor şi principiilor" si care, la urma urmelor, „nu uită să fie foarte curioasă şi distinge dogmaticul de empiric", trebuie să-i preferăm „calea istorică", mai sigură şi mai necesară; „foarte simplă şi uşor de însuşit", ea nu e altceva decît „cunoaşterea faptelor". Dacă e „istorică", nu e pentru că încearcă să stabilească, pornind de la cauzele lor cele mai vechi, devenirea, cronologia şi durata maladiilor; ci într-un sens mai etimologic, ea caută să vadă, să vadă de aproape şi în detaliu, să restituie maladia în exactitatea unui portret. N-ar putea să-şi propună un model mai bun decît „pictorii care, cînd fac un portret, au grijă să surprindă pînă şi semnele şi lucrurile naturale cele mai mici care se întîlnesc pe chipul persoanei pe care o pictează"28. 0 întreagă lume patologică se organizează după norme noi. Dar nimic în ea nu pare a trebui să facă loc acestei percepţii a nebunului, aşa cum tocmai am analizat-o: percepţie în întregime negativă, care lăsa întotdeauna neformulat adevărul manifest şi discursiv al nebuniei. Cum va putea nebunia să-şi găsească loc în această lume a maladiilor al căror adevăr se enunţă de la sine în fenomenele observ abile, cînd ea nu se oferă în lumea concretă decît sub profilul cel ma ' acut, cel mai greu de sesizat; prezenţa instantanee, punctuală, Unu i nebun, care e cu atît mai bine perceput ca nebun, cu cît lasă ai Puţin să apară adevărul etalat al nebuniei. ^ mai e ceva. Marea preocupare a clasificatorilor din secolul ll.iea este animată de o metaforă constantă care are amploarea inaţia unui mit: transferul dezordinilor maladiei în ordinea . Trebuie să „reducem", spunea deja Sydenham, „toate obst j' Sauvages, loc. cit., I, pp. 121-122. î-jo.

■ ?' Sydenham, Dissertationsur lapetite verole. Medecinepratique, trad. Jault,

S

£ P- 390.

fi-or, ?auvaSes> loc. cit., voi. I, pp. 91 -92. Cf. şi A. Pitcairn, The Whole Works (done tfle latin original de G. Sewel şi I. T. Desaguliers, ed. a Ha, 1777, pp. 9-10).

190 ISTORIA NEBUNIEI

maladiile la specii precise cu aceeaşi grijă şi aceeaşi exactitate cu care au procedat botaniştii în Tratatul despre plante"29. Iar Gaubk recomanda să punem „numărul imens al maladiilor umane, după exemplul scriitorilor istoriei naturale, într-o ordine sistematică prezentînd clasele, genurile şi speciile, fiecare cu caracterele sale particulare, constante şi distincte"30. Cu Boissier de Sauvages31, tema dobîndeşte întreaga sa semnificaţie; ordinea botaniştilor devine organizatorul lumii patologice în întregul ei, iar maladiile se repartizează după o ordine şi într-un spaţiu care sînt acelea alera ţiunii înseşi. Proiectul unei grădini a speciilor— atît patologice, cîi şi botanice — aparţine înţelepciunii prevederii divine. Cîndva, maladia era permisă de Dumnezeu; el chiar o destina oamenilor ca pedeapsă. Dar iată că acum îi organizează formele, îi repartizează el însuşi varietăţile. O cultivă. Va fi de-acum un Dumnezeu al maladiilor, acelaşi cu cel care protejează speciile şi, de cînd există medici, nu s-a pomenit niciodată să moară acest grădinar care îngrijeşte răul... Dacă e adevărat că, în cazul omului, maladia e semn de dezordine, de finitudine, de păcat, în cazul lui Dumnezeu carele-a creat, adică din perspectiva adevărului lor, maladiile sînt o vegetaţie raţionabilă. Iar gîndirea medicală trebuie să-şi propună să se sustragă acestor categorii patetice ale pedepsei, pentru a ajunge la acelea realmente patologice, în care maladia îşi descoperă adevărul etern. „Sînt convins că motivul pentru care n-avem încă nici o istorie exact; a maladiilor este că cea mai mare parte a autorilor nu le-au privit pte acum decît ca efecte ascunse şi confuze ale unei naturi prost întocmite şi decăzute din starea ei şi au crezut că şi-ar pierde timpul dacă s-ar amuza să Ie descrie. Cu toate acestea, Fiinţa supremă nu s-a supus unor legi mai puţin sigure producînd maladiile sau făcînd sas maturizeze umorile patogene decît creînd plantele sau maladiile/ Va fi suficient de-acum ca imaginea să fie urmărită pînă la cap& maladia, în cea mai neînsemnată dintre manifestările sale, SJ vedea învestită în întregime de înţelepciunea divină; ea va desfăşor la suprafaţa fenomenelor, previziunile unei raţiuni atotputernic Maladia va fi operă a raţiunii şi raţiune pusă la lucru. Ea se va supu" ordinii, iar ordinea va fi în secret prezentă ca principiu organiz^ al fiecărui simptom. Universalul va trăi în particular: „De exernş 29

Sydenham, Medecinepratique, trad. Jault, Prefaţă, p. 121. Gaubius, Iristitutiones pathologitx medicinale*, citat de Sauvages, loc. c8> 31 Nouvelles Classes des maladies datează din 1731 sau 1733. Cf. pentru i chestiune Berg, Linne ct Sauvages (Lychnos, 1956). 32 Sydenham. citat în Sauvages, loc. cil., I, pp. 124-125. NEBUNUL IN GRADINA SPECIILOR 30

191 cela care va observa cu atenţie ordinea, timpul, ora cînd încep frigurile, fenomenele de frison, căldură, într-un cuvînt toate ■imptomele care-i sînt proprii, va fi la fel de îndreptăţit să creadă că această maladie este o specie, după cum o plantă constituie o spe--je."33 Maladia, ca şi planta, este, pe viu, însăşi raţionalitatea naturii: Simptomele sînt faţă de maladii ceea ce sînt frunzele şi suporturile '{fukra) faţă de plante."34 în raport cu prima „naturalizare" despre care aduce mărturie medicina secolului al XVI-lea, această a doua naturalizare prezintă exigenţe noi. Nu mai este vorba de o cvasinatură, pătrunsă încă de ireal, de fantasme, de imaginar, o natură plăsmuită din iluzie şi din amăgire, ci de o natură care e plenitudinea întreagă şi imuabilă a raţiunii. O natură care e totalitatea raţiunii prezente în fiecare dintre elementele sale. Acesta este spaţiul nou în care nebunia, ca maladie, trebuie să se insereze acum. Este încă un paradox, în această istorie care nu duce deloc lipsă de aşa ceva, acela de a vedea că nebunia s-a integrat, fără dificultate aparentă, în aceste norme noi ale teoriei medicale. Spaţiul clasificării se deschide fără probleme spre analiza nebuniei, iar nebunia la rîndul ei îşi găseşte imediat locul în el. Nici unul dintre clasificatori nu pare să fi fost reţinut de problemele pe care i le-ar fi putut pune. Or, acest spaţiu fără profunzime, această definire a nebuniei doar prin plenitudinea fenomenelor sale, această ruptură cu înrudirile râului, acest refuz al unei gîndiri negative — toate acestea oare nu jjn de un alt filon şi de un alt nivel decît ceea ce ştim despre expe-penţa clasică a nebuniei? Nu sînt aici două sisteme juxtapuse, dar Care ţin de două universuri diferite? Clasificarea nebunilor nu e oare Un artificiu de simetrie sau o surprinzătoare anticipare a concepţiilor ^colului al XlX-lea? Şi dacă vrem să analizăm ce este experienţa asică în profunzimea sa, nu e mai bine să lăsăm la suprafaţă efortul clasificare şi să urmărim, dimpotrivă, în toată lentoarea ei, ceea această experienţă ne indică ea însăşi, în ceea ce are negativ, înrudit cu răul si cu toată lumea etică a rationabilului ? ar a neglija locul pe care nebunia 1-a ocupat cu adevărat în donu n , ' ) Patologiei ar fi un postulat, deci o eroare de metodă. Inserarea 4r /"e'!n nosologiile secolului al XVIII-lea, oricît de contradictorie Wrea, nu trebuie ignorată. Ea are cu siguranţă o semnificaţie. Şi

Lettre ă Boissier de Sauvages, citat de Berg (toc. cit.).

192 ISTORIA NEBUNIEI

trebuie să acceptăm ca atare — cu alte cuvinte cu tot ce spune şi t0. ce ascunde ea — această curioasă opoziţie între o conştiinţă percep, tivă a nebunului, care a fost în secolul al XVIII-lea deosebit de acuti^ fiind profund negativă, şi o cunoaştere discursivă a nebuniei care s-ar înscrie cu uşurinţă în planul pozitiv şi ordonat al tuturor maladiilOr posibile.35 Să ne mulţumim, pentru început, cu confruntarea cîtorva exemple de clasificare a nebuniilor. Paracelsus făcuse distincţie, cîndva, între Lunatici, a căror maladie se datorează lunii şi a căror conduită, în iregularităţile ei aparente, se ordonează în secret după fazele şi după mişcările sale; Insani,i căror boală este ereditară, dacă nu cumva au contractat-o, chiar înainte de naştere, în pîntecele mamei; Vesani, care au fost privaţi de simţuri şi de raţiune din cauza abuzului de băuturi şi a relei întrebuinţări a alimentelor; Melancholici, care înclină spre nebunie printr-un viciu al naturii lor interne.36 Clasificare de o indiscutabilă coerenţă, în care ordinea cauzelor se articulează logic în totalitatea sa: mai întîi lumea exterioară, apoi ereditatea şi naşterea, proasta alimentaţie şi, în sfîrşit, tulburările interne. Dar tocmai clasificările de acest gen sînt refuzate de gîndirea clasică. Pentru ca o clasificare să fie valabilă, trebuie mai întîi ca forma fiecărei maladii să fie determinată înainte de toate prin totalitatea formei celorlalte; apoi, trebuie ca maladia însăşi să se determine în diversele sale ipostaze, şi nu prin determinări externe; trebuie, în sfîrşit, ca maladia să poată, dacă nu să se cunoască în mod exhaustiv. cel puţin să se recunoască într-un mod cert pornind de la propriii manifestări. Putem urmări calea spre acest ideal de la Plater pînă la Linne sa Weickhard, constatînd treptat cum se afirmă un limbaj în care nebuni se presupune că nu-şi formulează diviziunile decît pornind de l natură care e în acelaşi timp natura sa şi natura totală a oricărei dii posibile. NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR Plater: Praxeos Tractatus (1609) 193 35

Această problemă pare a fi replica alteia, pe care am întîlnit-o în prima p*^ cînd trebuia să explicăm cum a putut coincide spitalizarea nebunilor cu intern* lor. Acesta nu e decît unul dintre numeroasele exemple de analogiMtructuraleW domeniul explorat pornind de la practici şi cel care se conturează prin sPe Analyse desfonctiotis du systeme nerveux, Geneva, 1778,1, prefaţă,

204 ISTORIA NEBUNIEI

„aburii particulari se formează într-o anumită parte"; cei dintîi „vjr din suprimarea cursului spiritelor animale"; ceilalţi „vin dintr-ur ferment în nervi sâu în apropierea lor"; sau „din contracţia cavitătj, nervilor prin care spiritele animale urcă sau coboară".49 Beauchesnţ propune o clasificare pur etiologică, după temperamente, predispo. aţii şi după modificările sistemului nervos: mai întîi „maladiilţ materie şi leziune organică", care

depind de un „temperament bi liar-flegmatic"; apoi maladiile nervoase isterice, care se disting prij tr-un „temperament biliar-melancolic şi leziuni speciale ale mitrei1 în sfîrşit, maladiile caracterizate printr-o „slăbire a solidelor şi de generarea umorilor"; aici cauzele sînt mai degrabă ..un temperamen sanguin flegmatic, pasiuni nefericite" etc.50 La sfîrşitul secolului,î marea discuţie care a urmat lucrărilor lui Tissot şi Pomme, Pressavir le-a dat bolilor de nervi cea mai mare extensie; ele cuprind toate tulburările care pot atinge funcţiile majore aie organismului şist disting unele de altele după funcţiile care sînt perturbate. Cînd sin atinşi nervii sentimentului, iar activitatea lor e diminuată, aparto ropeala, amorţirea şi coma; dacă, dimpotrivă, activitatea lor creşte apar mîncărimea, gîdilătura şi durerea. Funcţiile motrice pot fi tu burate în aceeaşi manieră: diminuarea lor provoacă paralizia ş catalepsia, în timp ce creşterea lor atrage după sine excitarea; spasmul; cît despre convulsii, ele sînt datorate unei activităţi nert gulate, cînd prea slabă, cînd prea puternică — alternanţă întîlnită exemplu în epilepsie.51 Prin natura lor, desigur, aceste concepte sînt străine de clasificări' tradiţionale. Dar ceea ce le dă mai cu seamă originalitatea este< spre deosebire de noţiunile din nosografie, ele sînt imediat legated o practică; sau mai degrabă sînt, de cînd se formează, impregna de teme terapeutice, căci ceea ce le constituie şi le organizează! imaginile — imagini prin care medicii şi bolnavii pot comunica spG tan: aburii care urcă ai ipohondrului, nervii întinşi, „striviţi şi" citi", fibrele impregnate de jilăveală şi umiditate, dorinţele arzato* care usucă organele — sînt tot atîtea scheme explicative, e adevatf dar tot atîtea teme ambigue în care imaginaţia bolnavului dă fo" spaţiu, substanţă şi limbaj propriilor suferinţe, iar cea a medic' proiectează imediat schiţa intervenţiilor necesare pentru restabi» sănătăţii. în această lume nouă a patologiei, atît de discreditata? NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR

205 49

Viridet, Dissertation sur Ies vapeurs, Yverdon, 1726, p. 32. Beauchesne, Des influences des ajfcctions de l'âme. Paris, 1783, pp. 65;j 221-223. 51 Pressavin, Nouveau Trăite des vapeurs, Lyon, 1770, pp. 7—31. 50

jdiculizată începînd cu secolul al XlX-lea, se întîmplă ceva im-ortant — şi> fără îndoială, pentru prima dată în istoria medicinei: Implicaţia teoretică ajunge să coincidă cu o dublă proiecţie: a răului de către bolnav şi a suprimării răului de către doctor. Bolile de nervi autorizează complicaţiile curei. E pe cale să se nască o întreagă lume je simboluri şi de imagini, în care medicul va inaugura un prim dialog cu bolnavul său. De atunci, de-a lungul întregului secol al XVIU-lea, se dezvoltă o medicină în care cuplul medic-bolnav e în curs de a deveni elementul constituent. Lumea nebuniei este organizată, în chipuri noi, tocmai de acest cuplu, cu figurile imaginare prin care comunică. Curele de încălzire sau de răcire, de fortificare sau de destindere, tot efortul — comun medicului şi bolnavului — de realizări imaginare lasă să se profileze forme patologice, pe care clasificările vor fi din ce în ce mai incapabile să le asimileze. Dar chiar în interiorul acestor forme s-a desfăşurat adevărata muncă a ştiinţei, chiar dacă e adevărat că în acest fel ele s-au sfîrsit. Să readucem în atenţie punctul nostru de plecare: pe de o parte, o conştiinţă care pretinde că recunoaşte nebunul fără mediere, chiar şi fără acea mediere care ar fi o cunoaştere discursivă a nebuniei; pe de altă parte, o ştiinţă care pretinde că desfăşoară după planul virtualităţilor sale toate formele nebuniei, cu toate semnele care îi manifestă adevărul. între cele două — nimic, un vid; o absenţă, aproape sensibilă, atît e de evidentă, a ceea ce ar fi nebunia ca formă concretă şi generală, ca element real în care nebunii s-ar regăsi, ca eren profund din care s-ar naşte, în surprinzătoarea lor particulari-^ semnele smintelii. în epoca clasică nu există maladie mintală, dacă Pnn asta înţelegem patria naturală a smintelii, medierea între e bunul pe care-1 percepem şi demenţa pe care o analizăm, pe scurt, Satura nebunului cu nebunia sa. Nebunul şi nebunia sînt străini de celălalt: adevărul fiecăruia dintre ei este reţinut, şi oarecum Oljfiscat> în ei înşişi. ° vîrstă a înţelegerii, şi care îl alienează (. Căinţe de orice, aceasta este neraţiunea: sciziunea profundă care nw pe nebun faţă de U

ţg ş nie, înstrăinîndu-i unul de altul. Utem ec s nu ^ * ^ percepem deja neraţiunea în acest vid. De altfel, ra internarea versiunea lui instituţională? Nu domnea ea oare Ca pBI*aţiu nediferenţiat al excluderii, între nebun şi nebunie, între n °aşterea imediată şi un adevăr mereu amînat, acoperind astfel 206 ISTORIA NEBUNIEI

în structurile sociale acelaşi cîmp pe care neraţiunea îl acopereaîr structurile ştiinţei ? Dar neraţiunea este mai mult decît acest vid în care începerhs-0 vedem schiţîndu-se. Perceperea nebunului nu avea în final drept conţinut decît raţiunea însăşi; analiza nebuniei printre specii maladiei nu avea drept principiu decît ordinea raţiunii unei înţeW ciuni naturale; aşa încît, acolo unde era căutată plenitudinea pozitivă a nebuniei, nu era găsită niciodată decît raţiunea, nebunia devenind astfel în mod paradoxal absenţă a nebuniei şi prezenţă universală a raţiunii. Nebunia nebuniei este aceea de a rămîne în mod secret raţiune. Iar această non-nebunie, în

calitate de conţinut al nebuniei, este al doilea punct esenţial care trebuie marcat în legătură cu neraţiunea. Neraţiunea înseamnă că adevărul nebuniei este raţiune. Sau mai curînd cvasiraţiune. Iar acesta este al treilea caracter fundamental, pe care paginile următoare vor încerca să-1 expliciteze pînă la capăt. Dacă raţiunea este conţinutul percepţiei nebunului, nu e fără a fi afectată de un anume indice negativ. Aici lucrează o instanţă care îi dă acestei non-raţiuni stilul ei aparte. Nebunul e degeaba nebun în raport cu raţiunea, pentru ea şi prin ea, degeaba este raţiune pentru a putea/; obiect al raţiunii, distanţa pe care a luat-c creează probleme; iar această lucrare a negativului nu poate fi put şi simplu vidul unei negaţii. Pe de altă parte, am văzut ce obstacole a întîmpinat proiectul unei „naturalizări" a nebuniei în stilul unei istorii a maladiilor şi a plantelor, în ciuda atîtor eforturi repetate nebunia n-a intrat niciodată complet în ordinea raţională a speciilor Pentru că în profunzime domneau alte forţe. Forţe străine planului teoretic al conceptelor şi care ştiu să-i reziste, ajungînd în final să-răstoarne. Care sînt deci acele forţe care acţionează aici? Care e aceapţ1 tere de negaţie care se exercită dincolo? In această lume clasică,"1 care raţiunea pare un conţinut şi un adevăr pentru orice, chiar pentru nebunie, care sînt acele instanţe secrete, şi care rezistă? >c' şi colo, în cunoaşterea nebuniei şi recunoaşterea nebunului, nu e o» aceeaşi virtute care se desfăşoară insidios şi îşi bate joc de raţiun6 Iar dacă ar fi aceeaşi, n-am fi atunci în situaţia de a defini esenţa forţa vie a neraţiunii drept centru secret al experienţei clasice -nebuniei? Dar acum trebuie să procedăm lent şi în detaliu. Să pornim la dfl^ cu un respect de istoric, de la ceea ce cunoaştem deja; adică de obstacolele întîlnite în naturalizarea nebuniei şi în proiectarea si plan raţional. Trebuie, piesă cu piesă, să le analizăm, după nul11 un rătoarea grosieră pe care am putut-o face: mai întîi transcendW NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR

207 pasiunii, a imaginaţiei şi a delirului, ca forme constituente ale nebuniei; apoi figurile tradiţionale care, de-a lungul întregii epoci clasice, au articulat şi elaborat domeniul nebuniei; în sfîrşit, confruntarea medicului cu bolnavul în lumea imaginară a terapeuticii, poale că aici se ascund forţele pozitive ale neraţiunii, lucrarea care e în acelaşi timp corelativ şi compensare a acestei non-fiinţe care este, a acestui vid, a acestei absenţe, mereu mai adînci, a nebuniei. Vom încerca să descriem această lucrare şi forţele care o animă nu ca evoluţie a conceptelor teoretice la suprafaţa unei cunoaşteri; ci, tranşînd în profunzimea istorică a unei experienţe, vom încerca să regăsim mişcarea prin care a devenit în sfîrşit posibilă o cunoaştere a nebuniei: această cunoaştere care e a noastră şi de care freudismul n-a reuşit, pentru că nu era menit să o facă, să ne desprindă în întregime. In această cunoaştere, maladia mintală este în sfîrşit prezentă, neraţiunea a dispărut de la sine, rămînînd doar în ochii acelora care se întreabă ce poate însemna în lumea modernă această prezenţă încăpăţînată şi repetată a unei nebunii însoţite în mod necesar de ştiinţa sa, de medicina sa, de medicii săi, a unei nebunii incluse integral în pateticul unei maladii mintale.

L TRANSCENDENTA DELIRULUI

209 CAPITOLUL II

Transcendenta delirului „Numim nebunie acea maladie a organelor creierului..."' Proble-mele nebuniei se învîrtesc în jurul materialităţii sufletului. Cum e privit sufletul în acest rău pe care nosologiile îl descriu cu atîta uşurinţă ca maladie: ca un segment al corpului atacat de maladie ca şi toate celelalte? ca o sensibilitate generală legată de ansamblul organismului şi tulburată o dată cu el ? ca un principiu independent, spiritual, căruia nu i s-ar sustrage decît instrumentele sale tranzitorii şi materiale? întrebări de filozofi care încîntă secolul al XVHI-lea; întrebări infinit reversibile şi ale căror răspunsuri sporesc ambiguitatea. Există mai întîi întreaga greutate a unei tradiţii: tradiţia teologilor şi a cazuiştilor, dar şi tradiţia juriştilor şi a judecătorilor. Cu condiţia să dea unele semne exterioare de penitenţă, un nebun se poate spovedi şi poate primi iertarea; chiar atunci cînd totul ar arăta că e ieşit din minţi, avem dreptul şi datoria să presupunem că Spiritul ialu; minat sufletul pe căi care nu sînt nici sensibile, nici materiale—câ> ,,de care Dumnezeu se foloseşte uneori, adică fie prin intermediu' îngerilor, fie printr-o inspiraţie nemijlocită"2. Era el de altfel în stan de graţie în momentul în care a intrat în demenţă? Nebunul, fl îndoială, va fi mîntuit, orice ar fi făcut în starea sa de nebunie: 9 fletul i-a rămas deoparte, ferit de maladie — şi apărat, prin maladl însăşi, de rău. Sufletul nu este suficient de

angajat în nebunie pe»" a păcătui în ea. Judecătorii nu contrazic deloc această idee, nu acceptă drept crfli gestul unui nebun, hotărăsc asupra curatelei presupunînd totdeaiUj că nebunia nu e decît un obstacol provizoriu, în care sufletul est* fel de puţin atins, pe cît e de inexistent sau fragmentar la copil- r« 1 2

Voltaire, Diaionnairephilosophique, articolul „Folie", ed. Benda, voi. IP- j Sainte-Beuve, Resolution dequelques cas de conscience, Paris, 1689,1, p. 6S| şi reguia aplicată surdomuţilor.

. terdicţie, de altfel, nebunul, chiar închis, nu-şi pierde nimic din per-' nalitatea civilă, iar Parlamentul din Paris a precizat chiar că această Hovada defacto a alienării care este internarea nu schimbă cu nimic 3 aCitatea legală a subiectului. Sufletul nebunilor nu e nebun. Si totuşi, pentru cine filozofează asupra exactităţii medicinei, asupra eşecurilor şi succeselor sale, sufletul nu e oare mai mult şi iţiai puţin decît acest prizonier liber? Nu înseamnă că face parte din materie, dacă prin materie, prin intermediul ei şi din cauza ei, e atins în libera exercitare a funcţiilor sale esenţiale: în judecata însăşi ? Şi dacă toată tradiţia juriştilor are dreptate să stabilească inocenţa nebunului, nu e pentru că libertatea sa secretă ar fi protejată de neputinţa sa, ci pentru că irezistibila putere a corpului său îşi atinge libertatea pînălaao suprima în întregime: „Acest biet suflet... nu este atunci stăpînul gîndurilor sale, ci e constrîns să fie atent la imaginile pe care urmele creierului său le formează în el."4 Dar raţiunea restaurată, şi mai clar, aduce dovada că sufletul nu e decît materie şi corp organizate; căci nebunia nu e niciodată altceva decît distrugere, şi cum să dovedeşti că sufletul e realmente distrus, că nu e doar înlănţuit, sau ascuns, sau alungat în altă parte? Dar să-1 readuci în puterile sale, să-i restitui integritatea, să-i redai forţă şi libertate prin simpla adăugare a unei materii abile şi concertate — înseamnă să dovedeşti că sufletul îşi are în materie virtutea şi perfecţiunea, pentru că e puţină materie adăugată care îl face să treacă de la o imperfecţiune accidentală la natura sa perfectă: „O fiinţă nemuritoare poate admite transpunerea acestor părţi, îngăduind să fie adăugat ceva la simplitatea întregului său din care e imposibil să se poată desprinde un fragment cît de mic?"5 Acest dialog tot atît de vechi ca şi confruntarea, în gîndirea stoică, "intre umanism şi medicină, e reluat de Voltaire, care se străduieşte Sa -1 cerceteze cît mai îndeaproape. Savanţii şi doctorii încearcă să men ţină puritatea sufletului şi, adresîndu-se nebunului, ar vrea să-1 ^nvingă că nebunia sa se limitează la fenomenele corpului. De bine e r ău, nebunul trebuie să aibă, într-o regiune a sa pe care o ignoră, , suflet curat şi făgăduit eternităţii: „Prietene, deşi ţi-ai pierdut ju^a, sufletul tău este la fel de spiritual, la fel de pur, la fel de Ij ™- o hotărîre a Parlamentului din Paris din 30 august 1711. Citat în Parturier, s*lsţance ă Paris sous l'Anckn Regime et la Revolution, Paris, 1897, p. 159 şi nota 1. t, A"ie materielle, ou nouveau systcme sur Ies purs principes des philosophes anciens °dernes qUj soutiennent son immatcrialite. Arsenal, ms. 2239, p. 139. Orbire: iată unul dintre cuvintele care se apropie cel mai multdc esenţa nebuniei clasice. Ea vorbeşte de această noapte a unui cvasi-somn care înconjoară imaginile nebuniei, dîndu-le, în solitudinea lor. o invizibilă suveranitate; dar el vorbeşte şi despre credinţele greşi întemeiate, despre judecăţile care se înşală, despre tot acest fond de greşeli care e inseparabil de nebunie. Discursul fundamental al delirului, în puterile sale constitutive, revelează astfel prin ce anuffle nu era deloc discurs al raţiunii, în ciuda analogiilor de formă, în ciuda rigorii sensului său. El vorbea, dar în noaptea orbirii; era mai mi»1 decît textul dezlînat şi dezordonat al unui vis, pentru că se înşefa dar era mai mult decît o propoziţie eronată, pentru că plonjase 1" această obscuritate globală care e cea a somnului. Delirul, ca "1 cipiu al nebuniei, este un sistem de propoziţii false în sintaxa rală a visului. 71

Encyclopedie, art. „Folie".

Nebunia se află exact în punctul de contact dintre oniric şi ero-• parcurge, în variaţiile sale, suprafaţa în care ele se înfruntă, aceea re le leagă şi totodată le separă. Cu eroarea, are în comun non-ade-ELj şi arbitrarul în afirmaţie sau negaţie; de la vis împrumută scensiunea imaginilor şi prezenţa colorată a fantasmelor. Dar în ţiflip ce eroarea nu e decît non-adevăr, în timp ce visul nici nu afirmă, nici nu judecă, ea, nebunia, umple de imagini vidul erorii şi leagă fantasmele prin afirmarea falsului. într-un sens, ea e deci plenitudine, adăugind figurilor nopţii puterile zilei, formelor fanteziei activitatea spiritului treaz; ea leagă conţinuturi obscure de formele clarităţii. Dar această plenitudine nu e, de fapt, culmea vidului ? Prezenţa imaginilor nu oferă în fond decît fantasme înconjurate de noapte, figuri întrezărite printre gene, detaşate deci de orice realitate sensibilă; oricît de vii ar fi şi oricît de riguros inserate în corp, aceste imagini sînt neant, pentru că nu reprezintă nimic; cît despre judecata eronată, ea nu judecă decît în aparenţă: neafirmînd ceva adevărat sau real, ea nu afirmă nimic, este prinsă în întregime în non-fiinţa erorii. Alăturînd vederea şi orbirea, imaginea şi judecata, fantasma şi limbajul, somnul şi veghea, ziua şi noaptea, nebunia, în fond, nu este nimic, căci ea leagă în toate acestea ceea ce au negativ. în ce priveşte acest nimic, paradoxul ei este că-l manifestă, îl face să se fracţioneze în semne, cuvinte, gesturi. Inextricabilă unitate a ordinii şi a dezordinii, a fiinţei legitime a lucrurilor şi a neantului nebuniei. Căci nebunia, deşi nu e nimic, nu se poate manifesta decît ieşind din ea însăşi şi căpătînd aparenţă în ordinea raţiunii; devenind astfel contrarul ei înseşi. Astfel se clarifică paradoxurile experienţei cla-S1ce; nebunia e întotdeauna absentă, într-o perpetuă închidere în sine, unde e inaccesibilă, fără manifestare sau pozitivitate; şi totuşi este Prezentă şi perfect vizibilă sub formele singulare de a fi ale omului nebun. Ea, care e dezordine absurdă, cînd e examinată nu revelează ^cît forme ordonate, mecanisme riguroase în suflet şi în corp, limbaj articulat după o logică vizibilă. Totul este doar raţiune în ceea ce "ebunia poate spune despre ea însăşi, ea, care este negare a raţiunii. e scurt, o privire raţională asupra nebuniei e oricînd posibilă şi necesară, în însăşi măsura în care ea este non-raţiune. I , Cum să nu rezumăm

această experienţă pur şi simplu prin nera-■une? Ceea ce înseamnă, pentru raţiune, tot ce e mai apropiat şi ^a' depărtat, mai plin şi mai gol; ceea ce i se oferă în structuri biliare — autorizînd o cunoaştere, curînd o ştiinţă care se va voi Pozitivă — şi care e mereu repliată faţă de ea, în rezerva inaccesibilă a "sântului!

L 242 ISTORIA NEBUNIEI

Iar dacă acum înţelegem să evaluăm, pentru ea însăşi, în # înrudirilor sale eu visul şi eroarea, neraţiunea clasică, trebuie sâ înţelegem nu ca raţiune bolnavă, pierdută ori alienată, ci pUr simplu ca raţiune orbită. Orbirea72 înseamnă noapte în plină zi, obscuritate cate domneşte chiar în centrul a ceea ce este excesiv în explozia luminii. Raţiune„ orbită deschide ochii spre soare şi nu vede nimic, adică nu vede11' în orbire, reculul general al obiectelor spre profunzimea nopţii are drept corelativ imediat suprimarea vederii înseşi; în clipa în care vede obiectele dispărînd în noaptea secretă a luminii, vederea se află în momentul dispariţiei sale. A spune că nebunia este orbire înseamnă a spune că nebunul vede ziua, aceeaşi zi ca şi omul cu raţiune (amîndoi trăiesc în aceeaşi lumină; dar văzînd chiar această zi şi nimic în afară de ea şi nimic în ea, nebunul o vede ca şi cum ar fi vidă, ca o noapte, ca nimic tenebrele sînt pentru el maniera de a percepe ziua). Ceea ce înseamnă că văzînd noaptea şi nimicul nopţii, el nu vede deloc. Şi crezîndcâ vede, lasă să vină la el, ca realităţi, fantasmele imaginaţiei sale şi întreaga populaţie a nopţilor. Iată de ce delir şi orbire se află într:un raport care face esenţa nebuniei, întocmai cum adevărul şi lumina, în raportul lor fundamental, sînt constitutive pentru raţiunea clasică. în acest sens demersul cartezian al îndoielii este tocmai marea conjuraţie a nebuniei. Descartes îşi închide ochii şi îşi astupă urechile ca să vadă mai bine adevărata lumină a zilei esenţiale; el e astfel protejat împotriva orbirii nebunului care, deschizînd ochii, nu vede decît noaptea şi, nevăzînd deloc, crede că vede cînd îşi imagineaz tot felul de lucruri. în lumina uniformă a simţurilor sale blocate Descartes a rupt cu orice fascinaţie posibilă şi, dacă vede, e sigur» vede ceea ce vede. Asta în timp ce în faţa privirii nebunului, îmbş de o lumină care e noapte, cresc şi se înmulţesc imagini, incapabil' să se critice pe ele înseşi (pentru că nebunul le vede), dar ireparab' separate de fiinţă (pentru că nebunul nu vede nimic). Neraţiunea se află în acelaşi raport cu raţiunea ca orbirea cu strălucirea zilei. Şi nu e nici o metaforă la mijloc. Sîntem în centf TRANSCENDENŢA DELIRULUI 243 72

Luată în sensul pe care-1 dădea Nicolle acestui cuvînl, cînd se întreba dacă i"^ avea „parte de toate orbirile spiritului" (Essais, voi. VIII, partea a Ii-a, p. 77)-« 73 Temă carteziană reluată adesea de Malebranche; a nu gîndi nimic însearn'* nu gîndi; a nu vedea nimic înseamnă a nu vedea.

jj cosmologii care animă întreaga cultură clasică. „Cosmosul" 111 aSterii, atît de bogat în comunicaţii şi în simbolisme interne, ^ mituit în întregime de prezenţa încrucişată a astrelor, a dispărut urn fără ca „natura" să-şi fi găsit statutul de universalitate, fără E primească recunoştinţa lirică a omului şi să-1 poarte în ritmul otimpurilor sale. Ceea ce reţin clasicii din „lume", ceea ce pre-imt deja din „natură" este o lege extrem de abstractă, care formează mtusi opoziţia cea mai vie şi cea mai concretă, aceea dintre zi şi noapte- A trecut timpul fatal al planetelor, încă n-a venit cel liric al anotimpurilor; este timpul universal, dar complet împărţit între ele, al luminii şi tenebrelor. Formă pe care gîndirea o stăpîneşte în întregime într-o ştiinţă matematică — fizica lui Descartes este ca o mathesis a luminii —, dar care trasează în acelaşi timp în existenţa umană marea cezură tragică: aceea care domină în acelaşi mod imperios timpul teatral al lui Racine şi spaţiul lui Georges de la Tour. Cercul zilei şi al nopţii este legea lumii clasice: cea mai redusă, dar cea mai exigentă dintre necesităţile lumii, cea mai inevitabilă, dar şi cea mai simplă dintre legalităţile naturii. Lege care exclude orice dialectică şi orice reconciliere; care întemeiază, prin urmare, unitatea neîntreruptă a cunoaşterii şi totodată împărtăşirea fără compromis a existenţei tragice; ea domneşte asupra unei lumi fără apus, care nu cunoaşte nici o efuziune, şi nici grijile atenuate ale lirismului; totul trebuie să fie veghe sau vis, adevăr sau noapte, lumină a firii sau neant al umbrei. Ea prescrie o ordine inevitabilă, o împărţire senină, care face posibil adevărul şi îl pecetluieşte definitiv. Şi totuşi, de o parte şi de alta a acestei ordini, două figuri sime-tnce, două figuri inverse sînt o dovadă că există extremităţi unde această ordine poate fi încălcată, arătînd în acelaşi timp cit de Important este să nu fie încălcată. Pe de o parte tragedia. Regula zilei dln teatru are un conţinut pozitiv; ea impune duratei tragice să se ecMibreze în jurul alternanţei, singulară, dar universală, între zi şi n°apte; întregul tragediei trebuie să se împlinească în această uni-l e de timp, căci ea nu e în fond decît confruntarea celor două regate, e gate unul de altul de timpul însuşi, în ireconciliabil. Orice zi din atr ul lui Racine stă sub semnul unei nopţi pe care o aduce, ca să Punem aşa, la lumină: noaptea Troiei şi a masacrelor, noaptea Hnţelor lui Nero, noaptea romană a lui Titus, noaptea Athaliei.

L,Ceste mari pînze ale nopţii, aceste zone de umbră sînt cele care 'c ziua fără să se lase distruse şi nu vor dispărea decît în noua ^ aPte a morţii. Iar aceste nopţi fantastice, la rîndul lor, sînt bîntuite 0 lumină care formează un fel de reflex infernal al zilei: arderea ( lu

L 244 ISTORIA NEBUNIEI

Troiei, torţele prelorienii i.. lumina palidă a visului. în tragw clasică ziua şi noaptea sînt dispuse în oglindă, se reflectă la irvf,, şi dau acestui cuplu simplu o profunzime neaşteptată care învălui dintr-o singură mişcare întreaga viaţă a omului şi moartea sa j acelaşi mod, în Madeleine au miroir, umbra şi lumina stau faţă în fatîmpart şi unesc totodată un chip şi reflexul său, un craniu şi imaginc sa, o veghe şi o linişte; şi, în Image-Saint Alexis, pajul cu torţa îl descope ră sub umbra bolţii pe cel care i-a fost stăpîn; un băiat luminos şi gjj întâlneşte toată mizeria oamenilor; un copil scoate la lumină moartea în faţa tragediei şi a limbajului ei hieratic, murmurul confuz al tic. buniei. Şi aici, marea lege a împărţirii a fost violată; umbră şi lumini se amestecă în furia demenţei, ca în dezordinea tragică. într-un al mod, totuşi. Personajul tragic găsea în noapte un fel de adevăr sum-bru al zilei; noaptea Troiei rămînea adevărul Andromacăi, după cum noaptea Athaliei prevestea adevărul zilei în curs; noaptea, paradoxal. dezvăluia; ea era ziua cea mai profundă a fiinţei. Nebunul, dimpotrivă, nu întîlneşte, în zi, decît inconsistenţa figurilor nopţii; el lasă lumina să se întunece de toate iluziile visului; ziua lui nu e decît noaptea cea mai superficială a aparenţei. în acest sens omul tragic este mai mult ca oricare altul angajat în fiinţă şi purtător al adevărului ei, deoarece, ca Fedra, el aruncă în faţa nemilosului soare toate secretele nopţii; în timp ce omul nebun este în întregime exclus din fiinţă. Şi cum să nu fie, el, cel care împrumută non-fiinţei nopţii reflexul iluzoriu al zilelor? înţelegem că eroul tragic — spre deosebire Je personajul baroc al epocii precedente — n-ar putea niciodată să fie nebun: şi că, invefr nebunia n-ar putea fi, în sine, purtătoarea acestor valori ale tragediei' pe care le cunoaştem de la Nietzsche şi Artaud. în epoca clasică' omul tragediei şi omul nebuniei se înfruntă, fără dialog posibil, far3 limbaj comun; căci unul nu ştie să pronunţe decît cuviniele decisiv ale fiinţei, în care se regăsesc timpul iluminării, adevărul luminii? profunzimea nopţii; celălalt repetă întruna murmurul indiferentlC care vin să se anuleze trăncănelile zilei şi umbra mincinoasă, j Nebunia desemnează echinoxul între vanitatea fantasmelor nopP şi non-fiinţa judecăţilor zilei. Şi acest lucru, pe care l-am putut afla, bucată cu bucată, dS arheologia ştiinţei, ne fusese spus deja, într-o simplă fulguraţiei gică, în ultimele cuvinte ale Andromacăi. TRANSCENDENŢA DELIRULUI

245 râ şi cum, în momentul în care nebunia dispare din actul tragic, - momentuJ 'n care omul tragic se desparte pentru mai mult de doua ' cole de omul neraţional, în acest moment s-ar cere de la ea o ultimă nrezentaţie. Cortina care cade peste ultima scenă din Andromaca elasa şi asupra celei din urmă dintre marile încarnări tragice ale nebuniei- Dar în această prezenţă aflată în pragul propriei sale dispariţii, în această nebunie pe cale să se retragă pentru totdeauna, se enunţă ceea ce este ea şi va fi pentru întreaga epocă clasică. Oare nu cumva tocmai în clipa dispariţiei sale îşi poate profera mai bine adevărul, adevărul ei de absenţă, adevărul care e acela al zilei aflate la limitele nopţii? Trebuia ca aceasta să fie ultima scenă a primei mari tragedii'clasice; sau, dacă vrem, prima dată cînd este enunţat adevă-rui clasic al nebuniei într-o mişcare tragică, ultima din teatrul preclasic. Adevăr, în orice caz, instantaneu, pentru că apariţia nu-i poate fi decît dispariţie; fulgerul nu se vede decît în noaptea adîncă. Oreste, în mînia sa, traversează un triplu cerc al nopţii: trei reprezentări concentrice ale orbirii. Se crapă de ziuă peste palatul lui Pirus; noaptea nu s-a risipit încă, tivind cu umbră această lumină şi indieîndu-i peremptoriu limita. în această dimineaţă care e dimineaţă de sărbătoare, crima a fost comisă, iar Pirus a închis ochii asupra zilei care începe: fragment de umbră aruncat acolo pe treptele altarului, pe pragul luminii şi al întunericului. Cele două mari teme cosmice ale nebuniei sînt deci prezente sub diverse forme, ca prevestire, decor şi contrapunct al furiei lui Oreste.74 Ea poate deci începe: în lumina nemiloasă care denunţă crima lui Pirus şi trădarea Hermionei, în această zi în care totul explodează într-un adevăr atît de nou şi atît de vechi totodată, un prim cerc de umbră:

un nor sumbru în care, în jurul lui Oreste, lumea începe să dea înapoi; adevărul dispare în acest Paradoxal crepuscul, în această seară matinală în care cruzimea ade-varului se va metamorfoza în turbarea fantasmelor: .,Dar ce noapte adîncă, deodată, mă-nconjoară?" E noaptea goală a erorii; dar pe fondul acestei prime obscurităţi, Va apărea o strălucire, o falsă strălucire; aceea a imaginilor. Coşmarul se iveşte, nu în lumina clară a dimineţii, ci într-o seînteiere Surnbră: lumina furtunii şi a crimei. "O, zei! ce pîraie de sînge curg în jurul meu!" | Şi iată acum dinastia visului. In această noapte fantasmele sînt '^re; Eriniile apar şi se impun. Ceea ce le face precare, le face şi . Ar trebui s-o adăugăm pe Andromaca, văduvă, şi soţie, şi iar văduvă, în veşminte |C doliu şi podoabe de sărbătoare care sfirşesc prin a se confunda şi a spune acelaşi r^< şi strălucirea regalităţii ei în noaptea sclaviei sale.

246 ISTORIA NEBUNIEI

suverane; ele triumfă cu uşurinţă în singurătatea în care s nimic nu Je recuză; imagini şi limbaj se încrucişează, în apoş^ care sînt invocaţii, prezenţe afirmate şi respinse, solicitate şi teiI) Dar toate aceste imagini converg spre noapte, spre o a doua no^ care e cea a pedepsei, a răzbunării eterne, a morţii chiar in interk morţii. Eriniile sînt rechemate în această umbră care e a lor — iOc, lor de naştere şi adevărul lor, adică propriul lor neant. „Veniţi să mă luaţi în noaptea cea eternă?'" Este momentul în care se descoperă că imaginile nebuniei nusj decît vis şi eroare, iar dacă nefericitul orbit de ele le cheamă, e pemr a dispărea mai bine cu ele în neantul căruia îi sînt destinate. Pentru a doua oară deci traversăm un cerc al nopţii. Dar pentn asta nu sîntem trimişi la realitatea clară a lumii. Ajungem, dincol, de ceea ce se manifestă din nebunie, la delir, la această structură esenţială şi constitutivă care susţinuse în secret nebunia de la primele? momente. Acest delir are un nume, Hermiona; Hermiona, caret mai apare ca viziune halucinată, ci ca adevăr ultim al nebuniei. E semnificativ că Hermiona intervine chiar în acest moment al furiilor nu printre Eumenide, nici înaintea lor, pentru a le călăuzi; ci în uim lor şi separată de ele prin noaptea în care l-au atras pe Oreste şi unde ele însele s-au risipit acum. Pentru că Hermiona intervine ca figuri constitutivă a delirului, ca adevărul care domnea în mod secreţi la început, şi ale cărui sclave erau, în fond, Eumenidele. Prin aceasta, ne aflăm la polul opus tragediei greceşti, în care Eriniile erai destin final şi adevăr care, din negura vremurilor, îşi pîndiseră eroul: pasiunea lui nu era decît instrumentul lor. Aici Eumenidele sînt doar reprezentări în slujba delirului, adevăr prim şi ultim, care se profit deja în pasiune şi se afirmă acum în goliciunea sa. Acest adevăr domneşte singur, îndepărtând imaginile: „Dar nu, plecaţi, lăsaţi-o pe Hermiona." Hermiona, care dintotdeauna îl sfîşiase pe Oreste. distrugind"'1 bucată cu bucată raţiunea, Hermiona, pentru care el a devenit „p3^ cid, asasin, profanator", se descoperă în sfîrşit ca adevăr şi desăvtf' şire a nebuniei sale. Iar delirul, în rigoarea sa, nu mai are altceva* spus decît să enunţe ca decizie iminentă un adevăr de multă vreff cotidian şi derizoriu. „Iar eu îi duc, în fine, inima-mi, s-o devoreze." Sînt zile şi ani de cînd Oreste făcuse această ofrandă sălbatg Dar enunţă acum acest principiu al nebuniei sale ca punct final. 9 nebunia nu poate merge mai departe. întrucît şi-a spus adevărul" delirul său esenţial, nu mai poate decît să se cufunde într-o a tfŞ. noapte, aceea din care nu se mai revine, aceea a neîncetatei devotij TRANSCENDENŢA DELIRULUI 247

tiunea nu poate apărea decît o clipă, în momentul în care I ii nba-• 1 ntră în tăcere, în care delirul însuşi tace, în care inima e devorată. jn tragediile de la începutul secolulului al X Vll-lea, nebunia, de menea, dezlega drama; dar o dezlega eiiberînd adevărul; se deschidea încă asupra limbajului, asupra unui limbaj reînnoit, cel al . licaţiei şi al realului recucerit. Ea nu putea fi decît cel mult pen-Itimul moment al tragediei. Nu ultimul, ca în Andromaca, în care „ici un adevăr nu e spus, decît acela, în Delir, al unei pasiuni care a găsit o dată cu nebunia perfecţiunea împlinirii sale. ^iscarea proprie neraţiunii, pe care cunoaşterea clasică a tot urmărit-o, îşi realizase deja totalitatea traiectoriei în concizia cuvîn-tului tragic. După care liniştea putea să domnească, iar nebunia să dispară în prezenţa, mereu retrasă, a neraţiunii. Ceea ce ştim acum despre-neraţiune ne permite să înţelegem mai bine ce era internarea. Acest gest care făcea să dispară nebunia într-o lume neutră şi uniformă a excluderii nu marca o întrerupere în evoluţia tehnicilor medicale, nici în progresul ideilor umanitare. El îşi căpăta sensul exact prin faptul că nebunia, în epoca clasică, a încetat să fie semnul unei alte lumi şi a devenit paradoxala manifestare a non-fiinţei. In fond, internarea nu vizează în primul rînd suprimarea nebuniei, alungarea din ordinea socială a unei figuri care nu-şi găseşte locul; esenţa ei nu este îndepărtarea unui pericol. Ea arată doar ce e, în esenţă, nebunia: adică o aducere la lumină a non-fiinţei; şi făcînd eyidentă această manifestare, o suprimă prin însuşi acest fapt, pentru Ca o restituie adevărului ei de neant. Internarea este practica ce co-respunde cel mai bine unei nebunii resimţite ca neraţiune, cu alte Cuvmie ca negativitate vidă a raţiunii; nebunia este recunoscută aici Canefiind nimic. Adică, pe de o parte, ea e imediat percepută ca dife-enţă: de unde formele de judecată spontană şi colectivă cerute nu Micilor, ci oamenilor cu bun-simţ, pentru a determina internarea a

nui

nebun7'; şi, pe de altă parte, internarea nu poate avea alt scop

• In acest sens. o definiţie a nebuniei ca aceea propusă de Dufour (şi ea nu diferă *niă de ce]e care-i sînt contemporane) poate trece drept o teorie a internării, pentru j esernnează nebunia ca o eroare onirică, o dublă non-fiinţă imediat sensibilă ''ereriţa faţă de universalitatea oamenilor: „Eroare a înţelegerii care judecă greI p ' ln timpul veghii, lucruri despre care toată lumea gîndeşte la fel" (Essai,

1 248 ISTORIA NEBUNIEI

decît o corecţie (adică suprimarea diferenţei sau împlinirea acest nimic care e nebunia în moarte); de unde aceste dorinţe de mo^ pe care le găsim atît de des în registrele de internare sub panagae dienilor şi care nu sînt, pentru internare, semn de sălbăticie, de jn umanitate sau de perversiune, ci enunţ strict al sensului său: o or» raţie de aneantizare a neantului.76 Internarea conturează, la suprafat. fenomenelor şi într-o sinteză morală grăbită, structura secretă şidjs tinetă a nebuniei. Este internarea cea care îşi înrădăcinează practicile în această intuiţie profundă? Nebunia a fost delimitată ca non-fiinţă pentru că sub efectul internării, dispăruse realmente din orizontul clasic1 întrebări ale căror răspunsuri trimit unul la altul într-o circularitate perfectă. Este inutil, fără îndoială, să ne pierdem în ciclul, care trebuie mereu reînceput, al acestor forme de interogaţie. E mai bine să lăsăm cultura clasică să formuleze, în structura ei generală, experienţa pe care a avut-o în legătură cu nebunia, şi care ajunge la aceleaşi semnificaţii, în ordinea identică a logicii sale interne, ici şi colo, în ordinea speculaţiei şi în ordinea instituţiei, în discurs şi in decret, în cuvînt şi în lozincă — peste tot unde un element purtător de semn poate căpăta pentru noi valoare de limbaj. 76

Cf. de exemplu adnotări ca acestea, în legătură cu un nebun >nterna!vJ Saint-Lazare de şaptesprezece ani: „Sănătatea i s-a şubrezit mult; putem spera c> muri curind" (B. N. Clairambault, 986, f. 113). CAPITOLUL III

Figuri ale nebuniei Nebunia e deci negativitate. Dar negativitate care se oferă într-o plenitudine de fenomene, conform unei bogăţii înţelept aranjate în grădina speciilor. în spaţiul limitat şi definit de această contradicţie se desfăşoară cunoaşterea discursivă a nebuniei. Sub figurile ordonate şi calme ale analizei medicale se află la lucru un raport dificil, în care are loc devenirea istorică: raportul între neraţiune, ca sens ultim al nebuniei, ii raţionalitate, ca formă a adevărului ei. Ca nebunia, mereu situată în regiunile originare ale erorii, mereu în retragere în raport cu raţiunea, să se poată totuşi deschide în întregime asupra ei şi să-i încredinţeze totalitatea secretelor sale: iată problema pe care o manifestă şi o ascunde în acelaşi timp cunoaşterea nebuniei. în acest capitol nu ne propunem să facem istoria diferitelor noţiuni ale psihiatriei, punîndu-le în raport cu ansamblul ştiinţei, teo-nilor, observaţiilor medicale care le sînt contemporane; nu vom vorbi de psihiatrie în medicina spiritelor sau în fiziologia solidelor. Ci, rcluînd una cîte una marile figuri ale nebuniei care s-au menţinut de-a |ungul epocii clasice, vom încerca să arătăm cum s-au situat ele în 'nteriorul experienţei neraţiunii; cum a obţinut fiecare dintre ele o c°eziune proprie; şi cum au ajuns să manifeste într-o manieră Pozitivă negativitatea nebuniei.

Această pozitivitate dobîndită nu e nici de acelaşi nivel, nici de j^eeaşi natură, nici de aceeaşi forţă pentru diferitele forme ale neUr >iei: pozitivitate subţire, mică, transparentă, încă foarte aproape e negativitatea neraţiunii, pentru conceptul de demenţă; mai densă e Ja, cea care e dobîndită, printr-un întreg sistem de imagini, de manie Si H

**' ""

,' Qe melancolie; cea mai consistentă şi mai îndepărtată de neraţiune, .ar Şi cea mai periculoasă pentru ea, este aceea care, printr-o reflecţie a "mita dintre morală şi medicină, prin elaborarea unui fel de spaţiu Or poral care e atît etic, cît şi organic, dă un conţinut noţiunilor de 250 ISTORIA NEBUNIEI

isterie, de ipohondrie, la tot ce vom numi curînd maladii nervOa această pozitivitate e atît de distantă de ceea ce constituie c* p em neraţiunii şi atît de rău integrată în structurile sale încît va sfîrşi nr a o repune în discuţie şi a o face să se răstoarne cu totul la sfîrsit" epocii clasice. I. GRUPUL DEMENŢEI Sub nume diverse, dar care acoperă aproape toate acelaşi domeniu — dementia, amentiaj'atuitas, stupiditas, morusis [demenţa, nebunia prostia, stupiditatea, imbecilitatea] — demenţa este recunoscută de cea mai mare

parte a medicilor din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Recunoscută, destul de uşor izolată printre celelalte specii morbide: dar nu definită în conţinutul ei pozitiv şi concret. De-a lungul acestor două secole, ea persistă în elementul negativului, mereu împiedicată să dobîndească o figură caracteristică. într-un sens, demenţa este, între toate maladiile spiritului, cea care rămîne cel mai aproape de esenţa nebuniei. Dar de nebunie în general — de nebunia resimţită în tot ce poate avea ea negativ: dezordine, descompunere a gîndirii, eroare, iluzie, non-raţiune şi non-adevăr. Această nebunie, ca simplu revers al raţiunii şi contingenţă pură a spiritului, este foarte bine definită de un autor din secolul al XVIII-lea într-o extensiune pe care nici o formă pozitivă nu reuşeşte s-o epuizeze sau s-o limiteze: „Nebunia are simptome variate la infinit. Intră în compoziţia sa toate lucrurile văzute şi înţelese, gîndite şi meditate. Ea apropie aspectele cele mai îndepărtate în aparenţă. Aminteşte ceea ce pare să fi fost complet uitat. Vechile imagini recapătă viaţă; aversiunile considerate stinse renasc; slăbiciunile devin mai vii; dar atunci totul este în dezordine. Ideile, în confuzia lor, seamănă cu caracterele de literă dintr-o tipografie care ar fi asamblate fără un scop anume şi ne îndemînatic. N-ar rezulta nimic care să prezinte un sens logic-"^ Demenţa se apropie tocmai de nebunia astfel concepută, în toată negativitatea dezordinii sale. Demenţa este deci în spirit hazardul extrem şi totodată deplin"' determinism; toate efectele se pot produce în ea, pentru că toate cauzele o pot provoca. Nu există tulburări în organele gîndirii cafe să nu poată suscita unul dintre aspectele demenţei. Ea nu are, la drep' vorbind, simptome; e mai curînd posibilitatea deschisă de toate simptomele posibile ale nebuniei. E adevărat că Willis îi atribuieca 1

Examen de lapretenduepossession desfilles de laparoisse deLandes, l-t.

FIGURI ALE NEBUNIEI

251 mai

şj caracteristică esenţială stupiditas.2 Dar cîteva pagini r j0 stupiditas devine echivalentul demenţei: stupiditas sive ' is [stupiditatea sau imbecilitatea]... Stupiditatea e atunci pur ă i dă" i i "' simplu „lipsa de inteligenţă şi de judecată" — atingere, prin ex-! lentă, a raţiunii în funcţiile sale cele mai înalte. Totuşi această lipsă uenicieaceadintîi; căci sufletul raţional, tulburat în demenţă, nu închis în corp fără ca un element mixt să medieze între ele; între Lfletul raţional şi corp se desfăşoară, într-un spaţiu mixt, întins şi punctual totodată, corporal şi deja gînditor, această anima sensitiva sive corporea [suflet senzitiv sau corporal] care cuprinde puterile intermediare şi mediatoare ale imaginaţiei şi ale memoriei; ele sînt cele care furnizează spiritului ideile sau cel puţin elementele care le permit să se formeze; şi cînd funcţionarea le e tulburată — funcţionarea lor corporală — atunci intellectus ades [puterea de pătrundere Intelectului], „ca şi cum ochii i-ar fi acoperiţi, ajunge să fie cel mai adesea năucită sau măcar întunecată''3. In spaţiul organic şi funcţional în care se răspîndeşte, asigurîndu-i astfel unitatea vie, sufletul corporal îşi are sediul său; are şi instrumentele şi organele acţiunii sale imediate; sediul sufletului corporal este creierul (şi în special corpul calos pentru imaginaţie, substanţa albă pentru memorie); organele sale imediate sînt formate de spiritele animale. In cazul demenţei, trebuie să presupunem fie o atingere a creierului însuşi, fie o perturbare a spiritelor, fie o tulburare combinată a sediului şi a organelor, adică a creierului şi a spiritelor. Dacă doar creierul este cauza maladiei, îi putem căuta originea mai întîi în înseşi dimensiunile materiei cerebrale, fie că e prea mică pentru a funcţiona convenabil, fie, dim-potrivă, că e prea abundentă şi prin aceasta mai puţin solidă şi parcă de o calitate inferioară, menta acumini minus accommodum [potrivit mai puţin ascuţimii spiritului]. Dar trebuie să incriminăm uneori şi forma creierului; de îndată ce nu mai are această formă globosa {sferică] care permite o reflectare echitabilă a spiritelor animale, de hoaţă ce s-a produs o depresiune sau o proeminenţă anormală, atunci ţintele sînt trimise în direcţii neregulate; ele nu mai pot să trans-Jjjţăi în parcursul lor, imaginea într-adevăr fidelă a lucrurilor şi să lncredinţeze sufletului raţional idolii sensibili ai adevărului: demenţa 'aici. într-un mod şi mai subtil: creierul trebuie să conserve, pentru ^Soarea funcţionării sale, o anumită intensitate a căldurii şi umidi-•"' o anumită consistenţă, un fel de calitate sensibilă a texturii şi Substanţei; de îndată ce se face prea umed sau prea frig — nu asta mrl

js, Opera, voi. II, p. 227 ""'«•, p. 265.

252 ISTORIA NEBUNIEI

se întîmplă adesea copiilor şi bătrînilor? — vedem apărînd s se de stupiditas; le percepem astfel cînd substanţa creierului devine nr greoaie şi parcă impregnată de o apăsătoare influenţă terestră; oa-nu putem crede că această încetineală a substanţei cerebrale datorează unei oarecare densităţi a aerului si unui anumit caracter grosier al solului, care ar putea explica faimoasa stupiditate beoţienilor?4 în morosis, numai spiritele animale pot fi modificate: fie că ele însele au fost îngreunate de o apăsare asemănătoare şi au devenit rudimentare ca formă, neregulate în dimensiuni, ca şi cum ar fi fOst atrase de o gravitaţie imaginară spre încetineala pămîntului. în alte cazuri, au fost făcute apoase, inconsistente şi volubile.5 Tulburările spiritelor şi tulburările creierului pot fi izolate la început; dar nu rămîn aşa niciodată; perturbările nu

întîrzie sase combine, fie că se transformă calitatea spiritelor ca un efect al viciilor materiei cerebrale, fie că aceasta, dimpotrivă, e modificată de defectele spiritelor. Cînd spiritele sînt greoaie şi mişcările lor prea lente, sau dacă sînt prea fluide, porii creierului şi canalele parcurse se obturează sau iau forme defectuoase; în schimb, dacă însuşi creierul are vreun defect, spiritele nu ajung să-1 traverseze printr-o mişcare normală şi, în consecinţă, dobîndesc o diateză defectuoasă. Am căuta în zadar, în toată această analiză a lui Willis, chipul precis al demenţei, profilul semnelor care-i sînt proprii sau al cauzelor sale specifice. Nu pentru că descrierea ar fi lipsită de precizie; dar demenţa pare să acopere întregul domeniu al modificărilor posibile în oricare dintre domeniile „genului nervos": spirite sau creier, moliciune sau rigiditate, căldură sau răcire, greutate exagerată, uşurinţ excesivă, materie deficientă sau prea abundentă: toate posibilităţii metamorfozelor patologice sînt convocate în jurul fenomenul demenţei pentru a-i furniza explicaţiile virtuale. Demenţa nu îşi ox$[ nizează cauzele, nu le localizează, nu le precizează calităţile dupa configuraţia simptomelor sale. Ea constituie efectul universal al on' cărei modificări posibile. într-o anumită manieră, demenţa însearW1" nebunie, mai puţin toate simptomele specifice unei forme de ne bunie: un fel de nebunie în filigranul căreia transpare pur şi simP'j1 ceea ce e nebunia în puritatea esenţei sale, în adevărul ei genef* Demenţa înseamnă tot ce poate fi neraţionabil în înţeleaptă mecan|C a creierului, a fibrelor şi a spiritelor. FIGURI ALE NEBUNIEI

253 4 5

Willis, Opera. voi. II, pp. 266-267. Ibidem.

nar la un asemenea nivel de abstractizare, conceptul medical nu )aborează; e prea distant faţă de obiectul său; se articulează în Irhotomii pUr logice: alunecă spre virtualităţi; nu acţionează efectiv. enta, ca experienţă medicală, nu cristalizează. pem Spre jumătatea secolului al XVIII-lea, conceptul de demenţă este tot negativ. De la medicina lui Willis la fiziologia solidelor, lumea organică şi-a schimbat aspectul; totuşi analiza rămîne de acelaşi tip; este vorba doar de a include în demenţă toate formele de ,.neraţiune" pe care le poate manifesta sistemul nervos. La începutul articolului „Demence" din Encydopedie, Aumont arată că raţiunea, privită în existenţa ei naturală, constă în transformarea impresiilor sensibile; comunicate de fibre, ele ajung pînă la creier, care le transformă în noţiuni, pe traiectele interioare ale spiritelor. Există neraţiune — sau mai curînd nebunie — de îndată ce aceste transformări nu se mai fac după căile obişnuite şi sînt exagerate sau pervertite, sau chiar abolite. Abolirea înseamnă nebunia în stare pură, nebunia ajunsă la paroxism, ca şi cum şi-ar fi atins punctul de adevăr maxim: demenţa. Cum se produce ea? De ce toată această muncă de transformare a impresiilor se vede dintr-o dată abolită? Ca şi Willis, Aumont convoacă în jurul neraţiunii toate eventualele tulburări ale genului nervos. Există perturbările provocate de intoxicaţiile sistemului: opiul, cucuta, mătrăguna; Bonet, în Sepulchretum, n-a ra-Portat oare cazul unei tinere care a devenit dementă după ce a fost muşcată de un liliac? Anumite maladii incurabile ca epilepsia produc exact acelaşi efect. Dar mai frecvent trebuie să căutăm cauza ^mentei în creier, fie că el a fost modificat accidental de o lovitură, fie că are o malformaţie congenitală şi volumul îi e prea mic pentru J>una funcţionare a fibrelor şi buna circulaţie a spiritelor. Spiritele hseşi pot sta la originea demenţei pentru că sînt epuizate, fără forţă ■'Jeneşe, sau pentru că au fost îngroşate şi au devenit apoase sau Vlscoase. Dar cauza cea mai frecventă a demenţei rezidă în starea Erelor, care nu mai sînt capabile să suporte impresiile şi să le transmită. Vibraţia care ar trebui să declanşeze senzaţia nu se produce; *ra rămîne imobilă, desigur pentru că e prea relaxată, sau pentru °a e prea întinsă şi a devenit cu totul rigidă; în anumite cazuri, ea u "lai e capabilă să vibreze la unison fiindcă e prea aspră. în orice ^resortul" a fost pierdut. Cît despre motivele acestei incapacităţi vibra, ele sînt atît pasiunile, cît şi cauzele înnăscute sau mala- de tot felul, afecţiunile aburilor sau, în sfîrşit, bătrîneţea. Tot 254 ISTORIA NEBUNIEI

domeniul patologiei este parcurs pentru a găsi cauze şi o expljCa. demenţei, dar figura simptomatică întîrzie mereu să apară; obs' vaţiile se acumulează, lanţurile cauzale se întind, dar în zadar ■ căuta profilul propriu al maladiei. Cînd Sauvages va voi să scrie articolul,, Amenda" pentru lucrar sa Nosologie methodique, firul simptomatologiei îi va scăpa şi nuv mai putea rămîne fidel acelui faimos „spirit al botaniştilor", Care trebuie să-i călăuzească opera; el nu ştie să distingă formele de mentei decît după cauzele lor: amenda senilis, cauzată „de rigiditatea fibrelor, care le face insensibile la impresiile obiectelor''; amentia serosa, datorată unei acumulări de serozitate în creier, cum a putut constata un măcelar la nişte oi nebune care „nici nu inîncau, nici nu beau" şi a căror substanţă cerebrală era „în întregime convertită în apă"; amentia a venenis, provocată mai ales de opiu; amentia a tu-more; amentia microcephalica: Sauvages însuşi a văzut „această specie de demenţă într-o tînără care se află la spitalul din Montpellier: e numită Maimuţa, pentru că are capul foarte mic şi seamănă cu acest animal"; amentia a siecitate: într-o manieră generală, nimic nu slăbeşte raţiunea mai mult decît fibrele uscate, răcite sau coagulate;

trei fete tinere, care călătoriseră în toiul iernii într-o trăsură, au fost cuprinse de demenţă; Bartholin le-a redat raţiunea ,,înfăşurîndu-le capul într-o piele de oaie proaspăt jupuită"; amentia morosis; Sauvages nu ştie dacă trebuie într-adevăr să o distingă de demenţa seroasă; amentia ab ictu; amentia rachialgica; amentia a quartana, datorată paludismului; amentia calculosa; s-a găsit în creierul unui dement „un calcul piciform care plutea în serozitatea ventriculului". într-un sens. nu există o simptomatologie specifică demenţei: nici o formă de delir, de halucinaţie sau de violenţă nu-i aparţine în exclusivitate sau printr-o necesitate naturală. Adevărul ei nu e tăcut decît dintr-o juxtapunere: pe de o parte, o acumulare de cauze eventuale, al căror nivel, ordine, natură pot fi cît se poate de diferite; pe de alta parte, o serie de efecte care nu au drept trăsătură comună decît aceea de a manifesta absenţa sau funcţionarea defectuoasă a raţiunii imposibilitatea de a accede la realitatea lucrurilor şi la adevărul ide1' lor. Demenţa este forma empirică, cea mai generală şi cea W negativă în acelaşi timp, a neraţiunii — nonraţiunea ca prezenţa pe care o percepem în ceea ce are ea concret, dar pe care nu o puţefl1 delimita în ceea ce are ea pozitiv. Dufour încearcă să surprindă ci mai precis, în Trăite de l 'entendement humain, această prezenţă, cat* îşi scapă mereu sieşi. El pune în evidenţă toată mulţimea cauzele posibile, acumulînd determinismele parţiale care au putut fi invocat în legătură cu demenţa: rigiditatea fibrelor, uscăciunea creierul^ FIGURI ALE NEBUNIEI

255 m voia Bonet, moliciunea şi serozitatea encefalului, cum arăta oidanus, folosirea măselariţei, a stramoniului, a opiului, a şofranului după observaţiile lui Rey, Bautain, Barere), prezenţa unei tumori, viermilor encefalici, deformări ale craniului. Tot atîtea cauze pozi-e dar care nu duc niciodată decît la acelaşi rezultat negativ — la erea spiritului de lumea exterioară şi de adevăr: „Cei care sînt tacaţi de demenţă sînt foarte neglijenţi şi indiferenţi faţă de orice; ■i cîntă, rîd şi se amuză fără deosebire de rău şi de bine; foamea, frigul şi setea... se fac puternic simţite în ei; dar nu-i atinge deloc; ei simt şi impresiile pe care le produc obiectele asupra simţurilor, dar nu par deloc preocupaţi de asta."6 Astfel se suprapun, dar fără o unitate reală, pozitivitatea fragmentară a naturii şi negativitatea generală a neraţiunii. Ca formă a nebuniei, demenţa nu e trăită şi gîndită decît din exterior: limită unde raţiunea este abolită într-o inaccesibilă absenţă; în ciuda constanţei descrierii, noţiunea nu are putere integrantă; fiinţa naturii şi nonfiinţa neraţiunii nu-şi găsesc în ea unitatea. Totuşi noţiunea de demenţă nu se pierde într-o indiferenţă totală. Ea se vede limitată de fapt de două grupuri de concepte învecinate, din care primul e deja foarte vechi, iar al doilea, dimpotrivă, se detaşează şi începe să se definească în epoca clasică. Distincţia dintre demenţă şi frenezie este tradiţională. Distincţie uŞor de stabilit la nivelul semnelor, pentru că frenezia este mereu însoţită de febră, în timp ce demenţa este o maladie apiretică. Febra care caracterizează frenezia permite atît atribuirea cauzelor, cît şi a n&urii sale: ea înseamnă inflamare, căldură excesivă a corpului, ar dere dureroasă a capului, violenţă a gesturilor şi a cuvintelor, un 'el de efervescenţă generală a individului în întregul său. La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, Cullen o caracterizează încă prin această coe-renţă calitativă: „Semnele cele mai sigure ale freneziei sînt o febră jfcută, o violentă durere de cap, înroşirea şi umflarea capului şi a ochi-°r> perioade de veghe îndărătnică; bolnavul nu poate suporta im-Pactul luminii şi nici cel mai mic zgomot; se dedă la mişcări bruşte ^furioase."7 Cît despre originea ei îndepărtată, a prilejuit numeroase lscuţii. Dar toate se subordonează temei căldurii — cele două ufour, loc. cit., pp. 358-359. Cullen, loc. cit., p. 143.

256 ISTORIA NEBUNIEI

întrebări majore fiind dacă ea poate apărea chiar din creier sau e decît o calitate transmisă acolo; şi dacă e provocată mai curînd^ un exces de mişcare sau de o imobilizare a sîngelui. în polemica dintre La Mesnardiere şi Duncan, primul arată că fi de neconceput o inflamare a creierului, el fiind un organ urneds rece, străbătut în întregime de lichide şi serozităţi. „Această infla mare e la fel de posibilă ca şi un foc care să ardă, fără artificii, într-un rîu." Apologetul lui Duncan nu neagă că însuşirile primare ale creierului sînt opuse acelora ale focului; dar el are o vocaţie locală care îi contrazice natura substanţială: „Fiind pus deasupra mădularelor, el primeşte cu uşurinţă aburii mîncării şi exhalaţiile din tot corpul"; în plus, el e cuprins şi străbătut „de un număr infinit de vene şi de artere care îl înconjoară şi care se pot revărsa cu uşurinţă în substanţa sa". Mai mult: calităţile de moliciune şi de răceală care caracterizează creierul îl fac uşor penetrabil la influenţele străine, chiar la acelea care sînt contrare naturii sale primare. în timp ce substanţele calde rezistă la frig, cele reci se pot reîncălzi; creierul. „pentru că e moale şi umed", este „prin urmare puţin capabil sase apere de excesul celorlalte însuşiri"8. Opoziţia dintre însuşiri devine astfel însăşi raţiunea substituirii lor. Dar, din ce în ce mai des, creierul va fi considerat drept sediul primar al freneziei. Trebuie să considerăm ca o excepţie demnă de luat în seamă teza lui Fem, pentru care frenezia este datorată obturării viscerelor supraîncărcate, şi care „prin intermediul nervilor îşi comunică dezordinea la creier"' Pentru marea majoritate a autorilor secolului al XVIIIlea, frenezia îşi are sediul şi îşi găseşte cauzele chiar în creier, devenit unul dintre centrele căldurii organice: Dicţionarul lui James îi situează cu precizie originea în „membranele creierului"10; Cullen ajunge s: considere că materia cervicală însăşi se poate inflama: frenezia, după el, „este o inflamare a părţilor închise şi poate ataca fie membranele creierului, fie substanţa însăşi a creierului"11.

Această căldură excesivă poate fi uşor înţeleasă într-o patologlC a mişcării. Dar există o căldură de tip fizic şi o căldură de tip chin111 Prima e datorată excesului de mişcări care devin prea numeroasă prea frecvente, prea rapide - provocînd o încălzire a părţilor caf£ FIGURI ALE NEBUNIEI

257 8

Apologie pour Monsieur Duncan, pp. 113 —115. j Fem, De la nature et du siege de la phrenesie et de la paraphrenesie. Teză susţ"1 la Gottingen sub conducerea profesorului Schroder; rezumat apărut în Ga"-salutaire, 27 martie 1766, nr. 13. 10 James, Dictionnaire de medecine, trad. fr., voi. V, p. 547. 11 Cullen, loc. cit., p. 142. 9

freacă fără încetare unele de altele: „Cauzele îndepărtate ale fre-T. ei sînt tot ce irită direct membranele sau substanţa creierului şi " • ales ceea ce face curgerea sîngelui mai rapidă în vase, cum ar J xpunerea capului descoperit la un soare arzător; pasiunile su-lui şi anumite otrăvuri."12 Căldura de tip chimic este provocată • ă dimpotrivă, de imobilitate: obturarea substanţelor care se acuulează le face să vegeteze, apoi să fermenteze; ele intră astfel pe loc într-un fel de ebuliţie care răspîndeşte o mare căldură: „Frenezia «te deci o febră acută inflamatorie cauzată de o prea mare congestie asîneelui şi de întreruperea curgerii acestui fluid în micile artere care sînt distribuite în membranele creierului."13 în timp ce noţiunea de demenţă rămîne abstractă şi negativă, aceea de frenezie, dimpotrivă, se organizează în jurul temelor calitative precise — integrînd originile, cauzele, sediul său, semnele şi efectele sale în coeziunea imaginară, în logica aproape sensibilă a căldurii corporale. O dinamică a inflamării o ordonează; un foc neraţionabil o locuieşte — incendiu în fibre sau fierbere în vase, flacără sau clocot, n-are importanţă; discuţiile se concentrează toate înjurai aceleiaşi teme care are putere de integrare: neraţiunea, ca flacără violentă a corpului şi a sufletului. Al doilea grup de concepte care se înrudesc cu demenţa priveşte "Stupiditatea", „imbecilitatea", „idioţia", „nerozia". în practică, de-menţa şi imbecilitatea sînt tratate ca sinonime.14 Sub numele de Morosis, Willis înţelege atît demenţa dobîndită, cît şi stupiditatea care se poate remarca la copii încă din primele luni de viaţă: este v°rba în toate cazurile de un prejudiciu care cuprinde în egală măsură Wmoria, imaginaţia şi judecata.15 Totuşi distincţia între vîrste se stabileşte puţin cîte puţin şi, în secolul al XVIII-lea, iat-o asigurată: "demenţa este un fel de incapacitate de a judeca şi de a raţiona chib-jUit; ea a primit diferite nume, după diferitele vîrste la care se mani-esta; în copilărie este numită în mod obişnuit prostie, nerozie; se ,r.I45. |4 James, loc. cit., p. 547. . ,Cf. de exemplu: „Am relatat ducelui de Orleans ceea ce mi-aţi făcut onoarea :-IM Spunet' despre starea de imbecilitate şi de demenţă în care aţi găsit-o pe numita ţ p ,5 lle" Archives Bastille (Arsena W'His, loc. cit., II, p. 265. ş l 10808, f. 137).

