Michael a. Stackpole - Trilogia Epoca Descoperirilor - (Vol. 1-3)

Michael A. Stackpole Epoca descoperirilor

Atlasul secret………………………2 Hartile prevestitoare.……….515 Lumea noua…………………….968

2

MICHAEL A. STACKPOLE

ATLASUL SECRET

Traducere din limba engleză SILVIU GENESCU

3

MICHAEL A. STACKPOLE s-a născut în 1957, în Wassau, Wisconsin, şi este un celebru autor de romane fantasy şi science fiction. În 1979 a obţinut diploma de licenţă în istorie la Universitatea din Vermont. Începând cu 1977, a lucrat ca designer pentru diferite companii producătoare de jocuri pe calculator, colaborând la multe producţii de mare succes. A scris primul său roman fantasy în 1986 (Talion: Revenant), care însă nu a fost publicat decât în 1997, deoarece s-a considerat că un volum de 175 000 de cuvinte este prea mare pentru un autor necunoscut. Începând cu 1987 a semnat trilogia Warrior, ce i-a adus consacrarea şi a stat la baza unui serial de animaţie televizat. Datorită popularităţii sale ca autor, a fost selectat să scrie mai multe romane în seria SF Star Wars. A semnat numeroase volume ce s-au bucurat de un real succes atât în rândul publicului, cât şi printre critici, dintre care amintim revoluţionara serie fantasy Dragon Crown War. Cea mai recentă trilogie, Epoca Descoperirilor (în pregătire la Editura Nemira), reprezintă o nouă abordare neconvenţională a genului fantasy, creând un univers al magiei şi fantasticului unic în întregul spaţiu literar.

4

Senatorului John McCain Pentru curajul său, bunul-simţ dorinţa de a face ceea ce este potrivit, nu ceea ce este convenabil.

5

MULŢUMIRI Cărţile, precum aceasta, au un singur nume pe copertă, însă reprezintă un efort de echipă. Autorul ar dori să-i mulţumească lui Anne Groell, pentru intervenţia sa în editare şi pentru munca grea depusă; lui Howard Morhaim şi Danny Baror, extraordinari agenţi literari, care au făcut posibilă scrierea acestei cărţi. Două tomuri mi-au fost în mod deosebit de ajutor. Insula hărţilor pierdute, de Miles Harvey, a inspirat o parte din roman, pe când cugetam asupra unor comentarii din acest volum. 1421: Anul în care China a descoperit lumea 1, de Gavin Menzies, mi-a ajuns sub ochi mai târziu şi datorită ei am umplut golurile din informaţiile mele, înainte să mă apuc de scris. Echipa lui de la www.1421.tv a fost destul de amabilă să-mi găsească un pasaj care mi-a permis să estimez mărimea unei nave precum Lupul furtunii, iar pentru asta le sunt foarte recunoscător.

1

Editura House of Guides, 2007. 6

1 Ziua a 32-a, Luna Liliacului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Drumul Imperial Sud, Nalenyr Moraven Tolo ajunse pe coama dealului, cu câteva clipe înaintea însoţitorilor săi de călătorie. Bărbatul pe jumătate orb care gâfâia în urma sa icni fără voie. Se uită înapoi, la nepotul şi strănepotul care i se alăturară, apoi arătă spre oraşul aflat la distanţă. — Iată-l, Moriande, cel mai mare oraş din lume. Spadasinul dădu încet din cap, în semn de aprobare. Drumul continua în jos, pe coasta împădurită a dealului, iar porţiuni din el puteau fi văzute şerpuind prin valea Râului de Aur, spre oraş. Trecuseră ani de când nu mai văzuse capitala Nalenyrului, mai mare acum, dar încă uşor de recunoscut. Wentokikun, cel mai înalt turn dintre cele nouă ale oraşului, domina cartierul dinspre răsărit, iar folosirea lui ca reper făcea mai uşoară identificarea celorlalte locuri. Bătrânul, cu şuviţele de păr şi barba dansând în adierea uşoară, dădu din cap spre Moriande. — Cel mai înalt dintre turnuri, cel dinspre răsărit, este Palatul Imperial. Poate că vederea mi-a slăbit, dar tot îl desluşesc limpede. Îmi aminteşte de ultima dată când am dat cu ochii de el. Moraven rămase tăcut, deşi priveliştea capitalei îi inspira aceeaşi teamă resimţită de toţi pelerinii. Extinderea Moriandei ilustra foarte bine schimbările din lume. Pe măsură ce magia nestăpânită se diminua tot mai mult în teritoriile civilizate, iar comerţul aducea prosperitate, capitala devenea tot mai mult un simbol al speranţei. Deşi oamenii se temeau mereu de întoarcerea la Vremea Gheţii Negre şi la vrăjile care o răspândiseră, îndrăzneau să spere că puteau ţine asta sub control. Moriande se mărise nu din cauza magiei şi a superstiţiilor, ci datorită izbânzii asupra lor. Ritmul extinderii îl surprinsese şi era limpede că se accelerase în ultimele decenii, sub domnia Dinastiei Komyr. De multe ori, în 7

cursul săptămânii trecute, Moraven ascultase cum venise bătrânul la Moriande, cu optzeci şi unu de ani mai înainte, pentru primul mare Festival de celebrare a Dinastiei Komyr. De atunci, sărbătoarea rezistase preţ de nouă cicluri, timp de nouă ani fiecare, şi încă o dată pe atât. Acesta fiind cel de-al nouălea an al Domniei Prinţului, oamenii ştiau că Festivalul făgăduia să fie o dublă binecuvântare. Bătrânul spera să profite de împrejurare, fapt pentru care îşi adusese vlăstarele în călătoria istovitoare spre nord. Oraşul era atât de întins, încât drumul până acolo părea să nu fie nici pe departe de două zile, atât cât mai aveau de mers din locul unde stăteau. Râul de Aur despărţea chiar la mijloc întinderea alburie, făcând o buclă amplă spre nord. Şase dintre cele nouă turnuri se înălţau în jumătatea de nord, iar celelalte trei la sud, inclusiv Turnul Dragonului, Wentokikun, care-i aparţinea Prinţului. La fel de impresionante, deşi mai greu de văzut de la distanţa asta, erau cele nouă poduri arcuite deasupra râului înspumat. Înălţimea lor îngăduia chiar şi celei mai mari nave să treacă pe sub ele cu uşurinţă, iar lăţimea lor făcea ca Drumul Imperial să pară o cărăruie. Matut, bătrânul, ciufuli pletele strănepotului cu mâna deformată de artrită. — Aveam zece ani când am venit pentru Festival. Tu ai nouă, cât domnia, o zecime din vârsta mea. Sunt sigur că zeii vor fi atenţi la potrivelile astea. Micul tău necaz va fi rezolvat cu uşurinţă, Dunos. Băieţelul dădu solemn din cap. Cu dreapta se freca pe braţul stâng, veştejit, privind spre Moraven. — Spadasinule, va fi cum spune bunicul, nu-i aşa? Moraven îngenunche şi făcu semn din cap spre băiatul cu părul castaniu. — Aşa este, însă Maestrului meu, Maestrul său i-a spus că „zeii îţi dau uneltele şi talentul, însă efortul trebuie să-l faci tu”. Zeii te vor vindeca, nu am nici o îndoială, dar va trebui să munceşti. — Voi munci. Apoi am să pot ajunge şi eu spadasin. — La moară s-ar putea să avem nevoie de altceva decât un spadasin, fiule. Tatăl băiatului zâmbi şi bătu în punga de la centură, de unde răsună clinchetul înăbuşit al monedelor. 8

— Vom face ceea ce se cuvine, vom aduce ofrande zeilor şi apoi ne vom bucura de Festival. — Bineînţeles, Alait, bineînţeles. Chicotitul bătrânului se transformă într-un hârâit. — Acolo vor fi plăceri de care tineri ca tine şi prietenul nostru se pot bucura. Ultima dată când am fost acolo eram prea fraged pentru asta, iar acum sunt prea bătrân. Ridicându-se, Moraven zâmbi şi-şi netezi pe ceafă părul negru, lung. — Ai o vârstă binecuvântată, bunicule. Vor fi mulţi cei care-ţi vor căuta atingerea pentru a dobândi bogăţia. — Fie ei la fel de plăcuţi şi mătăsoşi precum Doamna de Jais şi Jad. Bătrânul îl privi cu ochii căprui, plini de urdori şi făcu un semn cu mâna înţepenită. — S-ar putea să nu mai văd eu la fel de bine ca pe vremuri, însă pot simţi. Alait izbucni în râs, iar Moraven i se alătură. Dunos părea nedumerit, iar nevasta înveşmântată ales a unui negustor pufni. Făcea adesea aşa, când conversaţiile se învârteau în jurul relatărilor lui Matut despre Festival şi despre plăcerile carnale văzute acolo. Fuseseră informaţi că venea în capitală la invitaţia „unora”, despre care li se spusese că vor aranja o slujbă imperială pentru soţul ei, deşi fusese mereu zgârcită în detalii privind natura acesteia şi absenţa bărbatului. Ceilalţi tovarăşi de drum erau o amestecătură de oameni din oraş şi din alte locuri. Patru erau artişti de stradă, veniţi tocmai din Erumvirine, iar restul chiar din Nalenyr. Recunoşteau cu toţii că optsprezece oameni călătorind împreună era ceva de foarte bun augur, iar în templele răspândite pe drum lăsaseră ofrande îmbelşugate pentru dobândirea bunăvoinţei zeilor. Fiecare adusese ofrandele potrivit obiceiurilor sale, ţăranii înveşmântaţi în ţesături de casă brune sau cenuşii fiind mai tăcuţi şi mai suspicioşi în timpul devoţiunii decât cei îmbrăcaţi mai extravagant. Iar mulţi aduseseră ofrande în plus pentru Dunos, ca răsplată pentru micile munci făcute în folosul lor pe drum. 9

Soaţa negustorului nu adusese ofrande pentru Dunos, nici nu-l pusese să facă ceva, alungându-l mereu cu semne din mână şi strâmbături. În cuvintele bunicului său, ea era „la rugăciuni zgomotoasă, în ofrande câinoasă”. Moraven Tolo se situa la mijloc între cele două grupuri, nefiind nici bogat, nici sărac. Avea pantaloni negri de lână, băgaţi în cizme de piele, iar haina-i era ţesută din lână nevopsită. Doar tunica sa matlasată de mătase albă, fără mâneci, dar scrobită pe umerii largi, cu tigri negri ţesuţi pe piept şi spate, sugera o oarecare prosperitate. Era strânsă pe trup şi încinsă cu o centură neagră. Îşi strecurase sabia la centură, după ce tocmai o ceruse băiatului. Dunos o purtase, mândru, pentru el, iar Moraven lăsase ofrande zeilor drept mulţumire. Era singurul din grup care purta sabie, deşi nu era singurul înarmat. Doi dintre agricultori aveau bice pe care le purtau încolăcite pe umeri. Pleoapele erau aproape coborâte peste ochii lui Matut şi bătrânul se cutremură. — Aici e locul unde s-a întâmplat, în prima călătorie. Acum îmi amintesc. Dunos îl prinse de mâna stângă. — Tâlharii? — Tacă-ţi gura, băiete. Nu le da zeilor idei, şuieră nevasta negustorului. Moraven se uită mai departe, în josul drumului, pe când trei siluete, o femeie şi doi bărbaţi, lunecară din pădure în mijlocul drumului. — Mintea zeilor n-a zămislit şi acest gând. Tâlhăroaica, îmbrăcată în negru pe sub tunica purpurie cu auriu, scoase spada şi se îndreptă fără tragere de inimă, împreună cu cei doi companioni, spre grupul de pelerini. În stânga ei, un bărbat mai mic de statură, înveşmântat într-un amestec de nuanţe de verde şi brun, potrivi o săgeată în arcul încovoiat. Se trase uşor înapoi şi se poziţionă pentru o tragere lesnicioasă. Cel de-al treilea personaj purta o robă castanie, zdrenţuită, care le-ar fi venit majorităţii bărbaţilor cam până la genunchi, însă lui deabia dacă-i acoperea şoldurile. Pletele vâlvoi se potriveau cu barba 10

zbârlită a uriaşului. Murdăria se adunase pe fiecare crâmpei ce se vedea din pielea sa, iar sub unghii se zărea negreală. Pe cât era el de impunător, ghioaga cu mâner lung pe care o avea era şi mai impresionantă. Cu o măciulie de mărimea unui pepene, acoperită cu o spuzeală întunecată şi neregulată, era în mod limpede făcută să sfărâme capete. Tâlhăroaica încercă să zâmbească, însă o cicatrice pe obrazul stâng îi strâmbă expresia. — Vă spunem bun venit pe Drumul Imperial. Suntem slujitorii voştri, care-l ţin deschis şi curăţat de jefuitori. Bineînţeles, acum vă veţi arăta recunoştinţa. Conoursai, soţia negustorului, le făcu semn să se dea la o parte cu un gest nobiliar, plin de aroganţă. — Aceasta-i Calea Prinţului. Trupele sale o au sub pază. Femeia clătină din cap. — Atunci este limpede că nu-şi fac datoria şi sunt neglijenţi, bunico. Rostise apelativul ca s-o şocheze pe Conoursai şi fu răsplătită cu un şuierat revoltat. — Însă cum nu suntem trupele Prinţului, înseamnă că noi trebuie să fim tâlhari la drumul mare. Plătiţi tributul şi veţi fi cinstiţi cum se cuvine sau suferiţi ca nişte victime? Matut gemu. — Tot aşa a început şi prima dată. Moraven îl bătu pe umăr. — Se ştie de multă vreme că ăsta-i un loc unde oamenii se opresc smeriţi să privească oraşul. Tâlharii se furişează pe lângă cei necunoscători. Băieţelul se aplecă şi luă o piatră. — Am să lupt. — Nu-i nevoie de asta, curajosule. Moraven Tolo păşi din nou înainte, trecând de Conoursai fără nici un efort. Le făcu semn celor doi ţărani să stea în spate. Luând poziţie în mijlocul drumului, se plecă înaintea tâlharilor.

11

— Sunt un xidantzu. Nu doresc ca răul să se abată asupra nimănui. Aceşti oameni sunt sub protecţia mea. Nu vă costă nimic să plecaţi. — Xidantzu. Femeia scuipă cu dispreţ şi trase de cămaşa de deasupra. — Ultimul băgăreţ rătăcitor care s-a aventurat pe aici mi-a lăsat asta, iar cei pe care-i proteja ne-au dat aurul lor. Ochii lui Moraven se îngustară. Tunica purpurie avea lilieci ţesuţi pe laturi. Îl cunoştea pe cel căruia îi aparţinuse. — Ai furat-o, ori l-aţi măcelărit pe Jayt Macyl? Ea arătă cu sabia spre apus, apoi răsuci lama într-un cerc strâns. — Pe-acolo sunt numai bucăţi din el. Avea numai Rangul Şase. Eu sunt Pavynti Syolsar şi am Rang Superior. Chibzui o clipă. Jayt Macyl fusese într-adevăr spadasin de Rangul Şase. Faptul că-l învinsese, s-ar putea să-i fi adus femeii Rangul Şapte, ori fusese doar norocoasă. Era tentat, gândindu-se la relativa ei tinereţe, să creadă că ultima variantă era cea corectă, însă mai ştia că aparenţele puteau fi înşelătoare. — Eu sunt Moraven Tolo, din Şcoala lui Jatan. Tâlhăroaica pufni. — Macyl era din Serrianul Jatan. Nu mă sperie. Moraven dădu din cap. — Macyl a studiat cu Eron Jatan. Maestrul meu era bunicul lui. Chipul ei se destinse uşor. — Phoyn Jatan? — Da. De fapt, sunt mai bătrân decât par. Moraven se străduia din răsputeri să ignore murmurul venit dinspre tovarăşii săi de drum. — Dacă încă mai vrei să lupţi, spune în ce fel. — Nu mi-e teamă de tine. Ochii căprui ai lui Pavynti se îngustară. — Luptăm până la moarte, bineînţeles. El dădu din cap. — Fă-ţi cercul. Asta o făcu să încremenească pentru o clipă. De asemenea, însoţitorii lui începură să şuşotească şi smulse un ţipăt de bucurie din 12

partea lui Dunos. Tatăl său îi puse capăt, acoperindu-i gura cu palma şi trăgându-l înapoi. Majoritatea drumeţilor se retraseră, aşezând coama dealului între ei şi luptători. Cei care nu-şi desenaseră cercuri mici în jur scoaseră la iveală talismane împotriva vrăjilor, ascunse până atunci, iar unul dintre ţărani dădu la iveală o brăţară din păr de cal, pe care o ridică la un ochi, pentru a fi în siguranţă privind lupta. — Un c... cerc? Trăsăturile lui Pavynti se înăspriseră. — M-ai auzit bine. Moraven îşi desprinse spada de la centură, cu tot cu teaca de lemn. — Aşa ar fi cel mai bine. Tulburată, ea începu să traseze o linie în noroiul de pe drum. Tovarăşii săi, pricepând importanţa cererii lui, acţionară. Arcaşul trase o săgeată, iar uriaşul răcni şi şarjă. În momentul când acesta trecu de Pavynti, cea de-a doua şi a treia săgeată trase de arcaş zburau deja prin aer. Moraven Tolo îşi răsuci umărul drept înapoi, lăsând prima săgeată să treacă, fără să-l lovească. Cea de-a doua sfâşie una dintre mânecile cămăşii, străpungând-o, însă nu-l răni. Fandă cu jumătate de pas înainte, iar cea de-a treia săgeată îl depăşi prin spate, apoi fugi spre uriaş, strângând teaca spadei de la mijloc, în mâna stângă. Ciocanul uriaşului se ridică deasupra capului, iar gura i se căscă, lăsând să i se vadă dinţii strâmbi, oribili, îngălbeniţi. Ochii negri i se micşorară, iar venele-i pulsau pe frunte şi pe gât. Strigătul lui de luptă, incoerent, se îngroşă ca răgetul unui bivol furios. Ciocanul, cu mânerul curbându-se sub forţa nemaivăzută a loviturii, se ridică şi se pogorî asupra lui Moraven. Ghemuindu-se cât putea de jos, Moraven intră în interiorul arcului de cerc descris de ciocan. Înfipse mânerul spadei în vintrele uriaşului. Apucând cu mâna dreaptă partea de jos a tecii, întoarse de ea în pântecele bărbatului. Pe când răcnetul se preschimba într-un ţipăt, Moraven se ridică şi se răsuci, aruncându-l pe uriaş peste umăr. Omul căzu pe spate şi se cutremură o dată. O altă răsucire îi permise să-l pocnească în cap, în vreme ce a patra săgeată trecu pe lângă el. 13

Terminându-şi întoarcerea, Moraven îşi lăsă spada să alunece înainte, până când mânerul îi ajunse în palmă. Strânse, lăsând intenţionat ca lama să fie eliberată. Teaca grea de lemn zbură cu boltă joasă şi lovi mâna stângă a arcaşului. Aşa cum intenţionase spadasinul, îi zdrobi degetele de pe arc şi azvârli cea de-a cincea săgeată. Arcaşul urlă, aruncând arma, şi o luă din loc ţinându-şi mâna zdrelită sub subsuoara dreaptă. Spada lui Moraven Tolo se înălţă, cu lama argintie îndreptată spre gâtul lui Pavynti. — Încă nu ţi-ai terminat cercul? Ea-şi zvârli sabia de-o parte şi se aruncă în genunchi, apoi pe burtă, cu faţa în noroi. — Jaecaiserr, iart-o pe nenorocită pentru înfumurarea sa. — Despre ce înfumurare vorbeşti, Pavynti? Faptul că pretinzi ranguri pe care nu le ai? Că-i socoteşti pe toţi drumeţii spre capitală prada ta? Moraven îşi făcu glasul mai aspru şi mai rece. — Sau despre înfumurarea lipsită de onoare de a-ţi lăsa prietenii să mă atace înainte de a ne fi putut duela? — Despre toate, Maestre. — Ridică-te. Scoate-ţi tunica şi ia-ţi sabia. Cu neîncrederea sălăşluind în ochi, femeia se ridică, îşi şterse tunica de praf şi apoi o scoase. Nesigură, se aplecă să-şi ia spada şi un mic talisman de argint, rotund, ieşi la iveală, agăţat de o cureluşă de piele netăbăcită. Se îndreptă încet din spate. — Să desenez mai departe cercul? — Forma Scorpionului, prima, dădu el din cap. Pavynti clipi, apoi luă poziţia cerută. El încuviinţă din nou din cap şi-i ceru o altă întruchipare, apoi o alta. Ea trecu prin fiecare, destul de repede, descurcându-se cel mai bine cu Barza şi Vulturul, cel mai prost cu Lupul şi Câinele. El o ţinu tot aşa preţ de nouă minute, suficient ca tovarăşii lui de drum să ajungă din nou în vârful dealului. Cei doi ţărani se aşezară lângă uriaş, să-l pocnească vârtos dacă-şi venea în fire. Când femeia fu leoarcă de transpiraţie, îi porunci să se oprească, iar ea căzu într-un genunchi. Putea vedea şi singur că ar fi vrut să-şi 14

înfigă sabia în pământ şi să se rezeme de mâner, însă ştia şi ea prea bine că nu se cădea să arate o astfel de lipsă de respect pentru arma sa. Gâfâind din greu, ridică privirea. — Ce altceva îmi vei cere, Maestre? — Răspunsul la o întrebare. — Da? — Ai tunica lui Jayt, însă nu şi spada lui. Ce s-a întâmplat cu ea? Pielea din jurul ochilor ei se strânse. — Sunt tâlhar, Maestre, dar nu şi sălbatică. Sabia a fost trimisă familiei, pentru altar. Moraven nu spuse nimic, dar se îndreptă spre locul unde arcaşul se ghemuise şi, cu o lovitură de picior, trimise arcul într-un hăţiş de mărăcini. Băgându-şi spada în teacă, o fixă înapoi la centura care-i încingea tunica şi-l izgoni pe arcaş din preajma armei. Când se întoarse, Conoursai înaintase şi ridicase biciuşca s-o pedepsească pe tâlhăroaica. — Opreşte-te. Soaţa negustorului bolborosi indignată. — Avea de gând să ne omoare pe toţi. Ar trebui pedepsită. Ar trebui s-o omori. Moraven clătină încet din cap. — O viaţă frântă poate fi doftoricită, una luată, nu. — Atunci frânge-o. Femeia gesticula agresivă, însă fără încrederea dinainte. — Pune-i pe ţărani să biciuiască matahala şi pe arcaş. — La mine s-au repezit, nu la tine. Soarta lor este în mâinile mele. — Prin a cui autoritate? Moraven se încruntă, apoi privi dincolo de ea, spre Dunos, care luase tunica lui Macyl şi o împăturise ordonat. — De ce nu iei exemplul băiatului? Ştii cum se spune, „O faptă face cât zece mii de cuvinte”. — Fapta ei ar fi fost măcelărirea noastră. — Nu, fapta ei a fost respectul pentru un duşman căzut. Vorbele ei, la fel ca şi ale tale, nu înseamnă nimic. Acum taci, altfel voi fi nevoit să iau măsuri. 15

Îi întoarse spatele, ignorându-i privirea încruntată şi se duse la arcaş. — Cât de mult aţi furat de la pelerinii Festivalului? — Nu cât răscumpărarea unui prinţ. Nici măcar cheltuielile lui mărunte. — Tot e mult. Tu şi uriaşul să adunaţi tot ce-aţi furat şi să mergeţi la Festival. Veţi da de pomană cerşetorilor până nu vă mai rămâne nimic, apoi plecaţi spre apus. — Dar acolo pândesc seminţiile viruk şi soth. Şi sălbaticii. Şansele să răzbatem... — ...sunt mai mari decât dacă rămâneţi aici, spuse Moraven zâmbind. Şansele voastre sunt minunate. Dacă o luaţi spre apus, nu ne mai vedem niciodată. Arcaşul rămase o clipă pe gânduri. — Aici e cam mare înghesuiala. Spre apus, deci. Conoursai pufni cu dispreţ, însă nu spuse nimic. Moraven continuă s-o ignore şi se întoarse spre Pavynti. — Iar acum trebuie să hotărâm soarta ta. — Voia stăpânului meu va fi îndeplinită. — Vei pleca spre oraşul Derros, în sud, pe coasta Virinei. Te vei prezenta la Şcoala lui Istor. Îi vei spune Marelui Maestru că eu te-am trimis să intri în şcoala lui. Va avea grijă de antrenamentul tău. Când te va elibera, vei fi o xidantzu timp de nouă ani. Vei rătăci şi-i vei distra pe tâlhari, tot aşa cum ţi s-a întâmplat şi ţie. — Da, Maestre. Se trânti din nou pe burtă, într-o plecăciune adâncă. — Ai grijă de tovarăşii tăi la noapte, apoi pleacă mâine. Asta este voinţa mea. Ţăranii, aflaţi între cei doi tâlhari, ridicară ghioaga şi-i frânseră mânerul. Ceilalţi din grup porniră din nou la drum, urmaţi de ţărani şi lăsând-o pe Conoursai să li se alăture. Cu toţii se ţineau departe de Moraven. El trecu de tâlhari, dar încetini, să-i aştepte pe bătrân şi pe ai lui, care veneau din urmă. Îi zâmbi băiatului. — Când ajungi la Moriande, vei duce tunica familiei lui Macyl. Te vor onora pentru asta. Păzeşte-o bine. 16

— Aşa voi face, dădu Dunos din cap, apoi îşi îngustă ochii. Eşti un Mistic de-adevăratelea? — Dunos, linişte. Alait îşi coborî mâna pe ceafa băiatului. — Să nu vă simţiţi ofensat, Maestre. E un băietan. — Nu sunt. Moraven îngenunche din nou, uitându-se drept în ochii băiatului. — Am studiat mulţi ani şi sunt binecuvântat cu îndemânare. Sunt un jaecaiserr, însă nu toate istorisirile trebuie crezute. Se întinse şi îi mângâie braţul lipsit de vlagă al băiatului. — Dacă aş putea să folosesc vrăjile mele ca să-ţi vindec mâna cu o singură atingere, aş fi făcut asta încă de când ne-am văzut prima dată. Spre regretul meu, vrăjile pe care le ştiu nu sunt pentru vindecări. Alţii au acest dar şi-i vei găsi în Moriande. Băiatul dădu solemn din cap. — Mulţumesc, Maestre. Apoi privi în sus spre tatăl său şi cei doi plecară după ceilalţi. Matut îşi odihni mâna pe umărul lui Moraven, când acesta se ridică. — Încă o clipă din timpul tău, Maestre. Spadasinul dădu din cap şi-i lăsă pe cei doi bărbaţi mai tineri s-o ia înainte, pe drum. — Ce s-a întâmplat, bunicule? Bătrânul vorbi cu glas scăzut. — În acest loc, atunci când ne-au oprit tâlharii, cu nouă ani în urmă, un tânăr ca şi tine i-a înfruntat. Le-a spus să deseneze un cerc şi ei au făcut-o. — Şi ce a urmat? — I-a măcelărit pe toţi. O adiere de toamnă răvăşeşte mai greu frunzele, decât i-a luat lui să-i căsăpească. Nu purta titlul tău, însă avea blazonul tigrului negru, la vânătoare. — Asta ar fi ceva cam greu de uitat. — Nici n-am uitat vreodată, oftă bătrânul. Dacă ochii mei ar fi fost buni, mi-aş da seama că eşti acelaşi bărbat, neatins de trecerea anilor. De ce nu i-ai ucis şi de astă dată? — Aşa cum spuneai, bunicule, a fost ceva greu de uitat. 17

Ochii albaştri ai lui Moraven cătară înspre Moriande. — N-am uitat şi am învăţat.

18

2 Ziua a 36-a, Luna Liliacului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Keles Anturasi se aplecă pe balustrada de marmură a grădinii înălţate din Anturasikun. Piatra era rece sub palmele sale şi ştiu, aproape numai după atingere, din ce carieră fusese adusă şi cât de mult timp trebuise până să ajungă în capitală. Din Solaeth, adusa peste Marea întunecată, apoi în jos, pe Râul de Aur. Zâmbi pentru sine, cu ochii săi căprui, strălucitori pe chipul frumos, cu pomeţii de forme ascuţite, cu un nas care-i fusese rupt odată, pe când era copil. Cunoscuse multe zile fericite în grădină şi mai ştia că astăzi va fi chiar şi mai fericit. Privi peste oraş, lăsându-şi ochii să rătăcească spre partea dinspre sud-est, către Palatul Imperial. Prin minte-i năvăliră cel puţin şase rute de la fortăreaţa Anturasi spre domeniul Prinţului. Putea merge pe străzile largi, care gemeau acum de oaspeţi veniţi la Festival, ori ar fi putut să-şi facă drum printre chiţimiile infestate de şobolani, alei şi locuri în care dacă ar fi fost înveşmântat în hainele lui alese, de Festival, ar fi devenit pradă sigură. Le străbătuse pe toate, de când era copil, începând să se deprindă cu oraşul, fără pic de teamă – sau mai degrabă, temându-se mai puţin de oraş, cât de mânia bunicului, dacă nu s-ar fi arătat curajos. Acesta era destinul unui Anturasi. Familia lui dovedise un adevărat talent pentru cartografie, deloc folositor însă în Vremurile Gheţii Negre. Nu conta că ştiai cum să ajungi de la o vale la alta, atunci când nu aveai nici o idee despre ororile pe care le-ai fi putut afla acolo. Pe măsură ce lumea lăsa în urmă anii gheţii, zăpezilor şi vrăjilor violente, darul familiei Anturasi dobândea o importanţă tot mai mare. Oricum, până în vremea bunicului său, Nalenyrul nu avusese nici voinţa şi nici resursele de a folosi acest dar. 19

În urmă cu cincizeci şi şase de ani, pe când bunicul avea vârsta lui de-acum, iar lumea era mult mai mică, un lup de mărimea unui tigru dăduse iama în turmele din munţii nordici. Prinţul nalenian de atunci, tatăl Prinţului Cyron, plecase să-l vâneze şi visase că va răpune fiara. Tot încercând asta, an de an, nu reuşise să-şi îndeplinească visul până când Qiro Anturasi nu săvârşise un miracol minor. Acesta îşi asumase sarcina de a cerceta regiunea şi se înfăţişă Prinţului cu o hartă care-i permise acestuia să se ducă direct la pradă. Prinţul răpuse lupul şi, drept răsplată, îi permise lui Qiro o audienţă între patru ochi. Întâmplarea devenise o parte a legendei familiei, împreună cu alte istorisiri despre călătoriile ulterioare ale lui Qiro spre apus, pentru a restabili Drumul Mirodeniilor. Deşi dăduse greş în această ultimă misiune, Prinţul dărui mari favoruri familiei. Curo ajunse în fruntea ei, eclipsându-şi propriul tată. Îşi intimida şi fratele, pe Ulan, aducându-l la supunere absolută. Controla întreaga familie cu o mână de fier, iar stăpânirea lui se întinse curând şi asupra tuturor descendenţilor lui Ulan, şi asupra nepoţilor săi. Keles şi rudele sale ştiau foarte bine ce aştepta Qiro de la ei şi i se supuseră mai mult sau mai puţin. Eu îi dau ascultare, Jorim, deloc. Niruti nu poate, deşi se străduieşte. Keles se înfioră. Sora lui nu trebuia să se teamă de izbucnirile lui Qiro şi ambele rude vârstnice făceau tot ce puteau pentru a-l proteja pe Jorim. Fără eforturile lor, Qiro l-ar fi subjugat, înlănţuindu-l de masa de desen, alături de verişorii săi, izolându-l, pe el, cel făcut să exploreze lumea. Keles ştia că, într-o bună zi, Jorim nu va mai fi protejat şi în acel moment el însuşi va cădea victimă bănuielilor bunicului său. Qiro uzurpase locul propriului său tată, Ryn Anturasi, care încercase din răsputeri să-i ţină piept, până în ultimele sale clipe. Era limpede că bătrânul se aştepta ca Jorim sau Keles să încerce să-l înlocuiască, iar dacă norocul familiei avea să se menţină, unul dintre ei va reuşi. Nu-i ceva la care merită să mă gândesc. Nu acum. Nu înainte de Festival. Nu înainte ca ea să ajungă aici. Keles îşi limpezi mintea de gândurile negre şi cercetă din nou oraşul. Steagurile în culori strălucitoare şi straturile de vopsea şi mai 20

strălucitoare făceau ca totul să pară proaspăt. Fusese un an bun, iar un număr mare de corăbii se întorseseră în capitală cu calele pline. Aduceau lucruri exotice din locuri îndepărtate, precum Tas al Aud şi Aefret, între care vopsele pentru haine, mirodenii, lucrări de artă şi animale neobişnuite pentru rezervaţia Prinţului. Trimişi ai unor ţări de la mari depărtări călătoriseră pe Lupii Prinţului, îndreptându-se spre Moriande pentru a sărbători aniversarea dinastiei. Numai din taxele imperiale impuse asupra încărcăturilor s-ar fi putut plăti cu uşurinţă costul Festivalului. Dar şi mai important pentru familia Anturasi, din moment ce corăbiile folosiseră hărţile create de Qiro, un procent din profitul lor îi revenea lui. În vreme ce orice comerciant putea câştiga numai dacă i se întorcea corabia, Qiro câştiga dacă orice navă revenea. Acest lucru nu putea scăpa nimănui, mai ales Prinţului. Zgomotul unor paşi pe pietrişul de la marginea grădinii îl aduse pe Keles la realitate. Un servitor cu capul ras, îmbrăcat în maro, făcu o plecăciune. — Iertare, Maestre Keles, dar a sosit Lady Majiata Phoesel. — Te rog, condu-o aici. Invitaţia fusese cât se poate de simplă, pentru că o putea vedea pe Majiata aşteptând în umbra intrării în turn. Manierele trebuiau oricum respectate, pentru că ea făcea parte din nobilime. În pofida faptului că erau deja logodiţi şi se cunoscuseră intim, familiarismul nu era îngăduit. Făcu o plecăciune adâncă în direcţia ei şi aşteptă până când tivul rochiei sale albastre i se ivi sub ochi pentru a-şi îndrepta spatele, luptând să ascundă un zâmbet. Ea intră în grădină cu paşi mici, trecând de ghivecele ornamentale de piatră, pline-ochi cu cele mai frumoase exemplare de bhotri din oraş – în afară de cele din Palatul Imperial, desigur. Câteva dintre plante fuseseră crescute de către jaecaibbot, a cărui îndemânare atingea limitele magiei. Pinul miniatural din stânga ei era cocoţat pe un bolovan, iar crengile îi tremurau în bătaia unei adieri imposibil de simţit. Alţi copaci pitici dădeau roade minunate indiferent de anotimp, fructe de mărimea unui bob de mazăre, la fel de suculente 21

ca şi verii lor de proporţii obişnuite, aşa de priceput era Misticul arboricultor din slujba familiei Anturasi. Majiata, ca întotdeauna, lăsa să se vadă puţin în comparaţie cu inflorescenţele fremătătoare din grădină. Pantaloni de mătase aurită şi o eşarfă puneau în evidenţă albastrul-închis al robei. Un safir montat în aur se odihnea în adâncitura gâtului, iar exemplare mai mici din aceeaşi piatră, prinse în cercei de aur, străluceau sub lobii urechilor. Părul închis la culoare fusese strâns şi pieptănat în sus, încins cu un lănţug de aur în jurul frunţii, iar un safir îi atârna pe piele. Deşi trăsăturile ei nu erau atât de delicate precum cele ale majorităţii nobililor ereditari, aveau o frumuseţe de netăgăduit. Gene grele şi pleoape înnegrite cu kohl îi accentuau ochii azurii şi-i reaminteau cum arăta în penumbra orelor din miez de noapte. — Bun venit, milady Majiata. Ea-şi înclină doar uşor capul înspre el, oferindu-i primul indiciu că nu era a bună. — Eşti foarte amabil cu salutul tău, Keles. — Ce s-a întâmplat, Mai? Făcu un pas înainte, ridicându-şi mâinile spre ea, însă Majiata nui întoarse gestul. Pentru o clipă, se gândi că nu-i plăcea, poate, ţinuta lui, deoarece cămaşa galben-deschis nu se potrivea cu auriul din roba ei, iar pantalonii şi tunica, verzi, erau mult mai sărace în nuanţe decât veşmintele ei. Îşi lăsă mâna să cadă înapoi lângă trup şi-şi înălţă capul, îndreptându-şi postura. În ochii ei nu fulgera mânia, dar el o aştepta din plin. Răspunsul răsună moale, dar chiar dacă erau şoapte, era mai puţin o întrebare, cât o afirmaţie. — Încă nu i-ai spus. — Nu scumpa mea, însă nu fi supărată. Keles zâmbi larg. — Nu-i uşor să-i spun ceva bunicului meu. Ştii asta. — Dar nici măcar n-ai încercat. Mâna ei stângă se trase din mâneca dreaptă, lăsând ca diamantul de pe inelul pe care i-l dăruise să licărească în soare. — Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, i-ai fi spus ce te-am rugat. — Mai, ştii că te iubesc. 22

Îşi împreună mâinile şi ar fi vrut să tresalte de bucuria din inima sa. — M-am gândit la ceva mult mai bun, scumpa mea. Ceva perfect. — Perfect, dragul meu, ar fi să fim împreună, nu despărţiţi, când tu pleci cu Lupul furtunii. Ştiu că bunicul tău ţi-a rezervat o mare onoare trimiţându-te să navighezi pe Marea de Răsărit. Mai ştiu că sunt multe de văzut şi de explorat. Ştiu că vrei din tot sufletul să faci asta, dar vei fi plecat timp de un an sau doi, poate cinci! Ce se va întâmpla cu noi în tot acest răstimp? — Ştiu, ştiu, însă tocmai asta face ca planul meu să fie perfect, Majiata. O privi, iar ochii săi căprui erau plini de entuziasm. — Mi-ai acceptat inelul ştiind ce s-ar putea să fac, cum va fi viaţa mea. Iar eu vreau să fiu cu tine, aşa că am descoperit soluţia cea mai bună. Am şi făcut aranjamentele necesare. Poţi veni cu mine pe Lupul furtunii. Privirea ei se avântă în sus, pe când şoptea cu vocea pierită, tremurând toată: — Să vin cu tine? — Da, scumpo, da, va fi perfect. Îi luă palmele într-ale lui, strângându-le. — Istor Araset este bhotcaiul care va veni cu noi şi ai putea învăţa multe de la el. Gândeşte-te la plantele noi şi la locurile noi văzute! Vom ajunge acolo unde n-a mai mers nimeni până acum. Vom da cu ochii de animale şi privelişti nemaivăzute. Vei fi de un mare ajutor pentru mine. Vom avea o cabină numai a noastră. Nu eu am să fiu la comanda navei, Anaeda Gryst o va face, însă ea este genială în postura de căpitan de navă, s-a dus până la Aefret şi înapoi mai repede decât oricine altcineva. E dispusă să te ia cu noi... Dar ce s-a întâmplat? Vocea i se stinse încet când ea-şi retrase mâinile dintr-ale sale. — Cu tine? Îl privea şocată şi cu durerea oglindindu-i-se în ochi. — Atât de puţin mă iubeşti de-mi sugerezi aşa ceva? Keles clipi nedumerit. 23

— Ce... ce vrei să spui cu asta? Tocmai pentru că te iubesc atât de mult vreau să vii cu mine. — Dar, de fapt, nu te gândeşti deloc la mine, nu-i aşa? Îţi pasă numai de tine. Ea-şi deschise larg braţele. M-ai lua de lângă familie şi prieteni? — Voi fi eu familia ta. — Şi dacă mori în timpul călătoriei? Se trase de lângă el. — Îmi descrii toate minunăţiile posibile, dar uiţi de spaime. De boli. De lipsa de apă. Mâncarea râncedă. Furtunile. Furtuni suficient de puternice să rupă orice navă în două. Te vei îndrepta spre sud, poate ca să dai peste legendarii Munţi de Gheaţă, dar ce se va întâmpla dacă dai de ei? Vei petrece luni de zile clănţănind din dinţi, pierzându-ţi degetele de la mâini şi picioare din cauza gerului. Vrei să păţesc la fel, Keles? — Nu, nu înţelegi... — Iar îngheţul este ultima dintre temerile tale. Nu-ţi dai seama de asta? Nu-ţi dai seama de ce vreau să fii aici, în Moriande, ca să înveţi de la bunicul tău? Vocea ei deveni glacială. — Ai uitat ce s-a întâmplat cu tatăl tău? Ce i-a făcut Qiro? — M... Majiata, ştii doar că nu sunt decât nişte poveşti. — Iar tu denigrezi adevărul, socotindu-l „poveşti”. Ochii i se îngustară. — Aveai şapte când s-a întâmplat, iar eu de-abia dacă terminasem de supt de la sânul doicii mele. Bunicul tău l-a trimis pe tatăl tău departe, într-o astfel de călătorie. Qiro era gelos pe el, iar tatăl tău sfidător, aşa că bunicul tău a făcut să fie omorât. Tatăl tău, Lupul valurilor, toţi cei de la bord, morţi. — Nu, nu-i adevărat. Nu-i deloc adevărat. Keles îşi trecu mâna peste faţă, apoi îi adresă o privire imploratoare. — Nu vezi, Majiata? Trebuie să urc la bordul Lupului furtunii. E datoria mea faţă de familie, pentru a-i asigura viitorul. De fapt, viitorul nostru. Nu poţi înţelege asta? 24

— Înţeleg totul, Keles. Înţeleg cât de egoistă este iubirea ta, că pui familia Anturasi înaintea dragostei pentru mine. Te vreau aici nu doar ca să nu te poată ucide, dar şi ca să te pot ajuta. Îşi împreună palmele, privi în jos şi rosti cât se putea de calmă, cu o voce subţire şi neajutorată. — Ştii foarte bine că nu creşterea florilor este talentul meu real. Priceperea mea este la curte, mă folosesc de influenţa familiei mele pentru a ajuta la schimbarea modului de gândire de la curte. Pot face asta pentru tine. Vreau să-ţi fiu de ajutor, însă dacă ai de gând să mă abandonezi nu mai pot să-ţi susţin interesele. Poate crezi lucruri greşite despre mine, însă mă gândesc cu adevărat la averea familiei Anturasi. Mai sunt nave care ies în larg fără hărţile Anturasi. Dar, cu ajutorul meu, pot fi introduse legi care vor face să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. N-ai vrea asta? — Sigur că da, Mai. — Mi se pare că doreşti mai mult aventura. Vrei să fii trimis de aici, Keles. Departe de mine. De ce vrei să fii trimis departe de mine, Keles? Scâncetul care-i înecase ultimele cuvinte îi adusese şi lui un nod în gât, iar asta-l împiedicase să vorbească. Îşi ridică mâinile şi le aşeză pe umerii ei, însă ea se zbătu să se elibereze de sub ele, plecându-şi capul, şi începu să plângă. Keles îngheţă, neştiind prea bine ce-ar fi putut face. I se strânse stomacul şi-şi tot îndoi mâinile goale. Nici cu tot timpul de pe lume la dispoziţie, n-aş fi putut găsi răspunsul potrivit. — Răspunsul la întrebarea ta, Mai Phoesel, ar trebui să fie evident. Keles se răsuci spre sora sa geamănă, care tocmai intrase în grădină. La fel de înaltă ca el, avea un păr castaniu ceva mai deschis şi ochii verzi, iar trăsăturile-i ascuţite îi aduseseră porecla de Vulpea, pe când erau copii. De atunci se transformase într-o frumuseţe, dar natura aceea vulpească încă mai persista, şi se desluşea mai mult în duritatea ochilor şi în agilitatea minţii, decât în orice altceva. Iar dacă cineva uitase cumva, pe roba ei neagră stăteau ţesute vulpi sprintene. Mai se întoarse şi pufni iritată. — Iar tragi cu urechea, Nirati? 25

— Nici n-ar fi necesar, din moment ce vorbeşti după mereu acelaşi scenariu. Nu i-am spus nimic fratelui meu înainte, dar acum trebuie să deschid gura pentru că tot ceea ce-i ceri îmi afectează întreaga familie. Asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin decât restul familiei, scumpul meu frate, însă amestecul ei a ajuns prea departe. Keles se încruntă. — Chiar aşa, Nirati, nu cred că... — Ba să crezi, frăţioare, gândeşti atunci când ai ocazia, însă nu vezi că eşti folosit. Sora lui arătă spre Mai, care părea să se fi micşorat puţin. — Vrea să te ajute, desigur. Vorbeşte despre corăbii care ies în larg fără hărţile Anturasi. Ei, bine, compania de comerţ a familiei sale se descurcă de multă vreme fără ele. Tatăl ei a venit la bunicul nostru, după ce voi doi v-aţi logodit şi a cerut acces la hărţi, din moment ce făceau parte „din familie”. Bunicul i-a răspuns să vină înapoi după ce ea s-a căsătorit cu tine, iar pântecu-i este rotunjit de pruncul despre care putem dovedi că este al tău. Mai icni surprinsă şi copleşită, iar Keles dori s-o liniştească. — Nu te mai osteni, frate. Nu merită. Singura ei greşeală în întreaga poveste s-a produs din cauza vanităţii. Ochii lui Nirati se îngustară. — Se presupunea că deja a conceput copilul tău, însă a dat greş. Ce-a fost, Majiata, teama ta de greţurile de dimineaţă, sau spaima că vei deveni umflată şi urâtă, la fel de urâtă precum eşti pe dinăuntru? — Nici una, nici alta, ripostă Mai, mângâindu-se cu mâna pe pântec. Eşti o smintită, Nirati. Acum două nopţi, fratele tău şi eu neam întins împreună. Iar de acum copilul său creşte în pântecul meu. — Nu, micuţa mea Mai. Nirati clătină din cap, iar pletele sale castanii căzură ca o cascadă strălucitoare pe umerii robei sale. — Pentru cineva care se mândreşte cu talentul neînsemnat de bhotri, ţi-ai neglijat studiile de multă vreme. Trebuie să fi băgat de seamă unda de amăreală din paharul de vin de seară, înainte de culcare. Era tinctură de piciorul-cocostârcului. — M-ai otrăvit! Gura lui Mai se căscă de groază, apoi se întoarse spre Keles. 26

— Sora ta a încercat să mă ucidă. Keles privi spre Nirati, iar furia oglindită pe chipul ei anihila iritarea sădită înlăuntrul lui de smiorcăielile lui Mail. — Exagerezi, Mai. Nu ţi-ar face nici un rău. — Nici nu i-am făcut. Nirati dădu indiferentă din umeri. — Practic, m-am folosit de un servitor de-al tău, cumpărat şi plătit cu aurul familiei Anturasi, care ţi-a administrat drogul, însă poţiunea a fost preparată cu mare artă... cu o pricepere mult mai mare decât a ta. — Cel puţin eu am talent la ceva, şuieră Majiata. Keles se băgă între ele, întorcându-se spre Majiata. — Gata! Opriţi-vă! — Iarăşi negi adevărul, Keles. Toată lumea ştie că sora ta e demnă de milă. Este complet lipsită de talent. Nu se pricepe deloc la hărţi, nici la plante şi ierburi. Alţii, care au cunoscut aceeaşi ruşine, au avut bunul-simţ de a se elimina singuri. Keles strânse din pumni. Cuvintele sale răsunară cu precizie şi greutate: — Ţi-am spus să încetezi. Există mai mult decât un singur fel de ruşine, Majiata. Aminteşte-ţi că împărăteasa Cyrsa şi-a descoperit destul de târziu talentele. — Sora ta nu este Cyrsa. — Dar este sora mea şi o iubesc, accentua el, cu bărbia ridicată. Dacă mă iubeşti, te opreşti. Acum. Majiata era descumpănită, iar ochii săi albaştri licăreau în timp ce-şi căuta răspunsul. Keles voia ca mânia ei să treacă, pentru ca ea să fie în stare să-i ceară iertare. Cu fiecare clipă care trecea fără să se întâmple asta, îşi dădea seama că sperase în van, iar bucuria lui anterioară se spulberă în sufletul său. — Asta-i tot, atunci? Ai ales-o pe sora ta în locul meu? — N-am luat astfel de decizii. Te iubesc. O iubesc şi pe ea. Vă iubesc pe amândouă. Nu aleg. Se încruntă, iar vocea-i deveni înceată. — Şi nici n-ar trebui să mă faci să aleg. 27

— Oh, nu, Keles. Nici n-aş putea să te fac vreodată să alegi, însă este limpede că n-am avut nici o şansă aici, nu-i aşa? întrebă cu ochii scăldaţi în lacrimi. Ţi-am oferit totul. Ţi-am oferit propriul tău viitor, Keles, însă îţi pui singur piedici. Nirati îi sări imediat în ajutor fratelui ei. — Nu, Majiata, i-ai oferit doar nişte iluzii. Viitorul lui ar fi fost viitorul tău, spre folosul familiei tale. Pentru tine, el n-a fost altceva decât un armăsar care poate desena hărţi. Mai o pălmui pe Nirati, lovitura dându-i capul într-o parte. Apoi ridică mâna să mai plesnească o dată, însă Keles o prinse de încheietură. — Gata! Mai ţipă furioasă, îşi eliberă mâna şi încercă să-l zgârie pe faţă. Keles se feri, iar ea se retrase. Degetele i se mişcau spasmodic, iar furia îi schimonosise chipul, urâţindu-l. — Nu te vreau, Keles Anturasi. Tu şi familia ta veţi fi întotdeauna nişte prizonieri aici. Nu vreau să fac parte din aşa ceva. Logodna noastră este anulată! Ţâşni imediat spre turn, însă Nirati o ajunse din urmă şi o prinse de eşarfa robei. — Inelul! — Poftim? — Inelul! Ai rupt logodna, Majiata. Inelul rămâne aici! Mai se întoarse şi privi spre Keles, iar lacrimile-i udau obrajii colorându-i în negru. — Nu-mi laşi nimic pentru dragostea mea? Bărbatul se uită în jos, iar în stomac parcă îi creştea, încet, un sloi de gheaţă. Nirati scoase un hohot necruţător. — Nu meriţi absolut nimic, Mai. — Prea bine atunci. Scoase inelul de pe deget şi-l azvârli la pieptul lui, de unde ricoşa. Nu vreau nimic de la vreun Anturasi. Eşti mort pentru mine. Mai aşteptă o clipă să audă vreun răspuns, însă Keles rămase tăcut. Tânăra dădu din cap, apoi se grăbi să se retragă într-un foşnet 28

de mătăsuri şi străfulgerări furioase ale ochilor ei albaştri, care păreau să fi înghiţit toate culorile grădinii. Nirati se aplecă şi recuperă inelul. Apoi se ridică încet şi-l întinse fratelui ei geamăn. — Nu te merita. Keles încercă să răspundă, însă avea gâtul prea uscat. Înghiţi cu greu şi se încruntă spre sora sa. — Ce-ai făcut acum a fost o cruzime. — Faţă de ea? A fost mai bine decât ceea ce-ar fi meritat. Se laudă de luni de zile că te are la degetul mic. Spunea că aici, în casa noastră, eşti prins într-o capcană, în vreme ce ea era liberă să se bucure de viaţa de la curte şi din oraş. Ţi-ar fi făcut copii, însă familia ei s-ar fi amestecat în creşterea lor şi ştia că-i vei fi dat această libertate. A plănuit totul. Keles se strădui să reziste dorinţei de a-şi acoperi urechile cu mâinile. — N-ai fi putut să-mi spui toate astea? — Aş fi putut? Nirati îşi lăsă mâna pe braţul lui. — Ai văzut în ea acel gen de femeie care ar fi putut să fie, curăţită de egoism, lăcomie şi perfect scuzabilă. Nu ai fi ascultat nimic. Nici nu ai ascultat. Mama te-a prevenit să nu te culci cu ea, dar ţi-ai văzut de treabă şi ai făcut-o oricum. Bărbatul dădu încet din cap. — Ştiu că a fost o prostie, încuviinţă oftând greu. Cred că a fost bine că mama a pregătit tinctura de piciorul-cocostârcului şi a plătit un servitor să i-o strecoare Majiatei. Nirati râse. — N-am plătit nici un servitor şi nici n-am otrăvit-o în vreun fel. Totul a fost o păcăleală. I-am spus că un slujitor din casa Phoesel i-a dat tinctura, pentru că ştii că nu se va opri până nu va afla cine-a fost. Iar asta se va dovedi o imposibilitate. — Dar... se bâlbâi, cu mâna întinsă dincolo de râu, spre domeniul Phoesel. Chiar am dormit împreună. Dacă n-a fost... dacă nu te-ai băgat... ar putea fi însărcinată. — Keles, scumpul meu frate, nu am doftoricit-o pe Majiata. 29

Nirati îl mângâie pe obraz. — Mama-i foarte pricepută. N-ai simţit niciodată gustul ierbiibecaţei în paharul de la culcare, nu? — Am crezut doar că vinul era puţin răsuflat, în această perioadă a anului e posibil, înainte de recolta cea nouă... Privi în jos spre mâinile sale goale. — Am fost un smintit, nu-i aşa? Am reuşit să mă conving pe mine însumi că va veni cu mine, că mă iubeşte. — Poate că o parte din ea te iubea. Nirati îl mângâie pe braţ. — Mama şi eu n-am vrut să te rănim, însă ştiam că te-ar fi rănit mult. Ne-ar fi rănit pe toţi. Şi a fost mai bine să acţionăm noi, decât bunicul. Nu i-ar fi permis niciodată să călătorească împreună cu tine. Ştii doar. — Ei, păi mă gândeam nici să nu-i spun. Nirati îi ridică bărbia şi-l privi în ochi. — Keles, în timpul călătoriei veţi comunica de la minte la minte. Ştiu că eu nu am acest talent, deşi ne-am străduit din greu, nu-i aşa, să vedem dacă aş putea. Însă ştiu că, deşi nu vorbeşti cu el, bunicul se poate plimba prin mintea ta. Crezi că ai fi putut să-i ascunzi prezenţa de el? Keles tresări. — Odată ajunşi în larg, nu ne-ar mai fi putut rechema. — Te pui cu accesele lui de furie? Chiar crezi că n-ar fi făcut-o? — Nu, ai dreptate, ar fi făcut-o. Sau ne-ar fi poruncit să tragem la ţărm. Expiră încet. — Nu cred că a fost unul dintre cele mai strălucite planuri ale mele. — Keles, eşti deştept, disciplinat şi metodic, iar tocmai de-asta îi vei lua într-o bună zi locul bunicului. Nirati ridică inelul şi lăsă lumina soarelui să-i smulgă străluciri multicolore. Majiata te împiedica să gândeşti. Când vei avea timp, vei vedea lucrurile aşa cum le vedeam noi, ceilalţi. — Ai dreptate, sunt sigur de asta. Keles înghiţi cu noduri, apoi oftă. 30

— Sper doar că-i va fi bine. — Majiata? clătină Nirati din cap. Nu, n-am s-o spun. Este bine că mai eşti încă preocupat de asta, deşi n-ar trebui. Cred, scumpul meu frate, că-şi va reveni. Expresia de pe faţa surorii sale îi spuse ceea ce ea refuzase. Crede că Majiata va avea un nou peţitor până la sfârşitul Festivalului. Poate chiar şi mai devreme. — Va trebui să-i spun Căpitanului Gryst că voi fi singur în călătorie. Nirati îşi arcui o sprânceană. — Ţi-a spus că îi dă voie Majiatei să urce la bord? — A zis că va găsi ea o cale s-o aducă pe navă. — Într-o ladă, fără nici o îndoială. Din ce-am auzit despre Căpitanul Gryst, n-ar fi rezistat multă vreme înaintea pretenţiilor ei. Bineînţeles, după ce-ar fi pus ceva balast în ladă, ar fi aruncat-o peste bord... încheie sora lui, cu un surâs. — Nirati! — Îmi pare rău! Îi oferi un zâmbet cald. — Pur şi simplu, nu-mi place de ea şi sunt bucuroasă că povestea s-a încheiat, deşi, fiind vorba de ea, ştiu că vor fi unele repercusiuni. Dar nimic de care să nu putem trece. — Repercusiuni, se zgribuli Keles. La ce-ar trebui să mă aştept din partea bunicului şi a lui Jorim? — La nimic din partea bunicului. El a rezolvat chestiunea, iar cererile formulate de tatăl ei nu-l mai pot afecta. Nu e prima dată când a avut de-a face cu negustori furioşi. Nirati ridică din umeri. — Jorim nu a fost de acord cu ea, însă nu a spus nimic. Ultima ciocnire de care a avut el parte a fost cu verişorul ei. — Bunicul ştie de conflict? întrebă Keles, cu o tresărire. — Nu încă, dar va afla. — Nu s-ar putea... Keles îi descifrase expresia. — Ce-i ? 31

— Deseară Prinţul va veni aici, să discute cu bunicul. Tu şi Jorim veţi fi cu el, bineînţeles. Nu se va putea ascunde faptul că Jorim s-a implicat într-un nou conflict. Keles clătină din cap. — Este Festivalul. Lucrurile ar trebui să decurgă fără probleme, nu aşa prost. — Revino-ţi, frăţioare. Nu totul merge rău. — Nu? — Nu, deloc. Nirati îi oferi un zâmbet larg. — Gândeşte-te, de-acum înainte cupa de vin de seară va fi din nou dulce. Poate că nu-i cine ştie ce, dar... — Ştiu. Sunt vremuri când şi asta-i de ajuns, încheie el şi o sărută pe frunte.

32

3 Ziua a 36-a, Luna Liliacului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Hanul La trei cocostârci, Moriande Nalenyr Când în uşă se auzi ciocănitul discret, Moraven Tolo simţi că inima-i prinse a bate chiar mai repede decât în timpul luptelor. — Eşti binevenit! Zăvorul se ridică, iar uşa se deschise fără zgomot, în balamalele proaspăt unse. Un tânăr cu păr negru şi ochi albaştri strălucitori se afla în prag, făcând o plecăciune adâncă, însă cam repezită. Moraven se aplecă la rându-i, pentru a răspunde, însă nu-l salută pe băiat, ci pe bărbatul care ajunsese în pragul uşii, venind din urmă. Phoyn Jatan nu fusese nicicând înalt, iar cu vârsta se gârbovise, aşa că de-abia mai măsura un metru jumate. Părul, redus la câteva smocuri, nu se mai bucura de tratamentul cu coloranţi. Şuviţele fumurii nu reuşeau să ascundă pielea pătată a capului, aşa cum nici roba cenuşie nu-i mai ferea de priviri trupul slăbit până devenise scheletic. Paşii târşâiţi şi modul în care se apleca asupra bastonului său noduros erau o batjocură la adresa războinicului mlădios şi agil care fusese odinioară. Moraven se lăsă într-un genunchi. — Vizita voastră mă onorează, Maestre, mai mult decât o pot rosti cuvintele. — Faptul că te deplasezi până aici, la cererea mea, mă onorează pe mine, jaecaiserr. Glasul lui Jatan nu suferea de pe urma vârstei. Moraven îşi îndreptă spinarea, însă rămase pe jumătate îngenuncheat şi arătă spre un pat jos, aflat în încăpere. Fusese aşezat lângă perete, iar el ceruse să i se aducă toate pernele din han înaintea vizitei. 33

— Dacă m-aş fi aşteptat să vă primesc în camera mea, Maestre, aş fi ales un loc mult mai potrivit. Bătrânul îi izgoni cu un gest şuvoiul de scuze şi se târşâi spre pat, unde se aşeză. Tânărul din prag închise uşa, apoi luă bastonul şi îngenunche de-a dreapta lui Jatan. — Ţi-am cerut să vii la mine în timpul Festivalului. Începe mâine, însă am voit să te văd mai repede. Îţi mulţumesc pentru că-mi satisfaci dorinţa. Moraven îi descifră rânjetul şi lumina care-i juca în ochi. — De unde aţi ştiut că sunt aici? Jatan se sprijini cu spatele de muntele de perne. — Mai trebuie să întrebi, Moraven? Apropo, îmi place numele ăsta. E foarte puternic, ţi se potriveşte mai bine decât celelalte. — Vă mulţumesc, Maestre. Îşi coborî şi celălalt genunchi şi se sprijini pe călcâie. — Însă cu asta nu mi-aţi răspuns la întrebare. Jatan se întoarse spre tânăr. — Studiază-l, Geias, pentru că reprezintă înfăţişarea şi esenţa unui Mistic. Este un exemplu mai bun decât mine. Moraven se uită spre băiat. — Însă Maestrul meu este un exemplu mai bun despre cum să scapi. Dacă are câte o cicatrice pentru fiecare prinţ pe care l-a servit, asta numai pentru că, din neglijenţă, s-a lăsat zgâriat de o pisică, săptămâna trecută. Bătrânul râse. — Mi-a fost dor de tine, Moraven. Precum Maestrul meu spunea adesea, „Mai bine limba ascuţită a unui spadasin, decât un tăiş ascuţit”. — Atunci, ca să nu fiu şi mai ascuţit, îmi răspundeţi la întrebare? Jatan dădu încet din cap. — Ţi-aş povesti că te-am simţit încă de acum patru zile, pe când te ocupai de tâlharii de pe drum, dar îmi vei răspunde că s-a întâmplat cu mult mai multă vreme în urmă. Moraven nu răspunse, însă înălţă o sprânceană. — Nu, ştiu că tu, dintre toţi învăţăceii mei, nu ai crede asta, chiar dacă ar fi adevărat. 34

Bătrânul fu cuprins de o tuse seacă. — Un băiat cu braţul amorţit a venit la un serrian, acum două zile, aducând tunica lui Macyl. A încredinţat-o familiei, iar ei au dorit să rămână la noi. Băiatul şi familia lui mi-au mulţumit din suflet pentru elevul meu care i-a salvat, dar al cărui nume nu-l ştiam. — A fost o chestiune simplă, Maestre, însă una care probabil va spori în poveştile din târg. — Deja s-a şi întâmplat, însă nu-i foarte grav. Se vorbeşte despre prezenţa unui jaedun, din cauza manierei în care l-ai dezarmat pe arcaş. Nu sunt sigur dacă s-a greşit foarte tare, deşi nu pun nici un temei pe relatările despre trăsnete şi tunete. Nu ai devenit chiar atât de puternic, nu-i aşa? zâmbi bătrânul. — Dacă trăsnetele şi tunetele ar fi fost posibile, le-aţi fi dezvăluit demult, poate nu în maniera în care ar face-o un învăţăcel neghiob ca şi mine. — N-ai fost niciodată neghiob, Moraven, spuse Jatan şi tuşi din nou. Ai fost întotdeauna isteţ. — Nu întotdeauna. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, n-aş fi venit. Moraven se foi pe genunchi şi se întinse spre sacul său de călătorie. Am reuşit să găsesc nişte wyrlu în apus. Din ţinutul Virine, dacă poftiţi, Maestre. — Geias, nu cred că ai vreun motiv să-i povesteşti asta mamei tale. Tânărul dădu din cap. Bătrânul zâmbi şi-şi frecă palmele când Moraven scoase o sticlă, o destupă şi turnă în două cupe mici un lichid chihlimbariu. — Soaţa lui Eron are mare grijă de el şi de ceilalţi elevi, însă miemi acordă o atenţie specială. — Parcă-mi amintesc de alte doamne din Casa Jatan care făceau la fel. Moraven îi întinse una dintre cupe. — Eu nu mă plâng, pentru că dacă nu mi s-ar fi acordat atenţie nu mi-aş fi revenit. Jatan adulmecă licoarea şi apoi o dădu pe gât dintr-o înghiţitură. O clipă închise ochii strâns, apoi înghiţi din greu. Tuşi din nou, dar ceva mai moale, apoi rosti într-o şoaptă răguşită: 35

— Îţi subestimezi vitalitatea. — Nu, Maestre, sunt conştient de vremelnicia mea. Moraven Tolo dăduse ochii prima dată cu Phoyn Jatan în Moriande, la trezirea pe o saltea, în Casa Soshir. Zăcuse acolo cu faţa în jos, cu pieptul acoperit de bandaje. Nu-şi amintea deloc cine era sau de unde venea. Simţea că toate lucrurile din jur îi erau ciudat de familiare, dar în acelaşi timp şi străine, de parcă o sută de picturi pe hârtie de orez ar fi fost făcute bucăţi şi apoi lipite împreună fără nici o noimă. Singurul lucru pe care-l ştia era că avea nişte răni oribile, făcute cu spada. Lovitura îl nimerise în partea stângă, oprindu-se la o palmă de şira spinării. Pe piept se vedea o cicatrice de două-trei degete, iar pe lateral una mai mică. Lovitura ar fi trebuit să-l omoare, însă rămăsese în viaţă să se întrebe dacă fusese lovit în spate pentru că era un laş, fugind de confruntare, sau dacă nu cumva duşmanii săi, de care nu-şi mai amintea nimic, chiar voiseră să-l ucidă. Phoyn Jatan şi nevasta sa, din acea vreme, Chyrynal, îl îngrijiseră, ajutându-l să se pună pe picioare. Jatan înfiinţa o şcoală pentru spadasini pe proprietatea Maestrului său, pe care extinderea Moriandei o înglobase în oraş. Devenise clar că oricine ar fi fost, fusese un spadasin fără egal. Asta contrazicea ideea de laşitate, însă Moraven se strădui din greu să se asigure că o astfel de acuzaţie nu-i va mai fi adusă niciodată. Acesta era motivul pentru care tâlharii fuseseră răpuşi pe drumul spre Moriande, cu optzeci şi unu de ani înainte, iar nenumăraţi alţii îi căzuseră sub sabie înaintea lor. — Vremelnicia, Moraven, ne preocupă pe toţi. Jatan ridică pocalul, să-i fie umplut din nou. — Imediat ce am aflat că se află aici un bărbat care susţine că mia fost elev, l-am trimis pe unul dintre învăţăceii mei să afle un spadasin priceput. Îl cunoşti pe tânărul care-şi spune Desheil Tolo şi pretinde că-ţi este verişor? Poartă un coif cu blana unui leopard pe care l-a vânat şi vorbeşte într-un dialect sudic. — Nu, însă a fost treaba aceea, în Erumvirine, care s-ar putea să-l fi forţat să aleagă acest nume. Moraven îi mai turnă Maestrului său din alcoolul de grâne. — Şi l-a luat în onoarea mea sau va trebui să-l scap de el? 36

— Eron face cercetări. Jatan sorbi doar din licoare, de astă dată. — Băiatul pe care l-ai trimis, spune-mi povestea lui. — Nu l-am trimis eu. — Moraven, te rog, insistă bătrânul, clătinând din cap. Maestrul meu mi-a spus o poveste despre cum a plecat cu şoimul la vânătoare de porumbiţe sălbatice. Şoimul a izbit şi a doborât una, care a picat şi a lovit oala de pe foc a unui ţăran, împrăştiindu-i tocana pe jos. Ţăranul a cerut să i se plătească cina risipită, din moment ce şoimul Maestrului Virisken îi provocase pierderea. Faptul că l-ai trimis pe băiat la familia lui Macyl a început un lanţ de evenimente. Moraven se încruntă, apoi trase o duşcă şi lăsă lichidul să-i ardă gâtul. — După cum îmi amintesc, Maestre, maestrul vostru i-a plătit ţăranului, apoi i-a cerut banii înapoi pentru porumbiţă, pe care familia ţăranului o prăjise. Când ţăranul a răspuns că porumbiţa era de la zei şi a refuzat să plătească, Maestrul Virisken l-a omorât pentru blasfemie. — Adevărat, adevărat, însă pe atunci Imperiul nu era împărţit în Nouă Principate, aşa că lucrurile erau oarecum diferite. Iar încercarea ta de a scăpa de întrebarea mea a fost îndrăzneaţă, însă inutilă. — Nu-i cine ştie ce de spus. Vin cu toţii din sud, la o zi de drum de Erumvirine, şi sunt morari. Băiatul s-a aventurat în sus, pe cursul râului, şi a găsit un loc unde malul era mâncat de apă. Acolo se deschidea o gaură şi el s-a strecurat înăuntru. Ceva lucea acolo, licărind albastru. Băiatul a întins mâna stângă. Moraven se înfiora. — Nu-şi mai aminteşte nimic altceva. Tatăl lui l-a găsit plutind în jos, pe râu, şi l-a crezut mort, însă avea numai mâna veştejită. Pe fruntea bătrânului apărură cute. — Bănuieşte cineva cum l-a schimbat asta? — Cred că nu au văzut mai departe de braţul veştejit. Au încercat să găsească locul unde a fost rănit, însă cum plouase, râul a ieşit din matcă şi toate semnele au dispărut. Totuşi, se ştie că locul se afla la un kilometru în amonte şi au pus pe seama zeilor faptul că nu s-a înecat, a fost un miracol. Nu prea vor să vorbească de toate astea, iar 37

mie mi-au povestit ce s-a întâmplat numai după ce au aflat ce sunt eu. — Ei singuri s-au alăturat ţie odată ce s-au lămurit în privinţa statutului tău? Moraven dădu din cap. — Nu-i nici o surpriză. — Nu, amintirea Vremii Gheţii Negre rămâne vie, chiar şi în mintea celor care nu au trăit acele timpuri. Jatan ceru cu un semn mai mult wyrlu, iar mâna-i tremură când Moraven îi umplu din nou cupa. — Într-un fel, port cu mine mânia Maestrului meu. S-a dus cu cei mai buni dintre războinicii săi să i se alăture împărătesei Cyrsa în Campania din Turasynd. A fost ideea lui să transporte întreaga trezorerie imperială în căruţe şi să le ducă spre nord-vest, de-a lungul Drumul Mirodeniilor, pentru a-i atrage pe barbari de la teritoriile civilizate. El şi mulţi alţii s-au dus acolo să moară, însă pe mine m-a lăsat în urmă, să protejez Nalenyrul. Nu cred că ştia unde va duce socoteala lui. Moraven dădu încet din cap. Cei mai buni războinici ai Imperiului plecaseră cu împărăteasa să-i împiedice pe barbarii din Pustietăţile Turca să distrugă totul. Războinici suficient de bine antrenaţi – cum erau el, Maestrul Jatan şi Virisken Soshir – pentru a accede la jaedunto. Pregătirea lor le permitea să fie conectaţi la jaedun, vraja care curgea în toate. Când au luptat, în special împotriva altor jaecai, surplusul de magie s-a împrăştiat. În apropierea satelor au fost trasate multe cercuri, unde s-au purtat dueluri, pentru a stăpâni vrăjile, însă efectele au fost din cele mai ciudate. În acele locuri zăpada nu se topeşte niciodată, nici chiar în verile cele mai fierbinţi, sau cad ploi fără să fie nici un nor pe cer. Oamenii creşteau cai şi câini în acele cercuri, în speranţa că vrăjile sălbatice vor crea animale mai falnice; însă o făceau întotdeauna în puterea nopţii, altfel vecinii lor ar fi aflat că se jucau cu magia. Turasynzilor, locuitorii deşertului din nord, le păsa prea puţin de consecinţele vrăjitoriilor. Tărâmului lor pustiit nu-i puteau face mare lucru şi era foarte bine dacă le făcea cirezile mai fertile sau recoltele mai bogate. Când se înmulţiră peste măsură, un şaman aduse toate 38

triburile împreună şi invadară Imperiul. Împărăteasa îi ademeni în nord şi în apus, la distanţă de centrele civilizate, apoi îi atacă într-o mare bătălie, cum nu mai fusese văzută până atunci ori de atunci încolo. Ochii lui Jatan scrutară depărtările. — Vrăjile violente au sosit cu norii tumultuoşi, care au acoperit cerul şi au ascuns soarele. A venit zăpada, o zăpadă neagră, ciudată, adusă de vânturi crâncene, care puteau smulge carnea de pe om şi animal. Mai bine moartea aşa, decât ceea ce te aştepta dacă vrăjile din furtunile acelea te atingeau. Poate că băiatul a schimbat un braţ care i s-a veştejit pe puterea de a respira sub apă sau poate că nu mai trebuie deloc să respire, dar asta s-a întâmplat pentru că vrăjile sunt slabe acum. Privi spre Geias. — Pe atunci, sătenii dispăreau în furtuni, iar gheţarii scrijeleau pământul până la rocă. Mai sunt încă locuri în munţi unde poţi vedea sate îngheţate. Case, oameni, căruţe, animale, toate acolo, îngheţate pe loc, aşa cum erau când le-a lovit furtuna. Moraven dădu din cap. — Am văzut asta, Maestre, deşi acum mare parte din gheaţă s-a topit. Vrăjile violente se mai adună şi bolborosesc uneori, dar rareori în cele Nouă Principate. Doar în Pustietăţi, în Dolosan şi Ixyll, sau cel puţin aşa mi s-a povestit. — Însă teme-te de rămăşiţele lor. De asta, Geias, trebuie să înveţi din greu. Jatan tuşi din nou, însă nu mai bău. — Pe vremurile Imperiului, oamenii au devenit tot mai nepăsători. Studiam arta luptei cu sabia să ajungem la jaedunto, însă alţii voiau să ajungă mai repede la vrăji. Prinţul Nelesquin şi vanyeshii săi au studiat xingna pentru a o stăpâni şi pentru a deveni jaeduni. Odată ce au dobândit puterile magice, au găsit calea de a le folosi pentru a-şi îmbunătăţi priceperea. Au încercat calea simplă, însă prostia lor a dus la Urgie. Moraven dădu din cap, mai mult din respect pentru Maestrul său, decât din credinţă. Maestrul Jatan fusese unul dintre cei câţiva jaecai rămaşi în cele Nouă Principate în care împărăteasa împărţise 39

Imperiul, pentru siguranţă. Avusese un rol crucial în a-l convinge pe Prinţul nalenian că toţi vanyeshii trebuiau eliminaţi. Mai mult chiar, studiul magiei trebuia să fie interzis. Din punctul său de vedere, războinicii imperiali şi-ar fi putut controla magia şi ar fi evitat Urgia, însă un vanyesh indisciplinat nu putea. Dar asta numai pentru că Prinţul Nelesquin şi Maestrul tău se urau unul pe altul. Tu eşti Maestrul meu, însă pot vedea cum te-a marcat ura lor. În ajunul declanşării Urgiei, pe când furtunile magice bântuiau furioase, după ani fără vară şi după ce nenumăraţi oameni muriseră de foame, sistemul şcolilor unde se predau diferite discipline a fost consolidat. Oamenii de rând nu aveau încredere în vrăjitorii, însă erau asiguraţi că oricine reuşise să înveţe suficient de mult ca să aibă acces la practicile magice putea fi considerat sigur. Şi era perfect adevărat că numai puţini ajungeau la un asemenea nivel. Chiar şi acum, când populaţia se apropia de numărul de dinaintea Urgiei, acest lucru nu se schimbase. Totuşi, frica avea forţa ei, iar dacă n-ar fi fost Dunos şi familia lui, Moraven ar fi călătorit singur în ultimele două zile de drum spre Moriande. Sistemul de şcoli, cel puţin cele de arte marţiale, a început să lucreze în tradiţia xidantzu. Cei mai buni războinici urmau să călătorească prin cele Nouă Principate şi chiar mai departe, ca să lupte împotriva nedreptăţilor şi corupţiei fără să le pese de naţionalitate sau politică. Nu-i putea comanda nici un nobil şi în vreme ce mulţi dintre învăţăceii foarte buni sfârşiră în garnizoane şi miliţii, cei mai buni îşi păstrară libertatea. Punerea temeliei xidantzu însemna că nici un lord nu putea aduna o armată similară cu a împărătesei, aşa că şansele ca o altă bătălie crâncenă să declanşeze încă o Urgie deveniseră minuscule. — Este nebunia, Moraven, care m-a făcut să-ţi cer o întrevedere. — Ascult, Maestre. — Ceea ce i s-a întâmplat copilului s-ar putea întâmpla şi celor Nouă Principate. Jatan se aplecă înainte şi o pernă alunecă în jos ca să-l susţină. Aşa cum ai spus, vrăjile sălbatice s-au diminuat. Iar pentru alţii, tot astfel a făcut şi frica de ceea ce le-a provocat. Sunt unii care se duc în Pustietăţi. Caută arme din vechime, jefuiesc 40

mormintele, mai noi şi mai vechi, căutând acele lucruri care i-ar putea ajuta să-şi adune armate. Moraven se încruntă. Armele şi relicvele celor pregătiţi n-ar putea transmite altora pricepere, dar vrăjile folosite înainte i-ar putea prinde şi le-ar permite să se antreneze mai uşor. Întrebase de spada lui Macyl, pentru că fusese în sânul familiei timp de câteva generaţii şi era foarte puternică. Stăpânul ei se străduise din greu să atingă nivelul la care ajunsese, însă nu lăsase ca spada să-l ducă spre vârf mai repede decât ar fi putut ajunge el singur. Însă astfel de cazuri erau rare. — Maestre, aveţi dovezi privind prezenţa acestor relicve în Moriande? — Am găsit câteva, vândute drept curiozităţi sau antichităţi, însă erau nişte exemplare foarte fine. Una sau două mai purtau semne care arătau că făcuseră Campania din Turasynd. Se presupune că undeva în Ixyll există un câmp de bătălie unde au pierit o mulţime de suflete, spuse, cu ochii îngustaţi. Probabil că armele rămase acolo sunt vrăjite şi ar convinge pe cineva că poate fi din nou împărat. Moraven îşi arcui o sprânceană. — Nu-i Prinţul Cyron. Poate că fratele lui mai mare ar fi tentat de asta, însă zeii au alte planuri cu el. Prinţul Pyrust? — Pyrust, bineînţeles. Deseirionul ar vrea să consolideze cuceririle din Helosunde, apoi să ia şi Nalenyrul. Însă mai sunt şi alţii care ar vrea o altă dinastie în Moriande, dădu Jatan din umeri. Eu aş vrea doar ca mormintele camarazilor mei şi al Maestrului să rămână netulburate, dar sunt prea bătrân ca să mă aventurez în Pustietăţi şi să mă asigur de asta. Aşa că doresc s-o faci tu pentru mine. — Să merg la Ixyll? În Moraven se cuibăriră temerile. Pentru el, Ixyll fusese întotdeauna un tărâm îndepărtat, scăldat în farmece dezlănţuite. Nu credea nimic din cele auzite, dar încercase să afle câte ceva. Dacă era să se gândească la neprevăzut, îşi exila gândurile la Ixyll şi se simţea scăpat de-a binelea de ele. — Faci asta pentru mine, Moraven Tolo? — Maestre, aş porni un asediu şi asupra celor Nouă Iaduri pentru tine. Voi pleca de îndată. 41

Jatan înălţă mâna şi întinse cupa încă o dată. — Dacă pleci acum, n-ai să mă mai vezi în timpul Festivalului. Şi nici nu mai terminăm acest minunat wyrlu al tău. Sarcina asta pe care ţi-o dau este una serioasă, dar chiar şi cei implicaţi în ea vor sărbători Festivalul. Tot aşa şi tu. — Maestrul meu este prea îngăduitor. — Nu, Moraven, departe de asta. Ridică pocalul, apoi sorbi. — Te trimit acolo să salvezi lumea. Bucură-te de Festival şi aminteşte-ţi de ce-i mai bun în lume. Asta nu te va pune la munci în plus, însă s-ar putea să-ţi aducă alinare când misiunea-ţi va deveni imposibilă.

42

4 Ziua a 36-a, Luna Liliacului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Alteţa sa Imperială Prinţul Cyron aştepta răbdător, spre plăcerea lui Qiro Anturasi. Prinţul sosise la turnul cartografului însoţit numai de o mână de oameni din garda personală de keru. Conform unui decret emis de tatăl său, aşteptau la baza turnului, dar în afara porţilor care deschideau calea spre interior. Anturasikun era un labirint de locuri publice şi private, însă numai câţiva aveau permisiunea de a intra în încăperile private şi în atelier. Deşi gărzile keru îşi puseseră viaţa în serviciul lui Cyron, nici chiar ele nu aveau permisiunea de a trece de porţile aurite. Nu mai conta că turnul fusese ridicat de cei mai mari constructori ai naţiunii şi decorat de cei mai faimoşi arhitecţi, sau că sălile din el adăposteau minunăţii din întreaga lume. Era o închisoare. Tatăl lui Cyron îi explicase, cu douăzeci de ani înainte, de ce lui Qiro Anturasi nu i se permitea să părăsească turnul. Talentul său de cartograf şi cunoştinţele sale despre lume îl făceau mai valoros pentru Nalenyr decât toate comorile cunoscute ale celor Nouă Principate. În mintea lui Qiro se găseau informaţii care permiteau Nalenyrului să prospere, aşa că el trebuia zăvorât undeva. Pierderea lui ar însemna să pierzi totul. Când împărăteasa împărţise Imperiul în cele Nouă Principate, le pusese pe nevestele decedatului împărat şi familiile lor să domnească în fiecare. Făcuse în aşa fel încât ambiţiile să se contracareze între ele şi-i luase cu ea în Campania din Turasynd pe cei mai capabili dintre Prinţi. Deşi Nalenyrul nu fusese la început cel mai puternic şi prosper dintre cele Nouă Principate, redeschiderea legăturilor comerciale cu lumea îi împluse cuferele. Cu tot aurul câştigat, Cyron putea tocmi suficiente trupe ca să-i ţină pe lorzii din Deseirion la respect. 43

Qiro ne-a dat totul, iar cu toate astea, noi i-am luat libertatea. Prinţului i se păruse atunci că reprezenta cruzimea supremă, însă foarte curând ajunse să-i înţeleagă necesitatea. Geniul lui Qiro Anturasi era însăşi esenţa personalităţii sale şi odată cu asta se manifesta la el imposibilitatea de a tolera prostia sau nesupunerea. Acestea-l făceau pe Qiro să fie smucit, neiertător şi imprevizibil. Ba chiar să creadă că poate face şi un prinţ să aştepte. Cyron izbucni în râs, pentru că ştia că avea să aştepte. Şi să aştepte... Aşteptarea făcea parte din viaţă, iar el îşi cultiva răbdarea, pentru că era greu de crezut că asta ar fi putut ucide pe cineva. Fratele său, Prinţul Moştenitor Araylis, fusese destul de nerăbdător să-i vadă pe deseieni izgoniţi din Helosunde şi plătise cu viaţa. Fusese informat că Prinţul Pyrust l-a ucis pe fratele său. Acesta îi condusese pe deseieni şi se încumetase chiar să vină până în sud, să participe la Festival în Moriande. Deşi câştigase tronul, Cyron nu se simţea îndemnat să-i mulţumească lui Pyrust, care ar fi fost mai mult decât bucuros să măcelărească întreaga dinastie Komyr şi să pună mâna pe tronul Nalenyrului. Iar atunci Qiro şi-ar descoperi perechea în temperament şi încăpăţânare. Qiro trimisese o cerere curţii, să i se permită părăsirea turnului în timpul celebrării Festivalului şi pentru sărbătorirea zilei sale de naştere. Cererea părea să fie rezonabilă, iar Cyron ar fi fost bucuros să i-o aprobe, cu tot puhoiul de oameni veniţi din toată lumea ca să se bucure de longevitatea dinastiei. Însă Maestrul Umbrelor se plânsese de afluxul de spioni din timpul Festivalului, aşa că nu-şi putea permite luxul de a-l expune pe Qiro tuturor răpitorilor sau asasinilor. Cyron considera că era extrem de puţin probabil ca deseienii să fi călătorit spre sud cu vreo intenţie de a-l ucide pe Qiro, sau pe oricine altcineva, însă nu voia să-i ofere lui Pyrust ocazia de a folosi o astfel de şansă. Ar fi putut visa la nenumărate urzeli pe care să le pună în aplicare. Pentru a limita posibilităţile de provocare a unor necazuri, pregătise locuri pentru anturajul lui Pyrust în Shirikun, la marginea de nord a oraşului. 44

De asemenea, aranjase ca oamenii din Erumvirine să fie găzduiţi în sud, în Quunkun, iar trimişii naţiunilor celor Cinci Prinţi fuseseră încartiruiţi în turnurile corespunzătoare zeului lor protector. Kojaikun, turnul Câinelui, nu mai servea ca reşedinţă oficială nimănui, din moment ce Helosunde era cucerită de Deseirion, iar Consiliul de Miniştri din Helosunde încă nu reuşise să desemneze un prinţ. Cyron permitea totuşi războinicelor keru să staţioneze acolo, ca gărzi de onoare. Asta le făcea pe keru fericite şi-l indispunea pe Prinţul Pyrust. Pregătirile fuseseră făcute în mare parte de miniştrii de protocol şi de slujbaşii lor, iar Prinţul supraveghease totul doar cu numele. Garda de onoare fusese poziţionată prin ordin direct, din moment ce birocraţii şi astrologii consideraseră asta drept ceva nepotrivit. Îi explicaseră despre ocluziunile din ceruri şi despre disiparea forţei lui Kojai, însă avusese prea puţină îngăduinţă pentru demonstraţiile lor şi le ignorase. Birocraţii încercaseră să împace cerul, iadul şi pământul, în vreme ce Prinţul se concentrase mai mult asupra pământului. Conflictul dintre Deseirion şi Helosunde avea mult mai puţine în comun cu constelaţiile şi zeii decât cu faptul că primul prinţ din Helosunde fusese zămislit de o femeie din Deseirion. Ea-şi îndemnase fiul să ia provincia ei natală ca un prim pas spre înscăunarea lui ca nou împărat, iar războiul se învolburase la frontiera dintre ele cu mult timp înainte ca Pyrust şi tatăl său să le fi invadat cu succes. Dacă mercenarii helosundieni n-ar fi fost însă sprijiniţi de nalenieni, consolidarea cuceririi de către deseieni s-ar fi terminat de mult. Din punct de vedere politic, era bine să-i împaci pe helosundieni, din moment ce provincia lor servea ca un tampon între Deseirion şi Nalenyr. Dar lui Cyron îi plăcea şi ideea de a-l scoate din sărite pe Pyrust. Spera că disconfortul vecinului său din nord se va manifesta şi mai mult prin visele profetice în care credea prinţul deseian, distrăgându-l de la oricare altă perfidie. Un ministru de protocol ar fi putut transmite refuzul cererii lui Qiro, însă Prinţul anulase şi asta. În primul rând, Cyron era pe deplin conştient că un ministru nu ar fi putut ajunge niciodată în prezenţa lui Qiro şi s-ar fi ofilit de îndată sub fierbinţeala reacţiei 45

cartografului. Şi mai important era însă faptul că Prinţul simţea că, fiind temnicer al lui Qiro, era datoria lui să-i comunice personal refuzul. Uşile micii rotonde unde aştepta Prinţul se deschiseră scârţâind şi un omuleţ cocârjat îşi târşâi picioarele spre el. Chipul îi era luminat de un zâmbet şi-şi înălţă capul pe cât i-o permitea spatele strâmb. — Alteţă, nouă mii de scuze pentru că v-am făcut să aşteptaţi. Prinţul se înclină adânc, plin de respect. — Mă onoraţi, Ulan, înfăţişându-vă în persoană. Munca voastră este mult prea importantă pentru a fi tulburată cu asemenea probleme neînsemnate. Cyron se ferise dinadins să folosească pluralul imperial, în pofida faptului că rangul său cerea asta. Aşa, Ulan va trăncăni despre cât de familiar fusese Prinţul cu el, iar Qiro va considera respectul drept un atribut al statutului său. Ulan îşi înlătură de pe faţă o şuviţă lungă de păr alb. — Plăcerea-i de partea mea, Alteţă. Fratele meu spunea că oricare dintre noi va fi în stare să realizeze cea mai curată hartă a Tiratului se va bucura de această onoare, iar eu nu m-am lăsat depăşit. — Aţi fi putut fi depăşit, Ulan, numai dacă fratele vostru s-ar fi apucat de desenat, şi tot i-ar fi fost extrem de greu să învingă. — Nu trebuie să rostiţi aceste vorbe, Alteţa Voastră. Bătrânul clătină din cap. Iată, m-am apucat acum să vă spun ce aveţi voie şi ce nu aveţi voie să faceţi. — În Casa Anturasi sunt mulţi cei care se supun poruncilor. — Se supun, da, se supun. Bătrânul se întoarse şi-l invită pe Prinţ să păşească înaintea sa, închizând uşile după ei şi-şi târşâi paşii pe coridorul care ducea, pe ocolite, până la atelierul de la etajul al cincilea. Prinţul mergea înaintea lui Ulan, lăsându-şi mâna dreaptă să alunece de-a lungul unei balustrade de fier martelat, urcând rampa de acces înspre lumina atelierului. Deşi vizitase de multe ori atelierul Anturasi, priveliştea îl impresiona de fiecare dată. Rampa dădea în centrul unei încăperi circulare cu un diametru de o sută de metri. În afară de galeria metalică, ieşită în exterior în partea de nord, de care atârna o draperie, încăperea era dominată de 46

pupitre şi mese de desen, dulapuri cu sertare largi şi subţiri, rafturi încărcate cu hărţi făcute sul. Stâlpii susţineau tavanul boltit şi, de jur împrejur, ferestrele înalte permiteau iluminatul natural. De teama focului, Principatul oferea lumini magice pentru lucrul de noapte, iar la ferestre erau deseori văzute lumini albastre, spectrale, licărind în turn după apusul soarelui. La pupitre lucrau zeci de membri ai familiei Anturasi. Cei mai tineri, nepoţii şi strănepoţii, cu toţii zămisliţi dintre şalele lui Ulan, aduceau hârtie, umpleau călimările, ascuţeau peniţele şi presărau cu grijă pudră peste hărţile terminate. Cei mai mari copiau hărţile orăşeneşti sau diagramele fortificaţiilor, făceau orice i-ar fi putut ajuta să-şi dezvolte talentul de care aveau nevoie la desenarea hărţilor cu adevărat importante. Adulţii, coordonaţi de Ulan, lucrau la mesele cele mari, trasând hărţi nautice de o acurateţe incredibilă. Pe măsură ce călătorii se întorceau din drumurile lor şi aduceau noi detalii, hărţile erau refăcute, astfel încât următorul client să dispună de informaţii actualizate. Acest haos controlat era umplut de scârţâitul peniţelor pe hârtie, ţăcănitul de cuţit pe pană, pocnetul ocazional al câte unei călimări care se spărgea, şi chiar de mai puţin desele sudălmi. Anturasi lucrau repede, precis şi pe cât se putea de în linişte, aceste trei caracteristici fiind singurele capabile să-i ferească de mânia lui Qiro. Domeniul lui Qiro, în contrast cu restul atelierului, se întindea dincolo de draperia albastră, atârnată de la tavan până la podea. Prinţul Cyron se îndreptă spre ea şi, strecurându-se printre faldurile ei, zâmbi. O a doua draperie, albă, la o distanţă de zece metri, garanta că secretele din interior nu puteau fi zărite din întâmplare. Se asigură că draperia din urma sa era bine trasă înainte de a o deschide pe cealaltă. Nu-şi putu înfrâna un suspin. O porţiune a peretelui curbat fusese zugrăvit în alb, iar pe el fusese desenată o hartă a întregii lumi cunoscute, de douăzeci de metri înălţime şi patruzeci lăţime. Cele Nouă Principate se lăfăiau în centrul hărţii, potrivit locului lor în lume. Pustietăţile Turca le mărgineau la nord, iar vasta Mare de Răsărit forma limita lor de la răsărit. Provinciile şi teritoriile din sălbăticie erau plasate spre apus, cu coasta estică de la Aefret, în 47

depărtare, desenând graniţa lor apuseană. Deasupra, desenate în cele mai mici detalii, se întindeau tărâmurile mitice ale Etrusiei. Înainte de Vremea Gheţii Negre, Imperiul purtase negoţ cu popoarele din Etrusia pe cale terestră, însă Urgia care frânsese întreaga lume închisese acel drum. Expediţia lui Qiro, din urmă cu cincizeci de ani, ajunsese mai departe de oricare alta înaintea ei, însă dovedise doar că drumul era tot închis. Cyron şi bătrânul discutaseră posibilitatea de a încerca din nou ruta pe uscat, însă succesul explorării oceanelor o făcuse să devină o sarcină neînsemnată. Mare parte din ocean rămăsese necunoscut, pentru că majoritatea navelor se duseseră înspre sud şi apoi spre apus, pe rutele bine cunoscute. Cyron era sigur că anumite descoperiri vor fi făcute mergând spre est, iar în cele din urmă, cea mai mare dintre navele flotei sale, Lupul furtunii, fusese construită şi era acum pregătită de plecare. Prinţul găsi imediat că harta era atât remarcabilă, cât şi tragică. Toate detaliile lumii, confirmate de Anturasi, fuseseră desenate apăsat. Umpluseră multe goluri, însă mai rămăseseră multe pete albe. Chiar şi unele regiuni ale Mării Întunecate rămăseseră necartografiate şi de acolo atacau piraţii care pândeau transporturile provinciale. Dorinţa dintotdeauna a lui Qiro de a umple acele goluri îl făcuse să-l trimită pe fiul său, Ryn, într-o expediţie funestă. Dar nici chiar durerea provocată de moartea fiului nu-i înfrânase setea de descoperiri. Cu numai cinci ani în urmă, Cyron fusese nevoit să refuze o altă cerere a lui Qiro, de a efectua chiar el marea explorare. Prinţul îşi desprinse privirea de pe hartă şi se pomeni cu o surpriză. Nepoţii lui Qiro, Keles şi Jorim, stăteau alături de bunicul lor, însă li se alăturase un al patrulea bărbat. Cyron consideră asta drept ceva remarcabil, pentru că nu mai văzuse pe nimeni în afară de membrii clanului Anturasi în atelier, cu excepţia lui şi a rudelor sale; decretul nalenian transformase în crimă capitală pătrunderea în atelier fără permisiunea expresă a autorităţilor. Însăşi prezenţa lui acolo spunea destule despre importanţa pe care o avea, iar faptul că era legat la ochi dezvăluia că bătrânul Qiro nu-şi pierduse cu totul minţile. 48

Qiro zâmbi şi se îndreptă repede spre Prinţ. Înalt şi slab, avea o chică de păr alb, mustaţă şi barbişon. Ochii săi spălăciţi păreau lipsiţi de orice culoare, cu excepţia negrului pupilelor, ceea ce-i conferea un aspect aproape inuman. Deşi era pe cale să-şi sărbătorească împlinirea vârstei de optzeci şi unu de ani în cursul săptămânii, se deplasa cu agilitatea unui om la jumătate din anii săi. Timbrul bogat al vocii sale, încă limpede, era marcat de vârstă. — Alteţă, onoraţi cu prezenţa voastră Casa Anturasi. I-aţi cunoscut pe nepoţii mei, Keles şi Jorim? Prinţul strânse mâna lui Qiro, apoi îi salută pe cei doi fraţi. — Îi cunosc şi-i preţuiesc la fel de mult pe cât vă preţuiesc şi pe domnia voastră, dicaikyr Anturasi. Jorim, cred ai vrea să ştii că acele două pisici tărcate pe care le-ai adus din Ummummorar, anul trecut, s-au împerecheat şi au făcut nouă pisoi. Sunt mândria grădinii mele. Jorim zâmbi. Mai scund decât fratele său şi mai solid, îşi purta perciunii împletiţi şi se mândrea cu o barbă deasă, după moda celor din Ummummorar. Deşi purta veşminte alese şi potrivite, părul şi barba sa îi confereau un aer de barbar, pricina anumitor şuşoteli printre nobilii nalenieni. Un ochi învineţit şi o buză tăiată, precum şi juliturile de pe nodurile pumnilor sugerau că nu-şi abandonase pornirile belicoase, care-l menţinuseră în viaţă prin sălbăticie. Înainte ca Jorim să poată spune ceva, bărbatul legat la ochi începu să râdă. — Oh, da, nemaipomenit. Pisici, mândria grădinii voastre. O glumă splendidă, Alteţă, minunată. Va amuza pe mulţi la Festival. Cyron se încruntă. — Cine-i ăsta şi de ce-i aici? Qiro surâse într-o manieră care l-ar fi întinerit cu vreo şaptezeci de ani, dacă în ochi nu i-ar fi licărit o lumină sălbatică. — Acesta-i Jesbor Gryst şi a adus ceva remarcabil. Am făcut deja achiziţia, iar având acel lucru, cucerirea întregii lumi de către noi va fi de neoprit. Încruntarea lui Cyron se adânci când Qiro se retrase la o măsuţă şi arătă spre o cutie de mahon. Capacul fusese ridicat şi, când Prinţul se apropie, văzu că două panouri de sticlă, separate de o bucată de lemn, fuseseră plasate în partea de jos a cutiei. Fiecare panou 49

dezvăluia cadranul unui ceas, iar fiecare ceas fusese reglat să arate ora corectă. — Şi asta ne va permite să dominăm lumea? Cyron îşi încrucişă braţele la piept. Nu cred că două ceasornice vor înspăimânta legiunile Prinţului Pyrust şi ştiu deja foarte bine cât de repede sunt capabile să se pună în mişcare. — Nu înţelegeţi, Alteţă. Qiro se răsuci îndreptându-se spre harta de pe perete. Navele noastre, Alteţă, au navigat departe de aici. Am cartografiat continentul de aici şi până la Aefret şi ne străduim din răsputeri să desenăm hărţi precise. Dacă ar fi să comparăm această hartă cu cele de acum o sută de ani, aţi vedea că există nişte diferenţe. Arătă spre capătul de sus al hărţii şi-şi plimbă mâna în jos. — Hărţile noastre sunt extraordinar de precise în ceea ce priveşte dimensiunile geografice de la nord şi sud. De ce asta? Latitudinea este uşor de calculat, Alteţă. Măsuraţi umbra la amiază şi oricine dispune de cunoştinţe rudimentare de geometrie poate determina cât de departe se află nordul şi sudul de Ecuator. Este o chestiune simplă să-ţi stabileşti poziţia. Estul şi vestul sunt însă mai dificil de determinat. Nordul şi sudul au un punct acceptat şi fix de referinţă: Ecuatorul. Avem Steaua Polară la nord pentru a ne orienta şi, sunt sigur, ne putem stabili la fel poziţia şi în sud, posibil deasupra Munţilor de Gheaţă, dacă aceştia există. Punctul din care sunt măsurate estul şi vestul este, oricum, arbitrar. Cyron clătină din cap. — Pe toate hărţile figurează Moriande ca punct de referinţă. Wentokikun, ca să fiu mai exact. — Hărţile noastre, da, însă în Deseirion se foloseşte Felarati pentru hărţile lor, iar Erumvirine consideră Keluwan drept demarcator. Nu-i important care punct este folosit, problema este determinarea distanţei dintre un punct şi celălalt. Prinţul îşi mută privirile de la Qiro la nepoţii lui, apoi la bărbatul cu legătura pe ochi. — Dar aţi făcut multe calcule. Aţi pus oamenii să măsoare această distanţă. Qiro se răsuci, iar mânecile şi pulpanele tunicii sale aurite fâlfâiră. 50

— Exact, Alteţă, însă nu avem pe nimeni care să poată merge pe apă pentru a măsura. Navele noastre, deşi îşi pot calcula viteza, au probleme la măsurarea vitezei şi direcţiei curenţilor marini. Toate hărţile, inclusiv ale mele, conţin un paradox. Dacă este să estimăm timpul necesar străbaterii drumului până la Aefret, la plecare avem o distanţă. Dacă marcăm timpul scurs la întoarcere, avem o altă distanţă. În trecut, am jonglat cu diferenţele şi am estimat viteza curenţilor, însă chiar şi aşa, totul este inexact. O simplă furtună poate face nefolositoare orice referinţe privitoare la viteză şi direcţie. Prinţul dădu încet din cap. — Cred că înţeleg problema. Şi care este această soluţie? Qiro bătu din palme. — Jesbor Gryst, te rog explică-ne acest mecanism. — Ei, bine, Alteţă, în primul rând trebuie să spun că nu este creaţia mea. Nu l-am inventat eu, ci fiul meu. Vedeţi, eu repar tot felul de lucruri, iar fiul meu, Borosan, a studiat întotdeauna ceea ce făceam, însă el a mers mai departe. A devenit interesat în noua artă gyanri, deşi nu există nici o şcoală pentru asta aici. Cyron dădu din cap, apoi, din moment ce bărbatul nu-l putea vedea, glăsui: — Desigur. Gyanri era arta noii magii – vrăjitorie calculată, mecanică. Tradiţia antrenării pentru atingerea gradului de jaedunto era respectată pe cuprinsul celor Nouă Principate, însă Nalenyr şi Erumvirine dispuneau de cele mai bune şcoli şi trăseseră cele mai mari foloase de pe urma lor. Alte naţiuni începuseră însă să îmbrăţişeze arta gyanri, prin care dispozitivele mecanice foloseau energia magică – în mare parte un reziduu al Urgiei – pentru a fi puse în mişcare. O spadă încărcată cu energie magică îi îngăduia unui soldat neantrenat să lupte cu pricepere, cel puţin până la consumarea energiei. O sută de săbii îmbunătăţite erau mai uşor de obţinut decât un singur jaecaiserr. În vreme ce nici unul dintre războinicii care ar fi folosit o asemenea spadă nu era deosebit de strălucit, doar câţiva dintre spadasini erau hărăziţi să devină Mistici. Într-un război de uzură, gyanri îi puteau copleşi pe maeştrii vechilor arte. 51

— Ei, bine, Alteţă, lui Borosan i-a venit ideea unui dispozitiv care să îngăduie comunicarea în scris, la mare distanţă. L-a pornit şi mi-a spus să mă aştept la un mesaj, cât de curând, ceea ce am şi făcut, însă nu a venit nimic. Fiul meu se simţea foarte frustrat, pentru că dispozitivul părea să funcţioneze de la un capăt al unei încăperi la alta, însă nu şi când îl ducea la mare distanţă. — Fascinant, Maestre Gryst. Acela, de pe masă, este dispozitivul? — Nu, Alteţă, din păcate, nu. Bărbatul zâmbi, băgându-şi mai aprig mâinile la centură. Vedeţi, fiul meu şi-a dat seama că voi căuta mesajul la amiază, în capitală, însă el l-a trimis tot la amiază, de acolo unde se afla. Dacă se afla la nord sau la sud de capitală, funcţiona. Aşa că a pus la punct acest ceas. Este lucrat cu arta gyanri. Foloseşte thaumston pentru a funcţiona. A făcut două ceasuri, dacă unul se defectează sau are nevoie de mai mult thaumston, fixându-le pe amândouă la ora capitalei. Vedeţi, când a plecat, a trimis mesajul conform orei din Moriande. Prinţul rămase o clipă cu gura căscată. Se părea că Qiro făcuse, deja, o pasiune pentru cele două ceasuri, dar indiferent ce-i permiteau ele să facă, era nimic în comparaţie cu dispozitivul descris. Dacă Prinţul putea discuta instantaneu cu cei aflaţi departe, cum ar fi fost comandanţii militari de pe câmpul de luptă, ar fi putut coordona apărarea şi opri rapid orice invazie. — Iar acest dispozitiv funcţionează? — Ceasurile merg perfect, Alteţă. — Nu, nu, mă refer la dispozitivul de comunicare. Funcţionează? Jesbor dădu din cap. — Fiul meu încă nu l-a perfecţionat. Şi acum călătoreşte şi lucrează la el. Cred că a înţeles ceva din mesajul pe care am încercat să i-l trimit, pentru că ultima dată dorea ca Alteţa Voastră să vă bucuraţi de Festival. — Foarte drăguţ din partea sa, dar dacă el se află pe undeva, ce face acest ceas dublu aici? Tinichigiul zâmbi. — Ei, bine, Alteţă, Borosan, sătul să tot plimbe peste tot un cufăr mare, a confecţionat unul mai mic, mult mai sigur. Intră într-un buzunar. E deştept, fiul meu. 52

Mult prea deştept să zburde pe coclauri. Prinţul privi spre Qiro. — Ceasul dublu îţi este acum de ajutor? Cyron ridică o mână şi se sforţă să gândească. — Aşteptaţi, aşteptaţi. Dacă te afli departe de capitală şi te uiţi la aceste ceasuri pe la vremea amiezii, acolo unde eşti, vezi diferenţa orară. Acea diferenţă de timp o transformi în mile marine. Qiro bătu din palme cu încântare, însă cutele din jurul ochilor trădau o undă de disconfort. — Da, Alteţă, v-aţi gândit perfect. Cu acest dispozitiv putem cartografia oceanele cu mare acurateţe. Ne putem avânta în locuri unde n-a mai fost nimeni, niciodată. Reveni la hartă şi-şi puse mâna pe vasta întindere necercetată a oceanului. — Aici zac comori fără nume, sunt convins, iar acestea toate vor fi ale voastre. Am nevoie de permisiunea voastră, Alteţă, să instalez pe Lupul furtunii ceasul dublu şi să-l folosesc cât de curând posibil. Cu informaţiile pe care le dobândim, navele noastre s-ar putea duce oriunde. Am putea coloniza noi teritorii, descoperi plante noi, animale şi comori. Naţiunea noastră ar deveni chiar mai măreaţă decât este deja, iar Domnia Voastră, Alteţă, aţi avea mijloacele de a reuni Principatele într-un imperiu şi să ocupaţi pe drept cuvânt Tronul din Ceruri.

53

5 Ziua a 36-a, Luna Liliacului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Keles se lupta să-şi împiedice surpriza să i se citească pe faţă şi privi cum fratele său nu reuşise să facă la fel. Înţelesese de multă vreme problema determinării longitudinii. Deşi diferite feluri de ceasuri, de la cele solare sau cu lumânări, la cele cu apă sau cu mecanism cu resort, permiteau măsurarea timpului, nici unul nu era atât de exact pentru a fi folosit la măsurătorile cerute de marile proiecte de explorare. Qiro încerca de ani de zile să lucreze cu felurite ceasuri, însă, deşi Keles şi Jorim le purtaseră de grijă cu un devotament aproape religios, la revenirea lor în capitală diferenţele de oră fuseseră inacceptabile. Era uluit că bunicul său susţinea un mecanism creat de un gyanridin. Gyanri reprezenta o mare noutate şi era cel mai bine înţeleasă dincolo de Nalenyr, prejudecăţile locale desconsiderând-o. Qiro subliniase că în vreme ce gyanri poate crea mecanisme care ofereau iscusinţă celor nepricepuţi, aceştia puteau duce la bun sfârşit numai munci brute, fără efort intelectual. În concordanţă cu înţelepciunea momentului, declarase că era apogeul lenevelii să te bizuieşti pe mecanisme pentru ceea ce poţi dobândi prin antrenament. Îi gonise, în repetate rânduri, pe cei care veniseră la el cu dispozitive care puteau copia hărţile fără efortul omului, sau care ar fi putut face măsurători după soare sau stele. Iar acum susţine acest dispozitiv. Ceasul dublu părea să fie răspunsul nenumăratelor rugăciuni, însă schimbarea de opinie a bunicului său era atât de bruscă încât aproape părea că bătrânul îşi pierduse minţile. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Keles ar fi crezut, pur şi simplu, că avusese loc o revelaţie, iar convingerile anterioare 54

fuseseră abandonate, însă bunicul său era prea complicat pentru ca un astfel de răspuns să-l satisfacă. Prinţul zâmbi. — Vă aplaud această viziune, dicaikyr Anturasi. Bineînţeles că existenţa acestui dispozitiv trebuie ţinută secretă. Pot conta pe cooperarea voastră, Maestre Gryst? Bărbatul legat la ochi dădu din cap. — Bineînţeles, Alteţă! Şi pe a fiului meu. Sunt sigur că a şi uitat de asta, cu noul său ceas de buzunar. Aşa-i zice, ceas de buzunar. — Splendid! Prinţul Cyron îşi strecură mâinile în mânecile opuse ale tunicii. — Şi unde-i fiul vostru acum? Aş vrea să vorbesc cu el. — Iar eu ştiu că şi el ar vrea să vă vorbească, Alteţă. Va fi o mare onoare pentru el, ştiu asta. — Prea bine, spune-i să se prezinte înaintea mea cât de repede poate. Ar fi bine după Festival, dar şi mai bine în timp ce se desfăşoară. — Oh, Alteţă, aş vrea să pot face asta, dar probabil că se află acum în Solaeth, sau poate chiar la Dolosan. Prinţul îşi înălţă sprâncenele. — S-a dus în pustie? — Este pe drum într-acolo. De acolo se ia thaumston, Alteţă. — Da, este foarte adevărat. Prinţul privi înapoi spre Qiro. — Poate că l-aţi putea conduce pe Maestrul Gryst până la poartă. Îl voi vizita acasă, dar numai după ce discut cu domnia voastră o clipă. — Desigur, Alteţă. Jorim, re rog să faci precum porunceşte Prinţul. — Da, bunicule. Jorim traversă încăperea şi-l apucă pe Gryst de un cot, conducându-l prin spaţiul dintre draperii. — Ce-aţi pofti acum, Prinţul meu? Qiro arătă spre o măsuţă încărcată cu pahare şi o carafă. — Keles, toarnă-ne nişte vin. — Nu, mulţumesc, dicaikyr. 55

Keles privi spre bunicul său. — Serviţi? — Nu. Qiro îşi ridică bărbia şi-şi împreună mâinile la spate. — Ce s-a întâmplat, Alteţă? — În primul rând, felicitări pentru descoperirea ceasului dublu şi pentru faptul că i-aţi recunoscut imediat potenţialul. Desigur, vă daţi seama că dispozitivul testat acum de Borosan Gryst este la fel de valoros. Aplicaţiile sale, în special în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a ne apăra împotriva deseienilor, nu pot fi ignorate. Qiro dădu din cap cu solemnitate. — Am văzut şi eu valoarea lui, pentru propriile mele trebuinţe, Prinţul meu. Keles şi Jorim au talentul care le permite să-mi trimită imagini şi informaţii de la minte la minte. Deşi acest mod s-ar putea să nu fie pe cât de precis mi-aş dori eu, economia de timp este nepreţuită. Un astfel de dispozitiv m-ar lăsa să trimit şi mai multe echipe de cercetare şi ar oferi un mijloc de a verifica precizia ceasului dublu. — Bine! Atunci avem aceleaşi gânduri. — Care ar fi acestea, Alteţă? — Că plecarea lui Borosan Gryst în Pustietăţi este mult prea plină de pericole. Aş vrea să-mi pregătiţi hărţile necesare pentru a trimite un grup să-l găsească şi să-l aducă înapoi în capitală. — O expediţie în Pustietăţi, Alteţă? — Da, Maestre Anturasi. Cea de care am tot discutat va fi pusă acum la cale. Se va baza pe hărţile voastre, bineînţeles, altfel şansele noastre de reuşită sunt neglijabile. — Hărţile mele sunt cele mai bune care există, dar tot nu sunt foarte precise. Qiro îşi masă fruntea cu degetele. Când Urgia a eliberat magia agresivă, aceasta a schimbat faţa ţinutului de-acolo. Deşi în decursul veacurilor s-a produs o retragere a vrăjilor, nu se poate vorbi de ceva definitiv. Furtunile sunt când puternice, când slabe şi mai pot apărea schimbări. Voi face hărţile, toate pe baza călătoriilor mele, desigur, însă nu pot să pun mâna în foc pentru acurateţea lor. Prinţul dădu din cap. 56

— Ne vom descurca şi aşa, deşi va trebui să remediem situaţia. Dacă gyanri pot crea dispozitive atât de puternice precum cel de care vorbim, iar Pustietăţile sunt sursele acelui thaumston care le activează, atunci trebuie să găsim rezervele şi să le preluăm sub control sau să le distrugem. Aceasta este o chestiune de importanţă naţională. Ochii de gheaţă ai lui Qiro sclipiră. — Ba chiar o chestiune de importanţă Imperială. — Da, într-adevăr, încuviinţă Cyron din cap, însă refuză să se lase copleşit de reveriile imperiale. Voi avea nevoie de aceste hărţi până la sfârşitul Festivalului. — Consideraţi problema rezolvată, Alteţă, se entuziasma Qiro, plin de zâmbet. Mi se acordă permisiunea de a plasa ceasul dublu la bordul Lupului furtunii? — Da, bineînţeles. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nava nu poate pleca decât după Festival. O plecare prematură ar atrage atenţia. — După cum vă este voia, Alteţă. Keles simţi fiori de gheaţă alunecându-i pe şira spinării. Nu îndrăznea să mişte, să nu le atragă atenţia celor doi că era acolo, şi-i făcu semn fratelui său, care se întorsese, să păstreze liniştea. Bunicul său şi Prinţul luau decizii care vor modifica viitorul. Petele albe ale hărţii de pe perete vor fi completate, iar vastele resurse ale Nalenyrului vor fi chiar şi mai mari, poate suficient de ample încât să oblige celelalte Principate să i se alăture, alternativa fiind ruinarea economică. Prinţul Cyron dădu din cap. — Bine, foarte bine. Venisem aici aducând veşti proaste, însă aţi transformat totul într-o mare bucurie. Qiro înclină din cap într-o parte. — Veşti proaste, Alteţă? — Da. Cererea depusă pentru plecarea din Anturasikun a fost respinsă. Bineînţeles, voi veni aici să iau parte la sărbătorirea zilei voastre de naştere. Ochii întunecaţi ai bătrânului fulgerară pentru o clipă, apoi făcu un semn cu mâna. 57

— Consideraţi cererea mea retrasă, Alteţă. Am atâtea de făcut încât s-ar putea să anulez şi petrecerea. Prinţul clătină din cap. — Dacă aţi face asta aţi atrage atenţia şi nu avem nevoie de aşa ceva. Nu, lucrurile se vor desfăşura aşa cum au fost planificate. Domnia voastră şi cu mine îi vom găzdui pe Virine şi deseieni. Le vom arăta cât de generoşi putem fi. În viitor îşi vor dori cu ardoare această generozitate. Qiro rânji ca un animal de pradă, ascuţit şi cu dinţii dezveliţi. — După cum porunciţi, Alteţă, cu înţelepciune. — Foarte bine. Prinţul făcu o plecăciune, apoi se pregăti să se retragă printre draperiile pe care Jorim le dăduse la o parte pentru el. — În sănătatea voastră şi a Principatului. Lui Keles nu-i plăcea deloc expresia de pe faţa fratelui său. Jorim aşteptă până ce draperia albă recăzu grea la locul ei, apoi gesticula spre Qiro. — Ipocrit bătrân ce eşti. Ochii bunicului său se îngustară. — Ia-o încet, Jorim. Acum sunt în toane bune. Nu-mi strica ziua. — Nu-mi pasă în ce fel de toane eşti. Jorim parcă sufla foc pe nări. Ţi-am spus despre dispozitivul lui Borosan Gryst acum câteva luni, când m-am întors din Ummummorar. N-ai luat nimic în seamă. M-ai beştelit că sunt prost şi leneş. Mi-ai spus că n-aş fi în stare nici măcar să trag ceasul, aşa că ce-mi pasă mie de un asemenea mecanism. Iar acum descopăr că te-ai şi interesat de el. Ticălosule! Qiro îşi menţinu glasul scăzut, însă vorbele-i ieşiră tăioase. — M-am răzgândit. — Te-ai răzgândit în privinţa dispozitivului, da, însă pe mine cum m-ai tratat? Ce-i cu mine? Jorim îşi deschise larg palmele şi braţele. — Mă crezi prost? Mă crezi... nici nu ştiu ce. De ce n-ai putut sămi spui că aveam dreptate? — Dacă ai avut şi tu dreptate o dată, asta nu este o scuză pentru toate ocaziile când ai fost leneş şi nătâng în îndeplinirea sarcinilor pentru mine şi această familie. 58

— Oh, am mai bătătorit cărarea asta şi înainte! Jorim se lovi cu pumnul în palmă, smulgând o crustă de pe rănile uneia dintre încheieturi. — Mă faci să mă simt ruşinat şi tot eu trebuie să am remuşcări. Nu contează deloc că n-aveai niciodată de gând să-ţi recunoşti greşeala? — Nu a fost o greşeală, Jorim. Vrei să ştii la ce m-am gândit când ai venit la mine? Vrei? Qiro îşi arcui o sprânceană. — Să te gândeşti bine înainte de a răspunde. Jorim îşi supse o clipă încheietura sângerândă, apoi dădu din cap. — Da, vreau să ştiu. — Am gândit cam aşa: „Încă unul dintre tertipurile lui de puturos, să scape de muncă şi să-şi justifice inactivitatea.” Ridicările topografice făcute de tine în Ummummorar au fost adecvate, însă nimic mai mult. Te-ai dus, ai explorat, ai descoperit unele lucruri, însă munca ta a fost una de mântuială. Te-ai lăsat distras. Ţi-am văzut faţa, acum, când Prinţul ţi-a mulţumit pentru specimenele pe care i le-ai furnizat grădinii sale. Asta-i bine pentru tine, însă nu şi pentru noi. Jorim îşi linse buza crăpată. — Vrei să spui că pentru tine. — Vreau să spun noi. În ce fel beneficiază de asta fratele tău? Sora ta? Dar unchii şi verii? Cum profită ei? — Fac ceea ce fac pentru întreaga lume. — Smintit mic ce eşti, eu sunt lumea! Qiro se răsuci, iar Keles tresări când privirea bătrânului i-o întâlni pe a sa, în treacăt. — Lumea nu există, nu există până în clipa când o pun eu pe hartă. Aduci cu tine animale şi plante din locuri care nu înseamnă nimic şi nu sunt nicăieri până când eu nu le aşez în locul potrivit. Urgia ne-a lăsat îngropaţi în gheaţă neagră. Când a venit viscolul negru, oamenii au pierit. Lumea s-a redus doar la văi astupate cu zăpadă. Mici comunităţi înghesuite printre ruinele cândva măreţelor oraşe imperiale. Lumea noastră s-a micşorat, până când am început eu să o extind din nou. 59

Qiro împinse un deget acuzator spre Jorim, însă privirea lui îl includea acum şi pe Keles. — Voi sunteţi ochii, urechile, mâinile şi picioarele mele. Voi existaţi ca să mă serviţi pe mine, să-mi daţi mie informaţii, nu să vă complăceţi în mofturile voastre, culegând flori şi prinzând animale! Ba chiar mai rău, să ne faceţi de râs aici, în Moriande, amestecânduvă în ciomăgelile cu prostimea de pe stradă. Dovezile sângerânde sunt pe faţa şi pe mâinile tale. Palmele lui Jorim se strânseră în pumni, iar faţa i se împurpură. Când venele începură să i se îngroaşe la gât, Keles păşi între ei. Apăsă palma mâinii drepte pe pieptul lui Jorim şi simţi cum furia clocotea înlăuntrul fratelui său. — Opriţi-vă, amândoi. — Nu încerca să-l protejezi pe fratele tău, Keles. A mers prea departe, pufni Qiro. Voi avea grijă să nu mai fie o problemă pe viitor. De acum înainte nu va mai pleca nicăieri. Keles îşi întinse mâna cu palma ridicată către bunicul său. — Ajunge. Doar nu vorbeşti serios? Nu eşti chiar atât de prost. — Poftim? — Nu te preface că nu ai auzit ce-am spus. Încă nu m-ai văzut vorbind aşa înainte, dar poate că a venit timpul. Privi spre Jorim. — Retrage-te şi calmează-te. — Asta nu-i treaba ta, Keles. Plutea prin aer de multă vreme. — Cred că te-ai certat destul pentru astăzi, Jorim. Un şoc îl străbătu pe fratele său. Lacrimile i se adunară în ochi, iar în cuvintele sale se strecură amărăciunea trădării. — Şi tu, Keles? Nimic din ce fac nu este suficient de bine. Sunt leneş, nu-mi fac treaba. Sunt distrat. Nu sunt disciplinat. Nu sunt ca tine. — Jorim. Fratele mai mic ezită, iar gura i se deschise şi i se închise de mai multe ori înainte ca mânia să piară din el. — N-am vrut să spun asta. — Ar fi trebuit, Jorim. Ar trebui să fii ca fratele tău. 60

Keles simţi cum furia începuse să-i clocotească fierbinte în piept. Se întoarse spre bunicul său. — Nu, nu ar trebui. Eu ar trebui să fiu mai mult ca el. Qiro îşi îndreptă spatele. Vocea-i deveni o şoaptă tăioasă. — Mai precis, cum ai vrea să fii, lyrkyrdin Keles? Simţi o agitaţie în stomac. Tot într-o furie rece, ca asta, l-ai trimis şi pe tatăl nostru în ultima lui călătorie? Folosirea titlului formal sublinia cât de mult mai avea de învăţat şi-i spuse cât de furios era acum bunicul lor. — În pofida faptului că nu sunt decât Superior în rang, m-am dus oriunde m-ai trimis. Am învăţat tot ceea ce ai binevoit să mă înveţi. Am fost bun şi ascultător. Răsplata mea pentru toate astea ar fi fost să mă trimiţi pe Lupul furtunii, dar de ce nu mi-ai spus niciodată de ceasul dublu? Ai decis asta înainte să afli de ele, expunându-mă astfel riscului de a pieri, sau de a aduce informaţii nesigure, sau nu sunt atât de important încât să mi se spună şi mie de această descoperire? Ar fi trebuit să mă ocup de calculele geometrice şi să mă pregătesc să folosesc acest dispozitiv. — Deci tu crezi că eu te socotesc neînsemnat. — Există vreo altă concluzie pe care aş putea s-o trag de aici? Keles inspiră adânc. — Nu sunt convins că ai încredere în vreunul dintre noi. — Adică? Îi răspunse Jorim. — Adică tu ai optzeci şi unu de ani. Asta înseamnă că Ulan nu este, prin firea sa şi pregătire, capabil să preia conducerea de la tine. Nici fiii sau nepoţii tăi. Mai înseamnă că tatăl nostru, care ar fi putut să-ţi urmeze drumul, este dus demult. Keles, care ar fi cel mai potrivit să preia ştafeta de la tine, este trimis departe şi nu este instruit să poată face ceea ce ai putea face tu. Te plângi că tot ceea ce fac eu nu este bine pentru noi, însă şi tu faci la fel. — Keles nu este pregătit să-mi ia locul. Iar tu eşti chiar şi mai departe de asta. — Oh, da, m-ai putea înlănţui de vreun pupitru aici, însă nu miam închipuit vreodată că ai putea să mă pregăteşti. 61

— Aha, deci ai, totuşi, o mică bănuială asupra limitărilor tale. Nui rău. Ochii lui Qiro se îngustară. — S-ar putea să-ţi închipui că a venit timpul pentru ca o generaţie mai tânără să mă înlocuiască, numai că eu am uitat mai multe decât vei şti tu vreodată. — Dar dacă uiţi totul fără să ne fi învăţat ceva? — Gata, amândoi, reveni Keles şi îi aruncă o privire fratelui său. Pot vorbi şi eu pentru mine, mulţumesc. — Atunci vorbeşte. Qiro şi Jorim se uitară unul la altul, când vorbele lor răsunară deodată. — O voi face, începu Keles, îndreptându-se de spate. Este de la sine înţeles, bunicule, că Jorim este mult mai potrivit pentru expediţia Lupului furtunii decât mine. E adevărat, eu am petrecut mai mult pe mare decât el, însă nu cu mult mai mult. Trimiţi Lupul furtunii în necunoscut, unde vor fi descoperite noi plante, animale şi oameni. Nu-mi pasă că ţie nu-ţi pasă de toate astea. Prinţul însă le preţuieşte, naţiunea la fel, iar Jorim este mult mai bine pregătit decât mine să aducă aceste informaţii noi. Eu pot face ridicări topografice şi calcule, însă el poate descoperi lucruri. Doar nu eşti atât de smintit încât să laşi furia faţă de el să compromită ceea ce ar putea fi expediţia vieţii, pornind-o fără el, nu-i aşa? Furia ta e stârnită de faptul că voi doi sunteţi atât de asemănători, este izbitor de evident pentru toată lumea, în afară de tine. — Chiar aşa? Tu ce ai face? Qiro se întoarse pe jumătate şi gesticulă spre hartă. — Ai prelua tu totul de la mine? Ai munci în locul meu, m-ai şterge la gură şi la fund, m-ai conduce prin senilitatea mea? — Nu, dicaikyr. Aş învăţa de la tine. Aş face tot ce-mi ceri, asigurându-mă că munca ta va dăinui în veci. — Oh, desigur, Keles, oare de ce m-am gândit eu altfel? Glasul lui Qiro se înălţă dramatic. — Ai tot învăţa de la mine până când odrasla aia de negustor te-ar îndupleca să-i dai secretele familiei noastre. Pe mine nu mă prosteşti. Obrajii lui Keles luară foc. 62

— Majiata nu mai e o problemă. A fost trimisă de aici, pentru binele familiei. — Chiar aşa? — Chiar aşa! Keles descoperi că-şi ţinea pumnii strânşi şi se forţă să-i deschidă. — Nu am nici o intenţie să te dau la o parte. Ştiu că nici nu te-aş putea înlătura. Doresc numai să-ţi pot continua munca. Bătrânul dădu încet din cap. — Vom mai vedea, vom vedea. Jorim voia să intervină, însă Keles îl apucă de pieptul tunicii şi-l smuci către draperii. Făcu o plecăciune adâncă, trăgându-l şi pe Jorim după el, şi rosti încet. — Înţelepciunea ta este de necontestat, bunicule. Îţi facem poftele şi voia. Se ridicară în picioare, iar Qiro înclină puţin din cap spre ei. — În aceste cuvinte vei găsi împlinirea sau damnarea, Keles. Mă rog să ai înţelepciunea de a le deosebi.

63

6 Ziua întâi, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Moraven Tolo se strecura printre puhoaiele de petrecăreţi cu uşurinţa cu care un fuior de fum îşi găsea drum printre frunzele unui copac. Acolo unde alţii ar fi văzut doar oameni defilând într-un exces de fineţuri, cu măşti, să le ascundă feţele, cu pene fistichii, să le coloreze costumele, şi cu straturi de machiaje, el vedea şuvoaie de energie. Uneori, gloata se mişca încet, cuprinsă parcă de un reflux puternic. Mişcându-şi umerii sau răsucindu-şi coapsele, străbătea mulţimile aproape neobservat. Trecea printre oameni şi se afunda tot mai mult în oraş nu pentru că n-ar fi avut nici o afinitate cu cei care sărbătoreau. Îi plăcea Festivalul şi se bucurase de el de multe ori înainte. Chiar dacă Maestrul Jatan nu i-ar fi trimis vorbă, tot ar fi făcut călătoria în acest an foarte special. În el creştea un simţământ de nerăbdare, fapt care-l fascina, din moment ce credea că izbutise să depăşească astfel de stări. Zâmbi în sinea lui. Se bucura de spectacol şi avea o înclinaţie spre lucruri grandioase. Pe drumuri, rătăcind dintr-un loc în altul, avusese rareori şansa de a întâlni aşa ceva, lucru bun, admise, pentru evoluţia lui spirituală şi pentru măiestria sa. Dar îi invidia pe petrecăreţi şi se întreba cum era, cu veacuri în urmă, pe când Imperiul încă exista. Ştia, fără nici o umbră de îndoială, că Festivalurile erau mult mai ostentative şi distractive pe atunci, iar dacă în loc să meargă pe străzile din Moriande s-ar fi putut întoarce înapoi în timp, în acele zile, ar fi folosit cu cea mai mare bucurie această posibilitate. Festivalul Recoltei, cu excepţia anilor de foamete, era întotdeauna un monument al excesului. Munca pe brânci din timpul primăverii şi verii se transforma în burţi pline cu produsele proaspăt recoltate şi cufere gemând de banii proveniţi din vânzarea surplusului. Vinurile, 64

puse la păstrat cu ani în urmă, erau îmbuteliate; cei mai buni berari se străduiau să producă bere fără cusur, iar articolele de lux, aduse în capitală de navele comerciale, adăugau un element de noutate care încânta pe toată lumea. Peste toate, mai era şi afluenţa de vizitatori exotici, saltimbanci şi negustori, iar ochiul nu-şi găsea odihnă în haos şi zarvă. Mulţimea se despărţi în două în preajma unui jongler, în timp ce un alt bărbat sufla flăcări lungi, aruncându-le spre cer. Copiii ţipau cu încântare, iar un căţeluş se puse pe lătrat de la picioarele stăpânului său. Mirosul de carne bine condimentată, întinsă la sfârâit, acoperea cu uşurinţă duhoarea amăruie a berii trezite, iar peste toate plutea râsul. Ici-colo, câte-o privire tăioasă mai fulgera în direcţia sa, însă nu le lua în seamă. Poate că aparţinea celui care-l rănise cu multă vreme înainte, însă Festivalul nu era un loc potrivit pentru păruieli din cauza unor vechi incidente. Moraven îşi croi drum de-a lungul străzii aglomerate şi găsi în cele din urmă aleea căutată. La începutul ei, sus pe un perete, văzu un simbol – pentru aproape oricine altcineva ar fi părut o crăpătură triunghiulară deschisă în tencuială –, care-i spuse unde-l putea găsi pe Phoyn Jatan. Moraven nu era încă lămurit de ce nu fusese convocat mai devreme la serrian, dar se decise să nu pună sub semnul întrebării motivele maestrului său în această chestiune. În timp ce unii dintre petrecăreţi mergeau în susul aleii, spre intrarea în stradă, Moraven o străbătu fără nici un incident. Aleea dădea într-o curte mică, iar o altă alee, cotind spre est, ducea spre o stradă mai mică, unde află numai câţiva amatori de festival. Spadasinul merse de-a lungul ei, apoi intră pe o poartă, într-o palisadă înaltă, de lemn. Zidurile de lemn împrejmuiau un han mic, cu două etaje, cu o curte mărişoară în faţă. Firma pictată de la intrare înfăţişa un câine care făcea jonglerii, iar Moraven zâmbi. Maestrul lui Jatan se referise la Prinţul Nelesquin spunându-i câinele jongler. Moraven se îndoia că proprietarul hanului cunoştea semnificaţia numelui şi aprecie umorul Maestrului. Vreo zece tineri, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în pantalonii şi cămăşile negre de spadasini începători, se lungiseră peste tot în 65

curte. Geias se număra printre ei, însă nu dădu nici un semn că l-ar fi recunoscut pe Moraven, în afară de o clătinare fugitivă din cap. Ceilalţi se străduiră să pară că nu-i dădeau nici o atenţie, însă le surprinse privirile şi auzi sâsâitul care anunţa începerea unor şuşoteli pe când urcă cele trei trepte spre o verandă scurtă. Se aşeză pe o bancă de lângă uşă, îşi scoase cizmele şi luă perechea de papuci întinşi de un slujitor. Predă sabia unui alt slujitor şi apoi îşi coborî capul pe sub canatul jos al uşii şi trecu pe sub scările care duceau la etajul al doilea. Se îndreptă din nou de spate în sala de mese. Nu era chiar atât de înalt încât să se lovească de bârnele de lemn ale tavanului jos. Pe partea cealaltă a încăperii se afla uşa spre camerele de dormit din spate. La stânga, se vedea cârciuma; birtaşul trăgea un şiroi de bere de orez într-o sticlă mică. Aşeză două cupe pe o tavă şi o fată tânără o duse la o masă aflată în celălalt capăt. Cele două personaje aşezate acolo îl examinară pe Moraven cu prudenţă. Cel mai masiv dintre ei putea trece drept fratele geamăn al uriaşului întâlnit la drumul mare, dacă nu ar fi avut un plasture pe ochiul stâng. Celălalt era o femeie zveltă şi slabă, cu părul negru, lung, împletit într-o coadă prinsă cu o panglică roşie. Îl privi de sus până jos, apoi îi făcu un semn rapid din cap. Le răspunse cu o plecăciune scurtă, în maniera unui xidantzu, recunoscându-şi astfel tovarăşii de pribegie, apoi zâmbi întorcându-se spre bărbatul aşezat la masa de la baza scării. — Binecuvântaţi fie cei Nouă Zei, Eron, arăţi bine. Moraven se înclină spre el şi rămase aşa până când celălalt se ridică şi-i întoarse salutul. — Cei de afară trebuie să fie de-ai tăi. — Cei mai buni pe care-i poate oferi serrianul Jatan. — Atunci am trecut printre cei mai buni spadasini din lume, unul dintre ei fiind fiul tău. Eron, ale cărui şuviţe albe de pe frunte îl făceau să pară cu vreo cinci ani mai în vârstă decât Moraven, zâmbi. — Au fost cei mai buni, până în clipa când ai ajuns tu în mijlocul lor. — Eşti prea aspru cu elevii tăi. 66

— Iar tu îţi subapreciezi întotdeauna iscusinţa. — Accept asta cu graţie, dacă mi-o spune bunicul tău, nu şi de la tine. Moraven reduse distanţa dintre ei şi îi strânse mâna lui Eron. — Mai avem timp de poveşti sau ne aşteaptă Maestrul? Eron se uită în sus spre scări. — Şi una, şi alta. Bunicul aşteaptă, iar eu am să fiu alături de tine. Păşeşte mai cu viaţă. A cam venit vremea să vezi şi asta. Curiozitatea sa ajunsese la apogeu, iar Moraven urcă grăbit scările. Făcu un pas lateral, la capăt, să-l lase pe Eron să treacă, apoi îi adresă o plecăciune lui Phoyn Jatan. Maestrul spadasin era aşezat la o masă din apropierea ferestrei care dădea în curte. Moraven făcu plecăciunea adâncă şi o menţinu mult timp, până când maestrul tuşi. Moraven zâmbi şi scoase dintr-o mânecă o altă sticluţă de wyrlu. — Este o onoare pentru mine să mă aflu din nou în prezenţa voastră, jaecaiserr Phoyn Jatan. Bătrânul se foi în jilţul lui, reaşezând pernele. — Văd că nu-ţi pierzi timpul de pomană, Moraven. Altă licoare de prin Erumvirine? — Mi s-a spus că aceasta-i din Ceriskoron, deşi clondirul are însemnele unui olar din Gria. Moraven privi spre masa unde se aflau trei cupe goale. — Văd că mi-aţi ghicit gândurile. Bătrânul zâmbi uşor. — „Învăţăcelul înţelept intuieşte dorinţele maestrului său.” Eron se aşeză vizavi de Jatan. — A dormit foarte bine noaptea trecută şi i-a povestit nevestei mele de tonicul magic primit de la un bhotcai. Dacă n-ar fi fost Festivalul, nici nu l-ar fi luat în seamă. Moraven se aşeză pe scaunul orientat înspre curte şi turnă în cupe trei măsuri egale. — Bucuria Festivalului să se scoboare asupra voastră. — Şi a ta. Cei trei bărbaţi băură, apoi Moraven reumplu cupele însă rămaseră neatinse de data asta. — Nu mă aşteptam să mă convocaţi din nou. 67

Jatan dădu încet din cap. — Mă gândeam să te chem după cea de-a patra zi, însă în dimineaţa asta s-a întâmplat ceva la serrian. S-ar putea să-ţi mai adaug o povară pe umeri, Moraven. Spadasinul îşi lăsă mâna pe mâneca bătrânului şi fu surprins să vadă cât de slab şi firav părea braţul lui. — Aşa cum a spus Maestrul vostru, „este o povară dacă nu-i privită ca o provocare, numai un smintit acceptă poveri”. Phoyn privi spre Eron. — Vezi, îşi aminteşte chiar şi de lecţiile cele mai vechi. — A fost cel mai bun elev al tău, bunicule... Moraven se încruntă. — Acum cine-şi subapreciază îndemânarea, Eron? Nici nu mă pot gândi că... Mâna bătrânului se înălţă spre a-l face pe Moraven să tacă. — E bine că-ţi aminteşti vechile lecţii, pentru că nu mai predau. Eron este dicaiserrm serrianul Jatan. Geias va continua şcoala noastră. Ei se descurcă bine şi ar fi o binecuvântare dacă ar găsi un alt elev ca tine. Moraven ar fi protestat în alte circumstanţe, însă privirea pe care i-o aruncă Phoyn îl făcu să renunţe. Bătrânul fusese maestru spadasin mai mult timp decât vârsta Principatului Nalenyr. În venele sale curgea doar sânge, care-i oferea aceeaşi longevitate de care se bucurau Moraven şi Eron, însă măiestria sa în arta magică a mânuirii spadei îl menţinuse în timp. Oricine i-ar fi privit pe Phoyn şi Eron ar fi putut crede că Eron era nepotul său, sau chiar strănepotul său, deşi Moraven ar fi fost foarte surprins dacă între cei doi era o distanţă mai mică de nouă generaţii. Înainte ca Phoyn să fi putut continua, un tânăr îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de mătase albi, imaculaţi, cu cămaşă şi o tunică ornată cu roşu, îşi făcu apariţia în curte. O centură roşie îi încingea tunica şi susţinea o sabie băgată într-o teacă stacojie. Avea cizme de piele albă, pe care erau cusute fâşii galbene şi roşii într-un model care sugera flăcările. Broderiile roşii pe mâneci şi de-a lungul pieptului hainei urmau acelaşi tipar. Bine proporţionat, cu un chip cu trăsături 68

aristocratice, se opri după poarta de la intrare şi-şi puse pumnii în şolduri. Se uită în jur, la elevii lui Eron care se adunau în grabă. De centurile lor atârnau săbii de lemn, pentru antrenament. Tânărul schiţă un gest din cap, apoi privi în sus, spre fereastră. Ochii i se îngustară, iar vorbele-i ieşiră încărcate de dispreţ: — Iarăşi dau de elevi acolo unde mă aşteptam să găsesc un maestru. Nările-i fremătară o clipă, apoi îşi lăsă braţele să-i cadă şi făcu o plecăciune bine cumpănită, nici prea scurtă, nici prea adâncă. — Eu sunt Ciras Dejote. Am venit din Tirat, de la serrianul Foachin. Am învăţat acolo tot ce se putea învăţa şi am fost trimis la Moriande, să mă antrenez cu un maestru. Moraven se încruntă. — Lăsat să pribegească în căutarea altui maestru? Jatan dădu din umeri. — S-ar putea să fie mai înapoiaţi prin Tirat, nu ştiu. Eron se ridică şi arătă cu capul spre cei din curte. — Mi-ai dezonorat elevii în această dimineaţă. N-ai catadicsit să lupţi cu ei. — Am înaintea mea nişte copii. — Nu de ei vorbim. Eron bătu din palme. — Dobyl, începi tu. Unul dintre cei mai prizăriţi dintre elevi părăsi şirul, trăgându-şi sabia de lemn cu o mişcare fluidă şi trecând în prima poziţie Cobra. Sabia se ridică şi apoi se abătu din flanc, într-un atac spre ochi, apoi brusc în jos, lovitură pregătită să frângă umărul stâng al lui Ciras. Tânărul îşi răsuci umărul de sub lovitură, apoi fanda spre elevul lui Eron. Cotul stâng al băgăreţului ţâşni în sus cu o viteză uluitoare, lovindu-l pe Dobyl la baza nasului. Sângele ţâşni, pătând una dintre mânecile cămăşii, iar trosnetul osului îl făcu pe Eron să tresară. Preţ de o clipă, Dobyl se clătină, apoi căzu acoperindu-şi faţa cu mâinile. Ciras îi luă sabia de lemn şi începu să atace. Pară o lovitură, apoi îl izbi în faţă, cu mânerul sabiei de antrenament, pe elev. Răsucindu-se, făcu un salt evitând un atac de jos, apoi, fără prea mare efort, îl păli 69

razant peste cap. Următoarea era o fată, trecând din poziţia Tigrului la Dragon, însă atacul din Scorpion al lui Ciras o izbi ascendent şi i se opri în cot. Fata scânci şi sabia-i căzu dintre degetele încremenite. Următorul elev ţâşni din spatele ei şi se întinse pentru o lovitură joasă cu vârful spadei. Lama de lemn îl izbi pe Ciras în coapsa stângă, însă pivotă rapid pe piciorul drept, intrând în punctul mort al fandării înainte ca elevul să-şi fi putut reveni. Dacă spadele ar fi fost de oţel, lovitura pe care o luase l-ar fi încetinit, însă tot ar fi putut săşi coboare tăişul peste gâtul adversarului său. Din moment ce spadele erau de lemn, Ciras se alese cu o vânătaie, adversarul rămase cu capul pe umeri, iar tiratianul putea acum să-l înfrunte pe Geias. Fiul lui Eron făcu un pas înapoi şi se lăsă în poziţia Scorpion. Ciras contracara cu poziţia Tigrului, aşa că Geias trecu în cea de Călugăriţă2. Ciras bătu nerăbdător din piciorul drept, cerând atacul, iar elevul se mobiliza pentru a răspunde la provocare. Moraven se ridică în picioare şi-l prinse pe Eron de mână. — Fiul tău ştie că este mai bine să nu atace. Eron îşi ridică mâna. — Fiul meu îşi cunoaşte datoria. Priveşte. Băiatul sări un pas în lateral, apoi şarjă înainte cu lovituri de la stânga sus spre dreapta, jos, apoi în cruciş şi din nou jos. Repetă tiparul atacului de trei ori, iar Moraven se pregăti să-l vadă pe Geis dat de pământ la fel de uşor ca şi ceilalţi înaintea lui. Deşi era mai bun, repetarea tacticii însemna că Ciras ştia la ce trebuia să se aştepte. Tigrul se va transforma într-un Scorpion, iar pe Geias îl va lovi exact la coaste. De parcă ar fi extras strategia atacului direct din mintea lui Moraven, Ciras se deplasă spre stânga şi iniţie tranziţia formelor. În momentul când Geias îşi încheiase lovitura în diagonală, nou-venitul era în poziţie de luptă. Când sabia băiatului va aluneca de-a curmezişul pentru lovitură, lama lui Ciras se putea avânta înainte, exploatând faptul că tânărul Jatan se descoperise.

2

Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din faţă în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). 70

Dar şi Geias cunoştea tactica lui Ciras. În loc de lovitura în diagonală, el schimbă mâna în care ţinea sabia, din dreapta în stânga, şi pivotă pe piciorul drept. Sabia de lemn se ridică înainte şi reveni pentru o lovitură joasă, menită să-l spintece pe Ciras. Cum băgăreţul îşi iniţiase propriul său atac, nimic altceva decât un miracol i-ar mai fi permis să pareze o lovitură care l-ar fi ucis. Ciras îşi smuci trupul, atacând sus cu călcâiul piciorului drept. Se îndreptă şi apoi se răsuci, iar abdomenul îi trecu pe sub lama lui Geias. Îndoindu-și încheietura în acelaşi timp, reuşi să arunce sabia adversarului, apoi căzu cu toată greutatea pe spate. Înainte ca Geias să apuce măcar să-şi revină din impulsul atacului, Ciras îşi înfipse sabia în gleznele lui, doborându-l la pământ. De parcă ar fost îmboldit de propria sa armă, sări din nou în picioare şi îndepărtă cu aroganţă sabia lui Geias de lângă el. Eron se uită spre Moraven. — Ai văzut şi tu? În timp ce Moraven clătina încet din cap, Phoyn chicoti sec. — A simţit. — Da, am simţit. Moraven se aşeză. Atunci când Ciras lovise cu călcâiul şi se răsucise. O străfulgerare, o furnicătură. Îi amorţise pielea şi-i pătrunsese în carne cu înţepăturile ascuţite de membru amorţit, revenit încet la viaţă. Simţise, simţise din plin. Din Ciras ieşise jaedun, într-un val foarte puternic. Moraven se încruntă. — Ce grad spunea că are? — Lirserrdin. Maestrul său îl considera Superior. Phoyn expiră încet şi părea să se dezumfle puţin. — Nu cred că Maestrul său ştia cât de avansat este elevul său, ci doar că era mai răsărit decât mulţi alţii. Dacă ar fi avut cea mai mică bănuială, nu l-ar fi trimis de acolo. Să ai pe cineva atât de versat aduce o mare onoare şcolii. — Atunci înseamnă că va aduce onoarea asupra serrianului Jatan. Eron scutură din cap. — Eu sunt un Maestru spadasin, Moraven, însă nu şi Mistic. Nam ce să-l învăţ. 71

Moraven se întoarse şi privi spre bătrân. — Doar nu vă gândiţi să-l antrenez eu! Nu sunt profesor, nu am şcoală. — Nu de şcoală are el nevoie. Fruntea bătrânului se încreţi. Ai venit la mine deja antrenat, iar eu te-am condus pe calea cea bună. „Călătoria este pe răscruci alese deja, nu pe drumeaguri nestrăbătute.” Însă există drumuri pe care n-ar trebui să se aventureze. Atingerea stării de jaedunto avea avantajele sale, atât în privinţa modului de manifestare a magiei, cât şi a longevităţii oferite. Dar putea însemna şi un preţ îngrozitor, pentru că avea tendinţa de a distila personalitatea unui jaecai. Dacă cineva era milos şi amabil, paşnic, aceste trăsături se accentuau. Dar dacă, pe de cealaltă parte, este arogant şi doritor de faimă, îl va umple de amărăciune. Sabia de lemn azvârlită de Ciras pe verandă ajunse acolo păcănind. — Am nevoie de un maestru, Eron, din serrianul Jatan. I-am înfrânt pe cei mai buni elevi ai tăi. Mă accepţi? Moraven privi spre Phoyn. — Mă puneţi să fac şi asta, ca supliment la ceea ce mi-aţi cerut deja? Bătrânul înălţă din umeri. — Să ai un însoţitor nu poate să-ţi facă prima sarcină mai grea sau mai periculoasă. — Doar nu vă aşteptaţi să consider această perspectivă una comodă, nu-i aşa? — Nu, sper să nu te simţi deloc comod. Bătrânul îşi ridică pocalul cu wyrlu. — Neplăcerea pe care o simţi acum ne va fi rezervată tuturor, dacă dai greş în vreuna dintre sarcini. Pacea Festivalului fie cu tine, Moraven Tolo, şi fie ca zeii să se îndure de viitorul tău.

72

7 Ziua a 2-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Keles ignoră mârâitul „pleacă de-aici” şi intră în camera fratelui său. Jorim îi aruncă o privire furioasă, însă, reflectată în oglindă, îşi pierdu o parte din forţă. Tânărul Anturasi se chinuia să-şi înnoade cravata de mătase aurie, dar nu numai asta-i alimenta proasta dispoziţie. Keles ştia asta, după cum mai ştia că trebuia să lămurească anumite chestiuni cu fratele său, altfel petrecerea din acea seară va fi un dezastru mai mare decât promitea deja să fie. — Lasă-mă să te ajut. — Mă descurc şi singur. — Da, însă nu înainte de prima zăpadă, ceea ce înseamnă că vei întârzia la petrecere. Jorim mârâi. — Şi-aşa nu vreau să merg. Keles îşi lăsă mâna pe umerii fratelui său şi-l răsuci încet spre el. — Dacă nu mergi, le vei dezamăgi pe Nirati şi pe mama noastră. Amândouă s-au străduit din răsputeri să aranjeze compromisul care ţi-a permis să-ţi păstrezi barba şi pletele. Ştiu că nu te-ar deranja să-l superi pe bunicul, însă sentimentele lor trebuie respectate. — Desigur. Să le respectăm sentimentele, însă nu şi pe ale mele. Jorim îşi lăsă palmele să-i alunece de-a lungul cravatei, însă ele se strânseră încet în pumni. — De ce întotdeauna contează sentimentele tuturor, iar ale mele nu? Keles luă cravata şi o legă la gulerul înalt şi apretat al cămăşii fratelui său. — Prin asta te întrebi de ce nu-ţi sunt respectate sentimentele. Îmi pare rău că te-ai simţit trădat. 73

— Nu, nu-ţi pare rău. Ştiai că o să mă doară. — Corect, dar ştiam şi că trebuia să te împung ca să te opreşti. Team trădat, da, însă te-am împiedicat, de fapt, să te trădezi singur. Jorim se încruntă. — Ai citit asta în mintea mea, nu? — Nu glumi. Pot să-ţi ating mintea numai atunci când ne concentrăm amândoi şi comunicăm, ştii doar. Spre deosebire de bunicul, eu nu pot vedea mai mult decât ce eşti dispus să arăţi. Nici nu am această dorinţă. Îţi respect prea mult simţămintele şi te respect pe tine la fel de mult. — Mă respecţi, nu? Keles oftă încet. Imediat ce plecaseră de la bunicul lor, Jorim se îndepărtase de el. — Ştiu că te-am trădat, însă este ceva mai mult de-atât. Ce se întâmplă? Jorim îşi ridică braţele, îndepărtând mâinile fratelui său, apoi se întoarse pe jumătate spre oglindă. — Ţi-ai bătut joc de mine în faţa bătrânului. — N-am făcut aşa ceva. — Nu, bineînţeles că nu, din punctul tău de vedere. Jorim străbătu încăperea minusculă şi se prăbuşi într-un scaun care aproape se răsturnă pe spate. — Keles cel înţelept şi prudent. Bunicul îmi va lăsa Lupul furtunii doar pentru că tu i-ai sugerat asta, nu pentru că aş merita, şi chiar merit. — Atunci? Primeşti ceea ce voiai. — Nu înţelegi, exclamă Jorim şi lovi cu pumnul în braţul scaunului. De ce nu mă asculţi? Aş face treabă bună pe Lupul furtunii? Bineînţeles că da. Vorbesc de două ori mai multe limbi decât tine şi le învăţ destul de uşor. Am un catalog al animalelor pe care le-am văzut şi mă pricep foarte bine să le desenez atunci când nu pot aduce acasă exemplare. Îl cunosc pe bhotcaiul tău şi am lucrat cu o parte din echipaj înainte. Sunt perfect potrivit pentru expediţie şi ar trebui să merg, însă am vrut ca bunicul să mi-o lase mie pentru că eu am pledat, nu tu. Keles îşi apăsă vârful degetelor pe frunte. 74

— Nu are nici un sens, Jorim. Vei merge. Asta contează! — N-ai ascultat deloc? — Ba da, dar tu? Keles dădu din sugestiv din cap, apoi îşi lăsă mâinile jos şi-şi deschise palmele. — Aici se petrece cu totul altceva. Ţi-e teamă, într-un fel, că bunicul te va ţine aici şi te va supune, cum a făcut cu unchiul Ulan? Asta-i? Jorim dădu nesigur din umeri. — Nu. Nu m-am gândit la asta. Mulţumesc că mi-ai spus. — Jorim, ştii că n-ar putea face asta. Eşti prea puternic pentru el ca să te supună. — Chiar crezi? Cu adevărat? Keles dădu din cap. — Da. Ar încerca el, dar tu l-ai sfida. Ar fi de parcă fiecare aţi trăi în cele Nouă Iaduri contopite. — Eh... Faţa lui Jorim se însenină o clipă, apoi se întunecă din nou. — Dacă nu-i asta, de ce altceva te temi? Fratele său îi aruncă o căutătură urâtă, apoi se aplecă înainte, cu coatele pe genunchi. Mătasea tunicii şi pantalonii foşniră în mişcare. — Mă tem că dacă Qiro te trimite pe tine, te vei pierde, ca şi tatăl nostru. — Poftim? Jorim privi în sus, iar trăsăturile i se înăspriră, în timp ce ochii i se umezeau. — Am încercat să-ţi salvez viaţa plecând eu în expediţie. Keles scutură din cap. — N-ai motive să crezi că bunicul m-ar trimite departe ca să pier. Doar nu crezi că i-a făcut asta tatei. — Am motive şi chiar cred, Keles. — Nu erai destul de mare ca să ţii minte asta... — Nici tu. Aveam doi ani, tu cinci. Nu mi-l amintesc pe tata. Tu şi Nirati, da, iar ea spune că eşti leit el. Şi alţii mi-au spus că-i semeni foarte mult, cu o singură diferenţă. Bine, poate două. În primul rând, tu nu te iei de piept cu bătrânul, cel puţin până acum. 75

Keles oftă. — L-am mai înfruntat şi altă dată. — Bineînţeles că da. I-ai spus că o hartă desenată de tine nu-i destul de bună. — Nici nu era. — Spunându-i că nu era bună înainte să-ţi reproşeze el nu înseamnă că l-ai înfruntat, punctă Jorim clătinând din cap. Eşti mult mai talentat decât era tata. Ryn credea că este egalul bunicului, poate că şi era. Însă tu eşti mai bun. Îl poţi depăşi pe Qiro, iar el nu poate tolera aşa ceva şi are de gând să încerce să te ucidă. — N-are nici o noimă. Keles îşi trecu degetele prin părul său negru, trăgându-l spre spate. Voia să contrazică ideea că bunicul lor putea fi atât de perfid, însă modul în care-l trata pe Ulan dovedea cât de împietrit putea fi bătrânul. L-a ucis pe tata? Va fi „precum tatăl, aşa şi fiul”? — Are noimă, Keles. Eşti singurul capabil să-l înlocuiască şi să menţină afacerea familiei. Dacă-l depăşeşti, el ar putea cădea în uitare. — Aşa ceva nu-i posibil. — Nu? Prinţul Araylis ar fi trebuit să ne conducă, însă acum fratele său mai tânăr ocupă tronul. Câţi oameni îşi mai amintesc de el, sau de tatăl lor, Prinţul Jogisko? După nouă ani de prosperitate, Cyron a început să-i eclipseze pe amândoi. Se va întâmpla tot aşa şi cu Qiro, iar el se teme de asta. — Uiţi un singur lucru, Jorim. Ce se va întâmpla dacă Qiro ajunge în starea de jaedunto? întrebă cu voce joasă. — Nu-i posibil. — Şi dacă a ajuns deja acolo? Uită-te la el. Ulan e mai tânăr, dar arată de două ori mai în vârstă. E adevărat că suntem cu toţii urmaşii Oamenilor Adevăraţi, aşa că trăim mai mult decât alţi muritori, dar şi noi îmbătrânim. El nu. Jorim scutură neînduplecat din cap. — Jaedunto se manifestă în multe lucruri, să fie şi în cartografie? Este legat de capacităţile fizice, nu de scrijelitul hârtiei. Qiro doar se menţine foarte bine. Unchiul Ulan arată aşa pentru că-l slujeşte pe bunic. Nu, bătrânul nu cunoaşte secretul nemuririi magice. Va trăi 76

ceva mai mult pentru că nu-l vor nici în Ceruri, nici în Iaduri, însă tot va muri, iar tu vei fi mai măreţ decât el. — Este evident că nu asta aşteaptă el, în nici un caz. Cu siguranţă, crede că este foarte bun în ceea ce face. Încă una dintre amăgirile sale. Jorim ignoră comentariul. — Mi se pare încredinţat că mai are încă optzeci şi unu de ani înainte, poate chiar mai mult. — Să-l lăsăm să-şi închipuie ce vrea. Tot va muri până la urmă. Doar nu-i vreun viruk. Jorim pufni. — Prin toanele lui, este. Chiar şi Keles izbucni în râs la asta. — N-am să te contrazic. Dar în sinea lui tot ştie că este muritor. Dacă reuşim să fim la fel de pricepuţi ca el, putinţa noastră de a lucra îl depăşeşte, iar el înţelege. Dacă Nirati ar fi talentată, atunci... — Dacă Nirati ar avea talent, ar distruge-o. Keles clipi. — Cum poţi spune aşa ceva? Este febleţea lui. Tu sau eu a trebuit să ne certăm pentru a te trimite cu Lupul furtunii. Dacă ea i-ar sugera asta cu o şoaptă, te-ai trezi la bord atât de repede încât ţi s-ar tăia răsuflarea. Jorim dădu încet din cap. — O spun, frate, pentru că ea nu-i ameninţă poziţia. Nu are nici un talent pentru topografie sau pentru cartografiere, aşa că o iartă şi-i face toate mofturile. Mulţumeşte stelelor că ea n-are şi simţul mamei, altfel ar fi o răsfăţată fără de nici un folos. Asemănătoare cu Majiata. — Nu încerca să abaţi subiectul. Keles se apropie de fratele său şi luă din nou cravata. — Deseară, bunicul va anunţa misiunile noastre. — Înspre gloria lui. Hei, nu atât de strâns. — Scuze. Keles slăbi mai mult nodul. — Vom anunţa că pleci cu Lupul furtunii... — Ştii deja asta, sau e o speculaţie? Ai pus-o pe Nirati să vorbească cu el, nu-i aşa? întrebă cu ochii mijiţi 77

— Crede că-ţi datora un serviciu, zâmbi Keles. Mi-a făcut şi mie unul, gonind-o pe Majiata. — Ce-a spus că te va pune să faci? — Nimic. Keles clătină din cap, termină de făcut nodul şi-l bătu cu palma pe piept. — Când i-a cerut un indiciu, el a devenit brusc ursuz şi a refuzat să-i spună. — Probabil că te va ţine pe aici şi va găsi căile de a-ţi face viaţa amară. — Te rog, spune-mi că nu i-ai ghicit gândurile. — Aşa cum ai spus, asta necesită cooperare, iar el şi eu în mod sigur nu cooperăm. Jorim se întoarse şi se uită în oglindă. Făcu o serie de ajustări mărunte nodului legat de fratele său, apoi zâmbi. — Mulţumesc, nu m-aş fi descurcat fără tine. — Da, însă ştii că nu-i valabil şi cu Lupul furtunii. — Cum ai pus asta la cale? se încruntă Jorim. — E uşor. Ţelul este special, iar ceasul dublu este componentacheie. Eu aş fi puţin mai rapid la efectuarea măsurătorilor şi la calcule decât tine, însă tu ai o calitate foarte specială, care mie-mi lipseşte. Ce-ai face dacă ceasurile nu ar mai funcţiona? Bărbatul mai tânăr îşi închise ochii o clipă, apoi dădu din cap. — Ei, bine, aş folosi, din când în când, o clepsidră cu apă, doar ca să văd dacă ceasurile măsoară corect timpul. Aş ţine evidenţa vitezei şi direcţiei şi aş reveni cu nava pe puncte de control, să am informaţii în ambele direcţii şi să pot socoti viteza curenţilor. Apoi aş căuta un gyanridin care să mă ajute să le repar. Keles zâmbi. — Vezi, deja te-ai gândit la ce-ai putea face. Eu nu mi-aş da seama. Talentul meu funcţionează pentru calcule şi desenarea hărţilor. Nu sunt la fel de adaptabil situaţiilor ca tine. Îţi mai spun ceva. Ştiu de ce tu şi bunicul vă daţi cap în cap, de parcă aţi fi berbecii cu coarnele spiralate pe care i-ai văzut la Tejanmorek. — Oh, chiar aşa? De ce? 78

— Ai spus că bunicul s-ar teme de mine pentru că-i amintesc de tata. — Nu sunt singurul care gândeşte aşa. Keles îl petrecu pe după umeri pe fratele său şi-l răsuci din nou. — Voi vă luptaţi atât de mult pentru că-i aminteşti de el însuşi. — Poftim? Te-ai smintit. — Nu, deloc. Ştii poveştile despre el la vârsta ta. A călătorit, a făcut ridicări topografice şi i-a adus tatălui Prinţului la fel de multe lucruri ca tine, spuse Keles cu un zâmbet uşor. Doar atât că el n-a ajuns atât de departe, n-a văzut atât de multe, n-a adus nici pe departe ce-ai adus tu. De fapt, a făcut o singură călătorie îndelungată, spre nord-vest, şi a fost un eşec. Apoi a murit tatăl lui, iar bunicul a fost adus în această cuşcă aurită. Libertatea pe care o avusese a dispărut de atunci. Jorim făcu o jumătate de pas înapoi. — Iar tu te aştepţi să fii încătuşat aici o viaţă, nu-i aşa? Lupul furtunii ar fi fost cea mai măreaţă aventură a ta, marea ta evadare. — Poate. Ar fi putut fi şi cel mai mare dezastru al meu. Într-un fel, ar fi fost mai bine. După o expediţie de coşmar, Anturasikun ar arăta foarte ademenitor. — Dar nu urăşti ideea de a-ţi petrece restul vieţii aici, închis? Nu te-ar ucide? Keles dădu din cap. — Nu mă va ucide. Însă te-ar ucide pe tine, frăţioare. — Ai fi ca şi mort. Hărţile care le-ar permite altora să meargă mai departe decât oricine înainte ar fi creaţiile tale, dar tu vei rămâne legat de peticul ăsta de pământ numit Moriande, răspunse Jorim, încruntându-se puternic. Keles simţi cum o mână îi sfâşia inima. Un prizonierat în turnul familiei îl înspăimânta. Desigur, situaţia aducea cu sine protecţie, însă siguranţa fără libertate nu era de nici un folos. Să nu mai priveşti niciodată un apus de soare, la munte, sau să vezi păsările cu pene viu colorate prin junglă... — Va trebui să aduci tu lumea la picioarele mele, Jorim. Asta mi se va cere. Dacă avem noroc, tu şi cu mine vom deveni jaecaikyr şi vom trăi mult şi bine. Poate că Prinţul ne-ar lăsa să stăm aici cu 79

schimbul, fiind fiecare ochii şi urechile celuilalt prin alte părţi, aducând lumea aici. Dar dacă nu va fi aşa, atunci va trebui să depind de tine, de copiii tăi, de ai mei şi, poate, chiar şi de ai lui Nirati, să faceţi asta pentru mine. Este o posibilitate pe care sunt dispus s-o accept, pentru binele familiei noastre şi al naţiei. — Mă cocoloşeşti din nou, frate? întrebă Jorim cu un zâmbet, apoi făcu din mână înspre uşă. Ştiu că asta s-a întâmplat în camera hărţilor. Dintotdeauna a fost aşa. Nirati îi abate atenţia bunicului, iar tu faci apel la raţiune. Mă înnebuneşte de-a binelea, însă ştiu că trag foloase. Keles se întinse şi-l apucă de o şuviţă de păr. — Da, tragi foloase şi ne faci să lucrăm din greu, ştii? — La asta sunt buni fraţii mai mici. Aşa spun toate poveştile. — Acolo ai prefera să fii unic. Keles ieşi primul din cameră. — Un lucru însă pentru astă seară. Te rog, fără certuri. În ochi mai ai încă sânge, iar vânătaia nu ţi se potriveşte cu tenul tău natural. — Da, purpuriul nu-i foarte imperial, iar marginile galbene nu au chiar nuanţa aurului. Mâna lui Jorim coborî grea pe umerii săi şi-l strânse. — Nu te teme, frate, mă voi comporta pe cât pot eu de bine. Dacă ceea ce mi-ai spus este adevărat, nu vreau să-i dau bunicului prilejul de a se răzgândi. — Bine, spuse Keles cu un oftat zgomotos. E seara lui. Îl vom lăsa să-şi facă mendrele şi va fi perfect.

80

8 Ziua a 2-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Nirati descoperi că avea dificultăţi la respiraţie şi nu era doar din pricina corsetului în care fusese legată. Era deja o femeie zveltă, iar corsetul fusese folosit să-i subţieze şoldurile într-o circumferinţă imposibil de redusă. Slujnicele i-l strânseseră tare, avertizând-o: „Domniţă, fetele nu trebuie să mai respire, din moment ce toţi bărbaţii vor crede că v-a pierit răsuflarea datorită lor.” Izbucnise în râs, iar slujnica se folosise de expiraţia ei pentru a strânge şi mai tare. Nirati privi Sala Mare de Bal din turn, numai pe jumătate plină, şi se simţi puţin ameţită. Culorile serii erau purpuriul şi auriul – purpuriu pentru Prinţ şi auriu pentru familia Anturasi. Ea, fraţii ei, verişorii, mama şi bunicul purtau aproape toţi robe aurii, tunici şi pantaloni ornamentate cu panglici purpurii. Prinţul şi suita lui inversaseră combinaţia de culori, iar ceilalţi puteau îmbrăca ce pofteau ei, cu elemente purpurii şi aurii, pentru a-şi declara legăturile cu familia sau Coroana. Sau în funcţie de ce impresie doresc să lase. Prinţul, deşi nu era încă prezent, făcuse deja senzaţie. Permisese unora dintre gărzile sale keru să staţioneze la poarta turnului, la uşa principală şi la intrarea în sala de bal. Recrutate dintre femeile care au părăsit Helosunde după ocupaţie, keru juraseră credinţă casei regale naleniene, renunţând la căsătorie şi copii, ducând o viaţă ascetică, în antrenamente şi misiuni de pază. Şi ritualuri ciudate, dacă zvonurile şoptite se adevereau. Fără nici o excepţie, femeile îşi purtau părul auriu legat cu o panglică albă, jelind pierderea ţării natale. Deşi erau destul de arătoase, doar puţine dintre ele ar fi putut fi descrise drept frumoase, pentru că trăsăturile lor erau la fel de dure ca trupurile, iar privirile 81

lor pătrunzătoare nu aveau nici un pic de căldură. Fiecare avea o spadă şi un arc, însă erau politicoase şi pline de respect, deşi Nirati se întreba dacă-şi vor păstra atitudinea când va apărea Prinţul din Deseirion. Sala de bal dreptunghiulară avea un şir de ferestre înalte de-a lungul peretelui dinspre apus, care permiteau o privelişte minunată a cerului nopţii. Pe partea opusă, la stânga intrării, fuseseră întinse mesele şi încărcate cu felurite bunătăţi. Neguţătorii şi afaceriştii care voiau să obţină anumite favoruri de la Anturasi, oferiseră din belşug vinuri, brânzeturi şi mâncăruri exotice. Preferinţele bunicului ei pentru bucatele puternic condimentate fuseseră satisfăcute la masa din mijloc, bucătarii preparând şi aducând feluri care umpleau aerul cu arome delicioase, la fel cum muzicanţii din colţul sud-vestic răspândeau în aer sunete blânde. În timp ce studia încăperea, privirile-i fură atrase de platforma care se întindea pe toate laturile, înălţată cu aproape cinci metri deasupra podelei. Era lată de doi metri, exceptând colţul din sud-est, unde se transformase într-o scenă triunghiulară, şi avea balustrade aurite, care-i despărţeau pe cei de sus de restul. În colţul sud-estic se aflau un jilţ şi o măsuţă, între două gărzi keru. Bunicul îşi va face apariţia prin uşa din peretele estic şi tot de acolo va anunţa, la un moment dat, expediţia Lupului furtunii. Zâmbi uşor, ştiind că anunţul îl va bucura pe Jorim dincolo de orice închipuire. Era doar îngrijorată că bunicul, din interes, sau în mod deliberat, va face în aşa fel încât să-l enerveze. Deşi îşi iubea nespus fratele, îi cunoştea şi temperamentul, iar sărbătorirea bunicului nu era locul potrivit pentru izbucniri. Se înfioră, pentru că orice ieşire ar fi putut face mult mai mult decât să strice petrecerea. Nu-şi amintea ospăţul de la împlinirea de către bunicul ei a şaizeci şi trei de ani, însă Qiro şi Ryn Anturasi sfârşiseră prin a striga unul la celălalt. Din câte auzise, Ryn nu făcuse decât să se apere. Faptul că în ziua următoare fusese trimis cu Lupul valurilor, fără măcar să schimbe vreun cuvânt cu tatăl său, după care dispăruse pentru totdeauna, făcuse să circule zvonul că bătrânul Qiro îl ucisese. 82

Nirati privi spre mama sa şi zâmbi. Siatsi Anturasi purta o robă de aur, cu fâşii largi, albe, la tiv, mâneci şi margini, strânsă cu o eşarfă purpurie. Mai înaltă decât Nirati, deşi nici pe departe cât vreuna dintre keru, mama ei se transformase dintr-o fetişcană zveltă într-o femeie matură fără să-şi piardă nimic din frumuseţe. Îşi purta părul negru strâns în sus şi-l prinsese cu ace aurii. Faţa şi-o acoperise cu pudră albă şi folosise aur pentru a adăuga o sclipire de pistrui pe obraji şi nas. Auriul îi evidenţia pleoapele şi buzele, oferind-i un aspect de statuie de alabastru care prinsese viaţă. Mama ei era o femeie interesantă, pentru că reuşise să izbândească în interiorul a două familii dominate de patriarhi puternici. Familia sa, Isturkenii, fusese una de negustori bogaţi, care o măritaseră cu Ryn Anturasi în speranţa că vor obţine unele avantaje de la Qiro. Continuaseră să se îmbogăţească până la moartea tatălui ei, când fratele ei mai mare, Eoarch, preluase afacerile. Patima lui pentru jocuri se întinsese însă dincolo de mesele de joc şi pierderea încărcăturilor şi a navelor adusese familia în pragul ruinei. Când Ryn murise, se aşteptaseră ca Siatsi să devină ţiitoarea lui Qiro, însă ea refuzase şi se întorsese la familie, punând piciorul în prag în faţa lui Eoarch, pentru a salva prestigiul companiei lor de comerţ. Se târguise cu Qiro pentru hărţi în schimbul acordării permisiunii ca nepoţii lui să-l viziteze şi să fie instruiţi. Nirati auzise chiar că mama ei devenise una dintre amantele Prinţului Aralys, în schimbul unor taxe vamale favorabile la anumite transporturi, însă nu se apucase niciodată să verifice cât de adevărate erau aceste cleveteli. Ea şi mama ei munciseră din greu la pregătirea zilei de naştere şi la aplanarea tensiunilor dintre Qiro şi Jorim. Amândouă căzuseră de acord să acţioneze pentru binele lui, fără să-l consulte. Uneori, Jorim nu ştia ce era bine pentru el şi, în cele din urmă, ajungea tot la punctul lor de vedere. Mai multe şuşoteli auzite din apropierea intrării o făcură pe Nirati să se întoarcă. Făcu asta încet, nu pentru că roba i-ar fi restrâns mişcările – în fond, mai târziu vor şi dansa –, ci pentru că tratarea cu stăpânire de sine a oricărei surprize constituia atributul unei gazde bune. Se pregăti pentru orice, de la vinul vărsat din greşeală, la 83

apariţia lui Jorim, plin de sânge. Însă în pofida preparativelor ei, respiraţia i se opri în gât. Gărzile keru de la uşă se trăseseră în lături pentru a-i face loc ambasadoarei din Viruk şi consortului ei. Era puţin probabil ca Ierariach, din Clanul Nessagia, să fi provocat doar ea şuşotelile. Ochii ei, ca abanosul, atrăgeau întotdeauna comentarii, la fel şi cascada de păr negru ca pana corbului, purtat despletit. Pe de altă parte, pielea ei de un verde-deschis făcea ca natura sa neomenească să fie evidentă. De înălţime potrivită, alesese să îmbrace o rochie de un verde marin, care-i împlinea înfăţişarea. Concesia ei faţă de culoarea serii se prezenta sub forma unui ametist mare, încastrat în aur, purtat întrun pandantiv ca un păianjen, atârnat deasupra pieptului ei generos. Însă consortul ei era suficient pentru a-ţi tăia respiraţia şi garanta coşmaruri. Dacă ar fi stat drept, ar fi avut cu uşurinţă doi metri şi jumătate, iar lui Nirati i se părea că, întinzând mâna, ar fi putut atinge podeaua platformei. Purta doar pantaloni şi o tunică fără mâneci care lăsa pe toată lumea să-i vadă plăcile osoase de pe mâinile lungi şi subţiri. Suprafaţa pielii se potrivea cu a ei pe gât, piept, pântec şi partea interioară a braţelor, iar pe restul corpului culoarea era de un verde-închis, inclusiv faţa. Părul negru era la fel de lung ca al lui Jorim şi putea fi aranjat la fel, deşi asta ar fi presupus împletirea lui pe toată lungimea spatelui. Degetele de la mâini şi picioare se terminau cu gheare ascuţite. Cârligele de la coate şi coarnele de pe cap nu păreau la fel de tăioase ca ghearele, însă când zâmbea, un şir de dinţi ascuţiţi, albi ca fildeşul, accentuau impresia că, deşi nu purta arme, era departe de a fi lipsit de apărare. Nirati păşi înainte cu o grabă care îi permise să ajungă la cei doi viruki în acelaşi timp cu mama sa. Siatsi se opri la trei metri de ei şi făcu o plecăciune. Nirati o imită în adâncime şi durată – amândouă considerabile, ţinând cont de relaţiile oaspeţilor cu oamenii. Se îndreptară de spate şi zâmbiră. — Dicairoun Nessagia, ne onoraţi cu prezenţa voastră. Ambasadoarea zâmbi, dar nu fără un uşor efort. — Am fost cât se poate de încântaţi să primim invitaţia de a sărbători viaţa celui care a recuperat atât de mult din ceea ce s-a pierdut din lume. 84

Nirati îşi menţinu surâsul. Auzind aceste cuvinte, majoritatea oamenilor credeau că ambasadoarea se referise la Urgie şi la pierderea contactului cu restul lumii după aceea, însă nepoata lui Qiro ştia despre ce era vorba. Cei din Viruk domniseră, cu milenii în urmă, peste un imperiu care înglobase toate cele Nouă Principate, provinciile lor şi chiar mai mult. Oamenii care trăiseră acolo fuseseră luaţi în sclavie, împreună cu alte rase, pentru a-i servi pe viruki. Capitala lor, Virukadeen, se găsise în mijlocul Mării Întunecate de acum, distrusă de un cataclism declanşat de ei înşişi. Cei care trăiau departe de capitală, administrând provinciile, se pomeniseră dintrodată fără legiunile de războinici care le asigurau poziţiile. Urmaseră numeroase revolte, iar în diferite locuri domnia lor fusese înlăturată. Libertatea oamenilor nu dura întotdeauna, însă cu două mii de ani în urmă, Oamenii Adevăraţi veniseră cu o armadă, invadaseră Imperiul Viruk şi-i scoseseră din teritoriul unde se vor ridica Principatele. În provincii mai rămăseseră nuclee de populaţie virukiană, deşi erau împrăştiate şi izolate. Îndepărtatul Irusviruk, ţinutul din care venea ambasadoarea, nu invitase şi nici nu tolerase intruşii umani. În cea mai mare parte a fostului imperiu domnea pacea între rase, deşi era cu atât mai greu de menţinut cu cât distanţa faţă de Principate era mai mare. Era limpede că lui Siatsi nu-i scăpaseră aluziile din salutul ambasadoarei. — Lumea este un loc foarte vast. Nu tot ceea ce s-a pierdut poate fi recuperat, iar alte lucruri descoperite s-ar putea să nu fi fost niciodată pierdute, cum ar fi plăcerea adusă de prezenţa voastră. Fievă vizita binecuvântată, iar pacea Festivalului să vă bucure. Consortul dădu din cap şi-şi dezveli din nou dinţii. Nirati simţea că nu era obişnuit să zâmbească mai mult decât Ierariach, însă-i plăcea să privească reacţia oamenilor la rânjetul său. Fiori reci îi coborâră pe spinare când un fir subţire se salivă începu să-i curgă pe falcă. Din fericire, limba lui neagră şi groasă o linse înainte să fi putut atinge podeaua. Ambasadoarea dădu din cap. — Ne vom bucura, cu siguranţă, de ospitalitatea voastră. Mulţumesc. 85

În timp ce plecau, Siatsi o luă pe fiica sa de cot. — Ai grijă de fratele tău când ajunge aici şi ţine-l departe de ei. Povestea despre cum Jorim a ucis doi viruki în timp ce era în Ummummorar le este cunoscută. Nu sunt sigură că se va ajunge la violenţe în această seară, însă Jorim se va duela dacă va fi provocat. — Dar ambasadoarea n-ar... Mama ei scutură din cap. — Virukii au sistem foarte puternic de caste. Consortul ei, Rekarafi, este războinic. Iar ei vor face orice pentru apărarea onoarei. — De ce i-a mai invitat bunicul? — Să-i aibă aici pe cei străvechi nu face altceva decât să-i mângâie orgoliul. — Dar să-i ofere lui Jorim un prilej... Siatsi îşi înălţă o sprânceană. — Poate că nu. S-ar putea ca Rekarafi să-i considere pe cei măcelăriţi nişte barbari provinciali, cum îi vedem noi pe sălbaticii din Pustietăţi. Dacă avem noroc, morţii erau duşmanii lui, însă n-aş conta pe asta. Nu uita, oaspeţii noştri viruki sunt destul de în vârstă să-şi amintească nu numai de venirea celor cu Sânge Adevărat, dar şi de dispariţia capitalei Virukadeen. O viaţă atât de îndelungată îi face să ne vadă insignifianţi, cum şi noi privim musculiţele de nisip, ceva ce poţi strivi fără să te gândeşti prea mult. Iar eu nu-l vreau pe Jorim strivit. — Dacă l-ai fi pocnit pe când era ţânc, nu ne-ar mai fi provocat necazuri acum. — Iar dacă te atingeam şi pe tine, poate că n-ai mai fi avut limba atât de ascuţită. Nirati râse. — Nu fac decât să-mi imit mama. — Îţi arată ea, dacă nu te comporţi cum trebuie. Fii atentă şi la alte încurcături, spuse Siatsi cu un oftat. Bunicul tău s-a purtat destul de nechibzuit în ultima vreme şi n-aş vrea să risc nimic în faţa lui. Evită dezastrul dacă poţi. — Da, mamă, aprobă Nirati, apoi făcu semn cu capul spre masa cu vinuri. Că veni vorba, poate ai grijă de unchiul Eoarch. A ajuns la a treia cupă de vin într-o oră. Dacă a aflat de poveştile despre viruki, cu 86

siguranţă va vrea să aranjeze un duel, numai ca să poată pune rămăşag. — Mulţumesc. Mama ei o sărută uşor pe obraz, apoi plecă să-şi găsească fratele. Nirati o urmări cu privirea, apoi se întoarse să-i studieze pe următorii oaspeţi care soseau. O femeie tânără, însoţită de un bărbat având cel puţin de două ori vârsta ei, iar lui Nirati îi trebui un moment s-o recunoască. Ar fi făcut-o mai repede, însă chipeşul însoţitor îi distrăsese atenţia. Când pricepu cine era, îşi dori încă vreo câteva zeci de viruki. Oh, bunicule, faci numai probleme. Nirati se grăbi să le taie calea la intrare. Îşi potrivi vocea pe un ton îngheţat. — Nu credeam că te voi vedea aici, Majiata. Mă gândisem că ai oarece respect de sine. Majiata încercă să răspundă, dar însoţitorul ei o opri. — Sper că mă veţi ierta, însă greşeala este a mea. Sunt nou-venit aici. Invitaţia de la bunicul vostru a fost neaşteptată şi s-a dat de înţeles că Lady Majiata poate veni. Vorbea foarte precis şi cu un accent deseian. Tunica sa de mătase purpurie fusese tivită cu aur, deşi cămaşa şi pantalonii erau de un albastru-închis. Eşarfa albă, care-i încingea mijlocul, sugera doliul, însă felul în care era legată semnala că statutul său era de exilat. Ceea ce l-ar face... Nirati făcu o plecăciune pe măsura condiţiei lui, însă, din curtoazie, rămase cu capul plecat mai mult decât s-ar fi cuvenit. — Iertaţi-mă, Conte Aerynnor, pentru că am fost atât de nepoliticoasă. Sunteţi un oaspete binevenit. Bunicul meu va fi fără îndoială încântat că aţi luat sugestia în considerare. Bărbatul întoarse plecăciunea şi o trase şi pe Majiata în jos, după el. Ridicându-se, zâmbi fără grabă, dinţii albi despărţindu-i barba neagră şi mustaţa. Ochii de un albastru-deschis străluceau pe un chip plăcut. Cicatricea scurtă de pe obrazul drept nu făcea decât să accentueze trăsăturile lui aspectuoase. Faptul că pălise la reacţia ei faţă de Majiata îi câştigase respectul lui Nirati. Mai mult, ea considerase întotdeauna accentul deseian interesant. 87

— Vă rog, spuneţi-mi Junei. Titlul meu de-abia dacă mai contează, pentru că proprietăţile familiei mele au fost confiscate de Coroană. — Am auzit relatări despre asta, Junei. Nirati zâmbi şi-i plăcu rostogolirea pe limbă a numelui. Disconfortul Majiatei nu făcea decât să-i mărească satisfacţia. — Ştiţi că Prinţul Pyrust a promis că va veni şi el? Junei se încruntă o clipă, apoi dădu scurt din cap. — Mi-am asumat acest risc, din moment ce-i aici, în Moriande. Dar până n-aţi pomenit de asta nu m-am gândit cum m-aş putea simţi. Nu voi crea nici un fel de probleme în legătură cu această chestiune. Vă mulţumesc că m-aţi prevenit. Dacă vă pot ajuta cu ceva, nu trebuie decât să-mi spuneţi. — Două lucruri. Ambele, simple, dacă-mi îngăduiţi. — Fiind gazda mea, v-aş face aceste servicii chiar dacă ar fi complicate. — Mulţumesc, îi surâse ea. Primul ar fi să o ţineţi pe Majiata departe de fraţii mei, de amândoi chiar. Junei privi spre Majiata. Ea se înroşi, iar el dădu din cap. — Şi al doilea? Nirati se uită fix în ochii Majiatei. — Să-mi oferiţi mie ultimul dans al serii, Junei.

88

9 Ziua a 2-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Primele două lucruri care se întâmplară la intrarea în Marea Sală de Bal nu-l surprinseră deloc pe Keles Anturasi. Gărzile keru îi lăsaseră să treacă, pe el şi pe fratele său, de parcă nici nu i-ar fi observat, ceea ce-l făcuse să împartă cu Jorim un mic zâmbet secret. Keru, fiind înalte, puternice şi atrăgătoare, erau de multă vreme obiectul fanteziilor multora dintre tinerii nalenieni. Deşi ştiau cu toţii că femeile keru nu se lăsau atrase în aventuri carnale, poveştile despre legături nepermise abundau, întotdeauna i se întâmplase prietenului unui prieten, aşa că verificările erau imposibile şi visele adolescenţilor nu piereau niciodată. Odată înăuntru, fratele său se pierdu imediat în mulţime, fapt anticipat de Keles. Jorim îşi începu explorarea închipuind o volută prin grupul marcat de prezenţa celor mai frumoase femei. Îşi devie apoi drumul spre ringul de dans din apropierea muzicanţilor, iar reputaţia sa de dansator îi făcuse pe mulţi să anticipeze această alegere. Al doilea fapt fu venirea surorii sale, umplând golul lăsat de Jorim. Îngrijorarea ei vizibilă, oglindită pe faţă, îl făcu să se pregătească pentru unele probleme. — Bună seara, Nirati! Bucuria Festivalului fie cu tine! — Şi cu tine, frate. Îl luă de braţ şi-l trase spre colţul din nord-vest al încăperii, acolo unde mulţimea se subţia. — Mama m-a rugat să nu-l scap pe Jorim din ochi. Ambasadorul din Viruk a venit cu consortul ei, care este un războinic. Mama se teme că el s-ar putea să fi auzit poveştile despre uciderea de către 89

Jorim a unor viruki în călătoriile sale. Dacă se pune să-l provoace pe Jorim... — Jorim va accepta. Şi orice s-ar întâmpla, ar fi necazuri. Vrei să te ajut? — Nu, însă mă tem că mă va ţine ocupată toată seara. Trebuie să te mai previn asupra unui lucru. — Poftim? — Majiata este aici. A venit cu un nobil deseian exilat, familia Aerynnor. Bunicul i-a trimis o invitaţie şi a dat de înţeles că o poate aduce şi pe Majiata. El pare foarte amabil, în timp ce ea... este ea însăşi. Keles simţi un şarpe ghimpat începând să i se răsucească în rărunchi. — Vrei să mă ţin departe de ea? Nu-mi pasă deloc dacă este aici. Sublinie ultima afirmaţie, sperând să fie amândoi convinşi că ar putea fi adevărul. — Mă bazez pe tine că-ţi vei folosi judecata şi că totul va fi bine. Nirati îl sărută pe obraz. — De fapt, vreau să te distrezi. Am să-l feresc pe Jorim de necazuri, cel puţin în noaptea asta. Apoi va fi responsabilitatea ta pentru tot restul Festivalului. — Grozav, oftă Keles, însă reuşi să zâmbească. Distrează-te şi tu cât poţi. Am să fiu cu ochii în patru. — Prea bine. Te iubesc, Keles. — Şi eu pe tine, Nirati. Du-te. Sora lui plecă într-o fâlfâire de mătase aurie, însă Keles mai rămase puţin în colţ. Faptul că Majiata preferase să vină la ziua bunicului său îl surprindea. În scurtul interval trecut de când fusese nevoită să-i înapoieze inelul, se gândise din nou la idila lor. Deşi fuseseră logodiţi de doi ani, el petrecuse o mare parte a tim pului mergând spre apus, pentru a termina o ridicare topografică a braţelor navigabile ale Râului de Aur. În vremurile de odinioară ale Imperiului, se putea călători din Marea Întunecată până pe coaste, însă gheţarii apăruţi la Urgie aduseseră multe aluviuni în râu. Prinţul voia să ştie ce trebuia făcut pentru ca râul să devină din nou potrivit pentru comerţ, iar Qiro îi predase sarcina lui Keles. 90

Când se afla în Moriande şi nu lucra, participa la evenimentele sociale. La o astfel de ocazii îl însoţise Majiata şi-i fusese o companioană perfectă. Era politicoasă şi isteaţă, salvându-l atunci când entuziasmul său îl îmboldea să intre în detalii, explicând lucruri care pe alţii îi plictiseau de moarte. Când erau singuri, şi fuseseră câteva momente preţioase de intimitate în afara patului, Majiata renunţa la maturitatea afişată în public şi devenea pretenţioasă, cerând daruri şi făcând crize de nervi copilăreşti. Avusese un sentiment de vinovăţie pentru că petrecuse atât de mult timp despărţit de ea, aşa că-i suportase toanele gândindu-se că va fi mai bine odată ce se vor fi căsătorit. Însă nu cu mult timp în urmă, începuse să vadă ceea ce probabil că Nirati remarcase încă de la început: că lucrurile nu se vor îndrepta niciodată. În timp ce unii oameni sunt capabili să se schimbe, majoritatea nu pot. Majiata nu avea nici un motiv să se schimbe pentru că de la Keles obţinea absolut orice. Iar familia ei avea cu siguranţă grijă să-i spună că tot ceea ce făcea era bine. Keles se înfioră. Din anumite puncte de vedere, ar fi fost mai uşor totul dacă oamenii ar fi fost aşa cum se zvonea că erau sothii. Ei treceau prin fiecare stadiu al vieţii cu o perioadă de hibernare între ele. La fel cum şi omizile se transformă în fluturi, deşi schimbările la sothi nu erau deloc atât de frumoase, ei atingeau anumite puncte în viaţă când erau necesare schimbări radicale. Legendele spuneau că găseau un loc de hibernare, unde petreceau luni sau chiar ani pentru a-şi reorganiza modul de gândire, apoi îşi schimbau forma într-una potrivită şi ieşeau la lumină ca nişte fiinţe noi, înfruntând lumea cu mult mai multă înţelepciune. Iar despre sothii gloon se spune că sunt capabili să vadă chiar şi în viitor, deşi să fii văzut de unul poate aduce consecinţe teribile. Keles zâmbi. Unul trebuie să mă fi văzut când i-am fost prezentat Majiatei. Îşi dori să poată să şi-o scoată din minte, însă nu era chiar atât de uşor. Îşi amintea zâmbetele şi gânguritul ei. Deşi ea nu fusese prea atentă cu nevoile lui, tot îşi dorea o legătură. Voia pe cineva care să-l privească în miez de noapte cu ochii încărcaţi de dorinţă, iar sentimentul că nu va mai cunoaşte asta îl făcu să simtă că i se strânge stomacul de teamă. 91

Scutură din cap, privindu-şi fratele care trecea de la un grup femei la altul. Jorim era un adevărat jaecai în arta flirtului. Părul, vânătaia de la ochi şi poveştile pe care le genera îi confereau un aer exotic. Era sălbatic şi imprevizibil, iar femeile civilizate din capitală tânjeau după aşa ceva. În timp ce eu sunt doar previzibil. Keles oftă. Femeile nu se înghesuiseră niciodată în faţa lui, aşa cum făceau cu fratele său, şi era unul dintre motivele pentru care se îndrăgostise atât de tare de Majiata. Îl jucase bine pe degete, făcândul să se simtă dorit. În timp ce el chiar voia pe cineva cu care să-şi împartă viaţa, o parte din el se întreba cum ar fi putut afla vreodată dacă fusese amăgit sau interesul ei era real. Pocnetul sec al capătului suliţelor gărzilor bătând podeaua anunţa sosirea cuiva important. Privi spre intrare, aşteptându-se să-l vadă pe Prinţul Cyron şi suita sa, însă în locul lui apăru un singur bărbat, înalt, înveşmântat complet în albastru-închis, cu excepţia unei panglici aurii care se răsucea în jurul braţului stâng. Prinţul Pyrust din Deseirion aşteptă ca gărzile keru să-şi îndrepte suliţele, să nu trebuiască să se aplece pentru a trece de vârful lor. Aşteptă, însă şi ele făcură la fel, îmbunându-se numai după atâta timp cât e necesar să faci o plecăciune de respect cuiva de rang imperial. Bărbatul trecu de intrarea sălii de bal, apoi se opri, dând gărzilor posibilitatea să-i privească spatele neprotejat. Ridică mâna stângă şi începu să-şi mângâie barbişonul. Deşi barba şi părul său castaniudeschis erau încărunţite, nu arăta cine ştie cât de bătrân. Dar, chiar şi de la distanţă, Keles putea vedea că Prinţul pierduse două degete de la mâna stângă. Un inel mare cu sigiliu se afla pe ceea ce mai rămăsese din degetul mijlociu. Chiar şi Keles cunoştea povestea inelului. Deşi cucerirea regatului Helosunde avusese loc cu mult înainte ca Pyrust să se fi urcat pe tronul deseian, spiţa regală din Helosunde nu fusese eliminată. După ce Pyrust devenise prinţ, a fost organizată o puternică incursiune în Helosunde, iar prinţul însuşi a fost cel care a condus armata. În timpul campaniei a fost atacat şi rănit, pierzându-şi două degete şi inelul cu sigiliul de stat deseian. A supravieţuit, iar în bătălia următoare a zdrobit forţele helosundiene, ucigându-l pe Prinţul 92

Moştenitor. Noul inel cu sigiliu de stat pe care şi-l confecţionase era făcut din coroana pe care o luase de pe capul prinţului. Keles înaintă spre Prinţ să-l întâmpine, iar acesta, văzându-l, porni şi el în direcţia lui. Ridicase chiar şi mâna, să nu-l piardă. La distanţa de trei metri, Prinţul se opri, permiţându-i lui Keles să facă plecăciunea, apoi îi întoarse gestul într-o manieră plină de respect. Pyrust îl examină din cap până-n picioare. — Se vede clar că eşti un Anturasi. Eşti Keles, dacă nu mă înşel? — Sunt onorat, Alteţă. — Onoarea-i de partea mea. Am tot visat să ne întâlnim. — Sper că este un vis frumos. — Destul de frumos. Prinţul se apropie şi zâmbi cu prudenţă. Anturasikun este încântător. Am visat că mă plimbam pe aici împreună cu fratele meu, Theyral. Lui i-ar fi plăcut foarte mult acest loc. — N-am ştiut că aveţi un frate, Alteţă. Nu v-a însoţit? — Nu, e mort. Pyrust îşi ridică mâna dreaptă. — Îţi mulţumesc, deja, pentru încă nemărturisita simpatie. Uneori îi simt lipsa. Şi nu regreta că nu l-ai cunoscut, pentru că familia mea este obscură. Însă a ta este bine cunoscută în afara Nalenyrului, iar munca voastră este obiectul invidiei oricărui cartograf, de oriunde. Acum înţeleg foarte bine de ce Prinţul Cyron vă păzeşte cu atât de multă gelozie. — Preocupările Prinţului pentru bunăstarea noastră sunt foarte apreciate. Serviţi puţin vin, Alteţă? Aş fi onorat să vă aduc, se oferi Keles, ca să treacă de o anumită stânjeneală. — Mai stai puţin. Pyrust se apropie, îşi coborî glasul şi puse mâna pe braţul lui Keles. — Am auzit de lucrarea făcută de tine, după ce ai studiat Râul de Aur. Ştii că Râul Negru curge prin mijlocul ţării mele? — Da, milord, îl aprobă Keles, deşi Râul Negru forma de multă vreme o graniţă naturală între Deseirion şi Helosunde. Este unul dintre cele trei mari râuri. 93

— Nu trebuie să fii politicos, Keles Anturasi, pentru că te văd stânjenit. — Iertaţi-mă, sire. — Poate că eu te-am făcut să te simţi aşa, la un anumit moment, însă stânjeneala ta este bună. Reprezintă o măsură a loialităţii tale. Mâna lui Pyrust se ridică, atingând cu degetele una dintre panglicile purpurii care ornau umerii lui Keles. — Am nevoie de un studiu topografic al Râului Negru. — Mă tem, Alteţă, că nu voi putea prelua o asemenea misiune. — Oh, da, desigur. Nu ţi-aş cere asta chiar ţie, însă mă întrebam dacă nu cumva cunoşti vreun alt cartograf, aici sau pe domeniul meu, în care ai putea avea încredere să ducă la capăt o asemenea comandă. Pyrust trase de panglica purpurie, apoi îi dădu drumul. — Bineînţeles, dacă vreodată ai ajunge să consideri Nalenyr un loc în care nu mai poţi trăi, te pot găzdui oricând la mine pe domeniu. — Alteţa Voastră este foarte generos. Am înţeles că Deseirion este o ţară frumoasă. — Are farmecul ei, deşi ştii foarte bine că gheţarii care au îngreunat Râul de Aur au ras până la rocă porţiuni din regatul meu. De aceea suntem atât de duri, lucrăm din greu să ne câştigăm existenţa. Astfel, suntem foarte dornici să ne îmbunătăţim situaţia. Aşa cum am spus, ajutorul tău în privinţa Râului Negru ar fi foarte apreciat. Dacă ai prelua o expediţie, sunt sigur că informaţiile familiei mele despre regatul meu ar fi mult amplificate. Poate că am putea discuta asta cu bunicul tău, nu? — După cum doriţi, milord. — Excelent, mulţumesc. Acum am să gust puţin vin, dacă nu te superi. Keles încuviinţă din cap şi-l conduse pe Prinţ spre mesele cu vinuri. Îl îndrumă departe de unchiul Eoarch, înspre locul unde se găsea cel mai bun vin. Se servi şi el cu o cupă de vin deseian, deşi, de cele mai multe ori găsea vinurile lor prea seci şi amare. Pyrust alese unul dintre vinurile dulci din Erumvirine şi toastară fiecare în sănătatea celuilalt. 94

Câţiva nobili din Nalenyr se apropiară şi se prezentară, scăpându-l pe Keles de îndatoririle sale de gazdă. Oricum, nu rătăci prea departe, în caz că era nevoie de el, iar Majiata şi însoţitorul ei se aflau în stânga sa. Conversau cu un alt cuplu care i se părea cumva cunoscut, însă nu-şi putu aminti numele lor. Lângă Majiata stătea ambasadoarea, consortul ei înălţându-se ameninţător alături de ea. Atenţia lui părea să fie îndreptată spre ringul de dans, şi înţelese, fără măcar să se uite, în primul rând, datorită cântecului interpretat, că fratele său distra deja vreo tânără. Din acel moment, lucrurile se precipitară, iar Keles, deşi avea crâmpeie de amintiri, numai ulterior, în urma discuţiilor cu familia, a fost capabil să reconstituie evenimentele. Privind în urmă, se întrebase dacă nu existase cumva vreo prevestire, însă nu găsise nimic, nici o iritare sau vreun semn de rău augur, nimic, aşa că evenimentele se desfăşurară fără nici un avertisment. Şi foarte dureros. Sus, în colţul de sud-est al încăperii, gărzile keru bătură în podea cu cozile suliţelor. Acest lucru anunţa sosirea bunicului său. Qiro îşi făcea apariţia, urma să fie aplaudat şi lăudat. După asta, urma să sosească Prinţul Cyron, se rosteau discursuri, iar petrecerea continua. Majiata se întorsese la auzul bocăniturilor şi se trăsese înapoi, uitându-se în sus. Făcând asta, se ciocni de ambasadoarea din Viruk, care tocmai în acel moment îşi ridicase cupa de vin la gură. Ciocnirea duse la vărsarea vinului pe sânii şi roba ambasadoarei, pătându-i-o de parcă ar fi fost sânge. Ierariach şuieră un blestem în limba maternă, care nu necesita traducere. Şi braţul Majiatei fusese afectat de izbitură, iar vinul din cupa ei se vărsase pe mânecă şi rochie. Împurpurată de ofensă la auzul blestemului, se întoarse, într-o explozie bruscă de furie şi fără să se gândească, o pălmui pe ambasadoare pentru insolenţa ei. Avea ochii îngustaţi de furie şi chiar deschisese gura să pretindă să i se ceară scuze. Însă, chiar înainte să fi putut rosti un singur cuvânt, războinicul viruk o trase cu o mână pe ambasadoare în spatele său şi o ridică pe cealaltă. Ghearele erau încovoiate, iar mâna înălţată tremura în aer. Keles îşi va aminti prea bine umbra ghearelor pe tavan. Apoi mâna 95

coborî într-o lovitură fulgerătoare, care era menită s-o eviscereze pe Majiata. Mâna era atât de mare în comparaţie cu tânăra, încât lovitura ar fi putut s-o taie în două. Contele deseian o trase pe Majiata, răsucind-o. Vinul se împrăştie ca sângele. Contele încercă să se interpună între ea şi gheare, însă nici cu cel mai brav efort al său nu ar fi putut reuşi. Majiata, cuprinsă de furie, chiar se opuse, pecetluindu-şi soarta. Keles, care văzuse totul desfăşurându-se de parcă ar fi fost un soth gloon şi citea viitorul, reacţionă într-o clipită. Se aruncă şi-l lovi pe viruk dintr-o parte, cu ambele mâini. Impactul îi provocă un şoc prin tot corpul şi îi dădu palmele pe spate. Ar fi avut mai multe şanse dacă ar fi încercat să răstoarne un obelisc de piatră, însă efortul său nu fu chiar în van. Reuşi să-l dezechilibreze pe viruk suficient, încât să-l facă s-o rateze pe Majiata. Din nefericire, saltul său îl aduse în raza de acţiune a loviturii războinicului, care îl lovi cu podul palmei în omoplatul stâng, îndoindu-i spatele. Cartograful săltă în aer şi zbură drept în mulţime, împrăştiind oamenii înainte de a se prăbuşi cât se poate de dur. Căzu pe burtă şi ricoşa o dată, apoi se rostogoli şi alunecă. Simţea ca o piatră rece pe spate, ceea ce-i spunea că gheara sfâşiase tunica, cămaşa şi carnea. Privi în spate şi văzu sângele împrăştiat pe podea. Oh, asta nu-i bine deloc. Încercă să-şi recapete respiraţia, dar nu putu. Apoi vru să se ridice, însă nu putu nici asta. Din fericire, înainte ca panica să pună cu totul stăpânire pe el, leşină când primele dureri agonizante începură să-i macine spatele.

96

10 Ziua a 2-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron aşteptase, împreună cu suita sa, chiar lângă intrarea în Marea Sală de Bal. I-ar fi plăcut să intre imediat, însă Ministrul său de Protocol fusese foarte explicit, spunându-i că trebuia să intre numai după salutarea sosirii lui Qiro Anturasi. Acesta putea fi privit ca fiind mult mai important decât Prinţul, ar fi fost recunoscut drept gazdă, dar subordonat Coroanei. Deşi multe dintre aceste prevederi erau considerate de Cyron drept neghiobii, se supuse. Tatăl său îi observase nerăbdarea înaintea etalării unor astfel de maniere, însă subliniase că acestea constituiau ligamentele şi tendoanele societăţii. Dacă le nesocotesc eu, alţii vor proceda la fel, iar întreaga societate se va prăbuşi. Nu era sigur dacă lua de bune toate vorbele tatălui său, însă în miezul Festivalului menţinerea convenţiilor oferea anumite emoţii ceremoniale. Ţipetele din interiorul sălii sugerau însă un alt fel de emoţii. Cele două gărzi keru de la intrare ţâşniră în încăpere şi Prinţul îşi roti privirile suficient de repede ca să poată vedea un trup inert, înveşmântat în auriu, la capătul drumului prin aer. Gărzile, strigând ordine şi agitând suliţele, făcură un culoar spre punctul de plecare a traiectoriei. Cyron se îndreptă spre locul unde căzuse bărbatul. Violenţa îi încremenise de uimire pe mulţi din mulţime, aşa că drumul Prinţului nu era stânjenit de nimeni şi ajunse imediat lângă bărbatul însângerat. Keles Anturasi? Prinţul nu şi-ar fi putut închipui ce-ar fi putut face Keles pentru a fi victima unui asemenea atac. Jorim, da, însă Keles? Se lăsă într-un genunchi, în stânga bărbatului, iar o tânără îngenunche în dreapta. Prinţul o recunoscu pe Nirati şi observă că 97

rochia ei se înroşise deja la genunchi. Încerca disperată să-l întoarcă pe fratele ei, iar Prinţul o ajută. Patru tăieturi zdrenţuite străbăteau spatele tunicii lui Keles, în stânga jos. Se terminau înainte de şira spinării şi gâlgâiau de sânge, fără să ţâşnească, iar Prinţul consideră asta un semn bun. Nu fusese tăiată nici o arteră, dar cantitatea de sânge care-i năclăia hainele şi băltea pe podea nu lăsa nici o îndoială despre profunzimea rănilor. Cyron îşi trase tunica, smulgând-o din centură, şi o aşeză pe spatele lui Keles. Apăsă rănile cu mâna, iar Nirati îl imită, în pofida palorii feţei sale şi a tremurului buzei de jos. Mama ei se strecură prin mulţime şi îngenunche lângă Prinţ. — Vă mulţumesc, Alteţă, însă voi... — Nu, Doamnă Anturasi, nu. Cyron îşi înălţă capul. Unde-i medicul meu? Geselkir! Vino aici sau tu şi întreaga ta şcoală veţi fi alungaţi din serviciul Coroanei. Un bărbat corpolent, îmbrăcat în roba purpurie oficială, cu pulpane lungi şi mâneci imposibil de largi, apăru la capătul dârei de sânge. — Alteţă? — Ai de lucru aici, acum. Bărbatul îşi ridică mâinile, iar mânecile alungite îi atârnau moi la genunchi. — Dar cum rămâne cu roba mea? — Va fi giulgiul tău dacă moare Keles Anturasi. Una dintre gărzile keru îl înghionti pe doctor la spate cu capătul suliţei. Bărbatul o luă înainte împleticindu-se, iar pulpanele robei se muiară bine în băltoaca de sânge. Se chinui să se aşeze în genunchi şi preluă îngrijirea de la Prinţ, apoi începu să dea dispoziţii, punându-i la lucru şi pe unii invitaţi. Prinţul se ridică şi urmă gărzile în locul unde două keru îi străjuiau pe ambasadoarea din Viruk şi pe consortul ei. În timp ce se apropiau de viruki, gărzile îi povestiră în şoaptă ce se întâmplase. Războinicul îşi ţinea mâinile ridicate, iar ghearele mâinii stângi îi erau pătate de sânge. Prinţul mai observă totodată şi urma clară a unei palme pe obrazul ambasadoarei şi vinul vărsat pe pieptul ei. În 98

stânga lor văzu o tânără femeie, cu faţa lipită de pieptul unui bărbat înalt, purtând culorile unui exilat deseian. Ambasadoarea făcu o plecăciune adâncă, iar războinicul îşi coborî fruntea. — Prinţe Cyron, regret profund neplăcerile create de consortul meu. Cum este tânărul Anturasi? — Sângerează. Cyron se întoarse şi privi spre nobilul deseian. — Ce probleme are femeia ta? — Era cât pe ce să ajungă la fel ca Anturasi. — Întoarce-te, fato. Priveşte spre mine. Femeia se răsuci, fără a părăsi însă siguranţa oferită de braţele bărbatului, apoi făcu o plecăciune foarte joasă. — Iertaţi-mă, Alteţă. — Să iert ce, copilă? — Cineva m-a lovit peste braţ, Alteţă, iar vinul mi s-a vărsat pe rochie. E distrusă. Am reacţionat imediat. Fata începu să-şi îndrepte spatele din nou, însă Prinţul mârâi. — Ţine-ţi capul plecat. Este o petrecere unde eşti invitată, nu gazdă. Eşti mult prea tânără ca să fii o expertă în etichetă, şi, cu siguranţă, nu suficient de şcolită ca să-i disciplinezi pe cei care au greşit fără voia lor. Te-ai întors şi ai pălmuit pe cineva care-ţi era cu mult superior. Pricepi? — Da, Alteţă. El privi din nou spre ambasadoare. — Îmi revine mie îndatorirea de a stabili o pedeapsă care va fi dusă la îndeplinire dimineaţă. Voi accepta comentariile dumitale asupra ei, Ierariach. O condamn la cinci lovituri de bici, pentru pălmuire şi ofensa adusă. Ambasadoarea reflectă un moment, care se tot prelungi, până când un scâncet scos de fată îi oferi ocazia de a vorbi. — Eu n-aş vrea să-i fie spatele brăzdat de lovituri, când ceea ce mi-a făcut ea mie nu va lăsa urme. — Eşti foarte amabilă, Ierariach. Compasiunea dumitale îţi face cinste. Cyron privi din nou spre fată. 99

— Ridică-te, copilă. Ea se îndreptă din plecăciune, cu faţa toată un amestec de farduri compromise. — Vă mulţumesc, milady. Prinţul desfăcu centura lărgită de la şold şi o azvârli. — Ea poate că este amabilă, însă eu nu sunt atât de binevoitor. Palma ta nu va lăsa cicatrice, însă Keles Anturasi va avea patru, daca trăieşte. Aşa că vei primi şi tu patru lovituri de bici, dimineaţa, apoi câte patru pentru fiecare an al vieţii sale, dacă moare. Fata gemu şi căzu în genunchi. — Dar ar fi o sută de lovituri. Aş putea muri. Prinţul se lăsă pe vine şi-i luă bărbia cu mâna stângă, ridicându-i faţa. — Nu, copilă. Voi avea grijă să nu mori. Vei trăi ca o oloagă, spatele tău va fi o masă de cicatrice oribile. Să nu te îndoieşti nici o clipă că nu voi porunci asta. Îl voi pune pe cel mai mare jaecaitsae să te biciuiască, iar dacă ai să ajungi la optzeci şi unu de ani, vei retrăi biciuirea în fiecare zi şi fiecare clipă a vieţii tale. Îi şterse sulimenelile împrăştiate pe robă, apoi se ridică şi privi la însoţitorul ei. — O veţi conduce acasă. Spuneţi părinţilor ei că toate rugăminţile pentru cruţarea ei au răsunat în gol. Dacă aş mai auzi câteva, asta mar irita. — După cum doreşte Alteţa Voastră. Bărbatul o luă pe fată în braţele sale şi o conduse dincolo de raza de acţiune a războinicului viruk şi afară din sala de bal. Ambasadoarea ridică mâna. — Mă voi retrage şi eu, ţinuta mea nefiind potrivită acum pentru o petrecere. Îi voi cere însă Prinţului să ia o hotărâre în privinţa rănirii de către consortul meu a lui Keles Anturasi. Rekarafi va fi pedepsit. Cyron privi în sus, uitându-se în ochii întunecaţi ai războinicului. — Ai lovit ca s-o protejezi pe ambasadoare, nu? Războinicul dădu din cap. — Dacă ai fi lăsat lovitura să-şi urmeze calea, cu ghearele desfăcute, i-ai fi sfâşiat cu totul spatele, rupându-i şira spinării, da? 100

Războinicul dădu din nou din cap, iar ochii i se îngustară o idee. — Ai amortizat ceea ce-ar fi putut fi o lovitură de moarte. Ambasadoarea interveni înainte ca Rekarafi să poată da din cap. — Cu toate acestea, acţiunea sa a fost neglijentă, Alteţă. Ar trebui precizată o pedeapsă. — Vă voi spune doar atât, doamnă ambasador, continuă Cyron, cu ochii închişi pe jumătate. O voi pedepsi pe fata care v-a ofensat. În sarcina voastră va cădea alegerea unei pedepse potrivite pentru Rekarafi. Ierariach făcu o plecăciune graţioasă. — Alteţa Voastră este pe cât de înţelept, pe cât este şi drept. Dacă pot fi de folos familiei Anturasi, doar spuneţi-mi şi voi face tot ce-mi stă în putere. — Am notat. Mulţumesc. Prinţul îi întoarse plecăciunea. — Mă întristează faptul că nu mai staţi. — Da, Alteţă, şi pe mine. Ierariach se ridică, apoi privi spre colţul superior al încăperii. — Domniei Voastre, Qiro Anturasi, vă doresc să vă bucuraţi de Festival, sănătate, o viaţă îndelungată şi multă prosperitate. Iertaţi-ne pentru acest incident. Interpelarea virukiană îi atrase lui Cyron, pentru prima dată, atenţia asupra prezenţei în încăpere a lui Qiro Anturasi, deşi ar fi trebuit s-o simtă numai prin fierbinţeala mâniei sale. Bătrânul îşi alesese robele din cea mai fină mătase aurită şi pusese să-i fie brodate stele purpurii. Pe piept purta un medalion solar, iar picături aurii îi luceau în păr, pe frunte şi pomeţi. Acolo, înspre răsărit, Qiro strălucea ca un soare, iar ochii săi spălăciţi aruncau flăcări. Cyron se plecă adânc în direcţia lui, apoi se ridică. — Pe când această dinastie avea cam vârsta dumitale, Qiro Anturasi, era un domeniu provincial, lipsit de înţelegerea adevărată a propriei sale geografii. Acum, ajuns la dublul vârstei dumitale, Nalenyr se avântă din nou spre tărâmuri care nu existau înainte să le puneţi pe hartă. Sunteţi cel mai important dintre toţi cetăţenii şi prin viitorul vostru sunt asigurate prosperitatea şi fericirea noastră. Vă celebrăm ziua de naştere cu întregul nostru respect şi adoraţie. 101

Furia din ochii lui Qiro se mai domoli, însă Cyron ştiu că mai era ceva. Nu avea nici o idee despre ce putea fi, însă simţământul că urma ceva i se accentua când Qiro începu să vorbească. Glasul îi rămăsese tern, doar puţin mai aspru, şi umplea cu uşurinţă vastitatea încăperii. — Prinţe Cyron, sunteţi mult prea generos sugerând că s-ar putea să fi avut un rol atât de puternic şi important în istoria principatului, pentru că nu sunt decât un simplu scrib de pergamente. Familia mea, fratele meu, nepoţii, strănepoţii şi chiar stră-strănepoţii, a prefăcut hărţile în realitate. Unii m-ar putea considera drept o mină de aur, însă ei sunt minerii, şi ce-ar putea face unii fără ceilalţi? Însă nu miam uitat nepoţii. Nirati este bucuria mea. Îmi aduce lumină în viaţă, cu cântecele, cimiliturile şi dojenile blânde, atunci când, fiind aşa cum sunt, devin aspru. Qiro începu să păşească nervos şi Cyron recunoscu într-o clipă mersul şi răsucirile bruşte ale unui animal de pradă în cuşcă, devenind, încet, din ce în ce mai agitat. — La vârsta mea se obişnuieşte să cedezi afacerea familiei generaţiei următoare. Fiul meu nu mai este demult, aşa că ar rămâne pe umerii fiilor săi să moştenească mantia pe care o port. Oricare din ei este merituos, în vreme ce fratele meu şi progeniturile sale sunt minerii care scot aurul, nepoţii mei sunt prospectorii care află noi filoane pentru a fi exploatate. Fără ei, mina ar fi curând epuizată. Gesticula neglijent spre ringul de dans. — Jorim este mai mult decât un cartograf. Este explorator şi aventurier. Aduce cu el mai mult decât hărţi. Vine acasă cu animale, flori şi fructe, leacuri, mirodenii şi orice altceva ar putea intra într-o cală. De asemenea, aduce cu el obiceiuri străine, care apoi devin o modă, ori ajung să scandalizeze ceea ce este deja o modă. Cred că, pentru el, oricare dintre rezultate este acceptabil. Câteva râsete răzleţe salutară observaţiile, iar Qiro le acceptă cu un gest din cap. — Aş fi preferat să-l am pe Jorim aici, cu mine, pregătindu-l să mă înlocuiască, însă trebuie pusă la cale o expediţie grandioasă. Prinţul Cyron a construit şi armat, în marea sa dărnicie, nava Lupul furtunii, special pentru această călătorie îndelungată a marilor descoperiri. Nu 102

există nimeni mai potrivit pentru a servi pe această navă. Îi acord cinstea lui Jorim. Nu numai că nava se va întoarce în Moriande cu bogăţii nebănuite în cală şi poveşti aşijderea, dar informaţiile despre lume dobândite astfel vor rezolva multe mistere. Cyron îşi ridică fruntea şi-şi îndreptă spatele, auzind pocnetul vertebrelor reaşezându-i-se la loc. Sentimentul său de nelinişte începu să se amplifice. Prima parte a discursului fusese rostită de parcă ar fi fost pregătit dinainte, însă Qiro deviase destul de repede de la el. Prinţul bănuia că bătrânul intenţiona să-l supună pe Jorim la servitudine şi captivitate în Anturasikun, pedepsindu-l pentru numai zeii ştiau ce vină. Iar dacă Jorim nu fusese destinat de la început să plece cu Lupul furtunii, ar fi mers Keles. Qiro zâmbi cu încetineală, oprindu-şi umbletul. — Mă gândisem că, poate, Keles s-ar bucura să rămână în Moriande, să mă ajute la munca mea, însă acum văd că este un tânăr plin de fantezie şi cu un simţ al romantismului care conduce la aventură. Mai există ceva, îndelung contemplat de mine. Aş fi vrut să plec chiar eu, din nou, însă nu mi s-a acordat niciodată permisiunea de a face asta. Alteţă, Domnia Voastră şi cu mine am discutat de multe ori, însă s-a hotărât că este o expediţie care n-ar putea avea loc niciodată. Bătrânul îşi încleştă mâinile la spate şi începu să le explice invitaţilor, aşa cum făcuse adesea şi cu Cyron: — Aşa cum ştim cu toţii, înainte de Urgie Imperiul făcea comerţ cu naţiuni apusene îndepărtate, folosindu-se de Drumul Mirodeniilor. Această rută îşi urma traseul dinspre Imperiu, prin provinciile Solaeth şi Dolosan, prin Ixyll şi mai departe. În Ixyll, împărăteasa Cyrsa – de la al cărei nume se trage şi cel al Prinţului nostru – a atras hoardele de turasynzi şi le-a nimicit, declanşând Urgia. După cum povesteşte istoria, aşa s-a închis Drumul Mirodeniilor pentru totdeauna. Însă, în decursul veacurilor, haosul prea multor vrăjitorii s-a diminuat. Magia nu mai există deloc în Solaeth şi este foarte rară în Dolosan. Keles, puternicul şi bravul meu nepot, se va reface de pe urma rănilor. Sunt sigur de asta. Are o voinţă prea puternică pentru ca nişte zgârieturi să-l răpună. 103

Qiro dădu încrezător din cap, în timp ce invitaţii aplaudau, politicoşi şi nu prea cu viaţă, iar Prinţul nu-şi putea da seama dacă aplaudau expediţia, ideea refacerii lui Keles sau pentru că le era teamă să nu-i vadă Qiro că nu băteau din palme. — Imediat ce Keles se va însănătoşi, va face studii topografice pentru Drumul Mirodeniilor, cu aceeaşi pricepere cu care a realizat şi cercetările până la cursul dinspre apus al Râului de Aur. Va pleca în ceea ce, timp ce şapte sute douăzeci şi nouă de ani, a fost un tărâm al necunoscutului. Îl va cuceri sau va fi învins de el, iar eu nu am nici un fel de dubii despre ce se va întâmpla. Bătrânul bătu din palme, apoi luă cupa de vin de pe braţul jilţului său. Ridicând-o, îşi îngădui o clipă să-şi lase privirea să rătăcească prin mulţime. — Ştiinţa este victoria noastră asupra lumii şi merită orice preţ pe care l-am putea plăti. Prinţul nu avea cupă şi fu bucuros. Îşi încrucişă privirile cu Qiro şi înţelese imediat că bătrânul îl voia mort pe Keles. Cyron spera că motivele şi conflictele care ar fi putut zămisli o asemenea ură rămăseseră ascunse îndelung în interiorul clanului Anturasi, pentru că alternativa sugera o sminteală a lui Qiro, în faţa căreia Cyron era dezarmat. Dacă îl ucizi pe Keles pentru că rănile lui ţi-au compromis intrarea... Prinţul scutură din cap. N-ar putea fi asta. Nici chiar zeii nar putea fi atât de capricioşi. Qiro îşi înclină capul spre Prinţ, apoi bău. Nu, nici un zeu n-ar putea fi atât de capricios. Însă un om care se crede zeu uşor ar cădea în ispită.

104

11 Ziua a 3-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Moraven Tolo străbătu cimitirul în umbra lui Grijakun. Locul fusese amenajat cu mici dealuri şi văi, crânguri şi garduri vii, care ascundeau mausoleele unul de celălalt. Trecu de locurile de veci ale poeţilor şi preoţilor, negustorilor, nobililor şi războinicilor. Fiecare avea ofrande aşezate înainte: unele erau bucate, multe aveau lumânări, altele teancuri de faetsun – ciudaţii bani de hârtie pe care preoţii îi vor aduna mai târziu şi-i vor arde. Se vor ridica precum fumul spre Ceruri, iar cenuşa se va scufunda în Iaduri, pentru ca beneficiarii lor să-i aibă de cheltuială pe lumea cealaltă. Ducea cu el mic urcior, înfăşurat într-o pânză, să-i păstreze conţinutul cald. Deşi vara nu păşise încă spre toamnă, noaptea fusese rece. Aşa cum se aşteptase, îl găsi pe Ciras Dejote stând cu picioarele încrucişate în faţa mormântului unde-l lăsase, cu spada băgată în teaca aşezată de-a lungul coapsei. Tânărul se pregăti să se ridice când Moraven păşi intenţionat peste un vreasc şi-l rupse, însă serrcaiul îi făcu semn să rămână aşezat. — A fost o noapte lungă şi rece. Moraven se aşeză pe vine şi puse urciorul înaintea lui Ciras. Scoase capacul şi un abur aromat de supă de pui umplu aerul. — Vreţi să mâncăm împreună? Tânărul clătină din cap, deşi un chiorăit de maţe îl dădu de gol. — Vă rog, Maestre, mâncaţi. Iar dacă mai rămâne ceva, am să mă înfrupt şi eu. — Foarte bine. Moraven se ridică şi puse din nou capacul urciorului. — Ai ceva să mă întrebi? — Nu, Maestre. 105

— Nu? Gura ta minte mai bine decât burta ta. Ne-am întâlnit în prima noapte de Festival. Am acceptat să te iau ca elev. Erai mai mult decât doritor, dar, cu toate astea, n-ai nici o întrebare? — Nu, Maestre. — Iarăşi nu? Ai venit atâta cale din Tirat să găseşti un maestru spadasin. Îmi eşti încredinţat mie, deşi doreai să intri în serrianul Jatan. Nici o întrebare? — Nu, Maestre. De pe chipul şi din glasul lui Moraven se topi orice urmă de plăcere. — Dacă nu ai nici o întrebare, nu pot să te învăţ nimic. Poţi foarte bine să te întorci în Tirat. Nu te întrebi de ce mi-ai fost încredinţat tocmai mie? Tânărul ezită, apoi dădu din cap. — Ba da, mă întreb. — Şi? — Şi am presupus că Marele Maestru Jatan a căutat ce-i mai bine pentru mine, aşa că m-a încredinţat domniei voastre. — Foarte bine, îl aprobă Moraven sprijinindu-se cu spatele de colţul mormântului unui poet. Ai venit să-ţi lămureşti această presupunere? — Nu. Da, se fâstâci tânărul şi-şi mişcă stânjenit umerii. Sunt sigur că ştiţi ce faceţi. — Nu, nu eşti, dar asta-i bine. Nici eu nu-s sigur. Ciras clipi aproape şocat, apoi privi în jos, să-şi ascundă reacţia. Moraven îi acordă o clipă să-şi refacă atitudinea. Când capul bărbatului se ridică încet, maestrul spadasin continuă, lăsând să-i scape o urmă de zâmbet în colţul buzelor. — Dacă ai pus la îndoială voinţa dicaiserrului Jatan, atunci ţi-ai pus şi alte întrebări. Ce altceva ai mai cumpănit? Ciras îşi deschise gura, apoi o închise la loc. Toropeala care-l afectase înainte dispăru. — Maestre, nu vreau să dau dovadă de lipsă de respect. — Dar? — De ce mă aflu aici? întrebă Ciras şi deschise braţele pentru a cuprinde întregul cimitir. 106

— Tu de ce crezi că eşti aici? — Nu ştiu. Mi-aţi spus să aştept aici. Am aşteptat. Nu m-am clintit nici cu o palmă. Am fost vigilent. Am pândit fantome şi hoţi, pe cei care fură relicve, şi n-am văzut nimic. — Nimic? — Am văzut câte ceva, bineînţeles. Ciras îşi puse spada alături şi se ridică. Se clătină o clipă, sprijinindu-se cu mâna de mormânt, apoi îşi îndreptă picioarele şi făcu vreo doi paşi sacadaţi. — Am văzut rubedenii şi admiratori aducând ofrande celor ale căror monumente se înalţă aici. Cei mai mulţi erau tăcuţi, însă unii râdeau. Moraven îşi lăsă zâmbetul să se lăţească. — Chiar râdeau? De ce să fi făcut asta? — Nu ştiaţi unde m-aţi lăsat? se miră tânărul, cu ochii căscaţi. — Spune-mi tu. Ciras lovi în mormânt cu vârful pantofului. — Acesta-i monumentul poetului şi dramaturgului Jaor Dirxi. Ştiţi cine era? Moraven înălţă din umeri. — S-ar putea să-mi mai amintesc o poezie, două. — E faimos pentru satirele sale despre războinici. Poeziile sale ridiculizează ceea ce suntem şi facem. Piesele sale de teatru ne transformă pe toţi în bufoni. Unii cred că sunt distractive. Ele răstoarnă ordinea naturală. Îi slăvesc pe ţărani, înaintea spadasinilor, pun pe acelaşi plan combaterea lăcustelor cu apărarea Imperiului de hoardele barbare. Iar dacă o prinţesă naleniană nu i-ar fi fost iubită, nici n-ar fi aici, iar scrierile lui ar fi fost uitate. — Şi nu ţi-a plăcut să fii ridiculizat, un războinic de strajă la mormântul lui? — Nu, nu mi-a plăcut. Ciras se opri din mersul în sus şi-n jos şi se uită spre Moraven. Însă am preferat asta decât umilirea de care-am avut parte aseară, când m-aţi pus de pază în curtea de la Trei Perle. — Nu ţi-a plăcut această sarcină? înălţă Moraven din sprâncene şi deschise din nou capacul urciorului. Mi-am petrecut întreaga seară acolo şi chiar m-am simţit bine. 107

— Cum aţi putut? Trei Perle este unul dintre bordelurile de notorietate în Moriande, ba chiar din întregul Nalenyr. — Mai de grabă din toate cele nouă Principate. — Atunci e chiar mai rău, mârâi Ciras. Nu-i nici măcar local de distracţii, ci, pur şi simplu, tractir al curvelor, venite după ce-au fost la pescuit pe străzi, găsind bărbaţi şi femei cu caractere dubioase, aflaţi într-o stare de judecată discutabilă, uşor de jumulit la pungă. M-au văzut acolo, m-au stârnit, m-au atins, mi-au şoptit tot felul de sugestii libidinoase şi obscene. Una şi-a servit clientul chiar acolo, în faţa mea, gemând, suspinând şi scoţând şi alte zgomote destul de nepotrivite pentru gâtlej. Moraven sorbi puţin din supă şi-i lăsă căldura să i se împrăştie în trup. — Ştiu că a făcut aşa. Eu am plătit-o. — Aţi plătit-o să mă umilească? Ochii lui Ciras se îngustară şi furia i se strecură în glas. — Care a fost scopul atunci, doar să mă umiliţi? Sau m-aţi trimis să fac de pază acolo pentru ca stăpânul bordelului să vă plătească pentru serviciu? — Iar dacă ar fi aşa? — Ar fi o ticăloşie. — Chiar aşa? De ce? Moraven ţâşni ridicându-se în picioare şi-şi lăsă mâna pe mânerul spadei. — Dacă sunt Maestrul tău şi te năimesc pe undeva, nu mi se cuvine mie simbria ta? Ciras ezită. — Da, însă… — Însă ce? E ceva rău să-mi însuşesc plata ta pentru curvele cele mai decăzute, dacă vreau eu asta? N-ai avea nimic împotrivă să primesc mâncare de la fermieri în contul muncii tale. Atunci de ce nu şi ceea ce au alţii de oferit? — Dar, Maestre, sunteţi un serrcai, nu? — Adică? — Puteţi face mai mult de-atât! La fel cum şi eu pot mai multe decât să stau de veghe într-un cimitir, în vreme ce întregul oraş 108

sărbătoreşte Festivalul Recoltei. Familia mea face parte din nobilimea din Tirat. Avem bani. În cea de-a doua noapte de Festival, organizăm o petrecere măreaţă pentru cei mai bogaţi, mai înţelepţi şi sărbătoriţi. Dacă aţi fi venit la Tirat, aţi fi fost onorat la petrecere, Maestre. Vi sar fi oferit orice aţi fi dorit. N-aţi fi fost nevoit să căutaţi târfele cele mai decăzute. V-am fi adus cele mai alese curtezane de pe insulă. Am fi adus chiar şi una de pe continent, pentru domnia voastră. Familia mea ar fi făcut asta. Aşa ar fi făcut. Moraven îşi înălţă din nou sprâncenele. — Dar acum? — După felul în care m-aţi tratat? De ce-ar mai face-o? Ia-ţi dezonorat pe ei, pe mine şi chiar pe domnia voastră. Nu mi-aş fi putut imagina niciodată că aş putea fi folosit într-un mod atât de jalnic. Am avut încredere în Maestrul Jatan, iar el m-a dat pe mâna voastră, un farsor care se împreunează cu târfele cele mai de jos, mâncate de boli, plătindu-le ca să mă aţâţe cu trupurile lor mizerabile. Sunteţi demn de respect, sau cel puţin aşa ar trebui să fie, însă nu pot să nutresc altceva decât dispreţ. Moraven bău din nou şi puse urciorul jos. — Te poţi opri acum. — Să mă opresc? De ce-aş face-o? V-aţi interesat dacă am întrebări, aşa că le am, continuă Ciras cu faţa împurpurată. De ce maţi pus să păzesc tractirul? La ce-a putut servi asta? Şi de ce sunt aici, stând de veghe la mormântul unui poet care detesta atât de mult ceea ce sunt eu? — Opreşte-te! porunci Moraven şi ridică mâna dreaptă, cu palma în sus. Şezi! Asprimea vocii sale îl făcu pe Ciras să cadă în genunchi. Îşi înclină capul în jos şi-şi puse mâinile pe coapse. — După cum doriţi, Maestre. Moraven se lăsă şi el în genunchi şi rosti cu glas coborât: — Folosul a ceea ce ţi-am cerut să faci şi ceea ce-ţi voi cere să faci este că toate aceste lucruri îmi permit să te cunosc. Cu cât aflu mai multe despre tine, cu atât mai bine. Cu cât ştiu mai multe despre tine, cu atât mai bine voi putea să-ţi corectez greşelile şi să te transform în serrdinul care poţi fi. 109

Împinse urciorul cu supă mai aproape de Ciras. — Bea. Eşti flămând şi însetat. Dar fă-o încet. E fierbinte. — Da, Maestre. — Dă-mi voie să-ţi spun ce am aflat până acum, Ciras. Moraven îl lăsă să bea şi să-şi şteargă stropii de supă care-i curgeau de pe buză, înainte de a continua. — Ai o viziune romantică despre ce-ar trebui să fie un spadasin. N-am aproape nici o îndoială că ai şi ucis deja, probabil tâlhari şi hoţi care pândeau oamenii de treabă. Probabil, chiar meritau să moară. Te vezi făcând parte din marea tradiţie eroică, de genul celei preamărite în balade, poezii şi poveşti, ilustrată prin statui şi tablouri. Cunoşti lucrările autorilor imperiali clasici, precum Jontze şi Viron Dunnol, mai degrabă ale ultimului, din moment ce-a fost şi el tot un serrcai. Ţii la cele Nouă Virtuţi, respingi cele Nouă Vicii şi intenţionezi să treci cele Optzeci şi Unu de Teste pentru a fi un serveai Imperial. Câte ai făcut până acum? Ciras de-abia dacă privi în sus, însă în vorbele sale se strecură o undă de mândrie. — Treizeci şi unu, Maestre. — Mai mult de unul pe an, zâmbi Moraven. Şi mai multe decât am trecut eu. — Poftim? Ciras aproape că scăpă urciorul cu supă. — Maestre! Ochii lui Moraven se îngustară. — Astâmpără-ţi limba, pentru că atunci când vorbeşte, urechile nu aud nimic. Aşteptă până când tânărul se linişti din nou, apoi continuă: — Te întrebi despre sarcinile pe care ţi le-am dat. Au fost exerciţii întru devenirea ta ca spadasin. Ele cuprind anumite reguli, cele pe care le-ai presupus, şi altele care există dincolo de înţelegerea ta. Au, toate, lecţii în spatele lor. Ai refuzat lecţiile şi ai urmat numai regulile ştiute de tine. Să-ţi explic. Regulile ştiute de tine sunt cele acceptate în urma lecturilor şi antrenamentelor de dinainte. Accepţi că, fiind Maestru al tău, pot să-ţi dau un ordin, iar tu să te simţi îmboldit de onoare să-l execuţi fără crâcnire. Ţi-am spus, noaptea trecută, că 110

doresc să stai „de strajă” aici. Tu ai înţeles din asta să rămâi lipit de acest loc, unul friguros, care te expunea ridicolului şi pe deasupra ai şi flămânzit. Ciras se încruntă, însă nu rosti nimic. Moraven zâmbi. — Foarte bine. Erai flămând, totuşi, ai rămas aici, într-un loc unde oamenii aduc mâncare, pomană pentru morţi. Te aflai într-un loc al belşugului, şi, cu toate astea, jinduiai. — Dar, Maestre, mâncarea este o ofrandă pentru morţi şi pentru zei. Să ţi-o însuşeşti ar fi... — Ar fi ce? N-ai văzut niciodată viermii ieşind şi înfruptându-se din prăjituri şi fructe? — Da, bineînţeles. — I-au trăsnit, cumva, zeii? S-au ridicat spiritele morţilor să le protejeze? Moraven continuă cu glas mai scăzut. — Preoţii din Grija sunt arareori slăbănogi, deşi-l venerează pe zeul Morţii. Tu crezi că toată mâncarea asta este arsă pentru sacrificii? — Nu, însă... nu-i bine. — Foarte bine, Ciras. Asta spune multe despre caracterul tău, că eşti dispus să înduri disconfortul când ceva se împotriveşte codului tău moral. Moraven dădu încurajator din cap şi-i făcu semn să mai bea supă. — Însă trebuie să-ţi aminteşti că sunt momente când circumstanţele te obligă să tratezi lucrurile în maniere diferite de cele dorite de tine. Rară este fapta rea care să nu poată fi reparată mai târziu. De fapt, toate se pot repara, în afară de una. — Iar aceea? Ciras închise ochii, iar roşeaţa îi aprinse obrajii. — Iertaţi-mă, Maestre. Sunt aici, chiar în miezul răspunsului. — Da. De ce crezi că te-am pus să şezi aici, noaptea trecută, când nu puteai decât să auzi zarva Festivalului şi să vezi luminile lui? Pentru că toţi cei care se află aici s-au bucurat, cândva, de Festival. Ceea ce tu sau eu nu le putem lua niciodată. 111

— Mă iertaţi, maestre, dar asta are înţeles. Dar de ce tocmai Casa la Trei Perle? — Sperasem ca şi asta să-ţi fie ceva evident, oftă Moraven. Acolo ai putut vedea pasiunile care ard în inima tuturor oamenilor. Fiecare dintre cele Nouă Virtuţi respinge o pornire aclamată de cele Nouă Vicii. Desfrânarea este una, iar ea este numită dorinţă într-o casă de moravuri uşoare şi, astfel, devine acceptabilă. Problema este că oamenii au tot felul de porniri, simţiri pe care nu sunt capabili să şi le controleze. Dacă le pot controla, asta se întâmplă numai pentru puţin timp. Tu ţi le-ai înfrânat pe ale tale noaptea trecută, fără să ţi se ceară. Ţi-am spus doar „stai aici”, nimic mai mult. Dacă ai fi cerut un pat, ţi l-ar fi aşezat în aceeaşi încăpere mică unde am dormit şi eu. Spadasinul înălţă un deget. — La Trei Perle ai putut vedea puterea desfrânării. Aici, însă, am sperat că vei reflecta adânc la adevărurile poeziei lui Jaor Dirxi. A ridiculizat războinicii, dar a făcut asta din cauza spaimei faţă de ei. El şi mulţi alţii au fost înspăimântaţi la vremea aceea că războinicii vor domina lumea şi că se va declanşa Urgie după Urgie. Mulţi dintre despoţii războinici şi prinţii tâlhari s-au gândit de două ori înainte de a săvârşi ceva, asta de teamă că spiritul ascuţit al lui Jaor îi va expune oprobriului public. Aşa că aste două nopţi au fost chibzuite să poţi tu afla că oamenii ar face multe să apere sau să ajungă la obiectele dorinţelor lor, inclusiv acte de mare bravură. Toate pentru evitarea morţii. Dacă nu înţelegi aceste lecţii, nu vei înţelege oamenii. Dacă nu înţelegi oamenii, nu vei putea niciodată să faci vreo diferenţă între cei pe care trebuie să-i ucizi şi cei pe care nu vei fi nevoit. Expresia lui Ciras se îmblânzi, apoi dădu din cap. — Încă ceva. — Da, Maestre. — Ai amintit de familia ta. — Da. — Ai tăi sunt aici? Ciras clătină din cap. — În Moriande? Nu, Maestre. — Ei ştiu că te afli aici? — Nu. 112

— Au vreo influenţă aici? — Nu chiar. Moraven ajunse în picioare cu o mişcare mlădioasă, îşi trase sabia şi aşeză lama tremurândă sub bărbia lui Ciras. — M-ar putea ei împiedica să te ucid în această clipă? Tânărul înghiţi în sec. — Nu, Maestre. — Foarte bine. Moraven îşi băgă sabia în teacă. — Ciras, tot ce însemni tu stă în ce eşti: ce poţi face pentru ca lumea să fie mai bună. Banii, rangurile, familia – chiar şi trecutul tău – sunt insignifiante. Fiecare dintre noi este cumplit de singur pe lume. Dacă nu putem găsi în noi înşine puterea de a ne confrunta cu provocările pe care ni le aruncă lumea, nici toată forţa din afară nu ne va putea salva. Ciras dădu din cap şi păru să fie pe cale să mai întrebe ceva, când două gărzi în uniforma Prinţului se apropiară de ei, însoţind un bărbat în vârstă, îmbrăcat în roba oficială şi cu barba ţepoasă tipice pentru un funcţionar de protocol. Moraven se ridică pe când bătrânul urca deluşorul. Funcţionarul făcu o plecăciune. — Am onoarea de a mă adresa lui Moraven Tolo? — Da, eu sunt. Moraven întoarse plecăciunea, dându-i adâncimea şi durata potrivite pentru însuşi Prinţul. Bătrânul scoase din mânecă un sul de hârtie ivorie şi i-o întinse maestrului spadasin. Ridică un mic sigiliu de bronz, pentru ca Moraven să-i poată verifica modelul pe pecetea de ceară roşie, apoi o rupse şi începu să citească. — Ministre, trebuie să fie o greşeală. Bătrânul scutură din cap. — Nu, serrcai, nu este nici o greşeală. Trebuie să vă prezentaţi la Wentokikun, în cea de-a şasea noapte a Festivalului. Acolo vă veţi arăta îndemânarea într-un duel. — Dar nu am lansat nici o provocare în acest sens. 113

— Nu contează. Etalarea talentelor domniilor voastre a fost oferită de Prinţ ca un dar în onoarea aniversării dinastiei. Moraven zâmbi. — Un dar? Cine a oferit astfel serviciile mele? Capul bătrânului se înclină într-o parte. — Doamna de Jais şi Jad. — Ah, bineînţeles, zâmbi amabil. Dorinţa sa este o poruncă pentru mine.

114

12 Ziua a 3-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Greutatea împovărătoare a robelor suprapuse oficiale îl făcu pe Prinţul Cyron să considere că atârnau mai mult chiar şi decât armura sa lamelară, pe care o îmbrăca în bătălii. Ar fi schimbat bucuros robele purpurii – brodate cu o întreagă menajerie a încarnărilor pământeşti ale zeilor, începând cu dragonii – cu armura. Cu masca de dragon acoperindu-i faţa ar fi avut un mare avantaj, pentru că orice expresie trădată de chipul său ar fi putut să-l nenorocească. E mai bună o lovitură de sabie decât o asemenea greşeală. Uşile întinsei săli de recepţii se deschiseră încet. Opt stâlpi, fiecare ilustrând unul dintre zeii Zodiacului, împărţeau clar încăperea în trei sectoare egale. Tronul Dragonului, pe care şedea, reprezenta Wentiko – cel de-al nouălea semn zodiacal – şi în mod clar îi subordona pe toţi ceilalţi zei. Un covor lat, roşu, bătând spre purpuriu, se întindea de la marginea picioarelor tronului până la uşă. Numai celor de sânge regal li se permitea să păşească pe covorul lat dintre stâlpi. Dacă vreun muritor de rând ar fi pus piciorul pe el, ar fi fost o ofensă adusă Cerului şi Prinţului, cu consecinţe cumplite, pe care astrologii şi miniştrii le puteau defini cu mare precizie. Intrusul ar fi ucis pentru a le împiedica să se producă, iar asta în oricare din modalităţile oribile pe care tot miniştrii săi le puteau enumera. Miniştrii urmau să fie martorii celor petrecute aici, însă din locurile lor de pe rogojinile de trestie aşezate în celelalte treimi ale încăperii. Funcţionari vor lua loc în partea din dreapta, iar vizitatorii vor sta în faţa lor, în dreapta Maestrului lor. Vor fi egalaţi în număr, aranjaţi în funcţie de vârstă, pentru ca totul să rămână în armonie şi echilibru. Cu excepţia faptului că-l urăsc pe Stăpânul lor, iar el pe mine. 115

Cyron îşi menţinu o expresie netulburată când Prinţul Pyrust din Deseirion apăru în mijlocul intrării. Şi el era împovărat de robe de ceremonie, în care predomina albastrul-închis. Ale sale fuseseră brodate cu motive mult mai simple, care invocau Şoimii şi numai doi dintre zei. Câinii, simbolul Casei helosundiene, umpleau poalele veşmintelor sale astfel încât cu fiecare pas făcut, zdrobea câte unul sub picioare. Pe fustanelele robelor, pe piept şi, fără îndoială, pe spate, câte un şoim uriaş purta în ghearele sale un vierme ţepos, declarând supremaţia Deseirionului asupra Nalenyrului. Cyron găsi că etalarea alegoriei era pe cât de grosolană, pe atât de prost-gust, însă, cel puţin, viermele nu fusese ornat cu o coamă roşie, potrivită cu culoarea părului fratelui său mort. Altcineva l-ar fi putut considera pe Pyrust drept brutal sau chiar prost pentru afişarea întrun astfel de veşmânt în timpul Festivalului, dar asta ar fi însemnat subestimarea lui. Indiferent de câţi bani şi arme ajungeau în mâinile rebelilor helosundieni, deseienii îşi menţineau controlul asupra Principatului cucerit. Cyron se îndoia, în pofida inegalabilelor sale gărzi keru, că Helosunde va mai fi vreodată liber, ceea ce însemna că Pyrust va pofti la Nalenyr mai devreme sau mai târziu. Dar, deşi era un adversar teribil, avea şi el puncte slabe. Cel mai important dintre ele era credinţa în visele profetice. Cyron depăşise de mult astfel de prostii superstiţioase, dar tot îi mai asculta pe astrologii curţii şi pe ghicitori. Se părea că miniştrii şi aceste lucruri îi făceau viaţa mai uşoară. Acum, dacă şi Pyrust ar face la fel ar fi minunat. Pe măsură ce Pyrust înainta pe covor, miniştrii săi intrară în încăpere să-şi ocupe locurile. Suita lui Cyron le urmă exemplul, de parcă fiecare dintre părţi ar fi fost o formaţie de dansatori bine instruiţi. Prinţul ştia că fiecare îl urmărea pe celălalt, evaluând, presupunând, catalogând nuanţele, lucruri care vor fi, ulterior, transformate în avantaje la masa negocierilor. Dacă s-ar fi investit o fracţiune din aceste eforturi pentru a face să funcţioneze vastul aparat birocratic, toate Principatele ar fi avansat cu ani şi ani faţă de stadiul în care se aflau. Când Pyrust ajunse la jumătatea lungimii covorului, Cyron se ridică şi lăsă sceptrul, cu măciulia ornată cu păr de cal, pe un braţ al 116

tronului. Unul dintre miniştri avu o tresărire când făcu asta, dezamăgindu-l. Sperase ca inima insului să plesnească şi să numească pe altcineva în locul său, pe cineva care să nu fi fost deja bătrân pe vremea domniei bunicului său. Deşi chipul lui Pyrust rămăsese o mască de piatră, paşii săi ezitară o clipă atunci când Cyron lăsă sceptrul jos. Unul dintre miniştrii deseieni remarcă şi se îmbăţoşă, egalând scorul serii în duelul protocolului. Pyrust continuă să meargă, lungind uşor pasul, lovind câinii helosundieni din mers, apoi se opri la ultima pereche de stâlpi şi făcu o plecăciune. — Cu ocazia aniversării dinastiei voastre, Prinţe Cyron, eu şi deseienii vă dorim numai prosperitate, longevitate şi bucurie. Pyrust făcu o plecăciune adâncă şi îndelungată, pentru a-l impresiona pe Cyron. Aproape că l-aş putea lua drept sincer. Aşteptă ca omologul său din nord să se ridice, apoi se plecă şi el, nu chiar atât de adânc. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost nepotrivit cu locul şi circumstanţele întâlnirii. Îşi menţinu plecăciunea la fel de mult ca Pyrust, dar cel mai bătrân dintre miniştrii nalenieni începu să devină pământiu la faţă. — Sunteţi binevenit, Prinţe Pyrust. Cyron privi spre miniştrii săi. Aş vrea să aduceţi un scaun pentru Prinţ. Cel mai bătrân dintre miniştri se strâmbă, iar o mână i se strânse la piept. Doi dintre cei mai mici în rang dintre miniştri se ridicară şişi târşâiră paşii spre intrare să ia un scaun mic de la una dintre gărzile keru. Îl purtară până în partea din faţă a sălii şi-l puseră pe linia stâlpilor din dreapta. Plecându-se adânc spre ambii Prinţi, se retraseră cu paşi mici, însă reuşiră să se mişte destul de repede. Pyrust se întoarse cu spatele spre miniştrii săi şi se încumetă să zâmbească. — Un scaun de campanie. Câtă atenţie. — Se ştie că Alteţa Voastră se simte bine într-unul din acesta, clătină Cyron uşor din cap. V-aş fi oferit o şa, însă aducerea unui cal aici comportă anumite dificultăţi. Pyrust se aşeză, însă cu un aer băţos. — Cred că înţeleg. 117

Cyron luă loc şi îşi aranja roba la picioare astfel încât pieptarul plat să fie foarte vizibil. Înfăţişa un şoim hărtănit de un câine. Continua insulta pe care o conţinuse remarca sa despre cal, din moment ce legenda spunea că bunicul lui Pyrust, atunci când cucerise capitala helosundiană, intrase călare în sala tronului şi se lovise cu faţa de o grindă, zburând de pe şa. Întâmplarea devenise o prevestire nefastă pentru ocupanţi. — Am fost încântat că aţi acceptat invitaţia mea de a ne vizita în timpul Festivalului din acest an. Am nădejdea că o veţi considera o experienţă plăcută. — Chiar mai mult decât altele, însă sunt bucuros că vă puteţi distra la propriul Festival. Prinţul nalenian se încruntă, ceea ce adânci geamătul uşor al miniştrilor săi. — Nu sunt sigur că am înţeles bine. Pyrust rânji lupeşte. — În mod evident, v-aţi distrat înspăimântând-o pe fata aceea, seara trecută. Şi aţi pus să fie biciuită de dimineaţă. — M-a distrat prima întâmplare, dar nu şi ultima. Ochii lui Cyron se strânseră. — Aţi mai văzut genul ei şi înainte, născută într-o familie privilegiată, însă fără nici un simţ al responsabilităţii. Cum aţi fi rezolvat lucrurile? — Cunoaşteţi deja răspunsul. Aş fi pus să fie biciuită chiar acolo, pe loc. Fără nici o şansă de apel. I-aş fi făcut pe toţi să înţeleagă gravitatea ofensei aduse de ea şi justeţea pedepsei administrate. Pedepsele întârziate au efecte neînsemnate. — Poate că da, însă eu nu la asta mă gândeam. — Dar la ce vă gândeaţi? Bărbatul mai tânăr zâmbi. — Mă gândeam să-i ofer şansa de a învăţa din întâmplare. I-am acordat opt ore să se gândească la biciul care-i va muşca din carne. Dacă s-ar fi pocăit sincer, dacă şi-ar fi cerut iertare, dacă ar fi ajuns să-şi accepte pedeapsa, în această dimineaţă, şi să-i recunoască justeţea, s-ar fi putut s-o iert, în spiritul Festivalului. Nu s-a pocăit, 118

dădu el din umeri. Au venit rudele ei şi mi-au cerut s-o iert în numele Festivalului. Le-am oferit şansa de-ai lua locul, însă nici una n-a vrut. Prinţul deseian se încruntă. — S-ar putea să vă considerăm pe voi, nalenienii, nişte degeneraţi, însă nu mi-aş fi închipuit că simţul vostru moral a decăzut atât de mult încât nici măcar tatăl să nu ia locul fiicei. — Nu, însă am precizat că jaecaitsaeul meu a adăugat o lovitură pentru fiecare dintre anii ei de viaţă, iar asta ar fi făcut totalul inacceptabil. Însoţitorul ei a acceptat însă oferta. Este unul de-al vostru, aşa că poate că aveţi dreptate în privinţa noastră, sau poate ne sunteţi superiori doar moral. Pyrust pufni. — Spuneţi asta numai pentru că este vorba de un exilat, deci nu mai este unul de-al meu. Dacă ar fi fost, aţi fi spus că este un semn de morbiditate intelectuală. — Sau dragoste adevărată. — Adesea, înseamnă acelaşi lucru. — Vai! exclamă Cyron, permiţându-şi să zâmbească. A fost dusă într-o piaţă publică, dezbrăcată până la brâu, ceea ce cred că a deranjat-o mai mult decât pedeapsa, şi apoi biciuită. Jaecaitsaeul, acţionând la ordinele mele, i-a provocat atâta durere la prima lovitură, încât a leşinat. Celelalte trei au fost mai blânde şi numai una a lăsat o mică urmă, pe conturul omoplatului. N-o va vedea niciodată, însă slujnicele ei, da. — Şi credeţi că asta se cheamă dreptate? — Mie mi se pare că da. Nu există nimic care ar putea-o transforma într-un cetăţean folositor, aşa că a servit drept exemplu. Speram la mai multe, însă va trebui să fiu mulţumit cu atât. Ştiu că aţi fi fost mai neîndurător, însă eu am procedat cum am crezut că este mai bine. Opiniile noastre diferă în mod limpede asupra acestei chestiuni. Pe viitor va fi la fel, sunt destul de sigur. — Vorbiţi fără ocolişuri. — La curtea mea, acest lucru este bine-venit. Prinţul Pyrust dădu din cap, apoi pocni cu mâinile pe braţele scaunului de campanie. 119

— Din moment ce m-ai făcut să mă simt atât de confortabil şi miai permis unele familiarităţi, frăţioare, propun să renunţăm la orice preţiozităţi. Ştii că nu am avut de ales, decât să vin la sărbătoarea dinastiei voastre, pentru că tatăl tău a venit la Felarati să celebreze o aniversare asemănătoare, acum douăzeci de ani. — Fratele meu l-a însoţit. — Îmi amintesc că l-am întâlnit, spuse Pyrust, iar ochii i se îngustară uşor. Un om curajos, fratele tău. Dar nu-ţi era superior. Mă evaluezi, comparându-mă cu el şi descoperi lipsuri. Ar fi periculos să-ţi desluşesc adevărul, însă cu mult mai periculos să nu. — Să dăm la o parte orice preţiozităţi, zâmbi Cyron. Aş vrea să ştii că nu înţeleg prin prezenţa ta aici o recunoaştere a superiorităţii naţiunii mele, deşi dinastia mea este de două ori mai veche decât a ta. De asemenea, vreau să-ţi mulţumesc pentru darul constând în lemn fin şi sculpturi pe care ni l-ai trimis. — Nădăjduiesc să nu înţelegi greşit simplitatea darului nostru, se încruntă prinţul din nord. — Deloc. Deseienii trimiseseră un lemn de esenţă tare excelent, numai bun pentru ca artizanii Prinţului să se poată ocupa de el, iar obiectele lucrate care sosiseră stârniseră admiraţia tuturor celor care le văzuseră. Cyron păstrase pentru el un mic set de şah, pentru călătorie, înainte de a distribui restul lucrurilor printre miniştri şi prieteni. Singura problemă cu darurile deseiene fusese amploarea lor, pentru că ar fi trebuit să ofere mult mai mult decât trimiseseră. Cyron se aplecă în faţă. — Eşti la curent cu faptul că Erumvirine ne-a trimis în dar un milion de quori de orez? Ochii lui Pyrust se oţeliră. — Vestea largheţei lor bântuie peste tot în Moriande. Chiar şi surzii şi morţii au aflat de asta. — Dar şi vestea recoltei voastre slabe este la fel de cunoscută. Cyron alesese în mod voit cuvântul „slab”, pentru că adevărul era atât de crâncen încât ar fi putut smulge carnea de pe oase. Fusese un an secetos, iar Râul Negru nu ieşise din matcă, aşa că recolta de orez 120

pierise în Deseirion. Cum un quor era suficient pentru hrana unui om, timp de un an, recolta îi lăsase cu de-abia jumătate de quor de cap de om. — Prinţe Pyrust, am intenţia de a onora darul din Erumvirine oferind orezul negru poporului meu. — Atunci ai tăi vor fi graşi şi fericiţi. — Fericiţi, într-adevăr, asta le şi doresc. Cyron îşi împreună mâinile, palmă peste palmă, şi-şi rezemă bărbia de vârful degetelor. — Intenţionez să iau un milion de quori din orezul nostru auriu şi să-l trimit în nord, în Deseirion. Pyrust îşi ascunse bine surpriza, însă fu imediat suspicios. — De ce ai face tu asta? — Credeam că motivele mele sunt evidente. Cyron expiră zgomotos, îndreptându-şi spatele. — Oamenii tăi vor suferi în această iarnă şi unii vor muri. Dacă recolta voastră de anul viitor este tot proastă, ceea ce astrologii mei spun că este posibil, vei avea o singură posibilitate. Şi anume să-ţi aduci trupele în sud şi să iei ceea ce vrei şi-ţi trebuie de la ai mei. Problema este că, după un an de foamete, trupele tale vor fi mai slăbite, aşa că va trebui să faci asta acum, în acest an, chiar de luna viitoare, altfel dezastrul nu mai poate fi evitat. Numai un prost ar aştepta până anul viitor, iar tu nu eşti prost. — Spui că nu sunt prost, însă încerci să mă mituieşti cu mâncare. — Nu cred că un lup este prost, dar dacă-i dau de mâncare să numi intre în casă, atunci am să-l hrănesc. Faţa lui Pyrust se întunecă o clipă, apoi dădu din cap. — Mă pui într-o situaţie dificilă. Naţiunea mea are nevoie urgent de hrană, iar tu o oferi. Nu pe gratis, mă aştept să existe un anumit preţ. Din moment ce nici tu nu eşti prost, ştiu că preţul va fi ridicat. Dar ştii la fel de bine că inegalitatea rezervelor de hrană nu este diferenţa cea mai copleşitoare dintre naţiunile noastre. M-am tot gândit la asta. În timp ce tu explorezi restul lumii şi faci comerţ, te îmbogăţeşti tot mai mult. Dacă te las să mă corupi cu mâncare şi aur, voi deveni tot mai dependent de tine; iar când te decizi să mă scoţi din porţie, naţiunea mea se va prăbuşi. 121

— Nu pun în discuţie varianta ta pentru descifrarea viitorului, Prinţe Pyrust, însă susţin că este doar o versiune dintre cele multe. — Ha! Doreşti să reuneşti Principatele într-un singur imperiu, la fel ca oricare dintre ceilalţi prinţi. Numai că tu vrei să ne cumperi, în loc să iei cu forţa. — Consolidarea paşnică a unui imperiu să fie, oare, un viciu? întrebă Cyron cu o sprânceană ridicată. Prinţul din nord ezită. — Nu aşa stau lucrurile. Fratele tău ştia asta. Acţiunile tale ne reduc pe noi, ceilalţi, la starea de sclavi. Ne distrug spiritul. — Iar dacă eşti cucerit, nu? — Cei care supravieţuiesc unui război de cucerire sunt laşii. Cei curajoşi vor fi murit apărându-şi ţara. Prinţul nalenian dădu din cap. — Atunci, lasă-mă să-ţi explic cu grijă totul. Voi trimite grâne în nord, însă numai la anumite intervale. Dacă armata ta ne invadează, depozitele şi centrele de etapă vor fi arse. Te voi târî până în sud, cu armata mea, în timp ce flota va incendia Felarati. Helosundienii au mult mai mulţi oameni sub arme decât îţi imaginezi, iar în timp ce tu avansezi în sud, ei îţi vor sări în spate, tăindu-ţi liniile de aprovizionare. Armata ta va flămânzi. Odată ce ţi-am zdrobit-o, voi veni în nord cu mâncare şi-i voi câştiga pe ai tăi de partea mea, voi stabili o regenţă helosundiană pentru Deseirion, unind cele trei domenii sub sceptrul meu. — Nu sună rău, când o spui aşa, fratele meu prinţ, însă zdrobirea armatei mele îţi va lua mai mult decât un marş îndelungat, iar rebelii sunt pierduţi prin munţi. Însă viitorul pe care-l descrii este posibil, recunoscu Pyrust, ridicând din mâini. Nu va profita nici unul dintre noi. Asta mă face să mă întreb ce vei cere pentru orez. — Miniştrii mei vor vorbi cu ai tăi, însă eu vreau încetarea campaniei din Helosunde. Vreau să-ţi retragi trupele de acolo. Liderul deseian se gândi o clipă, apoi acceptă din cap. — Ai fi putut obţine mai mult de la mine. Un pact de neagresiune pe cinci ani. — Nu-l vei onora, iar eu n-aş avea încredere că ai face-o, scutură Cyron din cap. 122

Amândoi prinţii tăcură, însă ecoul suspinelor miniştrilor umplea aerul. Asta-i făcu pe cei doi să zâmbească. — Apărarea teritoriului tău va funcţiona, chiar dacă ai sau nu intenţia de a-mi trimite hrana. Atunci de ce nu mă laşi, pur şi simplu, să flămânzesc? se încruntă Pyrust. — Pentru că nu vei flămânzi, frate. Cyron dădu uşor din cap. De ce nu pricepi? Ai tăi vor flămânzi. Dorinţa mea este de a-i salva de durere şi moarte. — Dar nu înseamnă nimic pentru tine. — Dar ar trebui, nu? — Da, da, sunt unii care ar fi de acord cu acest punct de vedere, spuse Pyrust şi se ridică încet. Eu nu sunt unul dintre ei. Puterea pe care o avem este de a lupta pentru gloria dinastiilor noastre. Nu este suficient doar să supravieţuieşti. Trebuie să prosperăm, iar ceilalţi trebuie făcuţi să se încline în faţa superiorităţii noastre. Astea ar putea fi cuvintele pe limbă de moarte ale fratelui meu. Cyron se ridică şi el. — S-ar putea să fie adevărat, Prinţe Pyrust, însă dacă este aşa, nu se va întâmpla anul acesta. — Nu, dar mai sunt mulţi ani înainte, zâmbi Pyrust.

123

13 Ziua a 3-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Când îşi reveni, Keles Anturasi deveni conştient de murmurul unor voci şoptite, mai mult din încetarea lor bruscă, atunci când se mişcase. Mirosul pătrunzător al sărurilor încă-i mai umplea nările şi strănută violent, stârnind din nou durerile de spate. Simţea o încordare, acolo unde carnea-i fusese închisă prin cusături, însă avea senzaţia că fusese folosită sârmă înroşită în foc. Pe răni i se presărase sticlă pisată. Icni şi-ar fi vrut să strige, însă gâtlejul uscat şi limba umflată îl împiedicară. Stătea culcat pe bună şi încercă să-şi ridice capul, însă şi cea mai simplă mişcare îi trimitea valuri de durere prin trup. Muşcă din pernă şi reuşi să scoată un geamăt, când o mână grăsulie îi aduse din nou săruri mirositoare sub nas. Glasul bărbatului se auzi rece şi dispreţuitor. — Trebuie să rămână nemişcat, altfel rănile i se vor deschide. A dormit suficient, ca mare parte din otravă să fi fost suptă de cataplasme şi ca toate rănile să se vindece, însă situaţia este încă delicată. Keles nu putu recunoaşte vocea, dar cea a mamei sale urmă imediat. — Eşti sigur că se va face bine? — Milady, sunt medicul personal al Prinţului. — Ştiu asta foarte bine, Geselkir, însă problema este cât de mult vrei să-mi exercit influenţa în sânul casei regale pentru binele tău? — Chiar aşa? Keles zâmbi, în pofida faptului că-şi simţea organele interne plutind într-o cochilie de durere. Mama sa nu-şi dezvăluia prea des duritatea. Iar atunci când o făcea, obţinea invariabil ceea ce voia. 124

— Eşti încă de părere că mâine seară nu poate fi dus la şedinţa de tămăduire? — În nici un caz. Am fost foarte ferm, de la bun început, asupra acestei chestiuni, şi nu m-am răzgândit, susţinu medicul, în cuvinte năpădite de dezgust. Tămăduirile sunt nişte superstiţii prăpăstioase şi, pe deasupra, periculoase. Poate că răsfăţatul Prinţului este docil, însă n-a fost aşa întotdeauna. S-ar putea schimba în orice moment, iar să laşi un vanyesh să trăiască este de neconceput. — Nu de viaţa acelui vanyesh îmi pasă mie acum, Geselkir. — Keles ar trebui lăsat în tihnă mai multe zile. Voi reveni să desprind copcile. Ţineţi rănile curate, schimbaţi cataplasmele frecvent şi o va duce foarte bine. Dacă apare vreo roşeaţă, şi mai ales dacă se împrăştie, să mă anunţaţi. — Vei vedea şi singur la vizită. — Milady, dacă credeţi... da, desigur, cum doriţi. Inspirând pe cât de adânc putea, Keles studie senzaţiile oferite de spinare. Descoperi o durere surdă în coaste, care pândea sub urmele arzătoare de pe piele. Durerea ascuţită pulsa, erau patru ritmuri distincte, fiecare în ritmul său, ca şi cum o coardă de lăută ar fi fost ciupită la întâmplare. Expiră încet, sperând ca o parte din durere să cedeze, însă în loc de asta, se înteţi, ca o melodie sacadată. Deschise ochii şi surprinse o parte dintr-un bărbat corpolent, încă înveşmântat în roba pentru Festival. Petele maronii de la genunchi şi de pe mâneci erau, evident, sânge uscat, al lui, fără nici o îndoială. Keles îşi amintea vag unele fragmente din conflict, însă pulsul dureros al ţestei îl împiedica să reconstituie cele întâmplate. Îşi îndreptă bărbia spre piept şi privi spre mama sa. Şi ea purta ţinuta din noaptea trecută. Ştia că nu dormise deloc, însă arăta mai frumoasă ca niciodată. Dincolo de ea, se afla sora lui, şi ea la fel de arătoasă, însă îmbrăcată în hainele de fiecare zi. Nici ea nu dormise prea mult, însă Keles era sigur că mama lor o trimisese la culcare la un moment dat. Încercă un rânjet şi reuşi. Avea şi glas, deşi se auzea ca un croncănit. — Cât timp am dormit? Geselkir interveni de lângă căpătâiul său: 125

— Nu destul de mult. Siatsi îi zâmbi fiului ei. — Vei dormi şi mai mult, însă era important să te trezim acum. Mulţumesc, dicaifixtsi, poţi să pleci. — Dacă vă închipuiţi vreun moment că vă aprob intenţiile, greşiţi cumplit, Doamnă Anturasi. — Apreciez preocuparea dumitale. — Nu cred că aţi înţeles. L-aţi făcut să fie responsabilitatea mea. Prinţul mi l-a încredinţat pe Keles. Ceea ce sunteţi pe cale să faceţi... — ...este absolut necesar, completă mama, cu voce neutră, însă cu o expresie necruţătoare. Nu-mi dai de ales. Ai spus că nu poate merge la tămăduire, aşa că trebuie să aduc tămăduirea la el. — Este o prostie periculoasă, ceva mai rău decât decât dacă l-aţi expune unui vanyesh. Riscaţi viaţa fiului. — Ţi-ai schimbat părerea despre tămăduire? — Nu, şi resping punerea la îndoială a judecăţii mele în această manieră. — Chiar aşa? Vreau să ştiu exact câte răni provocate de ghearele unui războinic viruk ai tratat până acum? întrebă Siatsi, cu bărbia ridicată. — Păi... — Asta să însemne că nici una? — Am mai văzut aşa ceva. După moarte, încheie cu glas scăzut. — Aşteaptă afară. — Bucuros. Nu vreau să fiu părtaş la aşa ceva. Keles aşteptă ca medicul să iasă, apoi privi spre sora lui. — Apă. Mama lor o opri. — Nu încă. — Dar îmi trebuie apă. Keles se lupta să vorbească limpede, însă gâtul i se uscase. Siatsi se lăsă în jos, până când faţa ei ajunse la acelaşi nivel cu a lui. — Îţi trebuie altceva, prima dată. Nirati, invită-l pe oaspetele nostru. 126

Sora lui plecă imediat şi se întoarse repede, aducând-o pe ambasadoarea din Viruk. La vederea ei, în stomacul lui Keles se porni o frământare. Se apropiase suficient de el ca să-i simtă ceva din miros, iar pe frunte şi deasupra buzei de sus îi înfloriră broboane de transpiraţie. Respiraţia i se îngreuna şi aproape că nu-şi mai putu controla vezica. Ierariach se dădu înapoi. — În el e nesginesfal. Îl pot împiedica să facă vreo vătămare, dacă vreţi. Mama lui dădu din cap. — Vă rog. — Depărtaţi-vă de el. Ambasadoarea nu se apropie mai mult, însă când mama lui se ascunse în spatele ei, îşi lipi strâns palmele, cu degetele orientate spre el. Îşi încrucişă degetele mari, nu era sigur de ce remarcase tocmai asta, dar o făcu. Apoi, mâinile ei ţâşniră, desprinzându-se una de alta precum cerbii care fugeau de câinii de vânătoare. Aerul dintre palme licări, la fel cum se întâmplă deasupra unei stânci pârjolite de soare. Forma se ondulă şi se modifică, apoi un val de aer cald îl izbi. Intră în el de-a lungul dârelor de pe spate, lichefiind sticla pisată şi cauterizând rănile. Din stomac îi urcă pe gât fiere încinsă, arzându-l, şi nu ştia cum reuşise să se abţină să vomite. Durerea, care fusese una ascuţită, se topi într-o unduire moale, care dură doar o clipită sau două. Fierbinţeala se înteţi şi-l duru atât de tare încât urlă, apoi deveni inert. Toată puterea se scurse din el, iar o răceală se prelinse dintre aşternuturile umede şi-i pătrunse în piele. Keles se chinuia să respire. Tremura puţin şi ar fi vrut să se întoarcă pe-o parte, să-şi ducă genunchii mai sus, însă nu putu. Fiecare inspiraţie se simţea de parcă ar fi ridicat cu ea turnul familiei, iar expiraţia-i răsuna de parcă era ultima suflare. S-ar fi temut că asta ar fi urmat, dacă nu ar fi auzit întrebarea şoptită a mamei sale: — Iar acum ce facem? Ambasadoarea glăsui clar, însă pe un ton coborât. — Cataplasmele nu-i fac nici un rău. Curăţarea rănilor va fi şi ea bine-venită. Ar trebui să rămână în pat câteva zile. Ştiu că bunicul lui 127

n-ar vrea asta, însă eu am o veche hartă care i-ar putea oferi răgazul necesar. Mese uşoare, dar fără carne, pentru a nu-i mânia sângele. Mama lui dădu din cap. — Farmecele voastre l-au vindecat? — Întru câtva. Ambasadoarea făcu un semn din cap spre el. — Veninul ar mai putea avea unele efecte secundare. — Ce vreţi să spuneţi? — Am să vă arăt. Scoase o batistă din mâneca robei şi o folosi săşi şteargă transpiraţia de pe frunte. Apoi păşi spre el şi-i puse batista la nas. — Îmi poţi simţi mirosul, Keles? Trase aer pe nas, dar nu foarte adânc, de teamă să nu stârnească din nou focul din spate. Oricum, la prima boare a mirosului ei i se întoarse stomacul pe dos şi nu se mai putu înfrâna. Vomită peste batistă şi în mâna ei. Mai rău, intestinul îl lăsă, iar vezica îl trăda şi ea. Trupul îi intră în convulsii. Vomită din nou, apoi aspiră puţin din ea şi începu să se înece. Ambasadoarea şterse perna şi-i ţinu capul până mai vomită încă o dată. Tuşi din nou, tare, iar durerea-i explodă în spate. Se înecă, tuşi şi nu mai putu să respire. Se lupta pentru aer, dar fără spor, iar când agonia-l strivi încă o dată, lumea se îngustă şi se întunecă.

128

14 Ziua a 4-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Ministerul Armoniei, Liankun Moriande, Nalenyr Pelut Vniel privi în sus de la măsuţa la care îngenunchease. Pe ea zăcea un dreptunghi lung de hârtie de orez. Conul negru de pin, pictat rapid, licărea umed. Puse pensula jos şi zâmbi la plecăciunea lui Kan Hisatal. — Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede, Ministre. — A fost plăcerea mea să răspund în grabă chemării voastre, Ministre. Bărbatul masiv rămase plecat o clipă mai mult decât era prevăzut de protocol, apoi făcu un pas înainte şi se lăsă în genunchi, la marginea podelei. — Cum v-aş putea servi? Pelut nu răspunse, lăsându-l pe funcţionarul său, Iesol Pelmir, să îngenuncheze şi să-şi vadă de treabă. Slujbaşul, un bărbat slab şi chel, trase măsuţa la o parte cu supuşenie şi precizie, fără a clinti pictura, apoi se duse spre Hisatal şi-i dădu o pernă pe care să poată îngenunchea. Se retrase în colţul său, unde se lăsă în genunchi, direct pe podeaua de lemn. Ezitarea lui Hisatal îi trăda surpriza de a constata că funcţionarul rămânea în încăpere. Asta-l încântă pe Pelut. Hisatal venise aşteptându-se la o discuţie între patru ochi, la fel cum fuseseră cele de până acum, înainte de plecarea pe Lupul furtunii. Nici unul dintre ei nu voia un martor. Prezenţa lui Iesol sugera însă ori că funcţionarul mărunt urma să fie avansat, ori că tot ceea ce urma să se discute era puţin important, pentru urechile oricui. Nici o variantă nu-i cea adevărată, însă dacă presupune că este, va căuta sensuri ascunse. Va fi pe picior greşit, iar eu vreau asta. Pelut privi în sus. 129

— Avem de discutat unele lucruri privitoare la viitor. Al domniei voastre şi influenţa lui asupra viitorului naţiunii. — Să fie spre binele nostru, al amândurora. Iar tu îţi închipui că nu am surprins toate nuanţele afirmaţiei tale. Pelut rezistă pornirii de a zâmbi, iar în loc de asta îşi strecură mâinile în mânecile robei, subliniind astfel statutul său superior. La fel ca oricare alt membru al aparatului birocratic, purta o robă albastră, cu o eşarfă aurie. Ceilalţi doi aveau robe de bumbac, însă Pelut era înveşmântat în mătase, iar manşetele şi poalele erau decorate cu benzi late, ţesute cu fir de aur. Toţi trei aveau dragonul nalenian, purpuriu, brodat la capetele eşarfei, dar Pelut îl avea şi pe benzile aurii de la mâneci. În aparatul puterii ocupa funcţia după care jinduiau ceilalţi doi, iar lui Hisatal trebuia să i se reamintească aspectul acesta în mod special. — Cel mai important lucru este... Hisatal dădu din cap, trădându-se. — Nu cred că absenţa lui Keles Anturasi de la bordul Lupului furtunii ar putea afecta în vreo măsură expediţia. Rezultatele vor fi aceleaşi. Pentru tine, da. Pelut îşi înălţă capul spre dreapta. — Nu, Ministre, să începem cu lucrul cel mai important. Gura bărbatului corpolent se închise brusc, iar guşa dublă îi tremură. Îşi coborî repede privirea, iar obraji-i fură cuprinşi de roşeaţă. — Iertaţi-mă, Ministre. — Eroarea voastră este de înţeles, Ministre. Pelut îşi îndreptă capul, însă nu mai zâmbi. Lucrul cel mai important este ideea Prinţului de a trimite grâne deseienilor. A mai făcut asta, în pofida celor mai abile încercări ale noastre de a-l face să renunţe. Marele Ministru Lynesorat a stăruit din toate puterile înaintea Prinţului. Asta ne lasă într-o mare dilemă. Hisatal dădu din cap cu gravitate. — Helosundienii au început să protesteze pe lângă multe dintre legăturile noastre ministeriale. M-au abordat şi pe mine, deşi se ştie că voi pleca. Sunt de părere că Prinţul susţine inamicul şi nu-i încântă deloc. 130

— Am auzit, însă este o problemă pe care şi-au creat-o singuri. Menţin un Consiliu de Miniştri, deşi nu are nici o întrebuinţare practică. — Dar fără o conducere, Helosunde se va prăbuşi în haos. Iar scopul nostru este menţinerea ordinii, spuse Hisatal încruntat. — Însă dorim să facem asta în cadrul structurilor de stat. Conducătorii, prinţii, ei iau deciziile, însă noi le prezentăm opţiunile, dintre care ei pot alege. Conducătorii vin şi pleacă, însă birocraţia este eternă. Pentru cei din afară, noi suntem un instrument al statului, îndeplinind poruncile date de lideri. Pentru conducători, suntem ochii şi urechile, mâinile şi picioarele, dându-le posibilitatea să-şi administreze naţiunile. Înainte de domnia împăratului Taichun, Imperiul era cufundat în haos, căpeteniile militare se luptau între ele, iar stăpânirea împăratului se întindea până acolo unde ajungeau armatele sale. Ochii albaştri ai lui Pelut se îngustară. Consiliul Helosundian guvernează numai de formă, permiţând dirijarea resentimentelor către miniştri. Nici Prinţul Cyron, nici Pyrust n-au nevoie să ţină seama de el, din moment ce nu pot discuta cu ei ca de la egal la egal. Dacă miniştrii se tem de o conducere greşită, susţinerea lor este de înţeles, însă ei se tem să nu piardă puterea şi bogăţia aduse de ea. Lăsă ca vocea să-i dobândească o undă de asprime, iar Hisatal găsi înlăuntrul său un dram de demnitate să roşească în grabă. Nu fusese deloc dificil pentru agenţii lui Pelut să afle că se implicase într-o serie de înţelegeri cu case de navigaţie şi cartografi pentru a le furniza informaţii despre descoperirile făcute de Lupul furtunii. Acestea l-ar face pe el şi familia sa foarte bogaţi, iar averea putea fi folosită pentru a-i asigura accesul în eşaloanele superioare ale Ministerului. — Aveţi dreptate spunând că trebuie să menţinem ordinea, însă cum o facem este la fel de important. Cele două aspecte nu pot fi separate. Pelut îşi scoase mâinile din mâneci şi le ridică, ţinând palmele în sus. — Oamenii apreciază stabilitatea şi se agaţă de speranţe. Ei speră că le va merge mai bine. Cred că dacă lucrează din greu şi sunt harnici, ar putea fi, într-o bună zi, binecuvântaţi cu jaedunto. Odată 131

cu asta vin faima, averea şi multe alte avantaje. Fiind mult mai realişti, ştim că jaedunto este mai mult o iluzie pentru majoritatea oamenilor. Deşi suntem pe cât putem de buni şi studiem şi lucrăm din greu, un astfel de lucru nu este posibil pentru noi. Există şi zvonuri, da, iar Marele Ministru al lui Taichun, Urmyr, s-ar putea să fi dobândit asta. Însă el fusese un războinic venerat înainte de a deveni ministru, iar viaţa lui a fost, în mare parte, transformată întrun mit. A existat cu adevărat, iar preceptele sale sunt încă respectate. Pelut privi spre Iesol. — Care dintre pildele sale s-ar putea aplica şi aici? Tânărul îşi plecă fruntea. — Cartea a Şaptea, Capitolul Patru, Versetul Douăzeci şi Şapte. „Şi ridicând o nucă, Maestrul spuse: ne hrănim cu miezul şi aruncăm coaja.” Pe chipul lui Hisatal apăru o expresie batjocoritoare. — Da, examinarea adevărului lucrurilor este importantă, însă spuneţi că noi ascundem adevărul de conducător şi de cei conduşi. — Asta pentru că pildele lui Urmyr erau pentru noi, nu pentru ei, spuse Pelut, cu un zâmbet în colţul stâng al buzelor. Orezul este o problemă din pricina protestelor helosundienilor, dar şi a protestelor nobililor noştri, care tot vor trebui să trimită orez la Moriande. Este o problemă şi pentru că armata lui Pyrust nu va flămânzi. Vom fi nevoiţi să iniţiem o acţiune de dirijare a opt la sută din cantitate în depozite de unde să putem distribui orezul după cum va fi necesar. — Este o precauţie înţeleaptă, Ministre, aprobă Hisatal din cap. — Şi o preluare forţată. Voi face ca livrarea orezului să devină problema dumitale, Ministre. Capul bărbatului se înălţă brusc, cu ochii holbaţi de uimire. — Dar, Maestre, sunt pregătit de călătorie. Bagajele mele sunt la bordul Lupului furtunii. Pelut clătină din cap. — Când veţi ajunge acasă, veţi vedea că v-au fost deja returnate. — Nu puteţi... — Ba pot. Am fost silit pentru că aţi nesocotit pilda lui Urmyr, accentuă Pelut, cu glasul plin de dezgust. Iesol, pasajul despre pericolele lăcomiei. Prima parte. 132

— „Iar Maestrul spuse: Drepţii doar sorb din râul Răsplăţii, lacomii se îneacă în el.” — Dar, Maestre... — Eşti un prost, Hisatal, iar dacă aş fi ştiut cât eşti de prost, în primul rând nu te-aş fi trimis pe Lupul furtunii. Te aşteptai să găseşti o cale de a te îmbogăţi? Bineînţeles. Mă aştept să deturnezi un procent din orez înspre propriile tale cufere şi mă împotrivesc eu la asta? Nu. Ştiu că o vei face, mai ştiu că-ţi vei împărţi bogăţia cu mine şi cu cei potriviţi. Aşa merg lucrurile. Îi răsplătim pe cei care ne ajută. Însă ai greşit pentru că te-ai lăsat fascinat de coajă şi ai neglijat miezul. Te-am trimis pe Lupul furtunii ca să te poţi împrieteni cu Keles Anturasi. Urmai să-i câştigi încrederea şi să devii omul său. Nu pentru ca tu să-i poţi fura secretele, ci ca să-l poţi influenţa pe viitor. Bunicul său nu va trăi veşnic, iar Keles îi va lua locul. Mai contează cât aur ai în pungă acum, când lumea ar putea fi a ta mâine? — Nu m-am gândit, Maestre. — Greşit. Te-ai gândit, însă ai făcut-o fără nici o disciplină. Iar dacă nu există disciplină, nu există nici ordine, ci doar haos. Haosul a distrus lumea şi numai noi, birocraţii, am fost capabili s-o refacem, stabilind ordinea. Hisatal făcu o plecăciune adâncă, lipindu-şi fruntea de podea. Pelut îl lăsă să rămână aşa până când transpiraţia începu să-i curgă pe podea. — Ajunge. — Mulţumesc, Maestre. Pelut dădu din cap. — Ai Rangul Cinci, Hisatal, şi ai uitat tot ce-ai învăţat pe când nu aveai decât Rangul Trei, ca prietenul nostru de acolo. „Casa rămâne în picioare, însă temelia putredă invită la dezastrul adus de simpla mângâiere a unei adieri.” Ştii asta? — Da, Maestre. — N-ai ascultat, sau ai devenit cu adevărat prost? Iesol, citatul. — Cartea a Treia, Capitolul Opt, Versetul Patru din Meditaţii despre prăbuşire. — Ştiam asta, Ministre. Sunt doar confuz. Pelut îşi închise ochii pe jumătate. 133

— Limpezeşte-ţi mintea, Ministre, altfel voi găsi eu mijloace de a te face să te concentrezi. Te-aş trimite să i te alături lui Keles Anturasi, în Ixyll, însă eşti la fel de nepregătit pentru astfel de expediţii ca şi el. E trimis acolo ca să moară. Deşi m-ai indispus, nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să-ţi dai obştescul sfârşit atât de curând. — Vă mulţumesc, Maestre! Gura lui Hisatal rămase deschisă cu o clipă mai mult şi Pelut ştiu că-şi scotocea memoria în căutarea unui citat potrivit din Urmyr. Pelut nu se putu abţine. — „Înţeleptul este mulţumit să fie luat drept prost, decât să vorbească şi să confirme impresia.” Hisatal dădu doar din cap, o dată, scurt, fără să spună nimic. — Avem o problemă urgentă: trebuie să trimitem pe cineva la bordul Lupului furtunii. Cum Jorim nu va conduce niciodată Casa Anturasi, nu trebuie să fie cineva important. Cine-i priceput şi viclean trebuie păstrat, pentru că următorii doi ani se vor dovedi a fi şi mai spinoşi. Ai vreun candidat care s-ar potrivi? Cineva care-ţi este loial? Hisatal se aşeză, însă, înainte de a fi putut răspunde, Iesol îşi drese glasul. Pelut îl privi cu colţul ochilor. — Ai vreo propunere? — „Iar Maestrul spuse: Deşi poamele vecinului par mai rumenite, înţeleptul îşi culege doar propria recoltă.” Un zâmbet înflori încet pe faţa venerabilului ministru. — Iar cu asta vrei să spui? — Maestre, Ministrul Hisatal va avea nevoie de subordonaţii săi pentru a se ocupa de transportul orezului. Aveţi la curte pe cineva care ar putea fi agentul vostru pe Lupul furtunii. — Şi la cine te-ai gândit? — M-aş propune pe mine însumi, Maestre. Bărbatul făcu o plecăciune adâncă şi rămase aşa. Pelut îşi mângâie falca. Iesol era folositor şi chiar foarte competent într-o mare varietate de sarcini obscure, la care puţini se pricepeau şi chiar şi mai puţini îşi aminteau că se pricepuseră la aşa ceva. Ar fi putut ajunge departe, însă îi lipsea dinamismul. Nu putea 134

nici să comande, nici să inspire acţiuni, iar până când nu se oferise acum, nu dezvăluise nimic altceva decât ambiţii mărunte. — N-ai făcut nici un aranjament ca să profiţi de pe urma expediţiei? — Nu, Maestre. — Nu fugi de nici o încurcătură sentimentală sau conflict? — Nu, Maestre. — Ridică-te, Iesol. Uită-te la mine, îi ceru Pelut, şi se răsuci pentru a fi cu faţa la el. De ce vrei să pleci? — Am văzut nava, Maestre. Ştiu ce glorie îi va aduce Nalenyrului. În sufletul meu, ştiu că n-aş putea face un serviciu mai mare naţiunii mele decât contribuind la succesul expediţiei. — Crezi că ai putea contribuit cu ceva? — „Fără iască nu faci foc.” Folosirea pildelor lui Urmyr îl indispuse profund pe Pelut, şi l-ar fi sfâşiat pentru grosolănie, însă n-o făcu, ştiind că omul nu era grosolan, ci mai degrabă cinstit; iar răsplătirea lui cu serviciul pe care şi-l dorea Ministrul ar fi constituit un imbold pentru ca Hisatal să adere la codul oferit de Urmyr. În afară de asta, pot scăpa de el mai târziu. — Doar nu-ţi imaginezi, Iesol, că acţiunile tale vor face acest Minister să te proslăvească la întoarcere? — Îndatorirea mea este să servesc, Maestre, nu să visez. — O răsplată ar putea fi luată în considerare numai dacă sunt încântat de munca ta. Pelut sublinie cuvintele, astfel încât Hisatal să priceapă că fuseseră rostite şi pentru el. — Slujiţi-mă bine, amândoi. Viitorul este cunoscut numai zeilor. Dacă voi fi binecuvântat, tot aşa veţi fi şi voi. Prin mine, serviţi naţiunea. Să nu fiţi o dezamăgire.

135

15 Ziua a 5-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Xingnakun, Moriande Nalenyr Nirati se înfioră în timp ce se îndrepta spre uriaşul dom Xingnakun. Structura, construită în cartierul din partea de nord-vest a oraşului, fusese cândva un amfiteatru un aer liber. Construcţiei i s-a adăugat demult o cupolă ca pălăria unei ciuperci, iar opt pilaştri trimiteau braţe arcuite unite în centru. Un catarg înalt se ridica la intersecţia lor, iar acolo în vârf ardea o lumină albastră, gyanri. Deabia vizibilă în timpul zilei, noaptea rivaliza cu luminile de sus, de pe cele nouă poduri, şi majoritatea oamenilor îşi mângâiau talismanele când dădeau cu ochii de ea, chiar şi din întâmplare. Fiorii ei nu aveau nimic în comun cu ziua, pentru că zorii erau strălucitori şi calzi. Izvorau din această experienţă matinală – plecarea din Anturasikun şi plimbarea pe străzi. Deşi erau aglomerate în perioada Festivalului, oamenii se fereau din calea ei. Unii îşi căutau talismanele, iar alţii desenau cercuri mici prin praf, iar aceia care-o cunoşteau preferau să privească dincolo de ea, de parcă nici nar fi existat. În alte circumstanţe s-ar fi simţit ofensată, însă cercurile o puteau răni, chiar şi cercurile sociale, aşa că văzându-şi prietenii ocolind-o era acum mai mult o binecuvântare decât un blestem. În afară de asta, n-aş putea suporta mila din ochii lor. Nu era greu de înţeles că ea şi alţii se îndreptau spre Turnul Magiei şi tămăduirii. Pentru că cercurile puteau fi paveze împotriva vrăjilor, robele lor fuseseră special ţesute din pânză aspră, erau găurite şi cu franjuri care atârnau. Nu erau încinse cu centuri, aveau în loc nasturi pătraţi sau sfori scurte, cu noduri mari, fără bucle. Mânecile erau despicate de la umăr până la şold şi nici unul dintre cei 136

aflaţi în drum spre nord-vest nu purta găteli. Inelele, brăţările şi lănţişoarele formau cercuri şi acestea trebuiau evitate. Mult mai evidente decât robele fuseseră eforturile pentru ascunderea cercurilor de pe faţă. Peste ochi i se întretăiau oblic cruci negre, iar o alta, roşie, îi decora gura. Unii oameni strângeau nările şişi băgau câlţi în urechi, însă Nirati se gândise că aceasta era o precauţie inutilă. Apropiindu-se şi mai mult de dom, intră într-un tărâm bizar, unde negustorii ridicaseră mici tarabe ori vindeau mărfuri la capătul căruţelor. Abundau cercurile, mari sau mici, de la mici talismane, de purtat în fiecare zi, până la cercuri suficient de mari ca să cuprindă talia. Un bărbat oferea cercuri de cristal, prin care lucrurile puteau fi privite în siguranţă, în vreme ce alţii lăudau poţiuni şi unguente care promiteau să-i ferească pe oameni de vrăji sau să aibă asupra lor acelaşi efect ca farmecele şi fără să mai aştepte. Un alt bărbat se oferea să păstreze el banii celor care veniseră cu pungile pline de monede circulare. Ea se îndoia însă că insul şi căruţa sa vor mai fi pe acolo la sfârşitul ceremoniei, însă îi admiră neobrăzarea. El îşi pierdu însă întreaga afacere când un alt bărbat, înarmat cu un ciocan şi o nicovală, făcea monedele pătrăţoase, pentru o para de fiecare. În alte locuri, pâlcuri de indivizi sănătoşi şi voinici îi arătau cu degetul şi râdeau de cei bolnavi şi ologi care se împleticeau în mers. „Noroc, schilodule” sau „Nu-s destule vrăji pe lume să te vindece”, strigau, iar vorbele piereau apoi în gâlgâitul râsului. Unul merse la pas cu un om jalnic, sprijinit într-o cârjă, imitându-i, în batjocură, şchiopătatul. Nirati spera ca bietul om să fie vindecat, să se întoarcă şi să-l bată măr pe neisprăvit. Dacă o recunoscuse cineva, probabil se întrebase la ce-i trebuia vindecare. Nu era ceva evident, însă avea nevoie de cea mai importantă tămăduire dintre toate. Nirati nu avea talent, deşi toată lumea îi spusese că era o chestiune de timp până să şi-l descopere, însă ea îşi pierduse demult puterea de a-i mai crede. Chiar şi Majiata avea un talent, iar risipa ei o înfuria pe Nirati. Nepricepută la plante cum era, Majiata tot l-ar fi putut ajuta pe Keles mai mult decât ea. 137

Pufni şi refuză să se lase târâtă în sentimentul de autocompătimire. Făcuse tot ce-i stătuse în putere. Îl veghease pe Keles în timpul somnului, citindu-i cu voce blândă poveştile lui Amenis Dukao. Lui îi plăcuseră întotdeauna poveştile, încă din copilărie – la toţi trei le plăcuseră –, şi dormi mult mai uşor cât timp îi citise. Faptul că se ocupase de el îi permisese mamei lor să doarmă, o altă binefacere. Însă Nirati şi-ar fi dat şi mâna să fi putut face mai mult. Pe chip i se aşternu roşeaţa când ajunse în apropiere de Xingnakun şi văzu un băiat cu braţul stâng veştejit. Cel puţin, eu am o mână de dat. Cineva, probabil tatăl, se ghemui lângă el, la marginea primului cerc de piatră care înconjura domul. Bărbatul ciufuli părul băiatului. — Dunos, ştii că nu pot să vin cu tine, dar ai să mă găseşti aici. Nu-ţi fie teamă. — Nici nu-mi este, Tată. Însă tremuratul din glas îl dădu de gol. Nirati se îndreptă spre ei şi făcu o plecăciune. — Pacea Festivalului fie cu voi. Aş putea să vă rog ceva? Bărbatul se ridică, apoi făcu o plecăciune, imitat de fiul lui. — Pacea fie şi cu domnia voastră. Ce-aţi dori de la noi? Ea-i zâmbi tatălui, apoi arătă curtea mare şi goală din jurul domului. — Xingnakun se află încă la mare distanţă şi mi-e teamă să merg până acolo singură. N-aş cere prea mult dacă v-aş ruga să-l lăsaţi pe băiat să mă însoţească? Bărbatul dădu din cap, apoi şterse o pată neagră de pe obrazul băiatului, păstrându-şi privirea semeaţă. — Dunos va fi încântat să vă însoţească. Băiatul dădu din cap, iar Nirati îi luă mâna într-a ei. — Mulţumesc. Am să-l conduc înapoi. Eu mă numesc Nirati. — El este Dunos, iar eu Alait. Am să vă aştept aici. Mulţumesc! — Rămâi cu bine, Tată. Nirati şi băiatul traversară curtea împreună. Câte un cerc de granit rupea linia pavelelor la fiecare o sută de metri. Negre în exterior, apoi cenuşii şi albe, cercurile îi avertizau pe oameni să se 138

ţină departe. În vreme ce alte străzi şi curţi din capitală gemeau de oameni, curtea Xingnakunului rămăsese goală, cu excepţia ologilor care mergeau spre ea. În inima unui Festival plin de bucurie şi speranţă, deznădăjduiţii şi nenorociţii se scurgeau încet în interior. Dunos îşi ridică privirea către ea. — De ce mergeţi să fiţi tămăduită, milady? Îmi păreţi a fi teafără. — Nu toţi dintre noi au rănile la vedere. — Vorbiţi de problemele femeieşti? Aşa zice mama mea, înainte de a-mi spune să merg să-l ajut pe tata. Nirati zâmbi. — Poate. Eu doar sper să-mi pot purta necazurile la fel de bine ca şi tine. Dunos dădu din cap, apoi îşi lăsă braţul veştejit să se legene înainte. — Odată ce m-am vindecat de asta, am de gând să devin spadasin. — O ambiţie foarte frumoasă. Mâna lui fu străbătută de un tremur uşor. — L-aţi mai văzut pe Kaerinus înainte? Ea clătină din cap. — Nu poţi face asta decât o singură dată, Dunos. Auzise şi ea de la mai mulţi că anul era de bun augur, se mai adăuga şi apogeul unei activităţi magice ciclice, aşa că se aşteptau multe de la ritual. Dacă un mort ar fi putut merge în acest an până în curtea de la Xingnakun, Kaerinus l-ar fi putut aduce la viaţă. Aşa credeau oamenii. — De ce întrebi asta, Dunos? Băiatul ridică din umeri. — Păi, ştiţi, nu mă tem, însă am auzit tot felul de poveşti. Că a fost cu Prinţul Nelesquin în Ixyll şi este ultimul vanyesh. A supravieţuit Urgiei. Este foarte bătrân şi este un monstru. — Şi eu am auzit lucrurile astea. Îl împinse uşor înaintea ei, când începură să urce una dintre rampele înguste care duceau spre intrare. Toate intrările erau cercuri, neîntrerupte, cu un prag jos, aşa că erai nevoit să treci peste el. Deşi 139

nu văzuse niciodată, auzise relatări despre energii magice adunânduse în aceste ochiuri, în timpul ceremoniei. El păşi primul, apoi o ţinu de mână când trecu şi ea. — Dunos, s-ar putea să fie un monstru, dar dacă este dispus să-i vindece pe oameni atunci nu-i în întregime rău. Băiatul dădu din cap, apoi se uită din nou înapoi. — Pentru tămăduire nu trebuie să te dezbraci de tot, nu? — Nu, îi zâmbi ea. — Atunci e bine. O să-mi scot doar roba, să-mi poată vedea braţul. — Bine. Traversară un tunel şi se opriră la capătul treptelor abrupte. Pe vremurile Imperiului, zona mai apropiată de cercul de pământ era rezervată nobilimii. Dunos o trase spre stânga, pregătindu-se să urce spre părţile mai de sus, acolo unde se agitau săracii, însă ea scutură din cap. — Vom merge jos şi ne vom apropia. — Dar tata mi-a spus... — Eşti însoţitorul meu, îţi aminteşti? Ea-i făcu cu ochiul. Ne ducem mai aproape, ca să ne tămăduim mai bine. Nirati o luă în jos, intenţionând să ocupe un loc la marginea cercului, dar se crispă imediat. Majiata i-o luase înainte şi acum stătea acolo, cu capul sus, părul negru lucindu-i. Roba ei, deşi croită şi cusută prost, era de mătase. Nedorind să-i vorbească, însă interesată s-o urmărească, alese un loc mai sus cu câteva rânduri, exact în spatele ei. Înăuntru veneau tot mai mulţi oameni, iar Dunos aruncă o privire în jur, cu ochii mari. Îşi trase mâna dintr-a ei şi făcu semn unui bărbat. Nirati se întoarse şi-l privi, întrebându-se de ce venise, din moment ce nu arăta mai beteag decât ea. Coborî cu uşurinţă către ei, venind dinspre primul rând. Dunos zâmbea larg. — De ce aţi venit aici, Maestre? — Cu toţii avem răni, Dunos. Băiatul încuviinţă din cap. — Ea este Nirati. A venit pentru probleme femeieşti. 140

Bărbatul zâmbi. — Eu sunt Moraven. Pacea Festivalului fie cu tine! — Şi cu tine! Nirati zâmbi, însă-şi păstră vocea scăzută. La pomenirea numelui ei, capul Majiatei se întoarse puţin. Nu mă băga în seamă, Majiata, altfel cobor la tine şi-ţi fac nişte vânătăi numai bune de tămăduit. De undeva, din măruntaiele clădirii, începură să bată tobele. Nirati simţi vibraţia înainte de a le auzi, dar pe măsură ce mulţimea făcea linişte, ecourile umplură domul. Cu fiecare sunet care străbătea gloata, valuri de frică îi măturau pe toţi. În unele locuri, oamenii începuseră să se grăbească spre ieşiri. Spaima lor devenise contagioasă şi fugeau destui. Nirati se aşteptă s-o rupă la fugă şi Majiata, însă ea nu se clinti. Aruncă o nouă privire în spate şi pricepu ce se întâmpla. Câtă vreme sunt aici, nu va fugi. Numai acest motiv n-ar fi putut-o opri pe Nirati, însă, dacă pleca, băiatul va trebui s-o urmeze. Iar el are nevoie de asta mai mult decât mine. Totuşi, fermitatea cu care se decisese să rămână se confrunta în acest moment cu o împotrivire aprigă, pentru că a rămâne aici, şi atrăgând atenţia magicianului, fusese considerată, de la Urgie şi chiar mai înainte, o imprudenţă prostească. Kaerinus era ultimul dintre vanyeshi, şi cum vieţuia de atât amar de vreme, era evident că atinsese o măiestrie în vrăjitorie care-i permitea să facă minuni. Se mai spunea că zeii rămăseseră în Ceruri de frică să nu-i găsească el şi să-i trimită înapoi. Puterea pe care o controla distrusese o lume. Declanşase Vremea Gheţii Negre, ucigând milioane, retezând munţii, ştergând de pe faţa pământului oraşe şi târguri întregi, ameninţând cu dispariţia întreaga omenire. Poveşti despre xingnaridinii rătăcitori înfricoşau copiii, făcându-i să se poarte cuviincios, iar zvonurile despre ei îi făceau pe bărbaţi să se adune în mulţimi. Domul fusese construit pentru a pune sub zăgaz puterea lui Kaerinus, de teamă să nu se dezlănţuie cumva o altă Urgie. O ceaţă uşoară, cenuşie, începu să se scurgă dinspre o intrare circulară, răspândindu-se în arenă. Mici tentacule de lumină albastră intensă dănţuiau în ea – când flăcări, când trăsnete –, pocnind când 141

scânteiau. Lui Nirati i se făcu pielea de găină. Ceaţa se îndesi, umplând deschiderea, apoi o lumină albastră se mări înlăuntrul ei. Focul licări mai repede şi apărură mici străfulgerări, ca nişte plase de păianjen. Peste tot în jur, oamenii îşi expuneau beteşugurile. Dunos trase neîndemânatic de nasturii robei sale. Se aplecă să-l ajute şi observă fulgerările albastre jucându-i sub piele, în sus şi-n jos, scoţând în evidenţă venele şi arterele. Sub ochii lor, Moraven îşi smulse roba şi dezvălui o cicatrice hidoasă, întinsă pe partea stângă a pieptului. O clipă, Nirati şi Dunos se holbară amândoi la ea, iar ea se întrebă cum se făcea că un bărbat atât de puternic încât supravieţuise loviturii îşi putea imagina că avea nevoie de tămăduire. Dincolo de el, Majiata îşi lăsă roba să alunece până sub omoplaţi. Asta-i accentua linia sânilor şi Nirati clătină din cap. S-a format un cerc, fată proastă ce eşti. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Nirati i-ar fi atras atenţia, însă viermele roşiatic al cicatricei de pe spatele Majiatei o dezgusta. Prostia îi adusese stigmatul şi tot prostia va face ca urma să rămână acolo. Se auzi un suspin general la ieşirea lui Kaerinus din tunel. Purta o mantie purpurie, cu guler înalt care-i ascundea partea de jos a capului. O glugă îl acoperea şi-i umbrea chipul, însă nu putea ascunde vederii focul albastru aprins în ochi. Nici un ornament nu decora mantia, deşi fulgere azurii se rostogoleau în jos, pe umeri. Două lucruri i se părură imediat evidente lui Nirati şi simţi cum i se strânge stomacul. Primul era faptul că la ieşirea din tunel Kaerinus nu-şi aplecase capul şi nici nu-şi strânsese umerii, deşi măsura cel puţin trei metri în înălţime. Umerii săi, era sigură, ar fi trebuit să se frece de marginile tunelului. Pe când se gândea la toate acestea, el se mări într-atât, încât şi un războinic viruk ar fi părut un pitic pe lângă el. Descoperi că al doilea lucru era şi mai înspăimântător. Se deplasa înainte mai încet decât un om mergând la pas, însă nu exista nici un semn că s-ar fi mişcat. Nu putea vedea piciorul sau vreun genunchi atingând mantia. În loc de asta, plutea înainte pe ceţurile cenuşii. Putea fi personajul sculptat de la prova vreunei corăbii care naviga senină în aval, pe Râul de Aur. 142

Se opri deodată în centrul cercului de pământ. Norul din jurul lui nu se mai rostogolea, se oprise şi el. Rămase neclintit preţ de o clipă, apoi începu să se rotească încet. Unii oameni se feriră din calea privirii sale, câţiva cedară, alţii leşinară. Dunos îşi strecură mâna întra ei şi i-o strânse, chiar şi Moraven se foi tulburat. Când privirea ei o întâlni pe a magului, avu senzaţia vagă că fusese recunoscută, însă numai în treacăt. Ca un negustor care cercetează vitele. Nimic mai mult. Sunetul tobelor scăzu, iar fulgerele încetară să mai pulseze prin ceaţă sau pe mantie. Lumina din ochi se modifică, din albastru în purpuriu. Văpăile care se zbăteau în ceaţă se schimbară şi ele, potrivindu-şi culoarea cu a ochilor lui. De undeva din adâncimea glugii – sau din el – se înălţară cuvinte. Nirati nici măcar nu credea că-l auzea vorbind, iar ideea de cuvinte părea nelalocul ei. Asta-i ceea ce se întâmplă între fraţii mei şi bunicul. Mintea ei era străbătută de imagini repezi. Văzu o mână de băiat trecând printr-un cristal strălucitor. Simţi pe spate greutatea unei lovituri de bici. Durerea arzătoare, fierbinte, a unei săbii sfârtecândui carnea îi străbătu coastele. Aceste senzaţii, credea ea, proveneau de la Dunos, Majiata şi Moraven, aşa că presupunea că celelalte le simţea dinspre mulţime. În urma lor venea un cor de urlete – bărbaţi, animale – cu toţii în dureri, dureri cumplite. Nirati se trezi şi ea urlând, la fel ca toţi ceilalţi, umplând domul cu o zarvă oribilă, care se amplifica de la sine, crescând şi pulsând, trecând prin ea mai puternic decât vibraţia tobelor. O zguduise fizic, dar senzaţiile pătrunseră înlăuntrul ei atingându-i durerea şi spaima. Înainte, fusese diferită de ceilalţi, pentru că nu avea nici un talent, însă aici era la fel ca toată lumea, era zdrobită şi se temea că nu mai putea fi tămăduită. Ceaţa din jurul lui Kaerinus se îngroşă, transformându-se în tentacule biciuitoare, sfârâind de electricitate. Ceva ca o funie groasă lovi o bătrână oloagă, ridicând-o în aer. Fulgere purpurii îi înconjurară membrele, îndreptându-le. Capul îi căzu pe spate, iar ghebul îi dispăru, în vreme ce spinarea răsucită se îndreptă. Ţipă, iar ceaţa o părăsi, lăsând-o ca o grămadă informă, din care se ridicau aburi. 143

Tentaculele se zbăteau iar şi iar, răsucindu-se spre stânga. Un strat jos, de ceaţă, se răspândi în afară, umplând arena. Kaerinus se ridică odată cu el, iar tentaculele se rotiră şi mai repede, învolburând ceaţa atât de tare încât se revărsă peste marginile arenei. Un val se izbi de Majiata arzându-i cicatricea atât de intens încât Nirati nu mai putu s-o privească. Majiata ţipă, îşi lăsă roba să cadă, spatele i se încovoie, apoi întregul ei tors se smuci înainte. Pentru un moment, păru că se va arunca în vaporii opaci clocotitori, însă se prinse de margine şi se lăsă jos, pe jumătate goală. Focul purpuriu îi lucea din ochii goi pe când ea se întinse moale, arătând de parcă ar fi fost beată şi violată de o hoardă de turasynzi. Nirati avu doar o clipă la dispoziţie să vadă cât de răvăşită era Majiata, înainte ca un val mai mare de ceaţă să se ridice şi să o înghită cu totul. Pentru un moment, i se păru că era goală, sub o ploaie biciuitoare de oţel. Privi în jos, aşteptându-se să-şi vadă carnea năclăită de sânge, însă ochii ei nu mai percepeau realitatea. Se văzu din nou copilă, privindu-se atât de la distanţă, cât şi din propria ei piele. Mergea de mână cu bunicul ei, prin grădinile din Anturasikun. Soarele strălucea deasupra, iar înţepăturile se topiră sub căldura lui. Îşi amintea incidentul doar pe jumătate, însă acum se târa din amintirile ei cu repulsia cu care un soth îşi sfâşia coconul. Qiro îi dădu drumul la mână şi se întoarse spre Ulan. Unchiul ei era mult mai tânăr, însă bunicul era tot bătrânul puternic, albit de ani. Ulan despături o hartă, ca s-o cerceteze Qiro. Ea nu avu suficient timp pentru a recunoaşte cel puţin contururile, şi din gura lui Qiro ieşiră ocări furioase. Nu auzea cuvintele, însă le vedea zburând prin aer, săgeţi care se înfigeau drept în unchiul ei. Îi sfâşiară pieptul şi sângele ţâşni. Una îi străpunse ţeasta, alta se afundă în ochiul strâng. O săgeată mică îi fixă limba de falcă, iar o alta îl jugăni. Ulan se mototoli precum hârtia din mâinile lui Qiro. Cu ochii înotând în lacrimi, privi în sus, la bunicul ei. Se aplecă după hartă, s-o netezească, însă Qiro i-o luă şi o azvârli. Apoi îi zâmbi, se întoarseră cu spatele la Ulan şi o conduse în adâncimea grădinii. Din gura lui curgeau flori, deşi erau doar nălucile celor care străluceau în jurul ei. 144

Iar împrejurul inimii sale se aşeză o platoşă oţelită. Nu o spusese atunci, nu cunoscuse cuvintele pentru a o spune, dar acum înţelese. Am hotărât atunci că n-am să-l las să mă rănească, aşa cum a făcut cu unchiul Ulan. Nu sunt lipsită de talent. M-am ferit de el. Cunoaşterea explodă în mintea ei. Tot ce încercase să facă fusese sortit eşecului. Lucrase cu sârguinţă, însă nu se legase de nimic. Nu m-am lăsat legată. Nu voiam să am nici un talent. Nu voiam să fiu judecată, să fiu străpunsă şi mototolită. Poate că nici n-am avut nevoie de tămăduire. Vederea îi reveni şi percepu, în marea cenuşie, lumina purpurie arzând în mijlocul arenei. Kaerinus se ridicase suficient de mult încât ceaţa să umple domul şi să atingă pe toată lumea. Asta-i tot? Nici nam avut, vreodată, nevoie de vindecare, sau asta a fost vindecarea de care am avut nevoie? Simţi spiritul lui trecând de ea, fără a primi nici un răspuns. Însă se simţi plutind în sus. Privi în jos şi îşi văzu trupul. În jurul ei, ca nişte fantome, îi zări pe Dunos şi Moraven şi chiar şi pe Majiata. De ceilalţi era numai foarte vag conştientă. Când privi din nou în sus, Kaerinus devenise o perlă neagră cu un foc purpuriu învârtejindu-se în mijloc. Se răsuci şi păru un ochi cu o pupilă învăpăiată în care se oglindea haloul. O văzu. O văzu, iar ea se văzu la rândul ei, reflectată distorsionat pe suprafaţa întunecată a sferei. Întinse mâna şi puse un deget pe glob. Simţi ceva străvechi şi înţelese că trebuia să se teamă, însă nu o făcu. Îl mângâie din nou, iar iluzia netezimii suprafeţei dispăru. Mici dinţi de sticlă îi rupseră din carne. Fulgere violete o biciuiră. Îşi smuci mâna şi ţipă la întreruperea contactului. Ochii i se deschiseră brusc, iar Moraven şi Dunos se lăsară pe vine lângă ea. Începu să tremure, apoi îşi muşcă buza de jos. — Ce... ce s-a întâmplat? Moraven zâmbi stânjenit. — Presupun că a fost ceva diferit pentru fiecare dintre noi. O clipă am fost prinşi în vrajă, pentru ca în momentul următor ea şi Kaerinus să dispară. Nirati îi lăsă s-o ajute să se aşeze. Privi spre locul unde căzuse Majiata. 145

— Ce-i cu femeia aceea? — Şi-a pierdut cumpătul, copleşită. Dunos dădu din cap şi-i ridică roba cu mâna dreaptă. — A uitat asta. Nirati zâmbi pe jumătate, însă se opri imediat. Braţul lui Dunos rămăsese veşted. Privi spre Moraven şi văzu un capăt al cicatricei. — Îmi pare rău. — Pentru ce, Domnişoară? — Încă mai ai cicatricea, iar Dunos... Băiatul se încruntă şi ochii i se umplură de lacrimi, însă nici una nu i se rostogoli pe obraji. — Este în ordine. Moraven se aplecă peste Nirati şi-l mângâie pe Dunos pe braţul stâng. — Ai uitat ce ţi-am spus pe drum? — Mi-aţi spus că voi fi vindecat, răspunse, iar buza de jos îi tremura. Nu puteţi avea întotdeauna dreptate, Maestre. — N-am greşit, afirmă bărbatul, cu glas blând, care transmitea încredere. Magul ne-a promis că ne va vindeca, nu şi că ne va da ceea ce dorim. Ne-a dat ceea ce aveam nevoie. — Dar eu am vrut să devin spadasin. — Şi s-ar putea să devii, spuse Moraven zâmbind, apoi îl bătu pe băiat pe cap. Prima dată însă, trebuie să afli ce s-a vindecat. Acel lucru îţi va dezvălui adevăratul tău destin. — Da, Maestre. Mulţumesc! Nirati privi spre Moraven. — Ţi s-a dat ceea ce aveai nevoie? El înălţă din umeri. — Poate că da. — Asta nu sună foarte promiţător. Moraven zâmbi, se ridică şi o ajută să se scoale în picioare. — Tămăduirea este întotdeauna un proces, magic sau nu. Va trece o vreme până îmi voi da seama ce s-a schimbat. La fel şi Dunos. Domnişoară, ştiţi deja sau mai aveţi nevoie de timp? — Cred că voi avea nevoie de timp. Nirati tăcu o clipă, apoi dădu din cap. 146

— Timp să mă vindec, apoi timp să descopăr ce-mi va permite vindecarea să fac. — Mult noroc în căutările voastre. Spadasinul îşi înfăşură din nou roba. — V-aţi îmbarcat într-o călătorie de care majoritatea nici nu-şi dau seama că ar avea nevoie. Dacă această conştientizare a fost singurul lucru primit astăzi, aţi fost cea mai norocoasă dintre noi toţi.