258 ISTORIA NEBUNIEI

numeşte imbecilitate cînd se extinde la vîrsta raţiunii; şi atuncicîB ajunge la bătrîneţe e cunoscută ca a bate cîtnpii sau a da în mim copiilor."16 Distincţie care n-are decît valoare cronologică: pentr' că nici simptomele, nici natura maladiei nu variază după vîrsta j care aceasta începe să se manifeste. Mai mult, „cei care au căzuţi demenţă arată, din cînd în cînd, unele virtuţi ale vechii lor ştiinţe ceea ce stupizii nu pot face"17. Treptat, diferenţa între demenţă şi stupiditate se adînceşte: numaj e doar o distincţie în timp, ci şi opoziţie în lumea acţiunii. Stupid). tatea acţionează chiar asupra domeniului simţurilor: imbecilul este insensibil la lumină şi la zgomot; dementul este indiferent; prinur nu primeşte,' al doilea neglijează ceea ce i se dă. Unuia îi e refuzată realitatea lumii exterioare; pentru celălalt nu contează adevărul ei Cam aceasta e distincţia pe care o reia Sauvages în Nosologie; pentru el demenţa „diferă de stupiditate prin aceea că persoanele demente simt perfect amprentele obiectelor, ceea ce stupizii nu fac; dar nu dau atenţie acestui lucru, nu-şi dau vreo osteneală în această privinţă, le privesc cu o perfectă indiferenţă, dispreţuiesc urmările şi nu le pase de ele"18. Dar ce diferenţă trebuie să stabilim întie stupiditate si infirmităţile congenitale ale simţurilor? Dacă tratăm demenţa ca o tulburare a judecăţii, iar stupiditatea ca o deficienţă a senzaţiei, nt riscăm să confundăm un orb sau un surdomut cu un imbecil?" Un articol din Gazette de medecine, în 1762, reia problema referire la o observaţie animală. Este vorba despre un cîine: „To lumea o să spună că e orb, surd, mut şi fără miros, fie din naştere fie în urma unui accident survenit la puţin după naştere, astfel îm el nu are decît o viaţă vegetativă şi îl privesc ca fiind situat unde între plantă şi animal." N-ar putea fi vorba de demenţă în legătt cu o fiinţă care nu e destinată să posede, cu adevărat, raţiune. Da este oare vorba într-adevăr de o tulburare a simţurilor? Răspuns' nu e uşor, pentru că „are ochi destul de frumoşi şi care par sensil la lumină; totuşi, se loveşte de toate mobilele, făcîndu-şi ades singur rău; aude zgomotul, şi chiar zgomotul ascuţit, cum e& unui fluier, îl tulbură şi îl sperie; dar n-a putut niciodată să-şi înve 16

Dufour, loc. cit., p. 357. lbid., p. 359. 18 Sauvages, loc. cit., VII, pp. 334-335. 17

Multă vreme, imbecilitatea va fi considerată în practica medicala amestec de nebunie şi de infirmitate senzorială. Un ordin din 11 aprilie 1779 îi P ,• Maicii Superioare de la Salpetriere s-o primească pe Mărie Fichet, în urma rap° ... semnate de medici şi de chirurgi care „constată că numita Fichet s-a născut s mută şi dementă" (B. N., col. „Joly de Fleury", ms. 1235, f. 89). FIGURI ALE NEBUNIEI

259 unele". Deci nici văzul, nici auzul nu sînt atinse, ci acest organ sau ■eastă facultate care organizează senzaţia în percepţie, făcînd jjntr-o culoare un obiect, dintr-un sunet un nume. „Această lipsă Serală a tuturor simţurilor nu pare să vină din nici unul dintre organele lor exterioare, ci numai din organul interior pe care fizicienii moderni îl numesc sensorium commune şi pe care cei vechi ;i numeau sufletul senzitiv, făcut pentru a primi şi a confrunta imaginile pe care simţurile le transmit; astfel încît acest animal, care La putut avea niciodată o percepţie, vede fără să vadă, aude fără să audă."20 Ceea ce este în suflet sau în activitatea spiritului cel mai aproape de senzaţie e ca paralizat sub efectul imbecilităţii; în timp ce în demenţă tulburată e funcţionarea raţiunii, în ceea ce poate avea mai liber, mai detaşat de senzaţie. Iar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, imbecilitatea şi demenţa nu se vor mai distinge atît prin precocitatea opoziţiei lor, nici chiar prin facultatea afectată, ci prin calităţi care le vor aparţine în exclusivitate şi vor comanda în secret ansamblul manifestărilor lor. Pentru Pinel, diferenţa dintre imbecilitate şi demenţă este, în definitiv, aceea dintre imobilitate şi mişcare. La idiot, există o paralizie, o somnolenţă a „tuturor funcţiilor înţelegerii şi a afecţiunilor morale"; spiritul îi rămîne încremenit într-un fel de stupoare. Dimpotrivă, în demenţă, funcţiile esenţiale ale spiritului gîndesc, dar gîndesc în gol, Şi în consecinţă într-o extremă volubilitate. Demenţa e ca o mişcare Pură a spiritului, fără consistenţă sau insistenţă, o fugă perpetuă pe care timpul nu reuşeşte s-o păstreze în memorie: „Succesiune ra-P'dă sau mai curînd alternativă, neîntreruptă de idei şi de acţiuni lz°late, de emoţii uşoare sau dezordonate cu uitarea oricărei stări ^terioare."21 în aceste imagini, conceptele de stupiditate şi imbewitate ajung să se fixeze; în mod indirect, şi cel de demenţă, care ese încet din negativitatea sa şi începe să fie privit într-o anume tUl ţie a timpului şi a mişcării. °ar dacă lăsăm deoparte aceste grupuri adiacente ale freneziei şi e imbecilităţii, care se organizează în jurul unor teme calitative, < nceptul de demenţă rămîne, s-ar putea spune, la suprafaţa expenţej __ foarte aproape de ideea generală a neraţiunii, foarte în--Partată de centrul real în care se nasc figurile concrete ale nebuniei, r "tenta este cel mai simplu dintre conceptele medicale ale alienării Ce ' mai puţin deschis spre mituri, spre valorizări morale, spre ;

'762. ol anonim apărut în Gazette de medecine, voi. III, nr. 12, miercuri 10 februa-P- 89-92. ''inel, Nosographiephilosophique, ed. din 1818, voi. III, p. 130. ic

1 260 ISTORIA NEBUNIEI

visele imaginaţiei. Şi, dincolo de orice, el e cel mai incoerent, chi-în măsura în care scapă de pericolul tuturor acestor influenţe: înei natură şi neraţiune rămîn la suprafaţa generalităţii lor abstracte, % să ajungă să se compună în profunzimi imaginare ca acelea în car prind viaţă noţiunile de manie şi de melancolie. II. MANIE ŞI MELANCOLIE Noţiunea de melancolie era prinsă, în secolul al XVI-lea, întreo anumită definire prin simptome şi un principiu de explicare ascuns în însuşi termenul care o desemnează. în privinţa simptomelor, gj. sim toate ideile delirante pe care un individ si le poate forma despre el însuşi: „Unii dintre ei cred că sînt animale, imitînd sunetele şi gesturile acestora. Alţii cred că sînt vase de sticlă, şi din acest motiv se dau la o parte din faţa trecătorilor, de frică să nu fie sparţi; ceilalţi se tem de moarte, deşi se sinucid adesea. Alţii îşi imaginează că sînt vinovaţi de vreo crimă, aşa încît tremură şi le e teamă de îndată ce văd pe cineva venind spre ei, crezînd că vrea să-i ia de guler, casă-i facă prizonieri şi să-i trimită la moarte prin justiţie."22 Teme delirante care rămîn izolate şi nu compromit ansamblul raţiunii. Sydenham va mai atrage atenţia şi că melancolicii sînt „oameni care, în afara de asta, sînt foarte cumpătaţi şi cu bun-simţ, care au o forţă de pătrundere şi o agerime extraordinare. Astfel Aristotel a observat pe bună dreptate că melancolicii au mai multă minte decît ceilalţi" Or, acest ansamblu simptomatic atît de clar, atît de coerent se vede desemnat printr-un cuvînt care implică un întreg sistem cauzal, cel al melancoliei: „Vă rog să priviţi de aproape gîndurilc melanco licilor, cuvintele, viziunile şi acţiunile lor, şi veţi afla cutn toaj1 simţurile lor sînt pervertite de o umoare melancolică răspîndita i creier."24 Delir parţial şi acţiune a bilei negre se juxtapun în noţiuni de melancolie, fără alte raporturi deocamdată decît o confrunta1 lipsită de unitate între un ansamblu de semne şi o denumire se"1 nificativă. Or, în secolul al

XVIII-lea, unitatea va fi găsită, sau n* degrabă va fi fost înfăptuit un schimb — calitatea acestei umori i şi negre devenind coloraţia majoră a delirului, valoarea sa pr°P . în faţa maniei, a demenţei şi a freneziei, principiul esenţial al coi"1 FIGURI ALE NEBUNIEI

261 22

J. Weyer, De prcestigiis dcemonum, trad. fr., p. 222. Sydenham, „Dissertation sur l'affection hysterique", în Medecinepra Jault, p. 399. 24 Weyer, loc. cit., ibid. 23

,[e. Şi în vreme ce Boerhaave nu defineşte încă melancolia decît ca „n delir lung, îndărătnic şi fără febră, în timpul căruia bolnavul este ,;reu ocupat de unul şi acelaşi gînd"25, Dufour, cîţiva ani mai tîrziu, . pune accentul, în definiţia sa, pe „teamă şi tristeţe", care au me-i ta să explice acum caracterul parţial al delirului: „De unde se vede ,-; melancolicii iubesc singurătatea şi fug de companie; ceea ce îi face ■\â legaţi de obiectul delirului lor sau de pasiunea lor dominantă, iricare ar fi ea, în timp ce par indiferenţi faţă de toate celelalte."26 Fixarea conceptului nu s-a făcut printr-o rigoare nouă în observaţie, nici printr-o descoperire în domeniul cauzelor, ci printr-o transmitere calitativă mergînd de la o cauză implicată în desemnare la o percepţie semnificativă în efecte. Multă vreme — pînă la începutul secolului al XVII-lea — dezbaterea asupra melancoliei a rămas fixată în tradiţia celor patru umori şi a calităţilor lor esenţiale: calităţi stabile aparţinînd unei substanţe, numai ea putînd fi considerată drept cauză. Pentru Femei, umoarea melancolică, înrudită cu Pămîntul şi cu Toamna, este o sevă „consistentă, rece şi uscată în temperament"27. Dar în prima jumătate a secolului are loc o întreagă discuţie în legătură cu originea melancoliei28 : trebuie să ai neapărat un temperament melancolic pentru a fi atins de melancolie ? Umoarea melancolică e mereu rece şi uscată; nu se întîmplă niciodată să fie caldă sau umedă ? E vorba mai degrabă de o acţiune a substanţei sau de comunicarea calităţilor? Putem rezuma în felul următor ce s-a obţinut în cursul acestei lungi dezbateri: 1. Cauzalitatea substanţelor e din ce în ce mai des înlocuită de o "laintare a calităţilor care, fără nici un ajutor, se transmit imediat de 'acorp la suflet, de la umoare la idei, de la organe la comportament. Astfel cea mai bună dovadă pentru Apologetul lui Duncan că seva Melancolică provoacă melancolia e că se găsesc în ea înseşi calităţile Maladiei: „Seva melancolică întruneşte în mai mare măsură condi-"'e necesare pentru a produce melancolia decît mîniile voastre consulte; pentru că, prin răceală, ea diminuează cantitatea spiritelor; prin tăciune, le face capabile să păstreze multă vreme specia unei uternice şi îndărătnice imaginaţii; iar prin culoarea sa neagră le lv ează de limpezimea şi subtilitatea lor naturală."29 Boerhaave, Aphohsmes, 1089. ;7 Dufour, loc. cit. Pernei, „Physiologia", în Universa medica, 1607, p. 121. : la Stivui acestei dezbateri a fost problema de a şti dacă posedaţii pot fi asimilaţi ^colicilor. Protagoniştii au fost, în Franţa, Duncan şi La Mesnardiere. pour Monsieur Duncan, p. 63. ^ 2ţ

Js

tt 262 ISTORIA NEBUNIEI

2. Există, dincolo de această mecanică a calităţilor, o dinamică ana lizînd forţa care se află închisă în fiecare. Astfel, frigul şi uscăciune-pot intra în conflict cu temperamentul, iar din această opoziţie sevn naşte semne de melancolie cu atît mai violente cu cît e vorba de luptă-forţa care învinge şi antrenează după ea pe toate acelea care îi rezistă Iată de ce femeile, a căror natură e puţin înclinată spre melancolie sînt mai grav atinse de aceasta: „Ele sînt afectate mai crud şi agitate mai violent, pentru că melancolia, fiind mai opusă temperamentului lor, le îndepărtează mai mult de constituţia lor naturală."30 3. Dar uneori conflictul apare chiar în interiorul unei calităţi. 0 calitate se poate modifica ea însăşi în dezvoltarea sa, devenind contrarul a ceea ce era. Astfel, cînd „măruntaiele se încălzesc, cînd totul se coace în corp..., cînd toate sevele ard", atunci toată această vîl-vătaie poate să recadă într-o rece melancolie — avînd „aproape aceleaşi urmări ca o ceară care curge peste un sfeşnic răsturnat... Această răcire a corpului este efectul obişnuit care urmează căldurilor nemăsurate atunci cînd acestea şi-au epuizat vigoarea"31. Există un fei de dialectică a calităţii care, liberă de orice constrîngerc substanţială, de orice atribuire primitivă, înaintează prin răsturnări şi contradicţii. 4. în sfîrşit, calităţile pot fi modificate de accidente, circumstanţe, condiţiile vieţii; astfel încît o fiinţă uscată şi rece poate deveni caldă şi umedă, dacă felul său de a trăi o îndeamnă în această direcţie; aşa li se întîmplă femeilor: ele „trândăvesc, corpul transpiră mai puţin (decît la bărbaţi), căldura, spiritele şi umorile rămîn înăuntru"32 Eliberate de suportul substanţial în care rămăseseră prizoniere, calităţile vor putea juca un rol organizator şi integrator în noţiune: de melancolie. Pe de o parte, ele vor decupa, dintre simptome şi manifestări, un anumit profil al tristeţii, al posomorelii, al w cetinelii, al imobilităţii. Pe de altă parte, ele vor contura un suport cauzal care nu va mai fi fiziologia unei umori, ci patologia unei ide.1 a unei temeri, a unei terori. Unitatea morbidă nu e

definită porni' de la semnele observate sau de la cauzele presupuse; ci undeva, 1J jumătatea drumului, deasupra unora şi a celorlalte, este percepută0* o anumită coerenţă calitativă, care îşi are propriile legi de trans mitere, de dezvoltare şi de transformare. Logica secretă a acest£ calităţi este cea care ordonează devenirea noţiunii de melancoliein teoria medicală. Acest lucru este evident încă din textele lui W' FIGURI ALE NEBUNIEI

263 30

Apologie pour Monsieur Duncan, pp. 93-94. La Mesnardiere, Trăite de la melancolie, 1635, p. 10. 32 Apologie pour Monsieur Duncan, pp. 85—86. 31

La prima vedere, coerenţa analizelor este asigurată la nivelul reflecţiei speculative. La Willis, explicaţia este împrumutată în în-euime de la spiritele animale şi de la proprietăţile lor mecanice. Melancolia este „o nebunie fără febră sau furie, însoţită de teamă şi J£ tristeţe"- In măsura în care e delir — adică ruptură esenţială de adevăr — originea sa rezidă într-o mişcare dezordonată a spiritelor iîntr-o stare defectuoasă a creierului; dar această teamă şi această nelinişte, care îi fac pe melancolici „trişti şi meticuloşi", pot fi oare explicate doar prin mişcări? Pot exista o mecanică a temerii şi o circulaţie a spiritelor proprii tristeţii? Pentru Descartes e o evidenţă; pentru Willis, nu. Melancolia nu poate fi tratată ca o paralizie, o apoplexie, un vertij sau o convulsie. în fond, nici măcar nu poate fi analizată ca o simplă demenţă, deşi delirul melancolic presupune o aceeaşi dezordine în mişcarea spiritelor; tulburările mecanicii explică delirul — această eroare comună oricărei nebunii, demenţe sau melancolii —, dar nu şi calitatea proprie delirului, culoarea de tristeţe şi de teamă care îi fac peisajul neobişnuit. Trebuie să intrăm în secretul diatezelor.33 De altfel, acestea sînt calităţile esenţiale, ascunse în chiar nucleul materiei subtile, care dau seamă de mişcările paradoxale ale spiritelor. în melancolie, spiritele sînt antrenate de o agitaţie, dar o agitaţie slabă, fără putere sau violenţă: un fel de busculadă neputincioasă, care nu urmează drumurile trasate, nici căile deschise (aperta oper-cula), ci traversează materia cerebrală creînd pori mereu noi; totuşi spiritele n-ajung prea departe pe drumurile pe care le trasează; foarte curînd agitaţia lor se moleşeşte, forţa li se epuizează şi mişcarea se °Preşte: non longeperveniunt34 [nu ajung departe]. Astfel, o asemenea tulburare, comună tuturor delirurilor, nu poate produce la supra-Ja!a corpului nici acele mişcări violente, nici acele strigăte observate ln manie şi în frenezie; melancolia nu ajunge niciodată la furie; nebunie la limitele propriei neputinţe. Acest paradox ţine de Codificările secrete ale spiritelor. De obicei, ele au rapiditatea ?Pfoape imediată şi transparenţa absolută a razelor luminoase; dar '"melancolie ele se încarcă de noapte; devin „obscure, opace, tene-roase"; şi imaginile lucrurilor pe care le poartă la creier şi la spirit lnt acoperite „de umbră şi de tenebre"35. Iată-le îngreunate şi mai Pr°piate de un obscur abur chimic decît de lumina pură. Abur chimic dre ar fi mai curînd de natură acidă decît sulfuroasă sau alcoolică: Willis, Opera, II, pp. 238-239. 35 {*'*. P- 242. 34

•L 264 ISTORIA NEBUNIEI

fiindcă în aburii acizi particulele sînt, mobile şi chiar incapabil» H odihnă, dar activitatea le e slabă, fără importanţă; cînd sînt distj].' nu mai rămîne în alambic decît o flegmă insipidă. Aburii acizi ' au oare înseşi proprietăţile melancoliei, în vreme ce aburii alcooli mereu gata să ia foc, te duc cu gîndul mai mult la frenezie, iaraW sulfuraşi la manie, pentru că sînt agitaţi de o mişcare violentă ' continuă? Dacă ar trebui deci căutate „motivul formal şi cauzele melancoliei, acestea s-ar afla în aburii care urcă sîngele la creier s care ar fi degenerat într-un abur acid şi coroziv.36 în aparenţă, o în. treagă melancolie a spiritelor, o întreagă chimie a umorilor ghidează analiza lui Willis; dar, de fapt, firul director e mai ales dat de caii-tăţile imediate ale răului melancolic: p dezordine neputincioasă şi apoi această umbră asupra spiritului cu asprimea acidă care corodează inima şi gîndirea. Chimia acizilor nu e o explicaţie a simptomelor; este o opţiune calitativă: o întreagă fenomenologica experienţei melancolice. Aproximativ şaptezeci de ani mai tîrziu, spiritele animale şi-au pierdut prestigiul ştiinţific. Secretul maladiilor e căutat acum în elementele lichide şi solide ale corpului. Dicţionarul universal de medicină, publicat de James în Anglia, propune la articolul „Manie" o etiologie comparată a acestei maladii şi a melancoliei: „Este evident. creierul e sediul tuturor maladiilor de acest fel... Aici a fixat Creatorul, deşi într-un mod inimaginabil, locul sufletului, spiritul, geniul, imaginaţia, memoria şi toate senzaţiile... Toate aceste nobile funcţii vor fi schimbate, pervertite, diminuate şi total distruse, dacă sîngek şi umorile care se întîmplă să păcătuiască în cantitate şi în calitate nu sînt duse la creier într-un mod uniform şi temperat, circulă cu violenţă şi impetuozitate, sau se mişcă lent, greoi, sau lenevesc."' Tocmai această curgere leneşă, aceste vase obturate, acest sînge gros şi încărcat pe

care inima se străduieşte să-1 răspîndească în orga' nism, şi care pătrunde cu greutate în arteriolele atît de fine ale creierului, unde circulaţia trebuie să fie foarte rapidă pentru a menţir mişcarea gîndirii, tocmai această aglomeraţie supărătoare expl'c melancolia. Greutate, încetineală, aglomeraţie, iată calităţile prii*11' tive care orientează analiza. Explicaţia se efectuează ca un transă către organism al calităţilor percepute în alura, comportamentul $ vorbele bolnavului. Se merge de la aprehensiunea calitativa explicaţia presupusă. Dar tocmai această aprehensiune e cea care n încetează să prevaleze şi triumfă mereu asupra coerenţei teoretic 36 37

Ibid., p. 240. James, Dictionnaire universel de medecine, art. „Manie", voi. VI, P-

FIGURI ALE NEBUNIEI

265 LUl,j, cele două mari forme de explicaţie medicală, prin solide „j-jn fluide, se juxtapun şi, sfîrşind prin a se despărţi, permit dis-■ ţ[a între cele două feluri de melancolie. Cea care îşi găseşte •ginea în solide este melancolia nervoasă: o senzaţie deosebit de ternică zdruncină fibrele care o primesc; ca urmare, tensiunea tgste în celelalte fibre, care devin mai rigide şi totodată susceptibile jvibreze mai mult. Dar senzaţia se accentuează: atunci tensiunea devine atît de mare în celelalte fibre încît acestea nu mai sînt capabile să vibreze; starea de rigiditate e aşa de mare încît opreşte curgerea sîngelui şi imobilizează spiritele animale. Melancolia s-a instalat. în cealaltă formă de maladie, „forma lichidă", umorile sînt impregnate de atrabilă; devin mai dense; încărcat cu aceste umori, sîneele se îngreunează şi stagnează în meninge pînă cînd comprimă organele principale ale sistemului nervos. E regăsită atunci rigiditatea fibrei; dar ea nu mai e în acest caz decît o consecinţă a unui fenomen umoral. Lorry distinge două melancolii; de fapt e acelaşi ansamblu de calităţi, asigurînd melancoliei unitatea sa reală, pe care 0 introduce succesiv în două sisteme explicative. Numai edificiul teoretic s-a dedublat. Fondul calitativ de experienţă rămîne acelaşi. Unitate simbolică formată de lîncezeala fluidelor, de întunecarea spiritelor animale şi umbra crepusculară pe care o răspîndesc asupra imaginilor lucrurilor, de vîseozitatea unui sînge care se tîrăşte cu greu în vase, de îngroşarea aburilor deveniţi negricioşi, vătămători şi înţepători, de funcţii viscerale, care se văd încetinite şi parcă încleiate — această unitate mai mult sensibilă decît conceptuală sau teoretică îi dă melancoliei marca proprie. Această muncă, mai mult decît o observare fidelă, reorganizează ansamblul semnelor şi modul de apariţie al melancoliei. Tema deli-^'ui parţial dispare din ce în ce mai mult ca simptom major al me-'ancolicilor în favoarea unor date calitative ca tristeţea, amărăciu-"ea> gustul singurătăţii, imobilitatea. La sfîrşitul secolului al ^"Hl-Iea vor fi cu uşurinţă clasate ca melancolie nebunii fără delir, ^ caracterizate de inerţie, disperare, de un fel de stupoare posomorită.38 şj jnc- fan Dicţionarui jui James este vorba despre o melan-"°'Ie apoplectică, fără idei delirante, în care bolnavii „nu vor să —■—___

Un soldat a devenit melancolic din cauză că a fost refuzat de părinţii unei fete :)i'"are o iubea la nebunie. Era visător, se plîngea de o mare durere de cap şi de o ..a ^ală continuă a acestei părţi a corpului. A slăbit văzînd cu ochii; chipul i-a pălit; 1 'll de slab încît făcea pe el... Nu exista nici un delir, deşi bolnavul nu dădea nici ii/S?Uns Poz'tiv ?i părea să fie cu totul absorbit. Nu cerea niciodată mîncare şi

1 ' (..Observation de Musell", Gazette sahttairc, 17 martie 1763).

266 ISTORIA NEBUNIEI

coboare din pat; ...nu merg decît atunci cînd sînt constrînşi (j prietenii lor sau de cei care îi servesc; nu evită oamenii; dar par să nu fie deloc atenţi la ce li se spune, pentru că nu răspund niciodată"3' Dacă în acest caz imobilitatea şi liniştea prevalează şi determina diagnosticul melancoliei, există subiecţi la care nu se observă decît amărăciune, lîncezeală şi gust al izolării; chiar agitaţia lor nu trebuie să producă iluzii, nici să permită o grăbită identificare a maniei; aceşti bolnavi suferă de melancolie, căci „evită compania, iubesc locurile singuratice şi rătăcesc fără să ştie pe unde umblă; an culoarea gălbuie, limba uscată ca a cuiva care ar fi foarte însetat, ochii uscaţi, adînciţi în orbite, niciodată umeziţi de lacrimi; tot corpul uscat şi ars, iar chipul sumbru şi acoperit de oroare şi de tristeţe"* Analizele maniei şi evoluţia lor de-a lungul epocii clasice ascultă de acelaşi principiu de coerenţă. Willis pune în opoziţie, termen cu termen, mania şi melancolia. Spiritul melancolicului este în întregime ocupat de reflecţie, în aşa fel încît imaginaţia se odihneşte; la maniac, dimpotrivă, fantezia şi imaginaţia sînt ocupate de un flux perpetuu de gînduri impetuoase. în timp ce spiritul melancolicului se fixează asupra unui singur obiect, conferindu-i, dar numai lui, proporţii nerezonabile, mania deformează concepte şi noţiuni; fie îşi pierd congruenţa, fie valoarea reprezentativă le e falsificată; în orice caz, ansamblul gîndirii este perturbat în raportul său esenţial cu adevărul. Melancolia, în fine.e mereu însoţită de tristeţe şi de teamă; la maniac, dimpotrivă, de

îndrăzneală şi furie. Fie că e vorba de manie sau de melancolie, cauza răului se află totdeauna în mişcarea spiritelor animale. Dar aceasta mişcare este deosebită în manie: e continuă, violentă, mereu capabila să străpungă noi pori în materia cerebrală, şi formează un fel de suport material al gîndurilor incoerente, al gesturilor explozive, ® cuvintelor neîntrerupte care trădează mania. Toată această cioasă mobilitate nu e oare aceea a apei infernale, făcută din sulfuroasă, acele aquce stygice, ex nitro, vitriolo, antimonio, arsenic0' et similibus exstillatce [apele infernale distilate din sodă, vitrjo antimoniu, arsenic şi din cele asemănătoare]: particulele se afl* ele întro mişcare perpetuă; ele sînt capabile să provoace în oflc FIGURI ALE NEBUNIEI

267 39

James, Dictionnaire universel, voi. IV, articolul „Melancolie", p. 1215. 40/toi., p. 1214.

rie noi pori şi noi canale; şi au destulă forţă pentru a se -spîndi în depărtare, exact ca spiritele maniace care sînt capabile sa facă să intre în agitaţie toate părţile corpului. Apa infernală orjmeşte în secretul mişcărilor sale toate imaginile în care mania îşi ia forma concretă. Ea constituie, într-o manieră indisociabilă, mitul |Or chimic şi totodată adevărul lor dinamic. în cursul secolului al XVIII-lea, imaginea, cu toate implicaţiile sale mecanice şi metafizice, a unor spirite animale în canalele nervilor, este frecvent înlocuită de imaginea — mai strict fizică, dar de o valoare şi mai simbolică — a unei tensiuni căreia i s-ar supune nervii, vasele şi tot sistemul fibrelor organice. Mania este atunci o tensiune a fibrelor dusă la paroxism, maniacul — un fel de instrument ale cărui coarde, prin efectul unei tracţiuni exagerate, ar începe să vibreze la excitaţia cea mai îndepărtată şi cea mai fragilă. Delirul maniac constă într-o vibraţie continuă a sensibilităţii. Prin intermediul acestei imagini, diferenţele faţă de melancolie se precizează şi se organizează într*o antiteză riguroasă: melancolicul nu mai e capabil să intre în rezonanţă cu lumea exterioară, pentru că fibrele sale sînt destinse sau au fost imobilizate de o tensiune prea mare (se vede cum mecanica tensiunilor explică la fel de bine imobilitatea melancolică şi agitaţia maniacă): numai cîteva fibre răsună în melancolic, acelea care corespund punctului precis al delirului său. Dimpotrivă, maniacul vibrează la orice solicitare, delirul lui e universal; excitaţiile nu ajung să se piardă în profunzimea imobilităţii sale, ca la melancolic; cînd organismul său le restituie, ele au fost multiplicate, ca şi cum maniacii ar fi acumulat în tensiunea fibrelor lor energie suplimentară. De altminteri, este ceea ce îi face, la rîndul lor, insensibili, dar nu e vorba de insensibilitatea somnolentă a melancolicilor, ci de o insensibilitate cuprinsă în întregime de vibraţii Jnterioare; de aceea, desigur, „nu se tem nici de frig, nici de căldură, '?! rup hainele, dorm complet goi în toiul iernii fără să răcească". ţ°t din acest motiv, ei substituie lumii reale, care totuşi îi solicită Observationes, 1618, reeditate în 1733 de Boerhaave,

V", P- 144Willis, „De Affectionibus hystericis", Opera, I, p. 635. 8 ' Burette, „Memoire pour servir â l'histoire de la course chez Ies Ancie Memoires de I'Academie des BeHes-Lettres, voi. III, p. 285.

■mară, desfundă obturaţiile, deschide toate culoarele şi, în sfîrşit, P :n mişcarea continuă pe care o provoacă sîngelui, îl reînnoieşte, să spunem aşa, şi îi dă o vigoare extraordinară."64 Balansul mării, are dintre toate mişcările lumii e cea mai regulată, cea mai naturală, ea mai conformă cu ordinea cosmică — aceeaşi mişcare pe care de Laticre o socotea atît de periculoasă pentru inima omului, într-atît | oferea tentaţii hazardate, visuri improbabile şi veşnic nesatisfăcute, într-atît era chiar imaginea infinitului negativ — aceasta mişcare e considerată în secolul al XVIII-lea un fel de regulator privilegiat al mobilităţii organice. în ea vorbeşte însuşi ritmul naturii. Gilchrist scrie un întreg tratat „on the use ofsea voyages in Medecine" [despre folosirea călătoriilor pe mare în medicină]; Whytt consideră că nu etocmai comod să aplici acest leac la pacienţii atinşi de melancolie; este „dificil să-i convingi pe asemenea bolnavi să întreprindă o călătorie lungă pe mare; dar trebuie citat un caz de aburi ipohondriei care au dispărut dintr-o dată la un tînăr care a fost constrîns să călătorească în barcă timp de patru sau cinci săptămîni". Călătoria prezintă avantajul suplimentar că acţionează direct asupra cursului ideilor, sau cel puţin pe o cale mai directă, de vreme ce nu trece decît prin senzaţie. Varietatea peisajului împrăştie obstinaţia melancolicului: vechi remediu, folosit încă din Antichitate, dar pe care secolul al XVIII-lea îl prescrie cu o insistenţă cu totul nouă65, diversifieîndu-i speciile de la deplasarea reală pînă la călătoriile imaginare în literatură şi teatru. Le Camus prescrie pentru „relaxarea creierului" în toate cazurile de tulburări nervoase: „plimbările, călătoriile, echitaţia, mişcarea în aer liber, dansul, spectacolele, lecturile amuzante, ocupaţiile care pot duce la uitarea ideii fixe"66. Viaţa la toă, prin blîndeţea şi varietatea peisajelor sale, îi smulge pe melancolici din unica lor grijă, „îndepărtîndu-i de locurile care le-ar putea aminti de durerile lor"67. Dar invers, agitaţia maniei poate fi corectată prin efectele favora-blje aie unei mişcări regulate. Nu mai e vorba aici de a repune în "'iscare, ci de a regla agitaţia, de a-i opri pentru moment cursul, de a fixa atenţia. Călătoria nu va fi eficace datorită rupturilor neînce-^te de continuitate, ci prin noutatea obiectelor pe care le propune, . Sydenham, „Dissertaiion sur l'affection hyste'rique", în Medecinc pratique, trad. ault, p.425. După Lieutaud, tratarea melancoliei nu ţine de medicină, ci „de recreare şi de Şcare" (Precis de medecine pratique, p. 203). Sauvages recomandă călăria datorită "etăţii imaginilor (Nosolo^ie, voi. VIII, p. 30). 6 Le Camus, Medecinc pratique (citat de Pomrne, Nouveau recueil de pieces), p. 7, Oiambon de. Montaux, Des maladiet'des femmes, II, pp. 477-478. eJ

316 ISTORIA NEBUNIEI

prin curiozitatea pe care o provoacă. Ea trebuie să permită captaj din exterior a unui spirit care scapă oricărei reguli şi scapă chiar W însuşi în vibraţia mişcării interioare. „Dacă putem zări obiecte sa' persoane care sînt în stare să le abată atenţia de la urmărirea ideil0 lor dereglate, fixînd-o puţin asupra altora, trebuie să le prezentau adesea maniacilor, şi acesta este motivul pentru care de multe ori putem obţine avantaje dintr-o călătorie care întrerupe seria vechilor idei şi oferă obiecte care fixează atenţia."68 Utilizată pentru schimbările pe care le aduce în melancolie, sau pentru regularitatea pe care i-o impune maniei, terapeutica prin mişcare ascunde ideea unei confiscări de către lume a spiritului alienat. Ea e totodată o „încetinire" şi o conversiune, pentru că mişcarea îşi prescrie ritmul, dar constituie, prin noutatea sau prin varietatea sa, un îndemn constant adresat spiritului de a ieşi din el însuşi şi de ase întoarce în lume. Dacă e adevărat că în tehnicile imersiunii se ascundeau totdeauna amintirile etice, aproape religioase, ale abluţiuniişi ale celei de-a doua naşteri — în aceste cure prin mişcare putem recunoaşte încă o temă morală simetrică, dar contrară celei dintîi: revenirea în lume, încrederea în înţelepciunea ei, prin reluarea locului în întocmirea generală, uitarea, în acest fel, a nebuniei care e momentul subiectivităţii pure. Observăm cum pînă şi în empirismul mijloacelor de vindecare se regăsesc marile structuri care organizează experienţa nebuniei în epoca clasică. Eroare şi vină, nebunia e totodată impuritate şi singurătate; ea e izolată de lume şi adevăr; dar chiar prin aceasta este prizonieră a răului. Dublul ei neant este de a fi forma vizibilă a acestei non-fiinţe care e răul şi de a profera, în vidul şi în aparenţa colorată a delirului ei, non-fiinţa erorii.' Ea e m întregime pură, pentru că nu e

nimic, dacă nu punctul evanescenta! unei subiectivităţi căreia i-a fost sustrasă orice prezenţă a adevărului; şi în întregime impusă, pentru că acest nimic care este ea reprezintă non-fiinţa răului. Tehnica vindecării, pînă şi simbolurile ei fizice cele mai încărcate de intensitate imaginară — consolidare şi repunere in mişcare pe de o parte, purificare şi imersiune pe de alta — se supune în secret acestor două teme fundamentale; este vorba de a reda su biectul purităţii sale iniţiale şi totodată de a-1 smulge purei sale si biectivităţi pentru a-1 iniţia în lume; a distruge non-fiinţa care îl al'e' nează de el însuşi şi a-1 redeschide spre plenitudinea lumii exterioafl spre solidul adevăr al fiinţei. MEDICI ŞI BOLNAVI

317 68

Cullen, Institutions de medecine pratique, II, p. 317. Tot pe această idee se zează tehnicile de însănătoşire prin muncă, care, în secolul al XVIII-lea, încep justifice existenţa — de altminteri prealabilă — a atelierelor din spitale.

Tehnicile vor rezista mai mult timp decît sensul lor. Cînd, în afara xperienţei neraţiunii, nebunia va fi primit un statut pur psihologic : rnoral, cînd raporturile dintre eroare şi vină prin care clasicismul definea nebunia vor fi concentrate doar în noţiunea de culpabilitate, atunci tehnicile vor rămîne, dar cu o semnificaţie mult mai restrînsă; flU se va mai căuta decît un efect mecanic sau o pedeapsă morală. Aceasta este maniera prin care metodele de regularizare a mişcării vor degenera în faimoasa „maşină rotativă", al cărei mecanism îl arată, la începutul secolului al XlX-lea, Mason Cox, demonstrîndu-i eficacitatea69: un stîlp perpendicular este fixat în planşeu şi în plafon; se leagă bolnavul de un scaun sau un pat suspendat de un braţ orizontal mobil în jurul stîlpului; datorită unui „mecanism nu prea complicat" i se imprimă „maşinii gradul de viteză dorit". Cox citează una din propriile observaţii; este vorba despre un om pe care melancolia 1-a aruncat într-un fel de stupoare; „tenul îi era ntgru şi întunecat, ochii galbeni, privirea permanent aţintită spre pămînt, membrele păreau imobile, limba îi era uscată şi crăpată şi pulsul lent". Este aşezat pe maşina rotativă şi i se imprimă o mişcare din ce în ce mai rapidă. Efectul e peste aşteptări; a fost zgîlţîit prea mult; rigiditatea melancolică e înlocuită de agitaţia maniacă. Dar o dată trecut acest prim efect, bolnavul recade în starea iniţială. Atunci se modifică ritmul; maşina e învîrtită foarte rapid, dar e oprită la intervale regulate şi într-un mod foarte brutal. Melancolia e alungată fără ca rotaţia să fi avut timp să declanşeze agitaţia maniacă.70 Această ..centrifugare" a melancoliei este foarte caracteristică pentru noua întrebuinţare a vechilor teme terapeutice. Mişcarea nu-şi mai propune să restituie bolnavul adevărului lumii exterioare, ci doar să producă 0 serie de efecte interne, pur mecanice sau pur psihologice. Cura nu se mai prescrie în funcţie de prezenţa adevărului, ci după o normă de funcţionare. în această reinterpretare a vechii metode, organismul nu mai e pus în relaţie decît cu el însuşi şi cu propria sa natură, pe Clnd în versiunea iniţială ceea ce trebuia să fie restituit era relaţia lui cu lumea, legătura lui esenţială cu fiinţa şi cu adevărul: dacă aM.,p.28O. Ibidem.

338 ISTORIA NEBUNIEI

în amestecul fantastic al lumilor la sfîrşitul vremurilor; ea scoate] iveală ireparabila fragilitate a relaţiilor de apartenenţă, căderea imediată a raţiunii în actul posesiv în care îşi caută fiinţa: raţiunea se alienează chiar în mişcarea prin care ia în posesie neraţiunea. în aceste pagini de Diderot, raporturile raţiunii cu neraţiunea ian un chip cu totul nou. Destinul nebuniei în lumea

modernă se găseşte în mod ciudat prefigurat în el, şi deja aproape angajat. Pornind de aici, o linie dreapta trasează acest improbabil drum care merge fără întrerupere pînă la Antonin Artaud. La prima vedere, ne-ar plăcea să-1 situăm pe Nepotul lui Rameau în vechea înrudire dintre nebuni şi bufoni şi să-i restituim toate puterile ironiei cu care aceştia fuseseră înzestraţi. Nu joacă el în scoaterea la lumină a adevărului rolul de operator neatent, care îi aparţinuse atîta vreme în teatru şi pe care clasicismul îl uitase cu desăvîrşire ? Nu se întîmplă oare adesea ca adevărul să sclipească în siajul impertinenţei sale? Aceşti nebuni „rup monotonia plictisitoare pe care au adus-o educaţia, convenienţele sociale şi regulile noastre de bună-cuviinţă. Dacă vreunul dintre ei se iveşte într-un grup e ca o picătură de drojdie care dospeşte şi redă fiecăruia o părticică din individualitatea lui firească. îl vezi zgîlţîind, tulburînd, fâ-cîndu-te să aprobi sau să dezaprobi, scoţînd la iveală adevărul, ară-tîndu-i pe oamenii de treabă, demascînd lichelele."6 Dar dacă nebunia se angajează astfel să facă să circule adevărul prin lume nu e pentru că orbirea ei comunică cu esenţialul pe căi ciudate, ci numai pentru că e oarbă; puterea ei nu e făcută decît din eroare: „Dacă spunem şi noi o vorbă mai ca lumea, atunci o facem din întîmplare, ca nebunii sau inspiraţii."7 Asta înseamnă fără în doială că întîmplarea e singura legătură necesară între adevăr şi eroare, singura cale de paradoxală certitudine; şi în această măsura nebunia, ca exaltare a acestei întîmplări — întîmplare nici voită, nici căutată, ci abandonată ei înseşi — apare ca adevăr al adevărului-precum şi ca eroare manifestată; căci erori manifestate sînt, aduse la lumina zilei, şi fiinţa care este nebunia, şi non-fiinţa care o transformă în eroare. Şi tocmai aici dobîndeşte nebunia, pentru lumea modernă, un sens nou. Pe de o parte neraţiunea este ceea ce e mai apropiat de fiinţă i" mod nemijlocit, mai înrădăcinat în ea: tot ce poate ea sacrifica sa INTRODUCERE

339 6

lbid., p. 223. 1 Ibid.,p. 230.

uoii ca înţelepciune, adevăr şi raţiune face mai pură şi mai presantă fiinţa pe care o manifestă. Orice întîrziere, orice retragere a acestei fiinţe, chiar şi orice mediere, îi sînt insuportabile: „îmi place mai ujult să fiu, chiar dacă nu sînt decît un neobrăzat care contrazice ;ntruna, decît să nu fiu deloc."8 Nepotului lui Rameau îi e foame şi o spune. Ceea ce e vorace şi neruşinat la Nepotul lui Rameau, tot ce poate renaşte în el în materie de cinism, nu este o ipocrizie care să se hotărască să-şi I încredinţeze secretele; căci secretul lui e tocmai acela de a nu putea I fi ipocrit; Nepotul lui Rameau nu e cealaltă faţă a lui Tartuffe; el I manifestă numai această imediată presiune a fiinţei în neraţiune, imposibilitatea medierii.9 Dar în acelaşi timp neraţiunea este abandonată non-fiinţei iluziei şi se epuizează în noapte. Dacă se rezumă, prin interes, la ceea ce e mai nemijlocit în fiinţă, ea mimează şi ceea ce e mai îndepărtat, mai fragil, mai puţin consistent în aparenţă. Ea e totodată urgenţa fiinţei şi pantomima non-fiinţei, imediata necesitate şi infinita reflectare a oglinzii. „Şi cel mai afurisit lucru e ţinuta pe care nevoia ne sileşte s-o avem. Omul nevoiaş nu merge ca oricare altul, ci sare, se caţără, se încolăceşte, se tîrăşte, îşi duce viaţa luînd şi executînd poziţii."10 Rigoare a nevoii şi maimuţăreală a inutilului, neraţiunea e dintr-o mişcare acest egoism fără recurs sau partaj şi această fascinaţie prin ceea ce e mai exterior în inesenţial. Nepotul lui Rameau este chiar această simultaneitate, această extravaganţă împinsă, într-o voinţă sistematică a delirului, pînă în punctul în care se înfăptuieşte în plină conştiinţă şi ca experienţă totală a lumii: „Pe legea mea, ceea ce dumneata numeşti pantomima puşlamalelor este marele dans al pămîntului."" A fi tu însuţi acest zgomot, această muzică, acest spectacol, această comedie, a te realiza ca lucru şi ca lucru iluzoriu, a fi astfel nu numai lucru, ci şi vid şi neant, a fi vidul absolut al acestei absolute plenitudini prin care exteriorul fascinează, a fi în fine vertijul acestui nimic şi al acestei fiinţe în cercul lor volubil, şi a fi totodată pînă la distrugerea totală a unei conştiinţe sclave şi pînă la suprema glorificare a unei conştiinţe suverane — acesta e fără îndoială sensul Nepotului lui Rameau, care proferează, 'a jumătatea secolului al XVIII-lea şi cu mult înainte ca vorbele lui '/Wd.,p.233. 9 Interesul, în Nepotul iui Rameau, constă tocmai în această presiune a fiinţei şi această absenţă a medierii. Regăsim aceeaşi mişcare a gîndirii la Sade; sub o apa-re1tă proximitate, se ascunde contrarul filozofiei „interesului" (mediere către ade31 Şi raţiune) pe care o întîlnim în mod curent în secolul al XVIII-lea. 10 Nepotul lui Rameau, pp. 322-323. " Ibid., p. 324.

1 340 ISTORIA NEBUNIEI

Descartes să fie complet înţelese, o lecţie cu mult mai antiearteziajy decît orice Locke, Voltaire sau Hume. Nepotul lui Rameau, în realitatea sa umană, în această viaţă$u. bredă care nu iese din anonimat decît printr-un nume care nici măcar nu e al său — umbra unei umbre — este, dincolo şi dincoace de orice adevăr, delirul, realizat ca existenţă, al fiinţei şi al non-fiinţei rea-lului. Cînd ne gîndim, în schimb, că proiectul lui Descartes era

să suporte îndoiala în mod provizoriu pînă la apariţia adevărului ţn realitatea ideii evidente, observăm că noncartezianismul gîndirij moderne, în ceea ce poate avea decisiv, nu începe cu o discuţie despre ideile înnăscute sau cu incriminarea argumentului ontologic, ci tocmai cu acest text din Nepotul lui Rameauj cu această existenţă pe care o desemnează într-o răsturnare care nu putea fi înţeleasă decît în epoca lui Holderlin şi a lui Hegel. Sînt puse aici în discuţie afirmaţiile lui din Paradoxe sur le comedien; dar mai e şi celălalt versant: nu ceea ce trebuie, din realitate, promovat în non-fiinţa comediei printr-o inimă rece şi o inteligenţă lucidă; ci ceea ce, din non-fiinţa existenţei, se poate înfăptui în zadarnica plenitudine a aparenţei, şi asta prin intermediul delirului ajuns în punctul extrem al conştiinţei. Nu mai e necesar să traversăm cu curaj, după Descartes, toate incertitudinile delirului, ale visului, ale iluziilor, nu mai e necesar să depăşim încă o dată pericolele neraţiunii; putem să ne punem întrebări despre raţiune chiar din adîncul neraţiunii; şi e din nou deschisă posibilitatea de a redobîndi esenţa lumii în vîrtejul unui delir care totalizează, într-o iluzie echivalentă cu adevărul, fiinţa şi non-fiinţa realului în inima nebuniei, delirul capătă un sens nou. Pînă atunci, se definea în întregime în spaţiul erorii: iluzie, falsă credinţă, opinie rau fondată, dar urmărită cu obstinaţie, el includea tot ce poate produce o gîndire cînd nu mai e plasată în domeniul adevărului. Acum delirul este locul unei confruntări perpetue şi instantanee, aceea dintre nevoie şi fascinaţie, dintre solitudinea fiinţei şi scînteierea aparenţe'' dintre plenitudinea imediată şi non-fiinţa iluziei. Vechea sa înrudii* cu visul mai persistă; dar chipul asemănării lor s-a schimbat; delin1' nu mai e manifestarea a ceea ce e mai subiectiv în vis; nu mai e alunecarea spre ceea ce Heraclit numea deja i5ioq x°ouoţ [organizai particulară]. Dacă se înrudeşte în continuare cu visul, e prin tot ceea ce, în vis, este jocul aparenţei luminoase şi al surdei realist1' insistenţă a nevoilor şi servitute a fascinaţiilor, prin tot ceea ce e W el dialog fără limbaj între zi şi lumină. Vis şi delir nu mai comunic2 INTRODUCERE 341' , nOaptea orbirii, ci în acea claritate în care ceea ce e mai nemijlocit ;'i fiinţă înfruntă ceea ce e mai nedefinit reflectat în mirajele ,nurenţei. E acel tragic pe care delirul şi visul îl ascund şi îl manifestă Y, acelaşi timp în retorica neîntreruptă a ironiei lor. Confruntare tragică a nevoii şi a iluziei într-un mod oniric, care ;, anunţă pe Freud şi pe Nietzsche, delirul Nepotului lui Rameau este ;n acelaşi timp repetarea ironică a lumii, reconstituirea sa distructivă in teatrul iluziei: „.. .striga, cînta, se zvîrcolea ca un turbat, reprezen-lînd, el singur, dansatorii, dansatoarele, cîntăreţii, cîntăreţele, o orchestră întreagă, o întreagă operă, împărţindu-se în douăzeci de roluri diferite, alergînd, oprindu-se ca un apucat, fulgerînd cu privirea şi făcînd spume la gură... plîngea, rîdea, suspina, privea, fie înduioşat, fie liniştit, fie mînios. Era cînd o femeie înnebunită de durere, cînd un nefericit cuprins de-o groaznică deznădejde; ne înfăţişa fie un templu care se înalţă, fie păsările care tac în amurg... Era noaptea cu beznele ei sau umbra şi tăcerea."12 Neraţiunea nu se regăseşte ca prezenţă furtivă a lumii celeilalte, ci chiar aici, în transcendenţa născîndă a oricărui act de exprimare, încă de la sursa limbajului, în acest moment deopotrivă iniţial şi terminal în care omul devine exterior lui însuşi, pimind în beţia sa ceea ce e în cel mai înalt grad interior lumii. Neraţiunea nu mai poartă acele chipuri ciudate în care Evului Mediu îi plăcea s-o recunoască, ci masca imperceptibilă a familiarului şi a identicului. Neraţiunea eîn acelaşi timp lumea însăşi şi aceeaşi lume, despărţită de sine numai prin mica suprafaţă a pantomimei; ea nu mai are puteri de dezrădăcinare ; nu mai e în stare să scoată la suprafaţă ceea ce e în mod radical celălalt, ci să facă lumea să se învîrtăîn cercul „aceluiaşi". Dar în acest vertij, în care adevărul lumii nu se menţine decît în interiorul unui vid absolut, omul întîlneşte şi ironica perversiune a propriului său adevăr, în momentul în care trece de la visele inte-riorităţii la formele schimbului. Neraţiunea reprezintă atunci un alt §eniu rău — nu acela care exilează omul din adevărul lumii, ci acela care mistifică şi demistifică deopotrivă, încîntă pînă la extrema dezamăgire acest adevăr despre el însuşi pe care omul 1-a încredinţat dinilor sale, chipului său, cuvîntului său; un geniu rău care nu mai °Perează cînd omul vrea să ajungă la un adevăr, ci cînd vrea să restituie lumii un adevăr care e al lui şi cînd, proiectat în beţia de Sensibil în care se pierde, rămîne în final „nemişcat, încremenit, '"3 posibilitatea geniului rău nu mai e situată în percepţie, ci 12 13

Nepotul lui Rameau, p. 304. Ibidem.

342 ISTORIA NEBUNIEI

în expresie; şi tocmai asta e culmea ironiei — omul abandonat deri ziunii imediatului şi sensibilului, alienat în ele, prin această medie care este el însuşi. Rîsul Nepotului lui Rameau prefigurează şi conturează întreag mişcare a antropologiei secolului al XlX-lea; în toată gîndirea post hegeliană, omul va merge de la certitudine la adevăr prin lucrarea spiritului şi a raţiunii; dar Diderot lăsase deja de mult timp să se în-teleagă că omul este fără încetare trimis de la raţiune la adevărul neadevărat al imediatului, şi aceasta printr-o mediere fără efort, o mediere totdeauna operată deja din adîncul timpului. Această mediere nerăbdătoare şi care e deopotrivă distanţă extremă şi absolută promiscuitate, în întregime negativă pentru că nu are decît o forţă subversivă, dar total pozitivă, pentru ca e fascinată în ceea ce suprimă, este delirul neratiunii — enigmatica figură în care recunoaştem nebunia. în încercarea sa de a restitui, prin expresie, beţia sensibilă a lumii, jocul presant al nevoii şi al aparenţei, delirul rămîne, în mod ironic, singur: suferinţa foamei rămîne o insondabilă durere.

Rămasă pe jumătate în umbră, această experienţă a neratiunii s-a menţinut, în mod secret, de la Nepotul lui Rameau pînă la Ray-mond Roussel şi Antonin Artaud. Dar dacă este vorba să-i punem în valoare continuitatea, ea trebuie eliberată de noţiunile patologice cu care a fost acoperită. întoarcerea la imediat în ultimele poezii ale lui Holderlin, sacralizarea sensibilului la Nerval nu pot oferi decît un sens modificat şi superficial dacă încercăm să le înţelegem pornind de la o concepţie pozitivistă a nebuniei: sensul lor veritabil trebuie căutat în acel moment al neratiunii în care sînt plasate. Căci numai din centrul acestei experienţe a neratiunii care e condiţia lor concretă de posibilitate pot fi înţelese cele două mişcări de conversie poetică şi de evoluţie psihologică: ele nu sînt legate una de alta printr-o relaţie de la cauză la efect; nu se dezvoltă în mod complementar, nici invers. Se sprijină amîndouă pe acelaşi fond, cel al unei nera-ţiuni absorbite şi despre care experienţa Nepotului lui Rameau ne-a arătat deja că presupunea deopotrivă beţia sensibilului, fascinaţiaîfl imediat şi dureroasa ironie în care se anunţă solitudinea delirului-Aceasta nu ţine de natura nebuniei, ci de esenţa neratiunii. Daca această esenţă a putut trece neobservată nu înseamnă doar că e ascunsă, ci şi că se pierde în tot ce o poate face să iasă la lumi113' Căci — şi aceasta e poate una dintre trăsăturile fundamentale al^ culturii noastre — nu e posibil să se menţină, într-o manieră decisiva INTRODUCERE

343 si nedefinit hotărîtă, în această distanţă a neratiunii. Ea trebuie să fie uitată şi abolită, aşa cum e măsurată în vertijul sensibilului şi în recluziunea nebuniei. La rîndul lor, Van Gogh şi Nietzsche au depus jnarturie despre asta: fascinaţi de delirul realului, de aparenţa scîn-teietoare, de timpul abolit şi regăsit în mod absolut în dreptatea lu-jflinii, confiscaţi de imuabila soliditate a celei mai fragile aparenţe, 6i au fost prin chiar acest fapt în mod riguros excluşi şi închişi în interiorul unei dureri care era fără ieşire şi care, nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru ei înşişi, în adevărul lor redevenit certitudine imediată, reprezenta nebunia. Momentul lui Ja-sagen în izbucnirea sensibilului este însăşi retragerea în umbra nebuniei. Dar pentru noi, aceste două momente sînt distincte şi distante ca poezia şi tăcerea, ziua şi noaptea, împlinirea limbajului în manifestare şi pierderea sa în infinitul delirului. Pentru noi, înfruntarea neratiunii în redutabila sa unitate a devenit imposibilă. Acest domeniu compact pe care îl desemna ironia Nepotului lui Rameau a trebuit să fie destrămat de secolul al XlX-lea, cu spiritul său de ■ seriozitate, care trasează în ceea ce era inseparabil frontiera abstractă a patologicului. în mijlocul secolului al XVIII-lea această unitate fusese iluminată brusc de o străfulgerare; dar a fost nevoie de mai mult de o jumătate de secol pentru ca din nou cineva să îndrăznească să-şi fixeze privirile asupra ei: după Holderlin, Nerval, Nietzsche, Van Gogh, Raymond Roussel, Artaud s-au aventurat în această direcţie pînă la tragedie — adică pînă la alienarea acestei experienţe a neratiunii în renunţarea nebuniei. Şi fiecare dintre aceste existenţe, fiecare dintre cuvintele care constituie aceste existenţe repetă, în insistenţa timpului, aceeaşi întrebare, care priveşte fără îndoială însăşi esenţa lumii moderne: De ce nu este posibilă menţinerea în diferenţa neratiunii? De ce trebuie totdeauna ca ea să se despartă de sine însăşi, fascinată în delirul sensibilului şi închisă în refugiul nebuniei ? Cum s-a putut ca ea să fie pînă într-atît lipsită de limbaj ? Care e deci această putere care îi pietrifică pe cei care au privit-o odată 'n faţă, şi care îi condamnă la nebunie pe toţi cei care au trecut prin Proba Neraţiuniii CAPITOLUL I

Marea frică Secolul al XVIII-lea nu putea înţelege exact sensul cuprins în Nepotul lui Rameau. Şi totuşi, chiar în epoca în care a fost scris textul, s-a întîmplat ceva care promitea o schimbare decisivă. Lucru curios: această neraţiune, care fusese ţinută deoparte în distanţa internării şi care se alienase progresiv în formele naturale ale nebuniei, iată că reapare încărcată de noi pericole şi parcă înzestrată cu o altă putere de a pune în discuţie. Dar ceea ce percepe mai întîi secolul al XVIII-lea nu este interogaţia secretă, ci vechiturile sociale: veş-mîntul sfîşiat, aroganţa în zdrenţe, această insolenţă suportată ale cărei puteri neliniştitoare sînt reduse la tăcere de o indulgenţă amuzată. Secolul al XVIII-lea n-ar fi putut să se recunoască în Rameau-ne-potul, dar era prezent în întregime în eul care îi serveşte drept interlocutor şi „arătător", ca să spunem aşa, amuzat nu fără reticenţe, şi cu o surdă nelinişte: căci este prima dată de la Marea închidere cînd nebunul redevine personaj social; este pentru prima dată cînd se intră în conversaţie cu el şi este din nou chestionat. Neraţiunea reapare ca tip, ceea ce nu e mare lucru, totuşi ea reapare şi treptat îşi feia locul în familiaritatea peisajului social. Aici o va întîlni Mercier, cu vreo zece ani înainte de Revoluţie, fără să se mai mire: „Intraţi într-o altă cafenea; un om vă spune la ureche pe un ton calm şi ^ezat: nu vă puteţi imagina, domnule, ingratitudinea guvernului în Ceea ce mă priveşte şi cît e de orb în privinţa intereselor sale. De *reizeci de ani mi-am neglijat propriile afaceri; m-am închis în câbinetul meu, meditînd, visînd, calculînd; am imaginat un proiect admisibil pentru plata tuturor datoriilor statului; apoi altul pentru a-1 'mbogăţi pe rege şi a-i asigura un venit de 400 de milioane; apoi altul Pentru a învinge definitiv Anglia, care mă indignează şi cînd îi aud "Urnele... Fiind dedicat în întregime acestor operaţiuni vaste şi care er întreaga aplicaţie a geniului, nu eram atent la mizeriile domestice, 1 trei creditori vigilenţi m-au ţinut în închisoare timp de trei ani... 346 ISTORIA NEBUNIEI

Dar, domnule, vedeţi la ce serveşte patriotismul, să mori necunoscm şi martir al patriei tale."1 La distanţă,

asemenea personaje fac cerc în jurul Nepotului lui Rameau; ele nu au dimensiuni; doar în cău. tarea pitorescului pot trece drept epigonii săi. Şi totuşi sînt ceva mai mult decît un profil social, decît o siluetă caricaturală. Există în ele ceva care priveşte şi atinge neraţiunea secolului al XVIII-lea. Flecăreala lor, neliniştea lor, acest vag delir şi în fond această angoasă au fost trăite de ei destul de frecvent si în nişte existenţe reale al căror siaj încă mai poate fi perceput. Ca şi pentru libertinul, desfrînatul sau violentul de la sfîrsitul secolului al XVII-lea, este greu de spus dacă e vorba de nebuni, bolnavi sau şarlatani. Nici Mercier nu prea ştie ce statut să le dea: „Astfel, există în Paris oameni foarte cumsecade, economişti şi antieconomişti, cu sufletul cald, dedicaţi binelui public; dar care din nefericire au mintea ţăndări, adică nu văd prea departe, nu ştiu nici secolul în care se află, nu-i cunosc nici pe oamenii cu care au de-a face; sînt mai greu de suportat decît proştii pentru că, avînd bani şi false lumini, pleacă de la un principiu imposibil şi, prin urmare, bat cîmpii."2 Au existat, într-adevăr, aceşti „făcători de proiecte cu mintea ţăndări"3, care formează în jurul raţiunii filozofilor, în jurul proiectelor de reformă, al constituţiilor, al planurilor, un surd acompaniament de neraţiune; raţionalitatea epocii Luminilor găsea în el un fel de oglindă tulbure, un fel de caricatură inofensivă. Dar esenţialul nu e oare că într-o mişcare de indulgenţă amuzată este lăsat să revină la lumina zilei un personaj neraţional, chiar în momentul în care se credea că el a fost foarte bine ascuns în spaţiul internării? Ca şi cum raţiunea clasică ar admite din nou o vecinătate, un raport, o cvasiasemănare între ea şi figurile neraţiunii. S-ar spune că, în clipa triumfului, ea suscită şi lasă să umble în derivă, la marginile ordinii, un personaj a cărui mască a modelat-o după deriziunea sa — un fel de dublu in care raţiunea se recunoaşte şi totodată se revocă. Cu toate acestea, frica şi angoasa nu erau departe: ca şoc schimbul internării, ele reapar, dar dublate. Ca şi altădată, teama de internare; la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, Sade va obsedat de frica de cei pe care-i numeşte „oameni negri" şi 1

Mercier, Tableau de Paris, voi. I, pp. 233-234. Ibid., pp. 235-236. Această menţiune se întîlneşte frecvent în cărţile de internare. MAREA FRICA 2 3

347 „îndese pentru a-1 face să dispară.4 Dar acum teritoriul de internare dobîndit puteri proprii; el a devenit la rîndul lui patria răului şi va „utea de acum să-1 răspîndească de la sine, făcînd să domnească o alta teroare. Brusc, în cîţiva ani, la jumătatea secolului al XVIII-lea, izbucneşte o frica. Frică formulată în termeni medicali, dar care în fond e animată de un întreg mit moral. Spaima e provocată de un rău destul de misterios care s-ar răspîndi, se spune, dinspre casele de internare si ar ameninţa în curînd oraşele. Se vorbeşte despre febrele din închisori; se invocă acele căruţe de condamnaţi, oamenii în lanţuri care traversează oraşele, lăsînd în urmă o dîră a răului; îi sînt atribuite scorbutului contagiuni imaginare, se prevede că aerul viciat de boală va corupe cartierele de locuinţe. Şi marea imagine a ororii medievale se impune din nou, făcînd să apară, în metaforele groazei, o a doua panică. Casa de internare nu mai e doar leprozeria depărtată de oraşe; ea e lepra însăşi aflată în faţa cetăţii: „Ulcer teribil pe corpul politicii, ulcer mare, profund, purulent, pe care nu ni l-am putea imagina decît întoreîndu-ne privirile. Totul, pînă şi aerul locului care se simte de la 400 de stînjeni, vă spune că vă apropiaţi de o închisoare, de un azil al degradării şi nenorocirii."5 Multe dintre aceste locuri ale internării au fost construite chiar acolo unde odinioară fuseseră exilaţi leproşii; s-ar spune că, peste secole, noii pensionari au intrat în contagiune. Ei reiau blazonul şi sensul care fuseseră aduse chiar în aceste locuri: „Prea mare lepra pentru capitală! Numele de Bicetre este un cuvînt pe care nimeni nu-1 poate pronunţa fără un sentiment de repulsie, de oroare şi de dispreţ... A devenit receptaculul a tot ceea ce societatea are mai imund şi mai rău."6 Răul a cărui excludere se încercase prin internare reapare, spre marea groază a publicului, sub un aspect fantastic. Vedem năseîn-du-se şi ramifieîndu-se în toate sensurile temele unei suferinţe, fizice Şi morale deopotrivă, şi care îmbracă, în această indecizie, puteri confuze de coroziune şi de oroare. Domneşte atunci un fel de ima-§lr>e nediferenţiată a „putregaiului" care priveşte corupţia mora-Vurilor şi descompunerea cărnii, şi căreia i se vor supune dezgustul ?! mila pentru internaţi. Mai întîi boala intră în fermentaţie în spa-"le închise ale internării. Ea are toate virtuţile care i se atribuie acidului în chimia secolului al XVIII-lea: particulele sale fine, care în-eaPă ca acele, pătrund în corpuri şi în inimi la fel de uşor ca particulele 5 6

Scrisoare către soţia sa, citată în Lely, Vie de Sade, Paris, 1952,1, p. 105. Mercier, loc. cil., voi. VIII, p. 1. Ibid., p. 2.

348 ISTORIA NEBUNIEI

alcaline, pasive şi friabile. Amestecul fierbe imediat, degajînd abu -nocivi şi lichide corozive: „Aceste săli nu reprezintă decît nist locuri înspăimîntătoare în care toate crimele reunite fermentează s răspîndesc, ca să spunem aşa, în jurul lor, prin fermentaţie 0 atmosferă contagioasă pe care o respiră cei care locuiesc acolo şi care pare să se ataşeze de ei..."7Aceşti aburi fierbinţi se ridică apoi,sţ răspîndesc în aer şi sfîrşesc prin a cădea asupra împrejurimilor impregnînd corpurile, contaminînd sufletele. Este transpusă astfel în imagini ideea unei

contagiuni a putregaiului. Agentul sensibil al acestei epidemii este aerul, acest aer numit „viciat", înţelegîndu-se în taină prin asta că nu e conform cu puritatea naturii sale şi ci formează elementul de transmitere a viciului.8 E suficient să amintim valoarea, medicală şi morală totodată, pe care a căpătat-o, aproape în aceeaşi epocă, aerul de ţară (sănătatea corpului, robusteţea sufletului), ca să ghicim tot ansamblul de semnificaţii contrare pe care îl poate conţine aerul stricat al spitalelor, al închisorilor, al caselor de internare. Atmosfera încărcată de aburi malefici ameninţă oraşe întregi, ai căror locuitori vor fi impregnaţi treptat de putregai şi de viciu. Acestea nu sînt doar nişte reflecţii aflate la jumătatea drumului între morală şi medicină. Trebuie să ţinem cont fără îndoială de o întreagă practică literară, de o întreagă exploatare patetică, politică poate, a temerilor neclare. Dar au existat în anumite oraşe mişcări de panică la fel de reale, la fel de uşor de datat ca şi marile crize de spaimă care au zguduit din cînd în cînd Evul Mediu. în 1780 se răs-pîndise o epidemie la Paris: cauza ei era atribuită infectării Spitalului general; se vorbea chiar de necesitatea de a da foc construcţiilor de la Bicetre. Locotenentul de poliţie, în faţa spaimei populaţiei» trimite o comisie de anchetă din care fac parte, alături de mai mulţi doctori regenţi, decanul Facultăţii şi medicul Spitalului general. Se recunoaşte că la Bicetre domneşte o „febră putredă" care e legata de proasta calitate a aerului. Cît despre originea răului, raportul neaga că aceasta sar datora prezenţei internaţilor şi infecţiei pe care o răspîndesc; ea trebuie atribuită pur şi simplu timpului urît care făcut răul endemic în capitală; simptomele care s-au putut observ la Spitalul general sînt „conforme cu natura anotimpului şi se tn 7

Musquinet de la Pagne, Bicetre reforme, Paris, 1790, p. 16. Această temă e în legătură cu problemele de chimie şi de igienă puse de resf raţie, aşa cum sînt ele studiate în aceeaşi epocă. Cf. Hales, A Description of Ventila10 Londra, 1743. Lavoisier, „Alterations qu'eprouve l'air respire", 1785, în (EWre ' 1862, voi. II, pp. 676-687. MAREA FRICĂ 8

349 vesc întocmai cu maladiile observate la Paris în aceeaşi epocă". E 6voie deci ca populaţia să fie calmată şi Bicetre dezvinovăţit: Zvonurile care au început să circule despre o maladie contagioasă ia Bicetre, capabilă să infecteze capitala, sînt lipsite de fundament."9 Desigur, raportul n-a oprit complet zvonurile alarmante, pentru că, ceva mai tîrziu, medicul Spitalului general redactează un altul în care reface aceeaşi demonstraţie; e obligat să recunoască deplorabila stare sanitară de la Bicetre, dar „lucrurile nu au ajuns, e adevărat, la cruda extremitate de a vedea ospiciul acestor nefericiţi convertit într-o altă sursă de rele inevitabile şi cu mult mai triste decît acelea cărora e important să le aplicăm un remediu pe cît de prompt, pe atît de eficace"10. Cercul s-a închis: toate aceste forme ale neraţiunii care, în geografia bolii, luaseră locul leprei şi care fuseseră alungate cît mai departe de distanţele sociale, au devenit acum lepră vizibilă şi îşi oferă plăgile chinuitoare promiscuităţii oamenilor. Neraţiunea este din nou prezentă; dar marcată acum de un indice imaginar de maladie care îi împrumută puterile sale de teroare. Aşadar, neraţiunea înfruntă maladia în fantastic, nu în rigoarea gîndirii medicale, şi se apropie de ea. Cu mult înainte de a fi formulată întrebarea în ce măsură neraţionalul este patologic, se formase, în spaţiul internării, şi printr-o alchimie care îi era proprie, un amestec între oroarea neraţiunii şi vechile obsesii ale maladiei. De foarte departe, vechile confuzii ale leprei au funcţionat încă o dată:, şi vigoarea acestor teme fantastice e cea care a fost primul agerit de sinteză între lumea neraţiunii şi universul medical. Ele au comunicat mai întîi prin fantasmele fricii, întîlnindu-se în amestecul infernal dintre „corupţie" şi „vicii". Este important, decisiv poate, pentru locul pe care trebuie să-1 ocupe nebunia în cultura modernă, ca homo medicus n-a fost convocat în lumea internării ca arbitru, ca să despartă ce era crimă de ce era nebunie, răul de maladie, ci mai •kgrabă ca gardian, ca să-i protejeze pe ceilalţi de pericolul confuz care transpira prin zidurile internării. Se consideră, cu uşurinţă, că 0 înduioşare liberă şi generoasă a trezit interesul pentru soarta Celor închişi, şi că o atenţie medicală mai onestă şi mai experimen-tată a ştiut să recunoască maladia acolo unde greşelile erau pe-^ePsite nediferenţiat. De fapt, lucrurile nu s-au petrecut în această O copie manuscrisă a acestui raport se află la B.N., col. „Joly de Fleury", 1235, . ' Ibid., f. 123. Ansamblul chestiunii ocupă filele 117-126; despre „febra din > c"isori" şi contagiunea care ameninţă oraşele, cf. Howard, Etat des prisons, voi. I, ""Aducere, D. 3. f -120.

te 350 ISTORIA NEBUNIEI

binevoitoare neutralitate. Dacă s-a făcut apel la medic, dacă i $.. cerut să observe, e din cauza fricii. Frică de ciudata chimie care cl0. cotea între zidurile casei de internare, frică de puterile care se formam acolo şi ameninţau-să se propage. Medicul a sosit, o dată făcută con-versiunea imaginară, răul îmbrăcînd deja formele ambigue ale Per. mentatului, ale Coruptului, ale exhalaţiilor viciate, ale cărnurilor descompuse. Ceea ce se numeşte în mod tradiţional „progres" fn dobîndirea unui statut medical pentru nebunie n-a fost posibil de fapt decît printr-o ciudată întoarcere. în inextricabilul amestec de contagiuni morale şi fizice", şi în virtutea acestui simbolism al Im-purului, atît de familiar secolului al XVIII-lea, în memoria oameniloi au revenit imagini foarte vechi. Şi, mai mult decît printr-o perfecţionare a cunoaşterii, neraţiunea s-a văzut confruntată cu gîndirea

medicală graţie acestei reactivări imaginare. în mod paradoxal, în întoarcerea acestei vieţi fantastice care se amestecă cu imaginile contemporane ale maladiei, pozitivismul va găsi o perspectivă asupra neraţiunii sau mai degrabă va descoperi o nouă raţiune dea se apăra de ea. Nici vorbă deocamdată de a suprima casele de internare, ci doar de a le neutraliza ca eventuale cauze ale unui alt rău. E vorba de a le amenaja purificîndu-le. Marea mişcare de reformă care se va dezvolta în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îşi are aici originea: a reduce contaminarea, distrugînd impurităţile şi vaporii, potolind toate aceste fermentaţii, a împiedica bolile şi răul să vicieze aerul şi să-şi extindă contagiunea în atmosfera oraşelor. Spitalul, închisoarea, toate locurile internării trebuie să fie mai bine izolate, înconjurate de un aer mai pur: există în această epocă o întreagă literatură desprc aerisirea în spitale, care se referă în treacăt la problema medicală < contagiunii, dar vizează mai precis temele comunicării morale.1 1 1776, o decizie a consiliului de stat numeşte o comisie care trebuie să se ocupe „de gradul de ameliorare de care sînt susceptibile diversele spitale din Franţa". în curînd Viei va fi însărcinat să reconstr MAREA FRICĂ

351 11

„Ştiam, ca toată lumea, că Bicetre era totodată spital şi închisoare; dar nu ştiai1 că spitalul fusese construit ca să genereze maladii, închisoarea — ca să genera crime" (Mirabeau, Observations d'un voyageur anglais, p. 6). 12 Cf. Hanway, „Reflexions sur l'aeration" (Gazette salutaire, 25 septembrie Ş1 octombrie 1766, nr. 39 şi 41); Gennete, Purification de l'air dans Ies hâpitaia. Na1""' 1767. Academia din Lyon scosese la concurs în 1762 subiectul următor: »Csi* calitatea dăunătoare pe care o contractă aerul în spitale şi în închisori, şi care drum cronologic; ea nu e derută absolută a timpului. Este vorba despre un timp Ve rsat, nu de o repetare în sens riguros. Psihanaliza, care a încercat să abordeze " nou nebunia şi neraţiunea, s-a văzut pusă în faţa acestei probleme a timpului; a !'e, instinct al morţii, inconştient colectiv, arhetip înconjoară mai mult sau mai ■'1 fericit această eterogenitate a celor două structuri temporale: aceea care e ^Prie experienţei Neraţiunii şi ştiinţei pe care o învăluie; aceea care e proprie "Qaşterii nebuniei şi ştiinţei pe care o autorizează. 22 Cf. supra, partea a Ii-a, cap. II. jj, G- Cheyne, Methode naturelle de guerir Ies maladies du corps (trad. Paris, 1749). ^rtîî această privinţă este de acord cu Montesquieu, Despre spiritul legilor, (trad. de "land Roşu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964), partea a IlI-a, cartea XIV, cap. II, yv venel, Essai sur la sânte et l'education medicinale desfilles destinees au mariage, ernon, 1776, pp. 135-136.

356 ISTORIA NEBUNIEI

spiritul clasic, nebunia putea fi cu uşurinţă efectul unui „mediii exterior — să spunem mai exact stigmatul unei anume solidarităţ cu lumea: aşa cum accesul la adevărul lumii exterioare trebuie $> treacă, după cădere, prin calea dificilă şi adesea deformată a simţurilor, tot astfel posedarea raţiunii depinde de o „stare fizică a organismului"24 şi de toate efectele mecanice care se pot exercita asupra lui. Avem aici ca versiune în acelaşi limp naturalistă si teologică vechi teme ale Renaşterii, care asociau nebunia unui întreg ansamblu de drame şi de cicluri cosmice. Dar din această aprehensiune globală faţă de o dependenţă se va degaja o noţiune nouă: sub efectul neliniştii crescînde, legătura cu constantele sau cu marile circularităţi ale universului, tema nebuniei înrudite cu anotimpurile lumii este dublată puţin cîte puţin de ideea unei dependenţe în raport cu un element particular al cosmosului. Frica devine mai urgentă; intensitatea afectivă a tuturor reacţiilor faţă de nebunie nu încetează să crească: apare impresia că atunci se detaşează din întregul cosmic şi din stabilitatea sa sezonieră un element independent, relativ, mobil, supus unei progresii constante sau unei accelerări continue şi care e menit să dea seamă de această multiplicare neîncetată, de această mare contagiune a nebuniei. Din macrocosm, luat ca loc al complicităţilor tuturor mecanismelor şi concept general al legilor lor, se degajă ceea ce am putea numi, anticipînd vocabularul secolului al XlX-lea, un „mediu". Fără îndoială, trebuie să lăsăm acestei noţiuni, care încă nu şi-a găsit nici echilibrul, nici denumirea finală, ceea ce poate avea ea neîmplinit. Să vorbim mai curînd, cu Buffon, despre „forţele penetrante" care permit nu numai formarea individului, ci şi apariţia varietă ţilor speciei umane: influenţa climatului, diferenţa de hrană şi d mod de viaţă.25 Noţiune negativă, noţiune „diferenţială", care apar» în secolul al XVIII-lea, pentru a explica mai curînd variaţiile şi mal* diile decît adaptările şi convergenţele. Ca şi cum aceste „forţe pene' trânte" ar forma reversul, negativul a ceea ce va deveni, mai ap01-noţiunea pozitivă de mediu. Vedem cum se construieşte această noţiune — ceea ce pentru n e paradoxal — cînd omul apare insuficient reţinut de constring^ sociale, cînd pare să plutească într-un timp care nu-1 mai obligi sfîrşit cînd se depărtează

prea mult şi de adevărat, şi de sensibil- ^ 24

Cf. Montesquieu, „Causes qui peuvent aft'ecter Ies esprits et Ies caracte CEuvres compUtes, ed. Pleiade, II, pp. 39-40.

-. 25

Buffon,Histoire nălucile,în CEuvres completa, ed. i848. voi. III, „De 1'hom"" pp. 319-320. MAREA FRICA

357 ■in „forţe penetrante" o societate care nu mai constrînge dorinţele, religie care nu mai reglează timpul şi imaginaţia, o civilizaţie care u jjjai limitează distanţele dintre gîndire şi sensibilitate. 1. Nebunia şi libertatea. Multă vreme, anumite forme de melancolie au fost considerate ca specific engleze; era un dat medical26 sj totodată, o constantă literară. Montesquieu punea în opoziţie sinuciderea romană, conduită morală şi politică, efect dorit al unei educaţii concertate, şi sinuciderea engleză, care trebuie considerată 0 maladie pentru că „englezii se sinucid însă fără să putem găsi că au vreun motiv care îi împinge la aceasta; se sinucid chiar în plină fericire"27. Asta arată că mediul îşi are rolul său; căci, dacă în secolul al XVIII-lea fericirea ţine de ordinea naturii şi a raţiunii, nefericirea, sau cel puţin ceea ce îi smulge pe oameni fără motiv din starea de fericire, trebuie să ţină de altă ordine. Această ordine e căutată mai întîi în excesele climei, în această deviere a naturii în raport cu echilibrul său şi cu fericita sa măsură (climatele temperate sînt ale naturii; temperaturile excesive sînt ale mediului). Dar asta nu ajunge pentru a explica maladia engleză; Cheyne crede că bogăţia, hrana rafinată, abundenţa de care beneficiază toţi locuitorii, viaţa de huzur şi de lene pe care o duce societatea cea mai bogată28 stau la originea acestor tulburări nervoase. Din ce în ce mai mult se acceptă o explicaţie economică şi politică, în care bogăţia, progresul, instituţiile apar ca elementul determinant al nebuniei. La începutul secolului al XlX-lea, Spurzheim va face sinteza tuturor acestor analize într-unui dintre ultimele texte care le sînt consacrate. Nebunia, în Anglia „mai frecventă decît oriunde", nu e decît preţul libertăţii care domneşte acolo Şi al bogăţiei răspîndite peste tot. Libertatea de conştiinţă comportă mai multe pericole decît autoritatea şi despotismul. „Sentimentele religioase... acţionează fără restricţie; orice individ are permisiunea & predice oricui vrea să-1 asculte", şi tot ascultînd păreri atît de Oferite, „spiritele sînt chinuite ca să afle adevărul". Pericole ale inciziei, ale atenţiei care nu ştie unde să se fixeze, ale sufletului care ^Ovăie. De asemenea, pericol al certurilor, al pasiunilor, al spiritului Care se cramponează cu îndîrjire de poziţia pe care a adoptat-o: "^rice lucru întîmpină opoziţie, iar opoziţia excită sentimentele; în ^''gie, în politică, în ştiinţă şi în tot îi este permis oricui să formeze 0 Partidă; dar trebuie să se aştepte să i se opună rezistenţă." Atîta Sauvages vorbeşte de „Melancolia anglica sau tcedium vitae", loc. cit., voi. VII, '' ■'66. c 28 Montesquieu, Despre spiritul legilor, partea a III-a, cartea XIV, cap. XII, p. 295. heyne, The English Malady, Londra, 1733.'

358 ISTORIA NEBUNIEI

libertate nu mai permite stăpînirea timpului: el e abandonat incertitudinii sale şi fiecare om e abandonat de către stat fluctuaţijl0 sale: „Englezii formează o naţiune de neguţători; spiritul mereu ocu pat de speculaţii este permanent agitat de frică şi de speranţă. Egoisrnm sufletul comerţului, devine cu uşurinţă invidios şi cheamă în ajutor alte facultăţi." De altfel, această libertate este foarte departe de verj. tabila libertate naturală: din toate părţile, este constrînsă şi presată de exigenţe opuse dorinţelor celor mai legitime ale indivizilor: este libertatea intereselor, a coaliţiilor, a combinaţiilor financiare, nu a omului, nu a spiritelor şi a inimilor. Din motive de bani, familiile sînt mai tiranice decît oriunde: numai fetele bogate se pot mărita1 „celelalte sînt reduse la alte mijloace'de satisfacere care ruinează corpul şi deranjează manifestările sufletului. Aceeaşi cauză favorizează libertinajul, iar acesta predispune la nebunie"29. Libertatea comercială apare astfel ca elementul în care opinia nu poate ajunge niciodată la adevăr, în care imediatul este abandonat în mod necesar contradicţiei, în care timpul scapă de sub stăpînirea şi de sub certitudinea anotimpurilor, în care omul este deposedat de dorinţele sale de către legile interesului. Pe scurt, libertatea, departe de a repune omul în posesia lui însuşi, nu încetează să-1 îndepărteze şi mai mult de esenţa şi de lumea sa; ea îl fascinează în exterioritatea absolută a celorlalţi şi a banilor, în interioritatea ireversibilă a pasiunii şi a dorinţei neîmplinite. între om şi fericirea unei lumi în care el s-ar recunoaşte, între om şi o natură în care şi-ar găsi adevărul, libertatea stării comerciale este „mediu": şi tocmai în această măsură este element determinant al nebuniei. în momentul în care Spurzheim scrie — în plină Sfîntă Alianţă, chiar în mijlocul Restauraţiei monarhiile autoritare —, liberalismul poartă cu uşurinţă toate păcatele nebuniei lumii: „E ciudat să vezi că pînă şi cea mai mare dorinţă a omuh"> care e libertatea sa personală, îşi are dezavantajele sale."30 Dar pentru noi, esenţialul unei asemenea analize nu constă în critica libertăţii-ci tocmai în folosirea noţiunii care pentru Spurzheim desemne^ mediul non-natural în care sînt favorizate, amplificate şi multiplii mecanismele psihologice şi fiziologice ale nebuniei. . 2. Nebunia, religia şi timpul. Credinţele religioase pregătesc un|e de peisaj imaginar, un mediu iluzoriu favorabil tuturor halucinat"1 şi tuturor delirurilor. De multă vreme, medicii se temeau de efect^. unei prea severe devoţiuni, sau de o credinţă prea vie. Prea mu MAREA FRICA

359 29 30

Spurzheim, Observations sur la folie, Paris, 1818, pp. 193-196. lbidem.

O morală, prea multă nelinişte pentru mîntuire şi pentru viaţa iîtoare, iată ceea ce de multe ori e de ajuns pentru a

cădea în melan-cOlie. Enciclopedia citează şi ea cazuri asemănătoare: „Impresiile rea puternice pe care le produc anumiţi predicatori prea înverşunaţi, temerile excesive că ei dau pedepse cu care religia noastră îi ameninţă pe cei care-i încalcă legile provoacă în spiritele slabe revoluţii surprinzătoare. Am văzut la spitalul din Montelimar mai multe femei atacate de manie şi de melancolie ca urmare a unei misiuni pe care o avuseseră în oraş; ele erau fără încetare uluite de lucrurile oribile care le fuseseră în mod imprudent prezentate; nu vorbeau decît despre disperare, răzbunare, pedeapsă etc, iar una din ele nu voia absolut deloc să ia vreun leac, imaginîndu-şi că se află în Infern şi cănimic nu putea stinge focul de care pretindea că este devorată.'01 Pinel rămîne în linia acestor medici luminaţi — interzicînd să se dea cărţi de rugăciuni „melancolicilor din devoţiune"32, recomandînd chiar recluziunea pentru „credincioasele care se cred inspirate şi care caută fără încetare să facă alţi prozeliţi"33. Dar şi aici este vorba mai curînd de critică decît de o analiză pozitivă: obiectul sau tema religioasă este bănuită că provoacă delirul sau halucinaţia prin caracterul delirant şi halucinatoriu care i se atribuie. Pinel povesteşte cazul unei alienate recent însănătoşite căreia „o carte de rugăciuni... i-a amintit că fiecare persoană îşi are îngerul păzitor; chiar din noaptea următoare, ea s-a crezut înconjurată de un cor de îngeri şi a pretins că a auzit o muzică celestă şi că a avut revelaţii"34. Religia încă nu este considerată aici decît ca un element de transmitere a erorii. Dar chiar înainte de Pinel existaseră analize făcute într-un stil istoric cu mult mai riguros, în care religia apărea ca un mijloc de satisfacere sau de reprimare a pasiunilor. Un autor german, în 1781, amintea ca pe nişte timpuri fericite epocile ^depărtateîn care preoţii erau înzestraţi cu o putere absolută; atunci '"activitatea nu exista: fiecare clipă era marcată de „ceremoniile, Practicile religioase, pelerinajele, vizitele făcute săracilor şi bolna-v'lor, festivităţile din calendar". Timpul era astfel abandonat unei 'ericiri organizate, care nu lăsa loc pasiunilor goale, dezgustului faţă e viaţă, plictiselii. Cineva se simţea în culpă? Era supus unei pedep-Se reale, adesea materială, care îi ocupa spiritul şi îi dădea certitudinea că greşeala era reparată. Iar cînd confesorul găsea astfel de „pe-

1 Encyclopedie, art. „Melancolie". ^ Pinel, Trăite medico-philosophique, p. 268. "3'bW.,p. 291, nota 1. lbidem.

360 ISTORIA NEBUNIEI

nitenţi ipohondri care vin să se spovedească prea des", le impune drept canon fie o pedeapsă severă care „le dilua sîngeie prea gros" fie lungi pelerinaje: ,,Schimbarea aerului, lungimea drumului, aj, senţa casei, depărtarea de obiectele care îi contrariau, societatea pe care o formau cu ceilalţi pelerini, mişcarea lentă şi energică pe care o făceau mergînd pe jos aveau mai mult efect asupra lor decît călătoriile confortabile... care în zilele noastre înlocuiesc pelerinajele." în sfîrşit, caracterul sacru al preotului îi dădea fiecăreia dintre aceste injoncţiuni o valoare absolută şi nimeni nu s-ar fi gîndit să i se sustragă; „de obicei capriciul bolnavilor refuză toate acestea medicului"35. Pentru Moehsen, religia este medierea între om şi vină, între om şi pedeapsă: sub formă de sinteză< autoritară, ea suprimă realmente vina, efectuînd pedeapsa; dacă, dimpotrivă, se relaxează şi se menţine în formele ideale ale mustrărilor de conştiinţă, ale fră-mîntării spirituale, ea duce direct la nebunie; numai consistenţa mediului religios îi poate permite omului să scape de alienare în delirul nemăsurat al vinii. O dată săvîrşită, în plenitudinea riturilor şi exigenţelor sale, religia îi confiscă omului inutila trîndăvie a pasiunilor în faţa vinii şi zadarnica repetare a remuşcărilor; ea organizează întreaga viaţă umană în jurul clipei aflate în plină înfăptuire. Această veche religie a timpurilor fericite era sărbătoarea perpetuă a prezentului. Dar de îndată ce se idealizează, o dată cu epoca modernă, ea suscită în jurul prezentului un întreg halo temporal, un mediu vid, cel al răgazului şi al remuşcărilor, în care inima omului este abandonată propriei nelinişti, în care pasiunile lasă timpul pradă nepăsării sau repetiţiei, în care în sfîrşit nebunia se poate desfăşura în libertate. 3. Nebunia, civilizaţia şi sensibilitatea. Civilizaţia, într-o maniera generală, constituie un mediu favorabil dezvoltării nebuniei. Daca progresul ştiinţelor risipeşte eroarea, el are ca efect şi propagarea gustului şi chiar a maniei de a studia; viaţa de cabinet, speculaţii" abstracte, această perpetuă agitaţie a spiritului fără exerciţiul corpului pot avea cele mai funeste efecte. Tissot arată că în corpul uman părţile supuse unui efort frecvent se întăresc şi se înăspresc cele dintîi; la muncitori, muşchii şi fibrele braţelor se întăresc, dîndu-lŞ acea forţă fizică, acea sănătate de care se bucură pînă la o virst înaintată; „la oamenii de litere se întăreşte creierul; adesea devin10; capabili să lege ideile", şi iată-i făgăduiţi demenţei.36 Cu cît o ştim. e mai abstractă sau mai complexă, cu atît mai numeroase sînt d ■ MAREA FRICĂ

361 35 36

Moehsen, Geschichte der Wissenschaften in der mark Brandenburg, &et Leipzig, 1781, p. 503. Tissot, Avis aux gens de lettres sur Icur sânte, p. 24.

„le de nebunie pe care le provoacă. O cunoaştere care e încă aproape jje ceea ce e imediat în simţuri, fără să

ceară, după Pressavin, decît puţin efort din partea simţului interior şi a organelor creierului nu declanşează decît un fel de fericire fiziologică: „Ştiinţele ale căror obiecte sînt percepute" cu uşurinţă de simţurile noastre, care îi prezintă sufletului raporturi agreabile prin armonia acordului lor..., poartă în tot organismul o activitate uşoară care îi favorizează toate funcţiile-" Dimpotrivă, o cunoaştere prea deposedată de aceste raporturi sensibile, prea liberă faţă de imediat, provoacă o tensiune a creierului care dezechilibrează tot corpul: ştiinţele „lucrurilor ale căror raporturi sînt greu de sesizat, pentru că nu sînt suficient de sensibile pentru simţurile noastre sau pentru că raporturile lor prea multiplicate ne obligă la o atenţie susţinută în cercetarea lor, îi prezintă sufletului un exerciţiu care oboseşte mult simţul interior prin tensiunea prea îndelungată a acestui organ"37. Cunoaşterea formează astfel în jurul sensibilului un întreg mediu de raporturi abstracte în care omul riscă să piardă fericirea fizică în care se stabileşte în mod normal relaţia sa cu lumea. Cunoştinţele se multiplică, fără îndoială, dar creşte şi preţul care trebuie plătit. Există oare cu-adevărat mai mulţi savanţi ? Cel puţin un lucru e sigur, că „există mai mulţi oameni care au infirmităţile acestora"38. Mediul cunoaşterii se dezvoltă mai repede decît cunoştinţele. Dar nu numai ştiinţa îl detaşează pe om de sensibil, ci şi sensibilitatea însăşi: o sensibilitate care nu mai e comandată de mişcările naturii, ci de toate obişnuinţele, de toate exigenţele vieţii sociale. Omul modern — femeia mai mult decît bărbatul — a făcut din zi noapte şi din noapte zi: „Momentul în care femeile noastre se trezesc la Paris nu-1 urmează decît de departe pe cel hărăzit de natură; cele mai frumoase ore ale zilei s-au scurs; aerul cel mai curat a dispărut; nimeni n-a profitat de toate astea. Aburii, exalările dăunătoare, atrase ^e căldura soarelui, se ridică deja în atmosferă; este ora aleasă de frumuseţe ca să se trezească."39 Această dereglare a simţurilor continuă la teatru, unde se cultivă iluziile, unde se suscită prin artificiu P^iuni zadarnice şi mişcările cele mai funeste ale sufletului; f©-rtleilor, mai ales, le plac aceste spectacole „care le înflăcărează şi le exaltă"; sufletul lor „este atît de puternic zguduit încît le produce "i nervi o comoţie, trecătoare ce-i drept, dar ale cărei urmări sînt de Pressavin, Nouveau trăite des vapeurs, pp. 222-224. 8 Tissot, Trăite des nerfs, II, p. 442. Beauchesne, De l'influence des affections de l'ăme dans Ies maladies nerveuses s, Paris, 1783, p. 31.

1 362 ISTORIA NEBUNIEI

obicei grave; privarea momentană de simţuri, lacrimile pe care 1 varsă la reprezentarea tragediilor noastre moderne sînt cele mai mic' dintre accidentele care pot rezulta din această cauză".40 Romanele formează un mediu şi mai artificial şi mai nociv pentru o sensibilitate dereglată; chiar verosimilitatea pe care scriitorii moderni se străduiesc să o creeze şi toată arta pe care o folosesc pentru a imita adevărul nu fac decît să dea şi mai mult prestigiu sentimentelor violente şi periculoase pe care vor să le trezească în cititoarele lor „In primele secole ale politeţii şi galanteriei franceze, spiritul mai puţin perfecţionat al femeilor se mulţumea cu fapte şi evenimente pe cît de minunate, pe atît de incredibile; ele vor acum fapte verosimile, dar sentimente atît de minunate îneît ale lor să fie complet tulburate şi uluite; ele caută apoi, în tot ce le înconjoară, să realizeze minunile de care sînt vrăjite; dar totul le pare fără sentiment şi fără viaţă, pentru că vor să găsească ceea ce nu există în natură."41 Romanul formează mediul de pervertire prin excelenţă al oricărei sensibilităţi ; el desprinde sufletul de tot ceea ce este imediat şi natural în sensibil, antrenîndu-1 într-o lume imaginară de sentimente cu atît mai violente cu cît sînt ireale şi mai puţin reglementate de legile blînde ale naturii: „ Atîţia autori fac să se ivească o mulţime de cititori, iar o lectură continuă produce toate maladiile nervoase; poate că dintre toate cauzele care au dăunat sănătăţii femeilor principala a fost multiplicarea infinită a romanelor, de o sută de ani încoace... O fată care la zece ani citeşte în loc să alerge trebuie să ajungă la douăzeci de ani o femeie cu toane, şi nu o bună doică."42 Treptat, şi într-un stil încă foarte dispersat, secolul al XVIII-lea constituie, în jurul conştiinţei sale despre nebunie şi al ameninţătoarei creşteri a acesteia, o nouă ordine a conceptelor. în peisajul neraţiunn în care o plasase secolul al XVII-lea, nebunia ascundea un sens şi o origine obscur morale; secretul ei o înrudea cu vina, şi animalitatea a cărei iminenţă era percepută în ea nu o făcea, paradoxal, mai in°; centă. în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea ea nu va mai ti recunoscută în ceea ce apropie omul de o decădere imemorială sa de o animalitate indefinit prezentă; este situată, dimpotrivă, în acest distanţe pe care omul le ia faţă de sine însuşi, faţă de lumea sa, f* de tot ce i se oferă în imediateţea naturii; nebunia devine posit"1 în acest mediu în care se modifică raporturile omului cu sensibil0 ■ ,p 41

lbid., pp. 37-38. „Causes physiques et morales des maux de nerfs" (Gazette salutaire, nr. 6 octombrie 1768). Acest articol e anonim. MAREA FRICĂ 42

363 cu timpul, cu celălalt; e posibilă prin tot ceea ce, în viaţa şi în devenea omului, este ruptură cu imediatul. Ea nu

mai ţine de ordinea naturii, nici de a căderii, ci de o ordine nouă, în care începe să fie presimţită istoria şi în care se formează, într-o obscură înrudire originară, „alienarea" medicilor şi „alienarea" filozofilor — două figuri în care omul îsi modifică în orice caz adevărul, dar între care secolul al XlX-lea, după Hegel, a făcut să se piardă orice urmă de asemănare. Această nouă manieră de a aborda nebunia prin acţiunea atît de hotărîtă a „forţelor penetrante" a fost fără îndoială decisivă — tot atît de decisivă în istoria nebuniei moderne ca eliberarea spectaculoasă a înlănţuiţilor de la Bicetre de către Pinel. Ciudată, şi importantă totodată, e mai întîi valoarea negativă a acestui concept, în acest stadiu încă arhaic al elaborării sale. în analizele pe care tocmai le-am evocat, aceste forţe nu desemnează ceea ce, de la natură, poate constitui anturajul unei fiinţe; nici locul adaptărilor, al influenţelor reciproce şi al reglementărilor; nici măcar spaţiul în care fiinţa vie îşi poate desfăşura şi impune normele sale de viaţă. Dacă degajăm semnificaţiile pe care această gîndire a secolului al XVIII-lea le-a pus aici în secret, ansamblul acestor forţe este tocmai ceea ce în cosmos se opune naturii.43 Mediul răstoarnă timpul în revenirea anotimpurilor, în alternanţa zilelor şi nopţilor; el modifică sensibilul şi calmele sale ecouri în om prin vibraţiile unei sensibilităţi care nu e adaptată decît la excesele imaginarului; detaşează omul de satisfacţiile sale imediate pentru a-1 supune unor legi ale interesului care îl împiedică să audă vocile dorinţei. Mediul începe acolo unde natura începe să moară în om. Oare nu astfel arăta Rousseau natura sfîrşindu-se şi mediul uman instaurîndu-se în catastrofa cosmică a continentelor scufundate?44 Mediul nu este Pozitivitatea naturii aşa cum e ea oferită fiinţei vii; e, dimpotrivă, ţeastă negativitate prin care natura în plenitudinea sa îi este retrasă fiinţei vii; şi în această retragere, în această non-natură, ceva i se Substituie naturii, ceva care e plenitudine a artificiului, lume iluzorie ^ care se anunţă antiphysis-u\. 3

Aici, analizele medicale se despart de conceptele lui Buffon. Pentru el, forţele ™tetrante conţineau şi ceea ce aparţine naturii (aerul, cerul), şi ceea ce se desparte 6ea (societate, epidemii). Rousseau, Discours sur I'origine de l'inegatite, QLuvres, Paris, 1852, voi. I, p. 553.

364 ISTORIA NEBUNIEI

Or. tocmai aici capătă cu-adevărat amploare posibilitatea bu niei. Secolul al XVII-lea o descoperă în pierderea adevărului: po sibilitate total negativă, în care era în discuţie doar această facult^ de trezire şi de atenţie în om care nu ţine de natură, ci de libertate Sfîrşitul secolului al XVIII-lea începe să identifice posibilitatea nebuniei cu constituirea unui mediu: nebunia este natura pierduţi sensibilul derutat, rătăcirea dorinţei, timpul deposedat de dirnen-siunile sale; este imediateţea pierdută în infinitul medierilor. Fată de aceasta, natura, dimpotrivă, este nebunie abolită, fericita întoarcere a existenţei la cel mai apropiat adevăr al ei: „Veniţi, femei iubitoare şi senzuale, scrie Beauchesne, fugiţi de-acum înainte de pericolele falselor plăceri, ale pasiunilor tumultuoase, ale inacţiunii şi moliciunii; urmaţi-vă tinerii soţi la ţară, în călătorii; provocaţi-ila o cursă prin iarba moale şi presărată cu flori; reveniţi la Paris ca să daţi prietenelor voastre exemplul exerciţiilor şi al muncilor potrivite sexului vostru; iubiţi-vă şi mai ales creşteţi-vă copiii; veţi vedea în ce măsură această plăcere este deasupra celorlalte şi că natura v-a hărăzit fericirii; atîta timp cît viaţa vă va fi curată, veţi îmbătrîni încet."45 Mediul joacă deci un rol aproape simetric şi opus celui pe care-1 juca altădată animalitatea. Exista cîndva, în prezenţa mocnită a bestiei, punctul prin care nebunia, în turbarea sa, putea să năvălească în om; punctul cel mai profund, punctul ultim al existenţei naturale era în acelaşi timp punctul de exaltare al contranaturii — natura umană find prin sine, şi nemi jlocit, propria sa contranatură. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în schimb, liniştea animalităţii aparţine în întregime fericirii naturii; iar omul se deschide spre posibilitatea contranaturii şi se expune de la sine pericolului nebuniei tocmai sus-trăgîndu-se vieţii nemijlocite a animalului, în momentul în care s« formează un mediu. Animalul nu poate fi nebun, sau cel puţin nu animalitatea din el e purtătoarea nebuniei.45 Nu trebuie deci să ne mirăm că primitivii sînţ oamenii cel mai puţin predispuşi la nebunie^ „Ordinul lucrătorilor agricoli e superior în această privinţă acele' părţi a populaţiei care furnizează meşteşugari; dar din nefericire e inferior faţă de ce era altădată, în vremea cînd nu era decît agricultor aşa cum mai sînt încă unele populaţii de sălbatici care nu curios' 45

Beauchesne, De Vinfluence des affections de l'âme, pp. 39-40. Nebunia animalelor este concepută fie ca un efect al dresajului şi al unei v£P în societate (melancolia cîinilor rămaşi fără stăpîn), fie ca leziune a unei făcu»" superioare aproape omeneşti (cf. „Observation d'un chien imbecile par absence tot de sensorium commune", în Gaiette de medecine, voi. III, nr. 13, miercuri 10 feb 1762, pp. 89-92). 46

MAREA FRICĂ

365 aproape nici o boală şi nu mor decît în accidente şi de bâtrîneţe." ţe citează încă, la începutul secolului al XlX-lea, afirmaţia americanului Rush, care „n-a putut găsi printre indieni nici un exemplu de demenţă şi n-a întîlnit printre ei decît cîţiva maniaci şi melancolici"47' sau aceea a lui Humboldt, care nu auzise niciodată „nici măcar de un singur alienat printre indienii sălbatici din America meridională"48. Nebunia a devenit posibilă prin tot ceea ce mediul a putut reprima în om ca existenţă animală.49 De atunci, nebunia se vede legată de o anumită formă a devenirii în om. Atîta vreme cît era resimţită ca ameninţare cosmică sau iminenţă animală, ea moţăia în jurul omului sau în nopţile inimii sale, înzestrată cu o perpetuă şi imobilă prezenţă; ciclurile sale nu erau decît o revenire, ţîşnirile sale — simple reapariţii. Acum nebunia are un punct de plecare temporal — chiar dacă nu trebuie s-o înţelegem decît într-un sens mitic: ea

urmează un vector linear, care indică o creştere nedefinită. Pe măsură ce mediul constituit în jurul omului şi de către om devine mai dens şi mai opac, riscurile nebuniei cresc. Timpul după care se repartizează devine un timp deschis, un timp al multiplicării şi al creşterii. Nebunia devine atunci cealaltă faţă a progresului: multiplicînd medierile, civilizaţia îi oferă neîncetat omului noi şanse să se alieneze. Matthey nu face decît să rezume sentimentul general al oamenilor secolului al XVIII-lea, cînd scrie în epoca Restauraţiei: „Cele mai profunde necazuri ale omului social şi numeroasele sale plăceri, sublimele lui gînduri şi abrutizarea sa se nasc din însăşi excelenţa naturii sale, din perfectibilitatea sa şi din dezvoltarea excesivă a facultăţilor sale fizice şi morale. Multitudinea nevoilor sale, a dorinţelor, a pasiunilor sale — iată rezultatul civilizaţiei, sursă de vicii şi de virtuţi, de rău şi de bine. Chiar din mijlocul deliciilor şi al opulenţei oraşelor se ridică gemetele mizeriei, strigătele de disperare şi de furie. Bicetre, Bedlam atestă acest adevăr."50 Fără îndoială, Ceasta dialectică simplă a binelui şi a răului, a progresului şi a de47

Rush, Medical lnquiries, I, p. 19. Citat în Spurzheim, Observations sur la folie, p. 183. 49 Există într-un text de Raulin o curioasă analiză a apariţiei nebuniei o dată cu "ecerea de la hrana animalelor la un mediu alimentar uman: „Oamenii s-au îndepărtat ae această viaţă simplă pe măsură ce şi-au ascultat pasiunile; au făcut pe nesimţite pscoperiri dăunătoare de alimente care le-au desfătat gusturile; le-au adaptat; fata-e'e descoperiri s-au înmulţit puţin cîte puţin; folosirea lor a sporit pasiunile; pasiunile 'u cerut excese; şi unele şi altele au introdus luxul; iar descoperirea Marilor Indii a Urn izat mijloace capabile să-1 hrănească şi să-1 aducă în punctul în care se află în Cest secol. Apariţia maladiilor aproape a coincis cu schimbarea amestecului de hrană ■' cu excesele care s-au făcut în această direcţie" (loc. cit., pp. 60—61). Matthey, Nouvelles recherchcs sur Ies maladies de l'esprit, p. 67. 48

366 ISTORIA NEBUNIEI MAREA FRICA

367 căderii, a raţiunii şi a neraţiunii îi este foarte familiară luln al XVIII-lea. Dar importanţa ei a fost decisivă în istoria nebuniei, a răsturnat perspectiva temporală în care era percepută de obicei nebunia; a plasat-o în curgerea nedefinită a unui timp a cărui ori-gine era fixă şi al cărui scop era tot mai retras; a deschis nebunia către o durată ireversibilă, spărgîndu-i ciclurile cosmice şi smulgînd-0 de sub fascinaţia vinii trecute; ea prevestea invadarea lumii de către nebunie; nu sub forma apocaliptică a triumfului Smintitului, ca în secolul al XV-lea, ci sub forma continuă, pernicioasă, progresivă niciodată fixată în vreo figură terminală, întinerind chiar prin îmbă-trînirea lumii. Se inventa, încă înainte de Revoluţie, una dintre marile obsesii ale secolului al XlX-lea şi i se d^dea deja un nume; i se spunea „degenerare". Ideea fiilor care nu mai au valoarea taţilor şi nostalgia unei înţelepciuni antice ale cărei secrete se pierd în nebunia contemporanilor reprezintă, evident, una dintre temele cele mai tradiţionale ale culturii greco-latine. Dar e vorba şi în acest caz de o idee morală care nu are decît un suport critic: nu e o percepţie, ci un refuz al istoriei. în secolul al XVIII-lea, dimpotrivă, această durată vidă a decăderii începe să primească un conţinut concret: degenerarea nu se mai produce urmînd panta unui abandon moral, ci prin supunerea faţă de liniile de forţă ale unui mediu uman sau faţă de legile unei eredităţi fizice. Omul nu mai degenerează deci pentru că a uitat timpul, luat ca memorie a imemorialului; ci pentru că, dimpotrivă, în el timpul se îngreunează, devine mai apăsător şi mai prezent, ca un fel de memorie materială a corpurilor, care însumează trecutul şi desprinde existenţa de imediateţea sa naturală: „Copiii resimt bolile părinţilor; strămoşii noştri au început să se îndepărteze puţin de genul de viaţa cel mai sănătos; bunicii noştri s-au născut ceva mai firavi, au fost crescuţi mai făn. vlagă, au avut copii încă şi mai firavi decît ei, iar noi, a patra generaţie, nu mai cunoaştem forţa şi sănătatea octogenarilor decît din auzite."51 în definiţia pe care Tissot o dă astfel „degenerării" există puţine lucruri din ceea ce secolul al XlXlea va desemna prin „degenerescentă"; ea nu comportă nici un caracter de specie; nici o tendinţă de întoarcere fatală la formele rudimentare ale vieţii şi ale organizării52; individului regenerator încă nu-i es 51

„Causes physiques et morales des maladies de nerfs" (Gazette salutare, 6 octomW6 1768, nr. 40). „Materia vie coboară treptat de la tipul ei elevat la tipuri inferioare, dintre caţ ultimul este revenirea la starea anorganică" (Bcekel, articolul „Degenerescence' « Dictionnaire de Jaccoud). 52

rdată nici o şansă53. Şi totuşi Morel, în Trăite de la Degenerescence, va porni de la învăţătura pe care i-a transmis-o secolul al XVIII-lea; pentru el, ca şi pentru Tissot, omul degenerează pornind de la un tip primitiv54' şi aceasta nu sub efectul unei degradări spontane, al unei greutăţi proprii materiei vii, ci cu mult mai probabil sub „influenţa instituţiilor sociale în dezacord cu natura", sau, mai mult, ca urmare aunei „depravări a naturii morale"55. De la Tissot la Morel se repetă o aceeaşi lecţie, care împrumută mediului uman o putere de alienare în care nu trebuie să vedem altceva decît memoria a tot ceea ce, în el, mijloceşte natura. Nebunia şi toate puterile sale pe care epocile le multiplică nu rezidă în omul însuşi, ci în mediul său. Ne aflăm exact în punctul în care încă mai sînt confundate o temă filozofică a hegelianismului (alienarea este în mişcarea medierilor) cu tema biologică pe care a formulat-o Bichat cînd a spus că „tot ceea ce înconjoară fiinţele vii tinde să le distrugă". Moartea individului se află în exteriorul lui, ca şi nebunia, ca şi alienarea sa; omul îşi pierde adevărul în exterioritate, în apăsătoarea memorie a lucrurilor. Şi cum poate fi regăsit dacă nu într-o altă memorie ? Memorie care n-ar putea fi decît reconcilierea în interioritatea cunoaşterii sau cufundarea totală şi ruptura spre absolut a timpului, spre tinereţea imediată a barbariei: „Fie o conduită raţională la care nu putem spera, fie cîteva secole de barbarie pe care nu îndrăznim nici măcar să le dorim."56 Prin această reflecţie asupra nebuniei57 şi prin această acO

elaborare încă obscură a conceptului de mediu, secolul al XVIII-lea anticipează în mod straniu ceea ce aveau să devină, în epoca următoare, 53

„Vor exista totdeauna indivizi care se vor fi sustras modificării ereditare şi, servindu-se exclusiv de aceştia pentru perpetuarea speciei, ea va urma din nou cWentul fatal" (Prosper Lucas, Trăite physiologique et philosophique de l'heredite "aturelle, Paris, 1847). , 54 „Existenţa unui tip primitiv pe care spiritul uman se complace să-1 constituie m gîndiiea sa drept capodopera şi rezumatul creaţiei este un fapt atît de conform creanţelor noastre, încît ideea unei degenerescente a naturii noastre este inseparabilă . 1(feea unei devieri a acestui tip primitiv care închidea în el însuşi elementele con-•nuităţii speciei" (Morel, Trăite des degenerescences physiques, intellectuelles etmo-falesde l'espece humaine. Paris, 1857, pp. 1-2). Cf. Morel, Trăite des degenerescences physiques, intellectuelles et morales de espece humaine, Paris, 1857, pp. 50 şi urm., tabloul luptei între individ şi „natura actjce pe care i-o impune condiţia socială în care îşi petrece existenţa". , ..Causes physiques et morales des maux de nerfs" (Gazette salutaire, 6 octombri « H68, nr. 40). Buffon vorbeşte şi el despre degenerare, fie în sensul unei slăbiri generale a aturii (loc. cit., pp. 120-121), fie referindu-se la unii indivizi care degenerează în aP°rt cu specia lor (ihid., p. 311). ^

368 ISTORIA NEBUNIEI MAREA FRICĂ

369 temele directoare ale reflecţiei asupra omului; şi propunea, într-o Iu mină indecisă, la graniţa între medicină şi filozofie, între psihologi şi istorie, cu o naivitate ale cărei echivocuri n-au ajuns să fie risipit de toată neliniştea secolului al XlX-lea şi a secolului nostru, un foarte rudimentar concept de alienare, care permite definirea mediului uman ca negativitate a omului, permiţînd să se recunoască în el un a priori concret al oricărei nebunii posibile. Nebunia este astfel găzduită cel mai aproape şi cel mai departe de om: chiar aici unde locuieşte el dar şi acolo unde se pierde, în această ciudată patrie în care reşedinţa îi este deopotrivă ceea ce îl aboleşte, plenitudinea desăvîrşită a adevărului său si neîncetata lucrare a non-fiintei sale. Atunci nebunia intră într-un nou ciclu. Ea e detaşată acum de neraţiune, care va rămîne multă vreme, ca strictă experienţă poetică sau filozofică repetată de la Sade la Holderlin, Nerv al şi Nietzsche, pura cufundare într-un limbaj care aboleşte istoria şi face să sclipească, la suprafaţa cea mai precară a sensibilului, iminenţa unui adevăr imemorial. Pentru secolul al XlX-lea, nebunia va avea un sens cu totul diferit: va fi, prin natura sa, şi în tot ceea ce o opune naturii, foarte aproape de istorie. Avem prea uşor impresia că viziunea pozitivistă a nebuniei este fiziologică, naturalistă şi antiistorică58, şi că a fost nevoie de psihanaliză, de sociologie şi nici mai mult nici mai puţin decît de „psihologia culturilor" pentru a aduce la lumină legătura pe care patologia istoriei putea s-o aibă în secret cu istoria. De fapt, era un lucru bine stabilit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: nebunia era, încă din această epocă, înscrisă în destinul temporal al omului; era chiar consecinţa şi preţul ce trebuia plătit pentru că omul, spre deosebire de animal» avea o istorie. Cel care a scris, într-o extraordinară ambiguitate d< sens, că „istoria nebuniei este contrapartida istoriei raţiunii" nu-1 citise nici pe Janet, nici pe Freud, nici pe Brunschvicg; era un contemporan al lui Claude Bernard şi propunea ca ecuaţie evidentă: „La aşa vremuri, aşa gen de nebunie a spiritului."59 Nici o epocă nu va avea o conştiinţă mai acută a acestei relativităţi istorice a nebuniei ca primii ani ai secolului al XlX-lea: „Cîte puncte de contact — spunea 58 59

Biologia pozitivistă de strictă obedienţă este de fapt preformistă, pozitivist" impregnat de evoluţionism apărînd mult mai tîrziu. Michea, articolul „Demonomanie" din Dictiontiaire de Jaccoud, voi. XI, p-'

pinel — are în această privinţă medicina cu istoria speciei umane! ' care ar putea trăi mai bine în vreo fortăreaţă, din cauza companiei t0r şase care sînt nebuni şi care îi chinuie zi şi noapte." Iar sensul est ei fraze va fi atît de bine înţeles de locotenentul de poliţie încît ,p 135. Mirabeau, Des lettres de cachet, cap. XI, (Euvres, ed. Merilhou, I, p. 269. 39 Arsenal, ms. 11168. Cf. Ravaisson, Archives de la Bastille, voi. XIV, p. 275. Kirchhoff, loc. cit., pp. 110-111. 38

388 ISTORIA NEBUNIEI

internaţii în discuţie vor fi repuşi în libertate. Cît despre reclamaţii]e supraveghetorului din Braunschweig, ele au acelaşi sens: atelierul este deranjat de strigătele şi dezordinile smintiţilor; furia lor este un veşnic pericol, încît e mult mai bine să fie trimişi în celulele unde sînî ţinuţi legaţi. Putem deja presimţi că, de la un secol la altul aceleaşi proteste n-aveau în fond aceeaşi valoare. La începutul secolului al XlX-lea se manifestă indignarea că nebunii nu sînt mai bine trataţi decît condamnaţii de drept comun sau prizonierii de stat-de-a lungul secolului al XVIII-lea, se apreciază că internaţii ar merita o soartă mai bună decît aceea care îi confundă cu smintiţii. Pentru Esquirol, scandalul este datorat faptului că nişte condamnaţi nu sînt decît condamnaţi; pentru stareţul din Senlis, faptului că nebunii nu sînt, la urma urmei, decît nişte nebuni. Diferenţă care nu cîntăreşte poate atît de mult şi pe care am fi putut-o ghici cu uşurinţă. Şi totuşi, era necesar să fie pusă în valoare pentru a înţelege cum s-a transformat de-a lungul secolului al XVIII-lea conştiinţa nebuniei. Ea n-a evoluat în cadrul unei mişcări umanitare care ar fi apropiat-o, puţin cîte puţin, de realitatea umană a nebunului, de chipul său cel mai apropiat şi cel mai demn de milă; n-a evoluat nici sub presiunea unei nevoi ştiinţifice care ar fi făcut-o mai atentă, mai fidelă faţă de ceea ce nebunia poate avea de spus despre ea însăşi. Dacă s-a schimbat treptat, a făcut-o în interiorul acestui spaţiu, real şi artificial totodată, al internării; sînt alunecări imperceptibile în structurile sale, sau cîteodată crize violente, ce au format treptat conştiinţa nebuniei care va fi contemporană Revoluţiei. Pentru fap; tul că nebunii ajung să fie izolaţi progresiv, că monotonia smintelii se împarte în specii rudimentare — nici un progres medical, nici ° abordare umanitară nu e responsabilă. Fenomenul se naşte chiar din adîncul internării; ei trebuie să-i cerem socoteală de ceea ce este această nouă conştiinţă a nebuniei. Conştiinţă politică, mai curînd decît filantropică. Căci dacă în #' colul al XVIII-lea se observă că printre internaţi, printre libertini-desfrînaţi, copii risipitori, există oameni a căror dezordine e de o al natură şi a căror nelinişte e ireductibilă, faptul se datorează toc&® acestor inîernaţi. Ei sînt primii care protestează, şi cu cea mai rnar violenţă. Miniştri, locotenenţi de poliţie, magistraţi sînt asaltaţi aceleaşi plîngeri, reluate permanent, interminabile: unul îi scrie._,; Maurepas şi se indignează că e „amestecat cu nebuni între care furioşi, astfel încît în orice moment risc să primesc din partea periculoase insulte"40, altul — abatele de Montcrif — reia acee lor ' Bourges de Longchamp, Arsenal, ras. 11496. NOUA ÎMPĂRŢIRE

389 Ungere către locotenentul Berryer: „Iată a noua lună de cînd sînt ţinut, în cel mai oribil bîrlog, împreună cu cincisprezece sau două-zeci de nebuni furioşi, talmeş-balmeş cu epilepticii."41 Pe măsură c6 se avansează în secol, protestele împotriva internării sînt tot mai I vehemente: nebunia devine tot mai mult obsesia internaţilor, ima-I ginea însăşi a umilirii lor, a raţiunii lor învinse şi reduse la tăcere. I Nu e departe ziua cînd Mirabeau va recunoaşte în promiscuitatea I ruşin°asă a nebuniei un instrument subtil de îndobitocire a celor care I trebuie eliminaţi şi, totodată, imaginea însăşi a despotismului, bes-I tialitate triumfătoare. Nebunul nu e prima şi cea mai inocentă vic-I timă a internării, ci cel mai obscur şi cel mai vizibil, cel mai insistent I dintre simbolurile puterii care internează. Surda obstinaţie a puterilor I se află acolo, în mijlocul internaţilor, în această stridentă prezenţă I aneraţiunii. Lupta împotriva forţelor instituite, împotriva familiei, I împotriva Bisericii se reia în chiar inima internării, în saturnaliile raţiunii. Iar nebunia reprezintă atît de bine aceste puteri care pedepsesc încît joacă efectiv rolul pedepsei suplimentare, acel adaos de supliciu care menţine ordinea în pedeapsa uniformă a închisorilor. La Rochefoucauld-Liancourt depune mărturie în acest sens în raportul său către Comitetul pentru cerşetorie: „Una dintre pedepsele aplicate epilepticilor şi celorlalţi infirmi din săli, chiar şi bieţilor săraci, este de a-i pune printre nebuni."42 Scandalul constă doar în faptul că nebunii sînt adevărul brutal al internării, instrumentul pasiv aceea ce e mai rău în interiorul ei. Nu trebuie oare să vedem în acest fapt — şi el loc comun în toată literatura internării din secolul al XVIII-lea — semnul că sejurul într-o închisoare duce în mod necesar la nebunie ? Trăind în această lume delirantă, în mijlocul triumfului nera-ţiunii, cum să nu-i reîntîlneşti, prin fatalitatea locurilor şi a lucrurilor, tocmai pe aceia care sînt simbolul viu al acestei lumi: „Voi observa că cea mai mare parte a smintiţilor închişi în casele de forţă şi în 'nchisorile de stat au devenit smintiţi, cei dintîi pentru că au fost exagerat de rău trataţi, ceilalţi din cauza ororii solitudinii în care întîl-nesc în fiecare clipă atracţiile unei imaginaţii stimulate de durere."43 Prezenţa nebunilor printre prizonieri nu e limita scandaloasă a internării, ci adevărul său; nu abuz, ci esenţă. Polemica împotriva internării, pe care o întreţine secolul al XVIII-lea, atinge chiar amestecul care se face între

nebuni şi oameni rezonabili; dar nu atinge raPortul fundamental admis între nebuni şi internare. Oricare ar fi Citat în Bonnafous-Sârieux, loc. cit., p. 221. La Rochefoucauld-Liancourt, „Rapport au Comite de mendicitâ", loc. cit., p. 47. Mirabeau, loc. cit., p. 264.

390 ISTORIA NEBUNIEI NOUA ÎMPĂRŢIRE

391 atitudinea adoptată, acesta nu e în discuţie. Mirabeau, prietenul menilor, e la fel de sever faţă de internare ca şi faţă de internat înşişi; pentru el nici unul dintre cei închişi în „celebrele închisn de stat" nu e nevinovat; dar locul lor nu e în aceste case costisitoar unde duc o viaţă inutilă; de ce să închizi „fete ale plăcerii care, tram portate în manufacturile de provincie, ar deveni fete ale muncii'") sau, mai mult, „sceleraţi care nu aşteaptă decît libertatea de a fi spînzuraţi. De ce aceşti oameni, puşi în lanţuri ambulante, nu sînt folosiţi la acele munci care ar putea fi dăuuătoare pentru muncitorii voluntari ? Ar servi de exemplu..." O dată retrasă toată această popu. laţie, ce ar rămîne în casele de internare? Cei care nu pot fi plasaţi nicăieri în altă parte, şi care le aparţin de drept: „Cîţiva prizonieri de stat ale căror crime nu trebuie dezvăluite", cărora e bine să le fie alăturaţi „bătrîni care, după ce au consumat în desfrîu şi în risipă tot rodul muncii lor de o viaţă, avînd totdeauna ambiţioasa perspectivă de a muri la spital, ajung aici liniştiţi"; în sfîrşit, smintiţii care trebuie oricum să zacă pe undeva: „Aceia pot vegeta oriunde."44 Mira-beau-fiul îşi dezvoltă demonstraţia în sens invers: „Desfid în mod formal pe oricine să arate că prizonierii de stat, sceleraţii, libertinii, nebunii, bătrînii ruinaţi formează, nu spun majoritatea, dar măcar o treime, un sfert, a zecea parte din locuitorii fortăreţelor, ai locurilor de detenţie şi ai închisorilor de stat." Scandalos pentru el nu e deci că alienaţii sînt amestecaţi cu sceleraţii, ci că ei nu constituie esenţialul populaţiei internate; cine se poate plînge deci că e amestecat cu criminalii ? Nu cei care şi-au pierdut pentru totdeauna raţiunea, ci cei care au trecut, în tinereţe, printr-un moment de rătăcire: „Aş putea întreba... de ce sînt confundaţi sceleraţii cu libertinii... Aş putea întreba de ce sînt lăsaţi unii tineri care au predispoziţii periculoas alături de oameni care îi vor duce foarte rapid la ultimul grad de corupţie. .. în sfîrşit, dacă acest amestec de libertini şi sceleraţi exista, cum e prea adevărat, de ce prin această reunire odioasă, infama, atroce ne facem vinovaţi de cea mai abominabilă ticăloşie, aceea de a împinge oamenii la crimă?" Cît despre nebuni, ce altă soartă lis"' putea dori ? Nici destul de rezonabili pentru a nu fi închişi, nici destu de înţelepţi pentru a nu fi trataţi ca nişte sceleraţi, „e prea adevata că trebuie ascunşi de societate cei care şi-au pierdut uzul raţiunii ■ Vedem cum a funcţionat, în secolul al XVIII-lea, critica politlC a internării. Cîtuşi de puţin în sensul unei eliberări a nebuniei; 44 45

Mirabeau, L'Ami des hommes, ed. din 1758, voi. II, pp. 414 şi urm. Mirabeau, loc. cit., p. 264.

n nicidecum spune că ea a permis să se acorde alienaţilor o tenţie ma> filantropică sau mai medicală. Dimpotrivă, ea a legat mai uternic ca oricînd nebunia de internare, şi aceasta printr-o legătură dubla; una care făcea din ea simbolul însuşi al puterii care închide, ţj reprezentantul ei derizoriu şi obsedant în lumea internării; cealaltă 1 j.are o desemna ca obiectul privilegiat al tuturor măsurilor de inter-1 nare. Subiect şi obiect, imagine şi scop al reprimării, simbol al arbitrarului său orb şi justificare a tot ce poate fi rezonabil şi întemeiat : în ea. Printr-un cerc paradoxal, nebunia apare în sfîrşit ca singura ra-i tiune a unei internări a cărei profundă neraţiune o simbolizează. Atît ] de aproape încă de această gîndire a secolului al XVIII-lea, Michelet i ova formula cu o surprinzătoare rigoare; el regăseşte chiar meca-: nismul gîndirii lui Mirabeau, în legătură cu şederea sa la Vincennes în acelaşi timp cu Sade: — Mai întîi, internarea alienează: „închisoarea face nebuni. Cei găsiţi la Bastilia, la Bicetre erau năuci." — Al doilea moment: ceea ce e mai neraţional, mai ruşinos şi mai' profund imoral în puterile secolului al XVIIIlea este reprezentat în spaţiul internării, şi încă de un nebun: „Am văzut furiile de la Salpetriere. Exista la Vincennes un nebun înspăimîntător, veninosul Sade, care scria cu speranţa că va corupe timpurile viitoare." — Al treilea moment: tocmai acestui singur nebun ar fi trebuit să i se rezerve internarea şi nu s-a făcut nimic: „Curînd a fost eliberat, în vreme ce Mirabeau a rămas acolo."46 Se creează deci un vid în mijlocul internării; un vid care izolează nebunia, o denunţă în ceea ce are ea ireductibil, insuportabil pentru raţiune; ea apare acum şi cu tot ceea ce o distinge de toate formele sale închise. Prezenţa nebunilor în închisoare pare o nedreptate; dar Pentru ceilalţi. Această mare învăluire, în care era prinsă confuza Unitate a neraţiunii, se rupe. Nebunia se individualizează, îngemănată 111 mod ciudat cu crima, legată cel puţin de ea, printr-o învecinare Care încă nu e pusă în discuţie. în această internare golită de o parte aconţinutului său, cele două figuri sînt singurele care subzistă; ele Slrnbolizează ceea ce poate fi necesar în internare: ceea ce merită ter

^ *"Histoire de France, ediţia din 1899, pp. 293-294. Faptele sînt inexacte. Mirabeau ^'ost internat la Vincennes între 8 iunie 1777 şi 13 decembrie 1780. Sade a stat aici *la; 15 februarie 1777 la 29 februarie 1784, cu o întrerupere de treizeci şi nouă de "e în 1778. De altfel, n-a părăsit Vincennes decît pentru a merge la Bastilia. ^

392 ISTORIA NEBUNIEI

de-acum să fie internat. Luîndu-şi distanţele, devenind în sfîrşjţ 0 formă identificabilă în lumea tulbure a neraţiunii, n-a eliberat nebu nia; între ea şi internare s-a stabilit o apartenenţă profundă, o lega. tură care e

aproape de esenţă. Dar în acelaşi moment, internarea traversează o altă criză, şi maj profundă, pentru că nu pune în discuţie doar rolul ei de represiune ci chiar existenţa sa; o criză care nu vine din interior şi nu e asociată unor proteste politice, ci care urcă încet dintr-un întreg orizont economic şi social. Internarea, fără îndoială, n-a jucat rolul simplu si eficace ale cărui virtuţi îi erau atribuite pe vremea lui Colbert; dar ea răspundea prea mult unei necesităţi reale pentru a nu se integra altor structuri şi a nu fi utilizată în alte scopuri. Şi mai întîi a servit drept releu în deplasările demografice determinate de popularea coloniilor. De la începutul secolului al XVIII-lea, locotenentul de poliţie îi trimite ministrului lista internaţilor de la Bicetre şi de la Salpetriere care sînt „buni pentru Insule", şi solicită pentru ei ordine de plecare47; acesta nu e decît încă un mijloc de a elibera Spitalul general de o întreagă populaţie stînjenitoare, dar activă, care nu ar putea fi ţinută închisă la infinit. De-abia în 1717, prin înfiinţarea „Companiei Occidentului", exploatarea Americii se integrează complet în economia franceză. S-a recurs la populaţia internată: încep atunci faimoasele plecări de la Rouen şi La Rochelle — căruţe pentru fete, iar pentru băieţi — lanţul. Nu s-au repetat primele violenţe din 172048, dar obiceiul acestor deportări s-a păstrat, adăugînd mitologiei internării o nouă teroare. Oamenii încep să fie închişi pentru ca apoi să fie „trimişi în Insule"; este vorba de a con-strînge o întreagă populaţie mobilă să se expatrieze şi să meargă sa exploateze teritoriile coloniale; internarea devine antrepozitul în care sînt ţinuţi în rezervă emigranţii care vor fi trimişi la momentul potrivit, şi într-o regiune determinată. începînd din această epocă, masurile de internare nu mai depind doar de piaţa mîinii de lucru di Franţa, ci şi de starea de colonizare din America: curs al mărfurtl°r dezvoltare a plantaţiilor, rivalitate între Franţa şi Anglia, războav maritime care încurcă şi comerţul, şi emigrarea. Vor exista perioa de blocaj, ca în timpul războiului de şapte ani; vor exista, dimpotnv 47

Cf. Arsenal, ms. 12685 şi 12686 pentru Bicetre şi 12692-12695 pentru Sa'F triere. ' „ii. 48 Mai ales acelea comise de companiile speciale însărcinate să recruteze c° „bandulierii de pe Mississippi". Cf. descrierea amănunţită în Levasseur, Rechef historiques sur le systeme de Law, Paris, 1854.

NOUA ÎMPĂRŢIRE

393 faze în timpul cărora cererea va fi foarte activă, iar populaţia inter-' uată va fi cu uşurinţă expediată în America.49 Pe de altă parte, se produce, începînd din a doua jumătate a secolului, o importantă schimbare în structurile agricole: dispariţia progresivă în Franţa, ca şi în Anglia, a pămînturilor comunale. împărţirea lor, care era autorizată, devine obligatorie în Franţa în 1770. pirect sau indirect, marii proprietari sînt cei care profită de aceste măsuri: micile crescătorii de animale sînt ruinate; acolo unde bunurile comunale au fost împărţite, în mod egal, între familii sau gospodării, se constituie mici proprietăţi, a căror supravieţuire este precară.50 Pe scurt, o întreagă populaţie rurală se vede despărţită de pămîntul ei şi constrînsă să ducă viaţa muncitorilor agricoli, expuşi crizelor de producţie şi şomajului; o dublă presiune se exercită alternativ asupra salariilor, tinzînd să le reducă într-o manieră continuă: recoltele proaste fac să scadă veniturile agricole, cele bune fac să scadă preţurile de vînzare. începe o recesiune care se va tot amplifica în cei douăzeci de ani ce precedă Revoluţia.51 Sărăcia şi şomajul, care erau, mai ales de la mijlocul secolului al XVIII-lea, fenomene urbane, în vreme ce la ţară n-aveau decît un caracter sezonier, vor deveni probleme rurale. Workhouses şi spitale generale se construiseră, în cea mai mare parte, în regiuni unde manufacturile şi comerţul se dezvoltaseră cel mai rapid, aşadar acolo unde populaţia era cea mai densă. Vor trebui ele create acum în regiunile agricole unde domneşte o criză aproape permanentă? Pe măsură ce avansăm în secol, internarea se vede legată de fenomene din ce în ce mai complexe. Ea devine din ce în ce mai urgentă, dar tot mai dificilă şi mai ineficace. Se succedă trei crize grave, aProape contemporane în Franţa şi în Anglia: primelor două li se va raspunde printr-o agravare a practicilor internării. Celei de-a treia nu va mai fi posibil să i se opună mijloace atît de simple. Şi chiar internarea va fi pusă în discuţie. . „Se căutau pe atunci tineri dispuşi a se duce de bunăvoie în colonii" tPrevost, a"°nLescaut, trad. de Alice Gabrielescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, P-201). Controlorul general Laverdy ordonă împărţirea terenurilor comunale prin De-^aţia regală din 5 iulie 1770 (cf. Sagnac, La Formation de c. la societe francaise mo-he' Pp. 256 şi urm.). Fenomenul a fost mai sensibil în Anglia decît în Franţa; marii (J?r'etari obţin cu uşurinţă dreptul de îngrădire, în timp ce în Franţa intendenţii s-au adesea la acest lucru. • Labrousse, La Crise de V economie fi'ancaise ă la fin de l'AncienRegime, Paris,

394 ISTORIA NEBUNIEI

Prima criză, violentă, dar tranzitorie, a avut loc în momentul t tatului de la Aix-la-Chapelle: eveniment de suprafaţă, pentru că fapt marile structuri nu sînt atinse, iar relansarea economică amorsează chiar a doua zi după război.52 Dar soldaţii concediat' internaţii care aşteaptă schimbul de teritorii coloniale ocupate concurenţa manufacturilor engleze provoacă o mişcare de şoma' destul de accentuată pentru ca peste tot să existe teama de răzmerite sau de o emigraţie masivă: „Manufacturile de care eram atît de legaţi îşi închid peste tot porţile; cele din Lyon sînt la pămînt; exista mai mult de 12 000 de lucrători cerşetori la Rouen, tot atîţia la Tours etc. Mai bine de 20 000 de lucrători au ieşit din regat în ultimele trei luni ca să meargă printre străini, în Spania, Germania etc, unde sînt primiţi şi unde guvernul e econom."53 Se încearcă frînarea fenomenului, decretîndu-se arestarea tuturor cerşetorilor: „S-adat ordin să fie arestaţi toţi cerşetorii din regat; jandarmii călare acţionează în acest scop la ţară,

ca şi la Paris, unde există siguranţa că nu vor scăpa, fiind prinşi din toate părţile."54 Dar, mai mult decîtîn trecut, internarea se dovedeşte impopulară şi zadarnică: „Arcaşii din Paris care au în sarcină săracii, şi care sînt numiţi arcaşi de strachină, au arestat nişte bieţi coate-goale, apoi, confundînd înfăţişarea sau fa-cîndu-se că o confundă, au arestat copii de burghezi, ceea ce a declanşat primele revolte; s-au semnalat răzmeriţe pe 19 şi 20 ale acestei luni, dar pe 23 au fost cele mai mari. Adunîndu-se tot poporul în cartierele unde s-au făcut aceste capturi, au fost omorîţi în această zi patru pînă la opt dintre arcaşi."55 în final spitalele dau pe dinafară, fără să se fi rezolvat cu adevărat vreo problemă: „La Paris, toţi cerşetorii au fost eliberaţi după arestare şi ca urmare a răzvrătirilor pe care le-am văzut; sîntem inundaţi de ei pe străzi şi pe marile drumuri."56 De fapt, abia expansiunea economică a anilor următori va absorbi şomajul. în jurul anului 1765, o nouă criză, mult mai puternică. Comerţul francez s-a prăbuşit; exportul a scăzut cu mai mult de jumătate I 52

Arnould dă următoarele cifre pentru volumul de schimburi cu exteriorul: pe"' perioada 1740-1748, 430,1 milioane de livre; pentru perioada 1749-1755, 616,' milioane; numai exportul a crescut cu 103 milioane de livre {De la balance du corrvnerce et des relations commerciales exterieures de la France, Paris, an III, ed. a 2-a). 53

Argenson, Journal et Memoires, voi. VI, p. 228, 19 iulie 1750. Ibid., p. 80, 30 noiembrie 1749. 55 Ibid., pp. 202-203, 26 mai 1750. 56 Ibid., p. 228, 19 iulie 1750. 57 Totalul exporturilor pentru perioada 1749-1755 fusese de 341,2 milioane a livre; pentru perioada 1756-1763, este de 148,9 milioane. Cf. Arnould, Ioc- c NOUA ÎMPĂRŢIRE 54

395 urrna războiului, comerţul cu coloniile e practic întrerupt. Mizeria generală. Rezumînd toată istoria economică a Franţei secolului J j(VIH-lea, Arnould scrie: „Să ne amintim starea de prosperitate ne care a trăit-o Franţa după căderea Sistemului pînă la jumătatea acestui secol şi să o comparăm cu plăgile profunde făcute avutului public de războiul din 1755."58 în aceeaşi epocă, Anglia traversează o criză la fel de gravă; dar ea are cu totul alte cauze şi o alură cu totul diferită; în urma cuceririlor coloniale, comerţul creşte în proporţii considerabile59; dar o serie de recolte proaste (1756-1757), întreruperea schimburilor cu ţările agricole ale Europei provoacă o mare creştere a preţului alimentelor. De o parte şi de alta, crizei i se răspunde prin internare. Cooper publică în 1765 un proiect de reformă a instituţiilor caritabile; propune să se creeze în fiecare hundred, sub dubla supraveghere a nobilimii şi a clerului, case care ar cuprinde o infirmerie pentru bieţii bolnavi, ateliere pentru săracii valizi, şi zone de corecţie pentru cei care refuză să muncească. Numeroase case sînt înfiinţate la ţară după acest model care la rîndul lui era inspirat de acea workhouse a lui Carlford. în Franţa, o ordonanţă regală din 176460 prevede deschiderea unor locuri de detenţie pentru cerşetori; dar decizia nu va începe să fie aplicată decît după o hotărîre a Consiliului din 21 septembrie 1767: „Să fie pregătite şi stabilite în diferitele părţi ale regatului case suficient de închise pentru a-i primi pe vagabonzi... Cei care vor fi deţinuţi în numitele case vor fi hrăniţi şi întreţinuţi pe cheltuiala Majestăţii Sale." în anul următor se deschid 80 de locuri de detenţie pentru cerşetori în toată Franţa; ele au aproape aceeaşi structură şi aceeaşi destinaţie ca spitalele generale; regulamentul depoului din Lyon, de exemplu, prevede că vor fi primiţi aici vagabonzii şi cerşetorii condamnaţi la temniţă prin judecata ofiţerilor de jandarmi, „prostituatele arestate în urma trupelor", „indivizii trimişi prin ordinul regelui", „smintiţii, săracii Şi abandonaţii, ca şi cei pentru care se va plăti pensie"61. Mercier °feră o descriere a acestor locuri de detenţie care arată cît de puţin diferă ele de vechile case ale Spitalului general; aceeaşi mizerie, acelaşi amestec, aceeaşi trîndăvie: „închisori de tip nou, concepute 58

Ibidem. Totalul exporturilor pentru anul 1748 fusese de 11 142 202 livre; în 1760, 14 693 270. Cf. Nicholls, English Poor Laws, II, p. 54. în anul precedent fusese creată o comisie pentru a studia mijloacele de Ghidare a cerşetoriei. Ea e cea care va redacta ordonanţa din 1764. 61 Art. I din „Titre du Reglement de Depot de Lyon", 1783, citat în Lallemand, 1V.p.278. 59

396 ISTORIA NEBUNIEI

ca să fie curăţate rapid străzile şi drumurile de cerşetori, ca să nu un se mai vadă mizeria insolentă alături de fastul insolent. Cerşetorji sînt aruncaţi fără nici o urmă de omenie în nişte adăposturi fetide si tenebroase unde rămîn în plata Domnului. Inactivitatea, hrana proas. tă, înghesuiala tovarăşilor lor de mizerie nu întîrzie sa-i facă să dispară unul după altul."62 De fapt, multe dintre aceste locuri de detenţie n-au funcţionat decît în vremea crizei. Aceasta pentru că, începînd din 1770 şi în timpul întregii perioade de recesiune care va urma, practica internării începe să dea înapoi; crizei care se declanşează atunci nu i se va mai răspunde prin internare, ci prin măsuri care tind să o limiteze. Edictul lui Turgot privind comerţul cu grîne provocase o scădere a preţurilor la cumpărare, dar o creştere foarte puternică la vînzare, chiar în momentul în care împărţirea bunurilor comunale dezvolta proletariatul agricol. Totuşi Turgot determină închiderea mai multor locuri de detenţie pentru cerşetori, iar cînd Necker va ajunge la putere, 47 dintre ele nu vor mai exista; unele, cum e cel din Soissons, vor fi luat aspectul de spitale pentru bătrîni şi bolnavi.63 Cîţiva ani mai tîrziu, Anglia, în urma războiului din America, va traversa o criză de şomaj destul de gravă. Parlamentul votează atunci — în 1782 — un act for the better reliefând Employment ofthe Poor64. Este

vorba despre o întreagă reorganizare administrativă care tinde să deposedeze autorităţile municipale de puterile lor principale în ceea ce pliveşte cerşetoria; de-acum înainte magistraţii de district sînt cei care îi vor desemna pe „gardienii" săracilor în fiecare parohie, şi pe directorii de workhouses; ei vor numi un inspector, ale cărui puteri de control şi de organizare sînt aproape absolute. Dar ceea ce contează în primul rînd este că alături de workhouses se vor înfiinţa poor-houses, care nu vor fi în mod real destinate decît acelora care au devenit „nevoiaşi prin vîrstă, boală sau infirmităţi, şi sînt incapabil să-şi asigure subzistenţa prin munca lor". Cît despre săracii valiza nu vor fi trimişi nici în aceste case, nici în workhouses, ci va trebui să li se găsească în cel mai scurt timp posibil o muncă potrivită* 62

Meicia, Tableau de Paris, ed. 1783, voi. IX, p. 120. Cf. Serieux, „Le quartier d'alienes du depot de Soissons" (Builetin de la Sodtţf historique de Soissons, 1934, voi. V, p. 127). „Locul de detenţie din Soissons este 1" mod sigur unul dintre cele mai frumoase aşezăminte şi dintre cele mai bine corK>u-j care există în Franţa" (Recalde, Trăite sur Ies abus qui subsistem dans Ies hâpitau* Royaume, p. 110). 61 Cunoscut sub numele de Gilbert's Act. NOUA ÎMPĂRŢIRE 63

397 forţele şi capacităţile lor; va fi necesară o asigurare că munca astfel făcută le e retribuită corect. Cu Turgot, cu Gilbert's Act, nu ne aflăm la sfîrşitul internării, ci în momentul în care ea apare deposedată de puterile sale esenţiale. Uzată de folosinţa îndelungată, ea îşi descoperă brusc limitele. Se ştie acum că nu poate rezolva o criză de şomaj, că nu poate acţiona asupra preţurilor. Dacă are încă un sens, e în măsura în care priveşte o populaţie nevoiaşă, incapabilă să-şi asigure necesităţile. Dar nu mai poate figura, într-un mod eficient, în structurile economice. Toată politica tradiţională a asistenţei şi a reprimării şomajului este repusă în discuţie. Se impune urgent o reformă. Treptat, mizeria se eliberează de vechile confuzii morale. S-a văzut că şomajul a luat în timpul crizelor un chip care nu mai putea fi confundat cu cel al lenei; s-a văzut că sărăcia şi trîndăvia au fost forţate să se răspîndească la ţară, acolo unde se crezuse că se recunosc tocmai formele cele mai imediate şi mai pure ale vieţii morale; toate acestea au dezvăluit că mizeria nu ţine poate doar de ordinea vinii: „Cerşetoria este fructul mizeriei, care e ea însăşi rezultatul unor accidente survenite fie în cultivarea pămîntului, fie în producţia manufacturilor, fie în creşterea preţului alimentelor, într-un excedent al populaţiei etc."65 Sărăcia devine o problemă economică. Dar nu contingenţă — nici destinată să fie suprimată pentru totdeauna. Există o anumită cantitate de mizerie care nu va putea fi îndepărtată — un fel de fatalitate a sărăciei care trebuie să însoţească pînă la sfîrşitul timpurilor toate formele societăţii, chiar acolo unde sînt puşi la treabă toţi leneşii: „Nu trebuie să existe săraci într-un stat bine guvernat, în afară de cei care se nasc în sărăcie sau care ajung la ea din întîmplare."66 Acest fond de mizerie este oarecum inalienabil: stare moştenită prin naştere sau fenomen accidental, el formează o parte care n-ar putea fi evitată. Multă vreme nu s-a putut concepe un stat în care să nu fie săraci, într-atît starea de nevoie apărea înscrisă în destinul omului şi în structura societăţii: proprietate, ffuncă şi sărăcie sînt termeni care rămîn legaţi în gîndirea filozofilor Pînă în secolul al XlX-lea. 65 66

Brissot. de Warville, Theorie des bis criminelles (1781), voi. I, p. 79. Encydopedie, art. „Hopital".

1 398 ISTORIA NEBUNIEI

Necesară pentru că nu poate fi suprimată, această parte a sărăciei e necesară şi pentru că face posibilă bogăţia. Pentru că munceşte si pentru că nu consumă mult, clasa celor aflaţi în nevoie îi permite unej naţiuni să se îmbogăţească, să-şi pună în valoare cîmpurile, coloniile şi minele, să fabrice produse care vor fi puse în vînzare în toată lumea; pe scurt, ar fi sărac un popor care n-ar avea săraci. Sărăcia devine un element indispensabil în stat. în ea se ascunde viaţa cea mai secretă, dar şi cea mai reală a unei societăţi. Săracii formează baza şi gloria naţiunilor. Iar mizeria lor, care nu poate fi desfiinţată, trebuie exaltată şi omagiată. „Proiectul meu este doar de a atrage o parte a acestei atenţii vigilente (a puterii) asupra porţiunii suferinde a Poporului...; ajutoarele pe care i le datorăm ţin esenţialmente de onoarea şi de prosperitatea unui Imperiu ai cărui Săraci sînt peste tot cea mai fermă susţinere a sa, căci un suveran nu-şi poate păstra şi extinde domeniul fără a favoriza populaţia, cultura Pămînturilor, Artele şi comerţul; iar Săracii sînt agenţii necesari ai acestor mari puteri care stabilesc adevărata forţă a unui Popor."67 Există aici o întreagă reabilitare morală a Săracului care desemnează, în profunzime, o reintegrare economică şi socială a personajului său. în economia mercantilistă, nefiind nici producător, nici consumator, Săracul nu avea loc: trîndav, vagabond, şomer, el nu era bun decît de internat, măsură prin care era exilat şi oarecum scos din societate. O dată cu industria născîndă care are nevoie de braţe de muncă, el face parte din nou din corpul naţiunii.

Astfel, gîndirea economică elaborează pe noi baze noţiunea de Sărăcie. Existase întreaga tradiţie creştină, pentru care cel care avea o existenţă reală şi concretă, o prezenţă trupească, era Săracul: chip mereu individual al nevoii, trecere simbolică a lui Dumnezeu întrupat om. Abstracţiunea internării îl îndepărtase pe Sărac, îl confundase cu alte figuri, învăluindu-1 într-o condamnare etică, dar nu-i disociase trăsăturile. Secolul al XVIII-lea descoperă că „Sărăcii" nu există, ca realitate concretă şi ultimă; că în ei, pentru prea multa vreme, au fost puse laolaltă două realităţi de natură diferită. Pe de o parte, există Sărăcia: diminuare a hranei şi a banilor, situaţie economică legată de starea comerţului, a agriculturii, a industriei. Pe de altă parte, există Populaţia: nu un element pasiv supus fluctuaţiilor bogăţiei, ci forţă care face parte, şi încă direct, din situaţia economică, din mişcarea producătoare de bogăţie, pentru că munca NOUA ÎMPĂRŢIRE

399 0IIiului e cea care o creează, sau cel puţin o transmite, o deplasează sj o multiplică. „Săracul" era o noţiune confuză, în care se amestecau această bogăţie care este Omul şi starea de Nevoie care e recunoscută ca esenţială pentru umanitate. De fapt, între Sărăcie şi Populaţie există un raport riguros invers. în această privinţă, fiziocraţi şi economişti sînt de acord. Populaţia este prin ea însăşi unul dintre elementele bogăţiei; ea îi formează chiar sursa sigură şi inepuizabilă. Pentru Quesnay şi discipolii săi, omul reprezintă medierea esenţială între pămînt şi bogăţie: „Cît face omul, atîtface pămîntul, spune un proverb înţelept. Dacă omul e nul, aşa e şi pămîntul. Cu oamenii, se dublează pămîntul posedat; se defrişează; se cumpără. Numai Dumnezeu a ştiut să facă un om din pămînt, peste tot s-a ştiut ca prin oameni să se posede pămîntul, sau măcar produsul lui, ceea ce e totuna. Prin urmare, primul dintre bunuri e de a avea oameni, iar al doilea, pămînt."68 Pentru economişti, populaţia e un bun tot atît de esenţial. Chiar mai mult, dacă e adevărat că pentru ei bogăţia e creată nu numai în munca agricolă, ci în orice transformare industrială, pînă şi în circulaţia comercială. Bogăţia este legată de o muncă efectuată în mod real de către om: „Statul neavînd bogăţii reale, în afară de produsele anuale ale pămînturilor sale şi ale industriei locuitorilor săi, bogăţia sa va fi cea mai mare atunci cînd produsul fiecărui pogon de pămînt şi al industriei fiecărui individ va fi dus în punctul cel mai înalt cu putinţă."69 în mod paradoxal, o populaţie va fi cu atît mai preţioasă cu cît va fi mai numeroasă, pentru că va oferi industriei o mînă de lucru ieftină, ceea ce, prin scăderea preţului de cost, va permite o dezvoltare a producţiei şi a comerţului. Pe această piaţă infinit deschisă a mîinii de lucru, „preţul fundamental" — care corespunde, pentru Turgot, subzistenţei lucrătorului — şi preţul determinat de cerere şj ofertă sfîrşesc prin a se întîlni. O ţară va fi deci cu atît mai favorizată în concurenţa comercială cu cît va avea la dispoziţie cea mai mare bogăţie virtuală — o populaţie numeroasă.70 Eroare grosolană a internării şi greşeală economică: se consideră că mizeria poate fi suprimată scoţînd din circuit şi întreţinînd prin milă 0 populaţie săracă. De fapt, se maschează artificial sărăcia; şi se elimină în mod real o parte a populaţiei, bogăţie mereu dată. Oare crede 7

lbid. Recalde, Prefaţă, pp. II, III. Mirabeau, L'Ami des hommes, ed. din 1758, voi. I, p. 22. 69 Turgot, „Eloge de Gournay", CEuvres, ed. Schelle, voi. I, p. 607. 70 Cf. Turgot, „Lettre â David Hume", 25 martie 1767, (Euvres, ed. Schelle, voi. II, PP. 658-665. 68

■1103 400 ISTORIA NEBUNIEI

cineva că nevoiaşii sînt ajutaţi să iasă din sărăcia lor provizorie? {n realitate, sînt împiedicaţi s-o facă: se restrînge piaţa mîinii de lucru ceea ce e cu atît mai periculos cu cît se întîmplă într-o perioadă de criză. Dimpotrivă, ar trebui ca scumpetea produselor să fie atenuată printr-o mînă de lucru ieftină, iar raritatea să le fie compensată printr-un nou efort industrial şi agricol. Singurul remediu rezonabil; reaşezarea acestei întregi populaţii în circuitul producţiei, pentru a o repartiza în punctele în care mîna de lucru e mai redusă. Utilizarea săracilor, vagabonzilor, exilaţilor şi emigranţilor de toate felurile este unul dintre secretele bogăţiei în concurenţa dintre naţiuni: „Care este cel mai bun mijloc de a slăbi statele vecine a căror putere şi industrie ne pun pe gînduri?", se întreba Josias Tucker în legătură cu emigraţia protestanţilor. „Să-i obligăm pe supuşii lor să rămînă la ei, refuzînd să-i primim şi să-i integrăm printre noi, sau să-i atragem la noi printr-un tratament bun, făcîndu-i să se bucure de avantajele celorlalţi cetăţeni?'"71 Internarea e criticabilă prin incidenţele pe care le poate avea asupra pieţei mîinii de lucru; dar şi mai mult pentru că ea constituie — şi o dată cu ea întreaga operă de caritate tradiţională — o finanţare periculoasă. Ca şi Evul Mediu, epoca clasică încercase totdeauna să asigure asistenţa săracilor prin sistemul fundaţiilor. Asta înseamnă că o parte a capitalului funciar sau a veniturilor se găsea astfel imobilizată. Şi încă în mod definitiv, pentru că, din grija întemeiată de a evita comercializarea întreprinderilor de asistenţă, s-au luat toate măsurile juridice pentru ca aceste bunuri să nu reintre niciodată în circulaţie. însă o dată cu trecerea timpului, utilitatea lor scade; situaţia economică se modifică, sărăcia îşi schimbă aspectul: „Societatea nu are totdeauna aceleaşi nevoi; natura şi distribuirea proprietăţilor, diviziunea între diferitele pături ale poporului, opiniile, moravurile, ocupaţiile generale ale naţiunii sau ale diferitelor ei porţiuni, chiar clima, bolile şi celelalte accidente ale vieţii umane

dovedesc o variaţie continuă; apar noi nevoi; altele încetează sa se facă simţite."72 Caracterul definitiv al fundaţiei este în contradicţie cu aspectul variabil şi incert al nevoilor întîmplătoare cărora se presupune că le răspunde. Fără ca bogăţia pe care o imobilizează să fie repusă în circuit, trebuie create altele noi pe măsură ce apa1" NOUA ÎMPĂRŢIRE

401 71 72

Tucker, Questions importantes sur k commerce. Tradus de Turgot, (EuveS-ed. Schelle, voi. I, pp. 442-470. Turgot, art. „Fondation" din Encydopedie. (Euvres, ed. Schelle, I, pp. 584-59-

oi nevoi. Partea de fonduri şi de venituri care se găseşte astfel pusă deoparte creşte mereu, diminuînd corespunzător partea productivă. Ceea ce nu poate duce decît la o sărăcie mai mare, deci la fundaţii [jiai numeroase. Iar procesul se poate dezvolta la infinit. Ar putea veni momentul cînd „fundaţiile mereu multiplicate... ar absorbi pe termen lung toate fondurile şi toate proprietăţile particulare". Dacă le privim bine, formele clasice ale asistenţei sînt o cauză de sărăcire, imobilizarea progresivă şi într-un fel moartea lentă a oricărei bogăţii productive: „Dacă toţi oamenii care au trăit ar fi avut un mormînt, ar fi trebuit, pentru a găsi pămînturi de cultivat, să răsturnăm aceste monumente sterile şi să mutăm rămăşiţele morţilor ca să-i hrănim De cei vii."73 E nevoie ca asistenţa pentru săraci să capete un sens nou. în forma pe care încă o îmbracă, secolul al XVIII-lea recunoaşte că ea intră în complicitate cu mizeria şi contribuie la dezvoltarea ei. Singura asistenţă care n-ar fi contradictorie ar valorifica, într-o populaţie săracă, ceea ce o face foarte puternică: simplul fapt de a fi o populaţie. A o interna ar fi un nonsens. Trebuie, dimpotrivă, lăsată.în deplina libertate a spaţiului social; ea se va resorbi singură în măsura în care va forma o mînă de lucru ieftină: punctele de suprapopulare şi de mizerie vor deveni prin însuşi acest fapt punctele în care comerţul şi industria se dezvoltă cel mai repede.74 Singura formă de asistenţă care e valabilă, libertatea: „Orice om sănătos trebuie să-şi procure subzistenţa prin muncă, pentru că, dacă ar fi hrănit fără să muncească, ar fi pe cheltuiala celor care muncesc. Ceea ce statul îi datorează fiecăruia dintre membrii săi este îndepărtarea obstacolelor care l-ar incomoda."75 Spaţiul social trebuie să fie în întregime eliberat de toate barierele şi de toate limitele sale: suprimarea instan-telor corporatiste care stabilesc obstacole interne; suprimarea internării cate marchează o constrîngere absolută, la limitele exterioare ale societăţii. Politica salariilor mici, absenţa restricţiilor şi a protecţiei la angajare trebuie să elimine sărăcia — sau cel puţin să o integreze într-un nou mod în lumea bogăţiei. n

3

Cf. Turgot, „Lettre â Trudaine sur le Limousin", (Euvres, ed. Schelle, II, Pp. 478-495. 74 Ibidem. 5 Art. „Fondation" din Encydopedie.

402 ISTORIA NEBUNIEI

Acest nou loc al sărăciei încearcă să fie definit de zeci de nro iecte.76 Toate — sau aproape toate — aleg ca punct de plecare distincţi între „săraci valizi" şi „săraci bolnavi". Distincţie foarte veche, dar care rămăsese precară şi destul de neclară—neavînd sens decît ca prin. cipiu de clasificare în interiorul internării. In secolul al XVIII-leaSe redescoperă această distincţie şi este aplicată riguros. Intre „sărac valid" şi „sărac bolnav", diferenţa nu e doar de grad al mizeriei, ci şi de natură a mizerabilului. Săracul care poate munci este un element pozitiv în societate, chiar dacă se neglijează obţinerea profitului din acest fapt: „Nefericirea poate fi privită ca un instrument, ca o putere, căci ea nu scade forţele, iar aceste forţe pot fi folosite în profitul statului, chiar în profitul individului care e obligat să facă uz de ele." Dimpotrivă, bolnavul e o povară moartă, el reprezintă un element „pasiv, inert, negativ" — neintervenind în societate decît ca pur consumator: „Mizeria este o povară care are un preţ; se poate lega de o maşină, şi o va face să meargă; maladia este o masă care nu poate fi utilizată, pe care nu putem decît să o suportăm sau să o abandonăm, care împiedică în mod constant şi nu ajută niciodată."77 Trebuie deci să disociem, în vechea noţiune de ospitalitate, ceea ce se găsea în mod confuz amestecat: elementul pozitiv al sărăciei şi povara maladiei. Săracii valizi vor trebui să muncească, nu prin constrîngere, ci în deplină libertate, adică doar sub presiunea legilor economice care fac din această mînă de lucru nefolosită bunul cel mai preţios: „Ajutorul care i se potriveşte cel mai bine nefericitului valid este mijlocul de a se asista singur, prin propriile forţe şi prin munca sa; pomana NOUA ÎMPĂRŢIRE

403 76

Cf. cîteva texte ca Savarin, Le Cri de l'humanite auxEtats generata (Paris, 178! Marcillac, Hopitaux remplacespar des societes physiques (S.L.N.D.); Coqueau, Essţn sur l'Etablissement des hopitaux dans Ies grandes villes, Paris, 1787; Recalde, Trai" sur Ies abus qui subsistem dans Ies hopitaux, Paris, 1786. Şi numeroase scrieri anonime: Precis des vues generales enfaveur de ceux qui n'ont rien, Lons-le-SauIw«> 1789, urmat de Un moyen d'extirper la mendicite, Paris, 1789; Plaidoyer pow Ihe' ritage dupauvre, Paris, 1790. în 1777, Academia din Châlons-sur-Marne propusese ca subiect de premiu ex* minarea „cauzelor cerşitului şi a mijloacelor de a-1 stîrpi". Au fost trimise mai nw de 100 de memorii. S-a publicat un rezumat al lor în care mijloacele de a elimina sa de a preveni cerşitul sînt indicate în felul următor: trimiterea cerşetorilor în co" nitatea lor în care vor trebui să muncească; desfiinţarea pomenii publice; dirninuaI^ numărului spitalelor; reformarea celor care vor fi păstrate; stabilirea caselor de &1 net; înfiinţarea atelierelor, reducerea numărului de sărbători; deschiderea închis°n „pentru cei care ar tulbura armonia societăţii" (cf. Brissot de Warville, Theorie lois criminelles, I, p. 261, nota 123). 77 Coqueau, loc. cit., pp. 23-24.