147

16 Ziua a 6-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Când se trezi din nou, Keles descoperi că se afla într-un pat mare, într-o încăpere slab luminată. Cearşafurile erau proaspete, aidoma paielor din saltea. Putea mirosi cataplasmele şi celelalte ierburi de leac. Izul lor nu-l mai sufoca. Se simţea întru câtva mai întărit şi întărirea cărnii în jurul rănilor începuse să înlăture durerea, deşi mai persista. Întorcând capul, îşi găsi mama stând pe un scaun de lângă pat, concentrată la brodarea unei embleme pe o haină. Aşternutul foşnind trăda mişcările şi ea îşi ridică privirea. — Cum te simţi? Îi turnă o cupă mică de apă, apoi îl ajută să stea cu capul sus şi, ridicând vasul spre buzele lui, îi permise numai înghiţituri mici. El ar fi vrut s-o soarbă imediat pe toată, însă ştia că ar fi vomitat-o imediat, aşa că se mulţumi cu un şuvoi rece şi subţire alunecând pe gâtlej. Bău cât putu de mult, apoi dădu din cap, iar ea retrase cupa aproape golită. — Cât am dormit? — Multă vreme, ceea ce-i foarte bine. Este cea de-a şasea zi a Festivalului. Keles se concentră. — Balul Prinţului este deseară. Siatsi izbucni într-un râs uşor şi-i dădu pe spate părul căzut pe frunte. — Fratele şi sora ta ne vor reprezenta cu cinste. — Ar fi trebuit să te duci, mamă. Ea clătină din cap. 148

— Da, iar toate babele din ţară să mă întrebe cum te simţi sau ce cred că s-a întâmplat? Nu, asta nu. Eşti subiectul principal de discuţii pe durata Festivalului, dar n-am poftă să le dau apă la moară. Keles dădu din cap, sau, cel puţin, aşa credea. Auzi fâsâitul feţei de pernă frecându-i-se de obraz. — Mi-o amintesc pe ambasadoare. Ce s-a întâmplat? Siatsi oftă. — Sunt sigură că fratele tău ţi-a vorbit de broaştele râioase din Ummummorar, care secretă otravă. Barbarii o folosesc pentru a vâna, însă ea le protejează pe aceste creaturi de animalele de pradă. Keles încuviinţă. — Se pare că şi la viruki se întâmplă la fel. Aşa cum năduşeala noastră e acră atunci când suntem nervoşi, umorile lor se schimbă şi ele. Când războinicul te-a tăiat, ghearele lui te-au otrăvit. Uşor, bineînţeles, însă ai fost, fără nici o îndoială, otrăvit. Vrăjile ambasadoarei au putut lupta cu cele mai virulente acţiuni ale veninului, însă altele au nevoie de timp pentru a lucra. Ar putea trece un an şi mai mult. Până atunci, şi mirosul unui viruk te-ar putea îmbolnăvi. — Din fericire, nu vor fi viruki pe Lupul furtunii. — Din fericire pentru unii, Keles, dar nu şi pentru tine. Siatsi îi explică pe un ton jos ce se întâmplase în seara aceea şi care fusese decizia bunicului. Lui Keles i se strânse pielea în timp ce o auzea vorbind. Nu se temea atât de călătorie, cât de furie. Călătoria cu Lupul furtunii putea fi plănuită să-l ucidă, însă explorările în inima Ixyllului în mod sigur l-ar termina. Chiar şi în lumina scăzută văzu cum pălise mama sa şi că degetele-i tremurau în timp ce-i mângâia părul. — Am vorbit cu Qiro, însă este neînduplecat. Nu-l pot face să se răzgândească, indiferent cât de mult încerc. — Lasă să mai treacă timp, mamă. — Dragul meu, nu mai avem chiar tot timpul de pe lume, spuse încruntată. Aş putea să-ţi spun despre toate căile în care mă simţeam îndemnată să acţionez, însă toate se lovesc de faptul că anunţul a fost făcut la petrecerea de ziua lui. Prinţul l-a auzit. Să dea acum înapoi ar 149

însemna o dezonoare pentru el. Ar sugera că unul dintre voi, sau amândoi, sunteţi slabi, şi nu ar tolera asta. — Crezi că vrea să mor? — Ar fi posibil. — A dorit şi moartea tatei? Siatsi se încruntă o clipă, apoi oftă. — Timpul şi zvonurile au făcut ca răspunsul simplu să fie mai uşor de acceptat, însă Qiro şi Ryn erau mult mai complicaţi. Tatăl tău l-a înfruntat puternic pe tatăl lui. Ryn avea un dar, unul mai măreţ decât Qiro, dacă poţi crede asta, iar Qiro şi-a dat seama că tatăl tău ar fi putut consolida rolul casei Anturasi în istorie, dacă se va concentra asupra acelui dar al său. Însă nu era un om răbdător. La fel ca şi fratele tău, altele îl interesau. Qiro a încercat să-l atragă pe tatăl tău în cartografie, şi asta a dus la ultima expediţie. O parte din el probabil că-l voia pe tatăl tău mort, pentru că s-au luptat cu ferocitate. Iar o altă parte l-a jelit cu pioşenie când a murit. Şi acum îl mai plânge. — Mă vrea mort şi pe mine? — Nu. Vrea să te întorci după ce-ţi faci treaba, îl linişti zâmbitoare. Bunicul tău nu este cu totul lipsit de inimă. Keles se încruntă. — M-a condamnat la o expediţie de mai bine de trei mii de kilometri, de parcă am zbura precum şoimii. Voi trece prin teritorii unde vrăjile violente au pus stăpânire şi unde până şi eroii refuză să meargă. Singurii care se aventurează pe tărâmul Ixyll sunt nebunii sau gyanridinii, care acţionează nebuneşte. Va trebui să traversez Marea Întunecată, înfruntând furtunile şi piraţii, şi voi trece destul de aproape de Irusviruk pentru a vedea şi mai mulţi dintre războinicii lor. Unii vor fi rubedeniile celor răpuşi de Jorim, iar toţi mă vor îmbolnăvi. S-ar putea ca bunicul să nu fie cu totul cu inima împietrită, aşa cum spui, însă mie îmi arată prea puţină căldură. Ea izbucni în râs. — Nu cred să fi spus ceva atât de distractiv. — Nu, Keles. Ştiu asta. — Atunci? 150

— Zvonurile susţin că Majiata ar fi descris la fel călătoria ta, însă fără nici un regret, îl lămuri Siatsi, cu un zâmbet. — Aşa a făcut? întrebă cu o uşoară strângere de inimă. Nu mi-ai spus dacă Prinţul a pus s-o biciuiască. — A biciuit-o. A leşinat şi poartă o cicatrice urâtă, dar destul de mică, pe spate. Sora ta a văzut-o la ceremonia de tămăduire. — A fost Nirati acolo? Ai lăsat-o? se miră, clipind nedumerit. — Pentru ea era important să meargă, spuse ea cu un oftat. Nirati a stat aici, la căpătâiul tău, mult timp. A ajutat din răsputeri, dar simte lipsa talentului. Mă urmăreşte cum amestec ierburile şi rădăcinile pentru cataplasmele tale şi văd cum ar da orice să fie şi ea capabilă de aşa ceva. S-a dus în speranţa că-şi va găsi talentul. — Iar eu tot îi spun că-i la fel ca împărăteasa Cyrsa. Îşi va găsi talentul. — Ştiu, Keles, însă povestea Cyrsei este un balsam doar pentru rănile copiilor. — Şi ce s-a întâmplat? Mama lui dădu din umeri. — Mi-a spus că a fost bine, însă a vorbit mai mult despre un băieţel din sud. Discută tu cu ea, să vezi ce poţi afla. — Am să discut. Deci, nici o schimbare? — S-ar putea să fie ceva, dar spunea că va trebui să treacă timp. O cunoşti pe sora ta. La fel ca şi tine, n-are răbdare cu majoritatea lucrurilor. De fapt, este nerăbdătoare în toate chestiunile, ca bunicul tău. — Asta aşa-i, dar aş fi vrut, mai degrabă, să-ţi calce ţie pe urme, decât lui. — Şi eu la fel, însă ar încânta-o să fie cartograf. Va trebui să fii blând cu ea. Cred că dacă şi-ar fi descoperit vreun talent la hărţi s-ar fi oferit să meargă în locul tău. — Întreabă-mă de cineva mai nepotrivit să plece decât mine şi-ţi răspund că e Nirati. Mama lui zâmbi. — De acord, însă fratele tău nu este de aceeaşi părere. — Nu? 151

— Spunea că eşti la fel de prost pregătit ca ea. După el, dacă expediţia nu te va omorî sau mutila, te va duce la nebunie. Atunci mi-a spus că ar da orice să meargă el în locul tău. Keles reuşi să scoată un chicotit. — Ar pleca, nu-i aşa? — Da, însă era conştient că n-ai fi de acord, deşi a pus la cale un plan prin care să vă puteţi schimba rolurile. — N-ar funcţiona. De vreme ce trebuie să-i trimit bunicului informaţii, şi-ar da seama de înşelătorie. — A înţeles şi Jorim, dar credea că înşelătoria ar rămâne în familie. — Nu. Ar şti mult prea mulţi, de la echipajul de pe Lupul furtunii, până la cei care mă însoţesc, spuse cu un oftat. Voi pleca spre Ixyll, dacă nu cumva se răzgândeşte Qiro sau ordonă Prinţul altceva. Mama lui dădu solemn din cap. — Jorim zicea că vei face din plecare o datorie de onoare. — Mă cunoaşte bine. Dar mă cunoaşte suficient de bine? Nu crede că voi supravieţui. Câtă dreptate ar putea avea? Keles plecase ani de zile în expediţii, făcuse studii topografice, însă întotdeauna aproape de Nalenyr sau în interiorul principatului. Nu se gândea nimeni că n-ar fi putut merge mai departe. Ridicările topografice de pe cursul superior al Râului de Aur erau vitale, iar Keles se concentra asupra sarcinii imediate. Fiind capabil să lucreze astfel, avusese succes, dar se tot întrebase cât de folositoare i-ar fi fost această capacitate într-o expediţie în locuri unde magia putea fi şi adesea era parte din peisaj. Râse. Chiar şi faptul că îşi punea problema arăta că se putea concentra, dar şi problemele care decurgeau. Vrăjile scăpate de sub control corupseseră totul, plante, animale, relicve, iar el era concentrat asupra aspectelor geografice. Nu vreun munte transformat în câmpie l-ar putea omorî, ci bizareriile mai puţin previzibile ale teritoriului. Îi zâmbi mamei sale. — Jorim va pleca într-o expediţie care-i va solicita la maximum aptitudinile, pentru că va face lucruri la care se pricepe el cel mai bine, dar şi la care sunt eu cel mai iscusit, ambele în acelaşi timp. Va trebui să învăţ să supravieţuiesc şi eu la fel, să fac schimbări şi să mă 152

adaptez cu rapiditate, în aceeaşi măsură cu tărâmul în care mă aventurez, ba chiar mai repede. Nu-i o treabă uşoară pentru nici unul dintre noi. — Într-adevăr, nu-i, consimţi Siatsi zâmbind, apoi îi sărută fruntea. Dormi. Vindecă-te. Asta trebuie să faci acum, dacă vrei să ai vreo şansă de succes mai târziu. — Crezi că voi reuşi, mamă? Ea consimţi din cap. — Mai mult chiar decât am putea să ne închipuim.

153

17 Ziua a 6-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Kojaikun, Moriande Nalenyr — Surioară, te îngrijorezi prea mult. Jorim Anturasi dădu încet din cap, în timp ce treceau printr-un grup de gărzi keru, să ajungă în sala de recepţii din Kojaikun. — Tămăduirea ar fi trebuit să te vindece şi de asta. Nirati scoase repede limba la el. Cea de-a şasea zi a Festivalului era întotdeauna dedicată celebrării eroilor. Pentru a transmite un mesaj şi pentru a-l enerva pe Prinţul Pyrust, Prinţul Cyron decisese să o ţină în turnul cel mai asociat cu Helosunde. Prinţul Pyrust îşi exprimase regretele, iar helosundienii văzuseră în asta o mică victorie. Nirati, înveşmântată într-o rochie verde de mătase, cu păsări galbene, roşii şi albastre brodate pe ea, îşi privi cu severitate fratele mai mic. — Nu există nici o seară a eroilor, din câte-mi amintesc eu, pe care tu să n-o fi terminat cu o ciomăgeală. — Nesăbuinţe tinereşti. — Aş vrea ca o tămăduire să te scape de toate astea. Expresia ei se îndulci uşor. — Mama ne-a încredinţat prezentarea onorurilor familiei, aşa că, te rog, fii prudent. — Da, Nirati, voi fi. Jorim se opri odată cu ea în pragul uşii sălii lungi, dreptunghiulare. Fusese lambrisată în întregime cu lemn deschis la culoare, iar lumina venea prin panourile tapetate cu hârtie ivorie de orez. Culoarea lemnului amintea tuturor de gărzile keru şi de devotamentul lor în serviciul Prinţului. 154

Cercetă încăperea şi oaspeţii îmbrăcaţi în culori vii, apoi îi zâmbi surorii sale. — Nu văd nici un viruk, deci nu cred să fie probleme. Ochii verzi ai lui Nirati se îngustară. — Îţi mai aminteşti ce explicaţii trebuie să oferi despre întâmplare? Jorim oftă. — Keles se odihneşte confortabil şi ne aşteptăm la o refacere totală, nu-i în pericol, nu vor fi nici măcar urme, aşteptăm cu nerăbdare plecarea sa în expediţie, despre care el nici măcar nu ştie, dacă nu şi-o fi revenit cumva în ultima oră. — Jorim! — Ştiu, Nirati. N-am să spun ce nu se cuvine. — Să nu intri în vreun bucluc! De data asta îi aruncă el o privire severă, însă amândoi deprinseseră destule de la mama lor. Iar eu am fost întotdeauna fratele ei mai mic, ceea ce-i conferă un avantaj pe care nu-l pot anula. Deşi putea fi aspră cu el, îl şi proteja, iar el nu era dispus să renunţe la asta, indiferent de preţ. — N-am să intru în bucluc. — Mulţumesc! Se aplecă şi-l sărută pe obraz. — Acum, hai să ne distrăm. — De parcă ar fi posibil. Gata, am plecat! Îi pară privirea dojenitoare cu un alt zâmbet, apoi păşi în sală şi se pierdu în mulţime. Nu era pentru prima dată când studia o asemenea adunare cu ochii cu care-i vedea pe barbari. Nu o făcea dintr-un acces de superioritate, ci din curiozitate. Pun rămăşag că nici măcar nu au habar câte dezvăluie despre ei, atât sunt de ocupaţi cu jocurile lor. Jorim înţelegea despre ce-i vorba dintr-o privire. Oamenii cei mai importanţi se aşezaseră în jurul încăperii, unde puteau fi văzuţi cu uşurinţă, fără a fi izolaţi. Rareori cineva de vază se refugia într-un colţ, deşi câţiva indivizi care voiau să fie luaţi ca atare se retrăseseră acolo. Personajele mai puţin însemnate aveau întotdeauna pe cineva în apropiere, cineva cu statut social mai ridicat, care le împrumuta ceva 155

din legitimitatea jinduită. Dacă Jorim ar fi fost dispus să trimită invitaţia unora dintre femeile din grupul său de cunoscuţi, ar fi avut şi el pe cineva la braţ. Femeile s-ar fi luptat pentru această onoare, nu pentru a fi văzute cu el, ci pentru a intra în atenţia unor bărbaţi mai vârstnici, care le-ar fi putut lua ca amante, sau a unor matroane, aflate în căutarea uneia capabile să le zămislească nepoţi. Privind scena, acest scenariu se derula de cel puţin zece ori. Politica şi politicienii urmau un circuit prin sală. Aşa cum presiunile sociale provocau valuri, tot aşa goneau şi bârfele pe această temă. Curteni şi linguşitori se străduiau să ocupe poziţii favorabile în aşteptarea Prinţului, sperând că vor putea schimba o vorbă cu el sau, cel puţin, să fie băgaţi în seamă. Deşi prietenii se întâlneau la astfel de adunări, saluturile erau scurte şi îndeplineau cerinţele minime ale interacţiunilor sociale. Era timp şi pentru adevăratele relaţii amicale, mai târziu, la Festival, după ziua de Doliu şi înainte de celebrarea gloriei Prinţului. În noaptea eroilor, toţi cei adunaţi acolo voiau să fie luaţi drept eroi, aşa că acţionau într-o manieră pe care şi-o închipuiau încărcată de aluzii mitice. Jorim nu se considera un erou, deşi spera ca unii să-l considere unul, şi înţelese paradoxul izvorât din propria sa subapreciere chiar în momentul când se gândi la asta. Fusese în tot felul de locuri, făcuse şi văzuse lucruri pe care puţini dintre cei aflaţi aici le-ar fi putut pricepe. În vreme ce mulţi dintre ei se declarau încântaţi de faptele sale şi pretindeau că, într-o bună zi, ar putea face şi ei ceva asemănător, preferau siguranţa căminului şi a vieţii stabile. Nu-i putea condamna şi nici nu-i dispreţuia. Ştia doar că o astfel de viaţă nu era pentru el. Mai erau şi alţii, care susţineau că ura sau teama de bunicul său îl determinau să se aventureze atât de departe, însă greşeau. În primul rând, nu înţelegeau că expediţiile îl obligau să fie foarte apropiat de bătrân. Talentul pentru cartografie era foarte pronunţat în familia Anturasi, iar odată cu el venea, prin antrenament şi studiu, şi abilitatea lui Jorim şi Keles de a intra într-o uniune mentală cu bunicul lor. Concentrându-se foarte tare şi menţinând, o vreme, 156

informaţia în mintea lor, puteau schimba date fundamentale cu el. Bunicul adăuga informaţiile pe hărţile lumii. Schiţele teritoriilor vaste trebuiau să aştepte până la întoarcere, însă distanţele străbătute, înălţimea munţilor şi alte informaţii de acest fel puteau fi transmise de la depărtare. Keles era mult mai bine pregătit pentru asta decât Jorim pentru că se străduise atât de mult să-l antreneze pe fratele său geamăn. În cazul lui Nirati, antrenamentul nu dusese la nimic, pentru că ea nu avea acest dar. Nu era ceva rău. Însemna că bătrânul Qiro nu vedea în ea nici o ameninţare, aşa că nu avea nici un motiv s-o împingă spre pericole. Jorim, deşi era capabil să-i transmită informaţii bunicului, nu era atât de precis ca fratele său şi ori de câte ori revenea la Moriande se pregătea pentru măsuri disciplinare. Nu, Jorim nu fugea în lume ca să scape de bunicul său, îi plăcea doar diversitatea lucrurilor. Îşi lăsa curiozitatea să-l stăpânească şi se baza pe norocul său pentru a rămâne întreg. Indiferent cât de aproape se aflase de moarte, dorinţa lui de a vedea mai multe nu se diminuase. Iar acum ajung pe Lupul furtunii. Carena vasului fusese reparată înainte de plecarea sa în ultima expediţie. Jorim se aşteptase ca fratele său să aibă onoarea de a pleca, iar asta îl făcuse pizmaş. Din acest motiv îi pomenise lui Qiro de dispozitivul lui Gryst, în speranţa vagă că ar fi putut primi şi el o cuşetă pe navă. În privinţa expediţiei, Jorim era entuziasmat şi temător în acelaşi timp. I-ar satisface curiozitatea. Vor merge într-o parte a lumii despre care nimeni nu ştia nimic, în afară de poveşti şi legende, de la Munţii de Gheaţă, până la tărâmurile de dincolo de Marea de Răsărit. Ar putea face descoperiri, aduce acasă specimene şi adăuga detalii lumii cunoscute, prin conturarea şi definirea ei, cu fiecare milă străbătută. Zvonurile s-ar preface în fapte, iar legendele s-ar adeveri sau ar fi dovedite ca mincinoase, necunoscutul ar deveni cunoscut. Ar fi acolo pentru a face toate astea, spre mărirea gloriei naţiunii şi a familiei. În acelaşi timp, Jorim sperase că bătrânul îl va ţine pe Keles aproape şi-l va instrui ca să poată prelua ştafeta. De fapt, de-abia aştepta să-i poată comunica informaţii fratelui său în locul bunicului, fiind sigur că legătura ar fi fost mult mai strânsă şi ar fi permis un 157

schimb mai rapid de cunoştinţe. Iar în cursa pentru descoperirea lumii, viteza nu trebuia să fie subestimată. Călătoria lui Keles în pustie îl speria pe Jorim, pentru că se avântase destul de departe în sălbăticie ca să vadă locuri unde Urgia schimbase totul, cu veacuri în urmă. Magia agresivă, scăpată din zăgazuri când trupele Imperiului se ciocniseră de hoardele de turasynzi, izbucnise în Ixyll şi măturase jumătate de lume. Cerul se întunecase, zăpezi negre căzuseră degrabă şi din greu. Legendele pomeneau de ani întregi trecuţi fără veri, iar atunci începuse decimarea populaţiei. Înainte de Urgie, în Imperiu trăiau zeci de milioane de oameni. În zece ani, Principatele aveau o populaţie redusă la câteva sute de mii de locuitori. Majoritatea erau adunaţi în văile centrale ale râurilor din cele trei Principate mai mari, în vreme ce restul se cramponau de viaţă cum puteau. Vremea imprevizibilă, dinspre nord-vest, unde bântuiau furtuni magice apocaliptice, măturase Principatele preţ de încă un veac, cele nouă zile de Festival al Recoltei fiind cea mai apropiată idee de vară. Civilizaţia imperială suferise un colaps total, iar haosul ar fi domnit peste tot, dacă birocraţii nu ar fi menţinut ordinea. Deşi poveştile despre vremurile cumplite îi slăveau pe miniştri şi funcţionari, Jorim îşi dăduse seama că ei nu fuseseră departe de confraţii lor din vremurile moderne. Cu toate că erau enervanţi, avuseseră o menire, aceea de a-i ţine pe oameni în viaţă suficient de mult pentru începutul unei refaceri. Jorim ştia că negându-le eforturile era o grosolănie. Şi-a dat seama de greşeală în urma discuţiilor avute cu Keles, pe când erau mai tineri. Fratele său afirmase că menţinerea ordinii şi organizarea transporturilor de hrană au fost eforturi eroice. Jorim răspunsese că miniştrii fuseseră mult prea mulţumiţi de sine, căutând ordinea, mai presus de toate, şi înăbuşind astfel iniţiativele care le-ar fi permis Principatelor să se refacă mai repede. Fiecare dintre fraţi trebuise să admită că dreptatea putea fi de partea celuilalt, dar cum nu exista nici o cale de a-şi dovedi argumentele, rămăsese o divergenţă de opinii de care erau amândoi conştienţi şi o considerau, cumva, ca pe o consolare. 158

Jorim se servi cu o cupă de vin şi sorbi, mişcându-se prin mulţime. Îi căuta pe ceilalţi la fel ca el, adică singuri. Câţiva, după îmbrăcăminte, erau străini care nu cunoşteau pe nimeni. Alţii erau faimoşi ori infami, în funcţie de cum preferai să-i consideri. O găsi pe Doamna de Jais şi Jad cu spatele la un perete îngust, înconjurată de câţiva dintre protejaţi. Îşi ascunse un zâmbet în spatele cupei. Era încă foarte atrăgătoare, în pofida anilor. Auzise poveşti care sugerau că fusese concubina prinţilor încă dinainte de apariţia Dinastiei Komyr. Se întrebă dacă era adevărat ori dacă femeia care trona în Casa Plăcerii de Jad moştenise titlul şi îşi asumase rolul pentru a nu contrazice legenda. Nu înţelegea de ce era considerată o eroină, însă destui eroi adevăraţi îi călcaseră pragul casei de plăceri. Mă întreb dacă Prinţul mă va trimite la ea când s-o întoarce Lupul furtunii? O clipă îi trecu prin minte s-o abordeze şi să se prezinte, însă trepăduşii ei păreau foarte selectivi, aşa că se ţinu la distanţă şi se puse la adăpost de umilinţa de a fi dat de-o parte. Rătăcind mai departe prin sală, remarcă în mulţime doi bărbaţi, cel mai tânăr ţinând în mână o cupă cu vin, însă fără să bea, în vreme ce vârstnicul privea totul cu ochi neobosiţi. Centura tânărului era înnodată în maniera spadasinilor, însă nici unul dintre ei nu avea spadă. Nimănui nu i se permitea asta în prezenţa Prinţului, aşa că nu era o surpriză, însă cel tânăr părea să nu fie în largul său. Cu tot disconfortul afişat, părea mult mai obişnuit cu un cadru atât de somptuos decât companionul său. Jorim privi din nou prin mulţime şi mai descoperi câţiva indivizi care păreau şi ei spadasini, dar se aflau în compania celor care-i angajaseră. Nici unul nu era atât de scrutător ca bătrânul, însă el puse asta pe seama obişnuinţei cu asemenea adunări şi încrederii că nu se va petrece nimic neprevăzut. Oricine destul de smintit să provoace necazuri s-ar fi pomenit eliminat de gărzile keru. Nimeni din oraş nu-i atât de nebun, poate cu excepţia lui Kaerinus. Jorim, la fel ca oricare alt copil din Nalenyr, crescuse cu teama de ultimul vanyesh. Odată îl întrebase pe Keles de ce i se permisese vrăjitorului să trăiască, dacă toată lumea se temea atât de mult de el, iar fratele său se mulţumise doar să-i arunce o privire grea. Apoi îşi 159

coborâse vocea şi spusese: „Dacă l-ar putea ucide, nu crezi că ar fi făcut-o deja? Nu poate fi omorât.” Asta-l înfricoşase şi mai tare, iar descrierea făcută de Nirati nu-i adusese nici o uşurare. Povestea oficială, cunoscută de toţi, însă fără a fi crezută de nimeni, era că se întorsese dinspre apus, cu mintea rătăcită, redusă la cea a unui copil. Deşi era incredibil de puternic, nu dorea altceva decât să vindece şi să facă lucruri bune. Dacă ar fi fost adevărat, de ce-l ţineau prinţii nalenieni captiv în Xingnakun? Nu era pentru prima dată când asemănările dintre soarta lui Kaerinus şi cea a bunicului său îl frapau pe Jorim. Vrăjitorul fusese închis din cauza răului pe care l-ar fi putut face, iar libertatea lui Qiro ar fi putut fi într-un mod similar vătămătoare. Dacă hărţile sale ar fi căzut în mâinile celor din Virine sau ale deseienilor, ar fi putut începe să concureze cu Nalenyr. Economia lor s-ar prăbuşi, însă înainte de asta Prinţul Cyron ar fi nevoit să înceapă un război, căutând să-şi distrugă adversarii. Luă o înghiţitură zdravănă din cupa cu vin. Probabil Keles nu greşise. Deşi Jorim s-ar putea să trebuiască să facă eforturi mari pentru a-şi croi drum prin mlaştini, să captureze vreo şopârlă şi s-o aducă înapoi la Nalenyr, era nevoie de un efort cu adevărat eroic pentru ca să existe un Nalenyr unde să se întoarcă. La întoarcerea Lupului furtunii, cât de mult din Moriande, câţi dintre oamenii aceştia vor mai fi? Privi în jur, nesigur de răspuns. Îşi alungă gândurile negre. Se putea gândi la ele şi mâine, în Ziua Doliului. Noaptea aceasta era un moment al sărbătorii, de care trebuia să se bucure. Pentru că ar putea fi ultima noapte a eroilor pe care o celebrăm, am să mă bucur din plin de ea.

160

18 Ziua a 6-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Kojaikun, Moriande Nalenyr Nirati îl lăsă să plece pe fratele ei cu inima neîmpăcată. Era sigură că se va ţine departe de belele, dar mai ştia că erau momente când ele îl căutau pe el. Totuşi, la această adunare era mult mai probabil să fie ovaţionat ca un erou şi întrebat de expediţiile sale, decât să fie provocat de cineva cu prea multe cupe de vin la bord. Îi dorea o seară liniştită, pentru că apropiata expediţie nu părea să-i îngăduie prea multe asemenea. Intră în sală, unde o luă spre stânga, urmând un traseu care să o aducă în apropierea lui Jorim doar în partea cealaltă. Roba pe care o alesese avea toate ornamentele purtate la petrecerea bunicului, însă nu şi croiala formală. Pantalonii de mătase de dedesubt îi ofereau acea libertate care făcea din dans o plăcere, nu o luptă cu gravitatea şi constrângerile presupuse de o robă mai lungă. Unele dintre broderii fuseseră făcute chiar de ea, şi se mândrea cu asta. Îşi examină broderia cu grijă şi încercă să-şi aprecieze priceperea. De la tămăduire, îşi reevaluase viaţa, privind lumea cu alţi ochi. Talentul meu este în mine, sunt sigură. Acum nu mai trebuie decât să-l descopăr. Dar cum? O zări pe Doamna de Jais şi Jad şi îi veni în minte talentul acesteia. Existau atâtea posibilităţi. Nirati ar fi putut face orice. Aş putea fi o concubină? Cum ar fi fost dacă se număra printre elevele Doamnei de Jais şi Jad. Ar fi fost, oare, posibil să ajungă atât de pricepută în arta dragostei încât asta să devină o trăire magică? Lui Nirati, a cărei experienţă carnală era redusă la pipăielile nătânge ale servitorilor şi nobililor beţi, ideea i se părea pe cât de hazardată, pe atât de îndepărtată. 161

Cunoştea istorisirile despre cei care erau jaecai, maeştri legendari ai disciplinei. Se spunea că viaţa lor se prelungea, iar vitalitatea le creştea pe măsură ce-şi perfecţionau abilităţile. Privind frumuseţea fără cusur a Doamnei, seninătatea delicată cu care se sprijinea de perete sorbindu-şi vinul, Nirati se întrebă cât de bătrână era de fapt. Fusese într-adevăr concubina prinţului a cărui dinastie căzuse sub cohortele neamului Komyr? Femeia de-abia dacă arăta puţin mai în vârstă decât ea, cu excepţia ochilor de-un gri strălucitor, care exercitau o atracţie străveche şi seducătoare. — Aş spune că are unsprezece eneade, nu credeţi? Nirati îşi întoarse capul, având o admonestare pe buze, rămasă nerostită când recunoscu vocea. — Conte Aerynnor, mă credeţi atât de vulgară încât să fac presupuneri despre vârsta unei femei? — Vă cer iertare, milady Anturasi, se scuză deseianul cu păr negru, plecându-şi fruntea. Îmi trădez natura rustică prin astfel de gânduri şi lipsa de maniere sugerând că aţi putea face la fel. — Dacă prin a-mi oferi o cupă de vin am spune că vă cereţi iertare, sire, atunci aş fi fericită să vă pot absolvi de vină. Nirati zâmbi şi acceptă cupa întinsă. — Aţi venit singur? Sărmana şi fragila Majiata nu şi-a revenit încă? — N-aţi vrea să bem în sănătatea ei? întrebă bărbatul, zâmbind larg, — Pentru Doamna de Jais şi Jad? Vă rog... Zâmbetul lui Junei Aerynnor se lăţi şi mai mult. — Observ că a vă face faţă nu este un lucru simplu. — Oh, vă refereaţi la Majiata? Nirati înălţă cupa. — Să se simtă, cât mai repede, ea însăşi din nou. — Aşa să fie! consimţi, apoi bău. Ar fi trebuit să mă însoţească, însă a auzit un zvon despre acel jaecaitsae care i-a aplicat pedeapsa, cică va veni să-şi demonstreze talentele. A considerat că ar fi prea mult pentru ea. Nirati zâmbi. — Nu cred să ceară voluntari. Aţi văzut pedepsirea ei? 162

Faţa nobilului deseian se întunecă. — Da. Am considerat că este de datoria mea. Fratele vostru a încasat loviturile destinate mie. Recunosc, m-am pierdut cu firea când virukul a lovit. Atât de rapid şi atât de uriaş. — Poate că v-a fost frică, milord, însă am fost şi eu acolo. V-am văzut cum aţi procedat şi nu am observat nici o ezitare. Aţi răsucit-o pe Majiata şi aţi protejat-o cu trupul. Dacă fratele meu nu ar fi intervenit, loviturile v-ar fi nimerit, într-adevăr. — Voi face totul ca să-i mulţumesc. Se însănătoşeşte, din câte am auzit. — Da, aşa este, mulţumesc. S-ar bucura dacă aţi veni într-o vizită. Stau adesea cu el şi astfel mama se poate odihni. — Atunci am să-i aduc respectele mele, spuse Junei şi mai sorbi din vin. Prinţul n-a permis ca altcineva să accepte pedeapsa Majiatei, însă jaecaitsaeul n-a lovit-o decât o dată. Totuşi, familia ei face tot cei stă în putinţă să nu-i rămână urme. A lăsat-o să meargă până şi la vanyesh, poate se vindecă. — Şi a ajutat? — Nu am privit-o atât de aproape, însă nu am remarcat nici o desfigurare. Dar Majiata şi familia sa privesc totul prin prisma dezonoarei, explică Junei, şi se strâmbă. Nu mi-a făcut nici o plăcere s-o văd pedepsită, însă o parte din mine crede că trebuia să fie tratată astfel de multă vreme. Nirati surâse. — Aveţi, cumva, percepţii ieşite din comun, sau este vorba de o caracteristică a poporului vostru? — Nu fac decât să învăţ, milady, răspunse cu un zâmbet stânjenit. Ar fi trebuit să fac eforturi teribile ca să nu aud poveştile despre Majiata de după petrecere. Ceea ce sugerează zvonurile am văzut cu ochii mei. La ultima mea vizită m-a întrebat doar dacă cicatricea o face hidoasă. Când i-am pomenit de faptul că fratele vostru e mai bine, însă va rămâne cu cicatrice, a răspuns că se bucură. — Îl voia pe fratele meu ca să-şi înalţe familia pe scara socială. Lui i-a trebuit mai mult timp până a înţeles. Sunteţi atât de norocos că vaţi dat seama aşa de repede. 163

— Familia ei s-a oferit cu amabilitate să mă găzduiască. Doar orb să fi fost să nu pricep. Junei privi de jur împrejur prin încăpere. — Văd multe lucruri noi. Venind din Deseirion, remarc aici unele nevăzute de mine mai înainte. Nu sunt sigur că le înţeleg. — Cum ar fi? Înclină din cap spre Doamna de Jais şi Jad. — Deşi avem şi noi astfel de specimene în Deseirion, nu cred că vreunul ar fi bine-venit la o asemenea celebrare. Nu neg că este frumoasă şi că mulţi dintre cei prezenţi i-au călcat pragul, bucurându-se de farmecele ei, însă până la a-i oferi onoruri? Nirati sorbi din vin, savurându-i dulceaţa. — În Nalenyr avem ceva mai multă libertate. Ne hrăneşte. Contele se încruntă. — Asta poate fi luată în multe feluri. Vă rog să-mi explicaţi. — Dorinţa carnală, milord, poate fi tratată în două moduri. Unul ar fi să-i negaţi existenţa, să pretindeţi că fidelitatea reprezintă cel mai înalt standard posibil şi să vă faceţi că nu vedeţi cedările secrete de care se bucură toţi. Prin interzicerea ei, nu faceţi altceva decât să amplificaţi tentaţia, iar aceasta-i conferă influenţa atât de destabilizatoare. Majorităţii oamenilor nu le pasă dacă cineva se bucură de legăturile dinafară căsătoriei, cu condiţia ca mariajul să nu fie pus în pericol de ele. Din moment ce atât de multe căsătorii sunt, de fapt, alianţe dinastice, cei implicaţi în ele nu prea au multe în comun. Acestea sunt atitudinea şi realitatea din cadrul naţiunii mele. Aici totul este privit drept ceea ce este: o experienţă senzuală. Cu toţii ştim că este de dorit să fie varietate. Dacă mâncăm doar un singur fel de mâncare, bem acelaşi vin, ascultăm numai un cântec, sau mirosim o singură floare, acestea toate devin foarte repede lipsite de interes. Din această cauză, nimeni nu se limitează la nimic, mai ales în ceea ce priveşte atracţia fizică şi dorinţa, contrar felului în care funcţionăm noi, ca oameni. Păstrând-o pe Doamna de Jais şi Jad ca pe un obiect al unor asemenea dorinţe, toată lumea ştiind la ce să se aştepte, se evită plictisul, o influenţă destabilizatoare. Nirati îl privi pe conte de peste buza cupei sale. 164

— Dacă veţi aranja o alianţă cu familia Majiatei, sunt sigură că veţi avea nevoie de o asemenea eliberare. Junei înălţă o sprânceană. — Sunteţi o mai bună observatoare decât m-aş fi gândit, Domnişoară Anturasi. Lămuriţi-mă, vreţi să sugeraţi că nu a existat niciodată o căsătorie distrusă din pricina dragostei ivite între un client şi o curtezană? — Deloc, însă schimbarea afecţiunii se poate întâmpla indiferent cine este implicat, pentru că legătura sentimentală dinlăuntrul căsătoriei a pierit, altfel nu s-ar manifesta dorinţa şi nevoia unei împliniri emoţionale. — Sunt foarte impresionat de argumentele voastre. Dădu respectuos din cap. — Gândiţi profund şi vă exprimaţi foarte bine. — Anii de discuţii cu fraţii mei, cu care am dezbătut toate aspectele şi punctele de vedere posibile. E foarte distractiv. Nirati legănă vinul în cupă şi privi în jos. — Nu sunteţi de mult timp aici, dar deja ştiţi de Doamna de Jais şi Jad. Nu aţi luat în considerare recurgerea la serviciile ei? — Eu? Ei, bine, nu, însă... Nirati îşi ascunse zâmbetul, văzându-l cum roşea. — Ce s-a întâmplat? El îşi strânse brusc buzele, apoi privi în jos. — Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a trecut prin minte. Poate mă veţi considera provincial, însă asta ne duce înapoi la punctul de pornire a conversaţiei noastre. M-aş simţi stânjenit alături de cineva care e posibil să-l fi cunoscut pe stră-străbunicul meu. Ea ezită o clipă, apoi dădu din cap. — Înţeleg, deşi unii susţin că vinurile cele mai bune sunt cele învechite pentru a ajunge la perfecţiune. — Foarte adevărat, dar sunt destui şi cei care preferă producţiile mai noi. Nirati sorbi din nou din vin şi înţelese că se simţea relaxată în prezenţa contelui deseian. Îi cunoştea pe foarte puţini dintre oaspeţi şi părea încântat să poată discuta cu ea. Prezenţa lui îi ţinea pe alţii la distanţă, iar asta era cât se putea de bine. N-o deranja faptul că toţi 165

cei care-i vedeau împreună ar fi putut s-o acuze că-l seducea pe peţitorul Majiatei. Jumătate dintre ei ar gândi că era o lecţie pentru Majiata, iar cealaltă jumătate ar putea căuta tâlcul acestei întâlniri speculând în jurul hărţilor Anturasi, a deseienilor şi a averii Casei Phoesel. Ea găsi în conte o companie plăcută. Îl conduse încet prin încăpere, spunându-i cine şi ce era. Se feri să bârfească, însă-i preciza cine cu cine se avea la cuţite. Singura dată când lăsă să-i scape detalii lubrice se întâmplă atunci când privirile păreau să-i devină distrate, iar ea-şi imagină că tot ce-i spusese se transformase într-o harababură în mintea lui. Înainte de a-l întâlni pe fratele ei, răsună un gong, iar în încăpere se aşternu liniştea. Şase gărzi keru, cu suliţe lungi, purtând flamurile cu dragonul purpuriu, făcură o cărare prin mulţime. Prinţul Cyron păşi printre ele şi urcă pe un mic podium aflat la capătul celălalt al sălii. Gărzile ocupară poziţii în jurul lui, iar Prinţul făcu o plecăciune spre toţi cei de faţă. Plecăciunea fu repetată de toată lumea. Nirati îşi menţinu plecăciunea pe durata impusă de politeţe, cincisprezece secunde, apoi o extinse la douăzeci, din moment ce era vorba de aniversarea dinastiei şi ar fi continuat la treizeci, pentru pedeapsa dată Majiatei de către Prinţ. Însă când ajunse la douăzeci şi cinci, unul dintre verişorii Prinţului se ridică, iar ceilalţi din încăpere îi urmară exemplul cu un oftat desluşit. Prinţul îşi îndepărtă braţele în semn de salut. — Bun venit tuturor! Aceasta este seara eroilor, sărbătorită în mod deosebit într-o naţiune de eroi. Toţi cei prezenţi sunteţi demni de acest titlu sau îl veţi câştiga. Naţiunea noastră cere mult de la eroi, însă îi şi răsplăteşte. Ştiu că nici unul dintre domniile voastre nu s-ar feri de chemarea patriei. Doi funcţionari de protocol aduseră un scaun pentru Prinţ şi-l aşezară în centrul podiumului. Un ministru de protocol – un subsecretar cu rang înalt, după croiala robei – înaintă şi se adresă mulţimii. — Pentru această seară au fost pregătite distracţii spectaculoase. În timp ce vorbea, intră în mulţime, unde îşi mută bastonul de ceremonii din poziţia verticală pe orizontală. Invitaţii se retraseră 166

încet după ce apucă bastonul de un capăt cu mâna dreaptă şi începu să se învârtă, descriind un cerc. — Dacă veţi fi amabili să respectaţi cercul trasat acum, veţi putea vedea lucruri la care majoritatea doar visează. Contele, privind încruntat şi refuzând să-i înţeleagă pe cei care vorbeau cu accent nalenian, nu se retrase odată cu ceilalţi. În loc de asta, îşi puse mâinile pe umerii lui Nirati şi o trase în faţa lui, plasând-o înaintea tuturor celorlalţi privitori. Ea zâmbi, dându-şi seama că ultima dată când avusese parte de o privelişte atât de clară avea pe umeri mâinile tatălui. Distracţiile se dovediră mai mult decât fabuloase, începură cu patru gărzi keru interpretând un dans ritualic, folosind suliţele. Flamurile pocniră, capetele suliţelor bocăniră ascuţit pe piatră, iar vârfurile vâjâiră prin aer în timpul răsucirii. Femeile se mişcau cu atâta precizie, forţă şi fluiditate încât păreau mai mult animale decât oameni. Când celelalte keru aruncară în sus mere şi alte fructe, lamele vârfurilor le străpunseră sau le îmbucăţiră, umplând aerul cu arome dulcegi. Urmară jonglerii, apoi acrobaţii, a căror abilitate de a se aşeza unii peste alţii, tot mai sus, părea să fie limitată doar de tavan. Contorsioniştii îşi încolăciră membrele în poziţii ce păreau că nu vor mai putea fi niciodată desfăcute, iar dansatorii se unduiră pe muzică până ce trupurile deveniră pete vibrante. Fiecare spectacol îl depăşea pe precedentul, oricât de imposibil părea. Ministrul îi indica pe cei care oferiseră spectacolul, iar aplauzele îi răsplăteau. Dacă rosteau mai mult de câteva cuvinte de laudă pentru Prinţ, ministrul îi întrerupea, anunţând următorul act. Îşi păstră vocea neştirbită până când ultima trupă de dans se topi de pe scenă. — În finalul spectacolelor noastre, vă prezentăm ceva pe cât de special, pe atât de potrivit cu seara eroilor. Avem printre noi doi dicaiserri. Vă vor prezenta o demonstraţie a îndemânării lor în lupta cu spada, aşa cum n-a mai fost niciodată până acum. Prinţul îi salută pe Moraven Tolo şi pe turasyndul Chyrut Scok. Nirati zâmbi. De la întâlnirea lor la tămăduire ştia că Moraven era spadasin. Considerase laudele aduse lui de către Dunos drept o 167

exagerare copilărească, însă acum era limpede că băiatul avusese dreptate. Să fii ales să te înfăţişezi aici înseamnă că eşti foarte bun. O fi chiar jaecaiserr. Mâinile lui Junei fură străbătute de un fior. Nirati se întoarse cât să-i privească faţa. — Ce s-a întâmplat? — De Moraven Tolo n-am auzit, însă de turasynd da. Cei de faţă cred, probabil, că a venit să-şi demonstreze priceperea. Aşa este, dar nu cum se aşteaptă toţi. — Ce vreţi să spuneţi? Dădu din cap, în timp ce un bărbat înalt, sfrijit, cu părul întunecat, intră în cerc. — Îşi va da cămaşa jos şi veţi vedea semnul vulturului negru. Face parte dintr-un cult barbar. Indiferent ce i s-a spus, atunci când trage sabia din teacă, luptă până la moarte.

168

19 Ziua a 6-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Kojaikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron se aplecă înainte, în scaunul său, în vreme ce luptătorii îşi făceau loc prin mulţime. Turasyndul era uşor de localizat, pentru că se înălţa cu un cap deasupra tuturor. Hainele îi trădau originea din Pustietăţile Turca, deşi Chyrut se născuse în Solaeth. Cu membre bine proporţionate şi foarte slab, purta o cămaşă de piele cu mâneci scurte, care-i dezvăluiau braţele crestate în lupte. Cicatricele albe contrastau cu pielea roşie. O fâşie de piele îi trecea peste sprâncene, apoi peste părul lung şi negru. Invitaţii începură să şuşotească în momentul când turasyndul intră în cerc. Pentru majoritatea întruchipa teroarea. Poporul său declanşase Urgia, iar mulţi dintre cei de faţă fuseseră crescuţi sub ameninţarea năvălitorilor turasynzi, care ar fi putut veni să-i fure. Chiar şi Prinţul auzise poveşti despre nelegiuirile lor, care-l făceau să fie precaut, în pofida faptului că Deseirion şi Helosunde izolaseră Nalenyrul. Deşi Chyrut nu părea să aibă mai mult de cincizeci de ani, ceea ce însemna că era tânăr pentru un turasynd, Prinţul se întrebă care era adevărata sa vârstă. Că era un maestru spadasin era deja bine ştiut, iar unele surse sugeraseră că s-ar putea să fie un jaecaiserr. Dacă aşa stăteau lucrurile, însemna că era cu mult mai bătrân decât arăta. Prinţul se întreba dacă nu cumva era vreunul dintre barbarii supravieţuitori ai Urgiei, zvonurile spuneau că mai rămăseseră, dar se credea că erau malformaţi îngrozitor. Oricum, putea fi destul de bătrân ca să fi deprins arta de la vreunul dintre supravieţuitori. Câţiva din mulţime începură să murmure, ştiind că turasyndul lucra pentru Myrian cel Negru, unul dintre personajele din umbră care profita de pe urma activităţilor criminale din Nalenyr. Căpetenia 169

lumii interlope făcea, câteodată, servicii Coroanei, cum ar fi depistarea sau lichidarea spionilor deseieni, aşa că Prinţul nu vedea nici un rost în a-l elimina. În schimb, Myrian cel Negru îşi menţinea activitatea pe cât se putea de nevătămătoare, cel puţin până în punctul când se ajungea la confruntări. Sunt vremuri ciudate, când trebuie să te înhăitezi cu criminalii pentru a proteja societatea. Nu exista nici o altă cale, iar Cyron se resemnase demult. Vor exista întotdeauna indivizi în afara legii, iar dacă vreunul putea menţine ordinea, erau de folos. Myrian stabiliza o situaţie altcumva haotică, iar miniştrii Prinţului preţuiau stabilitatea mai mult decât orice. Bărbatul care intră în cerc pentru a se confrunta cu turasyndul se deplasa cu gesturi fluide şi fără risipă de energie, ceea ce părea o probă de smerenie, foarte potrivită pentru o seară destinată să-i onoreze pe eroi. Purta o tunică albă, tivită cu verde, pantaloni verzi şi cizme negre. O cămaşă neagră şi o centură completau ţinuta, iar părul negru, nu atât de lung ca al barbarului, era despletit. Făcu o plecăciune scurtă spre adversar, apoi se întoarse şi se plecă adânc în direcţia Prinţului. Cyron îşi îngustă ochii, pentru că bărbatul mai scund părea dezavantajat, ceea ce însemna că nu era deloc aşa. Veşmintele negre şi verzi dezvăluiau că prezenţa lui se datora Doamnei de Jais şi Jad, adică nu venise să-şi arate doar iscusinţa. Tunica lui nu avea nici un însemn de lealitate naţională, impresionându-l pe Prinţ, pentru că în Moriande, în timpul Festivalului, cineva putea fi ori din Nalenyr, ori mândrul purtător al însemnelor unei naţii. Pe tunică fuseseră brodaţi tigri, ca un blazon personal, iar Cyron îl recunoscu, deşi numele purtătorului nu-i spunea nimic. Este acel xidantzu pe care mi-l amintesc. Prinţul zâmbi şi-şi plecă fruntea spre spadasin. Compania Liberă nu avea nici căpetenie, nici lealităţi. Membrii săi puteau fi mercenari sau vânători de recompense, iar în orice conflict îi găseai în ambele tabere. Mai mult decât eroi de închiriat, se deplasau unde pofteau, atât timp cât nu încălcau legile, şi făceau de pofteau. Ocazional se pun în serviciul Coroanei, atât timp cât le convine. 170

Cyron se întrebă de ce Moraven Tolo călătorea sub acest nume nou şi-i fusese prezentat ca un dar oferit de Doamna de Jais şi Jad. Dacă Prinţul ar fi ştiut de prezenţa lui în Moriande, l-ar fi convocat de mult, însă nu puteai fi niciodată sigur dacă un xidantzu se supunea ordinelor. Privi spre Doamna de Jais şi Jad, întrebându-se dacă prezenţa lui Moraven nu era, cumva, un dar pentru el, cu demonstraţia talentului ei ca un premiu în plus. Îmi va fi de folos, dacă supravieţuieşte luptei. Turasyndul îşi scoase vesta de piele şi până şi Prinţului i se tăie respiraţia. Se părea că pe pieptul, umerii şi spatele său fusese tatuat un vultur negru. Conturul era adecvat, însă din desen izvora lumina. Nici o cerneală din lume, nici chiar cea folosită de un tatuator Mistic, n-ar fi putut-o reflecta astfel. În măruntaiele lui Cyron îşi făcu loc o senzaţie de răceală când îşi dădu seama de adevăr. Desenul nu fusese realizat prin tatuare, fusese inserat. Pene, sute de pene fuseseră smulse de pe vulturi negri. Vârfurile lor fuseseră ascuţite şi apoi înfipte în carne. Era parte dintrun ritual turasynd, executat într-un cerc unde – zile la rând – Chyrut se duelase cu alţi războinici. Lupta lor eliberase energie magică, pe care ritualul o capturase şi o transformase într-o forţă capabilă să topească penele în carne. Cyron mai auzise de astfel de lucruri şi le ridiculizase, socotindule poveşti din Pustietăţi, dar să te supui de bună voie unui asemenea tratament magic... Prinţul clătină din cap. El considera şi că riscul ceremoniei de tămăduire era inacceptabil, însă această tradiţie data de dinaintea dinastiei sale şi, fără îndoială, va continua şi după ea. Două gărzi keru se apropiară de marginea cercului. Fiecare avea câte-o sabie, care fu înmânată celui mai apropiat combatant. Barbarul folosea o sabie turasyndă, uşor încovoiată. Era ascuţită la vârf şi putea străpunge, însă fusese concepută mai mult pentru lovituri laterale, zdrobitoare, administrate cel mai bine de pe şaua calului. O pereche de corzi verzi, terminate cu nişte ciucuri de satin, atârnau de mâner, însă teaca uzată sugera că lama era veche şi fusese folosită din greu. Moraven Tolo îşi acceptă propria sabie, care ceda în faţa lungimii şi lăţimii armei adversarului. Îşi băgă teaca subţire la centură, astfel 171

încât mânerul sabiei se ridica la şoldul său stâng. Mânerul nu era ornamentat. Felul în care manevrase sabia, fără măcar să se uite, arăta cât era de familiarizat cu prezenţa ei. Ambii luptători făcură o plecăciune în faţa Prinţului. În timp ce se ridicară, Chyrut îşi trase sabia şi azvârli teaca într-o parte. Scoase un răget şi tăie aerul. Cei aflaţi la marginea cercului se dădură îndărăt, iar un bărbat leşină. Ura schimonosea chipul turasyndului, şi chiar şi Prinţului i se opri respiraţia în gât pentru o clipă. Moraven Tolo nu făcu nimic. Nu-şi trase nici sabia. Nu zâmbea, însă Prinţul putea vedea că asta nu însemna că-şi neglija adversarul. Nu se clinti, însă ochii albaştri îl cântăreau pe barbar, măsurându-l, descifrându-l. Turasyndul se aruncă, lovind din lateral spre capul scundacului. Dacă nimerea, i-ar fi retezat lui Moraven craniul la nivelul urechilor, însă nici măcar nu trecu pe-aproape. Bărbatul mai mic de statură îşi trase capul şi păşi înainte, pe sub tăişul sabiei. Dacă şi-ar fi tras sabia şi ar fi pivotat pe piciorul drept, ar fi putut să-l taie pe barbar de la mijloc, din spate spre faţă. Chyrut îşi răsuci încheietura mâinii drepte şi pivotă pe piciorul drept. Penele-i săltară pe umărul drept, ajutându-l în mişcare. Roti sabia cu o lovitură de revers care i-ar fi tăiat spinarea lui Tolo. Însă Moraven îşi scosese, în acel moment, sabia şi-o împinsese în jos, în spate, parând lovitura. Săbiile zăngăniră, iar spadasinul mai scund se azvârli înainte, rostogolindu-se şi ridicându-se la limita cercului, în punctul cel mai îndepărtat faţă de cel de plecare. Se răsuci repede, cu sabia ţâşnind în sus, blocând orice lovitură de la vintre până la creştet. Barbarul scoase un alt răget şi şarjă, însă Moraven nu-l mai aştepta. Se întâlniră în centrul cercului, fără să aibă timp să schimbe lovituri, însă urmând o serie de hărţuieli complicate. Prinţului i se încreţi pielea scalpului, iar firele de păr de pe braţe i se ridicară când cei doi combatanţi se avântară, blocară lovituri, parară, se răsuciră şi apoi săriră. Trupurile luptătorilor erau ca o ceaţă nedesluşită, iar săbiile lor deveniseră fantome argintii-cenuşii, apărând şi dispărând aproape dincolo de puterea ochiului de a le urmări. 172

Prinţul studiase, aşa cum era şi de aşteptat, lupta cu sabia. Deşi nu era atât de priceput ca şi fratele său, ştia destule încât să înţeleagă ceva din ceea ce vedea acum. Cei doi erau maeştri ai spadei, poate chiar mai mult. Acţiunile lor necesitau mai mult talent decât văzuse el vreodată. Păreau să se anticipeze unul pe altul, Moraven Tolo răsucind din nou şi din nou sabia, sau evitând o lovitură cu o clipă înainte să-l despice. În timp ce privea, Cyron îşi mai dădu seama de prezenţa altui factor în luptă, care o făcea şi mai spectaculoasă. Turasyndul, indiferent la faptul că era vorba doar de o demonstraţie, lupta fără teama că adversarul l-ar fi putut răni. Amândoi aveau un asemenea control încât singura şansă ca sângele să înceapă să curgă ar fi fost numai printr-un accident, iar Chyrut se lăsa frecvent descoperit în faţa loviturilor rapide ale lui Moraven. Acesta para, bloca şi evita loviturile, însă nu riposta niciodată, indiferent cât de vulnerabil se lăsa barbarul. În turasynd începeau să fiarbă frustrările. Mârâi şi-şi dublă eforturile. Sabia lui vâjâia prin aer, iar metalul răsuna cu un zgomot care ar fi copleşit şi un gong de semnalizare. Ieşiră scântei când încercă să-şi facă loc prin garda lui Moraven. Mărimea lui, greutatea sabiei şi furia dezlănţuită a atacurilor ameninţau să-l doboare pe adversar. Moraven ceda teren, însă nu părea decât să-l stârnească şi mai tare pe turasynd. Loviturile sale deveniră din ce în ce mai sălbatice şi hotărâte, fiind cât pe ce să rănească spectatorii, care se apropiaseră din nou de cerc. Lamele se răsuceau prin aer, părând să-şi fi pierdut rigiditatea. Barbarul urlă triumfător când lovi cu sabia prin diagonală. O bucată triunghiulară de stofă pluti o clipă prin aer, apoi căzu la podea. Provenea de la mâneca dreaptă a lui Moraven, iar turasyndul scoase un răget, de parcă inima xidantzului fusese străpunsă. Nu mai mişca nimeni. Toate privirile studiau bucata de stofă zdrenţuită. Zăcea acolo, uşor mototolită, întunecată pe lemnul decolorat. Pentru toţi cei din sală, cu excepţia turasyndului, părea o prevestire sumbră a reîntoarcerii hoardelor şi distrugerea vieţii, aşa cum o cunoşteau. 173

Apoi, vârful unei singure pene pluti în jos, aşezându-se pe bucata de stofă. Prinţul îşi frecă încheieturile pumnilor de braţul scaunului. Ministrul de protocol îl privi, îi surprinse clătinarea din cap, apoi bătu din palme. — Spectacolul s-a încheiat. Dacă turasyndul a putut să audă asta peste aplauzele izbucnite, nu a luat în seamă comanda. Moraven Tolo sări peste lovitura de jos care desprinse aşchii de lemn, apoi blocă lovitura din rever. Reveni pe podea, arcuindu-se lent, spre marginea cercului. Turasyndul îl urmă, apoi încetini în apropierea ministrului de protocol. Acesta anunţă din nou că demonstraţia se încheiase. Mâna stângă a lui Chyrut se răsuci, administrându-i o lovitură cu dosul care-l răsuci pe ministru înainte de a-l proiecta în interiorul cercului. Înainte ca trupul să atingă podeaua, turasyndul se repezi din nou la Moraven Tolo. Ridică sabia pentru o lovitură cu ambele mâini, menită să-l taie în două, însă îşi descoperi abdomenul. Prinţul se chirci, nedorind cu adevărat să vadă urmarea atacului evident lansat de Moraven. Deşi n-avea nimic împotriva morţii turasyndului, să-l vadă îngenuncheat, bocind în timp ce încerca să-şi bage intestinele înapoi în burtă, ar fi aruncat o umbră peste toate festivităţile. Însă Moraven Tolo nu avea altă alegere. Trebuie doar să aleagă felul în care va proceda. Sabia turasyndului îşi începu coborâşul. Moraven îşi inversă priza pe sabie, lăsând lama să se sprijine de tot braţul. Dănţui, parcă, înaintând în interiorul arcului loviturii lui Chyrut. Încă un pas înăuntru şi unul lateral spre stânga i-ar permite să lovească direct dea curmezişul burţii barbarului. Trupul lui Tolo ar împiedica mare parte din public să vadă spectacolul. Dacă aş avea eu priceperea lui, aşa aş face. Nici chiar bufnitura zgomotoasă a sabiei lui Chyrut, lovind în podeaua de lemn, nu reuşi să acopere pocnetul ascuţit al mânerului sabiei lui Moraven zdrobind falca barbarului. Capul uriaşului zvâcni înapoi, apoi genunchii i se muiară. Moraven Tolo ieşi din raza de acţiune a braţului adversarului şi ridică tăişul sabiei la umărul stâng. 174

Turasyndul se clătină o clipă, aproape oferindu-se pe tavă, pentru că Moraven l-ar fi putut descăpăţâna cu uşurinţă. Încercă să spună ceva, însă maxilarul său rupt nu-l slujea prea bine. Căzu înainte, cu faţa în jos, iar penele de pe spate i se unduiră puţin. Respiraţia turasyndului era greoaie, însă adversarul său de-abia dacă părea să gâfâie. Din afara cercului apăru un tânăr şi luă sabia barbarului. Moraven se încruntă un moment, apoi se lăsă într-un genunchi înaintea podiumului Prinţului. — Spectacolul s-a terminat, Alteţă. Cyron se ridică şi dădu din cap spre el. — A fost un adversar redutabil? — Unul dintre cei mai buni cu care mi s-a dat vreodată ocazia să lupt. — Ai fost cu adevărat în pericol? Spadasinul îşi înclină uşor capul. — În cerc eşti întotdeauna în pericol. Dar adversarul te poate răni atât cât îi permiţi. Iar orice greşeală poate fi ultima. Prinţul zâmbi. — Îţi mulţumesc, dicaiserr Moraven Tolo. Înainte să pleci din Moriande, ţi-aş rămâne foarte îndatorat dacă m-ai căuta la Wentokikun. — Mă onoraţi. Moraven Tolo se întoarse şi privi la tânărul care se ocupase de sabia lui Chyrut. — Dacă ajutorul meu deprinde bunele maniere până atunci, aş putea să-l prezint Alteţei Voastre? — Da, sigur. Cuvintele lui Moraven îl făcură pe ajutorul său să-şi ridice capul. Tânărul îngenunche repede şi lăsă sabia la podea. Făcu o plecăciune, însă nu-şi ridică fruntea până când Moraven nu-i făcu semn cu o mişcare din călcâi. Tânărul se îndreptă din spate, însă rămase tot în genunchi. Prinţul îşi deschise braţele. — Vă mulţumesc tuturor pentru că v-aţi dat atâta stăruinţă pentru desfătarea noastră. V-aş invita să vă bucuraţi în continuare de 175

belşugul recoltei aduse naţiunii noastre. Aţi văzut eroi în această seară, iar de la ei putem doar învăţa. În primul rând, ştim că rezultatele cele mai bune pot fi atinse numai prin dăruire şi mult exerciţiu. În al doilea rând, să nu reuşim să dăm tot ce-i mai bun din noi înseamnă să fim înfrânţi înainte de a apuca să acţionăm.

176

20 Ziua a 6-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Kojaikun, Moriande Nalenyr La cuvintele Prinţului, muzicanţii atacară o melodie, iar cercul care-i înconjurase pe executanţii spectacolelor din această seară se umplu încet cu petrecăreţi care dansau. Gărzile keru intrară şi luară ambele săbii şi pe spadasinul turasynd. Moraven Tolo îşi îngădui un zâmbet la auzul felicitărilor primite, apoi se pierdu în mulţime, urmat de Ciras. Când Moraven se opri, Ciras se aşeză înaintea lui, făcând o plecăciune adâncă. — Vă cer iertare, Maestre! Nu am vrut să fiu o pacoste. — Înţeleg. Până la urmă poate te îndrepţi. Moraven vorbi cu glas şoptit, apoi arătă spre un colţ liber. Fără nici un cuvânt, Ciras i-o luă înainte. Când tânărul se poziţionă în aşa fel încât să ţină încăperea sub observaţie, Moraven îl luă pe după umeri şi-l întoarse cu faţa spre el, inversând poziţia. — Iertaţi-mă, serrcai Moraven Tolo! — Poate. Spune-mi pentru ce trebuie să fii iertat şi de ce ai făcuto. Sprâncenele tânărului se strânseră. — Am fost destul de îngâmfat încât să presupun că mă veţi prezenta Prinţului. — De ce? — În Tirat, fac parte din nobilime. Am crezut că mă veţi prezenta, la fel ca pe oricare alt nobil, mărturisi Ciras, apoi îşi ridică fruntea. Iar acest lucru contrazice lecţia pe care mi-aţi dat-o la cimitir. Aici sunt nimeni. Moraven zâmbi. 177

— Asta-i foarte bine şi tocmai nimerit, din punctul tău de vedere, însă trebuie să-l înţelegi şi pe al meu. Mă crezi atât de nemanierat încât să nu te fi prezentat Prinţului? — Nu, Maestre, dar... O mână ridicată-i tăie vorba. — Atunci, ce motiv aş avea să nu te prezint? Fruntea tânărului se încreţi de atâta concentrare. — Mă tem că nu înţeleg, Maestre. — Nu te cred. Moraven se sprijini cu spatele de perete. — Ai văzut tot ce trebuia să vezi şi ştii tot ce trebuie ştiut ca să descifrezi cimilitura. Concentrează-te. Deci, ce ai văzut? — L-aţi învins pe monstrul turasynd, dar era evident încă de la bun început. — De ce? Ciras îşi holbă ochii. — Aţi avut vreun moment de îndoială? Omul era puternic, rapid şi imens, însă nu avea antrenamentul clasic. Nu a fost deloc organizat, nu a trecut de la atac la apărare. A atacat doar, fără nici un răgaz. Aşa cum aţi spus, ştia că vă veţi apăra şi nu-l veţi ucide, aşa că n-a trebuit să se îngrijoreze. — Dar crezi că a încercat să mă ucidă? — Nu. Aşteptaţi... nu cumva a vrut? Moraven dădu încet din cap. — A fost intenţia sa. Vulturii Negri şi xidantzu nu se iubesc prea mult. — Asta se cunoaşte chiar şi în Tirat, adăugă Ciras cu un zâmbet. — De obicei, conflictele se desfăşoară în provincii. Nu m-am luptat cu ei, însă am discutat cu cei care au făcut-o. Ai putea să-l iei drept un războinic nedisciplinat – Moraven îşi ridică mâna dreaptă, arătând unde-i fusese tăiată mâneca –, însă a fost bun. Mai bun decât majoritatea. — Dacă spuneţi, Maestre. — Nu mă crezi? — Nu-i vorba de asta. A fost bun, însă nu destul de bun să se descurce aşa cum a făcut-o. 178

— E-adevărat. Atunci, ce-ţi spune ţie asta? Ciras îşi acoperi pumnul drept cu mâna stângă şi îşi lipi gura de ele gândindu-se. Moraven îi văzu ochii îngustându-se şi mărindu-se la loc pe când revedea lupta în minte. Pe faţă începu să i se oglindească o înţelegere treptată a tâlcului, apoi puse cap la cap alte câteva lucruri. — Oh, Maestre, îmi pare foarte rău. — Povesteşte-mi. — Sabia. Trebuie să fi fost una dintre acelea descântate de un gyanridin. Am atins-o, vă temeaţi că s-ar putea să mă afecteze, aşa că m-aţi făcut s-o las jos şi v-aţi folosit de încălcarea etichetei de către mine pentru a-mi distrage atenţia de la ea. Îşi frecă palmele de robă de parcă ar fi vrut să şi le cureţe de murdăria armei. — Aşa-i, Maestre? — Eşti foarte aproape, Ciras, chiar foarte aproape. Moraven îşi lipi palmele una de alta, deget peste deget. — Foarte mulţi războinici valoroşi au urmat-o pe împărăteasă în Pustietăţi, să-i distrugă pe turasynzi. Iscusinţa lor a dus la Urgie. Au fost ucişi cu toţii. — Nu credeţi că împărăteasa şi gărzile ei se vor întoarce când vom avea nevoie de ei? — Poate, dar dacă nu s-au întors vreme de şapte veacuri, de ce-ar mai face-o acum? Moraven nu-i permise elevului său să răspundă. — Deşi o armă nu devine mai bună când este folosită de cel mai bun dintre spadasini, una care a trecut prin mâinile unui maestru îl poate ajuta pe altul să atingă mai degrabă un nivel superior de pregătire. Este un ajutor în ajungerea la jaedunto. — Ştiu, Maestre. Am folosit o asemenea sabie când m-am antrenat. — Excelent. Atunci vei înţelege importanţa a ceea ce-am văzut aici. Există un zvon, pe care Maestrul Jatan mi l-a împărtăşit şi mie, că în Pustietăţi s-ar fi găsit câteva ascunzători cu asemenea arme. Am studiat destul arma turasyndului ca să-mi dau seama că datează de dinaintea Urgiei. Cineva a căutat aceste arme. 179

— Deseienii? — Poate că da, poate alţii. Dar ce anume din ce ţi-am spus eu nu înţelegi? Ciras căzu o clipă pe gânduri. — Nu ar trebui să existe ascunzători cu multe astfel de arme. Ar trebui să fi fost îngropate alături de stăpânii lor, ori trimise înapoi familiilor. Nu au fost, pur şi simplu, aruncate la grămadă. — Iar asta înseamnă că...? — Multe lucruri, răspunse Ciras şi se încruntă. În cel mai rău caz, cineva s-a dus acolo şi sapă prin morminte. Iar asta înseamnă că... — Spune mai departe. Ciras scutură din cap. — E o nebunie dincolo de orice închipuire. Vrilxingna, cea mai întunecată dintre arte şi cea mai periculoasă. Deşi nici cei mai pricepuţi dintre dintre vrăjitori nu puteau învia morţii, nu însemna că răposaţii erau cu totul nefolositori. Vrilxingnardi-nii localizau şi profanau mormintele celor cunoscuţi pentru multele lor virtuţi sau abilităţi din timpul vieţii. Luau cadavrul şi îl măcinau, transformându-l într-o pulbere pe care o vindeau pentru a fi inhalată. Se credea că putea oferi măiestria celui mort. Alte practici vrilxingna erau şi mai înfiorătoare, însă ideea că trupurile celor mai mari eroi ai lumii puteau fi transformate în praf, administrat apoi unei armate, era suficientă ca să îngrozească pe oricine. — Făpturile Morţii sunt sinistre, însă gândeşte-te la ce-ai văzut aici. O căpetenie a lumii răufăcătorilor i-a anunţat pe toţi cei prezenţi că are la dispoziţie mijloacele de manufacturare a eroilor. Helosundienii vor dori asemenea marfă, să-i ajute la recucerirea ţării. Nobilii nalenieni ar putea vedea în asta o cale de a-şi aduna o armată cu ajutorul căreia să-l alunge de pe tron pe propriul lor prinţ. — A fost bine că prinţul deseian nu a fost aici. O altă voce, uşoară, răspunse comentariului lui Ciras. — Nu credeţi, Liserrdin Dejote, că Prinţul Pyrust ne-a arătat ce are el de vânzare? Moraven se întoarse spre dreapta şi făcu o plecăciune. — Ne onoraţi, milady. 180

Doamna de Jais şi Jad zâmbi cu uşurinţă, dar nu fără o anumită reţinere. — Domnia voastră sunteţi cel care mă onoraţi, după ce mi-aţi reprezentat darul. Sper că nu aţi considerat oferta mea drept insultătoare? — A fost o altă onoare. Îşi ridică mâna stângă spre el, iar Moraven o luă cu dreapta. — Să mergem. Liserrdin, vei fi bine întreţinut. La cuvintele ei, două dintre ajutoare îl luară pe Ciras de braţe şi-l conduseră spre dansatori, în vreme ce alţii îi înconjurară pe Moraven şi Curtezană. — Să mă supăr că nu aţi venit să mă vedeţi sau v-aţi închipuit că având un nou nume nu v-aş recunoaşte? Cuvintele ei susurau dulci şi cu blândeţe, învăluindu-şi cu un aer de glumă duritatea. — M-am întrebat, adesea, dacă nu cumva aţi evitat Moriande din pricina mea. Moraven îi duse mâna pe antebraţ şi o conduse printr-o serie de uşi duble spre o mică grădină din curte, îi urmau crâmpeie de muzică. Grădina, întunecoasă şi pustie, era plină de mireasma florilor de noapte. Parfumul lor îl completa pe cel ales de ea pentru ocazie. — Tragedia petrecută la ultima mea vizită este cauza. Ori de câte ori m-am gândit să mă întorc, vreun semn îmi reamintea de ea. Eram convins că zeii au hotărât să ne ţină departe unul de celălalt, îi spuse zâmbind. — Deci ca să vă feriţi de zei aţi petrecut nopţile în Casa celor Trei Perle, după sosire? — Nu folosiţi acest ton afectat în faţa mea, milady. — Aşa de rece şi formal. — Iar acum încerci să mă abaţi, spuse, apoi închise ochii. Există vreun nume familiar pe care ai vrea să-l folosesc? — Pentru tine există mereu unul. Mâna ei se ridică şi-i mângâie delicat obrazul. — Nu lipseşti aproape niciodată din gândurile mele. Îmi place noul tău nume. Am să-l folosesc, Moraven. Ţi se potriveşte mult mai bine. Sugerează mai multă profunzime, o pasiune subsumată, dar încă disponibilă. 181

— Iar numele tău, Paryssa, a însemnat întotdeauna pentru mine simbolul pasiunii. Moraven îi privi faţa perfectă, dominată de ochi luminoşi, infiniţi. În decursul anilor, fuseseră câteva mii cei care se uitaseră aşa, însă câţi dintre ei văzuseră ce vedea el? Ademeniţi de frumuseţea ei, seduşi de anumite mişcări, se folosea de farmecele ei cu aceeaşi dezinvoltură ca el de spadă. Se înfioră, amintirea primei lor împreunări aducându-i roşeaţa în obraji. Fusese un tinerel, nu atât de tânăr ca învăţăcelul său, dar peaproape, la fel şi ea. Se duelase pentru onoarea ei, mai puţin pentru că ar fi îngrijorat-o soarta ei, şi mai mult pentru că bărbatul implicat în luptă merita să moară. Nu fusese pentru prima dată când simţise magia sabiei, însă era pentru prima oară când îşi amintea să fi rămas cu el atât de mult şi prima oară când era sigur că nu-l va părăsi niciodată. Ea ajunsese pe aceeaşi treaptă cu el când se acuplaseră, împreună, atinseseră o intensitate a simţirii pe care n-o mai întâlniseră nicicare până atunci, şi-i surprinsese pe amândoi. De fiecare dată după aceea, experienţa survenea mai repede şi cu mai multă putere, înfiorându-i. Pentru oricare alt cuplu care ar fi ajuns aici din întâmplare, extazul ar fi devenit o dependenţă. I-ar fi consumat cu totul, însă ei posedau disciplina artei şi se retrăgeau la timp. În acelaşi fel în care le deschisese noile posibilităţi, le dicta şi cum să evite căderea. Degetele ei i se plimbară pe faţă, apoi le coborî să-i desfacă roba şi îşi lăsă obrazul pe pieptul său. — Ştim amândoi de ce te-ai ţinut departe şi de ce nu te-am căutat. Într-o noapte ca asta, a răsplătirii eroilor, n-ar fi mai bine să fim împreună decât separaţi? — Da, aşa ar fi, însă statutul meu de erou s-ar putea să-mi pretindă să mai fac unele lucruri în această seară. — Cum ar fi? El îi atinse bărbia cu mâna şi-i trase faţa în sus. — Jatan mi-a povestit de zvonurile despre Pustietăţi. În mod sigur m-ai ales să lupt împotriva campionului lui Myrian cel Negru ca să mă pui în gardă asupra a ceea ce se întâmplă. Tu şi Jatan nu colaboraţi? 182

— Nu, Moraven. Am fost lăsată să cred că te-ai dus la el să-ţi prezinţi învăţăcelul. Mâna ei se strânse şi mai tare pe robă. — Am colaborat cu Myrian cel Negru. I-am returnat un serviciu, însă aş fi cerut mult mai mult dacă aş fi ştiut că barbarul avea de gând să te omoare. — Myrian cel Negru voia să le arate tuturor ce poate obţine, însă a făcut asta sub ochii Prinţului, chiar în această noapte, să-l înştiinţeze pe Cyron că se putea conta pe el în preîntâmpinarea necazurilor. — Însă pentru un anume preţ. Loialitatea lui are un preţ. — Prinţul Cyron ştie asta. Doamna de Jais şi Jad îl sărută pe gât. — Myrian cel Negru a avut de-a face cu mulţi dintre nobilii din provincie. Negustorii din capitală îşi măresc profiturile, însă la nobilimea măruntă ajung foarte puţini din aceşti bani. Iniţial, au ezitat să investească în comerţ, iar acum negustorii nu prea sunt dispuşi să-i răsplătească pentru că şi-au ţinut banii la teşcherea. Boiernaşii vor mirodenii şi alte mărfuri care sosesc, însă nu au şi aurul cu care să plătească. Mai mult de atât, ei cred că Prinţul este prea preocupat de Helosunde şi de problema cu deseienii. Recolta din acest an a fost destul de abundentă, însă Prinţul n-a redus impozitele. Dacă nobilii de la ţară ar fi păstrat mai mult din grâne, ar fi putut să vândă mai mult. În loc de asta, Prinţul le ia recolta şi le mai şi cere trupe de apărare împotriva Deseirionului. Unii dintre ei au convingerea că o armată proprie i-ar putea apăra, dacă se declanşează invazia. Alţii cred că ar fi necesară o armată să-l răstoarne de la putere pe Prinţ, dacă nu devine mai realist. Moraven dădu încet din cap. — Îmi închipui, sunt şi în oraş negustori care nu au un profit atât de gras ca al altora şi cred că o armată angajată de ei ar fi de folos la perturbarea afacerilor altora. Singura care împiedică tensiunile să devină incontrolabile pare să fie prosperitatea generală adusă de comerţ, nu? — Da. Prinţul este la curent cu nemulţumirile şi-i obligă pe unii negustori să-i angajeze pe investitorii rurali, dacă vor să aibă acces la 183

hărţile Anturasi. Cei care nu au acceptat s-au lovit de un ghinion înfiorător, până într-atât încât mai multe case de cartografie au fost falimentate. Mai trebuie doar dezastrul expediţiei pregătite de stat. Economia se va prăbuşi, iar săbiile vor ieşi din teacă. — Iar asta este expediţia Lupul furtunii? Ea-i trimise un zâmbet. — Pentru cineva care n-a mai călcat prin Moriande de atât timp, desluşeşti foarte bine politica locală. — Azi Moriande, Kelewan cu mult timp în urmă, îşi aminti Moraven încruntat. Diferenţa atunci a fost că au adus spadasini şi concentrarea de forţe s-a văzut mai uşor. Aici, vor fi armele şi praful, aşa se pot ascunde armate întregi în depozite, fără guri de hrănit, şi nimeni nu intră la idei. — Ai posibilităţi de a face faţă problemei? — Nu, deocamdată nu. Se aplecă şi o sărută pe frunte. — Mai sunt multe de aflat, însă am prea puţin timp. Lupul furtunii nu poate da greş înainte de a fi lansat. — Dar ai răgaz să petrecem ceva timp împreună? Moraven îşi coborî gura spre a ei. — Cum aş putea, oare, să-l petrec mai bine decât cu tine?

184

21 Ziua a 6-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Shirikun, Moriande Nalenyr Prinţul Pyrust înălţă capacul cutiuţei de abanos de pe masa din salonul apartamentului. Acolo, odihnindu-se pe un culcuş de catifea roşie, găsi nouă figurine de metal, dintre care cea mai înaltă măsura şase centimetri. Erau vopsite în culori vesele, cu excepţia uneia. Pe această piesă, vopsită în negru, în afară de faţă şi vulturul alb inscripţionat pe platoşa armurii, o extrase din cutie şi o ridică la lumina celei mai apropiate lumânări. O răsuci spre stânga şi spre dreapta, minunându-se mai mult de fineţea modelării, decât de pictarea ei pentru că, era evident, fusese executată rapid. Zâmbi. — Sunt mult mai binevoitori în felul în care mă tratează în acest an, decât în trecut. Asta pentru că m-am arătat pe-aici sau este un edict de-al lui Cyron? Cealaltă persoană din încăpere stătea într-un colţ, învăluită în umbră, cu gluga trasă atât de mult peste faţă încât nu puteau fi văzute decât nişte şuviţe de păr lung. Vocea sa, deşi aşezată, purta oboseala vârstei. — Nu suntem siguri de asta, Alteţă. Cyron nu este atât de pornit pe emis edicte pe cât era tatăl său. Pyrust îşi puse pe masă copia miniaturizată şi scoase piesa care-l reprezenta pe Cyron. Roba pe care o purta fusese vopsită cu o pricepere deosebită şi arăta chiar mai bine decât veşmintele cu care se înfăţişase la întâlnirea lor. Aurul din ea ar fi fost, fără îndoială, orbitor într-o lumină mai puternică. Artizanul avusese foarte mare grijă la desenarea şoimului de sub dragon, înfăţişându-l într-o zbatere aprigă, cu penele zburând. — Ciudată senzaţia de a-l ţine acum în mână cu atâta uşurinţă, iar în viaţa reală să-l controlez cu atâta dificultate. 185

Invitata sa clătină încet din cap, însă lumina nu-i atinse trăsăturile. — Controlul este o iluzie. Crede că el vă controlează. — Chiar aşa? Pyrust îl aşeză şi pe el pe masă, simţind o mică satisfacţie că figurina sa era mai înaltă decât cea a Prinţului nalenian. — Oferta sa de hrană a fost una pe care n-aş putea s-o refuz. Împreună cu ea au fost sugerate şi condiţiile privind comportamentul meu. Le pot încălca numai spre ruinarea naţiunii mele. — Şi o faceţi, milord? — Nu-i deja evident, Delasonsa? Doar agenţii tăi mi-au oferit imaginea exactă a stării naţiunii mele. Birocraţii ascund adevărul prin statistici şi în modul în care filtrează rapoartele trimise curţii. Administrează veştile rele cu picătura. — Aşa menţin ei ordinea, pentru că birocraţia cedează în faţa haosului. Se consideră adevăraţii păstrători ai ordinii în lume, moştenitorii Imperiului pe care împărăteasa l-a abandonat cu atâta amar de vreme în urmă. Ea a împărţit puterea politică între nouă prinţi, însă mecanismul pentru menţinerea Imperiului a căzut în sarcina birocraţilor. Dacă n-ar fi însemnat venirea haosului, s-ar fi scăpat de prinţi de mult. Făcu un gest, iar vârful degetului, cu unghia lungă şi încovoiată, de-abia dacă ieşi din mâneca grea. — N-aţi fost surprins de faptul că Prinţul Cyron ştia de recoltă. Aţi presupus, fără a greşi, că agenţii helosundieni i-au adus informaţia. Oricum, birocraţii au confirmat asta, încercând să înceapă negocieri în numele vostru cu birocraţii lui. Informaţiile curgeau prin aceste canale cu mult înainte de prăpădirea recoltei. Cu stânga sa betegită Pyrust îşi mângâie ciocul. — Tot aceste canale ar fi purtat informaţii despre orice invazie aş fi pus la cale. Aceste canale îi dezvăluie încercările mele de a-i nimici pe rebelii helosundieni. — În parte, da, însă ne-am ocupat noi de aceste probleme. Este atât o binecuvântare, cât şi un blestem să-i avem pe birocraţi. Ai domniei voastre sunt extrem de eficienţi, dublând şi triplând fiecare raport, expediindu-le prin mai mulţi curieri, cerând procese-verbale 186

de primire, datate, pentru ca lucrurile să poată fi urmărite. Când doriţi ceva dus la îndeplinire, se face. — Da, şi eu folosesc acelaşi sistem cu trupele, pe teren. — Bineînţeles, Alteţă, şi din acest motiv campaniile voastre au fost victorioase şi vor fi tot aşa în viitor. — Nu-i nevoie să mă flatezi, Mamă a Umbrelor. Mă bazez pe alţii pentru asta. Pyrust reveni la cutie şi scoase figurina lui Qiro Anturasi. O ţinu în sus şi se întoarse. Aici este cheia viitorului. — Vreţi să-l omor? Pyrust se concentră dincolo de figurina în roba albă spre mormanul de zdrenţe de pe scaun. — Mi-ai cerut adesea să-ţi dau mână liberă să-l lichidezi. Ce-i cu ura asta personală pe care i-o porţi? — Nu-i nici un fel de ură, Alteţă, îi răspunse cu un uşor chicotit. Doar o provocare. Anturasikun este închisoarea cea mai sigură pe care au putut-o face Prinţul Cyron şi tatăl său. Pătrunderea acolo nu este deloc o treabă uşoară, iar ieşirea chiar şi mai mult. Pentru mine, pătrunderea, uciderea lui, într-o manieră care să pară moarte naturală, şi evadarea de acolo reprezintă, probabil, cea mai grea misiune cu putinţă de imaginat. — În afară de evadarea din cele Nouă Iaduri. — Sau cele Nouă Ceruri. Da, Stăpâne. Pyrust o studie o clipă. În cele mai timpurii amintiri ale sale ea-i apărea tot aşa: o babă turtită de greutatea veacurilor. Tatăl său spunea că şi lui i se părea la fel, aşa că Pyrust se îndoia că arăta întradevăr aşa. Pe de altă parte, mai însemna şi că era, fără doar şi poate, o jaecaivril atât de măiastră în artele umbrelor, încât o simplă atingere a ei putea ucide. Conducea de multă vreme mecanismul siguranţei statului în Deseirion, atât forţele vizibile, cât şi pe cele ale umbrelor, majoritatea sânge din sângele ei. Generaţii întregi. Sunt sigur că l-ai putea ucide pe Qiro Anturasi. Lăsă figurina să-i alunece în pumn şi-l strânse. — Detest să-ţi interzic să răspunzi provocării, însă atât timp cât are vulnerabilităţile lui, ne este mai util în viaţă decât mort. În afară de asta, el are o contribuţie minoră la problemele cu care ne confruntăm. Ar trebui ştearsă de pe faţa pământului întreaga sa 187

familie, iar toate hărţile lor distruse, iar asta de-abia dacă ar încetini Nalenyrul, darmite să-l oprească. Explorările aduc relaţii comerciale, iar de aici rezultă aur, cu care Prinţul poate antrena şi menţine o armată de mercenari helosundieni care să mă hărţuiască şi să-i apere ţara. Îi oferă posibilitatea de a tocmi o armată chiar şi mai mare, dacă este nevoie. Indiferent ce atac lansez eu, aş fi ţinut pe loc în Helosunde, luptând cu mercenarii lui. Intervine cu trupele naleni, iar ale mele crapă de foame înainte să punem măcar piciorul pe pământul Nalenyrului. — De unde şi finanţarea expediţiilor voastre din Pustietăţi şi studierea artei gyan. Dacă poţi recupera destule artefacte sau maşinării care să fie perfecţionate, ai putea crea o armată în stare să-l copleşească. Devine o cursă. Vrea şi mai mult aur, tu cauţi mijloacele prin care să i-l iei. — Nu-mi plac astfel de impasuri. Îl aşeză pe Qiro pe masă, lângă celelalte două figurine din set. — Îmi plac chiar mai puţin decât Cyron când trage de lesă, de parcă aş fi vreo javră. — Există un avantaj şi în asta, Alteţă. — Da? Cotoroanţa gesticulă vag în direcţia Kojaikunului. — Se crede un fel de erou în această seară a eroilor şi îşi închipuie că sunteţi o javră bine priponită, la capătul lesei. V-a spus că dacă-i sunteţi ostil, veţi flămânzi. Chiar credeţi că-i pasă dacă vă continuaţi campaniile în Helosunde? Pyrust se încruntă. — Aşa e. Acest război prin procură din Helosunde mă face să sângerez, însă nu şi pe el. Nu poate decât să-i fie de folos dacă vom continua luptele. — Iar dacă veţi continua să luptaţi, va crede că sunteţi prost, din moment ce riscaţi să opriţi grânele destinate nordului. Ştiţi că va întârzia transporturile spre noi, însă nu va îndrăzni să le facă la fel şi aliaţilor săi. Dacă reuşiţi să le furaţi grânele, va direcţiona transporturile spre ei, însă veţi avea, fără îndoială, hrană. — Asta nu-mi aduce nimic. — Din contră, vă aduce foarte multe. 188

Capul lui Pyrust se ridică. — Nu-i arată decât că sunt previzibil şi prostănac. — Ceea ce el ar fi mai mult decât bucuros să accepte. În definitiv, el crede tot timpul că fugiţi după himere. Arătă înspre cutia cu figurine. — Scoateţi două dintre figurinele gărzilor, Dragonul Norilor şi Dragonul Râului. Ştiind că avea ceva de demonstrat şi presupunând că era ceva de valoare, se întoarse spre cutie şi scoase două figurine care reprezentau elita elitelor trupelor naleniene. În afară de culorile şi emblemele pictate pe armurile lor, piesele erau identice. Fuseseră turnate în aceeaşi matrice şi deosebite numai prin culoare. — Sunt la fel. — Într-adevăr, aşa este. Nu există nici un mod pentru a le deosebi, în afară de uniforma lor. — Exact, Prinţul meu. Operând în Helosunde îi aveţi pe Şoimii Umbrelor şi Şoimii Munţilor. Ei trec râul şi atacă din diverse poziţii, în expediţii de pedepsire. Ce-ar fi dacă aţi folosi aceleaşi trupe, dar în alte uniforme? Ce-ar fi dacă birocraţii ar trimite aceleaşi rapoarte, indicând unde se află unităţile, forţa şi desfăşurarea lor? În esenţă, aţi putea elibera una dintre unităţi pentru recunoaştere. — Iar o singură unitate consumă numai jumătate din pulberea pentru două, deci aş putea aduna ceva din ce capturez. Asta înţeleg, însă cu ce scop, totuşi? — Mă gândisem că este atât de simplu, Alteţă. Râsul ei îl ustură. — Nalenienii îşi închipuie că nu-i veţi putea învinge niciodată pentru că pot tocmi trupe bine antrenate, care să vă înfrunte. E limpede că aveţi nevoie de săbii tratate gyan, ca să le puteţi face faţă, de relicve, trupe alimentate cu praf de mort sau alte lucruri de prostgust. Aşa cum am mai discutat, astfel de trupe ar fi de folos la început, la atacarea trupelor naleniene şi ţinerea lor în loc pentru ca forţele voastre mai bine antrenate şi disciplinate să treacă de ele şi să captureze obiective de valoare. — De acord. 189

Cotoroanţa se ridică şi o luă înainte şontâcăind, cu capul aplecat, iar cocoaşa ei de vrăjitoare era vizibilă deasupra umerilor. — Ce-ar fi dacă v-aţi trimite trupele să se antreneze oleacă? Suficient cât să băgaţi disciplina în ele? În loc să-i trimiteţi să moară în luptă, îi trimiteţi în bătălie cu o oarecare şansă de supravieţuire. Apoi îi puteţi lua şi antrena pentru a deveni o forţă eficientă. Nu trebuie să vă îngrijoraţi că vreunul dintre ei ar deveni prea bun, din moment ce nu i-aţi învăţa altceva decât cum să mărşăluiască şi să execute ordinele. Pyrust se încruntă o clipă, apoi dădu încet din cap. — Cei care promit ar putea fi trimişi în şcoli şi antrenaţi mai departe. Da, asta ar putea să meargă. Disciplina de bază ar putea fi mascată de efortul de a încropi miliţii locale pentru protejarea satelor împotriva jefuitorilor care caută de mâncare pe timpul foametei. Cyron ar lua asta drept un semn în plus al haosului şi l-ar face să mă subestimeze şi mai mult. Delasonsa trecu pe lângă el şi ciocăni cu degetul în capul figurinei Anturasi. — În vreme ce Prinţul Cyron vă crede orientat spre interior, să faceţi faţă dezastrului, vom găsi căi de a-i zdruncina monopolul asupra cunoaşterii lumii. Aşa cum ştiţi, există planuri în desfăşurare. Aţi vorbit cu nepotul lui, Keles? — Da, însă a fost doar o discuţie preliminară. N-am simţit nici o dorinţă de a ieşi de sub umbra bunicului său. — Nu, acesta-i cel loial. Celălalt este mai incontrolabil şi ar putea fi supus tentaţiei, deşi trimiterea lui cu Lupul furtunii îl va scoate din sfera mea de influenţă. Pyrust zâmbi şi aşeză gărzile pe masă. — Eşti încă frustrată în urma încercărilor tale de a infiltra unul din agenţii tăi pe navă. — Oricum, ar fi fost o pierdere de timp. Cineva cu suficiente abilităţi ca să poată copia după Jorim Anturasi ar fi fost uşor de recunoscut. Abilitatea lui de a ne comunica ce-a aflat ar fi îndoielnică, iar deconspirarea lui, un dezastru. În loc de asta, mă gândesc să mă folosesc de timpul cât nava este plecată să-i 190

compromit pe cei care au informaţiile, lucru care la revenirea ei ne-ar putea răsplăti mult mai bine eforturile. — Ce-i cu încercările noastre de a pune mâna pe hărţile Anturasi sau ale altor case? Ea izbucni în râs. — Hărţile Anturasi sunt mai bine păzite decât trezoreria naleniană, aşa că nu am avut nici un succes. Celelalte hărţi ne-au parvenit, însă oamenii noştri au mai văzut aşa ceva şi înainte. Au remarcat însă ceva interesant. — Adică? — Avem propriile noastre hărţi ale ţărmului pentru majoritatea apelor revendicate, cândva, de Imperiu. În decursul anilor, au apărut unele schimbări, cum ar fi mutarea bancurilor de nisip, care provoacă riscuri de navigaţie. Curios este că ultimele hărţi ori nu le arată, ori indică pericole acolo unde ar trebui să fie curat. Concluzia este inevitabilă: Anturasi au propriii lor agenţi în interiorul celorlalte case, producând hărţi care-i duc la dezastru pe toţi cei care le folosesc. Prinţul deseian ridică din nou figurina lui Qiro. — Mai meşteşugit decât mi-am imaginat, deci. — Şi, aşa cum aţi spus, Alteţă, este vulnerabil. Se răsuci şi-şi îndreptă un deget spre apus. — Keles Anturasi va călători spre Pustietăţi. Voi pune agenţii pe urmele lui. Voi încerca să-i strecor unul în anturaj, dacă se poate. Sunt mai puţin preocupată de descoperirile expediţiei, decât de situaţiile care ni l-ar putea face îndatorat. Dacă i-am putea câştiga încrederea, salvându-l de la moarte, atunci e splendid. Dacă va trebui să punem mâna pe el şi să-l reţinem, putem face şi asta. În cel mai rău caz, l-am avea sub control, iar acest lucru ne-ar permite să ţinem sub control Casa Anturasi. Pyrust dădu încet din cap. — Mai există, desigur, ceva ce-am putea face. — Spuneţi numai un cuvânt, Alteţă, şi se va face. — Nu încă. Pyrust puse jos figurina Anturasi, apoi o lovi cu unghia pe cea a Prinţului Cyron, azvârlind-o pe spate. 191

— Voi amâna uciderea lui pentru un moment mult mai important. Nu-i ceva de hotărât cu uşurinţă. — Asasinii n-au mai luat un cap încoronat de la destrămarea Imperiului. — Asta din câte ştii tu, Mamă a Umbrelor. Îl surprinse fulgerarea albă a dinţilor în adâncul glugii. — Nimeni altcineva nu ştie asta mai bine, Alteţă. Nici un asasin n-a mai făcut asta până acum. Aş fi aflat. — Da, ai fi aflat. Pyrust aprobă repede din cap. Este ciudat că toate pot să-şi facă lucrarea numai când va veni timpul potrivit. Un moment când multe lucruri vor depinde de el, când îl vor apăsa toate, asta-l va termina. Nu va mai conta dacă este sau nu eroul eroilor. Va conta doar moartea sa, iar în haosul care va urma, spada unui războinic, nu tocul unui birocrat, va instaura ordinea.

192

22 Ziua a 8-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Când fratele său intră în camera pentru băi de soare, Keles Anturasi puse cartea de-o parte şi se ridică încet din scaun. Surpriza care se putea citi pe faţa lui Jorim îl bucură şi-l făcu să decidă să nu arate nici cea mai mică urmă de suferinţă. Se forţă să zâmbească şi se îndreptă de spate, deşi simţi muşcătura durerii. — Te refaci mai repede decât s-ar putea crede. Eşti sigur că-i înţelept? — Da, mă simt minunat. Mulţumesc de întrebare, răspunse Keles, cu un zâmbet larg. Magia ambasadoarei din Viruk a avut un efect strălucit asupra spatelui meu. Trebuie să fiu în picioare şi activ pentru că altfel aş rămâne aici, să-şi reverse bunicul furia asupra mea. — A trecut să te vadă? — Nu, însă l-a trimis pe Ulan, cu mai multe dictate decât are Urmyr pentru birocraţi. M-am săturat până peste cap. Jorim dădu din cap şi trase de centura neagră a robei sale verzi. — Înţeleg. Deşi îmi pare rău de oamenii care trebuie să lucreze în timpul Festivalului pentru aprovizionarea Lupului furtunii, de-abia aştept să o iau în jos, pe râu, cât mai departe. Expediţia nu poate începe prea curând. — Mai dă-mi vreo două zile şi voi putea să o iau şi eu în sus pe râu, tot mai departe. — Bucuros. Jorim trecu de el şi ridică volumul legat într-o copertă de piele scorojită, pe care-l citea Keles. — Memoriile lui Amenis Dukao? Doar nu studiezi asta pentru călătorie? — Nu, însă are o anumită valoare. 193

Keles se făcu din nou comod în scaun şi-i indică să ia loc pe un taburet. — Ne plăcea când eram copii. Nirati mi-a citit din carte, şi mi s-a părut liniştitoare. De asemenea, mai găseşti şi adevăruri acolo. Dukao a călătorit prin Pustietăţi şi a luptat împreună cu împărăteasa împotriva turasynzilor. — Adevăr? Zeii să aibă milă. Jorim îşi trase un alt scaun şi se aşeză, punându-şi picioarele pe taburet. — Keles, Keles, ce mă fac eu cu tine? Lovi cu pumnul în coperta cărţii. Keles îşi ridică mâinile. — Ştiu ce ai de gând să-mi spui. Volumul este o compilaţie din legendele anterioare, toate incluse într-o poveste despre cum sălbaticii au găsit un manuscris în Pustietăţi. L-au dus unui scrib care l-a transcris, după care manuscrisul original a dispărut în mod misterios. — Corect. Kyda Jameet este pseudonimul unuia dintre nobilii din Virine, care n-a călătorit mai departe, în nord, de munţi, şi nu s-a apropiat de Pustietăţile din Ixyll dincolo de ţărmul Mării Întunecate, iar numele de Dukao şi l-a însuşit din istorie, să nu ştie nimeni prea multe despre el. — Ne-am mai contrazis despre astea şi înainte, spuse Keles, oftând. Totuşi, unele din observaţiile despre condiţiile din Pustietăţi sunt adevărate. Jorim oftă la rândul său, iar sprâncenele i se arcuiră avântându-se spre nas. — Există regiuni din Ummummorar şi Tejanmorek care au simţit adierea Urgiei. S-au întâmplat lucruri destul de ciudate acolo. Iar acolo unde te duci este şi mai rău. — Este exact ceea ce se spune şi aici. — Dar nu prea bine, scumpe frăţioare. Acolo pe unde am ajuns eu şi unde am văzut efectele, s-au întâmplat lucruri la care Jameet nici n-a visat. Am văzut un copac, unul singur în inima unei păduri, transformat în cristal. Frunzele, atunci când se desprind, se transformă în materie normală. Dă fructe, dar când sunt culese, 194

putrezesc imediat. Florile au un miros dulceag, dar dacă le culegi, pier într-o clipită. — Dar şi el vorbeşte aici despre astfel de lucruri. — Însă insuficient de mult. Eu am văzut un copac, el pomeneşte de un crâng, dar vei trece printr-o pădure de cristal şi chiar mai rău. Jorim deschise cartea la o imagine care-l înfăţişa pe erou în armură. — Amenis Dukao a avut noroc. A murit într-o bătălie măreaţă. Şia croit drum spre Kianmang cu mult înaintea fraţilor săi, şi i-a întâmpinat în Paradisul Războinicilor, atunci când au pierit. N-a apucat să vadă niciodată ce-a făcut Urgia din Ixyll, cu atât mai puţin să supravieţuiască. Keles dădu din cap, ascunzându-şi un zâmbet în faţa furiei crescânde, mocnite, a fratelui său. Ştia că se putea juca cu el pe tema asta o bucată de vreme, însă nu voia să declanşeze o izbucnire de furie. — Consideraţiile tale sunt bine gândite. Totuşi, aceste poveşti s-ar putea să mă pregătească pentru ce-mi va fi dat să văd. Jorim, din câte se părea, era şi el în toane conciliante. — Este adevărat. Ca s-o spun pe-a dreaptă, aş vrea să ai vreun erou precum Amenis Dukao care să te însoţească. — Mă pot descurca şi singur. Jorim puse cartea de-o parte, îşi lăsă picioarele pe podea şi se aplecă în faţă. Îşi rezemă coatele de genunchi şi îşi împreună palmele. — Keles, sunt două lucruri adevărate pe care trebuie să le ştii. Primul este că am cel mai profund respect pentru tot ce-ai făcut. Ridicările topografice ale cursului superior al Râului de Aur sunt impecabile. Te invidiez pentru capacitatea de a vedea astfel de detalii şi de a fi atât de precis. În al doilea rând, trebuie să ştii că sunt sigur că vei fi la fel de sârguincios, dacă nu chiar mai mult, şi în această expediţie. Munca pe care o vei face acolo va fi admirabilă, nu am nici un fel de îndoială. — Dar? — Dar sunt îngrijorat pentru tine. — Jorim, sunt fratele tău mai mare, este de aşteptat să mă îngrijorez eu pentru tine. 195

Mezinul Anturasi zâmbi scurt. — Eşti cartograf. Eu sunt aventurier. Studiile pe care le vei face în Pustietăţi necesită un aventurier. Keles arătă spre râu. — Iar călătoria Lupului furtunii nu? — Ba da, aşa este, însă nu într-o asemenea măsură. Jorim se ridică şi începu să măsoare încăperea la pas. Am trecut prin sălbăticie, Keles. Nu poţi să fii sigur de nimic, absolut nimic, iar acolo, în Pustietăţi, va fi şi mai rău. Eşti un spadasin mediocru. Cândva, ai fost un arcaş acceptabil, însă ai lăsat acest talent să se atrofieze. Acolo, vei fi lipsit de apărare. Keles se lăsă pe spate, împreunându-şi mâinile şi lipindu-şi degetele arătătoare de buze. Îngrijorarea sinceră a fratelui său reflecta temerile care-i colcăiau în suflet. În afară de ceea ce se găsea în cărţi, precum volumele de memorii, sau în oricare dintre suratele lor apropiate, care erau încântarea copiilor şi-i dezgustau pe majoritatea adulţilor, nu ştia nimic despre ce-l aştepta acolo. Comentariile fratelui său erau în mare parte adevărate, în privinţa priceperii la lupta cu spada şi notă în minte să includă un arc şi săgeţi în lucrurile pe care la va lua cu el. Deşi Jorim avea dreptate, Keles nu voia să se confrunte cu această chestiune imediat, aşa că făcu ceea ce putu: pară atacul. — Greşeşti, Jorim, atunci când spui că expediţia mea ar necesita mai mult un aventurier decât a ta. Cel puţin, ştiu la ce să mă aştept. Pe când tu nu ai nici un indiciu. Acolo ar putea fi orice, sau nimic. Ai putea să cazi de pe marginea lumii. Jorim izbucni în râs. Cei care nu erau familiarizaţi cu hărţile şi lumea adesea credeau în viziunea superstiţioasă că lumea era plată şi avea margini. Însă ei ştiau că era ca o minge, de o anumită dimensiune. Bunicul lor reuşise să o şi calculeze şi, pe baza acestor calcule, Lupul furtunii fusese pregătit pentru o călătorie de doi ani. — Ar putea fi orice acolo şi probabil că aşa-i. Keles căscă intenţionat ochii. — Canibali. Demoni. Monştri. Ar fi mai bine să fii un spadasin mai bun decât te-au făcut toate istorisirile. Jorim rumegă un răspuns, apoi dădu încet din cap. 196

— Ştii, m-am gândit la asta. Orice-ar fi acolo, a fost destul să-l omoare pe tata. Nu cred că-mi va veni şi mie de hac, dar sunt conştient de pericole. Cât despre canibali, monştri şi demoni, mi s-a povestit că dau târcoale prin Ummummorar şi alte locuri. N-am reuşit niciodată să verific dacă-i adevărat, aşa că nu sunt prea îngrozit. — Nu eşti? se încruntă Keles. Atunci de ce-ai mai venit aici să mă vezi? — Cred că sunt mult prea aventurier pentru Lupul furtunii. Mă pricep să-mi conduc oamenii în necunoscut, citind terenul, vânând animale. — Ceea ce vei face. — Însă nu câtă vreme suntem pe mare. Corabia are căpitan o femeie, foarte pricepută, aşa că n-aş fi de nici un folos. Tu ai găsi o cale să faci ceva util. — Vino aici, şezi. Keles îşi mută picioarele de pe taburet, iar de data asta fratele său îl acceptă. — Vei face ceea ce ţi se va cere în timpul călătoriei. Treaba ta va fi să urmăreşti longitudinea şi latitudinea, apoi să conduci expediţii prin locurile descoperite de tine. Acesta-i rolul tău, şi trebuie să fii pe cât poţi de aprig şi de uluitor pentru a-l duce la bun sfârşit. Asta se aşteaptă de la tine. Eşti trimis în cea mai măreaţă aventură din vremurile noastre. În ochii mei, tatăl nostru este un gigant. L-am iubit din tot sufletul, însă chiar şi el s-ar pleca înaintea ta în această călătorie. Jorim se încruntă şi-şi şterse o lacrimă. — Alergiile. — Desigur. — Iar această înţelepciune provine din faptul că eşti cu doi ani mai mare? — Asta şi faptul că am un frăţior care are nevoie de ea. — Uahh... Dacă ai fi fost atât de înţelept, ai fi evitat marginea tăioasă a ghearei virukului. Keles râse. 197

— Foarte adevărat. Am ascultat ce-ai spus, am să iau cu mine un arc şi am să exersez. Zâmbetul lui Jorim se lăţi. — Mă bucur să aud asta. Mi-am luat deja libertatea de a pune în bagajele tale cel de-al doilea arc al meu. Ţi l-aş fi dat pe cel mai bun, dar nu vei fi în stare să tragi de el o vreme. Cel pe care ţi-l dau străpunge orice armură de la patruzeci şi cinci de paşi. — Îmi dai arcul ăsta numai ca să trebuiască să mă apropii şi să-mi folosesc spada, nu-i aşa? Jorim se aplecă în faţă şi-l bătu pe genunchi. — Keles, lasă-mă să-ţi explic pe îndelete. Te descurci atât de prost cu spada încât un măr n-are de ce să se teamă când te apropii cu cuţitul. — Nu sunt chiar atât de jalnic. — Pe-aproape. Oricum, nu contează. Jorim îşi strecură mâna în mâneca dreaptă şi scoase un inel de jad cu o flanşă curbată în interior, spre partea opusă. — Am găsit acest inel aici, în Moriande. I-a aparţinut, cândva, lui Panii Ishir. Este menţionat chiar şi în volumul de memorii, deşi, probabil, este singurul lucru adevărat din carte. A fost unul dintre cei mai buni arcaşi ai Imperiului. Exersează cu el şi vei trage mai bine ca niciodată, în cel mai scurt timp. Keles luă inelul neted de jad şi-l potrivi pe degetul mare. Flanşa proteja pielea şi era subţiată acolo unde fusese folosită din greu, pentru a trage coarda arcului. Jadul rece nu vibra încărcat de farmece, trădând altfel devotamentul pentru străvechiul erou. Însă nu avea nici o îndoială că-l va servi aşa cum spusese fratele său, ajutându-l săşi perfecţioneze talentul, şi mai ştia că fratele său plătise scump pentru el. — Este un dar prea preţios să-l iau cu mine prin Pustietăţi, Jorim, iar tu vei avea mai mare nevoie de el acolo unde mergi. — Prostii. Jorim închise palma fratelui său. — Vei avea nevoie de el, sunt sigur de asta. Keles oftă. 198

— Am să-l iau, dar numai pentru că am un alt motiv. Panii Ishir a fost unul dintre cei despre care se crede că a supravieţuit bătăliei. Este acolo, pe undeva, împreună cu împărăteasa Eternă, gata s-o servească la întoarcerea ei, dacă vreodată cele Nouă Principate vor avea nevoie de ajutor. — Chiar aşa? izbucni Jorim în râs. Ar trebui să te întorci la citirea volumului de memorii, chiar dacă sunt vai şi amar. Sunt mult mai credibile decât poveştile despre Împărăteasa Adormită. Keles îşi mişcă anevoie umerii şi simţi o înţepătură la spate. — Nu-l evaluezi corect. Poveştile au miez. — Delirezi, însă mi-ar plăcea să-ţi aud argumentele şubrede. — Nu sunt deloc şubrede. Forţele Imperiale trebuie să fi învins, altfel barbarii ar fi cucerit demult Principatele. Ea şi ceilalţi erau înconjuraţi în acest loc nou, care s-a schimbat din cauza bătăliei, de monştri şi alte lucruri mai ameninţătoare pentru Imperiul ei decât fuseseră vreodată barbarii. Ea şi ceilalţi supravieţuitori au rămas acolo, eliminând aceste creaturi, şi încă mai sunt acolo. Dacă nu ar fi aşa, monştrii ar fi copleşit de multă vreme Principatele. Este totul foarte logic. — Aşa ar fi, dacă nu ţi-ai baza argumentele pe aberaţii. Presupui că monştrii nu sunt aici, veniţi din Pustietăţi, pentru că au fost ucişi. Dacă monştrii au existat vreodată, dacă au fost căsăpiţi în Pustietăţi, nu rezultă de niciunde că împărăteasa şi trupele ei au făcut-o. Deşi sunt cu toţii mari eroi, nu prea cred că mulţi dintre ei au supravieţuit secolelor trecute de atunci, dacă o fi supravieţuit vreunul. — Kaerinus a reuşit. — N-a fost un erou. — Nu contează. Keles zâmbi timid. — Dacă vreunul dintre ei a supravieţuit şi acesta-i tocmai Panii, n-ar fi grozav să-i returnezi bunul? — Dacă nu te ia drept un jefuitor de morminte şi te omoară imediat, da. Jorim clătină din cap. — Sunt momente când mă mir de tine. Poate că veninul acela de viruk ţi s-a urcat la cap. 199

— Hei, tot timpul obişnuiai să crezi că mi s-a urcat oareşice la cap. — Da. Apoi am mai crescut. Unul dintre motivele pentru care sunt invidios pe expediţia ta este că ştiu că vei vedea acolo lucruri mult mai fantastice decât Împărăteasa Adormită. — Poate că am s-o văd şi pe ea. — Poate că da. În sălbăticie auzi tot felul de scorneli. Sunt de nouă ori mai aiurite decât memoriile. Jorim se încruntă o clipă. — Totuşi, e ciudat că a fost ceva care i-a împiedicat pe viruki să se folosească de Urgie să-şi refacă Imperiul. Rezistă la frig mai bine decât noi şi au supravieţuit mai bine vrăjilor. S-ar fi putut întoarce, însă n-au făcut-o. — Vezi? S-ar putea să fi fost ea. — Sau s-ar putea să-i fi omorât ei pe monştrii pe care spuneai că ia măcelărit ea. — S-ar putea. Mi-ar conveni şi dacă ar fi aşa. Mintea lui Keles se aruncă asupra unei probleme şi mai acute decât cele ridicate de comentariile fratelui său. Simţi un gol în stomac, de frică. — Bătălia a eliberat suficientă magie ca să schimbe întreaga lume. Şi dacă a făcut mai mult? — Adică? — Să deschidă o gaură spre o altă lume, iar de acolo să se scurgă aici tot felul de lucruri. Ce-ar fi dacă virukii şi-au petrecut anii întunecaţi luptând pentru supravieţuire, cu orice-o fi venit de dincolo de lume? — Păi, Keles, dacă s-a întâmplat asta, am numai două lucruri să-ţi spun. Primul, învaţă să tragi cu arcul foarte, foarte bine. Ochii lui Jorim se îngustară. — Al doilea lucru, păzeşte-ţi spatele. N-ai vrea să se ia ceva după tine până acasă.

200

23 Ziua a 9-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron îşi concedie slujitorii şi pe ministrul cu rang minor dintr-un gest al mâinii. — Voi continua să mă îmbrac singur. Ministre Delar, vei aştepta pe coridor până când Maestrul Anturasi şi eu vom fi terminat, apoi îl vei conduce înapoi la bal. Ministrul făcu tăcut o plecăciune, aşteptă plecarea slujitorilor înaintea lui, apoi se strecură pe uşă afară, închizând-o după el. Prinţul trase de umerii tunicii sale, apoi privi spre Keles Anturasi. Tânărul arăta palid şi puţin temător, ambele stări fiind absolut de înţeles. Cyron zâmbi, mişcă din umeri şi-şi coborî mâinile. — Îmi stă bine? — Da, Alteţă. Keles, înveşmântat cu o tunică simplă, neagră, ornată cu blazonul familiei, pe alb, peste o haină verde, cu pantaloni verzi, îşi drese glasul. — Da, Alteţă, arată spectaculos. — Dar nu te-ai fi aşteptat s-o port, nu-i aşa? Prinţul se îndreptă spre o pereche de scaune, aşezate lângă o măsuţă rotundă. În centrul măsuţei se afla o cutie făcută din lemn închis la culoare. Îi făcu semn cartografului să ia loc. Keles făcu o plecăciune, apoi se aşeză, destul de stânjenit. — Te rog, Keles, simte-te bine. Nu te-am chemat aici ca să te disciplinez. Te consider un prieten şi am fost îngrijorat pentru tine. Doctorul meu m-a ţinut la curent cu starea ta. Lui nu-i place magia virukilor, însă a fost nevoit să asiste la eficienţa ei. Prinţul se aşeză şi continuă atât de mult cu încălcarea etichetei încât îşi întinse picioarele, punându-şi cizmele una peste alta. 201

— Mă onorezi venind acum, aici, împreună cu familia ta. Am înţeles chiar că te vei duce pe râu în sus, pe când fratele tău pleacă în jos, cu Lupul furtunii. — Da, Alteţă. Keles se încruntă şi se făcu comod în scaun. — Alteţă, sunt onorat că mă consideraţi prieten, însă asta mă nedumereşte. Îl cunoaşteţi pe fratele meu mult mai bine şi m-aş fi aşteptat să fie el aici, în locul meu. — A şi fost, însă nu în noaptea asta. Aceasta este noaptea ta. Cyron îşi deschise braţele pentru a cuprinde camera sa de îmbrăcat. Predomina lemnul scump, auriu, cu excepţia unor fâşii de lemn întunecat, care decorau uşile şi pereţii cu un model geometric. Panouri mobile blocau uşi, paravane acopereau colţuri, iar uşi bine fixate ascundeau spaţiul unei debarale. În afară de măsuţă şi de scaune, încăperea conţinea foarte puţin mobilier, iar mare parte din el erau piese practice, precum garniturile pentru atârnarea robelor şi un mic cabinet pentru păstrarea vinului şi vaselor pentru băuturi. — Te-am invitat aici să-ţi spun că apreciez cu adevărat eforturile pe care le-ai făcut pentru Nalenyr, şi pe care le vei face. Pot să vorbesc direct? Keles clipi, cu ochii mari. — Dar nu trebuie să-mi cereţi mie permisiunea pentru asta, Alteţă. — Dar nici un cuvânt despre această întâlnire nu trebuie să plece de pe buzele tale. Cartograful îşi uni palmele pe inimă şi ar fi căzut şi în genunchi, dacă nu l-ar fi reţinut efectele stăruitoare ale rănii sale. — Niciodată, Alteţă. — Bine. Prinţul se aplecă în faţă, sprijinindu-se pe braţul stâng al scaunului. — Am fost uluit când bunicul tău te-a trimis în această expediţie spre Ixyll. Este adevărat că el şi cu mine am discutat necesitatea de a trimite pe cineva acolo. Era o regiune prin care se desfăşura comerţul cu Apusul Îndepărtat. Acum, să nu ştim noi care este situaţia acolo ar fi o prostie. Dacă această cale ar fi redeschisă, expediţia Lupului 202

furtunii, şi informaţiile pe care le aduce, ar putea fi inutilă. Cu toate astea, ţinând cont de cele câteva rapoarte provenite de acolo, am fost siguri că acest drum va rămâne închis pentru încă nouăzeci de ani sau aşa ceva. Acest lucru ne-ar oferi răgazul necesar ca să profităm de comerţ şi să găsim o altă cale de a reunifica Imperiul. Decizia de a te alege pe tine şi invocarea numelui meu cu această ocazie mă pun într-o situaţie dificilă. După cum ştii, bunicul tău poate fi... dificil uneori. Keles începu să râdă şi atitudinea sa se relaxa. — Sunteţi foarte diplomatic, Alteţă. — Încerc să fiu, însă faţă de tine pot fi deschis. Bunicul tău mă sfidează din timp în timp, cu o frecvenţă tot mai mare, iar dacă nu ar fi atât de important pentru Nalenyr aş fi pus să fie biciuit în public. Nu ţi-ar plăcea să vezi aşa ceva? — Să văd? Sunt momente, uneori, când mi-ar plăcea s-o fac eu însumi. — Ei, nu prea cred să ai şansa, însă mă poţi ajuta în alt mod. Glasul lui Cyron coborî, obligându-l pe tânăr să se aplece şi el. — Misiunea pe care o efectuezi este de o importanţă vitală şi vei auzi zvonuri despre asta. Zvonuri lansate de mine. Acestea vor pretinde că tu eşti mult prea valoros să ţi se permită plecarea în Pustietăţi şi asta chiar e adevărat. Oamenii vor fi făcuţi să creadă că vei fi rechemat aici în secret. — Nu sunt sigur că înţeleg tot, sire. — Este ceva aranjat pentru siguranţa ta. La plecarea ta va avea loc un adevărat spectacol. Am găsit, deja, pe cineva care să te înlocuiască. Am adunat un întreg anturaj pentru călătoria în susul râului, atât ca să menţină atenţia asupra dublurii tale, cât şi pentru ai împiedica pe ceilalţi să se apropie prea mult de ea. Trupa va înainta încet şi va face multă vâlvă. Duşmanii noştri vor fi cu ochii pe acel grup. Iar tu, deghizat, pe aceeaşi ambarcaţiune, vei trece neobservat. — Iertaţi-mă, Alteţă, dar n-ar fi mai prudent să mă trimiteţi cu o altă ambarcaţiune? — Nu. Duşmanii vor încerca din greu să afle tot ce pot despre actor, vor avea prea puţin timp ca să studieze şi altceva. Mai mult 203

chiar, concentrându-se asupra dublurii tale le vor permite altora să-i identifice. — Înţeleg, Alteţă. Keles îşi lăsă mâinile jos şi le strânse în jurul abdomenului. — Credeţi că va fi vreun pericol în timpul călătoriei? Vreau să spun, în afară de pericolele de acolo? Cyron râse zgomotos. — Eşti un Anturasi. Vei fi considerat o cheie spre bunicul tău. De asemenea, eşti de nepreţuit pentru valoarea ta intrinsecă. Ştiu că Prinţul Pyrust a vorbit cu tine în legătură cu un serviciu pentru el. — Am refuzat, Alteţă, imediat şi fără nici un fel de ezitare. — Linişteşte-te, Keles. Ştiu asta. Ştiu că-ţi iubeşti familia şi ţara şi mai ştiu că pot avea încredere în tine. Glasul lui Cyron deveni din nou mai moale. — Pot avea încredere în tine, nu? Keles se strâmbă, însă îşi coborî un genunchi şi îşi plecă fruntea atât de adânc, încât aproape că lovi masa. — Oricând, Alteţă. — Aşa cum m-am aşteptat. Îţi mulţumesc. Am ştiut că încrederea mea nu-i în van. Acum trebuie să înţelegi ceva din ce-ţi voi spune. Prinţul se trase înapoi, iar privirile îi deveniră tăioase. — Voi avea grijă de siguranţa ta. Trebuie să ai încredere în mine, indiferent ce spun aparenţele. Te voi ţine în siguranţă, iar tu vei aduna informaţiile pe care le vrea bunicul tău. S-ar putea să mai am nevoie de unele servicii, iar dacă se va ivi ocazia, îţi voi comunica dorinţele mele. Cyron îşi săltă în sus mâna dreaptă, iar Keles se ridică, aşezânduse apoi pe marginea scaunului. Prinţul îşi lăsă mâna pe cutia de lemn de pe masă. — Cunoşti legenda stră-străbunicului meu, care, pentru că-i plăceau jocurile strategice cu soldaţi de jucărie când a fost copil, a putut să pună mâna pe tron şi să pună bazele dinastiei? În vreme ce alţii se antrenau şi învăţau să lupte cu sabia, un copil bolnăvicios punea în mişcare armate întregi, purtându-le prin bătălii şi deprinzând talentul de a-i face pe spadasini mult mai eficienţi în luptă. 204

— Da, Alteţă. Fratele meu şi cu mine obişnuiam să dăm multe bătălii cu soldaţii, când eram mici. Tata şi, uneori, bunicul ne arătau figurine de Festival, deşi nu ni se dădea voie niciodată să ne jucăm cu ele. Cyron zâmbi. — Nu cred că s-a jucat vreodată cineva cu ele, ceea ce-i păcat. Deschise cutia pentru a dezvălui nouă figurine, aşezate pe o căptuşeală de catifea. — Atunci ştii că Prinţul dăruieşte câte un set fiecărei familii invitate la ceremonia finală. În afară de sculptori, pictori şi eu însumi, eşti primul om care vede figurinele din acest an. Am făcut numai atâtea seturi câte sunt necesare pentru această seară, iar cele nereclamate vor fi distruse. — Sunt minunate, Alteţă. — Şi eu cred asta. Cyron zâmbi pe îndelete. — În fiecare an eu stabilesc cine va fi turnat în figurine. — Este o mare onoare să primeşti un set, Alteţă. Keles clătină încet din cap, fără să-şi poată dezlipi privirile de pe figurine. — Iar să fii reprezentat printr-una este ceva de neimaginat. — Lasă frâu liber imaginaţiei, Keles Anturasi. Prinţul ridică figurina lui Qiro Anturasi. — Bunicul tău, fiind nepreţuit pentru noi, a fost turnat în set în onoarea celei de-a optzeci şi una zi a sa de naştere. Tu şi cu fratele tău veţi fi turnaţi după întoarcerea din misiunile voastre. Contribuţia ta faţă de Nalenyr va fi cu atât mai mare cu cât o asemenea onoare îţi va fi foarte la îndemână. Expresia îngrijorată a lui Keles se dizolvă încet când întâlni privirea Prinţului. — Dacă bunicul meu ar putea ghici că aşa ceva ar fi posibil, ar face lucrul acela de neimaginat. — Aşa-i, iar noi n-o să lăsăm să afle asta. Cyron îl puse pe Qiro înapoi în cutie şi închise capacul. — Secretul va rămâne în siguranţă, precum figurinele. Şi pe tine te voi ţine tot în siguranţă. 205

— Da, Alteţă. Vă mulţumesc! Prinţul îşi deschise braţele. — Te vei întoarce acum la petrecere şi te vei bucura de ea. Spune celor din jur că am auzit povestindu-se de pisica de junglă, de culoarea nisipului roşu, cu dungi negre, şi am vrut neapărat să capturezi şase exemplare pentru grădina mea, deşi nu eşti la fel ca fratele tău. Aşa ceva va fi suficient pentru a le satisface curiozitatea, iar cei care nu vor crede povestea sunt destul de deştepţi să ştie că nu poţi spune, oricum, nimic. — Da, Alteţă. Keles se ridică de pe scaun şi făcu o plecăciune. Înainte să apuce să-şi îndrepta spatele, Prinţul se ridică şi-l luă de umeri. — Faptul că te pleci, în pofida rănii tale, dezvăluie profunzimea sufletului tău, Keles Anturasi. Viitorul tău şi cel al naţiunii noastre se împletesc. Ne vor duce pe calea prosperităţii. Să nu uiţi niciodată că eşti iubit şi respectat, iar întoarcerea ta este aşteptată cu nerăbdare. Keles dădu din cap, se ridică, şi se retrase din cameră. Când uşa se închise în urma sa, Prinţul Cyron se întoarse spre un paravan care ascundea un colţ al încăperii. — Acum nu ne va mai deranja nimeni. Moraven Tolo, îmbrăcat în negru şi alb, cu tigri negri brodaţi pe tunică, ieşi din spatele paravanului. — Am ascultat, aşa cum mi-aţi cerut, Prinţe Cyron. — Vă cer iertare, serrcai, pentru că v-am făcut părtaş la această stratagemă, însă am vrut să auziţi două lucruri. În primul rând, trebuie să fiţi de acord că nu are nici o idee despre dificultăţile cu care se va confrunta. Este naiv şi are nevoie de protecţie. Spadasinul îşi plecă fruntea. — Doriţi să fac asta? — Nu intenţionez să vă reduc la rolul unui mercenar, serrcai. Veţi descoperi că în misiunea voastră pentru decaiserr Jatan, a avea un cartograf alături se va dovedi de mare ajutor. — Înţelepciunea vorbelor voastre nu poate fi ignorată, Alteţă. Moraven se întoarse şi privi spre uşă. — Nu voi fi singurul care se va îngriji de supravieţuirea sa? 206

— Îl aveţi pe elevul vostru. — Adevărat, Alteţă, însă vă rog nu-mi evitaţi întrebarea. — Nu va călători singur. Prinţul scoase la iveală din tunică o bucată de hârtie împăturită, sigilată cu ceară roşie. Mai există un serviciu pe care vi-l cer amândurora. Veţi deschide asta numai după ce-l reîntâlniţi la Gria. Ochii spadasinului se îngustară. — Nu vă refuz un serviciu, Alteţă, pentru că amândoi ştim că am o datorie de onoare faţă de familia Domniei Voastre. De la mine doriţi două lucruri, măreţe şi dificile. Presupuneţi multe. Cyron reteză zâmbetul care începuse să-i înflorească pe la colţurile buzelor. — Aseară aţi făcut un hatâr unui prieten venind aici să mă distraţi. Acum vă cer să vă plătiţi datoria către Casa Komyr. Iar apoi Casa Komyr vă va fi îndatorată. Moraven îşi plecă uşor capul, însă şi-l îndreptă mult prea repede. — Va trebui mult mai mult decât turnarea mea într-o figurină pentru plata acestei datorii. — Unele datorii nu pot fi plătite niciodată, Moraven Tolo, dar întâi să ne preocupăm de serviciul ce trebuie îndeplinit. Prinţul se căzni să-şi îmblânzească expresia. — În peregrinări aveţi avea ocazia să-i feriţi pe unii de dezastru. În această călătorie veţi găsi mijloace de a evita ca războiul să-i distrugă pe alţii. Voi suporta datoria, însă amândoi ştim că nu voi fi singurul care va trage foloase din acţiunile voastre. — Dacă mi-aţi fi cerut asta pentru motive mai puţin importante, v-aş fi refuzat, Prinţe Cyron. Moraven se plecă plin de respect. — Nădăjduiesc într-un succes al eforturilor mele. — La fel şi eu. Pe Cyron îl trecură fiorii pe şira spinării. — Dacă rataţi, nu va mai fi nici o Casă Komyr care să-şi onoreze obligaţiile.

207

24 Ziua a 9-a, Festivalul Recoltei, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Keles nu era deloc surprins că sora lui îi ieşise prima în cale după ce se întoarse la celebrarea Festivalului. Mulţi alţii îl văzuseră tras deo parte şi, fără îndoială, se întrebaseră dacă fusese ales pentru vreo onoare sau pentru vreun perdaf. Când revenise fără vreun semn vizibil al favorului Prinţului, majoritatea se deciseră să-l ignore. — De ce eşti atât de îngrijorat? Nirati îl luă de braţ şi-l frecă cu mâna pe spate. — Eşti speriat. O privi, dându-şi seama că avea dreptate. — Credeam că nu-mi poţi citi gândurile. — Numai faţa. Îi adresă un zâmbet încurajator. — Şi chiar dacă am putea comunica astfel, ştii că nu aş putea să-ţi citesc gândurile, ci numai ceea ce-ai vrea tu să ştiu. — N-aş vrea să-ţi trimit nimic din toate astea. Keles o conduse la o masă lăturalnică, unde slujitorii îi turnară vin dulce într-o cupă mică, de porţelan. Îl bău, apoi dădu dinadins din umeri şi încercă să-şi lase încordarea să-i părăsească trupul. — Prinţul n-a făcut ceva care să mă sperie. De fapt, a făcut tot ce-i posibil ca să fie liniştitor şi pun foarte mult la suflet tot ce mi-a spus; şi tu ar trebui, Nirati. Nu te teme pentru mine. Ochii albaştri ai surorii sale se îngustară în timp ce accepta o cupă de vin. — Dacă-ţi promit că n-o să-mi fac griji, îmi spui ce-aţi vorbit? — Nu pot. Mi-a interzis să dezvălui cuiva ce mi-a spus. Am să-ţi povestesc însă ceea ce mi-a zis că pot spune şi celorlalţi, însă tu ai să vezi dincolo de asta de îndată. 208

Nirati îl privi o clipă peste marginea curbată a cupei. — Atunci spune-mi de ce eşti aşa de înspăimântat. — Asta-i ceva mai dificil. Keles bău din nou, gândindu-se că sorbind zdravăn din vin ar putea să se euforizeze puţin. Dar îşi dădu seama că era ultimul lucru de care avea nevoie. Asta nu i-ar fi îmbunătăţit situaţia; ar fi amânat doar lucrurile cu care trebuia să se confrunte. — Discutând cu Prinţul, nu am făcut decât să pricep enormitatea misiunii care mă aşteaptă, Jorim mi-a atras atenţia asupra pericolelor cu destulă acurateţe, când am vorbit alaltăieri. Mi-am închipuit că nu pot fi decât lucruri pe care o săgeată sau două le-ar putea rezolva. Sora lui izbucni în râs. — Ţinând cont de asta, să tragi bine nu poate să-ţi strice. — De acord, însă Prinţul a sugerat că ar fi mult mai multe lucruri. Misiunea mea nu este doar o cale prin care bunicul mă pedepseşte pentru că i-am stricat petrecerea de la ziua de naştere. De fapt, are însemnătate şi ar putea fi crucială pentru Nalenyr. S-a folosit de ceva ce considerasem drept o ciorovăială de familie şi a extins perspectivele. Ea dădu din cap. — A ridicat ştacheta, făcând ca preţul eşecului să fie mult mai mare. — Da, de parcă posibilitatea de a-ţi lăsa oasele pe acolo n-ar fi fost de ajuns. — Şi tu vrei să nu mai fiu îngrijorată? Keles se aplecă spre ea şi îşi sărută sora geamănă pe frunte. — Nu, fac şi aşa destule pentru asta. Vreau să te ştiu aici, în Moriande, distrându-te, frângând inimi şi găsind pe cineva care ar putea fi o completare strălucită pentru familia noastră. Ochii lui Nirati scăpărară. — Cred că am lucruri mai grele de făcut, ţinând cont de faptul că mama şi bunicul nu mă vor scăpa din ochi. Totuşi, mai există unele posibilităţi. Keles se întoarse şi-i urmări privirea. Tocmai îşi făceau apariţia în sală Majiata Phoesel şi familia ei. Împreună cu ei era un bărbat înalt, care, prin îmbrăcăminte şi atitudine, îşi dezvăluia originea deseiană. 209

Bărbatul era chipeş şi mai mult ca sigur acel gen care o atrăsese pe sora sa în trecut. Când contele îl vizitase, Keles descoperise că era şi foarte inteligent, ceea ce era bine, pentru că sora lui nu-i suferea pe idioţi. — Spune-mi, Nir, îl vrei pe deseu pentru că este cum este sau pentru că o însoţeşte pe ea? Simţi şocul care o străbătu pe Nirati. — Buzele tale sunt cele care se mişcă, dar îl aud pe Jorim vorbind. — Nu mi-ai răspuns la întrebare. — Oricare dintre aceste motive este suficient, însă unul face ca totul să fie mult mai distractiv, dragă frate. Ochii ei se îngustară când Majiata se desprinse de grup şi se apropie de ei. — Te las să vorbeşti singur cu ea. — S-ar putea să vină ca să te prevină. — Mi-ar putea trimite o scrisoare, asta dacă reuşeşte să înveţe să scrie. Nirati îl sărută pe obraz şi se duse de acolo, fără s-o ia măcar în seamă pe Majiata printr-o clătinare din cap, când trecu pe lângă ea. Keles dădu din cap când Majiata ajunse lângă el. — Plăcerea Festivalului fie cu tine. — Şi cu tine. Majiata îşi puse mâinile pe şold. — Mă bucur să văd că ţi-ai revenit de pe urma rănilor. — Încă mai trebuie să mă refac, dar mă aştept să-mi revin complet. Ea avu o clipă de ezitare, aşteptând în mod clar ceva, apoi privi în jos. — Şi eu mă vindec de rănile mele. — Rănile tale... ah, da, am auzit că ai fost la tămăduire. Eu eram încă inconştient. Keles îşi imagină o cicatrice roşie pe ceea ce fusese o piele moale şi sidefie. Îşi aminti cum ea aproape că intrase în panică, odată, când pe obraz îi apăruse o pată. I se păru ciudat că nu simţea nici un imbold de a-i oferi compasiune sau simpatie, însă voia să-i vadă 210

cicatricea pentru a-şi şterge din minte, o dată pentru totdeauna, viziunile despre frumuseţea ei. Privirea ei reveni sus, iar chipul ei deveni o mască netedă, sidefie, cu o pată de culoare pe buze, obraji şi ochi. — Tot în spiritul Festivalului aş vrea să ştii că nu-ţi port pică pentru ce mi s-a întâmplat. Te absolv de orice vină în această chestiune. N-a fost vina ta. — Vina mea? întrebă Keles şi se încruntă. Mă tem că nu înţeleg. — Nu trebuie să te prefaci că nu ştii. În pofida faptului că m-ai respins, te cunosc intim, la fel şi tu pe mine. Ştiu ce simţi înlăuntrul tău. — Şi ce-ar fi asta, mai precis? — Multe lucruri. Regret şi furie mai presus de toate. Majiata îşi menţinea o voce neutră şi calmă, făcându-i pe amatorii de scandaluri din mulţime să se apropie mai mult pentru a trage cu urechea. — Regreţi că m-ai gonit şi regreţi că nu ai fost în stare să mă protejezi. — Eu credeam că te-am protejat. Keles înălţă cupa să-i fie reumplută de un servitor. — Altfel ar însemna că m-am ales cu rănile astea pentru nimic. — Oh, nu asta. Tonul distant din glasul ei, împreună cu dispreţul şi strâmbătura gurii, n-o mai făcea deloc atractivă. — Ci faptul că n-ai fost în stare să-i spui Prinţului să mă scutească de biciuire. — Poftim? — Nu eşti atât de crud încât să fi vrut să fiu vătămată, deşi tu eşti cel care mi-a frânt inima. — Ţi-am frânt inima? Keles bău din vin ca să-şi dea timp de gândire, încercând să-i descifreze logica. — Tu eşti cea care-a venit să mă facă fărâme, îţi aminteşti? Tu eşti cea care a refuzat să mă însoţească pe Lupul furtunii. — Vezi, dacă eram de acord, acum porneam spre Ixyll. 211

El strânse o clipă din ochi, sperând să desluşească sensul spuselor ei în vreme ce le relua în minte. — Dar dacă ai fi fost de acord să mi te alături, n-aş fi fost trimis în Pustietăţi. — Vezi, deci e greşeala ta, Keles. — Însă ai spus că nu-i vina mea. — Nu, eu te iert. În vocea ei creşteau frustrările, însă reuşi să şi le ţină sub control. — Vreau să ştii că te voi iubi mereu. El îşi goli vinul şi, într-un moment de singurătate pe care i-l dărui cupa care-o ascundea privirii lui, lucrurile dobândiră un înţeles brutal. Majiata fusese întotdeauna egocentrică, însă nu se aventurase niciodată atât de adânc în fantazări. Ar fi putut crede că menţionase biciuirea ca să-l umilească, dacă n-ar fi întrevăzut calculele pe care şi le făcuse spunând-o. Pur şi simplu, ea şi familia ei îşi pregăteau miza. Lăsând lucrurile pe făgaşul unor termeni amiabili în ceea ce-l privea, ar fi făcut posibilă menţinerea, în continuare, a relaţiilor cu bunicul lui. Asta mai putea fi considerat şi ceva care să-i facă plăcere Prinţului. Mai mult de atât, când s-o întoarce, Keles refuza să se gândească dacă s-o întoarce, se putea să fi găsit o cale terestră pentru comerţul de pe vremuri. În acest caz, fiind prieten cu el, tot i-ar fi îmbogăţit familia. Îşi coborî din nou cupa, iar un slujitor zâmbitor i-o umplu din nou. — Majiata, trebuie să-ţi spun ceva. — Da? Răspunsul ei veni cu glas şoptit, ca o şuşoteală, reminiscenţă a cuvintelor rostite după consumarea pasiunilor, în întunericul nopţii. — Povesteşte-mi, Keles Anturasi. — Acum văd multe lucruri. Lucruri despre tine şi despre mine. Adevăruri care nu pot fi negate. Spui că mă iubeşti, că mă vei iubi mereu. Îşi puse mâna stângă în dreptul inimii. Şi eu simt ceva. — Da, Keles? Cuvintele ei veniră pe nerăsuflate, iar expresia ei se schimbă întruna de aşteptare. — Ce simţi? 212

— Drept să-ţi spun, începu el, mi-e silă. — Oh, sărmanul de tine. — Nu, cred că m-ai înţeles greşit. Mi-e silă pentru că am fost înşelat atât timp de tine în privinţa sentimentelor tale, a scopurilor tale. Este limpede că te-ai gândit, poate chiar de la bun început, că m-ai putea folosi ca pe o jucărie. Te jucai cu simţămintele mele, chiar şi acum încerci acelaşi lucru. Cu o mângâiere şi o şoaptă sau un sărut şi depărtându-ţi coapsele, ai putea câştiga un premiu de la mine. Adoraţia mea eternă? Bogăţia familiei mele şi cunoştinţele geografice? Averea câştigată? Nu ştiu ce credeai că ai putea obţine. Ceea ce-ţi ofeream eu era inima mea, devoţiunea mea, dragostea mea, iar tu le-ai respins. Iar acum vii la mine şi-mi spui că mă ierţi şi că n-ar trebui să mă simt vinovat pentru că ai fost biciuită? Chiar acum, Majiata, chiar acum? Vocea lui începu să urce şi nu se mai controla. Aş vrea să fi avut parte de întreaga măsură a pedepsei Prinţului. Aş fi fost mort, însă ar fi fost bine. Mai bine mort, iar tu cu inima sfâşiată decât să crezi în propriile tale înşelătorii. De pe chipul ei pierise orice urmă de culoare. — Nu ţi-e bine. Este clar că veninul virukului te-a vătămat de tot. Se întoarse să plece, însă el o prinse cu mâna stângă şi o răsuci spre el. — Nu atât de repede! — Dă-mi drumul! — Nu încă, pentru că, în Spiritul Festivalului, aş vrea să-ţi spun ceva. O ţinu strâns cu mâna, sigur că degetele sale îi vor lăsa vânătăi pe braţ. — Aş fi tentat să te iert pentru rănile de pe spate şi pentru că sunt trimis în Pustietăţi, însă ca să fac asta, trebuie lămurite câteva lucruri. Primul ar fi o declaraţie că tu eşti responsabilă pentru tot ce ni s-a întâmplat amândurora. Da, am acţionat ca să te apăr, nu neg, însă nu ar fi trebuit niciodată să fac asta dacă tu n-ai fi fost necugetată şi irascibilă, atât de absorbită de sine încât să crezi că lumea se învârte în jurul tău.

213

Ochii ei se goliră de expresie şi înţelese că-şi răcea gura de pomană. Însă nu mai conta, pentru că avea în jur destule urechi ciulite. — Ei, bine, Majiata, noi, Anturasi, ştim, mai bine decât oricine pe lumea asta, că întreaga creaţie nu se învârte în jurul tău. Noi explorăm lumea. O extindem. Cei care sunt capabili să vadă dincolo de ei înţeleg ce minunăţie este. Noi facem lumea mai mare, iar asta te face pe tine tot mai mică. Desigur, să fii mai mică decât te crezi nu-i plăcut, dar ştii ceva? Bău ultima înghiţitură de vin plin de uşurare şi-i puse cupa goală în mână. — Plec în Pustietăţi... fericit... cu bucurie... asta pentru că voi fi foarte departe de tine.

214

25 Ziua a 3-a, Luna Câinelui, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Lupul furtunii, Moriande Nalenyr Urcând pe puntea Lupului furtunii, Jorim Anturasi îşi propti pumnii în şolduri. Nava uriaşă se ridica şi cobora uşor sub tălpi. Curenţii leneşi ai Râului de Aur o împingeau, însă mărimea şi tonajul îi permiteau să reziste eforturilor râului. Deasupra lui stăteau pânzele purpurii, strânse pe crucetele 3 fiecăruia dintre cele nouă catarge. Pe alte nave, unele dintre cele nouă catarge erau pur ornamentale, însă pe această corabie nu exista ceva care să nu fie perfect funcţional. — Mă iertaţi, se auzi o voce subţire din spate, însă blocaţi culoarul. — Se pare că da. Jorim se dădu la o parte şi privi cum un bărbat pirpiriu, urcat la bord, se aplecase aproape până la jumătatea unei genţi supraîncărcate. Purta o robă albastră, de bună calitate, şi arăta încă tânăr, deşi nu mai avea mare parte din podoaba capilară. Cu siguranţă, nu era marinar sau soldat. Ce treabă are pe aici? Reprezentantul familiei Anturasi apucă geanta cu o singură mână şi o ridică din spinarea omului. — Aveţi vreo concubină ascunsă aici? Omuleţul îşi îndreptă spinarea, iar pe faţă i se lăţi o expresie de surpriză. — Nu, doar cele necesare. Vocea lui dobândi o oarecare duritate. N-am nevoie de ajutor. Jorim se abţinu de la ripostă. Roba albastră era încinsă cu o centură galbenă, fapt deloc neobişnuit pentru cineva cu rang de 3

Platformă orizontală mică fixată deasupra arborelui gabier, servind la prinderea şarturilor arboreţilor (din it. crocetta). 215

funcţionar mărunt în vreun minister, însă la capetele ei fusese brodat câte un dragon încolăcit. Asta însemna că bărbatul avea o anumită misiune de curte, iar dacă cineva, atât de nepotrivit pentru o astfel de călătorie, urcase la bord prin decizia curţii, nu era cineva pe care-ai fi putut să-l iei în râs până nu te dumireai în privinţa lui. Jorim puse geanta pe punte. — Vă cer iertare. Sunt Jorim Anturasi. — Iar eu... aţi spus Anturasi? — Da. Bărbatul făcu o plecăciune adâncă. — Vă rog să mă iertaţi că am vorbit atât de aspru cu domnia voastră, Maestre. Jorim îl luă de umeri şi-l obligă să se ridice. — Nu-i nevoie să vă scuzaţi. Spuneţi-mi doar numele. — Iesol Pelmir. Vocea îi aparţinea unei femei înalte, cu părul negru şi ochii căprui. Deşi era zveltă, nici glasul, dar nici atitudinea nu sugerau slăbiciune. În pofida relativei sale tinereţi, purta o robă de căpitan. Aceasta şi înfăţişarea ei nu făceau decât să-i sublinieze tăria personalităţii. — Aş vrea să veniţi amândoi în cabina mea, imediat. — Cum doriţi, Căpitane Gryst. Iesol se grăbi în urma ei, apoi ezită şi se întoarse pe jumătate spre geantă. Jorim o înşfăcă din nou şi o luă cu uşurinţă pe umăr. Privirea înspăimântată a lui Iesol era ea însăşi o răsplată, aşa că-i urmă pe cei doi spre pupa şi cabinele de sub puntea timoneriei. Lăsă sacul de voiaj pe podeaua coridorului îngust din faţa cabinei căpitanului şi-l urmă pe Iesol. Se aşteptase la o cabină înghesuită, însă descoperi că era plăcut surprins de ceea ce vedea. Panoul despărţitor din spate fusese făcut din jaluzele şi când erau deschise, cum se întâmpla să fie acum, lăsau să pătrundă lumina şi aerul proaspăt, oferind şi o privelişte minunată a capitalei Moriande şi a râului. De grinzile din tavan atârnau lămpi, agăţate de lanţuri, încadrând de sus un pupitru antic. La dreapta, se aflau cuşeta căpitanului şi un şifonier. Pe partea din stânga pupitrului 216

fusese aşezată o masă cu scaune, servind în mod evident ca spaţiu rezervat pentru cină şi relaxare. Căpitanul Gryst nu-i invită să şadă, nici pe Iesol şi nici pe Jorim. Omuleţul se uita nervos de jur împrejur, însă Jorim se opri calm, ducându-şi mâinile la spate. Avea o oarecare idee despre ce urma şi se pregăti pentru asta. Anaeda Gryst se aşeză în spatele pupitrului, conturându-se pe fondul peisajului urban. Se sprijini cu mâinile de pupitru şi începu să studieze hârtiile umplute cu coloanele lungi ale unor calcule. Începu să vorbească cu o voce joasă, însă Jorim putu simţi tonul de comandă al unui conducător. — Aceasta-i o discuţie pe care mă aşteptam s-o am cu fratele tău numai o singură dată, Jorim. Tu s-ar putea să ai nevoie de două astfel de întrevederi, însă nu vei avea parte şi de o a treia. În loc de asta, am să te las pe cea mai apropiată stâncă, cu ceva apă de băut. Cât despre dumneata, Ministre Pelmir, nu m-am aşteptat deloc să trebuiască să discut cu dumneata, înţeleg că Ministrul Hisatal are nişte îndatoriri noi, care-i cer să rămână pe uscat, de aceea ne-ai fost trimis dumneata. — Da, Domnişoară. Ea-şi ridică dintr-odată privirile, iar omuleţul se cutremură. — Când doresc să te ascult, Ministre, te voi invita să vorbeşti. Nu te-am întrebat nimic, nici nu ţi-am cerut să-mi confirmi ceea ce ştiu deja. Nu am nici o idee de ce ai fost ales tocmai tu pentru a-l înlocui, însă... indiferent de ce rău aparent sau real ai comis ca să ajungi întro cuşetă de aici, însă... Da, doreşti să-mi spui ceva? — Aceasta a fost o întrebare? Privirile ei se înăspriră, iar Jorim începu s-o găsească atrăgătoare. Cu cel puţin zece ani mai mare ca el, pielea ei se închisese la culoare din cauza vântului, soarelui şi mării. Ochii căprui puteau fi consideraţi atrăgători în cercurile aristocratice, iar forţa caracterului izvorâtă din ei era copleşitoare. Spre deosebire de celelalte femei din clasa şi cercurile lui, ea avea oţel în şira spinării şi o minte indiferentă la nuanţările artificiale, însă toate acestea puteau şi reuşeau să facă diferenţa dintre viaţă şi moarte. — Vorbeşte, Ministre. 217

— Eu... eu am cerut să fiu trimis pe Lupul furtunii. Ea-şi răsuci uşor capul spre stânga şi, pe moment, nu spuse nimic. Apoi, dintr-odată, îşi înfipse privirea în el. — Interesant. Asta te recomandă şi mai mult drept candidat al acestei întrevederi, aşa că am să încep. Suntem pe nava Lupul furtunii. Eu sunt căpitanul ei. La bord, cuvântul meu este legea. Dacă un eveniment se consemnează în jurnalul de bord, avem un fapt. Dacă nu, înseamnă că nici nu s-a întâmplat vreodată. Cer ca jurnalului de bord să-i fie acordată toată atenţia, la fel şi registrelor de socoteli, însă am să le revizuiesc şi modific după cum cred eu de cuviinţă. Prinţul, în marea sa înţelepciune, doreşte să ştie tot, însă nu vrea să se încarce cu detalii fără relevanţă. Privirea ei alunecă de la funcţionar spre Jorim şi acesta simţi şi el şocul. — Eşti un aventurier. Pasiunea ta, viaţa ta, vocaţia îţi cer să-ţi încerci norocul, iar eu mă aştept să faci asta. Pe uscat. Dacă faci aşa ceva pe nava mea, te pun în fiare şi te arunc sub punte, împreună cu şobolanii şi alte vieţuitoare. S-a înţeles? — Da, Căpitane. — Această navă are un echipaj de peste o mie de oameni, plus o sută optzeci de concubine şi nouăzeci de distinşi învăţaţi, oaspeţi şi alte personaje. Pentru a putea naviga, am nevoie de patru sute cincizeci. Pot apărea pierderi şi se vor întâmpla, dar intenţia mea este de a le ţine la minimum. La întoarcere vreau să am cel puţin nouăzeci la sută din oamenii cu care plec, iar dacă mă întorc cu mai mulţi, voi fi foarte încântată. Această navă este ca un orăşel. Marinarii au fost aleşi dintre cei mai buni din întreaga flotă naleniană. S-au oferit cu toţii voluntari. Cu toţii nădăjduiesc să se îmbogăţească şi să se acopere de glorie, însă fiecare ştie că obţine cu siguranţă doar hrana, apa şi anii. Nu ştiu cum vă gândiţi voi la bogăţii şi glorie. Nu-mi pasă. Mă interesează doar să nu vă apucaţi să răspândiţi poveşti care promit câte-n lună şi-n stele, dar nu aduc nimic. Arătă spre Jorim. — Tu, în mod special, vei fi o problemă. Ai foarte puţine de făcut cât te afli la bord. Îţi sugerez să-ţi găseşti ceva de făcut. Învaţă să cânţi la vreun instrument. Mergi pe la toate concubinele de aici. 218

Alătură-te învăţaţilor în discuţiile lor intelectuale. Fă ceva, pentru că dacă voi constata că eşti o pacoste, îţi voi găsi eu ceva de făcut. Îţi garantez că nu va fi plăcut. Pe dumneata, Ministre, te voi munci din greu. Dacă vei avea vreo şansă să-ţi mai tragi sufletul, asta va însenina că te eschivezi de la îndatoriri. Vei fi la dispoziţia mea tot timpul. Îmi vei raporta tot, vei scrie ordine, vei executa ordine şi vei raporta de executare imediat şi precis. Nu se admit scuzele, întârzierile, lenea. Iesol dădu din cap. — Are vreunul din voi ceva de spus? Jorim făcu semn cu capul. — Cer permisiunea să vorbesc, Căpitane. Ea-l măsură din cap până-n picioare. — Se acordă. — În primul rând, îmi cer iertare pentru că n-am raportat mai devreme. Ştiu că plecăm cu fluxul din această noapte, însă am petrecut mult timp studiind împreună cu bunicul meu şi am cu mine cele mai bune hărţi. — Foarte bine. — În al doilea rând, vă consider pe deplin Comandantul acestei nave şi mă voi supune întru totul, cu o singură excepţie. Ochii Anaedei Gryst se îngustară. — N-ai auzit ce-am spus? — Vă rog, Căpitane. Jorim ridică o mână. — Nu am nici o intenţie de a nu vă respecta, însă am ordine din partea Prinţului să mă îngrijesc de dispozitivul din cabina mea fără nici o întârziere. Obligaţia mea de a mă ocupa de el este, în opinia mea, mai importantă decât ordinele voastre, şi îmi voi îndeplini datoria faţă de Coroană. — Vom mai discuta despre acest aspect, Maestre Anturasi. Ea-şi încrucişă braţele sub sâni. Iar dumneata, Ministre? Ce ai de spus? Iesol făcu o plecăciune spre ea. — Am înţeles tot ceea ce-aţi spus şi mă voi supune ordinelor. Nu eu sunt cel care trebuia să fie aici, însă voi lucra din greu să vă arăt că soarta a fost blândă prin numirea mea la bord, în această ipostază. 219

Dacă este ceva ce veţi dori să fac, Căpitane, voi face asta fără nici o ezitare. O umbră de zâmbet curbă capătul buzelor ei. — Cărui Minister îi aparţii? — Am studiat pentru Protocol, Etichetă şi Diplomaţie, la fel şi Regulamente, am şi instruirea necesară pentru Contabilitate şi Economie, iar cel mai recent, am servit Armonia. — Nu mi-ai răspuns la întrebare. Umerii lui se pleoştiră puţin. — Până acum, Căpitane, încă nu am fost numit la nici un Minister. Jorim simţi o strângere de inimă pentru omuleţ. Ca în orice domeniu, cineva trebuia să studieze şi să muncească din greu ca să fie acceptat într-o comunitate ocupaţională. Căpitanul Gryst dovedise, prin călătoriile ei din trecut, că era demnă de comanda măreaţă care i se încredinţase. Deşi bunicul lui Jorim era, adesea, nemulţumit de el, şi el fusese acceptat cartograf pe merit. În ambele cazuri, legile pământului dictaseră plata minimă, felul în care vor fi trataţi, statutul social şi altele. Iesol nu fusese acreditat nici unei comunităţi. Deşi putea şi chiar lucra funcţionar sau amploaiat, probabil, chiar pentru Ministerele care nu-l vor acredita, fără binecuvântarea lor avea, dacă avea, puţine drepturi. Cu un patron puternic, poziţia sa în Minister ar fi putut fi asigurată şi i-ar fi deschis calea spre un viitor solid şi sigur. Fără asta, era la cheremul celorlalţi şi putea fi folosit ca pion în orice situaţie politică posibilă. — Ţi s-a promis o acreditare la întoarcere? — Nu chiar, Căpitane, însă sugestiile în această direcţie au fost foarte consistente. Ea dădu din cap. — Aşa cum am mai spus, cuvântul meu este legea aici. Slujeştemă bine, iar dacă această călătorie durează doi ani, înseamnă că ai servit suficient de mult în Ministerul Maritim ca să fie obligaţi să te acrediteze. Au înţelegeri de reciprocitate cu alte Ministere. Se pare că acela care ţi-a oferit şansa asta nu crede că vei supravieţui. Dacă reuşeşti, înseamnă că i-ai păcălit. 220

Iesol dădu încet din cap, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce-i auziseră urechile. — Asta-i foarte frumos din partea voastră, Căpitane. Jorim zâmbi senin şi-i făcu un semn cu capul. Ea se întunecă la faţă. — Ţi-am dat permisiunea să comentezi? Jorim făcu o plecăciune. — Nu, Căpitane. — Foarte bine, să ţii minte, Maestre Anturasi. Se răsuci şi ciocăni în stâlpul pupei. Lupul furtunii este cel mai măreţ dintre Lupii nalenieni. Expediţia pe care o vom face va dăinui pe veci în analele istoriei. Faceţi ce v-am spus, când vă spun, şi ne vom întoarce teferi la Moriande. Înfruntați-mă şi nava se va întoarce. Nu-i sigur că şi voi. M-am făcut înţeleasă? — Da, Căpitane. — Bine. Ministre Pemir, te rog să-ţi iei efectele şi să te prezinţi sub punte. Vei fi condus la cabina dumitale, pe care o vei împărţi cu doi tineri elevi-marinari. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei va fi bun la ceva, fiind încă nişte copii, dar poate că reuşeşti să-i înveţi unele lucruri folositoare, cum ar fi scrisul şi adunările. — Da, Căpitane. Iesol făcu o plecăciune şi continuă să rămână aşa în timp ce-şi târşea paşii, părăsind cu spatele cabina. Căpitanul Gryst ieşi din spatele pupitrului, apoi se aşeză pe el. — Maestre Anturasi, ai de gând să provoci necazuri, nu-i aşa? — Mă voi strădui cât pot de mult să n-o fac, Căpitane. — Sper şi eu. Îşi îndreptă un deget spre punte şi, pentru o clipă, se gândi că poate-i făcea semn să îngenuncheze, ceea ce nu intenţiona deloc. — Ştiu ce este dispozitivul instalat în cabina ta. — Cum aşa? — Nu te teme. Secretul de stat se află în siguranţă. Borosan Gryst, inventatorul său, este verişorul meu. Mi-a povestit de visul său de a crea un astfel de dispozitiv. Unchiul meu l-a instalat aici. Ştiu ce-ţi va permite să faci şi de ce. Prinţul ţi-a dat ordinele pe care le-a dat. Jorim zâmbi. 221

— Sunt bucuros că înţelegeţi importanţa lui. — Da, însă am o problemă. Îl privi fix. — Aşa cum am spus, cuvântul meu are valoare de lege aici, pe navă, poate chiar să-l anuleze şi pe cel al Prinţului. Nu pot şi nici nu vreau să i te supui lui atunci când am nevoie să mi te supui mie. Dacă nu faci asta, nu numai că expui nava unui mare risc, dar te-ai putea trezi tu însuţi la strâmtoare. În acest echipaj sunt mulţi oameni care au navigat cu mine ani de zile. Sfidează-mă, înfruntă-mă şi într-o noapte s-ar putea ca vreunul să ia în mâna sa decizia de a te disciplina într-o manieră care-ţi va arăta cât de mult respect au pentru mine. — Nu m-am gândit... da, nu mi-aţi solicitat nici un comentariu. — Începi să înveţi. Ridică un deget. — Nu mi te vei supune mie, ca să te supui Prinţului, ştiu asta, aşa că trebuie să rezolv problema. De aceea, îţi dau acum un ordin: fără nici o întârziere te duci şi te ocupi de toate cele necesare privind acel dispozitiv. Fără întârziere, ai priceput? Acest ordin suprem le anulează pe toate celelalte pe care le-ai primit. Cartograful zâmbi încet. — Vă înţeleg perfect, Căpitane. — Bine. Ochii ei întunecaţi deveniră necruţători. — Ceea ce-am spus mai înainte rămâne perfect valabil. Îţi voi reaminti încă o dată că nu trebuie să fii un element perturbator în echipajul meu. După aceea, te las în urmă. Singurul lucru pe care eşti calificat să-l faci aici sunt hărţile şi comunicarea informaţiilor către bunicul tău. Şi eu pot să fac hărţi; mă pot folosi şi de dispozitivul realizat de verişorul meu. Dacă Prinţul va trebui să aştepte ca să-şi primească hărţile, sunt sigur că nu se va supăra, atâta vreme cât le va primi şi vor fi precise. — Şi dacă nu reuşiţi să i le trimiteţi, Căpitane? Ea zâmbi brusc.

222

— Asta s-ar putea întâmpla numai pentru că Marea de Răsărit nea înghiţit cu totul, Jorim Anturasi. Este singura şansă ca noi să nu ne mai întoarcem. Ascultă-mă şi vei fi cu noi când vom reveni.

223

26 Ziua a 3-a, Luna Câinelui, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Dracul-de-mare, Moriande Nalenyr Keles Anturasi şedea rezemat de balustrada navei fluviale Draculde-mare, pe când aluneca în apropierea Lupului furtunii. Corabia înaltă şi lungă, cu multele ei catarge şi echipajul în plină activitate, făcea ca mărunta navă cu fundul plat, împinsă în amonte de câte trei vâslaşi pe fiecare bord, cu lovituri largi din vâslele lungi, să pară o glumă în comparaţie cu ea. Mai departe în amonte, vor propulsa corabia cu prăjinile, prin apele scăzute, însă acum vâslitul era singura metodă de înaintare contra curenţilor din canalele adânci, potrivite pentru nave precum Lupul furtunii. Soarele se pregătea să apună şi ştia că fratele său era deja la bord. Simţi o împunsătură de invidie şi senzaţia de înfrângere, iar ambele îl surprinseră. Plecarea cu Lupul furtunii fusese ceva aşteptat cu nerăbdare, însă nu-şi dorise asta atât de mult ca fratele său. Chiar şi atunci când îşi luaseră rămas-bun în turnul familiei, surescitarea lui Jorim îl acaparase. Keles ar fi preferat să-şi vadă fratele pe Lupul furtunii sau ca Jorim să-i facă o vizită pe Dracul-de-mare, însă nu li se permisese. Prinţul îi ordonase lui Keles să-şi vopsească părul în blondul helosundian şi săşi lase barbă. Una de trei zile nu era mare lucru, însă îi modifica întru câtva aspectul. De asemenea, îmbrăcase robe de pânză aspră şi îşi redusese conversaţia la mormăieli şi propoziţii scurte. Ţinându-se de cuvânt, Prinţul găsise un actor care îi semăna destul de bine s-o facă pe Siatsi să rămână mută. Nirati urcase la bordul Dracului-de-mare să-l conducă pe actor şi jucaseră foarte convingător scena înlăcrimată a despărţirii. Când venise la bord, deabia dacă-l învrednicise pe adevăratul Keles cu vreo privire. 224

Nu-i prea băga în seamă pe cei despre care se presupunea că ar fi trebuit să-l însoţească, însă înşelătoria îl fascina. Actorul i se părea prea pompos, interpretându-l ca pe un nobil decăzut. Falsul Keles ţinea prelegeri despre râu, citând fraze întregi din rapoartele scrise de el, însă punea accentul pe alte lucruri decât ar fi trebuit. Îl enerva, însă trebuia să recunoască faptul că toată lumea îi lua dublura în seamă, în vreme ce el se putea pierde în mulţime fără să fie remarcat. De asemenea, era cu ochii-n patru după orice agenţi deseieni care puteau fi prin preajmă, dar până acum singurul om din nord pe care-l văzuse era Contele Aerynnor, care o condusese pe sora lui înapoi la Anturasikun. Cu toate astea, deşi încercase să nu mai pară nalenian, ştia că deseienii vor încerca să pară orice altceva decât ceea ce erau, aşa că eforturile sale erau inutile. Pe când Dracul-de-mare se opintea în amonte împotriva curentului, îşi dădu seama că viaţa lui devenise foarte complicată. Fusese la fel şi înainte, dar complexitatea era controlată. I se dăduseră sarcini, precum studiul topografic al Râului de Aur, care avuseseră atât părţile lor de succes, cât şi elemente de eşec. Chestiunea era rezolvabilă şi se descurcase foarte bine. Problema cu care se confrunta acum nu era deloc controlabilă. De-abia dacă ar fi putut s-o definească. Se îndrepta spre necunoscut, va da piept cu forţe necunoscute, ajutat de forţe necunoscute, cu perspectiva unei viitoare-însă-necunoscute misiuni pentru Prinţ. Singurele lucruri pe care le cunoştea proveneau din presupunerile sale, bazate pe zvonuri şi poveşti, iar acestea erau fără nici o valoare. Putea fi sigur că avea duşmani, iar aceştia i-ar fi făcut probleme dacă identitatea i-ar fi fost descoperită. Se uită în jos, spre apa verde-închis, şi cugetă la ideea de a se arunca în ea, dar nu fu mai mult de un gând trecător. Ar simplifica lucrurile, însă ar însemna că am pierdut. Iar eu nu vreau să pierd. — E bine să dai peste unul de-al tău pe nava asta. Keles se întoarse şi ridică privirea. Femeia care vorbise avea părul lung, în bucle blonde. Nasul subţire, frumos profilat, şi pomeţii ridicaţi, în combinaţie cu bărbia voluntară şi ochii de un albastrudeschis, reuşeau să o facă foarte atrăgătoare, însă expresia ei insipidă nu i se potrivea cu faţa. Văpaia care-i ardea în ochi o contrazicea, iar 225

masca evidentă îl puse pe Keles în gardă. În plus, roba simplă, cu un număr mai mare, de lână maro, menită să-i ascundă formele, nu reuşea să-i mascheze umerii laţi. — Da, te linişteşte. — Eu sunt Tyressa Joden. Keles se zgribuli. — Sunt Kulshar Joden. Îşi spusese mecanic numele oferit de miniştrii Prinţului, neplăcut surprins că ea-şi rostise întâi prenumele. — Ştiu. Ea zâmbi uşor, apoi privi spre apă. — Ah, Wentokikun. Crezi că omul de acolo, de la fereastră, ar putea fi chiar Prinţul? Poate îl priveşte pe Keles Anturasi plecând, nu crezi? — Poate. Mintea-i lucra cu febrilitate. — Sau pe vreuna dintre keru. Zâmbetul ei se lăţi puţin. — Poate. Avem acelaşi nume. Nu cred în asemenea coincidenţe, dar tu? — Nu, nici eu. Se uită în jur şi nu văzu pe nimeni prin apropiere. — Eşti keru? — Da, am grijă de siguranţa ta. Ea continuă să vorbească cu glas scăzut. Trebuie să fii discret, pentru că accentul tău nu va trece niciodată drept helosundian. Stai la cuşetele de jos, cu majoritatea celorlalţi pasageri, iar dublura ta va primi aproape cea mai bună cabină de la bord. Va trebui să fii foarte prudent. — Sunt agenţi duşmani la bord? Ea pufni. — Dacă sunt activi, am să-i depistez şi îi elimin. Trebuie să fii precaut, să nu se vadă nimic ciudat la tine. Pentru că dacă îşi împărtăşeşte cineva nedumeririle, partenerul de discuţie sau altcineva care aude ar putea fi în legătură cu duşmanul. Înainte să poată rosti întrebarea, ea adăugă: — Iar duşmanul ar putea fi oricine. 226

Keles zâmbi strâmb. — Mă bucur că ai reuşit să mă pui în temă. — Fac tot ce pot. Îi arătă cu degetul malul sudic al râului. — Cât de departe crezi că este până la mal? Keles dădu din umeri, însă îşi îngădui o clipă să aprecieze distanţa, apoi răspunse: — Aproximativ şaizeci de metri. — Exact, acum te-ai demascat. — Poftim? — Nimeni, în afară de un cartograf sau topograf n-ar putea estima distanţa aşa cum ai făcut-o tu. Majoritatea ar răspunde că e la „la cât duce un arc” sau „ceva mai mult de o aruncătură de piatră”. — Dar tu eşti aici ca să mă protejezi. — De unde ştii? Keles revăzu rapid discuţia lor şi simţi un gol în stomac. Începu să se retragă de-a lungul balustradei, depărtându-se de ea. — Păi nu ştiu. Tyressa îl apucă de umăr, iar el încercă să-i înlăture mâna, însă nu se putu desprinde din strânsoare. Ar fi vrut să considere asta drept o confirmare că era o keru, aflată aici să-l protejeze, însă singurul lucru convingător era că dăduse de necaz. — Ajunge, Kulshar. Îşi slăbi strânsoarea, dar numai cu o idee. Mi s-a ordonat să-ţi spun că sculptorii nu vor pune şi barba, iar pictorii vor folosi culoarea maro. Un semn din partea Prinţului. Îl trecură alţi fiori, iar mâna ei se desprinse de pe el. — Va trebui să lucrezi din greu cu mine, nu? — Da, aşa voi face, însă există şi avantaje. Ştiu că poţi învăţa. Cred că vei asculta de ordine. — Da, ambele sunt valabile. — Bine. Eşti ca Prinţul la prima lecţie şi aş fi vrut ca el să fi fost ca tine la a doua. Keles zâmbi. — De-asta eşti aici? — Ce vrei să spui? 227

— Eu am ajuns aici pentru că am abătut asupra mea mânia bunicului meu. — Eu n-am nici un bunic. A murit în Helosunde. — Îmi pare rău. Tyressa se întoarse şi se sprijini de balustradă. — De ce ţi-ar părea? Nu l-ai cunoscut. Din ce se spune în familia mea, pe lângă el, bunicul tău ar fi chiar simpatic. — Totuşi, n-aş spune că mă bucură să aud asta. Se întoarse şi se sprijini şi el cu cotul de balustradă. — Însă ştii ce-am spus şi-mi eviţi întrebarea. — Ce întrebare a fost? — De ce-ai venit în expediţia asta? Nu spuse nici un cuvânt, însă făcu semn din cap spre Wentokikun. — Mi s-a dat un ordin, am venit aici. — Asta-i tot? Ea-i aruncă o privire piezişă. — Asta-i tot ce trebuie să ştii. El se încruntă. — Poate că ar trebui să ştiu mai mult. — Asta-i tot ce vreau eu să-ţi spun. — Dar dacă trebuie să mă încred în tine... Tyressa scutură din cap. — Nu trebuie să te încrezi în mine. Trebuie doar să crezi că ştiu ce să fac şi cum să fac şi că-mi voi îndeplini datoria. Tot ce-i dincolo de asta nu mai contează. Prinţul are încredere în noi. De ce-ai fi tu mai altfel? — Dacă te-ar fi întrebat aşa ceva, i-ai fi răspuns? — Asta, Kulshar, a fost o întrebare retorică, fără nici o validitate, aşa că nu i se va răspunde. — Înţeleg. Rămase tăcut, iar fumul încărcat de mirosurile de la bucătărie acoperi miasmele grele ale râului. — Îmi pare rău, n-am vrut să te enervez. Aşteptă un răspuns şi când văzu că nu venea nici unul, după un moment se uită spre ea şi văzu că plecase. Keles se gândi să meargă 228

după ea, însă nu era sigur. Probabil, era cel mai bine să n-o facă, din moment ce ar fi putut atrage atenţia. Mai mult, s-ar putea ca ea să fi plecat să verifice ceva ce el nu remarcase. Se simţi frustrat şi neajutorat şi asta-i readuse în minte seara de la petrecerea Prinţului. Îi azvârlise Majiatei tot ce avusese de spus şi aşteptase replica ei. Sperase că-l va pălmui, ar fi meritat-o. Într-o clipită însă văzuse cât de meschin se purtase cu el, iar resentimentele sale fuseseră imediate şi puternice. Se pregătise pentru lovitura ei de răspuns, arţăgoasă şi buimăcită. În loc de asta, ea doar îl privise şi începuse să plângă. Ochii-i erau umeziţi de lacrimi, apoi alunecaseră pe obraji, amestecând sulemenelile într-o dâră întunecată. Pentru o clipă, îşi imaginase că atât era, dar apoi lacrimile se prelinseră pe rochie murdărind-o. Buza ei inferioară tremura, iar nasul începuse să-i curgă. Îl privise, iar în ochii umezi se adunaseră valuri de vinovăţie. Nu-i spusese nimic. Keles se trezise imediat împărţit în două. Primul gând fusese că-l manipulaseră. Cum ar fi putut cineva, care se folosise de el atât de nemilos, să fie atât de vulnerabil? Ştia că era doar o altă stratagemă, o metodă nouă de a i se băga sub piele şi a-l răni. Cealaltă parte din el se topi. Era femeia pe care o iubise, iar el fusese atât de crud cu ea. O făcuse să plângă, ceea ce era deja destul de rău, şi chiar acolo, la festivalul Prinţului, unde cu toţii văzuseră cum o pedepsise. Ar fi vrut să se întindă şi s-o îmbrăţişeze, să-i ofere consolare, însă nu-şi putuse controla mâinile. Arăta atât de mică şi fragilă, atât de afectată de ce-i spusese, încât îşi pusese la îndoială justeţea vehemenţei, certitudinile sale. Să fi greşit eu cu totul? Poate că mă iubeşte. Cele două părţi ale minţii sale se luptau, lăsându-l frustrat şi neputincios. Nefăcând nimic era mai rău decât să faci ceva greşit, dar cum ar trebui să acţioneze? Să-i întoarcă spatele şi să plece ar fi fost ceva şi mai dur şi nemilos. Totuşi, stând acolo, situaţia era din ce în ce mai stânjenitoare, înrăutăţind lucrurile. Keles decisese să se îndrepte spre masa cu vinuri şi întinsese cupa, să-i fie reumplută. Intenţionase să-i ofere ei vinul, însă când se 229

întorsese, ea se retrăsese deja, făcându-şi repede drum prin mulţime, cu un smiorcăit însoţindu-i lacrimile. Oamenii priveau de la ea spre el, unii destul de surprinşi, însă cei mai mulţi cu o expresie de mânie. Păreau să spună toţi, ca unul: „Ştia şi ea că se va întâmpla, dar de ce tocmai acum?” Îl salvase Jorim. Fratele său mai mic se apropiase, luase o cupă cu vin şi apoi îl trăsese de-o parte. — Eşti bine, Keles? El băuse, dând din cap. — Da. — Ce s-a întâmplat? — A venit să mă ierte. Mi-a spus că n-a fost vina mea. Jorim râsese din toată inima, vorbind apoi ceva mai tare decât ar fi fost necesar. — Ea te-a iertat? Pe tine, care ai ferit-o să fie sfâşiată în bucăţi? Ea te-a iertat pe tine? Efectul cuvintelor spuse de fratele său fusese instantaneu, atât în ce-l privea pe Keles, cât şi pe cei din jur. Bârfitorii îi repetară imediat vorbele, contrazicând ceea ce spuseseră pe când priveau desfăşurarea dramei. O întâlnire emoţională deveni încă o distracţie a serii. Privind înspre apă, măsura acum schimbarea petrecută în el. Se îmbărbătase singur să accepte că nimic din ceea ce simţeau cei din sală despre el nu conta. Nu făcuse nimic rău. Ea alesese confruntarea, iar el o tratase după cum putuse mai bine. La fel şi aici, ce credea el despre păzitoarea sa şi ce credea ea despre el, la fel, nu conta. Amândoi aveau o misiune de îndeplinit şi vor face ce trebuia. Tyressa îi va păzi spatele, el îşi va termina studiul topografic pentru Prinţ, şi cu asta se sfârşi totul. I se părea corect, însă, după o clipă de gândire, depista hiba din raţionament. Ce gândea Tyressa despre el şi despre cum se descurca erau lucruri foarte diferite. Erau aspecte din care putea învăţa, ar fi putut prinde câte ceva de la ea, în special despre cum era să fii observator. Deşi era însărcinată cu asigurarea pazei sale, nu-i putea ceda această responsabilitate. Nu numai că era obligat faţă de el însuşi să fie un observator, dar mai trebuia să se gândească la momentul când ea nu va fi aici să-l ajute. 230

Până la acest punct al vieţii tale, Keles, ai fost cocoloşit. Doar pentru că învăţase să se descurce cu bunicul, nu însemna că o putea face şi cu lumea. Vor apărea oameni, precum Majiata, care vor dori anumite lucruri de la el, cum ar fi cunoştinţele sale, sau poate-i vor vrea chiar moartea. Trebuia să fie prudent faţă de ei. Fă mai puţin de-atât şi nu vei valora nici cât plumbul necesar turnării tale. Zâmbi. Mai puţin şi nu vei valora nici cât zgura care se desprinde dintr-o formă mult prea plină.

231

27 Ziua a 14-a, Luna Câinelui, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Hanul Jandetokun, Moriande, Nalenyr Când păşi în Hanul Jandetokun, Nirati îşi lăsă gluga pe spatele mantiei albe, de doliu. Cei adunaţi în sala de mese de la primul etaj tăcură unul după altul, când îşi dădură seama că o persoană în doliu era printre ei. Din moment ce îşi lăsase gluga şi nu purta pe obrajii albiţi dârele lacrimilor, desenate cu negru, ceilalţi ajunseră imediat la concluzia că persoana îndoliată nu jelea un membru al familiei. Taifasul reîncepu, dar ca un murmur difuz, rămânând aşa până la plecarea ei. Ea admise că grija lor era ceva liniştitor, pentru că era încă şocată. Moartea fusese cumplită, cel puţin asta era impresia pe care i-o lăsaseră şuşotelile şi bârfele. Verişorii care vorbeau despre asta nu credeau că era genul de subiect pe care o tânără femeie se cuvenea să-l asculte, aşa că o lăsaseră în deplină ignoranţă. Asta permisese imaginaţiei sale să caute tot felul de idei. Deşi ar fi vrut să poată presupune că tot ceea ce-şi imaginase era mult mai cumplit decât realitatea, cumva reuşise să se convingă că nu putea fi aşa. Nirati mai descoperi şi că se simţea vinovată. Poate că o considerase, cândva, pe Majiata o prietenă. Majiata fusese mai tânără şi întotdeauna puţin cam distantă. Încercase s-o placă atunci când Keles începuse s-o curteze, însă nu stabiliseră niciodată relaţii de prietenie profundă. Speranţele lui Nirati că puteau fi ca nişte surori se năruiseră destul de repede, oferindu-i o viziune limpede a ceea ce voia femeia de la fratele ei geamăn. Că bietul Keles rămăsese cu totul neştiutor asupra felului oribil în care-l trata nu o surprinsese deloc. Fratele ei avea tendinţa de a vedea numai partea cea mai bună din oameni, purtându-se de parcă trăiau îndeplinindu-şi rolul idealizat pe care-l stabilise el pentru ei. Realitatea era, adesea, cu totul alta. 232

Cel puţin a învăţat să se descurce cu Majiata. Confruntarea de la serata Prinţului o încântase pe Nirati. Marcase o schimbare în atitudinea lui Keles. Spera că-i va prinde bine în mijlocul sălbăticiei, deşi presimţea deja conflictul inevitabil pe care-l va provoca asta la întoarcere, când va trebui să se confrunte direct cu Qiro. Oricât de mult încerca, nu reuşea să prevadă care va fi reacţia lui Keles la aflarea veştii despre moartea Majiatei. Înainte de a fi început să se maturizeze, şi-ar fi putut imagina că-l va durea profund. Oricum, ar fi considerat că era vina lui şi ar fi încercat să compenseze. Odată cu moartea ei, familia Phoesel ar fi putut obţine hărţi şi concesii pe care nici chiar măritişul ei cu Keles nu le-ar fi garantat. Acum însă, reacţiile lui erau cu totul imprevizibile. Era posibil ca el să revină la vechile stări şi să devină exagerat de amabil cu familia ei, însă Nirati se cam îndoia. La fel de bine, nu credea că l-ar putea pufni râsul la aflarea veştii sau că s-ar grăbi să ridice paharul în sănătatea ucigaşului. Nu credea nici că va jura răzbunare pentru ce se întâmplase, Jorim ar fi făcut-o, nu şi Keles. Însă indiferent cum alegea să trateze vestea, era decisă să fie acolo ca să-l ajute. Şi-l scoase pe fratele ei din gând începând să urce treptele spre camerele de închiriat de la nivelul principal al hanului. Deşi nu mai fusese pe aici înainte, ştia fără nici o îndoială spre ce cameră trebuia s-o ia. Unii ar fi putut considera că asta se datora abilităţii familiei sale în materie de orientare, însă acum era ceva mult mai simplu. Informatorul ei fusese foarte precis în instrucţiuni, precum şi în a o atenţiona că locatarul camerei nu voia să fie deranjat. Urcând treptele, o luă la stânga şi înainta spre partea din faţă a clădirii. Ciocăni încet în uşa din mijloc şi aşteptă. Nu auzi nimic, aşa că mai bătu o dată, dar ceva mai tare. Când nici asta nu stârni vreun răspuns, bătu cu pumnul în uşă, apoi glăsui cât se poate de clar: — Sunt Nirati Anturasi. Nu plec de aici până nu vă vorbesc şi am să bat în uşă până-mi umplu pumnii de sânge. Cuvinte provocară mişcare în interior. De sub marginea uşii izbucni o geană de lumină, indicând faptul că perdelele grele fuseseră trase de-o parte. Geamătul sfâşietor care acompanie izbucnirea de 233

lumină sugera o persoană care se bucurase de prea multă băutură şi de prea puţin somn. — Uşa-i deschisă. Nirati trase zăvorul, însă ezită în prag. Deşi lumina năvălea prin fereastră, încăperea mai păstra încă mirosul de transpiraţie nocturnă şi trupuri nespălate. Se aşteptase să dea peste o cameră vraişte, însă cu excepţia cizmelor înalte, aflate în mijlocul încăperii, mănuşile aruncate în colţuri opuse şi o găleată de bere răsturnată lângă pat, lucrurile erau într-o relativă ordine. Aspectul camerei contrasta puternic cu Junei Aerynnor. Zăcea la marginea patului, cu umerii lăsaţi, purtând o cămaşă de noapte murdară şi o barbă de două zile. Părul avea nevoie să fie pieptănat, iar ochii adânciţi în orbite erau tiviţi cu negru şi injectaţi. Pielea părea destul de palidă, aşa că dacă s-ar fi aplecat şi ar fi vomitat în găleată n-ar fi fost deloc surprinsă. De fapt, aproape că se aplecase s-o îndrepte, ca s-o împingă spre el. Închise uşa şi se duse spre scaunul de lângă măsuţa aşezată la fereastră. — Nu doresc deloc să vă deranjez acum, la necaz, Conte Aerynnor, dar nu mai aveţi pe nimeni aici, din câte ştiu eu. El îi aruncă o privire, cu buzele strânse într-un rictus sumbru. — Familia Phoesel nu doreşte să mă vadă. Eu am fost cel care le-a adus vestea cea rea. Când tatăl ei mi-a cerut să-i spun, n-aveam nici cea mai mică idee că voia să-l mint. În nord, ar fi aşteptat de la mine sinceritatea absolută. Nirati se aşeză fără să mai aştepte să fie invitată. — Am auzit de reacţia lor. Jandarmeria v-a cerut s-o identificaţi în locul familiei? El se frecă la ochi cu mâna dreaptă. — Sună atât de oficial aşa. Unul dintre jandarmii care au asistat la pedepsirea ei a recunoscut-o. Pe când se îndrepta spre casa lor, s-a întâlnit întâmplător cu mine. Am căzut de acord să-l însoţesc, însă acum aş vrea să n-o fi făcut. Mâna lui Junei părăsi ochii şi el privi dincolo de Nirati. — Există lucruri pe care bărbaţii nu trebuie să le vadă. Nirati dădu din cap, în vreme ce o trecură fiori pe şira spinării. — Cu ce vă pot ajuta, milord? Dacă aţi dori să-mi spuneţi... 234

El pufni. — Această ofertă, venită din partea altcuiva, ar fi o invitaţie la bârfă. Nu-i cazul tău, Nirati. Tu nu vorbeşti cu nimeni de asta. — Aşadar, spuneţi-mi. Junei dădu din cap. — Nu, ai purta asta în tine, la fel ca şi mine. Asta nu-i o povară pe care ar trebui s-o mai poarte şi altcineva. Nirati desfăcu catarama mantiei, lăsând faldurile să alunece pe scaun. — Eu cred, milord, că voi fi mai puternică decât vă închipuiţi. Dacă este aşa o povară, imaginaţi-vă ce uşurare veţi avea dacă o împărţiţi cu mine. O voi purta şi nu mă voi plânge. El îi adresă un început de zâmbet. — Vă cunosc, voi, Anturasi, sunteţi mult mai viguroşi decât Phoeselii, dar chiar şi aşa... — Cred că vă simţiţi vinovat pentru că nu aţi împiedicat această tragedie. N-a fost vina voastră. — Cum poţi spune asta? — Vă cunosc. Aţi salvat-o o dată de ghearele virukului. Aţi fi făcut-o din nou. — Asta se spune, că un viruk a făcut-o? Un viruk. Virukul? Ochii lui Junei se îngustară. A făcut întreaga porcărie de care era capabil. Nirati dădu din cap. Cele mai intense bârfe din Moriande dădeau de înţeles că virukul Rekarafi o ucisese pe Majiata ca să-şi cureţe petele de pe onoarea sa. Autorităţile îi ceruseră să le stea la dispoziţie pentru a fi examinat, însă ambasadoarea declarase că al ei consort părăsise de mult oraşul. Chiar se oferise să le permită să caute în ambasadă, însă poliţia nu-l putuse găsi. Unii colportori mergeau atât de departe încât sugerau că după ce o ucisese pe fată, plecase în urmărirea lui Keles. Nirati se cutremură. Văzuse urmele de pe spatele lui şi nu avea nici o îndoială că Rekarafi l-ar fi sfâşiat pe Keles, bucată cu bucată, dacă ar fi dat de el. Poate că tactica Prinţului îi va da lui Keles suficient timp să ajungă acolo unde virukul nu mai poate veni după el. Clipi şi se concentră asupra lui Junei. 235

— Virukul este unul dintre principalii suspecţi, însă circulă şi alte zvonuri. Unul sugerează că unul dintre fraţii mei ar fi făcut-o. — Keles sau Jorim? — Keles. Se spune că plecarea lui pe râu este un truc şi că s-ar fi străduit din răsputeri ca să se alăture expediţiei după ce a săvârşit fapta. Nirati scutură din cap. — Acum spuneţi-mi ce s-a întâmplat. Junei oftă, iar umerii-i căzură şi mai mult. — A fost o mare încurcătură. Locuiam cu familia Phoesel, însă ştiam că Majiata şi cu mine nu ne potriveam. Tatăl ei era încă supărat pentru că pusese familia într-o situaţie stânjenitoare şi că-l pierduse pe fratele tău. Eu eram o alternativă nevrednică şi, în pofida faptului că tatăl Majiatei era politicos, nu se ferea să împărtăşească această opinie. Totuşi, eram mai bun decât nimic. Eu îmi exprimasem faţă de Majiata rezervele faţă de uniunea noastră şi i-am spus că aveam intenţia să plec. Acum trei zile, când m-am trezit, am găsit un bilet scris de ea, strecurat pe sub uşa mea. Mă implora să nu fac nimic pripit şi să ne întâlnim în oraş, după lăsarea serii, departe de familie. Îmi cerea să ard biletul, ceea ce-am şi făcut. El se încruntă. Ştiam că n-ar fi trebuit să fiu de acord să ne întâlnim, însă ceva din biletul acela m-a impresionat. Fusese întotdeauna imatură şi egoistă, însă în mesajul acela era ceva diferit. Am aranjat să ne întâlnim şi am plecat de la ea de-acasă mai devreme, pentru ca ai ei să nu aibă vreo bănuială. M-am dus spre locul de întâlnire, însă am întârziat. Cred că am sosit acolo cu un sfert de oră mai târziu, dar nu m-am gândit la asta. Nirati se strâmbă. — Majiata nu era niciodată punctuală. Cred că aţi sosit destul de devreme. — La asta mă gândeam şi eu. Am aşteptat o oră, convins că se hotărâse să revină la ceea ce avea de gând să facă. M-am întors acasă şi m-am dus la culcare. În dimineaţa următoare m-am trezit devreme, să mă întâlnesc cu cei din pricina cărora întârziasem în noaptea precedentă, şi astfel am dat de jandarm. — Ce s-a întâmplat după aceea, milord? 236

El clătină din cap. — N-ai vrea să ştii. Ei i se făcu pielea de găină auzind tonul vocii lui. — Trebuie să ştiu. Nu sunteţi singurul care se simte vinovat. — Nu cred că ştii ce-mi ceri. — Dar, totuşi, v-o cer. — Prea bine. Îşi îndreptă spinarea, dar evită să se uite spre ea, în timp ce începu să vorbească cu un ton neutru. — Indiferent ce sau cine i-a făcut-o, a întâlnit-o pe stradă. Probabil că-l cunoştea şi l-a însoţit de bună voie, ori el era destul de puternic s-o care după el. A dus-o pe un acoperiş, de unde ea putea vedea cu uşurinţă cerul dinspre sud şi cele trei luni urmărindu-se una pe alta printre constelaţii. Trebuie să fi fost ceva frumos. Îmi tot reamintesc asta, sperând, într-un fel, ca frumuseţea aceasta să fi fost ultimul lucru pe care l-a văzut. Încordarea din glasul lui sugera că Junei ştia că speranţa lui era deşartă. — Adusă pe acoperiş, i-au fost sfâşiate hainele. Nu s-a luptat defel. Poliţaiul spunea că ar fi avut tăieturi pe braţe dacă ar fi făcut-o. „Leziuni defensive”, aşa le numesc ei. A mai spus că s-ar putea să-l fi zgâriat pe atacatorul ei pentru că s-ar găsi urme de ţesut sub unghiile ei. Avea unghii foarte lungi. Pufni. — Desigur, pentru a putea verifica asta, vor trebui să-i găsească întâi mâinile. Nirati rămase cu gura căscată. Nu auzise nimic despre lipsa mâinilor Majiatei. Nu cunoştea nici un motiv pentru care cineva să fi făcut aşa ceva. Stomacul ei începu să se revolte. — I-a tăiat gâtul, frumos şi precis, aproape retezându-i capul. A luat-o prin surprindere, pentru că a murit cu o expresie de şoc întipărită pe faţă. Apoi a spintecat-o, de la gât până la vintre, şi a jupuit-o cum ar face un vânător cu o căprioară. A golit-o de măruntaie şi i-a împrăştiat organele în jur. Aşa cum am mai spus, i-a luat braţele. Nirati îşi strânse mâinile la gură. 237

— Nu, asta-i mult prea oribil. — Oribil. Ce ciudat cum un asemenea cuvânt nu-i suficient, nu? Junei expiră încet. — Poliţaiul zicea că i-ar fi trebuit o secure pentru a-i reteza mâinile în aşa fel. Sau o muşcătură. Iar spintecarea, cu un cuţit sau chiar două. Sau gheare. Cred că s-au gândit la viruk imediat. Când am văzut-o, am căzut în genunchi şi am vomitat. Dacă aş fi sosit la timp, poate că n-ar fi pus mâna pe ea. Dacă n-aş fi hotărât că uniunea noastră era fără viitor, poate că n-ar mai fi simţit nevoia de a ne întâlni departe de casă. Dacă, dacă, dacă... Trupul său slăbit se aplecă din nou în faţă. Îşi acoperi ochii cu podul palmelor şi începu să plângă, repetând la nesfârşit cuvântul. Nirati se ridică şi se îndreptă spre pat, luându-l în braţe. El se prăbuşi în poala ei, cu trupul zguduit de un plâns mut. Nirati-l îmbrăţişa tare, în pofida duhorii. Îi mângâie părul năclăit şi încercă să-l liniştească, ţinându-l în braţe până când trupul i se relaxa şi respiraţia-i deveni mai regulată. Apoi îl mută de pe ea şi-l puse înapoi în pat. Se ridică şi-i aşeză picioarele, apoi îl acoperi cu pătura subţire şi-l mângâie pe faţă. În somn, părea ceva mai paşnic, iar asta o făcu să zâmbească. Bietul Junei. O cuprinse compasiunea pentru el, însă furia simţită pentru Majiata o combătea. Moartea ei îl tortura pe Junei şi nu era corect. Majiata nu merita astfel de simţăminte sincere, iar dacă ar mai fi trăit nu s-ar fi gândit decât cum să profite de pe urma lor. Dacă era să fie ceva bun în moartea ei, asta ar fi fost tocmai faptul că nu se mai afla aici, să-l chinuie pe Keles. Nădăjduiesc să nici nu afle prea curând de moartea ei. Am să vorbesc cu bunicul despre asta. Oricum, Keles nu-i problema mea cea mai acută. Aplecându-se, înşfăcă găleata de bere şi o duse jos, în sala mare. Nevasta hangiului, o femeie rotofeie, cu obrajii rumeni, i-o luă. — Să i-o umplu, ca până acum? — Nu. Nirati folosi un ton ferm. — Să-i aduceţi o supă, când se trezeşte, ceva uşor, şi vin îndoit cu apă. Vreau să te duci sus şi să-l îmbăiezi. 238

Femeia se încruntă. — E adult. Poate să se îngrijească şi singur. Nirati simţi că ia foc. — Ai vreo idee cine sunt? Femeia lansă o replică rapidă. — Nu cred că ar avea vreo importanţă dacă aş şti. — S-ar putea să aibă. Sunt nepoata lui Qiro Anturasi. Dacă fac să se afle că Hanul Jandetokun are stăpâni binevoitori, veţi prospera. Dacă însă spun că ne-aţi iritat, acest loc va avea de suferit. Dacă va trebui, aş putea să-l rog pe Prinţ să vă închidă cu totul. Văd că ai priceput deja, însă nu trebuie să te temi, pentru că dacă-ţi cer un serviciu, am să-ţi fac şi eu unul la schimb. — D... da, milady? — Fă cum te-am rugat cu contele deseian şi vei avea de câştigat. Orice ar fi de plată, plăţi rezonabile, va fi achitat pe loc şi în aur. — Sau poate mirodenii? — Dacă doreşti, se poate, avem o oarecare influenţă şi în privinţa asta. Nirati se abţinu să zâmbească, deşi era limpede că ea şi hangiţa se înţelegeau acum de minune. — Vreau fie treaz, hrănit, spălat şi ferchezuit. Am să mă întorc aici în fiecare zi pentru a vedea cum merg lucrurile. Atunci voi face plăţile. Femeia dădu din cap. — Am înţeles, milady Anturasi. Mă ocup de asta de suficient timp ca să ştiu cum să pun pe cineva pe picioare. — Bine. Încă ceva. — Da? — Dacă întreabă cineva de el, nu ştii unde-a plecat. Ba chiar ai să te plângi că n-a plătit nimic. — Păstrez banii dacă-mi sunt daţi pentru asta? — Da. Şi am să te plătesc să-mi spui cine a întrebat de el. Nirati îi făcu un semn din cap şi acceptă plecăciunea ei. — Cooperarea ta va fi răsplătită.

239

— Vă mulţumesc, milady. Vocea femeii coborî până la şoaptă. Voi face tot ce-mi cereţi, dar de ce faceţi asta? E doar un deseu. De ce-l ajutaţi? Nirati lăsă ca întrebarea să-i răsune în minte, însă nu află nici un răspuns pe care să-l fi putut pricepe şi femeia. De fapt, nici ea nu-şi înţelegea primul imbold. Se mulţumi să zâmbească şi răspunse tot în şoaptă. — Este o investiţie de viitor. Îmi datorează un dans sau trei, iar eu nu accept să nu-şi plătească datoriile.

240

28 Ziua a 20-a, Luna Câinelui, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Lupul furtunii, Nysant, Cartayne Jorim Anturasi se folosi de tangajul uşor al Lupului furtunii ca de un mijloc de a-şi limpezi mintea. Stătea pe punte, în cabina înghesuită, cu picioarele încrucişate şi spinarea dreaptă. Jurnalul său personal, care conţinea măsurători şi hărţi schiţate în grabă, precum şi notiţe orare, zăcea deschis înainte. La lumina slabă a unei singure lumânări, putea scrie suficient cât să-şi stimuleze memoria, însă majoritatea datelor le păstra în minte, acolo unde îi şi erau necesare pentru a le putea trimite bunicului. Îşi potrivi respiraţia şi se relaxă, ceea ce se dovedi a fi mai greu decât îşi imaginase, din cauza nerăbdării transmise neîncetat de Qiro. În fiecare zi, pe cât se putea la vremea amiezii în Nalenyr, Jorim se pregătea să trimită informaţii. Experienţa nu fusese niciodată o plăcere, iar nerăbdarea bunicului era chiar şi mai puţin plăcută. Qiro se schimbase, şi nu în bine. Când Jorim învăţase pentru prima dată comunicarea telepatică cu bunicul său, totul se întâmplase la fel de cursiv precum modul în care masiva navă Lupul furtunii se balansa ritmic în sus şi-n jos, când era la ancoră. Bunicul fusese binevoitor şi plin de blândeţe, stimulându-l să-şi amintească detaliile fără nici un cuvânt. Jorim încercase întotdeauna să comunice pe cât putea de mult. Fusese nerăbdător săi facă pe plac şi se bucura de orice încurajare primită. Acum însă, Qiro considera orice lipsă de informaţii ca pe-o uneltire. Atenţionările sale blânde deveniseră admonestări tăioase. În cele câteva ocazii când Jorim fusese prea obosit ca să-şi încropească o apărare, bunicul său îi cutreierase mintea, lăsând în urmă o migrenă cumplită. Chiar şi când bunicul îi invadase mintea, Jorim nu se îngrijorase aproape deloc că secretele sale ar putea fi dezvăluite. Cifrele se 241

puteau comunica foarte uşor. Conceptele subiective, precum frumuseţea, sau chiar ideea de culoare, nu puteau fi accesate atât de lesne. Şi când lucrase cu Keles se comiseseră greşeli, în pofida apropierii lor. Prăpastia emoţională şi cea dintre generaţii aflată între el şi bunicul lui însemna că se smulgea mai puţin de la el, şi mai însemna că bătrânului îi păsa mai puţin de aventurile personale ale lui Jorim. Bătrânul nu voia decât mai multe informaţii pentru hărţile sale. Cu această flotă va merge destul de repede. Lupul furtunii nu călătorea singur. Îl însoţeau o duzină de alte nave, care transportau apă şi hrană; furaje pentru caii cavaleriei aflaţi la bord, precum şi alte rezerve necesare, cum ar fi cherestea, frânghii şi material pentru pânze. Apropiindu-se de insula Cartayne, flota fusese împărţită în două, iar cartografii mai neînsemnaţi făcuseră măsurători în timp ce navigau spre nord şi sud. Cele două părţi ale flotei convergeau spre portul Nysant, din vest, iar Jorim lucrase întreaga noapte compilând informaţiile într-o hartă precisă a insulei, cu tot cu împrejurimile portului din sud şi calea spre el printre recife. Plecând de aici cu puterea minţii, prin vizualizarea Anturasikunului şi a sanctuarului bunicului, intră nesperat de uşor în legătură cu bătrânul. Qiro începu să devoreze informaţiile cu fervoarea omului flămând, care dăduse peste o pulpă de căprioară. Preţ de o clipă, Jorim văzu cu adevărat imaginea hărţii lumii şi privi cum Cartayne îşi rafina contururile. Se pregăti pentru asaltul mental, însă bunicul întrerupse legătura cu o grabă neaşteptată. Jorim căzu cu spatele pe peretele despărţitor şi se lovi la cap, nu îndeajuns de tare încât să se rănească, dar suficient cât să revină brusc la realitate. Ridicându-se, se frecă pe partea din spate a capului. Sper că totul este în ordine. Încetarea bruscă a legăturii putea însemna şi că bunicul cedase. Poate că-l lăsase inima, sau poate suferise un şoc cerebral. Putea fi chiar şi ucis. Jorim alungă imediat gândul, din moment ce unchiul Ulan nu ar avea în nici un caz nervii să facă aşa ceva şi n-ar permite nimănui să se apropie atât de mult încât s-o poată face. Pe deasupra, precauţiile Prinţului îi ţineau la 242

distanţă pe asasini, aşa că bătrânul era în deplină siguranţă, în afară de dezastre naturale sau de răzbunarea zeilor. Renunţă şi la ideea că bunicul său ar fi fost bolnav. Jorim era sigur că ar fi primit un semnal dureros, şoc sau panică, înainte ca legătura să se fi întrerupt. Egoul bunicului său era de o asemenea natură încât n-ar fi fost capabil să-şi ascundă dezgustul că ajunsese pradă unor asemenea suferinţe pământeşti. L-a surprins că prima reacţie a fost una de îngrijorare pentru bătrân. Se aşteptase să se simtă mult mai uşurat, sau chiar vesel, pentru că încetase de multă vreme să-i mai placă de bunicul său. Nici nu-l mai respecta prea mult, în afară de planul strict profesional al cartografiei. În afara ei, Qiro Anturasi rămânea o creatură demnă numai de dispreţ. Un ciocănit în uşa cabinei îl împiedică să continue cu examinarea simţămintelor sale. — Nu m-am lovit, izbitura pe care-ai auzit-o n-a fost nimic. Uşa se deschise şi Anaeda Gryst i se înfăţişă înaintea ochilor. — Mă bucur să aud asta. Plecăm pe ţărm. — Mă gândeam... Jorim ţâşni în picioare şi înşfăcă jurnalul sub privirile ei asprite. După cum aţi ordonat, Căpitane Gryst. Daţi-mi voie să încui undeva asta mai întâi. — Grăbeşte-te, şi să-ţi iei spada. Îşi deschise cufărul marinăresc şi lăsă jurnalul acolo, apoi scoase o sabie simplă. Cu un singur tăiş, lama se avânta cu timiditate pe o lungime de o sută de centimetri doar de la mâner până-n vârf, adăpostită într-o teacă modestă de lemn. Mânerul era destul de lung să-i permită folosirea sabiei cu ambele mâini, însă era suficient de uşoară ca să se poată duela lesne. Jorim nu studiase arta luptei cu spada la un semăn, însă Prinţul avusese grijă ca moştenitorii Casei Anturasi să ştie destul cât să se poată apăra. Jorim se descurcase mai bine şi ar fi putut ajunge la Rangul Cinci, dacă l-ar fi evaluat vreo şcoală din capitală. — Vă aşteptaţi la probleme, Căpitane? — Dacă ar fi aşa, ai vedea cavaleria pe cai, gata să ne escorteze. Jorim închise cufărul şi-l încuie. — Am remarcat că sunteţi neînarmată. 243

Ea-şi îngădui să zâmbească încet. — Cei pe care-i vom vedea ştiu, deja, cât sunt de periculoasă. Sabia ta le va insufla şi un dram de respect. Pentru moment, este suficient. Vino, nu mai avem nici o clipă de pierdut. O urmă, ieşind din cabină, până pe puntea principală, apoi jos, coborând pe plasa bordajului până la o barcă mică, aflată la remorcă în spatele Lupului furtunii. Cinci marinari, patru vâslaşi şi un cârmaci, îi aşteptau. Căpitanul Gryst se aşeză la pupa, lăsându-i lui Jorim bancheta de la prova, iar el nu se supără deloc pentru acest aranjament. Vâslaşii împinseră barca de lângă navă, apoi începură cursa de aproape un kilometru spre ţărm. Nysant fusese, cu secole în urmă, un avanpost virukian. Doar foarte puţin mai rămăsese din puternica fortăreaţă de odinioară, pentru că pietrele fuseseră furate din metereze, iar cocioabele de lut erau acum lipite de ziduri precum cuiburile de viespi. Bordeiele pricăjite ale oamenilor ridiculizau gloria trecută a lucrărilor de apărare. Laturile lor aproximative şi formele pleoştite se scurgeau pe lângă arhitectura virukiană, aproape la fel cum se târâseră sclavii umani în urma ultimilor lor stăpâni viruki. Când inima imperiului virukian se scufundase în Marea Întunecată, colonia Cartayne începuse să se spulbere. Virukii aduseseră sclavi dintre oameni şi naţia soth pentru a popula teritoriul şi pentru a lucra. Minele de pietre preţioase şi plantaţiile din interior furnizaseră multe bogăţii Imperiului, însă fără piaţa capitalei, economia se prăbuşise. Virukii se retrăseseră, fără să le mai pese ce se întâmpla cu sclavii lor. De-a lungul secolelor, Nysant devenise un centru comercial. Vântul care bătea în regiune uşura navigaţia navelor venite dinspre est, spre oraş, iar curenţii de coastă le permiteau întoarcerea în siguranţă acasă. Pe drum, îşi umpleau cala cu o varietate de mărfuri, foarte preţuite în porturile de origine. Până în momentul când flotele naleniene începuseră să călătorească şi ele spre vest, Nysant fusese o sursă de comori apusene. Încă mai juca acest rol pentru o serie de Principate, iar corăbiile celor Cinci Prinţi încă mai navigau una lângă alta. 244

Jorim şi Căpitanul Gryst urcară scara unui debarcader şi porniră spre interiorul insulei. Imediat după o adunătură de depozite de pe chei intrară într-o piaţă liberă, unde mărfuri din toată lumea erau lăudate de sute de voci. Textile şi mirodenii, animale exotice şi sclavi erau oferite spre vânzare. Căpitanul Gryst se ţinu departe de ţarcurile cu sclavi, unde bărbaţi cu pielea ca abanosul, pe jumătate goi, din Aefret, stăteau înlănţuiţi în şir pe un podium de licitaţii. Vânzătorul, o corcitură oacheşă cu trăsături amestecate, cerea licitări folosindu-se de o combinaţie de linguşeală şi insulte, în limba locală. Jorim prinse câteva cuvinte, ici-colo, şi îi plăcea fluenţa muzicală a vocii, deşi nu agrea deloc practicarea negoţului de carne vie. Continuară să meargă printre standurile cu fructe şi legume, trecând prin sectorul de păsări cârâitoare şi fleacuri ieftine şi bizare. Căpitanul Gryst îl conduse prin partea estică a bazarului şi apoi o coti spre nord. Se pomeniră în lumea întunecată a unor alei întortocheate. În pofida abilităţilor sale de cartograf, Jorim simţi destul de repede că se rătăcise şi avu impresia că ea asta şi dorea. În cele din urmă, se opriră lângă un mic magazin, cu o pătură zdrenţuită atârnată la intrare. Se trezi într-o încăpere minusculă, cu podeaua acoperită de un covor pe care fuseseră împrăştiate perne groase. Covorul provenea din Tas al Aud şi valora o avere în Moriande, la fel ca pernele frumos brodate. Faptul că şedea în mijlocul unei averi n-o impresiona deloc pe femeia zbârcită şi mică de statură care-i privea. Trăgea dintr-o pipă lungă, exalând un fum dulceag adunat într-un norişor plutind la joasă înălţime. Căpitanul Gryst făcu o plecăciune, apoi se lăsă în genunchi, trăgând după ea fuioarele de fum. Jorim se plecă şi el, menţinându-şi instinctiv postura destul de mult încât să afişeze un respect profund, apoi îngenunche în urma Căpitanului Gryst, în dreapta ei. Bătrâna le oferi un zâmbet ştirb. — Mă bucur că te-ai întors, Anaeda. Absenţa ta a fost deplânsă aici. — Şi pe mine mă întristează, bunico. Îşi plecă din nou capul. — Am venit îndată ce am aflat că vrei să mă vezi. 245

— Ar fi trebuit să te gândeşti să vii mai curând, pentru că locuinţa mea îţi aparţine, dar se vede că Lupul furtunii necesită mai multă atenţie din partea ta decât mine. Bătrâna îl arătă cu ţeava pipei pe Jorim. — Nu-i păzitorul tău. O fi iubitul tău atunci? — Un asociat, bunico. Femeia scoase un vălătuc de fum pe nas, apoi strânse bine pipa între dinţi. — Vei fi mai prevenitoare pe viitor, ştiu. Mişcă o pernă şi trase de sub ea o cutie de bambus, cu dopuri la fiecare capăt. O deschise la un capăt şi trase un sul, desfăşurându-l pe covor. Ca să-i ţină colţurile jos, se folosi de tălpile goale, lăsându-i pe Anaeda şi Jorim să se ocupe de colţurile apropiate de ei. Jorim se strădui să-şi ascundă reacţia, însă Anaeda nu făcu nici un efort. Icni, apoi chicoti. — Este minunat, bunico! Se întoarse spre Jorim. — Ce spui? Jorim îşi frecă bărbia cu mâna liberă. Sulul de hârtie de orez măsura şaizeci de centimetri pe o sută douăzeci şi descria clar suprafaţa sudică a Principatelor, întinzându-se până la vest, spre Aefret. Cartayne era marcată proeminent, în centrul hărţii; din călătoria lor de până acum, ştia că se întindea cu aproape cinci sute de kilometri prea mult spre vest. Oricum, la sud se curba un şir de insule, la est de legendarii Munţi de Gheaţă, în străfundul lumii. Insulele acelea nu apăreau pe nici o hartă din câte văzuse. Pe una dintre ele era marcat un oraş. Celelalte erau ornamentate cu imagini fanteziste de oameni ciudaţi şi creaturi aşijderea, la fel şi interiorul Aefretului, pe partea stângă a hărţii. Bănui că erau mai mult decorative decât orientative, însă nu mai văzuse niciodată aşa ceva şil intrigau. Bineînţeles, sunt la fel de legendare precum Munţii de Gheaţă. Privi spre bătrână. — Unde a fost găsită? — A fost desenată prin călătorii. Jorim ştia că era mai bine să n-o contrazică. 246

— A fost desenată pe parcursul multor călătorii. Expediţii care au durat ani de zile. Anaeda se uită spre el. — De unde ştii? Urmări cu degetul conturul coastei continentului, spre nord. — Aceasta este o reprezentare destul de recentă a ţărmurilor. Probabil, provine dintr-o hartă deseiană, din cauza conturului golfului de aici, la sud de Ummummorar. Acum două sute de ani, scurgerile de lavă dintr-un vulcan au extins marginea de la stânga, făcând portul mai mare decât era. Coasta Aefretului a fost desenată după o hartă folosită de navigatorii lor. Bătu cu degetul peste Cartayne. Amplasarea ei în centrul hărţii au făcut-o sothii. Insula este mai mică decât ar trebui. Sothii au procedat aşa pentru a arăta cât era de insignifiantă în comparaţie cu Virukadeen. Au desenat hărţi să-i flateze pe stăpânii lor viruki, aşa că partea aceasta a hărţii are peste o mie de ani. Acum problema este dacă acest arhipelag apare pe hărţile sothilor, sau au navigat alţii la sud de Munţii de Gheaţă? Bătrâna scoase un cloncănit şi ochii începură să-i lucească. — Ia-l ca iubit, Anaeda. Fă-i copii, pentru că vor fi iuţi la minte. — Asta-i ceva la care-am să mă mai gândesc, bunico. Acum, ce zici de întrebare? Bătrâna îşi trase din nou picioarele sub ea şi strânse genunchii la piept. Partea de sus a hărţii se înfăşură singură în timp ce se apucase să tragă din pipă. Din gură-i ieşeau fuioare de fum, ascunzându-i chipul pentru o clipă, apoi dădu din cap. — Cred că a fost desenată după o hartă străveche. Jorim interveni cu voce scăzută. — Mai aveţi harta aceea? Bătrâna îşi înclină capul şi închise ochii. Umbra întunecoasă din căuşul pipei sale se însufleţi de licăriri roşietice. — Cred că originalul ar mai putea fi găsit. Ce-mi oferi? Anaeda nu avea nevoie să se uite spre el, pentru că Jorim nu avea de gând să răspundă provocării, deşi prin minte-i umblau o mie de gânduri cu privire la ce-ar putea să-i ofere. Căpitanul se aplecă adânc, îşi lipi fruntea de hartă şi vorbi şoptit, de-abia auzit. 247

— Oferta noastră ar fi modestă. Cum harta ta s-ar putea să ne fie de ajutor, ţi-am putea da în schimb una asemănătoare. La sud şi spre est se află un alt port. Avem o hartă a sa şi ar permite navelor să navigheze chiar şi noaptea. Un loc, despre care se crede că nu permite transportul mărfurilor la ţărm, ar fi la dispoziţia ta. Jorim o examină pe bătrână, însă nu surprinse nici un indiciu despre cum primise oferta. Nu-l uimea aproape deloc că ar fi putut avea legături cu contrabandiştii, pentru că şi harta compozită scoasă de ea la iveală ar fi fost nepreţuită pentru tot felul de oameni. Însă oferta dezvăluia că s-ar fi putut să profite mult mai direct de pe urma operaţiunilor de contrabandă. În cele din urmă, bătrâna dădu din cap. — Asta ar fi ceva acceptabil, Anaeda. Căpitanul Gryst se ridică. — Eşti prea bună, bunico. — Sunt, copilă, dar îmi place mai ales să fiu aşa cu tine. Bătrâna se întoarse pentru a-l privi direct pe Jorim. Mai ai ceva ce vrei să mă rogi? — Da, bunico. Unde-ai găsit harta? Ea zâmbi. — Pe insulă sunt multe locuri unde-au locuit virukii. Într-unul din ele, pe un perete, era pictată lumea cunoscută pe atunci. Mare parte din vopsea era distrusă de licheni şi ciuperci, dar partea asta a rămas. Am să pun să fii condus acolo şi poţi să-ţi faci propria ta copie. Jorim se plecă adânc. — Generozitatea voastră mă îndatorează. — Accept această datorie, Anturasi. Bătrâna râse. — Da, ştiu cine eşti, şi de asta ţi-am făcut oferta. Numai un Anturasi care a răpus un viruk ar îndrăzni să se aventureze între ruinele alea. Dacă n-ai să dai înapoi, harta şi poate şi altele vor fi ale tale.

248

29 Ziua a 20-a, Luna Câinelui, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Asath, Nalenyr Keles ţâşni din transă când Tyressa îl trase de picioare. Îl sărută apăsat pe buze, trimiţându-i fiori prin tot trupul şi lăsându-l năucit şi surprins. Apoi îşi desprinse gura de a lui, întrerupând sărutul cu zgomot, şi-l îmbrăţişa strâns cu braţul stâng, petrecut pe după umeri. Vocea ei se ridica puternică deasupra hohotelor de râs ale celor din sala mare a hanului. — M-am săturat de marinarii ăştia de râu. Mi-e dor de casă. Tu vii cu mine. Mai multe huiduieli şi strigăte le acompaniară plecarea, pe când ea-l conduse spre treptele de lemn negeluit, care duceau spre camera pe care o luaseră. Îşi întări îmbrăţişarea, împiedicând orice încercare pe care-ar fi putut-o face de a dispărea de lângă ea şi, din reflex, el îi cuprinse mijlocul cu mâna dreaptă. Dintr-odată, ştiu că fratele său, menţinând orice stratagemă considera Tyressa că era necesară, şi-ar fi pus o mână pe fundul ei rotund şi tare, însă el nu putea. Îmi place să rămân cu mâna întreagă. Scutură din cap, înlăturând şi ultima urmă de buimăceală şi încercă să-şi imagineze ce-o făcuse să procedeze aşa. Nu descifra nimic, însă profită de ocazie să alunece din nou în sine însuşi şi să-i trimită un mesaj bunicului. Dracul-de-mare urcase pe râu cât se putea de repede, însă întârziase apoi din cauza furtunilor care aduseseră tot felul de resturi pe râu. Continuându-şi călătoria, ajunseseră la Asath, aflat pe partea cea mai de jos a cursului râului, unde depunerile de gheaţă opreau înaintarea. Încărcăturile erau lăsate la mal şi transportate pe uscat, spre Urisoti, pentru reluarea călătoriei spre portul Gria. Sosiseră pe la mijlocul amiezii, iar Keles observă imediat că drenarea şi curăţirea râului nu erau nici pe departe atât de avansate 249

precum se anunţase în Moriande. Citise diferite rapoarte şi văzu că situaţia se schimbase doar foarte puţin faţă de ultima dată când fusese aici. Banii puşi deoparte pentru proiect erau aruncaţi în vânt. Comunicarea adevăratei stări de lucruri de aici era vitală şi i-ar fi luat doar câteva momente. Intră în transa necesară pentru a-l contacta imediat pe Qiro şi-l găsi pe bunicul său treaz. Prin intermediul legăturii avu o anumită percepţie a lucrurilor pe care nu o mai încercase înainte. Senzaţiile transmise de bunicul său fuseseră întotdeauna puternice şi, aşteptându-se la o reacţie mânioasă, nu se întâmplă aşa ceva. Senzaţiile erau vagi şi-l făcură să nu se simtă în largul său, însă Keles nu-şi putu da seama de ce. În afară de asta, izbutise să comunice informaţiile înainte ca Tyressa să-l fi adus atât de brusc la realitatea din Asath. Nu-i spuse nici un cuvânt, deşi-l împingea pe uşă în camera lor. Se trezi la capătul patului şi ţipă când se lovi cu genunchiul de tăblie. — Ce înseamnă... Tyressa îl răsuci spre ea şi-i puse mâna pe gură. Şoapta ei răzbătu aspră şi încordată. — Vorbeşte încet şi adună-ţi lucrurile. Plecăm. Îşi smuci faţa, eliberându-şi gura de sub palma ei, însă glăsui pe un ton coborât: — Ce-i asta? — De tine-i vorba. Îi dădu drumul şi începu să-şi strângă bagajele, rucsac ticsit, o saltea făcută sul sub el, o geantă de umăr şi spada. — Cred că transa ta a fost considerată somn. Nimic ciudat, deşi este puţin cam devreme. Dacă nu şi-au imaginat că dormeai, s-ar putea să-şi fi dat seama cine eşti. El se frecă la genunchi, apoi îşi luă bagajul, arcul şi tolba cu săgeţi, apoi se încinse cu pumnalul. — Despre ce tot vorbeşti? — Patru bărbaţi. Doi localnici, doi de pe navă. Se prefăceau că nu ne văd, dar s-au străduit mult prea tare pentru asta. Un fior nou îl cutremură pe Keles, diferit de ceea ce simţise când îl sărutase. 250

— Agenţi deseieni? — Poate. Este bine ştiut că traficul de pe râu se opreşte aici şi apoi se circulă pe uscat, spre Urisoti. Ar fi normal să pui oameni pe aici. Se duse la fereastra încăperii şi deschise jaluzelele. — Acum ieşi. Fii prudent şi du-te în stradă. Mergem la grajduri să tocmim nişte cai. Vom pleca la drum la noapte şi o luăm înaintea celorlalţi de pe Dracul-de-mare. El se încruntă. — N-ar fi mai sigur să călătorim împreună cu ceilalţi? — Nu şi când sunt porniţi să pună mâna pe tine. — Bine zis. Keles şontâcăi până la fereastră şi se căţără peste pervaz. Se ghemui, fără să mai aştepte să-i spună ea, şi se strecură pe sub tenda acoperită cu ţiglă, până în spatele clădirii. Se lăsă în jos, apoi sări la pământ şi ajunse în siguranţă pe sol. Orice stânjeneală simţise pentru că fusese atât de neîndemânatic pieri pe când o stea metalică în patru vârfuri şuieră prin noapte şi se înfipse vibrând pe o latură a hanului. Keles se rostogoli şi se ridică în picioare, apoi sări lateral când un bărbat mic de statură încercă să-l înjunghie cu un pumnal. Keles se izbi de unul din stâlpii de susţinere ai tendei şi încercă să se retragă spre stânga, însă un cui înfipt în stâlp i se prinse de rucsac şi rămase bine priponit de stâlp. Zâmbetul proprietarului pumnalului pieri când Tyressa sări de la fereastră şi ateriză cu ambele cizme pe faţa lui. Bărbatul căzu pe spate, izbindu-se dur de pământ, iar pumnalul său zbură în noapte. Ea ajunse pe sol într-o poziţie ghemuită, dar se ridică într-o clipită. Îşi trecu sabia din mâna dreaptă în cea stângă şi-l smulse pe Keles din cui. — Fugi. O zbughi pe alee, spre grajdurile cu cai de închiriat. Nu avu nici un moment de ezitare în a-şi alege direcţia; instruirea şi intuiţia îi permiseseră să-şi configureze o hartă a Asathului. Deşi vizita din noaptea trecută nu-l adusese în acea parte a oraşului, plimbările fixaseră toate detaliile necesare. Încă trei alei mai jos, apoi la stânga şi încă două străzi. 251

În urma sa se auzeau zgomote de luptă şi câte un zăngănit ocazional stârnit de oţelul lovit de oţel. Ascultă, aşteptând ţipătul Tyressei sau vâjâitul stelelor de oţel, fără a auzi nimic asemănător. În timp ce larma luptei crescu, fu din ce în ce mai tentat să se întoarcă şi să-şi încordeze arcul, însă ştia că pe întuneric ar fi fost mai mult o pacoste decât de vreun ajutor. Depăşi un colţ, şi din alee nimeri într-o stradă. Direct înaintea sa, o stradă şi jumătate mai încolo, doi bărbaţi stăteau în mijlocul drumului. Tâlhari cu cuţite la vedere sau spade alunecând din teci năvăliră în stradă între Keles şi cei doi bărbaţi. Se opri locului şi se întoarse, însă văzu alţii în urmă. Tyressa provocase destule pierderi să-i ţină la respect pe cei care o vânau, însă tot mai veneau. Ea-i aruncă o privire rugătoare şi-i făcu semn, dar ieşi de după colţ, dându-şi seama de ce se oprise Keles. Imediat se lăsă într-un genunchi, să-şi tragă răsuflarea, apoi sabia-i zvâcni, parând o stea de oţel. Unul dintre bărbaţii care o atacaseră făcu un pas spre ea. — Nu ni s-a spus să te ucidem. Tyressa se ridică din nou în picioare. — Nu treceţi de mine altfel. Bărbatul dădu din umeri. — Ucide-o. Seceraţi-l şi pe el. Bandiţii începură să strângă cercul. Tyressa se apropie de Keles. — Fii pregătit s-o iei din nou la goană. Mergem spre grajduri. Acum! Fugi! Cei doi începură să alerge. Picioarele ei mai lungi îi oferiră un mic avans. Briganzii dintre ei şi grajduri se avântară s-o atace. Cu o lovitură de rever, înlătură sabia unuia dintre bărbaţi şi-i zdrobi craniul. Pe celălalt îl izbi cu pumnul în faţă, azvârlindu-l la pământ, însă nu avea cum să treacă de opozanţi, nu după ce perechea din mijlocul străzii alergă să-i ajute pe cei care încercau s-o oprească. Cei doi ajunseră cu săbiile scoase şi se mişcau cu o precizie neîntâlnită la tovarăşii lor. Mergând întins înainte, cel mai tânăr dintre ei lovi în faţă, cosindu-l pe unul dintre tâlhari. Un altul se întoarse pentru a-l înfrunta, însă bărbatul lovi atât de repede încât sabia-i străpunse 252

pieptul şi se retrase înainte ca el să-şi fi terminat răsucirea. Pară şi lovi, ucigând un al treilea brigand şi, dintr-odată, calea spre grajduri era deschisă. Keles ţâşni prin culoar, iar Tyressa i se alătură. Amândoi se întoarseră pentru a-i vedea pe spadasini cum îi măcelăreau pe urmăritori. Vârstnicul glăsui foarte calm: — Te-ai descurcat bine, Ciras. Condu-i până la grajduri. Căpetenia cuţitarilor păşi înainte şi de-abia dacă-i învrednici cu o privire pe ciracii lui răniţi sau pe moarte. — Vă băgaţi acolo unde nu vă fierbe oala. Spadasinul zâmbi. — Deci ştii care-i oala mea? — Păi... nu, însă... Căpetenia se încruntă. Cară-te din drumul mea, să nu fiu obligat să te ucid. — Din câte se pare, intenţiile noastre coincid. Spadasinul dădu din cap, apoi puse un picior în faţă şi luă poziţie. Ciras, ar trebui să fii mai aproape de grajduri decât eşti acum. — Da, Maestre. Ciras îl trase pe Keles de umăr. Maestrul mi-a ordonat să vă duc la grajduri. Să mergem. — Nu-l putem lăsa singur. Mai sunt şapte, ba nu, opt. Keles scutură din cap. Şapte. Cel de colo s-a prăbuşit din nou. — N-au decât să fie şi nouă, sau de nouă ori câte nouă. Veniţi, trebuie să dispărem de aici. Keles se îndepărtă, mergând împreună cu Ciras, iar Tyressa li se alătură, deşi la fel de în silă ca şi el. Cuţitarii începură să se adune într-o haită compactă, pregătinduse să se repeadă la bărbatul rămas singur să li se împotrivească. Mulţi dintre ei erau mai masivi decât el şi aproape toţi erau la fel de bine înarmaţi. Tâlharii îşi şterseră palmele transpirate de haine, apoi îşi încleştară pumnii de mânerul săbiilor. Unii îşi schimbară poziţia, avansând într-o formaţie prudentă, în vreme ce alţii înaintară suspicioşi, mârâind. Se apropiau din ce în ce mai mult, pas cu pas, o gloată pregătită să-l sfârtece pe bărbatul din faţa lor. Cum nu-i mai despărţeau decât câţiva paşi, căpetenia slobozi un strigăt gutural de luptă, iar furtuna umană se aruncă asupra spadasinului singur. 253

Cuţitarii formau o semilună strânsă, cu conducătorul lor în mijloc. Cei doi, aflaţi pe fiecare flanc, se desprinseră brusc şi goniră după cei trei care se retrăgeau. Cei cinci rămaşi deveniră un zid compact de muşchi, oţel şi mârâieli. Keles privea fără să-şi fi dorit să vadă, absolut sigur că Maestrul lui Ciras va fi mort peste câteva clipe. Spadasinul se răsuci spre dreapta şi străbătu ca o nălucă linia adversarilor. Săbiile lor fulgerau în noapte, iar, de la o asemenea apropiere, părea imposibil să nu-l poată lovi. În mod ciudat, nu răsună nici un zăngănit de sabie contra sabie, iar strigătele de luptă înghiţiră sunetul paşilor de pe stradă. Apoi, unul dintre urletele războinice se transformă într-un gâlgâit. Modificarea sonoră oglindea ceea ce se petrecea cu căpetenia, care se încovoie cu burta sfârtecată şi se prăbuşi. Spadasinul reapăru în spatele semilunii ţinând sabia adversarului în cealaltă mână, făcu un pas şi se trase rapid înapoi. Două lovituri fulgerătoare îi cosiră pe cei doi din centru, pe când se întorceau să-l înfrunte. Săbiile lor căzură, iar ei se surpară, cu gâtul şi, respectiv, pieptul deschise. Pe când trupurile lor căzură grămadă la pământ, ultimii doi din cvintet se întoarseră să-l atace. Cel din dreapta făcu o fandare înainte, însă maestrul spadasin se strecură fără efort dincolo de sabia tremurândă. O lovitură rapidă îl despică de la vintre până la coşul pieptului, iar o alta, din rever, îi reteză capul, amuţindu-i urletul, însă fără a-i şterge expresia de groază de pe faţă. Ultimul dintre ei îşi compuse o atitudine care trăda un oarecare antrenament. Se sprijini pe piciorul din faţă şi încercă o fandare. Apoi se retrase, revenind din fandare, cu sabia ridicată protejându-l de la şold în sus. Ieşiră scântei când pară o lovitură frontală. Chiar începuse să şi zâmbească pe când maestrul spadasin îşi împinse braţul înainte, într-o reluare a atacului. Reuşi s-o pareze din nou. Cea de-a doua sabie a maestrului ţâşni din lateral şi jos, în spatele blocajului, retezându-i mâinile. Sângele ţâşni, iar sabia bărbatului căzu la pământ, apoi o a treia lovitură aproape că-i reteză gâtul. Cu un oftat gâlgâit, cuţitarul se prăbuşi. Ultimii doi cuţitari îşi încetiniră şarja când Tyressa şi Ciras luară poziţie ca să-i respingă. Cum tovarăşii lor erau morţi, atacul îşi pierdu cu totul tăria. De parcă ar fi gândit la unison, cei doi preferară să o 254

zbughească la adăpostul umbrelor, unul fugind la stânga, iar celălalt la dreapta. Goneau de parcă aveau pe urme toţi demonii din al cincilea Iad. Numai că erau fugăriţi de ceva mult mai rău. Spadasinul ţâşni spre stânga şi lovi, iar cuţitarul se prăbuşi rostogolindu-se la pământ, cu spinarea frântă. Fără să mai zăbovească, se răsuci şi aruncă sabia capturată. Lama zbură cu boltă joasă şi-l nimeri pe ultimul în picioare. Rămase acolo, fără să i le reteze, însă-l împiedică. Căzu cu faţa înainte, lovindu-se de pereţii unei clădiri şi ricoşă, surpându-se în capătul aleii. Fără un cuvânt, spadasinul scoase un cuţit mic şi tăie gâtul ultimilor doi oameni. Se lăsă pe vine şi curăţă lama sabiei şi a cuţitului de tunica celui căruia îi pusese piedică, apoi se apropie cu armele în mână. Se opri la zece paşi de ei şi făcu o plecăciune adâncă şi îndelungată. — Vă rog să-mi iertaţi graba şi isprava stângace. Keles, căruia aproape nu-i venea să creadă ce văzuse cu puţin înainte, îi întoarse plecăciunea. Ar fi potrivit-o, ca durată, după cea a spadasinului, însă Tyressa rămăsese cu capul plecat mai mult timp şi preferă să se inspire din gestul ei. Avea impresia că ar fi rămas aşa chiar şi mai mult, dar să te apleci spre cadavrele întinse pe stradă nu era o idee prea bună. Când îşi îndreptară spatele, spadasinul îşi băgă armele în teacă. — Eu sunt Moraven Tolo. El este însoţitorul meu, Ciras Dejote. Nu trebuie să ne spuneţi numele voastre. Rostirea lor nu ar fi o idee potrivită acum. Keles îşi deschise gura, o închise, apoi îşi mişcă stânjenit umerii. — Cum ne-aţi găsit? — Prinţul Cyron a făcut în aşa fel încât să vă însoţim până la Ixyll. Tyressa, cred că ai instrucţiuni din partea Prinţului care nu trebuie citite înainte de Gria, nu? Tyressa dădu din cap. — Am primit aşa ceva. — Conţine scrisoarea noastră de prezentare. Plănuisem să ne dezvăluim prezenţa acolo, însă au intervenit aceste circumstanţe. — Înţeleg şi vă mulţumesc. 255

Tânăra keru îşi băgă sabia în teacă. — Am bănuit eu că Prinţul va mai trimite pe cineva. Keles se încruntă. — Ai bănuit? De ce nu mi-ai spus? Ea preferă să-l ignore. — Aţi fost pe Dracul-de-mare? Moraven arătă spre grajd. — Vom avea timp pe drum să ne explicăm totul. Acum ar trebui să ne grăbim. Alergară toţi patru spre grajduri. Tyressa şi Keles aşteptară afară în timp ce Moraven şi Ciras aleseră caii. O parte din banii plătiţi pentru închirierea lor le va fi înapoiată la Urisoti, după ce vor lăsa caii agentului de acolo. Plata depăşea valoarea unui animal, aşa că orice motivaţie pentru furtul lor dispăruse. Spadasinii fuseseră foarte chibzuiţi şi obţinuseră câte doi cai pentru fiecare. Acest lucru le va permite să se mişte repede şi să încheie deplasarea în mai puţin de cinci zile, cât dura în mod normal drumul până acolo. Keles îşi legă bagajele în spatele şeii, apoi încălecă şi se alătură celorlalţi. Nici unul dintre ei nu spuse nimic până la ieşirea din Asath şi o bună bucată de vreme după aceea, când Tyressa repetă întrebarea despre corabie. Moraven dădu din cap. — Am fost şi noi acolo. — Nu v-am văzut. — Îţi aminteşti de tânărul preot care o conducea pe mătuşa sa, fecioară, înapoi la Gria? Nu şi-a exprimat ea zgomotos părerea despre minunile Festivalului? Keles clipi nedumerit. Şi-o amintea destul de bine pe doamna aceea, pentru că vocea ei răzbătea prin pereţi de parcă ar fi fost făcuţi din hârtie de orez, iar ea repetase fiecare istorisire de cel puţin zece ori. Chiar şi actorul care se prefăcea a fi el începuse să fie tot mai nervos din cauza ei. Era grasă şi înceată, plângându-se neîncetat de gută şi de alte boli, care, potrivit spuselor ei, puteau fi tămăduite numai prin băi în apa fierbinte a unui izvor mineral de pe înălţimea munţilor din Gria. 256

— Domnia voastră aţi fost? Spadasinul zâmbi. — Eu am fost. Ciras a jucat rolul preotului care suferea în tăcere. Tyressa se întoarse să-l privească pe Ciras, apoi înapoi la Moraven. — Dacă v-aţi deghizat la bord, de ce aţi renunţat în Asath? Îi răspunse Ciras: — Maestrul m-a însărcinat cu îndatorirea de a trage cu urechea la toţi, în afară de el. Pe Dracul-de-mare erau doi oameni din Asath, iar ei l-au supravegheat foarte îndeaproape pe Keles Anturasi. Nu eram siguri de ce, însă când nava a acostat, o delegaţie oficială s-a prezentat la Keles şi l-a însoţit pe ţărm, să-l cazeze la reşedinţa Lordului Primar Yiritar. Am presupus că s-a întâmplat acolo ceva care l-a ajutat pe primar să dea de capătul înşelătoriei. — Nu ce-a făcut l-a dat de gol, ci ceea ce n-a făcut. Keles speră ca bezna să-i ascundă roşeaţa. — Când am fost ultima oară aici, am pierdut un rămăşag făcut cu Lordul Primar. A trişat, amândoi o ştiam, aşa că i-am promis o duzină de sticle din cel mai bun rachiu pe care-l are Moriande. I-am spus că i-l voi aduce personal, ştiind amândoi că minţeam, pentru că urma să nu mă mai întorc niciodată. N-am pomenit vreodată de incident şi chiar uitasem de el. Dublura mea nu avea de unde să ştie de asta şi cu siguranţă nu a reacţionat corect. Tyressa clătină din cap. — Dar de ce au trimis oameni să ne caute? Moraven se foi în şa. — Lordul Primar, înţelegând că a fost înşelat, a pus să fie cercetaţi toţi cei de pe Dracul-de-mare. Voia să afle dacă Prinţul n-a trimis, cumva, spioni în sus pe râu. S-ar putea să fi presupus chiar, aflând că nu eraţi în pielea actorului, că sunteţi spionul. Keles aprobă din cap. — Cine altul ia banii Prinţului fără să facă nimic din ce i s-a cerut? Bineînţeles, dacă s-ar afla, râul ar fi curat-curat, iar oraşul lui ar înceta să existe. Spadasinul vârstnic dădu din cap. — Se potriveşte perfect. Vă mulţumesc că aţi rezolvat şarada. 257

— Plăcerea a fost de partea mea. Dacă nu vă supăraţi, puteţi dezlega una pentru mine? — Da? — Îmi puteţi spune ce scrie în ordinele sigilate pe care le are Tyressa? — Nu ştiu. Cunosc doar ceea ce cred eu că spun aceste ordine, însă sunt pure speculaţii. Keles zâmbi. — Daţi-i drumul, presupuneţi. Moraven clătină încet din cap. — Nu, nu prea cred. S-ar putea ca între noi şi Gria să fie multe pericole. Să încep să fac speculaţii ar însemna să distrag atenţia tuturor. Prinţul vrea ca noi să aflăm când ajungem la Gria. — Şi dacă nu ajungem atât de departe? — Atunci, indiferent ce ne-ar fi cerut să facem, ar deveni nesemnificativ, nu-i aşa Maestre Anturasi? Moraven râse repezit. — Să mergem la Gria şi să ne dovedim nouă înşine că suntem demni de poruncile Prinţului.

258

30 Ziua a 27-a, Luna Câinelui, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati, Deseirion Prinţul Pyrust îşi strânse mai tare pe trup mantia neagră şi mârâi. O privire aruncată într-o oglindă îi reaminti cât de mult semăna acum cu modelul soldatului de plumb care-l înfăţişa, creat de nalenieni. Deşi maestrul său spion îi spusese că nu-l jucau pe degete şi că era bine că Prinţul Cyron îl subestima, faptul că era văzut ca o jucărie pentru copii îl scotea din sărite. Însă nu numai asta-l rodea, întunecându-i gândurile, făcându-le la fel de sumbre precum capitala sa. La întoarcere, îi convocase pe toţi mai-marii lui miniştri şi le ceruse o socoteală exactă şi deplină a recoltei. Ezitaseră într-o asemenea măsură, încât trebuise să le explice că deşi fiii şi fiicele Deseirionului vor continua să intre în aparatul birocratic, fiii şi fiicele lor s-ar putea să nu se numere printre ei. Nu intrase în detalii, lăsând ca temerile fiecăruia să-i mobilizeze. Raportul complet dovedise că situaţia era mai gravă şi decât sugerase Prinţul Cyron. În vreme ce Pyrust era nevoit să admită că recolta fusese subevaluată, chiar şi cele mai generoase estimări ale rezervelor arătau că poporul său va fi forţat să mănânce orezul pregătit pentru a fi însămânţat primăvara următoare. Nu exista nici o şansă ca toţi ai lui să supravieţuiască fără orezul nalenian. Miniştrii estimaseră o rată a deceselor în rândurile populaţiei între cinci şi zece la sută. Îşi permiseseră chiar să aprecieze că majoritatea victimelor vor fi bătrânii şi cei foarte tineri, însă făcuseră predicţia dându-i forma unei tragedii. Şi Cyron văzuse lucrurile la fel, când spusese că Pyrust nu va flămânzi, însă poporul său da. Prinţul deseian chicoti, pentru că nici vecinul din sud, nici birocraţii deseieni nu înţelegeau adevărata bucurie a deţinerii puterii şi cum putea fi folosită. Dacă ar fi considerat necesar, i-ar fi putut menţine pe copii în viaţă, ba chiar şi pe bătrâni. Ar putea ordona ca 259

hrana să le fie distribuită lor în mod preferenţial, iar dacă un copil sau un bătrân ar fi murit de malnutriţie, familiile lor ar fi căsăpite, bunurile lor împărţite, iar osemintele strămoşilor risipite. Nici măcar nu trebuia să formuleze o asemenea ameninţare, ci să împrăştie povestea despre unul sau două locuri unde se întâmplase asta, iar zvonurile o vor duce mai departe în lumea largă, fiind mereu localizată într-un sat, oraş ori vale aflate nu prea departe şi toată lumea ar trage concluzia că localitatea lor ar fi următoarea la rând. Problema era că Pyrust nu vedea nici o dificultate în a-şi duce intenţia la îndeplinire. Ar putea selecta o familie complet nevinovată, sau poate două, şi acuza de moartea unui copil, din cauza subnutriţiei, punând să fie nimicite. În afară de faptul că era un mijloc subtil de eliminare a opozanţilor politici, un singur act real de acest fel era mai bun decât o sută de zvonuri fabricate. Totuşi, pierderea a cinci sau zece la sută din populaţie, cu condiţia ca victimele să provină de la marginea societăţii, din segmentul neproductiv, părea mai mult o binecuvântare decât o tragedie. Supuşii săi erau ca o turmă care-şi depăşise teritoriul păşunatului, o reducere a populaţiei părea inevitabilă şi se va scăpa de cei slabi. Supravieţuitorii vor fi mai puternici şi nu se vor osteni cu îngrijirea celor nevolnici. Întreaga încercare îi va face naţia mai puternică. Deşi era pe deplin pregătit să accepte o astfel de purificare a neamului, se împotrivea acestei soluţii dintr-un singur motiv: detesta situaţiile care-i erau impuse, de oameni sau de zei. Dacă putea găsi o cale să-i înfrunte pe toţi, îi convenea de minune. Imediat după revenirea la Felerati, demarase mai multe planuri, capabile să schimbe lucrurile, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Sugestia făcută de Delasonsa privind împărţirea unor unităţi militare în două, una dintre ele pentru antrenarea ţăranilor în vederea constituirii de miliţii, începuse să fie aplicată imediat. Pyrust poruncise sătenilor să ofere oameni pentru serviciul în miliţia locală. Îi va hrăni pe cei care se ofereau şi va trimite câte un quor în plus de orez satelor din care proveneau. Aceste transporturi vor fi, desigur, întârziate pentru ca satele, cu mult mai puţine guri de hrănit acum, să nu consume rezervele aflate la dispoziţia Coroanei. Soldaţii vor fi 260

hrăniţi din livrările naleniene. Nu numai că potriveala era o ironie, dar orezul auriu provenit din sud era mult mai hrănitor decât sortimentul local. Va lăsa miliţiile să se antreneze timp de o lună, apoi le va pune la lucru, conform celei de-a doua părţi a planului. Ca răspuns la vremurile grele şi pieţei restrânse, cum se întâmpla întotdeauna, contrabanda şi neplata taxelor înfloriseră. Va trimite miliţiile în oraşele mai mari şi le va folosi pentru încolţirea şi neutralizarea elementelor criminale. Ele vor elibera din marile depozite grânele dosite, dintre care vor putea duce acasă unele cantităţi. Miliţiile vor dobândi experienţă de luptă, iar oamenii se vor bucura să fie primiţi ca nişte eroi acasă. Vor fi aclamaţi pentru că au adus servicii Coroanei, ceea ce-i va face să se simtă ca făcând parte din structura statului. Odată ce vor începe să se identifice cu el şi cu naţiunea, îi vor aparţine spre a-i folosi. Rapoartele de pe câmpurile de instrucţie dădeau de înţeles că exista şansa ca unul din cinci recruţi să fie suficient de dotaţi încât să fie pregătiţi ca războinici. Acest lucru aproape că nici nu-l surprinsese, pentru că se făceau frecvent recrutări, iar cei care supravieţuiau bătăliilor fără să fi fost aproape deloc antrenaţi aveau din start un talent nativ. Uneltele pentru tăiat sau treierat erau, în esenţă, săbii şi buzdugane. Activităţile normale ale unui ţăran necesitau priceperi transformabile în ceva ce avea o mai mare însemnătate practică pentru Pyrust. Dacă recruţii acceptau chemarea la instruirea suplimentară, le plătea câte-o primă, lor, satului din care proveneau şi starostelui satului, care-i ajutase să-i convingă pe tineri şi tinere să accepte onoarea de a fi instruiţi mai departe. Foarte recent, miniştrii îi raportaseră iritarea nalenienilor, pentru că trupele sale continuaseră atacurile în Helosunde. Protestele parveniseră prin canalele diplomatice neînsemnate, deoarece atacurile Şoimilor Munţilor fuseseră o replică la raidurile helosundienilor. Pentru că raidurile fuseseră uşor de provocat, iar răspunsul lui, aprig, nici Cyron şi nici ai lui nu se lăsaseră prostiţi. Totuşi, era destul de sigur că, să fi fost forţat să oprească toate operaţiunile, helosundienii făceau la fel, iar asta îi servea de minune scopurile. 261

Pyrust îşi strânse ciocul în pumn şi trase de el fără să-şi dea seama. Apăruseră ameninţări privind întârzierea livrărilor de orez sau oprirea lor totală, aşa cum prevăzuse Delasonsa, însă Pyrust ştia că nu putea abandona toate presiunile exercitate asupra Helosundiei. Chiar Cyron spusese că mai degrabă va arunca el un ciolan lupului, să-l ţină departe de uşă. Dacă nu-mi arăt colţii, va uita că sunt lup. Prinţul deseian traversă podeaua scârţâitoare de lemn de cedru, trase la o parte uşa balconului de sud al turnului său şi ieşi în crepusculul amurgului. Deja Fryl – luna mare, albicioasă – începuse să se înalţe deasupra mării. Lumina ei dezvăluia contururile neregulate ale acoperişurilor oraşului. Ceaţa se ridicase să muşte din debarcaderele din Swellside. Un tentacul masiv îşi făcea drum spre molcomul Râu Negru, în vreme ce altele mai mici umpleau străzile şi aleile. La ferestre ardeau lumini gălbui, la fel şi în lămpile de pe stradă, însă ceţurile le vor înghiţi, curând, pe toate. Numai luminile gyanri, de pe cel mai mare dintre cele trei poduri, ţineau ceaţa la respect. Luceau precum safirele şi modelul după care fuseseră aranjate îi dezvăluia forma constelaţiei Shiri, şoimul. Mâinile lui Pyrust ieşiră la iveală de sub mantie, când se aplecă peste balustrada de piatră. La ridicarea turnului fusese folosită piatra neagră, capabilă să ascundă murdăria şi jegul oraşului. Altfel, contrasta foarte viu cu albeaţa turnurilor din Moriande, sfidându-le. Felarati înfrunta şi provoca Moriande, aşa cum făcea de secole, deşi sudul rareori percepuse vreo ameninţare reală din partea sa. Deseirionul fusese întotdeauna o provincie de frontieră a Imperiului. Iniţial, singura sa valoare fusese ca loc unde erau cantonate trupele trimise să-i încetinească pe barbari. Primii împăraţi construiseră o reţea de fortăreţe pentru a menţine trupele şi, încet, încet, oraşele se dezvoltaseră în jurul lor. Felarati fusese cel mai mare dintre ele şi cel mai important, din moment ce proviziile treceau prin el, în sus pe Râul Negru şi afluenţii săi, spre celelalte fortăreţe. O molimă dezlănţuită printre turasynzi ucisese destui dintre ei pentru a le reduce forţa timp de câteva secole, înainte de Vremea Gheţii Negre. Interesul imperial pentru Deseirion pierise când pacea şi prosperitatea începuseră să sporească. Sprijinul imperial se 262

diminua, însă, în loc să bată în retragere, oamenii aspri care făcuseră din Deseirion căminul lor se hotărâseră să rămână. Prospectorii descoperiră filoane de fier, cupru, cositor şi cărbuni. Bogăţia minerală dusese la apariţia turnătoriilor, iar fierul, bronzul şi oţelul începură să curgă spre sud, în schimbul aurului şi orezului. Viaţa în Deseirion nu era atât de uşoară precum în sud, însă deseienii se obişnuiseră cu asta. Împăraţii şi alţi nobili s-au mai folosit de Deseirion şi ca de un ţinut unde şi-au expediat odraslele nedisciplinate şi generalii rebeli. Deseienii i-au primit pe aceşti proscrişi în inima lor, instruindu-i şi modelându-i să poată supravieţui în nordul neiertător. Oamenii de la frontierele Imperiului ştiau că trebuiau să fie mai uniţi decât cei din provinciile decadente din sud. Dacă nu erau cei mai puternici şi cei mai puri dintre seminţiile Imperiului, barbarii ar fi putut răzbate dincolo de ei şi distruge Imperiul. Când împărăteasa a plecat să lupte cu turasynzii, auncându-i în Ixyll, şi-a adunat trupele dintre deseieni. A predat controlul provinciei unui bărbat mic de statură, însă deştept, care a ferit Deseirionul de cuceririle helosundiene, înaintând rapoarte constante despre bătălii sângeroase în care oamenii săi au fost singurii care au împiedicat hoardele barbare să dea năvală peste malurile Râului Negru. Deşi aceste lupte erau la fel de mitice precum Munţii de Gheaţă, omologul său helosundian, un verişor, mare războinic, însă destul de prost încât să nu poată deosebi ziua de noapte, a luat seama la ele şi n-a mai nutrit niciodată alte ambiţii. Iar la producerea Urgiei, ambiţiile au fost măturate de pe faţa pământului, împreună cu mare parte din populaţie. De atunci, Deseirionul a schimbat dinastiile la fiecare nouăzeci până la o sută douăzeci de ani. Ca întotdeauna, percepţia în regiunile limitrofe era că viaţa la oraş îl muiase pe Prinţ, transformându-l într-un sudist. Tatăl lui Pyrust ştia că lucrul acesta ar fi dus la distrugerea dinastiei sale, aşa că lansă un atac asupra provinciei Helosunde. Nu numai că invazia avu succes şi făcuse ca mândria să înflăcăreze şi mai tare spiritele şi să pătrundă mai adânc în inimile compatrioţilor săi, dar fiind prinşi constant între ameninţările turasynzilor şi helosundienilor, nu mai aveau suficient timp să se gândească şi la slăbiciunea din Felarati. 263

Pyrust chicoti şi îşi privi mâna zdrelită, cadaverică pe piatra rece şi neagră. Degetele lipsă îi dovediseră cât putea fi de greu. Şoimul rămânea un simbol al Deseirionului, dar blazonul său personal avea două pene retezate din aripa stângă a şoimului. Patru dintre cele mai bune unităţi ale sale se lăudau că deţineau oasele degetelor sale la comandament, unde erau respectate şi venerate precum moaştele marilor războinici. Felarati, Oraşul Întunecat, se întindea sub ochii săi. Fabricile şi forjele azvârleau în aer nori plini de scântei roşietice. Duhoarea lor se impregna în toate, copleşind chiar şi cele mai îmbătătoare arome din sud. Otrăveau aerul, mâncarea şi acreau vinul. Înnegreau zăpada ca se aşternea peste oraş şi făceau ca Râul Negru să fie şi mai întunecat, la revărsarea în mare. Pyrust nu găsea nici o virtute în starea în care se afla oraşul, dar nu vedea nici o cale de a ieşi din asta. Acolo, în fabrici, gyanridinii lucrau la invenţiile lor. Poate că doar unul din o sută de dispozitive gyanrigot va funcţiona şi numai unul din o sută se va dovedi folositor. Revăzuse planurile pentru toate, de la ambarcaţiuni fluviale care puteau vâsli singure, până la tripoduri gigantice care puteau transporta trupe şi distruge zidurile de apărare ale oraşelor, rezistând oricărui atac. Nici unul dintre aceste planuri nu dăduse roade până acum, însă vor da. Numai dacă-mi permit să le finanţez în continuare. Deseirion avea stare de spirit, aşa cum Nalenyrul avea aur, însă nu cheltuia atât de uşor şi nici nu mergea atât de departe. Pyrust avea o mulţime de oameni care se aventuraseră spre apus, să aducă thaumston pentru alimentarea dispozitivelor, însă apusul nu era deloc darnic, iar livrările făcute capitalei erau costisitoare şi pe sponci. Prinţul surprinse un hârşâit de cizmă pe piatră şi pricepu imediat de unde provenea. Mai ştiu că nu l-ar fi auzit dacă Delasonsa n-ar fi dorit să-şi anunţe astfel prezenţa. Nu se întoarse spre ea, însă îşi schimbă poziţia şi se sprijini în coate. — Ce ai pentru mine, Mamă a Umbrelor? Cotoroanţa rămăsese în umbra mantiei cu glugă şi în ascunzişul pasajului întunecos de la intrare. 264

— De toate, Prinţul meu. Campania noastră de zvonuri lansată printre helosundieni dă roade. Ei cred că veţi fi forţat să vă retrageţi oamenii şi adună trupe pentru a vă pedepsi. Vor să serbeze Festivalul de Anul Nou la Meleswin. Vor ataca şi-i vor masacra pe toţi cei lăsaţi în urmă de noi, apoi vor jefui oraşul. — Asta-i foarte bine de ştiut. Vom avea încă două luni ca să ne instruim soldaţii şi să organizăm recuperarea teritoriului. Voi conduce personal contraatacul. Vreau să afli cine-i va conduce pe helosundieni la Meleswin. În ajunul atacului nostru, vreau să fie ucis cel mai popular dintre liderii lor, iar vina să cadă asupra unuia dintre ceilalţi. Vreau să-şi sară la gât unul altuia. De asemenea, te vei asigura că depozitele de wyrlu şi bere de orez sunt bine aprovizionate, pentru a le istovi trupele. — Bineînţeles, stăpâne. Aş mai putea aranja să apară şi o molimă, sau ciuperci printre grâne, care să le ia minţile. — Nu, trebuie să fie propria lor sminteală şi certurile dintre ei care să ne permită să-i zdrobim. Le va slăbi alianţele. În plus, avem nevoie de o victorie militară, altfel Cyron va uita că suntem lupi. — Da, Alteţă. Mai am şi veşti despre Keles Anturasi. A ajuns la Asath şi se îndreaptă spre Gria. Însoţitorii lui sunt destul de vizibili şi se mişcă încet. — Este o înşelătorie. — Fără nici o îndoială. În momentul în care au sosit acolo, autorităţile locale au pierdut vreo doisprezece oameni într-o încăierare de noapte. Patru dintre pasageri nu şi-au mai continuat călătoria împreună cu ceilalţi de pe navă. Două perechi, Keles şi o luptătoare keru, se dau drept helosundieni, sau Keles şi un xidantzu, un preot şi mătuşa sa bogată. Le-am pierdut urma, însă vor fi regăsiţi la Gria. Pyrust dădu din cap. — Dacă Keles s-a despărţit de dublura sa, înseamnă că nu are nici o cale de comunicare cu Moriande, decât prin bunicul său. — Iar transmiterea de informaţii în acest fel este limitată şi nu se poate şti cât îi va spune Qiro Prinţului. Iar dacă transmite mesaje prin intermediul agenţilor de pe cursul râului, vom afla, Alteţă. Până acum n-a mai făcut asta. 265

— Bine. Asta înseamnă că Cyron nu ştie precis în ce situaţie se află şi nu poate trimite sprijin. Faptul că pune în pericol o persoană atât de importantă este ceva neaşteptat, ceea ce înseamnă că rezultatele pe care le aşteaptă merită orice risc. Prinţul deseian se întoarse. — Trimite un grup dintre cei mai buni agenţi ai tăi. Îl vreau pe Keles Anturasi viu şi aici, în Felarati, în cel mult un an. — Dar nu asta aţi dorit înainte. — Ştiu, dar trebuie să mi-l fac mai mult decât îndatorat mie. Îl vreau la cheremul meu. Dacă Lupul furtunii va izbândi în misiunea sa şi Keles poate fi oferit la schimb pentru hărţile acelea, va valora pentru noi mult mai mult decât colaborarea lui benevolă. Cu cât stă mai mult timp cu noi, cu atât mai mult va deveni asemenea nouă. Sar putea să ajungă să nu mai vrea să plece niciodată. — După cum doriţi, milord. Vocea ei se înveseli puţin. Vreţi să fac o investigaţie discretă asupra celor mai arătoase dintre fiicele nobililor şi să găsesc vreo şase care să se ocupe de el şi să-i sucească minţile? — Asta ar fi drăguţ, însă numai ca plan de rezervă. Pyrust zâmbi pe îndelete. — Odată ce-l am aici, am să-i arăt că poate face pentru noi mai mult decât poate bunicu-său pentru Nalenyr. Bunicul lui e măreţ, însă eu am să-l fac şi mai şi. Măgulirea, lăcomia şi desfrânarea sunt cele trei arme pe care le vom folosi noi şi va fi câştigat pentru cauza noastră. Ori aşa, ori va fi un Anturasi mai puţin care să mă indispună.

266

31 Ziua a 36-a, Luna Câinelui, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Lupul furtunii, Archurko, Ethgi Jorim Anturasi privea cum marinarii aflaţi într-una dintre bărcile Lupului furtunii vâsleau din greu spre navă. Aşa cum se vedea de aici, expediţia care debarcase pe ţărm şi localnicii avuseseră o întâlnire paşnică. Însă graba cu care reveneau la bord marinarii sugera ceva neobişnuit. Aceeaşi adiere care răzbătea dinspre ocean îl împiedicase să audă discuţiile de pe insulă şi ducea departe şi vorbele marinarilor, pe când vâsleau cu grabă. La o zi după ce i se arătase harta copiată la Nysant, fusese condus la locul unde apăruse desenul original. Călăuza sa ştia foarte bine drumul prin jungla verde, iar Jorim avea vaga bănuială că băiatul îşi agonisea traiul căutând şi jefuind vechile ruine al virukilor. Timp de câteva sute de ani, în Erumvirine fusese o piaţă foarte înfloritoare pentru astfel de lucruri, însă gusturile se modificaseră nu cu mult timp în urmă. Totuşi, pieselor cât se putea de bizare li se atribuiau, adesea, puteri magice, în pofida dovezilor care arătau contrarul. Ultima parte a expediţiei îi obligase să se strecoare printre ruine, până ajunseseră într-o încăpere care supravieţuise veacurilor aproape intactă. Călăuza, un băiat zvelt şi oacheş, cu un nas mult prea mare pentru a-i fi în armonie cu chipul, ţinu torţa, astfel ca Jorim să poată studia harta de pe perete. Cea pe care o văzuse deja era o schiţă a desenului şi nu fusese copiată cu prea mare acurateţe, pe când originalul fusese pictat ca o frescă, în tonuri bogate de albastru. Mucegaiurile îi mâncaseră marginile, însă ceva din vopseaua albă folosită pentru a zugrăvi Munţii de Gheaţă făcuse ca aceasta să reziste asaltului. Şirul de insule, deşi pictate în alb, se contura pe albastrul oceanului. Jorim o studiase cu atenţie, apoi făcuse un desen detailat. Afişă însă un uşor dezinteres, pentru a tempera entuziasmul tot mai mare 267

al călăuzei. Menţinerea acestei atitudini nu fusese însă ceva uşor, deoarece detaliile prost ilustrate pe hartă se păstraseră cu o claritate vie pe perete, iar el se străduise din răsputeri să le reproducă în desenul său cu toată acurateţea. Liniile trasate de desenatorul celeilalte hărţi pentru a indica munţi sau dârele întortocheate prezentate drept râuri erau, de fapt, simboluri ale sothilor pentru limbajul virukian, iar Jorim le cunoştea prea bine. Insula Ethgi, lângă ţărmul căreia ancoraseră, fusese cea mai mare din lanţ, pe harta originală şi singura unde era indicată existenţa unei aşezări. Pe hartă apăreau munţi care înconjurau un golf. Pictura murală înfăţişa altceva, un atol plat, cu recife circulare. Simbolul sothilor, luat drept munţi desenaţi la repezeală, reprezenta vechiul cuvânt eshjii. Pentru viruki, asta însemna că insula era locuită de demoni şi trebuia evitată cu orice preţ. Călătoria până acolo fusese relativ lipsită de evenimente, în afară de faptul că vântul bătuse aproape fără vlagă. Căpitanul Gryst îşi muncise echipajul fără încetare, punându-i pe oameni să ridice şi să coboare pânzele, degajând punţile pentru bătălie şi decizând o serie de reparaţii minore. Îi interzisese lui Jorim să pronunţe cuvântul „demon” şi să explice marinarilor ce i-ar putea aştepta pe insula Ethgi, chiar dacă numele folosit de ei pentru ea era cea mai recentă pronunţie a variantei virukiene. Ceea ce eshjii însemna cu adevărat în limba virukiană era fennych. În decursul tuturor expediţiilor sale, Jorim nu întâlnise mai mult de unul sau doi dintre aceştia, ceea ce era cât se putea de bine. Singuri sau câte doi, putea fi inteligenţi, amuzanţi, chiar fermecători, dovedindu-şi priceperea la jocuri, cântat, dansat şi chiar în mici concursuri de dexteritate şi forţă. Adesea, apăreau ca personaje hazlii în istorisirile despre eroi, iar oamenii aveau tendinţa de a considera apariţia lor drept un semn de bun augur. Pentru viruki, fennii nu erau deloc amuzanţi. Deşi cel mai înalt dintre ei nu depăşea un metru, trupurile lor rotofeie ascundeau o forţă disproporţionat de mare. Aspectul lor umanoid ascundea dinţi ascuţiţi, gheare lamelate, retractabile, văz şi auz foarte ascuţite şi un mănunchi de păr scurt pe cap, de obicei cărunt, cu fâşii întunecate sau pete, strecurate printre şuviţe. Aveau abilitatea de a-şi schimba 268

înfăţişarea într-o varietate de animale mici sau de mărime medie, fără să semene întru totul cu un câine, lup, pisică-de-munte ori viezure, ci cu o corcitură între două dintre acestea. Şi cel mai important lucru pentru viruki, aveau o poftă de nestăvilit pentru carnea de viruk şi o duritate care făcea extrem de dificilă uciderea lor, iar când erau în haită, deveneau animalici, cruzi şi cu totul de neoprit. Deşi scotoceau cu bucurie printre morminte să mănânce morţii, nu se dădeau îndărăt de la vânarea şi uciderea unei prăzi vii. Pentru ei nu conta dacă era vorba de bărbaţi, femei, adulţi sau copii. Jorim îşi explică simpatia cu care oamenii îi priveau pe fenni prin duşmănia cu neamul viruk. Altfel, adunaţi în haită, adoptau cea mai bestială dintre formele lor şi orice afecţiune pe care o aveau pentru omenire dispărea şi ea. Deveneau doar o hoardă feroce, care putea săşi croiască drum printr-o pădure mestecând-o, devorând orice nu putea fugi din calea lor, fie că era plantă, animal sau orice altceva. Barca ajunse la Lupul furtunii şi locotenentul Geressa Toron urcă la timonerie să-i raporteze Căpitanului Gryst. Deşi era total diferită ca statură şi culoare de Anaeda, ele împărtăşeau acelaşi devotament pentru navă şi pentru mare, ceea ce le făcea să pară foarte asemenea, deşi nu era cazul. Geressa privi spre Jorim, de parcă s-ar fi aşteptat săl vadă plecând, însă Anaeda clătină din cap. — Raportează, locotenent. Maestrul Anturasi este interesat şi el de asta. Femeia suplă dădu din cap, iar soarele îi aprinse văpăi aurii în părul castaniu-deschis. — Am fost salutaţi cu prietenie de localnici, sunt aproape rupţi de foame. Majoritatea sunt pescari, îşi lasă plasele în largul golfului, însă nu părăsesc niciodată vecinătatea insulei. Alţii cultivă pământul la marginea junglei. Defrişează o zonă şi o cultivă până când nu mai produce nimic, apoi defrişează alta. Lasă ofrande de mâncare şi peşte spiritelor pădurii. În ultimii ani, insula şi marea le-au dat de mâncare, dar nu şi în acest an. Plasele de pescuit au rămas goale, iar grădinile nu au primit destulă ploaie. Acum afirmă că spiritele pădurii sunt supărate şi au ucis oameni care încercaseră să mai defrişeze din pădure. Am fost bine primiţi pentru că ultima dată când au trecut printr-un ciclu asemănător, nu vă pot spune cu cât timp în urmă, însă 269

cea mai bătrână dintre persoanele de pe insulă spune că s-au scurs o sută trei ani, iar asta a fost înainte de naşterea ei, un preot a prezis că la următoarea perioadă de teroare va sosi o navă pentru a-i lua de aici. Ei cred că Lupul furtunii este acea navă. Anaeda se duse până la balustradă şi privi spre insulă. — Cât de mulţi spun ei că sunt? — Cinci sute, dar cred că mint. Am văzut foarte puţini copii şi chiar şi mai puţine femei de vârsta la care ar putea zămisli. Anaeda se întoarse spre Jorim. — Ce crezi? — Am bănuiala că anii de belşug au dus la creşterea rapidă a populaţiei fennych. Dacă este vorba de un ciclu, au mai trecut prin asta. Dacă fennii atacă în haită, aşezarea ar putea fi rasă de pe faţa pământului, continuă Jorim cu un oftat. Chiar dacă numărul indicat de ei este cel adevărat, flota nu poate îmbarca un asemenea grup. Subnutriţi, lipsiţi de orice educaţie sau abilităţi, în afară de cele de bază, necesare supravieţuirii, înseamnă că şansele lor în altă parte a lumii ar fi extrem de reduse. Căpitanul înălţă din sprâncene. — Îmi sugerezi să-i lăsăm să moară? — Nu v-am sugerat nimic în acest sens, însă nu putem permite ca o profeţie mitică să devină o obligaţie. Căpitane, dacă vă gândiţi mai bine, oamenii au ajuns pe mare acolo fie prin propriile lor mijloace, fie în cala navelor virukilor. Ştiu că pot părăsi insula, însă nu au încercat. Am plecat din Nysant de o săptămână şi jumătate, pe mare calmă. S-ar fi putut salva deja şi singuri, dacă ar fi vrut. În loc de asta, ei aşteaptă să fie salvaţi, iar dacă nu am fi plecat în expediţie şi nu ar fi fost harta aceea, nici n-am fi ajuns pe aici vreodată. Anaeda zâmbi cu încetineală. — Punctul tău de vedere a fost însuşit, însă nu rezolvă problema cu care se confruntă ei. Nu-i putem lua cu noi, nici nu-i putem trimite în nord, spre Nysant, cu una dintre navele noastre de bază. Dacă i-am lua la bord, echipajul i-ar considera piază rea. Ba chiar mai rău, ar putea fi purtători de boli şi, în cel mai bun caz, ar putea mânca mai mult decât ne-am permite noi să le oferim. Pe de altă parte, dacă i-am lăsa în urmă, ar face echipajul să dea vina, pentru 270

orice nenorocire care ne-ar lovi, pe spiritele lor. Trebuie să-i ajut cumva. Ai vreo propunere? Jorim făcu un semn din cap. — Am. N-am văzut niciodată o haită de fenni în plin atac, însă sătenii din Ummummorar povestesc adesea cum reuşesc ei să-i ţină la respect. Vom folosi unele dintre rezervele noastre şi cred că echipajul va înţelege. Aruncă o privire spre cer. — Cred că avem destul timp până la asfinţit să ne punem planul în aplicare. Căpitane, dacă ordonaţi Lupului furtunii să intre în golful Ethgi, cred că rezolvăm problema în cel mai scurt timp. Jorim aştepta pe una dintre laturile insulei, la Archurko, împreună cu un grup de soldaţi de pe Lupul furtunii. Aşezarea nu era mai mult de o îngrămădeală de colibe de lut şi case alungite, construite din bambusul local. Mai de mult, localnicii săpaseră şanţuri şi ridicaseră linii de apărare, deşi se mai vedeau şi ţepuşe noi de bambus aşezate acolo. N-ar fi fost însă suficient nici măcar să-i încetinească pe fenni, din moment ce mulţi dintre ei puteau sări cu uşurinţă pe coama oricărei ridicături, însă aspectul mândru al zidului de protecţie îi încuraja pe oameni. Fusese de-a dreptul încântat când Căpitanul Gryst îi permisese să însoţească forţa expediţionară debarcată pe insulă. În vreme ce soldaţii şi marinarii îşi vedeau de treburile lor, el discută cu bătrânii satului pentru a afla mai multe despre istoricul aşezării. Nu-l surprinse să audă că starostele satului fusese şi preotul lui Quun, Ursul. Adoratorii acestui zeu preţuiau statornicia şi continuitatea mai presus de toate, aşa că erau legaţi prin tradiţii de apariţia ciclurilor. Însă mai multe lucruri îl surprinseră. Ceru să i se arate şi i se oferiră sortimente din peştii prinşi de ei. Îi recunoscu uşor, însă remarcă faptul că erau mult mai puţine specii decât s-ar fi aşteptat. Totalul varietăţilor pe care le văzu reprezentau o treime din ceea ce se vindea la Nysant şi când întrebase de ce nu consumau şi alţi peşti, curiozităţii sale i se răspunse cu un simplu „este împotriva rânduielilor noastre”. 271

Vorbind cu mai mulţi localnici, descoperi că multe alte lucruri erau „împotriva rânduielilor”. Să se avânte dincolo de vederea insulei constituia o încălcare a regulilor religioase. Producerea şi consumul de băuturi alcoolice erau interzise şi ele. Legile religioase nu permiteau multe lucruri, dirijându-le foarte strict traiul spre ceea ce era important şi le permitea supravieţuirea. Jorim începu, încet, încet, să-şi contureze o imagine în minte a ceea ce se petrecuse aici de-a lungul vremurilor. Mica aşezare conta pe liderii săi religioşi pentru îndrumare în momente de restrişte. Unul sau mai mulţi preoţi interziceau unele lucruri. Se putea întâmpla ca, într-un an cu recoltă proastă, să interzică fabricarea berii. În acelaşi fel, orice sărbătoare la care bărbaţii beau peste măsură şi se încăierau putea aduce acelaşi fel de interdicţie. Cazurile de intoxicare din pricina consumării unui anumit fel de peşte putea aduce interzicerea pescuirii lui, iar temerile privind pierderea unor ambarcaţiuni, pe vreme de furtună, dacă navigau prea departe de sat, ar fi putut aduce reglementări în acest sens. În loc să se extindă şi să se dezvolte, aşa cum face orice societate, aceasta s-a strâns în sine. Numai gândindu-se la aşa ceva, simţi cum îl treceau fiorii. Întreaga lui existenţă, chiar vocaţia familiei, era dedicată extinderii societăţii şi a orizonturilor sale. Mutarea oamenilor de pe Ethgi nu numai că era imposibilă din punct de vedere logistic, dar i-ar fi distrus. Ar fi privit Nysantul drept un cuib al depravării şi viciilor, şi înclina el însuşi să le dea dreptate, şi ar fugi înapoi pe insulă cât de repede puteau. Se lăsase întunericul, şi liniştea se pogorî în jur, de se auzeau pocnetul flăcărilor care ardeau pe torţe şi fâlfâitul aripilor liliecilor care zburau în noapte. Toţi soldaţii rămăseseră nemişcaţi, cu ochii şi urechile încordate. Briza le purta uşor mirosul înspre junglă, dar mai ducea şi alt iz. Iar acel iz atrăgea fennii precum focul insectele. Soldaţii şi marinarii nu fuseseră deloc încântaţi când butoaie nenumărate de bere de orez fuseseră încărcate în bărci şi cărate la ţărm. Sătenii le purtaseră prin Archurko până la marginea junglei, unde fură îngropate până aproape de capac, apoi destupate. Jorim nu avea nici o idee cât de mulţi puteau fi fennii, aşa că aduseseră 272

douăzeci de butoaie, iar participanţii la expediţie îl jeliseră pe fiecare de parcă ar fi fost o iubită pierdută. Spera că trucul cu berea de orez va funcţiona, pentru că în Ummummorar adăugau mai multe feluri de fructe şi rădăcini la fermentaţie, pregătind sezonul principal al fennilor, cum îl numeau ei. Dacă momentul trecea fără să se fi întâmplat nimic, sătenii consumau amestecul, dedându-se unei orgii de băutură şi bucurie. Însă dacă se arăta pericolul, năprasnica licoare era turnată în troace confecţionate din buşteni tăiaţi şi scobiţi. La fel ca în legendele din Ummummorar, fennii din insulă se apropiau prudenţi de alcool. Jorim de-abia dacă-l zărea pe primul, târându-se înspre cel mai apropiat butoi. De dimensiunile unui urs mic, dar cu coadă lungă şi urechi moţate, îşi scufundă laba în berea de orez şi apoi o linse. Mârâi şi încercă să ia mai mult, înainte de a se apuca de buza butoiului cu ambele labe şi a-şi scufunda capul în bere. În mai puţin timp decât le trebuiră stropilor să se înalţe după scufundarea fennului în bere, ceilalţi năvăliră din pădure şi se repeziră la băutură. Unii se aruncară cu totul, alţii se înghesuiră în jurul butoaielor, cu boturile adânc scufundate, în vreme ce alte exemplare săreau şi se împingeau precum căţeluşii luptând pentru sfârc de supt. Câţiva se încăieraseră pentru a înşfăca un butoi, apoi se desprinseră din încleştare, fără să se fi rănit, pentru a-i goni pe alţi băgăreţi departe de prada lor. Aerul se umplu de zgomotul muşcăturilor şi de mârâieli, urmate de urlete prelungi, încărcate de jale. Când toată zarva se stinse încet şi faţa rotundă a lunii se ridică deasupra scenei, creaturile îmblănite, cu burţile rotunjite, zăceau prăvălite în jurul butoaielor, tresărind şi sforăind, altele clătinându-se pe picioare şi căzând. Unii îşi înghionteau tovarăşii inconştienţi, împungându-i să se ridice în picioare, însă şi aceştia cedară, rând pe rând, băuturii şi forţei gravitaţiei. La un moment dat Căpitanul Gryst consideră că nu mai era nici un pericol, iar oamenii de pe Lupul furtunii părăsiră liniile de apărare şi se apropiară de hoarda de bestii răpuse de alcool. Jorim se asigurase că se afla în fruntea tuturor şi ajunse primul. Fennii nu 273

începuseră încă să revină la forma lor docilă, însă nu mai păreau ameninţători. Îl cercetă pe cel mai apropiat, apoi altul, verificându-le dinţii şi labele. După ce examinase şase dintre ei, se opri la cel de-al treilea pe care-l inspectase. Îl rostogoli pe tânărul mascul pe burtă, apoi îl ridică de ceafă. — Acesta va fi suficient, Căpitane. Anaeda dădu din cap. — Omorâţi-i pe ceilalţi şi întoarceţi-vă la navă. Un sergent din Dragonii Marini se uită la ea. — Vă cer iertare Căpitane... — Da, sergente Solok? — Uciderea lor este o treabă care provoacă sete, Căpitane. Bărbatul zâmbi în timp ce oamenii lui se apucaseră să-i căsăpească pe fennii adormiţi. — Ar fi păcat să risipim ce-a mai rămas din bere.

274

32 Ziua a 4-a, Luna Şobolanului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Telarunde, Solaeth Dacă situaţia peste care au dat în orăşelul Telarunde nu ar fi fost atât de încordată, Moraven Tolo ar fi izbucnit în râs. Însă felul în care se prezenta, necesita temperarea lui Ciras. Tyressa avu bunul-simţ de a se uita spre el înainte de a decide să facă ceva. Keles Anturasi se mulţumi să strunească bidiviul, oprindu-l, apoi aruncă o privire prin piaţa oraşului, încercând să-şi limpezească mintea de ceaţa în care se pierdea uneori. Deplasarea de la Asath până pe coasta Mării Întunecate se desfăşurase rapid. Hotărâseră să evite Gria, aşa că Moraven îi condusese spre nord-est, într-un golf unde-şi vindeau nişte contrabandişti mărfurile. Traficanţii nu făceau mofturi şi le acceptară caii drept plată provizorie pentru trecerea lor. Îi transportau adesea pe xidantzu şi nu-i deranja să aibă unul care să le rămână îndatorat. Moraven se mai folosise de această familie şi înainte, descoperind că una dintre virtuţile lor era faptul că nu prea aveau ţinere de minte, reţinându-i numai pe prietenii foarte buni. Trecerea spre Eoloth decurse repede şi neobişnuit de lipsită de probleme. Nu dădură cu ochii de piraţi, iar vremea se abţinuse de la ciudăţenii. Mâncarea servită, foarte sărată şi rece, îi făcuse să-şi dorească raţiile râncede de pe Dracul-de-mare, însă după trei zile debarcară de pe navă, intrând în cel mai mare oraş din Solaeth. Casele din Eoloth aveau câte două, trei etaje, în pofida faptului că erau construite din cărămizi de lut, tencuite apoi şi văruite. Locuitorii se şi mândreau cu casele lor şi le decorau frecvent cu citate scrise cu vopsea strălucitoare, inscripţionate în jurul uşilor şi geamurilor, sau le ornau cu iederă pictată, care nu ar fi putut supravieţui într-un climat rece şi uscat. Cu cât erau mai strălucitoare culorile şi mai exotice imaginile pictate, cu atât mai bogaţi proprietarii, deşi nici 275

Keles şi nici Ciras nu prea dădeau doi bani pe ceea ce însemna chiverniseală pentru eolothieni. Ei doi aveau în comun multe lucruri, dobândite prin faptul că avuseseră parte de o viaţă privilegiată din primii ani. Ciras rămânea foarte precis în acţiuni şi ritualuri. Continuase să-şi păstreze bunele maniere, chiar dacă era năduşit, obosit şi flămând, stări devenite o constantă în compartimentele înghesuite şi umede ale navei. Moraven îi admira încăpăţânarea şi refuzul de a face compromisuri, dacă acestea nu reprezentau un avantaj tactic. La fel, Keles descoperi că problemele erau copleşitoare, dar înfruntă totul cu bravură şi făcu tot ce-i stătea în putinţă. Moraven fusese lăsat să creadă că era deştept, însă tânărul comisese o serie de greşeli. Nu erau grave, însă erau cam după acelaşi calapod. O bună parte din timp părea înceţoşat, iar timp de mai multe zile se plânsese de dureri de cap la trezire, de parcă şi-ar fi petrecut nopţile de dinainte bând vârtos. Tyressa îl intriga pe Moraven, pentru că avea o disciplină care-i sfida vârsta, fusese în mod clar bine antrenată, însă era foarte doritoare să-i asculte părerile despre cum şi-ar putea îndeplini misiunea. De obicei, războinicii unei naţiuni sau asociaţi unei case nobiliare, îi priveau de sus pe xidantzu, considerându-i prea independenţi pentru a putea fi angajaţi. Tyressa părea că ignora toate astea, în afară de circumstanţele în care siguranţa lui Keles ar fi fost în pericol. Odată ce trecuseră de Gria, Tyressa deschise ordinele sigilate pe care le purta. Îi întinse mesajul lui Moraven, apoi parcurse celelalte documente. După o a doua lecturare, i le dădu lui Keles. El le citi, se încruntă şi se sprijini cu spatele de bordajul ambarcaţiunii. — Va fi foarte greu. Moraven zâmbise. — Valabil pentru orice misiune de aici. Face doar ca totul să fie şi mai ciudat. Mesajul Prinţului extinsese misiunea lui Keles, prin adăugarea a două sarcini suplimentare. Prima era să-l ajute pe Moraven să depisteze posibile ascunzători de arme de dinaintea Urgiei. Urma să facă hărţi detaliate ale localizării lor şi să nu comunice informaţiile 276

nimănui, nici măcar bunicului său. Ultima precizare îl băgase în ceaţă, însă fusese de acord şi cu asta, notând că „înseamnă că va trebui să-i oferim mult mai multe lucruri, să nu înceapă să le caute el”. Al doilea lucru pe care i-l ceruse Prinţul era să dea o mână de ajutor la găsirea lui Borosan Gryst. Ştia cine era şi se însufleţise la ideea că l-ar putea întâlni, începuse să explice puţin despre ce-ar fi putut avea Gryst, apoi tăcu. Toţi cei din grup remarcară reţinerea lui în a deschide subiectul, însă nimănui nu-i mai păsa, pentru că, fără îndoială, îşi dăduseră seama că s-ar lămuri pe deplin dacă l-ar găsi vreodată pe Gryst. Mesajul pentru Moraven, scris de Prinţ însuşi, fusese sigilat separat de restul documentelor. „Gryst este cel mai important, restul nu contează.” Moraven citise mesajul şi-l arsese, spunând: — Prinţul ne urează mult noroc. Am să-i las pe zei să desluşească mesajul său în fum şi ne vor ajuta pe drum. Ceilalţi înţeleseseră că nu-i putea lăsa să citească şi ei mesajul. Nu-i plăcea deloc faptul că Prinţul Cyron le dirija eforturile în găsirea unui singur om, însă conducătorii puneau întotdeauna pe primul plan problemele lor. Implicaţiile din mesaj nu fuseseră deloc subtile: ceilalţi puteau muri în orice fel, dar Borosan Gryst trebuia adus la Moriande. Moraven simţi fiori alunecându-i pe şira spinării. Mai trecuse, odată, printr-un moment când privise viaţa celorlalţi cu o asemenea nepăsare şi fusese bucuros că totul se schimbase până la urmă. Uciderea bărbaţilor la Asath fusese necesară datorită faptului că supravieţuitorii ar fi chemat ajutoare. Puteau fi urmăriţi până în Solaeth, sau, mai degrabă, ar fi atras o atenţie nedorită asupra lor. Moartea celor din Asath de-abia dacă merită pomenită Prinţului. Moraven ar fi vrut ca Cyron să aibă ocazia să vadă adevărata valoare a vieţii individului, însă se îndoia că ar fi avut vreo importanţă pentru el. Amploarea problemelor pe care le avea Prinţul şi faptul că miniştrii îl izolaseră de sălbăticia realităţilor vieţii însemnau că n-ar fi putut avea niciodată această şansă. Era păcat, însă mai putea fi şi 277

singura cale prin care Prinţul s-ar fi putut achita de responsabilităţile faţă de ţară. Moraven se gândea la asta şi la multe altele pe când galopau pe drum. Mulţumesc zeilor că nu m-au adus în aceleaşi restrişti. Tocmai când îşi spuse asta, croncănitul strident al unei ciori răsună batjocoritor. Solaeth fusese dintotdeauna o provincie de graniţă, fără să facă niciodată parte cu adevărat din Imperiu. În arhitectura clădirilor sau în păienjenişul de alei şi drumuri care străbăteau oraşul se vedeau foarte puţine influenţe imperiale. Căpeteniile militare împărţiseră demult ţara, deşi îşi trimiteau reprezentanţii într-un consiliu de conducere la Eoloth, menţinând aparenţa unei naţiuni şi a domniei înaltului Guvernator de acolo. Indiciul cel mai frapant al despărţirii de influenţa Imperiului era omniprezenţa dispozitivelor create de gyanri. Moraven mai văzuse luminile albastre care ardeau în noapte şi în alte oraşe mai mari şi ştia că sunt foarte costisitoare, însă aici aceleaşi lumini albastre sclipeau pe broşe sau pe mânerele săbiilor decorative. Nu avea nici o îndoială că luminile nu vor dura foarte mult, pentru că thaumston pentru alimentarea lor se găsea cu dificultate, însă aceşti oameni foloseau ca simple ornamente lucruri la care cei mai aleşi oameni din Moriande nici măcar nu visau. Cantitatea imensă de produse gyanri deschise imediat o discuţie. Moraven şi ceilalţi nu aveau nici un fel de probleme să-şi afişeze surprinderea faţă de ceea ce vedeau. Cu grijă, putură să abată turnura discuţiei spre Gryst, iar după o zi reuşiră s-o orienteze în direcţia cuvenită. Plecând din Eoloth, ţinură aproape numai nordul, îndreptându-se spre orăşelul Telarunde. Cei de aici trimiseseră oameni în capitală după ajutor. Localitatea se întindea la picioarele unui munte unde străjuiau ruinele unei vechi citadele. O dihanie, despre care se spunea că provenea din Ixae Yllae, se oploşise printre ruine şi vâna adesea vaci, capre şi oi, ba chiar şi câte un păstor. Vara uscată părea să-i fi oferit condiţii ideale şi ataca mai feroce decât înainte. Localnicii se temeau că era perioada de hrană a creaturii. 278

După ce-şi încărcase într-o căruţă invenţiile gyanri, Borosan Gryst plecase să distrugă bestia. Se spunea că oricum era în drum spre Dolosan şi că fusese încântat să dea o mână de ajutor. Plecase însoţit de reprezentanţii orăşeneşti şi toţi din Eoloth care le povestiseră tărăşenia erau siguri că finalul nu va fi unul de baladă, când toată lumea trăieşte fericită până la adânci bătrâneţi. Cât de adevărate le-au fost prezicerile. Moraven zâmbi, în pofida a ceea ce simţea, privindu-i pe localnici lucrând cu sârg în piaţa oraşului. Adunau grămezi de vreascuri, baloţi de paie, chiar şi o piesă ruptă de mobilier, pe care o puneau în vârf. Mormăiau în timp ce munceau, izbucnind uneori în accese de furie sălbatică, urmate de o tăcere tulburată doar de murmure aprobatoare. În centrul acestui morman, legat de un stâlp gros, cu funii puternice, zăcea Borosan Gryst. Cel puţin, lui Moraven aşa i se păru, că era Gryst, după părul castaniu-roşcat şi ochii bicolori, albastru şi căprui. Nu-i fusese descris ca fiind prea înalt, iar funiile, deşi erau bine strânse în jurul lui, lăsau să i se vadă burdihanul. Se potrivea atât de bine cu descrierea, încât Moraven era sigur că-l identificase, iar când bărbatul începu să vorbească, orice îndoială îi pieri. Fiecare cuvânt al său mustea de exasperare. — Nu, nu, de ce nu mă ascultaţi? Grămezile de vreascuri ar trebui să fie mai aproape de rug şi orientate în sus. Puneţi-le la genunchii mei. Văpaia se aprinde sub ele. Luaţi de acolo bucăţile alea mari, ard mai greu, e numai lemn tare. Vor arde încet. Trebuie lemn mai moale, să ardă mai puternic. Ascultaţi-mă! Vreţi un foc eficient sau nu? Răspunsul mulţimii arăta că dorinţele oamenilor erau total opuse. Peroraţiile sale îi făcură să lucreze cu şi mai multă râvnă, aşezând lemnele şi mai sus, tot la voia întâmplării. Indiferent cu câtă ardoare i-ar fi rugat, refuzau să-i acorde orice atenţie. — Cruţă-ţi forţele, ca să poţi să urli, smintitule! strigă un bărbat. — V-am spus că ar fi trebuit să-i puneţi întâi un căluş la gură, se băgă un altul. Moraven îşi îmboldi calul înainte şi ridică vocea: — Oameni buni din Telarunde, tovarăşii mei şi cu mine suntem curioşi. Ce faceţi acolo? 279

— Încropesc un rug total ineficient. Le va lua o oră să facă treabă de zece minute, cu mult mai puţin lemn irosit. Spadasinul ridică mâna. — Dacă nu vă este cu supărare, Maestre Gryst, vă înţeleg ideile. Dorinţa mea este de a afla cum aţi ajuns să-i sfătuiţi pe oamenii deaici cum să ridice un rug. Un bărbat mai vârstnic, cel care amintise necesitatea căluşului, îi aruncă o căutătură lui Moraven. — Am să-ţi spun eu, bucuros. A venit şi a spus că a ucis monstrul din munţi. A pus un lucru aici, altul dincolo, până le-a împrăştiat peste tot, apoi le-a adunat în ceva rotund, ca un ceaun. L-a îndreptat spre fortăreaţă şi l-a trimis într-acolo, ca pe un câine gonind după vulpe. Ne-a zis că este suficient, iar noi am sărbătorit. Arătă spre o casă alungită, spre marginea de nord a oraşului. Colţul dinspre miazănoapte al acoperişului de paie lipsea, iar Moraven ghici că la fel şi mare parte din peretele din spate. — Stăteam aici, mulţumindu-i şi preamărind zeii pentru norocul nostru, când monstrul a venit şi a spart casa lungă. A apucat trei bărbaţi în toată puterea, nu ţâncii de pe câmp, şi i-a dus la vizuină. Acum spune că va mai trebui să treacă ceva timp, şi i-am oferit destul, dar a fost hotărât un răgaz, iar acum pregătim focul. Moraven clătină din cap. — Eu n-aş aprinde încă rugul, dacă aş fi în locul vostru, pentru că Borosan Gryst nu v-a înşelat. Faţa bătrânului se încruntă încet. — Nu eşti de pe aici şi nu ne place să fim traşi pe sfoară de străini. Am fost păcăliţi o dată. Vorbeşte desluşit. Să ştii că avem lemn destul. Spadasinul îi pironi cu o privire tăioasă pe Gryst, reuşind să-l amuţească. — Dispozitivul pe care l-a folosit lucrează în multe feluri. S-a dus la fortăreaţă. A găsit bestia. Şi-a dat seama că bestia este mai mult decât poate dovedi el, aşa că mi-a trimis un mesaj. Am venit împreună cu tovarăşii mei să terminăm treaba. Localnicii strânşi în jurul bătrânului priveau, pe când el şovăia între a-i da dreptate sau nu. Frânturi de emoţii i se oglindeau pe chip 280

şi, pentru o clipă, Moraven crezu că reuşise. Apoi expresia bătrânului se întunecă şi deschise gura. Nu ajunse să scoată nici un cuvânt, deoarece Keles Anturasi sări din şa şi arătă spre fortăreaţă. — Fără nici o îndoială, asta-i Cetatea Xoncyr. Este aşa cum spune celălalt. Acolo-i sora lui. Bătrânul clipi nedumerit. — Care celălalt? Tyressa călări până la ei şi se lăsă în faţă. — Cealaltă creatură pe care am distrus-o. Borosan este cercetaşul nostru. Doar nu vă închipuiţi că am venit fără un cercetaş, nu? Ajungeam mai repede, însă celălalt era fratele ei mai mare, iar mireasa lui tocmai amenajase un cuib cu câteva zeci de ouă, aşa că amândoi erau foarte aprigi. Sătenii începură să şuşotească între ei, însă bătrânul refuza să se lase prostit. — Voi nu arătaţi de parcă aţi fi dat vreo luptă. Ciras grăi cu blândeţe: — Nu lupta ne-a întârziat pe drum, ci îngropăciunea pe care am săvârşit-o pentru cei cinci tovarăşi ai noştri care au pierit. La început am fost nouă. Invocarea numărului nouă avu efectul dorit. Câţiva dintre cei prezenţi îl traseră pe bătrân, iar alţii începură să desfacă rugul. Unul se apucă să-l întrebe pe Borosan dacă exista vreo cale eficientă de a înlătura lemnul, şi el îi oferi încântat toate sfaturile de care avea nevoie. Moraven privi spre conducătorul satului. — Dacă ne arătaţi distrugerile făcute şi ne lăsaţi să discutăm cu tovarăşul nostru, atunci poate vom hotărî cum să procedăm. — Da, bineînţeles. Bătrânul îşi ridică mâinile. — Aşteptaţi aici, voi pregăti totul. După ce bătrânul dispăru în fugă, Keles se apropie şi privi în sus. — Îl luăm pe Gryst şi plecăm, da? Moraven clătină din cap. — Am cumpărat libertatea Maestrului Gryst cu o promisiune. 281

Keles căscă ochii. — Glumeşti, nu-i aşa? Ai de gând să urci acolo şi să omori ştiu eu ce monstru? — Eu? Nu. — E reconfortant să aud asta, se linişti cartograful şi zâmbi. — Nu, nu am de gând să mă ocup doar eu, continuă Moraven cu un surâs. Ci noi toţi.