^tă omului sănătos şi robust nu e o caritate, sau nu e decît o caritate râu înţeleasă; ea impune societăţii o sarcină inutilă... Vedem astfel cum guvernul şi proprietarii îşi diminuează distribuţiile gratuite."78 Ceea ce era încă pentru

secolul al XVIII-lea „eminenta demnitate" a săracilor, conferind un sens etern actului carităţii — iată că devine acum primordială utilitate: nu e cerută compătimirea, ci recunoaşterea bogăţiei pe care ei o reprezintă încă de aici, de pe pă-tnînt. Bogatul Evului Mediu era sanctificat de sărac; cel din secolul al XVIII-lea este întreţinut de el: fără „clasele inferioare — adică suferinde — ale societăţii, bogatul nu va fi nici adăpostit, nici îmbrăcat, nici hrănit; pentru el meşterul pe o schelă şubredă ridică, punîndu-şi viaţa în pericol, greutăţi enorme în vîrful edificiilor noastre; pentru el cultivatorul înfruntă intemperiile anotimpurilor şi eforturile copleşitoare ale muncilor cîmpului; pentru el o mulţime de nefericiţi merg să caute moartea în mine sau în ateliere de vopsitorie sau de preparate minerale"79. Săracul este reintrodus în comunitatea din care internarea îl alungase; dar are un chip nou. El nu mai e justificarea bogăţiei, forma sa spirituală; nu e decît preţioasa ei materie. Fusese raţiunea ei de a fi; acum e condiţia ei de existenţă. Prin sărac, bogatul nu mai transcende, subzistă. Redevenită esenţială pentru bogăţie, sărăcia trebuie să fie eliberată din internare şi pusă la dispoziţia sa. Şi săracul bolnav? El e, prin excelenţă, elementul negativ. Mizerie fără ieşire, sau resurse, fără bogăţie virtuală. El, şi numai el, cere o asistenţă totală. Dar pe ce să se întemeieze această asistenţă? Nu există nici o utilitate economică pentru a îngriji bolnavii, nici o urgenţă materială. Doar elanurile inimii o pot cere. Deşi există o asistenţă pentru bolnavi, ea nu va fi niciodată decît organizarea sentimentelor de milă şi de solidaritate, care sînt mai vechi decît corpul s°cial, deoarece constituie, fără îndoială, originea acestuia: „Ideile de societate, de guvernare, de ajutoare publice se află în natură; căci 'deea de compasiune este şi ea în natură, şi e acea idee originară care 'e serveşte drept bază."80 Datoria asistenţei e situată deci în afara societăţii, pentru că există deja în natură, dar există în ea pentru că soCl etatea nu e, la origine, decît una dintre formele acestei datorii la te] de vechi ca şi coexistenţa oamenilor. Toată viaţa omenească, de 'a sentimentele cele mai imediate pînă la formele cele mai elaborate a'e societăţii, este prinsă în această reţea a datoriilor de asistenţă: | "binefacere naturală', mai întîi: „sentiment intim care apare o dată p 9

Ibidem. 0 Ibidem. _

404 ISTORIA NEBUNIEI

cu noi, care se dezvoltă mai mult sau mai puţin şi ne face sensibil' la mizerie, ca şi la infirmităţile semenilor noştri". Apoi vine „bine facerea personală, predilecţie a naturii care ne împinge să facem un bine anume". „Binefacere naţională, în sfîrşit, mereu conformă cu aceleaşi principii ale existenţei noastre, care implică un sentiment intim, un sentiment extins ce determină corpul naţiunii să îndrepte abuzurile care îi sînt denunţate, să asculte doleanţele care îi sînt înfăţişate, să vrea binele care e în ordinea lucrurilor posibile, să îl extindă asupra tuturor claselor de indivizi care se găsesc în mizerie sau care sînt atinşi de maladii incurabile."81 Asistenţa devine cea dintîi dintre obligaţiile sociale, cea mai necondiţionată dintre toate, pentru că e însăşi condiţia societăţii — legătura cea mai vie dintre oameni, cea mai personală şi în acelaşi timp cea mai universală. Dar gîndirea secolului al XVIII-lea ezită asupra formelor pe care trebuie să le ia această asistenţă. Prin „obligaţie socială" trebuie înţeleasă obligaţia absolută pentru societate? E datoria statului să se ocupe de asistenţă? El trebuie să construiască spitalele, să distribuie ajutoarele? A existat o întreagă polemică pe această temă în ultimii ani de dinainte de Revoluţie. Unii erau partizanii instaurării unui control de stat asupra tuturor aşezămintelor de asistenţă, considerînd că orice datorie socială e de la sine o datorie a societăţii şi în final a statului: se proiectează o comisie permanentă care va controla toate spitalele regatului; se visează la construirea unor mari spitale unde vor fi îngrijiţi toţi săracii care se îmbolnăvesc.82 Dar cea mai mare parte respinge ideea acestei asistenţe masive. Economiştii şi liberalii consideră mai curînd că o datorie socială este o datorie a omului în societate, nu a societăţii înseşi. Pentru a fixa formele de asistenţă care sînt posibile, trebuie deci definite, la omul social, care sînt natura şi limitele sentimentelor de milă, compasiune, solidaritate care îl pot uni cu semenii săi. Teoria asistenţei trebuie sa se sprijine pe această analiză jumătate psihologică, jumătate morala> şi nu pe o definire a obligaţiilor contractuale ale grupului. Astfel concepută, asistenţa nu e o structură de stat, ci o legătură personala care merge de la om la om. 81

Desmonceaux, De la bienfaisance naţionale. Paris, 1789, pp. 7—8. Recalde cere crearea unui comitet „pentru reformarea generală a spitale'0 apoi, „o comisie permanentă, învestită cu autoritatea Regelui, ocupată permanent menţinerea ordinii şi a echităţii în folosirea banilor destinaţi Săracilor" (foc. c'' p. 129). Cf. Claude Chevalier, Description des avantages a" une maison de sânte (1' Dulaurent, Essai sur Ies etablissements necessaires et Ies moins dispendieuxpour re"" le service dans Ies hopitaux vraiment utile â l'humanite, 1787. 82

NOUA ÎMPĂRŢIRE

405 Discipol al lui Turgot, Dupont de Nemours încearcă să definească această legătură, care uneşte o suferinţă cu o compasiune. Omul, cînd simte o durere, caută mai întîi în el însuşi uşurarea de răul care îl macină; apoi se plînge, „începe să implore ajutorul rudelor şi prietenilor, şi fiecare îl sprijină ca urmare a unei înclinaţii naturale pe care compasiunea o pune, mai mult sau mai puţin, în inima tuturor oamenilor"83. Dar această înclinaţie este de aceeaşi natură ca şi imaginaţia şi simpatia, după Hume: intensitatea sa nu e constantă, vigoarea sa nu e nelimitată; ea nu are acea forţă inepuizabilă care i-ar permite să se poarte cu aceeaşi spontaneitate faţade toţi oamenii, chiar necunoscuţi. Limita compasiunii este repede atinsă: şi nu li se poate cere oamenilor să-şi extindă mila „dincolo de limita unde grijile şi efortul pe care le-ar lua asupra lor li s-ar părea mai mari decît compasiunea

pe care o resimt". Nu este deci posibil să considerăm asistenţa ca o datorie absolută care s-ar impune la cea mai mică cerere a nefericirii. Ea nu poate fi nimic altceva decît rezultatul unei înclinaţii morale; şi trebuie analizată în termeni de forţe. Poate fi dedusă din două componente: una negativă, constituită de efortul depus pentru îngrijirile care trebuie acordate (gravitate a maladiei şi totodată distanţă de depăşit: cu cît ne îndepărtăm de cămin şi de anturajul imediat, cu atît îngrijirile sînt din punct de vedere material mai greu de asigurat); cealaltă pozitivă, determinată de intensitatea sentimentului pe care-1 inspiră bolnavul; dar ea descreşte rapid, pe măsură ce ne îndepărtăm de domeniul ataşamentelor naturale circumscrise de familie. O dată depăşită o anume limită, conturată în acelaşi timp de spaţiu, de imaginaţie şi de intensitatea înclinaţiilor — limită care înconjoară într-o manieră mai mult sau mai puţin extinsă familia — numai forţele negative mai au un rol, iar asistenţa nu mai poate fi solicitată: „Este ceea ce face ca ajutorul familiei, legată prin dragoste şi prietenie, să fie totdeauna cel dintîi, cel mai atent, cel mai energic... Dar... cu cît ajutorul vine mai de departe, Cu atît mai puţin valoros este şi pare mai greu celor care îl acordă." Spaţiul social în care e situată maladia se vede astfel complet re-lr>noit. Din Evul Mediu şi pînă la sfîrşitul epocii clasice, el rămăsese otrtogen. Orice om sărac şi bolnav avea dreptul la mila celorlalţi şi Jaîngrijirile lor. El era în mod universal aproapele fiecăruia; putea, ln orice clipă, să se prezinte tuturor. El era în mod universal aproape de fiecare; în orice moment se putea prezenta tuturor. Şi cu cît venea "lai de departe, cu cît chipul îi era mai necunoscut, cu atît mai vii Dupont de Nemours, Idees sur Ies secours ă donner aux pauvres malades dans | "ne grande viile, 1786, pp. 10-11.

te 406 ISTORIA NEBUNIEI

erau simbolurile de universalitate al căror purtător era; el reprezem. atunci Mizerabilul, Bolnavul prin excelenţă, ascunzînd în anonimat său puteri de glorificare. Secolul al XVIII-lea, dimpotrivă, fragmen tează acest spaţiu şi face să apară în el o întreagă lume de figuri Ii mitate. Bolnavul se vede situat în unităţi discontinue: zone activ de vivacitate psihologică, zone inactive şi neutre de îndepărtare si de inerţie a inimii. Spaţiul social al maladiei este fragmentat după un fel de economie a devotamentului, în aşa fel încît bolnavul să nu mai cadă în grija oricui, ci numai în grija celor care aparţin aceluiaşi anturaj cu el: învecinare în imaginaţie, proximitate în sentimente. Spaţiul social al filantropiei nu se opune doar celui al carităţii, ca o lume laică unei lumi creştine — ci ca o structură de discontinuitate morală şi afectivă care distribuie bolnavii după domenii separate de apartenenţă la un cîmp omogen, în care fiecare mizerie se adresează fiecărui om după eventualitatea, mereu lăsată în seama hazardului, dar mereu semnificativă, a trecerii sale. Totuşi secolul al XVIII-lea nu vede aici o limită. Se doreşte, dimpotrivă, să i se dea asistenţei mai multă vivacitate naturală, precum şi fundamente economice mai corecte. Dacă, în loc să se construiască spitale mari a căror întreţinere costă mult, s-ar distribui ajutoarele direct familiilor celor bolnavi, ar exista aici un triplu avantaj. Mai întîi sentimental, pentru că văzîndu-1 zilnic familia nu-şi pierde mila reală pe care o resimte tot timpul pentru bolnav. Economic, pentru că nu mai e nevoie să i se furnizeze acestui bolnav locuinţă şi hrană, care îi sînt asigurate acasă. în sfîrşit, medical, pentru că, fără a mai vorbi de meticulozitatea deosebită a îngrijirilor pe care le primeşte, bolnavul nu e afectat de spectacolul deprimant al unui spital pe care toţi îl privesc „ca pe un templu al morţii". Melancolia spectacolului care îl înconjoară, diversele contaminări, depărtarea de tot ce îi e drag agravează suferinţele pacienţilor şi sfîrşesc prin a provoca maladii care n-ar putea fi găsite în mod spontan în natură, pentru că sînt ca nişte creaţii proprii spitalului. Situaţia omului spitalizat comporta maladii deosebite, un fel de „spitalism" avânt la lettre, iar „medicul de spital are nevoie de mult mai multă abilitate ca să scape oe pericolul falsei experienţe ce pare să rezulte din maladiile artificial pe care trebuie să le îngrijească în spitale. De fapt, nici o maladie de spital nu e pură"84. Aşa cum internarea, în final, generează sărăcie* spitalul e generator de maladii. Locul natural al vindecării nu este spitalul, ci familia, cel puţ1 anturajul imediat al bolnavului. Şi, aşa cum sărăcia trebuie s NOUA ÎMPĂRŢIRE 407 1

Ibidem.

oarbă în libera circulaţie a mîinii de lucru, maladia trebuie să dispară . îngrijirile pe care mediul natural al omului i le poate aduce în mod LpOntan: „Societatea însăşi, pentru a exercita o veritabilă caritate, jebuie să se întrebuinţeze cît mai puţin posibil şi, atît cît depinde de ea, să facă uz de forţele speciale ale familiei şi ale indivizilor."85 Tocmai aceste „forţe speciale" sînt cele solicitate şi a căror organizare se încearcă la sfîrşitul secolului al XVIIIlea.86 în Anglia, o lege din 1722 interzicea orice formă de ajutor la domiciliu: bolnavul sărac trebuia să fie dus la spital, unde devenea, într-un mod anonim, obiectul milei publice. în 1796, o lege nouă modifică această dispoziţie, considerată „inadaptată şi opresivă", pentru că împiedica anu-I mite persoane care meritau să primească îngrijiri ocazionale şi le priva I pe altele de „consolarea inerentă a mediului domestic". în fiecare I parohie, supraveghetorii vor hotărî asupra îngrijirilor ce pot fi acor-I date bolnavilor săraci care rămîn acasă.87 Se încearcă şi încurajarea I sistemului de asigurări mutuale; în 1786, Acland stabileşte un pro-I iect de universal friendly or

benefit society [societate universală de prie-I tenie sau de binefacere]: subscriu ţărani şi servitori, care vor putea I primi în caz de boală sau accident asistenţă la domiciliu; în fiecare I parohie un farmacist va fi abilitat să furnizeze medicamentele plătite I jumătate de parohie, jumătate de asociaţie.88 Revoluţia, cel puţin la începuturile sale, abandonează proiectele I de reorganizare centrală a asistenţei şi de construire a marilor spi-I tale. Raportul lui La Rochefoucauld-Liancourt este conform cu ideile I liberale ale lui Dupont de Nemours şi ale discipolilor lui Turgot: I «Dacă ar prevala sistemul îngrijirii la domiciliu, sistem care prezintă, I între alte avantaje preţioase, şi pe acela că răspîndeşte binefacerile I asupra întregii familii a celui ajutat, îl lasă înconjurat de cei dragi I ?i strînge astfel, prin asistenţă publică, legăturile şi afecţiunile na-I turale, ar rezulta o economie considerabilă, pentru că o sumă mult I "lai mică decît jumătatea celei alocate astăzi săracului, din spital ar I '' suficientă pentru întreţinerea celui ajutat la el acasă."89 %i

lbid.,v. 113. I La cererea lui Turgot, Brienne face o anchetă asupra asistenţei în regiunea I . Oulouse. Redactează concluziile în 1775 şi i le citeşte lui Montigny. Recomandă Srijirea medicală la domiciliu, dar şi crearea de ospicii pentru anumite categorii, I de Pildă nebunii (B.N. Fonds francais 8129, f. 244-287). 87 Nicholls, The English Poor Laws, II, pp. 115-116. g® F. Eden, State ofthe Poor, I, p. 373. I La Rochefoucauld-Liancourt (Proces-verbaux de l'Assemblee naţionale,

I

ol

-XLIV), pp. 94-95.

408 ISTORIA NEBUNIEI

Două mişcări străine una de cealaltă. Una a luat naştere şi s-a dezvoltat în interiorul spaţiului definit de internare: datorită ei nebunia a căpătat independenţă şi singularitate în lumea confuză în care fusese închisă; noi distanţe îi vor permite să fie percepută acum acolo unde nu era recunoscută decît neraţiunea. Şi în timp ce toate celelalte figuri închise tind să se sustragă internării, ea singură rămîne acolo, ultimă epavă, ultimă mărturie a acestei practici, care a fost esenţială pentru lumea clasică, dar al cărei sens ne pare acum cu totul enigmatic. Şi apoi, a existat cealaltă mişcare, care s-a născut în afara internării. Reflecţie economică şi socială asupra sărăciei, maladiei şi asistenţei. Pentru prima dată în lumea creştină, maladia se vede izolată de sărăcie şi de toate figurile mizeriei. Pe scurt, se deteriorează tot ceea ce învăluia altădată nebunia: cercul mizeriei şi cel al neraţiunii se desfac şi unul, şi celălalt. Mizeria este reluată între problemele imanente economiei; neraţiunea se afundă în figurile profunde ale imaginaţiei. Destinele lor nu se vor mai încrucişa. Şi ceea ce reapare, la acest sfîrşit de secol al XVIII-lea, este nebunia însăşi, condamnată încă la vechiul teritoriu al excluderii, ca şi crima, dar şi confruntată cu toate problemele noi pe care asistenţa le pune bolnavilor. Nebunia e deja eliberată, în sensul că ea e degajată din vechile forme ale experienţei în care era prinsă. Degajată nu prin vreo intervenţie a filantropiei, nu printr-o recunoaştere ştiinţifică — şi în sfîrşit pozitivă — a „adevărului" ei, ci prin toată această ientă lucrare care s-a petrecut în structurile cele mai adînci ale experienţei: nu acol< unde nebunia este maladie, ci acolo unde e legată de viaţa oamenilo şi de istoria lor, acolo unde ei îşi resimt în mod concret mizeria, şi unde vin să-i obsedeze fantasmele neraţiunii. In aceste regiuni obscur* s-a format treptat noţiunea modernă de nebunie. N-a fost o achiziţ*e de noţiuni noi; ci o „descoperire", ca să spunem aşa, în măsura"1 care tocmai datorită unui regres, unei distanţe luate, a fost din nou resimţită prezenţa sa neliniştitoare — în măsura în care cu doar cîţiv3 ani înainte de reforma lui Tuke şi Pinel, o întreagă muncă de ,A& gajare" o lasă să apară în sfîrşit izolată în marea figură flagranta , degradată a neraţiunii. CAPITOLUL III

Despre buna întrebuinţare a libertăţii Iată deci nebunia restituită unui fel de singurătate: nu aceea zgomotoasă şi, într-un fel, glorioasă, pe care o putuse cunoaşte pînă la Renaştere, ci o alta, ciudat de tăcută; o singurătate care o eliberează puţin cîte puţin din comunitatea confuză a caselor de internare şi care o înconjoară cu un fel de zonă neutră şi vidă. Ceea ce a dispărut, în cursul secolului al XVIII-lea, nu este rigoarea inumană cu care sînt trataţi nebunii, ci evidenţa internării, unitatea globală în care ei erau incluşi fără probleme, şi acele nenumărate fire care îi inserau în trama continuă a neraţiunii. Nebunia e, cu mult înainte de Pinel, eliberată: nu de constrîngerile materiale care o menţin în celulă, ci de o aservire cu mult mai constrîngătoare, mai decisivă poate, care o ţine sub dominaţia acestei obscure puteri. Chiar înainte de Revoluţie, ea este liberă: liberă pentru o percepţie care o individualizează, liberă pentru recunoaşterea chipurilor sale singulare şi a întregului proces care îi va da în cele din urmă statutul ei de obiect. Lăsată singură şi desprinsă de vechile sale înrudiri, între zidurile Şubrezite ale internării, nebunia creează probleme — punînd întrebări Pe care nu le formulase niciodată pînă atunci. Ea 1-a pus mai ales în încurcătură pe legislator care, neputînd să °u sancţioneze sfîrşitul internării, nu mai ştia în ce punct al spaţiului s°cial s-o situeze — închisoare, spital sau asistenţă familială. Mă-surile luate imediat înainte sau după începutul Revoluţiei reflectă Ceasta indecizie. In circulara sa privind ordinele regale, Breteuil le cere intenden-Wor să-i indice natura ordinelor de detenţie în diversele case de interne şi motivele care le justifică. Vor trebui să fie eliberaţi, după cel "Jult unul sau doi ani de

detenţie, „cei care, fără să fi făcut nimic care *a~i fi putut expune la severitatea pedepselor pronunţate de legi, sau edat exceselor libertinajului, ale desfrîului şi ale risipei". Dimpo-nva, vor fi menţinuţi în casele de internare „prizonierii al căror spirit ste alienat şi a căror imbecilitate îi face incapabili să se poarte cum 410 ISTORIA NEBUNIEI DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

411 trebuie în lume sau ale căror furii i-ar face periculoşi. Nu este vorba în privinţa lor, decît de a se asigura dacă starea le e mereu aceeaşi si din nefericire, continuarea detenţiei devine indispensabilă atîta tinin cît se recunoaşte că libertatea lor este fie dăunătoare societăţii, fje o binefacere inutilă pentru ei înşişi"1. Iată prima etapă: reducerea cît mai mult posibil, a practicii internării în ceea ce priveşte greşelile morale, conflictele familiale, aspectele cele mai benigne ale libertinajului, dar lăsînd-o să funcţioneze în principiul ei şi cu una dintre semnificaţiile sale majore: închiderea nebunilor. Este momentul în care nebunia ia, de fapt, în posesie internarea, în timp ce internarea însăşi se eliberează de celelalte forme de utilitate ale sale. A doua etapă este aceea a marilor anchete cerute de Adunarea naţională şi de Constituantă imediat după Declaraţia drepturilor omului: „Nimeni nu poate fi arestat, nici deţinut decît în cazurile prevăzute de lege şi potrivit formelor prescrise de aceasta... Legea nu trebuie să admită decît pedepse strict şi evident necesare, şi nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi aplicate în mod legal." Era internării s-a încheiat. Rămîne doar o întemniţare în care criminalii condamnaţi sau prezumtivi se învecinează deocamdată cu nebunii. Comitetul pentru cerşetorie al Constituantei desemnează 5 persoane2 pentru a vizita casele de internare din Paris. Ducele de La Rochefoucauld-Liancourt prezintă raportul (decembrie 1789); pe de o parte, el dă asigurări că prezenţa nebunilor le conferă locurilor de detenţie un stil degradant şi riscă să-i reducă pe internaţi la un statut nedemn de umanitate; amestecul tolerat acolo dovedeşte din partea puterii şi a judecătorilor o mare uşurătate: „Această lipsă de preocupare este foarte departe de mila luminată şi grijulie faţă de nefericire prin care aceasta primeşte toate alinările, toate consolările posibile...; putem oare ca, vrînd să ajutăm mizeria, să consimţim la degradarea umanităţii ? Dacă nebunii îi degradează pe cei cu care, din imprudenţă, sint amestecaţi, trebuie să le fie rezervată o internare specială; internare care nu e medicală, ci trebuie să fie forma de asistenţă cea mai eficace şi mai blîndă: „Dintre toate nenorocirile care lovesc umanitate* starea de nebunie este totuşi una dintre cele care cer cu îndreptăţii* mila şi respectul; tocmai acestei stări ar trebui să-i fie dedicate c 1

Circulară către intendenţi (martie 1784); citată în Funck-Brentano, Les l^llr ' de cachet ă Paris, p. XLII. .^ 2 Ducele de Liancourt, parohul de Sergy, parohul de Cretot, deputaţi; Montu1^ şi Thouret, „ataşaţi externi pe lîngă Comitet"; cf. „Rapport au Comite de mendici'e ■ loc. cit., p. 4. 3 Loc. cit., p. 47.

jnai multe îngrijiri; cînd vindecarea e fără speranţă, cîte mijloace mai rjnlîn totuşi, cîte alinări, cîte purtări bune care le pot face acestor fericiţi măcar o existenţă suportabilă."4 în acest text statutul neniiei apare în ambiguitatea sa: trebuie ca populaţia internată să fie protejată de pericolele sale şi, în acelaşi timp, să i se acorde binel icerile unei asistenţe speciale. A treia etapă, marea serie de decrete emise între 12 şi 16 martie 1790. Declaraţia drepturilor omului capătă aici o aplicare concretă: în şase săptămîni de la emiterea prezentului decret, toate persoanele deţinute în castele, case religioase, temniţe, case ale poliţiei sau alte închisori, prin ordine regale sau prin ordinele agenţilor puterii executive, doar dacă nu sînt şi condamnate, arestate sau dacă nu există împotriva lor vreo plîngere în justiţie cauzată de o crimă importantă, vreo pedeapsă corporală sau dacă nu sînt închise din cauza nebuniei, vor fi puse în libertate." Internarea este deci rezervată într-o manieră definitivă anumitor categorii de justiţiabili şi nebunilor. Dar pentru aceştia se prevede un aranjament: „Persoanele deţinute pentru demenţă vor fi, pe parcursul a trei luni, începînd din ziua publicării prezentului decret, la cererea procurorilor noştri, interogate de judecători în formele uzitate şi, în virtutea ordonanţelor lor, vizitate de medici care, sub supravegherea directorilor de district, se vor pronunţa asupra adevăratei situaţii a bolnavilor astfel îneît, după sentinţa care va fi dată asupra stării lor, ei să fie eliberaţi din închisoare sau îngrijiţi în spitalele care vor fi indicate în acest scop."5 Se pare că de-acum alegerea e făcută. La 29 martie 1790, Bailly, Duport-Dutertre şi un administrator al poliţiei se duc la Salpetriere ca să stabilească maniera în care decretul va putea fi aplicat6; apoi fac aceeaşi vizită la Bicetre. Dificultăţile sînt numeroase, şi mai întîi aceasta: nu există spitale care să fie destinate sau măcar rezervate nebunilor. In faţa acestor dificultăţi materiale, la care se adaugă atîtea incertitudini teoretice, va începe o lungă fază de ezitări.7 Din toate părţile, „Rapport au Comite de mendicite'", p. 78. Rezumîndu-şi lucrările la încheierea -°nstituantei, Comitetul cere crearea a „două spitale destinate vindecării nebuniei" ~f- Tuetey, L'Assistance publique ă Paris pendant la Revolution, voi. I, Introducere, ■ XV). 3 Art. IX din decret. Cf. Moniteur din 3 aprilie 1790. Numeroase discuţii pentru a şti ce e de făcut cu nebunii în spitale. De exemplu, "l °spiciul din Toulouse, ministrul Poliţiei refuză, din motive de securitate, o eliberare Jî care o acordă ministrul de Interne din cauza mizeriei din spital şi a „îngrijirilor foarte '°stisitoare şi foarte greu de

acordat" (Arhivele naţionale, F 15, 339).

412 ISTORIA NEBUNIEI

Adunării i se cere un text care să permită protejarea împotriv nebunilor chiar înainte de promisa creare a spitalelor. Şi, printr-m, regres care va fi de mare importanţă pentru viitor, nebunii cad sub incidenţa măsurilor imediate şi necontrolate care se iau nu împotriva criminalilor periculoşi, ci împotriva bestiilor răufăcătoare. Legea din 16-24 august 1790 „încredinţează vigilenţei şi autorităţii corpurilor municipale... grija de a preîntîmpina şi de a remedia evenimentele supărătoare care ar putea fi provocate de smintiţii sau de furioşii lăsaţi în libertate şi de rătăcirile animalelor răufăcătoare şi feroce"8. Legea din 22 iulie 1791 întăreşte această dispoziţie, făcînd familiile responsabile de supravegherea alienaţilor şi permiţînd autorităţilor municipale să ia toate măsurile utile: „Rudele smintiţilor trebuie să vegheze asupra lor, să-i împiedice să bată cîmpii şi să aibă grijă ca aceştia să nu comită vreo dezordine. Autoritatea municipală trebuie să preîntîm-pine inconvenientele care ar rezulta din neglijenţa cu care cetăţenii îndeplinesc această datorie." Prin acest ocol al eliberării lor, nebunii regăsesc, dar de data asta chiar în lege, statutul de animal în care internarea păruse să-i alieneze; ei redevin bestii sălbatice chiar în epoca în care medicii încep să le recunoască o animalitate blîndă.9 Dar degeaba s-a pus această dispoziţie legală în mîinile autorităţilor, problemele nu sînt totuşi rezolvate; spitalele pentru alienaţi tot nu există. La ministerul de Interne sosesc nenumărate cereri. Delessart răspunde, de exemplu, la una dintre ele: „Sînt de acord cu dumneavoastră, domnule, că ar fi important să putem trece neîntîrziat la crearea caselor destinate să servească drept refugiu pentru nenorocita clasa a smintiţilor... în privinţa smintiţilor pe care lipsa acestor aşezăminte v-a forţat să-i plasaţi în diferite închisori din departamentul dumneavoastră, nu văd pentru moment alte mijloace de a-i retrage din aceste locuri atît de puţin potrivite cu starea lor, decît de a-i transfera pro vizoriu, dacă este posibil, la Bicetre. Va fi deci util ca Directoratul sa-i scrie celui din Paris pentru a se pune de acord cu el asupra mijloacelor prin care să fie admişi în această casă, unde cheltuielile întreţinem lor vor fi suportate de departamentul dumneavoastră sau de corn"' nele de domiciliu ale acestor nefericiţi, dacă familiile lor nu sînt« stare să ia asupra lor această cheltuială."10 Bicetre devine deci mare e 8

Titlul XI, art. 3. , 0 Aceste dispoziţii s-au regăsit şi în Codul penal. Portalis se referă la ele in circulară din 30 fructjdor, anul XII, 17 septembrie 1801. 10 Scrisoarea ministrului de Interne (5 mai 1791) către M. Chalan, procuror ge ral, sindic al departamentului Seine-et-Oise (manuscrisă, citată de Lallemand, wC-' IV, II, p. 7, nota 14). DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII 413 9

,entru unde sînt trimişi toţi smintiţii, mai ales după ce s-a închis S^int-Lazare. Acelaşi lucru pentru femei la Salpetriere: în 1792 sînt I aduse 200 de nebune care fuseseră instalate cu cinci ani mai devreme I în fostul noviciat al Capucinilor din strada Saint-Jacques.11 Dar în I provinciile îndepărtate, nici vorbă să se trimită alienaţii în fostele I spitale generale. Cea mai mare parte a timpului sînt ţinuţi în în-I chisori, cum s-a întîmplat de pildă în fortul Hâ, în castelul din I Angers, la Bellevaux. Dezordinea din ele e indescriptibilă, şi se va I prelungi multă vreme — pînă la instalarea Imperiului. Antoine No-I dier dă cîteva detalii despre Bellevaux: „In fiecare zi strigătele anun-I ţâ comandamentul că întemniţaţii se bat şi se omoară între ei. Garda I aleargă într-acolo. Aşa cum e ea alcătuită azi, e batjocura comba-I tanţilor; administratorii municipali sînt rugaţi să vină pentru a res-I tabili calmul; autoritatea lor e dispreţuită; sînt făcuţi de rîs şi insul-I taţi; aceasta nu mai e o casă de justiţie şi detenţie..."12 Dezordinile sînt la fel de mari — poate chiar mai mari — la Bicetre; I acolo sînt închişi prizonierii politici; sînt ascunşi suspecţii urmăriţi; I mizeria, sărăcia îi ţin în acest loc pe mulţi înfometaţi. Administraţia I nu încetează să protesteze; se cere să fie ţinuţi separat criminalii; I şi, lucru important, unii sugerează şi ca, în locurile de detenţie ale I acestora, să fie alăturaţi nebuni. La data de 9 brumar, anul III, eco-I nomul din Bicetre le scrie „cetăţenilor Grandpre şi Osmond, membri I ai Comisiei administraţiilor şi tribunalelor": „Vă fac cunoscut că, I într-un moment cînd umanitatea e în mod hotărît la ordinea zilei, nu I e nimeni care să nu încerce un sentiment de oroare văzînd reunite, I în acelaşi azil, crima şi sărăcia." Mai trebuie să amintim oare masa-I erele din septembrie, evadările continue13 şi, pentru atîţia inocenţi, I spectacolul prizonierilor legaţi, al lanţului care se pune în mişcare? I Săracii şi bătrînii aflaţi în mizerie „nu au în faţa ochilor decît lanţuri, I gratii şi zăvoare. Dacă adăugăm la asta şi gemetele deţinuţilor care i aJung uneori pînă la ei... Tocmai pe aceste lucruri mă bazez cînd I v ă cer, cu noi insistenţe, fie ca prizonierii să fie retraşi de la Bicetre, I Pentru a-i lăsa aici doar pe săraci, fie ca săracii să fie retraşi şi să I rărnînă doar prizonierii". Şi iată, acum, ceea ce e decisiv, dacă ne I Suidim că această scrisoare a fost scrisă în plină Revoluţie, cu mult I după rapoartele lui Cabanis şi la cîteva luni după ce Pinel, conform 11

Cf. Pignot, Les Origines de l'hopital du Midi, pp. 92-93. Raport al comisarului guvernului Antoine Nodier, pe lîngă Tribunale, 4 ger-I minal, anul VIII. Citat în Leonce Pingaud, Jean de Bry\ Paris, 1909, p. 194. 13 După Memoires du Pere Richard, ar fi fost aduşi într-o zi la Bicetre 400 de | Pionieri politici (f. 49-50). 12

414 ISTORIA NEBUNIEI

tradiţiei, îi „eliberase" pe alienaţii de la Bicetre14: „Am putea poate în acest ultim caz, să-i lăsăm aici pe nebuni,

altă specie de nefericiţi care fac umanitatea să sufere în mod oribil... Grăbiţi-vă, aşadar, ce. tăţeni care iubiţi umanitatea, să realizaţi un vis atît de frumos, şi fjtj convinşi dinainte că veţi binemerita de la ea."l5 Atît era de mare confuzia în cursul acelor ani; atît era de dificil, în momentul în care se reevalua „umanitatea", să" se determine locul pe care trebuia să-1 ocupe nebunia în cadrul ei; atît era de greu să fie situată într-un spaţiu social aflat în curs de restructurare. Dar deja am depăşit, în această simplă cronologie, data fixată în mod tradiţional pentru începerea marii reforme. Măsurile luate între 1780 şi 1793 circumscriu problema: dispariţia internării lasă nebunia fără un punct de inserţie precisă în spaţiul social; şi în faţa pericolului dezlănţuit, societatea reacţionează pe de o parte printr-un ansamblu de decizii pe termen lung, conforme unui ideal pe cale să se nască — crearea unor case rezervate smintiţilor —, pe de altă parte printr-o serie de măsuri imediate, care trebuie să-i permită să stăpînească nebunia prin forţă — măsuri regresive dacă vrem să măsurăm această istorie în termeni de progres. Situaţie ambiguă, dar semnificativă pentru încurcătura creată; şi care aduce mărturie despre noile forme de experienţă care sînt pe punctul de a lua fiinţă. Pentru a le înţelege, e nevoie tocmai să ne eliberăm de toate temele progresului, de ceea ce implică ele ca perspectivă şi teleologic O dată acceptată această opţiune, trebuie să putem determina structuri de ansamblu care antrenează formele experienţei într-o mişcare nedefinită, deschisă numai spre continuitatea prelungirii sale şi pe care nimic n-ar putea-o opri, chiar pentru noi. Trebuie deci să ne ferim cu grijă să căutăm, în anii din preajma reformei lui Pinel şi Tuke, ceva care ar semăna cu o instaurare: W" staurarea unei recunoaşteri pozitive a nebuniei; instaurarea unui tratament uman al alienaţilor. Trebuie să lăsăm evenimentelor acestei perioade şi structurilor care le susţin libertatea lor de metamorfozare-Oarecum sub măsurile juridice, la nivelul instituţiilor, şi în aceas DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

415 numi' 14 Pinel, care îşi preluase funcţia la Bicetre pe 11 septembrie 1793, fusese la Salpetriere pe 13 mai 1795 (24 floreal, anul III). 15 Scrisoarea lui Letourneau, econom al Casei Săracilor din Bicetre, către c tenii Osmond şi Grandpre. Citată în Tuetey, L'Assistancepubliqu'e ă Parispenda» Revolution, voi. III, pp. 360-362.

dezbatere cotidiană în care se confruntă, se despart, se compromit si se recunosc în sfîrşit nebunul şi nonnebunul, s-au format, de-a lungul acestor ani, figuri — figuri decisive, evident, pentru că ele sînt cele care au generat „psihiatria pozitivă"; din ele s-au născut miturile unei recunoaşteri în sfîrşit obiective şi medicale a nebuniei, care le-a justificat mai apoi, consacrîndu-le ca descoperire şi eliberare a adevărului. De fapt, aceste figuri nu pot fi descrise în termeni de cunoaştere. Ele se situează dincoace de ea, acolo unde ştiinţa este foarte aproape încă de gesturile sale, de familiarităţile sale, de primele sale cuvinte. Trei dintre aceste structuri au fost, fără îndoială, determinante. 1. Intr-una s-au contopit vechiul spaţiu al internării, acum redus şi limitat, şi un spaţiu medical care se formase pe de altă parte şi nu s-a putut adapta la cel dintîi decît prin modificări şi epurări succesive. 2.0 altă structură stabileşte între nebunie şi cel care o recunoaşte, o supraveghează şi o judecă un raport nou, neutralizat, aparent epurat de orice complicitate, şi care e de ordinul privirii obiective. 3. în cea de-a treia, nebunul se vede confruntat cu criminalul; dar nu într-un spaţiu al confuziei, nici sub specia iresponsabilităţii. Este o structură care va permite nebuniei să locuiască crima fără să o reducă în întregime, şi care îi va permite în acelaşi timp omului rezonabil să judece şi să împartă nebuniile după noile forme ale moralei. în spatele cronicii legislaţiei, ale cărei etape le-am schiţat, trebuie studiate aceste structuri. Multă vreme, gîndirea medicală şi practica internării rămăseseră străine una de alta. în timp ce se dezvolta, după legile proprii, cunoaşterea maladiilor spiritului, în lumea clasică îşi făcea loc o ex-Perienţă concretă a nebuniei — experienţă simbolizată şi fixată de internare. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, aceste două figuri se aPropie, în proiectul unei prime convergenţe. Nu e vorba de o iluminare, nici măcar de o conştientizare, care ar fi dezvăluit, într-o con-versiune a cunoaşterii, că internaţii erau nişte bolnavi; ci de o lucrare °bscură în care s-au confruntat vechiul spaţiu al excluderii, omogen, uniform, riguros limitat, şi acest spaţiu social al asistenţei pe care Se colul al XVIII-lea tocmai îl fragmentase, îl făcuse polimorf, seg-mentîndu-l după formele psihologice şi morale ale devotamentului. Dar acest nou spaţiu nu este adaptat la problemele specifice ne-b«niei. Deşi săracilor valizi li se prescria obligaţia de a munci, deşi 416 ISTORIA NEBUNIEI

familiilor le era încredinţată îngrijirea bolnavilor, nu se punea probleny de a lăsa nebunii să se amestece în societate. Se putea cel mult în cerca menţinerea lor în spaţiul familial, interzicînd persoanelor par ticulare să lase nebunii periculoşi din anturajul lor să circule liber Dar protecţia nu e, atunci, asigurată decît dintr-o parte, şi întro manieră cît se poate de fragilă. Societatea burgheză, cu cît se simte mai inocentă în faţa mizeriei, cu atît îşi recunoaşte responsabilitatea fată de nebunie şi simte că trebuie să-1 protejeze de ea pe omul privat. în epoca în care maladia şi sărăcia deveneau pentru prima dată în lumea creştină chestiuni private, neaparţinînd decît sferei indivizilor sau familiilor, nebunia, chiar prin acest fapt, necesită un statut public şi definirea unui spaţiu de

graniţă care să apere societatea de pericolele sale. Natura acestei graniţe nu e încă determinată de nimic. Nu se ştie dacă va fi mai aproape de corecţie sau de spitalizare. Un singur lucru, deocamdată, este sigur: că nebunul, în momentul cînd internarea se prăbuşeşte, redîndu-i pe corecţionari libertăţii şi pe nenorociţi familiei, se găseşte în aceeaşi situaţie cu deţinuţii în prevenţie sau condamnaţi şi cu săracii sau bolnavii care nu au familie. In raportul său, La Roche -foucauld-Liancourt estimează că asistenţa la domiciliu s-ar putea aplica marii majorităţi a persoanelor spitalizate la Paris. „Din aproape 11 000 de săraci, acest mod de ajutorare ar putea fi aplicat pentru aproape 8 000, adică pentru copii şi persoane de ambele sexe care nu sînt prizonieri, smintiţi sau fără familie."16 Nebunii trebuie deci trataţi ca şi ceilalţi prizonieri, şi plasaţi într-o structură carcerală, sau trebuie trataţi ca nişte bolnavi în afara situaţiei familiale, constituind în jurul lor o cvasifamilie? Vom vedea tocmai cum au făcut Tuke şi Pinel, definind arhetipul azilului modern. Dar funcţia comună şi forma mixtă a acestor două tipuri de izolare încă nu sînt descoperite. în momentul în care va începe Revoluţia, se confruntă două serii de proiecte: unele caută să reînvie sub noi forme — într-un fel de puritate geometrică, de raţionalitate aproape delirantă — vechile funcţii ale internării, destinate nebuniei şi cri~ mei; celelalte se străduiesc, dimpotrivă, să definească un statut sp'" talicesc al nebuniei, care se va substitui familiei neputincioase. Nu e o luptă între filantropie şi barbarie, între tradiţii şi noul umanism-Sînt tatonări anevoioase către o definire a nebuniei pe care ' întreagă societate caută să o exorcizeze din nou, în epoca în car vechii ei tovarăşi — sărăcia, libertinajul, maladia — au recăzut i ' La Rochefoucauld-Liancourt, loc. cir., p. 95, s. n. DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

417

domeniul privat. într-un spaţiu social integral restructurat, nebunia trebuie să-şi găsească un loc. S-a visat mult, chiar în epoca în care internarea îşi pierdea sensul, [a case de corecţie ideale, funcţionînd fără obstacole sau inconveniente, într-o perfecţiune tăcută, la „Bicetre" onirice în care toate jnecanismele corecţiei ar putea acţiona în stare pură; acolo totul ar fi doar ordine şi pedeapsă, măsură exactă a sancţiunilor, piramidă organizată a muncilor şi penalităţilor — cea mai bună dintre toate lumile răului. Şi se visează ca aceste fortăreţe ideale să nu aibă contact cu lumea reală: închise în întregime asupra lor însele, ele ar trăi doar din resursele răului, într-o suficienţă care previne contagiunea şi risipeşte spaimele, Ele ar forma, în microcosmul lor independent, 0 imagine inversată a societăţii; viciul, constrîngerea şi pedeapsa re-flectînd astfel ca în oglindă virtutea, libertatea şi recompensele care îi fac fericiţi pe oameni. Brissot trasează, de exemplu, planul unei case de corecţie perfec-i te, după rigoarea unei geometrii care e în acelaşi timp arhitecturală şi morală. Orice fragment de spaţiu capătă valorile simbolice ale unui infern social meticulos. Două dintre laturile unei construcţii, care trebuie să fie pătrată, vor fi rezervate răului sub formele sale aic-nuate: femeile şi copiii de o parte, datornicii de alta; li se vor acorda „paturi şi hrană acceptabile". Camera lor va fi expusă la soare şi la blîndeţea climei. De partea cu frig şi vînt vor fi plasaţi „oamenii acuzaţi de crima capitală" şi, împreună cu ei, libertinii, agitaţii şi toţi smintiţii „care tulbură liniştea publică". Primele două categorii de prizonieri vor face unele munci utile avutului obştesc. Ultimelor doua I categorii le vor fi rezervate acele munci indispensabile care dăunează I sănătăţii şi pe care prea ades oamenii cumsecade sînt obligaţi să le I Practice. „Lucrările vor fi proporţionale cu forţa sau cu slăbiciunea, I cu natura crimelor etc. Astfel, vagabonzlt, libertinii, sceleraţii se vor I °cupa cu tăierea pietrelor, cu şlefuirea marmurei, cu frămîntarea I vopselelor şi cu mînuirea chimicalelor, unde viaţa cetăţenilor cum-I s^cade e de obicei în pericol." în această minunată economie, I Aurica dobîndeşte o dublă eficacitate: ea produce distrugînd — lu-I crarea necesară societăţii născîndu-se din însăşi moartea lucrătorului I lridezirabil. Viaţa neliniştită şi periculoasă a omului a trecut în doci1 ''tatea obiectului. Toate neregularităţile acestor existenţe smintite s~au egalizat în final în această suprafaţă netedă a marmurei. Temele I c'asice ale internării ating aici o perfecţiune paroxistică: internatul I este exclus pînă la moarte, dar fiecare pas pe care îl face pînă la această 418 ISTORIA NEBUNIEI

moarte devine, într-o reversibilitate fără reziduuri, utilă pentru fer cirea societăţii din care e alungat.17 Cînd începe Revoluţia, asemenea visuri nu s-au risipit încă. Cel al lui Musquinet ţine de o geometrie destul de asemănătoare; dar meticulozitatea simbolurilor e şi mai bogată. Fortăreaţă cu patru laturi' fiecare construcţie are la rîndul ei patru etaje, formînd o piramidă a muncii. Piramidă arhitecturală: jos, scărmănatul lînii şi ţesutul; în vîrf, „se va construi o platformă care va servi drept amplasament pentru urzitul firelor, înainte de a le pune la războiul de ţesut"18 Piramidă socială: internaţii sînt grupaţi în batalioane de 12 indivizi sub conducerea unui contramaistru. Munca le e controlată de supraveghetori. Ansamblul e prezidat de un director. In sfîrşit, o ierarhie a meritelor, care culminează cu eliberarea; în fiecare săptămînă, cel mai zelos dintre lucrători „va primi de la domnul preşedinte un premiu de un scud de şase livre, iar cel care va cîştiga de trei ori premiul îşi va dobîndi libertatea"19. Aşa stau lucrurile pentru domeniul muncii şi al interesului; echilibrul e obţinut cît se poate de exact: munca internatului e valoare de piaţă pentru administraţie şi, pentru prizonier, valoare de cumpărare a libertăţii;

un singur produs şi două sisteme de cîştig. Dar mai există şi lumea moralităţii, simbolizată de capela care trebuie să se afle în centrul careului format de construcţii. Bărbaţii şi femeile vor trebui să asiste la slujbă în fiecare duminică şi să fie atenţi la predică, „al cărei obiect va fi totdeauna sale provoace căinţa pe care trebuie s-o aibă faţă de viaţa lor trecută, să-i facă să înţeleagă cît de nefericiţi îi fac pe oameni libertinajul şi trîndăvia, chiar şi în viaţa aceasta..., şi să-i facă să ia hotărîrea ferma de a avea un comportament mai bun în viitor"20. Un prizonier car a cîştigat deja premii, care se află la o etapă sau două de libertate, dacă tulbură slujba sau se arată „dereglat în moravuri" pierde im£ diat beneficiul obţinut. Libertatea nu are doar un preţ de piaţă; afe şi o valoare morală şi trebuie să fie cucerită şi prin virtute. Prizonierul este deci plasat în punctul de intersecţie a două ansambluri: unul pţjr economic, constituit de muncă, de produsul şi gratificaţiile ei; cd» lalt pur moral, constituit de virtute, supraveghere şi recompen DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

419 17

Brissot de Warville, loc. cit., pp. 183-185. De notat că Sade a scris sau iectat să scrie „o disertaţie asupra pedepsei cu moartea, urmată de un proiect d ce trebuie făcut cu criminalii ca să fie păstraţi utili pentru stat" („Portefeuille « homme de lettres", citat de G. Lely, Vie du marquis de Sade, voi. II, p. 343). ,( 18 Musquinet de Ia Pagne, Bicetre reforme, ou Vetablissement d'une maiso" discipline. Paris, 1790, pp. 10-11. 19 Ihid., p. 26. 20 Ibid., p. 27.

, ele ajung să coincidă, într-o muncă perfectă care e în acelaşi timp Pur^ moralitate, internatul este liber. Casa de corecţie însăşi, acest Bicetre perfect, are o dublă justificare: pentru lumea exterioară nU e decît beneficiu — Musquinet estimează această muncă ne-remunerată exact la 500 000 de livre pe an pentru 400 de lucrători; jar pentru lumea interioară pe care o închide este o gigantică purificare morală: „Nu există vreun om atît de corupt încît să-1 putem crede incorigibil; nu trebuie decît să-i facem cunoscute interesele şi să nu-1 abrutizăm niciodată prin pedepse insuportabile şi care depăşesc slăbiciunea umană."21 Ajungem astfel la formele extreme ale mitului internării. El se epurează într-o schemă complexă, în care transpar toate intenţiile sale. Devine, în toată candoarea, ceea ce era deja în mod secret: control moral pentru internaţi, profit economic pentru ceilalţi; iar produsul muncii desfăşurate se descompune în toată rigoarea: pe de o parte beneficiul, care revine în întregime administraţiei, şi astfel societăţii, pe de altă parte gratificaţia, care revine muncitorului sub formă de certificate de moralitate. Un fel de adevăr caricatural şi care nu desemnează numai ceea ce voia să fie azilul, ci şi stilul în care o întreagă formă a conştiinţei burgheze stabilea raporturile între muncă, profit şi virtute. Este punctul în care istoria nebuniei cade în miturile în care s-au exprimat deopotrivă raţiunea şi neraţiunea.22 Cu acest vis al unei munci efectuate în întregime în austeritatea moralităţii, cu celălalt vis al unei munci care îşi găseşte pozitivitatea în moartea celui care o înfăptuieşte, internarea atinge un adevăr excesiv. Asemenea proiecte nu mai sînt dominate decît de o supraabundenţă de semnificaţii psihologice şi sociale, de un întreg sistem de simboluri morale în care nebunia se vede nivelată; ea nu mai e atunci decît dezordine, neregularitate, vină obscură — o dereglare lfi om care deranjează statul şi contrazice morala. în momentul în care societatea burgheză percepe inutilitatea internării şi lasă să-i Scape această unitate de evidenţă care făcea neraţiunea sensibilă în ePoca clasică, ea începe să viseze la o muncă pură — pentru ea, nu-^ai profit, pentru ceilalţi, doar moarte şi supunere morală în care l°t ceea ce e străin în om ar fi sufocat şi redus la tăcere. LU U

]'Ibid., p. 11. '2 Nu trebuie să uităm că Musquinet fusese internat la Bicetre sub Vechiul Regim, Ca a fost condamnat şi din nou închis în timpul Revoluţiei — considerat cînd nebun, cînd criminal. ^ w

420 ISTORIA NEBUNIEI

în aceste visări, internarea se extenuează. Devine formă pură s instalează uşor în reţeaua utilităţii sociale, se dezvăluie mereu fecundă. Zadarnică muncă, toate aceste elaborări mitice, care reiau într-o geometrie fantastică temele unei internări deja condamnate Şi totuşi, purificînd spaţiul internării de toate contradicţiile sale reale făcîndu-1 asimilabil, cel puţin în imaginar, pentru exigenţele societăţii, ea încerca să substituie o semnificaţie pozitivă valorii sale de excludere. Această regiune, care formase un fel de zonă negativă la limitele statului, încerca să devină un mediu compact, în care societatea să poată să se recunoască şi să pună în circulaţie propriile sale valori. în măsura în care se întîmplă acest lucru, visele lui Brissot sau Musquinet sînt în complicitate cu alte proiecte, cărora seriozitatea lor, grijile lor filantropice, primele preocupări medicale par să le dea un sens cu totul opus. Deşi le sînt contemporane, aceste proiecte au un stil foarte diferit. Acolo domnea abstracţiunea unei internări luate în formele sale generale, fără referinţă la cel internat — care era mai degrabă ocazia şi materialul ei, decît raţiunea ei de a fi. Aici, dimpotrivă, se exaltă ceea ce poate fi specific internaţilor, mai ales acest chip singular pe care 1-a luat nebunia în secolul al XVIII-lea, pe măsură ce internarea îşi pierdea structurile esenţiale. Alienarea e tratată pentru ea însăşi, nu atît ca unul dintre cazurile de internare necesare, ci ca o problemă în sine şi pentru sine, în care internarea capătă doar figură de soluţie. E pentru prima dată cînd se văd confruntate sistematic nebunia internată şi nebunia îngrijită, nebunia raportată la neraţiune şi nebunia raportată la maladie; pe scurt, e

primul moment al acestei confuzii sau al acestei sinteze (cum vrem să-i spunem) care constituie alienarea mintală în sensul modern al termenului. în 1785 apare, sub dubla semnătură a lui Doublet şi Colombier, o Instruction imprimee par ordre et auxfrais du gouvernement sur W maniere de gouverner et de traiter Ies insenses. Nebunul este situat aici. în plină ambiguitate, între o asistenţă pentru a cărei reajustare se depun eforturi şi o internare în curs de dispariţie. Acest text nu are valoare nici de descoperire, nici de conversiune în maniera de a trata nebunia. El desemnează mai curînd compromisuri, măsuri căutate^ echilibre. Toate ezitările legislatorilor revoluţionari sînt deja Pr vestite aici. Pe de o parte, asistenţa, ca manifestare a unei mile naturale, e c rută de nebuni cu aceeaşi îndreptăţire ca şi cei care nu-şi pot asigu ' singuri necesităţile: „Societatea le datorează protecţia cea rt DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

421

ternică şi cele mai multe îngrijiri tocmai fiinţelor celor mai slabe si celor mai nefericite; astfel, copiii şi smintiţii au constituit întotdeauna obiectul solicitudinii publice." Totuşi, compasiunea încercată ţn niod natural faţă de copii este o atracţie pozitivă; cu nebunii, mila este imediat compensată, chiar eclipsată de oroarea încercată faţă de această existenţă străină sortită violenţelor şi furiilor sale: „Sîntem, ca să spunem aşa, aduşi în situaţia de a fugi de ei, pentru a evita spectacolul sfîşietor al urmelor hidoase pe care le poartă pe chip şi pe corp, al raţiunii lor pierdute; şi de altfel teama de violenţa lor îi I îndepărtează pe toţi cei care nu sînt obligaţi să-i ajute." Trebuie dici găsită o cale de mijloc între datoria asistenţei pe care o prescrie o milă abstractă şi temerile legitime pe care le suscită o spaimă resimţită în mod real; va fi, în mod absolut natural, o asistenţă intra muros, un ajutor adus la capătul distanţei pe care o prescrie oroarea, o milă care se va desfăşura în spaţiul creat de mai bine de un secol de către internare şi pe care acum 1-a lăsat gol. Chiar prin acest fapt excluderea nebunilor va căpăta alt sens: ea nu va mai marca marea cezură dintre raţiune şi neraţiune, la limitele ultime ale societăţii; ci, chiar în interiorul grupului, ea va trasa un fel de linie de compromis între sentimente şi datorii — între milă şi oroare, între asistenţă şi securitate. Nu va mai avea niciodată această valoare de limită absolută pe care o moştenise poate de la vechile obsesii şi pe care o confirmase, în temerile surde ale oamenilor, reocupînd într-o manieră aproape geografică locul leprei. Acum ea trebuie să fie mai degrabă măsură decît limită; şi tocmai evidenţa acestei semnificaţii noi e cea care face atît de criticabile „azilurile franceze, inspirate de legea romană"; ele nu alină de fapt „decît spaima publică şi nu pot satisface mila, care necesită nu numai siguranţă, ci şi îngrijiri şi tratamente care sînt adesea neglijate şi în lipsa cărora demenţa unora e Perpetuă, deşi ar putea fi vindecată, iar a altora e sporită, deşi ar putea fi diminuată". Dar această formă nouă de internare trebuie să fie o măsură şi în sensul concilierii posibilităţilor bogăţiei cu exigenţele sărăciei; căci bogaţii — şi tocmai acesta e idealul asistenţei la discipolii lui Turgot ~~ „îşi fac o obligaţie din a trata cu grijă, la domiciliul lor, rudele atacate de nebunie", iar în caz de insucces pun „să fie supravegheate de oameni de încredere". Dar săracii nu au „nici resursele necesare Pentru ă-i ţine pe smintiţi, nici facultatea de a-i îngriji şi de a-i trata Pe bolnavi". Trebuie deci stabilit, după modelul propus de bogăţie, Uri ajutor care să fie la dispoziţia săracilor — supraveghere şi îngrijiri 'a fel de atente ca în familie şi totodată gratuitate deplină pentru cine beneficiază de ele; pentru a face asta, Colombier prescrie să se . 422 o

ISTORIA NEBUNIEI

stabilească „un departament destinat în exclusivitate săracilor smin tiţi în fiecare loc de detenţie pentru cerşetori şi să se încerce tratare nediferenţiată a tuturor genurilor de nebunie". Totuşi, lucrul cel mai decisiv din text este căutarea, încă ezitantă a unui echilibru între simpla excludere a nebunilor şi îngrijirile medicale care li se dau în măsura în care sînt priviţi ca nişte bolnavi A închide nebunii înseamnă esenţialmente a înarma societatea împotriva pericolului pe care îl reprezintă: „Nenumărate exemple au dovedit acest pericol, iar actele publice ni l-au demonstrat, cu puţin timp în urmă, înfăţişîndu-ne istoria unui maniac care după ce şi-a sugrumat nevasta şi copiii s-a culcat liniştit peste victimele în-sîngerate ale freneziei sale." Deci, primul punct, închiderea demenţilor pe care familiile sărace nu sînt capabile să-i supravegheze. Dar trebuie totodată să li se lase beneficiul îngrijirilor pe care le-ar putea primi fie la medici, dacă ar fi mai avuţi, fie în spitale, dacă n-ar fi închişi pe loc. Doublet prezintă amănunţit curele care trebuie aplicate diferitelor maladii ale spiritului — precepte care rezumă cu exactitate îngrijirile acordate în mod tradiţional în secolul al XVHIlea.23 Totuşi, racordul între internare şi îngrijiri nu este aici decît de ordin temporal. Ele nu coincid exact, se succedă: se vor da îngrijiri în timpul scurtei perioade în care maladia este considerată vindecabilă; imediat după aceea, internarea îşi va relua unica funcţie de excludere, într-un fel, instrucţiunea din 1785 nu face decît să reia şi să sistematizeze obişnuinţele spitalizării şi ale internării; dar esenţial este că le adună în aceeaşi formă instituţională şi că îngrijirile sînt administrate chiar acolo unde se prescrie excluderea. Altădată se dădeau îngrijiri la HotelDieu, se închidea la Bicetre. Este proiectată acum o formă de închidere în care funcţia medicală şi funcţia de excludere vor funcţiona rînd pe rînd, dar în interiorul unei structuri unice. Protecţie a societăţii împotriva nebunului într-un spaţiu de excludere care desemnează nebunia ca alienare implacabilă — Ş1 protecţie împotriva maladiei într-un spaţiu de recuperare în care nebunia este considerată, mai mult sau mai puţin justificat, ca

tranzitorie : aceste două tipuri de măsuri, care acoperă două forme de experienp pînă acum eterogene, se vor suprapune fără a se confunda înc^ S-a încercat să se facă din textul lui Doublet şi Colombier pntf1 mare etapă în constituirea azilului modern.24 Dar în zadar Instruc ^ j ^ le ţiunea lor a apropiat cît s-a putut de lumea internării, ajungînd s DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

423 23

Journal de medecine, august 1785, pp. 529—583. Cf. Serieux şi Libert, „L'Assistance et le Traitement des maladies mentales temps de Louis XVI", Chronique medicale, 15 iulie—1 august 1914. 24

introducă în ea, tehnicile medicale şi farmaceutice, pasul esenţial încă n-a fost făcut. Şi nici nu va fi, decît din ziua în care spaţiul de internare, adaptat şi rezervat nebuniei, va dezvălui valori proprii care, fără vreo adăugare exterioară, ci printr-o putere autohtonă, sînt prin ele însele capabile să rezolve nebunia, adică din ziua cînd internarea va fi devenit medicaţia esenţială, cînd gestul negativ al excluderii va fi în acelaşi timp, doar prin sensul lui şi prin virtuţile sale intrinseci, o deschidere spre lumea pozitivă a vindecării. Nu este vorba de a dubla internarea prin practici care îi erau străine, ci, amena-■jînd-o, forţînd un adevăr pe care îl ascundea, întinzînd toate firele care se încrucişau în mod obscur în ea, să i se dea o valoare medicală în mişcarea ce readuce nebunia la raţiune. A face dintr-un spaţiu care nu era decît o împărţire socială domeniul dialectic în care nebunul şi nonnebunul îşi vor transmite adevărurile lor secrete. Acest pas este făcut de Tenon şi de Cabanis. întîlnim încă la Tenon vechea idee că internarea nebunilor nu poate fi decretată într-o manieră definitivă decît dacă îngrijirile medicale au eşuat: „Doar după ce au fost epuizate toate resursele posibile este îngăduit să se consimtă la necesitatea supărătoare de a-i lua unui cetăţean libertatea."25 Dar deja internarea nu mai e, într-o manieră riguros negativă, abolirea totală şi absolută a libertăţii. Trebuie să fie mai curînd o libertate restrînsă şi organizată. Deşi e destinată să evite toate contactele cu lumea rezonabilă — şi în acest sens rămîne tot închidere —, internarea trebuie să se deschidă, spre interior, în spaţiul vid unde nebunia este lăsată să se exprime liber: nu pentru a fi abandonată turbării sale oarbe, ci pentru a i se lăsa o posibilitate de satisfacţie, o şansă de alinare pe care constrîngerea neîntreruptă nu i-o poate permite : „Cel dintîi remediu este să-i oferi nebunului o anumită libertate, în aşa fel încît să se poată lăsa treptat în voia impulsurilor pe care i le comandă natura."26 Fără a căuta s-o stăpînească în întregime, internarea funcţionează mai degrabă ca şi cum ar trebui să-i lase nebuniei un recul, graţie căruia să poată fi ea însăşi şi să poată apărea într-o libertate deposedată de toate reacţiile secundare — violenţă, turbare, furie, disperare — pe care le provoacă o opresiune constantă. Epoca clasică, cel puţin în cîteva dintre miturile sale, asimilase libertatea nebunului formelor celor mai agresive ale animalităţii: ceea ce înrudea dementul cu bestia era spiritul de pradă. Apare acum tema că la nebun poate exista o animalitate blîndă, care nu distruge prin v'olenţă adevărul său uman, ci lasă să iasă la lumină un secret al 25 26

Tenon, Memoires sur Ies hopitaux de Paris, Paris, 1788, al 4-lea Memoriu, p. 212. Tenon, Projet de rapport au nom du comite des secours, ms. B.N. f. 232.

424 ISTORIA NEBUNIEI

naturii, un fond uitat, şi totuşi mereu familiar, care îl apropie pe smin tit de animalul domestic şi de copil. Nebunia nu mai e pervertire-absolută în contranatură, ci invazia unei naturi vecine. Iar în ochi' lui Tenon idealul practicilor de internare este tocmai procedeul utilizat la Saint-Luke, în care nebunul, „abandonat lui însuşi, iese dacă vrea din celula sa, trece prin galerie sau se duce într-un loc de pljm_ bare presărat cu nisip, aflat în aer liber. Obligat să se agite, îi trebuiau spaţii acoperite şi descoperite pentru a-şi putea urma oricînd impulsul care îl stăpînea"27. Internarea trebuie deci să fie spaţiu al adevărului tot atît cît e spaţiu al constrîngerii, şi nu trebuie să fie spaţiu al constrîngerii decît pentru a fi spaţiu al adevărului. Pentru prima dată este formulată această idee care are o atît de mare greutate în toată istoria psihiatriei pînă la eliberarea psihanalitică: anume că nebunia internată găseşte în această constrîngere, în această vacuitate închisă, în acest „mediu", elementul privilegiat în care se vor putea manifesta formele esenţiale ale adevărului său. Relativ liberă şi abandonată paroxismelor adevărului său, nebunia nu riscă oare să se consolideze pe sine însăşi şi să se supună unui fel de accelerare constantă? Nici Tenon, nici Cabanis nu cred aşa ceva. Ei presupun, dimpotrivă, că această semilibertate, această libertate în cuşcă va avea valoare terapeutică. Aceasta deoarece, şi pentru ei, ca pentru toţi medicii secolului al XVIII-lea, imaginaţia, fiindcă ţine de corp şi de suflet şi fiindcă este locul de naştere al erorii, e mereu responsabilă de toate maladiile spiritului. Dar cu cît omul este mai constrîns, cu atît imaginaţia îi vagabondează mai mult; cu cît sînt mai stricte regulile cărora le este supus corpul, cu atît mai dereglate îi sînt visele şi imaginile. Astfel încît libertatea leagă imaginaţia mai bine decît lanţurile, pentru că ea confruntă fără încetare imaginaţia cu realul şi ascunde visele cele mai ciudate în gesturile familiare. Imaginaţia se întoarce în tăcere în vagabondajul libertăţii-Iar Tenon laudă foarte mult prevederea administratorilor de la Saint-Luke, în care „nebunul în general este pus în libertate pe timpul zilei: această libertate, pentru cine nu cunoaşte Mul raţiunii, e deja un remediu care previne uşurarea unei imaginaţii rătăcite sau pierdute"28. Prin ea însăşi, şi fără a fi altceva decît această libertate izolată, internarea este deci un agent de vindecare; ea e medicală, nu atît în virtutea îngrijirilor care se aduc, ci tocmai prin jocul imag1' naţiei, al libertăţii, al tăcerii, al limitelor,

prin mişcarea ce le orgaDESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII 425 27 28

Tenon, op. cit., f. 232. Cf. în acelaşi sens Memoires sur Ies hopitaux, al 4-lea M ■ moriu, p. 216. Ibidem.

Uzează în mod spontan şi readuce eroarea la adevăr, nebunia la jaţiune. Libertatea internată vindecă prin ea însăşi, ca limbajul eliberat în psihanaliză; dar printr-o mişcare exact inversă: nu permiţînd fantasmelor să capete corp în cuvinte şi să se schimbe în ele, ci constrîngîndu-le, dimpotrivă, să dispară în faţa tăcerii insistente şi apăsător de reale a lucrurilor. Pasul esenţial e făcut: internarea şi-a dobîndit titlurile de nobleţe medicală; a devenit loc de vindecare; nu mai e spaţiul în care nebunia veghea şi se conserva în secret pînă la moarte, ci acela în care, prin-tr-un soi de mecanism autohton, se consideră că se suprimă de la sine. Important este că această transformare a casei de internare în azil nu s-a realizat prin introducerea progresivă a medicinei — un fel de invazie venind din exterior — ci printr-o restructurare internă a acestui spaţiu căruia epoca clasică nu-i dăduse alte funcţii decît acelea de excludere şi de corecţie. Modificarea progresivă a semnificaţiilor sale sociale, critica politică a represiunii şi critica economică a asistenţei, aproprierea întregului cîmp al internării de către nebunie, în timp ce toate celelalte figuri ale neraţiunii au fost puţin cîte puţin eliberate de ea, toate acestea au făcut din internare un loc de două ori privilegiat pentru nebunie: locul adevărului ei şi locul abolirii ei. Şi astfel, internarea devine în mod real destinaţia nebuniei; legătura dintre ele va fi de-acum necesară. Iar funcţiile care ar putea părea cele mai contradictorii — protecţie împotriva pericolelor provocate de smintiţi şi vindecarea maladiilor — aceste funcţii găsesc in final un fel de bruscă armonie: pentru că nebunia îşi formulează adevărul şi îşi eliberează natura dintr-o dată şi prin simpla operaţie de internare în spaţiul închis — dar vid — al internării, pericolul public va fi înlăturat, iar semnele maladiei vor fi şterse. Spaţiul internării fiind astfel locuit de valori noi si de o întreagă mişcare ce îi era necunoscută, atunci, şi numai atunci, va putea medica să se instaleze în azil şi să readucă la sine toate experienţele "ebuniei. Nu gîndirea medicală e cea care a forţat porţile internării; ^că medicii stăpînesc astăzi azilul, nu o fac datorită unui drept de Cu cerire, graţie forţei vii a filantropiei lor sau grijii lor pentru obiec-llvitatea ştiinţifică. Ci pentru că internarea însăşi a dobîndit puţin cîte Puţin valoare terapeutică, şi aceasta prin reajustarea tuturor gesturilor s°ciale sau politice, a tuturor riturilor, imaginare sau morale, care de ^ai bine de un secol îndepărtaseră nebunia şi neraţiunea. 'iternarea îşi schimbă înfăţişarea. Dar în complexul pe care îl for-ea^ă cu ea si unde delimitarea nu e niciodată posibilă în toată 426 ISTORIA NEBUNIEI

rigoarea, nebunia se modifică la rîndul ei. Ea stabileşte raporturi noi cu această semilibertate care îi este oferită, nu fără a o măsura, cu timpul în care se scurge, în sfîrşit, cu privirile care o supraveghează şi o înconjoară. în mod necesar, ea face corp comun cu această lume închisă, care e în acelaşi timp adevărul şi sejurul ei. Printr-o recurentă care nu e ciudată decît dacă presupunem nebunia în practicile care o desemnează şi o privesc, situaţia sa îi devine natură; constrîngerile sale capătă sensul determinismului, iar limbajul care o fixează capătă vocea unui adevăr care ar vorbi de la sine. Geniul lui Cabanis şi textele pe care le-a scris în 179129 se plasează în acest moment decisiv şi echivoc totodată în care perspectiva oscilează: ceea ce era reformă socială a internării devine fidelitate faţă de adevărurile profunde ale nebuniei; iar maniera în care nebunul este alienat e uitată, reapărînd ca natură a alienării. Internarea e pe cale să se ordoneze după formele pe care le-a creat. Problema nebuniei nu mai e înfăţişată din punctul de vedere al raţiunii sau al ordinii, ci din punctul de vedere al dreptului individului liber; nici o coerciţie, nici o caritate nu le pot atinge. „înainte de orice, trebuie să avem grijă de libertate, de siguranţa persoanelor; exercitînd binefacerea, nu trebuie să violăm regulile justiţiei." Libertatea şi raţiunea au aceleaşi limite. Cînd raţiunea este prejudiciată, libertatea poate fi constrînsă; nu e mai puţin adevărat că această prejudiciere a raţiunii este chiar una dintre acelea care ameninţă existenţa subiectului sau libertatea celorlalţi: „Cînd oamenii se bucura de facultăţile lor raţionale, adică atîta timp cîl ele nu sînt alterate pîna la a compromite siguranţa şi liniştea celuilalt sau a le expune la veritabile pericole, nimeni nu are dreptul, nici măcar societatea, să aducă cea mai mică atingere independenţei lor."30 Astfel se pregăteşte o definire a nebuniei pornind de la raporturile pe care le poate avea libertatea cu ea însăşi. Vechile concepţii juridice care îl absolveau pe nebun de responsabilitatea sa penală şi îl privau de drepturile sale civile nu formau o psihologie a nebuniei; această suspendare a libertăţii nu era decît ordinea consecinţelor juridice. Dar prin Cabanis libertatea a devenit pentru om o natură; ceea ce împiedică în w° 1791: Raport adresat departamentului din Paris de către unul dintre membru săi asupra stării nebunelor de la Salpetriere şi adoptarea unui proiect de regu'801 ^ privind admiterea nebunilor. Acest text este citat in extenso, fără nume de aUt0|\ji Tuetey, L'Assislance publique â Paris pendant Ia Revolution. Documents inedits,v0 i pp. 489-506. El e în mare parte reluat în Vues sur Ies secours publics, 1798. ^ 30 Vues sur Ies secours publics, în CEuvres philosophiques, de Cabanis, Paris, partea a Ii-a, p. 49.

DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

427 legitim întrebuinţarea ei trebuie în mod necesar să fi modificat formele naturale pe care le ia în om. Internarea nebunului nu mai trebuie sj fie deci decît sancţionarea unei stări de fapt, traducerea, în termeni juridici, a unei aboliri a libertăţii deja cucerite la nivel psihologic. Şi prin această revenire a dreptului la natură se vede întemeiată marea ambiguitate care generează, în legătură cu nebunia, atîtea ezitări din partea gîndirii contemporane: dacă iresponsabilitatea e identificată cu absenţa libertăţii, nu există determinism psihologic care să nu poată dezvinovăţi, cu alte cuvinte nu există adevăr pentru psihologie care să nu fie în acelaşi timp alienare pentru om. Dispariţia libertăţii, din consecinţă — cum era — devine fundament, secret, esenţă a nebuniei. Şi tocmai această esenţă trebuie să prescrie ce restricţii trebuie impuse libertăţii materiale a smintiţilor. Se impune un control care va trebui să interogheze nebunia despre ea însăşi, şi pentru care vor fi convocaţi, laolaltă — într-atît rămîne încă ambiguă această dispariţie a libertăţii — magistraţi, jurişti, medici şi pur şi simplu oameni cu experienţă: „Iată de ce locurile în care sînt reţinuţi nebunii trebuie să fie neîncetat supuse inspecţiei din partea diferitelor magistraturi şi supravegherii speciale a poliţiei." Cînd un nebun este adus într-un loc de detenţie, „tară pierdere de timp va fi urmărit sub toate aspectele, va fi pus sub observaţia ofiţerilor de sănătate*, va fi supravegheat de oamenii de serviciu cei mai inteligenţi şi cei mai obişnuiţi să contemple nebunia în toate varietăţile sale"31. Internarea va trebui să funcţioneze ca un fel de măsură permanentă a nebuniei, să se adapteze fără încetare la adevărul ei schimbător, să nu constrîngă decît acolo unde libertatea se alienează şi numai în limitele alienării: „Umanitatea, justiţia şi buna medicină ordonă să nu fie închişi decît nebunii care pot dăuna într-adevăr altora; să nu fie legaţi decît aceia care, nelegaţi, şi-ar face rău lor înşişi." Justiţia care va domni la azil nu va mai fi cea a pedepsei, ci a adevărului: o anumită exactitate în întrebuinţarea libertăţilor şi restricţiilor, o conformitate cît mai riguroasă cu putinţă a constrîngerii cu alienarea libertăţii. Iar forma concretă a acestei justiţii, simbolul ei vizibil, nu se mai află în lanţ — restricţie absolută şi punitivă, care ••învineţeşte totdeauna părţile pe care le apasă" —, ci în ceea ce urma să devină faimoasa cămaşă de forţă, acea „jiletcă strimtă de doc sau ^e pînză groasă care strînge şi cuprinde braţele"32, şi care trebuie . * în original, officier de sânte — în Franţa, de la 1803 la 1892, medic care nu avea '"ui de doctor în medicină. (N. t.) Cabanis, op. cit., p. 51. nlbid., p. 58.

428 ISTORIA NEBUNIEI

să incomodeze cu atît mai mult cu cît mişcările devin mai violente Nu trebuie să concepem cămaşa de forţă ca o umanizare a lanţurilor şi un progres către self-restraint. Există o întreagă deducţie conceptuală a cămăşii de forţă33 care arată că în nebunie nu se mai face experienţa unei confruntări absolute între raţiune şi neraţiune, ci aceea a unui joc mereu relativ, mereu mobil, al libertăţii şi al li-mitelor sale. Proiectul de regulament care îi urmează Raportului adresat Departamentului Parisului propune aplicarea în detaliu a principalelor idei pe care le dezvoltă textul lui Cabanis: „Admiterea nebunilor sau a smintiţilor în aşezămintele care le sînt sau le vor fi destinate pe toată întinderea Departamentului Parisului se va face pe baza raportului unui medic şi al unui chirurg recunoscuţi legal, semnat de doi martori, rude, prieteni sau vecini, şi certificat de un judecător de pace din secţie sau din canton." Dar raportul dă o interpretare mai largă regulamentului: chiar preeminenţa medicului în determinarea nebuniei este clar controlată, şi tocmai în numele unei experienţe azilare considerate mai aproape de adevăr, pentru că se sprijină pe cazuri mai numeroase şi pentru că lasă într-un fel nebunia să vorbească mai liber despre ea însăşi. „Să presupunem deci că un nebun e condus la un spital... Bolnavul apare, însoţit de familie, de vecini, de prieteni sau de persoane caritabile. Aceste persoane atestă că e cu adevărat nebun; ele sînt sau nu sînt în posesia unui certificat de la doctor. Aparenţele le confirmă sau par să le contrazică povestea. Orice opinie am putea avea atunci asupra stării bolnavului, dacă de altfel dovezile sărăciei sînt autentice, el trebuie primit provizoriu." Atunci trebuie să urmeze o lungă observaţie, făcută deopotrivă de „oamenii de serviciu" ca şi de „ofiţerii de sănătate". Tocmai aici, în privilegiul internării şi sub privirea unei observaţii purificate de aceasta, se face departajarea: dacă subiectul dă semne manifeste de nebunie, „orice îndoială se risipeşte. îl putem reţine fără teamă, trebuie să-1 îngrijim; să-1 punem la adăpost de propriile sale erori, continuînd cu curaj întrebuinţarea remediilor indicate. Dacă, dimpotrivă, după timp"' considerat convenabil nu se descoperă nici un simptom de nebunie, dacă din investigaţiile făcute cu prudenţă nu aflăm nimic care să lase de bănuit că acest timp de calm n-a fost decît un interval lucid; • sfîrşit, dacă bolnavul cere să iasă din spital, ar fi o crimă să fie reţin11 33

Tenon aprecia mult acest fel de jiletci din care văzuse un exemplu la Saint-Lu „dacă există pericolul ca nebunul să se rănească sau să dăuneze altuia, i se ţin t>ra-cu ajutorul unor mîneci lungi legate între ele la spate" (Projet de rapport au no comite des secours, f. 232).

DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

429 cu forţa. Trebuie neîntîrziat să fie redat lui însuşi şi societăţii". Certificatul medical la intrarea în azil nu aduce deci decît o garanţie îndoielnică. Criteriul definitiv şi care nu poate fi pus la îndoială trebuie furnizat chiar de internare: nebunia apare aici filtrată de tot ceea ce a putut crea iluzii şi se oferă unei priviri absolut neutre; căci nu se mai exprimă interesul familiei, nici puterea şi arbitrarul său, nici prejudecăţile medicinei; ci internarea, care se pronunţă de la sine şi în vocabularul care îi e propriu: adică în aceşti termeni de libertate sau de constrîngere

care ating în modul cel mai profund esenţa nebuniei. Gardienii care veghează la limitele internării sînt acum aceia care deţin posibilităţile unei cunoaşteri pozitive a nebuniei. Iar Cabanis ajunge astfel la curioasa idee (cea mai riouă, fără îndoială) a unui „jurnal de azil". în internarea clasică, neraţiunea era, în sens strict, redusă la tăcere. Despre tot ce a fost ea atîta timp, nu ştim nimic, în afară de cîteva semne enigmatice care o desemnează în registrele caselor de internare: figurile sale concrete, limbajul său şi forfota acestor existenţe delirante, toate acestea sînt în mod sigur pierdute pentru noi. Atunci nebunia era fără memorie, iar internarea forma pecetea acestei uitări. De-acum înainte internarea e, dimpotrivă, cadrul în care nebunia îşi formulează adevărul; ea trebuie să-i marcheze în fiecare clipă măsurile, şi tocmai în ea se va totaliza nebunia, ajungînd astfel în punctul de decizie: „Se va ţine un jurnal în care tabloul fiecărei maladii, efectele remediilor, autopsiile vor fi consemnate cu o scrupuloasă exactitate. Toţi indivizii din secţie vor fi înscrişi nominal, şi astfel administraţia îşi va putea da seama după nume care e starea lor, săptămînă de săptămînă sau zi de zi, dacă va considera necesar." Nebunia atinge astfel regiuni ale adevărului pe care neraţiunea nu le atinsese niciodată: ea se inserează în timp, se sustrage accidentului pur prin care erau semnalate altădată diferitele ei episoade, pentru a căpăta o figură autonomă în tstorie. Trecutul şi evoluţia sa fac parte din adevărul ei — iar ceea ce o revelează nu mai este această ruptură, mereu instantanee, de adevăr, după care putea fi recunoscută neraţiunea. Există un timp al nebuniei care e cel al calendarului, nu calendarul ritmic al anotimpurilor, care o înrudeşte cu forţele obscure ale lumii, ci acela, cotidian, al oamenilor, în care se face numărătoarea istoriei. Desfăşurată de internare în adevărul său, instalată în timpul eroicilor şi al istoriei, deposedată de tot ce putea face ireductibilă pre-2enţa profundă a neraţiunii, nebunia, astfel dezarmată, poate reveni fără pericol în jocul schimburilor. Ea devine comunicabilă, dar sub '°rrna neutralizată a unei obiectivităţi oferite. Poate relua o existenţă Publică — nu sub acea formă care scandaliza, contestînd brusc şi fără > 430 ISTORIA NEBUNIEI

recurs tot ce e mai esenţial în om şi mai adevărat în adevăr — ci sub forma unui obiect calm, ţinut la distanţă fără să se ascundă ceva în el, deschis fără reticenţe asupra unor secrete care nu tulbură, ci transmit o învăţătură. „Administraţia va considera, desigur, că rezultatul acestui jurnal şi detaliile sale cele mai preţioase aparţin aceluiaşi public care îi va fi furnizat deplorabilele materiale. Fără îndoială, ea va ordona tipărirea acestui jurnal şi, oricît de puţină filozofie sau cunoştinţe medicale va aduce în el redactorul, această culegere, oferind an de an fapte noi, noi observaţii, experienţe noi şj adevărate, va deveni pentru ştiinţa fizică şi morală a omului o imensă sursă de bogăţii."34 Iată nebunia oferită privirilor. Era deja astfel în internarea clasică, în momentul în care dădea spectacolul animalităţii; dar privirea îndreptată atunci asupra ei era o privire fascinată, în sensul că omul contempla în această figură atît de străină propria bestialitate, pe care o recunoştea într-un mod confuz ca infinit de aproape şi infinit de departe, această existenţă pe care o monstruozitate în delir o făcea inumană şi o plasa în cea mai îndepărtată dintre lumi fiind în secret chiar aceea pe care o resimţea în el însuşi. Privirea care se fixează acum asupra nebuniei nu e încărcată cu atîtea complicităţi; ea se îndreaptă către un obiect pe care îl atinge doar prin intermediul unui adevăr discursiv deja formulat; nebunul nu-i apare decît decantat de abstracţiunea nebuniei. Iar dacă în acest spectacol e ceva care îl priveşte pe individul raţional, nu e în măsura în care nebunia poate contesta pentru el omul în întregul său, ci în măsura în care ea poate adăuga ceva la ceea ce ştim despre om. Ea nu mai trebuie să se înscrie în negativitatea existenţei, ca una dintre figurile sale cele mai abrupte, ci să se instaleze progresiv în pozitivitatea lucrurilor cunoscute. în această privire nouă, în care compromisurile sînt înlăturate, bariera gratiilor este şi ea abolită. Nebunul şi nonnebunul sînt, cu chipul descoperit, unul în prezenţa celuilalt. între ei nu mai e nici o distanţă, în afară de aceea pe care o măsoară nemijlocit privirea. Dar faptul că este imperceptibilă o face, desigur, şi mai greu de depăşitlibertatea dobîndită în internare, posibilitatea de a căpăta aici un adevăr şi un limbaj nu sînt de fapt pentru nebunie decît cealaltă latura a unei mişcări care îi dă un statut în cunoaştere: sub privirea care o învăluie acum, îşi abandonează toate prestigiile care nu dernui 34

Cabanis, Raport adresat Departamentului Parisului de către unul dintre mernW* săi asupra stării nebunelor deţinute la Salpetriere (citat de Tuetey, voi. III, pp. 492-49» DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII 431

făceau încă din ea o figură înlăturată de îndată ce era zărită; devine formă privită, lucru învestit de limbaj, realitate cunoscută; devine obiect. Iar dacă noul spaţiu al internării apropie nebunia şi raţiunea pînă la a le reuni într-un loc mixt, el stabileşte între ele o distanţă cu mult mai redutabilă, un dezechilibru care nu va mai putea fi răsturnat; oricît de liberă ar fi în lumea pe care i-o amenajează omul raţional, oricît de apropiată ar fi de spiritul şi de inima lui, nebunia nu va mai fi niciodată pentru omul raţional decît un obiect. Nu reversul oricînd iminent al existenţei sale, ci un eveniment posibil în înlănţuirea lucrurilor. Tocmai această cădere în obiectualitate e cea care stăpîneşte nebunia mai profund şi mai bine decît vechea sa aservire faţă de formele neraţiunii. Internarea, în aspectele sale noi, îi poate oferi nebuniei luxul unei libertăţi: acum, ea e sclavă şi dezarmată de puterile sale cele mai profunde.

Dacă ar trebui să rezumăm într-un cuvînt toată această evoluţie, am putea spune, fără îndoială, că specificul experienţei Neraţiunii consta în faptul că nebunia îşi era propriul subiect; dar în experienţa care se formează la acest sfîrşit de secol al XVIII-lea nebunia este alienată în raport cu ea însăşi în statutul de obiect pe care îl primeşte. Cabanis visează pentru ea acea somnolenţă la care ar constrînge-o azilul; el caută s-o epuizeze în această problematică senină. Lucru curios, chiar în acest moment ea capătă din nou viaţă în altă parte şi se încarcă de un întreg conţinut concret. în timp ce se purifică pentru cunoaştere şi se eliberează de vechile sale complicităţi, se angajează într-o serie de întrebări pe care morala şi le pune ei înseşi; pătrunde în viaţa cotidiană, oferindu-se unor alegeri şi unor decizii elementare, suscitînd opţiuni fruste şi constrîngînd ceea ce putem numi „opinia publică" să revizuiască sistemul valorilor care o priveşte. Decantarea, purificarea operată la Colombier, la Tenon, la Ca-oanis, prin efortul unei reflecţii continue, este imediat contrabalansată şi compromisă prin această muncă spontană efectuată, în fiecare ?-i, în marginile conştiinţei. Tocmai aici însă, în această forfotă abia Perceptibilă de experienţe zilnice şi minuscule, va căpăta nebunia figura morală pe care Pinel şi Tuke i-o vor recunoaşte cu uşurinţă. Şi asta pentru că, dispărînd internarea, nebunia se manifestă din nou în domeniul public. Reapare, adusă parcă de un fel de invazie 'entă şi surdă, cerînd răspunsuri de la judecători, de la familii şi de 'a toţi responsabilii cu ordinea. în timp ce i se caută un statut, ea pune •ntrebări urgente: vechiul concept — familial, poliţienesc, social — 432 ISTORIA NEBUNIEI

de om neraţional dispare, lăsînd să se confrunte fără intermediar noţiunea juridică a iresponsabilităţii şi experienţa imediată a nebu niei. începe o întreagă muncă prin care conceptul negativ de alienare, aşa cum îl definea dreptul, se va lăsa pătruns puţin cîte puţin şi modificat de semnificaţiile morale pe care omul obişnuit i le atribuie nebuniei. „Trebuie să facem distincţie între locotenentul de poliţie magistrat şi cel care e administrator. Cel dintîi este omul legii; al doilea e al guvernului."35 Iar Des Essarts, cîţiva ani mai tîrziu, comentează această definiţie pe care o dăduse el însuşi: „Recitind, în luna aprilie 1789, articolul redactat în 1784, trebuie să adaug că naţiunea îşi doreşte ca această parte de administraţie să fie distrusă sau cel puţin modificată, în aşa fel încît libertatea cietăţenilor să fie asigurată în mod inviolabil." Reorganizarea poliţiei, la începutul Revoluţiei, făcînd să dispară această putere în acelaşi timp independentă şi mixtă, încredinţează privilegiile ei cetăţeanului — om privat şi totodată voinţă colectivă. Circumscripţiile electorale, create prin decretul din 28 martie 1789, vor servi drept cadru reorganizării poliţiei; în fiecare district din Paris se stabilesc cinci companii, dintre care una e retribuită (este vorba de cele mai multe ori de vechea poliţie), dar celelalte patru sînt formate din voluntari.36 De la o zi la alta, omul privat se vede însărcinat să asigure această împărţire socială nemijlocită, anterioară actului de justiţie, care e sarcina întregii poliţii. El are de-a face, în mod direct, fără intermediar sau control, cu tot materialul uman care altădată era propus pentru internare: vagabondaj, prostituţie, desfrîu, imoralitate şi, bineînţeles, toate formele confuze care merg de la violenţă la furie, de la slăbiciunea de spirit la demenţă. Omul, în calitate de cetăţean, e chemat să exercite în grupul său puterea, în mod provizoriu absolută, a poliţiei; lui îi revine să îndeplinească acest gest obscur şi suveran prin care o societate desemnează un individ ca indezirabil sau străin de unitatea pe care o formează; el e cel care are drept sarcină să judece limitele ordinii şi dezordinii, ale libertăţii şi scandalului, ale moralei şi imoralităţii. Puterea prin care trebuie operată imediat, şi înaintea oricărei eliberări, despărţirea dintre nebunie şi raţiune, se află acuffl depozitată în el şi în conştiinţa sa. Cetăţeanul e raţiune universală — şi într-un dublu sens: el e adevăr imediat al naturii umane, măsură a oricărei legislaţii. Dar el e şice DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

433

pentru care neraţiunea se desparte de raţiune; este, în formele cele niai spontane ale conştiinţei sale, în deciziile pe care e obligat să le ia rapid, înaintea oricărei elaborări teoretice sau judiciare, în acelaşi timp locul, instrumentul şi judecătorul despărţirii. Omul clasic, după cum am văzut, recunoştea, şi el, nebunia, înaintea oricărei cunoaşteri şi într-o aprehensiune imediată; dar atunci el făcea uz spontan de bunul său simţ, nu de drepturile sale politice; era omul care judeca şi percepea, fără comentariu, o diferenţă de fapt. Acum, cînd are dea face cu nebunia, cetăţeanul exercită o putere fundamentală care îi permite să fie şi „omul legii", şi „omul guvernului". Ca singur suveran al statului burghez, omul liber a devenit primul judecător al nebuniei. Astfel omul concret, omul de toate zilele restabileşte cu ea contactele pe care epoca clasică le întrerupsese; dar le reia fără dialog, fără confruntare, în forma deja dată a suveranităţii şi în exercitarea absolută şi tăcută a drepturilor sale. Principiile fundamentale ale societăţii burgheze îi permit acestei conştiinţe în acelaşi timp private şi universale să domine nebunia înaintea oricărei contestări posibile. Iar cînd o restituie experienţei judiciare sau medicale, în tribunale sau aziluri, a stăpînit-o deja în secret. Această dominare îşi va avea forma sa primă şi cu totul tranzitorie în „tribunalele de familie": idee veche, cu mult anterioară Revoluţiei, şi pe care obiceiurile Vechiului Regim păreau să o contureze dinainte. în legătură cu petiţiile prin care familiile solicitau ordine regale, locotenentul de poliţie Bertin le scria intendenţilor, la 1 iunie

1764: „Să luaţi toate precauţiile cu putinţă în legătură cu aceste două puncte: primul, ca memoriile să fie semnate de rudele paterne şi materne cele mai apropiate; al doilea, să aibă o notă foarte exactă în legătură cu cei care nu au semnat şi cu motivele care i-au împiedicat s-o facă."37 Breteuil, mai tîrziu, va visa să constituie în mod legal o jurisdicţie familială. în final, tribunalele de familie au fost create printr-un decret al Constituantei, în mai 1790. Ele trebuiau să formeze celula elementară a jurisdicţiei civile, dar deciziile lor nu puteau avea forţă executorie decît după o ordonanţă specială emisă de instanţele de district. Aceste tribunale trebuiau să descarce jurisdicţiile statului de nenumăratele proceduri privind diferendele de interese familiale, moşteniri, coproprietăţi etc. Dar le era destinat Şi un alt scop; trebuiau să dea statut şi formă juridică unor măsuri Pe care altădată familiile le cereau direct autorităţii regale: părinţi 33

Des Essarts, Dictionnaire de police, Paris, 1786, voi. VIII, p. 526. ,£ Decretele din 21 mai-7 iunie 1790 înlocuiesc cele 70 de districte prin 4» secţii. 37 Citat în Joly, Les Lettres de cachet dans la generalile de Caen au XVIIIe siecle, Wis, 1864, p. 18, nota 1. 36

434 ISTORIA NEBUNIEI DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

435 risipitori sau desfrînaţi, copii risipitori, moştenitori incapabili să-si administreze partea lor de moştenire, toate aceste forme de deficienţă, de dezordine sau de proastă conduită, pe care o scrisoare regală le sancţiona odinioară în lipsa procedurii totale de interdicţie ţin acum de această jurisdicţie familială. într-un fel, Constituanta desăvîrşeşte o evoluţie care se desfăşu-rase constant de-a lungul secolului al XVIII-lea, conferind o statură instituţională unei întregi practici spontane. Dar de fapt mai era încă mult pînă cînd arbitrarul familiilor şi relativitatea intereselor lor să fie astfel limitate; dimpotrivă, în timp ce sub Vechiul Regim orice petiţie trebuia să antreneze o anchetă a poliţiei în scop de verificare38, în noua jurisdicţie există doar dreptul de a chema în apel pe lîngă instanţe superioare unele decizii ale tribunalului de familie. Fără îndoială, aceste tribunale au funcţionat într-o manieră destul de defectuoasă39 şi nu vor supravieţui diverselor reorganizări ale justiţiei. Dar e destul de semnificativ că, pentru un anumit timp, familia însăşi a fost erijată în instanţă juridică şi că a putut avea, în legătură cu proasta purtare, cu dezordinile şi cu diferitele forme ale incapacităţii şi ale nebuniei, prerogativele unui tribunal. Pentru o clipă, a apărut în toată claritatea ce a devenit şi ce avea să rămînă ea în mod obscur: instanţa imediată care operează împărţirea între raţiune şi nebunie — acea formă judiciară frustă pentru care regulile vieţii, ale economiei şi ale moralei familiale sînt asimilate normelor sănătăţii, ale raţiunii şi ale libertăţii. în familie, considerată ca instituţie şi definită ca tribunal, legea nescrisă capătă o semnificaţie de natură, şi în acelaşi timp omul privat primeşte statutul de judecător, aducînd în domeniul dezbaterii publice dialogul său cotidian cu neraţiunea. Există de-acum un ascendent public şi instituţional al conştiinţei private asupra nebuniei. Multe alte transformări desemnează această influenţă nouă pînă la evidenţă. Şi mai ales modificările aduse naturii pedepsei. Uneori, după cum am văzut40, internarea constituia o atenuare a pedepselor; şi mai frecvent, ea căuta să evite monstruozitatea crimei, atunci cînd dezvăluia un exces, o violenţă care vădea puteri parcă inumane ; internarea trasa limita începînd de la care scandalul devine inacceptabil. Pentru conştiinţa burgheză, dimpotrivă, scandalul devine unul 38

Textul lui Bertin, citat mai sus, precizează, în legătură cu precauţiile care trebuie luate: „Totul independent de verificarea exactă a expunerii lor." 39 Cf. darea de seamă a ministrului Justiţiei către Legislativă {Archhcs parlernen-taires, Supl. la şedinţa din 20 mai 1792, voi. XLIII, p. 613). între 11 decembrie 1791 şi 1 mai 1792, Tribunalul din Saint-Germain-en-Laye n-a omologat decît 45 de judecăţi de familie. 40 Cf. supra, partea I, cap. IV. 41 Cf. supra, partea I, cap. V.

dintre instrumentele exercitării suveranităţii sale. în puterea sa absolută, conştiinţa burgheză nu e doar judecător, ci, în acelaşi timp, şi prin ea însăşi, şi pedeapsă. „A cunoaşte", conform dreptului pe care şi-1 asumă acum, nu înseamnă doar a instrui şi a judeca, ci şi a face publică şi a manifesta într-o manieră vizibilă pentru propriii săi ochi o greşeală care astfel îşi va găsi pedeapsa. în ea trebuie să fie operate şi judecata, şi executarea sentinţei, şi răscumpărarea, doar prin actul ideal şi instantaneu al privirii. Cunoaşterea asumă, în jocul organizat al scandalului, totalitatea judecăţii. în Theorie des lois criminelles, Brissot arată că scandalul constituie pedeapsa ideală, mereu proporţională cu greşeala, liberă de orice stigmat fizic şi nemijlocit adecvată exigenţelor conştiinţei morale. El reia vechea distincţie între păcat, infracţiune faţă de ordinea divină, a cărei pedepsire îi e rezervată lui Dumnezeu, crimă, comisă în detrimentul aproapelui, şi care trebuie pedepsită prin chinuri, şi viciu, „dezordine care ne priveşte doar pe noi înşine", şi care trebuie sancţionat prin ruşine.42 Pentru că e mai lăuntric, viciul e şi mai primitiv: el este crima însăşi, dar înainte de a se împlini, chiar de la izvorul aflat în inima oamenilor. înainte de a încălca legile, criminalul a atentat întotdeauna la regulile tăcute prezente în conştiinţa oamenilor: „într-adevăr, viciile sînt pentru moravuri ceea ce sînt crimele pentru legi, iar viciul e totdeauna părintele crimei; este o rasă de monştri care, ca în acea înfricoşătoare genealogie a păcatului descrisă de Milton, par să se reproducă unii pe alţii. Văd un nefericit gata să moară... De ce urcă pe eşafod? Urmăriţi înlănţuirea acţiunilor sale, veţi vedea că prima verigă a fost aproape totdeauna violarea barierei sacre a moravurilor."43 Evitarea crimelor nu se face întărind legea sau

înăsprind pedepsele; ci făcînd moravurile mai imperioase, regulile lor mai redutabile, suscitînd scandalul de fiecare dată cînd se denunţă un viciu. Pedeapsă fictivă, se pare, şi. care există efectiv într-un stat tiranic, în care vigilenţa conştiinţelor Şi scandalul nu pot produce decît ipocrizie, „pentru că opinia publică nu mai are nici un nerv,... pentru că, în sfîrşit, în ultimă instanţă, bunătatea moravurilor nu e parte esenţială şi integrantă a guvernelor monarhice ca în republici"44. Dar atunci cînd moravurile constituie însăşi substanţa statului, iar opinia, legătura cea mai solidă a societăţii, scandalul devine forma cea mai redutabilă a alienării. Prin el, omul devine în mod ireparabil străin de ceea ce e esenţial 42 43

Brissot de Wan iile, Theorie des lois criminelles, voi. I, p. 101. Ibid., pp. 49-50. uIbid.,p. 114.

436 ISTORIA NEBUNIEI

în societate, iar pedeapsa, în loc să păstreze caracterul particular al unei reparaţii, ia forma universalului; ea este prezentă în conştiinţa fiecăruia şi efectuată prin voinţa tuturor. „Legislatori care vreţi să preveniţi crima, iată calea pe care o urmează toţi criminalii, marcaţi prima bornă pe care o vor depăşi — aceea a moravurilor —, faceţi-0 deci de netrecut, nu veţi fi atît de des obligaţi să recurgeţi la pedepse."45 Scandalul devine astfel pedeapsa de două ori ideală, ca adecvare nemijlocită la vină, şi ca mijloc de a o preveni înainte ca ea să fi luat o formă criminală. Ceea ce internarea închidea, intenţionat, în umbră, conştiinţa revoluţionară vrea să ofere publicului — manifestarea devenind esenţă a pedepsei. Toate valorile relative ale secretului şi ale scandalului au fost, astfel, răsturnate: profunzimii obscure a pedepsei care învăluia greşeala săvîrşită i-a fost substituită explozia superficială a scandalului, pentru a sancţiona ceea ce e mai obscur, mai profund, mai puţin formulat încă în inima oamenilor. Şi, într-un mod straniu, conştiinţa revoluţionară regăseşte vechea valoare a pedepselor publice şi un fel de exaltare a puterilor surde ale neraţiunii/16 Dar aceasta e doar aparenţă; nu mai e vorba de a-1 arăta pe smintit lumii, ci doar de a arăta conştiinţelor scandalizate imoralitatea. Astfel, e pe cale să se nască o întreagă psihologie, care schimbă semnificaţiile esenţiale ale nebuniei şi propune o noua descriere a raporturilor dintre om şi formele ascunse ale neraţiunii. E ciudat că psihologia crimei, sub aspectele sale încă rudimentare — sau cel puţin grija de a coborî pînă la originile sale din inima omului —, nu sa născut dintr-o umanizare a justiţiei, ci dintr-o exigenţă suplimentară a moralei, dintr-un fel de etatizare a moravurilor şi ca rafinări ale formelor indignării. Această psihologie este înainte de toate imaginea inversată a justiţiei clasice. Din ceea ce era ascuns în ea, această psihologie face un adevăr pe care îl manifestă. Ea va depune mărturie despre tot ceea ce, pînă atunci, trebuise să rămînă fără martor. Prin urmare, psihologia şi cunoaşterea a ceea ce e mai lăuntric în om s-au născut tocmai deoarece conştiinţa publică a fost convocată ca instanţă universală, ca formă imediat valabilă a raţiunii | 15

Ibid., p. 50.

^.

46

La 30 august 1791, pentru o crimă sexuală, o femeie este condamnată „sa f'e purtată de executorul înaltei dreptăţi în toate locurile şi răscrucile populate şi mai al în Piaţa Palatului Regal, călare pe un măgar, cu faţa întoarsă spre coadă, cu o pălar; de paie pe cap, cu o inscripţie în faţă şi în spate, purtînd următoarele cuvinte: « Femel care corupe tineretul », bătută şi biciuită, goală, cu vergile, însemnată cu un fier r°' în forma florii de crin" (Gazette des tribunaux, I, nr. 18, p. 284. Cf. ibid., II. w- 3 ' p. 145). DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII 437

^oralei pentru a judeca oamenii. Interioritatea psihologică a fost constituită pornind de la exterioritatea conştiinţei scandalizate. Tot ceea ce constituise conţinutul vechii neraţiuni clasice va putea fi reluat în formele cunoaşterii psihologice. Această lume, care fusese îndepărtata la o distanţă ireductibilă, devine dintr-o dată familiară conştiinţei cotidiene, pentru că trebuie să-i fie judecător; şi se repartizează acum după suprafaţa unei psihologii suportate în întregime de formele cele mai puţin reflectate şi cele mai nemijlocite ale moralei. Toate acestea iau forma unei instituţii în marea reformă a justiţiei criminale. Juriul trebuie să reprezinte aici chiar instanţa conştiinţei publice, domnia sa ideală asupra tuturor puterilor secrete şi inumane pe care le poate avea omul. Regula dezbaterilor publice îi conferă acestei suveranităţi, pe care juraţii o deţin momentan şi prin delegaţie, o extensie teoretic infinită: întregul corp al naţiunii judecă prin ei şi se află în dezbatere cu toate formele de violenţă, de profanare şi de neraţiune pe care le evita internarea. Or, printr-o mişcare paradoxală care nici în zilele noastre nu s-a încheiat, pe măsură ce instanţa care judecă revendică, pentru a-şi întemeia justiţia, mai multă universalitate, pe măsură ce ea substituie regulilor de jurisprudenţă specifice norma generală a drepturilor şi datoriilor omului, pe măsură ce judecăţile sale îşi confirmă adevărul într-o anumită conştiinţă publică, crima se interiorizează, iar semnificaţia ei devine într-o şi mai mare măsură privată. Criminalitatea îşi pierde sensul absolut şi unitatea pe care le căpăta în gestul săvîrşit, în ofensa făcută; ea se împarte după două măsuri care vor deveni, cu timpul, din ce în ce mai ireductibile: cea care adaptează vina şi pedeapsa — măsură îm-prumutată de la normele conştiinţei publice, de la exigenţele scandalului, de la regulile atitudinii juridice care asimilează pedeapsa şi manifestarea; şi cea care defineşte raportul dintre vină şi originile sale — măsură care e de ordinul cunoaşterii, al atribuirii individuale Şi secrete. Disociere care ar fi de ajuns ca să dovedească, dacă mai era nevoie, că psihologia, în rolul de cunoaştere a individului, trebuie să fie considerată în mod istoric într-un raport fundamental cu forjele de judecată pe care le proferează conştiinţa publică. Psihologia individuală n-a putut exista decît printr-o întreagă reorganizare a Sandalului în conştiinţa socială. Cunoaşterea înlănţuirii eredităţilor, a trecutului, a motivaţiilor n-a devenit posibilă decît din ziua în care vina şi crima, încetînd să aibă doar valori

autohtone şi să fie în relaţie 438 ISTORIA NEBUNIEI DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

439 doar cu ele însele, şi-au împrumutat întreaga semnificaţie de la privirea universală a conştiinţei burgheze. în această sciziune între scandal şi secret, crima şi-a pierdut densitatea reală; ea şi-a găsit loc într-o lume pe jumătate privată, pe jumătate publică; în măsura în care aparţine lumii private, este eroare, delir, imaginaţie pură, deci inexistenţă; în măsura în care aparţine lumii publice înseşi, manifestă inumanul, sminteala, ceva în care nu se poate recunoaşte conştiinţa tuturor, ceea ce nu e întemeiat în ea, deci ceea ce nu are dreptul sa existe. în orice caz, crima devine ireală şi, în non-fiinţa pe care o manifestă, ea îşi descoperă profunda sa înrudire cu nebunia. Internarea clasică nu era oare deja semnul că această înrudire fusese de mult timp stabilită? Nu amesteca ea oare în aceeaşi monotonie slăbiciunile spiritului şi pe cele ale conduitei, violenţele cuvintelor şi gesturilor, învăluindule în aprehensiunea masivă a neraţiunii? Dar nu pentru a le atribui o psihologie comună care ar denunţa şi în unele şi în celelalte aceleaşi mecanisme ale nebuniei. Neutralizarea era căutată aici ca efect. Non-existenţa va fi acum considerată ca origine. Şi printr-un fenomen de recurenţă, ceea ce era obţinut în internare drept consecinţă este descoperit ca principiu de asimilare între nebunie şi crimă. Proximitatea geografică în care erau constrînse pentru a fi diminuate devine învecinare genealogică în non-fiinţă. Această modificare e deja perceptibilă în primul caz de crimă pasională care a fost pledat în Franţa în faţa unui juriu şi în şedinţă publică. Un eveniment ca acesta nu e de obicei reţinut de istoricii psihologiei. Dar pentru cine ar vrea să cunoască semnificaţia acestei lumi psihologice care i s-a deschis omului occidental la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în care el a fost determinat din ce în ce mai mult să-şi caute adevărul, pînă la a dori să-1 descifreze pînă la ultimul cuvînt, pentru cine ar vrea să ştie ce este psihologia, nu ca un corpus de cunoştinţe, ci ca fapt şi expresie culturală proprii lumii moderne, acest proces, maniera în care a fost condus şi pledat au importanţa măsurii unui prag sau a unei teorii a memoriei. E pe cale să se formuleze un nou raport al omului cu adevărul său. Pentru a-1 situa cu exactitate, îl putem compara cu oricare dintre procesele de crimă şi nebunie care au putut fi judecate în cursul anilor precedenţi. Ca să luăm un exemplu, în epoca în care Joly °e Fleury era ministrul Justiţiei, un anume Bourgeois încearcă să asasineze o femeie care nu-i înapoia banii.47 Este arestat; familia pr£' zintă imediat o cerere „pentru a fi autorizată să prezinte o informaţie 1

B.N., col. „Joly de Fleury", 1246, f. 132-166.

care să demonstreze că numitul Bourgeois a dat dintotdeauna dovadă de nebunie şi de lipsă de chibzuinţă şi, în acest fel, să ajungă să determine închiderea lui sau trimiterea în Insule". Martorii pot afirma că în mai multe rînduri acuzatul a avut „aerul rătăcit şi purtarea unui nebun", că foarte adesea „vorbea fără şir", dînd toate semnele unui om care-şi „pierde minţile". Procurorul fiscal înclină să dea satisfacţie anturajului, nu luînd în considerare starea vinovatului, ci din respect pentru onorabilitatea şi nenorocirea familiei sale: „La solicitarea acestei cinstite familii dezolate, care nu are decît o avere mediocră —îi scrie el lui Joly de Fleury — şi care se va vedea astfel rămasă cu şase copii mici, pe care numitul Bourgeois, redus la cea mai groaznică mizerie, li-i lasă în braţe, am onoarea să adresez Domniei Voastre copia alăturată, pentru ca prin protecţia voastră familia să fie autorizată să-1 închidă într-o închisoare pe acest supus, capabil să o dezonoreze prin accesele de nebunie de care a dat suficient dovadă în ultimii ani." Joly de Fleury răspunde că procesul trebuie să fie urmat de la un capăt la altul şi conform regulilor: în nici un caz, chiar dacă nebunia e evidentă, internarea nu trebuie să întrerupă cursul justiţiei, nici să prevină o condamnare; dar, în procedură, trebuie făcută o anchetă asupra nebuniei; acuzatul trebuie „să fie audiat şi interogat în faţa consilierului raportor, văzut şi vizitat de medicul şi chirurgul Curţii, în prezenţa unuia din locţiitorii săi". Procesul are loc efectiv, iar la 1 martie 1783 Curtea de pe lîngă Camera criminală de la Tournelle hotărăşte că „Bourgeois va fi dus şi închis în închisoarea castelului din Bicetre, pentru a fi deţinut, hrănit, tratat şi supus medicaţiei ca şi ceilalţi smintiţi". După o scurtă şedere în sectorul alienaţilor, se constată că nu prea dă semne de nebunie; de teama unui caz de simulare, este trecut în celula pentru nebunii furioşi. La puţin timp după aceasta, el cere şi obţine, pentru că nu manifestă nici o violenţă, să revină la smintiţi, unde „este folosit într-un post neînsemnat care îi permite să-şi procure mici plăceri". Redactează o petiţie pentru a fi eliberat. „Domnul preşedinte a răspuns că detenţia sa e o favoare şi că era în situaţia de a fi condamnat ad omnia citra mor tem [la toate înainte de a muri]". Şi aici e punctul esenţial: şederea la smintiţi la care e condamnat criminalul nu este semnul că e găsit nevinovat; rămîne, în orice caz, 0 favoare. înseamnă că recunoaşterea nebuniei, chiar dacă a fost stabilită în cursul procesului, nu face parte integrantă din judecată: s-a suprapus peste ea, i-a modificat consecinţele, fără a-i atinge esenţialul. Sensul crimei, gravitatea sa, valoarea absolută a gestului, toate acestea au rămas intacte; nebunia, chiar recunoscută de medici, nu 440 ISTORIA NEBUNIEI DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

441

ajunge pînă în centrul actului, pentru a-1 „irealiza"; dar crima fiind ceea ce este, nebunia îl face pe cel care a comis-o să beneficieze de o formă atenuată a pedepsei. Se constituie atunci, în pedeapsă, o structură complexă şi reversibilă — un fel de pedeapsă oscilantă-dacă criminalul nu dă semne evidente de nebunie, trece de la smintiţi la deţinuţi; dar dacă, atunci cînd e „la furioşi", se arată rezonabil, dacă nu dă dovadă de nici o violenţă, dacă buna sa purtare îi poate face iertată crima, e readus printre alienaţi, al căror regim e mai blînd. Violenţa care se află în centrul actului este, rînd pe rînd, aceea care semnifică nebunia şi aceea care justifică o pedeapsă aspră. Alienare şi crimă se învîrt în jurul acestei teme instabile, într-o relaţie confuză de complementaritate, de învecinare şi de excludere. Dar în orice caz raporturile dintre ele rămîn raporturi de exterioritate. Ceea ce rămîne de descoperit şi va fi formulat cu precizie în 1792 este, dimpotrivă, un raport de interioritate, în care toate semnificaţiile crimei se vor răsturna şi se vor lăsa prinse într-un sistem de interogaţii care nici în zilele noastre nu şi-a primit răspunsul. în 1792, avocatul Bellart trebuie să apere în instanţă un muncitor numit Gras, în vîrstă de cincizeci şi doi de ani, care tocmai a fost condamnat la moarte pentru că şi-a asasinat amanta, surprinsă de el în flagrant delict de infidelitate. Pentru prima dată o cauză pasională era pledată în şedinţă publică şi în faţa unui juriu; pentru prima dată marea dezbatere a crimei şi a alienării ajunge la lumina zilei, iar conştiinţa publică încearcă să traseze limita dintre atribuirea psihologică şi responsabilitatea criminală. Pledoaria lui Bellart nu aduce nici un element nou în domeniul unei ştiinţe a sufletului sau a inimii; ea face mai mult: delimitează, pentru această ştiinţă, un întreg spaţiu nou în care va putea căpăta semnificaţie; descoperă una dintre operaţiunile prin care psihologia a devenit în cultura occidentală adevărul omului. într-o primă aproximare, ceea ce găsim în textul lui Bellart este degajarea unei psihologii în raport cu o mitologie literară şi morala a pasiunii, care de-a lungul secolului al XVIII-lea îi servise şi c% normă, şi ca adevăr. Pentru prima dată, adevărul pasiunii încetează să coincidă cu etica pasiunilor adevărate. Se cunoaşte un anume adevăr moral al dragostei — făcut din verosimilitate, din naturaleţe, din spontaneitate vie, care este legea psihologică a genezei sale şi tQt' odată forma validităţii sale. Nu există în secolul al XVIII-lea suflet sensibil care să nu-1 fi înţeles şi să nu-1 fi achitat pe des Grieux; Ş1 dacă în locul acestui om vîrstnic de cincizeci şi doi de ani, acuza că a ucis, din gelozie, o amantă care-1 înşela, ar fi ,.un tînăr strălucind de forţa şi de graţia vîrstei sale, atrăgător prin frumuseţe şi p°ate chiar prin pasiuni, interesul pentru el ar fi general... Dragostea aparţine tinereţii"48. Dar dincolo de această dragoste pe care o recunoaşte imediat sensibilitatea morală există o alta care, independent de frumuseţe şi de tinereţe, se poate naşte şi poate supravieţui pentru multă vreme în inimi. Adevărul ei este să fie fără verosimilitate, natura sa— să fie contranatură; nu e, asemeni celei dintîi, legată de vîrste; nu este „agentul naturii, creat pentru a-i sluji proiectele şi pentru a da viaţă". în timp ce armonia celei dintîi este menită fericirii, cealaltă nu se hrăneşte decît cu suferinţe: dacă una „face deliciile tinereţii, consolarea vîrstei mature", a doua face „prea des să se tulbure bătrîneţea"49. Textul pasiunilor, pe care secolul al XVIII-lea îl descifra nediferenţiat în termeni de psihologie şi în termeni de morală, este acum disociat; se împarte după cele două forme de adevăr; este încadrat în două sisteme de apartenenţă la natură. Şi se conturează o psihologie care nu mai interesează sensibilitatea, ci doar cunoaşterea, o psihologie care vorbeşte despre o natură umană în care figurile adevărului nu mai sînt forme de validitate morală. Această dragoste pe care nu o mai limitează înţelepciunea naturii e în întregime abandonată propriilor excese; e ca turbarea unei inimi goale, jocul absolut al unei pasiuni fără obiect; întregul său ataşament este indiferent faţă de adevărul obiectului iubit, în aşa măsură se abandonează cu violenţă mişcărilor imaginaţiei sale. „Ea trăieşte îndeosebi în inimă, geloasă şi furioasă ca aceasta." Această turbare absorbită în întregime de ea însăşi e în acelaşi timp dragostea într-un fel de adevăr gol şi nebunia în singurătatea iluziilor sale. Vine un moment în care pasiunea se alienează pentru că e prea conformă adevărului său mecanic, astfel încît, doar prin lansarea mişcării sale, devine delir. în consecinţă, raportînd un gest de violenţă la violenţa Pasiunii şi degajînd adevărul psihologic în stare pură, ea este situată într-o lume a orbirii, a iluziei şi a nebuniei care ascunde realitatea ei criminală. Ceea ce dezvăluia Bellart pentru prima dată în pledoaria sa este acest raport, fundamental pentru noi, care stabileşte în orice gest uman o proporţie inversă între adevărul şi realitatea sa. Adevărul unei conduite nu se poate să nu o irealizeze; el tinde în mod obscur să-i propună nebunia ca formă ultimă şi neanalizabilă a ceea ce este I el în secret. Din actul criminal al lui Gras nu mai rămîne în final decît 4

" Bellart, (Euvres, Paris, 1828, voi. I, p. 103. 49 Ibidem.

442 ISTORIA NEBUNIEI

un gest vid, săvîrşit „doar de o mînă vinovată", şi pe de altă parte „o fatalitate nefericită" care a acţionat „în absenţa raţiunii, şi în zbuciumul unei pasiuni irezistibile"50. Dacă eliberăm omul de toate miturile morale în care era prins adevărul său, ne dăm seama că adevărul acestui adevăr dezalienat nu e altceva decît alienarea însăşi Ceea ce se va înţelege de-acum înainte prin „adevărul psihologic al omului" reia astfel funcţiile şi sensul cu care, atîta vreme, fusese învestită neraţiunea; iar omul descoperă chiar în adîncul lui, la extremitatea singurătăţii sale, într-un punct în care nu ajung niciodată fericirea, verosimilitatea sau morala, vechile puteri pe care epoca clasică le înlăturase şi le exilase la graniţele cele mai îndepărtate ale societăţii. Neraţiunea este obiectivată Cu forţa, în ceea ce este mai subiectiv, mai interior, mai profund în om. Ea, care fusese multă vreme o manifestare vinovată, devine acum inocenţă şi secret. Ea, care exaltase acele forme ale erorii în care omul îşi aboleşte adevărul, devine,

dincolo de aparenţă, dincolo de realitatea însăşi, adevărul cel mai pur. Captată în inima umană, adîncită în ea, nebunia poate formula ceea ce e originar adevărat în om. Atunci începe o lentă muncă, ajunsă în sfîrşit în zilele noastre la una dintre contradicţiile majore ale vieţii noastre morale: tot ce ajunge să fie formulat ca adevăr al Omului trece în contul iresponsabilităţii şi al acelei inocenţe care a fost întotdeauna, în dreptul occidental, specifică nebuniei în ultimul ei grad: „Dacă, în clipa în care Gras a omorît-o pe văduva Lefevre, el era în aşa măsură dominat de o pasiune care-1 absorbea încît i-a fost imposibil să ştie ce face şi să se lase condus de raţiune, atunci e la fel de imposibil să fie condamnat la moarte."51 întreaga repunere în discuţie a pedepsei, a judecăţii, chiar a sensului crimei de către o psihologie care plasează în mod secret inocenţa nebuniei în inima oricărui adevăr care poate fi enunţat despre om era deja în mod virtual prezentă în pledoaria lui Bellart. Inocenţă: acest cuvînt nu trebuie totuşi să fie înţeles în sens absolut. Nu este vorba de o eliberare a psihologicului în raport cu moralul, ci mai curînd de o restructurare a echilibrului lor. Adevărul psihologic nu dezvinovăţeşte decît într-o măsură foarte precisă. Aceasta „dragoste care trăieşte îndeosebi în inimă", pentru a fi iresponsabilanu trebuie să fie doar un mecanism psihologic; ea trebuie să indice o altă morală, care nu e decît o formă rarefiată a moralei înseşi- un DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

443

tînar, în puterea vîrstei sale şi „interesant prin frumuseţe", dacă e înşelat de amantă — o părăseşte; mulţi, „în locul lui Gras, ar fi rîs de infidelitatea amantei sale şi şi-ar fi găsit alta". Dar pasiunea acuzatului trăieşte singură şi pentru ea însăşi; ea nu poate suporta această infidelitate şi nu se adaptează la nici o schimbare: „Gras vedea cu disperare cum îi scapă ultima inimă pe care putea spera s-o domine; şi toate acţiunile sale au trebuit să poarte amprenta acestei disperări."52 El e absolut fidel; orbirea dragostei sale 1-a condus la o virtute puţin comună, exigentă, tiranică, dar care e imposibil să fie condamnata. Trebuie să fim severi cu fidelitatea, cînd sîntem indulgenţi cu nestatornicia? Iar daca avocatul cere să nu-i fie condamnat clientul la pedeapsa capitală, o face în numele unei virtuţi pe care moravurile secolului al XVIII-lea probabil că nu o apreciau, dar care se cuvine onorată acum dacă se doreşte o revenire la virtuţile de altădată. Această regiune de nebunie şi de furie în care se naşte gestul criminal nu îl dezvinovăţeşte decît în măsura în care nu e de o neutralitate morală riguroasă, ci joacă un rol precis: a exalta o valoare pe care societatea o recunoaşte fără a-i permite să se desfăşoare. Se recomandă căsătoria, dar sîntem obligaţi să închidem ochii asupra infidelităţii. Nebunia va avea valoare de scuză dacă manifestă gelozie, obstinaţie, fidelitate — chiar cu preţul răzbunării. Psihologia trebuie să se adăpostească în interiorul unei conştiinţe încărcate, în jocul dintre valori recunoscute şi valori cerute. Atunci, şi doar atunci, ea poate dizolva realitatea crimei şi o poate dezvinovăţi într-un fel de donchihotism al virtuţilor impracticabile. Dacă nu lasă să transpară aceste valori inaccesibile, crima poate fi determinată de legile psihologiei şi de mecanismele inimii: ea nu merită nici o indulgenţă; nu dezvăluie decît viciu, perversiune, ticăloşie. Bellart are grijă să stabilească o „mare distincţie între crime: unele sînt mărunte, şi arată o mocirlă sufletească, de pildă furtul" — în care societatea burgheză nu poate, evident, recunoaşte nici o valoare, chiar ideală; trebuie să li se adauge alte gesturi, şi mai atroce, care „trădează un suflet ros de ticăloşie, ca asasinatul sau Crima premeditată". Dar altele, în schimb, dezvăluie „un suflet viu ?' pasionat, ca toate sufletele care sînt mînate de primul impuls, cum este fapta comisă de Gras"53. Gradul de determinare a unui gest nu 'ixează deci responsabilitatea celui care 1a comis; dimpotrivă, cu 50

Bellart, op. cit., pp. 76-77. Ibid., p. 97. lhid.,p. 103 53 Ibid., p. 90.

51 n

444 ISTORIA NEBUNIEI

cît o acţiune pare că se naşte mai de departe şi că are rădăcini în aceste naturi „de noroi", cu atît e mai vinovată; născută, dimpotrivă, pe nepregătite şi dusă, ca prin surprindere, de o pură mişcare a inimii spre un fel de eroism solitar şi absurd, merită o sancţiune mai mică. Sîntem vinovaţi de a fi primit o natură perversă şi o educaţie vicioasă; dar sîntem inocenţi în această trecere imediată şi violentă de la o morală la alta — adică de la o morală practicată pe care nu îndrăznim să o recunoaştem la o morală exaltată pe care refuzăm să o practicăm, pentru binele tuturor. „Oricine a cunoscut, în copilăria sa, o educaţie sănătoasă şi a avut fericirea să-i păstreze principiile la o vîrstă mai înaintată îşi poate făgădui fără efort că nici o crimă asemănătoare celor dintîi" — cele ale sufletelor corupte — „nu-i va murdări vreodată viaţa. Dar ce om are curajul să garanteze că niciodată, în explozia unei mari pasiuni, nu le va comite pe cele din urmă? Cine ar îndrăzni să garanteze că niciodată, în exaltarea furiei şi a disperării, nu-şi va păta mîinile de sînge, şi poate de sîngele cel mai preţios?"54 Astfel se operează o nouă împărţire a nebuniei: de o parte, o nebunie abandonată perversiunii sale şi pe care nici un determinism nu o va putea scuza vreodată; de cealaltă, o nebunie proiectată spre un eroism care formează imaginea răsturnată, dar complementară, a valorilor burgheze. Aceasta, şi numai aceasta, e cea care va do-bîndi puţin cîte puţin drept de cetate în raţiune, sau mai degrabă în intermitenţele raţiunii; în ea se va atenua responsabilitatea, iar crima va deveni mai umană şi totodată mai puţin sancţionabilă. Dacă o găsim explicabilă e pentru că o descoperim în întregime pătrunsa de opţiuni morale în care ne recunoaştem. Dar există cealaltă latură

a alienării, cea despre care vorbea Royer-Collard, fără îndoială, în faimoasa lui scrisoare către Fouche, cînd evoca „nebunia viciului"-Nebunie care e mai puţin decît nebunia, pentru că e absolut străina lumii morale, şi pe care delirul său o vorbeşte de rău. Şi în timp ce prima nebunie se apropie de raţiune, se uneşte cu ea, se lasa înţeleasă pornind de la ea, cealaltă e respinsă spre tenebrele exterioare; acolo iau naştere aceste noţiuni stranii care au fost, rînd pe rînd, în secolul al XlX-lea, nebunia morală, degenerescenta, cn-minalul-înnăscut, perversitatea: tot atîtea „nebunii rele" pe care conştiinţa modernă nu le-a putut asimila şi care formează reziduu DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII

445 5i

Ibid., pp. 90-91.

ireductibil al neraţiunii, ceva de care nu te poţi proteja decît într-o manieră absolut negativă, prin refuz şi absolută condamnare. în primele mari procese criminale care au fost pledate şi judecate sub Revoluţie în şedinţă publică, întreaga veche lume a nebuniei este din nou scoasă la lumină într-o experienţă aproape cotidiană. Dar normele acestei experienţe nu-i mai permit să asume toate greutatea nebuniei şi, ceea ce secolul al XVI-lea adunase în totalitatea prolixă a unei lumi imaginare, secolul al XlX-lea va scinda după regulile unei percepţii morale: va recunoaşte nebunia bună şi nebunia rea — cea a cărei prezenţă confuză e acceptată între marginile raţiunii, în jocul moralei şi al conştiinţei încărcate, şi cea peste care se lasă să cadă din nou vechea anatemă şi întreaga povară a ireparabilei ofense. Ruina internării a fost în Franţa mai brutală decît oriunde. în scurta perioadă care precedă reforma lui Pinel, locurile de şedere ale nebuniei şi elaborarea care le transformă rămîn descoperite: apare atunci un întreg proces ale cărui aspecte am încercat să le fixăm. Proces care la prima vedere pare să fie unul de „conştientizare": nebunia desemnată în sfîrşit într-o problematică proprie. Trebuie să-i dăm acestei conştientizări plenitudinea sensului său; este vorba nu atît de o descoperire bruscă, cît de o investiţie lungă, ca şi cum în această „conştientizare" captura ar fi şi mai importantă decît noutatea perspectivei. Există o anumită formă de conştiinţă, istoric situată, care a acaparat nebunia şi i-a stăpînit sensul. Dacă această conştiinţă nouă pare să-i restituie nebuniei libertatea ei şi un adevăr pozitiv, nu o face doar prin dispariţia vechilor constrîngeri, ci graţie echilibrului dintre două serii de procese pozitive: unele sînt de scoatere la lumină, de degajare şi, dacă vrem, de eliberare; celelalte construiesc în grabă noi structuri de protecţie, care îi permit raţiunii să se desprindă şi să se apere chiar în momentul în care redescoperă nebunia întro imediată proximitate. Aceste două ansambluri nu se °pun; fac mai mult decît să se completeze; nu sînt decît unul şi acelaşi lucru — unitatea coerentă a unui gest prin care nebunia este oferită cunoaşterii într-o structură care e, de la început, alienantă. Tocmai aici se schimbă definitiv condiţiile experienţei clasice a nebuniei. Şi, la urma urmei, putem realiza tabloul acestor categorii concrete, în jocul aparentei lor opoziţii: 446 ISTORIA NEBUNIEI DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LIBERTĂŢII 447

Forme de eliberare

Structuri de protecţie

1. Suprimarea unei internări care 1. Desemnarea, pentru nebunie, confundă nebunia cu toate cele- a unei internări care nu mai e lalte forme ale neraţiunii. teren de excludere, ci loc privilegiat unde ea trebuie să-şi regăsească adevărul. 2. Constituirea unui azil care îşi 2. Captarea nebuniei de către un propune doar un scop medical. spaţiu de netrecut care trebuie să fie şi loc de manifestare, şi spaţiu de vindecare. 3. Dobîndirea, de către nebunie, 3. Elaborarea în jurul şi deasupra a dreptului de a se exprima, de a nebuniei a unui fel de subiect fi înţeleasă, de a vorbi în nume absolut care e în întregime pripropriu. vire şi îi conferă un statut de simplu obiect. 4. Introducerea nebuniei în 4. Inserarea nebuniei în subiectul psihologic ca adevăr interiorul unei lumi incoerente cotidian al pasiunii, al violenţei de valori şi în jocurile conştiinţei şi al crimei. vinovate.

5. Recunoaşterea nebuniei în 5. împărţirea formelor nebuniei rolul său de adevăr psihologic, ca după exigenţele dihotomice ale determinism iresponsabil. unei judecăţi morale. Această dublă mişcare de eliberare şi de aservire constituie bazele secrete pe care se sprijină experienţa modernă a nebuniei. Credem prea uşor că obiectivitatea pe care le-o recunoaştem formelor maladiei mintale este oferită în mod liber ştiinţei noastre ca adevăr în sfîrşit eliberat. De fapt, ea nu se dezvăluie decît aceluia care e protejat de ea. Cunoaşterea nebuniei presupune, la deţinătorul ei, o anumită manieră de a se desprinde de ea, de a se fi degajat dinainte de pericolele şi de seducţiile sale, un anumit mod de a nu fi nebun. Iar instaurarea istorică a pozitivismului psihiatric nu se leagă de promovarea cunoaşterii decît într-o manieră secundară; la origine, ea e fixarea unui anumit fel de a fi în afara nebuniei: o anumită conştiinţa a non-nebuniei care devine, pentru subiectul ştiinţei, situaţie concreta, bază solidă pornind de la care este posibilă cunoaşterea nebunieiDacă vrem să ştim ce s-a întîmplat în cursul acestei mutaţii care, în cîţiva ani, a instalat la suprafaţa lumii europene o nouă cunoaşte! şi un nou tratament al nebuniei, este inutil să ne întrebăm ce a adăugat ea ştiinţei deja dobîndite. Tuke, care nu era medic, Pinel, caI nu era psihiatru, ştiau oare mai mult decît Tissot sau Cullen? Ceea ce s-a schimbat, şi s-a schimbat brusc, este conştiinţa de a nu fi nebun ^ conştiinţă care, începînd de la jumătatea secolului al XVIII-lea, se vede din nou confruntată cu toate formele vii ale nebuniei, prinsă în creşterea lor lentă şi aruncată curînd în ruina internării. Ceea ce s-a întîmplat în cursul anilor care precedă Revoluţia şi îi urmează este o nouă şi bruscă degajare a acestei conştiinţe. Fenomen pur negativ, se va spune, dar care nu e aşa dacă îl privim mai îndeaproape. Este chiar primul şi singurul fenomen pozitiv în instituirea pozitivismului. Această degajare n-a fost posibilă de fapt decît printr-o întreagă arhitectură de protecţie, proiectată şi construită succesiv de Colombier, Tenon, Cabanis, Bellart. Iar soliditatea acestor structuri le-a permis să subziste aproape intacte pînă în zilele noastre, chiar în ciuda eforturilor cercetării freudiene. în epoca clasică, maniera de a nu fi nebun era dublă: ea se împărţea între o aprehensiune imediată şi cotidiană a diferenţei şi un sistem de excludere care amesteca nebunia printre celelalte pericole; această conştiinţă clasică a neraţiunii era deci ocupată în întregime de o tensiune între această evidenţă interioară niciodată contestată şi arbitrarul mereu criticabil al unui partaj social. Dar în ziua cînd aceste două experienţe sau întîlnit, cînd sistemul de protecţie socială s-a văzut interiorizat în formele conştiinţei, în ziua în care recunoaşterea nebuniei s-a făcut în mişcarea prin care avea loc desprinderea de ea şi se măsurau distanţele chiar la suprafaţa instituţiilor, în acea zi, tensiunea care domnea în secolul al XVIII-lea a scăzut dintr-o dată. Forme de recunoaştere şi structuri de protecţie s-au suprapus într-o conştiinţă de a nu fi nebun, de-acum înainte suverană. Posibilitatea ca nebunia să fie considerată cunoscută şi stăpînită totodată într-unui şi acelaşi act de conştiinţă se află în inima experienţei pozitiviste a maladiei mintale. Şi atîta timp cît această posibilitate nu va fi redevenit imposibilă, într-o nouă eliberare a cunoaşterii, nebunia va rămîne Pentru noi ceea ce se anunţa deja pentru Pinel şi pentru Tuke; ea va r&mîne cuprinsă în epoca sa de pozitivitate. De atunci, nebunia e altceva decît un subiect de teamă sau o temă 'nfinit reînnoită a scepticismului. Ea a devenit obiect. Dar cu un statut singular. Chiar în mişcarea care o obiectivează, ea devine cea dintîi dintre formele obiectivante: aceea prin care omul poate avea un ascendent obiectiv asupra lui însuşi. Odinioară ea desemna în om vertijul orbirii, momentul în care lumina se întuneca de atîta stră-}ucire. Devenită acum lucru pentru cunoaştere — ce e mai lăuntric 111 om şi totodată mai expus privirii sale — ea funcţionează ca marea structură de transparenţă: ceea ce nu vrea să spună că prin efortul 448 ISTORIA NEBUNIEI

cunoaşterii a devenit în întregime clară pentru ştiinţă; ci că, pornind de la ea şi de la statutul de obiect pe care îl capătă în ea, omul trebuie să poată, cel puţin teoretic, să devină în întregime transparent faţă de cunoaşterea obiectivă. Nu e o întîmplare, nici efectul unui simplu decalaj istoric, faptul că secolul al XlX-lea a întrebat mai întîi patologia memoriei, a voinţei şi a persoanei ce este adevărul amintirii, al Voinţei şi al individului. In ordinea acestei cercetări, există ceva profund fidel structurilor care au fost elaborate la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi care făceau din nebunie prima figură a obiectivării omului. In marea temă a unei cunoaşteri pozitive a fiinţei umane, nebunia se află deci totdeauna într-o situaţie instabilă: în acelaşi timp obiectivată şi obiectivantă, oferită şi retrasă, conţinut şi condiţie. Pentru gîndirea secolului al XlX-lea, dar şi pentru noi, ea are statutul unui lucru enigmatic: inaccesibilă în fapt şi pentru moment în adevărul ei total, nu există totuşi nici o îndoială că ea se va deschide într-o zi spre o cunoaştere care o va putea epuiza. Dar nu e decît postulat şi uitare a adevărurilor esenţiale. Această reticenţă, pe care o credem tranzitorie, ascunde de fapt o retragere fundamentală a nebuniei într-o regiune care acoperă frontierele cunoaşterii posibile a omului şi le depăşeşte, de o parte şi de alta. Este esenţial pentru posibilitatea unei ştiinţe pozitive a omului să existe, în zona cea mai retrasă, această arie a nebuniei în care şi pornind de la care existenţa umană cade în obiectivitate. în enigma sa esenţială, nebunia veghează, promisă mereu unei forme de cunoaştere care o va înconjura în întregime, dar mereu decalată în raport cu orice posibilitate de a o cuprinde, pentru că ea e aceea care, la origine, îi dă

cunoaşterii obiective o perspectivă asupra omului. Pentru om, eventualitatea de a fi nebun şi posibilitatea de a fi obiect s-au regăsit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, şi această întîlnire a dat naştere în acelaşi timp 0n acest caz, nu e o coincidenţă întîmplătoare de date) postulatelor psihiatriei pozitive şi temelor unei ştiinţe obiective a omului. Dar la Tenon, la Cabanis, la Bellart, această joncţiune, esenţiala pentru cultura modernă, nu era operată încă decît în ordinea gîndim-Ea va deveni situaţie concretă graţie lui Pinel şi lui Tuke: în azilul pe care îl înfiinţează şi care se îndreaptă spre marile proiecte de reforrna> . pericolul de a fi nebun este identificat cu forţa, la fiecare, pînă şi m viaţa cotidiană, cu necesitatea de a fi obiect. Pozitivismul nu va mai fi atunci doar proiect teoretic, ci şi stigmat al existenţei alienate. Statutul de obiect va fi impus de la început oricărui indivi' recunoscut ca alienat; alienarea va fi depusă, ca un adevăr secre i în inima oricărei cunoaşteri obiective a omului. CAPITOLUL IV

Naşterea azilului Imaginile se cunosc. Ele sînt familiare tuturor istoriilor psihiatriei, unde au drept funcţie să ilustreze acea vîrstă fericită în care nebunia este în sfîrşit recunoscută şi tratată conform unui adevăr faţă de care am fost multă vreme orbi. „Respectabila Societate a quakerilor... a dorit să asigure acelora dintre membrii ei care ar avea nefericirea să-şi piardă raţiunea, fără să aibă o avere suficientă ca să recurgă la aşezăminte costisitoare, toate resursele artei şi toate plăcerile vieţii compatibile cu starea lor; fondurile au fost obţinute printr-o subscripţie voluntară şi, de vreo doi ani, a fost înfiinţat, pe lîngă oraşul York, cu toată economia posibilă, un aşezămînt care pare să reunească mai multe avantaje. Deşi sufletul păleşte un moment în faţa acestei cumplite maladii care pare făcută pentru a umili raţiunea umană, mai apoi încercăm emoţii plăcute privind tot ceea ce o bunăvoinţă ingenioasă a ştiut să inventeze ca să o vindece şi să o aline. Această casă e situată la o milă de York, în mijlocul unei cîmpii fertile şi vesele; nu te trimite cîtuşi de puţin cu gîndul la o închisoare, ci mai degrabă la o imensă fermă rustică; e înconjurată de o mare grădină închisă. Fără bare, fără gratii la ferestre."1 Cît despre eliberarea alienaţilor de la Bicetre, povestea ei e celebră : decizia de a înlătura lanţurile prizonierilor din celule; Couthon vizitînd spitalul pentru a şti dacă nu se ascund în el suspecţi; Pinel ducîndu-se curajos să-1 întîlnească, în vreme ce toată lumea tremura Ja vederea „infirmului purtat pe braţe". Confruntarea filantropului în ţelept şi ferm cu monstrul paralitic. „Pinel îl conduse imediat în Actorul agitaţilor, unde vederea adăposturilor îl impresiona pu-I teic. Vru să-i interogheze pe toţi bolnavii. Nu primi, de la cei mai lţi dintre ei, decît injurii şi apostrofări grosolane. Era inutil să ' Delarive. Scrisoare adresată redactorilor de la Bibliotheque britannique cu privire a u n nou aşezămînt pentru vindecarea alienaţilor. Acest text a apărut în Bibliotheque "annique, apoi în broşură separată. Vizita lui Delarive la Refugiu datează din 1798.

450 ISTORIA NEBUNIEI

prelungească mai mult ancheta. Se întoarse spre Pinel: « Ei, cetăţene oare eşti şi tu nebun, de vrei să scoţi din lanţuri asemenea animale? » Pinel îi răspunse calm: « Cetăţene, am convingerea că aceşti alienaţi nu sînt atît de intratabili decît pentru că-i privăm de aer şi de libertate. — Ei bine, fă ce vrei cu ei, dar mă tem că eşti o victimă a propriei tale trufii. » Şi Couthon fu transportat pînă la trăsura sa. Plecarea lui fu o eliberare; răsuflînd uşurat, marele filantrop se puse imediat pe treabă."2 Există aici nişte imagini, cel puţin în măsura în care fiecare dintre cele două relatări împrumută esenţialul puterilor sale de la unele forme imaginare: calmul patriarhal al adăpostului lui Tuke, în care se liniştesc treptat pasiunile inimii şi'dezordinile spiritului; fermitatea lucidă a lui Pinel care stăpîneşte cu un singur cuvînt şi cu un singur gest cele două furii animalice care răcnesc împotriva lui şi îl pîndesc; şi această înţelepciune care a ştiut să discearnă, între nebunii furioşi şi convenţionalul sanguinar, care era adevăratul pericol: imagini care vor duce departe — pînă în zilele noastre — greutatea lor de legendă. Inutil să le respingem. Ne rămîn prea puţine documente valabile. Şi apoi, sînt prea dense în naivitatea lor ca să nu dezvăluie multe lucruri pe care nu le spun. în surprinzătoarea profunzime a fiecăreia, ar trebui să putem descifra în acelaşi timp situaţia concretă pe care o ascund, valorile mitice pe care le dau drept adevăr şi pe care le-au transmis; şi, în final, operaţia reală care a fost făcută şi pentru care imaginile nu oferă decît o traducere simbolică. NAŞTEREA AZILULUI

451 în primul rînd, Tuke este un quaker, membru activ al uneia dintn acele nenumărate „Societăţi ale Prietenilor" care s-au dezvoltat m Anglia începînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Legislaţia engleză, după cum am văzut, tinde din ce în ce B mult, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, să favorizeze iniţ'a; tiva privată în domeniul asistenţei.3 Se organizează diferite grupu de asigurări, se favorizează asociaţiile de ajutorare. Or, din raţiu deopotrivă economice şi religioase, de mai bine de un secol, quake au jucat acest rol, la început împotriva voinţei guvernului. „N°jn^ plătim unor bărbaţi îmbrăcaţi în haine negre pentru ca

să ne rru tivească săracii, pentru ca să ne îngroape morţii şi pentru ca să pred' 2 3

Scipion Pinel, Trăite complet du regime sanitaire des alienis. Paris, 1836, yCf. supra, partea a IlI-a, cap. II.

credincioşilor: aceste sfinte slujbe ne sînt prea scumpe pentru a le lăsa pe seama altora."4 Se înţelege că, în condiţiile noi de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, fusese votată în 1793 o lege pentru „încurajarea şi susţinerea societăţilor amicale"5. Este vorba despre acele asociaţii care şi-au luat modelul şi, adesea, inspiraţia de la quakeri, şi care prin sisteme de colecte şi de donaţii adună fonduri pentru aceia jin membrii lor care sînt săraci, devin infirmi sau cad bolnavi. Textul legii precizează că putem aştepta de la aceste instituţii „efecte benefice, ajutînd la fericirea indivizilor şi diminuînd în acelaşi timp povara sarcinilor publice". Lucru important: membrii acestor societăţi sînt dispensaţi de Removal [strămutare], prin care o parohie poate şi trebuie să se debaraseze de un nevoiaş sau de un bolnav sărac, dacă nu e originar din ace) loc, trimiţîndu-1 în parohia sa de origine. Trebuie să notăm că ; eastă măsură de Removal, stabilită de Set-tlementAct, trebuia să f abolită în 17956 şi că se prevede obligaţia, pentru o parohie, de a lua în grija sa un bolnav sărac care nu-i aparţine, dacă transportarea lui riscă să fie primejdioasă. Avem aici cadrul juridic al conflictului singular care a dat naştere Refugiului. Se poate presupune, pe de altă parte, că quakerii s-au arătat foarte curînd vigilenţi în ceea ce priveşte îngrijirile şi asistenţa ce trebuiau acordate smintiţilor. De la început, ei avuseseră de-a face cu casele de internare; în 1649, George Fox şi unul din tovarăşii săi fuseseră trimişi, prin ordin judecătoresc, la aşezămîntul de corecţie din Darby pentru a fi biciuiţi şi închişi timp de şase luni ca blasfematori.7 în Olanda, quakerii au fost de mai multe ori închişi la spitalul din Rotterdam.8 Şi, fie că a transcris o vorbă auzită la ei, fie că le-a atribuit o opinie curentă despre ei, Voltaîre îl pune să afirme pe quakerul hi, în Scrisori filozofice, că suflul care-i inspiră nu e obligatoriu chiar Cuvîntul lui Dumnezeu, ci uneori pălăvrăgeala smintită a neraţiu-nu: „Nu putem şti dacă un om care se ridică să vorbească va fi in-sPirat de inteligenţă sau de nebunie."9 în orice caz, quakerii, ca multe a'te secte religioase de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul Voltaire, Scrisori filozofice, trad. de M. Roşea, în Opere alese, voi. I, Editura de Slat Pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1957, p. 246. ^ 33. George III, cap. V, „For the Encouragemerit and Relief of Friendly Societies". 35. George III, ap. 101. Cu privire la această suprimare a Settlement Act-ului, ^■Nicholls, loc. cit., pp. 112-113. Sewel, The History of the Rise, Increases and Progress ofChristian People, ed. a III-a, l'bid., p. 233. Voltaire, loc. cit., p. 246.

452 ISTORIA NEBUNIEI

secolului al XVIII-lea, s-au văzut antrenaţi în marea dezbatere a experienţei religioase şi a neraţiunii10; pentru ceilalţi, pentru ei înşişi poate, anumite forme ale acestei experienţe erau plasate în echivocul bunului-simţ şi al nebuniei; şi au trebuit, desigur, să facă în fiecare clipă distincţia între ele, înfruntînd totodată reproşul de alienare care li se aducea în permanenţă. De aici, probabil, interesul cam bănuitor pe care „Societăţile Prietenilor" l-au avut faţă de tratamentul nebunilor în casele de internare. în 1791, o femeie care aparţine sectei este plasată într-un „aşeză-mînt pentru smintiţi, în vecinătatea oraşului York". Familia, care trăieşte departe de acel loc, îi însărcinează pe Prieteni să vegheze asupra felului în care e tratată. Dar direcţia azilului nu permite vizitele, pre-textînd că starea bolnavei nu-i permite să primească oaspeţi. Cîteva săptămîni mai tîrziu, femeia moare. „Această dureroasă întîmplare a suscitat, natural, reflecţii asupra situaţiei smintiţilor şi asupra îmbunătăţirilor care puteau fi făcute în aşezămintele de acest gen. în special, s-a înţeles că ar fi un avantaj deosebit pentru „Societăţile Prietenilor" să posede o asemenea instituţie, asupra căreia ar veghea ea însăşi şi unde s-ar putea aplica un tratament mai potrivit decît cel practicat de obicei."11 Aceasta este relatarea făcută de Samuel Tuke, douăzeci de ani după întîmplare. E uşor de bănuit aici unul dintre numeroasele incidente pe care le prilejuia legea Settlement-ului. O persoană fără prea multe resurse se îmbolnăveşte departe de casă; legea vrea ca persoana să fie trimisa acolo. Dar starea ei sau poate cheltuielile de transport cer să fie ţinută. Situaţie parţial ilegală, pe care doar pericolul imediat o poate justifica şi care a trebuit, de altfel, în cazul de faţă, să fie legalizata printr-un ordin de internare semnat de judecătorul de pace. Dar în afară de azilul în care este închisă bolnava, nici o asociaţie de caritate, în afară de cea din parohia sa de origine, nu are dreptul să-i vina în ajutor. Pe scurt, un sărac care se îmbolnăveşte grav în afara paro-hiei sale este expus la arbitrarul unei internări pe care nimeni nu o poate controla. împotriva acestor lucruri se ridică societăţile de binefacere care vor obţine dreptul de a-i aduna la un loc pe aceia dintre membrii lor care se îmbolnăvesc, prin legea din 1793, doi ani dupa incidentul despre care vorbeşte Samuel Tuke. Trebuie deci să înfe' legem acest proiect al unei case private, dar colective, destina NAŞTEREA AZILULUI

453 10

La fel misticii protestanţi de la sfirşitul secolului al XVII-lea şi ultimii J 1' Samuel Tuke, Description ofthe Retreat, an Institution near York for Insa sons, York, 1813, pp. 22-23.

smintiţilor, ca pe unul dintre foarte numeroasele proteste împotriva vechii legislaţii pentru săraci şi bolnavi. De altfel, datele sînt clare, chiar dacă Samuel Tuke se fereşte să le compare, din grija de a pune întregul merit al întreprinderii doar pe seama generozităţii private, în 1791, proiectul quakerilor din York; la începutul lui 1793, legea care decide să încurajeze Societăţile amicale de binefacere şi să le dispenseze de Removal: asistenţa trece astfel de la parohie la întreprinderea privată. Chiar în acest an 1793, quakerii din York lansează

0 subscripţie şi votează regulamentul societăţii; iar în anul următor decid cumpărarea unui teren. în 1795, Settlement Act-ul este abolit în mod oficial; începe construirea Refugiului, iar casa va putea funcţiona în anul următor. întreprinderea lui Tuke se înscrie în marea reorganizare legală a asistenţei de la sfirşitul secolului al XVIII-lea, chiar în acea serie de măsuri prin care statul burghez inventează, pentru nevoile sale proprii, binefacerea privată. Evenimentul care a declanşat în Franţa eliberarea „înlănţuiţilor de la Bicetre" e de o altă natură, iar circumstanţele istorice cu mult mai greu de determinat. Legea din 1790 prevăzuse crearea de mari spitale destinate smintiţilor. Dar nici unul dintre ele nu exista încă în 1793. Bicetre fusese ridicată la rangul de „Casă a săracilor"; se găseau în ea, amestecaţi încă în mod confuz, ca înainte de Revoluţie, săraci, bătrîni, condamnaţi şi nebuni. La toată această populaţie tradi-lională se adaugă aceea pe care a plasat-o acolo Revoluţia. Mai întîi deţinuţii politici. Piersin, supraveghind nebunii la Bicetre, scrie Comisiei administraţiilor civile, la 28 brumar, anul III, adică tocmai în timpul şederii lui Pinel: „Există în slujba mea şi deţinuţi chiar pentru tribunalul revoluţionar."12 Apoi suspecţii care se ascund. Bicetre a fost utilizat, ca şi pensiunea Belhomme, Casa Douai sau Vernet13, ca ascunzătoare pentru suspecţi. Sub Restauraţie, cînd va 'rebui să se uite că Pinel fusese medic la Bicetre în vremea Terorii, 1 se va atribui meritul de a fi protejat astfel aristocraţii şi preoţii; «Pinel era deja medic la Bicetre cînd, într-o epocă de tristă amintire, 1 s-a cerut acestei case de detenţie tributul ei de moarte. Teroarea o Urnpluse de preoţi, de emigraţi reveniţi în ţară; Dl. Pinel a îndrăznit Sa se opună extrădării unui mare număr dintre ei, pretextînd că erau alienaţi. S-a insistat; opoziţia sa s-a repetat; ea a luat imediat un Caracter de forţă care s-a impus în faţa călăilor, iar energia unui om 12

Citat în Tuetey, loc. cit., III, p. 369. Chiar în pensiunea Vernet, pe strada Servandoni, au găsit Pinel şi Boyer un "ugiu pentru Condorcet, cînd i s-a decretat arestarea, la 8 iulie 1793. 13

454 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

455 de obicei atît de blînd şi de binevoitor a salvat viaţa unui mare număr de victime, printre care îl cităm pe prelatul care ocupă în acest moment una dintre principalele funcţii ale Franţei"14. Dar mai trebuie ţinut cont şi de un alt fapt: că Bicetre devenise, în timpul Revoluţiei, centrul principal de spitalizare pentru smintiţi. De la primele tentative de aplicare a legii din 1790, fuseseră trimişi aici nebunii eliberaţi din închisori, apoi, curînd, alienaţii care umpleau sălile de la Hotel-Dieu.15 Astfel încît, mai mult prin forţa lucrurilor decît printr-un proiect gîndit, Bicetre se trezeşte că a moştenit această funcţie medicală care subzistase de-a lungul epocii clasice, fără. să se confunde cu internarea, şi care făcuse din Hotel-Dieu singurul spital parizian unde vindecarea nebunilor a fost încercată într-un mod sistematic. Ceea ce făcuse tot timpul Hotel-Dieu începînd cu Evul Mediu, Bicetre este însărcinat să facă în cadrul unei internări mai confuze ca oricînd; pentru prima dată Bicetre devine spital în care alienaţii sînt îngrijiţi pînă se vindecă: „De la Revoluţie încoace, administraţia aşezămintelor publice neconsiderînd necesară închiderea nebunilor într-un ospiciu liber decît dacă sînt vătămători şi periculoşi pentru societate, ei nu rămîn acolo decît atîta timp cît sînt bolnavi, şi imediat ce vindecarea lor perfectă e sigură, sînt trimişi în mijlocul familiilor sau al prietenilor. Drept dovadă, ieşirea generală a tuturor celor care îşi recuperaseră bunul-simţ şi chiar a acelora care fuseseră închişi pe viaţă de Parlamentul anterior, administraţia făcîn-du-şi o datorie din a nu-i ţine închişi decît pe nebunii care nu sînt în stare să se bucure de libertate."16 Funcţia medicală este clar introdusă la Bicetre; se pune acum problema de a revizui cît mai precis toate internările pentru demenţă care au putut fi decretate în trecut. Şi pentru prima dată în istoria Spitalului generai este numit la infirmeriile de la Bicetre un om care a cucerit deja o anumită reputaţie 14

Dupuytren, „Notice sur Philippe Pinel". Extras din Journal des Debats && 7 noiembrie i 826, p. 8. Este probabil ca Dupuytren să facă aluzie la abatele Fourruer. care se ridicase, de la amvon, împotriva executării lui Ludovic al XVI-lea şi cj^ ' după ce a fost internat la Bicetre ca „atacat de demenţă", a devenit capelanul lui N poleon, apoi episcop de Montpellier. 15 Cf. de exemplu hotărîrea Comitetului de Siguranţă generală ordonînd tran ferarea la Bicetre a unui alienat care nu poate fi ţinut la marele ospiciu urna (Tuetey, loc. cit., III, pp. 427-428). . 0 16 Scrisoare a iui Piersin către Comisia Administraţiilor civile din 19 ft" anul III (Tuetey, loc. cit., III, p. 172). y 17

După Piersin, la Bicetre existau 207 nebuni la data de 10 frimar, anul III (»ue loc. cit., p. 370).

în cunoaşterea maladiilor spiritului18; desemnarea lui Pinel dovedeşte prin ea însăşi că prezenţa nebunilor la Bicetre devenise deja o problemă medicală. Nu există însă nici o îndoială că era şi o problemă politică. Certitudinea că fuseseră internaţi inocenţi printre vinovaţi, oameni raţionali printre furioşi, făcea de multă vreme parte din mitologia revoluţionară: „Bicetre închide în mod sigur criminali, tîlhari, oameni feroce,... dar şi, trebuie să acceptăm asta, o mulţime de victime ale puterii arbitrare, ale tiraniei familiilor, ale despotismului patern... Celulele conţin oameni, fraţii şi egalii noştri, cărora aerul le este refuzat, care nu văd lumina decît prin lucarne înguste."19 Bicetre, închisoare a inocenţei, obsedează imaginaţia, ca odinioară Bastilia: „Tîlharii, în timpul masacrului din închisori, pătrund cu înverşunare în Bicetre, sub pretextul că eliberează anumite victime ale vechii tiranii pe care aceasta încerca să le amestece printre alienaţi. Ei merg înarmaţi din celulă în celulă; îi interoghează pe deţinuţi şi trec mai departe dacă

alienarea e manifestă. Dar unul dintre cei ţinuţi în lanţuri le atrage atenţia prin cuvintele pline de sens şi de raţiune şi prin plîngerile cele mai amare. Nu e odios că era ţinut în lanţuri şi amestecat cu ceilalţi alienaţi?... De atunci, se stîrnesc în această trupă înarmată murmure violente şi blesteme împotriva supraveghetorului ospiciului; este forţat să dea seamă de comportarea sa."20 în timpul Convenţiei, o nouă obsesie. Bicetre este tot o imensă rezervă de spaime, dar pentru că e văzut ca un bîrlog de suspecţi — aristocraţi care se ascund sub boarfele săracilor, agenţi străini care complotează, mascaţi de o alienare de comandă. Şi aici, trebuie denunţată nebunia ca să izbucnească inocenţa, dar să apară şi duplicitatea. Astfel, în aceste spaime care înconjoară Bicetre de-a lungul Revoluţiei şi care formează la periferia Parisului un fel de mare forţă redutabilă şi misterioasă, în care Inamicul se amestecă inextricabil cu neraţi-unea, nebunia joacă, rînd pe rînd, două roluri alienante: ea îl alienează pe cel care e considerat nebun fără să fie, dar poate la fel de bine să-1 alieneze pe cel care se crede protejat de nebunie; tiranizează 18

Pinel fusese redactor la Gazette de Sânte înaintea Revoluţiei. Scrisese mai multe articole cu privire la maladiile spiritului, mai ales în 1787: „Les acces de melancolie ne sont-ils pas toujours plus frequents et plus â craindre durant les premiers mois de l'hiver?"; în 1789: „Observations sur le regime moral qui est le plus propre â retablir dans certains cas la raison 6gar6e des maniaques". în La Medecine eclairee par les Sciences physiques, publicase un articol „despre o specie particulară de melancolie care duce la sinucidere" (1791). 19 Gazette naţionale, 12 decembrie 1789. 20 Citat în Semelaigne, Philippe Pinel et son ceuvre, pp. 108-109.