282

33 Ziua a 5-a, Luna Şobolanului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Wentotekun, Moriande, Nalenyr Prinţul Cyron şedea pe tron, îngreunat din nou de robele sufocante ale rangului. Între el şi pragul uşii era întins un covor roşu, tivit cu purpuriu, însă doar atât de lat cât să permită unui singur om să păşească pe el. Între marginile sale şi şirul de stâlpi era un spaţiu acoperit cu lemn deschis la culoare, motiv pentru care celor doi miniştri care îngenuncheaseră de-o parte şi de alta a sa li se îngăduia să rămână în centrul încăperii. Dacă vreunul dintre ei sau numai robele lor ar fi atins covorul, ar fi putut porunci să fie omorâţi. Nu-i veni deloc să zâmbească, amintindu-şi povestea unui împărat care examinase roba unui ministru hrăpăreţ, pe care-l ura, în căutarea unor scame purpurii. Că fuseseră sau nu puse chiar de împărat între firele periei folosite atunci nu ştia nimeni. Cyron se îndoia că se va osteni într-o bună zi să scape în acest fel de vreo pacoste de la Curte, însă fusese tentat să procedeze aşa de câteva ori. Ministrul Armoniei, Pelut Vniel, îngenunche la dreapta. Potrivit descendenţei şi rangului, roba sa albastră avea dragoni brodaţi cu migală pe spate şi piept, fiecare tivit cu purpuriu. Vniel nu era cel mai important ministru, dar se ridicase într-o funcţie importantă în cadrul Armoniei folosindu-se de şiretlicuri şi îndrăznind rareori să-l contrazică pe Prinţ în chestiunea importanţei formei faţă de fond. Oricum, întrevederea era una dintre aceste ocazii, şi furia lui Cyron creştea încet şi sigur. De partea cealaltă îngenunchease Ministrul Relaţiilor Externe din Helosunde, Koir Yoram. Mai tânăr şi decât Prinţul, Koir avea firea aprigă a unui refugiat care nu voia altceva decât eliberarea patriei şi refacerea naţiunii. Fervoarea acestei dorinţe îl lăsase pradă tremurăturilor ori de câte ori i se dădeau veşti pe care ar fi preferat să nu le fi auzit. De la Festival încoace se întâmplaseră multe lucruri 283

care nu-i plăcuseră deloc şi, Cyron era sigur, atât îl sâcâise pe Maestrul său până obţinuse permisiunea să se adreseze tronului. Pelut fusese intermediarul iritării, explicându-i lui Cyron cum stăteau lucrurile, mai puţin ca să-şi dezvăluie adevăratele sale sentimente şi mai mult ca să-i dovedească de ce audienţa era necesară. Birocraţii dădeau dovadă de un patriotism ciudat, pentru că luptau în primul rând să protejeze structurile care le asigurau poziţia şi mai puţin să apere naţiunea împotriva jefuirii sau atacurilor. Solicitarea unei audienţe de către Koir survenise mult prea repede şi la un nivel prea înalt, pentru a putea fi tolerată. Cyron aprobase, în cele din urmă, audienţa, fiindu-i utilă. Era mai mult decât bucuros să finanţeze operaţiunile militare helosundiene, preferând să se verse sângele mercenarilor decât al poporului său. Problema era că mercenarii nu se considerau nişte simplii lefegii. De fapt, erau convinşi că sunt o naţiune şi că aveau un cuvânt de spus în ceea ce-i privea. Mai mult chiar, se considerau aliaţi cu drepturi egale ai Nalenyrului, nu sărăntoci cerşind nişte grăunţe, fiind îndreptăţiţi să-l consilieze pe Prinţ şi să-şi dea cu părerea asupra oricărei decizii politice care-i afecta. Palmele lui Pelut Vniel erau lipite de coapse. — Vei afla, Ministre, că nu am intenţionat niciodată să ascundem de voi vestea livrării de orez pentru Deseirion. Subordonaţii dumitale au primit rapoartele necesare. Ne cerem scuze că învelitoarea lor inadecvată a ascuns adevărata lor natură, făcând să fie ignorate. Noi rapoarte, actualizate, au fost deja trimise, învelite adecvat şi purtând sigiliul meu. Koir se adânci într-o plecăciune. Pe roba lui verde erau brodaţi câini aurii, însă nimic nu indica faptul că vieţuiau pe spinarea dragonului nalenian. Şi să mai crezi că scamele purpurii ar putea străluci pe aceste mătăsuri de smarald. Koir se înveşmântase pentru a-şi manifesta lipsa de respect, ştiau toţi trei, însă mai ştiau că a fi informat şi a reacţiona era o victorie pentru el. — Ministrule, atenţia dumitale pentru detalii ne încântă. Problema care ne preocupă este acest ajutor acordat duşmanului nostru comun, într-un moment când el este cel mai vulnerabil. 284

Pentru prima oară într-o eneadă suntem în măsură să-l izgonim din Helosunde. Grânele îi vor face pe soldaţii săi mai puternici. În acelaşi timp, aţi încetinit livrările către noi. Nu înţelegem această strategie. Cyron îşi controla respiraţia cu grijă. Helosundienii încă mai trebuiau să cadă de acord asupra moştenitorului ultimului lor Prinţ, al cărui singur talent, din câte se constatase, fusese să toarne copii oricărei femei în afară de nevastă-sa. Şi când te gândeşti că m-am întâlnit cu văduva lui şi am găsit-o atât de dezgustătoare, încât mai degrabă m-aş călugări decât să stau cu ea. Birocraţii formaseră un comitet pentru a decide care dintre bastarzii Prinţului s-ar cuveni să conducă Helosunde, dar şi cum să-şi menţină funcţiile şi să neutralizeze orice pretenţii la tron din partea văduvei. Acest lucru o învenina şi mai mult, iar un mariaj politic cu ea devenise ceva de neconceput pentru Cyron. Ministrul de Stat nalenian rosti cu glas scăzut: — Transporturile de grâne nu sunt pentru trupele deseiene. Ele sunt menite civililor. — Dar ar trebui să ştiţi că Pyrust ia de la gura oamenilor şi hrăneşte trupele. — Desigur. Ne-am asumat riscul să se întâmple aşa. Orezul lor fără culoare umple burdihanul trupelor sale, în vreme ce orezul nostru auriu este livrat civililor. Crezi că ei nu ştiu de unde-l primesc? Ştiu şi cui să mulţumească, atunci când bătrânii şi copiii lor vor supravieţui. Vor considera Nalenyrul un tărâm bogat. — Şi-i va face să i se alăture lui Pyrust, când le va porunci să înainteze spre sud. Vor trece prin Helosunde, ca să ajungă aici. Nu-i putem opri, pentru că războinicii noştri sunt nevolnici. Cererile noastre au fost foarte rezonabile. Pelut dădu gânditor din cap. — Da, rezonabile, însă pentru ofensivă, nu pentru apărare. Plănuiţi un atac asupra Meleswinului. Lui Koir îi tremura buza de jos, trădându-i surprinderea, atât faţă de informaţia de care dispunea Pelut, cât şi faţă de francheţea cu care o dezvăluise. Prin tradiţie, s-ar fi cuvenit să treacă mai mult timp până ce Pelut să desprindă strat după strat de motive şi să ajungă la 285

dorinţa lui Koir de a-i respinge pe deseieni dincolo de cel de-al treilea oraş ca mărime din Helosunde. — Agenţii noştri au aflat că, drept răspuns la presiunile făcute asupra lui de către Prinţul Cyron, Pyrust şi-a retras trupele din Meleswin. Avem de gând să recuperăm oraşul, eliberându-ne cetăţenii. Cyron ştia că era o minciună. Meleswin se întinsese cu multă vreme în urmă până la oraşul deseian geamăn, pe malul nordic al Râului Negru. De la ocuparea sa, populaţia helosundiană fusese izgonită, iar conducătorii deseieni îi aduseseră acolo pe oamenii lor. Acum, Meleswin era mai mult un oraş deseian, decât unul helosundian. Orice cucerire a lui s-ar fi terminat cu o vărsare de sânge faţă de care Pyrust n-ar fi putut face altceva decât să răspundă. — Ministrule Yoram, curtea a studiat această situaţie pe cât de mult a fost posibil. Pelut îşi împreună mâinile. — Se crede că orice atac împotriva Meleswinului ar fi o soluţie nerecomandată. Nu putem sprijini aşa ceva. Koir nu făcu nici un efort de a-şi înfrâna furia. — Vreţi să spuneţi că nu veţi permite. — Sunt doar cuvintele dumitale. Ale mele au fost alese cu grijă, pentru a exprima ceea ce trebuie. — Aş putea să-i reamintesc ministrului că Helosunde este un stat suveran, îndreptăţit să se apere şi cu toate drepturile de a-şi urma propriile interese? Recâştigarea prerogativelor sale asupra teritoriului însuşit de invadatorii lacomi este doar una dintre căile noastre de apărare. Totodată, cu cât suntem mai puternici, cu atât scade ameninţarea deseiană asupra voastră. Cu un gest din încheietură, Cyron deschise evantaiul din mâna dreaptă. Un dragon auriu, pe fond purpuriu, se întinse pe semiluna evantaiului ascunzându-i faţa de la ochi în jos. — Iar Maestrul a grăit: „Câinele care aşteaptă comenzile stăpânului său este răsplătit. Lătrăturile nevolnice zămislesc numai nemulţumiri.” Kir înţepeni pe dată, dar Pelut reuşi să-şi mascheze şocul. Dacă întrevederea s-ar fi desfăşurat cum se cuvenea, Cyron nu ar fi spus 286

nimic, rămânând impasibil şi neclintit, pe întreaga durată. Ascunzându-se în spatele evantaiului, dăduse semn că nu voia să fie remarcat. Deşi auziseră citatul urmyrian, manierele de la curte le cereau să pretindă că nu glăsuise deloc. În acelaşi timp, erau nevoiţi să-i acorde întreaga atenţie. Ochii albaştri ai helosundianului scăpărau de furie, însă nu spuse nimic până când Cyron nu închise evantaiul. — Helasunde consideră că datoria sa faţă de Nalenyr este una sacră, precum cea pentru propriii săi cetăţeni. Nu am uitat multele daruri trimise de poporul nalenian. Suntem gata să ne punem între nobilul popor nalenian şi sălbaticii deseieni, precum gărzile keru, care se interpun între Prinţul Cyron şi duşmani. Pelut îşi îngădui să-şi închidă ochii pe jumătate. — Nalenyr nu va interzice niciodată Helosundului orice acţiuni pe care Prinţul său le va crede necesare, dar această chestiune a Maleswinului este una care pretinde o maximă prudenţă şi deliberare. Scăpărarea ochilor lui Koir îi trăda gândurile. Pelut îi spusese că Nalenyr va susţine orice decizie a unui prinţ helosundian. Aceasta ar obliga birocraţia să ajungă la o decizie privind moştenitorul rangului princiar, înainte de a putea autoriza vreun atac. Ciorovăielile asupra moştenitorului vor dura luni de zile, dacă nu cumva ani, iar necesitatea atacului va dispărea. Ori asta, ori totul va decurge pripit şi se va termina cu un dezastru. Cyron îşi înfrână dorinţa de a clătina din cap. Dacă în locul lui ar fi fost Pyrust, acesta ar fi erupt de pe tron şi ar fi şters insolenţa lui Koir. Probabil omorându-l. Deşi o lovitură, două ar fi fost satisfăcătoare, Cyron i-ar fi mituit mai degrabă pe Koir şi pe miniştri să nu facă nimic. Din nefericire, i-ar lua aurul, apoi l-ar folosi să-şi finanţeze planurile, conspirând în acelaşi timp cu propriii săi miniştri să păstreze secretul asupra rezultatelor dezastruoase. Koir făcu o plecăciune, dar nu destul de adâncă pentru ca fruntea să-i atingă covorul. — Înţelepciunea şi prietenia dragonului sunt cele mai nepreţuite comori ale poporului helosundian. Mă voi retrage acum, să le 287

împărtăşesc asta şi celorlalţi lideri ai noştri. Fie ca Puterea lui Nouă să continue să fericească Dinastia Komyr. Ministrul helosundian se ridică şi se retrase din încăpere. Pelut îl privi plecând. Apoi se întoarse spre Cyron şi făcu o plecăciune. — Se duce acolo unde dorim noi. Cyron pufni. — Hotărât să nu facă nimic, ori grăbindu-se pe un drum care-i va aduce şi mai multe probleme? Meleswin este un dezastru în devenire. Dacă nu pot vedea că este o capcană a deseienilor, sunt proşti. Nădăjduiesc, doar, ca însuşi Koir să fie în fruntea hoardei când vor intra în oraş. — Puţin probabil, Alteţă. — Ştiu, înseamnă că numai cei bravi dintre ei vor pieri, în timp ce idioţii rămân. Cyron zvâcni din încheietură, deschizându-şi din nou evantaiul şi retezând orice şansă de continuare a discuţiei. — Un dragon nu plânge din dezgust, ci pentru curajul risipit fără noimă.

288

34 Ziua a 5-a, Luna Şobolanului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Lupul furtunii, pe Mările Sudului După nici o săptămână de la plecarea din Archurko, Jorim îşi dăduse seama că învăţase mult mai multe despre seminţia fennych decât din orice altă sursă din lume, cel puţin cele omeneşti. Nu avea nici o îndoială că virukii ştiau mult mai multe despre ei, însă nu putea să se aştepte ca rapoartele lor să fie nepărtinitoare. Examinase creatura cu mare atenţie, menţinând-o constant în preajma sa în primele trei zile, apoi lăsând-o să rătăcească fără el, odată ce Căpitanul Gryst se convinsese că nu va provoca nici un dezastru. Jorim mai întâlnise tot felul de vietăţi, precum şopârla-curcubeu, capabilă să-şi schimbe culoarea pentru a se potrivi cu mediul ambiant. Fennii păreau să-şi poată modifica înfăţişarea şi chiar personalitatea. Izolaţi de specie, fennii începeau imediat să se adapteze vieţii în preajma oamenilor. Exemplarul său luase proporţii apropiate de cele umane, deşi capul, ochii şi urechile rămăseseră mari. De fapt, potrivit măsurătorilor făcute de Jorim, capul său, orbitele, ochii crescuseră, de fapt. Îi explicase toate astea lui Iesol într-un mod cât se putea de simplu: — Prezintă un anumit grad de neotenie, se adaptează după modelul copilului, pentru că această formă invocă instinctele noastre protectoare cele mai acute. — Dar nu avem copii la bord. — Asta-i adevărat, însă capul supradimensionat şi ochii mari sunt caracteristici comune puilor multor specii. Jorim dădu din cap când fennul sări de pe vine la un capăt de frânghie, balansat în joacă de un marinar.

289

— De asemenea, comportamentul jucăuş este şi el comun. Încet, încet, se adaptează social în felul în care o fac oamenii, iar fiind isteţ încearcă să capteze atenţia, evită să fie lovit şi este hrănit. Însă comportamentul său depăşea sfera imitativului, pentru că, destul de repede, fennul începu să vorbească. Dovedi o abilitate extraordinară pentru deosebirea şi filtrarea sunetelor, iar Jorim se gândi că putea fi unul dintre motivele pentru care urechile se măriseră, chiar dacă nu erau, în mod vizibil, omeneşti. Sintaxa i se părea irelevantă, însă îşi dezvoltă o dorinţă insaţiabilă de a cunoaşte „numa” fiecăruia şi a tuturor lucrurilor. Cuvintele „Jrima numa”, urmate de sunetul labei bătând în ceva, deveniră atât de comune, încât Jorim se trezi răspunzând şi în somn. Învăţarea limbajului era, în mod clar, o abilitate adaptivă, iar faptul că fennul era capabil să alăture înţeles unor cuvinte mai degrabă abstracte oferi o dovadă importantă a nivelului său de inteligenţă. După mai multe zile, fennul îşi oferise propria sa „numa” prin bătaia în piept şi anunţând „Shimik”. Adesea, mormăia pentru el într-o limbă melodioasă, însă rezistă oricăror încercări ale lui Jorim de a schimba vreo vorbă. Shimik învăţa foarte repede ce comportament era permis şi ce nu, precum trezirea oamenilor dintr-un somn adânc sau deranjarea lor când lucrau. Altfel, îşi însuşea limbajul celor de pe punţile de jos şi-l încorpora în vocabularul său. În acest fel, tot ce era defect sau rău deveni „dreu”. Fiind capabil să provoace râsul, fennul era răsplătit imediat, aşa că deveni un fel de clovn, deşi renunţa imediat la bufonerii când i se alătura lui Jorim în cabină, şi era nevoie de linişte ca să facă măsurători, să înregistreze datele sau să comunice cu Qiro. În pofida faptului că avusese la dispoziţie mai puţin de o săptămână să-l studieze pe Shimik, Jorim ajunse la unele concluzii despre creatură, care explicau de ce putea fi atât de docilă când se afla departe de restul speciei, atât de inteligentă şi, cu toate astea, să devină bestială în grup. Cât timp era singur, Shimik era atât de docil, încât Jorim îi putea deschide gura să-i studieze dinţii, sau să-i scoată ghearele, fără să provoace vreun mârâit. Armele cu care fennii erau capabili să atace şi să omoare un războinic viruk erau la locul lor, însă nefolosite. 290

Decisese că erau nemăsurat de inteligenţi şi foarte dotaţi pentru a trăi în societate. Când se aflau departe de semeni, se simţeau foarte vulnerabili şi erau paşnici, din moment ce unul singur n-ar fi putut răpune mai multe creaturi deodată şi, cu siguranţă, nu un viruk. Însă, în grup, nu se temeau de nimic. Puteau copleşi numeric aproape orice, iar şansele ca vreunul dintre ei să fie izolat şi ucis scădeau cu fiecare nou individ adăugat mulţimii. Când se adunau în grup, nevoia de inteligenţă dispărea şi acţionau şi reacţionau la unison. Pe Ethgi presupunea că se întâmplase ceva simplu. În circumstanţe normale, fennii aveau, probabil, teritoriul lor şi rămâneau într-o relativă izolare. Evident, găsiseră membri ai sexului opus şi începuseră să se înmulţească, iar el îşi punea întrebări referitoare la mărimea şi aspectul puilor. Când creşteau destul, puii se desprindeau de grup şi-şi stabileau propriile teritorii, iar pe măsură ce se înmulţeau, populaţia se multiplica, obligându-i să accepte compania celorlalţi. Astfel se forma o haită care se deplasa şi omora tot ce întâlnea în cale, forţând cucerirea altor teritorii unde să se aşeze şi fiecare îşi găsea locul. Întregul proces se declanşa din nou, cu perioadele dintre năvăliri determinate de rezervele de hrană, animalele de pradă ale locului şi alţi factori capabili să limiteze expansiunea populaţiei. Pe Ethgi, nu mai era nici un alt loc, în afară de sat, şi nici o altă pradă în afară de localnici, ceea ce dusese la situaţia în care intervenise Lupul furtunii. Studierea lui Shimik şi descifrarea coordonatelor pentru navigaţie îl ţineau pe Jorim ocupat. Dacă nu ar fi avut un fenn de îngrijit, şi-ar fi ieşit din minţi, pentru că nu-i rămânea mai nimic de făcut la bord. Lupul furtunii naviga spre sud, încercând să prindă un curent care ducea spre est. În timpul deplasării se uitară după insulele din arhipelag, însă fără vreun succes. Asta-i provoca anumite frustrări, pentru că harta din Soth păruse atât de promiţătoare. Dăduseră peste Ethgi şi atât. Căpitanul Gryst era mai degrabă înclinată să treacă uşor peste absenţa insulelor. Stătea împreună cu Jorim lângă balustrada de la pupa, pe puntea de comandă, studiind luminiscenţa vagă a siajului lăsat în lumina crepusculară a soarelui gata să apună. 291

— Există mai multe explicaţii pentru faptul că insulele nu sunt aici. Harta aceea are peste două mii de ani vechime. Ceea ce-a fost indicat ca insulă s-ar putea să fi fost atoli, ieşiţi din apă într-o vreme când nivelul mării era scăzut. În afară de asta, nu avem nici un indiciu că virukii înţelegeau noţiunea de longitudine mai mult decât noi, aşa că s-ar putea să fie la câteva leghe distanţă de locul unde neam aştepta să le găsim. Jorim clătină din cap. — Aţi putea la fel de bine spune că vreun zeu s-a coborât până aici, le-a săltat din mare şi le-a mutat în altă parte. Ar trebui să fie aici. Arcul de cerc era chiar acolo, pe hartă, format dintr-un lanţ de insule. Poate că nu erau decât vulcani vechi sau aşa ceva. — Poate că erau doar legende ale virukilor, tot aşa cum sunt Munţii de Gheaţă pentru noi. — Nu asta am vrut să spun. Jorim îşi înălţă o sprânceană spre ea, apoi se întoarse să privească spre sud, dincolo de provă. — Sunt chiar acolo. — Cum de ştii asta, Maestre Anturasi? — Pentru că are sens. Dacă cineva o ia spre nord, prin Pustietăţile Turca şi dincolo de ele, va ajunge la un tărâm al gheţii. Are sens, pentru că aceleaşi condiţii ar exista şi în sud. Acest lucru, împreună cu legendele, indică existenţa acolo a Munţilor de Gheaţă. Shimik, a cărui blană crescuse scurtă şi dobândise nuanţa gălbuie ca mierea a punţii de lemn de stejar, se rostogoli pe spate, apoi îşi întinse labele spre Jorim. — Jrima, uppa uppa. Îşi frământa degetele mici, iar Jorim îl ridică, să nu-şi scoată ghearele şi să înceapă să se urce pe el. Anaeda zâmbi când fennul îi făcu semn cu mâna. — Cred că eşti destul de ciudat, Maestre Anturasi. Eşti aici ca să faci măsurători, să putem defini lumea şi s-o cunoaştem mai bine. Îl studiezi cu foarte mare atenţie pe acest fenn şi notezi ceea ce afli. La fel, faci desene cu peştii pe care-i prindem, desenezi păsările pe care le vezi, faci hărţi ale constelaţiilor imposibil de văzut din Moriande şi, cu toate astea, îţi permiţi să crezi într-un tărâm unde munţii sunt de 292

gheaţă, bazându-te doar pe istorisirile fanteziste din vremea eroilor. Cum este posibil? Briza mării îi răscoli pletele, iar Shimik încercă să prindă o şuviţă cu laba. — Nu sunt sigur, Căpitane, că ar trebui să mă împac doar cu un anumit tip de informaţii. Sunt mulţi oameni care trăiesc în văile munţilor, convinşi, din tot sufletul lor, că pământul e plat şi că cerul este un capac aşezat deasupra lui. Pentru ei, am căzut dincolo de marginea lumii. Însă cred că munţii sunt acolo şi ştiu de ce. Parţial, este vorba de poveştile pe care le-am auzit. Toate vechile hărţi îi indică. Aşa cum am spus mai înainte, dacă avem un tărâm al gheţurilor în nord, de ce n-ar fi şi în sud? Iar măsurătorile făcute de mine arată că se face tot mai frig. Multe dintre păsările şi peştii pe care i-am văzut seamănă cu cei din climatul mai rece, din nord. Sunt argumente pentru existenţa Munţilor de Gheaţă. — Îţi accept raţionamentele, dar unde tragi linie? Un zâmbet îi curbă buzele. Alţii cred că, dincolo de munţi, se află o gaură, intrarea în Lumea Subpământeană. Dacă te aventurezi acolo, ai putea afla întreaga bogăţie trimisă ca sacrificiu pentru strămoşii noştri. Dacă vom găsi munţii, poţi fi sigur că vor fi destui doritori pentru o expediţie dincolo de ei. Jorim clătină din cap. — Cunosc şi eu legenda, dar cred la fel de mult în ea cât în ideea că împărăteasa Cyrsa se va întoarce dinspre apus, dacă Tărâmul celor Nouă Prinţi ar fi ameninţat. Convingerea că ea şi eroii ei supravieţuitori sunt doar căzuţi într-un somn adânc nu are nici o noimă. Nu există nici o informaţie care să susţină aşa ceva. Văzând că nu se mai întoarce, oamenii au început să ţeasă poveşti ca să se simtă ei mai în siguranţă. Vremurile erau atât de grele, încât au avut nevoie de puţină speranţă, aşa că şi-au închipuit un salvator care ar veni să-i ajute dacă lucrurile s-ar fi înrăutăţit. Ea dădu din cap. — S-ar putea să fie şi aşa. Sau ea chiar este acolo şi aşteaptă. — Mă întrebam, Căpitane, cum vă permiteţi să credeţi în astfel de superstiţii? Ochii Anaedei se îngustară. 293

— Nu te limita doar la izbânda de a câştiga o dispută. Erai destul de sigur că adunaseşi destule dovezi pentru a ajunge la concluzia că Munţii de Gheaţă există. Sunt mai multe aspectele capabile să sugereze că împărăteasa Cyrsa a existat sau s-ar putea să existe. Ştim amândoi că despre jaecai se spune că trăiesc mai mult. Mai ştim că ea şi războinicii ei erau de faţă la declanşarea Urgiei, odată cu care a fost dezlănţuită o mare cantitate de energie magică. Ai văzut schimbările provocate în toată lumea. Mai gândeşte-te, Maestre Anturasi. La marginea multor sate sunt cercuri în care se duelează spadasinii şi unde s-au întâlnit doi jaecai; energia magică este eliberată. În unele dintre aceste cercuri nu se văd niciodată vitregiile iernii, iar în altele, unde zăpada se depune, nu se mai topeşte niciodată, nici chiar în plină vară. Astfel, magia poate într-adevăr să conserve, dar şi să distrugă, deci de ce n-ar fi de acceptat că şi ea a supravieţuit? — Este o întrebare foarte bună, Căpitane. Jorim privi spre Shimik. — Sunteţi foarte dură, iar dovezile indică necesitatea de a vă exercita autoritatea. Du-te, prinde, Shimik. Cu un ţipăt de încântare, fennul sări din braţele lui, o luă la fugă săltând pe punte şi dispăru prin cel mai apropiat hublou, îndreptându-se spre măruntaiele navei. Unul dintre motivele pentru care Căpitanul Gryst permitea să fie lăsat singur era că avea o plăcere neţărmurită de a vâna şobolani şi se dovedise mult mai eficient decât oricare dintre câinii aduşi la bord pentru acest scop. — Insist, aţi pus bine problema. S-ar putea ca ea să fie acolo. Jorim îşi încrucişă braţele pe piept. — De ce-aţi deschis subiectul? Ea se aplecă pe balustradă şi rosti cu glas scăzut: — Ţi-am citit rapoartele şi am adăugat unele pasaje din ele în jurnalul de bord. Am văzut măsurătorile pe care le faci şi le-am comparat cu ale mele. Suntem amândoi de acord cu majoritatea lor. Din cât pot să-ţi spun, incapacitatea noastră de a găsi insulele nu înseamnă mai nimic. Însă văd ceva îngrijorător în toate astea. — Adică? Anaeda expiră încet. 294

— Insulele nu dispar, pur şi simplu. S-ar putea să fi trecut pe lângă ele, navigând noaptea, însă nu ne deplasăm atât de repede încât să nu putem vedea nici o urmă de ele. Am zări nori deasupra lor, bucăţi de lemn plutind pe apă. Ceva, ceva tot ar veni de-acolo. Deci, nu avem nici o dovadă empirică a faptului că le-am fi ratat, însă asta nu înseamnă nimic. Jorim vorbi încet. — Este altceva, nu-i aşa? Ceva ce nu este atât de concret. — Sunt pe mare de mai bine de optsprezece ani, aproape douăzeci şi şapte. Am văzut multe şi mi se pare că se petrec lucruri ciudate. E ceva cum nu trebuie pe-aici. S-ar putea să fie Munţii tăi de Gheaţă, dar s-ar putea foarte bine să fie şi altceva. Jorim se încruntă. — Credeţi că am ajuns într-o zonă unde, să spunem, s-a dat o uriaşă bătălie navală în timpurile străvechi şi totul musteşte de magie? — Nu ştiu. Asta ar putea fi o explicaţie. La fel de uşor ar fi ca vrăjile să curgă în curenţi, precum cei marini, iar noi să fim prinşi într-un fel de contracurent. Anaeda ridică din umeri. — S-ar putea să fie ceva cu totul diferit. Nu am observat nici un fel de efecte negative asupra echipajului şi avem rezerve din belşug, iar măsurătorile noastre ne indică faptul că ne deplasăm constant spre sud. Este însă ceva ce nu-mi pot explica, iar în consecinţă reprezintă o ameninţare pentru flota mea. Iar mie nu-mi plac astfel de primejdii. — Nu vă învinovăţesc pentru asta. Jorim tăcu, căzut pe gânduri, apoi dădu din cap. — Nu cred că bunicul meu ne-ar fi de vreun folos dacă l-aş ruga să ne ajute. E păcat că fratele meu nu-i aici. El ţine minte toate legendele din vremurile străvechi. Ar şti dacă s-a întâmplat ceva aici. — Vezi ce-ţi poţi aminti. Ţi-aş fi recunoscătoare pentru orice idei posibile. Se ridică şi-l privi direct în ochi. — Nu mai este nevoie să spun că nu trebuie să vorbeşti cu nimeni despre lucrurile astea. Nici măcar cu Iesol. 295

Jorim zâmbi. — N-aţi dori să beneficiaţi de înţelepciunea lui Urmyr în acest caz? — Încă nu-s atât de disperată. Vom vedea ce se întâmplă mai departe, înainte de a extinde cercul celor implicaţi. Orice ciudăţenie ar putea nelinişti echipajul, iar dacă ne paşte necazul, aş prefera să fie de partea noastră. Jorim îşi compuse un surâs vag. — De aceea-l lăsaţi pe Shimik să bântuie peste tot, pentru a le distrage atenţia? — Nu, de fapt, îmi place că omoară şobolanii. Şi prefer ca echipajul să-l considere un semn bun. Oamenii cred în aceste talismane aducătoare de noroc şi înainte de sfârşitul acestei călătorii convingerile lor vor fi serios puse la încercare.

296

35 Ziua a 5-a, Luna Şobolanului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Telarunde, Solaeth În timp ce înaintau pe versantul muntelui spre ruinele Fortăreţei din Xoncyr, pe Keles Anturasi îl urmărea ironia faptului că fratele său ar fi pornit bucuros să-l distrugă pe monstru. Lui Jorim nu i-ar fi trebuit însoţitori şi s-ar fi întors după ce-ar fi răpus creatura la fel de lesne precum cade o frunză din copac. Ar fi încă una dintre marile lui aventuri, dintre cele care-l enervează pe bunicul şi-i aduc admiraţia florii nobilimii. Zâmbi, opintindu-se în urma lui Ciras. Că era total nepotrivit unei astfel de expediţii, fusese un punct asupra căruia Tyressa îi atrăsese deja atenţia lui Moraven Tolo ceva mai devreme, dimineaţa. Arătase spre Keles şi Borosan spunând: — Ei doi ar trebui să rămână aici, până ne ocupăm noi de creatură. Borosan, care-şi petrecuse mare parte a dimineţii meşterind o mică bilă de metal, alcătuită din resturi şi bucăţi culese dintr-o taşcă mare de piele, îşi ridicase capul clipind nedumerit. — În nici un caz. Femeia keru îi zâmbise, îngenunchind lângă el. — Preţuiesc faptul că ai venit până aici, încercând să scapi Telarunde de monstru, însă eforturile tale au dat greş. — Nu, nici pe departe. Borosan puse jos ceea ce meşterea şi arătă spre ruinele numite de localnicii Dorunkun. Thanatonul meu e deja acolo. Dacă n-a omorât încă dihania este pentru că n-a descoperit cum. Înainte să întrebe cineva de thanaton, Borosan ridică din nou bila, dădu la o parte o clapetă şi răsuci ceva din interior, aruncând-o pe neaşteptate în mijlocul podelei de pământ a colibei. Săltă o dată, apoi patru picioare metalice ţâşniră din ea. Bila ţopăi spre stânga, se 297

întoarse, apoi în ea se deschise cercul unei diafragme. Se auzi un sunet ascuţit, apoi un şobolan chiţcăi azvârlit la perete, străpuns de o săgeată de lungimea unui deget. Ciras sări în sus şi aproape că-şi trase sabia. Mica maşinărie îşi retrase picioarele şi rămase acolo, inertă şi inofensivă. Moraven studie bila un moment, schimbă câteva priviri cu Tyressa, apoi făcu o plecăciune spre gyanridin. — Thanatonul trimis sus e mai mare? — Mult mai mare. L-am construit din piesele pe care le aveam în căruţă. Şoricarul ăsta e doar o machetă. Cel adevărat este acolo şi studiază creatura, gândindu-se cum s-o ucidă. Keru trecu o piatră de ascuţit de-a lungul tăişului suliţei luate de la un localnic. — În mod sigur funcţionează bine împotriva şobolanilor, însă nu aşa ceva ne aşteaptă. Comentariul ei amar fu primit în tăcere. Keles simţi din nou că fratele său ar fi fost mult mai priceput să afle cu ce se confruntau. Într-un efort de a obţine cât de multe informaţii, Keles discutase cu toţi cei care văzuseră creatura sau se aventuraseră până la fortăreaţă. Cei din urmă erau mult mai mulţi decât primii, însă îi crezuse pe unul sau doi dintre cei ce dăduseră cu ochii de lighioană. Cea mai bună descriere o înfăţişa ca pe un şarpe uriaş, capabil să azvârle vapori otrăvitori. Avea blană şi o coamă şi putuse să înşface trei bărbaţi puternici în noaptea în care atacase satul. Keles nu auzise niciodată de o astfel de creatură, dar dacă venea din Pustietăţile din Ixyll sau Dolosan, fusese zămislită din vrăjile cele rele. Aşa cum remarcase Borosan, creatura ar fi putut avea o piele foarte groasă sau să fie vulnerabilă numai când deschidea botul, arătându-şi cerul gurii. Tbanatonul său, primiră ei asigurări, ar fi putut descoperi cum s-o răpună, însă asta cerea timp. Iar timpul nu le mai stătea la dispoziţie. Nici unul dintre ei nu dăduse măcar de înţeles că ar fi fost mai bine să dispară, pur şi simplu, fără să se mai ocupe de monstru, deşi probabilitatea de a-şi pierde viaţa în lupta cu el era extrem de mare. Moraven era hotărât să se ţină de promisiune şi poate să mai adauge o legendă despre xidantzu. 298

Keles ajutase pe cât putuse de mult la pregătiri. Din discuţiile lui iniţiale privind fortăreaţa, putea acum să schiţeze un plan destul de amănunţit al fortificaţiilor. De fapt, credea că este vorba de Xoncyrkun, menţionată în memoriile lui Amenis Dukao, pentru că forma sa de ansamblu şi turnul înalt din inima ei se potriveau foarte bine cu descrierea făcută de el. Localnicii îi spuneau Dorunkun, după un comandant militar care o ocupase în timpurile moderne şi din care pretindeau că se trag mai mulţi dintre ei. Negau însă că ar fi auzit măcar de Amenis Dukao, ceea ce, într-un fel, îi făcea să fie mai neştiutori decât oile păstorite de ei, considera Keles. Chiar şi aşa, ei cunoşteau bine fortăreaţa. Ruinele datau, în mod sigur, din ultima perioadă imperială şi făcuseră parte din lanţul de avanposturi folosite pentru descurajarea atacurilor turasynzilor. Construită pentru a cuprinde vârful dealului şi folosind aflorimentul natural ca un ultim obstacol, fortăreaţa includea tuneluri şi încăperi săpate direct în stâncă. Monstrul se ascundea în aceste sălaşe întunecate. Moraven hotărâse că Borosan va însoţi grupul, însă Tyressa tot ar fi vrut să-l lase pe Keles să rămână jos. Deşi nu-şi dorea să fie în apropierea unui monstru care putea târî după el bărbaţi în putere, refuză. Arătă spre unul dintre planurile desenate de el. — Uitaţi, în timpul perioadei respective au existat mai multe proiecte de bază pentru fortăreţe. Odată ce ajung înăuntru, pot să-mi dau seama pe unde se deschid toboganele pentru gunoi, precum şi alte căi alternative pentru a ajunge la grajduri, unde vietatea asta-şi are bârlogul. Tyressa clătină din cap. — E prea riscant. — Ar fi prea riscant dacă n-aş merge. Am un arc şi pot să trag destul de bine. În afară de asta, chiar dacă mă lăsaţi aici, n-am să fiu în siguranţă. Arătă cu degetul spre uşa închisă a colibei. Am să iau locul lui Borosan, dacă daţi greş. Tyressei nu-i plăcea să parlamenteze, însă îşi dădu seama că probabil avea dreptate. Nici lui nu-i convenea, însă era bucuros că-l lăsau să meargă cu ei. 299

— N-am să păţesc nimic. N-a reuşit să mă omoare un viruk, aşa că nu-mi închipui că o va face bestia. După o noapte cu prea puţin somn, se deşteptară pentru un mic dejun deloc generos. Lipsa de înţeles a risipirii hranei pe oameni ca şi morţi nu era străină sătenilor. Pe Keles nu-l deranja o mică porţie de terci, din moment ce era destul de apos, făcut din grâne purpuriualbăstrii pe care nu le putu identifica. Adăugând şi faptul că mai multe pisici din sat aveau câteva degete în plus şi chiar picioare suplimentare, îşi reaminti că se aflau pe un tărâm transformat de vrăji. Simţea că îl ardea stomacul şi nu doar de la terci. Porniră la drum toţi cinci. Keles sperase ca soarele să strălucească, încălzindu-i pe parcursul celor trei kilometri prin lanurile aurii, spre fortăreaţă, însă ziua începuse cenuşie, iar curând se porni o ploaie rece în timp ce mărşăluiau. Moraven aprecia ploaia, făcând observaţia că ajuta la fixarea prafului, însă pentru Keles era un avantaj minor. Xoncyrkun era apărată de un zid care înconjura vârful dealului într-un oval de numai cincizeci de metri de la un capăt la altul. Zidul, de aproape patru metri pe alocuri, devenise o ruină căzută în uitare, iar localnicii îl folosiseră ani şi ani ca sursă de piatră. Clădirile exterioare, joase, unde se adăpostiseră garnizoanele, erau intacte, în afară de acoperiş. Principala fortăreaţă de pe creasta dealului, înălţată cu alţi nouă metri, fusese odată adăpostul ciorilor de câmp. Excrementele lor mânjeau piatra cenuşie cu dâre albe şi negre, dar Keles nu mai zări nici o dovadă că era ocupată şi acum. Presupunea că monstrul băgase groaza în ele şi plecaseră, pentru că, să fi fost şi de două ori mai mare decât fusese descris, tot nu putea ajunge la ele. O gaură întunecată din zid, pe la jumătatea distanţei dintre poarta principală şi fortăreaţă, marca locul prin care ieşea şi intra creatura. Foarte repede, norii coborâră, învăluind fortificaţiile, iar lui Keles i se păru un semn bun. Cu fiecare pas mai aproape putea vedea cât de mare era gaura, iar asta însemna că monstrul era mai masiv decât ar fi îndrăznit oricare dintre ei să-şi imagineze. Norii reduseseră vizibilitatea la câţiva metri. Tyressa deschise drumul, trecând printr-o spărtură din zid în curtea principală. Se 300

mişcaseră cu toţii cât mai fără zgomot. Keles studie interiorul ruinelor, apoi se lăsă pe vine şi arătă spre clădirea cea mai apropiată. — Asta trebuie să fi fost magazia. Acolo sunt căile de acces spre grajduri, iar dincolo, după garnizoană, chiar la stânga, spre pintenul de piatră, trebuie să fi fost rampa principală, de unde luptătorii se puteau lansa călare în exterior. Probabil că deschiderea este la fel de amplă ca şi gaura din zid. Ciras se ridică şi începu să meargă spre magazie. Ocolind un bloc mare de piatră, desprins din zid, un şarpe negru se ridică din spatele bolovanului. Capul cu coamă se unduia cu uşurinţă la vreo trei metri înălţime, iar trunchiul său era la fel de gros ca şoldurile lui Keles. Şarpele şuieră şi se trase înapoi, însă înainte de a lovi, sabia lui Ciras ţâşni din teacă şi se abătu cu o boltă strânsă. Fulgerarea argintie secţionă reptila de parcă n-ar fi fost decât un fuior de ceaţă care l-ar fi ajutat să se ascundă. Jumătatea de sus a trunchiului se prăbuşi pe pietre, în timp ce corpul principal se zvârcoli într-un val de sânge. Cirus se retrase, cu aburi cenuşii ridicându-se de pe lama spadei şi tunică, acolo unde fuseseră murdărite de sânge. Keles simţi o fierbinţeală pe obrazul drept şi îndepărtă cu degetele sângele şarpelui. Simţea furnicături în degete, însă rezistă tentaţiei de a le duce la gură şi linge. Ciras îşi scoase tunica şi se folosi de un colţ al ei să şteargă lama înainte de a azvârli veşmântul. Băgă sabia în teacă, apoi îşi îngădui să izbucnească în râs. — Ei, bine, Maestre Gryst, ce probleme a avut thanatonul tău în a răpune bestia? Borosan se încruntă. — Ar fi trebuit s-o fi făcut deja. Şi ar fi pe aici, acum, dacă pe ăstal urmărea. Tânărul spadasin pufni. — Ar trebui să-ţi păstrezi vrăjile pentru şoareci. Monstrul a fost răpus, iar noi ne-am făcut datoria. Maestrul lui Ciras se lăsă într-un genunchi. — Aici greşeşti.

301

— Cum aşa? Este exact bestia pe care i-au descris-o sătenii lui Keles, deşi se pare că au cam exagerat. Era destul de puternic să înşface oi şi oameni. — Da, dar uită-te unde l-ai tăiat. Moraven arătă spre trunchiul retezat, în care se vedea un tub subţire înconjurat de cartilagii. Putea lua oameni, însă nu i-ar fi putut înghiţi niciodată. Ciras se încruntă. — Poate că se hrănea precum păianjenii. Injectează otravă în pradă, aceasta se dizolvă, apoi sugea conţinutul. — Sau, făcu Moraven încet, ridicându-se în picioare, sugea la ţâţa cuiva mult, mult mai mare. Pământul se cutremură sub o vibraţie surdă, de parcă o stâncă masivă s-ar fi prăbuşit din vârful turnului şi-ar fi căzut în curte. O altă vibraţie mişcă blocul de piatră, apoi încă una, mai rapidă şi mai puternică. Nechemată, în mintea lui Keles se contura imaginea a ceva mult mai mare, strecurându-se printr-un pasaj îngust, cu inelele lovindu-se de ziduri. Se uită înainte, acolo unde ar fi trebuit să se deschidă rampa, şi se scotoci după o săgeată la şoldul drept. Timpul încetini, şi înregistră fiecare senzaţie cu o claritate incredibilă. Degetele, încă străbătute de furnicături de la sângele şarpelui, mângâiau pana moale şi se strânseră pe lemnul dur. Inelul de jad de pe deget refuză să se încălzească. Vârful argintiu al săgeţii scrijelea interiorul tecii, apoi arcul gemu când fixă săgeata în coardă şi începu s-o tragă. Umărul său drept începu să-l ardă, iar vârful tremură în şuieratul spadei scoase din teacă de Moraven, iar Ciras sări în picioare. Thanatonul lui Borosan ieşi rostogolindu-se din ceţuri şi ridicând scântei, cum venea dintre clădirea garnizoanei şi colţii de stâncă. Picioarele sale ieşiră la iveală cu un scrâşnet metalic, chiar imediat după partea cea mai îngustă a pasajului. Un panou curbat din vârful său se deschise din faţă spre spate şi o arbaletă grea se ivi din interior, răsucindu-se şi fixându-se pe poziţie. Două braţe metalice, delicate, aşezară săgeata, în timp ce un alt braţ, greu, trase coarda arbaletei. Thanatonul se lăsă în jos, încheieturile picioarelor depăşindu-i acum vârful. 302

Monstrul veni repede, o umbră neagră ondulându-se prin ceaţă. Se cabră, iar negura se despărţi, lăsându-l pe Keles să aibă o privelişte completă a capului acoperit cu solzi aurii, teşit, triunghiular. Nu văzu ochii, ci doar despicătura nărilor. Falca vietăţii se lăsă în jos, dezvăluindu-i colţii albi, zimţuiţi. Şuieră, iar Keles îngheţă de frică. Thanatonul nu simţea însă nici un fel teamă. Trase, lovind şarpele în gât, de la mică distanţă. Vârful străpunse carnea dihaniei, tăindu-i şuieratul, însă în mod clar asta se întâmplase mai degrabă din cauza surprizei decât a rănii. Săgeata părea ca o înţepătură de viespe pe pielea unui elefant. Capul şarpelui se repezi înainte, iar şuieratul încetă dintr-odată. Din bot ţâşni veninul incolor şi năclăi thanatonul. Patul de lemn al arbaletei izbucni imediat în flăcări, iar pietrele de sub vânătorul mecanic începură să fumege. Bucăţi din thanaton prinseră a se topi, fire şi sârme rupându-se cu pocnituri. Un picior, apoi un altul se răsuciră dizolvându-se, în vreme ce glasul plângăreţ al lui Borosan comenta cum s-ar fi putut simţi creaţia sa. Keles slobozi săgeata, lovitura fiind mult mai reuşită decât s-ar fi aşteptat. Îşi îngădui un freamăt de plăcere la gândul că darul fratelui său funcţionase atât de bine, pentru că săgeata zburase direct acolo unde ţintise. Oricum, bucuria-i dispăru când vârful ricoşă din căpăţâna plată a şarpelui şi se pierdu prin coama neagră. Nu clintise nici măcar un solz şi, simţind un gol în stomac, îşi dădu seama că şi să fi pătruns prin solzi, ar fi rănit jivina mult mai puţin decât o făcuse thanatonul. Săgeata avu însă un efect neaşteptat. Traversând coama, străbătu un alt şarpe, de mărimea celui ucis de Ciras. Mai apărură doi, apoi trei, pentru ca, în cele din urmă, să se adune mai mult de zece, ieşiţi din desişul blănii, toţi sâsâind furioşi şi scuipând venin, cum făcuse şi mama lor. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, săgeata lui nu-l omorâse pe cel lovit, iar după cum se zvârcoleau şi săreau, se îndoia că ar mai putea nimeri un altul. Keles se simţi dintr-odată foarte detaşat, de parcă ar fi asistat la întreaga scenă de la distanţă, privindu-se cum scotea încă o săgeată şi dându-i drumul. Observatorul cataloga toate detaliile bestiei, trăgând concluzii şi, spera, comunicându-le bunicului sau fratelui, chiar şi pe 303

moarte. Puii de şarpe aveau cuibul în coamă şi era clar că tot acolo se hrăneau. Oarbă prin conformaţie, presupuse el, pentru că nu putea vedea nici o urmă de ochi, mama depindea de ei pentru a se putea hrăni, devorând prada şi apoi hrănindu-i şi pe ei. Spera doar ca şerpii să aibă un duşman natural, căci cu un cuib apucând să crească şi să se reproducă, stăvilirea expansiunii lor ar fi fost dificilă. Moraven, Ciras şi Tyressa se aruncară în luptă. Keru îşi azvârli suliţa şi lovi şerpoaica în falcă. Vârful suliţei se înfipse în cerul gurii şi-i produse în mod sigur durere. Veninul vâscos făcuse deja suliţa să fumege, amestecându-se cu sângele negru care picura din rană. Trăgându-şi spada, garda keru se apropie fără teamă, intenţionând să-i provoace şi alte răni. Cei doi xidantzu atacară drămuindu-şi efortul, ceea ce nu trebuia să-l surprindă pe Keles. Controlul pe care-l aveau asupra trupurilor şi asupra armelor depăşea tot ce văzuse până atunci, inclusiv lupta lui Moraven la Asath, şi nu putea face mai mult decât să se minuneze. Spadele decapitară câţiva dintre şerpii mici, apoi războinicii săriră peste trupurile cuprinse de spasme să-i atace şi pe ceilalţi. Pentru o clipă, Keles crezu că ar putea învinge. Şerpii mai mici începuseră să cadă şi cei trei atacatori se apropiaseră de pântecul celui mai mare. Cea de-a doua săgeată a sa îl lovise în gură. Nu-i provocase chiar rana lăsată de suliţa Tyressei, însă vipera reacţionase la durere. Apoi, unul dintre şerpii mai mici seceră picioarele Tyressei, măturând-o cu coada. În timp ce cădea, Moraven sări lângă ea şi omorî şarpele care o lovise. Oricum, în dreapta sa, un alt şarpe împroşca vapori de venin, făcându-l pe Ciras să se retragă. Sabia sa zăngăni pe jos, când îşi acoperi faţa cu palmele, tuşind din greu. Keles lansă o a treia săgeată spre şarpele care-l fugărea pe Ciras şi rată, condamnându-l la moarte pe tânărul spadasin. Atunci Borosan se ridică, întinzându-şi mâna înainte. Şoricarul se rostogoli prin aer. Şarpele cel mic se repezi la el, prinzând bila în bot. Dintr-odată, picioarele îi ţâşniră, străpungând cutia craniană. Şarpele căzu, zvârcolindu-se, dar se dovedi a fi doar un avantaj temporar, pentru că puii erau, cu adevărat, cea mai mică dintre probleme. 304

Moraven se aplecă s-o ridice pe Tyressa. Mama se înălţă deasupra lor în timp ce bucăţile nedizolvate de suliţă cădeau. Fie că şarpele intenţiona să scuipe venin, fie că voia să se arunce asupra lor să-i devoreze, amândoi erau ca şi morţi. Apoi un ţipăt ascuţit, dispreţuitor şi extaziat, umplu ceţurile şi se reverberă din zidurile fortăreţei. Ceva dreptunghiular şi întunecat coborî din ceaţă şi izbi din spate capul viperei, cutremurând creatura. Atacatorul dispăru imediat în coama şarpelui. Capul bestiei se ridică, cu nasul pe sus, prin ceţuri, izbindu-se de turn. Se rostogoli dintr-o parte în alta, încercând să-şi desprindă de pe trup ceea ce-i sărise în spate. Şuieră furios un moment, apoi chiţcăi jalnic. Era scuturată de fiori pe de-a-ntregul, şi lovi cu coada baza turnului. Înţepeni un moment, apoi, ca o bucată de frânghie în cădere, se prăbuşi în curte, crăpând mortarul întărit de secole. Keles se lăsă jos, gemând înăbuşit, în timp ce săgeţile sale trosniră pe piatră. Ridicându-se în genunchi, apucă una şi încercă s-o aşeze în coarda arcului. Mâinile-i tremurau, iar stomacul începuse să i se revolte. Săgeata i se împotrivi, refuzând să fie fixată. Privi în jos, s-o pună unde trebuia, apoi privi din nou la capul viperei, aflat la cinci paşi distanţă, de două ori cât înălţimea lui. În coamă se foia ceva, apoi se opri. Năclăit de sângele aburind al viperei, care i se prelingea de pe coate şi de pe umerii cocoşaţi. O lumină fierbinte îi ardea în ochi, apoi îşi ridică spre cer degetele cu gheare. Ţipă din nou, de data asta plin de triumf, apoi îşi coborî mâinile. Înaintă şi se ghemui pe fruntea aurită a viperei. — Keles Anturasi. Foarte bine. Cicatricele de pe spatele lui Keles începură să-l doară, când îl recunoscu pe viruk. Călătoria a fost foarte lungă. Am venit după tine.

305

36 Ziua a 14-a, Luna Şobolanului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Chiar dacă lui Nirati nu-i plăcuse de Majiata, detesta să vadă expresia plină de speranţă de pe faţa Lordului Marutsar Phoesel. Mic şi suplu, purta o mustaţă bine îngrijită şi un cioc vopsit, la fel ca părul, pentru a ascunde semnele vârstei. Pe roba neagră erau brodate berze aurii, pe piept şi pe spate, iar o centură îngustă, aurie, îi încingea mijlocul de două ori până să fie închisă. Mulţi oameni îl considerau arătos şi fermecător, abundau istorisirile despre legiunile sale de amante, dar faptul că ştia că Majiata fusese zămislită dintre coapsele lui îi tăiase orice eventuale dorinţe lui Nirati. Dar se corectă imediat. Faptul că şi-a aruncat fiica în braţele lui Keles îl face hidos în ochii mei. Singura concesie pe care o făcuse Lordul Phoesel perioadei de doliu era cămaşa albă, purtată sub tunică. Era vizibilă doar la gât şi la manşete, sugerând multora că prefera să sufere în adâncul său. Nirati credea că individului nu-i stătea grozav de bine în alb. Deşi nu suferea cine ştie cât pentru Majiata, considera că tatăl ei ar fi trebuit să facă un efort mai mare ca să-şi arate jalea. Bărbatul ezită o clipă, intrând în anticamera salonului de primiri al lui Qiro. Se mai întâlniseră cu altă ocazie, dar fusese primit într-o altă sală, la un nivel mult mai jos al turnului şi nu atât de intimă. Această încăpere, cu pereţii ei de un alb strălucitor şi podeaua acoperită cu duşumele, ironiza fineţea sălilor care duceau până la ea. Camera avea doar două ornamente şi nici unul nu părea potrivit. Cel mai remarcabil era o cuşcă semicirculară, cu bare aurite, care se înălţa de la podea până în tavan. Ocupa mijlocul încăperii şi acoperea peretele opus de la un capăt la celălalt. În perete, era o uşă la fel barată cu zăbrele aurite, de numai un metru şi ceva înălţime. 306

Nirati, aşteptând în interiorul cuştii, îl întâmpină de la intrare pe Lordul Phoesel. — Vă rog să intraţi şi să aşteptaţi acolo, lângă cealaltă uşă. Bărbatul dădu din cap şi privi în jur după ce păşi înăuntru. — N-am mai fost aici înainte. — Foarte puţini au intrat aici. Nirati se deplasă în urma lui şi trase după ea uşa cuştii. Se închise cu un clic. Un altul îi răspunse şi mica uşă aurită culisă în sus pe perete. — Bunicul meu vă aşteaptă acum. Lordul Phoesel se apropie de canatul jos al uşii şi se aplecă. Se uită înăuntru, apoi privi înapoi spre ea, cu o expresie consternată pe faţă. Ea nu spuse nimic, aşa că porni înainte ghemuit, scâncind când piciorul din faţă rată prima treaptă de jos. Căzu pe burtă, întinzânduse pe podea. Aşa cum şi dorea bunicul. Nirati se lăsă în patru labe şi se strecură pe uşă, ridicându-se în încăperea următoare. Cuşca circulară se întindea şi de această parte a peretelui, un cerc complet care-i prindea pe oaspeţi ca într-o capcană. Făcu o plecăciune spre Qiro şi dădu din mână spre tatăl Majiatei, ridicat în genunchi. — Îl cunoşti pe Lordul Phoesel. Qiro, care studia un craniu uman suflat cu aur, adus de el din Pustietăţi, dădu din cap. — Ne-am mai întâlnit. Bătrânul scrută orbitele goale ale hârcii şio puse la locul ei, pe un mic piedestal, unde stătea de obicei. Zâmbi şi privi spre negustor, însă nu spuse nimic. Lordul Phoesel rămase în genunchi, cu capul dat pe spate pentru a putea admira toate comorile etalate în jur. În timp ce el şi Nirati erau închişi în cuşcă, peste tot în jur, la un braţ distanţă dincolo de bare, se aflau butoaie de lemn şi cufere în doage de fier. Tapiserii uriaşe şi tablouri acopereau pereţii. La colţuri fuseseră îngrămădite arme, iar în încăpere pluteau aromele mirodeniilor, ridicându-se din zecile de cutii aşezate una peste alta. În sertarele întredeschise licăreau bijuterii, iar din sacii crăpaţi se împrăştiaseră monede de aur strălucitor. 307

Craniul, deşi era un obiect de artă unicat, nu constituia cel mai ciudat articol din încăpere. Capetele a nenumărate animale, de la antilopele cu patru coarne şi tigrii-de-nisip, până la fălcile larg căscate ale unui rechin din Marea Întunecată, fuseseră montate pe suporţi şi agăţate de perete. Piei de animale, cu blană groasă, bogată, acopereau tronul aşezat în centrul peretelui din spate, iar penaje de o fineţe inimaginabilă decorau măştile ceremoniale, armurile şi tolbele cu săgeţi colecţionate. Încăperea conţinea lucruri din întreaga lume şi, dacă ar fi fost scoase la vânzare, ar fi adus un câştig demn de un prinţ. Însă toate zăceau depozitate la întâmplare, dormitând sub un strat gros de praf, de parcă ar fi fost nişte nimicuri. Mai mult decât atât, Qiro se mişca liber printre ele, în timp ce vizitatorul său rămânea închis în cuşcă. În cele din urmă, Lordul Phoesel îşi regăsi glasul. — Vă mulţumesc că m-aţi primit, Maestre Anturasi... Mărite Maestre Anturasi. Nici nu aveţi idee cât de mult apreciez această favoare. Qiro se aşeză pe tron şi-şi plimbă degetele prin blana dungată a unui animal monotrem. — I-am făcut un favor nepoatei mele şi am acceptat să vă primesc. Să nu ne îmbătăm cu apă rece în privinţa motivului şi felului în care aţi ajuns aici. Dacă ar fi fost după mine, nu aţi fi fost niciodată admis în apropierea mea. Tatăl Majiatei începuse să se ridice, dar se lăsă imediat în genunchi şi făcu o plecăciune adâncă. — Cred că v-am ofensat fără să vreau, Mărite Maestre. Ce-aş putea face să îndrept lucrurile? — M-aţi ofensat, într-adevăr, dar nu doresc să îndreptaţi nimic. — În mod sigur aş putea face ceva. Ce anume v-a stârnit mânia? Qiro zâmbi pe îndelete, iar Nirati simţi un sloi de gheaţă trecându-i prin pântec. Intervenise pentru Lordul Phoesel la bunicul ei ca un favor pentru Junei. Însă lui Qiro nu-i plăcea cum se folosise Lordul Phoesel de Nirati ca să ajungă la el, iar pentru asta va plăti. — Dragul meu Lord Phoesel, aţi făcut un contract cu Casa Tilmir pentru achiziţionarea de hărţi la bordul Berzei de aur. Nava se 308

îndreaptă spre Nysant, urmând în mod curios un curs aproape în siajul Lupului furtunii. — Mărite Maestru, nava mea nu urmăreşte expediţia. De la Aefret, Barza de aur se va îndrepta spre vest. — Să nu mai punem la socoteală faptul că aţi făcut contract cu o casă rivală mie. O casă de cartografie inferioară. Bărbatul se plecă şi mai adânc. — Da, Mărite Maestru. Am descoperit asta şi din acest motiv sunt aici. Speram să pot obţine de la domnia voastră hărţi noi şi să le trimit la bordul Lăstunului. Ar porni după Barza de aur. Qiro îşi examina o unghie. — S-ar putea să fie posibil. Ar mai fi şi problema plăţii. — Da, Mărite Maestru. Va trebui să plătesc ceva şi Casei Tilmir, însă voi putea să-mi permit să vă ofer preţul pe care-l cereţi. Colţurile gurii lui Qiro se curbară în sus. — Asta va fi treizeci la sută din venit. Cheltuielile pe care le aveţi nu sunt problema mea. — Trei... treizeci la sută? Lordul Phoesel scutură din cap. — Dar de obicei percepeţi numai cincisprezece la sută, şi asta după cheltuieli. — Acum e vorba de o urgenţă, Marutsar, ştii prea bine. Pescăruşul de argint a folosit hărţile Tilmir şi a eşuat pe un banc de nisip la Miromil. N-o să poţi readuce nava pe linia de plutire decât la primăvară. Acolo mai există pericole ascunse şi nu-ţi poţi permite să pierzi şi Barza de aur. — Dar asta-i jecmănire în toată regula! — N-aş spune, mai degrabă îţi fac un favor. — Un favor? Lordul Phoesel se ridică într-un genunchi, întunecat la faţă. — După ce au însemnat familiile noastre una pentru cealaltă, ăsta poate fi numit favor? Qiro se ridică din jilţ, cu flăcări în ochii spălăciţi. — Nu încerca să mă manipulezi. Am văzut mult mai multe decât tine, mai multe decât ai fi vreodată în stare să vezi. Eu percep lumea. Văd adevărul dincolo de mărunţişurile de aici. Eşti un prost, 309

Marutsar Phoesel, dacă nu poţi recunoaşte un favor atunci când îţi fac unul. Sunt tot felul de lucruri nemenţionate pe nici una dintre hărţile Tilmir, lucruri înfricoşătoare, care ţi-ar putea înghiţi cu totul corăbiile. Ştiu asta, de ani de zile. Ştiam că faci transporturi fără hărţile mele. Te-ai adresat altora. N-am acordat nimănui o asemenea audienţă. Acesta-i favorul. Ai făcut deja o greşeală, nu mai face şi altele. Lordul Phoesel se congestionă. Se vedea limpede că ar fi vrut să urle la Qiro, însă strânse doar din pumni într-o furie neputincioasă. Frica îl făcea să tremure, iar privirile agitate îi rătăceau prin întreaga încăpere. În preajma lui se aflau multe din bogăţiile lumii, iar lipsa hărţilor îl împiedica să le înşface, aşa cum făceau şi gratiile. Se lăsă din nou în genunchi. — Treizeci la sută? — Da, mă simt generos. Lordul Phoesel îşi înălţă capul. — Barza va eşua? Qiro îşi smuci capul spre stânga. — S-ar putea întâmpla. Roagă-te să fie acalmie la Nysant şi să nu aibă vânt în pânze în timp ce Lăstunul se îndreaptă spre sud. Ar trebui să ajungă la timp. Negustorul dădu încet din cap. — Voi pune să se întocmească imediat hârtiile ca să le semnaţi. Atunci primesc şi hărţile? Patriarhul Casei Anturasi se încruntă. — Milord, vă rog să nu mă insultaţi. Gândiţi-vă, în cele din urmă, la legăturile dintre familiile noastre. Hărţile au fost deja copiate şi vă aşteaptă la plecare. Lăstunul poate ridica ancora într-o oră. Puteţi trimite hârtiile până la sfârşitul săptămânii. — Sunteţi cum nu se poate de amabil, Mărite Maestre Anturasi. — Chiar sunt, nu-i aşa? Ochii lui Qiro se îngustară. — Marutsar, îmi pare rău de pierderile dumitale. Bărbatul îngenuncheat dădu din cap. — Pescăruşul, da, ce tragedie. — Eu mă refeream la fiica ta. 310

Sângele pieri de pe faţa lordului şi Nirati se temu că-i venise rău. Se plecă adânc, lipindu-şi fruntea de podea, apoi se îndreptă din spate, însă nu cu totul. — Vă mulţumesc, Mărite Maestre. Fie ca prosperitatea să zâmbească în continuare Casei Anturasi. — Va zâmbi, milord, în mod sigur va zâmbi. Tatăl Majiatei se furişă din încăpere mergând în patru labe. Nirati se pregăti să-l urmeze, însă bunicul ridică mâna. Aşteptă, şi când Lordul Phoesel deschise uşa cuştii de cealaltă parte, gratiile aurite coborâră din nou peste canatul scund. Nirati îşi îndreptă bărbia. — Vrei ceva cu mine, bunicule? Bătrânul se aşeză pe tron şi, de astă dată, zâmbi cald. — Ai făcut asta ca un favor pentru prietenul tău deseian. Merită, oare? Întrebarea o luă prin surprindere. — Cred că da. Am devenit destul de apropiaţi. — Înţeleg că trăieşte din vânzarea mărfurilor, aranjând transporturi, şi din administrarea unor acorduri comerciale. Ar considera foarte valoroasă orice legătură cu noi. — Ar considera, bunicule, însă nu mi-a cerut nimic pentru el. Îi pare rău pentru Lordul Phoesel. Ochii lui Qiro sclipiră. — Şi ai riscat să atragi mânia mea pentru el. Trebuie să fie, întradevăr, foarte special. Faptul că a supravieţuit urgiei lui Pyrust şi a reuşit să plece în sud spune destule despre el. Dar în sforării s-a băgat? Nirati se încruntă. — S-a întâlnit cu unii dintre lorzii de pe continent şi i-a ajutat să investească în nave. Ştiu că i-a avertizat să nu intre în afaceri cu aceia care nu folosesc hărţile Anturasi. Cam aşa au evoluat lucrurile. — Îţi place de el, Nirati? Ea ezită, încercând să-şi ascundă un zâmbet, dar apoi îl lăsă să-i înflorească cu totul. Junei fusese fermecător şi foarte manierat, bucurându-se de compania ei la fel de mult pe cât se bucura şi ea de a lui. Nu fusese deloc insistent asupra nici unui aspect, aşa că atunci 311

când ajunseră la relaţii intime, totul decurse natural. Întâlnirile lor aveau calitatea unei poveşti de dragoste şi se înfiora numai când îşi aminti mângâierile lui. — Da, bunicule, îmi place. — Bine. Asta-mi face şi mie plăcere. Qiro dădu încet din cap. — Am să te mai întreb doar un singur lucru, Nirati. — Ce, bunicule? — Îmi eşti foarte dragă. Ştiu că sunt unii care spun că nu faci parte din familie pentru că nu ai nici un talent la cartografie, dar dacă eşti fericită aşa, atunci şi eu sunt, şi la fel şi fraţii tăi. Dacă vei fi, vreodată, nefericită, ai să-mi spui, nu-i aşa? — Dacă asta doreşti, bunicule. — Da. Îşi deschise braţele. — Stau aici, în mijlocul comorilor lumii, însă ceea ce preţuiesc cel mai mult stă dincolo de gratii. Aş face bucăţi întreaga lume, dacă tear răni cineva. Nirati, să nu uiţi că eşti cea mai preţioasă comoară. Dacă te va lua cineva de lângă mine, te rog să fie cineva care să te merite. Ea se plecă adânc. — Da, bunicule. Mulţumesc! Ar fi vrut să se ridice în picioare şi să fugă din turn, să-l găsească pe Junei, dar când se uită în ochii bunicului ei, dorinţa îi pieri pe dată. O privea cu o nerăbdare pe care nu i-o mai văzuse de când era copilă. — Aş putea să-ţi mai cer un favor, bunicule? — Bineînţeles! — Lasă-mă să petrec ziua împreună cu tine. Vreau să vizitez din nou atelierul. Vreau să-ţi văd munca şi să văd unde au ajuns fraţii mei. A trecut mult, foarte mult timp, de când n-am mai făcut asta. — Da, Nirati, mi-ar plăcea! Se ridică, zâmbind cu o undă de mândrie. Vino la atelier şi-am să împart cu tine lumea mea.

312

37 Ziua a 25-a, Luna Şobolanului, Anul Câinelui Al 9-lea al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Lupul furtunii, pe Mările Sudului După încă două săptămâni pe mare, Lupul furtunii găsi, în cele din urmă, una dintre insulele de pe harta din Soth. Avea un mic golf, în care se aventurară tocmai la timp, pentru că o furtună înspăimântătoare se abătu şuierând dinspre sud-vest. Insula se dovedi a fi un vulcan stins, acoperit de junglă, care de-abia dacă măsura cinci kilometri în lungime, însă oferi protecţie flotei. Una dintre navele mai mici, Lupul ceţurilor, se smulse din ancoraje şi fu azvârlită pe mal. Într-un fel, eşuarea ei era ca un dar al zeilor, pentru că echipajele se grăbiră să folosească bucăţi din ea ca să repare avariile provocate de furtună celorlalte nave ale flotei. Proviziile din cală fură redistribuite, iar nava repusă pe linia de plutire. Cu un singur catarg rămas, nu mai putea continua marea călătorie, şi Căpitanul Gryst o trimise înapoi la Nalenyr, cu veştile despre câte văzuseră şi realizaseră până atunci. Jorim fusese tentat să-l trimită pe Shimik înapoi cu Lupul ceţurilor, să-l distreze pe Prinţ, însă echipajul era atât de ataşat de fenn, încât renunţă. Cel puţin, asta notase în raportul său despre episod, făcând observaţia că va studia în continuare creatura, precum şi capacităţile sale de adaptare. Adevărul era că ţinea destul de mult la Shimik şi nu dorea să se despartă de micul animal. Shimik continuă să evolueze, ca răspuns la viaţa de la bord. Din moment ce petrecea atât de mult timp în cală, vânând şobolani, blana lui se întunecă la culoare, devenind ca mahonul. Degetele i se alungiseră şi formaseră muchii osoase pe întreaga lungime şi pe podul palmei, acolo unde înainte apăruseră urme de muşcături se şobolan. De asemenea, devenise mai zvelt şi se putea căţăra pe scările orizontale de parâme la fel de bine ca marinarii cei mai pricepuţi. Îşi 313

continua numerele de comedie spre deliciul tuturor, dar putea avea şi momente sumbre, de parcă ar fi imitat-o pe Căpitanul Anaeda. În mod surprinzător, aceasta nu se simţea deranjată, şi nu o dată îi găsise pe amândoi aplecaţi asupra câte unei hărţi, studiind-o. Deşi nici una dintre celelalte furtuni venite dinspre sud nu fusese atât de sălbatică precum cea pe care o suportaseră lângă insula numită acum de ei Byorang, Insula furtunii, flota fu biciuită frecvent de vânt puternic şi ploi aprige în drumul ei. Marea devenise suficient de agitată, încât şi Lupul furtunii se balansa în sus şi-n jos, ca o jucărie. În acele momente, Anaeda îi tot amintea că trebuie să te foloseşti de ambele mâini, să te prinzi bine, altfel riscai să te trezeşti peste bord. În cea mai mare parte a timpului rămase în cabină, din moment ce norii şi ploile făceau imposibilă orice încercare de poziţionare prin observarea stelelor. Când se aventura afară, nu mergea prea departe, privea doar valurile, apa înfăţişându-i-se în miriadele ei de forme. Privea o luptă a elementelor, în care vântul şi apa făceau tot ce le stătea în putere să distrugă nava de lemn. Privea celelalte vase ridicându-se pe creasta valurilor, apoi dispărând pe coama lor, fără să ştie dacă nu cumva, dincolo de cortina de apă, nu-şi aflaseră sfârşitul, spulberate, sau vor apărea din nou. Pânze de ploaie asaltau Lupul furtunii. Picături grele se spărgeau de punte, răsunând cu putere, despărţind şuvoaiele de apă care acopereau totul. Valurile se prăvăleau peste provă, apa întunecată împrăştiindu-se ca o spumă. Pânzele rămăseseră înălţate, iar vântul le umfla. Catargele gemeau sub apăsare şi Anaeda dădea neîncetat ordine pentru ridicarea unei pânze sau coborârea alteia. O rafală mai puternică de vânt le-ar fi putut sfâşia sau frânge vreun catarg, însă înfruntarea furtunii fără nici o pânză ridicată ar fi însemnat abandonarea oricărei şanse de a cârmi. Vântul ar fi putut azvârli nava pe-o parte, înspre valurile uriaşe, iar asta însemna sfârşitul oricărei nave, chiar şi a uneia la fel de mari precum Lupul furtunii. Majoritatea echipajului se descurca bine în condiţii de furtună, însă nu acelaşi lucru se putea spune şi despre pasageri. Iesol îşi petrecea mare parte a timpului bolnav de groază. Când se aşternea calmul, îşi relua febril munca, să nu rămână în urmă, ceea ce-l lăsa 314

frânt de oboseală şi chiar mai puţin capabil să suporte o mare agitată. Ceilalţi rămâneau la adăpost şi-i ţineau pe bucătari ocupaţi cu prepararea de fierturi pentru tratarea răului de mare. Cea mai rea dintre furtuni îi lovise în cea de-a douăzecea zi a Lunii Şobolanului şi durase trei zile pline. Se risipi pe la amiaza celei de-a douăzeci şi treia zile, iar norii dispărură atât de repede încât teai fi putut întreba dacă pe-acolo fusese sau nu o furtună. Conform ordinelor, flota puse capul compas spre sud, navigând în zigzag, când înspre vest, când înspre est, la fiecare trei ore, şi, foarte curând, şapte dintre cele nouă nave rămase se alăturară Lupului furtunii. Două nave nu regăsiseră flota nici în cea de-a douăzeci şi cincea zi, şi toţi cei de la bord presupuseră că Dragonul lunii şi Armăsarul mării nu supravieţuiseră furtunii. Dar, la venirea zorilor celei de-a douăzeci şi cincea zile, unul dintre pândarii cocoţaţi printre oamenii de pe gabie văzu o corabie spre est. Anaeda ordonă ca Lupul furtunii să schimbe imediat cursul şi să se apropie. Jorim privea totul de la provă, simţind un gol în stomac. Unul dintre membrii echipajului identificase nava ca fiind Dragonul lunii, iar dacă avea dreptate însemna că pierduse două dintre cele patru catarge. Pe cele rămase fluturau resturile pânzelor agăţate de vergi, iar parâmele se legănau în bătaia brizei. În timp ce se apropiau, nu văzu nici un semn de viaţă la bord şi consideră că era de bun augur că nici una dintre bărcile de salvare nu rămăsese pe punte. Căpitanul Gryst i se alătură în momentul observaţiei, însă ea clătină din cap. — Nu-i chiar un semn dătător de speranţe. Este posibil să se fi gândit că nava se va scufunda, dar să lansezi bărcile pe o asemenea furtună ar fi fost sinucidere curată, ca şi rămânerea pe un vas care se duce la fund. Da, uite acolo, uită-te în spate, la cârmă. Jorim se strâmbă. — Unde e? — Exact. Nu mai e. Au supravieţuit furtunii, apoi au lansat bărcile, legate de navă cu parâme, ca să poată cârmi. — Dacă-i aşa, unde-s bărcile, unde-i echipajul? Ea oftă adânc. — Nu ştiu. 315

Se răsuci şi strigă un ordin. — Locotenente Minan, coborâţi-mi barca. Maestrul Anturasi şi cu mine plecăm pe Dragonul lunii. Să ne însoţească un pluton de soldaţi. Trimiteţi încă o barcă, cu un echipaj de schimb care să se ocupe de navă. Minan începu, la rându-i, să dea ordine. În momentul când ajunseră la mijlocul navei, barca fusese deja lăsată la apă. Anaeda coborî prima pe plasa întinsă pe bordaj, urmată de Jorim, iar Shimik se aruncă după ei, cu capul înainte, ca o veveriţă. Anaeda remarcă prezenţa fennului, dar nu spuse nimic, iar Shimik nu făcu gălăgie când soldaţii urcară în barcă şi marinarii se puseră pe vâslit spre Dragonul lunii. Apropiindu-se, Jorim nu mai văzu nici o avarie semnificativă la bordul navei mai mici. Anaeda le ordonă marinarilor să dea o dată ocol corăbiei, apoi se apropiară de babord, unde atârna o plasă de abordaj. Soldaţii urcară primii, iar după ce unul dintre ei semnaliza că totul era în ordine, urcă şi Anaeda. Shimik se agăţă de spatele lui Jorim cât urcară, apoi sări, ţopăi pe punte şi dispăru în măruntaiele navei. Căpitanul Gryst străbătu puntea, mergând spre cabina care aparţinuse Căpitanului Calon, cu Jorim la doar un pas în urmă. Cabina părea să fie în ordine, fără stricăciuni din cauza furtunii. — Au trecut prin furtună şi s-au putut reorganiza. Se duse la micul pupitru lipit de peretele despărţitor de la babord şi deschise jurnalul de bord la ultima pagină. — Cursul, viteza estimată şi continuarea rapoartelor privind avariile în dimineaţa celei de-a douăzeci şi patra zile. Calon a lansat bărcile, însă numai două dintre ele. Nu există nici o indicaţie potrivit căreia celelalte două au fost pierdute în timpul furtunii. Nici un semn de panică, iar ea n-ar fi lăsat jurnalul la bord dacă ar fi abandonat nava. Jorim privi spre lampa cu ulei, agăţată de un lanţ subţire, legănându-se lângă cuşeta căpitanului. — E goală, iar uleiul s-a terminat. E rece, dar cred că ardea de ieri. — Da, nu poţi să pui mai mult ulei decât pentru o zi în lămpile astea, în plus, ar fi fost reumplută în timpul cartului de dimineaţă. 316

Anaeda închise jurnalul şi-l puse sub braţ. Să continuăm, să mergem să verificăm cambuza. Locotenentul Minan şi oamenii săi sosiseră şi se îndreptau spre cambuză. Căpitanul Gryst le ordonă să cureţe puntea de resturi şi să fie gata să ridice pânzele. Se apucară de treabă, nu fără să mormăie. Jorim pricepu, din comentariile auzite pe jumătate şi ocheadele lor, că nici unui marinar nu-i plăcea să se afle la bordul unei nave de unde dispăruseră toţi camarazii lor. — Căpitane, cât de mare era echipajul corăbiei? — Două sute de oameni. Îşi lăsă capul jos şi coborî treptele spre cambuză. Deasupra focurilor din bucătărie, acum stinse, stătea o oală neagră, uriaşă, conţinând o masă de orez legat, cu o lingură de lemn înfiptă în ea. O apucă şi încercă să tragă lingura, însă nu reuşi decât s-o rupă în două. Rămase o clipă cu privirea aţintită asupra mânerului frânt. — Orice s-a întâmplat aici, a fost ieri-dimineaţă. Hai să vedem mai departe. Jorim se întoarse şi se deplasă dincolo de trepte, în zona spaţioasă de sub puntea principală. Acolo se legănau o sută de hamace goale, uşor, ca şi atunci când le ocupau marinarii. De unele atârnau pături, altele căzuseră pe podea. La prima privire, părea că echipajul tocmai fusese chemat la posturi şi se putea întoarce, dintr-o clipă în alta, săşi adune aşternutul, să-şi aşeze mesele şi să se bucure de micul dejun. Jorim răscoli cu vârful piciorului una dintre pături, însă pânza era rigidă şi rămase grămadă pe podea. — Nu-mi place. Anaeda se întoarse spre el. — Sânge? — Cred că da. Ea dădu din cap. — De acord. Poţi să-i simţi izul în aer. Anaeda se strecură printre hamace spre pupa navei. Acolo cercetă cabinele, una după alta. Zăvoarele de lemn ale uşilor şi canaturile erau crăpate, iar în cabine existau semne că avusese loc o luptă cruntă. Cabinele ofiţerilor inferiori erau literalmente năclăite de sânge. Pe podeaua celei în care stătuse preotul din Wentiko se afla o 317

robă însângerată, sfâşiată în bucăţi. Se lăsă jos lângă robă, iar Jorim examina tambuchiul. — Uitaţi, chiar aici, unde cineva ar fi pus umărul dacă încerca să forţeze intrarea în încăpere... Se întinse şi desprinse un solz de mărimea unghiei de la degetul mic. Provine de la un peşte, însă n-am văzut în viaţa mea un asemenea peşte. Anaeda se ridică în picioare. — Nici eu nu ştiu de prea mulţi peşti care să aibă gheare. Să mai căutăm. Tambuchiul care ducea spre infirmeria navei rămăsese intact, dar acolo erau lipiţi solzi cam la înălţimea umerilor. Anaeda scoase un pumnal de la centură şi-l introduse între şipcile uşii, desfăcând zăvorul. Deschise tambuchiul cu forţa, împingând în lături un cufăr care-l bloca, şi pătrunseră prin canatul îngust. Infirmeria fusese o cabină suficient de mare, destul de spaţioasă pentru două cuşete destinate pacienţilor şi una pentru medic. Cufere de diferite mărimi erau lipite de peretele interior, iar pupitrul medicului era împins într-un colţ. Cele două cuşete de la peretele opus rămăseseră neocupate, însă nu şi cea a doctorului. În ea zăcea un trup, al unui bărbat corpolent. Limba umflată îi ieşea din gură, iar buzele se albiseră din cauza dârelor de salivă uscată. Resturile unei cupe de lut zăceau lângă pat, iar o pată întunecată colora podeaua, acolo unde se vedeau cioburile. Anaeda îi atinse obrazul cu dosul palmei. — E mort. — Se pare că de mâna sa. Ea ridică o cutie de carton de pe biroul doctorului şi citi ce scria pe ea. — Întăritor pentru inimă. — S-ar putea să-l fi folosit împotriva răului de mare. Tot asta ia şi Iesol. — Da, însă diluat foarte mult. Jumătate din cutia asta s-a dus. Voia să fie sigur că moare, şi încă repede. Căpitanul răsfoi jurnalul medical, apoi îl închise brusc şi bombăni. 318

— Era destul de îngrozit încât să se omoare, dar nu a înregistrat nimic aici. În afara încăperii se auzi un duduit rapid, iar Shimik sări şi se prinse de muchia tambuchiului. Ghearele sale scobiră aşchii de lemn din canat când rămase agăţat acolo. — Viino viino, cappatana naeda! Jrima viino! Sări, răsucindu-se în aer şi o zbughi pe punte, înapoi spre pupa. Jorim şi Anaeda îl urmară pe cât de repede puteau, însă hamacele îi încetiniră. Shimik aştepta la treptele care coborau spre puntea următoare şi se ghemui acolo, privindu-i, apoi se uită în jos. Când trecură şi de ultimul hamac, fennul ţâşni în jos pe scări, iar ei goniră după el. Aruncându-le o ultimă privire, o zbughi spre tambuchiul deschis al armurăriei. Anaeda ajunse acolo prima şi se opri în prag. Shimik se ghemui la picioarele ei în aşa fel încât ea s-ar fi împiedicat dacă ar mai fi înaintat. Însă părea destul de mulţumită să se agate de marginea canatului şi să stea acolo. Se aplecă uşor în faţă, apoi se întoarse şi privi spre Jorim. — Maestre Anturasi, cred că numai tu ai putea să-mi explici asta. Se dădu la o parte, iar el privi în interior. Singura sursă de lumină era o rază de soare strecurată printr-un hublou deschis. Putea vedea clar două cadavre întinse pe podea. Unul, un bărbat chel, în robă de marinar, avea un ciocan de fierar strâns în mâna dreaptă. Avea aproape toată faţa zdrobită. Ochiul stâng atârna de un nerv. Roba îi fusese sfâşiată până la gât, iar balta de sânge închegat în care zăcea se scursese din carotida tăiată. Însă ceea ce-l omorâse îl opri pe Jorim să facă vreun pas în interior. Creatura părea vag umanoidă, prin faptul că avea braţe şi picioare, deşi erau mai degrabă romboidale în secţiune decât rotunjite, precum membrele omeneşti. Aceeaşi formă romboidală o aveau coada lungă şi trupul, care se îngusta spre piept. Forma precisă a capului era dificil de întrevăzut, din pricina faptului că ciocanul îl zdrobise. O parte dintre solzii care acoperiseră trupul creaturii se desprinseseră şi luceau în lumina soarelui. Mâinile vietăţii aveau membrane între degete. Se terminau cu gheare ascuţite şi cu ele îi venise de hac fierarului. De asemenea, erau 319

vizibili şi dinţii ascuţiţi, triunghiulari, câţiva pierduţi în urma loviturilor de ciocan. Jorim arătă spre creatură. — Solzii se potrivesc. Are caracteristicile unui peşte. Cred că deschizăturile acelea sunt bronhii. — Înţeleg. Deci, ce-i asta? El clătină din cap. — N-am nici o idee. Nici măcar nu-mi amintesc ca o astfel de jivină să fi fost pomenită în poveştile populare sau legende. E adaptată pentru viaţa acvatică, indiferent ce-o fi. Oare din cauza asta navele care se îndreaptă spre sud rareori se mai întorc? Posibil, dar nu sunt convins. — De ce, Maestre Anturasi? Se ridică şi-i susţinu cu încăpăţânare privirea directă. — Dacă presupunem că o haită din aceşti oameni-rechini a măcelărit echipajul şi a luat cadavrele, atunci mai trebuie să facem câteva presupuneri. Una ar fi că o vânătoare cu atât succes presupune antrenament. Asta înseamnă că au mai vânat oameni şi înainte. Consideră atacarea navelor un mod eficient şi mulţumitor de a trăi. Anaeda dădu din cap. — Sună logic. — Dacă fac asta de multă vreme, şi-au extins raza de acţiune. Stabilirea unei baze precum cea de pe Ethgi ar fi ceva simplu. I-am vedea ajungând până în deltele şi în zonele populate. Ar fi existat, deja, relatări şi dovezi ale existenţei lor. — S-ar putea, Maestre Anturasi, dar dacă nu pot rezista decât în apele mai reci? — S-a spus, cândva, că turasynzii nu pot vieţui decât în câmpiile lor reci şi uscate, însă când creşterea populaţiei i-a obligat să se extindă, au făcut-o. Jorim scutură din cap. — S-ar putea să nu fi auzit de astfel de jivine înainte, dar sunt dispus să pun rămăşag că vom mai vedea în viitor. Anaeda îşi şterse fruntea cu palma. — Au pierit două sute de suflete, iar noi am ucis doar unul dintre ei? 320

Jorim făcu semn cu capul. — Am fi putut omorî mai mulţi, însă au luat trupurile. — Deci sunt şi canibali? — Nu ştiu. Dacă-l disecăm pe cel rămas aici, s-ar putea să aflăm. Căpitanul îşi înfipse pumnii în şoldurile înguste. Strânse din ochi. — Fă-o. Vreau să ştiu ce sunt şi în ce ne-am băgat. Shimik, ridicându-se din poziţia ghemuită, îi imită atitudinea. Privi în sus, spre ea, apoi spre cadavre, şi clătină din cap. — Dreu. Dreu.

321

38 Ziua a 17-a, Luna Ursului, Anul Câinelui Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Dolosan În cele cinci săptămâni şi jumătate de la uciderea şarpelui cu coamă şi a odraslelor sale, la Telarunde, grupul înaintase lent spre apus. Keles Anturasi îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ritmul lent, fiind incapabil să se deplaseze mai repede. Graba ar fi făcut ca studiile sale topografice să nu fie complete. Moraven căzuse de acord că, deşi misiunea sa de localizare a sursei comerţului cu arme străvechi constituia o urgenţă, ridicările topografice erau cheia izbânzii. Acceptul său de-abia dacă-l domoli pe Ciras, care în mod vizibil avea dureri, însă refuza cu încăpăţânare să recunoască. Pur şi simplu, după luptă, toţi şase avuseseră nevoie de timp să se refacă. Deşi nu fusese vătămat fizic, Borosan ieşise cel mai rău din confruntare. Jeluia distrugerea thanatonului, de parcă acesta ar fi fost căţeluşul familiei. Ceea ce-l durea mai tare era că gyanrigotul nu-şi îndeplinise misiunea şi îşi ceruse iertare pentru că eşecul său îi pusese pe toţi într-o situaţie grea. Nici chiar sugestiile lui Moraven, cum că nu atacase pentru că şarpele şi puii lui constituiseră o multitudine de ţinte care-l zăpăciseră, nu reuşiră să-i aducă alinarea. Jură că va construi un thanaton şi mai bun, iar ceilalţi îl tachinau, însă nădăjduiau că nu vor da peste alt şarpe cu coamă, pe pielea căruia să-l încerce. De asemenea, ridicările topografice trebuiau să fie făcute în mai multe trepte, îngreunând deplasarea. Primul pas era vizitarea aşezărilor din vestul ţinuturilor Solaeth şi Dolosan. Vorbiră cu localnicii şi adunară informaţii despre regiunile înconjurătoare. De câte ori puteau, angajau pe câte cineva să-i conducă spre următoarea aşezare sau alt punct de interes. Tot avansând, aşezările deveniră din ce în ce mai rare, iar punctele de interes mai multe, fapt care îi încetinea din nou. 322

Odată ce adunau informaţiile preliminare despre o regiune, o explorau cu grijă. Keles făcuse excelente estimări despre viteza de deplasare şi distanţele acoperite. Având un ochi exersat, putea măsura distanţa doar punând-o pe Tyressa să plece călare şi urmărind cât de repede se micşora imaginea ei. Fiecare informaţie, de la localizarea pâraielor şi peşterilor, până la felurile de peşte disponibile şi aproximarea copacilor de pe fiecare acru, era trecută în carnetul lui Keles. Când Borosan Gryst îşi reveni, deveni foarte util acţiunii de prospectare. Meşteri la şoricarul său şi reuşi să încropească un al doilea thanaton, mai mic, de mărimea unui lup. Le măsură paşii exact, apoi îi trimise în anumite puncte şi înapoi, oferind măsurători foarte precise ale distanţelor. Gyanrigotul putea chiar să se caţere în copaci şi pe versanţii stâncoşi, aducând informaţii despre înălţimea lor. Chiar şi virukul îl ajuta. Rekarafi îi dădu numele în virukiană ale munţilor şi râurilor. Arăta spre locurile unde ceea ce păreau mormane de roci fuseseră, cândva, avanposturile lor. Putu chiar să arate cum fuseseră tăiate pădurile şi apoi replantate după ocupaţiile virukiene şi umane din regiune. Când Keles îl văzuse prima dată ridicându-se peste cadavrul şarpelui cu coamă, Rekarafi îi spunea etharsaal în virukiană, inima-i urcase până-n gât. Era sigur că virukul venise să-l omoare pentru cele întâmplate în capitală sau să-l răzbune pe cel ucis de fratele lui. Simţise un gol în stomac şi se aplecase să vomite. Războinicul venise, într-adevăr, pentru el, dar nu cu gândurile de care se temea. Le explică lui Moraven şi Tyressiei că fusese trimis de consoarta sa pentru a-l proteja pe Keles. Ambasadoarea apreciase corect că n-ar fi ajuns în Pustietăţi, dacă n-ar fi fost incidentul de la petrecere; de aceea, protejarea lui devenise o chestiune de onoare pentru viruk. Rekarafi le anticipase sosirea la Eoloth şi aşteptase ca să-i urmeze, deşi nu le explicase niciodată cum de ajunsese atât de departe şi atât de repede. Keles presupuse că era vorba de magie, şi asta-l făcu să se întrebe cum de reuşiseră oamenii să se elibereze din sclavie. 323

Cu tot ajutorul său, Rekarafi însemna şi un mare impediment în calea deplasării. Keles nu putea rămâne în apropierea lui mai mult de câteva minute. Odată, făcu greşeala de a bea apă în aval, după viruk. Apa care-l atinsese pe Rekarafi îl îmbolnăvi foarte tare, atât de tare încât nu putuse fi mişcat timp de două zile şi rămase letargic preţ de o săptămână întreagă. Visele-i fură bântuite de coşmaruri şi din ce în ce mai des se trezea obosit, simţindu-şi trupul de parcă ar fi fost frământat de copitele cailor. Durerile de cap şi boala influenţară şi modul în care-i trimitea informaţii bunicului. Mai multe zile nu se putuse concentra suficient de bine ca să realizeze legătura, iar când reuşea, transmitea lucruri nesemnificative şi vagi. Era obişnuit cu pretenţiile bunicului, însă bătrânul îi cerea din ce în ce mai puţine. Keles ajunsese la concluzia că în momentul contactului îi trimitea bunicului atâtea informaţii deodată, încât tot ce mai putea face bătrânul era să aştepte până putea digera totul. O altă posibilitate era că mintea lui se degrada odată cu vârsta, însă Keles nici măcar nu voia să se gândească la asta. În loc să se concentreze asupra bătrâneţii bunicului şi la problemele pe care le-ar fi putut provoca asta, îi trecu prin minte că dificultatea trimiterii de informaţii putea fi din cauza naturii ţinutului. Dolosan primise primul val de energie magică eliberată în urma bătăliei de la Ixyll. Dovezile erau de netăgăduit. Pământul se crăpase şi se modificase, platouri vaste de piatră se ridicaseră din pământ şi se avântaseră spre cer. În afară de asta, marginile superioare se rotunjiseră, de parcă s-ar fi topit. Valul magic se rostogolise mai departe, trecând prin văi, acoperind munţii, erodând piatra şi transformând tot ceea ce atingea. N-ar fi crezut în ruptul capului că unele lucruri se întâmplau, dacă nu ar fi făcut măsurători. Pe alocuri, stânci uriaşe se mişcau între apusul şi răsăritul soarelui, alunecând din aliniamentele trasate cu o zi înainte. Când se ducea să vadă dacă nu cumva se rostogoliseră într-o parte, prin ce mijloace, nu-şi putea imagina, nu găsea nici o neorânduială. Însemnă cu cretă unul dintre pietroaie, pe partea dinspre nord, iar în dimineaţa următoare descoperi că semnul era orientat spre sud. Migrase, însă nu şi suprafaţa pe care desenase. 324

Dolosanul fusese copleşit de violenţa magiei şi, chiar dacă aceasta se diminuase cu trecerea anilor, efectele sale erau inevitabile. Într-o vale, o întreagă suprafaţă împădurită fusese transformată într-o pădure vie, de cupru. Chiar şi mai ciudat, copacii se legănau cu mişcarea unduioasă a ierbii-de-mare fremătând sub valuri. Grupul se opri la marginea văii, nehotărât să meargă mai departe, pentru că s-ar fi putut îneca într-un lichid nevăzut. Când intrară, simţiră o presiune în creştere şi trebuiră să se deplaseze şi mai încet. Vorbele ieşeau mai greu, iar Keles percepu mângâierea curenţilor prin haine şi păr. Căută plante şi animale, să vadă ce efecte avea asupra lor vieţuirea într-un astfel de loc. Oare păsările scuipau foc, să poată modela frunzele în cuiburi? Sau poate deveniseră la fel ca peştii, înotând prin aer? Peştii puteau să înoate afară din apă? Nu văzu nimic şi nu găsi răspuns la întrebări, însă tot căutând, începu să înţeleagă curiozitatea fratelui său în privinţa lumii. Pentru el, întotdeauna aceste lucruri se găsiseră dintotdeauna pe pământ, dar pentru Jorim ele erau ale pământului. Mergând mai departe spre vest, intrară cu adevărat în Pustietăţi. Ziua, pământul licărea, de parcă din el s-ar fi înălţat fierbinţeala, totuşi, o vale era destul de îngheţată încât să le aburească respiraţia, iar următoarea înfierbânta orice bucată de metal prea tare ca poată fi atinsă. Dealurile se unduiau încet, de parcă erau pături sub care se foiau copiii. Din loc în loc, putu recunoaşte multe dintre plante, însă păreau mai mari sau mai mici decât era normal, iar adesea inflorescenţele erau disproporţionat de mari faţă de plantă şi în culori nemaivăzute de el în natură până atunci. Pătrunderea în Pustietăţi îl făcu pe Borosan Gryst mai fericit, iar pe Rekarafi şi Ciras mai mohorâţi. Pentru gyanridin, era un tărâm însufleţit de energia magică, unde putea găsi thaumston, cu care să dea viaţă creaţiei sale. Însă Rekarafi îl privea ca pe un pământ unde domniseră, cândva, ai lui şi-l găsea de nerecunoscut. Pentru Ciras, era pântecul unde se zămislea magia nouă, ameninţând arta în care se străduia să se perfecţioneze. Într-o seară, iritarea lui Ciras crescu deoarece soarele zilei îi înroşise pielea atinsă de venin. Cu o lovitură de picior azvârli şoricarul într-o parte. 325

— Ţine monstruozitatea asta departe de mine. Borosan clipi nedumerit cu ochii săi mari. — Monstruozitate? A hăcuit unul dintre şerpii mai mici la fel de uşor ca tine. Spadasinul scutură din cap. — L-a ucis fără nici o onoare, fără să ştie ce făcea. Este o monstruozitate, pentru că face totul fără nici o consideraţie. Moraven înteţi focul cu un băţ. — Să nu fie adevărat, Liserrdin Dejote, că există consideraţie în creaţia Maestrului Gryst, a unui gyanrigot? — Ca să fiu de acord cu asta, Maestre, ar trebui să admit că prestigiul fierarului care a făcut spada este mai mare decât al meu, cel care-i foloseşte unealta. Poate că fierarul a dorit ca arma să ucidă fără discriminare, însă eu sunt cel care decide când şi cum s-o folosesc. Eu îmi asum responsabilitatea pentru aceste acţiuni. — Şi nu crezi că Maestrul Gryst face la fel? Aminteşte-ţi că şi-a cerut iertare pentru eşecul thanatonului. Ciras îşi aşeză o bucată de pânză rece pe partea dreaptă a feţei. Veninul îl arsese, răsucindu-i carnea în colţul gurii şi ochiului, de parcă fusese atinsă de foc. — Îmi amintesc. Maestrul Gryst şi-a cerut iertare, însă sunt alţii care n-ar face-o. Aţi văzut thanatonul. Imaginaţi-vă o companie de thanatoni patrulând printr-un castel sau, mai rău, trimişi să-i izgonească pe săteni din casele lor. Ar face asta fără nici o raţiune. Nu ar asculta de nimic, n-ar putea fi convinşi că stăpânul care le-a dat ordinele greşea sau este nemernic. Tyressa îşi desfăcu pătura. — Deci te temi că aceşti gyanrigoţi i-ar putea înlocui pe xidantzu? — Nu, asta nu s-ar putea întâmpla niciodată. — Atunci de ce te temi? — Nu mă tem de nimic. Problema cu gyanri este că li se conferă abilităţi pentru care oamenii obişnuiţi trebuie să se antreneze ani de zile. Vor eroda respectul datorat celor care au acumulat îndemânarea. Munca asiduă va deveni ceva de domeniul trecutului. Oamenii nu vor mai respecta magia sau nu se vor mai teme de ea şi vor pava drumul spre revenirea vanyeshilor. 326

Keles, obişnuit cu discuţiile avute cu fratele şi sora sa, ridică mâna. — Iartă-mă, Ciras, dar ai luat-o razna. Să pui un gyanrigot să lucreze pentru cineva nu înseamnă că şi-ar dori să devină magician. — N-am spus aşa ceva. — Dar ai sugerat. Eliberat de nevoia de a ara pământul şi a planta recolta, un ţăran ar putea să înveţe multe alte lucruri. Ar putea deveni un mare poet sau artist, un olar priceput ori chiar spadasin. Ochii lui Ciras se micşorară. — Sau poate magician? Keles dădu din umeri. — Ar putea fi orice. Acordă-i suficient bun-simţ încât să nu-şi dorească să fie magician. — Ai mai multă încredere în bunul-simţ decât mine, Maestre Anturasi. Ciras arătă spre şoricar. — Acum se deplasează şi face măsurători pentru tine. Nu a avut nevoie să fie instruit. Legătura dintre autodisciplină şi abilitatea de a controla magia s-a rupt. Dacă vor vedea că magia poate fi atât de simplă într-un domeniu, o vor aplica şi în altă parte. Tot aşa cum gyanrigotul străbate drumurile pentru tine, vor fi alţii care vor deschide drumul spre nebunia care a distrus lumea. Moraven Tolo se încruntă. — Ideile tale sunt interesante, însă gândirea lasă de dorit. Ciras se ridică în picioare. — Cum aşa, Maestre? — Îi consideri pe vanyeshi întruchiparea răului, pentru că aşa ai fost învăţat să-i vezi. Au luptat alături de Nelesquin, însă la fel au făcut şi mulţi serrdini. Au fost spadasinii de partea răului pentru că au luptat împreună cu el? — Trebuie să fi fost. — Şi dacă au fost înşelaţi? — Şi asta este posibil. — Ceea ce-ar însemna, Ciras, că unii dintre vanyeshi s-ar putea să nu fi fost răi, ci doar induşi în eroare. Moraven arătă spre şoricar. 327

— Oamenii pot fi la fel ca unealta asta. Diferenţa este că ei au posibilitatea de a-şi controla comportamentul. Preocuparea ta nu trebuie să fie ce comportament să fie permis şi care nu, ci cum să încurajezi oamenii să fie responsabili pentru comportamentul lor. Interdicţia va eşua la un moment dat. Responsabilitatea n-are voie să facă asta. Ciras ezită, apoi îşi lăsă capul în jos. — Îmi cer iertare pentru lipsa mea de chibzuinţă. În părul negru al lui Moraven juca lumina focului, iar el îşi înăspri privirea. — Lipsa de chibzuinţă îţi va fi iertată de data asta. Ai ajuns lipsit de minte ca un gyanrigot. Te face la fel de periculos pe cât îi consideri tu pe ei. Singurul mod de a te dovedi stăpân pe tine însuţi ar fi să gândeşti cu adevărat. Prea adesea oamenii confundă noţiunea de a fi capabili să gândească şi a proceda astfel. Nu există o greşeală mai periculoasă. Călătoria lor îi duse până în inima Dolosanului, la marginea de miazăzi a unui bazin enorm, măsurând cel puţin trei sute de kilometri dinspre sud-vest spre nord-est, şi peste două sute de la est la vest. Vegetaţia alcătuită din arbuşti de-abia dacă oferea un adăpost şi vreo pată de culoare. Fiecare dintre nenumăratele ravene mici, săpate în peisaj, era teritoriul unei adevărate izbucniri vegetale. Rekarafi străbătu în tăcere mai mulţi kilometri în timp ce coborau o pantă. — Aici a fost Isdazar. Keles scuipă saliva acrită. — Apele strălucitoare? Războinicul virukian dădu din cap. — Un lac întins. Am navigat pe aici cu Ierariachul meu, în vremurile de demult. Moraven se răsuci în şa, privind înapoi spre virukul cu mers săltăreţ. — A existat o populaţie virukiană numeroasă pe-aici? — Cândva, da. Întinse un deget cu gheară spre nord. 328

— Tavliarch a fost căminul multora. Când a venit tavam alfel, apa a dat în clocot. S-a ridicat într-un nor fierbinte, de unde a revenit pe pământ ca o ploaie neagră. Tot ce-a atins a murit. A topit Tavliarch. Apa s-a scurs înapoi în bazin şi a dat în clocot din nou şi din nou. În cele din urmă, a fost absorbită de pământ. Borosan dădu din cap. — Procesul continuu al absorbţiei în sol şi ploile au permis mineralelor să formeze sedimente. Unele sunt simple geode, în vreme ce altele s-au depus în straturi întregi. Aici, în această regiune, se găsesc depuneri abundente de thaumston, deşi capacităţile lor magice sunt adesea istovite. — Cum ar putea fi istovite? Keles se înălţase în scări şi arăta spre o plantă cu un mănunchi de fructe acoperite cu penaj. — Ne aflăm în apropierea Ixyllului. Ar trebui să fie mai puternice aici. — Nu, Keles. Vezi tu, apa de aici, probabil din cauza mineralelor, a fost un rău conductor de energie magică. A colectat-o, însă a transferat puţină din ea celorlalte lucruri. Până acum am văzut doar semne ale magiei însăşi, care a afectat mediul. Aici a atins apa, care izola terenul de dedesubt. La vest de aici, spre zonele mai înalte, veţi vedea lucruri din ce în ce mai ciudate, mai ales acolo unde magia a continuat să curgă, însă ce-a ajuns aici sunt doar reziduurile. Tbaumstonul de aici are avantajul că se află în stare concentrată şi este capabil să absoarbă o mare cantitate de energie magică. Oamenii sapă după el şi-l aşază în locuri unde ar putea fi încărcat. Odată ce s-a energizat, posibilităţile sunt nelimitate. Keles se strâmbă. — Şi cum se încarcă? — Este relativ simplu. Pui eşantioanele într-o cutie metalică şi ridici un stâlp deasupra ei, sau trasezi canale de scurgere în jurul ei, tehnicile diferă. Apoi aştepţi. — Ce? — O furtună foarte specială. Ideală este una moderată. Suficientă cât să încarce thaumstonul, dar nu mai mult. Din fericire, bazinul are tendinţa de a atrage furtunile. 329

— Şi dacă furtuna-i prea puternică? se arătă Moraven curios, înălţând o sprânceană. — Ne-ar ucide, îi răspunse Borosan cu un zâmbet. Dar nu vă temeţi. Sunt sigur că ar fi cel mai spectaculos fel de a muri.

330

39 Ziua a 3-a, Festivalul de Anul Nou, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Meleswin (Helosunde) Deseirion Prinţul Pyrust îşi înfipse muchia scutului de fier în faţa helosundianului, făcându-l să se răsucească. Arma omului zbură şi Prinţul deseian înaintă, lovind adânc în alte părţi vitale. Sabia ieşi cu un plescăit umed. Îl împinse din faţa lui, apoi continuă. În jurul lui, Şoimii Aurii se deplasau pe strada principală din Meleswin, hăcuind şi străpungând tot ce mişca. Majoritatea helosundienilor din oraş erau beţi şi epuizaţi. Când ocupaseră Meleswinul, nu cruţaseră pe nimeni. Bărbaţii fură ucişi, femeile siluite, iar copiii trimişi mai departe, ca sclavi. Delasonsa prevăzuse cu mare acurateţe ce avea să se întâmple, însă nici chiar Pyrust nu se aşteptase să vadă străzile ticsite de cadavre. Şobolanii şi câinii se înfruptau din ele chiar şi când de la ferestrele cu obloanele trase din cauza frigului mai răzbătea câte-un râset răguşit. Planul de a învrăjbi şi măcelări conducerea helosundiană nu avusese nevoie de prea multă osteneală. Consiliul de Miniştri fusese profund divizat în privinţa numirii unui nou prinţ şi-l aleseseră pe Eiran, un nobil mărunt, cu ambiţii la fel, şi o soră arătoasă, pe care mulţi o priveau ca pe o trambulină spre putere. Eiran se considera un geniu militar, după ce dusese multe războaie cu soldaţii de jucărie. Trupele deseiene în retragere opuseseră mai puţină rezistenţă decât o făcuse oricare dintre armatele sale imaginare, aşa că el şi o hoardă de trupe nedisciplinate intraseră în oraş. Pyrust plănuise contraatacul pentru ultima parte a Festivalului, însă veştile despre luptele dintre diferitele facţiuni îi oferiseră impulsul de a lansa operaţiunea mai devreme. Generalul Pades, care avea un statut ca de prinţ, ocupase depozitele de lângă râu, blocând 331

accesul la magaziile cu bunuri. Ca să le recupereze, Eiran trimisese trupe din garnizoana Porţii de Sud. Băieţii pe jumătate instruiţi şi ologii lăsaţi acolo nu fuseseră în stare să dea nici alarma. Şoimii Umbrei îi măcelăriseră, apoi ocupaseră cartierul sudic. Trecură din casă în casă, tăind gâtlejuri până ce nu mai întâmpinară nici o rezistenţă. Şoimii Aurii, Şoimii de Munte şi Şoimii Argintii intrară atunci în oraş şi se răspândiră peste tot. Şoimii Aurii, împreună cu cei Argintii, pătrunzând în oraş pe ambele flancuri, năvăliră direct asupra centrului şi palatului primarului, iar celelalte două unităţi se răspândiră spre est şi vest, săl înconjoare pe Pades şi oamenii săi, la nord. Pe măsură ce deseienii se apropiau de palat, începură să apară luptătorii. Majoritatea, din câte se părea, de-abia dacă avuseseră timp sau prezenţă de spirit să pună ceva pe ei şi să-şi tragă sabia din teacă. Nu aveau nici o idee cu cine luptau sau de ce, iar câţiva urlau că fuseseră trădaţi de Pades. Alţii, şontâcăind în retragere din luptele de la nord, lăsară armele jos aşteptându-se la milă. Nu avură parte de ea. Pyrust străbătea străzile. Scutul fusese fixat atât de strâns la jumătatea antebraţului, încât n-ar fi putut să-l dea jos decât cu tot cu mădular. Pe platoşa armurii sale negre fusese gravat un Şoim Auriu şi dăduse instrucţiuni să fie zugrăvit cu două pene retezate. Consilierii săi credeau că asta nu era deloc ceva înţelept, însă ştia că helosundienii n-ar fi fost în stare să priceapă semnificaţia blazonului. Dar era încântat să vadă că mai mulţi dintre Şoimii săi Aurii îşi modificaseră armurile ca să ascundă aceleaşi două pene, oferind duşmanului o mulţime de ţinte false. Pe străzi îşi făcură apariţia şi mai mulţi războinici, pe jumătate goi şi cu ochii înceţoşaţi. Celor mai isteţi dintre ei le trebui doar o privire spre batalionul de soldaţi deseieni în armuri, care umpleau străzile, ca s-o ia la goană. Îi vor ajunge din urmă Şoimii Umbrei. Ceilalţi helosundieni, având convingerile tipice asupra virtuţilor cauzei lor, sloboziră un strigăt de luptă şi şarjară. Strigătele lor deveniră scâncete, apoi horcăituri şi tăcere. O mână dintre ei rămăseseră pe treptele palatului, agitând suliţe şi săbii. Se pregătiră pentru luptă, însă tremurau precum căţeii care 332

se înfruptau din cadavre. Dacă ar fi avut coadă, şi-ar fi încolăcit-o strâns în jurul mădularului şi pântecului. Pentru o clipă, lui Pyrust îi fu milă de ei. Vinovat de moartea lor era numai Prinţul Cyron. Poate că, înfricoşaţi de atacatori, îşi dăduseră şi ei seama. Soldaţii tocmiţi de Cyron rămăseseră în Nalenyr. Cei mai buni dintre ei, gărzile keru, nu intrau niciodată în luptă. Dacă prinţul nalenian i-ar fi trimis să lupte, atunci s-ar fi dat o adevărată bătălie pentru Meleswin. Şi poate chiar mi-ar fi fost teamă de ce mă aşteaptă. Pyrust lovi cu sabia de muchia scutului. — Nici un prizonier. Dăduse ordinul cu glas scăzut, iar porunca fu transmisă din om în om în rândul trupelor. Încă o lovitură îi făcu sabia să vibreze, apoi începu să alerge. În timp ce gonea, suliţele helosundiene se înălţară. Câteva, aruncate fără vlagă, se înfipseră înaintea lui. Una îl zgârie pe unul dintre războinicii care alergau împreună cu el. Restul zburară inofensive pe deasupra. Cei ce le lansaseră începură încet să-şi dea seama, pe când Şoimii se apropiau nevătămaţi, că suliţele ar fi fost mult mai eficiente dacă le-ar fi folosit ca să lovească. Pyrust îşi ridică scutul pentru a para o lovitură de sus în jos. Îi făcu braţul să se cutremure şi-i crăpă o parte din scut, însă muchia bloca lovitura. Războinicul îşi retrase sabia, dar când sfârşise mişcarea, spada Prinţului îi despicase în două fluierul piciorului stâng. Bărbatul urlă şi căzu, trăgând după el încă unul. Lovituri repezi îi terminară pe amândoi. Trupurile moi se rostogoliră pe treptele de marmură, pictând un covor roşu în cinstea sosirii lui Pyrust. Soldaţii care flancaseră pâlcul de helosundieni dădură la o parte porţile palatului. Arcuri zbârnâiră din interior, iar oamenii se răspândiră care încotro, cu săgeţi înfipte în gât, braţe sau picioare. Însă alţii năvăliră în clădire şi când Prinţul Pyrust îşi croi drum spre intrare, vreo jumătate de duzină de arcaşi zăceau morţi. Pyrust îl ajută să se ridice pe unul dintre oamenii săi loviţi la picior. Războinicul se aplecă şi smulse săgeata, aruncând-o cu dispreţ. — Nu-i nimic, milord. 333

— Este un blazon al onoarei. Pyrust porni pe scări în sus, încet, potrivindu-şi pasul cu cel al rănitului. Alţi Şoimi Aurii năvăliră pe treptele de marmură, luându-io înainte, şi se postară de ambele părţi ale uşilor de bronz ale intrării în principala sală de audienţe. Prinţul ridică o mână, iar cei care se pregătiseră să deschidă uşa se relaxară. Se apropie şi lovi în uşă cu mânerul spadei. — Prinţe Eiran, sunt Pyrust, am venit pentru oraşul meu. Deschide uşa şi nu ţi se va face nici un rău. Nu auzi nici un răspuns şi se încruntă. Se răsuci, apoi îşi agită spada ca soldaţii de lângă uşă să elibereze culoarul direct spre intrare. Nu faceţi nimic. Întorcându-se spre uşă, se dădu la o parte, îşi băgă spada în teacă şi făcu semn spre soldaţii care aşteptau acolo. Deschideţi acum. Traseră de frânghiile legate de clanţe, iar uşile se deschiseră încet, retrăgându-se precum cortina de pe scena unui teatru. Un stol de săgeţi ricoşa în uşi şi podea. Pyrust se aplecă şi culese una dintre săgeţi, apoi izbucni în râs. Ţinând-o în mâna dreaptă, păşi în prag şi intră. Sala de audienţe era prea mică pentru a putea fi măcar considerată spaţioasă, însă marmura şi granitul încastrate în podea, alcătuind şi podiumul din spate, erau importate. Fuseseră aranjate în aşa fel încât să formeze blazonul helosundian, cu câinele, lăsat intact de tatăl lui Pyrust, din moment ce lucrarea de artă conferea încăperii o anumită prestanţă. Frescele de pe pereţi fuseseră pictate din nou, pentru a ilustra diferite scene glorioase din istoria deseiană, iar pe Pyrust îl distra să vadă că îi devastaseră portretul de pe peretele estic. Faţa sa fusese ştearsă prin lovirea repetată cu o urnă de aramă, ciobită. Grămada de tineri şi foarte beţi nobili helsondieni, îngrămădiţi între blazon şi podium, reflecta imaginea de afară, a străzilor ticsite cu cadavre. Acolo, hoiturile zăceau în bălţi se sânge, urină şi excremente, în timp ce înăuntru, nobilii erau prăvăliţi în vinul vărsat pe jos şi propria lor vomă. Armurile, nici una cu urme de luptă, fuseseră aruncate de-o parte. Indiferent ce robe vor fi purtat pe dedesubt, ofereau acum o pavăză iluzorie femeilor tupilate după ei şi privindu-l pe Pyrust cu ochi îngroziţi. O mână de nobili, printre care 334

şi noul Prinţ, reuşiseră să rămână în picioare şi să tragă cu arcul, însă nici unul nu pusese o altă săgeată în coardă şi numai doi dintre ei îşi pipăiau tolba. Pyrust ridică săgeata luată de jos. — N-aţi vrea să mai încercaţi o dată? Drept răspuns, arcurile zăngăniră pe podea. Arcaşii le urmară curând, iar paloarea lor cenuşie se accentua. Numai Eiran rămase în picioare, însă dădea din mâini şi înghiţea cu noduri. Pyrust îl pironi cu privirea, avansând spre el, răsucind încet săgeata între degete. Cu fiecare pas, tremuratul helosundianului se intensifica. Pyrust privea dincolo de el, spre femeia care stătea în fotoliul primarului. Putea fi o keru, dacă ar fi fost mai înaltă şi mai solidă, pentru că avea părul blond, privirile de gheaţă şi duritatea izvorâte din ura în stare pură. Mări pasul, trecând de Prinţ şi de cele trei trepte spre tron. Aruncă săgeata şi o apucă pe femeie de gât, ridicând-o brutal, însă ea nu scoase nici un sunet. Sângele de pe mănuşă îi mânji gâtul. Ea înghiţi şi el simţi asta. Simţea că viaţa ei era în mâinile sale, îi simţea bătăile inimii. Numai faptul că i se micşoraseră pupilele şi vibraţia fină a nărilor îi trădau adevăratele sentimente. Îl scuipă. Pyrust îi dădu drumul, îşi şterse saliva de pe obraji şi o lovi cu dosul palmei. Îi izbi capul într-o parte, azvârlind-o cu spatele de tron, însă ea nu căzu. O roşeaţă tot mai puternică îi acoperea obrazul drept. Se îndreptă din spate şi ochii-i deveniră ca două fante. Pyrust îşi puse mâna pe faţa ei. — Nu mai scuipa. M-ai dezamăgi dacă nu te-ai putea gândi la o nouă insultă. Se răsuci, întorcându-i intenţionat spatele, şi coborî treptele spre fratele ei. Pyrust îşi lăsă mâna grea pe umărul Prinţului. Cu cea mai uşoară apăsare l-ar fi putut arunca în genunchi. În loc de asta, strânse şi mai tare şi-l ţinu pe Eiran drept. Şopti în urechea helosundianului: — Sora ta ţi-a salvat viaţa. Ea este, nu-i aşa? N-ai putea seduce niciodată pe cineva atât de curajos, indiferent ce coroană ai purta. Jasai, începu să spună Pyrust, răsucindu-se pe călcâie spre fată, când l-au ales pe fratele tău Prinţ, te-au făcut şi pe tine prinţesă? 335

Ea-l înfruntă cu privirea. — Nu. — Atunci am s-o fac eu. Eiran scutură din cap. — Nu. Pyrust întinse braţul cu scutul, îl apucă pe tânărul Prinţ şi-l răsuci. Rosti cu o voce joasă şi rece: — Pricepe odată, Eiran. Eşti un prost şi un laş. Spui nu, însă nu poţi face nimic pentru a impune asta. De fapt, dacă aş vrea s-o batjocoresc pe sora ta chiar acum, pe tron, ai ţine-o pentru mine. Uită-te, ştie şi ea asta. Eiran ridică fruntea, iar privirea surorii sale îl străpunse. Se prăbuşi în genunchi şi vomită pe cizmele lui Pyrust. Prinţul deiesan îl azvârli într-o parte, mai puţin ca să-l scoată din băltoacă şi mai mult să-şi şteargă cizmele. Urcă din nou treptele spre tron. — Tu, Jasai, ducesă, contesă, orice te-au făcut ei în sminteala lor, vei fi de-acum Prinţesă de Deseirion. Primul lucru obţinut deja de tine: viaţa fratelui tău. Am să pun să fie readuşi în simţiri toţi curtenii săi, urcaţi în şa şi escortaţi spre sud, de unde se pot duce spre Nalenyr fără nici o oprelişte. Al doilea lucru îl primeşti la căsătorie: încetarea ostilităţilor în această provincie. Nu vor mai fi nici un fel de raiduri împotriva poporului tău. Nici deportări forţate. Jasai îl pironi cu privirea arzătoare, iar Prinţul ezită o clipă. Furia întipărită pe faţa ei avea o expresie inconfundabilă, însă scăpărările ambiţiei erau şi ele acolo. Smintitul ei frate se îmbătase cu succesul şi răsfăţul luptei, însă ea rămăsese lucidă. Se pregătise pentru ascensiunea spre putere. — Nu crezi că poţi avea încredere în mine. Aşa arăţi că eşti înţeleaptă, însă vei învăţa că te poţi încrede. Pyrust se întinse şi-i luă mâna într-a lui. Vei mai putea obţine încă ceva. Dăruieşte-mi un fiu şi el va domni în Helosunde, aşa cum ar fi trebuit s-o facă fratele tău. Vei fi regenta lui. Fruntea ei se încreţi o clipă. — De ce mi-ai oferi Helosunde? — Dacă n-aş face-o, m-ai urî pe veci. 336

— Te asigur, milord, că întotdeauna te voi urî. — Însă mă vei tolera, ca să-ţi salvezi poporul. Viaţa poporului meu va fi ceva mai bună. Nu este cine ştie ce dotă, însă am s-o accept. Jasai îşi ridică bărbia. — Cred, milord, că nu ai menţionat darul cel mai de preţ pe care ţi-l voi face. — Şi anume? — Domnia mea în Helosunde îţi va îngădui să-ţi urmezi celelalte ambiţii. Îi zâmbi. — M-ai făcut prinţesă, mi-ai dat Helosunde, însă eu te voi face împărat. Pyrust îşi muşcă buza în interior, ca să-şi înfrâneze zâmbetul. — Într-un Festival al noului început, acesta ar putea fi cel mai bun început dintre toate. Noul an are, într-adevăr, semne bune.

337

40 Ziua a 3-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Lupul furtunii, pe Mările Sudului De la găsirea Dragonului lunii şi a ciudatei creaturi aflate la bordul navei, expediţia nu mai cunoscuse prea multe bucurii. În parte, asta se putea datora continuării drumului spre sud, împinşi de curentul dominant. Marea deveni mult mai ostilă, iar vremea se răcise semnificativ. Shimik reacţionă printr-o blană groasă, iar gheaţa înşelătoare de pe punţi se adăugă pericolelor vieţii la bord. Căpitanul Gryst era mulţumită să-i cedeze lui Jorim pocitania marină, iar el îi convocă rapid pe savanţii de pe Lupul furtunii pentru a studia jivina. O disecară şi conservară bucăţi din ea în diferite borcane. Făcură schiţe ale fiziologiei sale. Analizară şi ghearele, găsind în interiorul lor un venin despre care credeau că era asemănător cu al războinicului virukian. Paraliza animalele mici, iar investigaţiile sugerară că s-ar putea ca majoritatea oamenilor din echipaj să fi fost afectaţi de el înainte de a avea măcar vreo şansă de a lupta. Studierea stomacului bestiei scoase la iveală oase de peşte şi degete, înţelegându-se astfel că restul echipajului de pe Dragonul lunii nu va mai fi găsit niciodată. Bucăţi din carnea jivinei fură date pisicilor şi câtorva şobolani, fără nici un efect negativ. Faptul că pisicile înfulecaseră cu mare poftă bucăţile nu-i făcu însă şi pe oameni să-şi dorească un ospăţ din acest fel de carne. Însă rezultatele întregului studiu nu se dovediră satisfăcătoare. Învăţaţii căzură de acord asupra unui singur lucru, şi anume că nu mai văzuseră aşa ceva. Explicaţii erau din abundenţă, la fel şi presupunerile despre cum ajunsese să existe o asemenea creatură. Unii credeau că zeii erau supăraţi pe oameni şi creaseră aceste lighioane pentru a-i înlocui. Alţii vorbeau de o situaţie mult mai sinistră şi obscenă, în care marinarii naufragiaţi comiseseră acte de 338

nedescris împreună cu femeile-peşte. Jorim prefera teoria pe care i-o explicase Anaedei, că erau doar o specie nouă de creaturi. Însă lipsa oricăror referinţe despre ele îl punea pe gânduri, dar rămase la teoria lui, din moment ce singura alternativă logică era că reprezentau o creaţie spontană a zeilor. Nu putea accepta cu inima uşoară intervenţia divină. Îşi aminti de discuţia cu Keles, înainte ca amândoi să plece. Fratele său sugerase că împărăteasa Cyrsa încă trăia în Ixyll, luptând acolo cu ceva ce reprezenta o ameninţare pentru vechiul Imperiu. Keles avansase o teorie ciudată, potrivit căreia Urgia deschisese o poartă spre o altă lume, permiţând venirea unor forţe încă nemaivăzute de oameni. Deşi Jorim o considera extrem de puţin probabilă, putea servi ca explicaţie pentru lipsa de legende privitoare la aceşti demoni ai mării. În cele din urmă, le acceptă pur şi simplu existenţa. Nu era atât de important de ştiut de unde veniseră, pe cât deveniseră de necesare descoperirea locului unde se aflau acum şi aflarea direcţiei spre care s-ar fi putut îndrepta. Faptul că fuseseră în stare să atace o navă şi să o cureţe de întregul echipaj, lăsând doar câteva semne ale trecerii lor pe acolo, îl înspăimânta. Nu era atât de îngrijorat pentru Lupul furtunii, cât pentru orice mică insulă şi din pricina a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă dihăniile urcau pe cursul vreunui râu şi începeau să devoreze satele. În luna Ursului, flota localizase mai multe dintre insulele de pe harta din Soth şi trimisese echipaje care să le cerceteze. Găsiseră urme de aşezări omeneşti, însă trecuseră ani de când satele nu mai erau locuite. Pe una dintre insule, putuseră să vâneze o mulţime de porci sălbatici, reîmprospătându-şi rezervele de carne, şi asta le permisese să aibă parte de un ospăţ pe cinste cu ocazia Festivalului de Anul Nou. Chiar mai mult, prezenţa porcilor sugera că demonii marini nu călcaseră pe insule, iar toată lumea se simţi mai uşurată. Festivalul de Anul Nou trecu fără nici un incident, nici măcar o furtună, şi toţi se bucurară, deşi era ceva neobişnuit. Oricum, nimeni nu se plânse, iar petrecerea se desfăşură cu un schimb de daruri între echipajele din flotă; nimic extraordinar, toate erau rezultatul muncii făcute în puţinele momente libere, avute din când în când. Se 339

schimbară veşminte recent ornate cu broderii noi, se interpretară serenade, spre distracţia tuturor, iar bucătarii adăugară în bucatele obişnuite mirodenii păstrate special pentru astfel de momente. Shimik oferi şi el un dar celor de pe Lupul furtunii. Alotia, una dintre concubinele care-şi făcuse ucenicia în apropierea Doamnei de Jais şi Jad, petrecuse ore întregi învăţându-l pe fenn un dans. Jorim nu comentase la cererile ei repetate de a sta în compania fennului, din moment ce-l ţinuse ocupat în timpul disecţiilor. Numai când îmbrăcase mica vietate într-o robă albastră, brodată cu tigri aurii, se lămurise ce făcuse cu el în tot acest răstimp. Dansul tradiţional, prezentat sub numele Chado-ong-dae, era de obicei interpretat pentru a saluta noul an de către o femeie tânără, aflată la vârsta măritişului, care-şi căuta perechea. Era de multă vreme considerat drept un dans al seducţiei, cu mişcări mlădioase şi fluide, reflectând graţia dansatoarei şi natura ei senzuală. Jorim văzuse dansul interpretat de mai multe ori în decursul anilor, într-o varietate de stiluri, pe tot cuprinsul celor Nouă Principate şi chiar mai departe. Însă niciodată nu-l văzuse dansat aşa cum o făcuse Shimik. Ceea ce erau mişcări delicate şi graţioase pentru o fată, la el erau aprige şi ţanţoşe. Acolo unde ea era o tigroaică strecurându-se prin junglă, ferindu-se de toţi pentru a se păstra pentru cel ales, Shimik devenise un tigru pornit la vânătoare. Salturile sale deveniră rostogoliri din care ieşea ca o străfulgerare de gheare şi colţi. Devenise numai muşchi şi forţă, cu mişcări hotărâte şi ameninţătoare, iar momentele de vânătoare erau destul de feroce ca să-i facă pe marinari să se tragă înapoi, lăsându-i loc. Când muzica şi dansul încetară, îşi schimbă atitudinea şi alergă la Alotia să-i sară în braţe, în timp ce oamenii ovaţionau. Urmele naturii feline dispărură într-o îmbrăţişare copilărească, înapoiată de concubină din toată inima, iar mârâiturile se transformară într-un gângurit fericit. Schimbarea aduse un alt ropot de aplauze din partea spectatorilor, făcându-i atât pe dansator, cât şi pe profesoară să se plece cu umilinţă şi să le ureze tuturor bucurie în timpul Festivalului. Spectacolul fu atât de bine primit, încât Căpitanul Gryst ordonă ca Shimik să fie trimis pe toate navele flotei să distreze echipajele. 340

Grupuri din fiecare navă urcară la bordul Lupului furtunii înainte de spectacolele sale. În zorii lunii Tigrului, Shimik primise uniforme de pe fiecare navă, precum şi o mare varietate de daruri, care umpleau o cutie de lemn, fiind răscolite cu veselie ori de câte ori vremea rea îl ţinea în cabină. Deşi Festivalul le oferise un răgaz de la furtuni şi ghinioane, luna Tigrului se anunţa năprasnică. Chado, zeul-tigru, pândea dintre umbre şi aduse nenoroc printre cei care-l iritaseră. Nori şi ceţuri se anunţaseră odată cu schimbarea anului, făcând imposibil de desluşit până şi felinarele de semnalizare de la pupa, ori prova celei mai apropiate nave. Informaţiile se transmiteau între nave printr-o procedură laborioasă de semnalizare cu lămpile. Nu numai că se pierdea timp serios la comunicarea oricărui mesaj, însă multe dintre nave nu puteau citi semnalele. Zvonurile ţesute pe marginea acestora abundau, iar ultimele urme de veselie din timpul Festivalului se evaporară. Flota era urmărită de ceva. Toţi aflaseră despre demonii marini; nu se făcuse nici un efort pentru a păstra secretul. Din dorinţa de a contracara teama, învăţaţii fuseseră însărcinaţi să încerce să afle despre ce era vorba. Căpitanul Gryst trăia cu speranţa deşartă în găsirea unei explicaţii, care ar pune, astfel, capăt speculaţiilor şi ar reface încrederea oamenilor, clătinată de tot felul de poveşti. Din nefericire, marinarii respinseră la unison toate soluţiile savanţilor, presupunând că, din moment ce erau la ei acasă pe mare, ştiau mai bine. Asta însemna că demonii marini erau periculoşi şi atacaseră o navă, luând cu ei întregul echipaj. Mai însemna că pândeau afară, aşteptând să atace următoarea navă imprudentă, şi vor face asta în continuare, până la sfârşit. Jorim îşi dăduse seama că felul de a fi al marinarilor încuraja poveştile despre urmărirea flotei, situaţia continuându-se indiferent de explicaţii. Deşi nu voia să ia în serios poveştile, nu exista nici o cale să evite ca relatările să-i ajungă la urechi. Se simţea ruşinat că se lăsase pradă superstiţiilor şi-i dezvălui asta şi Căpitanului Gryst la o partidă de şah într-o seară, în cabina ei. Ea îşi desprinse privirile de pe tabla de şah şi se încruntă la el. 341

— Nu trebuie să-ţi mai spun cât de ciudat poate fi oceanul. Gândeşte-te la el ca la o ceaţă groasă întinsă peste o suprafaţă nemăsurată de pământ. Aşa cum văzduhul are păsările sale, oceanul are peştii. Nu avem cum să ştim ce se află jos, dincolo de peşti, la fel după cum nu ştim ce se află dincolo de nori. Dacă te gândeşti la toate astea un moment, îţi poţi da seama că şi demonii mării au propriul lor imperiu acolo jos, pe fundul oceanului, însă au descoperit o cale prin care pot urca pe cerul lor şi afla ce trece în zbor printre norii lor. Aşa ne-au găsit pe noi. Jorim îşi mişcă umerii de parcă l-ar fi trecut fiori pe şira spinării. — Nu credeţi asta, nu? — Să cred? Nu, spuse, şi mută Maestrul Umbrelor. Nu mi-aş pierde timpul sau energia crezând aşa ceva. Însă accept că este posibil. Eu vreau doar un răspuns, pentru că bâjbâiala îmi afectează echipajul. De undeva de pe punte, o voce dădu alarma. Înainte ca ei doi să apuce să-şi tragă scaunele de la masă, Locotenentul Minan deschise uşa cabinei. — Vă rog să mă iertaţi, Căpitane. Se văd lămpile verzi în pupa. — La o parte, Locotenente. Anaeda trecu de el şi se urcă pe punte. Continuaţi-vă toţi îndatoririle. Timonier, păstrează cursul. Alergară pe punte şi Jorim căzu pe scândurile îngheţate. Se ridică şi goni pe scară, să i se alăture căpitanului la pupa. Vântul îngheţat îi tăia respiraţia, însă nu conta prea mult, pentru că nimic nu l-ar fi putut încălzi. Sus, se deschisese o spărtură îngustă între nori şi argintul părea că se scurge peste ceţuri. Lumina lunii desenă conturul unei nave uriaşe, nu chiar de lungimea şi lăţimea Lupului furtunii, însă la fel de echipată pentru călătoriile îndelungate în largul oceanului. Avea cele nouă catarge obişnuite, însă de ele atârnau pânze sfâşiate. Jorim putu să descifreze blazonul de pe una dintre ele şi ştiu că era naleniană, însă din vremuri de dinaintea domniei Prinţului Cyron. Unul dintre marinarii de la pupa arătă cu mâna. — Asta-i Lupul valurilor. Lui Jorim i se făcu pielea de găină. 342

— Lupul valurilor a dispărut cu optsprezece ani în urmă. Tatăl meu era la bord. — Nu mai este, Maestre Anturasi. Lumina lunii cobora peste creaturile care acopereau puntea şi se căţărau pe parâme. Demonii mării, toţi. Cel găsit pe Dragonul lunii era un pitic, pentru că jivinele acestea erau aproape încă o dată cât un om obişnuit. Lanternele din faţă, de la pupa şi cele atârnate de catarge ardeau cu o lumină verde, care se reflecta în solzii lor, pe când se roteau în dansuri fără acompaniament. Prin mintea lui Jorim se învălmăşeau un milion de gânduri. Încerca să-şi aducă aminte cum arăta tatăl său. Imaginea bărbatului rămasă în mintea lui fusese zămislită de zeci de poveşti, însă acum se evaporară cu toate, privind nava fantomatică ţinând cursul cu ei. Câte burţi hrănise, oare, tatăl său? Nu-şi putu imagina ce-ar trebui să le spună mamei şi bunicului sau surorii şi fratelui. O să ajung să le spun sau voi sfârşi ca hrană, cum a păţit şi el? Cineva-l trase cu grabă de pantaloni şi-l aduse la realitate. Privi în jos. Shimik trăgea de arc. — Twanga, twanga! Jorim se întrebă o clipă cum ar încorda fennul arcul, însă nu stărui în gânduri, şi întinse mâna să-l ia şi să scoată o săgeată din tolba târâtă de Shimik pe punte. Trase coarda, ţinti şi lansă. Săgeata se pierdu în întuneric. Jorim se gândi că ratase, dar unul dintre demonii mării se cutremură şi căzu de pe parâmă. Ceilalţi se opriră din dans când căzu pe punte, apoi se aruncară asupra lui, zgâriind şi muşcând. Îi smulseră membrele şi câţiva începură să-i urmărească pe punte încercând să fure o parte din pradă. Jorim puse încă o săgeată în arc, însă Anaeda ridică mâna. — Nu-i bine. — Încă una, Căpitane, vă rog! imploră Jorim, înghiţind cu noduri. Încă una, pentru tata! Ea dădu din umeri şi se dădu înapoi. El încorda arcul şi ţinti. Se abţinu să tragă, măsurând distanţa, simţind balansul navei în sus şi-n jos. Lăsă ritmul să-l pătrundă, apoi trase. 343

Săgeata îşi atinse ţinta. O lampă verde, ridicată sus pe catargul principal, se avântă ca o stea căzătoare pe puntea principală. Explodă când o atinse, împrăştiind ulei fierbinte peste scânduri şi pe catarg. Mai mulţi demoni ai mării, trântiţi pe jos, se zvârcoleau, transformaţi în torţe vii. Se răspândiră pe punte, dând foc parâmelor şi cablurilor, în timp ce nava se balansa, împrăştiind şi mai mult focul lichid. Curând, explodă încă o lampă. Orice-ar fi mânat Lupul valurilor înainte se oprise. Nava în flăcări ieşi de sub vânt şi norii se închiseră. Dar şi fără lumina lunii, nava rămase mai departe vizibilă. Se înclină spre babord, spre apa oceanului, ridicându-se şi coborând. O clipă o puteau vedea arzând toată, iar în alta catargele li se păreau flăcările unor lumânări îndepărtate. După o vreme, chiar şi lumânările se stinseră, iar Lupul valurilor dispăru. Anaeda Gryst se întoarse spre el. — Să te felicit pentru cum ai tras? Jorim clătină din cap. — Dacă aş crede că a fost pentru ultima dată când vedem demonii mării, ar trebui. Dar nu cred. — Nici eu, spuse oftând. De fapt, cred că este extrem de posibil să nu fi reuşit decât să-i întărâţi.

344

41 Ziua a 3-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Dolosan Natura dizarmonică a întinderilor, inclusiv drumul spre Ixyll, îl tulbura pe Moraven într-un mod la care nu s-ar fi aşteptat. În viaţa sa văzuse multe lucruri, însă nimic n-ar fi putut întrece Pustietăţile. Găsi că totul era neliniştitor de familiar, de parcă şi-ar fi amintit parţial nişte vise. Teritoriile din vest păreau să fie pline de locuri care nu făceau parte din această lume. Le trebui o zi întreagă să străbată valea luxuriantă, acoperită cu un covor de plante maro, cu inflorescenţe masive, albastre. Tulpinile şi rădăcinile pulsau şi nici un cal nu se atingea de ele sau de flori. Tyressa culesese o inflorescenţă şi întregul buchet de flori se închisese, fremătând ca un val. Keles săpase în pământ şi, din câte-şi puteau da seama cu toţii, plantele erau legate printr-o reţea comună de rădăcini. Mai interesant chiar, valea începuse să se modifice. Pământul însuşi se mişca, adâncind valea şi forţându-i să se grăbească să meargă înainte. Lucrurile nu ajunseseră însă până la punctul în care să fie puşi în pericolul de a fi striviţi, pentru că unduirea pământului se înfăptuise încet. Moraven simţise doar cum valea îi îmboldea tot aşa cum împingeai de pe frunză o omidă. Privi spre viruk, care galopa alături de ei. — Nu se poate ca valea să fie vie. — Nu mai vie decât un gyanrigot, însă asta n-o împiedică să se mişte. Lucrurile deveniră şi mai stranii, de parcă fiecare vale sau câmpie ar fi fost alcătuită conform unui plan. Una dintre pajiştile pe care o străbăteau îl făcu pe Rekarafi să se oprească deodată ca trăsnit şi să îngenuncheze printre flori. Moraven nu era sigur că pricepuse de ce, însă Ciras îl lămuri imediat. 345

— În Tirat avem nişte pergamente. Sunt foarte vechi şi pe ele sunt desenate imagini ale unor plante care nu mai există. Seamănă cu astea, spuse şi arătă în jur. Maestrul spadasin o luă în galop spre viruk. — Putem să mai zăbovim pe aici, dacă vrei. — Ca să-mi permiţi să mă bălăcesc într-un trecut care nu se va mai întoarce niciodată? — Să te las să-ţi reîmprospătezi amintirile care ţi-au adus, cândva, atâta bucurie. Rekarafi îl privi cu atenţie. — Chiar şi amintirile fericite dor. Este vorba de despărţire. Moraven plecă de acolo, să-i lase virukului un răgaz de meditaţie. Cuvintele străvechi găsiseră ecou în el. Era ceva în aceste Pustietăţi care nu-i plăcea. Ar fi vrut să pună totul pe simţământul constant al atingerii magice, însă asta nu-i prilejuise niciodată vreo experienţă neplăcută înainte. Totuşi, era atât de obişnuit să controleze magia, încât senzaţia îl făcu să rămână tot timpul în gardă, iar asta-l obosea. Pe cât găsea el de neliniştitor tărâmul magiei incontrolabile, lui Ciras îi plăcea în mod sigur, iar asta-l irita. Nu fusese la fel de tânăr, când simţise prima împunsătură a jaedunto, şi avusese norocul de a se fi antrenat într-o varietate de şcoli înainte. Nu-şi putea aminti învăţăturile, însă acestea existaseră, iar instrucţiunile Maestrului Jatan îi readuseseră abilităţile, chiar dacă nu şi amintirea lor. Experienţa de serrian îl disciplinase şi-l pregătise să evalueze experienţele trăite, să poată învăţa din ele. Făcuse asta imediat şi învăţase cum să-şi extindă accesul spre magia luptei cu sabia. Phoyn Jatan îi recunoscuse potenţialul şi poziţia. Luase în calcul maturitatea lui Moraven şi îi explicase, foarte simplu, că se afla la o răscruce a vieţii. Dacă ajungea să considere jaedunto o putere, un fel de drept în virtutea căruia putea face ce poftea, puterea îl va zdrobi. Deşi ar ajunge să străbată generaţii la rând, existenţa i s-ar transforma într-o eternitate de chinuri. N-ar mai cunoaşte niciodată pacea. Punând la suflet învăţăturile Maestrului Jatan, Moraven deprinse, încet, cum să-şi controleze puterea. Lecţiile fură asimilate lent, iar perfecţionarea veni cu timpul. N-ar fi putut uita niciodată expresia înspăimântată din ochii tânărului Matut, când îi măcelărise pe tâlhari 346

fără să se gândească nici o clipă, pe drumul spre Moriande. Din acea zi, dacă era posibil să evite lupta, o făcea. Dacă era posibil să evite să ucidă, făcea şi asta. Iar când trebuia să ia viaţa cuiva, era o moarte curată şi rapidă. Ciras nu ajunsese încă la punctul în care putea separa dorinţa de a-şi perfecţiona îndemânarea de consecinţele folosirii ei. Argumenta că uciderea bandiţilor din Asath contase foarte puţin şi că, de fapt, fusese necesară ca să-i împiedice să dea alarma asupra fugii lui Keles. Moraven era de acord cu ambele puncte de vedere. Dacă nu l-ar fi acceptat şi pe ultimul, nu i-ar fi doborât pe adversarii săi. Însă prima opţiune nu era chiar atât de limpede. Deşi moartea unui tâlhar avea consecinţe limitate, era puţin probabil să-l jelească cineva drag, acest punct de vedere nu reuşea să ia în calcul efectele asupra spadasinului. Moraven nu-şi putea aminti fiecare persoană căreia-i venise de hac şi credea că pacea interioară oferită de jaedunto îl ferea de multe asemenea amintiri. Nu-l scutea însă de toate. Ucisese în bătălii, în confruntările de la marginea drumului şi în dueluri. Îşi amintea cum se simţise când o sabie despicase un pântec, sau urletul celui al cărui membru era retezat de trup. De fiecare dată când lua o viaţă, îi apăsa spiritul. Pentru a-mi desăvârşi potenţialul, îi împiedic pe alţii să şi-l realizeze pe al lor. Moraven era pe deplin conştient că una dintre şcolile filosofice despre jaedunto sugera că acest lucru era absolut necesar. Presupunea că modul în care ajungea cineva pe o poziţie înaltă era captarea potenţialului celor măcelăriţi în drum. Contradicţia evidentă aici era cea a cizmarului priceput, a cărui îndemânare nu ucisese pe nimeni, însă creştea zilnic şi-l aducea tot mai aproape de jaedunto. Poate că existau mai multe căi spre jaedunto. Sau poate că odată cu fiecare capodoperă realizată, altcineva era lipsit de şansa de a o fi creat. Indiferent de sursa teoretică a puterii, lucrul pe brânci, disciplina şi răbdarea erau toate considerate vitale. Prin preumblările lor, Ciras Dejote îşi dezvoltase o anumită nerăbdare, care, deşi nu pătrunsese încă pe domeniul luptei cu sabia, aducea cu sine un dispreţ agasant. Nu vedea nici un folos în Borosan Gryst şi în gyanrigotul său. În vreme ce Moraven fusese impresionat de îndemânarea nalenianului 347

de a crea şi recrea maşinării, Ciras îl tot pisa cu observaţii despre cât de repede se stricau, sau cum prin alte metode, mult mai simple, puteau realiza ceea ce izbutiseră ele. Moraven încercase să-l abată pe Ciras, dându-i o sarcină simplă. În timpul cercetării topografice, dădură peste semnele lăsate de un grup de tâlhari care bântuiau prin regiune. Găsiră urmele unor jafuri în câteva locuri de odihnă. Prospectorii de thaumston fuseseră ucişi, iar toate rezervele lor din preţiosul mineral furate. De asemenea, descoperiră un număr de morminte mici, de la vechile mormane de pietre, până la peşteri zidite, care fuseseră deschise, iar conţinutul lor răvăşit. Lui Ciras îi reveni sarcina de a înregistra toate dovezile asupra jafurilor bandei. Acest lucru îl ţinea ocupat. Ideea de a întâlni şi a avea de-a face cu ucigaşii şi pângăritorii celor morţi îl stimula. Îi ascuţi capacitatea de observaţie şi chiar îi înflăcăra imaginaţia. Examina pistele atât de îndeaproape, încât putea identifica indivizii numai pe baza urmelor lăsate de caii sau de paşii lor. Le dădu nume şi putea spune cum trăiau. Din nefericire, această sarcină îi alimenta şi nerăbdarea. De câte ori clădeau peste semne proaspete, voia să plece imediat în urmărirea bandiţilor. Moraven îi interzicea întotdeauna, argumentând cu necesitatea de a-l ajuta pe Keles. Ciras îl contrazicea, arătând că misiunea primită de la Maestrul Jatan le cerea să-i intercepteze pe jefuitori şi aceasta ar trebui să primeze. Moraven îi reamintea că misiunea îi fusese încredinţată lui, nu lui Ciras, şi el va decide când era momentul să lovească. În cele din urmă, îşi încrucişară paşii cu semne care dezvăluiau o poveste ce se cerea cercetată. Deplasându-se prin zonele depresionare, ajunseră la un canion în peretele căruia se deschidea alt drum. Bandiţii călăriseră într-acolo, apoi majoritatea dintre ei se întorseseră şi-şi continuaseră marşul prin canion, spre nord-est. Totuşi, trei dintre ei nu mai ieşiseră de acolo, iar Moraven se trezi pişcat de curiozitate. Decise să călărească el în faţă şi studie pereţii de stâncă atât de înalţi, încât cerul devenise o fâşie subţire, ca o panglică albastră. Nu văzu pe nimeni la marginea canionului, nici semne de căţărare, însă 348

rămase vigilent. Moraven era destul de sigur că bandiţii nu aveau nici o idee că erau urmăriţi, aşa că şansele ca ei să pregătească o ambuscadă erau minime, iar folosirea a numai trei oameni pentru asta ar fi fost o prostie. Luând totuşi în considerare posibilitatea ca oamenii lipsă din grup să fie morţi, însemna că cineva îi ucisese. Indiferent cine sau ce-a fost, reprezintă o ameninţare şi pentru noi. După cinci kilometri, canionul se deschidea într-o vale îngustă, care şerpuia vreo trei kilometri înainte de a de închide din nou. Moraven nu putea vedea capătul celălalt al văii, însă îi fu uşor să-şi imagineze că traseul ducea pe coamă. Părea o cale destul de convenabilă de a ajunge pe platou şi, fără îndoială, era folosit de oameni şi animale deopotrivă. Însă nu era un drum lipsit de pericole. La trei sute de metri în adâncimea văii se afla un ochi de apă, cu un diametru nu mai mare de zece metri. Nici o undă nu alerga pe suprafaţa lui, iar soarele se reflecta orbitor. Ţinând cont că mare parte din apa din depresiunile Dolosanului era sălcie, balta părea destul de primitoare. Singurul lucru care tulbura imaginea idilică era cercul de schelete albite şi trupuri proaspete, căzute lângă ea. Majoritatea zăceau cu capul spre iaz, însă câteva, între care şi unul dintre bandiţi, încercaseră să fugă de lângă ea. Cercul se întindea până spre pereţii de est şi vest ai văii, iar câteva schelete erau lipite strâns de stânci, inclusiv doi războinici în armură. Moraven îşi struni calul, iar ceilalţi se răspândiră în zona sigură din apropierea canionului, în vreme ce virukul se ghemui într-o fâşie îngustă de umbră înspre est. Caii loveau nervoşi cu copitele în pământ şi se dădeau îndărăt, nevoind să mai zăbovească într-un loc al morţii. Keles bătu uşor pe gâtul calului. — Nu te condamn pentru că nu-ţi place aici. Ciras galopă lângă Moraven şi arătă cu cravaşa spre unul dintre bandiţi. — Ăla-i Picior de Lemn, iar murgul mort era calul său. Ceilalţi doi sunt Scâlciatul şi Gaură-n Talpă. Primul a căzut Picior de Lemn, iar Scâlciatul a fost următorul, zburat din şa. Gaură-n Talpă a încercat să fugă călare. S-ar putea să se fi aruncat chiar pe calul Scâlciatului, 349

poate că da, însă a căzut, apoi a încercat să se târască înainte de a-şi da duhul. — Cred că ai tălmăcit corect semnele. Moraven îşi ridică mâna la ochi, să-i ferească de strălucirea soarelui, şi se uită cu mai multă atenţie spre bandiţi. De unde se afla, nu putea vedea ce anume ucisese caii, însă Gaură-n Talpă avea o gaură în tunică, pe şira spinării. Se părea că era o arsură considerabilă. Unul dintre scheletele în armură avea de asemenea o gaură în platoşă, însă se afla la distanţă prea mare ca Moraven să-şi dea seama ce o provocase. Se lăsă în jos din şa. — În mod clar e vorba de un perimetru aici. Rămâi pe loc. Vreau să văd ce se întâmplă când... — Aş putea face o sugestie, Maestre Tolo? Ciras îl săgetă pe Borosan cu o căutătură piezişă. — Ia-o încet, gyanridinule, Maestrul ştie ce face. Moraven râse. — De fapt, habar n-am. Mi-ar prinde bine orice sugestie. — Ar fi fost mai uşor dacă n-am fi abandonat căruţa mea la Telarunde, dar mă descurc şi aşa. Borosan descălecă şi se duse la calul de povară tras după el. Deschise o desagă şi scoase şoricarul la iveală. — Putem să-l folosim ca să vedem ce-i acolo. Spadasinul dădu din cap. — Excelentă idee. Gyanridinul trimise şoricarul în cerc, iar acesta îşi scoase picioarele în momentul când încetă să se mai rostogolească. Mica minge de metal păşi înainte, apoi o luă la stânga şi la dreapta, apropiindu-se încet de murgul mort. Iazul reacţionă. O undă se formă la suprafaţă, de parcă un pietroi ar fi nimerit exact în mijloc, formând un cerc perfect. Lovi malul, însă în loc să se reverse, se întoarse şi goni înapoi spre centru. Câştigă viteză şi când ajunse la mijlocul apei, o trombă de trei metri ţâşni în văzduh. O formă sferică se desprinse de acolo, rămânând suspendată în aer şi lucind în lumina soarelui, în timp ce coloana de apă se retrase. 350

Sfera pulsa, modificându-şi forma. Se aplatiză ca un disc, apoi se îngroşă la mijloc. Lumina trecea prin ea şi, deodată, şoricarul începu să fumege. Micul gyanrigot continuă să gonească spre calul mort, iar traseul său în zigzag obligă discul să-şi schimbe forma şi să se repoziţioneze. Câteva urme negre de arsură punctau carcasa şoricarului, însă ajunse la calul mort şi se ascunse între crupă şi coadă. Un ultim fuior de fum se ridică din părul încreţit al cozii. Discul devenise din nou sferă şi plutea acolo. Luminile o străbăteau cu încetineală, apatice. Părea aproape binevoitoare şi, în mod sigur, inofensivă. Dacă n-aş fi văzut asta, setea s-ar fi putut să mă facă să accept invitaţia iazului. Tyressa îngenunche la marginea cercului morţii. — Nu ştiu ce-i asta. Nu ştiu dacă trăieşte, aşa că nu ştiu cum ar putea fi ucisă. Nu ştiu nici dacă ar trebui să încercăm, însă m-am obişnuit cu şoricarul acela mic. — Ar fi păcat să-l pierdem. Moraven îşi mângâie bărbia, apoi privi drept spre Ciras. — Ce faci? Învăţăcelul său îşi împăturise cu grijă tunica şi începuse să-şi scoată şi cămaşa, în pofida frigului. — Sunt cel mai rapid dintre noi. Am să alerg la şoricar şi-l iau de acolo. Dacă gonesc în zigzag ca şi el, sfera nu mă va putea ucide. Să te sacrifici pentru ceva ce dispreţuieşti? Poate că există speranţe pentru tine, Ciras. Moraven ridică mâna. — S-ar putea să fie puţin cam prematur. Maestre Gryst, puteţi rechema şoricarul? Borosan se încruntă. — Mă tem că nu. Ultima dată când l-am folosit, dacă vă amintiţi, a fost să-l trimit într-o gaură, să vedem dacă era ceva thaumston depus acolo. S-a dus spre cal pentru că, după cum îmi imaginez, desaga de lângă şa este plină cu thaumston. Odată ce l-a detectat, va continua să-l caute, iar eu nu am aici o cantitate mai mare, care să-l atragă înapoi. 351

Dinspre Rekarafi se auzi un zgomot de armuri şi oase. Virukul azvârli spre sferă un craniu cu coiful pus, însă nu nimeri. Pe când proiectilul trecu pe lângă ea, apa se lăţi într-un disc, iar lumina solară concentrată topi coiful. — Indiferent cu cât eşti mai rapid decât noi, Maestre Dejote, trebuie să fii mai iute decât ea. Virukul îşi scutură capul păros. — Şi nu eşti. Ciras nu-l băgă în seamă şi începu să se întindă. — Nu voi da greş, Maestre. — Aşteaptă, am o idee. Keles începu să scotocească prin desagii de la şaua sa, apoi descălecă. — Borosan, drăcovenia aceea a concentrat lumina solară ca să ardă şoricarul, da? — Cred că da. Gyanridinul zâmbi larg. — Da, incredibil de eficient. Atâta vreme cât străluceşte soarele, are o sursă nelimitată de energie, iar dacă poate face la fel şi cu lumina lunii şi cea a stelelor, ceea ce cred că face, din moment ce unele dintre schelete sunt ale unor animale exclusiv nocturne, deci... Ciras scutură din cap. — Pe cer nu-i nici un nor. Cheia problemei este viteza. Keles dădu din umeri. — S-ar putea să ai dreptate. Totuşi, lasă-mă să mă uit la ceva deaici. Îi aruncă Tyressei dârlogii calului, apoi merse repede spre vest , la marginea cercului. Se lăsă într-un genunchi, aproape vizavi de locul unde se ghemuise virukul, şi studie iazul. Cântări punga de piele din mâna stângă, apoi desfăcu şireturile care o legau strâns. În mod clar, măsura distanţa până la iaz, iar Moraven nu avea nici o îndoială că un cartograf ca el putea estima asta până la ultimul centimetru. Apoi, în loc să se întoarcă la ei şi să le spună cât de departe era iazul şi să calculeze cât de repede trebuia să alerge Ciras, Keles ţâşni în picioare şi o luă la goană. Se ducea direct spre iaz, sărind peste mormanele de oase albite şi ocolind coiful pe jumătate topit. 352

Picioarele sale lucrau din greu, răscolind nisipul la fiecare pas. Ţinându-şi capul jos şi braţele în balans, alerga mai repede decât şi-ar fi putut închipui Moraven că era posibil. Totuşi, viteza lui nu conta. Mişcările din sferă se accelerară. Pe suprafaţa sa se formară din nou unde, iar lumina se învolbura în ea. Discul apărut se aplatiză, centrul se umflă. Lumina soarelui îi iriza marginile. Deoarece Keles gonea direct spre el, discul nu avea nevoie să pivoteze ca să ţintească. Se orienta în jos, fără nici cel mai mic efort, urmărindu-l cu hotărârea rece şi calculată a unui animal de pradă înălţat deasupra unui iepure. Moraven ar fi scos un strigăt de avertizare, însă exclamaţia „Genial”, ieşită din gura lui Borosan, îl opri. Preţ de o clipită, spadasinul se gândi că gyanridinul comenta comportamentul discului, însă văzu încotro privea şi înţelese. — Mai repede, aproape că ai ajuns! Keles râse, cu triumf înspăimântat. Direcţia aleasă de el începea în cea a luminii solare, însă îl ducea într-o fâşie îngustă de umbră. Un colţ de stâncă, sus de tot, pe peretele canionului, proiecta o umbră alungită şi subţire până în mijlocul iazului. Încă un minut, două şi deplasarea soarelui l-ar lipsi de acest culoar, însă Keles văzuse asta şi acţiona instantaneu. Dar ce face când va ajunge la iaz? Cu pieptul săltând, cartograful se lăsă în genunchi, spulberând un craniu străvechi, aflat la marginea iazului. Azvârli conţinutul pungii de piele în sus, spre cer. Ţâşni un jet negru de pulbere, care întunecă discul, iar acesta începu să fiarbă şi să se înnegrească de-a binelea atunci când Keles goli în apă ce mai rămăsese din conţinut. — Bineînţeles, praf de cărbune, înţelese Tyressa şi bătu din palme. Keles, cu faţa înnegrită toată de praful de cărbune, cu excepţia dinţilor, râse cu poftă. — Dacă lumina nu poate trece prin el, nu mai poate arde nimic. — Bună treabă, Maestre Keles, îl lăudă Moraven. — De unde ştiai că va funcţiona? mârâi însoţitorul spadasinului. Keles dădu din cap. — Mi se părea că doar fuga în umbră putea însemna ceva. 353

Ciras aprobă. — Ştiu, mi-am dat seama de asta, dar nu era lângă şoricar. La cărbune mă refer. Cartograful se aşeză pe jos. — Nici nu m-am gândit dacă merge sau nu. — Poate că va trebui să ne gândim cât va mai ţine trucul. Moraven încălecă din nou şi struni calul. Dacă este ceva viu, s-ar putea curăţa de cerneală. Dacă este doar o vrăjitorie, s-ar putea s-o facă şi mai repede. Vă sugerez să vă grăbiţi. Dând din cap, Keles se ridică în picioare şi recupera şoricarul. — Vreţi şi acest thaumston? — Da, vă rog. Niciodată nu-i prea mult. — Ciras, ia ce poţi de la bandiţii ăştia, inclusiv orice alte cantităţi de thaumston. Poate că mai sunt şi alte indicii, care ne-ar spune cine sunt fârtaţii lor. Moraven luă dârlogii calului lui Ciras. — Mişcaţi-vă repede. Dacă acest canion merge tot aşa, s-ar putea să ajungem pe platou înaintea lor. Ştiind unde se duc şi ce au de gând, călătoria noastră ar deveni mult mai uşoară.

354

42 Ziua a 10-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron descifra mânia Prinţului Eiran de parcă ar fi fost scrisă cu cea mai neagră cerneală, pe coli imaculate de hârtie, însă nu-i păsa. În timpul zilei ninsese, iar zăpada căzută, pură şi albă, nu mai era ceva de speriat copiii. Cyron putea vedea în ea ceva frumos, nu un vestitor al vremurilor grele, şi îi făcuse mare plăcere să păşească pe ea, în grădina lui personală. Luna în urcare făcea să lucească zăpada şi-i oferea destulă lumină încât să poată vedea animalele nocturne începând să se agite în ţarcuri. Unele nu tolerau prea bine frigul şi rămăseseră în adăposturi, până la sosirea îngrijitorilor care veneau să le hrănească, însă favoriţii săi îi auziseră paşii şi vocea şi ieşiseră să-l vadă, în speranţa că se vor alege cu ceva. Cyron trecu prin faţa unei cuşti mici şi zâmbi. În interior, o zibetă pătată se căţărase pe o creangă. Cu blană cafenie, străbătută de dungi groase, negre, şi puncte întinse pe întreaga lungime a trupului ei sinuos, îl fascina pe prinţ cu aspectul ei hibrid, între pisică şi nevăstuică. Aproape la fel ca tine, Eiran, deşi ţie-ţi lipsesc graţia ei, ţinuta şi şarmul. Cyron plesni din limbă spre ea şi capul îngust al creaturii îşi făcu apariţia. — Aceasta, Prinţe Eiran, provine din capătul cel mai de sud al Ummummorarului. Jorim Anturasi mi-a adus-o, împreună cu perechea ei. Deşi acceptă să stea în cuşcă, ar prefera mai mult să-i las libertatea de a goni prin grădină. Însă nu pot face asta, pentru că-i place să mănânce ouă de pasăre şi ar afecta păsările pe care le deţin. Eiran, care arăta îngrozitor după goana spre Moriande şi pentru că nu fusese primit cu o noapte înainte, nici măcar nu încercă să mimeze interesul. 355

— Atunci înseamnă că are ceva în comun şi cu sora mea. — Sora voastră bea ouă? Cyron îşi desfăşură mantia şi scoase un coşuleţ în care se aflau câteva ouă mici, albastre. Apropie unul de gratiile cuştii, iar zibeta se ridică pe labele din spate. Animalul luă oul cu labele din faţă, apoi îl crăpă şi începu să lingă albuşul scurs. — Nu, Prinţe Cyron, şi ea este tot o captivă. Prinţul Pyrust o ţine aşa. Probabil că s-au întors în Felarati, trăind ca soţ şi soţie. — Vă mulţumesc că mi-aţi reamintit. Va trebui să le trimit un dar. Eiran începu să tremure de furie, iar chipul său palid se împurpură. Dacă Prinţul Cyron n-ar fi învăţat demult să-şi controleze mânia, faţa sa ar fi fost la fel de congestionată. Nu anticipase faptul că miniştrii din Consiliul Helosundian vor alege atât de repede un prinţ care să-i conducă şi, cu siguranţă, nu s-ar fi gândit niciodată că Eiran putea fi o opţiune. Jasai ar fi fost mai potrivită, dar helosundienii păreau să respecte femeile doar ca mame, concubine sau gărzi keru, iar ea nu intra în nici una dintre aceste categorii. Nu avea nici un dubiu că Eiran fusese împins înainte pentru ca altcineva să poată intra în circuitul succesiunii căsătorindu-se cu ea, iar Pyrust făcea tocmai asta. Singura cale de a contracara pretenţiile la tronul helosundian era menţinerea lui Eiran în viaţă, pe când el nu voia altceva decât să-l azvârle pe idiot şi pe cei care-l aleseseră în cuşca tigrilor. Cyron se gândise că o soluţie rapidă pentru miniştri ar fi fost numirea Generalul Pades. Pregătirea militară îl transforma într-o opţiune logică. Pyrust avusese ocazia să vadă cât era de periculos şi, fără nici o îndoială, fusese extrem de încântat să-l pună pe Eiran să-i ducă lui Cyron capul retezat al generalului. Recucerirea Meleswinului se soldase cu uciderea celor mai capabili comandanţi militari, în afară de keru, şi-i secerase pe cei mai vajnici dintre helosundieni. Mercenarii, numiţi Garda de Onoare, pentru a-i îmbuna pe zei şi satisface vanităţile omeneşti, rămăseseră în fortăreţele lor din trecătorile munţilor. Totuşi, Pyrust nu era nici atât de puternic, nici atât de prost încât să se aventureze spre sud, 356

mai ales că venise zăpada, aşa că situaţia din nord rămânea neschimbată, până la primăvară. Nu pot decât să sper că va fi o iarnă lungă şi aprigă. Nu numai că lar ţine acasă, dar mi-ar oferi şi pretextul de a nu mai trimite următorul transport de orez. Cyron oftă, alungându-şi gândul. Populaţia deseiană era la fel de captivă ca zibeta, iar dacă nu-i hrănea, ar fi flămânzit. Nu voia să se întâmple aşa ceva. Clătină din cap şi porni înainte, auzind cum scârţâie zăpada sub paşii lui Eiran, pe când îl urma. În baladele eroilor, de obicei câte-un vers sau două vorbeau despre marile nenorociri văzute de erou, care-l determinau să facă multe fapte bune mai târziu. Ca să fie şi Cyron demn de o astfel de baladă, bardul ar fi trebuit să născocească un incident justificativ pentru decizia lui de a nu-i lăsa pe deseieni să moară de foame. Putea fi salvarea unui animal exotic din bazarul din Moriande şi îngrijirea lui până la recăpătarea sănătăţii. Ar fi putut vedea în asta un îndemn de a proceda la fel şi cu deseienii, poate cu întregul Imperiu. Dacă s-ar fi petrecut aşa ceva, Cyron ar fi considerat asta drept o consolare. Dacă aşa ar fi mers lucrurile, ar fi putut gândi în perspectivă, ar fi putut defini problema şi analiza limitele. Ar fi putut s-o aplice, dacă ar fi fost necesar. Înfometarea duşmanului constituia un avantaj, însă nu era în stare să facă aşa ceva. Tatăl său sau bunicul său aşa ar fi procedat, fără măcar să clipească, însă ei crescuseră în vremuri mult mai grele, când cruzimea era o virtute. În timp ce el, beneficiind de programul de explorări al tatălui său, vedea lumea ca un loc al resurselor în expansiune, nu o sursă limitată, care ar fi necesitat raţionalizări. Comerţul îi întărea naţiunea şi oferea avantaje tuturor, fericindu-i aproape tot poporul, iar ceilalţi erau stăpâniţi doar de nerăbdare, pentru că bogăţia avea nevoie de timp să-şi găsească drum spre ei. Dar chiar şi aceştia trebuiau să admită că-şi cheltuia banii pentru a susţine proiecte de care beneficiau şi ei, cum ar fi drenarea Râului de Aur. Pentru că naţiunea lui era stăpâna unei lumi în expansiune, avusese vreme să examineze divergenţele din trecut, care separaseră teritoriile vechiului Imperiu. În Vremea Gheţii Negre, Principatele 357

deveniseră de un naţionalism sălbatic. Aveau nevoie ca o percepţie de sine să le ofere un scop şi să le unească împotriva adversarilor comuni. Zăpada căzută le izolase, aşa că existaseră puţine informaţii şi contacte cu restul lumii. Oamenii de-abia dacă dispuneau de suficiente resurse ca să supravieţuiască, deci comerţul era considerat un lux, iar lemnul era mult mai folositor pentru încălzit decât pentru construirea navelor destinare explorărilor. Când ceilalţi Prinţi se gândeau la vechiul Imperiu, îl vedeau ca pe un tărâm dezbinat de o împărăteasă războinică, unul care trebuia să fie reunificat prin sabie. Nu exista nici o îndoială că împărăteasa Cyrsa împărţise Imperiul între familii care se vor lupta între ele pentru putere. Făcuse asta închipuindu-şi că nici una dintre ele nu va deveni dominantă şi va putea să i se opună la întoarcere. O situaţie provizorie, de un an, doi se împământenise şi devenise nerealistă după Urgie. Cyron nu înţelegea nevoia de a cuceri totul cu sabia în mână. Helosundienii păreau mulţumiţi să fie aserviţi. Erumvirine se bucura de extinderea comerţului şi nu părea să-i pese că legătura lor cu lumea trecea prin Nalenyr. Climatul lor mult mai temperat impusese un stil de viaţă care satisfăcea indolenţa leneşă. Hibernau ca Ursul de pe blazonul lor, iar Cyron se îndoia că Ursul mai reprezenta vreo ameninţare, dacă s-ar fi trezit. Încă o generaţie şi aş putea să unesc naţiunile noastre printr-o căsătorie între case. — Frate, n-ai auzit nimic din ce-am spus mai înainte. Cyron se opri şi-l privi pe Eiran cu răceală. — Uită-te în jur, frate. Ce vezi? — Zăpadă. O grădină. Cuşti. Animale. — Nu, priveşte cu atenţie. Eiran îşi coborî umerii între faldurile mantiei acoperite de zăpadă. — Văd ceea ce ţi-am mai spus. Cyron dădu din cap. — Atunci spune-mi ce nu vezi. — Nu înţeleg.

358

— Nu, nu pricepi, drept pentru care te afli în încurcătura de acum, iar nepoţii şi nepoatele tale vor avea un handicapat drept mentor. Cyron arătă cu mâna spre şirul de cuşti. — Ştii ce nu vei vedea aici, Eiran? Nu vei vedea un dragon. În rest, orice altceva. Un şoim deseian, un câine helosundian. Dar ştii de ce nu vei zări nici un dragon? — Pentru că mult lăudatul tău Anturasi nu ţi-a găsit încă unul? pufni helosundianul. — Oh, aş îndrăzni să spun că dacă i-aş cere lui Jorim să-mi găsească unul, mi-ar aduce. Ar găsi vreo duzină şi mi i-ar aduce pe toţi. Cyron îşi coborî mâna şi trase mantia mai strâns. — Nu vezi nici unul pentru că nu aş pune un dragon în cuşcă. Un dragon s-ar veşteji şi-ar muri într-o cuşcă. Un dragon nu poate fi închis, pentru că are preocupări mult mai vaste. — Tot aşa şi câinele! — Ha, ha! Cyron se întinse şi-l apucă pe Eiran de pieptul mantiei. Îl făcu să se împleticească vreo zece paşi, apoi îl azvârli spre o cuşcă. Uite-ţi câinele helosundian. E un exemplar magnific. Gărzile mele keru au foarte mare grijă de el. Este favoritul lor. Câinele, cu coada încolăcită spre cap, ca să-i încălzească nasul, se ridică şi îşi scutură blana lungă şi deasă, de iarnă. Negru, cu alb în jurul ochilor şi la capetele labelor, animalul era destul de mare şi de puternic să răpună un lup. Când gărzile keru intrau în luptă, îşi pictau o mască albă în jurul ochilor, pentru a onora blazonul naţiunii lor. Câinele îl adulmecă pe Eiran, apoi latră, arătându-şi colţii. — Singurul lucru pe care nu-l poate tolera câinele helosundian este laşitatea. Cyrion îşi coborî glasul la numai o şoaptă. — Dacă ceea ce spui că se petrece între Jasai şi Pyrust este adevărat, atunci ea l-a acceptat ca bărbat fără nici o constrângere. Unii ar contesta asta, spunând că ţi-a răscumpărat viaţa, aşa că vei putea s-o sprijini. Vor transforma captivitatea ei într-o cauză pentru care să aduni ajutoare şi să trimiţi o armată de invazie spre nord. 359

— Este exact motivul pentru care-a fost de acord. — Uită-te la el, Eiran, încă mârâie la tine. Ştie că eşti îngrozit de Pyrust. Şi sora ta ştia asta. Mai ştia că n-ai să te întorci niciodată după ea. Ştia că te vei folosi de orice pretext posibil pentru a evita asta. A văzut cum ţi-a fost măcelărită armata. Nu, a acceptat oferta lui Pyrust ştiind precis ce însemna. Helosunde beneficiază de o anumită autonomie şi scapă de opresiune. Nu vor mai fi războaie. Voi continua să menţin gărzile keru şi Garda de Onoare şi îţi voi permite chiar şi ţie să te făleşti cu ele, nu te teme. Eşti un căţel care nu se va duce niciodată la război. Eiran se desprinse de gratiile cuştii. — Atunci îmi vei ţine poporul zăvorât, aşa cum îl ţii pe acest câine? — Într-o cuşcă vei fi în siguranţă. Ca şi animalul de acolo. Am săţi găsesc o verişoară de-a mea, cu care să te căsătoreşti şi să faci copii. Unul dintre copiii mei, făcuţi cu cine decid eu, se va căsători cu una dintre nepoatele tale, unindu-ne casele. Îţi voi căsători copiii în cele Cinci Principate. Te voi face să fii de folos, dar nu şi o ameninţare, aşa că Pyrust nu va simţi nevoia de a pune să fii ucis. Helosundianul îl pironi cu privirea, cu ochii măriţi de surprindere. — Nu poţi face asta. Nu sunt într-o cuşcă, nu sunt animal de companie. — Nu, nu eşti. Tu eşti doar cineva care mai umblă, deşi ar trebui să fie mort. Din inima grădinii se ridică ţipătul ascuţit al şoimului deseian, cerând să fie hrănit. — Chiar şi ăsta ştie că trebuia să mori la Meleswin şi aşa s-ar fi întâmplat, dacă n-ai fi fost considerat o pacoste pentru mine fiind în viaţă, nu mort. Dacă Pyrust te-ar fi căsăpit, l-aş fi contracarat, obligând Consiliul de Miniştri să facă o nouă alegere, cineva mai maleabil, sau să nu ia nici o decizie. Trimiţându-te înapoi, m-a lăsat să aleg dacă te ucid sau nu. Iar asta-mi aminteşte să-ţi spun ca atunci când mergem la tigri, să nu stai prea aproape de marginea împrejmuirii lor. Pe Eiran îl scuturară fiorii. 360

— N-ai îndrăzni. Dacă ar avea un pic de minte, ar şti să discearnă ceva dincolo de bluful tău. — Nu astăzi, pentru că tigrii au fost deja hrăniţi. Dar ar fi bine să te asiguri că, pe viitor, vei face lucrurile pe care le doresc, altfel mai facem o plimbare prin grădină. Faţa Prinţului helosundian se întunecă şi privi în jos. Mici rotocoale de abur erau singurele semne că trăia. Apoi, îşi ridică din nou capul, cu ochii mohorâţi. — Atunci, gata cu viaţa mea? Cyron dădu din umeri. — Spune-mi, la ce te-ai gândit când te-au ales Prinţ? — M-am gândit... m-am gândit că voi arăta foarte eroic în robele funcţiei. Oftă, scoţând două jeturi de aburi. — Nici chiar cele mai strălucite robe nu pot face un prinţ. Ai fost ales, Eiran, ca să fii manipulat şi controlat. Cei care te-au urmat la Meleswin nu ştiau. Ţi-au acceptat autoritatea. Ochii lui Cyron se îngustară. — Am să-ţi dau o şansă, mai puţin pentru folosul meu, mai mult pentru că-i va da lui Pyrust ceva la care să se gândească. Spinarea tânărului se îndreptă. — Despre ce-i vorba? — Am de gând să-ţi pun la dispoziţie destul aur ca să cumperi o sută de mii de quori de orez. Vreau să-l foloseşti pentru lucruri folositoare celor care se aşteaptă să-i conduci. Vreau să trăieşti împreună cu ei, să înveţi de la ei, să vezi ce au nevoie, nu ceea ce spun ei că le trebuie. Apoi, vreau să le oferi mijloacele necesare pentru atingerea acestor scopuri. — Nu înţeleg. — Dacă aşa va fi şi peste un an, îţi găsesc un turn care va deveni colivia ta aurită. Nu vei avea niciodată nevoie de ceva, nu-ţi vei dori nimic, nu te vei teme de nimic în colivie, însă nici nu ţi se va da vreodată drumul din ea. Cyron întinse o mână printre gratiile cuştii şi scarpină după urechi câinele helosundian. 361

— Învaţă ce ai de făcut, fă ce ai de făcut şi atunci vom fi cu adevărat fraţi. Fă-te folositor mie şi vei vedea că resursele mele şi recunoştinţa sunt nelimitate.

362

43 Ziua a 13-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Lupul furtunii, în apropierea Munţilor de Gheaţă — Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să mă primiţi, Căpitane. Jorim făcu o plecăciune în direcţia ei. — L-am rugat pe Iesol să confirme ceea ce-am descoperit. Anaeda îşi curăţă pupitrul. — Ai adus hărţi, deci este vorba de o problemă de navigaţie? — Şi da, şi nu. Jorim aşeză pe birou hărţile făcute sul şi o desfăşură pe prima. — Aceasta-i harta traseului nostru de până acum. Am inclus informaţiile pe cât de bine am putut, din ce-am aflat până acum şi din harta sothilor. Am trasat, deja, coasta Munţilor de Gheaţă, cel puţin cât am reuşit să aflu până acum. Anaeda studie o clipă harta, urmărind cu degetul linia deplasării flotei. Cursul lor îi dusese spre sud, apoi virase spre est, spre marginile pustietăţii oceanului, pentru a descoperi insulele şi a confirma existenţa Munţilor de Gheaţă. — Mi se pare o hartă destul de precisă. Care-i problema? Jorim inspiră adânc şi încercă să-şi potolească senzaţia de greaţă din stomac. — Vă amintiţi cum erau insulele trecute pe harta sothilor, ceva mai depărtate unele de altele decât ne aşteptam? Vă amintiţi şi când v-am spus că au desenat Cartayne mai mică decât s-ar cuveni, nu-i aşa? — Ceva pentru flatarea virukilor, nu? — Da. Cunoştinţele despre neamul soth sunt o probă de înţelepciune transmisă mie de către bunicul meu, iar eu nu am nici un indiciu de unde le-a primit, însă ştiu că este convins că aşa este. A lucrat cu hărţile sothilor şi, pe baza unor măsurători, a făcut câteva 363

estimări. Ştie că lumea are forma unui glob. În urma acelor măsurători, a reuşit să calculeze chiar şi dimensiunile întregii lumi. Căpitanul dădu din cap. — Sunt perfect conştientă de speranţele că, navigând înspre est, am putea atinge ţărmurile vestice ale Aefretului. Logica unei asemenea treceri este imbatabilă, însă problema este de a alege cea mai scurtă cale. Spre est sau spre vest? Când eşti de suficient timp pe mare, auzi şi poveştile celor care susţin că au găsit locul de unde au plecat Oamenii Adevăraţi, tărâmul ochilor spălăciţi. Unii cred că noi venim din altă lume, trimişi aici să ne împlinim un anumit destin. Alţii cred că am fost doar abătuţi de la curs. Ţinând cont de furtunile de aici, înclin să cred varianta asta. Îşi încrucişă braţele. Încă nu reuşesc că văd unde-ar putea fi dificultatea. — Problema, Căpitane, este că toate calculele bunicului meu au fost greşite. Desfăşură cea de-a doua hartă. — Arta măsurătorilor nu este în întregime foarte precisă. Nici pe mare, nici pe uscat. Fiecare dintre Principate foloseşte sisteme uşor diferite, iar majorităţii oamenilor nici că le pasă. Pentru ei, oraşele se află la o zi de călătorie, o săptămână, ori mult prea departe. Chiar şi ridicările topografice făcute de fratele meu şi de mine au erori. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de Moriande, cu atât sunt erorile mai mari şi se amplifică. Dispozitivul creat de vărul vostru ne-a permis să facem măsurători mult mai precise, însă mi-am dat seama că făceam o greşeală de calcul. Am comunicat erorile bunicului meu şi, când am făcut corecţiile, dintr-o dată scala sothilor pentru Cartayne a avut un alt înţeles. Se întoarse şi puse o mână pe umărul lui Iesol. — L-am rugat pe ministru să mă verifice la matematică şi le-a dat elevilor de lucru. Ochii Anaedei se îngustară când se apucă să studieze noua hartă. — Cât de mare este eroarea? — De douăzeci şi cinci la sută. Îşi ridică repede capul. — Adică, nu ştim nimic despre un sfert din lume? — Da. 364

Se aşeză şi se frecă la ochi. — Deci, dacă o ţinem tot spre est ajungem la Aefret, însă va dura mult mai mult decât ne-am aşteptat. Jorim se aplecă peste pupitru, sprijinindu-se pe ambele mâini. — Dacă vom ajunge vreodată. Anaeda se lăsă pe speteaza scaunului, încrucişându-şi degetele. — Explică-mi! — Curenţii. Ne aflăm la sud de Ecuator, iar curentul marin circulă de la dreapta spre stânga. Curenţii de apă caldă se duc spre Polul Sud. La nord de Ecuator, se mişcă în direcţie opusă. Dacă lumea ar avea dimensiunile pe care le-am crezut, atunci circuitul din sud ne-ar duce la Aefret. Curentul superior ne-ar fi purtat spre ţărmuri de la capătul celălalt al Drumului Mirodeniilor. Dificultatea pe care o avem este că lumea pare să fie mult mai vastă decât credeam. Ştim că apa este mai rece în larg şi mai caldă în apropierea ţărmului. Dacă nu ar fi nimic în acel sfert necunoscut de noi, curentul de la Ecuator s-ar fi răcit prea mult pentru a avea forţa cu care ajunge pe ţărmurile noastre. Căpitanul navei zâmbi uşor. — Sunt bucuroasă că timpul petrecut la bordul Lupului furtunii ţia oferit accesul la informaţiile pe care le deţii acum. Cunoştinţele tale despre curenţi sunt admirabile, însă greşite. Ar fi suficient ca ţărmul de vest al Aefretului să fie conturat în aşa fel încât să intercepteze curentul polar, să-l încălzească şi să-l direcţioneze înapoi spre vest, de-a lungul Ecuatorului. Se aplecă înainte şi studie vasta întindere a oceanului, la est de Principate. — Chiar acum, când îţi spun toate astea, trebuie să-ţi invalidez ideea, pentru că nu cred în ea. În fiecare sfert de lume, aşa cum arată ea în acest moment, apa şi uscatul sunt în echilibru. Presupunerea că nu-i decât apă acolo este la fel de absurdă ca susţinerea existenţei unui zid de piatră ridicat până la stele. Apoi, mai e şi misterul locului din care au venit Oamenii Adevăraţi. Ne-am putea pune aceleaşi întrebări şi despre demonii mării, despre locul lor de provenienţă. Să fie posibil ca o întreagă lume nouă să existe în inima acestei vastităţi? Bineînţeles că da, însă asta ne aduce alte întrebări. 365

Jorim îşi înălţă o sprânceană. — Şi care ar fi astea? — De ce nu apare acest hău sau ce-o fi pe hărţile sothilor? Iesol se plecă umil. — Cer permisiunea de a vorbi, Căpitane. — Vă rog, Ministre. — Cei din Soth au fost sub stăpânirea virukilor. I-au servit în toate felurile, inclusiv ca educatori şi păstrători ai informaţiilor. Poate că au preferat să ascundă asemenea cunoştinţe, pentru ca oamenii din acel loc să nu ajungă tot sub stăpânirea virukilor. — Foarte posibil, însă virukii erau marinari foarte abili şi au explorat o bună parte a lumii. Ideea că birocraţii din Soth ar fi putut ascunde de ei informaţii despre un sfert de lume este neplauzibilă. Jorim se îndreptă din spate. — Am o altă explicaţie, Căpitane. — Şi care ar fi aceea? — Poate că sfertul de lume nu exista când Imperiul Viruk a fost la apogeu. Anaeda se încruntă. — Deocamdată, mi se pare că ideea cu birocraţii sună mult mai bine. — Nu, gândiţi-vă o clipă. Ştim cât de mult a schimbat Urgia întreaga lume, dar asta a fost foarte puţin în comparaţie cu scufundarea capitalei Virukadeen în Marea Întunecată şi întâmplările de atunci. Virukii au luptat într-un război folosind vrăjitorii atât de puternice încât nici chiar magicienii noştri legendari nu le-ar fi putut stăpâni. Imaginaţi-vă, dacă doriţi, că războiul a transformat tot ce s-a scufundat în ceva asemănător cu thaumstonul. S-ar fi putut întâmpla orice. Am văzut vulcani adăugaţi liniei ţărmurilor. Poate că sute de vulcani au erupt atunci şi au putut extinde lumea. — Atunci ai putea sugera, Maestre Anturasi, că harta sothilor despre Cartayne reprezintă insula mai mică decât în realitate pentru a ilustra faptul că au stabilit că lumea se extinsese? Jorim clătină din cap. — Nu ştiu, Căpitane Gryst. Eu trasez hărţi, găsesc animale. Sunt, după cum aţi spus la prima noastră întâlnire, un aventurier. Nu-mi 366

pasă ce anume a plasat aici o masă de pământ. Ar putea fi zeii, vrăjitoriile virukilor sau doar nepriceperea cartografilor din Soth. Toate astea sunt nesemnificative. Aş vrea numai să ajung acolo şi să văd ce putem găsi. Anaeda se ridică în picioare şi făcu o plecăciune spre el. — Îţi apreciez abordarea înţeleaptă a acestei chestiuni. În mod sigur, avem o îndatorire, iar aceasta este studierea Munţilor de Gheaţă. Vreau să spun că ne vom continua misiunea. Unde vom pleca de acolo depinde de răspunsul la o întrebare. Să te gândeşti bine la răspuns, înainte de a glăsui. — Da, Căpitane! — Cunoscând natura relaţiei tale cu bunicul tău, presupun că nu i-ai spus de erorile măsurătorilor. — Nu, Căpitane! — De asemenea, mai cred că ai fi încercat să eviţi asta până la întoarcere. Descoperind ceva acolo, o nouă suprafaţă de pământ, căminul Oamenilor Adevăraţi, orice memorabil, l-ar putea distrage suficient de mult încât să treacă cu vederea erorile. Te-ar scuti de multe neplăceri. — Adevărat. — Atunci, iată întrebarea mea. Îl privi cu atenţie. Eşti dispus şi capabil să-l înşeli pe bunicul tău cu privire la ceea ce vom descoperi? Se cutremură. Jorim n-ar fi avut nici un fel de remuşcări în a-şi minţi bunicul; îl mai minţise el şi cu nenumărate alte fleacuri, mai mult prin omisiune, toată viaţa. Qiro nu ştia nimic de fenn sau de întâlnirea cu Lupul valurilor. Bunicul său fusese destul grăbit şi nu-l sondase, aşa că Jorim nu fusese nevoit să se străduiască din greu să ascundă informaţii. Ştia că ar fi putut, însă propriul său entuziasm ar fi complicat mult lucrurile, dacă o asemenea descoperire ar fi fost realizată vreodată. — Sarcinile mele nu sunt doar spre folosul familiei Anturasi, Căpitane, ci reprezintă ordinele Prinţului Cyron. Dacă-l mint pe bunicul meu, îl mint şi pe Prinţ. Cred că-mi înţelegeţi lipsa de dorinţă în a face asta. — Da, înţeleg, însă avem o mai mare responsabilitate faţă de Coroană şi Nalenyr. Celelalte Principate cred că dacă avem destul 367

noroc pentru a reveni acasă, în cel mai bun caz vom fi găsit doar o nouă rută spre Aefret. Aceasta reprezintă o ameninţare pentru ei, pentru că presupune o creştere a comerţului în favoarea Nalenyrului, însă este o ameninţare cu care au început să înveţe să se obişnuiască. Dacă însă descoperim un nou continent, avem acces nu numai la bogăţiile Aefretului, ci şi la cele ale unei lumi inimaginabile. Nalenyr va putea depăşi instantaneu orice altă naţiune. Asta înseamnă că toţi ceilalţi vor fi incluşi într-un imperiu nalenian. Deseirion nu va putea face faţă situaţiei şi mai mult ca sigur că şi Virine va trebui să reacţioneze. Jorim dădu încet din cap. — Ne-am înapoia într-o ţară devastată de război. Nalenyr s-ar putea să nici nu mai existe când ne întoarcem acasă. — Îmi permiteţi? Iesol privea sfios din scaun. — Aşa cum a spus şi Maestrul: „Primejdia visurilor apare atunci când cineva acţionează de parcă ar fi nişte profeţii.” Cartograful se încruntă. — Explică, te rog. — Aţi vorbit de pericolele externe, însă Naleyrul mai are două alte ameninţări, ambele bazate pe visele de îmbogăţire. Una este internă, pentru că lorzii de pe continent nu-şi vor permite să piardă comorile găsite. Vor face eforturi considerabile pentru a trimite nave care nu se vor mai întoarce. Asta îi va ruina. Ţăranii îşi vor părăsi ogoarele şi se vor îmbulzi în oraşe, în speranţa că vor fi primiţi în echipajul vreunei nave sau că vor putea lucra într-un şantier naval, aşa că recoltele vor avea de suferit şi naţiunea se va confrunta cu foametea. Întreaga structură a societăţii va suferi o ruptură. Omuleţul se înfioră. Ca membru al aparatului birocratic nu putea avea nici o apreciere pentru haosul adus de o asemenea schimbare. Jorim vedea frica oglindindu-i-se pe faţă şi o auzi şi în glasul său, în timp ce vorbea, apoi vocea i se schimbă. Frica se diminua, iar furia crescu. — Cea de-a doua ameninţare o reprezintă miniştrii. Domniile voastre, Căpitane şi Maestre Anturasi, mi-aţi arătat mai multă amabilitate şi respect decât oricine altcineva din aparatul birocratic. 368

Miniştrii proslăvesc ordinea mai presus de orice şi le displace faptul că bogăţia multă conferă o putere pe care ei nu o pot controla. Sunt capabili de orice pentru a menţine ordinea. Ochii Anaedei se îngustară. — Chiar şi de trădare? — Mai mult, deşi ei nu i-ar spune în acest fel. Dacă s-ar crede despre Prinţul Cyron că ar permite puterii să ajungă în mâinile celor nedemni, pentru ei ar fi foarte simplu să găsească un nobil care să gândească la fel ca ei sau care să poată fi controlat. Prin falsificarea rapoartelor, l-ar putea face pe Prinţ să nu vadă că mocneşte o revoltă, ba mai mult, l-ar putea da pe mâna duşmanilor. Dacă nu cumva nu sar decide să-l omoare chiar ei. Jorim se încruntă. — Asta e prea mult. — Luaţi în considerare ce spune istoria, Maestre Anturasi. Consiliul de Miniştri din Helosunde nu a dovedit nici o dorinţă de a renunţa la putere, iar trădarea de către ei a Prinţului helosundian este acceptată ca un fapt împlinit. Stabilirea unui astfel de Consiliu pentru Nalenyr ar putea fi considerată soluţia unei probleme cu care miniştrii nu s-au mai confruntat până acum. Iar eu sunt singura legătură cu Nalenyrul. Jorim se întreba dacă asta era, de fapt, adevărat, din moment ce un număr de învăţaţi de la bord erau şi ei capabili să stabilească o legătură cu rudele lor de sânge din Nalenyr. Atunci, este limpede din nou că nici unul dintre ei nu ştie unde ne aflăm, iar dacă descoperim ceva şi le spunem că este Aefretul de Vest, asta le vor povesti celor de acasă. Jorim privi spre cei doi interlocutori ai săi. — Vă daţi seama că intrăm într-o conjuraţie trădătoare? Când ne vom întoarce, s-ar putea ca Prinţul să ia în seamă motivele şi deciziile noastre. Sau s-ar putea hotărî că timpul pierdut prin expediţia noastră a afectat Nalenyrul şi să pună să fim spânzuraţi pentru trădare. — Eu cred, Maestre Anturasi, că veţi fi capabil să-l convingeţi că a fost spre binele naţiunii. Ştiţi cât de mult îi plac animalele aduse pentru grădina sa. Anaeda Gryst zâmbi. 369

— Vom păstra secretul, aşa că darurile vor fi o surpriză. Cum s-ar mai putea plânge de ceva? — Nu-i o persoană chiar atât de simplă. — Nu, dar este rezonabil. în fond, avem un motiv să navigam spre est. Ruta comercială este valabilă numai dacă ne întoarcem acasă. Bătu cu degetul în harta lumii noi. — Să aflăm ce-i acolo. Apoi vom vedea dacă putem ajunge înainte ca toată lumea să fie suficient de extaziată ca să înceapă să se omoare pentru ceea ce-am găsit.

370

44 Ziua a 17-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Dolosan Keles Anturasi se trezi încet, în speranţa deşartă că procedând astfel nu l-ar mai durea capul. Nu voia să-şi deschidă ochii, pentru că şi cea mai mică geană de lumină îi făcea capul să pulseze de durere. Ştia că Rekarafi nu intenţionase să-i producă neplăceri, iar greaţa încercată prima dată dispăruse demult, însă migrenele nu se lăsau învinse. Se declanşaseră pe la apusul soarelui şi nu-l mai lăsaseră să doarmă, lăsându-i o durere surdă pentru tot timpul zilei. Spera ca ultimele urme de venin să dispară, în cele din urmă, din organismul său. Făcuse tot ce-i sugeraseră ceilalţi ca să-l ajute să scape de el, de la mâncatul a tot felul de ciudăţenii găsite prin jur, până la gimnastică. Fructele păroase, odată curăţate, fuseseră cele mai eficiente. Aveau un gust acru intens, care, deşi nu-l scăpase de migrene, îi distrăsese atenţia de la ele. Ciras îşi făcuse o ambiţie personală în a-i arăta lui Keles cum se folosea o sabie. Cartograful era destul de convins că asta se datora faptului că tiratianul era încă iritat de soluţia lui simplă de la iaz. Moraven considerase acţiunea lui Keles un exemplu de folosire a inteligenţei în locul acţiunii brute, iar pe Ciras se pare că-l rodea la suflet. Instrucţia cu sabia era un mijloc de a plăti o datorie şi-l forţa pe Keles să se concentreze asupra altor lucruri decât propria sa stare. Tyressa adoptase o altă abordare, care presupunea să-l ia pe Keles în mici preumblări prin apropiere. Acestea aveau avantajul de a-l ţine la distanţă de Rekarafi, dar îl şi îndepărtau de jurnalele sale şi de hărţi. Îl instrui cu o răbdare deplină asupra animalelor, a urmelor lăsate de ele, a plantelor şi seminţelor, a florilor şi cum să afle dacă erau sau nu comestibile. Făcu eforturi mari de a separa faptele de speculaţii, deşi ultimele observaţii asupra diverselor creaturi 371

confirmau, adesea, ceea ce dedusese ea din studierea urmelor lăsate şi a excrementelor. El asculta cu atenţie şi începu să înţeleagă mai mult de ce fratele său era atât de implicat în studiile lui topografice. Putea măsura şi desena terenul, însă asta nu exprima întreaga cunoaştere despre el. Îi făcea bine să-şi umple plămânii cu aerul proaspăt şi să simtă florile delicate, sau să zărească un smoc de blană agăţat de vreun ghimpe şi să afle de unde provenea. — E ciudat, Tyressa, însă eu am crezut întotdeauna că voi, keru, sunteţi creaturi citadine. Aceste cunoştinţe pe care le ai nu sunt ceva ce înveţi în Moriande. Ea râse şi se aşeză lângă nişte iarbă neagră, crescută pe un tăpşan mai ridicat, mângâind cu degetul inflorescenţa purpurie. — Pentru nalenieni, suntem orăşence, însă acolo vezi doar o trupă în uniformă. Am cu zece ani mai mult ca tine, însă sunt în Moriande de numai şapte ani. — Şi înainte? Ea făcu o grimasă. — Nu eram în Moriande. Keles se apropie şi îngenunche lângă ea. — Tyressa, îmi amintesc că mi-ai spus, în prima noapte pe Dracul-de-mare, că sunt lucruri pe care nu trebuie să le ştiu. Vreau să respect asta. Voi accepta asta, însă sunt curios. Presupun că ai învăţat în Helosunde multe din ce mi-ai arătat mie. Nu încerc să-mi vâr nasul unde nu trebuie, încerc doar să găsesc un sistem de referinţă. Femeia blondă îşi întoarse capul şi-l examina. Privirea ei îl pironi mai rece decât vântul, însă doar pentru o clipită. Apoi, treptat, deveni mai caldă. — Keles, am ajuns să te respect pentru abnegaţia cu care-ţi faci datoria, chiar şi pentru inventivitatea ta. Tu crezi că doreşti numai un sistem de referinţă, însă experienţa mea anterioară îmi spune că nu este numai atât. Ştiu ce sunt obişnuiţi să creadă bărbaţii nalenieni despre keru. Îmi amintesc remarcile tale şi ale fratelui tău la sărbătorirea zilei de naştere a bunicului tău. Da, eram chiar la uşă. Keles se înroşi. — N-am vrut... 372

— Nu-ţi face probleme. Nu ne-ai privit altfel decât oricare bărbat, iar privirile tale erau mult mai amabile decât ale multor femei. Zvonurile auzite de tine exprimă ceea ce credeţi voi despre noi. Ne ţinem deoparte, ţi s-a povestit. Nu avem iubiţi, nu zămislim copii şi am trecut prin ritualuri secrete care ne permit să ne tragem puterea din Helosunde. Ai mai auzit că ne plac doar femeile sau că Prinţul este singurul bărbat pe care-l acceptăm în pat. Unii chiar cred că l-am sedus pe Prinţ şi pe tatăl său, înaintea lui, şi că avem un moştenitor pentru tronul nalenian, urmând să-l înlocuim atunci când am decide că nu mai este de folos pentru cauza celor din Helosunde. — Am auzit aceste poveşti, însă nu le-am crezut niciodată. Ea se opri, apoi îşi coborî privirile şi dădu din cap. — Probabil că nu, aşa-i? Odată ce-ai abandonat fanteziile adolescentine, nu te-ai mai gândit la aşa ceva. Nu-i o surpriză, de fapt, e păcat. El se ridică şi scutură praful roşiatic de pe genunchi. — Păcat? Cum aşa? — Asta dovedeşte cât eşti de izolat de viaţa de toate zilele. Ea se răsuci şi privi spre el. O iubeai pe femeia pentru care te-ai ales cu cicatricele? — Da, bineînţeles. — De ce? Keles îşi împreună braţele pe piept. — Ei, bine, pentru că era drăguţă şi dintr-o familie bună şi... vocea îi pieri. Tatăl meu s-a căsătorit cu o femeie dintr-o casă de comercianţi, tatăl său la fel. De la mine se aştepta acelaşi lucru. — Se aştepta. Tyressa rupse o tulpină de iarbă neagră şi o puse după urechea stângă. — O iubeai pentru că te-ai gândit că se aştepta de la tine s-o iubeşti. Se potriveşte cu concepţia ta despre lume, a felului prin care cifrele şi distanţele îţi permit să cuantifici întreaga lume. Cauţi ordinea, iar ea făcea parte din acest eşafodaj. Ea era piesa potrivită pentru mozaicul despre care presupui că ar fi viaţa. — Nu-i aşa. 373

Totuşi, nu găsea nici un argument pentru susţinerea negaţiei. Credea că o iubea pe Majiata pentru era de aşteptat s-o iubească. Trebuia, pentru că aveam nevoie de cineva să mă iubească, aşa cum mama l-a iubit pe tata. Ea-şi deschise braţele şi se învârti încet. — Uită-te la locul ăsta, Keles. Exista mai înainte ca tu să te fi gândit măcar să începi să-l masori şi să-l defineşti. Va continua să fie ceea ce este cu mult după ce hărţile tale se vor fi transformat în praf. El se zgribuli. — Grozav. Mulţumesc. Am început să înţeleg. Nu contează ce fac. Ea scutură din cap. — Nu, prostule, ai înţeles pe dos. Nu ceea ce faci tu aici contează. Ci ceea ce-ţi spun ţie realizările tale de aici, asta contează. În clipa asta nu eşti decât o marionetă acţionată de bunicul tău. Mai rău chiar, te-a instruit atât de bine încât şi după ce moare vei continua să te comporţi în acelaşi fel. Un păpuşar nu şi-ar fi putut dori mai mult de la marionetele lăsate în urmă-i. Se pare că nu înţelegi că tot ceea ce faci aici va conta. Hărţile tale vor deschide acest tărâm pentru a fi explorat. Oamenii vor veni, dar până nu pricepi că pământul înseamnă mai mult decât distanţe şi elevaţii, nu vei putea să-i conduci acolo unde ar trebui să meargă, sau să le arăţi cum să se pregătească pentru diverse lucruri. — Acest loc, Tyressa, este foarte departe de ideea de colonizare. Da, sunt tot felul de manglitori şi căutători de copite de cai morţi care ar putea trăi aici, însă pământul îi schimbă. Asta-i vraja scăpată de sub control. — Da, Keles, dar te va schimba şi pe tine? — Nu înţeleg. Tyressa oftă. — Nici nu visez că ai putea. Uite, lumea mea era foarte mică. Da, provin din Helosunde, am copilărit acolo. Am ucis câţiva deseieni, iar din acest motiv am fost selecţionată să fiu o keru. De acolo, lumea mea s-a extins, a inclus Moriande. Însă acum sunt aici, privind lucruri pe care nu le-am mai văzut înainte şi mi-am dat seama că întreaga lume nu este doar o naţiune captivă. Poporul meu se agaţă în continuare de o mică porţiune de lume care îi va costa mai mult 374

decât merită. Nu te uita la mine atât de contrariat, ştii bine că spun adevărul. În loc să ne petrecem timpul punând la cale tot felul de raiduri şi să ne văicărim pentru că zeii şi-au ascuns faţa de noi, ar trebui să adunăm, să depozităm şi să ferecăm totul şi să ne îndreptăm spre Solaeth sau Dolosan, sau chiar spre Râul de Aur, locuri unde neam putea construi o altă naţiune. Aşa, lăsăm trecutul şi datoria să ne definească. Ele limitează ceea ce-am putea deveni. Keles încuviinţă încet din cap. — Şi spui că aderenţa mea slugarnică la instrucţia mea şi la dorinţele bunicului meu mă limitează într-un fel sau altul? — Numai în măsura în care te împiedică să vezi lumea aşa cum este. Îi zâmbi. Cum te poţi gândi să defineşti lumea când ai o spuzeală de cifre şi un maldăr de pergamente care te despart de ea? — Într-adevăr, nu pot. Se încruntă o clipă, apoi privi în ochii ei. Ce-ai spus tu acum... Nu este doar un rezultat al participării tale la expediţie, nu? Aveai aceste idei şi înainte, de asta-i fost selecţionată. Tyressa se răsuci şi începu să meargă spre locul unde-şi lăsaseră caii să pască iarba neagră. — S-ar putea să fi contat şi asta. — Duci o viaţă singuratică, nu-i aşa? Privirea pe care i-o aruncă era sfidătoare. — Te oferi tu să mă scapi de povara asta? — Nu, nu la asta m-am gândit. El îşi pironi privirea în jos. Te simţi singură pentru că gândurile tale te poartă mai departe decât cele ale tovarăşelor tale. În cazul meu, se întâmplă contrariul. Eu mam restrâns în lumea mea, iar ceilalţi erau mulţumiţi să mă lase să fiu aşa. Chiar şi aici, eraţi cu toţii gata să mă lăsaţi în pace şi să nu vă legaţi la cap cu mine. — S-ar putea s-o fi făcut, dar ai rezolvat problema la iaz. Ea-i zâmbi. N-ai sfătuit pe altcineva cum s-o facă, te-ai avântat tu. Ai făcut ceva pentru binele nostru comun. Atunci ni te-ai alăturat. Ne-ai lăsat să aflăm că suntem ceva mai mult decât gyanrigoţi. Keles i se alătură la cai şi sări în şa. — Dacă asta credeai, îmi pare rău. Nu eram... Nu mă gândeam la lume, mă gândeam numai la ce trebuia să fac. Ea dădu din cap. 375

— Înţelegem. Majoritatea dintre noi, oricum. Borosan e mai rău ca tine, iar despre ce gândeşte virukul nu am nici cea mai mică idee. — Mai rău ca mine? E posibil? întrebă zâmbind. Tyressa, îmi pare rău pentru că am gândit la fel ca toţi despre keru. N-am vrut să te insult. Ea se întoarse încet să-l privească. — Vrei să spui că nu ne găseşti mai atrăgătoare decât ar putea fi orice muiere naleniană crescută în perne? — Da. Vreau să spun... Nu, adică... Umerii lui Keles se lăsară în jos. Omoară-mă acum. Te va scuti mai târziu de necazuri. Tyressa izbucni în râs. — S-a trezit dragonul adormit. Încet, încet, dar e, fără nici o îndoială, treaz de acum. Pe drum înapoi, îi arătă o mulţime de lucruri, inclusiv intrarea într-o peşteră mică, care părea că respiră, iar Keles sorbi fiecare cuvânt. Când ajunseră la locul de tabără ales de Moraven, constatară că li se alăturaseră trei căutători. Unul, un bătrân zbârcit, îmbrăcat în blănuri de animale de culori nemaivăzute prin Moriande, stătea de-o parte, lângă Moraven şi Borosan. Gyanridinul servea adesea ca tălmaci pentru prospectori şi săpătorii de oase. Ceilalţi doi, mai tineri şi în mod sigur mai sănătoşi, se ocupau de foc şi perpeleau ceva acolo. Keles prefera să creadă că era un iepure, deşi avea şapte picioare. Ciras stătea cu ei şi schimbau tot felul de politeţuri, însă conversaţia se menţinea încordată. Rekarafi se căţărase pe o stâncă, în direcţia vântului. Adierea rece îi răscolea părul. Îşi închisese ochii şi-şi înălţase nările. Despicăturile lor fremătau, de parcă ar fi putut inhala ceea ce prăjeau. Îşi odihnea mâinile pe genunchi, iar lumina flăcărilor lucea pe ghearele sale. Ciras îşi plecă fruntea când cei doi se apropiară de foc. — Avem oaspeţi. Nu au dat de nici o urmă a bandiţilor, însă vântul a adus unele zvonuri. Se îndreaptă spre Opaslynoti, la poalele trecătorii spre Ixyll. Keles ar fi vrut imediat să le ceară să descrie trecătoarea, însă se abţinu. — Şi ce este Opaslynoti? 376

Unul dintre căutători zâmbi, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi. — O răscruce. — Cândva, un oraş virukian. Rekarafi îşi deschise ochii. — Tavam alfel l-a redus la dimensiuni omeneşti. — Mulţumesc, Rekarafi. Keles zâmbi. — De-abia aştept să-l văd. Seara se consumă printr-o cină împărţită între ei, iar Borosan îi distra pe oaspeţi cu un duel între şoricarul său şi un mic thanaton. Ciras cântă o baladă din Tirat, iar Tyressa oferi o lamentaţie pentru Helosunde cel pierdut. Vizatorii se revanşară cu cântece deocheate, care încălzeau nopţile prin Dolosan. Se încheie cu înţelegerea de a călători împreună până la Opaslynoti, iar Keles se târî în cortul său fără nici un imbold de a-i raporta bunicului său. Dimineaţa sosi destul de repede, iar când, în cele din urmă, făcu ochi, capul începu să-i duduie. Simţi durerea şi zâmbi. În trecut, migrenele fuseseră un impediment în misiunea sa, însă acum erau doar durere. Erau doar o mică parte a lumii lui, aşa că era hotărât să o facă pe cât de mică se putea.

377

45 Ziua a 18-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Nirati se trezi brusc. Nu se auzise nici un sunet sau mişcare, nici măcar vreo rază răzleaţă de soare nu se abătuse asupra ei ca s-o aducă la realitate din somnul greu ca moartea. Fusese doar senzaţia bruscă resimţită de cineva adormit de prea multă vreme, care, într-un fel sau altul, înţelese că nu mai era cazul să-şi prelungească somnul. Se trezi cu faţa în pernă. Simţea pe obraz umezeala rece de pe învelitoare. Nu erau lacrimi, deşi era sigură că plânsese în timpul nopţii. De fapt, era saliva scursă din gura căscată în timpul somnului. Epuizarea nu-i permisese nici măcar decenţa de a-şi compune o postură apropiată cât de cât de frumuseţe. Îşi duse, încet, mâinile lângă trup, dar asta nu era pe atât de simplu pe cât ar fi trebuit. O dureau toate, în special umerii şi coatele. Durerea surdă părea o senzaţie familiară, având caracteristica unei tensiuni rezultate din mişcări repetitive. Când o ajutase pe maică-sa cu plantările de primăvară şi toamnă în grădina lor, avusese o durere asemănătoare la umeri şi în partea de jos a spatelui. Se ridică cu lentoare, îndreptându-şi spatele, apoi rămase aşa, gâfâind din cauza efortului. Ştia că era ridicol să fie atât de epuizată în urma unui mişcări atât de neînsemnate, dar se simţea incredibil de slăbită. Păturile i se păreau atât de grele, încât ar fi putut fi foarte bine să fie ţesute din fir de plumb. Cămaşa de noapte se răsucise pe ea şi nu putea să-şi elibereze picioarele, deşi trăsese. Faptul că era imobilizată o înfricoşă pentru un moment, apoi se forţă să-şi păstreze calmul. Atacul de panică îi readuse în minte visele. Începu să reconstituie încet noaptea, în speranţa că va putea separa realitatea de închipuiri. Undeva, acolo, credea că se afla ceea ce o lăsase fără vlagă, deşi se 378

îndoia că va putea descoperi ce. Nu-i rămânea nimic altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se gândească. Avea nevoie de acest simulacru de autocontrol dacă intenţiona să se mai ridice din pat. Seara precedentă fusese chiar plăcută. Contele Aerynnor o invitase la teatru, să vadă împreună piesa lui Jaor Dirxi, Sabia de pană. Era cea mai reuşită dintre satirele sale, despre o gâsculiţă atât de pricepută la mânuitul penei, că era capabilă să învingă orice spadasin întâlnit. Faptul că spadasinii purtau costumaţii care trimiteau la Deseirion sau că pana ei era de aur şi că ea era o fată cinstită din Nalenyr adăugau trimiteri la actualitate, salvând o producţie mai degrabă mediocră. De acolo, se plimbaseră prin grădinile publice, apoi reveniseră în apartamentele pe care le închinase contele, odată ce întrerupsese, oficial, toate legăturile cu familia Phoesel. Acolo băuseră vin şi făcuseră dragoste, apoi el o condusese acasă. Cel puţin aşa credea ea, pentru că nu-şi mai amintea nimic despre asta, însă era aici. Mama ei ştia că se culca cu nobilul deseian, însă în afară de faptul că o preocupa ca nu cumva Nirati să nu rămână cu inima zdrobită, privise întreaga poveste dintr-o perspectivă practică şi plină de bunsimţ. Îi pregătise tinctura de piciorul-cocostârcului şi i-o administrase înainte de fiecare masă de seară. O invitase pe Nirati să i se confeseze în toate şi chiar sugerase că ar putea s-o viziteze pe Doamna de Jais şi Jad pentru un sfat. Nirati se opusese ultimei idei. Experienţele sale sexuale anterioare se consumaseră în compania unor iubiţi la fel de neexperimentaţi ca şi ea. Nu găsise cine ştie ce plăceri în acuplări, în afară de bucuria de a vedea satisfacţia partenerilor ei şi a se simţi dorită, îşi subordona lor propriile ei satisfacţii, pentru că până la Junei nu cunoscuse extazul care putea fi adus de sex. Junei se comportase ca un iubit atent şi blând. În primul rând se îngrijise de plăcerea ei, dezbrăcând-o lent, studiind-o, mângâind-o şi sărutând-o. Căldura respiraţiei sale pe piele, fiorii daţi de mângâierile lui, fie că o atingea cu vârful degetelor, cu dosul palmei, sau chiar şi când purta mănuşi fine de piele, stârneau în ea un foc mistuitor. El îi vorbea, spunându-i cât era de frumoasă şi cât de mult o dorea, întrebând-o cum dorea ea s-o facă. Mai repede, mai încet, mai dur 379

sau mai blând; orice-ar fi dorit, îi oferea, iar când făcea el sugestii, deschidea în ea adevărate lumi noi ale dorinţelor. S-ar fi putut gândi, după ce făceau dragoste cu pasiune, că visele ei erau molatice, sau paşnice, ba chiar înfierbântate, însă se dovediseră a fi cu totul altceva. O dureau membrele, de parcă visul fusese adevărat. Se simţise neajutorată, cu mâinile legate la spate, cu picioarele strânse sub ea. Era imobilizată de legături groase. Prima dată se gândise că erau de piele, dar, după ce le studiase mai bine, deveniseră inelele unui şarpe cu blană. Îi putea auzi sâsâitul, iar strânsoarea cărnii lui o înfioră. Se zbătuse să scape, însă şarpele aproape că-i râse în nas, spunându-i că nu mai era scăpare, că nu exista nici un fel de scăpare. Era prinsă în capcană pentru totdeauna. Apoi venise bunicul ei şi o trezise din somn. Era convinsă că şi asta era tot un vis, însă îşi scoase braţele de sub pături şi putu vedea urmele roşietice la încheieturi şi alte zgârieturi pe braţe. Se luptase cu el, ştia, pentru că încă-i mai putea auzi glasul poruncindu-i să stea nemişcată. Se uitase spre bunicul ei. — Bunicule? — Da, copilă. Da, micuţa mea Nirati. A trebuit să vin. Se uită în jos, spre ea, cu ochii în flăcări, apoi privirea i se îndulci. Se aşeză la marginea patului şi-i luă mâinile într-ale lui. Ai avut un coşmar. — Da, am avut; unul foarte rău. Îl lăsă s-o ridice în şezut. Dar cum de eşti aici, este imposibil? Qiro Anturasi clătină din cap. — Prinţul crede că m-a închis pe veci, însă există pasaje secrete şi căi despre care el nu ştie nimic. Eu le cunosc pe toate. Să vin la tine n-a fost deloc greu. În plus, ai nevoie de mine pentru motive care sunt suficiente ca să-mi asum orice risc. Nirati îi strânse mâinile. — S-a întâmplat ceva rău, bunicule? Bătrânul îndreptă capul, de parcă numai prin atitudinea sa ar fi putut nega această posibilitate. Apoi oftă. — Ca să spun adevărul, Nirati, şi eu am somnul chinuit. Demoni şi monştri îmi bântuie visele, ca şi pe ale tale. Ea vorbi şi mai şoptit. 380

— Este ceva ce nu mi-ai spus despre fraţii mei? Sunt în pericol? — Fraţii tăi sunt bine, aşa cum şi era de aşteptat, îmi raportează, aşa cum sunt instruiţi să facă. Jorim se străduieşte să se concentreze. Keles a avut dintotdeauna această abilitate. Aflu multe prin intermediul lor, ceea ce va fi spre folosul tuturor. — Nu mi-ai răspuns la întrebare. Qiro aproape că zâmbi. — Nu, nu ţi-am răspuns. Amândoi încearcă să ascundă anumite lucruri de mine. N-o fac din răutate, aş şti asta. Ascund lucruri de mine pentru ca eu să nu ţi le pot împărtăşi ţie şi mamei tale, însă am aflat unele. Aşa cum era de presupus, Keles întâmpină dificultăţi. Este bolnav, nimic serios, nu ai nici o teamă, copilă. Însă nu doarme prea bine. Din când în când, alunec în vise şi atunci văd unele lucruri. Pustietăţile sunt mai ciudate decât îmi aminteam. Pentru Keles, ele reprezintă o provocare. Nirati se înfioră. — Ai şti dacă s-ar întâmpla ceva îngrozitor, nu? — Da, copilă, aş şti. O privi ţintă. Însă nu te teme. N-am să permit să i se întâmple nimic nepotului meu, dacă-mi stă în putere. Fraţii tăi au resurse despre care nu ştiau că dispun. Se vor descurca. Strânse puţin mâinile bunicului ei, pentru că nu ştia ce să spună. Glasul său, absent, la fel ca şi privirea, purta în el căldura şi respectul pe care nu le întâlnise când Jorim şi Keles erau aici. — Îi iubeşti, nu-i aşa? Qiro se scutură, iar privirea îi reveni la realitate. — Bineînţeles. Îi controlez pentru că îi iubesc. Vocea lui începu să urce şi în tonalitatea ei se strecură o stridenţă. — Lumea este crudă, rece şi dură. Se opune încercărilor Casei Anturasi de a o defini. Ne sfidează, însă va pierde. Eforturile sale ne vor ajuta s-o învingem. Îi strânse palmele, apoi le lăsă să cadă pe aşternut şi se ridică. — Însă acum, voi, favoriţii mei, sunteţi principala mea îngrijorare. Nu ţi-aş fi tulburat somnul. Îţi aminteşti jocul pe care obişnuiam să-l jucăm? Nirati zâmbi, în pofida simţămintelor sale. — Sigur că da. Cum aş putea să uit? 381

Când era mică şi nu dovedise nici un talent pentru cartografie, se simţise distrusă. Aşa că, în timp ce Qiro le dădea lui Jorim şi lui Keles mici sarcini de îndeplinit, se aşeza şi desena hărţi pentru ea. Astfel au creat tărâmul mitic Kunjiqui, pe care ea-l descria, iar bunicul adăuga simboluri pe hartă, rafinând şi definind lumea creaţiei ei. Qiro îi întinse o mână şi ea se strecură afară din pat. O duse la un perete şi-l atinse. O secţiune a zidului alunecă înapoi fără nici un zgomot, dezvăluind un coridor întunecos. — Pentru tine, Nirati, am găsit o cale spre Kunjiqui. Vino. Te va pune la adăpost de frică. Ea-l urmă pe coridor şi ajunseră pe o pajişte însorită, care n-ar fi putut exista, din moment ce iarba era mătase, iar păsările care cântau în copaci erau desprinse din broderii. Copacii aveau crengile îngreunate de fructe, toate diferite, fiecare din ele uriaşe şi zemoase. Ea zâmbi, privind o pară cu coaja ca de lămâie şi ştiu imediat că în interior se afla un miez cu gustul amândurora. Qiro îi dădu drumul mâinii şi o lăsă să plutească în tărâmul creat de ei doi. — Acum eşti mai mare, aşa că s-ar putea să fie şi alte lucruri pe care ţi le-ai putea dori. Pâraiele în care curge acum ceai dulce ar putea fi de vin. Stelele vor dansa pentru tine, dacă asta doreşti. Fructele vor fi ceea ce tânjeşti mai mult. Vântul va fi întotdeauna blând şi călduţ. Când cade ploaia, te va înviora. Aşa va fi întotdeauna în Kunjiqui. Vocea lui pieri şi ea se răsuci pentru a-l privi, însă el dispăruse ca o nălucă. Asta o surprinse, însă nu simţi nici un fel de teamă, ci, din contră, se simţea în siguranţă aici, pe tărâmul propriei sale imaginaţii. Se aşeză pe iarba mătăsoasă şi-şi lăsă capul jos, ascultând ciripitul uşor al păsărilor. Şi adormi. Pe deplin trează acum, Nirati îşi adună toate puterile să-şi dea jos cămaşa de noapte şi se duse la perete. Îi atinse pietrele reci şi apoi împinse, sperând că ele se vor da la o parte, dar, desigur, nu se întâmplă aşa. Nu numai că era un perete exterior, dar se mai şi afla la trei etaje de la nivelul solului. Am visat totul. L-am visat venind aici, am visat Kunjiqui. 382

Apoi îşi privi din nou încheieturile. Urmele roşietice rămăseseră, la fel şi zgârieturile. De ce şi cum se pricopsise cu ele n-ar fi putut explica. Începu să tremure. Se întoarse şi, cu spatele lipit de perete, se lăsă să alunece pe podea. Ceva nu era deloc bine, însă n-ar fi putut spune ce. Ştiu atunci că singurul loc unde şi-ar fi putut găsi liniştea era tărâmul imaginar, creat de o fetiţă. — Sper, şopti ea, că asta va fi suficient.

383

46 Ziua a 27-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Lupul furtunii, în largul Coastei Interzise Ridicările topografice de pe coasta Munţilor de Gheaţă continuau de două zile, când o furtună se declanşa dinspre vest şi se năpusti asupra flotei. Cerul se întunecase atât de repede încât până şi Jorim începu să creadă că zeii îi urau. Majoritatea marinarilor presupuneau că erau aproape de poarta spre Lumea Subpământeană şi că furtuna era un efort de a-i ţine la distanţă. Asemenea speculaţii inutile se auzeau numai printre mormăielile de la masa cu hrană rece. Vântul şuierător şi ploile biciuitoare făceau ca orice alt gând în afară de cele necesare supravieţuirii să fie un lux exorbitant. Pentru Jorim, cele patru zile în care navele fură izbite fără milă şi aruncate spre est fură momente de teroare cumplită, înlocuită numai de frustrări. Având puţine talente folositoare în astfel de situaţii, i se ordonase să rămână în cabină. Chiar şi cererile sale pentru informaţii cum ar fi viteza şi direcţia fură refuzate. Află mai târziu că dispozitivul folosit la măsurarea vitezei fusese smuls şi azvârlit în mare de un tânăr marinar nefericit. Funia înnodată legată de el fusese smulsă atât de repede din mâinile sale, încât pierduse un deget. Urletele furtunii, răpăitul ploii pe punte şi scârţâitul fiecărei îmbinări de pe navă îi reaminteau de fragilitatea corăbiei. Deşi Lupul furtunii era cea mai mare navă pe care o construise vreodată cineva, marea furioasă era capabilă s-o zdrobească precum un lampion de hârtie sub roata unei căruţe. Singurele lucruri care împiedicau să se întâmple asta erau priceperea echipajului şi îndârjirea celor la de timonă. Ei menţineau nava în direcţia vântului, printre valurile uriaşe. Lui Shimik nu-i pria deloc furtuna şi se ascunsese într-un cocon de pături, într-un colţ al cabinei lui Jorim. Micuţa creatură mieuna când tunetul bubuia prin apropiere şi gemea în contratimp cu 384

văicărelile navei. Jorim ar fi vrut să i se alăture fennului în siguranţa culcuşului, însă mândria şi mânia faţă de vreme îl împiedicau. Misiunea lui, întărită de ordinele Căpitanului Gryst, era să execute calculele pentru determinarea poziţiei. Avea la dispoziţie cronometrul Gryst, care măsura aproape exact timpul, cel puţin atâta vreme cât un cronometru era comparat cu celălalt. Nu putea stabili dacă era amiază sau noapte, nu putea face măsurători după stele, din moment ce furtuna îl obliga să rămână în cabină, iar norii ascundeau soarele, la fel şi stelele. La fel de iritant ca şi imposibilitatea de a face măsurători era faptul că stihiile îl împiedicau să confirme descoperirea făcută în timpul ridicărilor topografice. Aşa cum steaua polară era folositoare navigaţiei în emisfera nordică, bunicul său îl însărcinase să aleagă echivalentul ei în sud. El hotărâse că Ochiul Cocoşului se potrivea perfect şi intenţionase să-i transmită informaţia lui Qiro imediat cear fi fost sigur. Deşi Ochiul nu putea fi văzut din Moriande, coada constelaţiei era vizibilă şi era cunoscută din vechile texte ale popoarelor viruk şi soth. În regiunile de la sud de Ecuator servea de minune ca reper şi era o descoperire care ar mai fi putut atenua din erorile sale în măsurători. Într-un fel, urmărirea ceasurilor rămăsese singura sa raţiune de a fi pe navă. Căpitanul Gryst trimitea marinari să-l întrebe cât era ceasul. Iar pe măsură ce furtuna se prelungea, aceste intervale se degradau tot mai mult, la fel ca şi comportamentul tuturor celor de la bord. Marinarii spuneau că o furtună atât de intensă nu putea dura mai mult de o zi sau două, însă aceasta se prelungise deja în cea de-a treia şi a patra zi, iar unii considerau că a ţine socoteala timpului în aceste circumstanţe era o eroare. După patru zile, furtuna încetă şi oceanul deveni aşa de liniştit cum nu-l mai văzuseră vreodată. Jorim trase cu ochiul afară din cabină şi citi ceasurile. Efectua calculele pe cât de repede putea şi reverifică totul. Fluieratul său de surpriză îl trezi pe Shimik, iar acesta se ridică, se frecă la ochi şi aşteptă o explicaţie. — Mers departem departem. 385

Jorim se aşeză şi studie linia trasată pe hartă. Furtuna îi aruncase la peste o mie de mile spre est şi încă puţin spre nord. Îi adusese direct într-o zonă necunoscută. Flotei îi trebui două zile să se regrupeze. Două nave dispăruseră, şi cei rămaşi din flotă nu ştiau sigur dacă ele se zdrobiseră de Munţii de Gheaţă sau fuseseră trase la fundul oceanului. Ultima variantă constituia un mod îngrozitor de a muri. Se dădură asigurări că vor fi căutaţi eventualii supravieţuitori la întoarcere, însă ştiau cu toţii că promisiunile erau deşarte. Curenţii îi purtaseră mai departe spre nord-est, departe de Munţii de Gheaţă, iar întoarcerea ar fi fost imposibilă de aici. Timp de alte două zile, curenţii şi briza uşoară continuară să se manifeste ducându-i spre nord-est, pe întinderea fără seamăn a oceanului. Jorim era pe cale să abandoneze orice speranţă în găsirea uscatului, când unul dintre pândarii de pe gabie văzu o linie de nori peste linia orizontului dinspre est. La vremea când soarele apuse, văzură linia întunecată de sub nori, ceea ce însemna munţi, iar zvonurile se răspândiră degrabă prin flotă că găsiseră drumul spre Aefret. Vântul potrivit şi marea calmă contribuiră la îmbunătăţirea stării de spirit şi Căpitanul Gryst le îngădui să sărbătorească evenimentul înainte de a spune echipajului: — Haideţi să navigam, să nu aşteptăm vreo furtună, să ne împingă din spate! La venirea zorilor, munţii crescuseră considerabil, iar toţi pricepeau că trebuiau să fie foarte înalţi. Jorim îşi aminti că Anaeda spusese că un perete de piatră era la fel de improbabil ca şi marea deschisă în sfertul necunoscut al lumii, însă după încă o zi se părea că se îndreptau direct spre un zid de piatră. Munţii continuau să tot crească şi nici una dintre liniile coastei nu părea deloc primitoare. Flota se întoarse spre nord şi naviga de-a lungul coastei. După mai multe zile, avură parte de primul noroc. O despărţitură în munţi dezvălui cursul unui râu, care se vărsa într-un golf natural. Chiar mai important decât ideea ancorării în siguranţă şi posibilitatea de a găsi apă de băut, era faptul că Dragonul lunii zăcea eşuat pe plajă. Se crezuse că pierise în furtună, iar marinarii simţiseră că tragedia făcea parte din nenorocirile aduse de blestemul evident care apăsa nava. 386

Era clar că fusese adusă pe plajă pentru reparaţii. Supravieţuirea ei îi făcu pe mulţi să-şi reconsidere credinţa în blestem. Însă asta nu dură decât până în momentul când oamenii îşi dădură seama că pe navă nu era nici urmă de echipaj. Când restul flotei li se alătură, Jorim urcă lângă Căpitanul Gryst pe puntea timoneriei. Nu putu vedea nici un semn de aşezare omenească, focuri sau corturi. La fel ca toată lumea, se gândea la tot ce putea fi mai rău, că demonii mării măcelăriseră echipajul şi că tocmai se ospătau cu el. — Demonii mării vi se vor părea blânzi în comparaţie cu ce-am să vă fac eu vouă, zbieră Căpitanul Gryst. Staţi cu ochii-n patru după ei şi nu vom avea şi alte probleme. Locotenente Linor, adună două escadroane de soldaţi pentru o misiune de recunoaştere pe plajă şi asigurarea ei. — Cer permisiunea de a merge cu ei, Căpitane. Ea se răsuci şi-l pironi pe Jorim cu o privire dură. — Nădăjduieşti să fii mâncat de demonii mării, Maestre Anturasi, sau să-i omori? — Nici una, nici alta. Dacă sunt demonii pe acolo, vom găsi imediat semne. Ştim că se folosesc de nave, aşa că-mi închipui că dacă despre ei este vorba, vor repara Dragonul lunii. Motivul pentru care vreau să merg este să arunc o privire prin jur. M-aţi luat la bord pentru explorări. — Aş prefera ca soldaţii noştri să asigure întâi plaja. — Nu doresc să ne certăm, dar vă rog să luaţi în considerare un lucru, înainte de a stabili decizia finală. Dintre toţi cei de la bordul acestei nave, eu am cele mai multe şanse de a afla ce se petrece. Mam aventurat dincolo de Principate, în locuri încă nenumite. Buzele ei se strânseră, formând o linie, apoi dădu din cap. — Dacă ieşi din raza mea vizuală, dacă pleci de pe plajă, să nu te mai întorci. Te las aici. — Cum ordonaţi, Căpitane. Jorim făcu o plecăciune şi se retrase spre cabina lui. Se încinse cu sabia, apoi îi urmă pe soldaţi pe când coborau în cele două bărci ale navei. Căpitanul Gryst privea de la timonă şi Shimik se zgâia din spaţiul dintre picioarele ei şi balustradă. — Locotenente Linor! 387

Femeia care comanda soldaţii privi în sus. — Da, Căpitane! — Ascultă de Maestrul Anturasi, însă nimeni nu pleacă de pe plajă decât la ordinele mele. — S-a înţeles! Jorim îşi luă locul său obişnuit, la prova bărcii, iar soldaţii se puseră pe vâslit spre ţărm. Studia vegetaţia, luxuriantă, verde, abundentă şi înaltă. Munţii, care se înfigeau în nori, lăsau mai puţin de doi kilometri de pământ între ei şi ocean, iar copacii ocupaseră cu agresivitate semiluna îngustă a ţărmului. Se aşteptase ca apa oceanului să fi răpus orice urmă de vegetaţie, însă în mod clar furtunile azvârliseră cantităţi incredibile de apă peste stânci şi apa dulce colectată astfel fusese suficientă pentru a hrăni copacii. Şi râul de asemenea. Marinarii se puseră pe suduit când trebuiră să manevreze împotriva curentului creat de el. Jorim bănuia că apa din golf era mai mult dulce decât sărată şi se întreba ce peşti ar putea găsi aici. Ar putea fi de râu, de mare, hibrizi ciudaţi? Barca atinse plaja pe coama unui val, şi Jorim sări pe ţărm înainte chiar să fi fost ridicate vâslele. Se lăsă într-un genunchi şi luă un pumn de nisip, lăsându-l să-i alunece apoi printre degete. Îl simţi la fel ca orice alt nisip, recunoscând atingerea bucăţilor de scoică şi a ierbii-de-mare. Chiar şi ţipătul păsărilor i se păru vag familiar. Se ridică şi se alătură Locotenentului Linor în timp ce străbătea perimetrul de ţărm din apropierea navei. — Nici urmă de demonii mării. Ea dădu din cap. — Nimic care să arate că a avut loc o luptă. Mergând de-a lungul plajei, ea arătă spre o cărare desenată spre interiorul teritoriului. — Au descărcat cât de mult au putut şi s-au dus spre interior. Poate că au găsit o cavernă sau vreun deal, unde să construiască un adăpost. Se opriră pe malul râului. Peşti argintii înotau în curentul apei şi păsările se avântau în picaj pentru a-i pescui cu ciocurile ascuţite ca nişte pumnale. Jorim îngenunche şi luă apă în căuşul palmei. O 388

mirosi, apoi o vărsă. Îşi picură puţin pe buze, însă nu simţi nici o furnicătură acolo sau pe mâini. — Nu cred că sunt probleme cu apa. Dacă n-ar avea penajul albastru, pasărea aceea ar putea fi o Barză Imperială. Bea şi se hrăneşte: acest loc este, probabil, sigur. Se ridică şi privi înapoi spre nava trasă la mal. — Au ajuns în acest golf acum patru sau cinci zile. Au descărcat nava, au tras-o la mal şi au început să facă reparaţii. Să spunem că asta le-a mai luat două zile. Atunci s-a întâmplat ceva. Ceva ce i-a făcut să înceteze lucrul şi i-a împiedicat pe mulţi dintre ei să se mai întoarcă. Ce-ar putea fi? Locotenentul Linor privi dincolo de el, iar faţa i se albi toată. Jorim se răsuci şi văzu răspunsul. Un bărbat cu pielea arămie stătea la capătul cărării. Era imposibil de înalt şi mai musculos decât orice alt om văzut vreodată de Jorim. Partea de sus a trupului era protejată de o armură confecţionată din fibre groase şi o apărătoare de brâu din fibre mai fine. Ambele fuseseră decorate cu motive geometrice desenate în galben strălucitor, verde şi albastru. Fluierul picioarelor şi antebraţele erau protejate de platoşe şi apărătoare de cupru. În mâna stângă avea un scut mic, rotund, iar în cealaltă o ghioagă de luptă. Din câte putea observa Jorim la o primă privire, în ghioagă fuseseră prinse lame de piatră neagră. Îşi notă în minte să studieze arma mai târziu, însă numai pentru că masca gigantului îi solicita acum atenţia. Nu-i împiedica deloc părul lung şi negru să-i atârne liber până pe umeri. Masca fusese confecţionată din aur, cu inserţii de jad pe întreaga suprafaţă; de asemenea, ceva ce părea jais îi înconjura deschizăturile pentru gură şi ochi. Trei pene lungi, verzi, ţipătoare, cu câte un ochi galben, se ridicau la un metru deasupra capului, făcându-l de trei metri înălţime. Jorim ridică mâna, oprind încercarea Locotenentului Linor de a trage sabia. Dându-şi seama că s-ar putea să comită actul final, cel mai prostesc din viaţa sa, Jorim făcu o plecăciune lungă, apoi o trase de braţ pentru a o face şi pe ea să se plece. Ridicându-se, zâmbi cu mult mai multă seninătate decât era cazul. 389

— Pacea zeilor fie cu tine. Gigantul înclină din cap, apoi vocea lui bubui din spatele măştii. — Fie ca zâmbetul lor să vă încânte viaţa. Jorim clipi nedumerit. — Ai accent nalenian. Bărbatul dădu din cap. — Veniţi. Prietenii voştri vă aşteaptă.

390

47 Ziua a 27-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Opaslynoti, Dolosan Pe drumul spre Opaslynoti, Keles Anturasi hotărî că numele locului era suficient pentru a inspira nenumărate poezii romantice. Era destul de departe de Moriande ca poeţilor să nu le pese de realitate. Magia scăpată de sub control care bântuia prin regiune putea permite să se întâmple absolut orice, iar numele însuşi era un amestec de terminologie virukiană şi imperială sugerând istoria măreaţă îngropată sub straturile de mister. Însă orice noţiune de romantism începea să pălească în faţa concluziei că nu exista, de fapt, nici un drum spre Opaslynoti. O rută comercială pleca din portul Sylumak, înspre nord-nord-vest, însă peisajul schimbător al regiunii din vestul Dolosanului însemna că ruta era arareori aceeaşi la a doua trecere. Dealuri întregi se puteau topi sub ploaia neagră, transformând văile în câmpii pe care puteau răsări păduri de copaci spinoşi. Crengile măturau cârduri întregi de păsări de pe cer, iar plantele le devorau. Cei care alegeau să intre în astfel de locuri mergând pe jos nu se descurcau nici ei mai bine, iar thanatonul lui Borosan avea zgârieturi adânci pe carapacea sa, urme ale unor încercări eşuate de a explora aceste desişuri. Călătorii prin regiune rămăseseră foarte puţini, majoritatea venind de sus, din Sylumak, sau dinspre Dolosan, aşa cum făcuseră şi ei. Spre sud, se întindea Irusviruk, însă virukii nu voiau să aibă de-a face cu oamenii, mai ales cu cei destul de smintiţi încât să locuiască în Dolosan. Dacă scăpa cineva din Ixyll, nu se ştia, deoarece nici unul dintre căutători nu vorbea despre asta, sugerând că drumul rămăsese la fel de inaccesibil cum era şi când bunicul său încercase să-l străbată cu ani în urmă. Rekarafi îi urmărea pe căutători cu prudenţă, neavând nici un pic de încredere în ei. Preferau să fie cunoscuţi drept thaumstoneri, ori 391

thaumstonieri, o separare bazată pe generaţiile din care făceau parte, se părea, însă el le spunea talkiegio. Le spuse că asta însemna scotocitori, însă părea să o facă în aşa fel încât Keles era convins că voia să spună păduchi, iar thaumstonerilor nu le pica bine. Ripostară, sugerând că el nu putea fi decât un răufăcător, din moment ce singurii viruki din Dolosan erau numai răufăcătorii. Keles puse capăt oricărei dispute afirmând că Rekarafi fusese trimis să aibă grijă de siguranţa sa. Acest lucru era fără precedent şi le oferi scotocitorilor altceva despre care să discute. Făcură asta mormăind şi discutând în argou, ceea ce-l făcu pe Keles să-şi dorească să fi avut abilitatea fratelui său în materie de limbi. Drumul spre Opaslynoti îi duse spre partea de vest a Dolosanului, la baza ridicăturii care marca marginea platoului Ixyll. Pe măsură ce se apropiau şi se lăsă noaptea, era din ce în ce mai uşor de văzut cortina magică, licărind de-a lungul înălţimilor, deşi luminile purpurii şi cele de un albastru-închis nu luceau atât de tare. Mai degrabă, reuşea să ascundă stelele şi colora Lunile în drumul lor prin pâcla ei, însă numai vederea ei îl făcu pe Keles să-l treacă fiorii. Pentru a pătrunde în Ixyll, trebuiau să treacă prin cortină şi numai zeii singuri ştiau ce se întindea dincolo. Într-o seară, se despărţi de grup, mergând pe un deal scund, privind cortina de lumini schimbându-se, de parcă ar fi fost unduită de adierea nopţii. Cât de mult stătuse acolo să privească nu avea nici o idee, însă, dintr-odată, îşi dădu seama că tremura. Chiar atunci pătura lui făcută sul îl atinse pe latul spatelui. Se întoarse şi-l văzu pe viruk ghemuit lângă el, cu faţa spre vânt. Asta-l înfiora în cu totul alt fel. — De cât timp stai aici? Rekarafi, conturat ca o siluetă vagă, dădu din umeri. — De suficient timp ca să-mi dau seama că ţi-e frig. — Pe mine mă priveai? — Adică, dacă te urmăream? Am observat că începuseşi să tremuri. Ţi-am adus pătura. Se întinse şi arătă spre Ixyll. — La asta mă uitam. Tavam eyzar. 392

Keles desfăcu curelele de piele care ţineau pătura sul, apoi se înveli cu ea. — Tavam înseamnă vrăjit. Eyzar nu mai ştiu. — Voal, în limba ta, însă ceva mai mult de o podoabă. Un voal acoperă. Îşi puse mâna pe genunchi. — Acest văl a dispărut rapid. Voi vă bizuiţi pe cifra nouă, datorită zeilor voştri, iar noi pe zece. — Aveţi zece zei? Keles privi spre cer, pentru a localiza cea de-a zecea constelaţie. — Nu. Sclavii noştri aveau zece degete. Nu voiam să facă vreo confuzie, când numărau. Virukul înainta, tot în direcţia vântului. — Acum şaptezeci de decade, s-a dat bătălia care a ridicat această tavam eyzar. În acele zile, putea fi văzută în lumina soarelui. Întrecea soarele în strălucire, pentru că pe Vremea Gheţii Negre era foarte puţină lumină de la soare. Voi, în Principate, n-o puteaţi vedea, însă strălucea în Irusviruk atât de tare încât nu mai exista noapte. Roşie şi galbenă, aurie, argintie, verde şi albastră, lumina se amesteca şi se frământa, apoi vrăjile se avântau dinspre înălţimi şi dezlănţuiau haosul. Umerii virukului se ridicară, cocoşându-se. — Nu poţi înţelege cum a fost atunci, Keles. Ce-ai văzut până acum a fost ceva de necrezut, atât de multe lucruri, toate atât de diferite. Când au curs vrăjile, au dizolvat totul, însă au şi săvârşit totul. Toate locurile pe care le-ai văzut şi mai mult chiar decât îţi poţi imagina, toate existau aici, în acelaşi timp. Trecutul şi viitorul s-au amestecat, realităţile s-au combinat, plantele şi animalele la fel, tot ce n-a fost protejat cumva a fost reconstruit. Cartograful îşi închise ochii şi încercă să priceapă ceva din cuvintele lui. — Ai dreptate. Nu-mi pot imagina. — Gândeşte-te numai la iaz, Keles, şi la ce puteai vedea când apa era nemişcată. Asta era lumea. Apoi gândeşte-te la apa agitată până la spumă. Ceea ce vezi se schimbă. Aici, unde apa era vrăjită, realitatea 393

era distorsionată. Toate lucrurile existau în acelaşi timp, însă unul persista, pentru că vrăjile erau prea puternice. — A continuat să se agite. — Da, şi putea fi ţinută în frâu numai de o tavam eyzar. Deschizându-şi din nou ochii, Keles se ghemui. Deşi virukul se trăsese mai aproape, migrena nu i se amplifică. Se aşteptase la asta, însă nu-i mai păsa. Rekarafi păstrase distanţa pe tot parcursul călătoriei şi, în vreme ce Keles se temea de el, încercările virukului de a aşeza această distanţă îl obligase la respect. — Te referi la acest voal într-un fel care mă face să mă gândesc că a mai existat unul. Capul lui Rekarafi se răsuci spre el şi picături reci de lumină stelară i se oglindeau în ochii întunecoşi. — Virukadeen a fost distrus într-o bătălie magică pe care nu ai putea-o înţelege. Urgia voastră a preschimbat ţinuturile şi a evaporat o mare interioară. Nimicirea Virukadeenului a devorat teritorii. Acolo unde se află Marea Întunecată, a fost, cândva, un lanţ muntos care se ridica spre stele. Noi trăiam acolo şi, indiferent cât de departe eram de casă, îl puteam vedea. Cel mai înalt pisc era întotdeauna acoperit de zăpezi, pentru că se ridica deasupra norilor, însă tavamazari au supus vântul voinţei lor şi au îmblânzit soarele. Casa noastră era la fel de înverzită ca şi Ummummorar, la fel de caldă ca Miromil. Era un paradis. Keles clătină din cap. — Cum au putut-o distruge? Virukul scoase un trosnet din gât, de parcă ar fi sfărâmat oase. — Stăm acum într-un loc distrus de ai tăi şi mai întrebi aşa ceva? Mai contează motivele, după trei mii de ani? Cei care aveau puterea voiau şi mai multă şi păzeau cu lăcomie ceea ce aveau. Cei care nu aveau voiau şi ei puţină şi nu s-ar fi dat în lături de la nimic s-o obţină. N-a fost nicidecum ceva nobil sau măreţ, deşi părţile implicate s-au străduit să prezinte lucrurile chiar aşa. Pe măsură ce evenimentele se desfăşurau, erau şi dintre aceia care au văzut urmările. Ei i-au adunat pe tavamazari, aceştia rămăseseră în afara conflagraţiei, şi au ridicat tavam eyzarul, pentru a-l putea controla. Virukadeenul s-a scufundat, iar Perla Neagră s-a înălţat la ceruri. 394

Cartograful privi în sus. Gol'dun, cea de-a doua lună ca mărime, atârna pe cer: o sferă neagră, cu o strălucire cenuşiu-argintie. — Gol'dun este comoara zeilor. Trece încet printre ei pentru că nu suportă să fie smulsă din mijlocul lor. Se auzi din nou zgomotul de oase frânte. — Aş putea să-ţi vorbesc despre adevărata origine a zeilor voştri, Keles Anturasi. Însă ai refuza să mă crezi. Perla Neagră nu plutea pe cer în vremea tinereţii mele. Numele vostru atribuit ei este un altoi pe cel dat de noi. Noi am numit-o gboal nuan. Cea mai potrivită traducere pentru tine ar fi „piatra sufletului”. Cât despre „văl”, aici nu există nuanţe. — Explică-mi, te rog. Rekarafi îşi închise încet ochii. — Nu te va ajuta să trasezi harta lumii tale. — Dar mă va ajuta să înţeleg lumea pe care o cartografiez. Virukul rămase nemişcat, cu ochii închişi, apoi îşi ridică bărbia. Keles se întreba la ce se gândea Rekarafi. Aproape că îşi îngădui să creadă că virukul dădea ascultare fantomelor sale şi le căuta sfatul înainte de a vorbi. Poate că vorbeşte cu ambasadoarea, la fel ca eu cu bunicul. În cele din urmă, îşi deschise din nou ochii. — În credinţa noastră, suntem judecaţi după moarte. Când facem rău, în sufletul nostru se creează o piatră neagră, o ghoal nuan. Fiecare faptă bună creează o piatră albă, o ghoal saam. Judecătorul adună aceste pietre şi le cântăreşte. Când sunt mai multe pietre negre decât albe, sufletul intră în chinurile veşnice. Dacă este invers, sufletul merge în paradis. — Iar dacă există un echilibru? Rekarafi dădu din cap. — Ghoalul este aruncat, iar sufletul se întoarce în lume imaculat. — Deci, tu crezi că... Keles se opri când mâna virukului se ridică şi ghearele licăriră. Izul vag de venin îl ameţi şi se dădu înapoi. — Despre ce-i vorba? — Îţi spun asta din două motive, Keles. Primul este că s-ar putea să găsim mormintele virukilor, iar dacă sunt deschise, vei vedea 395

pietre albe şi negre. Când un trup este înmormântat, adesea, prietenii sau duşmanii vor arunca bolovani în mormânt, să păstreze egalitatea. Ar trebui să te facă să înţelegi. Keles dădu din cap, în tăcere, dar spera că vor găsi un astfel de mormânt, să poată vedea dovada celor descrise de Rekarafi. — Al doilea motiv este că atunci când te-am lovit, mi-am creat un ghoal nuan. Vreau să echilibrez lucrurile şi am venit să te servesc. Aş putea face multe lucruri, cum ar fi să răpun un etharsaal, ceea ce miar aduce un ghoal saam, însă te voi sluji până când îmi vei oferi o ghoal saam. Keles se încruntă. — Cred că am înţeles, mulţumesc. — Este datoria mea să te slujesc şi să te protejez. Virukul îşi lăsă capul într-o parte. — Poate nu va fi împovărător. Coborâră de pe deal şi se întoarseră în tabără, luându-se după strălucirea albastră a unui felinar cu thaumston. Keles se târî în cort, gândindu-se la tot ce-i spusese virukul. Înţelesese multe lucruri şi erau multe şi cele neînţelese. Cel mai important dintre ele era de ce se decisese Rekarafi să-i vorbească. Adormi gândindu-se la această enigmă. Dimineaţa următoare veni devreme, însoţită de migrena obişnuită, însă Keles se descurcă. Drumeţii adunară repede tabăra şi porniră la drum peste o câmpie plată, ale cărei pături subţiri de zăpadă neagră fixaseră praful la sol. Toţi cei din grup considerau culoarea zăpezii drept un semn rău, iar thaumstonerii îi zoriră să meargă pe cât de repede puteau. Când eforturile de cartografiere depuse de Keles îi întârziară prea mult, scotocitorii îi lăsară de izbelişte. Luându-se după urmele din zăpadă, cei şase intrară într-un canion care, deşi era mult mai lat decât cel cu iazul, le aminti totuşi de el. Strălucirea sticloasă a pereţilor striaţi îi sugera lui Keles că fluviul vrăjilor săpase şi acest canion şi că, periodic, inundaţiile şlefuiau bine pereţii. Reuşi chiar să-şi vadă imaginea reflectată pe suprafaţa lor, însă călărind mai departe, surprinse diferite imagini. În 396

majoritatea, era un copil, unul nefericit, iar de câteva ori se văzu aplecat şi înfrânt, precum unchiul său, Ulan. Dar şi mai rău, uneori ochii săi îl priveau de pe faţa bunicului său. Nici chiar oglindirea unui schelet îmbrăcat în hainele sale, călărind un schelet de cal, nu-l indispuse atât de tare cât imaginea sa ca propriul său bunic. Trecutul şi viitorul nu mai pot coexista, însă aceste reflexii le arată. Nimeni nu făcu nici un comentariu, însă ritmul de mers încetini pe când studiau cu toţii imaginile. Keles îi văzu pe toţi aşa cum erau acum, însă expresiile de pe faţa lor, trecând de la oroare la încântare, sugerau că se vedeau pe ei înşişi, aşa cum se privise şi el. Numai Rekarafi se uita aruncând priviri dispreţuitoare, deşi lăsă dâre cu ghearele pe o suprafaţă netedă. Urmară canionul întortocheat într-o vale care se întindea spre nord, sud şi mai departe, spre vest, către Ixyll. Semne de aşezări umane începură să apară, mare parte sub formă de resturi abandonate. Ici, colo, se vedea că târnăcoapele ciobiseră roca, iar lopeţile răscoliseră solul. La un moment dat, Keles surprinse imaginea cuiva care săpa, însă în spaţiul real tot ceea ce rămăsese era o gaură scobită demult şi o jumătate de coadă de lopată ruptă. În cele din urmă, urcând o mică ridicătură de pământ, văzură Opaslynoti. Borosan îşi lăsă ambele mâini pe oblâncul şeii şi zâmbi. — A crescut. Ultima urmă de romantism pieri din sufletul lui Keles. Opaslynoti era un oraş, însă diferit de oricare alt oraş văzut de el vreodată. Nimic nu lăsa să se vadă că avea o obârşie virukiană. Se întreba ce putea vedea acum Rekarafi. Dacă Moriande ar fi redus la aşa ceva, mai bine aş muri. Cea mai la îndemână comparaţie pentru Opaslynoti era cea de groapă de gunoi, cu oamenii mişunând prin oraş precum viermii. Cuibărit acolo, la intersecţia a două canioane de patru kilometri lăţime, fusese ridicat lângă peretele de sud-vest. În zilele de glorie ale virukilor, ocupase spaţiul de la confluenţa a două râuri. Keles îşi putea imagina cu uşurinţă corăbiile care navigaseră pe ele şi turnurile ridicându-se semeţe, însă adevărul despre Opaslynoti se reafirma acum. 397

Când aşezarea omenească mai era încă mică, peretele de stâncă ar fi putut oferi o oarecare pavăză împotriva furtunii magiei. Dacă prin canion ar curge apă, n-ar fi fost decât o bulboană uşoară. De acolo, se extinsese în jos. Pământul dislocat fusese împins spre nord, prelungind proeminenţele rocii pentru ridicarea unui baraj. Felul în care se reflecta lumina soarelui în unele părţi ale pereţilor depresiunii dezvăluia că rezistase unor furtuni magice, însă faptul că partea dinspre aval fusese şi ea şlefuită sugera că vrăjile se scurseră şi acolo, iar groapa Opaslynoti fusese un bazin perfect de colectare. Apropierea nu-l făcea pe Keles să se simtă deloc mai bine. Săpăturile fuseseră organizate pe terase, aşa că zona locuită coborâse până la platoul de piatră. Sus, de jur împrejurul perimetrului gropii, semănând cu calotele unor ciuperci otrăvitoare, clădiri cu cupole, mari şi mici, ofereau adăpost. Cămile şi cai stăteau în padocurile de lângă domurile mai mari, iar el presupuse că animalele erau mânate în interior pentru a fi protejate de furtuni. Lucrul ciudat despre domuri era că fuseseră în mod clar construite din chirpici, însă aveau acoperişuri plate, de piatră, aşezate deasupra lor. — Borosan, pentru ce sunt pietrele acelea? Gyanridinul îşi lăsă mâinile la oblâncul şeii. — Pietrele sunt scoase la suprafaţă din adâncimea cavităţilor. Ele conţin ceva thaumston şi vor absorbi energia magică. După furtună, oamenii coboară scuturile domurilor şi vând thaumstonul, însă are o concentraţie foarte mică şi nu este cine ştie cât de folositor. Îşi îmboldi calul. — Haide. Am prieteni prin zonele mai de jos. Ne adăpostim caii şi ne vor primi înăuntru. Moraven îşi drese glasul. — Jos e cel mai bine? Borosan dădu din cap. — Furtunile mătură marginile gropii, însă foarte rar umplu Puţul până la vărsare. Atât timp cât evităm căderile din timpul unei furtuni, jos este cel mai bine. Opaslynoti, în pofida a ceea ce credeţi, nu este un loc unde vom avea probleme. 398

Ciras, care-şi îmboldise calul spre dreapta, pentru a examina un set de urme diferite, care duceau spre oraş, clătină din cap. — Mă gândesc că nu este obligatoriu să fie chiar aşa, de data asta, Maestre Gryst. Moraven se încruntă. — Ce-i asta? — Urmele duc spre cel mai mare dintre domuri. Le ştiu. Ciras îşi lăsă mâna pe mânerul sabiei. — Cumva, jefuitorii au ajuns înaintea noastră aici.

399

48 Ziua a 27-a, Luna Tigrului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tocayan, Caxyan Jorim putu, în cele din urmă, să-l convingă pe războinicul cu mască de jais, jad şi aur să aştepte până trimiteau ei o barcă înapoi, după Căpitanul Gryst. Bărbatul păru să înţeleagă cuvântul căpitan. Jorim o trimise pe Locotenentul Linor înapoi spre Lupul furtunii. Ceilalţi din trupa de debarcare ocupaseră poziţii defensive în apropierea Dragonului lunii şi priveau bănuitori spre pădure. Jorim se aşeză pe vine pe plajă, împreună cu gigantul. Deşi acesta reuşise să pronunţe perfect salutul, stăpânea limba naleniană destul de vag. Se prezentă cu numele de Tzihua, şi, la cererea lui Jorim, începu să spună în limba sa natală denumirile comune. În foarte scurt timp, cartograful află că poporul lui Tzihua îşi spunea amentzutl, iar naţiunea lor era Caxyan, şi că provenea dintr-un avanpost sudic numit Tocayan. Echipajul Dragonului lunii fusese dus în interior pentru propria sa protecţie, din moment ce mozoyanii – o seminţie vrăjmaşă – trimiseseră iscoade prin întreaga regiune. Jorim începu să asimileze mici noţiuni din limba respectivă. Sufixul „-yan”, spre exemplu, denomina un loc. Mozoyanii erau din afara locului, ceea ce însemna că erau la fel de străini, precum erau turasynzii de Imperiu. Pe Jorim îl încântă faptul că limba amentzutl avea o structură naturală, fiindu-i astfel mult mai uşor s-o înveţe. Într-o oră, Căpitanul Gryst debarcă pe ţărm, aducându-i cu ea pe Iesol şi Shimik, precum şi pe botanistul flotei. Tzihua o salută şi fu mulţumit că oamenii flotei rămâneau pe ţărm în vreme ce el conduse un mic grup dintre ei spre avanpostul din interior. Îi spuse lui Jorim că nu trebuiau să se teamă de mozoyeni, din moment ce dispuneau de o astfel de trupă. Făcu un semn cu mâna şi chemă din adâncul pădurii şase tineri şi tinere, lăsându-i în urmă să fie de „ajutor”, însă 400

ambele tabere ştiau că erau lăsaţi ca ostatici, pentru siguranţa grupului care-l acompania. Tzihua îl privi suspicios pe Shimik, însă când fennul îşi ridică braţele şi Iesol îl luă ca pe un copil, îngrijorarea sa se domoli considerabil. Îi conduse pe Iesol, Anaeda şi Jorim în pădure, şi după câţiva zeci de paşi, plaja dispăru în întunecimea verde. Nu mult după aceea, li se alăturară şi alţi războinici pe cărarea şerpuind în jurul trunchiurilor imense ale unor copaci. Maimuţe aurii şi surate mai mici ţipau la ei din frunzişul des de deasupra, alergând în jos, chirăind, apoi repezindu-se înapoi sus pentru a trăncăni cu tovarăşele lor. Jorim şi Anaeda nu vorbiră aproape deloc, însă Jorim se gândea la ce mormăia Iesol în barbă. „Oh, vai, vai, vai” se auziră atât de des încât Shimik începu să cânte şi el „Ovaiavaiavaia”. Fennul se apucă apoi de un soi de pase de vânătoare, reuşind să izgonească sutele de maimuţe şi deveni suficient de zgomotos ca urmăritorii lor arboricoli să rămână locului şi să-şi ciulească urechile când Shimik le întorcea urletele. Jorim considera jungla drept un loc nemaipomenit, plin de plante şi animale cum nu mai văzuse niciodată. Era destul de sigur că ar fi putut petrece un an şi mai bine şi nici măcar să reuşească să scrijelească măcar suprafaţa acestei lumi pe care ar fi vrut s-o descopere. Deja văzuse zeci de varietăţi de flori viu colorate, ale unor plante ce creşteau pe crengile copacilor, în timp ce rădăcinile lor atârnau în aer. Maimuţele, precum şi urmele de căprioare mici şi alte creaturi similare lăsate pe cărare sugerau că existau şi animale mari de pradă prin apropiere, însă el nu văzu nici unul. Asta-i produse un fior de teamă, deşi băgase de seamă că nici Tzihua, nici oamenii săi nu păreau cine ştie cât de îngrijoraţi de vietăţile pândind din spatele zidurilor verzi din jur. Cărarea se întindea paralel cu cursul râului. Jorim aprecie că se deplasaseră spre est cam cinci kilometri, înainte ca râul să facă un ocol spre sud, în jurul unui deal. Jungla făcea imposibil de văzut cât era de înalt dealul, însă cărarea se lăţea uşor pe măsură ce urcau. Alte cărări se alăturau şi, deodată, cărarea se termină. Ieşiră din junglă în cercul unei câmpii întinse, verde, de mai bine de opt kilometri în 401

lăţime. Marginea îndepărtată consta într-o porţiune defrişată, pentru a fi cultivată, întinsă până la marginea junglei. Jorim nu putu recunoaşte ce se cultiva acolo, iar celelalte parcele erau năpădite de buruieni. Practică recolta alternativă. Făcu observaţia şi îşi dădu seama că asta îi deosebea de populaţia din Ethgi. Amentzutlii aveau destule cunoştinţe ştiinţifice ca să ştie că lăsând ogoarele să se odihnească o dată la fiecare cinci sau şapte anotimpuri, nu le epuizau niciodată. Ajunse la această concluzie într-o clipită, iar asta-i sugeră mai departe un nivel de sofisticare ridicat, în pofida lipsei armelor de oţel, remarcată la Tzihua. În momentul următor, pe când privirile sale se concentrară dincolo de ogoare, băgă de seamă că ceea ce luase de la distanţă drept dealuri golaşe nu erau formaţiuni geologice naturale, iar estimările sale privind sofisticarea amentzutlilor se măriră exponenţial. Tzihua folosise cuvântul nalenian „avanpost” pentru a descrie Tocayanul, însă cuvintele nu reuşeau să cuprindă cu totul ceea ce însemna, în realitate. De la distanţă văzu patru piramide în trepte, ridicându-se din inima platoului. Era destul de limpede că piatra fusese extrasă din munţii din apropiere, dar asta mai însemna că fuseseră transportate de la o distanţă de minimum cinci kilometri, spre locul unde se construiau piramidele. Mai mult chiar, cărarea, devenită între timp un drum în toată regula, nu avea nici urmă de şanţuri săpate de roţile căruţelor. Dar Jorim nici nu văzu vreun cal, deşi oamenii care lucrau câmpul foloseau nişte animale de tracţiune asemănătoare cu nişte cămile mici, fără cocoaşe însă. În afară de piramide, cu o înălţime de aproape treizeci de metri, se mai vedeau şi un număr de clădiri circulare, pe un sfert din înălţimea piramidelor, punctând peisajul. Şi acestea aveau o structură solidă de piatră. Deşi le lipseau ornamentele arhitectonice ale construcţiilor imperiale, erau suple şi solide. Puţinele decoraţiuni de care dispuneau se prezentau sub forma unor blocuri de piatră sculptate cu imagini ale unor păsări şi şerpi, amintindu-i lui Jorim de unele dintre cele mai sumbre simboluri naleniene şi deseiene. — Tzihua, câţi amentzutli sunt în Tocayan? 402

Războinicul îşi ridică mâna dreaptă, deschizându-şi cele cinci degete. Apoi îşi închise pumnul şi se apucă de încheietură cu stânga şi din nou de cot. — Pricepi? Zece în mână. Apoi încă zece şi încă o dată zece. Jorim ştia că treizeci n-ar fi putut fi răspunsul corect. — Nu sunt sigur. Atunci glăsui Iesol: — Maestre Anturasi, ei folosesc sistemul virukian, numărând din zece în zece. Încheietura înmulţeşte numărul cu zece, iar cotul de încă zece ori. Umărul de încă zece ori, cred. El vă spune că acolo se află o mie de oameni. — O mie de oameni într-un avanpost? Jorim clătină din cap. — De când se află aici Tocayan? Locul lui Tocayan? Degetele lui Tzihua se desfăcură, iar mâna apucă. De o sută douăzeci de ani? Jorim privi în urmă la Anaeda. — Au putut ei să facă asta în numai o sută douăzeci de ani? — Nu cu o mie de oameni, numai dacă sunt mult mai industrializaţi chiar şi decât nalenienii. Ochii ei închişi la culoare se îngustară. — Asta, ori poate Ministrul Iesol ne oferă el un răspuns? — Poftiţi? — Dacă numără în maniera virukiană poate că s-au folosit de magia lor. — Asta nu-i... Jorim tăcu şi încercă să împace două idei despre care credea că erau două adevăruri la fel de valabile. În primul rând, ştia că virukii folosiseră magia, care putea fi foarte puternică. Ambasadoarea îi vindecase fratele şi nici unul dintre medicii nalenieni n-ar fi putut face ce reuşise ea. În vreme ce oamenii lucraseră, cândva, din greu să-şi perfecţioneze abilităţile care le-ar fi permis accesul la magie, virukii se jucaseră cu asta la modul cel mai natural. Vanyeshii căinaseră să folosească vrăjile în maniera virukiană, însă demersul lor se dovedise a fi un dezastru. Jucându-se cu magia, declanşaseră Urgia. Era de neconceput, într-un mod cât se poate de 403

clar, că oamenii nu puteau să practice magia şi să fie constructivi, fără nici un fel de efecte secundare. Însă Jorim ştia că vrăjitoria era o abilitate care putea fi perfecţionată. Vanyeshii avuseseră, iniţial, un oarecare succes. Iar virukii erau la de pricepuţi. Poate că amentzutlii descoperiseră o ştiinţă capabilă să ofere accesul la magie în circumstanţe controlate. Dacă era aşa, atunci cei mai puternici dintre magii lor erau Misticii, iar asta era ceva demn de luat în seamă. Descoperirea unei asemenea discipline ar valora mai mult decât tot aurul şi bijuteriile pe care le-am putea duce în Nalenyr. Dacă era folosită magia aici, avanpostul şi ogoarele sugerau că efectele sale secundare vătămătoare erau ţinute sub control. Numai posibilitatea de a face asta, de a struni vrăjile sălbatice, ar permite deschiderea Drumului Mirodeniilor spre vest. Jorim deveni tot mai entuziasmat de perspectivă, aşa că se stăpâni imediat. Speculaţiile erau cu toate foarte atrăgătoare, însă nu avea nici un fel de dovadă că aceşti oameni controlau vrăjile. Tot ceea ce văzuse până acum ar fi putut fi realizat de armate întregi de sclavi, iar trupurile lor moarte ar fi putut îngraşă ogoarele traversate. Se putea întâmpla ca amentzutlii să nu-i considere pe sclavi oameni, aşa că era posibil să nu fi fost incluşi în socoteala făcută de Tzihua. Însă indiferent cum fusese creat Tocayanul, faptul că fusese ridicat într-o sută şi douăzeci de ani era ceva remarcabil, iar Jorim intenţiona să descifreze secretul istoriei sale. Pe când se apropiau tot mai mult de oraş, Jorim căută urme ale vrăjitoriilor, însă nu văzu nimic. De fapt, ceea ce vedea îi reamintea foarte mult de cei din Ummummorar. Femeile şi bărbaţii purtau veşminte peste şolduri, dar în afară de cei cu armuri, umblau cu toţii cu pieptul dezvelit. Părul negru îl purtau lung şi împletit într-o singură coadă, cu şnururi viu colorate şi cu mărgelele obişnuite. Hainele lucrătorilor pământului nu aveau în compoziţie nici una dintre culorile purtate de soldaţi sau de alţi oameni întâlniţi în apropierea oraşului. Anumite culori păreau să precizeze casta, verdele fiind comun soldaţilor, roşu predominant la negustori, galbenul pentru muncitori, negru pentru oficiali, iar purpuriul se aplica persoanelor despre care Jorim presupuse că făceau parte din 404

preoţime. Deşi predomina o anumită culoare, anumite nuanţe păreau să indice alte afiliaţii şi ornamentele ţesute în haine sau bătute pe apărătorile pentru braţe, încheieturi, brăţările, apărătorile pentru gât intrau în clasele Şarpe, Pisică şi Vultur. Tzihua îi conduse spre una dintre clădirile mari, rotunde, care făceau în mod clar parte dintr-un complex de locuinţe. Intrând în inima lor, se îndreptă spre o încăpere centrală şi deschise uşa. — Aici este echipajul vostru de pe Dragonul lunii. În interior îi găsiră pe marinarii de pe corabie arătând puţin traşi la faţă, însă păreau bine hrăniţi şi odihniţi. Încăperea circulară avea un bazin în centru, pentru spălat, şi compartimente pentru gunoi în afara perimetrului. Echipajului i se dăduseră saltele ţesute, folosite pentru dormit, şi destulă hrană, încât fructe şi pâine rămăseseră depozitate într-un colţ. Locotenentul Minan îşi netezi uniforma, se apropie şi se plecă înaintea Căpitanului Gryst. — Mă predau în custodia voastră, Căpitane, pentru orice măsuri disciplinare veţi considera necesare. Anaeda îi întoarse salutul, împreună cu Iesol, Shimik şi Jorim. Ea se îndreptă prima. — Pentru ce să te pedepsesc? — Pentru pierderea navei mele. — Cred că o vei găsi acolo unde ai lăsat-o. La întoarcere, reparaţiile ar trebui să fie aproape gata. Aruncă o privire în jur. — Se pare că întregul echipaj este aici. — În afara a patru oameni pierduţi în timpul furtunii, Căpitane, spuse Minan, lăsând capul jos. Şi doi dintre oameni, găzduiţi în altă parte. La un moment dat, l-am văzut pe unul dintre ei, dar nu ştim nimic de celălalt. Anaeda se întoarse spre Tzihua, apoi privi spre Jorim. — Vreau să ştiu unde sunt oamenii lipsă. Jorim începu să-i traducă cererea războinicului amentzutl, însă din spatele său se strecură în sală unul dintre cei doi. Dirhar Pelalan se lăsă într-un genunchi înaintea Căpitanului Gryst şi făcu o plecăciune adâncă. 405

— Am venit, Căpitane, să dau o mână de ajutor. Jorim se întoarse aproape cu totul spre Minan. — Cealaltă persoană absentă este Lesis Osebor? — Da, cum aţi ştiut? Anaeda se încruntă. — Ai cu dumneata doi lingvişti, Locotenente. L-au luat pe Maestrul Pelalan ca să înveţe limba noastră. Maestrul Osebor a fost trimis spre nord, presupun. Tzihua făcu semn din cap. — Nemehyan. — Adică? întrebă, privind spre Dirhar. — Maestrul Osebor a fost trimis spre capitala amentzutlilor, Nemehyan. El trebuie să-l înveţe limba noastră pe Regele-Vrăjitor. Jorim înălţă din sprâncene. — Regele-Vrăjitor? — Titlul în amentzutl este maicana-netl. Maicana sunt casta conducătoare, moştenitorii tradiţiilor magice ale măreţei puteri antice. Regele este cel mai puternic dintre ei. Se spune că poate îngheţa soarele pe cer şi poate sfărâma munţii cu un singur cuvânt. Jorim zâmbi. — Chiar că aş vrea să văd asta. — Şi veţi vedea, răspunse Tzihua, dând scurt din cap. Acum că a venit prinţesa voastră a mării, ne vom deplasa spre nord, la maicananetl, înţeleptul peste înţelepţi, care va decide ce să facă cu voi.

406

49 Ziua întâi, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Opaslynoti, Dolosan După o săptămână de stat în oraşul căutătorilor, Moraven Tolo nu se simţea mai bine decât în primele momente după ce păşise în el. Îşi dăduse seama că deşi avea o existenţă îndelungată, experienţele sale erau limitate, în mare parte, între frontierele vechiului Imperiu, de obicei în Erumvirine, Nalenyr, ori cele Cinci Principate. Ştia multe despre oameni, iar experienţa sa îi spunea multe despre modul în care vor reacţiona în anumite situaţii. Însă acele circumstanţe fuseseră totdeauna limitate la un spaţiu care ar fi putut fi descris drept o zonă civilizată. Chiar şi numai apropierea de oraş îi pusese în alertă simţul primejdiei. Văzuse oglindiri ciudate ale propriei sale persoane în pietrele netede. Uneori, apăruse ca un copil, însă nu se putuse recunoaşte. Alteori, purta o armură completă, tivită cu purpuriu, însă nu văzuse niciodată un astfel de material, darmite să-l fi şi folosit. Se văzuse cu o barbă lungă, străbătută de şuviţe albe şi apoi ca un trup putrezit, cu o rană adâncă acolo unde se întindea cicatricea. Nu era sigur ce văzuse şi nu avea nici o cale de a determina dacă avea sau nu vreo semnificaţie. Ar fi vrut să ignore totul, însă ceva din el îl împiedica. După vindecare se simţise altfel, într-un mod aproape imperceptibil. Viziunile rezonaseră cu acea senzaţie şi i-o alimentaseră. Dacă de o idee de normalitate avea nevoie pentru a-şi reprima fiorii daţi de neobişnuit, Opaslynoti nu era locul cel mai potrivit. Cei care locuiau acolo simţeau o mare încântare în a fi antiteza estului civilizat. Cei şase băteau destul de tare la ochi pe aici, iar cei din Opaslynoti băgaseră de seamă şi nu voiau să aibă de-a face cu ei. Dacă n-ar fi fost Borosan cu ei, ar fi fost trimişi înapoi în Pustietăţi şi nimănui nu i-ar fi păsat dacă n-ar mai fi fost văzuţi vreodată. 407

Însă prezenţa lui Borosan le aduse o anumită toleranţă din partea localnicilor. Deşi majoritatea spuneau că părea prea normal pentru a putea fi unul dintre thaumstoneri, îndemânarea sa la gyanri îi aduse respectul lor. În vreme ce manierele lui se potriveau cu cele ale locuitorilor, chiar şi Moraven era de acord cu asta, din punct de vedere fizic Borosan era mai normal decât ar fi putut spera să fie oricare dintre ei. Prietenul lui Borosan, Writiv Maos, le oferi găzduire în locuinţa sa, aflată la al treilea nivel dintre cele opt ale oraşului. Cel de-al nouălea nivel era Puţul, însă nu locuia nimeni acolo, din câte ştia toată lumea. Nivelul al treilea era al doilea în materie de confort. Părţile superioare erau destinate oaspeţilor şi noilor veniţi, cu toţii priviţi cu suspiciune. Sub nivelul patru trăiau vechii locuitori, care nu aveau noroc sau ambiţie. Erau mulţumiţi să ducă o existenţă mizerabilă şi dificilă lucrând în Puţ sau în întreprinderile auxiliare, apărute precum ciupercile după ploaie pentru a susţine trebuinţele gyanridinilor. Puţul era punctul principal al oraşului şi era atât venerat, cât şi temut. Când furtunile magice se abătuseră dinspre Ixyll, o parte se scurseseră pe gaură în jos, în inima oraşului. Nimeni nu ştia cât era de adâncă şi unele relatări dădeau de înţeles că ducea într-un complex vast de caverne subterane, în vreme ce alţii susţineau că gaura se deschidea spre altă lume. Tot ceea ce ştia Moraven era că Puţul era încărcat de magie: un ochi de apă, cu unde violete şi albăstrii, în continuă mişcare, potrivită cu cortina care înconjura Ixyllul însuşi. Lucrătorii din Opaslynoti se ocupau de trei activităţi importante. Minerii săpau după thaumston brut, de la bucăţi mari cât capul unui om, până la găleţi cu praf. Mulţi dintre mineri lucrau chiar în Opaslynoti, însă un număr important munceau şi pe parcelele independente, din afara oraşului. Prospectorii bântuiau peste tot în căutarea locurilor unde thaumstonul se acumulase deja, sau era relativ lipsit de impurităţi. O a doua clasă de lucrători curăţa şi fărâmiţa minereul brut, amestecându-l apoi cu apă şi nisip, pentru a obţine şlam, pe care îl împachetau în calupuri. Fâşiile erau lăsate la soare să se coacă. 408

Mărimile variau de la un deget până la plăci potrivite pentru construirea unei clădiri. De cele mai multe ori însă, erau turnate în forma unor cărămizi de câte douăzeci şi doi de centimetri lungime, şapte lăţime şi cinci grosime. Lingourile de thaumston erau încărcate apoi pe paleţi sau în coşuri şi coborâte cu macarale sau scripeţi în Puţ. Moraven urmărise oameni efectuând acea parte a operaţiunii timp de două zile. Lucrătorii erau îngrijoraţi de temperatura din timpul zilei, de adâncimea la care-şi lăsau încărcătura şi păreau să vocifereze neîncetat că putea fi ultima tranşă până la începerea sezonului furtunilor. Muncitorii artizani erau preocupaţi de fabricarea diferitelor dispozitive care foloseau energia magică din thaumston. Multe erau obiecte simple, asemănătoare cu lămpile aprinse pe cele mai arătoase clădiri din cele Nouă Principate. De asemenea, foarte populare erau mici animale mecanice, de tablă şi vopsite ţipător. Dintr-un anumit motiv, când Moraven trecu prin piaţă împreună cu Rekarafi, nenumăraţi oameni le oferiră astfel de mici jucării. Rekarafi respinse toate ofertele cu o zvâcnire a degetelor sale cu gheare şi vorbi numai o singură dată: — Nu vă daţi seama că virukii nu mai au copii care să fie captivaţi de asemenea lucruri? Remarca îl zguduise pe Moraven. Fusese separat de trecutul său, însă mai avea un viitor. Dacă nu mai pot avea copii, sunt separaţi de viitor. Se întrebă dacă asta se întâmplase pentru că nu se mai puteau reproduce sau fusese decizia lor. Aş face eu o asemenea alegere dacă poporul meu ar fi pierdut gloria? Resursele de thaumston, uşor de dobândit, făceau ca lumina artificială să fie disponibilă peste tot. Asta permitea ca mare parte din existenţa celor din Opaslynoti să aibă loc în adâncimea pământului. Piaţa, cu deschiderea sa la suprafaţă sub unul dintre domuri, cobora până la nivelul cinci. Terasele ofereau un spaţiu permanent pentru comercianţii vechi, în vreme ce negustorii aflaţi în trecere se luptau pentru un spaţiu pe platoul central. Mulţi investeau în etajere meşteşugite în care să-şi etaleze mărfurile pentru a atrage oamenii 409

spre standurile lor, etajere care puteau fi considerate adevărate lucrări de artă. Lumina nu era însă întotdeauna de folos, pentru că mulţi dintre cetăţenii din Opaslynoti suferiseră oribil din cauza expunerii, ani dea rândul, la vrăjile sălbatice. Asta nu rămăsese fără efecte, unele ascunse, însă nici cele mai voluminoase dintre robe sau măştile nu puteau ascunde schimbările majore suferite de ei. Chiar mai rău, mulţi dintre ei păreau să fie încântaţi de ele. Totuşi, unii le căutaseră în mod clar. Aşa cum turasyndul îşi înfipsese pene în carne, pentru a face parte din el, unii dintre oamenii de aici făcuseră lucruri şi mai bizare. Membrii unei familii aveau patru braţe, o pereche crescute sub cele normale. Se povestea că în urmă cu câteva generaţii, doi fraţi plecaseră în prospectări. Unul dintre ei îşi rupsese picioarele în urma unei căderi, iar celălalt îl ducea în spate când o furtună magică s-a abătut asupra lor. Cei doi bărbaţi se topiseră unul într-altul, devenind un singur om, iar schimbarea se propagase mai departe în familie. Alţii, se spunea, îşi cususeră pe piept braţele unor cadavre în speranţa că vrăjile i-ar putea afecta şi pe ei în acelaşi fel. Au dat greş, însă oamenii cu antene de insecte crescute pe frunte, sau blănuri cu dungi, ca de tigru, să le ţină cald, sugerau că unele experimente reuşiseră. Moraven găsea că aceste schimbări, provocate deliberat, erau mai dificil de acceptat decât cele întâmplătoare. Considera asta drept ceva curios, pentru că şi el, prin disciplină şi studiu, încerca să se perfecţioneze, îşi aminti de comentariile lui Ciras despre dezastrul care s-ar produce dacă magia ar deveni ceva simplu. Ceea ce vedea sugera că Ciras s-ar putea să aibă dreptate. Căuta tipare în efectele haotice ale magiei. Văzu mulţi oameni târşâindu-se, pentru că nu-şi mai puteau îndoi picioarele în mod normal, sau târându-şi câte-un braţ crescut mai lung decât celălalt. Unii dintre ei de-abia dacă mai puteau fi recunoscuţi ca fiinţe umane. Cazurile cele mai tragice erau ale celor surprinşi afară de o furtună magică sau căzuţi în Puţ. Din câte se părea, unii încercaseră să se sinucidă aruncându-se acolo, şi cu toate că Puţul nu-şi ceda niciodată morţii, îi lăsa pe cei vii să ajungă la suprafaţă, din când în când. Deşi 410

fuseseră salvaţi, nu era nici o îndoială că şi-ar fi dorit să nu fie niciodată. Nu întrevăzu nici o schemă conform căreia fuseseră modificaţi oamenii, însă îşi dădu seama că aflarea uneia era imposibilă. Aşa cum le spusese lui Nirati şi Donos, vindecarea lua ceva timp. Dar aici, vrăjile foloseau ca bază ceea fusese omul până în momentul transformării. În cazul fraţilor, să-i fi ajutat să supravieţuiască aşa cum reuşiseră dragostea lor fierbinte unul pentru altul şi sacrificiul făcut de unul pentru celălalt? Să-i fi crescut bărbatului un braţ mai lung decât celălalt pentru că era lacom şi hrăpăreţ? Şi mai important, putea autodisciplina de spadasin să-i permită lui Moraven să controleze magia şi modificările făcute lui? Furnicăturile începuseră să-l distragă. Se simţeau de parcă ar fi fost ars de soare. Detesta senzaţia. Când nu o mai putea suporta, căuta săşi distragă atenţia de la ea, iar Opaslynoti avea multe posibilităţi în acest sens. La fel ca în alte oraşe, munca grea şi banii de cheltuială însemnau că multe meserii destinate distracţiei înfloriseră peste noapte. Fuseseră săpate în pământ o mulţime de taverne. Nici una nu se apropia măcar de eleganţa simplă a celor din Principate, însă asta nu părea să-i deranjeze pe cei care le umpleau la orice oră din zi şi din noapte. Oraşul era deservit şi de două fabrici de bere, care transportau butoaiele pe spinarea unor gyanrigoţi de mărimea unor cai de povară. Casele pentru plăcerile carnale nu părea însă să se bazeze pe gyanrigoţi, deşi Moraven nu excludea aşa ceva. Nu cercetase şi casele, însă presupunea că fiecare accepta un anumit tip de clientelă şi nu avea nici o dorinţă de a vizita cele mai venerabile dintre aceste stabilimente. Cele mai mari locuri de distracţie erau arenele, care treceau ca dimensiuni de la o groapă mizerabilă, săpată în spatele vreunei taverne, până la mari amfiteatre, unde se puteau aşeza sute de oameni. Prezenţa lor nu-l surprindea pe Moraven, din moment ce duelurile dintre bărbaţi atrăseseră deja o mulţime. Când Ciras auzi de asta, îşi dori să primească învoire să meargă să lupte şi el, iar Moraven fu aproape tentat să-l lase s-o facă. 411

Totuşi, aici arenele nu erau locuri unde-ţi puteai pierde viaţa. Singurii combatanţi acceptaţi erau gyanrigoţii. Mari sau mici, clasificaţi în funcţie de greutate, maşinăriile se luptau spre deliciul spectatorilor. Gyanridini din tot oraşul defilau mândri cu creaţiile lor. În arene se acceptau rămăşagurile şi sume mari de bani îşi schimbau stăpânii printre spectatori. Combatanţii şi creatorii lor se alegeau cu faima şi mici câştiguri, pentru eforturile lor. În vreme ce părea ceva natural ca toţi hidoşii să se bată între ei ca animalele, tocmai acesta era motivul pentru care n-o făceau. Deşi locuitorii poate că evitau unele forme ale civilizaţiei, ei nu aveau nici o intenţie de a abandona ceea ce era omenesc. Decizia lor de a nu se ucide unii pe alţii îi unea, iar crima era pedepsită prin gonirea ucigaşului afară, în furtună. Magia capabilă să-i modifice pe toţi îl judeca, găsindu-l vinovat sau nevinovat, iar el va suporta consecinţele. Borosan Gryst făcuse o nouă versiune a celui mai mare dintre thanatonii săi şi nu-i trebui mult până să găsească un loc unde să lupte. Moraven, Ciras şi Rekarafi îl acompaniară până la o arenă de mărime medie, la nivelul al treilea. Keles căzuse lat din cauza uneia dintre migrenele lui năucitoare, iar Tyressa rămăsese să aibă grijă de el şi amândoi le urară distracţie plăcută. Cei patru îşi plătiră intrarea cu aur, ceea ce i se păru destul de ciudat omului de la intrare, pentru că majoritatea spectatorilor îşi achitau locul cu nouă granule de praf de thaumston. Se îndreptară spre rândurile de sus, unde găsiră un loc potrivit să privească lupta. În centrul suprafeţei de nisip roşiatic se afla un gyanrigot cu un aspect de scorpion, care zăngănea mişcându-se pe îndelete în cerc. Şase picioare subţiri îi săltau burta la un metru de sol. Cele două picioare din faţă, mai mari, se terminau cu cleşti masivi, cu suprafeţe zimţate în interior. O coadă arcuită, terminată cu un ac periculos de ascuţit, se ridica până la jumătatea sa. Adversarul său era un gyanrigot cu o formă de cupolă, marginile sale arând nisipul în timp ce se deplasa. Urmele lăsate de el dezvăluiau că mobilitatea-i era asigurată de un fel de roţi, însă nu se mişca prea repede. Ţepi ascuţiţi îi împodobeau domul, iar unii se puteau roti. Cu ajutorul unui mecanism, vârfurile se puteau extinde, străpungând duşmanul dacă se afla aproape de el. Mai multe vârfuri 412

fuseseră retezate, probabil de cleştii scorpionului. Borosan vorbi cu glas scăzut: — Ambii luptători sunt construiţi pentru confruntări corp la corp. Aţi văzut thanatonul meu. Este destul de agil să se menţină în afara razei de acţiune şi, totuşi, să provoace daune inamicilor. Este suficient de precis să nu ierte nimic de la o asemenea distanţă, ceea ce înseamnă că ar trebui să câştig. Moraven dădu din cap. — Aţi petrecut ceva timp studiindu-i pe aceşti luptători, nu-i aşa? — Da. Scorp ar trebui să iasă învingător şi va fi mai greu de învins, dar m-aş descurca şi cu Ţepilă. Ciras se forţă să îndepărteze orice urmă de dezgust din glasul său. — Ciudate nume. Cum v-aţi denumit propriul thanaton? Gyanridinul clipi nedumerit de parcă n-ar fi înţeles întrebarea. — Denumit? — Ca să putem pune rămăşaguri pe lupta lui, Maestre Gryst. — Rămăşaguri? Moraven îşi puse o mână pe umărul lui Ciras. — Poate ar trebui să-i spuneţi Moartea Şerpilor. — Pre... presupun că aş putea, dar l-am prezentat doar ca thanaton Numărul Patru. Adică, ştiţi că este, de fapt, al treilea, dar a fost modificat atât de mult încât simt că a devenit un nou gyanrigot. Virukul îşi lăsă mâna pe umerii lui Gryst. — Poate că mă vei onora numindu-l Nesrearck. Borosan zâmbi. — Acesta-i echivalentul în virukiană pentru Moartea Şerpilor? — Similar şi foarte potrivit. — Atunci aşa va fi. Borosan îşi întoarse capul spre locul acţiunii. — Mai bine mă duc jos, Nesrearck aşteaptă şi trebuie să-l mai reglez puţin ca să-l pot înfrânge pe câştigător. În vreme ce se îndepărta, Moraven privi spre viruk. — Să mă ierţi, Rekarafi, însă te-am mai auzit folosind acest cuvânt şi altă dată, ca un blestem, cel puţin mie aşa mi s-a părut. L-ai folosit faţă de lucrurile oferite de negustori. Am înţeles eu greşit? Râsul virukului răsună ca trosnetul oaselor frânte. 413

— Permite-mi gluma asta. Înseamnă „jucărie de nimic”. Ciras pufni. Moraven privi cum Scorp se feri spre stânga, apoi o zbughi spre dreapta şi-l prinse pe Ţepilă cu unul dintre cleşti. Se repezi imediat şi-şi înălţă cleştele. Gyanrigotul cu cupolă căzu pe spate, cu ţepii înfipţi în pământ şi rotiţele gonind nebuneşte. Fără nici o părere de rău, Scorp se răsuci şi începu să-i smulgă roţile cu cleştii. Coada îi zvâcni şi toţi cei din arenă îşi ţinură respiraţia, aşteptându-se ca el să-i străpungă platoşa pântecului. Însă înainte de a se întâmpla asta, un lanţ zăngăni în arenă, aruncat de la margine, apoi răsunară clopotele şi Scorp se retrase în partea cealaltă a ringului. Învăţăcelul lui Moraven se uită întrebător spre el. — Maestre, este evident că maşinăriile sunt o imitaţie a vieţii. Thanatonul Maestrului Gryst are întrebuinţările sale, nu neg asta. Şoricarul a ajutat şi la studiile topografice, însă nu-i bine. Ciras îşi agită mâna dreaptă spre ring. Nu vedeţi că astea toate sunt o batjocură la ceea ce domnia voastră şi eu încercăm să perfecţionăm în timpul vieţii? Priviţi, avem doi combatanţi într-un ring. Luptă, însă pentru ce? Pentru plăcerea gloatei şi câteva zeci de grame de praf magic? — Sunt unii, Ciras, care intră în cerc şi luptă de plăcere, îi răspunse Moraven cu un zâmbet. Este o distracţie destul de obişnuită şi uneori duce până la moarte. — Dar, Maestre, noi luptăm să ne perfecţionăm abilităţile. Dacă reuşim, devenim mai mult decât am fost. Dacă ăştia reuşesc, li se ascut din nou zimţii şi se întorc la luptă fără nici un alt obiectiv real. Virukul îşi lăsă capul în jos. — Vreţi să spuneţi, Maestre Dejote, că este mai bine ca oamenii să facă vărsări de sânge şi să moară decât să fie puţin îndoit metalul? Este mai lesne să torni din nou o carcasă de metal, decât să aduci mortul la viaţă. Nu ar fi de preferat războaiele purtate de armate formate din aceşti gyanrigoţi, decât un conflict de genul celui care a provocat Urgia? — Doar nu-ţi imaginezi că aceste maşinării n-ar lupta şi împotriva oamenilor? 414

Ciras îşi coborî glasul. — Îi ştim pe cei care bântuie prin regiune şi acum se află în Opaslynoti. Trebuie că şi ei văd aceste lupte şi şi-au dat seama de potenţial. Cu suficient thaumston, oare n-ar putea fi creat un Scorp suficient de mare să transporte oameni? De ce n-ar fi cleştii adaptaţi să fie folosiţi împotriva caselor, vitelor şi oamenilor? Dacă vrem ca lumea să fie în siguranţă, ar trebui să măcelărim orice gyanridin întâlnit în cale. Virukul se aplecă înainte, sprijinindu-se în pumni. — Noi avem o vorbă: „Apa mării nu se poate întoarce la munte.” Gyanri sunt o realitate şi n-o vom distruge. Mai mult, cred că ar trebui să ne bucurăm de ea. Ciras îşi căscă ochii. — Cum poţi spune asta? — Te tot plângi că maşinăriile nu au abilitatea de a lua decizii, aşa cum poţi tu. Aceasta-i slăbiciunea lor. Studiază-le aşa cum ai face-o cu orice alt duşman. Exploatează-le slăbiciunile. Se auzi un dangăt de clopote, atrăgându-le atenţia din nou spre arenă. Un bărbat înveşmântat în robă roşie se deplasă spre centrul arenei şi glăsui cu voce tare, să fie auzit de toţi: — În această luptă avem un participant de departe, din Nalenyr. Borosan Gryst ni-l aduce pe Nesrearck, Moartea Şerpilor. Se auziră câteva aplauze anemice, însă Moraven nu era surprins. Nesrearck zăcea în nisip ca o bilă insipidă. Se gândi că Borosan nu voia să dezvăluie nimic adversarului despre capacităţile thanatonul său, însă gyanridinul nu era chiar atât de subtil. Pur şi simplu, nu avea nici un simţ teatral. Proprietarul lui Scorp, pe de altă parte, ştia exact ce avea de făcut. Când crainicul îl salută pe campion, scorpionul ţâşni spre centrul arenei, cu cleştii ridicaţi şi clămpănind zgomotos. Apoi se retrase încet, păşind aproape cu trufie, cu cleştii şi coada sus. Mulţimea începu să scandeze: „Scorp! Scorp!” Crainicul se grăbi să iasă, folosind o uşă decupată în pereţii de lemn ai arenei, apoi clopotele răsunară din nou. Scorpi goni din nou spre centrul ringului şi, pentru o clipă, Moraven se temu că Nesrearck suferise o defecţiune, pentru că sfera rămase inertă. Apoi, panourile se traseră înapoi, picioarele ieşiră la iveală, iar vârful zimţat al 415

harponului părea să fie aţintit asupra gyanrigotului advers. Înainte ca Scorp să fie capabil să recunoască vreo formă de ameninţare, harponul ţâşni şi străpunse botul scorpionului, ieşind în apropierea ultimului şir de picioare. Scorpi se rostogoli înapoi, iar picioarele cedară sub el. Se surpă într-un zăngănit metalic, ridicând un norişor de praf roşu, care-l ascunse privirii. Cleştii păcăneau la întâmplare, iar coada se zbătea. Cleştele drept se strânse de coada harponului, însă nu făcu aproape nici un progres în încercările lui de a trage de ea. Nesrearck îi dădu de două ori ocol lui Scorp, deplasându-se lateral pentru a menţine următorul proiectil, un harpon mult mai mic, orientat spre ţintă. În afară de faptul că zgâriase coada harponului, campionul nici măcar nu părea conştient de prezenţa adversarului. Picioarele i se mişcau, însă la întâmplare. Nesrearck îi mai dădu ocol încă o dată, apoi harponul se retrase. Panourile care mascaseră mecanismul arbaletei se închiseră cu păcănituri sonore. Pentru o clipă, lui Moraven i se păru că aude un ecou şi observă că Scorpi reuşise, în cele din urmă, să rupă coada harponului. Campionul se ridică repede. Ţâşni înainte şi aproape fără nici un efort apucă în cleşti două dintre picioarele lui Nesrearck. Smulse picioarele ca un bhotcai scuturând un copac, răsturnând spre dreapta gyanrigotul sferic. Deşi era grav lovit, Nesrearck nu se dădea bătut. Se puse în mişcare folosind picioarele din stânga şi încercă să scape de pericol, dar Scorp se apropie prea repede, apucându-l de cioturile picioarelor cu cleştele din dreapta, săltându-l pe Nesrearck pe spatele său. Panourile arbaletei se deschiseră din nou, iar harponul ar fi trebuit să treacă prin gyanrigotul mai mare, însă singura problemă era că arbaleta se baza pe forţa gravitaţiei pentru a menţine săgeata la locul ei. Aşa că, deşi mecanismul funcţionase impecabil, harponul căzuse inofensiv la pământ. Cleştele stâng al lui Scorpi se ridică şi pătrunse adânc în pântecele lui Nesrearck. Picioarele sale fură cuprinse de spasme, apoi se pliară. Lanţul zăngăni pe nisip, nu departe de locul unde stătea Borosan. Cineva îl aruncase, pentru că surprinderea era clar întipărită pe faţă. Moraven îl bătu pe Ciras pe umăr. 416

— Du-te şi ajută-l. Adună-i maşinăria şi trimite-l înapoi acasă. — După cum doriţi, Maestre. Aplauzele răsunară în toată arena, iar Scorp şontâcăi, dând un ocol ringului în vreme ce slujitorii adunară piesele rupte ale lui Nesrearck şi-l rostogoliră de pe câmpul de luptă. Scorp se reîntoarse acolo unde aşteptau creatorii săi. Scoaseră harponul din el cu un scrâşnet metalic. Azvârliră harponul în mulţime şi un bărbat îl ridică triumfător, în pumnul strâns. Crainicul reveni în centrul ringului. — Doamnelor şi domnilor, mi s-au dat asigurări că Scorp este încă în măsură să lupte, însă nu mai avem alţi combatanţi înregistraţi pentru această seară. Dacă cineva vrea să-l înfrunte pe campionul nostru, îl rog să vină acum. Dacă nu, vom trece la o categorie mai mică de gyanrigot. Rekarafi se ridică cu totul. — Eu îl voi înfrunta pe Scorp. Capetele se întoarseră spre el, când glasul de bas al virukului străbătu şuşoteala. Oamenii se traseră înapoi, făcându-i crainicului un culoar liber de vedere până la rândul de sus. — A trecut mult timp de când un viruk ne-a oferit un combatant. Adu-ţi gyanrigotul aici şi vom... — Nu ofer un rearck. Eu voi lupta. Crainicul ezită. — Nu lăsăm oamenii să lupte... — Eu nu sunt om. Vizavi de arenă începu să se ridice o scandare: „Mori, mori, virukule!” care luă amploare tot mai mare, în timp ce se răspândea pretutindeni. Crainicul se uită spre creatorii lui Scorpi, iar aceştia dădură neînduplecaţi din cap. Bărbatul în robă roşie făcu un semn cu mâna. — Vino jos, virukule. Moraven îl apucă de braţ pe Rekarafi. — De ce? Virukul râse. — Învăţăcelul tău se teme de jucării, dar eu nu. Se răsuci şi galopă în mâini şi picioare pe treptele înguste şi sări peretele de aproape trei 417

metri. Ateriza pe vine, iar nisipul roşiatic se ridică uşor pe lângă picioarele sale. Rekarafi îşi întinse o mână şi-şi îndoi un deget. Crainicul fugi din ring. Gyanrigotul campion se apropie de el, încet şi cu prudenţă. Era limpede că virukul nu se număra printre adversarii săi obişnuiţi. Faptul că se orientase spre el, cu cleştii larg deschişi, coada ridicată, confirma previziunile lui Ciras că aceste maşinării puteau fi folosite şi vor fi folosite împotriva oamenilor. Ciras i se înfăţişă pe partea stângă. — Ce face? — Tocmai îţi dovedeşte ceea ce a sugerat mai înainte. A descoperit o vulnerabilitate şi o va exploata. — Şi dacă greşeşte? — Atunci vei putea vedea ce culoare are sângele de viruk. Rekarafi rămase chircit, deplasându-se pe vine de la dreapta spre stânga. Îl lăsă pe Scorpi să domine centrul arenei, acesta părând a fi obiceiul gyanrigotului. Îşi întinse prima dată mâna stângă, apoi dreapta şi privi cum se înălţau cleştii, pentru a se feri de ei. Fugi spre dreapta mai repede, de parcă ar fi vrut să profite de unghiul mort al maşinăriei. Scorp se răsuci şi el rapid, menţinându-l pe viruk în spaţiul dintre cleşti. Virukul îşi coborî ambele mâini, punându-le pe genunchi. Îşi cocoşă umerii, apoi îşi ridică şezutul împingându-şi capul înainte. Îşi deschise şi închise fălcile, iar maşinăria îi răspunse pocnind din cleşti. La fel ca el, şi ea se întinse uşor înainte, apoi, cu o rapiditate năucitoare, se lansă în atac. Rekarafi sări în sus şi înainte, picioarele sale foarte puternice propulsându-l mult deasupra cleştilor şi dincolo de raza lor de acţiune. Se închiseră cu zgomot, în gol, iar el depăşi chiar şi coada şi spinul. Coborând, îşi întinse piciorul drept răsucindu-l în aer. Mâna stângă biciui aerul în spate, iar el se întoarse şi-l apucă pe Scorpi de coadă, chiar sub bulbul îngroşat de unde ieşea acul. Cu un zvâcnet al încheieturii, virukul răsturnă gyanrigotul pe spate. Punându-şi piciorul stâng pe el, îşi încheie mişcarea întinzând mâna stângă şi blocând coada. Piciorul său drept lovi într-un punct unde coada se îmbina cu corpul gyanrigotului şi rupse apendicele cu totul. Izbi cu dispreţ coada de corpul lipsit de viaţă al gyanrigotului. 418

— Nesrearck! Victoria sa fu salutată cu o linişte mormântală, însă virukului nu părea să-i pese. Se deplasă spre perete şi sări peste el cu aceeaşi uşurinţă cu care-l zdrobise pe Scorp. Îi făcu pe spectatori să fugă din calea sa, râzând de ei aproape cu veselie. Ciras se încruntă. — Cum a făcut... ce-a făcut... nu înţeleg. Moraven zâmbi. — A descoperit slăbiciunea. Gyanrigotul semăna cu un scorpion, aşa că Borosan i-a atacat capul cu o lovitură care ar fi ucis un scorpion. A ratat. Astfel, orice îl guverna pe Scorp nu se afla în corp. Bulbul de pe coadă, pe de altă parte, rămăsese neatins şi n-a fost niciodată folosit aşa cum se cuvenea. — Acum înţeleg asta, Maestre. — Atunci ar mai trebui să înţelegi ceva, Lirserrdin Dejote. Moraven arătă spre gyanrigot şi spre oamenii care-l trăgeau din arenă. Dezgustul şi negaţiile te-au împiedicat să-ţi înţelegi duşmanul. S-ar putea ca gyanrigotul să nu fie vreodată un inamic cu care să trebuiască să lupţi, însă dacă-i înţelegi, pe ei şi limitele lor, poţi fi sigur că nu te vor învinge niciodată.

419

50 Ziua a 2-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Soarele ajunsese la zenit, însă Prinţul Cyron tot nu putea scăpa de visul care-l trezise din somn cu nouă ore în urmă. Avea rareori coşmaruri şi nu crezuse niciodată în puterea profetică a viselor, însă acesta îl tulburase. I se usca gura numai la amintirea unor frânturi, iar picioarele i se muiau. Se făcea că era dragon şi se aşezase, încolăcindu-şi inelele, pe pământ. Era un peisaj stâncos, dezolant, crăpat sub căldura soarelui sau, poate, în urma impactului căderii sale, nu ştia sigur. Fiecare oscior din trupul său părea la fel de frânt şi, când încercă să se mişte, durerea năucitoare provocată de frecarea şi reaşezarea fragmentelor de oase îi paraliza mintea. Frustrarea de a fi beteag îi provoca o durere mult mai mare decât suferinţele îngrozitoare provocate de mişcare. Trupul zăcea sfârtecat şi însângerat. Uitându-se de-a lungul său, îşi putu vedea membrele străpunse de pietrele ascuţite. Sânge negru se adunase în jurul lor şi curgea peste el. Se gândea la Râul Negru şi încercă să-şi amintească geografia deseiană pentru a-şi da seama dacă el, dragonul, zăcea cu spinarea frântă pe malul Râului Negru sau dacă nu cumva acolo exista un simbolism care îi scăpa. I se părea ironic faptul că era stăpânul celei mai mari puteri din lume, asta din cauza hărţilor Anturasi şi, cu toate astea, cunoştinţele sale despre geografie erau atât de sărace, încât nici nu putea identifica unde se afla în vis. Deşi semnificaţiile locale îi scăpau, nu şi restul. Un şoim uriaş ateriză pe pieptul său şi-şi înfipse ciocul ascuţit în măruntaiele sale. Îl sfârteca, ciugulindu-i ficatul. Aripa din stânga avea două pene retezate, însă asta nu stânjenea pasărea. Mai jos, sub ea, un câine 420

lipăia din balta de sânge negru. Ursul virinian muşca leneş din coada lui. Aceste simboluri nu aveau nevoie de nici o tălmăcire, însă altele da. Mişunând în jurul său şi al ursului, un adevărat covor de furnici negre se pusese în mişcare, avansând neînduplecat. Fără nici o raţiune, necruţătoare, furnicile devorau totul în calea lor şi, cumva, înţelegea că dezolarea dimprejur era cauzată de ele. Atacară ursul şi acesta scoase un urlet prelung când oasele albe ieşiră la iveală, curăţate de carne şi zgârciuri. Câinele lătră şi bătu în retragere, iar şoimul îşi luă zborul. Furnicile negre se apropiară dinspre coadă, însă nu le putea urmări avansul prea bine pentru că vulturii i se aşezaseră pe bot. Şi-ar fi putut clămpăni fălcile, pentru a-i goni, însă nu suficient de repede pentru a prinde şi zdrobi vreunul. Ei însă ţinteau spre ochii şi urechile lui. Îi sfâşiară bucăţi din limbă. Îl orbiră. Îl făcură surd. Îl reduseră la tăcere, aşa că nici măcar nu mai putu să urle când furnicile începură să-l devoreze de viu. — Sunteţi bine, Alteţă? Cyron clipi năuc şi lăsă lumea reală să i se reaşeze sub priviri. Stătea pe tron, în timp ce Pelut Vniel era îngenuncheat la dreapta sa. Amândoi purtau glugile albe de doliu, însă lăsate pe spate suficient de mult încât să nu le stânjenească discuţia. — Da, Mare Ministru, sunt bine. — Ştiu, Alteţă, că moartea Marelui Maestru Lynesorat este o adevărată surpriză, ne aşteptam cu toţii să mai trăiască mulţi ani. Şi ar fi fost respectată perioada corespunzătoare de aşteptare până la alegerea mea, să vă servesc în funcţia în care-a fost el învestit, deşi, la cererea văduvei sale şi date fiind momentele grele, convenţiile nu mai pot fi respectate. Cyron dădu din cap. Da, mai bine să crezi că-l jelesc, decât să mă vezi pierdut în meditaţii pe seama unui vis. — N-am nici o îndoială, Mare Maestru, că veţi servi cu cinste în locul său. Ba chiar cu măreţie, pentru că mă cunoaşteţi mai bine. În plus, sunteţi mult mai la curent cu necesităţile statului. Bărbatul făcu o plecăciune şi îşi lipi fruntea de podea, înainte de a-şi ridica din nou capul. 421

— Singura mea dorinţă este să vă eliberez de obligaţiile zilnice, astfel încât deciziile pe care numai Domnia Voastră le puteţi lua să devină singura preocupare. Şi sunt multe din astea, în mod sigur. Vniel se referea, fără doar şi poate, la problema helosundiană, care devenise un nod foarte încâlcit. Prinţul Eiran pusese la suflet ordinele lui Cyron şi era pe cale să câştige simpatia poporului său. Dar, pe măsură ce-şi asuma responsabilităţile, şansele de a fi asasinat creşteau. Pyrust n-ar face asta niciodată, însă rivalii helosundieni ai lui Eiran, da, la fel şi nemulţumiţii nalenieni. Însă Cyron avea o îngrijorare mult mai acută. Qiro Anturasi continua să fabrice hărţi, însă rapoartele de pe Lupul furtunii şi expediţia spre Ixyll deveniseră scurte şi concise. Ca lucrurile să stea şi mai rău, din regiunile de coastă veneau rapoarte privind raiduri ale unor nave-fantomă. Flota nu putuse să depisteze nici una, darmite să le şi atace. Comercianţii nu voiau să-şi trimită navele în larg fără nici o protecţie, iar perturbările rezultate în activitatea comercială ameninţau să-i destabilizeze guvernul. Fără bani, nu s-ar mai putea dezvolta şi, în cele din urmă, ar cădea pradă Deseirionului. Vniel se încruntă. — Sunteţi preocupat, Alteţă? Prinţul ezită un moment, apoi dădu din cap. — Da, sunt îngrijorat. Spuneţi-mi ce ştiţi de visele profetice. Pe ministru îl cam trecură fiorii, însă reuşi să-şi ascundă reacţia. — Există unii care pun mare preţ pe simboluri. Din câte ştiţi, Prinţul Pyrust este unul dintre aceştia. Nu m-am gândit că şi Domnia Voastră credeţi în aşa ceva, Alteţă. — Nu cred, Ministre. Nu vă temeţi pentru sănătatea mea mintală. — Nu, nici vorbă de aşa ceva. Vă preocupă unul dintre vise, Alteţă? întrebă bărbatul, zâmbind. Cyron îşi închise ochii pe jumătate şi izgoni sugestia. — Da de unde. Mă întrebam doar dacă Prinţul Pyrust n-are cumva coşmaruri. — Aş putea să mă interesez, Alteţă. Marele Ministru Vniel îşi lăsă zâmbetul să se mai lăţească puţin. 422

— Cred însă că Prinţul Pyrust va primi în curând veşti care-i vor tulbura somnul. De aceea, speranţa mea este că veştile acestea vă vor face să dormiţi şi mai bine. — Mulţumesc! Sper să aveţi dreptate. Cyron îi zâmbi scurt şi speră că reuşise să-şi acopere şiroaiele îngheţate care-i alunecau pe spinare. Eşti unul dintre acei vulturi, nu-i aşa? Aud ce spui, văd ceea ce ai vrea tu să văd, iar ceea ce spun trece prin tine. Îl copleşi un simţământ liniştitor, de parcă o parte din mister ar fi fost lămurită. Acum, cine sunt furnicile şi de unde au venit? Privirile sale se ascuţiră. Şi când vor veni, voi putea să le opresc?