456 ISTORIA NEBUNIEI

sau înşală — element periculos, intermediar între omul rezonabil şi nebun, care îl poate aliena şi pe unul şi pe celălalt, ameninţîndu-le amîndurora exerciţiul libertăţii. Ea trebuie să fie, în orice caz, dejucată astfel încît adevărul şi raţiunea să fie restituite propriului lor joc! în această situaţie puţin confuză — reţea densă de condiţii reale şi de forţe imaginare — e greu de precizat rolul lui Pinel. El şi-a preluat funcţia la 25 august 1793. Putem presupune, reputaţia sade medic fiind deja mare, că a fost ales tocmai pentru a „dejuca" nebunia, pentru a-i lua măsura medicală exactă, pentru a-i elibera victimele şi a denunţa suspecţii, pentru a întemeia în sfîrşit în toată rigoarea această internare a nebuniei, a cărei necesitate se cunoaşte, dar ale cărei pericole se resimt. Pe de altă .parte, sentimentele lui Pinel erau destul de republicane pentru a avea încredere în el şi că nu-i va menţine închişi pe prizonierii vechii puteri, şi că nu-i va favoriza pe cei urmăriţi de noua putere. într-un sens, se poate spune că Pinel s-a văzut învestit cu o extraordinară putere morală. în neraţiunea clasică nu exista incompatibilitate între nebunie şi simulare, nici între nebunia recunoscută din exterior şi nebunia atribuită în mod obiectiv; dimpotrivă, exista mai curînd un fel de legătură esenţială de apartenenţă a nebuniei la formele sale iluzorii şi la culpabilitatea care se ascunde sub ele. Pinel va trebui să o dezlege în mod politic şi să opereze o împărţire care nu va mai lăsa să apară decît o singură unitate riguroasă: aceea care învăluie, pentru cunoaşterea discursivă, nebunia, adevărul ei obiectiv şi inocenţa ei. Va trebui degajată dintre toate aceste franjuri ale non-fiinţei în care aveau loc jocurile nera-ţiunii şi în care era acceptată deopotrivă ca non-nebunie persecutată şi ca non-nebunie disimulată, fără a înceta totuşi să fie nebunie. în toate acestea, care e sensul eliberării „înlănţuiţilor" ? Era pur şi simplu aplicarea ideilor ce fuseseră formulate de mai mulţi ani şi făceau parte din aceste programe de reorganizare, dintre care proiectul lui Cabanis e cel mai bun exemplu, un an înainte de sosirea lui Pinel la Bicetre? A scoate lanţurile alienaţilor din celule înseamnă a le deschide domeniul unei libertăţi care va fi în acelaşi timp cel al unei verificări, înseamnă a-i lăsa să apară într-o obiectivitate care nu va mai fi ascunsă nici în persecuţiile, nici în furiile ce îi corespund; înseamnă a constitui un cîmp azilar pur, aşa cum îl definea Cabanis şi pe care Convenţia, din motive politice, dorea să-1 vadă stabilit. Dar putem la fel de bine să ne gîndim că, procedînd astfel, Pinel disimula o operaţie politică de semn contrar: eliberîndu-i pe nebuni, îi amesteca şi mai mult cu populaţia de la Bicetre, făcînd-o mai confuza şi mai inextricabilă, abolind toate criteriile care ar fi permis o împărţ're-Nu era aceasta, de altfel, grija constantă a administraţiei de la Bicetre, NAŞTEREA AZILULUI

457 în această perioadă, şi anume să împiedice separările pe care le cereau autorităţile politice?21 E tot atît de adevărat că Pinel a fost trimis şi numit la Salpetriere la 13 mai 1795, cîteva luni după ther-midor, în momentul destinderii politice.22 E imposibil, desigur, să ştim exact ce avea de gînd să facă Pinel atunci cînd a decis eliberarea alienaţilor. Puţin contează — esenţialul constînd tocmai în această ambiguitate care va marca toată continuarea operei sale, şi chiar sensul pe care îl capătă în lumea modernă : constituirea unui domeniu în care nebunia trebuie să apară întrun adevăr pur, în acelaşi timp obiectivă şi inocentă, dar constituirea acestui domeniu într-un mod ideal, totdeauna nedefinit izolat, fiecare dintre figurile nebuniei amestecîndu-se cu non-nebunia într-o proximitate insesizabilă. Ceea ce nebunia cîştigă în precizie în proiectul ei ştiinţific, pierde în vigoare în percepţia concretă; azilul în care trebuie să-şi întîlnească adevărul nu ne permite să o distingem de ceea ce nu e adevărul ei. Cu cît e mai obiectivă, cu atît e mai puţin sigură. Gestul care o eliberează pentru a o verifica este în acelaşi timp operaţia care o diseminează şi o ascunde în toate formele concrete ale raţiunii. Opera lui Tuke a apărut datorită reajustării asistenţei în legislaţia engleză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea; cea a lui Pinel datorită întregii ambiguităţi a situaţiei nebunilor în momentul Revoluţiei. Dar asta nu înseamnă

deloc diminuarea originalităţii lor. A existat, în operele lor, o putere de decizie care nu poate fi minimalizată, şi care apare clar — abia transpusă — în miturile care i-au transmis sensul. ■ E important că Tuke a fost quaker. La fel de important e că Refugiul a fost o casă de ţară. „Aerul e aici sănătos şi mult mai lipsit de fum decît în locurile apropiate de oraşele industriale."23 Casa — cu ferestre fără gratii — dă spre o grădină; întrucît „e situată pe o colină, ea domină un peisaj foarte plăcut, care se întinde, spre sud, cît vezi cu ochii, spre o cîmpie fertilă şi împădurită..." Pe terenurile înve21

Cf. toată corespondenţa lui Letourneau cu Comisia Lucrărilor publice, citată înTuetey, III, pp. 397-476. în grija sa de a face din Pinel o victimă a Terorii, Dupuytren povesteşte că „a fost arestat, şi pe punctul de a fi adus în faţa Tribunalului Revoluţionar; din fericire s-a reuşit să se înţeleagă necesitatea îngrijirilor pe care le acorda săracilor de la Bicetre S' a fost eliberat" (Dupuytren, loc. cit., p. 9). 23 Raport prezentat „Societăţii Prietenilor" la 5 aprilie 1793; citat în S. Tuke, bescription ofthe Retreat, p. 36. 22

458 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

459 cinate, se practică agricultura şi creşterea animalelor; grădina „produce în abundenţă fructe şi legume; oferă, în acelaşi timp, multor bolnavi un loc agreabil de recreere şi muncă"24. Mişcarea în aer li-ber, plimbările regulate, munca în grădină şi la fermă au totdeauna un efect benefic „şi sînt favorabile vindecării nebunilor". S-aîntîm-plat chiar ca anumiţi bolnavi „să fie vindecaţi doar după călătoria care i-a dus la Refugiu şi după primele zile de odihnă pe care au avut ocazia să le petreacă aici"25. Toate puterile imaginare ale vieţii simple, ale fericirii rurale, ale succesiunii anotimpurilor sînt convocate aici pentru a veghea la vindecarea nebuniilor. Pentru că nebunia, conform ideilor din secolul al XVIII-lea, nu este o maladie a naturii, nici a omului însuşi, ci a societăţii; emoţii, incertitudini, agitaţie, hrană artificială, tot atîtea cauze de nebunie care sînt admise de Tuke, ca şi de contemporanii săi. Produs al unei vieţi care se îndepărtează de natură, nebunia e întotdeauna doar de ordinul consecinţelor, nepu-nînd în discuţie ceea ce e esenţial în om, şi anume apartenenţa sa nemijlocită la natură. Ea lasă intactă, ca un secret temporar uitat, această natură a omului care este în acelaşi timp raţiunea sa. Acest secret se întîmplă să reapară în condiţii stranii, ca şi cum s-ar reintroduce în mod viclean şi fraudulos, cu riscul unei noi perturbări. Samuel Tuke citează cazul unei tinere femei ajunse într-o stare de „perfectă idioţie"; ea rămăsese aşa, fără întrerupere, ani în şir, pînă cînd a fost cuprinsă de o febră tifoidă. Or, pe măsură ce febra creştea, spiritul se clarifica, devenind mai limpede şi mai viu; şi în timpul acestei faze acute, cînd de obicei bolnavii sînt cuprinşi de delir, bolnava era, dimpotrivă, în întregime rezonabilă; îşi recunoştea anturajul, îşi amintea întîmplări trecute cărora nu păruse să le fi dat atenţie. „Dar, vai, n-a fost decît o licărire de raţiune; cînd febra a scăzut, norii i-au învăluit din nou spiritul; s-a prăbuşit iar în starea deplorabilă de dinainte şi a rămas aşa pînă la moarte, survenită cîţiva ani mai tîrziu."26 Există aici un întreg mecanism de compensare: în nebunie, natura este uitată, nu abolită, sau mai curînd decalată dinspre spirit spre corp, în aşa fel încît demenţa garantează într-un fel o sănătate solidă; dar e suficient ;ă se producă o maladie, şi natura, bulversată în corp, reapare în spirit, mai pură, mai clară decît a fost vreodată. Dovada că nu trebuie să considerăm „nebunii ca absolut lipsiţi de raţiune",cl să evocăm mai curînd în ei, prin tot jocul asemănărilor şi proximităţilor, acea parte a naturii care nu se poate să nu dormiteze sub agitaţia 24 25

Ibid., pp. 93-95. lbid.,pp. 129-130. 26Ibid.,p. 137, notă.

nebuniei; anotimpurile şi zilele, marea cîmpie din York, această înţelepciune a grădinilor, în care natura coincide cu ordinea oamenilor, trebuie să vrăjească, pînă la trezirea ei deplină, raţiunea ascunsă pentru o clipă. în această viaţă campestră care le este impusă bolnavilor din Refugiu şi care pare să nu fie călăuzită decît de o încredere neclintită, s-a strecurat o operaţie magică, în care se presupune că natura face să triumfe natura prin asemănare, apropiere şi misterioasă pătrundere, în timp ce tot ceea ce societatea a sădit în om pe post de contranatură se vede înlăturat. Iar în spatele tuturor acestor imagini începe să capete contur un mit care va fi una dintre marile forme de organizare ale psihiatriei în secolul al XlX-lea, mitul celor trei Naturi: Natură-Adevăr, Natură-Raţiune şi Natură-Sănătate. Tocmai în acest joc se dezvoltă mişcarea alienării şi a vindecării ei; dacă Natura-Sănătate poate fi abolită, Natura-Raţiune nu poate fi decît ascunsă, în timp ce Natura ca Adevăr al lumii rămîne în mod nedefinit adecvată ei înseşi; şi tocmai pornind de la ea va putea fi trezită şi restabilită Natura-Raţiune, a cărei exercitare, cînd coincide cu adevărul, permite restabilirea Naturii-Sănătate. Iar în acest sens Tuke îi prefera termenului englez insane cuvîntul francez „aliene, deoarece comportă o idee mai justă despre acest gen de dezordine decît termenii care implică, înţr-un grad oarecare, abolirea facultăţii de a gîndi"27. Refugiul inserează bolnavul într-o dialectică simplă a naturii; dar edifică în acelaşi timp un grup social. Şi asta într-un mod ciudat de contradictoriu. El a fost de fapt înfiinţat prin subscripţii şi trebuie să funcţioneze ca un sistem de asigurări, în maniera societăţilor de ajutor care se dezvoltă în aceeaşi epocă; fiecare dintre cei care subscriu poate desemna un bolnav căruia îi poartă interes şi care va vărsa o taxă redusă, în timp ce ceilalţi vor plăti tariful întreg. Refugiul este o coaliţie contractuală, o convergenţă de interese organizate în modul unei societăţi simple.28 Dar în acelaşi timp ea se complace în mitul familiei patriarhale: vrea să fie o mare comunitate fraternă a bolnavilor şi a supraveghetorilor, sub autoritatea directorilor şi a administraţiei. Familie riguroasă, fără slăbiciuni, fără complezenţe, dar dreaptă, conformă cu marea imagine a familiei biblice. „Efortul pe care l-au depus intendenţii

pentru a asigura bunăstarea bolnavilor, cu tot 27

Ibidem. începînd din secolul al XVIII-lea, quakerii au practicat adesea sistemul societăţilor pe acţiuni. Fiecare dintre cei care subscriseseră pentru Refugiu o sumă de cel puţin 20 de lire primea o dobîndă anuală de 5%. Pe de altă parte, Refugiul pare să fi fost o excelentă întreprindere comercială. Iată beneficiile realizate în primii ani: iunie 1798: 268 de lire; 1799:245; 1800:800; 1801: 145; 1802:45; 1803:258; iS04: 449; Î805: 521 (cf. S. Tuke. op. cit., pp. 72-75). 28

460 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

461 zelul pe care-1 pot aduce nişte părinţi atenţi, dar judicioşi, a fost recompensat în multe cazuri printr-un ataşament aproape filial."29 igj-în această afecţiune comună, fără indulgenţă, dar şi fără nedreptăţi bolnavii vor regăsi calma fericire şi siguranţa unei familii în stare pură; vor fi copiii familiei în idealitatea sa primitivă. Contract şi familie, interese înţelese şi afecţiune naturală —Refugiul cuprinde, amestecîndu-le, cele două mari mituri prin care secolul al XVIII-lea încercase să definească originea societăţilor şi adevărul omului social. El reprezintă deopotrivă interesul individual care renunţă la el însuşi pentru a se regăsi şi afecţiunea spontană pe care natura o provoacă la membrii unei familii, propunînd un fel de model afectiv şi imediat oricărei societăţi. în Refugiu, grupul uman regăseşte formele cele mai originare şi cele mai pure: este vorba de a reaşeza omul în nişte raporturi sociale elementare şi absolut conforme originii; ceea ce înseamnă că ele trebuie să fie riguros întemeiate şi în acelaşi timp riguros morale. Astfel bolnavul se va vedea readus în acel punct în care societatea tocmai izvorăşte din natură şi se împlineşte într-un adevăr nemijlocit la a cărui scufundare în confuzie a contribuit apoi întreaga istorie omenească. Se presupune că se va şterge atunci din spiritul alienat tot ceea ce societatea actuală a putut depozita în el ca artificii, tulburări zadarnice, legături şi obligaţii străine naturii. Acestea sînt puterile mitice ale Refugiului: puteri care stăpînesc timpul, contestă istoria, readuc omul la adevărurile sale esenţiale şi îl identifică în imemorial cu Primul Om natural sau cu Primul Om social. Toate distanţele care îl separau de această fiinţă primitivă au fost anulate, toate asperităţile netezite; şi la capătul acestui „refugiu", sub alienare reapare în cele din urmă inalienabilul, care este natură, adevăr şi pură moralitate socială. Opera lui Tuke părea purtată şi explicată de lunga mişcare de reformă care o precedase; chiar aşa şi era; dar ceea ce a făcut din ea o ruptură şi totodată o iniţiere este întregul peisaj mitic de care era înconjurată încă de la naştere şi pe care a ajuns să-1 insereze în vechea lume a nebuniei şi a internării, în acest mod, ea a înlocuit despărţirea lineară dintre raţiune şi nera-ţiune pe care o efectua internarea cu o dialectică a cărei mişcare se naşte în spaţiul mitului astfel constituit. în această dialectică, nebunia devine alienare, iar vindecarea sa întoarcere la inalienabil; dar esenţială este o anume putere pe care o dobîndeşte pentru prima data internarea, cel puţin aşa cum e ea visată de fondatorii Refugiului', graţie acestei puteri, în momentul în care nebunia se dezvăluie ca alienare, şi tocmai datorită acestei descoperiri, omul este readus la inalienabil. Putem identifica astfel, în mitul Refugiului, atît procedeul imaginar al vindecării, aşa cum este el presupus în mod obscur, cît si esenţa nebuniei, aşa cum va fi ea implicit transmisă secolului al XlX-lea: 1. Rolul internării este de a reduce nebunia la adevărul ei. 2. Adevărul nebuniei constă în ceea ce este ea, minus lumea, minus societatea, minus contranatura. 3. Acest adevăr al nebuniei este omul însuşi în ceea ce poate avea el mai primitiv inalienabil. 4. Ceea ce e inalienabil în om este în acelaşi timp Natură, Adevăr şi Morală; adică Raţiunea însăşi. 5. Refugiul primeşte puterea sa de a vindeca pentru că readuce nebunia la un adevăr care e deopotrivă adevăr al nebuniei şi adevăr al omului, la o natură care e natură a maladiei şi natură senină a lumii. Observăm astfel unde se va putea fixa pozitivismul în această dialectică, în care totuşi nimic nu pare să-1 anunţe, pentru că totul indică experienţe morale, teme filozofice, imagini visate ale omului. Dar pozitivismul nu va fi decît contracţia acestei mişcări, reducţia acestui spaţiu mitic; el va admite de la început, ca evidenţă obiectivă, că adevărul nebuniei este raţiunea omului, ceea ce inversează în întregime concepţia clasică pentru care experienţa neraţiunii în nebunie contestă tot ce poate fi adevăr în om. De-acum înainte, orice privire obiectivă asupra nebuniei, orice cunoaştere, orice adevăr formulat asupra ei va fi raţiunea însăşi, raţiunea recuperată şi triumfătoare, deznodămîntul alienării. în relatarea tradiţională a eliberării înlănţuiţilor de la Bicetre, un punct n-a fost stabilit cu siguranţă: prezenţa lui Couthon. S-a afirmat că vizita sa era imposibilă, că trebuie să fi fost o confuzie între el şi un membru al Comunei din Paris, şi el paralizat, şi că tocmai această infirmitate adăugată la sinistra reputaţie a lui Couthon a făcut ca unul să fie luat drept celălalt.30 Să lăsăm deoparte această problemă: esenţialul este că se făcuse şi se transmisese confuzia, şi că se impusese cu asemenea intensitate imaginea infirmului care dă înapoi de spaimă în faţa nebunilor şi abandonează destinului „acele 29

Ibid.,p. 178. într-adevăr, doar un membru al Comunei putea fi desemnat pentru a inspecta un spital. Or, Couthon n-a făcut niciodată parte din această adunare (cf. Emile Richard, Histoire de VHopital de Bicetre, Paris, 1889, p. 113, notă). 30

462 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

463 animale". în centrul scenei se află paraliticul purtat pe braţe; şi e preferabil ca acest paralitic să fie un redutabil om al Convenţiei cunoscut pentru cruzimea sa şi celebru pentru că a fost unul dintre marii furnizori ai eşafodului. Prin urmare, Couthon e cel care va vizita Bicetre, şi va fi pentru o clipă stăpînul destinului nebunilor. Asa vrea forţa imaginară a istoriei. Ceea ce ascunde într-adevăr această stranie relatare este un chiasm decisiv în mitologia nebuniei. Couthon vizitează Bicetre pentru a şti dacă nebunii pe care vrea să-i elibereze Pinel nu sînt suspecţi. El speră să găsească o raţiune care se ascunde; întîlneşte o animalitate care se manifestă în toată violenţa ei: renunţă să recunoască în ea semnele inteligenţei şi ale disimulării; decide să o abandoneze ei înseşi şi să lase nebunia să se rezolve în sălbăticia ei esenţială. Dar tocmai aici se produce metamorfoza: el, Couthon, revoluţionarul paralitic, infirmul care decapitează, în momentul în care îi tratează pe nebuni ca pe nişte animale, încarnează fără s-o ştie — şi în dublul stigmat al infirmităţii şi al crimelor sale — tot ce e mai monstruos în inumanitate. Tocmai de aceea trebuie ca în mit să fie el, şi nu altul, mai puţin infirm sau mai puţin crud, cel însărcinat să pronunţe ultimele cuvinte care, pentru ultima dată în lumea occidentală, au atribuit nebunia propriei sale animalităţi. Cînd părăseşte Bicetre, purtat pe braţe, crede că i-a abandonat pe nebuni bestialităţii din ei, dar de fapt el e cel împovărat de această bestialitate, în timp ce în libertatea care li se oferă nebunii vor putea arăta că nu pierduseră nimic din ce este esenţial în om. Cînd a formulat animalitatea nebunilor şi i-a lăsat să se mişte liber, el i-a eliberat, dar şi-a dezvăluit propria animalitate şi s-a închis în ea. Turbarea sa era mai smintită, mai inumană decît nebunia demenţilor. Astfel, nebunia s-a deplasat de partea gardienilor; cei care îi închid pe nebuni ca pe animale deţin deacum întreaga brutalitate animalică a nebuniei; în ei turbează bestia, iar turbarea apărută la demenţi nu e decît o vagă reflectare a ei. E descoperit un secret: că bestialitatea nu rezida în animal, ci în domesticirea lui; aceasta ajungea s-o constituie doar prin rigoarea sa. Nebunul se vede astfel purificat de animalitate, sau cel puţin de acea parte a animalităţii care e violenţă, prădare, turbare, sălbăticie; nu-i va mai ră-mîne decît o animalitate docilă, aceea care nu răspunde la constrîn-gere şi dresaj prin violenţă. Legenda întîlnirii lui Couthon cu Pi"e' povesteşte această purificare; mai exact, ea arată că această purificare era un lucru deja realizat atunci cînd a fost scrisă legendaO dată plecat Couthon, „filantropul se pune imediat pe treaba I decide să elibereze doisprezece alienaţi care erau în fiare. Primul este un căpitan englez înlănţuit într-o celulă de la Bicetre de patruzeci de ani: „Era privit drept cel mai violent dintre toţi alienaţii...; într-un acces de furie, îl lovise brusc cu cătuşele în cap pe unul dintre servitori şi îl omorîse pe loc." Pinel se apropie de el, îl îndeamnă „să fie rezonabil şi să nu facă rău nimănui"; cu acest preţ, i se promite scoaterea din lanţuri şi acordarea dreptului de a se plimba prin curte: „Credeţi-mă. Fiţi blînd şi încrezător, am să vă redau libertatea." Căpitanul înţelege discursul şi rămîne calm în timp ce lanţurile cad; abia eliberat, se grăbeşte să admire lumina soarelui şi „strigă în extaz: ce frumos e!" Toată această primă zi de libertate recucerită o petrece „alergînd, urcînd scările, coborîndu-le şi spunînd mereu: ce frumos e!" Seara, intră în celula sa şi doarme netulburat. „în timpul celor doi ani pe care îi mai petrece la Bicetre nu mai are accese de furie; chiar se face util, exercitînd o anumită autoritate asupra nebunilor pe care îi conduce după placul său şi al căror supraveghetor devine." O altă eliberare, la fel de cunoscută în cronicile hagiografiei medicale: aceea a soldatului Chevinge. Era un beţiv care fusese cuprins de un delir de grandoare şi se credea general; dar Pinel recunoscuse „o excelentă natură sub această iritare"; îi desface legăturile, spu-nîndu-i că îl ia în serviciul său şi că cere de la el toată fidelitatea pe care un „bun stăpîn" o poate aştepta de la un slujitor recunoscător. Miracolul se petrece; virtutea de valet fidel se trezeşte brusc în acest suflet răvăşit: „Niciodată în vreo inteligenţă umană nu s-a petrecut o revoluţie mai subită şi mai completă; ... abia eliberat, iată-1 prevenitor, atent"; minte slabă, îmblînzită de atîta generozitate, merge el însuşi, în locul noului său stăpîn, să înfrunte şi să liniştească furia celorlalţi; „li se adresează alienaţilor cu vorbe raţionale şi blînde, el, care cu puţin timp înainte era încă la nivelul lor, dar în faţa cărora se simte acum înălţat în libertatea sa"31. Acest bun servitor trebuia să joace pînă la capăt în legenda lui Pinel rolul personajului său; devotat trup şi suflet stăpînului său, îl protejează atunci cînd poporul din Paris vrea să forţeze porţile la Bicetre pentru a-i pedepsi „pe duşmanii naţiunii; face un zid din corpul lui şi se expune el însuşi loviturilor pentru a-i salva viaţa". Aşadar, lanţurile cad; nebunul se vede eliberat. Şi, în aceeaşi clipă, îşi recuperează raţiunea. Sau mai curînd, nu: nu raţiunea e cea care reapare în ea însăşi şi pentru ea însăşi; ci speciile sociale constituite 31

Scipion Pinel, Trăite complet du regime sanitaire des alienes, Paris, 1836, Pp. 56-63.

464 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

465 care au dormitat multă vreme sub nebunie şi care se ridică dintr-o dată, într-o conformitate perfectă cu ceea ce reprezintă ele, fără alterare sau grimase. Ca şi cum nebunul, eliberat de animalitatea la care îl constrîngeau lanţurile, nu ar regăsi umanitatea decît în tipul social Primul dintre cei eliberaţi nu redevine pur şi simplu un om

cu mintea sănătoasă, ci un ofiţer, un căpitan englez, loial faţă de cel care 1-a eliberat, ca faţă de un învingător care l-ar reţine prizonier pe cuvînt, autoritar cu oamenii asupra cărora face să domnească prestigiul său de ofiţer. Nu-şi recapătă sănătatea decît în aceste valori sociale care îi sînt deopotrivă semn şi prezenţă concretă. Raţiunea sa nu ţine de ordinea cunoaşterii sau a fericirii; nu constă într-o bună funcţionare a spiritului; aici raţiunea este onoare. Pentru soldat, ea va fi fidelitate şi sacrificiu; Chevinge nu redevine om raţional, ci servitor. Există în povestea sa aproape aceleaşi semnificaţii mitice ca şi în cea a lui Vineri şi Robinson Crusoe; raportul stabilit de Defoe între omul alb izolat în natură şi sălbaticul cel bun nu e un raport de la om la om, epuizîndu-se în reciprocitatea sa nemijlocită, e un raport de la stă-pîn la servitor, de la inteligenţă la devotament, de la forţa înţeleaptă la forţa vie, de la curajul reflectat la inconştienţa eroică; pe scurt, este un raport social, cu statutul lui literar şi toate coeficientele sale etice,* care e transpus asupra stării de natură şi devine adevăr imediat al acestei societăţi în doi. Aceleaşi valori se regăsesc în cazul soldatului Chevinge: între el şi Pinel nu este vorba despre două raţiuni care se recunosc, ci de două personaje bine determinate, care apar în exacta lor adecvare la tipuri şi care organizează un raport după structurile sale date. Observăm cum forţa mitului a putut învinge întreaga verosimilitate psihologică şi întreaga observaţie riguros medicală; este clar, dacă pacienţii eliberaţi de Pinel erau efectiv nebuni, ei nu au fost vindecaţi prin simpla eliberare, iar conduita lor trebuie să fi păstrat mult timp urme de alienare. Dar nu asta îl interesează pe Pinel; esenţial pentru el este ca raţiunea să fie semnificată de tipuri sociale cristalizate foarte devreme, din clipa în care nebunul a încetat să fie tratat ca Străin, ca Animal, ca figură absolut exterioara omului şi raporturilor umane. Ceea ce constituie, pentru Pinel, vindecarea nebunului este stabilizarea sa într-un tip social recunoscut şi aprobat din punct de vedere moral. Important nu e deci faptul că lanţurile au fost scoase — măsura care fusese luată în mai multe ocazii încă din secolul al XVIIl-lea; îndeosebi la Saint-Luke; important este mitul care a dat sens acestei eliberări, deschizînd-o spre o raţiune în întregime populată de teme sociale şi morale, de figuri conturate de multă vreme de către literatură şi constituind, în imaginar, forma ideală a unui azil. Un azil care nu ar mai fi o cuşcă a omului abandonat sălbăticiei sale, ci un fel de republică a visului în care raporturile nu s-ar stabili decît într-o transparenţă virtuoasă. Onoarea, fidelitatea, curajul, sacrificiul domnesc în stare pură şi desemnează în acelaşi timp formele ideale ale societăţii şi criteriile raţiunii. Şi acest mit îşi capătă întreaga vigoare prin faptul că este opus aproape explicit — iar aici prezenţa lui Couthon este iarăşi indispensabilă — miturilor Revoluţiei, aşa cum s-au formulat ele după Teroare: republica din perioada Convenţiei este o republică de violenţe, de pasiuni, de sălbăticie — ea e, fără s-o ştie, cea care asamblează toate formele smintelii şi ale neraţiunii; cît despre republica spontan constituită printre aceşti nebuni abandonaţi propriei lor violenţe, ea este purificată de pasiuni, este cetatea obedienţelor esenţiale. Couthon este însuşi simbolul acestei „libertăţi rele" care a dezlănţuit în popor pasiunile şi a suscitat tirania Salvării publice — libertate în numele căreia nebunii sînt lăsaţi în lanţuri; Pinel este simbolul „libertăţii bune", aceea care, eliberîndu-i pe cei mai smintiţi şi pe cei mai violenţi dintre oameni, le îmblînzeşte pasiunile şi îi introduce în lumea calmă a virtuţilor tradiţionale. între poporul din Paris care vine la Bicetre să-i revendice pe inamicii naţiunii şi soldatul Chevinge care îi salvează viaţa lui Pinel, cel mai smintit şi cel mai puţin liber nu este cel care fusese închis ani în şir pentru beţie, delir şi violenţă. Mitul lui Pinel, ca şi al lui Tuke, ascunde o întreagă mişcare discursivă care funcţionează şi ca descriere a alienării, şi ca analiză a suprimării sale: 1. în raportul inuman şi animalic pe care îl impunea internarea clasică, nebunia nu îşi enunţa adevărul moral. 2. Acest adevăr, de cînd este lăsat să apară, se dovedeşte a fi un raport uman în toată idealitatea sa virtuoasă: eroism, fidelitate, sacrificiu etc. 3. Or, nebunia este viciu, violenţă, răutate, după cum prea bine dovedeşte furia revoluţionarilor. 4. Eliberarea în internare, în măsura în care este reedificarea unei societăţi pe tema conformităţii la tipuri, nu se poate să nu vindece. Mitul Refugiului şi cel al înlănţuiţilor eliberaţi îşi corespund punct cu punct într-o opoziţie imediată. Unul valorifică toate temele primitivităţii, celălalt pune în circulaţie imaginile transparente ale virtuţilor sociale. Unul merge să caute adevărul şi suprimarea nebuniei în punctul în care omul abia se desprinde de natură; celălalt le pretinde mai curînd de la un fel de perfecţiune socială, de funcţionare ideală a raporturilor umane. Dar aceste două teme erau prea învecinate încă şi fuseseră prea des amestecate în secolul al XVIII-lea 466 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

467 pentru a avea un sens cu totul diferit la Pinel şi la Tuke. Ici şi colo se vede conturîndu-se acelaşi efort de a relua anumite practici ale internării în marele mit al alienării, chiar acela pe care Hegel avea să-1 formuleze cîţiva ani mai tîrziu, însuşindu-şi cu toată rigoarea lecţia conceptuală din ceea ce se petrecuse la Refugiu şi la Bicetre. „Adevăratul tratament psihic respectă concepţia că nebunia nu este o pierdere abstractă a raţiunii, nici în privinţa inteligenţei, nici în privinţa voinţei şi a responsabilităţii sale, ci o simplă tulburare a spiritului, o contradicţie în raţiunea care există încă, aşa cum maladia psihică nu este o pierdere abstractă — deci completă — a sănătăţii (aceasta ar fi de fapt moartea), ci o contradicţie în interiorul ei. Acest tratament uman, adică pe cît de binevoitor,

pe atît de rezonabil, al nebuniei... presupune un bolnav rezonabil şi găseşte astfel un punct solid pentru a-1 aborda din această direcţie."32 Internarea clasică crease o stare de alienare care nu exista decît din afară, pentru cei care internau şi care nu îl recunoşteau pe cel internat decît ca Străin sau Animal; Pinel şi Tuke, în aceste gesturi simple în care psihiatria pozitivă şi-a recunoscut, în mod paradoxal, originea, au interiorizat alienarea, au instalat-o în internare, au eliminat-o ca distanţă a nebunului faţă de el însuşi, şi astfel au constituit-o ca mit. Tocmai despre mit trebuie să vorbim atunci cînd conceptul e luat drept natură, reconstituirea unei morale e luată drept eliberarea unui adevăr, iar ceea ce nu e poate decît inserarea secretă a nebuniei într-o realitate înşelătoare se consideră a fi vindecarea ei spontană. Legendele lui Pinel şi Tuke transmit valori mitice, pe care psihiatria secolului al XlX-lea le va accepta ca evidenţe ale naturii. Dar dincolo de miturile în sine exista o operaţie sau mai degrabă o serie de operaţii care în mod tăcut au organizat în acelaşi timp lumea azi-lară, metodele de vindecare şi experienţa concretă a nebuniei. Gestul lui Tuke, mai întîi. Pentru că e contemporan cu cel al lui Pinel, pentru că se ştie că a fost purtat de o întreagă mişcare de „filantropie", e apreciat ca un gest de „eliberare" a alienaţilor. Este vorba de cu totul altceva: „Am putut observa marele prejudiciu suferit de membrii societăţii noastre pentru faptul că au fost încredinţaţi unor oameni care nu numai că sînt străini de principiile noastre, dar în plus i-au amestecat cu alţi bolnavi, care îşi permit un limbaj grosolan ş1 practici condamnabile. Toate acestea lasă adesea urme de neşters in spiritele bolnavilor după ce şi-au recuperat raţiunea, înstrăinîndu-i de acele legături religioase pe care le avuseseră cîndva; uneori sînt chiar corupţi de unele obiceiuri vicioase de care fuseseră feriţi pînă atunci."33 Refugiul va trebui să acţioneze ca instrument de segregare: segregare morală şi religioasă, care încearcă să reconstituie, în jurul nebuniei, un mediu cît se poate de asemănător Comunităţii quakeri-lor. Şi aceasta din două motive: cel dintîi e că spectacolul bolii este pentru orice suflet sensibil o suferinţă, originea tuturor acelor pasiuni nefaste şi vii care sînt oroarea, ura, dispreţul, şi care generează sau perpetuează nebunia: „S-a considerat pe bună dreptate că amestecul care se produce în marile aşezăminte publice între persoane care au sentimente şi practici religioase diferite, amestecul de dezmăţaţi şi de virtuoşi, de profani şi de serioşi împiedică progresul întoarcerii la raţiune şi fixează şi mai adînc melancolia şi ideile mizantropice."34 Dar motivul principal e altul: acela că religia poate juca dublul rol de natură şi de regulă, pentru că a căpătat, în obiceiurile ancestrale, în educaţie, în exerciţiul cotidian, profunzimea naturii, fiind în acelaşi timp principiu constant de coerciţie. Ea e deopotrivă spontaneitate şi constrîngere, iar în această calitate deţine singurele forţe care^ pot, în eclipsa raţiunii, să contrabalanseze violenţele nemăsurate ale nebuniei; preceptele sale, „dacă au fost bine fixate la începutul vieţii, devin aproape nişte principii ale naturii noastre: iar puterea lor de coerciţie este adesea resimţită chiar în timpul excitaţiei delirante a nebuniei. A încuraja influenţa principiilor religioase asupra spiritului smintitului este de o mare importanţă ca mijloc de vindecare"35, în dialectica alienării în care raţiunea se ascunde fără a se aboli, religia constituie forma concretă a ceea ce nu se poate aliena; ea poartă ceea ce e invincibil în raţiune, ceea ce subzistă sub nebunie ca o cvasinatură şi în jurul ei ca solicitare neîncetată a mediului: „Bolnavul, în intervalele de luciditate sau în timpul convalescenţei sale, ar putea să profite de societatea celor care au aceleaşi opinii şi aceleaşi obiceiuri ca el."36 Ea asigură veghea secretă a raţiunii asupra nebuniei, făcînd astfel mai apropiată, mai nemijlocită constrîngerea care bîntuia deja în internarea clasică. Acolo, mediul religios şi moral se impunea din exterior, aşa încît nebunia a fost înfrînată, nu vindecată. în Refugiu, religia face parte din mişcarea care indică, dincolo de orice, raţiunea din nebunie, şi care duce de la 32

Hegel, Encyclopedie des Sciencesphilosophiques, § 408, notă. Samuel Tuke, loc. cit., p. 50. 34 Mi., p. 23. islbid.,ţ. 121. 36 Ibid., p. 23. 33

468 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

469 alienare la sănătate. Segregarea religioasă are un sens foarte precis: nu este vorba de a-i păzi pe bolnavi de influenţa profană a non-qua-kerilor, ci de a-1 plasa pe alienat în interiorul unui element moral în care se va găsi în dispută cu el însuşi şi cu anturajul său; a-i constitui un mediu în care, departe de a fi protejat, va fi menţinut într-o perpetuă nelinişte, ameninţat fără încetare de Lege şi de Vină. „Principiul fricii, rareori diminuat în nebunie, este considerat de o mare importanţă pentru tratamentul nebunilor."37 Frica apărea ca personaj esenţial al azilului. Figură deja veche, desigur, dacă ne gîn-dim la terorile internării. Dar acestea înconjurau nebunia din exterior, marcînd limita dintre raţiune şi neraţiune şi exercitînd o dublă putere: asupra violenţelor furiei, pentru a le domoli, şi asupra raţiunii înseşi, pentru a o-ţine la distanţă; această frică era în întregime de suprafaţă. Cea instaurată în Refugiu e pe de-a-ntregul în profunzime: ea merge de la raţiune la nebunie ca o mediere, ca evocare a unei naturi comune care le-ar aparţine încă şi prin care ar putea să-şi realizeze legătura. Teroarea care domnea era semnul cel mai vizibil al alienării nebuniei în lumea clasică; frica este înzestrată acum cu o putere de dezalienare care îi permite să restaureze o foarte primitivă conivenţă între nebun şi omul raţional. Ea trebuie să-i solidarizeze din nou. Acum nebunia nu va mai trebui, nu va mai putea să stîrneas-că frică; ei îi va fi frică, fără doar şi poate, fiind astfel în întregime abandonată pedagogiei bunului-simţ, a adevărului şi a moralei.

Samuel Tuke povesteşte cum a fost primit la Refugiu un maniac, tînăr şi extrem de puternic, ale cărui accese provocau panică în anturajul său şi chiar printre gardieni. Cînd a intrat în Refugiu era copleşit de lanţuri; avea cătuşe; veşmintele îi erau legate cu frînghii. Abia ajuns, i se scot toate legăturile şi e pus să cineze cu supraveghetorii ; agitaţia îi încetează imediat; „părea să-şi concentreze atenţia asupra noii situaţii în care se afla". E condus în camera lui; intendentul îi adresează o cuvîntare, arătîndu-i că toată casa e organizată pentru deplina libertate şi întregul confort al tuturor, că nu va fi supus nici unei constrîngeri, cu condiţia să nu încalce regulamentele casei sau principiile generale ale moralei umane. în ceea ce-1 priveşte, intendentul afirmă că nu doreşte să facă uz de mijloacele de coerciţie care-i stau la dispoziţie. „Maniacul fu sensibil la blîndeţea acestui tratament. Promise să se constrîngă el însuşi." I se mai întîmpla să se agite, să vocifereze şi să-şi înspăimînte tovarăşii. Intendentul îi amintea ameninţările şi promisiunile din prima zi; dacă nu se calma, erau obligaţi să revină la vechile maltratări. Agitaţia bolnavului creştea atunci pentru un timp, apoi scădea rapid. „Asculta cu atenţie îndemnurile vizitatorului său prietenos. După conversaţii de acest fel, bolnavul se afla în general într-o stare mai bună vreme de cîteva zile." După patru luni, el părăsea Refugiul, complet vindecat.38 Aici, frica i se adresează bolnavului într-o manieră directă, nu prin instrumente, ci într-un discurs; nu e vorba de a limita o libertate dezlănţuită, ci de a delimita şi a exalta o regiune de responsabilitate simplă în care orice manifestare de nebunie se va vedea legată de o pedeapsă. Obscura culpabilitate care asocia altădată vina cu raţiunea este astfel deplasată: nebunul, ca fiinţă umană înzestrată la origine cu raţiune, nu e vinovat că e nebun; dar nebunul, ca nebun şi în interiorul acestei maladii de care nu e vinovat, trebuie să se simtă responsabil de tot ceea ce poate tulbura morala şi societatea şi să nu învinuiască pe altcineva pentru pedepsele pe care le primeşte. Atribuirea culpabilităţii nu mai e modul de raportare care se instaurează între nebun şi omul raţional în generalitatea lor; ea devine forma de coexistenţă concretă a fiecărui nebun cu gardianul său şi totodată forma de conştiinţă pe care alienatul trebuie să o aibă în legătură cu propria sa nebunie. Trebuie deci reevaluate semnificaţiile atribuite operei lui Tuke: eliberarea alienaţilor, abolirea constrîngerilor, constituirea unui mediu uman — acestea nu sînt decît justificări. Operaţiunile reale au fost diferite. De fapt, Tuke a creat un azil în care a înlocuit teroarea liberă a nebuniei cu angoasa închisă a responsabilităţii; frica nu mai domneşte de partea cealaltă a porţilor închisorii, ea va bîntui de-acum sub peceţile conştiinţei. Terorile seculare de care se vedea cuprins alienatul au fost transferate de Tuke chiar în inima nebuniei. Azilul nu mai sancţionează culpabilitatea nebunului, e adevărat; dar face mai mult, o organizează; o organizează pentru nebun ca o conştiinţă de sine şi ca raport nereciproc cu gardianul; o organizează pentru omul raţional ca o conştiinţă a celuilalt şi ca intervenţie terapeutică în existenţa nebunului. Cu alte cuvinte, prin această culpabilitate nebunul devine obiect al pedepsei oferit totdeauna lui însuşi şi celuilalt; iar de la recunoaşterea acestui statut de obiect, de la conştientizarea culpabilităţii sale, nebunul trebuie să revină la conştiinţa sa de subiect liber şi responsabil, aşadar la raţiune. Această mişcare prin care, obiectivîndu-se pentru celălalt, alienatul revine astfel la libertatea sa, este mişcarea ce se găseşte deopotrivă în Muncă şi în Privire. Să nu uităm că sîntem într-o lume quaker în care Dumnezeu îi binecuvîntează pe oameni în semnele prosperităţii lor. Munca ocupă un loc central în „tratamentul moral", aşa cum e practicat el în Refugiu. ' Ibid.,p. 141. 38

Ibid., pp. 146-147.

470 ISTORIA NEBUNIEI

Prin ea însăşi, munca posedă o forţă de constrîngere superioară tuturor formelor de coerciţie fizică, prin faptul că programul regulat, exigenţele atenţiei, obligaţia de a ajunge la un rezultat îl detaşează pe bolnav de o libertate de spirit care i-ar fi funestă şi îl angajează într-un sistem de responsabilităţi: „Munca regulată trebuie preferată atît din punct de vedere fizic, cît şi moral...; e tot ce poate fi mai agreabil pentru bolnav şi tot ce poate fi mai opus iluziilor maladiei sale."39 Prin aceasta omul revine în ordinea poruncilor lui Dumnezeu; îşi supune libertatea unor legi care sînt în acelaşi timp ale realităţii şi ale moralei. în acest sens, munca spirituală e şi ea recomandată; e nevoie totuşi să îndepărtăm riguros toate exerciţiile imaginaţiei, care sînt întotdeauna în complicitate cu pasiunile, dorinţele sau iluziile delirante. Dimpotrivă, studiul a ceea ce este etern în natură şi e mai conform cu înţelepciunea şi cu bunătatea Providenţei are cea mai mare eficacitate pentru a reduce libertăţile nemăsurate ale nebunului şi pentru a-1 face să descopere formele responsabilităţii sale. „Diversele ramuri ale matematicii şi ale ştiinţelor naturale formează subiectele cele mai utile asupra cărora se pot apleca spiritele smintiţilor."40 în azil, munca va fi deposedată de orice valoare de producţie; nu va fi impusă decît ca regulă morală pură; limitare a libertăţii, supunere faţade ordine, angajare a responsabilităţii, cu singurul scop de a dezaliena spiritul pierdut în excesul unei libertăţi pe care constrîngerea fizică nu o limitează decît aparent. Şi mai eficace decît munca e privirea celorlalţi, ceea ce Tuke numeşte „nevoia de stimă": „Acest principiu al spiritului uman influenţează fără nici o îndoială conduita noastră generală, într-o proporţie foarte neliniştitoare, deşi adesea într-o manieră secretă, şi acţionează cu o forţă cu totul deosebită atunci cînd sîntem introduşi într-un nou cerc de relaţii."41 în internarea clasica, nebunul era şi el oferit privirii: dar această privire nu-l atingea, în fond, pe el; atingea doar suprafaţa sa monstruoasă, animalitatea sa vizibilă; şi implica cel puţin o formă de reciprocitate, pentru că omul sănătos putea să citească aici, ca într-o oglindă, mişcarea iminentă a propriei sale căderi. Privirea pe care Tuke o instaurează acum ca una din marile componente ale existenţei azilare este mai

profundă şi totodată mai puţin reciprocă. Ea trebuie să caute să-1 urmărească pe nebun în semnele cele mai puţin sensibile ale nebuniei sale, acolo unde ea se articulează în secret pe raţiune şi de-abia începe să se desprindă de ea; NAŞTEREA AZILULUI

471 iar acestei priviri nebunul nu-i poate răspunde sub nici o forma, căci e doar privit; e ca nou-venitul, ultimul ajuns în lumea raţiunii. Tuke organizase un întreg ceremonial în jurul acestor conduite ale privirii. Era vorba de serate după moda englezească, în care fiecare trebuia să mimeze existenţa socială în toate exigenţele sale formale, fără să circule altceva decît privirea care spionează orice necuviinţă, orice dezordine, orice stîngăcie în care s-ar trăda nebunia. Directorii şi supraveghetorii de la Refugiu invită deci în mod regulat cîţiva bolnavi la nişte tea-parties; invitaţii „îmbracă cele mai frumoase costume pe care le au şi se întrec unii pe alţii în politeţe şi în bune maniere. Li se oferă cel mai bun meniu şi sînt trataţi cu multă atenţie, ca şi cum ar fi străini. Serata se desfăşoară în general în cea mai bună armonie şi în cea mai mare mulţumire. Rareori se întîmplă să se producă un eveniment dezagreabil. Bolnavii îşi controlează într-un grad extraordinar diferitele înclinaţii; această scenă trezeşte deopotrivă mirarea şi o satisfacţie foarte emoţionantă"42. în mod curios, acest rit nu e cel al apropierii, al dialogului, al cunoaşterii reciproce; este organizarea, în jurul nebunului, a unei lumi în care totul i-ar fi asemănător şi apropiat, dar în care el însuşi ar rămîne străin, Străinul prin excelenţă, care nu e judecat doar după aparenţe, ci după tot ce acestea pot trăda şi dezvălui fără voia lor. Readus fără încetare la acest rol vid de vizitator necunoscut şi recuzat în tot ce se poate cunoaşte din el, atras astfel la suprafaţa lui însuşi printr-un personaj social a cărui formă şi mască i se impun, în tăcere, de către privire, nebunul este invitat să se obiectiveze în ochii raţiunii rezonabile ca străinul perfect, adică cel a cărui însuşire de a fi străin nu se lasă percepută. Cetatea oamenilor raţionali nu îl primeşte decît în această calitate şi cu preţul acestei conformităţi cu anonimul. Se observă că în Refugiu suprimarea parţială43 a constrîngerilor fizice făcea parte dintr-un ansamblu al cărui element esenţial era constituirea unui selfrestraint în care libertatea bolnavului, angajată în muncă şi în privirea celorlalţi, este neîncetat ameninţată de recunoaşterea culpabilităţii. Acolo unde credeam că avem de-a face cu o simplă operaţie negativă care desface legături şi eliberează natura cea mai profundă a nebuniei, trebuie să recunoaştem că este vorba despre o operaţie pozitivă care o închide în sistemul recompenselor ş ii f, ^depselor şi o include în mişcarea conştiinţei morale. 39 42

Ibid.,p. 156. wlbid.,p. 183. 4' Ibid.,p. 157. lbid.,p. 178.

43

Multe constrîngeri fizice erau încă folosite în Refugiu. Pentru a-i forţa pe bolnavi să mănînce, Tuke recomandă folosirea unei simple chei de uşă care e introdusă cu 'orţa între maxilare şi e întoarsă în voie. El notează că prin acest mijloc există mult 'nai rar riscul de a rupe dinţii bolnavilor (S. Tuke, op. cit., p. 170).

472 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

473 Trecere de la o lume a Dezaprobării la un univers al Judecării. Dar în acelaşi timp devine posibilă o psihologie a nebuniei, pentru că de sub privire ea e chemată permanent la suprafaţa ei înseşi să-şi nege disimularea. Nu e judecată decît după actele sale; nu i se face proces de intenţie şi nu e vorba de a-i sonda secretele. Ea nu e responsabilă decît de acea parte din ea care e vizibilă. Tot restul e redus la tăcere. Nebunia nu mai există decît ca fiinţă văzută. Dar nu această proximitate care se instaurează în azil, pe care nici lanţurile, nici gratiile nu o mai pot rupe, va permite reciprocitatea: ea nu e decît învecinare a privirii care supraveghează, care spionează, care se apropie ca să vadă mai bine, dar se îndepărtează tot mai mult pentru că nu acceptă şi nu recunoaşte decît valorile Străinului. Ştiinţa bolilor mintale, aşa cum se va putea ea dezvolta în aziluri, nu va fi niciodată decît de ordinul observaţiei şi al clasificării. Nu va fi dialog. Şi nu va putea fi cu adevărat astfel decît din ziua în care psihanaliza va fi exorcizat acest fenomen al privirii, esenţial pentru azilul secolului al XlX-lea, şi cînd va fi înlocuit magia sa tăcută cu puterile limbajului. Ar fi şi mai corect să spunem că ea a dublat privirea absolută a supraveghetorului prin cuvîntul indefinit monologat al supravegheatului — păstrînd astfel vechea structură azilară a privirii nereciproce, dar echilibrînd-o, într-o reciprocitate nesimetrică, prin structura nouă a limbajului fără răspuns. Supraveghere şi Judecată: se conturează deja un personaj nou care va fi esenţial în azilul secolului al XlX-lea. Tuke însuşi îi creionează profilul atunci cînd povesteşte istoria unui maniac, subiect al unor crize de violenţă de nestăvilit. într-o zi, pe cînd se plimba cu intendentul prin grădina casei, el intră brusc într-o faza de excitaţie, se depărtează cîţiva paşi, ia un bolovan şi face gestul de a-1 arunca asupra însoţitorului său. Intendentul se opreşte, îl fixează pe bolnav în ochi; apoi avansează cîţiva paşi şi, „cu o voce hotărîtă, îi porunceşte să lase jos piatra"; pe măsură ce se apropie, bolnavul coboară mîna, apoi lasă să-i cadă arma; „se lăsă atunci condus în linişte în camera sa" • Apare ceva care nu e represiune, ci autoritate. Pînă la sfârşitul secolului al XVIII-lea lumea nebunilor nu era populată decît de puterea abstractă şi fără chip care îi ţinea închişi; şi, în aceste limite, era o lume goală, goală de tot ce nu e nebunia însăşi; gardienii erau adesea recrutaţi chiar dintre bolnavi. Tuke stabileşte, dimpotrivă, un element mediator între gardieni şi bolnavi, între raţiune şi nebunie. Spaţiul rezervat de societate alienării va fi acum frecventat de cei care sinţ „de partea cealaltă" şi care reprezintă deopotrivă prestigiul autorităţi1

care închide şi rigoarea raţiunii care judecă. Supraveghetorul intervine, fără arme, fără instrumente de constrîngere, doar prin privire şi limbaj; el avansează spre nebunie, deposedat de tot ce l-ar putea proteja sau face ameninţător, expunîndu-se unei confruntări imediate şi fără recurs. De fapt, el nu va înfrunta nebunia ca persoană concretă, ci ca fiinţă raţională, învestită prin aceasta, şi înaintea oricărei lupte, cu autoritatea ce decurge din faptul că nu e nebun. Victoria raţiunii asupra neraţiunii nu era asigurată altădată decît de forţa materială, şi întrun fel de luptă reală. Acum lupta e mereu deja disputată, înfrîngerea neraţiunii e înscrisă dinainte în situaţia concretă în care se confruntă nebunul şi non-nebunul. Absenţa constrîngerii în azilurile secolului al XlX-lea nu e neraţiune eliberată, ci nebunie de multă vreme stăpînită. Pentru această raţiune nouă care domneşte în azil, nebunia nu reprezintă forma absolută a contradicţiei, ci mai degrabă o vîrstă minoră, un aspect al ei înseşi, care nu are dreptul la autonomie si nu poate trăi decît altoită pe lumea raţiunii. Nebunia e copilărie. în Refugiu totul e organizat pentru ca alienaţii să fie „minorizaţi". Sînt consideraţi „un fel de copii care au un surplus de forţă pe care o folosesc în mod periculos. Le trebuie pedepse şi recompense imediate; tot ce e cît de puţin îndepărtat nu are deloc efect asupra lor. Trebuie să li se aplice un nou sistem de educaţie, să se dea un curs nou ideilor lor; mai întîi să fie cuceriţi, apoi încurajaţi, apoi puşi la muncă, apoi să li se facă munca plăcută prin mijloace atrăgătoare"45. încă de multă vreme, dreptul îi considerase pe alienaţi drept minori; dar acolo era o situaţie juridică, definită în mod abstract prin interdicţie şi curatelă; nu era un mod concret de raporturi de la om la om. Starea de minoritate devine la Tuke un stil de existenţă pentru nebuni, iar pentru gardieni un mod de suveranitate. Se insistă mult asupra aspectului de „mare familie" pe care îl capătă, în Refugiu, comunitatea smintiţilor şi a supraveghetorilor lor. Aparent această „familie" îl plasează pe bolnav într-un mediu deopotrivă normal şi natural; de fapt, îl alienează şi mai mult: minoritatea juridică de care era afectat nebunul era destinată să-1 protejeze ca subiect de drept; această structură veche, devenind formă de coexistenţă, îl abandonează în întregime, şi ca subiect psihologic, autorităţii şi prestigiului omului raţional, care capătă pentru el figură concretă de adult, adică şi de dominare, şi de destinaţie. în marea reorganizare a raporturilor între nebunie şi raţiune, familia, la sfârşitul secolului al XVIH-lea, joacă un rol decisiv — în x

Ibid., pp. 172-173. Delarive, loc. cit., p. 30.

45

474 ISTORIA NEBUNIEI

egală măsură peisaj imaginar şi structură socială reală; de la ea pleacă şi spre ea se îndreaptă opera lui Tuke. împrumutîndu-i prestigiul valorilor primitive, şi încă necompromise în social, Tuke o punea să joace un rol de dezalienare; ea era, în mitul său, antiteza acelui „mediu" în care secolul al XVIII-lea vedea originea oricărei nebunii. Dar a introdus-o deopotrivă, într-un mod foarte real, în lumea azi-lară, în care apare atît ca adevăr, cît şi ca normă a tuturor raporturilor care se pot instaura între nebun şi omul raţional. Prin însuşi acest fapt, minoritatea sub tutela familiei — statut juridic în care se alienau drepturile civile ale smintitului — devine situaţie psihologică în care se alienează libertatea sa concretă. întreaga existenţă a nebuniei, în lumea care i se pregăteşte acum, se vede învăluită în ceea ce am putea numi, cu anticipaţie, un „complex parental". Prestigiul patriarhatului reînvie în jurul ei în familia burgheză. Psihanaliza va readuce mai tîrziu la lumină tocmai această sedimentare istorică, atribuindu-i, printr-un nou mit, sensul unui destin care ar lăsa urme în toată cultura occidentală şi poate în întreaga civilizaţie, chiar dacă depunerea s-ar fi făcut lent şi nu s-ar fi solidificat decît foarte recent, în acest sfîr-şit de secol în care nebunia s-a văzut de două ori alienată în familie — prin mitul unei dezalienări în puritatea patriarhală şi printr-o situaţie realmente alienantă într-un azil constituit după modelul familial. De-acum înainte, şi pentru o perioadă al cărei capăt nu poate fi încă fixat, discursurile neraţiunii vor fi indisociabil legate de dialectica jumătate reală, jumătate imaginară a Familiei. Şi acolo unde, în violenţele lor, trebuia să citim profanări sau blasfemii, va trebui descifrat de-acum încolo atentatul neîncetat împotriva Tatălui. Astfel, în lumea modernă, ceea ce fusese marea confruntare ireparabilă dintre raţiune şi neraţiune va deveni surda împotrivire a instinctelor faţă de soliditatea instituţiei familiale şi faţă de simbolurile cele mai arhaice. Există o surprinzătoare convergenţă între mişcarea instituţiilor de bază şi această evoluţie a nebuniei în lumea internării. Economia liberală, după cum am văzut, tindea să încredinţeze mai curînd familiei decît statului grija de a-i asista pe săraci şi pe bolnavi: familia devenea astfel locul responsabilităţii sociale. Dar dacă bolnavul poate fi încredinţat familiei, nu acelaşi lucru se poate întîmpla cu nebunul, care e prea străin şi prea inuman. Tuke, de fapt, reconstituie într-o manieră artificială în jurul nebuniei un simulacru de familie, care este o parodie instituţională, dar o situaţie psihologică reală. Acolo unde familia lipseşte, îi substituie un decor familial fictiv prin intermediul semnelor şi atitudinilor. Dar printr-o încrucişare foarte curioasă, va veni o zi în care ea se va trezi dispensată de rolul său de asistenţă şi de alinare a bolnavului în general, păstrînd însă valorile fictive care NAŞTEREA AZILULUI

475 privesc nebunia; şi multă vreme după ce maladia săracilor va fi redevenit problemă de stat, azilul îl va menţine pe smintit în ficţiunea imperativă a familiei; nebunul va rămîne minor, iar raţiunea va păstra timp îndelungat pentru el trăsăturile Tatălui. închis asupra acestor valori fictive, azilul va fi protejat de istorie şi de evoluţia sociala. în spiritul lui Tuke, era

vorba de a constitui un mediu care să mimeze formele cele mai vechi, cele mai pure, cele mai naturale ale coexistentei; mediul cel mai uman cu putinţă, fiind totodată cel mai puţin social. De fapt, el a decupat structura socială a familiei burgheze, a reconstituit-o simbolic în azil şi a lăsât-o în derivă în istorie. Azilul, mereu decalat spre structuri şi simboluri anacronice, va fi prin excelenţă inadaptat şi în afara timpului. Şi chiar acolo unde animalitatea manifesta o prezenţă fără istorie şi mereu reîncepută, se vor reface treptat mărcile fără memorie ale vechilor uri, ale vechilor profanări familiale, semnele uitate ale incestului şi ale pedepsei. * La Pinel, nici o segregare religioasă. Sau mai degrabă o segregare care se exercită în sens invers decît cea practicată de Tuke. Binefacerile azilului renovat vor fi oferite tuturor, aproape tuturor, cu excepţia fanaticilor „care se cred inspiraţi şi caută să facă alţi prozeliţi". Bicetre şi Salpetriere, aşa cum dorea Pinel, formează figura complementară a Refugiului. Religia nu trebuie să fie substrat moral al vieţii azilare, ci pur şi simplu obiect medical: „Opiniile religioase, întruri spital de alienaţi, nu trebuie să fie considerate decît dintr-un punct de vedere pur medical, adică trebuie îndepărtate orice alte consideraţii de cult public si de politică, şi trebuie doar cercetat dacă merită să te opui exaltării ideilor şi sentimentelor care pot apărea din această sursă pentru a contribui în mod eficace la vindecarea anumitor alienaţi."46 Sursă de emoţii vii şi de imagini înfricoşătoare pe care le suscită prin teroarea lumii de dincolo, catolicismul provoacă frecvent nebunia; el dă naştere unor credinţe delirante, întreţine halucinaţii, duce oamenii la disperare şi melancolie. Nu trebuie să ne mirăm dacă „examinînd registrele ospiciului de alienaţi de la Bicetre găsim înscrişi mulţi preoţi şi călugări, ca şi oameni de la ţară rătăciţi din cauza unui tablou înspăimîntător al viitorului"47. Şi mai puţin să ne mirăm dacă vedem 46 47

Trăite medico-philosophique, p. 265. Ibtd:, p. 458.

476 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

477 că, de-a lungul anilor, numărul de nebunii religioase variază. Sub Vechiul Regim şi în timpul Revoluţiei, vivacitatea crc dinţelor superstiţioase sau violenţa luptelor care au opus Republica Bisericii catolice au multiplicat melancoliile de origine religioasă. Revenind pacea, Concordatul punînd capăt luptelor, aceste forme de delir dispar; în anul X exista încă 50% nebunie religioasă printre melancolicii de la Salpetriere, 33% în anul următor şi numai 18% în anul XII.48 Azilul trebuie deci să fie eliberat de religie şi de toate înrudirile sale imaginare; nu mai trebuie lăsate cărţile de pietate „melancolicilor prin devoţiune"; experienţa „arată că este mijlocul cel mai sigur de a perpetua alienarea sau chiar de a o face incurabilă, şi cu cît se acordă mai mult această permisiune, cu atît mai puţin se ajunge la calmarea neliniştilor şi a scrupulelor"49. Nimic nu ne îndepărtează mai mult de Tuke şi de visurile sale legate de o comunitate religioasă care ar fi în acelaşi timp locul privilegiat al vindecărilor minţii decît această idee a unui azil neutralizat, parcă purificat de acele imagini şi de acele pasiuni pe care le produce creştinismul şi care fac spiritul să se îndrepte spre greşeală, iluzie, delir şi halucinaţii. Dar pentru Pinel este vorba de a reduce formele imaginare, nu conţinutul moral al religiei. Există în ea, o dată decantată, o putere de dezalienare care împrăştie imaginile, calmează pasiunile şi restituie omul imediatului şi esenţialului din el: ea îl poate apropia de adevărul lui moral. Şi tocmai prin aceasta e capabilă adesea să vindece. Pinel relatează cîteva povestiri, voltairiene ca stil. Aceea, de exemplu, a unei tinere femei de douăzeci şi cinci de ani, „cu o constituţie puternică, unită prin căsnicie cu un om slab şi delicat"; ea avea „crize de isterie foarte violente; îşi imagina că e posedată de demon care, urmărind-o, lua diferite forme şi o făcea să audă cînd cîntece de păsări, cînd sunete lugubre sau ţipete pătrunzătoare". Din fericire, preotul locului e mai mult pasionat de religia naturală decît savant în practicile exorcizării; el crede în vindecarea prin bunăvoinţa naturii; acest „om luminat, cu un caracter blînd şi persuasiv, reuşi să influenţeze spiritul bolnavei şi ajunse să o facă să se dea jos din pat, să-şi reia muncile casnice şi chiar s-o determine să-i sape grădina. • • Ceea ce avu efecte dintre cele mai fericite şi o vindecare ce s-a menţinut timp de trei ani"50. Adusă la extrema simplitate a acestui conţinut moral, religia nu poate să nu fie în acord cu filozofia, cu medicina, cu toate formele de înţelepciune şi de ştiinţă care pot reinstala 48 49

Pinel, op. cit. Ansamblul statisticilor stabilite de Pinel se află la paginile 427-437. lbid., p. 268. iolbid.,pp. 116-117.

raţiunea într-o minte rătăcită. Există chiar cazuri cînd religia poate servi ca tratament preliminar şi poate pregăti ceea ce va fi făcut la azil: martoră e această fată „cu un temperament înflăcărat, deşi foarte înţeleaptă şi foarte pioasă", care e împărţită între „înclinaţiile inimii sale şi principiile severe ale conduitei sale"; confesorul ei, după ce a sfătuit-o în zadar să se apropie de Dumnezeu, îi propune exemplele unei sfinţenii ferme şi măsurate şi îi „opune cel mai bun remediu al marilor pasiuni, răbdarea şi timpul". Condusă la Salpetriere, ea a fost tratată după ordinele lui Pinel, „urmînd aceleaşi principii morale", şi maladia a fost „de scurtă durată"51. Azilul primeşte astfel nu tema socială a unei religii în care oamenii se simt fraţi într-o aceeaşi comuniune şi într-o aceeaşi comunitate, ci puterea morală a consolării, a încrederii şi a unei fidelităţi docile faţă de natură. El trebuie să reia lucrarea morală a religiei, în afara textului său fantastic, doar la nivelul virtuţii, al muncii şi al vieţii sociale.

Azilul, domeniu religios fără religie, domeniu al moralei pure, al uniformizării etice. Tot ceea ce putea conserva în el marca vechilor diferenţe se şterge. Ultimele amintiri ale sacrului se sting. Altădată, casa de internare moştenise, în spaţiul social, limitele aproape absolute ale leprozeriei; era pămînt străin. Azilul trebuie să reprezinte acum marea continuitate a moralei sociale. Valorile familiei şi ale muncii, toate virtuţile recunoscute domnesc în azil. Dar e o domnie dublă. Mai întîi, ele domnesc de fapt în inima nebuniei înseşi; sub violenţele şi dezordinea alienării, natura solidă a virtuţilor esenţiale nu e distrusă. Există o morală, cu totul primitivă, care în mod obişnuit nu e ştirbită nici chiar de cea mai rea demenţă; ea e cea care apare şi operează în vindecare: „Nu pot în general decît să aduc o mărturie revelatoare pentru virtuţile pure şi pentru principiile severe pe care le manifestă adesea vindecarea. Nicăieri, în afară de romane, n-am văzut soţi mai demni de a fi iubiţi, taţi şi mame mai tandre, amanţi mai pasionaţi, persoane mai ataşate de datoria lor decît cea mai mare parte a alienaţilor ajunşi din fericire la vremea convalescenţei."52 Această virtute inalienabilă este în acelaşi timp adevăr şi lichidarea nebuniei. De aceea, deşi domneşte, ea va trebui, mai mult, să domnească. Azilul va reduce diferenţele, va reprima viciile, va şterge neregularităţile. Va denunţa tot ceea ce se opune virtuţilor esenţiale ale societăţii: celibatul — „numărul de fete căzute în idiotism este de şapte ori mai mare decît numărul de femei măritate pentru anul XI şi anul XIII; pentru demenţă, proporţia e de la două la patru 51

lbid.,pp. 270-271.

52

lbid., p. 141.

478 ISTORIA NEBUNIEI

ori; se poate deci presupune că măritişul este pentru femei un fel de protecţie împotriva celor două specii de alienare, cele mai inveterate şi adesea incurabile"53; — dezmăţul, conduita proastă şi „extrema perversitate a moravurilor" —, „obiceiul viciului, ca acela al beţiei, al galanteriei fără limită şi fără discernămînt, acela al unei purtări dezordonate sau al unei indiferenţe apatice pot degrada puţin cîte puţin raţiunea, ajungînd la o alienare declarată"54—; lenea — „rezultatul cel mai constant şi cel mai unanim al experienţei arată că în toate azilurile publice, cum sînt închisorile şi ospiciile, cel mai sigur şi poate unicul garant al menţinerii sănătăţii, al bunelor moravuri şi al ordinii este legea unei munci mecanice executate în mod riguros"55. Azilul îşi propune drept scop domnia omogenă a moralei, extinderea sa riguroasă la toţi cei care tind să-i scape. Dar chiar prin acest fapt el lasă să se ivească o diferenţă; dacă legea nu domneşte universal e pentru că există oameni care nu o recunosc, o clasă a societăţii care trăieşte în dezordine, în neglijenţă şi aproape în ilegalitate: „Dacă pe de o parte vedem familii prospe-rînd ani de-a rîndul în sînul ordinii şi al înţelegerii, cîte altele, mai ales în clasele inferioare ale societăţii, mîhnesc privirile prin tabloul respingător al dezmăţului, al conflictelor şi al unei delăsări ruşinoase ! Acolo este, urmărind notele mele zilnice, sursa cea mai fecunda de alienare pe care o avem de tratat în ospicii."56 într-una şi aceeaşi mişcare, azilul devine, în mîinile lui Pinel, un instrument de uniformizare morală şi de denunţare socială. Este vorba de a face să domnească sub speciile universalului o morală care se va impune din interior acelora care-i sînt străine şi în care alienarea e deja prezentă înainte de a se manifesta la indivizi. în primul caz, azilul va trebui să acţioneze ca trezire şi reminiscenţă, invocînd o natură uitată; în cel de-al doilea, va trebui să acţioneze prin deplasare socială, pentru a-1 smulge pe individ din condiţia sa. Operaţia, aşa cum era ea practicată în Refugiu, era încă simplă: segregare religioasă cu scopuri de purificare morală. Aceea practicată de Pinel este relativ complexă: e vorba de a opera sinteze morale, de a asigura o continuitate etică între lumea nebuniei şi cea a raţiunii, dar practicînd o segregare socială care să-i garanteze moralei burgheze o universalitate de fapt şi să-i permită să se impună ca un drept tuturor formelor alienării. NAŞTEREA AZILULUI

479 53

lbid.,p. 417. 5iIbid., pp. 122-123. 55lbid.,p. 237. 56 Ibid., pp. 29-30.

în epoca clasică, sărăcia, lenea, viciile şi nebunia se amestecau în aceeaşi culpabilitate în interiorul neraţiunii; nebunii fuseseră prinşi în marea internare a mizeriei şi şomajului, dar toţi fuseseră promovaţi, în vecinătatea vinii, pînă la esenţa căderii. Nebunia se înrudeşte acum cu decăderea socială, care apare în mod confuz drept cauza, modelul şi limita ei. O jumătate de secol mai tîrziu, maladia mintală va deveni degenerescentă. De-acum înainte, nebunia esenţială — şi care ameninţă într-adevăr — e cea care urcă din straturile de jos ale societăţii. Azilul lui Pinel nu va fi, retras din lume, un spaţiu al naturii şi al adevărului imediat, ca acela al lui Tuke, ci un domeniu uniform de legislaţie, un loc al sintezelor morale unde se şterg alienările care se nasc la limitele exterioare ale societăţii.57 Toată viaţa internaţilor, toată conduita pe care o adoptă faţă de ei supraveghetorii şi medicii sînt organizate de Pinel pentru ca aceste sinteze morale să fie operate. Şi aceasta prin trei mijloace principale: 1. Liniştea. Al cincilea dintre înlănţuiţii eliberaţi de Pinel era un fost călugăr a cărui nebunie făcuse să fie alungat din rîndurile Bisericii; atins de un delir de grandoare, se credea Cristos; era „sublimul aroganţei umane în delir". Intrat la Bicetre în 1782, e în lanţuri de doisprezece ani. Prin mîndria ţinutei, prin grandilocvenţa vorbelor sale, el constituie unul din spectacolele cele mai apreciate din întregul spital; dar cum ştie că e pe cale să retrăiască Patimile lui Isus Cristos „el îndură răbdător acest lung martiriu şi sarcasmele continue lacare îl expune mania

sa". Pinel 1-a desemnat să facă parte din lotul primilor doisprezece eliberaţi, deşi delirul său continua să fie la fel de acut. Dar cu el procedează diferit: fără imbolduri, fără să-i ceară promisiuni; fără să spună un cuvînt, pune să-i fie scoase lanţurile şi „ordonă în mod expres ca toţi ceilalţi să fie la fel de rezervaţi ca el şi să nu-i adreseze nici un cuvînt acestui biet alienat. Interdicţia respectată în mod riguros produce asupra acestui om atît de plin de sine un efect mult mai palpabil decît fiarele şi celula; el se simte umilit de un abandon şi de o izolare atît de noi pentru el în mijlocul 57

Pinel a privilegiat întotdeauna ordinea legislaţiei în raport cu progresul cunoaşterii. într-o scrisoare către fratele său din 1 ianuarie 1779: „Dacă aruncăm o privire asupra legislaţiilor care au înflorit pe glob vom vedea că, în instituirea societăţii, fiecare a precedat lumina ştiinţelor şi artelor care presupune un popor civilizat şi adus de circumstanţe şi de trecerea timpului la acea autoritate care face să apară germenii literelor... Nu vom spune că englezii îşi datorează legislaţia stării înfloritoare a ştiinţelor şi artelor, pe care a precedat-o cu mai multe secole. Cînd aceşti mîndri insulari s-au distins prin geniul şi talentul lor, legislaţia lor era aşa cum trebuia să fie" (în Semelaigne, AHenistes et philanthropes, pp. 19—20).

480 ISTORIA NEBUNIEI

NAŞTEREA AZILULUI

481 deplinei sale libertăţi. în sfîrşit, după lungi ezitări, îl vedem cum caută din proprie iniţiativă să se amestece printre ceilalţi bolnavi; din acea zi, el revine la idei ceva mai raţionale şi mai corecte"5». Eliberarea capătă aici un sens paradoxal. Celula, lanţurile, spectacolul continuu, sarcasmele formau pentru delirul bolnavului un fel de element al libertăţii sale. Recunoscut chiar prin aceasta şi fascinat din exterior de atîtea complicităţi, nu putea fi alungat din adevărul său imediat. Dar lanţurile care cad, această indiferenţă şi mutismul tuturor îl închid în uzul restrîns al unei libertăţi vide; el e abandonat în tăcere unui adevăr nerecunoscut pe care îl va manifesta în zadar, pentru că nu mai e privit, şi care nu îl va mai exalta pentru că acest adevăr nici măcar nu mai e umilit. Omul însuşi, şi nu proiecţia sa în delir, va fi acum umilit: constrîngerii fizice îi e substituită o libertate care întîlneşte în fiecare clipă limitele singurătăţii; în locul dialogului dintre delir şi ofensă — monologul unui limbaj care se epuizează în liniştea celorlalţi; în locul întregii parade a prezumţiei şi a ultragiului — indiferenţa. Din acea clipă, mai întemniţat decît putea fi într-o celulă sau în lanţuri, fiind propriul său prizonier şi nimic mai mult, bolnavul intră într-un raport cu sine care ţine de ordinea vinii şi într-un non-raport cu ceilalţi care ţine de ordinea ruşinii. Ceilalţi sînt dezvinovăţiţi, nu mai sînt persecutori; culpabilitatea este deplasată spre interior, arătîndu-i nebunului că nu era fascinat decît de propria sa prezumţie; chipurile duşmanilor se estompează; nu le mai simte prezenţa ca privire, ci ca refuz al atenţiei, că privire deturnată ; ceilalţi nu mai sînt pentru el decît o limită care se retrage fără încetare pe măsură ce avansează. Eliberat din lanţuri, e înlănţuit acum, prin virtutea tăcerii, de vină şi de ruşine. Se simţea pedepsit, şi vedea în asfa semnul inocenţei sale; liber de orice pedeapsă fizică, trebuie să se dovedească vinovat. Supliciul îi asigura gloria; eliberarea trebuie să-1 umilească. Comparată cu dialogul neîncetat dintre raţiune şi nebunie, din timpul Renaşterii, internarea clasică fusese o reducere la tăcere. Dar aceasta nu era totală: limbajul se găsea aici mai curînd angajat în lucruri decît realmente suprimat. Internarea, închisorile, celulele, pînă şi chinurile legau între raţiune şi neraţiune un dialog mut, care era luptă. Acest dialog este acum şi el întrerupt; tăcerea e absolută; între nebunie şi raţiune nu mai există o limbă comună; limbajului delirului nu-i poate răspunde decît o absenţă de limbaj, căci delirul nu e un fragment de dialog cu raţiunea, nu e deloc limbaj; el nu tri58

Scipion Pinel, Trăite du regime sanitaire des aliânes, p. 63.

mite, în conştiinţa în sfîrşit tăcută, decît la vină. Şi doar pornind de aici va redeveni posibil un limbaj comun, în măsura în care va fi cel al culpabilităţii recunoscute. „în sfîrşit, după lungi ezitări, îl vedem cum caută din proprie iniţiativă să se amestece printre ceilalţi bolnavi. .." Absenţa limbajului, ca structură fundamentală a vieţii azilare, are drept corelativ aducerea la lumină a mărturisirii. Cînd Freud, în psihanaliză, va reinstaura în mod prudent schimbul, sau mai degrabă va asculta din nou acest limbaj, de-acum fărîmiţat în monolog, trebuie să ne mirăm că formulările auzite sînt tot cele ale vinii? în această tăcere inveterată, greşeala ajunsese la înseşi izvoarele vorbirii. 2. Recunoaşterea în oglindă. în Refugiu, nebunul era privit, şi se ştia văzut; dar cu excepţia acestei priviri directe, care nu îi permitea în schimb să se vadă pe sine decît oblic, nebunia nu avea o priză imediată asupra sa însăşi. La Pinel, dimpotrivă, privirea nu va funcţiona decît în spaţiul definit de nebunie, fără suprafaţă sau limite exterioare. Ea se va vedea pe ea însăşi, va fi văzută de ea însăşi — pur obiect de spectacol şi totodată subiect absolut. „Trei alienaţi, care se credeau tot atîţia suverani şi care luaseră, fiecare, titlul de Ludovic al XVI-lea, îşi dispută într-o zi drepturile la regalitate şi le evaluează în forme cam prea energice. Supraveghetoarea se apropie de unul dintre ei şi, trăgîndu-1 puţin deoparte, îi spune: De ce vă certaţi cu acei oameni care sînt vizibil nebuni ? Nu e oare ştiut că dumneavoastră trebuie să fiţi recunoscut drept Ludovic al XVI-lea? Acesta din urmă, flatat de aşa omagiu, se retrage imediat, privindu-i pe ceilalţi doi de la o înălţime dispreţuitoare. Acelaşi artificiu reuşeşte cu al doilea. Şi astfel, într-o clipă nu mai rămîne nici urmă de dispută."59 Acesta e primul moment, cel al exaltării. Nebunia e chemată să se privească pe ea însăşi, dar la ceilalţi: ea apare în ei ca pretenţie nefondată, cu alte cuvinte ca derizorie nebunie; în acest timp, în privirea care-i condamnă pe ceilalţi, nebunul îşi asigură propria justificare şi certitudinea de a fi adecvat delirului său. Fisura dintre prezumţie şi realitate nu se lasă recunoscută decît în obiect. Ea e, dimpotrivă, în întregime mascată în subiect, care devine adevăr imediat şi judecător absolut: suveranitatea exaltată care denunţă falsa suveranitate a celorlalţi îi deposedează de ea, confirmîndu-se astfel în

plenitudinea totală a prezumţiei sale. Nebunia, ca simplu delir, e proiectată asupra celorlalţi; ca perfectă inconştienţă, ea e în întregime asumată. 39

Citat în Semelaigne, Alienistes el philanthropes. Anexă, p. 502.

482 ISTORIA NEBUNIEI

Acesta e momentul în care oglinda, din complice, devine demisti-ficaţoare. Un alt bolnav de la Bicetre se credea şi el rege, exprimîn-du-se întotdeauna „pe un ton de comandă şi de autoritate supremă" Intr-o zi în care era mai calm, supraveghetorul se apropie şi îl întreabă, dacă e suveran, cum de nu pune capăt detenţiei şi de ce rămîne laolaltă cu tot felul de alienaţi. Reluîndu-şi discursul în zilele următoare, „îl face să vadă puţin cîte puţin ridicolul pretenţiilor sale exagerate, îi arată un alt alienat convins şi el de multă vreme că este învestit cu puterea supremă şi devenit obiect de deriziune. Maniacul se simte mai întîi tulburat, curînd îşi pune la îndoială titlul de suveran, în sfîrşit ajunge să-şi recunoască himerele. Această revoluţie morală atît de neaşteptată avu loc în vreo cincisprezece zile şi, după cîteva luni de probă, acest tată respectuos a fost redat familiei"50. Iată deci faza coborîrii: identificat în mod prezumţios cu obiectul delirului său, nebunul se recunoaşte în oglindă în această nebunie ale cărei ridicole pretenţii le-a denunţat; solida sa suveranitate de subiect se năruie în acest obiect pe care 1-a demistificat asumîndu-1. El se priveşte acum fără milă. Şi în liniştea celor care reprezintă raţiunea şi nau făcut decît să-i ofere oglinda periculoasă, el se recunoaşte ca fiind în mod obiectiv nebun. Am văzut prin ce mijloace — şi prin ce mistificări — terapeutica secolului al XVIII-lea încerca să-1 convingă pe nebun de nebunia sa pentru a-1 elibera.61 Aici mişcarea e de o cu totul altă natură; nu e vorba de a risipi greşeala prin spectacolul impunător al unui adevăr, fie el şi simulat; e vorba de a atinge nebunia mai mult în aroganţa decît în aberaţia sa. Spiritul clasic condamna în nebunie o anumită orbire în faţa adevărului; începînd cu Pinel, se va vedea în ea mai curînd un elan venit din adîncuri, care depăşeşte limitele juridice ale individului, ignoră atribuirile morale care îi sînt fixate şi tinde către o apoteoză de sine. Pentru secolul al XlX-lea, modelul iniţial al nebuniei va fi să te crezi Dumnezeu, în timp ce pentru secolele precedente era să-1 refuzi pe Dumnezeu. Deci chiar în spectacolul ei înseşi, ca neraţiune umilită, va putea nebunia să-şi găsească salvarea atunci cînd, prinsă în subiectivitatea absolută a delirului ei, îi va percepe imaginea derizorie şi obiectivă în nebunul identic. Adevărul se insinuează, oarecum prin surprindere (şi nu prin violenţă, în maniera secolului al XVIII-lea), în acest joc al privirilor reciproce în care nu se vede decît pe el însuşi. Dar azilul, în această comunitate de nebuni, a dispus oglinzile în aşa fel încît nu se poate ca nebunul, pînă la urmă, NAŞTEREA AZILULUI

483 60 61

Philippe Pinel, loc. cit., p. 256. Cf. partea a Ii-a, cap. IV.

să nu se surprindă pe sine ca nebun. Eliberată de lanţurile care făcea din ea un simplu obiect privit, nebunia pierde, în mod paradoxal, esenţialul libertăţii sale, care e acela de exaltare solitară; ea devine responsabilă de ce ştie despre adevărul său; devine prizonieră a privirii sale nedefinit îndreptată către ea însăşi; e înlănţuită pînă la urmă de umilinţa de a fi obiect pentru sine. Conştientizarea e acum legată de ruşinea de a fi identic cu celălalt, de a fi compromis în el şi de a se fi dispreţuit înainte de a se fi putut recunoaşte şi cunoaşte. 3. Judecata perpetuă. Prin acest joc de oglinzi, ca şi prin tăcere, nebunia e neîncetat chemată să se judece pe ea însăşi. Dar, mai mult, ea e în fiecare clipă judecată din exterior; judecată nu de o conştiinţă morală sau ştiinţifică, ci de un fel de tribunal invizibil care deliberează în permanenţă. Azilul la care visează Pinel şi pe care în parte 1a realizat la Bicetre, dar mai ales la Salpetriere, este un microcosm judiciar. Pentru a fi eficace, această justiţie trebuie să fie redutabilă în aspectul ei; întregul echipament imaginar al judecătorului şi al călăului trebuie să fie prezent în mintea alienatului, ca să înţeleagă cărui univers al judecăţii îi e acum abandonat. Punerea în scenă a justiţiei, în tot ce are ea teribil şi implacabil, va face deci parte din tratament. Unul din internaţii de la Bicetre avea un delir religios animat de o spaimă îngrozitoare de Infern; nu credea că va scăpa de damnarea eternă decît printr-o abstinenţă riguroasă. Trebuia ca această teamă de o justiţie îndepărtată să fie compensată de prezenţa unei justiţii imediate şi încă şi mai redutabile: „Cursul irezistibil al ideilor sale sinistre putea fi oare contrabalansat altfel decît prin impresia unei frici vii şi profunde?" într-o seară, directorul se prezintă la uşa bolnavului „cu un aparat care să-1 sperie, cu ochii seînteind, cu o voce tunătoare, cu un grup de oameni de serviciu înghesuiţi în jurul lui şi înarmaţi cu lanţuri puternice pe care le agită zgomotos. Se pune o ciorbă lîngă alienat şi i se dă ordinul cît se poate de precis să o ia în timpul nopţii, dacă nu vrea să sufere tratamentele cele mai crude. Oamenii se retrag şi alienatul este lăsat în starea cea mai penibilă de fluctuaţie între ideea pedepsei de care e ameninţat şi perspectiva înfricoşătoare a chinurilor din viaţa de apoi. După o luptă interioară de mai multe ore, prima idee învinge şi se hotărăşte să-şi ia hrana"62. Instanţa judiciară care e azilul nu recunoaşte o alta. Ea judecă imediat şi în ultimă instanţă. Posedă propriile instrumente de pedeapsă şi uzează de ele după plac. Vechea internare se practica cel mai des în afara formelor juridice normale; dar imita pedepsele condamnaţilor, 62

Pinei, Trăite medico-philosophique, pp. 207-208. NAŞTEREA AZILULUI

485 484

ISTORIA NEBUNIEI

folosind aceleaşi închisori, aceleaşi celule, aceleaşi violenţe fizice. Justiţia care domneşte în azilul lui Pinel nu împrumută modurile de represiune ale celeilalte justiţii; şi le inventează pe ale sale. Sau mai degrabă utilizează metodele terapeutice care se răspîndiseră de-a lungul secolului al XVIII-lea pentru a face din ele pedepse. Şi această convertire a medicinei Injustiţie, a terapeuticii în represiune este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale operei „filantropice" şi „eliberatoare" a lui Pinel. In medicina epocii clasice, băile şi duşurile erau utilizate ca remedii în raport cu ceea ce-şi imaginau medicii despre natura sistemului nervos: era vorba de a împrospăta organismul, de a destinde fibrele fierbinţi şi uscate63; e adevărat că, printre consecinţele fericite ale duşului rece, se număra şi efectul psihologic al surprizei neplăcute, care întrerupe cursul ideilor şi schimbă natura sentimentelor; dar ne aflăm tot în peisajul visurilor medicale. Cu Pinel, folosirea duşurilor devine de-a dreptul judiciară; duşul este pedeapsa obişnuită a tribunalului poliţienesc care îşi are sediul permanent în azil: „Considerate ca mijloc de represiune, ele sînt adesea suficiente pentru a supune legii generale a unei lucrări manuale pe o alienată susceptibilă de asta, pentru a învinge refuzul obstinat al hranei şi pentru a-i îmblînzi pe alienaţii cuprinşi de un fel de umoare turbulentă şi sistematică."64 Totul e organizat astfel încît nebunul să se recunoască în această lume a judecăţii care-1 înconjoară din toate părţile; el trebuie să se ştie supravegheat, judecat şi condamnat; legătura dintre vină şi pedeapsă trebuie să fie evidentă, ca o culpabilitate recunoscută de toţi: „Profitîndu-se de ocazia băii, i se reaminteşte greşeala comisă sau omiterea unei datorii importante, şi cu ajutorul unui robinet se dă drumul brusc unui jet de apă rece în cap, ceea ce adesea o descumpăneşte pe alienată sau îndepărtează o idee predominantă printr-o impresie puternică şi neaşteptată; dacă se încăpăţînează, duşul e repetat, dar evitînd cu grijă tonul dur şi termenii şocanţi care pot trezi revolta; i se explică, dimpotrivă, că s-a recurs la aceste măsuri violente pentru binele ei şi cu părere de rău; se poate glumi uneori, avînd grijă însă să nu se ajungă prea departe."65 Această evidenţă aproape aritmetică a pedepsei, pedeapsa repetată de cîte ori e nevoie, recunoaşterea vinii prin pedeapsa la care e supusă, toate acestea trebuie să ducă la interiorizarea instanţei judiciare şi la apariţia remuşcărilor în spiritul bolnavului: numai atunci acceptă judecătorii încetarea pedepsei, siguri că se va prelungi în mod nedefinit în conştiinţă. O maniacă avea obiceiul să-şi sfîşie hainele şi să spargă toate obiectele care-i erau la îndemînă; i se administrează duşul, este îmbrăcată în cămaşă de forţă; pare, în sfîrşit, „umilită şi consternată"; dar de teamă ca această ruşine să nu fie pasageră şi remuşcările prea superficiale, „directorul, pentru a-i imprima un sentiment de teroare, îi vorbeşte cu fermitatea cea mai energică, dar fără mînie, şi o anunţă că de-acum înainte va fi tratată cu cea mai mare severitate". Rezultatul dorit nu se lasă aşteptat: „Căinţa îi este anunţată de un torent de lacrimi vărsate timp de aproape două ore."66 Ciclul este de două ori încheiat: greşeala e pedepsită, iar autorul se recunoaşte vinovat. Există totuşi alienaţi care scapă acestei mişcări şi rezistă la sinteza morală pe care o operează. Aceştia vor fi închişi chiar în interiorul azilului, formînd o nouă populaţie internată, cea care nici măcar nu poate ţine de justiţie. Cînd se vorbeşte despre Pinel şi despre opera sa de eliberare, se omite prea des această a doua recluziune. Am văzut deja că el le refuza beneficiul reformei azilare „credincioaselor care se cred inspirate, care caută fără încetare să facă alte prozelite şi care îşi fac o plăcere perfidă din a le incita pe celelalte alienate la nesupunere, sub pretextul că e mai bine să asculţi de Dumnezeu decît de oameni". Dar recluziunea şi celula vor fi deopotrivă obligatorii pentru „cele care nu se pot adapta la legea generală a muncii şi care, aflate tot timpul într-o activitate dăunătoare, se complac să le hărţuiască pe celelalte alienate, să le provoace şi să stîrnească neîncetat subiecte de discordie" şi pentru femeile „care au în timpul acceselor o aplecare irezistibilă să fure tot ce le cade în mînă"67. Nesupunerea prin fanatism religios, refuzul de a munci şi furtul — cele trei mari păcate împotriva societăţii burgheze, cele trei atentate majore împotriva valorilor sale esenţiale nu sînt scuzabile, nici chiar prin nebunie; ele merită întemniţarea pur şi simplu, excluderea în tot ce poate ea avea riguros, pentru că toate manifestă aceeaşi rezistenţă la uniformizarea morală şi socială care formează raţiunea de a fi şi azilul aşa cum îl concepe Pinel. Altădată, neraţiunea era pusă în afara judecăţii pentru a fi abandonată în arbitrar puterilor raţiunii. Acum, ea e judecată: şi nu doar o dată, la intrarea în azil, astfel încît să poată fi recunoscută, clasată şi dezvinovăţită pentru totdeauna; ea e cuprinsă, dimpotrivă, într-o judecată perpetuă, care nu încetează să o urmărească şi să-şi aplice 63

Cf. supra, partea a Ii-a, cap. IV. Pinel, Traitâ medico-philosophique, p. 205. 65 Ibid., p. 205. 66 Ibid., p. 206. 67 Ibid.,p. 291, notai. 64

486 ISTORIA NEBUNIEI

sancţiunile, să proclame greşeli şi să ceară amenzi onorabile, să-i excludă, în fine, pe cei ale căror greşeli riscă să compromită pentru multă vreme buna ordine socială. Nebunia nu s-a sustras arbitrarului decît pentru a intra întrun fel de proces nedefinit pentru care azilul furnizează în acelaşi timp poliţişti, instructori, judecători şi călăi; un proces în care orice greşeală a vieţii, printr-o virtute proprie existenţei azilare, devine crimă socială, supravegheată, condamnată şi pedepsită; un proces care nu-şi găseşte soluţia decît într-un reînceput perpetuu, sub forma interiorizată a remuşcărilor. Nebunul „eliberat" de Pinel şi, după el, nebunul din internarea modernă

sînt nişte personaje în proces; deşi au privilegiul de a nu mai fi amestecaţi sau asimilaţi cu condamnaţii, ei sînt condamnaţi să se afle, în fiecare clipă, sub ameninţarea unui act de acuzare al cărui text nu e niciodată dat, căci e formulat de întreaga lor viaţă azilară. Azilul epocii pozitiviste, aşa cum cu glorie 1-a întemeiat Pinel, nu e un domeniu liber de observaţie, de diagnostic şi de terapeutică; e un spaţiu judiciar în care eşti acuzat, judecat şi condamnat, şi de care nu te eliberezi decît prin versiunea acestui proces în profunzimea psihologică, adică prin căinţă. Nebunia va fi pedepsită în azil, chiar dacă e nevinovată în afara lui. Ea e pentru multă vreme, şi în orice caz pînă în zilele noastre, întemniţată într-o lume morală. Tăcerii, recunoaşterii în oglindă, acestei judecăţi perpetue ar trebui să-i adăugăm o a patra structură proprie lumii azilare, aşa cum se constituie la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: e apoteoza personajului medical. Dintre toate, ea e fără îndoială cea mai importantă, pentru că va autoriza nu numai contacte noi între medic şi bolnav, ci şi un nou raport între alienare şi gîndirea medicală, dominînd pînă la urmă întreaga experienţă modernă a nebuniei. Pînă acum, în azil nu se găseau decît înseşi structurile internării, dar decalate şi deformate. O dată cu noul statut al personajului medical este abolit sensul cel mai profund al internării: maladia mintală, în semnificaţiile pe care i le cunoaştem acum, devine atunci posibilă. Opera lui Tuke şi cea a lui Pinel, care în spirit şi valori sînt atît de diferite, se întîlnesc în această transformare a personajului medical-Medicul, după cum am văzut, nu avea un loc anume în viaţa internării. Or, el devine figura esenţială a azilului. Comandă intrarea în azil. Regulamentul Refugiului precizează: „în ceea ce priveşte admiterea bolnavilor, comitetul trebuie, în general, să ceară un certificat semnat de un medic... Trebuie de asemenea să se stabilească NAŞTEREA AZILULUI

487 dacă bolnavul este atins de o altă afecţiune decît nebunia. E de dorit totodată să fie adăugat un raport care să indice de cît timp pacientul c bolnav şi, eventual, ce medicamente a folosit."68 De la sfîrşitul secolului al XVIIIlea, certificatul medical devenise aproape obligatoriu pentru internarea nebunilor.69 Dar chiar în interiorul azilului, medicul capătă un loc preponderent, în măsura în care îl amenajează într-un spaţiu medical. Totuşi, şi aici e esenţialul, intervenţia medicului nu se face în virtutea unei ştiinţe sau a unei puteri medicale pe care ar deţine-o numai el, şi care ar fi justificată de un corp de cunoştinţe obiective. Nu ca savant va dobîndi autoritate în azil homo mediem, ci ca înţelept. Profesiunea medicală e cerută ca garanţie juridică şi morală, nu ca ştiinţă.70 Un om cu o înaltă conştiinţă, integru din punct de vedere moral, şi care are o lungă experienţă a azilului, ar putea foarte bine să ţină locul medicului.71 Căci munca medicală nu e decît o parte a unei imense sarcini morale care trebuie să fie împlinită în azil, singura care poate asigura vindecarea smintitului: „O lege inviolabilă care vizează orice aşezămînt public sau particular de alienaţi nu trebuie oare să fie aceea de a acorda maniacului toată latitudinea libertăţii pe care o poate permite siguranţa sa personală sau a altora, de a proporţiona reprimarea sa în funcţie de gravitatea mai mică sau mai mare sau de pericolul rătăcirilor sale..., de a aduna toate faptele care-1 pot lămuri pe medic în aplicarea tratamentului, de a studia cu grijă diferitele varietăţi de moravuri şi de temperamente şi de a etala, la momentul potrivit, blîndeţea sau fermitatea, forme de conciliere sau tonul impunător al autorităţii şi al unei severităţi inflexibile?"72 După Samuel Tuke, primul medic care a fost desemnat la Refugiu era recomandat de „perseverenţa lui neobosită"; fără îndoială, nu avea nici o cunoştinţă specială despre maladiile mintale atunci cînd a intrat la Refugiu, dar era „un spirit sensibil care ştia bine că de punerea în practică a îndemînării sale depindeau interesele cele mai scumpe ale semenilor săi". El a încercat diferitele remedii pe care i le sugerau bunul-simţ şi ex68

Regulamentul Refugiului. Secţiunea a IlI-a, art. 5, citat în S. Tuke, Ioc. cit., pp. 89-90. 69 „Admiterea nebunilor sau smintiţilor în aşezăminte care le sînt sau le vor fi destinate se va face pe toată întinderea departamentului Parisului pe baza unui raport al medicului şi al chirurgului recunoscuţi legal" (Projet de Reglement sur l'admission des insenses, adoptat de departamentul Parisului, citat în Tuetey, III, p. 500). 70 Langermann şi Kant, în acelaşi spirit, preferau ca rolul esenţial să fie deţinut de un „filozof. Ceea ce nu e în contradicţie cu ce gîndeau Tuke şi Pinel, dimpotrivă. 71 Cf. ceea ce spune Pinel despre Pussin şi despre soţia sa, pe care şi-i face adjuncţi la Salpetriere (Semelaigne, Alienistes et philanthropes, Anexă, p. 502). 72 Pinel, loc. cit, pp. 292-293.