423

51 Ziua a 2-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati Deseirion Un fum cenuşiu, dulceag, se ridica pe faţa prezicătorului. Lumina slabă permitea ca strălucirea roşiatică de la capătul beţigaşului parfumat să aducă puţină culoare trăsăturilor sale zbârcite, dar îi transformase faţa într-un păienjeniş de dâre întunecate. Ochii pe jumătate închişi, de un alb lăptos, cu totul orbi, luceau umezi în fum. Faldurile pielii îi atârnau în voie, de parcă ar fi fost, demult, corpolent, însă, după nenumăraţi ani, se uscase cu totul. Pyrust şedea răbdător, învăluit în bezna glugii. Prezicătorului i se spuse doar că era unul dintre sfetnicii Prinţului. Îşi luase chiar şi o mănuşă cu două degete false, să-şi ascundă beteşugul. Aroma beţişorului îl calma, chiar dacă fumul îi adusese usturime-n ochi. Îşi ţinea respiraţia când fumul aluneca spre el şi inspira aer proaspăt când se ivea ocazia. Glasul ghicitorului răsună adânc, vibrând cu un timbru impunător. — Fereşte-te, Prinţule-Şoim, de urletele căţelei în călduri. Te va împiedica să zbori. Cuibărindu-se într-o vizuină pe pământ, te va ţine departe de cuib şi de la înălţimi, aşa cum ar trebui să fie orice şoim. Şoimul crede că-i înţelege scheunăturile, însă urechile lui sunt făcute pentru lucruri mai bune. Bărbatul descărnat se întinse pe sub măsuţa aşezată între ei şi scoase un bol de alamă şi un ou. Prezicătorul plimbă oul prin fum, lăsând ca vaporii cenuşii să-l învăluie. Îl ridică, ţinându-l în vârfurile degetelor, apoi îşi deschise palma lăsându-l să se odihnească în podul ei. Cu cealaltă mână, trase de marginea bolului. Zdrobi oul cu mâna şi-l aruncă înăuntru. — Acolo! Vezi? Vezi? 424

Bătrânul înlătură coaja oului şi ţinu bolul în sus, cu ambele mâini, pentru ca Pyrust să se poată uita înăuntru. Lumânările agăţate deasupra şi în spate aruncau destulă lumină ca să vadă gălbenuşul pătat cu sânge. Se dădu înapoi, iar bătrânul lăsă bolul în jos. Glasul său reveni la o şoaptă. — Oul e al unei găini din Thyrenkun. Găina a băut urina Prinţesei Jasai. Umorile ei rele sunt astfel dezvăluite. Este un semn pe care Prinţului nu-i este îngăduit să-l ignore. A-i acorda prinţesei întreaga atenţie înseamnă dezastru. — Aşa o fi? — Da. — Eu n-aş fi de acord cu asta. — Aţi văzut oul. Este un semn al zeilor. — Eu n-aş zice. Zeii nu s-ar folosi niciodată de trucuri rudimentare. Pyrust dădu din cap. — Eşti bătrân, încet. Am văzut beşica cu sânge în mâna ta stângă. Bătrânul clipi. — Nu trebuie să mă folosesc de nici un fel de trucuri ca să văd în viitor. — Nu? Dar o faci, atunci când eşti mesagerul miniştrilor. Pyrust îşi lăsă gluga jos. — Ştii cine sunt. Bătrânul îşi plecă fruntea. — Alteţă. — Îţi voi mai da o singură şansă să descoperi viitorul. — Da, sire. Fără nici o ezitare, Pyrust scoase un pumnal ascuţit, gros. Îl înfipse în burta omului şi-o spintecă spre stânga, înainte de a trage lama afară. — Citeşte-mi în măruntaiele tale. Prezicătorul rămase acolo, cu intestinele ieşite într-o încolăceală albă, fierbinte, adunată în poala sa. — Văd moarte. Pyrust izbucni în râs. — Aproape că-mi pare rău că te omor. 425

Capul bătrânului zvâcni în sus, de parcă era cuprins de spasme. Faţa i se contorsionase, apoi începu să vorbească cu un glas hârâit, iar cuvintele-i erau muşcătoare. Nu era o voce pe care s-o mai fi folosit înainte. Nu semăna cu nimic ieşit dintr-un gâtlej omenesc. — Porţile tărâmului meu se cască larg pentru târgurile cu tine, Prinţe Pyrust. Îmi vei oferi ca plată mai mult şi mai multe decât oricare înaintea ta. Dacă nu te dai înapoi de la astă înţelegere, năzuinţele tale vor avea rod. Prezicătorul căzu înapoi, bolborosi ceva şi rămase nemişcat. Pyrust şedea acolo, iar pumnalul rămase pe măsuţă într-o băltoacă de sânge. Tărâmul meu? Luna Lupului: Grija, zeul Morţii. A vorbit zeul Morţii prin gura acestui ghicitor? Miniştrii mei l-au transformat în unealta lor. De n-ar face şi un zeu la fel? Prinţul scutură din cap. Lumea ştia de credinţa lui în visele profetice pentru că aşa voia. Pe măsură ce oamenii începeau să accepte acest adevăr, îi prezentau lucrurile sub forma unor vise. Astfel, toate încercările lor de manipulare deveneau mai uşor de observat. Adesea, se ţinea de ceea ce-i spuneau, şi, de multe ori, născocea el câte un vis pentru explica unele decizii sau victorii. Oamenii ştiau deja că o visase pe Prinţesa Jasai înainte de bătălia de la Meleswin. — Oare şi zeii sunt la fel de uşor de înşelat asupra mea, precum oamenii, sau Grija chiar mi-a vorbit? Mortul nu-i răspunse, însă Mama Umbrelor apăru în dreapta sa şi se plecă. — Zeii vorbesc arareori. Iar atunci când o fac, pretenţiile lor sunt dificil de ignorat. Sunt chiar şi mai greu de slujit. Alte două siluete în negru apărură din spatele ei şi traseră afară trupul prezicătorului. În cel mai scurt timp, orice urmă a crimei va fi înlăturată, iar cei care ar fi putut bănui ceva vor păstra tăcerea, ori vor trece chiar ei printre porţile lui Grija. — Ai auzit şi tu? — Nu, milord, nici nu doresc să ştiu nimic. Pyrust zâmbi şi se ridică. — Ţi-e teamă de zei? — De unul singur. 426

Silueta în mantie îl conduse afară din clădire, în noapte. — Dacă îmi porunciţi, voi intra pe tărâmul zeilor şi-l voi ucide pe Grija. — N-a fost chiar atât de obraznic. Pyrust i se alătură. — Ştii care dintre miniştri i-au băgat în cap omului propria lor profeţie? — Da, Alteţă. Moartea se va abate asupra lor mai iute decât şoapta prin care o veţi porunci. — Abţine-te. Voi face să se afle că am avut un vis oribil şi că mam dus la ghicitor, însă a dispărut, la fel ca în visul meu. Miniştrii se vor întreba dacă nu cumva există vreo facţiune disidentă în mijlocul lor, care şi-a propus să-mi ascundă mesajul. N-au decât să se omoare între ei şi să mă scutească astfel de probleme. — Cum doriţi, Alteţă. Pyrust dădu din cap. — Mă voi gândi la ce-am auzit acolo. S-ar putea să nu vrei să ştii, Delasonsa, însă o parte din mesaj te privea pe tine. După cum porunceşte zeul, nu vei duce lipsă de activitate.

427

52 Ziua a 2-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Înainte să plece la drum spre capitala Caxyan, Căpitanul Gryst negociase eliberarea echipajului de pe Dragonul lunii. Tratativele se dovediră nesperat de simple. Nu numai că echipajul se întoarse la navă şi începu lucrările de reparaţii, însă artizanii din Tocayan îi însoţiră pe marinari pentru a învăţa ce puteau de la ei şi pentru a-i ajuta să obţină provizii din produsele locale. Nu erau necesare prea multe suplimentări, din moment ce flota avea rezerve importante, însă Anaeda acceptă binevoitoare produsele alimentare. Artizanii îşi petreceau mare parte din timp observând, iar nalenienii aflară că amentzutlii nu aveau nici un fel de tradiţie navală de care să se poată vorbi. Deşi pescuiau în râuri şi pe lângă ţărm, îşi considerau teritoriul drept cornul abundenţei. De aceea, când Tzihua şi anturajul său urcară la bordul Lupului furtunii pentru călătoria spre nord, acest lucru nu se petrecu fără anumite emoţii. Nemehyan fusese construit la înălţime, pe un deal care domina golful natural, iar motivul pentru care amentzutlii nu plecau pe mare părea să fie pierdut între ceţurile trecutului, un trecut evitat în discuţiile tuturor. După revizuirea hărţilor şi calcularea distanţelor, s-a decis că drumul pe uscat ar fi durat o săptămână şi jumătate, în vreme ce pe apă ar fi luat numai o treime din acest timp. Jorim îi întâmpină pe războinic şi pe oamenii săi la bordul navei şi-i conduse sub punte, la cabinele lor. Aflase destule despre sistemul lor de caste pentru a şti că războinicii ocupau o poziţie importantă. Pregătind expediţia spre nord, tâmplarii navei rearanjaseră pereţii despărţitori în aşa fel încât cei zece oameni aduşi de Tzihua vor împărţi spaţiul cu trupele de la bordul Lupului furtunii. Cât despre Tzihua, el va sta în cabina lui Jorim, considerată acceptabilă de către toţi. 428

Gigantul fusese nevoit să se aplece, ca să poată intra în cabină, şi să-şi strângă umerii, ca să se poată deplasa prin ea, însă făcu toate astea cu bunăvoinţă. În mod sigur îl intriga faptul că, pe parcursul călătoriei, Shimik îi studia masca, iar blana de pe capul fennului arboră nuanţe verzui spre auriu. Şi mai interesant era că pe frunte-i crescuseră smocuri de blană care imitau penele. Jorim şi Tzihua îşi petrecură mare parte a călătoriei închişi în cabină. Motivul iniţial fu dorinţa amândurora de a-şi lărgi cunoştinţele despre limba celuilalt. Tzihua se dovedi a fi receptiv şi foarte dornic să înveţe. Nu avea abilităţile lui Jorim, dar, fără îndoială, era inteligent. Castele războinicilor aveau propriile dialecte, iar Tzihua trebuia să exerseze dialectul maicana, pentru că tocmai fusese ridicat la casta respectivă. Această veste îl surprinse pe Jorim. — Poate că nu înţeleg corect cum funcţionează societatea voastră. La noi, schimbarea de castă nu este posibilă. Un ţăran nu ar putea deveni birocrat, după cum nici artizan sau războinic. Ezită. — De fapt, un ţăran ar putea deveni războinic, dar numai după antrenament îndelungat. Iar asta se întâmplă rar, deci o astfel de trecere este puţin probabilă. Tzihua dădu din cap. — Maicana este ceea ce cred că voi numiţi jaecai. Când cineva dintre noi învaţă destul, fiind binecuvântat cu priceperea de a controla magia, atunci devenim maicana, cu toate drepturile, privilegiile şi responsabilităţile. — Iar maicana domnesc peste amentzutli? — Aşa cum se cuvine. Ei ne apără de mânia zeilor. — Zeii noştri nu sunt atât de răzbunători. Gigantul lăsă un zâmbet să-i lumineze faţa. — Voi aveţi nouă zei, noi avem şase. Ai noştri au mai multe de făcut şi atunci sunt mai furioşi. — Ai noştri nu se preocupă prea des de problemele muritorilor. — Atât timp cât le aducem sacrificii, nici ai noştri. Dacă i-am mulţumit, ei ne apără în vreme de centenco. — Nu mi-e cunoscut cuvântul. 429

Tzihua strânse din ochii întunecaţi. — Nu este căderea mea să-l explic, prietene. Tot ceea ce trebuie să ştii este că centenco s-a abătut din nou asupra noastră, iar soarta lumii va fi hotărâtă iar. Al doilea motiv pentru care Jorim şi Tzihua rămăseseră sechestraţi în cabină era că furtuna pe mare se înteţise în cea de-a doua zi a călătoriei. De pe chipul războinicului amentzutlian pierise orice culoare şi Jorim era destul de sigur că vomitase jumătate din ce mâncase. Shimik îşi făcu datoria luând găleţile şi golindu-le peste bordul navei, dar începu destul de repede să se facă mic de frică, atunci când pe Tzihua îl apuca râgâitul. Din fericire, furtuna trecu repede şi nici o vorbă despre suferinţa lui Tzihua nu ajunse la urechile oamenilor săi. Deşi nu explicase nimic, Jorim înţelese că asta ar fi însemnat o pierdere a demnităţii pentru el. Avu o mică discuţie cu bhotcaiul navei şi folosirea unei anumite tincturi îi făcu pe toţi războinicii amentzutlieni să vomite în noaptea de dinaintea sosirii navei la Nemehyan. Tzihua putu astfel să coboare la ei şi să-i îngrijească, fapt pentru care fu privit ca un zeu. Dacă avu vreo bănuială cu privire la truc, şi-o păstră pentru sine, fără să-i spună nimic lui Jorim. Cu toate că Jorim văzuse Tocayanul şi mare parte dintre capitalele celor Nouă Principate, nimic nu-l putea pregăti pentru Nemehyan. Păstrase în minte imaginea unei piramide singuratice, înălţate pe vârful unui deal, însă nimeni nu-i spusese că dealul fusese, cândva, un munte. Piscul fusese netezit, de parcă l-ar fi retezat o spadă, oferind acum o suprafaţă de peste opt kilometri pătraţi. Piramide şi multe clădiri rotunjite se înălţau pe câmpia creată. Un drum şerpuia în interior, întretăindu-se în toate direcţiile într-un mod lesne de apărat. Câmpiile din jurul bazei muntelui şi dinspre nord erau presărate cu clădiri rotunde şi erau cultivate. Jungla cea mai apropiată fusese defrişată spre nord pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri, iar înspre est se afla o mlaştină întinsă, de unde lucrătorii extrăgeau sare. Dacă Tocayan este căminul a mii de oameni... Jorim efectuă câteva calcule în minte, dorindu-şi să-l fi pus pe Iesol să le verifice. Acest 430

oraş ar putea găzdui câteva sute de mii de oameni, ceea ce-i spunea că ogoarele din jur nu erau îndeajuns pentru a-i hrăni. Asta înseamnă comerţ pentru alimente cu regiuni îndepărtate, precum Tocayan. Când flota se apropie, oamenii se adunară să o întâmpine. Agitau flamuri de pânză viu colorată şi cântau cântece. Jorim nu putea prinde destule cuvinte pentru a înţelege pe de-a-ntregul ce spuneau. Interpreţii nu erau războinici sau din castele maicana, aşa că vocabularul său nu-l ajută foarte mult. — Din câte pot să spun, Căpitane, este un cântec de întâmpinare a şarpelui, ceea ce mi se pare de înţeles. Anaeda privi în sus, la pânza purpurie cu blazonul dragonului nalenian. — Mă bucur că iau asta de bun augur. Sunt sigură că şi roba ta va fi percepută la fel. Jorim dădu din cap. — Tzihua a insistat s-o port. Altfel, aş fi îmbrăcat uniforma mea de pe Lupul furtunii. — Asta nu contează, Maestre Anturasi, tot te vom socoti de-al nostru. Lupul furtunii va rămâne aici, la ancoră. Unele dintre navele noastre cu pescaj mai mic vor efectua o recunoaştere şi vom vedea cât de mult ne putem apropia. Acest golf ar fi perfect pentru aşteptarea în port. Deocamdată, va trebui să ne descurcăm cu bărcile corăbiei. Pleci cu primul grup, împreună cu Tzihua. — Voi avea grijă să afle că nu căutaţi decât un loc sigur de ancorare şi că nu vă temeţi de trădări. — În oricare alt loc n-ar fi adevărat, însă aceştia sunt unicii oameni paşnici întâlniţi. Sunt aproape surprinsă că au o castă de războinici, şi încă una suficient de bine antrenată încât să producă un jaecaiserr. — Se cere o investigaţie. Şi, aşa cum ne-am înţeles, nu am comunicat nimic din toate astea bunicului meu. Anaeda îşi înălţă o sprânceană. — Bănuieşte ceva? — Întotdeauna mă bănuieşte de câte ceva, aşa că am pregătite lucruri pe care mi le poate extrage din minte după un oarecare efort. Pare să fie mulţumit cu asta acum, şi-i abate atenţia. 431

Jorim dădu din umeri. — Îmi închipui că şi fratele meu se descurcă bine cu ridicările lui topografice, iar asta-i ocupă bunicului meu timpul. — O binecuvântare ascunsă, deci. Dacă fratele tău ar fi cu noi, nu sunt sigură că ne-am fi descurcat la fel de bine cu amentzutlii sau că am fi ajuns atât de departe în discuţiile cu ei. Acum, du-te, asigură-te că totul merge şi mai bine în continuare. Jorim făcu o plecăciune spre ea, apoi se întoarse să alerge degrabă spre locul unde grupul Tocayan cobora într-o barcă. Shimik îl ajunse din urmă într-o clipită. Nu numai că avea smocuri de blană pe frunte, dar îi apărură şi bucle pe tâmple, să semene cu Jorim. Cartograful împletise nişte şuviţe în blana lui Shimik şi, având permisiunea lui Tzihua, îl luă cu ei în barcă. Locotenentul Linor ordonă îndepărtarea bărcii de lângă Lupul furtunii, şi marinarii începură să vâslească din greu. Marea era calmă în golf, şi Tzihua suportă bine traversarea. Pe când treceau prin dreptul flotei, echipajele şi pasagerii izbucniră în urale, iar amentzutlii răspunseră făcând semn cu mâna. Însă onorurile flotei la adresa oaspeţilor păliră în comparaţie cu cele rezervate lor de către populaţia din Nemehyan. Barca alunecă pe plajă şi Jorim, aflat la prova, aşa cum era obiceiul, sări şi o trase pe mal. Tzihua i se alătură şi foarte repede scoaseră barca pe uscat. Ceilalţi războinici săriră din barcă şi se despărţiră în două grupuri de câte cinci, flancându-i pe cei doi bărbaţi şi fennul, care, asemenea unui copil, mărşălui cinci paşi înainte şi studie totul cu ochii măriţi de uimire. Oamenii de pe plajă se despărţiră făcând un culoar şi, la trecerea grupului, se lăsară în genunchi. Se înclinară suficient de adânc încât să rămână cu pietricele lipite de frunte la ridicare. Nimeni nu-i privea pe Jorim sau Tzihua direct în ochi, în loc de asta îşi ascundeau feţele. În acelaşi timp intonau cu toţii tetcomchoa, la nesfârşit, cu voci şoptite, pline de respect. Făcând o curbă, spre capătul drumului, Jorim rămase cu gura căscată. Pe întreaga distanţă de peste trei kilometri de drum, localnicii erau aliniaţi om lângă om. Ţinuta lor şi culorile schimbătoare pe măsură ce drumul urca erau în ton cu castele lor. 432

Indiferent de poziţie, toţi îngenuncheau şi se plecau, murmurând tetcomchoa. Nu numai că Jorim n-avea habar despre semnificaţia cuvântului, dar amploarea primirii îl surprindea. Nimic asemănător nu se întâmplase în Tocayan. Însă cei din Tocayan îl cunosc pe Tzihua. Aici, el este un nou membru al maicana în vizită. Tetcomchoa trebuie să fie un fel de titlu de onoare, deşi nu-mi dau seama de ce nu mi-a spus asta Tzihua. Urcară spre oraş fără grabă, în pas egal. Odată ajunşi pe platou, şirul oamenilor se întindea în jos, de-a lungul unui bulevard lat şi în sus pe treptele care duceau spre o piramidă în trepte, înaltă de aproape cincizeci de metri. Îşi continuară marşul înainte, acceptând salutul celor de pe margine. La baza treptelor, garda de onoare se opri, însă Tzihua urcă mai departe. Cei de lângă piramidă nu se prosternau, însă făcură plecăciuni adânci şi îşi alăturară vocile incantaţiilor. Jorim urca tot mai mult, împreună cu Tzihua, şi dori să fi rămas jos, cu garda de onoare. Asta-i numai pentru el, iar eu rămân mofluz. Pe când se apropiau de vârf, se întinse şi-l apucă pe Shimik de mână. Îl trase pe fenn lângă el şi zâmbi în sus, spre Tzihua, ajungând la capătul treptelor. De acolo, un covor roşu, ţesut, se întindea înspre o deschizătură întunecoasă şi o clădire pătrată, ridicată pe culmea piramidei. — Tu mergi mai departe, prietene, de aici onorurile sunt pentru tine. Îţi mulţumesc pentru că ne-ai lăsat să te însoţim până aici. Tzihua se lăsă în genunchi şi-l strânse în braţe, cu blândeţe, pe Fenn. — Este onoarea mea că am ajuns până aici. Ceea ce s-a pregătit înăuntru este pentru tine. Tzihua se înclină, iar penele lui şterseră pietrele. Jorim simţi un gol în stomac. Cam la fel ca al tău, când marea s-a răzvrătit. Privi înapoi, însă nu se putu îndura să admită realitatea a ceea ce vedea mai jos: zeci de mii de oameni, cu feţele adâncite în praf. Nu avea nici o idee de ce-i arătau atâta respect, însă era sigur că se făcuse o greşeală. Să o înlăture nu va fi deloc uşor, dar se gândea că locul de unde ar trebui să înceapă ar fi coridorul acela. 433

Decizia nu-i făcu nicidecum intrarea în piramidă mai uşoară. Se opri în umbra holului, să-şi obişnuiască ochii cu întunericul, şi se delecta cu răcoarea din interior. Prima dată, deveniră vizibile structuri masive, de piatră, urmate de construcţii mai complexe. Capătul celălalt al micii încăperi era dominat de un disc uriaş, de cel puţin treizeci de centimetri grosime, inscripţionat cu mii de simboluri. Recunoscu în ele alfabetul amentzutl, deşi nu avea nici o idee cum să înceapă să le descifreze. Însă orice dorinţă de a face asta pieri când o femeie ieşi dintre umbrele tronului de piatră şi se apropie de el. Înaltă şi foarte suplă, cu păr lung şi negru, precum pana corbului, prelins până pe vârful sânilor, acoperind aproape pieptarul de aur, se uita spre el cu ochii mari, oglindind mai multă tristeţe decât respect sau curiozitate. Apărătoarea de şold pe care o purta era în întregime neagră, dar ţesută cu un model în relief şi decorată cu nasturi de aur. După încă vreo câţiva paşi făcuţi înainte, se opri şi-l examină din cap până-n picioare. Privirea stărui asupra robei verzi, unde se aflau dragonii brodaţi în fir de aur, peste pieptul său. Ochii ei întunecaţi se strânseră o clipă, apoi pe figura ei se întipări o expresie hotărâtă. — Este aşa cum aţi prezis deja. Este centenco. V-aţi întors. Îşi înclină capul. — Spuneţi-mi, Lord Tetcomchoa, cum mai salvăm lumea şi de data asta?

434

53 Ziua a 2-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Opaslynoti, Dolosan În timp ce-şi trăgea hainele de protecţie primite, Keles Anturasi se întrebă dacă nu cumva era ceva în neregulă cu el. Sezonul furtunilor se abătuse necruţător în Ixyll. Magia neîmblânzită începuse să se acumuleze înspre vest, ridicând ziduri uriaşe de praf cenuşiu, punctat cu purpuriu şi fulgere negre. Chiar dacă furtuna se desfăşura la peste optzeci de kilometri distanţă, bubuiturile tunetelor îi dădeau fiori. Presiunea creştea, iar bucăţile de stâncă şi thaumston începură să licărească. Opaslynoti deveni un furnicar, duduind de activităţi, ajungând să rivalizeze cu foiala febrilă din atelierul Anturasi, când Qiro era furios. Jumătate dintre oameni se apucară să-şi pregătească bunurile şi casele împotriva furtunii apropiate. Prelate de pânză acopereau fiecare uşă sau fereastră, strânse pe cât de tare se putea. Toate aveau acelaşi model pestriţ, cenuşiu şi maro, prezent şi pe hainele purtate acum de Keles, deşi numai veşmintele sale exterioare erau confecţionate din acelaşi material ţeapăn. Orice colţ lăsat pe dinafară era băgat înăuntru sau legat strâns. În timp ce tinerii lucrau cu febrilitate, cetăţenii mai vârstnici, ai căror ochi străluceau în aşteptarea furtunii, chicoteau şi făceau observaţia că „lovitura” urma să fie cea mai cruntă din câte văzuseră vreodată. Restul populaţiei, atât muncitorii din nivelurile de jos, cât şi prospectorii, comercianţii sau minerii independenţi, se grăbeau să aşeze capcane. Acestea constau din aproape orice, de la pâlnii şi vechi capcane pentru raci, cu sita refăcută cu sârmă, până la prăjini lungi, de care atârnau cabluri metalice, instalate de-a lungul presupusei rute a furtunii. Fiecare dispozitiv era garantat să reţină cât mai multă magie posibil şi să încarce o rezervă de thaumston. În cele din urmă, furtuna va trece de ei şi va reumple Puţul, iar cei care nu voiau să 435

plătească pentru încărcarea cu thaumston se foloseau acum de ocazie pentru a-şi aşeza colectoarele. Singura problemă cu acestea era că trebuiau supravegheate. Dacă cineva le punea prea devreme şi nu se îngrijea de ele, altcineva şi le putea însuşi. Ieşirea din adăpost, imediat după trecerea furtunii, şi înhăţarea eşantioanelor altcuiva era şi asta o idee bună. Însă ambele comportau anumite pericole, pentru că furtunile puteau ajunge mai repede sau puteau reveni, surprinzându-i afară pe cei nepregătiţi. Deşi îmbrăcămintea de protecţie ajuta, sau cel puţin aşa se spunea, era la fel de folositoare ca şi o cămaşă de noapte udă înaintea viscolului, dacă erai prins într-o furtună. Până la începerea urgiilor, Keles fusese muncit de dureri de cap cumplite. Cu trupul săgetat de durere, deşi mulţi îşi dăduseră cu părerea asupra cauzelor, cea mai năstruşnică fiind ideea că vântul din sud, bătând dinspre Irusviruk, abătuse asupra sa duhoarea vreunui viruk, nimic din ce încercase nu reuşea să-i aline suferinţele. Aproape imediat după primele bubuituri ale trăsnetelor răsunând în depărtare, durerile de cap încetaseră şi se simţise cel mai bine de când Rekarafi îi zdrelise spatele. Însă apropierea furtunilor părea să aibă efectul contrar asupra celorlalţi din jur. Presupunea că asta se întâmpla cu cetăţenii din Opaslynoti pentru că, dintr-odată, deveniseră atât de ocupaţi. Cei care ridicaseră capcane se pregăteau să se aventureze în Ixyll imediat ce furtuna se oprea, aşa că aşteptarea declanşării cursei sporea şi ea tensiunea. Unii dintre cei deja afectaţi de magia dezlănţuită se plângeau de dureri şi chiar de alte lucruri mai sinistre. Un bărbat, al cărui trup era acoperit cu o blană de tigru, îşi scoase ghearele şi trebui să fie băgat într-o cuşcă. O femeie însărcinată dădu naştere unui ou de cristal, deşi copilul ei părea să o ducă foarte bine înăuntru. Un bătrân cal de tracţiune năpârli, abandonându-şi pielea ca un şarpe, ceea ce produse destulă mizerie, însă bătrânii puneau toate aceste lucruri neobişnuite pe seama ciclurilor naturale ale furtunilor. Ultima oară când se năpustise vreuna cu atâta furie fusese la naşterea lui Qiro Anturasi, iar thaumstonerii relatau că ciclul actual se acumulase de ceva timp. 436

Moraven şi Ciras păreau cei mai afectaţi din grupul lui Keles. Amândoi deveniseră ceva mai neatenţi şi mai îmbufnaţi, de parcă furtunile le-ar fi atins capacitatea de concentrare. Pe de altă parte, Borosan ajunse să fie mai supărăcios, pentru că din cauza fluctuaţiilor energiei de fond, toate micile sale dispozitive funcţionau ciudat. Le dezasambla repede, cel puţin pe cele care nu se mai puteau mişca singure, şi se simţea frustrat deoarece nu-şi putea testa noile idei decât după încetarea furtunilor. Tyressa şi Rekarafi suportau cel mai bine situaţia, însă asta nu însemna că ofereau o companie mai bună. Virukul se ţinea mai mult singur, refuzând ofertele repetate, făcute de proprietarii arenelor de a lupta cu un alt gyanrigot. Îl momiseră cu adevărate averi în aur şi thaumston, iar el le respinsese pe toate. În vreme ce nici unul dintre cei care încercaseră să-l angajeze nu putea înţelege, Keles avea unele idei despre cum se simţea Rekarafi. În fond, ei erau odrasle de sclavi, gata să arunce asupra lui ofensa finală: lupta cu jucăriile făcute spre amuzamentul celor biciuiţi cu milenii în urmă pentru o asemenea obrăznicie. În schimb, Tyressa îl uimise. În timp ce ceilalţi plecaseră la o arenă să vadă luptând thanatonul lui Borosan, ea rămăsese cu Keles şi se îngrijise de el. Îi pusese comprese reci pe fruntea aprinsă de febră şi-i cântase balade liniştitoare. De-abia dacă mai putea fi luată drept o keru. Se trezi simţindu-se pierdut când ea pleca numai cât să reumple rezervorul cu apă, iar vocea sa, dojenindu-l pentru că nu dormea, era singurul lucru care-i mai alina durerea. Însă odată ce se înzdrăveni, ea dispăru. Se aşteptase să o găsească dormind, însă, când se uită după ea, să-i mulţumească pentru îngrijiri şi să o întrebe ce-i putea oferi pentru a o răsplăti, n-o putu găsi niciunde. Numai că în acea dimineaţă aflase că ea se aventurase prin Opaslynoti şi, fără să-i spună nimic, îi depistase pe bandiţi. Când ceilalţi veniră să-l viziteze, încercară cu toţii să fie veseli, însă toţi păreau îngrijoraţi că el s-ar putea să nu-şi mai poată continua misiunea. Cu toate că Moraven Tolo nu fusese atât de ferm cât Ciras cu privire la expediţia prin Pustietăţi, Keles observase că maestrul spadasin nu uitase scopul. Pe parcursul călătoriei, Moraven fusese cât se poate de atent în locurile despre care se zvonea că erau 437

vechi câmpuri de bătălie şi posibile necropole. Răscolirea morţilor atrăgea anatema asupra oricui. Orice ascunzătoare de arme dintre cele folosite în bătăliile de demult reprezenta o ameninţare pentru cele Nouă Principate. În Ixyll ar putea găsi ceea ce căuta Moraven şi, mai mult ca sigur, vor trebui să se lupte cu agenţii deseieni pentru a putea captura armele. Keles tot mai intenţiona să facă topografie prin Ixyll, însă îşi dăduse seama că însărcinarea lui Moraven devenise mai importantă. Am să fac tot ce-mi stă în putere să-l ajut. Totuşi, apropierea furtunilor îl revitalizase pe Keles şi-l scăpase de durerile de cap pulsatorii, care-l însoţiseră pe toată durata călătoriei. Nu se putea hazarda cu nici o presupunere privind cauza, deşi credea că magia incontrolabilă o revigorase, cumva, pe cea virukiană şi-i săvârşise vindecarea. Se deplasa mai uşor şi era în stare să gândească mai limpede. Nu ştia precis de ce, apropierea furtunii magice îl făcea să se simtă mai bine. În mod vizibil, asta avea un efect contrar asupra lui Moraven, iar Keles credea că se întâmpla pentru că spadasinul era un Mistic, întregul concept al atingerii de către cineva al acestui nivel de pregătire era uşor de înţeles când era vorba de ceva atât de evident precum lupta cu sabia sau tragerile cu arcul, însă ce însemna asta în alte domenii? Ce-ar fi fost în stare să facă cineva care era atât de dotat la matematică? Puteau aceşti oameni să facă totul mai repede, sau poate lucrurile mai complexe? Cântăreţii, scriitorii, artiştii, ba chiar şi bucătarii, fermierii şi curtezanele erau uşor de descifrat. Dar cum stăteau cartografii? Puteau deveni la fel de buni şi cum s-ar fi manifestat asta? El şi fratele său petrecuseră ceva vreme întrebându-se cum ar fi aşa, însă se opriseră întotdeauna asupra altor aspecte ale artei lor. Keles îşi dorise întotdeauna să fie foarte precis, iar din acest motiv cartografierea Râului Negru fusese o sarcină perfectă pentru el. Lui Jorim îi plăcea să facă descoperiri. Pentru el, ceea ce conţinea un teritoriu îl definea mai bine decât orice alte măsurători. Poate că unui cartograf nu-i era cu putinţă să ajungă la jaedunto, însă perspectiva nu-l descuraja. Într-un fel, poate că era o uşurare, din moment ce candidatul cel mai evident pentru jaedunto era Qiro. Deşi nu-l voia mort pe bunicul său, găsea ideea că magia ar putea să 438

prelungească viaţa omului în aşa fel încât fiii fiilor lui Keles şi străstrănepoţii ar putea ajunge să lucreze tot pentru el îngrozitoare. Desigur, trebuie să scap cu viaţă din această expediţie şi să mă întorc la Moriande înainte de a începe să mă îngrijorez de soarta copiilor mei şi alor lor. Haina protectoare pe care i-o dăduseră pentru incursiunea în Ixyll era interesantă şi explica unele schimbări remarcate de el la prospectori şi minerii independenţi. Era alcătuită din două straturi. Cel interior consta adesea din mătase sau bumbac, în vreme ce exteriorul era confecţionat dintr-o prelată groasă, uneori matlasată. Întregul material fusese fiert în nămol de thaumston, până ce praful cenuşiu se impregnase în ţesătură. Asta o făcea să fie ţeapănă şi să dea senzaţia de mâncărime, astfel că oamenii purtau adesea un al treilea strat de material netratat, pentru contactul cu pielea, iar Keles le urmă bucuros exemplul. Îmbrăcămintea interioară consta din ciorapi, pantaloni şi o cămaşă cu mâneci lungi, cu manşete care acopereau dosul palmelor. Unii purtau mănuşi de mătase peste asta. Un coif mătăsos acoperea capul, totul de la ceafă în sus, lăsând doar două despicături în dreptul ochilor. Respiraţia prin acest material îţi aducea în nări un miros de pământ, cu un iz acru, de parcă la vopsire fusese folosită urina. Majoritatea oamenilor purtau cizme normale de piele, în completarea stratului interior. Celălalt strat începea cu încălţări rigide de prelată, strânse uşor peste încălţămintea existentă. Pantaloni grei, din acelaşi material, urcau până la primele coaste şi erau menţinuţi cu ajutorul unor suspensori băgaţi în cizmele de suprafaţă. Un alt coif, de prelată, îl acoperea pe cel de mătase, cu deschizături în dreptul ochilor. O robă grea acoperea totul, bine încinsă la mijloc, apoi se trăgeau mănuşile, legate până la jumătatea antebraţului. Mănuşile lui Keles aveau două despărţituri laterale, permiţând introducerea a două degete deodată, astfel că ar fi putut apuca şi lansa o săgeată. Moraven şi Tyressa purtau mănuşi întregi, care nu le stânjeneau mişcările cu sabia. Ochii, desigur, erau dificil de protejat, iar asta explica de ce atât de mulţi oameni prezentau prima dată schimbări în această regiune. Pentru a proteja ochii, toată lumea purta un material transparent, 439

doar cu puţin mai dens decât plasa de păianjen. Permitea o vedere destul de bună, însă se povestea că devenea fierbinte în zilele de vară. Mulţi plecau fără el, iar maşia reziduală îi afecta ani în şir. Într-un fel, purtarea veşmintelor protectoare era socotită inutilă de cei care văzuseră grupul expediţionar pregătindu-se, Rekarafi părând să alimenteze din plin aceste opinii. El decisese să nu-şi pună nimic altceva decât un veşmânt interior subţire, şi, probabil, n-ar fi purtat nici atât dacă n-ar fi fost preocupat să se ferească cât de cât de frigul iernii. Experţii în Ixyll făcuseră observaţia că pentru o scurtă recunoaştere nu vor avea nevoie de protecţie, iar dacă ar fi surprinşi de furtuna magică, nici toată protecţia din lume nu i-ar mai fi ajutat. Cei care erau de acord cu observaţia se trăgeau din rândul creaturilor lumpene, ceea ce-l convinsese pe Keles să se echipeze complet, din cap până-n picioare. În vreme ce alţii căutau protecţia cavernelor adânci, a nivelurilor de jos, când năvăli prima furtună, Keles se aventură la suprafaţă şi o privi sosind. Nu făcuse asta singur, pentru că mulţi mineri independenţi zăboviseră până în ultima clipă, asigurându-se că nimeni nu se atinsese de capcanele lor. Rekarafi se alătură şi el, fapt la care nu se aşteptase, însă se simţi mai încurajat de prezenţa virukului. Furtuna alesese să se dezlănţuie dinspre Ixyll şi să se scurgă în canion cu puţin înainte de apus. Soarele lumina din spate norii de praf ridicaţi de furtună, adăugând tonuri de purpuriu şi roşu unui tablou pictat cu fulgere negre. Keles ar fi vrut să o asemuiască unei furtuni obişnuite, însă fulgerele se produceau orizontal şi vertical, deşi uneori scăpărau în zigzag, iar alteori se învârteau în jurul coloanelor de praf, înconjurându-le în rotocoale de foc. Descărcările de energie se acumulau, plesnetele tunetelor răsunau ascuţit, pe măsură ce furtuna se apropia de cortină, apoi aceasta se evaporă, iar furtuna pătrunse în vale. — Propun să plecăm acum, Keles. Dădu din cap şi Rekarafi îl conduse înapoi în domul unde aşteptau şi ceilalţi. În preumblările sale, Tyressa dăduse peste mai multe grupuri despre care credea că sunt bandiţii. Cu ajutorul lui Ciras se opri în cele din urmă la unul singur şi încercă să afle despre 440

el tot ce putea. Îşi lăsaseră animalele în alt dom, însă se pregăteau să plece spre Ixyll imediat ce furtuna trecea de Opaslynoti. Din câte se putuse constata, nu aveau vreo hartă care să le indice direcţia, iar asta îl linişti pe Keles. Nici el nu se pregătise de plecare cu mai mult decât propriile lui cunoştinţe despre legendele vechi şi o varietate de zvonuri în care avea prea puţină încredere. Jorim ar fi putut să extragă adevărul de la localnici, sau ar fi izbutit să scoată ceva din poveştile lor, un detaliu, două. Keles se bizuia pe un anumit număr de istorisiri din care putea trage asemănările cuvenite. Chiar şi în dom, hainele de protecţie dobândiră o lucire albăstruie nepământeană, palidă, de culoarea focului din inimă. Caii, încălţaţi în pânză şi acoperiţi cu pături, fremătară speriaţi când vântul începu să urle şi praful scrâşni, frecându-se de exteriorul domului. Borosan ţinea un dispozitiv în palmă, al cărui rost Keles nu reuşea să-l priceapă, dar gyanridinul îl studia cu atenţie, apoi îşi ridică privirile. — Se amplifică dincolo de orice măsurătoare. N-am mai auzit niciodată de aşa ceva. Keles se uită spre el. — Bătrânii spun că anul ăsta ciclul a ajuns la maximum. — Da, însă creşterea de intensitate este aritmetică. Furtuna asta se amplifică geometric. E rău, foarte rău. Deodată, urletele vântului se intensificară, urcând până la un ţipăt dureros de ascuţit, apoi deveniră insesizabile. Vibraţia foarte înaltă îl făcea pe Keles să-i clănţăne dinţii în gură, dar nu simţea nici o durere. Privi în sus, spre cupolă, aşteptându-se s-o vadă tremurând, dar în loc de asta observă că devenise transparentă. Un strat de praf trecu peste ea, ascunzând, pentru o clipă, inima furtunii, apoi se limpezi din nou. Keles studia furtuna, aproape fără să-şi dea seama că Ciras trăgea de coifuri, aplecându-se ca să vomite. Deasupra, cerul se deschise şi dezvălui o sferă argintie, împestriţată cu negru, scuipând fulgere şi limbi de foc purpurii. Suprafaţa se văluri, devenind o reţea de fisuri, asemenea cojii unui ou crăpat. O minge strălucitoare se desprindea dintre ele, apoi se afunda într-un lichid vâscos, sângeriu, care devenea negru. Fulgerele ţâşneau şi, dintr-odată, suprafaţa redeveni netedă. 441

Apoi, frământarea suprafeţei mingii se opri şi în ea se deschise o gaură rotundă. Keles avu impresia unui ochi, holbat a mirare. Îl privea cu atenţie, apoi pupila se focaliză. Un fluid roşu ca sângele umplu gaura, apoi arse intens, înainte ca un jet de flăcări să izbucnească şi să se împrăştie pe dom. Flacăra lovi suficient de tare pentru a zgudui pământul şi a-l trânti jos pe Keles. Tunetele bubuiau prin vale şi începură să cadă bucăţi din interiorul domului. Keles privi în sus şi descoperi că domul devenise din nou opac şi desenă repede în minte reţeaua de crăpături. E doar suprafaţa interioară care se desprinde. Nu era însă nici un pericol ca domul să se surpe şi nici o şansă de supravieţuire dacă se întâmpla asta. Ecourile tot mai slabe ale bubuiturilor acopereau urletele vântului. Uşile domului nu mai zăngăneau, obloanele ferestrelor nu mai clănţăneau, iar praful începu să se aşeze încet pe sol. Tyressa liniştea caii şi Moraven îngenunche lângă învăţăcelul său plin de greaţă, iar Borosan studie din nou instrumentul său. Îl lovi o dată cu mâna, apoi clătină din cap. — Furtuna s-a terminat. Nu pare, însă aşa e. Keles se duse ţintă spre cea mai apropiată uşă şi o deschise. Furtuna încetase, nu mai era nici o îndoială, iar domul însuşi strălucea suficient de tare încât să facă de ocară soarele muribund. Praful de thaumston acoperea totul, plutind spre colţuri şi adunânduse în faţa uşii precum zăpada. Chiar şi mai impresionant, Puţul se umpluse şi un amestec de culori fremătătoare se vărsa peste marginile nivelului cel mai de jos, ameninţând să-i inunde pe locuitori. De cealaltă parte a oraşului Opaslynoti, douăzeci şi patru de călăreţi scoaseră afară caii de povară, începându-şi drumul spre nord. Printre ei se numărau şi tâlharii, aflaţi în căutarea armelor, cadavrelor şi a thaumstonului. Mai mult ca sigur că puseseră la adăpost ceea ce furaseră deja, aşa că dacă Moraven şi Ciras nu-i puteau găsi şi opri în Ixyll, mai aveau încă o şansă de a se ocupa de ei, asta dacă reuşeau să le ia urma până la ascunzătoare. Dar îi vom opri noi. 442

Apoi, Keles îşi ridică privirile. Eu am gândit asta? Era, mai degrabă, ceva la care s-ar fi gândit Jorim. Treaba lui era să găsească o rută prin Ixyll şi, dacă era posibil, să găsească şi mormintele pe care ceilalţi le jefuiseră. Aventura nu era pentru el. Dar de ce nu? Ryn fusese atât tatăl său, cât şi al lui Jorim; în venele lor curgea acelaşi sânge. Poate că mi-am îngăduit o arie prea îngustă de interese. Poate că ceea ce am eu nevoie şi ceea ce are lumea nevoie este ceea ce face Jorim, la fel ca tatăl nostru înainte. Cu aceste gânduri înflăcărându-i-se proaspete în minte, se întoarse şi le zâmbi tuturor. — Concurenţa noastră se îndreaptă deja spre Ixyll. Dacă este ceva acolo, vom afla primii, vă garantez. Moraven dădu din cap. — S-ar putea să trebuiască să ne grăbim mai tare decât ar permite studiile tale. — Nu are nici o importanţă, Maestre Tolo. Keles îşi agită mâna înmănuşată spre nord-vest. — Din moment ce v-aţi străduit să mă aduceţi până aici, va fi o plăcere pentru mine să vă ajut în misiune. Cred că există un precedent, deşi bunicului meu nu i-ar plăcea, iar eu sunt în totalitate la dispoziţia voastră.

443

54 Ziua a 3-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Trebuia să înceteze. Nirati ştia că lucrurile nu mai puteau continua aşa cu Junei. Se uită la încheieturile mâinilor, urmele purpurii începând să se îngălbenească. Semnele îi rămăseseră, deşi el era plecat de la jumătatea săptămânii. Le acoperise, însă era sigură că servitorii le remarcaseră. Le-au văzut. I-au spus mamei. Rezultatul nu se lăsase aşteptat. Mama ei se arătase gata să asculte orice-ar fi avut ea de spus. Invitaţia la confesiuni survenise deschis şi chiar firesc. Discutaseră adesea foarte deschis despre multe lucruri, chiar şi despre sex. Mama fusese cea care pregătise poţiunea care o ajutase să nu rămână însărcinată. Chiar şi aşa, Nirati nu putea discuta cu ea ce făcea acum. Oricum, nici n-am nevoie. Siatsi nu fusese niciodată o femeie proastă, iar priceperea ei la bhotadina nu era ceva de ignorat. Dedusese cu uşurinţă că Junei îi picurase leacuri pentru a o seduce, iar Siatsi adăugase unele lucruri în propriile sale poţiuni pentru a contracara lucrăturile deseianului. Asta face parte din joc, însă nu cred că ceea ce mi-a dat nu mai are efect. Trupul meu este atât de obişnuit cu asta încât sunt necesare doze din ce în ce mai mari pentru a mă menţine sub influenţa lui. Nirati ştia că licorile lui Junei îşi pierdeau puterea asupra ei, însă îi plăcuse asta. Nu drogurile pe care i le turnase îi creaseră dorinţa de a fi cu el; acestea îi insuflaseră doar senzaţia că nu se putea controla. Astfel, era liberă să cedeze dorinţelor lui. Iar dorinţele lui au devenit şi ale mele. Junei îşi menţinea un şarm hipnotic asupra ei, care se acumula în vreme ce latura lui mai întunecată se dezvăluia treptat. Putea fi 444

respingător şi chiar distant, disciplinând-o acolo unde alţii ar fi încurajat-o. Îi arătase limitele propriei sale răbdări. O adusese până la margine şi o ţinuse acolo, lăsând-o să se bălăngăne în pragul neantului, apoi o trăsese înapoi. În ocazia următoare o aducea şi mai departe, propulsând-o spre noi piscuri, de unde prăbuşirea ar fi fost şi mai grea dacă ar fi căzut, iar ea începuse să caute fiorii acestor expediţii. Atinse cu degetul julitura de la încheietura mâinii stângi, apăsând tot mai tare până când începu s-o doară de-a binelea. O durea, însă nu atât de mult pe cât ar fi crezut. Desigur, nu era nimic în comparaţie cu ceea ce se ştia capabilă să îndure. Junei o lăudase pentru rezistenţa la durere, remarcând că adevăratul ei talent în viaţă nu fusese dezvăluit decât după ce începuse să şi-l exploreze. Sugerase chiar că ea ar putea deveni o jaecaixar, capabilă să pătrundă pe tărâmul magiei prin durere. Miriade de gânduri îi goniseră prin minte când îi spusese asta. În primul rând, simţise un val de bucurie cuprinzând-o. Tămăduirea ei dăduse roade. Îşi găsise talentul şi voia să meargă mai departe şi să descopere şi mai multe. Dacă era bună la ceva, voia să afle cât de bine se pricepea. Însă, depăşind destul de repede bucuria, îndoielile începuseră s-o asalteze. Şi dacă el greşea? Nu cumva se agăţase de primul lucru care i se păruse a fi un talent şi pusese capăt, prematur, căutărilor ei? Îşi petrecuse întreaga viaţă respingând posibile talente, iar dacă durerea nu era darul ei adevărat, va fi, din nou, bună de nimic. Ar putea să-l încânte pe Junei, la fel cum se dovedise o mângâiere pentru bunicul ei. Îi oferise un scop, dar la ce bun toate astea dacă însemna că nu-şi aflase, cu adevărat, vreun talent? Întrebarea cerşea un răspuns. Junei simţea nevoia s-o controleze, s-o determine să facă ce dorea el, să fie capabil să facă ce voia cu ea. Îi plăcea să-l lase în voia lui. Îi oferea plăceri prin faptul că se dăruia cu totul controlului lui. Îi arătase lucruri despre ea pe care nu le ştia, iar ea nici măcar nu ceruse asta. În mod sigur, nu le-ar fi putut descoperi niciodată fără călăuzirea lui. Dar Junei m-a condus spre destinul meu sau m-a lăsat oare de izbelişte? 445

Crezuse că viaţa ei era una simplă. Junei îi arătase că asta era o iluzie. Era o muritoare ca oricare, însă avea o forţă interioară. Putea îndura mai mult decât alţii şi ar fi putut ajunge la magie prin asta. Se putea foarte bine ca ea să fi ajuns la mijloacele prin care să-şi folosească întregul potenţial. Ar putea deveni o jaecaixar! Totuşi, mândria ei în faţa acestei realizări părea absurdă. La ce bun să devină cineva Mistic al durerii? Ar putea-o folosi Doamna de Jais şi Jad în relaţiile ei cu patronii dificili? Ce alte întrebuinţări posibile ar mai putea avea ea? Nu ajungea niciunde. Poate, dacă ar exista o cale prin care să poată prelua durerile altuia, ar fi de folos, însă n-ar face decât să trateze simptomele, nu şi bolile. Talentul mamei sale cu tincturile putea ameţi durerea şi chiar să înceapă vindecarea, însă chiar şi la apogeul puterii ei, dacă ajunsese la astfel de culmi, nu putuse face nici una, nici alta. Un alt gând întunecat i se strecură în minte. Cum ultimele răni stăruiau mai mult, Junei îi dăduse mai puţin din leacurile sale pentru a-i mări abilitatea de a suporta durerea, aşa că nevoia lui de a i-o provoca atinsese un nou vârf. Rămânea la fel de tandru după aceea şi se ocupa de trebuinţele ei, tratându-i rănile şi având grijă de ea. Blândeţea lui se manifesta invers proporţional cu duritatea lui. La un moment dat, ar fi putut face ceva ce nu putea fi domolit. Îşi putea pierde controlul, controlul cedat lui, şi provoca o vătămare ireparabilă. Din acest motiv totul trebuie să înceteze. Pentru că exista ceva ce drogurile nu puteau tempera, şi asta era frica. Fusese capabilă să-l suporte fiind dur şi chiar crud, însă când faţa lui se transformase întro mască bestială, nu mai păruse deloc uman. Se întreba dacă nu cumva el era un jaecaixar, maestru în arta de a provoca dureri. O trecură fiorii pe şira spinării numai gândindu-se. În plus, sminteala a ceea ce îndurase aducea o altă formă de nebunie. Adesea, la sfârşit, şi mai ales după ultimele întâlniri cu Junei, o parte din ea se refugia la Kunjiqui. Propriile scâncete deveneau din ce în ce mai stinse, pe măsură ce se afunda şi mai mult în paradisul ei. Ape răcoroase îi alinau durerile cărnii, iar când adierea blândă nu-i mai aduce la urechi rugăminţile de îndurare, corpul său fizic amorţea şi rămânea acolo, în vise. 446

Uneori, Qiro i se alătura, însă nici unul dintre ei nu avea nevoie să vorbească. Kunjiqui devenise, într-un fel, refugiul lor din lume. Amândoi se simţeau trădaţi: ea, de Junei şi de nedreptăţile vieţii, el, de către fiu, nepoţi, Prinţ şi, în orice zi, de nenumăraţi alţii. Uneori, în timpul vizitelor, când amândoi îşi răcoreau picioarele în pâraie reci şi lăsau peştii multicolori să le alunece inofensivi pe la vârful degetelor, paranoia lui incipientă dispărea cu desăvârşire. În lipsa suspiciunilor şi urii care-l mânau, devenea un biet bătrân obosit. Nu era vina lui că lumea-l încărcase cu responsabilitatea pe care o avea. Cele două expediţii în curs de desfăşurare extindeau şi redefineau lumea, permiţându-i să umple uriaşele pete albe de pe hartă şi din cunoaşterea sa, dar mai rămâneau atâtea lucruri neaflate. Ajunsese să înţeleagă că nu din ură sau teamă se purta Qiro atât de rece cu Jorim şi Keles, ci din cauza temerilor că presiunile la care era supus vor sfârşi prin a-i zdrobi iremediabil. Pentru a-i proteja, se purta dur. Această dragoste forma miezul fiinţei sale, însă îndepărta straturile de protecţie numai în Kunjiqui. Doar ea ştia adevărul. Trebuie să le spun. Trebuie să ajung să le spun. Nirati se decise să-l înfrunte pe Junei, când acesta se întorcea de la tratativele cu nobilii din interiorul teritoriului. Nu-i mai putea suporta prădălniciile asupra ei şi nu mai conta dacă n-avea să mai afle niciodată dacă durerea era sau nu talentul ei. S-ar putea să am un talent, însă am şi responsabilitate. O responsabilitate faţă de familia mea. Îşi ridică mâinile şi sărută încheieturile. Ai mei fac totul pentru mine şi n-am să fac mai puţin pentru ei.

447

55 Ziua a 6-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 727-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Mă consideră un zeu. Jorim dădu încet din cap, gest imitat de Shimik cu întreaga uimire simţită de Jorim. — Mă consideră un zeu. Rostit cu voce tare, gândul nu suna mai bine şi nu se schimba nimic, indiferent de câte ori o spusese. Amentzutlii aveau un zeu numit Tetcomchoa. Simbolul său era un şarpe cu pene şi trăise printre ei cu mai bine de o mie patru sute de ani în urmă. Îi condusese în ceea ce numeau ei Războiul Ansatl. Pe cât putea Jorim să-şi dea seama, fusese un război împotriva unor creaturi reptiliene. La sfârşitul unei perioade denumite de ei centenco, după ce războiul fusese câştigat, zeul urcase la bordul unei corăbii şi plecase înspre apus. Jorim ar fi vrut să fie şi Keles aici, pentru că el ar fi putut înţelege totul, ar fi găsit o cale de a explica reprezentantei maicana, Nauana, cât de mult greşea. Jorim, găzduit în încăperea de la vârful piramidei lui Tetcomchoa, păşi peste roata uriaşă şi urmări cu degetele unul dintre cercurile cu cifre, inscripţionate pe suprafaţă. Shimik se căţără pe tronul mare, de piatră, şi se ghemui lipit de spetează. Nauana făcuse eforturi uriaşe să-i explice totul lui Jorim, deşi n-ar fi putut spune dacă era convinsă că trebuia reeducat în această încarnare, sau voia doar să-şi testeze propriile sale cunoştinţe. Amentzutlii foloseau un calendar ciclic, bazat pe fazele lunii şi interacţiunea dintre lunile roşie şi albă. În vreme ce luna neagră, Gol'dun, nu figura în calculele lor, Nauana îl asigură că timpul începe odată cu zămislirea lunii negre, fapt care-i dezvălui cât de mult difereau interpretările despre lume dintre poporul amentzutl şi Imperiu. Lucrurile continuară aşa pentru o perioadă de şapte sute treizeci şi şapte de ani, printr-o progresie simplă, foarte uşor de 448

înţeles. Însă, la sfârşitul unui ciclu, pe măsură ce zilele se scurgeau în jos în centrul roţii, intrau în perioada centenco. Era începutul sfârşitului tuturor lucrurilor. Anunţa crize majore, cataclisme şi orori. Anterior, adusese ani fără veri şi ierni sinistre. Un val năprasnic măturase de pe mare întreaga flotă a amentzutlilor, punând capăt unei mândre tradiţii maritime, cu ajutorul căreia putuseră să-i învingă pe ansatli cu un centenco mai înainte. Cel anterior acestuia adusese o molimă cumplită, cauza morţii a sute de mii de oameni. Iar înainte de asta, fusese naşterea lunii negre, când începuse timpul. Lui Jorim i-ar fi plăcut să poată respinge totul ca pe o prostie, însă după ce făcuse o convertire brută a datelor în sistemul imperial îi îngheţă sângele în vene. Anii lor în care lipsise vara se potriveau cu perioada de după Urgie. Războiul cu seminţia ansatl corespundea destul de mult cu ridicarea Dinastiei Taichun, rămasă la putere până când împărăteasa Cyrsa crease cele Nouă Principate şi plecase să lupte cu turasynzii. Centenco de dinainte se potrivea cu sosirea Oamenilor Adevăraţi, învingătorii virukilor şi întemeietorii primului Imperiu, iar data naşterii lunii negre a amentzutlienilor corespundea cu momentul când dispăruse Virukadeen, iar Imperiul Viruk intrase în declin. Şi, ca să fie şi mai rău, se presupunea că ridicarea Dinastiei Taichun fusese iniţiată de un bărbat care luptase sub flamura dragonului. Înainte de asta, nici unul dintre comandanţii militari sau prinţi nu îndrăznise să folosească vreun blazon al zeilor, iar mulţi spuneau că Taichun pretinsese a fi zeu, sau fiu al unui zeu. Se credea că sosise dinspre est, cu o navă, şi se înconjurase cu un grup de războinici cu pielea arămie. Desigur, istoricii ulteriori explicaseră că totul trebuia considerat drept o hiperbolă. Venirea lui dinspre est trebuia să arate că era extraordinar, pentru că soarele răsărea din acea direcţie şi că era lumina care să cureţe barbaria care muşca din Imperiu în acele vremuri. Se presupunea că paza sa de corp era formată din turasynzi, iar principalul talent al lui Taichun părea să fie capacitatea de a încheia alianţe cu căpeteniile războinice, apoi să le trădeze duşmanilor, rămânând însă cu fidelitatea popoarelor. Aşa reuşise să 449

întemeieze un nou Imperiu, să creeze o nouă birocraţie şi să dicteze o carte de înţelepciuni populare care guvernase viaţa multora de atunci şi până în prezent. Cartea înţelepciunii provocase cele mai multe probleme, pentru că Nauana îi oferise una cu maximele lui Tetcomchoa, iar Jorim o terminase la fel de repede precum Iesol putea rosti un citat din Urmyr. Nauana luă asta drept încă un semn al faptului că îşi recupera natura divină, în vreme ce el avea probleme cu revizuirea totală a istoriei, aşa cum era ea cunoscută. Jorim oftă şi Shimik chicoti, un obicei enervant, pe care-l deprinsese de la hoardele de copii amentzutl, încântaţi de compania lui. Jorim se încruntă privind spre fenn. — Nu-mi eşti de nici un ajutor, ştii? Pe jumătate este chiar vina ta. Ochii lui Shimik se măriră şi zâmbi, arătându-şi toţi dinţii, însă nu păru deloc cuprins de remuşcări. — Jeluita jeluita trist. Cartograful mormăi spre el. Jorim încercase să-i explice Nauanei că nu era zeu şi nici de natură divină, însă ea se mulţumise să arate spre Shimik, ca dovadă evidentă a divinităţii sale. Amentzutlii nu ştiau de fenni, aşa că simpla lui apariţie însemna pentru ei că Jorim trebuia să fie cineva special. Shimik mai speculase, de asemenea, şi faptul că dragonul era important, aşa că atunci când pe blana lui apăru un tipar şerpuit, toţi cei care-l vedeau erau convinşi de originea sa divină. Într-un fel, s-ar fi putut bucura de experienţa de a fi luat drept zeu. Existau locuri în Ummummorar unde era venerat, mai ales după răpunerea unui viruk. Fusese sărbătorit şi ovaţionat, i se oferiseră soţii cu zecile, să zămislească şi alţi războinici puternici ca el. Refuzase, dar numai pentru că avea o pasiune pentru descoperiri, nu şi pentru putere. Problema cu amentzutlii era că ei se aşteptau ca el să facă ceva pentru că lumea era pe moarte. Numai el i-ar fi putut ajuta să treacă prin noul ciclu centenco. Ameninţarea la adresa lumii era acum aceeaşi ca înainte: nişte seminţii străine îi invadau şi amentzutlii nu erau siguri cum i-ar putea opri fără ajutorul său. 450

— Stăpâne Tetcomchoa, vă rog să mă iertaţi! Vocea Nauanei rămăsese calmă, însă umpluse încăperea de piatră, rotunjind toate marginile şi aducând lumină chiar şi în cel mai întunecat colţ al inimii sale. Ea rămăsese la aceleaşi convingeri, având o încredere totală în el, în pofida celor mai aprige încercări ale sale de a-i risipi impresiile. Ii umpluse capul cu predicţiile sumbre ale ridicării celui de-al şaptelea zeu, care ar fi putut fi al zecelea, din moment ce trei dintre zeii lor aveau caracteristici tripartite. De-abia putu înţelege ceea ce Keles ar fi priceput într-o clipită, iar acest gând îi oferi un prilej de a se mai aduna. Se întoarse şi se întinse ca să-l scarpine pe Shimik pe după ureche. — Ridică-te, Nauana. N-aş vrea să pui jos nici măcar un genunchi în faţa mea. — După cum doriţi, Stăpâne. Femeia cu părul negru ca pana corbului se ridică încet, iar respiraţia îi era încă puţin întretăiată, ţinând cont de câte trepte urcase. Am venit să vă spun că s-a arătat Hoarda Mozoyană. — Dinspre nord-est? Aşa cum ne-am aşteptat? — Aşa cum aţi prezis, Stăpâne. Jorim dădu din cap şi-l luă pe Shimik în braţele sale. — Foarte bine. Cheamă oamenii. Nauana făcu un semn cu capul şi privi în sus. Întrevăzu frica în ochii ei întunecaţi şi, pentru o clipă, se temu că-i era frică de el. — Stăpâne, veţi vrea să vedeţi asta. Sunt precum ceaţa. Clătină din cap, apoi se strecură pe lângă ea, spre acoperişul plat al piramidei. Privi spre nord. Dinspre nord-est, ieşind cu încetineală din junglă şi umplând câmpia, îşi făceau apariţia sute de mii de creaturi mărunte. Nu putea vedea flamuri sau blazoane, nimic să aducă a organizare, nici conducători călare, să ofere direcţia de marş. Îl consola doar faptul că printre năvălitori nu se aflau uriaşi sau alte monstruozităţi, însă hoarda de creaturi de statul unui copil era destul de înspăimântătoare. Mozoyenii nu erau, aşa cum crezuse prima dată, nişte barbari, ca şi turasynzii. „Mozoyan” nu însemna ceva dintr-un alt tărâm, ci de pe nici un tărâm. Amentzutlii nu aveau nici o idee despre originea lor, 451

deşi refugiaţii din Iyayan, un oraş din nord, la fel ca şi Tocayan, au relatat că apăruseră din mare aproape ca broaştele ţestoase venite săşi depună ouăle. La cererea lui Jorim, Tzihua plecase în larg, la bordul uneia dintre navele mai mici ale flotei, strecurându-se printre valurile străbătute de mozoyeni, aducând înapoi cadavre. Nu trebuise să ucidă pe nimeni, culesese doar cadavrele de pe ceea ce fusese ruta de marş a mozoyenilor. Le adusese cu două zile înainte, apoi Jorim şi câţiva dintre învăţaţii flotei făcură disecţii. Chiar de prima dată Jorim îşi dăduse seama că nu erau demonii mării pe care-i văzuseră ei, însă nu putea respinge cu totul vreo legătură între ei. Aveau branhii rudimentare, iar pielea, deşi nu era acoperită de solzi, semăna cu cea de rechin. Capetele nu erau înguste, precum ale demonilor mării, însă gura le era plină cu dinţi ascuţiţi, dispuşi pe mai multe straturi, gata să se refacă, dacă pierdeau vreunul. La mâini şi la picioare aveau degete unite prin membrane, deşi picioarele erau mai potrivite pentru deplasarea pe uscat decât ale demonilor mării. I se păreau nişte rubedenii îndepărtate ale demonilor mării, de parcă aceştia s-ar fi împerecheat cu rechini şi broaşte, iar odraslele lor ar fi crescut apoi împreună. Martori oculari relataseră că puteau sări la înălţimi impresionante, chiar şi la ieşirea lor din pădure se puteau vedea asemenea dovezi. Degetele se terminau cu gheare, însă testele de zgâriere pe animale mici nu dovediră urme de venin, dar era clar că dinţii puteau muşca destul de urât. Se foloseau de arme, într-o anumită manieră, însă numai de pietre sau beţe. Plecau la luptă fără armuri. Tăria lor stătea în mulţime. Ce-l intriga cel mai tare pe Jorim era faptul că-i reaminteau de creaturile care obişnuiau să-i bântuie coşmarurile pe când era copil. Avea numai doi ani când tatăl său s-a pierdut pe mare. Când adulţii discutau de faţă cu el despre dispariţie, nu spuneau cine ştie ce, însă un băiat isteţ poate auzi lucruri pe care se putea să le înţeleagă doar parţial. Iar acestea bântuie prin coşmaruri. Scăpase de ele de ani de zile. Mama îl liniştea când era mic, ascultându-i bâiguielile fără noimă de parcă musteau de înţelepciune, 452

apoi se culca lângă el, ţinându-l în braţe până adormea. Mult mai târziu, se trezea singur, năclăit de transpiraţie şi se ghemuia în pat implorând venirea zorilor. În cele din urmă i se confesase lui Keles, după ce, la vârsta de zece ani, adormise în grădina Anturasikun şi se trezise brusc după ce o broască prinsese cu limba o muscă de pe faţa lui. Odată ce reuşise să se oprească din râsul provocat de groaza lui totală şi Jorim îi spuse tot, Keles se comportă aşa cum ar fi trebuit s-o facă un frate mai mare. — Jorim, eşti puternic şi rapid, iar ei sunt amfibieni. Sunt familiarizaţi cu apa şi cu înotul. Pe uscat îi vei doborî. Cât pot ei rezista? Mai deloc. Keles îi ciufulise părul. — Fă tot ce poţi tu mai bine şi-i vei învinge, Jorim. Îi vei învinge în vise şi nu te vor mai tulbura. — Aici n-ai dreptate, Keles, pentru că mă tulbură acum enorm, murmură el. — Aţi spus ceva, Stăpâne? Jorim zâmbi şi se întoarse. — Nu-i nimic. Vorbeam cu fratele meu. — Înţeleg. Vocea ei avea tonul convingător al cuiva care îşi exprima acordul doar de dragul politeţii. Ea înţelesese că avea un frate de sânge şi acceptase asta, însă mai ştia că nu era un frate divin. Toată lumea ştia asta. Din moment ce fratele său era muritor, nu i-ar fi putut auzi vorbele, aşa că era vorba de un alt obicei de-al lui, cu care trebuia să se acomodeze. — Nauana, trebuie să înţelegi ceva. Jorim arătă spre linia de tranşee, întinsă dinspre marginea de nord-vest a junglei până jos, înspre sud-est şi la baza pantei abrupte. — Consilierii mei şi cu mine am pus la punct cea mai bună apărare la care ne puteam gândi. Războinicii voştri vor lupta din greu şi mai ştiu că maicana vor face tot ce le va sta în putere spre a controla oquihui. Însă nu există nici o garanţie a victoriei.

453

Ea zâmbi într-un fel care-l făcu să-şi dorească să-i ia chipul în palme şi s-o sărute nebuneşte. Încrederea ei nu putea fi zdruncinată, şi când îl accepta în acest fel nici n-ar fi vrut să fie. — Se va face voia voastră, Stăpâne. Jos, răsunau cornurile de luptă şi cei câţiva rămaşi pe platouri, în afară de soldaţi, se retraseră pe drum şi începură lunga ascensiune spre înălţimi. Ultimii care plecau dăduseră foc clădirilor, golite de orice provizii înainte de retragere. Briza venită dinspre ocean aducea fumul spre mozoyani şi Jorim spera că nici branhiile lor, nici plămânii nu se simţeau prea bine sub acest asalt. Hoarda avansa, dând ocol în jos pentru a ajunge la parapetele din mijlocul liniei. Tranşeele fuseseră excavate cu ajutorul magiei, maiacana lucrând noaptea pentru ca iscoadele duşmane să nu-i vadă şi nici ca oamenii lor să nu fie înspăimântaţi de puterile pe care le stăpâneau. Vrăjile lor ar fi fost îndeajuns pentru a-i arunca înapoi în mare pe mozoyeni, şi poate suficiente pentru a azvârli întreaga hoardă drept pe Munţii de Gheaţă, însă nu se foloseau de ele în acest fel. Războiul era problema Castei Războinicilor, iar dacă maicana lear fi uzurpat locul în acest fel, asta ar fi însemnat distrugerea totală a culturii amentzutl. Războinicii avuseseră suficient timp să se pregătească pentru atac. Pe fundul tranşeelor şi pe crestele parapetelor se aflau ţepuşe ascuţite. Mai important, războinicii studiaseră câmpul de bătălie şi cunoşteau reperele care le-ar fi indicat că mozoyenii intraseră în raza aruncătorilor de suliţe. Folosind prăjini grele, pentru a mări raza de acţiune, războinicii amentzutl lansau suliţe şi săgeţi cu ţepi spre masa cenuşie, tot mai aproape de ei. Suliţele, cu vârf de obsidian, pătrundeau cu mare uşurinţă în carnea mozoyenilor. Creaturile se prindeau de cozile lor şi cădeau la pământ, zdrobite de cei veniţi din urmă. Ploaia de săgeţi cu ghimpi tăia brazde adânci în rândurile lor. Pete purpurii se lăţeau pe pielea cenuşie când mozoyenii cădeau la pământ. Însă golurile căscate se umpleau pe măsură ce veneau alţii. Războinicii amentzutl îl impresionaseră pe Jorim prin disciplină. Dacă linia de tranşee ceda, hoarda se va strecura pe acolo fără întârziere. Cei aflaţi la nord-vest de breşă s-ar putea retrage în junglă, 454

însă sanctuarul nu ar rezista prea mult. Deşi hoarda ieşise cu totul din junglă pentru a ocupa câmpiile, vor trimite în mod sigur o parte a forţei lor pentru a-i vâna pe cei fugiţi. Războinicii aflaţi între breşă şi drumul de acces ar putea să-şi croiască drum până sus, însă n-ar fi decât o ariergardă, măcelărită şi ea în cele din urmă. Linia trebuia să reziste şi va rezista. Deja, câteva companii de războinici amentzutl se deplasau spre sud-est pentru a-i sprijini pe soldaţii rămaşi fără prea multe suliţe şi săgeţi. În timp ce alte proiectile urcau cu boltă deasupra lor, bravii războinici se duseră la parapete imediat ce primii mozoyeni săltară pe ele. Mulţi săriseră prea scurt şi, cu bufnituri umede, sfârşiră străpunşi de ţepuşe. Alţii, loviţi de săgeţi în plin salt, căzură în groapă să moară. Iar cei care reuşiseră saltul cu succes nu avură nici ei o soartă mai bună, pentru că ghioage de luptă, cioplite în piatră, îi sfârtecară mai adânc decât oţelul. Tzihua azvârli un mozoyan în groapă. Alţi broscoi infernali săltară dincolo de el pentru a fi dezmembraţi de războinici acolo unde aterizară. În ciuda eroicului efort al amentzutlilor, hoarda continua să preseze. Mozoyenii pe moarte umpleau deja tranşeele cu carnea lor cenuşie, sângerândă. Un covor de trupuri va acoperi, în curând, parapetele şi ţepuşele, iar mozoyenii vor putea să păşească în linişte peste trupuri şi peste crestele lucrărilor de apărare. Deşi amentzutlii vor putea să-i împingă înapoi o dată, poate de două ori, uzura luptei se va întoarce în favoarea duşmanilor. Jorim se uită după semnalizatorul nalenian, staţionat sub el, pe trepte. — Lansează primul semnal, te rog. Marinarul duse cornul la buze şi scoase un sunet jos, vibrant, care se reverberă între clădiri şi munţi. Jos de tot, la marginea pantei abrupte, soldaţii nalenieni avansară peste margine, potriviră săgeţile în arcuri şi lansară la comandă. Sute de săgeţi umplură văzduhul şi căzură printre mozoyeni. Tot aşa cum făcuseră înainte suliţele şi săgeţile cu ghimpi, şiruri întregi de broscoi infernali fură secerate. Arcaşii se concentrară asupra mozoyenilor cei mai apropiaţi de pantă pe când hoarda se grăbea să umple golurile, întreaga lor linie se abătu 455

lateral. Fără nici o chibzuială, scurtară linia pe care amentzutlii trebuiau s-o apere, oferindu-le timp să-şi concentreze forţele. Jorim dădu din cap. — Ei, bine, asta ajută. Întrebarea este dacă va fi suficient. Nauana zâmbi din nou. — Stăpâne, aţi pus o întrebare la care deja cunoaşteţi răspunsul. Jorim dădu din cap. — Aş vrea să ai dreptate. Se ghemui şi-l lăsă pe Shimik jos, arătând spre semnalizator. — Du-te şi spune-i. Ochii fennului străluciră. — Doooi? — Doi. Shimik o zbughi imediat, coborând câte trei trepte o dată. Urlă. — Doooi! Doooi! Dooi! cu un entuziasm care îi smulse semnalizatorului un zâmbet. Ridică din nou cornul şi lansă un alt sunet, acesta întretăiat şi repetat, parcă potrivindu-se cu incantaţiile lui Shimik. Jorim privi spre ea. — S-ar putea ca nici asta să nu fie destul, însă este tot ce avem mai bun.

456

56 Ziua a 6-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Frica-l înşfăcase pe Moraven Tolo, spre surprinderea sa. Nu-şi putea aminti când se mai simţise cu adevărat înspăimântat, însă izul vag de cupru din gură era ceva ce mai simţise şi înainte. Recunoscu setea devastatoare. Îi era foarte frig şi numai gândul la mâncare îl făcea să-i vină greaţa. Ceea ce-i amplifica frica era imposibilitatea de a-şi aminti ultima dată când mai trăise o astfel de teroare. O găsea prea familiară şi voia să-şi aducă aminte când mai fusese atât de înspăimântat, însă nu reuşea. Se strecura pe sub vălul amneziei sale, uluitor de aproape, însă nesemnificativă. Iar dacă n-are formă, nici substanţă, nu pot lupta cu ea. Începuse să-i fie teamă după ce plecaseră din Opaslynoti, dar ameţitorul entuziasm de la început, cu care goniseră prin vale şi apoi în Ixyll, înainte să se închidă din nou tavam eyzarul, îl ajutase să ţină frica sub control, dar încă îi rodea sufletul precum hainele-i frecau pielea până la sângerare, iar fiorii magiei se transformaseră într-un chin. Nu erau singuri în această expediţie, şi studierea celorlalţi îi mai abătea oarecum atenţia. Rekarafi nu era cea mai neobişnuită creatură din întreaga gloată aflată în drum spre Ixyll, deşi era singurul viruk pe care-l văzuse. Oamenii urmăriţi de ei goneau înaintea lor, dar, după spusele lui Keles, nu aveau vreo idee despre locul spre care se îndreptau. Thaumstonerii veterani sugerau că, după o asemenea furtună puternică, tot ceea ce fusese ştiut mai înainte s-ar putea să fi fost şters, aşa că toată lumea se deplasa într-un teritoriu virgin. Pericolele erau din abundenţă şi nenorocirea-i lovise pe unii dintre thaumstoneri în momentul când puseseră piciorul în Ixyll. Ici, colo, mici turbioane de praf ţâşneau în sus şi dansau jucăuşe, la fel ca 457

demonii de praf din cele Nouă Principate. Unul aprinse un om. Altul îl transformă pe un căutător într-o masă de gândaci, care reuşi să se menţină, timp de câteva ore, ca o comunitate de forma unui om. Ar fi putut supravieţui mai mult, dacă n-ar fi fost felicitat din inimă, printr-o bătaie pe spate. Moraven nu se îndoia că gândacii vor reuşi, într-un sfârşit, să-şi reconstituie forma. Asta dacă nu vor fi din nou împrăştiaţi de furtună. Destul de repede, hoarda se fărâmiţă tot aşa cum păţise şi omulgândac. Keles le indică însoţitorilor săi direcţia nord-vest. Alegerea avea sens, pentru că spre nord-vest era vechiul Drum al Mirodeniilor, din care nu se mai vedea nici o urmă. Traseul lui Keles îi duse printro formaţiune de dealuri încreţite, cu unele înălţimi mai mari în spate. Singurul avantaj era că dealurile ascundeau un număr de peşteri suficient de mari cât să adăpostească întregul lor grup, inclusiv caii. Căutătorii recomandaseră găsirea unor adăposturi sub pământ, deoarece, deşi furtunile puteau muta munţi întregi dintr-un loc în altul, rareori magia neîmblânzită penetrase scoarţa pământului. Pământul însuşi purta semne despre cât de puternică putea fi furtuna. Stânci uriaşe fuseseră rostogolite în jos pe deal, uneori chiar în sus pe deal, apoi şlefuite mai fin decât obrazul unui copil. Copacii aveau frunze din care picura nu sevă, ci sânge, şi crengi care se răsuceau în jurul păsărilor, pentru a le devora. Alte plante creşteau, înfloreau, lăsau seminţe şi mureau în răstimp de o oră, trimiţând valuri circulare de flori de forme şi culori ciudate, cu dungi şi pete modificându-şi forma precum uleiul pe apă. Ar fi fost frumoase, dacă n-ar fi duhnit a gaze de mlaştină şi carne putredă. Magia sălbatică din Ixyll nu răpusese absolut tot ce atinsese. Ceea ce creştea părea să prospere. Locurile unde furtunile dezgoliseră o palmă de pământ erau cucerite repede de plante sau de insecte care ridicaseră movile uriaşe ce pulsau de viaţă. Rekarafi arătă spre una mai deosebită, înălţată ca un vulcan, cu valuri de furnici galbene alergând în sus şi-n jos pe laturi. Spuse că astfel de furnici nu mai fuseseră văzute pe lume de sute de ani. Erau considerate o delicatesă în Virukadeen, însă nimeni nu vru să se oprească pentru a le încerca. Astfel de lucruri ţineau în frâu frica lui Moraven, pentru că-i ofereau repere din realitate, de care se putea agăţa. Nu-l surprindea 458

că insecte dispărute de atâta vreme apăruseră dintr-odată în ajunul furtunii. Nu numai că avea senzaţia copleşitoare că se afla altundeva, dar şi altcândva. De parcă mergeau printr-un teritoriu care se modifica şi lua forme impuse de mintea lor acolo. Moraven văzuse ceea ce Rekarafi numise movilă, dar el folosise o anumită definiţie când o numise aşa şi insectele ieşiseră la iveală când virukul arătase spre ele. Ar fi văzut acelaşi lucru ca mine, dacă aş fi arătat eu primul întracolo? Se înfioră. Nu era sigur ce văzuse, însă simţea că era ceva apăsător de recognoscibil. Amintirile reveneau, croindu-şi drum prin mintea lui ca dintr-un abis. Scrâşnetul ghearelor lor rezona cu frica sa. Unde suntem? Stomacul i se strânse. Când suntem? Călăriră timp de trei zile prin Ixyll, într-o căutare fără de succes a mormintelor sau urmelor vechiului Drum al Mirodeniilor. Deşi găsiră peşteri din belşug, şi unele urme de aşezări, nu dădură nici măcar peste o necropolă virukiană, darămite de catacombe pline cu războinici imperiali căzuţi. Dezamăgit, Moraven nu era cu adevărat sigur că ştia cum arătau astfel de morminte, însă faptul că nu găsiseră nimic de dinaintea Urgiei îl umplea de frustrări. Dacă aş şti ce căutăm, aş şti şi că am găsit. Mai rău, nu dădură peste nici o urmă a bandiţilor care-o luaseră înainte. Logica lui Keles, să mărșăluiască spre nord-vest, fusese impecabilă, bazată pe istorie, precum şi pe legendele unora ca Amenis Dukao. Drumul spre nord-vest era bine cunoscut; Imperiul avusese avanposturi de-a lungul lui, aşa că atragerea turasynzilor pe acel drum ar fi oferit trupelor Cyrsei mai multe şanse. Însă dispariţia bandiţilor sugera că s-ar putea să fi avut alte informaţii. Asta însemna că se îndreptau spre un complex de morminte, în vreme ce Keles şi ceilalţi orbecăiau fără rost. Expediţia şi natura Ixyllului îi marcară pe toţi. Rekarafi deveni hipervigilent şi părea să meargă înainte fără să mai doarmă. Ciras ajunse să fie şi mai irascibil şi dormea prost, la fel şi Tyressa. Keles, care părea să-şi fi revenit din plin de pe urma migrenelor, aborda încă totul cu multă prudenţă. Borosan deveni neobişnuit de taciturn şi obsedat de modificarea şoricarilor şi a noului său thanaton, Numărul 459

Cinci, pentru a-i păzi. Chiar şi maşinăriile acţionau ciudat, cele mai mici agăţate în spatele celor mai largi, pe când galopau pe lângă cai. Cu toţii păreau să aştepte ceva şi, din acest punct de vedere, Moraven nu se deosebea de ceilalţi. Însă în el simţea ceva diferit. Cu toţii se confruntaseră cu senzaţia necunoscutului şi chiar a insondabilului. El simţea că era ceva acolo, ştia ce este, însă nu-i putea pronunţa numele. Acest simţământ familiar aduse cu sine o prevestire, apărută deoarece ştia că îl aştepta ceva pe el. Dar ce? În cea de-a treia zi, începu să se lase bezna, deşi, atât de departe în nord, amurgul mai zăbovea. Coborâră versanţii din nord-vest ai unor dealuri şi o luară peste un platou vast, prăfos, care ar fi putut fi, cândva, un lac. După aproape doi kilometri, deja învăluit în umbre, îi aştepta un deal striat. În pofida faptului că soarele apunea dincolo de el, Moraven surprinse o sclipire scurtă, de genul celei produse de o oglindă de semnalizare. Arătă într-acolo, dar Tyressa şi virukul o văzuseră deja. Au văzut lumina mea, sau au creat-o ei deja? Keles nu dăduse cu ochii de ea, nici Borosan, dar asta se întâmplase pentru că studiau amândoi dispozitivul folosit de gyanridin pentru măsurarea nivelului de magie incontrolabilă. În vreme ce Moraven arăta spre nord-vest, Keles se răsuci în şa, indicând nord-estul. — Acolo-i, Borosan. Ai dreptate. Este o furtună şi încă una puternică. Moraven se întoarse şi o putu vedea printre faldurile voalului. Majoritatea furtunilor văzute de ei în Ixyll fuseseră mici şi îndepărtate, dar asta nu era nici una, nici alta. Norii cenuşii-purpurii erau absorbiţi în pâlnia spiralată a unui vârtej care cutreiera peisajul. În el se zbăteau focuri roşii-aurii, iar fulgere negre erupeau în afară. Tunetele bubuiau şi mugetul furtunii îi vibra în coşul pieptului. Ciras gemu şi Moraven se întinse spre el să-l calmeze în şa. Keles prinse ideea din zbor. — Trebuie să găsim repede un adăpost. Tyressa arătă spre nord-vest. — Pe dealul de acolo erau lumini. Din nou, vedeţi? Străfulgerări. 460

Cartograful dădu din cap. — Nu reflectă furtuna, asta-i sigur. S-o luăm din loc. Cred că am putea reuşi să ajungem acolo înainte de venirea furtunii. Călăreţii îşi înghiontiră caii, însă pe sub păturile lor, cu care erau acoperiţi, animalele nu simţiră nimic. Însă cailor nu le trebuia nici un imbold ca s-o ia la goană din faţa furtunii. Din fericire, suprafaţa lacului secat nu era accidentată, aşa că bidiviii puteau să gonească cu toată viteza. Moraven îşi depăşi frica pe cât putea de bine pentru a-l putea ţine pe Ciras în şa, însă furtuna nu putea fi ignorată. Vântul pe care-l stârnise începu să urle. Se acumulase o căldură duşmănoasă, care-l făcea să-şi dorească să-şi smulgă toate hainele de pe el. Peste tot în jur, vraja făcea ca ţesătura de thaumston să lucească. În timp ce călăreţii săltau în şa, iar caii galopau, pânza forma încreţituri, iar marginile şi încreţiturile izbucneau în străfulgerări argintii sau albastre, în timp ce irizări violete umpleau cutele mai întunecoase. Furtuna îi va ucide, nu exista nici o îndoială în privinţa asta. Însă, în pofida acestei certitudini, nu de moarte se temea el. Era altceva. Provenea din cotloanele cele mai adânci ale minţii lui, o creatură neagră, greoaie, duhnind a putreziciune. Purta o armură care zăngănea şi o mască. O mască de bătălie, metalică, cu solzi de dragon. Gura ei se căsca dezvelind dinţii ascuţiţi, iar din gâtlej scotea un hohot gutural, amestecat cu hăulitul lupesc al vântului... Duduiturile potcoavelor se luau la întrecere cu tunetele. Iluminată de scăpărarea fulgerelor furtunii, calea deveni vizibilă. Nu prea abruptă şi destul de lată, era tăiată în deal, ducând spre o deschizătură întunecată, prin care puteau trece fără să descalece. Calul lui Borosan intră primul, iar ceilalţi îl urmară. Rekarafi o luă la dreapta şi evită versantul, strecurându-se pe sub marginea crevasei în timp ce thanatonul goni şi ultimul cal înăuntru. Moraven trebui să lase capul în jos ca să poată intra în cavernă, apoi sări din şa. Ciras se depărtase, însă reuşi să rămână în şa. Înainte să cadă, Keles şi Moraven îl culcară încet la pământ. Tyressa mână caii mai adânc în cavernă, conducându-i spre stânga, după un colţ, iar potcoavele lor păcăneau şi sunetul se reverbera între pereţii a ceea ce părea să fie o incintă masivă de piatră. 461

Moraven îşi smulse vălul şi strânse coifurile într-un sul gros în jurul gâtului. — Trebuie să-l ducem pe Ciras şi mai departe în peşteră. Ajutaţimă! Keles dădu din cap şi-l luă pe tânăr de subsuori, în vreme ce Moraven îl prinse de glezne. Se deplasau încet prin pasaj, bazându-se numai pe ce auzeau, din moment ce lumina dinspre intrare se diminua pe măsură ce înaintau. Umbra virukului aluneca pe pereţi, blocând mare parte din lumină. Moraven putea înţelege fascinaţia faţă de furtună şi ştia că virukul nu putea fi atât de prost încât să mai zăbovească pe acolo când se va declanşa. Ajungând lângă intrarea în următoarea incintă, Borosan aprinse lanterna gyanrigot, pe care o adusese cu el. Lumina albastră se înfipse adânc în întunecimea încăperii, iluminând intrarea înaltă, arcuită, care dădea într-o altă incintă, însă nu pătrunse mai departe. Pe când gyanridinul o plimbă înspre dreapta, împrăştiind lumina pe pereţii înconjurători, deveni tot mai clar că adăpostul fusese, cândva, o formaţiune naturală în stâncă, dar fusese prelucrată din greu de mâna omului. Moraven lăsă gleznele lui Ciras şi se îndreptă în tăcere. Ar fi vrut să vorbească, însă cuvintele nu-i veneau. Considera că tot ce lumina scotea la iveală era atât impunător, cât şi terifiant. Ştiu într-o clipită că îşi descoperise sursa spaimei. Aflase ceea ce căutaseră de zor, ceea ce jaecaiserrul Jatan îi spusese să găsească. Genunchii îi tremurau. Lumina lui Borosan alunecă pe peretele şlefuit, apoi nişe pătrate, de înălţimea, lăţimea şi adâncimea potrivite omului, li se înfăţişară ochilor. Fiecare dintre ele fusese acoperit cu o lespede de piatră cimentată. Pe fiecare fuseseră cioplite numele şi faptele de vitejie ale celor îngropaţi. Literele fuseseră suflate în aur, aşa că numele şi legendele licăreau la lumină. Keles suspină. — Acela de acolo. Este mormântul lui Amenis Dukao. A murit cu împărăteasa. Înainte ca vreunul dintre ei să poată comenta ceva, virukul urlă. Moraven se întoarse, incapabil să-i priceapă vorbele, însă nu mai conta. Furtuna ne-a ajuns din urmă. 462

Silueta virukului umplea intrarea. Rekarafi se prinse de ambele margini ale coridorului de intrare şi rămase neclintit când furtuna lovi. Prima dată, un nor de praf năvăli înăuntru, ridicându-l pe viruk de la sol. Picioarele lui se legănau prin aer, apoi o flamă aurieroşiatică izbucni din afară, învăluindu-l. Piatra din mâna lui dreaptă se sfărâmă. Rekarafi, încă ancorat cu mâna stângă, fu azvârlit înapoi şi se izbi de zidul de la intrare. Fără a mai fi blocată de prezenţa virukului, o minge strălucitoare de vrajă săltă în încăpere. Pluti o clipă, apoi trimise tentacule de fulgere negre în patru direcţii. Furcile lor pocneau şi se zbăteau, mişcându-se precum braţele şi picioarele, pe când mingea se târa înainte. Preţ de o clipă, Moraven se gândi că luase forma thanatonului Numărul Cinci. Sau am făcut-o noi aşa, cu minţile noastre. Apoi, o gaură întunecoasă se căscă în centrul mingii şi se umplu cu magia topită. Punctul roşu se zbătea înainte şi înapoi, în timp ce mingea avansa. Privea. Căuta. Se opri asupra lui. Apoi explodă. Un uragan de argint îl pocni pe Moraven, ridicându-l în aer. Durerea îl cuprinse în timp ce zbura prin văzduh. Fiecare muşchi intră în spasme, se încordă şi apoi se relaxă. Când se prăvăli, se rostogoli moale, fără să încetinească. Alunecă pe podeaua încăperii, apoi se izbi de peretele criptelor. Era doar vag conştient de ceea ce se petrecea cu trupul său, însă nu mai avea nici o importanţă. Când îl lovise magia, ceva intrase în mintea lui. Pătrunse adânc, sfâşiind totul în jur, şi-i umplu rana cu dispreţ. „Tu eşti. Te-ai întors. Bine.” Percepţia lui Moraven asupra realităţii se spulberă, până nu mai rămase decât vocea aceea. „N-ai să mai scapi niciodată.”

463

57 Ziua a 6-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati Deseirion Prinţul Pyrust o găsi pe Jasai din Helosunde aşteptându-l în camera de audienţe. Căminul conţinea doar cărbuni sfărâmaţi şi nu producea prea multă căldură. În pofida acestui lucru, nu purta nimic în picioare, doar cămaşa de noapte, care să-i acopere goliciunea. Ţesută din lână groasă, cămaşa nu era chiar atât de grea încât să nu poată vedea prin ea conturul avântat al sfârcurilor întărite. Veşmântul îl primise, însă ea preferase dintotdeauna culorile vesele, obişnuite în Nalenyr. Acum îmbrăcase straiul neboit, aşa cum făceau muritorii de rând din Deseirion. Îngenunche la apropierea lui şi îşi lăsă capul. Părul lung şi blond alunecă, ascunzându-i faţa, dar el nu simţi nici o teamă sau căinţă în atitudinea ei. Nu dorea nimic, în nici un caz iertare, şi nu avea aerul că ar fi fost cuprinsă de remuşcări. Asta-l surprinse, însă îşi mască reacţia, întinzând încet mâna pentru a desface catarama mantiei sale negre, de lână, tivită cu o fâşie de blană de lup. Îi dădu drumul la picioare. Ignorând-o pentru moment, Pyrust se aplecă să arunce câteva surcele peste cărbuni. Aterizară cu un bufnet plăcut, împrăştiind un nor de scântei care porni în sus pe horn. Un val de căldură ţâşni afară, apoi se ridicară flăcările, adăugând puţină lumină în încăperea întunecată. Focul trimise o lucire aurie în părul lui Jasai. Îşi scoase mănuşile şi le aruncă peste mantie. Ţinându-şi mâinile deasupra focului, privi cum flăcările dansau printre degetele răşchirate. Îşi frecă palmele una de alta, apoi rosti cu voce joasă. — E mai cald aici. Nu-ţi refuz dreptul la căldură. Asta provocă replica aşteptată. Jasai căzuse de acord să se mărite cu el şi să-l însoţească în Felarati de dragul fratelui, însă i se 464

împotrivea în nenumărate feluri. Primul era să se plângă de frig şi să ţină în permanenţă un foc aprins în camera ei, zi şi noapte. Pyrust îi explicase că naţiunea lor era săracă şi o astfel de risipă de lemn nu era permisă. Asta însă n-o împiedică să continue. O lăsă cu foc neîncetat timp de patru zile, apoi nu i se mai dădu lemn. Când se plânse, îi spuse că îşi consumase deja raţia. El, pe de altă parte, folosea mai puţin decât majoritatea oamenilor, aşa că avea rezerve mai mari de lemne. Îi spuse că i se putea alătura în camera sa de noapte şi că i se va ţine de cald, însă ea răspundea că prefera să-i fie frig. Fermitatea ei mai ţinu doar o zi şi o noapte, ar fi putut rezista mai mult, dacă el ar fi înlocuit mobilierul pe care-l arsese. Până la urmă venise la el. În pofida noii raţii de lemne puse la dispoziţia ei, la începutul săptămânii, ea decisese să rămână. Pyrust nu era prost. Se căsătoriseră în grabă la Meleswin şi el consumase uniunea în aceeaşi seară. Îl acceptase atunci pentru că făcea parte din înţelegerea lor, dar de atunci îl respinsese până în noaptea când lipsa de căldură o făcuse să intre în patul lui. Dar chiar şi atunci ştiu că o făcuse de nevoie. Însă nu conta absolut deloc de ce intrase în patul lui, ci doar că o făcuse. Ura, apatia, dorinţele imposibil de satisfăcut, se putea descurca cu toate astea. Însă nu şi cu nesupunerea. Jasai nu-şi ridicase capul. — Mi-ai explicat, soţ al meu, că resursele valoroase nu pot fi risipite aici, în Deseirion. — Dar mi-ai ars din lemn până ai aflat că mă supun aceloraşi reguli ca şi poporul meu. — Am fost smintită. — Iar acum eşti înţeleaptă? — Mai înţeleaptă, milord. Îşi ridică faţa şi lumina focului licări în urmele de lacrimi de pe obraji. Am veşti pentru tine, Prinţe Pyrust. Lacrimile nu aveau nici o noimă. Se întoarse să se uite la ea şi făcu câţiva paşi înainte, pentru ca flăcările să-i lumineze silueta. — Ce veşti? Ea-şi strânse braţele în jurul mijlocului subţire. 465

— Moştenitorul tău creşte în pântecul meu. Pyrust îşi împreună mâinile la spate, cea stângă în cea dreaptă, dintr-odată conştient de beteşugul său. Ce-ar crede copilul meu de asta? Acest gând îi venise de parcă ar fi fost un alt mesaj trimis de zei şi-l făcu să se înfioare. Ceea ce văzuse el până acum drept viaţa şi viitorul său se proiectau acum şi mai departe, prin generaţiile care vor veni. El fusese întotdeauna un sfârşit, însă de acum era o verigă din lanţ, iar responsabilitatea sa era să facă lanţul puternic. Îşi miji ochii. — Moştenitorul meu, sau al helosundienilor? Ochii lui Jasai se măriră, apoi îşi lăsă privirea-n podea. — Nu mă surprinde că mă întrebi asta. Mi-ai promis un moştenitor al tronului în Helosunde şi că voi fi regenta lui. Aceasta-i înţelegerea acceptată de mine. Acesta a fost scopul meu, când m-am culcat cu tine. Ştiam că voi face ca orice copil de-al meu să te urască, aşa cum te-am urât eu, şi că recolta vieţii tale va fi acră şi plină de amărăciune. Vehemenţei din glasul ei îi lipsea ascuţişul de dinainte. Ceva o înmuiase. — Dacă asta ne-a fost înţelegerea, de ce este acum moştenitorul meu? Ea oftă încet. — Îţi sunt soaţă de o lună şi jumătate. Mi-ai spus că voi învăţa să am încredere în tine şi asta s-a şi întâmplat. Eşti crud şi capabil de multe lucruri, inclusiv de crime fără nici o milă, însă nu eşti ipocrit. Îţi ţii promisiunea. Înduri acelaşi frig ca şi poporul tău, aceeaşi foame, aceleaşi primejdii. Eu mi-am petrecut viaţa în Nalenyr, ascultându-i pe lorzi şi pe doamne promiţând multe, însă faptele lor nu au urmat niciodată cuvântul dat. Ei doresc să conducă, dar metoda lor de a o face este supravegherea oamenilor, urmăresc direcţia spre care se îndreaptă, apoi ţâşnesc înainte şi trâmbiţează că sunt ascultaţi. Fratele meu nu avea nici o cădere să fie prinţ helosundian şi toată lumea ştia asta, inclusiv el. I s-a spus ce se aştepta de la el şi s-a conformat acelor aşteptări.

466

— Însă acum se descurcă mai bine, pentru că Cyron a stabilit noi aşteptări pentru el. Asta ar trebui să-ţi dea speranţe pentru naţiunea ta şi pentru revenirea ei la putere. — Însă asta nu se va întâmpla niciodată, nu? Fără să mai aştepte vreo invitaţie, se ridică în picioare şi-i luă mantia, pe care şi-o puse în jurul umerilor. Nu-ţi poţi permite vreo răscoală în Helosunde, sau Deserion va fi slăbit şi Cyron nu se va mai simţi ameninţat. Nici Cyron nu poate accepta o revoltă în Helosunde pentru că se teme să nu piardă controlul acolo. Copilul nostru pe tronul helosundian ar fi coşmarul său cel mai cumplit, din moment ce el ar uni naţiunile noastre şi lăsa frontiera lui descoperită. Pyrust se întoarse şi se duse în spatele ei, aşezându-şi mâinile pe umerii ei. — Analiza ta este foarte bună, dar ai uitat să adaugi că fiul tău, în calitate de Prinţ de Helosunde, ar fi rivalul fratelui tău, iar rezolvarea acestei situaţii va duce, fără îndoială, la asasinarea unuia sau altuia. — Mai degrabă a amândurora, milord, din moment ce Consiliul de Miniştri nu-i va controla pe nici unul dintre ei. Se uită înapoi, spre stânga, apoi îşi înclină capul şi-i sărută mâna betegită. — De asta copilul nostru trebuie să fie Prinţ de Deseirion. Înţeleg asta şi o accept. Accept şi alte lucruri. — Cum ar fi? — Trebuie să devin deseiană. Consiliul de Miniştri spera să mă mărite cu cineva, oricine. Pentru mine nu conta. Acum, fiind măritată cu tine, am ieşit din discuţie şi din orice planuri în ceea ce priveşte Helosunde. Devenind deseiană, poporul tău ar putea avea şansa de a ne iubi copilul, copiii noştri. Pentru asta, voi adopta îmbrăcămintea deseiană şi obiceiurile locului. La fel ca tine, mă voi mulţumi cu puţin, pentru ca alţii să aibă mai mult. Cu permisiunea ta, voi face unele lucruri spre a le ruşina pe celelalte prinţese, ca şi ele să facă mai mult pentru oameni. Dacă eşti de acord, aşa va fi. — Să aprob, da. Pyrust îşi coborî gura spre urechea ei stângă şi glasul i se schimbă într-o şoaptă tăioasă. 467

— Însă rapiditatea deciziei tale nu sugerează şi intenţia de a o respecta. Cred că poţi să-mi înţelegi scepticismul. Ea dădu încet din cap. — Oh, să nu mă înţelegi greşit, milord. Te respect şi chiar te admir, dar încă te mai urăsc. Îi voi aduce pe lume pe copiii noştri fără să te iubesc vreodată. Însă îi voi iubi pe ei, lor le va fi destinată dragostea mea. De fapt, pe tine te urăsc mai puţin decât pe cei care m-au adus în această situaţie. M-au dat ca pe ceva de nimic, au scăpat de mine. Vreau să apuc să-i văd cum îşi regretă nebunia. Aici cred că suntem uniţi. El îşi permise să chicotească. — Şi cum se potrivesc astea cu darul pe care mi-l faci? Promisiunea că-mi vei îngădui să fiu împărat? — Toate acestea sunt unul şi acelaşi lucru. Ea se înfioră şi se lipi cu spatele de el. — Copiii noştri ar trebui să fie mai mult decât oricare dintre noi şi merită mai multe decât a avut oricare dintre noi. Vei deveni împărat, iar ei vor avea un imperiu. Va fi cel mai bine pentru ei şi pentru întreaga lume. Pyrust o sărută pe ceafă. — Sunt bucuros că odraslele mele au o mamă atât de deşteaptă. Se aplecă şi o bătu uşurel pe fese. — Acum du-te, soaţă a mea, şi încălzeşte-ne patul. Am să vin şi eu într-o clipă. — Da, soţul meu. Apoi vom înfierbânta foarte tare patul. Jasai ieşi din încăpere lăsându-i mănuşile, una întreagă şi cealaltă deformată, să zacă flasce pe podea. Pyrust le azvârli între umbre, apoi păşi înainte ca să-şi încălzească mâinile. Nu fu deloc surprins când Mama Umbrelor ieşi din întuneric, aducându-i mănuşile cu mâna ei chircită. — Vă sâcâie ceva, Prinţul meu? Pyrust se holba la flăcări, ştiind prea bine că de-abia ar fi putut s-o vadă, chiar dacă ochii săi puteau privi şi în beznă. — În mai puţin de o lună şi jumătate e deja însărcinată? — Aţi putut vedea că era fecioară când aţi luat-o în noaptea nunţii. 468

— Sângele apare în ouă şi pe cearşafuri prin tot felul de mijloace. Se încruntă puternic. — N-o fi fost deja însărcinată? — Interogatoriile nu au scos la iveală nici un fel de zvonuri cum că ar fi avut vreun iubit. Umerii Delasonsei se ridicară şi coborâră. — Pe drumul până aici a sângerat, apoi n-a mai sângerat deloc. Este extrem de probabil că este însărcinată, a căzut grea numai cu Domnia Voastră. — Deci, dacă este însărcinată, atunci copilul este al meu? — Da. — S-ar putea ca aflând că este lăuză, asta să fi declanşat schimbarea ei? Mama Umbrelor chicoti. — Nu a fost atât o schimbare, cât o acceptare a realităţii. Ea încearcă să aranjeze ca lucrurile să fie cât mai bune pentru copiii ei. Este tânără, da, însă nu şi frivolă. Maternitatea schimbă arareori o femeie în acest fel; mai degrabă stârneşte în ea pornirile adevăratei sale firi. Pyrust dădu din cap. — Zugrăveşte un viitor foarte interesant. — Da, milord, însă unul încă nerealizat. Vocea Delasonsei ieşi cu blândeţe din adâncimea glugii. — Ar putea pierde sarcina, sau copilul n-ar apuca să trăiască. Deşi nici un asasin n-ar putea ajunge la ea, vor exista încercări şi cea mai mică încurcătură ar putea declanşa un dezastru. — Bineînţeles că ai dreptate. Se întoarse spre ea, apucând mănuşile cu mâna beteagă. — Zvonurile despre sarcina ei trebuie sugrumate în faşă, iar cei ce le răspândesc, ucişi. Cyron n-ar pune să fie ucisă, dar Consiliul de Miniştri Helosundian, da. Aminteşte miniştrilor mei că sănătatea lor depinde de a nevestei mele, cu care sunt foarte grijuliu. Vor trebui să se întreacă pe sine pentru a o face fericită. — Vedeţi foarte clar lucrurile, milord. Pyrust oftă, băgându-şi mănuşile la centură. 469

— Bastardul fratelui meu mort va deveni o problemă odată cu naşterea copilului. Ea încuviinţă solemn din cap. — Mă voi ocupa eu de Thyral. — Să nu-l ucizi. — Nu? — Delasonsa, s-ar putea să mă crezi nebun, însă nu sunt lipsit de suflet. Tatăl lui a murit pentru că a îndrăznit să dea ascultare agenţilor nalenieni şi a complotat împotriva mea. A fost nevoie să fie ucis, la fel şi odraslele lui mai mari. Băiatul era în scutece pe atunci şi acum are şase ani. Nu ştie cine este şi acum a venit vremea să-l antrenăm. Spune-i că l-am ales pentru o treabă foarte specială. Va fi învăţăcelul tău, apoi garda fiului meu. Va ajunge garda împăratului. Mama Umbrelor făcu o plecăciune adâncă, rămase aşa o vreme, apoi se ridică încet. — Mă onoraţi, încredinţându-vă în mine ca să-i antrenez pe cei de-un sânge cu Domnia Voastră. — Îndrăznesc s-o fac, Delasonsa, numai pentru că ştiu că vei sta între ambiţie şi sângele meu. Pyrust zâmbi încet. — Acest viitor va ajunge să existe. Zeii îl vor, la fel şi eu.

470

58 Ziua a 6-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Sunetul trompetei se rostogoli peste câmpiile înecate în fum, apoi din junglă, dinspre nord-vest, se auzi semnalul de răspuns. Deşi pâcla şi distanţa îi făceau dificil de observat, cinci sute de războinici nalenieni, purtând uniforme de un roşcat aprins, goneau prin junglă pe caii lor. Dragoni mari, aurii, li se încolăceau pe piept, iar flamurile roşii fluturau sub vârfurile lăncilor uşoare. Fiecare om purta un scut rotund, cu acelaşi blazon cu dragonul, iar de ţepuşa de pe vârful coifului atârna o flamură colorată, câte o culoare diferită pentru fiecare dintre cele cinci companii. Nauana suspină, iar dintre amentzutlii adunaţi acolo se ridică un murmur difuz. În nici una dintre conversaţiile cu ei Jorim nu găsi nici un indiciu că ştiau ce erau caii. Animalele de povară folosite de ei, cunya, şi verişorii lor mai mari, ayana, le dăduseră învăţaţilor nalenieni impresia că erau mai apropiaţi de cămile decât de cai. În vreme ce ayana putea, uneori, să fie călărit, amentzutlii nu avuseseră nici conflicte şi nici tradiţii marţiale legate de lupta călare. Pe măsură ce companiile înaintau, se despărţiră, două la stânga şi trei la dreapta, formând un spaţiu de manevră pentru o duzină de care de război. Trase de câte patru cai fiecare, carele aveau un conducător în centru şi câte doi arcaşi aşezaţi pe mici postamente, care le permiteau să tragă pe deasupra lui şi a cailor. Trei lame curbate periculos, de peste un metru lungime, ieşeau de pe butucii axei, strălucind puternic în lumina soarelui când se răsuceau. Nauana privi spre Jorim cu ochii măriţi de uimire. — Stăpâne Tetcomchoa, aţi făcut o minune. Animale ciudate şi lucruri chiar şi mai ciudate. Ne-aţi dăruit victoria. Jorim clătină din cap. — Doar o şansă. Cât de bună, Nauana, vom vedea. 471

Ea îşi întoarse privirile spre câmpul de bătălie în vreme ce murmurul crescu între ai săi. Nu numai că nu ştiau nimic de cai, dar nu aveau nici o cunoştinţă practică despre roată. Ţinând cont că trăiau într-o ţară muntoasă, unde transportul bunurilor pe spinarea animalelor era mult mai practic decât construirea de drumuri pentru căruţe, folosirea roţii în calendar sau la jucăriile copiilor îi conferea un sens ciudat. Caii şi carele sunt, pentru ei, stricătoare de lume, tot aşa cum este pentru noi descoperirea acestui continent. Cavaleria se puse în mişcare la galop, traversând rapid câmpurile cultivate. Datorită felului în care se risipise fumul peste ogoare, cavaleriştii apăreau şi dispăreau din vedere. Jorim era destul de sigur că nici războinicii amentzutlieni, nici mozoyenii nu puteau vedea trupele naleniene. Însă le puteau auzi. Ropotele potcoavelor cailor răsunau precum tunetele. Săgeţile continuau să cadă ca o ploaie, ucigând sute de legiuni cenuşii, iar amentzutlii menţineau linia de apărare în pofida presiunii înspăimântătoare exercitate de duşman. O parte din formaţiunea mozoyenilor aflată cel mai departe de pantă se despărţi, luând-o spre nord şi vest. Prima dată Jorim se temu că aveau de gând să se regrupeze şi să înfrunte cavaleria, dar în loc de asta, ei doar se aruncară asupra liniilor amentzutliene. Se îndreptau spre un punct unde apărarea slăbise şi cadavrele cenuşii umpleau şanţul. Fie intenţionat, fie din întâmplare, asaltau cel mai vulnerabil punct al liniei de apărare, şi încă suficient de numeroşi încât să-i copleşească pe războinicii care li se opuneau. Şuvoiul cenuşiu şarjă, însă nu mai apucă să-şi atingă ţinta. Lăncierii nalenieni ţâşniră din fum şi loviră flancul. Rapizi şi puternici, caii zdrobiră trupurile goale, smulgând membre şi azvârlindu-i prin aer pe mozoyeni. Lăncierii trecură vârfurile groase de oţel prin trupurile subţiri, apoi îşi aruncară armele, îngreunate de câte o jumătate de duzină de broscoi demonici. Săbiile apărură în mâinile goale, abătându-se în cercuri largi asupra duşmanilor şi retezând membre şi capete. Scuturile îi loviră din zbor pe mozoyenii care se aruncau asupra lor, iar copitele cu potcoave de oţel îi tocară pe sol. 472

Mozoyenii se repeziră în breşele apărute între companiile de lăncieri doar pentru a se trezi înaintea unei alte urgii. Carele de război se repeziră asupra lor. Arcaşii trăgeau pe cât de repede puteau şi fiecare săgeată îşi găsea ţinta. În unele cazuri, săgeţile străpungeau un trup şi se înfigeau în următorul. Însă mozoyenii care căzuseră răpuşi de săgeţi erau mai norocoşi decât supravieţuitorii, pentru că roţile cu lame se dovediră a fi şi mai îngrozitoare. Retezau picioare şi ciopârţeau trupurile deja căzute. Roţi, copite şi picioarele mozoyenilor frământară pământul, transformându-l într-un noroi însângerat care se împrăştie peste tot, acoperind laturile carelor de luptă şi trupurile cailor. Dezorientaţi şi fără nici un conducător, mozoyenii din flanc intrară în panică şi o luară la goană urlând, încercând să se alăture corpului principal. Spaima se răspândi în rândurile întregii forţe invadatoare. Se refugie din faţa cavaleriei, ca un banc de peşti fugind de un prădător, apoi ţâşniră înapoi spre nord. Rândurile din spate se desprinseră şi fugiră cât de repede puteau. Dispărură în fum, iar călăreţii se repeziră după ei. Şirurile cenuşii aflate cel mai aproape de tranşee se întoarseră şi încercară să fugă, însă nu aveau loc de manevră. Săgeţi, ţepuşe, suliţe îi secerau pe capete. Războinicii amentzutl se lansară în luptă, trecând de parapete şi-i atacară pe mozoyeni. Tzihua conduse un mic grup de luptători peste şanţul umplut cu cadavre direct în masa colcăitoare a duşmanilor. Ghioagele lor de război se ridicau şi cădeau, iar sângele se împrăştia formând cercuri roşietice, tăind un culoar lat în rândurile trupelor mozoyene. Centrul formaţiei acestora rămăsese în plin haos. Unii se retraseră spre nord-est şi cavaleria trecu printre ei măcelărindu-i cu sutele. Carele de luptă făceau ce puteau, dar în cele din urmă trebuiră să fie retrase. Noroiul însângerat devenise prea gros şi ameninţa să blocheze roţile, iar trupurile mozoyenilor ofereau prea puţină aderenţă. Arcaşii încă mai alegeau ţinte individuale şi, spre sfârşitul luptei, se întrecură în lansarea unor lovituri din ce în ce mai dificile. Amentzutlii începură să cânte. Jorim nu putea înţelege nimic din ce spuneau, pentru că dialectele se amestecau, însă războincii păreau să fie îmbărbătaţi de acele cuvinte. Şi alţi războinici, la fel de masivi 473

precum Tzihua, îşi conduseră companiile în vâltoare. Bătălia se transformă în măcel, iar amentzutlii se avântară în el cu un zel pe care Jorim nu-l mai văzuse nicicând şi spera să nici nu-l mai vadă vreodată. Mai repede decât ar fi crezut că este posibil, dar nu chiar atât de curând, bătălia se termină. Terenul cel mai apropiat de pantă era acoperit cu un strat gros de până la un metru de trupuri cenuşii. Căzuseră şi unii luptători nalenieni şi amentzutl, iar şi mai mulţi erau răniţi, unii foarte grav. Însă pierderile lor erau nesemnificative în comparaţie cu cele ale inamicului, care erau fără număr. Clătină din cap. — Mă întreb câţi trebuie să fi fost. Nauana privi spre el. — Cred că ştiţi în mod sigur, Stăpân al meu. — Nu ştiu. Aş vrea să facem o numărătoare. — După cum este voia Stăpânului Tetcomchoa. Nauana se duse până la marginea piramidei, îşi mângâie gâtul cu mâna şi apoi glăsui cu o voce care umplu întreaga vale. Jorim nu putu înţelege toate cuvintele, deoarece se exprima într-unul dintre cele mai comune dialecte, însă cei de dedesubt înţeleseră şi cântecul încetă. Ceea ce părea a fi întreaga populaţie începu să se deplaseze pe calea de acces spre câmpul de bătălie. Pe când coborau, războinicii amentzutl se traseră din nou în spatele parapetelor şi se aşezară în formaţie, îşi aşezară morţii şi răniţii în faţa lor, apoi îşi înălţară feţele şi vocile spre ceilalţi oameni. Intonară la unison o incantaţie ritualică, repetând-o din nou şi din nou. „Timpul nostru s-a sfârşit, al vostru începe.” Oamenii ajunseră pe câmpul de bătălie şi se răspândiră în grupuri. Lucrătorii şi sclavii începură să adune cadavrele şi să le mute de colo-colo, fără a încerca să se eschiveze de o astfel de îndatorire morbidă. Mulţi se opriră să-şi vopsească feţele sau să-şi înmoaie părul în sângele duşmanului. Asta i se părea ciudat lui Jorim, nu numai pentru că socotea că era o barbarie, dar şi pentru că activitatea lor avea să-i acopere oricum de sânge din cap până-n picioare. Mutară cadavrele în zone unde membri ai claselor de artizani şi negustori începură să le ciopârţească. Cu o eficienţă incredibilă 474

jupuiau pielea şi o depuneau într-un loc. Alţii curăţau carnea de pe oase. Acestea erau despicate, însă nu aveau măduvă, aşa că sfârşeau prin a fi aruncate în grămezile cu gunoaie. Viscerele erau de asemenea sortate şi adunate, revărsându-se în şanţurile golite de cadavre şi curăţate de ţepuşe. Mai ciudată decât toate se dovedi a fi îndatorirea politicienilor. La baza pantei, pe o suprafaţă uriaşă, curăţată în mare grabă de sclavi, ei începură să adune capetele. În foarte scurt timp, apăru o mare piramidă de cranii şi nu avu nici un dubiu că se făcea o evaluare foarte exactă a materialelor de construcţie. Va avea, deci, parte de numărătoarea cerută. Armele erau, de asemenea, sortate. Amentzutlii îşi recuperară armele, apoi se retraseră ca să le cureţe şi să le repare. Armele rudimentare folosite de mozoyeni fură aruncate într-o grămadă, dar amentzutlii refuzară să se atingă de săgeţile şi lăncile de origine naleniană. Lui Jorim îi trebui un moment pentru a-şi da seama de ce, apoi concluziona că numai războinicilor le era permis să pună mâna pe arme. Îi transmise un mesaj Căpitanului Gryst, iar ea dădu ordin oamenilor să-şi adune armele şi să le cureţe, aşa cum făceau şi amentzutlii. Cavaleria şi carele de luptă se retrăseseră spre nord-vest şi erau gata să intervină dacă mozoyenii ar mai fi revenit, însă păreau să fie puţine şanse să se întâmple aşa ceva. Pe la mijlocul amiezii, războinicii amentzutlieni se organizară în patrule şi pătrunseră în junglă. Trupele naleniene se folosiră de ocazie ca să se reîntoarcă la bordul navelor şi să se îngrijească de animale. La căderea serii, primele patrule se întoarseră şi raportară că mozoyenii dispăruseră, ceea ce dădu prilejul începerii unor incantaţii de mulţumire, toate înălţându-se până spre vârful piramidei şi la zeul care privea în jos. Jorim petrecu ceva timp privind cum amentzutlii se descurcau după bătălie. Apărură oale şi grătare. Fâşiile de carne erau puse la fiert sau lăsate să se usuce. Pielea era fiartă şi întinsă. Oasele, odată uscate, vor fi folosite ca îngrăşământ. Chiar şi intestinele erau uscate şi apoi utilizate la corzile de peptli, beţe curbate, cu o plasă la unul din capete, pentru un joc ciudat cu mingea. 475

Se părea că nu se risipea nimic. Amentzutlii râdeau şi cântau în timp ce lucrau, iar hăcuirea era considerată o sărbătoare. Chiar şi Nauana coborî pe câmpul carnagiului şi dădu o mână de ajutor la recoltări, revenind în amurg, acoperită cu sânge şi aducând carne de mozoyan prăjită, pentru el. Jorim scutură din cap. — Noi nu avem obiceiul să ne mâncăm duşmanii. Ea se încruntă. — Nu suntem canibali, Stăpâne. Nu am consuma carne de om, dar să risipim carnea de mozoyan sau de ansatl ar fi o prostie. Aţi văzut cum au devastat jungla şi câmpiile. Ne-au luat ce ne trebuie ca să trăim. Acum, vigoarea lor ne aparţine. Se gândi o clipă şi găsi că logica ei era inatacabilă. Nu mâncase virukul omorât de el, carnea acestuia l-ar fi îmbolnăvit, iar mozoyenii, în mod cert, nu erau oameni. Mâncase cot la cot cu nenumărate triburi sălbatice în decursul călătoriilor sale, care credeau că prin consumarea inimii unui animal curajos, această calitate le va fi transmisă lor. Deşi nu-şi dorea nimic de la mozoyeni, consumarea unei bucăţi dintr-unul ar fi victoria supremă Sau poate mă va feri să am coşmaruri cu ei la noapte. Acceptă o bucată mică de la ea şi o mestecă. Nu era chiar rea. Îi amintea de broască, şarpe şi broască ţestoasă. Dându-şi seama că mozoyenii mâncaseră în mod sigur oamenii măcelăriţi de ei, simţi un val de greaţă prin stomac însă îl ţinu sub control. Desigur, dacă ar fi aruncat carnea de-o parte şi ar fi declarat-o rea la gust, toţi cei de sub el ar fi făcut la fel, chiar dacă asta ar fi însemnat să flămânzească pe viitor. Jorim zâmbi. — Aşa se petrece după bătălie? — Avem doar câteva bătălii. Când luptăm cu oamenii, războinicii au grijă de ai lor. De două ori pe an avem migraţiile de tohcho, care se duc spre nord şi sud. Războinicii mână o parte dintre cirezile lor spre cel mai apropiat oraş şi le sacrifică. Alţii ies şi le prelucrează. Însă mozoyenii nu necesită aducerea lor aici. — Nu aţi mai avut de-a face cu mozoyenii până acum, nu? 476

— Nu i-am mai văzut înainte de anul acesta. Ea zâmbi şi o fâşie însângerată de pe obrazul ei crăpă. Am rămas aşa cum ne-aţi cerut, Stăpâne Tetcomchoa, mereu vigilenţi. Ne-aţi dăruit victoria asupra ansatlilor şi acum asupra mozoyenilor. — Şi astfel se termină centenco. Zâmbetul Nauanei dispăru. — Nu, Stăpâne, aşa începe. Prima noastră întâlnire cu ansatli a fost şi o mare victorie, însă de-abia dacă a prevestit războiul. Mozoyenii sunt vestitorii celui de-al şaptelea zeu. — Ce ştiţi voi despre acest al şaptelea zeu? Ea se aşeză pe vine lângă el, picioarele lui legănându-se la marginea piramidei. Shimik veni lângă ei şi se aşeză încercând s-o imite, însă asta nu-i lumină expresia. — Trebuie să înţelegeţi, Stăpâne Tetcomchoa, că puterile noastre de a face prevestiri au avansat foarte mult de când aţi fost aici prima dată, însă vremea lui centenco aduce multe viziuni. Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegem şi nu le putem descifra. Jorim dădu încet din cap. — Accept asta şi nu este vreo greşeală de-a voastră. Centenco are darul de a complica totul. — Da. Cel de-al şaptelea zeu are două nume. Primul este Mozoloa. — Mozochoa aş mai înţelege, pentru că ar însemna „zeul străin”, ori „zeul de nicăieri”, dar de ce -loa în loc de -choa? Ea oftă. — „Choa” înseamnă zeu. Omchoa este zeul jaguar, iar domnia voastră sunteţi Tetcomchoa. „Loa” ar însemna că zeul este mort. Omchoa l-a mâncat şi ucis pe Zochoa, geamănul său din umbră, aşa că are două aspecte. Zochoa este acum Zoloa, dar nu este pomenit, din moment ce face parte din Omchoa. — Înţeleg. Deci Mozoloa ar însemna „zeul mort de nicăieri”. — Da. Este un zeu mort, nu un zeu al morţii, precum Omchoa. Nauana se frecă la obraz, înlăturând sângele uscat. Cel de-al doilea nume al său este Neletzatl. Asta înseamnă că face lucruri noi. Adică „cel ce dă nume”, pentru că ceea ce numeşte el se şi arată. 477

— Un zeu fără casă, care este mort şi un creator. Acum înţeleg confuzia. Jorim îi întinse îmbucătura de carne lui Shimik, să se înfrupte din ea. Ce altceva mai ştiţi? — Mozoloa are o ură foarte mare şi se crede că prin ură puterile sale cresc. Este şi foarte furios. Este mort, însă urăşte să fie mort. Aşteaptă să vină vremea reîntoarcerii sale şi acest lucru este posibil numai prin centenco. Puterea sa este în creştere. Jorim înălţă din sprâncene. — Dar nu s-a reîntors încă? — Nu. — Îl putem opri? — Acum mă tachinaţi, Stăpâne. Când aţi plecat, aţi luat-o spre vest, pentru că de acolo aţi spus că va veni Mozoloa. Îşi întinse mâna stângă arătând spre şesurile de jos. V-aţi întors ca să ne salvaţi de mozoyeni ca să vă putem servi. Dacă Mozoloa trebuie înfrânt, ne veţi conduce în orice trebuie întreprins pentru asta. De asta v-aţi întors, nu? Jorim se înfioră. Descoperi că era extrem de uşor să uite că-l considera un zeu, iar întrebările sale nu făceau decât s-o încerce. Încrederea ei în el, credinţa în destinul poporului ei, mai ales în vreme de centenco, cerea să nu încerce să-i deschidă ochii asupra acestei noţiuni. — Să spunem, Nauana, că este suficient că sunt aici, cu voi. Jorim îşi trase picioarele spre el şi le strânse la piept. — Ştiu multe despre apus. Dacă acolo se află Mozola, şi dacă acolo trebuie noi să mergem pentru a-l înfrânge, ştiu cum să fac să ajungem acolo. Nauana făcu o plecăciune adâncă înaintea lui. — Este suficient, stăpâne. Amentzutl v-au aşteptat mult timp întoarcerea, ca să vă putem sluji. Conduceţi-ne oriunde veţi dori şi vă vom urma. Vă vom sluji până la ultima picătură de sânge şi nu vă vom lăsa.

478

59 Ziua a 6-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Hotărârea de a-i spune lui Junei Aerynnor că natura relaţiei lor trebuia să se schimbe se risipi în focul emoţiei lui de a se fi întors din interiorul teritoriului. Nu venise direct la ea, ci trimisese un mesager cu un mesaj prin care o ruga să vină la un han numit Kitorun, pe la apusul soarelui. Sosi acolo înveşmântată într-o pelerină roşie, aşa cum îi ceruse să poarte, şi i se servi un pocal cu vin, un sortiment roşu, din regiunea de sus. Nu era tocmai bun, însă ea mai ştia că era mai bun decât poşirca servită de obicei la Kitorun. Hangiul îi luă pelerina când se aşeză şi, după ce-şi termină primul pocal, îi aduse o mantie neagră, cu glugă. Începu să protesteze, însă mantia avea un mic buzunar interior, iar în el găsi un alt bilet. Conţinea noi instrucţiuni, urmate de ea întocmai, urmând un traseu peste râu şi spre est, într-o parte mai veche a oraşului. În pelerina roşie ar fi devenit o ţintă, însă în negru se potrivea perfect. Pe când se îndrepta spre punctul de întâlnire, Junei apăru din spate. Îşi ţinu vocea coborâtă. — Nirati, este ceva foarte important. Ia-o spre stânga şi apoi din nou la stânga, ocolind cvartalul. A treia la stânga este o alee. Du-te pe acolo şi bate la a doua uşă de pe dreapta. Vei fi lăsată înăuntru. Mergi sus, prima uşă la stânga. Să nu începi să tremuri. — De ce nu pot să merg împreună cu tine? — Şşşş... Mă voi îngriji să mă asigur că nu eşti urmărită. Nu vor ezita să te rănească pe tine ca să dea de mine. Şoaptele sale răguşite o făcură să se înfioare. Făcu aşa cum îi ceruse, păstrându-şi ritmul de mers. Blestemă gluga, pentru că nu-i permitea o vedere periferică şi rezistă tentaţiei de a se răsuci pentru a vedea dacă era sau nu urmărită. Nu avea nici o idee despre ce se 479

petrecea, însă era de presupus că ei, asupra cărora o avertizase el, erau agenţi deseieni. Tot ei au ajuns şi la Majiata? Perspectiva aceasta o făcu să simtă o strângere de inimă. Nimic nu era exclus cu deseienii, după ce auzise de istorisirile despre atrocităţile comise în Helosunde. Chiar şi aşa, ceea ce i se întâmplase Majiatei era dincolo de orice auzise ea mai înainte. Asta să fie şi soarta mea? Bazându-se pe Junei pentru a fi în siguranţă, traversă aleea, ocolind băltoacele şi căutând un semn al trecerii lui pe acolo înaintea ei. Nu văzu nimic, însă în întunecimea tot mai intensă a nopţii nu avea nici o lampă pentru a vedea ceva, orice. Găsi uşa şi bătu. Se deschise, şi un pitic strâmb o lăsă să intre. El nu-i spuse nimic, dar arătă spre scară, care trepida sub paşii ei. Era sigură că se va prăbuşi cu fiecare scârţâitură, dar reuşi să ajungă la capătul ei şi intră în cameră. Nirati nu se aşteptase la prea mult, ţinând cont de împrejurimi, dar încăperea fusese transformată cu ajutorul unor legiuni de lumânări, groase şi subţiri, lungi, scurte, aromate, care pâlpâiau de pe orice suprafaţă plată disponibilă. Două ardeau în sfeşnice plasate deo parte şi de alta a unei oglinzi cât un stat de om. Patul din încăpere cunoscuse şi zile mai bune, însă aşternutul şi cearşaful erau curate. Un urcior cu vin şi două pocale, precum şi nişte brânză şi pâine, erau aşezate pe o noptieră. Nu-l vedea niciunde pe Junei, aşa că aproape că-i sări inima din piept când îi simţi mâinile atingându-i coatele. Braţele sale o cuprinseră şi o aduseră cu spatele lipit de el. Din reflex, ea-l apucă de mâini şi le strânse, uitând, pe moment, că trebuia să aibă o discuţie serioasă cu el. El o răsuci şi-i zâmbi. — Oh, Nirati, atât m-am gândit la tine de când am plecat. Eşti chiar mai frumoasă decât îmi aminteam. Mult prea frumoasă pentru un asemenea loc, şi-mi cer iertare. Însă trebuia să te văd şi a fost singura cale posibilă. Ea pufni, îi era puţin teamă, şi era şi mai îngrijorată. Junei arăta la fel de chipeş, dar cam tras la faţă, cu cearcăne negre sub ochi. Pierduse şi din greutate în timpul călătoriei şi nu-şi prea putea 480

permite aşa ceva. Ochii deveniseră mai neliniştiţi, iar umbra omniprezentului său rânjet dispăruse. — Ce s-a întâmplat, Junei, care-i problema? — Ia loc, draga mea. O conduse înapoi la marginea patului şi paiele proaspete pârâiră când se aşeză. — M-am dus să vorbesc cu lorzii din interior şi se petrec multe lucruri. Mai multe decât credeam eu, mai mult decât bănuiai şi tu, sunt sigur. Nu pentru că ai fi proastă, nici pe departe, ci pentru că multe lucruri nu mai ajung în capitală. Se duse la noptieră şi-i turnă un pocal cu vin. Îşi turnă şi lui unul şi i le prezentă pe amândouă, lăsând-o să aleagă. Îl luă pe cel din mâna stângă şi adulmecă înainte de a sorbi. Şi acest vin provenea din interior, însă de la sud de Râul de Aur, şi era de cea mai bună calitate. Cel mai bun chiar, aroma sa delicată n-ar fi putut ascunde nici un fel de tincturi, aşa că ştiu că nu o droga. Junei se lăsă în genunchi în faţa ei şi apoi pe călcâie. — Sunt atâtea pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc. — Mai întâi spune-mi cine te urmăreşte. A pus Prinţul Pyrust agenţii pe urmele tale? Exilatul deseian zâmbi. — Oh, a avut oameni care m-au supravegheat încă de când am ajuns aici. În Moriande, ei au fost mai greu de depistat, însă în interior a fost simplu să-i găsesc. Reprezintă cea mai mică grijă pentru mine. Sau, cel puţin, aşa cred. — Nu înţeleg. — Ai văzut cum lorzii din interior mă tot curtau. A fost încântător cum m-ai izolat de ei şi mi-a plăcut. Oricum, faptul că am acceptat invitaţia de a-i vizita a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut de când mi-am părăsit ţara. Vocea lui scăzu la o şoaptă. — Nobilii din interior sunt foarte porniţi împotriva Prinţului Cyron. Nu primesc nici un sfanţ din comerţul extern şi li se cere să plătească tot felul de taxe. Cyron trimite banii înapoi în vest, să finanţeze proiecte, cum ar fi drenarea râurilor, însă cei de acolo iau banii fără să-i cheltuiască pentru asta. Nobilii consideră aceste 481

proiecte drept metode pentru îmbogăţirea celor din Moriande, aşa că, după ei, Prinţul ar trebui să le finanţeze din comerţ. Nirati clătină din cap. — Însă astfel de proiecte le vor uşura transportul mărfurilor către pieţele disponibile pentru ei prin activitatea noastră comercială. — Da, desigur, însă ei nu văd lucrurile aşa, scumpa mea. Lăcomia i-a orbit. Ochii-i scăpărau în timp ce vorbea. — Voiau să mă pună să văd dacă n-aş putea aranja să facă şi ei investiţii în transporturi, livrări care să scape de ochii oficialităţilor, pentru maximalizarea profiturilor. De asemenea, au mai lansat şi unele aluzii destul de străvezii cum că dacă aş fi un agent deseian, ar privi foarte favorabil o alianţă cu Pyrust, interiorul Nalenyrului şi Deseirionul uneltind împotriva Moriandei şi a exilaţilor helosundieni. — Dar asta-i trădare. — Chiar aşa. Junei sorbi din vin. — Dacă ar avea mai multe forţe sub drapel sau mai multe arme din Ixyll, care ar garanta superioritatea luptătorilor, ar declanşa o revoltă. Însă, după cum stau lucrurile, au nevoie de bani ca să procure arme şi mai au nevoie şi de un conducător. Câţiva chiar au sugerat că eu aş putea juca acest rol, însă mă flatau doar, într-un mod destul de evident. Fiecare din ei ar vrea să fie prinţul din fruntea unei noi dinastii. — Asta ar fi oribil. — De acord, draga mea. Nobilul deseian puse cupa jos şi răsuci inelul din aur şi jais de la mâna dreaptă. — Prinţul Cyron se află într-o situaţie foarte delicată. Erumvirine este un gigant adormit, cu o populaţie aproape încă o dată ca a Nalenyrului. Dacă recolta lor ar fi compromisă, o hoardă flămândă ar năvăli în nord şi nici chiar tot aurul câştigat de Cyron din comerţ n-ar putea să le cumpere orez. Deşi Nalenyrul s-ar putea să ajute economia Erumvirinilor prin negoţ, nu-i destul să-i oprească să acţioneze în cazul unui dezastru. Deserionul şi Helosunde creează o altă problemă. Cyron îi finanţează pe exilaţii helosundieni şi foloseşte 482

mercenari pentru a-şi asigura frontiera sa nordică, dar dacă negoţul lui se prăbuşeşte, nu va mai avea suficient aur să facă asta. Dacă Helosunde şi Deseirionul şi-ar aplana divergenţele şi s-ar alia, Nalenyrul s-ar confrunta cu o ameninţare de netrecut. Privi în sus, spre ea, iar un zâmbet îi înflori pe faţă. — Da fapt, numai familia ta, Nirati, este cea care-l scuteşte pe Cyron de un dezastru. Toată lumea aşteaptă rezultatul expediţiilor fraţilor tăi. Dacă dau peste noi comori, atenţia întregii lumi va fi abătută spre asta şi Nalenyrul va avea destul aur ca să poată cumpăra pacea. Ar putea chiar să-i cumpere şi pe lorzii din interior, sau pe cei care-i înlocuiesc. Totul se află într-un echilibru stabilit cu o precizie aproape absurdă, iar toate astea se vor bulversa dacă fraţii tăi eşuează. Ea zâmbi. — Dar uiţi ceva care face ca echilibrul să fie mai puţin periclitat, Junei. Ştii cine sunt lorzii din interior. Dacă te duci la Prinţul Cyron şi-i dai numele lor, îi poate neutraliza. Nu s-ar mai teme de o alianţă dintre ei şi Deserion. Aici au greşit. Credeau că eşti un agent deseian, iar această greşeală le-a scos sminteala la iveală. — Dar nu sminteala lor este cea expusă. Junei bătu uşor, cu dreapta, pe gamba ei stângă. Simţi o înţepătură acolo unde o atinsese mâna lui şi se smuci înapoi. — Este sminteala ta, Nirati. Vezi tu, chiar sunt agent deseian. Se ridică încet, în vreme ce amorţeala cuprinse piciorul ei stâng. Mai precis, sunt agentul unei umbre, vrilcai. — Poftim? Junei izbucni în râs. — Chiar aşa, Nirati, ar fi trebuit să fii în stare să pătrunzi dincolo de masca mea. Ia gândeşte-te. Cei care n-au crezut că virukul a omorât-o pe Majiata erau convinşi că au făcut-o agenţii deseieni, în încercarea de a ajunge la mine. Dar ar fi permis Prinţul Pyrust, care ia lichidat pe absolut toţi membrii clanului Aerynnor, să rămân în viaţă? Bineînţeles că nu. Numai dacă n-aş fi fost, deja, creaţia lui, cel care-a trădat pentru el trădarea propriei sale familii. Continuându-mi serviciul în slujba lui, am fugit în sud, ca ultim supravieţuitor al unei familii măcelărite, iar aici am fost acceptat fără rezerve. Această 483

mărinimie mi-a oferit intrarea în societatea din Moriande şi acces în familia Phoesel. Majiata a murit nu ca să se ajungă la mine, ci ca să ajung eu la tine. Zâmbi, când amorţeala se răspândi spre pântecul ei şi-i făcu picioarele să zvâcnească. Ţi-ai jucat minunat rolul. Dorinţa ta de a mă salva de Majiata, tot aşa cum ţi-ai salvat fratele, te-a adus la mine. Nirati căzu pe spate în pat, incapabilă să mai stea sus. Pocalul ei cu vin i se rostogoli dintre degete, pătând cearşaful. — Tu... ai omorât-o? El dădu solemn din cap. — M-am pregătit pentru tine, draga mea. Se aplecă peste ea şi îi apăsă cu un degete buzele amorţite. Inelul meu ţi-a injectat venin de viperă cu glugă. Trupul tău va fi complet amorţit şi nu va mai reacţiona nicicum, dar mintea ta va rămâne trează. Ştiu că luai tot felul de tincturi cu extract de fiere pentru a contracara ce ţi-am tot dat înainte, însă nu fac altceva decât să accentueze efectele veninului. Capul ei căzu pe aşternut. Voia să întrebe de ce, însă limba i se umflase în gură şi maxilarul nu i se mai mişca. Are de gând să mă ucidă. Tot ce-a fost mai înainte n-a fost decât un preludiu. Tot ce-am îndurat, tot ce-am tânjit, înseamnă că pot să îndur mai mult pe măsură ce mă lucrează. Iar acum, că sunt amorţită, nu voi avea dureri, doar agonia mentală şi oroarea de a fi dezmembrată. Junei aduse oglinda pe stativ şi o potrivi în aşa fel încât ea să se poată vedea. Apoi reveni şi o descheie încet la haine, dezbrăcând-o, împături veşmintele şi le puse într-un sertar lateral. Se vedea în oglindă, goală şi frumoasă. Ar fi vrut să-şi închidă ochii, pentru ca imaginea să fie ultima amintire despre ea însăşi, însă trupul refuză să o mai asculte. El deschise un alt sertar şi începu să scoată un set de cuţite şi un şorţ de piele. — Cred că vrei să ştii cum şi de ce. Pe lângă ce-am să-ţi fac ţie, ce i s-a întâmplat Majiatei o să pară o nimica toată. Voi începe prin a te jupui de piele şi a o agăţa în cârligele de pe perete, ca pe o pelerină. Vei trăi să vezi asta. Vei trăi şi până la scoaterea unora dintre organele tale. Dar mă tem că nu şi a inimii. Dar vei şti că am să-ţi las capul şi faţa intacte şi te voi poziţiona în aşa fel încât oglinda să 484

reflecte expresia ta pentru ochii celor care vor intra aici. Întâi te vor vedea în oglindă, apoi măcelărirea ta. Va fi ceva deosebit. Junei îşi puse şorţul. — Cât despre motiv, este evident. Bunicul tău te iubeşte mai mult decât pe ceilalţi şi tu eşti ultima lui legătură cu societatea. Prin moartea ta, aici, în inima capitalei lui Cyron, devotamentul său faţă de Coroană va fi pus la grea încercare, mai ales după ce ucigaşul tău scapă. Nu va fi găsit niciodată pentru că, vezi tu, eu voi încerca să împiedic uciderea ta şi voi fi rănit foarte grav, însă descrierea ucigaşului, făcută de mine, va fi inutilă. Ochii i se îmblânziră. — Când îmi vor spune de moartea ta, voi fi zdrobit. Sper că apreciezi asta. În durerea sa, bunicul tău nu va mai face hărţi, ceea ce va atrage o panică în economie. Va domni haosul, situaţie de care va profita stăpânul meu. Junei ridică un cuţit ascuţit. De pe tăişul său alunecau sclipiri de lumină. — Te voi transforma într-o lucrare de artă. Moartea ta o prevesteşte pe cea a naţiunii tale. Nirati supravieţui până în primele ore ale dimineţii, mult mai mult decât ea sau Junei crezuseră că era posibil. În concentrarea sa, el nu observă că leşinase cu mult înainte să moară. Nirati părăsi mizerabila încăpere şi se duse pe malul unui pârâu răcoros şi cristalin, departe, în siguranţă, în Kunjiqui. Se simţea bine că membrele îi funcţionau din nou şi, după scurtă vreme, chiar uitase de ce nu ascultaseră de ea mai înainte. Ajunse deasupra unei ridicături acoperite cu iarbă şi găsi un bărbat, solid, cu părul negru, ieşind gol dintr-un iaz. Nămolul picura de pe pielea lui. Râse tare, un râs plin de veselie. Îşi înlătură de pe ochii albaştri părul lung şi-i zâmbi. Era clar că nu-l deranja propria goliciune şi nici pe ea. — Milady Nirati, îţi urez bun venit şi-ţi mulţumesc. Nirati dădu din umeri, lăsând să-i alunece de pe trup veşmântul auriu şi mătăsos. — Pentru ce să-mi mulţumeşti? 485

— Acesta-i sanctuarul tău. Bunicul tău ţi l-a pregătit, dar mi-a permis să locuiesc aici. Îi întinse mâna şi ea o acceptă, păşind în iaz. Îţi datorez ceva şi am să mă achit cum se cuvine. Nirati îşi puse o mână pe pieptul lui lat şi în jurul gâtului. Privi chipul puternic. — Cum vei face asta, milord? — Ai fost rănită. Voi avea grijă să nu ţi se mai întâmple nimic. Voi avea grijă să fii răzbunată. Îşi apropie buzele de ale ei şi o strivi în îmbrăţişare. Ea se lipi de el, ridicându-şi mâna dreaptă spre părul lui ud, însă el se desprinse din sărut şi murmură la buzele ei. — Eu sunt Nelesquin. Mă întorc din fiecare călătorie. Iar duşmanii tăi şi ai mei vor învăţa să se teamă de revenirea mea.

486

60 Ziua a 6-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Explozia magică îl azvârli pe Keles jos. Scăpă trupul lui Ciras şi deabia reuşi să se ferească de silueta zburătoare a lui Moraven. Caii nechezau, iar potcoavele scoteau scântei pe jos. Borosan căzuse şi lampa lui se legăna pe perete, dezvăluind trupul prăbuşit al lui Moraven, cuprins de spasme, cu părul fumegând. Keles privi înapoi spre intrarea peşterii, însă nu putu vedea nimic afară. O reţea cristalină închisese caverna cu o structură ca de fagure. Fiecare celulă a reţelei era alcătuită din sute de hexagoane mai mici, fiecare de o altă culoare, sclipind toate. Urletele furtunii continuau să se audă, dar mai estompate. Pe moment, erau în siguranţă, dar ştia că era mai bine să nu se aştepte să dureze prea mult. Virukul căzuse pe cărarea pasajului, însă îşi revenea încet. Se mişca greoi, cu membrele zvâcnind şi tremurând, însă le pusese în mişcare prin propria voinţă. Şuiera, fără să poată scoate nici un sunet articulat. Keles îl împinse pe Ciras de pe picioarele sale şi se repezi spre Rekarafi. — Lasă-mă să te ajut. — Nu! Glasul său suna spart, cu inflexiunile unui muget pe care numai focul l-ar fi putut scoate. Îşi întinse o mână spre Keles, cu degetele răşchirate, şi înlăuntrul său începu să lucească o lumină roşiatică. Plăcile osoase ale exoscheletului său deveniseră negre, de parcă ar fi fost făcute din însăşi noaptea, iar totul din jurul lor era de un roşu aprins, roşul cărbunilor încinşi, crescând în intensitate. Ochii i se colorară la fel, apoi fulgere aurii izbucniră în ei, de parcă gândurile lui s-ar fi transformat în lavă topită. 487

— Dă-te înapoi. Nu sunt sigur câtă magie din asta pot să ţin sub control. Ia-i şi pe ceilalţi de aici. Keles se retrase încet şi-l târî pe Ciras după el. Îl duse la baza peretelui unde Tyressa îndrepta membrele lui Moraven. — Ciras este în viaţă. Cum e Moraven? — Trăieşte, dar cu chiu cu vai. Respiraţie slabă, un puls şi mai slab. Borosan se apropie şi îngenunche lângă ei. Îşi ţinea dispozitivul pentru detectarea magiei sălbatice în aşa fel încât Keles să se poată uita la el. Înainte, dispozitivul pătrăţos părea să aibă câteva firişoare de nisip roşu rămas între două cadrane de sticlă subţire. Cumva, nisipul adoptase ale culori, de la oranj la violet, pe măsură ce magia se intensifica. Acum nu mai arăta nimic altceva decât câteva fuioare de albastru şi violet, rotindu-se foarte rapid în jurul aceluiaşi punct central. Gyanridinul clătină din cap. — Ne aflăm în inima furtunii. Centrul este chiar pe noi şi, probabil, ne-a dus la mulţi kilometri distanţă de locul unde ne aflam. Keles se încruntă. — Asta nu-i posibil, nu-i aşa? — Am tot auzit poveşti. — Borosan, luminează cu lampa spre culoarul de dincolo. Keles se ridică şi arătă departe, în încăpere. Gyanridinul se ridică şi el, alăturându-i-se, proiectând lumina spre boltă, pe când se apropiau de ea. — Aş putea să jur că era deschisă când am intrat. Borosan dădu din umeri. — S-ar putea să fi fost. Acum nu mai e. Întinse mâna şi şi-o plimbă peste stânca din pasaj. Este altfel decât piatra de aici. Probabil că suntem îngropaţi în interiorul vreunui munte. Keles atinse stânca rece. — Calcar. Este peste tot, iar asta este destul de şlefuită. S-ar putea să nu ne fi deplasat deloc. Virukul se târî până la limita încăperii. — Ne-am mişcat. Nu simţi, Keles? 488

Cartograful încercă să vadă dacă simţea, într-adevăr, ceva, dar nu era cazul. — Nu simt, Rekarafi. Dar nu contează, nu-i aşa? Nu ştim nici măcar unde se află acest loc, cu atât mai puţin unde am fost mutaţi. Borosan lumină din nou peretele. — Este o necropolă. Inscripţiile sunt vechi. Tyressa se ridică. — Este scriere imperială. L-ai pomenit pe Amenis Dukao. Spuneai că a murit împreună cu împărăteasa. — Am citit istoriile lui Amenis Dukao încă de când eram copil. Ştiu că a existat cu adevărat, însă poveştile lui nu erau reale. Nu mă aşteptam să-i găsesc mormântul aici. Keru îşi încrucişă braţele sub sâni. — Mormântul îi aşteaptă pe toţi oamenii în viaţă, indiferent cum le sunt răstălmăcite vieţile după ce mor. Keles dădu din cap şi se lăsă pe vine. — Părerea ta este bine argumentată, Tyressa. Acceptând că Amenis Dukao se află aici, înseamnă că mormintele datează din vremea Urgiei. Cred că ştiu ce s-ar putea să găsim aici. Vedeţi vreun nume cu titluri ereditare? Borosan şi Tyressa începură amândoi să studieze inscripţiile pe care le puteau vedea în lumină, însă nici unul nu anunţă găsirea vreunui nobil printre nume. Tyressa se încruntă. — Este ceva semnificativ? — S-ar putea. Keles netezi praful de pe podea şi desenă o schemă a micului pasaj de la intrare şi a camerei mortuare. O termină cu o linie dreaptă, acolo unde stânca închisese intrarea. Noi ne aflăm aici. Bunicul meu a comentat o dată că speră ca Prinţul să înnobileze familia; în acest fel nu va trebui să fim îngropaţi „afară”. Pe vremurile imperiale, acest tip de încăperi erau o anticameră a mausoleului nobililor. Slujitorii credincioşi şi vasalii curajoşi erau îngropaţi aici, în vreme ce nobilii erau înmormântaţi în spaţii mai mari. Acum nu mai este o practică obişnuită, cu excepţia prinţilor şi a unor familii, dar pe atunci asta era regula. Se uită înapoi spre umbre. Acum Rekarafi spune că am fost mutaţi, iar Borosan este de acord cu asta, însă eu 489

nu. Cred că dincolo de lespedea aceea de calcar se află o cameră mortuară imensă. Desenă încăperea în praf şi şterse din linia pasajului pentru a o face foarte subţire. Moraven şi Ciras tresăriră. Rekarafi slobozi un hohot scrâşnit. — Ne-am mişcat, Keles. — Greşeşti, Rekarafi. Arătă înapoi spre intrare. Ai uitat de străfulgerarea de lumină care ne-a adus aici? Cred că oricine sau orice a făcut-o se află dincolo de lespede. Furtuna a slăbit-o, probabil. A fost concepută să-i ţină afară pe jefuitorii de morminte. Sunt sigur de asta. Trecem de ea şi suntem înăuntru. Probabil că nu are mai mult de un metru grosime, iar calcarul poate fi scobit foarte uşor. Femeia keru dădu din cap. — Se poate, însă nu avem unelte de pietrari. Lui Keles i se opri inima-n piept. — Borosan, poate gyanrigoţii tăi? Inventatorul clătină din cap. — Cu o furtună deasupra noastră, n-aş putea spune ce vor face. Dar mă îndoiesc că am destul thaumston ca să-i pot pune să sape, şi după ce trece urgia. Virukul se agăţă de perete cu ghearele şi se puse pe picioare. — Să nu mă atingeţi, nici unul dintre voi, dacă vreţi să trăiţi. Se uită spre Keles cu ochii arzători. — Un metru spuneai? — Dimensiunea standard pentru un mausoleu imperial. Virukul dădu din cap, apoi străbătu camera mortuară, îndreptându-se târşâit spre coridorul boltit. Aerul se încălzi la trecerea sa, de parcă ar fi ars cu flăcări invizibile. Strălucirea roşiatică a pielii ilumina lespedea de calcar pe când degetele sale o pipăiră tot mai sus. Îşi lipi palmele de piatră cam la trei metri înălţime faţă de podea. Glasul său, încă spart, se ridică şi coborî ritmic rostind cuvinte de neînţeles, intense. Lumina de sub palmele sale se modifică din roşu în galben, apoi trecu în alb strălucitor, revenind din nou la culoarea sângerie. Lumina de sub fiecare palmă pulsa la unison, la început, apoi se strecură prin reţeaua de mici crăpături de la suprafaţa pietrei. Acestea se măriră pe măsură ce luminile îşi pierdură sincronizarea, 490

iar energia roşie le străbătea, doar pentru a fi izgonită de cea aurie. Izbucniră străfulgerări albe, apoi pieriră. Impuls după impuls lovi roca, trimiţând în aer un huruit jos, făcând caii să se foiască neliniştiţi. Începură să cadă aşchii şi bucăţi de piatră. Pietricele ricoşau din capul virukului, căzându-i pe umeri. Praful de calcar îi albi părul. Bucăţi mai mari îi loveau umerii şi săreau de pe mâini. Cascada de pietriş zornăitor ascunse prima pocnitură a crăpăturii, însă în piatră apăruseră fisuri adânci. O bucată mare, de forma unui pumnal, se puse în mişcare, apoi începu să se răsucească. Rămase aşa un moment, apoi se desprinseră şi mai multe bucăţi şi începură să se disloce. — Rekarafi, mişcă-te! Un fragment masiv de piatră, cam la fel de înalt cât Keles, se prăvăli şi se spulberă pe podeaua de marmură. L-ar fi zdrobit pe viruk, însă el o împinsese cât acolo şi sărise în spate. Alunecă de-a lungul podelei, cu o dâră de praf de calcar după el. Două bucăţi mai mari de calcar căzură în alte direcţii, lăsând o gaură zimţată de jumătate de metru în diametru, la nivelul unui om. Keles alergă la Rekarafi, însă se feri să-l atingă. Strălucirea murise, însă respiraţia încă-i era întretăiată. — Cum te simţi? Cum pot să te ajut? Virukul se rezemă cu spatele de perete. — Nu poţi face nimic, dar lasă-mă să mă odihnesc un moment. Keles se uită la deschizătura în stâncă. — Ce-ai făcut? — Inversul a ceea ce-am săvârşit dincolo. — Cristalele? Ai făcut tu asta? Cum? Eşti doar un războinic. Rekarafi tuşi. — Acum sunt un războinic, însă nu asta am fost întotdeauna. — Dar ce-ai făcut tu este vrăjitorie, numai femeile viruk folosesc magia. Keles se încruntă. — Iartă-mă, de fapt, nu ştiu mai nimic despre viruki, nimic mai mult decât ceea ce mi-ai spus. Vrei să-mi explici? 491

— Mai mult, altă dată. Începu să se ridice încet. Este suficient să spun că nefiind permis să faci ceva, asta nu înseamnă că-ţi lipseşte abilitatea de a o face. Borosan scoase o altă lanternă din geanta de la şa şi i-o întinse Tyressei. Apoi examină dispozitivul de detectare a magiei, îl lovi încă o dată de picior, apoi dădu din umeri. — Orice-ai făcut, Rekarafi, nisipul s-a înnegrit. E defect. Virukul se scutură de praf. — Vei realiza altceva, mai bun. Haideţi, să vedem ce-a găsit Keles pentru noi. Tyressa făcu un semn cu capul spre cei doi spadasini. — Vor fi în siguranţă? — Din toate punctele de vedere, în afară de fantome. Rekarafi îşi îndoi braţele şi îşi strânse încet coatele la loc, până când ceva pocni în regiunea şirei spinării sale. — N-au de ce se teme. Veniţi! Toţi patru se apropiară de gaură, iar Keles constată că avea un gol în stomac. Fusese sigur că încăperea era acolo şi, privind înăuntru, o văzu, aproape la fel cum o schiţase în praf. Era ca şi cum magia îi transmisese abilitatea de a vedea camera şi a o desena cu precizie, fără măcar s-o fi văzut cu adevărat. Bunicul său ar fi fost convins că era o prostie, însă el privi dovada în lucirea luminilor albastre. Tyressa intră prima, apoi Keles, Borosan, cu gyanrigotul în urmă, apoi virukul se strecură şi el ultimul prin gaură. Rămase în spărtură la fel cum se ghemuise şi pe coridor, adulmecând. — Închisă demult, locuită demult. — Locuită? Borosan ridică lanterna şi lăsă lumina să pătrundă în încăpere. — Nu trăieşte nimic aici, din câte pot eu să văd. — Nici eu nu văd. Îşi mângâie nasul. — Atât de slabi, oamenii. Keles se încruntă privind în jur. Încăperea nu numai că avea locuri de îngropăciune scobite în pereţi, dar şi sepulcre verticale, aranjate în şir. Toate fuseseră cioplite în calcar şi mai multe aveau 492

efigii ale războinicilor din interiorul lor sculptate. Războinicii stăteau în picioare ţepeni, cu trupurile intacte, însă albi ca oasele. Apoi, unul dintre ei mişcă. Keles se dădu înapoi, lovindu-se de piciorul lui Rekarafi. — O fantomă! Virukul scutură din cap. Palidă precum fildeşul şi de mărimea unui copil, creatura ieşi la iveală într-o poziţie aşezată, cu genunchii osoşi înconjuraţi de braţele subţiri, scheletice. Capul părea prea mare pentru trup, cu orbite supradimensionate, iar pomeţii grei coborau abrupt. Cei doi ochi normal plasaţi aveau aceeaşi dimensiune ca un al treilea, aşezat în frunte. Deasupra şi dedesubtul celor obişnuiţi se aflau ochi mai mici, aceştia de culoare aurie, cu punctul negru al pupilei, un contrast faţă de ochii mai mari, care păreau să fie negri, cu scântei aurii scăpărând în ei. Keles se cutremură. Şapte ochi, spre viitor trag hoţeşte, ochi de iscoadă gloon, viaţa ţi se isprăveşte. Rima era una ştiută de orice copil şi însoţea istorisirile despre eroii care se aventuraseră în locuri întunecate pentru a-i înfrunta pe gloonii soth. Foarte preţuiţi de Imperiul Viruk, sothii treceau prin mai multe stadii de viaţă, iar gloon era ultimul şi cel mai puţin obişnuit, cel puţin, din câte ştiau oamenii. Ochii lor în plus se spunea că le permiteau să privească în viitor, iar dacă întâlneai vreunul era un semn al unei nenorociri apropiate. — Un viruk aici? Asta nu s-a mai pomenit vreodată. Rekarafi se strecură prin spărtură. — Ochii voştri sunt prea mici pentru a putea privi viitorul virukilor. — Virukii nu au nici un viitor de privit. Gloonul clătină din cap, închizându-şi ochiul central. — Eşti într-un anturaj bun, cu aceşti oameni. Viitorul lor este la fel de gol. De fapt, moartea-l atinge pe unul dintre ei chiar acum. Keles deschise gura ca să protesteze, însă durerea îi invada centrul minţii. Nirati? Nirati, nu! Simţi cum cade şi încercă să se prindă de orice pentru a se sprijini. Însă nimic nu-i fu de ajutor, iar lumea se prăbuşi în jur. 493

61 Ziua a 7-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Jorim privi spre oraşul de dedesubt şi simţi că-i vine greaţa. Nu era doar carnea de mozoyan pe care o mâncase, sau celelalte bucate consumate. Amentzutlii organizaseră un ospăţ măreţ cu supe şi tocane, alternând felurile cu hălci de carne friptă. Flota oferise orezul şi alte bunătăţi, toate la fel de miraculoase pentru amentzutli, ca şi caii şi carele de luptă. Chiar şi din vârful piramidei, Jorim putea auzi zarva cântecelor şi veseliei celor de jos, pe când soarele se iţea peste orizontul de la răsărit. Anaeda Gryst privi spre zorii zilei. — Cerul roşu dimineaţa, marinaru-i prevenit. — Nu cerul sau vremea mă îngrijorează pe mine. Nici măcar faptul că sunt luat drept zeu nu mă pune pe gânduri. — Nu? se miră Anaeda, zâmbind dintr-odată. Pe mine cred că mar preocupa. De-abia dacă accept răspunderea pentru o flotă, dar tu o ai pe cea pentru toţi aceşti oameni. — Nu sunt zeu. — De unde ştiţi? Iesol îngenunchease pe vârful piramidei, la douăzeci de paşi în stânga lui Jorim. — Există destui care presupun că atunci când cineva ajunge la jaedunto, poate că există un scop dincolo de asta, divinitatea. — Afirmaţia ta îţi invalidează întrebarea. Nu am ajuns la jaedunto, aşa că divinitatea nu este pentru mine. — Aş îndrăzni să nu cred, Maestre Anturasi. Ministrul îşi lipi palmele de coapse şi glăsui moale. — După cum spune Maestrul: „Nu se poate să nu fie nici o destinaţie la capătul mai multor cărări.” Afirmaţia mea nu face decât să descrie o modalitate prin care oamenii cred că divinitatea poate fi 494

accesibilă. Mai mult ca sigur că greşesc. Ceea ce ne-aţi spus sugerează că divinitatea este ceva ce poate fi atins. Jorim se încruntă. — Nu înţeleg. — Este uşor, Maestre. Prima oară, Tetcomchoa a navigat spre vest, şi credeţi că s-ar fi putut să fie Taichun, cel care a fost Maestrul lui Urmyr. Dacă admiteţi că Tetcomchoa a fost un zeu aici, şi om al Imperiului, atunci calea de la zeu la om este deschisă. — Dar asta nu înseamnă că reciproca ar fi valabilă, precum nu înseamnă nici că ar fi renunţat, cumva, la divinitatea sa pentru că noi l-am acceptat ca om. Iesol zâmbi. — Dar asta ar sugera că datorită faptului că v-am acceptat ca om, nu vă împiedică să fi fost dintotdeauna un zeu. Jorim ridică mâna. — Nu mă deranjează jocurile semantice, dar nu acum; am dormit mult prea puţin şi mintea mi-e un talmeş-balmeş. Anaeda se lăsă pe vine la dreapta sa. — Nu cred că Iesol se joacă doar cu cuvintele. Nu vrei să accepţi posibilitatea că eşti un zeu, ori că ai putea deveni unul. Înţeleg asta şi chiar îţi aplaud umilinţa. Dar fapt este că aceşti oameni cred că eşti zeu. De asemenea, ei mai au convingerea că acest Mozoloa se ridică spre vest. Aşa cum am înţeles din legende, Mozoloa este cel care inhalează soarele în fiecare noapte şi expiră stelele. În fiecare noapte tu trimiţi un şarpe care-l strânge atât de tare încât, în cele din urmă, scuipă soarele şi acesta răsare din nou. — Ştim că nu este adevărat. — Nu contează ceea ce ştim, Jorim. Problema este simplă. Pentru aceşti oameni, Tetcomchoa este un zeu care face ca toate formele de viaţă să fie posibile. Tetcomchoa se află în centrul realităţii lor, tot aşa cum cei Nouă Zei sunt pentru noi. Problema ta este că ei te consideră Tetcomchoa şi se aşteaptă ca tu să-i conduci acolo unde săl înfrângă pe Mozoloa. Jorim oftă. — Asta este total exclus. Nu numai că nu au mijloacele pentru a ajunge acolo, dar ar fi o forţă de invazie. Din câte ştiu eu, l-ar 495

identifica pe Prinţul Cyron drept Neletzatl şi vor porni un război în patria mea. — Ciudat. Cartograful privi spre Iesol. — Poftim? — Nu se poate să fi trecut vederea că Neletzatl şi Nelesquin au nume cu rezonanţe asemănătoare. Anaeda privi în sus. — Prinţul dispărut împreună cu împărăteasa Cyrsa? — Prinţul care a fost rivalul ei, da. Există legende, arareori povestite şi aproape niciodată în Principate, care rivalizează cu cele despre împărăteasa Adormită. Se spune că Nelesquin este şi el adormit, în mormântul său, dar nu-i deloc în pace. Se mai spune că se va întoarce, însă nu ca să ajute. — Se va întoarce în cele Nouă Principate? — În locul cunoscut, cândva, drept Imperiu, unde credea că va domni. Iesol dădu din cap. — Dacă s-a întors, poate că este şi timpul revenirii lui Taichun. Jorim se încruntă. — Şi cine altcineva se va mai întoarce? Nu, nu răspunde la asta, Iesol, am devenit prăpăstios. Cartograful gemu. — Nu cred că sunt Tetcomchoa. Cu toate astea, fiecare centenco anterior a produs probleme şi acestea se potrivesc cu aspecte din istoria noastră. Să fie posibil ca ei să aibă dreptate? Există vreo ameninţare care se conturează dinspre vest? Trebuie să acceptăm că de aici şi până-n Moriande vestul se tot întinde şi mare parte este umed. Jorim privi în jos, spre umbrele care înconjurau baza piramidei. Dacă admitem ca adevărată noţiunea de centenco, atunci ştim că există o ameninţare. Amentzutlii ştiu de ea, însă cei de acasă nu. — Poţi lua legătura cu bunicul tău? — Nu. Am mai încercat. Nu ca să-i spun de amentzutli, am căzut de acord că nu voi face asta, însă am încercat să ajung la el ca să-i comunic nişte informaţii de bază despre vreme. N-am primit nimic. 496

— Cum adică „nimic”? Se uită spre ea, incapabil să spună ceva. Fusese întotdeauna capabil să-l contacteze pe bunicul său şi să-i transmită informaţii. Nu putuse aproape niciodată să-l oprească să extragă orice ar fi vrut el, deşi reciproca nu era niciodată valabilă. Anumite părţi din bunicul său fuseseră întotdeauna inaccesibile, iar Jorim învăţase să-şi apere amintirile sale personale cu straturi de informaţii banale pe care bunicul său le detestase întotdeauna. Odată cu distanţa, intervenea o slăbire a contactului, însă întotdeauna exista ceva. Totuşi, de la bătălie încoace, nu mai primise nimic. Încercările de a-l contacta pe bunicul său eşuaseră într-un hău, iar când îl căutase pe fratele său, lucrurile nu stătuseră mult mai bine, deşi continua să-l simtă pe Keles undeva. — Parcă bunicul meu ar fi căzut dincolo de marginea lumii. Îşi miji ochii. — A murit? — Nu, cred că aş şti asta, afirmă pufnind. Există momente când mi-am dorit atât de mult, încât anumite părţi din mine s-ar bucura de moartea lui. Acum doar mă simt izolat. Keles este tot pe acolo, pe undeva, însă nu-mi poartă mie grija, aşa că nu comunicăm. Anaeda se ridică şi începu să meargă înainte şi înapoi, cu cizmele zgâriind piatra. — Dacă admitem că există un pericol, avem obligaţia de-a avertiza Nalenyrul. — Avem, de asemenea, obligaţia de a-i ajuta pe amentzutli. Căpitanul navei zâmbi în jos, spre el. — Asta a fost spusă ca de un zeu care-şi asumă responsabilitatea celor ce-l slujesc. — N-a fost deloc elegant. Jorim se ridică în picioare, în vreme ce Shimik venea săltând pe treptele piramidei. Fennul sări în braţele Anaedei, apoi arătă înapoi spre trepte. — Nauana vinni. Venea, într-adevăr, şi încă în fruntea unei procesiuni formate din zeci de oameni. Fiecare dintre ei purta o mantie de pene şi ornamente de aur pentru cap, cu pene lungi înălţându-se de pe 497

frunţi. Fiecare arăta mai bătrân decât Nauana cu cel puţin câteva zeci de ani, înaintaţi tot mai mult în vârstă. Bărbatul zbârcit care încheia procesiunea ar fi putut avea uşor peste o sută de ani şi s-ar fi putut să fie de faţă când Tetcomchoa păşise ultima dată printre amentzutli. Procesiunea ajunse la vârful piramidei şi se răspândi în linie. Nauana era în fruntea lor şi făcu o plecăciune în stilul nalenian. — Aceştia, Stăpâne Tetcomchoa, sunt Bătrânii maicana. Bătrânii se plecară împreună şi se ridicară numai după un răgaz plin de respect. Jorim le răspunse tot cu o plecăciune, menţinută tot atâta timp. Iesol şi Anaeda se înclinară şi ei, însă rămaseră mai mult timp aşa. Aceste gesturi aduseră zâmbete pe feţele bătrânilor maicana, probabil pentru că erau încântaţi să practice noul obicei. Nauana se ridică ultima, dar zâmbi cu prudenţă. — Această dimineaţă este momentul pentru multe decizii importante. Arătă spre nord şi spre lunile care luceau printre constelaţii. — Avem multe să vă spunem. Jorim dădu din cap. — Cum şi noi avem multe să vă împărtăşim. Nauana îşi plecă fruntea. — Vă rog, Stăpâne Tetcomchoa, spuneţi-ne ce doriţi. — Venim dinspre vest, acolo unde Mozoloa reprezintă o ameninţare. Trebuie să-i prevenim pe oamenii noştri de asta şi să aducem ajutoare pentru a-i apăra pe amentzutli de el. Privi spre Căpitanul Gryst, iar ea dădu din cap. În cele din urmă, ne vom întoarce cu flota noastră spre vest. Tânăra femeie maicana traduse solemnă cuvintele sale pentru bătrâni, însă ele nu avură efectele anticipate de Jorim. El se aşteptase ca ei să fie necăjiţi că pleacă, însă în loc de asta, cuvintele păreau să smulgă zâmbete şi murmure aprobatoare. Chiar şi Nauana zâmbi când privi din nou spre el. — Asta este aşa cum ar trebui să se întâmple, Stăpâne Tetcomchoa. — Ştiţi că voi pleca cu ei? întrebă încruntat. — Cum era de aşteptat. 498

— Vom pleca într-o săptămână. Nauana se încruntă la rândul ei. — Nu credem că este posibil. — Nu există nici o alternativă aici, Nauana. — Hotărârea Stăpânului face ca lucrul să fie evident. Atunci vom lucra din greu. Ea dădu din cap solemnă. Vom începe chiar de acum, nu, Stăpânul meu? Jorim îi privi chipul, încercând să descopere vreun semn de înşelătorie, dar nu află nimic. — Nauana, trebuie să-mi spui ceea ce voiaţi să-mi spuneţi venind aici cu toţii. Ea dădu din cap. — Când aţi fost aici ultima oară, Stăpâne, şi aţi plecat, ne-aţi împărtăşit din puterea voastră. Aţi creat maicana. Ne-aţi spus să vă menţinem puterea şi arta sacre. Noi trebuia să învăţăm şi să ne perfecţionăm, să creăm lucruri noi şi să întărim pe cât putem ceea ce ne-aţi dăruit. Aţi spus că este necesar, pentru că într-o bună zi vă veţi întoarce şi va trebui să vă arătăm ce-am reuşit să facem, dându-vă înapoi vestigiile puterii. Nauana îşi deschise braţele şi mantia îi alunecă pe după umeri. — Când aţi venit acum, am fost sigură că sunteţi Stăpânul Tetcomchoa şi pe deplin îndreptăţit să primiţi înapoi învăţăturile cedate. Alţii nu credeau asta. Miracolele săvârşite pe câmpul de bătălie nu au mai lăsat loc la îndoieli. Bătrânii au confirmat şi au căzut de acord să vă dea înapoi ceea ce vi se cuvine. — Ceea ce mi se cuvine? — Da, Stăpâne Tetcomchoa. Deşi ne-aţi dăruit numai o săptămână, vă vom antrena în calea maicana. Pe chipul Nauanei se aşternu o expresie de încredere, care-i făcu inima să bată mai repede. — Aţi venit la noi ca un zeu cu puterile omului. Vă veţi confrunta cu Mozoloa având puterile unui zeu. Când vă vom înapoia ceea ce ne-aţi împrumutat, nimic din cer sau de pe pământ nu vă va putea sta împotrivă.

499

62 Ziua a 7-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Keles se trezi simţind o apăsare pe frunte şi o durere care-i zvâcnea în cap. Deşi nu-şi putea aminti nimic din ce visase cât zăcuse fără cunoştinţă, fragmente de teroare se strecuraseră în starea sa de mulţumire. Era ceva în legătură cu sora sa, însă pasajele care păleau tot mai mult nu aveau nici un sens. Durerea îi goli gândul din minte şi neantul îl pândea din nou, însă îl contracara. Îşi deschise ochii şi îi luă doar o clipă să-şi amintească unde se afla. Cele două lanterne ale lui Borosan luminau doar o mică porţiune din încăperea vastă. În lucirea uneia dintre ele îi putea vedea pe Moraven şi Ciras odihnindu-se în tihnă, cu thanatonul stând de strajă în apropiere, iar virukul dormea sprijinit de un perete. Tyressa îi zâmbi. — El a spus că te vei trezi acum. — El? Keles încercă să se ridice, însă îl cuprinse ameţeala. Lăsându-se la loc, îşi dădu seama că era întins pe una dintre lespezi, iar asta îl făcu să se înfioare. Tyressa arătă spre locul unde se chircise gloonul soth, lângă Borosan. — Îl cheamă Urardsa. Keles dădu din cap o dată, apoi se opri. — Cât timp am zăcut leşinat? — Mare parte a nopţii. Ai dormit liniştit, la fel şi Borosan. Furtuna s-a terminat, dar Ciras este epuizat. Moraven nu reacţionează deloc, iar Rekarafi spune că trebuie neapărat să se odihnească. — Dar tu? Ai dormit? Ea clătină din cap. — Nu, dar mă simt perfect. 500

— Lucrătura ta? o întrebă, atingându-şi copcile de pe frunte. Tyressa făcu semn cu capul. — Vei rămâne cu o cicatrice pe frunte, să se potrivească celor de pe spate. — Mulţumesc! Gloonul se ridică, lăsându-l pe Borosan să-şi meşterească gyanrigotul. — Ar trebui să-ţi fi revenit deja în fire. — Îmi revin. Keles se ridică în coate. — Îţi mulţumesc pentru că ne-ai salvat. — Ce te face să crezi asta? Creatura albicioasă îşi smuci capul spre dreapta. — Semnalul luminos din timpul furtunii. Ne-ai condus la adăpost. Urardsa îşi deschide braţele şi se răsuci, arătându-se vederii, precum şi zdreanţă murdară care-i încingea şoldul. — Vezi ceva la mine care să strălucească? — Nimic. Keles începu să se frece pe frunte, însă Tyressa îl prinse de încheietură. — Negi că n-ai salvat? — Ai vreo dovadă că am făcut-o? — Nu. Cartograful îşi lăsă mâna în jos. — Ai de gând să-mi răspunzi la toate întrebările cu alte întrebări? — Iar tu ai de gând să-mi pui numai întrebări unde există răspunsuri? Keles se uită spre Tyressa. — Cât timp ai îndurat aşa ceva până ce te-ai decis să mă laşi să mă trezesc? — Cam cât crezi? îi întoarse întrebarea cu un zâmbet. El gemu şi ea râse. Keles îşi desprinse privirea de la ea şi se uită din nou spre gloon. — Cum se face că eşti aici? — Am fost îngropat aici împreună cu ceilalţi. 501

Se săltă pe lespede şi se ghemui la picioarele lui Keles. Arătă în sus, spre unul dintre pereţii camerei. — De-abia dacă ai putea vedea de aici unde m-au pus. Zeci de întrebări urgente se buluciră în mintea lui Keles, însă se gândi bine înainte de a deschide gura. Dacă sothul fusese îngropat aici, în mod clar fusese luat drept mort. Din moment ce mormintele de afară datau de pe vremea împărătesei Cyrsa, ar fi fost logic să presupună că plecase din Imperiu odată cu forţa expediţionară. Iar dacă n-a plecat de aici de la zidirea lui, înseamnă că aşteaptă aici de peste şapte sute de ani. — Te-au crezut mort. Cine-a făcut asta? Urardsa dădu din umerii înguşti. — În acel moment, nu mai eram în măsură să gândesc. Acum sunt gloon, dar înainte de asta, mă aflam în stadiul de viaţă numit myrkal. Eram mai masiv decât acum, deşi nu tot atât de masiv pe cât eram ca anbor. Atunci am ajuns să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari luptători ai Imperiului şi, deşi devenisem myrkal, ei m-au invitat să mă alătur lor. Încă mai puteam să lupt, dar nu asta mi se cerea. — Totuşi, ai fost crezut mort şi îngropat împreună cu ceilalţi luptători. Ce s-a întâmplat de-a provocat atâtea victime? Gloonul zâmbi, iar cei patru ochi mici de aur mijiră. — Consider asta ceva fascinant, Keles Anturasi. Sunt capabil să văd în viitor, nu în trecut, aşa că nu ştiu detalii despre modul în care am ajuns aici. Îmi sunt cunoscute împrejurările care au dus la asta şi am să ţi le împărtăşesc, însă prima dată... Urardsa întinse o mână cu degete groase şi o trecu prin faţa lui Keles, peste cap, în jos, peste umeri, fără să-l atingă deloc. De parcă încerca să prindă o insectă inefabilă. Expresia de pe faţa lui, pe când făcea asta, nu se schimbase deloc, însă cei patru ochi de aur clipeau repede, adesea cătând în direcţii diferite. Gloonul îşi lăsă mâna în jos. — Când te-am văzut prima dată, viitorul tău s-a întunecat. Când ai căzut şi te-ai lovit la cap, ar fi trebuit să mori, dar nu s-a întâmplat. Privi în sus, spre tavanul încăperii. — Poate că magia sălbatică are un amestec aici. Nu mai contează. Acum ai mai multe linii ale vieţii înaintea ta. 502

— Îmi vezi viitorul direct? Gloonul îşi închise toţi ochii şi clătină din cap. — Eşti doar o perlă din şirag. Trecutul tău formează legături uşor de văzut. Pentru majoritatea oamenilor, există un singur lanţ spre viitor, iar lungimea lui corespunde cu cea a vieţii lor. Există un număr infinit de posibilităţi, însă numărul la care poate participa cineva este finit. Fiind aici, ai deschis mai multe viitoruri pentru tine, când n-ar mai fi trebuit să existe nici unul, unele sunt măreţe, altele jalnice. Spre deosebire de alţii de aici, s-ar putea să trăieşti mai mult. Keles se încruntă cât putu, ţinând cont de copcile de pe frunte. — Greşeşti în privinţa mea, greşeşti şi într-a lor. Însă ne spuneai cum ai ajuns aici. — Nu doreşti să-ţi cunoşti viitorul? întrebă, zâmbind cu uşurinţă şi larg, aproape cum ar fi făcut un copil. Keles îi întoarse zâmbetul. — Deja ai admis că viziunile tale nu sunt fără cusur, aşa că de ceaş vrea asta? Gloonul îşi redeschise ochii. — A trecut multă vreme de când nu m-am mai confruntat cu cineva. Companionii mei şi fantomele lor nu sunt prea inventivi. Da, circumstanţele. Îmi amintesc. Nu ştiu ce ţi s-a spus ţie despre războiul împotriva turasynzilor. În ţinuturile Deseirion, Solaeth şi Dolosan se desfăşurau tot felul de lupte de hărţuire, împărăteasa continua să-l atragă pe duşman spre vest, sperând că dacă marea confruntare declanşa un val de magie, destul de departe de Imperiu, ai ei vor supravieţui. Prezenţa ta aici sugerează că a avut dreptate. Tyressa dădu din cap. — Vremea Gheţii Negre nu a fost deloc uşor de îndurat, însă am supravieţuit. Asta a fost acum şapte sute de ani. Gloonul asimila vorbele în tăcere, apoi dădu din cap. — Fantomele discută numai despre trecut şi nu bagă de seamă trecerea timpului. Împărăteasa, care nu este aici, şi nici nu ne-a vizitat fantoma ei, voia să se asigure că turasynzii nu se vor întoarce spre Imperiu. Şi-a împărţit forţele, lăsând o treime din trupe în Dolosan, ascunse. Planul era ca atunci când turasynzii o vor urmări 503

pe Drumul Mirodeniilor, această forţă le va sări în spate şi-i va lua prin surprindere. Barbarii ar fi fost zdrobiţi între cele două armate. Keles privi spre Tyressa, care dădu din cap. — Îi înţeleg intenţiile. — Foarte bine, Maestre Anturasi. Nu eşti singurul, pentru că toţi am înţeles şi am aplaudat. A fost sfătuită să-l pună pe Prinţul Nelesquin la comanda acelei forţe, dar ceea ce n-a înţeles ea a fost asta: în calitate de Prinţ de sânge imperial, Nelesquin nu-i tolera prezenţa pe tron. Pentru el şi familia lui, ea era un nimic, doar o concubină care şi-a ucis soţul şi i-a luat locul. Faptul că soţul era incompetent şi paralizat de frică nu a fost niciodată crezut de cei cu sânge imperial. Keles dădu din cap. Istoria acelei ere sublinia cât de hotărâtă şi curajoasă fusese împărăteasa. Deşi era cunoscut că-şi ucisese soţul şi se înfăţişase înaintea gărzilor sale cu un pumnal însângerat ţinut în mână, asta nu prea era admis. Mai mult, pentru că ea întemeiase toate cele Nouă Principate şi unele erau conduse încă de familiile alese de ea, birocraţii şi guvernele aveau interesul constant de a susţine că acţiunile ei erau justificate şi legitime. Însă opinia separată a lui Nelesquin era de înţeles, mai ales că el îi fusese contemporan. Gloonul sări de pe o lespede pe alta şi se ghemui pe pieptul larg al efigiei unui războinic. — Nelesquin a intrat în negocieri cu turasynzii. Ei erau conduşi de un preot-zeu cu o putere considerabilă. Nelesquin i-a urmat până în Ixyll, sperând să vadă cum ambele părţi se epuizează reciproc pentru ca el să-i poată distruge şi să se întoarcă să preia tronul imperial. Împărăteasa, îngrijorată de lipsa veştilor despre el, i-a trimis pe cei înmormântaţi în jurul tău să vadă dacă nu cumva avea nevoie de ajutor. Sub comanda lui Virisken Soshir, noi l-am găsit în pline negocieri cu duşmanul. I-am lovit, pe el şi pe conducătorul turasynd. Eram depăşiţi numeric cu mult, însă am luptat cu vitejie. Nu-mi imaginez că trupurile noastre au fost recuperate de Nelesquin şi înmormântate cum se cuvine. Aşa că presupun că împărăteasa a ieşit victorioasă şi că atat turasynzii, cât şi Nelesquin au fost zdrobiţi. Îşi deschise braţele. 504

— Acest mausoleu este construit în stil imperial, deci trebuie să fi fost supravieţuitori care s-au ocupat de noi. Tot progeniturile sale conduc acum Imperiul, nu? Keles clătină din cap. — Cele Nouă Principate încă mai există. Noi suntem din Nalenyr şi am fost trimişi să căutăm vechiul Drum al Mirodeniilor. Cel puţin eu. Spui că au avut loc lupte de hărţuire. Morţii au fost îngropaţi cu armele lor. Ştii, cumva, unde sunt acele necropole? — Pot fi găsite, dar de ce? Keles se răsuci şi puse picioarele pe podea. Genunchii săi nu se îndoiră, însă se sprijini de lespede, iar Tyressa alergă să-l ajute. — Armele lor au mare valoare, acolo, în cele Nouă Principate. Şi mai credem că sunt şi cei care ar folosi cadavrele pentru praful de mort. — Pot să-ţi arăt ceea ce ştiu, însă n-ar fi nimic în comparaţie cu locul unde au fost îngropaţi cei căzuţi în bătălia finală. Va trebui să vă aventuraţi şi mai mult spre vest ca să-l găsiţi. Keles se desprinse de lespede şi se ţinu pe picioare. — Atunci trebuie să ieşim de aici. Ai spus că nu ai mai fost niciodată afară, însă ai supravieţuit. Ce foloseşti în loc de apă şi mâncare? Gloonul arătă spre firidele mai întunecoase ale cavernei. — Acolo poţi găsi infiltraţii care oferă apa. Mai există şi o colonie de lilieci. Eu nu mănânc prea mult, iar ei îmi ajung, atunci când îmi trebuie. — Dacă există lilieci, înseamnă că este şi o cale de ieşire de aici. Urardsa dădu din cap. — Undeva, în tavan, se află o crevasă prin care ies în fiecare noapte. Nu-mi plac înălţimile, aşa că nu m-am aventurat până acolo. — Mă duc să arunc o privire. Mâna Tyressei ateriza pe umărul lui. — Nu singur. Keles dădu din cap, apoi se uită după Borosan. — Tyressa şi cu mine mergem să căutăm o cale de ieşire. Ne întoarcem repede. 505

Borosan îşi desprinse privirile de la meşterit şi dădu din cap, însă nu spuse nimic. Keles înşfăcă una din lanterne şi o luară din loc. Partea finisată a complexului se îngusta în adâncime, însă pasajul rămase destul de larg ca să se poată deplasa fără să fie nevoiţi să se aplece prea mult. Keles plecase neînarmat, dar Tyressa se încinsese cu centura sabiei. Teaca se lovea de pietre şi se şi agăţă de câteva ori, însă asta nu-i încetini. După o ascensiune abruptă, terminată într-un pasaj îngust, Keles se aşeză. — Trebuie doar să mă odihnesc o clipă. Tyressa îngenunche lângă el şi ridică lanterna, să-i examineze faţa. — Sângerezi puţin, nu-i cine ştie ce. — Nu-mi intră în ochi. Privi în sus, spre ea. Ce spui de povestea lui Urardsa? Ea dădu din umeri. — Pare să fie reală şi nu am motive să mă îndoiesc. — Însă există unele implicaţii care mă pun pe gânduri. De exemplu complexul mortuar nu a fost uşor de construit. Presupunând că împărăteasa a supravieţuit, trebuie să fi avut la dispoziţie un număr considerabil de oameni să poată face asta. — De acord. — Atunci de ce nu s-a întors cu ei? Tyressa căscă. — Nu ştiu. — Crezi că aşteaptă pe undeva, aşa cum pretind legendele? — Mai contează? — Nu, într-adevăr, nu. Cred că, pe măsură ce înaintăm mai mult spre vest, vom afla. Se ridică din nou. — Hai, să vedem dacă putem ieşi de aici. Sper să găsim o altă intrare, pentru că nici caii, nici Rekarafi nu pot merge pe aici. Îi croiră drum de-a lungul unui pasaj foarte strâmt, care ulterior îi duse pe o pantă abruptă, la treizeci de metri mai sus. Prima oară, Keles se bucură, dar apoi îl izbi duhoarea. La jumătatea drumului, 506

excrementele de liliac acopereau rocile şi se îngroşau pe măsură ce urcau. Acolo unde pasajul se lăţea, mizeria se lipea de încălţăminte. Larve de insecte şi lilieci pe moarte se zbăteau în ea şi când Tyressa înălţă lanterna tavanul cavernei păru să tremure şi să se unduiască de atâtea trupuri. Amândoi se mişcară pe cât puteau de repede, însă nu era destul. Găsiră, în cele din urmă, o bordură care se curba în sus şi dădură cu ochii de o fâşie roşiatică despre care credeau că era cerul la amurg. Priveliştea îi îmbărbăta şi se mişcară şi mai repede. Fiind mai mic de stat, Keles putu să se târască repede spre fisură şi să iasă în răcoarea serii. Însă aerul proaspăt era tonifiant. Peisajul se întindea cât vedeai cu ochii, colorat în tonuri sângerii de soarele amurgind şi i-ar fi captat întreaga atenţie, dacă ceva mult mai urgent nu i-ar fi solicitat-o. Când ieşi, trei bărbaţi se ridicară. Doi ţineau arbalete aţintite spre pieptul său. Se adăpostiseră într-o mică adâncitură de după o stâncă şi aprinseseră un foc prăpădit. Keles îşi ridică mâinile. — Uşor, nu sunt o ameninţare pentru voi. Eu sunt Keles Anturasi, iar ea este Tyressa. Se întorsese spre ea când mâna ei dreaptă se întinse să apuce o piatră. — Am rămas prinşi aici în timpul furtunii. Bărbatul fără arbaletă dădu din cap. — A fost cumplit. Anturasi, spui? Din Nalenyr? Keles dădu din cap. — Te cunosc cumva? — Nu, nu, deloc. Arătă spre Tyressa, pe jumătate ieşită din crevasă. — Omoar-o, am obţinut ce voiam. O arbaletă zbârnâi, iar Tyressa gemu. Keles se răsuci şi o văzu dispărând înapoi în cavernă. Căpetenia mârâi. — Asigură-te! Cei doi arbaletieri înaintară, însă până ca ei să ajungă la crevasă un nor de lilieci ţâşni spre cer. Aripile de piele se zbăteau, însoţite de chirăituri ascuţite. Norul de lilieci deveni o suprafaţă ceţoasă, 507

maronie, ţâşnind în sus, zburând în cerc, ridicându-se pe cer. Arbaletierii icniră şi se aruncară la adăpost. Keles se întoarse şi începu să fugă, însă un pumn îl lovi în dosul urechii stângi şi-l prinse în plin. Se răsuci spre dreapta, încercând să evite să se lovească cu capul de pietre. Reuşi, dar numai cu preţul unei clavicule, care se frânse. Se rostogoli pe spate şi urlă, apucânduse de fractură cu mâna stângă. Căpetenia îi puse o cizmă pe piept. — Ţine-ţi gura! Vei fi îngrijit, spuse bărbatul, zâmbindu-i. Prinţul Pyrust ar fi foarte supărat dacă ţi s-ar întâmpla ceva, Maestre Anturasi. Acum eşti în siguranţă, sub protecţia lui. Şi înainte să-ţi dai seama, vei putea să-i mulţumeşti chiar tu.

508

63 Ziua a 9-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron simţea apăsarea mantiei albe, grele, de doliu; i se agăţa de picioare în timp ce mărşăluia spre Anturasikun. Mantii asemănătoare învăluiau siluetele gărzilor keru din faţa şi din spatele său. Pe pereţi, bucăţile de pânză albă acopereau tablourile şi frescele, ascundeau mobilierul, de fapt, acopereau orice urmă de culoare, care ar fi putut atrage atenţia. Nu numai că predomina albul doliului, însă durerea ocupase întregul turn. Siatsi rămăsese imposibil de contactat şi nu răspunsese nici acum mesajului de condoleanţe trimis de Prinţ imediat după ce aflase vestea uciderii lui Nirati. Îl pusese însă pe mesager să-i mulţumească. Qiro Anturasi nu făcuse nici măcar atât. Lui Cyron i se spusese de crimă şi plecase imediat la locul grozăviei. Chiar dacă ar fi fost un Prinţ călit în bătălii, era sigur că nu s-ar fi putut opri să nu vomite. Doar la vederea încăperii şi a capului unei tinere femei frumoase, înfipt în mijlocul unui morman de carne era o incongruenţă care ofensa chiar şi înainte de a-ţi da seama că mormanul de carne era ce mai rămăsese din ea. Fusese tăiată în bucăţi cu un talent incredibil. Lordul Umbrelor al lui Cyron estimase că erau necesare cel puţin cinci ore pentru terminarea masacrului, deşi era dincolo de înţelegerea lor cum ar putea rămâne cineva sănătos la minte după cele cinci ore. Pentru a completa tabloul, Contele Junei Aerynnor fusese găsit pe aleea din apropiere cu un pumnal înfipt în spate. Un deget sau două mai la dreapta şi lama i-ar fi tăiat o arteră. Ar fi sângerat până la moarte dacă n-ar fi fost găsit. Îşi recăpătase cunoştinţa în cea de-a opta zi şi povestise că fusese răpit şi dus la locul crimei. Fusese forţat 509

să privească la ceea ce-i făcuseră femeii Anturasi. Se smulsese din mijlocul răpitorilor săi, agenţi ai Deseirionului, după cum spunea, şi fusese lovit prin aruncarea unui pumnal. De ce nu-l uciseseră şi pe el, nu ştia, însă, din punctul său de vedere, ucigând-o pe Nirati îi luaseră şi lui viaţa. Cyron îşi comunicase imediat regretele clanului Anturasi, oferindu-se să facă tot ce putea pentru ei. Promise că oamenii săi îl vor găsi pe ucigaşul lui Nirati, însă de la uciderea Majiatei Phoesel, crimă încă nesoluţionată, promisiunea sună găunos chiar şi în urechile sale. Cyron mersese însă atât de departe încât îi făgăduise lui Qiro Anturasi că va putea pleca din Anturasikun ca să ia parte la înmormântarea lui Nirati şi deschisese cripta familiei sale ca să permită înhumarea ei în celelalte încăperi. Prinţul se aşteptase la o formă de răspuns din partea lui Qiro, însă nu primi nimic. Nu era nici o îndoială că omul era copleşit de durere. Mai probabil era să încerce să comunice cu nepoţii, să le spună de moartea surorii lor. Sperase că oferta de libertate va smulge un răspuns, la fel şi onoarea de a permite ca Nirati să fie înhumată în cripta Dinastiei Komyr, dar încă nu primise nici o veste. Nici chiar trimiterea de cioplitori în piatră, să întrebe ce fel de piatră doreau să folosească pentru monumentul lui Nirati, nu spulberase tăcerea lui Qiro. Cyron fusese înţelegător şi era dispus să-i permită omului să mai jelească o vreme, însă imediat apăruseră proteste din partea comercianţilor care aşteptau hărţile Anturasi. Veneau cu mare încetineală sau chiar deloc. Mai mult, căpitanii începuseră să se plângă că hărţile nu conţineau nici o informaţie nouă. Dacă nu primeau ultimele actualizări ale hărţilor de navigaţie, voiau să scadă procentajul plătit familiei Anturasi; însă nici chiar cererile lor de renegociere a înţelegerilor nu primiră răspuns. Gărzile keru se despărţiră în faţa intrării zăbrelite înspre interiorul turnului. Dincolo de ea aştepta forma gheboşată a unchiului Ulan, cu umerii căzuţi şi cu gluga ascunzându-i faţa în întregime. Puse jos un genunchi, în spatele gratiilor, însă se trăsese suficient de mult în spate ca Cyron să nu se poată întinde după el şi să-l înşface. 510

— Bună ziua, Alteţă. — Deschide imediat această poartă, Ulan Anturasi! Trebuie să-l văd pe Qiro chiar acum. — Deschiderea porţii nu duce la nimic bun, Alteţă. Cyron îşi desprinse catarama mantiei şi lăsă veşmântul ca neaua să alunece pe jos. Pe dedesubt, purta o tunică purpurie cu dragonul de aur încolăcit pe piept. — Uită-te la mine, Ulan Anturasi. Ştii cine sunt şi ce reprezint. Nu te juca cu mine. Fă cum ţi-am spus. Deschide poarta! Bătrânul de cealaltă parte a grilajului se ridică încet din genunchi. Din interiorul mantiei apărură mâini tremurătoare scotocind după chei. — Nu va fi bine, Alteţă. Qiro nu este aici. Nu am deschis poarta pentru el. Nu mi-a luat nici cheile. A dispărut. Nu ştiu unde, dar nu mai e. Groaza din glasul lui Ulan îl şocă pe Cyron mai mult decât vestea dispariţiei lui Qiro Anturasi. Informaţia despre dispariţia sa fusese livrată aproape cu indiferenţă, nefiind pentru prima oară când Ulan îi pierdea urma. Cyron avu o presimţire. — De cât timp lipseşte de astă dată? Capul bărbatului se ridică şi ochii injectaţi se opriră asupra feţei Prinţului. — Ştiţi? — Nalenyr este domeniul meu. Nu există nimic de care să nu aflu. De cât timp lipseşte acum, Ulan? — De alaltăieri noapte. Din noaptea în care ea... — Din noaptea în care a fost ucisă Nirati. Cyron smulse cheile din mâinile bătrânului, o introduse în zăvor pe cea potrivită şi o răsuci. Broasca se deschise cu un clicăit. Cyron trecu de poartă, o încuie la loc, apoi azvârli cheile uneia dintre keru. Nu intră nimeni aici. Aduceţi o companie keru şi înconjuraţi şi împrejurimile. O alta va căuta orice urmă a trecerii lui Qiro. — Da, Alteţă! Cyron începu să urce rampa circulară. — Nu a auzit nimeni nimic, n-a văzut nimic? 511

Ulan respira greu chinuindu-se să ţină pasul. — Nu, Alteţă, nimic! Ultima informaţie despre el era că lucra ceva. Uneori doarme în atelier. L-am strigat, însă nu am primit nici un răspuns. Prinţul se încruntă. — Ce-aţi găsit după ce aţi percheziţionat atelierul? — Să-l percheziţionăm? Alteţă? Ulan îl privi stupefiat. N... n... nimeni... Nu intrăm acolo decât dacă ne cheamă el. — Şi dacă a murit acolo, Ulan? Falca bătrânului rămase deschisă şi tremurătoare. — Nu-i mort. E doar dispărut. — De ce nu mi-ai spus mai devreme? De ce nu m-ai chemat? Glasul bătrânului deveni un scârţâit strident. — Sunteţi Prinţul Cyron, însă el este Qiro. A mai dispărut şi înainte, însă întotdeauna s-a întors. N-am vrut să-l înfurii. Nici nu ştiţi cum e când se înfurie. Cyron ieşi chiar în centrul atelierului. Anturasii se opriră din lucru, privindu-l. Cu toţii păreau înspăimântaţi, însă Cyron se gândi că erau aşa mai puţin din cauza posibilei sale mânii decât a reacţiei lui Qiro dacă un vizitator era găsit printre ei în absenţa sa. Asta-i, în cea mai mare parte, dar mai e ceva. Unii dintre ei se temeau şi de dispariţia lui Qiro, pentru că asta-i lăsa fără nici o conducere. Poate că-l uraseră sau se temuseră de el, însă le dădea o direcţie. Cyron dădu încet din cap, ştiind ce avea de făcut. — Sunt Prinţul Cyron. Ştiţi cu toţii asta. Până apare Qiro pentru a-mi anula autoritatea în această chestiune, veţi primi ordine de la Ulan Anturasi. Trebuie să înţelegeţi ceva foarte important. Qiro nu ar fi plecat dacă n-ar fi avut încredere că veţi putea şi veţi continua misiunea Anturasi. Nu-l dezamăgiţi. Prinţul îl înşfăcă pe Ulan de umăr şi-l împinse spre sanctuarul lui Qiro. Trecură de faldurile draperiei albastre, apoi Ulan îşi ridică mâinile şi-l atinse pe Prinţ. Bătrânul se lăsă în genunchi şi se aplecă atât de mult încât nu mai părea decât o mantie aruncată şi mototolită pe podea. 512

— Iertaţi-mă, Alteţă, pentru că v-am atins. Omorâţi-mă dacă trebuie, dar nu pot intra acolo. Cyron rezistă tentaţiei de a-l lovi. Strânse din pumni, apoi îi deschise din nou. Se aşeză pe vine şi rosti cu glas neutru: — Ulan Anturasi, m-ai auzit spunând celorlalţi că eşti la comandă aici, acum. Aşa că n-am să te ucid. Am nevoie de tine. Nalenyrul are nevoie de tine. Bătrânul tresări puţin, încă-l traversau toţi fiorii. — Chiar este adevărat, Alteţă? — Bineînţeles. Tremuratul din glasul lui Ulan îl făcu pe Cyron să se întrebe dacă bătrânul va fi în stare să se achite de sarcină. — Qiro putea comunica direct cu Keles şi Jorim. Poţi şi tu asta? — Puteam, pe vremuri, însă a trecut mult timp de atunci. Qiro mi-a interzis să mai încerc. — Poţi comunica şi cu Qiro? Ulan îşi ridică fruntea, iar Prinţul trase de glugă în jos, să-i vadă faţa. Îngrijorarea îi transformase chipul într-o mască cenuşie. — N-am mai făcut asta de foarte multă vreme, Alteţă. Ştiu că încă mai trăieşte, însă îl percep foarte slab şi la mare distanţă. — Cât de departe? Deseirion? Bătrânul clipi, apoi privi în jos. — Nu cunosc direcţia, Alteţă, însă aş spune că se află mai departe de-atât. Mult mai departe. — Încearcă să faci ceva. Încearcă să contactezi pe oricare dintre ei. Acum. Cyron se ridică şi făcu semn spre draperia interioară. — Mă duc să văd dacă găsesc indicii ale dispariţiei sale. — Da, Alteţă. Cyron se pregăti pentru orice şi se strecură dincolo de draperie. Încăperea rămăsese, în mare parte, aşa cum o văzuse ultima dată, cu excepţia unui aspect foarte important. Harta de pe perete fusese modificată substanţial. Un lanţ de insule se arcuia prin mările sudului, spre Munţii de Gheaţă. În nord-vest, fusese adăugat un număr incredibil de detalii, împreună cu Drumul Mirodeniilor. Din câte putea vedea, vechiul drum rămăsese disponibil în Dolosan şi 513

numeroase alte rute se dezvoltaseră prin peisajul transformat. Atât Keles, cât şi Jorim avuseseră succes în expediţiile lor. — Iar eu nu aveam nici cea mai mică idee cât de multe au descoperit. Eşti un ticălos, Qiro. Schimbările pe harta lumii ar fi trebuit să-i încălzească sufletul, pentru că descoperirile garantau dominaţia economică a Nalenyrului încă din timpul vieţii sale şi celei a nepoţilor şi strănepoţilor săi şi a nepoţilor lor până la cea de-a noua generaţie. Va putea să reunifice Imperiul şi să-i confere o putere şi mai mare decât avusese vreodată. Îl va transforma pe Pyrust în căpetenia sa militară, iar domeniul său se va extinde pentru a include tot ceea ce era cunoscut din lume şi mai departe. Unul dintre detaliile hărţii îi îngheţă însă sângele în vene. Acolo, într-un sector pustiu din Marea de Răsărit, spre nord, înspre Munţii de Gheaţă, se afla o insulă-continent. De forma unei lacrimi, de parcă s-ar fi prelins de la gurile Râului de Aur, se întindea acolo, înspre sudest. Suprafaţa sa ar fi putut cu uşurinţă să cuprindă cele Cinci Principate şi Erumvirine în acelaşi timp. Cyron se holbă la ea şi imaginea dobândi tot mai multe detalii, de parcă un cartograf invizibil le adăuga pe parcurs. Crescură munţi şi râurile prinseră a curge la vale. Apărură noi oraşe, înfloriră şi se prăbuşiră, iar ciclul se porni din nou. Creaturi ciudate decorau locurile geografice, iar numele Anturasixan se scrijeli singur pe suprafaţa continentului, în grafia sigură a lui Qiro. Iar toate acestea erau desenate cu sânge, care curgea încet, în jos, pe perete. Cyron crezuse că picura în şiroaie spre podea, însă sângele curgea în direcţii diferite, de parcă ar fi avut o voinţă proprie. Chiar are, precum locurile pe care le-a desenat. Cyron privea cum literele formau cuvinte. I se uscase gura. Sub noul continent apăru o legendă simplă, aşa cum era pe majoritatea hărţilor Anturasi. Un avertisment scris clar şi apăsat, cu scrisul lui Qiro Anturasi. Un avertisment care nu putea fi ignorat decât periclitând întreaga lume. „Aici sunt monştri.”

514

515

MICHAEL A. STACKPOLE

HĂRŢILE PREVESTITOARE

Traducere din limba engleză SILVIU GENESCU

516

Din seria Marile descoperiri a apărut Atlasul secret Michael A. Stackpole s-a născut în 1957, în Wassau, Wisconsin, şi este un celebru autor de romane fantasy şi science fiction. În 1979 a obţinut diploma de licenţă în istorie la Universitatea din Vermont. Începând cu 1977, a lucrat ca designer pentru diferite companii producătoare de jocuri pe calculator, colaborând la multe producţii de mare succes. A scris primul său roman fantasy în 1986 (Talion: Revenant), care însă nu a fost publicat decât în 1997, deoarece s-a considerat că un volum de 175 000 de cuvinte este prea mare pentru un autor necunoscut. Începând cu 1987 a semnat trilogia Warrior, ce i-a adus consacrarea şi a stat la baza unui serial de animaţie televizat. Datorită popularităţii sale ca autor, a fost selectat să scrie mai multe romane în seria SF Star Wars. A semnat numeroase volume ce s-au bucurat de un real succes atât în rândul publicului, cât şi printre critici, dintre care amintim revoluţionara serie fantasy Dragon Crown War. Cea mai recentă trilogie, Marile descoperiri, reprezintă o nouă abordare neconvenţională a genului fantasy, creând un univers al magiei şi fantasticului unic în întregul spaţiu literar.

517

Lui Hunkie Cooper, Un Mistic, dacă a existat vreodată unul.

518

Mulţumiri Autorul îi este profund îndatorat lui Anne Groell pentru strădania ei neobosită la Hărţile prevestitoare. A înlăturat toate asperităţile din text şi l-a făcut lizibil. De asemenea, îi mulţumeşte lui Kassie Klaybourne pentru înţelepciunea sa şi sprijinul acordat pe durata scrierii cărţii. Howard Morhaim şi Danny Baror sunt cei mai buni agenţi literari din lume, iar dacă n-ar fi fost abilităţile lor în afaceri şi eforturile depuse, autorul de faţă i-ar întreba pe clienţi: „Vreţi şi cartofi prăjiţi ca garnitură?”

519

1 Ziua a 10-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Derros, Erumvirine Ranai Ameryne aştepta în noapte, învăluită în umbre. Trăise în pădurea de lângă serrianul Istor aproape o săptămână, începând să-i cunoască fiecare chip. Nici chiar în zilele ei de tâlhar de drumul mare în Nalenyr nu se adaptase atât de bine unui loc. Răufăcătoare fiind, descoperise în frică şi în duşmănia oamenilor tovarăşi statornici, care o împiedicau să se alăture naturii la fel de mult pe cât o îndepărtau de societate. Aici, în pădure, îşi aflase liniştea. Privea viaţa desfăşurându-se în jurul ei, studiind drama prădătorului şi a prăzii sale. În tinereţe, se bucurase de instruirea elementară menită să-i ofere o funcţie în vastul aparat birocratic guvernamental. Educaţia o învăţase că exista o ordine în toate şi că, atât timp cât rămânea netulburată, viaţa era idilică şi perfectă. Profesorii ei deţineau o asemenea informaţie dintr-o sursă de mare încredere. Marele Ministru Urmyr orânduise lucrurile în cărţile sale de înţelepciune din perioada de început a Imperiului. I se citau adesea spusele: „Vântul este înţelept, iar apa şi mai înţeleaptă, deoarece nimic din ce li se împotriveşte nu le poate rezista. Totuşi, cei care călătoresc cu ajutorul lor reuşesc asta cu mare uşurinţă şi rapiditate.” Cel mai adesea, astfel de pilde sunt folosite la a preveni pe cineva să nu se ridice contra unui duşman mai puternic. Zâmbi, perfect conştientă că cicatricea de pe obrazul stâng îi strâmba gura într-o parte, însă fără să-i pese. Pentru cei pe care îi aştepta să-i vâneze, ea va fi vântul şi apa. Privi în sus, spre cer. Jumătate din faţa rotundă şi albă a lunii Fryl se ascundea în beznă. Poziţia ei îi confirma ceea ce simţise în suflet, că noaptea se apropia de punctul său de mijloc. Adversarilor ei li se 520

va îngădui să plece în curând. O vor căuta, crezându-se ei vânătorii, dar se va dovedi că greşesc. Se zgribuli, străbătută de ecourile îndepărtate ale fricii. Până la Festivalul Recoltei de anul trecut, le arătase şi altor vânători că greşeau. Numele ei fusese Pavynti Syolsar şi, împreună cu însoţitorii ei, îi prădase pe drumeţii care se îndreptau spre Nalenyr. Festivalul adusese mulţi oameni pe drum, iar ea îi jefuise aproape pe toţi. Se măsurase cu apărătorii lor, între care şi câţiva spadasini foarte buni, învingându-i pe toţi. Cu excepţia lui Moraven Tolo. În prima clipă, nu-l considerase cu nimic deosebit. I se păruse de vârstă mijlocie, mai bine zis, vârsta de mijloc pentru majoritatea bărbaţilor, deşi părul său negru nu încărunţise încă. Se mişca uşor şi fără pic de teamă. Se prezentase drept un xidantzu, iar ea îl crezuse drept unul dintre războinicii rătăcitori pe care trebuia să-i secere înainte de a aduna aurul de la tovarăşii săi de drum. Apoi el îi ceruse să traseze un cerc. O treceau fiori pe şira spinării, până şi după patru luni. Oricât de pricepută ar fi fost, el o întrecea. Era un Maestru Spadasin – un Mare Maestru, ba chiar mai mult. Un Mistic, capabil să facă vrăjitorii cu spada sa. De-ar fi fost el vântul şi apa, iar eu, pământul, focul şi lemnul, nu i-aş fi ţinut piept. După toate regulile, trebuia să fie moartă, însă preferase să n-o ucidă. O pusese la încercare şi hotărâse că se pricepea, oarecum, să mânuiască spada pe care o purta, aşa că-i ceruse să o ia spre sud, spre coasta Virinei, pentru a se alătura serrianului Istor. Odată ce Maestrul Istor o va elibera, va petrece nouă ani în pribegie, ca xidantzu. Făcuse călătoria spre sud, deşi ar fi putut fugi oricând. În timpul cât fusese tâlhar de drumul mare, respectase principiile spadasinilor. Nu de frica lui Moraven Tolo făcuse călătoria. Ştia că trebuia să fie moartă, iar respectându-i porunca avea şansa de a începe o nouă viaţă. Primi această nouă viaţă şi străbătu în grabă drumul până la serrianul Istor. Fusese primită imediat în micul cerc de învăţăcei, majoritatea dintre ei fiind, la o primă vedere, cel puţin cu zece ani mai tineri decât ea. Maestrul Kalun Istor nu comentă nimic după ce521

şi depănă povestea şi-i spuse de ce venise. Se aşteptase la batjocuri şi dispreţ, dar nu se întâmplă aşa ceva. Maestrul Istor ascultase; apoi, fără nici o vorbă, luă o pană, o înmuie în cerneală şi scrise ceva repede. Punând pana jos, întoarse foaia de hârtie, s-o poată citi şi ea. — Ştii ce înseamnă? Ea încuviinţă din cap. — Poate fi interpretat în două feluri. Unul ar fi „puiul tigrului”, iar altul, „Ranai Ameryne”. Spadasinul uscăţiv îşi miji ochii şi aprobă din cap. — Ţi se potrivesc ambele. Eşti un tigru, dar mai trebuie să-ţi crească ghearele. De asemenea, mai eşti cunoscută drept Ranai Ameryne. Oricine sau orice ai fost s-a dus acum. Bun venit în şcoala mea! Maestrul Istor se dovedi a fi la fel de sever, pe cât era de înţelept, îmboldind-o constant. O făcu răspunzătoare de învăţăceii adolescenţi. Aceştia, la rândul lor, o încolţiră, o înfuriară, iar astfel o învăţară să-şi stăpânească mânia care, altfel, ar fi făcut-o să-i pedepsească fără nici o milă. Faptul că se ocupa de ei n-o scutea însă de îndatoririle ei de învăţăcel, iar adesea studiul ei personal se întindea până târziu în noapte. În decursul pregătirii se confruntă cu starea conflictuală care o determinase prima dată să ajungă răufăcătoare. Fiind crescută în credinţa că vântul şi apa măturau totul în calea lor, îşi petrecuse anii aşteptând răsplata pentru că alesese să sfideze toate convenţiile. Îşi abandonase instruirea timpurie şi plecase de-acasă să studieze lupta cu spada în oricare şcoală ar fi fost dispusă s-o accepte. Rareori stătea mult timp pe-acolo, nu trecea de doi ani, adesea şi mai puţin, preferând să caute o altă şcoală decât să aibă de-a face cu răspunderile şi nemulţumirile de care avea parte. Viaţa ei devenise una a sfidărilor şi se aştepta să fie pedepsită. Totuşi, cu ajutorul Maestrului Istor înţelesese că ar putea înfrunta vântul şi apa... sau ar putea deveni vânt şi apă. Nu era vorba de a se împăca ea cu lumea, ci de a deveni suficient de puternică încât lumea să se împace cu ea. Părea o reţetă sigură de grandomanie, însă antrenamentul şi 522

îndrumările Maestrului Istor o ajutară să treacă hopul. Numai pentru că putea răpune pe oricine i se împotrivea nu însemna că şi trebuia. Era foarte conştientă că viaţa îi atârnase de vrerea lui Moraven Tolo, iar el nu i-o luase. Urmându-i exemplul, căuta şi cea mai mică sclipire de potenţial într-un individ. Iar dacă nu găsea, omora fără părere de rău. Îşi mai dădu seama şi că, în parte, i se încredinţase un mic grup de învăţăcei ca ea să afle cum să descopere asemenea sclipiri. Deşi aproape sigur nu şi-ar fi înfruntat nici unul dintre adversarii întâlniţi în viaţa sa trecută, faptul că nu era absolut sigură nu-i dădea pace. Aşa că se înfrâna şi-l admira pe Moraven Tolo şi mai mult pentru stăpânirea de sine pe care o arătase înaintea provocării ei mult mai serioase. Iar acum îi aştepta pe învăţăcei în pădurea întunecată, să vină şi so vâneze. Nu avea nici o îndoială că unul sau altul dintre ei va căuta să organizeze eficient grupul. Era la fel de sigură că unii vor ataca singuri, în încercarea de a culege laurii capturării ei. În vreme ce i-ar fi fost cel mai uşor să-i găsească pe aceştia şi să-i dovedească înainte de a se confrunta cu întreaga ceată, inversarea acestei strategii ar fi lucrul cel mai bun. Menirea exerciţiului era să-i înveţe pe toţi că lucrul în echipă însemna alegerea potrivită. Dacă o captura grupul, se va adeveri valoarea acţiunii în echipă. Dacă nu se întâmpla aşa şi va ajunge să-i vâneze ea pe ceilalţi, doborându-i, se va înfăţişa nesăbuinţa atacului individual. Cunoştinţele sale despre viaţa din pădure îi ascuţeau simţurile. Iarna aducea pe coastele Virinei o temperatură scăzută, însă curenţii calzi împiedicau ninsoarea. În schimb, precumpănea burniţa, însoţită adesea de ceaţă. Vietăţile pădurii încă mai forfoteau, dar amuţiră dintr-odată. În mod ciudat, cea mai liniştită parte era în direcţia mării, nu înspre sud, către Derros şi serrian. E posibil să creadă că marea îmi asigură flancul estic? Şi din moment ce mă aşteptam să vină dinspre sud, să se fi gândit să apară dinspre ţărm? Deşi puţin ospitaliere, micile golfuri folosite de contrabandişti ar fi îngăduit unei duzini de învăţăcei să acosteze cu o ambarcaţiune. Escaladarea falezei de zece metri n-ar fi fost o problemă pentru ei. 523

Îşi trase încet de la brâu spada cu tot cu teacă. Roba sa neagră se potrivea cu întunericul, iar gluga avea deschizături numai la ochi şi urechi. Îşi înnegrise cu tăciune părţile descoperite ale corpului. Lângă ţărm găsise bucăţi de plase de pescuit sfâşiate, din care-şi confecţionase un acoperământ. Prinse de el crengi rupte din copaci. Dacă se lăsa la pământ, arăta ca un tufiş. Cunoscând în amănunt locul, se mişcă silenţios, îndreptându-se spre răsărit. Cea mai vădită cale – cea a contrabandiştilor – şerpuia printre mici adâncituri, bătătorită de mii de oameni. Se grăbi spre un punct de unde-ar fi putut ataca grupul, lăsându-se la pământ în groapa de la baza unui copac dezrădăcinat. Totuşi, liniştea era netulburată, ceea ce o nedumerea. Tillid, cel mai pirpiriu dintre învăţăceii ei, nu reuşea să rămână tăcut multă vreme. Tot nu se auzea nimic, în afară de şoaptele vântului printre copaci şi pocnetul crengilor care se legănau. Apoi din înalt se auzi un cârâit mirat şi înăbuşit, urmat de un crănţănit. Ceva căzu pe frunzele jilave de lângă ea. Un vultur-pescar o privea cu un ochi auriu, cu ciocul deschis într-un ţipăt mut. Însă capul fusese retezat; pasărea nu-şi dădea seama că murise. Chiar înainte de a se simţi ameninţată, Ranai trase sabia. Ucigaşul vulturului-pescar se repezi de pe crengile de deasupra, iar sabia ei zvâcni într-o mişcare circulară. Lama îl tăie în două. Partea de jos a trupului, cu picioarele zbătându-se, se prăbuşi peste frunzele jilave. Rădăcinile copacului sfârtecară pieptul, după ce sfâşiaseră deja aripile ca de liliac. Se uită mai de aproape. Semăna mult cu broaştele de copac, obişnuite în regiune. Cu excepţia aripilor. Lumina slabă a lunii dezvăluia nuanţe de culoare printre zbârciturile care-i vărgau pielea umedă. Creatura muribundă deschise gura, dezvăluind şiruri de dinţi triunghiulari, ca de rechin. Se retrase dinaintea priveliştii, însă nu destul de iute. Limba lighioanei ţâşni şi-i biciui faţa. Străpunse gluga, iar un ghimpe i se înfipse în carne. Prin rană năvăli focul, iar ea căzu pe spate. Jivina-şi dădu duhul înainte ca limba ei să se fi retras cu totul, aşa că rămase atârnată, strălucind de sângele ei. Îşi duse mâna la faţă. Ghimpele nimerise pometele. Un deget mai 524

sus şi-ar fi orbit-o. Începu să simtă cum i se umflă faţa, iar lacrimile îi curgeau şiroaie. Ranai îşi înfrână primul impuls, acela de a o lua la fugă. Ar fi vrut să pună asta pe seama curajului ei, însă nu era nimic altceva decât logică. Indiferent de stirpe, creatura putea zbura, aşa că ea n-ar fi reuşit s-o lase în urmă. Dacă fusese doar una, se afla în siguranţă. Dacă mai existau, în cele din urmă o vor găsi şi-o vor răpune. Era mult prea departe de Derros ca să poată preveni pe cineva şi, la cât de tăcută şi primejdioasă fusese lighioana, numai câţiva dintre învăţăcei şi colegii ei de la serrian aveau iscusinţa de a le ucide. Iar dacă vin cu sutele sau cu miile... Se înfioră şi o luă spre mare. Jivina asta – sau ea şi însoţitorii ei – pricinuise tăcerea aşternută în pădure. Îşi croi drum cu prudenţă. Ochiul ei drept se umflase atât de tare încât nu-l mai putea deschide, aşa că trebuia să-şi întoarcă de nenumărate ori capul iscodind după pericole. Avu nevoie de jumătate de ceas să străbată cei o mie de metri până la stâncile de pe ţărm, însă ajunse acolo fără nici o altă înfruntare şi se ghemui. Luna scălda apa în argintiul ei, ceea ce-i oferea o privelişte netulburată asupra ţărmului, până departe, spre Golful Derros, unde se legănau un fel de poloboace uriaşe, însă prea lungi şi subţiri. De mărimea unei nave comerciale oceanice medii, pluteau cu nevinovăţie în apa păcurie. În timp ce-i privea, unii dispărură din raza vederii, iar alţii se ridicară pe valuri ca un soi de crocodili marini. Unul tocmai apărut îşi deschise botul, dezvăluind o carne de un alb cretos. Apoi pielea se împestriţă cu puncte negre, care ascundeau albeaţa într-un fel de umbră. În clipa următoare, întunecimea se înălţă vaporoasă. Se răsuci şi se ondulă în aer, apoi se întoarse şi se repezi spre oraşul adormit Derros. Un nor de jivine. Le putea vedea cu ochii minţii, agăţându-se pe ziduri şi acoperişuri, râcâind pe sub uşi şi între obloane. Se vor strecura în hambare, vor intra în rezervoare şi se vor furişa pe sub streşinile tuturor caselor. Oraşul ar sfârşi prin a fi acoperit cu o pătură umedă şi tremurătoare, care ar mistui totul în calea sa. Nu se întrebă de ce năvăliseră în Derros, răspunsul nu avea însemnătate. Suficient că-l asaltau. Îşi dădu seama că nu-i în stare să 525

facă mare lucru pentru a stăvili valul, însă cu băgare de seamă poate reuşea să-i ajute pe cei care vor da piept cu el. De o asemenea cruzime, jivinele n-ar lăsa pe nimeni să rămână în teritoriul lor. Ranai Ameryne privi înspre ocean. Va mai veni ceva de-acolo, iar şi iar. Simţea cum ceva stătea la pândă acolo. Nu ştia ce, dar, dacă era cu băgare de seamă, ar fi supravieţuit suficient cât să afle. Iar odată ce ştia, i-ar fi ajutat pe ceilalţi să înţeleagă ce aveau de făcut. Privi spre Derros şi văzu primul semn al unei clădiri în flăcări. Undeva, dincolo de ea, aştepta Maestrul Istor. Oftă în tăcere. Cred că doreai să am parte de mai mulţi ani de antrenament înainte de a deveni xidantzu. N-a fost să fie. Sper ca tot ce-am învăţat până acum să fie destul.

526

2 A 8-a zi. Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Ciras Dejote se trezi într-o lume care devenise de nerecunoscut. Capul îi pulsa, deşi nu chiar atât de dureros ca înainte. Amintiri despre cum ajunsese în grota întunecoasă – unde zăcea alături de maestrul său leşinat – îi reveniră în crâmpeie. Călătoreau prin Ixyll când se iscase o furtună de magie dezlănţuită. Nu-şi mai amintea nimic concret după asta în afară de ropotul cailor şi o mână puternică ţinându-l în şa. Maestrul său, Moraven Tolo, se zvârcoli şi gemu lângă el. Puţina lumină existentă se răsfrângea de pe chipul său transpirat. Ciras se ridică şi se pregăti să-i aducă puţină apă, însă îl copleşi ameţeala şi se lăsă înapoi, gemând. Apoi, mişcându-se mai lent, reuşi să ia un burduf şi se târî spre Moraven. Spasmele şi vaierele acestuia îl făceau să pară că avea o criză. Totuşi, nu era nici o urmă de spumă pe buzele sale, iar din nas nu-i curgea sânge. În lumina slabă, Ciras nu putea vedea nimic care să-l ajute să-şi dea seama de natura rănilor. — Maestre, trebuie să beţi. Ciras se aşeză încet în genunchi şi-şi strecură mâna pe sub capul lui. Părul negru lung al bărbatului era năclăit de transpiraţie. Ciras îl ridică uşor şi se pregăti să-i dea apă. Chiar atunci trupul lui Moraven înţepeni. Deschise ochii. Culoarea lor trecea de la bleumarin la o nuanţă palidă şi rece, căreia îi lipsea o fărâmă să devină alb curat, schimbându-se cu iuţeală sau domol. Alternau cu fluiditate, precum unduirile unei eşarfe de mătase într-o adiere. Uneori, ochii-i erau străbătuţi de un desen ca un fulger, închipuit din linii întunecate şi zimţate. Atunci Ciras simţea o furnicătură în mână. O furnicătură 527

dureroasă, care se amplifica pe măsură ce fulgerul scăpăra tot mai intens. Sfâşiat între datoria faţă de maestru şi durerea tot mai mare, Ciras nu mai ştia ce să facă. Ar fi vrut să-l aline şi să-l îngrijească, atât pentru că asta era îndatorirea sa, dar şi pentru că Moraven îl veghease în călătoria lor. A-l abandona acum ar fi fost nepotrivit, însă furnicătura deveni o suferinţă cumplită, care-i înţepenise mâna. — Lasă-l, băiete. Nu-l poţi ajuta. Ciras privi în direcţia vocii. O creatură pirpirie şi ivorie se ghemui pe o lespede. Ar fi luat-o drept un copil, dacă pe capul mult prea mare n-ar fi avut şapte ochi. Doi dintre ei, negri cu pupile aurii, se aflau acolo unde era firesc să fie. Un al treilea stătea pe frunte. Ceilalţi patru, mai mici, aurii cu pupile negre, îi împestriţau faţa la nivelul pomeţilor şi frunţii, deasupra şi dedesubtul ochilor normali. Este un soth gloon, vestitor al nenorocirilor. Ciras lăsă cu grijă capul lui Moraven, apoi se ridică într-un genunchi ca să-şi protejeze maestrul de creatură. Mâna sa dreaptă coborî acolo unde ar fi trebuit să se afle spada, însă nu găsi nimic. Gloonul râse. — Eu nu reprezint nici o ameninţare pentru el. Vino, e nevoie de tine ca s-o ajuţi pe Tyressa. Deşi Ciras era în continuare buimac, cuvintele „nevoie” şi „ajuţi” declanşară un răspuns imediat. Se ridică în picioare clătinându-se şişi târşâi paşii în urma creaturii fantomatice care sărea din lespede în lespede, afundându-se şi mai mult în peşteră, încet, ajunse la concluzia că-i vorba de un fel de complex mortuar şi nu socoti asta deloc drept un semn de bun augur. Cu fiecare pas îşi părăsea în ungherele minţii durerea cruntă. Din întuneric se auzea un mormăit şi-un gâfâit neobişnuite, cum nu mai auzise vreodată. Un personaj îndesat ieşi la lumină, trăgând ceva greu după el. Pe Ciras îl lovi o duhoare. Recunoscu povara ca fiind Tyressa înainte de a-şi da seama că cel care o târa era Borosan Gryst. Tânărul se repezi şi o apucă de glezne, ţinând-o strâns, în pofida murdăriei cleioase care-i acoperea cizmele. — Aici. Pune-o pe piatra asta. 528

O duseră amândoi la o lespede netedă şi se chinuiră să o aşeze. Călcâiele-i treceau de capătul dalei de marmură. Chiar dacă o împestriţau excremente de liliac, împletitura groasă era fără nici o îndoială părul ei blond-deschis. Se desluşeau câteva leziuni pe pielea neacoperită de pe braţe şi picioare, însă Ciras n-ar fi putut stabili gravitatea rănilor din cauza mizeriei care o acoperea. Nu juliturile acestea, indiferent cât de adânci, constituiau problema ei principală. O săgeată de arbaletă i se iţea chiar de sub buric. Vârful dispăruse în mâzga care-i năclăia tunica. Ciras se propti cu mâinile de lespede. — Săgeata se ridică şi coboară odată cu respiraţia ei. Asta-i bine. Nu a pătruns până la os. — Ce-ai de gând să faci? întrebă Borosan, cu ochii bicolori căscaţi. Trebuie să facem ceva, altfel va muri. — Ştiu, încuviinţă Ciras şi scutură din cap, încercând să se limpezească, dar regretă imediat gestul. Încă nu gândesc clar. Keles trebuie să ştie. Unde-i? Borosan clătină din cap. Cocoţat pe o lespede apropiată, Gloonul îndreptă un deget subţire spre beznă. — Au plecat împreună. Trăieşte. Cam atât văd. — Şi ea? se interesă tânărul, făcând un semn cu capul spre Tyressa. Un soth gloon poate vedea în viitor. Va trăi? — Ciras Dejote, depinde de ce vei face. Închise ochii. Îşi petrecuse întreaga viaţă antrenându-se ca spadasin. Maeştrii săi insistaseră cu toţii să înţeleagă corpul omenesc şi părţile sale. Ştia unde şi cât de adânc se aflau îngropate arterele. Putea lovi orice organ pe negândite. Fusese chiar învăţat să trateze tăieturile şi plăgile, însă toate acestea nu îl făceau cu adevărat un vindecător. O parte din el voia să respingă spusele gloonului, însă nu izbutea. Se antrenase ca spadasin pentru a fi un erou. Crescuse ascultând poveştile despre eroii imperiali de odinioară, dorindu-şi să le egaleze priceperea şi curajul. Mulţi dintre ei se confruntaseră cu probleme care nu necesitau îndemânare în lupta cu sabia ca să fie rezolvate. Dacă refuz, ea va muri, iar eu n-am să mai ajung niciodată un erou. 529

Deschise ochii şi atinse uşor săgeata. Nu încercă s-o mişte, dar simţi firele penei între degetele sale odată cu fiecare respiraţie a ei. Îşi coborî mâna încet, încercând să estimeze cât de adânc intrase săgeata. Deşi arcăşia nu fusese niciodată preocuparea sa principală, grosimea săgeţii sugera o anumită lungime, iar asta-i dădu speranţa că nu reuşise să pătrundă prea mult. Apoi ajunse cu mâna la buric şi zâmbi. Înlătură o parte din mâzgă, apoi încă puţin. Zâmbetul i se lăţi şi se uită la Borosan. — Nu-i chiar atât de grav pe cât ne temusem. — Cum adică? — Femeile keru, la fel ca Tyressa, poartă săbii, însă ele preferă, de departe, suliţele, explică Ciras, îndreptându-se de spate. Din această cauză îşi ţin săbiile într-o teacă atârnată de o centură, nu încinse la brâu, cum fac spadasinii. Arcaşul care a nimerit-o, i-a lovit catarama centurii. Săgeata a străpuns-o, dar nu foarte adânc. Probabil vreo două degete, prin piele şi muşchiul de dedesubt. — Aşa că va trebui s-o smulgem? Ciras consimţi uşor din cap. — Problema este c-o va durea destul de tare. Dacă se zbate, îşi va face rău sieşi. — Asta nu trebuie să stânjenească. O siluetă mătăhăloasă înaintă din spatele lui Borosan. Aplecat, virukul părea doar cu puţin mai înalt decât Borosan, deşi umerii săi laţi şi trupul musculos îl făceau neîndoios mai masiv. Pletele negre îi cădeau în valuri, revărsându-i-se pe şira spinării, între plăcile osoase acoperite cu piele de un verde închis. Culoarea pălea de la gât înspre vintre şi de-a lungul părţii interioare a braţelor. Din păr îi ieşeau coarne, la fel de ascuţite şi puternice precum cârligele de la coate şi ghearele cu care se terminau degetele de la mâini şi de la picioare. Ochii săi negri păreau găuri pe faţa sa, iar dinţii ascuţiţi ca acele îi licăreau în gură. Ajunse la marginea lespezii şi-o studie o clipă pe Tyressa. — Aduceţi apă. Spălaţi de jur împrejurul rănii. Îi vom tăia cureaua aşa că tot ce va trebui să facem va fi să-i scoatem catarama. Borosan aduse apă şi izbutiră să-i îndepărteze murdăria de pe haine. Urmând îndrumările virukului, Ciras tăie cu un cuţitaş 530

cureaua lată de piele a Tyressei, apoi despică tunica de pânză groasă pe care o purta. Aducând mai multă apă îi curăţară pielea. De sub cataramă curse foarte puţin sânge. — Şi mai departe, Rekarafi? Virukul ridică un deget, apăsându-l la marginea de sus a cataramei. Începu să se adune umezeala, atârnând la capătul ascuţit al ghearei sale. — Întâi, trebuie s-o pregătim. Borosan, ţine-o de glezne. Ciras, de umeri. Cei doi bărbaţi făcură aşa cum li se ceruse. Virukul scrijeli încet o linie deasupra şi dedesubtul rănii, apoi câte una la fiecare capăt. Femeia gemu la atingerea lui. Rekarafi îşi înfipse gheara chiar în interiorul pătratului de piele, iar ea fu străbătută de un spasm. Ciras aproape că o scăpă din strânsoare, însă o prinse repede. Tyressa se încordă, dar după cea de-a treia străpungere, trupul ei deveni molatic. — Doar nu foloseşti vrăji, nu-i aşa? se nelinişti Ciras, mijindu-şi ochii. Virukul îşi întoarse încet capul masiv spre el. — Nu în sensul care ţi-ar fi ţie familiar, lirserrdin. Nu-ţi mai aminteşti cum a fost otrăvit Keles Anturasi de ghearele mele? — Ba da. Spunea că a fost foarte dureros. — Voi aveţi saliva şi lacrimile; mai aveţi şi alte fluide care se folosesc de aceleaşi canale pentru a se scurge. De ce-aş fi eu altfel? Rekarafi îşi întoarse atenţia spre Tyressa şi continuă să-i străpungă abdomenul. — Asta o va amorţi şi va împiedica sângerarea. Iată, s-a şi terminat. Încă un minut. — Ai de gând să scoţi săgeata acum? întrebă spadasinul cu o ridicătură din sprâncene. — Nu, tu o scoţi. Încă s-ar putea să mişte şi nici unul dintre voi nu-i destul de puternic s-o ţină. Virukul se întinse şi-şi puse mâna pe coapsele ei. Apoi îşi aşeză antebraţul pe clavicula ei şi se aplecă. — Dă-i drumul, Ciras Dejote. Aşa cum simţi sabia intrând în ţintă, tot aşa vei simţi săgeata ieşind. 531

Ciras se plasă în partea opusă virukului şi-şi întinse mâinile să-i fie spălate de Borosan. Le scutură să le zvânte şi închise ochii. Cuvintele virukului, rostite cu o urmă de dispreţ, îl ajutară să se concentreze. Se antrenase atât de bine cu sabia, încât o mânuia printr-o zvâcnire a încheieturii, răsucind-o şi dirijându-şi loviturile în aşa fel încât să taie numai muşchii şi tendoanele, fără să atingă osul. Aici va trebui să procedeze invers. Surprinzător, nu se gândi deloc că ar putea da greş. Era încă destul de tânăr încât să aibă încredere în abilităţile sale şi întâlnise prea puţine provocări. Se întinse şi apucă săgeata cu ambele mâini, de parcă ar fi fost mânerul unei săbii. Se concentră, lăsând lemnul să se mişte lejer în strânsoare. Pe când mâinile strângeau tot mai tare, se mişcau odată cu ea. Începu să perceapă cât de adâncă era cu adevărat rana. Săgeata continuase să se răsucească după ce pătrunsese, însă nu prea mult. Catarama tocise vârful, limitând efectele. Îi simţi calea de intrare, simţi cât de tare îi fusese jocul şi începu, încet, să inverseze traseul. Ieşea – nici cu uşurinţă, nici cu repeziciune, dar ieşea – alunecând dintre muşchi şi carne. Tyressa ţipă şi lovi cu mâna abdomenul virukului, însă Rekarafi o ţintui şi-i făcu semn din cap lui Ciras să continue. Aşa făcu, trăgând uşor şi simţind cum săgeata ieşea cu totul. Apoi se opri – agăţându-se de ceva – aşa că apăsă, ocolind un obstacol aflat în calea vârfului. Încă o răsucire, o mică smucitură şi-o trase afară. Tânărul se dădu îndărăt, aproape leşinat de efort, pe jumătate sprijinit de Borosan. Acesta spălă rana, apoi apăsă o faşă peste ea, în vreme ce o cosea cu un ac. Închise rana cu grijă, apoi bandajă pântecul Tyressei. Numai după ce termină, se retrase şi Rekarafi. De pe lespede, gloonul dădu din cap. — Va trăi. Cel puţin ceva vreme. Tyressei îi mai trebuiră şase ore ca să se trezească, însă în acel răstimp Borosan şi Ciras se afundaseră suficient de mult prin peşteră încât să descopere crăpătura prin care se căţăraseră Keles Anturasi şi Tyressa. La vremea când Ciras ieşi pe creasta dealului, se lăsase deja întunericul, dar el se folosi de un mic felinar pentru a inspecta locul. 532

Deşi praful de pe stânci nu fusese prea gros, se întipăriseră pe el suficiente urme ca să înţeleagă ce se întâmplase cu tovarăşul lor. Înapoi în peşteră, curăţat de mâzgă şi îmbrăcat în haine curate, Ciras şedea lângă viruk, cu spatele sprijinit de o lespede. — Au fost trei oameni. S-au oprit şi au aprins un foc mic. Unul dintre ei a tras în Tyressa. Există urme de luptă, dar se pare că l-au înfrânt pe Keles. Aveau şi cai. Nu ştiu cine erau, dar în graba lor de a fugi au lăsat în urmă un săculeţ. Rekarafi îl prinse din zbor, când i-l aruncă Ciras. Virukul adulmecă. — Saamgar. — Ceai de floarea-nopţii, vorbi Ciras, încuviinţând din cap. Se găseşte în Tirat şi-l folosim atunci când nu avem ceai adevărat. Deseii îl consumă frecvent. — Crezi că oamenii care l-au capturat pe Keles sunt din Deseirion? se interesă Borosan, ghemuindu-se lângă el. — Este singura concluzie logică. — Atunci înseamnă că nu respecţi defel logica, interveni Rekarafi, care lăsase săculeţul să se legene încet, ţinut între două gheare. Ai hotărât că jefuitorii pe care i-am urmărit prin Pustietăţi erau deseieni. Iar acum spui că ei şi răpitorii sunt aceiaşi. — Nu ai nici o dovadă că nu-i aşa. — Nu, lirserrdin, nu am. Dar nici tu nu ai. Oricum, îl consideri pe Prinţul Pyrust atât de prost încât să le ceară unor jefuitori să adune thaumston şi relicve şi să-l captureze pe Keles Anturasi? În locul lui, n-ai da ultima însărcinare unora despre care ştii că o pot îndeplini cu bine? Ciras ar fi vrut să-şi apere spusele, dar se abţinu. Cuvintele virukului aveau sens. Mai mult chiar, dacă Pyrust ar fi ştiut detaliile călătoriei lui Keles, ar fi trimis mai multe echipe să-l găsească, din moment ce Pustietăţile erau atât de vaste. — Preţuiesc observaţia ta, vorbi Ciras şi înclină cu respect capul. Mâine dimineaţă, dacă deschizi peştera, am să iau un cal ca să-l găsesc pe Keles Anturasi şi să-l aduc înapoi. Gloonul râse până căzu pe spate din vârful unui sarcofag. Virukul zâmbi, cu o sclipire scurtă în ochi. 533

— N-ai să pleci după Keles. — Dar este datoria mea. Maestrului meu şi mie ni s-a încredinţat să veghem asupra siguranţei sale. Trebuie. — Dar nu va fi aşa. Întreabă-l pe Urardsa; el ştie. Firul vieţii tale şi al lui Keles Anturasi s-ar putea încrucişa din nou, dar nu în viitorul apropiat, explică virukul în timp ce-şi examină ghearele. Eu am să pornesc după Keles Anturasi. Ştiu că-i încă în viaţă şi ştiu încotro au luat-o. — Cum aşa? se miră Ciras, încruntat. — Văd că ai uitat. Ghearele mele au băut din sângele lui, îl lămuri Rekarafi, strângând pumnul. Pentru că l-am lovit dintr-o greşeală, este de datoria mea să-l găsesc şi să-l salvez, şi aşa voi face. — Dar cu mine cum rămâne? Gloonul îşi reveni şi se căţără din nou pe marginea sicriului de marmură. — Călătoria ta-i cea mai primejdioasă. Împreună cu Borosan Gryst, te vei duce spre miazănoapte şi spre apus, tot mai adânc prin Ixyll. — Dar ei se duc în partea opusă. Indiferent cine l-a răpit, se întorc la civilizaţie, nu se îndepărtează de ea. — Vei descoperi, Ciras Dejote, că soarta lui Keles Anturasi înseamnă un lucru neînsemnat. Soarta întregii lumi va depinde de cât de mult succes are misiunea ta. Gloonul privi o clipă în altă parte, apoi toţi ochii săi se închiseră. — Există o posibilitate – firavă şi trecătoare – de a izbândi. Ciras înghiţi cu noduri, urându-se că i se uscase gura de frică. — Şi care-i misiunea mea? — Te vei duce până în inima Ixyllului şi dincolo de ea. Ochii Gloonului se deschiseră şi îl pironiră. — Vei vedea unde zace în somnul ei de şapte veacuri împărăteasa Cyrsa. De eşti vrednic, o vei trezi la viaţă. De eşti convingător, ai putea-o chiar îndupleca să salveze lumea lăsată în urmă-i.

534

3 A 10-a zi. Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Dolosan Coborând dealul în goană, calul îl făcea pe Keles Anturasi să salte în şa. Zdruncinăturile îi chinuiau trupul şi zvâcnetul dureros din umărul drept se porni din nou. Cu numai două zile înainte îşi rupsese clavicula, dar părea că se petrecuse cu secole în urmă. Odată ce răpitorii săi puseseră mâna pe el, îi legaseră braţul drept strâns la piept şi începuse galopul dur. Durerea îi abătuse atenţia, aşa că nu putea spune cu siguranţă unde se găseau, dar părea că se aflau mai adânc în Ixyll decât crezuse. Zâmbi. Bunicul mi-ar pune pielea pe băţ dacă aş recunoaşte că m-am rătăcit. Aşa ceva este de neconceput. Membrii familiei Anturasi din Nalenyr erau maeştrii de netăgăduit şi fără seamăn ai cartografiei. Qiro, bunicul lui Keles, supraveghea un atelier în care verişori, nepoţi, nepoate şi strănepoţi desenau cele mai bune hărţi din lume. Navele care se foloseau de hărţile Anturasi nu aveau aproape niciodată probleme de navigaţie şi reveneau din călătoriile lor aducând comori care depăşeau orice închipuire. Keles şi fratele său, Jorim, înfăptuiseră unele dintre cele mai dificile şi complexe ridicări topografice efectuate vreodată, revenind cu informaţii care îmbunătăţiră hărţile acelea şi umplură până la refuz cuferele familiei. Oricine altcineva, în afară de Qiro, ar fi fost mai mult decât mulţumit de averile familiei, însă patriarhul visa la stăpânirea întregii lumi. Voia să ştie totul despre ea, aşa că-şi trimisese cei doi nepoţi în expediţii riscante. Jorim plecase cu Lupul furtunii pe Marea de Răsărit să descopere ce se găsea acolo. Keles se îndreptase spre Ixyll să exploreze tărâmul magiei dezlănţuite pentru a vedea dacă se deschisese, în sfârşit, calea spre apus. Acolo unde ajunsese, Keles avusese succes. Ţinând o legătură 535

misterioasă cu bunicul său, trimisese informaţii care extinseseră hărţile desenate în Moriande, capitala Nalenyrului. Deşi comunicarea era departe de a fi deplină, Keles simţise plăcerea încercată de bătrân la primirea informaţiilor adunate de el. În acest moment, chiar şi furia bătrânului l-ar bucura, însă nu i se dăduse nici o şansă de a intra în legătură cu el. Răpitorii săi – agenţi dovediţi ai Prinţului Pyrust, stăpânul Deseirionului – îl zoriseră din greu pe drumul dinspre Ixyll. Se întâlniseră cu alte mici grupuri – unii, năimiţi de deseieni, alţii, simpli jefuitori din Pustietăţi –, făcând schimb de cai şi merinde. Fiecare dintre ei patru prăpădise câte un cal, istovindu-l de atâta călărit, iar din cauza oboselii şi durerii din umăr, Keles nu reuşise să se concentreze suficient ca să ajungă la bunicul său. Odată ce pătrunseseră în Dolosan, fu în stare să se orienteze. Trecură de Opaslynoti şi cotiră spre sud-est. În loc să o ia drept spre est, prin Solaeth, ceea ce le-ar fi luat foarte mult timp, se vor îndrepta spre portul Sylumak, de unde vor porni într-o călătorie spre răsărit. Deşi ruta era ocolitoare, navele înaintau de la o zi la alta, nefiind nevoiţi să se oprească pentru odihnă. Galopau prin câmpia netedă şi aridă. Dalen, căpetenia, ridică mâna. Caii, numai spume, se bucurară de oprire. La fel şi Keles. Încet, pulsul dureros din umăr slăbi în intensitate. Destul ca să-mi dau seama cât sunt de băşicat din cauza şeii. Dalen îşi opri calul şi-i făcu semn unuia dintre oamenii săi s-o ia înainte. Cort – scund, îndesat şi oacheş – călărea lângă el. Dalen arătă în faţă, acolo unde drumul se îngusta şi trecea dincolo de o mică ridicătură, ducând înspre ceea ce Keles crezu că era o vale. Ceva obişnuit în Dolosan, însă nimic de aici nu putea fi luat de bun, pentru că pământul se frământase în decursul veacurilor de magie dezlănţuită. Celor suficient de iscusiţi, fie ei războinici sau nu, le stătea în putinţă să ajungă Mistici. După aceea, deveneau neînchipuit de pricepuţi în comparaţie cu cei mai puţin antrenaţi. Moraven Tolo, un spadasin care se alăturase expediţiei lui Keles, era un Mistic. Într-una dintre lupte, trecuse de şase sau mai mulţi duşmani cu mai puţin efort decât i-ar fi trebuit lui Keles să schiţeze harta unui târg cu o 536

singură stradă. Când doi Mistici se înfruntau, etalarea talentului lor era copleşitoare – frumuseţe şi groază în acelaşi timp. De asemenea, lăsa urme de magie dezlănţuită. Cercurile aveau puterea de a o controla, motiv pentru care se purtau adesea ca o amuletă ocrotitoare. La marginea oraşelor şi satelor, provocările se sfârşeau în rotocoale de piatră. Acolo, magia rămânea ca într-o capcană. Însă, lăsată în voie, folosea la a aduce binele sau răul. Cu mai mult de şapte secole înainte, nomazii turasynzi de pe tot întinsul deşertului adunaseră puhoaie de războinici Mistici şi invadaseră Imperiul, împărăteasa Cyrsa strânsese alături de ea faimoşi luptători şi Mistici. Ca să evite ciorovăielile politice în absenţa ei, divizase împărăţia în Nouă Principate, apoi luase întreaga vistierie şi se îndreptase spre apus. Nomazii şi armiile ei se hărţuiseră în Solaeth şi Dolosan, însă marea bătălie se dăduse în Ixyll. După toate relatările vremii, oştirile se anihilaseră una pe alta, iar magia dezlănţuită eliberată atunci aproape că distrusese lumea. Schimbase lucrurile în moduri deopotrivă minunate şi oribile, iar semnele ei se vedeau cu uşurinţă în Dolosan sau Ixyll, unde încă mai bântuia. În călătoriile lui, Keles descoperi iazuri vii, văi care respirau, copaci cu frunze de sticlă şi multe alte ciudăţenii care-i dădeau dureri de cap numai când şi le imagina. Gândul îi fugi la jurnalul pe care-l ţinea, rămas acum în Ixyll, laolaltă cu însoţitorii săi. Şi Tyressa, biata Tyressa. Amintirea ei îl făcu să se simtă şi mai însingurat. Fără ea, lumea-şi pierduse o parte din culoare. O doborâse Cort, cel care se avânta acum spre coama dealului. Nu doar asta îl făcea pe Keles să-l urască, ci şi rânjetul lui înverşunat din acel moment. Şi felul în care necheza povestind. Sper să crăpi. Bărbatul ajunse în vârful dealului, după care o porni la vale. Apoi îşi struni calul cu întreaga forţă, iar animalul se cabră, dar nu înainte ca picioarele din faţă să-i fie cuprinse de ceva. Se prăbuşi nechezând, cu ochii holbaţi de groază, apoi dispăru cu călăreţ cu tot. — Cort, la naiba! exclamă Dalen şi trase de hăţuri. Asbor, al treilea din grup, scoase sabia şi o luă la galop, însă 537

căpetenia îl chemă înapoi. — Nu fi nesăbuit! Asbor îi aruncă o privire uluită. — Dar trebuie să-l ajutăm. — Nu mai poţi. N-a avut timp nici să ţipe. Dalen se întoarse spre Keles. — Ai mai văzut aşa ceva? — Greu de răspuns, din moment ce nu ştiu ce-i. Keles descălecă şi-ar fi căzut la pământ dacă nu s-ar fi agăţat repede de scară. Se înfipse bine pe picioare şi porni înainte. — Ar trebui să rămâi călare, îl sfătui Asbor, privind neliniştit spre vale. Ai putea fugi. — Pe Cort nu l-a ajutat, răspunse tânărul pe un ton potolit, fără aşi trăda nici satisfacţia resimţită în urma morţii acestuia, nici teama, apoi îşi începu târâşul spre ridicătură. — Asbor, ţine-i calul şi ia-l pe-al meu de dârlogi. Dalen descălecă în spatele lui Keles şi-l ajunse repede din urmă. Îşi miji ochii privindu-l. — N-aş fi crezut că eşti atât de aventuros. — Aventuros este fratele meu. Eu sunt doar curios. Arătă spre cârceii plantelor peste care trecuse Cort. — Cred că am văzut ceva verde încolăcind copitele calului. Am de gând să evit orice de culoarea asta. Dalen îl aprobă din cap, apoi părăsiră amândoi drumeagul şi se căţărară pe nişte stânci. Agentul deseian îl ajută să urce părţile mai abrupte, după care ocoliră un bolovan impunător şi scrutară întreaga vale. — Cine şi-ar fi imaginat, se înfioră Dalen Keles clătină din cap şi se lăsă pe vine. Valea se lăţea într-o depresiune despre care credea că fusese odinioară un lac destul de mare, adânc de peste treizeci de metri. Stâncile roşietice din jurul ei şi sedimentul cărămiziu contrastau puternic cu verdele plantei. Cârceii, cu sutele, poate chiar cu miile, se întindeau ca o urzeală. Acolo unde depăşeau marginile văii, erau cu puţin mai groşi decât un deget. Jos de tot, aproape de mijloc, întreceau în grosime un om şi aveau o scoarţă groasă, acoperită cu ghimpi ascuţiţi. 538

În miezul lor zăcea o inflorescenţă grotescă, albă cu vinişoare stacojii. Pulsa şi se clătina în ritmul durerii din umărul lui Keles, un fapt pe care-l consideră destul de neliniştitor. În inima florii se vedea o porţiune roşiatică mai întunecată, care se deschidea şi se închidea încet, producând un sunet stins, aducând a sforăit. Văzură o bună parte din Cort, însă calul aproape dispăruse. Cârcei mici se întindeau să tragă hoitul. Ghimpii ascuţiţi tăiau în carne şi tendoane, dezmembrând animalul în timp ce-l cărau încet spre inima plantei. Bucăţi de carne umedă şi organe aburinde se mişcau mai repede, dispărând în burdihan între două sforăituri. Cort se alătură curând bidiviului său într-o alunecare rapidă, hrănind planta. Keles îşi miji ochii. — Nu. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Nu de mărimea asta. Fratele meu spunea că există plante carnivore prin Ummummorar, însă specimenele pe care a încercat să le aducă au murit. Oricum, erau atât de mari doar cât să poată mânca insecte. Dalen se încruntă privind planta. — Mă pregătisem pentru tot soiul de monştri. Ştii, jivinele despre care tot auzim prin poveşti, urşi cu şase picioare şi mandibule, şerpi de oţel, păianjeni uriaşi. Dar nu să dau de aşa ceva. — Rapsozii n-ar cânta despre aşa ceva. Singura sa pradă este cea pe care o atrage în mreje. Dar nu înseamnă că-i mai puţin cumplită, încheie Keles încruntat. — De fapt, o face şi mai groaznică. Tânărul cugetă o clipă, apoi privi la răpitorul său. — Ce-ai de gând? Nu sunt prea convins c-o poţi răpune. — S-o răpun? Nu, îi zâmbi uşor bărbatul. Treaba mea este să te duc în Deseirion. O să-i dăm ocol. Voi năimi alţi oameni mai târziu, aşa că ai să fii în siguranţă. — Vrei să spui că n-am să pot evada. — Şi teafăr de-ai fi, tot n-ai izbuti să scapi, pufni Dalen. Să spunem că noaptea ne iei viaţa, mie şi lui Asbor, sau ne omori caii şi dispari cu câte merinde poţi. Ei bine, nici aşa n-ai scăpa. — Dă-mi un cal şi provizii şi-am să-ţi dovedesc că greşeşti. Dalen pufni din nou şi porni înapoi. 539

— S-ar putea să ştii unde te afli şi chiar unde vrei să ajungi, dar tu cunoşti lumea ca pe o hartă. Iar harta este lumea în acelaşi fel în care portativele muzicale sunt cântecul. De-abia dacă-l descriu. Nu ştii destule ca să supravieţuieşti. Keles nu mai spuse nimic. Nu auzise prima dată astfel de critici. Tyressa i le adusese în timpul călătoriei, iar el se străduise din răsputeri să îndrepte problema. Totuşi, în ochii lui Dalen nu era destul. Dar asta nici nu-l mira. Avusese dureri şi călătoriseră în grabă, împrejurări neprielnice aflării mai multor amănunte despre locurile pe care le străbăteau. În primul rând, nu-i păsa de nimic pentru că-i amintea de Tyressa; iar gândindu-se la ea îşi simţea inima parcă mistuită de plantă, laolaltă cu Cort. Femeia îi salvase viaţa în mai multe rânduri, iar când căzuse la pat în Opaslynoti, îi purtase de grijă. Fusese întotdeauna cinstită cu el, rănindu-i trufia, dacă astfel îl trezea la realitatea pe care trebuia să o înfrunte. Iar acum e moartă. Tocmai ieşea din despicătura din pământ când o lovise Cort. Icnise tare, apoi dispăruse din vedere. Sclipirea părului ei auriu fusese ultima imagine. Nesigur pe picioare, încălecă din nou şi-l urmă pe Dalen, în timp ce deseianul căută un nou drum spre miazăzi. Tyressa îl zăpăcise pe Keles pentru că mare parte a timpului fusese tăioasă şi aspră. Asta făcea parte din antrenamentul ei de keru. Purtându-se aşa de dur, se ridica la legendara lor inflexibilitate: neînduplecată, reţinută şi onestă. Puternice şi frumoase, floarea femeilor helosundiene, asigurau garda casei regale naleniene, fiind de multă vreme obiectul fanteziilor multor tineri. Toată lumea auzise istorisiri despre legăturile dintre ele şi nobili sau eroi – la urma urmei, tinerele keru veneau şi ele de undeva. Băieţii visau ca vreuna să se îndrăgostească de ei, sau măcar să se folosească de ei, însă toate acestea rămâneau nişte simple închipuiri. Şi totuşi, Tyressa îi arătase lui Keles o oarecare blândeţe. Nu era o slăbire a tăriei sale, ci părea că apropierea lor i-ar fi înmuiat inima. În 540

cele din urmă. pe când se târau prin grotă şi mâzgă să ajungă la locul unde fusese luat în captivitate, glumeau prieteneşte. Refuza să admită că o iubea. Nutrea o mare afecţiune pentru ea, însă, dacă-şi recunoştea iubirea, suferinţa pe care izbutea s-o ţină sub control l-ar consuma. Dar, pe cât era de hotărât să nege orice urmă de dragoste, nu alunga posibilitatea de a se ajunge în cele din urmă acolo, iar pierderea sentimentului de afecţiune l-ar vătăma la fel de greu. Keles se încruntă şi înghiţi un nod în vreme ce calul său galopa din greu pe urmele lui Dalen. Soarele urma să apună cât de curând, iar puţina căldură pe care o răspândise se va risipi. În vreme ce Dalen le făcu semn să oprească pentru a înnopta întro adâncitură care-i va feri de vânt, se gândi că s-ar fi putut năpusti spre plantă. Dar nu, n-ar fi rezolvat nimic. Sinuciderea lui ar fi dezonorat sacrificiul Tyressei, iar el n-ar fi vrut să scrie un astfel de epitaf al vieţii ei. Merita mai mult, dar va avea grijă să se şi întâmple aşa. Iar sinuciderea ar mai împiedica ceva. Prinţul Pyrust, tiranul cel ciung, îi pricinuise moartea. Îi oferise cândva un cămin nou, dar cartograful refuzase. În mod clar, nu acceptase refuzul. Voia serviciile lui şi nici un preţ nu era prea mare ca să nu-l poată plăti. Va afla că nu-i adevărat. Keles va merge până în Deseirion şi-i va da tot ajutorul pe care îl aştepta. Întregul ajutor de care are nevoie... să-şi bage ţara în mormânt.

541

4 A 10-a zi. Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Deşi Marele Ministru Pelut Vniel părea destul de calm în timp ceşi prezenta rapoartele, ceva din manierele sale îi atrase atenţia Prinţului Cyron. Predecesorul demnitarului insistase întotdeauna să fie menţinut un cadru oficial pentru discuţii, aşa că luase drept un semn bun faptul că era dispus să i se alăture în camerele sale personale. În prezenţa prinţului, Pelut arăta uşoare urme de rigiditate, care părea însă uşor simulată. Înseamnă că se foloseşte de asta să ascundă ceva. Umerii lui Cyron se lăsară uşor, ca şi cum trecuse peste el un val de oboseală profundă. Îşi amintea bine cum şederea pe acelaşi tron îl îmbătrânise foarte repede pe tatăl său. Iar tata a domnit în vremuri de prosperitate, fără nici un duşman să-i caute pieirea. Lumina firavă se răsfrângea aurie de pe podeaua de lemn şi de pe craniul ras al lui Pelut. — Datorită iernii relativ blânde, stăpâne, ne aşteptăm la o recoltă îmbelşugată din roadele timpurii şi însămânţări înainte de vreme. Nu există nici un semn că ne-ar pândi seceta şi n-avem nici un motiv să sperăm altceva decât recolta abundentă cu care am fost răsfăţaţi şi anul trecut. Cyron dădu din cap, iar o şuviţă rebelă de păr castaniu îi căzu pe frunte. — Posibil să fie adevărat în privinţa roadelor, dar dacă iarna este blândă, atât helosundienii, cât şi deseienii vor putea să pornească în campanie devreme. Prinţul Pyrust va fi foarte încântat să atace în luna Şoimului. — Viziunea Alteţei Voastre asupra climatului politic uluieşte întotdeauna. 542

— Nu-i nevoie să mă poleieşti cu aur, Mare Ministru, îl opri Cyron ridicând mâna. Predecesorul dumitale a adus laudele deşarte la o adevărată formă de artă, aşa că am socotit puţin cam jenant să mai am de-a face cu el. — Înţeleg, stăpâne. Pelut făcu o plecăciune suficient de adâncă pentru ca fruntea să atingă podeaua. Roba de mătase aurie, tivită cu galben şi brodată cu mici dragoni roşii, sclipi şi foşni. Asta-l făcu pe Cyron să-şi închipuie că ministrul său nu era deloc o fiinţă umană, ci o creatură de coşmar, trimisă să-l tortureze. Cyron îşi miji ochii de un albastru-deschis. — Ai urmărit toate transporturile de orez spre Deseirion. La fiecare quor pe care-l trimitem în nord, cât anume ajunge, de fapt, acolo? Pelut îşi îndreptă spatele. — Ministrul Kan Hisatal supraveghează transporturile, Alteţă, şi-a fost deosebit de eficient. Mi-a raportat că nouăzeci şi cinci la sută din cantitate soseşte la destinaţia prevăzută. — Chiar aşa? făcu Cyron şi se aplecă înainte, fără să fie însă ameninţător. Avem de gând să trimitem în nord un milion de quori, ceea ce-ar însemna că nouă sute cincizeci de mii ar răzbi. Totuşi, miai spus că patruzeci de mii au fost distruşi în incendiul de la depozitele din Rui. — E adevărat, Alteţă. — Poate că te miri de ce pomenesc de incendiul acesta. Prinţul Eiran a galopat până la Rui să întâlnească alţi prinţi helosundieni şi ia îndemnat să evite din răsputeri să-i provoace pe deseieni la primăvară. Am primit o notă din partea lui în care spunea că îi admiră pe ai noştri pentru sârguinţa lor. Nu-i venea să creadă cât de repede au reconstruit oraşul după incendiu. Pelut clipi, însă Cyron simţi o reacţie forţată. — Alteţă, distrugerea s-a mărginit la depozite. — Ai fost informat greşit. Prinţul se ridică şi începu să meargă apăsat. Călcâiele îi ţăcăneau ascuţit la fiecare pas, iar roba neagră, tivită cu aur şi brodată pe piept şi pe spate cu dragoni viu coloraţi, se auzea foşnind. 543

— Un singur quor înseamnă suficient orez cât să ţină în viaţă un om timp de un an. Nu ocupă nici o cincime de metru cub. Un depozit ar trebui să aibă latura de cincizeci de metri şi zece etaje ca să încapă întreaga cantitate. S-o fi dezvoltat Rui în ultimii nouă ani, însă nu are clădiri mai înalte de patru niveluri. Focul care ar distruge atâta orez ar mistui oraşul cu totul. — Înţeleg acum. Alteţă. — Dar înţelege şi Hisatal, omul tău? Crede că suntem orbi şi proşti? Ştiind că Eiran va pleca spre Rui, l-am rugat să evalueze pagubele produse de incendiu. Am făcut deja calculele. — Alteţă, ar fi trebuit să-mi comunicaţi mie aceste îngrijorări ale voastre. Nu trebuia să-l trimiteţi pe Prinţul Eiran ca spion personal. — Spion personal? sublinie Cyron şi se opri, privind la Pelut. Trăsăturile feţei demnitarului se încordară, apoi se temeni din nou până la podea. — Iertaţi-mă, Alteţă! — Nu, Mare Ministru, asta merită discutat. Oare nu-i cazul să fiu înştiinţat corect despre ţara mea? Tu eşti şeful tuturor, de la cel mai important ministru, până la cel mai umil funcţionar. N-ar trebui să vină de la tine informaţiile pe care le doresc? — Într-adevăr, Alteţă. — Şi eu cred la fel. Şi mai cred că felul în care m-ai servit în această chestiune dezamăgeşte. Mai mult decât rapoartele mincinoase ale lui Hisatal – şi ştim amândoi că abate grânele spre pieţe din care poate trage foloase – mă deranjează faptul că ai socotit potrivit să-mi oferi rapoartele brute trimise de el. N-ai corectat nici măcar erorile elementare. Nu cumva ai vrut ca eu să le observ şi să cer apoi înlocuirea sau pedepsirea lui? Ai vrut să fie prins pentru că nu ai fost de acord cu furturile, şi nu poţi trage folos? Sau ai considerat acţiunile sale drept o cale de a submina un program cu care n-ai fost niciodată de acord? — Înălţimea Voastră, dacă-mi îngăduiţi să explic... — Chiar poţi? — Aşa cred, stăpâne. — Te rog. Va fi ceva fascinant, spuse Cyron încrucişându-şi braţele 544

Pelut îşi îndreptă spatele, dar îşi menţinu capul plecat. — Am remarcat neregularitatea, Alteţă, şi-am început propria mea investigaţie ca să descopăr adevărul. Nu v-am pomenit de ea deoarece că nu doresc să arunc îndoiala asupra Ministrului Hisatal fără un motiv întemeiat. Dacă fură subordonaţii săi, iar el se dovedeşte doar prea neglijent cu rapoartele, ar fi şi atunci implicat... dar e cu totul şi cu totul altceva decât furtul în sine. — Explicaţiile tale au sens, dar cred că-i doar jumătate din adevăr sau nici măcar atât. — Mă judecaţi greşit, Alteţă. — Nu cred. N-ai fost niciodată de acord cu ideea de a trimite orez în nord, să-i ferim pe deseieni de foamete. Tu-i consideri o ameninţare, iar dacă mor, ar fi mai puţini cei care ne-ar invada. Orezul deturnat, dacă nu ajunge să fie vândut pe piaţa neagră, ar putea fi depozitat ca provizii destinate trupele helosundiene de la primăvară. Nu numai că nu i-ar hrăni pe deseieni, dar îi va întări pe cei care i-ar răpune pe mulţi dintre duşmanii noştri. Asta înseamnă că există şanse minime ca societatea noastră să fie primejduită, iar acest obiectiv este exact cel pe care ai fost instruit să-l sprijini. — Alteţă... — Acum trebuie să asculţi, insistă prinţul cu o mişcare din cap. Aşa cum ar spune Urmyr al tău, „Ciripitul dulangului ascunde apropierea lupului”. Pelut încuviinţă tăcut. — Trebuie să-ţi aminteşti că împărăteasa Cyrsa, acum multă vreme, şi-a împărţit imperiul între prinţi şi l-a încredinţat lor, nu Birocraţiei Imperiale. Şi ştii de ce? Pentru că o societate perfect organizată încremeneşte. Înţepeneşte. Te-ai pomeni că fiecare familie va fi formată dintr-un bărbat, o femeie şi doi copii – de preferat de ambele sexe –, lucrurile menţinându-se perfect stabile. Însă viaţa nu este echilibrată. Familiile se modifică din mii de motive. Nici un fel de planificare nu le poate cuprinde pe toate, ceea ce înseamnă că situaţia se reduce la un număr controlabil, totul se bagă în aceeaşi oală, iar societatea dă în clocot pentru că nevoile individului nu sunt luate în seamă. Capul lui Pelut se ridică, iar în ochii săi azurii scăpără focul. 545

— Dar, Alteţă, o societate care se îngrijeşte de fiecare individ devine una hărăzită haosului. Nu are nici o stabilitate. Nimeni nu ştie cum să acţioneze din moment ce toate faptele sunt evaluate în mod egal. — Prostii, iar tu ştii că-i aşa. Societatea ta anarhică este o fantezie la fel de întunecată precum stagnarea mea în perfecţiune. În mod deliberat ignori ambele mele puncte de vedere. Primul: hotărându-se să răspundă provocărilor, o societate nu face altceva decât să se perfecţioneze. Uită-te la prosperitatea noastră de acum. Aminteşte-ţi cât de mult am susţinut noi, tatăl meu şi cu mine, construirea de nave în vederea expediţiilor de explorare. Făcând ceva nou şi diferit, am adus beneficii importante ţării. Ne susţine, pe termen lung, bunăstarea şi ne oferă resurse să facem faţă noilor ameninţări. Cyron îşi depărtă mâinile. — Iar al doilea punct de vedere: împărăteasa a încredinţat ţara nobilimii, nu birocraţilor. Sigur că n-aş fi în stare să administrez naţiunea fără tine şi oamenii tăi. Recunosc şi vă mulţumesc. S-ar putea să fi fost în trecut prinţi care au fost mulţumiţi să-şi lase miniştrii să facă totul în locul lor. Eu nu sunt unul dintre ei. Eu am nevoie de informaţii. Am nevoie de informaţii de calitate, şi-am să le obţin de la tine sau prin alte căi. Asta nu pentru că resping sau îmi displace ministerul, ci pentru că bunăstarea Nalenyrului este responsabilitatea mea. Şi nimic nu mă va împiedica s-o îndeplinesc. — Da, Alteţă, înţeleg, vorbi Pelut plecându-se adânc — Bine, răspunse Cyron şi se întoarse pe scaunul său. De-acum înainte nu vreau decât informaţii exacte. Dacă ai orice fel de suspiciuni, doresc să mi le comunici imediat. Cât crezi că a furat Hisatal? Din ezitarea de moment a ministrului prinţul înţelese că răspunsul va fi o minciună. — Îl suspectez că a deturnat cam şase la sută din orez spre alte destinaţii. Aşa cum bănuiţi, o parte merge la helosundieni; are legături printre ei. O parte s-a vândut, fluctuaţiile de preţ în unele dintre provinciile din nord ar putea fi rezultatul lichidării stocurilor sale. În total, par a lipsi cam opt procente. Diferenţa o reprezintă furtişagurile lucrătorilor, consumul dăunătorilor, grâne stricate şi 546

împrejurări nefavorabile. — Înţeleg. Cyron plecă de lângă ministru, traversând încăperea spre cele două uşi care dădeau într-un balcon înălţat deasupra grădinii şi sanctuarului său zoologic. Erau închise pe timpul iernii, dar vântul şuiera discret pe sub ele. Ar fi vrut foarte mult să le deschidă şi să se plimbe prin incinta înzăpezită, dar procedând aşa ar fi evitat responsabilităţile pentru care-l admonestase pe dregător. — Eşti liber, îi spuse privind peste umăr. — Dar, Alteţă, mai sunt multe de discutat. — Sunt conştient, dar îţi ofer răgazul de a-ţi verifica socotelile înainte de a-mi irosi şi mai mult din timp. — Da, Alteţă. Puterea Dragonului fie cu Domnia Voastră. — Şi cu tine, domnule ministru. Cyron privi din nou spre uşile balconului, până ce auzi cum Pelut trage în urma sa cealaltă uşă a încăperii. Convins că rămăsese singur, îşi greblă părul cu degetele răşchirate şi-şi înăbuşi pornirea de a urla. Nutrise mari speranţe că putea avea încredere în Pelut Vniel, iar acum că se năruiseră aproape nu mai rezista. Făcu un pas înainte şi se rezemă cu fruntea de sticla rece a uşilor. Secretul prosperităţii naleniene stătuse în hărţile întocmite de familia Anturasi. Qiro, patriarhul lor, era un om venal, arţăgos, plin de ţâfne, însă genialitatea sa în materie de hărţi le compensase pe toate. Cyron îl răsfăţase din greu pe bătrân. Atâta vreme cât realiza hărţile care dădeau siguranţă navelor naleniene în largul mării, prosperitatea lor continua să fie nesfârşită. Problema era că dispăruse Qiro. Imposibilitatea dispariţiei sale l-ar fi umplut de uimire pe Cyron, dacă n-ar fi umblat chiar el prin Anturasikun, fără să-i dea de urmă. Turnul fusese o cuşcă măreaţă menită unui geniu, iar bătrânul protesta doar ocazional faţă de captivitatea sa. De parcă vastele cunoştinţe despre lume însemnau chiar libertatea. Îl îngrijora cel mai mult harta de pe peretele camerei de lucru a lui Qiro. Lumea fusese trasată cu mare grijă, fiecare detaliu fiind precis. Cyron se minunase întotdeauna de ea şi de câte alte amănunte fuseseră adăugate de când Keles şi Jorim plecaseră în expediţiile lor. 547

Prinţul nu avea nici o îndoială că reprezenta lumea cât se putea de exact. Încurcătura era că dezvăluia un nou continent spre sud-est, care ocupa ceea ce fusese cândva o parte neexplorată a oceanului. Continentul fusese denumit Anturasixan şi după toate semnele părea un tărâm populat de popoare diverse şi antice. Culturi de care nimeni din cele Nouă Principate nu auzise vorbindu-se vreodată. Mai rău, fusese desenat cu sângele lui Qiro, iar legenda însoţitoare afirma simplu: „Aici sunt monştri”. Un fior de gheaţă străbătu spinarea lui Cyron. Qiro, genial cum era, considerase cu aroganţă că-şi afla locul drept în rândul zeilor. Dacă descoperise acel tărâm – sau, mai rău, îl făurise cu ajutorul magiei – nu se ştia ce fel de creaturi bântuiau pe acolo sau care le-ar fi intenţiile în privinţa Principatelor. Ar avea toate motivele să vrea răzbunare! Nepoata lui, Nirati, fusese măcelărită în mod oribil de un criminal rămas neidentificat şi neprins. Prinţul ordonase investigaţii de mari proporţii, însă până acum nu dăduseră roade şi se îndoia că vor da vreodată. Crima va rămâne nerezolvată, iar mânia lui Qiro va fi neţărmurită. Cyron ar fi vrut să-i împărtăşească lui Pelut veştile despre Qiro, însă consimţirea acestuia la minciună însemna că nu era de încredere pentru o informaţie atât de delicată. Şi totuşi, dacă nu-i dezvăluia această posibilă ameninţare, nu exista nici o cale prin care naţiunea să fie pregătită să-i facă faţă. Dacă las să transpire doar anumite informaţii, m-aş preta la acelaşi joc ca el. Prinţul îşi îndreptă spinarea şi-şi plimbă palma peste faţă. Presiuni dinspre nord, presiuni dinspre sud; zvonuri de nemulţumiri ale lorzilor nalenieni din teritoriu, toate-l dărâmau încetul cu încetul. Se duse spre scaunul său şi se lăsă greoi în el. Poate că ar trebui să-l pun pe Pelut să dirijeze el totul. Mai bine să se prăbuşească el decât eu. Zâmbi, apoi îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă, încercând să nu permită vreo nuanţă de isterie. Se auzi un ciocănit discret, apoi uşa se deschise suficient de mult încât să dezvăluie un servitor îngenuncheat, cu fruntea lipită de 548

podea. — Are Măria Sa nevoie de ceva? — Nu, Shojo, e-n ordine. — Bine, Stăpâne. Bărbatul vârstnic se apucă să tragă uşa înapoi. — Nu, aşteaptă, nu pleca, ceru Cyron, apoi inspiră adânc şi expiră încet. Trimite un mesager către Doamna de Jais şi Jad. Dacă nu o deranjează, m-ar bucura plăcerea companiei ei astă-seară. Trebuie să mă relaxez. — Prea bine, Alteţă. Shojo îşi ridică faţa suficient cât prinţul să-i surprindă umbra unui zâmbet. Nu pentru că prinţul o poftea pe legendara curtezană a naţiunii să-l servească; nu găsea nimic scandalos în asta. Din contră, considera că nu o chema suficient de des. — Shojo. — Da, Alteţă? — Nu trimite mesagerul. Du mesajul chiar tu. Tu vei face toate aranjamentele. — Voi avea grijă, Stăpâne. — Mulţumesc, încheie prinţul şi-şi plecă fruntea în timp ce bărbatul trase uşa la loc. Dacă şi Pelut Vniel m-ar servi la fel de bine, vorbi pentru sine Cyron clătinând uşor din cap. Însă n-o face, aşa că povara viitorului naţiunii apasă numai pe umerii mei, Dar câtă vreme? se întrebă simţind că undeva pândea apocalipsa. Şi din ce parte va veni prăpădul?

549

5 Ziua a 12-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunjiqui, Anturasixan Lui Nirati Anturasi îi plăcea mai mult să fie vie. Locuia acum întrun paradis care fusese o fantezie a copilăriei, împărtăşită numai bunicului ei. Îl crease pentru ea, plasându-l în inima unui continent vast. În Kunjiqui, florile aveau petalele mereu deschise, norii nu se adunau niciodată pe cer, iar izvoarele erau răcoroase. Indiferent ce mâncare şi răcoritoare şi-ar fi dorit, i le aduceau mici creaturi ciudate, care – dacă lua de bună expresia oglindită în ochii lor mari – o venerau. O tulbura doar amintirea faptului că murise. Zăcând goală pe iarba de la marginea unui pârâu, cu un deget de la picior cufundat în apă şi un peşte auriu gras ciupind-o de el, încerca să-şi amintească circumstanţele, dar nu reuşea. I se părea că-şi abandonase vechiul ei trup tot aşa cum îşi azvârlea hainele, venind pe Kunjiqui ca nounăscută, neprihănită, dar puţin mai înţeleaptă şi mult mai atentă decât înainte. Moartea era fără îndoială neplăcută şi nu simţea nici o tragere de inimă să se preocupe de ea, exceptând momentele când nu o abătea nimic de la gândurile ei. Acele clipe de pace pură surveneau rar pe Anturasixan, fiind multe de făcut şi, i se garantase, încă mai o aşteptau destule. După cum îi alcătuise bunicul ei sanctuarul, tot aşa făcea şi refăcea Anturasixanul. De acolo de unde stătea, îl vedea profilându-se ca un punct întunecat pe soarele aproape de apus. Ştia că se orienta spre nord, dar numai deoarece în faţa ochilor se înălţa încet un lanţ muntos ascuţit, cu dinţii suri străpungând cerul. Într-o clipită zăpada se aşeză pe piscuri, iar în următoarea se topi şi se prelinse în văile ascunse privirii ei. Nu se minunase cum de se întâmpla căci, într-un fel, el fusese 550

mereu în stare. Când Qiro Anturasi adăuga detalii unei hărţi, însemna că ele existau cu adevărat. Trasase lumea pentru nenumăraţi negustori şi navigatori nalenieni. Aici îşi definea propriul său continent, retuşându-l şi remodelându-l de parcă ar fi modificat detaliile pe o hartă. Nirati auzi un chiţăit de încântare şi înălţă capul. O creatură pirpirie, ca un om în miniatură, nici măcar de statura unui copil de doi ani, venea săltând prin iarbă. Takwee ar fi părut cu totul umană dacă n-ar fi existat puful fin, ivoriu, care o acoperea. Capul, uşor prea mare faţă de trup, avea ochi mari, aurii, un botişor puţin proeminent, şi-l încununa o superbă coamă aurie, care îi cobora pe spate şi se aduna într-un smoc la capătul cozii. Takwee se născuse într-una dintre provinciile din Anturasixan. Nirati nu ştia dacă era singura de felul ei în Kunjiqui, însă nu părea să sufere de singurătate. O mulţumea să-şi petreacă timpul mânând creaturile care o serveau pe femeie să-i spele şi să-i împletească părul. Ciripea şi fluiera veselă, deşi Nirati nu înţelegea nici o iotă din ce-i spunea, însă chiţăitul preceda de obicei un singur lucru. În urma micii creaturi se vedea un bărbat urcând dealul spre nord. Înalt şi vânjos, cobora acum spre ea cu o încredere nepăsătoare. Părul lung şi negru îi dansa pe umeri. Nuanţa acestuia se potrivea cu barba şi cu stratul gros de păr de pe pieptul larg. Legătura care-i acoperea şalele era de un albastru-închis, ca ochii lui, iar Nirati simţi cum creşte în ea bucuria la apropierea lui. Se ridică, însă nu făcu nici un efort de a se acoperi cu ceva. Ea şi Nelesquin deveniseră iubiţi. De fapt, o cucerise în câteva minute de când se văzuseră. Amintirea încă o şoca, nu pentru că nu se dăruise niciodată unui bărbat atât de repede, ci pentru că părea să fie lucrul cel mai firesc din lume. De parcă întâlnindu-l pe el descoperise iubitul dintotdeauna hărăzit. — Stăpân al meu, ai fost plecat mult timp astăzi, vorbi Nirati zâmbind. — Iar fiecare clipă departe de tine a fost ca o lovitură de bici. Se apropie şi se aşeză la picioarele ei, apoi se aplecă şi o sărută. Se trase însă înapoi după numai o clipă, uitându-se în ochii ei, apoi zâmbi înainte de a o săruta din nou, mult mai apăsat şi mai lung. 551

Nirati întrerupse sărutul, dar rămase cu fruntea lipită de a lui. — Şi de ce-ai fost plecat atâta vreme? Îl străbătu un tremur uşor, ceea ce o surprinse. Bărbatul se ridică şi se desprinse din îmbrăţişare, cu ochii întredeschişi. — Amintirile revin încet, Nirati, şi nu toate sunt plăcute. Am adunat mai multe pietre sacre şi le-am consultat. A fost de folos, dar mi-au şi dezvăluit o seamă de lucruri, deşi a trebuit să le sortez, ca să mă pot concentra. Bunicul tău şi cu mine vom lucra foarte bine împreună, deşi lipsa lui de concentrare ne afectează pe amândoi. — Nu sunt sigură că înţeleg. Nelesquin zâmbi şi o mângâie pe picior. — De exemplu, draga ta Takwee. O creatură minunată, ajută la multe, dar nepotrivită cu treburile pe care le avem de dus la capăt. Takwee, auzindu-şi numele, se uită spre ei de pe malul pârâului, unde se ghemuise. Zâmbi dezvelindu-şi toţi dinţii, apoi îşi întoarse privirea la apă. Lătră cu îndârjire, apoi se avântă în adânc, împrăştiind un mic banc de peşti de un verde-deschis. Nirati râse de bufoneriile ei şi Nelesquin i se alătură. — Cred că bunicul tău a modelat-o pe Takwee după fennych. A lucrat din amintiri, n-a auzit adevăratele descrieri sau a căutat să le uite. Se pare că mult din adevărul din lume s-a pierdut. — N-am nici cea mai mică îndoială că aşa este, stăpâne, spuse ea cu un zâmbet îngăduitor. — Sunt pedepsit că-ţi spun concluziile mele fără a-ţi fi împărtăşit toate gândurile, îi răspunse el dând din cap. Fă-mi pe plac, te rog. — După cum doreşti. — Povesteşte-mi ce ştii tu de împărăteasa Cyrsa. Nirati se încruntă, nefiind sigură ce avea în comun ultima împărăteasă cu Anturasixanul. — N-o cunosc decât din poveştile spuse tuturor copiilor, stăpâne. La vremea invaziei turasynde, a adunat toţi marii eroi ai Imperiului. I-a dus înspre apus, împreună cu întreaga vistierie, ca barbarii să o urmărească până în provinciile îndepărtate. Apoi au dat o bătălie în urma căreia a fost eliberată multă magie, care a devastat provinciile, aducând Vremea Gheţii Negre. Milioane de oameni au murit când vrăjile şi anii lipsiţi de vară dominau lumea. Unii afirmă că a fost 552

ucisă în bătălie, alţii că aşteaptă în Ixyll să apară o ameninţare pentru Imperiu, când se va întoarce cu armata ei să reîntroneze pacea şi ordinea. — Şi eu m-am gândit la fel, vorbi Nelesquin clătinând din cap. Este o eroină. — Da. A salvat Imperiul. — Însă tot ea l-a divizat în cele Nouă Principate, nu-i aşa? — Da, dar numai ca să-i împiedice pe cei flămânzi de putere să distrugă totul cât era plecată. Oare să nu fie aşa, stăpâne? se încruntă Nirati. — Într-un fel, presupun că aşa este, pentru că orice legendă care supravieţuieşte generaţiei martore devine adevăr. Nu-i ce-mi amintesc eu. Ci o poveste care ascunde un monstru şi împotriva acestuia vom lupta noi, bunicul tău şi cu mine. Nelesquin îşi întoarse capul de la ea şi privi spre nord-vest, spre tărâmul numit cândva Imperiul. — Nu-i nici o îndoială că Cyrsa a fost una dintre multele neveste ale ultimului împărat. Avea un adevărat harem, iubea pacea, dar şi femeile şi băutura. Un om slab, din ce se povestea. Totuşi, speram că într-o bună zi va fi în stare să aleagă un moştenitor dintre nenumăraţii săi fii. La un moment dat, eram şi eu îndreptăţit la această poziţie, dar să nu ne abatem. Cyrsa n-a fost dintotdeauna nevasta lui, ci o târfă ordinară, dăruită de un nobil care dorea un favor. Ea l-a răsfăţat şi i-a abătut atenţia într-o vreme când numai de un împărat absent n-am fi avut nevoie. Ochii lui Nelesquin se îngustară, iar expresia i se întunecă şi mai mult. — Când au năvălit turasynzii, ne-am rugat cu toţii de el să acţioneze. Eram gata să adunăm o armată, însă după fiecare veste despre atacurile lor s-a retras câte puţin. Ştia foarte bine ce efect ar fi avut asupra Imperiului lupta cu ei, aşa că nu s-a putut hotărî să ordone o astfel de distrugere. Cu toate astea, intenţiile sale bune au condamnat Imperiul. Cyrsa a acţionat. L-a asasinat pe împărat în patul lui, Soshir găsind-o dezbrăcată şi mânjită cu sânge. Trebuia s-o omoare pe loc, dar n-a făcut-o. Dorea să-i fie consort, aşa că a susţinut-o când s-a pretins împărăteasă. A 553

poruncit să se strângă o oştire şi să mărşăluiască spre apus. A fragmentat Imperiul, l-a jefuit şi a fugit din capitală. Nelesquin privi spre Nirati şi expresia lui se destinse. — Îţi spun sincer că am fost mândru în tinereţile mele, însă n-am fost prost ori lipsit de talent. Împărţirea Imperiului de către târfa aia m-a făcut prinţ în Erumvirine, Provincia Coroanei. Putea să-mi astâmpere ambiţiile, dar nu s-a întâmplat aşa. Mi-am adunat şi eu vasalii loiali şi-am plecat cu ea. Am bănuit o trădare şi-am fost răsplătit cu una. Am murit în Ixyll din cauza ei. O înspăimânta întratâta preţuirea de care mă bucuram, încât mi-a împrăştiat armata şi m-a oferit ca sacrificiu turasynzilor. Nirati strânse ochii în timp ce amintirea durerii o copleşi. Îşi trase picioarele de sub ea şi le strânse la piept. Apoi deschise încet ochii. — Dar dacă ai murit, cum se face că eşti acum aici? Nelesquin, cu privirea pierdută în depărtare, clătină din cap. — Nu ştiu şi nici nu mă interesează cum. De ce se întâmplă, asta mă nedumereşte. Iar din conversaţiile noastre şi din ce-am învăţat de la bunicul tău, cred că ştiu răspunsul. Dacă am dreptate, lumea se va confrunta cu o primejdie şi mai mare decât Vremea Gheţii Negre. — Cum aşa? — Gândeşte-te: Cyrsa n-a fost deloc o femeie proastă. Ştia de urgia pe care bătălia ei o va dezlănţui. N-avea însă nici o idee dacă omenirea va supravieţui sau nu, dar era sigură că va fi devastată. De aceea s-a pregătit să pună stăpânire pe lume după refacerea acesteia. A plănuit să se reîntoarcă peste un timp, când lucrurile vor sta aproape la fel ca atunci când a plecat. — Dar cum va şti că este timpul? — Simplu, îi răspunse cu un zâmbet funest. A creat un sanctuar în Ixyll unde să aştepte în anii de magie dezlănţuită. Turasynzii o percep altfel decât noi, iar ea a capturat şi torturat destui dintre şamanii lor ca să le cunoască toate secretele. Şi-a creat un sanctuar şiaşteaptă, ca un păianjen, pitită în siguranţă în mijlocul plasei sale. Când magia se va reduce suficient, vor veni şi exploratorii. Tot ce-ar avea de făcut ar fi să-i prindă, să afle totul de la ei şi să-şi pregătească revenirea. — Dar fratele meu Keles se îndreaptă spre Ixyll, interveni Nirati 554

cu ochii căscaţi. — Ştiu. Mi-a spus bunicul tău. Totuşi, putea fi şi mai rău. Dacă ar fi reuşit să dea de urma ei mai devreme, Anturasixan n-ar mai fi existat. N-am mai fi avut nici un refugiu de unde să luptăm împotriva ei. — Putem lupta împotriva ei? — Oh, da, mai mult ca sigur, îi răspunse şi zâmbetul său deveni mai cald. Cu ajutorul meu, bunicul tău pregăteşte o armată care o va înfrunta. Eforturile sale iniţiale au avut rezultate modeste, învaţă el repede, dar nu are nici o pregătire în arta războiului. Însă munţii pe care i-a înălţat astăzi sunt plini de fier, iar eu am pregătit creaturi care-l vor extrage şi-l vor prelucra, producând oţel pentru armuri şi arme. În alte provincii vom creşte războinici demni de acest nume, a căror pricepere în luptă va fi formată cu grijă. Vom fi pregătiţi. — Dar Ixyllul se află la cale lungă de aici. — De acord, dar urmărim şi un al doilea ţel. Vom avea nevoie de o bază de operaţiuni, aşa că în primul rând armatele vor recâştiga ce mi se cuvine prin moştenire. Voi deveni iarăşi prinţ de Erumvirine. Apoi ne vom consolida poziţia şi vom aştepta sosirea ei. — Iar cel de-al doilea ţel? Nelesquin zâmbi blând şi o trase în poala lui. — Nu-ţi aminteşti când ţi-am spus că vei fi răzbunată? Ştiu ce ţiau făcut. Nu cunosc făptaşul, dar va fi aplicată o pedeapsă, iar prinţii rebeli vor fi puşi cu botul pe labe. Pe tărâmul Imperiului se va restabili ordinea, să o înfruntăm pe Cyrsa împreună. Să procedăm altfel ar fi o sminteală. — Da, stăpâne. Nirati se ridică, afundându-şi degetele în părul lui negru. — Iar odată ce-i răpusă, ne întoarcem acasă? — Desigur, încuviinţă Nelesquin solemn din cap. Voi readuce lumea la perfecţiunea care-a fost Imperiul şi împreună vom face din această lume un paradis.

555

6 Ziua a 12-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 736-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Cel puţin a treia oară în acea zi Jorim Anturasi se întrebase dacă toţi zeii începuseră aşa. Stătea pe o platformă circulară de piatră aşezată pe fundul unei încăperi de forma unui bol. Fusese îngropată la nivelul de jos al celei mai mari piramide de ceremonii din Nemehyan. O piatră de formă stelară fusese prinsă de tavanul aflat la circa şase metri mai sus, deasupra lui. Maicana poporului amentzutl – clasa domnitoare a magicienilor – ciopliseră şi aşezaseră piatra acolo cu ajutorul vrăjilor. O străpunseseră cu găuri minuscule, aşa că piatra plângea. Lacrimile ei curgeau peste el. Apa îl muiase tot, lipindu-i de trup roba aurie, cu dragonii negri brodaţi pe ea. Considera situaţia enervantă, însă în această zi, a cincea din ritualul purificării sale, cel puţin urma să fie bine spălat. Îndurase câte un ritual pentru fiecare zi din legenda creaţiei amentzutle, cu fiecare ceremonial centrat pe elementul simbolic din acea zi, deşi secvenţa se derula, de fapt, de la coadă la cap. Prima zi şi-o petrecuse într-un copac, jungla fiind ultimul act al creaţiei, în cea de-a treia zi, a pământului, locuise într-o peşteră. Supravieţuise şi acestei încercări, precum şi celei a focului, care îl condusese la cea a apei. Picuratul neîncetat era suficient să-l aducă în pragul nebuniei, aşa că se strădui din răsputeri să-l ignore şi să se concentreze la prezicerea sa. De comun acord cu Anaeda Gryst, căpitanul Lupului furtunii, Jorim nu-i comunicase nimic despre descoperire bunicului său. Nimeni din Nalenyr nu avea habar unde se afla expediţia sau peste ce dăduse. În afară de asta, în ultimele lui tentative de a comunica, nu reuşise să realizeze legătura de la minte la minte. Ştia că bunicul său se afla acolo şi fratele său la fel, însă amândoi păreau destul de perturbaţi şi nu era sigur nici măcar că-i remarcaseră 556

încercările de contact. N-ar fi contat prea mult nici dacă ar fi observat, căci tot n-ar fi putut să le transmită întreaga sa experienţă. Ca membru al expediţiei în care plecase Lupul furtunii, navigase cu cea mai mare navă a Nalenyrului până departe, în vasta Mare de Răsărit. La capătul ei cel mai îndepărtat dăduseră peste un continent de care nimeni din cele Nouă Principate nu ştia nimic. Oamenii care-l locuiau îşi spuneau amentzutli şi credeau că Jorim îl incarna pe zeul lor, Tetcomchoa, care se întorsese să-i salveze în vreme de primejdie de moarte. Ca lucrurile să se complice şi mai mult, amentzutlii au identificat pericolul în ascensiunea zeului-demon Mozoloa în apus. Iar Iesol Pelmir, funcţionarul de la bordul Lupului furtunii, remarcase o legătură ciudată între unul dintre celelalte nume ale lui Mozoloa şi cel al unui vechi prinţ imperial, Nelesquin. Iesol spunea că existau legende care susţineau că Nelesquin, la fel ca împărăteasa Cyrsa, se va ridica din mormânt şi se va întoarce în cele Nouă Principate, dar numai pentru a-şi vărsa mânia. Un urlet ascuţit îi întrerupse meditaţia. Îşi întoarse capul şi văzu o creatură mică şi îndesată rostogolindu-se şi alunecând în interiorul ceaunului umed. Un moment, Jorim se gândi la un ursuleţ pe care-l văzuse cândva jucându-se în sanctuarul zoologic al Prinţului Cyron, mai ales atunci când se lăsa deodată jos, împroşcând apa şi alunecând direct în balta acumulată în mijlocul încăperii. Creatura privi în jur, ciulindu-şi urechile moţate. Făcu apoi un salt înainte, cu blana şiroind, şi se agăţă de Jorim. — Jrima, Jrima, bucuros la inimă. — Şi eu, Shimik, spuse Jorim şi-l apucă pe fennych ridicându-l ca un tată pe fiul său. Cât de mult te-ai schimbat de când nu te-am văzut! Fennul se eliberă din strânsoare, apoi se îndepărtă şi se răsuci lent. Blana care-i acoperea trupul voinic avusese cândva mai multe nuanţe de maro, însă se schimbase considerabil în timpul petrecut împreună cu amentzutlii. Pe cap devenise în mare parte aurie, însă avea dungi de culoarea jadului. Culorile se amestecau într-un model asemănător crestei de dragon care orna roba lui Jorim. În sfârşit, din frunte îi răsăreau două smocuri de păr mici, ca penele din 557

decoraţiunile măştilor de aur ale amentzutlilor. — Mai mult auriu. Nu-i ceva neaşteptat. — Ce-i surprinzător e că se menţine atât timp la fel, completă o femeie înaltă şi zveltă, cu părul negru şi ochii căprui, care mergea dea lungul marginii bazinului. Purta robele permise ei în calitate de căpitan al Lupului furtunii, cea de acum fiind una bleumarin, cu capete albe de lup brodate pe ea. — A devenit destul de agitat când te-au luat şi a dispărut în junglă să te caute. Fennul dădu încet din cap, cu ochi săi întunecaţi mărindu-se. — Pierdut Jrima, pierdut. — Nu pierdut, doar plecat. — Jrima găsit! Ţipătul de încântare al fennului o făcu pe căpitanul Gryst să zâmbească, iar omuleţul care se târa în urma ei râse. Fiecare părticică din Iesol Pelmir îl definea drept funcţionar, din creştetul său pleşuv, până la degetele pătate cu cerneală. Deşi purta o robă de la bordul navei – albă, cu capete negre de lup, mult mai mici decât pe veşmântul Anaedaei Gryst – nimeni nu l-ar fi putut lua drept marinar. Jorim privi la vizitatorii săi. — N-aţi fi aici dacă maicana n-ar fi îngăduit. — Da. Au fost de acord. Interesant popor, vorbi Anaeda aşezându-se pe marginea bazinului, de unde-şi lăsă picioarele să atârne. Deşi toţi sunt gata să sprijine planul meu de a ridica ancora peste o săptămână, fac foarte puţin ca să-mi aprovizioneze navele. În fiecare zi promit că totul va fi gata peste o săptămână, însă aceasta nu dă semn că s-ar termina prea curând. — Adevărat? se încruntă Jorim. Ne-am exprimat foarte clar intenţia de a pleca. Nu m-aş fi gândit că ne vor înşela în acest fel. Funcţionarul ridică mâna. — Maestre Anturasi, nu cred că sunt vicleni. Precum spune şi Maestrul, „un copac este înalt până când vulturul zboară pe deasupra lui”. — Citezi din Urmyr, nu din Cartea Înţelepciunii Amentzutle? 558

— Nu, însă există pilde similare. — Şi care sunt impresiile dumitale despre înşelăciune, Ministre Pelmir? se interesă Anaeda ridicând din sprâncene. — Iertaţi-mă, căpitane, se crispă funcţionarul. S-ar putea ca pentru noi o săptămână să însemne ceva, iar pentru ei cu totul altceva. — Am văzut calendarul lor, clătină ea din cap. Săptămâna lor are nouă zile, la fel ca a noastră. — Dar noi ne aflăm în centenco. Suntem în afara calendarului lor. — Cum adică? se încruntă Anaeda. Jorim oftă, în vreme ce Shimik alerga în jurul platformei, cu capul dat pe spate şi cu limba afară, încercând să prindă picăturile de apă. — Amentzutlii concep trecerea timpului într-un ciclu de şapte sute treizeci şi şapte de ani. După epuizarea unui ciclu, intră într-o perioadă numită centenco. Asemănătoare cu festivalurile noastre. — Dar ale noastre durează o săptămână, apoi intrăm într-un alt trimestru. — Aşa e. Pentru amentzutli, centenco durează tot o săptămână, dar e cu putinţă să aibă mult mai mult de nouă zile. Suficient cât să poată începe un nou ciclu. Cred că au fost vremuri când s-a întins şi pe o perioadă de ani de zile. Anaeda îi aruncă o căutătură încruntată. — Deci atunci când au fost de acord să te instruiască şi să-ţi redea puterile divine „într-o săptămână”, s-au referit la sfârşitul lui centenco. — Da. — Asta-i de neacceptat, clătină ea din cap. Ne aflăm într-o expediţie pentru Nalenyr. Tocmai am descoperit că amentzutlii şi continentul lor sunt de cea mai mare importanţă. Nu pot permite ca flota mea să fie blocată aici o perioadă nedefinită. Priorităţile misiunii noastre sunt de o însemnătate crucială, mult deasupra îngrijorărilor privind ameninţările dinspre apus. Dacă primejdia există cu adevărat, Nalenyrul s-ar putea să nu aibă nici o idee că este ameninţat, iar noi avem datoria de a-l informa pe prinţ de existenţa pericolului. — N-am nimic împotrivă, dar trebuie să ţinem cont de alte două aspecte, preciză Jorim ridicându-se încet. 559

— Care ar fi acelea? — Motivul principal pentru care am căzut de acord să nu-l informez pe bunicul meu despre descoperirea noastră a fost că dezvăluirea ar provoca haos în Nalenyr. Nenumărate nave ar fi trimise spre Caxyan fără hărţile potrivite, iar cei care ar reuşi să găsească drumul până aici le-ar provoca suferinţe amentzutlilor. Jorim îşi prinse mâinile la ceafă. — Alte naţiuni ar considera că asta ar îmbogăţi Nalenyrul peste măsură, atât de mult încât nu-i va mai sta nimeni împotrivă, şi vor ataca. Să comunicăm informaţii despre amentzutli înainte de a-i studia temeinic ar fi o prostie. — Dar căpitane, dacă-mi îngăduiţi, avem o problemă şi mai mare. Anaeda şi Jorim se uitară amândoi la Iesol, aşa că el continuă: — Dacă primejdia-i reală, atunci amentzutlii văd în Tetcomchoarenăscut singura lor salvare. Jorim trebuie antrenat să-şi accepte puterile, altfel toate avertizările din lume vor fi în van. — Dar s-ar putea să greşească. — Într-adevăr, căpitane, dar veţi alege ce porţiuni veţi confirma din credinţele lor fără nici o informaţie care să vă ajute, explică Iesol ridicând din umeri. Puţinul pe care l-am înţeles eu din istoria lor sugerează că au dreptate. — Ştiu, pufni ea. — Anaeda, tu doar vrei să nu fii blocată aici, fără nimic de făcut, interveni Jorim zâmbind. Simt neastâmpărul din tine. — Nu-i vorba numai de mine, ci de întreaga expediţie. Când exploram, aveam un scop. Fără nici o ocupaţie, echipajul se va destrăma. A început deja. — Chiar aşa? se încruntă Jorim. Ce s-a întâmplat în timp ce eu treceam prin ritualurile astea? Anaeda îşi înălţă bărbia, având pe chip o expresie impasibilă. — Echipajele sunt superstiţioase. Circulă zvonuri că ar urma să fii uns maicana. Că vei învăţa să te foloseşti de vrăji, iar despre vanyeshi se spun multe poveşti. Vanyesh. Cuvântul trimise fiori pe şira spinării lui Jorim. Urgia, care adusese Vremea Gheţii Negre, se declanşase din cauza lui Nelesquin şi a vanyeshului său. În vreme ce toţi cei care se antrenau 560

suficient de mult în orice disciplină sperau să ajungă Mistici, vanyeshul se străduia să stăpânească magia tot cu ajutorul magiei. Poveştile despre ei erau îngrozitoare şi cu ele se speriau îndeobşte copiii, dar adulţii resimt şi ei uşor aceeaşi teamă. — Deci toată lumea crede că voi deveni un nou Nelesquin? — Nu chiar toată lumea. Unii ştiu de ultimul vanyesh, captiv în Moriande. Cunosc despre Kaerinus că vindecă oamenii în timpul Festivalului şi mai spun că maicana amentzutl nu par să facă rău nimănui. Totuşi, au văzut lucruri ciudate în timpul călătoriei. Sunt departe de casă, iar lucrurile neobişnuite îi fac să nu se simtă în largul lor. — Înţeleg. Jorim lăsă privirea în jos şi aşteptă să se scurgă apa din pletele-i împletite. — Nu numai ei se tem de instruirea mea. Însă nu contează deloc dacă le e frică sau nu că ajung ca Nelesquin. De asta mă tem eu. — Tu, să te temi tu de ceva? căscă ochii, surprinsă, Anaeda. — Numai de mine, continuă el şi privi spre Iesol. Ce vorbe are Maestrul pentru situaţia asta? — Multe, Maestre Anturasi, dar în Cartea a Noua, Capitolul Cinci, Versetul Nouă, se regăseşte cel mai bine problema, detalie slujbaşul, apoi îngenunche şi recită cu glas solemn. Iar Maestrul a spus: „înţelepciunea zămisleşte adesea puterea, însă odrasla distruge tot atât de des lucrătura tatălui.” — Da, atinge destul de bine chestiunea, fu el de acord, străbătut de un fior. — Ţi-e teamă de putere? râse Anaeda. Nu-i posibil. Ai fost crescut în sânul uneia dintre cele mai însemnate familii din Nalenyr. Orice mormăit scos de bunicul tău este luat drept poruncă de prinţ. Tu nu te poţi teme de aşa ceva. — Nu mă tem de ea, ci de ce-aş putea face cu ea, accentuă, apoi o privi. Ştii de bunicul meu, dar nu-l cunoşti pe unchiul meu, pe verişorii mei şi pe copiii lor. N-ai avut cum să vezi în ce fel i-a afectat puterea exercitată de el. Unchiul Ulan a fost cândva egalul său, dar după ce l-a subapreciat ani de zile, asta l-a terminat. De-abia dacă-mi pot aminti o ocazie în care Ulan să nu tremure în prezenţa bunicului 561

meu. Da, am crescut în apropierea puterii, şi ştiu prea bine cum mutilează pe cineva. — Nu trebuie să fie neapărat aşa, Jorim. — Nu? Opinia lui Urmyr pare să indice că nu există alt rezultat. Anaeda privi spre funcţionar. — Cu tot respectul, dar nu are întotdeauna dreptate. Puterea distilează şi concentrează ceea ce se găseşte deja acolo. A navigat în slujba prinţului din Nalenyr sub comanda unor căpitani buni sau răi. La bordul unei nave, cuvântul lor este lege, te supui fără nici o crâcnire. Unii sunt cruzi şi trăiesc răspândind frica, fiind consumaţi de ea. Alţii sunt deştepţi şi curajoşi, iar echipajele lor prosperă sub comanda lor. Dacă spusele lui Urmyr ar fi un adevăr absolut, nici nam avea flotă. N-am avea nici un conducător, pentru că în clipa când cineva ar ajunge la putere ar fi consumat de ea. Şi nu-i adevărat, ştim cu toţii. Jorim îşi înclină capul spre ea. — Eşti un exemplu bun. Severă şi dreaptă, aprigă să disciplinezi, dar lauzi la fel de repede. Pedepseşti, dar poţi să şi ierţi şi să asculţi de glasul raţiunii. Te pot accepta ca dovadă a ceea ce-ai spus. Atunci problema se schimbă în de unde ştii cum vei ţine în frâu puterea? — Puterea distilează, ai uitat? pufni ea imediat în râs. Uită-te la felul în care conduci tu totul. Uită-te la viaţa ta, la momentele când a trebuit să comanzi sau să rabzi sub cârmuirea altora. Modul în care acţionezi acum şi în trecut te va face să afli. El zâmbi, însă femeia ridică mâna. — Mai este ceva foarte important. Trebuie să te gândeşti la consecinţe atunci când greşeşti. — Cu forţele unui demiurg la cheremul meu, consecinţele ar putea fi catastrofale. — N-am nici un dubiu, zise ea, apoi se ridică şi se întinse după Shimik. Te lăsăm acum, ca să meditezi. Imaginează-ţi ceva cumplit, apoi dublează grozăvia sau tripleaz-o. De-abia atunci vei începe să întrevezi cât de prost se pot sfârşi lucrurile. Umerii lui Jorim se lăsară. — Îmi îngreunezi situaţia. — Nu, te ajut să-ţi defineşti problemele, îl străpunse Anaeda 562

Gryst cu privirea. Dacă tu crezi că nu poţi face faţă confruntărilor ca bărbat, n-ai vrea să ţi se întâmple asta ca zeu. — Nu cred că am de ales. — Poate că nu, admise ea şi îl luă pe Shimik de lăbuţă. Dar ar fi mai bine să găseşti în tine răspunsul provocării, pentru că eşecul ar fi urgia urgiilor.

563

7 Ziua a 15-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Contele Junei Aerynnor se foi ţeapăn pe canapeaua din modestul său apartament. Reuşi chiar să schiţeze o grimasă, de ochii oaspetelui său. Deşi rana de cuţit pricinuită în urmă cu o săptămână nu se vindecase, nu-l durea nici pe departe atât de tare pe cât îl lăsase să creadă pe musafirul său. Exista un avantaj când te dădeai slăbit. Fusese antrenat în astfel de vicleşuguri ca agent al Deseirionului, aşa că adaptase uşor rolul pe potriva misiunii. Lordul Xin Melcirvon îşi aruncă sabia pe aşternutul boţit şi trase un scaun de lemn, meşterit rudimentar. Îi oferea un uşor avantaj în înălţime, de care nu s-ar fi bucurat dacă ar fi stat amândoi în picioare. Junei avea părul negru tuns mai scurt decât vizitatorul său, iar trupul mai înalt şi mai zvelt decât cel al lordului neaoş. Amândoi aveau ochii deschişi la culoare, albaştri ai lui Junei, căprui-auriu ai lui Melcirvon, însă ai oaspetelui erau o idee prea apropiaţi ca să sugereze inteligenţă sau să inspire încredere. Melcirvon zâmbi aproape cu sinceritate. — Am fost trimis imediat ce s-a aflat de rănirea ta. Mi s-a spus să te asigur de orice ajutor vei solicita. Voi face aranjamentele necesare, discret, bineînţeles. — Sunt veşti cât se poate de minunate, prietene, dar nu-i necesar nici un deranj, răspunse el şi se şterse cu mâna pe faţă, de parcă ar fi picat de oboseală. Prinţul Cyron s-a îngrijit să fiu oblojit. A fost foarte amabil şi, dacă aş fi vrut, aş fi fost acum instalat foarte confortabil în Wentokikun, ca oaspete. Melcirvon nu reuşi să-şi ascundă reacţia. Sângele îi pieri de pe faţă. — Faptele sale devin tot mai... scandaloase! — Cum adică? 564

Bărbatul din ducatul apusean Gnourn îi făcu un semn cu mâna. — În clipa în care am aflat ce ţi s-a întâmplat, am bănuit – ştiam – că prinţul te-a doborât. Junei îşi reprimă un hohot de râs, dar apoi se decise să abandoneze prefăcătoria. — Milord, te rog să nu mă minţi. Mă îndoiesc că stăpâna ta te-a trimis aici cu această intenţie. — Dar niciodată... Junei ridică mâna. — Ea nu mă crede prost, aşa că te rog să nu-mi compari inteligenţa cu a ta. Ai fost trimis să afli dacă am trădat-o pe stăpâna ta şi pe complicii ei prinţului. Vrea să ştie dacă, în timp ce bolesc aici, nu cumva vorbesc despre lucrurile discutate la începutul lunii, când am trecut prin Gnourn. Iar dacă ai fi prins de umbrele prinţului la sosirea în Moriande sau la plecare, ar şti că am vorbit. Atunci ar fi gata să nege că a auzit ceva de tine sau de trădarea ta. Melcirvon clipi nedumerit. — Dar dacă ne-ai trădat prinţului, deja ar fi trimis trupe să ne vină de hac. — Într-adevăr. Dar nu s-a întâmplat, aşa că sunteţi în siguranţă. — Deci nu Cyron a pus să fii înjunghiat? — Nu, asta-i sigur. Prinţul Pyrust însă ar fi putut. Are agenţi prin Moriande şi mi-a măcelărit restul familiei. Mi-o fi ajuns rândul. Oaspetele dădu încet din cap. Când vizitase ducatul, se prezentase drept un om de legătură prin care un număr de nobili deseieni nemulţumiţi să-i poată contacta pe lorzii nalenieni din interior. Nimănui nu-i plăcea regimul menţinut din capitală şi-ar fi fost bucuroşi să-l vadă azvârlit de la putere. Deseienii erau dispuşi să strecoare bani, arme şi ceva trupe în Nalenyr. Când va sosi momentul potrivit, regiunile din apusul fiecărei provincii se vor revolta şi vor bloca partea de vest a Helosundiei. Ar fi o lovitură crâncenă şi nici unul dintre prinţii Cyron şi Pyrust nu va avea forţa de a o opri. Primul care-şi va dirija forţele spre războiul din interior va rămâne descoperit în faţa invaziei din partea celuilalt. Lorzii nalenieni din interior îl primiseră bine, pentru că bogăţia adunată de negustorii din capitală nu ajungea în sus, pe Râul de Aur, 565

în proporţii semnificative. Invocând ameninţarea deseiană, Cyron încă le lua taxa de apărare, apoi cheltuia banii cu expediţiile de explorare, de beneficiile cărora lorzii din interior nu se bucurau niciodată. Odată ce-şi declarau independenţa, îşi puteau vinde recoltele Nalenyrului la preţuri mult umflate, îmbogăţindu-se şi rezolvându-şi o mulţime de nemulţumiri, care variau de la simple mofturi, la chestiuni importante. Ceea ce nu ştiau lorzii vestici, şi nu vor afla decât atunci când va fi prea târziu, era că Junei nu-l reprezenta decât pe unul singur dintre nobilii deseieni: chiar Prinţul Pyrust. Misiunea consta în stârnirea unei rebeliuni printre lorzii din interior, obligându-l pe Cyron fie săşi împartă forţele, fie să-şi piardă jumătate din teritoriu. Indiferent ce decizie lua, va slăbi Nalenyrul, iar Prinţul Pyrust va năvăli. — Atunci el a pus să fie ucisă femeia Anturasi? întrebă Melcirvon cu ochii mijiţi. — Bineînţeles, şi a mai măcelărit aici o femeie, după ce ne-am logodit. Junei îşi coborî privirea şi lăsă tristeţea să-i învăluie chipul, iar musafirul său îi respectă suferinţa păstrând tăcerea. Îi trebui toată stăpânirea de sine să nu-şi curbeze buzele într-un rânjet, aşa că se mulţumi să-şi imagineze hăcuirea lui Melcirvon, aşa cum făcuse cu ambele femei. — Nici nu-i de mirare atunci că stăpânii tăi vor să scape de el, se înfioră cel din Gnourn. La cât e de rău Cyron... — Acum o clipă erai sigur că Cyron şi-a pus agenţii să mă înjunghie, râse Junei. Crezi că stă vreo clipă pe gânduri înainte de a porunci uciderea cuiva? Spionii lui sunt peste tot, am fost avertizat de multe ori în timpul şederii mele. — Păi, desigur... — Nu, prietene, nu există nici un fel de „desigur” aici. Am să-ţi spun de ce. Pe cât de mult îl urăşti tu pe Prinţul Cyron, pe deseieni îi urăşti şi mai mult. Nu-i vina ta, fii liniştit, pentru că Dinastia Komyr se foloseşte de multă vreme de ameninţarea invaziei ca să-i controleze pe toţi. — Dar Deseirionul chiar a invadat Helosunde. — Indiscutabil, însă eşti un smintit dacă nu te gândeşti că 566

lucrurile sunt mai profunde de-atât. Ia aminteşte-ţi ce imagine despre mine ai avut înainte să ne întâlnim, zâmbi uşor Junei. Ai decis că sunt un tip uscăţiv, slab, în cel mai bun caz un imbecil, fără cunoştinţe de istorie sau despre obiceiuri. M-ai crezut un mucos, deţinător al unui titlu, şi mai credeai că aş fi uşor de păcălit, ca să servesc pe mai departe scopurilor tale. Recunoaşte. Melcirvon se aşeză, cu faţa învăpăiată de roşeaţă. — Poate că am avut idei eronate, milord... — N-ai avut idei eronate, ci preconcepute, şi le-ai permis să te orbească. Şi voi recunoaşte că am avut prejudecăţi similare, însă leam depăşit servind o cauză mult mai nobilă decât persoana ta sau a mea. Trebuie să faci la fel, Xin, altfel prejudecăţile te vor pierde. Îşi coborî vocea şi se aplecă înainte, obligându-l pe oaspete să facă la fel. — În tinereţea mea, îi consideram pe toţi nalenienii leneşi, graşi, indolenţi şi proşti. Trăieşti într-o ţară luxuriantă. Dealurile şi văile înverzite din Gnourn sunt necunoscute la mine în ţară, unde viaţa-i grea. Oricum, am aflat că voi aveţi o forţă interioară. Sunteţi înţelepţi şi curajoşi. Deosebiţi binele de rău şi sunteţi gata să luptaţi împotriva nedreptăţilor. Expresia lui Melcirvon se modifică de la nedumerire şi iritare la una de încântare şi mândrie. — Îţi mulţumesc, milord. Junei dădu din cap. Sunteţi proşti şi leneşi. Linguşeala este prima capcană aruncată prostului, iar tu ai căzut cu totul în ea. Încă puţină pânză de păianjen înfăşurată şi vei fi cu totul al meu. — Ştii, Xin, mă bucur că te-a trimis aici stăpâna ta. Cred că a îndurerat-o foarte mult să-ţi rişte pielea, dar te ştia de încredere. O femeie foarte isteaţă, care-ţi acordă o încredere binemeritată. Ceea ce promite lucruri măreţe în privinţa ta şi nădăjduiesc că-mi vei permite să te recomand stăpânilor mei. În eventualitatea nefericită că s-ar întâmpla ceva cu ea, avem nevoie de un om care să ne scoată din dezastru şi să ducă la bun sfârşit obiectivele noastre comune. Îmi faci această cinste? Melcirvon clipi din nou, apoi dădu sfios din cap. — Mă onorezi, prietene. 567

— Eşti mult prea îngăduitor. Junei îşi feri din nou ochii o clipă, apoi îl privi. — Cum aş putea să-ţi fiu de folos? Întrebarea îl luă pe nepregătite pe musafirul său. — Am fost trimis să te văd şi să mă îngrijesc de sănătatea ta. — Şi ai adus cu tine fondurile necesare? — Da. Am aranjat să-ţi înmânez banii în deplină confidenţialitate, dar din moment ce prinţul plăteşte... — Chiar el, prietene, şi-ar trebui să-l facem să plătească dublu. — Ce vrei să spui? Junei îşi lăsă încet picioarele peste marginea canapelei şi-şi ridică spatele. Simţea copcile prinse pe spinare, dar în afară de dorinţa vagă de a se scărpina acolo rana era uşor de ignorat. — Stăpâna ta ţi-a dat bani, însă nu am nevoie de ei, mulţumită generozităţii prinţului. Ai putea duce banii înapoi în Gnourn ori ai putea face ceva mult mai profitabil cu ei. Există unele posibilităţi de investiţie în acest oraş – speculaţii comerciale –, unde suma s-ar dubla sau tripla într-o lună. Dacă ai proceda aşa, ar fi mai mulţi bani de folosit împotriva prinţului. — Sunt absolut sigur că stăpâna mea va aproba acest plan, dădu Melcirvon încet din cap. — L-ar aproba, dacă ai informa-o despre el. — Dar... — Ascultă-mă, prietene, pentru că aici e vorba de viitorul tău. Junei tuşi uşor şi arătă spre un urcior şi o cupă, aflate pe o măsuţă. — Apă, te rog. Oaspetele îi aduse repede cupa şi aşteptă nerăbdător să termine de băut. Reumplu cupa, apoi se aşeză din nou, cu urciorul în poală. — Explică-mi, te rog. — Stăpâna ta consideră deja banii aceştia cheltuiţi, aşa că nu le va duce lipsa. Şi nu înseamnă că-i furi, de vreme ce vor folosi cauzei. Cel mai important lucru, va deveni o investiţie ascunsă. Dacă nenorocirea ar lovi scopurile noastre, ai mai avea o sumă de bani la îndemână să te salvezi sau să continui finanţarea rebeliunii. Luânduţi această precauţie, se vede clar câtă intuiţie şi iniţiativă ai. — Nu se poate nega ce spui, vorbi Melcirvon şi privi pe gura 568

ulciorului, de parcă apa ar fi fost un oracol care l-ar fi ajutat să se hotărască. Investiţia va fi în siguranţă? — Te vei folosi de oamenii la care apelez chiar eu pentru investiţiile mele. Melcirvon îşi ridică privirile, iar un zâmbet i se lăţi pe faţă. — Dacă tu ai încredere în ei, atunci voi avea şi eu. — Foarte bine. Te duci cu banii pe strada Aripioara albastră, numărul douăzeci şi şapte. — Pare un semn de bun augur. — Aşa m-am gândit şi eu. Acolo ceri să discuţi cu Tyan, un omuleţ cu o cicatrice în semilună întinsă pe bărbie. Pomeneşti numele meu şi-i spui să investească banii aşa cum ar face-o şi pentru mine. El obţine surplusul de încărcătură de pe nave şi-l plasează pe pieţele unde cei care le apreciază cu adevărat valoarea plătesc bine. Te vei pune de acord cu el asupra unui sistem de parole care-ţi va permite ţie sau trimisului tău să retrageţi bani. Să nu spui nimănui despre cod, nici măcar mie. — O parolă, da. Junei zâmbi şi aproape că-l avertiză pe om să nu se folosească de numele mamei, cum se întâmpla de obicei. — După ce-ai rezolvat totul, dă-te la fund, dispari prin Moriande vreo câteva zile. Există case unde aurul tău contează mai mult decât numele tău. Vino să mă vezi peste trei sau patru zile. Voi avea mesaje pentru stăpâna ta. În vreme ce te relaxezi, ţine ochii şi urechile căscate să iei pulsul capitalei. Sper că vei afla lucruri pe care neputinţa mea de acum mă împiedică să le descopăr. — Da, desigur. Cât timp te aştepţi să mai rămâi pe aici? întrebă Melcirvon încruntat. — O zi sau două. Medicul personal al prinţului are grijă de mine. Nădăjduiesc că peste vreo două zile voi fi declarat apt ca să-mi ofer omagiile familiei Anturasi şi să mă întâlnesc cu prinţul. — Nu-i periculos? — Prima nu, cealaltă... puţintel, răspunse Junei, ridicând din nou din umeri. Dacă prinţul m-ar bănui, nu şi-ar trimite doctorul, nici nar vrea să discute cu mine. În preajma lui aş afla multe lucruri care să ne ajute. Este un risc pe care trebuie să mi-l asum. 569

— Bineînţeles, consimţi Melcirvon, care se ridică şi se trezi cu urciorul în mâini, apoi îl puse jos şi se înclină. Succesul nostru va fi asigurat. — Într-adevăr, aşa va fi, mulţumită eforturilor tale curajoase, îi zâmbi Junei, în vreme ce bărbatul îşi vârî sabia înapoi în cingătoarea robei. De-abia aştept să ne vedem peste câteva zile. Se ridică din nou pe canapea şi privi pe fereastră cum Melcirvon se grăbea spre strada Aripioara albastră. Dacă se va ivi momentul prielnic, documentele găsite acolo vor arăta că Tyan este agent deseian sau chiar din Virine şi îi va lega pe lorzii din apus de fondurile folosite la cumpărarea de arme şi tocmirea de mercenari. Dacă lorzii din interior nu vor fi convinşi să pună la cale propria lor rebeliune, Junei va le va da în vileag complotul. Diferenţele erau neglijabile. Oricum, atenţia lui Cyron va fi abătută şi va fi obligat să acţioneze. Ţara sa va fi destrămată, iar dinastia slăbită. S-ar putea prăbuşi singură, ori se va pogorî Prinţul Pyrust asupra ei s-o zdrobească. Seminţele distrugerii Nalenyrului fuseseră sădite.

570

8 Ziua a 17-a, Luna Lupului, anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Muronek, Erumvirine Dunos se zgribuli, strângându-şi braţul sănătos la pieptul costeliv. I se făcuse pielea de găină şi-ar fi dat orice să-şi poată acoperi trupul gol cu vreo pătură zdrenţăroasă, dar chiar şi această alinare îi fusese refuzată. Trebuia să stea pe un scaun şubred de lemn şi să se holbeze la lumânarea neagră, groasă, în timp ce i se topea miezul. Arunca o lumină slabă şi nici o urmă sesizabilă de căldură. Nu tremura doar de frig. Mâna stângă, noduroasă, a babei şi felul în care zgâria cu ghearele groase şi inegale hârtia de orez îi înfiora carnea. Pumnul ei osos se strângea în jurul pensulei din dreapta şi, în pofida tremurăturilor, reuşea să traseze nişte cuvinte atât de frumoase pe cât era ea de pocită. Dunos putea citi doar câteva dintre ele, cele formate din mai puţin de şase semne, însă nu aveau nici o noimă, aşa risipite pe foaia dreptunghiulară. O parte din el ar fi vrut s-o rupă la fugă din coliba vrăjitoarei. În fond, nu avea decât zece ani, aproape un copilandru. Străbătuse drumul lung spre miazănoapte, până în Moriande. Întâlnise un spadasin Mistic şi participase la o tămăduire în capitala naleniană. Fusese atins de farmecele ultimului vanyesh, Kaerinus. Dacă maestrul xingnei nu-i vindecase braţul, ce să aştepte de la femeia asta? Nu era nimic în comparaţie cu un vrăjitor care supravieţuise Urgiei. Dar nu fugi. La fel ca locuitorilor din Muronek, frica i se cuibărise la piept şi-i slăbise picioarele. O urau mulţi, dar tot la ea veneau în vremurile de restrişte. Cu ajutorul unei poţiuni sau tincturi, răpunea febra sau uşura durerile. Pe cât se temeau oamenii de ea – obligând-o să trăiască la marginea oraşului, în întunecimea pădurii –, tot pe atât aveau nevoie de ea. Dar şi mai important pentru Dunos, părinţii lui voiau să rămână. Tatăl său fusese plin de nădejde când plecaseră spre Moriande, însă 571

braţul stâng al băiatului rămăsese tot chircit, chiar şi după tămăduire. Odată ce pierise şi cea mai aprinsă dintre speranţele lor, părinţii îl dăduseră pe mâna Uttisei, o vrăjitoare care bântuise visele mamei sale încă din copilăria petrecută la Muronek. Nu îndrăznea să le spună părinţilor că, pe măsură ce deveniseră tot mai disperaţi să-l vadă odată întreg lui îi păsa tot mai puţin. Moraven Tolo, spadasinul pe care-l întâlnise, fusese cu el la tămăduire. Amarul lui Dunos din cauză că braţul nu i se vindecase fusese evident, dar spadasinul îl liniştise. „Magia a promis doar să ne vindece, nu să ne dea ce vrem. Ne-a dat ce ne trebuia.” Remarca îl zăpăcise, dar se gândise profund la ea pe drumul lung înapoi spre moara familiei sale. Adevărat, braţul său stâng era aproape nefolositor. Dacă trebuia să aducă apă din fântână, nu ducea decât o singură găleată odată, dar făcea două drumuri, iar diferenţa conta foarte puţin. Îl durea că infirmitatea sa însemna că nu va deveni niciodată spadasin, aşa cum visase el cândva, dar îl durea şi mai mult că tatăl său se gândea că nu putea fi nici măcar morar. Moraven spusese că nu-i cu neputinţă să ajungă spadasin, însă pentru părintele său părea hărăzit cerşetoriei. Luaseră până la urmă un alt băiat calfă, preţuindu-i vigoarea de bou de povară, chiar dacă o însoţea şi prostia animalului. Aşa că Dunos şedea înfrigurat şi înfricoşat într-o colibă scăldată în vrăji, nădăjduind că dorinţele tatălui său se vor adeveri, decis să arate că, deşi nu era cum şi-l voia el, tot putea fi loial şi supus. Cotoroanţa lăsă pana jos şi suflă asupra hârtiei să grăbească uscarea cernelii. Se întoarse să-l privească şi era atât de saşie, încât ochiul ei drept aproape că se închisese, în vreme ce stângul se căsca nefiresc. Zbârciturile îi brăzdau faţa precum crăpăturile din noroiul întărit. Părul i se uscase şi se încâlcise, iar şuviţele ei albe, ieşeau dezordonate de sub clema de lemn şi piele. O limbă groasă îi umezea buzele, iar când îşi deschidea gura, vedea câţiva dinţi înnegriţi de putreziciune. — Ai o minte preocupată, măi, băiete. — Da, mătuşico. — Poţi să citeşti ce-am scris aici? 572

— Câte ceva. — Nu contează. E bine că poţi. Ridică foaia de hârtie şi i-o întinse. — Ia-o. Dunos ridică mâna dreaptă, însă vrăjitoarea sâsâi. — Nu asta, prostule. Stânga! Poţi s-o foloseşti puţin, nu? Băiatul înălţă încet mâna stângă. Nu-i plăcea nici măcar s-o privească, i se părea neomenească. Oasele-i erau ca nişte rămurele, iar carnea ca pielea veche, tăbăcită. Se concentră, forţându-şi palma să se deschidă şi cotul să se îndoaie. Îşi strânse buzele, hotărât să nu-i scape nici un ţipăt, oricât îl durea. Dar nu doare atât de mult ca înainte, nu? Nu lăsă ca impresia posibilei vindecări a braţului să-i abată atenţia. Prinse cu degetul mare şi arătătorul foaia albă şi ea-i dădu drumul. Greutatea hârtiei făcu să i se încline braţul. Un colţ se aplecă spre flacără, dar izbuti s-o tragă înapoi, cu ochii strânşi de efort. Cotoroanţa dădu încet din cap. — Bravo. Acum mototoleşte-o. Fă-o ghem, cu mâna stângă. Dă-i drumul, băiete. Acum! Strigătul ei ascuţit îl făcu să tresară. Se supuse, întrebându-se cum să încapă foaia de hârtie în pumnul său. În timp ce o strângea, simţi o înţepătură în braţ. Senzaţia aducea cu cea din timpul tămăduirii şi cu cea din urmă cu un an, când găsise piatra albastră, lucitoare. Se întinsese după ea, atingând-o. Apoi nu-şi mai amintise nimic, până se trezise, doi kilometri mai jos pe râu. Degetele sale strânseră încet hârtia de orez. O simţea uscată la atingere, la fel ca pielea sa. Hârtia foşni. Deşi strânsoarea nu se diminuă, degetele păreau să câştige tot mai multă forţă, pe măsură ce se mişcau, încet, încet, hârtia dispăru în pumnul său – acela jalnic şi sfrijit – şi o strânse pe cât de tare putu. Nu spuse nimic. Singurul zgomot care se auzea venea de la copacii foşnind afară şi horcăitul babei. Continuă, dorind ca hârtia să se facă tot mai mică şi mai mică, mai mică decât piatra, mai mică decât orice. Voia să devină atât de mică încât să dispară cu totul. — Deschide palma, băiete. Dă-mi-o. Degetele sale zvâcniră deschizându-se, de parcă ar fi fost un 573

dispozitiv mecanic. Hârtia căzu în palmele ei. O luă, despăturind-o încet. Dunos îşi lăsă mâna să cadă pe masă, ţinând-o acolo, fără s-o mai ascundă într-o parte. Cotoroanţa netezi foaia pe masă, dând din cap şi mormăind în acest timp. Cu o unghie murdară începu să urmărească urmele îndoiturilor, ciocănind întâi triunghiurile, apoi unindu-le de pătrate şi romburi. Unghiile ei dansară tot mai repede peste hârtie, sunând ca frunzele uscate lovind pietrele de pavaj. Se uită din nou la el, cu ambii ochi holbaţi şi tiviţi cu alb. — Ce eşti tu, băiete? De ce să ucizi un zeu? De ce-ai venit să ne distrugi pe toţi? Îşi punctă întrebările lovind cu pumnul în masă. Lumânarea pâlpâi o clipă, apoi ceara se împrăştie pe hârtie. Cuprinse foaia, urmând încreţiturile. Ceara neagră adăugă sensuri unor cuvinte şi şterse altele. Dunos citea foarte puţin, însă unul dintre înscrisuri – cel al lunii – se vedea foarte clar. Semnul lui Grija, lupul. Zeul Morţii. — Răspunde-mi, băiete! — Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. Ea se întinse, apucându-l de păr, trăgându-i faţa deasupra hârtiei. — Uite! Semnul zeului morţii! Liniile, toate conflictele. Triunghiuri în triunghiuri, toate sunt urgii, pătrate care arată că nu există deznodământ! Moarte şi distrugere pretutindeni. Moarte, pieire tuturor. Vocea ei se transformă într-o şoaptă răguşită, în timp ce pumnul i se strânse, iar unghiile ei lungi i se înfipseră în scalp. — Pieire pentru toţi, în afară de tine, Dunos. Ce eşti tu? — Nu ştiu. Mâna stângă a lui Dunos apăru de undeva şi-şi croi drum. Auzi ceva trosnind, iar ea ţipă. Baba se lăsă pe spate clătinându-se, aproape căzând de pe scaun, apoi se ridică şi încercă să-şi ridice braţul frânt. Nu fu în stare. Hârtia începu să se mişte, împăturindu-se singură. Se opri, se desfăcu, îndoindu-se şi îngustându-se, după care se îndreptă. În câteva clipe, se transformă singură într-un lup de hârtie, cu trupul decorat cu toate cuvintele scrise de Uttisa. 574

Cotoroanţa se căută prin robă după un talisman circular, pe care-l ridică la ochiul stâng. — Eşti lucrătura lui, Dunos. Îi aparţii lui Grija. Eşti căţeluşul morţii şi va veni să te ia. — Nu, nu sunt, spuse Dunos înşfăcând hârtia cu mâna stângă şi dând lupul pradă flăcărilor. Nu voi fi căţeluşul lui! Flacăra se mări şi lupul dispăru într-o vâlvătaie strălucitoare. Însă, în loc să audă trosnetul flămând al flăcării, un urlet de lup singuratic se rostogoli prin aer în timp ce fumul se risipi în neant. Şi deşi mâna îi rămăsese în flamă, nu simţi nici durere, nici căldură şi se întrebă dacă nu cumva zeul Morţii îl luase deja. Deodată, uşa cocioabei sări în ţăndări, în interior. Bucăţi de scânduri rupte acopereau podeaua murdară. Resturile uşii rămaseră agăţate de o balama îndoită şi, cu o clipă înainte ca vântul de afară să stingă lumânarea, privirea lui Dunos surprinse nişte forme mătăhăloase năvălind. Umeri largi rupseră canatul, iar zgomote aspre, guturale şi bolovănoase umplură coliba, de parcă dihăniile ar fi frecat pietre ascuţite. Uttisa urlă, însă ţipătul ei se frânse repede. Ceva cald şi umed îl împroşcă pe Dunos. Închise pleoapele, apoi le şterse de sânge. Au omorât-o! Nu voia să-şi deschidă ochii pentru că nu voia să vadă ce făceau creaturile acelea. Trosnetul oaselor şi sunetul umed al dinţilor care sfâşiau carnea îi spuneau mult mai mult decât ar fi zărit. Se hotărî însă că a vedea era mai bine decât să-şi închipuie, aşa că-şi deschise ochii şi descoperi că avusese dreptate pe jumătate. Ar fi trebuit să fie beznă totală, dar braţul său stâng licărea într-o lumină cenuşie, care nu arunca nici o umbră. Şi alte părţi ale trupului său licăreau, cele împroşcate cu sângele Uttisei. Dar mai ciudat decât toate, lumina din jurul braţului său stâng dezvăluia un membru vânjos şi sănătos. Cele trei creaturi ghemuite înfulecau din cotoroanţă fără să-l ia în seamă. Erau cu totul lipsite de păr şi, deşi vedea că aveau pielea acoperită de solzi, strălucirea fantomatică nu dezvăluia nici o urmă de culoare. Dinţii triunghiulari care le umpleau boturile nu se osteniră prea mult cu vrăjitoarea. Ridicau bărbia când înghiţeau, dar 575

nu aveau un gât vizibil, iar umerii lor robuşti se ridicau deasupra vârfului rotunjit al capului. Nu văzu nici urechi, iar ochii lor mari şi rotunzi aveau culoarea neagră, lucioasă, a pietrelor de râu. Se sprijineau pe picioare scurte, dar zdravene. Braţele lor lungi rupeau cu uşurinţă oasele hârcii, iar cu ghearele lungi scobeau măduva din interior. Îşi lingeau gelatina cenuşie prinsă pe degete, grohăind de încântare. Dunos nu avea nici o idee despre dihănii şi nici nu voia să mai zăbovească pentru a afla. Ţâşni spre intrare înainte ca vreuna dintre ele să aibă vreo şansă să reacţioneze, apoi o rupse la fugă cât îl ţineau picioarele. Îşi simţea braţul stâng aproape ca şi cum s-ar fi mişcat normal. Aruncă o singură dată o privire peste umăr, să vadă dacă nu era urmărit. Nu văzu nimic, însă nu încetini nici un pic. Alergă de-a lungul cărării din pădure, spre Muronek, gândindu-se să dea alarma. Dar pe când se apropia de marginea pădurii, priveliştea mai multor focuri îl avertiză asupra unui pericol şi mai mare. Oraşul era atacat, iar undeva mama şi tatăl său erau în primejdie. Sau sunt deja morţi! Nu! Dunos îşi dirijă neliniştea şi teama în fugă şi goni printr-o poartă în ruine. Oriunde în jurul său colcăiau monştri, târând din case oamenii care urlau. Mulţi sângerau din răni uşoare, alţii îşi pierduseră membrele. Se prăbuşeau pe străzi, cu viaţa scurgându-se în bălţile de sânge, urlând până ce-i amuţea moartea. Incendii sălbatice luminau oraşul. Oameni în flăcări goneau pe străzi până când cădeau şi ardeau cu totul. Simţi căldura, dar cumva îndepărtată. Continuă să alerge, sărind peste rugurile umane, bucurându-se când un vhangxi se clătină afară dintr-o vâlvătaie, iar partea de sus a bestiei era deja în flăcări. Numise aşa creaturile după un demon din cel de-al Treilea Iad, şi ţâşni într-o parte când cel arzând se îndreptă spre el. Alergă pe Calea Dragonului Verde, apoi o tăie spre nord, pe Drumul Pantalonarului. Refuză să privească spre vest, spre casa locuită de bunicii săi, dar când o luă spre vest, pe Dragonul de Aur, nu mai rămăsese nimic, în afară de ruguri, din casele din partea asta a oraşului. Continuă să fugă, ritmul scăzând numai când dădu de un 576

cadavru zăcând în drum. Căldura incendiilor pârlise roba aurie, iar capul îi fusese retezat ca de cuţit, dar nu mai avea nici o îndoială că era bunica sa. Se holbă la flăcările alb-aurii care mistuiau casa. Focul urla, iar lemnul pocnea cu putere. Undeva în interior zăceau părinţii săi. I se puse un nod în gât. Genunchii îi tremurară şi ar fi căzut, dar auzi un alt zgomot. Venea din interior, şi, deşi era imposibil, o auzi pe mama lui chemându-l pe nume. Fără să ia în seamă pericolul, ţâşni în foc. La al treilea pas făcut în clădire, duşumeaua cedă sub el. În timp ce cădea în hăul de dedesubt, bârnele de deasupra trosniră. Ultimul lucru pe care-l mai văzu fu grinda principală a casei rupându-se în două şi căzând peste el. Dunos nu avea nici o idee cât timp zăcuse în cenuşa care fusese casa bunicilor săi; cenuşa care fusese oraşul Muronek. Noaptea se transformase în lumină şi aprecie că trecuseră câteva zile, pentru că cenuşa din care se ridicase se răcise deja. Urmele de scrum îl vopsiseră în dungi negre şi cenuşii. La început se deplasă cu prudenţă printre ruine, apoi prinse curaj. Câini scheletici şi pisici sălbăticite se furişau prin oraş. Mult mai maiestuoase şi mai numeroase, păsările hoitare erau căţărate pe cele mai înalte ridicături existente, coborând în stoluri şi gonind potăile de lângă bucăţile apetisante de hrană. Dunos nu voia să vadă cu ce se ospătau. În timp ce cerceta împrejurimile, culese o oală ciobită dintr-un loc, un cuţit înnegrit din altul, iar, mai spre marginea oraşului, adună resturi de robe şi sandale – toate de mărime mare – de pe cadavrele pe jumătate mâncate. Spălă veşmintele şi făcu baie în râul din afara oraşului, apoi se îmbrăcă şi porni la drum. Nu avea habar încotro mergea, nu înţelegea nici cum de supravieţuise atacului şi incendiului. Ştia doar că scăpase şi că trebuia să meargă tot mai departe. Jurase că nu va fi căţeluşul lui Grija. Cu cât aşternea o distanţă mai mare între el şi acest măcel, cu atât avea mai multe şanse să se ţină de cuvânt. 577

9 Ziua a 20-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Deşi părăsise abia de-o săptămână şi jumătate complexul mortuar în care se trezise, Ciras Dejote se văzu faţă în faţă cu o altă provocare. Tărâmul mereu schimbător numit Ixyll îl solicita din plin. De-abia dacă îndrăznea să doarmă, darămite să-şi lase atenţia să se abată fie şi pentru o clipă. Chiar şi peisajul cu aspectul cei mai inofensiv putea ascunde o primejdie de moarte şi faptul că trebuia să fie mereu pregătit începea să-l macine. Însă nici un erou nu s-ar da îndărăt de la o încercare aşa ca a noastră! Privi peste buza văii de forma unui ceaun. În nord se întindea ca o elipsă, iar soarele pe cale să apună se reflecta blând în stratul fluid şi auriu care acoperea întregul peisaj. Forme tăcute de copaci şi tufe se iţeau de dedesubt, dar rămâneau mascate, ca şi cum erau acoperite de un strat gros de zăpadă. Singura culoare neobişnuită din vale juca din tufă în copac şi pe stânci, ca o minge alunecând pe gheaţă. Borosan se ghemui la buza văii, privind cum thanatonul său încerca să-şi găsească un sprijin cu picioarele ca de păianjen. Când, în cele din urmă, se lovi de ceva, încetinindu-i alunecarea, îşi înălţă corpul sferic pe cele patru picioare, dar izbuti să facă doar un pas sau doi înainte de a-şi relua alunecarea vijelioasă. Borosan clătină din cap, apoi scrise o notiţă în ceaslovul deschis în poală. — Nu-i bine. Distanţele pe care le vrea Keles vor fi nepotrivite. Măsurarea distanţelor cu pasul nu-i posibilă aici. Nerăbdarea îi strânse lui Ciras stomacul, dar expiră încet şi se linişti. — Ţinând cont de oră, am face mai bine să ne aşezăm tabăra. 578

Borosan scrijeli o altă însemnare fără să-şi ridice privirile. — Poate că şi valea va fi precum câmpia de acum două zile. Se va schimba la noapte. — Doamne fereşte! se înfioră Ciras. Câmpia aceea fusese un adevărat paradis atât timp cât strălucise soarele pe cer. Îşi astâmpără foamea cu fructe proaspete, apa curgea dulce în pârâiaşe, iar animale mici – rubedenii de-ale iepurilor, din câte-şi dădu seama Ciras – zburdau paşnice. Se hotărâseră să-şi petreacă noaptea acolo, dar în clipa când soarele asfinţi, totul se schimbă. Un val de magie dezlănţuită ţâşni din sol, de parcă pământul s-ar fi scuturat de căldura acumulată peste zi. Odată cu asta dispăru şi frumuseţea locului, dezvăluind un tărâm plin de putreziciune. Brusc, mărul pe jumătate mâncat din mâna sa colcăia de viermi. Pâraiele purtau sânge, iar iepurii deveniră turbaţi. Le sacrificară un cal de povară şi de-abia reuşiră să scape cu viaţă. Incidentul fusese doar unul dintre multele de-a lungul călătoriei lor. Îi aşteptau şi altele, pentru că se aflau în Ixyll. Cu mai bine de şapte sute de ani înainte, trupele împărătesei Cyrsa au luptat şi au învins hoardele turasynde venite din pustietăţile de miazănoapte. Bătălia a dezlănţuit destulă energie magică ca să învăluie întregul tărâm şi să declanşeze Urgia, care aproape că a distrus omenirea. Deşi vrăjile dezlănţuite s-au retras din teritoriile civilizate, aici în Ixyll încă domneau. Atâta varietate şi multele lucruri de văzut făceau imposibilă catalogarea lor, dar Borosan Gryst părea decis să ducă treaba la capăt. Deşi practicant de gyanri – vrăjitoria mecanică, pe care Ciras o privea cu dezgust –, îmbrăţişase şi rolul de cartograf, continuând munca începută de Keles Anturasi. Scrupulozitatea lui pentru măsurătorile exacte le redusese deplasarea la o nimica toată. Iar nerăbdarea de a o găsi pe Împărăteasa Adormită atinsese proporţii. Abandonându-l pe Borosan, Ciras coborî panta dealului, declanşând cu cizmele alunecarea pietrişului. Ajunse la micul cerc năpădit de iarbă unde-şi ridicaseră tabăra. Acesta şi copacul din apropiere, de care-şi legaseră caii, erau singurele porţiuni relativ normale ale peisajului, iar copacul înmugurea cu ciorchini de ţepi de 579

cristal care răsunau în adierea care mişca ramurile. Se duse în centrul cercului şi închise ochii. Ascultă zgomotul ca de clopoţei şi felul în care se schimba. Uneori în note discordante, alteori în armonii, el încerca să găsească un tipar. Trebuia să existe unul, din moment ce crengile aveau o distanţă limitată de mişcare, iar adierea rămânea destul de constantă. Ascultând pe cât de concentrat putea, îl descoperi. Şi, odată ce reuşi, îşi trase sabia din centura de la şold. Izolat de lume, execută toate poziţiile de scrimă pe care le cunoştea. Se undui din Scorpion în Lup când îşi imagină un sunet ascuţit drept o lovitură de jos în sus. O pară, apoi străpunse într-o notă subtilă ceea ce-ar fi fost inima adversarului său. O răsucire şi se modelă în Câine, apoi un salt de Pisică şi o tăietură îl purtară deasupra unui alt atac disperat, iar el îşi decapită duşmanul dintr-o lovitură. Cum sunetele erau limitate, tot aşa şi abilităţile duşmanilor săi. Forma umană se mişca numai în anumite feluri şi făcea numai anumite lucruri. Toţi oamenii cu care se confruntase aveau limitele lor. Viteză şi forţă, lungimea unui braţ şi ştiinţa formelor îi făceau diferiţi, dar existau unele lucruri pe care nu le putea face nici unul. În acele limite zăcea posibilitatea victoriei. Şi mai erau apoi cei ajunşi la stadiul de jaedunto. Îi văzuse pe câţiva dintre aceşti Mistici foarte deosebiţi, ale căror abilităţi de a lupta cu sabia depăşeau firescul. Nu se mai aplicau aici limitările impuse de normalitate. Misticii ajungeau dincolo de putinţa unui muritor de rând. Ciras sperase că avea în el seminţele unei astfel de măreţii. Considerase, arogant, ca şi împlinit acest lucru când venise la Moriande şi la serrianul Jatan, cerând să fie antrenat. Phoyn Jatan i-l dăduse spre instruire lui Moraven Tolo, ceea ce Ciras luase prima oară drept o respingere. Însă, încet, află că învăţătorul lui era el însuşi un Mistic, iar lecţiile pe care avea să i le dea lui Ciras cuprindeau mult mai multe decât Arta Spadei. Din nou, Ciras luă asta drept o respingere, însă contemplaţia – pentru care avusese timp din belşug în ultima săptămână şi jumătate – îl adusese la concluzia că fusese învăţat disciplinele de care ar fi 580

avut nevoie dacă ajungea un jaedunto. Răbdarea nesfârşită părea să fie foarte comună printre ei şi se străduia zilnic să şi-o educe. Toleranţa părea altă calitate şi, fiind în tandem cu Borosan Gryst, îi cerea să înveţe şi asta. Magia era o forţă teribilă şi puternică în această lume. Se ajungea la ea numai prin studierea unui subiect şi prin perfecţionarea abilităţii. Un Mistic avea înţelepciunea şi tăria de a stăpâni o asemenea forţă. Şi cum magia se limita numai la cei care lucraseră din răsputeri să o atingă, civilizaţia era ferită de o altă Urgie. Gyanri sfida această logică şi prin urmare i se părea ceva dezgustător lui Ciras. Un gyaridin crea dispozitive care-şi obţineau energia motrice din thaumston, un minereu încărcat cu magie dezlănţuită. Un gyanrigot făcea orice. În îndepărtatul Tirat, insula sa natală, văzuse luminile albastre ale unuia, foarte la modă printre negustori. Thanatonii lui Borosan, într-o mare varietate de forme şi mărimi, se târau, făcând măsurători, cărau lucruri şi chiar ucideau tot felul de creaturi, această ultimă abilitate accentuându-i părerea defavorabilă. Desigur, Ciras prefera să vadă un thanaton alunecând în vale în locul lui. Iar faptul că puteai trimite unul dintre modelele mai mici să ucidă şi să aducă vieţuitoare pentru hrană făcea explorarea mai uşoară. Stăteau şi de pază, dând alarma dacă se petrecea ceva ciudat. Însă deşi voia să-i urască pe creatorii acestor maşinării, Borosan nu era chiar un om rău. Nu avea habar de antrenamentul fizic, dar nu abandona sau se plângea atunci când îl puneai să facă o muncă. Uimirea neţărmurită cu care privea lumea i se părea lui Ciras aproape copilăresc şi, deşi n-ar fi recunoscut asta nici sub cele mai cumplite cazne, era ceva ce regretase mereu că pierduse în copilărie. Dacă aş avea asta, n-aş fi atât de nerăbdător. — Ciras. Spadasinul se răsuci, oprindu-se şi ghemuindu-se în poziţia celui de-al Patrulea Scorpion, cu sabia deasupra capului, cu vârful orientat înainte. Pe faţă îi şiroia transpiraţia, însă nu şi-o şterse. Îi năclăia barba pe care şi-o lăsase în timpul călătoriei, iar adierea îi răcorea faţa. Încet, deschise ochii şi privi sus pe deal, la Borosan. Gyanridinul îşi închise ceaslovul şi-i făcu semn să vină. 581

— Ciras, vino până aici. — Imediat, răspunse tânărul şi se ridică. — Nu, chiar cred că ar trebui să vezi asta. — Borosan, trebuie să-mi termin exerciţiile. — Dar eu... O apariţie aurie se înălţă deasupra lui Borosan. O palmă cu degete lungi se închise peste capul şi umerii omului, apoi îl trase în spate. Braţe aurii îl cuprinseră, iar pielea metalică îl învălui. Când apariţia îşi deschise gura, cu colţii licărind ameninţător, Borosan slobozi un urlet din gât. Ciras pomi în fugă spre deal. Cu sabia în mâna dreaptă, râcâia pământul cu stânga pentru mai multă aderenţă. Alunecă numai o singură dată, dar îşi reveni imediat şi ajunse pe creasta dealului câteva clipe mai târziu. Apariţia – cu pielea fluturând, ca şi cum o robă aurie i-ar fi acoperit picioarele şi braţele – zbura în picaj către o gaură imensă şi întunecată, deschisă în inima văii. Ciras presupuse că thanatonul fusese deja absorbit în ea. Între el şi apariţie se ridicase un trio de războinici aurii, care înaintau spre el. Unul purta o sabie ca a lui. Al doilea avea o lamă curbată, de turasynd. Cel de-al treilea nu avea nici o sabie, însă pielea aurie sublinia conturul unui războinic viruk. Ghearele erau mortale numai prin mărimea lor. Deşi îi trecu prin minte că Borosan mai mult ca sigur pierise, iar şansele propriei sale supravieţuiri erau minime, nu se gândi nici o clipă la retragere. Un prieten era la ananghie. Să ştie că-l abandonase ar fi însemnat să trăiască în ruşine o viaţă întreagă. N-ar fi fost o viaţă care să merite trăită. Nu o viaţă demnă de balade. Sări în vale şi din clipa în care călcâiele sale atinseră suprafaţa aurie îşi dădu seama că existau şi momente când nu puteai fi eroic. Picioarele îi fugiră de sub el şi căzu pe spate. Cumva, reuşi să-şi păstreze sabia în mână, dar începu să alunece spre gaură, iar duşmanii săi se scurgeau pe urmele sale să-l măcelărească. Ciras îşi înfipse cu putere călcâiele în suprafaţa aurie, alunecoasă. Pintenii săi se afundară, sfâşiind-o. Ieşi un fluid auriu, vindecând rănile, însă el reuşi să încetinească. Zâmbind, îşi întoarse sabia şi o 582

vârî la subsuoară. Ţinându-se de mâner şi împingând cu umărul, se folosi de sabie ca de o cârmă pe corabie. Tăie o brazdă prin aur, îndreptându-se spre o stâncă masivă. Frânând puternic din călcâie, încetini suficient încât să nu se izbească prea dur de stâncă. Se împotrivi, îndreptându-şi poziţia, şi se săltă pe picioare. Apoi se lipi cu spatele de stâncă şi se ghemui când primul războinic ajunse la el, lovind în jos cu iataganul său. Ciras se trase spre dreapta şi lama se izbi zăngănind de stâncă, smulgând o bucată de materie aurie. Chiar înainte ca aurul să ţâşnească, închizând rana, îşi roti sabia administrând o lovitură din rever care străpunse gâtlejul turasyndului. Capul săltă, dezvăluind oasele albe. Aurul le acoperi repede în timp ce căpăţâna se roti, expresia încremenită pe faţă vădind o surpriză totală. Însă trupul nu se prăbuşi. În loc de asta, se întinse, prinse capul şi-l puse la loc pe gât. Buzele se despărţiră într-un rânjet feroce, iar maxilarul tremură, ca într-un hohot de triumf. Tocmai la mijlocul hohotelor lovitura de răspuns a lui Ciras îl surprinse din nou. Ţinând mânerul sabiei cu ambele mâini, îl despică pe turasyndian din creştet până la pelvis, zdrobind fiecare vertebră. Trupul se clătină spre dreapta şi stânga. Aurul încercă să acopere oasele, dar ele se înnegriră după numai o clipă sau două de la expunerea la aer. Putreziciunea întunecă aurul, iar carnea căzu de pe oase ca o pulbere. Deşi s-ar putea să fi acţionat nebuneşte sărind la luptă, Ciras Dejote învăţase destule să nu creadă că ştia precis cum mergeau lucrurile, însă avea destule informaţii ca să aibă o părere decentă. În timp ce al doilea spadasin venea, se desprinse de stâncă şi alunecă spre el. Se lăsă în genunchiul drept, controlându-şi uşor direcţia, se feri de o lovitură şi o întoarse. Sabia sa trecu prin carnea de aur peste coapsa stângă a războinicului. Când tăie până la os, femurul putrezi imediat. Războinicul se prăbuşi şi, cu încă o lovitură rapidă, îi despică faţa. Putregaiul negru cuprinse craniul, iar capul se surpă în interior, ca un pepene mult prea copt. Odată cu asta, aurul se scurse din schelet, iar oasele negre se topiră. Ciras îşi înfipse unul dintre pinteni în aur şi săltă înapoi. Alunecă 583

pe sub ghearele tăioase ale virukului. Răsucindu-şi sabia, o împlântă în sol, agăţându-se de ea. Apoi, folosindu-se de propria mişcare, se roti cu picioarele şi trimise o lovitură în piciorul drept al adversarului. Aurul se împrăştie când pielea se despică. Virukul se prăbuşi, dar se răsuci pe burtă. Când Ciras se întoarse să se confrunte cu el, creatura se aruncă înainte, numai că el se feri, apoi îşi trase sabia şi lovi. Rată mâna, însă tăie adânc în stratul de aur care acoperea solul văii. Deschise o brazdă adâncă şi lată, dezvelind pământul şi covorul gros de ierburi palide de dedesubt. Aurul ţâşni să închidă tăietura, dar nu înainte ca ierburile să-şi recapete culoarea şi să se ridice. Rana se închise, dar prin stratul de aur se iţeau câteva frunze verzi. Dincolo de ele, virukul se ridică în genunchi şi se repezi cu ghearele spre ierburi Ciras îşi miji ochii, apoi lovi de jur împrejur cu sabia, căscând o altă tăietură în stratul de aur. Mai multe plante răsăriră şi o floare cu petale de un roşu strălucitor ieşi prin deschizătură. Intersectă asta cu o altă brazdă, iar colţurile locului de intersectare se înnegriră. Alte două tăieturi în cruce şi reuşi să izoleze o porţiune din stratul de aur care începu să tremure şi să se retragă. Ierburi ţepoase se iviră prin brazdă, iar pământul de dedesubt supse tot aurul. Ridicându-se în picioare pe parcela înverzită, Ciras reteză capul virukului şi-l trimise de-a rostogolul direct spre gaură. Începu să avanseze spre ea, tăind o cărare verde pe fundul văii. Înainte să ajungă mai departe, o pereche de obiecte ţâşniră din gaură şi se răsuciră spre el. Thanatonul ajunse pe cărare şi-şi scoase imediat picioarele, verificându-şi starea. Borosan, care se împleticea în urma lui, se rostogoli şi mai mult când ajunse la iarbă, însă-şi reveni în poziţia şezut, cu ceaslovul încă strâns la piept. Tuşi, apoi scuipă un ghemotoc de flegmă aurie. — Cred că era vie. — Cred că încă mai este, Maestre Borosan. Tocmai descoperise că eşti la fel de gustos ca unele dintre îmbucăturile de care-am avut şi noi parte pe drum. Gyanridinul se strădui să se ridice în picioare, iar Ciras îl sprijini. — Pe harta mea voi marca locul acesta ca fiind foarte periculos. — Mai bine marchează-l ca numai bun pentru fermieri, spuse 584

Ciras şi tăie o brazdă prin aur, deschizând o cale spre vârful dealului. Pe cât de ameninţător se dovedeşte a fi un om înarmat cu o sabie, cred că ar fi foarte vulnerabil înaintea plugarilor. — Probabil că ai dreptate, zâmbi Borosan. Ar trebui să ne grăbim. Mai avem câteva ore de lumină şi pare să fie destul de mult până la locul de tabără. — Nu, rămânem aici peste noapte, vorbi Ciras întorcându-i zâmbetul. Ştiind cât de repede se vindecă locul s-ar putea dovedi un lucru util. Împărăteasa aşteaptă de multă vreme. Cred că încă o zi nui va pune prea mult răbdarea la încercare.

585

10 Ziua a 25-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati Deseirion În pofida focului care duduia în încăperile lui, Prinţul Pyrust purta mantie. Considera camera mult prea încălzită pentru gustul său, dar oaspetele pe care-l aştepta va fi pe jumătate îngheţat şi extenuat. Căldura va fi binevenită şi nutrea mari speranţe că tânărul Keles Anturasi se va simţi binevenit aici. Se hotărâse să-l primească în încăperile sale particulare în loc de alte spaţii mai grandioase. Nu avea nici o iluzie în privinţa cartografului nalenian şi a loialităţii sale. În decursul întâlnirilor anterioare îi făcuse câteva propuneri, dar Keles le respinsese politicos şi ferm. De fapt, Pyrust îi respecta loialitatea faţă de familie şi naţiune. Faptul că interesele Deseirionul cereau să fie zdrobite, constituia o altă problemă. În uşă se auzi un ciocănit discret şi prinţul se uită într-acolo. — Intră. Uşa se deschise fără zgomot. Pyrust aproape că nu-l recunoscu pe tânărul din prag. De la ultima lor întrevedere, acesta se alesese cu o cicatrice încreţită pe frunte. În decursul îndelungatei sale călătorii pierduse în greutate. Oboseala îi tivise cu cercuri roşiatice ochii căprui. Deşi era în mod evident extenuat, ochii lui Keles încă mai scăpărau de inteligenţă şi surprindere. Reuşi chiar să încropească o jumătate de plecăciune, dar se împletici şi se propti de cadrul uşii. Urmă o grimasă când umărul său drept atinse tocul. Pyrust veni să-l apuce de cotul stâng şi umăr, ajutându-l să se îndrepte. — Le-am poruncit să te aducă aici cât se poate de repede. Dacă 586

te-au istovit, am să pun să fie ciomăgiţi. Chiar omorâţi. Keles clătină încet din cap. — Mi-e indiferentă soarta lor. Mi-au ucis o prietenă, dar şi-au făcut datoria. Pyrust îl conduse la scaunul de lângă foc, iar Keles se prăvăli în scaunul masiv de lemn. Îşi lipi braţul drept de piept şi capul i se aplecă spre stânga. Se uită spre flăcări. — Ştii că n-am să lucrez pentru tine. — Ai fost categoric încă din Moriande. Pyrust se duse spre bufetul din încăpere şi turnă vin negru în două cupe de cositor. Le luă şi le oferi lui Keles. — La noi este obiceiul de a ne întâmpina oaspeţii cu vin. Urmează orez şi brânzeturi. Poţi alege cupa pe care o preferi. Keles privi spre el, apoi întinse mâna stângă şi luă cupa din mâna beteagă a prinţului. — Dacă sunt oaspete, mi se permite să plec atunci când doresc? Pyrust îl privi pe deasupra cupei sale de vin. — Înţelegi că nu-i posibil. Nu ţi se va permite nici să comunici cu familia ta. Ştiu că poţi ajunge la bunicul şi fratele tău cu mintea. Pot cere să fii drogat ca să nu reuşeşti, dar aş prefera să-mi dai cuvântul că nu vei încerca. Keles bău, apoi se încruntă. — Accepţi cuvântul meu? — Da, încuviinţă Pyrust şi aşeză cupa pe poliţa de deasupra căminului. Eşti un om deştept şi pricepi cum stau lucrurile. Dacă bunicul tău află că eşti aici, Cyron va ameninţa cu războiul. Şi, mai mult ca sigur, sângele va curge în valuri înainte să te întorci la Moriande. Pe de altă parte, vestea prezenţei tale aici va fi comunicată cu încetineală, prin canalele Ministerelor. Acestea îl vor informa pe prinţ într-o manieră care cere multă diplomaţie. Vom negocia, iar ceea ce-ar câştiga prin vărsare de sânge va plăti cu timpul petrecut de tine aici. — La ce ţi-ar folosi? întrebă Keles îndreptându-şi spatele şi sprijinindu-şi cotul de braţul scaunului. Am spus doar că n-am să lucrez pentru tine. — Sper să te conving, zâmbi Pyrust. Crezi că vreau hărţile întregii 587

lumi? Toţi le vor, iar dacă mi-ar fi oferite, nu le-aş da la o parte. Au permis navelor naleniene să navigheze departe, ajungând pe tărâmuri noi, şi să descopere noi parteneri de afaceri. Au adus în Nalenir o prosperitate care i-ar permite lui Cyron să răscumpere provinciile şi să refacă imperiul. — Iar dorinţa ta e să nu se întâmple. Pyrust dădu din cap, iar ochii săi verzi se îngustară. — Nu mi-am ascuns niciodată ambiţia de a deveni împărat. Ambiţia însă nu este o virtute pe care s-o satisfaci uşor. Crede-mă când îţi spun că nu doresc hărţile Anturasi pentru întreaga lume şi nici nu ţi le voi cere. — Sunt mult prea obosit ca să pricep ceva, vorbi Keles clătinând încet din cap. Dacă nu asta vrei, atunci ce? Pune întrebarea mai repede decât mi-aş fi imaginat. Pyrust luă cupa din mâna lui şi-o aşeză pe poliţa căminului. — Vino cu mine, te rog. Keles se ridică. Pyrust îşi dădu jos mantaua şi o puse pe umerii tânărului cartograf. Încet, sprijinindu-l de cotul stâng, îl conduse spre peretele exterior al încăperii, deschise o uşă şi-l invită pe balconul dinspre sud. Soarele tocmai asfinţise, lăsând cerul noros pătat cu cenuşiu. În jurul lor, de la turnul prinţului până la Râul Negru şi dincolo de el se întindea Felarati. Prinţul cunoştea bine oraşul şi-l iubea, însă îl vedea aşa cum era, fără romantisme sau patriotism local. — Spune-mi ce vezi, Keles Anturasi. Vorbeşte-mi despre oraşul meu. Pyrust simţea tremurul care străbătea trupul cartografului. Acesta studie încet oraşul, începând cu cartierele din vest, întinse de-a lungul Râului Negru, şi terminând cu cele din est, spre Gâlcă, unde ceaţa începuse deja să crească precum mucegaiul pe clădirile întunecate. — Am să-l compar cu Moriande şi ştii că va avea de suferit, începu Keles uitându-se spre el. Şi mai ştii că nu-i vorba doar de patriotism local. Pyrust dădu solemn din cap. — Felarati a crescut fără prea multe planuri. A început de pe 588

lângă golf, pe partea dinspre nord. Sudul a fost teren agricol şi a profitat de inundaţiile de primăvară. Pe măsură ce populaţia a crescut, aţi adăugat diguri şi clădiri, dar tot mai aveţi inundaţii pe ici, pe acolo, iar sistemul de canalizare este neglijat constant. Keles arătă spre fabricile care împrăştiau fumul în mijlocul oraşului. — Poţi vedea că în amonte de fabrici apa este mai curată decât în aval, ceea ce înseamnă că oamenii care locuiesc mai aproape de mare au o apă de proastă calitate. Aveţi o mulţime de boli pe aici. Nici în sus pe râu nu-i cu mult mai bine, din cauza aluviunilor din râu. Dacă ar inunda din nou câmpurile, pământul vostru ar fi mult mai fertil, dar acum se părăgineşte. Aerul duhneşte a fum şi a canalizare. Oraşul este întunecos, iar oamenii suferă în mod clar de melancolie. — Asta-i tot ce-mi poţi spune? făcu Pyrust ridicând bărbia. Keles se încruntă din nou, apoi îşi continuă cercetarea vizuală. — Aveţi o dezvoltare insuficientă pe malurile râului pentru a face faţă comerţului pe care vi l-ar permite hărţile Anturasi. Deja ştiu că Râul Negru nu este navigabil pe o distanţă semnificativă. Am călătorit adesea pe uscat de la o staţie pe râu la următoarea ca să ajungem aici. Capacitatea de a transmite bogăţia spre şi dinspre interior ar fi limitată numai la transporturile cu căruţele. Chiar dacă fabricile dinaintea noastră ar reuşi să construiască gyanrigoţi de transport, costurile pe distanţe mari v-ar anula orice profit. Să-ţi mai spun ceva, Alteţă. Mi-am ţinut ochii larg deschişi în timpul călătoriei prin ţara ta. Poporul tău munceşte din greu, dar oamenii nu sunt decât nişte schelete ambulante, lucrând un pământ aspru şi neiertător, vorbi Keles apoi ezită o clipă. Totuşi, din puţinul lor ne-au oferit tot ce aveau, când au auzit că ne îndreptam spre curtea ta. Poporul tău nu are mai nimic, cu toate astea te iubeşte şi-ar face orice pentru tine. — Poate că se tem ce s-ar întâmpla dacă mă indispun. — Unii se tem, în mod sigur, dar majoritatea celor pe care i-am întâlnit vorbeau de tine cu mare afecţiune. Uni îţi spuneau chiar Tăticul. Cum e posibil să ai aici de toate, iar ei atât de puţin? — Vrei să zici cum de-mi pasă atât de puţin de ei, când lor le pasă atât de mult de mine. 589

Keles dădu din cap. — Hai înăuntru. Pyrust îi făcu semn, arătând spre scaunul de lângă foc. Aşteptă ca oaspetele său să-şi reia locul, apoi îşi împreună mâinile la spate. Privi spre flăcări, apoi începu să vorbească cu glas scăzut. — Ştii că deseienii sunt oameni aspri. Supravieţuim hrănindu-ne cu mândrie. Am fost dintotdeauna un popor de hotar, respingând huzurul din miazăzi. Sudul este slab, ne tot spunem mereu şi mereu, deşi nutrim visul secret că într-o bună zi vom cunoaşte şi noi plăcerile traiului de acolo. Eu sunt considerat un om dur, crud până la limita barbariei. Prinţilor din sud le convine să mă caracterizeze aşa, iar mie-mi convine să-i las. Deşi nici unul dintre ei nu mă crede cu adevărat în stare de o invazie, se tem de ce i-aş face unei armate de invazie. Imaginea lor despre mine le ţine ambiţiile în frâu, iar asta îmi simplifică enorm viaţa. Pyrust se îndreptă spre cămin şi-i întinse lui Keles cupa lui de vin, apoi o luă şi pe a sa. — Realitatea problemei este mai săracă decât iluziile. Am vise în care văd schimbarea naţiunii mele. Toate aceste lucruri pe care mi leai subliniat – sesizându-le imediat – îmi bântuie nopţile pentru că simt devotamentul poporului meu, dar mă văd lipsit de puterea de a-i salva, începu prinţul, apoi sorbi din vin, savurând gustul sec. Ceea ceai spus despre malul sudic este adevărat, dar cum să mă descurc? Dacă ar exista o soluţie, aş aplica-o, însă ea îmi scapă. Ce-ai face dacă ai fi în locul meu? Cum ai acţiona dacă ai putea face ceva? — Orice? clipi Keles şi-şi strânse buzele. — Dă frâu liber fanteziei. — Aş reda terenul agriculturii. La doi kilometri înspre sud, pe dealuri, construieşte locuinţe şi pune în funcţiune un sistem de canalizare. Cu un apeduct adu apă din amonte. — Să mut şi fabricile? — Otrăvesc râul, îl aprobă Keles din cap. Deviază o parte a râului ca să formezi un mic lac. Să folosească apa din el. Nu ştiu dacă-i posibil, dar merită încercat. — Foarte bine, zâmbi Pyrust. Se va face. Am să încep de mâine, declară el, arătând cu pocalul spre balcon. Ai să te întorci acolo 590

mâine seară şi vei vedea cum progresează planul tău. — Poftim? Poţi să faci asta? — Bineînţeles că pot, prietene, se încruntă prinţul. Este tărâmul meu. Ceea ce-ai sugerat tu îl va îmbunătăţi. Va fi făcut tot. — Nu, nu, nu. Stai! strigă Keles, strâmbându-se de durere pe când arăta spre sud. Va trebui să te asiguri că drenajul este corect. Trebuie să faci un plan care să fie aplicat pe teren. — Ah, vezi tu, probabil aşa se lucrează în Nalenyr, dar acolo vă bucuraţi de luxul de a-i avea pe cei capabili să facă asemenea planuri. Dacă am fi avut astfel de oameni, nu crezi că am fi făcut şi noi de mult aşa ceva? clătină Pyrust încet din cap. De asta te-am adus aici, Keles Anturasi. Ai văzut doar, hărţile ar fi nefolositoare poporului meu, care n-ar avea cum să profite de pe urma lor. Dar tu ai făcut studiul topografic al Râului de Aur. Ştii cum să schimbi oraşul meu ca să beneficieze de comerţ şi de oameni. Despre asta te-am întrebat eu în Moriande. — E adevărat, aşa a fost, încuviinţă tânărul, ridicându-şi fruntea. — Te rog să înţelegi, Keles, că visul meu pentru Deseirion nu este acela de a-l transforma în noua capitală imperială, ci de a-l transforma într-o naţiune pe care noul împărat ar primi-o în imperiul său. Schimbările pe care le-ai descris mă apropie mai mult de această posibilitate. Nu avem noi abilităţile de a le aplica la fel de eficient cum aţi face voi în sud, dar poporul meu este puternic şi dispus să îndure privaţiuni pentru prinţul lor şi naţiune. — Dar dacă faci totul repede, fără planificarea adecvată, vor apărea suferinţe inutile. Nu înţelegi? — Pot vedea zborul şoimului, dar nu am aripi, răspunse Pyrust ridicând din umeri. De aceea merg, chiar dacă picioarele mele ar putea protesta. Călătoria, deşi mai rapidă când ai aripi, trebuie să înceapă oricum. Keles privi spre foc, apoi din nou la prinţ. — Cât timp ai să mă ţii aici? — Încă nu m-am hotărât. — Atunci îţi propun un târg. Patru luni. Am să fac nişte studii, am să schiţez nişte planuri, am să instruiesc nişte oameni. — Asta-mi oferi tu. Ce trebuie să-ţi ofer eu? 591

— Te vei supune planurilor mele şi programului meu. — Acestea pot fi negociate? — N-am să exagerez. Am să-ţi ofer cele mai bune estimări. În schimb, mă vei aduce la Moriande la vremea Festivalului Recoltei. — Şi dacă munca ta nu va fi terminată? ridică Pyrust din sprâncene. — Am să prelungesc şederea mea aici. Cu alte două luni. Prinţul închise o clipă ochii, apoi privi la Keles. — Poţi să-mi transformi ţara în decurs de şase luni? — Aş putea încerca. Tu va trebui să faci călătoria. — S-a făcut, primi Pyrust şi ridică pocalul. Vei avea la dispoziţie tot ce-i mai bun în ţară atât timp cât eşti oaspetele meu. Dacă vei avea vreo trebuinţă, îţi va fi îndeplinită. Dacă ai vreo dorinţă, va fi satisfăcută. Iar tu însuţi vei avea recunoştinţa veşnică a naţiunii mele. Cartograful zâmbi, înălţă cupa, apoi bău. Pyrust le făcu semn servitorilor care deschiseseră uşa şi aceştia aduseră tăvi cu brânzeturi şi orez. — Mănâncă şi bea. Vrem să te simţi cât se poate de acasă aici. — Mulţumesc, Alteţa Voastră. Pyrust zâmbi, ascunzându-se după cupă. Da, bucură-te de distracţie, Keles Anturasi. Începând cu această zi şi pentru tot restul vieţii tale, Deserionul va fi casa ta. Acum ne oferi ideile tale, dar curând ne vei preda şi secretele tale. Aşa trebuie să stea lucrurile.

592

11 Ziua a 26-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron stătea pe Tronul Dragonului, fără a se preface că se bucură la vederea Marelui Ministru Pelut Vniel, care se apropia cu craniul ras plecat. Îndurase două săptămâni de întrevederi, în decursul cărora demnitarul îi spusese că nu avea de ce să fie îngrijorat, adică având acelaşi comportament ca şi până atunci. Deşi îl presase să-i ofere mai multe detalii, nu venise în întâmpinarea cererii sale. Apoi îl surprinse solicitându-i o întrevedere în camera de audienţe. Asta nu-i a bună. Prinţul nu îmbrăcase robele oficiale de stat pentru întrevedere. Nar fi suportat mătăsurile sufocante şi preferase libertatea de mişcare oferită de veşminte mult mai practice. Alesese pantaloni şi o robă de mătase neagră, cu o mantie de fir de aur. Pe robă şi mantie erau brodaţi dragoni, cu fir de aur pe negru şi fir negru pe auriu. Era încins cu un brâu auriu şi renunţase la sabie. Aş putea fi tentat s-o folosesc. Ministrul îşi târşâi paşii înainte, cu capul plecat. Robele sale aurii cădeau în falduri, ascunzându-i trupul. Individul ar fi putut fi un şarpe alunecând înainte, însă Cyron goni imaginea. L-ar fi apropiat pe Vniel prea mult de un dragon, şi nu merita. În cele din urmă, bărbatul îngenunche – deşi se încolăci ar fi fost o descriere mai exactă a mişcărilor sale – şi făcu o plecăciune suficient de adâncă încât fruntea să-i atingă podeaua. Prinţul îi răspunse dând din cap. — Ce ai de raportat? Ai dat de capătul fraudelor cu transporturile de orez spre nord? — Dacă ce-aş avea de raportat ar fi atât de neînsemnat, Alteţă. 593

Glasul lui tremura, iar asta-l surprinse pe Cyron. Nu avea nici o îndoială că Vniel putea fi un actor desăvârşit, dar era şi egocentric, iar frica nu ocupa prea mult din repertoriul său. — Am veşti grave. Să ştie deja că a dispărut Qiro Anturasi? — Dă-i drumul. Ministrul înălţă capul şi păli vizibil. — Au răzbătut nişte informaţii dinspre nord, de la Erumvirine. Ţara este atacată. Creaturi hidoase, mai rele decât demonii din cele Nouă Iaduri, au ieşit din ocean. Ne-au asaltat broaşte otrăvitoare care zboară şi jivine ciudate, ca nişte maimuţe. Înaintează spre interior, îndreptându-se către Kelewan. Ochii de un albastru deschis ai lui Cyron se îngustară. — Broaşte otrăvitoare zburătoare? — Tonul vostru mă ia în râs. Alteţă, dar ce folos ar fi să vă servesc astfel de poveşti aiuritoare dacă n-ar fi şi adevărate? vorbi Vniel părând foarte ofensat. M-aţi acuzat că ascund informaţii, aşa că propria mea credibilitate a avut de suferit. Dacă ceea ce v-am spus acum n-ar fi aievea, aş fi compromis şi m-aţi înlocui. Şi aş merita. Cyron se aplecă înainte, mângâindu-şi falca cu mâna stângă. — Ce dovezi există? — Despre creaturi? Nimic altceva decât relatările refugiaţilor. Dar se întâmplă ceva în estul Erumvirinei. Nimic din lemnul tăiat lângă Derros n-a mai ajuns la Kelewan. Dările pe comerţul din regiune n-au fost aduse în capitală. Un pluton de soldaţi, trimis să afle pricina întârzierii, nu s-a mai întors. — Desigur, acestea sunt semne că se petrece ceva rău pe acolo, dar să fie vorba chiar de o invazie? Pot fi multe alte explicaţii. Lorzii estici s-ar fi putut revolta. Vreo molimă... Vorbele Prinţului Cyron se stinseră când îşi aminti visul pe care-l avusese, cel în care un dragon zăcea răpus, iar o armată de furnici negre devorau un urs în timp ce-şi croiau drum spre nord să se ospăteze din uriaşa reptilă. Dragonul era simbolul naţional nalenian, iar ursul reprezenta Erumvirine. Iar furnicile? Prinţul se înfioră. Harta lui Qiro Anturasi adăugase un nou 594

continent, tărâmul monştrilor. Dacă atacaseră, poate că începuseră din Erumvirine. Ar fi avut mai multă noimă dacă ar fi navigat direct pe Râul de Aur, mai ales dacă Qiro dorea să răzbune uciderea nepoatei sale. O eroare de navigaţie i-ar fi putut aduce în Erumvirine, dar Cyron refuza să admită posibilitatea. Nu există nici o şansă ca trupe asociate lui Qiro Anturasi să facă o eroare de navigaţie. Ori nu aveau nici o legătură cu el, ori aveau un anumit interes să captureze mai întâi Erumvirine. Aruncă o privire spre ministrul său şi văzu speranţa înflorind în ochii lui Vniel. — Ai şti dacă a avut loc o revoltă pentru că birocraţii ar afla asta. Deci, n-ai habar despre ce-i vorba, aşa-i? — Ştiu doar ce v-am spus deja, Alteţă, clătină ministrul încet din cap. Cyron se lăsă pe speteaza tronului şi se simţi de parcă o sută de quori de orez i-ar fi ajuns brusc pe piept. Pe cât de mult îi ura pe birocraţi, ei protejaseră întotdeauna societatea. Indiferent cât de depravat devenea un suveran, ei îi izolau pe oameni la fel cum o făceau şi cu conducătorul. Ofereau stabilitate şi se asigurau că, atunci când se declanşa distrugerea, nu ajungea prea departe. Dar acum nici chiar ei nu ştiau ce se întâmplă. Invazia – ori ceea ce năvălise în estul Erumvirinei – le depăşea controlul. Îşi folosiseră atât de multă vreme uneltele înşelătoriei şi abaterii atenţiei în a controla evenimentele, încât nu mai cunoşteau o altă cale de a rezolva problemele. Nu se pregătiseră să ţină piept urgenţelor; făceau tot ce le stătea în putinţă să le prevină. Şi ajunseseră să creadă că-i unul şi acelaşi lucru, dar nu era. Groaza crescândă a lui Cyron trecea dincolo de evenimentele din Erumvirine. Dacă birocraţia dădea greş acolo, putea da greş oriunde. Înainte, birocraţii fuseseră în mare parte imuni la orice, din moment ce toată lumea avea nevoie de ei la menţinerea ordinii. Însă odată ce pierdeau această putere şi începeau să intre în panică, naţiuni întregi s-ar prăbuşi împreună cu ei. — Ce-mi porunciţi să fac. Prinţul meu? — Lasă-mi timp să mă gândesc, ceru el sforţându-se să stea drept, apoi îşi coborî privirea. Ce ştii despre riposta militară a Virinei? 595

— Mare parte dintre trupele viriniene se află în provinciile din vest şi centru, Alteţă, păzind graniţele cu Moryth şi Ceriskoron. Au început să deplaseze trupe spre est, dar lent. Prinţul Jekusmirwyn s-a mândrit întotdeauna cu chibzuinţă sa. Încă n-a ridicat populaţia la luptă pentru apărarea naţiunii. — Miniştrii au dat alarma, iar el n-a fost receptiv la mesajul lor? — Aşa ca dumneavoastră, stăpâne, este suspicios faţă de ei, preciză Vniel ridicând din umeri. A fost şi neînţelegerea Miromil. — Ah, da, aprobă Cyron din cap, dus pe gânduri. Negocierile pentru măritişul fetei lui cu Prinţul Moştenitor din Miromil au fost tensionate în mod inutil, fiecare echipă de miniştri citându-l greşit pe conducătorul ei ca să încetinească lucrurile. — Erori de transcriere... — Scuteşte-mă, şi nu care cumva erori din acestea să provoace întârzieri inutile şi pe la noi, se încruntă prinţul. Când ai aflat prima oară de toate astea? — Acum o săptămână, dar atunci nu însemnau decât poveşti de groază, spuse Vniel şi deschise braţele drapate în mătase aurie. În timp ce întrezăream focul acolo unde doar fumega, au sosit atât de multe rapoarte, încât n-am reuşit să le ordonez într-o poveste coerentă. — Te îngrijora că membri birocraţiei sunt în pericol, mai ales cei din cadrul legaţiilor noastre din Erumvirine, nu? — Daţi vina pe mine pentru asta, Alteţă, după cum vă este voia, dar fără ei am fi orbi, răspunse ministrul cu ochii mijiţi. — Scuteşte-mă de iritările tale, îl întrerupse Cyron ridicând mâna, iar eu am să fac la fel. Ceva atacă Erumvirine în est, ceva ce tu nu înţelegi. Un eventual succes presupune consecinţe nemaivăzute. Refugiaţii vor fugi spre nord, vest şi sud. În nord se vor ascunde în munţi. Dacă şi Kelewanul cade, oamenii vor porni pe Drumul Imperial spre nord sau se vor îndrepta spre sud. Vor împrăştia panica, iar asta nu trebuie să se întâmple. Există unii prin cele Cinci Principate care vor deveni foarte ambiţioşi. În timp ce vorbea, zugrăvea lumea ca pe o imensă tablă de joc. Bunicul său se folosise de soldaţi de jucărie ca să poarte războaie imaginare, iar învăţămintele obţinut pe această cale i-au permis să-l 596

răstoarne de pe tron pe prinţul nalenian de dinaintea sa şi să fondeze Dinastia Komyr. Dacă ţi-aş fi urmat exemplul cu mai multă atenţie, bunicule. Ceea ce se întâmpla în cele Cinci Principate era nemaivăzut. Fiecare dintre aceste cinci naţiuni se opunea celorlalte. Unite, puteau reprezenta o ameninţare pentru cele patru mai mari. Eforturi precum mariajul dinastic pe care-l aranjase Jekusmirwyn contribuiseră mult la învrăjbirea unei ţări împotriva alteia. Dar chiar dacă cele cinci principate s-ar fi unit să atace Erumvirine când era slăbit, tot ar fi trebuit să se confrunte cu invadatorii principatului. Şi chiar dacă ar fi reuşit, existau şanse foarte mari ca alianţa lor să se spulbere încă înainte de a începe marşul spre nord, printre munţi, şi să pună piciorul pe pământ nalenian. Cyron nu se putea baza pe faptul că Erumvirine se apără singur. Chiar dacă i-ar fi respins pe invadatori, refugiaţii ar fi creat probleme serioase în sud. Va trebui să trimită trupe ca să menţină ordinea şi să fie pregătit să-şi apere ţara dacă invadatorii se mişcau spre nord. Din nefericire, trupele de trimis spre sud ar trebui retrase de la hotarul cu Helosunde. Ar fi forţat să trimită spre sud şi unii dintre mercenarii săi helosundieni, ceea ce ar i-ar lăsa frontiera de nord vulnerabilă. Deşi se îndoia că Prinţul Pyrust ar lovi sudul şi l-ar ataca, suveranul deseian ar putea profita de ocazie să-şi consolideze controlul în Helosunde. Din moment ce trupele lui acţionau ca o stavilă în faţa nesăbuinţei helosundiene, aşa cum făceau şi cu ambiţiile deseiene, să retragă trupe spre sud ar fi ca şi cum ar fi invitat haosul să domnească la graniţa sa de nord. Vedea cu ochii minţii soldaţii mărşăluind de la un punct la altul şi trupe de alte naţionalităţi intrând să acopere vidul de putere. Durata operaţiunii de dislocare a trupelor dintr-un loc şi aducerea altora în loc s-ar fi dovedit critică. Dacă ar reuşi să-l ţină pe Pyrust suficient timp în necunoştinţă de cauză, ar aduce trupe din interior pe poziţie, pentru apărarea principatului. Totuşi, chiar dacă ar încerca, nu vedea cum puteau fi manevrele eficiente. Trupele deseiene avansau mult prea repede, iar unităţile helosundiene se evaporau. În afară de asta, Pyrust se căsătorise cu Jasai, sora Prinţului Eiran. Dacă se folosea de influenţa ei pentru a 597

convinge consiliul helosundian de guvernare să cadă de acord asupra unui armistiţiu, deseienii ar putea năvăli în Nalenyr în timp ce Cyron lupta să-şi menţină frontiera de sud de netrecut. — Te înspăimântă asta la fel de mult ca şi pe mine? întrebă prinţul răsuflând zgomotos. — Sunt îngrijorat, Alteţă, dar sunt sigur că eu nu văd lucrurile aşa cum le vedeţi dumneavoastră. Cyron îşi puse mâinile în şold. — Nu am altceva de ales decât să trimit trupe spre sud, iar acestea trebuie retrase din garnizoanele din nord, fiind cele mai bune unităţi ale noastre. Pot şi voi solicita trupe lorzilor din interior şi le voi trimite în nord. Din nefericire, nu am aproape nici un control asupra acţiunilor omologilor tăi din Helosunde. Dacă faptele lor din trecut constituie un indiciu, vor face cea mai puţin deşteaptă mutare posibilă, ceea ce va invita Deseirionul la acţiune. Nu le pot permite să afle ce ameninţare ne paşte dinspre sud, pentru că o vor folosi să se târguiască. Înţelegi, nu-i aşa? — Pe de-a-ntregul, milord. — Bine. Atunci mai am două posibilităţi. Una ar fi să mă încred în Pyrust. Ar putea fi convins să trimită trupe în ajutorul Erumvirinei, însă este puţin probabil. Nu are capacitatea navală de transport pentru a-şi trimite trupele acolo repede. La fel ca mine, se va uita spre hotarul lui sudic, ceea ce va însemna un avans spre frontiera mea nordică, iar dacă o consideră vulnerabilă, va înainta până la Râul de Aur, care, în mod firesc, reprezintă următoarea linie de apărare. — Iar cealaltă opţiune pe care o aveţi este să nu-i spuneţi nimic? — Exact. N-am să-i spun nimic şi sper să nici nu afle nimic, decât prea târziu ca să profite de informaţii. — Ultima opţiune este singura viabilă, afirmă Vniel după ce stătuse o clipă cu ochii închişi. — De acord, însă succesul ei depinde de menţinerea secretului, sublinie Cyron privind intens la ministrul său. Nu vei permite ca informaţiile să părăsească Nalenyrul. Nu vei permite să plece nici din Moriande. Reţeaua de birocraţi nu va fi pusă la curent. Ştiu că te pricepi să ascunzi informaţii, dar acum trebuie să le ascunzi de ceilalţi ca tine. 598

— Dar, Alteţă, dacă procedez aşa compromit stabilitatea lumii, vorbi ministrul cu buzele tremurânde. Dacă birocraţia se frânge, totul este pierdut. — Eşti naiv, Vniel, oftă prinţul. Birocraţia s-a frânt deja. Tu nu ştii ce se petrece. Cu toţi agenţii tăi din sud, eşti tot orb. Ce-ai să faci când fraţii tăi din Virine se vor milogi de tine pentru ajutor, despre care ştii foarte bine că nu le va servi deloc să se salveze? Le vei trimite ajutor sau vei păstra resursele ca să înarmezi şi să protejezi poporul nostru şi să salvezi Nalenyrul? — Servesc patria noastră, Alteţă. — Nu-mi da răspunsul pe care crezi că aş vrea să-l aud. Gândeşte. Vei afla în sufletul tău ce trebuie să faci. — Aş salva Nalenyrul, rosti demnitarul cu capul plecat. Cyron încuviinţă din cap, după ce ascultase întâia dată un adevăr rostit de acest om. — Aştepţi de la confraţii tăi din Deseirion şi Helosunde să reacţioneze altfel? Poate că lucraţi cu toţii la păstrarea forţei lumii, dar când începe să fie devorată, veţi lupta să salvaţi bucata voastră din ea. Nu-i un cusur, ci realitatea. Trebuie să-mi juri, pe viaţa ta şi a copiilor tăi şi a copiilor lor, că vei face tot ce este necesar pentru a păstra informaţia despre invazie secretă atât timp cât va fi necesar. Dacă nu, totul va fi pierdut. — Va fi după cum doriţi, Alteţă, consimţi Vniel cu solemnitate. — Bine. Acum du-te şi adu-mi toate rapoartele pe care le ai despre nivelul de pregătire al poporului în confruntarea cu o invazie. Cifrele reale, nu cele care m-ar face fericit. Mai degrabă vărs lacrimi acum, înainte de a-mi apăra ţara, decât printre ruinele ei.

599

12 Ziua a 28-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 727-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Jorim Anturasi rămase singur în întuneric, după ce uşa grea de aur se închise în urma sa. Oprise toată lumina, lăsându-l în bezna încăperii subterane. Chiar şi când fusese deschisă, puţina lumină care răzbătea îl lăsase să vadă nu mai mult decât capătul căii de acces, la vreo patru metri în interior. Păşi înainte prudent, dibuind marginea cu vârful cizmelor. Putea auzi o cădere de apă, sunetul reverberându-se prin cavernă, însă zgomotul slab nu-l ajută să se orienteze. Dar susurul apei îl ajută să-şi aducă aminte cum se formase incinta. Deşi era limpede că amentzutlii lucraseră unele porţiuni ale ei, lăsaseră neatinsă mare parte a cavernei. Vârful încălţărilor atinse marginea căii de acces. Încă un pas şi voi fi pe cale să ajung vrăjitor. Acest gând îi trimise un alt fior, dar în urma lui se strecură nerăbdarea. Fusese întotdeauna un aventurier şi un explorator, iar acum va fi primul om din cele Nouă Principate care va explora magia. Poate că-i distrusese pe cei ca Nelesquin şi pe ceilalţi vanieshi ai săi, dar virukii o foloseau în mod evident, la fel şi maicana. Sau, într-o manieră mult mai controlată, orice Mistic. În mintea sa se înghesuiră toate poveştile de groază despre vanieshi, dar îşi aminti de Kaerinus. Supravieţuise din timpul Urgiei. Era acum ţinut într-o închisoare din Moriande, iar în timpul Festivalului Recoltei oficia tămăduirile. Dacă asta nu-i o bună întrebuinţare a puterii lui, care-ar fi atunci? Sora sa, Nirati, chiar fusese vindecată la ultimul Festival şi, deşi nu remarcase nici o schimbare vizibilă la ea, o văzuse mult mai fericită după aceea decât oricând înainte. Îşi scutură umerii hainei să le slăbească strânsoarea şi făcu un pas înainte, în beznă. Piciorul stâng lovi ceva solid, acolo unde n-ar fi 600

trebuit să se afle nimic, dar nu-l surprinse. Mai făcu un pas, iar de data asta piciorul drept întâlni doar un gol şi el începu să cadă. În sus. Panica puse stăpânire pe el în timp ce urca tot mai repede şi mai repede. Se strânse ghem, năucit de-a binelea, apoi intră în apă, cu capul înainte. Rece şi nemiloasă, îl acapară. Începu să se scufunde, dar tot simţea de parcă ar fi continuat să urce, ceea ce era imposibil. Fără nici o lumină, n-avea nici o posibilitate de orientare. Apoi, înaintea lui înflori o scânteiere aurie, care începu să crească. Se întinse şi porni înot spre ea. Pe măsură ce se apropia, văzu că izvora de undeva de sus. Dar vine dintr-o direcţie care ar fi trebuit să fie dedesubt! Tot năucit, se îndreptă spre ea, strecurându-se printr-un tunel îngust, terminat printr-un grilaj de lemn masiv. Jorim se ghemui sub grătar şi îşi propti mâinile şi picioarele în pereţii tunelului. Se împinse în sus, ignorând arsura din plămâni, şi grilajul începu să se ridice încet. Opintindu-se din greu, îl ridică şi simţi cum marginea acestuia îi alunecă de-a lungul spatelui. Lumina de sus dispăru, dar Jorim înotă vârtos spre locul unde se făcuse nevăzută. Mult mai repede decât se aşteptase ajunse din nou la aer, iar picioarele sale găsiră un sprijin solid pe marginea tunelului. Rămase acolo o vreme, cu capul şi umerii deasupra apei, trăgându-şi răsuflarea. Rămase în beznă până când ritmul respiraţiei îi reveni la normal. Apoi privi în jur, dar la început nu reuşi să vadă mai nimic. După câtva timp, la stânga sa apăru o lumină blândă, verzuie. Se răsuci spre ea şi descoperi că strălucirea creştea în intensitate, iluminând trei persoane, doi bărbaţi şi o femeie. Purtau toţi bucăţi de pânză în jurul şalelor şi măşti aurii. Deşi nu le putea distinge chipurile, îi recunoscu după imaginile cu şerpi de pe măşti drept trei dintre cei mai vârstnici maicana. Femeia, flancată de însoţitorii ei, ridică mâinile la nivelul umerilor. — În zămislirea ta în acest loc, ai trecut prin toate elementele. Cu ajutorul lor vei ajunge la mai. Redobândirea a tot ceea ce ne-ai încredinţat tu, Tetcomchoa, va începe aici. Şi însoţitorii ei îşi înălţară braţele, apoi şi le apropiară deodată 601

toţi, cu aceeaşi mişcare, asemănătoare izbirii cremenii de oţel. Şi ca şi cum mâinile ar fi fost de oţel, zburară scântei. Dansau în aer, de parcă s-ar fi ridicat într-o coloană de fum, apoi se uniră într-o singură scânteie care se înălţă deasupra capului lui Jorim. Se răsuci să vadă unde căzuse. O flacără firavă începu să ardă întrun opaiţ de lut. Se afla pe o insuliţă din lac, alcătuită din discuri concentrice de piatră, în trepte, precum piramidele pe care le ridicaseră amentzutlii. Pe cea mai de sus, pe partea opusă flăcării şi lui, îngenunchease o tânără suplă, cu capul plecat, căreia părul lung şi negru îi ascundea sânii. Nauana. Jorim zâmbi, n-o mai văzuse în timpul ritualul său de purificare. Tot ce ştia despre credinţele amentzutlilor, aflase de la ea. Îi servise ca legătură cu maicana şi tot prin ea transmisese ordinele necesare distrugerii mozoyanilor invadatori. Se întoarse spre bătrâni, însă lumina lor dispăruse deja. Cum nu mai avea alternativă, se apropie încet de insulă şi urcă treptele. Din barbă şi din păr i se scurgeau şiroaie de apă, în jos pe trupul zvelt. Nu avu nici o ezitare, deşi apa îi dezvăluia goliciunea pentru că amentzutlii nu împărtăşeau tabuurile poporului său legate de nuditate. Ajungând pe penultima treaptă, se lăsă în genunchi pe platforma de sus, cu faţa spre Nauana. Ochii ei întunecaţi licăreau. — Bun venit, Tetcomchoa. Maicana m-au ales pe mine să te învăţ căile magiei. Dacă n-ai nimic împotrivă, putem începe. Jorim înclină aprobator din cap, urmând formalitatea cuvintelor şi atitudinii ei. Tânăra privi o clipă spre flacără, apoi din nou în sus. În glasul ei se strecură o notă tânguitoare. — Am să-ţi cer un singur favor, Stăpâne Tetcomchoa. Am să-ţi înapoiez ceea ce le-ai dat acelor maicana. Te rog să nu mă umileşti pentru că-ţi arăt ceea ce deja ştii. Să nu mă priveşti de sus. Călăuzeşte-mă şi tot ce am va fi al tău. Jorim îşi lăsă colţul buzelor să se curbeze într-o umbră de zâmbet. — N-am să te umilesc niciodată, Nauana. Nu ştiu nimic şi sunt nerăbdător să învăţ. Ea rămase tăcută o clipă, apoi arătă cu un deget spre flacără. 602

— Prima oară, vei învăţa cea mai importantă dintre invocaţii. Vezi flacăra. Ce elemente conţine? Jorim se concentră. Amentzutlii dezvoltaseră o cosmologie interesantă, legată de cei şase zei ai lor, dintre care jumătate aveau două aspecte. Cele trei elemente unice sau aspecte ale oricărui lucru erau solidul, fluidul şi vaporii. Tetcomchoa, zeul-şarpe, domnea asupra elementului vapori, din moment ce fumul se ridica şi se răsucea la fel ca şerpii. Alţi trei zei, cu aspectele lor duale, acopereau elementele pereche umbra şi lumina, caldul şi recele, distrugerea şi vindecarea. În lumea amentzutlilor, totul putea fi descris ca un amestec al acestor elemente. — Observ că are patru elemente: căldură, lumină, distrugere şi vapori. Ea încuviinţă din cap şi completă: — De asemenea, vindecă, iar prin distrugere sunt create lucruri noi. Aminteşte-ţi de Omchoa jaguarul, care şi-a ucis fratele geamăn, pe Zoloa, şi l-a mâncat, aşa că în el sunt doi, ca unul singur. Flacăra are cinci elemente, cu toate în echilibru, permiţându-i să crească. În acelaşi timp, elementele umbră şi frig au fost dezechilibrate. — Înţeleg. — Bine, atunci te vom face să vezi şi sensul altor lucruri. Întorcându-se, îşi scufundă un deget în apă şi apoi lăsă o picătură să cadă pe opaiţ. Ajunse aproape de flacără, sfârâi şi ridică un norişor de aburi. — Ai văzut apa, care este un fluid, transformându-se în vapori. Ştii că apa poate fi şi un solid. — Da, gheaţă. — Dar ştii că nu poate fi toate aceste trei elemente în acelaşi timp, deşi rămâne mereu apă. Jorim dădu din cap. Nu se mai gândise niciodată în această manieră, dar văzu că aproape totul se găsea în aceste trei stări. Văzuse metal transformat într-un fluid în furnal şi nu avea nici o îndoială că dacă ar fi fost suficient de fierbinte s-ar fi înălţat în văzduh ca un abur. Nauana închise ochii pe jumătate. — Însăşi natura existenţei unui lucru – care-l face să fie ceea ce 603

este, indiferent de formă – explică felul în care el există în mai. Mai este la fel ca lumina de la soare, dar sunt mulţi sori, şi strălucesc întotdeauna. Mai este pretutindeni şi defineşte totul. Ceea ce vedem, atingem, gustăm şi trăim sunt cu toate maichom, tu i-ai spune umbră vrăjită. Numai prin mai vedem lucrurile aşa cum sunt, şi cunoscândule tot prin mai le putem modifica şi folosi. Tânăra se opri şi întinse mâna spre flacără, cu palma deschisă. — Foloseşte mâna să simţi căldura. Simte căldura. Vezi cum se joacă lumina peste pielea ta. Priveşte flacăra dansând. Cuprinde totul. Jorim inspiră adânc, apoi expiră lent. Ridică mâna dreaptă şi o întinse spre flacără. Lumina se jucă pe ea, stârnind umbre în vreme ce se răsucea şi aluneca. O duse suficient de aproape ca să simtă primele senzaţii de căldură, apoi şi mai aproape. Căldura se intensifică şi acolo unde palma sa o eclipsase, lumina răzbătea acum roşiatică prin pielea sa. Privi flacăra, urmărindu-i unduirile şi comparându-le cu creşterea şi scăderea intensităţii căldurii şi tremurul umbrelor. Invitaţia ei de a „cuprinde” flacăra îl nedumeri un moment. Voia ca el să ia aspectele fizice – ceea ce simţea – şi să le aplice în lumea imaginară dominată de mai. Ştia că magia exista, dar la modul în care accepta existenţa lucrurilor pe care nu le văzuse niciodată. Deşi văzuse Mistici duelându-se, şi astfel cunoscuse şi dovezile magiei, rămăsese, totuşi, departe de realitatea ei. Femeia voia ca el să treacă dincolo de această limită. Identifică toate caracteristicile flăcării şi încercă să le ţină minte pe toate, fără a acorda nici uneia întâietate, nici chiar atunci când lumina strălucea puternic şi căldura creştea în intensitate. Deschizându-se înaintea lor, cuprinzându-le pe toate, nu făcea la fel ca mai toată lumea, adică să atenueze lucrurile. Majoritatea oamenilor, deşi ştiau ce elemente conţinea focul, tindeau să se concentreze asupra unuia sau altuia. Dacă-ţi trebuia lumină, aprindeai o torţă. Dacă te cuprindea frigul, făceai focul. Dacă voiai să cureţi miriştea sau tufele, le ardeai, apoi împrăştiai cenuşa pe câmp, ca îngrăşământ. Focul era luat nu drept ceea ce era, ci ca mijloc de acţiune. Jorim refuza să fie la fel de leneş în gândire. Se forţă să perceapă 604

flacăra ca un amalgam ai propriei sale experienţe senzoriale. Ascultă, privi, simţi. Îşi trecu mâna prin flacără, înainte şi înapoi, simţind cum îi mângâia pielea. Surprinse mirosul înţepător de păr pârlit ridicându-se din mână. Şi apoi îşi dădu seama. Pentru o clipă, înţelese că nu era numai atât. Un amestec a tot ce înconjura adevărata sa esenţă, ca o coajă miezul de nucă. Simţi interiorul. Exista, însemna adevărul focului. În momentul când conceptul de adevăr i se dezvălui ştiu că în acest fel mintea sa va clasifica esenţa. Adevăr. Distilare. Ceva în lipsa căruia focul n-ar fi existat. Capul îi zvâcni în sus. — L-am simţit. Adevărul focului. — Foarte bine, zâmbi Nauana. Stăpânul meu îşi recapătă cu repeziciune cunoştinţele. Adevărul, aşa cum îi spui, este parte din învăţăturile secrete. Când îţi dai seama de el, ai şi cheia. Adevărul este definit de mai. Cu acesta poţi schimba adevărul, redefinindu-l. Însă, la prima lecţie, nu ai nevoie decât de o picătură ca să modifici două dintre aspectele acestei flăcări deosebite. — Care aspecte? — Flacăra există pentru că a fost folosit suficient mai să-i stabilizeze dezechilibrul. Atunci când flacăra există, frigul şi umbrele sunt ţinute la respect. Vei atinge maiul şi vei reechilibra lucrurile, vorbi ea privindu-l în ochi. Jorim se pomeni dând din cap nepăsător, deşi mâna-i tremura, iar stomacul începu să i se strângă. Prima lui confruntare cu magia, simţirea adevărului unei flăcări, era pasivă, învăţa să vadă lucrurile într-un fel nou. Mai avusese asemenea experienţe de nenumărate ori înainte. În calitate de cartograf, vedea lumea destul de diferit de ceilalţi. Se îndârji. Nu ştia dacă era cu adevărat Tetcomchoa renăscut sau nu. Nu ştia dacă putea folosi magia, cel puţin nu dincolo de cum ar fi folosit-o un cartograf Mistic, dacă ajungea atât de bun. Învăţarea modului cum s-o folosească, nu însemna însă că ar şi ajunge s-o facă. Învăţarea în sine nu dăuna, ci doar felul cum era folosită. Iar dacă amentzutlii au dreptate în legătură cu centenco, a refuza să înveţi ar putea fi un dezastru. 605

Jorim îşi linişti gândurile şi se întinse să afle din nou adevărul despre foc. Avu de lucru, dar refăcu drumul care-l adusese acolo mai înainte şi-l descoperi. Reflectat din foc, precum lumina soarelui întro oglindă, află maiul. În mintea lui se dovedi a fi moale şi elastic, la fel ca terciul de ovăz, însă nu era fluid. Când încercă să-l apuce, ţâşni, aşa că nu mai încercă să-l prindă şi, în loc de asta – de parcă ar fi fost ceva viu –, îl împunse. Îl strecură printre umbrele degetelor sale şi-i induse senzaţia de frig pe care o simţea pe ceafă din cauza părului ud. Se folosi de mai să întărească umbra şi frigul, îmbărbătându-le. Le împinse înainte, iar ele săriră asupra flăcării la fel cum fremăta şi se retrăgea apa pe o plajă. Cu fiecare val succesiv, mareea rece şi întunecoasă se amplifica, iar flacăra se micşora. În cele din urmă, fu înăbuşită, scufundând instantaneu încăperea în beznă. Vocea Nauanei umplu caverna, răsunând într-o tonalitate blândă şi fermă. — Iată prima lecţie. Este mai uşor să restabileşti un echilibru tulburat prin mai, decât să dezechilibrezi ceva. Cheia ţine de echilibru. Pe măsură ce devii tot mai puternic, vei reuşi să foloseşti din plin maiul, dar trebuie să fii atent să nu dezechilibrezi prea multe lucruri. — Ce se întâmplă atunci? — Maiul se găseşte pretutindeni, chiar şi în noi. Ne dă viaţă. Vocea ei deveni mai rece. — Dacă încerci o invocaţie prea intensă, echilibrul va fi menţinut. Maiul va fi atras din cea mai apropiată sursă, adică din tine. Te-ar putea ucide. Te va epuiza. — De unde ştii când ceea ce încerci să faci este prea mult? — Când nu te istoveşti din prima încercare. Din degetele ei ţâşni o scânteie, iar opaiţul se aprinse din nou. Îl privi cu un aer solemn. — Iar acum, Stăpâne Tetcomchoa, vei restabili din nou echilibrul. Şi apoi iarăşi. Vei face asta până când vei fi mulţumit de felul în care stăpâneşti această invocaţie, după care o vei face din nou. — Simţământul meu de suficienţă nu-i destul de bun? zâmbi el. 606

— Este, stăpâne, dar tot aşa sunt şi poruncile pe care le-ai rânduit atunci când ne-ai oferit darul cunoaşterii. Nauana făcu un semn cu capul spre flacără. — Începe, te rog. Centenco înseamnă dezechilibru în lume. Numai tu, un zeu, îl poţi restabili aşa cum ar trebui să fie.

607

13 Ziua a 28-a. Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ministerul Armoniei, Liankun Moriande, Nalenyr Pelut Vniel îngenunche lângă o măsuţă. Penelul din mâna dreaptă era înălţat deasupra foii imaculate de hârtie de orez. Cerneala atârna într-o picătură groasă la capătul firelor. Nu ştia dacă nu cumva se va mări şi va cădea, împrăştiindu-se pe hârtie, stricând-o, sau dacă va rămâne acolo, unde trebuia, aşteptându-l să atingă hârtia cu pensula, într-o sclipire de inspiraţie. La fel ca problema pe care mi-a prezentat-o prinţul. Trăsăturile i se înăspriră uşor. Komyrii, de la bunic la nepoţi, nu pricepuseră niciodată felul în care funcţiona lumea. Îşi exprimau cu măreţie falsa admiraţie faţă de valoarea ministerelor; lăudau felul în care lucrau şi le îndemnau să facă mai mult. În particular – dar unde pe lumea asta erai cu adevărat în particular? –, se revoltau împotriva tergiversărilor şi pasivităţii, de parcă ar fi fost ceva rău. Nu înţeleseseră că birocraţia însemna cărămida lumii. Împăratul Taichun avusese această intuiţie atunci când organizase şi oficializase ministerele pentru administrarea imperiului. Urmyr, cel mai ilustru dintre generalii săi, fusese plasat în fruntea lor. Le dăduse poruncile care le ordonaseră viaţa şi le stabiliseră misiunea. De la bun început, totul fusese foarte limpede: birocraţia nu era un mijloc prin care ideile şi practicile revoluţionare să se răspândească uşor prin imperiu. Dimpotrivă: constituia o frână în calea ideilor nechibzuite, care puteau lecui problemele imediate, dar, pe termen lung, s-ar fi dovedit fatale societăţii. Pelut Vniel nu trebuia să caute în trecut mai departe de Imperiul Viruk şi de istoria lui ca să afle ce consecinţe avea eşecul. Acolo îi folosiseră pe sothi ca birocraţi, iar ei funcţionaseră perfect. Fiind un popor înrobit, la fel ca oamenii, forţa de muncă a imperiului, virukii 608

le-au ignorat sfaturile în problemele de politică internă. Drept rezultat, divergenţele doctrinare i-au dezbinat, iar războiul civil rezultat le-a distrus teritoriile şi-a spulberat pentru totdeauna puterea imperiului. Studie picătura de cerneală şi descoperi în ea o asemănare cu luna neagră Gol’dun. Legendele o socoteau ultimul loc de refugiu al răului virukian, deşi conflictele din istorie dovediseră că era o mare minciună, toţi miniştri ştiau că dacă eşuau în îndatoririle lor, o altă lună neagră se va ridica pe cer să marcheze sfârşitul omenirii. Pelut Vniel îl admira pe Cyron într-o oarecare măsură, pentru că reuşise ca nimeni înaintea lui să-i motiveze pe miniştri să-şi urgenteze activitatea. Desigur, mita pe faţă fusese încercată în trecut, cu un anumit succes, însă extinderea comerţului sub Dinastia Komyr necesita o distribuire internă a bogăţiei. Acest lucru era supravegheat de miniştri, iar posibilităţile de a se îmbogăţi nu trecuseră neobservate sau neexploatate. Miniştrii, acţionând în propriul lor interes, se mişcaseră repede, iar acest lucru crease o avalanşă de rivalităţi interne, atât în Nalenyr, cât şi în marea birocraţie. Graba cu care se mişcau miniştri să faciliteze expansiunea comerţului adusese şi ea multe probleme, nu în ultimul rând ambiţii în rândurile funcţionarilor inferiori şi dorinţa de avansare mai rapidă. Miniştrii care se simţeau ameninţaţi au încercat să-şi întărească poziţiile acumulând câtă avere puteau, apoi şi-au mituit subordonaţii sau au cumpărat devotamentul altora. Acest lucru a destabilizat birocraţia şi-a trebuit să i se pună capăt. Komyrii n-au socotit niciodată că birocraţia făcea parte din adevărata natură a lumii. Stolurile de păsări zburau în formaţii asemănătoare organizării birocraţiei. Cerul avea nenumărate stele aşezate în constelaţii structurate conform propriilor ierarhii, deşi le guvernau capriciile soarelui. Chiar şi cele Nouă Ceruri şi Iaduri aveau subordonările lor, iar să treci de la una la alta era cu totul imposibil. Iar zeii, cu spiritele minore supuse lor, organizaseră cetele divine ca pe o birocraţie. Pur şi simplu, aşa decurgeau lucrurile. Atunci când se abandona ierarhia, în lumea reală se petreceau dezastre de proporţii apocaliptice. Când fermierii stârpeau toţi lupii 609

dintr-o regiune, iepurii se înmulţeau nestingheriţi şi le distrugeau recoltele. Iată pedeapsa divină pentru nerecunoaşterea ordinii naturale şi încercarea de a o submina. Cerinţa lui Cyron presupunea o crimă şi mai mare împotriva Divinităţii. Cooperarea în cadrul birocraţiei era în firea lucrurilor. Aşa a fost întotdeauna, chiar şi după ce imperiul se împărţise în nouă. De atunci, fusese întărită, din moment ce numai prin ea se păstra natura imperiului, deşi evenimentele locale îi schimbau pe cei aşezaţi pe tron. Ţinând seama că împăratul putea schimba un guvernator de provincie, acum birocraţia permitea înlocuirea unui lider care ameninţa stabilitatea. Era doar o parte din ce trebuia să facă sistemul birocratic. Pelut Vniel înţelegea punctul de vedere al lui Cyron. Această nouă invazie răsturnase întreaga ordine naturală a societăţii. Ameninţa totul, iar el se temea de ce s-ar întâmpla dacă Erumvirine ar fi căzut, iar invadatorii ar fi avansat în Nalenyr. Spre deosebire de prinţ, care se temea să nu fie alungat de pe tron, dinastia sa fiind produsul unei uzurpări, Pelut ştia că birocraţia era mult mai rezistentă decât şi-ar fi imagina Cyron. În vreme ce invadatorii probabil năvăliseră în provinciile estice, miniştrii organizau cu siguranţă lucrurile în teritoriile ocupate pentru a asigura continuarea cursului normal al vieţii. Virukii avuseseră nevoie de miniştri. Oamenii la fel. De ce nu lear trebui şi invadatorilor? Nu era nici o îndoială că vor avea nevoie. Odată cu trecerea timpului, vor ajunge să se bazeze pe ei şi, din nou, lucrurile vor fi repuse pe făgaşul lor firesc, iar viaţa va continua aşa cum fusese hărăzită. Însă prinţul ameninţa ordinea naturală. Ordonându-i să păstreze tăcerea, pusese birocraţia naleniană deasupra tuturor celorlalte. Îi cerea să creeze un nou nivel al aparatului birocratic, ceea ce numai un împărat hotăra. Cyron îşi aroga puteri şi o poziţie la care nu avea nici un drept, încercând să schimbe ordinea naturală dintr-un capriciu cu totul nefiresc. Deşi Pelut Vniel se considera el însuşi cel mai bun candidat la funcţia de Mare Ministru al noului imperiu, ştia că respectând dispoziţiile, consecinţele vor fi fulgerătoare, dezastruoase şi 610

inevitabile. Ar stârni birocraţia fiecărei naţiuni împotriva celeilalte. Invadatorii s-ar confrunta cu un inamic dezbinat. Înaintarea lor ar fi de neoprit. Numai rămânând uniţi în faţa ameninţării, omenirea ar avea şansa supravieţuirii. Lui Cyron îi scăpa un aspect fundamental în analiza evenimentelor. Revoluţiile dinastice apăreau şi dispăreau. Sângele fierbinte putea câştiga un tron, însă cu timpul se tempera şi cea mai viguroasă dinastie. Birocraţia îi ţinea în frâu şi pe cei mai ambiţioşi. Zădărnicea alianţe sau oprea armate întregi, totul prin depeşe trimise greşit sau redirijarea aprovizionării. Invadatorii, dacă nu cumva aveau propria lor birocraţie, vor avea nevoie de miniştri. Cu timpul, vor deveni dependenţi de noi, iar noi vom fi stăpânii lor. Pelut Vniel se simţi vinovat numai preţ de o clipită că se gândise la colaborarea cu un duşman care, din cât se părea, nu era unul omenesc şi în mod sigur căuta să subjuge întreaga seminţie umană. Colaborarea cu un astfel de inamic nu însemna un păcat. Fermierul cu ogorul năpădit de iepuri îi vâna şi-i mânca, protejându-şi familia pentru vremurile fără iepuri. Tot aşa va fi şi cu birocraţii. Ei vor salva omenirea în aşteptarea momentului când duşmanul va fi slăbit şi ar putea fi alungat. Bineînţeles, asta-l lăsa înaintea problemei reprezentate de Cyron. Se confrunta cu o dublă dilemă. Prima nu era o problemă prea gravă. Ca să scape de prinţ, totul se reducea la a alege pe cineva care să-l înlocuiască. Nenumăraţi lorzi din interior ar fi fost fericiţi să-i ia locul. Cum lordul Melcirvon nu se pricepuse niciodată la scrisori sau cifruri, îşi încredinţase întreaga corespondenţă confidenţială unui funcţionar care, la rândul său, o copia punând-o la dispoziţia ministerului, în speranţa obţinerii unor favoruri. Oferirea de informaţii ministerelor se dovedise întotdeauna o modalitate de avansare, una preferată mai mult de Pelut decât cumpărarea de funcţii cu averile proaspăt acumulate. Scrisorile lui Melcirvon dezvăluiau o reţea întinsă de lorzi din interior trădători. Tot ce le trebuia ca să izbândească era să adune o armată şi să aştepte momentul potrivit de atac. De fapt, Cyron le oferise motivul, iar Pelut va avea grijă ca o solicitare de trupe să ajungă în interior. Vor fi trupe rebele, care vor asigura frontiera 611

naleniană din nord. Lorzii din interior îi puteau oferi şi soluţia celei de-a doua probleme. Prinţul, în mod special, dar şi tatăl său mai înainte încurajaseră casele negustoreşti în iniţiativele lor comerciale. Pe măsură ce se îmbogăţeau, au construit nave noi, tot mai mari. Birurile percepute i-au permis lui Cyron să lanseze nave şi mai mari şi să le trimită în expediţii la fel ca aceea în care plecase Lupul furtunii. Era destul de riscant de condus, dar Pelut ar fi putut pune la cale o revoltă care l-ar înlocui pe Cyron pe tron cu un triumvirat de lorzi acţionând ca suverani asociaţi. Ei vor impune taxe pentru a se îmbogăţi, pe ei şi teritoriile lor de baştină, şi-i vor sărăci pe negustori, încetinind dezvoltarea economică. Vor anula programele de construcţii navale ale lui Cyron şi vor opri finanţarea oricărei expediţii. Cu ajutorul câtorva sugestii bine plasate şi dedicându-se problemelor de securitate locală, ar învrăjbi trioul divizându-l în diferite facţiuni antagoniste şi ar urma prăbuşirea, oferindu-i posibilitatea de a ajunge la conducerea unui consiliu de guvernare care spre deosebire de omologul său din Helosunde, n-ar fi unul smintit. Penelul coborî şi mângâie la repezeală hârtia. Cerneala neagră se risipi pe suprafaţa albă, iar Pelut începu să zâmbească. Ridică din nou pensula şi dădu din cap. Într-un moment de inspiraţie, desenă hieroglifa serenităţii, adică exact ceea ce-ar putea aduce planul său. Ridică hârtia de pe masă şi-şi dădu seama, prea târziu, că se grăbise. O picătură de cerneală se scursese în jos, adăugând un simbol care schimba serenitatea în ambiţie, apoi îşi continua drumul în josul paginii, atingând un alt simbol. Ambiţia se transforma în haos. Puse din nou hârtia jos. O persoană mai superstiţioasă ar fi descifrat nenorociri în semnul prevestitor la care tocmai asistase, dar Pelut Vniel se mândrea cu faptul că era eliberat de orice superstiţii. Ştia exact ce însemna dâra, iar zâmbetul său se lăţi pe când dădea din cap. Graba va răpune tot binele. Ştia că Maestrul Urmyr scrisese asta într-una dintre cărţile sale. Şi trebuie să folosesc o cerneală mai bună. 612

14 Ziua a 28-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an a Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll În clipa în care m-am trezit, am ştiut că nu eram acel Moraven Tolo de până atunci sau, mai bine zis, care făcuse parte din mine. Constituia un aspect a ceea ce fusesem şi – cine ştie? – o sclipire din ceea ce voi deveni. A fost folositor şi, fără nici o îndoială, ar mai fi, dar el şi eu eram doi indivizi diferiţi. Nu ştiam cât de mult timp trecuse, iar locul în care m-am trezit nu făcea decât să-mi sporească buimăceala. Aveam acces la amintirile lui Moraven, însă ele păreau ca un vis. Nu puteam fi sigur care dintre ele erau adevărate, ori care anume făceau parte dintre visele lui. De fapt, fusesem ca un somnambul câtă vreme îmi stăpânise trupul. Totuşi, chiar şi în această stare, ştiusem că trecuse timpul. Dar acest loc – în mod clar un complex mortuar – dezvăluia puţine semne de degradare şi purta marca unor constructori imperiali. Adunându-mă, m-am ridicat încet. M-am clătinat când ameţeala m-a învăluit, apoi am rămas rezemat de un perete până când lumea a încetat să se mai învârtă în jurul meu. Când totul a revenit la normal, am păşit spre cel mai apropiat sarcofag. Pe capac fusese dăltuită efigia unei femei, iar sculptorul făcuse o treabă minunată. Am recunoscut-o pe Aracylia Gyrshi şi iam mângâiat obrazul de piatră rece. Numele i-l ştiam, iar pierderea ei o resimţeam ca pe un pumn strângându-se zdravăn în jurul inimii mele. Probabil i-aş fi recunoscut vocea dintr-un cor întreg. M-am văzut cu claritate cosându-i rana care-i lăsase cicatricea ondulată de pe frunte. Însă nu-mi puteam aminti cine sunt. — Te-ai trezit, văd. Vocea nu mă surprinse, deşi ar fi trebuit. Prin ea se strecurase şi o notă familiară. Am privit încet spre dreapta şi-am găsit un soth gloon 613

căţărat pe un alt sarcofag. — Şapte ochi nu mint. Sunt treaz. Cândva, erai cunoscut ca Enangia. — Un nume vechi, şoptit numai de duhuri, vorbi sothul, înclinându-şi ţeasta albă, dezgustătoare. Eu sunt Urardsa acum. Şi cum să-ţi spun ţie? — Spune-mi după numele ştiut de tine. — Cel mai recent era Moraven Tolo. Am refuzat să muşc momeala aruncată de el. Ştia cine eram, însă nu voia să-mi zică. Logica sothilor le cerea să nu dezvăluie această informaţie, iar eu nu aveam răbdare pentru jocurile lui, nici trebuinţa de a şti. Numele şi identităţile nu însemnau nimic, în cel mai bun caz erau nişte etichete, în cel mai rău, măşti ascunzând prăbuşirea. — Atunci am să mai fiu o vreme Moraven Tolo. Gloonul rămase tăcut, ceea ce preferau ei să facă decât să chicotească bezmetici, cum ar face oamenii într-o situaţie similară. — Cât timp ai zăcut închis aici? — Destul de mult ca imperiile să fie uitate, iar lumea să devină ca nouă. Am clătinat din cap. Nu ştiam cine eram, dar ştiam că era mai bine să nu-i pui unui gloon întrebări care necesitau un răspuns precis. M-am gândit la ultimele amintiri pe care le avusese Moraven Tolo şi-am formulat o altă întrebare. — Vorbeşte-mi, te rog, de dispunerea însoţitorilor mei, de localizarea lor aproximativă şi de intenţiile lor. Ochii aurii ai gloonului se închiseră. — Învăţăcelul tău şi gyanridinul se îndreaptă spre nord-vest, pe Drumul Mirodeniilor, nădăjduind s-o găsească pe Împărăteasa Adormită şi s-o trezească, pentru a salva Imperiul. Nu au deloc habar despre ce pândeşte acolo, însă unul dintre ei este inventiv, iar celălalt doreşte să devină erou, aşa că vor avea succes. — Vezi viitorul. Cât de lung le este firul vieţii? am întrebat, arcuindu-mi sprâncenele. — Destul de lung încât să ajungă să-şi dorească să nu fi fost aşa, explică sothul şi trăsăturile i se înăspriră. Nu vor scăpa nevătămaţi din aceste încercări. 614

— Keles Anturasi? — Dispărut. Se presupune că l-au capturat agenţii deseieni. Nu mă întreba de firul vieţii sale, pentru că este încurcat, iar una dintre bucle a fost deja trasă prin moarte. N-am mai văzut niciodată un astfel de nod, nu-i unul pe care să-l pot dezlega. Am dat din cap. — Virukul şi keru s-au dus după el? — Fac tot ce pot. — Şi m-au lăsat cu tine. Am plecat de lângă lespedea Aracyliei, ducându-mă spre bocceluţa cu lucruri lăsate pentru mine. Hainele aspre, de pânză groasă, care trebuiau să mă protejeze de magia dezlănţuită din Ixyll, fuseseră împăturite cu grijă. De asemenea, îmi lăsaseră hrană de drum, o gamelă şi un săculeţ cu bani. Cu toate, arătau ca nişte ofrande modeste, lăsate la altarul unei zeităţi pe jumătate uitate de la marginea drumului. Mai era şi sabia mea. Mai bine zis, sabia lui Moraven. Am ridicat-o şi-am tras lama din teaca de lemn lăcuit. Se arăta curată. Cu un singur tăiş, ascuţită şi atât de şlefuită, încât părea că luminează de la sine putere, era o bucată arătoasă de metal. Avea echilibrul perfect, mânerul confortabil, iar pe buze îmi poposi un zâmbet neintenţionat, pe când o agitam desenând cercuri şi meandre. Lama cu un singur tăiş nu se număra printre preferinţele mele, dar dacă nu aveam altceva mă descurcam bine şi cu atât. Am băgat sabia din nou în teacă şi-am pus-o la locul ei, peste coapsa mea stângă. — Mi-au lăsat şi cai sau sunt prins aici pe vecie? — Nu sunt cai, răspunse sothul, apoi sări de pe lespede şi se ridică în picioare. Nu vei mai rămâne multă vreme aici. — Ai prevăzut tu că am s-o iau la pas, sau ce? Gloonul mă privi intens, cu toţi ochii lui. Am început să simt un gol în stomac, însă am refuzat să mi se citească pe faţă neliniştea. Îşi miji ochii, apoi îi deschise din nou larg. Se încrunta din greu. — Există oameni simpli, a căror viaţă este ca un fir întins. Alţii au noduri pe fir, ori li se amestecă împreună cu altul, sau cu alte două. 615

Totuşi, unii au mai multe şuviţe, pentru mulţi ani. Tu ai bucăţi. Bucăţi tăiate, care apar şi dispar. Se împletesc cu ale altora, le încurcă, şi sunt puncte unde viaţa ta face ca viitorul să fie de neînţeles. Pentru tine nu există nici o prezicere. Eram hotărât să-l chestionez mai departe, dacă n-ar fi apărut o strălucire din adâncul mausoleului. A început ca o scânteie de un albastru-închis, aproape violetă, apoi a devenit roşie. Dispăru o clipă, apoi reizbucni, crescând cu fiecare ciclu încheiat. După cinci sau şase cicluri, ajunse o sferă de şapte metri în diametru, în interiorul căreia am desluşit conturul unui om. Sfera se surpă dezvăluind un bărbat aşezat pe o platformă lunguiaţă de lemn, încadrată într-un chenar de aur. La margine, o balustradă se ridica la un sfert de metru înălţime, iar pe laturile bazei stăteau ataşate discuri de aur, câte unul pentru fiecare dintre cele opt puncte cardinale. Cel mai surprinzător, în faţa bărbatului se afla un glob imens, aşezat pe un suport balansier. Deşi nu puteam vedea prea clar globul înalt de doi metri, ştiam că pe suprafaţa lui era întinsă o hartă a lumii. Aşa am înţeles că o mai văzusem înainte, şi, ca o confirmare, bărbatul de pe platformă privi spre mine şi zâmbi. Mi-am plecat capul spre el cu respect, iar el mi-a întors gestul. — Eu sunt Moraven Tolo şi cred că ne-am mai întâlnit. Nu-ţi cunosc însă numele. — Când ne-am întâlnit, arătai mult mai rău. Mă bucur că ţi-ai revenit de pe urma rănilor. — Da, însă am o cicatrice pe piept şi pe spate, am răspuns şi am trecut cu mâna stângă peste semn. Înseamnă că ne-am întâlnit acum mai bine de două sute cincizeci de ani, nu? — Depinde cum măsori anii. Păşi spre mine, apoi lovi unul dintre discuri, trăgându-l în jos spre baza paralelă de lemn. — De data asta, cred că poţi rezista unei călătorii. — Călătorie? I-am pus la îndoială comentariile, dar încă mai adunam monedele şi raţiile de drum. — Este clar că aşa cum ai intrat, tot aşa poţi ieşi. Unde te vei duce? 616

— Unde nu are aşa mare importanţă, ci când. Puse la pământ un alt disc, pe cealaltă parte, şi dădu din cap spre Urardsa. — Vii şi tu. Gloonul îl privi cu ceva mai multă consternare decât îmi adresase mie. — Cine ţi-a spus asta? — Tu, sau îmi vei spune. Bărbatul luă bocceaua cu bunurile mele şi le puse pe platforma de la picioarele sale. — Apropo, eu sunt Ryn Anturasi. Ţineţi-vă bine. Nu va dura mult. Am apucat balustrada cu mâna dreaptă. — Încearcă să te ţii cu cealaltă. Când vom ajunge acolo unde mergem, vei prefera să ai liberă mâna cu care tragi sabia. Am dat din cap şi-am pus sabia pe coapsa dreaptă. Urardsa se duse pe cealaltă parte a obiectului. Se agăţă cu ambele mâini şi făcu o grimasă. Bărbatul puse mâna pe glob. Am recunoscut unele contururi pe el, deşi harta Imperiului fusese împărţită în multe naţiuni diferite. Ştiam de asta din amintirile lui Moraven, dar încă mi se părea ceva tulburător. Regiunile erau reprezentate prin incrustaţii de piatră şi lemn, fiecare bucăţică, am presupus, fiind adusă chiar din acele locuri. Ryn înlătură două bucăţele de piatră cioplită, care păreau să fie partea din faţă şi din spate a unui delfin. Cred că erau confecţionate din magnetit, pentru că rămăseseră lipite în timp ce le punea jos şi se ataşară de glob. Partea din faţă o plasă pe Ixyll, cam pe unde ne aflam noi acum, iar cealaltă bucată o puse pe imperiu. Trase de un mâner în partea din dreapta a globului şi începu încet să se învârtească. Mişcarea de rotaţie pe care o imprimase, ar fi făcut ca soarele să răsară dinspre vest, în loc de est. — Ţineţi-vă bine. Răsuci globul atât de repede, încât bucăţile de magnetită deveniră pete neclare de culoare, apoi trase înapoi maneta şi o fixă la loc. Din mintea lui Moraven am extras amintirea globului de magie dezlănţuită, când explodase, iar acum simţeam ceva aproape la fel. În 617

locul deflagraţiilor tunătoare, un val magic se desprinse pulsând din glob şi-mi tăie respiraţia câteva clipe. Ne înconjura o sferă fremătătoare, roşu cu albastru. Dintr-odată, sfera se evaporă şi magia dezlănţuită reveni, trecând prin mine şi anulând vibraţia pe care o stârnise. Înainte să-mi dau seama dacă începuse călătoria noastră, ea se termină, iar în urechi îmi răsuna zgomotul familiar de bătălie. Am sărit de lângă disc, cu sabia în mână. Întorcându-mă spre zarva luptei, m-am pomenit pe un debarcader modest, la jumătatea drumului spre un deluşor acoperit cu cadavre. Gloonul soth se ghemui pe un morman de cadavre, iar o nouă strălucire, tot mai stinsă, anunţă plecarea lui Ryn. Nu m-a mirat că era atât de grăbit să dispară. La un pătrar distanţă în jurul dealului, un şuvoi constant de jivine mătăhăloase, cu braţe lungi şi trup solzos, se repezeau în sus. Îşi azvârleau la o parte propriii morţi şi răniţi, îngrămădindu-i în mormane informe, înălţate până la baza dealului. Pe culme luptau trei oameni. Pe doi i-am şi recunoscut. M-am aruncat în bătălie fără nici o ezitare. Am făcut-o fără să-mi urlu vitejia sau faptele, nici nu i-am informat pe cei de sus ce-aveam de gând. M-am amestecat cu ea, am devenit parte din ea şi-am început să schimb natura luptei. Există şi din aceia care vor spune că să fii Mistic înseamnă să foloseşti magia ca să ajungi mai bun decât alţii. Într-adevărat, acesta-i efectul, dar mijloacele sunt aproape necunoscute. Nu mă mişc eu mai repede decât alţii, ci îi percep mişcându-se mai lent. Văd fluxurile de energie din bătălie. Ştiu în ce direcţie se vor deplasa, pe unde se pot mişca şi cum aş putea să-i opresc mai lesne. Iar pentru mine, asta înseamnă să-i ucid. Creaturile mătăhăloase se sprijineau pe picioare zdravene, dar scurte. Genunchii lor, o alcătuire fină de muşchi şi tendoane, se dislocau cu uşurinţă când îi străpungeam cu sabia. Neavând gât, nu le puteam decapita, dar o lovitură rapidă de-a latul gâtului tăia artere. Sângele ţâşnea şi trupurile cădeau. Capetele, deşi masive, nu aveau aproape nici o structură osoasă care să le protejeze ochii largi şi plaţi, iar cutia craniană s-a dovedit a fi la fel de casantă ca bucăţile de noroi 618

uscate de soare. La prima trecere am măcelărit un rând întreg, format din şapte indivizi, ceea ce-mi aduse o răsplată neaşteptată. Un om, cu faţa sfârtecată fâşii-fâşii, căzuse, iar sabia sa străpunsese una dintre bestii. Am întors-o pe spate şi i-am tras sabia din burtă, întorcându-mă să mă confrunt cu jivinele care mă urmăreau. Făcând asta, mi-am dat seama că nici una nu se luase după mine, deci ţineau cu tot dinadinsul să-i copleşească pe cei de sus. Ştiam că ar fi trebuit să simt un soi de uşurare. Moraven ar fi simţit-o, dar eu nu eram el. Nu aveam simţămintele lui. Iar ceea ce simţeam era insulta. La întoarcere, nu m-am mai năpustit asupra lor, de-a dreptul mam plimbat printre ele, cu capul sus, sfidător. Una dintre săbii fulgeră, urma cealaltă, străpungând ochi, deschizând gâtlejuri. Loviturile duble aveau suficientă forţă să răsucească orice bestie despicată, astfel ca măruntaiele ei să le împroaşte pe suratele ei. Lăsau în urmă tăieturi, nu mortale, dar dureroase – mi-a luat ceva până să pricep ce considerau bestiile dureros –, destul ca urletele lor să bage groaza în celelalte. Oricum, se părea că nu cunoşteau frica, iar din această cauză creatorul lor le hărăzise pieirii. Cineva neşcolit în arta războiului şi-ar putea închipui că războinicul nu trebuie să ştie ce-i aia teama, dar e o greşeală. Un războinic neînfricat continuă să meargă înainte, chiar şi în faţa morţii inevitabile. Războinicul perfect nu-i acela fără teamă, ci acela care nu permite fricii să-i întunece judecata. I-am tot lovit şi tăiat, dintr-odată fericit că Moraven îmi deprinsese trupul cu atâtea lucruri noi, dar enervat că abandonase stilurile de luptă care-mi plăcuseră mie atât de mult. Pentru că jivinele continuau să vină fără oprire, am putut să exersez şi să-mi regăsesc abilităţile. Am învăţat să înfig sabia doar atât de adânc cât să facă să explodeze inimile şi să sfâşie plămânii, sau să deschid arterele, ori să le găuresc stomacul. Am luptat cum n-o mai făcusem de secole. Cei trei de pe coama dealului coborâră şi mi se alăturară, furândumi prada de sub nas, dar nu m-am supărat. Deja măcelăriseră multe dintre jivine, aşa că li se deschisese pofta; însă fugiseră şi au ratat şansa de a recâştiga terenul pe care l-au pierdut. Pe femeie o 619

cunoşteam din mintea lui Moraven, la fel cicatricea de pe obrazul ei. Nu purta coif şi era înveşmântată într-o robă simplă, zdrenţuită de multă vreme. Avea aspectul cuiva care se ascunsese săptămâni la rând. Îşi folosea bine sabia şi ucidea fără nici un regret. Pe cel de-al doilea spadasin nu-l văzusem. Purta un coif cu un leopard vânând, dar roba şi tunica sa nu mai fuseseră spălate de multă vreme. Nici el, nici femeia nu păreau să aibă mai mult de treizeci şi ceva de ani, dacă făceai abstracţie de oboseala, sângele şi murdăria care-i acopereau. Băiatul însă nu păcălea pe nimeni. Pe braţul său stâng, vestejit, fusese legată o mânecă a unei cămăşi de zale şi o ţepuşă ieşea pe locul unde-ar fi trebuit să-i fie degetele. În cealaltă mână avea o sabie, ruptă la jumătate şi ascuţită din nou. Duritatea ochilor săi vorbea foarte grăitor despre ceea ce văzuse, în pofida vârstei sale. Tocmai intra în cea de-a doua decadă a vieţii sale, asta-mi aminteam de la Moraven. Şi numele lui. Dunos. Bestiile – pe care Dunos le numea vhangxi – au tot continuat să vină până n-a mai rămas nici una, iar eu, din respect pentru însoţitorii mei, nu m-am pornit să le vânez. Cum ni se alăturase şi Urardsa, am intrat în noapte, mergând spre apus. Ei au dormit timp de mai multe ore, iar în zori am mers mai departe. Când am răzbit până la un drum, ne-am alăturat unui şuvoi de refugiaţi. Şi aşa a început lunga călătorie spre Kelewan şi spre ceea ce sperau ei că este un avanpost care nu va cădea.

620

15 Ziua a 29-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Ciras Dejote descoperi cu surprindere că nu-l mai ura pe gyanrigotul lui Borosan. Îi respecta gyanridinului priceperea cu care făurea maşinării. În timpul zilei, cât rămăseseră la adăpostul cavernei, în timp ce afară cădea o ploaie torenţială – care avusese ca efect topirea unui munte, în depărtare Borosan modificase unul dintre şoricarii de mărimea unei tigve, crease încă unul asemănător şi-l făcuse să funcţioneze pe nesrearckul mai mare. Aducea cu cei mai mici, pentru că avea un corp sferic susţinut de patru picioare ca de păianjen, însă dispunea de un armament mai complex. În vreme ce modele mai mici puteau să tragă săgeţi suficient cât să străpungă tot felul de dăunători, thanatonul mai mare avea o arbaletă şi o rezervă de săgeţi. Iniţial, maşinăriile magice nu funcţionau în Ixyll, dar lui Ciras nui păsase prea mult. Excesul de magie dezlănţuită le făcuse inutilizabile, aşa că Borosan continuase să le meşterească în timpul călătoriei. În cele din urmă, şi-a dat seama că dacă acoperea ceea ce numea el „diferitele lor mecanisme” cu veşmintele de protecţie purtate de oamenii din Ixyll, acestea erau izolate faţă de magia dezlănţuită. O altă modificare permitea thaumstonului să se reîncarce pe timpul nopţii, astfel că gyanrigoţii funcţionau mai bine ca oricând. Cu trei asemenea maşinării ajutând la studierea regiunii puteau să de deplaseze mult mai repede. Chiar şi Borosan devenise nerăbdător să continue, iar Ciras nu găsi nici un motiv să se plângă. Deşi îi respecta decizia de a culege date pentru Keles Anturasi, noua misiune încredinţată era s-o găsească pe împărăteasă şi s-o aducă acasă. Amândoi îşi dăduseră seama că avea prioritate înaintea ridicărilor topografice, aşa că se grăbeau. 621

Pe cât de mult ajunsese să aprecieze utilitatea gyanrigoţilor, încă nu putuse să se împace cu un aspect al gyanri. Disciplina magiei mecanice putea aduce oamenilor anumite abilităţi. O sabie gyanrigot transforma un războinic într-unul formidabil, cel puţin atâta vreme cât thaumstonul era încărcat. Odată ce se consuma, soldatul avea toate şansele să piară. Ciras se antrenase zilnic, ani de zile, pentru a dobândi măiestria în lupta cu sabia. Dacă alţii erau capabili să obţină rezultate fără nici un efort, atunci însăşi disciplina scrimei se va ofili. Dacă succesul nu mai necesita nici o pregătire, nu va mai munci nimeni şi chiar mijloacele de acces la magie vor fi pierdute. Era pe deplin convins că Borosan nu putea sesiza nimic din toate acestea. Maşinăriile sale îşi vedeau conştiincioase de misiunile lor, calculând distanţe între repere, măsurând ridicăturile şi depresiunile. Făceau atât de multe lucruri pe care şi oamenii le puteau executa, însă numai supunându-se unor riscuri mari, încât avantajul folosirii lor nu putea fi tăgăduit. Keles ar fi fost mai mult decât încântat să vadă informaţiile adunate de ei. Însă va veni şi momentul când cineva, lipsit de priceperea Anturasilor la cartografie, va putea folosi un gyanrigot pentru a aduna date folosite la desenarea propriilor sale hărţi. Necesitatea explorării se va risipi, deoarece, foarte curând, oamenii vor putea trimite maşinării. Chiar dacă unele dintre ele vor fi consumate de creaturi precum aurarul, pierderea unei maşinării era de preferat pierderii unui om. Atâta timp cât maşinăriile nu pot judeca, oamenii vor fi întotdeauna gata să plece în explorări. În pofida rezervelor sale, ajunsese să fie destul de încântat că gyanrigotul exista. În timp ce se deplasau spre nord-vest, dădură peste urmele unui alt grup. Ciras recunoscu semnele. Oamenii aparţinuseră unui grup de bandiţi pe care-i urmăriseră în cea mai mare parte a Dolosanului. Le-au pierdut urma după ce intraseră în Ixyll, dar înainte dăduseră peste dovezi că indivizii profanau mormintele şi-i măcelăreau pe prospectorii de thaumston. Urmele dezvăluiau că grupul avea un avans de trei zile. Deplasându-se cu viteză, scurtară semnificativ distanţa şi dădură 622

peste ei mai devreme decât s-ar fi aşteptat. Dacă bandiţii n-ar fi aprins focul, Ciras şi Borosan ar fi dat peste ei în mica vale unde-şi aşezaseră tabăra. Avertizaţi, descălecară, se apropiară pe jos şi trimiseră gyanrigotul în recunoaştere în tabăra tâlharilor. În timp ce aşteptau întoarcerea maşinăriei, Ciras se târî până la buza văii şi se uită în jos. Văzu numai trei dintre bandiţi, însă o gaură rotundă fusese scobită pe o lespede de piatră şi presupuse că Tragedreptul era pe undeva prin împrejurimi. Sălbaticul, un individ uriaş şi jegos, se odihnea lângă târnăcopul greu, de oţel, cu care săpase gaura. Ghetestrâmte stătea pe partea cealaltă a găurii, la câţiva metri de locul unde zăceau un arc şi o tolbă cu săgeţi. Mai aproape de Ciras, cu spatele spre spadasin, cu focul între el şi gaură, Piciorstrâmb se ghemuise cu mâinile deasupra focului. La cingătoare avea o sabie, dar se chircise aşa cum ar fi făcut un ţăran, aşa că îl elimină din rândul ameninţărilor reale. Ceva trosni din interiorul găurii, azvârlind afară un jet de praf. Nici unul dintre bandiţi nu afişă o altă reacţie în afara unei curiozităţi vagi. Apoi un cilindru lung şi îngust ţâşni. Jumătatea de jos se despică la impact, dezvăluind o sabie veche, cu un mâner ruginit. Sabia răsună când lovi pământul, însă nici unul dintre ei nu se mişcă s-o ridice din praf. Tragedreptul ieşi din gaură, destul de murdar încât să pară că stătea acolo de pe vremea Urgiei. Tuşi, lovindu-se cu pumnul în piept, în timp ce cu mâna stângă ridica în aer premiul cel mare. De pe craniul ridicat de el de desprinseră bucăţi de carne, dar mare parte a scalpului zbârcit rămase la locul său. Ciras văzu chiar şi o panglică albă împletită într-una dintre şuviţele de păr uscat. Tragedreptul îl azvârli la pământ. Se spulberă din cauza izbiturii, transformându-se în praf. Râse, iar ceilalţi i se alăturară, apoi se lăsă pe vine şi începu să răscolească pulberea cu degetele lui murdare. Adună între degete nişte praf şi-l duse la nas. Ghetestrâmte azvârli o pietricică spre el. — Nu. Păstrează-l. Valorează mai mult decât tine. Tragedreptul dădu din umeri. — Doar voiam să văd cât e de bun. Avem destul. Mai sunt vreo zece pe-acolo. Şi săbii, poate chiar un arc pentru tine. 623

Priză pulberea cadavrului. Capul îi zvâcni înapoi şi-şi holbă ochii. Trupul i se scutură violent şi-ar fi trebuit să cadă pe spate, dar cumva ţâşni în sus, de parcă ar fi fost ridicat de gâtlej. Tragedreptul trăsese pe nas numai o singură dată, adânc, şi dâre groase de muci verzi i se prelingeau din nări precum ceara. Tuşi din nou, apoi scutură spasmodic din cap de patru ori. Zâmbi cu întreaga lui gură ştirbă, fericit. — Cel mai bun din tot ce-am găsit. Ghetestrâmte azvârli spre el încă o pietricică. — Spui asta la fiecare mormânt. Mâna individului se undui într-o mişcare fluidă şi prinse pietricica din zbor. — Dar de astă dată am dreptate. Ciras se ridică şi o luă în jos spre tabăra lor, mergând ca la plimbare. Coti, să-l ţină pe Piciorstrâmb în dreapta sa şi focul între el şi ceilalţi trei. Se sforţă să păşească nepăsător, fără a-şi trăda nici o clipă repulsia pe care o simţea faţă de pângăritorii morţilor. Nu lăsă să i se citească nici teama. Dacă thaumstonul putea pune în mişcare maşinăriile, pulberea cadavrelor îi putea întări. Praful unei ţesătoare Mistice putea să-i transmită priceperea cuiva care l-ar fi inspirat. Tot aşa şi pulberea unui războinic. Cât de mult din măiestria lui, nimeni n-ar fi putut spune. Practica era condamnată şi singurele surse de informaţii despre ea erau istorisirile şoptite în jurul focurilor de tabără. Piciorstrâmb se răsuci spre Ciras. — Pe cele Nouă Iaduri, cine mai eşti şi tu? Sabia tânărului părăsi teaca pentru o singură lovitură, care străpunse gâtul omului din faţă până la ceafă. Secţionă şira spinării şi lăsă intactă doar o fâşie mică de piele şi muşchi sub urechea dreaptă. Capul lui Piciorstrâmb căzu pe umăr, în timp ce din gât ţâşni sângele, apoi se prăbuşi secerat. Ghetestrâmte sudui, aruncându-se după arcul său. — Blestemat fie xidantzu! Se rostogoli şi se ridică cu arcul în mână, dar în clipa când reuşi să potrivească o săgeată şi se pregătea să tragă de coardă Ciras ajunsese 624

deja la el. Arcaşul începu să se răsucească spre el, însă sabia spadasinului se abătu asupra lui. Trecu prin cotul drept. Antebraţul zbură cât acolo, propulsat de coardă. Arcaşul se uită terorizat la ciotul rămas, apoi o a doua lovitură îl orbi. Pe când Ciras se răsuci spre dreapta, uriaşul dispăru în beznă, iar Tragedreptul azvârli în aer sabia antică. O prinse cu dexteritate. Adoptă o poziţie de luptă, cu mâna stângă întinsă, cu dreapta agitând sabia şi trupul expus. Stătea într-o postură în care s-ar fi putut găsi un scandalagiu nepriceput la o palmă de moarte. De fapt, aşa cum era, obosit, murdar, acoperit de funingine, părea mai mult mort decât viu. Ciras nu atacă. Se îndepărtă cu un pas de arcaşul pe moarte, apoi făcu o plecăciune spre adversarul său. O menţinu cât să arate respect, apoi se ridică din nou. — Eşti un xidantzu ciudat, se încruntă Tragedreptul. Măcelăreşti doi şi apoi mă onorezi? — Nu pe tine, ci războinicul al cărui craniu l-ai zdrobit şi a cărui sabie o porţi. — Ha! Bărbatul încercă un început de zâmbet, apoi îl apucară din nou convulsiile. Răsuci cu uşurinţă sabia sus şi în cerc, de parcă s-ar fi antrenat cu ea toată viaţa. — Ştii, era unul dintre cei mai buni de-aici. Mai bun decât ai fi putut tu spera. — N-am nici o îndoială, răspunse Ciras şi îl pofti înainte făcând semn cu mâna stângă. Dar tu n-ai cum să fii. Tâlharul atacă şi dublul efect al prafului şi sabiei se manifestară cu uşurinţă. Îl recunoscuse pe individ şi-i dăduse numele pentru că-şi târa puţin piciorul drept. În timpul atacului său se mişca mult mai armonios şi cu mai multă precizie. Şerpui în poziţia Dragonului, tăind cu sabia în jos şi într-un arc de cerc, apoi în sus, încercând să-i sfâşie partea dreaptă. El alunecă spre stânga, apoi pivotă din nou pe piciorul drept şi lovi din rever spre spinarea banditului. Oţelul răsună izbind oţelul, când Tragedreptul se răsuci spre el mai repede decât ar fi fost posibil 625

şi pară lovitura ţintind în sus. Răsucindu-şi încheietura, atacă la rândul său. Durerea lăsă o dâră cruntă sub subsuoara lui Ciras. Sări într-o parte, simţind cum îi curgea deja sângele. Nu mai văzuse niciodată un astfel de atac şi cunoştea foarte bine postura Dragonului. Mai mult, simţi zbârnâitură prin aer, foarte asemănătoare cu ceea ce se întâmplase când se dezlănţuiau furtunile magice prin Ixyll. Magie! Nu era posibil, dar tâlharul se folosea de magie. Descoperirea îl obligă să mai facă un pas înapoi. Piciorul său drept se opri pe antebraţul tăiat al arcaşului. Glezna i se răsuci şi căzu. Ajunse jos pe cotul drept, lovindu-se de o piatră. Sabia i se răsuci între degetele amorţite şi zăngăni pe pământ. Tragedreptul păşi apăsat spre el, zbură cât colo braţul arcaşului, apoi ridică sabia cu ambele mâini, de parcă ar fi fost un pumnal. Lumina flăcărilor dansa pe expresia de încântare de pe faţa sa, iar pentru câteva clipe Ciras putu descifra urme de moliciune acolo, ca şi cum trăsăturile fantomatice ale războinicului mort s-ar fi suprapus peste chipul său. — Este atât de bine să lupt din nou, râse bărbatul. Ridică sabia şi mai sus, spinarea i se arcui, iar gura i se deschise într-un rânjet înspăimântător. Apoi întregul trup i se cutremură şi vârful unei săgeţi de arbaletă ţâşni prin coşul pieptului. Forţa loviturii îl azvârli prin aer spre mormânt. Se izbi o dată, crunt, apoi se rostogoli şi rămase nemişcat pe burtă, chiar lângă gaură. Braţe delicate, minuscule, potriviră o altă săgeată şi nesrearckul alunecă înainte şi se ghemui. Ciras zâmbi şi-şi ridică sabia. Se ridică încet, pipăindu-şi glezna, apoi se aplecă spre gyanrigot. În spatele lui, Borosan păşi în valea luminată de foc, ocolind cadavrul lui Piciorstrâmb. — Unde-i al patrulea? — A fugit. — Cât de tare eşti rănit? Spadasinul îşi dezveli braţul drept şi se cercetă. — Mi-a trecut prin carne, n-a atins nimic altceva. Dacă mi-ar fi tăiat artera, aş fi fost mort într-un minut. Aşa, am să supravieţuiesc. — La fel şi eu, serrdin. 626

Ciras se întoarse, iar cadavrul se răsuci pe spate. Apucă un pumn de praf de mort şi-l vârî în gaura căscată în piept. Trupul se smuci, iar spinarea se arcui suficient de violent încât banditul să salte în sus. Se proţăpi bine, apoi îi făcu semn cu dreapta, chemându-l. Dar este imposibil! Pe Ciras îl străbătu frica. Tragedreptul fusese mult mai rapid şi mai pregătit decât el. Folosise magia şi-l tăiase. Nu se putea pune cu o astfel de creatură, mai ales când era clar că nu putea fi răpusă. Să rămână şi să lupte cu un astfel de adversar imbatabil ar fi fost o adevărată sinucidere. Îl cuprinse panica şi fu cât pe ce să se întoarcă şi s-o rupă la fugă. Însă ştia ce s-ar fi întâmplat. Arătarea l-ar fi prins precum un şoim când se repede la un iepure. L-ar secera. Ar muri cu faţa în noroi, cu spinarea despicată, pentru a se dovedi că murise ca un laş. Deşi nu era un maestru sau Mistic, Ciras nu putea fi laş. Trecându-şi sabia în mâna dreaptă, îşi înfăşură mâneca robei în cingătoare, să nu-i fluture. Îşi şterse sângele de pe mână, apoi luă din nou sabia. Aşteptă. Folosise postura Dragonului, iar cele mai bune pentru a respinge atacul erau Tigrul şi Lupul. Dar bănuieşte asta. Însemna că s-ar putea opri la Vultur sau Călugăriţă, poate şi Câine. Prin minte îi alergau diferite permutări ale posibilităţilor de luptă. Indiferent cât de repede îşi adapta tacticile, creatura reacţiona şi mai rapid, iar rezultatul ar fi fost la fel de sumbru ca în cazul când ar fi fugit. Ciras luă poziţia de atac şi inversă felul în care ţinea sabia. O întoarse în aşa fel încât să se alinieze de-a lungul antebraţului, cu vârful ridicat înspre umărul drept. În loc să folosească sabia pentru aşi apăra trupul, se folosi de trup pentru a ascunde lama. — Borosan, dispari de-aici. Ia şi nesrearckul cu tine. — Nu înţeleg. Ciras începu să se retragă încet, cu uşurinţă. — Tragedreptul e mort, dar trupul său este legat acum de acest loc. Cunoşti poveştile despre praful de cadavru. Imaginează-ţi cât de puternic ar putea fi un leş dacă zace aici de la Urgie. — Oh, oh, înţeleg, răspunse inventatorul şi începu să urce dealul. — Ce-ai de gând să faci? — Am să-l omor. 627

Se pregăti şi făcu un semn cu capul spre cadavru. — Dacă nu reuşesc, aminteşte-ţi să însemni acest loc pe harta ta ca unul foarte periculos. — Am să-l vânez şi pe el, râse cadavrul. — Nu, n-ai s-o faci, spuse Ciras şi arătă spre gaura de la intrarea în mormânt. Dacă pleci de-aici, cineva o să-i despoaie pe camarazii tăi. Nu poţi permite să fie dezonoraţi. — Nu, nu pot. Arătarea se lansă spre el. Forma Dragonului se modifică în Tigru, însă Ciras îşi menţinu sabia la locul ei. Se întoarse spre stânga, străduindu-se să pareze atacul lansat din dreapta creaturii. Lovitura era menită să-l decapiteze şi trecu vâjâind pe lângă faţa sa. Manevra lăsase adversarul descoperit în faţa unui contra-atac, dar chiar când tânărul simulă o lovitură din umărul drept, sabia îi coborî din nou pentru a para o lovitură de jos. Din nou, Ciras se desprinse din încleştare, orientându-se mereu spre dreapta. Poate că arătarea nu mai era Tragedreptul, însă beteşugul de la piciorul drept încă-l afecta. Spadasinul se mişca foarte calculat, încetinind ca să-l facă să atace, apoi se avânta spre dreapta. Creatura ţâşni, ocolindu-l pentru a-i preveni atacul şi a-l prinde în capcană, dar el alergă în direcţia opusă. Cadavrul, iluminat din spate de foc, înălţă din umeri. — Deci aşa a ajuns Imperiul? Să se bazeze pe laşi nepricepuţi, care mai degrabă o iau la goană decât să lupte? Ciras îl aprobă din cap. — Imperiul pentru a cărui salvare ţi-ai dat viaţa e mort. În locul lui s-au ridicat cele Nouă Principate. Tu şi toţi ai tăi aţi fost uitaţi. De fapt, vorbi Ciras, începând să se răsucească spre dreapta şi expunându-se cu spatele la creatură, eşti dincolo de dispreţ. Nesrearck, săgetează-l încă o dată! Creatura începuse deja o lovitură directă spre spinarea sa, dar aruncă o privire la panta dealului. Sabia i se ridică, odată ce atenţ ia i se abătuse într-acolo, iar spadasinul ajunse, din răsucire, pe genunchiul stâng. Întorcându-se, schimbă direcţia sabiei rotind-o într-o lovitură cu ambele mâini, dirijată cu stânga. În vreme ce tăişul cadavrului îi trecu vâjâind la două degete pe deasupra capului, sabia 628

lui se înfipte înapoia genunchiului drept al creaturii, ieşind pe partea cealaltă. Cadavrul continuă să se rotească şi îşi începu căderea. Mutându-şi sabia în mâna dreaptă, Ciras se ridică şi izbi în jos. Când cadavrul căzu la pământ, sabia sa îi despică scăfârlia în două. Cadavrul răscoli ţărâna, apoi se întinse şi zgârie piatra. Începu să se tragă singur înapoi, spre urmele albicioase ale prafului de mort. Ciras nu putu face altceva decât să-şi închipuie că va încerca să-şi repare capul spulberat şi să se repeadă din nou la el. L-ar fi tăiat în bucăţi, însă nu dorea să-l dezonoreze pe războinic. Se mulţumi să lase hoitul să se târască mai departe, pentru că între el şi praful de mort ardea focul. Se deplasă în direcţia vântului, să nu fie nevoit să respire nici un pic din fumul care se ridica din cadavru. Borosan apăru la buza văii şi zâmbi. — Mă bucur să văd că ai învins. — Ar fi trebuit să te afli deja la o distanţă destul de mare de aici, se încruntă Ciras. — N-am putut să te abandonez. Nesrearckul apăru lângă el. — Am reajustat thanatonul. L-am fi răpus. Înainte ca Ciras să întrebe ceva, un panou se deschise pe suprafaţa maşinăriei, dezvăluind mecanismul arbaletei. În locul săgeţii era pregătit de lansare unul dintre şoricari. Spadasinul dădu din cap. — L-ar fi sfâşiat din interior? — Cam asta era ideea. — Mai bună decât ce-am reuşit eu, adică o mulţime de speranţe, zâmbi Ciras. Mi-a arătat o mişcare necunoscută, iar eu nu i-am dezvăluit nici un stil de luptă. Asta l-a năucit. — Dar ai rămas vulnerabil şi ai fi putut fi ucis, se încruntă Borosan. — Adevărat, dar nu s-a întâmplat. Nu de data asta. Ciras îşi băgă sabia înapoi în teacă. — Data viitoare sper să am un plan mai bun. 629

16 Ziua a 34-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati Deseirion Keles Anturasi se frecă la ochi, apoi privi din balconul turnului bibliotecii spre malul din sud al Râului Negru. În mai puţin de o săptămână, transformarea Feleratiului începuse într-o manieră pe care n-ar fi crezut-o posibilă. A doua zi după ce vorbise cu prinţul, călărea spre sud. I-au trebuit două zile pline să facă o ridicare topografică preliminară, mai mult pentru că-l urma o suită întreagă, formată din optsprezece oameni. Îi sorbeau fiecare cuvânt, îi imitau fiecare mişcare şi, în general, îi stăteau în drum. Deseienii l-au surprins. Trăind în Nalenyr, crescuse în spiritul istorisirilor despre sălbatici însetaţi de sânge care-i măcelăreau pe helosundienii nevinovaţi doar ca să se distreze. Mulţi nalenieni credeau că deseienii nu erau altceva decât nişte imbecili înguşti la minte, care munceau fericiţi într-o naţiune lipsită de orice culoare, pentru că erau cu toţii proveniţi din încrucişările dintre ei. Deşi era perfect adevărat că aceste două imagini nu se puteau împăca una cu alta, Keles află că oamenii aveau rareori probleme în a menţine veridicitatea unor stereotipuri multiple, atâta vreme cât erau toate înjositoare. Însă deseienii cu care lucra nu erau în nici un caz ucigaşi sau proşti. Deşi nu avuseseră parte de instruirea de bază de care se bucura populaţia din Nalenyr, erau isteţi şi chiar inventivi. Şi, aşa cum menţionase Prinţul Pyrust, multă vreme făcuseră destule cu aproape nimic, aşa că atunci când aveau cu ce să lucreze se adaptau foarte repede la noutate şi foloseau bine uneltele. Mai repede decât ar fi crezut că era posibil, învăţăceii săi fură capabili să muncească sub o supraveghere minimă. Îi puse să execute sarcinile mai simple, cum ar fi trasarea drumurilor şi alinierea 630

clădirilor. Câteva dintre ajutoarele sale erau vrăjitoare de apă, una dintre ele fiind aproape de statutul de Mistic. Le puse să găsească locurile unde se puteau săpa fântâni şi trage canalizarea. În cea de-a doua zi, fusese trasat un nou cartier pentru Felarati. Va putea găzdui de două ori mai mulţi locuitori decât zona pe care o înlocuia. În cea de-a treia zi, Pyrust dădu ordinul începerii construcţiei. Keles se opusese, arătând că nu aveau nici unul din materialele de construcţii necesare. Însă prinţul spusese, pur şi simplu: — Suntem în Deseirion, Keles. Avem tot ce ne trebuie. Foarte curând, oamenii începură să vină şuvoi prin intrarea de sud a oraşului, aducând cu ei piatră şi lemn – ceea ce mai rămăsese din casele lor. Fiecare bărbat, femeie şi copil aducea ceva pe locul cel nou. O treime dintre ei rămase să lucreze, iar ceilalţi plecară să mai aducă materiale. Chiar şi acum, după aproape o săptămână de la demararea proiectului, şirurile de oameni se întindeau de la nord la sud şi invers. Păreau aproape ca nişte furnici şi, în mod sigur, lucrau cu aceeaşi idee fixă în minte. Iar de departe, dinspre vest, un şuvoi de fermieri sosi în cartierul părăsit să facă terenul din nou rodnic. Era atât de diferit de ce se întâmpla acasă încât n-avea timp să i se facă dor. Nu exista aici destul din Moriande încât să-i amintească de sud. Deşi Deseirionul nu era nici pe departe atât de plin de culoare şi de viaţă ca locul său de baştină, părea nou şi uluitor. Era clar că dacă Prinţul Cyron ar fi încercat să facă ceea ce tocmai realiza Pyrust, străzile din Moriande s-ar fi umplut imediat de oameni protestând faţă de acţiunile sale. Întregul oraş ar fi fost cuprins de revoltă. Lorzii din interior – care se opuneau oricărei directive provenite din capitală – ar fi ameninţat cu o revoltă pe faţă. Totuşi, dacă ar fi fost întrebaţi, toţi cetăţenii ar fi spus că-l iubeau pe Cyron tot atât de mult pe cât îl iubeau deseienii pe Pyrust. Dacă ar fi fost convocaţi – cu excepţia lorzilor de pe continent ar fi fost dispuşi să lupte pentru a-l proteja pe Cyron şi naţiunea sa. Pentru Keles era limpede că-i judecase greşit pe deseieni şi descoperi că reeducarea sa era un proces mai degrabă dur şi descurajant. Deseienii erau încântaţi să-şi mute casele, cărămidă cu cărămidă, cu câţiva kilometri mai la sud. Nu avea nici o îndoială că şi 631

le-ar fi mutat atât de departe încât să ajungă la Moriande, dacă li s-ar fi cerut. Deşi mulţi dintre nalenieni se temeau de o invazie dinspre nord, avea dubii serioase că vreunul dintre ei înţelegea ce şanse de izbândă ar putea avea o astfel de invazie. Oricum, nalenienii nu erau singurii care-i subestimau pe cei din alte naţii. Pyrust îl subestima clar pe Keles, pentru că proiectele de renovare întâmpinau probleme care ar fi necesitat ani întregi pentru rezolvarea lor. Probleme care îi vor face să plătească de mii de ori pentru uciderea Tyressei. Străzile laterale foarte apropiat trasate vor lăsa incendiile să facă ravagii în tot oraşul. Drumurile principale late vor permite un trafic intens, dar într-o bună zi singurele care vor circula pe acestea vor fi trupele naleniene. Cea mai mare problemă nu era una special creată de Keles. Deşi oamenii puteau să-şi mute casele, Pyrust nu le permitea să dărâme zidul sudic al oraşului. Noul cartier va fi aşezat în afara zidurilor, iar până când prinţul reuşea să adune suficientă piatră pentru a construi alte ziduri, sau să le extindă pe cele vechi, cartierul va fi vulnerabil. Deşi riscul unei invazii era scăzut, dacă Cyron s-ar fi decis să avanseze spre nord, Pyrust s-ar fi trezit cu o problemă uriaşă de rezolvat. Iar dacă mută fabricile în afara zidurilor, va pierde chiar mai mult. Pentru a rezolva astfel de chestiuni, prinţul avea nevoie de Keles. Cartograful nalenian nu-şi făcuse nici o iluzie că va fi lăsat vreodată să plece. Ca bunicul înaintea sa, deţinea prea multe informaţii pentru a putea fi pus în libertate. Pyrust îi va construi un turn şi-l va ţine în Felarati, oferindu-i privilegii pentru noi planuri. Dacă devenea necooperant, ar fi dat ordin să fie ucis. Lui Keles nu-i plăcea nici una dintre variante, ceea ce însemna că trebuia să evadeze, deşi nu cunoştea nici o metodă acceptabilă. Nu era imposibil să dispară, dar prinţul i-ar tortura în mod sigur pe cei care nu l-au împiedicat să evadeze. Până nu găsea o cale să-i ferească pe oameni de represalii, ori să se întărească pe sine pentru a le accepta, era prins în capcană. Îl contraria faptul că era gata să proiecteze un oraş care ar permite unui năvălitor să măcelărească mii de oameni, ceea ce contrazicea 632

împotrivirea sa faţă de expunerea la primejdii a celor pe care-i cunoştea. El îi învinovăţea pe deseieni pentru moartea Tyressei, dar cei pe care-i cunoştea erau în mod clar nevinovaţi, nu comiseseră ei crima. Ar fi avut sens să încerce să împace aceste două contradicţii, însă dacă permitea dorinţei sale de răzbunare să persiste ar fi pierdut o anumită legătură cu Tyressa. Indiferent cât de mult îl rănea acea legătură, n-ar fi renunţat la ea. Aşa că mii de deseieni erau sortiţi pieirii. — Sunt remarcabili, nu-i aşa, Keles Anturasi? Luat prin surprindere, tânărul se întoarse şi se trezi privind o blondă micuţă cu ochi albaştri ca de gheaţă. Ar fi putut-o crede foarte tânără, însă în acei ochi se cuibărise o vigilenţă fără vârstă. Mai degrabă străveche. — Vă rog, aveţi deja un avantaj asupra mea. — Da, am. Să-l folosesc? — Asta rămâne la discreţia voastră. O parte din el ar fi vrut să scape de ea, spunându-i că lucra pentru prinţ, însă avea ceva tulburător de familiar. — Şi aveţi dreptate, deseienii sunt remarcabili. Ea încuviinţă, dând uşor din cap, şi se apropie de balustrada balconului, aşezându-se lângă el. Purta o robă de mătase de un albastru mai întunecat şi mai bogat în nuanţe decât ochii ei. Pe piept, mâneci şi pe spate fuseseră brodaţi şoimi în zbor. Aripilor stângi le lipseau câte două pene – o emblemă care o desemna drept membră a curţii prinţului. Şoimii erau însă mai puţin surprinzători decât culoarea robei – majoritatea deseienilor purtau haine în culori vii numai în ocazii deosebite, din moment ce vopselele trebuiau importate din sud cu mari cheltuieli. Femeia se uită spre coloanele şerpuitoare ale oamenilor. — Încercăm să-i tot minimalizăm şi să-i desconsiderăm şi cu toate astea sunt capabili să dărâme întregul oraş. La fel de necruţători precum un val, nu-i aşa? — Se pleacă în faţa voii stăpânului lor. — Şi dumneavoastră faceţi la fel, Maestre Anturasi? Se răsuci spre el, cântărindu-l deschis din priviri. — Eu sunt oaspetele său. Am cumva de ales? 633

Ea zâmbi şi se întoarse să privească din nou spre sud. — N-am nici o îndoială că aţi găsit multe modalităţi de a păstra aparenţele, dar în sinea voastră opuneţi rezistenţă. Keles nu spuse nimic. — V-a obosit, deja, jocul, nu-i aşa? — Vă arde de joacă? Eu am de lucru. Arătă în spate, spre masa din bibliotecă, plină de schiţe împrăştiate peste tot. — Şi eu, Keles. Se răsuci şi-l prinse de braţ. — Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că am misiunea de a te seduce şi de a avea grijă să-ţi doreşti să rămâi aici pentru totdeauna? — Aş spune că e prea târziu sau prea devreme, răspunse el ridicând din umeri. Dacă prinţul m-ar fi otrăvit ca să pară că m-am îmbolnăvit, iar tu te-ai fi ocupat de mine, redându-mi sănătatea, poate că m-aş fi îndrăgostit de tine. — Aşa s-au cunoscut părinţii tăi, nu? zâmbi ea. Keles tresări, iar ea râse. — Vezi, Maestre Anturasi, noi ştiam că ai cădea la bănuială. Şi, aşa cum ai sugerat, este încă prea devreme, pentru că momentul prielnic pentru a-ţi căuta compania va fi cam într-o lună, în timpul festivalului însămânţării. Ştii că aici, în Deseirion, vom fi cu toţii în câmp, arând şi însămânţând? Este o muncă unde-ţi rupi şalele, iar tu te vei trezi pe câmp, lucrând alături de o nobilă deseiană. Veţi face conversaţie, ea va râde şi va fi pedepsită pentru asta. Tu te vei simţi vinovat şi vei încerca să-i oferi o compensaţie. Ea-ţi va spune că eşti deosebit, un vis care i s-a îndeplinit. S-ar putea ca nici măcar să nu-şi cunoască rolul jucat, deşi n-aş prea crede. Sunt şanse foarte mari ca ea să fie una dintre agentele speciale ale Mamei Umbrelor. Mă îndoiesc că mai eşti încă flăcău, dar ea va fi altfel decât oricare altă femeie cu care te-ai culcat vreodată. — Ce sunt eu, de te-am făcut să spui toate astea? se încruntă el. Dacă ai spus adevărul fie şi numai pe jumătate, atunci trebuie să presupun că Mama Umbrelor mă supraveghează tot timpul. Va şti că am discutat, probabil şi ce s-a discutat. — S-ar putea, însă în acest moment atenţia ei este orientată în 634

altă parte. Femeia zâmbi şi privi înapoi spre uşa bibliotecii. — Iar cei care au misiunea de a te ţine sub observaţie nu au de gând să raporteze nimic despre întâlnirea noastră. În fond, am permisiunea de a veni să mă consult cu tine. — Aşa să fie? — Chiar de la prinţ. Tânărul se sprijini cu spatele de balustrada de lemn a balconului. — Acum eu sunt cel sătul de acest joc. Nu ştiu cine eşti şi nici numi pasă. Lasă-mă în pace. — Nu pot, Keles Anturasi, răspunse femeia, studiindu-i o clipă chipul, după care lăsă privirile în jos. Dacă nu eşti destul de inteligent ca să-ţi dai seama cine sunt, poate că-mi pierd vremea discutând cu tine. El îi cercetă faţa. Se vedea clar că nu era cu totul de sânge deseian. Nu-i pomenise pe deseieni drept „poporul meu”. Făcea parte din casa princiară, avea o culoare helosundiană şi... Cum de nu mi-am dat seama? Vocea ei. Vorbea cu accent nalenian, pe care nu-l sesizase tocmai pentru că-i era atât de familiar. Asta, în combinaţie cu inteligenţa şi aroganţa ei, ducea la o singură concluzie. — Eşti soţia prinţului. — Sunt Jasai de Helosunde. — Prin Oraşul Nou umblă vorba că prinţul va avea un fiu înainte de sfârşitul anului. — Nu, Keles Anturasi, eu voi avea un fiu, preciză ea scrutându-i chipul. Depinde de tine să decizi dacă se va naşte aici, sau ai să mă ajuţi să-l nasc în libertate.

635

17 Ziua a 35-a, Luna Lupului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Junei Aerynnor se strecură cu totul neobservat în adâncimea întunecoasă a bârlogului opiomanilor. Hainele sale, pe care obişnuia să le poarte la vânătoare, fuseseră pătate demult cu tot felul de otrăvuri şi substanţe necunoscute. Murdăria de pe cotul drept conţinea, de fapt, o otravă foarte puternică. Dacă-şi înfigea cotul în gura cuiva cu suficientă forţă, garanta că oricine ar fi încasat lovitura murea în câteva minute. Deşi Şarpele Visător era situat în zona veche a docurilor – unde nobilimea naleniană se aventura rareori –, nu tremură nicicum la gândul că trebuia să treacă prin împrejurimi. Tâlharii şi criminalii abundau, iar sentimentul primejdiei îi dădu fiori. Desigur, era ceva trecător, dar şi-l dorise în acele nopţi când nu plecase încă la vânătoare. Străduinţa sa era să evite necazurile, iar dacă dădea greş avea de gând să-i ucidă cât putea de repede pe cei care-i făceau probleme. Însă în această noapte nu ieşise nici la vânătoare, nici să flirteze cu primejdia. Un mesaj îl convocase la o întâlnire. În el se strecuraseră aluzii la anumite lucruri care dovedeau că cineva îl urmărise. Era limpede că simţiseră că ascundea ceva şi ajunseseră la concluzia că era vorba de dependenţa de opiu. Deloc de mirare, având în vedere că-şi pierduse două iubite, măcelărite în cel mai oribil mod, fusese rănit şi el, şi nu erau genul de lucruri care să încânte familiile ale căror fiice ar vrea să le curteze. Cel puţin, n-au ajuns până la adevăr. Deşi lorzii din interior ştiau că era gata să susţină o revoluţie pentru alungarea de pe tron a Prinţului Cyron, credeau prosteşte că era motivat doar de lăcomie. Dacă va reuşi să le dea o mână de ajutor, era limpede că-l vor răsplăti prin concesiuni comerciale avantajoase. Lucrurile stăteau aşa pentru 636

că propria lor gândire era marcată de lăcomie şi nu reuşiseră să vadă nimic dincolo de ea. Nu avea deloc habar cum ar reacţiona dacă ar şti că era un agent al Deseirionului. Că un război civil le va destrăma naţiunea, făcând-o pradă uşoară pentru Prinţul Pyrust, se situa dincolo de puterea lor de înţelegere. Junei îşi croi încet drum prin pivniţa cu tavanul jos. Paturile fuseseră clădite câte trei, cu un spaţiu între ele de nici un metru. Drogaţii se strecurau în aşternuturile murdare, iar un băiat de-al casei le aducea câte o pipă şi un boţ de opiu maroniu. Majoritatea zăceau acolo cu orele, până rămâneau fără nici un ban, iar paznicii musculoşi îi azvârleau afară. Urmând instrucţiunile pe care le primise, se duse până în spate şi acolo ajunse pe un coridor ascuns de o draperie. Acolo tavanul era ceva mai înalt, deşi coridorul se îngusta. Capacitatea de a mânui o armă într-un cadru atât de restrâns era serios diminuată, oferind paznicilor un mare avantaj faţă de oricine ar fi fost pus pe scandal. Junei nu avea nici o îndoială că undeva mai în faţă, într-una dintre încăperile laterale, o trapă se deschidea direct în canalizare, iar cei decedaţi din cauza viciului lor, ori în urma unor violenţe, dispăreau fără prea multă zarvă. A patra uşă la stânga era crăpată. O deschise de-a binelea şi intră, închizând-o după el. Mica încăpere fusese bogat amenajată, având în centrul un covor gros şi plin de culoare, adus din Ceriskoron, nenumărate tapiserii acopereau pereţii şi lămpi elegante de bronz ardeau pe suporturile aşezate în trei dintre colţuri. O masă şi un singur scaun erau aşezate în centru, aşa că Junei se aşeză şi se întoarse să privească spre paravanul cu patru panouri din cel de-al patrulea colţ, cel fără nici o lampă vizibilă. Imaginea de pe paravan îl şocă pentru că era îngrozitor de prevestitoare. Pe mătasea aurie erau pictaţi Dragonul nalenian şi Şoimul deseian aruncându-se asupra unei haite de Câini helosundieni. Ceea ce însemna că paravanul data de dinainte de Dinastia Komyr, când prinţul anterior se aliase cu deseienii pentru a contracara o ameninţare helosundiană. Paravanul era impresionant nu numai prin imaginea sa şi prin vechime, dar şi pentru că 637

supravieţuise dincolo de cucerirea deseiană a Helosundei. Iar persoana din spatele lui intenţiona în mod clar să supravieţuiască vreme îndelungată. Deşi în spatele paravanului ardea o lampă, nu se vedea nici o siluetă. Nu numai că ascundea identitatea proprietarului, dar îl ajuta să-şi înăbuşe şi să-şi mascheze vocea. Nu-i cineva care face lucrurile la întâmplare şi-ar putea fi agentul unui stăpân mult mai puternic. Junei îşi dădu imediat seama că nu era cineva asociat cu lorzii vestici, din moment ce nici unul dintre ei nu înţelegea subtilitatea şi nici nu se folosea de ea. — Mă onoraţi acceptându-mi invitaţia. Vocea, care răsună ca o şoaptă, nu dezvălui nimic mai mult decât sexul vorbitorului. — Primiţi întreaga noastră compasiune pentru tragediile suferite. Cum merge însănătoşirea? — Carnea mi se vindecă, dar inima este mai înceată. — Da, rănile din suflet sunt cele mai greu de vindecat. Dar acestea sunt vremuri care necesită remedii drastice. — Îmi voi aminti de sfatul vostru înţelept, consimţi Junei din cap. — Sperăm că va fi luat în seamă. Nădăjduim să ne ajutaţi să dirijăm evenimentele în aşa fel încât să evităm marile suferinţe pe care le-am putea îndura toţi. — Va fi plăcerea mea, continuă el cu ochii îngustaţi. Personajul fie dorea să înceteze relaţiile cu lorzii din interior, fie să le extindă. Cu un alt jucător intrat în competiţie, obiectivul său ar fi atins mult mai uşor sau ar fi putut complica lucrurile. — Suferiţi de slăbiciunile tinereţii, Conte Aerynnor, pentru că numiţi plăcere ceva ce va fi dificil de realizat şi oferiţi pe degeaba ceva ce-ar trebui să fie foarte preţuit. Sau poate că încercaţi să ne amăgiţi cu falsa voastră nevinovăţie, îşi făcu loc o undă de dispreţ prin şoaptă. — Ar fi bine să fie ultima posibilitate, altfel n-aş fi persoana cu care aţi dori să vă aliaţi. — Cât se poate de adevărat. Vom porni de la această presupunere. Există lorzi în provinciile vestice care nu sunt încântaţi de politica prinţului. Ei sunt convinşi că Dinastia Komyr şi-a depăşit perioada de 638

utilitate. Ar prefera s-o vadă încheiată, iar unul dintre ei să preia controlul. Ştiţi foarte bine despre ce-i vorba. Junei nu răspunse. — Există trei dintre vestici care doresc cel mai mult Tronul Dragonului. Ducesa de Gnourn ar fi cea mai capabilă, însă din nefericire rodul pântecului ei dovedeşte o predispoziţie pentru idioţenie şi distrugere. Deşi ea ar avea puterea de caracter şi iuţeala de minte să preia tronul, dinastia va muri odată cu ea. Contele Lionel Vroan din Ixun este prea bătrân. Are doi fii adulţi şi două fiice, iar noua sa soţie, helosundiana, tocmai i-a dăruit încă o fiică. Ar putea fi considerat drept cel mai înclinat spre problemele helosundiene şi astfel să fie în graţia femeilor keru, deşi devotamentul lor pentru Cyron este neţărmurit. Se bucură de respect în rândul naţiunii şi este cunoscut multora pentru că a luptat alături de fratele mai mare al prinţului şi a fost bocitorul principal la îngropăciunea lui. — Cunoscut nu este totuna cu îndrăgit, zâmbi Junei. — Adevărat. Dacă zvonurile despre moartea primei sale soţii ar fi curăţate de suspiciuni, în acest caz ar fi o alegere tolerabilă, preciză bărbatul din dosul paravanului apoi îşi drese vocea. În cele din urmă ar mai fi Contele Donlit Turcol de Jomir. Tânăr şi energic, chiar carismatic, i-ar putea câştiga pe oameni de partea sa. Dar, vai, n-are copii dăruiţi de soţia sa, ci doar bastarzi împrăştiaţi peste tot, făcuţi cu multele sale ibovnice, şi nu pare interesat să-şi stăpânească pulsiunile sexuale. — Nu mai vedeţi nici un alt candidat în vest? — Nu contează ceea ce vedem noi, ci ceea ce vedeţi dumneavoastră, Conte Aerynnor. Ne-a scăpat careva? — Cel de-al patrulea fiu al ducesei, Nerot, a fost subestimat, spuse Junei şi se lăsă pe speteaza scaunului. În timp ce mă aflam în Gnourn am jucat şah cu el. Se preface filfizon ca s-o amuze pe maică-sa şi să distragă atenţia curţii, dar eu nu sunt chiar aşa de uşor de dus de nas. — Dar nu cumva e cam plăpând? — Este adevărat, nu i s-a vindecat niciodată cum trebuie un picior rupt, dar asta nu i-a afectat şi mintea. N-am să spun acum că ar putea fi genul de prinţ care l-ar pune cu botul pe labe pe Pyrust, însă n-ar distruge Nalenyrul, explică Junei ridicând din umeri. 639

Din spatele paravanului nu se auzi nimic, apoi şoaptele reîncepură. — Ne bucură să auzim aceste veşti. Iar dacă una dintre fiicele lui Vroan s-ar mărita cu Nerot, posibilitatea unui nepot urcat pe tron ar întări alianţa. — Eu am avut impresia că amândouă sunt măritate. Nu cumva una-i soţia Contelui Turcol? — Aveţi dreptate în ambele privinţe, însă viaţa-i nesigură. Dacă una dintre ele ar deveni văduvă, atunci s-ar ivi şi ocazia. Iar în eventualitatea unui război civil, cei trei moştenitori Scior care stau între Nerot şi tron ar putea păţi unele accidente. — Mă tot gândesc: vreţi să mă faceţi să cred că n-aţi ştiut nimic de Nerot, sau vreţi să fiţi siguri că ştiu de asta? se încruntă Junei. — Nesemnificativ, din moment ce acum ştim amândoi ce posibilităţi oferă. Iar mintea ta o ia înainte, aşa că vom anticipa. Cu ceea ce ştim noi despre oamenii din interior şi planurile lor, îi putem ajuta sau pune capăt acţiunilor lor. Am ajuns la dumneavoastră pentru că le-aţi câştigat deja încrederea şi le facilitaţi activităţile. Vaţi transformat în unealta care le va permite să alunge de la putere Dinastia Komyr. Aţi devenit esenţial pentru planurile noastre. — Mă bucur că sunteţi încredinţaţi că vă voi fi de folos, încuviinţă Junei din cap. Presupun că doriţi să ştiţi cât va costa cooperarea mea. — Este vorba de aur? Sau vă gândiţi că una dintre fiicele lui Vroan, rămasă văduvă, ar putea poposi bucuroasă în patul vostru, aducându-vă în poziţia de consort atunci când ar urca pe tron? Această ultimă idee îl făcu să tresară, pentru că nu se gândise niciodată la aşa ceva. Fusese antrenat în maniera umbrelor să fie un spion şi un asasin credincios Casei Jaeshi şi Prinţului Pyrust, ceea ce elimina ideea de loialitate de sânge. Într-adevăr, întreaga sa familie fusese acuzată de trădare şi măcelărită. Îi trădase pe ai lui stăpânilor săi, iar uciderea lor îi oferise motivul perfect pentru a fugi în sud. Niciodată în viaţa lui, Junei nu avusese altă ambiţie decât aceea de a deveni un vrilri cât se poate de bun, poate chiar să devină Mistic, aşa cum era Mama Umbrelor. Nu cochetase niciodată cu ideea de a o înlătura, deşi ar fi acceptat bucuros o asemenea onoare. Însă aici şi acum se întrebă cum ar fi să devină mai mult decât un agent al 640

prinţului, să ajungă egalul său. Era posibil şi ar fi putut influenţa evenimentele să se asigure că aşa va fi. — Aurul este întotdeauna bine-venit, dar, aşa cum aţi remarcat, există prea puţini candidaţi pentru susţinerea unei dinastii. Nu sunt o marionetă, însă nu sunt nici păpuşar. Înţeleg puterea suficient de bine pentru a mă supune ei şi a şti că împotrivirea înseamnă distrugere. — Speram ca aceasta să fie replica, se auzi şoapta, în care se strecură o nuanţă mai profundă. Staţi liniştit, aurul, dincolo de orice închipuire şi avariţie, va fi al vostru. Ceea ce vă mai rezervă viitorul depinde de conduita voastră. Dacă previziunile serviciilor noastre de informaţii se dovedesc a fi adevărate, s-ar putea ca o nouă dinastie să se ridice din mormintele familiei Aerynnor. Beneficiind de alianţa corespunzătoare, este posibil să vă pomeniţi chiar pe Tronul Şoimului, pe cale să deveniţi împărat. — O înălţare ameţitoare. — Cu toate astea, una accesibilă. Iar voi aţi mers cam prea departe. Să-l tenteze cu poziţia de prinţconsort nalenian era ceva încă în limitele raţiunii. Dar să-şi imagineze că ar putea inspira o naţiune era mult prea mult. Părea mai probabil ca, odată ce-ar fi urcat pe tron, sentimentele antideseiene ale nalenienilor ar fi fost stârnite pentru a-l răsturna de la putere. Locul naşterii sale îi va fi, pe veci, punctul vulnerabil. Aşa că atunci când ajung pe tron, pur şi simplu va trebui să-l cedez Prinţului Pyrust. Junei îşi păstră o expresie impasibilă pe faţă, apoi dădu din cap, convins că patronul său ascuns îl privise prin paravan în tot acest timp. — Ce-aţi vrea să fac, stăpâne? — Am vrea să-ţi continui negocierile cu vesticii. Curtea de la Nerot şi, dacă este posibil, fă cunoştinţă cu văduva lui Turcol. Pentru început ar fi destul. — Doriţi rapoarte? — Dacă va fi necesar, va fi aranjată încă o asemenea întrevedere. Avem alte surse de informare, iar ele ar trebui să fie suficiente. Bărbatul ascuns se opri o clipă. — Îţi cerem să fii foarte prudent. Trădarea ar fi o nenorocire, iar 641

consecinţele sale absolut regretabile. Aşa că, dacă sunt descoperit şi capturat, nu voi apuca să trăiesc destul cât să dezvălui ceva. — Voi ţine cont, zâmbi Junei. Apoi aproape că adăugă „domnule ministru” comentariului său, însă nu era prea bine să facă mult pe deşteptul. Urzeli de acest fel nu puteau fi realizate fără complicitatea birocraţiei. Iar dacă un ministru era nevoit să se implice atât de direct, însemna că birocraţii îl considerau pe Cyron un risc. Sprijinul lor putea face să reuşească şi cel mai hazardat plan. — Îţi spun rămas-bun, Junei Aerynnor. Dacă lucrurile decurg bine, n-am să te mai salut încă o dată decât dacă voi avea onoarea să mă adresez cu „prinţul meu”. — Până atunci, pace vouă. Lampa din spatele paravanului se stinse, iar tapiţeriile de pe perete se unduiră. Însă Junei nu se ridică, pentru că şi dacă ar fi descoperit butonul care deschidea uşa secretă, patronul său plecase demult. Cine era nu conta, de fapt, absolut deloc. Pentru planurile lui conta că avea sprijinul unui element nalenian puternic. Succesul deabia aştepta să vină. Se ridică şi se întinse, iar dorinţa de a vâna îl copleşi încet. Nu, nu încă, amână. Răsplata va fi cu mult mai mare. În afară de asta, acum am mult de gândit şi chiar şi mai multe de plănuit. Să plănuiesc aşa cum ar face-o un prinţ.

642

18 Întâia zi, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunjiqui, Anturasixan Sentimentul tot mai intens de teamă care creştea în ea o surprinse pe Nirati Anturasi, deşi, în general, iubea surprizele. Un iubit care face o surpriză şi care dă semne că aceasta nu este şi ultima îi păruse întotdeauna că dă dovadă de o dragoste curată. Îngrijorarea nefirească o îndemnă să rămână lângă pârâul ei, dar ea o sfidă. Cu Takwee în braţe, începuse călătoria spre regiunile vestice din Kunjiqui. Ştia că locul spre care se îndrepta era la mulţi kilometri distanţă – cu siguranţă mai departe decât Moriande de Kelewan totuşi, deplasarea ei nu va dura decât câteva minute. Aceasta era natura paradisului pe care îl crease bunicul său, nu trebuia să fie niciodată prea departe de inima lui şi nici să se obosească în timp ce se ducea undeva. Nu mergea prea departe, ori pentru mult timp. Zilele se topeau una într-alta, până la punctul în care trecerea lor nu însemna nimic. Noaptea dura doar atât cât dorea, la fel şi ziua. Dacă poftele ei se schimbau destul de repede, ziua şi noaptea se puteau modifica într-o clipită. Făcuse o dată ca vremea să treacă aşa, dar nu credea că durase prea mult. Parcă ar fi râs de timp – dar cum ar fi putut şti? Astfel de miracole nu erau neobişnuite în lumea bunicului, care înălţase munţi şi scufundase pământul pentru a crea o mare interioară. Despicase pământul cu un simplu semn cu mâna şi-l unise din nou cu o mângâiere. Urzea locuri unde anii treceau într-o clipă şi altele unde o oră trecea în nouă ani. Făcea toate astea cu un anumit scop, consultându-se cu Nelesquin, care, la rândul său, căuta sfaturi de la pietrele sale prezicătoare. Şi toate astea pentru mine. Îndreptându-se spre vest, îi trecu prin minte că nu-l mai văzuse pe Qiro Anturasi în ultima vreme. Regretă imediat, apoi îşi compuse 643

pe faţă un zâmbet. Lui îi plăcea când zâmbea. Fusese atât de blând în felul cum se îngrijea de ea, iar ea-i datora toate dăruirea posibilă. Aşa că, ţinând cont de surpriza lui Nelesquin şi de perspectiva de a-şi vedea bunicul din nou, n-avea nici o idee de ce simţea o asemenea teamă. Acesta-i paradisul. Ce-ar putea merge rău? Desigur, orice putea merge rău, totul. Aşa cum îi spusese odată fratele ei Keles, „pentru că ai dat cu banul de doisprezece ori şi a căzut întotdeauna soarele, a treisprezecea oară va cădea luna”. Îi auzi glasul de parcă ar fi mers alături de ea. Nirati se întoarse şi văzu imaginea neclară, fantomatică, a fratelui ei geamăn mergând la pas cu ea. — Keles, tu eşti? El se măsură curios cu privirea, apoi o examină pe ea. — Aşa sunt sau aşa-ţi place ţie să-ţi aminteşti de mine? Întrebarea lui o luă pe nepregătite. Îl lăsă să o ia înainte şi se uită la spatele lui, însă nu văzu urmele lăsate de ghearele virukului. — Eşti tu, dar nu ca-n realitate. Unde te afli? Te visez sau comunicăm în maniera în care discuţi tu cu bunicul? — Trebuie să fie un vis. Comunicarea cu bunicul n-a fost niciodată atât de limpede, nici n-am putut vreodată să ajung la tine, Nirati. Ea dădu din cap, avea în mod sigur dreptate. Apoi Takwee apucă braţul aproape transparent al lui Keles. Poate Takwee să-mi vadă visele? — Unde-ar trebui să visez că te afli? — În Felarati, ca oaspete al Prinţului Pyrust. — Să fie oare posibil? râse Nirati. Mai degrabă te-aş visa în Ixyll. Dar dacă eşti acolo, nu te du după împărăteasă. Te va tortura doar şi te va amăgi. — Împărăteasa Adormită? De ce-ar face aşa ceva? Ne aşteaptă să ajungem la ea pentru a ne ajuta să refacem Imperiul, vorbi Keles şi îi zâmbi lui Takwee, care gânguri încântată. Atâta timp cât visezi, îmi spui unde te afli? Nirati îşi desfăcu braţele, lăsând-o pe Takwee, alarmată, să atârne de încheietura mâinii drepte. — Mă aflu în Kunjiqui. Bunicul l-a făcut pentru mine. L-a creat 644

şi... şi m-a adus aici când am murit. Aşa este, chiar am murit? — Nu poţi fi moartă, Nirati. Morţii nu visează. Oh, dar eu cred că da. Cred că visează că sunt din nou în viaţă. — Ai dreptate, Keles. Sunt sigură. Dar visele nu sunt niciodată aşa, nu? întrebă ea şi-şi strânse mâinile la piept, zgribulindu-se. — Nu. Ce mai ştii de bunicul, de Jorim sau de mama? — Nu am veşti despre Jorim, dar nu-ţi face griji pentru el. Dacă laş visa în Felarati, el s-ar visa plecat de-acolo din nou. Cu mama n-am nici un contact. Bunicul este bine şi lucrează fericit. Nu eşti în legătură cu el? — Situaţia de aici este suficient de complicată încât să nu-mi doresc să mă interogheze. Nu-mi pot permite să fiu distras de accesul lui de mânie. Când am să termin, va avea o hartă completă a unui nou Felarati. Poate că asta-i va face plăcere, dar nu şi eşecul meu în terminarea studiului Ixyllului. — Te iubeşte. Ne iubeşte pe toţi. Se întinse să-i mângâie faţa, însă degetele ei trecură prin imagine. Totuşi, faţa lui se întoarse după mâna ei, iar el i-ar fi sărutat palma dacă buzele nu i-ar fi trecut prin ea. — Nirati, bubui glasul lui Nelesquin din vârful unui deal îndepărtat. Repede, scumpo. Odată cu ecourile stârnite de vocea lui se evaporă şi imaginea fratelui său. Takwee mieună întristată, primul semn de nemulţumire din partea ei. Lui Nirati i se strânse puţin inima, însă salvă amintirea zâmbetului lui Keles. Îl refăcu pe faţa ei, apoi din trei paşi întinşi ajunse lângă Nelesquin. El îşi lăsă mâinile pe umerii ei şi o răsuci cu faţa spre direcţia din care venise. O sărută pe ceafă, apoi îşi aşeză pe ochii ei palmele mari. — Cine-a fost cel cu care te-am văzut? — Fratele meu geamăn, Keles. L-am visat. — Ah, de-abia aştept să-l întâlnesc. — L-am avertizat de Cyrsa. — Mai bine ar fi s-o avertizeze el de mine, râse el uşor. Acum, dragostea mea, surpriza pe care ţi-am promis-o. Lasă-mă să ne întoarcem de jur împrejur. Nici unul dintre ei nu se clinti. În loc de asta, întregul vârf al 645

dealului prinse să se rotească încet. Ţinându-şi mâna pe ochii ei, îşi îndoi coatele înaintea umerilor ei şi-o ţinu strâns la pieptul său lat. O ţinu acolo o clipă, apoi îşi sprijini bărbia de capul ei. — Iată, iubirea mea, ce-am realizat. Îşi dădu palmele la o parte, iar ea deschise ochii, începu să clipească repede din cauza luminii solare, care scânteia ca din mii de vârfuri de ac, şi aproape că schimbă ziua cu noaptea pentru a-şi feri ochii. Dar ar străluci la fel de tare şi în întuneric, sunt sigură. Mai jos, pământul se scufundase între două şiruri de munţi. Câmpii vaste izolau poalele dealurilor de degetul de apă de un albastru-închis, pătruns în adâncimea teritoriului. Pe acel ocean îngust se legănau zeci de vase, nici unul la fel de mare ca Lupul furtunii, însă fiecare suficient de masiv încât să poată transporta sute de soldaţi. Alte nave aşteptau lângă cheiuri sau în docurile uscate, gata să fie lansate. La baza dealului, nouă formaţiuni – pe o adâncime de nouă şiruri, cu o lăţime de nouă oameni – aşteptau în poziţie de drepţi, mândre în zalele lor argintii, cu coifurile strălucitoare. Lumina soarelui sclipea în armele lor şi Nirati ştia că fiecare dintre nave putea transporta câte o asemenea unitate. Îi aminteau de şirurile ordonate ale armatei naleniene şi de keru, cu toate că aceşti oameni aveau o piele cu o nuanţă albăstruie, păr negru precum pana corbului şi – dacă cei apropiaţi erau modelul tuturor – ochi de culoarea chihlimbarului, ca de pisică. Cei doi bărbaţi care se apropiau de ei se deosebeau de ceilalţi prin faptul că armurile şi coifurile lor fuseseră suflate cu aur. La douăzeci de paşi, cei doi se opriră, se lăsară într-un genunchi şi fiecare îşi lovi umărul stâng cu pumnul, salutând. Îşi plecară capul şi menţinură plecăciunea pentru mai mult timp decât văzuse ea vreodată. Mai mult decât în faţa unui prinţ. Apoi îi trecu prin minte că mai văzuse astfel de plecăciuni şi înainte. În templu, când cineva cere milostenia zeilor. Îşi înălţară capul şi se ridicară amândoi în picioare când Nelesquin le făcu semn să se apropie. Se opriră, totuşi, la o distanţă respectuoasă – cât să nu poată fi atinşi –, dar afişau o aroganţă pe care ea o găsi atât atrăgătoare, cât şi înfiorătoare. 646

Nelesquin făcu un semn cu mâna spre cel cu panaşul încâlcit pe vârful coifului. — El este Gachin. Este Dost al armatei din Durrani. Keerana este locţiitorul lui. Ochii lui Gachin se îngustară, iar vârfurile ascuţite ale urechilor sale deveniră vizibile când îşi scoase coiful. Cu toate astea, îi adresă un zâmbet respectuos. — Zeiţa ne onorează vizitându-ne la îmbarcare. Invazia imperiului a început, dar o vom consolida, aşa cum doriţi, zeiţă. Invazie? După cum doresc eu? Îşi aminti vag că Nelesquin menţionase necesitatea de a interveni ca pavăză împotriva Cyrsei, însă invazia nu făcea parte din aceste planuri. Şi totuşi, în vreme ce încerca să-şi amintească exact despre ce anume se discutase, o parte din ea ştia că invazia era singura cale prin care planurile lui puteau fi realizate. — Zeiţa nu este bucuroasă? întrebă Keerana, privind-o cu atenţie. — Mă indispune doar gândul că plecaţi atât de repede după ce ne-am întâlnit, scutură ea repede din cap. Sunt sigură că veţi izbândi în misiunea voastră. — Aşa va fi, zeiţă, apoi veţi veni cu Stăpânul nostru Nelesquin şi veţi locui în Kelewan. Vom mătura casa lui Qunn de pe faţa pământului şi vă vom construi cel mai frumos templu, vorbi Gachin şi-şi plecă încrezător capul. — Deşi nici un templu, interveni subordonatul său, n-ar putea nici măcar să se apropie de frumuseţea voastră, zeiţă. Nelesquin râse, apoi scăpă de cei doi cu un semn din mână. — Plecaţi la navele voastre. Cuceriţi Kelewanul şi asiguraţi principatul Erumvirine. De acolo vom pleca în marş spre nord. Gachim făcu din nou o plecăciune, însă locţiitorul lui înălţă din sprâncene. — Stăpâne, v-aş ruga să vă daţi acordul într-o chestiune. — Vorbeşte, spuse Nelesquin şi-şi încrucişă braţele pe piept. Deşi tonul lui nu fusese prea amabil, pe Keerana nu-l apucă deloc tremuratul. — Stăpâne Nelesquin, odată ce vom avea onoarea de a vă readuce Kelewanul în posesie, vă cer permisiunea de a lua o treime din forţele 647

noastre şi de a porni în marş spre sud. Am studiat tot ce ne-aţi pus la dispoziţie şi cred că acei Cinci Prinţi, în gelozia şi pizma lor, vor ataca. Doresc să-i pedepsesc deîndată, pentru ca următoarele planuri ale stăpânului meu să nu sufere amânare. Nelesquin medită asupra cererii, apoi dădu din cap. — Foarte bine, ai permisiunea mea, cu condiţia ca trupele să nu fie necesare pentru consolidarea cuceririlor noastre. — După cum porunciţi, stăpâne. Keerana făcu o plecăciune adâncă, apoi se retrase împreună cu Gachin. — Sunt perfecţi, nu-i aşa? zâmbi Nelesquin spre Nirati, privind în vale. Deştepţi, respectuoşi, ambiţioşi, plini de idei. Se vor descurca foarte bine. — Dar nu cumva o invazie va dezlănţui aceleaşi distrugeri petrecute şi pe timpul Urgiei? se încruntă ea. — Nu, nici pe departe. Aceasta-i minunea Anturasixanului, glăsui bărbatul deschizându-şi braţele pentru a-l cuprinde în întregime. Am fost instruit în toate cele legate de magie şi, aşa cum bunicul tău a creat acest loc, noi am modificat realitatea. Am folosit magia asupra teritoriului şi a celor care-l locuiesc. Nici unul dintre durranieni nu va ajunge vreodată Mistic, dar nici nu le trebuie aşa ceva. Aici, în această vale, am zămislit generaţii după generaţii de-ale lor, stârnindu-i unii împotriva altora. Ai văzut la Gachin şi Keerana. Subordonatul îi va lua locul într-o clipă, cu tot cu ascendenţa primului în ultimul război. Durranienii sunt geniali în luptă, iar necombatanţii sunt tămăduitori pricepuţi, ajutând la menţinerea în viaţă a tovarăşilor lor. — I-ai recreat pe vanyeshi? se înfioră Nirati El păşi spre ea şi o luă în braţe. — Să nu crezi poveştile despre vanieshi. Noi n-am folosit magia ca să obţinem puterea, ci mai degrabă pentru a anihila ceea ce-a declanşat magia dezlănţuită. Am fost întotdeauna priviţi cu neîncredere deoarece o putere atât de mare este dificil de controlat. Dar nu aici. O controlezi chiar tu. Uite cum ai reuşit să faci ca ziua şi noaptea să treacă după cum doreşti. Tu nu eşti malefică, nici puterea nu-i. — Lordul Nelesquin explică foarte bine, nepoată. 648

Auzind vocea lui Qiro, ea se întoarse şi reuşi să-şi menţină zâmbetul pe faţă în pofida ororii care o străbătea. Bunicul ei era etern şi neschimbat. Înalt, subţire, de o mândrie dincolo de aroganţă, cu păr alb des, un barbişon tot alb şi mustăţi, Qiro Anturasi fusese întotdeauna o imagine a puterii. Conducea Anturasikunul la fel ca un împărat, fiind tratat de mulţi de parcă ar fi fost mai presus de unul. Dar acum devenise ceva mai puţin impozant. Sub ochi avea cearcăne adânci şi întunecate. Părul îi era încâlcit, iar barba îi crescuse neîngrijită. Încă-și mai ţinea capul sus, dar umerii îi erau prăbuşiţi. În timp ce se îndrepta spre ea, piciorul i se mişca ţeapăn, de parcă şoldul ar fi refuzat să funcţioneze. Iar ochii, acei ochi cu priviri îngheţate, care fuseseră întotdeauna scotocitori, erau acum pierduţi dincolo de ea. Se desprinse din îmbrăţişarea lui Nelesquin şi alergă spre bunicul ei. Îl strânse tare în braţe şi-l simţi cutremurându-se în mâinile ei. El îi întoarse gestul, dar slăbit, sprijinindu-se greoi de ea. — A trecut prea mult timp, bunicule. — Nu, fetiţo, n-a trecut nici o clipită. Au fost săvârşite multe, vorbi el, mângâindu-i părul cu o mână rigidă. Stăpânul meu, Nelesquin, mi-a dat multe porunci, dar când voi termina mi-a spus că am să pot să fac ce vreau. În curând am să pot. — Cred că are nevoie de odihnă, i se adresă Nirati lui Nelesquin. Am să-l iau înapoi în Kunjiqui şi-am să-l îngrijesc. Vei permite, stăpâne? — Este o idee excelentă, râse Nelesquin. Ai făcut o treabă minunată, Mare Maestre Anturasi. Am ştiut eu că fac bine când team ales. Mi-ai răsplătit încrederea mult peste aşteptări. L-a ales? Nirati se încruntă, apoi se strecură pe sub braţul drept al bunicului şi-l trase pe umărul ei. — Vino, bunicule. Am să-ţi spun poveşti. Am să-ţi vorbesc despre Keles şi despre aventurile lui — Keles? făcu bătrânul, după care vocea i se îmblânzi şi deveni aproape melancolic. Era o pacoste, exact ca şi taică-tu. — Nu, îl confunzi cu Jorim, bunicule. Puse mâna stângă în jurul şoldului său şi fu şocată să descopere cât era de slab. L-ar fi putut ridica şi duce cu uşurinţă la sanctuarul 649

ei, ca pe un copil. — L-am visat pe Keles şi zicea că este în Felarati. Îţi poţi imagina? — Un nepot de-al meu în Oraşul Întunecat? Nu, nu-i permis. Am să opresc asta. — Mai târziu, bunicule, după ce te vei fi odihnit, spuse Nirati şi mări strânsoarea. Întotdeauna ai spus că lucrezi cel mai bine după odihnă. — Da, da, şi voi face cea mai bună treabă, îi dădu el dreptate şi o sărută pe frunte. Întotdeauna am să fac tot ce pot pentru tine. — Şi eu pentru tine, bunicule, îi zâmbi ea cu sinceritate şi-l aşeză. După ce-şi admiră flota navigând spre nord-vest, Nelesquin se alătură femeii.

650

19 A 3-a zi, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Jorim Anturasi progresase atât de repede în studiile sale, încât maicana luă asta ca un semn sigur că era Tetcomchoa renăscut. Chiar şi el începuse să se întrebe dacă nu cumva era adevărat. Continua săşi spună că nu, însă bucuria totală pe care o simţea învăţând vrăjitoria îl făcea să pună la îndoială multe dintre convingerile nutrite de el de-a lungul întregii vieţi. Încă mai accepta faptul că magia era un lucru rău, dar poate numai cea scăpată de sub control era nefastă, ca orice făcut fără nici un respect pentru tradiţii şi fără nici o disciplină. Îngenunche în anticamera încăperii sale particulare, de partea cealaltă a mesei rotunde de lemn, în faţa Nauanei. Ea se dovedise un profesor competent, iar el reuşise să treacă de la invocaţiile simple la cele mai complexe. Cheia tuturor, aşa cum insistase ea în prima zi, era să găseşti acel mai care definea lucrurile. Adevărul era legătura spre magie şi putea fi folosit pentru a invoca şi modifica echilibrul lucrurilor. Se putea face şi mai mult, cineva putea folosi magia pentru a transforma fizic obiectele. Dar în pofida faptului că existau metode tradiţionale pentru a face ceva, cel mai bine era că, de obicei, apăreau diferite căi prin care putea fi creat un efect. Pe măsură ce deprindea vrăji tot mai complexe, ajungea din ce în ce mai repede la rezultatele dorite. Şi, adesea, metodele rafinate, deşi necesitau o concentrare mai mare, îl oboseau mai puţin decât cele directe. Ochii întunecaţi ai Nauanei îl urmăreau pătrunzători în timp ce Jorim luă găletuşa de lemn de la Shimik şi turnă nisip auriu în mijlocul mesei. Îi aruncă înapoi fennului găletuşa goală, apoi îl scărpină în dosul urechii. Shimik căzu pe spate într-o tumbă şi se rostogoli spre dormitorul lui Jorim. 651

— Tetcomchoa, nu înţeleg de ce-ai pus nisipul chiar aici. Lecţia de acum nu necesită nisip. — Ştiu, Nauana, dar mi-a venit o idee şi doresc să încerc ceva. Jorim atinse nisipul cu vârful degetului şi-l înlătură pe tot, cu excepţia unui singur grăunte. — Dacă funcţionează, cred că vei vedea ceva total miraculos. Ea zâmbi, dar se desprinse de marginea mesei. — După cum doreşte stăpânul meu. — Mulţumesc pentru că-mi arăţi atâta încredere. Se strădui să se relaxeze, apoi se concentră asupra grăuntelui de nisip. Deoarece era atât de mic, descoperi în primă instanţă că avea dificultăţi în a-l identifica. Starea solidă era aspectul cel mai lesnicios al descrierii, adăugându-se o sclipire luminoasă. Localizându-l în interiorul maiului, găsi o legătură puternică între grăunte şi restul nisipului, ceea ce nu-l surprinse din cale-afară. Aflase deja că un lucru era în relaţie cu altul la fel şi că partea unui lucru era întotdeauna legată de celelalte părţi. Începu, încet, să se joace cu echilibrele realităţii. Prima dată se folosi de magie pentru a face grăuntele suficient de uşor ca să plutească. Nu era dificil, ţinând cont cât de puţin cântărea. Partea anevoioasă era să-i menţină greutatea în aşa fel încât să nu ţâşnească spre tavan. După câteva ezitări în sus şi-n jos, reuşi să-l fixeze la un deget deasupra vârfului unghiei. Apoi începu să se joace cu căldura. Dirijă mai în el şi simţi că începea să se încălzească. Ştiind că era la un pas de realizare, introduse încă puţin. Grăuntele de nisip se încălzi şi deveni incandescent. Apoi explodă într-un norişor de vapori. — Eşti bine, stăpânul meu? clipi Nauana, apoi se aplecă înainte — E-n ordine, dădu el din cap, dar îl străbătu o undă vagă de oboseală. — Acesta a fost un miracol, stăpâne? — Nu, nu chiar. Priveşte! Apucă o mână de nisip, o ridică la înălţime între ei, apoi o lăsă să se scurgă încet. Folosindu-se de mai, prinse nisipul în cădere şi-l menţinu suspendat în aer, sub forma unei mici sfere. 652

— Nici ăsta nu este, nu încă. Ea nu spuse nimic, dar privea intens sfera. Din nou, Jorim localiză nisipul prin mai, dar de această dată îi folosi întreaga conectivitate. Începu, încet, să-l reechilibreze, pentru a se încălzi tot mai mult. Pe măsură ce se încingea, îşi aminti de greşeala sa anterioară şi aplică mai pentru a modifica un alt echilibru. Cu multă prudenţă, în timp ce permise căldurii să urce în continuare, schimbă echilibrul nisipului de la solid la fluid. Când sosise prima dată cu Lupul furtunii pe tărâmul amentzutlilor, nu remarcase o seamă de lucruri obişnuite în cele Nouă Principate, dar inexistente aici. Unul erau caii, iar celălalt roata, mai precis folosirea ei dincolo de o jucărie. În vreme ce unii dintre membri expediţiei preferau să-i eticheteze drept primitivi lipsiţi de orice speranţe, transportul pe roţi era foarte nepractic pe teritoriul lor muntos, accidentat. Când soldaţii din expediţie folosiseră carele de luptă împotriva mozoyanilor, amentzutlii au fost foarte impresionaţi şi chiar au pus pe seama lui miracolul apariţiei lor. Un alt lucru care le lipsea era cunoaşterea fabricării sticlei. Ceea ce ştia Jorim despre ea nu trecea de noţiunile de bază, însă pricepuse că nisipul, încins suficient de mult, devenea un fluid gros, vâscos, care putea fi modelat. Deşi nu avea nimic din priceperea unui sticlar, maiul şi abilitatea de a-l controla îi ofereau câteva mijloace de a manipula sticla. Sfera de nisip începu să strălucească şi să lumineze, aprinzând vizibil bucuria pe chipul Nauanei. Chiar şi Shimik tremura de încântare în faţa uşii. Pe măsură ce strălucirea creştea, Jorim menţinu cu prudenţă nisipul sub control, încetinind fluxul de mai în căldură, grăbind transformarea lui în fluid. Destul de curios, continuă să se încălzească, ceea ce avea un singur înţeles. Se topeşte, iar asta necesită căldură, indiferent cum. Modelând acest echilibru, îl oblig să fie tot mai fierbinte. Nisipul se topi şi deveni sticlă, atârnând ca un soare miniatural strălucitor. Folosind mai, îl îngustă la mijloc şi împărţi masa galbenă, strălucitoare, în două lacrimi. Le rotunji pe amândouă şi sesiză o expresie de uimire pură şi bucurie oglindindu-se pe faţa Nauanei. Şi acum să vedem dacă pot s-o fac până la capăt. 653

De când observase că lucrurile conţineau un adevăr, fusese atras spre studierea lui. Cu toate că nu-i era permis să folosească magia în afara şedinţelor de antrenament, petrecuse mult timp simţind adevărul din lucruri şi definindu-le prin mai. Pe măsură ce învăţa să le vadă, începuse să înţeleagă cosmologia amentzutlilor şi putea identifica noţiunile prin înţelesul lor din mai. Îl pusese chiar şi pe Iesol să ascundă lucruri banale în cutii de lemn sigilate, şi putea să simtă ce erau, fără să le vadă. Concentrându-se, extrase adevărul mesei aducându-l în mintea sa, apoi îl proiectă în sticlă. Cele două globuri gemene se contopiră, apoi se aplatizară într-un disc coborând uşor. Trei picioare mici se scurseră şi îngheţară. Nauana suspină surprinsă şi-şi acoperi gura cu mâna. Jorim zâmbi şi se întinse pentru a-i atinge esenţa cu mai. Făcând asta, îşi dădu seama că nu încercase aşa ceva până acum cu o fiinţă vie şi nu ştia la ce să se aştepte. O simţea fizic, la suprafaţă. Cam la fel cum făcuse şi cu masa, proiectă acel sens al ei în sticlă. Aceasta se subţie şi mai mult, devenind un disc subţire, care se rotea între ei. Deşi continua să strălucească, rămăsese suficient de translucid încât să poată vedea prin el. Sticla se modelă singură peste imaginea trăsăturilor ei, luând forma feţei sale. Pomeţii ridicaţi, nasul drept şi buzele pline. Sticla se scurse pentru a-i forma maxilarul şi urechile. Urmă chiar şi conturul capului ei şi apoi se vărsă închipuindu-i gâtul şi umerii, pentru a deveni un bust perfect, dar fără ochii ei. Sticla nu putea lua forma ochilor, aşa că se subţie şi apărură două găuri, permiţându-i să privească prin ele şi s-o vadă. Făcând asta, trecu de suprafaţă şi găsi adevărul ei. Căldura reveni la el străbătându-l, parte roşeaţă, parte teamă, a lui şi a ei, bucurie şi încântare... atât de multe emoţii încât nu le putea cataloga pe toate. Curgeau într-un râu măreţ, de culorile curcubeului, cu vârtejuri şi vaduri, curenţi repezi şi locuri unde apa stătea aproape neclintită. În timp ce râul şi scurgerea lui rămâneau puternice, compoziţia lui se modifică. Abia conştient, coborî sticla pe masă. Punând-o în vârful grămezii de nisip rămas, îşi întinse mâna dincolo de ea. Făcu un gest şi ea se 654

ridică, la fel ca el. Jorim înconjură masa şi o luă în braţe. Gura lui o găsi pe a ei şi se sărutară. În clipa când buzele li se atinseră, tot ceea ce simţise el prin mai se intensifică. Senzaţia se transmitea pe aceleaşi căi ca magia, confirmându-i ceea ce ştia deja. Apoi se amplifică, în clipa în care o surprinse simţindu-l prin mai, iar el se deschise în faţa ei, arătându-i cine şi ce era. Fără a fi conştient de gesturi, dar dându-şi seama că se mişcaseră, Jorim se trezi lungit în patul său, alături de ea. Nici unul nu purta prea multe veşminte şi desfăcând câteva noduri scăpară de acoperământul de pe şale. Se întinse lângă ea, cu mâna dreaptă deplasându-se la un deget deasupra pielii ei. De pe umăr pe sân, trecând de un sfârc întărit şi în jos pe curbura sânului, peste abdomenul plat spre şold şi pe coapsa ridicată, o putea simţi în mai. Îşi coborî palma peste pielea ei, pe coapsă, şi alunecă încet în sus, centimetru cu centimetru. Netezimea caldă a pielii, vibraţia sângelui de sub ea, zvâcnetul muşchilor, mângâierea mătăsoasă a părului, totul se combina cu ceea ce putea simţi. Surprinse fiorul care o străbătea, atât prin mai, cât şi în felul în care-şi ridicase bărbia în timp ce-i mângâia sânii. Cu un deget făcu rotocoale în jurul sfârcului şi putu simţi senzaţia propagându-se în tot trupul ei. O dorea cu intensitate şi furie. O considerase întotdeauna frumoasă dincolo de imaginaţie. Blândeţea cu care-l învăţa tot şi credinţa ei în el reprezentaseră mereu un înţeles mai generos a ceea ce era ea. Însă acum, legată de gândurile ei prin mai, putea vedea atât de mult. Ea-l privi drept în ochi, dar nu spuse nimic. Apoi, prin mai pulsară noi senzaţii. El îşi închise ochii şi privi cum ea se deschidea pentru el. Fusese capabil s-o citească fizic şi înainte, apoi emoţional, dar niciodată nu putuse vedea adânc în eul ei. Nu i-ar fi putut afla secretele fără să n-o distrugă. Însă ceea ce nu i-ar fi putut lua niciodată îi oferea acum de bună voie. O văzu copil, născută în casta maicana. Străbătuse aceleaşi lecţii pe care i le împărtăşise şi lui. Îi vedea profesorii aşa cum îl învăţase ea şi află că fusese foarte dăruită. A învăţat la fel de mult ca mine, dar mai devreme, chiar înainte de a împlini nouă ani. 655

O privi adâncită în alte studii, pe când se familiariza cu sfârşitul ciclului calendaristic. Profesorii ei o avertizaseră asupra ororilor din centenco. De la ei auzi el de promisiunea reîntoarcerii lui Tetcomchoa. Îi surprinse convingerea fermă că numai Tetcomchoa îi putea salva de la orice nenorociri le rezerva viitorul şi hotărârea ei de a fi cât mai pregătită să-l ajute. Petrecuse ore în şir rugându-i-se. Îi oferise sacrificii. Crease rugăciuni şi cântece. Îi gonise pe toţi peţitorii, nu pentru că nu i-ar fi plăcut de ei, dar pentru că a accepta curtea, căsătoria şi familia ar fi fost abateri de la ceea ce ştia că va fi viaţa sa. Era pregătită pentru întoarcerea lui Tetcomchoa. Ziua sosirii lui îi reveni în minte. Jorim intră în încăperea din vârful Templului lui Tetcomchoa. Soarele îl lumina din spate, aşa că tot ceea ce văzuse ea prima dată era o siluetă. Se aşteptase să fie mai înalt. Şuviţele împletite din părul lui o nedumeriseră un moment, apoi el ieşi din umbre şi-l privi mai îndeaproape. Roba lui era decorată cu şarpele încolăcit, simbolul zeului. Atunci, pentru prima dată, îi văzu chipul. Arătos, aşa cum nici un bărbat amentzutl nu i se mai păruse. Însă expresia de pe faţa lui – una de uimire şi umilinţă, cu o undă de nelinişte şi teamă – îi spuse totul. El era Tetcomchoa, venit să-i salveze, gata să facă tot ceea ce era necesar dacă amentzutlii îi returnau puterile împărtăşite cu ei. Se pregătise întreaga ei viaţă tocmai pentru asta, iar acum, în pragul începerii misiunii, învăţase încă ceva despre ea şi Tetcomchoa. Învăţase că-l iubea pe zeu dintotdeauna. Nu şi-l reprezentase niciodată în minte şi, totuşi, acum stătea în faţa ei şi n-ar fi putut fi nimic altceva. Alţii ar fi putut fi doar convinşi, însă pentru ea era numai certitudinea. Ştia că era Tetcomchoa. — Dacă îi place stăpânului meu, vorbi ea mângâindu-i faţa. — Tu îmi faci plăcere, Nauana, răspunse el şi întoarse capul sărutându-i palma. Ea roşi, apoi se ridică pe-o parte şi-şi lipi trupul de al lui. Îl rostogoli pe spate, apoi se ridică deasupra lui. Îl încălecă şi-l cuprinse. — Te-am iubit... — Ştiu, Nauana, încuviinţă Jorim din cap. 656

Îşi plimbă mâna prin părul ei, apucând-o de ceafă şi-i coborî gura spre a lui. Se sărutară din nou, un sărut care avea gustul fructelor dulci şi al mării. Se pierdură amândoi în acel sărut şi unul în celălalt. Şi aşa, pierduţi, creară împreună o altă vrajă.

657

20 Ziua a 5-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron îi considera pe cei doi bărbaţi îngenuncheaţi înaintea lui un studiu al contrastelor, deşi mai mult pentru atitudinea lor decât pentru aspectul lor fizic. Contele Donlit Turcol avea avantajul staturii sale şi al muşchilor, atât asupra lui Cyron, cât şi asupra Prinţului Eiran din Helosunde. Prinţii aveau acelaşi păr castaniu-deschis şi ochi albaştri, deşi ai lui Cyron erau mult mai reci, în vreme ce Turcol avea un păr castaniu-închis, purtat într-o coadă groasă, şi ochi cenuşii, inexpresivi. Îl uimise întotdeauna prin firea lui prădalnică şi considera că asta depăşea poveştile despre aventurile amoroase ale contelui. Amândoi oaspeţii săi erau cam de-o vârstă cu el, relativ tineri. Eiran era cel mai mic şi cel mai nou purtător de responsabilităţi. Cyron se pregătise întreaga sa viaţă pentru tron, iar Turcol așijderea, umbrindu-şi un frate mai mare pentru a deveni singurul moştenitor al tatălui său. Această ambiţie evidentă, pe care nu se străduise deloc s-o mascheze, nici măcar prin cel mai şubred artificiu, constituia cea mai mare diferenţă dintre el şi Eiran. Acesta nu deprinsese încă gustul ambiţiei, de-abia dacă învăţase să aspire la ceva. — Cred că trec printr-un moment dificil încercând să te înţeleg, Conte Turcol, se încruntă Cyron. Ţi s-a înmânat o copie a ordinelor trimise tatălui dumitale, în Jomir, şi cumnatului tău din Ixun. Mi-ai spus că vei fi pus la comanda soldaţilor pe care provinciile mele îi vor oferi, conform ordinului. Nu-i, oare, acesta adevărul? — Este, Alteţă, dădu băţos din cap Turcol. — Ai protestat faţă de trimiterea trupelor tale la frontierele noastre din nord. Cyron îşi întinse mâna dreaptă, indicându-l pe Eiran, 658

îngenuncheat de cealaltă parte a covorului roşu, întins de la tron, spre uşile sălii de audienţe. — Te vei duce acolo să ajuţi la apărarea poporului Prinţului Eiran. Nu înţeleg care-i problema. Turcol se foi, agitaţia sa fiind trădată de faptul că-şi strânse încet pumnii. Alesese să îmbrace robe de un verde vegetal, tivite cu aur, împodobite cu blazonul familiei, un mic dragon încolăcit pentru somn. Era limpede că intenţiona să-i amintească lui Cyron că familia Turcol ocupase cândva Tronul Dragonului. Pumnii i se deschiseră. — Este o chestiune de onoare, Alteţă. Ne-aţi convocat în serviciul vostru, apoi ne exilaţi în tărâmurile din nord. În acelaşi timp, în Moriande sunteţi înconjurat de mercenari helosundieni. Vă păziţi de propriii oameni, aşa cum ar face un cuceritor cu cei pe care-i oprimă. Eiran îşi coborî, un moment, fruntea, iar Cyron îi făcu semn cu capul. — Dacă nu vă supăraţi, milord Turcol, Alteţă, poate că aş putea explica de ce, atunci când am aflat că unitatea este adunată din Jomir şi Ixun, am cerut să fie staţionată la noi. — Poftim? îşi miji Turcol ochii. Simte capcana, dar n-o poate evita. — Oamenii mei au învăţat multe de la nalenieni, ca oaspeţi ai voştri, continuă prinţul helosundian. Keru, care servesc ca gardă a prinţului, fac asta numai din devotament pentru el. Ele achită astfel o datorie naţiunii naleniene păzindu-le conducătorul la fel de bine pe cât suntem şi noi de protejaţi. Mai mult decât atât, Contele Vroan şia luat o mireasă helosundiană, cinstindu-ne, iar noi îi suntem recunoscători pentru eforturile sale de a lupta pentru noi. A recuperat din Helosunde şi trupul Prinţului Aralias. Eiran păstra un ton blând şi vorbirea înceată. Nerăbdarea lui Turcol se contura pe faţa sa în cute tot mai adânci. Dacă nu i-ar fi despărţit doi metri de covor, Cyron era sigur că lordul vestic l-ar fi pălmuit pe Eiran. L-aş căsăpi pentru insolenţa lui. — Vrea lordul meu să treacă la subiect? ceru Turcol cu nările fremătând. — Vă rog, iertaţi-mă, mimă Eiran surprinderea şi-şi trase umil 659

capul între umeri. Fiindu-i atât de îndatorat Contelui Vroan şi auzind atâtea despre valoarea, înţelepciunea şi curajul vostru, am ştiut că, avându-i pe oamenii voştri printre ai mei, ar fi exact ce ne trebuie. Generaţiile noastre mai tinere aud numai istorisiri amare despre ceam pierdut. Dumneavoastră, lordul meu, şi oamenii voştri, ne veţi aminti că putem învinge din nou. — Dar trupele de la frontieră sunt retrase din liniile voastre, Prinţe Eiran, se încruntă vesticul. — N-aş vrea ca fratele meu prinţ să fie nevoit să exprime ceea ce trebuie, zâmbi Cyron. Ştii, Conte Turcol, că Alteţa sa a condus atacul asupra Meleswinului. Trupele sale au cucerit oraşul, doar că au fost copleşite de către deseieni. Sora sa a fost capturată şi obligată să se mărite cu tiranul deseian. Suntem responsabili pentru mare parte din toate acestea. — Am auzit chiar noi, cei din interior, dădu Turcol din cap. — Grozav. Ceea ce n-aţi auzit este că trupele helosundiene au fost înfrânte. Cei mai buni generali ai lor au fost ucişi, armatele lor împrăştiate. Adevărul este că în timp ce trupele helosundiene de elită au devenit gărzile mele keru, celelalte efective sunt deplorabile. Dacă deseienii ar afla de calitatea forţelor de la acea frontieră, ai avea o întrevedere cu Prinţul Pyrust, nu cu mine. Şi ţi-ar transforma maţele în cingătoare şi ţi-ar azvârli zâmbetul afectat potăilor din stradă, să se bată pentru el. Chiar dacă ar fi făcut vreo încercare de a-şi ascunde simţămintele, Cyron se îndoia că oaspetele său nobil şi-ar fi dat seama de asta. O lumină înviora acei ochi cenuşii, şi aproape că putea auzi gândurile ţăcănind prin mintea omului, de parcă avea un creier de gyanrigot, construit din mecanisme, sârme şi pârghii. Turcol măsura Tronul Dragonului pentru el însuşi, dându-şi seama că, în cazul în care trupele helosundiene erau atât de slabe încât nu-i puteau opri pe deseieni, ar putea să conducă el, cu uşurinţă, o armată spre capitală şi să înceapă o nouă dinastie Turcol. — Alteţă, dacă situaţia este atât de grea pe cât sugeraţi, atunci există motive în plus ca trupele mele să fie aduse imediat aici, în capitală. Nu ne putem compara cu keru, asta se ştie foarte bine, însă am putea să vă oferim protecţie în timp ce keru îşi apără propria ţară. 660

— Acesta a fost planul luat în considerare de mine în prima instanţă, dădu Cyron încet din cap, dar apoi mi-am dat seama că o astfel de mişcare i-ar pune în gardă pe deseieni asupra stării deplorabile a helosundienilor. Nu, am să-i mut pe ei spre sud, la frontiera cu Virine, acolo unde nu vor fi confruntaţi cu nici o ameninţare şi ar putea fi antrenaţi. În locul lor, am să pun trupele tale şi-am să adun alte unităţi de prin mlaştinile din vest pentru sprijin. Pyrust îşi va imagina că fac o rotaţie a trupelor doar ca să-l irit şi nu va bănui altceva, chiar dacă ar visa că drumul spre sud este deschis, explică prinţul, apoi aşteptă câteva clipe şi zâmbi. Ceea ce, cu trupele dumitale la locul lor, dragul meu conte, nici n-ar fi posibil. — I-am transforma visul în coşmar. — Sunt convins că aşa aţi face, zâmbi Cyron şi mai mult. Îţi mulţumesc că accepţi misiunea cu atâta eleganţă. „Coşmar.” Am să ţin minte că ai spus asta. — Dar, stăpâne... înţepeni Turcol. — N-ai de ce te teme, Pyrust nu va afla niciodată de bravada ta lăudăroasă. Dacă te atacă, vreau să fie surprins de cât de uşor eşti de învins. Lordul vestic se foi pe genunchi, dar Cyron deschise brusc un evantai de mătase, ascunzându-şi faţa. Deşi se putea vedea prin el, tot ce zăreau cei doi vizitatori era capul rânjit al unui dragon. Audienţa se terminase, iar odată cu ea şi orice altă discuţie. — Milord Turcol, am hărţile şi lista de provizii pe care le vei dori, se înclină Eiran. Vă rog să veniţi cu mine. — Precum voieşte Dragonul. Cei doi bărbaţi făcură o plecăciune spre tron, apoi se retraseră, rămânând aplecaţi până ajunseră la uşă, fără a-şi întoarce nici o clipă spatele spre el. Odată ce deschiseră uşa, trecând dincolo, două blonde keru, înalte, o închiseră din nou, iar Cyron îşi strânse şi el evantaiul. Îl strecură în lăcaşul minuscul din braţul drept al tronului, apoi se ridică şi dispăru într-un pasaj lateral. Avusese impresia că va rămâne într-o dispoziţie mohorâtă, însă mireasma discretă de iasomie îl făcu să zâmbească. Se grăbi să străbată pasajul, slăbindu-şi legăturile robei oficiale. Urcă pe treptele în spirală, iar parfumul deveni tot mai puternic. Se gândea că era la 661

doi paşi de prada sa şi chiar crezu că aude foşnetul discret al papucilor pe treptele de piatră de deasupra. Apoi ajunse la panoul care ducea spre apartamentele sale private, îl făcu să gliseze şi păşi într-o încăpere învăluită în mireasma iasomiei. Ea îngenunchease lângă măsuţa joasă, pe podeaua de lemn deschis la culoare, turnându-i o ceaşcă de ceai auriu. Parfumat cu iasomie. Cyron ar fi fost foarte fericit să-şi abandoneze roba într-o grămadă violetă, s-o ridice pe femeie şi s-o ducă în patul său, însă dacă ar fi făcut asta, ar fi pângărit aura de pace întreţinută de ea. În absenţa lui rearanjase până şi mobilierul. Anticamera fusese întotdeauna simplă, aşa că nu ar fi avut nevoie de cine ştie ce ajutor şi o ştia mai puternică decât părea. În cele din urmă, nu conta ce mutase, ci cum şi unde. El preferase să păstreze masa şi laturile scaunelor paralele cu pereţii şi cu linia duşumelelor. Ea le răsucise. Stativul sabiei fusese mutat de lângă uşa dormitorului spre colţul unde un scaun îl ascundea pe jumătate. Măsuţa joasă la care îngenunchease pentru a-i pregăti ceaiul fusese adusă mai aproape de mijlocul încăperii, dar nu chiar în centru. Mobilierul, poziţionat înainte în ideea unei maxime utilităţi, forma acum insule într-un ocean străbătut de adierea iasomiei. Iar pe masă, într-o vază subţire, se afla o singură ramură dintr-o tufă de iasomie, cu trei flori rămase pe ea. Petalele albe ale celorlalte fuseseră împrăştiate la întâmplare, de la fereastră spre masă, ca şi cum creanga ar fi zburat singură. Deşi păreau împrăştiate la nimereală, Cyron nu avea nici o îndoială că Doamna de Jais şi Jad pusese fiecare petală acolo unde se afla. Erau semne dintr-o limbă pe care el n-o va înţelege niciodată şi totuşi, la fel ca baladele cântate în dialecte neştiute de el, o găsea frumoasă. Ochii ei argintii se aţintiră brusc în direcţia lui, apoi aşeză ceainicul şi se înclină adânc. — Iertaţi-mă, Alteţă. Nu v-am auzit venind. — Sunteţi foarte îngăduitoare, pentru că bocănitul meu pe treptele alea a fost la fel de răsunător precum roţile carelor pe piatra de pavaj. 662

Se apropie de masă şi alunecă în genunchi vizavi de ea. Făcând asta, crenguţa de iasomie mai pierdu o petală, care căzu fluturând pe faţa de masă. Nu ştia cum reuşise ea asta, dar ştia că fusese mâna ei. — Îmi cer iertare pentru că v-am luat prin surprindere. — Spre necazul lor, sunt mulţi cei care vă găsesc plin de surprize, nu-i aşa, stăpâne? Cyron zâmbi, apoi înălţă ceaşca minusculă de ceramică. Lăsă aburii ceaiului să-i mângâie faţa şi să-i umple nările. Bău şi, cât timp îi trebui ceaiului să-i încălzească măruntaiele, împinse întreaga lume departe de el. Îl cuprinse un simţământ de pace care-i mângâie inima. Expiră încet, apoi bău din nou, înainte de a lăsa ceaşca. — Aţi fost prevestitoare, sugerând cum va aborda Contele Turcol negocierile. S-a bazat pe onoarea lui, iar Prinţul Eiran a făcut tot ce iam cerut. L-a flatat, apoi a tăcut, astfel că am putut prelua controlul. I-am oferit lui Turcol deschiderea de vis, iar el mi-a răspuns cu un comentariu de coşmar. I-am mulţumit pentru că acceptă misiunea, apoi am pus capăt discuţiei. Era prins în capcană, povesti Cyron în timp ce-i studie chipul neted, fără cute. Felul în care l-aţi descifrat a fost fără cusur. — Nu l-am descifrat, pentru că n-am vorbit niciodată cu el, clătină din cap Doamna de Jais şi Jad. Îl cunosc numai din descrierile altora. — Nu l-aţi privit niciodată când a fost la Casa Plăcerilor de Jad? Ea nu răspunse, dar îşi ridică ceaşca şi bău. Ochii ei argintii îl fulgerară peste buza cupei, iar degetele sale mângâiară blazonul cu dragonul de aur, întors spre el. Îşi lăsă încet ceaşca jos, apoi zâmbi. — Casa Plăcerilor de Jad este selectivă cu cei pe care-i acceptă. Contele Turcol n-a fost admis. — Nu? înălţă Cyron din sprâncene. Cred că asta i-a jignit vanitatea. — Alteţa Voastră are în mod sigur dreptate. Ea rămase tăcută şi mai turnă ceai. Prinţul zâmbi. În vreme ce Doamna de Jais şi Jad prezida asupra Casei Plăcerilor de Jad, novicele ei erau prezente în toate straturile societăţii naleniene. Unele dintre elevele sale deveneau concubine, la fel ca ea, iar unele îşi înfiinţau propriile şcoli. 663

Altele veniseră acolo pe ascuns, erau instruite şi trimise înapoi la casele lor cu un sentiment de îndatorare faţă de ea. Cyron nu avea cum să afle cât de departe se întindea reţeaua ei de influenţă, dar având în vedere că era în Moriande de mai mult timp decât era pe tron Dinastia Komyr, trebuie să fi fost vastă. Deşi se îndoia că putea rivaliza cu tentaculele birocraţiei din ministere, nu avea dubii că s-ar putea să fie mult mai eficientă în culegerea unui anumit tip de informaţii. — Dacă aş putea întreba... — Orice, stăpâne. — Aţi aflat multe despre Virine? Ochii ei se închiseră pe jumătate. — În aceste zile ne parvin foarte puţine informaţii din acele locuri. Războinicii se îndreaptă spre est pe furiş, să nu alarmeze, dar armata se mobilizează. Par să se mişte atât de repede, încât familiile şi însoţitorii taberelor nu pot ţine pasul. Mulţi au fost avertizaţi să se deplaseze spre vest. Cyron dădu încet din cap. — Iar despre Est? Ea culese de pe masă petala căzută şi o frecă de obraz, apoi o puse din nou jos. Pe ea licărea o singură lacrimă. Mai rău decât mi-aş fi putut imagina. Simţi un imbold brusc de a-i spune cât de puţine ştia despre invazie şi despre precauţiile lui pentru a împiedica răspândirea ei. Ţinând cont de modul în care sugerase să trateze cu Contele Turcol, s-ar putea foarte bine să fi ghicit cam ce se petrecea. Deşi totul fusese făcut fără multă zarvă, soldaţii cărora li se ordonase să se pună în mişcare spre sud şi-au luat rămas-bun de la cei dragi şi, fără îndoială, veştile ajunseseră până la ea. O privi, iar în vârful degetelor simţea furnicături la amintirea moliciunii pielii ei sub atingerea lui. Dădu încet din cap, apoi zâmbi. — Stăpâne? îi întoarse ea zâmbetul. — Am decis să mă încred în tine. — Este înţelept, Alteţă? — Un lucru înţelept şi necesar. Ai ochi şi urechi acolo unde eu nam, mai ai şi o minte capabilă să înţeleagă şi să comunice în mod 664

subtil. Am nevoie de tine. Nalenyrul are nevoie de tine. — Îmi faceţi o mare onoare cu această încredere, Alteţă. — Şi-ţi transmit şi o mare povară. Cu voce scăzută, Cyron explică tot ce ştia despre invazie. Ea, în stilul ei subtil, îi oferi informaţii suplimentare. Când el menţionă că invadatorii ajunseseră nu mai departe de Muronek, ea-l corectă cu blândeţe: — Cred, Alteţa Voastră, că voiaţi să spuneţi Talanite. Primi destul de bine pomelnicul lui de evenimente şi nu păru mai alarmată decât dacă i-ar fi sugerat că în acea seară va ploua. Când el termină de vorbit, o privi şi rămase tăcut. Îşi goli ceaşca de ceai şi o puse din nou pe masă. I-o umplu. Punând ceainicul jos, îşi lăsă mâinile pe coapse şi se întoarse spre sud, de parcă ar fi putut vedea până departe, la Kelewan. — Ca provincie a capitalei imperiului, Virine n-a fost niciodată în siguranţă în întreaga istorie. Au populaţie mai mare, mai multe grâne, mai mult din toate, în afară de spiritul pe care-l posedă nalenienii. Am locuit multă vreme acolo, în Oraşul Ilustrat, însă mam mutat în nord, căutând viitorul. Propria lor mulţumire de sine le va aduce distrugerea, dacă nu cumva le-a şi adus-o. Stomacul lui Cyron începu să se strângă. — Atunci invazia ne va distruge şi pe noi? — Nu sunt clarvăzătoare. Precauţiile voastre sunt înţelepte. E necesar să fie luate pe furiş, să nu izbucnească panica, vorbi ea, apoi îşi roti încet ceaşca vreo câteva grade. Va veni un moment când veştile se vor împrăştia peste tot şi trebuie să fiţi pregătit să răspundeţi. Aceasta-i o reminiscenţă a invaziei turasynde: toţi trebuie chemaţi la oaste şi va fi nevoie să garantaţi că nu va urma o altă urgie. — Aş putea să promit aşa ceva? clipi prinţul. — Nu, dar mai contează? scutură ea din cap. Urgia s-ar putea să omoare, dar invadatorii sigur vor ucide. Morţii nu vă vor cere socoteală, iar supravieţuitorii vă vor binecuvânta pentru că n-a fost mai rău. — Pentru cineva care spune că nu-i clarvăzătoare, iată o prognoză destul de cruntă. 665

Îl fixă cu o privire care-l făcu să-l treacă fiorii. — O prezicere poate fi ignorată, dar avertismentul meu nu. Acceptaţi şi acţionaţi în consecinţă, altfel Dinastia Komyr nu va trece de anul acesta.

666

21 Ziua a 6-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Drumul Prinţesei, la est, Erumvirine Când gloonul soth şi băiatul cu un singur braţ încercaseră prima dată să se alăture caravanei cu refugiaţi în urma căreia mergeau războinicii mei, s-au ridicat împotriva lor o mulţime de glasuri. Alăturarea lor adusese grupul la douăzeci şi şapte, ceea ce a fost văzut ca de bun augur. Însă cei care se temeau de gloon spuseră că el n-ar trebui să fie pus la socoteală şi că băiatul nu era nici măcar pe jumătate bărbat. Urardsa făcu vreo câteva pronosticuri pline de speranţă şi păru chiar sincer, deşi eu nu eram sigur că el credea în propriile vorbe, sau dacă nu cumva încerca să mă facă pe mine să le duc la îndeplinire. Moraven o cunoscuse pe Pavynti Syolsar înainte, dar noul ei nume, Ranai Ameiyne, i se potrivea mult mai bine. Timpul petrecut de ea la serrianul Istor îi oferise o direcţie şi un scop, iar prezenţa lui Dunos i le întărise. Şi-a amintit de ea, iar ea l-a recunoscut vag. Se pregătise să-l antreneze pentru a fi spadasin, deşi un cuţit lung era tot ce avea momentan la dispoziţie. Cu toate astea, provocase pierderi serioase în luptele de hărţuială de care am avut parte şi se putuse furişa suficient de neauzit ca să fie un vrilridin. Dacă nu ajungea spadasin ar fi un câştig pentru arta asasinilor. Cealaltă persoană pe care am salvat-o de pe deal se prosternase pe loc înaintea mea când a aflat cine sunt. Îşi spunea Deshiel Tolo şi le-a spus celorlalţi că era verişor de-al meu. Mi-a cerşit iertarea şi i-am acordat-o. Un spadasin foarte iscusit şi de bun renume. Când nu stătea trântit pe burtă, era la fel de înalt ca şi mine, deşi cântărea mai puţin. Părul său negru şi lung şi ochii cenuşii contribuiau la asemănarea dintre noi şi era destul de uşor să crezi că puteam fi luaţi drept verişori sau fraţi. Blazonul pe care-l purta, leopard la vânat, şi aplecarea sa spre dialectul sudic îl dezvăluiau drept cineva provenit 667

din cele Cinci Principate. Ţinând cont de măiestria lui în lupta cu sabia şi de trebuinţele noastre, l-am iertat. Puţinii refugiaţi s-au trezit că sunt foarte norocoşi. Deşi s-au grăbit cât au putut de mult, Drumul Prinţesei nu era făcut pentru viteză. Majoritatea traficului comercial trecea pe râu în sus, pentru că drumul şerpuia ca o cale pitorească, legând capitala de coastă. Prinţesa din Virine mergea acolo în fiecare an, înainte de sezonul musonilor, aşa că l-au înfrumuseţat. În anumite locuri au ridicat dealuri, albia pâraielor a fost modificată şi-au fost plantate chiar şi păduri, pentru a da umbră. Fusese un proiect ambiţios, care îi răpusese însă pe mulţi dintre ţărani în timpul construirii sale, iar acum ucidea şi mai mulţi. Indiferent cât de repede încercau refugiaţii să se deplaseze, nu-l puteau întrece pe duşman. Ne convenea şi asta, pentru că-i foloseam drept momeală. Duşmanul trimitea iscoade, să-i depisteze pe cei rămaşi în urmă, deşi îi atacau mai mult de foame, decât ca să împiedice aflarea înaintării lor. De-a lungul Drumului Prinţesei, iscoadele lor dispăreau. Nu eram numai noi trei, iar înainte de bătălia de la Pârâul Cântător îi depăşeam numeric pe refugiaţi. Cercetaşii mei îi adunau pe cei voinici şi energici, indiferent de experienţa lor în luptă. Nu mam sinchisit să le aflu numele, ceea ce m-a scutit de neplăcerea de a observa că le-am uitat atunci când mureau, dar vreo doi dintre ei meritau efortul. Pe la asfinţitul celei de-a şasea zile, ştiam că echilibrul situaţiei începuse să se schimbe. Patru oameni care fugeau spre est s-au alăturat grupului, numărul ajungând la treizeci şi unu. Pe cât de mult am încercat, n-am putut manipula cifrele în aşa fel încât să descopăr vreun semn că sorţii ne surâdeau. Apoi au sosit primele rapoarte din partea cercetaşilor mei că se apropia un grup de vhangxi. Păreau să fie mai numeroşi decât celelalte grupuri de iscoade şi mai disciplinaţi, ceea ce m-a făcut să cred că deveniseră mai inteligenţi sau mai prudenţi. Aş fi preferat să cred în ultima posibilitate, însă orice comandant care-şi face planurile bazându-se pe prostia inamicului său este la rândul său un prost. 668

Am privit şi-am aşteptat într-o poiană la umbra unor copaci cu frunze roşii, acolo unde ne-am aşezat tabăra. Refugiaţii care ni se alăturaseră povestiseră că nu exista nici o urmă de duşmani înspre vest, iar momeala noastră luă asta drept un semn bun. Aşa că, în loc să-şi amenajeze poziţii defensive, s-au adunat cu toţii să stea la taclale şi să schimbe noutăţi. Dacă nu-i puteam ţine în loc pe vhangxi, vor fi măcelăriţi cu toţii. Şi pe cât de mult le detestam prostia, totuşi, încă mai aveam nevoie de ei. I-am instruit pe Deshiel şi Ranai, apoi am preluat comanda unui grup de vreo zece bărbaţi care, înainte de a se fi întâlnit cu noi, treieraseră grâne şi vânaseră broaşte. Cei doi dispărură cu oamenii lor în întuneric, iar noi am aşteptat, aşa cum am mai făcut-o şi în alte nopţi. Totuşi, în această seară am făcut ceva ce n-am făcut înainte. În trecut, aş fi blocat drumul aşa cum ar fi făcut un tâlhar, prăbuşind un copac de-a curmezişul lui. Vhangxii s-ar opri ca să-l dea la o parte. Şi în acest timp, noi ne-am fi năpustit asupra lor din faţă şi de pe ambele laturi ale drumului, măcelărindu-i fără milă. De data asta însă, am procedat puţin altfel. Grupul meu s-a ascuns pe partea de nord a drumului, în spatele unor tufe ţepoase de agrişe. Ranai şi-a poziţionat oamenii, între care şi cei câţiva arcaşi ai noştri, la douăzeci de metri mai jos, pe partea sudică. Deshiel s-a aşezat mai înspre est şi spre noi, gata să dea ocol prin nord şi să le taie retragerea iscoadelor. Din moment ce oamenii lui Ranai vor lansa atacul, fiind astfel mai vulnerabili, am cioplit nişte ţepuşe şi leam înfipt în pământ înaintea poziţiei ei, în speranţa că năvălitorii vhangxi se vor trage singuri în ţeapă când vor ataca. Duşmanul se furişă în sus pe drum, având mare grijă în timpul deplasării. Până atunci, se înghionteau unul pe altul, ca nişte copilandrii la joacă, însă acum veneau cu ochii lor plaţi larg deschişi, privind pădurea. Cu astfel de ochi uriaşi am presupus că vedeau foarte bine noaptea, dar cât de bine... puteam doar să-mi dau cu presupusul. Înainte, nu contase prea mult, din moment ce-i vom ataca de aproape, nu cred că asta conta şi pentru noi. Ranai lăsă să treacă de poziţia ei vreo şase, apoi săgeţile negre zvâcniră în beznă şi-i secerară. Patru căzură, loviţi în piept, şase se 669

răspândiră de pe drum spre poziţia ei şi alţi şase năvăliră în direcţie opusă. Atacul frontal împotriva unei trupe de ambuscadă era singura cale de a o înfrânge, dar vhangxii nu mai făcuseră niciodată aşa ceva. Mai mult chiar, acţiunea lor sugera că ne analizaseră tacticile şi, anticipând o capcană, îşi planificaseră contraatacul. Căzură şi alte săgeţi, secerând încă o pereche. Cei care îi urmaseră înaintară în salturi. Unii intrară în pădure aproape imediat, dar ceilalţi trecură de punctul lansării ambuscadei, apoi ţâşniră înainte, încercând să încercuiască trupa lui Ranai. Acest lucru dezvălui gândire tactică la un nivel încă nemaiîntâlnit. Ştiau ce facem şi-şi dăduseră seama cum să ne contracareze acţiunile. Ceea ce însemna că venise vremea să facem altceva. Fără să catadicsesc să-mi trag săbiile, am ieşit din ascunziş şi-am luat-o la fugă pe drum. Între două bătăi de inimă – sau între şase bătăi de inimă, dacă ţineam cont şi de ale lor – oamenii mei mă urmară. Veneau la fel de tăcuţi ca moartea şi, când am arătat spre sud, au intrat în pădure şi i-au lovit pe vhangxi din flanc. Mai departe înspre est, în beznă, cineva urlă un ordin şi un număr şi mai mare de bestii mătăhăloase veniră în goana mare. Nu aveam timp să mă gândesc la ceea ce auzisem. Duşmanul, care se deplasase spre nord, ieşise acum din pădure pentru a ataca în sud, doar că, în drum dăduse de mine. Prima mea lovitură de sabie despică un vhangxi de la şale până la umăr. Măruntaiele îi ieşiră întro revărsare umedă şi se prăbuşi peste grămada aburindă. Scoţândumi cea de-a doua sabie, am despicat o căpăţână înainte de a mă retrage prin răsucire din calea ghearelor care loveau aerul şi pe care, dintr-o lovitură circulară, le-am amputat cu mâini cu tot, de la încheieturi. O altă lovitură rapidă l-a terminat şi pe acesta, apoi lovituri încrucişate îl decapitară pe următorul. Căzut într-un genunchi, l-am lăsat pe unul dintre săltăreţi să treacă pe deasupra mea. Ghearele lui sfâşiară aerul în timp ce sabia din mâna mea dreaptă îi trecu prin burtă. Căzu cu o bufnitură, săltă şi se rostogoli, încurcându-se singur în propriile maţe. Ridicându-mă, m-am dat înapoi. Nişte gheare îmi trecură la un centimetru de faţă, însă asta n-a însemnat mai mult decât 670

mângâierea adierii de primăvară. Lovitura ratată răsucise creatura, întorcând-o cu spatele la mine. Am ridicat fulgerător sabia din stânga şi-am izbit cu latul pe spinarea ei. Vârful i se curbă, iar energia acumulată se revărsă chiar asupra vertebrei de sub îmbinarea dintre gât şi umeri. Fără să sfâşie pielea ori să desprindă un singur solz, lama sfărâmă osul, retezând coloana vertebrală. Vhangxiul se prăbuşi, capabil doar să-şi mai deschidă şi să-şi închidă botul pe când se chinuia să tragă o gură de aer care oricum nu-i mai era de folos. Dinspre sud răzbătea zarva bătăliei. Vhangxii mârâiau în timp ce loveau sau erau loviţi, şi numai dispariţia bruscă a oricărui sunet făcea diferenţa între situaţii. Oamenii urlau, fiecare în alt fel. După tonul vocii îmi puteam da seama cine va trăi şi cine nu. Mintea mea înregistra sunetele şi-am înţeles că ne descurcam mai bine decât aş fi crezut, însă această ambuscadă va fi, pentru multă vreme, şi ultima. Apoi un bărbat apăru călare pe drum. Cel puţin, aşa arăta, ca un om şi purta armură. Îşi struni calul când mă văzu în mijlocul măcelului. N-am văzut nici o urmă de teamă pe faţa lui şi m-am bucurat. Vhangxii, neavând nici un fel de expresii faciale descifrabile, fuseseră nişte duşmani nesatisfăcători. Călăreţul în armură se uită spre mine şi vorbi. Mi se adresă întrun dialect pe care nu-l mai auzisem de multă vreme. Moraven nici nu ştia de el. La vremea când ajunsese în îngrijirea lui Phoyn Jatan, o asemenea limbă oficială şi precisă, la fel ca dialectul special prin care era exprimată, ieşise demult din vogă. Cei care o folosiseră muriseră în cea mai mare parte, iar limba dispăruse odată cu ei. Stăteam acolo, cu săbiile năclăite, apoi mi-am plecat capul. Deşi aveam dificultăţi la rostirea cuvintelor, am încropit un răspuns şi mam dat la o parte din drum, să-i fac loc. Cu vârful sabiei din dreapta am descris un cerc. Diametrul era cât lăţimea drumului. Când am ajuns la punctul de pornire, m-am răsucit pe călcâie, întorcându-i spatele. Apoi m-am dus în partea opusă, mi-am băgat săbiile în teacă şi m-am întors cu faţa spre el. Îşi scoase coiful, apoi platoşa de pe piept şi mănuşile de metal. Nu se mai osteni să-şi dea jos şi pulpanele armurii, cămaşa de zale şi 671

apărătorile pentru picioare, deşi regulile de duel formal pe care le oferise interziceau loviturile la picior. Roba sa şi tunica purtau blazonul cu laba de urs, ceea ce l-ar desemna drept un simplu cetăţean din Erumvirine. Şi-un orb ar fi putut observa că nu era. Urechile ascuţite i se iţeau prin părul negru. Pielea lui avea o nuanţă albăstruie, care-l făcea mai puţin vizibil în noapte. Însă ochii căprui licăreau precum cei ai pisicilor. Am presupus că putea vedea în întuneric la fel de bine ca ele şi că avea reflexe pe măsură. Deşi nu părea să se fi grăbit cu nimic, era gata să atace. Se înclină înspre mine, menţinând plecăciunea suficient de mult cât să fie respectuoasă, dar chiar atât cât mi se cuvenea. I-am întorso, cam cât merita un ţăran, novice în ale sabiei. Deşi îşi masca bine reacţiile, ochii i se strânseră suficient ca să-mi indice că aş fi primul lui trofeu. Zarva luptelor din pădure de potoli. Dar, mai important, simţeam vibraţii de jaedun. Cele mai puternice proveneau de la Ranai, ceva de la Deshiel. Cele mai slabe erau de la Grieka, însă controlarea înţepăturilor ei fusese întotdeauna dificilă. Am surprins chiar şi urme de la Luric Dosh şi ale măcelului provocat de el cu o suliţă, scrijelindu-şi propriul său cerc cu sânge de vhangxi. Adversarul meu îşi trase sabia şi adoptă prima dintre poziţiile defensive Cocostârc. Cu piciorul de înaintare ridicat, cu talpa plasată pe genunchiul drept, braţul stâng ridicat în aer şi sabia înălţată, dar în spate, poziţia arăta impresionantă, însă era rareori practică în orice luptă reală. Deşi contracara bine poziţiile Tigru şi Lup, nu le acordase atenţie. Poate că purtam eu blazonul tigrului negru la vânătoare, dar i-aş masacra trupele ca Vultur. Ar fi trebuit să adopte postura de Şarpe pentru a se confrunta cu mine, însă desconsiderarea mea îl rănise şi voia să arate că înţelegea unele dintre formele mai complexe. Şi eu le înţelegeam, aşa că am rămas pe loc, aşteptând. Am admirat cum îşi menţinea echilibrul. Mâinile nu-i tremurau, altfel ar fi trădat oboseala. Nu se legăna deloc. Aştepta, ştiind că alesese o postură care invita un atac. Ţinând cont de aroganţa mea, era limpede că se aştepta la unul şi, dacă aş fi avut vreo posibilitate să-i 672

măsor îndemânarea, poate că l-aş fi obligat. Aşa, necunoscându-i puterile, singura invitaţie pe care o puteam accepta era cea de a mă alătura lui în cerc. Nu ştiu cât timp am aşteptat, însă oamenii mei i-au răpus pe ultimii dintre vhangxi în acest răgaz. Un povestitor ar fi măsurat durata în zile. Unii dintre însoţitorii mei, şi toţi ai săi, îl măsurau în vieţi întregi. Toate zgomotele luptei încetaseră, iar tovarăşii mei – jumătate din câţi fuseseră înainte – se opriseră la o distanţă respectabilă în afara cercului. Unii priveau, iar alţii – cei înţelepţi – îşi trasară propriile lor cercuri pentru protecţie şi se uitau prin lentilele amuletelor menite să ţină vrăjile la distanţă. Adversarul meu, încă fără să arate nici o urmă de oboseală, îşi întinse, încet, piciorul stâng şi se lăsă în jos, ghemuit pe dreptul. Sabia sa rămăsese ridicată, dar coborî spre a fi îndreptată către mine. Braţul său stâng se îndoi în jos, antebraţul în paralel cu şoldul, pe când adopta, în cele din urmă, cea de-a treia poziţie a Cobrei, deşi cei care priveau o identificară drept Scorpion. Am ridicat piciorul drept, atingând cu talpa genunchiul stâng. Îmi ţineam sabia ridicată cu mâna stângă, mai sus decât el. Braţul meu drept îl imita pe al său stâng. Mi-am permis un zâmbet compătimitor şi mi-am îndoit inelarul şi degetul mic în interior, de-abia dacă se apropia de perfecţiunea Cocostârcului închipuit de el. Îmi băteam joc de el şi ştia asta; şi-am făcut-o îndrăznind să-l provoc la atac. Nu-şi ascunse în nici un fel consternarea. Dacă aştepta, la fel ca mine, nu făcea decât să mă imite. Dacă ar fi atacat, ar fi însemnat că avea mai puţină răbdare, că era mai impetuos, mai puţin maturizat. Mai puţin valoros. Apoi, din nou, dacă m-ar fi ucis, nimic n-ar fi contat. Atacă. În vreme ce năvălea, am descifrat cum se aştepta el să decurgă duelul. Va lovi cu vârful sabiei spre gâtul meu, iar sabia mea va coborî să pareze. I-aş azvârli sabia la o parte, dar el va lovi din încheietură şi va folosi impulsul transmis de mişcarea mea pentru a mă spinteca, de la piept până la şold, pe partea dreaptă. Se avântă întinzându-şi sabia, ca pentru o străpungere. Piciorul drept făcu pasul, iar stângul se îndoi. Vârful sabiei sale, fără nici cea 673

mai mică ezitare, ţâşni spre gâtul meu. Ochii-i urmăreau ţinta şi, de asemenea, sabia mea, aşteptând s-o vadă coborând, aşteptând primul contact. La acea vibraţie, şi-ar răsuci încheietura şi m-ar despica. Lovitura lui mi-ar atinge mâna dreaptă, retezând tendoane şi muşchi, poate chiar rupând osul. Aş fi rănit grav, iar finalul duelului ar fi decis. Însă, cu toate planurile şi anticipările lui, nu aflase calea spre victorie. Nu-mi ţintise cu adevărat gâtul, ci îndreptase lovitura spre el, ştiind că lama lui nu-l va atinge niciodată. Se pregătise pentru reacţia mea, iar când aceasta nu se produse – deşi lovise cu iuţeala unei Cobre – rămăsese fără ţintă reală. Pe când ataca, m-am întins. Piciorul meu drept alunecă în jos şi se plasă doar puţin dincolo de călcâiul său stâng. M-am aplecat spre dreapta, iar sabia lui zvâcni peste umărul meu stâng. Sabia mea se înălţă puternic, fără măcar să fi început vreodată să coboare. Şi cum am ajuns faţă-n faţă, i-am citit imediat frica. Iar el mi-a descifrat triumful. Mâna mea dreaptă se apropie de mânerul celeilalte săbii şi-o scoase într-o clipită. Tăişul ascuţit ca briciul lovi pe sub pulpanele sale şi se înfipse adânc la îmbinarea coapsei cu vintrea. Am ridicat-o într-o tăietură lungă şi-am scos-o împroşcând sânge femural fierbinte. Începu să se prăbuşească încet, pe spate. O clipită pentru mine, o veşnicie pentru el. A încercat să lovească din încheietură şi să-mi taie gâtul pe când se prăvălea, dar gulerul robei mele a amortizat lesne atacul lui firav. Am văzut cum, în cădere, oroarea şi deznădejdea înfloreau pe faţa sa transformându-se apoi într-o mască a dispreţului. Cealaltă sabie a mea zvâcni în jos şi capul i se rostogoli departe, scutindu-mă de ultima sa opinie. Ranai, stând aproape de mine, căzu într-un genunchi. Expresia şi tonul vocii ei trădau nedumerirea şi o iritare vagă. — La ce am asistat, Maestre? — Un duşman care credea că mimând posturile noastre, folosind săbii ca ale noastre şi formule străvechi, este demn de respect şi onoare. 674

Am arătat cu sabia spre est. — A fost onorabil ceea ce-au făcut până acum? — Nu, Maestre. — Indiferent cum apar, asta este însăşi natura lor. Să nu uiţi. Să nu te laşi ademenită. Am lovit cu piciorul sabia din mâna lipsită de viaţă a duşmanului meu. — Nu sunt ceea ce pretind că ar fi, iar noi nu putem fi ceea ce cred ei că suntem. Aşa cum ne-a învăţat cândva Taichun, cineva trebuie să-şi cunoască duşmanul pentru a-l înfrânge. Este adevărat. Avem o singură cale spre victorie. — Să aflăm cât putem de multe despre ei? întrebă ea, ridicându-şi privirile. — Nu, Ranai. Mi-am şters săbiile de roba mortului, apoi le-am băgat din nou în teacă. — Ne vom face noi înşine de neştiut şi astfel ei nu vor putea învinge niciodată.

675

22 Ziua a 7-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Oricât ar fi încercat, Ciras Dejote nu putea scăpa de senzaţia că erau priviţi. Nu vedea pe nimeni în Pustietăţi; nu găsi nici o urmă de paşi – nici măcar vechi – care să-i spună că mai era şi altcineva acolo. Dar, în pofida absenţei oricărei dovezi, ştia că erau priviţi, iar Borosan nu-l ajuta cu nimic, fiind mereu de acord cu el. Ar fi fost încântat să pună asta pe seama paranoiei sau a influenţei spadei pe care o purta acum, dar îşi avea originea în ceva mult mai profund. După ce omorâse ceea ce devenise Tragedreptul, pornise în căutarea uriaşului. La început, urmele individului înspăimântat erau uşor de urmărit. Trecuse de locul în care tâlharii îşi legaseră caii şi călcase în bălegar. Dârele se estompară până la urmă şi Ciras se întoarse la tabără unde aşteptă venirea zorilor pentru a putea continua vânătoarea. În tabără curăţaseră cadavrele şi îngrămădiseră pietre deasupra, să-i întârzie pe jefuitorii care se furişau prin Ixyll. Se mulţumiră cu hrană rece în acea noapte şi amândoi scriseră rugăciuni pe fâşii de pânză, lăsate ca flamuri la intrarea în mormânt. Când se treziră, flamurile se găseau la locul lor, iar gaura din piatra de mormânt se refăcuse cu totul. Ciras îşi plimbă palma peste ea şi nu numai că nu simţi nici o încreţitură acolo unde fusese astupată, dar nici măcar o scrijelitură pe locul unde târnăcopul îşi ratase ţinta. Ca lucrurile să se înrăutăţească, după ce adunară caii jefuitorilor şi-şi continuară drumul spre vest, găsiră hoitul uriaşului, sau mai bine zis ceea ce mai rămăsese din el. Ceva curăţase mare parte din carnea de pe oase şi le împrăştiase, însă amândoi putură să reconstruiască destul din schelet atât cât să-l identifice. Chiar mai mult, făcând asta reuşiră să aprecieze, în mare, cauza morţii. 676

Ceva de vreo 30 de centimetri în diametru îi străpunsese pieptul, pulverizându-i şira spinării, şi transformase în praf roca pe care stătea. Borosan estimă că trebuie să fi fost tras ca în ţeapă de ceva propulsat de o balistă. Absenţa totală a oricărei aşchii de lemn lăsa însă dubiile să planeze asupra explicaţiei, dar Ciras nu putu sugera ceva mai bun. Totuşi, ambele evenimente ar fi putut fi considerate drept o pedeapsă magică pentru că pângăriseră mormântul. Problema – în afară de faptul că nimeni din cele Nouă Principate nu ştia cum să facă astfel de farmece de la Urgie încoace – provenea din faptul că sabia rămăsese la Ciras. Chiar şi înainte de a fi purificat hoiturile şi de a se fi îngrijit de propria sabie, unsese şi curăţase spada. În prima noapte, dormise cu sabia aşezată lângă a sa şi nu-şi putea imagina de ce-i fusese lăsată. Trecând călare pe lângă un deal, atinse cu mâna stângă mânerul vechii spade. Studiindu-i lama, învăţase multe despre ea. Deşi nu recunoscuse marca fabricantului ei, ştanţată pe lamă, forma sa indica Virine ca origine. Sigiliile inscripţionate de-a lungul lamei rezistară oricărei descifrări, deşi atât Borosan, cât şi el făcură tentative. Fuseseră scrise în vechiul limbaj imperial. Deşi amândoi aveau ştiinţă de carte şi avuseseră chiar de-a face cu înscrisuri imperiale, de la Urgie încoace Ministerele Armoniei revizuiseră şi modernizaseră cele şase mii cinci sute şaizeci şi unu de caractere pe care trebuia să le cunoască cineva ca să se poată considera instruit. Funcţionarilor li se cerea să înveţe de nouă ori pe atât, iar miniştri – se spunea – ştiau chiar şi mai multe. Însă adevărata dificultate în descifrarea mesajului ţinea de faptul că părea să se modifice. Ciras observase, dar nu comentase nimic. Borosan, fără să-i spună, copiase inscripţiile, apoi descoperise că se schimbaseră. Au încercat să vadă dacă nu cumva se modifica în funcţie de ziua în curs, vreme şi direcţia în care se îndreptau, dar, dacă exista un tipar al schimbărilor, nu-l puteau descifra. Amândoi au ajuns la aceeaşi concluzie în privinţa sabiei: îi aparţinuse unuia dintre vanyeshii Prinţului Nelesquin, deşi fiecare admitea că nu ştia aproape nimic despre ei. Odată cu trecerea timpului, orice adevăr în privinţa lor se pierduse. În afară de faptul că 677

fuseseră vrăjitori şi-l însoţeau pe un prinţ malefic, nici unul dintre ei nu avea altă informaţie. Ciras îşi struni calul, oprindu-se lângă armăsarul lui Borosan. Urcaseră un deal care domina o câmpie vastă, dar joasă, curbată în depărtare între două şiruri de munţi. — Ne va lua două zile să străbatem câmpia, dacă o traversăm de-a dreptul, nu crezi? Borosan dădu din cap. — Dacă ne ţinem pe-aproape de unul dintre şirurile de munţi, am putea găsi apă. Toate acele vinişoare verzui care duc spre câmpie indică apă, dar eu aş evita cât pot de multe văi. — De acord. Şi mai cred că ai dreptate. Magia dezlănţuită curge precum apa şi se adună în zonele joase. Toate văile pe care le-am văzut până acum colcăiau de ea mai mult decât în oricare loc. Borosan clătină din cap, de parcă nu l-ar fi ascultat cu prea multă atenţie. Ciras se obişnuise. Inventatorul se lăsă pe spate, trase un jurnal dintr-unul din desagii şeii şi scrise o însemnare. — Aşezăm tabăra aici? — Da, în josul dealului, lângă pârâu. Se retraseră să-şi pregătească şederea. Nici unul dintre ei nu ştia ce fusese în Ixyll înainte de Urgie, şi să anticipeze ce va fi zi de zi era imposibil. Magia dezlănţuită răsese totul în unele locuri, iar în altele ierburile formaseră pajişti, iar copacii crescuseră în poieni. Se dovedise însă că de cele mai multe ori copacii erau ciudaţi, adică puteau să aibă flori extraordinare, care deveneau fructe cât pumnul în câteva ore, numai pentru a izbucni în flăcări la scurt timp după. Iarba părea mai normală. Deşi rareori era verde, caii o păşteau fără să sufere apoi de ceva. Îşi aşezară tabăra pe o pajişte albastră şi adunară vreascuri, asigurându-se întâi că erau uscate bine şi că erau lemne. Borosan aprinse un foc, iar Ciras se îndepărtă bine de tot de el înainte de a-şi începe exerciţiile. Inventatorul se uită spre el, după ce tânărul se dezbrăcase până la brâu. — În cele din urmă te-ai decis s-o foloseşti? Spadasinul dădu din cap şi-şi băgă sabia străveche la cingătoarea 678

care-i cuprindea mijlocul. — Un spadasin este o unire dintre din om şi sabie. Spada pe care am purtat-o cu mine a fost păstrată în familia mea generaţii la rând. Nu este descântată – nu-i ca vreuna de-a gyanrigoţilor tăi –, dar mă ajută să mă concentrez. Este greu de explicat. Borosan îşi încălzi mâinile la foc. — Mi s-a explicat că este mai uşor să mergi în cizme care-au fost deja purtate decât în cele noi-nouţe. — Dar tu iei astea în derâdere. — Nici vorbă, clătină el din cap. Tu crezi că o spadă bine folosită te ajută să te concentrezi. Dacă eu m-aş folosi de gyanri ca să fac o sabie, scopul meu ar fi acela de a ajuta un războinic. Diferenţa ar însemna că atât concentrarea, cât şi călăuzirea ar fi mai puternice, pentru că persoana care ar folosi-o ar şti foarte puţine despre luptă. — Ar fi o greşeală îngrozitoare, făcu Ciras o mutră acră. — Asta am ajuns să învăţ prin însoţirea mea cu tine, Maestre Dejote, zâmbi Borosan. Dacă am să mă aventurez în proiectarea de arme, am să mă ocup de armuri, pentru a-i ţine pe oameni în viaţă. — Dar asta nu-i mai grozav decât... — Nu-i? Obiectezi faţă de thanatonii mei pentru că pot ucide fără să gândească. Acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru spadele şi suliţele gyanrigot. Ar face pe oricine capabil să lupte şi să ucidă fără nici un antrenament. Sunt de acord că a-i ajuta pe oameni să ucidă fără nici o reţinere este ceva rău. Însă contrariul n-ar trebui să fie adevărat. Eu iaş salva pe oameni de la moarte. Aş face orice ca să le salvez viaţa. Spadasinul îşi încrucişă braţele pe piept. Nu-i convenea că Borosan îi întorsese propriile argumente. Ceva nu era în regulă cu ce spunea, dar la o primă privire era dificil de contrazis. Dacă am să spun că este greşit să încerci să-i împiedici pe oameni să moară, sunt la fel de smintit ca aceia care ucid fără nici o discriminare. Moartea este moarte, iar dacă noi credem că ar trebui limitată, nimeni nu poate alege cazuri şi apoi să fie şi logic. — Dacă reuşeşti să faci pe cineva invulnerabil, atunci va fi la fel de periculos înarmat cu un simplu cuţit, ca având o sabie gyanrigot. — Dar probabil că nu va face prea mult rău, iar armura îl va proteja doar până la epuizarea thaumstonului. Într-o confruntare cu 679

cineva ca tine, nu va putea face nici un rău. Atacurile tale ar consuma thaumstonul şi în cele din urmă l-ai răpune. — Şi ce s-ar întâmpla dacă cineva îi pune la dispoziţie o sabie gyanrigot? Întrebarea smulse o grimasă de pe faţa lui Borosan. — Nu m-am gândit. — Ar trebui să se ţină cont şi de aşa ceva, comentă Ciras. Apoi se îndepărtă de inventator, în vreme ce bărbatul dolofan se apucă să-şi caute jurnalul. Inspiră adânc, expiră încet, şi începu exerciţiile. Trase sabia şi trecu în cea de-a treia poziţie a Dragonului. Închizându-și ochii, îşi imagină vizavi de el un adversar în cea de-a patra ipostază a Lupului. Ciras bătu din picior şi bărbatul se avântă spre el cu o lovitură joasă. Spadasinul sări cu uşurinţă deasupra lamei şi era gata să-şi compună cea de-a şasea poziţie a Dragonului. Însă, piciorul său drept zvâcni şi-l izbi pe adversar în faţă, răsucindu-i capul. Ateriză într-o poziţie ghemuită şi se întoarse, conştient de prezenţa unui alt adversar care venea din spate. Acest oponent era un turasynd din clanul Tigrului. Braţele şi pieptul îi erau acoperite de fâşii de blană portocalie. Spada grea a acestuia şuieră în jos, într-o lovitură care l-ar fi spintecat, însă propria lui sabie se înălţă şi descrise o mişcare circulară, din ambele mâini, pentru a para. Ar fi lovit la rându-i, pe lăţimea trupului turasyndianului, conştient de un alt atac din spate. Făcu o străpungere, cu spatele, peste umărul său drept, şi putu simţi lama trecând prin stern şi inimă. Privi în sus şi-l văzu pe adversarul său turasynd imaginar înălţându-se deasupra lui, transfigurat atât de lamă, cât şi de surpriză. Duşmanul îşi ridicase sabia deasupra capului, ţinând-o cu ambele mâini, şi era tot în coborâre, dar Ciras îl prinse de încheieturi şi trase, azvârlindu-l înainte, înspre celălalt Tigru. Se ridică şi se răsuci, lovind orbeşte la înălţimea şoldului. Un al treilea Tigru se frânse peste tăişul sabiei. Ciras îşi trase sabia, eliberând-o şi continuând mişcarea de rotaţie. Coborî vârful sabiei, apoi o repezi în sus, nimerindu-l pe primul Tigru în bărbie, tocmai când acesta-şi azvârlea deoparte camaradul mort. Amândoi căzură pe 680

spate într-o învălmăşeală de membre, îngăduindu-i să sară peste ei şi să se întoarcă pentru a se confrunta cu ceilalţi duşmani. Numărul de turasnynzi părea nelimitat. Erau nenumăraţi şi nerăbdători. Năvăleau spre el, răsărind câte doi pentru fiecare dintre cei căzuţi. Ciras se retrăgea, apoi ataca, tăia, para şi riposta. Le culca săbiile, apoi izbea deasupra lor sau se făcea ghem, evitând o lovitură şi străpungând adânc printre măruntaiele duşmanului. Sabia lui ţâşnea, despicând subsuori şi vintre, gâtlejuri şi burţi. Nu avea timp să aplice loviturile măiestrite care ar fi retezat un cap sau o încheietură de la mână. Scenele se învălmăşeau pe măsură ce duşmanii lui veneau tot mai repede. Unii îi apăreau întregi, staturi fireşti, iar alţii mult mai mari decât ar fi putut fi în realitate. Unii i se înfăţişau chiar în diferite stadii de putreziciune, de parcă ar fi răzbit la suprafaţă dintr-un mormânt, pentru a-şi încerca încă o dată norocul cu omul care-i răpusese. Indiferent de cum arătau sau se mişcau, Ciras luptă cu fiecare, punând capăt vieţii lor iar şi iar. Apoi se răsuci spre dreapta, în acelaşi fel în care retezase piciorul lui Tragedreptul. Lama sa muşcă adânc din partea stângă a adversarului. Îi străpunse roba şi tunica, trecu prin toate şi ajunse la şira spinării, pe care ar fi retezat-o dacă nu s-ar fi oprit Ciras, dacă nar fi lăsat să-i alunece spada. Dar o făcu şi se prăbuşi în genunchi. Vedeniile cu care luptase se risipiră. Sabia bufni la pământ înaintea lui şi ochii-l usturau de transpiraţie. Ar fi fost fericit dacă transpiraţia i-ar fi ars cu totul, dar ştia că nici măcar asta nu i-ar fi nimicit imaginea a ceea ce văzuse. Borosan îngenunche lângă el şi-i împinse în mâini burduful cu apă. — Ce-i cu tine, Ciras? Spadasinul nu răspunse. Ridică burduful şi dirijă şuvoiul de apă peste faţă şi cap. Îl scutură, împrăştiind picăturile, însă celălalt nu se plânse. Luă o gură de apă, o scuipă, apoi bău şi înghiţi. Aşteptă o clipă, să vadă dacă putea să şadă, apoi deschise ochii, dar se holbă drept înainte, pe lungimea lamei. — Cât timp am exersat? — Nouă minute, poate optsprezece, dar nu mai mult, răspunse 681

inventatorul ridicând din umeri. Nu m-am prea uitat, decât după ce ai început să mormăi. — Ce-am spus? întrebă spadasinul privindu-l. — Nu ştiu, însă nu mi-a plăcut. Odată ce ai început să vorbeşti, au prins a se petrece lucruri ciudate. Borosan arătă spre stânga lui Ciras. Acesta urmări direcţia indicată de degetul său. Pajiştea albastră purta urme pe locul unde exersase. Picioarele sale devastaseră iarba, însă urmele paşilor săi erau pline de sânge. — Ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. Mi-am început, ca şi altă dată, exerciţiile, apoi s-au transformat în ceva diferit. Adversarii mei au devenit turasynzi. Veneau în şiruri nesfârşite, vorbi tânărul privind în jur nedumerit. Poate că au murit toţi aici. Bărbatul căruia i-a aparţinut spada i-a întâlnit aici şi i-a ucis. Fantomele lor au recunoscut sabia şi-au căutat să se răzbune. Ochii bicolori ai lui Borosan se căscară. — Încep chiar acum să adun lucrurile. — Asta ar fi înţelept, zâmbi Ciras. Rămase în genunchi şi privirea-i stărui ceva mai mult asupra lamei sabiei. L-ar fi ajutat pe Borosan să strângă tabăra, dar pentru moment se bucura că însoţitorul său era ocupat cu asta. Ştia că inventatorul îi va pune la un moment dat întrebarea firească şi voia să aibă răgaz pentru a se gândi la un răspuns, dacă i-l va da vreodată. De ce m-am oprit? Imaginea lamei tăind prin robă reveni. Roba fusese albă până în clipa când sângele începuse să o înroşească. Pata purpurie se ridica încet spre blazonul brodat cu fir negru pe spatele tunicii. Un tigru la vânătoare. Un blazon pe care-l mai văzuse. Iar identificarea lui îl făcu să-l recunoască şi pe cel pe care-l ataca. Statura, forma şi lungimea părului său. Ciras ştia chiar că bărbatul avea o cicatrice pe partea stângă, care se potrivea perfect cu lovitura. Se uită în jos, spre lamă. — De ce te-am văzut eu înfigându-te în spatele Maestrului meu? Nici lama, licărind în roşu şi auriu în lumina focului, nici sigiliile 682

ieşind din umbră nu-i oferiră vreun răspuns.

683

23 Ziua a 7-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati Deseirion Prinţul Pyrust asculta raportul Mamei Umbrelor din scaunul în care stătuse Keles Anturasi. Focul ardea în stânga sa, trosnind şi împrăştiind scântei. Îşi întinse picioarele, ignorând căldura. — Îmi este greu să ascult acest raport, Delasonsa. De aici pot vedea activitatea măreaţă depusă de Anturasi. Redarea unei suprafeţe atât de mari de teren pentru a fi cultivat nu ne va rezolva criza alimentară, dar ajută. A garantat că Felarati va continua să crească şi după ce eu nu voi mai fi. Pentru mine, valoarea lui este considerabilă. — Înţeleg asta, Alteţă, îşi înclină capul cotoroanţa, însă comportamentul său faţă de soţia voastră este inacceptabil. — Pentru cine? — Pentru mine... pentru altcineva, iar acela ar trebui să fie domnia voastră, preciză ea ridicându-şi capul. Vă poartă copilul în pântec. Ochii lui Pyrust se închiseră pe jumătate. — Copilul ei se va naşte ca moştenitor al meu. Ştie. Cu toţii ştim şi nu poate face nimic să schimbe lucrurile. Nici chiar zvonurile cum că acest copil ar fi zămislit cu Anturasi nu vor conta. În afară de asta, mi-ai spus că nu s-au culcat încă împreună. Mantia cenuşie a bătrânei se închise şi-i învălui silueta, făcând-o să pară şi mai pirpirie. — Asta nu pentru că soţia dumneavoastră n-ar încerca, Alteţă. — Atunci e greşeala ei. — În vreme ce ea nu poate fi ucisă, Anturasi da. Oamenii noştri lau găsit în Ixyll, foarte bolnav. Au făcut tot ce le-a stat în putere ca să-l ajute, dar a căzut pradă unei boli. I-am putea returna cadavrul sau îl putem arde şi înapoia cenuşa. Ba chiar i-am putea trimite 684

Prinţului Cyron capetele nevrednicilor care nu au fost în stare să-l aducă aici destul de repede. — Acestea sunt urzeli pe care le vom păstra pentru viitor. Pyrust se ridică şi se întoarse cu spatele spre foc. — Lăsând la o parte ambiţiile, scopul meu este acela de a face ca naţiunea mea să fie mai puternică. Anturasi pune umărul la asta. Cât despre soţia mea... el nu va mai părăsi niciodată Deseirionul. N-are decât să facă ce-i place, atâta vreme cât soţia mea îmi mai dăruieşte un copil, ori trei. Ştiu că pentru tine asta este o chestiune de onoare şi apreciez devotamentul tău faţă de familia mea, dar aminteşte-ţi că acei copii sunt sânge din sângele meu, şi lor le datorezi loialitate. Delasonsa îşi ridică fruntea, cu ochii în flăcări. — Feriţi-vă de frustrările ei, Alteţă. S-ar putea s-o consideraţi o iapă de prăsilă, însă ea se consideră altceva. V-ar putea face rău. — Şi de-asta vei continua s-o supraveghezi. De asemenea, vei găsi pe altcineva care să-l seducă pe Anturasi. — Treaba-i ca şi făcută. Bătrâna îi înfruntă privirea prinzând-o cum se prindea o muscă în plasa de păianjen. — Iar dacă încearcă să fugă, să-i omor? — Pe ea cu siguranţă. Anturasi este prea preţios să-l pierdem aşa de uşor. — După cum vă este voia, Alteţă. — Mulţumesc, făcu Pyrust şi-şi strânse mâinile la spate. Deunăzi, Marele Ministru mi-a dat raportul asupra situaţiei de peste hotare şiam remarcat o curioasă lipsă de informaţii despre Erumvirine. El a sugerat că s-ar putea ca bandiţii din Helosunde să-i fi întârziat pe curieri. N-am mai auzit nici un raport despre bandiţi. Mi-ai fi spus de ei, nu? — Dacă ar fi existat şi altfel decât în imaginaţia ministrului dumneavoastră, bineînţeles că v-aş fi spus, Alteţă, clătină încet din cap Mama Umbrelor. Se întâmplă ceva în sud. Cyron trimite spre frontiera cu Virine mercenarii helosundieni şi Garda Dragonilor nalenieni. Strânge trupe din comitatele din interior pentru a apăra nordul. Aceste manevre sunt benefice pentru noi, pentru că agenţii noştri au incitat la rebeliune în aceste regiuni, iar el tocmai le-a oferit 685

motivul de a se apropia mai mult de capitală, cu tot armamentul. — Se întâmplă ceva în sud? ridică din sprâncene Pyrust. Asta-i cam departe de precizia obişnuită a rapoartelor tale, Delasonsa. — Aşa este, Alteţă, dar acesta-i adevărul. Sursele mele din Virine sunt neobişnuit de tăcute. Există însă destule schimburi de mesaje, limitate, ca să-mi sau seama că încă mai trăiesc, dar nu au nici o informaţie credibilă de oferit. Focul vâjâi câteva clipe, apoi un buştean erupse într-o puzderie de scântei şi jăratic, împrăştiindu-se mult dincolo de scaunul gol al Prinţului. Amândoi săriră înapoi, apoi se dădură şi mai în spate când scânteile începură să se rotească, acoperind tăciunii ca într-o îmbrăţişare strânsă. Focul se învârteji, ridicându-se într-o coloană care se contură într-o siluetă umanoidă, cu cap de lup. Înspăimântătoarea creatură înşfăcă scaunul, trăgându-l mai aproape de vatră şi aşezându-se. Pyrust se holbă o clipă spre creatură, apoi se lăsă într-un genunchi şi făcu o plecăciune adâncă. — Bun venit, Grija, Stăpân al Morţii. Mă onorezi. — Nu fac eu aşa ceva, Pyrust. Îţi dau o şansă. Te îndrepţi spre tărâmul meu – la fel ca toţi muritorii dar singura întrebare este cât de mulţi dintre ai tăi mi-ai trimis? Morţii tăi îţi vor fi sclavi pe tărâmul meu. Delasonsa, care rămăsese pe loc, pufni. — Prinţul este prea înţelept ca să fie sedus de minciunile tale. Poate că-i vor fi sclavi mii, însă el va fi sclavul celui care-l va ucide. Care-i avantajul de a avea mulţi sau puţini? Grija râse încetişor, cu fălcile căscate. — Mă voi delecta continuând această discuţie pe tărâmul meu, Mamă a Umbrelor. Dar tu nu. O mână incandescentă ţâşni spre ea şi bătrâna se prăbuşi. — Ai dreptate s-o preţuieşti atâta, Pyrust, pentru că te apără precum o leoaică şi-ar apăra puii. Dar crede că te-ar putea apăra şi de mine, ceea ce este o nebunie. N-ar face decât să prelungească o discuţie care ar fi cel mai bine să fie scurtă. Prinţul dădu din cap. — Când mi-ai vorbit ultima dată, ai spus că-i voi conduce pe 686

mulţi pe porţile tărâmului tău. — Asta a fost valabil atunci şi va fi şi mai mult acum. Am văzut o mulţime de isprăvi măreţe de-ale tale, însă circumstanţele s-au schimbat. Doi, care erau hărăziţi tărâmului meu, mi-au scăpat. Au murit, dar cu toate astea trăiesc, sfidând tot ce-i rânduit în ceruri. Este un semn care anunţă venirea unui al zecelea zeu. Pyrust, care nu-şi bătuse niciodată capul prea mult cu zeii, găsi această perspectivă surprinzătoare. — Ar putea exista un al zecelea zeu? — Tot aşa m-ai putea întreba dacă ar putea fi de zece ori pe-atât, ori de zece ori mai puţini. Au existat nenumăraţi zei. Virukii aveau zeii lor, iar sudul la fel. Chiar şi indivizii au zei diferiţi. Noi îi pervertim pe muritori, iar ei ne schimbă. Totul nu-i decât obiectul trăncănelii nesfârşite şi plictisitoare dintre preoţi, iar eu nu permit asta decât în cel de-al Şaselea Iad. Zeul în flăcări se aplecă înainte. — Pentru tine, Pyrust, este ceva nesemnificativ. Dar contează că mi-au scăpat doi oameni hărăziţi tărâmului meu. Au reuşit pentru că al zecelea zeu invadează cerurile. Şi, aşa cum e în cer, tot aşa-i şi pe pământ, forţele terestre ale celui de-al zecelea zeu invadează Erumvirine. Prinţul deseian se ridică încet. — De-asta nu mai răzbat nici un fel de veşti spre nord. — Tot de-asta Fiul Tronului Dragonului îşi aruncă trupele spre sud. Intenţia sa ar putea fi una bună, dar mijloacele folosite şi momentul, nu. O limbă de foc linse colţii strălucitori. — Invazia iniţială i-a trimis pe mulţi pe tărâmul meu şi, poate, a fost menită să-mi abată atenţia de la cei care lipseau. Acum a venit un al doilea val, iar apărătorii Virinei nu pot face faţă. — Unde atacă? Arată-mi, îşi miji Pyrust ochii căprui. — Să-ţi arăt ţie? — Da, luate-ar naiba. Eşti zeu. Ai conjurat un trup, conjură-mi şi mie o hartă. Grija râse, apoi întinse o mână alungită înapoi spre cămin. Luă o părticică din foc de parcă ar fi fost nisip şi-l turnă pe podea, unde se 687

împrăştie la câteva palme distanţă de trupul neclintit al Delasonsei. Flăcările deveniră un fluid incandescent, prin care se desenară linii întunecate, marcând râuri şi frontiere. Flăcările săltară formând munţi, apoi la marginea dinspre est a Erumvirinei dispărură complet. Pyrust simţi cum i se strânge stomacul. Un sfert din naţiune s-a dus. Invadatorii se îndreaptă direct spre Kelewan. Îl străbătu o străfulgerare de pizmă. Visul său de a intra triumfător în Kelewan se dusese, pentru că ştia că oraşul pe care l-ar cuceri acum nu s-ar mai putea compara cu cel după care tânjise atât de multă vreme. — Cât a trecut de când au năvălit? — O lună. — Şi au ajuns atât de departe? Sunt impresionat. — Nu trebuie să te temi. — Frica nu-mi aduce nimic. Respectul pentru duşmanul meu este însă vital. Zeul morţii se lăsă pe vine şi privi spre el. — Nu face pe deşteptul cu mine, Pyrust. Înfruntă fără nici o teamă privirea lui Grija. — Dacă e să fiu secera ta, nu te mai plânge că sunt ascuţit. Zeul se aşeză din nou şi chicoti. — Nu eşti singura seceră. — Am să chibzuiesc bine la ceea ce mi-ai spus, dădu prinţul din cap. — Şi vei acţiona? — Într-un fel sau altul, tot vei afla. Grija se holbă un moment la el, apoi dădu scurt din cap. — Ia deciziile cu chibzuială. Dacă există un al zecelea zeu, atunci va fi şi un al Zecelea Iad, şi-am să-l rezerv special pentru tine. Înainte ca prinţul să fi putut răspunde, personajul îngrozitor făcu implozie şi se scurse înapoi în cămin. În afară de trupul Delasonsei şi de flăcăruile care încă mai pâlpâiau pe scaun, nu rămăsese nici un semn al vizitei zeului. Pyrust aşteptă, gândindu-se că s-ar putea trezi din coşmar, dar nu se întâmplă. Prinţul deseian se încruntă. Când Grija i se arătase prima dată, cu multe luni în urmă, i se păruse că visele sale de a deveni împărat se vor adeveri. Cu siguranţă, orice campanie s-ar fi terminat cu multe 688

pierderi de vieţi omeneşti. Fie că ar fi învins sau ar fi pierdut, populaţia tărâmului Zeului Morţii s-ar fi mărit. Însă această manifestare însemna ceva cu totul diferit. Dacă Zeul Morţii era suficient de puternic ca să intervină în treburile oamenilor, ar fi putut pur şi simplu să răpună o zecime dintre trupele zeului. Însă faptul că oamenii scăpaseră de la moarte însemna că puterea sa se reducea. Războiul era dus pe pământ tot aşa precum în ceruri şi era limpede că Grija avea nevoie de un aliat pământesc. Sau aliaţi. La urma urmei, nu-s singura seceră. Lăsând la o parte gâlcevile politice divine, informaţia pe care o primise era folositoare. Ştia că Cyrus îşi deplasa trupele, iar acum aflase şi de ce. Trupele de la frontiera naleniană de nord nu erau de încredere, poate chiar gata de răzmeriţă. Năvala în Helosunde şi apoi în Nalenyr n-ar fi fost posibilă în nici un caz fără vărsare de sânge, dar acum părea. De asemenea, este şi necesară. Spusese Grija, însă Pyrust ştia, chiar şi înainte ca Zeul Morţii să-i fi oferit detaliile. Cyron ar fi putut să fie un geniu în organizarea naţiunii şi în acumularea de bogăţii, dar nu era comandant militar, aşa cum fuseseră toţi ceilalţi prinţi ai dinastiei Komyr. Dacă ar fi fost, n-ar trimite trupe la sud de frontiera sa cu Erumvirine; le-ar trimite direct în Erumvirine. Era mult mai bine să duci orice război pe teritoriul altuia, indiferent dacă intenţionai să-l ocupi sau să-l cedezi mai târziu. Pyrust avea de ales. Între naţiunea sa şi Nalenyr se întindea Helosunde. Chiar dacă invadatorii decideau să se întoarcă spre nord şi să vină pe coastă, liniile lor de aprovizionare s-ar întinde dincolo de orice limită în momentul când ar ajunge în Deseirion, iar Pyrust putea garanta că pe tărâmul său nu vor găsi de mâncare nici măcar o singură îmbucătură. Trupele sale, deşi nu atât de numeroase ca ale altor naţiuni, erau bine antrenate şi vor lupta din greu. Ar putea să ţină duşmanul pe loc în Helosunde şi să-şi păstreze teritoriul intact. Sau aş putea să-i împing şi mai mult spre sud. În vreme ce o parte din el încă visa la cucerirea Moriandei şi Kelewanului, restul fiinţei lui analiza acum apărarea lor. Dacă suntem învrăjbiţi, ne vom prăbuşi. Însă nimeni nu va fi de acord să se unească sub flamura Şoimului. 689

Chiar dacă Cyron şi-ar da seama că era singura şansă de supravieţuire a naţiunii sale, nu s-ar învoi. Cedarea comenzii trupelor omologului deseian ar declanşa sfârşitul dinastiei sale. — Dar voi avea nevoie de trupele sale şi de ţara lui pentru a ne putea apăra cu toţii. Se încruntă. Dacă invazia celui de-al zecelea zeu îl speriase atâta pe Zeul Morţii, nu avea cum să vadă altceva aici decât un dezastru pentru omenire. Prinţul se lăsă în genunchi lângă Mama Umbrelor şi-o zgâlţâi de umeri. Ea se cutremură, apoi se rostogoli. Era sigur că ar sări în sus cu un pumnal în mâini, dar îl păstra ascuns pe sub mantie. — Alteţă, v-am dezamăgit. — Nu, Delasonsa, nici pomeneală. Avem multe de făcut. — Ce anume, Prinţul meu? Pyrust se ridică. — Vei trimite vorbă agenţilor tăi din Nalenyr. Trebuie să înceapă să încurajeze o rupere a relaţiilor dintre lorzii din interior şi Moriande. Îi vreau înarmaţi şi gata să mi se alăture. De asemenea, va trebui să-i ucizi pe liderii facţiunilor dizidente din Helosunde, dar vei cruţa viaţa fratelui soţiei mele. Un mesaj va fi transmis în numele ei Consiliului de Miniştri, oferind o alianţă şi pace între Deseirion şi Helosunde. — Nu vor crede. — Le vei spune că voi acorda Helosundiei autonomie deplină când se va naşte moştenitorul meu. Ea-l privi cu atenţie. — Vă simţiţi bine, Alteţă? — Următoarea mea poruncă îţi va linişti temerile, Mamă a Umbrelor. Vreau ca toate unităţile disponibile să se îndrepte spre sud. Acest ordin include şi instructorii şi garnizoanele de la frontiera turasyndă. Orice bărbat sau femeie între cincisprezece şi treizeci de ani se va prezenta la prima unitate, afară de cazul când munca lor este vitală pentru eforturile de război. Găseşte-mi câţiva laşi din care să fac exemple, crucificându-i la răspântiile drumurilor. — După cum vă este voia, stăpâne. — În decurs de o lună vom mărşălui spre sud, spuse Pyrust 690

arătând într-acolo. Nu căutăm vreun imperiu, dar dacă-i respingem pe invadatori, vom primi un imperiu.