488 ISTORIA NEBUNIEI NAŞTEREA AZILULUI

489 perienţa predecesorilor. Dar a fost repede decepţionat, nu pentru că rezultatele au fost proaste, sau pentru că numărul de vindecări a fost minim: „Dar mijloacele medicale erau atît de imperfect legate de evoluţia însănătoşirii încît n-a putut să nu presupună că erau mai curînd concomitente decît cauze."73 Şi-a dat seama că nu erau prea multe de făcut cu metodele medicale cunoscute pînă atunci. Grija pentru umanitate a triumfat şi a decis să nu utilizeze nici un medicament care să fie prea neplăcut bolnavului. Dar nu trebuie să se creadă că medicul avea un rol lipsit de importanţă la Refugiu: prin vizitele pe care le face în mod regulat bolnavilor, prin autoritatea pe care o exercită în casă şi care îl plasează deasupra tuturor supraveghetorilor, „medicul are asupra spiritului bolnavilor o influenţă mai mare decît aceea a tuturor celorlalte persoane care trebuie să vegheze asupra lor"74.

Se crede că Tuke şi Pinel au deschis azilul spre cunoaşterea medicală. Ei n-au introdus o ştiinţă, ci un personaj, ale cărui puteri nu-şi împrumutau de la această cunoaştere decît deghizarea sau, cel mult, justificarea. Aceste puteri, prin natura lor, sînt de ordin moral şi social; ele îşi au rădăcina în minoritatea nebunului, în alienarea persoanei sale, nu a spiritului său. Daca personajul medical poate determina nebunia nu înseamnă că o cunoaşte, înseamnă că o stăpî-neşte; iar ceea ce pentru pozitivism va face figură de obiectivitate nu e decît celălalt versant, consecinţa acestei dominaţii. „E un lucru foarte important să cîştigi încrederea acestor infirmi şi să trezeşti în ei sentimente de respect şi de ascultare, ceea ce nu poate fi decît rodul superiorităţii discernămîntului, al educaţiei alese şi al demnităţii în ton şi maniere. Prostia, ignoranţa şi lipsa principiilor, susţinute de o duritate tiranică, pot stîrni frica, dar inspiră întotdeauna dispreţ. Supraveghetorul unui ospiciu de alienaţi care a dobîndit un ascendent asupra lor le dirijează şi le reglează comportamentul după placul său; trebuie să fie înzestrat cu un caracter ferm şi să arate, dacă e nevoie, o putere care să impună. Trebuie să ameninţe puţin, dar să execute, iar dacă nu e ascultat, pedeapsa trebuie să vină neîntîr-ziat."75 Medicul nu şi-a putut exercita autoritatea absolută asupra lumii azilare decît în măsura în care, de la început, a fost Tată şi Judecător, Familie şi Lege, practica sa medicală nefăcînd mult timp decît să comenteze vechile rituri ale Ordinii, ale Autorităţii şi ale Pedepsei. 73

S. Tuke, loc. cit., pp. 110-111. uIbid.,p. 115.

75

Haslam, Observations on Insanity with Practicai Remarks on this Disease, Londra, 1798, citat de Pinel, loc. cit., pp. 253-254.

Iar Pinel recunoaşte că medicul însănătoşeşte atunci cînd, în afară de terapeuticile moderne, pune în joc şi aceste figuri imemoriale. El citează cazul unei fete de şaptesprezece ani pe care părinţii o crescuseră cu „o extremă indulgenţă"; ea căzuse într-un „delir vesel şi nebunatic căruia nu i se putea determina cauza"; la spital, fusese tratată cu cea mai mare blîndeţe; dar avea întotdeauna un anume „aer trufaş" care nu putea fi tolerat la azil; nu vorbea „despre părinţii săi decît cu acreală". S-a decis să fie supusă unui regim de strictă autoritate; „supraveghetorul, pentru a îmblînzi acest caracter inflexibil, alege momentul băii şi se exprimă cu putere împotriva anumitor persoane denaturate care îndrăznesc să se ridice contra ordinelor părinţilor lor şi să nu le recunoască autoritatea. O previne că înce-pînd din acel moment va fi tratată cu toată severitatea pe care o merită, pentru că se opune ea însăşi însănătoşirii sale şi disimulează cu o obstinaţie insurmontabilă cauza primă a bolii sale". Această nouă rigoare şi această ameninţare o fac pe bolnavă să se simtă „profund emoţionată...; sfîrşeşte prin a-şi recunoaşte neajunsurile şi face o mărturisire ingenuă, cum că a căzut în rătăcirea minţii în urma unei slăbiciuni a inimii contrariate, numind obiectul acestei slăbiciuni". După această primă mărturisire, însănătoşirea devine uşoară: „A avut loc o schimbare dintre cele mai favorabile;... ea e de-acum alinată şi nu-şi poate exprima îndeajuns recunoştinţa faţă de supraveghetorul care a făcut să înceteze agitaţiile ei continue şi i-a readus în inimă liniştea şi calmul." Nu există nici măcar un singur moment din această istorisire care să nu poată fi transcris în termeni de psihanaliză. E la fel de adevărat că personajul medical, după Pinel, ar fi trebuit să acţioneze nu pornind de la o definiţie obiectivă a maladiei sau de la un anume diagnostic clasificator, ci sprijinindu-se pe prestigiul de care sînt înconjurate secretele Familiei, ale Autorităţii, ale Pedepsei şi ale Dragostei; făcînd să funcţioneze acest prestigiu, luîndu-şi masca Tatălui şi a Justiţiarului, medicul, prin una din acele mişcări bruşte care lasă deoparte competenţa sa medicală, devine operatorul aproape magic al vindecării şi capătă o figură de taumaturg; e suficient să privească şi să vorbească pentru ca vinile secrete să apară, pentru ca prezumţiile smintite să se şteargă, iar nebunia să se supună în final raţiunii. Prezenţa şi cuvînţul ei sînt dotate cu această putere de dezalienare care dintr-o dată descoperă vina şi reinstituie ordinea moralei. E un curios paradox să vezi practica medicală intrînd în acest domeniu nesigur de cvasimiracol în momentul în care cunoaşterea maladiei mintale încearcă să capete un sens de pozitiv itate. Pe de o parte, nebunia se aşază la distanţă într-un cîmp obiectiv în care dispar NAŞTEREA AZILULUI

491 490 ISTORIA NEBUNIEI

ameninţările neraţiunii; dar în aceeaşi clipă nebunul tinde să formeze cu doctorul, într-o unitate indivizibilă, un fel de cuplu în care complicitatea se leagă prin foarte vechi apartenenţe. Viaţa azilară, aşa cum au constituit-o Tuke şi Pinel, a permis naşterea acestei structuri fine care va fi celula esenţială a nebuniei — structură care formează un fel de microcosm în care sînt simbolizate marile structuri masive ale societăţii burgheze şi ale valorilor sale: raporturile Familie-Copii, în jurul temei autorităţii paterne; raporturile Vină-Pedeapsă, în jurul temei justiţiei imediate; raporturile Nebunie-Dezordine, în jurul temei ordinii sociale şi morale. De aici deţine medicul puterea sa de vindecare; şi medicul are puterea aproape miraculoasă de a vindeca în măsura în care, prin atîtea vechi legături, bolnavul se găseşte deja alienat în medic, în interiorul cuplului medic-bolnav. In vremea lui Pinel şi Tuke, această putere nu avea nimic extraordinar; se explica şi se demonstra doar în eficacitatea comportamentelor morale; nu era mai misterioasă decît puterea medicului din secolul al XVIII-lea atunci cînd dilua fluidele sau destindea fibrele. Dar foarte repede sensul acestei practici morale i-a scăpat medicului, chiar în măsura în care el îşi închidea ştiinţa în normele pozitivismului : de la începutul secolului al XlX-lea, psihiatrul nu mai ştia foarte bine care era natura puterii pe care o moştenise de la marii reformatori şi a cărei eficacitate îi părea atît de străină de ideea pe care şi-o făcea despre maladia mintală şi de practica tuturor

celorlalţi medici. Această practică psihiatrică învăluită în misterul ei şi devenită obscură chiar şi pentru cei care o utilizau este pentru mulţi în situaţia stranie a nebunului în interiorul lumii medicale. Mai întîi, pentru că medicina minţii, pentru prima dată în istoria ştiinţei occidentale, va dobîndi o autonomie aproape completă: de la greci încoace, ea nu era decît un capitol al medicinei, şi l-am văzut pe Willis studiind nebunia la rubrica „boli ale capului"; după Pinel şi Tuke, psihiatria va deveni o medicină de un stil deosebit: nici cei mai îndîrjiţi în a descoperi originea nebuniei în cauzele organice sau în predispoziţiile ereditare nu-i \ or scăpa acestui stil. Vor scăpa cu atît mai puţin cu cît acest stil deosebit — cu punerea în joc a puterilor morale din ce în ce mai obscure — va fi la originea unui fel de conştiinţă vinovată; ei se vor închide cu atît mai mult în pozitivism cu cît vor simţi cum practica lor îi scapă acestuia. Pe măsură ce pozitivismul se impune în medicină, îndeosebi în psihiatrie, această practică devine mai obscură, puterea psihiatrului mai miraculoasă, iar cuplul medic-bolnav se afundă şi mai mult într-o lume stranie. în ochii bolnavului, medicul devine taumaturg; autoritatea pe care o împrumuta de la ordine, de la morală, de la familie, acum pare s-o aibă de la sine; pentru că e medic, oamenii îl cred înzestrat cu toate aceste puteri, şi în timp ce Pinel, ca şi Tuke, sublinia că acţiunea sa morală nu era legată în mod necesar de o competenţă ştiinţifică, se va crede, în primul rînd de către bolnav, că în ezoterismul ştiinţei sale, în vreun secret aproape demonic al cunoaşterii, a găsit puterea de a dezlega alienările; iar bolnavul va accepta din ce în ce mai mult să se abandoneze în mîinile unui medic divin şi totodată satanic, în orice caz dincolo de măsura umană; se va aliena din ce în ce mai mult în el, acceptînd dintr-o dată şi dinainte toată autoritatea sa, supunîndu-se de la început unei voinţe pe care o resimte ca magică şi unei ştiinţe pe care o presupune preştiinţă şi divinaţie, devenind astfel pînă la urmă corelativul ideal şi perfect al acestor puteri pe care le proiectează asupra medicului, simplu obiect fără altă rezistenţă decît inerţia sa, gata să fie această isterică în care Charcot exalta minunata putere a medicului. Dacă am vrea să analizăm structurile profunde ale obiectivitătii în cunoaşterea şi în practica psihiatrică a secolului al XlX-lea, de la Pinel la Freud76, ar trebui să arătăm că această obiectivitate este de la început o transformare de ordin magic în lucru, care nu s-a putut împlini decît cu complicitatea bolnavului însuşi şi pornind de la o practică morală transparentă şi clară în punctul de plecare, dar uitată puţin cîte puţin pe măsură ce pozitivismul îşi impunea miturile obiectivitătii ştiinţifice; practică ale cărei origini şi sens au fost uitate, dar totdeauna utilizată şi totdeauna prezentă. Ceea ce numim practică psihiatrică este o anume tactică morală, contemporană sfîrşitului de secol al XVIII-lea, păstrată în riturile vieţii azilare şi acoperită din nou de miturile pozitivismului. Dar dacă medicul devine repede taumaturg pentru bolnav, nu poate fi aşa şi în propriii săi ochi de medic pozitivist. Această putere obscură căreia nu îi mai cunoaşte originea, în care nu mai poate descifra complicitatea bolnavului şi în care n-ar consimţi să recunoască vechile putinţe din care e făcută, trebuie să primească un statut; şi pentru că nimic în cunoaşterea pozitivă nu poate justifica un asemenea transfer de voinţă sau asemenea operaţiuni la distanţă, va veni curînd momentul cînd nebunia va fi considerată ea însăşi răspunzătoare pentru aceste anomalii. Aceste vindecări fără suport, şi despre care trebuie să recunoaştem că nu sînt nişte false vindecări, vor deveni adevăratele vindecări ale unor false boli. Nebunia nu era 76

Aceste structuri mai persistă încă în psihiatria nonpsihanalitică, şi în multe privinţe şi în psihanaliza însăşi.

492 ISTORIA NEBUNIEI

ceea ce se credea, nici ceea ce pretindea că este; era infinit mai puţin decît ea însăşi: un amestec de persuasiune şi de mistificare. Vedem cum se conturează ceea ce va fi pitiatismul lui Babinski. Şi printr-o ciudată revenire, gîndirea se întoarce cu aproape două secole în urmă, în epoca în care între nebunie, falsă nebunie şi simulare a nebuniei limita era prost trasată — o aceeaşi apartenenţă confuză la vină le ţinea loc de unitate; şi mai departe încă, gîndirea medicală operează în final o asimilare în faţa căreia ezitase întreaga gîndire occidentală începînd cu medicina greacă: asimilarea nebuniei şi a nebuniei — adică a conceptului medical şi a conceptului critic de nebunie. La sfîrşitul secolului al XlX-lea, şi în gîndirea contemporanilor lui Babinski, întîlnim acest prodigios postulat, pe care nici o medicină nu îndrăznise încă să-1 formuleze: că nebunia, la urma urmei, nu e decît nebunie. Astfel, în timp ce bolnavul mintal este în întregime alienat în persoana reală a medicului său, medicul risipeşte realitatea maladiei mintale în conceptul critic de nebunie. în aşa fel încît nu mai rămîne, în afară de formele goale ale gîndirii pozitiviste, decît o singură realitate concretă: cuplul medic-bolnav în care se rezumă, se leagă şi se dezleagă toate alienările. în acest sens, toată psihiatria secolului al XlX-lea converge în mod real spre Freud, primul care a acceptat în toată gravitatea sa realitatea cuplului medic-bolnav, care a consimţit să nu-şi desprindă de această realitate nici privirile, nici cer- -cetările, care n-a încercat s-o mascheze într-o teorie psihiatrică de bine de rău armonizată cu restul cunoştinţelor medicale; primul care a urmat cu toată rigoarea consecinţele acestei realităţi. Freud a de-mistificat toate celelalte structuri azilare: a abolit liniştea şi privirea, a şters recunoaşterea nebuniei de către ea însăşi în oglinda propriului spectacol, a redus la tăcere instanţele condamnării. Dar a exploatat în schimb structura care învăluie personajul medical; a amplificat virtuţile sale de taumaturg, pregătindu-i atotputerniciei sale un statut aproape divin. A concentrat în el, în această singură prezenţă ascunsă în

spatele bolnavului şi deasupra lui, într-o absenţă care e de asemenea prezenţă totală, toate puterile care fuseseră repartizate în existenţa colectivă a azilului; a făcut din el Privirea absolută. Liniştea pură şi mereu reţinută, Judecătorul care pedepseşte şi recompensează într-o judecată care nu binevoieşte să consimtă nici măcar la limbaj; a făcut din asta oglinda în care nebunia, într-o mişcare aproape imobilă, se îndrăgosteşte şi se dezîndrăgosteste de sine însăşi. Freud a făcut să alunece către medic toate structurile pe care Pinel şi Tuke le amenajaseră în internare. El 1-a eliberat pe bolnav de NAŞTEREA AZILULUI

493 această existenţă azilară în care îl alienaseră „eliberatorii" săi; dar nu 1-a eliberat de ceea ce era esenţial în această existenţă; i-a regrupat puterile, le-a întins la maximum, înnodîndu-le în mîinile medicului; a creat situaţia psihanalitică în care, printr-un scurtcircuit genial, alienarea devine dezalienantă, pentru că, în medic, ea devine subiect. Medicul, ca figură alienantă, rămîne cheia psihanalizei. Probabil pentru că n-a suprimat această structură ultimă şi pentru că le-a redus la aceasta pe toate celelalte, psihanaliza nu poate, nu va putea să audă vocile neraţiunii, nici să descifreze pentru ele însele semnele smintelii. Psihanaliza poate dezlega unele dintre formele nebuniei; ea rămîne străină de lucrarea suverană a neraţiunii. Nu poate nici să elibereze, nici să transcrie, cu atît mai puţin să explice ceea ce este esenţial în această muncă. începînd de la sfîrşitul secolului al X VlII-lea, viaţa neraţiunii nu se mai manifestă decît în fulguraţia unor opere precum acelea ale lui Holderlin, Nerval, Nietzsche sau Artaud — în mod indefinit ireductibile la aceste alienări care vindecă, rezistînd prin forţa lor proprie în faţa acestei imense întemniţări morale care e numită de obicei, desigur prin antifrază, eliberarea alienaţilor de către Pinel şi Tuke. CERCUL ANTROPOLOGIC

495 CAPITOLUL V

Cercul antropologic Nu e vorba de vreo concluzie. Oper'a lui Pinel şi cea a lui Tuke nu sînt nişte puncte de sosire. în ele se manifestă doar — figură apărută di'ntr-o dată — o restructurare a cărei origine se ascundea într-un dezechilibru inerent experienţei clasice a nebuniei. Libertatea nebunului, această libertate pe care Pinel şi Tuke credeau că au dat-o nebunului, aparţinea de mult timp domeniului existenţei sale. Ea nu era dată, desigur, sau oferită în vreun gest pozitiv. Dar circula pe ascuns pe în jurul practicilor şi al conceptelor— adevăr întrezărit, cerinţă indecisă, la limitele a ceea ce era spus, gîndit şi făcut în legătură cu nebunul, prezenţă încăpăţînată care nu se lăsa niciodată înţeleasă pe de-a-ntregul. Şi totuşi, nu era ea implicată puternic în însăşi noţiunea de nebunie, dacă se dorise ducerea ei pînă la capăt? Nu era ea legată, neapărat, de acea mare structură care mergea de la abuzurile unei pasiuni mereu complice cu ea însăşi pînă la logica exactă a delirului? In această afirmaţie care, transformînd imaginea visului în non-fiinţă a erorii, făcea nebunia, cum să nu recunoşti .că e ceva care ţine de libertate? Nebunia, în fondul său, nu era posibilă decît în măsura în care, în jurul ei, exista această latitudine, acest spaţiu de joc care îi permitea subiectului să vorbească el însuşi limbajul propriei nebunii şi să se constituie ca nebun. Fundamentală libertate a nebunului pe care Sauvages o numea, în naivitatea unei tautologii minunat de fecunde, „puţina grijă pe care o avem de a căuta adevărul şi de a ne cultiva judecata"1. Şi acea libertate pe care internarea, în momentul în care o suprima» o arată cu degetul ? Eliberînd individul de sarcinile infinite şi de consecinţele responsabilităţii sale, ea nu îl plasează într-un mediu neutralizat, în care totul ar fi nivelat în monotonia aceluiaşi determinism-E adevărat că adesea se fac internări pentru a scăpa de judecată: dar internările au loc într-o lume în care e vorba de rău şi de pedeapsă, de libertinaj şi de imoralitate, de penitenţă şi de corecţie. O întreagă lume in care, sub aceste umbre, hoinăreşte libertatea. Această libertate a fost experimentată de medicii înşişi atunci cînd, comunicînd pentru prima dată cu smintitul în lumea mixtă a imaginilor corporale şi a miturilor organice, au descoperit, angajată în atîtea mecanisme, prezenţa surdă a vinii: pasiunea, tulburarea, trîndăvia, viaţa uşoară a oraşelor, lecturile avide, complicitatea imaginaţiei, sensibilitatea prea dornică de excitaţii şi totodată prea preocupată de sine, tot atîtea jocuri periculoase ale libertăţii, în care raţiunea se expune, parcă de la sine, în nebunie. Libertate deopotrivă obstinată şi precară. Ea rămîne tot în orizontul nebuniei, dar, imediat ce se încearcă delimitarea ei, dispare. Nu e prezentă şi posibilă decît în forma unei aboliri iminente. întrevăzută în regiunile extreme în care nebunia ar putea vorbi despre sine, ea nu mai apare apoi, o dată ce privirea s-a fixat asupra ei, decît anga-iată, constrînsă şi redusă. Libertatea nebunului nu e concentrată decît în această clipă, în această imperceptibilă distanţă care îl fac liber să-şi abandoneze libertatea şi să se lase înlănţuit de nebunie; e prezentă doar în punctul virtual al alegerii, în care ne hotărîm „să ne punem în incapacitatea de a uza de propria noastră libertate şi de a ne corecta erorile"2. Apoi, ea nu mai e decît mecanism al corpului, înlănţuire a fantasmelor, necesităţi ale delirului. Iar sfîntul Vincent de Paul, care presupunea în taină această libertate în chiar gestul

internării, nu pierdea totuşi ocazia să marcheze diferenţa între libertinii responsabili, „copii ai durerii oprobriu şi ruină a casei lor", şi nebunii „cu adevărat demni de compasiune, nefiind stăpîni ai propriei lor voinţe şi neavînd nici judecată, nici libertate"3. Libertatea pornind de la care e posibilă nebunia clasică se sufocă în chiar această nebunie şi cade în ceea ce îi manifestă în modul cel mai crud contradicţia. Probabil că acesta este paradoxul libertăţii constitutive: modul în care nebunul devine nebun, cu alte cuvinte, nebunia nefiind încă dată, el poate astfel să comunice cu non-nebunia. De la început, el scapă de sine şi de adevărul său de nebun, regăsind, într-o regiune care nu e nici adevăr, nici inocenţă, riscul greşelii, al crimei sau al comediei. Această libertate care, în momentul originar, foarte obscur, foarte greu de determinat al plecării şi al despărţirii, 1-a făcut să renunţe la adevăr, îl împiedică să fie vreodată prizonier al adevărului său. Nu e nebun 2

Ihidem. Abelly, Vie de saint Vincent de Paul, Paris, 1813, II, cap. XIII. ' Boissier de Sauvages, Nosologie methodique, VII, p.4.. 3

496 ISTORIA NEBUNIEI CERCUL ANTROPOLOGIC

497 decît în măsura în care nebunia nu i se epuizează în adevărul său de nebun. De aceea, în experienţa clasică, nebunia poate fi în acelaşi timp puţin criminală, puţin prefăcută, puţin imorală, dar şi puţin rezonabilă. Nu e vorba aici de o confuzie în gîndire sau de un grad mai redus de elaborare; nu e decît efectul logic al unei structuri foarte coerente: nebunia nu e posibilă decît pornind de la un moment foarte îndepărtat, dar foarte necesar, în care se desprinde de ea însăşi în spaţiul liber al non-adevărului ei, constituindu-se chiar prin acest lucru ca adevăr. Tocmai în acest punct operaţia lui Pinel şi Tuke se inserează în experienţa clasică. Această libertate, orizont constant al conceptelor şi al practicilor, cerinţă care se ascundea pe sine şi se anula parcă prin propria mişcare, această libertate ambiguă care se afla în inima existenţei nebunului e reclamată acum în fapte, drept cadru al vieţii sale reale şi drept element necesar pentru apariţia adevărului său de nebun. Se caută captarea ei într-o structură obiectivă. Dar în momentul în care se crede că a fost prinsă, afirmată şi pusă în lumină, se ajunge doar la ironia contradicţiilor: — libertatea nebunului e lăsată să funcţioneze, dar într-un spaţiu mai închis, mai rigid, mai puţin liber decît acela, mereu cam indecis, al internării; — e eliberat de înrudirea sa cu crima şi cu răul, dar pentru a-1 închide în mecanismele riguroase ale unui determinism. Nebunul nu e cu totul inocent decît în absolutul unei non-libertăţi; — sînt îndepărtate lanţurile care împiedicau folosirea liberei sale voinţe, dar pentru a-1 deposeda chiar de această voinţă, transferată şi alienată în voinţa medicului. Nebunul e de-acum înainte complet liber şi complet exclus din libertate. Altădată era liber în clipa firavă în care începea să-şi piardă libertatea; acum e liber în spaţiul larg în care deja a pierdut-o. Nu despre o eliberare a nebunilor este vorba în acest sfîrşit de secol al XVIII-lea; ci despre o obiectivare a conceptului libertăţii lor. Obiectivare care are o triplă consecinţă. Mai întîi, tocmai de libertate va fi vorba acum, în legătură cu nebunia. Nu de o libertate zărită la orizontul posibilului, ci de o libertate care va fi urmărită în lucruri şi prin intermediul mecanismelor. In reflecţia asupra nebuniei şi în analiza medicală care i se face va fi vorba nu de greşeală şi de non-fiinţă, ci de libertate în determinările sale reale: dorinţa şi voinţa, determinismul şi responsabilitatea, automatismul şi spontaneitatea. De la Esquirol la Janet, ca şi de la Reil la Freud sau de la Tuke la Jackson, nebunia secolului al XlX-lea va povesti neobosit peripeţiile libertăţii. Noaptea nebunului modern nu mai e noaptea onirică în care urcă şi străluceşte falsul adevăr al imaginii; e aceea care poartă cu sine dorinţe imposibile şi sălbăticia unei voinţe, cea mai puţin liberă din natură. Obiectivă, această libertate se găseşte, la nivelul faptelor şi al observaţiilor, repartizată cu exactitate într-un determinism care o neagă în întregime şi într-o culpabilitate precisă care o exaltă. Ambiguitatea gîndirii clasice în privinţa raporturilor dintre vină şi nebunie se va disocia acum; iar gîndirea psihiatrică a secolului al XlX-lea va căuta totalitatea determinismului şi totodată va încerca să definească punctul de inserţie al unei culpabilităţi; discuţiile despre nebuniile criminale, prestigiul paraliziei generale, marea temă a degenerescentelor, critica fenomenelor isterice, tot ce animă cercetarea medicală de la Esquirol la Freud ţine de acest dublu efort. Nebunul secolului al XlX-lea va fi determinat şi vinovat; non-libertatea sa e mai pătrunsă de vină decît libertatea prin care nebunul clasic fugea de el însuşi. ■ Eliberat, nebunul se află acum la acelaşi nivel cu el însuşi; cu alte cuvinte, nu mai poate fugi de propriul lui adevăr; e aruncat în el şi acesta îl confiscă în întregime. Libertatea clasică îl situa pe nebun în raport cu nebunia sa, raport ambiguu, instabil, totdeauna înfrînt, dar care îl împiedica pe nebun să se confunde cu nebunia sa. Libertatea pe care Pinel şi Tuke au impus-o nebunului îl închide într-un anumit adevăr al nebuniei din care nu poate scăpa decît în mod pasiv, dacă e eliberat de nebunia sa. Din acea clipă nebunia nu mai indică un anumit raport al omului cu adevărul — raport care, cel puţin în mod tacit, implică întotdeauna libertatea; ea indică numai un raport al omului cu adevărul său. In nebunie, omul cade în adevărul său: ceea ce e un mod de a fi în

întregime acest adevăr, dar şi un mod de a-1 pierde. Nebunia nu va mai vorbi de non-fiinţă, ci de fiinţa omului, în conţinutul a ceea ce este el şi în uitarea acestui conţinut. Şi în timp ce altădată era Străin în raport cu Fiinţa— om al neantului, al iluziei, Fatuus (vid al non-fiinţei şi manifestare paradoxală a acestui vid), iată-1 acum reţinut în propriul său adevăr şi chiar prin aceasta îndepărtat de el. Străin în raport cu sine, Alienat. Nebunia deţine acum un limbaj antropologic: vizînd, într-un echivoc din care îşi trage, pentru lumea modernă, puterile neliniştitoare, adevărul omului şi totodată pierderea acestui adevăr şi, în consecinţă, adevărul acestui adevăr. Dur limbaj: bogat în promisiunile sale şi ironic în reducţia sa. Limbaj al nebuniei pentru prima dată regăsit după Renaştere. Să-i ascultăm primele cuvinte. ^ 498 ISTORIA NEBUNIEI CERCUL ANTROPOLOGIC

499 Nebunia clasică aparţinea regiunilor tăcerii. Acel limbaj al ei înseşi despre ea însăşi, care îi făcea elogiul, tăcuse de multă vreme. Textele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în care este vorba despre nebunie sînt, desigur, numeroase: dar ea e citată aici ca exemplu, cu titlul de ŞDeciejoiedicală sau pentru că ilustrează ade- vărul suH al ffrnrii; p percepută pieziş, în dimensiunea ei negativă, j pş g, I pentru că e o probă a contrario a ceea ce este, în natura sa pozitivă, j raţiunea. Sensul ei nu poate apărea decît pentru medic sau pentru filozof, adică pentru cei care sînt capabili să-i cunoască natura profundă, să o stăpînească în non-fiinţa sa şi să o depăşească spre adevăr. în ea însăşi, este un lucru tăcut: nu există în epoca clasică o literatură a nebuniei, în sensul că nu există pentru nebunie un limbaj autonom, o posibilitate ca ea să aibă despre sine un limbaj care să fie adevărat. Se recunoştea limbajul secret al delirului; existau discursuri adevărate despre ea. Dar nu avea puterea de a realiza, de la sine, printr-un drept originar şi prin virtutea sa proprie, sinteza limbajului său şi a adevărului. Adevărul ei nu putea fi decît învăluit într-un discurs care îi rămînea exterior. Ei bine, „sînt nebuni" Descartes, în procesul prin care merge spre adevăr, face imposibil lirismul neraţiunii. Or, ceea ce indica deja Nepotul lui Rameau — şi după el o întreagă modă literară — este reapariţia nebuniei în domeniul limbajului, al unui limbaj în care îi era permis să vorbească la persoana întîi şi să enunţe, printre atîtea vorbe zadarnice, şi în gramatica smintită a paradoxurilor sale, ceva care avea un raport esenţial cu adevărul. Acest raport începe acum să se descurce şi să se ofere în întreaga sa desfăşurare discursivă. Ceea ce spune nebunia despre ea însăşi este, pentru gîndirea şi poezia de la începutul secolului al XlX-lea, ceea ce spune deopotrivă visul în dezordinea imaginilor sale: un adevăr al omului, foarte arhaic şi foarte apropiat, foarte tăcut şi foarte ameninţător: un adevăr dedesubtul oricărui adevăr, cel mai învecinat cu naşterea subiectivităţii şi cel mai răspîndit la suprafaţa lucrurilor; un adevăr care e refugiul profund al individualităţii omului şi forma incoativă a cosmosului: „Cel ce visează e Spiritul în clipa în care coboară în Materie şi este Materia în clipa în care se înalţă pînă la Spirit Visul este revelaţia esenţei înseşi a omului, procesul cel mai particular, cel mai intim al vieţii."4 Astfel, în discursul comun al delirului şi al visului se întîlnesc posibilitatea unui lirism al dorinţei şi posibilitatea 4

Troxler, Blicke in Wesen des Meiischen, citat în Beguin, L'âme romantique ct Ie reve. Paris, 1939, p. 93.

unei poezii a lumii; pentru că nebunia şi visul sînt momentul extremei subiectivităţi şi totodată cel al ironicei obiectivităţi, nu există aici nici o contradicţie: poezia inimii, în singurătatea finală, exasperată, a lirismului ei, se vede a fi, printr-o întoarcere nemijlocită, cîntul originar al lucrurilor; iar lumea, multă vreme tăcută în faţa tumultului inimii, îşi regăseşte aici vocile: „întreb stelele, şi ele tac; întreb ziua şi noaptea, dar ele nu răspund. Din adîncul meu» atunci cînd mă întreb, vin visuri neexplicate."5 Ceea ce îi e propriu limbajului nebuniei în poezia romantică este că ea e limbajul sfîrşitului ultim şi cel al reînceputului absolut: sfîr-şitul omului care se cufundă în noapte, şi descoperire, la capătul acestei nopţi, a unei lumini care e aceea a lucrurilor la primul lor început'; „este un subteran neconturat care încet, încet se luminează şi unde, din umbră şi noapte, se desprind figurile palide, încremenite în gravitatea lor, ce locuiesc în sălaşul limburilor. Apoi tabloul se încheagă, o nouă licărire luminează..."6. Nebunia vorbeşte limbajul marii întoarceri: nu întoarcerea epică a lungilor odisei, în parcursul nedefinit al celor o mie de drumuri ale realului; ci întoarcerea lirică printr-o fulguraţie instantanee care, maturizînd dintr-o dată furtuna desăvîrşirii, o iluminează şi o domoleşte în originea regăsită. „A treisprezecea vine din nou e prima iară."* Aceasta este puterea nebuniei: să enunţe acest secret smintit al omului că punctul ultim al căderii sale este prima sa dimineaţă, că seara sa se termină pe cea mai tînără lumină a lui, că în el sfîrşitul e reînceput. Dincolo de lunga tăcere clasică, nebunia îşi regăseşte deci limbajul. Dar un limbaj care are cu totul alte semnificaţii; a uitat vechile discursuri tragice ale Renaşterii în care era vorba despre destrămarea lumii, despre sfîrşitul vremurilor, despre omul devorat de animalitate. Acest limbaj al nebuniei renaşte, dar ca explozie lirică: descoperire că în om interiorul e la fel de bine exteriorul, că extrema subiectivitate se identifică cu fascinaţia imediată a obiectului, că orice sfîrşit este promis obstinaţiei întoarcerii. Limbaj în care nu mai transpar figurile invizibile ale lumii, ci adevărurile secrete ale omului.

Ceea ce spune lirismul e învăţat de la încăpăţînarea gîndirii discursive; şi ceea ce se ştie despre nebun (independent de toate achiziţiile posibile în conţinutul obiectiv al cunoştinţelor ştiinţifice) capătă o semnificaţie cu totul nouă. Privirea îndreptată spre nebun — şi care e experienţa concretă pornind de la care va fi elaborată 5

Holderlin, Hyperion (citat ibid., p. 162). Nerval Aurelia, trad. de Irina Bădescu, Univers, Bucureşti, 1974, p. 209. * Nerval' Poesii trad. de Leonid Dimov, Univers, Bucureşti, 1979, p. 73. (N.l.) 6

500 CERCUL ANTROPOLOGIC

501 ISTORIA NEBUNIEI

experienţa medicală sau filozofică — nu mai poate fi aceeaşi. în epoca vizitelor la Bicetre sau la Bedlam, privindu-1 pe nebun, era măsurată, din exterior, întreaga distanţă care separă adevărul omului de animalitatea sa. Acum este privit cu mai multă neutralitate şi totodată cu mai multă pasiune. Mai multă neutralitate, pentru că în el vor fi descoperite adevărurile profunde ale omului, aceste forme somnolente în care se naşte ceea ce este el. Şi, de asemenea, mai multă pasiune, pentru că nu va putea fi recunoscut fără să se recunoască, fără să audă urcînd în sine aceleaşi voci şi aceleaşi forţe, aceleaşi lumini ciudate. Această privire, care îşi poate promite spectacolul unui adevăr în sfîrşit nud al omului (el e cel despre care vorbea Cabanis în legătură cu un azil ideal), nu mai poate evita acum să contemple o lipsă de pudoare care e a sa proprie. El nu vede fără să se vadă, iar nebunul îşi dublează astfel puterea de atracţie şi de fascinaţie; el poartă mai mult decît propriile sale adevăruri. „Cred", spune Ciprian, eroul lui Hoffmann, „cred că tocmai prin fenomenele anormale Natura ne îngăduie să aruncăm o privire în abisurile sale cele mai de temut, şi, de fapt, chiar în inima acestei spaime care m-a cuprins adesea faţă de acest ciudat raport cu nebunii, în spiritul meu au ţîşnit de multe ori intuiţii şi imagini care i-au dat o viaţă, o vigoare şi un elan deosebit"7. într-una şi aceeaşi mişcare, nebunul se prezintă ca obiect de cunoaştere oferit în determinările sale exterioare şi ca temă de recunoaştere, învestindu-1 în schimb pe cel care se teme de el cu toate familiarităţile insidioase ale adevărului lor comun. Dar reflecţia, spre deosebire de experienţa lirică, nu vrea deloc să accepte această recunoaştere. Se apără de ea, afirmînd cu o insistenţă crescîndă în timp că nebunul nu e decît o problemă medicală. Şi, refractat astfel la suprafaţa obiectivitătii, conţinutul nemijlocit al acestei recunoaşteri se dispersează într-o multitudine de antinomii. Dar să nu ne înşelăm; sub seriozitatea lor speculativă este vorba tocmai de raportul dintre om şi nebun, şi de acest ciudat chip — atîta vreme străin — care capătă acum virtuţi de oglindă. 1. Nebunul dezvăluie adevărul elementar al omului: acesta îl reduce la dorinţele sale primitive, la mecanismele sale simple, la determinările cele mai presante ale corpului său. Nebunia e un fel de copilărie cronologică şi socială, psihologică şi organică a omului. „Cîtă analogie între arta de a-i îndruma pe alienaţi şi aceea de a-i creşte pe tineri!", constata Pinel.8 — Dar nebunul dezvăluie adevărul terminal al omului: el arată pînă unde l-au putut împinge pasiunile, viaţa de societate, tot ce îl îndepărtează de o natură primitivă care nu cunoaşte nebunia. Aceasta e întotdeauna legată de o civilizaţie şi de răul ei. „După mărturiile călătorilor, sălbaticii nu sînt supuşi tulburărilor funcţiilor intelectuale."9 Nebunia începe cu bătrîneţea lumii; şi fiecare chip pe care îl ia nebunia de-a lungul timpului arată forma şi adevărul acestei degradări. 2. Nebunia practică în om un fel de tăietură atemporală; ea secţionează nu timpul, ci spaţiul; ea nu urcă, nici nu coboară cursul libertăţii umane; îi arată întreruperea, afundarea în determinismul corpului. în ea triumfă organicul, singurul adevăr al omului care poate fi obiectivat şi perceput în mod ştiinţific. Nebunia „este tulburarea funcţiilor cerebrale... Părţile cerebrale sînt sediul nebuniei, aşa cum plămînii sînt sediul dispneei, iar stomacul sediul dispepsiei"10. — Dar nebunia se deosebeşte de maladiile corpului prin faptul că manifestă un adevăr care nu apare în acestea: ea face să apară o lume interioară de instincte rele, de perversitate, de suferinţe şi de violenţă, care pînă atunci fusese adormită. Ea lasă să apară o profunzime care dă întregul sens libertăţii omului; această profunzime pusă în lumină în nebunie este răutatea în stare sălbatică. „Răul există în sine în inimă care, ca nemijlocită, este naturală şi egoistă. în nebunie geniul rău al omului este cel care domină."11 Iar Heinroth spunea în acelaşi sens că nebunia este das Bose iiberhaupt. 3. Inocenţa nebunului este garantată de intensitatea şi forţa acestui conţinut psihologic. înlănţuit de forţa pasiunilor sale, antrenat de vivacitatea dorinţelor şi imaginilor, nebunul devine iresponsabil; şi iresponsabilitatea sa este o problemă de apreciere medicală, chiar în măsura în care ea rezultă dintr-un determinism obiectiv. Nebunia unui act se măsoară după numărul de motive care l-au determinat. — Dar nebunia unui act se judecă tocmai după faptul că nici o raţiune nu o epuizează vreodată. Adevărul nebuniei este într-un automatism fără înlănţuire; şi cu cît un act va fi mai golit de raţiune, cu atît va avea mai multe şanse de a se naşte doar în determinismul nebuniei, adevărul nebuniei fiind în om adevărul a ceea ce e lipsit de raţiune, a ceea ce nu se produce, cum spunea Pinel, decît „printr-o determinare necugetată, fără interes şi fără motiv". 4. Pentru că în nebunie omul îşi descoperă adevărul, vindecarea e posibilă tocmai pornind de la adevărul său şi chiar de la fondul

7

Hoffmann, citat de Beguin, loc. cit., p. 297. Pinel, citat fără referinţe în Semelaigne: Ph. Pinel et son auvre, p. 106. 9 Matthey, loc. cit., p. 67. 10 Spurzheim, Observations sur la folie, pp. 141 -142. 11 Hegel, op. cit., §408, Anexă. 8

502 ISTORIA NEBUNIEI

nebuniei sale. Există în non-raţiunea nebuniei raţiunea întoarcerii, şi dacă în obiectivitatea nefericită în care se pierde nebunul mai rămîne un secret, acest secret e cel care face posibilă vindecarea. Aşa cum maladia nu înseamnă pierderea completă a sănătăţii, nebunia nu este o „pierdere abstractă a raţiunii", ci o „contradicţie în raţiunea care există încă" şi, în consecinţă, „tratamentul uman, adică binevoitor şi rezonabil al nebuniei..., presupune un bolnav rezonabil şi află în asta un punct solid pentru a-1 aborda în acest fel"12. — Dar adevărul uman pe care îl descoperă nebunia este imediata contradicţie a adevărului moral şi social al omului. Momentul iniţial al oricărui tratament va fi deci reprimarea acestui inadmisibil adevăr, abolirea răului care domneşte în el, uitarea acestor violenţe şi a acestor dorinţe. Vindecarea nebunului este în raţiunea celuilalt — propria sa raţiune nefiind decît adevărul nebuniei: „Raţiunea voastră să fie regula lor de conduită. La ei mai vibrează doar o singură coardă, aceea a durerii; aveţi atîta curaj şi atingeţi-o."13 Omul nu va spune deci adevărul adevărului său decît în vindecarea care îl va duce de la adevărul lui alienat la adevărul omului: „Alienatul cel mai violent şi cel mai de temut a devenit, cu blîndeţe şi înţelegere, omul cel mai docil şi cel mai demn de interes printr-o sensibilitate impresionantă."14 Reluate neîncetat, aceste antinomii vor însoţi, de-a lungul întregului secol al XlX-lea, reflecţia asupra nebuniei. în imediata totalitate a experienţei poetice şi în recunoaşterea lirică a nebuniei ele erau deja acolo, sub forma nedivizată a unei dualităţi reconciliate cu ea însăşi, imediat ce e dată; erau desemnate, dar în scurta fericire a unui limbaj încă unitar, drept nodul lumii şi al dorinţei, al sensului şi al nonsensului, al nopţii desăvîrşirii şi al aurorei primitive. Pentru reflecţie, dimpotrivă, aceste antinomii nu vor fi date decît în extrema disocierii; ele vor lua atunci măsuri şi distanţe; vor fi resimţite în lentoarea limbajului contradictoriilor. Ceea ce era echivocul unei experienţe fundamentale şi constitutive a nebuniei se va pierde repede în reţeaua conflictelor teoretice asupra interpretării care trebuie dată fenomenelor nebuniei. Conflict între o concepţie istorică, sociologică, relativistă despre nebunie (Esquirol, Michea) şi o analiză de tip structural care analizează maladia mintală ca o involuţie, o degenerescentă şi o alunecare progresivă spre punctul zero al naturii umane (Morel); conflict între o teorie spiritualistă, care defineşte nebunia ca o modificare CERCUL ANTROPOLOGIC

503 12

Ibidem. Leuret, Du traitement moral de la folie, Paris, 1840. 14 Pinei, Trăite tnedico-philosophique, p. 214. 13

a raportului pe care îl are spiritul cu el însuşi (Langermann, Heinroth) şi un efort materialist de a situa nebunia într-un spaţiu organic diferenţiat (Spurzheim, Broussais); conflict între exigenţa unei judecăţi medicale care ar măsura iresponsabilitatea nebunului după gradul de determinare al mepanismelor care au funcţionat în el şi aprecierea imediată a caracterului smintit al conduitei sale (polemică între Elias Regnault şi Marc); conflict între o concepţie umanitară a terapeuticii, în maniera lui Esquirol, şi folosirea faimoaselor „tratamente morale" care fac din internare mijlocul cel mai important de' supunere şi reprimare (Guislain şi Leuret). Să păstrăm pentru un studiu ulterior explorarea în detaliu a acestor antinomii; ea nu s-ar putea face decît în inventarierea meticuloasă a ceea ce a fost în secolul al XlX-lea experienţa nebuniei în totalitatea sa, adică în ansamblul formelor sale explicitate ştiinţific şi al aspectelor sale tăcute. Fără îndoială, o asemenea analiză ar arăta cu uşurinţă că acest sistem de contradicţii se referă la o coerenţă ascunsă; că această coerenţă e aceea a unei gîndiri antropologice care circulă şi se păstrează sub diversitatea formulărilor ştiinţifice; că e fondul constitutiv, dar mobil din punct de vedere istoric, care a făcut posibilă dezvoltarea conceptelor de la Esquirol şi Broussais pînă la Janet, Bleuler şi Freud; şi că această structură antropologică cu trei termeni — omul, nebunia sa şi adevărul său — s-a substituit structurii binare a neraţiunii clasice (adevăr şi eroare, lume şi fantasmă, fiinţă şi non-fiinţă, Zi şi Noapte). Deocamdată, se pune doar problema de a menţine această structură în orizontul încă nediferenţiat în care apare, de a o privi în cîteva exemple de maladii care dezvăluie ce a putut fi experienţa nebuniei în acest început de secol al XlX-lea. E uşor de înţeles extraordinarul prestigiu al paraliziei generale, valoarea de model pe care a căpătat-o de-a lungul întregului secol al XlX-lea şi extensia generală care s-a vrut a i se da pentru înţelegerea simptomelor psihopatologice; culpabilitatea sub forma vinii sexuale era aici foarte precis desemnată, iar urmele ie c ire le lăsa nu permiteau să lipsească vreodată din actul de acuzare, acesta era înscris în organismul însuşi. Pe de altă parte, puterile tainice de atracţie ale acestei vini, toate ramificaţiile familiare pe care le întindea în sufletul celor care o diagnosticau, făceau ca însăşi această cunoaştere să aibă tulburea ambiguitate a recunoaşterii ; în adîncul inimilor, chiar înainte de orice contaminare, vina era împărţită între bolnav şi familia sa, între bolnav şi anturajul său, între 504

ISTORIA NEBUNIEI CERCUL ANTROPOLOGIC

505 bolnavi şi medici; marea complicitate a sexelor făcea acest rău ciudat de apropiat, împrumutîndu-i întregul lirism al culpabilităţii şi al fricii. Dar în acelaşi timp această comunicare subterană între nebun şi cel care îl cunoaşte, îl judecă şi îl condamnă îşi pierdea valorile realmente ameninţătoare în măsura în care răul era riguros obiectivat, desenat în spaţiul unui corp şi învestit într-un proces pur organic. Chiar prin aceasta, medicina rupea cu recunoaşterea lirică şi ascundea, în obiectivitatea unei constatări, acuzaţia morală pe care o purta. Şi vederea acestui rău, a acestei vini, a acestei complicităţi a oamenilor, la fel de veche ca şi lumea, la fel de clar situată în spaţiul exterior, redusă la tăcerea lucrurilor şi pedepsite numai la ceilalţi, îi dădea cunoaşterii inepuizabila satisfacţie de a fi dezvinovăţită în justiţie şi protejată de propria sa acuzare cu sprijinul unei senine observaţii de la distanţă. în secolul al XlX-lea, paralizia generală este „nebunia bună", în sensul în care se vorbeşte de „forma bună". Marea structură care comandă întreaga percepţie a nebuniei se află reprezentată exact în analiza simptomelor psihiatrice ale sifilisului nervos.15 Vina, condamnarea şi recunoaşterea sa, manifestate şi ascunse deopotrivă într-o obiectivitate organică: era expresia cea mai fericită a ceea ce secolul al XlX-lea înţelegea şi voia să înţeleagă prin nebunie. Tot ce a fost „filistin" în atitudinea sa faţă de maladia mintală se află aici reprezentat cu exactitate, iar pînă la Freud — sau aproape — tocmai în numele „paraliziei generale" se va apăra această perspectivă filistină a medicinei de orice altă formă de acces la adevărul nebuniei. Descoperirea ştiinţifică a paraliziei generale nu era pregătită de această antropologie care se constituise cu vreo douăzeci de ani înainte, dar semnificaţia foarte intensă pe care o capătă, fascinaţia pe care o exercită timp de peste o jumătate de secol îşi au în ea originea lor foarte precisă. Dar paralizia generală are şi o altă importanţă: vina, cu tot ce poate fi în ea interior şi ascuns, îşi găseşte imediat pedeapsa şi versantul obiectiv în organism. Această temă e foarte importantă pentru psihiatria secolului al XlXlea: nebunia îl închide pe om în obiectivitate. De-a lungul perioadei clasice transcendenţa delirului îi asigura nebuniei, oricît de manifestă ar fi fost, un fel de interioritate care nu 15

Faţă de paralizia generală, isteria este „nebunia rea": nu există o vină reperabilă, o determinare organică, o comunicare posibilă. Dualitatea paralizie generală-isterie marchează extremele domeniului experienţei psihiatrice în secolul al XX-lea, obiectul perpetuu al unei duble şi constante preocupări. Am putea, ar trebui să arătăm că explicaţiile isteriei au fost, pînă la Freud exclusiv, împrumutate de la modelul paraliziei generale, dar de la acel model epurat, psihologizat, făcut transparent.

se răspîndea niciodată în exterior, care o menţinea într-un ireductibil raport cu ea însăşi. Acum orice nebunie şi nebunia în ansamblul ei vor trebui să-şi aibă echivalentul extern; sau, mai bine zis, esenţa însăşi a nebuniei va fi să-1 obiectiveze pe om, să-1 alunge la exteriorul lui însuşi, să-1 etaleze în cele din urmă la nivelul unei simple naturi, la nivelul lucrurilor. Ca nebunia să fie aşa, ca ea să poată fi numai obiectivitate fără legătură cu o activitate delirantă centrală şi ascunsă — acestea erau lucruri atît de opuse spiritului secolului al XVIII-lea, încît existenţa „nebuniilor fără delir" sau a „nebuniilor morale" a constituit un fel de scandal conceptual. Pinel putuse observa la Salpetriere mai multe alienate care „nu ofereau în nici o perioadă nici o leziune a înţelegerii şi care erau dominate de un fel de instinct de furie, ca şi cum numai facultăţile afective fuseseră lezate"16. Printre „nebuniile parţiale", Esquirol acordă un loc deosebit acelora care „nu au drept trăsătură alterarea inteligenţei" şi în care nu se poate observa nimic altceva decît „dezordine în acţiuni"17. După Dubuisson, pacienţii atinşi de acest fel de nebunie „judecă, raţionează şi se poartă bine, dar, adesea fără o cauză determinată şi numai printr-o aplecare irezistibilă şi printr-un fel de perversiune a afecţiunilor morale, sînt împinşi de cel mai mărunt subiect la porniri maniacale, la acte inspirate de violenţă, la explozii de furie"18. Aceasta e noţiunea căreia autorii englezi de după Pri-chard, în 1835, îi vor da numele de moral insanity. Chiar numele sub care noţiunea urma să cunoască succesul definitiv spune multe despre strania ambiguitate a structurii sale: pe de o parte, este vorba despre o nebunie care nu-şi are nici unul dintre semne în sfera raţiunii ; în acest sens, ea e în întregime ascunsă—nebunie pe care o face aproape invizibilă absenţa oricărei neraţiuni, nebunie transparentă şi incoloră care există şi circulă clandestin în sufletul nebunului, interioritate în interioritate — „ei nu le par deloc alienaţi observatorilor superficiali... ei sînt cu atît mai dăunători, cu atît mai periculoşi"19 —, dar pe de altă parte, această nebunie atît de secretă nu există decît pentru că explodează în obiectivitate: violenţă, dezlănţuire a gesturilor, uneori acte criminale. Ea nu constă în fond decît în imperceptibila virtualitate a unei căderi spre cea mai vizibilă şi cea mai rea dintre obiectivităţi, spre o înlănţuire mecanică de gesturi iresponsabile; ea e posibilitatea totdeauna interioară de a fi în între16

Pinel, Trăite medico-philbsophique, p. 156. Esquirol, Des maladies mentales, II, p. 335. 18 în 1893, Medico-Psychological Association va consacra al XXXV-lea Congres anual problemelor de „Moral Insanity". 19 U. Trelat, La Folie lucide, Cuvînt înainte, p. X. 17

CERCUL ANTROPOLOGIC

507 506 ISTORIA NEBUNIEI

gime aruncat în exterior şi de a nu mai exista, măcar pentru un timp, decît într-o absenţă totală a interiorităţii. Ca şi paralizia generală, moral insanity are o valoare exemplară. Longevitatea sa de-a lungul secolului al XlX-

lea, reluarea obstinată a aceloraşi discuţii în jurul acestor teme majore se explică pentru că era vecină cu structurile esenţiale ale nebuniei. Mai mult decît orice altă maladie mintală, ea manifesta această curioasă ambiguitate care face din nebunie un element al interiorităţii sub forma exteriorităţii, în acest sens, ea e ca un model pentru orice psihologie posibilă: arată, la nivelul perceptibil al corpurilor, al conduitelor, al mecanismelor şi al obiectului, momentul inaccesibil al subiectivităţii, şi aşa cum acest moment subiectiv nu poate avea pentru cunoaştere o existenţă concretă decît în obiectivitate, aceasta la rîndul ei nu este acceptabilă şi nu are sens decît prin ceea ce exprimă din subiect. Caracterul brusc, de-a dreptul smintit, al trecerii de la subiectiv la obiectiv în nebunia morală împlineşte, dincolo de promisiuni, tot ce şi-ar putea dori o psihologie. El formează un fel de psihologizare spontană a omului. Dar chiar prin aceasta dezvăluie unul dintre adevărurile obscure care au dominat întreaga reflecţie despre om a secolului al XlX-lea: acela că momentul esenţial al obiectivării, în om, e unul şi acelaşi lucru cu trecerea la nebunie. Nebunia este forma cea mai pură, forma principală şi primară a mişcării prin care adevărul omului trece de partea obiectului şi devine accesibil unei percepţii ştiinţifice. Omul nu devine natură pentru el însuşi decît în măsura în care e capabil de nebuniei Aceasta, ca trecere spontană la obiectivitate, este un moment constitutiv în devenirea-obiect a omului. Ne aflăm aici la extrema opusă experienţei clasice. Nebunia, care nu era decît contactul instantaneu dintre nonfiinţa greşelii şi neantul imaginii, păstra totdeauna o dimensiune prin care scăpa abordării obiective; şi atunci cînd, urmărind-o în esenţa sa cea mai retrasă, era vorba de a o distinge în structura ei ultimă, pentru a o formula, se descoperea doar limbajul însuşi al raţiunii, desfăşurat în impecabila logică a delirului: şi chiar ceea ce o făcea accesibilă o eluda ca nebunie. Acum, dimpotrivă, chiar în raţiunea sa, omul va putea tocmai prin nebunie să devină adevăr concret şi obiectiv în propriii săi ochi. Drumul de la om la omul adevărat trece prin omul nebun. Drum a cărui geografie exactă nu va fi niciodată schiţată pentru ea însăşi de către gîndirea secolului al XlX-lea, dar care va fi parcurs fără încetare de la Cabanis la Ribot şi la Janet. Paradoxul psihologiei „pozitive" în secolul al XlX-lea este de a nu fi fost posibilă decît pornind de la momentul negativităţii: psihologie a personalităţii printr-o analiză a dedublării; psihologie a memoriei prin amnezii, a limbajului prin afazii, a inteligenţei prin debilitatea mintală. Adevărul omului nu se afirmă decît în momentul dispariţiei sale; el nu se manifestă decît după ce a devenit altceva decît el însuşi. O a treia noţiune, apărută, şi ea, chiar la începutul secolului al XlX-lea, îşi găseşte aici originea importanţei sale. Ideea unei nebunii localizate într-un punct şi nedezvoltîndu-şi delirul decît în legătură cu un singur subiect era deja prezentă în analiza clasică a melancoliei20: pentru medicină, acolo era o particularitate a delirului, nu o contradicţie. Noţiunea de monomanie, în schimb, este în întregime construită în jurul scandalului pe care-1 reprezintă un individ care e nebun în legătură cu un punct, dar rămîne raţional în legătură cu toate celelalte. Scandal multiplicat de crima monomanilor şi de problema responsabilităţii care trebuie să li se impute. Un om, normal din orice alt punct de vedere, comite dintr-o dată o crimă de o sălbăticie nemăsurată; gestului său nu i se poate găsi nici cauza, nici raţiunea; pentru a-1 explica, nu există nici profit, nici interes, nici pasiune: o dată comis, criminalul redevine ceea ce era înainte.21 Se poate spune că este vorba de un nebun ? Completa absenţă a determinărilor vizibile, vidul total de raţiuni ne permit oare să afirmăm non-raţiunea celui care a comis gestul? Iresponsabilitatea se identifică cu imposibilitatea de a face uz de voinţă, deci cu un determinism. Or, acest gest, nefiind determinat de nimic, nu poate fi considerat ca iresponsabil. Dar invers, e normal ca un act să fie îndeplinit fără raţiune, în afară de orice l-ar putea motiva sau face util pentru un interes, indispensabil pentru o pasiune? Un gest care nu îşi are rădăcinile într-o determinare este smintit. Aceste întrebări evidenţiate de marile procese criminale de la începutul secolului al XlX-lea, şi care au avut un răsunet atît de profund în conştiinţa juridică şi medicală22, ating probabil însuşi fondul experienţei nebuniei aşa cum e ea pe cale să se constituie. Jurispru-denţa anterioară nu cunoştea decît crizele şi intervalele, adică succesiuni cronologice, faze ale responsabilităţii în interiorul unei ma20

Cf. supra. partea a Ii-a, cap. IV. Multe dintre aceste afaceri au suscitat o imensă literatură medicală şi juridică: Leger care devorase inima unei tinere; Papavoine care sugrumase, în prezenţa mamei, doi copii pe care îi vedea pentru prima dată în viaţă; Henriette Cornier tăind capul unui copil care îi era complet necunoscut. în Anglia, afacerea Bowler; în Germania, afacerea Sievert. 22 Cf. Elias Regnault, Du degre de competence des medecins, 1828; Fodere, Essai medico-legal, 1832; Marc, De la folie, 1840; cf. şi Chauveau şi H61ie, Theorie du code pinal. Şi o întreagă serie de comunicări ale iui Voisin la Academia de medicină (Sur le sentiment du juste, 1842; Sur la peine de mort, 1848). 21

508 ISTORIA NEBUNIEI

ladii date. Problema, aici, se complică: poate exista o maladie cronică care să nu se manifeste decît într-un singur gest — sau putem admite că un individ devine brusc altul, îşi pierde libertatea prin care se defineşte şi, pentru o clipă, se alienează de el însuşi ? Esquirol a încercat să definească ce ar fi această maladie invizibilă care ar scuza crima monstruoasă; el i-a adunat la un loc simptomele: subiectul acţionează fără complici şi fără motiv; crima sa nu vizează întotdeauna persoane cunoscute; şi, o dată ce a săvîrşit-o, „totul s-a sfîrşit pentru el, scopul este atins; după crimă, e calm, nu se mai gîndeşte să se ascundă"23. Aceasta ar fi „monomania ucigaşă". Dar aceste simptome nu sînt semne ale nebuniei decît în măsura în care nu semnalează decît izolarea gestului, solitara sa neverosimilitate; ar exista o nebunie care ar fi raţiune în toate privinţele, în afară de acest lucru care trebuie explicat prin ea.24 Dar dacă nu e admisă această maladie, această bruscă alteritate, dacă subiectul trebuie

considerat responsabil, e pentru că există o continuitate între el şi gestul său, o întreagă lume de raţiuni obscure care întemeiază acest gest, îl explică şi, în final, îl dezvinovăţesc. Pe scurt, fie se doreşte ca subiectul să fie vinovat: trebuie ca el să fie acelaşi în gestul său şi în afara lui, astfel încît de la el la crima sa determinările să circule; dar se presupune chiar prin aceasta că nu era liber şi că era deci altul decît el însuşi. Fie, pe de altă parte, se doreşte ca subiectul să fie nevinovat: crima trebuie să fie un alt element, diferit şi ireductibil faţă de subiect; se presupune deci o alienare originară care constituie o determinare suficientă, deci o continuitate, deci o identitate a subiectului cu el însuşi.25 Astfel nebunul apare acum într-o dialectică, mereu reîncepută, a Aceluiaşi şi a Celuilalt. în timp ce altădată, în experienţa clasică, el se desemna imediat şi fără vreun alt discurs, doar prin prezenţa sa, în împărţirea vizibilă — luminoasă şi nocturnă — între fiinţă şi non-fiinţă, iată-1 de-acum înainte purtător al unui limbaj şi învăluit CERCUL ANTROPOLOGIC

509 23

Esquirol, „De la monomanie homicide", în Des maladies mentales, cap. IICeea ce îl făcea pe Elias Regnault să spună: „în monomania ucigaşă, voinţa de a omorî e mai tare decît voinţa de a asculta de legi" (p. 39). Un magistrat îi spunea lui Marc: „Deşi monomania e o maladie, trebuie, atunci cînd duce la crime capitale, să fie condusă în Place de Greve [locul unde erau executate pedepsele capitale — n. f.J (loc. cit., I, p. 226). 25 Dupin, care înţelesese urgenţa şi pericolul problemei, spunea despre monomanie că ar putea fi „prea comodă şi pentru a-i scăpa pe vinovaţi de severitatea legilor, şi pentru a-1 priva pe cetăţean de libertate. Cînd nu am putea spune: e vinovat, am spune: e nebun; şi am vedea cum Charenton înlocuieşte Bastilia" (citat în Semelaigne, Alie-nistes etphilanthropes, Anexă, p. 455). 24

într-un limbaj niciodată epuizat, mereu reluat, şi trimis înapoi la el însuşi prin jocul contrariilor sale, un limbaj în care omul apare în nebunie ca fiind altul decît el însuşi; dar în această alteritate el dezvăluie adevărul care este el însuşi, şi asta în mod nedefinit, în mişcarea guralivă a alienării. Nebunul nu mai e smintitul în spaţiul împărţit al neraţiunii clasice; el e alienatul în forma modernă a maladiei. In această nebunie, omul nu mai e considerat întrun fel de retragere absolută în raport cu adevărul; e adevărul său şi contrarul adevărului său; este el însuşi şi altceva decît el însuşi; e prins în obiectivitatea adevărului, dar e subiectivitate adevărată; e cufundat în ceea ce îl pierde, dar nu cedează decît ceea ce vrea să dea; e nevinovat pentru că nu este ceea ce este; e vinovat pentru că este ceea ce nu este. Paralizia generală, nebunia morală şi monomania nu au acoperit, desigur, întregul cîmp al experienţei psihiatrice în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ele l-au ajutat totuşi să demareze.26 Extinderea lor nu înseamnă doar o reorganizare a spaţiului noso-grafic, ci, dincolo de conceptele medicale, prezenţa şi lucrarea unei structuri noi de experienţă. Forma instituţională pe care Pinel şi Tuke au conturat-o, această constituire în jurul nebunului a unui volum azilar în care el trebuie să-şi recunoască culpabilitatea şi să se elibereze de ea, să lase să apară adevărul maladiei sale şi să-1 suprime, să reia legăturile cu libertatea sa, alienînd-o în voinţa medicului — toate acestea devin acum un a priori al percepţiei medicale. Nebunul, de-a lungul secolului al XlX-lea, nu va mai fi cunoscut şi recunoscut decît pe fondul unei antropologii implicite care vorbeşte despre aceeaşi culpabilitate, despre acelaşi adevăr, despre aceeaşi alienare. Dar trebuia ca nebunul, situat acum în problematica adevărului omului, să antreneze cu el omul adevărat şi să-1 lege de noua sa soartă. Dacă nebunia are, pentru lumea modernă, un alt sens decît cel de a fi noapte faţă de ziua adevărului, dacă, în cel mai mare secret al limbajului pe care îl practică, este vorba despre adevărul omului, despre un adevăr care îi e anterior, îl întemeiază, dar îl poate suprima, acest 26

Mania, una dintre formele patologice cele mai solide ale secolului al XVIII-lea, pierde mult din importanţă. Pinel număra încă mai mult de 60% femei maniace la Salpetriere între 1801 şi 1805 (624 din 10 002); Esquirol, la Charenton, între 1815 şi 1826, numără 545 de maniaci din 1 557 de internări (35%); Calmeil, în acelaşi spital, între 1856 şi 1866, nu mai recunoaşte decît 25% (624 din 2 524 de internări); în aceeaşi epocă, la Salpetriere şi la Bicetre, Maree diagnostichează779 din 5 481 (14%); şi ceva mai tîrziu, Achille Foville-fiul, doar 7% la Charenton.

CERCUL ANTROPOLOGIC

511 510 ISTORIA NEBUNIEI

adevăr nu se deschide spre om decît în dezastrul nebuniei şl îi scapă încă de la primele licăriri ale reconcilierii. Numai în noaptea nebuniei este posibilă lumina, lumină care dispare cînd se şterge umbra pe care o răspîndeşte. Omul şi nebunul sînt legaţi, în lumea modernă, mai solid poate decît puteau fi în puternicele metamorfoze animale care luminau altădată morile incendiate ale lui Bosch: sînt legaţi prin această legătură impalpabilă a unui adevăr reciproc şi incompatibil; îşi spun unul altuia acest adevăr despre esenţa lor care dispare o dată ce a fost spus unuia de către celălalt. Fiecare lumină din ziua pe care a adus-o pe lume se stinge şi se vede-astfel restituită acelei nopţi pe care o destrăma, care o chemase totuşi, şi pe care o manifesta într-un mod atît de crud. Omul, în zilele noastre,' nu îşi găseşte adevărul decît în enigma nebunului care este şi nu este; fiecare nebun poartă şi nu poartă în el acest adevăr al omului pe care îl dă la iveală în căderea umanităţii sale. Azilul construit prin grija lui Pinel n-a ajutat la nimic şi n-a protejat lumea contemporană împotriva marii recrudescenţe a nebuniei. Sau mai degrabă a ajutat, şi încă din plin. Deşi 1-a eliberat pe nebun de inumanitatea lanţurilor sale, a înlănţuit alături de nebun omul şi adevărul său. Din acea zi, omul are acces la el însuşi ca fiinţă adevărată; dar această fiinţă adevărată nu îi este dată decît sub forma alienării. în naivitatea noastră, ne imaginăm probabil că am descris un tip psihologic, nebunul, de-a lungul a o sută cincizeci de ani din istoria sa. Sîntem obligaţi să constatăm că, reconstituind istoria nebunului, am reconstituit —

desigur, nu la nivelul unei cronici a descoperirilor, sau al unei istorii a ideilor, ci urmărind înlănţuirea structurilor fundamentale ale experienţei — istoria a ceea ce a făcut posibilă chiar apariţia unei psihologii. Iar prin aceasta înţelegem un fapt cultural propriu lumii occidentale începînd din secolul al XlX-lea: acest postulat masiv definit de omul modern, dar care i se potriveşte: fiinţa umană nu se caracterizează printr-un anumit raport cu adevărul; ci deţine, ca şi cum i-ar aparţine, oferit şi ascuns totodată, un adevăr. Să lăsăm limbajul să-şi urmeze cursul firesc: homo psychologicus [omul psihologic] este un descendent al lui homo mente captus [omul fără minte]. Pentru că nu poate vorbi decît limbajul alienării, psihologia nu e deci posibilă decît în critica omului sau în critica ei înseşi. Ea e totdeauna, şi prin natura sa, la o încrucişare de drumuri: adînceşte nega-tivitatea omului pînă la punctul extrem în care îşi aparţin în întregime dragostea şi moartea, ziua şi noaptea, repetarea atemporală a lucrurilor şi goana anotimpurilor care se succedă — şi sfîrşeşte prin a filozofa după lovituri de ciocan. Sau se exercită în jocul reluărilor neîncetate, al adaptărilor subiectului şi obiectului, interiorului şi exte-. riorului, trăirii şi cunoaşterii. Era necesar, chiar prin originea sa, ca psihologia să fie mai degrabă astfel, negînd în acelaşi timp fiinţa. Ea face în mod inexorabil parte din dialectica omului modern în luptă cu adevărul său, cu alte cuvinte nu va epuiza niciodată ceea ce este la nivelul cunoştinţelor adevărate. Dar în aceste angajamente guralive ale dialecticii, neraţiunea rămîne mută, iar uitarea vine din marile sfîşieri tăcute ale omului. Şi totuşi, alţii, „pierzîndu-şi drumul, doresc să-1 piardă pentru totdeauna". Acest sfîrşit al neraţiunii, altundeva, este transfigurare. Există o regiune în care, dacă neraţiunea părăseşte aproape tăcerea, acest murmur al implicitului în care o menţinea evidenţa clasică, e pentru a se recompune într-o tăcere brăzdată de strigăte, în tăcerea interdicţiei, a veghii şi a revanşei. Goya, pe cînd picta Casa de nebuni, încerca, fără îndoială, în faţa acestei colcăieli de carne în vid, a acestor nudităţi înşirate de-a lungul zidurilor goale, ceva înrudit cu pateticul contemporan: zdrenţele simbolice pe care şi le puneau pe cap regii smintiţi lăsau să se vadă corpuri rugătoare, corpuri oferite lanţurilor şi bicelor, care contraziceau delirul chipurilor mai puţin prin mizeria acestei despuieri decît prin adevărul uman care exploda în toată această carne intactă. Omul cu tricorn nu e nebun pentru că şi-a cocoţat în vîrful capului o boarfă, deasupra completei sale nudităţi; dar în acest nebun cu pălărie ţîşneşte, prin energia mută a corpului său musculos, a tinereţii sale sălbatice şi minunat de pătrunzătoare, o prezenţă umană deja dezrobită şi parcă liberă, de la începutul timpurilor, printr-un drept înnăscut. Casa de nebuni vorbeşte mai puţin despre nebunii şi despre aceste figuri ciudate care se găsesc, pe de altă parte, în Capricii, cît despre marea monotonie a acestor corpuri noi, evidenţiată de vigoarea lor, şi ale căror gesturi, deşi le cheamă visele, cîntă mai ales sumbra lor libertate: limbajul acestui tablou e apropiat de lumea lui Pinel. Goya din Disparates şi din Casa surdului se adresează altei nebunii. Nu cea a nebunilor aruncaţi în închisoare, ci a omului aruncat în noaptea sa. Oare nu reface el astfel, dincolo de memorie, legăturile cu vechile lumi ale vrăjilor, ale cavalcadelor fantastice, ale vrăjitoarelor călare pe ramuri de copaci uscaţi ? Monstrul care îşi şopteşte secretele la urechea Călugărului nu e oare înrudit cu gnomul care îl 512 ISTORIA NEBUNIEI

fascina pe Sfîntul Anton al lui Bosch? într-un fel, Goya redescoperă aceste mari imagini uitate ale nebuniei. Dar ele sînt altele pentru el, iar prestigiul lor, care domină ultima parte a operei sale, derivă dintr-o altă forţă. La Bosch sau Brueghel, aceste forme se năşteau din lumea însăşi; prin fisurile unei ciudate poezii, ele urcau din pietre şi din plante, ţîşneau din căscatul unui animal; era nevoie de întreaga complicitate a naturii pentru a le forma hora. Formele lui Goya se nasc din nimic: sînt fără fond, în sensul că nu se detaşează decît pe fundalul celei mai monotone nopţi şi că nimic nu le poate determina originea, sfîrşitul şi natura. Disparates sînt fără peisaj, fără pereţi, fără decor — şi aici e încă o diferenţă faţă de Capricii; nu există nici o stea în noaptea acestor imenşi lilieci umani pe care-i vedem în Fel de a zbura. Ramura pe care croncănesc vrăjitoarele, a cărui copac este ? Oare zboară ? Spre care sabat şi spre care luminiş ? Nimic din toate acestea nu vorbeşte despre vreo lume, nici despre aceasta, nici despre vreo alta. Este vorba tocmai despre acel Somn al Raţiunii din care Goya, încă din 1797, făcea prima figură a „idiomului universal"; este vorba despre o noapte care e, desigur, aceea a neraţiunii clasice, acea triplă noapte în care se închidea Oreste. Dar în această noapte omul comunică cu ceea ce e mai profund în el, şi mai solitar. Deşertul din Sfîntul Anton de Bosch era cît se poate de populat; şi, chiar dacă ieşise din imaginaţia ei, peisajul pe care îl traversa Margot la Foile era brăzdat de un întreg limbaj omenesc. Călugărul lui Goya, cu acea fiară înfocată în spate, cu labele pe umerii lui şi cu boţul care-i gîfîie în ureche, rămîne singur: nici un secret nu e spus. E prezentă doar cea mai lăuntrică şi totodată cea mai sălbatic-liberă dintre forţe: cea care ciopîrţeşte trupul în Mare nebunie, cea care se dezlănţuie şi scoate ochii în Nebunia furioasă. Pornind de aici, înseşi chipurile se descompun: nu mai e nebunia din Capricii, care lega măşti mai adevărate decît adevărul figurilor; e o nebunie de sub mască, o nebunie care muşcă feţele, care roade trăsăturile; nu mai există ochi şi guri, ci priviri venind din nimic şi fixîndu-se pe nimic (ca în Sabatul); sau strigăte care ies din găuri negre (ca în

Pelerinaj de San Isidro). Nebunia a devenit în om posibilitatea de a aboli şi omul şi lumea — şi chiar acele imagini care resping lumea şi deformează omul. Ea este, dincolo de vis, dincolo de coşmarul bestialităţii, ultimul recurs: sfîrşitul şi începutul tuturor. Nu pentru că e promisiune, ca în lirismul german, ci pentru că este echivocul haosului şi al apocalipsului: Idiotul care ţipă şi îşi răsuceşte umărul ca să scape din neantul care îl ţine prizonier înseamnă oare naşterea primului om şi a primei sale mişcări spre libertate sau ultima tresărire a ultimului muritor? CERCUL ANTROPOLOGIC

513 Această nebunie care înnoadă şi împarte timpul, care îndoaie lumea în bucla unei nopţi, această nebunie atît de străină experienţei care-i este contemporană nu transmite oare, pentru cei care sînt capabili s-o primească — Nietzsche şi Artaud —, acele cuvinte abia audibile ale neraţiunii clasice în care era vorba despre neant şi despre noapte, dar amplificîndu-le pînă la strigăt şi furie? dar dîndu-le, pentru prima dată, o expresie, un drept de cetate şi o perspectivă asupra culturii occidentale, pornind de la care devin posibile toate contestările, şi contestarea totală? restituindu-le sălbăticia lor primitivă? Calmul, răbdătorul limbaj al lui Sade primeşte şi el ultimele cuvinte ale neraţiunii şi le dă, la rîndul său, pentru viitor, un sens mai îndepărtat. între desenul întrerupt al lui Goya şi această lin z neîntreruptă de cuvinte a căror rectitudine se prelungeşte de la pr mul volum, Justine, pînă la al zecelea, Juliette, nu există, fără îrk'yală, nimic comun, în afară de o anumită mişcare care, urcînd din ne i spre lirismul contemporan şi secîndu-i izvoarele, redescoperă secretul neantului neraţiunii. în castelul în care se închide eroul lui Sade, în mînăstirib, pa i î-rile şi subteranele în care are loc în mod nedefinit agonia victimelor sale, avem impresia, la prima vedere, că natura se poate desfăşura în toată libertatea. Omul regăseşte aici un adevăr pe care îl uiiase, deşi era manifest: ce dorinţă ar putea fi contra naturii, atîta ' ■*-;» r*ţ a fost pusă în om de natura însăşi, fiindu-i predată chiar de ea în marea lecţie de viaţă şi de moarte pe care lumea nu încetează s-o repete? Nebunia dorinţei, crimele smintite, cele mai neraţionaîe dintre pasiuni sînţ înţelepciune şi raţiune pentru că ţin de ordinea naturii. Tot ceea ce morala şi religia, tot ceea ce o societate rău construită a putut înăbuşi în om capătă din nou viaţă în castelul crimelor. Omul e aici, în sfîrşit, împăcat cu propria natură; sau mai curînd, printr-o etică proprie acestei ciudate internări, omul trebuie să vegheze la menţinerea fermă a fidelităţii sale faţă de natură: sarcină strictă, sarcină inepuizabilă a totalităţii: „Nu vei cunoaşte nimic dacă n-ai cunoscut totul; şi dacă eşti atît de timid îneît să te opreşti !a natură, aceasta îţi va scăpa întotdeauna."27 Invers, atunci cînd omul va răni sau altera natura, el e cel care trebuie să repare răul prin calculul unoi suverane răzbunări: „Natura ne-a făcut să ne naştem cu toţii egali; dacă sorţii îi place să strice acest plan al legilor generale, noi trebuie să-i corectăm capriciile şi să reparăm, prin îndemînarea noastră, 27

Cent vingt journees de Sodome (citat de Blanchot, Lautreamont et Sade, Paris, 1949, p. 235).