691

24 Ziua a 10-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Vnielkokun, Moriande Nalenyr Pelut Vniel aşteptă până când servitorii turnară ceaiul şi se retraseră, înainte de a-şi înclina capul spre vizitatorul său. — Îmi onoraţi casa cu vizita voastră, Conte Turcol. Îmi cer iertare că nu am putut să vă primesc mai devreme, dar administraţia mea este într-o mare zarvă pentru că ne pregătim să celebrăm aniversarea urcării Prinţului pe Tronul Dragonului. Dacă sunteţi aici în ziua binecuvântată, vă rog să acceptaţi invitaţia mea de a vă fi gazdă. Lordul vestic îi întoarse plecăciunea, dar fără graţie sau sinceritate. — Cred, domnule ministru, că le-am comunicat subordonaţilor voştri urgenţa întrevederii. Poate că nu-şi fac prea bine datoria. Pelut nu răspunse imediat. În loc de asta, sorbi din ceai. — În Miromil antrenează maimuţe să se urce pe crengile cele mai înalte ale arborilor de ceai şi să culeagă numai cele mai fine frunze. Această varietate se numeşte Norul de Jad, iar servitorilor mei li s-au dat instrucţiuni precise pentru prepararea lui. Cred că o să vă placă. Contele nu aruncă nici măcar o privire la ceaiul de pe măsuţa lângă care îngenunchease. — Vă apreciez ospitalitatea, însă nu am prea mult timp. — Pentru ospitalitate există întotdeauna destul timp, milord. S-ar putea ca Turcol să fi surprins o nuanţă de ameninţare în glasul lui sau să-şi amintească faptul că venise să ceară un favor. Aşa că nu ripostă şi se conformă, sorbind din ceai – mult prea repede –, apoi îşi exprimă mulţumirile. Pelut aşeză ceaşca pe măsuţa de lângă el. — Aţi avut un mare noroc să vă aflaţi în Moriande când a fost transmisă cererea pentru trupe. Fără îndoială, curând vă veţi alătura 692

lor, la frontiera cu Helosunde. — Da, mă voi alătura lor, consimţi Turcol şi ochii lui se îngustară. M-am gândit să vă cer sfatul într-o chestiune de protocol. — Şi care ar fi aceea? Lordul din interior îşi îndreptă umerii. — Ţinând cont că prinţul nostru îşi va sărbători aniversarea, mam gândit că o paradă a trupelor în onoarea sa ar fi foarte potrivită cu această ocazie. Pelut ezită, dar nu lăsă să i se citească surpriza pe faţă. — Prinţul nu agreează astfel de manifestări, cu excepţia Festivalului Recoltei. Aniversările sale sunt de obicei o chestiune privată. Adesea ia cu el la ţară câte un grup de curteni, pentru vânătoarea cu şoimii şi alte preocupări. — Sunt la curent, Mare Ministru. De asemenea, mai ştiu că a trimis mare parte dintre gărzile keru în sud, aşa că este fără obişnuita sa suită. Îmi închipui că îl obligă să rămână în Moriande. Turcol încercă să amestece puţină milă în expresia sa, dar cum nu mai simţise aşa ceva înainte, rezultatul era un fals vizibil. — M-am gândit că, din moment ce trupele mele ar fi prin vecinătate timp de patru zile, ar putea veni cu noi, să se bucure de ospitalitatea noastră şi să vadă cu ochii lui cât de bine vom păzi frontiera. Şi ar fi o binecuvântare pentru trupele mele să-şi vadă prinţul. Pelut zâmbi. Ambiţia, Conte Turcol, este întotdeauna nerăbdătoare. — Preocupările voastre pentru binele prinţului au fost remarcate şi apreciate. Să-i comunic invitaţia Înălţimii Sale? — V-aş rămâne îndatorat. Ce doriţi să fac pentru a vă răsplăti? — N-am nici o idee ce fel de serviciu mi-aţi putea face, Conte Turcol, în afară de apărarea cu credinţă a frontierei noastre. Răspunsul îl nemulţumi în mod clar pe lord. Pelut văzuse ce era de văzut: invitaţia sugera uciderea lui Cyron şi înlocuirea lui. Complotul ar fi fost evident pentru toată lumea, însă Turcol, în aroganţa sa, credea că dacă-şi celebra urcarea pe tron, asta ar face pe oricine să nu bage de seamă cum îl obţinuse. — Sunt convins că vă veţi gândi la ceva, Mare Ministru, pentru că 693

înţelepciunea voastră este sărbătorită în întregul Nalenyr, dădu contele din cap. — Mă onoraţi din nou. Pelut sorbi încă o dată din ceai, apoi privi dincolo de vizitatorul său. Surprinse o umbră proiectată pe unul dintre pereţii de hârtie de orez. Ştia că Turcol n-ar observa-o niciodată. Iar dacă ar face-o, Pelut avea deja pregătită o stratagemă pentru a face faţă situaţiei. Fiica sa cea mai mare va fi găsită ascunzându-se acolo, pretinzând că nu voia decât să arunce o privire spre faimosul nobil. Pelut l-ar lăsa s-o folosească după poftă, iar Turcol ar uita de orice alte suspiciuni. Vanitatea nu i-ar permite niciodată să creadă că am pus un funcţionar să transcrie conversaţia. Astfel de precauţiuni n-ar fi fost necesare, însă cererile repetate ale lui Turcol pentru o întrevedere îl obligaseră să le adopte. Chiar şi un orb şi surd, închis într-o cutie de metal şi ţinut pe fundul Râului de Aur timp de cincizeci de ani ar fost la curent cu dorinţa lordului vestic de a-i vorbi. Pelut trebuia să presupună că Prinţul Cyron aflase deja şi, deşi nu se temea de spioni în propria bătătură, bănuia că străzile din afara micului său turn gemeau de ei la ora la care întrevederea se va fi sfârşit. — Ar trebui să vă spun, milord, că eu consider că este foarte puţin probabil ca prinţul să accepte invitaţia voastră. De fapt, ar trebui să cred că şansele ar fi infime... — Plăcerea şi generozitatea mea, dacă aş şti că ni se va alătura, nar mai avea limite. Pelut continuă să vorbească, fără să răspundă izbucnirii. — ...Numai dacă l-aţi pofti întâi pe Prinţul Eiran şi i-aţi dezvălui cât de mult doriţi ca Prinţul Cyron să vi se alăture. Dacă aţi spune că v-aţi gândit să-l invitaţi chiar domnia voastră pe prinţ, dar aţi presupus că va trece peste o ofertă provenită de la un nobil atât de neînsemnat, sunt sigur că Prinţul Eiran s-ar folosi de influenţa sa pentru a vă susţine. El şi Cyron sunt destul de apropiaţi. Turcol privi în jos, apoi dădu din cap. — Desigur. Ar trebui să procedez aşa. — Aş fi încântat să vă aranjez o audienţă la Prinţul Eiran. — Aş vrea să vă mai întreb ceva, dacă nu vă este cu supărare. 694

Turcol încercă să facă următoarea întrebare să sune firesc, însă entuziasmul din glasul său îl trădă. — Mai am o întrebare, izvorâtă din dorinţa de menţinere a stabilităţii Nalenyrului. — Vă rog. — Dacă ar fi să se întâmple o nenorocire... — Nenorocire? — Dacă prinţul ar cădea victima unui asasin, un asasin deseian, atunci ce s-ar întâmpla? — Nu vă preocupaţi de asta, milord, zâmbi Pelut şi clătină din cap. Nu există nici un asasin deseian care să poată pătrunde în Wentokikun. Turcol se încruntă din greu, întunecându-se la faţă. — Nu. Ce-ar fi dacă ar exista asasini, un grup întreg, şi l-ar ataca pe prinţ în vreme ce ar veni în mijlocul trupelor mele? Ce s-ar întâmpla? Dacă ar muri, vreau să spun. Deşi Pelut ştia exact ce fusese întrebat, se decise să pară mai departe că nu înţelesese. — Este extrem de puţin probabil să se întâmple, milord. Prinţul Pyrust este foarte înţelept, aşa că nici un asasin n-ar putea fi identificat drept agent de-al său. Vreau să spun că, în eventualitatea unui astfel de scenariu de neconceput, cum e cel descris aici, o trupă de asasini ar trebui să fie cel puţin douăzeci şi şapte la număr şi să fie deghizaţi în bandiţi. De fapt, n-am descoperi nimic care să indice că nu sunt. Cred că singura şansă pe care ar avea-o ar fi să atace în timp ce dumneavoastră, prinţii şi câţiva dintre cei mai de încredere şi curajoşi dintre războinici vă relaxaţi pe Dealul Mausoleului, cum obişnuieşte prinţul. Acolo, şi numai acolo, ar putea avea şansa de a-l ucide. Cât despre ceilalţi dintre dumneavoastră, dacă aţi fi în stare să vă croiţi cale de scăpare, ei bine, amintiţi-vă cât de mult l-au apreciat oamenii pe socrul vostru pentru că a înapoiat din Helosunde trupul Prinţului Aralias. Turcol dădu din cap şi sorbi din nou din ceai. Pelut îşi lăsă capul jos. — Sper că toate acestea nu v-au alarmat, milord, pentru că ştiu că v-aţi da şi viaţa pentru a-l proteja pe prinţul nostru. Aţi putea fi chiar 695

rănit, dar pierderea lui v-ar provoca o durere mai mare decât orice rană fizică. — Bineînţeles că mă alarmează, Mare Ministru, iar dacă aş crede că bandiţii l-ar putea vătăma pe prinţ, nu aş lansa niciodată o astfel de invitaţie. Asta nu este posibil însă, aşa că voi folosi calea pe care mi-aţi sugerat-o. — Mă bucur să vă fiu de folos. — Oricum, întrebarea mea iniţială se referă la ceea ce s-ar petrece după o asemenea imensă tragedie. Prinţul nu are moştenitori, iar fratele lui a murit fără să fi lăsat vreunul. În eventualitatea morţii Prinţului, cine-ar conduce naţiunea noastră? Pelut sorbi îndelung din ceai înainte de a răspunde. — Îmi puneţi o întrebare pentru care există unul dintre multele răspunsuri posibile, dar unul care nu trebuie să răzbată dincolo de această încăpere. Pot să am încredere? — Desigur, încuviinţă încet Turcol. Pelut îşi înclină capul spre dreapta. — Trebuie să înţelegeţi că lipsa de moştenitori ai Prinţului, fie de sânge, fie declaraţi, reprezintă o situaţie pe care eu, Mare Ministru nalenian, trebuie s-o rezolv. Mă uit la Helosunde, la Consiliul de Miniştri, şi văd ce dezastru a rezultat din dezbaterile lor. Nu voi îngădui o guvernare formată din miniştri, pentru că noi nu suntem de sânge nobil. Puţini oameni sunt, şi chiar mai puţini se ridică la înălţimea promisiunilor propriului sânge. Contele nu-şi putu ascunde un zâmbet. Faptul că familia sa ocupase, cândva, Tronul Dragonului, dovedea fără tăgadă că avea obârşia care i-ar fi permis să-l reclame. Şi este sigur că promisiunile sângelui său nobil au înflorit pe deplin în el. — Eu m-am gândit, milord, că pentru a menţine stabilitatea şi promova viitorul, s-ar putea să fim nevoiţi să apelăm la metode neobişnuite. Mi-a trecut prin minte că un triumvirat, alcătuit din socrul vostru, Ducesa Scior şi domnia voastră ar putea asigura combinaţia corectă de înţelepciune, carismă, experienţă şi, în cazul vostru, vitalitate, pentru a conduce naţiunea noastră spre viitor. Tustrei ar trebui să cooperaţi, bineînţeles, împărţind puterea. — Da, desigur, înţeleg, vorbi Turcol, dar expresia strâmbă îi 696

dezvăluia perfect opinia. Totuşi, ar trebui să ne decidem asupra unui singur prinţ, dacă vrem ca naţiunea noastră să-şi păstreze legitimitatea. Deşi ceilalţi doi sunt înţelepţi şi puternici, nici una dintre casele lor nu datează dinainte de Urgie. În ce-i priveşte pe Komyri, ei s-au ridicat de la Vremea Gheţii Negre încoace. — Casele lor nu erau necunoscute înainte de crearea celor Nouă Principate. — Dar nu făceau parte din nobilimea imperială. — Foarte adevărat, dădu solemn din cap Pelut. Problema voastră, milord, este cât de bine vor servi miniştrii triumviratul la putere? Comentariul îl reduse la tăcere pe Turcol, iar pumnul său strâns nu scăpă privirii lui Pelut. — Eu aş crede, Mare Ministru, că ministerele ar servi cel mai bine la consolidarea puterii în mâinile celei mai calificate persoane pentru a conduce naţiunea. Ducesa, deşi este înţeleaptă – chiar dacă este vorba de viclenia unei soţii de pescar –, şi socrul meu sunt amândoi mult prea bătrâni pentru a asigura acea continuitate necesară pentru a duce Nalenyrul în viitor. — Aş fi de acord, milord, dacă nici unul dintre ei n-ar avea progenituri care să preia sarcina. Aţi putea fi foarte bine moştenitorul de drept al Contelui Vroan, dar dacă aveţi proprii moştenitori lucrurile ar sta chiar mai bine. — Adevărat, dar dacă soţia mea ar fi însărcinată acum, Contele Vroan l-ar putea desemna pe copilul meu drept moştenitorul său, iar eu aş fi forţat să accept o regenţă. Consider acest lucru inacceptabil şi la fel ar trebui şi domnia voastră. — Eu nu caut decât ceea ce-i mai bine pentru naţiunea noastră. — Iar eu cred că Marele Ministru ar trebui să vadă că reprezint viitorul Nalenyrului. — Dacă se întâmplă ceva inimaginabil. Turcol se opri un moment. — Da, desigur, dacă inimaginabilul s-ar întâmpla. Bandiţii. Ar fi îngrozitor. — Aşa ar fi, milord. Pelut privi în Jos spre ceaşca sa, iar bucăţelele minuscule de frunze de ceai se adunară pe fundul ei. 697

— Dacă s-ar întâmpla, cred că pentru naţiune călăuzirea oferită de domnia voastră ar fi nepreţuită. Este limpede că v-aţi gândit la asta, iar o astfel de anticipare reprezintă o valoare care nu va fi ignorată. — Mare Ministru, aveţi claritatea viziunii, ceea ce ne va garanta viitorul. — Milord este prea amabil, se înclină Pelut spre el. — N-aş vrea să vă răpesc şi mai mult din timp, ştiind că sunteţi ocupat. Voi vorbi chiar eu cu Prinţul Eiran. Veţi primi răspunsul său în decurs de o zi. — După aceea şi al prinţului? — Eu cred că da. — Vă apreciez ospitalitatea, dar şi mai mult înţelepciunea, mulţumi Turcol cu o plecăciune. — Mergeţi cu bine, milord. Fie ca zeii să surâdă asupra viitorului vostru. — Viitorul nu înseamnă nimic, Ministre, însă viitorul naţiunii mele este totul. Contele făcu să alunece lateral panoul-uşă şi se retrase. Nu-l trase după el, iar Pelut găsi asta enervant; dar nu numai asta decise soarta lui Turcol. Marele Ministru bău ceaiul, apoi roti licoarea aurie rămasă în ceaşcă. O întoarse repede şi-o trânti pe măsuţă. O ridică iute din băltoaca formată, punând-o apoi cu gura în jos pe un loc uscat. Scopul vizitei lui Turcol fusese cât se poate de evident. Ordinul prinţului privind strângerea de trupe devenise doar un pretext pentru pregătirea unei rebeliuni pe faţă. Pelut se aşteptase să-l audă cerând ca miniştrii să deschidă larg porţile Moriandei şi să i-l predea pe prinţ, ceea ce-ar fi constituit un spectacol grandios, în mod sigur. Încercarea de asasinat n-a fost însă ceva la care se aştepta şi, în mod clar, nu ceva la care lordul să se fi gândit prea mult. Disponibilitatea lui de a adopta masca banditismului dovedea o flexibilitate care ar fi putut fi utilă, însă comentariile sale despre succesiune dezvăluiau diferenţa dintre flexibilitate şi maleabilitate. Dacă ar fi mai maleabil, ar fi mult mai folositor. Era limpede, dorea să fie prinţ şi se considera alegerea cea mai firească. Pelut nu 698

avea nici un dubiu că Turcol se şi visa primit cu urale de către poporul său adorator: negustorii şi-ar deschide cuferele pentru el, iar femeile picioarele. În timpul domniei sale, fanteziile despre keru, cum că erau haremul prinţului, ar deveni realitate sau dintre ele s-ar ridica o Cyrsa, cu mâinile pline de sângele lui. Ceea ce n-ar fi deloc rău. Mărit-o cu Eiran şi-am uni două teritorii. Totuşi, în vreme ce ar fi o procedură interesantă, era mai mult ca sigur că Eiran şi-ar da duhul odată cu Cyron. Deşi se îndoia că Turcol îi abordase şi pe miniştrii helosundieni, aceştia îl vor căuta imediat ce se va răspândi vestea că era în fruntea trupelor de la frontieră. Dorinţa lor de a-l vedea pe Eiran mort îl va conduce pe conte spre alte comploturi. Deşi perspectiva de a-l avea pe Turcol ca prinţ nu-l entuziasma deloc pe Pelut, ideea că s-ar putea descotorosi de Cyron îl incita. Ar fi preferat o metodă mult mai rafinată, însă mortul era mort, iar o lovitură de măciucă era la fel de bună ca otrava. Prinţul reprezenta o ameninţare mai mare pentru Nalenyr decât contele şi cu siguranţă una mult mai imediată. Trebuia să rezolve problema asta. Pelut îşi întoarse ceaşca şi descifră mesajul frunzuliţelor. Poziţia şi forma lor îi dezvăluiau semne ale viitorului. Deşi nu atât de clare pe cât i-ar fi plăcut, era destul. Soarta eforturilor lui Turcol fusese decisă. Odată cu asta, şi soarta Nalenyrului însuşi.

699

25 Ziua a 12-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 9-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Rechinul negru, Caxyan Toate speranţele nutrite de Jorim de a păstra secretă schimbarea naturii relaţiei sale cu Nauana pieriră foarte repede. Shimik fusese întotdeauna încântat să-şi petreacă timpul împreună cu stăpâna, dar acum o adora şi o apăra. Mârâia la oricine se apropia prea mult de ea – cu excepţia lui Jorim – iar marinarii, plictisiţi de viaţa pe uscat, nu avură nici un fel de dificultăţi în a descifra motivele din spatele comportamentului fennychului. Amentzutlii acceptară cu bunăvoinţă această schimbare, iar Tzihua, războinicul uriaş crescut în casta maicana datorită priceperii sale în luptă, mărturisi că se aşteptaseră cu toţii să se întâmple. Deşi interacţiunea zeilor cu muritorii nu era ceva obişnuit în mitologia lor – sau istorie, aşa cum îşi aminti Jorim –, nu era ceva nemaivăzut. Cu toţii sperau ca Tetcomchoa să considere agreabil timpul petrecut împreună cu amentzutlii. Iar Jorim îl considera. Nauana era minunată şi exotică, iar el se simţise atras de ea încă din prima clipă când o văzuse. Contactul nemijlocit sporise această atracţie, dar nu crezuse că ar fi putut avea vreun interes în ce-l privea. Grija cu care-şi urma instruirea îi amplifică sentimentele şi, totuşi, nu descifrase în acţiunile ei nici un simţământ. Dar străduindu-se să-i pătrundă esenţa şi disponibilitatea de a se deschide, ca răspuns dezvăluise totul. Era ca şi cum ar fi cunoscut-o dintotdeauna şi invers. În mod curios, preferinţele, aversiunile şi experienţele lor – deşi modelate prin culturi care nu ştiau nimic una de alta – se îmbinau fără nici un efort. Se simţeau de parcă fiecare era câte o jumătate a unei monede care fusese tăiată, iar acum se alipiseră la loc. Jorim mai fusese îndrăgostit înainte, cel puţin de câteva zeci de 700

ori, din când în când mai mult de o lună. Îşi îngăduise să creadă că multe dintre relaţiile sale se destrămaseră din cauză că obligaţiile sale faţă de familie îi cereau să călătorească perioade îndelungate. Însă adevărul era că relaţiile naufragiaseră deja, iar călătoriile deveniseră doar scuze convenabile pentru a le lăsa să moară. Nu purta pică femeilor pe care le cunoscuse. Atracţia de la început condusese la revelaţii, iar insatisfacţia devenea, cu timpul, reciprocă. Toată lumea se poartă cum poate de bine la prima întâlnire, apoi descoperă adevărata fire a celeilalte persoane. După patru luni, se afla dacă o relaţie putea dura sau nu. În şase secunde, el aflase asta despre Nauana şi mai ştia că şi-ar fi putut petrece restul vieţii cu ea. Ar fi ezitat să declare aşa ceva, deşi se deschisese şi el către ea. Ea nu mai trăia cu iluzia că el era un omzeu, deşi acceptase că divinitatea lui s-ar putea dezvălui la fel cum puful pierdut de puiul de pasăre îi lăsa să se vadă adevăratul penaj. Ar fi respins această idee, dar toţi copiii nalenieni fuseseră crescuţi în spiritul legendei lui Wentiko, zeul-dragon, care se crezuse un vierme scârbos până când se transformase într-un dragon. Din punct de vedere intelectual, Jorim considera povestea drept una carei învăţa pe oameni să-i aprecieze pe ceilalţi dincolo de aspectul lor exterior, însă manifestarea fizică a interiorului lor rezona şi ea. Oriunde te-ai fi uitat, oamenii îmbătrâneau şi se schimbau. La unii, înaintarea în vârstă era benefică. La alţii, însemna să capituleze în faţa lumii din jur pentru că nu credeau suficient de mult în ceea ce zăcea în interiorul lor. Sunt eu, oare, un zeu ascuns? În trecut ar fi izbucnit imediat în râs la un asemenea gând, dar acum îi dăduse motiv pentru întrebări. Maturizându-se, el şi ceilalţi glumeau despre impresia lui Qiro că era o zeitate, iar mulţi îl tratau cu o stimă mai mare decât cea arătată zeilor. Dacă abilităţile cuiva într-un domeniu îi permiteau să ajungă la stadiul de jaedunto, nu era, oare, posibil să se manifeste într-o manieră mai măreaţă? Cândva ar fi respins ideea, pentru că toţi ştiau că nu existau decât nouă zei şi nu mai mulţi, dar posibilitatea ca un alt zeu să-şi facă loc spre ceruri deschidea o întreagă pleiadă de noi posibilităţi. Discuţiile pe aceste teme ocupau mare parte din timpul petrecut 701

cu Nauana în afara instruirii, în timp ce educaţia lui în ale magiei continua neabătută, ba chiar îşi accelera ritmul. Nu putea comunica telepatic cu ea chiar atât de bine cum o făcea cu ai lui, dar o înţelegea mai bine. Acest lucru, împreună cu înţelegerea esenţei şi a folosirii ei, îi permitea să progreseze rapid. Deşi nu era la fel de experimentat ca Nauana, existau indicii că avea capacitatea de a stăpâni mult mai multe puteri decât ea. Totuşi, planurile pentru el prevedeau continuarea studiului, dar mai apoi a venit un curier din Micyan, un sat de pe coastă, aflat la o distanţă de două zile de mers. Curierul s-a prăbuşit ca secerat din cauza epuizării, după ce alergase tot drumul, fără hrană, fără odihnă şi fără să aibă suficientă apă. Povesti că mozoyanii îi atacaseră satul. Perspectiva revenirii acestora îi îmboldi pe amentzutlii să se pună în mişcare. Oraşul Nemehyan era aşezat în vârful muntelui, iar acolo se ajungea pe un drumeag lung şi întortocheat, care pornea din câmpie. Aceea care fusese martora unei bătălii sălbatice împotriva mozoyanilor, cu numai o lună înainte sau „pe la începutul săptămânii”, cum spuneau cei care foloseau calendarul centenco. De fapt, un munte înalt, piramidal, de cranii mozoyane marcau victoria amentzutlilor asupra duşmanilor. În acel atac, mozoyanii veniseră dinspre nord-est, iar posibilitatea ca ei să vină acum dinspre coastă însemna că şi liniile defensive vor trebui să fie mutate. Căpitanul Anaeda Gryst trimise Rechinul negru spre nord, de-a lungul coastei, să caute orice semn al înaintării hoardelor. Pentru că ametzutlii nu aveau nici un fel de tradiţie navală de care să se poată vorbi, Micyan nu fusese construit în jurul unui port, însă nava putea să debarce trupe în cel mai apropiat port natural pentru o expediţie de recunoaştere, iar spre final, câte o companie de Dragoni marini şi războinici locali urcară la bord. Jorim optă pentru deplasarea spre nord cu Rechinul negru, iar Shimik veni cu el. Nauana rămase acasă să pregătească apărarea împreună cu alţi maicana, iar Tzihua urcă la bord să preia comanda contingentului de amentzutlii. Anaeda Gryst rămase la Nemehyan şi organiză restul trupelor naleniene pentru a ajuta la apărarea oraşului. Faptul de a se afla din nou pe ocean la bordul unei nave îl încânta pe Jorim, aşa cum Nauana ştiuse foarte bine că se va întâmpla, acesta 702

fiind motivul pentru care nu-i ceruse să rămână cu ea. Jorim se afla lângă prova, râzând în stropii de apă care-i udau faţa. Vântul îl răcorea şi, deşi ar fi putut pregăti o invocaţie care l-ar fi încălzit din nou, n-o făcu. Se bucura, pur şi simplu, de aroma mării, de priveliştea cerului, de gustul apei de mare, de zgomotele scoase de navă şi de cei care lucrau la bordul ei. Aceasta-i esenţa vieţii însăşi. Călătoriile, expediţiile, confruntarea cu primejdiile, toate acestea erau lucruri pe care le îndrăgea, îl făceau să se simtă viu. Dacă va trebui să-mi petrec restul vieţii închis în Anturasikun, am să mor. Privi spre Shimik, care stătea lângă el cu picioarele depărtate şi cu labele dinainte pe şolduri. Acesta privi în sus la el şi rânji cu gura plină de dinţi strâmbi. — Ştiu, e minunat. Deplasarea în sus pe coastă dură mare parte din amiază, dar cu vântul constant reuşiră să se deplaseze repede şi intrară în port fără nici o dificultate. Deşi navigaseră aproape de ţărm, iar de cart fuseseră observatorii cu ochii cei mai ageri, nu văzuseră nici un semn de mozoyani. Comandantul navei, locotenentul Myrasi Wueltan, lăsă la apă bărcile. Fiecare făcu două curse la ţărm şi reuşiră să debarce repede toate trupele. În pofida diferenţelor de arme şi armuri dintre cele două detaşamente, se grăbiră să asigure zona pe plaja albă, nisipoasă. Shimik se căţără pe spatele lui Jorim, când cartograful i se alătură lui Tzihua în fruntea coloanei aflate în marş spre interior. Până acum, cercetaşii nu descoperiseră nimic, dar nu pătrunseseră în jungla deasă decât cel mult o sută de metri. Vegetaţia luxuriantă făcea dificilă observaţia şi chiar mai dificilă deplasarea. Soldaţii folosiră săbiile de oţel sau ghioagele de război ascuţite, de obsidian, şi croiră o cărare prin junglă. În pofida trecerii lor gălăgioase, animalele junglei nu păreau câtuşi de puţin impresionate. O trupă de maimuţe dungate ca nişte tigrii îşi băteau joc de eforturile lor şi chiar îi bombardară pe unii dintre ei cu cojile verzi ale fructelor de khoitz. Shimik le imită ţipetele cu suficientă acurateţe încât un mascul se aruncă prin frunziş drept pe o creangă, cu vreo şapte metri mai sus, scuturând-o şi 703

urlând. Fennul sări de pe spinarea lui Jorim, se căţără pe o altă creangă şi ţâşni drept spre mascul. Se apucară să urle unul la altul, scuturând crengi şi luând diferite poziţii, iar Jorim se temu că va izbucni o luptă, dar Shimik îşi scoase ghearele la maimuţă, iar animalul o zbughi înspăimântat. Shimik sări la pământ şi acceptă plecăciunile exagerate oferite de toţi războinicii. Coloana îşi croi drum pe o porţiune de o altă sută de metri înainte ca cercetaşii să raporteze din nou. Ajunseseră la drumul folosit de curier pentru a fugi spre sud. Nu dăduseră peste nici un semn al trecerii sale, dar nici a mozoyanilor. Pe cât puteau ei spune, nu era nimic ieşit din comun pe acolo. — Acum douăsprezece ore, mozoyanii au atacat Micyanul şi nu sau îndreptat spre sud. Nu-mi imaginez că se aşteptau să fim preveniţi, se încruntă Jorim. — I-ai văzut în luptă. Nu gândesc, clătină din cap Tzihua. — Atunci de ce-au atacat? — Din cel mai simplu motiv posibil. Le era foame. — Crezi că erau răzleţiţi de restul? Au fost, oare, destui ca să cotropească satul? Uriaşul amentzutl ridică din umeri. — Am luat urma supravieţuitorilor pe cât de departe spre nord a fost posibil. Majoritatea au murit. Cei care au supravieţuit s-au întors în mare. Jorim dădu din cap. Deşi găsiseră locul unde se adunaseră mozoyanii pentru atacul asupra Nemehyanului, nu dădură nici peste nave, bărci sau alte indicii despre modul în care ajunseseră aici. Conveniră că duşmanii înotaseră spre ţărm, iar ideea unei mări pline cu broaşte demonice de mărimea unui om şi cu gurile pline de dinţi ca de rechin era destul să-i provoace coşmaruri lui Jorim. — Trimiterea de trupe pe drumul spre Micyan este cea mai bună soluţie. Jorim reflectă o clipă. — Probabil că ar trebui să trimitem Rechinul negru în sus, de-a lungul coastei şi să vedem dacă există vreun semn de mozoyani. Nu 704

cred că ar fi putut să-şi croiască drum aşa cum am făcut noi, dar ar fi putut ajunge la ţărm pe oriunde. Şi asta ar fi util să ştim. — De acord. — Bine. Mă duc înapoi şi-i spun locotenentului Wueltan ce vrem, apoi mă întorc şi mă alătur vouă pentru pentru marş. — Va fi bine să-l avem pe Tetcomchoa să ne conducă, zâmbi Tzihua. — Am să-i spun asta când îl întâlnesc. Jorim trecu printre trupe, iar Shimik gonea pe deasupra lui, prin copaci. Soldaţii nalenieni încheiau coloana, aşa că îl puse pe comandantul lor la curent cu planul. Refuză oferta unei gărzi pentru deplasarea spre ţărm, şi-i trimise să-şi vadă de drum. Când ajunse pe plajă, îşi dădu seama că era ceva în neregulă. Nu-l mai sâcâiseră nici păsările, nici maimuţele. Îşi spuse că Shimik reuşise să le sperie şi să le izgonească şi continuă să creadă asta până ajunse pe plajă, iar animăluţul se ascunse în spatele lui, uitându-se printre picioare. În golfuleţ se mai afla şi altceva decât Rechinul negru. Prima dată n-ar fi putut spune precis ce, pentru că era lung cât nava, iar asta nu i se părea posibil. Partea din faţă a acelui lucru era deschisă – din nou, imposibil pentru o navă – iar din deschizătură se târau tot felul de creaturi. Foiau deja la bordul Rechinului negru, iar marinarii care săreau şi începeau să înoate spre ţărm erau traşi la fund de atacatori nevăzuţi. Deşi nu se afla prea aproape, putea vedea că aceşti mozoyani erau altfel. Primii întâlniţi semănau cu peştii. Cei care atacaseră în Nemehyan erau cu adevărat ca nişte broaşte diavoleşti, dar tot subţiri. Aceştia aveau o siluetă mai groasă, aducând mai mult cu maimuţele decât cu broaştele. Felul în care atârnau de parâmele navei şi se lăsau în jos de pe crucete îi confirma impresia. În afară de asta, alte două lucruri deveniră imediat evidente. Primul, nava era mai mult ca sigur pierdută. Al doilea, mozoyanii veneau pe ţărm şi, indiferent cât de valoroşi erau războinicii, ar fi fost copleşiţi doar prin numărul lor. Nu aveau nici o şansă să-şi pregătească apărarea deoarece matahalele începeau deja să se adune şi să înoate spre ţărm. Măcelul va fi total, iar 705

mozoyanii se vor ospăta din oameni tot aşa cum făcuseră morţii lor, pe câmpiile din faţa Nemehyanului. Apoi, încă unul dintre lucrurile acelea încărcate cu mozoyani ieşi la suprafaţă. Îşi deschise botul şi începură să iasă şi alte bestii. Mieunatul înspăimântat al însoţitorului său îl readuse pe Jorim la realitate. — Shimik, găseşte-l pe Tzihua. Spune-i să fugă imediat. Du-te repede, acum. Fugi. Trebuie să fac ceva. — Jrima rămâi? — Da, rămân, dar tu trebuie să pleci, repede. Acum. Foarte important. Fugi. Fennul ţâşni pe cărarea din junglă. Se opri, privi înapoi spre Jorim, îi făcu semn, după care sări în copaci şi dispăru. Jorim se întoarse din nou spre port şi-şi miji ochii. — Totul nu-i altceva decât echilibru şi esenţă. Îşi sfâşie tunica şi roba, dezgolindu-şi pieptul. Cu faţa spre port şi spre soarele în asfinţit, păşi înainte până când ajunse în apă până la genunchi. Îi ignoră pe mozoyani şi închise ochii. Se concentră asupra căldurii solare, care-i atingea pielea şi părul. Simţea apa clipocind în jurul picioarelor, foarte caldă în apropierea ţărmului, dar lăsând O urmă de răceală când se scurgea de lângă el, cu fiecare dintre valurile blânde. Se lăsă să le absoarbă esenţa. Apa, fluid; soarele, fierbinte. Căută căldura în apă, fluiditatea în felul în care lumina solară se unduia peste apă. Apoi se întinse şi atinse maiul. Totul nu era decât echilibru, iar acum încerca să schimbe acest echilibru în mod radical. Nu avea nici o idee dacă putea sau dacă efortul l-ar ucide. Cu toate astea, era singura şansă de a-şi salva prietenii. Aşa că se cercetă şi înlăuntrul său, legând esenţa sa de mai, apoi dirijându-l în apă. Echilibrul căutat era simplu, însă scara la care voia să lucreze era incredibil de vastă. Vreau să fac să fiarbă marea. Transformarea apei din golfuleţ din fluid în vapori era posibilă, deşi nu auzise nici o relatare ca o lucrare atât de titanică să fi fost săvârşită înainte. Probabil că oricine a fost destul de smintit încât să încerce aşa ceva 706

a murit înainte de ridicarea primei coloane de aburi. Deschise ochii şi văzu mozoyanii care se apropiau tot mai mult. Unul se afla la o aruncătură de piatră distanţă. Desfăcu botul, dezvelindu-şi dinţii ascuţiţi, ca de rechin, pe care-i observase şi înainte. Ochii lui negri se fixară într-ai săi, iar Jorim se pomeni privindu-şi pieirea. Atunci îşi dădu seama. Idee bună, aplicată prost. Ignoră apa şi se concentră asupra soarelui. Vizualiză Wentiko în discul solar. Dragonul se ridicase întotdeauna cu curaj, iar Jorim salută asta, la fel ca lumina şi căldura. Atinse esenţa zeului şi prin mai se transmise un impuls care-l cutremură. Fiecare muşchi din trupul său se contractă, curbându-i spinarea. Se aşteptă să cadă pe plajă, neajutorat, dar în loc de asta începu să se ridice. Picioarele îi ieşiră din apă şiroind. Mozoyanul care fusese cel mai aproape de el privi în sus, iar expresia flămândă de pe faţa lui se transformă în uimire. Jorim voia să transforme apa din fluid în vapori. Convertirea mării ar fi fost imposibilă, pentru că apa din golfuleţ făcea parte din ocean, care era legat de toate oceanele. Pentru a transforma totul în vapori ar fi fost, poate, dincolo şi de puterea unui zeu. Însă convertirea în vapori a unei mici cantităţi de apă nu era. O mai făcuse şi înainte, de nenumărate ori. Devenise o sarcină lipsită de efort. Aşa că începu convertirea apei din ochii celui mai apropiat mozoyan. Explodară, iar creatura urlă de durere. Se scufundă, însă Jorim tot îi urmărea esenţa. Îi fierse creierul în craniu. Osul crăpă şi pielea plesni, eliberând o bulă de gaz fierbinte pentru a marca sfârşitul bestiei. Îşi îndreptă atenţia spre altul, apoi altul. Mozoyanii mureau în suferinţe groaznice. Se zbăteau în apă şi numai după ce deveniră tot mai mici îşi dădu seama că zbura deasupra golfuleţului. Nu mai trebuia acum să se concentreze asupra câte unui singur individ. Era suficient că priveau spre el şi simţeau atingerea strălucirii pe care o proiecta. Când razele lui îi atingeau, carnea se topea şi oasele se înnegreau. 707

Ridicându-se încet, fără o direcţie sau intenţie, ca un zmeu purtat de briza uşoară, se apropie de Rechinul negru. Privi în jos, spre el însuşi, şi se minună cum de nu era orbit. Pielea lui strălucea cu intensitatea luminii soarelui de amiază. Apa reflecta nimbul auriu şi fuioarele mici de aburi răsucindu-se în jurul mozoyanilor morţi. Jorim se uită spre Rechinul negru. Nu putea vedea prin el, însă îl mătură cu privirea, găsi mozoyani ascunzându-se pe punte sau în adâncurile navei. Îi atinse unul după altul şi ei muriră. Peştii enormi, care-i lepădaseră pe mozoyani în mare, îşi închiseră botul. Începură să se scufunde încet, însă apa scăzută a golfuleţului îi împiedica. Dar de-abia dacă mai conta, pentru că razele pătrundeau uşor prin apă, iar creaturile greoaie nu s-ar fi putut scufunda niciodată atât de repede încât să-i scape. Cu un gest al mâinii, le arse de la cap la coadă. Cozile lor groase zvâcniră, stârnind nămolul, apoi se scufundară în mizerie. Aşteptă şi se uită ca nu cumva să scape vreun mozoyan, fierbându-i în propria lor piele pe cei care încercau. Retrăgându-şi strălucirea, Jorim pluti până jos, pe puntea Rechinului negru. Tălpile sale goale atinseră lemnul. Sfârâi şi începu să fumege. Se trase înapoi şi privi, uluit de urmele de paşi arse pe punte. Erau urmele unui dragon.

708

26 Ziua a 14-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Pădurea Disat, la vest de Moriande Nalenyr Prinţul Cyron zâmbea. Deşi era încă la început de an, zorii zilei aduseseră strălucire şi căldură. Peste noapte avusese parte de un somn sănătos şi se trezise devreme ca să se pregătească pentru ieşirea din această zi. Iniţial, rezistase ideii de a li se alătura Prinţului Eiran şi Contelui Turcol, dar acceptarea era forma cea mai rapidă de a rezolva problema. Turcol avea potenţialul de a-i fi ca un ghimpe în coastă, aşa că orice metodă de a netezi imediat asperităţile era binevenită. În afară de asta, pădurea Disat fusese întotdeauna pentru el un loc favorit de vânătoare. Acolo, pe un deluşor, bunicul său acceptase predarea şi abdicarea ultimului prinţ al dinastiei anterioare. Aşa începuse Dinastia Komyr şi, contrar zvonurilor, nu pusese ca omul să fie ucis chiar acolo, pe loc. Venirea lui la putere fusese temperată de milostenie. Pentru a-şi reaminti de înţelepciunea bunicului său, lui Cyron îi plăcea să se ducă pe deal şi să mediteze, mai ales la aniversarea preluării puterii. Tatăl său făcuse din pădure o rezervaţie regală. Braconierii ştiau că îi aşteptau pedepse severe dacă erau prinşi vânând aici, însă unii îşi riscau pielea deoarece credeau că dacă-i puteau păcăli pe paznici şi reuşeau să ajungă pe Dealul Mausoleului, prinţul le-ar acorda mila sa. Cyron o făcea întotdeauna, o dată. Dacă cineva era prins acolo mai mult de o singură dată, îi oferea exact ceea ce bunicul său îi hărăzise predecesorului său. Pădurea însăşi avea o frumuseţe şi o linişte pe care nici măcar un cortegiu întreg de slujitori nu le putea tulbura. Predominau pinii, cu frunzişul lor verde. În timp ce alţi copaci – stejari, ulmi, arţari şi mesteceni – se iţeau dezgoliţi, crengile lor curate purtau, deja, 709

muguri verzi. Primăvara va veni devreme, iar odată cu ea păsările vor fâlfâi din aripi în drum spre nord. Cyron tânjea după primăvară şi nădăjduia că invazia din Virine nu va opri păsările. Îşi alungă din minte gândul şi, de dragul amfitrionului său, îşi însenină expresia de pe faţă. Trase de hăţuri, strunindu-şi calul suficient ca Prinţul Eiran şi Contele Turcol să-l poate ajunge din urmă. Contele Turcol fusese surprinzător de binevoitor toată ziua. La sărbătorirea trimiterii trupelor sale la frontiera cu Helosunde, acceptase un titlu helosundian şi-şi informase soldaţii că de-acum erau Dragoni Helosundieni. Îl proclamă pe Prinţul Eiran drept comandant asociat, împărţi cu dărnicie flamuri helosundiene şi lăsă trupele să revopsească însemnele de pe platoşe cu câini şi dragoni înlănţuiţi. Se străduise să fie o companie plăcută pentru Prinţul Cyron, deşi se vedea limpede că nu o făcea fără un anumit efort. Călărind prin pădure, spre Dealul Mausoleului, contele vestic îl complimentase în repetate rânduri pe prinţ şi cerşise iertare pentru orice neînţelegeri din trecut. — Te asigur, Conte Turcol, că nu am nici un fel de resentiment faţă de orice ai fi spus în prezenţa mea, vorbi Cyron, apoi dădu din cap spre el şi spre Eiran, aflat undeva mai în spate. Sunteţi amândoi bărbaţi puternici, iar viitorul va cere oameni puternici. Sper ca, într-o bună zi, să am un moştenitor care să poată învăţa de la voi doi. Curajul pe care-l dovedeşti vorbindu-mi cu atâta francheţe este ceva de lăudat. După cum ştii, mulţi dintre curteni îmi spun numai ceea ce cred ei că mi-ar plăcea să aud, iar un prinţ nu poate domni dacă aşa stau lucrurile. — Alteţa Voastră este prea blând, zâmbi Turcol. Ştiu că nu vă bucuraţi de odihnă cu atâtea probleme în minte. Am sperat că această zi la călărie, vânătoare cu şoimii şi relaxare, pur şi simplu, var putea oferi puţină mângâiere, deşi sunt convins că aveţi parte de suficientă. Cyron îi urmări privirea şi zâmbi. Doamna de Jais şi Jad se decisese să călărească împreună cu ei. Calul ei o luase înaintea tuturor, iar verdele închis al robei aproape că o ascundea în cel al 710

pinilor. Ca şi cum ar fi auzit remarca, ea privi în urmă şi zâmbi, însă zâmbetul era destinat numai prinţului. El rezistă impulsului de a se întoarce repede, să surprindă reacţia lui Turcol. O mai văzuse de câteva ori. Pe conte îl irita în mod clar faptul că această femeie, faimoasa concubină, nu-i permitea să cumpere de la ea ceea ce alte femei îi dădeau pe gratis cu atâta dărnicie. Cyron îşi întoarse încet capul, oferindu-i vesticului timp suficient să-şi controleze expresia feţei. — Te-ai gândit vreodată, milord, ce-ai face dacă ai fi pe tron în locul meu? — Eu, pe tron? Vă rog, Alteţă, nu mă gândesc la astfel de lucruri. — Fii cinstit cu mine, Conte Turcol, zâmbi Cyron. Familia dumitale a ocupat Tronul Dragonului cu mult timp înaintea străbunilor mei şi vă trageţi din nobilimea imperială. Trebuie să fi cochetat cu ideea. Nădăjduiesc că ai făcut-o, iar dacă nu, înseamnă că nu eşti cel pe care mi l-am imaginat şi, cu siguranţă, nepotrivit pentru ceea ce am de gând cu tine. Turcol ridică o creangă şi-şi strecură capul pe sub ea. — Poate că m-am gândit, Alteţă. Niciodată din lăcomie, ci doar ca un exerciţiu intelectual. — Foarte bine, asta-mi place. Cyron îşi conduse armăsarul mai aproape de conte, apoi se uită în spate, să vadă dacă cei patru servitori jomiri îi urmau de la o distanţă respectuoasă. Vorbi cu voce joasă: — După cum ştii, milord, nu am nici un moştenitor. Până îmi voi putea procura unul, trebuie să pregătesc viitorul naţiunii noastre. Pot să-ţi vorbesc direct? — Bineînţeles, Alteţă, răspunse Turcol cu grijă. — I-am studiat pe cei care ar fi capabili să mă înlocuiască, dacă Pyrust ar trimite asasini pe urmele mele. Cred că tu eşti cel cu potenţialul cel mai mare. Am să-ţi pun mai întâi o întrebare. — Vă rog. — Dacă ai fi în locul meu şi ai afla de o invazie asupra teritoriului vecinului tău sudic, să spunem Erumvirine, care ar ameninţa să distrugă naţiunea, ce-ai face? 711

Turcol îşi îndreptă spatele, iar calul îşi încetini mersul, permiţându-i Prinţului Eiran să le-o ia înainte. — Aş încerca să aflu cât de mare este ameninţarea. Aş vrea să ştiu cine sunt invadatorii. Este o luptă pentru tronul Virinei sau este vorba de ceva mai amplu, care ameninţă Nalenyrul? — Este bine, pentru început, Conte Turcol. Să presupunem că ştii doar că apărătorii au fost nevoiţi să se retragă şi că au scăpat foarte puţini refugiaţi, nu pentru că ar fi încântaţi de invadatori, ci pentru că majoritatea au fost măcelăriţi, se încruntă Cyron. Mai mult, să presupunem că Prinţul Virinei este prea lent în a răspunde ameninţării şi nici chiar spionii de profesie nu mai trimit nici un raport. Ce-ai face? — În acest caz, măsurile ce se cuvin sunt evidente. Eu mi-aş trimite cele mai bune trupe în sud, pentru apărare împotriva invaziei, şi mi-aş pregăti apărarea în nord chemând... Turcol îşi ridică privirea, cu ochii holbaţi. De asta aţi cerut trupe din vest, Alteţă? Există vreo ameninţare dinspre Erumvirine? — Ar fi îngrozitor dacă s-ar răspândi zvonurile. Ar putea provoca panică, nu crezi? Mai bine să spunem că trupele sunt vlăguite şi trebuie să fie retrase pentru antrenament şi disciplină. Cel mai bine ar fi să începem să chemăm trupe, care ar fi necesare dacă invazia ar fi ceva mai mult decât ar putea keru să îndure. Turcol se întinse şi-i prinse mâna într-a lui. — Este posibil aşa ceva? — Asta-i problema când eşti prinţ, milord. Un prinţ nu se bucură de luxul de a întreba dacă ceva este sau nu posibil. El trebuie doar să planifice totul, atunci când se întâmplă. Cyron zâmbi şi arătă în faţă. — Acolo-i Dealul Mausoleului. Să nu mai discutăm, bine? Turcol privi într-acolo şi dădu din cap. — Nu, Alteţă. Mă onoraţi împărtăşindu-mi gândurile voastre şi prin încrederea arătată. Aş dori să vă asigur că dacă ar fi să vă înlocuiesc, aş face ca naţiunea să fie în siguranţă. — Mă bucur să aud asta, dădu din cap prinţul. Acum pot să mor cu cugetul împăcat. Dădură bice. Eiran şi Doamna de Jais şi Jad ajunseră primii pe 712

deal. Descălecară şi-şi priponiră caii de nişte arbuşti. Cyron li se alătură şi o luară toţi trei spre vârful dealului. Prinţul se duse în centru, unde fuseseră plasate trei pietre. Două mai mici susţineau o lespede mare, cenuşie, de granit, formând un soi de acoperiş. Lăsându-şi mâna pe una dintre pietrele de sprijin, se întoarse spre ceilalţi doi. — Am pus să fie ridicate aceste pietre în acest fel. Lespedea este bunicul meu, cele două pietre de susţinere sunt tatăl meu şi fratele meu. Poate, după ce voi pieri şi eu, succesorul meu va mai ridica o piatră şi o va pune aici pentru mine. Cândva, dealul era un vechi fort imperial, Tsatol Disat. Controla foarte bine provincia. Doamna de Jais şi Jad zâmbi, răsucindu-se încet, într-un cerc, pentru a admira priveliştea. Deşi nu era punctul cel mai înalt din pădure, dealul oferea o panoramă netulburată de nimic spre nord şi est. Moriande era vizibilă în depărtare. Pădurea năpădise panta dinspre apus a dealului, iar copacii întunecaţi contrastau minunat cu pietrele. — Acum înţeleg de ce veniţi aici, Alteţă. Este foarte frumos şi linişte. — Am să găsesc şi eu un asemenea loc în Helosunde. Îţi oferă o anumită perspectivă, dădu aprobator din cap prinţul helosundian. — Perspectivă, da, însă nu subestimaţi valoarea liniştii. Cyron privi în josul dealului, spre lord, care, încă în şa, vorbea cu slugile. Îi făcu semn şi strigă: — Vino alături de noi, Conte Turcol! Acesta îi făcu semn înapoi, dar îşi reluă conversaţia. Doamna de Jais şi Jad veni lângă prinţ. — Cred că este greşeala mea, Alteţă. Nu cred că mă place prea mult. — Nu-i prea place faptul că nu-l placi. Ai văzut cum te privea, hohoti el. — Chiar se uită? Nu-mi pasă cum mă privesc alţii. Sinceritatea observaţiei îl luă pe Prinţul Cyron prin surprindere. — Cred că vorbeşti destul de serios. — Absolut, Alteţă, râse ea uşor şi se întoarse cu faţa spre cei doi bărbaţi. Eu sunt concubină şi Mistică. La fel ca orice alt Mistic, am 713

văzut trecând mai mulţi ani decât v-aţi putea imagina. Unul dintre lucrurile învăţate în decursul vremii este că nu contează absolut deloc cum mă privesc oamenii, ci cum mă uit eu la ei, cum ajung la ei, asta contează. Exteriorul păleşte, doar dacă nu cumva eşti binecuvântat, însă cum te prezinţi tu, cum îi abordezi pe ceilalţi, iată ce-i atrage sau nu la tine, explică ea şi făcu un semn cu mâna spre Prinţul Cyron. Ceea ce am să spun acum nu contează deloc pentru domnia voastră, însă bunul conte va descoperi că reprezintă un motiv ca să reacţioneze. Vedeţi, aş putea să vă spun că, exact în acest loc, am făcut dragoste cu bunicul vostru, după ce a fost uns Prinţ. Nu văd nici o reacţie, nici o dorinţă de a vă urma bunicul, nici un simţ al competiţiei cu trecutul. Prinţe Cyron, aveţi nevoie de alte lucruri pentru a vă stârni. Dacă bunul conte m-ar auzi vorbind aşa... — Adică ce, doamna mea? îşi struni Turcol calul şi-o privi de sus. Dar continuaţi. Privirile Doamnei de Jais şi Jad se ascuţiră. — Dacă v-aş spune că am făcut dragoste cu Prinţul Jarus Turcol chiar aici, şi-am fost dispusă s-o fac pentru că era prinţ, v-aţi porni să luaţi tronul şi să mă aveţi aici şi în multe alte locuri. Nu sunteţi satisfăcut cu viaţa voastră, aşa că porniţi în căutarea victoriilor neghioabe şi meschine. — Vi se pare că sunt chiar aşa de uşor de citit, doamnă? înălţă lordul vestic din sprâncene. — Prinţul Jarus Turcol era. Aveţi acelaşi sânge. Expresia de pe faţa lui Turcol se înăspri. — Şi trebuie să ajung prinţ ca să mă bucur de compania dumneavoastră? — Ar fi un pas înainte. Cyron râse şi păşi spre ei. — Milord, nu o vedeţi glumind aşa prea adesea, nu-i aşa? — A fost cât se poate de serioasă, Alteţă. Şi are dreptate. Turcol îşi băgă două degete în gură şi fluieră tare. O duzină de bărbaţi şi femei ieşiră din adâncul pădurii. Jumătate dintre ei aveau arcuri cu săgeţile deja pregătite. Ceilalţi aveau ghioage, în afară de doi cu săbii. Se împrăştiară în semicerc, doi dintre arcaşi urcând pe lespedea de piatră. 714

— Te rog să-mi explici ce înseamnă asta, îi ceru Cyron cu o privire crâncenă. — Numai pentru că mi-aţi spus, cu atâta amabilitate, câtă încredere aveţi în mine, Alteţă. Turcol îşi puse mâna pe cornul şeii şi se aplecă în faţă. — Ne-aţi ruinat naţiunea şi aţi lăsat-o vulnerabilă la primejdii, atât dinspre nord, cât şi dinspre sud. Aţi adus la sapă de lemn şi-aţi umilit naţiunile din vest. Acum ne confruntăm cu o criză de natură militară şi nu sunteţi potrivit să-i faceţi faţă. Dacă aţi fi cât de cât un războinic, aţi fi venit aici cu mai mult decât un biet pumnal. — Aşa că i-ai tocmit pe aceşti bandiţi, dădu din cap prinţul. Vei povesti cum i-ai înfruntat cu bărbăţie şi cum i-ai gonit, dar nu înainte ca ei să ne fi căsăpit pe toţi trei. — Nu trei, doar doi, vorbi contele şi privi în jos la Doamna de Jais şi Jad. Te voi avea aici şi oriunde poftesc. Doar dacă, bineînţeles, nu vrei să mori. Ea clătină din cap şi se îndepărtă de Cyron. — Pentru multă vreme. Iertaţi-mă, Alteţă. — Nu-i nimic de iertat, doamna mea, dădu din cap prinţul, apoi privi spre Turcol. Ştii că va trebui să fie o poveste foarte convingătoare. Nu poţi scăpa neatins. Poate că ar merge o săgeată prin umărul drept. Nu ceva care să-ţi primejduiască viaţa, dar rana să fie destul de serioasă încât să-i convingă pe majoritatea câte eforturi ai depus. Doctorul meu, Geselkir, va avea grijă de ea. — Poate că aveţi dreptate, Alteţă, pufni contele, însă acesta este un detaliu pe care-l pot pune la punct şi mai târziu. — Un alt lucru pe care un prinţ nu-l poate face, Turcol, este să stea pe gânduri, glăsui Cyron şi arătă spre lordul vestic. Umărul lui drept. Trageţi acum. Arcaşul de deasupra prinţului trase coarda şi slobozi săgeata printr-o singură mişcare fluidă. Săgeata neagră, zimţată, străpunse umărul contelui, iar peste roba lui de un albastru închis începu să se răspândească întunericul. El privi de la umărul său la arcaş şi înapoi. Îşi înfrână un urlet de durere, strânse din dinţi, apoi se uită spre arcaşi. — Idioţilor! Eu dau ordinele aici. Săgetaţi-l! 715

Arcurile se încordară la unison. În josul dealului cei patru servitori căzură, fiecare lovit de câte o săgeată în piept. Turcol clipi nedumerit şi se prăbuşi în şa. — Mie nu mi se întâmplă aşa ceva. Nu aşa a fost plănuit. — Nu cum ai plănuit tu, clătină din cap Cyron. Dacă n-ai fi dat atât de evident târcoale Marelui Ministru Vniel, Stăpânul Umbrelor n-ar fi descoperit ce puneai la cale. Tocmirea de asasini în Moriande a fost a doua ta greşeală. Acesta este domeniul meu, iar oamenii îmi sunt foarte credincioşi. — Credincioşi ţie? dădu Turcol neîncrezător din cap. Sunt asasini. — Aşa şi sunt. Şi-i plătesc bine în fiecare an, pentru a mă asigura că nu vor acţiona împotriva mea. Doar nu credeai că eşti primul nobil care încearcă să mă omoare?! Contele vru să răspundă, apoi îşi închise gura. Mişcându-se încet, descălecă, apoi se prăbuşi în genunchi. — În spiritul zilei, în spiritul locului şi tradiţiei, cer iertare. Prinţul Eiran începu să râdă în hohote. — Eşti smintit? Eşti vinovat de trădare şi mai vrei iertare? — Un moment, Prinţe Eiran, ridică Cyron mâna. Nu sunt surd la apelul tău, Conte Turcol. În spiritul acestui loc, doreşti ceea ce i-a dat bunicul meu predecesorului său? Asta este? Nu te-ar mulţumi nimic mai puţin? — Asta vreau, stăpâne. — Îţi pot acorda, făcu Cyron şi-şi încrucişă braţele pe piept. Legenda este adevărată. Bunicul meu a cruţat viaţa predecesorului său, însă acesta a fost cam la fel ca tine. Grosolan, nesăbuit şi ambiţios. Un om care nu ştia să-şi accepte înfrângerea. A urzit planuri, la fel ca tine acum, pentru a se întoarce la putere şi a reaşeza pe tron dinastia sa. Şi-ţi mai semăna într-o altă privinţă: nu avea copii. Turcol mişcă nedumerit din cap. — Bunicul meu nu l-a ucis, l-a castrat. Apoi l-a trimis să-şi ducă zilele într-o mănăstire, pe coasta Mării Întunecate. Am să-ţi dau ceea ce spui că doreşti. Umerii lui Turcol se prăbuşiră de resemnare, apoi se aruncă chiar el asupra Prinţului. Ajunse într-o clipită la picioarele lui şi în 716

următoarea îşi trase pumnalul. Pe când îl ridica, două săgeţi îl ratară de la mică distanţă. Cu furia clocotind în ochii săi cenuşii, se aruncă înainte. Poate că ar fi reuşit să ajungă la prinţ dacă nu era Doamna de Jais şi Jad, care şi-a întins piciorul şi l-a făcut să cadă. Turcol se prăbuşi greoi, rupând lemnul săgeţii. Eiran îl lovi cu putere în cap, lăsându-l lat. Cyron se înclină adânc spre concubină, apoi spre Prinţul Helosundian. — Îmi sunteţi şi mai dragi acum, amândoi, pentru că mi-aţi salvat viaţa. Îi întoarseră plecăciunea, dar nu spuseră nimic. Prinţul se întoarse spre cel mai apropiat spadasin şi-i făcu un semn discret cu capul. Poruncindu-i celui mai bun asasin al său să-i înlocuiască pe cei tocmiţi de conte, mai ceruse ca Prinţul Eiran şi Doamna de Jais şi Jad să fie lăsaţi să acţioneze liber. Nu-i informase pe nici unul de ceea ce se va întâmpla şi, în eventualitatea foarte îndepărtată că s-ar fi dovedit implicaţi în complot, ar fi murit la fel ca Turcol. Cyron îşi trase mâneca stângă a robei. — Vom povesti tuturor chiar versiunea contelui. Bandiţii au dat peste noi aici şi-au încercat să ne jefuiască, fără a-şi fi dat seama cine suntem. Turcol şi oamenii săi au luptat vitejeşte, punându-i pe fugă, dar au murit din cauza rănilor. Eiran, deoarece contele te-a făcut cu atâta dărnicie comandantul său asociat, îi vei conduce spre nord pe Dragonii Helosundieni şi vei veghea asupra lor. Spune-le că noi credem că bandiţii erau asasini deseieni care intenţionau să-l ucidă pe Turcol, atât de mult se temea Pyrust de el şi de oamenii săi de la frontieră. Asta-i va oţeli. — După cum doriţi, Alteţă, înclină Eiran din cap. Doamna de Jais şi Jad îl examină cu privirea. — Ordine pentru mine, Alteţă? — Da. Te rog, fereşte-ţi ochii. Cyron aşteptă până când ea se întoarse cu spatele, apoi îi făcu semn Stăpânului Umbrelor şi-şi ridică braţul dezgolit. Asasinul trase un pumnal şi-l ridică. Prinţul oftă şi-i făcu semn. 717

— Povestea noastră trebuie să fie credibilă, şi aşa va fi. Pumnalul lovi.

718

27 Ziua a 14-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Quunkun, Kelewan (Oraşul Ilustrat) Erumvirine Deşi numărul nostru a fost redus masiv în urma primei confruntări cu ceea ce am numit kwajiini – pielea lor albastră a făcut inevitabilă această denumire am ajuns la Kelewan fără prea multe incidente. Cercetaşii lor tot mai veneau, însă, respingându-i, valul invaziei s-a mai potolit. Pe când ne deplasam spre vest ni s-au alăturat şi mai mulţi refugiaţi, iar amploarea invaziei deveni foarte evidentă. Ranai o văzuse începând la Derros, ori, mai degrabă, văzuse una dintre manifestările debutului ei. Oraşele şi satele înşirate de-a lungul Râului Verde fuseseră lovite, la fel ca alte locuri îndepărtate din nord, ca Munţii Centrali. Toate relatările vorbeau de un masacru total, exact situaţia descrisă de Dunos. Absenţa generală a refugiaţilor pe drumuri confirma faptul că foarte puţini scăpaseră invadatorilor. Mulţi dintre cei care fugeau sugerau că invazia era o pedeapsă divină pentru lucrurile secrete săvârşite de Prinţul Jekusmirwyn în palatul său. Dar Moraven călătorise mult prin Erumvirine şi lucrul cel mai enervant pe care-l făcuse Jekusmirwyn era să continue tradiţia numelor lungi date conducătorilor. Pentru că fusese provincia capitalei imperiale, liderii locali îşi alegeau nume special desemnate, atunci când urcau pe tron. Jekusmirwyn se traducea, de fapt, prin „ultimul prinţ”, ceea ce era considerat un simbol al nemuririi, sau rolul său de prinţ care va restabili imperiul. Se părea însă că invadatorii credeau altceva. Ideea pedepsei divine era un produs al unor minţi slabe, devenite şi mai instabile din cauza oboselii şi fricii. Dacă zeii ar fi voit să-l pedepsească, s-ar fi arătat în Quunkun, s-ar fi ocupat numai de el şiar fi plecat. Acesta era modul cel mai firesc de a aranja lucrurile, iar 719

Stăpânii Cerurilor făceau totul cum trebuia. Pe măsură ce ne apropiam de capitală, drumurile deveniră arhipline, iar grupuri mici de refugiaţi se adunau în spaţiile deschise. Unii îşi pierduseră dorinţa de a trăi, aşa că se aşezară la pământ ca să moară. Alţii erau încurajaţi de vederea coloanelor de soldaţi mărşăluind spre est să se confrunte cu ameninţarea. Şi noi i-am văzut şi de aceea ne îndreptam spre vest. Deşi doar puţini dintre refugiaţi preferaseră să mă urmeze, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre xidantzu. La vremea când am ajuns la Kelewan, aveam o suită de câteva zeci de războinici, jumătate dintre ei Mistici, sau pe cale să devină. Îmi aminteam de Kelewan atât ca Moraven Tolo, dar şi mai departe în trecut, deşi acele amintiri zăceau încă ascunse. Fusese cunoscut cândva drept „Oraşul Ilustrat” datorită obiceiului local de a stabili ce culori vor fi folosite pentru diferite clădiri şi cum să fie decorate. Quunkun, Turnul Ursului, stătea în inima oraşului. Era placat cu marmură albă şi ornat cu flamuri colorate, atârnate de turlele sale. În jurul lui, fiecare dintre cele douăsprezece sectoare în care era separat, care se subîmpărţeau în parcele mai mici şi curţi, adoptase o altă culoare pentru a se identifica. Auriul marca zona comercială, cu clădiri de o nuanţă diferită şi culori de accentuare, identificându-le cu precizie după activitatea din interior. Neguţătorii de pe râu, de exemplu, îşi vor vopsi casele cu auriu şi verde, ultima semnificând apa. Chiar şi cartierele mărginaşe erau vopsite în culori vii. Albul, desigur, era rezervat palatului, dar în realitate locuitorii periferiilor nu-şi permiteau mai mult decât o spoială. În alte locuri, după cum zonele erau împărţite şi subîmpărţite, clădirile puteau sfârşi vopsite într-un amestec de culori care-ţi provocau usturime în ochi într-o zi însorită. Puteam doar spera că kwajiinii nu erau imuni la culori. Majoritatea refugiaţilor căutau să pătrundă în oraş prin Poarta Albă, dar eu am refuzat să intru în capitală ca un cerşetor. I-am recuperat pe Urardsa şi Dunos dintre companionii lor şi ne-am îndreptat spre Poarta Sângelui. Aşa cum era de aşteptat, soldaţii păzeau intrarea în sectorul lor de oraş. O adunătură pestriţă de 720

mercenari şi xidantzu trândăveau în afara acelei porţi, dar am hotărât că erau sub clasa mea. Genul de oameni de care aveam eu nevoie nu s-ar fi lăsat intimidaţi de nişte pedestraşi umili. Cei pe care i-am respins, m-au respins şi ei pe mine, confirmându-mi, astfel, concluziile despre lipsa lor de valoare. Înainte de a ne face intrarea în oraş, le-am poruncit tuturor însoţitorilor mei să se primenească şi să îmbrace cele mai bune robe ale lor. În pofida zilelor petrecute pe drum şi luptelor grele date, după ce se spălaseră bine arătau prezentabil. Din privirile schimbate între ei, aspectul lor era o surpriză şi puteam chiar remarca semne că unii dintre ei se priveau cu alţi ochi. Asta-mi convenea de minune. Era bine să se poată bucura de timpul scurt care le mai rămăsese de trăit. Eu, pe de altă parte, nu m-am spălat. Roba mea, care fusese cândva albă, avea o nuanţă cenuşie, cu excepţia locurilor unde sângele o pătase din greu. N-am făcut nimic să induc o anumită imagine, însă mă bucuram de efectele vizuale. Ţinând cont că blazonul meu era un tigru la vânătoare, părea cum nu se putea mai potrivit. Şi, la fel ca un tigru, mi-am păstrat favoriţii, care-mi crescuseră într-o nuanţă foarte întunecată. Cu îngăduinţă, arătam ca şi cum aş fi fost târât de la Derros încoace în urma unei căruţe cu bălegar. Singurul lucru nelalocul său în privinţa mea era faptul că purtam două săbii. Desigur, asta putea fi luată drept lăudăroşenie deşănţată, însă nu-mi păsa. În unele situaţii, era un câştig să fii subestimat. Un paznic înarmat cu o suliţă îmi aţinu calea. — Ai să aştepţi aici, ca toată lumea. Se mişca ţanţoş şi zâmbea zeflemitor când vorbea. Unii dintre cei care tândăleau pe acolo izbucniră în râs, dar cei mai deştepţi dintre ei se mulţumiră doar să privească. — El este maestrul nostru, Moraven Tolo, interveni Deshiel. Străjerul se uită imperturbabil la el. — N-ar conta nici dacă ar fi Prinţul Cyron, cu toate trupele lui naleniene. Până când prinţul nu-i cheamă pe xidantzu şi alţii de teapa lor, aşteptaţi aici. Ori mergeţi la Poarta Albă, predaţi armele şi 721

primiţi de mâncare. Mâna lui Deshiel se lăsă pe mânerul spadei, dar l-am oprit cu stânga. Străjerul hohoti. Dosul palmei mele îi răsuci capul cu totul şi-l făcu să cadă drept în fundul lui mare. Ceilalţi străjeri de la poartă deveniră, brusc, frenetici. Îşi coborâră suliţele şi se pregătiră să înainteze şi să ne azvârle din drum. Luric Dosh păşi în faţă şi începu să-şi răsucească încet suliţa, ceea ce-i opri în loc. Cu aceeaşi mână cu care l-am plesnit, i-am arătat celui căzut cercul de piatră de la Poarta Sângelui. Puteau fi găsite peste tot în cele Nouă Principate, cel mai adesea la marginea oraşelor importante. Acesta era mare, potrivit unei capitale, cam de zece metri în diametru. În interiorul lui avuseseră loc multe dueluri, iar semnele se vedeau încă. Misticii îşi lăsaseră amprenta acolo, pentru că atunci când se duelau, cercul conţinea magia dezlănţuită, eliberată de acţiunile lor. În afara acelui cerc, lumea tocmai începea să se dezmeticească în pragul primăverii. Înăuntru, florile-şi scoseseră deja petalele, îmi plăceau în mod deosebit gălbenelele, pentru felul cum străluceau, şi mi-am imaginat că inflorescenţele de metal ar putea răsuna foarte elegant acolo, dacă le-aş despica. Pe de altă parte, Clopotele-de-Fier puteau ştirbi o sabie. Străjerul se dădu înapoi de lângă mine. — Nu-mi pasă cine eşti, nu intri. Am arătat din nou spre cerc. — Îmi cunosc îndatoririle. Deshiel se înclină spre el. — Adevărat că ţi le ştii. Vrei să mori îndeplinindu-le? Nu i-am dat nici o şansă de a răspunde. Am luat-o înainte, de parcă aş fi fost prinţul. Străjerul trântit la pământ nu spuse nimic, iar camarazii lui se dădură la o parte din faţa mea. Oamenii mei m-au urmat, iar doi dintre trândavi se luară după noi. Am arătat spre unul şi Ranai îşi trase sabia. El continuă să ne urmeze. Atunci ea făcu ce-ar fi trebuit să facă străjerul şi ne-am afundat în oraş fără nimeni altcineva pe urmele noastre. 722

Puteam simţi dezgustul lui Moraven pentru oraş, dar mie-mi plăcea. Clădirile înalte reduceau cerul la fâşii înguste de albastru. Mulţimile nu se strecuraseră încă prin sectoarele roşii şi vor rămâne, probabil, departe de ele, pentru că acestea ar fi fost primele atacate. Războinicii care trăiau aici menţineau locul curat, şi chiar şi cânii care lătrau, furişându-se pe străzi, arătau de parcă fuseseră recent îmbăiaţi. Ceea ce-am considerat cel mai fascinant în Oraşul Ilustrat era pictura murală de pe case. Majoritatea nu aveau nici un înscris şi adesea erau zugrăvite pe o fâşie nu mai lată de un picior. Casa unuia dintre războinici, de exemplu, îl înfăţişa pe acesta într-o scenă din Virine, căsăpind un viruk. Ar fi fost cunoscut fie şi numai prin acest lucru. Mici simboluri îi dezvăluiau rangul actual şi apartenenţa, iar pe casa lui tabloul mural era al patrulea dintr-o secvenţă ilustrând faptele militare ale generaţiilor familiei. Deşi fiecare strălucea de vopseaua proaspătă, maniera zugrăvelii personajelor era caracteristică epocii, aşa că fiecare clădire devenea o istorie vie a celor care locuiau acolo. Prin contrast, Quunkun era doar piatră goală. Zidurile sale netezi nu aveau nici un ornament, dar nici nu le trebuia vreunul. Era de aşteptat ca toată lumea să cunoască istoria şi faptele Dinastiei Telanyn şi ale împăraţilor care domniseră aici înaintea ei. Telanynii preluaseră controlul asupra Erumvirinei când Prinţul Nelesquin a murit în Ixyll. Deşi au fost alungaţi de la putere de două ori după Urgie, şi-au făcut drum înapoi spre tron după o generaţie sau două. O dată în acordul general şi o dată prin căsătorie, ambele la fel de eficiente. Turnurile înalte ale palatului se avântau spre cer ca nişte suliţe, însă nu făceau să curgă sânge. Rămâneau la fel de inutile cum erau adesea şi suliţele viriniene, iar asta prevestea nenorociri pentru Kelewan. Am traversat cercul larg de marmură albă şi-am început să urcăm treptele, numai pentru a ne pomeni opriţi de soldaţi dichisit îmbrăcaţi, ale căror vârfuri de suliţă fulgerau argintii în lumina soarelui. Un căpitan ridică mâna pentru a mă opri. — Nu mergeţi mai departe fără aprobare. 723

M-am scotocit prin robă şi i-am azvârlit o bucată de pânză murdară. Se retrase şi-o lăsă să cadă pe trepte. Acolo se despături singură, în toată gloria ei zdrenţuită, mânjită cu sânge. Deşi fusese străpunsă şi sfâşiată, nimeni nu avea nici o îndoială că era emblema Urşilor de Fier. Căpitanul îngenunche, atinse pânza, apoi o ridică. — Vino cu mine. L-am urmat trecând de porţi şi-am aşteptat ca şi tovarăşii mei să mi se alăture. Mă deplasam destul de încet pentru ca ei să admire palatul, care-i lăsase pe oameni muţi de admiraţie încă de dinaintea căderii imperiului. Am intrat pe sub o cupolă masivă, ridicată la o înălţime de treizeci de metri. Înaintea noastră, pe ambele părţi, două scări porneau în sus, apoi se împărţeau în trei, întretăindu-se într-un adevărat păienjeniş ameţitor de pasarele. Zeci de stâlpi groşi susţineau cupola şi în fiecare fusese săpată imaginea unui zeu, împărat sau prinţ. Numai unul era lipsit de ornament, având doar o nişă goală. Acolo fusese o statuie a lui Nelesquin, dar fusese luată şi sfărâmată în urma Urgiei. Căpitanul începu să urce pe scara dinspre vest şi l-am urmat dând ocol înspre nord. Când a continuat să urce, am ţâşnit pe scările dinspre nord şi n-am luat în seamă strigătele lui, să mă întorc. Ceilalţi m-au urmat, şi mai alerţi ca înainte, dar l-au lăsat în pace când i-am făcut semn să vină. Ajunse lângă mine pe la jumătatea drumului în jos, pe coridorul care ducea spre sala de audienţe a prinţului. — Nu te poţi duce acolo. Trebuie să vorbim cu generalii mei despre Urşii de Fier. I-am aruncat o privire atât de crâncenă încât păli pe dată. Ţinea însă pasul cu mine şi în mersul său se infiltră un anumit ritm. Gărzile din faţa sălii de audienţe intrară în alertă, dar le făcu semn să stea deo parte. Când văzu că ezitau, se răsti la ei. — Plecaţi de-aici. Acum! Se retraseră fără nici un chef. M-am pregătit să fac un pas înainte, dar mă opri cu o mână. Într-o clipă se şi trezi la gât cu sabia lui Ranai şi pumnalul lui Dunos, aţintit mai jos. Privirea i se înăspri când se uită spre mine. 724

— Dacă aveţi de gând să-l ucideţi pe prinţ, întâi ucideţi-mă pe mine, acum. Am negat din cap. Se linişti. M-am întins şi-am îndepărtat sabia lui Ranai de la gâtul său. — Cum te numeşti, căpitane? — Ianin Lumel, prima companie, Urşii de Jad. Am luat de la el emblema Urşilor de Fier. — Să-ţi aminteşti că fiind isteţ şi în viaţă este de preferat prostiei şi morţii. — Vă mulţumesc, Maestre. Am arătat spre uşi şi mi le deschise, împreună cu Deshiel. Am păşit printre el şi pe covorul roşu, mărginit cu purpuriu. Ştiam foarte bine cum priveau tradiţia toţi prinţii pizmaşi, dar trebuia să creez impresie. Dacă cineva păşea pe el fără a fi nobil şi fără invitaţie, asta-i putea aduce condamnarea la moarte. Prinţul, care se tolănise cu o oarecare indolenţă între braţele Tronului Ursului, îşi puse imediat picioarele jos. Cred că s-ar fi şi ridicat, dacă robele grele oficiale n-ar fi fost înfăşurate în jurul picioarelor şi l-ar fi făcut să cadă la podea. Miniştrii săi, îngenuncheaţi de ambele părţi ale covorului, îmi aruncară priviri încărcate de venin, dar nici unul nu se ridică să mă înfrunte. Erau aşa cum au fost întotdeauna miniştrii: gata să servească pe oricine se afla pe tron, atâta vreme cât le convenea lor. M-am oprit la trei metri de tron şi-am făcut o plecăciune adâncă. Am rămas aşa suficient timp cât să arăt respectul cuvenit, lui şi anilor de când dura dinastia lui. Mi-am îndreptat din nou spatele, însă n-am mai aşteptat să se încline şi el, chiar dacă părea dispus. I-am aruncat emblema şi el o prinse cu neîndemânare, chiar la piept. O ridică şi începu să tremure. L-am privit prin gaura cea mai mare. — Urşii tăi de Fier sunt morţi cu toţii, până la ultimul om. Oraşul tău va cădea. Dacă vrei să-ţi salvezi naţiunea, vei abandona acum Kelewanul şi te vei îndrepta spre nord, în munţi, în ţinutul Faeut. Trimite-ţi poporul în Nalenyr. — Nu, asta nu-i posibil, răspunse lăsând jos emblema. 725

— Este foarte posibil. I-am văzut cu ochii mei murind pe Urşii de Fier. Ai vrea să ştii cum s-a întâmplat? Duşmanii au ocupat o linie defensivă puternică pe o înălţime deasupra Urşilor. Generalii voştri iau trimis în asalt împotriva lor, ceea ce a fost o sminteală totală, zămislită cu vremuri în urmă dintr-o poveste despre Tigrii Morythieni. Urşii nu se confruntau cu morythienii. Aceşti kwajiini sunt mai deştepţi, iar trupele lor sunt neînfricate. M-am uitat spre miniştri, care se holbau la mine cu ochii cât cepele. — Chiar înainte ca Urşii să-i atace pe inamicii vhangxi, un nor negru de broaşte zburătoare s-a aruncat asupra lor. Broaştele nu sunt puternice, însă au dinţi şi venin, iar dacă mai multe se adună să înfulece dintr-un om, acesta rămâne locului. Şi atunci vhangxii au contraatacat. Au sfâşiat liniile Urşilor, literalmente i-au sfâşiat. Oamenii au căzut, făcuţi bucăţi – multe bucăţi, toate mici –, apoi ucigaşii lor s-au repezit să-i mănânce. Ce-a mai rămas din Urşii voştri sunt mormane de bălegar aburind, la vreo treizeci şi cinci de kilometri depărtare de aici. Prinţul îşi miji ochii şi încercă să pară dur, însă transpiraţia de pe chelie îl trădă. — Dacă lucrurile stau chiar aşa, cum se face că ai această emblemă? Mi-am aşezat mâinile pe mânerul săbiilor. — L-am chemat pe conducătorul kwajiin şi l-am provocat la un duel. A desenat un cerc şi l-am ucis. Mi-am suflecat mâneca şi-am dezgolit o cicatrice albă în zig-zag, întretăiată de cusături negre. — N-a fost un nepriceput. — Dar dacă generalul lor este mort, atunci primejdia a încetat. M-am uitat spre ministrul care vorbise. — Şi fără general au ajuns atât de departe. Cel pe care l-am căsăpit nu era generalul lor comandant. Vor veni, vor lua Keleewanul şi-i vor ucide pe toţi cei din oraş. — Nu, nu, asta nu-i posibil, scutură prinţul din cap. — Refuzul tău nu schimbă cu nimic realitatea care va urma, am precizat arătând înapoi, spre est. Invadatorii au devorat jumătatea de 726

est a ţării voastre. Trupele voastre sunt insuficient antrenate pentru a li se opune. Retrageţi-vă, mai daţi-le timp de antrenament, şi s-ar putea să-i opriţi. Dacă nu faceţi asta, naţiunea voastră este pierdută. Jekusmirwyn se ridică şi întinse spre mine un deget tremurător. — L-ai ucis pe unul dintre conducătorii lor. Te numesc comandantul armatei mele. Pregăteşte apărarea oraşului cum crezi de cuviinţă. Am râs în hohote, ofensându-i pe miniştri şi pe prinţ deopotrivă. — Nu mă lua în râs! — Smintitule, am clătinat din cap, dacă m-aş putea gândi la o cale să-ţi salvez oraşul, crezi că aş mai veni aici să-ţi spun să-l abandonezi? Nu poate fi salvat. Fă ce ţi-am spus, iar victoria lor va fi totodată şi primul lor pas spre înfrângere. Prinţul îşi ridică sfidător bărbia. — Şi dacă nu? Am arătat spre peretele gol din spatele tronului. — Scrie-ţi acolo un epitaf frumos. Va fi singura şansă să-şi mai amintească cineva de tine, după ce te vor mesteca fălcile lui Grija.

727

28 Ziua a 17-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Lui Ciras şi Borosan dovezile li se păreau clare: călătoria lor în inima Ixyllului îi adusese foarte aproape de locul unde trebuie să se fi desfăşurat marea bătălie dintre armiile împărătesei şi cele turasynde. Cum de ştiau nici unul n-ar fi putut spune precis, dar căzură amândoi de acord cu această concluzie. Iar învoiala lor, deşi satisfăcătoare până la un anumit nivel, nu-l încânta cu totul pe niciunul. Ciras se simţea dezorientat. Se întoarse spre Borosan, pe când călăreau pe o cărare, de-a lungul poalelor unui şir de munţi cu crestele ascuţite. — Am senzaţia că totul este puţin mişcat. Mă uit şi mi se pare că se modifică. — De parcă te-ai uita printr-o lentilă, explică inventatorul. Este refracţie, totul apare puţin mişcat. — Dar nu ne uităm prin sticle. — Ai dreptate, se încruntă Borosan şi păru aproape copilăresc, în pofida oboselii sale şi a prafului roşiatic de pe faţă. Cred că magia este impregnată aici atât de mult, încât emană precum căldura din stânci. Am văzut mirajele apei şi cred că aici simţurile ne sunt afectate în acelaşi fel. Nu ne împiedică să vedem lucrurile, ci doar să le vedem imediat. Ciras dădu din cap, fără a fi prea sigur că înţelesese, dar avea o idee despre ce vorbea tovarăşul său. Spadasinul arătă spre o stâncă despre care i se părea că semăna cu un călugăr în robă, cu gluga trasă pe cap. — Repede, spune-mi ce vezi. Borosan privi şi apoi ridică din umeri. — Un bărbat în mantie, cu gluga trasă, în bătaia vântului. 728

— Pe-aproape. Ciras privi din nou spre piatră şi un fior îi trecu în jos pe şira spinării. Îşi schimbase forma, răsucindu-se uşor, înălţându-şi mai mult umerii. Nu se mişca în timp ce privea şi încercă să se convingă că nu o studiase destul de bine prima dată. Însă ştia că greşea, antrenamentul său îl făcuse un observator foarte atent, iar timpul petrecut alături de Borosan nu făcuse decât să-i amplifice aceste capacităţi. — Desigur, dacă vrăjile lucrează aici în acest fel, aş fi putut spune că seamănă cu Doamna de Jais şi Jad, zâmbi inventatorul, iar tu ai fi auzit că seamănă cu orice te-ai fi gândit. Sau poate că te-ai fi gândit că seamănă cu altceva, iar eu, spunându-ţi cu ce seamănă, s-ar fi putut schimba în ceea ce ţi s-ar fi părut ţie că este. — Destul. Parcă mi-a luat foc mintea, ridică mâna Ciras. Îşi băgă, o clipă, capul între umeri, sperând ca nu cumva pentru că vorbise, chiar să se şi întâmple. Borosan zâmbi, însă nu izbucni în râs. — Ceva mă îngrijorează aici, şi nu pentru că percepţiile noastre se schimbă constant. Cu atâta magie prin jur, nu mă mir că s-ar putea să fie atât de uşor de folosit. Mă întreb doar dacă nu cumva ajunge să fie folosită inconştient. — Nu cred că înţeleg. Bărbatul oftă, apoi se întoarse şi scoase din desagi unul dintre şoricarii sferici. I-l întinse lui Ciras. — Te rog, ştiu că nu-ţi place gyanrigotul meu, dar ţine-l. Încruntându-se, războinicul din Tirati acceptă sfera de mărimea unui craniu. — Şi acum ce urmează? — Mângâie-l, prefă-te că ar avea blană. Tânărul ridică sprâncenele. — A venit, cumva, vremea să ne ferim de soare? Am putea găsi ceva umbră. — Mângâie-l doar. Ciras îşi scoase una dintre mănuşi, trăgând de ea cu dinţii, apoi mângâie carcasa de metal cu vârful degetelor. Se holbă, după care îl atinse din nou. 729

— Se simte ca blana. — Ştiu. Apoi şoricarul începu să toarcă. Ciras i-l azvârli înapoi lui Borosan şi-şi frecă ambele mâini de coapse. — Ce i-ai făcut? — Nimic, spuse inventatorul şi-l băgă înapoi în desagi. Doar mam gândit, chiar am visat. Eu îl consider un şoricar, din moment ce pentru asta l-am construit. Aici însă, cred că numai gândindu-te la ceva se poate manipula magia dezlănţuită şi lucrurile pot deveni realitate. — Nu are nici o noimă, se încruntă Ciras. — Chiar aşa? ridică bărbatul din umeri. Dacă eşti Mistic, ai acces la magie şi o foloseşti pentru a deveni un războinic mai bun. Ceea ce poţi face depinde de disciplina ta şi pricepere, dar nu poţi controla întreaga magie, aşa că o parte se scurge în mediul înconjurător. Motivul pentru care n-o poţi controla este că tu te-ai antrenat să fii spadasin, nu vrăjitor. Pentru moment, Ciras nu spuse nimic, apoi dădu din cap. — Şi ai spune că magia poate fi controlată pentru că tu, cu gyanri ai tăi, puteţi construi maşinării care dirijează magia captivă cu scopuri precise. — Exact. Şi ştim că magia poate fi controlată pentru că avem pe cineva precum Kaerinus, care o foloseşte pentru a vindeca. — Iar noi avem istorisiri despre vanyeshi care au făcut altceva cu ea. — Nu numai asta. Ştim că virukii pot folosi magia. Chiar şi Rekarafi o poate folosi. A ajutat la vindecarea Tyressei. — Dar ei nu sunt oameni. Uită-te în jurul nostru şi vezi ce-au mai ajutat vanyeshii să se întâmple. — Dar ştim sigur că ei au făcut-o? se încruntă inventatorul. — Relatările spun asta foarte clar. — Desigur, dar cine a scris aceste istorii? întrebă Borosan strunindu-şi calul pe vârful dealului. Istoria spune că, în afară de Kaerinus, nimeni nu s-a mai întors din bătălie. Ţinând cont de natura Urgiei, nici nu constituie o surpriză. Şi, totuşi, avem legende despre 730

Împărăteasa Adormită. — Vrei să spui că nu ştim adevărul pentru că toţi cei care l-ar fi putut dezvălui au murit aici? — Adevărat, şi uită-te la singura dovadă pe care o avem despre vanyeshi. Kaerinus s-a lăsat închis de secole, dar vindecă oameni. Nui deloc monstrul în care au fost transformaţi vanyeshii. Sigur, poveştile pretind că s-ar fi întors cu mintea zdruncinată, dar cât de slab la minte ar putea fi dacă este capabil să folosească magia? — Mă faci să mă gândesc la lucruri tulburătoare, Maestre Gryst, oftă greoi tânărul. Într-adevăr, nu voia să fie nevoit să se gândească la vanyeshi altfel decât ca la nişte monştri. Încă mai era bântuit de viziunea unuia care-l lovea din spate pe maestrul său, iar asta se potrivea cu ideea sa despre un nemernic. Dar, în acelaşi fel, avea viziuni despre vanyesh ucigând o mulţime de turasynzi foarte experimentaţi. Îşi îmboldi calul, atingându-l cu pintenul, şi Borosan i se alătură. — Maestre Gryst, ceea ce spui despre oamenii care au scris istorisirile este adevărat, dar eu te-aş contrazice spunând că aceste relatări sunt bazate pe acţiunile Prinţului Nelesquin şi ale vanyeshilor lui înainte de Urgie. Au avut nevoie de o bază reală a faptelor, dacă voiau ca poveştile să nu le fie respinse când au fost transmise prima dată. — De acord, zâmbi Borosan. Oricum, poate că vanyeshii lui Nelesquin nu erau singurii vanyeshi. Poate că au venit şi alţii, temându-se de Urgie, şi au încercat s-o contracareze. — N-au făcut o treabă prea grozavă, pufni Ciras. — Repet, râse inventatorul, poate că au încercat s-o contracareze, astfel că nu întreaga viaţă a fost distrusă. — Nu-mi place să mă iau în vorbe cu tine. Răspunzi prea bine. Bărbatul zâmbi larg, apoi îşi plecă fruntea. — Prefer să iau asta aşa cum sună, nu ce-ai vrut tu să spui. Ciras strânse din ochi, în timp ce această observaţie i se reverbera în minte, şi-ar fi răspuns şi el ceva, dar când deschise din nou ochii zări o deschizătură întunecată la baza aproape perpendiculară a muntelui. Ar fi putut jura că nu era acolo cu câteva clipe mai înainte, însă şi cărarea pe pantă în jos nu păruse atât de dreaptă, iar un alt 731

deal părea să se fi micşorat suficient de mult încât să dezvăluie deschizătura. — Vezi şi tu? — N-ar trebui să ne apropiem de ea, clătină încet din cap Borosan. — S-ar putea să fie un alt complex funerar. Ciras îşi lăsă mâna pe mânerul sabiei sale de vanyesh. — Fiecare părticică din mine urlă să nu mergem acolo. — Şi, dintr-un anumit motiv, asta nu-i destul ca să te facă s-o iei la goană, nu? Spadasinul privi spre însoţitorul său. — Ţinând cont de felul în care ne-a fost dezvăluită deschizătura, chiar crezi că am putea s-o luăm la sănătoasa dacă am vrea? Borosan clătină iarăşi încet din cap. — Orice are suficientă putere încât să ascundă sau să dezvăluie acea gaură ar fi putut probabil să despice dealul şi să ne înghită cu totul. — Cred că am fost hărăziţi să ajungem aici. — Acolo vom afla ce l-a ucis pe uriaş şi-a închis din nou mormântul, vorbi Ciras şi arătă în josul pantei. — Şi din ce motiv ţi-au lăsat sabia. — Probabil, se înfioră tânărul. Dacă vor s-o folosesc pentru a da lovitura de graţie maestrului meu, vor afla că au luat o decizie foarte proastă. Ca să ajungă la deschizătură, le trebui mai puţin timp decât estimase Ciras şi se părea că se mărise în timp ce ei erau pe drum. Cumva îngustă, despicătura boltită se înălţa la aproape zece metri. Chiar în interiorul ei, destul de departe ca să fie ascunse de umbre, stăteau două siluete ca de străjeri, dar orice încercare de a le identifica dădu greş. Personajele aveau fiecare o înălţime peste şase metri şi în pofida formei lor umanoide nu aveau un aspect definit. Fuseseră modelate din lut, care se întărise şi pe când Ciras trecu de ei îi fu destul de lesne să vadă locurile unde crăpăturile fuseseră acoperite. Din punct de vedere artistic, nu erau cu mult mai meşteşugite decât oamenii de 732

zăpadă, făcuţi de copii, şi le lipsea orice urmă de trăsături. Călărind printre ele, continuă să-şi ţină mâna pe mânerul sabiei de vanyesh. Alături de el, expresiile de pe faţa inventatorului variau de la uimire la suspiciune. — Ce-i, Borosan? — Aceste statui au fost confecţionate din noroi de thaumston. Numai una singură ar valora o avere în Moriande. — E o alinare să ştii asta. Mai merseră înainte încă douăzeci de metri, străbătând jumătate din lungimea tunelului. Lumina reflectată din deschizătură dezvălui o alta, mai în faţă, dar avură puţine şanse s-o studieze, căci întunericul deja începea să se înstăpânească. Cu câteva clipe înainte de a se cufunda în beznă, Ciras se întoarse tocmai la timp să vadă intrarea închizându-se ca o diafragmă. — Şi acum, Maestre Dejote? — Continuăm să mergem. Nu te uita în spate. — De ce nu? — Deoarece cred că paznicii sunt pe urmele noastre. Înălţându-se cât putea de mult în şa, Ciras îşi îmboldi uşor calul să meargă înainte. Mai merseră încă vreo zece metri, cu tropotul potcoavelor cailor reverberându-se prin tunel. Tânărul îşi încordă auzul să surprindă orice zgomot făcut de statuile străjerilor din urma lor, dar nu-i ajunse nimic la urechi. Atât de uriaşi, atât de tăcuţi. Dintr-odată îşi dădu seama ce-l omorâse pe uriaş, de ce se modificase piatra-călugăr şi de ce simţea el că erau priviţi. Înaintea lor se aprinseră nişte torţe cu flăcări albastre, acel albastru al lămpilor gyanrigot văzute în Opaslynoti. Se vedeau siluete mergând opintit, purtând făcliile într-o mână şi sprijinindu-se de pământ cu cealaltă la fiecare cinci paşi. Apropiindu-se tot mai mult, le putu vedea mai bine şi-şi înfrână cu greu pornirea de a le porunci să se dea la o parte din calea sa. Creaturile fuseseră cândva oameni, adică sălbatici, materialul uman folosit de viruki drept sclavi. Mai scunzi decât Oamenii Adevăraţi, cu piept îngust şi membre scurte, aveau destul păr pe corp încât să poată fi socotit blană. Îşi înveleau şalele cu fâşii de piele, iar trupul le era acoperit, din câte se părea, cu praf din aceeaşi piatră 733

folosită pentru modelarea străjerilor. Dar cel mai remarcabil lucru era că aveau capul încastrat cu totul în coiful de lut, care fusese în mod evident prelucrat la nivel înalt, contrazicând abilităţile lor aparente. Coifurile includeau o apărătoare totală pentru faţă, făcute să semene cu anumiţi indivizi, deşi chipurile erau lipsite de expresivitate. Aceşti sălbatici aveau trei tipuri de feţe, iar Ciras sesiză unele deosebiri de nuanţă, chiar şi în lumina albastră care nu prea scotea în evidenţă nici o diferenţiere de culoare. Pe când cercul de lumină se mări, sălbaticii se opriră şi căzură în genunchi. Jumătate dintre ei, cei care nu purtau torţe, avansară, târşâindu-şi paşii, apoi făcură o plecăciune adâncă. Mormăiau ceva în mod repetat, dar tânărul nu putea înţelege nimic. Privi spre Borosan, însă inventatorul dădu din umeri. — Pare să semene cu ce mormăiai tu în seara în care ai făcut exerciţii cu spada aceea. Asta-i trimise spadasinului un alt fior pe şira spinării. În pofida reţinerii sale, aruncă o privire în urmă şi avu un alt şoc. Străjerii îi urmaseră, într-adevăr. Fiecare se lăsase pe un genunchi, cu o palmă fixată pe pământ, în timp ce cu mâna liberă îşi atingeau partea stângă a pieptului. Îşi plecaseră şi capul, însă erau atât de înalţi, încât Ciras putea vedea că pe feţe aveau doar expresii brute. Unul dintre sălbatici se ridică şi se apropie. — Stăpânii roagă voi oaspeţi fiţi. Călătorii avură un schimb de priviri. Tânărul dădu din cap. — Spuneţi-le stăpânilor voştri că am fi bucuroşi. Sălbaticul îşi înălţă capul, ca un câine. — Lasă-mă să încerc şi eu, zâmbi Borosan. Spune stăpânilor oaspeţi fericiţi noi. Sălbaticul se înclină adânc, apoi îngheţă, cum făcură şi ceilalţi trei posesori ai aceluiaşi chip. Apoi cvartetul făcu o plecăciune, iar ceilalţi opt îi urmară o clipă mai târziu. Se ridicară în picioare şi se răsuciră la unison. Sălbaticul care fusese purtătorul de cuvânt le făcu semn s-o ia înainte. Ciras se întoarse spre inventator. — Chiar trebuia să le spui că suntem fericiţi? — Vrei să creadă că n-am fi? 734

— Bine zis. Spadasinul îl urmă încet pe sălbatic şi încercă să vadă ceva prin deschizătura de la capătul celălalt al tunelului. Chiar dacă se apropiau, priveliştea rămânea neclară şi numai după ce trecură de ceva ca o draperie grea, dar invizibilă, reuşi să vadă spre ce se îndreptau. Din cât putea să înţeleagă, întregul munte fusese scobit pe dinăuntru. Pe pereţii de stâncă şi până spre centrul deschizăturii, fuseseră construite case de lut, aşezate cam la voia întâmplării. Lipite de pereţi, precum cuiburile păsărilor, sau sprijinite zdravăn de cele învecinate. Unele aveau chiar două, trei etaje, cu scări grosolane de la un nivel la altul. Peste tot în aşezare, sălbaticii – bărbaţi, femei şi copii animalizaţi – forfoteau prin clădiri precum păduchii. Construcţia din centru însă nu făcea decât să le ridiculizeze pe cele din jur. Nu era nici o îndoială că fusese altceva decât o citadelă imperială, cu zidurile ei groase şi turnurile înalte, protejate cu acoperişuri piramidale. Care aveau până şi ţiglă, aşa cum îşi amintea Ciras din picturile murale, iar imagini ale zeilor erau plasate la fiecare colţ. Îl surprindea la fortăreaţă că nu fuseseră folosite la ridicarea ei nici lutul, nici piatra. Părea să fi fost alcătuită din săbii şi suliţe, scuturi şi armuri. Nu exista nici o îndoială asupra contururilor, perfect îmbinate. Toate lucrurile pe care le-am căutat cu ardoare, majoritatea lor, se află aici. Văzu arme de fabricaţie imperială şi turasyndă. Ici-colo, boabe de lumină se jucau de-a lungul marginilor tăioase sau peste anumite detalii din motivele inscripţionate, se pierdeau apoi într-o reţea de filamente care se ridica să lege citadela de muntele ce o înconjura. — Unde suntem, Borosan? — Nu ştiu. — Stăpânii bun venit urat, îşi desfăcu sălbaticul braţele. Nume Tolwreen. Ciras îi aruncă inventatorului o privire aprigă. — Ăsta-i numele celui de-al Optulea Iad al lui Grija, cel păstrat pentru vrăjitori. Borosan încuviinţă încet din cap. 735

— Cel de unde, după cum spun legendele, nu mai este nici o scăpare.

736

29 Ziua a 19-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati Deseirion — Scuzaţi-mă, aţi spus ceva? Keles îşi ridică privirile de pe masă. Nişte sfeşnice puse la colţuri fixau o foaie mare de hârtie de orez, iar pe ea desenase o hartă a noului Felarati. Făcuse nişte schiţe pe alte foi, pentru dezvoltarea ulterioară a proiectului, care ar fi putut fi aplicate la extinderea oraşului. Femeia căreia i se adresase lăsă jos, în poală, necylul său cu cinci coarde şi arcuşul şi-şi coborî privirile. Purta o robă purpurie, tivită cu argintiu. Blazonul ei, brodat cu fir argintiu şi negru pe la mâneci şi piept, înfăţişa două porumbiţe în cuib. O panglică argintie îi ţinea părul lung şi negru. — Am întrebat dacă aveţi vreo altă selecţie care să vă facă plăcere. — Domniţa mea, iertaţi-mă, dar m-am lăsat absorbit de muncă. Pregătind harta, pot vedea cum vor arăta lucrurile şi devin nerăbdător, vorbi el şi arătă dincolo de masă, înspre balcon. V-aţi trăit întreaga viaţă aici, puteţi vedea schimbările. Imaginaţi-vă transformarea acestui oraş. Ea dădu din cap şi zâmbi cu încetineală. — Îmi va aminti, pentru totdeauna, de domnia voastră. — Sunteţi foarte amabilă. Keles puse dopul călimării cu cerneală şi şterse pensula de o cârpă pătată cu tuş. Aşa cum prezisese Prinţesa Jasai, Lady Inyr Vnonol fusese prezentată cercului său de cunoştinţe cu numai o săptămână şi jumătate în urmă şi începuse destul de repede să-i răpească din timp. Era limpede că-i stătea la dispoziţie să se folosească de ea cum poftea. Şi-ar fi putut s-o facă, dacă n-ar fi existat două motive. Primul era conversaţia pe care o avusese cu prinţesa. Îl pusese în gardă, iar când 737

Inyr pătrunsese în cercul său, îi fusese foarte uşor s-o depisteze ca spioană. Iar celălalt motiv care-l făcea să fie prudent era un omagiu adus Mamei deseiene a Umbrelor. Dacă ar fi făcut abstracţie de vârsta şi maturitatea ei, Inyr ar fi putut fi Majiata Phoesel, fosta sa logodnică. Avea ochii de un albastru uşor mai deschis, dar părul, statura şi formele trupului erau identice cu ale femeii pe care o lăsase în urmă, în Moriande. Alegând-o pe ea, deseienii credeau că-i găsiseră perechea perfectă. Totuşi, nu înţeleseseră cum se sfârşise relaţia lui cu Majiata. Ori poate că şi-au dat seama. Inyr Vnonol avea o maturitate care-i lipsise Majiatei. Încă de la început îi fusese devotată. Părea că nu-şi dorea nimic altceva decât să se bucure de prezenţa lui şi nu manifestase nici un fel de atracţie faţă de munca sa. Contrasta cu Majiata, care ar fi fost foarte interesată, cel puţin până la punctul unde şi-ar fi dat seama că tot ce-ar fi fost el dispus să-i arate nu avea nici o valoare pentru familia ei. Keles se întoarse de la masă şi-i zâmbi. — Cântaţi minunat. Ori de câte ori voi auzi necylul, îmi va reaminti de domnia voastră. Ea-şi ridică fruntea şi-i zâmbi ceva mai cu nădejde. — Dar am înţeles că necylul nu prea este folosit în Nalenyr. Nu cumva unul dintre prinţii voştri l-a şi interzis? Şi dintr-un motiv întemeiat. — Credea că sună ca o pisică eviscerată. Dar n-ar mai fi avut această impresie dacă v-ar fi auzit cântând. Ar fi considerat că sună ca o pisică eviscerată lent. — Mă flataţi, Maestre Anturasi, îi trimise ea o privire care-i strânse stomacul. Mă întreb în ce scop? — Oh, doamna mea, doar nu credeţi că intenţionez să vă seduc şi să vă dezonorez? făcu ochii mari Keles. N-aş putea face niciodată aşa ceva. Ce fel de oaspete al Prinţului Pyrust aş fi dacă m-aş folosi în acest fel de vreunul dintre supuşii săi? — Nu mă consider ofensată, Maestre Anturasi. — Oh, dar ar trebui, domniţa mea, spuse el şi-şi întoarse capul în aşa fel încât să n-o mai vadă. Veniţi aici ca amică, ştiind că sunt 738

însingurat şi departe de casă. Cântaţi pentru mine, pentru a mă face să mă simt mai bine, iar... Adevărul este, domniţa mea, că o parte din mine s-ar putea, într-adevăr, să fi încercat să vă seducă. O faţetă a mea întunecată şi dezonorantă. Îmi pare rău. Sunteţi atât de bună când spuneţi că nu v-aţi simţit ofensată, dar ştiu că trebuie să fiţi de-a dreptul şocată. — Adevărat, Maestre Anturasi, înţeleg, răspunse tânăra, apoi lăsă instrumentul de-o parte şi se ridică din genunchi. Înţeleg durerea în care vă aflaţi. Dorul de casă, de prieteni, de oamenii de încredere, dorul de o atingere blândă... — Nu, Lady Inyr, nu trebuie să faceţi asta, ridică mâna s-o facă să tacă. Tot ce-aţi putea spune s-ar putea să fie adevărat. Mi-aţi descris perfect slăbiciunea. Şi, ca un adevărat prieten, aţi fi gata să mă ajutaţi. — Aş vrea să vă fiu mai mult decât un prieten, Maestre Anturasi. Căldura şi foamea din glasul ei l-ar fi făcut să cedeze dacă n-ar fi fost perfect conştient că era o spioană strecurată în bătătura sa. — Şi eu mă simt singură, dorinţa de a fi atinsă de un prieten... — Nu, nu domniţa mea. Nu, scutură din cap, refuzând în continuare s-o privească. Sunteţi un suflet sensibil. Empatizaţi cu mine, dar riscând. Prinţul vostru mi-a spus că voi fi trimis acasă după şase luni, poate mai repede. Aş fi slab dacă v-aş folosi, dar meritaţi mai mult, altceva mult mai bun. Ea nu spuse nimic, lăsând foşnetul mătăsurilor sale să glăsuiască în locul ei. Se întinse şi-i atinse mâna. — Poate că, Maestre Anturasi, mi se va da voie să vă însoţesc. Un spion deseian în Anturasikun? Chiar dacă aş fi îndrăgostit nebuneşte de ea, asta n-ar fi posibil. Keles îşi trase brusc mâna. — Nu spuneţi asta, domniţa mea. — Ar fi chiar atât de oribil? — Pentru dumneavoastră, da. Să fiţi smulsă din locurile natale şi să vă stabiliţi într-un oraş străin, unde aţi fi privită cu suspiciune, milă sau amândouă. Să nu aveţi nici o altă viaţă în afară de cea din Anturasikun. Îmi amintesc ziua în care v-am întâlnit aici în grădină. N-aş putea niciodată să suport să vă văd captivă în turnul familiei 739

mele. Deşi s-ar putea să-mi doresc asta, însă v-ar ucide. Nu, mai bine plecaţi acum. Grăbiţi-vă, doamna mea, înainte ca stăpânirea mea de sine să se evapore. Plecaţi acum, repede, vă rog din suflet. — Cum doriţi, Maestre Anturasi. Se duse repede la uşă, o deschise şi păşi afară, dar se opri un moment să-i arunce o privire înainte de a închide uşa. În clipa când rămase din nou singur, se uită spre colţul unde stătuse şi văzu că necylul şi arcuşul erau încă acolo. Acum are un motiv ca să revină. Îşi dorea cu ardoare să nu se întâmple. Nu dormise prea bine, avusese un alt vis despre sora sa, aflată într-un paradis îndepărtat. Părea destul de fericită, dar îi spunea numai prostii despre Împărăteasa Adormită. Ceva din vis îl făcea să i se pară mai mult un coşmar şi se temea că sora lui se afla într-un anumit pericol. O bătaie uşoară în uşă îl surprinse, pentru că, deşi se aştepta s-o vadă venind din nou, nu credea că va fi atât de curând. Se întoarse spre uşă, dar înainte de a apuca s-o poftească, uşa se trase în spate. Jasai intră şi închise uşa după ea. — Mă bucur că vă văd, prinţesă. — Şi eu pe domnia voastră, Maestre Anturasi. Am venit să mă uit peste planurile pe care le-aţi pregătit, vorbi tare prinţesa, pentru urechile care ascultau de partea cealaltă a pereţilor subţiri ai încăperii. Aţi progresat mult? — Sunt încântat să vă arăt ce-am realizat, răspunse el în aceeaşi manieră. Jasai se ridică şi traversă încăperea până la masă. Aruncă o privire spre necyl, apoi clătină din cap. Keles zâmbi şi reveni pe locul său. Prinţesa i se alătură la masă. Mirosea a trandafiri, pentru că avea un bhotai a cărui pricepere era suficientă pentru a avea trandafiri tot timpul, chiar şi în cumplitele ierni deseiene. Lui nu-i păsase niciodată, în nici un fel, de trandafiri, însă mirosul lor se potrivea perfect cu ea – frumoasă, dar cu ghimpi. — Aşa cum puteţi vedea, Alteţă, noile locuinţe sunt încă departe de a fi fost realizate. Ceea ce provoacă mari întârzieri este lipsa de piatră de construcţii, care este adusă cu mare greutate din cariere. — Ah, da, desigur, după care urmă cu voce joasă. Este aşa cum aţi 740

presupus. Cei mai puternici dintre oameni sunt mutaţi din echipele de lucru. Nu ştiu încă unde sunt trimişi. — Nu-i scapă nici o aluzie? — Nu l-am mai văzut de trei zile, scutură ea din cap, apoi ridică din nou vocea. Am vrut să vă complimentez pentru felul în care au fost folosite resturile caselor demolate pentru a construi barierele care separă terenurile. — Păstrează pământul roditor şi ne permite. Alteţă, să împărţim terenurile pentru irigaţii, în anii de secetă. Privi spre ea, reducându-şi din nou tonul. — Dacă a plecat, vigilenţa va mai slăbi. — În afară de femeia aceea. Mi-a oferit un zâmbet foarte satisfăcut când a trecut de mine. V-aţi bucurat de ea? — Nu, şi nici n-am vreo intenţie, scutură el din cap. Jasai zâmbi şi-şi lăsă o mână pe umărul lui. — Foarte bine. — Permiteţi-mi să vă arăt aceste schiţe noi, Alteţă. Keles mută hârtiile, ştiind foarte bine că vor fi examinate în timp ce era plecat, pentru a se vedea dacă nu cumva ei doi comunicaseră într-un mod neauzit. Verificase şi el hârtia cu mare atenţie şi descoperise pe ea câteva urme minuscule. Era sigur că întreaga cantitate de hârtie era inventariată, iar dacă lipsea vreo foaie, deseienii ar fi devenit tot mai suspicioşi. Jasai nu-şi luă mâna, iar Keles n-avea nimic împotrivă, chiar îi plăcea. Aveau multe în comun. Amândoi erau atât prizonierii Prinţului Pyrust, cât şi ai descendenţei lor. Voiau să evadeze şi ştiau că va fi dificil. De asemenea, aveau ţările lor, pe care le iubeau, incluse printre planurile prinţului, iar dacă puteau face ceva să le împiedice, cu atât mai bine. De asemenea, el devenise conştient că Jasai îl va accepta de bună voie în patul ei pentru a făuri o alianţă şi mai strânsă. Diferenţa dintre ce era dispusă să facă şi ceea ce voia Inyr era oricum vastă. Prinţesa acţiona din propria sa voinţă şi, în mod clar, făcând ceea ce era mai bine pentru interesele ei. Din moment ce acestea erau atât de strâns legate de ale lui, va fi şi în avantajul său. Inyr, pe de altă parte, era un agent al statului, iar tot ce făcea era numai în avantajul 741

statului. Aici interesele ei şi ale lui difereau drastic, iar acesta era un motiv suficient de puternic de a se ţine departe de ea. Deşi prinţesa s-ar face disponibilă pentru el, Keles nu se amăgea cu farmecele ei. Sarcina ei nu-l preocupa deloc, mama lui le explicase tuturor copiilor ei misterele naşterii cu detalii suficiente încât ştiau ce era sigur şi ce nu. Fiind şi un botanist priceput, ea născocise multe poţiuni şi tincturi pentru a preveni sau îmbunătăţi fertilitatea, ori chiar să scape pe cineva de orice consecinţe. Dăduse şi peste unul dintre ghimpii lui Jasai, atunci când comentase că ar fi destul de simplu pentru ea să piardă copilul lui Pyrust dacă-l ura atât de mult. Ea îşi întoarse spre el ochii de un albastru îngheţat şi se strădui să-şi menţină vocea scăzută. — Copilul ăsta nu-i numai al lui, este şi al meu. Vrea un moştenitor care să poată reclama Tronul Câinelui, iar acum eu am un moştenitor pentru Tronul Şoimului. Doar pentru că-l urăsc, nu înseamnă că-mi urăsc şi copilul. Dacă dragostea şi ura sunt doar feţe ale aceleiaşi monede, atunci ura este pentru el, iar dragostea pentru copilul meu. Nu veţi mai atinge acest subiect, Maestre Anturasi. Îşi ceruse scuze, iar ea acceptă, dar timp de câteva zile relaţiile rămaseră îngheţate. Nu-şi ceru niciodată scuze pentru reacţia ei, iar el ştia că nici n-o va face vreodată. Oricum, ea-şi dăduse seama că afirmaţia lui nu fusese una spusă cu răutate, ci una prin care încerca, inocent, să fie de folos. El avu grijă după asta să-şi ţină gura înainte de a analiza toate consecinţele vorbelor sale. — Dacă vă uitaţi aici, Alteţă, am pregătit un nou model pentru grădină. Deşi sunt cartograf, mama mea se pricepea la flori şi plante, aşa că îi pot aprecia arta. Fiecare parcelă ar reprezenta unul dintre cele Nouă Principate, iar florile vor avea petale în culorile naţionale. — Da, însă ar fi un semn rău dacă una sau alta dintre naţiuni ar fi năpădite de buruieni, nu? întrebă, apoi îl strânse de umăr şi şopti. Cred că deseienii sunt pe cale să atace Helosunde şi nu pot să fac nimic. Chiar în cazul în care Consiliul de Miniştri ar şti ce urmează, mă îndoiesc că ar putea sau ar vrea să-l oprească. — Miniştrii? se încruntă Keles. Sunt nişte funcţionari, nimic mai mult. — Ai noroc dacă poţi crede aşa ceva, râse ea încet. Din cauza 742

bunicului tău şi a puterii pe care o deţine, birocraţii nu pot face mare lucru ca să se amestece în viaţa ta. Oricum, în ţara mea, miniştrii au putut prelua puterea. Deşi au făcut şi lucruri ca desemnarea fratele meu ca prinţ, l-au ales pentru că este slab. Când ultimul prinţ a murit, naţiunea a trecut sub controlul lor, iar ei s-au săturat să tot fie forţa din spatele tronului. În loc să se ascundă în umbra prinţului, se acoperă cu pietatea patriotică şi pretind că tot ce fac este spre binele Helosundiei. Şi totuşi, nimic din ce-au izbutit până acum n-a recâştigat nici măcar o palmă din principat. — Ar fi făcut cel mai bine să vă fi ales, prinţesă. Ea dădu din cap, iar părul ei blond i se revărsă peste umeri ca nişte şuvoaie aurii. — N-au îndrăznit, pentru că aş fi fost mult prea puternică pentru ei. Keles privi în sus spre ea şi zâmbi. Nu avea nici o îndoială că ea nu greşea în privinţa miniştrilor. Are o voinţă suficient de puternică încât să se pună şi cu bunicul meu! — Nu există nici o garanţie că nu ne vor ucide oricând i se va năzări soţului meu, ori dacă Mama Umbrelor decide că ne-am depăşit cu mult utilitatea. Jasai îşi trecu mâna peste pântec. — Copilul meu se va naşte în luna Şobolanului. După aceea, viaţa mea nu mai face nici doi bani. — Nu cred că am nici măcar atât răgaz, rânji Keles cu tristeţe. — Iar şansele noastre de scăpare se vor termina chiar şi mai repede. Odată ce începe să se vadă sarcina, abilităţile mele de evadare se diminuează. — Ştiu, dar mă gândeam la ceva, bătu el în planurile oraşului. Râul Negru se va revărsa aproximativ peste şase săptămâni. Ori o să scăpăm până atunci, ori nu mai ieşim de-aici niciodată.

743

30 Ziua 21-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Câmpia din faţa Morynei (Helosunde) Deseirion Îmbrăcat în armura neagră, împodobită cu şoimul auriu pe platoşă, stând pe un deal şi încadrat de două flamuri care-i anunţau prezenţa, Prinţul Pyrust privea desfăşurarea bătăliei în câmpia din vale. Departe, înspre sud-vest, putea vedea aglomerarea cenuşie care marca locul Morynei, fosta capitală a Helosundiei. Floarea gloriei militare helosundiene – în afară de trupele aflate în serviciul tronului nalenian – era aranjată în formaţie de marş în direcţia sa şi avansa. Intenţia lor, din câte se părea, era de-a împinge înapoi dispozitivul din centrul liniei sale, până când ar putea ocupa dealul lui, capturându-l cu tot cu flamuri şi eliberându-se pentru totdeauna din jugul deseian. Nu avea nici o îndoială că mulţi dintre ei visau să meargă chiar şi mai departe, cucerind Felaratiul şi transformând Deseirionul în terenul lor de distracţii. Dacă ar pierde această bătălie, ar muri. Ţara lui ar muri, iar poporul său ar suferi. Iar asta nu poate fi îngăduit să se întâmple. O privire superficială asupra câmpului de bătălie ar fi indicat că tocmai asta era pe cale să se petreacă. Până acum patru zile, batalionul său de Şoimi ai Focului fusese garnizoana din Moyrne. Urmându-i ordinele, adunaseră toate grânele pe care le puteau transporta şi începuseră să se retragă spre Meleswin. Rebelii helosondieni, după ce aflaseră de mai multă vreme de recolta îngrozitor de slabă din Deseirion, credeau zvonurile conform cărora revoltele cauzate de lipsa de hrană erau motivul retragerii trupelor şi aducerii grânelor în nord. Hotărâseră că le puteau da o lovitură crâncenă cuceritorilor atacându-i pe Şoimii de Foc şi împiedicând scoaterea cerealelor din Helosunde. Pyrust se aşteptase la o împotrivire înverşunată, însă numărul trupelor aliniate să-l înfrunte fusese o surpriză. Putuse să deplaseze la 744

sud-vest de Meleswin două regimente întregi, inclusiv Şoimii de Foc, păstrându-i pe Şoimii de Fier şi pe cei Argintii ca rezerve, în spatele dealului. Indiferent de interesele şi scopurile sale, se părea că avea la dispoziţie sub o mie de soldaţi. Rebelii se adunaseră de cel puţin trei ori pe atâta. Pyrust recunoştea câteva dintre flamurile din gloată pentru că originalele erau expuse în Felarati. Poate că unităţile reconstituite reluaseră tradiţiile helosundiene, însă era clar că mulţi dintre soldaţi fuseseră aruncaţi în luptă după o instrucţie sumară, cu arme mai potrivite pentru muncile câmpului decât pentru luptă. Un batalion întreg, ţinut în rezervă, părea să nu dispună de nici un fel de arme, dar în momentul când va fi trimis în luptă, pe câmpul de bătălie vor fi destule arme care ar putea fi recuperate. Nu avea nici o idee cine comanda forţele duşmane, iar absenţa unui post de comandă clar stabilit îi însufleţi moralul. Se părea că helosundienii fuseseră împărţiţi în trei aripi – dreapta, stânga şi de centru – fiecare cu propriul comandant. Centrul, destinat să se confrunte cu cele mai bune trupe ale sale, dispunea de mai mulţi războinici căliţi în luptă. În pofida lipsei lor de experienţă, cele trei aripi puteau, cu uşurinţă, să-i încercuiască trupele, iar odată ce făceau asta, îl atacau din flancuri şi câştigau bătălia. Clătină din cap. Spera ca vreunul dintre miniştrii din Consiliu să conducă luptă împotriva sa. Birocraţii controlau acţiunile helosundiene conform celor scrise în Cărţile Înţelepciunii lui Urmyr, însă păreau să fi uitat că el fusese cândva general al împăratului Taichun. Acesta scrisese un tratat despre experienţa sa pe câmpul de luptă, intitulat Dansul războiului, iar Pyrust găsea învăţăturile sale foarte utile. O bătălie este câştigată înainte să zboare prima săgeată ori să lovească prima sabie. Helosundienii avansaseră spre nord-est aşteptându-se să prindă într-o ambuscadă unul dintre batalioane, aşa că la venirea zorilor, după ce descoperiseră că deseienii nu se aflau în marş, ci se aşezaseră în poziţii de luptă şi primiseră întăriri, se grăbiseră să se pregătească pentru bătălie. În acţiunile lor pripite, nu aduseseră cu ei provizii prea multe, gândindu-se că vor pune mâna pe orez şi se vor ospăta. 745

Şoimii de Foc se mişcaseră însă întotdeauna mai repede decât helosundienii, obligându-i să-şi continue marşul mai mult timp decât şi-ar fi dorit vreodată. Drept urmare, veneau la luptă deja obosiţi şi flămânzi. Pe de altă parte, trupele sale erau majoritatea odihnite, bine hrănite şi bine instruite. Nu se îndoia că fiecare dintre soldaţi simţea teamă privind gloata care se îndrepta spre ei. Apăreau şi glume, cum că fiecare nu trebuia decât să omoare trei câini şi putea lua o pauză în ziua aceea, dar toţi ştiau că aceşti câini helosundieni vor ucide un număr destul de mare dintre ei. Îşi formase ordinea de bătaie cu Şoimii Aurii înainte. Şoimii de Munte şi Şoimii de Foc erau poziţionaţi în dreapta şi stânga, fiecare formaţie trasă mai în spate, cu flancurile învăluind ariergarda Şoimilor Aurii. Pyrust deschise brusc un evantai negru, ornat cu un taur roşu, uriaş. Îl ridică deasupra capului său, dezvăluind simbolul, apoi îl întoarse cu muchia spre trupe şi lăsă mâna jos. Comandanţii Şoimilor Umbrei strigară ordinele. Şoimii Aurii îşi desfăşurară rândurile din spate, iar Şoimii Umbrei alergară înainte. Îşi încordară arcurile, traseră corzile şi sloboziră săgeţile, rând după rând, direct înspre centrul helosundienilor. Fiecare săgeată-şi găsi ţinta şi, deşi câteva loviră scuturi sau ricoşară din armuri, majoritatea se înfipseră până la penaj în trupuri, iar oamenii căzură urlând la pământ. Arcaşii helosundieni răspunseră imediat, dar părea o şoaptă pe lângă un strigăt. Câţiva dintre Şoimii săi căzură când săgeţile găsiră locuri descoperite în armuri, dar multora dintre arcurile helosundiene le lipsea forţa necesară pentru ca săgeţile să penetreze oţelul. Oamenii mei nu sunt găinuşe, să fie striviţi atât de uşor. Şoimii Umbrei lansară încă patru salve, rărind rândurile trupelor din centrul dispozitivului helosundian, apoi se opriră şi se retraseră. Nu ştia dacă liderii celeilalte părţi înţelegeau semnificaţia celor cinci salve, dar peste cinci luni va fi luna Câinelui, a helosundienilor, şi alesese să-i onoreze în acest fel. Să-i onoreze înainte de a-i măcelări. Pyrust aşteptă, în vreme ce răniţii şi morţii săi erau evacuaţi. 746

Cealaltă tabără strânse rândurile, concentrându-se spre centru. Se aşteptase la asta, ce general n-ar fi făcut aşa? Centrul helosundienilor fusese punctul lor tare, însă acum devenise un loc vulnerabil. Trupele bine antrenate se deplasară înainte, pentru a umple linia de front, în timp ce rândurile din spate ale aripilor se scurseră spre mijloc, pentru a ocupa locul rămas gol. Ceea ce-i face să se îndepărteze de bătălie mai mult decât ar vrea, ca să-şi păstreze eficacitatea. Îşi ridică din nou evantaiul, arătând taurul roşu. Îl smuci înainte şi înapoi, expunându-i ambele părţi, apoi îl lăsă jos, pentru a face semn spre liniile helosundiene. În vale fură strigate ordine şi Şoimii Umbrei, aflaţi în debandadă, se poziţionară în spatele Şoimilor de Foc, în dreapta. Şoimii Aurii se deplasară înainte, lăsând un spaţiu gol între ei şi unităţile lor de sprijin. Înaintarea încetini când Şoimii Aurii îşi dădură seama că nu aveau nici un sprijin, apoi începură să se retragă. Helosundienii lansară atacul. De-abia dacă cincizeci de metri separau cele două armate, însă retragerea Şoimilor Aurii mări distanţa. Şoimii de Foc şi Şoimii de Munte începură să dea şi ei înapoi, scurtând liniile deseiene. Ambele aripi helosundiene şarjau tot mai repede, încercând să se asigure că îi vor lovi amândouă pe deseieni, în acelaşi timp, însă companiile lor din flancuri nu se puteau ţine după ele. Când flancurile Şoimilor Aurii făcură din nou joncţiunea cu celelalte unităţi, fură lansate ordine, iar retragerea încetă. Soldaţii săi îşi întăriră rândurile şi pregătiră suliţele. Helosundienii apărură şi ei, încetinind nu atât din cauza fricii, cât de oboseală. Azvârliţi în şiruri de suliţe, oamenii se izbiră de frontul deseian. Săbiile loviră scuturile, ghioagele zdrobiră membre, spadele tăiară adânc, iar bărbaţi care urlau se ridicau în aer, înfipţi în suliţe ca traşi în ţeapă. Pyrust azvârli evantaiul în aer, lăsându-l să se răsucească de la un capăt la celălalt. Încetini, apoi începu să cadă, învârtindu-se ca o sămânţă de arţar. Helosundienii, luându-i gestul drept un semn de predare, răcniră însufleţiţi de speranţe. Speranţe false. Săgeţile negre se înălţară în aer dinspre Şoimii Umbrei, rărind 747

rândurile care apăsau asupra centrului deseian. Arcaşii traseră din nou şi din nou, pe cât de repede reuşeau să-şi încordeze arcurile şi să lanseze. Săgeţile lor ajunseră în adâncimea formaţiei helosundiene, iar stegarii batalionului Câinelui de Smarald piereau unul după altul, în strădania lor de a nu lăsa flamurile unităţii să atingă pământul. Din spatele lui Pyrust se auzi bubuitul ca de tunet, dar era convins că nimeni de pe câmpul de luptă nu-l auzise. Dinspre dreapta şi stânga dealului său veneau Şoimii Argintii şi cei de Fier. Atelaje cu câte patru cai trăgeau masivele care de luptă, cu câte doi arcaşi pe banchetele din spatele conducătorilor. Lame de sabie de peste un metru lungime fuseseră fixate de capetele osiei. Se răsuceau şi luceau în lumina soarelui de dimineaţă, atunci când carele veniră dând ocol dealului, intrând în luptă. Săgeţile secerau flancurile helosundienilor, apoi carele trecură peste ele. Lamele îi măcelăriră oribil pe oameni, iar urletele lor băgară groaza în camarazii lor. Fiecare om din flancuri ştia că-i venea rândul, şi doar foarte puţini înfruntară moartea de bună-voie. Mulţi luptau să ajungă mai mult în adâncimea formaţiei, ceea ce distruse orice urmă de disciplină sau ordine. Alţii, se mulţumiră să rupă rândurile şi să fugă, iar această strategie era răsplătită cu câte o săgeată în spate. Printre helosundieni domnea haosul. Formaţiunile lor din urmă se întoarseră şi o luară la sănătoasa. Flancurile cedară, ceea ce permise aripilor sale să preseze, inversând linia de bătălie. Deşi printre câini se aflau războinici valoroşi şi neîndurători, erau rebeli şi nu meritau să beneficieze de vreun tratament onorabil. Dacă izbuteau să-i ucidă soldaţii într-o luptă dreaptă, plutoanele de Şoimi ai Umbrei le ordonau altora să le ia locul şi să-i nimicească. Şi, în mod curios, nu văzu nici un războinic curajos printre conducătorii helosundieni. Pyrust privi cum forţele rebele se dezintegrau, apoi îşi scoase evantaiul, îl ridică şi-l închise brusc. Ordinul său se răspândi încet printre trupele sale, acestea reveniră în tabără, în afară de cei din detaşamentele de siguranţă şi cei desemnaţi să-i termine pe răniţii grav şi să caute prizonieri care ar putea avea informaţii sau ar putea fi schimbaţi pentru răscumpărare. 748

Studie câmpul de luptă, apoi dădu din cap. Şi aşa cum a spus Urmyr în Dansul războiului, prin înţelegerea slăbiciunii şi puterii, o armată poate lovi precum o piatră de moară aruncată peste un ou. Forţele helosundiene fuseseră zdrobite, iar gălbenuşul lor se înroşise şi se usca pe ceea ce fusese odată un câmp înverzit. — Aţi dobândit o victorie măreaţă, Alteţă. Pyrust îşi vârî evantaiul în mănuşa stângă. — Aşa se pare, Mamă a Umbrelor. Deci o piatră de moară poate strivi un ou sau nu? Vom vedea cum decurg lucrurile când vom întâlni o altă piatră de moară. Cotoroanţa arătă spre sud, spre Nalenyr. — Piatra de moară care vă aşteaptă acolo este mică şi sfărâmicioasă. Prinţul Eiran comandă o armată naleniană formată din trupe vestice. Nu vă vor putea opri. — Ştiu că venim? — Nu încă. Şoimii Negri şi Şoimii de Piatră au blocat drumul spre sud, aşa că refugiaţii vor fugi spre Vallitsi. Vor avea multe de povestit Consiliului de Miniştri. — Ceva veşti de acasă? dădu Pyrust din cap. — Totul este bine, deşi lucrările au fost încetinite din cauza încorporărilor în armată. Încă n-a răsunat nici o alarmă. Ambasadorul din Hyreothi s-a gândit să trimită un mesaj, însă curierul său a murit Ochii asasinei se îngustară. — Am însă mai multe veşti din sud, Alteţă. — Da? — Motivul pentru care vesticii au fost puşi sub comanda helosundiană este moartea Contelui Turcol de Jomir. Călărea împreună cu Cyron, când bandiţii au atacat grupul regal. Toţi vesticii au murit, iar prinţul a fost rănit destul de serios. — Rănit? Cât de grav? — Zvonurile susţin că şi-ar putea pierde mâna stângă. Pyrust aruncă o privire în jos, spre propria mână stângă, spre jumătatea lui de mână. — Ar putea fi ceva periculos. Pierderea jumătăţii de mână m-a făcut de două ori mai deştept decât eram înainte. 749

— Unul de patru ori idiot, tot idiot rămâne, Alteţă — La fel şi unul de două ori idiot, Delasonsa. — N-am intenţionat să fac din asta o insultă, îşi înclină ea capul. — Ştiu, dar mai ştiu că eşti prea inteligentă să-l desconsideri pe Cyron cu atâta uşurinţă. Ăia nu erau bandiţi. Turcol a fost cel care voia să-l omoare, sau asasinii erau sprijiniţi de altcineva? Expresia lui Pyrust se înăspri. — Nu erau ai noştri, nu-i aşa? — Nu, Alteţă, pentru că dacă erau ar fi fost morţi deja. La fel şi Prinţul. Agentul pe care-l controlez eu crede că Turcol a clocit un plan de unul singur. Dar asta nu exclude ca şi alţii să fi adoptat aceeaşi tactică, Alteţă, chiar şi domnia voastră. Prinţul deseian scutură hotărât din cap. — Nu. Nu va fi nici un asasin de-al meu care să-l ucidă acum pe prinţ. Am să rezerv această ocazie vreunuia dintre soldaţii mei, sau chiar mie. Zâmbi, imaginându-şi expresia de surpriză de pe faţa lui Cyron când îl va priponi pe tron cu sabia sa. — Am să fac asta cunoscut, Alteţă. — Foarte bine. Pyrust arătă din nou spre câmpul de bătălie. — Vor fi supravieţuitori. Află ce ştiu. Salvează nouă dintre cei mai zdraveni. Orbeşte-i pe trei dintre ei, taie urechile altor trei şi limbile următorilor trei. Trimite câte unul din fiecare spre Moryne, Vallitsi şi Solie. Lasă-i să le arate fraţilor lor ce soartă-i aşteaptă dacă ni se împotrivesc. Mai rău va fi pentru familiile lor. — Porunca vi se va îndeplini, stăpâne. — Şi încă ceva, Delasonsa, spune-le că toţi cei care decid să lupte pentru onoarea Prinţesei Jasai vor fi primiţi ca fraţi, ospătaţi ca nişte viteji şi scăldaţi în glorie ca nişte eroi. Cotoroanţa înălţă din sprâncene. — Legându-le soarta de a ei, Alteţă, s-ar putea să nu fie lucrul cel mai înţelept. Îi veţi face să creadă că sunt chiar bărbaţi. — Fără îndoială că ai dreptate, dar ei vor fi piatra de moară pe care o azvârl înspre sud şi din nou spre sud. Mai bine învăţ să lupt peste cadavrele lor cu orice mi s-ar opune decât peste ale Şoimilor 750

mei. Mama Umbrelor rămase o clipă nemişcată, apoi dădu din cap. — Va fi destul război încât să-i răpună pe toţi. — Şi destui morţi încât să-i stea în gât şi lui Grija, înălţă Pyrust capul. Dar ştiind ceea ce trebuie despre slăbiciune şi putere, nu ne vom număra printre ei.

751

31 Ziua a 21-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan — Jorim Anturasi, nu poţi rămâne pe veci în întuneric. Tânărul se întoarse spre locul de unde se auzise vocea. — Pot, Căpitane Gryst, şi chiar intenţionez. Vorbise cu glas atât de scăzut, încât de-abia dacă stârnea vreun ecou în încăperea subterană. Apa nu mai picura din tavan şi fusese lăsat singur, alimentat cu mâncare, oferită pe o tavă de aur împinsă spre el o dată pe zi. Nu ştia câte zile petrecuse acolo şi nici nu-i păsa. Când nu mai poţi să pleci nicăieri, timpul nu mai are importanţă. Sus, pe pasarela de deasupra lui, Anaeda Gryst deschise apărătoarea unei lămpi. Lumina alb-albastră inundă încăperea, urmată de oftatul ei sonor. — Dar eşti bolnav. Trebuie să ieşi de aici, acum. Jorim ridică mâna să-şi ferească ochii. — Nu, căpitane, nu înţelegi. Ştia ce vedea ea: pielea i se desprindea în fâşii, descojindu-se aşa cum s-ar fi întâmplat în urma unor arsuri puternice, provocate de lumina solară. Părul i se decolorase, devenind alb precum osul. Ochii îi rămăseseră albaştri, dar când îi examinase, reflectaţi într-un castron cu apă, descoperise că aveau în jur o aură unduitoare de auriu şi roşu. Mai rău, pupilele aveau o formă ovoidală, ca de şarpe sau dragon. Iar dacă ei i s-ar fi părut că pielea i se descojea în modul firesc, el ştia că pierdea solzi. — Am auzit tot felul de poveşti, Jorim, ştiu ce s-a întâmplat cu Rechinul negru. — Nu, nu ştii, căpitane. — Am crezut că avem o înţelegere, Maestre Anturasi. Să nu-mi ignori ordinele. — Cu tot respectul, şi spun asta cât se poate de sincer, nu cred că 752

mai fac parte din linia ta de comandă. Sunt un zeu, îţi aminteşti? Folosesc magia. Sunt un pericol pentru oricine se apropie de mine. — Asta-i o prostie. — Chiar aşa? o privi mijindu-şi ochii. De ce nu eşti la fel de isteaţă ca şi fennychul? Shimik a văzut. El ştie. Este îngrozit de mine. Şi voi ceilalţi ar trebui să fiţi. — Cum am putea, eu sau ceilalţi, să fim înspăimântaţi de tine când ai salvat o navă şi faci parte din echipaj? Ai distrus duşmanii care au năvălit într-un sat şi au ucis pe toată lumea. I-ai salvat pe războinicii aflaţi împreună cu tine, în junglă, care ar fi murit cu siguranţă dacă nu ai fi acţionat. — Deoarece, căpitane, nimeni nu ştie cum am făcut şi nimeni nu ştie de ce altceva mai sunt capabil să fac. — Tu ştii, Jorim, scutură Anaeda din cap. Izbi cu pumnii în piatra pe care stătea. — Tocmai asta-i. Nu ştiu. — De-asta-ţi faci probleme? izbucni ea în râs. — Cum poţi să râzi? întrebă arătând în direcţia portului. N-ai văzut urmele de paşi lăsate de mine pe punte? Sunt urme de dragon. — Şi sunt văzute ca un semn bun! Ai avut un echipaj redus la minimum ca să aduci nava înapoi şi, cu toate astea, oamenii spun că Rechinul negru n-a mai navigat niciodată atât de uşor. — Nu, nu înţelegi, se ridică el şi-şi înălţă mâinile. — Jorim! Tonul poruncitor din glasul ei îl făcu să-şi înalţe privirea. — Ai fost în locuri unde nici un om civilizat n-a mai călcat şi ai desluşit mistere pe care nimeni n-a mai reuşit să le descifreze. Ori este ceva cu adevărat dincolo de puterea ta, şi în acest caz ai face bine să să-ţi dai seama repede despre ce-i vorba, ori este o chestiune pe care nu vrei s-o iei în seamă. Iar dacă este aşa, ai grijă. Dacă nu o înţelegi, sau nu vei ajunge s-o controlezi, va fi ceva mai cumplit decât îţi poţi imagina. — Bine, vrei să ştii ce s-a întâmplat? Am să-ţi spun. — Mai întâi stinge asta, arătă Jorim spre lampă. Anaeda îşi încrucişă braţele pe piept. — Fă-o singur. Ştii tu cum. 753

— Oh, deci admiţi că lucrez cu magia? Crezi că este vorba doar de o colecţie de trucuri de vrăjitor, de speriat copiii? Pot face lucruri care i-ar face pe vanyeshi invidioşi. Toate poveştile despre ei nici măcar nu s-au apropiat de ceea ce-am făcut eu. Se învârti pe mica sa insulă de piatră şi arătă spre nord. — Mozoyanii cei noi viermuiau deja pe Rechinul negru. Începuseră să se îndrepte spre plajă. Nu mai ştiam ce să fac. Magia este o chestiune de echilibru şi de stare a lucrurilor. Am vrut să modific echilibrul pentru a face să fiarbă oceanul, dar n-am putut. Atunci am văzut soarele ca pe Wentiko, este luna în care soarele se înalţă în constelaţia sa. M-am unit cu el şi-am absorbit esenţa soarelui. Îşi strânse pumnii şi îndepărtă braţele, de parcă ar fi zburat. — La început, m-am uitat doar spre mozoyani şi-am făcut să le fiarbă ochii. Le-am opărit creierii, îmi amintesc că am făcut asta foarte conştient. Apoi dintr-odată m-am trezit zburând. Nu le-am mai făcut nimic, prezenţa mea le-a făcut-o. Îi puteam vedea cum se topeau şi, cu un simplu gest, le-am făcut tăciuni mijlocul de transport. — Iar pentru că ai făcut-o, ai salvat multe vieţi. — Da, însă nu mă gândeam la asta. Nu m-am gândit deloc, clătină el din cap. Echipajul se ascunsese. Dacă m-ar fi privit, ar fi murit şi ei. Nu-mi spune că nu este aşa. Tzihua mi-a povestit că păsările şi maimuţele din pădure care m-au privit au murit. — Jorim, poate că ucideai fiinţe care nu erau omeneşti. — Dar n-am omorât plantele, râse încetişor, apoi îşi desprinse o bucată de piele de pe nas. Unele au înflorit şi au dat rod chiar în acea după-amiază. — Încă n-am auzit nimic care să mă facă să-mi fie teamă de tine, se încruntă ea. — Cât de diferită crezi că eşti de o pasăre sau o maimuţă? întrebă Jorim privind în sus. Le-am ucis fără măcar să mă fi gândit. Ce s-ar întâmpla dacă data viitoare voi încerca să omor tot ce nu-i de sex bărbătesc, sau ce nu-i înalt, iar tu şi Nauana veţi fi nimicite? — Atunci problema nu este ce poţi tu să faci, ci cât de mult de controlezi. Poţi învăţa să te controlezi. 754

— Eşti sigură? Vanyeshii s-au Jucat cu magia şi aproape că au distrus întreaga lume. Aş putea s-o fac mai bine decât ei. — Sunt morţi cu toţii. — Poate că şi eu voi fi, spuse privind în jos. — Asta e? îşi ridică fruntea Anaeda. — Priveşte-mă doar. Prin mine s-a scurs toată căldura soarelui. Pielea mi se decojeşte. Ochii mi s-au schimbat. Am părul alb. Am îmbătrânit cu o generaţie sau două. — Jorim, ai două probleme cu care te confrunţi şi, într-un fel, teai decis că există doar o singură soluţie pentru amândouă. Însă nu este cea mai bună. — Nu sunt sigur că te înţeleg. — Hai s-o examinăm pe prima, oftă ea. Te temi că eşti pe moarte sau că magia te-ar putea ucide. Ţi se decojeşte pielea, dar, dă-mi voie să te întreb, te doare? — Poftim? — Te ustură pielea, aşa cum ustură arsurile de soare? — Nu, dădu el din cap. — N-ai nici tăieturi sângerânde? — Nu. — Iar dedesubt, pielea îţi este intactă? Jorim înălţă din umeri şi frecă o porţiune de piele de la încheietura stângă. — Se pare că da. — Ai spus că ochii ţi s-au modificat. Poate că şi restul trupului tău, zâmbi ea. Cunoşti legenda zeilor care iau formă omenească pentru a veni printre noi. Cine ştie ce fel de transformare este asta? — Nu-i prea încurajator, se încruntă Jorim. Dar am să admit, pentru moment, că s-ar putea să nu fiu pe moarte. — Păi, atunci mai admite şi că, dacă ai fi, folosirea magiei ar remedia lucrurile. — Da, adică băutura ar putea vindeca mahmureala, până când te omoară. — Asta aduce în discuţie cea de-a doua problemă, vorbi Anaeda examinându-şi o unghie. Te temi să foloseşti magia pentru că ştii că ai putea provoca vătămări grave. Însă aşa cum am spus şi mai înainte, 755

aici este vorba de o chestiune de control. — Şi ce se întâmplă dacă nu pot controla nimic? — Ba poţi. Doar atât că va trebui să înveţi cum. — Şi dacă dau greş? — Nu, Jorim. Nu renunţ eu atât de uşor la tine. Eşti un Anturasi. Nu ţi s-a dat niciodată vreo însărcinare de care să nu te fi achitat. S-ar putea ca nu bunicul tău să ţi-o fi încredinţat pe asta, dar o vei rezolva. Nu-ţi stă în fire să dai greş. — Mă prinzi în laţul propriei mele vanităţi, ridică el din sprâncene. Foarte bine, Căpitane Gryst. Dar poate că şi asta este o încercare. Am s-o las să treacă. — De ce? Tânărul îşi desfăcu braţele şi privi în jos cum lumina lămpii dansa în apa care-i înconjura insula. — N-ai vrea să fi un zeu? Ea căzu o clipă pe gânduri, apoi clătină din cap. — Nu, nu-i mantie pe care aş putea s-o accept. — Şi-atunci de ce-aş face-o eu? — Pentru că tu s-ar putea să fii la fel ca împărăteasa Cyrsa. Doar că ţi-ai descoperit adevăratul talent mai târziu. — Am avut un talent înnăscut, respinse el imediat ideea. Sunt un Anturasi şi sunt cartograf şi explorator. Asta am fost dintotdeauna şi asta am vrut să fiu. — Iar asta nu are nimic de-a face cu talentul tău, zâmbi Anaeda. Din câte mi-ai spus, îmi amintesc că mama ta este bhotcai, nu? Talentul ei este legat de plante. — Da. — Atunci de ce-ar fi mai puternic talentul unui Anturasi în venele tale decât în ale ei? Să fie, oare, datorită faptului că tu ai ales să-ţi dezvolţi capacităţile de cartograf, în vreme ce în tine zac şi alte aptitudini? Aminteşte-ţi că plantele au înflorit atunci când le-ai luminat. — Iar animalele au murit. — Şi câte asemenea animale ai ucis de-a lungul explorărilor tale, pentru a avea specimene de studiu? Poate că talentul tău în devenire, talentul tău zeiesc, amplifică ceea ce ai deja. 756

Jorim îşi închise ochii. Lucrurile pe care i le spunea aveau noimă, dar ar fi vrut să nu fie aşa. Dacă avea dreptate, atunci era un zeu, sau era pe cale de a deveni unul, ceea ce însemna că puterea manevrată de el înainte era doar o fărâmă din ce-ar putea stăpâni în viitor. Rezultatele ar fi putut însemna un dezastru. Mai ales dacă nu înveţi să-ţi controlezi această putere. — Căpitane, astea nu-s doar speculaţii lipsite de orice temei şi nu sunt lucruri care au apărut în urma acestui incident. — Nu, nici vorbă. Îţi aminteşti că ţi-am spus că Borosan Gryst îmi este verişor. Se pricepe la meşterit lucrurile. Este talentul oricărui Gryst. Mama mea, pe de altă parte, provine dintr-o familie de marinari. Deşi eu sunt comandant de navă şi lucrez din greu, ştiu şi cum funcţionează unele lucruri şi le pot repara. De asta, în timpul cât ai stat aici în beznă, am putut să menţin în stare bună cronometrul care-ţi permite să calculezi longitudinea. — Am şi uitat de el. — Iar neglijenţa ta a fost consemnată în jurnalul meu. Vei suferi consecinţele, Maestre Anturasi. — Respingi afirmaţia mea că nu mai sunt sub comanda ta? dădu el din cap. — Zeu sau nu, sunt responsabilă pentru tine. Nu numai că eşti un element de valoare al flotei mele şi expediţiei, dar îmi eşti şi un prieten. — Deci, fiind căpitanul unei nave este ca şi cum ai fi zeu? — Nici pe departe, surâse ea. Zeii sunt limitaţi de înfăţişarea lor. — Da, cred că sunt. De înfăţişare sau de temerile lor. — Am verificat. Tetcomchoa nu cunoaşte frica. Jorim se scărpină pe frunte, desprinzându-şi altă bucată de piele moartă. Înainte să apuce să răspundă, Nauana veni dinspre coridor ţinându-l pe Shimik. Blana fennychului se albise complet. Anaeda privi spre vrăjitoarea amentzutlă. — S-ar putea să fi ajuns la un punct în care ascultă de raţiune. — Vă mulţumesc, căpitane. Nauana lăsă fennul jos, iar Shimik se aşeză, strângându-şi picioarele la piept. — Te-a convins să ieşi la iveală, Tetcomchoa? 757

— Mai degrabă m-a convins că nu mai are nici un rost să mă ascund. Eu... îşi ridică ambele mâini spre ea, apoi le lăsă să-i cadă încet pe lângă corp. Dacă Tetcomchoa nu cunoaşte frica, atunci eu nu sunt Tetcomchoa. — Traducerea nu a fost prea clară, zâmbi ea puţin, apoi clătină din cap. Nu-i vorba că Tetcomchoa nu cunoaşte teama, ci doar că nu o arată. — Ei bine, pufni Jorim, să rămân ascuns aici timp de... n-are importanţă cât o fi trecut, asta este o expresie destul de elocventă a fricii. — N-a fost aşa ceva, stăpâne, zâmbi Nauana. Eşti şarpe şi ai năpârlit. Toţi au aflat. Toţi se bucură. — Cu toţii, în afară de Shimik. La auzul numelui său, capul fennului se ridică. — Jrima deştept iar? Anaeda privi în jos spre fenn. — E cât se poate de bine pentru moment. — Şi va fi tot mai bine. Jorim îşi frecă braţele şi privi cum se desprindea de el, ca o ceaţă, pielea moartă. — Trebuie, dădu Nauana din cap. Vei începe o serie de ritualuri de purificare. — De ce? — Vestea transformării tale a ajuns în cele mai înalte cercuri, răspunse, după care îşi împreună mâinile pe piept. Când vei fi pregătit, îl vei vedea pe Regele-Vrăjtor şi prin intermediul său vei primi restul a ceea ce ai lăsat în urmă când te-ai arătat ultima oară printre noi.

758

32 Ziua a 23-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunjiqui, Anturasixan Nirati era sigură că nu-l mai văzuse niciodată atât de fericit pe bunicul ei, iar asta o speria. În trecut îl mai văzuse satisfăcut de vreo nouă descoperire sau, cel mai adesea, de necazul cuiva. Destul de des, chiar Qiro era cauza acelui necaz. Îl mai văzuse şi mişcat de afecţiune, ca atunci când îi aducea câte-un desen sau o prăjitură, lucruri făcute pe vremea când era o copilă. Dar, indiferent de cauza încântării sale, aceasta fusese întotdeauna una adultă, controlată şi automulţumitoare. Acum însă exhiba o bucurie copilărească, aflată la marginea nebuniei. De fapt, era destul de sigură că se smintise. I se conturase tot mai clar în minte, în timp ce Nelesquin îi dădea tot mai multe de făcut, şi o zgudui până-n temelii. Qiro fusese întotdeauna constant şi puternic. Deşi putea fi impulsiv – mai ales când era vorba de aplicarea unei pedepse decenţa îl obligase să respecte anumite limite dincolo de care nu trecea. Îl privi cum stătea în apa nămoloasă la reflux, cu părul şi barba năclăite. Coborî mâna murdară şi scormoni prin nămol, scuipă în el, îl amestecă, şi-l modelă sub forma unor mici creaturi ciudate. Mai adăugă câţiva omuleţi de noroi echipajului micilor ambarcaţiuni confecţionate de el din stuf. Şi-a pierdut minţile cu totul. De acolo de unde se afla ea, armada lui liliputană nu aducea deloc cu flota lui Nelesquin. Durranii se îmbarcaseră la bordul navelor întro ordine deplină, în vreme ce oamenii din trupele bunicului ei se încovoiau, lăsându-se unii peste alţii. Durrranii erau cu toţii înalţi şi puternici. Cu braţul sigur şi ochiul ager, în vreme ce aceste creaturi de-abia dacă arătau a ceva. Şi când vine fluxul, vor fi măturaţi pentru totdeauna. 759

Qiro privi în sus, din palatul său de noroi, apoi se chinui să se ridice în picioare. — Oh, Nirati, ai venit. Foarte bine. Excelent. Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi putut face toate astea. Spune-mi că eşti de acord. Clipi, nevenindu-i să creadă, şi-o simţi pe Takwee agăţându-se ceva mai strâns de spatele ei. Bunicul să ceară aprobarea cuiva? — Cred că-i minunat, bunicule. Dar trebuie să te întreb: ce-i asta? Bătrânul râse cu căldură, un sunet neobişnuit, venit din gât. — Asta-i salvarea fratelui tău, prostuţo. Arătă spre apus şi spre zona din care durranii continuau să lanseze tot mai multe nave. — N-aş vrea să-l deranjez pe Prinţul Nelesquin cu astfel de chestiuni minore. Mă descurc şi singur. Sarcini mai mici, flotă mai mică, dar, fără nici o îndoială, eficientă. Îi făcu semn să vină şi începu să meargă spre marginea apei, ca un general care-şi trecea trupele în revistă. Arătă spre mai multe ambarcaţiuni, împotmolite în bulgări de noroi, care ei i se păreau mai mult decât nişte ridicături. — Aceştia sunt ai mei, neshta. Sunt mici, dar rapizi, cu gheare şi colţi. Sunt câteva sute, poate chiar mii, din primul val. Sunt la fel ca Takwee a ta, însă verişorii săi mai întunecaţi şi mai belicoşi sunt prăsiţi pentru război. — Ah, foarte bine, dădu ea din cap. — Iar aici, cei mai mari – de unde şi navele mai mari – sunt provocsii mei. Sunt la fel de uriaşi ca virukii, dar au patru braţe, nu doar două. Când încep să lupte, nu le mai poate sta nimeni în cale. Oh, şi ce prăpăd au să mai facă! Nirati se sforţă să zâmbească. — Iar aceştia de aici, bunicule, cei cu nisip auriu presărat pe capete? — Isteaţă fată. Ştiam eu că ai să-ţi dai seama, bătu el din palmele cenuşii, cu unghiile înnegrite. Ei sunt dernai. Neîndemânatici cu toţii, dar cu gheare înspăimântătoare, trupuri puternice şi o voinţă de cuceritori. Nu cunosc teama. — Este o armată impresionantă. Nirati arătă spre una dintre ultimele ambarcaţiuni, una care avea 760

o singură figurină la bord. Spre deosebire de celelalte, aceasta fusese confecţionată din lut şi lucrată cu multă grijă. În mod clar femeie, avea armură şi i se pusese un scut dintr-o scoică, iar ca suliţă avea un ghimpe smuls de la un peşte ţepos. — Cine-i asta? Qiro îngenunche lângă ultima figurină. — Ea este Lystai, generalul meu, şi va conduce armata mea. Dar am din nou nevoie de ajutorul tău acum. — Ce doreşti, bunicule? El îi făcu semn să îngenuncheze lângă el, apoi îşi ridică mâna şi-i mângâie părul castaniu. — O să doară pentru o clipită, dar trebuie să... cu o smucitură îi smulse un fir de păr, apoi îi mânji rădăcina cu noroi şi-l fixă de capul lui Lystai. Acum poate să-l găsească pe fratele tău şi să-l aducă la mine. — Nu cred că înţeleg, se încruntă Nirati. — Probabil îţi închipui că nu-mi amintesc, dar îmi aduc aminte. Mi-ai spus că l-ai visat pe Keles şi că era în Deseirion. Nu-l putem aduce aici, este captiv la curtea lui Pyrust. Armata mea va ataca Felarati şi-l va elibera. — Oh, da, foarte bine. Nirati îşi menţinu zâmbetul pe faţă şi privi în jos spre armata care se cocea în lumina soarelui. Îşi pierduse complet minţile. Despre bunicul Prinţului Cyron se spunea că învăţase cum să poarte bătălii jucându-se cu soldaţii de plumb. Bunicul ei, dând tot mai mult în mintea copiilor, putea şi el să ducă războaie cu jucării. Se întinse şi luă mâinile bătrânului într-ale ei. — Keles va fi încântat de eliberarea lui şi-ţi va mulţumi pentru ea. Qiro îşi închise o clipă ochii, apoi dădu încet din cap. — Ştii, n-am uitat trecutul. Ştiu că am fost un supraveghetor oribil pentru fraţii tăi, pentru fratele meu, pentru tatăl tău. Cunoşteam ce potenţial au toţi. A trebuit să-i dirijez, şi încă din greu, altfel şi l-ar fi irosit, vorbi el şi deschise ochii din nou privindu-şi armata. Jucării. Acum îmi irosesc eu talentul. — Nu spune asta, bunicule. Ai săvârşit lucruri măreţe. Ai... privi peisajul din jur. Ai făcut toate astea. Este un miracol. 761

— Nu, Nirati, nu-i aşa, îi zâmbi el cu blândeţe, îşi eliberă o mână şi-i mângâie obrazul. Din dragoste am alcătuit un loc unde aş putea să-i sfidez pe zei. Făcând asta, am dezlănţuit forţe pe care nu le pot controla. — O spui în aşa fel încât pare la fel de groaznic ca declanşarea altei Urgii. — Scumpă copilă, într-un fel, aşa şi este. Se ridică încet în picioare şi o ajută şi pe ea. Se duseră pe plajă, unde nisipul auriu era încălzit de soare, apoi se aşezară din nou şi priviră valurile rostogolindu-se încet şi ducând cu ele micile vase. — Nu este Urgia, Nirati, însă ar putea declanşa încă una, clătină bătrânul din cap. Dar lumea trebuie să scape de toate relele ei şi mai sunt multe de făcut până când curăţenia va fi completă.

762

33 Ziua a 25-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ministerul Armoniei, Moriande Nalenyr Pelut Vniel îşi suflecă mânecile robei albastre şi turnă Lacrimi de Viruk pentru Koir Yoram, ministrul helosundian pentru Relaţii Externe. Nu voia, cu adevărat, să fie atât de ospitalier, pentru că individul se arătase dificil în trecut. Promitea să fie la fel, însă hotărâse să urmeze unul dintre dictoanele lui Urmyr şi să acorde milă şi înţelegere celor bătuţi de soartă. Yoram arăta deja de parcă ar fi galopat pe toate drumurile din Iaduri, iar faptul că venise imediat la minister, fără măcar să se spele sau să-şi schimbe roba murdară, accentua impresia de urgenţă. Deşi Pelut era sigur că voia să-şi folosească ţinuta pentru a sublinia mesajul adus, nu făcuse demersurile necesare ca să se simtă obligat faţă de el. Da, roba îi fusese sfâşiată şi împroşcată cu noroi; bucăţi de frunze îi rămăseseră prin păr, dar nu avea nici o zgârietură de ghimpi sau vreun braţ rupt. N-ai îndurat nici o durere pentru cauza ta, aşa că am să ţi-o provoc eu. Chiar înainte de a se fi pronunţat un singur cuvânt, Pelut ştia deja ce i se va cere şi mai ştia că va respinge cererea. Rangul lor din cadrul birocraţiei pretindea ca întrevederea să aibă loc, dar şi Koir bănuia cam care va fi rezultatul. Cu toate astea, jocul trebuia lăsat să se desfăşoare, iar în cazul când i se putea prezenta ministrului un avantaj, rezultatul discuţiei, uşor de prevestit, ar fi putut fi modificat. — Aţi venit de departe şi în goana mare. Aţi bătut atâta cale de la Vallitsi? zâmbi Pelut. — Nu, vin direct de la Moryne şi-aduc veşti groaznice. În urmă cu patru zile, deseienii au atacat şi înfrânt una dintre armatele noastre, împrăştiind-o. Acum avansează spre Vallitsi. Ochii albaştri ai bărbatului erau cufundaţi în hăurile întunecate 763

ale cearcănelor. — Există relatări despre mii de deseieni care se scurg înspre sud. Solie este sub asediu. Pyrust face presiuni pentru cucerirea întregului teritoriu al Helosundiei, iar Nalenyrul trebuie să-l oprească. Pelut îşi folosi întreaga stăpânire de sine pentru a nu-şi face vizibilă reacţia. Când sosise Koir, în halul în care era, se aşteptase să afle că deseienii intraseră din nou în principat. Dacă puseseră mâna pe Moryane, doar formal aflat sub controlul lor, însemna că deseienii îşi asiguraseră liniile de aprovizionare în inima Helosundiei şi astfel puteau să se pregătească pentru mişcări spre sud. Faptul că făceau presiuni asupra oraşului Vallitsi indica faptul că Pyrust îşi consolidase şi mai mult controlul asupra regiunii. Iar toate astea tocmai când cele mai bune trupe ale noastre s-au dus în sud. — Beţi-vă ceaiul, vă rog, şi mâncaţi ceva, îşi agită Pelut mâna spre bolul cu orez şi peşte, aşezat pe măsuţa joasă pusă înaintea oaspetelui său. N-aş vrea să fiu socotit inospitalier faţă de purtătorul unor veşti atât de grave. Koir, niciodată un adept al amabilităţilor civilizate, îl pironi cu o privire dură. — Ceea ce înseamnă că nu aveţi de gând să ne ajutaţi. — Cred, Ministre, că aţi pus greşit problema. Umpleţi-vă gura cu mâncare, în loc de gogomănii. Pelut îşi turnă ceai şi-l sorbi, ignorându-şi total oaspetele pentru un moment. Savură ceaiul aromat şi întunecat. Provenea din insula Dreonath şi se spunea că era aromatizat cu lacrimi de viruk. După ce oaspetele său cedase, sorbind puţin ceai, Pelut îşi coborî ceaşca şi-şi încrucişă mâinile în poală. — Deşi sunteţi perfect conştient, domnule ministru, cred că vă amintiţi că prinţul nostru s-a pronunţat împotriva atacului nefericit lansat asupra Meleswinului. Pyrust a ripostat chiar la Festivalul de Anul Nou şi a recucerit oraşul. — Oraşul nostru. — Oraşul său, ştiţi prea bine, clătină Pelut din cap. Aţi pierdut un oraş, un general, trupe valoroase şi o prinţesă. — Era ducesă. 764

— Iar el a făcut-o prinţesă atunci când s-a căsătorit cu ea. A fost destul de înţelept să vă lase un prinţ. Dacă n-ar fi făcut-o, Consiliul vostru de Miniştri ar fi adunat prea multă putere, stârnindu-i pe nobili unii împotriva celorlalţi. — Iar voi nu faceţi tot aşa? zvâcni Koir capul în sus. Expresia de pe chipul ministrului nalenian se încrâncenă. — Ce doriţi să sugeraţi? — N-ar fi posibil ca un oarecare Conte Turcol să conceapă şi să execute un plan pentru asasinarea Prinţului Cyron fără complicitatea voastră. — Nu am nici o idee despre ce vorbiţi, zâmbi Pelut pe îndelete. Contele Turcol a murit apărându-şi prinţul de atacul bandiţilor. Prinţul însuşi a fost rănit, iar rana nu i se vindecă prea bine. — Interpretaţi foarte bine partitura, râse helosundianul, dar există lucruri pe care nu le cunoaşteţi. De exemplu, faptul că, în căutare de asasini, Turcol i-a abordat prima dată pe unii dintre oamenii mei. A fost o încercare grosolană, iar noi ne-am dat seama că eforturile sale sunt hărăzite eşecului, aşa că l-am respins. Dar nu i-a păsat. A găsit pe alţii care să facă ce trebuia făcut şi nici măcar n-a fost destul de deştept să-i ucidă pe aceia dintre oamenii mei pe care ia contactat. Curioşi să vadă cum se vor desfăşura lucrurile şi hotărâţi să facă în aşa fel încât Prinţul Eiran să nu moară în acelaşi timp, oamenii mei au urmărit totul. Nu-i posibil. Prinţul mi-a spus că Stăpânul Umbrelor a descoperit complotul. Am confirmat că Turcol discutase cu mine, însă nu despre profunzimile trădării sale, ci doar despre cum să înainteze invitaţia. — Ce informaţie fascinantă, domnule ministru. Îi voi povesti prinţului imediat. — Nu, n-o veţi face, clătină Koir din cap. Pe de altă parte, eu voi transmite informaţia Contelui Vroan şi-o voi însoţi de acuzaţia că domnia voastră l-aţi trădat pe ginerele lui. Va trebui să admiteţi că dă bine, din moment ce v-a permis să-i faceţi prinţului un serviciu şi să scăpaţi de cel mai dificil de controlat dintre lorzii vestici. — Bine jucat, dar omiteţi un aspect, domnule ministru, îşi îngădui Pelut un mărunt chicotit. De fapt, nu ştiţi dacă l-am trădat sau nu pe Contele Turcol. S-ar putea s-o fi făcut, din motive dincolo 765

de ştiinţa sau grija voastră. De cel mai mare interes ar putea fi faptul că deţin suficiente informaţii ca să-i distrug pe rebelii din vest oricând aş dori. Koir îşi lăsă capul în jos pentru un moment, apoi zâmbi şi privi drept. — Dar n-aţi făcut-o fiindcă aveţi nevoie de ei pentru a-l răsturna de la putere pe prinţ. Voiaţi să-l vedeţi mort pentru că ştiaţi că Turcol nu va fi în stare să administreze singur naţiunea. Cyron, fiind prinţ, v-ar putea face treaba şi-ar face-o bine. De fapt, v-a depăşit cu programul său de explorări. Iar dacă i-aş povesti Prinţului Eiran de complicitatea voastră la tentativa de asasinat, el i-ar spune lui Cyron şi aţi fi mort. Stomacul lui Pelut începu să se strângă de frică. Mai bău din ceai, dar i se păru acru. Putea demonta cu mare uşurinţă ce-i putea spune Koir Prinţului Eiran şi mai putea susţine că helosundienii încercau să-l şantajeze ca să-l trădeze pe Cyron, pentru că Pyrust exercita presiuni asupra lor. Dar făcând asta, îl va forţa pe prinţ să admită progresul lui Pyrust în sud. Ar putea retrage trupele de la frontiera cu Virine, ceea ce ar lăsa ţara descoperită înaintea invaziei, ori ar putea aduna mai multe trupe din interior, pentru a-i opri pe deseieni. Această opţiune ar amplifica furia vesticilor, destrămând şi mai mult naţiunea, lăsând Nalenyrul vulnerabil în faţa unei cuceriri dinspre nord. Ororile cuceririi deseiene îl zguduiră pe Pelut, dar numai pentru o clipă. Trecu de ea datorită unuia dintre comentariile lui Koir. Avea dreptate: Cyron putea administra naţiunea şi fără el. Deşi asta-l transforma în impediment, făcea ca un lucru să apară foarte clar: prinţul nu era general. Pyrust era, iar din sud ameninţa o invazie. Prinţul deseian o putea respinge. Cyron nu. Dacă va continua să domnească, totul este pierdut. Preţ de o clipă lui Pelut i se făcu milă de prinţ. Timpul şi împrejurările, zeii şi soarta aşezaseră pe Tronul Dragonului pe conducătorul cel mai capabil să desăvârşească vindecarea lumii. Cyron trimisese grâne în nord, lui Pyrust, pentru a-l cumpăra pe liderul deseian, dar şi pentru că nu voia ca deseienii să înceapă să 766

flămânzească. O astfel de compasiune, deşi era lăudabilă în vremurile de pace, era o slăbiciune în vreme de război. Pelut îşi puse ceaşca jos. — Ce doreşti, domnule ministru? Koir zâmbi cu amabilitate. — Vrem ca mercenarii noştri să fie trimişi înapoi în nord, ca să poată pomi împotriva deseienilor. Vrem ca toate transporturile de grâne pentru Deseirion să înceteze. Vrem ca o flotă naleniană să se pună în mişcare spre Felarati să-l incendieze, ca represalii pentru ce-a făcut Pyrust. — Ambiţioase şi imposibile, îşi plecă Pelut capul. Ştii doar. Nu va fi nici un fel de flotă. Transporturile de grâne vor încetini, deşi deseienii au capturat o mare cantitate de orez la Moryne. Vom deplasa, din nou, trupele spre nord. — Şi atacaţi imediat. — Pyrust s-a întins prea mult, clătină ministrul din cap. Cyron nu-i poate permite să ocupe Moryne, iar oraşul nu poate fi menţinut fără aprovizionare. Îl vom izola şi asedia. E tot ce pot să-ţi ofer. — Este mai mult decât speram, consimţi Koir uşor din cap. Poziţia dumneavoastră este în siguranţă. — Mulţumesc, făcu Pelut şi îi mai turnă ceai. Sper că-ţi place. — Este excelent, mai ales după o asemenea deplasare dificilă. — Te fortifică. De asemenea, va fi ultimul ceai pe care-l vei mai bea vreodată, aşa că mă bucur că-ţi place. Deşi Koir se străduia să fie amabil, plănuise să-l trădeze pe Pelut nu pentru că trebuia, ci pentru că putea. Nu acceptase niciodată că Helosunde încetase să mai fie o naţiune adevărată şi că nu putea fi niciodată tratat ca un egal la curte. Îl va distruge pe Pelut şi spera că următorul Mare Ministru nalenian, printr-un miracol, nu-l va vedea în exact aceeaşi lumină. Demnitarul descifră totul în expresia care trecu peste chipul bărbatului şi ştiu că trebuia să împiedice ca planul lui Koir să fie dus la bun sfârşit. Ar fi putut s-o facă cu mare uşurinţă, dând dispoziţie ca omul să fie asasinat, iar vina să cadă pe un agent deseian cunoscut. Apoi i-ar spune prinţului că deseienii l-au ucis pentru a împiedica să se afle veştile din nord. Iar Pelut va întârzia aceste veşti suficient de 767

mult încât singura reacţie pe care ar mai putea-o avea Cyron ar fi să recruteze şi mai multe trupe, apoi ministrul s-ar putea ocupa personal de Contele Vroan. Şi poate că este vremea de a trata, din nou, cu Junei. Deşi era prea devreme ca să-l introducă pe deseian la curtea lui Vroan, folosirea lui ca om de legătură ar ajuta la pregătirea lui în vederea unei utilizări. Prinţul Pyrust ar fi victorios în Helosunde. Vroan s-ar răscula, fie încercând să obţină sprijinul deseian, fie opunându-se lor. Indiferent ce făcea nu conta, din moment ce ambele acţiuni ar slăbi o naţiune suficient de mult încât să poată fi cucerită. Pelut ar putea negocia o pace care să nu ruineze Nalenyrul, iar Pyrust s-ar putea îndrepta spre sud să oprească invazia. Iar el, după ce-şi va fi dovedit geniul pentru acţiuni coordonate, va fi înălţat la rangul de Mare Ministru al celor trei naţiuni. Patru. Fără îndoială, Pyrust va lua şi Erumvirine. Mare Ministru Imperial. Lui Pelut îi plăcu. Îşi ridică ceaşca spre Koir Yoram. — În sănătatea dumitale, domnule ministru, şi a naţiunii noastre.

768

34 Ziua a 26-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kelewan, Erumvirine L-am auzit pe căpitanul Lumel intrând în armurărie, în spatele meu, dar nu m-am întors. În schimb, am strâns corzile de fixare a armurii pe corp. Existau numai două lucruri pe care mi le-ar fi putut spune. La unul trebuia să-l ucid, la celălalt aş fi văzut că era omul aşteptat de mine. — Deci, până la urmă ne abandonezi. — O declaraţie, nu o întrebare, e bine. Am zâmbit, însă nu l-am lăsat să vadă. M-am concentrat, legând corzile portocalii cu nodul cap-de-tigru. Deşi simbolul meu era un tigru la vânătoare, nu mai folosisem acel nod de foarte multă vreme, se pare că de dinainte să fi devenit Moraven Tolo, pentru că degetele mele se cam încurcau în el. Cu toate astea, am reuşit, folosind coarda neagră pentru dungi şi pentru apărătoarea de ochi. Nodurile erau nişte ţinte atrăgătoare pentru arcaşii cu săgeţi cu vârfurile ascuţite pentru tăierea corzilor, dar până acum kwajiinii nu le folosiseră. M-am întors, iar el îşi mască destul de bine surprinderea. Armura aleasă de mine fusese ultima oară purtată de un general morythian, mort în Valea Bakken, când Urşii şarjaseră pe deal şi-şi puseseră duşmanii pe fugă. Simbolul Tigrului, de pe platoşă, nu se potrivea cu al meu, dar corzile negre şi portocalii, la fel ca dungile din fundal, îmi plăceau. — Ştii că nu abandonez oraşul. I-am spus Prinţului Jekusmirwyn din prima clipă că oraşul lui e pierdut. N-am intenţionat niciodată să rămân aici. Căpitanului Lumel îi stătea bine în armura Urşilor de Jad, verde cu negru. Avea o statură impozantă, şi nici chiar cele câteva scrijelituri din vopsea nu-i afectau imaginea. Condusese apărarea în primele incursiuni ale duşmanului şi devenise deja un soi de legendă 769

prin oraş, prin faptul că provocase un kwajiin şi-l învinsese din prima încleştare. Am urmărit şi eu duelul şi-am simţit vibraţia de jaedun. Dacă supravieţuia asediului, Lumel avea să devină un Mistic. — Am presupus că rămâi pentru că n-ai fugit cu ceilalţi, când kwajiinii au înconjurat oraşul. — Dar asta n-a fost o evaluare făcută de tine. Zâmbi uşor, apoi scutură din cap. — Ştiam că n-ai să rămâi. Prima ta analiză a fost corectă. Oraşul este de neapărat. Cei care au plecat printre primii sunt probabil şi singurii supravieţuitori. De ce-ai mai rămas? — Ca să văd cum luptă. M-am confruntat cu ei în grupuri mici, iar kwajiinii au schimbat unele lucruri. Voiam să ştiu cum se descurcă cu un oraş. — A fost ca o lecţie, dădu el încet din cap. — Pentru ambele părţi. Metodologia războiului aplicată de kwajiini promitea să aducă multe lucruri noi, dar pe unele le consideram tulburător de familiare. Invadatorii veniseră dinspre nord-est şi năvăliră prin Poarta Sângelui. Vhangxii atacaseră în forţă, dar mie mi se părea doar o sondare a apărării. Hoarda cu pielea cenuşie năvălise pe câmpie şi se repezise la poartă. Arcaşii de pe ziduri aruncară o ploaie de săgeţi, în timp ce duşmanii săriseră până aproape de parapete pentru a-i ataca. Nu aveau cu ei echipament care să-i ajute să doboare porţile, aşa că asaltul nu avusese nici o şansă de succes. Urşii de Jad fuseseră pe ziduri, respingându-i, iar trupele căpitanului Lumel luptaseră din greu. Dacă ar fi fost mai puţin disciplinaţi, ar fi fost posibil ca vhangxii să fi intrat în oraş, deşi nu credeam că ar fi avut prezenţa de spirit de a deschide porţile pentru ai lor. În cazul când acesta le-ar fi fost planul, eu şi camarazii mei eram pregătiţi să intervenim, însă ajutorul nostru n-a fost solicitat. Când căpitanul Lumel i-a lansat provocarea unuia dintre kwajiini, nu ştiu dacă vreunul dintre ei ştia în ce se băgau. Atacul vhangxilor se spulberase, iar kwajiinii veniseră să-i cheme înapoi. El ucise doi dintre vhangxii când aceştia au încercat să nu dea ascultare ordinului, iar un al treilea îi sărise în spate. Ar fi putut să-i vină de hac, însă căpitanul ordonase arcaşilor să doboare bestia. 770

Kwajiinul îşi ridică sabia în semn de salut şi, în cuvinte pe care nimeni altcineva în afară de mine nu putuse să le înţeleagă, spuse că viaţa lui îi aparţinea lui Lumel. Căpitanul arătă apoi spre cerc cu propria spadă, iar cei doi căzură de acord să se întâlnească acolo. Am tradus, pentru că voiam ca Lumel să ştie ce se întâmpla. Nu trebuia să-l provoace pe kwajiin la duel, însă odată ce pornise desfăşurarea evenimentelor războinicul virinian nu se feri de ele. Cei doi războinici intrară în cerc, Lumel apăru printr-o ieşire laterală de la Poarta Sângelui. Se salutară, apoi începură lupta. Kwajiinul prefera posturile Tigrului şi Lupului ca stiluri de luptă. Ele-i permiteau să fie tot timpul în ofensivă şi se folosi de ele. Deşi nu simţeam nici o vibraţie jaedun dinspre el, poseda un talent nativ carel depăşea pe cel al multor războinici, chiar şi al celor cu instruire superioară. Virinian până în măduva oaselor, Lumel aştepta răbdător. Călugăriţa, Cocostârcul şi Dragonul rezistară atacurilor invadatorului. Era priceput, iar din el izbucneau vibraţii de jaedun când evita unele lovituri şi para altele. Totuşi, beneficia de pe urma faptului că era un elev destul de necopt al luptei cu spada, iar rafinamentele de tehnică îl ajutau să respingă mai uşor atacurile de o formă mai arhaică ale kwajiinului. Însă kwajiinul a murit pentru că Lumel a rupt forma. Invadatorul se azvârlise asupra lui în timp ce aştepta în Cocostârc, forma a treia. Lama sabiei alunecă pe platoşa virinianului, dar nu făcu altceva decât să-i zgârie vopseaua. Căpitanul lovi cu piciorul drept, ţintind genunchiul drept al kwajiinului. Războinicul duşman se răsuci, astfel că lovitura fu deviată spre stânga, dar Lumel îşi îndoi şi-şi trase piciorul şi dirijă mişcarea prinzându-i kwajiinului genunchiul drept. În timp ce cădea, adversarul încercă să lovească, dar virinianul îl apucă de încheietura mâinii. Îl urmă jos şi îşi înfipse piciorul în bicepsul drept, rupându-i braţul cu o trosnitură scurtă. Lovi cu mânerul sabiei faţa albastră a războinicului, zdrobindu-i dinţii. Încă două lovituri îl lăsară pe adversarul său năucit şi însângerat, apoi se ridică şi-i luă capul dintr-o singură lovitură. Încă mai avea sabia luată de la kwajiin, dar şi-o prinsese la spate, unde-i servea ca provocare aruncată celorlalţi, să vină să i-o ia. 771

Aşa s-a sfârşit singura secvenţă nobilă a asediului. După asta, comandanţii kwajiinilor aduseră şi mai multe trupe şi înconjurară oraşul. Amplasaseră trupe chiar şi pe malul celălalt al Râului Alb, în caz că vreunii dintre locuitorii cetăţii se decideau să înoate spre libertate. Odată ce-şi terminaseră încercuirea, trimiseră detaşamente în pădurile apropiate să aducă lemn pentru confecţionarea de maşinării de asediu. În timp ce aşteptau să fie terminate turnurile de asalt, lansară noi atacuri. În puterea nopţii, dădură drumul broaştelor cu aripi. Ranai le mai văzuse o dată, iar în prima noapte muriră mulţi oameni. Cei care nu-şi dădură duhul creară cea mai dificilă problemă, pentru că muşcăturile adânci se infectau. Mai mult chiar, saliva creaturilor golea maţele şi, foarte curând, întregul oraş fu scăldat în scârnă. Broaştele zburătoare reveniră în noaptea următoare, însă eram deja pregătiţi. Din docuri au fost aduse plase de pescuit şi întinse pe alei şi între turnuri. Oamenii s-au înarmat cu cozi de mătură, sfeşnice şi cuţite, lungi şi scurte. Au lovit şi hăcuit tot ce zbura prin preajmă. Deşi s-au rănit unii pe alţii în frenezia luptei, atacurile au devastat gloata de broaşte înaripate şi au dovedit cât erau acestea de ineficiente în faţa unei populaţii pregătite. Al doilea asalt s-a dovedit a fi mai periculos. La fel ca oricare alt oraş, şi Kelewanul avea un sistem de canalizare. Zăbrele şi porţi erau puse ca pavăză înaintea infiltrărilor de soldaţi duşmani prin canale, dar kwajiinii se folosiră de o altă armă. Ei eliberară creaturi cu dinţi ascuţiţi şi voracitatea unor vhangxi, dar ca înfăţişare se apropiau de morse, semănau cu nişte foci mari. Ele înotară în sistemul de canalizare şi în sus, pe conducte, târându-se în gropile de sub toalete. Aveau o capacitate uimitoare de a sări. Au atacat atunci când oamenii – mulţi dintre ei suferind de pe urma veninului broaştelor înaripate – erau cel mai puţin pregătiţi. Zarva provocată de atacuri era ceva aproape comic, puteai vedea câte-un bărbat urlând şi fugind dintr-o toaletă, cu o coadă îmblănită ieşită din dos. Nenorocirea era că acea coadă devenea tot mai mică, pe măsură ce creatura îşi croia drum prin maţele lui. Pe de altă parte, oroarea era totală şi transformă găleţile în toalete, şi dintr-o dată Oraşul Ilustrat se trezi cu dâre de lichid maroniu împroşcate de la 772

toate ferestrele. Morsele de scârnă se dovediră la fel de uşor de contracarat ca broaştele înaripate, odată ce ne-am dat seama că preferau prada vie stârvurilor. Punctul lor sensibil era focul, aşa că aruncarea de ulei în bălţile canalizării era o capcană de bază. Aruncam câte un căţel nenorocit acolo, să mârâie în beznă. Când începea să latre şi să scheaune de frică, aruncam câte-o torţă care aprindea uleiul. Deşi nam examinat cu atenţie rezultatele, am răpus un număr destul de mare de morse de scârnă pentru fiecare câine, iar kwajiinii rămaseră fără morse cu mult înainte să ne fi epuizat noi rezerva de potăi. Oraşul Ilustrat îndură asediul timp de o săptămână, înainte să înceapă kwajiinii să strângă cercul. Ei deciseră să atace la Poarta Sângelui. N-avem nici o îndoială că pentru ei era o chestiune de onoare, ceea ce-i făcea groaznic de predictibili. Potrivit lui Urmyr, asta ar fi trebuit să ne dea o mână de ajutor să-i înfrângem, dar pentru a-i înfrânge era necesară o armată capabilă să ridice asediul, iar dacă nu cumva Prinţul Cyron se afla la numai o zi de mers, cu întreaga armată naleniană după el, asediul n-avea cum să fie spulberat. În acea săptămână, Oraşul Ilustrat se destrămase. În afară de urmele maronii şi de duhoarea neomenească, hoiturile care se descompuneau pe străzi şi infirmii care urlau de durere, apăruse o schimbare mult mai hotărâtoare. Virinienii se mândriseră dintotdeauna cu faptul că oraşul fusese capitala imperiului. Cu siguranţă erau convinşi că, atunci când s-o întoarce, împărăteasa va veni la Kelewan şi în sala tronului, sigilată acum, unde se găsea cufundat în beznă Tronul Celest. În fiecare zi, cetăţenii priveau spre nord-vest, în speranţa vreunui semn al venirii ei, apoi priveau spre sud-est, să-şi dea seama că nu va veni la timp. Asta le frânse moralul şi, cu câteva excepţii, se resemnară la gândul că vor muri odată cu oraşul lor. Au trăit pentru el. Viaţa le era scrisă pe pereţii caselor. Făcea parte din istoria lor şi era pe cale să fie distrus. Unii oameni îşi luară singuri viaţa, preferând o moarte paşnică celor ce se vor întâmpla Kelewanului. Mi-am încins săbiile la cingătoarea care-mi cuprindea armura. — Ştii că plec cu oamenii mei. Să nu încerci să mă opreşti. 773

— Urşii de Jad şi cu mine venim împreună cu voi, clătină el din cap. Nu suntem decât un batalion, dar vin şi arcaşii Urşilor Soarelui. — Şi cum rămâne cu datoria ta faţă de Prinţ? am ridicat din sprâncene. — Asta face parte din ea. Aruncă din nou o privire spre uşa armurăriei. — Prinţul Moştenitor Iekariwynal şi flăcăul tău, Dunos, primesc armuri identice. Avem misiunea de a-l scoate din oraş pe Prinţul Moştenitor. — Ar fi mai bine ca băiatul să moară aici, am spus făcând semn spre Poarta Albă. Ceea ce va vedea acolo îl va bântui pe veci. — Acelaşi lucru este valabil şi pentru Dunos. — Nu, el şi-a trăit propriul coşmar, am vorbit şi i-am făcut semn. Adu-l pe Prinţul Moştenitor. Ştii ce plan avem şi, desigur, îl deteşti. — Doar necesitatea lui. La miezul nopţii. Poarta Albă, zise şi făcu o plecăciune spre mine. Kelewan va muri, dar Erumvirine va trăi. — Uită şi de Erumvirine. Încearcă să trăieşti pentru tine. Deshiel fusese atât de prevăzător încât aliniase câteva căruţe lângă Poarta Albă. Erau de fapt căruţe pentru hoituri, dar cum nimic nu putea trece de Poarta Albă spre cimitirele de dincolo de ea, nimeni nu se mai obosise să adune cadavrele pentru înmormântare. Mi-a trecut prin minte că un avantaj al acestei situaţii era că armata kwajiinilor avea deja nasul plin de duhoarea morţii. Grupul meu se mărise până aproape de optzeci şi unu, ceea ce ar fi fost un semn îmbucurător, doar atât că numărul reduse drastic rezerva noastră de cai. În combinaţie cu Urşii, aveam la dispoziţie o forţă de cavalerie impresionantă, care n-avea nici un rival printre duşmani. Mai ales nu printre trupele din faţa Porţii Albe, care păreau cel mai puţin disciplinate şi eficiente dintre unităţile duşmane. Desigur, era de aşteptat ca disciplina să se risipească atunci când aduceai mâncători de cadavre în cimitire. Căruţele fuseseră încărcate cu butoaie cu ulei şi trase de atelaje de câte patru cai. Am găsit chiar şi oameni suficient de disperaţi sau nebuni încât să le conducă. Toată lumea ştia că vom da foc căruţelor şi că speram să tăiem o cale de flăcări printre liniile duşmane. Era 774

singura cale de ieşire din oraş şi nenumăraţi oameni se adunaseră în casele pentru adunatul dijmelor, în tăbăcării, măcelării şi morgile din Oraşul Alb pentru a ni se alătura în această cursă nebunească pentru supravieţuire. Am dat semnalul şi grilajul de fier a fost ridicat. Drugul porţilor a fost tras înapoi, iar porţile însele se deschiseră încet. În clipa când deschiderea a fost suficientă pentru a permite unei căruţe să treacă, Deshiel puse o torţă şi vizitiul pocni din bici. Nu am fost sigur ce-i înspăimânta mai mult pe cai, biciul, focul sau gloata de oameni flămânzi agitându-se, dar ţâşniră dincolo de poartă. Alte două căruţe în flăcări o urmară, apoi plecă şi cavaleria noastră. Poarta Albă era orientată spre vest-nord-vest, către două dealuri acoperite cu morminte şi mausolee datând din perioada imperială. Drumul cotea spre nord, apoi se îndrepta direct către dealuri. Cavaleria năvăli prin poartă, apoi imediat o luă spre sud, să iasă de pe drum. Ne-am adunat în ordine, gonind în paralel cu drumul, pe care se repezi o masă îngrozită de oameni care urlau. Fuseseră reduşi la o turmă. Am lansat o seamă de zvonuri printre ei. Unora le-am spus că fiind în faţă era cel mai bine pentru a străbate liniile, înainte ca duşmanul să aibă timp să reacţioneze. Celorlalţi leam recomandat să se ţină strâns de haita noastră, pentru că vor fi cu grosul trupei şi duşmanii nu se vor putea atinge de ei. Câţiva recalcitranţi se ţineau în urmă, presupunând că aveau şansele cele mai mari dacă vedeau unde se duceau inamicii şi plecau apoi în altă direcţie. Noi n-am găsit nici un motiv să-i contrazicem. Duşmanii reacţionară, iar conducătorii lor kwajiini nu-i mai puteau controla. Vhangxii se aruncară înainte, sărind din tranşeele şi fortăreţele lor, abandonând turnurile de pază şi lăsându-şi comandanţii să zbiere ordine. Se repeziră la refugiaţi cu balele scurgându-se pe faţă şi limbile atârnându-le din gură. Ranai, călărind între mine şi Dunos, se răsti: — Nu te uita, Dunos. — A mai văzut asta şi înainte. Se întoarse spre mine. — Nu-i nevoie să mai vadă încă o dată. N-are decât zece ani, Maestre. 775

— Şi va împlini unsprezece datorită acestor oameni. — Le-ai dat speranţe deşarte, îşi miji ea ochii. — Oricum, erau morţi, am dat din umeri. Poate că unii vor scăpa. Poate că mai aveau o şansă, dacă nu mă înşelam, sau au avut, până când vhangxii s-au apropiat de prima căruţă în flăcări. Caii se smuciră într-o parte, iar căruţa se răsturnă, eliberând butoaiele arzând. Se sparseră când loviră pământul, lăsând drumul scăldat în ulei aprins. A doua căruţă intră în foc şi încărcătura sa explodă, luminând noaptea. A treia căruţă părăsi drumul, spre partea noastră şi se răsturnă, azvârlind o cortină de foc înspre sud. Oamenii dinaintea cupolei uriaşe de foc se opriră. Oricum, rândurile din faţă încremeniseră, apoi se izbiră între ei. Primii fură împinşi în flăcări, iar vhangxii, netulburaţi, săriră, căzând direct în masa fremătătoare. Când reuşisem să galopăm destul de departe de foc, ne-am dat seama că flăcările ascunseseră cel mai cumplit carnagiu. La trei sute de metri de liniile inamice, ne-am lăsat vârful suliţelor în jos şi am format o coloană dublă, lată de optsprezece oameni. I-am orientat spre un punct la sud de fortificaţia ridicată de-a latul drumului. Când ne-am apropiat la o sută de metri, am luat-o la pas alert, apoi la cincizeci de metri ne-am lansat în plin galop. Urşii Soarelui lansară săgeţile cu boltă, deasupra noastră, care-i devastară pe kwajiinii şi vhangxii rămaşi să-şi apere liniile. Jumătate dintre duşmani căzură în acest atac, iar majoritatea dintre vhangxii supravieţuitori o luară la goană. Kwajiinii îşi scoaseră săbiile şi, deşi nu-i puteam auzi prin tropotul copitelor cailor, ştiam că-şi declamau trecutul şi ne invitau să le ţinem companie tuturor celor ai căror strămoşi îi măcelăriseră. O femeie îmi ieşi în cale, înfruntându-mă direct, cu ambele mâini lipite de mânerul unei săbii. Se cabră, încercând să abată vârful suliţei mele şi să reteze picioarele calului meu. Cunoşteam tactica. O făcusem şi eu înainte. Îi văzusem pe unii ucişi încercând. M-am ridicat în scări, am răsucit suliţa pentru a inversa priza, şiam azvârlit-o cu toată forţa. Zbură drept, venind mai repede decât se aşteptase, într-un unghi mai ascuţit. Deşi reuşi s-o lovească cu sabia, 776

tot îi străpunse coapsa. Se răsuci în jos şi lateral şi-am trecut de ea. Dincolo de femeie, de liniile inamice, liber. Încă ridicat în scări, m-am întors să privesc în urmă, spre oraş. Umbrele tremurătoare ale măcelului dansau pe zidurile cetăţii. Spre sud-est, primele dintre ceea ce puteau fi multe proiectile în flăcări se ridicau dintre liniile kwajiinilor pentru a împrăştia focul în Oraşul Ilustrat. Oamenii goneau de colo-acolo pe metereze, iar câteva săgeţi căzură cu boltă drept răspuns, dar era clar că apărătorii nu vor rezista mult. Cavaleria noastră trecu printre linii cu doar câteva pierderi. Dacă aş fi dat ordin, ne-am fi întors şi-am fi lovit o altă aripă a liniilor inamice. Am fi făcut prăpăd, poate ne-am fi putut întoarce spre oraş, îi ucideam pe vhangxii din jurul focului şi-am fi putut scăpa câţiva dintre refugiaţi. O clipă, chiar m-am gândit să dau acel ordin. Ştiam că mi s-ar fi dat ascultare fără crâcnire. De fapt, oamenii mei ar fi fost bucuroşi să facă mai mult, să-şi răzbune morţii din oraş. Cuvintele aşteptau pe vârful limbii, dar nu le-am rostit. Dacă ne-am fi întors, am fi provocat pierderi. Le-am fi dat speranţe celor de pe ziduri. False speranţe. Kelewan va fi răzbunat. Ştiam. Dar nu în această noapte, nu în acest loc. Luând-o spre nord-vest, am gonit de parcă aveam pe urme întreaga oaste de kwajiini.

777

35 Ziua a 28-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tolwreen, Ixyll Dezbrăcat până la brâu şi deja începând să transpire, Ciras Dejote intră în cercul din inima turnului de metal. Sabia pe care o purta era cea scoasă din mormântul din Ixyll. În timpul cât stătuse în Tolwreen, între diversele teste la care era supus şi ospeţele oferite în cinstea lui, aflase că arma-i aparţinuse lui Jogot Yirxan, un morythian spadasin fără egal, membru al ordinului vanyesh. Vizavi de el, o fiară mătăhăloasă argintie pătrunse în cerc. Avea unele asemănări cu un om, pentru că fusese cândva. Toate oasele lui fuseseră învelite în argint, iar metalul era ornamentat cu dragoni foarte fin gravaţi, încolăcindu-se şi tropăind pe suprafaţa lustruită. Cu trecerea vremii, pe măsură ce prelucrarea lui continua, oasele i-au fost despicate şi alungite, iar cel ce fusese cunoscut drept Pravak Helos era acum de aproape patru metri înălţime şi agita un al doilea rând de braţe, legate de trup la nivelul ultimelor coaste, ca nişte apendice arginti, ca nişte bice, terminate în lame scurte, ascuţite, asemănătoare pumnalelor. În cele două mâini de sus, Pravak avea săbii, fiecare de mărimea celei purtate de Ciras. Adversarul său de-abia dacă avea nevoie de arme, din moment ce mâinile i se terminau cu gheare foarte lungi şi ascuţite, iar muchia exterioară a osului antebraţului fusese zimţată. Pe când îşi trăia viaţa din plin, lui Pravak îi plăcuse să vâneze şi să ucidă viruki. Remodelându-se, devenise ceva mai mult decât puteau ei face faţă. Şi craniul îi fusese acoperit cu argint gravat, dar purta o mască asemănătoare cu chipul său de pe vremea când trăia. Detaliile feţei, precum şi încâlceala de filamente care dansau din nodul din spatele capului îi permiteau lui Ciras să-şi imagineze cum trebuie să fi fost când era un simplu muritor. Faptul că vânase viruki îl ajutase să 778

adune muşchi pe oase, zugrăvind imaginea unui războinic care se bazase mai mult pe forţă decât pe rapiditate. Iar acum este avantajat aici, din nou. Ciras făcu o plecăciune adâncă şi rămase aşa suficient timp cât să arate respect. Adversarul său procedă la fel, apoi se pregăti. Adoptă prima postură a Scorpionului, cu ambele săbii ridicate cu vârful în sus, la spate, însă cele două tentacule se avântau înainte, promiţând să pedepsească orice atac nechibzuit. Ciras trase sabia de la cingătoare cu teacă cu tot şi scoase lama. Păstră teaca în mâna stângă. Postura adversarului său îi oferea două posibilităţi lejere de atac şi una de apărare, dar de fapt se confrunta cu doi duşmani. Evident, erau uniţi la şolduri şi-şi vor coordona atacurile, dar trebuia să fie de două ori mai atent decât înaintea unui singur adversar. Însă există doar două picioare şi în asta constă slăbiciunea. Ciras zâmbi, deşi, n-ar fi putut spune dacă raţionamentul provenea din mintea sa ori datorită legăturii sale cu sabia vanyeshului. Îl încerca senzaţia că se mai măsurase cu Pravak Helos şi înainte şi că-l învinsese. Asta însemna că va căuta răzbunare. Se va crampona de ultima ocazie când ne-am înfruntat. Pravak făcu un pas înainte şi Ciras remarcă o altă slăbiciune. Duşmanul său avea un centru de greutate ridicat, aşa că orice fandare îl va dezechilibra. Va trebui să-şi revină şi rămânea de văzut cât de repede. Astea-s informaţiile de care am nevoie. Ciras inspiră adânc, apoi expiră rapid. Se lăsă în cea de-a patra poziţie a Dragonului şi avansă repede, cu teaca ridicată şi sabia lăsată în jos. Se feri de o lovitură cu tentaculul stâng, care parase un atac de sus, cu spada. Ţâşni spre stânga, apoi sări înapoi. Sabia dreaptă a lui Pravak şuieră într-o tăietură în diagonală care iscă scântei pe podeaua de marmură. Ciras făcu un pas înainte, apoi se răsuci. Se întoarse cu spatele spre duşman doar o clipă, apoi ridică brusc teaca şi-l lovi pe Pravak în faţă. Tentaculul drept ţâşni, încercând să-l prindă, însă tiratianul se lăsă jos. Tentaculul se înfăşură în jurul spinării lui Pravak, şi, răsucindu-se spre dreapta, Ciras îşi înălţă sabia şi reteză apendicele 779

subţire. Tentaculul se întinse şi alunecă în jos, pe lângă pelvisul lui Pravak. Matahala greoaie se răsuci spre dreapta, dar tânărul se retrăsese deja din raza de acţiune a vreunei lovituri de ripostă. Continuă să se deplaseze spre stânga, ţinându-se bine la distanţă de cel de-al doilea tentacul. Para, atunci când n-avea încotro, se ferea când putea, şi-şi obliga adversarul să fie mereu în mişcare. Cu un adversar în carne şi oase – mai ales unul sângerând de pe urma pierderii unui tentacul –, strategia sa evazivă s-ar fi dovedit foarte eficientă. Însă creatura cu care se confrunta nu era din came şi oase şi-şi obţinea sprijinul din lumea din jurul ei. Ciras, pe de altă parte, era deja năclăit de transpiraţie. Îşi şterse fruntea şi împroşcă podeaua printr-un gest de scuturare a mâinii. O luptă bazată pe rezistenţă se putea termina numai într-un singur fel. Atunci Pravak făcu ceva neaşteptat. Îşi azvârli tentaculul spre Ciras. Alunecă pe sol, iar tânărul sări cu uşurinţă deasupra lui. Dar făcând asta, rămase încremenit pe loc. Dacă nu mai atingea pământul cu picioarele, nu se mai putea feri, iar în acel moment Pravak îşi lansă atacul. Cu săbiile ţinute depărtate şi singurul tentacul întins ca o suliţă vanyeshul se repezi înainte. Trei atacuri. Putea para două, dar ultimul îi va veni de hac. Îl cuprinse panica, dar se luptă s-o pună sub control. Apoi piciorul său drept atinse solul şi, fără măcar să mai stea pe gânduri, acţionă. Se simţi scăldat în jaedun. Se lansă cu capul înainte, simţind o înţepătură când lama tentaculului îi sfâşie carnea de pe umărul drept şi de pe fesă. Se aruncă pe burtă şi alunecă înainte, lovindu-i ambele braţe. Sabia şi teaca intrară adânc între osul mic şi cel mare al tibiei. Trăgându-şi picioarele şi apoi întinzându-le brusc în faţă, se strecură printre picioarele lui Pravak, trecând de el. Greutatea lui Ciras îndoi picioarele monstrului, făcându-l să-şi lipească genunchii. Teaca se frânse în două, ceea ce-l propulsă pe spadasin spre dreapta. Apoi filamentele de argint care legau oasele tibiei de gambă se desprinseră, iar tânărul se răsuci pe fund, cu sabia în mână. 780

Se izbi de marginea arenei, înaltă de jumătate de metru, şi aproape că se ridică în picioare, dar Pravak se prăbuşi ca secerat. Săbiile i se rostogoliră din mâini, iar Ciras azvârli una afară din cerc, repezindu-se apoi spre interior. Ridicându-şi sabia asupra adversarului său căzut, lovi cu lama în jos şi străpunse nodul de la spatele războinicului. Odată cu el pieri şi forţa membrelor lui Pravak. Ciras se trase înapoi şi făcu o plecăciune spre el. Apoi se întoarse şi plecă spre ceilalţi, aşezaţi în micul amfiteatru în mijlocul căruia se luptaseră. Deşi majoritatea lor rămaseră învăluiţi în umbră, văzu câteva siluete în care recunoscu fie gazdele de la ospeţe, fie adversari deja învinşi de el. Un hohot gros izbucni din gâtlejul lui Pravak. — Oare n-am spus eu că-i Yirxan renăscut? S-a întors un frate. Este un semn al viitorului. Unul dintre membrii consiliului de conducere din Tolwreen – un personaj mic de statură, învăluit într-o robă groasă, maro, făcu o plecăciune spre combatanţi. — Ciras Dejote, ai trecut prin cele Nouă Încercări. Te-ai dovedit a fi de valoare. La noapte vei fi iniţiat în misterele finale ale Tolwreenului. Ciras se înclină şi apoi o luă spre marginea cercului, însă consilierul strigă după el: — Aşteaptă! Tiratianul făcu aşa cum i se cerea şi încremeni pe loc. Consilierul ridică braţele şi cu toate că mânecile robei alunecaseră în jos, Ciras nu putea zări palmele sau braţele. Totuşi, un nimb verzui se adună acolo unde-ar fi trebuit să fie mâinile. Formă o sferă verde, care se extinse în timp ce aluneca spre cerc. Când ajunse la înălţimea unui stat de om, se rostogoli pe sol, ca un balon. Se întrebă dacă va trece de marginea cercului, însă se deplasă peste ea fără nici o dificultate. În momentul când ajunse jos, în cerc, se mări şi se contopi cu el, devenind o emisferă uriaşă, care s-ar fi înălţat şi deasupra lui Pravak, dacă ar mai fi fost în stare să stea în picioare. Aerul se îngroşă sub cupolă, iar Ciras simţi ca şi cum îl apăsa greutatea unui munte. Nu mai putea respira, iar asta-i aprinse 781

plămânii. Cumplita senzaţie îi inundă spatele, de-a lungul liniei tăieturii sale. O putea simţi cum se închide, apoi focul se stinse. Locul lui fu luat de o mâncărime de jaedun, aşa cum era obişnuită cea din timpul vindecării unei răni. Cu cât o identifica mai repede, cu atât mai uşor îi era să-l invoce. În timpul luptei n-o făcuse în mod conştient, însă panica îi deschisese calea spre jaedun. Ştia de la Moraven Tolo că disciplina îl va conduce pe acea cale, dar tocmai absenţa sa totală deschisese, cu adevărat, noul drum. Ceea ce făcuse el depăşea disciplina şi, cu toate astea, magia-l ajutase. I-ar fi plăcut să se gândească la asta pe îndelete, mai ales să reconstituie în minte ultima serie de manevre ale sale. Cu toate că făcuse ceva ce nu mai ţinea de o singură disciplină, ci de toate. Cele Nouă Forme fuseseră concepute să extragă avantajele din slăbiciune. Cereau controlul asupra trupului, un simţ al echilibrului, al vitezei şi puterii, cu toate amestecate pentru a evita loviturile oponentului în vreme ce provoca distrugeri maxime. Îşi recunoscuse propria sa vulnerabilitate şi acţionase pentru a evita adversarul, în vreme ce-şi exploata punctul slab. Mă îndoiesc că tot ceea ce-am făcut va fi cuprins vreodată în vreo formă, dar a funcţionat; la fel cum refuzul de a-i oferi banditului o formă pe care s-o recunoască a servit la înfrângerea sa. Poate că drumul spre jaedun zăcea tocmai în recunoaşterea principiilor aflate la baza tuturor disciplinelor. Globul verde se evaporă şi Pravak, cu nodul lui de războinic refăcut, se ridică în picioare. Îşi fixă la loc gamba stângă şi-şi înfăşură în jurul ei tentaculul retezat, ca s-o ţină legată. Apoi se ridică şi se apropie şchiopătând de Ciras. Masca de metal trosni când imaginea cruntă se modifică într-una mai prietenoasă, apoi încremeni aşa. — Aproape că aş vrea să simt din nou durerea, ca să-mi amintesc mai bine de acest duel. Râse încet, apoi îşi duse o mână la spate şi se trase de nod. — Nu trebuia să-l tai. M-aş fi predat odată ce ajungeam pe spate. — Nu te-aş fi dezonorat lăsându-te să te predai, clătină Ciras din cap. — Eşti cu adevărat Yirxan renăscut. Au fost înţelepţi că te-au lăsat 782

să păstrezi sabia. — Şi le sunt îndatorat, făcu el o plecăciune. Dacă-mi permiţi să plec, am să merg să-mi curăţ sabia şi apoi pe mine. — Desigur. Tu şi slujitorul tău veţi fi chemaţi peste trei ore, dădu Pravak din cap. Venirea ta este un semn bun. Ciras zâmbi, se înclină, apoi ieşi din cerc. Se duse spre un mic coridor şi se opri înaintea deschiderii circulare. Dintr-o mică gaură pătrată din perete, scoase un dreptunghi subţire de metal alb, identificat de Borosan drept un aliaj de argint cu thaumston, care, din câte ştia el, nu putea fi creat altfel decât cu ajutorul vrăjitoriei. În timp ce mânuia bucata de metal, sigilii se imprimară singure pe suprafaţa lui. Le recunoscu drept marcaje pentru costumul său, zâmbi, intră într-o cameră mică, sferică, acoperită în întregime cu panouri de argint. Introduse cheia de metal într-o fantă îngustă şi se gândi la încăperile care-i fuseseră atribuite într-unul dintre turnurile înalte. În spatele său, un panou de metal curbat alunecă în jos, închizând sfera, iar carnea lui se înfioră când magia se revărsă asupra lui. Apoi, panoul glisă din nou în sus, lăsându-l pe Ciras să pătrundă în încăperile împărţite împreună cu Borosan. Pentru că purta o sabie de vanyesh, cetăţenii din Tolwreen îl acceptaseră ca pe cineva deosebit, deşi nici el, nici Borosan nu-şi puteau da seama de ce. Fiecare test prin care trecuse, pe o scară crescătoare, de la rezistenţă şi inteligenţă la luptă, se sfârşise cu promisiunea că era cu un pas mai aproape de dezvăluirea misterelor. Şi cu siguranţă fusese antrenat, pentru că fiecare oponent cu care se confruntase şi-l învinsese în luptă îi devenise mentor în pregătirea pentru celelalte încercări. Borosan îl privi de la masa din mijlocul camerei de zi centrale şi se întinse. — Ai fost victorios? Ciras încuviinţă din cap. — Aş vrea ca maestrul meu să fi fost aici. Cred că am aflat calea spre jaedun. — E foarte bine, nu-i aşa? zâmbi inventatorul. Mă aşteptam însă să te văd mai bucuros. Spadasinul clătină din cap, traversând încăperea spre un ungher 783

unde-şi păstra uleiul şi cârpe pentru curăţat. — Am visat la asta încă din prima clipă când am început să mă antrenez, dar părea doar un vis. Calea se dovedeşte a fi atât de simplă, încât cred că aş fi apucat-o încă de la început, dacă mi-ar fi explicat cineva. — S-ar putea să n-o înţeleagă nimeni aşa cum poţi tu, vorbi Borosan, apoi îşi miji ochii bicolori. Dar nu numai din cauza asta nu te simţi bine, nu? — Nu, răspunse tânărul şi se aşeză apucându-se să-şi lustruiască sabia. Mă întreb dacă nu cumva instruirea şi testele nu erau cumva menite să mă pună pe calea spre jaedun. Speculaţiile tale că filamentele care urcă muntele trebuie să aducă magia dezlănţuită jos trebuie să fie corecte. Nu cred că vreunul dintre vanyeshi ar putea supravieţui în afara acestei atmosfere dacă nu se aventurează afară înveliţi în nămol de thaumston. — Atunci este minunat că nu se duc prea departe. Borosan ridică una dintre chei. Lumina se reflecta de pe suprafaţa ei, dezvăluind litere gravate. — Aceste chei prind un fel de proiecţie a noastră, iar când ne gândim să mergem într-un loc, magia ştie dacă ni se permite sau nu. Nu ştiu dacă sferele se mişcă sau dacă nu cumva suntem trimişi întro sferă identică, în locul unde vrem să ajungem, dar uite aşa ne deplasăm. Însă cu aceste chei speciale locul şi permisiunea sunt gravate pe ele. — Este singurul mod prin care putem ajunge în locuri de care nu ne amintim, dădu Ciras din cap. — Aşa e, dar există un truc, spuse Borosan şi lăsă cartela din mâna sa să penduleze înainte şi înapoi. Fiecare dintre thanatonii mei are o maşinărie diferenţială, căreia îi dau un set simplu de instrucţiuni. Pe această cartelă goală am inscripţionat mult mai multe instrucţiuni decât poate accepta o maşinărie diferenţială. Dacă înlocuiesc maşinăria cu zeci de astfel de cartele, chiar scriind mare, pot realiza o creatură de sute de ori mai deşteaptă decât sunt ele deja. — Dacă vanyeshii ar şti ar putea crea thanatoni care să-i înlocuiască pe sălbatici şi-ar fi chiar capabili să facă munci complicate, îşi încruntă spadasinul sprâncenele. 784

— Cum ar fi construirea de alţi thanatoni, vorbi Borosan şi puse cheia jos. Din fericire, cum sunt slujitorul tău, nu-mi acordă o atenţie prea mare. — Nu şi în astă noapte, spuse Ciras, apoi şterse spada şi-o puse pe un suport. La noapte ni se vor dezvălui toate. Peste numai câteva ore. — Asta-i bine sau rău? — Nu ştiu, clătină Ciras din cap. Nu sunt sigur că vreau să aflu. Cu o oră înainte de termenul stabilit, se arătară sălbatici care-i ajutară să se îmbrace. Aduseseră robe oficiale de mătase aurie, cu poalele tivite cu benzi late, roşii, şi cingători. Ciras avea o emblemă cu un tigru adormit, brodată cu roşu, pentru că acesta fusese blazonul lui Jogot Yirxan, însă era înconjurată de un cerc în flăcări, pentru a-i cinsti originea tiratiană. Roba lui Borosan era decorată cu un dragon nalenian, dar emblema era foarte mică, din moment ce era doar un slujitor. Borosan clătină din cap, pentru că mânecile robei sale erau cu vreo jumătate de metru prea lungi, iar tivul era suficient de mare ca să constituie o trenă de aproape un metru. — Nimeni n-a mai purtat astfel de robe de la căderea imperiului încoace. — Sunt special croite ca să fii nevoit să te mişti încet în ele. Astfel, ocaziile oficiale devin mai solemne şi te împiedică să te repezi asupra împăratului pentru a-l ucide. Sălbaticii mai aduseră cu ei chei speciale, încrustate cu sigilii pe care nici unul dintre ei nu le putu descifra. Cei doi oaspeţi îşi târşâiră paşii în sferă, traseră robele după ei, apoi introduseră cheile în fantele din perete. Deşi nici unul nu simţi vreo mişcare, schimbară priviri între ei. În mod normal, deplasările de acest fel se terminau într-o clipă, dar aceasta dură aproape un minut. Când uşa se deschise din nou, se treziră într-un tunel lat, cu tavanul pierdut în beznă. La capătul celălalt văzură o altă deschizătură, aruncând o lucire blândă, aurie. Începură să se deplaseze spre ea, iar Ciras îşi dădu seama că roba sa îl împiedica să se mişte prea repede. Senzaţia de macabru se amplifică pe măsură ce se apropiau de destinaţia lor. 785

În timp ce mergeau de-a lungul tunelului, lumini aurii scoaseră la iveală nişele săpate în pereţi. În fiecare dintre ele se afla câte o statuie înaltă, sculptată cu o mare grijă pentru detalii. Numele statuilor licărea într-o lumină vie la baza lor. Nu aveau nici o idee cine fuseseră aceste personaje până când un nume se aprinse în litere care formau Pravak Helos. — Aşadar, masca a fost chiar el. Ciras privi în sus, studiindu-l pe cel înfrânt de el. În timpul vieţii, Pravak fusese un om masiv, dar trăsăturile sale aveau o blândeţe pe care metalul nu o putuse reproduce. Spadasinul putea acum să vadă că Pravak fusese dintotdeauna înalt, chiar de copil, şi cu toate că asta-i folosea în timpul luptelor, probabil că-l şi deranja. Cunoscuse nenumăraţi indivizi afectaţi de acelaşi disconfort mental şi se întreba dacă Pravak credea că pierduse lupta din pricină că era prea masiv sau pentru că se mişcase cu prea mare stângăcie. Borosan ţinea pasul cu Ciras. — Deci ăştia erau vanyeshii. — Ceea ce-au fost ei cândva. Acum numai zeii ştiu ce-au devenit. — Nu par malefici. — Mă îndoiesc că răul a făcut parte din ceea ce voia sculptorul să oglindească. — Bine zis. Continuară să meargă până aproape de capăt, când ieşi la iveală şi nişa cu statuia lui Jogot Yirxan. Bărbatul purta părul lung – aproape la fel de lung pe cât îl avea şi maestrul lui Ciras – şi afişa un zâmbet căruia îi răspunse şi tânărul. Deşi trăsăturile nu erau deloc asemănătoare, trupul şi membrele lor aveau proporţii similare. Nu-i nici o surpriză că sabia lui îmi încape atât de bine în mâini. — Uită-te la sabia lui, zise Borosan arătând spre statuie. Sigiliile de pe ea. Le poţi descifra? — Nu cred că înţeleg ceva. — Par să spună ceva de un „frate geamăn din umbră”. — Pentru mine nu înseamnă nimic, clătină Ciras din cap. — Nici pentru mine. Continuară să meargă în tăcere, apoi ajunseră în coridorul de acces şi se opriră. Pravak, înveşmântat tot într-o robă aurie, stătea în 786

faţa intrării. Îi pofti înăuntru cu un semn din cap, apoi un fascicul auriu se scurse în urma lor, solidificându-se fără nici un sunet. Sigilii şerpuitoare apărură pe suprafaţa sa şi închise încăperea. Lui Ciras începu să i se strângă pielea, dar mai mult din cauza atingerii magice. Sala în care intraseră era lungă şi îngustă. De fiecare parte a ei se ridicau şiruri de scaune, iar vanyeshii se adunaseră acolo. Fiecare era înveşmântat într-o robă oficială, aurie, brodată cum se cuvenea. Iar el ajunse să fie bucuros că aveau robe mult prea largi pentru că voia să vadă cât se putea de puţin din aceste creaturi. Pe locurile disponibile se aşezară mai puţin de o sută şi fiecare dintre ei trăia în Ixyll de la Urgie. Ştia că Misticii puteau depăşi durata vieţii unui om, însă aceşti oameni trăiseră mai mult chiar şi decât limita supranaturală. Cei care semănau cel mai mult cu oamenii se împuţinaseră la trup şi se zbârciseră până când pielea atârna pe ei precum pieile uscate la soare. Unii erau înalţi şi subţiri, de parcă ar fi fost alcătuiţi din vreascuri uscate, în vreme ce alţii deveniseră diformi, cu trupuri infantile şi capete uriaşe. Şi mai erau şi cei cu nimic uman în ei. Cel puţin Pravak în această formă îşi purta cu o oarecare mândrie rodul meşteşugului său. Îşi menţinuse simetria bilaterală şi nu folosea decât două elemente – argint şi os – pentru a-şi crea un nou trup. Ciras văzuse în Opaslynoti gyanrigoţi alcătuiţi la nimereală, dar erau adevărate lucrări de artă în comparaţie cu unii dintre aceşti vanyeshi. Este o adevărată binecuvântare pentru omenire că nu pot părăsi aceste locuri. În faţa lor, la capătul celălalt al sălii, draperii înalte ţesute cu fir de aur ascundeau vederii acea parte a încăperii. Într-un punct pe la jumătatea drumului se aflau două mese, una mare şi una mică, iar Pravak făcu semn spre ele. Ciras înaintă spre cea mare, iar Borosan, aşa cum se cuvenea unui servitor, o luă pe cea mică. Farfurii încărcate cu fructe şi brânză erau aşezate în dreptul fiecăruia, iar pocalele fuseseră umplute cu vin negru, care aburea. Pravak înainta în urma lor, iar când îşi înălţă braţele, vayeshii adunaţi se ridicară la unison. — Ne-am adunat aici, precum aţi poruncit, o, stăpâne. Îi avem printre noi pe fratele renăscut, întors acasă. Acesta este un semn care 787

ne spune că aţi înfrânt Moartea şi că vă veţi reuni iarăşi cu slujitorii voştri credincioşi. Pe când îşi cobora braţele, draperiile se despărţiră pentru a dezvălui un tron masiv, de proporţii incredibile. Partea din spate era de forma unui disc, cu nouă stele tăiate în jurul marginii. Fiecare purta simbolul unui zeu. Borosan îi aruncă o privire. — Seamănă cu Tronul Celest. Ciras dădu din cap. — Atunci, cine-i acolo? Pe tron fusese aşezat un schelet auriu. O robă, brodată cu ursul purpuriu din Virine, fusese aşezată peste el. Scheletul, spre deosebire de vanyeshii scheletici, era lipsit de viaţă. Ciras se întrebă dacă asta nu se datora faptului că nu avea craniu. Toţi vanyeshii făcură o plecăciune adâncă, iar mâinile grele ale lui Pravak îi forţară pe Ciras şi Borosan să facă la fel. — Să fie slăvit şi preamărit, intonau vanyeshii. El este stăpânul nostru, Prinţul Nelesquin. Venirea sa este aproape. Lumea va tremura şi va aşeza din nou lucrurile aşa cum se cuvine.

788

36 Ziua a 32-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ministerul Unităţii Naţionale, Felarati Deseirion Keles sorbi din ceaiul oferit, apoi dădu din cap. Undeva, între aroma de ceai negru şi verde, avea un iz de flori, fără nici o pişcătură acidă. Asta însemna că fusese recoltat recent, probabil în cele Cinci Principate, şi transportat în nord. Mai degrabă, adus prin contrabandă în nord. Cred că-i Ochi-de-Tigru. Faptul că Marele Ministru deseian i-l oferise însemna că i se făcuse o onoare. Şi-i stârnise suspiciunea. Cel puţin, este o pauză bine-venită de la ceaiul de floarea-nopţii. Lui Keles i se oferise o robă neagră tivită cu aur, cu blazonul familiei brodat în locul cuvenit. Nu i se permisese să poarte sabie, dar reuşise să strecoare un baston la cingătoarea lui de aur. Asta îl desemna drept cineva cu un anumit rang, deşi de-abia dacă ar fi avut nevoie de asta. Majoritatea celor rămaşi în Felarati erau implicaţi în proiectul său de reconstrucţie şi-l cunoşteau din vedere. Sosise la Ministerul Unităţii Naţionale şi fusese surprins să vadă spadasini păzind intrarea. În afară de câţiva vârstnici şi femei înarmate cu cuţite, credea că toţi bărbaţii capabili să mânuiască o sabie plecaseră din oraş. Cu excepţia ambasadelor, cărora ţările prietene le asigurau securitatea, Felarati fusese lăsat fără nici o apărare. Deşi Keles nu avea nici un dubiu că deseienii aveau o mulţime de spioni şi poliţie secretă pândind peste tot, adevărul era că rămăseseră în oraş foarte puţini dintre cei care ar fi putut să stârnească probleme. Gărzile îl conduseră într-o încăpere mică, lambrisată cu lemn de cedru. Rogojini de trestie deschise la culoare acopereau parţial podeaua, dar fuseseră mărginite cu ţesături roşii, asortându-se astfel cu duşumelele de lemn de aceeaşi culoare. Pe un perete atârna o 789

pictură pe hârtie de orez, lucrată în tuş negru, cu o legendă scrisă cu roşu. Simpla imagine a unui cedru oferea o demnitate discretă şi făcea ca încăperea să pară un spaţiu intim. Apoi uşa de hârtie alunecă, făcându-i loc Marelui Ministru Rislet Peyt şi unui maestru al ceaiului. Demnitarul se înclină în semn de salut, iar apoi el şi Keles făcură o plecăciune spre maestru. Cartograful l-ar fi depăşit în înălţime pe Rislet şi cu siguranţă cântărea cu o treime mai mult decât el, cu toate astea prezenţa tânărului acapară încăperea. Avea capul ras, aşa că lucea într-o blândă nuanţă aurie, care contrasta vizibil cu ochii săi de un albastru-închis. Roba, decorată cu Şoimul deseian, era tot albastră şi încinsă cu o cingătoare albă. Singurele sunete din încăpere erau cele provenite de la prepararea ceaiului, din care maestrul turnă pentru fiecare. Apoi se înclină şi plecă. Marele Ministru îi oferi lui Keles ceaşca, apoi băură amândoi şi se aşezară, contemplând ceaiul în linişte. După o tăcere plină de respect, ministrul îşi aşeză ceaşca. — Vizita voastră îmi face mare plăcere, Maestre Anturasi. Munca voastră a transformat Felarati. Oamenii sunt încântaţi, la fel şi stăpânul meu. — Vă mulţumesc, Mare Ministru. Keles mai luă o gură de ceai şi apoi puse ceaşca jos. — Aveţi noutăţi de la prinţ? — În ultima vreme nu, dar veştile rele ajung mult mai repede decât cele bune. Dacă nenorocirea s-ar fi abătut asupra sa, am fi aflat. — Atunci înseamnă că totul este bine? Marele Ministru dădu solemn din cap. — Acum doar o săptămână, măreţul nostru conducător a întâlnit şi înfrânt o armată helosundiană de nouă ori cât a noastră. Prinţul avansează spre Vallitsi şi-i va zdrobi pe rebeli odată pentru totdeauna. — Mă bucură aceste veşti despre prinţ. Keles zâmbi vag, pentru a-şi ascunde îngrijorarea. Dacă helosundienii erau cu adevărat înfrânţi, evadarea sa din Deseirion va fi mult mai dificilă. În loc să o ia, pur şi simplu, spre sud, poate că va fi nevoit să meargă spre vest, apoi să traverseze Marea Întunecată, 790

spre Râul de Aur, apoi în jos, spre Moriande. I-ar prelungi nepermis de mult călătoria şi l-ar obliga să-şi revizuiască necesarul de rezerve pentru fugă. — Voi avea grijă ca felicitările voastre să ajungă la urechile Alteţei sale, zâmbi Marele Ministru. — Sunteţi prea bun. — Mă tem că nu asta este părerea domniei voastre, Maestre Anturasi, şi tocmai de aceea v-am invitat aici. Rislet îşi netezi roba pe coapse. — Am auzit că v-aţi exprimat exasperarea pentru că nu primiţi toată piatra şi cărămizile de care aveţi nevoie. — Este adevărat, spuse Keles pe un ton neutru. Ştiu că nu mai este adusă suficientă piatră de la cariere deoarece nu mai sunt destule căruţe pentru transportarea ei, dar mi se aduceau, nu demult, cam zece pe oră. Acum primesc şapte şi totuşi trec zece prin Poarta de Vest. Mi s-a spus că celelalte trei au fost dirijate spre un proiect despre care nu ştiu nimic. Cartograful urmări reacţia ministrului la minciuna sa. Când fusese invitat în vizită, Jasai îl povăţuise cum să trateze cu Rislet. „Poţi să-i spui tot ce ştii, dar nu-l poţi acuza de minciună. Este ministru, aşa că minciuna este considerată ceva firesc. Trebuie să abordezi totul ca şi cum ar fi vorba de o neînţelegere, permiţându-i să clarifice lucrurile. Dacă lămuririle nu te mulţumesc, cere explicaţii suplimentare.” — Ah, îmi dau seama că s-a petrecut o neînţelegere, Maestre Anturasi, surâse Marele Ministru. Este în întregime vina mea. Deşi am făcut ordine în ministere, m-am întins mult prea departe decât mi-aş fi imaginat că aş putea şi n-am comunicat la fel de bine pe cât ar fi trebuit. Vedeţi, am vrut mai de mult să vă rog să mă ajutaţi cu proiectul meu şi, când subordonaţii mei s-au pus pe treabă, nu apucasem încă să programez această întâlnire. Vă rog să-mi iertaţi lipsa de eleganţă. — Vă este iertată. Veţi aprecia semnalele mele, deoarece intenţionam să folosesc piatra şi cărămizile luate de domnia voastră pentru construirea unui mic avanpost pe malul râului. Ar proteja casele noi până ce zidurile de apărare ar putea fi extinse. — Apreciem asta, Maestre Anturasi, dar se pare că succesul 791

prinţului nostru face ca probabilitatea unui atac la Felarati să fie foarte mică, vorbi ministrul deschizându-şi braţele. Succesele sale au creat alte necesităţi. Am dirijat piatra şi cărămizile pentru a începe construirea unei noi clădiri a ministerului. Acolo îi vom trimite pe cei care vor supraveghea atât situaţia din teritoriile cucerite, cât şi vastele sectoare oferite prin munca voastră. Keles dădu din cap. — Şi doriţi să vă ajut cu asta? — Sunteţi atât de amabil că vă oferiţi, Maestre Anturasi, îi adresă bărbatul un zâmbet reţinut. Am sperat să vă putem ruga să integraţi clădirea noastră în planurile voastre. Am fost absolut convins că veţi prelua o construcţie de o asemenea natură, dacă înţelegeţi cum au progresat evenimentele. Dorim ca edificiul nostru să se armonizeze perfect cu tot ceea ce-aţi creat până acum. Keles îşi luă ceaşca şi mai sorbi din ceai. Poate că nu era el atât de familiarizat cu cele ce ţineau de ministere şi birocraţi, însă Jasai avusese dreptate. Familia Anturasi se afla dincolo de stadiul la care ar fi putut fi manevrată de miniştri. Încercarea de a ascunde clădirea ministerului în planurile lui nu era atât sofisticată, pe cât copilărească. Dacă Pyrust revenea şi obiecta, miniştrii vor da vina pe Keles. Vor spune că nu-l putuseră opri, din moment ce îi dăduse mână liberă. Dacă prinţul aproba, atunci el ar primi laudele pentru spiritul său de prevedere, iar miniştrii îşi vor primi noua lor clădire. Controlul asupra imperiului înfloritor ar fi menţinut în Felarati, ceea ce l-ar face pe Rislet Peyt mult mai puternic. Însă ce părea şi mai copilăresc era că ministerul îşi încorda muşchii în absenţa prinţului. Rislet era mult mai tânăr decât orice Mare Ministru de care auzise Keles. S-ar fi putut să fie genial, însă cartograful presupunea că i se oferise funcţia pentru că restul miniştrilor îl socoteau dispensabil. Dacă Pyrust nu-i aproba acţiunile, sfârşea mort, dar i-ar fi mascat pe cei responsabili de deciziile care-l înfuriaseră pe prinţ. Prin crearea unei noi clădiri, se va afla pe o poziţie detaşată faţă de manipulatorii lui din umbră. Era o mişcare tactică capabilă să-l entuziasmeze pe Keles şi să-l dezguste în acelaşi timp. Însă, după cum se străduise Jasai din răsputeri să-i explice, era o parte din mecanismul şi maniera 792

funcţionării lumii. Ministrul făcuse mutarea în acest moment pentru că în cazul când Pyrust ar fi murit în campanie, n-ar lăsa nici un moştenitor. Nobilimea care ar încerca să-i ia locul ar trebui să se înţeleagă cu el şi existau foarte multe posibilităţi ca modelul pentru guvernarea Deseirionului în viitor să fie oferit de Consiliul de Miniştri din Helosunde, transformându-l pe Rislet într-un prinţ fără titlu. Miniştrii manipulau pe toată lumea ca să obţină ce voiau şi astfel puteau fi şi ei manipulaţi la rândul lor. Iar asta, primise Jasai asigurări, va face parte din discuţia sa cu tânărul. Între ei doi puteau apărea câteva lucruri care-l interesau. — Cred, Mare Ministru, că aş putea să rezolv solicitarea voastră, vorbi Keles şi puse ceaşca jos. Iar veştile aduse sunt interesante pentru că-mi confirmă un vis avut recent. Unul profetic, asemănător cu cele care-l călăuzesc pe Prinţul Pyrust. Marele Ministru zâmbi, dar era limpede că-i trebui un oarecare efort. — Vă rog, povestiţi-mi şi mie visul vostru. Keles dădu din cap şi pentru o clipă îl încercă tentaţia de a i-l povesti pe cel în care se plimba cu sora sa prin paradisul ei. Asta l-ar buimăci. În loc de asta, se ţinu de scenariul creat împreună cu Jasai. — Deseirionul are o istorie imperială bogată. Am studiat hărţi şi, la vest de aici, există mai multe fortăreţe imperiale în ruină. Mi-ar plăcea să călătoresc până acolo şi să aleg pietre pentru a fi incorporate în noile clădiri. Ele vor realiza legătura dintre vechi şi nou. Înţelegeţi importanţa acestui lucru. — Voi da dispoziţie să vi se aducă pietre, Maestre Anturasi. — Nu, mă tem că asta nu va rezolva nimic. Trebuie să plec de aici să cercetez terenul. Ca să spun adevărul, am un motiv suplimentar. — Asta nu va conta, Maestre Anturasi, pentru că ordinele prinţului au fost foarte clare. Nu aveţi voie să părăsiţi teritoriul oraşului. — Ştiu ce ordine a dat, Mare Ministru, afişă Keles un zâmbet. Ştiţi că Doamna Inyr Vnonol mi-a fost companioană. Sper s-o pot lua cu mine în aceste deplasări ca să pot petrece o vreme cu ea afară din Felarati. Cred că înţelegeţi. 793

Marele Ministru dădu din cap. — Da, însă, din nou, aici este o chestiune legată de ordinele prinţului. — Da, m-am gândit şi la asta. Vă sugerez, Mare Ministru, ca în timpul lipsei prinţului să anexaţi, pur şi simplu, aceste locuri şi să le faceţi parte din oraş. Ar putea chiar să vi se atribuie spiritul vizionar al întrezăririi creşterii oraşului şi în acea direcţie. Când Felarati va deveni capitala imperiului, ştiţi că se va extinde. Bărbatul mic de statură îşi miji ochii. — Planul vostru are merite, Maestre Anturasi. Îl voi lua în considerare. Şi-l vei aproba, odată ce ai cumpărat cele mai bune parcele de pământ din zonă. — După cum voi lua şi eu în considerare cel mai bun proiect pentru noua voastră clădire, spuse Keles şi privi în jur, prin camera de cedru. Pot să-mi dau seama că o încăpere precum aceasta va deveni sanctuarul vostru într-unul dintre cele mai selecte cartiere ale oraşului. Marele Ministru îşi ridică ceaşca. — Iar dacă vă veţi deplasa spre vest, îmi promiteţi că nu încercaţi să fugiţi? Keles îi aruncă o privire surprinsă. — I-am promis prinţului că nu voi părăsi Felarati. Mă voi ţine de cuvânt până mă va elibera el de promisiune. Sau din necesitate. — Atunci să bem pentru extinderea Felaratiului şi a Deseirionului, îşi înclină Rislet Peyt capul. Omenirea va privi încoace, să vadă unde au fost săvârşite miracolele. — Aşa va fi, Mare Ministru, vorbi Keles ridicând şi el ceaşca. Primele dintre ele fiind evadarea Prinţesei Jasai şi naşterea în libertate a viitorului conducător al Deseirionului.

794

37 Ziua a 33-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Vroankun, Ixun Nalenyr Deşi detesta frazele pioase de simpatie dăruite Jaranei Vroan, văduva lui Donlit Turcol, Junei Aerynnor era încântat să fie departe de Moriande. Ca rezultat al morţii contelui, fusese chemat din nou în bârlogul opiomanilor şi i se dăduse o însărcinare. Plecase la Jormir pentru funeralii, iar de acolo însoţise suita văduvei înapoi spre Ixun. Fusese mult prea curând să poată face altceva decât să-şi exprime regretele sale profunde înaintea Jaranei, însă ea părea să-i aprecieze oferta de a o vizita din nou într-un moment mai fericit. Junei de-abia dacă-şi putea imagina un moment mai fericit, pentru că lucrurile evoluau perfect. Nu ştia, şi nici nu-i păsa, cine-i trădase lui Cyron urzeala lui Turcol. Admitea însă că s-ar fi putut să nici nu fie vreo trădare, din moment ce Lordul Umbrelor din serviciul prinţului era departe de a fi prost, iar contele nu făcuse altceva decât să cutreiere străzile capitalei, azvârlind cu aur la toţi cei despre careşi imagina că erau asasini. Indiferent de modul cum aflase Cyron despre plan, totul se terminase prost pentru Turcol şi funcţionase bine pentru ambii săi patroni. Un singur lucru de care nu ţinuse cont era Jarana Vroan şi influenţa sa asupra tatălui ei. Ea îşi iubise, de fapt, afemeiatul soţ şi încercase cu disperare să-i facă un copil. Junei bănuia că mama ei, decedată acum, o măritase pentru a crea o legătură care ar putea uni ambele domenii. Contele Vroan părea s-o adore pe fiica sa, iar mâhnirea ei deveni şi a lui. Chiar şi mai important, adoptase şi dorinţa ei de a răzbuna moartea soţului. Junei fusese acceptat în casa Vroan datorită rangului său, cel puţin aşa păruse la început. Cineva şuşotise altcuiva, iar vorbele 795

ajunseră la urechile contelui cum că s-ar putea să fie de un ajutor deosebit. Bătrânul îl convocase pentru o întâlnire privată în încăperile pavate cu piatră şi decorate modest. Contele încă mai purta roba albă de doliu, dar se comporta oricum altcumva decât senin şi contemplativ. Bărbatul înalt şi slab îi turnă lui Junei un generos pocal cu vin, iar agentul deseian sorbi din politeţe, deşi detesta soiul local pentru lipsa de subtilitate. Contele Vroan izbi cu palma în peretele de piatră al turnului. — Ştiu că majoritatea lorzilor din Moriande şi-au lambrisat încăperile lor private cu lemn, adăugând panouri fine de hârtie. Îşi servesc ceai şi se mint în tihnă unii pe alţii. Aţi văzut asta cu ochii voştri, sunt convins. — Da, milord. — Ştiţi, am vizitat Felarati. Asta a fost pe vremea când făceam parte dintr-o delegaţie trimisă să negocieze pentru o fărâmă de pace. Mi-a plăcut acolo, zise şi lovi din nou piatra cu palma. Oraş întunecat, dar unul puternic. Ştiu că aveţi propriile diferende cu prinţul, dar am vrut să vă spun că eu cred că locul copilăriei voastre zămisleşte bărbaţi, nu viermii care colcăie în oraşe precum Moriande. — Apreciez asta, milord, spuse Junei şi lăsă jos cupa cu vin. Opinia voastră este împărtăşită în anumite locuri, chiar şi în Moriande. Dacă-mi permiteţi să vorbesc direct... — Vă rog, spuneţi-mi ce se petrece în capitală. — Nu cred că vreţi să ştiţi întreaga poveste, milord. Junei îşi împreună mâinile la spate, cam la fel cum legase mâinile ultimei sale victime. O luase de lângă bârlogul opiomanilor, pe unde se plimba buimăcită. Drogurile îi anesteziau percepţia durerii, dar în timp ce o diseca, înţelegerea morţii îi înflorise în priviri. Dacă n-ar fi avut căluş la gură, ţipetele ei ar fi fost un deliciu, dar trebuise să se mulţumească doar cu teroarea oglindită în ochii ei. A murit frumos – deşi nu chiar atât de frumos precum Nirati Anturasi iar nevoia lui de a ucide se astâmpărase pentru încă o vreme. — V-am spus deja, milord, cât de mult mă îndurerează pierderea voastră. Nu există nici o îndoială că această poveste despre bandiţi este un paravan pentru a ascunde crima. Prinţul Cyron i-a luat pe Prinţul Eiran şi pe curtezană să-l privească pe Contele Turcol cum 796

moare. Apoi vă dezonorează trupele punându-l pe Eiran la comanda lor. Acesta, după ce-a văzut crima, este prea îngrozit ca să spună adevărul despre ce s-a petrecut acolo, dar nu trebuie pusă decât o întrebare simplă. Dacă bandiţii au fost cei care au atacat, de ce n-a fost arătat nici unul? De nu există nici un proces? Vroan îşi termină vinul dintr-o singură înghiţitură şi-şi mai turnă. — Ştiu de astea, Conte Aerynnor. Turcol a fost ucis cu sânge rece, vorbi el, apoi îşi coborî vocea cu o idee. Nu am nici un fel de îndoială că a pus la cale unele lucruri de capul lui, dar a fost prins în capcana propriilor urzeli. Au fost momente când s-a încrezut în carisma lui mai mult decât în propriul său intelect, ceea ce este o problemă pentru cineva atât de plin de el. De fapt, am fost fericit să-l trimit de aici, la comanda trupelor noastre, pentru că asta l-a dus în est şi, ca so spun cinstit, m-a ferit pe mine de a pune să fie ucis. — Chiar aşa, milord? — Aş fi făcut-o. Aş fi detestat să las să se întâmple asta, din moment ce pe Jarana o întristează atât de tare, dar mai bine să-l jelească pe el decât pe mine. — De acord, clătină Junei solemn din cap. Cred că, din moment ce Nerot Scior este şi el rezident aici, ştiţi că am fost implicat ca agent în investiţiile făcute de mama sa la Moriande. — Ştiam eu că avea pe cineva în Moriande, izbucni contele în râs. Idiotul acela de Melcirvon n-ar fi în stare să nimerească pământul nici dacă l-ai arunca din propriul turn. Ea s-a consultat cu mine asupra evenimentelor din Moriande, încercând să-mi afle reacţiile la sugestia de a-şi aşeza dosul amplu pe Tronul Dragonului, dar m-am făcut că nu pricep. — Ideea avansată, milord, de către oamenii din Moriande, a fost că domnia voastră, ea şi răposatul Conte Turcol aţi fi putut forma un triumvirat. Desigur, aveţi avantajul, fiind un erou nalenian şi având un copil cu legături în Helosunde. Cred că evenimentele de acolo vor întoarce toate acestea şi mai mult în favoarea voastră şi că ducesa ar putea fi convinsă să vă sprijine, în schimbul unor promisiuni pe care nu va trebui să le îndepliniţi niciodată. Capul lordului vestic se ridică. — Ce evenimente? 797

Junei privi în jos, spre podea. Patronul său din minister îi oferise un punct de vedere asupra celor petrecute în Helosunde, minimalizând realitatea. Pe baza unor cereri de informaţii din partea celorlalţi agenţi din reţeaua deseiană din Moriande, Junei putu să-şi dea seama ce se întâmplase cu adevărat. Deşi Vroan ar fi fost alarmat de veştile de la minister, n-ar fi fost destul de alertat pentru scopurile lui Junei. Contele trebuia să se mişte repede şi fără menajamente pentru a influenţa lucrurile în aşa fel încât să Deseirionul să profite cât mai mult. — Veştile nu au circulat prea departe, dar acum o săptămână şi jumătate Prinţul Pyrust a zdrobit o armată helosundiană. Le-a tăiat toate legăturile cu sudul şi a înaintat spre Vallitsi. A pornit asediul împotriva oraşului şi-l va lua până la sfârşitul lunii. Apoi intenţionează să se deplaseze spre sud, iar în luna Şoimului va ataca Nalenyrul. Contele Vroan se holbă la el un moment, apoi îşi puse jos cupa cu vin. — Cât este de serioasă este această informaţie? — Mi-aş pune şi viaţa la bătaie pentru ea. Cunoaşteţi că relaţiile mele cu curtea deseiană sunt mai puţin decât cordiale. Dacă nu aş fi venit aici, mi-aş fi lichidat afacerile prin Moriande şi m-aş fi îndreptat spre sud, spre Erumvirine. Vroan îşi supse buzele şi dădu uşor din cap. — Iar Prinţul Cyron nu este un comandant de oşti. — Nu, milord, chiar că nu este. M-aş fi aşteptat ca el să cheme sub arme mai multe trupe vestice şi să vă ceară să le conduceţi împotriva deseienilor. Trecătorile din munţi pot fi menţinute, însă luptele vor fi foarte sângeroase. Oamenii voştri vor fi cei care-i vor apăra teritoriul. Dinastia Komyr s-a bazat pe domnia voastră şi în trecut pentru confruntările cu Pyrust şi va face la fel şi acum. — Nu. Nu, asta nu poate fi îngăduit să se întâmple. Dacă sângele Komyr este atât de slab încât nu-şi poate păstra domeniul, trebuie să renunţe la Tronul Dragonului. — Eu aş fi de acord, milord. Problema este cum s-ar putea pregăti cea mai favorabilă abordare? 798

— Nu sunt sigur că înţeleg, îl examină Vroan cu prudenţă. — Dar este simplu, milord. Un asasin este cea mai bună soluţie pentru problema Prinţului Cyron. Nu are moştenitor. Odată cu moartea sa, puteţi păşi cu fruntea sus şi accepta mantia de prinţ pentru a vă salva naţiunea, explică Junei, apoi ridică un deget. Oricum, dacă planul ar fi descoperit, reputaţia dumneavoastră ar avea de suferit şi, mai mult ca sigur, v-aţi confrunta cu o răzmeriţă în est. — Este multă înţelepciune în ceea ce spuneţi, dar Cyron tot rămâne pe tron. — Adevărat, dădu Junei din cap, însă Nerot Scior este genul de complotist care ar putea fi convins să recurgă la un asasin. Oricum, este susceptibil să fie obligat să accepte vina. Odată ce prinţul dispare, îl daţi de gol, îl ucideţi şi intraţi domnia voastră pe locul lăsat gol. Până atunci însă, ţinând cont de legăturile voastre cu Helosunde şi preocuparea pentru Nalenyr, puteţi aduna o oaste şi să fiţi pregătiţi să interveniţi în războiul apropiat. Chiar dacă Cyron nu moare, va ajunge să depindă de domnia voastră şi-l veţi îndepărta mai târziu, cu binecuvântările naţiunii recunoscătoare. Iar atunci, milord, dacă veţi avea ocazia de a înainta spre nord, în Helosunde, veţi face asta pur şi simplu pentru fiica voastră. Dacă recapturaţi Helosunde, vă asigur că şi Deseirionul va cădea curând după aceea. Vroan îşi încrucişă mâinile pe piept. — Cât din astea toate credeţi că sunt posibile? — Unificarea celor trei teritorii? Cred că asta se va realiza în timpul vieţii mele, ridică Junei din umeri. Asasinarea lui Cyron şi folosirea lui Nerot pentru a-şi asuma vina sunt chestiuni simple. Cu pregătirea corespunzătoare, ar putea chiar să se ridice singur şi să-şi proclame complicitatea, convins că a scăpat naţiunea de un tiran. — Adevărat. Ar putea fi făcut să creadă că este în avantajul său, zâmbi lordul vestic. Iar dumneata, Conte Aerynnor, ce avantaje ai avea dacă evenimentele s-ar desfăşura precum le descrii? — Milord, eu sunt un om modest şi nu mă las dus de ambiţii. Am învăţat să fiu mulţumit că sunt în viaţă. Aş vrea foarte mult să-l văd pe Şoimul Deseian cu aripile frânte, dar este doar o prelungire a dorinţelor mele. 799

— Dar credeţi că v-aş fi recunoscător pentru ajutor. — Înălţimea voastră mi-a arătat deja ospitalitatea casei sale şi bogăţia pivniţei sale de vinuri. Răsplata mea ar fi să continui să vă dau ajutor. Vă veţi ridica la înălţimi la care eu doar pot visa. Vroan pufni, apoi îşi luă cupa şi bău. Se şterse la gură cu mâneca. — Nu cred că sunteţi modest sau lipsit de ambiţii. Cred că vreţi mai multe decât spuneţi şi mai ştiu că veţi ajunge să obţineţi ceea ce vreţi. — Milord este amabil. — Sunt, şi aş fi dispus să garantez, cu condiţia să cădem de acord asupra unei singure chestiuni. — Şi care este aceea? — Că propăşirea dumitale nu se va face pe seama mea. — Ca şi făcut, milord, ridică Junei pocalul. — Foarte bine, făcu Vroan, apoi îşi reumplu cupa şi bău. Acum haideţi să vedem cum îl va ucide Nerot pe Prinţul Cyron şi va pava calea spre ascensiunea noastră.

800

38 Ziua a 34-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Maicana-netlyan (Sălaşul Regelui-Vrăjitor), Caxyan Vizitarea Regelui-Vrăjitor amentzutlian nu era deloc atât de simplă precum vizitarea prinţului nalenian. Jorim trecu printr-o săptămână întreagă de ritualuri de purificare, similare cu cele îndeplinite de el înainte de a începe să înveţe magia. În acest timp, putea să discute cu alţii, însă îi era strict interzis să atingă sau să se lase atins, restricţie la care a trebuit să se supună şi Shimik, şi Nauana. În acele nouă zile, reuşi să-şi cureţe toate urmele de piele moartă şi descoperi că sub ea se afla ceva foarte sănătos. De fapt, pielea lui părea mai sănătoasă decât îşi amintea să fi fost vreodată. Deşi era încă tânăr, timpul petrecut sub soarele arzător, explorând lumea largă, începuse să lase urme. În colţul ochilor avusese nişte încreţituri, ca ghearele de dragon, dar acum dispăruseră. Mai mult, unele dintre cicatricele adunate în decursul călătoriilor dispăruseră, la fel ca şi tatuajul tribal din Ummummorar, de pe coapsa dreaptă. Părul şi barba îi rămaseră albe, dar nu aveau uscăciunea firelor de păr ale unui om bătrân. Cei mai uluitori erau însă ochii şi, cu toate că încercase din răsputeri, nu se putea obişnui cu ei. Cel mai mult îl deranja forma romboidală a pupilelor, nu atât irisul incandescent. Îi evocau prea mult dragonii şi şerpii, ceea ce-i reamintea că se presupunea că era un zeu renăscut. Încă se mai opunea acestei idei, deoarece văzuse ce fel de forţă brută îi putea sta la dispoziţie. Dacă era un zeu, putea face orice cu ea, cu condiţia să şi-o poată controla. Însă dacă era doar un om care se amăgea cu asta, atunci controlul putea fi o iluzie, iar rezultatul probabil al acţiunilor sale – malefic. Desigur, prima ocazie adevărată când îşi folosise puterea copleşitoare fusese anihilarea unui duşman, dar ce s-ar întâmpla dacă oamenii îl respingeau? Am mai fost acuzat 801

şi înainte că sunt iute la mânie. Asta nu este o trăsătură prea bună la un zeu. Încă se mai lupta cu dilema a ceea ce era şi cât de mult era dispus să accepte asta, când şi-a făcut bagajele pentru o călătorie spre Maicana-netlyan. Regele-Vrăjitor trăia în muntele aflat la două zile de mers spre sud-est. Odată sosiţi acolo, Jorim ar avea la dispoziţie o singură zi pentru a se purifica şi apoi, numai el singur, ar intra în bârlogul Regelui-Vrăjitor. Anaeda Gryst trebui să-l ţină strâns pe Shimik la plecarea lui. Fennul îşi lăsase în urmă orice teamă mai avea, iar Jorim îl invidia pentru că putea uita atât de repede. I-ar fi plăcut foarte mult să-l ia cu el, dar singurii săi companioni vor fi doi dintre cei mai vârstnici vrăjitori maicana. — Vom avea noi grijă de el şi ne vom asigura că n-o ia pe urmele tale, îl linişti Anaeda. — Shimik, stai aici. Păzeşte Lupul furtunii. Tu, făcu Jorim un semn din cap. Fennul încetă să se mai zbată în braţele femeii. — Jrima, Shimik jeluieşte trist. — Nu fi trist. Jrima se întoarce repede, îi făcu cu ochiul creaturii. Am să te învăţ o scamatorie când mă întorc. — Shimik păzeşte bine-bine, făcu el ochii mari. — Asta-i ceea ce aştept, spuse Jorim, apoi privi spre Anaeda. Sper că nu va face probleme prea mari. — Puţin probabil, doar dacă nu cumva îl înveţi să facă şi focul. Shimik dădu fericit din cap la această sugestie. — Am să mă gândesc eu la altceva. Nu ştiu cât va dura totul. — Atât cât va fi necesar, vorbi ea şi aruncă o privire spre nord, peste câmpiile de dinaintea Nemehyanului şi dincolo de piramida de cranii. Am trimis trupe să caute mozoyani. Vor da alarma şi vom putea să-i ţinem la distanţă. Cel puţin, aşa-i planul. — Sunt sigur că va funcţiona. Jorim făcu o plecăciune spre ea, apoi se întoarse spre Nauana. — Mă însoţeşti o bucată de drum? — Aşa cum doreşte Stăpânul meu, Tetcomchoa. Femeia zveltă trecu lângă el şi o luară în jos pe drum, spre 802

Maicana-netlyan. Cei doi maicana care-l însoţeau în călătorie trăgeau după ei două cunya încărcate cu merinde şi-i urmară păstrând o distanţă respectabilă. Tânărul se încruntă şi-şi privi mâinile. — Vreau să-mi cer iertare pentru felul în care m-am purtat. — Zeii nu trebuie să-şi ceară iertare. — Poate că nu, dar ar trebui, îi aruncă el o privire scurtă. Mi-ai deschis o lume minunată, însă este una care m-a speriat. De unde vin eu, magia pe care o practică maicana este considerată ceva înspăimântător. Tu mi-ai arătat, puţin câte puţin, că nu este ceva rău. Am acceptat, dar când am acţionat acolo... — ...Ai devenit tu însuţi. — O parte din mine se teme că ai dreptate, scutură Jorim din cap. — De ce te temi, stăpâne Tetcomchoa? întrebă Nauana întinzându-se spre el, dar apoi se răzgândi. Ar trebui să te bucuri descoperind cine eşti. Când ni te-ai alăturat prima data, ai fost destul de înţelept să ştii că va trebui să-ţi dezvăluim întreaga ta glorie. Ţiam fost credincioşi timp de câteva cicluri de ani. Ne onorezi învăţând. — Şi v-aş face de ruşine dând înapoi? — Mi-am dat toată silinţa să te învăţ, privi ea în jos, cu lacrimi licărindu-i în ochi. Jorim n-ar fi vrut nimic mai mult decât să-i şteargă lacrimile, însă nu-i era permis s-o atingă. Apoi, fără să se gândească, atinse maiul şi făcu lacrimile să se îndepărteze plutind, unindu-le în aer. Dacă pot oferi alinare prin magie, nu poate fi aşa cum m-am temut. Trebuie doar să fiu mai mult decât mă tem să fiu. Nauana îşi trecu o mână peste obraz. — Îţi mulţumesc pentru această bunătate, stăpâne. — Trebuie să înţelegi ceva. M-ai învăţat aşa cum trebuia să fiu învăţat şi tot ce trebuia să ştiu. Dacă nu ţi-ai fi făcut treaba bine, mozoyanii i-ar fi omorât pe toţi cei de pe Rechinul negru. Victoria noastră în acea zi a fost victoria ta. — Mulţumesc. — Şi să mai ştii ceva, îşi coborî Jorim vocea. Faptul că te-ai deschis înaintea mea îmi aminteşte de cine sunt, cine am fost şi de ce 803

sunt aici. Francheţea ta îmi va fi pavăză împotriva fricii. Nu ştiu ce sunt, om, zeu sau vreun amestec, dar sunt mai bun datorită eforturilor tale. El îi zâmbi, iar ea-i întoarse zâmbetul. — Stăpâne, cred că eşti convins. — Sunt. Am să-mi amintesc, indiferent ce se întâmplă, oftă el. Acum ar fi mai bine să pleci, înainte să te ating şi să trebuiască să trec printr-o altă săptămână de purificări. — După cum doreşti, stăpâne. Am să aştept să te întorci. — Asta nu se va întâmpla suficient de repede. Călătoria spre muntele Regelui-Vrăjitor decurse fără nici un eveniment. Companionii săi abia dacă scoaseră o vorbă în afară de rugăciuni şi comenzi adresate animalelor de povară. Într-un moment când ar fi apreciat relaxarea, ei erau hotărâţi să nu-l deranjeze din meditaţie. Aşa că făcu ceea ce făcuse întotdeauna când nu voia să se gândească la lucrurile prea serioase: studie flora şi fauna, catalogând mental specimenele pentru jurnalele sale, atunci când se va întoarce la Nemehyan. Însoţitorii săi remarcară preocuparea sa şi începu să se teamă că acest lucru va fi interpretat de unii drept intenţia lui Tetcomchoa de a lua în seamă orice creatură şi aspectul său, pentru a hotărî dacă va supravieţui sau nu la vreme de centenco. Poate că şi fac asta. Astfel de gânduri se întindeau pe cât de departe voia el să meargă cu analiza situaţiei sale. Îşi spuse că toate se întâmplau aşa pentru că voia să se consulte cu Regele-Vrăjitor şi să se bucure de înţelepciunea lui. Era un pretext la fel de bun ca oricare altul, aşa că-l folosi. După ziua finală de odihnă şi ritualuri de purificare, Jorim îşi puse robele aduse de pe Lupul furtunii. Mătasea purpurie, tivită cu fir de aur, avea pe piept, mâneci şi pe spate dragonul nalenian. Nu purta nici o armă la el şi în afară de faptul că-şi împletise pletele de pe tâmplă, era lipsit de orice ornamentaţii. Făcând o plecăciune de bun rămas către călăuzele sale, urcă o cărare în serpentină prin junglă, spre o cavernă de la baza muntelui şi începu lunga călătorie spre vârf. Deşi prima parte a cavernei părea să fie naturală, destul de repede 804

apărură trepte cioplite în piatră, care se răsuceau înainte şi înapoi, în sus şi în jos, şerpuind pe un drum sinuos, făcut parcă doar ca să-i obosească pe cei care-l urmau. Apoi ajunse la o întrerupere a cărării. Muntele se crăpase cândva şi, după aspectul muchiilor ascuţite ale pietrei sfărâmate, se întâmplase destul de recent. Pe o porţiune de câţiva metri, cărarea se surpase într-un morman de resturi, vreo sută de metri mai jos. Îşi aminti că văzuse mormanul într-una dintre cavităţile de jos, dar nu se gândise la semnificaţie. Jorim dădu din umeri, se trase înapoi câţiva zeci de paşi şi alergă. Ajunse la spărtură şi o sări fără nici o dificultate. Se ghemui când ateriză pe sol, apoi se uită înapoi la prăpastie şi zâmbi. Făcând acest exerciţiu simplu şi observând, din nou, natura în timpul călătoriei sale, îi reaminti de plăcerile simple ale vieţii. Sunt, uneori, momente când complicăm totul mult prea mult. Se ridică şi o luă înainte iar pe când treptele urcau spre stânga el continuă să meargă înainte. Paşii săi călcau prin piatră, apoi trecură prin ceea ce-ar fi fost un perete de stâncă. Simţi nişte furnicături când trecu prin el, dar nici un fel de teamă sau probleme. Pătrunzând într-un tunel scurt şi întunecos, se întoarse împrejur şi putu vedea treptele şi prăpastia foarte clar. A fost o iluzie. Mă întreb cum a fost realizată? Îşi continuă drumul şi ajunse într-o încăpere uriaşă, boltită, care dădea într-una şi mai mare, spre nord. Amândouă fuseseră săpate de mâna omului şi decorate cu picturi în maniera amentzutlă. Se uită în sus, spre boltă, şi descoperi stele, aranjate conform zodiacului amentzutl, cu soarele pregătit să iasă de sub semnul Tetcomchoa. Intrând în încăpere, un bărbat care nu purta altceva decât o legătură acoperindu-i şalele, îi zâmbi de sus, din încăperea mai mare. Jorim nu putea nici măcar să-i ghicească vârsta, pentru că trupul îi părea tânăr şi zvelt, iar părul său castaniu nu avea nici cea mai vagă urmă de încărunţire. Totuşi, ochii săi căprui adăposteau ani fără număr. Mai era ceva bătrân în acel bărbat, dar pentru moment nu-şi putea da seama ce. — Te-am tot aşteptat, Tetcomchoa, şi sunt onorat de vizita ta, îi zâmbi Regele-Vrăjitor. 805

Se opri o clipă, iar zâmbetul său se lăţi. — Discutăm în limba amentzutl, ori mă vei bucura îndeplinindumi dorinţa de a auzi din nou limba imperială? — Poftim? făcu Jorim cu gura căscată. Vorbiţi imperiala? — Da şi sunt sigur că aş fi uitat-o dacă timpul nu s-ar scurge aici în direcţii ciudate. Mâna lui dreaptă se ridică şi un fluture minunat, cu aripi ca de smarald, tivite cu negru, se odihnea pe degetul său. — Şi-ar fi trebuit să fiu mult mai bine pregătit să te întâmpin, dar am fost distras. M-am gândit că vei folosi magia ca să acoperi spărtura şi astfel aş fi fost prevenit de sosirea ta. — Am sărit doar, apoi am trecut prin iluzia voastră. — Iluzia mea? Fascinant, spuse bărbatul, după care îşi ridică mâna şi fluturele fâlfâi din aripioare şi se înălţă. Poate că eşti Tetcomchoa. Jorim întinse mâna, însă fluturele îl ignoră. — Minunat specimen. Încă nu am văzut unul asemănător. — Şi, mai mult ca sigur, nici nu vei mai vedea. Regele-Vrăjitor făcu o plecăciune formală, respectuoasă. — Îţi spun bine-ai venit în sălaşul meu umil. Eu sunt cunoscut pe aici drept Cencopitzul. Ştiu că eşti Tetcomchoa. — Jorim Anturasi. Am sosit odată cu o flotă de explorare naleniană, explică tânărul urcând treptele spre încăperea centrală. Cum se face că sunteţi aici? Cencopitzul îi făcu semn spre două scaune de lemn, cioplite grosolan. — Nu asta-i chiar ce vrei să ştii, dar este bine pentru început. Mam trezit aici pe vremea ultimului centenco. I-am ajutat să supravieţuiască ani de zile, fără nici o vară. Maicana-netl a decis, apoi, că nu eram Tetcomchoa, ci trimisul său, iar el m-a ales să-i fiu urmaş. De atunci sălăşluiesc aici. — Cum aţi putut să-l ajutaţi? — Cunoşti răspunsul la această întrebare, zâmbi Regele-Vrăjitor, iar el ridică alte întrebări. Am fost instruit în folosirea magiei. De aceea, presupui că am fost unul dintre acei vanyeshi, şi ai avea dreptate. În continuare, presupui că sunt nebun, iar eu te-aş 806

contrazice. Nu sunt mai nebun decât un cartograf nalenian care crede că s-ar putea să fie un zeu renăscut. — Dar dacă aţi fi fost unul dintre vanyeshi... Cencopitzul ridică mâna, apoi se lăsă să alunece în scaunul din faţa lui Jorim. — Nu te-am chemat aici să comentezi despre mine şi soarta mea, ci să discutăm despre a ta. Cunoşti istoria lui Tetcomchoa: şi-a făcut apariţia, i-a învăţat vrăji pe amentzutlii, să se poată apăra de Ansatl, apoi s-a dus pe mare, spre vest, împreună cu cei mai de încredere războinici. Taichun a sosit dinspre est şi-a format imperiul din statele aflate în conflict, care fuseseră tărâmul oamenilor, după ce au distrus rămăşiţele Imperiului Viruk. — Aşa mi s-a spus, dădu Jorim din cap. — Atunci ar trebui să ai două întrebări. Prima este dacă Tetcomchoa a fost sau nu un om transformat în zeu, iar a doua este dacă tu chiar eşti Tetcomchoa reîncarnat, vorbi Regele-Vrăjitor şi se lăsă pe spetează. M-am gândit foarte mult. Avem legende foarte vaste despre zei care vizitează lumea sub forma tuturor creaturilor posibile, inclusiv ca bărbaţi şi femei. Nu există nici un motiv să se creadă că Tetcomchoa n-a fost zeu, unul de-al nostru sau de-al lor, vreun zeu nou, chiar că nu contează care-i adevărul. De asemenea, pare să nu fie disputat faptul că i-a învăţat pe amentzutlii vrăjitoria. Cartograful se aplecă înainte, odihnindu-şi coatele pe genunchi. — Pot să admit asta. — Admite şi mai departe: nu există nici un document istoric în imperiu care să spună că altcineva în afară de viruki a mai folosit magia cu scopul invocaţiei. În vreme ce jaedun a părut dintotdeauna posibil, în timpul Imperiului Viruk singura instruire primită de oameni s-a limitat la activităţi utile, iar orice sclav Mistic era nepreţuit. Oamenii nu au fost chemaţi sub arme, aşa că nu şi-au dezvoltat abilităţile necesare pentru a deveni războinici Mistici. — Pot să înţeleg rostul. — Minunat, zâmbi Cencopitzul cu dărnicie. Ceea ce urmează este speculaţia mea. Centenco de dinainte de sosirea lui Taichun a vestit invazia Oamenilor Adevăraţi. Ei au răsturnat de la putere ceea ce mai rămăsese din Imperiul Viruk, eliberându-i pe sclavi. S-ar putea să fi 807

venit din Pustietăţile Turasynde sau pe Drumul Mirodeniilor. Şi, din nou, nu există nici o consemnare a folosirii magiei de către ei, în afară de jaedun, iar virukii, din motive cunoscute numai de ei, nu par să fi folosit magia ca să li se opună. La următorul centenco, Taichun soseşte dinspre mare şi este capabil să pună bazele unui imperiu. Asta ar părea cam dificil, nu-i aşa? — Da, dădu Jorim din cap, cum toate ţările sunt aflate în conflict, n-ar avea altceva de făcut decât să le asmuţă una împotriva celeilalte pentru a câştiga. — E mai uşor de spus decât de făcut, băiete. Cele Nouă Principate sunt tot nouă, în pofida aceleiaşi domnii dinamice. Părerea mea este că, după cât se poate estima, Taichun a adus magia în imperiu, iar vrăjile învăţate de mine suficient de bine ca să mă alătur vanyeshilor trzn magia recunoscută instantaneu de către maicana-netl drept tradiţia lui Tetcomchoa. Pomelnicul de fapte al Regelui-Vrăjitor era destul de bine însăilat ca să-l facă pe Jorim să reevalueze istoria în lumina celor spuse. — Dacă toate acestea sunt adevărate, atunci întrebarea mea ar fi de ce-ar alege Tetcomchoa tocmai acest moment pentru a se reîncarna? — Asta-i simplu, invazia noului zeu. — A prevăzut el aşa ceva şi a aranjat să se nască în Moriande, ca măsură de precauţie? se încruntă Jorim. — Nu ştiu? Tu ştiai? — Nu ştiu, se opri tânărul cu gura căscată. — Sper să poţi desluşi. Cencopitzul se ridică şi-şi împinse scaunul în spate, apoi arătă spre centrul podelei încăperii mari. Acolo fusese aşezată o lespede de piatră alb-argintie. Măsura cam doi metri lungime şi nici jumătate în lăţime. În timp ce Jorim privea spre ea, ceea ce păreau să fie zgârieturi pe suprafaţa se transformară într-un fel de scris, modificându-se şi pălind de parcă ar fi fost viu. Regele-Vrăjitor îi făcu semn spre blocul de piatră. — Înainte de a pleca, Tetcomchoa a închis ceva în această piatră. Nu am nici o idee despre ce-ar putea fi vorba. Legenda spune că numai reîncarnarea sa poate deschide piatra şi cere moştenirea lui. 808

— Iar dacă dau greş, am să mor? întrebă Jorim cu braţele încrucişate pe piept. — Nici vorbă de ceva atât de dramatic. Încercarea nu m-a ucis nici pe mine, ridică din umeri Regele-Vrăjitor. Deci, în cei şapte sute de ani de când tot încerc, nu m-am apropiat mai mult de o soluţie decât eram la început.

809

39 Ziua a 35-a, Luna Dragonului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Vallitsi, Helosunde Prinţul Pyrust îşi îngădui să simtă plăcere în faţa nenorocirii Consiliului de Miniştri helosundian. Ani întregi, îl împiedicaseră să controleze Helosunde. Deşi era de acord că n-ar fi putut niciodată să facă ceea ce-au făcut fără sprijinul nalenian, ei au fost cei care au obţinut acest sprijin şi l-au folosit. Pyrust nu avea nici timpul şi nici intenţia de a porni un asediu asupra oraşului Vallitsi. Nu-l frământa ocuparea oraşului, din moment ce ar cădea în mod sigur. Roadele de primăvară nu fuseseră încă recoltate, iar rezervele de iarnă erau pe sfârşite, deci capacitatea oamenilor de a rezista era limitată. Cu toate astea, ar fi în stare să-l ţină în loc pentru mare parte a lunii, iar în acest răstimp, Cyron ar putea fi în stare să trimită trupe în nord, pentru ridicarea asediului sau să înceapă să-i hărţuiască forţele. După ce-şi aliniase trupele în jurul oraşului într-o asemenea manieră încât singura cale de scăpare era spre nord-vest, Pyrust îşi puse trupele să sape şi să ridice un val circular de pământ. Înspre nord-vest, inginerii săi începură să sape un tranşeu adânc, care se umplu încet cu apă din infiltraţii. Aduseră tranşeul până la cincizeci de metri de Râul Kuidze, care trecea pe lângă zidurile dinspre vest ale oraşului, în drumul său spre Râul Negru. Iar pe râu în jos o altă unitate începu să construiască un dig. Nivelul apei râului crescu, apoi inginerii sparseră zidul dintre râu şi tranşeu, inundând terenul din interiorul valului de pământ. Nivelul apei crescu rapid şi în cea de-a doua dimineaţă oraşul era inundat de apă de jumătate de metru adâncime. Miniştrii îi anticipaseră intenţia şi-i trimiseră soli. Pyrust explică foarte clar că voia ca întregul Consiliu să vină la el şi nu va accepta nici un fel de condiţionări. Trimisul următor veni cu o listă de 810

condiţii, aşa că Pyrust puse ca lista să fie bătută în cuie pe fruntea solului şi-l trimise înapoi. În cele din urmă, miniştrii se arătară, fiecare înveşmântat în cele mai bune robe, ude până la genunchi. Unii găsiseră robe de pe vremea când Helosunde şi Deseirion se aflaseră în relaţii mai amicale, dar câţiva încă mai purtau robe pe care câinii helosundieni devorau şoimii şi lingeau resturile de ouă sparte. Se asigură că aceşti miniştrii vor îngenunchea cel mai aproape de el. Zorii zilei veniseră cenuşii, reci şi făgăduind ploaie din plin. Pyrust puse să se ridice un cort pe partea uscată a fortificaţiei sale, cu părţile laterale ridicate pentru ca întreaga sa armată să-i vadă pe miniştri, iar ei să vadă trupele. De asemenea, îl pusese destul de aproape de valul de pământ pentru ca miniştrii, aşezaţi în genunchi, să nu poată vedea oraşul. El, pe de altă parte, uscat şi îmbrăcat în armură, îl putea vedea cu uşurinţă. Miniştrii intrară în pavilionul în aer liber şi îngenuncheară de fiecare parte a covorului bogat întins pe pământ. Se foiau cu toţii incomodaţi, iar izul de transpiraţie se amesteca cu cel de mătase udă. Îşi ţineau capetele plecate, iar apoi, la unison, făcură o reverenţă adâncă spre el. Pyrust se ridică şi întoarse solemn plecăciunea, fapt care păru să-i surprindă pe mulţi dintre ei. Excelent. Surprinderea înseamnă că nu pot gândi bine. — Aş vrea să vă mulţumesc că v-aţi alăturat cu toţii mie, aici. Aş fi venit eu în Vallitsi şi aş fi tratat cu domniile voastre în sala de Consiliu, dar n-am adus şi o barcă. Pe moment, miniştrii părură năuciţi. Schimbară priviri între ei, dar nu spuseră nimic. — Asta a vrut să fie o glumă. Unul sau doi dintre miniştri râseră. — Dar şi ceva serios. Râsul nervos încetă pe dată. — A fost menită să fie ceva serios pentru că suntem cu toţii în aceeaşi barcă, pe o mare scuturată de furtună. Este pusă la îndoială chiar supravieţuirea lumii. Trebuie să lucrăm împreună şi cred că ştiţi deja asta. Dacă n-aţi fi ştiut, nu v-aţi fi arătat aici la negocieri. 811

Pyrust păşi ţanţoş pe covor în timp ce vorbea, până ajunse la capătul celălalt al cortului, apoi făcu cale-ntoarsă la fel de semeţ. — Unul dintre voi lipseşte. — Koir Yoram, Alteţă, vorbi un tânăr ministru făcând o plecăciune adâncă. A fost ucis în urmă cu o săptămână, în Moriande. — Cum te numeşti? — Karis Shir, Alteţă. Am fost ales să-l înlocuiesc. — Foarte bine, ministre Shir. Eşti la Relaţii Externe, dar această situaţie s-ar putea să se schimbe. Nu, nu pentru că ai putea fi nevoit să demisionezi, ci doar că nu trebuie să mă consideri un străin. — După cum vă este voia, milord. Să sperăm că ceilalţi confraţi ai tăi sunt la fel iuţi ca şi tine, Shir. Pyrust ridică mâna stângă şi-şi scoase mănuşa. Îşi expunea deschis mâna beteagă, asigurându-se că fiecare dintre helosundieni s-a uitat bine la ea. Majoritatea se feriră de privelişte, câţiva păliră, şi mai puţini zâmbiră. — Ştiţi că mi-am pierdut jumătate din mână în ţara voastră. Sângele deseian a fost vărsat pe aici ani de zile. N-am avut nici un fel de simpatie faţă de naţiunea voastră, pentru că aţi fost o pacoste încă înainte să fi urcat eu pe tron. Aş fi putut, cu uşurinţă, să pun să fiţi măcelăriţi şi aş fi fost fericit să transform Vallitsi într-o altă Mare Întunecată. De fapt, dacă n-ar fi fost curajul pe care mi l-au dovedit războinicii voştri de-a lungul anilor, exact asta aş face, vorbi şi aruncă nepăsător, pe scaun, mănuşa înzăuată, unde ateriză cu o bufnitură sonoră. Războinicii voştri sunt salvarea voastră, sau ar putea fi. Asta nu pentru că m-aş simţi ameninţat de ei. Moryne ar trebui să constituie o dovadă elocventă că nu mă simt. Ameninţarea simţită de mine vine dinspre sud, acel sud îndepărtat. Urcă treptele spre micul podium unde era aşezat scaunul său şi înşfăcă din nou mănuşa. — Prinţul Cyron nu va veni să vă salveze pentru că ameninţarea de care vorbesc eu îl vizează şi pe el. Erumvirine este invadată de forţe care au ocupat deja cel puţin o treime din ţară. S-ar putea să ia Kelewanul chiar în clipa de faţă. Acesta este motivul retragerii trupelor lui Cyron de la frontiera voastră şi trimiterea lor în sud. Pyrust se aşeză şi-i studie pe miniştri în timp ce digerau cele 812

spuse. Surprinderea lor părea autentică şi câţiva dintre cei mai bătrâni aveau expresii de panică. Se pare că vor trebui să moară, pentru ca oameni mult mai dinamici să le poată lua locul. Ceilalţi îl aşteptau să continue, dându-şi seama de gravitatea situaţiei, însă dornici să afle ce pusese la cale. — Alteţă, cât sunteţi de sigur de această informaţie? îşi ridică privirea Ministrul Shir. — Atât de sigur, încât fiecare cetăţean deseian capabil să ţină o furcă sau un cuţit se mişcă spre Helosunde. Lucrurile sunt destul de grave ca să-i trimit aici fără instrucţie suficientă, arme, armuri sau provizii. Ştiu că vor muri mulţi dintre ei, dar n-am să permit cucerirea Deseirionului. Pyrust îşi ridică ambele mâini, una beteagă, cealaltă în armură. — Va trebui să faceţi o alegere. Îmi veţi preda cu totul Helosunde şi veţi lansa chemări cetăţenilor voştri să mă sprijine. Trupele voastre vor pleca spre sud împreună cu ale mele, prin Nalenyr, pentru a ne confrunta cu invadatorii. Vă veţi alege cu multă glorie, iar eu voi fi generos cu recompensele. Pumnul său în armură se strânse, apoi îşi întinse jumătatea de mână. — Dacă nu vă predaţi, nu mă pot deplasa prin Nalenyr sau mai departe. Tot mă voi confrunta cu invadatorii, dar mă voi lupta cu ei aici, în Helosunde. Voi devasta naţiunea voastră, consumând fiecare bob, voi arde fiecare bucăţică de lemn, voi inunda câmpiile joase, voi rade satele de pe faţa pământului, voi măcelări vitele şi voi săra toate câmpurile unde nu voi sădi buruieni şi scaieţi. Voi transforma Helosunde într-un şanţ neprimitor, pentru a proteja Deseirionul. Ce se va întâmpla cu voi şi poporul vostru nu mă va mai interesa, pentru că dacă nu vă alăturaţi mie, sunteţi aliaţi cu duşmanii şi în consecinţă va trebui să muriţi. Shir îşi îndreptă statura, în timp ce ceilalţi miniştri îşi ţinură capetele în jos. — Chiar dacă acceptăm că tot ce ne spuneţi este adevărat – şi cum suntem într-o poziţie defavorabilă, n-aveţi motive să minţiţi –, să-i convingem pe ai noştri să se alăture deseienilor va fi extrem de dificil. Ura de generaţii întregi nu se poate evapora peste noapte, 813

indiferent de importanţa cauzei care ne-ar uni. — Observaţia dumitale este una înţeleaptă, şi n-a fost în zadar, zâmbi Pyrust prudent. Am o soluţie. Ştiţi că am luat-o pe Ducesa Jasai de soţie. Ştiţi că aşteaptă un copil. Îl veţi alege pe copilul ei drept următorul prinţ, iar eu am să dau autonomie Helosundiei, sub domnia lui. Mama sa va servi ca prinţesă-regentă până când el va ajunge la vârsta necesară pentru a se urca pe tron. V-am trimis un mesaj despre asta şi înainte, dar din câte se pare nu l-aţi crezut. Circumstanţele sunt cât se poate de reale. Oferta este reală. Ochii căprui ai lui Shir se mijiră în timp ce evalua cele spuse. Amândoi ştiau că primul născut al lui Pyrust va fi şi moştenitorul Tronului Şoimului, aşa că prin el ambele teritorii vor fi unificate. Totuşi, fiul meu nu s-a născut încă şi multe trădări vor înflori şi pieri înainte ca el să ajungă la majorat. Pentru o clipă, Pyrust îşi dădu seama cât de nătângă ar putea fi o legătură între Jasai şi Keles Anturasi. Materialiceşte, n-ar însemna nimic, pentru că prinţul ar recunoaşte copiii şi cu asta basta. Putea, şi chiar ar face-o, să ia şi soţiile celorlalţi, având astfel mai mulţi moştenitori pe care i-ar putea stârni unul împotriva celuilalt. Multe trădări. Dădu încet din cap. — Există o singură dificultate în privinţa sugestiei voastre, Alteţă, făcu Shir dând din cap. — Chestiunea Prinţului Eiran. — Da, Alteţă. Pyrust îşi strânse din nou mănuşa. — Chiar acest Consiliu de Miniştri l-a făcut prinţ. Acum trebuie desfăcut. — Aşa ceva nu se poate înfăptui, se ridică unul dintre miniştrii mai bătrâni. — Nu? Eu mă pot gândi la zeci de metode, vorbi Pyrust ridicându-se încet şi scoţând un cuţit de la şoldul drept. De fapt, cred că aţi sperat că voi pune eu capăt domniei sale, la Melewin. N-am făcut-o pur şi simplu ca să nu vă irit. Acum, existenţa lui mă irită pe mine. Şi n-aţi vrea să fiu ofensat. Pyrust îşi ridică mâna dreaptă şi o coborî brusc. Soldaţii postaţi în apropiere slăbiră legăturile, iar părţile laterale ale cortului se lăsară. 814

— Vă voi permite să deliberaţi, dar să nu dureze prea mult. Pot fi răbdător când sunt suficient de bine motivat, dar până acum nu am prea multe motive. Ieşi din pavilion şi lăsă prelata laterală să cadă la locul ei. Îi făcu semn căpitanului Şoimilor de Foc. — Aşteaptă zece minute, apoi intri şi-l omori pe ministrul bătrân şi gras, în albastru. Taie-i gâtul, dar străduieşte-te ca sângele să nu ajungă pe covor. — Am înţeles, Alteţă, făcu o plecăciune bărbatul. Pyrust i-o întoarse, apoi se duse până în vârful fortificaţiei de pământ. Studie Vallitsi, cu clădirile sale solide de lemn şi zidurile joase de piatră. De fapt, nu-i plăcea prea mult, şi-ar fi fost încântat săl vadă luat de ape, aşa cum ducea râul tot felul de resturi. Singurul lucru folositor în el erau oamenii, oamenii cu spirit, care petrecuseră o generaţie învăţând cum să lupte împotriva unei armate organizate. Ei sunt comoara Helosundiei. Simţi prima atingere a ploii şi privi lacul creat de oamenii săi lovit de stropi. Imaginea oglindită a oraşului Vallitsi tremura în apă. Apoi ploaia se intensifică, iar lacul nu mai reflecta decât haos şi mânia zeilor. Se întoarse şi o găsi lângă el pe Mama Umbrelor, gheboşată sub o mantie. — Ai aflat de moartea lui Koir Yoram? — N-avem nici o legătură. Koir a sărit peste cal, iar Vniel l-a ucis. — Nu asta am întrebat. Dinspre gluga mantiei răzbătu un chicotit înăbuşit. — Am aflat cu două ore înaintea voastră, dar n-am avut nici o confirmare. Noi credeam despre Koir că se află în Vallitsi, aşa că a trebuit să aştept să văd dacă iese la iveală. — Alte veşti din sud? — Din Erumvirine nu. Cei care reuşesc să treacă frontiera sunt împrăştiaţi. Nici o informaţie nu ajunge în nord, dacă există vreuna. Kelewan trebuie să fie acum sub asediu. — Şi va fi un asediu îndelungat, îşi mângâie Pyrust bărbia cu mâna beteagă. Ar fi necesare nouă regimente pentru a-l izola complet, şi de nouă ori pe atât ca să-mi asigur o victorie fără pierderi 815

de neacceptat. Iar la urmă, tot ce-ai avea ar fi doar un oraş, nu o ţară. — Poate că tocmai oraşul este cel necesar, Alteţă. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că nu toţi generalii iau în considerare cel mai important câştig atunci când încep o campanie, ridică din umeri asasina. Pyrust râse zgomotos, apoi îşi şterse apa de ploaie de pe faţă. — Mi-ai aplica şi mie această axiomă, Delasonsa? — Nu în această campanie, spuse ea şi arătă spre pavilion. Nici Cyron şi nici nobilimea lui nu vor veni la domnia voastră precum câinii. Veţi reuşi aici, dar numai pentru că o aveţi pe Jasai şi puteţi oferi câinilor speranţă prin copilul ei. Cyron nu va avea nimic. Pyrust dădu din cap. În Dansul războiului, Urmyr sfătuia că trebuie întotdeauna să laşi duşmanului o cale de scăpare. Însă circumstanţele se opuneau acordării acelei căi lui Cyron. Nu putea fugi spre sud. Nordul îi era interzis, iar vestul propriei sale naţiuni nu nutrea prea multă simpatie pentru el. — Poate că va merge în jos, pe Râul de Aur şi se va duce după Lupul furtunii, oriunde se va afla nava. — Sau poate că va sosi Împărăteasa Cyrsa şi-l va salva, clătină încet din cap Mama Umbrelor. Ambele eventualităţi sunt la fel de improbabile. Cyron va lupta şi mulţi dintre supuşii săi vor fi cu el. Sar putea ca Moriande să cadă în mâinile voastre, dar şansele sunt la fel de mari ca ocuparea oraşului de către invadatori. — Dacă năvălitorii vin dinspre nord, vrei să spui. Poate că invadatorii nu voiau decât Erumvirine, însă impresia asta i se părea nelalocul ei. Forţele aruncate în luptă pentru cucerirea Erumvirinei ar fi putut ocupa, lesne, jumătatea estică a Nalenyrului şi-ar putea înconjura Moriande chiar acum. Nalenyrul era, de departe, o pradă mult mai bogată. — De ce Erumvirine? întrebă privind spre asasină. — Din moment ce n-am întâlnit încă duşmanul, stăpâne, n-aş putea ghici. — O invazie pretinde o planificare laborioasă. M-aş fi aşteptat la atacuri de testare, cel puţin câteva înainte ca invazia să poată fi lansată, însă aceşti oameni au venit gata pregătiţi. Ori au la dispoziţie 816

informaţii de primă mână despre Erumvirine, ori ceva-i ameninţă, nedându-le altă şansă decât să încerce să-şi găsească un cămin nou. — Ţinând cont de cât de repede au pătruns în Erumvirine, aceasta ar putea fi cea mai veridică posibilitate. Dacă fug de ceva, orice-i ameninţă va înghiţi cu totul cele Nouă Principate. — Să sperăm că lucrurile nu stau chiar aşa, clătină Pyrust încet din cap. Da, căpitane, ce veşti ai? Căpitanul Şoimilor de Foc făcu o plecăciune, iar ploaia îi spălă sângele de pe armură. — Miniştrii au cerut să vă vorbească, Alteţă. — Mulţumesc. — Alteţă, n-am reuşit să vă cruţ covorul. — Nici o grijă, dădu Pyrust din umeri. Foarte curând s-ar putea ca miniştrii să rămână fără slujbe. Am să-i pun pe ei să-l cureţe.

817

40 Ziua întâia, Anotimpul Însămânțărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgiei Dealurile Uronek, Ţinutul Faeut Erumvirine Există generali care consideră războiul drept un fel de joc. Ei studiau hărţi, nu câmpuri de bătălie, şi-i considerau pe războinicii lor drept soldaţi de jucărie. Vorbesc despre cei căzuţi în termeni de „pierderi acceptabile” sau „costuri inevitabile”. Deşi s-ar putea să fie înţelepţi, îşi pun trupele să lupte pentru a putea schimba culorile pe o hartă şi, în mintea lor, totul se reduce la înmuiatul pensulei în cerneală şi la desen. Eu i-aş da adversarului meu gloria de a mă judeca pe mine şi trupele mele, ţinând cont de trupele viriniene cu care s-a confruntat în timpul invaziei. Oricum, procedând aşa, ar ajunge în mod inevitabil la concluzia că a fost prost, mai precis pentru că m-a considerat pe mine prost şi pe oamenii mei incapabili de luptă. A preferat să ne subestimeze, ceea ce este un semn sigur de incapacitate intelectuală afişată de un comandant militar. Prima axiomă a războiului este să presupui că duşmanul este la fel de deştept ca tine, dacă nu chiar mai mult. Acest lucru te obligă să-i examinezi toate acţiunile şi să te întrebi de ce-ai face şi tu acelaşi lucru. Dacă nu poţi afla nici un avantaj într-o anumită acţiune, atunci s-ar putea să fi descoperit o greşeală. Dacă poţi identifica un câştig în exploatarea acelei greşeli, atunci fă-o. Dificultatea mea consta în a alege pe care dintre greşelile lui aş putea s-o exploatez. Retragerea noastră din Kelewan n-a atras nici o urmărire serioasă. Odată ce-am reuşit să evităm batalionul trimis după noi, ne-am deplasat spre nord-vest, prin câmpiile din centrul Virinei, spre Ţinutul Faeut. Am urmat traseul Drumului Imperial, dar am trimis călăreţi înaintea noastră, spre sate şi oraşe, sfătuind pe toată lumea să 818

plece spre nord. Oamenii mei au găsit multe sate deja pustii, iar pe acestea le-am incendiat, după ce-am luat tot ce mai putea fi de folos. Am lăsat un singur sat intact, după ce l-am pregătit. Am băgat animalele în ţarcuri, apoi am aranjat prin case toate capcanele la care ne-am putut gândi. Am otrăvit fântânile şi-am făcut toate aranjamentele necesare pentru incendiere. Un pluton a rămas în urmă, să observe ce se întâmplă după intrarea inamicului. Refugiaţii care ne-au precedat au dat alarma, aşa că nobilii locali ne-au ieşit în întâmpinare pe drum, împreună cu toţi războinicii pe care i-au putut aduna. Iniţial se gândiseră să ne opună rezistenţă, dar când căpitanul Lumel i-a prezentat Prinţului Iekariwynal, au hotărât să ni se alăture. Au mărit numărul efectivelor noastre la peste şapte sute de oameni, era o forţă foarte utilă prin teritoriul cu dealuri golaşe din Ţinutul Faeut. Mai mult, ne-a furnizat călăuze şi cercetaşi care cunoşteau foarte bine câmpurile de bătălie unde ne-am fi putut întâlni cu duşmanul. Aici am găsit o altă greşeală făcută de adversarul meu. Deoarece armata sa nu era din partea locului, inclusiv oamenii, nu dispunea de localnici care să-l călăuzească. Deşi invadatorii avansau în bună ordine, chiar şi cele mai bune hărţi nu-i arătau locurile unde revărsările pâraielor distruseseră porţiuni din drum, ori unde inundaţiile de sezon transformaseră o câmpie într-o mlaştină de netrecut. Terenul îi forţa trupele să se oprească acolo unde-ar fi trebuit să-şi continue marşul, şi să o ia pe cărări de care nu ştia nimic. Nici campania noastră nu a fost scutită de surprize, iar prinţul s-a dovedit a fi o companie plăcută. Deşi era destul de tânăr, nu-i lipsea isteţimea. Avea încredere totală în Căpitanul Lumel şi s-a împrietenit cu Dunos, iar încrederea acestuia în mine s-a transmis şi prinţului, iar în anturajul nostru cuvântul meu a devenit lege. Mi-am împărţit forţele în trei batalioane. Căpitanul Lumel comanda Urşii săi de Jad, iar dacă ne-am fi aliniat pentru o bătălie în câmp deschis, ei ar fi constituit centrul nostru. Deshiel comanda arcaşii Urşilor de Oţel şi două companii din trupele locale. Ranai îi conducea pe eroii noştri şi oricare alţi localnici care se alăturau la luptă. Nu toţi dintre eroii noştri comandau companii sau plutoane, 819

pentru că eroii nu sunt întotdeauna şi buni conducători. Atunci când aşteaptă de la ceilalţi ceea ce pot ei să facă, în urma unor ani de antrenamente, fără să vrea, îşi aduc trupele în situaţii din care ieşirea nu mai este posibilă. Le-am spus clar tuturor ofiţerilor mei că intenţia noastră este aceea de a provoca inamicului câte pierderi putem şi să nu le permitem să facă prea mult în replică. Nu ne vom duela cu ei, nu-i vom ataca în nici o situaţie onorabilă. Vom lovi atunci când se vor aştepta mai puţin, vom fugi atunci când vor crede că ne-au prins în capcană, iar când vor ataca din dreapta, îi vom izbi dinspre stânga. Urardsa luă parte la toate instructajele şi urmări cu foarte mare atenţie procedurile. Mulţi dintre luptători găseau prezenţa unui gloon printre ei mai degrabă demoralizantă, însă faptul că nu prezisese niciodată vreo nenorocire era un motiv de îmbărbătare. Chiar şi fără nici o sugestie, îşi petrecea timpul scrutând terenul spre sud, spre armata duşmană, apoi clătina din cap şi se ducea într-ale lui. Încrederea războinicilor mei că întrezărise pierirea duşmanului valora cât zece luptători pentru fiecare dintre cei aflaţi deja cu mine. Într-o noapte, când m-am trezit în cortul meu, în inima pădurii, lam găsit ghemuit într-un colţ, o prezenţă fantomatică, ce-mi trimise fiori pe şira spinării. — Ce-i, Urardsa? Cei patru ochi mici se închiseră. — Viaţa ta este un ghem încâlcit. Nu pot afla nici un fir drept. — Ar trebui să fiu tulburat sau e suficient că eşti tu? Gloonul zâmbi, apoi se târî mai aproape. — Şuviţele se încâlcesc, dar ale tale se împletesc. Viitorul tău îţi oglindeşte trecutul. — Cei care-şi uită călătoriile sunt condamnaţi pe veci să pășească pe aceeaşi cale, am spus, după care mi-am azvârlit pătura la o parte şi m-am ridicat în şezut. Ştiu că am mai purtat bătălii ca asta şi înainte. Poate chiar aici, în Faeut. — Ai mai fost pe aici înainte, de multe ori. — Nu doar ca Moraven Tolo. Am amintirile lui şi mi-au fost folositoare, am explicat îndepărtându-mi de pe ochi pâcla de somnolenţă. Sunt tentat să te întreb dacă tot ceea ce vezi este puternic. 820

— Dacă nu întrebi, nu-ţi spun, clătină gloonul din cap. — Bătălia este un loc în care posibilităţile se modifică prea repede pentru ca eu să pot crede previziunile tale fără nici o rezervă, am zâmbit eu. — Dar le-ai spus oamenilor tăi că bătălia este câştigată înainte ca prima săgeată să-şi ia zborul, gloonul râse, şi nu era un sunet prea fericit. — Aşa şi este. Şi va fi mâine. Ceea ce-am aflat din sat m-a ajutat mult să plănuiesc prima luptă semnificativă. Vhangxii fuseseră plasaţi sub o comandă sensibil mai bună decât la cimitir, iar kwanjiinii formau mare parte din forţa aflată pe urmele noastre. Dar chiar şi aşa, vhangxii distruseră satul în întregime. Mulţi căzură pradă capcanelor noastre, iar kwanjiinii aveau răniţii cei mai grav. Pieile-albastre căzură bolnavi din cauza apei, deşi nu chiar atât de rău pe cât ar fi păţit un om. Chiar şi după ce satul începu să ardă, nu intraseră în panică şi se retraseră în ordine. În rândul trupelor propriu-zise, am remarcat o singură slăbiciune. Unităţile păreau să fie alcătuite din clanuri, care nu se amestecau şi chiar păreau să-şi fie ostile. Comandantul trupelor pornite după noi lupta sub flamura cu un craniu însângerat, iar toate celelalte trupe erau iritate să fie sub comanda oamenilor lui. Ne-am aşezat capcanele cu grijă, folosind tot ceea ce aflasem. Am ales un punct unde un pod de lemn de pe Drumul Imperial fusese măturat de ape şi în două zile am tăiat suficienţi copaci de lângă o cărare pe deal făcând să pară că pădurarii făcuseră un drum paralel cu valea. Ducea în sus, spre est şi peste alte două dealuri mici, apoi trecea printr-o ravenă care cotea înapoi spre sud-est. La capătul îndepărtat, terenul se scufunda într-o crevasă adâncă, prelungită întrun defileu la mai bine de o mie de metri est de locul unde se aflase podul. Pădurea deasă, în afară de locul unde fusese făcută o defrişare discretă, permitea o vizibilitate cam de vreo treizeci de metri. Un covor de frunze şi ace de brad îmbibat cu apă ascundea solul, iar trupele pătrunse prin viroaga dinspre sud-est ar fi făcut mai bine să 821

intre într-un sicriu mare, care să-i încapă pe toţi. Avangarda kwajiin înainta sub flamura cu craniul însângerat şi, când ajunse la spărtura din drum, n-avu nici un fel de ezitare în a decide să urce pe deal, pe cărarea noastră. Deja o luaseră înaintea celorlalte forţe ale lor şi postaseră doi oameni pe drum, pentru a-i informa pe cei rămaşi în urmă. Avangarda se afla la zece minute distanţă de principalul său grup, deşi când s-au întors în viroagă tot ce-i mai despărţea de grosul forţelor lor era marginea împădurită a unei creste abrupte, în paralel cu defileul. Soarele ajunsese la zenit când avangarda îşi începu întoarcerea. Odată ce ultimul dintre soldaţi trecu de primul deal, doi arcaşi i-au ucis pe cei doi lăsaţi în urmă, apoi am tras cadavrele în vale şi le-am lăsat să plutească printre resturile podului. Când corpul principal al trupei ajunse la pod, direcţia în care o luase avangarda părea evidentă, iar după câteva deliberări plecară după ei. Capul coloanei avangardei se opri când poteca se termină, iar patru piei-albastre coborâră în viroagă. La jumătatea drumului căzură în capcanele de tigru, înfigându-se singuri în beţele ascuţite din gropile de doi metri adâncime. Spre cinstea lor, n-au început să urle de durere, dar i-au implorat pe ceilalţi să-i ajute. Cei care au avansat s-au trezit sub atacul câtorva arcaşi. Apoi din vârful crestei împădurite din spatele lor, un nor întreg de săgeţi a lovit avangarda. Kwajiinii au ţâşnit peste marginile viroagei, iar unii dintre ei au căzut în gropile cu ţăruşi ascuţiţi. Majoritatea erau nişte gropi simple, cu câte un ţăruş înfipt pe fund şi altele orientate cu vârful în jos. Ţăruşul principal putea trece şi prin cea mai groasă cizmă, în timp ce restul aveau rolul de a-l împiedica pe războinic să-şi tragă piciorul afară. Arcaşii kwajiini ripostară în ambele direcţii, dar nu avură nici o ţintă reală. Avansară pe cât puteau de repede, înghesuindu-se pe o cărare în serpentină care ducea în sus, spre creastă. O trecură şi o luară în jos pe partea cealaltă. Dintr-odată, săgeţile începură să-i lovească de jos. Traseră şi ei şi se avântară în jos pe deal. Propria lor ariergardă, asupra căreia se trăsese de către oamenii lui Deshiel aflaţi pe creastă, se luptă cu sălbăticie. Arcaşii kwajiini traseră unii în alţii şi, deşi nu uciseră prea mulţi dintre ai lor, lupta 822

lăsă avangarda între oamenii din ariergardă, extenuată şi fără nici un inamic vizibil. În acele momente oamenii lui Deshiel se retrăseseră mai spre sudest, apoi spre nord, traversând defileul pe un podeţ îngust, improvizat, făcut din doi copaci doborâţi. Munca cea mai grea pe care am făcut-o pregătindu-ne nu a constat în amenajarea cărării, ci aranjarea surprizelor de-a lungul ei. Kwajiinii mergeau câte patru în rând, iar la semnalul meu, au fost trase frânghii şi ele au eliberat buştenii ascuţiţi în vârf. Au fost azvârliţi din copaci, măturând drumul la înălţimea şoldului. Cei mai norocoşi dintre oameni s-au rostogolit în viroagă. Ceilalţi au fost traşi ca în ţeapă, iar cei mai puţin norocoşi au rămas înfipţi în buşteni şi zdrobiţi aşa de copaci. Acum răniţii urlau, iar calmul pieilor-albastre se spulberă. Doi dintre cei mai buni arcaşi ai mei – unul din ei într-o bună zi s-ar putea să devină un Mistic – l-au lovit pe liderul kwajiin. Săgeţile lor lar fi ucis dacă nu s-ar fi mişcat atât de repede – cu o viteză supraomenească –, astfel că l-au nimerit în braţul drept şi coaste, în loc de stern şi stomac. Rănirea lui i-a făcut pe ceilalţi mult mai prudenţi, iar singurii care au mai tras după aceea au fost cei care încercau să-şi ajute camarazii răniţi. Cu mult înainte de lăsarea întunericului, întreaga mea forţă se făcuse nevăzută şi ajunse la kilometri distanţă de kwajiini. În acea seară mi-am adunat comandanţii, de data asta şi pe nobilii din Virine care-mi aduseseră trupe, dar nu mi se permisese să le pun sub comanda mea. I-am lăudat pe toţi pentru comportamentul trupelor, citând cazuri de bravură care-mi fuseseră comunicate. L-am menţionat pe Deshiel, pentru a-l evidenţia în mod special, din moment ce-şi desfăşurase oamenii între două formaţiuni inamice şi se retrăsese apoi fără nici o vătămare, în afară de o gleznă scrântită. Lordul Pathan Golti – un bărbat scund şi pământiu la faţă, dar un bun arcaş, nu avea temperamentul necesar pentru a face parte din trupele lui Deshiel – se ridică să protesteze pentru ceea ce se întâmplase. — I-ai lăsat să fugă. I-am fi putut masacra pe toţi şi să răzbunăm 823

Kelewanul. L-am privit un moment şi, sunt sigur, mulţi s-au gândit că mâna mea se va lăsa pe una dintre spade. — Ne-ar fi adus asta Kelewanul înapoi? L-ar fi readus pe prinţul vostru sau v-ar fi redat ţara? V-ar fi înviat toţi morţii? — Bineînţeles că nu, dar este o chestiune de mândrie naţională. Am scuipat la picioarele lui. — Mândria naţională este o provincie a celor care au o ţară, milord. Dumneata nu ai. Omul păru ca lovit cu leuca-n cap. — Nu ai nici un drept să-mi vorbeşti aşa. — Dacă doreşti să rezolvi această chestiune de onoare. Lord Golti, fă un cerc, i-am spus şi-am arătat dincolo de zona luminată de foc şi înspre câmpul de bătălie. Trupele cu care ne-am confruntat astăzi nu erau decât o fracţiune a celor deţinute de kwajiini în Erumvirine. Din câte ştim, se pare că au invadat Nalenyrul şi cele Cinci Principate. Nu luptăm pentru ceea ce s-a pierdut, pentru că nu suntem suficient de puternici să recuperăm ceva. Luptăm pentru a împiedica şi alte pierderi, cam asta putem face. I-am aruncat o privire atât de cruntă, încât făcu un pas înapoi. — De fiecare dată când vreunul dintre duşmani se va gândi să părăsească drumul, îşi va aminti de urletele celor cu picioarele prinse în capcane. Îşi va aminti de carnea sfâşiată şi însângerată şi va sta în cumpănă. De fiecare dată când vreunul dintre ei va vedea ciotul unui copac proaspăt tăiat sau aşchii de lemn şi frunze umede, acolo unde altele sunt uscate, îşi vor imagina că este o capcană. Dacă dărâmăm încă un pod, se vor teme de un alt masacru. — Dar nu vor fi morţi cu toţii, îmi înfruntă Golti privirea. — Nici nu trebuie să-i ucidem; trebuie doar să ne asigurăm că nu vor lupta. Au nevoie să mănânce, să se odihnească şi să bea în fiecare zi, dar dacă nu vor avea hrană, nici apă şi nici odihnă, nu pot lupta. Iar toţi cei pe care încearcă să-i ameninţe vor fi liberi. Iar noi vom fi în viaţă şi ne vom bucura, i-am vorbit adresându-i un zâmbet rece. Dar fii pe pace, Lord Golti, va veni o zi când îi vom întâlni pe câmpul de luptă. Dacă aceasta-i ziua pe care ţi-o doreşti, am să mă îngrijesc să rămâi în viaţă până atunci şi-am să te pun în prima linie, ca să poţi 824

ucide după pofta inimii. — N-am să mă dau la o parte de la o asemenea misiune. Nu sunt laş, se îmbăţoşă bărbatul şi mai tare. — Nici unul dintre voi nu este. Dar nici ei, am spus şi mi-am încrucişat braţele pe piept. Însă când îi vom înfrunta în luptă deschisă, vor fi înfometaţi, însetaţi, osteniţi şi înspăimântaţi. Se vor arunca în bătălie ştiind că vor pierde. Aceasta va fi victoria noastră.

825

41 Ziua a 3-a, Anotimpul Însămânțărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tolwreen, Ixyll Ciras Dejote trebuia să-şi tot reamintească faptul că vanyeshii erau haini, pentru că odată ce-l onoraseră în Sala Prinţului se dovediseră cu toţii extraordinar de simpatici. Ştia din citite că erau creaturi malefice, care se cramponaseră de viaţă aşteptând reîntoarcerea Prinţului Nelesquin. El le va aduce din nou gloria, redându-le existenţa trupească, şi-i va conduce înapoi în Erumvirine, unde vor reface imperiul şi vor domni asupra jaedunki. În afară de asta, susţineau cu înverşunare necesitatea unui imperiu condus de vrăjitori. Îşi trăgeau rădăcinile istorice de pe vremea lui Taichun, spunând că el dorise ca magii să domnească asupra imperiului. Nu numai că asta continua sistemul social al virukilor, dar avea şi înţeles. Din moment ce magii puteau săvârşi miracole, ei aveau nevoie să fie întreţinuţi de oameni, care să se simtă obligaţi faţă de ei. Taichun crease un sistem birocratic pentru administrarea lucrurilor, astfel ca magii să nu fie deranjaţi de banalităţi. Îşi puteau petrece timpul rafinându-şi arta, pentru a fi pregătiţi atunci când vor fi chemaţi să acţioneze. Pravak făcu eforturi deosebite să-i explice această istorie, atunci când îl invitase pe Ciras să-l viziteze, încăperile vanyeshului erau, aşa cum se aşteptase, supradimensionate şi bine întreţinute. Deşi nu era decât un schelet poleit, în încăperile sale avea covoare groase, pluş, mobile capitonate şi tapiţerii care, deşi nu prezentau imagini pe care Ciras să le poată distinge, ofereau un amestec interesant de culori. Gigantul purta pe braţe apărătoare groase de piele, pentru a-şi proteja mobilierul de muchiile ascuţite ale antebraţelor sale. Cuibărindu-se pe o canapea, ridică mâna dreaptă şi privi amuzat cum minusculul gyanrigot pregătit de Borosan ca dar pentru el sărea de pe un deget pe altul, la nesfârşit. 826

— Mai degrabă este ca un pisoi, deşi seamănă foarte mult cu un păianjen, se strâmbă masca metalică a lui Pravak închipuind un zâmbet. Am uitat de plăcerea simplă de a privi cum ţopăie o creatură ca aceasta. N-am adus pisici cu noi în campanie, iar cele care s-au strecurat în oraş au sfârşit în burta vreunui sălbatic. Ciras se aşeză pe un jilţ mare, simţindu-se de parcă ar fi avut zece ani, ascultând-o pe mama fratelui său vorbindu-i despre comerţul de pe continent. — Ne hrăniţi cu carne de oaie şi vită, totuşi, nu văd nici un animal zburdând pe aici. Pravak ridică un deget pentru a arăta spre munte, iar micuţul şoricar se căţără imediat pe vârful unghiei. — Există pajişti pe munte. Acolo ţinem şi caii voştri. Unii dintre noi se pricep bine la bhotri, aşa că să facem ca vegetaţia să crească pe întreaga durată a anului nu-i cine ştie cât de greu. Oile dau multă lână – din nou, un rezultat secundar al magiei – iar oamenii sălbatici au devenit foarte interesaţi în torsul şi ţesutul ei. Nu se prea pricep la vopsele, însă le plac culorile. — Aşadar, Tolwreen este autosuficient. — În mare parte. Obţinem unele lucruri prin schimburi, însă am fost izolaţi foarte multă vreme. Vanyeshul lăsă şoricarul să i se urce în sus pe braţ şi să se joace cu părul său de filament înnodat. — Cam pe vremea când s-a născut tatăl tău, am primit o vizită dinspre est şi am putut, în sfârşit, să punem în aplicare începutul planului stăpânului nostru. Un explorator nalenian a devenit agentul nostru. Cred că-i vorba de Kero Anturasi. — Qiro? — Da, aşa-i. Îl cunoşti? Ciras nu sesiză nici o viclenie în întrebarea pusă, aşa că zâmbi. — Doar am auzit de el. Este vestit în lumea-ntreagă pentru expediţii. Dar n-am mai auzit pomenindu-se de Tolwreen. — Stăpânul nostru n-a permis. Cunoscând ordinea corectă a universului, stăpânul nostru a fost foarte prudent cu planurile sale. Sar putea să nu-ţi dai seama, dar faci parte din ele. Aşteptăm mai mulţi asemenea ţie să vină în Tolwreen în lunile sau anii următori. 827

Mulţi vor fi antrenaţi, la fel ca tine, şi când vor fi pregătiţi, vom fi chemaţi. — Dar am fost antrenat. — Într-adevăr, ai fost, dar mai trebuie. Mâinile lui Pravak se împreunară cu un zăngănit înăbuşit de cinele. — Oamenii vin la vanyeshi pregătiţi în două feluri. Tu şi cu mine am fost mai întâi războinici, am atins jaedun. Valoarea noastră a fost recunoscută şi de alţii. Ei îţi vor arăta ce i-a învăţat împăratul Taichun pe cei mai de încredere dintre tovarăşii săi: cum să folosească magia. Jaedunul sabiei este o cale prin care se deschide jaedunul din viaţă. Ciras reuşi să-şi înfrâneze un frison. — Iar ceilalţi? — Oh, ei au fost uceniciţi de maeştri ai magiei şi au învăţat să manevrezi jaedunul direct. Încercăm să-i antrenăm în modalităţi mult mai practice, cum ar fi jaedunserr, dar ei se opun. Magia lor poate fi foarte puternică şi ne-ar putea ajuta, odată ce preluăm din nou controlul, însă vrăjitorii-războinici, aşa ca tine şi ca mine, vor face să devină realitate visul Stăpânului. El are nevoie de eroi, iar noi suntem aceştia. Ciras zâmbi, ascunzându-şi adevăratele gânduri. Vanyeshul părea să-i definească drept eroi pe toţi cei care foloseau magia în serviciul lui Nelesquin. El îi considera eroi pe cei care asigurau binele comun, ferindu-i pe cei amărâţi de rele şi ambiţii, nu reprimându-i pentru ca ambiţiile să se umfle. Îi transformă pe eroi într-o manifestare a răului lor. Tânărul îşi compuse o expresie meditativă. — Mă întrebam dacă aş fi vrednic să revin în Tirat ca stăpân. — Dacă asta-i tot ce-ţi zgândăre ambiţia, îţi garantez că aşa va fi, izbucni în râs uriaşul vanyesh. Tu, prietene, eşti capabil de atât de multe. Cred că orice-ţi doreşti poate fi al tău. — Eşti prea bun. — Nu, doar conştient de cât de generos poate fi stăpânul nostru, dădu Pravak solemn din cap. Şi, foarte curând, vei vedea asta cu ochii tăi. 828

Din momentul în care li s-a spus că vanyeshii îl considerau pe Nelesquin drept stăpânul lor, atât Ciras, cât şi Borosan ştiură că trebuiau să scape de acolo. Misiunea lor fusese găsirea împărătesei Cyrsa şi informarea ei cu privire la imperiu. Faptul că duşmanul ei încă mai trăia şi punea la cale distrugerea a tot ceea ce lăsase ea în urmă le urgenta misiunea. Mai mult, vanyeshii şi felul în care stăpâneau magia vor obliga cele Nouă Principate la eforturi foarte mari pentru a-i învinge. Aşa că începură să adune hrană şi apă, aşteptând o ocazie ca să evadeze. Ciras află care erau tunelurile spre pajişti şi, deşi detesta să fie previzibil, ştia că vor avea nevoie de cai. Îi găsi şi repară chiar şi harnaşamentul, răspunzând întrebărilor oricărui vanyesh că neglijarea chiar şi a celor mai simple lucruri ar însemna să abandoneze disciplina care-l făcea demn de onoarea acordată lui. Partea cea mai dificilă a evadării fusese găsirea ocaziei. Când ieşeau în explorare, fie împreună, fie separat, sălbaticii îi supravegheau constant. Nu credeau că-i spionau, ci îi considerau un fel de curiozitate. Iar atunci când aceştia nu le călcau pe urme, câte unul dintre vanyeshi îi găsea şi se grăbea să le ofere ospitalitatea sa. Unii încă mai ţineau mâncare şi băutură, deşi nici unul dintre ei nu părea să le aprecieze prea mult, iar lor li se dădea suficientă mâncare încât ajunseră la concluzia că vanyeshii trăiau prin intermediul lor. În cele din urmă, când începu anotimpul însămânţărilor, primiră vizita unuia dintre vanyeshi, care le spuse că trebuiau să rămână în încăperile lor până vor fi chemaţi din nou. Deşi nu venise vorba despre vreo pedeapsă, nici măcar de aluzia unei pedepse, acceptarea ei tacită părea necesară. Vizitatorul lor îi asigură că totul le va fi explicat în cel mai scurt timp, dar pe moment trebuiau să rămână ascunşi. După ce vanyeshul plecă, luând cu el, ca dar, un mic şoricar, Borosan aruncă piesele de schimb dintr-o desagă de piele. — Cred că plecăm acum. Ciras dădu din cap. Pe cât de mult ar fi vrut să afle de ce li se impuseseră restricţii, tot admise că nu va mai fi o altă ocazie mai bună de evadare. 829

— Dacă suntem prinşi, vom spune că am decis că metoda cea mai bună de a ne face nevăzuţi a fost să ieşim din oraş şi să ne îngrijim de cai. Borosan azvârli desaga pe umăr, apoi scoase un alt dispozitiv dintr-o desagă asemănătoare. Cu puţin peste un sfert de metru lungime, nu foarte lată, cu marginile de lemn, placa netedă avea o suprafaţă dintr-un metal alb-argintiu. Litere ciudate ieşiră singure la suprafaţă, iar inventatorul dădu din cap. — Am dat o duzină de şoricari. Unii dintre ei se adună într-o încăpere subterană. Aş putea pune rămăşag că este Sala Prinţului. — Întâmpinând încă un vanyesh? — Mai bine decât pe Nelesquin. Ciras îşi luă săbiile şi două desagi pline cu burdufuri cu apă şi carne uscată. Îi urmă pe Borosan şi thanatonul său mare în sala argintie. Însoţitorul său alese o cheie neprelucrată şi folosi un ac de thaumston pentru a grava pe ea un singur cuvânt. Introduse cheia în fantă când se închise uşa, care se deschise din nou. Ieşiră în sectorul nord-vestic, lângă tunelul care ducea la pajiştea cailor. — Nici un sălbatic, spuse Ciras privind în jur. — Cu atât mai puţine şanse ca trecerea noastră pe aici să fie dezvăluită. Borosan aşeză desagii pe spatele lat al thanatonului mare, apoi luă şi povara lui Ciras. — Asta în caz că trebuie să te confrunţi cu ceva. Spadasinul dădu din cap şi deschise drumul. Se deplasa în linişte şi foarte curând se obişnui cu ticăitul produs pe piatră de picioarele de metal ale thanatonului. Tunelul şerpuia într-o oarecare măsură, dar fusese săpat să fie lat şi suficient de înalt, iar dacă ar fi vrut, ar fi putut călări cu uşurinţă prin el, unul lângă altul. Deşi era destul de abrupt, panta se domolea la ieşirea spre pajişte. Ciras ridică mâna, iar Borosan se cufundă înapoi în întunericul încăperii care servea drept magazie pentru harnaşamentul cailor. Două siluete aşteptau în umbra de la gura tunelului. Evident, erau bărbaţi şi amândoi aveau săbii. Deşi nu li se distingea decât silueta, Ciras putu vedea destul din portul lor ca să-şi dea seama că nu erau din cele Nouă Principate. 830

Sunt turasynzi. Ideea că vanyeshii tratau cu turasynzii îi aminti de ce-i povestise Borosan că spusese gloonul. Prinţul Nelesquin o trădase pe împărăteasa Cyrsa intrând în tratative cu zeul-preot al turasynzilor. Îl străbătu un val de furie când îşi dădu seama că vanyeshii îşi consolidau trădarea anterioară. — Ce facem acum, Ciras? Spadasinul se strecură în încăperea harnașamentelor. — Ia două şei, şase frâie şi fii gata să acţionezi. Mă duc să rezolv problemele cu cei doi. Repede. Dacă suntem descoperiţi, vom fi urmăriţi. Ciras intră înapoi în tunel, păşind în centru. Îşi păstra ritmul cu uşurinţă, un mers încă nepăsător, îşi lăsă mâinile să se legene pe lângă corp. Ajunsese la vreo zece paşi distanţă de ei înainte să-l observe. Cei doi deveniră dintr-odată atenţi, iar lui i se strânse stomacul. Îşi ţineau mâinile pe mânerul săbiilor, apoi se relaxară. Schimbară priviri între ei şi izbucniră în râs. El se strădui să râdă la fel, apoi se concentră şi, pentru prima oară, invocă jaedunul. Viziunea sa se modifică. Deşi nu vedea în mai multe sau mai puţine culori, într-un fel percepea totul mult mai clar. Fiecare dintre cei doi părea să strălucească, cel din dreapta mai mult decât tovarăşul său. Este mai periculos. Pe când Ciras se apropie, ridică mâna stângă în semn de salut, întinzându-şi zâmbetul, iar ei îi imitară expresia. Îşi coborî piciorul drept şi începu să pivoteze spre bărbatul cel periculos. Trase sabia vanyesh printr-o singură mişcare armonioasă. Înainte chiar ca mâna dreaptă a adversarului său să atingă mânerul sabiei, lovitura de ieşire îi deschise gâtul până la coloană. Sângele gâlgâi, iar omul bolborosi ceva căzând pe spate. Continuă răsucirea şi lăsă sabia în jos şi circular, pentru a para. Abătu puternic lovitura din fandare a celuilalt turasynd, apoi ridică spada cu o zvâcnitură, articulând un atac care-l despică din creştet până la bărbie, făcându-l să cadă ca un sac cu pietre. Îşi termină răsucirea tocmai când sabia celui de-al doilea spadasin zăngăni pe jos. Se lăsă pe vine şi aşteptă, ascultând toate ecourile stârnite de căderea sabiei. Nu mai auzi nimic. În cele din urmă, fără 831

a-şi băga sabia în teacă, se duse lângă cel de-al doilea bărbat şi-i deschise vesta din piele. Pieptul omului era acoperit de pene negre. Luate de la vulturii negri, fuseseră inserate în piele, apoi el intrase de bună voie într-un loc cu magie dezlănţuită. Acolo suportase ritualuri pe care Ciras putea doar să şi le imagineze, unindu-şi penele cu pielea şi terminându-şi iniţierea de membru al Societăţii Vulturul Negru. Îl verifică repede şi pe celălalt şi descoperi că fusese împănat întrun mod asemănător. Nu era pentru prima oară când vedea un Vultur Negru. Maestrul său se duelase cu unul, ca să-l distreze pe Prinţul Cyron, în timpul ultimului Festival al Recoltei din Moriande. Turasyndul fusese foarte bun şi purta o sabie aproape la fel de veche ca aceea de vanyesh. Ciras căzu un moment pe gânduri. Nu putea face o legătură directă între cei doi şi omul din Moriande, însă prezenţa lor indica în mod sigur că Societatea Vulturul Negru era înfloritoare. Nu-şi putea aminti dacă zeul-preot turasynd fusese sau nu un Vultur Negru, dar nu conta. Nu ştia nici măcar dacă turasynzii aveau un alt zeu-preot să-i conducă, însă nici asta nu conta. Trebuie să presupun că există unul nou şi că este un Vultur Negru, sau aliat cu ei. Scoase un oftat. Iar el, sau trimişii săi, se află în Sala Prinţului, negociind o alianţă cu vanyeshii. Borosan veni cu thanatonul său încărcat de harnaşamente. — A fost rapid. — A trebuit să fie. La fel şi evadarea noastră, vorbi el, apoi apucă un frâu şi o luă înainte, spre cai. Duşmanii străvechi îşi refac alianţele. Nu va fi bine pentru noi, nici pentru Cele Nouă Principate. Să sperăm, prietene, că Împărăteasa Adormită şi-a petrecut timpul visând o cale de a-i potoli.

832

42 Ziua a 5-a, Anotimpul Însămânțărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Thyrenkun, Felarati Deseirion Keles ştia că visează. Privea de la fereastra camerei sale spre Râul Negru. Acolo, plutind încet în amonte, în beznă, o flotă întreagă de nave de mici dimensiuni ieşea la iveală crescând la proporţii enorme, începură să debarce războinici şi alte creaturi care se furişară în oraşul cuprins de umbre. Incendii şi urlete izbucneau în urma lor. Mai importantă decât haosul creat era imaginea imprimată pe pânza principală a celei mai mari dintre nave. Era chipul bunicului său. Privind-o, ochii lui Qiro se treziră la viaţă şi se întoarseră să se uite spre el. Buzele i se mişcară, iar vocea alcătui cuvintele „am venit după tine, Keles”, care i se reverberară în minte. — Bunicule, cum de eşti acolo, este imposibil? — Nimic nu-i imposibil pentru mine. Ar trebui să ştii deja. O expresie mânioasă îi străbătu faţa, apoi pânza căzu, ca şi cum ar fi fost sfâşiată de furtună. Ajunse pe punte şi izbucni în flăcări. Keles zvâcni în sus, în pat, scăldat în transpiraţie. Azvârli pătura cât colo, îşi puse pantalonii şi îşi trase cizmele. Se întinse după o robă şi se băgă în ea, strângându-şi cingătoarea din mers, deschizând uşa apartamentelor sale. Alergă la biblioteca unde lucra şi se înfioră când descoperi că soldaţii care păziseră palatul – veterani încărunţiţi, acoperiţi din belşug de cicatrici, mai puţin de păr – îşi abandonaseră posturile. Năvăli înăuntru şi traversă încăperea luând-o spre balcon. Dând uşile la o parte, păşi afară şi privi înspre sud, pe râu. În depărtare, iluminată de focurile fabricilor şi locuinţelor, se afla o flotă întreagă de nave negre. Nava-amiral semăna cu cea pe care o visase, cu deosebire că pânza principală nu purta chipul bunicului său. Era 833

marcată de o imagine trasată cu alb, pe care foarte puţini în Felarati ar fi recunoscut-o. Foarte puţini din afara Anturasikunului ar ştii ce-i. Pânza înfăţişa imaginea lumii, aşa cum o desenase bunicul său pe peretele camerei sale de studiu. Numai că există un nou continent în largul coastelor din sud-est. Asta-i confirma că flota venise trimisă de bunicul său, dar el în mod sigur nu o privea ca pe o salvare. Bunicul său îl trimisese să facă studii topografice în Ixyll, într-o misiune care, mai mult ca sigur, l-ar fi răpus. Faptul că Qiro îl găsise în Felarati îi va spori furia. Absenţa sa din Ixyll însemna că-l sfidase, iar Keles n-avea nici o intenţie de a înfrunta mânia bătrânului, nici în persoană, nici printr-o arătare. Cartograful privi transfigurat cum navele negre acostară la malul râului şi trupele începură să mărşăluiască. Fiecare navă debarcă un număr greu de estimat. Creaturi mătăhăloase sau mici săriră afară. Cele mai mici dădură iama asupra clădirilor, iar cele mari ocupau străzile. Invadatorii continuau să vină, iar apărătorii nu aveau nici o şansă să le reziste. Chiar dacă ar fi fost disponibile şi unităţile de elită pentru apărarea capitalei, măcelul tot ar fi fost copleşitor. Deveniţi deja refugiaţi, locuitorii oraşului începură să-şi abandoneze casele, fugind spre vest. Acum este momentul să evadez! Se trase înapoi în bibliotecă, deschise un cufăr şi cotrobăi printre hârtiile aşezate cu grijă şi hărţile făcute sul. Scoase la iveală cele două desagi de piele ascunse de el acolo, umplute încetul cu încetul cu merinde de drum. Burdufurile pentru apă erau dezumflate, însă le-ar fi putu umple mai târziu. Celelalte desagi conţineau carne uscată şi brânză, ceai şi orez nefiert, precum şi câte o oală mică. Intenţionase să facă rost şi de nişte frânghie, dar încă nu reuşise. Astea vor trebui să fie suficiente. Cei mai mici dintre invadatori săriră peste zidurile palatului şi se rostogoliră în bibliotecă. Doi dintre ei, asemănători cu nişte maimuţe inofensive, până în momentul când îşi dezveliră dinţii ascuţiţi, săriră spre el şi-l apucară de braţe. Începură să urle pe un ton atât de înalt încât ţipetele nu se mai auziră, apoi îl muşcară, când se luptă să nu 834

fie târât spre balcon. — Aiii! Keles apucă încheietura celui din dreapta şi azvârli creatura cât colo. Îi zdrobi capul de peretele de piatră, apoi îi aruncă trupul inert. Urletele celeilalte se modificară, ajungând un fel de vuiet, iar colţii săi se închiseră brusc în gol, ratându-i mâna. Keles o pocni peste cap cu un sfeşnic de bronz, strivindu-i craniul. Agitând sfeşnicul, fugi din bibliotecă şi alergă pe scări în sus, sărind câte două odată. Cu două etaje mai sus, coridorul rămăsese pustiu, dar uşa spre apartamentele prinţului era deschisă. Alergă înăuntru şi apoi spre balconul ei. O văzu pe Jasai cu spatele lipit de balustradă, cu părul ca platina în lumina lunii, cu frica întipărită pe faţă. Ţinând un pumnal în mână, Lady Inyr se apropia de Jasai. Ţinea lama jos, pregătită pentru o lovitură de spintecare de la pântec în sus. Mişcările ei erau suficient de fluide ca să dea de înţeles că-şi cunoştea prea bine meseria. Keles azvârli sfeşnicul. Inyr se răsuci mult mai repede decât şi-ar fi imaginat că ar fi fost posibil. Obiectul trecu printre ea şi prinţesă, scoţând scântei la ciocnirea cu balustrada, înainte de a cădea în grădina de jos. Inyr ţâşni înainte, o apucă pe Jasai de păr şi-i trase capul înapoi, punându-i lama pumnalului la gât. — N-o face, Inyr, îşi ridică mâinile Keles. Prinţul nu va fi deloc încântat. — Idiotule, fac asta cu aprobarea prinţului, pufni ea dispreţuitoare. Dacă voi doi aveaţi de gând să vă încercaţi norocul şi să fugiţi, trebuia s-o ucid. Tu trebuie să rămâi prizonierul lui, pentru că eşti prea valoros pentru a fi pierdut. — Dar îi poartă copilul în pântece. — Poate găsi oricând o altă iapă de prăsilă, pe când un Anturasi este mult prea rar. Ai jucat bine şi m-ai ţinut departe de el, îi zâmbi lui Jasai. Voi fi pedepsită pentru eşecul meu, dar lăudată pentru grija cu care-mi fac datoria acum. — Nu, Inyr. Keles lăsă să-i alunece jos pe podea desaga de pe umăr şi intră în balcon. Ştia că n-ar fi putut ajunge la ea destul de repede ca s-o 835

oprească să-i taie gâtul lui Jasai, dar trebuia să încerce ceva. — Las-o să trăiască şi-am să rămân aici pentru totdeauna. Va trebui doar să ne duci undeva la adăpost, adică departe de aici. — Ca să poţi fugi mai târziu? clătină asasina încet din cap. Nu sunt proastă. — Atunci înseamnă că-ţi dai seama că trebuie să plecăm imediat de aici, altfel suntem morţi cu toţii. — Eu n-am de gând să mor, se holbă ea şi izbucni în râs. Expresia ei sfidătoare nu se mai şterse niciodată. Degete lungi şi întunecate îi străpunseră fruntea şi-i prinseră faţa în strânsoare. Capul său se răsuci puternic spre dreapta, iar gâtul îi pocni sonor. Sunetul metalic al pumnalului ei, în timp ce lovea podeaua balconului, acoperi bufnitura stinsă a trupului, aruncat afară. Jasai se lăsă în genunchi şi se grăbi să apuce pumnalul cu ambele mâini, pe când virukul se apucă de balustradă şi sări peste ea. Ateriză pe vine, cu ghearele scrâșnind pe piatră. Palma sa stângă acoperi mâinile prinţesei, cu tot cu pumnal. Virukul zâmbi, dinţii săi ca de ivoriu fiind o imagine fantomatică în lumina lunii. — Dacă-i a ta, Keles Anturasi, o iau, dar va trebui să ne deplasăm foarte repede. — Rekarafi? rămase el cu gura căscată. Cum ai...? — M-am ţinut după tine din Moriande până în Solaeth. Să-ţi iau urmele a fost o nimica toată. Jasai, încă şocată, încercă să-şi elibereze mâinile. — Ce-i ăsta? — Un viruk, prieten de-al meu, care a câştigat un morman de bile albe. Keles îşi adună lucrurile. — Ea este Prinţesa Jasai, soţia lui Pyrust. Vine cu noi. Trebuie să coborâm scările din interior. Rekarafi eliberă mâinile lui Jasai, apoi arătă spre grădină. — Ne vedem jos. Grăbiţi-vă. — Afară, lângă bibliotecă. În timp ce virukul îşi făcu vânt peste balustradă, dispărând din nou, Keles o prinse pe Jasai de mână şi o trase înapoi în încăpere. 836

— Trebuie să plecăm. Felarati este atacat. — De cine? — Nu contează. Cu apărarea în halul în care se află, doi cerşetori în trei picioare şi o cârjă bună între ei ar fi putut sfărâma în bucăţi întregul oraş. O duse în grabă pe scări şi azvârli din drum una dintre acele creaturi ca maimuţele cu blană neagră. Alergară amândoi spre bibliotecă, apoi ieşiră şi coborâră treptele spre grădină. Keles se opri dintr-odată şi căscă gura de uimire. Jasai îşi smulse mâna dintr-a lui şi o luă la fugă înainte. Strigară amândoi „Tyressa!”, însă tonul vocii era diferit, la fel ca reacţiile lor. Cartograful rămase încremenit pe loc, în vreme ce prinţesa aproape că zbură spre keru cea înaltă şi o îmbrăţişă. Tânărul le privi cum se iau în braţe. Gura i se căscă de bucurie şi neîncredere. Era Tyressa, supravieţuise. A supravieţuit şi-a venit până aici. Scutură din cap, să alunge buimăceala. — Trăieşti? Tyressa o lăsă pe femeia mai tânără şi alergă spre el. Îl privi o clipă, două, apoi îl înşfăcă şi-l îmbrăţişă strâns. El o îmbrăţişă la rândul său, încredinţat acum de căldura şi mirosul ei că era cu adevărat ea. — Dar cum e posibil? Ea-i dădu drumul şi râse. — Ce, Keles? Că sunt în viaţă sau că o cunosc pe Jasai? — Că trăieşti, amândouă. Rekarafi mormăi şi adulmecă prin aer. — Sunt de acelaşi sânge, Keles. Iar acum trebuie să ne punem în mişcare, altfel vom muri. — Bine, bine. Fugiră spre zidul dinspre vest al grădinii. Virukul îl ridică pe Keles pe coama zidului, iar el sări jos cu uşurinţă. Tyressa fu următoarea şii aruncă suliţa înainte de a sări şi ea. Ultimul fu Rekarafi, care săltă pe zid cu Jasai în braţe. — Ai grijă, e însărcinată. Virukul adulmecă din nou. 837

— Ştiu. Sări jos fără nici un efort, apoi o luară cu toţii la fugă spre vest. Foarte repede se amestecară într-o gloată de oameni înspăimântaţi. Mamele ţineau strâns la piept sugarii care urlau, în vreme ce copiii strigau după părinţii de care se pierduseră. Bătrâni şi bătrâne obosite îşi trăgeau după ei nepoţii şi stră-strănepoţii. Keles şi grupul său trecură printre ei cu repeziciune, mai mult datorită faptului că erau tineri, decât pentru că aveau o prinţesă cu ei sau un viruk, deşi nici unul dintre aceste amănunte nu trecu neobservat. Înaintarea mulţimii încetini, apoi se opri, dar Keles îşi croi cu forţa drum în faţă. Calea fusese blocată cu două căruţe răsturnate, iar oameni cu suliţe şi săbii ţineau mulţimea la respect. Peste drum se afla sediul înconjurat de ziduri al Ministerului Unităţii Naţionale. Pe ziduri patrulau gărzi, iar două trupuri însângerate ofereau dovada clară a cât de decişi erau să nu lase pe nimeni să se adăpostească acolo. — Sunt Keles Anturasi. Vreau să vorbesc cu Marele Ministru Rislet Peyt, imediat, îi făcu semn uneia dintre gărzi. — Eşti al cincilea Anturasi pe care l-am văzut în noaptea asta. Dispari, mârâi omul spre el. Jasai păşi înainte, lângă Keles. Arătă spre cel care stătea în umbra străjerului. — Eu sunt Prinţesa Jasai! Ucide-l! O sabie ieşi din teacă, însă primul bărbat căzu în genunchi şi făcu o plecăciune adâncă. — Iertaţi-mă, prinţesă. Nu v-am observat. — Ar fi trebuit să caşti ochii. Îi făcu semn bărbatului cu sabia scoasă. — Adu-mi-l pe Rislet Peyt, sau capul lui, ce-i mai rapid! O luă înainte, aşezându-şi piciorul pe capul celui plecat. — Grăbeşte-te! Keles îşi luă privirea de la ea, îndreptând-o spre Tyressa, care zâmbea. — Soră? — Nepoată, dar am învăţat-o bine. — Văd şi eu. 838

Rislet Peyt apăru la balconul care domina răscrucea. — Regret că nu vă pot primi, Prinţesă. Semnele nu sunt deloc favorabile. — Înţeleg. Mare Ministru, consimţi ea, ridicându-şi glasul şi bărbia în acelaşi timp. Am vrut doar să vă mulţumesc pentru faptul că-mi împrumutaţi trupele voastre personale. Dacă veţi supravieţui invaziei, vi le voi înapoia şi le voi lăuda eforturile în faţa soţului meu. — Nu le puteţi confisca. — Va trebui să veniţi aici jos să mă opriţi. Îşi schimbă piciorul şi-l înfipse sub umărul bărbatului prosternat, ridicându-l în genunchi. — Ridicaţi căruţele, puneţi-i în ele pe cei care nu pot merge şi adună-ţi oamenii aici. Ne îndreptăm spre vest şi ieşim din oraş. Acum! — Da, Alteţă. — Nu! Nu vă mişcaţi, ordonă Rislet. Jasai arătă înapoi, spre incendiile dinspre est. — Îţi garantez că vei muri aici, dacă nu te pui în mişcare. Fie din cauza invadatorilor, fie de mâna mea, tu alegi. Marele Ministru nu se poate salva şi, în mod sigur, nu are cum să se atingă de nimeni care mi se alătură. — Am înţeles, Alteţă. Bărbatul se ridică şi dădu ordine. Gărzile îşi părăsiră posturile şi nu mai putură fi ademenite înapoi, indiferent de pedepsele sau recompensele promise de Peyt. Deschiseră porţile şi, odată ce căruţele fură din nou aşezate pe roţile lor, înhămară caii la ele. Câteva dintre gărzi se pierdură în întuneric, dar reveniră repede cu propriile lor familii. Imediat ce calea fu degajată, majoritatea oamenilor îşi continuară drumul spre Poarta de Vest. Câţiva intrară în complexul ministerului, dar abandonară foarte rapid ideea când Peyt şi oficialii săi superiori năvăliră afară şi se alăturară mulţimii. Tyressa o apucă pe Jasai de încheietură. — Trebuie să plecăm. — Ştiu, încă un minut, apoi continuă cu glas scăzut. Îşi menţin moralul în prezenţa mea. Trebuie să le ofer măcar asta, pentru că 839

dacă n-o fac, n-au să reuşească. Dinspre est răzbătu un huruit grav, ca un bubuit îndepărtat. Lui Keles îi trebui doar un minut să-l identifice drept tropăitul unor cizme. O luă la goană spre complexul ministerial şi urcă pe zid, pentru a avea o perspectivă mai amplă. Scrută zarea, de-abia venindu-i să creadă ceea ce vedea. Războinicii mărşăluiau în rânduri de câte nouă, tot nouă şi în lungime. Veneau pe drum, înaintând spre vest, mereu spre vest. La toate răscrucile, primul pluton se întorcea spre nord, al doilea spre sud. Se despărţeau în grupuri pare şi impare şi se îndreptau spre următoarea intersecţie. Apoi reveneau spre vest, iar la următoarea din nou spre mijloc. Odată ce reveneau la intersecţia iniţială, o traversau, iar procesul era reluat. În tot oraşul plutoanele se deplasau în acelaşi fel, căutând, căutând continuu. În spatele lor, deplasându-se într-un mod foarte asemănător, alte plutoane incendiau oraşul. Cvartal după cvartal, Felarati ardea. Şi mă caută pe mine. Nu avea nici un dubiu că bunicul său trimisese flota, atât ca să-l găsească, dar şi ca să pedepsească Felarati. Pentru a-i pedepsi pe toţi cei care l-au sfidat vreodată. Dincolo de intersecţie, una dintre creaturile-maimuţă se ghemui precum un gargui îmblănit. Îndreptă un braţ subţire în direcţia sa, apoi începu să zbiere, punctându-şi urletele cu scrâşnete. Iar în urmă, pe stradă, o companie se opri. Plutoanele deja plecate se întoarseră şi se alăturară formaţiei aflate în marş spre vest. Soldaţii îşi scoaseră săbiile ca unul singur. Cei rămaşi în urmă urlară şi începură să se ghemuiască pe alei şi pe străzi. Invadatorii îi ignorau, dar când urletele maimuţei crescură în intensitate şi ritm, soldaţii începură să alerge. Iar când şarjează, măcelăresc pe toţi din calea lor. Unul dintre soldaţii de la minister reduse maimuţa la tăcere cu o săgeată. Pentru un moment, invadatorii ezitară, apoi începură să alerge. Săbiile se ridicară şi loviră. Ţăranii urlau, clătinându-se, ţinându-şi membrele retezate şi feţele tăiate. Invadatorii îi masacrară pe toţi cei aflaţi în calea lor, de parcă ar fi defrişat o pădure. Masa de refugiaţi îi încetiniră uşor, apoi gărzile de la minister 840

contra-atacară. Arcaşii lor trăgeau în plin, foarte bine, secerându-i pe invadatorii scunzi şi butucănoşi. Suliţaşii trecură prin ei, continuând să înainteze, azvârlind înapoi rândurile din faţă. Păreau că s-ar putea să reuşească în a-i forţa pe invadatori să se retragă, însă alte companii veniră degrabă, unele atacând direct, altele răspândindu-se lateral, pentru a-i flanca pe apărători. Rekarafi îi făcu semn lui Keles să coboare de pe zid. — Trebuie să plecăm. Cartograful fugi din complex şi goni de-a lungul străzii, cu soldaţii ministerului formând o ariergardă pentru coloană. O ajunse din urmă pe Tyressa şi o apucă de braţ. — Pe mine mă caută. Dacă mă predau, îi vor lăsa pe ceilalţi să plece. — Rekarafi şi cu mine n-am străbătut jumătate din lume ca să te abandonăm, clătină ea din cap. În afară de asta, greşeşti, şi arătă spre flăcările sângerii răspândindu-se spre est. Dacă nu te-ar vrea decât pe tine, ar fi pus condiţii înainte de a se apuca să ardă locul. S-ar putea să te caute pe tine, dar oricine i-a trimis a dat şi ordine ca Felarati să dispară. Keles dădu din cap. Bunicul meu ar face asta. Dacă i-a trimis să mă recupereze, i-ar trimite şi ca să-l pedepsească pe Pyrust pentru că este suficient de arogant încât să mă ţină prizonier. Se uită înapoi, privind cum munca lui se mistuia în flăcări. — Bunicul meu a făcut asta. — Cum să fie posibil aşa ceva? îl privi Tyressa printre gene. Nu-i recunosc pe războinici, nici însemnele lor. — Nu ştiu. Nu înţeleg nici eu, clătină din cap. Şi până nu descifrăm asta, nu ştiu cum ar putea fi opriţi.

841

43 Ziua a 7-a, Anotimpul Însămânțărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-a an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Prinţul Cyron se opri înaintea împrejmuirii care adăpostea linsagul pitic. Cum luna bufniţei tocmai se ridica, creatura cafenie, cu dungi negre şi puncte, ar fi trebuit să iasă deja la iveală. Surprinse, rapid, un petic cafeniu la gaură, apoi văzu doi ochi întunecaţi scrutându-l. Prinţul zâmbi şi ridică, încet, coşul ţinut în mâna stângă. Scoase din el un ou mic, albastru, şi-l întinse spre linsang. Botul creaturii se arătă în gaură. Nasu-i fremăta, apoi îşi ascunse din nou botul. Clătinând din cap, Cyron puse oul la loc în coş şi-l lăsă jos. Personalul din sanctuar va veni mai târziu şi va hrăni creatura. Se întoarse spre însoţitoarea sa. — Poate că ar trebui să te las pe tine să încerci să-l hrăneşti. Doamna de Jais şi Jad refuză clătinând din cap. — Poate că nu-i flămând, Alteţă. — E flămând. Îngrijitorul meu crede că linsangii s-au împerecheat, iar notele lui Jorim Anturasi indicau că masculul va vâna din nou. Adună ouăle în pungile de la obraji şi le duce la vizuină, oftă Cyron şi-şi privi braţul stâng. Linsangii au un nas sensibil. Simt putreziciunea. — V-aş sfătui să nu consideraţi asta drept un semn prevestitor. — Ai, fără îndoială, dreptate, dar putreziciunea nu poate fi ignorată. Braţul meu, totul. Rana nu se vindecase prea bine. Stăpânul Umbrelor îl tăiase pe tot antebraţul, aşa cum ordonase. Era atât de experimentat, încât evitase nervii, tendoanele şi vasele de sânge. Duruse, însă medicul Geselkir fusese convins că nu vor apărea supuraţii. Însă aşa se întâmplase. Prinţul încercase să nu ia în seamă durerea 842

şi nu-şi mai chemase medicul să-i examineze rana la timpul cuvenit. Apoi, în miez de noapte, durerea devenise atât de intensă, încât Cyron, înfierbântat de febră, se ridicase din pat să-şi ia apă şi să ceară ajutor. Leşinase şi căzuse pe mână, deschizându-şi rana. Geselkir făcuse tot ce putea, curăţând tăietura şi aplicând cataplasme. Venise până şi ambasadoarea viruk şi se oferise să-i ajute prin magie. Alţii sugeraseră ca prinţul să-i trimită un mesaj lui Kaerinus, pentru a-l chema să facă o tămăduire, dar cele şase misive adresate vanyeshului supravieţuitor nu primiseră nici un răspuns. Ceea ce constituie un răspuns în sine şi prin sine. Stăpânul Umbrelor se oferise să-şi curme viaţa pentru cele săvârşite, dar prinţul îl refuzase. Geselkir lucra din greu şi era convins că infecţia era sub control. Virukul sugerase introducerea de viermi în rană, pentru a-i lăsa să devoreze carnea moartă, însă Cyron respinsese ideea. Deja mă simt mort pe dinăuntru. Cum vor şti când se oprească? — Nu ştiu ce doare mai tare: rana de la mână sau cea din inimă, gesticulă el grijuliu cu braţul stâng. — Ambele sunt dureroase, Alteţă, dădu ea din cap cu solemnitate. Să nu consideraţi că m-aţi copleşi dacă mi-aţi spune ce gândiţi. Ştiţi că, deşi cuvintele voastre ajung la urechea mea, ele nu-mi vor atinge niciodată limba. — Ştiu. Se întinse şi-şi apucă cu grijă încheietura mâinii stângi. Ceva mai de dimineaţă aflase că Prinţul Eiran era dat dispărut la frontiera helosundiană. Deşi nici mesagerul, nici Stăpânul Umbrelor, nici Marele Ministru nu-i putuseră spune dacă fusese sau nu asasinat, părea foarte probabil. Ministrul helosundian al Relaţiilor Externe – un individ de care nu-i plăcuse deloc – fusese ucis în Moriande. Domina impresia că helosundienii nu se săturaseră încă să se tot lichideze unii pe alţii. — Aici, în sanctuarul meu, cu aproape trei luni în urmă, l-am umilit pe Eiran şi l-am provocat. Am crezut că va ceda, dar s-a ridicat la înălţimea provocării. S-a dovedit a fi un aliat loial şi valoros. Dacă aş fi ajuns să-l cunosc mai bine, am fi devenit prieteni foarte buni. Curtezana zâmbi şi-i atinse cu mâna braţul sănătos, conducându-l 843

mai departe în sanctuar. — L-a împiedicat pe Contele Turcol să vă vină de hac, Alteţă. — Piciorul tău a fost cel care l-a împiedicat, râse el încetişor. — Iar al lui a făcut ca individul să nu se mai ridice de jos, spuse femeia şi-l strânse uşor de braţ. Eiran v-a fost devotat. Dacă ar fi trăit, v-ar fi fost un aliat puternic. — Şi s-ar putea ca tocmai această posibilitate să-l fi ucis, vorbi Cyron, ferindu-şi capul de o creangă încărcată cu muguri înverziţi. Pe măsură ce-a devenit mai puternic, a crescut şi legitimitatea sa ca Prinţ al Helosundiei. Asta l-a transformat într-un rival al Consiliului de Miniştri. Căsătoria surorii sale cu Pyrust însemna că legitimitatea lui Eiran s-ar transmite copiilor ei, dacă ar muri fără urmaşi. Se pare că l-a ucis cineva, să-i taie de pe listă pe copiii ei şi să-l împiedice pe Pyrust să aibă pretenţii asupra Helosundiei. Prinţul îi aruncă o privire. — Miniştrii mei spun că n-au mai auzit nimic de Pyrust şi planurile lui, dar mint. Nu îndrăznesc să-mi spună ce-au aflat, pentru că ştiu foarte bine că aş acţiona. Îmi ascund informaţii, nădăjduind că unele clarificări le-ar putea reduce din temeri. Teama lor cea mai mare este că voi acţiona. — Sunteţi sigur că Pyrust este gata să atace din nou Helosunde? îl privi Doamna de Jais şi Jad. — Deja a făcut-o. Simt. Prinţul ezită, temându-se să mai spună ceva. Apoi, absurditatea situaţiei i se dezvălui dintr-odată şi izbucni în râs. — Ce vă amuză aşa, stăpâne? Cyron se opri şi se întoarse spre ea. — Frumuseţea ta este fără vârstă, iar asta mă face să uit cu uşurinţă faptul că ai trăit o mulţime de vieţi. Ştiu că eşti o jaecailyss. Timpul petrecut de noi doi împreună, în comuniune, nu mi-a prelungit viaţa, dar mi-a îmbogăţit-o peste poate. Priceperea ta în arta dragostei este, sunt sigur, fără asemuire. — Sunteţi prea bun, Alteţă, dar cum se raportează asta la ce spuneaţi mai înainte? — De asemenea, eşti şi o cunoscătoare remarcabilă a naturii umane. Ai ştiut cum să-l descifrezi pe Turcol şi ai făcut în aşa fel 844

încât să fii suficient de aproape de el ca să poţi acţiona. Nu nega. Nu m-aş hazarda să presupun că afecţiunea ta te-a făcut să loveşti pentru mine, dar sunt sigur că împotriva lui, da. — Vă subestimaţi şarmul, Alteţă, spuse ea cu privirea pironită în jos. — Iar aceste vorbe mi-au uşurat puţin durerea, zâmbi Cyron. De fapt, Pyrust a fost întotdeauna un lup. I-am spus asta când ne-am întâlnit aici. I-am oferit grâne, să-şi ţină trupele acasă, dar am ştiut că-i intolerabil. M-a luat prin surprindere când s-a căsătorit cu Jasai. Mă aşteptasem să ia o prinţesă din Virine, ajungând astfel să creeze o legătură între naţiuni care i-ar fi oferit tot ce-şi dorea, inclusiv un aliat care nu iubeşte deloc Nalenyrul. — Prinţul Pyrust este cel mai periculos, Alteţă, pentru că poate face planuri din vreme şi acţiona rapid, profitând de ocazie. — Iar eu mă tem că deplasarea de trupe în sud i s-ar fi putut părea o astfel de ocazie, clătină din cap Cyron. Cu atât mai mult, dacă ştie ce se petrece în Erumvirine. Ea dădu din cap, iar glasul îi deveni o şoaptă catifelată. — Trebuie să presupuneţi că ştie. — Mai am şi alte opţiuni, dar fiecare este mai proastă decât cealaltă. Dacă decid că a rămas la nord de Râul Negru, n-am să-l pot opri când va năvăli în sud. Aşa că am lansat un apel către lorzii vestici solicitând trupe şi am masat tot ce-am putut spre est. Pe acestea leam trimis acum în sud pentru că mă pot încrede în ele. În vestici, nu. Cyron scoase un oftat şi se aşeză pe una dintre băncile de piatră ale sanctuarului. Doamna de Jais şi Jad, înveşmântată într-o rochie de mătase albă, tivită cu smaralde şi cu dragoni negri brodaţi, oferea o imagine de drăgălăşenie care-i uşura, într-un fel, inima. Ea se întinse, culese o floare albastră de pe creanga unui copac şi şi-o puse după o ureche. Ochii ei argintii străluceau jucăuşi, iar inima lui i se zbătu în piept. — Dacă ar mai trăi fratele meu, el ar avea o soluţie pentru această problemă. Ar retrage trupele din trecătorile munţilor Helos, ademenindu-l pe Pyrust la câmpie. — Care sunt şansele ca el să accepte provocarea şi să invadeze Nalenyrul? 845

— Cunoscându-l pe fratele meu, nici una, zâmbi Cyron. Ar fi trimis trupele noastre în sud şi-ar fi zdrobit rapid forţa de invazie, apoi ar fi deplasat armata la nord, pentru a-l pedepsi pe Pyrust. Aralias ar fi fost capabil să-l facă pe Contele Vroan să conducă armata din sud şi să-i ţină pe invadatori foarte ocupaţi. În asta consta forţa sa, inspira trupele. Era un conducător. — Şi dumneavoastră le inspiraţi bine, Alteţă. — Da, însă ceea ce inspir eu nu pare să funcţioneze şi în această situaţie. — Nu vedeţi nici o soluţie? Prinţul se aplecă înainte, strâmbându-se când îşi rezemă braţul stâng pe coapsă. — Aceasta-i o problemă pe care împărăteasa Cyrsa n-a anticipato. Ea presupunea că prin împărţirea Imperiului în mai multe principate, va avea garanţia că nimeni nu va fi suficient de puternic încât să le reunească în absenţa ei. Dacă nu ţinem seama de efectele Vremii Gheţii Negre, planul ei s-a dovedit a fi corect. Nu predomină nimeni, aşa că nimeni nu porneşte un război de anvergură. Masele evită necazurile, iar şansele să se declanşeze o nouă Urgie sunt reduse. Problema de acum este aceasta: cei veniţi din afară, destul de puternici să cucerească principatele, au atacat. Nu avem nici un fel de veşti din Erumvirine, nimic din cele Cinci Principate. Dacă duşmanii i-au cotropit pe toţi, capturând principatele din nord, nu mai este o chestiune de dacă, ci de când. Curtezana îşi strecură fiecare mână în mâneca celeilalte a robei sale. — Când imperiul era intact, ar fi existat o replică solidă, capabilă să zdrobească invazia. — Şi eu cred. — Atunci de ce nu-i faceţi Prinţului Pyrust o ofertă de unitate? Desigur, Nalenyrul, Helosunde şi Deseirionul împreună ar putea rezista invadatorilor. — Aşa aş spera şi eu, însă nu-i ceva cu care să fiu de acord cu sufletul împăcat. Războiul împotriva invadatorilor va fi purtat, probabil, chiar aici, în Nalenyr. Îmi va devasta naţiunea. — Dar asta pare să se întâmple oricum, nu? 846

— Adevărat, dar trebuie să nădăjduiesc că-i putem opri în munţi. Pyrust şi trupele sale ar fi foarte valoroase acolo, poate-i va împinge chiar înapoi în Erumvirine. Nu pun la îndoială abilităţile sale ca general, le respect suficient de mult încât să-mi provoace teamă, oftă Cyron istovit. Ca să-l detaşez la frontiera mea sudică, nu se poate decât dacă ar traversa Nalenyrul. E ca şi cum l-ai invita pe lup în casa ta, să te ajute să scapi de gândaci. S-ar putea ca lupul să prefere să nu se mai dea plecat. Dacă ar pătrunde în Erumvirine şi ar elibera ţara, nu ar pune familia Telanyn înapoi pe tron. Nalenyrul şi Helosunde ar fi prinse în capcană. Helosunde va cădea din pricina soţiei sale. Nalenyrul ar fi următoarea, iar după asta şi cele Cinci Principate. — Poate că asta-i perspectiva voastră asupra lucrurilor, îi zâmbi ea cu curaj. S-ar putea ca el să vadă totul altfel. — Nu, vede lucrurile la fel. Mai degrabă, le-a văzut înaintea mea. Vine şi va trebui să acţionez ca să-mi salvez ţara sau poporul. Este o alegere dificilă, pentru că nu le pot salva pe amândouă. — Nu mai există nici o altă soluţie? — Lupul furtunii s-ar putea întoarce din capătul celălalt al lumii cu o flotă gemând de războinici, zâmbi el cu indulgenţă. — Şi asta-i chiar aşa de imposibil? — Poate că nu, dădu prinţul din cap, apoi se ridică de pe bancă, ajutându-se cu mâna bună. Este un vis pe care merită să ţi-l faci, cred eu. — Nu sunteţi convins că este posibil? — Mai probabil este ca invadatorii să fi aflat de noi tocmai prin această expediţie, clătină el din cap. Lupul furtunii a descoperit un nou continent, botezat de Qiro Anturasi după numele său. Am văzut harta. S-ar putea ca el să fi încercat chiar să ne prevină. A scris cu propriul său sânge: „Aici sunt monştri.” Doamna de Jais şi Jad veni lângă el şi-l mângâie pe tâmplă. — Aveţi grijă, Alteţă, să nu lăsaţi să se aşeze aici nici un fel de monştri. Vă confruntaţi numai cu oameni. Dacă ar fi extrem de inteligenţi, ori invincibili, ar fi reunificat imperiul de multă vreme. Nu au făcut-o, iar faptul că Nalenyrul încă există dă speranţe că se va găsi o soluţie. — Chiar crezi? 847

— Am de ales? întrebă ea, după care îi luă mâna într-a ei şi i-o sărută. Adevăratul vostru duşman este disperarea. Cedaţi înaintea ei, şi zeii ei înşişi nu v-ar mai putea salva, pe domnia voastră sau naţiunea.

848

44 Ziua a 7-a, Anotimpul Însămânțărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunjiqui, Anturasixan — Da, stăpâne, este magnifică. Ochii lui Nirati străluceau intens când se sprijini de braţul lui Nelesquin şi privi spre nava uriaşă. Construcţia ei îi amintea foarte mult de Lupul furtunii, dar această navă era mult mai mare sub toate aspectele. Capul sculptat de la prova era un urs furios, sfâşiind aerul cu ghearele de parcă numai cu puterea labelor sale masive ar fi putut trage nave prin valuri. — Ce nume ai să-i dai? — Este Ursul Încoronat, chicoti Nelesquin înveselit. I-am pus pe fierarii mei să facă o coroană de aur pentru capul sculptat. — Şi dacă va cădea? ridică ea privirea surprinsă. El se întoarse şi-i luă bărbia în mâinile lui mari. — Şi ce dacă? Aturasixanul ar putea face coroane pentru fiecare locuitor din imperiu, ba şi de nouă ori pe atât. Bogăţia acestui tărâm este fără seamăn, dar cea mai mare comoară de aici eşti tu, dragostea mea. Ea zâmbi şi se ridică pe vârfuri ca să-l sărute. — Eşti mult prea bun, stăpâne. — Numai cu tine, Nirati. Ea zâmbi din nou şi privi înapoi spre corabie, reţinând în taină adevărul din comentariul lui. Nelesquin răsturnase cerul şi pământul pentru proiectele sale de construcţii. Avusese nevoie de Qiro să-i găsească o felie din continentul său unde puteau fi ridicate păduri enorme, apoi o alta unde să fie create fiinţe potrivite să le taie. Odată ce acestea au fost realizate, s-au ridicat munţii, pentru crearea văilor, astfel ca râurile să transporte lemnul pe coastă, iar acolo, constructorii de nave îşi puteau începe munca. Pe versanţi, alte creaturi îşi săpau vizuinile, iar focurile se aprinseră în interiorul 849

munţilor în timp ce fierarii lucrau zi şi noapte – ambele se scurgeau repede acolo –, îndeplinind comenzile pentru armata lui Nelesquin. Nelesquin zorea din greu pe toată lumea şi, deşi promitea recompense pentru izbânzile lor, pedepsele sale erau, adesea, crude şi definitive. Nu tolera nici un fel de împotrivire, accepta foarte puţine explicaţii şi părea mult mai mulţumit ca bunicul ei să creeze o nouă rasă, care să se plece în faţa voinţei sale, decât să-i păstreze pe cei deja vinovaţi de a-l fi dezamăgit. Numai o singură dată văzuse partea lui întunecată acţionând împotriva ei. Dragostea ei pentru Takwee o inspirase să pună deoparte o porţiune din Anturasixan unde membrii supravieţuitori ai raselor distruse de el puteau trăi în pace. Practic, ca întotdeauna, Nelesquin nu distrugea un grup până când nu avea altul, pregătit să-l înlocuiască pe primul, ceea ce-i dădea răgaz să ducă departe câte un mic grup de populaţie. Când descoperise ce făcuse, furia lui fusese monumentală. Ea începuse să tremure, iar Takwee se zburlise, dezvelindu-şi dinţii. Această dovadă de sfidare păruse că-l amuza, reuşind să-l scoată din starea de furie. Din acel moment, îi permise lui Nirati să aibă propriul ei sanctuar. Vorbea despre el ca despre Tărâmul Jucăriilor Pierdute, şi nu înceta să se amuze de ce erau în stare să facă acele creaturi când erau lăsate de capul lor. Din fericire, nu avea prea mult timp ca să observe ce făceau. — Ursul Încoronat va fi magnific şi de-abia aştept să plec din nou pe mare. Mi-a plăcut atât de mult. Vântul pe faţă, stropii de apă care spală puntea. Am fost un marinar bun în tinereţile mele, dar apoi alte interese şi chestiuni m-au adus acasă, în Erumvirine. Zâmbi, însă ochii lui se aţintiră altfel acum. — Înainte ca Turasyndul să fi ameninţat măcar imperiul, ne scoteau din minţi piraţii din Marea Întunecată. Prin Ixyll se desfăşura o intensă activitate comercială, spre porturile din Dolosan şi peste Marea Întunecată, către imperiu. Piraţii jefuiau tot. Împăratul m-a însărcinat pe mine, împreună cu alţii, să-i zdrobim. Am luptat cu ei şi-am pus capăt flagelului. Am luat parte şi la cucerirea Dreonathului. — Nu ştiu nimic despre toate acestea, stăpâne, dădu Nirati din cap. 850

— Nu? Nelesquin o trase jos cu el, să stea în iarba de la umbra Ursului Încoronat. — Nici nu-mi vine să cred că evenimentele ulterioare au eclipsat cea mai mare campanie navală purtată vreodată. Piraţii se strânseseră sub comanda unui conducător unic, un viruk numit Dosaarch. Erau cu toţii nişte nelegiuiţi. Virukul a ridicat pretenţii asupra ruinelor unei fortăreţe în ruine, spunând că fusese cândva o proprietate de familie. Nu ştiu care era adevărul, însă era un loc malefic, pustiu şi întortocheat, plin de capcane şi vrăjitorii care i-au răpus pe mulţi, ticălos şi erou, fără deosebire. Trăsăturile i se înăspriră în timp ce vorbea. — În acea campanie s-a zămislit Urgia voastră, iar dacă aş fi ştiut la ce va duce, în anii următori l-aş fi sfătuit pe tatăl meu să arate milă faţă de piraţi. Indiferent ce puteau să ia de pe urma atacurilor, ar fi fost un preţ mic pentru păstrarea imperiului său. — N-ai fi avut cum să cunoşti viitorul, iubire, îl mângâie Nirati pe obraz. — Poate că nu, pentru inima bărbaţilor poate fi la fel de întunecat ca şi Gol’dun, iar noi n-avem cum să ştim. Privi în jos şi-l pufni râsul, dându-se încet pe spate. — Pe atunci eram tânăr şi aveam mulţi să-mi ţină companie, pe care-i consideram prieteni buni, bărbaţi pentru care mi-aş fi pus şi viaţa drept chezăşie, dar nu numai bărbaţi. Pe când ne îndreptam spre Dreonath, un viruk pe nume Rekarafi era la dreapta mea, iar Virisken Sohir la stânga. Cei câţiva care mi se vor alătura ca vanyeshi erau şi ei cu mine. Unii voiau să dobândească glorie, dar pentru mulţi alţii, gloria era în faptul că se puseseră în slujba mea. Ea zâmbi, în pofida faptului că recunoscuse numele virukului care-i atacase fratele, şi-l sărută pe Nelesquin pe umăr. — Servind patria împreună cu tine ar fi trebuit să însemne o glorie suficientă pentru mulţi. — Desigur, ai dreptate, dar erau destui care nu puteau descoperi înţelepciunea acestui lucru, se încruntă el o clipă. Pe atunci principatele numite acum Nouă erau doar nişte provincii oarecare. Nu vă consideraţi drept nalenieni sau morythieni, eraţi doar 851

imperiul. S-ar putea să-i datoraţi supunere unui nobil nalenian, însă asta era doar o denumire geografică, nu un sens al naţionalităţii. De fapt, generalii şi administratorii poartă, adesea, un titlu legat de un anumit loc, dar au servit în altul, ceea ce făcea dificil pentru oricine să adune suficientă putere încât să rivalizeze cu imperiul, zâmbi Nelesquin la această amintire. Tatăl meu avea două feluri de neveste, exact ca împăraţii de dinaintea lui. Soţiile de sânge erau fiice de nobili, cu care se căsătorea prin ceremonii oficiale. Copiii lor vor fi prinţii şi prinţesele, iar el putea desemna pe oricare dintre ei să-i fie moştenitor. Eu eram al treilea în linia de succesiune la tron când am fost trimis să lupt cu piraţii şi, trebuie să admit, nutream speranţe să urc acolo dacă reuşeam să fim victorioşi. Celelalte soţii ale sale erau doar pentru plăceri. Şi ele puteau fi fiice de nobili, dar cel mai adesea erau numai curtezane foarte instruite, dăruite împăratului pentru obţinerea unui favor. Copiii lor, dacă existau, erau bastarzi, cu titluri preluate de la mamele lor, sau le obţineau prin merite. În pofida nelegitimităţii lor, la curte erau trataţi la fel ca noi ceilalţi şi multe erau şcolile care se înghesuiau să-i primească pentru instruire, continuă povestitul şi zâmbetul îi despărţi în două barba neagră. Am trecut noi prin aventuri în imperiu, dar confruntarea cu piraţii urma să fie cea mai măreaţă dintre toate. Aşa că ne-am dus, bălăcindu-ne în apă şi sânge. În vreme ce flota noastră a debarcat o armată în nord, eu am luat trei companii din est. Rekarafi cunoştea o cale spre fortăreaţa piraţilor şi, în vreme ce ei erau cu ochii pe drumurile dinspre nord, am atacat. I-am vânat prin furnicarul acela şi-am retezat chiar eu capul lui Dosaach. I l-am prezentat tatălui meu, iar el m-a făcut Prinţ Moştenitor. — O calitate pe care aţi meritat-o cu prisosinţă, Alteţă. Nelesquin îi luă mâna dreaptă într-a lui şi-i sărută palma. — Mă flatezi, pentru că nu ştii cât de mult am exagerat în acest recital. — Cred că ai fost mult prea modest, zâmbi ea. Dacă ai fost Prinţ Moştenitor, de ce nu te-a trimis tatăl tău să rezolvi ameninţarea turasyndă? — Au existat multe motive, chestiuni complicate, oftă Nelesquin. Tatăl meu era foarte bun la observarea detaliilor, mai potrivit pentru 852

birocraţie decât pentru conducerea unei ţări. Piraţii ameninţaseră doar modul calm în care decurgeau lucrurile în imperiu, dar nu şi imperiul. Turasynzii constituiau o ameninţare în ambele sensuri, în vreme ce tata s-a repezit să menţină funcţionarea imperiului, n-avea o viziune suficient de largă ca să înţeleagă cum să trateze cu ameninţarea. Şi mai era şi politica de care să se ţină cont, îi coborî glasul. N-am să te mint, Nirati, m-am băgat în politică. Poziţia mea nu era sigură, aşa că am luat măsuri s-o consolidez. Prietenul meu, Virisken Soshir, a fost răsplătit cu funcţia de şef al gărzii tatălui meu. Eu am făcut avansuri altor facţiuni şi-am devenit un iniţiat în metodele vanyeshilor. Asta i-a înspăimântat pe unii dintre nobili şi sau apucat să uneltească pentru a-l întoarce pe tata împotriva mea. Atunci când a avut cea mai mare nevoie de sfaturile mele, nu mi s-a permis să-l văd. N-a luat nici o decizie atunci când ar fi fost absolut necesar. A şovăit şi atunci Cyrsa, una dintre soţiile sale de plăcere, l-a ucis şi i-a uzurpat tronul. — Atunci a împărţit ea imperiul şi-a pornit în Pustietăţi, să se războiască cu turasynzii. — Exact. Nelesquin îşi strânse uşor buzele, apoi privi într-o parte. O lacrimă licărea pe obrazul său stâng. — M-am alăturat ei, aducându-i cu mine pe toţi cei care-mi fuseseră loiali. M-a ridiculizat, făcându-mă Prinţ de Erumvirine. M-a batjocorit. Mi-a încredinţat, mie şi vanyeshilor, o sarcină imposibilă, apoi ne-a trădat şi-am fost înfrânţi. Şi nu se putea altfel, din moment ce uzurpatoarea n-ar fi rezistat niciodată dacă m-aş fi întors. — Ai vrut binele imperiului, dragostea mea. Nirati se ridică şi-i şterse lacrima cu degetul, apoi şi-l duse la gură şi-o gustă. — Ştiu că faci tot ceea ce-i mai bine şi acum. — Există greşeli care trebuie îndreptate. Am aşteptat multă vreme pentru asta. Ea-l asculta, însă cu gândul în altă parte. În timp ce el îşi continua vorbele-i dulci, ea simţi amăreala din lacrima lui şi ştiu că nu-i spusese totul. Nu-şi imagina că o minţea. Deşi nu avea nici un dubiu că era capabil de înşelăciuni, mai ştia că n-ar fi minţit-o în mod 853

deliberat. Mărturisirea lui nu se potrivea prea bine cu poveştile cu care crescuse. Vanyeshii erau răi şi, în consecinţă, conducătorul lor trebuie să fi fost la fel. Împărăteasa Cyrsa era o eroină, pentru că salvase imperiul. Deşi era gata să accepte că existau mai multe puncte de vedere, iar supravieţuitorii Urgiei erau interesaţi în a prezenta acest status quo drept legitim, se părea că adevărul se afla mai aproape de ceea ce auzise pe când era o copilă. Nu avea nici o dificultate în a-şi imagina un prinţ oferindu-se să-i protejeze pe acei barzi care cântau balade pentru demonizarea lui Nelesquin. Dacă el avea dreptate, şi dacă se întorcea, pretenţiile lor asupra puterii s-ar evapora. Tot aşa cum ceea ce desena bunicul ei pe hărţi influenţa modul în care era percepută lumea, nu putea fi tot aşa modelată şi istoria? Fraţii ei savuraseră istoriile cu Amenis Dukao, unul dintre soldaţii care se aventuraseră spre vest, alăturându-se împărătesei. Relatările despre isprăvile sale fuseseră etichetate drept născociri, deşi multe dintre observaţiile conţinute de ele, în special cele referitoare la Pustietăţi, erau considerate corecte de către cei care se aventuraseră în aceste locuri. Ce-ar fi dacă poveştile sunt adevărate şi au fost declarate născociri pentru a le face inofensive? Şi ce-ar fi dacă aş prefera să nu-mi amintesc că am murit, răpindu-i morţii puterea sa? O trecură fiorii. Kunjiqui fusese întotdeauna paradisul ei, un loc perfect, invocat din visele devenite sanctuarul ei, pe vremea când era o copilă. Bunicul ei îl făcuse cumva real, pentru a-i oferi un adăpost faţă de ceva oribil din viaţa ei. Iar după moartea mea am acceptat acest loc ca pe un paradis la care sunt îndreptăţită? Nelesquin se întinse şi-i luă cu blândeţe bărbia în mâinile sale. — Ce-i, iubire? Ai tremurat. — Nu-i nimic. — Spune-mi. Ea-l privi în ochi şi-i văzu plini de compasiune. — Am murit şi nu-mi pot aminti de ce şi cum. — Şi eu am murit şi îmi amintesc circumstanţele. Fii mulţumită că tu nu poţi, clătină el încet din cap. — Da, stăpâne. 854

— Am fost neglijent, îi ridică el bărbia. Există o treabă pe care trebuia s-o fac, însă am neglijat-o. Te rog să mă ierţi şi să-mi permiţi să iau măsuri. — Ca să faci ce, stăpâne? ridică Nirati din sprâncene, nedumerită. — Să fac pentru tine ceea ce-am făcut şi pentru mine. Făcu un gest cu mâna stângă, strânse pumnul, apoi îl deschise. Un fluture minunat, verde, cu marginile aripilor colorate în negru, fâlfâia paşnic în palma lui. — Oh, stăpâne, dar este minunat, zâmbi Nirati. — Şi te va sluji foarte bine. Îl ridică la buze, şopti ceva ce ea nu putu înţelege, apoi îl lansă spre cer. Insecta pluti un moment, apoi începu un zbor leneş şi şerpuitor spre nord. — Ce face? — M-am dedicat îndreptării lucrurilor care au dus la distrugerea imperiului. Acum, m-am apucat să repar şi injusteţea morţii tale. Se aplecă şi o sărută. Cu buzele mângâindu-le pe ale ei, adăugă: — Cel care te-a ucis se va pomeni curând mort. Nirati îi întoarse sărutul, uşor şi repede. Ideea de violenţă săvârşită în numele ei o deranja, dar uciderea persoanei care o omorâse i se părea justă. — Va fi repede? — Dintr-o anumită perspectivă, da. Nelesquin se desprinse din îmbrăţişare şi zâmbi. — Din punctul lui de vedere, probabil că nu. Ea se gândi o clipă apoi dădu din cap. — Mulţumesc, stăpâne. — Este plăcerea mea. Se ridică şi o ridică şi pe ea în picioare. — Vino, dragostea mea, am să-ţi arăt cabina mare unde vom sta în timpul călătoriei spre nord. Nava ne va aduce acasă, ca să pot să recuperez tronul menit mie de atâta vreme.

855

45 Ziua a 7-a, Anotimpul Însămânţărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea An al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea An al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Maicana-netlyan, Caxyan Dacă n-ar fi avut talent pentru alte limbi, Jorim şi-ar fi petrecut restul zilelor la etajul casei Regelui-Vrăjitor, zgâindu-se la lespedea albă-argintie. Zâmbi când se gândi, pentru că ceea ce aflase ar fi putut garanta că se va întâmpla chiar aşa. Am să zac aici o veşnicie dacă asta nu merge. Cencopitzul îl ajuta cum putea. Deşi îl compătimea pentru situaţia lui, nu se pricepea la descifrarea limbajelor. Ascultă politicos ce-i spunea Jorim despre descoperirile sale, iar faptul că-i explicase propriile lui concluzii îl ajutase enorm pe tânăr. Ar fi fost furios dacă nu primea mai mult ajutor din partea lui, însă una dintre revelaţii îi oferi o explicaţie pentru faptul că s-ar fi putut să fie imposibil. Jorim îşi desprinse privirea de pe lespede şi inscripţiile ei în mişcare. — Aţi făcut o observaţie despre faptul că timpul nu se scurge întotdeauna în aceeaşi direcţie aici. — Retrăiesc zile, chiar şi pe cele plicticoase, dădu din cap RegeleVrăjitor. Când se petrece ceva interesant, mă bucur, dar mai apoi recad într-un ciclu de zile anoste. Mi-a trecut prin minte că atunci când mă concentrez sunt capabil să contracarez efectele schimbării sensului timpului, iar atunci când mă plictisesc, mă abandonez lui. Jorim făcu un semn cu capul şi apoi arătă spre lespede. — Cred că aceasta este sursa schimbării sensului timpului. — Ce vrei să spui? Cartograful nalenian indică un morman de piei pe care scrisese cuvinte cu cărbune. — Am privit sigiliile modificându-se pe suprafaţa lespezii şi-am presupus că literele îşi schimbă forma. Cred că există o altă soluţie. Am identificat cinci scriituri diferite, dar există alte două pe care nu 856

le-am putut desluşi. — Varianta virukă şi cea din litere contorsionate, dădu Cencopitzul din cap. — Corect. Acum acelaşi mesaj pare să fie scris în fiecare limbă, acoperind lespedea în întregime. Deşi cuvintele apar la întâmplare, ele se arată mereu în acelaşi loc pe lespede. — Exact. Aceeaşi propoziţie se repetă la nesfârşit, iar propoziţiile se dezvăluie în momente diferite. — M-am mai gândit la ceva, vorbi Jorim şi-şi întinse oasele. Lespedea are opt straturi de suprafaţă, una pentru fiecare limbă şi una goală. Am văzut porţiuni ale fiecărui strat, în momente diferite, aici un cuvânt viruk, apoi imperiala, apoi o porţiune goală. Vedem toate straturile în acelaşi timp, dar numai mici porţiuni din ele. Vanyeshul începu să se gândească. — N-ar fi de neconceput să nu se întâmpla aşa ceva, dar puterea şi controlul necesare sunt aproape de necrezut. Este, cu siguranţă, peste puterile unui om. — Dar nu şi de ale unui zeu, nu? — Nu m-aş aventura să definesc puterile unui zeu, dădu din umeri Regele-Vrăjitor. Oricum, cred că analiza ta este corectă. Magia ar explica, de asemenea, problemele cu modificarea timpului. Jorim se străduise să copieze şi să verifice mesajele. Reuşiseră să identifice inscripţii în limbajul imperial, în virukă, soth, amentzutl şi o versiune imperială despre care vanyeshul spunea că fusese folosită de vrăjitori pentru înregistrarea formulelor magice. Jorim putea să traducă doar limbajul imperial şi amentzutl, iar Cencopitzul căzu de acord că şi mesajul vanyesh se potrivea. În cel imperial, propoziţia consta din două rânduri şi şase cuvinte: Deschis din afară / Închis spre înăuntru. Formularea o definea ca pe o veche cimilitură imperială, iar formatul ei supravieţuise până în copilăria lui Jorim. De fapt, orice copil mai mare de cinci ani ştia că răspunsul era uşă. Această explicaţie îl făcu să se simtă doar puţin mai bine decât înainte. — Ar putea însemna ceva evident sau ar putea avea multe înţelesuri. 857

Regele-Vrăjitor tăiase în două un fruct verde, dezvăluind un sâmbure mare în interior şi un miez de un portocaliu ţipător, din care picura un suc dulce. — Presupunând pentru o clipă că eşti Tetcomchoa şi că te-ai decis să laşi ceva aici, pentru tine, ai vrea ca soluţia să fie simplă ori complexă şi incredibil de manieristă? — Probabil că ambele. Jorim luă o îmbucătură din fruct, apoi îşi linse sucul de pe degete. — Ştim amândoi că aceasta a fost o ghicitoare pentru că am văzut stilul lor în cele Nouă Principate. Au şi amentzutlii acelaşi fel de cimilituri între tradiţiile lor? — Nu în acest format. Ghicitorile lor sunt, de obicei, din şase rânduri, sau chiar doisprezece, şi au de regulă două răspunsuri. — Aşadar, Tetcomchoa îşi lasă mesajul aici, ştiind că va înfiinţa un imperiu şi că într-o bună zi va reveni în lume prin intermediul unei persoane născute în Nouă, care va ajunge aici şi va descoperi că a lăsat o ghicitoare, se strâmbă Jorim. Presupunem o mulţime de lucruri. — Şi ce-ar fi dacă un zeu cunoaşte numai ceea ce va funcţiona, dar nu ştie cum şi când, nici măcar de ce? — Vrei să spui că trebuie să ne încredem în uşa din cheia ghicitorii şi să nu ne mai batem capul cu restul? Cencopitzul îşi ridică bărbia şi supse sucul răspândit pe buza de jos. — Asta-i vrut să gândeşti? — Nu prea eşti de mare ajutor. — Iartă-mă. Cred că uşă reprezintă calea spre soluţie. Este destul de simplă pentru a fi atinsă, însă descătuşarea adevărului său va fi mult mai dificilă. Asta s-ar putea să fie ceva ce numai reîncarnarea lui Tetcomchoa ar putea rezolva. Jorim aproape că ignorase comentariul, considerându-l o persiflare facilă, însă ceva din cuvinte începu să rezoneze. Poate că numai el ar putea fi în stare să găsească o soluţie a problemei prezentate de lespede. Neştiind exact cum s-o definească, complica şi mai mult lucrurile, însă ştia că ascuns în lespede sau dedesubtul ei se afla ceva ce trebuia să-i aparţină. Va trebui să intru acolo. 858

Revelaţia îl duse înapoi la ghicitoare. O analiză, apoi examină lespedea şi, în final, observă ceva ce nu mai văzuse înainte. Făcu descoperirea în inscripţia amentzutlă şi în soth. Ambele limbi se bazau pe pictograme, care rămăseseră foarte grafice şi recognoscibile. Scriitura imperială, la fel ca virukiana, avea de asemenea în componenţă pictograme, dar deveniseră foarte stilizate şi nu mai semănau deloc cu cuvintele pe care le reprezentau. Atât soth, cât şi inscripţiile amentzutl puteau fi citite de la dreapta la stânga, sau de la stânga la dreapta. Scribii înregistrau, de obicei, lucrurile de la stânga la dreapta, însă arhitecţii şi decoratorii de clădiri preferau să schimbe orientarea literelor pentru a avea inscripţii simetrice. Înţelesul lor nu se schimba şi puteau fi descifrate cu uşurinţă dacă citeai spre gura oamenilor sau animalelor reprezentate. Conversaţia se poartă față-n faţă, a ta şi a lor. Inscripţiile soth şi amentzutl schimbau direcţiile, însă propoziţiile rămâneau la locul lor, pe lespede. Asta însemna că acolo nu fuseseră opt faţete, dintre care una goală, ci zece. Repetarea propoziţiilor în cele două limbi trebuia să aibă o semnificaţie, aşa că Jorim îşi derulă în minte ghicitoarea de la cap la coadă şi de la coadă spre cap şi ajunse la o soluţie. Cencopitzul privi în jos la el. — Cred că ceea ce ai de gând să încerci este foarte posibil, dar numai dacă gândeşti corect. Dacă nu, te va ucide. — Atunci ar fi mai bine să am dreptate. Jorim se întinse pe lespede. Îşi dăduse jos toate veşmintele. Piatra îl învălui cu răceala ei, dar nu putea simţi cum se schimbau inscripţiile la spatele său. Asta era cum nu se putea mai bine, pentru că i se făcuse pielea de găină. Regele-Vrăjitor îi oferi o plecăciune formală. — Nădăjduiesc că-ţi cunoşti bine mintea. Sau amândouă, spuse îndreptându-se de spate, apoi zâmbi. Am să te las acum să faci ce trebuie. — Mulţumesc. Vei şti dacă a mers. Jorim îşi închise ochii, îşi mişcă umerii şi se făcu comod. Îşi încercă mintea şi căută lespedea. Avusese o tentativă de a identifica prin mai şi înainte, dar scăpase oricărei definiţii. Până când nu 859

considerase ghicitoarea mult mai profundă, problema sa cu lespedea nu avusese nici o noimă, pentru că era dificil de definit ca o creatură în viaţă. Şi asta nu pentru că ar fi vie, ci pentru că este pregătită pentru cineva în viaţă. Derulând ghicitoarea înainte şi înapoi, o întoarse într-un cerc. Uşa era închisă pentru exterior, iar asta însemna că numai ceva din interior o putea deschide. Odată deschisă, uşa va permite intrarea a ceva din afară. Acel lucru va deveni, apoi, cheia dinăuntru, care o va putea deschide. Asta echivala cu faptul că atât cheia din interior, cât şi cea din afară erau identice, iar contopirea lor va fi ceea ce putea descifra ghicitoarea. Pregătindu-se, atinse maiul, apoi, aşa cum făcuse cu Nauana, îşi proiectă propria sa esenţă în lespede. Îl sfâşie suferinţa, provocându-i spasme în fiecare muşchi, contractat puternic. Spatele i se arcui, iar trupul îi intră în convulsii. Înaintea ochilor săi izbucniră scântei, iar din gură îi curgea sânge, de acolo de unde-şi muşcase limba. Ar fi vrut să intre în panică, ar fi vrut să fugă, dar rămase pe loc. Îşi insuflă şi mai mult esenţa, întărind-o cu mai, şi o împinse dincolo de rezistenţa iniţială. Simţirea sa de sine trecu repede, apoi se lovi de o altă barieră. De data asta, sângele i se făcu acid în vene. Îşi simţea creierul de parcă fierbea, iar ochii erau gata să-i pocnească. Imagini cu ceea ce le făcuse mozoyanilor începură să-l tortureze. Se simţea de parcă ar fi luat foc şi ar fi îngheţat în acelaşi timp; de parcă numai impulsurile de durere îi mai ţineau trupul să nu se destrame. Se strădui să treacă şi de asta, apoi aproape că-şi pierdu controlul. Ceea ce fusese el însuşi, ceea ce percepuse ca pe o lance solidă de lumină albă străpungând lespedea se spulberă într-un curcubeu de el însuşi. Fiecare rază ricoşă şi lovi altceva, apoi fiecare dintre acele raze se îngroşă şi crescu în strălucire. Se întorceau înapoi în toate unghiurile, îndreptându-se spre un punct unic, iar când se ciocniră, explodară într-o erupţie orbitoare de lumină. Jorim se simţea alunecând şi se chinui să iasă la suprafaţă. Nu avea simţământul că s-ar fi înecat, cât pe cel că era îngropat. Nu simţea nici un fel de panică din cauza asta, ci doar dorinţa de a se 860

orienta. Culori fulgerau dincolo de el şi se întinse spre ele. Nu-şi putea vedea mâna, dar putea simţi ceva. Uneori era o mână, alteori o gheară. Încercă iarăşi şi iarăşi să tragă de una dintre razele de lumină, însă ele-i scăpau. Apoi prinse una şi se trezi din nou înapoi în lume, stând pe vârful unei clădiri pe care o recunoscu drept de origine imperială, dar străveche. Stătea acolo, privind în sus spre cer. Îl recunoscu pe Chado, tigrul, şi Quun, ursul, fiecare dintre ei înfigându-şi ghearele în puzderia de stele împărţite ca pradă. Cineva vorbi în urma lui. Se întoarse şi-i zâmbi bărbatului în armură care stătea acolo. Deşi purta o armură de felul celor comune în Imperiu, iar culorile sale şi trăsăturile erau imperiale, imaginea pictată pe platoşă şi felul în care-şi purta părul erau amentzutle. — Da, Urmyr, am făcut o treabă bună pacificând cele Trei Regate. De acum, putem să le cucerim pe cele cinci din sud şi pustietăţile din nord. Va fi un bastion împotriva revenirii. — Voi face tot ce-mi cereţi, Stăpâne, dar nu înţeleg unele dintre cele spuse, răspunse războinicul plecându-se. — Bucură-te că nu înţelegi, simţi Jorim cum râde. Unele dintre aceste lucruri nu sunt menite pentru mintea omului. Viziunea tremură şi se destrămă într-un milion de scântei. Veni o altă străfulgerare şi-o prinse. Pe dinaintea lui trecu o viziune a războiului, cu reptile înalte de patru metri ridicând ghioage de luptă de obsidian cioplit şi aruncându-se asupra liniilor amentzutlilor. Bipezii nu purtau nici o armură peste pielea lor groasă şi verde, dar se vopsiseră în culori de o strălucire nefirească, în modele haotice. Ştiu că aceştia trebuiau să fie ansatlii, iar modelele aduceau vrăjile în sprijinul creaturilor. Îşi ridică mâinile şi se concentră. Echilibrul se schimbă, iar ceea ce fusese răcoros se topi, arzând şi dogorind. Iar ansatlii urlară şi căzură. Ai lui năvăliră, săbiile se ridicară şi loviră... O lată imagine se ciocni cu prima şi explodă. Se trezi pe un alt câmp de bătălie, de data aceasta în imperiu. Văzu şi mai multe armate şi recunoscu flamurile ca fiind aauale, deşi nu cunoştea locul. Îl frapă că trupele din Virine şi cele deseiene erau aliniate de-o parte, 861

iar celelalte – străine – le atacau. Creaturi gigantice de metal, precum gyanrigoţii, însă mult mai mari, se aruncară spre liniile din faţă, aruncând soldaţii zdrobiţi aşa cum ar fi împrăştiat un copil soldaţii de jucărie. Îi parveneau imagini după imagini. Amintiri şi experienţe şi viziuni se amestecau şi se contopeau. Din când în când, nu mai auzea nimic şi era răscolit de viziuni dezolante. În altele, totul părea să fie invizibil, dar auzea voci şi sunete. Uneori era bărbat, iar cel puţin o dată animal. Unele experienţe le percepea intim, iar altele rămaseră atât de îndepărtate, încât numai prin sforţări îşi putea da seama ce se întâmpla. Totul începu să se desfăşoare din ce în ce mai rapid, încercă să studieze totul, dar ajunse să fie copleşit. Culorile se învârtejeau în jurul său, un ciclon de experienţe. Durere şi pace, şocul morţii şi mângâierea uşurării, agonia vieţii şi bucuria de a fi trăit toate acestea pulsau prin el. Se simţi pierdut şi singur şi, în acelaşi timp, în compania celor mai viteji dintre însoţitorii pe care şi i-ar fi putut imagina. La un moment dat, când totul se apropie de el, îl potopi bezna. Era sigur că nu leşinase, dar când îşi deschise din nou ochii, ştiu că trecuse ceva timp. Cât de mult, n-ar fi putut spune, iar RegeleVrăjitor nu era nicăieri să-l ajute. Rămase acolo un moment, în groapa puţin adâncă deasupra căreia stătuse lespedea. Magia s-a declanşat pentru că lespedea am fost eu, eu cu totul, toate încarnările, din toate timpurile. Tetcomchoa se descotorosise de tot ceea ce nu-i trebuise ca să fie Taichun. Acea parte din el aşteptase aici pentru a fi chemată. Jorim se ridică şi-şi strânse picioarele la piept. Sunt un zeu. Am fost dintotdeauna un zeu. Clătină încet din cap. Aşadar, ce înseamnă asta pentru restul familiei mele?

862

46 Ziua a 7-a, Anotimpul Însămânţărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Marele Ministru Pelut Vniel se uită la Junei Aerynnor prin gaura mascată. Tânărul nu părea deloc nervos, dar nici nu fusese vreodată aşa. Proiecta o aură de calm foarte elocventă în privinţa utilităţii sale. Vniel i se adresă printr-o eşarfă groasă de lână, pentru a-şi masca vocea. — Te-ai aranjat bine la curtea lui Vroan. Asta ne face plăcere. — Asta-i ceea ce-aţi vrut. — Dar realizată la iniţiativa ta. Acum, spune-mi, ce-ai mai auzit de Prinţul Eiran? — Toată lumea ştie că este dat dispărut. Se presupune că e mort, asasinat, vorbi bărbatul zvelt arătând în direcţia cartierului templelor. Prinţul Cyron şi-a făcut apariţia la Templul Dragonului să ardă tămâie. Este limpede că-l consideră mort. Dar, şi mai important, nu există nici un motiv pentru care helosundienii să-l fi răpit pur şi simplu. Nu ar servi la nimic, aşa că l-au lichidat. Vniel îşi şterse lacrimile cu o batistă. Fumul de opiu îi provoca usturime, însă vizuina asta era locul cel mai potrivit ştiut de el, unde putea ţine secrete astfel de întâlniri. — Eşti sigur că nu Contele Vroan a ordonat asasinarea prinţului? — Ar fi foarte bucuros să poată face aşa ceva, însă n-a considerat că ar avea vreun rost. Era mulţumit să preia chiar el controlul trupelor, şi-ar fi fost fericit să-l fi putut face pe prinţ să i le predea chiar el. Vroan cunoaşte importanţa conducerii unor oameni înarmaţi, iar revenirea lui pe primul plan le va reaminti tuturor de zilele lui de glorie. — Iar asta-l pune în poziţia de a prelua comanda în caz de necesitate. — Asta este şi convingerea sa. 863

Vniel îl privi atent pe deseian. — Dar contele nu se opune tocmirii de asasini? — Vă referiţi la el sau la mine? surâse Aerynnor. — La amândoi. — Răspunsul este acelaşi. El şi cu mine am discutat, iar lui i-a plăcut ideea de a-l lăsa pe Nerot Scior să-şi asume responsabilitatea faptei oricărui asasin care l-ar ataca pe Prinţul Cyron. — Dacă ar fi sau nu implicat? Bărbatul din mijlocul încăperii încuviinţă din cap. Vniel îşi închise ochii o clipă, gândindu-se. Se întâlnise deja cu cei mai importanţi miniştri din aparatul birocratic nalenian, şi toţi s-au plâns de situaţia în care se trezise naţiunea. Fusese destul de direct descriind ameninţările dinspre sud, acordul negociat de Pyrust cu helosundienii şi estimarea sa privind neputinţa lui Cyron de a face faţă nici uneia dintre ele, darămite la amândouă deodată. Miniştrii fuseseră de acord, până la ultimul om, că dacă prinţul ar părăsi puterea, pentru a lăsa pe altul mai capabil să gestioneze criza, ar fi o binecuvântare. Ceea ce însemna că, în mod tacit, erau de acord cu folosirea unui asasin. Prinţul Cyron, chiar şi tatăl său înaintea lui, dovedise un interes nesănătos faţă de modul cum funcţiona aparatul de stat, zi de zi. Ei îşi fixaseră un program de cercetări în afara mecanismului birocratic, reduseseră interacţiunea lui cu birocraţia, iar ca rezultat împărţiseră prea puţin cu miniştrii puterea sau bogăţia. Îl detestau, aşa că ar fi fost mai mult decât încântaţi să-l vadă mort. Mai ales dacă nu şi-ar fi pătat mâinile. Oricum, Vniel găsi miopia lor mai degrabă şocantă. Înlăturarea lui Cyron nu ar fi rezolvat problema ameninţărilor dinspre nord şi sud. Deşi Vroan ar putea fi capabil să-i ţină pe deseieni pe loc, în Helosunde, însă controlul lor total asupra teritoriului nu putea fi anulat, iar Deseirionul va deveni o forţă serioasă, pândind la frontieră. Fără o veghere constantă, Pyrust va înainta spre sud, iar Nalenyrul va cădea. Însă necesitatea menţinerii unei vigilenţe constante în nord însemna că Vroan va fi solicitat din greu să lupte împotriva invadatorilor dinspre sud. Trupele helosundiene pe care Cyron le 864

deplasase acolo erau legate printr-un jurământ personal faţă de el. Cu toate că Vroan avea o soţie helosundiană şi un copil, capturarea Helosundiei de către Pyrust şi îndemnul ca toţi helosundienii adevăraţi să revină în patrie vor cântări mult în mintea acestor trupe. Vor rămâne ele în sud şi vor proteja Nalenyrul sau se vor retrage spre munţii Helos, apărându-şi propria lor ţară de invadatori? Asta Vniel nu mai ştia şi nici n-ar fi putut spune ceva cu certitudine. Dar dacă Vroan ar fi înlăturat din tabloul general, iar Prinţul Pyrust ar fi preluat puterea în Nalenyr, toate resursele celor trei naţiuni ar fi putut fi direcţionate pentru a lupta cu invadatorii, alăturând chiar şi Erumvirine imaginii. Pyrust, deşi nu era un prieten al miniştrilor, se va trezi că depinde foarte mult de ei pentru administrarea unui imperiu. Iar el nu-i mai nemuritor decât alţi prinţi dinaintea lui. Vniel îşi deschise din nou ochii. — Cât va fi de dificil ca Scior să fie convins să tocmească un asasin? — Va fi ceva simplu ca bună ziua. Vniel se gândea. Pyrust se afla, probabil, la numai cinci zile distanţă cu armata sa. — Aş vrea să se facă asta cât mai curând posibil. — Un agent de-al lui Scior a încredinţat nişte bani unei persoane cu o reputaţie îndoielnică, de aici din Moriande, zâmbi Aerynnor. Aceşti bani vor fi folosiţi pentru cumpărarea serviciilor unui asasin care ar putea lovi cu adevărat foarte repede. — Va trebui să fie unul bun. Este vorba de prinţ. Eşecul va fi pedepsit rapid. — Va fi scump, din moment ce şansele de scăpare sunt minime. Un vrilcai ar putea accepta misiunea pentru a-şi îmbunătăţi reputaţia. Cum vă convine? ridică Aerynnor din sprâncene. — Oricine de acest calibru trebuie să fie în serviciul deseienilor, iar eu aş prefera să nu-i amestec în tentativă, îşi miji Vniel ochii. Găseşte un helosundian nemulţumit. Spune-i că există dovezi cum că Cyron a pus să fie ucişi atât Koir Yoram, cât şi Prinţul Eiran. Dacă crezi că ar fi de ajutor dovezile certificate, ele pot fi procurate. — Circulă anumite zvonuri în legătură cu asta. 865

— Ştiu. Eu le-am lansat. Exilatul deseian râse. — Atunci înţelegeţi că uneltirile sunt materialul preferat al clevetelilor de pe-aici, în comunitatea exilaţilor. Majoritatea cred că sunt adevărate şi găsirea cuiva care să răzbune onoarea Helosundiei n-ar trebui să fie ceva prea dificil. Am putea susţine că ambii asasini voiau mai mult sprijin pentru principat şi doreau ca Cyron să înceteze să mai trimită grâne în nord, până când Jasai se întoarce la ai ei. Răzbunarea onoarei ei va oferi, de asemenea, o bună motivaţie. De fapt, un helosundian este o alegere potrivită, pentru că destui dintre ei lucrează la Wentokikun, astfel că pătrunderea în palat nu va fi ceva prea complicat. — Bine. — Dar vina va cădea tot pe Nerot Scior? întrebă Aerynnor aplecându-se în faţă. — Doar dacă nu cumva ai un candidat mai bun. — Nu, se va descurca bine. Iar când va sosi momentul repudierii eforturilor lui Vroan, vor apărea documente care vor dezvălui lucrătura Scior-Vroan-Turcol. — Am doar o singură îngrijorare, ministre. Aerynnor zâmbi când Vniel întârzie să răspundă. — Îmi iertaţi presupunerile, dar cred că lucraţi într-un minister. Dacă n-ar fi aşa, n-aţi putea – şi n-aţi face-o – discuta cu mine astfel de chestiuni. Şi n-aţi dispune de informaţiile pe care le aveţi pentru a face astfel de aprecieri. Astfel, trebuie să iau în considerare faptul că aveţi şi informaţiile de care eu nu dispun. Mi se pare evident faptul că Dinastia Vroan va fi una cu o durată extrem de scurtă. — Poţi presupune tot ce doreşti. — Înainte m-aţi ispitit vânturându-mi pe la nas posibilitatea de a urca pe tron, după ce Contele Vroan moare. Deşi accept că circumstanţele ar putea modifica acest curs al evenimentelor, intenţionez să cer să fiu răsplătit pentru acţiunile mele. De aceea voi presupune că soarta contelui nu va fi împărtăşită şi de fiica sa. Eu maş simţi foarte bine în Ixun. — Şi-aţi fi gata să vă mutaţi în Moriande dacă se va ivi necesitatea? 866

— N-am acţionat bine, până acum, în calitate de agent al vostru? întrebă nobilul deseian depărtându-şi braţele. Este evident că veţi avea nevoie de cineva capabil să pornească împotriva prinţului înscăunat, dacă alte planuri nu vor funcţiona. Ştiţi deja că vestul este un teritoriu care-ar putea zămisli o rebeliune, iar pierderea lui Vroan nu i-ar submina forţa. Vniel se gândi un moment, apoi dădu din cap. — Cred că Jarana ar putea fi izolată. Poate că soţul ei chiar a fost asasinat de tatăl ei, din moment ce se opunea uzurpării Prinţului Cyron. — Cred că este extrem de probabil, domnule ministru. Vniel zâmbi, în pofida a ceea ce simţea. Aerynnor se dovedea a fi un agent foarte deştept şi foarte valoros. Ştia cum să-i convingă pe oameni că acţiona în interesele lor cele mai importante. Era limpede că-l manipulase pe Scior, iar acum şi pe Contele Vroan. Până şi Vniel îi putea simţi degetele încercând să-l facă să se plece voinţei sale. Asta înseamnă că este prea deştept. Ministrul îşi îngădui un zâmbet larg. Îl va folosi, apoi se va descotorosi de el, dar va proceda cu multă prudenţă. Atâta vreme cât era convenabil pentru amândoi, Aerynnor va continua să joace rolul servitorului isteţ. Însă odată ce considera că Vniel nu-i mai putea fi de folos, va găsi el o cale de a-l trăda. Ar trebui să-l ucid chiar acum. Aş pune capăt tuturor riscurilor. — Prietene, te rog aranjează acea intervenţie helosundiană de care-am discutat. O zi, două, trei cel mult. Este foarte important. — Să-i spun Contelui Vroan că operaţiunea este în desfăşurare? — Ai auzit nişte zvonuri şi vrei să ştii dacă n-ar trebui să acţionezi ca să le opreşti. Aerynnor îşi căscă o clipă ochii. — Foarte bine, domnule ministru. Negăm totul. — Este bine să ştii multe lucruri, inclusiv cele pe care preferi să nu ţi le aminteşti. — Am să-mi amintesc asta, dădu din cap nobilul deseian. Iar Nerot Scior? — Dacă ar fi bărbat adevărat, l-ar ucide chiar el pe Prinţul Cyron, n-ar căuta să pună pe cineva s-o facă. 867

— Exact la ce mă gândeam şi eu. Se află aici, în oraş, aşa că voi aranja să fie găsite dovezi incriminatoare, dacă va fi necesar. — Foarte bine, zâmbi Vniel. Şi să ştii că demersul tău de a cere mâna Jaranei Vroan va avea aprobarea la nivelul cel mai înalt. — Mulţumesc. Dacă Aerynnor mai spusese şi altceva, Pelut Vniel nu mai auzi. Se strecurase dincolo de panoul fals din perete, intrând într-un coridor foarte strâmt. Bâjbâi de-a lungul lui, pipăind drumul, împinse o cărămidă spartă şi se deschise o altă uşă. Se strecură în interior, apoi închise şi zăvori uşa din urma sa. Se depărtă de ea, apoi se sprijini de perete, domolindu-şi respiraţia. Zâmbi, când bătăile inimii îi încetiniră şi nu-i mai bubuiau în urechi. Negocierile cu exilaţii pentru a comite o trădare era ceva ce-ţi întorcea stomacul pe dos. Se gheboşi, de parcă i-ar fi venit să vomite, dar nu ieşi nimic. Îşi îndreptă spatele sprijinindu-se de pereţii coridorului îngust. Ar fi preferat orice altă alegere decât cea la care fusese obligat. Uciderea unui prinţ şi aruncarea vinii pe alţii nu era ceva uşor, însă aşa trebuia făcut. Nu pentru binele naţiunii, nici măcar pentru propriul său bine. Ci pentru binele ministerului. Pentru ordine. N-ar fi putut exista nici o altă cauză mai mare.

868

47 Ziua a 8-a, Anotimpul Însămânțărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Deraelkun, Ţinutul Faeut Erumvirine Iscoadele trimise de familia Derael ne ţineau sub observaţie de câteva zile, dar n-am luat nici o măsură împotriva lor. Tsatol Deraelkun avea un loc special în istoria Virinei pentru că menţinuse sub control trecătoarea din Munţii Centrali ai Virinei încă dinainte ca imperiul să fi fost împărţit. În Vremea Gheţii Negre şi în timpul ciudăţeniilor răspândite de magia dezlănţuită, fusese răvăşit groaznic de armatele monstruoase şi ras de pe faţa pământului de câteva ori. Cu toate acestea, familia Derael nu permisese duşmanilor să pătrundă în inima teritoriului Virinei, şi-şi consolidaseră şi mai mult casa, de fiecare dată când trebuiseră s-o reconstruiască. Aşa cum ştiam încă de când am părăsit Kelewanul, la Tsatol Deraelkun vom da lupta cea grea. Deşi existau multe trecători prin munţi, majoritatea n-ar fi putut lăsa să treacă mai mult de câţiva păstori rătăciţi, cu turmele lor, şi contrabandişti. Împăratul Dailon al IV-lea, care avea rău de mare numai când auzea ţipătul vreunui pescăruş, făcuse eforturi mari pentru a construi Drumul Imperial între Felarati şi Kelewan. Tăierea unui drum prin teritoriul Virinei n-a fost însă prea uşoară, dar s-a făcut, iar primul Deraelkun a fost construit lângă drum, ca o staţie de popas imperială. De-a lungul epocilor s-a schimbat foarte mult, iar la vremea fărâmiţării imperiului, devenise o fortăreaţă masivă, cu trei cercuri concentrice de ziduri de apărare, şi fortificaţii secundare, legată prin tuneluri şi redute construite atât de meşteşugit din piatra locală încât rămâneau neobservate până când te trezeai deasupra lor. Moraven trecuse prin regiune de mai multe ori şi, ocazional, fusese oaspetele familiei Derael. 869

Am recunoscut culorile şi blazonul soldaţilor care blocau Drumul Imperial şi-am bănuit că pentru fiecare duzină la vedere, de cinci ori pe atâţia soldaţi pândeau prin păduri şi defileuri. Armurile lor erau prinse cu corzi în culori alternative, negru, roşu şi galben, făcându-te să te gândeşti la şerpi veninoşi. Blazonul familiei înfăţişa un urs furios, luptând încă, deşi fusese străpuns de două suliţe şi patru săgeţi. Fiecare dintre răni indica un moment când Deraelkun fusese reconstruit, iar ursul părea dornic de un nou atac. Doi călăreţi părăsiră centrul formaţiei lor şi se apropiară de mine. Mi-am părăsit liniile şi-am galopat spre ei. Încă mai purtam armura morythiană, dar îmi dădusem jos masca. Nu mă deranja deloc să-i las să mă recunoască, şi nici nu m-ar fi confundat cu Moraven, cel pe care-l cunoşteau. Femeia ridică mâna, iar fiul ei rămase în urmă. Ea mai înaintă încă vreo câţiva metri, apoi îşi struni calul. Amândoi erau înalţi, ea chiar neobişnuit de înaltă. Şuviţe albe se vedeau prin părul ei lung, negru. Le-ar fi putut ascunde, aşa cum ar fi făcut multe femei de vârsta ei, însă acelea nu şi-ar fi pus armură şi nu s-ar fi dus în întâmpinarea unei trupe înarmate. Avea o sabie, dar ştiam că n-ar folosi-o niciodată. Arcul şi tolba de săgeţi prinse la şaua ei, precum şi inelul de jad de la degetul mare al mâinii drepte îmi reamintiră de abilităţile ei. Mi-am plecat capul spre ea. — Contesă Derael, este o plăcere pentru mine. Ochii ei căprui mă studiară cu atenţie. — Semeni cu cineva cunoscut mie, dar el n-a dovedit niciodată vreo înclinaţie spre a-şi arăta naţionalitatea. — Schimbarea este necesară, am vorbit, apoi m-am uitat îndărăt, spre sud. Aţi văzut destui refugiaţi venind pe aici ca să ştiţi ce se întâmplă. — Cei care izbutesc să ajungă până aici sunt mânaţi de tot felul de zvonuri, clătină ea din cap. Nădăjduiesc că ai informaţii substanţiale. — Avem. De asemenea, şi Prinţul Iekariwynal este cu noi. Fiul ei, Pasuram, întrebă cu amărăciune. — Kelewanul a căzut? — Dacă n-a căzut, asta numai printr-un miracol ar fi posibil, am 870

răspuns şi i-am privit deschis pe amândoi. Ne lăsaţi să ne alăturăm vouă în Deraelkun sau vom muri aici luptând pentru cale liberă? — Luptând cu noi sau cu cei care vă urmăresc? — De preferat cu ei, am zâmbit eu. — Vino, încuviinţă ea. Contele te va primi şi va asculta nerăbdător tot ce ai de spus. — Cum se simte? — Mai bine, îşi îngădui contesa un zâmbet scurt. Veştile despre dezastrul din sud l-au însufleţit. Moraven îl întâlnise prima dată pe Contele Jarys Derael pe vremea când contele era doar un băieţandru. Îl mai văzusem şi după ce se maturizase, îmbătrânise, iar în ultimii ani, privisem cum o boală devastatoare îi distrugea încet viaţa. Spre norocul său, făcuse o partidă bună prin căsătorie, iar copiii lui moşteniseră forţa părinţilor, precum şi o mândrie profundă pentru tradiţia familiei. Am ajuns la Deraelkun după numai două ore de călărit. Trupelor mele li s-a permis să se aşeze la centura cetăţii, în timp ce eu am călărit spre fortăreaţa principală cu prinţul şi o mână de vasali ai Deraelilor. Nobilii au fost trimişi să se spele, iar contesa m-a condus direct în camerele soţului. Expresia prevenitoare din ochii ei m-a pregătit pentru ceea ce aveam să văd, deşi mascarea reacţiei pe faţa mea n-a fost un lucru prea uşor. Jarys Derael fusese întotdeauna plin de vitalitate. Foarte înalt şi subţire, prefera suliţa sabiei şi se antrenase cu cei mai buni naicai din Nouă. Îşi folosea alonja şi viteza pentru a obţine cele mai mari avantaje şi dacă n-ar fi fost chemat la datorie, după moartea prematură a tatălui său, ar fi ajuns jaecainai. Dar dacă ar fi fost un Mistic, asta nu l-ar fi scăpat de boală. Nu aveam nici o idee ce era, însă trupul său a început să se atrofieze şi şia pierdut controlul asupra muşchilor mari. L-am găsit încă ager la minte, dar când cineva atât de puternic cade pradă unei astfel de slăbiciuni a corpului, totul se transforma într-un blestem care putea devora spiritul. În ultimii ani, se izolase în turnul familiei, iar eu eram prima persoană în afara celor de-un sânge cu el, sau prieten apropiat, admis în prezenţa sa. 871

Era limpede că fusese pregătit pentru întrevederea noastră, pentru că scaunul cu spetează înaltă unde şedea avea în spate o fereastră orientată spre sud. Strălucirea luminii soarelui pătrunsă prin ea îl lumina din spate suficient de puternic încât să nu-i pot vedea prea bine faţa. Chiar şi aşa, nu era dificil să-ţi dai seama că ciuful său de păr roşcat, cândva foarte des, se rărise şi încărunţise. O pătură-i ascundea trupul de la brâu în jos, şi n-aş fi putut spune dacăl prinseseră de scaun în curele sau nu. Ţinea un baston în mâna stângă şi era orientat spre o hartă a ţinutului, dar nu mă aşteptam săl văd mişcându-l. Iar glasul său producea un gâlgâit de parcă era pe cale să se înece. — Te rog, decaiserr Tolo, ia loc. Am acceptat invitaţia şi m-am lăsat în scaunul dinaintea lui. — Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi-l puteţi acorda, milord. — Iar eu apreciez informaţiile oferite de tine. Ai văzut Kelewanul căzând? — Nu, însă nu mai avea mult. Am subliniat situaţia cum o văzusem eu, apoi i-am relatat despre natura duşmanului, începând cu venirea mea în Erumvirine, dar fără a-i spune cum ajunsesem acolo. I-am arătat chiar şi cicatricea de pe antebraţul meu drept şi văzând asta rămase o vreme tăcut. Chiar şi cu lumina din spate, puteam vedea isteţimea licărindu-i în ochi. — Kwajiinii nu au fost prezenţi în primele confruntări raportate de oamenii tăi. — Îi puteţi întreba chiar domnia voastră, dacă doriţi, dar până la lupta cu primul, pe drumul spre capitală, nici unul dintre noi nu-i văzuse înainte. Totuşi, este posibil ca ei să fi dirijat lucrurile din spatele cortinei. — Dar nu s-au arătat în rândurile armatei până la lupta cu Urşii de Fier, nu? — Repet, nu am ştiinţă de asta, dar s-ar putea ca ei să se fi deplasat de-a lungul râului, iar eu nu i-am văzut niciodată. Făcând un efort substanţial, reuşi să-şi mişte capul. — N-ar avea nici un sens să-şi divizeze forţele în acest fel. 872

Impunând disciplina în rândul trupelor tale este calea cea mai bună de a învinge. Iar faptul că au trimis împotriva Kelewanului creaturi semianimalice dă de înţeles că kwajiinii n-ar fi împotriva sacrificării camarazilor lor nedisciplinaţi. — Nu văd nici un motiv pentru care m-aş îndoi de analiza dumneavoastră, am încuviinţat eu din cap. Nu sunt însă convins că ar intenţiona să-i dea pradă pieirii atât de prosteşte. Kwajiinii sunt orice altceva, dar proşti nu. — Să presupui că i-ar folosi necugetat ar însemna să-l consideri prost pe inamic, îi tremură vocea un moment şi înghiţi cu greutate. Oricum, dacă ai dreptate, trebuie să ne întrebăm de ce se îndreaptă spre Deraelkun. — Mă gândesc la trei răspunsuri posibile, milord, am spus zâmbind uşor. Primul ar fi că vor să cureţe drumul pentru o invazie în nord. Al doilea, că vor să închidă calea unui atac dinspre nord. Iar al treilea, că vor să aibă gloria de a fi distrus Deraelkunul. — Aş miza pe primele două posibilităţi, cea de-a treia nu merită a fi luată în considerare, nu şi dacă aş vrea să-i socotesc un duşman inteligent. — A o desconsidera ar însemna însă să negaţi că ar avea cunoştinţă de Deraelkun, ceea ce ar presupune că vor mobiliza forţe insuficiente pentru a vă detrona. Capul contelui se înclină spre dreapta şi cred că a fost o mişcare deliberată. — Desigur, este ceva demn de luat în seamă. Am trimis iscoade. Kwajiinii şi-au încetinit înaintarea de când i-aţi atacat. Ţinând cont de numărul de trupe care li s-au alăturat şi de viteza lor de înaintare, anticipez că o forţă de asediu de circa douăzeci şi cinci de mii de oameni va fi aici cam într-o săptămână. Mi s-a strâns stomacul. — Asta ar fi forţa de asediu din jurul Kelewanului, ceea ce înseamnă că oraşul a căzut. De asemenea, mai înseamnă că au adus mult mai multe trupe pentru pacificarea teritoriului lăsat în urmă. — Ori asta, ori au măcelărit pe toată lumea. Nu eram sigur care dintre perspective era mai rea. Ideea că îi uciseseră pe toţi cei din Kelewan mă revolta, dar făcea ca numărul de 873

soldaţi din Erumvirine să fie tolerabil. Dacă, pe de altă parte, aduseseră mai multe trupe la înaintare, ne puteam pomeni cu cel puţin cincizeci de mii de invadatori. Dacă toţi aceştia erau kwajiini, invazia nu s-ar fi oprit la graniţa Virinei. — Ce preferaţi? — Nici una, nici alta, răspunse şi bastonul din mâna lui se ridică încet, apoi căzu din nou la loc. Am multe de gândit. Te rog, fă-ţi vreme şi revizuieşte lucrările de apărare de aici. Poate că noi doi am putea găsi un mijloc de a-i opri pe invadatori. — Desigur, milord. M-am ridicat, am făcut o plecăciune şi m-am retras. Contesa mă aştepta pe coridor, în timp ce servitorii trecură de mine fără zgomot şi intrară în camera lui. — Nu mai este bărbatul pe care ţi-l aminteşti, aşa-i? — Mă tem că nu. — A fost şi mai rău, spuse şi porni înaintea mea pe coridor. Vino, vreau să-ţi arăt ceva înainte de a examina lucrările defensive. Este ceva ce n-ai mai văzut înainte. Puţini au avut prilejul, dintre cei care nu sunt din sângele familiei Derael. — Câţi soldaţi sunt aici? am întrebat, ajungând-o din urmă. — Dacă nu-i pun la socoteală pe ai tăi, aproape cinci mii, răspunse Contesa cu voce joasă. Trei sunt din trupele casei noastre, şi-am putea primi mai multe, pentru că lorzii veniţi cu tine au trimis după ale lor. Restul de două mii fac parte din miliţie, prost instruiţi, însă bine conduşi. Îi trimitem alături de unităţile mai bine antrenate sau le dăm misiuni de sprijin. Hăituirea inamicului le aduce experienţă fără riscul de a se trezi copleşiţi. — Există un avantaj în asta. Care este proporţia arcaşilor faţă de spadasini? — Toţi soldaţii noştri sunt pregătiţi pentru ambele arme, Maestre Tolo, zâmbi ea. Avem un regiment de arcaşi care sunt trăgătorii noştri de elită. Am coborât o scară circulară, care pleca dintr-o construcţie nouă spre una veche, apoi spre una şi mai veche. Am ajuns la fundaţia turnului. Luă o torţă dintr-un colţar de pe perete şi-o aprinse, apoi mă conduse de-a lungul unui coridor întunecat. Ne-am oprit înaintea 874

unei uşi rotunde, construită ca un dop în perete. Luând o cheie ţinută la gât, o descuie şi, surprinzător, uşa se deschise cu uşurinţă în balamalele ei bine unse. — Pe vremuri, încăperea servea drept trezorerie a împăratului, când venea în vizită, şi este singura încăpere care a supravieţuit tuturor asediilor. Familia Derael a transformat-o în propria sa vistierie, apoi în muzeu. Încăperea era plină de comori adunate de-a lungul veacurilor. Tapiserii descriind bătălii măreţe sau evenimente semnificative acopereau pereţii. Flamuri, unele încă însângerate, sau arse, tăiate şi sfâşiate, îngălbenite de vreme, atârnau de tavan. Carcase sparte ale unor maşinării de asediu şi o balistă întreagă fuseseră reconstruite în centrul încăperii, iar statuile de marmură, reprezentându-i pe eroi, le înconjurau. Într-un alt cerc, care umplea încăperea până la tavan, arme şi armuri atârnau de suporturi de lemn, amintindu-i pe războinicii Derael şi pe alţii, care luptaseră la Deraelkun. Contesa se opri în apropierea unei armuri care părea intactă. În spatele ei, înălţându-se până sus, o suliţă aproape că atingea tavanul. M-am alăturat ei, admirând armura. — După cum bine ştii, este a lui. Nu-i la fel ca majoritatea armurilor, cu corzi tăiate, crestături sau găuri mânjite de sânge. La vremea când Jarys a preluat comanda, Tsatol Deraelkun avea o reputaţie care apăra acest loc mai bine decât toţi soldaţii, vorbi ea şişi lăsă privirea în jos. A fost întotdeauna visul lui să aibă ocazia să-şi dovedească priceperea ca războinic şi a dat ordin ca armura să-i fie instalată aici, însă n-a venit nimeni, niciodată, să-l pună la încercare. Iar acum, când chiar vine cineva, el nu mai este în stare să apere Deraelkunul. — Cel mai bun războinic este cel care-şi înfrânge duşmanul fără a trebui măcar să lupte, am zâmbit eu. — I-am spus asta de multe ori şi, deşi acceptă adevărul acestei învăţături, îl roade că nu mai poate lupta. — Va trebui ceva mai mult decât ca Jarys să-şi pună armura şi să ia suliţa pentru apărarea acestui loc, mi-am mângâiat eu bărbia nerasă. Spuneţi că avem cinci mii de oameni. Cam la vremea când vor sosi aici, s-ar putea să mai primim o mie de soldaţi, însă ei ne vor 875

depăşi cu cinci la unu. Dacă se folosesc de tacticile de la Kelewan, ne vor provoca pierderi încă înainte de începerea bătăliei propriu-zise. — Nici noi nu suntem chiar lipsiţi de planuri de luptă, dădu Contesa din cap. Vom ridica multe steaguri şi vom aprinde multe focuri, făcându-i să creadă că suntem de zece ori pe atât. Asta-i va mai încetini. — În mod sigur aceasta-i o idee bună. M-am întors şi-am examinat altă armură şi tapiseriile, adăpândumă din istoria acestui loc. — Cred că de data aceasta însă nu este tactica potrivită, m-am răsucit şi-am privit-o, zâmbind larg. De fapt, cred că de data asta îi vom înfrânge dându-le impresia că suntem mai slabi decât ar îndrăzni ei să spere.

876

48 Ziua a 8-a, Anotimpul Însămânțărilor, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Voraxan, Ixyll Ciras Dejote şi Borosan Gryst îşi reluară drumul spre nord-vest, odată ce părăsiseră Tolwreenul. Chiar dacă aceasta era direcţia în care călătoreau când descoperiseră avanpostul vanyesh, şi astfel părea logic pentru vanyeshi să-i urmărească pe acest drum, totuşi, era cea mai bună opţiune posibilă. S-o ia spre nord-est, unde ar fi ajuns în Pustietăţile turasynde, părea o idee neinspirată, iar retragerea spre calea lor anterioară ar fi fost şi mai rău. Încă mai aveau o misiune de îndeplinit, s-o găsească pe împărăteasă, iar alianţa dintre vanyeshi şi turasynzi – la fel şi pretenţiile vanyeshilor, cum că Nelesquin era pe cale să se întoarcă – făcea ca succesul misiunii lor să fie de o importanţă crucială. — Şi ce-ar fi dacă legenda Împărătesei Adormite nu-i decât o poveste? întrebă Ciras scărpinându-se la ceafă. — Nu poate fi aşa, răspunse Borosan îndemnându-şi calul de-a lungul unei cărări înguste, care şerpuia pe panta dealului. Dacă ea ar fi fost distrusă – dacă locul în care s-ar fi aflat ar fi fost nimicit – vanyeshii ar fi menţionat. — Asta doar dacă ar fi fost ei vinovaţi, preciză tânărul şi se uită înapoi, să se asigure că bidiviii lor de povară şi thanatonul îi urmau. În afară de asta, s-ar putea ca ea să nici nu fi supravieţuit. — Sunt sigur că a supravieţuit. — Cum de poţi fi atât de convins? — Rekarafi ne-a spus pe unde vom merge şi ce vom face, dădu Borosan greoi din umeri. Se deplasează prin Ixyll fără veşminte de protecţie şi poate absorbi magia dezlănţuită şi-o poate folosi. Cred că ştie că este pe undeva pe-aici. Ciras se încruntă, deloc încântat de faptul că nu remarcase acest indiciu. 877

— Dar dacă-i adevărat, de ce nu ne-a spus precis unde să mergem? — În această zonă? râse inventatorul. Magia haotică modifică în mod constant totul, aşa că nu se păstrează nici un reper. — Totuşi, asta nu-i o garanţie că vom găsi locul. — Adevărat, dar cred că s-ar putea să mai fie ceva. — Ce? — Cred că tu poţi găsi sanctuarul ei, dacă vrei, oftă zgomotos Borosan. — Nu sunt sigur că înţeleg ce spui. — Am descoperit Tolwreenul pentru că vanyeshii te-au văzut luptându-te cu jefuitorii de morminte. Ţi-au lăsat spada şi au privit. Dacă ar fi decis că nu trebuia să ajungem la ei, n-am fi ajuns acolo niciodată. În acelaşi mod, calea noastră poate că duce spre Cyrsa, dar duşmanii ei n-o vor găsi niciodată. — Vrei să spui că vanyeshii şi împărăteasa ar putea sălăşlui foarte aproape unii de alţii fără să ştie? — Cred că din moment ce una dintre părţi n-a distrus-o pe cealaltă, asta ar fi ideea, ridică inventatorul din umeri. Ciras era pe cale să protesteze, spunând că ascunderea atât de deplină a sanctuarului împărătesei ar necesita multă magie, dar se opri unde era. — Deci, dacă ce spui tu ar fi adevărat, nu s-ar fi putut să găsim o rută mult mai directă? — Poate că deplasarea nu este ceva legat numai de direcţie, explică Borosan şi se întoarse în şa. Dacă priveşti înapoi, spre călătoria vieţii tale, ai străbătut o linie dreaptă? Spadasinul se gândi un moment, apoi zâmbi. — Orice cale pare dreaptă prin cătare, dar pe parcurs apar multe alte opţiuni. — Exact. Poate că nu vrem cu adevărat să o găsim pe împărăteasă până când nu vom şti că trebuie s-o găsim. Înainte de a-i vedea pe vanyeshi şi a şti că au fost aliaţi cu turasynzii, misiunea noastră a fost s-o găsim şi s-o rugăm să ne ajute să împiedicăm un război în interiorul Celor Nouă Principate. S-au dat o mulţime de bătălii între principate şi înainte, aşa că de ce-ar fi situaţia diferită acum? 878

— Spui că n-ar putea fi găsită decât dacă necesitatea devine urgentă? — Da. — Însă graba există doar în mintea celui care caută. Urgent pentru noi s-ar putea să nu pară tot aşa şi altuia, iar insignifiant nouă ar putea fi ceva zguduitor pentru altul. — Crezi că s-ar putea s-o fi găsit alţii, în alte vremuri? se încruntă Ciras. — N-ar fi exclus. Probabil că da. — Dar de ce nu s-a întors atunci? — Rekarafi spunea că trebuie să fim convingători. — Mă întreb ce s-a întâmplat cu cei care au găsit-o şi n-au putut s-o convingă să se întoarcă? spuse spadasinul. — Nu ştiu, prietene, răspunse Borosan şi se ridică în scări să-şi ducă palma streaşină la ochi. Cred însă că vom avea foarte curând şansa de a afla chiar noi. Călăriră din greu spre nord-vest, coborând într-o vale lipsită de vegetaţie şi apoi de-a lungul ei. Ciras era convins că găsiseră o porţiune a vechiului Drum al Mirodeniilor şi, după cum se arăta, locul bătăliei care declanşase Urgia. Pe când coborau pe fundul văii, începu să-l mănânce pielea, iar pământul se schimba dintr-un minut în altul, de la piatră colţuroasă, la o mâzgă fluidă, legănându-se în sus şi-n jos înainte de a se solidifica din nou. Uneori, era sigur că vedea siluete de bărbaţi mişcându-se pe sub suprafaţa roşiatică a rocilor, precum copii pe sub o pătură, retrăind pasaje şi porţiuni din bătălia purtată aici. Spre norocul lor, calea evita câmpul de bătălie propriu-zis, pentru că impresiile lui Ciras se dovediră a fi corecte. Armate de piatră se ridicau şi cădeau, învăluite în vrăji şi de trecerea anilor. Carele de luptă goneau la unison, tăind brazde adânci în formaţiile de infanterie. Cavaleria turasyndă şarja, iar infanteria imperială îşi cobora suliţele pentru se feri. Războinicii de desprindeau din liniile armatelor combatante pentru a se provoca unii pe ceilalţi, lovindu-se până ce unul sau amândoi se topeau. Prima dată, Ciras găsi bătălia incitantă. Deşi zăvorâţi în piatră, 879

războinicii luptau din greu. Nu putea auzi zgomotele provocate de oţelul izbind oţel, ori bubuitul tropotului copitelor, dar fluiditatea mişcărilor nu-i putea scăpa. În timpul duelurilor, spadasinii combinau priceperea cu o viteză care sfida abilitatea pietrei de a o reţine. De mai multe ori îşi dorise ca vălul de piatră roşie să se despartă ca să poată admira priceperea spadasinilor expusă fără oprelişti. Preţ de o clipă sau două crezu că ar fi fost pur şi simplu minunat să străbată eternitatea luptând, însă repetările fără de sfârşit batjocoreau atât eroismul, cât şi gloria. Acolo, mişcându-se prin piatră, era un testament viu al inutilităţii bătăliei. Fusese cea mai mare încleştare din istorie, purtată pentru a salva lumea de la distrugere, dar tot ce se realizase fusese nimicirea omenirii. Chiar şi războiul îi supravieţuise şi încă mai ameninţa totul. Chiar şi răul care-a declanşat bătălia continuă să existe. Îşi petrecuse viaţa învăţând arta luptei cu sabia. Căutase priceperea şi cunoaşterea pentru că voia să fie un păzitor împotriva răului care zămislea confruntările. Dar chiar şi aşa, acţiunile sale ar fi putut pune în mişcare evenimente rostogolindu-se fără nici un control şi-ar putea duce la un nou război. Iar acesta ar duce la altele şi altele. Oricât ar fi încercat, nu vedea nici un capăt al ciclului. Călăreau în tăcere. Drumul rămase stabil, însă pământul dinspre sud se înălţă şi căzu într-un fel tulburător. Crescut pe o insulă, Ciras petrecuse o anumită perioadă pe nave. Peisajul unduitor îi amintea de valurile de furtună, precum munţii, fapt pe care-l găsi ciudat de liniştitor. Borosan, pe de altă parte, îşi ferea faţa şi pălise vizibil. Pe când drumul urca tot mai mult, câmpul deveni mai ferm, iar inventatorul îşi reluă, cu greutate, ideile sale că magia trebuia să curgă precum apa şi să se adune în locurile joase. — În mod sigur, acest câmp de bătălie a fost udat din belşug, zâmbi tânărul. Ajunseră în vârful colinei şi amândoi bărbaţii îşi struniră imediat caii, pentru că imaginea dinaintea lor nu era posibil să fie acolo. Barosan văzuse, la mare distanţă, sclipirea unei străfulgerări, apoi 880

câmpia unduitoare. Ciras credea că era vorba de o bucată de metal sau o oglindă. Totuşi, în acelaşi timp, am ştiut că era obiectivul nostru. Dacă s-ar fi gândit la asta un moment, ar fi respins ceea ce simţea, preferând ceea ce ştia, însă simţămintele sale învinseră. — Motivul pentru care vanyeshii n-au găsit acest loc este că ei pot gând şi şti, dar s-au debarasat de simţăminte, vorbi el privind la Borosan. Ei ştiu ce-i posibil şi ce-i imposibil, refuzând să creadă imposibilul. — Şi mai cred că descoperirea acestui loc este imposibilă, aşa că nu-l vor găsi niciodată, încuviinţă inventatorul din cap. Cei doi bărbaţi îşi mânară încet caii înainte, îndreptându-i spre iarba verde crescută lângă un râu argintiu, cu apa dulce. Gândăcei alunecau pe suprafaţa ca de oglindă a apei, iar peşti graşi ţâşneau după ei, aparent fără să aibă habar că râul se termina la câţiva metri mai încolo, în aval. Oricum, în amonte râul se lăţea şi curgea printr-o poartă masivă de cristal. Atât poarta, cât şi zidul cu creneluri care înconjura întregul oraş erau de ametist pur şi adânc. La poartă, dale de onix pavau drumul spre o îngrămădeala de clădiri, şerpuind apoi prin cărări nenumărate. Uneori, calea se întrerupea pe lângă o clădire mai mică, alteori se continua prin tuneluri care străpungeau clădirile mari. La un moment dat, se şi înălţa, devenind suspendat, legând două clădiri, înainte de a coborî din nou pe sol. Deşi traseul lor părea să fie fără nici o direcţie şi nici unul dintre ei nu-şi mânase calul undeva, amândoi ştiau că se apropiau tot mai mult de destinaţie, cu fiecare clipă trecută. Borosan, în mod evident uluit, se minuna de ceea ce-l înconjura. Chiar şi thanatonii săi păreau să fie năuciţi. Grăbeau pasul, apoi încetineau, alunecând dintr-o parte în alta, apoi ţâşnind înainte sau înapoi. Indiferent ce fel de informaţii adunau pentru întocmirea hărţii oraşului, vor fi nefolositoare, iar lui Ciras îi trecu prin minte că unul dintre cele mai mari atuuri ale oraşului era că nu putea fi cunoscut. Iar cei veniţi aici fără o cauză solidă pentru a câştiga sprijinul împărătesei sunt condamnaţi să rătăcească pe vecie. Deşi perspectiva aceasta ar fi fost suficientă ca să-l înfricoşeze, un 881

alt aspect al oraşului îl cucerise. Clădirile fuseseră modelate din cristal. Unele erau rubine, altele smaralde, citrin, topaz sau diamant. În vreme ce pietrele mai colorate – precum opalul – decorau multe clădiri, cele cioplite dintr-o singură bucată aveau toate un lucru în comun. Erau asemenea unor mausolee, unele cu un singur ocupant, alteori mai mulţi. Bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în armuri, ţinându-şi strâns armele, odihneau pe lespezi de parcă ar fi dormit, conservaţi pe vecie în mormintele lor de cristal. Ciras se surprinse, pentru că ştia asta, gândindu-se că toţi aceşti războinici nu erau morţi, doar adormiţi. Ei se vor ridica pentru misiunea aşezată înaintea lor de împărăteasă. Tot aşa cum i se alăturaseră pentru a salva lumea, se vor întoarce pentru imperiu, pentru a-l mai salva o dată. Îl năpădiră regretele. Pentru un moment, părea mai bine să fie lăsaţi să-şi doarmă în pace somnul veşnic, decât să mai îndure încă un război. S-ar putea să fie unii care să caute gloria în el, dar bănuia că majoritatea dintre ei avuseseră parte de suficiente lupte. Chiar şi aşa, vor răspunde chemării pentru că erau eroi. Ce ciudat este că suntem dispuşi să luptăm pentru pace şi, totuşi, ştim că războinicii cei mai mari nu trebuie să lupte. Acest paradox îl surprinse, pentru că nu fusese niciodată înclinat spre filosofie. Se concentrase asupra perfecţionării talentului său în lupta cu sabia ca, într-o bună zi, să poată deveni un Mistic. Iar acum, după ce ajunsese la acest prag, privea dincolo de abilităţile sale, spre consecinţele responsabilităţilor unui jaedunto. Adică exact genul de lucruri pe care Maestrul Tolo a încercat să mă facă să le înţeleg în decursul călătoriei noastre împreună. Spadasinul zâmbi şi făcu o plecăciune înapoi, spre sud-est, spre peştera unde zăcea maestrul său. Înţelepciunea ta s-a făcut simţită. Sper că nu este prea târziu. Caii îi duseră împrejurul unei clădiri de hematit, apoi într-o curte de onix. O fântână de diamant, de forma unui dragon, domina centrul curţii. Şuvoaie de apă curgeau din cele nouă răni provocate în coastele dragonului, deşi acesta nu părea să le ia în seamă. Dincolo de ea, dominând capătul celălalt al curţii dreptunghiulare, se înălţa un mic turn de rubin. Deşi era construit la 882

o scară modestă, reproducea imaginea Palatului Imperial din Kelewan. Avea patru etaje şi, cu toate că piatra era destul de întunecată ca să nu permită vederea interiorului, Ciras era aproape sigur că depistase o încăpere cu un tron şi ceva, poate auriu, licărind dinlăuntrul său. Alte presupuneri asupra naturii celor văzute deveniră inutile pentru că un bărbat se întoarse spre ei de lângă fântână. Apa-i picura de pe mâini şi bărbie. Purta o armură marcată cu semnul dragonului şi părea să fie doar cu vreo zece ani mai în vârstă decât maestrul lui Ciras. Fire albe se pitiseră în părul său negru, dar numai ca o şuviţă. Ochii săi deschişi la culoare, deşi mărginiţi de riduri pe la colţuri, rămâneau ageri şi inteligenţi. Avea două săbii, dar nu schiţă nici un gest spre vreuna dintre ele. Se ridică, apoi făcu o plecăciune plină de respect, menţinând-o mai mult decât se aştepta tânărul. Spadasinul descălecă din şa şi se plecă mai adânc şi mai mult. Se întinse pentru a-l sprijini pe Borosan, apoi se ridicară amândoi. — Eu sunt Ciras Dejote din Tirat, iar el este Borosan Gryst din Nalenyr. Am străbătut atâta cale pentru a putea vorbi cu împărăteasa. — Bun venit, drumeţilor, dădu solemn din cap bărbatul. Vă port un mare respect pentru tot ce-aţi făcut ca să ajungeţi aici. Sunteţi primii oaspeţi pe care-i avem, după foarte mult timp. — Păreţi să fiţi singur aici, privi Ciras în jur. — Eu sunt cel trimis să facă de strajă, râse bărbatul şi deschise larg braţele. Am mulţi camarazi, dar de-asta vă aflaţi aici, nu? — Rămâne ca împărăteasa să decidă, spuse Ciras şi arătă cu capul spre turnul de rubin. Aş putea vorbi cu ea? — Este posibil. Mai devreme sau mai târziu, ridică din umeri bărbatul. Eu nu sunt decât un soldat. Am să-i trezesc pe cei care pot lua asemenea decizii, iar apoi se va face. Până atunci, bucuraţi-vă de pacea pe care o oferă Voraxanul. Dacă vă dovediţi a fi vrednici, ar putea fi al vostru pe veci. — Iar dacă nu? îşi holbă ochii Borosan. — Atunci va fi al vostru pe vecie.

883

49 Ziua întâia, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Al 10-lea an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Pelyn, Deseirion Zorii aduseră primul grup de refugiaţi la Tsatol Pelyn, la vest de Felarati. Soarele se ridica încet pe cer, învăluit în fumul negru care se înălţa din oraş. Fumul începu să se aşeze, acoperind peisajul, însă nu putea ascunde şirul subţire de supravieţuitori fugind înspre vest. În următoarele zile, supravieţuitorii continuară să îngroaşe rândurile populaţiei străvechiului avanpost imperial. Keles considera mai degrabă o ironie faptul că fuga lor i-a dus la Tsatol Pelyn, pentru că oraşul fusese prima oprire din calea lor de evadare din Felarati. Îl alesese deoarece se afla în apropierea Râului Negru, care oferea apă. Păstorii îşi aduceau frecvent turmele la păscut în regiune, iar acestea fuseseră dintr-odată transformate în hrană pentru refugiaţii înfometaţi. Dacă ar fi fost doar împreună cu prinţesa şi ar fi avut cai, ar fi gonit mai departe spre vest, apoi s-ar fi întors spre sud. Refugiaţii distruseră însă orice plan de evadare. Se întoarseră spre prinţesă, spre Marele Ministru şi Keles, sperând într-o salvare şi călăuzire. O parte din el ar fi fost dispusă să-i abandoneze, pentru că erau dintr-o naţiune al cărei conducător intenţionase să-l ţină prizonier pe veci, dar ştia că nu era vina lor. Sunt, din toate punctele de vedere, captivii propriei lor naşteri, la fel ca mine. Prinţesa Jasai nu i-ar fi părăsit, indiferent de avantaje. În pofida sentimentelor vizavi de soţul ei, acceptă responsabilitatea pe care supuşii i-o încredinţaseră. Le oferi mângâiere şi încurajări ori de câte ori putea. Chiar mai mult, exercită presiuni asupra Marelui Ministru, forţându-l să-i urmeze exemplul şi să facă şi el muncile de jos. Datorită visului său, Keles ştia că invadatorii veniseră după el. Bunicul său îi trimisese, pentru a-l găsi în Felarati, iar asta însemna 884

că, într-adevăr, vorbise cu sora lui în vis. Până atunci nu fusese niciodată capabil să comunice cu ea în acel fel şi putu doar să surprindă licăriri din bunicul şi fratele său, care-l lăsau să afle doar că încă existau şi nimic mai mult. Nu putea înţelege acest nou şi puternic contact cu sora sa ceea ce îl tulbură nespus. Noii refugiaţi aduseră veşti din Felarati şi le dădură celorlalţi o rază de speranţă. Soldaţii care scotociseră prin tot oraşul erau pomeniţi, în repetate rânduri, drept „Cei Fără Ochi”, expresie scurtată, curând, în orbii. Aceşti orbi ciungi căutau prin tot oraşul şi se părea că fumul îi dezorienta. Keles sugeră că încercau să-l depisteze după miros. Testară valabilitatea teoriei prin colectarea urinei sale şi a hainelor şi lăsarea lor în diferite puncte ale câmpiilor dintre Tsatol Pelyn şi Felarati. Iscoadele raportară că orbii acţionau foarte asemănător cu furnicile, îşi păstrară tiparele misiunii de recunoaştere până când dădură peste ceva cu mirosul lui. Apoi se întoarseră imediat în oraş. În urma lor veneau şi mai mulţi soldaţi, iar din acel punct începu o nouă metodă de căutare. Semnificaţia acestei descoperiri nu scăpă nimănui. Keles se oferise să plece şi să-i atragă pe invadatori din direcţia lor, dar din moment ce nu exista nici o garanţie că şi restul oamenilor vor putea scăpa în acest fel, planul fu abandonat. Conta însă foarte puţin, pentru că refugiaţii aveau alte planuri. La început, Keles nu înţelese ce se întâmpla, dar când îşi dădu seama, totul îi ajunse printr-o percepţie curioasă. Oamenii veneau la el, îi cerşeau iertarea şi-l întrebau dacă nu credea că mutând bolovanii dintr-o parte a gorganului în alta, nu le-ar întări poziţia. Alţii îl întrebau dacă curăţarea resturilor din ceea ce fusese, cândva, un şanţ de apărare, nu era o idee bună. Iar alţii căutau să afle dacă săpând un canal pentru inundarea şanţului ar reuşi ceva. Stătea în punctul cel mai înalt al fortăreţei şi privea cum lucrau oamenii. Fuseseră înspăimântaţi de atacul nocturn şi istoviţi din cauza fugii. Totuşi, în pofida oboselii sau vârstei, se apucară de lucru, mutând bolovani, săpând, pregătind noroi pentru mortar, cărând apă pentru lucrători. Jasai i se alătură şi-l bătu cu mâna pe spate. 885

— Începuseră să preschimbe Felarati pentru tine, iar acum vor reconstrui Tsatol Pelyn. — Lucrează pentru domnia voastră, prinţesă. Îi luă mâna într-a lui şi o întoarse. Palmele ei erau crăpate, iar murdăria i se adunase sub unghii. — Vă urmează exemplul, iar acest lucru i-a obligat pe funcţionarii ministerului să facă la fel. Unii iau lucrurile aşa cum sunt, alţii pun la cale o răzbunare. Jasai clătină din cap în timp ce privea spre răsărit. Douăzeci şi cinci de kilometri îi despărţeau de Felarati, dar deja pata întunecată a cetelor de recunoaştere ale invadatorilor se împrăştia prin peisajul prăfuit. — Ai vreo idee câţi sunt? — Tyressa v-ar putea spune, eu nu, oftă Keles. Ar trebui să plecaţi amândouă de aici. Oamenii ar înţelege şi ne-am vinde scump pielea pentru a ne asigura că supravieţuiţi. — Dacă aş pleca, oamenii ar fi demoralizaţi. — Nu, v-ar iubi şi mai mult pentru şansa pe care v-aţi oferi-o ca să supravieţuiţi împreună cu copilul. — Dar cum rămâne cu tine? se răsuci cu faţa spre el. Care-ar fi motivaţia ta? Să fie faptul că şi tu mă iubeşti? Ori faptul că o iubeşti pe mătuşa mea şi-ai vrea s-o ştii în siguranţă? Keles rămase cu gura căscată. — Alteţă, nu cred că răspunsurile la aceste întrebări au cu adevărat legătură cu subiectul. — Bineînţeles că au, izbucni ea într-un râs frivol. Am crescut învăţând că bărbaţii sunt lesne de controlat. Flatează-i, mângâie-le mândria – mângâie-le unele părţi ale trupului – şi vor fi ai tăi. Există şi excepţii. Soţul meu este una dintre ele. Nu sunt deloc sigură de ceea ce iubeşte, dar nu sunt eu aceea. Tu eşti o alta, dar nu din acelaşi motiv. Tu eşti capabil să iubeşti. Admit că am încercat să te fac să te îndrăgosteşti de mine. Aveam nevoie de ajutorul tău ca să scap de acolo. Făcându-te să mă iubeşti ar fi fost calea cea mai rapidă. Te rog, nu mă condamna prea aspru pentru asta, dar acesta-i adevărul. — Aveaţi nevoie de mine pentru a evada, în aceeaşi măsură în care şi eu aveam nevoie de domnia voastră. 886

— Să nu crezi însă că n-am nici un simţământ pentru tine, pentru că am. În lunile cât am ajuns să te cunosc, am început să te admir şi să am încredere în tine, lucruri pe care nu le fac cu prea mare uşurinţă, zâmbi ea. Şi, mai recunosc, am considerat rezistenţa ta la farmecul meu mai degrabă frustrantă. Ştiam că suntem parteneri în evadare, dar mă întrebam de ce nu acceptai invitaţiile lansate de mine. El vru să vorbească, dar ea-i apăsă buzele cu degetul. — Iar apoi am văzut reacţia ta când a apărut Tyressa. Am mai văzut şi înainte bărbaţi amorezaţi de câte-o keru, dar noi ne aflam acolo, într-un oraş invadat – flăcările dogoreau, fumul se ridica învolburându-se iar tu păreai pe cât de surprins şi de fericit era posibil să fii. Şi-mi amintesc că m-am gândit: „Într-o zi, şi pe mine mă va privi aşa un bărbat.” Keles dădu din cap şi privi în jos, spre locul unde Tyressa aşeza un bloc mare de piatră la locul lui, pe un zid improvizat. — A fost însărcinată cu misiunea de a se asigura că nu voi fi ucis în Ixyll, iar la început a fost obişnuita atracţie către o keru. Nu m-am putut abţine, am fost crescut în Moriande. — Ştii, doar, că femeile keru se amuză văzând toţi băieţeii privindu-le cu ochii mari şi închipuindu-şi tot felul de fantezii, da? clătină din cap Jasai. — Mă bucur că este aşa, pentru că dacă ar considera asta ceva enervant, ar fi o mulţime de băieţei morţi, rânji Keles. În timpul călătoriei a avut grijă de mine. Mi-a vorbit, m-a îngrijit când am bolit. Iar la sfârşit, când unul dintre agenţii soţului tău a săgetat-o şi-am crezut că murise... În gât îi urca, tot mai mult, o strânsoare, strangulându-i cuvintele. Jasai îl mângâie pe braţ. — Acasă, în Moriande, am fost logodit cu cineva care vedea în mine un mijloc de chiverniseală, înghiţi el cu noduri. Când bunicul meu m-a trimis spre Ixyll, am fost fericit, pentru că aveam ocazia să părăsesc capitala şi să ies din raza ei de acţiune. Nici măcar nu aşteptam ceva când şi-a făcut apariţia Tyressa. — Şi nu ţi-ai putut permite să-ţi imaginezi că simţeai ceva pentru ea deoarece ştiai că femeile keru nu se mărită niciodată şi nici n-au 887

copii? — De ce să te deschizi ca să fii rănit? — Pentru că nu întotdeauna eşti rănit, zâmbi Jasai. A fi aleasă să se alăture femeilor keru este o mare onoare pentru orice helosundiană. Sacrifică foarte multe pentru a putea accepta această onoare. Dar ea nu sacrifică absolut totul, Keles. Nu-şi smulge inima. El privi din nou în jos, spre Tyressa. — N-are nici un fel de simţăminte pentru mine. — Doar nu-ţi închipui că numai simţul datoriei este o motivaţie suficientă pentru a călători împreună cu un viruk traversând un continent întreg, a pătrunde într-o capitală duşmană, apoi în palatul prinţului pentru a-i lua prizonierul? — Vă cunoaşteţi mătuşa, zâmbi Keles. Ar face aşa ceva doar de dragul competiţiei. — Adevărat, dar n-a făcut-o. Nu în acest caz, făcu Jasai un semn înspre ea. Te păzeşte în timp ce dormi. Oamenii o întreabă pe ea dacă te pot aborda. Se prea poate să nu ştie precis ce simte, dar alţii văd. La fel şi eu. — Deci spuneţi că nici ea n-ar pleca de aici, chiar dacă ar fi singura speranţă de viitor pe care aţi avea-o? — Mă tem că eşti legat de noi, spuse Jasai şi privi înapoi spre răsărit. Desigur, „viitor” este un termen foarte relativ. Cât mai durează până ajung aici? — La rata lor de înaintare, două zile. Rekarafi crede că s-ar putea strecura printre liniile lor cu mai multă urină şi să-i facă să creadă că am ajuns în spatele lor. I-ar mai putea întârzia o vreme, iar la vremea când ar ajunge aici, am fi gata cu fortificaţiile provizorii. Dar, dacă nu cumva mulţi dintre oamenii de aici nu sunt Mistici deghizaţi, bătălia nu va dura prea mult. — Vor face tot ce pot. — Ştiu. Ar putea învinge dacă Tsatol Pelyn ar fi din nou ceea ce-a fost cândva, vorbi el şi arătă spre est, apoi împrejur, de-a lungul conturului vag al şanţului de apărare. Acesta a fost un avanpost imperial clasic. Garnizoana era de tăria unui batalion, poate două, dar ar fi putut adăposti, cu uşurinţă, toţi oamenii noştri. Jos, sub noi, erau magazii pline cu arme şi alimente. Şanţul... Ei bine, oamenii scot 888

pietre din el acum, dar abia au ajuns la vreo jumătate de metru. Avea trei metri adâncime, o lăţime de şase, iar fiecare pietricică de acolo făcea parte din ziduri. Care aveau o înălţime de vreo şase metri, cu turnuri de două ori pe atât. O poartă principală spre est şi acolo, spre nord-vest, o a doua, mai mică, pentru raidurile scurte ale cavaleriei. A fost un lucru minunat, lăsat de izbelişte. — Nu, n-a fost lăsat de izbelişte, clătină ea din cap. S-ar putea să nu-i mai apere pe oameni aşa ca pe vremuri, dar le oferă speranţe şi un scop. Câţi dintre ei au avut aşa ceva în viaţa lor? — Prea puţini, din câte-mi dau seama. Ea dădu din cap şi-l sărută pe obraz. — Cred că ar trebui să te duci şi să vorbeşti cu Tyressa. — Ce-ar trebui să-i spun? — Că, după estimările tale, mai avem două zile de trăit. Cred că iar plăcea să ştie că este mai mult decât o purtătoare de suliţă. Fiind o keru, făcându-ţi datoria, aceste lucruri sunt importante, dar nu sunt singurele importante în viaţă. Ţinând cont că nu mai avem prea mult timp, concentrarea asupra celor semnificative ar trebui să primeze. Keles cobori dintre ruinele turnului şi o găsi pe Tyressa ajutând la scoaterea unei alte pietre mari din şanţ. — Tyressa, ai o clipă liberă? Ea se uită spre el, îşi şterse fruntea cu braţul, împrăştiind murdăria, apoi consimţi din cap. Îşi îndreptă spatele, iar spinarea-i pocni. Zâmbind, începu să meargă alături de el, dar în momentul în care se găsiră la o distanţă la care nu mai puteau fi auziţi de cei cu care lucrase, îşi lăsă mâna pe umărul lui. — Nepoata mea a vorbit cu tine, nu? El dădu din cap. — Bănuiesc că i-ai cam spus că o asemenea treabă n-are să se întâmple, nu? — Eu... ăăăă... se încruntă Keles. Cred că sunt cam confuz. Tyressa îl întoarse cu faţa spre ea, cu ambele mâini pe umerii lui. — Vrea să plecăm. Ştie că n-o voi abandona, dar am o datorie faţă de tine, aşa că aş fi nevoită să plec. Vrea să plec de aici pentru că sunt ruda ei de sânge şi pe tine te vrea plecat de aici din cauza a ceea ce 889

simte pentru tine. — Acum chiar că sunt năucit. — Keles, chiar nu poţi vedea că-i pasă de tine? Ai fost singura ei speranţă de scăpare şi când lucrurile au început să se înrăutăţească foarte tare, ai venit după ea. Nu există nici o femeie în lume care să nu se fi îndrăgostit de tine pentru asta. Tu poţi fi ca o stâncă în plin dezastru şi nici măcar nu-ţi dai seama. Oamenii de aici au moralul ridicat doar pentru că tu ai încredere în eforturile lor. Este ca atunci când erai la iazul din Dolosan. N-ai ezitat să acţionezi. — Da, dar ştii că asta s-a întâmplat doar pentru că am fost naiv şi smintit. — Nu, ci pentru că ai fost tu însuţi. Am aflat asta între timp, îl strânse ea de umeri. Te iubeşte şi, din câte-am văzut, şi tu pe ea. Sunt bucuroasă. — Dar ea a spus... — Minţea, ca să te salveze pe tine. Pe Keles îl apucă ameţeala. Jasai îl convinsese că nu-l iubea şi că Tyressa era îndrăgostită. Iar Tyressa era la fel de convingătoare în sens total opus. Posibilităţile inerente privind cine pe cine minţea – sau poate se minţeau pe sine – începură să se desfăşoare în legiuni întregi de permutaţii care ameninţau să-l copleşească. Se întinse şi o apucă de încheietura mâinii. — Opreşte-te, te rog. Trebuie să-ţi spun ceva. Keru încuviinţă din cap. — Nu ştiu ce simte Jasai. Ştiu doar ce-a spus. Nu ştiu ce simţi tu, ştiu doar ce-a spus ea că simţi. Nu pot să fac nimic cu percepţia ei sau a ta. Singurul lucru pe care-l cunosc este ce simt eu, şi ţinând cont de faptul că am să încetez să mai simt ceva cât de curând, trebuie să spun ceva, înghiţi el cu greu. Nu ştiu ce-ai crezut sau ai simţit tu sau ai sperat în tot acest timp cât ai mers împreună cu Rekarafi. Îţi pot spune la ce mă gândeam eu. Am crezut că eşti moartă. Am văzut când te-au nimerit. Te-am văzut căzând înapoi sub pământ şi dispărând. Inima mea te-a urmat chiar atunci, în groapa aia. — Keles, îmi pare rău... — Aşteaptă, încă n-am terminat. Erai singura persoană care nu mă considera un mijloc de pricopseală. Ai ajuns să mă cunoşti, deşi 890

nu făcea parte din sarcina ta. Am putut să-mi împărtăşesc o parte din fiinţa mea cu tine, iar tu ai făcut la fel. Îşi închise o clipă ochii şi-i văzu trupul însângerat alunecând şi dispărând. — Când ai murit – atunci când am crezut eu că ai murit – o parte din mine a murit şi ea. Am fost fericit când cel care te-a săgetat a fost mâncat de viu în Ixyll. Am fost bucuros să reproiectez Felarati pentru Prinţul Pyrust pentru că am planificat multe străzi largi pentru ca trupele keru şi naleniene să năvălească uşor în oraş. Incapabil să exprim ce simţeam pentru tine, în vreo manieră pozitivă, am dirijat totul prin ură. Îşi deschise ochii şi privi drept într-ai ei. — Poţi să crezi că tot ceea ce simt este o versiune pentru adulţi a amorezării încercate de toţi băieţii pentru keru. Sau poţi vedea în asta dragostea, pentru că asta şi este. Şi poate că nu este ceva ce-ţi doreşti, aş înţelege. Poate că totul n-a fost decât datorie şi poate ai derapat de vreo câteva ori. Înţeleg şi pot supravieţui. Probabil că am să mor cu asta, dar vreau să ştii că eşti mai mult decât o keru, iar eu te văd mai mult decât atât. Mâinile Tyressei căzură de pe umerii lui. Îşi împreună braţele în jurul taliei. Privi o clipă în jos, dar când îşi ridică din nou capul, lacrimile inundaseră praful de pe obrajii ei. Keles ridică mâna să le înlăture, dar ea scutură din cap şi îşi întoarse chipul. — Îmi pare rău că te-am făcut să plângi, îşi lăsă el mâna să cadă încet. Mă întorc la treabă. Dacă lucrez destul de mult, poate, doar poate, asta nu va fi ultima mea amintire cu tine.

891

50 Ziua a 2-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Drumul Imperial Nord, Nalenyr Prinţului Pyrust îi făcu plăcere faptul că prezenţa lui îl şoca pe Contele Linel Vroan. Nobilul nalenian fusese chemat la Hanul Anotimpurilor Blânde prin trimişi, promiţându-i-se un reprezentant deseian pentru negocierea sorţii Nalenyrului. Cui altcuiva îşi imaginează el că aş încredinţa astfel de tratative importante? Pyrust zâmbi şi făcu un pas de lângă foc. — Vă rog, milord, veniţi lângă mine. Vroan făcu o plecăciune plină de respect, apoi îşi dezbrăcă mantia şi i-o aruncă unui funcţionar minor. — Sunteţi foarte amabil, Alteţă. — Cuvinte pe care nu le aud prea des de la un nalenian. Încăperea principală a hanului fusese golită de toţi clienţii casei, iar gazda fusese bine remunerată pentru întreruperea afacerii sale. Oamenii lui Pyrust înlăturaseră mobilierul, lăsând doar o măsuţă rotundă şi două scaune, aşezate lângă foc. Un platou cu brânzeturi, cârnaţi afumaţi şi găluşte de orez trona în mijlocul mesei, laolaltă cu un urcior cositorit umplut cu vin şi două pocale. Prinţul aşteptă ca oaspetele său să se aşeze, apoi i se alătură. Turnă vin, însă nu toastă. Îl privi cu atenţie pe nalenian şi descoperi anumite lucruri care i-ar fi putut face plăcere. Ştia deja că era un luptător aprig şi un conducător neîndurător. Îşi revenise repede din surprinderea iniţială şi, în aparenţă, evaluase situaţia ajungând la punctul în care începea să-i convină. — Conte Vroan, n-am să vă insult. Ştiu că acceptarea unei invitaţii echivalente cu o trădare nu este ceva uşor. Aţi fost un mare susţinător al Nalenyrului şi bănuiesc că acţionaţi şi acum în acest sens. — Vă mulţumesc, Alteţă. 892

Ochii verzi ai lui Vroan fulgerară cu prudenţă spre bucătărie, de unde se auzise spărgându-se ceva. — Acţionez în cel mai bun interes al naţiunii mele. — Nu v-aţi pus cumva problema că domnia mea s-ar putea să fie cea mai benefică pentru ea? Nobilul nalenian se aplecă înainte, odihnindu-şi coatele pe masă. — Acest lucru n-a făcut parte niciodată dintre consideraţiile mele, Alteţă. Am căutat să mă opun domniei voastre şi am sperat că invitaţia la negocieri ar fi una în urma căreia am putea evita ostilităţile. Sperasem că vă veţi opri la nord de munţii Helos, dar văd că nu este cazul. Aş putea să vă întreb câţi soldaţi vă însoţesc? Pyrust se lăsă pe speteaza scaunului şi luă pocalul cu mâna beteagă. Îi studie adâncimea întunecată. — Am cu mine şase armate. Două sunt trupe de elită, două helosundiene, una este miliţie, foarte bine instruită, cealaltă este bine instruită, precum şi două miliţii deseiene. Sunt mai bine antrenate decât vă puteţi imagina. Mai am încă trei armate în Helosunde, tot miliţii, dar bine instruite. Cifrele îl năuciră pe Vroan. — Iar trupele mele din munţi? — Helosundienii au pus, de multă vreme, garnizoane în posturile ocupate de oamenii voştri. Pentru că nu ştiau că am convins Consiliul de Miniştri să se alieze cu mine, oamenii voştri au fost bucuroşi să-i primească pe războinicii helosundieni care fugeau din calea mea. Iam depăşit numeric pe ai voştri şi au fost capturaţi cu un număr minim de pierderi. La încheierea cu succes a negocierilor noastre, vi-i voi preda pe toţi. — Iar cooperarea mea ar fi plata răscumpărării lor? Pyrust sorbi din vin, apoi aşeză pocalul pe masă. — Deşi n-am nici o obligaţie să vă explic acţiunile mele, o voi face. Cred că acest lucru vă va îndemna să înţelegeţi poziţia în care vă găsiţi. Ar trebui să vă spun, încă de la bun început, că în cazul când singura voastră dorinţă este să deveniţi prinţ nalenian, ambiţia vă va fi spulberată. Cât timp trăiesc eu, acest lucru nu va fi posibil. — Înţeleg. Vroan apucă pocalul şi doar o mică ondulaţie în vin îi trădă 893

nervozitatea. — Prinţul Cyron şi-a deplasat cei mai buni dintre mercenarii săi helosundieni şi trupele din gardă spre sud, la frontiera cu Virine. Vi sa spus că aceste unităţi au nevoie de timp pentru a se antrena. Mă îndoiesc că aţi acceptat această explicaţie, dar nici n-aţi făcut prea mult ca să aflaţi care sunt adevăratele raţiuni ale deciziei. Prinţul continuă, ignorând semnul de confirmare făcut de Vroan. — Erumvirine se află în plină invazie. Ştiu asta pentru că un agent al Prinţului Jekusmirwyn a adus un mesaj în Felarati, evidenţiind pericolul. Am toate motivele să cred că jumătatea estică a Erumvirinei a şi căzut şi mă tem că a fost capturată şi capitala. În continuare, presupun că Prinţul Cyron a primit un mesaj similar şi de aceea a trimis trupele spre sud. Şocul vizibil oglindit pe faţa lui Vroan îi dezvălui lui Pyrust tot ceea ce voia să ştie despre informaţiile lui asupra situaţiei. Iar învinovăţirea Virinei pentru diseminarea veştilor ascundea cât de mult îl informau pe prinţ spionii deseieni. Deşi, fără îndoială, contele dispunea de informatori în ţara sa şi capitală, reţeaua lui de spionaj nu era prea extinsă. — Sunteţi un militar, Conte Vroan. Spre deosebire de Prinţul Cyron, înţelegeţi importanţa atacării inamicului la mare distanţă de propriul teritoriu. Ştiu că vă iubiţi ţara, la fel cum o iubesc şi eu pe a mea, aşa că veţi înţelege că prefer să lupt împotriva acestei invazii în Erumvirine. — Iar Prinţul Cyron a refuzat cererea ca trupele voastre să fie lăsate să tranziteze Nalenyrul în drum spre sud, observă Vroan. — Puteţi să vă imaginaţi vreun răspuns pozitiv la o asemenea cerere? Prinţul vostru este un bărbat mândru, iar dacă ar fi pe jumătate la fel de războinic pe cât a fost fratele său, mi-aş fi pus trupele sub comanda sa ca să putem face faţă acestei ameninţări. Dar din moment ce nu este, lucrul nu este posibil. — Le puteţi plasa sub comanda mea, Alteţă, zâmbi Vroan. — Să nu credeţi că această posibilitate n-a fost luată în considerare, milord, vorbi Pyrust pe un ton rece şi tăios. A fost respinsă pentru că Cyron ar lua-o drept rebeliune, iar asta ar declanşa un război civil. Aţi ajunge să petreceţi mai mult timp luptând 894

împotriva lui decât împotriva invadatorilor, caz în care trupele mele ar fi spulberate, iar invazia ar avansa spre Deseirion. Această eventualitate a fost socotită inacceptabilă. — Da, desigur. Vroan mai bău puţin vin, apoi îşi şterse cu degetul o picătură prelinsă pe buza de jos. — Deci, ce aşteptaţi de la mine? — Înţelegeţi ameninţarea dinaintea Naleynrului, a noastră, tuturor? — Presupunând că mi-aţi spus adevărul, sigur că da. — Şi sunteţi de acord că trebuie rezolvată? — Desigur. — Bine. Pyrust se ridică şi-şi împreună mâinile la spate. — Am să vă cer să-mi juraţi credinţă mie, când îl voi răsturna pe Cyron de la putere. Am să vă cer să vă mutaţi trupele în sud, pentru a ajuta la atacarea invadatorilor. De asemenea, mă mai aştept să cooptez şi alţi nobili nalenieni şi chiar cetăţeni simpli pentru această cauză. Vroan mai bău din vin, apoi privi în sus. — Şi ce primesc în schimb? — Nu aţi ascultat deloc? Invadatorii vor zdrobi Nalenyrul, iar tot ce aveţi se va pierde împreună cu toate celelalte. — Înţeleg, alteţă. Dar aşa cum aţi spus la început, invitaţia la trădare nu este una pe care s-o accept cu uşurinţă. Presupunând că iam putea opri pe invadatori, dacă am colabora, aş vrea ca eforturile mele să fie răsplătite. S-ar putea să vă atingeţi scopurile dacă voi coopera, dar şansele voastre scad, dacă vă confruntaţi cu mine. — Aţi subliniat foarte bine, zâmbi strâmb Pyrust. Aşa cum am amintit mai înainte, nu veţi fi Prinţ de Nalenyr. Dar aş putea aranja să administraţi Nalenyrul şi comerţul internaţional al ţării. Dacă circumstanţele dictează o realiniere a frontierei, aş putea să desprind o provincie din jumătatea vestică a Nalenyrului şi Erumvirinei şi aceasta ar fi a voastră. — Însă ar face parte din imperiul vostru deseian, nu? — Ambiţia mea de a deveni împărat este bine cunoscută, însă 895

numai necesitatea m-a forţat să tind spre acest deziderat. Pyrust se aplecă înainte, deasupra mesei. — Da, aţi face parte din imperiul meu. — Atunci, în spiritul imperiului, s-ar cuveni să-i cer împăratului un favor, unul pe care-l voi întoarce. — Şi care-ar fi acesta? — Am o fiică, zâmbi Vroan, devenită recent văduvă. Aveţi doar o singură soţie. O nevastă naleniană v-ar putea ajuta în multe feluri. Pyrust se ridică şi izbucni în râs. — Foarte bine jucat, milord. Ştiam eu că veţi fi foarte ager şi cred că v-aţi gândit la asta acum, pentru că n-aţi fi putut anticipa întorsătura evenimentelor. Spuneţi-mi, i-aţi făcut aceeaşi ofertă şi lui Cyron? — Îl urăşte pentru că i-a ucis soţul, scutură Vroan din cap. — Ah, înţeleg. Consideraţi-o ca şi rezolvată, dacă favorul vostru are o valoare egală. — Este chiar mai mare, stăpâne, spuse contele şi culese un cubuleţ de brânză. Nu va trebui să asediaţi Moriande. Cam la vremea când veţi ajunge în apropierea capitalei, prinţul va fi mort. — Rănile pe care le are deja? — Altele, mult mai grave, zise şi muşcă jumătate din brânză. Fatale. — Va fi asasinat? se încruntă Pyrust. — Da. Vă deranjează? Prinţul îşi încrucişă braţele pe piept. — Simplifică mult lucrurile. Vroan aşeză bucăţica de brânză, pe jumătate mâncată, înapoi pe masă. — Păreţi dezamăgit. — Sunt, zâmbi vag Pyrust. Aş fi vrut să-l ucid eu însumi. — Vă înţeleg sentimentul, îi întoarse contele zâmbetul. Şi mie miar plăcea să-l sugrum. — Nu, o lovitură în inimă. Simplă şi rapidă, dar destul de lentă încât să-i permită să vadă sabia, apoi să se uite la mine, vorbi prinţul şi închise o clipă ochii, apoi îi deschise din nou. Asta am văzut în vis. Acum îmi dau seama că n-a fost despre viitor. 896

— Nu, poate că nu, bău Vroan din nou. Nerot Scior a tocmit un asasin. Vina poate cădea asupra sa, iar domnia voastră sosiţi pentru a răzbuna uciderea unui alt prinţ, din spirit de fraternitate. Eu vă susţin, dizidenţii vor fi reduşi la tăcere, şi-i azvârlim pe invadatori afară din Erumvirine. Odată ce obţineţi Kelewanul, îmi imaginez că toate cele Cinci Principate vi se vor alătura, altfel vor cădea, precum doriţi. — Nădăjduiesc ca zeii să accepte şi să vă aprobe planul. — Grija în mod sigur. Un fior alergă în jos pe spinarea lui Pyrust. De ce-a pomenit de Grija? — Şi eu sper, deşi negocierile noastre de aici i-au împiedicat pe mulţi să intre pe tărâmul său. Nalenianul lăsă pe masă pocalul gol şi se ridică. — Doar i-au întârziat, stăpâne, nu împiedicat. În cele din urmă, intrăm cu toţii pe tărâmul său. — Bine zis, îşi miji prinţul ochii. Ar fi fost interesant să lupt cu tine. Te-aş fi aşteptat la Tsaxun cu douăsprezece mii de soldaţi. — Iar eu l-aş fi apărat cu cinci mii. Poate că aţi fi învins, dar n-ar mai fi fost nimeni care să îngroape morţii, spuse contele şi făcu o plecăciune adâncă, o menţinu, apoi se ridică încet. Este mai bine să lupt de partea voastră. Pyrust se plecă şi el adânc, la fel ca oaspetele său, dar scurtând durata. — Aveţi perfectă dreptate, milord. Această alegere este de foarte rău augur pentru invadatori. Vă rog, transmiteţi fiicei voastre cele mai alese urări de bine din partea mea. — Îi voi transmite. Ne vom întâlni în Moriande, cu trupele mele de gardă? — Un regiment ar fi suficient. — Iar dacă Scior vine la mine pentru protecţie? — Trădarea se pedepseşte cu moartea, dădu Pyrust din cap. Vreau capul lui pus la vedere, la poarta de la Wentokikun. — După cum vă este voia. Atunci rămâne să ne întâlnim la Moriande, într-o săptămână. Nobilul nalenian se retrase, iar prinţul îşi reumplu pocalul cu vin. 897

Privi spre coridorul pustiu care ducea spre bucătărie şi bău. Când îşi coborî cupa din nou, Mama Umbrelor se arătă pe hol. — Pentru cineva căruia îi este atât de greu să trădeze, pare destul de împăcat cu ea, vorbi ea, cătând spre uşa hanului. — Nu ştiai că au de gând să-l asasineze pe Prinţul Cyron? Ea dădu din umeri. — N-a existat niciodată vreun moment când unul sau altul să nu fi pus la cale asasinarea lui. Nu ştim dacă vor avea succes sau nu. Urzeala lui a dat deja greş o dată. — Îmi amintesc, se strâmbă Pyrust. Este clar că nu se poate avea încredere în el. Dacă ar plănui să-l ucidă pe Cyron, cu siguranţă că şi cu mine ar proceda la fel. Cu toate astea, este valoros pe câmpul de luptă, împotriva invadatorilor. Vom aştepta să vedem cum se descurcă. Vreau pe cineva pregătit să-l ucidă după clipa lui cea mai glorioasă. — L-aţi putea lăsa să elibereze Kelewanul. — Gloria sa nu trebuie să fie chiar atât de mare. A comis o trădare. Va câştiga o bătălie, apoi va muri. — Da, stăpâne, îşi înclină ea solemn capul, apoi privi spre el. Vă mai apasă ceva. — Da, cel de care nu ştim nimic. Vesticii au năimit de două ori asasini pentru a-l ucide pe Cyron. Or, asta nu se poate face fără complicitatea unui ministru. — Miniştrii au uneltit dintotdeauna împotriva prinţului lor. — Adevărat, însă vom avea nevoie de el în războiul care se conturează. Pyrust îşi goli pocalul. — Dacă nu sunt de partea noastră, vor da greş, iar noi vom muri cu toţii. Nenorocirea cu miniştrii este că nu le-ar păsa, atâta vreme cât totul se face într-o manieră ordonată.

898

51 Ziua a 2-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Nemehyan, Caxyan Deşi absenţa continuă a Regelui-Vrăjitor îl pusese pe gânduri pe Jorim, singurătatea nu-l deranja cu adevărat. Încercarea prin care trecuse îl epuizase până la punctul în care ceva atât de simplu precum hoinăritul prin junglă, pentru a alege fructe, îl făcuse să se întoarcă înapoi clătinându-se prin încăperi. Pentru fiecare două ore de veghe şi activitate, avea nevoie de şase ore de somn, iar acel somn era departe de a fi odihnitor. Acceptarea faptului că era un zeu pretindea o mulţime de ajustări, cu toate că Nauana, în convingerile ei neabătute, îl dirijase în direcţia cea bună. Jorim considera aproape o ironie faptul că nu fusese un devotat mai devreme, în timpul vieţii. Deşi îl slujise pe Wentiko, asta era mai mult pentru că Dragonul era zeitatea naţională a Nalenyrului, decât din convingerile sale proprii. De fapt, bunicul său avusese un rol în distanţarea faţă de religie. Qiro insista asupra venerării strămoşilor, evident pentru că voia ca tradiţia să fie continuată şi după moartea lui. De fapt, s-a considerat el însuşi un zeu, aşa că nici unul dintre noi nu trebuia să plece de-acasă pentru închinăciune. Poate că aceasta fusese originea problemei sale cu el: reîncarnarea unui zeu tratând cu un om care se considera zeu. Dar, indiferent cât de fascinantă era ideea, ştia că nu constituia întregul adevăr. Qiro nu tolera nici un fel de insubordonare pentru că simţea nevoia de a fi dominator. Jorim nu avea nici o idee de ce s-ar fi putut teme, însă nevoia de a-i face pe toţi să-l accepte ca stăpân era una dintre notele constante din viaţa bunicului. Când fiul său şi nepoţii s-au revoltat, i-a trimis departe, în expediţii din care nu mai trebuiau să scape cu viaţă. Însă Keles nu-i mort. Jorim se concentră şi încercă să-şi contacteze fratele. Ar fi ştiut dacă era mort, şi avea o senzaţie vagă a existenţei 899

sale, dar fără nici un contact. Keles se concentra asupra altor lucruri şi tot ce putu el să surprindă erau secvenţe fugitive cu nişte imagini de coşmar. Încercă să-i trimită fratelui său un mesaj liniştitor, dar nu avea habar dacă reuşise înainte ca legătura să dispară. Somnul lui fu întrerupt de vise şi se trezi de mai multe ori cu capul plin până la refuz de imagini. Unele dintre ele păreau izbitor de familiare, iar altele fuseseră, evident, extrase din poveşti auzite de el despre Ceruri şi Iaduri. Recunoscuse zei şi zeiţe, dar în viziunea sa se amestecau cu toţii. Sisvoc, frumoasa zeiţă a dragostei, se transforma dintr-o femeie înveşmântată într-o robă cu vulturul brodat, într-o femeie amentzutlă, cu o legătură peste şale şi apărătoare pectorale de aur, fiecare gravată cu simbolistica vulturului. Apoi, se schimba din nou şi din nou, în alte forme pe care de-abia le mai recunoştea, dar putea ghici că aparţineau virukilor, ansatlilor sau sothilor. Cele mai tulburătoare erau visele care reproduceau poveşti despre zei. Le ascultase întotdeauna ca pe o mitologie, însă acum le trăia, amintindu-şi-le. Va trăi printre fragmente de poveşti pierdute sau – mai mult ca sigur – modificate să se potrivească cu morala pe care vreun dascăl ar fi vrut s-o scoată în evidenţă. În unele cazuri, omisiunile transformau lecţiile ce-ar fi trebuit învăţate. De asemenea, omisiunile îi limitau pe zei, pentru că ei îşi datorau existenţa naturii credinţei oamenilor. Dacă erau reduşi la un singur aspect, fiind adoraţi numai prin acel aspect, se vor plia încet acelei forme. Tetcomchoa şi Wentiko, pentru că aveau credincioşi proveniţi din două culturi care-i slujeau ţinând cont de o multitudine de aspecte şi virtuţi, deveniseră mai mult decât simple abstracţiuni. Şi cum ar fi să fii Grija, venerat şi urât pentru că desparte binele de rău, reţinând răul în Iadurile sale şi trimiţând binele în Paradisuri? Jorim se zgribuli. Poate că zeii au creat rasele de muritori, însă s-au trezit în aceeaşi capcană ca părinţii care fac copii, apoi devin dependenţi de ei pentru susţinere în anii bătrâneţii. Devin neputincioşi în a-şi guverna propriile lor creaţii şi sunt la mila odraslelor, aşteptând ce pomeni vor ei să le dea. Dacă o familie i-ar spune patriarhului ei că va primi de mâncare numai dacă va purta o mască şi va cânta ceva înainte de 900

cină, bătrânul ar deveni un menestrel mascat. Oare au devenit zeii decrepiţi? Ideea îl speria. Părea injust să se fi descoperit zeu şi să trebuiască apoi să se acomodeze cu faptul că era deja pe cale să eşueze. Ba mai mult, exista în el convingerea că trupul său muritor îi limita abilitatea de a folosi puterile divine. Deşi fusese capabil să distrugă forţele mozoanilor, trupul său plătise un anumit preţ. Ar putea muri folosind abilităţile care-i aparţineau, iar Jorim nu avea nici cunoştinţele necesare să poată cataloga aceste puteri, nici experienţa de a-şi da seama cât de mult putea folosi din ele fără să piară chiar el. Îşi petrecu următoarele două zile recuperându-şi forţele şi îndurând visele. Treptat, deveni tot mai puternic şi se decise că aşteptând revenirea Regelui-Vrăjitor era un exerciţiu de zădărnicie. Se hotărî să se întoarcă în Nemehyan, să-şi termine instruirea necesară, apoi se va îndrepta spre Nalenyr pentru a-i ajuta pe cei care se opuneau ridicării celui de-al zecelea zeu. Adună puţinele lucruri cu care venise, înveli fructele în frunze şişi umplu burduful cu apă. La intrarea în Maicana-netlyan modifică echilibrul stâncii din solid în fluid şi-o lăsă să etanşeze deschizătura. Nu avea nici o îndoială că Regele-Vrăjitor va putea inversa procesul pentru a putea intra şi îl suspecta că, oricum, avea mai mult de o singură cale de acces în sanctuarul său. Se îndreptă spre tabăra unde-şi lăsase călăuzele maicana. Ajunse acolo fără nici un incident, dar o găsi părăsită. Existau însă semne din belşug că bărbaţii fuseseră acolo, dar cenuşa vetrei era rece şi măturată de ploaie. De asemenea, ploaia ştersese şi orice urme de paşi care ar fi putut să-i ofere un indiciu privind ceea ce se petrecuse acolo. S-ar fi putut să nu fie nimic, dar... Pătrunse înăuntrul său şi privi lucrurile prin mai. Ploaia şi timpul aproape că restabiliseră echilibrul, iar şase ore mai târziu nici n-ar mai fi putut depista ceva rău. Aşa că surprinse doar cea mai firavă undă de tulburare, Zoloa, faţeta distructivă a zeului Jaguar, se risipea în tăcere. A fost o luptă aici. Mozoyanii trebuie să fi... Înainte de a-şi fi putut termina gândul, ceva greu şi dur îl lovi în moalele capului. Căzu cu faţa în jos în cenuşă. Gura i se umplu cu ea 901

şi întreaga lume se prăbuşi în întuneric. Începând să-şi vină în fire, durerea îl năpădi pe Jorim în glezne, umeri, încheieturile mâinilor şi cap. Nu avea nici o idee cât zăcuse inconştient, dar gura şi gâtul păstrau încă gustul licorii narcotice turnate cu forţa. Degetele-i alunecară pe tâmplă, înlăturând legătura de la ochi, iar când deschise pleoapele îl potopi un val de greaţă. Deasupra lui, un nor de cranii se înălţa în văzduh, iar cerul dobândise o culoare de un maro ars, aşa cum nu mai văzuse înainte. Mâinile lui atingeau paradisul, însă nu-şi putea mişca braţele, iar degetele şi le simţea umflate şi ţepene. Apoi, dinspre dreapta, un mozoyan îl lovi în stomac cu un ciomag. Jorim zvâcni şi începu să se rostogolească. Războinicul mozoyan sfida, cumva, gravitatea, pentru că stătea cu picioarele pe norul de cranii. Nimic nu mai avea vreo noimă. Un urlet furios, de la distanţă, îi atrase atenţia. Privi în acea direcţie şi văzu mulţimi de oameni ţinând un munte sus numai cu picioarele lor. Şi apoi, în golf, Lupul furtunii şi alte nave zăceau cu carena scufundată într-o felie de cer de un verde marin. Realitatea îl izbi mai dur decât ciomagul. Mozoryanii m-au prins, m-au adus înapoi la Nemehyan, iar acum atacă oraşul. Norul de cranii nu exista. În urma ultimului asalt mozoyan asupra capitalei amentzutlilor, oamenii au retezat capetele duşmanilor morţi. Le-au adunat, construind o piramidă înaltă. Jorim atârna de o spânzurătoare fixată în vârful ei. Gleznele-i fuseseră legate împreună, apoi de bârna transversală. Trunchiul unui puiet de copac, de trei metri lungime, fusese trecut prin legătura de la încheieturi şi el atârna cu capul în jos, legănându-se încet în bătaia brizei şi a loviturilor. În jurul său, pe câmpia din faţa oraşului, înaintau hoardele mozoyane. În bătălia anterioară, fuseseră nişte creaturi primitive, incapabile să gândească sau să planifice ceva. De data asta, se aliniaseră în formaţii şi mărşăluiau înainte în ordine. Îşi menţineau disciplina până când ajungeau la liniile amentzutlilor, apoi îşi concentrau atacul asupra unui anumit punct. Mozoyanii năvăleau cu aceeaşi ferocitate ca predecesorii lor, dar 902

fiind mai masivi şi mai puternici, nu puteau fi respinşi cu uşurinţă cu o împunsătură de suliţă. Cu toate că săgeţile şi lăncile omorâseră destui dintre ei înainte, acum îi vedea împănaţi de săgeţi şi sărind la baza muntelui. Cei care nu aveau săritura lungă se înfigeau singuri în ţepuşe, dar nu numai imul îşi smulsese ţăruşii ascuţiţi şi-şi croi drum spre metereze. Trupele amentzutle şi naleniene ripostau. Steagurile fâlfâiau, trompetele răsunau, iar trupele se deplasau de la un punct la altul. Nori negri de săgeţi naleniene se abăteau ca o ploaie, spulberând, pe moment, valurile de năvălitori. Curajoşii arcaşi se urcau pe metereze, alegând anumite ţinte, şi lansau săgeţile prin craniile joase ale mozoyanilor. Războinicii ametzutli îşi repezeau ghioagele lor de luptă de obsidian în vaste mişcări circulare, smulgând membre şi zdrobindu-i pe mozoyani. Morţii alunecau înapoi, traşi de propriii camarazi, iar alţii continuau înaintarea. Şi apoi, când atacul era dezlănţuit din plin într-un anumit sector al liniilor, formaţiunile mozoyanilor se despărţeau şi se aruncau asupra altui punct. Şi mai multe steaguri fâlfâiau, chemând rezervele în faţă. Amentzutlii se împotriveau năvalei mozoyane, însă foarte curând şi ultimele rezerve intrară în luptă. Iar limita formaţiunii mozoyene nici n-a fost afectată. Sus, în vârful unei piramide, doi trompeţi nalenieni sunară retragerea. Războinicii porniră să dea îndărăt, începând cu flancurile formaţiunii lor semicirculare. Apoi ostaşii din mijloc se retrăgeau printre ei, iar primii mozoyani primiră în plin salve după salve de săgeţi. Cu toate astea, continuau să avanseze, iar arcaşii se refugiară pe şoseaua de pe versantul muntelui, spre Nemehyan. Şoseaua ar fi fost locul perfect de apărare împotriva mozoyanilor, însă abilitatea lor de a face salturi îi obligă pe nalenieni şi amentzutlii să se retragă. Invadatorii năvăliră în sus, spre drumul pietruit, dar războinicii îi opriră şi numai atunci, foarte încet, începură să cedeze teren. Apoi, dinspre oraş, se pogorî o salvă de săgeţi aprinse. Unele nimeriră mozoyani, dar majoritatea îşi atinseră ţinta vizată. Loviră tranşeea pe care o ocupaseră duşmanii şi aprinseră fluidul turnat 903

acolo. Flăcările izbucniră imediat, arzându-i pe mozoyani. Rândurile din spate se opriră, deşi cei mai apropiaţi fură împinşi peste camarazii lor. Cei de pe cealaltă parte încă mai înaintau spre şosea, însă fără avantajul numeric asaltul asupra şoselei încetini. Apoi, de la baza piramidei de cranii se auzi o răpăială de tobe. Un mozoyan subţire, mai asemănător cu un om decât oricare exemplar văzut de el până acum, cu o piele cenuşie, solzoasă, strălucind în irizaţii de curcubeu când lumina soarelui cădea asupra ei, apăru dinspre stânga sa. Îşi ridică mâna dreaptă, apoi îşi îndoi degetele, lăsându-l pe Jorim să-i vadă ghearele. Izbi cu palma peste burta lui Jorim, chiar sub buric, apoi îşi trase ghearele în jos, până la sternul său. Cele patru urme lăsate sângerau puternic şi mici pâraie de sânge se scurgeau şiroind pe cranii. Tăieturile ardeau, însă Jorim ignora durerea. Preotul mozoyan cu mâna însângerată – tânărul simţea că nu putea fi altceva – se aplecă şi apucă un craniu pe care ajunsese sângele său. Cuvinte răsunând obscene şi blasfematoare i se rostogoleau din gură, iar craniul începu să strălucească. Preotul îl azvârli jos, unui războinic care aştepta la baza piramidei, apoi acela o luă în salturi, cu toată viteza, spre formaţiunea de pe linia frontului. Frica zvâcnea prin Jorim pentru că, pe cât era el de slăbit, tot putea să simtă manipularea maiului în ceea ce făcuse preotul. Nu era magia cu care era el deprins. Nu exista nici un fel de echilibrare blândă a elementelor. Această vrajă contorsiona lucrurile, iar asta ar necesita mult mai multă putere decât ar fi putut aduna preotul. Dar îşi trage puterea din sângele meu, un sânge de zeu. Jorim îşi dirijă simţirile spre tărâmul maiului şi aproape că vomită. În fiecare dintre cranii – pentru că vreo duzină ajunseseră deja spre linii – ardea dorul distrugerii. Zoloa pândea câmpul de bătălie şi-şi agita ghearele spre formaţiunile amentzutlilor. Primul craniu ajunse la şosea. Un mozoyan îl strângea cu forţă la piept, apoi făcu un salt înainte. Urcă deasupra liniilor frontului. Săgeţile-şi luară zborul străpungându-l peste tot, împroşcând şi mai mult sânge peste hârcă. Puterea întunecată din el izbucni. Apoi cadavrul căzu la pământ şi craniul explodă. Războinicii amentzutlii zburară de pe şosea şi căzură în masa 904

cenuşie şi colcăitoare a armatei mozoyane. Norocoşii fuseseră ucişi de explozie. Ceilalţi fură făcuţi bucăţi cu ghearele şi dinţii. Răgetul victorios al trupelor mozoyane înăbuşi orice urlet, iar Jorim preferă să creadă că oamenii înduraseră moartea cu curaj, fără să scoată nici un sunet. Distrugerea luă avânt. Alte ţeste zburară în văzduh, unele doar azvârlite, altele ţinute strâns la piept de războinici sinucigaşi. La fiecare explozie, trupurile săltau în aer, împroşcând sânge. Oamenii se retraseră repede. Unul dintre mozoyani sări spre şosea, dar un amentzutl îl prinse din zbor. Căzură împreună în mijlocul masei de mozoyani, iar explozia făcu o gaură în rândurile lor. Dar se închise repede, iar năvala duşmană progresă spre şosea. Oamenii de sus începură să arunce cu pietre şi oale cu ulei aprins. Proiectilele căzură asupra rândurilor mozoyanilor, dar pentru fiecare războinic ucis, alţii nouă îi luau locul. Războinicii ametzutli se retrăgeau mai repede, dar, ajunşi la şosea, la prima cotitură se pomeneau flancaţi din nou. Craniile zburau cu boltă şi explodau, oamenii ţipau şi cădeau, iar retragerea se acceleră. Sângele lui Jorim curgea în voie şi craniile, astfel îmbogăţite, erau luate din piramidă. Spera ca întreaga construcţie să se prăbuşească, dar pentru el n-ar fi contat. Mozoyanii erau în avantaj. Distrugerea luase amploare. Nu-i mai putea opri nimic. Dar poate că nu stoparea lor este cheia. Strângând din dinţi, Jorim încercă să-şi ridice capul, îşi încordă muşchii de pe abdomen, iar sângele ţâşni cu putere. Soldatul mozoyan îl lovi din nou peste burtă cu o bâtă, iar preotul îi zgârie pieptul cu ghearele. Focul erupse din nou în trupul său, umerii îl dureau, în timp ce vergeaua puietului îi răsucea braţele. Se cercetă în interior şi atinse vătămările dinlăuntrul său. Mozoyanii voiau să-l lase să moară şi-i foloseau moartea pentru a grăbi sfârşitul tuturor celor care credeau în el. Li se opusese fără să-şi dea seama, dar acum se opri. Atinse maiul şi atinse echilibrul favorizând schimbarea. Şi mai multă magie se scurse în mijlocul distrugerii, pătrunzând în lume prin sângele său. Expulză maiul afară, potopind încarnarea lui Zoloa. Fantomaticul zeu Jaguar deveni şi mai vorace. Mârâitul său îi încuraja pe mozoyani, 905

cu moralul oţelit de chemările tăcute ale celuilalt zeu. Jorim privi muşchii nălucii felinei umflându-se, iar colţii i se alungiră. Nu-i suficient. Se căzni şi mai tare, absorbind cât putea din mai şi-l trimise afară mai repede. Zoloa se lăfăia în el şi creştea. Ca o lipitoare adăpându-se dintr-o arteră. Zoloa încercă să se retragă, însă Jorim strânse un pumn – cu gheare de dragon – peste botul zeului. Îl făcu să bea, pompând şi mai multă energie în el, luând din propria sa viaţă, contorsionând-o şi echilibrând-o, obligând zeul Jaguar să o accepte. Oare un zeu are o limită în ce priveşte magia pe care o poate controla? Cu mârâitul lui feroce redus la un miorlăit jalnic, zeul obez al distrugerii pocni. Haosul erupse într-un nor negru de mai, acoperind întregul câmp de bătălie. Forţa sa scăldă pământul, apoi se înălţă într-un val întunecat săltând rândurile succesive ale mozoyanilor. Se curbau în interiorul valului, apoi se dizolvau în spuma învolburată pe pantă, în jos. Acolo unde atingea un craniu, când se amesteca cu sângele său, craniul exploda, vaporizându-i pe mozoyani. Preotul fie că simţea magia, fie că-şi dăduse seama că Jorim avea o contribuţie la distrugerea armatei sale. Lovi de sus în jos cu ghearele, deschizându-i gâtul. Sângele gâlgâi, împroşcând mâna preotului şi un picior. Sângele arse şi, într-o clipită, îl transformă pe preot într-o torţă vie. Şi atunci valul izbi piramida de cranii. Îl azvârli cât acolo pe preot. Trecu mai departe, ucigând totul în urma lui, de pe câmpia de sub Nehayan, înaintând până la optzeci de kilometri distanţă. Se răspândi formând un con, nelăsând nimic viu în urmă, fie insectă sau plantă, pasăre sau peşte, animal, mozoyan sau om. Nu cruţă nici măcar un zeu.

906

52 Ziua a 2-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Deşi, dacă n-ar fi făcut asta, ar fi dus la descoperirea lui, Junei Aerynnor regreta sincer că-i scosese femeii laringele. Nu numai că o împiedicase să ţipe, dar respiraţia ei se transformase într-un şuierat gâlgâit foarte supărător. Iar felul în care urlase din priviri îi spunea că ar fi fost o adevărată plăcere să o audă. Ar fi atins note dincolo de pragul audibil şi-ar fi rezonat înlăuntrul său pentru o bună bucată de timp. Junei venise de departe şi se hotărâse s-o dezmembreze pe fata suplă ca pe un fel de celebrare. De fapt, ea-i reţinuse privirea cu câteva zile înainte, pe când se îndrepta spre întâlnirea cu binefăcătorul său din umbră. Fata nu însemna mai nimic, era doar o căzătură, cu privirile tâmpe, dependentă de opiu, gata să facă orice pentru preţul unei pipe. Chiar graba ei fusese cea care-l atrăgea şi, privind retrospectiv, tot ea o condamnase. Ar fi putut s-o ucidă chiar acolo şi nimănui nu i-ar fi păsat, dar îl intriga. Cumva, reuşise să supravieţuiască păstrându-şi spiritul intact. O întrebase cum o cheamă, iar ea ar fi putut – aproape că o şi făcuse – să-i răspundă că era cine voia el să fie. După o clipă de ezitare îi spusese că numele ei era Karari. O invită să meargă cu el şi-i cumpără un bol cu tăiţei, devoraţi de ea atât de repede încât se aşteptase s-o vadă vomitând. Deşi îi spusese numele, nu era deloc sigur că povestea relatată de ea era şi adevărată. Îi spusese că mama ei a fost ibovnica unui navigator de pe o navă care lucrase pentru familia Phoesel, Pescăruşul de argint. Eşuase în dreptul Miromilului, iar echipajul îl luase pe tatăl ei drept o piază-rea. L-au pus în lanţuri, aruncându-l apoi în mare. Mama ei, bolnavă de durere, se prăpădise. Iar ea, fără nimeni altcineva pe lume care s-o ajute, trăia vremuri grele şi recursese la opiu pentru a-şi 907

uşura durerea. Junei cunoştea Pescăruşul de argint şi bănuia că povestea ar fi putut fi reală. Decăderea fetei s-ar putea să fi început cu cinci luni în urmă. Nu ajunsese atât de departe încât să nu mai poată fi salvată şi era destul de educată încât să fie recunoscătoare. Şi de suficient timp pe stradă ca să vadă în el un binefăcător. S-ar fi agăţat de el. Ar fi făcut aşa cum i s-ar fi cerut, fără întrebări. Curiozitatea ar fi echivalat cu transformarea norocului său în nenorocire, iar ea flămânzea de prea multă vreme să comită o asemenea necugetare. Junei închinase un apartament şi stătu cu ea o vreme, în timp ce lupta cu opiul. O îmbăiase şi o luase de la periferie, un loc unde şi-ar fi reluat vechile obiceiuri. Îi făcea chiar plăcere să-i cumpere lucruri. Bucuria ei directă şi recunoştinţa erau cu atât mai bine-venite în lumina sorţii ei finale. Singurul regret pe care-l avea era că nu avusese timp să o pregătească pentru lucruri mai măreţe. Karari avea un trup prea fragil şi era prea blândă să fi putut fi introdusă în lumea umbrelor, în care trăia el. Când îl găsise Mama deseiană a Umbrelor, Junei prindea şobolani în turnul familiei sale şi pusese la punct tot felul de metode de a-i lichida. Cu toate că era priceput la pregătirea unor dispozitive repede dovedite a fi mortale, îi plăcea ca lucrurile să se desfăşoare mai lent. Era ceva să priveşti un şobolan care se zbătea să scape dintrun laţ care se strângea lent, după ce-l încălzise până-n străfundul stomacului. În timp ce ochii animalului ieşeau din orbite şi vasele de sânge plesneau, el se excita. Aflase, destul de repede, că moartea poate stârni plăceri. Mama Umbrelor îşi făcuse bine treaba, construind pe fundaţia deja aşezată de el. Familia lui n-avusese nimic împotrivă să fie luat la curtea din Thyrenkun, ca paj. Considerau asta atât o onoare, cât şi o modalitate convenabilă de a scăpa de un fiu tânăr. Însemna unul mai puţin la împărţirea moştenirii familiei, o gură mai puţin de hrănit şi o şansă în plus la obţinerea unui favor regal. Junei se antrenase din greu, îndurând pedepse pentru eşecuri şi acceptând recompense pentru succesele sale. Învăţase repede că în viaţă nu va obţine tot ce considera că i se cuvine, aşa că-şi oferea 908

singur mici plăceri, apoi raporta încântat superiorilor săi tot ce făcuse. Avea grijă să urmeze toate regulile şi depăşi toate aşteptările, aşa că slăbiciunile sale îi erau iertate. Şi, destul de des, îi făcea părtaşi şi pe alţii la recompensele sale, ceea ce-i transforma plăcerile în trepte spre o nouă misiune. După ce dezvăluise trădarea familiei sale coroanei deseiene, îi privise pe toţi cum mor, apoi fugise în sud, „pentru a scăpa de mânia Prinţului Pyrust”. Acest lucru îi aduse acceptarea imediată în rândul sudicilor, iar el se folosi din plin, încântat, de circumstanţe. Misiunea sa fusese pătrunderea în interiorul clanului Anturasi. Dacă nu era posibil să fure informaţii, trebuia să găsească o cale de a întârzia munca lui Qiro. Uciderea lui Nirati reuşise asta destul de bine. Relaţia lui cu ea fusese distractivă, pentru că putuse să-i provoace mici torturi, care-i construiseră rezistenţa la durere, pentru ca la sfârşit s-o poată îndura. Şi fusese încântat să i-o provoace. De când o omorâse, se trezea adesea din vise în care relua experienţa. O dezmembrase încetul cu încetul, privind protestul din ochii ei. Deşi fusese înspăimântată, ripostase. Cu toate că nu voia să-i placă, însăşi faptul că se lupta o readusese în tipare de comportament care-i spuneau că-i făcea plăcere. Propriul ei trup o trădase şi cedă. El nu observase, dar ea se scufundase într-un extaz care o învăluise, ferind-o de oribila clipă a morţii. Într-un fel, îl epuizase. Se implicase atât de mult în ceea ce făcea, încât ultimele ei clipe îi scăpaseră atenţiei. Iar acum se trezise preocupat de felul în care ar reacţiona alţii când erau aduşi atât de aproape de moarte. Despre Contele Vroan ştia că ar privi moartea drept în ochi şi-ar sfida-o până în ultima clipă. Ar putea fi prăjit de viu, într-un sicriu de fier îngropat în cărbuni încinşi, şi tot n-ar scoate un cuvânt, poate doar ca să rostească o vorbă de duh de final, fără prea mult miez, şi nici n-ar dezvălui prea multe despre situaţie. Pe de altă parte, Nerot Scior s-ar zbate ca un şarpe înfipt într-o ţepuşă. Junei se gândea că tragerea în ţeapă i s-ar potrivi de minune. Ar folosi o prăjină boantă şi l-ar lăsa să încerce să scape de pieire prelungind supliciul pe cât de mult era posibil. Nerot s-ar lupta să-şi stăpânească zbaterea picioarelor, câştigând încă vreo câteva secunde 909

de viaţă prin forţa voinţei sale, convins, în tot acest timp, că mama sa va veni să-l salveze. Chiar şi după ce picioarele l-ar trăda şi s-ar înfige încet în prăjină, tot ar spera într-o salvare. Ar muri crezând că s-ar putea ajunge la o înţelegere şi rănile sale s-ar putea vindeca. Iar Prinţul Cyron... Dacă ar exista cea mai mică şansă ca acesta să scape de asasinat, Junei l-ar omorî chiar el pe prinţul nalenian. Provocarea îl incita. Să se strecoare printre gărzile keru rămase ar fi fost imposibil. Deşi cetăţenii din Nalenyr s-ar putea să-l accepte ca aliat, pentru că Prinţul Pyrust îl ura, keru nu aveau încredere în nici un deseian, indiferent de faptele sale. Laptele lor de mamă era îngroşat de ura amară pentru deseieni, iar keru nu făceau nimic ca săşi extindă viziunea asupra lumii. Desigur, ar avea şi unele avantaje. Prinţul îl cunoştea. Cyron fusese îngrijorat de starea lui după moartea lui Nirati Anturasi. I se promisese până şi că ucigaşul ei va fi prins, iar răul făcut amândurora răzbunat. Junei îşi oferise chiar şi ajutorul, însă ardoarea prinţului pentru prinderea ucigaşului se ofilise de mult. Cum ar accepta el moartea? Junei bănuia că Cyron nu va intra prea uşor pe tărâmul lui Grija. S-ar fi putut să fie cât pe ce, cândva, dar acceptând o rană gravă pentru a masca uciderea Contelui Turcol dovedise un aspect de-al său despre care Junei nu credea că existase mai înainte. Ei cred că Cyron este incapabil să lupte pentru că n-a fost niciodată obligat să lupte. Însă este fiu al Statului Dragon, iar un dragon, chiar lipsit de colţi şi gheare, tot un dragon rămâne. Îşi coborî privirea spre micuţa Karari. Îi ridicase părul sus, îndepărtându-l de cap, ca să nu se mânjească cu sânge. Voia să-i ia scalpul dintr-o bucată, pentru a-l folosi să-i încropească o barbă. Îi trecu prin minte că asta ar fi ceva interesant, din moment ce arăta, şiaşa, atât de bătrână. De asemenea, ar masca şi gaura din gâtul ei. — Cum crezi tu că va muri Prinţul, micuţo? Va fi la fel ca curajos ca tine? Ochii ei se căscară, apoi privirea începu să i se stingă. Se gândi, o clipă, că s-ar putea să aibă o reacţie alergică la tinctura folosită de el pentru blocarea muşchilor motrici, dar apoi o umbră căzu peste chipul fetei. Când o atinse, îi zâmbi. 910

Se întoarse. Draperiile groase ale încăperii nu permiteau pătrunderea razelor soarelui, aşa că aprinsese mai multe felinare pentru a-şi ilumina opera. Un fluture aterizase pe unul din ele, bătând încet din aripi. Apatia lui contrasta cu violenţa săvârşită de el asupra lui Karari şi-l făcu să se gândească la trupul ei ca la un cocon, şi la şansa ei ca, după moarte, să se transforme într-o creatură minunată. Se zgâi la fluture şi deveni tot mai sigur că nu mai văzuse niciodată unul la fel. Era mare, ceea ce era deja neobişnuit, fără a mai pomeni şi de faptul că era încă prea devreme pentru anotimpul fluturilor. Pe deasupra, coloritul verde-cu-negru era ceva ce era convins că nu mai întâlnise până atunci. Încercă să-l strivească, însă fluturele evită cu uşurinţă lovitura lui. Fiind un maestru în vrili, l-ar fi putut ucide fără nici un efort, dar îi plăcea să aibă un martor la eforturile lui. Cu multă vreme în urmă, aflase că fluturii erau atraşi de stârvuri, iar prezenţa lui confirma acum că făcea o treabă bună. Apucând unul dintre cuţitele sale, Junei se aplecă înainte. Întinse mâna dreaptă, netezind pielea de pe fruntea lui Karari. Apăsă vârful cuţitului pe pielea ei şi aşteptă să se formeze picătura roşie. Apoi aşteptă ca punctul de presiune de pe ţesut să plesnească şi ca sângele să descrie o dâră pe care o va urma. Toate astea făceau ca lucrurile să decurgă mult mai artistic. Însă mâna lui zvâcni când ceva îl înţepă în gât. Scăpă cuţitul şi se întoarse, strângând palma dreaptă pe gât. Putea simţi o mică umflătură, dar ştia că nu era nimic important. De fapt, era sigur că nu însemna nimic, apoi îşi dădu seama că nu-şi oprise răsucirea. Picioarele i se împleticiră şi ateriză dur pe pardoseală. Umerii loviră peretele, iar capul se izbi de el suficient de tare încât să crape tencuiala. Simţi fărâme din ea căzându-i pe după gât. Porunci mânii sale drepte să le dea jos, dar ea căzu la podea, inertă, lângă el. Privi în sus şi descoperi un bărbat înalt şi subţire stând lângă dulapul cu sertare. Ţinea o sticlă cu venin de viperă cu corn şi punea la loc dopul, cu acul încă în el. Bărbatul avea degete incredibil de lungi şi ochi căprui, care păreau să-şi schimbe culoarea. Junei încercă să spună ceva, dar nu reuşi decât să-şi deschidă 911

gura. Bărbatul dădu din cap, iar mantia i se închise, o mantie ţesută cu modelul smarald-negru, de pe aripile fluturelui. — Te vei întreba dacă a fost chiar un fluture, ori a servit la distragerea atenţiei tale, în timp ce pătrundeam în încăpere prin uşa încuiată, neauzit şi nevăzut. Transformarea mea din insectă în om, în pofida faptului că ar fi soluţia cea mai improbabilă, este singura pe care ai crede-o. Vanitatea nu-ţi va permite să accepţi că altcineva ar putea fi mult mai priceput decât tine în artele umbrelor, nu-i aşa, vrilcai? Bărbatul se lăsă jos şi închise cu degetul gura lui Junei. — Ai vrea să ştii cine sunt şi de ce fac asta. Sunt Kaerinus. Ai auzit de mine, ultimul vanyesh, imbecilul magic care zace în umbră prin Xingnakun, ieşind la iveală doar o dată pe an să-i vindece pe cei lipsiţi de prevederea de a se teme de el. Îi pot tămădui, ştii doar. Orbii, ologii şi bolnavii. Kaerinus privi spre Karari. — Măi să fie, ai făcut o treabă prea bună cu ea. N-o pot vindeca. Deşi glasul bărbatului avea nişte inflexiuni tăioase, lui Junei îi plăcea. — Şi ţi-ai imaginat, Junei Aerynnor, că am venit aici să te ucid. O voi face. Ba chiar mi-ar fi plăcut să-mi petrec ceva timp cu asta, însă nu am prea mult la dispoziţie. Mă întâlnesc cu un prieten în sud, şi cu cât voi sosi mai repede acolo, cu atât va fi mai bine pentru toţi. Vanyieshul se ridică, apoi se ghemui din nou între faldurile mantiei sale. — Oh, da, de ce? Ai omorât-o pe Nirati Anturasi, şi-i era foarte dragă unui prieten de-al meu. Data viitoare, nu mai alege victime cu prieteni puternici. Kaerinus se ridică şi apoi izbucni în râs. — Data viitoare. Nu va mai fi una. Ah, da, ştiu că veninul de viperă cu corn nu este fatal. Trupul tău s-ar vindeca. Privi spre fată. — Da, ai cam vătămat-o. N-o pot ajuta, însă pot face asta... Kaerinus schiţă un gest şi o lumină sfârâi sub ochii lui Junei. Curse pe faţa lui şi-i incendie creierul. Lumea înconjurătoare se 912

întunecă o clipă, apoi vederea-i reveni. În timpul cât fusese inconştient, vanyeshul îl deplasase. Apoi, pe când durerea începea să-l muşte, privi spre dreapta şi-şi văzu trupul sprijinit de perete. Ochii lui Junei se căscară de groază. Nu ochii mei, ai ei! Mă aflu acum în trupul ei, iar ea în al meu! — Minunat, ai înţeles, zâmbi Kaerinus. Ai făcut o treabă foarte bună, vrilcai. Îţi va lua câteva ore ca să mori. Într-adevăr, îi trebuiră ore ca să moară, multe ore. Cu toate că mândria faţă de priceperea sa îl feri la început pe Junei, disperarea şi groaza-l înşfăcară în cele din urmă.

913

53 Ziua a 2-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Deraelkun, Ţinutul Faeut Erumvirine Nici că puteam să-mi imaginez o mai bună etalare a artei războiului. Deşi aveam senzaţia că mai văzusem toate astea şi înainte, nu-mi puteam aminti altceva care să egaleze ceea ce vedeam de pe meterezele de la Deraelkun. Kwajiinii se aliniaseră într-o linie de bătălie lată, de la Drumul Imperial spre est, paralelă cu întinderea cuprinzătoare a fortăreţei, spre vest. Înălțaseră flamuri viu colorate, fiecare cu inscripţii precise în limbajul imperial, şi mi-am dat seama că de aceea aveam eu senzaţia că mai văzusem asta şi înainte. Lumina soarelui fulgera din săbii şi vârfurile suliţelor, iar scuturi de bambus protejau rândurile din faţă de arcaşii şi balistele noastre. Trupele care apărau Deraelkun, deşi nu numărau mai mult de patru mii de oameni – de-abia o cincime din forţa dinaintea noastră – îşi ridicaseră propriile lor flamuri pentru a-şi proclama apartenenţa la câte o formaţiune militară, la o casă nobiliară sau, în cazul celor câţiva xidantzu, la şcolile unde fuseseră antrenaţi. De fapt, mă gândeam că prezentarea noastră o întrecea pe-a lor, pentru că fiecare flamură desemna un erou, în vreme ce majoritatea kwajiinilor se bălăceau în anonimat. Totuşi, duşmanul trebuie că se simţea foarte tare, din moment ce erau cinci pentru fiecare dintre noi. Deraelkun putea cădea, iar dacă toţi acei kwajiini de jos ar fi fost numai pe jumătate atât de numeroşi fortăreaţa ar fi fost pierdută înainte de sfârşitul zilei. Însă cucerirea ei nu era o treabă prea simplă. Drumul se curba spre vest şi ducea pe sub zidurile primei fortăreţe, iar cele două poduri mobile care acopereau spaţiul gol de pe drum fuseseră ridicate. Acest lucru întrerupea calea de acces şi spărgea frontul, astfel că armatele trebuiau să înainteze în trei secţiuni. Dirijarea 914

întăririlor spre oricare dintre cele trei secţiuni ar necesita o retragere şi o redesfăşurare, sau o manevră atât de departe de linia frontului, încât rezervele n-ar fi putut avansa într-un moment critic. Defileurile tăiate în câmpul de bătălie fuseseră prelungite în aşa fel încât în centru se crease o mică insulă. Dinspre drumul care duce spre sud şi câmpul de bătălie dinspre nord, două poduri înguste legau insula de fortăreaţă. Insuliţa făcea impracticabil orice atac din centru şi fusese folosită, multă vreme, drept loc pentru duelurile de onoare ale războinicilor. În centrul ei a fost amenajat un cerc de piatră, punctat, în afară, de mai multe monumente mici, în amintirea celor care au luptat şi au murit acolo. Aşa că, în realitate, orice înaintare pentru cucerirea Deraelkunului se va desfăşura anevoios, va fi divizată în două secţiuni, fără comunicaţii între ele sau posibilitate de a se sprijini reciproc. Maşinăriile de asediu puteau fi aduse în faţă pentru spargerea primului zid de apărare pe locul unde drumul cotea spre vest, însă arcaşii din turnurile dominând zona îi vor ucide pe soldaţii care încercau să spargă zidul. Ascultam pocnetul flamurilor în bătaia vântului. Bătea spre nord, spre fortăreaţă, aducând cu el izul firav de vhangxi. Kwajiinii îi mânaseră în centru şi-i vor asmuţi ca o abatere a atenţiei. Nu credeam că puteau sări până în vârful meterezelor, dar ar fi în stare să se caţere pe ziduri. Chiar dacă îi vom măcelări pe toţi, vor folosi săgeţile şi vor atrage atenţia asupra lor de la celelalte două asalturi principale. Şi ştiam că va fi vorba de asalturi, două, lansate dur şi cu viteză. Căpetenia duşmană nu avea altă alegere. Dacă se concentra pe o singură aripă sau alta, ne-am masa trupele acolo şi l-am respinge. Pe oricare dintre cele două fronturi am reuşi, cu uşurinţă, să facem faţă forţei sale. Numai prin angajarea noastră în luptă pe întregul front ar putea să ne solicite rezervele şi să ne facă să sângerăm, lent, până la moarte. Iar logica nu era singurul factor motivaţional avut de el în vedere. Era arogant şi mult prea încrezător în el. Primise deja rapoarte privind trupe care abandonau Deraelkunul, îndreptându-se spre nord, pentru a intra în Nalenyr. Dacă am şti că apărarea fortăreţei ar 915

fi lipsită de orice speranţă, moralul nostru ar fi foarte scăzut, iar trupele sale ar simţi o însufleţire şi mai mare. Până acum, nu se confruntase cu nici o rezistenţă serioasă, iar Kelewanul căzuse repede, aşa că n-avea nici un motiv să presupună că trupele sale n-ar putea funcţiona perfect şi să ia fortăreaţa fără prea multe probleme. Însă le va avea, iar eu aveam de gând să fiu o bună parte dintre ele. Am coborât de pe metereze, luând-o pe treptele late de piatră, sărind câte două deodată. Ajuns la baza lor, am făcut o plecăciune spre Consina şi fiul ei. Mi-au întors gestul, apoi m-am răsucit spre turnul central al fortăreţei şi m-am plecat din nou, menţinând reverenţa adâncă şi îndelungată. Fără nici un cuvânt, m-am ridicat, m-am întors pe călcâie şi-am luat-o spre mica ieşire de urgenţă, săpată în mijlocul zidului fortăreţei. Am traversat repede drumul şi am urcat podeţul de lemn spre insulă. Odată ajuns acolo, m-am plecat înaintea duşmanului, apoi mam întors şi am salutat fortăreaţa şi pe apărătorii ei. Se înălţară urale puternice, apoi zeci de săgeţi aprinse căzură cu boltă şi loviră podul traversat de mine. începu să ardă cu veselie. M-am răsucit şi-am intrat în cerc. La fel ca multe alte cercuri unde au avut loc dueluri de-a lungul vremii, şi acesta absorbise o cantitate destul de mare de magie dezlănţuită. Iarba din el, cu firul lung şi suplu, era argintie şi răsuna subţire când picioarele mele o dădeau la o parte. M-am deplasat de jur împrejur, spre est, astfel ca lumina soarelui răsărit să nu mă orbească. Mi-am scos coiful şi masca tigrului mârâind şi le-am pus la marginea de marmură albă a cercului. Privind spre kwajiinii aliniaţi spre sud, am început să arunc o provocare, folosind aceeaşi formulă şi cuvinte arhaice auzite de mine de la primul kwajiin întâlnit, departe, în est. Mi-am păstrat vocea neutră, dar puternică, lăsând să-mi pătrundă în cuvinte o undă vagă de dispreţ. — Eu sunt Moraven Tolo, jaecaiserr. Ani de zile, dincolo de câţi puteţi voi să număraţi, i-am apărat pe oamenii din Nouă. M-am ridicat împotriva tiraniei. I-am ucis şi pe cei de viţă nobilă, şi pe cei de jos. În acest loc, acum o sută şaptesprezece ani, l-am ucis pe 916

banditul Ixus Choxi. Înainte de asta, am măcelărit optsprezece discipoli ai lui Chadocai Syyt, apoi l-am ucis şi pe el, punând capăt ereziei sale. În est, i-am omorât pe ai voştri, am ajutat la fuga din Kelewan. Vă fac o mare onoare să vă consider vrednici să vă duelaţi cu mine. Nu mă tem de nimic din ce-aţi putea arunca împotriva mea. Ştiam că vorbele mele se vor răspândi încet în rândurile armatei de kwajiini, deşi le rostisem numai pentru o singură pereche de urechi. Dacă liderul lor hotăra sau nu să se întâlnească cu mine în duel era important, însă faptul că voi lupta cu alţii îmi slujea scopul. Făcându-şi oamenii să aştepte, ei vor deveni înfometaţi şi însetaţi, vor suferi de cald şi oboseală. Fiecare minut câştigat de mine era un minut care le înrăutăţea situaţia. Un kwajiin aflat la comanda unor vhangxi îl împunse pe unul cu teaca de lemn a sabiei sale, apoi arătă spre mine. Fiara începu să galopeze în direcţia mea. Muşchii săi puternici de pe umeri şi piept se încordau pe când labele sale loveau pământul. Nici măcar n-o luă spre pod, ci făcu un salt peste şanţ şi un alt salt spre mine. Am expirat încet şi m-am pregătit. Făcând asta, o altă mască şi o altă armură se aşezară pe mine. Jaedunul curgea din belşug, umplându-mă şi întărindu-mă, schimbând felul în care vedeam câmpul de bătălie şi pe duşmanul meu. Chiar înainte ca bestia să fi făcut primul salt spre insulă, ştiam că va muri. Am păşit repede înainte, scoţând sabia de la şoldul drept. Pe când vhangxiul îşi începu coborârea, ghearele se ridicară, iar gura i se căscă. Mi-am inversat priza pe mânerul sabiei. Lama se sprijini de antebraţ, cu vârful atingând tricepsul. Am făcut o fandare, lăsând ghearele labei drepte a bestiei să-mi treacă pe deasupra capului, apoi mi-am răsucit încheietura. Vârful lamei atinse subsuoara vhangxiului. Sângele ţâşni aburind, împroşcând iarba argintie. Pulsa stacojiu pe piatră, împrăştiindu-se într-un vast arc de cerc, pe când vhangxiul se întoarse spre mine. Făcu un pas, cu labele ridicate, azvârlind în văzduh un gheizer de sânge, apoi se prăbuşi. Greblă cu ghearele iarba verde din afara cercului. Din artera secţionată ţâşni şi mai mult sânge, apoi rămase nemişcat, mârâind, pe când plămânii săi uriaşi se goliră pentru ultima oară. 917

Într-o străfulgerare argintie, fluidă, mi-am băgat sabia în teacă şi m-am întors să-i înfrunt din nou pe kwajiini. — Mă luaţi, cumva, drept un măcelar, de trimiteţi un animal împotriva mea? Sau aveţi mai puţin curaj şi mai puţină onoare decât acest hoit fără viaţă? De fapt, sperasem că kwajiinul din rândurile din faţă va mai trimite câţiva vhangxii împotriva mea, în grup, de această dată, însă văzuse consecinţele gestului. Dacă înfrângeam trei, putea trimite cinci, iar dacă ucideam cinci, va trimite nouă, însă nimic n-ar fi dovedit curaj sau onoare. Mai avea o singură opţiune. Păşi înainte şi făcu o plecăciune. Purta un coif cu craniul însângerat şi-şi înălţă vocea, ca să fie auzit de toţi. — Eu sunt Xindai Gnosti din Clanul Gnosti. Am luptat ani şi ani, atât de mulţi că nu-mi mai amintesc câţi. Am omorât pe mulţi aici şi mulţi dintre ai mei pentru a dobândi onoarea de a conduce trupele... — Eşti un dresor de animale, nu un războinic, l-am întrerupt. Se holbă la mine, uluit, şi se bâlbâi, în timp ce un zvon de iritare pătrunse dinspre rândurile de kwajiini. O luă de la început. — Eu sunt Xindai... L-am întrerupt iarăşi. — Numele tău, obârşia şi istoria ta mă plictisesc, păstorule. Dacă ai curaj, apropie-te de mine. Îşi scoase sabia şi începu să alerge. M-am întors cu spatele spre el şi m-am dus spre centrul cercului, aşteptându-l. Paşii săi bubuiau peste pod. Răsunară mai moale în timp ce gonea spre cerc. Zdrăngăniră metalic în iarbă, apoi se opri la doi metri de mine. Sări în văzduh, cu sabia ridicată, cu ambele mâini pe mâner, coborând-o cu grabă pentru o lovitură menită să mă despice din creştet până-n piept. Am făcut jumătate de pas înapoi. Ridicându-mi braţele, mi-am încrucişat încheieturile şi i le-am blocat puternic pe ale lui. Aplecându-mă înainte, i-am scurtat bolta saltului şi l-am azvârlit la pământ. Sări în sus, mârâind, dar înainte să fi atins din nou pământul, am smuls sabia din strânsoarea lui, am întors-o şi i-am înfipt-o în gât, priponindu-l pe loc. M-am întors, nedorind să-l văd cum îşi scuipa viaţa, lăsând 918

zgomotul ierbii să-i descrie agonia finală. Când zdrăngănitul încetă, mi-am deschis braţele şi m-am uitat spre sud. — Acum înţeleg de ce trimiteţi animalele să lupte pentru voi. M-am aşezat la marginea cercului. — Nu-i nici un războinic printre voi? Veniră mai mulţi, cincisprezece cu toţii. Cei tineri veniră prosteşte, în grabă, şi muriră repede. Unii se apropiară cu prudenţă şi luptară formal, însă frica îi afecta, iar poziţiile lor străvechi rezistau doar până când se confruntau cu un atac la care nu ştiau cum să răspundă. Cel mai periculos veni calm, fără să-i pese de absolut nimic. Sabia lui m-a crestat sub ochiul drept şi-i provocă o mare plăcere să-mi vadă sângele curgând. Aşa că l-am orbit, astfel că frumuseţea acestei imagini să nu mai fie nicicând tulburată. În cele din urmă, armata lor îşi despărţi rândurile în timp ce un pâlc de steaguri se puseră în mişcare înaintând. Cel mai înalt dintre ele înfăţişa un cap de berbec, iar animalul părea destul de furios. Sub el, fâlfâiau câteva flamuri, fiecare cu emblema altui clan subordonat. Rândurile din faţă se despărţiră şi un bărbat înalt şi zvelt păşi înainte. La fel ca mine, avea două săbii, şi-şi abandonase coiful şi masca. Se îndreptă spre capătul celălalt al podului, dându-se la o parte pentru ca războinicul orbit să se poată împletici dincolo de el, apoi îmi făcu o plecăciune scurtă. Am decis să mă înclin şi eu ca răspuns, adânc şi respectuos. Războinicii de pe meterezele Deraelkunului izbucniră în urale. Kwajiinul clătină din cap. — Eu sunt Gachin Dost. Aceasta-i armata mea. — Eu sunt Moraven Tolo. N-am nevoie de nici o armată. Duşmanul meu zâmbi discret. — Ştiu ce încerci să faci. — Este ceea ce fac. Mi-am coborât pleoapele pe jumătate. — Opreşte-mă, dacă poţi. — Sunt mai mult decât capabil. Îşi trase ambele săbii şi le ţinu de-o parte şi de alta a trupului, cu vârfurile cătând către cer. Coborî sabia dreaptă cu o zvâcnitură. Spre 919

est, se porni un răpăit de tobe, iar acea aripă a armatei sale mărşălui înainte. Lăsă şi cealaltă sabie, iar acea jumătate a armatei kwajiine începu asaltul. Traversă podul, apoi se opri. Săgeţi aprinse se ridicară din spatele liniilor lui şi aprinseră acel pod. Fuioare de fum cenuşiu se răsuceau înainte şi în jurul său. Avansă spre marginea cercului, apoi îşi încrucişă săbiile la piept. — Am duelat şi cu zei şi am învins. — Eu am visat, crezând şi eu că visele erau adevărate, am dat eu din umeri. — Ajunge. Dacă vrei să mă ucizi, încearcă, clătină el din cap. Că reuşeşti sau pieri, asta nu va schimba rezultatul bătăliei. Mi-am depărtat braţele. — Lasă oţelul tău să glăsuiască. De ambele părţi, lângă noi, bătălia începuse. Săgeţile întunecau cerul. Bărbaţii urlau ca din gură de şarpe pe metereze. Pâlcuri de războinici cu pielea albastră cădeau străpunşi. Răniţii blestemau şi gemeau, sau doar oftau şi-şi dădeau duhul, siluete însângerate încercau să oprească şuvoaiele de sânge. Se înălţară scările de asalt, dar bărbaţi cu prăjini lungi le împingeau înapoi. Şi mai mulţi căzură când balistele lansară nori de suliţe. Deasupra tuturor, cu fumul înălţându-se într-un vârtej cenuşiu întunecat, steagul cu ursul rănit fâlfâia la înălţime peste fortăreaţa Deraelkun. Iar la poalele ei, Gachin Dost şi cu mine ne duelam. Cele două lame scăpărară şi răsunară pe când param loviturile. Săbiile şuierau în lovituri în gol şi iarba zdrăngănea când aterizam în salturi. Muşcătura durerii, sângele şiroind, mici tăieturi, dar fără o răsucire sau o alunecare, acestea ar fi costat un membru sau ar fi deschis o arteră. Un blocaj dur, cu ambele săbii, prinzând o a treia, care biciuise aerul prin fum. O altă sabie, trasă de la un cadavru, o lovitură desenând o linie roşie deasupra genunchiului, iar o alta retezând centimetri din părul slobod, ori o ureche. Ne apropiam şi ne depărtam, mai degrabă simţind prezenţa celuilalt decât văzându-l prin fum; mişcările învăluite, zgomotul amortizat de zarva bătăliei. O lovitură rapidă reteză corzi, aşa că o 920

platoşă rămase să atârne, iar o alta o eliberă cu totul. O apărătoare pentru braţ opri o alta, însă legăturile zalelor plesniră şi roaseră carnea de dedesubt. O fandare, un geamăt şi un deget încercând rana de la burtă. Ne-am despărţit prin săritură, cu pieptul săltând, cu sângele scurgându-se din împunsături şi tăieturi. Sudoarea intra în ele, stârnind durerea în locuri unde nu ştiam că fusesem rănit. Mi-am smuls apărătoarele de zale zdrenţuite, menite să-mi protejeze picioarele. M-am aruncat înainte, simţind fiecare an din viaţă, şi chiar veacuri întregi, apoi mi-am umezit buzele şi l-am ademenit să înainteze. Gachin, cu faţa scăldată în transpiraţie şi sânge scurse din părul negru, zâmbi degajat. — Nu mă vei ucide. — Nici n-am plănuit, am făcut semn cu capul spre sud. Am vrut doar să-ţi ucid armata. Deasupra noastră, steagul cu ursul rănit coborî de pe vârful turnului, iar o flamură cu tigrul vânând îi luă locul. — Încă o dorinţă care va fi înăbuşită. — Deja a fost îndeplinită, am dat eu din cap. Trupele care părăsiseră Deraelkunul plecaseră spre nord, apoi o luaseră spre vest şi înapoi spre sud, pe cărăruile contrabandiştilor, pentru a flanca armata de kwajiini. Au avut o şansă nesperată, aşa cum îl informase un curier aproape rămas fără suflare pe Contele Derael, pentru că se întâlniseră cu Primul Regiment de Dragoni Nalenieni şi un batalion întreg de gărzi keru. Aceste efective le sporiră pe ale lor cu o treime, la fel competenţa forţei expediţionare conduse de Deshiel şi Ranai afară din Deraelkun. Ridicarea steagului meu era semnalul pentru începerea atacului lor, care va lua aripa stângă a kwajiinilor din flanc. Nu puteam auzi nimic dinspre locul de unde se presupunea că venea atacul nostru, pentru că urechea mea dreaptă fusese cea retezată. Însă Gachin trebuie să fi auzit ceva, pentru că-şi miji ochii, iar buzele i se despărţiră într-o strâmbătură. Ştia, aşa cum ştiam şi eu, că singura şansă ca oamenii să spargă atacul din flanc era o retragere coordonată spre aripa stângă şi un contraatac cu rezervele dinspre 921

dreapta. Însă, cum era blocat pe o insuliţă învăluită în fum, nu putea da ordinele menite să-i salveze trupele. Aşa că încercă să mă ucidă înainte ca armata sa să piară. Am devenit noi înşine una cu fumul, atât doar că sângeram. Săbiile nu mai zăngăneau, ci şuierau. Lovitura de parare schimba direcţia, nu devia arma, iar o sabie în blocaj se răsucea şi lovea în semicerc înainte ca vibraţia celeilalte lame să se fi transmis către umărul făptaşului. Ne răsuceam, evitând atacuri şi ne rostogoleam înspre altele, alunecând şi lovind în sus, sărind la înălţime, pentru a tăia de sus în jos. Lame nevăzute treceau şoptind una de alta, metalul rece căutând carnea caldă, ţintind sanctuarul fluid, unde întreaga luptă ar înceta. Şi atunci o făcu. Simulă un atac, cu o lovitură joasă, iar eu am sărit peste ea. Gachin fandă, când am ajuns jos, apoi îşi trase cotul în spate şi împunse din nou, la o clipită după ce sabia mea stângă trecuse de a lui. Sabia sa îmi străpunse pieptul pe partea stângă, la jumătatea distanţei dintre sfârc şi cealaltă cicatrice pe care o purtam de atâta vreme. O înfipse până la mâner, iar faţa sa, contorsionată de ură şi mânjită de sânge, culori vii în jurul ochilor căprui, ieşi din fum şi se împinse într-a mea. Ştiu că voia să-mi spună ceva, care să stăruie în mintea mea, în timp ce trăgea sabia afară, smulgând-o dintre coastele mele. Mi-ar fi luat şi braţul stâng, de la cot în jos, apoi s-ar fi răsucit, retezându-mi capul, dintr-o singură mişcare fluidă. Ar fi fost o frumuseţe, un sfârşit de duel despre care s-ar fi cântat generaţii întregi şi mi-ar fi adus un monument la piciorul Deraelkunului. Însă aceste monumente n-au fost niciodată pe gustul meu. Mi-am repezit capul înainte, izbindu-mi fruntea de faţa lui înainte să apuce să-şi elibereze sabia. Nasul i-a pocnit şi sângele gâlgâi. Capul i-a zvâcnit în spate, iar eu l-am împins din nou pe al meu înainte, lovindu-l în gură. Dinţii i s-au spart şi mi-au sfâşiat fruntea, însângerând-o. Fărâme albe s-au împrăştiat pe faţa mea, iar sângele mi-a murdărit buzele şi gâtul. Începu să-şi răsucească sabia în coasta mea, însă genunchiul meu drept se ridică şi-l izbi în vintre. Atunci mi-a trecut prin cap că s-ar 922

putea ca un kwajiin să nu fie precum orice alt bărbat – nu-i căutasem pe cei răpuşi de mine – însă temerile mele au fost nefondate. Mi-am ridicat din nou genunchiul, pe cât de tare puteam. Suflul său explodă, împroşcându-mă cu sânge şi salivă, apoi o a treia lovitură dată cu fruntea în plină figură îl azvârli înapoi. Se împletici şi încercă să-şi menţină echilibrul. Încă mai strângea sabia în mâna stângă, dar o înfipse în pământ, într-o tentativă de a rămâne în picioare. Se agăţă cu un călcâi de un cadavru şi se bălăngăni înapoi. Sabia-i zbură din strânsoare, iar eu am făcut un salt brusc, străpungându-i burta cu una dintre săbii, înfigând-o adânc în pământ. Şi apoi, aşa lovit cum era, i-am luat capul, ca trofeu. M-am ridicat încet, având încă în mine sabia lui. I-am ridicat capul ţinându-l de păr, cu sângele picurând de la gât, şi, când fumul s-a risipit, l-am arătat tuturor. Taie capul unui şarpe şi trupul va muri. La sfârşitul zilei, armata kwajiinilor se retrăsese de sub zidurile de la Tsatol Deraelkun, iar fortăreaţa din munţi rămase necucerită.

923

54 Ziua a 3-a, Luna Şoimului, anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Voraxan Ciras Dejote stătea în afara cercului dintre fântână şi treptele spre turnul de rubin, înveşmântat în cea mai bună robă a sa. Apucase ea şi zile mai bune, peticind mătasea albă pe cât se pricepea de bine. Broderia roşie, lucrată să aducă cu nişte flăcări, se decolorase puţin, iar intensitatea roşului cingătorii sale se mai diminuase. Totuşi, era tot ce-avea el mai bun de îmbrăcat şi nu putea s-o dezamăgească pe împărăteasă purtând altceva mai prost. Tsirin Donitsa, bărbatul pe care-l întâlnise prima dată în Voraxan, stătea înaintea lui, la capătul treptelor. — Ciras Dejote, ai trecut toate examinările, în afară de aceasta ultimă. Ne-ai impresionat cu priceperea şi hotărârea ta. Relatările tale privind aventurile prin care-i trecut până aici ne-au plăcut de asemenea. Treci şi de acest ultim test şi în mod sigur vei fi vrednic de a te alătura nouă în serviciul Împărătesei Adormite. Spadasinul făcu o plecăciune spre el, apoi spre cei şase bărbaţi şi femei stând în vârful treptelor palatului. Îi examinaseră pe amândoi, pe el şi pe Borosan, deşi cei doi bărbaţi fuseseră despărţiţi şi nici unul nu cunoştea natura testelor îndurate de celălalt. Pentru Ciras, acestea reprezentaseră o repetiţie nesfârşită de forme de luptă. Uneori trebuia să treacă printr-o suită de forme, aşa cum erau strigate de examinatorul său. Alteori i se ceruse să lovească şi să menţină o formă, iar odată examinatorul său îl părăsise pentru un timp, revenind şi cerând alta. Cercetară tot ceea ce făcea Ciras, de la modul în care se trezea, până la mers. Altă dată astfel de lucruri l-ar fi scos din minţi, dar se concentră spre interior şi îmbrăţişă pacea din Voraxan. Aşa că, fiind aproape de obiectivul său nu voia să facă ceva ce i-ar fi adus respingerea. 924

Singurul lucru care-i provocase palpitaţii a fost când le-a povestit despre momentele petrecute în Tolwreen. Cu toate că simţea că Borosan avea, probabil, dreptate şi că numai cei porniţi cu gânduri bune în căutarea Împărătesei Adormite o puteau găsi, descoperi că era foarte uşor să ajungă să creadă că paznicii ei s-ar fi putut să-l suspecteze că era spion. În fond, vanyeshii avuseseră încredere în el şi-i trădase, aşa că de ce să nu fi putut proceda la fel şi cu oamenii Cyrsei? Examinatorii săi îi ascultară povestea aproape fără nici o reacţie, în afară de plăcerea evidentă când le descrisese cum fusese nevoit să ucidă doi turasynzi ca să poată evada. Ciras presupunea că uciderea acestora era singurul lucru pe care-l aveau în comun şi spera că această legătură era suficientă pentru a-l lăsa să meargă mai departe cu probele. În afară de teste, şederea la Voraxan fusese destul de plăcută. I se dăduse o casă de smarald, numai pentru el, şi o găsise foarte reconfortantă. Dacă stătea în centrul celei mai mari camere şi închidea ochii, putea auzi valurile spărgându-se pe plaja de la Dejotekun, în Tirat. Când inspira, simţea izul aerului sărat, iar ţipetele pescăruşilor îi răsunau în minte. Aici, visele deveneau destul de intense şi se visase din nou acasă, plimbându-se prin grădini, dimineaţa. Din ce-i spusese Borosan despre soare, va fi sus pe cer, la Tirat, cu două ore înainte de venirea zorilor în Ixyll, aşa că visele sale îi permiseră să se plimbe împreună cu mama sa prin grădină. Desigur, ea nu-l putea vedea sau auzi, însă el o putea auzi şi îi simţi bucuria când fratele său mai mare îşi aduse copiii cu el în vizită. Lucrul cel mai curios însă, în visele sale nu pătrundeau nici sângele, nici războiul. Crezuse că va retrăi în somn exerciţiile sau lecţiile prin care învăţase, iniţial, formele, dar nu se întâmplă. Chiar şi când povestise cum îi hăcuise pe cei doi turasynzi, prezentase faptele într-o manieră sobră, reducând impactul evenimentelor. Chiar şi sabia vanyeshului părea că-şi găsise pacea. Cu toate că inscripţiile de pe ea se modificau, asta se petrecu foarte lent, fără nici o grabă. Deşi nu le putea descifra, îşi închipuia că rândurile proveneau dintr-o poezie despre o femeie rătăcind printr-o livadă, 925

culegând prune pârguite. Încercase să-şi amintească de o astfel de poezie, dar nu reuşise. Nu-l surprindea deloc, pentru că majoritatea versurilor învăţate de el fuseseră de natură războinică, dar apoi se pomeni incapabil să-şi amintească vreunul. — Înaintează, Ciras Dejote, arătă Tsirin spre cerc, cu palma deschisă. Tânărul făcu o plecăciune şi intră în cerc. Războinicul suplu păşi în interior, vizavi de el. Îşi scoase sabia şi adoptă prima formă a Dragonului. — În ultimul tău test trebuie să mă omori. Spadasinul dădu din cap. Îşi trase sabia de vanyesh şi teaca de la cingătoarea roşie şi o lăsă la pământ, apoi îngenunche şi se aşeză sprijinit pe călcâie. — Nu te voi ucide, nu lupt cu tine. Tsirin păşi spre centrul cercului şi se lăsă în cea de-a treia poziţie a Lupului. — Ultima ta probă este să mă omori. — Nu voi face asta. Ciras făcu o plecăciune adâncă spre el şi rămase aşa. — Când am intrat în Voraxan, ne-aţi oferit pacea oraşului. Locuind aici, am cunoscut numai pacea. Să vă dobor ar însemna să încalc pacea acestui loc, adică n-aş fi niciodată vrednic de el. Picioarele lui Tsirin apărură la câţiva centimetri de capul său. — Ultimul tău test este să mă omori. Tânărul îşi ridică fruntea şi-şi lăsă mâinile în poală. Bărbatul se înălţa deasupra lui, cu sabia ridicată, gata să lovească. O parte din Ciras ştia că dacă se va înclina spre stânga şi-şi întindea piciorul drept, i-ar fi putut cosi lui Tsirin picioarele de sub el. Până să ajungă bărbatul la pământ, şi-ar fi putut scoate sabia, ucigându-l, apoi şi-ar fi băgat-o înapoi în teacă înainte ca sângele să se fi împrăştiat pe onix. Scutură din cap. — Pacea Voraxanului fie cu tine. Războinicul imperial se retrase trei paşi şi băgă sabia în teacă. Făcu o plecăciune adâncă şi apoi îngenunche. Ceilalţi războinici coborâră treptele intrând în cerc. Din spatele lui Ciras, păşiră înăuntru Borosan şi thanatonii lui. Inventatorul, zâmbind, îi făcu un 926

semn din cap şi îngenunche. Cel mai bătrân dintre examinatori, Vlay Laedhze, făcu un pas înaintea însoţitorilor săi şi se înclină spre cei doi călători. — A trecut multă vreme de când a mai venit cineva pe aici. De-a lungul anilor au mai poposit câte unii, deşi Ixyllul a fost necruţător. Dintre cei care reuşesc să ajungă în Voraxan, numai foarte puţini trec ultimul test. Te felicit. — Vă mulţumesc şi vă mulţumesc pentru pacea cunoscută aici, îşi înclină Ciras capul. Detest s-o tulbur, dar trebuie să discut cu împărăteasa. Trebuie s-o trezim. — Mă tem că asta-i imposibil, clătină Vlay din capul său ras. — Dar avem nevoie de ea. Vanyeshii şi turasynzii s-au aliat. Cele Nouă Principate luptă, iar vanyeshii susţin că Nelesquin se-ntoarce. Au de gând să ducă la îndeplinire planurile făcute de ei înainte de Urgie, iar fără ajutorul împărătesei, nu va exista nici o şansă să-i oprim. — Înţelegem, Ciras Dejote, dar îndeplinirea doleanţei tale este imposibilă. — Dar nu asta aşteptaţi aici? îşi deschise el braţele. Toţi cei de aici, dormind în Voraxan, visând la pace şi la cei dragi, la casele lăsate în urmă, pe care au promis că le vor apăra, n-aţi jurat cu toţii să vă întoarceţi la vreme de restrişte? — Am jurat să răspundem la chemarea la luptă a împărătesei, clătină Tsirin din cap. — Da, exact, arătă Ciras spre turnul de rubin. Dacă n-o trezim şi-i explicăm situaţia, cum ar putea ea să lanseze chemarea? Trebuie să mă lăsaţi s-o trezesc, astfel ca ea să decidă dacă a venit vremea. — Nu ne-am făcut înţeleşi, Maestre Dejote, se încruntă Vlay. Noi aşteptăm chemarea ei. Te-am lăsa, bucuroşi, s-o trezeşti, astfel ca ea să-şi poată anunţa vrerea, dar nu putem. — De ce nu? — Nu putem pentru că împărăteasa nu mai este aici, lăsă Vlay privirea în pământ. — Poftim? rămase Ciras cu gura căscată. Nu-i aici? Am bătut atâta drum, iar ea nu-i aici? — Nu. Nu este, scăpărară ochii cenuşii ai lui Vlay. A plecat cu 927

mulţi ani în urmă, peste cinci sute, după socoteala voastră. A spus că atunci când va veni vremea, va trimite vorbă şi atunci trebuie să plecăm. Aşa că aşteptăm aici. — Nu... îşi acoperi tânărul faţa cu palmele. Nu mai ştiu ce să cred, spuse şi privi spre Borosan. Nu-i aici. Ei aşteaptă. — Ştiu, dădu inventatorul solemn din cap, apoi privi spre Vlay. A spus să-ţi glăsuiesc aşa: „Scoateţi-vă ghearele, întindeţi aripile şi răspundeţi chemării pe care aţi aşteptat atât de mult să o auziţi.” Asupra celor Nouă s-au abătut vremuri rele şi vă porunceşte să vă puneţi degrabă în mişcare.

928

55 Ziua a 3-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Pelyn, Deseirion Keles i se alătură lui Rekarafi în punctul cel mai estic al şanţului de apărare. Excavările îl adânciseră cu un metru şi jumătate, dar şanţul nu fusese terminat încă la apusul soarelui, aşa că şansele ca apa să-l umple din nou erau ca şi inexistente. Îi dădu virukului un burduf cu apă de băut, apoi privi mai departe spre est. Acolo, la vreun kilometru distanţă, Cei-fără-Ochi, se adunaseră în companii de câte nouă rânduri lăţime şi nouă lungime. Numără optzeci şi unu de companii, însemnând că duşmanii erau de trei ori mai mulţi decât refugiaţii. Iar majoritatea dintre noi sunt bătrâni sau prea tineri, şi toţi suntem epuizaţi. Cei-fără-Ochi nu erau singurele trupe pregătite de invadatori împotriva lor. Maimuţele săreau în jurul formaţiilor şi o altă companie de creaturi masive se ascundea în centru. Fiare uriaşe, cu patru braţe, îi aminteau lui Keles de viruki, doar atât că erau mult mai mari şi aveau în plus o pereche de mâini cu gheare. — Ce mai aşteaptă? întrebă privind spre Rekarafi. Apa îi gâlgâia pe bărbie şi piept când virukul lăsă burduful. — Noaptea. Sunt orbi. Vom fi dezavantajaţi. Keles clătină din cap. Deşi toată lumea lucrase precum sclavii la reconstruirea fortăreţei, de-abia dacă fuseseră capabili să ridice un zid de un metru pe vechea fundaţie. Faptul că nu vedea nici un fel de maşinării de asediu printre rândurile duşmanului însemna că zidul va ţine ceva timp. — Nu cred că au nevoie de alte avantaje. — Dar vor beneficia de unul, arătă virukul spre linia întunecată de nori de furtună deplasându-se spre ei. Pe la miezul nopţii aici va ploua. Nu-i vom vedea decât atunci când se vor afla la câţiva metri 929

depărtare. — N-avem nici o şansă, aşa-i? Buzele virukului se despărţiră într-un zâmbet terifiant, dezvăluind dinţii ascuţiţi ca acele. — Am mai văzut astfel de situaţii şi înainte. — Şi ai supravieţuit! Atunci putem avea speranţe. Rekarafi clătină din cap şi arătă spre est. — Eram în locul lor. — Oh, făcu tânărul şi umerii i se prăbuşiră dureros din cauza muncilor zilei. N-ai fost niciodată apărător? — Am fost. Mă aflam în tovărăşia unor eroi. Privi înapoi spre ţăranii care roiau pe metereze. — Au făcut fapte de eroinţă, însă nu sunt nişte eroi. — Mda, dădu cartograful din cap, iar virukul bău din nou. Îmi pare rău că te-am băgat în aşa ceva. — Ha! exclamă Rekarafi şi se lăsă jos până ajunse ochi în ochi cu Keles. Eu sunt cel care a venit aici de bună voie. Acţiunile mele impetuoase m-au făcut datornic ţie. Şi să mai ştii că mai degrabă am să mor decât să-i las să se atingă şi de un fir de păr din capul tău. — Nu ştiu dacă spui asta ca să-mi dai curaj sau nu, dar n-o iau aşa. Keles se scotoci prin robă şi scoase o pungă mică de piele. O cântări în mână, apoi i-o întinse. — Îmi amintesc ce-ai spus când ne aflam în vest. Rekarafi îi dădu burduful înapoi, apoi acceptă punga. O deschise şi turnă în palmă zeci de pietricele albe. Le studie o clipă, apoi le puse înapoi în pungă şi i-o aruncă înapoi tânărului. — Nu le accept. Keles prinse punga lipind-o de piept. — Dar ai spus că atunci când moare un viruk, dacă în mormântul său sunt mai multe pietre albe decât negre, va fi admis în paradis. — Pietrele albe sunt obţinute pe merit, Anturasi, nu doar adunate. — Atunci pot să-ţi spun că ai făcut destule ca să le meriţi pe toate. O faptă bună pentru mine, una pentru aceşti oameni. Dacă le-aş fi spus pentru ce sunt pietrele, ai primi câte una de la fiecare dintre ei şi 930

încă pe deasupra. Arătă spre Cei-fără-Ochi. — Doar pentru că te-ai strecurat în spatele liniilor lor, pentru a-i întârzia o zi, ţi-ar aduce pe merit un munte de pietre albe. — Asta nu contează, îl împunse virukul cu un deget în piept. Nu le accept pentru că-ar însemna să fiu de acord cu tine că suntem pierduţi. Ori eu nu sunt. — Dar ai spus că... — Nu, tu-mi răstălmăceşti vorbele. Ochii întunecaţi ai lui Rekarafi deveniră ca nişte fante. — Ai adunat pietrele ca să-ţi uşurezi sufletul de o povară. Eşti responsabil de toate vieţile de aici. Ameninţarea la care sunt supuşi e din pricina ta. Dacă accept aceste pietre, aş fi de acord că ai făcut tot ce puteai ca să-i salvezi. — Dar am făcut! — Chiar aşa? îşi înclină virukul capul. Uite o întrebare pentru tine, Keles Anturasi: ai făcut tot ce-ai putut ca să le arăţi acestor oameni cum să trăiască, sau le-ai arătat doar cum să amâne moartea încă puţin timp? Cum îţi accepţi moartea nu înseamnă nimic. Dar cum îţi trăieşti viaţa înseamnă totul. Tânărul azvârli burduful de-o parte, îşi dădu roba jos şi-i înnodă mânecile în jurul şoldului. — Crezi că asta-i tot? Că sunt gata să mor? — Vorbe, vorbe, vorbe. Sună a epitaf. — Bine, hai să mergem. Keles se aplecă şi desprinse o piatră. Vrei pietre, vrei să-ţi câştigi pietrele, atunci să mergem. Am să te egalez, piatră pentru piatră. — Asta nu-i o luptă pe care s-o poţi câştiga, izbucni virukul în râs. — Dar este cea mai bună, până vor veni ei. Cartograful era străbătut de furie şi ruşine, colorându-i obrajii. Smulgea pietre din pământ şi mergea clătinându-se spre ziduri, purtând povara lor. Respinse orice încercări de ajutor. Plasa o piatră, o răsucea, potrivindu-le strâns peste cele de jos, apoi se întorcea după altele. Rekarafi îl egală, piatră pentru piatră, blestem pentru blestem, hohot batjocoritor pentru fiecare hohot batjocoritor. Râseră, 931

privindu-se cât de caraghios arătau, acoperiţi cu praf şi năclăiţi de transpiraţie. Râseră de Cei-fără-Ochi, pentru că nu puteau vedea cât munceau din greu pentru ceva atât de inutil. Râseră de propria lor stare de muritori. Şi totuşi, undeva, între inutilitate şi sfidare, un gând prinse contur în mintea lui Keles. Doar una. Încă o piatră. Pe undeva acolo se afla o piatră, piatra, aceea care va face ca apărarea să funcţioneze. Care-l va ţine pe duşman pe loc, care va devia o sabie sau va zdrobi un cap şi va frânge înaintarea inamicului. Trebuia să existe o piatră care să valoreze cât nouă oameni sau de nouă ori câte nouă. Peste tot în jurul său ceilalţi se apucară cu însufleţire de lucru, de parcă energia lui i-ar fi reîntinerit. Cu toate că lucraseră deja cu toţii până la istovire totală, i se alăturară şi munceau şi mai abitir. Cei care cădeau erau traşi de-o parte, li se dădea apă şi erau repuşi pe picioare, în vreme ce alţii se ridicau şi-şi acceptau povara. Câţiva îşi dădură sufletul, iar alţi câţiva erau prea epuizaţi să mai poată continua, dar marea lor majoritate îşi reluau munca după câteva minute de odihnă. Cineva începu să cânte. Era un cântec simplu, vechi, intonat de obicei de fermieri, atunci când îşi arau ogoarele şi aruncau de-o parte pietrele. Cântecul vorbea despre bătăliile lor cu vremea şi insectele. Ironia versurilor stârni râsul, iar oamenii cântară şi mai tare. Atâta vreme cât ţinea balada, vor rezista şi ei. După venirea nopţii, pe când norii se rostogoleau pe cer ascunzând stelele şi lunile, Keles se prăbuşi. Nu fu conştient când se întâmplase sau cât rămăsese aşa. Îşi dădu seama că visa când auzi tunetul bubuind şi ecoul său reverberându-i-se în cap. Deschise ochii şi se trezi pe fundul unui puţ. Este un mormânt. Oamenii treceau pe lângă el pe ambele părţi. Fulgerele le luminau feţele. Pe unii îi recunoscu dintre refugiaţi, chiar dacă ţestele lor fuseseră zdrobite sau feţele despicate. Copiii erau cel mai rău loviţi, pentru că rănile făcute de suliţe sau săbii erau mult mai întinse. Şi pe când treceau pe lângă el, fiecare deschidea palma, lăsând să-i cadă câte o piatră. O piatră neagră. Ghoal nuan. Pietrele damnaţilor! 932

Se chinui să scape din mormânt, însă nu se putea mişca. Nu putea respira. Fulgerele scăpărară din nou, iar Rekarafi aruncă o uriaşă piatră neagră şi-i zdrobi picioarele. Majiata aruncă o altă piatră neagră. Fratele lui şi sora, mama, unchiul, dar şi bunicul său îl bombardară cu pietre. Chiar şi tatăl său, ca o imagine ceţoasă, îi dădu o piatră neagră. Apoi veni Tyressa şi, cu ea, Jasai. Mai rele decât pietrele aruncate erau privirile lor încărcate de milă. Jeluiau nu numai pierderea vieţii lor şi a lui, dar şi ceea ce-ar fi putut realiza împreună. Tunetele explodară din nou şi ploaia începu să ropotească. Ridică mâna să-şi şteargă faţa şi deschise ochii iar. Ploaia rece îl biciuia. Picături mari şi grele se spărgeau de pietre. În lumina neagră a fulgerelor văzu că toţi cei din jur continuau să lucreze, deşi cântecul pierise, iar ploaia începea să le roadă din forţă. Nici măcar pe jumătate treaz, se rostogoli pe burtă şi începu să zgârie cu mâinile mormanul de moloz care fusese cândva turnul central al fortăreţei. — Încă o piatră, numai o piatră, încă o piatră... Săpă pământul cu degetele, azvârli la o parte pietre şi mormane de noroi. Ploaia spălă o muchie zgrunţuroasă şi-şi băgă degetele sub ea. Trase de piatră şi mâinile-i alunecară. Carnea se sfâşie. — Încă o piatră, încă o piatră. Asta era. Piatra. Era sigur. Odată ce punea mâna pe ea, vor fi cu toţii salvaţi. Dar nu se lăsa trasă. Şi mai multă ploaie dezvălui că fisura se întindea pe mai mulţi metri, apoi devenea o muchie netedă. Piatra pe care încerca s-o scoată ar fi putut acoperi mormântul în care se trezise. I-ar fi fost mai uşor să doboare cu o piatră vreuna dintre luni, decât s-o clintească. — Dar asta-i piatra! Bătu cu pumnii în ea, urlând în furtună. Sângele şi lacrimile o pătară, apoi se scurseră în crăpătură. Îşi închise ochii strângând pleoapele şi dinţii, urlând şi mai tare pentru a sfida furtuna. Lovea în piatră mai tare decât ploaia şi simţi durerea îndepărtată a oaselor frânte. 933

Nu era corect. Asta era piatra! Cu ochiul minţii putea vedea unde se cuvenea să stea piatra, toate pietrele. Tsatol Pelyn trăia, renăscută în întreaga sa glorie. Turnuri înalte, flamurile fluturând în vânt, promisiunea sa neştirbită, pe când împărăteasa şi eroii ei galopau pe lângă ea, spre Ixyll. Garnizoana stătea mândră pe zidurile solide, iar lumina soarelui se reflecta în şanţul de apărare. Armatei ei i-ar fi trebuit ore în şir să defileze, dar nici un bărbat sau femeie n-ar tremura sau pleca. Mereu în alertă, mereu pregătiţi, cei care apărau Tsatol Pelyn nu puteau fi nicicând învinşi. Da, aşa trebuie să fie. Dacă Tsatol Pelyn ar mai fi ceea ce-a fost cândva, în tinereţea ei, noi n-am muri. Tunetul trosni din nou şi din nou, însă natura sunetului se schimbase, pierind şi reverberându-se. Vântul şuiera şi urla, apoi ceva pocni deasupra lui. Keles privi în sus, cu ochii orbiţi de ploaie, apoi şi-i şterse şi o luă de la început. Pe turnul de deasupra lui fluturau flamurile. Îngenunche pe un parapet de pe zid. Îşi lipi palmele de piatră, neluând în seamă durerea oaselor fracturate, care alunecau unul peste altul. Părea destul de solid, iar durerea însemna că nu visa. Sări în picioare şi alergă la marginea parapetului, pentru a privi afară. Tsatol Pelyn renăscuse, era ca nou. Şanţul de apărare fusese adâncit, iar ploaia se chinuia să-l umple. Zidurile, până atunci doar nişte mormane de moloz şi gunoaie, se înălţau din nou, puternice. La colţuri, spre est, se ridicaseră turnurile, iar înspre apus se afla cel mai înalt dintre ele. O mână de soldaţi de-ai ministerului urca în fugă spre coama zidului estic, iar Rekarafi râdea sfidător din vârful turnului din nord-vest. Iar jos veneau Cei-fără-Ochi. Tropăitul uniform al picioarelor lor rivaliza cu tunetele. Fulgerele îi făceau să înainteze în spasme, mai aproape, din ce în ce mai aproape, cu rândurile lor cele mai din spate încă ascunse privirii din cauza distanţei. Keles strânse piatra. Asta nu este destul! Fortăreața-i fără nici un rost fără o garnizoană. Trebuie să avem garnizoana. O rafală de ploaie îi biciui faţa, împingându-l înapoi şi orbindu-l. 934

Scutură din cap, pentru a-şi limpezi privirea, apoi păşi din nou spre marginea parapetului. Îşi miji ochii scrutând ploaia, şi deşi priveliştea îi era tulburată vedea clar ce se întâmpla jos. Adulţii se ridicară, unii înspăimântaţi, alţii resemnaţi, privind în sus spre el. Când scăpără un fulger, se transformară. Se lepădară de ani, precum un şarpe care năpârlea. Douăzeci, treizeci, patruzeci, şi chiar cincizeci de ani se desprinseră, readucându-i pe oameni la tinereţea lor, când erau zdraveni şi energici, debordând de curaj, hotărâre şi încrezători în nemurirea lor. Părul se întunecă, trupurile se îngroşară şi se întăriră, se îndreptară de spate, iar zâmbetele ştirbe deveniră din nou cele dinainte. În timp ce-şi ridicau braţele, cămăşile de zale le acoperiră. Mănuşile de oţel se materializară pe mâini, la fel platoşele şi coifurile. Măşti de bătălie, înspăimântătoare la vedere, le acoperiră feţele, armurile, picioarele. În mâini se prinseră suliţe şi săbii. Apărură arcuri, precum şi tolbe cu săgeţi. Şi atunci se ridicară copiii. Luară anii pe care vârstnicii îi lepădaseră. Ca şi cum ar fi purtat straie de adulţi, părură bătrâni, pentru o clipă, apoi începură să crească, ajungând acei ani. Se înălţară şi muşchii li se îngroşară. Moliciunea pielii de copil se transformă în duritate colţuroasă, de adult. Îi învăluiră şi pe ei armurile, iar accesoriile de război le stăteau acum la îndemână. Îşi urmară bătrânii pe ziduri şi-i aşteptară pe Cei-fără-Ochi. Invadatorii veneau neînfricaţi. Poate că-şi închipuiau că erau un val care va mătura castelul pipernicit, de nisip. Nu vădiră nici un fel de spaimă când îşi începură coborârea în şanţ, sau când urcară pe cealaltă parte. Lipsiţi de minte, la fel ca de vedere, se târau unul peste altul ridicându-se tot mai sus, pentru a găsi coama zidului. Săgeţile zbârnâiră în jos spre ei, răsucindu-i prin forţa impactului. Urmând comenzile strigate de Jasai, acoperind urletul vântului, arcaşii traseră toţi deodată. Rânduri întregi de orbi morţi sau pe moarte tremurară şi se prăvăliră. Totuşi, tovarăşii lor mărşăluiau peste ei, căţărându-se tot mai sus, însă doar pentru a fi întâmpinaţi cu împunsături de suliţe care-i azvârleau în şanţ. Alţii dintre Cei-fără-Ochi înaintau, iar liniile lor învăluiră 935

perimetrul fortăreţei. Veneau din toate direcţiile şi, ici-colo, ajungeau pe coama zidului. O lovitură de sabie îl trimitea pe războinic de-a berbeleacul, făcând loc pentru alt orb şi cel care urma. Tyressa se aruncă în luptă, o nălucire de negru şi argintiu. Îşi rotea suliţa deasupra capului, lovind în jos şi străpungând un orb, sfărâmând craniul altuia cu capătul bont al armei. Orbul căzu cu boltă înapoi, desprinzându-se de zid, drept în beznă. Mătură încă doi de la marginea meterezelor, apoi se ridică sfidătoare, provocându-i pe orbi la atac. Rekarafi se dovedi a fi nu mai puţin măiestru. Sări din turnul său şi sfâşie cinci orbi care urcaseră pe zidul de sub el. Ghearele sale fulgerară, sfâşiindu-le carnea. Keles se strâmbă când o durere transmisă prin simpatie se undui prin cicatricele de pe spate. Rekarafi îl înşfăcă pe unul dintre orbi de şold şi gâtlej şi-l ridică deasupra capului. Îndoi spinarea creaturii, apoi îi aduse umerii la şold cu o pocnitură ascuţită. Cu toate astea, nu-i destul. Keles scuipă în curte. Tsatol Pelyn nu-i gata. Nesigur de cele care se petreceau, o luă tiptil spre partea vestică a turnului şi privi spre canalul săpat. Cândva, avusese şase metri lăţime şi pe jumătate atât în adâncime, dar excavaţiile reuşiseră să producă doar un şanţ puţin adânc, un canal de un metru lăţime. Văzuse urme de roţi mai adânci pe drum. Îşi închise ochii, imaginându-şi şanţul aşa cum trebuie să fi fost cândva. Îl văzu în ziua când lucrătorii curăţaseră ultima urmă de pământ. Apa din râu se izbi de peretele subţire. Pământul se întunecă, apoi se surpă, dizolvându-se într-un noroi gros, pe care apa vijelioasă îl duse în şanţ. Privi cum apa năvălea în şanţ ca un torent, umplându-l degrabă, măturându-i pe Cei-fără-Ochi, prăbuşind piramida lor de trupuri. Îşi imagină asta în minte şi combină imaginea cu realitatea. I se zgudui trupul când forţă realitatea să se predea acelei imagini. Aşa cum fusese făcută şi fortăreaţa, ca nouă, iar locuitorii ei deveniseră garnizoana, tot aşa şi şanţul va deveni canal şi atunci va fi destul. Şi aşa se şi întâmplă. Apa mugi, fremătând înspumată. Împinse la vale un zid de noroi, 936

care mătură şanţul. Pietrele rostogolite rupeau picioare. Cei-fărăOchi săltară din perete în perete şi dispărură în apa neagră. Vijelioasă. Aproape ca şi cum ar fi fost şi ei făcuţi din mocirlă, se topiră ridicându-se la suprafaţă. Totuşi, nici chiar asta nu-i opri complet. Una dintre creaturile cu patru braţe sări peste şanţ şi se căţără spre partea de sus a zidului. Risipi războinicii din zvâcnituri ale mâinilor sale, apoi se repezi la Rekarafi. Răgea furios, iar virukul îi egala urletul de luptă. Oamenii aflaţi între ei săriră jos, în curtea interioară. Pe cât era de puternic, năvălitorului îi lipsea viteza virukului. Cele două braţe de sus vâjâiră inofensive pe deasupra capului lui Rekarafi. Acesta prinse de încheieturi mâinile inferioare ale creaturii şi trase. Ligamentele pocniră când braţele fură smulse. Arătarea, hărtănită rău, privi în jos, iar apoi virukul o izbi de moarte cu propriile ei braţe. Bătălia pentru Tsatol Pelyn continuă multă vreme în noapte şi se opri doar când furtuna se potoli. Şanţul de apărare devenise o mlaştină plină cu orbi morţi. Şi câteva trupuri omeneşti se iţeau pe acolo, dar foarte puţine, ţinând cont de ferocitatea luptei. Când norii se împrăştiară şi prima geană de lumină a zorilor pictă orizontul dinspre răsărit cu auriu, orbii se retrăseseră spre Felarati, iar toţi apărătorii din Tsatol Pelyn ştiură că n-aveau să se mai întoarcă.

937

56 Ziua a 3-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Rosăturile viermilor din braţul său îl ţineau pe Cyron treaz. N-ar fi vrut nicidecum să-i fie băgaţi în carne, dar infecţia se înrăutăţise. Avusese febră, iar ambasadoarea viruk i-a spus că dacă nu făcea ceva, şi-ar putea pierde mâna. Temător şi slăbit, delirant, îl lăsase pe Geselkir, sub privirile atente ale ambasadoarei, să-i planteze viermii albi, care se tot răsuceau, în braţ şi să-i coasă apoi rana. Iar acum îi putea auzi mestecând şi devorându-l. Le dăduse chiar şi nume. Pyrust, Vniel, Turcol, invadatorii, Vroan. Ultimul era vorace şi nu se mai oprea. Îşi rodea calea prin organismul lui spre inimă şi apoi spre creier. Prinţul ştia asta la fel de sigur pe cât ştia că era noapte şi că atât el, cât şi domeniul său vor fi morţi până dimineaţa. Făcuse tot ce-i stătuse în putere, ştia şi asta, dar fusese tras în atâtea direcţii. Pe cât se aşteptase şi se temuse de invazia din nord, distrugerea Erumvirinei nu fusese ceva anticipat de el. Dacă Virine ar fi aruncat priviri lacome spre nord, ar fi avut timp să reacţioneze şi să le zdrobească ambiţiile. Poate că nu era el un militar, însă virinienii se credeau invincibili din cauza originii lor imperiale. Slabă consolare în mormânt, îmi închipui, Prinţe Jekusmirwyn. Dinastia Telanyn trebuia să fie, în mod sigur, moartă. Chiar dacă prinţul reuşise să-şi trimită din Kelewan vreunul dintre copii, nimeni dintre cei care-i izgoniseră pe invadatori din Erumvirine n-ar aşeza un Telanyn înapoi pe tron. Eu n-aş face-o. Aşa cum i se întâmplase de multe ori în timpul febrei, Cyron derula în minte evenimentele din ultimele luni şi ani, căutând acel loc unde greşise. Trebuia să existe unul, ceva simplu, o mică greşeală, care produsese efecte imposibil de anticipat de către el. Însă nu putea găsi nici una. Sperase să refacă imperiul pe cale paşnică, prin 938

explorări şi comerţ. Sperase că şi alţii ar fi putut fi convinşi să reunească imperiul fără vărsare de sânge. Adevărat, ar fi vrut să-l refacă sub un împărat Komyr, însă pentru binele tuturor. Asta-l durea cel mai mult. Dacă ar fi fost lipsit de inimă, i-ar fi putut lăsa pe oamenii din Deseirion să moară de foame. Dacă ar fi procedat aşa, Pyrust ar fi fost nevoit să lanseze o invazie, însă armata sa ar fi mărşăluit cu burta goală. Ar fi fost zdrobiţi în munţii Helos. Forţele naleniene ar fi putut elibera Helosunde şi apoi lua Deseirionul. Ar fi venit cu mâncare pentru toată lumea şi ar fi împărţit din bogăţia naţiunii sale. Le-ar fi făcut viaţa mai bună. Dar nu era hărăzit să se întâmple. Era un viitor irealizabil, pentru că nu l-a răbdat inima să-i lase să flămânzească. Pe neaşteptate, se gândi la expediţia Lupului furtunii. De la plecarea lui Qiro Anturasi, nu aflase nimic despre ce realizaseră membrii ei. Se temea că flota se îndreptase spre dezastru, un final corespunzător, din moment ce el o lansase, iar în mod clar şi celelalte eforturi ale sale se terminaseră tot aşa. Şi totuşi, bravii bărbaţi şi femei care-şi asumaseră această aventură meritau mai mult decât să fie devoraţi de rechini. Se întrebă o clipă dacă descoperiseră continentul Anturasixan. A fost desenat cu propriul sânge al lui Qiro. Gândul la harta picurând de sânge şi la explicaţia „Aici sunt monştri” îl înfioră. I se contura, tot mai limpede, convingerea că bătrânul era autorul nenorocirilor din Erumvirine, iar asta nu-l surprindea cu totul. Avea multe motive să fie furios pe Nalenyr. Prinţii Komyri îl ţinuseră prizonier în Anturasikun odată ce revenise din expediţia nereuşită spre Ixyll, cu multă vreme în urmă. Explorările agresive cerute lui îl costaseră viaţa fiului său. Un asasin care bântuia prin Moriande îi măcelărise nepoata. Cyron însuşi îi refuzase şansa de a-şi celebra în libertate împlinirea celor optzeci şi unu de ani, iar raţiuni de stat îi ceruseră ca ambii nepoţi să fie trimişi în necunoscut. Keles şi Jorim. Într-un fel, ar fi mai bine dacă ar fi morţi amândoi. Prinţul se răsuci, întorcându-se brusc pe-o parte, încercând să-şi găsească o poziţie confortabilă în pat, dar chiar şi cel mai mic efort îi trimitea o străfulgerare de durere prin braţ. Se ridică în capul oaselor, ţinându-şi în poală membrul ars de chinuri şi gâfâind, în vreme ce 939

transpiraţia-i înţepa ochii. În ce lume schimbată s-ar întoarce. El n-ar mai fi pe tron. Râse lipsit de vlagă. N-ar fi putut spune cine îi lua tronul. Era convins că Vroan şi-ar scutura el fundul pe Tronul Dragonului, dar numai pentru scurtă vreme. Invadatorii vor veni în nord, iar contele nu li se putea opune. Deşi s-ar mobiliza încercând, iar Pyrust ar mătura totul în cale dinspre nord. În cele din urmă, Şoimul se va căţăra pe tronul meu. Oftă şi-şi umezi buzele crăpate. — Poate că ar fi cel mai bine. Umerii i se prăbuşiră, iar în gât i se puse un nod. Holbându-se în întuneric, îşi văzu naţiunea devastată de război. Tot ceea ce fusese auriu şi verde deveni roşu şi negru, scăldat în sânge, fumegând. Iar Moriande, oraşul său alb, distrus; turnurile sfărâmate, precum dinţii, zidurile spulberate, iar pe străzi se rostogoleau ţipetele disperate ale celor îndoliaţi. Încă mai putea vedea supravieţuitori vrednici de plâns, cu inima sfărâmată, rătăcind fără nici un ţel pe străzile pline de ruine. Bărbaţi cu trupurile străbătute de cicatrice, femei subnutrite, cu sânii plaţi şi coastele proeminente. Copii nu mai mult decât nişte schelete ambulante, atât de slăbiţi încât nici nu-şi mai puteau ţine capul sus. Bubele-i acopereau pe toţi, iar febra, la fel ca a lui, arzându-i pe oameni din interior. Cu toţii şi-ar întoarce ochii injectaţi spre ceea ce mai rămăsese din Wentokikun şi s-ar întreba de ce nu-i salvase. Le promisese o viaţă mai bună şi tot ce le dăduse erau nenorociri pe care omenirea le cunoscuse doar în vremuri imemorabile. Îmi vor devora naţiunea, aşa cum fac şi cu carnea mea. Încercă săşi ridice braţul stâng, dar nu putu. Prin el pulsa o durere furioasă, avertizându-l să rămână neclintit. Acceptă avertismentul, ciucindu-se pe perne. Urlă în tăcere de durere, pentru el însuşi, pentru ţară. Mâna lui dreaptă zăcea pe aşternut şi se ţinu să nu urle. Durerea se retrase încet, pas cu pas. Iar asta-i permise, din nou, să simtă viermii ospătându-se din el. Cyron mugi şi azvârli aşternutul cât acolo. Îşi roti picioarele afară din pat şi se ridică repede. Fu potopit de un val de ameţeală, dar prinse în pumn un ghemotoc de cearşafuri şi rămase în picioare. Ieşi 940

clătinându-se din dormitor în cealaltă cameră şi se lovi cu piciorul de o măsuţă joasă. Se prinse de clanţa uşii, evitând din nou să cadă lat, apoi păşi spre colţul unde stăteau pe un rastel armura şi săbiile sale. Uşa din stânga se deschise, lăsând să se vadă conturul unui servitor. Prinţul ridică braţul stâng, dezvăluind pielea în care era înfăşurat şi chingile care o ţineau strânsă. — Da, da, repede, vino aici. Ajută-mă să-mi scot asta. Acum, ajută-mă. Pe când omul se apropia, Cyron se aplecă după pumnalul menit să-i cureţe viermii din carne. În timp ce degetele i se strânseră pe mâner, privi în sus şi văzu că bărbatul scosese o sabie scurtă şi o ridicase deasupra capului. — Mori, tiranule! Braţul stâng al lui Cyron se ridică şi primi lovitura. Sabia pătrunse prin piele şi izbi osul cel mai mare. Dacă n-ar fi fost pielea, lama ar fi alunecat fără probleme în carne. Aşa, făcu doar o străpungere superficială şi se prinse sub cel de-al doilea os. În mod curios, sabia nu atinse nici un vierme. Urlând de durere, se răsuci şi-şi înfipse pumnalul în carnea asasinului. Străpunse trupul bărbatului chiar deasupra sternului, înfigându-i-l în inimă. Lovitura violentă a prinţului fusese atât de aprigă, încât îl ridicase în aer pe helosundian şi-l azvârlise drept pe măsuţa joasă. Se rupse sub el. Cyron se trase înapoi clătinându-se şi se lovi de pereţii de hârtie. Mânerul sabiei se izbi de o protuberanţă de lemn şi lama ieşi cu totul. Prinţul urlă din nou, simţind apoi o bucată de lemn crestat înfigându-i-se în spate când căzu la podea. Privi în jos şi-şi văzu roba adunată pe dreapta pieptului. Râse. Un asasin nu mă poate ucide. Ce ciudat, cum duşmanii din afară nu mă pot opri, dar moartea mi se va trage dintre ai mei.

941

57 Ziua a 3-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Jaidanxan (Al Nouălea Cer) Avea senzaţia de plutire, lumină şi diafan, ca şi cum nici n-ar mai fi avut trup. Apoi îşi dădu seama că nici nu înregistra vreo senzaţie fizică, iluzia plutirii se datora faptului că nu simţea nimic. Nu avea o reprezentare fizică, era doar fiinţă. Iar aşa trebuiau să fie lucrurile. Jorim nu voia ca ochii să i se deschidă, însă dorinţa era, mai degrabă, a ceea ce-l adusese la existenţă. Se întâmplă cu lentoare, la început doar un amalgam de culori. Auzi sunetele înăbuşite şi le recunoscu înainte de a putea vedea ceva. Era ciripitul păsărilor pe care le ascultase în toată lumea, cu toate cântând într-un concert, deşi era destul de sigur că diversele specii nu se auziseră niciodată cântând împreună în lumea reală. În lumea muritoare. Se acceptă ca fiind Tetcomchoa şi Wentiko, precum şi alte nume din scrieri niciodată văzute de el, alcătuite din sunete pe care glasul lui nu le-ar fi putut pronunţa niciodată. În momentul când emise această judecată, ştiu că era greşită. Nu mai avea glas omenesc. Nu mai era om. Nu mai avea nici un motiv să se agaţe de numele Jorim, dar o făcea pentru că-i însemna cea mai recentă existenţă. Acele amintiri erau cele mai fierbinţi în mintea sa. Nu era încântat de ele şi simţea că lăsase unele lucruri neîncheiate. Trebuia să le termine, însă avea senzaţia că existau şi altele, mult mai grandioase, care-i necesitau atenţia. Mediul înconjurător se contura vag, ca şi cum ar fi privit totul printr-un văl de mătase translucidă. Se întinse să-l dea la o parte şi în loc de asta se pomeni sfâşiindu-l cu ghearele labei. Întoarse laba şi o studie, piele aurie pe partea din interior, solzi negri pe cealaltă şi 942

gheare dure, aurii, în care surprinse o imagine distorsionată a lui însuşi. Îşi dori ca laba să se transforme într-o mână şi o recunoscu drept mâna lui Jorim. Cu ajutorul ei trase la o parte vălul zdrenţuit şi păşi într-o încăpere impresionantă. Marmură albă, răcoroasă, se întindea sub picioarele sale, aranjându-se în trepte late, printr-o pădure de coloane. Treptele duceau spre un balcon şi zbură într-acolo într-o clipită. Balconul domina o privelişte mai frumoasă decât orice altceva văzuse el vreodată. Întreaga lume se întindea precum un covor îndepărtat, cu verdele junglei, auriul deşertului şi albastrul apei. Deasupra lui pluteau nori, proiectând umbre şi schimbându-şi jucăuşi formele. Mai sus pluteau mici bucăţi de stâncă, despre care-şi dădu imediat seama că nu erau deloc mici, ci munţi smulşi din pământ, precum dinţii dintr-o falcă. Jungla încă mai atârna de ei, ornaţi cu zăpadă şi apa se scurgea din ei pentru a se închega mai jos sub formă de nori. Fiecare dintre munţi era palatul unui zeu, aşa că ar fi trebuit să fie nouă, iar el stătea întrunul. Gravitau într-un cerc, precum Zodiacul care împărţea cerurile. Dedesubt, de parcă ar fi fost centrul cercului, se întindea Marea Întunecată, iar dincolo de ea, Ixyllul, dinspre care putea simţi furnicăturile magiei dezlănţuite. Cândva, îşi dorise să poată merge acolo, iar acum, dacă şi-ar fi deschis mintea, i-ar fi putut cunoaşte mai toate secretele. Acea bogăţie a cunoaşterii ar fi fost cândva pentru el o adevărată comoară, dar acum părea aproape un fleac, atât din cauza uşurinţei cu care putea fi dobândită, cât şi a simţământului că orice s-ar fi petrecut acolo nu mai avea decât o mică importanţă, sau chiar deloc, pentru existenţa sa. Surprinse un foşnet uşor, venind din spatele său, şi se întoarse. O femeie mică de statură stătea acolo, cu mâinile încrucişate într-o mantie ca de piele, care deveni o robă de mătase neagră, încinsă şi tivită cu fildeş. Nu avea nevoie de liliecii în zbor, brodaţi pe piept, pentru a o recunoaşte, pentru că-i văzuse trăsăturile ascuţite şi ochii mari pe statuile templelor, din Helosunde şi până-n Ummummorar. Se lăsă într-un genunchi şi se plecă înaintea ei. Râsul ei vesel şi ascuţit îi aminti că era sora-liliac, zeiţa 943

înţelepciunii. — Ai învăţat, în cele din urmă, să-i respecţi pe fraţii tăi mai mari, Wentiko? — Te-am respectat dintotdeauna, Tsiwen. — Chiar aşa, frăţiorule, chiar aşa, îi zâmbi şi el se ridică. În Jaidanxan a fost linişte fără tine. — N-am lipsit mult, nu? dădu el din cap. Numai douăzeci şi trei de ani. — Ai fost plecat mult mai mult de-atât. Ea arătă spre cel mai întunecat dintre palatele plutitoare. — Grija a fost întotdeauna împotriva deciziei tale de a lua forma unui muritor. Credea că vei fi încă un dezastru, aşa că ţi-a întârziat revenirea. Jorim încercă să-şi amintească ceva în legătură cu ce spunea ea, dar nu putu. — Poate că încă mă îngreunează. — N-ai fi aici dacă ar face-o, zâmbi cu prudenţă şi veni lângă el, la marginea balconului. Când ai ales prima dată să te naşti ca muritor, ai ales un om, o decizie destul de dură. Le-ai adus darul magiei, iar cei pe care-i numeşti tu amentzutlii s-au descurcat bine cu el. Atunci ai hotărât să împărţi magia şi altora, celor în mijlocul cărora te-ai născut de data asta. Ai ajuns să-i îndrăgeşti pe oameni, iar Grija a găsit sprijinul unora de aici să meargă să te viziteze şi să-ţi ofere o înţelegere. — M-a convins să mă dispensez de mare parte din mine însumi – de natura mea divină – şi să las totul pe tărâmul amentzutlilor, înălţă Jorim din sprâncene. — Îţi aminteşti. — Nu, tocmai m-am bucurat de înţelepciune. Tsiwen râse, iar Jorim surprinse amintirile trecătoare ale zborurilor sale prin noapte, împreună cu ea, cu eoni în urmă. — Înţelepciunea te-a ocolit după ce ai fost de acord cu propunerea, pentru că partea din tine păstrată a devenit covârşitor de omenească. Când trupul tău a murit, spiritul tău a devenit al lui, să se distreze cu el, şi a şi făcut-o. Adesea refuza încarnări, ori te lăsa să te naşti într-o ipostază în care nu-ţi mai puteai descoperi iarăşi esenţa. 944

— Am avut mai mult decât o încarnare? se înfioră Jorim. Şi-am fost plecat din Jaidanxan de când am devenit Tetcomchoa? — Îţi vei aminti de toate, pe măsură ce nu te vei mai crampona de ce-ai fost tu recent. — Încă nu-i vremea, scutură el din cap. Acolo mai am prieteni şi familie. — Ştiu. Ea făcu un gest cu mâna spre centrul balconului şi în el se căscă o gaură. Se umplu cu apă, care se tulbură, apoi se limpezi din nou. — Vei dori să ştii cum o duc. Se apropie, cu prudenţă, de gaură. Frica i se zvârcolea în stomac, aducând cu ea ecouri ale durerii simţite la moarte. Deşi mulţi susţineau că trecerea de la viaţă la moarte este nedureroasă, erau doar muritori fără ştiinţă în privinţa asta. Smulgerea spiritului din fizic eclipsa chiar şi cea mai acută durere, pentru că este simţită de suflet mai puternic decât în trup. Pregătindu-se, privi în jos. În Nemehyan era noapte. Trupul său fusese înfăşurat într-o robă albă, de doliu, cu dragonul nalenian brodat cu negru. Zăcea pe vârful celei mai mari piramide din oraş, iar oamenii urcau pe trepte, treceau pe dinaintea lui şi apoi coborau, formând un şir lung. Membri ai expediţiei Lupului furtunii se amestecau degajaţi printre amentzutlii. Anaeda Gryst, Nauana şi Shimik erau cel mai aproape de trupul său. Cele două femei vorbeau cu cei care treceau pe lângă el. Deşi arboraseră expresii curajoase, le putea simţi durerea. Anaeda se întindea din când în când şi o cuprindea pe Nauana de umeri, sau îi mângâia părul, iar asta părea suficient să o împiedice pe iubita sa să se dizolve într-o mare de lacrimi. Chiar şi de la această distanţă putea simţi durerea Nauanei. Îi atinsese esenţa, iar ea o atinsese pe a sa. Suferinţa despărţirii o rodea pe dinăuntru şi se alătură frustrării lui Jorim. Ar fi vrut să se întindă şi să o atingă, dar trupul său nu-i mai răspundea. Sunt un zeu. Cum aş putea fi împiedicat? Shimik, prin contrast, părea calm şi chiar fericit. Fennul stătea lângă capul său, dar nu părea deloc tulburat. Bolborosea pentru el, aşa cum făcea adesea, şi-i vorbea lui Jorim de parcă ar mai fi fost 945

acolo. Chiar mai mult, ultima oară când îl văzuse, fennul era alb. Acum blana i se întuneca, iar pielea de pe mâini şi picioare dobândea o nuanţă aurie. Shimik privi în sus, spre ceruri, şi zâmbi. Îşi ţinea mâinile în sus. — Jrima, Jrima, Shimik vineee. Nauana se aplecă şi-l luă în braţe. Jorim se uită spre sora sa. — Ei mă cred mort. — Te-au văzut murind, zâmbi ea. Moartea ta a fost, cu adevărat, spectaculoasă. Ai acceptat moartea ca să-i fereşti pe ei. Grija se aşteptase să se ospăteze cu amentzutlii şi în loc i-ai dat resturi. — I-am oferit propriile sale creaţii. — Nu. — Dar l-am văzut acolo. Zoloa al amentzutlilor este Grija. — Oh, asta-i adevărat. Pândea pe acea câmpie a morţii, devorând suflete. — Le-aş fi devorat pe toate, dacă nu s-ar fi amestecat fratele nostru. Ador să văd cu câtă disperare mi se roagă oamenii, implorându-mă să nu-i iau. Ce picant. Înveşmântat într-o robă cenuşie. Grija se materializă de partea cealaltă a găurii, înalt şi subţiratic, cu părul scurt, ochi negri şi dinţi ascuţiţi. — Ştii că ai fi încă jucăria mea, dacă cei pe care i-ai salvat nu s-ar ruga atât de fierbinte pentru tine. Jorim scutură din cap în timp ce expresia de pe faţa lui Grija se întunecă. — Rugăciunile de mulţumire n-au fost niciodată pe gustul tău, nu-i aşa? — Nu, dar nu contează. Ţi-aş fi permis, de data asta, să te întorci acasă. — Câtă bunătate. Şi de ce-ar fi altfel acum? Zeul morţii se duse până la marginea balconului şi arătă jos, sub cercul palatelor. — Uită-te acolo. — Marea Întunecată, dădu el din cap. — Mai jos. 946

Jorim se apropie de marginea balconului şi-i studie străfundurile. Apa întunecată nu se limpezi prea mult când privirea sa străpunse hăurile. Acolo, la peste un kilometru adâncime, o piatră strălucea cu o furie opalescentă. În ea pulsa energia, încet, la început, apoi tot mai frenetic. Simţi că era o bătaie de inimă, una care pulsa fără ritm, motiv sau scop, dar nu fusese întotdeauna aşa. Nici nu va mai fi. — Abandonează-ţi omenescul din tine, Wentiko, mârâi Grija, cele ce se întâmplă aici sunt prea grave ca să te laşi prins în gânduri minore. Acela-i Nessagafel. Se trezeşte. — Nessagafel este un cuvânt viruk, clătină din cap. Nu-l cunosc. — Cândva îl ştiai. Toţi îl ştiau, spuse Tsiwen şi se cuprinse cu braţele părând că se micşorează. Lumea îl cunoştea şi tremura. — Nessagafel este cel de-al zecelea zeu, ori primul zeu, depinde cum preferi să vezi lucrurile, îşi ridică Grija fruntea şi adulmecă. S-a încarnat într-un viruk şi-a ridicat un imperiu. A ajuns puternic şi-a încercat să ne supună pe toţi. A trebuit să-l distrugem, şi-am şi făcuto. — L-aţi omorât? — Chado şi Quun l-au rupt în bucăţi, dădu Zeul Morţii din cap. De-asta, în Zodiacul omenesc, îşi împart prada. — Dar dacă e mort, cum de mai poate veni înapoi? De ce l-ai lăsat să scape de pe tărâmul tău? — Nu l-am lăsat, vorbi Grija cu nările fremătând. S-a întâmplat ceva. Altcineva m-a sfidat şi-a scăpat, iar Nessagafel a dispărut şi el. Acum încearcă să-şi recapete puterea şi când se va întâmpla asta, ne va ucide pe toţi. — Cum îl putem opri? — Nessagafel este încă ancorat pe tărâmul meu, iar cea care mi-a scăpat este cheia. E moartă, dar nu chiar moartă. Când va fi din nou a mea, portalul se va închide şi el va fi prins în capcană. Oricum, ea e dincolo de raza mea de acţiune, dar nu şi a ta. — Cine-i? — Sora ta omenească, Nirati, zâmbi cu răceală Zeul Morţii. Omoar-o din nou, Wentiko, sau tot ce cunoaştem va pieri.

947

58 Ziua a 3-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Deraelkun, Ţinutul Faeut Erumvirine Uşa camerei mele se dădu la o parte. Abia dacă am auzit icnetul, mai mult pentru că Pasuram Derael îşi menţinea, politicos, vocea scăzută decât din cauza vreunei probleme cu urechea cusută la loc. M-am întors încet spre uşă şi i-am oferit lui şi tatălui său o plecăciune rapidă. Contele, al cărui trup palid şi slăbit de boală ar fi putut folosi umbrele pentru a se ascunde privirii, se uită cu atenţie la mine. — Doctorul spune că nu te vei da jos din pat cel puţin câteva zile. Urardsa termină de înfăşurat o buclă a bandajului din jurul pieptului meu. — Firul îi e subţire, dar încă puternic. — E încă încurcat? am întrebat privind la gloon. — În unele locuri. Am clătinat din cap, apoi m-am întors spre gazda mea. — Ştiţi ce sunt. Misticii sunt fie binecuvântaţi, fie blestemaţi cu o viaţă dincolo de întinderea anilor noştri. Noi avem tendinţa de a ne vindeca mult mai repede decât ceilalţi. Am tuşit şi m-am strâmbat, dar erau suficient de bine crescuţi încât să se prefacă a nu fi observat. Pasuram împinse scaunul cu rotile al tatălui său în camera mea. Nu îi era uşor, din moment ce tânărul încasase o săgeată în coapsă, iar tatăl său ţinea în poală un pachet gros, învelit într-o bucată de piele. Nu m-am oferit să-l ajut pe fiu, pentru că nu voiam să-l dezonorez în faţa tatălui. Adevărul era că dintre noi trei, uniţi într-o negare mutuală a slăbiciunii noastre, Pasuram era cel mai puternic. Gloonul se ghemui într-un colţ şi privi. Contele aştepta în centrul încăperii în timp ce fiul său aduse 948

scaune pentru amândoi. Pasuram se puse lângă tatăl său, cu piciorul stâng întins, iar eu m-am aşezat vizavi de bătrân. Fiul plasase scaunul suficient de aproape ca să pot auzi, aşa că am înclinat capul în semn de mulţumire, din moment ce urechea mea tăiată şi nu şoaptele molatice ale tatălui său va face ascultarea dificilă. — Jaecaiserr Moraven Tolo, te cunosc de când eram foarte tânăr. Am anticipat de multe ori că voi avea această discuţie cu tine, pentru că odată ce-am auzit povestea pe care ţi-o voi împărtăşi, am ştiut că acest pachet ţi-era menit. Nu ar putea fi nimeni altcineva, dar instrucţiunile primite au fost foarte precise şi, până ieri, n-am putut fi credincios datoriei înmânate mie. Am rumegat cu prudenţă cuvintele lui, dând încet din cap şi permiţându-i să-şi tragă răsuflarea. — Ce-am să-ţi spun acum s-a transmis în familia Derael timp de două sute şaptezeci de ani, de la tată la fiu, de la soţ la soţie, în cadrul unei datorii considerate la fel de sacre precum păzirea acestei trecători. Ceea ce ţin aici, în poală, a zăcut în muzeu tot timpul, cu excepţia a două ocazii când pândea pericolul şi n-am putut risca să fie luat ca pradă. Ochii cenuşii ai contelui se rotiră către fiu. — I-am spus recent lui Pasuram ceea ce vei auzi şi s-a gândit imediat la tine. Mi-am plecat capul spre amândoi. — Ce-mi povestiţi îmi face onoare. Să mă bucur de o asemenea înaltă consideraţie este mai mult decât îşi pot imagina majoritatea dintre xidantzu. — Dar tu eşti mai mult decât un xidantzu, Moraven Tolo, zâmbi contele, dar efortul îl costă destul de mult. Cu multă vreme în urmă, la Deraelkun a sosit un om. A apărut pe aici, pur şi simplu a apărut, fără să fi fost primit, şi a adus acest pachet. Îşi spunea Ryn Anturasi şi a cerşit unuia dintre strămoşii mei un favor pe care promisese că-l va întoarce. „Acceptaţi asta, iar Tsatol Deraelkun nu va cădea niciodată.” Cred că favorul a fost răsplătit prin acţiunea ta de ieri. — Ştiţi că kwajiinii se vor întoarce, dar de astă dată cu mai mulţi războinici şi un general mult mai isteţ, am clătinat din cap. Deraelkun încă ar mai putea cădea. 949

Jarys Derael îşi drese vocea. — Întotdeauna am ştiut, jaecuiserr. Noi n-am încercat altceva decât să mai tragem de timp până atunci. — Pentru duşmanii voştri, timpul necesar cuceririi cetăţii va părea o veşnicie. Contele se încumetă să încuviinţeze din cap şi am fost aproape sigur că nu va mai putea să şi-l ridice. Reuşi, însă avea nevoie să-şi tragă sufletul. Am aşteptat şi, fără îndoială, cu toţii ne-am bucurat de izul dulceag al alifiilor tămăduitoare, folosite pentru ungerea diverselor noastre răni. — Aş vrea să am forţa de a-ţi înmâna acest pachet. Vom spune tuturor că este un dar din partea Deraelkunului, o parte din istoria noastră, pentru că a stat aici în muzeu. A fost păstrat împreună cu o armură străveche, una de dinaintea Urgiei. Armura a fost lăsată aici de către bastardul imperial care a umilit un Prinţ Moştenitor într-un exerciţiu militar, aşa cum ai făcut tu ieri cu kwajiinul. Pasuram trase pachetul de sub mâinile tatălui său şi mi-l întinse. L-am lăsat să zacă pe coapse. Încă mai puteam simţi căldura mâinilor contelui, dar totuşi prea puţină încât să cred că omul ar mai avea mult de trăit. — Ce vi s-a spus? l-am privit pe Jarys drept în ochi. — Că într-o bună zi, un bărbat va sosi la Deraelkun. Va fi tânăr, dar foarte bătrân, vechea formulă pentru a descrie pe cineva devenit Mistic. Ar putea fi un înţelept, dar şi de o îndrăzneală nebunească. Am izbucnit în râs la ultima parte a descrierii. Nu şi contele. — Ni s-a mai spus că va râde când va auzi că este descris aşa. M-au trecut toate sudorile. — Şi altceva? — Ni s-a spus că nu va fi din sângele familiei Derael şi că oricine altcineva pretinde că acest pachet i se cuvine, nu este omul căruia îi este menit cu adevărat. Contele ridică un deget tremurător. — Deschide-l. Am desfăcut şnurul purpuriu, împletit, care lega pachetul. Chiar înainte să fi început să dau la o parte acoperământul de piele, am 950

ştiut ce conţinea. Desigur, fiind jaecaiserr, simţind conturul săbiilor chiar şi prin pielea groasă, nu era cine ştie ce pentru mine. Şi ce săbii minunate erau. De la mâner şi până-n vârf aveau un metru jumătate. Tecile de lemn erau stacojii cu negru, cu decoraţiuni de aur şi acoperite cu un strat limpede de lac. Modelele de pe ele se potriveau cu şnururile împletite care protejau mânerul, iar mânerele şi tecile erau acoperite cu un tipar în dungi de tigru. Sub şnururile fiecărui mâner, fusese fixată o amuletă de bronz cu tigrul la pândă, legându-l pe războinicul stăpân al lor de Chado, şi transformându-l într-un morythian. Gărzile de la mânere, de forma unor discuri, dezvăluiau mai multe despre săbii chiar înainte să scot vreuna din teacă. Pe bordura fiecărui disc era Zodiacul, însă Chado nu ocupa locul de cinste, în vârful lamei. Îi fusese dat unui dragon, cel imperial. Săbiile datau din vremuri cu mult înaintea Urgiei. Gărzile şi împletitura de pe mâner indicau, de asemenea, că săbiile aparţinuseră unui membru al gărzii personale imperiale. M-am ridicat încet şi am dezvelit o lamă cu mâna stângă. Oţelul argintat ieşi cu uşurinţă din teacă, nu doar aşa cum ar fi făcut-o o armă lucrată cu precizie, ci într-un fel potrivit numai pentru mâna mea. Perfect echilibrată, simţeam sabia ca pe o prelungire a braţului. Cu ea în mâna stângă şi cealaltă în dreapta, n-aş cunoaşte înfrângerea. Decât prin trădare. În minte-mi explodară gânduri şi amintiri. Mi-am amintit ziua de dinainte, dar din alte vremuri, când m-am confruntat cu un bărbat înalt şi negricios, purtând un coif cu ursul încoronat. Ne-am luptat pe aceeaşi insulă din faţa fortăreţei Tsatol Deraelkun, timp de câteva ore, schimbând lovituri, fără să fi provocat sângerări, dar ne feream, pentru că nu voiam să ne rănim unul pe celălalt. Chiar şi aşa, ne-am apropiat tot mai mult, îndrăznind să mai retezăm câteo şuviţă, să radem câte-un petic pe braţ sau picior. Ne complăceam într-un joc destul de periculos, dar trebuia să-l jucăm. Iar apoi, altă dată, beznă şi o bucată de sabie în pieptul meu. Ar fi trebuit să simt oţelul rece, dar îl percepeam ca topit. Frânsese coaste şi găurise în plămân. Îmi puteam auzi respiraţia şuierându-mi din 951

piept, în timp ce încercam să privesc peste umăr, să văd cine mă lovise, dar n-am putut. Singurul indiciu asupra identităţii lui era un „îmi pare rău”, şoptit cu blândeţe, şi foşnetul grăbit al paşilor, pe când îşi afla salvarea. M-am lăsat dintr-odată în scaun şi-am privit spre lamă. Mi-am văzut oglindirea în ea, distorsionată şi răsucită, dar, totuşi, recognoscibilă. O mai văzusem adesea înainte, în acea sabie, încât nu puteam să nu ştiu cine sunt. — Conte Derael, spuneţi-mi, cui i-au aparţinut aceste săbii. — Comandantului gărzii ultimului împărat. A trecut pe aici împreună cu Împărăteasa Cyrsa şi-a murit în Ixyll. — Virisken Soshir. — Chiar el. M-am uitat spre bărbatul pe moarte. — Ştiţi că mi-aţi înapoiat săbiile pe care le-am avut în Ixyll. Ochii săi spălăciţi se mijiră. — Dacă-i adevărat, atunci există un mesaj pentru tine. — Care este? — Datoria ta faţă de coroană n-a fost îndeplinită. M-a străfulgerat un junghi şi ultima fărâmă de ceaţă mi se limpezi din minte. Ştiam două lucruri, la fel de sigure ca faptul că soarele răsărea dimineaţa şi apunea seara. — Prinţul Nelesquin s-a întors. Râvneşte la ce-a râvnit mereu. Ea s-a temut dintotdeauna că va reveni să pretindă imperiul, am spus şi am ridicat lama descoperită. Sunt Virisken Soshir. Va urca pe tron numai peste cadavrul meu. — O alegere nefericită de cuvinte, Maestre Soshir, se zgâi gloonul la mine cu toţi cei şapte ochi. Acum ştii cine eşti. Eşti liber să mori.

952

59 Ziua a 4-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 162-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Pelyn, Deseirion Lui Keles Anturasi i se părea că şi dacă fiecare supravieţuitor din fortăreaţă l-ar fi învelit cu o pătură, tot nu l-ar fi putut opri să tremure. Stătea pe parapetul de pe zidul din nord, uitându-se jos, în curtea interioară. Oamenii, încă în armuri, încă în floarea vârstei, se mişcau de colo-colo, aliniind morţii, îndreptându-le membrele şi salutându-şi fraţii de arme căzuţi în luptă. Iar toate i se păreau fără noimă. Deşi nu ştia ce făcuse, ştia că o făcuse. Spera, pe când soarele dispărea dincolo de linia orizontului, că imaginea fortăreţei se va destrăma. Spera ca totul să fi fost doar o iluzie. Nu putea fi acolo, însă putea vedea în şanţul de apărare dansând sclipirile luminii solare, încă auzea flamurile fluturând în vânt şi zgomotul puternic, precis, al paşilor oamenilor, care, cu ore în urmă, de-abia dacă ar fi reuşit să-şi târşâiască picioarele, epuizaţi. Felul cum se purtau unii cu alţii îl uluia. Se adunau în grupuri – pe familii, presupunea el, dacă se lua după blazoanele de pe armuri – dar nu mai erau câte-un bunic chemându-şi copiii în juru-i, sau mătuşile bătrâne, consolându-se una pe cealaltă. Aceşti oameni deveniseră războinici. Unii reveniseră la o viaţă ştiută de ei cândva, alţii deveniseră ceea ce încetaseră de multă vreme să mai viseze că ar putea fi. Iar copiii... copiii crescuseră transformându-se în acei soldaţi din legendele despre perioada imperială. Unii scăpaseră transformării, însă îl atinsese chiar şi pe Rislet Peyt. Ministrul mic de statură se făcuse un războinic capabil să mânuiască o sabie mare, pentru ambele mâini. Despicase în două una dintre bestiile cu patru braţe. Făcând asta, se alesese cu un braţ rupt, iar acum era acolo, cu mâna într-o eşarfă, glumind împreună cu oamenii care-i fuseseră înainte gărzi personale. 953

Keles îşi strânse mai bine pe umeri pătura neagră, însă mâinile sale rupte se umflaseră în aşa hal încât deveniseră de nefolosit. Toate erau isprava sa, dar nu mai putea face lucrurile la loc şi nici n-ar mai fi putut săvârşi încă o dată aşa ceva. Tot ce-şi amintea era că ştia că trebuia să facă ceva şi că se revoltase împotriva situaţiei după ce atâţia oameni fuseseră hărăziţi pieirii. Cumva, trebuie că am atins magia. Însă această explicaţie sfida logica. Era doar un cartograf. Adevărat, lucrase mai mult ca inginer, aducând schimbări în Felarati, însă făcuse doar lucruri deprinse de el ca abilităţi secundare, în urma activităţii lui principale: cartografia. Erau lucruri pe care nu se putuse abţine să nu le înveţe şi multe le asimilase fără să-şi dea seama. Asta ar fi putut explica ce se întâmplase cu fortăreaţa însăşi, dar nu şi ce se petrecuse cu oamenii. Deşi încerca din răsputeri să găsească o explicaţie, nu reuşea. Nici chiar eventualitatea întortocheată ca dorinţele lor comune de a evita moartea să se fi combinat cu speranţa lui că i-ar fi putut salva – făcându-i pe toţi să fie atinşi de vrajă şi schimbaţi astfel – nu rezista. Poate că ar fi fost valabil pentru adulţi, dar nu şi pentru copii. Ceea ce provocase schimbările în oameni avusese efecte şi mai rele asupra copiilor, pentru că deşi aceştia deveniseră adulţi, nu aveau nici o amintire sau experienţă din anii care ar fi trebuit să treacă pentru ei. Şi ca lucrurile să fie şi mai bulversante, majoritatea supravieţuitorilor erau îmbătaţi de victorie şi, în afara celor ce deciseseră să se ofere voluntari pentru serviciul de santinelă, rătăceau doi câte doi pentru a se bucura de experienţe carnale necunoscute până atunci, ori îndelung uitate. O umbră căzu asupra lui şi privi în sus, spre Rekarafi. — Ştii ce s-a întâmplat? — La început nu mi-am dat seama. — La început? Virukul arătă spre apus. — În Ixyll am scăpat dintr-o furtună devastatoare intrând într-o peşteră. S-a dovedit a fi un mausoleu. — Îmi amintesc. — Erai sigur că acolo există o încăpere dincolo de un perete. 954

Borosan şi cu mine ţi-am spus că am căutat. Nu ai crezut şi ai desenat o hartă pentru a ne arăta ce ne aştepta de cealaltă parte. Virukul se lăsă pe vine şi scrijeli pe piatră o hartă grosolană. — Când ai făcut asta, Moraven şi Ciras au reacţionat imediat. Am simţit şi eu. Ne-am pus din nou în mişcare. Prima dată, ne-a dus furtuna. Tu ne-ai adus înapoi. — Ne-am deplasat prin desenarea unei hărţi? simţi Keles cum păleşte. Rekarafi încuviinţă din cap. — De ce nu mi-ai spus? Aş fi putut să-mi desenez uşor calea de scăpare din Felarati dacă aş fi ştiut. — Nu, n-ai fi putut, râse virukul. Atunci nu ştiai ce faci. Nu ştii nici acum ce-ai făcut noaptea trecută. Ai atins magia, Keles, vrăji foarte puternice, dar nu ştii cum să le controlezi. — Aş putea învăţa? Mi-ai putea învăţa tu? Rekarafi îşi închise ochii şi-şi înălţă capul, lăsând vântul să-i treacă prin coama-i neagră. — A existat o vreme când magia era atât de răspândită în lume, încât ar fi fost foarte simplu să săvârşeşti ceea ce-ai făcut tu. Virukii stăpâneau această magie, însă în acest control a existat o fisură. Ne-a distrus imperiul. Puţinul ştiut de mine nu ţi-ar servi aproape la nimic. Ai descoperit de unul singur această putere. Va trebui să înveţi şi cum să te controlezi pe tine însuţi. — Şi dacă fac vreo greşeală? — Te va omorî, ridică virukul din umeri. — Ce reconfortant. — Este un îndemn la prudenţă. — Prudenţă, da, dădu Keles din cap. Aceasta-i cealaltă problemă în ce-i priveşte pe toţi. Oamenii se uită la mine şi sunt îngrijoraţi. Respectuoşi, dar temători. Cui îi e mai multă frică de ce s-a petrecut aici, azi noapte, lor sau mie? — Cei-fără-Ochi se tem cel mai tare, slobozi Rekarafi un hohot gros. — Aici ai dreptate. Virukul îşi lăsă mâna pe umărul său. — Iar tu ai câştigat concursul nostru. Ai mişcat mai multe pietre 955

decât mine. De ani de zile un viruk n-a mai fost umilit de un om în asemenea hal. — Şi vor mai trece alţi câţiva până se va întâmpla din nou, Rekarafi. — Ai milă, zâmbi el. Să fii umilit este o experienţă interesantă, dacă ajungi să-i supravieţuieşti. Virukul se retrase când Tyressa urcă treptele de piatră, apropiindu-se de Keles. Aducea un lighean şi un urcior. Pe umărul ei erau îngrămădite bandaje. Îngenunche lângă el şi-şi lăsă povara pe piatră. — Trebuie să se ocupe cineva de mâinile tale. — N-au nimic. — Uiţi de datoria mea faţă de Prinţul Cyron. Sunt răspunzătoare pentru tine. — Eşti sigură că vrei să-ţi asumi această responsabilitate pentru mine? Expresia de pe faţa Tyressei se înăspri. — Nu am de ales. Mâinile. Keles se încruntă, apoi lăsă să-i alunece pătura. Îi arătă mâinile, însângerate, sfâşiate, umflate şi învineţite. Se crispă când i le luă întrale sale, dar refuză să lase să-i scape vreun geamăt. I le puse jos, în lighean, apoi turnă apă în el, iar prin mâinile sale trecu un impuls dureros. Tyressa udă o cârpă, apoi îi ridică din apă mâna dreaptă. Începu so frece uşor, ţinându-l de încheietură. Se smuci la prima atingere a cârpei, însă ea-şi mări strânsoarea. — Nu te împotrivi, va fi şi mai rău. — Îmi pare rău. Doare. — Aşa ar trebui. Ţi-ai zdrelit mâinile rău de tot. Keles încercă să scoată un hohot de râs, însă istoveala i-l înăbuşi din faşă. — Ciudat că pot schimba oamenii aşa cum am făcut-o, dar nu-mi pot vindeca mâinile. — De ce-i aşa de ciudat să nu poţi face lucruri pentru care n-ai nici un talent sau pregătire? Ea-i clăti mâna, îndepărtând noroiul şi sângele închegat, iar 956

tânărul avu o mai bună privelişte asupra rănilor decât ar fi vrut. — Suntem cu toţii ceea ce suntem. Nu-i uşor de schimbat. — Dar am făcut-o şi nu ştiu nici măcar cum sau de ce. Femeia keru privi jos, înspre curte. — Cauţi să afli de ce, Keles. I-ai schimbat ca să poată trăi. — Pentru ca toţi să trăiască. Ei. Tu. Jasai. Rekarafi. — Rectific. Îi aşeză mâna dreaptă în apă şi începu să se ocupe de cea stângă. — Există lucruri pentru care nu am nici un antrenament şi nici înzestrare. — Mie-mi pari destul de înzestrată, Tyressa. Ea se opri şi-l privi în ochi. — Ceea ce mi-ai spus deunăzi... — Nu trebuie să spui nimic, clătină el din cap. M-am maturizat, dar, uneori, mă năpădesc visele copilăriei. — Nu asta ai spus. — Au! se strâmbă Keles. Poate ar fi trebuit. Asta-i ceea ce ai auzit. — Nu asta am auzit. A fost ceva pentru care nu sunt înzestrată, nici pricepută. Sunt o keru de ani de zile şi-am visat să fiu aşa şi mai multă vreme. Iar tu ştii că am dorit ca poporul meu să găsească o cale să scape din starea de naţiune captivă. Toate acestea sunt lucruri din afara mea. Sunt lucruri pentru care sunt dispusă să lupt şi să mor. — Înţeleg. — Atunci înţelege şi asta: aceste chestiuni m-au împiedicat să iau în considerare alte lucruri. Le-am dat pe toate la o parte. Dorinţe. Simţăminte, zise ea, apoi privi spre mâna lui. Când ai vorbit cu mine n-am putut... oftă din greu, iar umerii i se lăsară puţin. Când ai fost un războinic atâta timp, tot ceea ce nu eşti pregătit să înfrunţi pare un atac. Parez. Ripostez. Mă feresc şi mă desprind. — Ai crezut că te-am atacat? — Nu atac, în nici un caz, dar m-am simţit luată prin surprindere. — Cred că asta spune tot, dădu el încet din cap. Deci, ce-ai spus despre ce simte Jasai pentru mine n-a fost adevărat? Tyressa îi lăsă, din nou, mâna stângă în apă. — Este adevărat, Keles. Te iubeşte şi-ar face orice-i stă în putinţă pentru a o ascunde, deoarece crede că şi eu te iubesc. 957

— Mă iubeşti? — Nu-i ceva pentru care să fiu înzestrată sau măcar antrenată. Keles îşi retrase mâinile din apă şi le încrucişă cu grijă pe piept. — Încă mai vezi asta ca pe un atac, nu-i aşa? — Există vreo nouă sute nouăzeci şi nouă de motive pentru care ar trebui s-o iubeşti. Ţi-ar fi o soţie bună. — Are un soţ, râse Keles. Iar acum are mâini mai bune decât ale mele. — Să te iubesc nu face parte din misiunea mea. — Dar te-ar împiedica să ţi-o îndeplineşti? îşi miji el ochii. — Deja m-a împiedicat. — Poftim? — Dacă aş fi făcut ceea ce mi-a ordonat Prinţul Cyron, ai fi mort deja, îşi ridică Tyressa bărbia.

958

60 Ziua a 4-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunjiqui, Anturasixan Furia se aduna pe fruntea lui Nelesquin precum norii de furtună deasupra orizontului dinspre nord-vest. Nirati ştia că el nu o observase, pentru că faţa i se lumina când dădea cu ochii de ea. Întotdeauna se întâmpla, şi o făcea fericită. Nu-i plăcea să-l vadă supărat, o înspăimânta. Nelesquin îşi cercetă pietrele pentru ghicit. Cele negre şi albe căzuseră într-o formulă pe care ea n-o recunoscu. Cele negre se grupaseră împreună. Un număr mai mic de pietre albe se adunaseră şi ele, însă semnificaţia lor îi scăpa. — Ce te tulbură, iubitule? Bărbatul întunecat îşi înălţă capul, iar zâmbetu-i înflori puţin cam prea repede. — Nu atât că m-ar tulbura pe cât mă nedumereşte, scumpa mea. Mă tem că au apărut unele probleme şi mi-e necaz că n-am avut nici o şansă reală de a le preveni. — Dar ai fi făcut-o dacă ai fi putut? — Bineînţeles, spuse şi arătă spre pietrele negre, strânse laolaltă. Am înregistrat un recul în Erumvirine. Cred că Gachin Dost şi-a depăşit ordinele şi, ca urmare, a avut de suferit. S-ar putea chiar să fi murit. Nirati şi-l amintea pe conducătorul durranian cu pielea albastră. — Îmi pare rău. — Este păcat, deşi i-ar oferi lui Keerana o şansă. Gachin a fost un bun conducător, dar Keerana este mult mai adaptabil. Cu dovezile de apreciere pe care le-am încărcat la bordul navei ca să-i mulţumesc, va găsi el o cale de a străluci în serviciul meu. Nelesquin adună pietrele şi le strecură într-un săculeţ de piele. Se ridică, apoi îi întinse mâna dreaptă. Ea o luă şi porniră în sus, pe deal, 959

spre golful unde aştepta Ursul Încoronat. Plutea în golf ca o raţă, înconjurată de nenumăraţi boboci, gata să plece în larg, spre nordvest, spre Erumvirine. Nirati ezită, cu respiraţia îngheţată în piept. Atât de multe nave. Fiecare gemea de soldaţi şi maşinării de război; nimic n-ar fi putut rezista în calea forţelor lui. Îşi dădu seama că fusese o meschinărie din partea ei că nu se preocupase mai pe larg de ce făcea el, pe când se concentra asupra Erumvirinei, dar acum că forţele sale se vor îndrepta spre nord şi vor ataca Nalenyrul, simţea un ghem în stomac. Putea vedea cum Moriande va fi zdrobit. Mama e acolo, în Anturasikun, poate şi Keles şi Jorim. Şi unchiul Ulan şi verişorii mei. Tot aşa cum durranienii lui Nelesquin nu vor mai fi înfrânţi, nu exista nici o şansă de oprire a invaziei. Chiar dacă ar putea să-l abată de la cele Cinci Principate în prima instanţă, el tot şi-ar restabili imperiul şi oricine i-ar sta în cale ar fi nimicit. Îşi dădu seama, dintr-odată, că şi ea s-ar număra printre ei. Nelesquin zâmbi larg, strângându-şi pumnii pe şolduri. — N-a mai existat niciodată o asemenea flotă. Nici măcar cea care i-a adus pe Oamenii Adevăraţi, nici a lui Taichun nu pot rivaliza cu a mea. Au avut victorii cu mai puţin şi nu erau aşa vrednici. Cum să nu învingem? — Nici nu merită să te întrebi aşa ceva, iubitule, pentru că nu există răspuns, zâmbi Nirati. Se aplecă şi o sărută cu blândeţe. — Tu vei fi împărăteasa mea, Nirati, singura mea soţie. Vom face acest imperiu mai măreţ decât cel care s-a prăbuşit. Cu siguranţă mai măreţ decât al lui Taichun. Va rivaliza cu Imperiul Viruk şi chiar îl va depăşi. Chipul tău va fi pe toate monedele bătute până la Aefret şi mai departe. Mulţimi fără număr se vor pleca înaintea ta şi te vor venera. — Voi fi împărăteasă sau zeiţă? — Oricare sau amândouă, şi, indiferent de asta, vei fi venerată, scoase el un hohot sonor, iar sunetul se rostogoli din deal în deal. Vino, este vremea să urcăm la bord. O luară spre ţărm, ţinându-se de mână, apoi spre debarcaderul la care era ancorat Ursul Încoronat. Nava, cu cele nouă catarge înalte 960

ale sale, ascundea promontoriul îndepărtat şi părea să fie ea însăşi o întreagă lume. El se întoarse şi-i zâmbi, luându-i mâna dreaptă într-ale sale. — Vino, Nirati, vom pleca spre noul nostru imperiu şi spre venerarea menită nouă. Zâmbi şi ea şi păşi în urma lui, apoi se opri brusc, de parcă s-ar fi izbit de un zid. Mâna ei alunecă din strânsoarea lui, iar ea îşi reveni din coliziune. Căzu pe spate, dur. Îşi ridică mâna stângă la faţă şi-şi atinse buza superioară. Şi-o luă de-acolo umedă şi înroşită, dar nu simţea să-şi fi spart nasul. Nelesquin se holbă o clipă, apoi îngenunche lângă ea. — Ce s-a întâmplat, iubito? — Nu ştiu. O luă în braţe şi începu să meargă spre navă. Umărul ei stâng lovi o barieră invizibilă şi căzură amândoi. Nelesquin se întoarse, mergând lateral, dar vârful picioarelor ei se loviră de zidul nevăzut. Se dădu înapoi şi o lăsă din nou jos, apoi trecu de barieră fără nici o dificultate. — Nu înţeleg. — Nici eu, zise ea şi se frecă la umăr. — Ah, stai, privi Nelesquin dincolo de ea, spre dealul pe care coborâseră. Nu vrea să te lase să pleci. Nirati se întoarse. Bunicul ei stătea pe creasta dealului, ţinând-o pe Takwee de mână. Femeia le făcu semn şi amândoi îi răspunseră. — Poate să mă oprească să plec? — El a creat Anturasixan, aşa că funcţionează după reguli numai de el cunoscute, râse Nelesquin. A creat Kunjiqui ca pe un sanctuar pentru tine, pentru a te proteja de lumea care te-a rănit. S-ar putea să nu ştie, dar nu te va lăsa să pleci dacă el crede că ţi-ar face rău. Tot ceea ce spunea Nelesquin avea înţeles pentru Nirati, dar nu era sigură că pătrunsese în miezul lucrurilor. Se întâmpla şi altceva, pentru a fi ţinută în Kunjiqui. Nu voia să insiste asupra acestui aspect, dar ştiind, simţi că i se face frică. — Îi înţeleg motivele, pentru că nici eu nu te-aş răni, îşi înăspri Nelesquin privirea. Voi transforma lumea într-un loc care nu te va mai vătăma niciodată. 961

Nirati se întoarse şi-l privi. — Tot te mai duci? El încuviinţă solemn din cap. — Evenimentele descifrate de mine în pietre sunt puţin mai dureroase decât ţi-am povestit. În ele, am desluşit, o clipă, arătarea unui vechi duşman care se întoarce pentru a mă înfrunta. El a fost cauza problemei lui Gachin, iar dacă nu este eliminat, ar putea crea necazuri. — Dar nu eşti în pericol? Hohotele sale răsunătoare o liniştiră. — Nu, iubito. Am luat măsuri, cu mult timp în urmă, pentru ca nici el şi nimeni altcineva să nu mă poată atinge. Îşi întinse mâna prin barieră. — Pentru că te iubesc, sunt chemat departe. Mă voi întoarce pentru tine, Nirati Anturasi. Tu eşti împărăteasa mea, iar eu voi deveni împăratul vrednic de dragostea ta. Ea-i zâmbi curajoasă, îi luă mâna şi-l trase spre ea. — Ştiu că vei reveni, iubitule. Te voi însoţi cu spiritul meu. — Asta nu mă face să te sărut mai puţin. Braţele lui o învăluiră şi-o lipiră de el. Privi intens în ochii ei, apoi o sărută apăsat. Nirati se agăţă de el, nu pentru că ar fi vrut să-l împiedice să plece de la ea, ci pentru că ştia că nu-l va mai îmbrăţişa niciodată. Nelesquin întrerupse sărutul şi se desprinse din îmbrăţişare. Ea făcu un pas şi-şi sprijini mâinile de bariera aceea. Nelesquin zâmbi, apoi făcu o plecăciune spre bunicul ei şi spre ea. — Plec prinţ şi am să mă întorc împărat. — Atunci du-te cu curaj, zâmbi Nirati cu blândeţe. Bariera este moartea, dragoste. Du-te ca un viteaz, dar nu uita, devenind împărat nu ajungi nemuritor. Îşi strânse braţele în jurul trupului şi rămase acolo, privind până când navele dispărură dincolo de linia orizontului, iar Takwee veni so conducă acasă.