514 ISTORIA NEBUNIEI CERCUL ANTROPOLOGIC

515 uzurpările celor puternici."28 încetineala revanşei, ca şi insolenţa dorinţei, aparţine naturii. Nu există nimic din ceea ce inventează nebunia oamenilor care să nu fie ori natură manifestată, ori natură restaurată. Dar acesta, în gîndirea lui Sade, nu e decît un prim moment: ironica justificare raţională şi lirică, uriaşa pastişare a lui Rousseau. Pornind de la această demonstrare, prin absurd, a inanităţii filozofiei contemporane şi a întregului ei verbiaj despre om şi natură vor fi luate adevăratele decizii: decizii care sînt tot atîtea rupturi în care este abolită legătura omului cu fiinţa sa naturală.29 Faimoasa Societe des Amis du Crime, programul de Constituţie pentru Suedia, cînd sînt deposedate de biciuitoarele lor referinţe la Contractul social şi la constituţiile proiectate pentru Polonia sau Corsica, nu stabilesc niciodată decît rigoarea suverană a subiectivităţii în refuzul oricărei libertăţi şi al oricărei egalităţi naturale: putere necontrolată de a dispune de celălalt, exercitare nemăsurată a violenţei, aplicare fără limită a dreptului de moarte — toată această societate, a cărei singură legătură e chiar refuzul legăturii, apărea ca o îndepărtare a naturii — singura coeziune cerută indivizilor din grup neavînd alt sens decît să protejeze nu o existenţă naturală, ci libera exercitare a suveranităţii asupra şi împotriva naturii.30 Raportul stabilit de Rousseau este cu totul inversat; suveranitatea nu mai transpune existenţa naturală; aceasta nu e decît un obiect pentru suveran, ceea ce îi permite să ia măsuri pentru totala sa libertate. Urmărită pînă la capătul logicii sale, dorinţa nu conduce decît în aparenţă la redescoperirea naturii. De fapt, nu există, la Sade, întoarcere la pămîntul natal, nici speranţa ca refuzul primar al socialului să redevină, pe ascuns, ordinea amenajată a fericirii, printr-o dialectică a naturii care renunţă la ea însăşi, confirmîndu-se astfel. Nebunia solitară a dorinţei, care pentru Hegel, ca şi pentru filozofii secolului al XVIII-lea, îl cufundă pe om pînă la urmă într-o lume naturală imediat reluată într-o lume socială, pentru Sade nu face decît să îl arunce într-un vid care domină de departe natura, într-o absenţă totală a proporţiilor şi a comunităţii, în inexistenţa, mereu reîncepută, a liniştirii. Noaptea nebuniei este atunci 28 29

-

Citat de Blanchot, ibid., p. 225. Infamia trebuie să poată merge pînă la „dezmembrarea naturii şi dislocarea universului" {Cent vingtjournees, Paris, 1935, voi. II, p. 369).

30

Această coeziune impusă socii-\or [membrilor] constă de fapt în a nu admite între ei validitatea dreptului de moarte pe care îl pot exercita asupra celorlalţi, ci a-şi recunoaşte între ei un drept absolut de liberă putere de a dispune; fiecare trebuie sa poată aparţine celuilalt.

fără limită; ceea ce se putea lua drept violenta natură a omului nu era decît infinitul non-naturii. Aici îşi găseşte sursa marea monotonie a lui Sade: pe măsură ce avansează, decorurile se şterg; surprizele, incidentele, legăturile patetice sau dramatice dintre scene dispar. Ceea ce în Justine era încă peripeţie — eveniment trăit, deci nou — devine, în Juliette, joc suveran, mereu triumfător, fără negativitate, şi a cărui perfecţiune este de aşa natură încît noutatea sa nu poate fi decît similitudine cu sine însuşi. Ca şi la Goya, nu mai există un fundal pentru aceşti Disparates meticuloşi. Şi totuşi, în această absenţă de decor care poate fi la fel de bine noapte totală sau zi absolută (nu există umbră la Sade), se avansează lent spre un deznodămînt: moartea Justinei. Inocenţa ei înlăturase pînă şi dorinţa de a o batjocori. Nu se poate spune despre crimă că nu-i învinsese virtutea; trebuie spus, invers, că virtutea sa naturală o făcuse să epuizeze toate modurile posibile de a fi obiect al crimei. In acest punct, şi cînd crima nu mai poate decît să o alunge de pe domeniul suveranităţii sale (Juliette îşi alungă sora din castelul Noirceuil), natura, la rîndul ei, atîta timp dominată, batjocorită, profanată31, se supune în întregime la ce o contrazicea: la rîndul ei, înnebuneşte, şi într-o clipă, dar numai pentru o clipă, îşi reinstaurează întreaga putere. Furtuna care se dezlănţuie, trăsnetul care o loveşte şi o arde pe Justine sînt natura devenită subiectivitate criminală. Această moarte care pare să scape de sub dominaţia smintită a Ju-liettei îi aparţine mai profund decît oricare alta; noaptea furtunii, fulgerul şi trăsnetul arată într-o măsură suficientă că natura se destramă, că ajunge la extremitatea conflictului său şi că lasă să apară în această trăsătură de aur o suveranitate care este ea însăşi şi altceva decît ea însăşi: aceea a unei inimi înnebunite care a atins, în singurătatea ei, limitele lumii, care o sfîşie, o întoarce împotriva ei înseşi şi o aboleşte în momentul în care faptul de a o fi stăpînit atît de bine îi dă dreptul să se identifice cu ea. Acest fulger de o clipă pe care natura 1-a scos din ea însăşi pentru a o lovi pe Justine nu e decît unul şi acelaşi lucru cu lunga existenţă a Juliettei, care va dispărea şi ea de la sine, fără să lase nici urmă, nici cadavru, nici altceva asupra căruia natura să-şi poată exercita din nou drepturile. Neantul neraţiunii în care tăcuse, pentru totdeauna, limbajul naturii a devenit violenţă a naturii şi împotriva naturii, şi aceasta pînă la abolirea suverană a lui însuşi.32 31

Cf. episodul vulcanului de la sfîrşitul romanului Juliette, ed. J.-J. Pauvert, Sceaux, 1954, voi. VI, pp. 31-33. „S-ar fi spus că natura, plictisită de propriile lucrări, era gata să amestece toate elementele, pentru a le constrînge la forme noi" (ibid., p. 270). 32

CERCUL ANTROPOLOGIC

517 51f ISTORIA NEBUNIEI

La Sade, ca şi la Goya, neraţiunea continuă să vegheze în noaptea sa; dar prin această veghe ea creează legături cu puteri tinere. Non-fiinţa care era devine putere de a distruge. Prin Sade şi Goya, lumea occidentală a reuşit săşi depăşească raţiunea în violenţă şi să regăsească experienţa tragică dincolo de promisiunile dialecticii. După Sade şi Goya, şi începînd cu ei, neraţiunea ţine de ceea ce e decisiv, pentru lumea modernă, în orice operă: cu alte cuvinte, orice operă comportă ceva criminal şi ceva constrîngător. Nebunia lui Tasso, melancolia lui Swift, delirul lui Rousseau aparţineau operelor lor, aşa cum chiar aceste opere le aparţineau. în textele lor, ca şi în vieţile oamenilor, vorbea aceeaşi violenţă sau aceeaşi amărăciune; se schimbau, cu siguranţă, viziunile; limbajul şi delirul se întreţeseau. Dar mai mult: opera şi nebunia erau, în experienţa clasică, legate mai profund şi la un alt nivel: în mod paradoxal, acolo unde se limitau una pe cealaltă. Căci exista o regiune unde nebunia contesta opera, o reducea în mod ironic, făcea din peisajul ei imaginar o lume patologică de fantasme; acest limbaj era nu atît operă, cît delir. Şi invers, delirul se îndepărta de firavul adevăr al nebuniei dacă era atestat ca operă. Dar chiar în această contestare nu era o reducere a uneia prin celălalt, ci, mai curînd (să ne amintim de Montaigne), descoperire a incertitudinii centrale în care se naşte opera, în momentul în care ea încetează să se nască, pentru a fi cu adevărat operă. în această înfruntare, ai cărei martori, după Lucreţiu, erau Tasso şi Swift — şi care era în zadar împărţită în intervale lucide şi crize — se descoperea o distanţă în care însuşi adevărul operei devine o problemă: este nebunie sau operă? inspiraţie sau fantasmă? flecăreală spontană sau origine pură a unui limbaj ? Adevărul operei trebuie extras, chiar înainte de naşterea sa, din bietul adevăr al oamenilor sau descoperit, dincolo de originea sa, în fiinţa pe care o presupune ? Nebunia scriitorului era, pentru ceilalţi, şansa de a vedea născîndu-se, renăscînd fără încetare, din descurajările repetiţiei şi ale maladiei, adevărul operei. Nebunia lui Nietzsche, nebunia lui Van Gogh sau cea a lui Artaud aparţin operei lor, poate nici mai în profunzime, nici mai la suprafaţă, ci pe o cu totul altă lume. Frecvenţa în lumea modernă a acestor opere care explodează în nebunie nu dovedeşte, desigur, nimic despre raţiunea acestei lumi, despre sensul acestor opere, nici măcar despre raporturile stabilite şi apoi rupte între lumea reală şi artiştii care au produs operele. Această frecvenţă totuşi trebuie luată în serios, ca insistenţa unei întrebări; de la Holderlin şi Nerv al, numărul scriitorilor, pictorilor, muzicienilor care au „căzut" în nebunie s-a multiplicat; dar să nu ne înşelăm; între nebunie şi operă n-a existat împăcare, schimb constant sau comunicare a limbajelor; înfruntarea dintre ele este cu mult mai periculoasă decît altădată; iar acum contestarea lor nu iartă; jocul lor e pe viaţă şi pe moarte. Nebunia lui Artaud nu se strecoară în interstiţiile operei; ea e tocmai

absenţa operei, prezenţa mereu repetată a acestei absenţe, vidul ei central resimţit şi măsurat în toate dimensiunile sale care nu se termină niciodată. Ultimul strigăt al lui Nietzsche, proclamîndu-se în acelaşi timp Cristos şi Dionysos, nu e la limitele dintre raţiune şi neraţiune, în linia de fugă a operei, visul lor comun, în sfîrşit atins şi imediat dispărut, al unei reconcilieri între „păstorii Arcadiei şi pescarii Tiberiadei"; este tocmai distrugerea operei, ceva pornind de la care ea devine imposibilă, şi în care trebuie să tacă; ciocanul tocmai a căzut din inîinile filozofului. Iar Van Gogh ştia bine că opera sa şi nebunia sa erau incompatibile, el, care nu voia să ceară „doctorilor permisiunea de a face tablouri". Nebunia este ruptură absolută a operei; ea formează momentul constitutiv al unei aboliri, care întemeiază adevărul operei în timp; îi desenează marginea exterioară, linia de prăbuşire, profilul proiectat pe vid. Opera lui Artaud resimte în nebunie propria sa absenţă, dar această încercare, curajul reînceput al acestei încercări, toate aceste cuvinte îndreptate împotriva unei absenţe fundamentale a limbajului, tot acest spaţiu de suferinţă fizică şi de teroare care înconjoară vidul sau mai curînd coincide cu el, iată opera însăşi: panta abruptă spre prăpastia absenţei operei. Nebunia nu mai e spaţiul nehotărîrii în care risca să transpară adevărul originar al operei, ci hotărîrea pornind de la care el încetează irevocabil şi se apleacă, pentru totdeauna, deasupra istoriei. Contează prea puţin ziua exactă a toamnei anului 1888 în care Nietzsche a devenit definitiv nebun, zi începînd din care textele sale nu mai ţin de filozofie, ci de psihiatrie: toate, inclusiv cartea poştală adresată lui Strindberg, îi aparţin lui Nietzsche, şi toate ţin de marea înrudire cu Naşterea tragediei. Dar această continuitate nu trebuie gîndită la nivelul unui sistem, al unei tematici, nici măcar al unei existenţe: nebunia lui Nietzsche, adică prăbuşirea gîndirii sale, este modalitatea prin care această gîndire se deschide spre lumea modernă. Ceea ce o făcea imposibilă ne-o face prezentă; ceea ce i-o smulgea lui Nietzsche ne-o oferă nouă. Asta nu înseamnă că nebunia este singurul limbaj comun operei şi lumii moderne (pericolele patetismului blestemelor, pericolul invers şi simetric al psihana-lizelor); ci înseamnă că, prin nebunie, o operă care are aerul că se 518 ISTORIA NEBUNIEI

pierde în lume, că îţi dezvăluie nonsensul şi că se transfigurează doar sub trăsăturile patologicului, în fond angajează în ea timpul lumii, îl stăpîneşte şi îl conduce; prin nebunia care o întrerupe, o operă deschide un vid, un timp de tăcere, o întrebare fără răspuns, provoacă o sfîşiere ireconciliabilă în care lumea e constrînsă să-şi pună întrebări. Astfel, ceea ce e în mod necesar profanator într-o operă se întoarce şi, în timpul acestei opere cufundate în demenţă, lumea îşi recunoaşte culpabilitatea. De-acum înainte, prin medierea nebuniei, lumea e cea care devine vinovată (pentru prima dată în lumea occidentală) faţă de operă; iată lumea impusă de operă, constrînsă să se ordoneze în funcţie de limbajul ei, supusă de ea unei sarcini de recunoaştere, de reparaţie; unei sarcini de a explica această neraţiune de a-i face dreptate. Nebunia în care se prăbuşeşte opera este spaţiul muncii noastre, este drumul infinit pentru a o duce la bun sfîrşit, e vocaţia noastră amestecată de apostoli şi exegeţi. De aceea puţin contează să ştim cînd s-a insinuat în orgoliul lui Nietzsche, în umilinţa lui Van Gogh, cea dintîi voce a nebuniei. Nu există nebunie decît ca ultimă clipă a operei — aceasta o respinge în mod nedefinit la marginile sale; acolo unde există operă, nu există nebunie; şi totuşi nebunia este contemporană operei, pentru că îi inaugurează timpul adevărului. Clipa în care, împreună, apar şi se împlinesc opera şi nebunia este începutul timpului în care lumea se vede determinată de această operă şi responsabilă de ceea ce înseamnă pentru ea. Viclenie şi nou triumf al nebuniei: această lume care crede că o măsoară, că o justifică prin psihologie, trebuie de fapt să se justifice în faţa ei, pentru că, în efortul şi în zbaterile sale, lumea se măsoară cu lipsa de măsură a unor opere ca acelea ale lui Nietzsche, Van Gogh, Artaud. Şi nimic în lume, mai ales ceea ce poate ea cunoaşte din nebunie, nu îi dă siguranţa că aceste opere de nebunie o justifică.

ANEXA ISTORIA SPITALULUI GENERAL în L'Hâpital general, broşură anonimă din 1676.

în ciuda numeroaselor măsuri, „totuşi tot restul cerşetorilor rămase în deplină libertate în tot oraşul şi la periferiile Parisului; ei veneau aici din toate provinciile Regatului şi din toate statele Europei, numărul lor creştea în fiecare zi, ajungînd pînă la urmă un fel de popor independent care nu avea nici lege, nici religie, nici superiori, nici poliţie; nelegiuirea, plăcerile trupeşti, libertinajul — iată ce domnea printre ei; cea mai mare parte a asasinatelor, a tîlhăriilor şi a violenţelor comise ziua sau noaptea erau înfăptuite de mîna lor, şi aceşti oameni care prin starea lor de sărăcie stîrneau compasiunea credincioşilor erau, prin moravurile lor corupte, prin blasfemiile şi prin discursurile lor insolente, cei mai nedemni de sprijinul publicului. Toate aceste dezordini nemăsurate şi-au urmat cursul pînă în anul 1640, fără să provoace prea multă reflecţie. Dar atunci cîteva persoane de mare virtute au fost înduioşate de starea deplorabilă în care se găseau sufletele acestor bieţi nefericiţi creştini. Prin trupurile lor, oricît de amărîţi ar fi părut, nu erau veritabile obiecte de compasiune; căci găseau în pomenile oamenilor mai mult decît le trebuia pentru a-şi satisface nevoile şi chiar dezmăţurile; dar sufletele lor adîncite în ignorarea totală a tainelor noastre şi în extrema corupţie a moravurilor lor constituiau mari pricini de durere pentru persoanele animate de rîvna de a-i salva pe aceşti nenorociţi" (p. 2). Primele tentative şi succesele lor iniţiale (magazinele caritabile inventate în 1651) au făcut să se creadă „că nu era imposibil să găseşti subzistenţa necesară pentru a închide şi a stăpîni în datorie 6 naţie libertină şi trîndavă care nu se supusese niciodată unor reguli" (p. 3). „S-a anunţat în Predicile tuturor Parohiilor din Paris că Spitalul general se va deschide pe 7 mai 1657 pentru toţi săracii care ar dori să intre acolo de bunăvoie, iar din partea magistraţilor, prin strigare publică, s-a interzis cerşetorilor să ceară de

pomană în Paris; nici un alt ordin n-a fost atît de bine executat. Pe 13, se cîntă o slujbă solemnă a Sfîntului Spirit în biserica de la Pitie, iar pe 14 închiderea Săracilor fu îndeplinită fără urmă de emoţie. Tot Parisul şi-a schimbat înfăţişarea în acea zi, cea mai mare parte a cerşetorilor s-a retras în Provincii, cei mai înţelepţi s-au gîndit să cîştige din proprie iniţiativă. A fost fără îndoială un semn al protecţiei lui Dumnezeu

520 ISTORIA NEBUNIEI asupra acestei mari realizări, căci nu s-a putut crede vreodată că va necesita eforturi atît de mici şi că se va încheia într-un mod atît de fericit. ... Previziunea directorilor fusese atît de luminată şi calculul lor atît de corect încît numărul celor închişi fu aproape egal cu proiectul pe care-I făcuseră, cei 40 000 de cerşetori fură reduşi la 4 sau 5 000 care erau foarte fericiţi să-şi găsească refugiu la Spital; dar numărul lor a mai crescut de atunci; a depăşit adesea 6 000 şi în prezent e de peste 10 000; ceea ce a determinat mărirea construcţiilor, pentru a evita extremele neplăceri care li se întîmplă Săracilor cînd sînt prea înghesuiţi în camere şi în paturi" (p. 5). Edictul Regelui referitor la înfiinţarea Spitalului general pentru închiderea săracilor cerşetori din oraşul şi Periferiile Parisului dat la Paris în luna aprilie 1657, confirmat în Parlament la întîi septembrie următor. în Paris, la Tipografia regală, 1661. Ludovic, prin mila lui Dumnezeu rege al Franţei şi al Navarrei, celor de faţă şi viitori, sănătate. Regii care ne-au precedat au dat în ultimul secol mai multe qrdonanţe de Poliţie despre situaţia Săracilor în bunul nostru oraş Paris şi au lucrat cu rîvnă şi cu autoritate pentru a împiedica cerşetoria şi trîndăvia, ca izvoare ale tuturor dezordinilor. Şi, deşi companiile noastre suverane au sprijinit prin eforturile lor executarea acestor ordonanţe, ele s-au dovedit totuşi, în timp, infructuoase şi fără efect, fie din lipsa fondurilor necesare realizării unui atît de mare proiect, fie prin absenţa unei direcţiuni bine stabilite şi convenabile pentru calitatea operei. Astfel încît în ultimul timp şi sub domnia defunctului rege, mult cinstitul nostru Domn şi Tată, de fericită amintire, crescînd şi mai mult răul din cauza necuviinţei publice şi a decăderii moravurilor, s-a recunoscut că principalul defect de execuţie al acestei Poliţii provenea din faptul că cerşetorii aveau libertatea de a umbla peste tot, iar uşurările care li se dădeau nu împiedicau cerşetoria secretă şi nu făceau să înceteze trîndăvia. Pe acest temei a fost gîndit şi executat lăudabilul proiect de a-i închide în Maison de la Pitie şi în locuri care depind de ea, şi s-au acordat în acest scop certificate în 1612, înregistrate la curtea noastră de la Parlamentul din Paris, după care Săracii au fost închişi; iar direcţiunea a fost încredinţată unor buni şi aleşi Burghezi care, unul după altul, şi-a dedicat întreaga măiestrie şi bună purtare pentru a duce la reuşită acest proiect. Şi oricîte eforturi au făcut, nu şi-a avut efectul decît timp de cinci sau şase ani, şi încă şi aşa imperfect, atît din cauza neangajării Săracilor în Opere publice şi manufacturi, cît şi pentru că directorii nu erau deloc sprijiniţi de Puteri şi de autoritatea necesară pe măsura măreţiei acestei întreprinderi, iar în urma nenorocirilor şi dezordinilor provocate de războaie numărul Săracilor a crescut dincolo de creanţa comună şi obişnuită, răul dovedindu-se mai mare decît remediul. Astfel încît libertinajul cerşetorilor a ajuns la exces ANEXĂ

521 printr-o nefericită dedare la tot felul de crime care, cînd sînt nepedepsite, atrag blestemul lui Dumnezeu asupra statelor. Experienţa a arătat persoanelor care s-au ocupat cu aceste caritabile îndeletniciri că mulţi dintre ei, de ambele sexe, mulţi dintre copiii lor sînt nebotezaţi şi trăiesc aproape toţi în ignoranţa faţă de religie, în dispreţul faţă de cele şapte Taine şi cu obiceiul continuu al tuturor viciilor. De aceea, pentru că sîntem datori faţă de mila divină pentru atîtea iertări şi pentru protecţia de netăgăduit pe care a îndreptat-o asupra purtării noastre de la urcarea pe tron, şi datorită fericitului curs al domniei noastre prin triumful armelor şi bucuria victoriilor noastre, credem că sîntem şi mai obligaţi să ne dovedim recunoştinţa printr-o regească şi creştinească aplecare spre lucrurile care privesc cinstea şi slujirea Sa; să-i considerăm pe aceşti Săraci cerşetori ca părţi vii ale lui Isus Cristos, şi nu ca părţi inutile ale statului. Şi lucrăm întru ducerea la îndeplinire a unei atît de mari opere, nu prin ordin al Poliţiei, ci doar din motivul Carităţii. I .. .Vrem şi poruncim ca săracii cerşetori, valizi şi invalizi, de ambele sexe, să fie internaţi într-un spital pentru a fi folosiţi în construcţii, manufacturi şi alte lucrări, după puterile lor, şi aşa cum e pe larg prevăzut în Regulamentul semnat de mîna noastră, alăturat sub sigiliu celor de faţă, şi care dorim să fie executat în formă şi conţinut. IV Iar pentru a-i închide pe Săracii care se vor afla în situaţia de a fi închişi, conform regulamentului, am dat şi dăm prin cele de faţă Casa şi Spitalul aşezămîntului Pitie, precum şi ale Refugiului, din suburbia Saint-Victor, Casa şi Spitalul Scipion, şi Casa La Savonnerie cu toate locurile, Pieţele, Grădinile, Casele şi Construcţiile care ţin împreună de ele, Casele şi Aşe-zămintele de la Bicetre... VI înţelegem să fim păstrător şi protector al acestui Spital general şi al locurilor care depind de el ca fiind ctitorii regale; şi totuşi ele să nu depindă în nici un fel de marele nostru Capelan, nici de vreunul dintre ofiţerii noştri; ci să fie total scutite de supremaţia, vizitarea şi jurisdicţia Ofiţerilor Reformei generale, ca şi a Capelanilor şi a tuturor celorlalţi, cărora le interzicem orice informare sau jurisdicţie. IX Interzicem în mod hotărît oricăror persoane de orice sex, loc sau vîrstă, de orice calitate sau naştere, şi în orice stare ar fi, valizi sau invalizi, bolnavi sau convalescenţi, curabili sau incurabili, să cerşească în oraş şi la periferiile

522 ISTORIA NEBUNIEI Parisului, ori în biserici, ori la porţile acestora, ori la porţile caselor, ori pe ' străzi, ori în alt loc public, ori în secret, ziua sau

noaptea, fără nici o excepţie prilejuită de sărbători solemne, iertări, jubilee ori legată de Adunări, Tîrguri şi Pieţe, ori pentru orice altă cauză sau pretext, sub pedeapsa biciuirii contravenienţilor la prima abatere, la a doua urmînd galerele, pentru bărbaţi şi băieţi, şi alungarea, pentru femei şi fete. XVII Interzicem cu desăvîrşire oricăror persoane, de orice condiţie sau calitate ar fi, să dea de pomană în mînă cerşetorilor pe străzi şi în locurile de mai sus, în ciuda oricărui motiv de compasiune, a oricărei necesităţi grabnice sau a oricărui alt pretext, sub pedeapsa unei amenzi de 4 livre pariziene, aplicabilă în beneficiul Spitalului. XXIII întrucît ne îngrijim de mîntuirea Săracilor care trebuie închişi, ca şi de aşezarea şi de subzistenţa lor, recunoscînd de multă vreme binecuvîntarea dată de Dumnezeu lucrării preoţilor Misionari de la Saint-Lazare, marile roade pe care aceştia le-au cules pînă acum întru ajutorarea Săracilor, şi cu speranţa pe care o avem că acestea vor continua şi vor creşte în viitor, dorim ca lor să le revină îngrijirea şi instruirea în cele sfinte pentru asistarea şi consolarea Săracilor din Spitalul general şi din locurile care depind de el, şi tot ei să aibă administrarea tainelor sub autoritatea şi jurisdicţia spirituală a domnului Arhiepiscop al Parisului. LIII Permitem şi dăm puteri Directorilor să facă şi să fabrice în interiorul Spitalului şi în locurile care depind de el orice fel de lucruri de manufactură iar apoi să le vîndă şi să le înscrie în beneficiul Săracilor înşişi. Regulament pe care Regele îl vrea respectat pentru Spitalul general din Paris .^_ XIX. Pentru a-i determina pe Săracii închişi să lucreze în manufacturi cu mai multă rîvnă şi dăruire, cei care vor fi împlinit vîrsta de 16 ani, de orice sex ar fi, vor avea o treime din profitul muncii lor, fără să li se facă vreo reţinere. XXII. Directorii vor putea ordona orice pedepse sau cazne publice sau particulare, în numitul Spital general şi în locurile care depind de el, împotriva săracilor în caz de încălcare a ordinului care le va fi fost dat sau a lucrurilor care le vor fi fost încredinţate, şi chiar, în caz de nesupunere, obrăznicie ori alte scandaluri, să-i alunge cu interdicţia de a cerşi... ANEXĂ 523 Declaraţia Regelui pentru înfiinţarea unui Spital general în toate oraşele şi marile tîrguri ale regatului după ordonanţele Regilor Carol al IX-lea şi Henric al III-lea ... Din marea dorinţă pe care am avut-o întotdeauna de a răspunde la necesităţile cerşetorilor, ca fiind cei mai abandonaţi, de a le dobîndi mîntuirea prin învăţături creştine şi de a aboli cerşetoria şi trîndăvia, crescîndu-i pe copiii lor pentru meseriile de care vor fi capabili, am înfiinţat Spitalul general în bunul nostru oraş Paris... •. Totuşi, surplusul de cerşetori sosiţi din diverse provincii ale Regatului nostru a ajuns atît de mare încît, deşi numiţii Directori nu au nici jumătate din venitul care le e necesar pentru subzistenţa obişnuită a 4 pînă la 5 000 de săraci, ei trebuie să mai asigure, în 6 locuri din oraş, hrana altor 3 000 de săraci căsătoriţi. Pe lîngă aceştia vedem încă un foarte mare număr de cerşetori în numitul oraş... Ordonăm, vrem şi poftim ca în toate oraşele şi marile tîrguri ale Regatului nostru unde nu a fost încă înfiinţat un Spital general să se treacă fără întîrziere la înfiinţarea unui Spital şi la Regulamentele acestuia, pentru a-i găzdui, a-i închide şi a-i hrăni aici pe săracii cerşetori. Toţi aceşti cerşetori vor fi instruiţi în mila şi religia creştină şi în meseriile de care se vor dovedi capabili... Dată la Saint-Germain-en-Laye, în luna iunie 1662. Regulament general cu ceea ce trebuie să se petreacă zilnic în Casa Saint-Louis de la Salpetriere 1. Se va suna clopotul de deşteptare la ora 5, funcţionarii, funcţionarele, servitorii şi toţi săracii se vor trezi, cu excepţia infirmilor şi a copiilor sub 5 ani. 2. La 5 şi un sfert se va face rugăciunea în dormitoare, funcţionarele îşi vor face rondul ca să-i liniştească pe săraci şi ca să asigure ordinea necesară. 3. La ora 5 şi jumătate săracii îşi vor face paturile, se vor pieptăna şi pînă la ora 6 se vor îngriji de tot ce ţine de curăţenie... 4. La ora 6 fiecare funcţionară le va regăsi în dormitor pe acelea care au grijă de tineret, vor face catehismul şi şcoala, în fiecare zi, în mod alternativ, pînă la ora 7... celelalte funcţionare îi vor organiza pe săracii de care au grijă şi împreună cu guvernantele îi vor conduce la biserică pentru a asculta slujba. 6. La ora 7, copiii şi infirmii care pot merge la slujbă se vor duce să o asculte... 8. La ora 8, funcţionara căreia îi sînt încredinţate treburile casei va suna clopotul ce avertizează că fiecare trebuie să-şi ia locul pentru a începe munca... Funcţionarele îşi vor face apoi rondul conform îndatoririlor lor, vor avea grijă ca toţi săracii să fie ocupaţi şi nu vor admite ca vreunul să stea degeaba.

524 ISTORIA NEBUNIEI

13. La ora 9 se va cînta în toate dormitoarele imnul Veni Creator, la care se vor adăuga, în dormitoarele copiilor, poruncile Domnului şi ale Bisericii şi actele de credinţă, urmînd tipicul obişnuit, şi se va păstra apoi tăcerea în toată casa. Funcţionara sau guvernanta va citi în fiecare dormitor, fără întreruperea lucrului, fragmente din Imitatio Christi sau alte cărţi sfinte timp de un sfert de oră. 14. La ora 10 tăcerea se va încheia prin cîntarea imnului Ave Maris Stella şi a litaniilor Sfîntului Nume al lui Isus; joia se vor cînta imnul Pange lingua şi litaniile Sfîntului Sacrament. [15-16-17-18 —Masa de prînz] 19. La ora 1 şi jumătate: reîncepe lucrul: dacă găsesc săraci rebeli, funcţionarele îi vor închide trei sau patru ore cu permisiunea superioarei, pentru a-i ţine pe ceilalţi la respect prin acest exemplu. 20. La ora 2, se va păstra tăcerea în toate dormitoarele şi în toate atelierele, ca şi dimineaţa, fără întreruperea lucrului. 21. La ora 3 se va face în dormitorul femeilor lectură sau marele catehism, care trebuie să dureze cinci sferturi de oră.

22. La 4 şi un sfert se vor spune rugăciunea şi litaniile Sfintei Fecioare; săracii vor avea apoi libertatea să-şi vorbească fără să iasă din dormitoare şi fără să întrerupă lucrul pînă la ora 6. 26. La 5 şi jumătate va fi cina pentru femei (la 6 pentru cele care lucrează în ateliere). 27. La ora 6 se va face rugăciunea de seară în fiecare dormitor... După terminarea rugăciunii, săracii vor putea să coboare în curte sau să meargă la Biserică şi li se va permite infirmilor să se culce. 29. La ora 8... funcţionarele îşi vor face rondul ca să vadă dacă toţi săracii sînt în paturi. 32. Duminicile şi de sărbători, funcţionarii, funcţionarele, meşterii, guvernantele şi săracii, după ce vor fi ascultat prima slujbă care se va ţine ca şi în celelalte zile la ora 6 şi un sfert, vor rămîne la Biserică pînă la sfîrşitul predicii. 33. Trei funcţionare vor avea grijă să-i aşeze pe săraci în ordine şi să-i ţină într-o cît mai mare decenţă. 36. Săracii, muncitorii, slujitorii se vor spovedi cel puţin o dată pe lună şi cu prilejul marilor sărbători. 38. La ora 9 şi jumătate toţi săracii se vor întoarce la Biserică pentru asculta marea slujbă. 39. La ora 11, cină, plimbare la vorbitor. 41. La ora 1, săracii vor merge la Biserică şi vor asculta vecernia, predica, completoriul şi binecuvîntarea euharistică; totul trebuie să se termine la ora 4. [42-44. Conversaţii ia vorbitor sau plimbări; apoi cină şi recreaţii.] Extras certificat conform cu originalul, 8 august 1721. Arsenal, ms. 2566, f. 54-70. ANEXA Cele patru clase de maladii ale spiritului după Doublet

525 1. Frenezia: „Frenezia este un delir furios şi continuu, însoţit de febră; cîteodată ea este un simptom alarmant care se dezvoltă în maladiile acute, alteori e produsă de o afecţiune primitivă a creierului şi formează prin ea însăşi o maladie esenţială. Dar de orice specie ar fi, ea e adesea sursa din care decurg celelalte maladii ce afectează capul, de pildă mania şi imbecilitatea, care se numără frecvent printre urmările sale" (pp. 552-553). 2. Mania: „Mania este un delir constant, fără febră; căci dacă li se în-tîmplă maniacilor să aibă febră, aceasta nu depinde de afecţiunea creierului, ci de o cu totul altă împrejurare pe care o creează hazardul. Maniacii au drept simptome o forţă surprinzătoare a corpului, posibilitatea de a suporta foamea, veghea şi frigul mult mai mult timp decît ceilalţi oameni sănătoşi sau bolnavi; privirea lor e ameninţătoare, figura sumbră, uscată şi famelică; ulcerele la picioare sînt frecvente, excreţiile sînt foarte adesea suprimate; dorm puţin, dar profund; veghea le e agitată, turbulentă, plină de viziuni, de acţiuni dereglate şi adesea foarte periculoase pentru cei care îi înconjoară. Unii au perioade destul de liniştite; alţii au accese continue sau foarte frecvente. Creierul maniacului e uscat, dur şi friabil; uneori partea corticală e galbenă; alteori se observă pe ea abcese; în sfîrşit, vasele sanguine sînt umflate de un sînge negru, varicos, persistent în unele locuri şi dizolvat în altele" (pp. 558-559). 3. Melancolia: „Melancolia este un delir continuu care diferă de manie prin două lucruri; primul e că delirul melancolic este limitat la un singur obiect, numit punct melancolic; al doilea e că delirul este vesel sau serios, dar totdeauna liniştit; astfel încît melancolia nu diferă de manie decît mai mult sau mai puţin, şi dacă acest lucru e adevărat, mulţi melancolici devin maniaci şi mulţi maniaci pe jumătate vindecaţi sau în intervalele dintre accese sînt melancolici" (p. 575). 4. Imbecilitatea: „Imbecilitatea, care în aparenţă e gradul cel mai puţin înfricoşător şi cel mai puţin periculos al nebuniei, este totuşi, dacă ne gîndim bine, cea mai supărătoare stare de spirit, pentru că e cel mai greu de vindecat. Imbecilii nu sînt nici agitaţi, nici furioşi; rareori sumbri, arată un chip stupid de vesel şi sînt aproape la fel şi cînd se bucură, şi cînd suferă. Imbecilitatea este urmarea freneziei, maniei, melancoliei prelungite prea multă vreme. La bătrîni e produsă de uscăciunea creierului; moliciunea sau infiltrarea acestui mădular o face să apară la copii; loviturile, căderile, abuzul de băuturi spirtoase, masturbarea, un virus transmis sînt cauzele ei frecvente, şi e o urmare destul de obişnuită a apoplexiei" (p. 580). „Instruction sur la maniere de gouverner Ies in-senses et de travailler â leur guerison dans Ies asiles qui leur sont destines" (în Journal de medecine, 1785, pp. 529-583).

ANEXĂ

527 526 ISTORIA NEBUNIEI Plan ideal al unei închisori pentru smintiţi „ 1. Trebuie ca în acel loc să domnească un aer curat şi ca apa să fie curată; aceste precauţiuni sînt cu atît mai esenţiale cu cît cea mai mare parte a smintiţilor consumă foarte puţine alimente solide şi nu se hrănesc, ca să spunem aşa, decît cu aer şi cu apă. 2. Trebuie practicate plimbările, care le aduc liniştea şi libertatea de a respira un aer curat..." (p. 542). „3. Departamentul va fi împărţit în mai multe corpuri de locuinţe, avînd fiecare curtea sa. Fiecare corp de locuinţe va forma un careu al cărui centru va fi curtea, şi cele patru laturi vor fi construcţiile ridicate pe un singur etaj. O galerie acoperită se va întinde de-a lungul celor patru laturi interioare ale clădirii; iar această galerie şi locuinţele vor fi la acelaşi nivel, dar ridicate cu trei picioare deasupra curţii. In cele patru colţuri ale careului vor fi instalate camere sau dormitoare pentru a-i aduna pe smintiţi în timpul zilei; iar restul clădirilor va fi împărţit în carcere de 8 picioare pătrate care vor fi luminate printr-un felinar cu grilaj, plasat în boltă. Fiecare carceră va avea patul ei, compus dintr-o cuşetă solidă, fixată în perete, dintr-o saltea umplută cu paie de ovăz, un căpătîi de acelaşi fel şi o cuvertură; se vor ataşa de pat cîteva inele de fier, în caz de nevoie. Lîngă uşă va exista o bancă fixă de piatră, iar o alta mai mică va fi pusă chiar în carceră. în mijlocul curţii va fi o clădire în care vor fi aşezate mai multe băi de piatră în care va curge apă rece şi caldă" (pp. 542-544). „Va exista un sector sau un corp de locuinţe pentru imbecili, un altul pentru nebunii violenţi, un al treilea tot pentru nebunii violenţi, un al patrulea pentru cei care au intervale lucide de o anumită durată şi care par să se afle pe drumul vindecării" (p. 544). „Instruction sur la maniere de gouverner Ies insenses et de travailler â leur guerison dans Ies asiles qui leur sont destines" QnJourwlde medecine, august 1785, pp. 529-583).

Medicaţiile recomandate în diversele maladii ale spiritului 1. Frenezia: „Această cumplită maladie e cel mai uşor de vindecat dintre toate afecţiunile creierului... Trebuie început prin mari sîngerări, pornind de la sîngerarea la picior, care trebuie repetată de două sau de trei ori; apoi se va trece la cea a arterei temporale şi a celei jugulare, făcîndu-le din ce în ce mai mari şi mai copioase" (p. 555). „Băuturile vor fi abundente, reci, diluante şi antiflogistice. în intervalul dintre sîngerări se vor face, dacă este posibil, două spălaturi, una purgativă, cealaltă emolientă. Din momentul apariţiei maladiei, bolnavul va fi ras în cap sau i se va scurta părul; se va aplica apoi un bandaj, numit boneta lui Hipocrate, şi se va avea grijă să-1 ţină mereu muiat, umezindu-1 cu bureţi cufundaţi într-un amestec de apă cu oţet rece" (p. 556). 2. Mania: „Deşi sîngerările trebuie făcute cu îndrăzneală în cazul maniei, trebuie totuşi impuse mai multe restricţii decît în frenezie, care e o maladie foarte acută şi de început; aceste restricţii vor fi cu atît mai necesare cu cît maladia va fi mai veche" (p. 560). „Administrarea purgativelor este încă şi mai esenţială decît sîngerarea; căci există manii care se pot vindeca fără a lăsa sînge, în timp ce sînt foarte puţine acelea care să nu aibă nevoie de purgaţii, chiar repetate, pentru a birui rarefierea sîngelui, pentru a atenua şi a elimina umorile grele şi dense" (p. 561). „Băile şi duşurile vor fi multă vreme urmate, pentru maniaci, iar mijlocul de a le face eficace este de a le alterna cu purgativele, adică de a face o zi purgaţie şi o zi baie" (p. 564). „Cauterele, mesele pentru drenaj, ulcerele artificiale vor fi utile în toate cazurile, înlocuind evacuările care se fac cu greutate" (p. 565). 3. Melancolia: „Cînd accesele sînt violente, cînd subiectul e pletoric sau se află într-o împrejurare care ar putea antrena un reflux sanguin... trebuie sîngerat cu îndrăzneală... Dar după sîngerare trebuie avut grijă să se treacă imediat la purgative, oricare ar fi... înainte de purgaţie trebuie diluată, dizolvată, topită această umoare vîscoasă care e principiul maladiei; mai departe, drumul e cunoscut. Ceaiuri uşoare aperitive, zer, cîteva înghiţituri de spumă de piatră-vînătă, băi călduţe, un regim umectant; se va trece apoi la diluante mai active cum sînt sucurile de ierburi, bolurile săpunoase, pilulele compuse cu cauciuc, spuma de piatră-vînătă şi mercurul uşor; în sfîrşit, cînd umoarea va fi redevenit mobilă, se va putea face purgaţia" (pp. 577-579). 4. Imbecilitatea: „Atunci cînd această stare este urmarea sau ultima perioadă a altei maladii, există puţine speranţe... Primul lucru care trebuie făcut e de a-i pune pe picioare pe bolnavi prin hrană bună; apoi vor urma cure de ape termale artificiale; li se vor face purgaţii cu rădăcină de împărăteasă şi cu jalapa infuzată în rachiu; se va vedea şi ce efect pot avea băile reci şi duşurile" (pp. 580-581). „Imbecilitatea produsă de masturbare nu va putea fi atacată decît cu ana-leptice, tonice, ape termale, frecţii uscate" (p. 581). „Dacă se bănuieşte că un virus transmis este cauza imbecilităţii, nu e nimic mai bun decît inocularea rîiei, iar acest mijloc ar putea fi încercat pe toţi imbecilii, cînd nu s-a ajuns la nici un rezultat cu mijlocul considerat pînă atunci drept cel mai eficace" (p. 582). „Instruction sur la maniere de gouverner Ies insenses et de travailler â leur guerison dans Ies asiles qui leur sont destines" (în Journal de medecine, 1785, pp. 529-583).

528 ISTORIA NEBUNIEI Starea „pensiunilor-închisoare" din Paris, în ajunul Revoluţiei Pensiunea Domnului Masse, la Montrouge. 7 bărbaţi alienaţi 9 reduşi mintal 2 femei reduse mintal 2 femei cu accese de nebunie în total: 20. Nici un nebun furios în această casă. Pensiunea Domnului Bardot, rue Neuve Sainte-Genevieve. 4 femei nebune 5 bărbaţi nebuni ' în total: 9. Nici un nebun furios în această pensiune. Pensiunea coanei Roland, route de Villejuif. 8 femei reduse mintal 4 bărbaţi reduşi mintal în total: 12. Nici un nebun furios în această casă. Pensiunea Domnişoarei Laignel, Cul-de-sac des Vignes. 29 de femei nebune 7 femei reduse mintal în total: 36. Nici o nebună furioasă în această pensiune. Pensiunea Domnului de Guerrois, rue Vieille Notre-Dame. 17 femei demente Nici o nebună furioasă în această pensiune. Pensiunea Domnului Teinon, rue Coppeau. 1 femeie redusă mintal 3 bărbaţi reduşi mintal 2 bărbaţi nebuni în total: 6. Nici un nebun furios în această pensiune. Casa Doamnei Mărie de Sainte-Colombe, place du Trone, rue de Picpus. 28 de pensionari bărbaţi, atît demenţi, cît şi imbecili, nici o femeie, nici un furios. Casa Domnului Esquiros, rue du Chemin-Vert. 12 bărbaţi demenţi 9 femei demente ANEXĂ 529 2 epileptici, din care unul cade uneori în demenţă din cauza infirmităţii sale. Casa văduvei Bouquillon, la petit Charonne.

10 bărbaţi demenţi 20 de femei demente 3 femei furioase Casa Domnului Belhomme, rue de Charonne. 15 bărbaţi demenţi 16 femei demente 2 bărbaţi furioşi Casa Domnului Picquenot, la petit Bercy. 5 bărbaţi demenţi 1 femeie furioasă 1 furios Casa coanei Marcel, la petit Bercy. 2 bărbaţi demenţi 2 femei demente 1 epileptic Nici un furios. Casa Domnului Berîaux, la petit Bercy. 2 bărbaţi demenţi 1 femeie dementă 3 furioşi Casa călugărilor Picpus, la Picpus. 3 bărbaţi demenţi Casa Domnului Cornilliaux, la Charonne. 1 bărbat dement 1 femeie dementă Casa Domnului Lasmezas, rue de Charonne. Nu există decît pensionari, şi nici unul dement. Casa Saint-Lazare, faubourg Saint-Denis. 17 nebune Pensiunea Domnişoarei Douay, rue de Bellefond. 15 nebune 5 furioase

530 ISTORIA NEBUNIEI Pensiunea Domnului Huguet, rue des Martyrs. 6 nebuni 3 nebune în Tenon, Papiers sur Ies Hopitaux, II, f. 70-72 şi 91. Aceste cifre au fost transcrise de Tenon după rapoartele comisarilor Gallet, pentru faubourgs Saint-Jacques, Saint-Marcel şi d'Enfer, Joron pentru faubourg Saint-Antoine şi Huget pentru cartierul Montmartre.

Ajutor şi pedeapsă Unul dintre primele texte — şi dintre cele mai caracteristice — consacrate reformei spitalelor a fost scris de Baudeau în 1765. Găsim aici, în stare pură, disocierea între asistenţa pentru bolnavi, care trebuie să se facă la domiciliu, ţinînd astfel de caritatea privată, şi închiderea cu titlu de pedeapsă, pentru care Baudeau propune un echilibru riguros, aproape matematic, între moarte şi muncă. „Nu mai stăm în cumpănă ca să proscriem în întregime infirmeriile publice. Veniturile şi înseşi edificiile lor vor fi atribuite bursei comune a pomenii universale în fiecare dioceză, sub direcţia Biroului general al Carităţii, iar săracii bolnavi nu vor mai fi constrînşi să caute aici ajutoare umilitoare, dureroase şi adesea funeste; binefacerea patriotică le va duce aceste ajutoare chiar în casele lor, în braţele celor ce le sînt apropiaţi, urmînd sistemul birourilor milei, preferabil din nenumărate motive celui al spitalelor." Pentru casele de corecţie „olandezii au inventat o metodă excelentă: să-i pună la pompe pe cei pe care vor să-i înveţe cu munca; să-i facă să tînjească după cultivarea pămîntului şi să-i pregătească pentru asta printr-o muncă mult mai dură, dar pe care nevoia îi face s-o practice. Este închis singur personajul care trebuie obişnuit cu munca într-o cocioabă pe care nişte'4âifeife!0inundă astfel încît să-1 înece dacă el nu învîrte fără încetare manivera pornpei.în primele zile, i se dau atîta apă şi atîtea ore de exerciţiu cîte pot acoperi forţele sale; dar se creşte gradat în fiecare zi. Iată prima muncă pe care o aplicăm vinovaţilor închişi în casa noastră de corecţie. E limpede că se plictisesc învîrtind astfel încontinuu şi fiind doar ei ocupaţi atît de serios; ştiind că ar putea săpa pămîntul în compania altora, îşi vor dori să li se permită să lucreze ca şi ceilalţi. Este o favoare ce le va fi acordată mai devreme sau mai tîrziu, în funcţie de greşelile lor şi de stările lor actuale." Baudeau, Idees d'un citoyen sur Ies besoins, Ies droits et Ies devoirs des vrais pauvres (Amsterdam şi Paris, 1765), voi. I, pp. 64-65, şi voi. II, pp. 129-130. ANEXA

531 Internarea printre nebuni privită ca pedeapsă

în cursul discuţiei despre proiectul de reformă a legislaţiei criminale. Le Peletier de Saint-Fargeau propune ca orice om care s-a bătut m duel sa fie expus privirii poporului timp de două ore, îmbrăcat cu o armura completă, şi să fie închis într-o casă de nebuni timp de doi ani. Obiceiul duelului era abuzul spiritului cavaleresc, după cum cavalerii rătăcitori erau ridicolul lui. A folosi acest ridicol pentru a face din el pedeapsa abuzului este un mijloc mai represiv decît pedepsele capitale pronunţate în zadar împotriva crimei, care nici măcar o dată n-au împiedicat comiterea ei şi care au fost atît de rar aplicate." Propunerea lui Le Peletier a fost respinsă. („Rapport sur le projet du code penal presente â l'Assemblee naţionale au nom des Comites de Constitution et de Legislation criminelle", p. 105.)

Bibliografie Studii generale BERNIER (J.): Histoire chronologique de la medecine, Paris, 1717. BRETT (G.S.): A History of Psychology, Londra, 1912. FLEMMING (C): Geschichte der Psychiatrie, Leipzig, 1859. KIRCHHOFF (T.): Geschichte der Psychiatrie, Leipzig, 1912. LECLERC (D.): Histoire de la medecine, Amsterdam, 1723.

NEUBURGER şi PAGEL: Handbuch der Geschichte der Medizin, Jena, 1902.

PARTEA ÎNTÎI ABELLY (L.): Vie du venerable Vincent de Paul, Paris, 1664. ADNES (A.): Shakespeare et la folie, Paris, 1935. ALBOIZE şi MAQUET: Histoire des prisons de Paris, 8 voi., Paris, 1846. ARGENSON (R.-L. D'): Journal et Memoires, 9 voi., Paris, 1867. ARGENSON (R. X>-): Notes de Rene d'Argenson, Paris, 1891. BERGHÂUSER: Die Darstellung des Wahnsinns im englischcn Drama bis zum Ende des 18 ten Jahrhunderts, Fraiikfurt, 1863. BEZARD (L.) şi CHAPON (J.): Histoire de la prison de Saint-Lazare du Moyen Âge â nosjours, Paris, 1925. BLEGNY (N. DE): La Doctrine des rapports, Paris, 1684. BOISLISLE (A. DE): Lettres de Monsieur de Mareville, Heutenant general de police au ministre Maurepas, Paris, 1896. BONNAFOUS-SERIEUX (H.): La Charite de Senlis, Paris, 1936. BOUCHER (L.): La Salpetriere, Paris, 1883. BRIELE (L.): Collection de documentspour servir ă l'histoire des hâpitaux de Paris, 4 voi., Paris, 1881-1887. BRU (P.): Histoire de Bicitre, Paris, 1882. BRUN DE LA ROCHETTE : Les Proces civils et criminels, Rouen, 1663. BRUNET (E.): La Charite paroissiale ă Paris sous l'Ancien Regime et sous la Revolution, Paris, 1897. BURDETT (H. C): Hospitals and Asyiums ofthe World, Londra, 1891.

534 ISTORIA NEBUNIEI BIBLIOGRAFIE

535 BURNS (J.): History ofthe PoorLaw, Londra, 1764. CAMUS (J.-P.): De la mendicite legitime despauvres, Douai, 1634. CHASSAIGNE (M): La Lieutenance de police ă Paris, Paris, 1906. CHATELAIN (P.): Le Regime des alienes et des anormaux au XVII" et au XVIII" siecle, Paris, 1921. CHEVALIER (J.-U.): Notice historique sur la maladrerie de Voley-pres-Romans, Romans, 1870. COLLET: Vie de saint Vincent de Paul, 3 voi., Paris, 1818. COSTE (P.): „Les Detenus de Saint-Lazare aux XVIP et XVIIP siecles" {Revue des Etudes historiques, 1926.) DELAMARE: Trăite de la police, 4 voi., Paris, 1738. DELANNOY (A.): Note historique sur les hâpitaux de Tournay, 1880. DELAUNAY (P.): Le Monde medical parisien au XVIII" siecle, Paris, 1906. DEVAUX (J.): L'Art defaire des rapports en chirurgie, Paris, 1703. EDEN (F.): State ofthe Poor, 2 voi., Londra, 1797. ESCHENBURG: Geschichte unserer Irrenanstalten, Liibeck, 1844. ESQUIROL (J.): Des etablissements consacres aux alienes en France, 1818. — „Memoire historique et statistique sur la Maison Royale de Charenton" (1824), în Des maladies mentales, voi. II, Paris, 1838. ■ FAY (H.-M.): Lepreux et cagots du Sud-Ouest, Paris, 1910. FERRIERE (Cl.-J. DE): Dictionnaire de droit et de pratique, Paris, 1769. FOSSEYEUX (M.): L'Hotel-Dieu ă Paris au XVIP et au XVIIP siecle, Paris, 1912. FREGUIER (H.-A.): Histoire de i'administration de la police â Paris depuis Philippe-Auguste jusqu aux Etatş generaux de 1789, 2 voi., Paris, 1850. FUNCK-BRENTANO (F.): Les Lettres de cachet, Paris, 1903. GAZONI (T.): L'Ospital desfols incurables, trad. fr., Paris, 1620. GENDRY (R.): Les Moyens de bien rapporter enjustice, Angers, 1650. GERNET (H. B.): Mitteilungen aus alterer Medizin-Geschichte Hamburgs, Hamburg, 1882. GOLHAHN (R.): Spital und Arzt von Einst bis Jetzt. GUEVARRA (Dom): De laMendicităprovenuta, Aix, 1693. HENRY (M.): La Salpetriere sous l'Ancien Regime, Paris, 1922. HlLDENFINOER (P.-A.): La Leproserie de Reims du XIP au XVIP siecle, Reims, 1906. Histoire de l'Hâpital general, broşură anonimă, Paris, 1676. Hâpital general (L'), broşură anonimă, Paris, 1682. HOWARD (J.): Etat desprisons, hâpitaux et maisons deforce, trad. fr., 2 voi., Paris, 1788. Institutions et reglements de Charite aux XVP et XVIP siecles, retipărite de Biencourt, Paris, 1903. JACOBE (P.): Un internement sous le Grand Roi: H. Lomenie de Brien. te, Paris, 1929. JOLY (A.): L' Internement des fous sous l'Ancien Regime dans la generalite de Basse-Normandie, Caen, 1868. KRIEGK (G.): Heilanstalten und Geistkranke ins mittelalterliche Frankfurt am Main, Frankfurt, 1863. LALLEMAND (L.): Histoire de la Charite, 5 voi., Paris, 1902-1912. LANGLOIS (C. V.):La Connaissance de la nature et du monde au Moyen Age, Paris, 1911. LĂUT ARD (J.-B.): La Maison de fous de Marseille, Marsilia, 1840. LEGIER-DESGRANGES (H.): Hospitaliers d'autrefois; Hâpital general, Paris, 1952. LEGRAND (L.): „Les Maisons-Dieu et leproseries du diocese de Paris au milieu du XIVe siecle", Memoires de la societe d'histoire de Paris, voi. XXIV, 1897 şi XXV, 1898. LEONARD (E. M.): The Early Story ofEnglish Poor Relief, Cambridge, 1900. LOCARD (E.): La Medecine judiciaire en France au XVIP siecle. LouiS: „Questions de jurisprudence du suicide", Journal de medecine, voi. XIX, p. 442. LOYAC (J. DE): Le Triomphe de la Charitâ ou la vie du bienheureux Jean de Dieu, Paris, 1661. MUYART DE VOUGLANS: Les Lois criminelles de France dans leur ordre naturel, 2 voi., Paris, 1781. NlCHOLLS (G.): History ofthe English Poor Law, 2 voi., Londra, 1898. O'DONOGHUE (E. G.): The Story of

BethleemHospital, New York, 1915. PARTURIER (L.): L'Assistance ă Paris sous l'Ancien Regime et sous la Revolution, Paris, 1897. PAULTRE (Chr.): De la repression de la mendicite et du vagabondage en France sous l'Ancien Regime, Paris, 1906. PETIT: „Consultation medico-legale sur un homme qui s'etait pendu", Journal de medecine, voi. XXVII, p. 515. PEUCHET: Collections de lois, ordonnances et reglements de police depuis le XIII" jusqu''au XVIIP siecle, seria a 2-a, Paris, 1818-1819. PlNTARD (R.): Le Libertinage erudit. Paris, 1943. PlGNOT (L.): Les Origines de l'hâpital du Midi, Paris, 1885. PORTES (J.): Dictionnaire des cas de conscience, Paris, 1741. RAVAÎSSON (Fr.): Les Archives de la Bastille, 19 voi., Paris, 1866-1904. Reglement de l'hâpital des insenses de la viile d'Aix, Aix, 1695. Reglements et statuts de l'Hâpital general d'Orleans, Orleans, 1692. ROCHER (J.): Notice historique sur la maladrerie de Saint-Hilaire-Saint-Mesmin, Orleans, 1866. SAINTE-BEUVE (J.): Resolution de quelques cas de conscience (Paris, 1680). SERIEUX (P.): L'Internement par ordre dejustice des alienes et des correctionnaires, Paris, 1932. SERIEUX şi LIBERT (L.): Le Regime des alienes en France au XVIIP siecle, Paris, 1914. SERIEUX şi TRENEL (M.): L'Internement des alienes par voie judiciaire, Recueil Sirey, 1931. TUKE (D. H.): Chapters on the History ofthe Insane, Londra, 1882. Statuts et reglements de l'Hâpital general de la Charite de Lyon, Lyon, 1742. VERDIER (F.): La Jurisprudence de la medecine en France, 2 voi., Paris, 1723. VIE (J.): Les Alienes et correctionnaires ă Saint-Lazare aux XVIP et XVIIP siecles, Paris, 1830.

536 ISTORIA NEBUNIEI BIBLIOGRAFIE

537 VIVES (J.-L.): L'Aumonerie, trad. fr., Lyon, 1583 ViNCENT DE PAUL: Correspondance et Sermons, ed. Coste, 12 voi., Paris, 1920-1924. PARTEA A DOUA ANDRY (C.-L.): Recherches sur la melancolie, Paris, 1785. — Apologie pour Monsieur Duncan. (An.) ARNOLD (Th.): Observations on the Nature, Kinds, Causes and Preventions oflnsanity, Lunacy andMadness, 2 voi., Leicester, 1782-1786. — Observations on the Management of the Insane, Londra, 1792. BAGLIVI (G.): Tractatus de fibra motrice, Perugia, 1700. BAYLE (F.) şi GRANGEON (H.): Relation de l'etatde quelques personnes pretenduespossedees, Toulouse, 1682. BEAUCHENE (E.-P. Ch.): De l'influente des affections de l'âme sur Ies maladies des femmes. Paris, 1781. BIENVILLE (J.-D.-T.): De la Nymphomanie, Amsterdam, 1771. BOERHAAVE (H.): Aphorismes, trad. fr., Paris, 1745. BLACKMGRE (A.): A Treatise of the Spleen and Vapours, Londra, 1726. BOISSIER DE SAUVAGES (F.): Nosologie methodique, trad. fr., 10 voi., Lyon, 1772. BoiSSlEU (B.-C.): Memoire sur Ies methodes refraîchissante et echauffante, Dijon, 1772. BONET (Th.): Sepulchretum anatomicum. 3 voi., Paris, 1700. BRISSEAU (P.): Trăite des mouvements sympathiques. Paris, 1692. CHAMBON DE MONTAUX: Des maladies des femmes, 2 voi., Paris, 1784. — Des maladies desfilles, 2 voi.. Paris, 1785. CHESNEAU (N.): Observationum medicarum libri quinque, Paris, 1672. CHEYNE (G.): The English Malady, or a Treatise on Nervous Diseases of AII Kinds, Londra, 1733. — Methode naturelle de guerir Ies maladies du corps et Ies dereglements de l'esprit, trad. fr., 2 voi., Paris, 1749. CLERC (N.-G.): Histoire naturelle de Tliomme dans l'etat de maladie, 2 voi., Paris, 1767. Cox (J.-M.): Practicai Observations on Insanity, Londra, 1804. CRUGERI: Casus medicus de morbo litteratorum, Zittavia?, 1703. CULI.EN (W.): Institutions de medecinepratique, trad. fr., Paris, 2 voi., 1785. DAQUIN (J.); Philosophie de la folie, Paris, 1792. DIEMEREROEK (I.): Opera omnia anatomica et medica, Utrecht, 1685. DIONIS (P.): Dissertation sur la mort subite, Paris, 1710. DUFOUR (J.-F.): Essai sur !es operations de Ventendement et sur Ies maladies qui le derangent, Amsterdam şi Paris, 1770. DUMOUUN (].): Nouveau Trăite du rhumatisme et des vapeurs, Paris, 1710. ETTMULLER (M.): Opera medica, Frankfurt, 1696. Examen de la pretendue possession desfilles de la paroisse de Laudes, 1735. FALLOWES (S.): The Best Methodfor the Cure of Lunatics, Londra, 1705. FAUCETT (H.): Ueber Melancholie, Leipzig, 1785. FERNEL (J.): Universa Medica, Frankfurt, 1607. FERRAND (J.): De la maladie d'amour ou melancolie erotique, Paris, 1623. FLEMYNG (M.): Nevropathia sive de morbis hypochondriacis et hystericis, Amsterdam, 1741. FORESTUS (P.): Observationes et curationes, Rotterdam, 3 voi., 1653. FOUQUET (F.): Recueil de remedes faciles et domestiques, Paris, 1678. FRIEDREICH (N.): Historisch-kritische Darstellung der Theorien iiber das Wesen u. den Sitz der psychischen Krankheiten, 1836. GAUBIUS (D.): Institutiones pathologice medicinales, Leyda, 1758. HALLER (Alb. VON): Elements de physiologie, trad. fr., Paris, 1769. HASLAM (J.): Observations on Insanity, Londra, 1794. HECQUET (P.): Reflexion sur l'usage de l'opium, des calmants, des narcotiques, Paris, 1726. HIGHMORE (N.): Exercitationes duce, prior de passione hysterica, altera de

affectione hypochondriaca, Oxford, 1660. —De passione hysterica, responsio epistolaris ad Willisium, Londra, 1670. HOFFMANN (F.): Dissertationes medica; selectiores, Halle, 1702. — De motuum convulsivorum vera sede et indole, Halle, 1733. — De morbi hysterici vera indole, Halle, 1733. — De affectu spasmodico-hypochondriaco-inveterato, Halle, 1734. HUNAULD (P.): Dissertation sur Ies vapeurs et Ies pertes du sang, Paris, 1716. JAMES (R.):Dictionnaire universelde medecine, trad. fr., 6 voi., 1746-1748. JONSTON (D.): Idee universelle de la medecine, trad. fr., Paris, 1644. LACA"ZE (L.): Idee de Thomme physique et moral, Paris, 1755. LANCISIUS (J.-M.): Opera omnia, 2 voi., Geneva, 1748. LANGE: Trăite des vapeurs, Paris, 1689. LAURENS (DU): Opera omnia, trad. fr., Rouen, 1660. LE CAMUS (A.): La Medecine de l'esprit, 2 voi., Paris, 1769. LEMERY (J.): Dictionnaire universel des drogues. Paris, 1769. LlEBAUT (J.): Trois livres sur Ies maladies des femmes, Paris, 1649. LlEUTAUD (J.): Trăite de medecine pratique, 2 voi., Paris, 1759. LlNNE (K.): Genera morborum, Uppsala, 1763. LORRY (A. C): De melancholia et morbis melancholicis, 2 voi., Paris, 1765. MEAD (R.): A Treatise Concerning the Influence of the Sun and the Moon, Londra, 1748. MECKEL (J.-F.): Recherches anatomo-physiologiques sur Ies causes de la folie, Memoire academique, Berlin, voi. XX, 1764, p. 65. MESNARDIERE (H.-J. LA): Trăite de la Melancolie, La Fleche, 1635. MORGAGNI (J. B.): De sedibus et causis morborum, 2 voi., Veneţia, 1761. MOURRE (M.): Observations sur Ies insenses, Toulon, 1791. MURILLO (T. A.): Novissima hypochondriaca: melancholia; curatio, Lyon, 1672.

538 ISTORIA NEBUNIEI PERFECT (W.): Methods of Cure in Some Particular Cases oflnsanity, Londra 1778. La Philosophie des vapeurs, ou lettres raisonnees d'une jolie femme sur l'usage des symptomes vaporeux, Paris, 1774. PlNEL (P.): Nosographie philosophique, 2 voi., Paris, An VI. PlSO (C): Selectiorium observationum et consiliorum liber singularis, Lugdunum, 1650. PlTCAlRN (A.): The Whole Works, Londra, 1777. PLATER (F.): Praxeos medicce tres torni, Basel, 1609. PRESSAVIN (J.-B.): Nouveau Trăite des vapeurs, Lyon, 1770. RAULIN (J.): Trăite des affections vaporeuses, Paris, 1758. RENOU (J. DE): CEuvrespharmaceutiques, trad. fr., Lyon, 1638. REVILLON (C.): Recherches sur la cause des affections hypochondriaques, Paris, 1779. ROCHE (D. DE LA) : Analysc desfonctions du systemc nerveux, 2 voi., Geneva, 1770. ROSTAING (A.): Reflexions sur Ies affections vaporeuses, Paris, 1778. POMME (P.): Trăite des affections vaporeuses des deux sexes, Paris, 1760. SCHEIDENMANTEL (F. C. G.): Die Leidenschaften als Heilmittel betrachtet, Hildburgh, 1787. SCHENKIUS A GRAFENBERG (J.): Observationes medicorum variorum libri VII, Frankfurt, 1665. SCHWARZ (A.): Dissertation sur Ies dangers de l'onanisme et Ies maladies qui en resultent, Strasbourg, 1815. SPENGLER (L.): Briefe, welche einige Erfahrungen der elektrischen Wirkung in Krankheiten enthalten, Copenhaga, 1754. STAHL (G. E.): Dissertatio de spasmis, Halle, 1702. — Theoria medica vera, 2 voi., Halle, 1708. SwiETEN (G. VAN): Commentaria Boerhaavi Aphorismos, Paris, 1753. SYDENHAM (T.): Medecine pratique, trad. fr., Paris, 1784. TISSOT (S.-A.): Avis aux gens de lettres sur leur sânte, Lausanne, 1767. — Observations sur la sânte des gens du monde, Lausanne, 1770. — Trăite des neifs et de leurs maladies, Paris, 1778 -1780. VENEL: Essai sur la sânte et ieducation medicinale des fiiles destinees au mariage, Yverdon, 1776. ViEUSSENS (R.): Trăite nouveau des liqueurs du corps humain, Toulouse, 1715. VIRIDET: Dissertation sur Ies vapeurs, Yverdon, 1726. WHYTT (R.): Trăite des maladies nerveuses, trad. fr., 2 voi., Paris, 1777. WEICKARD (M. A.): Derphilosophische Arzt, 3 voi., Frankfurt, 1790. WILLIS (T.): Opera omnia, 2 voi., Lyon, 1681. ZACCHIAS (P.): Qucestiones medico-legales, 2 voi., Avignon, 1660-1661. ZACUTUS LUSITANUS: Opera omnia, 2 voi., Lyon, 1657. ZILBOORG (G.): The Medical Man and the Witch during the Renaissance, Baltimore, 1935. BIBLIOGRAFIE PARTEA A TREIA

539 ALLETZ (P.-A.): Tableau de l'humanite et de la bienfaisance, Paris, 1769. ARIES (Ph.): L'enfant et la vie familiale sous VAncien Regime, Paris, 1960. BAUDEAU (N.): Idees d'un citoyen sur Ies devoirs et Ies droits d'un vraipauvre, Paris, 1765. BELLART (N.-F.): (Euvres, 6 voi., Paris, 1827. BIXLER (E.): „A Forerunner of Psychiatric Nursing: Pussin" (Annals of Medical History, 1936, p. 518). BLOCH (C.): L'Assistance et l'Etat ă la veille de la Revolution, Paris, 1908. BRISSOT DE WARVILLE (J.-P.): Theorie des lois criminelles, 2 voi., Paris, 1781. CABANIS (P. J. G.): CEuvresphilosophiques, 2 voi, Paris, 1956. CLAVAREAU (N.-M.): Memoires sur Ies hâpitaux civils de Paris, Paris, 1805. COQUEAU (C.-P.): Essai sur l'etablissement des hâpitaux dans Ies grandes villes, Paris, 1787. DAIGNAN (G.): Reflexions sur la Hollande, ou ion considere principalement Ies hâpitaux, Paris, 1778. DESMONCEAUX (A.): De Ia bienfaisance naţionale, Paris, 1789. „Details sur l'etablissement du Docteur Willis pour la guerison des alienes", Bibliotheque brilannique, I, p. 759.

DOUBLET (F.): Rapport sur l'etat actuel des prisons de Paris, Paris, 1791. DOUBLET (F.) şi COLOMBIER (J.): „Instruction sur la maniere de gouverner et de traiter Ies insenses", Journal de medecine, august 1785, p. 529. DULAURENT (J.): Essai sur Ies etablissements necessaires et Ies moins dispendieuxpour rendre le service dans Ies hâpitaux vraiment utile â l'humanite, Paris, 1787. DUPONT DE NEMOURS (P.-S.): Idees sur Ies secours ă donner aux pauvres malades dans une grande viile, Philadelphia şi Paris, 1786. DREYFUS (F.): L'Assistance sous la Legislative et la Convention, Paris, 1905. ESSARTS (N. DES): Dictionnaire universeldepolice, 1 voi., Paris, 1785-1787. FRANCKE (A.-H.): « Precis historique sur la vie des etablissements de bienfaisance », Recueil de memoires sur Ies etablissements d'humanite, nr. 39, Paris, 1804. GENNETfi (L.): Purification de l'air dans Ies hâpitaux, Nancy, 1767. GENIL-PERRIN (G.): „La psychiatrie dans l'osuvre de Cabanis", Revue de psychiatrie, octombrie 1910. GRUNER (J.-C.): „Essai sur Ies vices et Ies ameliorations des etablissements de surete publique", Recueil de Memoires sur Ies etablissements d'humanite, nr. 39, Paris, 1804. HALES (S.): A Description ofVentilators, Londra, 1743. IMBERT (J.): Le Droit hospitalier de la Revolution et de l'Empire, Paris, 1954. MAC AULIFFE (L.): La Revolution et Ies hâpitaux, Paris, 1901. MARSILLAC (J.): Les Hâpitaux remplaces par des societes civiques, Paris, 1792. MATTHEY (A.): Nouvelles recherches sur les maladies de l'esprit, Paris, 1816. MIRABEAU (H.): Observations d'un voyageur anglais, Paris, 1788.

540 ISTORIA NEBUNIEI MlRABEAU (V.): L'Ami des hommes, 6 voi., Paris, 1759. MOEHSEN (J. C. N.): Geschichte des Wissenschaften in der Mark Brandeburm Berlin şi Leipzig, 1781. MOHEAU: Recherches sur Ia population de la France, Paris, 1778. MOREL (A.): Trăite des degenerescences, Paris, 1857. MUSQUINET DE LA PAGNE : Bicetre reforme, Paris, 1790. MERCIER (J.-S.): Tableaux de Paris, 12 voi., Amsterdam, 1782-88. PINEL (P.): Trăite medico-philosophique, Paris, An IX. PlNEL (S.): Trăite complet du regime sanitaire des alienes, Paris, 1836. Plaidoyer pour l'heritage du pauvre â faire devant Ies representants de la nation, Paris, 1790. Precis de vues generales enfaveurde ceux qui n'ont rien, Lons-le-Saulnier, 1789. Rapports du comite de mendicite. Procesverbaux de i Assemblee naţionale, 1790, voi. XXI, XXII, XLIV. , RECALDE (DE): Trăite sur Ies abus qui subsistem dans Ies hopitaux du royaume, Paris, 1786. REGNAULD (E.): Du degre de competence des medecins, Paris, 1828. RIVE (DE LA): „Lettre sur un nouvel etablissement pour la guerison des alienes" (Bibliotheque britannique, voi. VIII, p. 308). ROBIN (A.): Du traitement des insenses dans l'hopital de Bethlâem, suivi d'obsen'ations sur Ies insenses de Bicetre et de la Salpetriere, Amsterdam, 1787. RUMFORD: „Principes fondamentaux pour le soulagement des pauvres" (Bibliotheque britannique, I, p. 499 şi II, p. 137). RUSH (B.): Medical Inquiries, 4 voi., Philadelphia, 1809. SEMELAIGNE (R.): Philippe Pinel et son ceuvre, Paris, 1927. — Alienistes et philanthropes. Paris, 1912. SPURZHEIM (J.-G.): Obsenations sur la folie, Paris, 1818. Table alphabetique, chronologique et analytique des reglements relatifs ă Vadministration des hopitaux, Paris, 1815. TENON (J.): Memoires sur Ies hopitaux de Paris, Paris, 1788. TUETEY (A.): L'Assistance publique ă Paris pendant la Revolution, 4 voi.,

Paris, 1895-1897. TUKE (S.): Description ofthe Retreat, York, 1813. TURGOT (A. J.): (Euvres (ed. Schelle, 5 voi), Paris, 1913-1919. WAGNITZ (H. B.): Historische Nachrichten undBemerkungen Zuchthaiiser in Deutschland, 2 voi., Halle, 1791-1792. WOOD : „Quelques details sur la maison d'industrie de Shrewsbury" (Bibliotheque britannique, VIII, p. 273). O bibliografie completă a textelor medicale consacrate maladiilor spiritului din secolul al XV-lea pînă în secolul al XVIII-lea se găseşte în LAEHR (H.), Die Literatur der Psychiatrie von 1459 bis 1799, 4 voi., Berlin, 1900. Sub titlul Gedenkiage der Psychiatrie (Berlin, 1893), acelaşi autor a publicat o cronologie în formă de calendar, pe care, în schimb, nu putem conta în întregime. I II III IV V

Cuprins ui IV I II III IV

V

Prefaţă........................................................................................... 5 PRIMA PARTE Stultifera navis............................................................................... 7 Marea închidere............................................................................ 49 Lumea corecţionară....................................................................... 83 Experienţe ale nebuniei.................................................................113 Smintiţii........................................................................................137 PARTEA A DOUA Introducere....................................................................................165 Nebunul în grădina speciilor.........................................................177 Transcendenţa delirului.................................................................208 Figuri ale nebuniei........................................................................249 Medici şi bolnavi..........................................................................293 PARTEA A TREIA Introducere....................................................................................335 Marea frică....................................................................................345 Noua împărţire..............................................................................373 Despre buna întrebuinţare a libertăţii...........................................409 Naşterea azilului...........................................................................449 Cercul antropologic.......................................................................494 Anexă.............................................................................................519 Bibliografie....................................................................................533

Michel Foucault a lăsat o operă vastă şi provocatoare, ot donată de cîteva teme esenţiale pentru societatea modernă, nebunia, delincventa şi instituţiile cores-pun atcare, sexualitatea, „arheologia > cunoaşterii, raportul acesteia din urmă ci. put ."-'"a. Influenţa lui intelectuală a fosi com ^-ată cu aceea a unui Kant sau Nietzsche: după fiecare dintre ei, subiec tele de care s-au apropiat nu mai pot fi atinse în chip inocent. In . iuda titlului, cartea nu este o istorie a nebuniei în secolele XVII-XVIII, pentru Foucault nebunia neexistînd ca atare, nefiind o constantă antropologică. Problema centrală a lucrării e apariţia a ceea c. autorul numeşte „practicile" - mai mult sau mai puţin raţionalizate, regularizate*, conştiente - care desenează conturul modern al nebuniei: discursul psihiatriei, naşterea azilului, instituţionalizarea alie-naţilot. Iar la Foucault, „practica' este deopotrivă manieră de a gîndi şi de a acţiona, a a ^pune şi le a face. Aşadar, cititorului i se pun^1 la dispoziţie o demonstraţie com^U-xă fi solid*, minuţios susţinută cu documente de arhivă s; publicaţii aproape uitate, care propun o imagine imprevizibila a nebuniei şi, în consecinţă, a raţiunii, a fiinţei umane, a modernităţii. ISBN 973-28-0671-0

]