962

61 Ziua a 4-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Nici chiar norii plumburii, joşi, şi ploaia nu puteau diminua strălucirea Moriandei. Ploaia răpăia pe mantia Prinţului Pyrust, iar calul său împroşca apa din băltoace în timp ce călărea spre Turnul Dragonului. Trupele din Ixun ale Contelui Vroan controlau Poarta din Nord, iar Şoimii Umbrelor curăţaseră străzile. Se căzuse de acord că Pyrust intra în capitală pentru a-şi prezenta omagiile Prinţului Cyron, iar gărzile keru se ocupau de vânarea Ducelui Scior. Apariţia unei armate deseiene pe dealurile din nordul oraşului făcea pur şi simplu ridicolă orice idee de rezistenţă, şi mai erau şi acei nobili care admiteau că Nalenyrul căzuse ca o consecinţă a trufiei lui Cyron. În vreme ce cătase prin străinătăţuri legături comerciale pentru întărirea ţării, nu acordase atenţie ameninţărilor mult mai grave din apropierea casei. Pyrust nu avea nici o îndoială că această percepţie înţeleaptă va deveni epitaful istoric al lui Cyron şi doar foarte puţini se vor apleca asupra adevăratelor fapte din preajma căderii sale pentru a vedea cât de reală a fost miopia gândirii sale. Pe Pyrust nu l-a surprins să audă că prinţul supravieţuise tentativei de asasinat, deşi relatările difereau asupra felului în care se descurcase. Mama Umbrelor luase în derâdere nepriceperea asasinilor helosundieni, însă simţi că mai era vorba şi de altceva. Grija îi promisese o glorie măreaţă şi gloria de a pune capăt Dinastiei Komyr era, într-adevăr, foarte mare. Voise să-l ucidă chiar el, dar zeii şi circumstanţele uneltiseră să nu-i reuşească asta. Privi în sus şi de jur împrejur, spre clădirile de la marginea străzii, şi fu încurajat de privirile celor care-l urmăreau de după uşi sau obloane. Dacă vreun cuceritor ar fi mărşăluit prin Felarati, iar ordinele date ar fi interzis tuturor să-l privească, deseienii ar fi rămas 963

ascunşi prin case, până când ar fi putut ieşi din nou. Deprinderea ascultării poruncilor fusese cea care păstrase rânduiala în Deseirion, însă aici, în sud, spiritul şi iniţiativa creaseră o societate mult mai vibrantă. Le admira spiritul, şi, pentru prima dată, îşi dădu seama cu adevărat cât de dificilă va fi administrarea unui imperiu. Nu-şi permise să se lase copleşit de această problemă deoarece încă mai trebuia să lupte împotriva invadatorilor. Dacă-l învingeau, toate problemele imperiului nu ar mai fi însemnat nimic. Mai mult, birocraţia şi-ar continua funcţionarea, menţinând statul nalenian aşa cum ar trebui să fie. Era destul de sigur că, odată ce ar face cunoscută birocraţiei natura ameninţării dinspre sud, vor face tot ce le-ar fi stat în putere pentru a-l ajuta să-i distrugă pe invadatori. Însă ceea ce-l preocupa era faptul că birocraţii contribuiseră indiscutabil la pregătirea asasinatului şi uzurpării care ar fi urmat sub Ducele Scior sau Contele Vroan. Deşi birocraţii se dedicau, adesea, în primul rând îndatoririlor lor, ei nu puteau fi despărţiţi de sentimentele naţionaliste. Miniştri din Helosunde conduseseră ţara lor timp de ani de zile, iar el nu avea îndoieli că Marele Ministru Pelut Vniel ar pune bucuros mâna pe putere dacă Pyrust ar cădea în luptă. Birocraţia de aici a intrat de bună voie în jocurile politice. Începu să alcătuiască o listă scurtă cu indivizii pe care Mama Umbrelor va trebui să-i facă să dispară. Dacă se întâmplau la momentul potrivit, moartea lor nu ar fi chiar suspectă, însă ar încuraja supunerea în rândurile celorlalţi miniştri. De asemenea, moartea anumitor nobili nalenieni ar duce la dezorganizarea oricărei mişcări împotriva lui. O părticică din el se întreba dacă Cyron ar fi recurs la asasinate preventive dacă ar fi avut idee de amploarea complotului împotriva sa. În general n-ar fi cruţat pe nimeni dacă venea vorba de asta, însă prinţul se comportase într-un fel ciudat. Pyrust n-ar fi trimis grâne în Nalenyr. Cu toate că înţelegea motivele, tot o considera slăbiciune. Nu înfipsese pumnalul atunci când avusese ocazia, iar acum pierdea. N-am să fac o asemenea greşeală. Porţile Wentokikunului se deschiseră. Pyrust intră călare neînsoţit, apoi urcă treptele late spre porţile turnului. Descălecă 964

acolo şi-şi aruncă mantia. Trecu de uşile deschise în armura lui neagră, şiroind de ploaie, cu Şoimul deseian zugrăvit în aur. Avea cu el o singură sabie. Se minună cum reverbera sunetul paşilor săi în coridorul vast de la intrare. Când mai fusese înainte în Turnul Dragonului, venise ca oaspete, înveşmântat în robele oficiale, care-i restrângeau paşii. Îşi târşise picioarele pe toată lungimea coridorului spre sala tronului, trebuind să studieze picturile murale, care zugrăveau dominaţia naleniană asupra vecinilor, inclusiv Deseirion. Acum, imaginile deseiene fuseseră acoperite cu tapiserii ilustrând scene mai vechi, pe vremea când deseienii şi nalenienii se uniseră împotriva turasynzilor sau împotriva ambiţiosului prinţ helosundian. Prezenţa acestor tapiserii îi spuse că deşi Cyron s-ar putea să fie rănit grav, era departe de a fi pe ducă. Pyrust grăbi pasul, mergând pe holul spre sala tronului nalenian. Trecu de paravanul de lemn, apoi se opri în pragul uşii. Privirea sa urmărea linia covorului roşu, spre Tronul Dragonului. Se strădui să-şi ţină sub control reacţia faţă de cel care şedea acolo. Cyron fusese îmbrăcat în armură, însă nu purta nici coif, nici mască. Braţul său stâng se termina cu un ciot bandajat, din care mai picura sânge. Stătea cu spatele pe cât de drept putea, cu faţa cenuşie şi umedă de transpiraţie. O sabie în teacă era aşezată peste braţele tronului său, iar mâna sa dreaptă se odihnea pe mâner. Pyrust îşi scoase coiful şi masca, aşezându-le jos, lângă uşă. Făcu o plecăciune şi se apropie încet. Îşi revizui atitudinea, pentru că mersul său evoluase de la cel al unui cuceritor la cel al unei persoane care intra în camera unui bolnav. Se gândi o clipă apoi continuă să meargă înainte cu grijă, oprindu-se la trei metri de piciorul tronului. Cyron înghiţi în sec, apoi îşi linse buzele uscate. — Am fost sfătuit foarte serios să vă primesc în robele oficiale. Aş fi făcut-o, însă, pe cât de mult îmi displace să le port, le admir culorile. Sângele le-ar păta. — Robele dumneavoastră sunt magnifice, la fel oraşul şi ţara. — Nu prea mai sunt ale mele, spuse Cyron şi expresia de pe faţă i se înăspri. Am ţinut să vă primesc în armură. Mă veţi ucide şi n-avem 965

nevoie să se spună că m-am chircit de frică, ori că m-aţi înjunghiat pe la spate. — Armură sau robe, n-are importanţă, oricum se vor spune de toate, răspunse Pyrust şi-şi lăsă mâna stângă pe mânerul sabiei. Cât de gravă este situaţia în sud? — Am încercat să ascund asta de tine, zâmbi firav Cyron. — Aveai şi de ce. Mi-am golit ţara de toţi cei capabili să lupte. Iam unit pe helosundieni. Ne îndreptăm spre sud să luptăm cu invadatorii. — Vroan este cu voi? — Doar atâta vreme cât este util. — Distruge-i pe vestici, dădu prinţul nalenian din cap. — Am să-i las pe invadatori s-o facă, glăsui Pyrust, după care tăcu şi se uită prin sală, la lemnul auriu şi la ornamentele simple ale Tronului Dragonului. Încep să înţeleg de ce-ai devenit mulţumit de tine. — Dacă asta-i tot ce înţelegi, frate, atunci n-ai priceput nimic, replică Cyron cu o grimasă, apoi se strădui să se aplece înainte. Percepi cele Nouă ca pe un imperiu care necesită reunificarea. — La fel ca tine. — Dar eu am văzut mai departe. Uniţi ca popoare, în contact cu restul lumii, am putea învăţa şi instrui. Am putea face ca viaţa să fie mai bună, vorbi Cyron şi se lăsă încet înapoi pe tron. Războiul doar distruge, nu construieşte. — Nu noi am ales războiul, arătă Pyrust spre sud. — Nu, însă te vei folosi de el. Doar atât, să nu distrugi atât de mult încât să nu mai poţi reconstrui. Pyrust se opri o clipă, îngăduindu-şi să cântărească vorbele lui Cyron. Nu se aştepta ca el să se milogească pentru a-i fi cruţată viaţa şi era mulţumit că nu făcea asta. Îl surprinse, pe de altă parte, că-i oferea sfatul. Şi-a acceptat moartea, însă doreşte ca visul să-i supravieţuiască. Năzuinţele lui îl surprindeau pe Pyrust. Văzuse doar fragmente şi, pe când călărea spre turn, îl socotise drept o slăbiciune. Adevărul era că viziunea lui Cyron dincolo de imperiu era o batjocură la adresa miopiei lui Pyrust. Privise întotdeauna imperiul doar ca un imperiu. 966

Dar la ce mi-ar folosi să-mi văd numele pe monumente care ar fi zdrobite dacă imperiul n-ar fi susţinut? Dezvoltarea e tot ce l-ar putea susţine. Soldaţii sunt capabili să-l păzească şi să-l păstreze, dar războiul nu poate duce o cultură spre un viitor paşnic. — Am să tratez sugestia ta cu sinceritate şi-o voi analiza, spuse prinţul deseian cu o înclinare a capului. — Mulţumesc, zise Cyron imitându-i gestul, apoi îşi mută braţul drept astfel încât vârful sabiei să fie înclinat înainte. Teaca alunecă pe jumătate, apoi el o scutură îndepărtând-o cu totul. Zdrăngăni rostogolindu-se pe treptele podiumului. Pyrust îşi trase şi el sabia. — Ţi-aş cruţa viaţa pentru valoarea ideilor tale, frate, dar ai deveni sprijinul opoziţiei. Chiar şi după ce te ucid şi-ţi înfig capul într-o suliţă, la poartă, tot vor fi destui care vor spune că am ucis o dublură. Vei fi semnalat când la est, când la vest, ba prin munţii Helos, vei fi văzut însoţit de keru, care-ţi poartă în pântec copiii. Nam să scap niciodată de blestemul Komyr. — Să-mi ridic bărbia, să fie o lovitură curată? râse Cyron. Nădăjduiesc ca sabia ta să fie mai ascuţită decât a asasinului. N-aş vrea să supravieţuiesc primei lovituri. — Va fi repede, spuse Pyrust şi făcu un pas înainte, înălţând sabia, însă un foşnet la uşă îl făcu să se răsucească. O femeie zveltă, cu părul negru, într-o robă de culoarea jadului, tivită cu jais, stătea pe covor. — Nu-l omorî. Pyrust îşi coborî sabia şi apoi privi spre Cyron. — Acestea sunt libertăţile pe care le permiţi curtezanelor? Păşeşte acolo unde numai nobili pot merge şi dă ordine prinţilor? — Nu-l ucide. — Îmi porunceşti tu mie? se zgâi prinţul deseian la ea. Cine te crezi? Doamna de Jais şi Jad privi spre el cu ochii ei fără vârstă. — Acesta-i imperiul meu, Prinţe Pyrust. Eu sunt Cyrsa şi când îţi dau un ordin, te vei supune.

967

968

MICHAEL A. STACKPOLE

LUMEA NOUĂ

Traducere din limba engleză SILVIU GENESCU

969

În trilogia Marile descoperiri au apărut: Atlasul secret Hărţile prevestitoare Michael A. Stackpole s-a născut în 1957, în Wassau, Wisconsin, şi este un celebru autor de romane fantasy şi science fiction. În 1979 a obţinut diploma de licenţă în istorie la Universitatea din Vermont. Începând cu 1977, a lucrat ca designer pentru diferite companii producătoare de jocuri pe calculator, colaborând la multe producţii de mare succes. A scris primul său roman fantasy în 1986 (Talion: Revenant), care însă nu a fost publicat decât în 1997, deoarece s-a considerat că un volum de 175 000 de cuvinte este prea mare pentru un autor necunoscut. Începând cu 1987 a semnat trilogia Warrior, ce i-a adus consacrarea şi a stat la baza unui serial de animaţie televizat. Datorită popularităţii sale ca autor, a fost selectat să scrie mai multe romane în seria SF Star Wars. A semnat numeroase volume ce s-au bucurat de un real succes atât în rândul publicului, cât şi printre critici, dintre care amintim revoluţionara serie fantasy Dragon Crown War. Seria Marile descoperiri reprezintă o nouă abordare neconvenţională a genului fantasy, creând un univers al magiei şi fantasticului unic în întregul spaţiu literar. Cea mai recentă serie a autorului este The Crown Colonies.

970

Lui Al Gore. Pentru a schimba lumea, îţi trebuie viziune şi pasiune. Mulţumesc pentru că le împărtăşiţi pe ale dumneavoastră.

971

MULŢUMIRI Autorul ar dori să le mulţumească lui Anne Lesley Groell şi Josh Pasternak pentru munca lor intensă, depusă pentru acest roman; lui Howard Morhaim şi Danny Baror pentru că sunt cei mai grozavi agenţi literari din lume; şi lui Brian Pulido şi Kassie Klaybourne pentru încurajările şi sprijinul lor în timpul scrierii cărţii de faţă.

972

1 Ziua a 4-a, Luna Şoimului, Anului Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Voraxan Ciras Dejote oftă şi-şi dori ca pacea Voraxanului să-l cuprindă încă o dată. În loc de asta, rătăcea pe străzile pustii, din onix, trecând printre clădiri săpate în rubin şi smarald, topaz, lazulit şi citrin 4, şi nu simţea nimic. Arhitectura-i reamintea de marile palate ale Imperiului, relicve ale unor vremuri în care eroii trăiau şi se năşteau legende epopeice. Crescuse ascultând astfel de poveşti şi visase ca, într-o bună zi, să devină şi el un erou. Ştia că drumul spre o astfel de nemurire necesita obţinerea jaedunului, magia care-l transforma pe războinicul obişnuit într-un Mistic. Prin studii sârguincioase şi practică, putea deveni un spadasin de clasă. Însă ca Mistic, ar fi talentat în mod supranatural. Fusese trimis împreună cu maestrul său Moraven Tolo în ţinuturile deşertice, unde magia nezăgăzuită impregnase pământul. Apoi misiunea se schimbase. El şi Borosan Gryst, inventatorul, trebuiau să pătrundă adânc în ţinutul Ixyll şi să găsească Voraxanul, locul unde se odihnea Împărăteasa Adormită. Intenţionau s-o trezească şi să-i aducă armata înapoi chiar în imperiul pe care-l împărţise cu şapte veacuri în urmă. Ciras se opri lângă o mică clădire din smarald. Îşi plimbă degetele peste literele gravate cu delicateţe pe pragul de sus al uşii: Shan Tsiendao. Putea vedea în interiorul clădirii conturul ei culcat, adormită, visând, aşteptând să fie chemată încă o dată la luptă. Cu toate că se simţea ataşat de cele Nouă Principate, regreta nevoia de al trezi pe oricare dintre aceşti războinici. Dorinţa lui de a fi un erou îl adusese în măreţul oraş al morţilor, cu mormintele cioplite în pietre preţioase, pregătite să le fie casă. 4

Cuarţ de culoare galbenă (n. tr.). 973

Oricum, nu era un loc al nenorocirii şi regretelor, căci străzile şi clădirile se străduiau să-l transforme într-un liman al liniştii. Având în vedere că războinicii care se odihneau aici luptaseră în marile bătălii ale istoriei lumii, acest lucru părea cel mai nimerit. Ciras continuă să meargă, îndreptându-se spre curtea din onix a palatului din rubin, care fusese locul de odihnă a Împărătesei. Stând între palat şi o fântână de diamant, Borosan Gryst meşterea la una dintre maşinăriile sale magice. În pofida greutăţilor călătoriei lor, bărbatul era la fel de gras. Nu purta spadă, şi nici nu avea vreo pricepere în artele marţiale sau vreo altă calitate. În lumea lui Ciras, aceste lipsuri l-ar fi făcut pe bărbatul brunet mai mult decât vrednic de dispreţ. Şi totuşi, în timpul călătoriei, Borosan se dovedise a fi isteţ. Aproape mult prea isteţ. Umbra lui Ciras căzu asupra lui Borosan. — Nu-mi vine să cred că nu mi-ai spus că Împărăteasa Cyrsa a părăsit deja acest loc. Îşi desfăcu larg braţele, ca pentru a cuprinde întregul oraş din pietre preţioase. Am călătorit prin întreaga lume cunoscută, prin ţinuturi ciudate şi am înfruntat nenumărate primejdii, şi totuşi mi-ai ascuns asta. Borosan zâmbi cu îngăduinţă. — N-a fost o chestiune de încredere, Maestre Dejote. Împărăteasa mi-a încredinţat o misiune secretă. Nu i-am spus nici măcar tatălui meu. Nu i-aş fi zis nici Prinţului Cyron, dacă m-ar fi întrebat. Nu ar trebui să te simţi trădat. Spadasinul zvelt se lăsă pe vine lângă mai trupeşul său însoţitor, dar rămase dincolo de raza de acţiune a thanatonului cu aspect de păianjen, la care meşterea Borosan. — Înţeleg nevoia de discreţie. Aducerea mesajului destinat oamenilor din Voraxan a fost foarte importantă. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit pe drum? Chemarea n-ar mai fi răsunat. Borosan ridică din umeri. Avea ambele mâini băgate adânc în carcasa sferică a thanatonului. — Cred că nu eram singura persoană pe care Împărăteasa a trimiso cu mesajul ei. Eu sunt doar primul ajuns aici. Şi… Mâna dreaptă a gyanridinului ieşi din măruntaiele maşinăriei magice şi-i aruncă lui Ciras un mic cilindru din fildeş îngălbenit, cu 974

nişte incrustaţii delicate gravate pe el. — Dacă aş fi murit, ar fi rămas pentru totdeauna asta. Ciras îl prinse din zbor. Scrierea era în vechea limbă imperială, astfel că era greu de citit. — Vreun poem? — De Jaor Dirxi. O meditaţie despre frumuseţea unei femei care a devenit Împărăteasă. Borosan dădu din cap. Mi s-a spus că a fost inscripţionat în fildeş, chiar de el. Spadasinul subţiratic îi răsuci vârful şi trase de capăt. Când întoarse cilindrul, un mic sul de hârtie din orez îi căzu în palmă. Îl desfăşură. Conţinea mesajul adus de Borosan: „Scoateţi-vă ghearele, deschideţi-vă aripile, şi răspundeţi chemării pe care aţi aşteptat atât de mult s-o auziţi.” Mâna care ţinuse pana fusese puternică şi totuşi delicată. Îl mai intriga ceva la însemnare, însă n-ar fi putut spune imediat ce era. Apoi ridică biletul la nas şi inspiră. Capul lui Ciras zvâcni imediat. — Mirosul. Asta n-a fost scrisă de Împărăteasă. Ci de Doamna de Jais şi Jad. Maestrul meu o cunoaşte. I-am simţit parfumul pe robele sale… Borosan clătină din cap. — Te grăbeşti să tragi concluzii. În parte, ai dreptate. Mesajul a fost scris de Doamna de Jais şi Jad. De ce crezi că nu-i şi Împărăteasă? Ciras se dădu înapoi, uitându-se la palatul de rubin. Împărăteasa condusese o armată de Mistici pentru nimicirea hoardelor turasynde, care năvăliseră dinspre nord. Măreaţa bătălie eliberase cantităţi neştiute de energie magică, ce măturase întregul continent, declanşând Vremea Gheţii Negre. Cele Nouă Principate fuseseră devastate, şi de-abia acum începeau să se apropie de trecuta lor strălucire şi putere. Spadasinul din Tirat se încruntă. — Doamna de Jais şi Jad este o curtezană cu o pricepere incredibilă. Şi ea, este o Mistică, de unde şi longevitatea ei, însă… — Ai aflat probabil că a devenit una dintre soţiile ultimului Împărat, ca dar din partea unui curtean. Ce credeai că a fost înainte de asta? 975

Ciras scutură din cap. — Ştiu că voi, cei din Nalenyr, credeţi că noi, cei din insule, suntem provinciali, dar şi noi avem casele noastre de plăceri. Nu am nicio obiecţie faţă de Doamna de Jais şi Jad, însă ea nu-i războinic, şi, cu toate astea, din toate istorisirile, mă aşteptam la cineva mai aproape de o Keru. Borosan râse şi închise carcasa thanatonului. — Da, puternică, înaltă, capabilă să omoare şi un elefant care aleargă cu o singură lovitură de suliţă. Din câte se pare, îndemânarea la mânuirea armelor nu era punctul ei forte, şi nu spun asta ca pe un calambur. Avea la dispoziţie cei mai buni războinici ai lumii, mulţi dintre ei fiind acum treziţi de prin casele lor din Voraxan. — Şi vor răspunde chemării. Ciras clătină din cap. Mă întreb ce le va cere să facă. Borosan se ridică şi-şi scutură mâinile. — Vom afla când ne vom întoarce împreună cu ei. Borosan se înclină pe lângă Ciras spre un bărbat subţire, cu chelie. Ciras se ridică imediat şi făcu şi el o plecăciune. — Salutări, Maestre Laedhze. Războinicul le întoarse plecăciunile. — Am nişte veşti de împărtăşit şi de cerut o favoare. — Bineînţeles, răspunse Ciras pentru amândoi. Orice aveţi nevoie. Vlay Laedhze arătă înspre oraş. Peste tot, oamenii puteau fi văzuţi în casele lor din pietre preţioase. — Le dăm deşteptarea companionilor noştri, iar majoritatea răspund chemării. Ciras îşi înălţă o sprânceană. — Mulţi? Credeam că o să răspundă cu toţii. Bărbatul înalt îşi împreună mâinile şi-şi lăsă capul jos în semn de resemnare. — Atunci când s-au întins pentru odihnă, am fost convins că vor răspunde cu toţii. În decursul anilor, câţiva dintre ei şi-au făcut datoria când au fost treziţi şi au plecat din Voraxan. Alţii s-au întors la casele lor de aici şi au îmbrăţişat pacea din acest oraş. V-aţi bucurat şi voi de ea. Ciras dădu din cap. În timpul petrecut de el în Voraxan dormise 976

foarte bine. Nu visase nici măcar o dată despre acte de violenţă sau război. În visele lui, călătorise până în îndepărtatul Tirat şi-şi vizitase familia. Nu ştiau nimic despre peregrinările sale, însă el putuse să-i privească şi să-şi dea seama că erau fericiţi. Asta îi încălzise sufletul într-un fel mai mult decât suficient. Laedhze zâmbi uşor. — Visele sunt foarte seducătoare, iar unii nu s-au trezit. Şi, astfel, unii dintre companionii noştri au trecut la cele veşnice în timpul somnului. Ştim că s-au dus într-un loc mai bun. Se vor odihni fericiţi în Kianmang, aşteptând chemarea altor vremuri pentru a lupta din nou. — Atunci, câţi vom avea? — Un batalion. Laedhze dădu solemn din cap. Şi s-ar putea să mai dispunem de câteva. Lui Ciras i se strânse stomacul. — Două sute patruzeci şi trei de războinici? Adevărat, sunt Mistici cu toţii, dar numai trei companii. Cum e posibil aşa ceva? Borosan îl apucă pe Ciras de mânecă. — Întreabă-l câţi au supravieţuit bătăliei. Expresia lui Laedhze deveni sumbră. — Doar puţini peste patru sute. — Imposibil. Ciras îşi smulse mâneca din strânsoarea lui Borosan. Toate poveştile… Chiar şi acest loc… Cum au putut doar patru sute să facă asta? Războinicul din Voraxan îşi împreună mâinile la spate. — Ai străbătut câmpul de bătălie. Ai văzut cum continuă cadavrele să lupte. Atât de mare a fost înverşunarea acelei zile – veninul fiecărui om, puterea voinţei sale – încât nici moartea nu i-a eliberat. Ai vrea să vezi cicatricile pe care le port de atunci? Să spui că am triumfat ar fi o exagerare, de-abia dacă am scăpat cu viaţă. Formam cu toţii garda Împărătesei. Două mii dintre noi au fost ţinuţi în rezervă. Se frecă cu mâna pe faţă. Reprezentam doar o zecime din armata noastră şi a douăzecea parte din hoarda cu care ne confruntăm acum. Vanyeshul fusese deja înfrânt, însă lovise mare parte din hoarda turasyndă. După toate regulile, nomazii ar fi trebuit să se retragă, însă au crezut că Împărăteasa îşi adusese şi trezoreria 977

cu ea, aşa că au continuat. Şi-au tot venit, iar şi iar. Iar noi i-am tot prăpădit, iar şi iar. Ciras dădu din cap, furia lui fiind diminuată de tonul sobru al bărbatului. — Însă acest loc, patru sute dintre voi, cum s-a putut… — Maestre Dejote, uiţi că acest loc trepida de magie nestăpânită. Cu toţii eram impregnaţi de ea. Unii dintre noi puteau face vrăji, nu toţi magicienii aparţineau vanyeshului Prinţului Nelesquin. Ei şi un însoţitor viruk de-al nostru au pus vrăjile sub control şi-au făcut locul ăsta. L-au croit să ne fie liman. Dacă ceea ce-mi spui despre Tolwreen este adevărat, atunci supravieţuitorii vanyesh au făcut acelaşi lucru. — Însă nu atât de bine. Borosan clătină din cap. Locul vă hrăneşte, dar Tolwreen e doar un mausoleu dărăpănat. — Sunt convins că, în curând, vor considera şi locul acesta tot mausoleu. Laedhze îşi ridică fruntea, chipul său devenind din nou o mască plăcută. Oricum, nu-i un mausoleu, şi n-am zăcut cu toţii în adormire. De aceea am nevoie de ajutorul tău, Borosan Gryst. Poţi veni şi tu, Maestre Dejote. Ciras încuviinţă dând din cap, cu mintea încă învolburată. Cei trei o luară din loc, urmaţi de thanatonul lui Borosan. Picioarele sale metalice clănţăneau zgomotos pe drumul din onix, amintindu-i lui Ciras de sunetul făcut o sabie lovindu-se de alta. Pacea Voraxanului dispăruse, şi era convins că niciuna dintre aceste treziri la viaţă nu o va reinstala. Laedhze îi conduse într-o clădire din hematit 5 unde coborâră pe nişte trepte late. Intrară în ceea ce-ar fi putut fi, cândva, o peşteră naturală, care fusese excavată şi transformată într-un garaj din piatră, care se pierdea în beznă. Capătul apropiat al încăperii adăpostea o fierărie şi, cu toate că vetrele erau stinse, existau multe urme că acestea fuseseră aprinse de-a lungul timpului. Borosan inspiră adânc şi se apropie de cea mai apropiată boxă. — Nu-mi vine să cred. Bineînţeles, am visat la aşa ceva, însă… Ridică o mână şi mângâie un bot metalic, suplu. 5

Oxid natural de fier, foarte dur, de culoare roşie sau brună, cu luciu semimetalic (n. tr.). 978

Thanatonul o luase înainte, iar între el şi calul metalic, înalt, pe care-l admira Borosan, exista o legătură clară. Thanatonul avea o simplitate de insectă, însă oţelul dezvăluia mecanisme complicate şi resorturi, piese de sprijin şi articulaţii. Toate jivinele mecanice fuseseră decorate prin placare, astfel că erau şi frumoase, şi robuste. Laedhze arătă în beznă: — Când ne-am trezit pentru a face de strajă prin rotaţie, fiecare am asamblat cel puţin o astfel de creatură. Ni s-au dat planuri cum să fie construite şi exemple de piese. Planurile originale s-au pierdut de mult, dar fiecare dintre noi le-a memorat. Ştim că toate fiarele sunt menite să fie călărite, şi, cu toate acestea, sunt imobile. Şi nu cunoaştem nicio vrajă care să le pună în mişcare, dar suntem convinşi că există şi aşa ceva. Borosan intră în grajd şi-i dădu încet ocol armăsarului. Îşi plimbă mâna pe crupele sale şi de-a lungul gâtului, apoi reveni asupra capului. Îl scrută intens şi-i făcu lui Ciras semn să se apropie. — Vino aici. Am nevoie de ajutorul tău. Ciras se încruntă. — Ai uitat că nu vreau să am de-a face cu gyanrigotul tău? Borosan îl privi din nou, neîncrezător. — Nu-i al meu. Adică, l-am visat, dar acesta este mult mai rafinat. Este… nu pot să-ţi explic, dar am nevoie de ajutorul tău. Ciras se apropie şovăitor şi aproape că dădu înapoi când se văzu reflectat în ochii morţi, din rubin, ai armăsarului. — Ce-ţi trebuie? — Lângă ureche este un buton. Apasă-l. Ciras făcu ceea ce i se ceruse. Ceva începu să ticăie şi-şi retrase repede mâna, punând-o pe mânerul spadei de la cingătoare. Se întinse şi-l trase pe Borosan înapoi cu cealaltă mână. Bărbatul zâmbi, însă nu râse. — N-o să ne facă niciun rău. Cu un şuierat, placa frontală basculă spre urechi şi se îndepărtă, coborând apoi spre bot. În acelaşi timp, capul armăsarului se lăsă în jos, dezvăluind cavitatea din spatele acesteia. Faptul că ochii de rubin încă se mai holbau la Ciras nu-l făcea să se simtă mai bine. Borosan înaintă şi arătă spre cele cinci fante înguste dintr-o placă 979

netedă. — Bineînţeles. Genial. Războinicul din Voraxan se apropie. — Ce s-a întâmplat, Maestre Borosan? — Singurul lucru folositor descoperit de mine în Tolwreen a fost un aliaj de thaumston, care poate reţine atât magia liberă, cât şi instrucţiunile de folosire pentru un gyanrigot. Prelucrat în plăci de comandă şi inscripţionate corespunzător, acestea ar trebui să pună în mişcare şi să dirijeze unul dintre armăsarii de-aici. Ciras îşi încrucişă braţele la piept. — Nu voi călări vreuna dintre aceste creaturi. Borosan zâmbi. — Pe caii noştri poate că am reuşi să străbatem vreo cincizeci de kilometri pe zi. Ce-ar fi dacă aceştia ne-ar putea purta o sută de kilometri în jumătate din timpul ăsta? Într-un sfert? Laedhze dădu solemn din cap. — Şi gândeşte-te la aceşti armăsari în luptă. Numai prin greutatea lor pot sparge orice formaţie duşmană. Ciras se încruntă. — Şi atunci unde mai e eroismul? Nu-ţi trebuie niciun fel de pricepere şi nu-ţi aduce nicio onoare. Bătrânul războinic îşi încleştă degetele. — Bătălia noastră finală n-a fost o chestiune de îndemânare. Nu exista nicio onoare de câştigat. A fost un război de supravieţuire, iar noi am făcut tot ceea ce trebuia să facem. Am învins deoarece am supravieţuit. Ciras se înclină. — Nu am intenţionat să vă critic. — Nici nu m-am gândit la aşa ceva. Laedhze zâmbi precaut. Însă Împărăteasa ne-a convocat nu ca să ne arătăm priceperile, sau să dobândim glorie. Ne-a chemat pentru că ne pândeşte un mare pericol. Aşa că nu voi ezita să folosesc toate mijloacele pe care le am la dispoziţie pentru a ajunge lângă ea, cât mai repede posibil, şi de a-i îndeplini poruncile cu toate puterile mele.

980

2 Ziua a 4-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Pelyn, Deseirion Keles Anturasi o privi pe Tyressa. — Prinţul Cyron ţi-a poruncit să mă ucizi? Blonda războinică Keru îi aruncă o căutătură aspră. — Eşti mult mai valoros pentru Nalenyr decât ţi-ai putea tu imagina. Ai cunoştinţe despre lume de care s-ar putea folosi toate naţiunile, inclusiv duşmanii noştri. Mi s-a dat sarcina de a veghea asupra ta. — Însă, în eventualitatea că aş fi capturat, ar trebui să mă ucizi, nu? — Da, ca să-i împiedic pe duşmanii noştri să obţină cunoştinţele pe care le posezi. Tyressa dădu din cap, apoi îşi ridică mâna. Vrei să mă laşi să termin să-ţi oblojesc rănile? Keles se cutremură. Când crezuse că Tyressa murise, îşi dăduse seama cât de mult îi păsa de ea. Când aflase că străbătuse întregul continent, împreună cu un războinic Viruk, ca să-l salveze, se îndrăgostise de ea. Crezuse că şi ea simţea ceva pentru el. Aflând că simţămintele ei erau singurul lucru care o împiedicase să-l ucidă, asta fusese ceva derutant, însă binevenit. — Mai consideri valabile poruncile prinţului? Ea închise ochii. — Nu. — Pentru că… Ochii ei albaştri se deschiseră din nou, însă rămaseră mijiţi. — Pentru că am văzut ce-ai făcut aici. Îşi deschise braţele pentru a cuprinde întinderea Tsatol Pelynului şi pe războinicii în armură aflaţi acolo. — Ai readus la viaţă această fortăreaţă îngropată într-un deal şi ai transformat o gloată într-o armată. Este magie de o amploare 981

nemaivăzută. Nu numai că e imperios necesar să te duc înapoi în Nalenyr, dar ar însemna o abandonare a responsabilităţilor mele dacă te-aş ucide. Keles se încruntă, însă Tyressa nu-i îngădui să rostească întrebarea care i se contura în minte. În loc de asta, îi luă una dintre mâinile ologite şi julite şi reîncepu să spele sângele închegat. — Keles, trebuie să înţelegi imposibilitatea oricărei iubiri între noi. Eu sunt legată de slujirea coroanei Nalenyrului, iar tu eşti legat de slujirea familiei tale, care, la rându-i, este aservită coroanei. De fapt, singura ta şansă de a scăpa din colivia aurită în care-i prins bunicul tău este să te căsătoreşti cu nepoata mea. Ai putea deveni Prinţ Consort de Helosunde şi ai putea negocia mai bine dintr-o asemenea poziţie. Keles oftă. — Problema este că nepoata ta are deja un bărbat. Cu toate că Prinţul Pyrust îmi va fi recunoscător că i-am construit această fortăreaţă de sprijin, trupele care m-au urmat i-au ras capitala de pe faţa pământului. Cred că asta l-ar putea înfuria. Tyressa zâmbi. — Niciodată neajunsurile din viaţa Prinţului Pyrust nu sunt suficiente. Şterse mâinile lui Keles şi aplică unguente pe răni. Şi le zdrelise de furie, pentru că nu fusese în stare să-i salveze pe cei care-l urmaseră din Felarati, când veniseră să-l caute Cei-fără-Ochi. Înainte de sosirea invadatorilor avusese un vis ciudat, ceea ce sugera că fuseseră trimişi de Qiro Anturasi, bunicul său. Şi totuşi, asta era imposibil, deoarece creaturi precum Cei-fără-Ochi şi aliaţii lor pur şi simplu nu existau în niciun alt loc din lume. Însă, chiar când încerca să găsească o consolare în acest lucru, realitatea se amestecase cu visul şi îl făcuse să creadă că veniseră trimişi de bunicul său. Şi numai sora mea ştia că eram în Felarati. Am visat că străbăteam împreună cu ea un tărâm ciudat. A fost un vis sau… Începu să sâsâie când Tyressa se apucă să-i bandajeze mâinile cu feşe din mătase. — Îmi palpită mâinile. — Aşa o să fie o vreme, dar se vor vindeca. 982

Îi legă cu grijă un bandaj deasupra încheieturii mâinii. — Ţine-le curate şi uscate, dacă poţi. — Am să încerc. Keles oftă. Şi ce-o să facem acum? — În legătură cu ce? — Cu acest loc. Aceşti oameni. În toiul furtunii, pe când scunzii şi crâncenii Cei-fără-Ochi se apropiaseră de fortăreaţa în ruine, Keles nu numai că o reconstruise, dar îi transformase şi pe refugiaţi. Cei vârstnici pierduseră din ani, iar copilandrii îi luaseră asupra lor. Din senin, apăruseră armuri şi arme, iar garnizoana putea, acum, să respingă un nou asalt. Dar nu aveau provizii. Puteau fi înfometaţi cu uşurinţă de cei din afara cetăţii. — Ar fi trebuit să umpli cămările cu orez şi vin în timp ce reconstruiai totul. El îşi arcui o sprânceană. — Glumeşti. — Da, însă am şi sperat. Ea-i legă încă un bandaj. N-ai putea face asta acum? Keles ridică din umeri. — Aş putea dacă aş şti ce-am făcut. Rekarafi spune că este pentru a doua oară când am făcut aşa ceva. Prima dată s-a întâmplat când am mutat caverna din Ixyll, dar nu-mi amintesc nimic de asta. Noaptea trecută, m-am simţit grăbit şi frustrat, şi totuşi… — Şi totuşi, pentru că n-a fost la fel în Ixyll, ai îndoieli că emoţiile ar putea avea legătură cu asta? Dădu din cap. — Cunosc jaedunto. Moraven Tolo a fost un spadasin Mistic. În cele câteva ocazii când l-am văzut luptând, a fost aproape lipsit de orice trăire. Din moment ce ceea ce-am făcut azi-noapte avea nevoie de vrăji, trebuie să admit că am ajuns la nivelul de jaedun. În Ixyll asta are înţeles: am desenat o hartă pentru că sunt cartograf. Dar noaptea trecută? Este adevărat, am lucrat ca inginer în Felarati, însă nu am nicio pregătire formală semnificativă. Tyressa azvârli castronul cu apă folosit pentru a-i spăla mâinile. — Neştiind ce-ai făcut, e greu să repeţi. — Trebuie să existe elemente comune între cele două situaţii. De fiecare dată am fost foarte concentrat într-o manieră unică. Mi-am 983

reprezentat lucrurile în minte cu o claritate incredibilă. Ridică din umeri. Trebuie să fie o modalitate de a folosi magia, însă n-am auzit niciodată de cineva capabil să facă astfel de lucruri. — Adevărat. Tyressa privi în jurul ei, apoi se încruntă. Măcar dacă ai putea să aduni provizii. Nu putem rămâne aici. Trebuie să te duc înapoi în Nalenyr, şi mai trebuie să o scot şi pe Jasai din Deseirion. În plus, trebuie să păstrăm un avans faţă de Cei-fără-Ochi. Cu cât putem pleca mai repede, cu atât mai bine. Nu crezi? Keles chibzui o clipă, după care îşi dădu seama că Tyressa îi cerea permisiunea de a-i organiza pe supravieţuitori. — Mă încred în judecata ta. Ai tot sprijinul meu. Când? — Pe la amiază. Suntem în formă bună. Dacă avem suficientă apă, nu vom avea probleme vreo două zile. Mai există sate unde putem opri pentru hrană. Odată ce ajungem în Helosunde, vom fi printre prieteni. — Îmi place ideea de a fi în Helosunde. Keles se ridică şi-i întinse Tyressei o mână. Ea i-o luă cu grijă şi nu i-o strânse, nici nu se sprijini de ea când se săltă de jos. — Am să vorbesc cu Jasai despre cum să-i organizăm pe oameni. Îi sunt devotaţi. — Bună idee. Făcu o plecăciune spre Tyressa, iar ea i-o întoarse. În timp ce se îndepărta, o abordară tot felul de oameni. Aruncau priviri furişe spre el. Majoritatea îşi desenaseră cercuri pe armură sau purtau amulete rotunde. Pentru a se apăra de vrăji. Keles se înfioră şi o luă spre poarta deschisă a cetăţii. Cu mai bine de şapte veacuri în urmă, magia provocase un cataclism cunoscut sub numele Vremea Gheţii Negre. Valuri de vrăji necontrolate se împrăştiaseră în întreaga lume, ucigând pe mulţi şi transformându-i pe ceilalţi. De atunci, orice folosire haotică a vrăjilor era considerată un lucru abominabil. Reacţia oamenilor nu-l surprindea pe Keles. În aceste momente erau recunoscători cu toţii pentru transformarea care le îngăduise să se apere. Foarte curând, însă, se vor teme de puterea folosită de el. Se vor întreba dacă ar putea lua înapoi ceea ce le dăduse, şi de ce nu îi readusese la starea lor de dinainte. 984

Dar nu erau singurii care se temeau. Şi el era înspăimântat de ceea ce făcuse. Nu putea controla aceste forţe. Nici măcar nu le putea identifica. Era posibil ca, din întâmplare, să fi făcut ceva şi mai rău. Putea deveni la fel de malefic ca un vanyesh. Încetează! Keles se încruntă în timp ce se deplasa pe marginea şanţului de apărare noroios. Întreaga sa viaţă se concentrase în jurul învăţării mersului lucrurilor, şi totuşi acum era convins că nu-şi va putea da seama niciodată cum să controleze magia. Misticii promovau disciplina şi antrenamentul, ambele putând să ascută mintea unei persoane, să o elibereze de gândurile reziduale şi să-i permită să se focuseze asupra a ceea ce trebuia făcut. Am nevoie de o sarcină asupra căreia să mă pot concentra. Se ghemui la marginea şanţului şi scobi noroiul cu vârfurile degetelor. Îşi plimbă degetul mare peste el: ceva nu era în regulă. Noroiul era rece şi sfărâmicios, însă nu atât de aspru pe cât s-ar fi aşteptat. Nu semăna nici pe departe cu nisipul pe care deseienii îl amestecau pentru a face ciment. Erau rămăşiţele Celor-fără-Ochi, topiţi în şanţ. Nu conta. Keles se concentră şi-şi aduse aminte cum se juca în noroiul de pe malurile Râului Auriu. Tatăl său fusese acolo, împreună cu sora sa, Nirati, construise castele din noroi. În vreme ce el şi Nirati ridicau grămezi informe, tatăl lor le transforma, cumva, în ziduri drepte şi turnuri înalte. Se concentră asupra acelei imagini şi-şi făcu mintea să creadă că noroiul avea forma potrivită. Nu-şi îngădui să mai aibă alt gând. Îl va transforma în ceea ce se presupunea că ar trebui să fie. Începu să simtă o furnicătură la baza scalpului, care urcă de-a lungul firelor de păr. Ceva se schimbă şi noroiul îi alunecă de pe degete. Un castel se înălţa măreţ sub privirile sale. Dintr-odată, se văzu acolo, în vârful unui turn, privind peste întinderea unui continent vast. Munţii se ridicau şi se prăbuşeau. Norii se adunau. Scăpărau fulgere înspăimântătoare. Cădea zăpada şi vântul urla. Apoi, cortina albă se despărţi, dezvăluind silueta suplă a unui bărbat înveşmântat într-o robă albă, cu păr alb, fluturând. În jurul lui, ierburile înverzite creşteau prin zăpadă. Bărbatul îşi îndreptă spinarea, ridicându-şi privirea de la baza turnului. 985

Keles se cutremură. — Bunicule? Qiro râse. — Un turn? Asta-i tot ce poţi? Credeai că mă poţi înlocui, când tot ce poţi ridica este doar un turn? — Eu niciodată… Keles scutură din cap. — Unde ne aflăm? Ce-i locul acesta? Qiro îşi deschise braţele, iar munţii se înălţară străpungând norii care acopereau valea. — Acesta-i Anturasixan. Este lumea mea. Eu am creat-o! Am făcut ceea ce tu n-ai să poţi să faci niciodată. — Nu înţeleg. Keles se sprijini de parapet. Cu toate că piatra părea să fie un granit şlefuit, o simţea rece şi umedă, precum noroiul din şanţ. — Cum se face că am ajuns aici? — Nu eşti aici. Nu încă. Dar vei fi. În curând. Vino la mine, Keles. Şi tu poţi deveni un zeu. Apoi turnul se surpă, prefăcându-se din nou în mocirlă, care îl împroşcă pe Keles cu un val vâscos. Ceva tare i se închise în jurul gleznei, trăgându-l jos. Bărbatul lovi ceva solid, însă strânsoarea din jurul gleznei sale doar se înteţi şi mai mult. Keles dădu din mâini. Se loviră de suprafaţă. Şanţul, el trebuie să fie! Plămânii îi ardeau, carnea i se înfiora. Lovi din nou, încercând să înoate spre suprafaţă, însă lucrul acela îl trăgea tot mai la fund. Pe Keles îl dureau plămânii. Să respire ar fi însemnat să se înece, dar pornirea era irezistibilă. Mi-am udat mâinile. Aerul bolborosea din plămânii încinşi. Ce prostesc este acest ultim gând. Apoi ceva căzu de sus în şanţul de apărare. Strânsoarea de la glezna sa dispăru imediat, în timp ce mâini puternice îl apucară de ceafă şi coapsă, trăgându-l prin mocirlă. Ţâşni la suprafaţă, împroşcând peste tot, şi aspiră aerul răcoros înainte de a cădea ca un bolovan, tăvălindu-se. Încercă să-şi oprească rostogolirea, dar nu făcu decât să-şi rănească mâinile. Se izbi de zidul cetăţii şi rămase întins, ştergânduşi noroiul de pe ochi. 986

O creatură mătăhăloasă ieşi din şanţ, noroiul ascunzându-i trupul. Mizeria nu-i putea acoperi şi plăcile osoase de pe braţe, sau cârligele de la coate. Mâlul se scurgea de pe mâinile cu gheare, iar apa-i lipise părul lung şi negru pe jumătate din faţă. Chipul se despărţi într-un rânjet care dezvălui o falangă de dinţi sidefii, ascuţiţi ca acele. — Trebuie să fii mult mai prudent, Keles Anturasi. Cuvintele Virukului răsunau ca un bubuit adânc şi greu. — Unul dintre Cei-fără-Ochi te-a apucat de gleznă. Keles scutură din cap. — Dar nu era niciunul pe-aici. Rekarafi îşi îndepărtă noroiul de pe umeri. — Nu, până n-ai readus tu unul la viaţă. — Poftim? — Eram acolo, pe zid, şi priveam. Ai scormonit noroiul, apoi l-ai lăsat să se scurgă. Cei-fără-Ochi a prins formă. Te-a înşfăcat de gleznă şi te-a tras la fund. Keles îşi ridică genunchii, sprijinindu-se cu spatele de zidul solid. — Dar nu asta s-a întâmplat. Încercam să fac un castel de nisip din noroi. Dintr-odată, m-am trezit într-un turn, faţă-n faţă cu bunicul meu. Voia să vin la el şi atunci s-a surpat turnul, iar eu am fost tras la fund. Virukul se lăsă pe vine şi-şi puse şi puţin noroi pe limbă. Îl scuipă imediat şi noroiul bolborosi pe pământ. — Acest noroi nu-i de pe-aici. — Am avut aceeaşi impresie. Keles îşi trase genunchii la piept. Bunicul meu i-a făcut pe Cei-fără-Ochi. Cred că i-a plămădit din noroiul tărâmului creat de el. Ochii întunecaţi ai Virukului se căscară. — A creat viaţă din nimic? — Aşa s-ar părea. — Asta schimbă tot. — Cum adică? Rekarafi îşi miji ochii. — Dacă poate da viaţă din nimic, la fel de uşor poate transforma vieţuitoarele în nimic. Iar dacă nu-l poţi opri, chiar asta va face. 987

3 Ziua a 4-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Prinţul Pyrust al Deseirionului ar fi vrut să râdă. Stătea acolo, la nouă trepte distanţă de tronul Naleni al Dragonului. Prinţul Cyron, după ce-şi pierduse jumătate de braţ din cauza unui asasin, zăcea pe tron, trăgând să moară. Totuşi, la capătul celălalt al covorului roşu întins până la intrarea în sala tronului, o curtezană mică de statură, cu părul închis la culoare, cunoscută printre Cele Nouă drept Doamna de Jais şi Jad, tocmai îi poruncise lui Pyrust să nu-l omoare pe Cyron. Prinţul deseian clătină din cap. — Frumos, şi totuşi o nebunie. Îi zâmbi lui Cyron, apropiindu-se. N-o să-ţi supravieţuiască prea mult. Cyron nu răspunse. Doar se holba dincolo de Pyrust, la Doamna de Jais şi Jad, cu ochii deja sticloşi, ca şi cum ar fi fost mort. Totuşi, nările-i palpitau într-o respiraţie grea, neregulată. Pyrust intenţiona să mai facă încă un pas înainte, apoi un altul. Şiar decapita duşmanul dintr-o singură lovitură puternică. Sabia sa ar trece atât de repede prin gâtlejul omului, încât capul i-ar rămâne pe loc, până când un gheizer de sânge l-ar azvârli în sus. Capul va cădea pe covor, rostogolindu-i-se la picioare, cu ochii holbaţi spre el, pe faţa mânjită de sânge. Apoi, duşmanul său cel mai aprig ar fi murit, iar Nalenyrul ar fi fost al său. O simţi lângă el înainte să-i vorbească. — Nalenyrul nu va fi niciodată al tău, Pyrust. Înaintase fără zgomot şi se afla în raza lui de acţiune. — Crezi că-i o naţiune rivală, dar este doar o biată provincie a imperiului meu. Îţi contest dreptul de a-l ucide pe guvernatorul meu provincial. Pyrust se răsuci pe călcâie, cu sabia pregătită să lovească. 988

— N-ai decât să bolboroseşti cât vrei despre cum ai fi tu Împărăteasă, dar n-am să te cruţ nici pe tine, nici pe el. Nu sunt un prostănac, să cred toate balivernele. Nu există nicio matroană protectoare care va veni să ne salveze. Doamna de Jais şi Jad afişă un zâmbet seducător. Mâna curtezanei se ridică încet, răsucindu-se, deschizându-şi degetele precum un lotus înflorit. Fascinaţia gestului îl cuceri cu o uşurinţă subtilă. Apoi iat-o, chiar deasupra lui, în unghiul său mort. Cealaltă mână a ei se înălţă deasupra platoşei lui stropite de ploaie şi-l mângâie pe obraz. Îl cuprinse căldura, ridicându-i-se la faţă. Transpiraţia i se adună pe frunte şi i se împrăştie în ochi, arzându-i. Îşi amintea de această senzaţie de la ultima împreunare cu nevasta lui, Jasai. În înfierbântarea momentului, lăsase un copil în ea. Plăcerea îl potopise cu căldură şi pace. Exact cum mă simt acum. — Nu! Pyrust se repezi s-o împingă de lângă el, însă ea alunecase dincolo de raza lui de acţiune. Înaintă spre ea, dar piciorul stâng îi slăbi şi se muie sub el. Căzu într-un genunchi şi o mână, reuşind, încă, să-şi ţină sabia departe de covor. Încercă să se ridice, dar şi piciorul drept îl lăsase. Se chinui să-şi salte capul, apoi se pomeni în genunchi, înaintea Tronului Dragonului, o postură pe care şi-o imaginase numai în cele mai negre coşmaruri ale sale. Singura lui consolare era că şi Cyron se holba neîncrezător la curtezană. Dacă s-ar fi mişcat şi şi-ar fi înălţat sabia, Pyrust ar fi fost la mila lui. Membrele prinţului deseian tremurau incontrolabil. Şi atunci doamna de Jais şi Jad le făcu amândoura o plecăciune. — Îmi cer sincer iertare pentru înşelătoria pe care am perpetuat-o. De la întoarcerea mea din Ixyll, cu veacuri în urmă, am cunoscut mulţi conducători. Voi mi-aţi dat cele mai mari speranţe şi mi-aţi produs cele mai mari temeri. Cyron clătină încet din cap. — E imposibil. Nu eşti Cyrsa din legendă. Nu poţi fi ea. Femeia zâmbi cu căldură, şi totuşi cu un aer superior, care aproape că-l făcu pe Pyrust s-o creadă. — Asta pentru că Cyrsa era o Împărăteasă războinică, ce a condus 989

expediţia pentru distrugerea Turasyndului? Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi, fapt care-i provocă un hohot înăbuşit. — Istoria mă pomeneşte aşa cum o face pentru că am cheltuit o grămadă de bani cumpărându-i pe menestreli, povestitori şi dramaturgi pentru a mă prezenta drept o războinică vrednică de Keru. Mulţi ştiu că n-am fost decât o curtezană a ultimului Împărat; însă, din moment ce am condus o armată, presupun cu toţii că am pregătire militară. Dar n-am fost niciodată o luptătoare, doar o curtezană, oferită Împăratului pentru a-i distrage atenţia. A ezitat, atunci când era necesară hotărârea pentru salvarea imperiului, aşa că am acţionat chiar eu. Pyrust se încruntă. — Atunci ar trebui să ai peste şapte sute de ani… — Aproape opt sute, cu toate că am impresia că timpul cât am dormit în Ixyll nu se pune la socoteală. Îşi puse mâinile în şolduri. Sunt o Mistică. Priceperea în artele mele mi-a conferit această longevitate. Tu, Prinţe Pyrust, ai gustat întru câtva din ceea ce-mi poate permite magia mea să fac. Pyrust dădu încet din cap. Nu avusese orgasm atunci când îl atinsese, însă corpul său reacţionase ca şi cum aşa ar fi fost. Plăcerea intensă, istovirea care-l lăsase atât de slăbit încât nici nu putea sta în picioare, toate dovezile erau acolo. Era ca şi cum, cu o simplă mângâiere, ea putea trezi la viaţă senzaţiile pentru a-l potoli. Neajutorat. Ridică privirea spre ea. — M-ai fi putut ucide, nu-i aşa? — Da, într-un mod mult mai plăcut decât îşi rânduieşte victimele Mama Umbrelor a ta. — Şi de ce n-ai făcut-o? Cyrsa zâmbi. — N-a fost niciodată stilul meu, distrugerea unor bunuri folositoare Imperiului. Imperiului meu. Prinţul Cyron m-a informat asupra situaţiei din Erumvirine, continuă ea privindu-l. Invadatorii, oricine ar fi ei, par să fi ocupat Kelewan. De acolo, pot fie să lovească în sud, la Cele Cinci Principate, sau la nord. Dar cred că au atacat în 990

ambele direcţii şi au plătit pentru asta. Prinţul deseian se încruntă. — Au o armată atât de mare? — Nu ştiu, însă egoul conducătorului lor cu siguranţă că e mare. Cyron ieşi, parţial, din letargia sa. — Cine-i conduce? Doamna de Jais şi Jad se întunecă la faţă. — Prinţul Nelesquin. — Căpetenia vanyesh? Pyrust îşi frecă, nevolnic, fruntea cu jumătatea lui de mână. — A murit în Ixyll. — A murit. M-am îngrijit să fie îngropat în Pustietăţi. Apoi supravieţuitorii împreună cu mine – după ce ne-am îmbăiat atât de mult în vrăjile sălbatice, încât miracolele făcute de vanyesh de-abia dacă mai erau nişte trucuri de complotişti pentru noi – ne-am retras şi-am construit un sanctuar. Am ridicat Voraxanul cu ajutorul magiei, pentru ca puterea să se scurgă din rândurile noastre. Nu am reuşit în întregime şi nu ne-am putut întoarce aici, ca nu cumva să distrugem imperiul pe care am luptat să-l salvăm. Dormeam cu schimbul, iar unii dintre noi plecau în patrulare. Am fost trezită şi condusă la mormântul lui Nelesquin. Privirea ei se pierdu în depărtare în timp ce continuă. A fost cioplit din bazalt negru şi era impecabil. Am pus piatră în jurul lui, ca un fel de iederă ţepoasă. Nu puteai să-l priveşti şi să-l vezi altfel decât ca un loc blestemat, un cuib de vipere şi otrăvuri. Noi am sperat că oricine se va aventura prin Pustietăţi îl va ocoli. Pyrust se cutremură, cuvintele ei zugrăvindu-i în minte un loc întunecat, deformat şi obscen. Unghiurile se contorsionau, decoraţiunile erau groteşti şi înspăimântătoare. Nu se putea să nu-ţi dai seama de natura nemernică a ceea ce zăcea în spatele acelor pereţi. — Dar ceea ce-am găsit a reaprins groaza în sufletele noastre. Nelesquin plecase în expediţie aducându-şi vanyesh-ul, însă n-a intenţionat niciodată să salveze Imperiul. Scopul lui a fost să pună mâna pe Turasynd, şi ca eroii imperiali să se distrugă unul pe celălalt. Anticipase Urgia şi voia ca vanyesh-ul său să folosească puterea. Apoi 991

avea să se întoarcă, pentru a forţa Imperiul să devină o maşinărie care le-ar permite să cucerească întreaga lume cunoscută. Şi acolo, la locul său de odihnă, am descoperit că ambiţiile sale n-au murit odată cu el. Mormântul îi fusese spart şi deschis din interior. Îi privi pe amândoi intens. Fiorii reci, care-i străbăteau spinarea, îi cuprinseră lui Pyrust şi măruntaiele. — Nimeni dintre noi nu credea că ar avea puterea de a se scula din morţi. Se pare că ne-am înşelat. Cyron se foi pe tron. — Şi de-asta te-ai întors, să priveşti şi să aştepţi. Ţi-ai construit o reţea de spioni, să te avertizeze de revenirea lui. — N-am avut de ales. Prinţul deseian se ridică într-un genunchi. — Dacă te-ai temut de întoarcerea lui, de ce nu te-ai străduit să reunifici Imperiul? Ca naţiuni separate, suntem dezavantajaţi. — N-am ştiut cum se va întoarce. S-ar putea ca, foarte simplu, să uzurpe un tron de provincie, sau chiar tronul imperial. Prin menţinerea secesiunii, l-am împiedicat să obţină o bază semnificativă de putere. Astfel, a găsit o alta, altundeva. Cyron oftă istovit. — Anturasixan. Ea dădu din cap. — M-am temut că acesta-i adevărul, când mi-ai pomenit de asta. — Despre ce vorbiţi? Pyrust îşi mută privirile de la unul la celălalt. Un tărâm numit după unul dintre cartografii tăi? L-a descoperit expediţia îmbarcată pe Lupul Furtunii? — Nu. Cyron îşi miji ochii. Se pare că Qiro Anturasi a reuşit să ajungă la magie. Este un Mistic, şi, după uciderea nepoatei sale de către un nebun, Qiro şi-a pierdut minţile. A trasat o hartă cu un continent desenat cu sângele său. L-a numit Anturasixan. Dar acolo există şi un avertisment: „Aici sunt monştri.” Mă tem că dacă expediţia Lupului Furtunii l-a descoperit, au fost nimiciţi acolo. Faţa lui Pyrust se goli de sânge, însă se sforţă să se ridice în picioare. — Are un continent unde-şi poate încropi o armată? Cât e de mare? 992

— Un sfert din suprafaţa terestră. Cyron privi în depărtare, în direcţia Anturasikunului. Am să-ţi arăt harta, dacă mai trăiesc până atunci. Împărăteasa clătină din cap. — Nu va fi ucis nimeni. Am nevoie de voi, amândoi. Fiecare dintre voi ar fi putut reuni Imperiul. Unul prin sabie, celălalt cu aurul. Prinţe Cyron, l-ai descris pe Prinţul Pyrust ca pe un lup. Că este necruţător şi implacabil. Şi că l-ar putea înfrunta pe Nelesquin. Pyrust nu zâmbi, hotărât să nu dezvăluie ce efect aveau asupra-i linguşelile ei. Nu putea fi sigur dacă plăcerea pe care o simţea era provocată de vrăjile ei ori de adevărul din cuvintele ei. Indiferent cum era, avea dreptate: doi paşi şi încă ar mai putea să-l lase pe Cyron fără cap, punând mâna pe Nalenyr. — Iar tu, Prinţe Pyrust, pe bună dreptate te-ai temut de influenţa împăciuitoare a Prinţului Cyron asupra ta şi naţiunii tale. Dacă invazia n-ar fi slăbit Nalenyrul, ai fi fost ţinut la respect pe timp nelimitat. Încă o recoltă dezastruoasă ar fi afectat Deseirionul. Ţara ta ar fi devenit un stat clientelar al Nalenyrului. Foarte curând după aceea, vi s-ar fi alăturat şi alte naţiuni, toate legate bine cu lanţuri de aur. Pyrust ar fi protestat, dar nici Cyron nu părea să fie încântat de afirmaţiile ei. Dar ceea ce spusese s-ar putea să fie perfect adevărat. Cu Helosunde ca zonă-tampon între ei, şi cu un Consiliu de Miniştri dorind să poarte un război prin interpuşi, Nalenyrul ar fi fost privilegiat. Cât pe ce. Pyrust îşi băgă sabia în teacă, apoi se aplecă şi recuperă teaca din lemn a sabiei lui Cyron. — Acum ai nevoie de amândoi? Ea zâmbi. — Fiecare din voi are talentele sale. Tu, Pyrust, vei fi războinicul meu. Trupele nalenyriene vor mărşălui împreună cu războinicii tăi deseieni pentru a-i distruge pe invadatori. Îl veţi zdrobi pe Nelesquin. Pyrust îşi ridică o sprânceană. — Şi să-l las pe fratele meu aici, să ne consolideze naţiunile, stând chiar el pe tron? — Uiţi că-i tronul meu, şi nu v-aş lăsa pe niciunul dintre voi pe el. 993

Pot să mă ocup cu uşurinţă de chestiuni politice, dar Cyron are nişte talente deosebite. Cyron tuşi discret. — Mă tem, Împărăteasă, că nu vă voi fi prea mult de folos în starea mea. — Te vei simţi mai bine, sunt sigură. Se îndreptă spre el, acceptând teaca de la Pyrust, apoi luă sabia din mâna lui Cyron, băgând-o în teacă. — N-ai fost niciodată un războinic, însă priceperea ta în logistică este punctul tău forte. Acest război va necesita o la fel de mare organizare ca şi expediţia în Turasynd, poate chiar mai mult. Logistica n-a fost niciodată o pavăză puternică pentru Nelesquin, şi am de gând să folosesc asta împotriva lui. Cyrsa îndreptă spada nalenyriană înspre Pyrust. — Aşa că vei lupta în războiul meu, iar Cyron te va ajuta să-l poţi purta. Pyrust îşi miji ochii când privi dincolo de ea, spre Cyron. Bărbatul era tot prăbuşit pe tronul său, arătând ca un copil cu faţa pământie, captiv într-o armură de adult. Paloarea sa cenuşie şi sângele picurându-i din bandajele de pe ciotul braţului sugerau că era terminat. Şi totuşi, în ochii lui de un albastru-deschis ardea acum o scânteie, risipind orice speranţă că avea să moară din cauza rănilor sale. Va supravieţui. Va prospera. Pyrust dădu încet din cap. Întreaga sa viaţă fusese mândru de moştenirea sa. Deseienii făcuseră atâtea, cu atât de puţin. Se întrebase mereu ce-ar fi putut face el dacă i s-ar fi oferit o zecime din resursele duşmanului. Prinţul deseian îşi ţinea mâna pe mânerul sabiei. — N-am decât o singură întrebare pentru tine, Împărăteasă. — Sigur. — Înainte ai spus că ai făcut aranjamentele pentru dispariţia lui Nelesquin. Că reprezenta o ameninţare pentru tine. De unde ştiu eu că nu mă vezi şi pe mine la fel? Ochii ei se înrăiră, devenind imediat reci şi căpătând un aer străvechi. 994

— Te consider o ameninţare. Dacă n-ar fi aşa, nu te-aş arunca împotriva lui Nelesquin. Dacă n-ai reprezenta o ameninţare, nici n-ai avea vreo şansă să-l înfrângi. Ridică sabia băgată în teacă până la nivelul inimii lui. Eşti un bărbat ambiţios. La fel ca Nelesquin. Te asmut împotriva ambiţiilor lui. După ce vei învinge, vei fi răsplătit. Din plin, voi doi. — Nu pot fi doi împăraţi. — Cât trăiesc eu, s-ar putea să nu fie niciunul. Ochii i se îmblânziră. Dar alungaţi această ameninţare la adresa Imperiului meu şi vor apărea multe oportunităţi.

995

4 Ziua a 4-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea de la Urgie Jaidanxan (al Nouălea Cer) Divinitatea care se încarnase, cândva, ca Jorim Anturasi se străduia să-şi menţină controlul asupra identităţii sale omeneşti. Era o sarcină demnă de un zeu, pentru că viaţa omenească părea atât de insignifiantă în comparaţie cu divinul. Ce mai contau zbaterile muritorilor, când însăşi natura realităţii era în pericol? Jorim – pentru că aşa dorise să fie identificat zeul-dragon din Wentoki – îşi menţinea, în cea mai mare parte, forma omenească. Măcar prin contur şi mărime, cu toate că pielea-i devenise solzoasă. De la gât şi până la vintre, avea o nuanţă puternic aurie, în vreme ce restul pielii avea o culoare subtilă ca de abanos, ceea ce-i permitea să dispară în umbră, iar asta aproape că-l făcea să râdă, pentru că, în calitate de zeu, ar fi putut face asta fără niciun efort. Privi în jur, conştient dintr-odată de prezenţa altora în palatul său. Fiecare dintre cei nouă zei avea un palat plutind deasupra planului existenţei muritorilor. Marmura albă se scurgea în linii dure, care defineau în mod abstract natura sa ca dragon. Perdele străvezii dansau în adierea vântului. Treptele late coborau spre un balcon de unde putea să privească pe deasupra lumii. Tsiwen, sora lui mai mare, zeiţa Înţelepciunii, aproape că zbura peste trepte. Roba sa neagră purta un blazon cu un liliac alb pe-o aripă, iar trăsăturile ei ascuţite trimiteau la natura sa meditativă. Întunecată şi frumoasă, ochii ei mari dezvăluiau sagacitate; se putea conta pe ea pentru un sfat bun. Odată cu ea, coborau alţi doi zei. Grija, cenuşiu şi lupesc, era trădat de propria sa nervozitate. Duhnea a moarte, esenţa naturii sale, iar înfăţişarea sa reflecta acest lucru. Roba lui jerpelită atârna de trupul său scheletic. Blana care-i acoperea picioarele se desprinsese în smocuri, lăsând să se vadă, dedesubt, o piele roşie şi iritată. 996

Între ei păşea Chado, una dintre cele mai bătrâne zeităţi. Avea un mers studiat, care-i unduia muşchii. Avea o înfăţişare omenească, aleasă în semn de respect faţă de decizia lui Jorim, dar purta o robă oranj, cu dungi negre, de tigru. Ca zeu al Umbrelor, menţinea o strânsă alianţă cu Grija şi era autorul multor suferinţe ale lumii. Cu toate că Jorim admitea foloasele bolii şi putreziciunii în promovarea înnoirii lumii, nutrea puţină afecţiune pentru fratele său. Jorim îşi deschise braţele, îngăduind ghearelor aurii să-i iasă din vârful degetelor. — Bine aţi venit pe domeniul meu. Grija mârâi neliniştit, cât pe ce să cadă pe ultima treaptă. — Te-ai mai gândit la ce ţi-am spus? Ai făcut ceva în acest sens? Se încordase, şi-ar fi sărit la Jorim dacă mâna lui Chado nu s-ar fi lăsat grea pe umărul său. — Uşurel, frate, pentru că încă nu s-a obişnuit cu adevărata lui natură. Chado zâmbi destul de repede, însă rânjetul său rapace nu contribui cu nimic la risipirea senzaţiei de apocalipsă încercată de Jorim. — Am înţeles că doreşti să ţi se spună Jorim. — Da, asta serveşte scopurilor mele. Jorim nu-i luă în seamă pe fraţii săi, şi-şi îmbrăţişă sora. — Eşti întotdeauna binevenită. — Şi mie-mi face întotdeauna plăcere să fiu aici. Jorim îşi îngădui să-şi imagineze că îmbrăţişarea ei fusese caldă. Eliberând-o, se întoarse spre fraţii săi. — Mi-am petrecut noaptea gândindu-mă la ce-ai spus tu, Grija. Nu mă îndoiesc de faptul că-ţi închipui că ar fi necesar pentru mine s-o ucid pe sora mea muritoare. Este o soluţie a unei probleme. Oricum, nu sunt convins că ar fi singura soluţie. Zeul Morţii se înfurie. — Nu sunt prost! Când o să-ţi dai seama de asta? S-ar fi aruncat la Jorim, însă Chado îl potoli din nou. — M-am temut ca nu cumva reacţia lui să fie una pripită, aşa că Tsiwen a sugerat să explic eu. De unde să încep? Grija mi-a povestit că sora mea muritoare, Nirati, ne dă bătăi de cap. E moartă, dar, 997

cumva, nu-i moartă. A scăpat de pe tărâmul lui Grija. Îmi pot imagina astfel de lucruri, însă ceea ce găsesc eu curios este că, dacă el nu o poate atinge, eu pot. Cum este posibil aşa ceva? Suntem zei. Există ceva dincolo de puterea noastră? Zeul-tigru îi dădu drumul lui Grija şi începu să meargă încoace şincolo. — În esenţă, nu; dar la modul direct, mai mult ca sigur. Începe cu copacul creaţiei. Această realitate, pe care o împărtăşim cu toţii, este trunchiul copacului, iar ramurile sunt numeroase. Cu toţii suntem parte din el. Suntem născuţi din el, creaţi de cel care a creat totul. Jorim dădu din cap. — Nessagafel? — Da, tatăl nostru. Chado făcu un semn cu mâna spre lumea de jos. Facem parte din lucrarea lui, suntem şi o parte din ea. Şi noi am creat lucruri. Unii dintre noi fac lucruri din materie, iar alţii alcătuiesc lucruri mult mai eterice. Tsiwen râse degajată. — Descreţeşte-ţi fruntea, frate. Nessagafel i-a creat pe Viruki şi nu putem să-i atacăm direct. I-a protejat, cu un cost pentru el care l-a făcut vulnerabil. Chado a generat boli; pe unele le putem ameliora, dar pe altele nu. Jorim îşi frecă maxilarul cu mâna. — Ce-am creat? Nessagafel s-a încarnat sub forma unui Viruk. Am creat oamenii, apoi am devenit unul dintre ei? Chado râse. — Nu, frate. Oamenii sunt o creaţie pentru care noi, Cei Nouă, am colaborat. Tu ai creat altele, cum ar fi Fennychii, însă ţi-ai păstrat cea mai măreaţă creaţie spre beneficiul omenirii. Grija zgârie aerul spre braţul lui. — Asta a generat problema. Tsiwen luă mâna stângă a lui Jorim între ale ei. — Nu ţi-ai îngăduit să-ţi aminteşti prea multe, însă eşti cel mai tânăr dintre noi. Astfel, ai încercat cel mai mult să-l îmbunezi pe tatăl nostru. În vreme ce noi făceam omenirea, tu-l priveai, pe el şi pe Virukii lui. L-ai urmărit dându-le puteri vrăjite şi te-ai asigurat că un alt fel de magie i se va dărui şi omului. Oricum, acesta-i cel mai 998

periculos dar, căruia i te-ai opus în dorinţele tale. — De ce? — Pentru că distruge totul. Grija sfâşie aerul spre lumea muritorilor cu gheara degetului său. — Am văzut asta cu Virukii. Magia le dă o abilitate care ar trebui să fie numai a noastră: puterea de a schimba realitatea. Ştiţi ce poate face în lume descătuşarea magiei. Oamenii sunt prea limitaţi ca să priceapă cum se controlează o asemenea forţă. Chiar şi constrângerile plasate de voi asupra ei sunt insuficiente ca să prevină dezastrul. Prin Jorim curgea spaima. Explicaţia lui Grija, cu toate că fusese abruptă, sintetiza perfect dilema. Magia a permis oamenilor să creeze. Dacă puteau crea, era de presupus că i-ar fi putut împiedica pe alţii, inclusiv pe zei, să intervină direct asupra creaţiei lor. Le-ar permite să devină chiar ei zei. Chado dădu din cap. — Înţelegi asta, Jorim. Am găsit întotdeauna căi să ocolim măsurile de siguranţă. Nessagafel i-a creat pe Viruki. Aceştia i-au luat în robie pe oamenii noştri. Tu ai creat Fennychii, ca pe un fel de năpastă pentru Viruki, şi l-ai împiedicat pe Nessagafel să poată interveni asupra lor. Eu am zămislit diverse maladii care-i pot ataca pe toţi. Asta a stabilit un oarecare echilibru. — Păi, dacă a existat un echilibru, de ce a fost necesară anihilarea lui Nessagafel? — Evenimentele, prăvălindu-se unul peste altul, lucruri nebănuite şi imprevizibile. Chado se opri la marginea balconului şi se aplecă puternic peste balustradă. — Când Nessagafel a creat Virukii, încă mai era mândru de noi, progeniturile sale. Ne-a făcut zei printre ei, şi-am fost adoraţi. Virukii au prosperat, dar faptul că i-au înrobit pe oameni a început să irite. Au crescut tensiunile, iar Nessagafel a înţeles două lucruri. Primul a fost că Virukii erau o creaţie superioară faţă de propriii săi copii. Şi al doilea lucru, mult mai important, ne-a dotat cu suficientă putere încât să putem pune de-o rebeliune împotriva lui. A devenit tot mai hotărât să taie toate ramurile creaţiei, cu excepţia Virukilor. Voia să 999

refacă totul şi să ne anihileze pe noi. Jorim se încruntă. — De unde ştii asta? Zeul Umbrelor râse. — Datorită ţie. — Mie? Tsiwen îl bătu încet pe mână. — L-ai iubit pe tatăl nostru şi i-ai căutat atenţia. Totuşi, ne-ai rămas loial tuturor, aşa că atunci când s-a manifestat adevăratul pericol i te-ai împotrivit. Jorim râse. — Parcă ar vorbi bunicul meu, Qiro. — În multe privinţe, sunt legaţi unul de altul. Zeiţa Înţelepciunii zâmbi. Îngăduieşte-ţi să reflectezi asupra numelui Talrisaal. Jorim recunoscu imediat numele ca fiind de origine Virukiană, însă înţelegerea lui se opri acolo. Şi totuşi, concentrându-se, eliberase amintiri mai vechi. Prin faţa ochiului minţii sale se derula o scenă din adâncurile junglei din Ummummorar. Jorim se avântă în jos, vederea lui străpungând vălul des al frunzelor. Aşa cum oamenii vedeau culoarea şi auzeau zgomotul, la fel şi simţămintele străine rezonau în interiorul său. Dedesubt, un grup de Viruki goneau de-a lungul unei cărări şerpuitoare din junglă. Războinicii maturi, cu excepţia unuia singur, o luară la fugă. Unul se prăbuşi prin tufăriş, înaintea tânărului, în vreme ce ceilalţi şase priveau constant în spate, în direcţia urmăritorilor. Războinicii murmurau rugăciuni către Kojai, zeul Războiului, gândindu-se că acesta ar putea să fie mai milos decât măreţul şi înspăimântătorul Nessagafel. Dar tânărul, Talrisaal, s-a rugat lui Wentoki. A căutat curajul, pentru a nu se dezonora în mijlocul războinicilor. Se temea de dezonoare mai mult decât de moarte, iar fervoarea rugăciunii sale i-a atras atenţia lui Wentoki. Următorii lor mişunau prin junglă. Fennychii se deplasau într-un grup imens, aplecaţi, cu dinţii strălucind şi sfâşiind vegetaţia cu ghearele. Când crease Fennychii, Wentoki îi făcuse blânzi – o încrucişare hazlie între maimuţe mici şi urşi. Oricum, îi impregnase 1000

cu oarece farmece şi le permisese să-şi schimbe forma, pentru a se adapta unor situaţii noi. Iarna, blana lor se deschidea la culoare sau, dacă vânau prin peşteri, ochii li se măreau, ca să vadă mai bine. Însă în prezenţa Virukilor, îşi pierdeau orice fărâmă de umor şi deveneau sângeroase animale de pradă. Vrăjile Virukilor nu-i puteau opri, cel puţin nu în mod direct. Războinicii îi puteau ucide, dar nu prea uşor deoarece ghearele le puteau sfâşia carnea de parcă ar fi fost fum. Un războinic a căzut, apoi al doilea, în vreme ce pâlcuri de Fennychi îi loveau şi-i tăiau. Covorul îmblănit de trupuri musculoase le-ar fi înăbuşit orice ţipăt, dacă războinicii ar fi avut timp să scoată vreunul. Sângele gâlgâia, iar Fennychii se ungeau cu el înainte de a se repezi înainte pentru a ucide şi mai mulţi. Fennychii înaintau într-o semilună cu vârfurile extinse dincolo de Virukul aflat în frunte şi aceasta se închidea încet. Virukii dădură năvală într-o dumbravă. Cercetaşul se repezi înainte, ajungând la lizieră, apoi dădu îndărăt, împiedicându-se, cu vreo şase Fennychi după el, sfâşiind hălci de carne. Cei doi din ariergardă nici măcar nu ajunseră la luminiş, lăsându-i pe ultimii doi războinici care-l păzeau pe tânăr să se holbeze la ochii luminoşi clipind din umbră. Cu toate că războinicii încercară să-l oprească, el păşi înainte şi vorbi cu un glas clar, fără nicio urmă de teamă. Desenă un cerc cu degetul şi un zid de foc izbucni peste tot în jurul lor. Flăcările se înălţară până la ochii lui Talrisaal. Războinicii se ghemuiră, aşteptând şi privind. Fennychii traseră în pădure trupul cercetaşului. Tânărul stătea acolo, fără a încerca să se ferească, ci întorcându-se încet pentru a se holba şi el la Fennychi. Frica încă sălăşluia în el, dar refuza să-i cedeze. Voia să radieze curaj şi slăvea numele lui Wentoki cu fiecare răsuflare a sa. Voia ca Fennychii să ştie că nu va fugi sau urla. Cu toate că puteau să-l ucidă, nu-l vor înfrânge niciodată, şi chiar şi Fennychii păreau să accepte asta. Wentoki se înfăţişă în luminiş sub forma unui bărbat. Virukul se holbă la el. Talrisaal nu-şi putea ascunde uimirea că un zeu al Virukilor putea lua forma unui sclav. Tânărul se lăsă în genunchi şi atinse pământul cu fruntea. 1001

— Îmi bucură inima, oh, Wentoki, că ai venit să vezi cum este folosit darul tău. Inocenţa tânărului impregna cuvintele sincere. — Nu-ţi voi dezonora darul. Wentoki alese să-i ignore pe războinicii care încă cerşeau intervenţia fratelui său câine. — Te-ai rugat pentru curajul de a muri cum se cuvine, Talrisaal. Nu ai nevoie de el. Zeul-dragon făcu un semn şi flăcările dispărură. Se făcu întuneric, spart de mârâituri şi urlete. Apoi, cercul de flăcări reapăru, mai mic, iar tânărul era îngenuncheat în centrul său. Sângele însoţitorilor săi fusese împroşcat pe el, dar nu mai rămăsese nicio altă urmă din ei. Lumina focului reaprins nu umplea întreaga poiană, iar Fennychii năvăliseră la marginea umbrei. — Mă încerci, să vezi dacă sunt vrednic de darul tău? Tsiwen făcu un gest şi lumea se învârti sub ei. Departe, în Marea de Est, se întindea un nou continent. — Ea e acolo, într-un loc numit Kunjiqui, pe tărâmul Anturasixan. Jorim se holbă în jos. — Un continent numit după familia mea. Cum aşa? Se gândi o clipă şi durerea îi iradie în piept. — Bunicul meu a devenit un Mistic. A creat acest loc şi a tras-o pe Nirati acolo, în loc s-o distrugă. — E atât de greu de înţeles asta? mârâi Grija, dezvelindu-şi dinţii. Ai creat magie omenească, iar prin ea a fost făcut acest loc. Nouă ni se interzice să ne amestecăm acolo, dar nu şi ţie. Du-te acolo, distruge-o, iar ameninţarea întoarcerii tatălui nostru poate fi anihilată pe veci.

1002

5 Ziua a 6-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kelewan, Erumvirine Prinţul Nelesquin descălecă în faţa zidurilor Oraşului Ilustrat. Va intra în capitala imperiului său pe jos, fără gardă. Noilor săi supuşi sar putea să nu le vină să creadă că era chiar Prinţul Nelesquin, însă atâta vreme cât ştiau că era şi puternic, şi neînfricat, asta era tot ce conta. Puternic, pentru că aceia care cuceriseră oraşul îşi vor coborî genunchii la trecerea lui. Neînfricat pentru că va merge pe străzile Kelewanului neînarmat. Bărbatul masiv se îndrepta încrezător spre Poarta Violetă. Era cea mai mică dintre intrările oraşului şi numai celor de sânge regesc li se îngăduia să treacă prin ea. Porţile masive, mov, se deschiseră încet şi o duzină dintre războinicii săi Durrani se aliniară băţoşi de fiecare parte. Soarele spre asfinţit scălda într-o lumină aurie cămăşile lor de zale argintii, lucind pe albastrul pielii lor. Vârfurile ascuţite ale urechilor se iţeau prin coamele dese şi întunecate, iar ochii lor arămii căutau neobosiţi. Apropiindu-se, războinicii se lăsară într-un genunchi, se loviră cu pumnul drept în umărul stâng şi-şi plecară capul. Nu toţi deodată, ci pe rând, pentru ca întotdeauna să fie cineva care să stea cu ochii pe el. Iar dincolo de ei, pe drumul umbrit, comandantul lor aştepta, chiar şi mai vigilent. Ochii albaştri ai lui Nelesquin se îngustară. — Dacă eşti aici să mă saluţi, Keerana, pot să presupun că Gachin e mort? Căpetenia durraniană dădu din cap o dată, înainte de a se lăsa într-un genunchi pentru a-şi saluta stăpânul. Rămase în această poziţie până când i se porunci să se ridice din nou. În picioare, îşi trase sabia şi i-o prezentă lui Nelesquin cu mânerul înainte. — Ce-i cu asta? 1003

Keerana îşi ridică privirea, înfruntând-o fără teamă pe a lui Nelesquin. — Dacă nu ţi-aş fi cerut permisiunea de a pacifica toate cele Cinci Principate, aş fi luat cu asalt Tsatol Deraelkun. Eu aş fi fost cel răpus acolo. Nelesquin îşi dădu capul pe spate şi râse. — Tsatol Deraelkum i-a învins şi pe cei mai mari dintre războinici. Chiar şi eu am fost înfrânt acolo o dată. Keerana se încruntă. — Cum a fost posibil aşa ceva, stăpâne? Nelesquin îi făcu semn căpeteniei sale să-l însoţească în vreme ce păşea pe străzile înguste. Clădirile înalte acopereau totul, cu excepţia unei fâşii de cer, dar nu conta. Prinţul nu avea ochi decât pentru Quunkun, Turnul Ursului, şi palatul care urma să fie al său. — N-a fost vina ta, Keerana, asta l-a costat pe Gachin viaţa. A căzut înaintea unui om care m-a înfrânt şi pe mine o dată pe câmpiile acelea. Eram fraţi. Nelesquin clătină din cap. — Să-mi fi alunecat sabia şi să-l fi omorât atunci. Durranianul, urmându-l la jumătate de pas distanţă şi din stânga, îşi menţinu vocea scăzută. — Bărbatul îşi zicea Moraven Tolo. A luat capul lui Gachin, dar a avut bunul-simţ de a ne lăsa să-i recuperăm trupul. — Nu contează cum îşi spune. Ştiu cine este. Mă voi ocupa de el la timpul potrivit. Glasul lui Nelesquin se stinse nostalgic. Studie clădirile aliniate dea lungul străzii. Kelewanul fusese împărţit în zeci de districte de mărimi diferite, cel Violet fiind ocupat de mica şi marea nobilime, precum şi de ambasadele diverselor provincii. Acestea se credeau naţiuni, dar Nelesquin refuza să recunoască aşa ceva. Naşterea lor fusese la fel de ilegitimă ca şi cea a ucigaşului lui Gachin. Frescele colorate care decorau clădirile dăduseră localităţii numele de Oraşul Ilustrat. Păşi dincolo de o ambasadă – morythiană, după aspect – evantaiul ei de imagini celebrând momente istorice semnificative. Minciuni şi închipuiri cu toatele, din câte putea să-şi dea seama Nelesquin. Va pune ca pereţii să fie spălaţi şi revopsiţi 1004

într-o manieră mult mai potrivită. I-ar fi putut porunci lui Keerana să şi înceapă treaba, dar nu voia să-l dezonoreze. Durranii fuseseră creaţi pentru a fi nişte războinici perfecţi, şi chiar erau. Agili, puternici, neînfricaţi şi inteligenţi, înfruntaseră, generaţii la rând, toate provocările aruncate asupra lor de Nelesquin. Durranii care sosiseră pe mare din Anturasixan cuceriseră mare parte din Erumvirine cu o rapiditate năucitoare, şi astfel pacificaseră cele Cinci Principate. Acest lucru asigurase frontiera sudică, iar acum nu mai trebuia decât să meargă spre nord, în Nalenyr şi dincolo de el. Curând, cât de curând. Nelesquin zâmbi, cotind pe un bulevard care se lăţea, îndreptându-se spre inima oraşului şi palatul Quunkun. Prinţul se opri, iar durranianul o luă înainte. Keerana puse mâna pe sabia de la cingătoare, însă strânsoarea lui Nelesquin pe umărul lui îl opri. — Nu-i niciun pericol, Keerana. Frumuseţea mi-a tăiat respiraţia. Spre deosebire de oraşul spoit ţipător care-l înconjura, Quunkun rămăsese neatins. Clădirea fusese placată cu marmură albă. Nelesquin constată că era uşor să-şi imagineze că lipsise numai o săptămână, şi nu şapte veacuri. Privi spre căpetenia sa. — Nu au predat turnul fără luptă. — Nu, Înălţimea Ta. Keerana îşi ridică privirea spre el. Am adunat zidari şi pietrari şi daunele au fost reparate cât s-a putut mai bine. — Foarte bine executat. Este aşa cum mi-l amintesc. Nelesquin grăbi pasul şi, intrând în curtea vastă din jurul turnului, îşi dădu seama cât de mari fuseseră distrugerile suferite de Kelewan. În vreme ce districtul Violet fusese curăţat în întregime, funinginea încă mai zăbovea pe alte clădiri. Ferestre oarbe se holbau la el, cu obloanele într-o parte. Oamenii, slăbănogi şi mişcându-se încet, se înghesuiau unii în alţii prin locuri întunecoase, ori scotoceau, neîncetat, prin grămezile de resturi. — Oamenii au avut necazuri mari? — Rezistenţa s-a prăbuşit odată cu armata. Prinţul Jekusmirwyn a fost convins să facă o declaraţie publică care-a pus capăt oricăror altor probleme. Controlăm magaziile, aşa că oamenii trebuie să vină la noi pentru mâncare. Keerana zâmbi şmechereşte. Fiecare persoană 1005

are dreptul la o mână de orez pe zi, însă intendenţii noştri mai dau câteva în plus celor care ne ajută. — Ai procedat cu multă înţelepciune. Ai preluat şi postul din Dost, ca să-ţi poţi conduce oamenii aşa cum trebuie? — Doar dacă vei considera că trebuie să fac asta, stăpâne. — Funcţia este a ta, Keerana. Nelesquin urcă treptele late spre Quunkun. Trecu de uşi care nu purtau niciun semn că s-ar fi purtat o luptă pentru turn. Cizmele-i clănţăneau pe podeaua de marmură a rotondei şi se opri din nou. La baza domului fusese plasat un catafalc. Pe acesta zăcea un trup despre care presupuse că era al lui Gachin. O siluetă înaltă, subţire, înveşmântată într-o mantie cu glugă, negru-cu-verde, stătea lângă leş, cu mâna întinsă învăluită într-un foc violet pe care-l plimba înainte şi-napoi peste pieptul şi capul trupului neînsufleţit. Keerana înaintă, scoţând sabia cu un şuierat. Se deplasa fără nicio ezitare; Nelesquin se minuna cât de uşor se strecurase în faţă, fără niciun efort, mortal. Faptul că se confrunta cu ceva ce nu mai văzuse până atunci nu-l intimida. — Keerana, aşteaptă. Nelesquin zâmbi. Prietene, aruncă-ţi mantia pentru ca ochii mei să confirme ceea ce ştiu în sufletul meu. Focul violet pieri când personajul întinse mâna şi-şi desprinse mantia. Căzu fâlfâind la podea, dezvăluind un bărbat înveşmântat într-o robă neagră ca tăciunele, cu un dragon verde înfăşurat pe piept şi pe spate. Bărbatul zvelt zâmbi, iar prin ochii săi căprui juca încântarea. Se lăsă într-un genunchi şi-şi plecă fruntea, cu toate că nu-şi menţinu plecăciunea atât de mult cât să-i placă lui Keerana sau lui Nelesquin. — Complimente, Prinţe Nelesquin. A trecut o veşnicie. — Cel puţin, tu poţi marca trecerea timpului, Kaerinus. Acesta este un lux necunoscut pe tărâmul lui Grija. Nelesquin îşi lăsă ranchiuna deoparte, fără nicio dificultate, apoi îşi apucă prietenul de umeri. — Asta s-a urmărit cu multă vreme în urmă. — După cum ţi-au fost planurile, stăpâne. Kaerinus se ridică şi dădu din cap spre trupul lui Gachin. S-a dus prea departe ca să-l pot 1006

reînvia. Spiritul şi sufletul său au dispărut. E pierdut pentru tine. — Nu contează. Nelesquin îi făcu semn războinicului durrani, aflat în faţă. — El este Keerana, acum Dost de Durrani. Iar el, Keerana, este Kaerinus, unul dintre vanyeshii mei. Cu siguranţă, cel mai credincios dintre ei. Numele care ţi s-a dat era în cinstea lui. Kaerinus zâmbi. — Cred că-i simţi pe ceilalţi la fel ca şi mine, stăpâne. Se adună pentru a te servi. — Simt multe lucruri. Nelesquin întinse o mână spre cadavru şi invocă o vrajă. Încerca să-şi confirme ceea ce deja ştia. — Virisken Soshir a fost cel care l-a ucis. Cum se face că încă mai trăieşte? — Nu ştiu, stăpâne. Vrăjitorul arătă vag spre nord. Mi-am petrecut timpul în Nalenyr oblojindu-i pe cei care îndrăznesc să rişte atingerea magiei. L-am transformat într-un loc infam. Au dat vina pe noi pentru Urgie. Vanyeshii sunt consideraţi nişte creaturi căzute, a căror reîntoarcere în lume este temută. Nelesquin râse. — E bine că ni se ştie de frică. — Dar am fost şi aşteptaţi. L-am simţit din nou pe Soshir, vag şi la depărtare, anul trecut, la vindecare. Nu ştia cine era atunci, dar cred că vrăjile mele s-ar putea să-l fi ajutat să afle. Va veni după tine, bineînţeles. — Bineînţeles. Pentru distrugerea lui şi a speciei lui i-am antrenat pe Durrani. Keerana, aici de faţă, l-ar omorî cu uşurinţă. Nu-i aşa? Războinicul durrani se lăsă într-un genunchi. — După cum spune stăpânul meu. — Asta şi chiar mai mult. Nelesquin zâmbi. Sosesc tot mai multe nave, iar la bordul lor am multe arme, pentru a-i zdrobi pe Soshir şi armata sa. Vei alege pentru mine un grup dintre cei mai buni războinici ai tăi – inclusiv tu – şi te vei ridica la înălţimi la care nici nu visai. Keerana încuviinţă, apoi îşi lăsă capul în jos. — Să încep acum, stăpâne? 1007

— Te rog. Prietenul meu şi cu mine ne vom instala acasă. Războinicul îl salută pe Nelesquin, apoi se retrase. Prinţul privi spre Kaerinus. — Sunt chiar remarcabili prin loialitatea şi ferocitatea lor. În această privinţă sunt mai degrabă ca nişte câini, dar mai deştepţi. — Nu prea mulţi câini l-ar ataca pe Soshir la Tsatol Deraelkun. Ai uitat că tocmai am făcut asta şi-am pierdut? Nelesquin îşi privi o clipă însoţitorul, apoi dădu din cap. — Vei vedea cum Keerana îl atacă şi cucereşte cetatea. — Este o afirmaţie îndrăzneaţă. — Mai degrabă ar muri decât să mă dezamăgească, şi cu ce-am adus eu, va învinge. Nelesquin oftă şi privi din nou spre Gachin. Loialitatea lor complică lucrurile. Imaginează-ţi, să-l las pe ăsta să putrezească aici, în palat. Prinţul făcu un gest, iar energia violetă ieşi din degetele sale. Se concentră într-un nor umflat, care înghiţi deopotrivă cadavrul şi catafalcul. Un fulger scăpără argintiu în interiorul norului. Căldura verii încinse pulsa suficient de tare încât să facă mantia lui Kaerinus să se rostogolească pe podea. Se înfăşură în jurul bazei coloanei din firida goală. Un zâmbet şters ţuguie buzele lui Nelesquin. Făcu un semn cu mâna spre firidă. Norul o umplu, apoi se rostogoli precum mantia prietenului său, dezvăluind o statuie a lui Nelesquin. Kaerinus zâmbi. — Foarte bine făcut, stăpâne. Întoarcerea ta pune din nou lucrurile pe făgaşul corect. Nelesquin deschise braţele, intenţionând să se ridice cu ajutorul unor aripi magice, însă slăbiciunea îl potopi. Se clătină, dar înainte să se prăbuşească îl prinse Kaerinus. Îl coborî pe prinţ la podea, însă Nelesquin refuză să zacă întins înaintea propriei sale statui. Nelesquin îl împinse cât colo, surprins de propria-i slăbiciune. — Accelerarea navelor mele, realizarea statuii… m-au obosit peste măsură. — Există un adevăr în cuvintele tale, dar nu-i numai atât. — N-am mai simţit niciodată o asemenea oboseală. — Ba da, ai simţit. Numai că ai uitat. Nelesquin clătină din cap, dar ameţeala îi măcină forţa. Se lăsă la 1008

loc pe coate. — N-am fost aşa în momentul în care am perfecţionat magia. Am simţit un soi de slăbiciune, dar a fost una trecătoare. — Aşa va fi, stăpâne, dar vei osteni. — Nu înţeleg. Kaerinus îngenunche lângă el. — Când am perfecţionat mijloacele de a-ţi separa spiritul şi sufletul, pentru ca apoi să-ţi scoatem sufletul din trup, ţi-am garantat că n-ai să mori. Când trupul tău a încetat să mai funcţioneze, Grija ţia scos spiritul şi sufletul odată cu el, a crezut el. Spiritul tău a fost lăsat de izbelişte pe tărâmul său, până la întoarcerea ta. Trupul, sufletul şi spiritul formează triunghiul etern, spiritul ancorând sufletul în orice loc s-ar afla. Spiritul tău a atras materia pentru crearea unui trup, când ai ieşit din Lumea Morţilor, însă această creaţie nu a fost perfectă. Simţi lipsa sufletului. Odată ce-l vom readuce la tine, vei fi mai măreţ decât ai fost vreodată. — Precum am plănuit. Nelesquin zâmbi. N-am uitat de înţelegere, Kaerinus. Când voi deveni împăratul lumii, tu vei domni asupra multor popoare. Întregul pământ va fi al nostru. Tu, eu şi consoarta mea. — Consoarta? — Nirati Anturasi. Ea este cea care m-a ajutat să scap din cele Nouă Iaduri. Kaerinus îşi miji ochii. — Nirati Anturasi. O cunosc. Am atins-o cu vrăjile. N-am crezut că-i atât de puternică. — N-are importanţă. Nelesquin se ridică, strângându-şi genunchii la piept. — Îmi voi drămui puterea, până când vom putea face ceea ce s-a săvârşit la moartea mea. — Simţi unde zace sufletul tău? Nelesquin se concentră o clipă, apoi dădu din cap. — La nord, departe, în nord. Dacă aş putea percepe mai multe, iaş porunci să vină. — Iar efortul te-ar ucide, mai mult ca sigur. — Ce ironie, nu? 1009

Nelesquin se ridică, încet, în picioare. — Am mai simţit încă ceva. Pe Împărăteasă. Se află între mine şi destinul meu. Kaerinus clătină din cap. — Acesta nu-i un loc în care mi-ar plăcea să fiu. Nelesquin surâse. — O opinie pe care, sunt sigur, o va împărtăşi şi ea cât de curând.

1010

6 Ziua a 8-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Deraelkun, Ţinutul Faeut Erumvirine M-am aplecat peste meterezele cetăţii Tsatol Deraelkun şi-am scrutat câmpul de bătălie. Câmpiile verzi au fost contopite în mlaştini de iarbă, împroşcate cu sânge. Kwajiinii îşi recuperaseră camarazii morţi şi se retrăseseră. Iscoadele mele i-au urmărit şi au raportat că se întorceau în Kelewan. Nu mai conta. Ştiam că-şi vor face din nou apariţia, curând. Războinicii cu pielea albastră abandonaseră cadavrele propriilor lor vhangxi. Nici nu puteam să-i condamn, căci aceste creaturi batraciene nu miroseau prea grozav nici în timpul vieţii, cu atât mai puţin după ce au fost măcelărite. Jivinele cu pieliţă între degetele de la picioare, săltăreţe, erau bune în lupta în câmp deschis; aşa am văzut când i-au nimicit pe Urşii de Fier. Instituirea unui asediu asupra unei cetăţi de munte necesită însă mai mult minte decât curaj. Vhangxii nu aveau nici una, nici alta. Noroiul începuse să se usuce, încremenind urmele de paşi ca şi cum ar fi fost mici turbulenţe pe o mare calmă şi maronie. Dacă mă uitam mai bine, aş fi putut să deosebesc şi urmele lăsate de hoitari, inclusiv câţiva supravieţuitori vhangxi, care se ascundeau prin pădurea din apropiere. Se aventurau afară ca să se hrănească, iar arcaşii Casei Derael făceau rămăşaguri, apoi îi ucideau. În mijlocul câmpului de bătălie se afla o insuliţă, cu un cerc de piatră pe ea. Fusese cât pe ce să-mi găsesc moartea acolo. Gachin murise acolo, şi odată cu el şi asaltul său. Dacă m-ar fi nimicit şi-ar fi lăsat viaţa tuturor celorlalţi, să-şi amintească bătălia, era posibil să fi avut şi eu un mic monument ridicat în memoria mea. În loc de asta, aveam doar o poveste, destinată să devină legendă. Totuşi, la fel ca şi ceilalţi Mistici, mă vindecam destul de bine şi 1011

mult mai repede decât ar fi fost posibil pentru un bărbat de vârsta mea. Urechea mea dreaptă încă mă mai mânca acolo unde-o cususe la loc Soth Gloonul, Urardsa. Rana de la piept mi se închisese, dar încă mă mai durea când tuşeam. Încă o cicatrice pentru tot restul vieţii. Dar lucrul bun despre cicatrice este că înseamnă că ai supravieţuit. — Maestre Tolo, ai de gând să mori? Zâmbind, m-am întors spre băiatul care urcase ca să stea în turn cu mine. L-am cunoscut când avea numai nouă ani, pe drum, împreună cu tatăl şi bunicul său, îndreptându-se spre Moriande şi Festivalul Recoltei. După nici şase luni, era greu să-l recunoşti. Dunos fusese pirpiriu pentru cei nouă ani ai săi, însă cu ochii sclipitori şi fericit. Se descurcase bine cu braţul lui stâng, vestejit: cea mai mare dorinţă a sa la vremea respectivă fusese să devină spadasin, cu toate că ar fi fost bucuros să poată da o mână de ajutor la moara familiei. Chiar şi acum, în pofida ororilor la care fusese martor, încă mai păstra o urmă de inocenţă. Buza inferioară-i tremura, iar ochii-i străluceau. — Spuneau că vei muri. Am dat din cap. — N-au înţeles ei bine. — Ziceau că Gloonul a prevăzut asta. Pot vedea în viitor. — Nu întotdeauna, Dunos. Mi-am scos cele două săbii din cingătoarea robei şi m-am lăsat la baza zidului. Dunos se aşeză la picioarele mele, cu braţul său ologit părând aproape normal, îmbrăcat în cămaşa de zale. I se dăduse o robă de culoare roşie, purtată cândva de Pasuram Derael, împodobită cu blazonul familiei, cu ursul rănit, brodată cu galben. Cu spiritul, era unul dintre ei. Am avut grijă ca glasul să-mi fie cald. — Îţi aminteşti când eram în Moriande şi ne-am dus să vedem vindecările făcute de Kaerinus? — Am fost acolo cu femeia aceea, Nirati. — Da, aşa este. Ai văzut cicatricea mare de pe pieptul meu, îţi aminteşti? A dat din cap. 1012

— Arăta de parcă cineva ar fi încercat să te taie în două. — Au făcut o treabă mai bună în această privinţă decât kwajiin-ul. M-am dus la adunare în speranţa că voi fi tămăduit. Dar nu s-a întâmplat aşa. Mi-am ciocănit tâmpla cu degetul. Mai era ceva ce trebuia să se vindece şi, cu timpul, s-a vindecat. Cicatricea… păi, îmi amintesc puţine despre ea. E cam la fel ca tine, cu mâna. — Eram pe-afară şi mă jucam şi-am găsit o piatră lucitoare pe malul râului. Am luat-o şi nu-mi amintesc decât că tatăl meu m-a scos afară din apa de la moară. Dunos îşi ridică mâna stângă şi-o lăsă să cadă. Când mi-am revenit, mâna era aşa. — Îmi amintesc că mi-ai povestit. Erai la vreo doi kilometri sau aşa ceva în aval, dar ai supravieţuit. Şi eu am supravieţuit şi m-am trezit în casa maestrului meu. Au avut ei grijă de mine. M-au îngrijit până m-am însănătoşit. Maestrul meu m-a antrenat să devin un mare spadasin. Mi-a predat toate lecţiile pe care le-a învăţat de la maestrul spadasin Virisken Soshir. I-am întins una dintre cele două săbii pe care le aveam. Ia uită-te la ea. Şnururile care acoperă mânerul sunt portocaliu cu negru, ca dungile tigrilor. Cel care a adoptat modelul provenea din Moryth. Examină şnururile cu mare atenţie. — Da, văd şi mica amuletă, tigrul acela de bronz, dedesubt. — Acela-i Chado, paradisul tigrilor. Uită-te la garda sabiei. Vezi dragonul de pe disc? Asta înseamnă că săbiile au fost făcute înainte de prăbuşirea civilizaţiei. Mai înseamnă şi că armele au aparţinut unui membru al gărzii imperiale. Donos dădu din cap. — Virisken Soshir. — Ai perfectă dreptate. Ridică privirea. — De ce ţi-a dat ţie contele Derael aceste săbii? — Nu mi le-a dat, Dunos. I-am primit deschis privirea mirată. — El mi le-a înapoiat. Sprâncenele lui Dunos se arcuiră. — Ceea ce a vindecat Kaerinus nu era cicatricea, ci amintirile pe care le-am pierdut atunci când am fost grav rănit. Nu sunt Moraven 1013

Tolo, nici pe departe. Sunt Virisken Soshir. Băiatul clipi, fără să înţeleagă. Nu-l puteam învinovăţi. Găsisem această revelaţie cu totul nefirească, şi totuşi ştiam că era adevărată. Cumva, trecuseră peste cinci sute de ani între momentul în care mă dusesem cu Împărăteasa Cyrsa la Ixyll şi până când mă trezisem la Serrian Jatan. Fostul meu ucenic devenise maestrul meu, fără a-mi dezvălui cine eram cu adevărat. Privind retrospectiv, era uşor să-mi dau seama că ştiuse tot timpul, dar nu găsise niciodată că era potrivit să-mi spună şi mie. Dunos îşi depăşi nedumerirea şi se concentră din nou. — Dar nu ţi-a spus Gloonul că vei muri? — Nu. A zis că pentru că acum ştiu cine sunt cu adevărat, sunt liber să mor. Însă am fost cât pe ce, de câteva ori, şi nu mi-a plăcut prea mult. — Sunt de acord cu tine. M-am întins şi i-am ciufulit părul castaniu. — Asta-i bine. Nu vreau să mori. Ai o viaţă întreagă înaintea ta. A ridicat din umeri. — Mă pricep destul de bine să mă feresc de vhangxi. M-au lovit de două ori, dar nu m-a durut. — Excelent! — Aşadar, ai fost războinic cu multă vreme în urmă? — Am fost garda de corp a Împăratului. Am fost unul dintre fiii lui, nu un prinţ ca Nelesquin, dar eram de încredere, fără îndoială. Iar după aceea au venit Turasyndienii. — Asta a fost cu multă vreme în urmă. Mai eşti în viaţă pentru că eşti un Mistic, nu? Era răspunsul cel mai evident. Trăiam şi pentru că eram un Mistic. Dar Phoyn Jatan, care fusese mai tânăr decât mine, acum era mult mai bătrân. Ar trebui să fie imposibil să fi sărit, cumva, câteva sute de ani şi să nu fi îmbătrânit, dar îl cunoscusem pe Ryn Anturasi. Contele Derael spunea că Ryn îi dăduse spadele mele strămoşului său, dar, cu toate acestea, era viguros şi entuziast când l-am cunoscut. Mai mult, avusese un mijloc bizar de transport, care mă adusese din inima Ixyllului la Erumvirine într-o clipă. Ţinând cont de faptul dovedit că putea străbate instantaneu distanţe vaste şi, poate, chiar călători în 1014

timp, trebuia să presupun că mă găsise şi mă adusese ca să fiu vindecat şi reinstruit ca Moraven Tolo. — Cred că ai dreptate, Dunos. M-am încruntat. Ai văzut cicatricea, totuşi. Cineva a vrut să-mi facă de petrecanie şi nu ştiu de ce. Băiatul ridică din umeri cu nepăsarea încrezătoare a unui copil. — Acela trebuie să fi fost Prinţul Nelesquin. Era duşmanul tău. — Viaţa nu-i niciodată pe-atât de limpede pe cât o cântă menestrelii. Aş fi vrut să continui, însă m-a săgetat un gând. Vremea Gheţii Negre şi războiul împotriva Turasyndienilor au creat două personaje importante: Împărăteasa Cyrsa şi Prinţul Nelesquin. Ea a aşteptat, în adormire, pentru a salva imperiul distrus. El era încarnarea răului şi cauza tuturor necazurilor abătute asupra lumii. Vanyeshii lui erau demonizaţi. Iar diferiţi alţi eroi, precum Amenis Dukao, aveau propriile lor poveşti, care nu-i lăsau pe oamenii obişnuiţi să uite marile sacrificii făcute pentru oprirea Turasyndienilor. Însă Virisken Soshir rămânea, practic, necunoscut. Am aflat o mulţime de lucruri despre el, dar numai de la Phoyn. Istorisirile despre Cyrsa pomeneau arareori de altcineva apropiat mie, iar atunci când o făceau, numele meu era stâlcit dincolo de orice posibilitate de a fi recunoscut. Este adevărat, unele dintre poveştile Phoyn pe care mi le spusese au fost neplăcute. Este clar că n-am fost o căpetenie prea blândă, dar sunt convins că oamenii conduşi de mine din Kelewan ar fi de acord cu această apreciere. Ranai Ameryne ar fi. În fuga noastră din Kelewan, m-am folosit de o gloată de suflete pierdute spre a abate atenţia duşmanului, pentru a putea să trecem prin liniile lor de asediu. Cu toate că amintirile mele de viaţă ca Virisken erau înceţoşate, dezorganizate şi fragmentate, în acel moment n-am avut niciun fel de dificultăţi din cauza a ceea ce făcusem. Virisken, un bastard imperial, nu avea nicio ezitare în a se folosi de cei inferiori lui. Fusesem ambiţios – aproape aidoma ca fratele meu vitreg – aşa că un conflict între noi era inevitabil. Gândindu-mă acum la toate astea, am avut remuşcări. I-am spus lui Ranai că oamenii erau, oricum, hărăziţi să moară şi că unii dintre ei s-ar putea să scape. Nu credeam asta, dar nici n-am făcut nimic ca să-i ajut. Dacă mi-aş fi adunat toate forţele şi-aş fi atacat, poate că ar 1015

fi putut scăpa şi mai mulţi dintre ei. În mod sigur, i-am fi putut recupera pe unii dintre ei. Dar unul sau doi, sau chiar câteva zeci, ar fi avut vreo importanţă? Virisken ar răspunde că nu, pentru că erau ţărani dezrădăcinaţi, împinşi înaintea invadatorilor. Oameni ca ei cădeau întotdeauna răpuşi de războinicii care avansau, la fel cum şoarecii cad pradă şoimilor. Aşa mergeau lucrurile pe lume. Însă aceasta era atitudinea unui copil din flori, care se credea mai presus de rubedeniile sale legitime. Ar fi trebuit să fie inclus în succesiunea la tron. Ar fi domnit mult mai eficient şi mai bine decât ei. Oricum, şansele ca el să acceadă la tron erau ca şi inexistente. Doar dacă ar fi izbucnit o revoltă, iar vechea dinastie ar fi fost înlocuită cu una nouă. M-au scuturat frisoanele, pentru că omul care fusesem nu avea niciun fel de scrupule vizavi de o asemenea idee. De fapt, o găsea atrăgătoare. Dar nu mai eram acel om. Acesta a fost motivul pentru care Phoyn mă instruise aşa cum o făcuse. Nu ca să-mi cizeleze îndemânarea mea cu sabia, ci ca să mă reconstruiesc ca om. Trauma provocată de rănirea mea mă costase memoria, iar Phoyn mă transformase în cel pe care-l percepuse el. Mă salvase în mai multe feluri. Am clipit. — Iartă-mă, Dunos, m-am lăsat purtat de gânduri. — Bunicul meu obişnuia să… Vocea băiatului s-a stins. A strâns din buze şi şi-a întors faţa de la mine. M-am întins şi i-am răsucit capul tocmai când o lacrimă mare a lăsat o dâră prin praf. Băiatul s-a smiorcăit, apoi şi-a împrăştiat lacrima pe tot obrazul. — Îmi pare rău, Maestre. — Nu trebuie, Dunos. L-am cunoscut pe bunicul tău, mai ţii minte? Merită să-l plângi. La fel şi pe tatăl tău… întreaga ta familie. Eşti îndreptăţit să jeleşti. — Îi urăsc pe vhangxi. — Nu eşti singurul. Dunos îşi strânse buzele într-o linie subţire. — De ce n-am murit? 1016

Am clătinat din cap. — Nu ştiu, Dunos. Ştiu că doreşti ca familia ta să fi scăpat cu viaţă. De ce Grija ia un om şi nu pe altul este un mister pe care numai zeii îl pot dezlega. — O vrăjitoare din satul nostru a zis că eram prichindelul lui Grija. Dunos scuipă în stânga. Şi pe el îl urăsc. Am zâmbit. — Mă aştept să devii coşmarul său cel mai cumplit, tinere. — De ce spui asta? — Eşti tânăr, curajos, cu siguranţă nu te temi de el, iar ceilalţi pot învăţa din exemplul dat de tine. Mi-am mijit ochii. N-a fost niciodată zeul meu preferat. — De ce? — O fi el zeul Morţii, dar cu se ocupă? Îi ia pe cei slabi şi neajutoraţi. Se fofilează. Am atins tigrul pornit la vânătoare, brodat pe roba mea. Chado este un vânător adevărat. Wentoki, Dragonul, e curajos. Chiar şi Virine este de neclintit şi puternic, iar Kojai este câinele Războiului. E vrednic de veneraţie, dar nu Grija. Dunos se zgribuli. — Dar Grija te poate închide în oricare dintre cele Nouă Iaduri. — După tot ce-am văzut noi? Cât de înfricoşător ar mai putea fi aşa ceva? Am ridicat din umeri. În afară de asta, alţi zei ne vor da o mână de ajutor în Kianmang. Acolo se crede că se duc războinicii. Dunos zâmbi. — Şi aş putea ajunge acolo chiar şi cu mâna asta a mea? — Îţi garantez. I-am făcut cu ochiul. Le voi spune zeilor că ai fost un războinic atât de măreţ, încât nu ţi-a trebuit decât un braţ. A râs, iar eu m-am alăturat. Râsul îmi făcea bine. Sunetul a alungat şi ultimele rămăşiţe malefice rămase după bătălie. — Un lucru este foarte important, Dunos. Băiatul dădu din cap. — Care anume, Maestre? — Trebuie să continui să speri. Vhangxi ţi-au omorât părinţii, dar nu ştim dacă l-au prins pe Matut. S-ar putea să fie acolo, căutându-te. Băiatul căzu pe gânduri, apoi dădu din cap. — Şi de asta-i ucidem pe monştri. Să-l protejăm. Pe el şi pe toţi cei 1017

ca el. Dunos se ridică şi se aplecă peste metereze, să privească deasupra lor. — Au să se întoarcă, nu? — Şi vor fi pregătiţi să ne nimicească. — Vor reuşi? Se lăsă în jos şi mă scrută cu privirea. — Tsatol Deraelkun a fost menit să descurajeze invadatorii, însă nimeni nu şi-a imaginat vreodată că-i va opri. Kwajiinii au cucerit Kelewanul şi cine ştie câte altele. Dacă-şi adună toate forţele, această cetate va cădea. Băiatul se încruntă un moment, apoi privi în sus, spre mine. — Acum, că ai spadele, nu-ţi mai trebuie şi celelalte, nu? — Nu. — Le iau eu. Poţi să începi să-mi dai lecţii. Dădu solemn din cap. Învaţă-mă bine. Dacă mă duc în Kianmang, mă duc ca spadasin.

1018

7 Ziua a 22-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tolwreen, Ixyll Ciras Dejote îşi dori să nu fi renunţat la principiile sale şi să fi refuzat să călătorească pe unul dintre acei armăsari, gyanrigot. Borosan avusese dreptate: maşinăria putea merge mai mult şi mai repede decât caii. O calitate, cu siguranţă, însă instruirea lua timp, care ar fi putut fi folosit mult mai bine mergând spre casă. Problema consta în descoperirea modului în care funcţionau lucrurile. Borosan plecase de la presupunerea că semănau cu thanatonii săi. A creat nişte panouri de control pentru a-i controla, iar ei s-au supus fără crâcnire. Totuşi, dispozitivele nu au asigurat nicio interacţiune cu călăreţul. Şi astfel, a început o a doua fază a testelor şi a instrucţiei, care a dezvăluit o diversitate de abilităţi ascunse ale bidiviilor. Când un călăreţ se avânta în şa, spre exemplu, din flancurile armăsarului se deschideau plăci blindate pentru a-i proteja picioarele. Acest lucru l-a făcut pe Borosan să examineze creaturile cu şi mai multă atenţie. A modificat plăcile de control în aşa fel încât armăsarul să răspundă apăsării comutatoarelor: dacă un călăreţ exercita presiune cu genunchiul stâng, maşinăria se întorcea la dreapta, iar intensitatea apăsării determina cât de strâns va fi virajul. Şi putea fi destul de strâns. Ciras îşi ridică umerii. Vânătaia aproape că dispăruse, dar ceva din rigiditate mai rămăsese. Hotărâse să vadă cât de abruptă putea fi o întoarcere în plin galop. A apăsat cu putere cu genunchiul drept. Gyanrigotul a pivotat pe copita stângă din spate şi s-a răsucit imediat, azvârlindu-l pe Ciras în aer. A căzut greoi pe spate şi s-a rostogolit, trezindu-se cu bidiviul lângă el, neclintit. Borosan îl ajutase să se ridice în picioare. — Maestre Dejote, se pare că gyanrigotii sunt capabili de lucruri 1019

pe care oamenii nu le pot îndura. Voi face în aşa fel încât să nu se mai întâmple aşa ceva. — Nu. Să nu faci nicio schimbare care i-ar putea încetini pe armăsari. Inventatorul privi întrebător spre el. — Am crezut că nu-ţi plac asemenea lucruri. — Nu-mi plac. Însă nu i-aş cere unui armurier să tocească o sabie pentru că vreun învăţăcel nepriceput s-ar putea tăia cu ea. Aşa că, cu toate că-i displăceau caii metalici, s-a străduit să stăpânească cu măiestrie unul dintre ei. S-a ambiţionat să devină expert şi apoi a ajutat la instruirea altora. I-a făcut chiar şi lui Borosan sugestii care au cizelat şi mai mult capacităţile bidiviilor. I-a făcut plăcere să-i antreneze pe alţii; l-a făcut să se simtă demn. Se întoarse în şa, pe când călăreau prin valea de sticlă din Ixyll, şi studie oglindirile strâmbe ale eroilor. Trei companii de războinici, cu toţii Mistici, care supravieţuiseră bătăliei cu Turasyndienii şi Urgiei. Aceştia erau oameni deveniţi legende în imperiu. Îşi păstraseră credinţa în conducătorul lor, iar la mai bine de şapte sute de ani după aceea răspunseseră iarăşi chemării datoriei. Vlay Laedhze călărea lângă el, cu craniul ras protejat de un coif din piele. — Pari amuzat, Maestre Dejote. Ciras clătină din cap. — Mai degrabă uimit. Am visat îndelung să fiu erou. Am vrut să fiu demn de a servi alături de dumneavoastră. Chiar şi aşa, nu mă pot imagina făcând ceea ce-aţi făcut. — Să supravieţuieşti? Să rămâi loial? Bătrânul războinic ridică din umeri. Astea chiar că sunt mărunţişuri. Supravieţuirea, păi… există vreo altă alegere? Supravieţuirea depinde foarte mult de noroc. De ce-ar lovi o săgeată pe cel care stă lângă mine şi nu pe mine? Săgeţile nu-i iau ca ţintă pe cei virtuoşi sau pe cei răi; iar cei loviţi de norii de săgeţi cad fără ca asta să fi fost adevărata intenţie a arcaşului. Bărbatul zâmbi stins. Iar loialitatea, cât de dificilă să fie? Iei o decizie şi alegi să n-o discuţi. Onorezi înţelepciunea arătată atunci când ai făcut alegerea. — Şi ce se întâmplă dacă a fost o greşeală? 1020

— Atunci trebuie să onorezi înţelepciunea care ţi-a arătat greşeala. O îndrepţi. — Asta nu-i întotdeauna uşor. — Crezi că ai făcut vreo greşeală, Maestre Dejote? Ciras scuipă dezgustat, apoi bătu cu palma gâtul calului pe care-l călărea. — Am încălecat unul dintre aceştia. Vlay râse. — A trecut multă vreme de când n-am mai stat într-o şa, dar n-am de ce mă plânge. Acesta-i la fel de bun ca orice cal pe care-am călărit vreodată. — Dar, Maestre, nu-i cal. Este o maşinărie. Un monstru. — Şi-ai descoperit că-ţi place. — Da. Ciras scutură din cap. Aceşti gyanrigoti sunt malefici, chiar sunt. Au lăsat magia în mâinile celor care nu au puterea de a o controla. Sunt un pericol. — Un pericol pentru cine, Ciras? — Pentru lume. Pentru pace. Lucruri precum acest bidiviu, sau o sabie gyanrigot, ori vreunul dintre thanatonii lui Borosan, ar putea convinge pe oricine că-i un războinic. Pot fi adunate armate întregi şi echipate, iar ţările pot fi distruse. — Şi cu ce-i aceasta diferită de magia pe care o deţii tu? — Am petrecut ani la rând perfecţionându-mi abilităţile. Sunt conştient de ce pot face, cât de rău i-aş putea afecta pe ceilalţi. — Şi ai atacat vreodată pe cineva, fără o motivaţie corectă? Ciras scutură din cap. — Evident că nu. — Atunci eşti un om foarte norocos. Vlay arătă spre răsărit. Ai fost educat să ne vezi pe toţi ca pe nişte eroi, dar eram – şi încă mai suntem – oameni ca şi tine. Am făcut greşeli. De exemplu, războiul cu Turasynd. Turasyndienii ne-au invadat, dar de ce? Sunt malefici, năvălind doar din dorinţa de a prădui? — Eu aşa cred. Ciras studie expresia distantă a bărbatului. Nu aşa s-a întâmplat? — Cred că da, însă am auzit multe alte lucruri. Am auzit că o companie de Dragoni Imperiali bântuia prin Pustietăţi. Poate că 1021

voiau să jefuiască. Poate că voiau să-i pedepsească pe Turasyndieni pentru atacarea Deseirionului. Nu ştiu care e adevărul în acest caz, dar sunt sigur că este pe undeva, pe la mijloc. Vlay îl privi şi zâmbi. — Motivul pentru care subliniez asta este unul simplu: Dragonii Imperiali aveau acelaşi gen de antrenament ca şi tine, şi totuşi asta nu l-a împiedicat pe comandantul lor să dea ordin să fie ucişi femei şi copii. Instrucţia şi disciplina nu sunt stavile în calea ambiţiilor, după cum absenţa instruirii nu presupune o permisiune de revenire la barbarie. — Dar nu-i adevărat, Maestre, că un om conştient de responsabilităţile sale va fi mai puţin înclinat să le abandoneze? — Adevărat, dar hai să cercetăm două situaţii. Prima este cea în care un conducător în care ai încredere îţi dă ordin să ucizi. Îţi spune că ţinta ta este malefică şi trebuie să dispară, pentru binele omenirii. Faci ceea ce ţi se porunceşte, dar se dovedeşte că tocmai ai omorât un poet a cărui singură crimă era că scrisese o satiră la adresa conducătorului tău. Ai acţionat în mod responsabil, însă ai fost transformat într-o unealtă a răului, în pofida disciplinei tale. Ciras dădu din cap. — Aş fi obligat de onoare să acţionez în spiritul dreptăţii şi să fac unele corecţii. — Pe cât de onorabilă ar fi asta, tot nu l-ar scula din morţi pe poet. Al doilea caz e şi mai simplu. Dacă disciplina este o stavilă în faţa ambiţiilor, atunci singura cale de a preveni războiul ar fi să-i antrenezi pe toţi pentru a-l putea duce. Dacă toţi sunt războinici, cum eşti tu, nu prevezi o eră de pace eternă? Ciras începu să vorbească, dar se opri. Întreaga instruire din lume nu putea toci ambiţiile. De fapt, ambiţia ar fi putut motiva antrenamentul. Propria lui ambiţie de a deveni erou îl îmboldise să-şi continue instruirea atunci când ar fi putut să cedeze. Ambiţia altcuiva de a deveni împărat l-ar fi putut însufleţi la fel ca pe mine. — Aveţi dreptate. Disciplina s-ar putea să nu împiedice ambiţia. Dar acesta nu-i un motiv pentru a lăsa arme ucigătoare în mâinile celor care nu înţeleg ce nenorociri vor provoca. — De acord, Maestre Dejote. Soluţia ta, oricum, este acea de a 1022

socoti unealta drept malefică. Bătrânul războinic ridică din umeri. Îmi rezerv dreptul de a judeca modul în care este folosită unealta. Tu te-ai antrenat cu spada. Acum te vei antrena şi cu acest cal de metal. Stăpâneşte-l. Dreptatea va limita ambiţia şi, prin tine, o sabie şi un armăsar s-ar putea să slujească dreptatea la fel de bine. Expediţia voraxanilor se îndreptă spre sud-est cât de repede putea. Pentru că era tărâmul vanyeshilor, Tolwreen deveni obiectivul lor. Împărăteasa Cyrsa n-ar fi vrut să-i cheme să-i distrugă pe vanyeshi, dar dacă i-ar fi lăsat să trăiască n-ar fi servit intereselor ei. Ciras se temuse că drumul spre Tolwreen ar putea fi ascuns. El şi Borosan presupuneau că vanyeshii îi vor căuta, aşa că expediţia rămase în stare de alarmă pe măsură ce se apropiau. Dar drumul spre Tolwreen nu fusese nici mascat, nici pus sub pază. Găsiră fortăreaţa montană fără nicio dificultate, ba chiar descoperiră propriile lor urme, lăsate cu trei săptămâni înainte. Păstrarea urmelor l-a speriat pe Ciras. Era ca şi cum n-ar fi trecut timp de atunci şi descoperi că era uşor să-şi imagineze că s-ar putea vedea pe el şi pe Borosan evadând din nou. Tunelul de la baza muntelui se căsca precum o gură aşteptând să-i înghită. Borosan trimise înainte doi dintre thanatonii lui cu picioare de păianjen, iar aceştia se întoarseră fără niciun incident. Unul aduse cu el şi un motan gyanrigot, aflat încă în perfectă stare de funcţionare. Borosan îl ridică. — Ăsta-i cel pe care i l-ai dat lui Pravak. — L-a abandonat pentru că ştia că l-am folosit ca să-i luăm urma sau e o momeală dintr-o capcană? Vlay luă din mâinile lui Borosan pisica mecanică. — Pravak n-a fost niciodată din cale-afară de subtil. Dacă ar fi aici, ne-ar ataca imediat. Intrăm? Pocni cu călcâiele pe crupă, făcându-şi bidiviul s-o ia la galop înainte. Ciras îl urmă, prinzând curaj datorită faptului că statuile uriaşe care păzeau intrarea nu mai erau acolo. Sunetul metalic al copitelor răsună prin tunelul scurt, apoi călăreţii intrară în inima muntelui şi se împrăştiară. 1023

— Au plecat. Borosan arătă spre rămăşiţele citadelei care se înălţa cândva puternică şi mândră. — Şi-au luat şi armele cu ei. Ciras dădu din cap. Citadela fusese ridicată cu sabia şi scuturile, armurile şi suliţele. Fusese o capodoperă a artei militare. Acum, cablurile de care fusese susţinută cândva atârnau nevolnice, iar ceea ce mai rămăsese din ea zăcea împrăştiat precum banii de aur dintr-o pungă tăiată. Din umbrele îndepărtate ieşiră oameni sălbatici. Unii purtau arme de parcă acestea erau talismane. Câţiva îmbrăcaseră armuri. Apărătorile le atârnau jalnic de umeri, iar altele strângeau gambele prea tare. Coifurile fuseseră răsucite de-a-ndoaselea, apoi trase spre vârful capului, pentru ca purtătorii lor să-şi poată vedea vârfurile picioarelor. Vlay bătu poruncitor din palme, iar sălbaticii se risipiră, huiduind şi urlând. Se întoarse în şa şi privi spre Ciras. — Iată şi disciplina dorită de tine. — Unde s-au dus vanyeshii? Borosan scoase din coburii şeii un dispozitiv mic, colţuros. — Sunt mai mulţi motani sub Sala Prinţului. Haideţi să vedem ce fac acolo. Căutările luară ceva timp, dar au dat peste o serie de tuneluri care i-au condus adânc sub munte. Folosind maşinăria lui Borosan drept ghid, pătrunseră într-un şir de caverne naturale terminate cu o peşteră imensă, modificată extensiv. La prima privire, lui Ciras îi amintea de atelierul unde fuseră creaţi armăsarii, în Voraxan, dar mult mai mare. Borosan descălecă imediat. Ataşă lumini albastre, de gyanrigot, thanatonilor săi şi porni în explorare. Lumina fantomatică dezvălui forje masive, cu ciocane şi cleşti uriaşi, sprijinite pe angrenaje circulare care le permiteau să se rotească uşor. Mai putea fi văzut un dispozitiv cu ciocane mai mici; iar dincolo de el erau şi alte maşinării, cu braţe terminate în ciocane mai mici, pentru lucrări mai fine. Borosan se opri lângă dispozitivul mai mare şi ridică una dintre 1024

plăcile sale de comandă. — Vanyeshii au folosit aceste forje pentru a crea trupurile purtate de ei. N-aş putea spune ce altceva au mai putut face, dar aici există o grămadă de plăci de comandă. Probabil, au cai la fel ca noi. S-ar putea chiar să fi creat destui pentru Vulturii Negri din Turasynd. Ciras se înfioră. — Chiar atât de smintiţi să fie? Borosan ridică din umeri. — I-ai văzut. Majoritatea au încetat să mai fie oameni cu multă vreme în urmă. Vorbeau cu Turasyndienii, de ce-ar ezita să-i înarmeze pe barbari? — Nu-mi pot imagina. Ciras oftă. Poţi să-ţi faci vreo idee despre plăcile astea? — Probabil. Dacă reaprindem forjele, ne putem da seama ce fabricau. Aş putea face piese de schimb pentru caii noştri. Mi-au venit unele idei încă de când am plecat la drum… — Prima dată, vezi ce fabricau. Ciras se uită la Vlay. — La ce vă gândiţi? — Este clar că vanyeshii credeau că Nelesquin îi cheamă la arme. Nu ştiu de ce deoarece prinţul e mort. Capul i-a fost smuls de pe trup şi împreună au fost îngropate într-un mormânt construit după îndrumările Împărătesei. Ai spus că scheletul lui se află într-o încăpere de deasupra noastră. Ciras dădu din cap. — Aurit, fiecare milimetru al său, în afară de craniu, care lipsea. — Arată-mi, te rog. Vlay şi o mână de războinici îl însoţiră pe Ciras sus, până în Sala Prinţului. Înaltă, îngustă şi adâncă, încăperea părea chiar şi mai ostilă pentru că-i lipsea lumina reflectată de robele aurii ale vanyeshilor. Galerii etajate se ridicau de-o parte şi de cealaltă. De la intrare, sala părea să fi fost abandonată de veacuri. Trei săptămâni şi declinul s-a şi instalat. Cu mâna pe mânerul spadei, Ciras mergea alături de Vlay. S-au oprit chiar lângă covorul purpuriu, întins până la tronul masiv. Vlay dădu din cap. 1025

— Este Tronul Celest, acela pe care-l râvnea tare Nelesquin. Ciras trase sabia şi-o aţinti spre veşmântul mov aruncat peste braţele tronului. — Scheletul purta acea robă. — Seamănă cu cel cu care a fost îngropat Nelesquin. Străvechiul războinic clătină din cap. I-am plasat mormântul la o răscruce de drum, ca să nu ştie care-i calea spre casă. Se pare că această precauţie a fost insuficientă.

1026

8 Ziua a 23-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Helosunde Keles se lăsă într-un genunchi, pe cărarea din pădure. Îi putea simţi pe ceilalţi în urma lui, însă învăţaseră să păstreze tăcerea când ridica el mâna. Apăsă palma dreaptă pe argila jilavă, frământă puţin din ea, între degetul arătător şi cel mare, şi se concentră. Lumea se scurse cu totul din conştiinţa sa. Se concentră asupra pământului răcoros, umed, care-i murdărea degetele. În frunzele şi noroiul frământat de copitele căprioarelor, surprinse o senzaţie de descompunere imediată. Şi oamenii străbătuseră acest drum, dar urma era trecătoare şi nesigură; s-ar fi putut să se fi petrecut ieri sau acum două sute de ani. Simţurile-i părăsiră solul pentru a se avânta deasupra suprafeţei pământului. Lumea se desfăşura în mintea lui, împrăştiindu-se ca o pată de ulei gros. Conştiinţa urcă deasupra dealurilor şi pe panta lor, prin râpe. Curgea peste stânci şi se împrăştia prin albia râurilor. Se subţia prin vaduri şi se învolbura acolo unde apa clipocea în jurul pietrelor rotunjite. Experienţa îl ajută să descifreze peisajul. Cunoştea bine pădurile. Se întindeau spre sud, peste relieful tot mai înalt, astfel că râpele tindeau să coboare spre nord şi spre est. Panta lor se termina, în cele din urmă, la Râul Negru. Îşi împinse simţurile şi mai departe în peisaj şi simţi o furnicătură la baza scalpului. Acolo, departe, spre est, sus şi lângă o râpă cu pereţii abrupţi, în pădure se afla o poiană. Era destul de întinsă pentru ca refugiaţii să-şi poată aşeza tabăra. Puţin mai încolo, spre est, era un pârâu de unde puteau lua apă, iar pădurea avea destule vreascuri pentru foc. Keles îşi deschise ochii şi zâmbi când Rekarafi îi apăru în faţă. — Acolo, cam la patru sute de metri. Un luminiş? 1027

Virukul dădu din cap. — Acolo-i una mică. Va fi mai mare după ce o cercetez din nou? — E destul de mare. Keles se frecă cu palma pe frunte, mâzgălind-o cu pământ. — Pari să crezi că dacă iau eu o decizie, lumea se modifică. Nu-i chiar aşa. — Am văzut schimbările pe care le-ai făcut. Am simţit magia. Virukul se lăsă pe vine şi scrijeli pământul cu o gheară, închipuind un simbol. — Trebuie să înţelegi ce faci, să poţi să-i spui putere. — Poate că-i o putere pe care n-o doresc. Şi, cu toate astea, dacă no stăpânesc, bunicul meu ar putea distruge lumea. — Gândeşte-te, Keles. Spune-mi, te rog, cum lucrează puterea. Keles închise ochii. — Nu-mi impun voia asupra pământului. Eu văd, pur şi simplu, lucrurile aşa cum ar trebui să fie. Cel puţin, aşa simt. Văd doar cum sar dori să fie lucrurile. — Cine ar vrea să fie aşa? Cartograful deschise ochii. — Nu ştiu. Eu? Bunicul meu? Zeii? Poate că pământul însuşi. Tot ce ştiu este că văd ceea ce simt că e corect. Crezi că asta ar fi posibil? — Posibil? Virukul se ridică şi arătă în depărtare, în direcţia poienii. Cercetaşii grupului îi conduceau pe oameni într-o procesiune şerpuitoare care dispărea în crepuscul. — A fost bine să-i refaci pe oameni? — Poate, într-un fel. Copiii au devenit adulţii în care s-ar fi transformat, iar bătrânii s-au întors la ceea ce-au fost. Ministrul şi gărzile sale au devenit versiuni ideale ale lor înşile, chiar acei eroi pe care şi i-au imaginat că ar fi. Doar tu, Tyressa şi Jasai aţi rămas neschimbaţi, pentru că voi sunteţi aşa cum se cuvine să fiţi. — Totuşi, m-aş mira să fie pământul… În Ixyll, vrăjile au schimbat teritoriul în multe feluri, dar există lucruri de bază care nu s-au transformat. S-ar putea ca o vale să prăsească o carne metalică vie, dar tot o vale a rămas. Stâncile s-ar putea să se fi transformat în fructe uriaşe, dar tot se rostogolesc la vale. Este posibil ca lumea 1028

însăşi să aibă o vrajă care să reziste vrăjilor? Este realitatea prea dificilă pentru a o schimba la o scară atât de mare? Dinţii ivorii ai lui Rekarafi licăreau în lumina asfinţitului. — Am trăit mulţi ani, Keles Anturasi. Am văzut prăbuşindu-se imperiul Viruk. Am văzut şi imperiul oamenilor sfărâmându-se. Există constante. Această idee, că pământul posedă propria sa magie, nu poate fi negată. Poate că ar trebui să te concentrezi asupra găsirii a ceea ce există, pentru a perfecţiona. Keles zâmbi. — Să mă las în voia curentului, nu să înot împotriva lui? — Ar fi mai puţin probabil să fii înghiţit de curent. Virukul îi făcu semn să se ridice. — Hai să vedem dacă ceea ce-ai văzut se potriveşte cu ceea ce-mi amintesc eu să fi văzut. Refugiaţii începuseră să instaleze tabăra şi să stabilească posturi de pază când sosiră ei. Se organizară după un plan standard, cu războinicii plasaţi în cercul exterior şi adăpostul Prinţesei Jasai ridicat în mijloc. Santinelele fuseseră răspândite prin pădure. Ţinând cont de natura Celor-fără-Ochi şi de felul în care vânau, oamenii trebuiau să fie avertizaţi din vreme de apropierea lor. Din fericire, vremea ploioasă, care-i muiase de-a lungul aproape întregului drum spre sud, împiedicase în mare parte şi urmărirea lor. Rekarafi estimase că aveau acum un avans de o zi asupra Celor-fărăOchi, iar companionii lor cu aspect de maimuţe nu mai fuseseră văzuţi de o săptămână. Keles îi zâmbi virukului. — Asta-ţi aminteşti? — Ai schimbat-o doar puţin. Ceva mai mare. Cu scurgere mai bună. Virukul se descotorosi de bagajul pe care-l cărase. — Data viitoare, adu ţarcul căprioarelor mai aproape. În vreme ce Rekarafi plecă la vânătoare, Keles îşi luă echipamentul şi-l cără până în locul unde se afla Jasai, stând lângă un foculeţ. Îşi scoase raniţa şi apoi se aşeză. Îşi răsuci umerii, simţind o serie de pocnituri străbătându-i şira spinării. Gemu, iar ea zâmbi, aruncând un beţişor în foc. 1029

— Keles, chiar trebuie să mă laşi şi pe mine să duc ceva când ne vom relua drumul. — Duci destule, prinţesă. Femeia blondă îşi plimbă mâna peste pântec. — Da, ştiu, viitorul Helosunde, un copil care va uni naţiunea mea cu Deseirion. — Nu contează al cui copil este. Este suficient că porţi acest copil în pântec. Keles se uită în jur, la ceilalţi, care pregăteau adăposturile, şi-şi coborî glasul. — Iar tu eşti conducătoarea expediţiei noastre. Aceşti oameni îţi sunt loiali ţie, nu Deseirionului. Lumina aurie a focului nu putu topi gheaţa din ochii ei albaştri. — Sunt supuşii soţului meu. I-a adus la o asemenea ascultare încât mă vor urma până la Munţii de Gheaţă şi prin Poarta spre Lumea de Jos. Sunt bănuitori faţă de tot ce-i aici. Se consideră duşmani pe pământ străin. — Aşa te vezi pe tine? Ea pufni, iar furia-i îngustă ochii. — Ar trebui. Consiliul de Miniştri a ales ca fratele meu să fie prinţ, apoi l-au convins să atace Meleswinul. L-au abandonat acolo, iar Pyrust m-a luat de soţie şi în pat. Singurul motiv pentru care se vor bucura să mă vadă este că m-ar putea folosi ca pe o modalitate de a-l constrânge pe Pyrust. Keles râse, iar ea-şi opri privirea rece asupra lui. — Te amuză ceva? — Doar faptul că te judecă atât de greşit. Oricine-şi închipuie că eşti o modalitate de a rezolva o problemă este un smintit, iar asta-l include şi pe Prinţul Pyrust. Ea păru oarecum îmbunată după asta, dar Keles se deprinsese deja să nu se mai încreadă în aparenţe. Jasai îi spusese că, în ceea ce-o privea, şi el era tot un mijloc de a-şi atinge scopul. Intenţionase să-l folosească pentru a-i facilita fuga din Deseirion. Însă mătuşa ei sugerase că Jasai ajunsese să-l iubească. Mă întreb care-i adevărul. Nu avea cum să ştie şi nici nu putea să se încreadă în orice presupunere. De fapt, nu voia să facă presupuneri 1030

pentru că se îndrăgostise de Tyressa. Cu toate că o considera pe Jasai dezirabilă, Tyressa era mai mult decât atât. Dar dacă Tyressa n-ar exista, dacă Jasai n-ar fi fost măritată cu un prinţ deseian şi însărcinată cu copilul acestuia… Prea multe dacă şi niciunul adevărat. Pentru o clipă, se întrebă dacă ar fi putut schimba astfel de lucruri, să transforme dacă în iată. Asta ar reduce mult toate complicaţiile din viaţa sa. Însă ceea ce strălucise glorios un moment deveni întunecat şi strâmb o clipă mai târziu. În multe privinţe, bunicul său îşi folosise voinţa şi influenţa pentru a schimba viaţa celor din jurul său. Schimbase chiar şi soarta lui Jorim cu a lui Keles. Într-un acces de vrajbă, le schimbase misiunile. Dacă bunicul său ar fi deţinut atunci magia reală, fără nicio îndoială că ar fi folosit-o pentru asta şi chiar mai mult. Keles se încruntă. Poate că problema era cu magia. Când putea fi dobândită uşor, atunci vrăjitorul nu mai avea nicio reprezentare a consecinţelor faptelor sale. Rekarafi spusese că a îmbunătăţit scurgerea apei din poiană, dar plantele din centrul ei preferau un pământ mai umed. Pentru a usca poiana am mutat mii de metri cubi de apă. De pe întinderea solului, apa se scursese înspre vest, într-o râpă. Şiroaiele de acolo ar fi putut provoca o mică inundaţie. Izvorul umflat ar fi năvălit spre pădure. Keles încetă să-şi mai imagineze şi începu să vadă. Mai jos pe cursul pârâului, apa erodă susţinerea unui mic pod din piatră. Podul începu să se surpe. Pietrele se mişcară, iar mortarul crăpă. Copiii care se jucau pe el încremeniră. Apa furioasă se învolbură până sus. Unul dintre ei ţipă… — Nu! Keles îşi băgă mâna în apă. Ridică podul, îl ţinu să nu se desfacă. Copiii ţipau, dar săriră la adăpost. Pietrele podului se rostogoleau în viitura furioasă, scurgându-se precum nisipul printre degete nevăzute. — Keles! Ochii i se deschiseră dintr-odată în vreme ce Jasai îi îndepărtă mâna. O cascadă de cărbuni fierbinţi zbură prin aer şi aceştia şuierară 1031

la atingerea pământului jilav. Îşi scutură mâna, apoi se lovi peste bandajele fumegânde. — Ce făceai? — Hmm… Privi în depărtare. Cred că am împiedicat un mic torent să omoare doi copii. — Băgându-ţi mâna între cărbuni. Se întinse şi-i luă mâna într-a ei. Îndepărtă urmele de cenuşă. — Te-ai rănit? Dădu încet din cap. — Nu, nu cred. Nu doare deloc. — Trebuie să ai grijă. — Voi încerca. Expiră, iar oboseala-l lovi în plin. — Nu ştiu cum de mi-am imaginat lucrurile… — Nu contează. Ea-i sărută palma cu grijă, apoi îi dădu drumul. — Nu s-a întâmplat nimic rău. A doua zi, în timp ce urmau cursul pârâului revărsat, au ajuns la podul dărâmat. Pe acolo au trecut prin vad şi, după instrucţiunile lui Keles, au găsit casa unde locuiau copiii. Tatăl lor i-a condus bucuros pe refugiaţi până în satul din apropiere, iar de acolo călăreţii au fost trimişi într-un oraş mai mare să aducă ajutoare. Refugiaţii aproape că-i depăşeau ca număr pe săteni, însă aceştia nu păreau îngrijoraţi. Imediat au instalat-o pe Prinţesa Jasai în casa starostelui şi începură pregătirile pentru sărbătorire. Refugiaţii au fost împărţiţi în grupuri mici, pentru a fi găzduiţi în sat, unde au tăiat lemne, au cărat apă şi astfel au oferit muncă pentru găzduire. Şi totuşi, deşi localnicii o slăveau atât de mult pe Prinţesa Jasai, se temeau de mătuşa ei. Keru deveniseră legendare pentru curajul lor şi, din moment ce-l slujeau pe Prinţul Cyron de Nalenyr, nu erau văzute prea adesea departe de curtea de la Moriande. Tyressa era constant însoţită de chicotelile fetelor care o urmau, spionând-o pe după clădiri sau de sub trăsuri. Tyressa îşi asumase statutul ei semidivin cu mult umor şi chiar îşi alocase o oră pentru a le instrui pe fete în tainele mărşăluirii. 1032

Totul decurgea bine, cu mâncare pregătită şi mese puse în piaţa din centrul satului, când unul dintre călăreţi se întoarse din expediţia spre oraş. El relată că autorităţile vor sosi într-o zi sau două pentru ai ajuta pe refugiaţi. I-a mai anunţat că Prinţul Eiran fusese omorât. Vestea morţii fratelui ei o dărâmă pe Jasai. Keles o găsi învelită într-o pătură ţesută în casă şi plângând încet. Ceea ce-ar fi trebuit să fie o sărbătoare gălăgioasă deveni un recviem mut. Keles rămase cu ea, ţinând-o de mâini în vreme ce-i povesti despre fratele ei. — Eram atât de supărată pe el. N-a avut curaj să i se împotrivească Prinţului Pyrust. L-a lăsat să mă ducă departe şi ceea ce a înrăutăţit şi mai mult lucrurile a fost privirea din ochii lui. Ar fi vrut să acţioneze, dar nu putea. Îi era prea frică, era prea nesigur. În acel moment, şi-a dat seama că fusese folosit de Consiliul de Miniştri şi, din această cauză, am fost pusă în pericol. Începu să plângă uşor. Am jurat că nam să-l iert niciodată, dar… Ridică din umeri, iar Keles îi şterse o lacrimă de pe obraz. — În ultimele luni mi-am mai schimbat atitudinea. Voiam ca şi copilul meu să aibă un unchi. Pyrust îi ucisese fratele, aşa că Eiran era singura mea şansă. Keles zâmbi uşor, bucuros că faţa-i era ascunsă în umbră. — Aş fi bucuros să fiu unchi. Şi fratele meu, sunt convins. Ea închise ochii şi-şi lăsă obrazul pe palma lui. — Mulţumesc. Poţi să-mi faci o favoare? — Orice. — Rămâi aici în seara asta. Doar… să stai aici. Nu vreau să fiu singură. — Bineînţeles, după cum ţi-e voia, prinţesă. Ajutorul sosi mai repede decât se anticipase. Pe la amiaza zilei următoare apăru un batalion al miliţiei locale. Câţiva aveau arme şi armuri, dar majoritatea oamenilor aveau câte-un îmblăciu, furci şi alte asemenea unelte. Le-au cerut refugiaţilor să lase armele jos şi înţelegând isteţimea solicitării, Jasai dădu ordinul. Tensiunile care pluteau în aer se evaporară, iar satul îşi reluă pregătirile pentru sărbătoare. Pe la mijlocul amiezii, apăru călare un bărbat înalt, musculos, 1033

înveşmântat în robă de ministru, cu spadă şi un cal cu harnaşament bogat. Descălecă şi i se adresă conducătorului miliţiei. Căpitanul dădu ordinele, iar oamenii săi începură să se alinieze. Ministrul se apropie apoi de Prinţesa Jasai şi-i făcu o plecăciune, dar nu prea adâncă şi nici pentru prea mult timp. Jasai îl privi cu prudenţă. — Eşti Ieral Scoan. Îmi amintesc că tu ai fost cel care i-a adus coroana fratelui meu. Bărbatul scoase o batistă şi-şi şterse buza de sus. — Sunt măgulit, ducesă. — Nu trebuie. Nu-mi amintesc cu plăcere de tine. Jasai ridică bărbia. Ducesă a fost rangul pe care mi l-a dat Consiliul de Miniştri. Acum sunt prinţesă. — Da, de Deseirion. Bărbatul zâmbi cu graţie, însă printre cuvintele sale răzbătea dispreţul. — Însă acum suntem în Helosunde. Aici eşti ducesă şi nimic mai mult. Keles făcu un pas înainte. — Dar nimic mai puţin. Scoan râse grăbit. — De fapt, mult mai puţin. Scoase o mică foaie pătrată de hârtie, împăturită, sigilată cu ceară roşie. — Ţi se cere să te prezinţi la Vallitsi şi să compari înaintea Consiliului de Miniştri. Jasai privi intens, în jos, foaia de hârtie, apoi din nou pe bărbat. — Şi dacă aleg să ignor această cerere? — Iartă-mă. N-am intenţionat nicio clipă să sugerez că ai avea de ales. Eşti arestată. Ministrul scoase un rânjet de animal de pradă. — Te-ai aliat cu duşmanul, ducesă. Vei fi judecată pentru trădare şi spânzurată, lăsată să atârni până la moarte.

1034

9 Ziua 23-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Dacă n-ar fi avut decenii de antrenament, Marele Ministru nalenyrian nu şi-ar fi putut ascunde surpriza şi indignarea. Poate că nu slujise întotdeauna cu entuziasm Dinastia Komyr, dar cu sârguinţă şi, cu siguranţă, la un nivel superior celui meritat de prinţi. Prinţii Komyr nu apreciaseră niciodată rolul jucat de birocraţie în stabilizarea situaţiei din lume. Însă acest… acest scandal arăta cât de mult o luase razna Prinţul Cyron. Iar Prinţul Pyrust i s-a alăturat. Pelut Vniel stătea în pragul sălii tronului nalenyrian, însoţit de un grup de miniştri mai puţin importanţi. Coloane de lemn împărţeau încăperea în trei. Un covor roşu, tivit cu purpuriu, ocupa centrul sălii, întinzându-se chiar până la uşă. Dacă Vniel ar fi făcut imprudenţa de a păşi pe acolo pe unde mergea doar nobilimea, şi-ar fi putut pierde viaţa. În stânga tronului se afla Prinţul Cyron. Purta o robă violetă, pe care era brodat dragonul auriu. Pelut nu mai văzuse veşmântul până atunci, iar felul în care se încolăcea dragonul în jurul unei coroane aurite cu siguranţă că nu mai fusese observat încă dinainte de fărâmiţarea Imperiului. Cele nouă vârfuri ale coroanei aveau, fiecare, câte un semn zodiacal, cea mai importantă pereche fiind cea a dragonului nalenyrian şi a şoimului deseian. Pyrust îl ajutase şi fusese complicele lui Cyron în această sminteală. Purta o robă de un albastru-închis, cu un şoim în zbor, brodat pe ea. Aripa stângă avea două pene scurtate, simbolizând jumătatea de mână a prinţului. Şoimul se pregătea să aterizeze pe coroana imperială, în care se cuibăriseră doi pui. Imaginea nu mai fusese văzută de dinainte de Urgie. Însă atenţia sa se concentră asupra celei de-a treia persoane, 1035

femeia care stătea pe Tronul Dragonului. Era târfa Prinţului Cyron, neobişnuit de frumoasă, despre care se zvonea că fusese tovarăşa de pat şi a celorlalţi prinţi Komyr. Impostura ei era o satiră de prostgust, demnă de Jaor Dirxi sau de alţi artişti de teapa lui. Miniştrii din spatele lui icniră. Femeia de pe tron deschise brusc un evantai, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de sunet. Pe evantai era incrustată o coroană mov, la fel ca şi pe roba ei aurie, străveche. Femeia stătea pe tron ca şi cum acesta i-ar fi aparţinut cu adevărat, iar calmul ei îl şocă pe Pelut atât de tare, încât, în cele din urmă, începu să analizeze ceea ce-i vedeau ochii. Felul în care deschisese evantaiul, folosindu-l ca să-şi acopere faţa, însemna că miniştrii trebuiau s-o ignore. Era limpede că înţelegea jocurile de curte, însă nu era singură în efortul de a invoca simboluri. Pelut îi făcu o plecăciune adâncă şi rămase aplecat suficient cât să respecte tronul, dacă ar fi fost gol. Apoi se îndreptă de spate şi se înclină spre Prinţul Cyron, atât timp cât se cuvenea pentru un prinţ domnitor. Aşteptă ca Cyron să reacţioneze, dar prinţul cu jumătate de braţ nu făcu altceva decât să-şi încline capul. De la Prinţul Pyrust, Pelut nu obţinu decât un mârâit. Reuşi însă să-şi mascheze iritarea în faţa unui asemenea afront. Intrând în sală, Pelut avusese de ales. În calitate de Mare Ministru, ar fi putut lua loc chiar în dreapta tronului, însă făcând asta, s-ar fi plasat înaintea Prinţului Cyron. Sau ar fi putut să se aşeze în stânga lui. Din moment ce mâna stângă a ambilor bărbaţi era ologită, prin această alegere şi-ar fi putut semnala disponibilitatea de a servi tronul mult mai bine decât ar fi putut ei. Se decise pentru ultima variantă, deplasându-se lângă marginea covorului, asigurându-se că tivul robei sale nu-l atingea. Înaintă cu paşi mici. Ritmul mersului era potrivit cu ocazia şi-i permitea să-l perpelească pe Pyrust cu propria-i nerăbdare. Pelut ajunse la locul cuvenit şi se plecă iar adânc spre tron, în vreme ce miniştrii săi umpleau sala în urma lui. Odată ce zgomotul paşilor târşiţi încetă, se îndreptă. — Îmi face plăcere să văd că sunteţi amândoi bine, prinţii mei. Cyron dădu din cap dispreţuitor. — Mă simt mult mai bine, mulţumesc. 1036

Prea bine. Ultima dată când îl văzuse Vniel, Cyron era pe trei sferturi mort şi părea că pierde teren. Invazia lui Pyrust în Nalenyr adusese o armată străină până la marginea oraşului. Trădătorii nobili din vest deschiseseră larg porţile oraşului, convinşi că Pyrust îl va omorî pe Cyron. Cu toate că Cyron nu părea să-şi fi revenit în totalitate, pe Pelut îl înnebunea nuanţa trandafirie a obrajilor lui. Cyron coborî de pe podium şi căzu în genunchi, vizavi de Marele Ministru. Făcu o plecăciune spre tron, însă fu ridicat din nou în picioare dintr-o zvâcnire a evantaiului. Se sprijini pe călcâie, apoi agită ciotul de braţ în direcţia tronului. — Am deosebita onoare să ţi-o prezint pe Împărăteasa Cyrsa. A venit să-şi recupereze imperiul. — Ce fel de joc este acesta, Prinţe Cyron? O glumă, acum, în vremuri de restrişte? Ministrul privi spre Prinţul Pyrust. — Nu i-aţi văzut armata dispersându-se pe câmpiile din jurul Moriande? N-aţi auzit paşii lor cadenţaţi, în timp ce treceau peste poduri şi se regrupau spre sud? Ţara voastră nu mai există. Pyrust izbucni în râs. — Nu mai există niciun fel de ţări, ministre, numai provincii imperiale. Nu cunoşti blazoanele pe care le purtăm? Nu te-au informat spionii tăi asupra steagurilor sub care se adună trupele noastre? — Ba da, însă… Pelut văzuse flamurile şi avea rapoarte asupra misiunii lor. Presupunea că acestea semnalau ridicarea Imperiului Desei. Cyron îl privea întrebător. — Nu te-au surprins rapoartele pe care le-am cerut în ultimele săptămâni? Capul lui Pelut se ridică. — Dacă-mi este îngăduit să fiu sincer, Alteţă, am presupus că aţi negociat cooperarea cu duşmanul în schimbul vieţii voastre. Toate acele rapoarte i-au dat indicaţii Prinţului Pyrust asupra rezervelor şi capacităţilor noastre. I-au facilitat cucerirea teritoriului Erumvirine. — Voiai să spui eliberarea Erumvirinei. Ochii albaştri ai lui Cyron se îngustară. S-ar putea să existe o diferenţă semantică, însă am 1037

învăţat – de la tine – că folosirea precisă a cuvintelor are o mare importanţă. — Ar mai fi trebuit să învăţaţi, Alteţă, că miniştrii mei şi cu mine trăim ca să slujim statul. Îl vom sluji pe Prinţul Pyrust tot atât de bine cum v-am servit şi pe dumneavoastră. Pyrust mârâi. — Sper că mai bine decât l-ai servit pe el. Pelut lăsă privirea-n jos, furios pentru că roşise. Cyron îşi pierduse jumătate de braţ în urma unei tentative eşuate de asasinat puse la cale de Pelut. Ucigaşul tocmit de el dispăruse. Dacă prinţul l-ar fi găsit şi ar fi dovedit implicarea lui, covorul roşu s-ar fi îmbibat cu sângele lui Pelut. — Vă rog să mă iertaţi, prinţii mei, dacă voi sublinia că şarada transformării Doamnei de Jais şi Jad în Împărăteasă nu este necesară. Dacă domniţi împreună, vă vom sluji cu credinţă. Nu trebuie să creaţi un personaj, doar dacă credeţi că poporul are nevoie de un asemenea simbol pentru a-i încuraja pe oameni în astfel de vremuri grele. Niciunul dintre prinţi nu răspunse. Liniştea domni câteva clipe, apoi un ţăcănit ritmic o spulberă. Piesă cu piesă, evantaiul se închise, degete delicate făcând să dispară coroana, încet şi cu precizie. Doamna de Jais şi Jad privi în jos de pe tron. Pelut simţi cum îl cuprinde panica. În spatele lui, miniştrii făcură, instinctiv, o plecăciune, ascunzându-şi feţele. Pelut începu să se încline şi el, dar se opri tocmai când palmele sale se lipiră de duşumeaua rece, din lemn. — Nu ai niciun motiv să crezi că sunt Împărăteasa Cyrsa reîntoarsă din Pustietăţi. Mă cunoşti drept Doamna de Jais şi Jad. Ştii că am instruit nenumărate femei în plăcerile cărnii. Soţia ta nu se numără printre ele, dar amanta ta, da. — Perfect adevărat, dar nimic din toate acestea nu te fac să fii Împărăteasa Cyrsa. Ceva mai încrezător, Pelut se lăsă din nou pe călcâie. Nu există nimic din ce-ai putea face sau spune care să mă convingă că eşti altceva decât o impostoare. — Iar acesta-i exact motivul pentru care nu poţi fi Mare Ministru al Imperiului meu. Arătă cu evantaiul închis spre Prinţul Cyron. Prinţul Cyron este stăpânul tău de-acum, iar tu i te vei supune în 1038

toate privinţele, dacă nu vrei să mă superi. — Poftim? Cyron zâmbi. — Nu contează dacă tu crezi că ea-i Împărăteasă. Prinţul Pyrust şi cu mine credem şi acţionăm potrivit poruncilor ei. Prin tine şi miniştrii tăi, voi coordona resursele din Nalenyr, Helosunde şi Deseirion, pentru a putea să-i zdrobim pe invadatori. Pelut privi spre prinţul deseian ciung. — Îi cedaţi controlul asupra resurselor ţării voastre? — Mi-a dat comanda armatelor ţării lui. Nu-i un aranjament corect? Femeia de pe tron întoarse evantaiul pentru a-l îndrepta spre Prinţul Pyrust. — Iată-l pe războinicul meu. El va conduce apărarea imperiului meu. Nu e posibil aşa ceva. Pelut îşi desfăcu braţele. — Prinţii mei, dacă există vreun rost în acest joc, dezvăluiţi-l acum. Dacă aţi ajuns la o înţelegere, spuneţi-ne şi nouă. Dacă vreţi să ne alăturăm omologilor noştri din Helosunde şi Deseirion, vom fi încântaţi s-o facem. Vă vom ajuta să concepeţi legile pentru succesiune. Vă putem ajuta să împărţiţi teritoriile. Dar nu vă dezonoraţi prin înălţarea în rang a acestei femei. Chipul lui Cyron se împietri ca o mască. — Adevărul este că nu-i vorba de un joc – n-a fost vreodată. Totuşi, pentru mult prea mult timp, ai tratat situaţia ca atare. Crezi că ştii mai multe şi mai bine decât conducătorii unei ţări. Adesea, o faci prin informaţiile pe care decizi să ni le furnizezi. Creezi o impresie, apoi potriveşti răspunsul nostru pentru a fi conform realităţii pe care ne-o ascunzi. Aşa ceva nu mai poate continua, ministre Vniel. Nu se mai pot modifica veştile proaste dinspre sud. Ai ascuns lucrurile până când n-am mai putut face absolut nimic în privinţa lor. Alianţa despre care crezi că există între Prinţul Pyrust şi mine ar fi putut fi posibilă, la un moment dat. Dar din pricina uneltirilor tale, nu l-am putut întâlni ca de la egal la egal, aşa că am fost nevoit să-l păcălesc; şi iată în ce situaţie am ajuns. — Alteţă, sugeraţi că nu dau nicio importanţă vorbelor şi 1039

dorinţelor voastre. Cyron râse. — Eu am vorbit despre o singură întâmplare, iar tu ai transformato într-o condamnare a activităţii tale de când ai intrat în birocraţie. Vicleşugul tău retoric i-ar putea face pe alţi prinţi să bată în retragere şi să-ţi laude eforturile. Ei ar rata adevărul confirmat de trucurile tale: există situaţii când îmi ignori, pur şi simplu, dispoziţiile. Atunci când îţi socoteşti judecata mai presus de a mea. Procedând aşa, nu-ţi mai slujeşti naţiunea, ci doar birocraţia. Pelut îngădui şocului să i se citească pe faţă. Pyrust puse mâna pe sabie. — Împărăteasă, îngăduie-mi să-i iau capul chiar acum. Am să-i descăpăţânez pe toţi, şi-i vom înlocui. Doamna de Jais şi Jad respinse sugestia cu un gest din mână. — Capetele lor nu sunt dovleci, ca să fie recoltate. Fiecare dintre aceşti bărbaţi este un păianjen care şi-a ţesut plasa. Toate plasele se întrepătrund, iar reţeaua aceasta este valoroasă. Se uită direct la Pelut. Spre deosebire de prinţi, ministre, eu deţin numeroase dovezi despre felul în care lucrezi. Am propria mea reţea de agenţi, iar ceea ce negi acum, faţă de Prinţul Cyron, devine lăudăroşenie în siguranţa cuibuşorului tău de nebunii. Aşa că, să fie bine înţeles, dacă tratezi asta ca pe un joc, este un joc pe care-ai să-l pierzi. Pelut îşi împreună palmele. — Sunt judecat aspru. Mă tem că şi cei care mă slujesc sunt judecaţi la fel. A fost de datoria noastră ca, de când a luat fiinţă imperiul, să menţinem ordinea şi stabilitatea. Dacă am greşit, atunci recunosc bucuros că sunt vinovat. Poate că, de aceea, ar fi cel mai bine ca Prinţul Pyrust să-mi taie capul. — Nu, asta nu va fi necesar. Cu un zvâcnet, deschise din nou evantaiul. — Atunci iată ce este necesar. Prinţul Cyron începu să-şi recite doleanţele şi necesităţile cu un glas monoton. O puzderie de miniştri de rang inferior începură să şi le noteze. Foşnetul hârtiei din pai de orez îi amintea lui Pelut de frunzele de toamnă, împrăştiate pe străzile pavate cu piatră. Nu asculta. Nu putea. Cuvintele erau o blasfemie. Tot ceea ce voia 1040

Cyron ar fi adunat în grabă, iar graba aducea numai informaţii incomplete şi nesigure. Să acţionezi pe baza unor informaţii eronate ducea la dezastru. Numai un smintit ar nega că situaţia din Erumvirine necesita o acţiune urgentă; dar rămâneau atâtea lucruri necunoscute despre invadatori, încât ar fi fost imposibil să desfăşori o forţă care să li se opună. Unele istorisiri sugerau că erau nişte monştri neomeneşti. Altele dădeau de înţeles că erau fiinţe superioare, care-i vor alunga pe oameni din imperiul lor, tot aşa cum oamenii îi izgoniseră pe Viruki dintr-al lor. Nimeni nu ştia dacă se putea negocia cu ei, ori dacă intenţionau cu adevărat să se îndrepte spre nord. Şi la ce-ar fi servit să trimită trupele, în mare grabă, spre sud când rămânea atât de multă întindere de ţărm rămasă vulnerabilă la atacuri? Se ştiau prea puţine. Cyron şi Pyrust îşi puteau derula jocurile lor, dar asta-i va distruge, la fel ca pe ţările lor. Ar lăsa popoarele fără conducători, ori mijloace de supravieţuire. Ar fi mai rău decât pe vremea Gheţii Negre. Şi nu pot îngădui aşa ceva. Pelut îşi menţinu imobilitatea feţei. Se va supune vrerii lui Cyron şi-i va da ce-şi dorea. Tot. Îl va potopi pe prinţ cu detalii mult mai numeroase şi triviale pentru a putea fi folositoare. Odată ce Cyron va fi copleşit, acesta va lăsa lucrările lumii pe mâna celor instruiţi pentru asta. Apoi jocul se va termina, iar perdanţilor le va părea, într-adevăr, rău.

1041

10 Ziua a 23-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Jaidanxan (Al Nouălea Cer) — Eşti uimit, frate. Jorim simţise prezenţa lui Tsiwen, dar preferase s-o ignore, până în momentul când îi vorbise. Se întoarse de la marginea curţii palatului şi se sprijini cu spatele. Se materializă o balustradă, împiedicându-l să se rostogolească spre pământ. Nu era sigur care anume se materializase, dar o lăsă să-i suporte greutatea. — Sunt, surioară. Îşi încrucişă braţele la piept. Am stat aici şi-am tot privit, până când au plecat fraţii mei. Pare că nici n-a trecut timpul, dar nopţile şi zilele au clipit la suprafaţa lumii. De-abia dacă am răgazul să chibzuiesc asupra tuturor celor ce mi s-au povestit, dar, cu siguranţă, nu suficient ca să iau o decizie în legătură cu Nirati şi cu moartea ei. Zeiţa râse încetişor, sunetul ajungând cu blândeţe la urechile lui, ca o adiere caldă de vară. — Fratele nostru crede că moartea este soluţia tuturor problemelor pentru că el este stăpânul ei. Din cauza puterii magice pe care ai dăruit-o oamenilor, nu se poate atinge de sora ta muritoare. — Nici eu nu cred că pot. Tsiwen îşi arcui o sprânceană. — Veşti cumplite, dacă-i adevărat. Jorim o aduse la marginea curţii, iar balustrada se evaporă. — Uite, acolo jos: Anturasixan. Bunicul meu s-a folosit de vrăjitorie pentru a-l crea. — Da, pot să simt puterea din teritoriu şi din el. — Fratele meu şi cu mine obişnuiam să discutăm dacă un cartograf putea sau nu să devină Mistic. Ce ne-ar ajuta farmecele să facem? Să trasăm hărţi fără pană şi cerneală? Am putea să realizăm o 1042

hartă principală, iar toate hărţile desenate după ea să se modifice odată cu ea? Cam la asta ne gândeam, însă Qiro pare să fie capabil să creeze tărâmuri după pofta inimii. Obişnuia să spună că niciun loc nu exista până nu-l punea el pe hartă, iar acum locurile par să existe pentru că le plasează el pe o hartă. — Aşa se pare. Jorim îşi scărpină gâtul cu o gheară de aur. — Dar acum şi-a creat propria sa lume. Şi intenţionat sau nu, i-a sfidat pe zei şi le-a interzis accesul la creaţia lui. Tsiwen îşi încrucişă strâns braţele. — Chiar dacă soluţia lui Grija ar fi cheia, pur şi simplu nu poţi apărea acolo şi s-o distrugi pe Nirati. — Nu. Cineva fără o legătură de sânge cu bunicul meu nici nu poate pune piciorul acolo. Nirati este tolerată. Lucrurile pe care le face el – unele sunt creaturi scoase direct din coşmarurile pe care i leam povestit – sunt libere să plece de-acolo. Cred că a creat aceste lucruri înainte chiar să-şi fi făcut continentul şi ele au ieşit să-i atace pe Amentzutl. Mozoyanii au devenit tot mai complicaţi, odată cu trecerea timpului, pe măsură ce-i tot reproiecta inconştient, îmbunătăţindu-i. — Dacă ceea ce spui este adevărat, atunci nimic nu poate ajunge la sora ta. — Nu. Se află acolo pentru că este carne din carnea lui, prin tatăl meu. La fel ca şi fratele meu. Şi el poate ajunge acolo. Un nor trecu pe sub palat, ascunzând, pe moment, lumea. Tsiwen se întoarse şi privi în ochii săi aurii. — Cum poate el să împiedice pe cineva să meargă acolo? — E viclean. Întotdeauna a fost. Jorim făcu un gest cu mâna, spre continent. Eşti Înţelepciunea încarnată, surioară. Poate găseşti tu o cale să-l depăşeşti pe bunicul meu. Tsiwen zâmbi şmechereşte, apoi păşi peste marginea curţii şi se îndreptă spre est. Veşmântul ei mătăsos se zbătea în vântul care trăgea de el, apoi mânecile care-i fluturau se întinseră ca nişte aripi de liliac în timp ce ea intra în picaj, fâlfâind până-i dispăru din priviri. Părea că se distrează atât de mult, încât Jorim aproape că-şi deschise şi el aripile ca să i se alăture. 1043

Însă, deja ratase misiunea în care se lansase ea. Nu avea niciun chef să se simtă din nou frustrat. Era mai puţin furios pentru că-l zădărnicise un muritor decât de faptul că nu putea să-l depăşească pe bunicul său. Nu reuşise niciodată să fie mai viclean decât Qiro, pe când era om, iar divinitatea nu schimbase prea mult lucrurile. Dar nu-i Qiro un fel de zeu el însuşi? Deoarece Qiro devenise un Mistic, avea acces la alcătuirea realităţii. S-ar putea să nu dispună de puterea unui zeu, dar avea destulă. Spre deosebire de alţi Mistici, Qiro nu părea să împrăştie multă magie haotică ca produs secundar al talentelor sale; se părea că o folosea pe toată. Mă întreb dacă asta-i ca urmare a faptului că el creează ceva, nu doar îndeplineşte o sarcină. Să fie posibil ca Misticii să absoarbă mult mai multă energie decât le era necesară pentru a-şi face treaba, de unde şi excedentul eliminat de ei? Eliberarea de energie magică în exces ar fi trebuit să-i avertizeze pe oameni împotriva folosirii ei exagerate. Fâlfâitul aripilor lui Tsiwen îi dezvălui iritarea când se întoarse. Ateriză, apoi se desfăşură în sus cu o expresie înveninată pe faţă. — Ai fi putut să mă previi, frăţioare. — Am şi făcut-o. Ţi-am spus că a devenit foarte isteţ. — Şi ştiai că am să iau asta drept o provocare. Ai dreptate, oricum. Pot vedea continentul, dar nu pot găsi calea către el. — Exact. Dacă nu-ţi dă el o hartă sau nu doreşte să ne apropiem, nu putem să atingem Anturasixanul. Tsiwen se uită cu atenţie la el, apoi ochii i se măriră. — Bunicul tău nu-i singurul deştept. Tu ai putea ajunge acolo dacă ţi-ai reanima trupul. — Sunt absolut sigur de asta. Jorim arătă cu degetul şi lumea se roti. Sub ei, se întindea acum un continent, până departe spre est, acolo unde se născuse el. Cu un alt gest, lumea se apropie, oferind o privelişte clară a capitalei Amentzutl, Nemehyan. Aproape o duzină de corăbii se legănau în golf, cea mai mare fiind Lupul Furtunii. Oamenii păşeau de-a lungul unui chei plutitor, aducând provizii la bordul navei. — Mi-au înfăşurat strâns cadavrul în faşe şi l-au cufundat într-un butoi cu ulei, ca să-l conserve. Mă duc acasă pentru funeralii. Zâmbi. 1044

Aş putea intra din nou în acel trup şi să-l readuc la viaţă. — Asta ar provoca o oarecare agitaţie. Tsiwen dădu din cap. Nu-i soluţia pe care ţi-aş recomanda-o. — Dacă ar mai fi vreuna, aş alege-o. Jorim se încruntă. Am văzut-o pe sora mea şi l-am căutat pe fratele meu. L-am găsit în Helosunde. Este distant şi inabordabil. — Cum aşa? — Keles nu pare să ştie cine este. Din moment ce-i pierdut, nu există nicio cale de a-l găsi. Jorim dădu din umeri. Oricum, problemai incertă, din moment ce aducerea lui în Anturasixan ar dura foarte mult timp şi atunci… Sunt gemeni. N-ar putea s-o ucidă niciodată. — Tu ai putea? Jorim clătină încet din cap. — Nu ştiu. Grija şi Chado mi-au spus că Nessagafel doreşte să înlăture toate creaţiile, în afară de Viruki. Asta ar însemna distrugerea tuturor celor pe care-i cunosc şi-i iubesc. Nu pot să permit asta. În acelaşi timp, pot eu să-mi ucid sora, doar ca să-i salvez pe toţi ceilalţi? — M-ai putea ucide pe mine ca să-i salvezi pe toţi? În timp ce vorbea, Tsiwen luă aspectul lui Nirati şi-i împrumută vocea. — Pe care-o iubeşti mai mult? O bucăţică din creaţie sau partea sa mai vastă? — Nu face aşa ceva, te rog. Jorim îi întoarse spatele şi privi în jos, spre Nemehyan. Acolo, pe puntea Lupului Furtunii, Anaeda Gyrst ţipa ordine marinarilor. O parte din echipaj părea să fie formată din Amentzutlii, ceea ce-l surprinse pe Jorim. Aceştia nu aveau vreo tradiţie maritimă despre care să se poată vorbi, dar se părea că se instruiseră destul de rapid. De sub punţi ieşi o femeie Amentzutl, înaltă şi subţire, Nauana. Avea o seninătate care nu se potrivea cu locul, cu activitatea ca dintrun stup din jurul ei. Ceea ce-l intrigă cel mai mult pe Jorim era roba ei din mătase neagră, cu aur la manşete şi revere. Fusese ţesută cu fir de aur, cu o imagine a lui Tetcomehoa, şarpele cu pene. Jorim fusese considerat o încarnare a acelui zeu Amentzutl. Roba, clar confecţionată din material nalenyrian, fusese accesorizată cu motive 1045

Amentzutl, demonstrând cooperarea dintre cele două popoare. Jorim o privi în timp ce briza mării îi prinse o şuviţă de păr lung şi negru, împingându-i-o pe obraz. Îşi dori să fi fost acolo, ca să i-o dea la o parte, să sărute acel obraz şi s-o ia în braţe. Ca zeu, avea posibilitatea s-o zdrobească, însă ca bărbat, ar fi putut s-o ţină strâns în braţe şi să făurească o nouă realitate împreună cu ea. Deşi faţa ei nu trăda nimic, simţea cum durerea pricinuită de moartea lui i se fixase adânc în inimă. Ar fi fost copleşit de tristeţe, însă Shimik sălta şi se rostogolea după Nauana. Blana lui devenise neagră ca bezna nopţii, în afară de auriul de pe gât, piept, palme şi tălpi. Ochii-i erau şi ei aurii, completând transformările care-l marcaseră în culorile lui Jorim. Fennychul o zbughi printre marinari, sări pe unul dintre cele nouă catarge ale navei, alergă de-a lungul unei vele pătrate, apoi săltă pe punte, în faţa Nauanei, scoţând un ţipăt. Ea-l opri din rostogolire şi râse. Acel râs se împrăştie printre membrii echipajului, şi chiar şi Anaeda Gryst schiţă un zâmbet la giumbuşlucurile creaturii. Tsiwen îi frecă umărul. — Ştiu ce durere simţi; durerea nutrită şi de ei. Oricum, nu trebuie să te gândeşti la vreo întoarcere. — De ce nu? Grija răcni şi se materializă sub forma unui morman de blană cenuşie. — Pentru că, pur şi simplu, n-am să permit eu asta. Ai trecut de porţile tărâmului meu şi acestea s-au închis în urma ta. Dacă te las să pleci iar cine ştie ce prăpăd ai să mai dezlănţui? Ai putea să-i eliberezi pe demonii din cel de-al Cincilea Iad sau pe vrăjitorii din Tolwreen. Ei ar putea provoca mai multe probleme decât Nessagafel. Ochii aurii ai lui Jorim se îngustară. — Cum se face, frate, că ai un control atât de redus asupra propriului tău tărâm? Nu eşti tu zeul Morţii? — Sunt. Grija se ridică la înălţimea sa reală şi se transformă într-un lup negru cu ochi fioroşi. — Te-am revendicat, nu? 1046

— Da. De multe ori. Am fost blocat acolo, jos, din cauza ta. — Atunci îmi cunoşti puterea. Nu te juca acum cu mine. Privi spre lumea pieritoare. Te-ai hotărât cum să scapi de femeie? Jorim nu zise nimic pentru că spusele lui Grija referitoare la puterile lui păreau cam străvezii. Ori îşi putea controla tărâmul, ori nu. Dacă nu putea – iar sfidarea lui Qiro sugera slăbiciune – atunci soluţia lui Grija să fie doar una? Sau era eficace şi profitabilă numai pentru Grija? Încă ceva-l intriga pe Jorim. În vreme ce Nalenii aveau nouă zei, Amentzutlii aveau doar şase. În cosmologia lor, Omehoa îl devorase pe zeul morţii, Zoloa. Pentru Amentzutli, Grija exista, însă numai ca o formă de manifestare a zeului-jaguar al Umbrelor. Jorim nu ştia cum se consolidaseră zeii, dar se întreba dacă nu cumva asta-i ştirbise, cumva, lui Grija controlul asupra puterii. Era abilitatea sa de a manipula realitatea limitată de numărul de oameni care credeau în el? — Am încercat să ajung la Nirati, pe Anturasixan. Ştii că nu te poţi atinge de ea. Şi aşa cum sunt acum, nu sunt una dintre creaţiile lui Qiro Anturasi, aşa că pot să interacţionez cu acest teritoriu. Singura cale prin care pot ajunge la ea ar fi să-mi readuc la viaţă rămăşiţelemi pieritoare. Asta e cheia, la fel cum am fost şi eu cheia descoperirii laturii mele divine pentru a-mi recupera puterea. Lasă-mă s-o fac, şi toată povestea s-ar putea încheia. — Nu. Este imposibil. — De ce? Mi-ai îngăduit să mă reîncarnez iar şi iar. — Da, dar întotdeauna într-un trup nou, într-un loc nou. Aşa se face. Lupul îşi dezveli colţii. Reînvierea în trup, niciodată. — Niciodată este un cuvânt greu. Lupul aruncă o privire spre zeiţa Înţelepciunii. — Ar trebui să-i împrumuţi din inteligenţa ta, dragă surioară, pentru că tare ar avea nevoie de ea. Jorim o privi pe sora lui. — Despre ce tot vorbeşte? — Când Nessagafel ne-a creat, nu aveam particularităţile noastre. Nu exista un zeu al Morţii, nicio zeiţă a Înţelepciunii. Dar când i-am creat pe oameni, ne-am conturat aceste aspecte. Ne-au permis să ne 1047

focusăm puterea, cam la fel cum fac Misticii tăi când îşi perfecţionează vreo abilitate. Totuşi, deşi moartea este o realitate, niciunul dintre noi nu a vrut să devină paznicul ei, cu toate că s-a dovedit a fi necesar. Grija mârâi din gâtlej. — Tatăl nostru i-a făcut pe Viruki să trăiască mult. Creaţia noastră n-a fost fără cusur, aşa că oamenii mureau într-o clipă. Sufletul lor se reîncarna, iar ei îşi aminteau de vieţile lor anterioare. Asta a provocat unele complicaţii, aşa că a fost creată Lumea Morţilor. Noi am făurit cele Nouă Iaduri, apoi le-am echilibrat cu cele Nouă Ceruri. Am reţinut sufletele şi spiritele suficient cât să uite cine-au fost, apoi leam permis să se nască din nou. Pe unele le-am ţinut mai mult timp, precum cele ale vrăjitorilor, pentru că au tendinţa de a se crampona de amintirile lor şi de putere, dar majoritatea revin în scurt timp. — Şi dacă ar fi să-mi readuc la viaţă trupul meu mort, ar fi tulburat o parte din acest echilibru? — Eşti zeu, Wentoki. Lupul pufni. Trupul tău muritor nu poate susţine ceea ce eşti. Iar esenţa care nu poate fi cuprinsă s-ar împrăştia pe tărâmul meu, provocând haos. Jorim se încruntă. — Dar o mare parte din natura mea divină mi-a fost retezată înainte. Asta nu s-ar mai putea întâmpla încă o dată, permiţându-mi să mă întorc pentru a mă ocupa de Nirati şi de Nessagafel? — Dacă ţi-ai îmbrăţişa cu totul natura divină, ţi-ai aminti cât a fost de dureros. Firele de blană de pe gâtul lupului se zbârliră. Urletul unui zeu nu-i un lucru plăcut. — Dar ar funcţiona? — S-ar putea. Dar nu, nu pot îngădui aşa ceva. — Cred că va trebui. Forma lui Jorim se mări până ajunse la cea a unui dragon. Se încolăci în jurul lupului şi-l privi de sus. — E singura noastră şansă, frate. Lupul sări din cercul cozii lui Jorim. — Nici să nu te gândeşti să mă ameninţi. Nu-i ceva ce-ar putea fi tratat cu uşurinţă. Am să mă mai gândesc, dar trebuie să fie singura cale. 1048

Jorim reveni la forma lui de muritor. — Nu te ameninţ şi-am să caut o alternativă. Însă, trebuie să înţelegi asta. Durerea nu are consecinţe dacă tot ce ştim este cum să fim salvaţi. Bănuiesc că disconfortul va fi nesemnificativ în comparaţie cu pierderea de a nu fi existat niciodată. Hotărăşte-te repede, frate, altfel vom afla că temerile mele se vor adeveri.

1049

11 Ziua a 23-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului, Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wangaxan (Al Nouălea Iad) Se întreba întotdeauna de ce făcea Grija lumină când venea să-l tortureze. Nessagafel nu-i găsea utilitatea. Lumea Morţilor exista, însă conturul şi forma sa erau o iluzie convenită atunci când Grija acceptase rolul de suveran al ei. Lumea Morţilor era întunecată pentru că era întunecată, însă niciun zeu nu avea nevoie de lumină aici. Mutarea şi foamea lui Grija îl aduseseră pe Nessagafel înapoi din infinit. Dacă Nessagafel i-ar fi acordat un moment de reflecţie atunci când crease totul, s-ar fi făcut omniscient. Dar când le crescuse pe toate, în special pe copiii săi, descoperise că bucăţi şi părţi din creaţia sa se separaseră de el. Prima oară, asta i se păruse interesant, din moment ce considera că surpriza făcută de copiii săi era o provocare. Putea întotdeauna să descopere şi să spulbere micile lor uneltiri, însă le permitea să comploteze pentru că le considera provocările de-a dreptul distractive. Grija, fiind primul dintre copiii săi, fusese conceput în grabă şi din această pricină-i lipsea imaginaţia. Grija se agăţase de moarte, ca particularitate a sa, fără măcar să se gândească vreo clipă, în vreme ce ceilalţi aleseseră cu mai multă grijă. Deşi toate odraslele sale îi ascundeau diferite lucruri, Grija avea cel mai puţin de ascuns. În decursul eonilor, Nessagafel ajunsese să-l cunoască foarte bine. Aproape în întregime. Grija se apropie – cu toate că distanţa era, de fapt, un concept fără sens în Lumea Morţilor – aşa că Nessagafel adoptă formă şi substanţă. Însă nu scăpase de lanţurile grele şi de inelul subţire pe care copiii săi le confecţionaseră pentru el. Curând, se va sfârşi o eternitate de încătuşare, iar planurile bine alcătuite se conturau încet. 1050

Grija i se înfăţişă ca un lup, aşa că Nessagafel deveni un hoit de lup, putrezit şi umflat, cu carnea înnegrită acolo unde-i căzuse blana. Un ochi atârna pe botul năclăit de sânge. Buzele-i fuseseră mâncate, încremenindu-i într-un rânjet perpetuu. — Foarte drăguţ, tată. E vreo viziune a viitorului meu? — Nu una pe care s-o vezi tu, vreodată, copile. Grija se dădu înapoi la auzul comentariului. — N-am s-o sfârşesc niciodată aşa. Lucrurile se desfăşoară aşa cum am plănuit. Curând, cât de curând, am să te eliberez. Ca agent al meu, ţi-ai putea ridica din nou Virukii la măreţia de care s-au bucurat cândva. Ai putea stăpâni lumea oamenilor. Nessagafel îngădui cărnii să i se desfacă de pe un antebraţ. — Iar tu ai să-i faci pe Ansatl să înflorească? Oamenii i-au înfrânt chiar atunci când te gândiseşi să-i duci la apogeu. — Wentoki ţi-a călcat pe urme şi a devenit om. El le-a dat oamenilor magia. Dacă nu l-ar fi avut în frunte, Ansatlii mei i-ar fi zdrobit pe oameni. Apoi s-ar fii ridicat să se împotrivească Virukilor mei sau a ceea ce a rămas din ei? Ar fi râs dacă n-ar fi găsit transparenţa lui Grija atât de plictisitoare. Când uneltise cu toţi ceilalţi pentru a-i crea pe oameni, Grija alesese o înfăţişare pe care oamenii n-ar fi respectat-o niciodată, nici n-ar fi venerat-o cu adevărat. Era posibil să dea atenţie şi deferenţă Morţii, dar s-o slujească? Imposibil. Iar apoi Wentoki, unul isteţ, crease Fennychii, iar Tsiwen pe Soth. Grija încercase să-şi făurească propriile sale creaturi, Ansatlii, însă oamenii-şopârlă erau, la fel ca şi el, superficiali şi nepotriviţi pentru cuceriri. Apetitul lor pentru ucideri îi făcea să-şi secătuiască întotdeauna resursele proprii şi oamenii erau forţaţi să-i distrugă. Chiar şi acum, rămăşiţele populaţiei erau împrăştiate într-un arhipelag, unde se împărţiseră în facţiuni şi lansau raiduri canibalice unii asupra celorlalţi. Grija îşi dezveli colţii. — Nu trebuie să existe niciun conflict între noi, tată. Ansatlii şi Virukii vor domina lumea împărţindu-şi-o. Îi vom nimici pe cei care ni se opun, apoi ne vom susţine unii pe alţii. Puteri îngemănate, ziua şi noaptea, lumină şi întuneric. — De aici, creaţie şi absenţă. 1051

— Realitatea şi neantul din care s-a ivit. Grija ridică privirea spre ceruri, încă un gest inutil. Ai avut dreptate atunci când ai decis să distrugi lucrurile, dar intenţionai să mergi mult prea departe. A trebuit să fii oprit. — Desigur. Gândindu-mă îndelung la erorile mele, m-am convins de asta. Însă fraţii şi surorile tale trebuie nimiciţi. Sunt prea imprevizibili, şi mult prea dificil de controlat. Dacă nu s-ar fi temut de tine, Grija, te-ar fi anihilat de mult. — Vorbeşte limpede. Nessagafel îşi deschise falca într-un zâmbet, apoi lăsă osul să-i atârne într-o parte a capului. — Te cred slab. Au acceptat că Wentoki este cheia ţinerii mele închis aici, în cel de-al Nouălea Iad. Dar nu ştiu că atunci când vei accepta să-i iei divinitatea, îţi vei asuma şi puterile lui. Apoi, folosindu-le ca să mă controlezi pe mine, îi vei distruge. Te cred incapabil de un astfel de tertip. Grija mârâi sfidător, dar cu toate astea amândoi ştiau că răgetul sar transforma într-un scâncet dacă Chado, Quun sau Wentoki şi-ar fi făcut apariţia. — M-au subestimat întotdeauna. Cred că mă interesează numai recoltarea de suflete şi ţinerea lor aici, pentru a-mi extrage puterea din ele. Rugăciunile morţilor sunt o supă subţire în comparaţie cu devoţiunea celor vii. Cred că sunt slab tocmai de aceea. — Dar eşti slab, Grija. Ochii întunecaţi ai lui Grija deveniră ură topită. Biciui aerul şi inelul de la gâtul lui Nessagafel se strânse. Prin el trecea mânia pură, contractându-l. Suferinţa pulsa în zeul cel bătrân. Îl răsturnă pe Nessagafel. Îi topi oasele într-o plasmă sidefie, pe care Grija o modelă într-o sferă delicat ornată, închizând astfel restul esenţei tatălui său. Durerea urcă prin Nessagafel precum bulbucii într-o apă care fierbe. Nu putea vorbi şi nu ţipa. De-abia dacă putea să tremure. Durerea-l străbătea ca nişte fulgere argintii, apoi se înfipse adânc în trupul său, ca nişte colţi în carne. Îl topea din interior spre exterior, arzându-l într-un morman tulbure de existenţă de nerecunoscut. — Slab? Slab? Să însemne asta slăbiciune? Grija luă înfăţişare omenească pentru a-şi exprima revolta într-un 1052

mod cât mai potrivit. — Eşti în puterea mea. Să nu uiţi asta, tată. Mi te vei supune întotdeauna. Nu am nevoie de tine ca să reuşesc. Aş vrea să-ţi redau libertatea îndelung refuzată, pentru că fraţii mei te-au nedreptăţit. Opresiunea lor mă irită. Nessagafel îşi îngădui să icnească vag, hrănind egoul lui Grija. Cât putea el de repede, zeul cel bătrân întări liniile pe care durerea le trasase în existenţa sa. Se agăţă de acea reţea, scurgându-se în ea. Prin intermediul ei, putea descifra orice mânie pe care o cunoscuse Grija din clipa când izbucnise în existenţă. La fel ca în toate celelalte momente de tortură, Grija se folosise de propria sa durere ca model pentru ceea ce se abătea asupra tatălui său. Clipă după clipă, îi dădu lui Nessagafel ceea ce-i era refuzat prin lipsa omniştiinţei. Nimeni nu scapă dintr-o închisoare, ci doar de temnicer. Grija mergea de colo-colo şi vorbea vrute şi nevrute: — Numai tu poţi să pricepi cu ce m-am pus, pentru că suntem amândoi prinşi aici. Ei cred că m-au păcălit acceptând Lumea Morţilor ca tărâmul meu, dar ştiam ce fac. În cele din urmă, voi avea întreaga putere. — Dar nu-ţi place să aştepţi. — Nerăbdarea este doar un viciu al celor cărora le lipseşte intelectul de a descifra inevitabilitatea viitorului. Grija strânse pumnul. Totul va fi al meu, aşa că de ce să aştept? — Chiar, de ce? Grija-şi miji ochii. — De ce spui asta? Ce ştii? Dacă Nessagafel ar fi simţit nevoia s-o facă, ar fi ridicat din umeri. — Nu-i ciudat că eşti zeul Morţii şi cu toate astea n-ai murit? — Ciudat, însă irelevant. Dacă aş muri, m-aş readuce, pur şi simplu, înapoi la viaţă. — Să creezi ceva din nimic? Asta-i, cu adevărat, o sarcină dificilă. — Dar tu ai făcut-o. — Aşadar, cât de greu poate fi? Grija râse. — Exact. — Nu-i greu deloc. 1053

Nessagafel se decise să zâmbească, însă Grija nu putea recunoaşte zâmbetul. — Am creat moartea din nimic. V-am făcut pe voi, toţi, din nimic. — Şi, cu toate astea, iată-ne. Grija scutură din cap. Dar vei fi eliberat curând, să-mi fii vasal. — Aş prefera agent. Ochii lui Grija scăpărară şi durerea-l străbătu pe Nessagafel. — Fii bucuros că nu te fac sclav. Nessagafel mârâi şi se linişti. — Nu mă poţi prosti, tată. Zeul Morţii scutură din cap. Să nu cumva să crezi că nu m-am gândit la trădare din partea ta. Mi-am luat măsuri de siguranţă. Sunt sigur că ţi-ai luat. Nessagafel îşi alcătui un ochi şi se holbă la Grija. Prefer să cred că nu vor fi eficiente. — Cât de curând, tată. Grija dădu din mână şi strălucirea care-l înconjura scăpără şi dispăru. Zeii vor tremura şi zeii vor muri.

1054

12 Ziua a 24-a, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kelewan, Erumvirine Cele trei nave ieşeau în evidenţă, parţial, datorită mărimii lor enorme. Cocile lor fuseseră construite din lemn negru, iar corăbiile erau atât de late faţă de direcţia de deplasare, încât din timonerie putea fi văzut foarte puţin dinspre malul râului. Şase catarge mari se ridicau de la mijlocul fiecăreia, însă niciunul nu avea pânze. Alunecau încet în amonte, iar dacă ar fi fost găsite plutind în apele vreunui golf, ar fi fost uşor să fie luate drept epave. Cu toate că erau în mod clar construite pentru călătorii pe mare, navele se deplasau neabătute în susul apei. La fel ca şi ceilalţi participanţi la traficul pe râu, care navigau împotriva curentului, corăbiile erau legate cu o funie de animalele de tracţiune. Dar dacă un bivol sau un taur ar fi putut trage o ambarcaţiune, nici doisprezece dintre ei n-ar fi putut să ţină măcar navele pe loc împotriva curentului. Şi totuşi, frânghiile au fost întinse, iar animalele de tracţiune se opinteau pentru a le trage, pas cu pas, târându-se cu greu, tot mai aproape de Kelewan. Nelesquin citi neîncrederea pe faţa lui Keerana, când prima dintre corăbiile negre îşi făcu apariţia de după un cot al râului. Expresia războinicului începuse să se schimbe mai înainte, într-una de uimire, când pământul se cutremură sub copitele animalelor. Nelesquin ştiuse ce să caute cu privirea, aşa că văzuse capul primului animal înălţându-se chiar deasupra celor mai înalţi copaci. Creatura, cu o lungime care trecea lejer de treizeci de metri şi pe jumătate dintr-atât în înălţime, avea un gât lung care-i permitea să ronţăie cu uşurinţă frunzele fragede din vârful celor mai înalţi copaci. Durranianul se holbă năucit. — N-am văzut niciodată o astfel de jivină. — Au fost create după plecarea ta. 1055

Nelesquin flutură neglijent din mână spre creatura de un verdeînchis, care trăgea nava în susul râului. — Îmi amintesc, tardiv, cât ar putea fi de greu de nimicit Tsatol Deraelkun. Am făcut câteva lucruri să te ajut, şi le-am trimis aici. — Dar cum? Ochii căprui ai războinicului se îngustară. N-ai fi putut transporta pe o navă mai mult de una sau două dintre aceste creaturi. Apetitul lor trebuie să fie enorm. Pământul se zgudui şi mai violent, pe măsură ce fiinţa se apropia. Armăsarul lui Nelesquin se sperie, iar prinţul îl struni dur, pentru a-l controla din nou. — I-am pus la îngrăşat în Anturasixan, apoi le-am presărat prin mâncare boboci din orhidee de Stea Însângerată. Creaturile au adormit, iar cele trei pe care le vezi acum au fost trezite în apropierea coastei. Sunt docile şi uşor de controlat. Nelesquin arătă spre spinarea lungă a creaturii. Între omoplaţii ei stătea un războinic durrani. Manevra două tije aurite, cam de mărimea unor cozi de mătură. — Aceste tije sunt introduse în spaţiul dintre vertebre. În acest fel, călăreţul controlează animalul. Keerana dădu din cap, privind, mâinile imitând mişcările făcute de războinic. Nelesquin zâmbi. De la curiozitate la şoc, apoi la viclenie. Cântăreşte fiara cu gândul la luptă. — Magnific, nu? — Da, Stăpâne, incredibil. Aş putea să-i pun pe oamenii mei să construiască o platformă pentru spinare. Arcaşii ar putea trage de acolo. Şi, în funcţie de fortificaţii, creatura ar putea dărâma zidurile, sau am putea trece de pe spatele ei peste o palisadă. — Oh, nu, nu, nu, Keerana, nimic de felul ăsta. Aceste creaturi… cărora poporul tău s-ar putea să le spună kasphana, sunt menite tragerii căruţelor şi corăbiilor. Am altele pentru dărâmarea zidurilor. Vei fi uimit. — Da, Stăpâne. Keerana zâmbi. Te rog, mulţumeşte-i doamnei tale, Nirati, pentru străduinţa ei în toate acestea. Pot vedea mâna ei blândă plămădind aceste lucruri. — Atunci ochii te înşală, Keerana, pentru că Nirati n-a avut nicio 1056

contribuţie la kasphana, nici în celelalte aduse de mine. Cu siguranţă, unele eşecuri se află în bătătura ei, însă nu acestea sunt. Au fost crescute pentru război şi, din fericire, la asta se pricepe foarte puţin. — Este o fiinţă prea blândă pentru război. — Aşa este. Nelesquin se încruntă, amintindu-şi de reîncarnarea lui. Ieşise la iveală din nimic şi cunoscuse cele mai frumoase femei pe care le văzuse vreodată. Cel puţin, aşa simţea el. Era ceva în legătură cu ea, care părea să răspundă tuturor necesităţilor lui. Fusese perechea lui perfectă. Cel puţin, asta fusese valabil în acel moment. Apoi, îl cunoscuse pe bunicul ei, Qiro Anturasi, şi găsise în ura omului împotriva celor Nouă Principate un punct comun al lor. Nu trecu mult timp, şi proiectele imperiale şi ambiţiile lui Nelesquin renăscuseră. Avându-l pe Qiro drept aliat, făurirea unei armate pentru a-şi îndeplini dorinţa comună de răzbunare şi dreptate fusese floare la ureche. Nelesquin lucrase fără să-şi facă nicio iluzie, pentru că avea să trebuiască să-l distrugă pe Qiro. Ştiuse asta din prima clipă, evident. Qiro voia distrugerea naţiunilor pentru ca el să se poată ridica deasupra tuturor celorlalţi. Nelesquin ştia că era deasupra tuturor celorlalţi, iar un rival nu era ceva ce prinţul ar fi tolerat. Însă Nirati n-ar fi acceptat prea uşor moartea bunicului ei. Asta era diferenţa dintre ei, pentru că Nelesquin dăduse o mână de ajutor la pregătirea morţii bunicului său. În ochii lui Keerana se aprinse o luminiţă când pomeni de Nirati. Durranianul o venera pe ascuns, considerând-o o zeiţă a păcii între bătălii. Keerana era binecuvântat printre compatrioţii săi, pentru că ea-i zâmbise. Probabil, o şi iubea chiar. La fel ca mine. Însă Nelesquin ezita, întrebându-se dacă o iubea. Cu siguranţă că o iubise – atât îşi mai amintea. Amintirea ei, a trupului ei moale, a ochilor ei de un verde-deschis, izul transpiraţiei ei, după ce făceau dragoste; toate aceste lucruri îi aduseră un zâmbet pe faţă. Era regina lui, fără nicio îndoială, dar chiar o iubea? Nelesquin îşi struni calul, rotindu-se cu el, şi începu să măsoare la trap navele negre. Nirati fusese tot ce-şi dorise în Anturasixan, dar de 1057

la reîntoarcerea lui lucrurile se schimbaseră. Iată-l acum, în pragul victoriei, pretinzând-o drept cuvenită lui, prin sânge şi fapte, şi unde era ea? Rămăsese împreună cu bunicul ei, împiedicată să i se alăture, fără îndoială, chiar de bătrân. Şi cum de se alegea ea cu rămăşiţele experimentelor lui? Ce făcea cu ele? Erau nişte fundături, cam la fel cum erau şi Principatele. Îi trecu prin minte un gând nou, unul care nu-i prea plăcea. Ea avea fraţi care o iubeau mult. Iar bunicul ei era, cu unele rezerve, cel mai puternic om din lume. Dacă n-ar fi fost atât de orbit de răzbunare, ar putea deveni chiar şi o zeitate sau, cel puţin, ar fi putut să se pună cu zeii. Ce-ar fi dacă Nirati ar urmări ca Nelesquin să se îndrăgostească de ea ca să plece în expediţie, să recucerească Imperiul, apoi ea-l va uzurpa, introducând familia Anturasi în linia de succesiune la tronul imperial? Asta nu-i posibil, nu-i aşa? Dar Cyrsa îşi ucisese soţul pentru a-i lua tronul. Asta se mai întâmplase şi înainte. Nelesquin se răsuci în şa. — Cât de mult crezi, Keerana? Ochii Durranianului se căscară cât cepele. — În tine, Stăpâne, cu devotament şi total. Eşti părintele seminţiei mele. Îţi datorăm totul şi trăim ca să te slujim. — Fidelitatea ta este foarte apreciată. Nelesquin făcu un gest, iar războinicul veni la trap, plasându-se în dreapta lui. — Dar ai tăi, cât de încredere sunt? — În clanul meu, Stăpâne, loialitatea este totală. Poate că există rivalităţi, dar este singura cale prin care ne-am putea perfecţiona, după cum doreşti şi tu. În afara clanului meu, încrederea trebuie să fie dobândită. — Dacă ţi s-ar da o soaţă dintr-un alt clan, ai avea încredere în ea? Keerana se încruntă. — Atunci ar deveni una din clanul meu, aşa că ar trebui să mă încred în ea. Dacă m-ar trăda, nu i-ar folosi nici ei, nici clanului ei, pentru că tu ai pedepsi o asemenea trădare, nu-i aşa, Stăpâne? — Într-adevăr, aşa aş face. Nelesquin zâmbi. Creându-i pe Durranieni, plămădise cei mai de 1058

temut războinici. Aprigi, implacabili, aroganţi în luptă, arătând respect în odihna lor, erau ceea ce şi-ar fi dorit un conducător. De asemenea, inteligenţi, deoarece chipul lui Keerana trăda că se gândea intens la întrebarea pusă. — La ce te aştepţi din partea duşmanului, Keerana? — Vor fi ingenioşi, însă asta nu-i va ajuta cu nimic în faţa noastră. — Bine spus, dar Gachin a fost ucis şi oastea lui a fost alungată de lângă Tsatol Deraelkun. Expresia războinicului se înăspri. — Gachin a nesocotit semnele privitoare la ce-l aştepta, socotindu-le nişte prostii. Forţa care a izbucnit din Kelewan, mai târziu, ne-a atacat trupele prin păduri, aruncându-se împotriva lui la Tsatol Deraelkun. Pentru că au lovit din ascunzători şi au fugit din calea asediului, i-a considerat laşi. — Dar tu nu? — Mă aştept ca o viperă să se încolăcească şi să lovească. Faptul că nu luptă cu aceleaşi arme nu mă surprinde. Keerana arătă spre nordvest. Tsatol Deraelkun este bine poziţionată pentru apărare, iar faptul că un războinic destoinic comandă trupele o ajută şi mai mult. Este un puzzle interesant, care trebuie rezolvat. Nelesquin zâmbi când o creatură masivă, cu aripi din piele şi picioare scurte, sări peste copastia primei nave. Un războinic stătea într-o şa legată în punctul în care gâtul lung al animalului se unea cu trupul şi unde fuseseră introduse în spinarea creaturii pârghiile aurii de control. Jivina-şi trase înapoi capul triunghiular şi ţipă, apoi se năpusti în atac. Se lansă în zbor planat, la mică înălţime, deasupra râului, pentru a dobândi viteză, apoi bătu din aripi şi se înălţă cu uşurinţă până acolo de unde putea pluti în curenţii de aer, deasupra solului. Nelesquin arătă spre fiara zburătoare. — Acela-i un jarandaki, şi l-am conceput pentru recunoaştere. Bănuiesc că vreo doi arcaşi ar putea fi puşi într-o şa, pe spatele lui, dar atunci ar trebui să ştie să tragă din picaj. Keerana îşi reveni şi dădu din cap. — Nu le-ar servi la nimic dacă ar trage prin aripa unui jarandaki. — Nu, nicidecum. Lucrul cel mai bun la ei este că ar oferi o vedere 1059

de ansamblu asupra câmpului de bătălie. Dacă Gachin s-ar fi folosit de vreunul pentru recunoaştere, ar fi ştiut de capcana în care-au căzut trupele sale. — Este posibil, Stăpâne, dar chiar dacă ar fi ştiut asta, tot s-ar putea să nu fi răspuns corect. Keerana îşi plecă fruntea. Cei care luptă sub Blazonul Berbecului sunt, adesea, lăudăroşi, aşa că s-ar putea ca Gachin să fi ignorat ameninţarea, pentru că altfel ar fi pus vreun subordonat să se ocupe de ea. Nelesquin îşi examină războinicul cu atenţie. — Tu n-ai face o asemenea greşeală? — N-aş putea, Stăpâne, eu nu slujesc pentru mine, eu te slujesc pe tine. Ca să cad pradă unei astfel de ambuscade, ar însemna o renunţare la datoria mea. Slujirea ta este mai importantă decât orice. — Ai hotărât strategia pentru cucerirea cetăţii Tsatol Deraelkun? — Planurile mele vor fi revizuite în funcţie de minunăţiile de la bordul navelor, Stăpâne, însă am studiat problema şi am pus la punct o strategie. Ochii-i deveniră pătrunzători. Pentru a doborî zidurile de la Tsatol Deraelkun, cineva trebuie să atace puternic într-un singur punct. Loviturile continue vor străpunge măcar primul şir de ziduri. — Dar dacă ai ataca în acest fel, ai permite duşmanului să se strecoare afară cu un grup de atac şi să te hărţuiască din flancuri. — Aşa că nu-mi pot permite aşa ceva. Războinicul arătă spre corăbiile negre de pe râu. Am să-mi desfăşor forţele în adâncime. Un atac din flancuri va fi respins printr-un atac împotriva flancurilor duşmanilor. Cu nişte jarandaki, semnalele dintre unităţi vor fi transmise mult mai uşor şi mult mai direct. Cu ajutorul unui steag ridicat, călăreţul va putea transmite informaţii trupelor. Nelesquin bătu din palme. — Genial. Atacul tău trebuie să se desfăşoare stăruitor şi cu viteză. — Îţi cer iertare, Stăpâne, dar e de presupus că va fi într-un fel sau altul. Prinţul se încruntă. — Fă-mă să înţeleg. — Graniţa dintre rapiditate şi grabă este subţire. La fel şi cea dintre stăruinţă şi încăpăţânare. Să te mişti cu rapiditate înseamnă să renunţi la flexibilitate. Stăruinţa poate deveni un sprijin încăpăţânat 1060

pentru strategii ineficiente. Nu ţi-aş risipi trupele, Stăpâne, într-un efort nedemn de tine şi incapabil să aducă victoria. — Cu toate astea, nu există nicio şansă ca, rămânând prea flexibil, să refuzi un asalt într-un moment în care încă un efort ar aduce victoria? Expresia lui Keerana se înăspri. — Un laş ar putea face aşa, Stăpâne. Nelesquin dădu aprobator din cap. — Iar tu nu eşti laş. Bine. Iar flexibilitatea înseamnă că vei folosi darul pe care ţi l-am dat într-un mod corespunzător. — Să nu-ţi fie teamă, Stăpâne, Tsatol Deraelkun va cădea. Asta-i voia ta, iar eu sunt instrumentul voinţei tale. — Exact. Cei doi călăreţi se avântară în pădure, lăsându-i pe kasphani să tragă corăbiile spre Kelewan. Trecură printr-o vale şi urcară un deal jos. Nelesquin trase repede de hăţuri, în vreme ce Durranianul călări mai departe şi se interpuse între personajul învăluit în mantie, apărut pe drum, şi prinţ. Nelesquin mârâi. — De ce-mi vii cu jocul ăsta, Kaerinus? Te găsesc pândind, iar Keerana este iarăşi pregătit să te ucidă. Vrăjitorul zâmbi şi se întoarse spre ei, ridicând o mână. Un fluture verde-smarald cu negru se agăţă de un deget. Kaerinus zâmbi şi apoi suflă asupra lui. Insecta îşi luă zborul şi dispăru repede printre crengile de sus. — Nu din lipsă de respect, Prinţe Nelesquin, ci din nevoie imediată. Vanyeshul ridică din umeri. Am petrecut prea mult timp departe, aşa că, uneori, uit de eticheta imperială. Ce creaturi minunate ai acolo. Sper ca acelea înaripate să nu-mi mănânce fluturii. — Preferă o pradă ceva mai mare. Nelesquin îl ocoli pe Keerana. Ce-i atât de urgent? — Prinţe, îţi aminteşti de Muntele Shanfa, din Moryth? — Ştii bine că da. Nelesquin aruncă o privire în spate, spre Keerana. A fost un loc rău, întunecat şi lugubru, o piatră răscolită şi smulsă prin carnea lumii. Virisken Soshir şi-a petrecut mult timp 1061

acolo. — Îmi amintesc locul din scurta mea campanie în cele Cinci Principate. Keerana dădu încet din cap. Asta-mi spune multe lucruri preţioase. — Bine. Nelesquin îşi întoarse atenţia spre Kaerinus. Ce-i cu locul acela? Mai degrabă aş uita de el decât să mi-l amintesc. — Atunci eşti norocos, prinţul meu. Vrăjitorul arătă spre sud. Există nişte rapoarte. Cum că muntele a dispărut.

1062

13 A 30-a zi, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Tsatol Deraelkun, Ţinutul Faeut Erumvirine Armata venită să distrugă Tsatol Deraelkun nu era ceea ce aşteptasem. Nu eram suficient de nătâng să-mi imaginez că fratele meu vitreg ar fi adus aceeaşi armată pe care a condus-o cu mult timp în urmă, când am dat o falsă bătălie, doar spre a-i face plăcere tatălui nostru. Desigur, tatăl nostru nici nu s-a ostenit să privească. Chiar dacă ar fi făcut-o, n-ar fi observat cum Nelesquin şi cu mine ne opinteam unul împotriva celuilalt. Încă nu ajunsesem să ne urâm reciproc. Stăteam la fereastra unui turn, iar Contele Derael şedea în scaunul său pe rotile, alături de mine. — Cred că ai dreptate, Maestre, creaturile ca nişte maimuţe, cu cap turtit, sunt menite să azvârle bolovani, precum o catapultă. Celelalte, cu braţe lungi, sunt căţărătorii. Pavăza osoasă din jurul gâtului lor le acoperă umerii în timp ce escaladează zidurile. Glasul îi era ferm, în pofida tremurului care-i trecea prin membre. — Sunt albicioşi şi nu au ochi de care să se poată vorbi măcar. Cred că se bazează pe miros. Putem să ne ocupăm de ei. I-am aruncat o privire. — Cred că vor marca zidurile olfactiv. Ceva azvârlit pe ele. Îşi întoarse faţa spre mine, iar surprinderea i-o lumină preţ de o clipă, înainte ca oboseala lui generală să-i readucă indiferenţa pe chip. — N-ai observat lucrurile acelea mici şi albe, acolo, la stânga, în umbra pădurii? M-am uitat. — Le-am luat drept oi, Stăpâne, deşi par a avea trupuri de păianjen. 1063

— Da, iar lâna lor este toarsă într-o membrană, gata să fie folosită. Ţinând cont de cum sunt separaţi căţărătorii de păianjenii cu lână, dar adulmecă încontinuu când bate vântul, cred că îi mănâncă. Contele Derael inspiră cu greutate. Păianjenii cu lână vor fi trimişi împotriva noastră. Când o să-i ucidem, sângele lor va marca meterezele şi, poate, chiar îi va face pe căţărători să înnebunească. — Şi-apoi vor apărea kwajiinii. Am dat încet din cap. Invadatorii adunaseră nouă mii de războinici şi aveau întreaga lor forţă aranjată împotriva sectorului sud-estic al cetăţii. O armată convenţională ar fi găsit o asemenea abordare dificilă. Singura zonă potrivită pentru maşinile de asediu se afla la limita razei lor de acţiune şi sub nivelul liniei de sol a castelului. Cu toate că încă mai puteau lovi zidurile, le-ar lua foarte mult timp ca să le dărâme, iar atunci trupele ar trebui să gonească urcând dealul pentru a se lupta cu apărătorii. — Vezi vreo jivină săpătoare de tunele, Maestre Soshir? — Nu, dar asta nu mă surprinde deloc. Mi-am încrucişat braţele. — Nelesquin nu este un mare iubitor de tunele după ce-am răzuit un labirint Viruk plin de piraţi. Un timp, n-a mai ştiut ce să facă, şi odată ce i-am distrus pe corsari, n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu tunelele. — Şi cu toate că acest lucru îţi este cunoscut, trebuie să presupun că s-a pregătit acum. Ochii bărbatului scăpărară intens. — Acest lucru complică apărarea căminului nostru. — Nu poate rezista. — Ştiu asta, Maestre Soshir. Mâna i-a zvâcnit spre dreapta, iar gestul a părut să-l obosească. — Dacă m-ai putea întoarce spre hărţi. Am răsucit îndatoritor scaunul şi l-am împins traversând încăperea rotundă până în locul în care erau atârnate hărţile, pe peretele opus. Diagrame de toate felurile fuseseră desenate cu foarte multă precizie şi marcate cu sigilii şi semne pe care n-am putut să le descifrez. — I-am pus pe inginerii mei să deschidă coloanele false de 1064

dedesubt. Vom aprinde focuri în ele. Vor aduce focul pietrelor-cheie. Ştii ce se întâmplă cu granitul când e încălzit, nu? — Se poate transforma în pulbere. — Într-o oră sau două, această cetate se va surpa. Cu puţin noroc, va prinde sub ea şi grosul trupelor năvălitorilor. Am dat din cap. — Două ore sunt suficiente pentru a scoate pe toată lumea de-aici. Am amplasat deja Primul Regiment de Dragoni Nalenieni şi pe Keru în munţi, să acopere breşele, în timp ce evacuăm oamenii. Mesajele pe care le-am trimis în Moriande ar trebui să aducă şi mai multe trupe. Vom apuca să mai luptăm încă o zi. — S-ar putea, Maestre Soshir, dar aceasta-i ultima mea bătălie. M-am lăsat pe vine şi mi-am pus mâna pe a lui. Pielea-i era rece, dar încă mai simţeam viaţă în el. — Aceasta nu-i ultima ta bătălie. În celelalte dăţi când s-au prăbuşit zidurile, asta n-a însemnat şi sfârşitul familiei Derael. Te-ai putea gândi că, dacă n-ai fi bolnav, acest loc n-ar cădea nicicând. Că ai fi putut rezista primului şi celui de-al doilea atac. Poate şi celui deal treilea. Însă nici toţi Misticii pe care Împărăteasa Cyrsa i-a condus în Pustietăţi nu l-ar putea opri pe Nelesquin să cucerească această cetate. Tot aşa cum şi-a adus invadatorii şi maşinile sale de asediu însufleţite, va aduce tot mai multe creaturi înspăimântătoare. Pierderea cetăţii nu-i o înfrângere, dar capitularea din cauza pierderii ei este. Bărbatul şi-a lăsat un moment capul jos. — Nu înţelegi cum stau lucrurile, Maestre Soshir. Eu sunt cetatea Derael. Vlăguirea mea este şi a cetăţii. Murim împreună. Nu există nicio cale să fiu convins că nu-i aşa. O altă voce, un glas de tânăr, a izbucnit din pragul uşii: — N-am să încerc să te faci să te răzgândeşti, Conte Derael. Îţi ordon să părăseşti cetatea. Contele nici nu şi-a ridicat privirea. — Mă onorezi, Prinţe Iekariwynal, însă acesta-i un ordin căruia nu mă pot supune. Tânărul prinţ virianian intră în încăpere purtând o armură albă, cu un blazon pe pieptar, cu un urs roşu pe metereze. 1065

— Eşti luptătorul meu, Conte Derael, şi am nevoie de tine. N-am să te las să mori aici. — Dar nu sunt de niciun folos în serviciul tău. — Nu. L-am auzit pe Maestrul Tolo ţinând un discurs trupelor sale despre cum este mai bine să-l faci pe duşman să se înfricoşeze de moartea ce-l va secera. Aceşti kwajiini nu ştiu de frică, însă pot afla despre ea. Chiar supravieţuirea ta va inspira teamă. Cunoştinţele tale vor fi seminţele înfrângerii lor. — Ar fi mai bine ca voi doi să puneţi la cale planuri pentru înfrângerea duşmanului, nu să mă convingeţi de câte parale fac. Dar înainte ca vreunul dintre noi să poată spune ceva, un corn răsună de pe meterezele de afară. Am alergat la fereastră, iar prinţul l-a împins înainte pe luptătorul său. Acolo, din depărtare, venea o fiară masivă, cu un cort pe spate. Creatura păşea încet, dar era atât de mare, încât acoperi destul de repede distanţa. Asta mi-a uşurat descifrarea flamurilor care fluturau deasupra cortului. — A sosit Nelesquin. Prinţul arătă cu degetul. — Uitaţi-vă acolo. Păsări-lilieci, cu aspect malefic, pluteau pe deasupra vârfurilor copacilor, apoi se înălţară şi începură să zboare în cercuri, ca vulturii. — Au arcaşi pe spatele lor. — Aşadar, au făcut-o, Alteţă. Ochii contelui se îngustară. — Asta schimbă lucrurile. Va începe asaltul acum. — Ştiu. Poate că aş putea să-l mai încetinesc. Contele se prinse de marginea mânecii mele. — Nu vei comite neghiobia de care mă acuzi pe mine, da? — Vom trăi amândoi să continuăm această discuţie pe mai târziu, Stăpâne. L-am strâns de umăr, apoi am părăsit turnul. Am traversat curtea interioară, am trecut printr-o ieşire ascunsă, închisă imediat în urma mea, apoi am urcat pe meterezele de pe zidul exterior. Cu toate că nu purtam nicio armură, blazonul cu tigrul pornit la vânat, portocaliu pe roba neagră, va fi destul de uşor de distins de către fratele meu. Creatura care purta cortul se opri şi-şi coborî capul până la 1066

pământ. Din pavilion ieşiră două siluete, trecură de conducătorul animalului şi pe gâtul jivinei. Nelesquin sări jos de pe bot, în vreme ce însoţitorul său plutea spre sol. În timp ce înaintau, o companie de arcaşi ai Ursului de Oţel urcă pe metereze, încadrându-mă. Le-am făcut semn să lase arcurile jos. — Vom schimba vorbe, nu săgeţi. Nelesquin înainta cu prudenţă. Păşea cu grijă pe câmpul de bătălie. Răsăriseră fire noi de iarbă, însă nu aveai cum să nu vezi oasele albe răspândite pe pământul negru, îmbibat de sânge. Încrederea oglindită pe faţa lui mi-a readus în memorie fragmente fugitive din întâlnirea noastră anterioară de la Tsatol Deraelkun, de dinainte ca noi să fi devenit duşmani de moarte. Binevoitor, îşi desfăcu larg braţele. — Mi s-a spus că trăieşti, frate, deşi o ştiam deja în inima mea. — Nici n-aş şti cine sunt, frate, dacă n-ar fi fost arta de tămăduitor a tovarăşului tău. M-am înclinat în direcţia lui Kaerinus. Pentru întâia dată, până acum, sunt recunoscător unui vanyesh. — Dacă ai fi venit mai curând să fii vindecat, Soshir, am fi putut sfârşi acest joc mult mai repede. Am clătinat din cap. — Acest joc se desfăşoară după un program pe care nu l-a conceput niciunul dintre noi. O expresie iritată fulgeră pe faţa lui Nelesquin, apoi fu copleşită de un zâmbet fals. — Un îndemn pentru predarea cetăţii Tsatol Deraelkun va fi respins, nu? — La fel de repede precum sugestia mea de a ne duela din nou pentru posesia ei. — Gambitul a fost oferit şi refuzat; foarte bine. Nelesquin îşi privi armata. Nu poţi învinge, ştii asta. — Dar te-aş putea costa o victorie. Am arătat înspre nord. Ştii că se apropie floarea Nalenyrului. — Întotdeauna i-ai considerat pe Naleni intimidanţi, dar nu şi eu. Îşi strânse pumnii pe şold, atrăgând atenţia asupra faptului că nu avea nicio sabie. — Nu lua asta drept un semn de făţărnicie că nu te ucid cu mâna 1067

mea. — Nu e cazul, poate un semn de laşitate. — Mă aşteptam la asta. Arătă spre trupele sale, iar una din maimuţele cu căpăţâna teşită, trecând lejer de nouă metri înălţime, cu braţe din cale-afară de musculoase, aproape la fel de lungi, ridică o piatră uriaşă. O trase înapoi, peste cap, iar eu m-am gândit o clipă că avea de gând să mă zboare de pe metereze. În loc de asta, creatura – răspunzând comenzilor războinicului cu tijele aurite – aruncă piatra la pământ. Făcu un salt, şi-am simţit atât lovitura iniţială, cât şi pe cea de-a doua. Înainte să fi putut descifra motivul pentru această acţiune, un alt şoc străbătu pământul. Zidul s-a mişcat. În mortarul său au apărut crăpături, iar suportul pentru pasarelă a cedat. Arcaşii căzură, unii peste zid, dar majoritatea în curtea interioară. M-am lăsat într-un genunchi, apoi am sărit când secţiunea meterezelor pe care mă aflam s-a surpat. Drumul dintre zidurile castelului s-a avântat în sus. Pietrele de pavaj se ridicară spre mine, propulsate de nasul sub formă de stea al unei cârtiţe de mărimea unui elefant. Ghearele sale scurte adunară pământul într-o movilă, apoi ţâşni afară. Odată ce cârtiţa a destupat gaura, războinici kwajiin au năvălit din ea. O ploaie de săgeţi s-au pogorât spre sol, împrăştiindu-i pe războinicii cu pielea albastră. Am aterizat în poziţie ghemuită, trăgându-mi ambele spade. Lovituri de forfecare retezară braţul unui kwajiin şi-l orbiră pe altul. Un soldat lovit de săgeată se izbi de un războinic care se repezise înainte. Am parat cu o sabie şi i-am străpuns gâtul celuilalt. Dincolo de gaura aceea se mai deschise una, şi încă una. Apoi începură să zboare pietrele, spulberând crenelurile. Aşchiile de piatră cădeau ca o ploaie în spaţiul dintre ziduri, ricoşând fără nicio discriminare. Bărbaţii urlau căzând de pe ziduri. De la o asemenea apropiere, Urşii de Oţel puteau băga săgeţi în spaţiul dintre platoşele armurii kwajiinilor. O săgeată pătrunse direct sub un coif, ieşind sub falca războinicului, făcându-l să cadă la picioarele mele. Nu era timp pentru strigăte de alarmă sau îndemnuri vitejeşti; era 1068

ora recoltei pentru Grija. Seceră sau vei fi secerat, mila fiind doar un moft, care nu va găsi prea mulţi amatori. Sângele s-a împrăştiat pe ziduri, licărind umed la mult timp după ce inima încetase să mai bată. Membre retezate cădeau cu zgomot la pământ, iar mâinile se încleştau spasmodic. Oamenii se sprijineau de ziduri, băgându-şi, inutil, maţele înapoi în pântece. Alţii urlau în tăcere, cuvintele lor ieşind ca un sânge negru din adâncurile lor. Am devenit imediat inconştient şi foarte alert. În acel haos am observat totul. Fără să mă gândesc, îi etichetam pe duşmani în funcţie de ameninţarea pe care o reprezentau, apoi mă ocupam de cei mai periculoşi. Mă avântam cu un anumit scop, neîncercând să scap. Intenţia mea era să ucid câţi mai mulţi kwajiini puteam. Căzură şi mai mulţi bolovani, iar zidurile au început să se surpe. Păianjenii cu lână au ajuns pe metereze, fără să semene deloc cu oile, cu membranele lor desfăşurate. Au fixat-o pe creneluri, apoi s-au aruncat în luptă. Liniile pânzei lor s-au întărit şi segmente întregi din ziduri au căzut în afară. Păianjenii cu lână atacau orice mişca, dovedindu-se la fel de sâcâitori pentru kwajiini ca şi pentru noi. La un moment dat, un kwajiin şi cu mine ne-am întrerupt duelul cu spadele pentru a elimina câte-un păianjen. L-a ucis pe al său printr-o lovitură rapidă prin carapace. Înarmat cu două săbii, i-am retezat capul. Kwajiinul şi cu mine ne-am zâmbit unul altuia, uniţi în eforturile noastre comune, un semn despre cum ar fi putut fi colaborarea dintre noi. Apoi, cu o zvâcnire nepăsătoare, i-am potrivit o tăietură pe gâtlej cu despicătura subţire a zâmbetului său. — Maestre Soshir, pe aici! Dunos stătea în faţa unei mici porţi secrete, cu un păianjen mort lângă el. Ochii-i ardeau şi cu toate că braţul său beteag de-abia ţinea una dintre săbiile mele, cealaltă sabie era năclăită cu un fluid închis la culoare. Am doborât doi dintre kwajiini în vreme ce alergam spre poartă. — Du-te înapoi, Dunos! Închide poarta! M-am întors cu spatele spre ea, gata să-i împiedic pe kwajiini să pătrundă înăuntru. O mână necruţătoare m-a înhăţat de şnur, trăgându-mă înapoi. M-am împiedicat de Dunos şi-am căzut, 1069

gândindu-mă că totul era pierdut. Arcurile cântară, iar săgeţile umplură deschizătura. Primul kwajiin căzu destul de departe de poartă şi cel puţin alţi şase se prăbuşiră în urma lui. Apoi, un războinic uriaş, îmbrăcat în armura Urşilor de Jad virinieni, trânti poarta, închizând-o şi zăvorând-o cu ajutorul unei răngi solide. Căpitanul Lumel m-a ridicat în picioare. — Nu mai putem păstra acest loc. Ne retragem. Vino. M-am îndepărtat în fugă împreună cu oamenii săi şi cu Dunos. Adânc în măruntaiele cetăţii, i-am ajuns din urmă pe Deshiel Tolo, Ranai Ameryne şi alţi xidantzu, care luptaseră de partea mea. Împreună cu ei aşteptau şi Contele Derael, soţia sa, fiul şi Prinţul Iekariwynal. Contele dădu din cap pe cât putea el de bine. — Focurile au fost aprinse. Nimic nu mai poate opri distrugerea. — Atunci plecaţi. Căpitane Lumel, condu-i afară. Dunos, tu-l păzeşte-l pe prinţ. M-am uitat la ceilalţi xidantzu. Aţi văzut cu toţii planurile. Cunoaşteţi toate gâtuirile. Îi vom ţine pe loc cât de mult vom putea, iar atunci când cetatea se va surpa îi vom ucide pe supravieţuitori. Lupta din tuneluri n-a fost atât de crâncenă pe cât mă aşteptasem. Nelesquin, fericit că stratagema lui funcţionase, nu ne-a mai încolţit. Cu toate că am ucis mai mulţi kwajiini, aceştia nu ne-au urmărit. Neam retras prin munţi. Am ieşit într-un loc care domina Tsatol Deraelkun. Focul cuprinsese cetatea. Turnurile sale înnegrite vomitau flăcări şi fum, ca nişte vulcani îndepărtaţi. Apoi, unul după altul, s-au prăbuşit în infern. S-a ridicat un nor de scântei şi un vânt fierbinte a ieşit din tunelul prin care scăpasem noi. Jos, sub noi, kwajiinii au ovaţionat moartea cetăţii, dar totul a sunat fals. Mi-am băgat spadele înapoi în teacă şi mi-am luat picioarele la spinare mergând spre nord. Îl învinsesem pe Nelesquin la Deraelkun data trecută, dar acum m-a înfrânt el pe mine. Am încercat să mă conving că asta nu mă îngrijora defel, însă nu avea niciun rost să mă mint. 1070

Nelesquin se întorsese din mormânt. Victoria şi cucerirea cetăţii Tsatol Deraelkun deschideau un şir apetisant de cuceriri. Asta ar fi fost suficient să încânte pe oricine, dar nu şi pe Nelesquin. Ambiţia-i fusese destul de puternică încât să-l readucă la viaţă, şi nu eram sigur dacă puteam face ceva ca să-l opresc.

1071

14 A 32-a zi, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Ixyll Cu toate că toţi războinicii expediţiei din Voraxan ar fi vrut să răspundă chemării Împărătesei Cyrsa cât mai repede puteau, au căzut de acord cu Borosan că o amânare, pentru a le putea face armăsarii mai rapizi, ar fi avantajoasă pe termen lung. Inventatorul a modificat mecanismele şi alte părţi ale armăsarilor, apoi a produs noi bidivii în atelierele din Tolwreen. Cei vechi aveau să fie folosiţi ca animale de povară, o idee care l-a întristat pe Ciras, în pofida îndoielii sale în jivinele mecanice. Vlay găsise ideea mai degrabă amuzantă. — Semeni cu Jogot Yirxan, a cărui spadă o porţi. Ciras se răsuci în şaua noului său armăsar, care era mai mare, mai lat şi mai puternic decât celălalt, decorat cu filigran din argint cu flăcări şi tigri adormiţi. — L-aţi cunoscut? — Nu prea bine. Îl ştiam de dinainte de a fi devenit vanyesh. Spadasinul îşi plimbă palma peste scăfârlia lui rasă. A ajuns la jaedun prin sabia sa, apoi curiozitatea l-a purtat mai departe. A învăţat mult de la Nelesquin şi Kaerinus. Ciras îşi trase sabia din teacă. Însemne negre se foiau pe ea. — El a creat această sabie şi cuvintele schimbătoare? Vlay zâmbi. — Da. A fost destul de mândru de ea. Zicea că sabia va fi bardul care-i va spune povestea. Ciras se încruntă. — Mi s-a dat de înţeles că Prinţul Nelesquin şi Turasyndul au căzut la o învoială. — Aşa este. Împărăteasa Cyrsa l-a trimis pe Virisken Soshir înainte, cu un contingent, pentru a-i distruge pe vanyeshi. Privi în 1072

jur, spre Tolwreen. Din câte se pare, nu au reuşit, dar i-au lovit puternic. — Când ne-au arătat scheletul lui Nelesquin, nu mai rămăseseră decât optzeci şi unu. Ciras băgă sabia înapoi în teacă. — Am avut parte de o experienţă neobişnuită când am folosit prima dată sabia aceea. Mă aflam aici, în Ixyll. Mă gândeam la tot felul de înfăţişări şi, după cum mă gândeam la duşmani, aceştia veneau spre mine. Turasyndieni, cu toţii, cu excepţia unuia. De ce sar fi luptat Yirxan cu Turasyndienii dacă era unul dintre vanyesbi, iar aceştia-i erau aliaţi? Ochii lui Vlay se îngustară. — După cum am spus, nu l-am cunoscut prea bine, dar am auzit lucruri despre el chiar şi după ce s-a alăturat vanyeshilor. Am aflat că şi-a păstrat loialitatea faţă de Împărăteasă. Era agentul ei printre ei. Datorită lui am aflat noi de alianţă. Fără nicio îndoială, Turasyndienii şi-ar fi arătat nemulţumirea faţă de această dovadă de credinţă. — Iar Turasyndienii n-au mai putut spune nimic acasă dacă au fost măcelăriţi. Ciras dădu din cap, gândindu-se la ardoarea pe care şi-o amintea din acele fapte. Jogot Yirxan fusese încântat de distrugerea Turasyndienilor. La rândul său, şi el fusese magnific, confruntându-se în luptă dreaptă cu ei şi doborându-i. — Dacă-i adevărat, atunci îmi pun întrebări cu privire la încă un lucru văzut de mine. — Şi care era acela? — Yirxan a doborât un spadasin. L-a atacat pe la spate, rănindu-l îngrozitor. Ciras închise ochii. — N-am văzut chipul celui lovit de el, însă blazonul lui era un tigru negru la vânătoare. — Un tigru negru la vânătoare? Surprinderea din glasul lui Vlay îl făcu pe Ciras să-l privească atent, însă nu descifră nicio emoţie pe faţa omului. — Ştiţi cine-a fost? Întreb, pentru că maestrul meu, Moraven Tolo, purta acest blazon. De asemenea, avea şi o cicatrice pe piept, care 1073

corespunde acelei lovituri. — Eşti sigur? — Cât se poate de sigur. Vlay îşi strânse o clipă buzele. — Tigrul negru la vânătoare a fost purtat de ibovnicul Împărătesei, comandantul Gărzilor Imperiale. Spui că-l chema Moraven Tolo? — Vi-l pot descrie, dacă vreţi. Celălalt bărbat scutură din cap. — Nu-i nevoie. Dacă Nelesquin a supravieţuit, e posibil ca şi Virisken Soshir s-o fi făcut. Amândoi erau oameni cu mari ambiţii, dintre cei de care e înţelept să te temi, Maestre Dejote. — Dar asta n-are niciun sens. Ciras se încruntă. Maestrul meu era oricum altcumva, dar nu ambiţios. Era un xidantzu şi, cu toate că le era cunoscut prinţilor, nu avea niciun fel de pretenţii sau dorinţe nesăbuite. Nici măcar nu m-a vrut ca învăţăcel, însă maestrul său a insistat. — Poate că greşesc eu, iar povestea cu blazoanele nu-i decât o coincidenţă. — Însă misterul persistă. Dacă, aşa cum spuneţi, Yirxan îi era loial Împărătesei, atunci ce motiv ar fi avut să-i atace iubitul? Vlay zâmbi. — Nu-i niciun mister. Soshir era ambiţios. Împărăteasa era o modalitate de distrugere a lui Nelesquin, rivalul său. Dacă-l făcea prinţ-consort, Soshir ar fi putut deveni împărat din toate punctele de vedere, dar nu oficial. O ascensiune la un asemenea rang, plecând de la o origine atât de umilă, ar fi fost ceva remarcabil. Totuşi, ar fi putut să urce şi mai mult. La urma urmelor, ea a urcat pe tron după ce şi-a ucis soţul. Soshir ar fi putut s-o omoare, echilibrând balanţa, readucând sângele regal pe Tronul Celest. Aşa ar fi gândit Soshir. — Aşa că l-a trimis într-o misiune împotriva lui Nelesquin, care ar fi trebuit să se termine cu moartea amândurora, iar când Soshir n-a murit… — … a făcut să fie ucis de un om de încredere. Vlay clătină din cap. Ambiţia poate contracara, uneori, ambiţia, dar să fii prins în mijlocul unei asemenea lupte este o situaţie mortală. — Aşa se pare. 1074

— Nu te mai gândi la asta, Maestre Dejote. Vlay zâmbi şi o luă din loc ca să termine de încărcat carele. — Doar găseşte o cale s-o eviţi. Ciras dădu din cap, însă gândurile deja-i goneau. Dacă maestrul său era, într-adevăr, Virisken Soshir, atunci n-ar fi el un pericol la fel de mare pe cât fusese el? Iar dacă era, l-ar putea ucide Ciras? Nu l-ar lovi niciodată pe la spate pe maestrul său, şi nu era deloc sigur că l-ar fi putut înfrânge într-o luptă dreaptă. Şi mai important, loialitatea sa fusese dăruită lui Moraven Tolo, nu unei împărătese pe care n-o întâlnise niciodată. O ştiuse drept curtezană. Ea şi maestrul său se cunoşteau, însă ştia Moraven cine era? Ştia Moraven cine era el? Alegerea numelor era o fereastră spre intenţiile sale ori un oblon care să le ascundă? Mulţi războinici îşi schimbau numele. Unii o făceau dintr-o toană. Alţii ca să cinstească un maestru sau un patron. Adesea, un războinic proceda aşa pentru a comemora vreo faptă măreaţă. Ciras nu şi-l schimbase pentru că era mândru de numele lui, şi dorea să-şi onoreze familia. Moraven Tolo, atunci când era scris, putea fi descifrat în mai multe feluri. Dragonul adormit era cea mai comună interpretare. O alta ar putea fi curajul dezvăluit Însă cea mai macabră dintre toate era izbânda dorinţei, care nu părea să ţină cu maestrul său, sugerând unele ambiţii ascunse. Ciras mârâi în barbă. — Joci jocuri copilăreşti. Îţi cunoşti maestrul. Îi ştii caracterul. Ambiţia lui e să-şi păstreze sabia în teacă. Însă mintea sa nu se putea abate chiar atât de uşor de la speculaţii. La fel şi Jogot Yirxan, acesta putea fi citit în multe feluri. Extrem de loial era cea mai la-ndemână interpretare, însă ceea ce spusese Vlay despre Yirxan punea asta la îndoială, din punctul de vedere al unui vanyesh. Dreptate la miezul nopţii era şi ea valabilă. După cum spusese Vlay, dreptatea se poate opune ambiţiei, iar Yirxan trebuie că făcuse chiar asta. Poate că reuşesc să le fac pe amândouă. Ciras apucă mânerul sabiei sale. — Sunt moştenitorul unei săbii, dar nu şi a circumstanţelor care 1075

au înfipt-o în maestrul meu. Odată cu ultimele căruţe încărcate şi gemând sub greutatea prăzii luate de Borosan din Tolwreen, expediţia din Voraxan se puse din nou în mişcare. Iar Ciras admise că noii bidivii aproape că păreau vii, însă se abţinu să-i considere animale sau cai. Îşi duceau călăreţii fără hurducăieli, de parcă ar fi plutit pe apele unui râu. Traversară în viteză un şir de văi. Ciras nu recunoscu niciuna. Păduri de copaci argintii produceau frunze care se transformau în pulbere înainte de a ajunge la pământ. Un covor de flori roşii părea destul de nevinovat, însă când unul dintre thanatoni s-a avântat în vale, înaintea călăreţilor, războinici-şerpi ieşiră din pământ, cu inflorescenţe roşii în vârful antenelor. Au încercat să doboare thanatonul, pentru a-l opri, însă gyanrigotul se desprinse dintre ei, iar săgeţile Voraxanilor tăiară avântul urmăritorilor. Ocoliră acea vale, ceea ce le prelungi călătoria. Valea se curba înspre sud şi se intersecta cu linia lor de marş. Călăreţii măriră viteza pentru că oamenii-şarpe nu erau prea rapizi, dar procedând aşa aproape că s-au repezit spre dezastru. Au escaladat un şir de dealuri şi au coborât într-o depresiune largă şi prăfoasă. Ciras călărea în frunte şi găsi un loc îmbietor şi paşnic, până când văzu călăreţi gonind direct spre ei. Înainte să apuce să sugereze grupului să încetinească, se recunoscu în persoana conducătorului celorlalţi, devenind tot mai mare, ca şi cum s-ar fi avântat într-o oglindă. Neştiind sigur dacă era un miraj sau ceva mult mai periculos, Ciras trase sabia din teacă şi atinse un comutator de pe gâtul bidiviului său, iar armura şi ţepii ieşiră la iveală. Cu o clipă înainte ca Voraxanii să intre în oglindă, călăreţi Turasyndieni năvăliră prin cortina iluzorie. Lansară un nor de săgeţi. Acestea ţâşniră prin despicătura tot mai îngustă, urmărind să-i cosească pe călăreţii Împărătesei din şeile lor. Săgeţile au ricoşat din armăsarul lui Ciras. Plăcile de metal curbat ieşiseră la iveală pentru a-i proteja fluierele picioarelor şi coapsele. Coama bidiviului a încremenit ca o perie aspră, apoi s-a despărţit deo parte şi de alta a liniei gâtului, ca aripile unor fluturi. Săgeţile ricoşau din coamă sau se rupeau inofensive de pieptul lat al 1076

armăsarului. Din crupa şi şalele bidiviului ţâşniră lame şi ţepuşe. Ciras se năpusti direct asupra călăreţilor Turasyndieni. Şocul ciocnirii îl zdruncină, însă rămase ferm în şa. Ţâşni sângele, iar caii se cabrară. Armăsarii răniţi se prăbuşeau nechezând şi zvârcolindu-se, zdrobindu-i sub ei pe nenorocoşii călăreţi. Ciras lovi, trecându-şi sabia printr-o subsuoară. Se împrăştiară pene negre, pentru că aceştia erau Vulturii Negri. Sângele de un roşu fierbinte fu împroşcat pe garda sabiei, apoi se împrăştie pentru că lovi un alt Vultur Negru. Aerul se umplu de un iz de cupru. Dirijându-şi armăsarul cu apăsări de genunchi, Ciras pară, apoi lovi şi tăie. Călăreţii cădeau, iar armăsarii mecanici le stingeau şi ultimele rămăşiţe de viaţă trecând peste ei. Ţâşni prin aliniamentul Turasyndienilor şi prin cortina magică dincolo de el. Acolo nu mai pândea niciun Turasyndian, asta dându-i oarecare speranţe. Strunindu-şi armăsarul, se aruncă din nou în luptă. Erau destui Turasyndieni de ucis, poate prea mulţi. Turasyndienii atacaseră într-un şir subţire. Formaţiunea lor îi flancase pe Voraxani, ajungând până departe, la căruţe. Războinicii Împărătesei au luptat din greu, însă Turasyndienii îi depăşeau numeric într-o proporţie de unu la patru. Ovaţionară triumfători când unul dintre care fu răsturnat, rostogolindu-se de două ori, împrăştiindu-şi încărcătura pe întregul câmp de bătălie. Ciras îşi conduse intenţionat bidiviul în şarje razante, care secerară Turasyndieni şi cai deopotrivă. Detesta să rănească animalele, dar provocând haos în rândurile Turasyndienilor era mult mai eficient decât să-i ucidă, pur şi simplu. Zbieretele unui cal în agonie şi implorările camarazilor sfârtecaţi puteau să-i facă să renunţe la luptă chiar şi pe cei mai aprigi dintre războinici. Un uriaş Vultur Negru Turasyndian, de pe penele căruia, aşezate pe umeri şi braţe, lumina soarelui izbucnea argintie, îl atacă pe Ciras. Nu exista niciuna dintre politeţurile unei lupte civilizate. Niciun fel de provocare formală sau de alt fel, doar un urlet sălbatic şi o sabie ridicată cu furie. Ciras pară o lovitură de sus, apoi tăie în jos. Lovitura lui tăie cămaşa de zale şi despică şoldul bărbatului. Sânge proaspăt se 1077

împrăştie pe gâtul calului, apoi încă un Turasyndian se aruncă asupra lui. Ciras se aplecă înainte, ferindu-se de lovitură, şi simţi înţepătura unei răni în carne, apoi îl străpunse pe atacator. Îşi smulse sabia, degajând-o, iar muribundul căzu din şa. Unul sau doi dintre Vulturii Negri dădeau semne de jaedun, însă lipsa lor de disciplină îi condamnă. Ciras exersase contracararea unor astfel de atacuri. Sabia lui Jogot Yirxan părea nerăbdătoare să se adape în sângele Turasyndian, iar Ciras îi îngădui să se sature. Ciras gonea de-a lungul flancului Turasyndienilor, spre carul răsturnat. Barbarii se adunaseră acolo, cu intenţia de a-l prăda, cu toate că bătălia continua furioasă. Câţiva Voraxani înjghebaseră o apărare energică, dar era doar o chestiune de timp până când ar fi fost copleşiţi. Borosan scoase din rând un alt car, ca şi cum ar fi vrut să blocheze năvălirea Turasyndienilor. Sări de pe locul vizitiului în spate, cu ochii holbaţi, refugiindu-se repede în dosul vechilor scuturi montate pe laterale. Săgeţile se loveau de ele, iar şase Turasyndieni se repeziră asupra atelajului. Unul după altul, o mână de thanatoni ieşiră din spatele scuturilor, pe picioarele lor de păianjeni. Nişte panouri se traseră înapoi şi ţâşniră săgeţi de arbaletă. Salva îi răsturnă pe Turasyndieni din şa, ucigând câţiva. Un Vultur Negru rănit şchiopăta în spatele carului răsturnat. Căuta un refugiu, ghemuindu-se printre cutiile metalice, dreptunghiulare. Mici thanatoni – cei pe care Borosan îi considera „prinzători de şoareci” – ţâşniră de-acolo, ca răspuns la mârâitul gutural al bărbatului. Râsul lui îi urmări pe gyanrigoţi pe când aceştia se împrăştiau pe pământ, dar pieri abrupt când prima dintre cutiile metalice se desfăcu singură. Se iţiră nişte picioare, iar braţele se opintiră, ridicând în picioare războinici scheletici, mecanici, care se năpustiră asupra Vulturului Negru. Înainte ca expresia lui să poată trece de la triumf la groază, cel mai apropiat gyanrigot ridică o mână cu gheare şi-i frânse cu uşurinţă gâtul. Şi mai multe săgeţi lansate de thanatoni îi doborâră pe călăreţi. Ceva metalic clicăi în spatele lui Ciras. Unul dintre şoricari sărise pe crupa bidiviului său şi-şi introdusese picioarele în găurile mici aflate 1078

de-o parte şi de alta a cozii. Partea de sus a domului şoricarului se răsuci şi ţâşni afară o săgeată mică, ricoşând din apărătoarea pentru nas a unui Turasyndian. Ciras se răsuci şi-l mătură pe luptător din şa. Alţi doi barbari se repeziră spre el. Şoricarul îl săgetă pe unul în gât. Cu toate că de-abia dacă făcea victime, săgeata îl distrase pe războinic suficient cât Ciras să-l elimine cu uşurinţă. Apoi spadasinul se întoarse în şa şi pară lovitura celui de-al doilea, în timp ce trecură unul pe lângă celălalt. Se întoarse să-l atace din nou, dar unul dintre gyanrigoţii războinici ai lui Borosan lovise deja. Fierarul uşor modificat din Tolwreen spulberă capul calului cu o lovitură de baros. Animalul se prăbuşi, aruncându-şi călăreţul înainte. Barbarul se clătină ca beat, încercând să se ridice în picioare şi fu doborât de un alt Voraxan. Se prăbuşi din nou, cu faţa despicată. Gyanrigotul fierar termină treaba, înfundându-i în craniu aproape tot coiful. Turasyndianul se surpă, sânge şi creieri picurând de pe barosul ucigaşului. Thanatonii avansau la unison, spulberând flancul Turasyndienilor. Ciras şi ceilalţi goniră mai departe, tăindu-le retragerea. Omorâră cât de mulţi Vulturi Negri putură. Pe ceilalţi îi împinseră în valea oamenilor-şarpe. Ciras nu ştia sigur dacă era mai bine să mori acolo ori să fii ucis de un gyanrigot. În cele din urmă, decise că nu contează. Dar dacă ar fi fost obligat să aleagă, ar fi ales şerpii.

1079

15 A 32-a zi, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Vallitsi, Helosunde Keles săltă o dată, apoi se rostogoli, oprindu-se în peretele micii celule din piatră. Gol şi suferind de durere, se pregăti pentru ceea ce ştia că va urma. Îşi ridică genunchii când îl lovi apa rece din găleată. Tuşi şi scuipă, refuzând să se destindă până în clipa în care uşa beciului său avea să se închidă. Temnicerii, ambii purtând amulete rotunde, îl scuipară din prag. — Ştim noi cum să procedăm cu cei de teapa ta. Te-am fi terminat deja, însă avem ordine. Dar situaţia o să se schimbe cât de curând. Noaptea-i de-abia la-nceput, iar soarta ta va fi hotărâtă cu mult înainte de venirea zorilor. Cei doi bărbaţi râseră hodorogit, apoi trântiră uşa, închizând-o şi zăvorând-o cu un scrâşnet metalic. Keles rămase ghemuit la podea, tremurând. Mantia întunericului îi oferea unele plăceri pasagere. Nu putea vedea arsurile şi vânătăile care-i acopereau trupul. Zilnic – de două ori, astăzi – temnicerii săi îl scoteau din celulă. Îl băteau cu beţe despicate şi funii înnodate. L-au spânzurat de încheieturile mâinilor, până când braţele aproape că iau fost smulse din umeri. I-au tocat rinichii cu lovituri grele de pumni. Nu putea să vadă, însă trebuie că urina cu sânge. La început, nu pricepea de ce-l agresau temnicerii. Era din Nalenyr, iar Nalenyrul era de multă vreme aliat al celor din Helosunde. Arestarea Prinţesei Jasai sugera o modificare a politicii, însă politica helosundiană n-ar trebui să aibă prea multe în comun cu situaţia lui. Era un Anturasi, şi numai acest lucru ar fi trebuit să-i ofere siguranţă. Dar un Anturasi sau nu, cei care-l capturaseră au aflat repede ce se întâmplase la Tsatol Pelyn. Keles făcuse minuni acolo şi n-a contat că 1080

magia lui salvase vieţi. Îi schimbase pe oameni. Era malefică. El era un xingnadin şi, probabil, mai mult decât un practicant al magiei. Trebuie că era un maestru al ei, un xingnacai, poate chiar un jaecaixingna, un Mare Maestru. Asta-l făcea egal cu un vanyesh şi toată lumea cunoştea ororile împrăştiate de ei peste tot. Frica de vrăji îi făcuse pe temnicerii săi să fie creativi, ca nu cumva să-i trăsnească. Pentru că era un Anturasi, se temuseră să-l ucidă imediat, aşa că tortura era, pur şi simplu, o îndrăzneală la limita prudenţei. De asemenea, îi strecuraseră prafuri în porţiile pe sponci pe care i le dădeau, sperând că între bătăi şi narcotice nu va putea săşi folosească arta lui blestemată. Dacă ar fi ştiut. Zăcând acolo, pe podeaua de piatră rece, Keles îşi retrase conştiinţa în interior. Fugi de durere şi frig. Dinţii îi clănţăneau. Din nas îi picura apă rece. Foamea-i rodea pântecul. I se făcuse pielea de găină, însă toate acestea păreau nişte abstracţiuni. Făceau parte din natura sa fizică, dar asta era totul. Ai înţeles cum stă treaba. Trebuie să faci asta acum, cât încă mai ai ceva putere. Se concentră asupra apei şi-i căută adevărata natură. Voia să se scurgă spre punctul cel mai jos din celulă. O încurajă. Îi dădu un mic impuls, apoi încă unul, simţind furnicătura de la baza craniului. Atingea magia foarte fin, dar era suficient. Apa care băltise în jurul lui se scurse încet în altă parte. Apoi îşi îndreptă atenţia asupra pietrei de sub obrazul său. Era doar o lespede de piatră, de-abia demnă de luat în seamă, dar scotoci înlăuntrul ei. Mai călătorise aşa înainte şi descoperise că era mai uşor să păşească pe această cale cu fiecare repetare. Intră în trecutul pietrei în timpul în care se odihnea în albia unui râu secat, absorbind lumina soarelui. Keles o surprinse într-un moment de cea mai intensă căldură, şi aduse acea energie în prezent. Piatra se încălzi sub obrazul său. Îşi înălţă capul şi se târî înapoi, când începură să se ridice aburii. Piatra prinse a străluci uşor. Se holbă, o clipă, la mâinile sale zdrelite, apoi începu să râdă. Hohotul răsună încet. Cu toate că nu era încă unul nebunesc, purta în el suficientă ameninţare încât 1081

şobolanii chiţcăiră şi fugiră să se adăpostească prin pereţi. Dacă temnicerii săi trăgeau cu urechea, probabil că-l credeau cu minţile duse şi aveau să considere că-şi desăvârşiseră opera. Keles şi-ar fi putut vindeca mâinile. Ar fi fost, pur şi simplu, o revenire la natura lor adevărată. Avea destule cunoştinţe de anatomie ca să ştie cum ar trebui să fie, însă asta nu era destul pentru el ca să invoce magia. Ca să facă o schimbare, trebuia să-şi cunoască propria lui natură. Şi cu toate că încercase s-o identifice, nu reuşise. Asta poate pentru că era în schimbare. — Nu de mâini vindecate am nevoie. Se ridică în şezut şi-şi mişcă umerii. Rigiditatea începuse deja să se instaleze. Rezolvarea acestei probleme nu necesita magie, aşa că nici măcar nu se gândi s-o folosească. Se concentră asupra problemei mai mari şi căută soluţii ca să se elibereze. După capturarea lor, au fost transportaţi la Vallitsi, să aştepte plăcerea reunirii Consiliului de Miniştri helosundian. Deseienii pe care-i transformase lăsaseră, de bunăvoie, armele deoparte, însă în fiecare dimineaţă se trezeau şi se îmbrăcau iar în armurile lor, cu armele la-ndemână. Helosundienii nu mai ştiau ce să creadă despre asta. Deseienii nu erau ostili, aşa că helosundienii s-au decis să nu-i măcelărească. Tyressa şi Rekarafi rămăseseră în coloană timp de trei zile, dar dispăruseră tocmai când ajunseseră în apropierea capitalei. Niciunul dintre ei nu-şi abandonase armele, aşa că Keles nu-şi prea făcea probleme pentru siguranţa lor. Chiar şi neînarmaţi, n-ar fi în pericol. La Vallitsi au început şi bătăile, fără îndoială, la ordinele lui Ieral Scoan. Keles era aproape sigur că individul încerca să ajungă la un acord cu Jasai, care să-i confere patronului său un avantaj asupra celorlalţi miniştri. O chinuia cu ideea că îl băteau pe Keles şi se oferise să pună capăt ciomăgelilor în schimbul cooperării sale. Keles îndura senin bătăile pentru că, pur şi simplu, nu avea o altă opţiune. A încercat să se folosească de magie ca să evadeze ceva mai înainte, dar n-a mers. Când şobolanii au refuzat resturile de mâncare, a bănuit că-l drogau. Odată ce-a încetat să mai mănânce, a putut să utilizeze din nou magia, pregătindu-şi încet evadarea. Iar asta trebuia să se întâmple acum. 1082

Auzind, din întâmplare, un comentariu al unuia dintre torţionarii săi, a urgentat lucrurile. Omul i-a cerut altuia să nu-l lovească pe Keles peste faţă şi să aibă grijă să nu-i rupă vreun picior. — Trebuie să fie prezentat Consiliului reunit. Cu toate că celălalt torţionar căzuse de acord cu asta, replicase: — Vor fi ocupaţi până peste cap cu târfa lui Pyrust. Remarca paznicului însemna că întregul Consiliu se reunise la Vallitsi. Jasai avea necazuri mari. Keles, obosit, lovit şi flămând, trebuia să acţioneze. O parte din el rămăsese detaşată şi îndepărtată în timp ce el invoca magia. O folosi atunci ca să se ridice în picioare şi ca să-şi echilibreze membrele. Inspirând adânc, aruncă o privire în spate şi dădu încet din cap. Acum începe. Atinse apa şi-i modifică natura, de la fluid la vapori. Aburii plutiră prin temniţă şi se scurseră în încuietoarea de fier. Odată ce vaporii atinseră metalul, apa se condensă. Keles îşi împinse sinele în încuietoare. Ar fi putut atinge fierul, aşa cum făcuse cu piatra, readucând-l într-un moment în care era foarte fierbinte, dar asta i-ar fi luat prea mult din forţă. În loc de asta, se concentră asupra apei, făcând-o să consume metalul. Apa se scurgea prin locurile uzate şi fisurile minuscule, împrăştiindu-se prin zăvor ca o iederă ruginie. Cât ai zice peşte, zăvorul cedă. Uşa se bălăbăni, apoi balamalele, care ruginiseră şi ele, se rupseră. Uşa celulei căzu înăuntru, apoi se făcu bucăţi din cauza izbiturii. Cuiele se dezintegrară în pete de rugină. Gălăgia stârnită de scândurile care zăngăneau pe treptele de piatră i se părea asurzitoare. Îl copleşi un val de oboseală. Prea neglijent. Trebuie să am mai multă grijă. Nu am atâta forţă. Prăbuşirea uşii stârni strigăte. De-a lungul coridorului tropăiau picioare. Umbrele paznicilor căzură asupra lui Keles, acoperindu-l. — Ce drăcie mai e şi asta? Unul dintre paznici îşi apucă sabia. Keles atinse magia şi mângâie mai mult apa. Un şuvoi fluid se năpusti în sus, în nările omului. El scuipă şi se înecă, dând din mâini. Încercă să urle, dar şi mai multă apă îl copleşi. Cu ochii ieşiţi din orbite, se aruncă înapoi, izbindu-l pe celălalt paznic de perete, apoi căzu în genunchi. Faţa i se întunecă în 1083

timp ce încerca, zgomotos, să tragă aer în piept, apoi leşină. Celălalt paznic se reechilibrase şi se pregătea să tragă sabia. Keles împinse apa în teaca de lemn. Lemnul se umflă, blocând rapid arma. Nedumerirea îi încreţi fruntea, apoi făcu loc furiei. Paznicul îşi trase sabia din teacă, apoi atacă. Keles făcu un pas în faţă şi bătu din picior. O scândură din stejar se ridică, lovindu-l pe paznic în genunchi. Urlând, bărbatul se prăbuşi la podea, lovindu-se cu capul. Sabia-i zbură dintre degetele lipsite de vlagă. Se rostogoli, oprindu-se într-o băltoacă şi se dizolvă încet, devenind o pată portocalie. Oboseala îl cuprinse pe Keles într-o mantie de plumb. Se clătină şi se prinse cu mâna de ceva. Durerea-i năvăli pe braţ în sus, limpezindu-i mintea. Îşi trase o clipă răsuflarea, apoi porni înainte clătinându-se, urcând încet treptele. Păşi peste celălalt cerber şi-şi continuă drumul pe coridor. La postul de pază smulse de pe un rastel o pătură aspră, de lână, înfăşurând-o strâns pe trup, deşi îi zgâria pielea zdrelită. Se opri la nivelul solului, uitându-se prin fereastra îngustă, zăbrelită, de la uşă. Camera de gardă servea şi drept cazarmă. Nu văzu niciun soldat dormind sau şezând la masa singuratică. În vatra din centrul încăperii încă mai ardea focul, iar acolo fierbea un ceaun cu ciorbă. Pe masă se aflau patru castroane cu orez aburind. Oricine o fi fost de gardă, fusese chemat, recent, în altă parte. Probabil ca să se ocupe de Consiliu. Norocosul de mine. Însă, motivul pentru care plecaseră nu conta. Un inel de chei atârna de un cui bătut în perete. Libertatea lui depindea de luarea acelor chei. Dar cum? Apoi zâmbi. O găleată găurită, pentru apă, se afla lângă vatră. Se concentră şi forţă. Trosni un toiag. Găleata se goli şi Keles d irijă apa spre peretele unde erau cheile. Îndată ce băltoaca se mări simţitor, schimbă starea apei din lichidă în solidă. Se înălţă un ţurţur şi ridică inelul de chei de pe cui. Ajunse pe culme, cheile zornăiră strident. Încă o sforţare şi gheaţa crăpă la bază. Ţurţurele căzu spre uşă. Apa se mai topi şi îngheţă de două ori, ridicând cheile, apoi 1084

aruncându-le cu un zornăit. În cele din urmă, apa le aduse până la ferestruică, iar Keles descuie uşa. Apoi, tocmai când ieşea din temniţă, uşa postului de gardă se deschise. Apa se scurse în mâna întinsă a lui Keles, îngheţând în forma unui pumnal scurt. Femeia care ieşi pe uşă îi aruncă o privire şi zâmbi. — Ţi se topeşte arma. — Tyressa? Pumnalul lui Keles se făcu bucăţi pe podea. Ce faci aici? — Ai uitat că Prinţul Cyron m-a însărcinat să am grijă de tine? — Nu. Se lăsă cu totul pe cadrul uşii. Trebuie s-o găsim pe Jasai şi s-o salvăm. — Deja s-a rezolvat. Păşi spre el şi-l luă în braţe. Te scot de aici. — Lasă-mă jos, pot să merg. — Trebuie să fugim. Tyressa deschise uşa cu vârful piciorului şi se pierdu în noapte. O tăie pe o alee care se îndrepta spre est. Din clădire se desprinseră şi alte umbre şi i se alăturară. O geană de lumină îl scoase la iveală pe Marele Ministru Rislet Peyt, un aliat. Keles se linişti şi Tyressa râse încet. — Treaba mea era să te găsesc, după ce ţi-am eliberat însoţitorii. — Acum te întorci după Jasai? Pot să te ajut. — Nu-i nevoie. Tyressa încetini, apoi îl lăsă pe Keles jos, într-o curte interioară mică, aflată lângă una dintre porţile estice ale oraşului. Era deschisă, iar mai multe care aşteptau în apropierea ei. Deseianul din Tsatol Pelyn păzea poarta şi, la un semn al Tyressei, ieşi. — Nu pricep. Căruţe? Provizii? Cum ai obţinut astea? Keles se agăţă de umerii Tyressei. În noapte răsună un clănţănit de potcoave pe pietrele de pavaj. Călăreţii se apropiau în goană. Tyressa îl lăsă pe Keles în spatele unei căruţe, apoi se întoarse şi-şi trase sabia. Războinicii deseieni se împrăştiară, cufundându-se din nou în beznă, gata să atace dacă era nevoie. Călăreţii ieşiră la iveală, iar hohotul triumfător al Tyressei semnală că nu va fi necesară nicio luptă. Majoritatea călăreţilor îi depăşiră, 1085

ieşind pe poartă, dar unul îşi struni calul în apropierea căruţei. Tyressa o trase pe femeia din spatele bărbatului şi o lăsă lângă Keles. — Jasai? Keles ar fi vrut să mai spună ceva, însă nodul din gât îl împiedica. — Da, Keles. Prinţesa se aplecă şi-l sărută apăsat. Asta-l făcu pe călăreţ să râdă. — Tu eşti acel Anturasi despre care tot vorbea ea. Jasai fu trântită pe spate când căruţa se smuci şi-o luă spre poartă. — El ne-a salvat la Tsatol Pelyn. — Atunci ai mulţumirile mele. — Cu plăcere. Keles îl scrută intens pe călăreţ. Cine eşti? — Prinţul Eiran, la dispoziţia ta. — Dar eşti mort. — Cu siguranţă asta a vrut Consiliul de Miniştri. Prinţul râse. În timp ce benchetuiesc cu toţii, sărbătorind capturarea surorii mele, noi ne-am dus şi-am luat-o de-acolo. Mă îndoiesc că asta le va uşura digestia. Keles îşi arcui o sprânceană. — Cumva, am îndoielile mele că asta te-ar preocupa din cale-afară de mult. — Ai dreptate. Prinţul aruncă o privire înapoi spre oraş şi poarta deschisă. — Sunt mult mai preocupat de ce vor face ca s-o recupereze. Sper că vom ajunge suficient de departe încât să nu mai trebuiască să ne confruntăm cu consecinţele faptelor noastre.

1086

16 A 32-zi, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Câmpiile Tsengui, Nalenyr Prinţul Pyrust a recunoscut în Virisken Soshir un spirit asemănător lui chiar din prima clipă în care l-a văzut. Cu toate că Soshir avea o înfăţişare neîngrijită şi hăituită, retragerea de după căderea cetăţii Tsatol Deraelkun îi justifica aspectul. Zvonurile care-l dădeau drept un Mistic străvechi, reîntors ca s-o ajute pe Împărăteasă să-şi distrugă pe duşmanul, îl intrigau pe prinţ, însă oricine cu experienţă militară era binevenit. Ceea ce Pyrust găsea cel mai agreabil era modul în care reacţionaseră ceilalţi. Sufletele cadrelor sale erau xidantzu, indivizi independenţi, puternici şi talentaţi. Cu toate astea, se vedea clar că erau gata să moară pentru el. Chiar şi băiatul acela cu braţul ologit părea gata ca, la un semn din deget făcut de Soshir, să-l taie pe Pyrust în două. Pyrust venise în sud, în Câmpiile Tsengui, cu mare parte din trupele aduse în Nalenyr. Desfăşurase acolo două armate, cu cele mai bune trupe deseiene în centru. O forţă naleniană echivalentă se afla în flancul stâng. Contele Linel Vroan a luat flancul drept, cu o armată formată din unităţi recrutate din provinciile vestice rebele ale Nalenyrului. Prinţul avea două armate din miliţiile deseiene ca forţe de rezervă, gata să ofere sprijin acolo unde trebuia. În timp ce prinţul stătea cu Soshir şi Vroan pe un deal, în lumina amurgului, nemulţumirea xidantzului cu privire la aranjamente deveni evidentă. — Cu ce nu eşti de acord, Maestre Soshir? — Poziţia nu va rezista. Linel Vroan, înalt şi arogant, pufni cu dezgust. — Câmpiile Tsengui au văzut multe bătălii. Prinţul a poziţionat trupele noastre pe panta pârâului care curge în centru. L-am îndiguit 1087

pe malul estic, pentru a inunda terenul de lângă povârniş. Dublă protecţie pentru flancul nostru. De asemenea, ne permite să ne concentrăm forţele aici, lângă drum, pentru a bloca trecerea. Soshir îl privi pe prinţ. — Amplasamentul trupelor tale este impecabil. Transformarea marginii câmpului de luptă într-o mlaştină este o idee la fel de bună. Dacă ai lupta cu o forţă convenţională, duşmanul s-ar gândi de două ori înainte de a se pune cu voi. Kwajiinii nu o vor face. Vă vor străpunge liniile. Dezgustul umplu cuvintele lui Vroan. — Să nu crezi că oamenii noştri-s nişte laşi, doar pentru că trupele tale s-au risipit şi-au pierdut Tsatol Deraelkun. Soshir îşi focaliză încet atenţia spre nobilul nalenyrian. — Presupui multe lucruri, domnul meu. Eşti un prost. Crezi că Tsatol Deraelkun era invulnerabilă. Pierderea ei presupune eşecul trupelor care o apărau. Vroan îşi miji ochii. — Negi că exact asta s-a întâmplat? Ai înfrânt o forţă de două ori cât cea care a spulberat cetatea. Cum altcumva să interpretezi ceea ce s-a întâmplat? Pyrust ridică mâna lui înjumătăţită. — Cred, Conte Vroan, că Maestrul Soshir vrea ca noi să reflectăm asupra posibilităţii că duşmanul cu care ne confruntăm a fost capabil să realizeze cu o armată şi jumătate ceea ce nu s-a mai înfăptuit până acum. La urma urmelor, acestea sunt nişte circumstanţe extraordinare. Vroan râse. — Da, cârtiţe de luptă şi maimuţe gigantice, aruncătoare de pietre. Creaturi coşmareşti pentru a justifica laşitatea. Soshir arătă în depărtare, spre flancul drept. — Dacă asta crezi, Conte Vroan, atunci ar trebui să-ţi deplasezi trupele. Forţele viriniene, care s-au retras de la Tsatol Deraelkun, sunt cele care-ţi apără flancul. — Nu am nevoie de ele, se zborşi Vroan. Lasă-le să plece spre nord, împreună cu Contele Derael şi prinţişorul. Se pot ascunde cu toţii prin Moriande. 1088

Unde, fără îndoială, ai fi tu fericit, Conte Vroan, unde l-ai înlocui pe Prinţul Cyron. Pyrust întinse mâna. — Te rog, domnule, calmează-te. Maestre Soshir, bănuiesc că înţelegi nemulţumirea lui Vroan. Noi speram să ne masăm forţele în Tsatol Deraelkun, pentru a opri invazia. În loc de asta, ne-am întâlnit cu iscoadele tale, ne-am oprit aici şi-am profitat cât am putut de mult de situaţie. Istoric vorbind, asta a fost o poziţie bună. — N-am să contrazic acest punct de vedere, Înălţimea Ta. Doar atât că, istoriceşte, nimeni nu s-a mai confruntat, vreodată, cu o asemenea forţă. Soshir clătină din cap. Ar trebui să retragi grosul trupelor înapoi în Moriande. — Şi să cedez jumătate din ţară? Vroan îşi depărtă braţele. Nu putem abandona în mâinile lor atât teritoriu. Soshir îi ignoră protestele. — Îi vei obliga să asedieze cetatea şi să-şi întindă, până la limită, liniile de aprovizionare. Poţi menţine trupe în teritoriu pentru atacarea acestora. Asedierea unui oraş precum Moriande va necesita o armată incredibilă, şi chiar dacă ar reuşi s-o adune, vor trebui s-o şi hrănească. Îi poţi face să sângereze. Poţi năvăli în Erumvirine. Îi poţi obliga să se concentreze în altă parte. Nelesquin se va plictisi de războiul lui când lucrurile vor începe să treneze. Pyrust se încruntă. — Chiar crezi că Prinţul Nelesquin – Prinţul Nelesquin – s-a întors din mormânt ca să-şi conducă trupele lui de kwajiini? — L-am văzut cu ochii mei. Am vorbit cu el. Da, Conte Vroan, poţi să râzi de mine dacă vrei. N-am să te provoc la duel, din moment ce această armată are nevoie de trupele tale. Dar am să mă rog ca Grija să nu te ia la el, pentru că am să-ţi cer mai târziu socoteală pentru jignirile tale. Vroan rânji. — Carnea ta va fi mult mai lesne de frăgezit decât orgoliul tău. — Nu, aici confunzi motivaţiile mele cu ale tale, domnul meu. Soshir arătă spre sud. Nu-mi pasă ce părere ai despre mine sau trupele mele. Am vărsat destul sânge, pentru bine sau pentru rău, aşa că părerea ta nu are nicio importanţă. Ceea ce mă enervează este 1089

prostia uluitoare care te face să crezi că-ţi cunoşti suficient de bine duşmanul, câmpul de bătălie şi istoria pentru a hotărî că acesta-i locul în care vei ieşi victorios. Spui că bătăliile de pe aceste câmpii au adus izbânda forţelor naleniene, însă nu te întrebi cine a luptat, de fapt, acolo. Acum o sută douăzeci de ani, eu am fost aici şi-am luptat să apăr Nalenyrul. Înainte de Urgie, am fost din nou aici, ca şi Nelesquin. Am luptat împreună şi-am repurtat o mare victorie. Cunosc acest câmp de bătălie mai bine ca tine, la fel şi el. Tot aşa cum a urzit un plan pentru capturarea cetăţii Tsatol Deraelkun, are un plan şi pentru înfrângerea unei armate aici. Pyrust îşi mângâie bărbia cu ciotul lui de mână. — Ce crezi că este? — Aş minţi dacă ţi-aş spune că ştiu. Vino. Soshir se întoarse şi intră în cortul care-i servea lui Pyrust drept centru de comandă. Se îndreptă spre masa pe care fusese întinsă o hartă a Nalenyrului. Bătu cu degetul pe poziţia lor actuală. — Ştie că aici va fi aşteptat de o armată. Are noimă. Aşadar, trimite o forţă aici care îţi va ataca trupele. S-ar putea să nu treacă prea repede munţii, pentru că liniile tale de aprovizionare sunt la fel întinse până la limită ca şi ale lui. Soshir arătă spre munţii care flancau defileul prin care trecea Drumul Imperial. — Mai există şi alte trecători prin munţi. Sunt mici şi risipite. În mod normal, să-ţi strecori trupele prin ele ar fi o idee proastă, pentru că joncţiunea lor cu o forţă mai amplă este dificilă. Însă Nelesquin are creaturi zburătoare care pot purta mai mulţi oameni o dată. Le poate folosi pentru a coordona deplasările trupelor. Pyrust dădu din cap. — Vrei să spui că-şi poate infiltra unităţile de-a lungul întregii graniţe? Crezi că le va folosi pentru a ne întrerupe liniile de aprovizionare? — Nu ştiu. Mă gândesc că aversiunea lui pentru tuneluri ar împiedica utilizarea a orice altceva în afara cârtiţelor lui gigantice. Dar poate că şi-a învăţat lecţia. — Poate că nu-i Nelesquin. Capul lui Soshir zvâcni, răsucindu-se. 1090

— Dacă asta-i adevărat, Conte Vroan, atunci avem o problemă chiar şi mai mare. Înţelegi, dacă este Nelesquin, atunci ştim că încearcă să consolideze imperiul. Dacă nu-i el, ci doar cineva care se preface a fi el, care a dobândit, cumva, puterea de a crea kwajiini, atunci nu avem nicio idee asupra motivaţiei lui. După cum ne putem da seama, trupele lui au măcelărit tot în jumătatea estică din Erumvirine. Deţine o poziţie acolo. S-ar putea să fi colonizat teritoriul şi de acolo aduce trupe noi. Pyrust clătină din cap. — I-ar trebui cel puţin cincisprezece ani ca să obţină o nouă recoltă de războinici. Mai degrabă douăzeci. — Nădăjduiesc că ai dreptate, dar, de fapt, nu avem nicio idee despre câte trupe are în dispozitiv. Vhangxii lui sunt nişte animale, însă au sfârtecat dintre oameni la fel de mulţi pe câţi am făcut-o şi noi pe câmpul de bătălie. Iar kwajiinii, luptători la fel de feroce pe cât am văzut eu vreodată. Soshir privi spre Vroan. Cel mai bine ar fi să nu faci niciun fel de comentarii despre experienţa mea. Sunt un jaecaiserr, iar săbiile kwajiin m-au tăiat nu o dată. Vroan îşi muşcă buza de jos şi nu zise nimic. Pyrust îşi trecu un deget peste hartă. — Dacă şi-a strecurat trupele prin munţi, le-ar putea folosi ca să ne hărţuiască liniile. Dacă aş fi în locul lui, aş încerca să trec peste ele cu o forţă mai puternică şi-aş lansa atacuri pe la hotarele de vest ale nalenienilor, până în Ixun. — Nu te contrazic, însă atunci ştim mult mai multe despre politica naleniană decât e de presupus că ştie el. Soshir îşi încrucişă braţele. Nici nu te-aş învinovăţi, Conte Vroan, dacă te-ai întoarce în Ixun ca să-ţi păzeşti casa. Bărbatul zvelt îşi ridică bărbia. — Dacă Nalenyrul cade, Ixunul îi va împărtăşi soarta. Bătălia se va decide aici. Soshir clătină din cap. — Tot nu mă asculţi. Nelesquin ştie cum să lupte aici. S-ar putea să nu ţi se pară aşa, însă este o capcană. Te retragi, îl loveşti din flancuri. Îi ataci liniile de aprovizionare. Trimiţi trupele în Erumvirine. 1091

Pyrust asculta. Insistenţa lui Soshir sublinia înţelepciunea vorbelor sale. Se confruntau cu un duşman pe care nu-l cunoşteau, care ar putea avea trupe mai bune, mii şi mii. Să ocupi o poziţie şi să adopţi o strategie înaintea atâtor necunoscute era prostie. — Înţelege ceva, Maestre Soshir. Evaluarea făcută de tine duşmanului s-ar putea să fie corectă, şi pun asta pe seama experienţei dumitale doar în Erumvirine, nu şi pe trecutul relaţiilor cu Prinţul Nelesquin. Îmi voi împărţi chiar şi una dintre forţele mele de rezervă, divizând-o în regimente pe care le voi trimite în est şi-n vest pentru a găsi orice trupe a trimis Nelesquin prin munţi. Astea fiind spuse, simt că trebuie să opun rezistenţă aici. S-ar putea să ai dreptate când spui că Nelesquin cunoaşte acest loc, dar amândoi ştim că nu există niciun loc mai bun de aici şi până-n Moriande pentru a te împotrivi unei armate. Xidantzu dădu din cap, ezitant. — Nu încape nicio îndoială că aşa este. — Astfel, mă aflu între ghimpii unei dileme. Dacă acţionez pe baza celor spuse de tine, şi se dovedeşte că ai păcătuit prin prudenţă, retragerea ar putea distruge întregul Nalenyr. În vreme ce Moriande, fără nicio îndoială, poate rezista o vreme acestei armate. Dacă suntem împotmoliţi acolo, Nelesquin s-ar putea strecura dincolo de noi şi ar putea captura Helosunde şi Deseirionul, pentru a se întoarce apoi spre Moriande. — Dacă-ţi împrăştie forţele aici, o să facă asta oricum. — Da, însă atunci va avea mai puţine efective cu care s-o facă. Pyrust ridică din umeri. Desigur, mai există şi o altă problemă. — Care? — Împărăteasa Cyrsa mi-a poruncit să-l opresc pe Nelesquin aici. Soshir clipi. — Atunci, coroana imperială de pe flamurile unităţilor n-a fost pusă doar ca să-l irite pe Nelesquin? S-a întors Împărăteasa? Pyrust dădu solemn din cap. — S-a întors. Soshir privi spre clapa de la intrarea în cort. — N-am văzut niciuna dintre trupele care au aşteptat-o în Ixyll. — Nu ştiu dacă aceste trupe sunt un mit sau nu. Prinţul îşi frecă 1092

maxilarul cu ciotul mâinii. N-a pomenit nimic despre ele. Xidantzu se încruntă. — Am avut un învăţăcel care a străbătut Ixyllul pentru a o trezi. A reuşit? Pyrust dădu din cap. — Nu ştiu. Împărăteasa părăsise de mult sanctuarul. A stat acolo eoni la rând, aşteptând şi privind şi punând la punct propria sa reţea de informaţii. În mod sigur ştiai cine este: Doamna de Jais şi Jad. Soshir clipi neîncrezător. — Nu se poate aşa ceva. Vroan clătină din cap. — O confirm. Am întâlnit-o înainte de a pleca din Moriande. Era Doamna de Jais şi Jad. Prima mea nevastă i-a fost, cândva, novice. Soshir se frecă cu palma pe frunte. — Cum de n-am văzut asta? Era Paryssa. Vroan dădu uşor din cap. — I-ai spus Paryssa, după numele florii? Soshir ridică privirea, cu o expresie deschisă şi fără fereală. — După un parfum preferat de ea înainte de a deveni Împărăteasă. Când, ulterior, am făcut cunoştinţă cu Doamna de Jais şi Jad, obişnuia să ardă esenţă de parrysa. Aşa i-am dat numele. O parte din mine s-ar putea să-şi fi amintit, dar… Reacţia omului la aceste veşti îl fascina pe Pyrust, în primul rând pentru că dezvăluia o latură surprinzătoare a lui. Dacă era să dai crezare zvonurilor din tabără, Virisken Soshir avea un suflet de fier într-o platoşă de oţel şi se pricepea suficient de bine la luptă ca să-şi păstreze armura neatinsă. Şi totuşi, la menţionarea unei femei, s-a muiat brusc. Să fie asta iubire? Pyrust se gândi în treacăt la soţia lui, Jasai, căutând o reacţie similară. Cu siguranţă, simţise ceva pentru ea. Mândrie. Speranţa pentru pruncul pe care-l purta. Ar fi putut chiar numi ceea ce simţea dragoste, însă ardea înlăuntrul său mult mai firavă decât în Soshir. — Acum e în Moriande. M-a împiedicat să-l omor pe Cyron. — Şi ţi-a poruncit să vii aici pentru a-i nimici duşmanul. Soshir dădu din cap. Nu cumva, ea…? — Fără îndoială că ar fi transmis dispoziţii şi pentru tine, dacă ar fi 1093

ştiut că eşti aici. Pyrust ridică din umeri. Mai degrabă te crede în Ixyll, împreună cu învăţăcelul tău. — Desigur. Ai dreptate, dădu Soshir din cap. N-ai putea să-ţi pui solul să ducă un mesaj din partea mea? Prinţul încuviinţă cu un semn din cap. — Un mesager pleacă în zori. Răspunsul ar putea veni chiar în ziua următoare. — Mulţumesc, Alteţă. Pyrust îşi plecă fruntea. — Desigur, trupele tale sunt binevenite aici. Bănuiesc că sunt nerăbdătoare să ucidă şi mai mulţi dintre kwajiini. — Pe cât de mulţi vor putea, Alteţă. Soshir îşi miji ochii. Acesta nu-i un loc unde aş alege să mor, dar pentru a ucide este potrivit.

1094

17 A 32-a zi, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Jaidanxan (Cel de-al Nouălea Cer) Jorim îi dărui lui Tsiwen un zâmbet pe cât de curajos era el în stare să şi-l facă. — Aşa va fi cel mai bine, surioară. Mulţumesc pentru că l-ai convins pe Grija. Ea-i întoarse o privire întunecată. — Asta te va readuce pe tărâmul muritorilor, însă nu stabileşte şi modul în care te vei descurca atunci cu sora ta. Ce-ai să faci? El începu să păşească de-a lungul balconului, în sus şi-n jos, bucurându-se să simtă răceala pietrei. Nu conta că era o iluzie. — Nu ştiu. S-ar putea ca Nirati să poată fi convinsă să intre de bunăvoie în Lumea Morţilor, pentru a salva realitatea. Tsiwen se încruntă. — Asta ar rezolva problemele imediate, însă îl va lăsa pe Grija cu alta. Un muritor în Lumea Morţilor – cineva în forma sa fizică intactă – înseamnă necazuri. Jorim înălţă o sprânceană. — S-a mai întâmplat aşa ceva înainte? — De mai multe ori. Eroi de-ai oamenilor, încercând să-i elibereze pe cei dragi din ghearele fratelui nostru. În general, l-au forţat pe Grija să cedeze, ori l-au păcălit, iar el a eliberat sufletul în cauză. Jorim se opri şi se întoarse spre ea. — L-a înfrânt pe Grija un muritor? — Asta s-a petrecut destul de frecvent, până când am ascuns porţile spre Lumea Morţilor. Fratele nostru a acceptat stăpânirea asupra morţilor pentru că e greu de crezut că morţii l-ar putea prosti sau copleşi prin forţa fizică. — Dar un muritor? Zeiţa Înţelepciunii zâmbi. 1095

— Viaţa pieritoare este ea însăşi o forţă. Muritorii se vor ruga adesea ţie sau mie, pentru ajutor divin, dar ai văzut şi tu cât de repede trece vremea acolo. Cam pe când aş remarca eu vreo implorare fierbinte, momentul în care aş putea interveni a trecut de mult. Şi totuşi, cumva, aceşti muritori reuşesc să găsească o soluţie, ori să-şi afle curajul din ei înşişi. Ni-l atribuie nouă şi ne aduc mulţumiri şi laude, dar noi n-am făcut nimic pentru ei. Dacă şi-ar cunoaşte puterile, ar putea lansa o campanie pentru răsturnarea noastră, la fel cum şi noi l-am doborât pe tatăl nostru. Jorim se frecă cu palma pe falcă. — Sugerezi că viaţa însăşi este magică? — Nu-i nicio sugestie. Aşa stau lucrurile. Naşterea unui copil este o creaţie la fel de mare ca facerea unei lumi. Meşterirea unui arc sau izbutirea unei lovituri de sabie, toate acestea sunt creaţii. Zâmbetul lui Tsiwen se lăţi. Fiecare act de creaţie, indiferent cât de amplu sau cât de mic, modifică realitatea. Consecinţele unei schimbări sunt imposibil de calculat, fapt care face ca poziţia noastră să fie una cât se poate de precară. Odată ce cineva decide că zeii nu există, s-ar putea ca, de fapt, să încetăm a mai fi. Zeul-dragon dădu încet din cap. — Cei care creează în loc să distrugă se obişnuiesc cu extinderea realităţii. Vine şi vremea când accesul lor la ea se extinde şi el. Dobândesc controlul asupra ei. — Adevărat, însă prea mulţi se consideră limitaţi. Tu şi fratele tău s-ar putea să vă fi întrebat cum ar fi să devii un cartograf Mistic, însă asta ar fi ca şi cum ai studia o ceaşcă cu apă când eşti scufundat întrun ocean. — Aşadar, dezvoltarea unui talent este un mijloc prin care aduci sfârşitul, nu sfârşitul însuşi? — Nu şi dacă eşti capabil să-l duci dincolo de limite. Tsiwen se apropie de el şi-l cuprinse într-o îmbrăţişare. Fratele nostru vine să te despoaie de tot ce iubesc. Îmi amintesc prea bine durerea de data trecută, aşa că n-am să rămân. Jorim îşi înclină capul şi-o sărută pe frunte. — Aşteaptă-mă pe Lupul Furtunii. S-ar putea să am nevoie de ajutor ca să navighez până în Anturasixan. 1096

— Voi fi încântată să te sprijin. Într-o clipă, se micşoră, luând forma unui liliac. Bătu din greu din aripi şi-i dădu ocol de două ori, înainte de a intra în picaj, din palatul lui ceresc spre tărâmul de jos, al muritorilor. Jorim o privi cum se duce şi, când se răsuci, se trezi faţă-n faţă cu Grija. Ceva părea altfel la el. Arăta mai puţin fricos, mai înţepat, însă diferenţa era subtilă şi-l neliniştea pe Jorim. — Ne-am înţeles sau nu, frate, că voi rămâne în trupul meu fizic, pentru o durată normală de viaţă, după care mă voi întoarce aici? Zeul Morţii dădu solemn din cap. — Ne-am înţeles, frate. N-am să te înşel cu anii, deşi ştiu că ai intenţia de a-i risipi în frivolităţi cu femeia din răsărit. — Pari aproape gelos. — Pentru plăcerile cărnii? Niciodată. Mult prea trecătoare. Grija-şi deschise braţele. Începem? — Te rog. Jorim îl lăsă pe fratele său să i-o ia înainte pe treptele late de fildeş, conducându-l spre un dormitor. — Am căzut de acord că esenţa mea va rămâne aici, până mă întorc, nu? — Am jurat, deja, că nu vor exista niciun fel de vicleşuguri. — Mi-ar plăcea să-mi amintesc că ai făcut acest legământ şi ultima dată. Jorim se întinse pe pat şi se transformă până găsi o poziţie confortabilă. Ştia că nu trebuia să facă asta, din moment ce disconfortul său era tot o iluzie, însă transformările erau ceva ce făcuse ca Jorim. — Sunt gata. — Bine. Grija ridică un deget şi din el crescu o gheară lungă. Lumina licărea pe marginile ei. — Moartea înseamnă schimbare. Acum voi îndepărta tot ce nu ţine de Jorim Anturasi. — Nu-mi voi aminti nimic din cum a fost să fiu zeu? — S-ar putea să păstrezi unele amintiri, însă ele vor păli treptat. Odată ce-ţi voi reteza esenţa divină, vei fi dezlegat. Acea parte a 1097

sufletului tău, modelată în vremea în care ai avut această identitate, va reveni la forma sa fizică. — Forma mea fizică, vrei să spui. — Carne, piele şi oase, da, oasele tale. Privirea lui Grija se înăspri. Pot să încep? Jorim dădu din cap şi închise ochii. Se strădui să topească toate iluziile. Percepţiile sale fizice dispărură, senzaţia de căldură şi răceală, lumina. Aceste lucruri încă mai existau, însă nu însemnau nimic pentru el. Se scufundă într-un neant întunecat, apoi pe dinaintea ochilor săi dansă un caleidoscop de imagini. Una era un dragon, alta un Fennych. Se văzu pe sine ca Jorim, şi din nou ca Tetcomehoa şi ca primul Împărat, Taichun. Toate imaginile pluteau în jur, legate prin firişoare eterice. Apoi, o gheară le mătură pe toate, întrerupându-i legătura cu dragonul. Îl fulgeră o durere cum nu mai simţise nicicând. O parte din el îşi aduse aminte că era o iluzie, însă chiar şi această informaţie se risipea. O parte importantă din esenţa lui se tot micşora, pierzându-se în neant. Gheara execută un alt circuit şi Jorim urlă. Putea simţi cum gâtul i se sfâşia în bucăţi, pe când Taichun dispăru. Şi mai multă durere, topită şi umflându-se, îl izbi în plin pe când Tetcomehoa pieri. Sângele-i ardea precum un acid. Trupul i se cutremura. Întruparea sa de muritor, ţeapănă şi rece, îl trăgea înlăuntrul ei. Gheara lui Grija săpă prin esenţa lui iar şi iar. Fiecare fibră se rupea cu zbârnâitul unui tendon retezat. Lumina explodă pe dinaintea ochilor lui Jorim. Panica se insinuă în el. Nu mai ştia cine este, ce este. Nu se mai recunoştea pe sine însuşi. Acea parte din el care era zeu dispăruse. Iar trupul său îl acceptă din nou. Spasmele-l răvăşeau şi-i îndoiră spatele. Mâinile i se zbăteau. Substanţa se sfâşie. Braţele îi fluturau, picioarele loveau, apoi ateriză dur pe o suprafaţă solidă. Pe dinaintea ochilor săi erupseră scântei când se lovi cu capul. Se chinuia să respire şi, în cele din urmă, izbuti să ia o gură zdravănă de aer. Se rostogoli într-o parte şi tuşi. Trase de pânza aşezată pe faţa sa. Se sfâşie, eliberându-l. Inspiră din nou, iar un aer fierbinte-i umplu plămânii. Tuşi cu putere, eruptiv, simţind gust de pucioasă. Apoi 1098

sesiză fierbinţeala pietrei şi-şi aminti că trupul său fusese conservat într-un butoi cu ulei. Fâşiile de pânză care-l ţineau nemişcat încă mai musteau de el, însă nu mai era nicio urmă de butoi. Din spatele lui se auzi un vaiet stins. — Oh, nu, ce-ai făcut? Jorim se întoarse şi se ridică în capul oaselor. — Cine? Grija? Zeul Morţii arăta aidoma unei potăi flămânde. O zgardă neagră şi groasă îi încingea gâtul, iar de la ea porneau două lanţuri negre care se întindeau la infinit. Lanţurile-l îl apăsau la pământ, ţinându-i capul jos. — Ce-ai făcut? — Ceea ce m-ai ajutat tu să fac. Jorim smulse resturile de pânză care-i legau picioarele. M-am reîntors în trupul meu. — Nu, nu, nu, să nu-mi spui că ai făcut-o. Ţi-am spus să n-o faci. — N-ai intervenit în niciun fel. Jorim se aplecă asupra lui şi ridică pumnul. Ai fost de acord să mă reîntorc. Grija bătu în retragere. — Acela n-am fost eu. Nessagafel îmi luase locul. — Poftim? Cum e posibil aşa ceva? Grija se tângui ca un copil orfan. Jorim aproape că-l pocni. Se lăsă într-un genunchi şi ridică lanţurile. Nu păreau deloc grele, însă Grija de-abia dacă se putea mişca. — Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. — A fost numai greşeala ta, a ta şi a celorlalţi. Grija îşi strâmbă buza înapoi cu un mârâit, însă fără forţă şi fără să reprezinte o ameninţare. — V-aţi bătut cu toţii joc de mine. Mai rău decât atât, m-aţi sfidat. V-am pedepsit, însă nu v-a păsat. Ceilalţi au râs de mine pentru asta. N-am putut tolera aşa ceva, ştii, n-am mai putut. Nimeni nu m-a admirat. Nicio poezie nu m-a slăvit. Niciun cântec nu m-a preamărit. Tot ce-am obţinut a fost frica. Nu poţi trăi din frică, Wentoki, nu se poate. Jorim scutură lanţurile şi Grija scânci. — Trebuie să ştiu ce-ai făcut. 1099

Zeul Morţii privea prin el. — Mi l-aţi dat cu toţii pe Nessagafel şi-a dormit aici. M-aţi ajutat să-l leg, iar odată ce-a plecat aţi preferat să vă duceţi după el, să deveniţi muritori, să trăiţi cum a trăit el. Ceilalţi v-au privit, i-au privit pe Oameni, s-au distrat cu bufoneriile lor, dar am putut şi eu? Nu. Tot ce-am primit au fost sufletele urlând, după ce muriseră. Morţii nu sunt paşnici. Nu îi supun la cazne de nevoie. Ca să-l torturez pe vreunul, tot ce trebuie să fac este să-l prind într-o sferă reflectată, ca să-şi poată vedea eşecurile care i-au marcat viaţa. Apoi, în cele din urmă, le dau drumul, ca să poată trăi din nou. Dacă reuşesc, atunci îşi duc traiul cu voi, în paradis. Dacă dau greş, sunt ai mei, din nou. Ochii lui Grija se focusară. Dar ştii cine nu urlă sau se plânge? Nessagafel. A cunoscut pacea, aşa că o fur aici, în cel de-al Nouălea Iad, pe cea rezervată pentru el şi numai pentru el. Stau aici, mă scald în pacea lui, şi-atunci începe să-mi vorbească. Îi răspund. Zicea că am procedat greşit ucigându-l. Nu avea de gând să nimicească totul. N-avea de gând să ne distrugă, oricum, nu pe toţi. Doar pe unii. Chado şi Quun. Ei l-au omorât. L-am convins că noi navem nicio vină, frate, tu şi cu mine. Ne-ar fi fost bine. Jorim simţi minciunile, dar nu mai conta. Căutase să-şi reintre în trup, ca să poată deschide drumul spre Anturasixan şi să-l închidă pe Nessagafel pentru totdeauna. Grija se opusese acestui plan, ştiind că Wentoki va insista asupra lui. Orice plănuise Grija dăduse greş, iar Jorim trebuia să afle ce intenţionase fratele său. — Vrei să mă închizi din nou în forma mea muritoare, nu? De ce? — Nu, n-am avut această intenţie. Jorim aruncă lanţurile. Greutatea lor îl sugrumă pe Grija şi-l obligă să se culce la pământ. — Nu mă minţi. Ai vrut să devin muritor din nou. De ce? Grija-şi dezveli colţii. — Îmi trebuia esenţa ta. Aveam nevoie de forţă. — Atunci, tărăşenia cu pricina cu Nirati a fost o minciună? — Da, o înşelătorie, iar tu ai căzut în capcană. Şi Tsiwen. Nu-i chiar atât de înţeleaptă, nu? Jorim sări pe lanţuri, izbindu-l, din nou, pe Grija cu faţa de pământ. 1100

Zeul Morţii îşi ridică botul, sânge negru curgându-i din nas. — Cu esenţa ta, frate, l-aş fi putut controla pe tatăl nostru. Ar fi putut să nimicească unele lucruri şi să le refacă pe altele. Aş fi devenit primul între zei. Şi-atunci v-aţi fi temut de mine. — La ce i-ar trebui lui Nessagafel esenţa mea? Grija râse ca un smintit. — Ai ajutat la închiderea lui aici. Esenţa ta este cheia pentru lanţurile lui. Cu ajutorul ei şi-ar recăpăta libertatea. Ca s-o obţină, ma înlocuit. — Însă n-a prea fost ca tine. Fusese ceva nelalocul său cu Grija. — Nu şi-a rânjit fasolea, nu i-a fost frică. — Eu nu-mi rânjesc fasolea. Jorim mârâi, iar Grija se făcu mic. — Dacă tatăl nostru te-ar putea înlocui, de ce n-a făcut asta până acum? — Avea planuri, frate, şi au ajuns să se îndeplinească. N-a fost niciodată suficient de puternic încât să-ţi poată smulge esenţa. I-ai dat-o de bunăvoie. Chiar i-am dat-o? Amintirile sale ca zeitate nu dispăreau. Simţind schimbările din Grija, nu se agăţase prea tare de ele? Grija îl studie mai cu atenţie. — Eşti mai mult decât un muritor, nu-i aşa? Jorim privi spre trupul său. Nu arăta niciun semn de putrezire ori urme ale traumelor suferite de el înaintea morţii. — Nu sunt sigur ce sunt. Nu un zeu. Poate un făcător de vrăji, asta dacă nu cumva Nessagafel m-a vindecat. Dar de ce-ar face aşa ceva? Zeul cel laş scheună. — Din motivele lui îngrozitoare. Jorim se ridică. — Ai spus că ne aflăm în cel de-al Nouălea Iad. Wangaxan? — Da, şi nu-i cale de scăpare. — Ha! Jorim privi în jur. În afară de fratele său nu mai era nimic. — Nessagafel a scăpat. Dacă el poate face asta, pot şi eu. — Vei fi nevoit să te mai gândeşti la asta, Jorim Anturasi. 1101

Nessagafel se materializă ca Viruk. — În fond, acest loc a fost creat pentru încarcerarea zeilor. Ce şanse ar avea un muritor să scape de-aici? Mai ales când n-am nicio intenţie de a te lăsa s-o faci?

1102

18 A 33-a zi, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikun, Moriande Nalenyr Cu toate că în ciotul braţului simţea o mâncărime îngrozitoare, Prinţul Cyron nu avea vreme să se scarpine. Îl mânca de la o vreme încoace, dar nu-l prea luase în seamă… fapt care-l surprindea. Cu mai puţin de o lună înainte, felul în care acest braţ îi sorbea viaţa devenise centrul existenţei sale. Rana nevindecată a fost o metaforă pentru lume. Invazia dinspre sud, invazia dinspre nord, dispariţia lui Qiro Anturasi şi rebeliunea provinciilor sale din vest îl sfâşiaseră. Îi abătuseră atenţia, îl făcuseră incapabil de altceva decât de capitulare. Fusese la fel de mort ca şi carnea pe care viermii i-o devoraseră din rană. Dar acum… Cyron râse în timp ce un ministru de rang inferior îi întinse un vraf de hârtii cu cifrele exacte privind inventarul de săgeţi, arcuri şi corzi pentru arcuri din cele nouă armurării din Moriande. Dispunea de mii de arcuri şi sute de mii de săgeţi, însă de mai puţin de două mii de corzi. Ridică hârtiile în mâna dreaptă. — Ce este mai probabil să se rupă? Un arc sau coarda lui? Ce poate fi mai rău, un arc ud sau o coardă umedă? Funcţionarii şi miniştrii de rang inferior rămaseră gheboşaţi asupra meselor lor, dând din cap, în semn că-i auziseră întrebările. Se obişnuiseră cu astfel de izbucniri, însă, prima oară, fuseseră cu totul tulburaţi de ele. Niciunul nu îndrăznise să răspundă. Însă circumstanţele se schimbaseră. Un funcţionar se întoarse spre el. — Corzi, Alteţă. De câte avem nevoie? — Două de fiecare arc. — Voi da dispoziţie pentru trei, Alteţă, şi ne vom mulţumi cu două 1103

şi jumătate. Cyron îi făcu omului un semn scurt din cap. Funcţionarul scrise o dispoziţie, iar un mesager – purtând o eşarfă lată, de un roşu-deschis, în jurul taliei – i-o luă şi părăsi în grabă ceea ce fusese odată sala de audienţe private a lui Cyron. El va duce dispoziţia în altă încăpere din Turnul Dragonului, unde va fi multiplicată şi distribuită fiecărui atelier de arcuri din oraş şi mai departe. Îi vor vinde tot ce aveau şi vor produce mai multe, repede. Cyron puse pe masă inventarul arcurilor şi un alt funcţionar îl luă de acolo pentru a fi sortat şi completat pentru recuperare imediată. Totuşi, alţi funcţionari vor căuta printre dosare, citind totul, notând anomaliile şi asemănările, iar acestea-i vor fi aduse la cunoştinţă. El va lua o decizie rapidă, vor fi scrise alte dispoziţii şi rapoarte, iar procesul se va relua. Aparatul birocratic îl urâse pe Cyron de la început. O parte din el era o rămăşiţă din cel de dinainte, însă numirea operată de el pentru funcţia de Mare Ministru Imperial înrăutăţise lucrurile. Le agravase. În loc să transmită ordinele prin intermediul lui Pelut Vniel şi al altor mari miniştri, Cyron ceruse un personal format din funcţionari mărunţi. Voia femei şi bărbaţi care încă nu deveniseră cu totul îndatoraţi superiorilor lor. Astfel încât ridicase în rang mulţi dintre funcţionarii care încă nu fuseseră recunoscuţi formal de miniştrii lor. Cyron i-a catapultat înaintea altora, oameni care se spetiseră de mult mai multă vreme. Treizeci de funcţionari umpleau camera; omologii lor erau împrăştiaţi în alte şase încăperi de prin castel. Când un proiect necesita mai multe resurse decât cele imediat disponibile, un amploaiat pleca să rezolve problema, iar un altul îi lua locul. În vreme ce aşteptau să fie chemaţi în Prima Încăpere, ceilalţi se ocupau de procesul de revizuire. Asta i-a pus în cap întregul aparat birocratic. Înainte, acesta acţionase ca un filtru. Distila informaţiile, în aşa fel încât prinţul afla numai ceea ce credea birocraţia că se cuvenea să ştie. Miniştrii manipulau informaţiile, ascunzându-le de colegii lor şi de superiori. Pentru că informaţia însemna putere, nu circula nestingherită. Cyron clătină din cap. Birocraţia menţinuse ineficienţa prin 1104

sugrumarea forţei creative a celor care lucrau în sistem. Inovaţia murea pe la baricadele de pe drum. Problemele erau sechestrate şi îngropate, pentru ca asupra ministrului responsabil de găsirea unei soluţii să nu se reverse niciun fel de ruşine. Asta permitea ca problemele să stea la dospit, chiar şi cele mai simple. Cyron extinsese distribuţia de informaţii şi încurajase găsirea de soluţii. Cu fiecare aspect adus la cunoştinţa sa, el cerea analize şi soluţii. Înainte, aparatul birocratic ar fi luat decizii de capul său, însă Cyron se delecta cu ideea de a avea opţiuni. Dacă alegea să le ignore, atunci aşa rămânea; dar avea sute de oameni ocupaţi cu găsirea unor soluţii la care el nu s-ar fi gândit niciodată. Pelut Vniel a încercat să-l oprească pe Cyron. Prinţul obţinuse tot ce-şi dorise, chiar mai mult. Miniştrii l-au îngropat sub o avalanşă de informaţii. Îi parveneau de-a valma, confuze – mormanul se ruga să fie rezolvat de miniştri. Vniel îi permitea, cu mărinimie, lui Cyron să ia câţi funcţionari avea nevoie – în special din aceia fără experienţă – pentru a sorta informaţiile. Cyron întorsese însă lucrurile în favoarea sa. Începuse prin a elabora planuri pe baza informaţiilor primite, apoi le trimisese miniştrilor pentru a-şi da cu părerea. Nu se grăbeau deloc să revină asupra problemelor, însă el anticipase şi asta. Acţiona fără a le mai aştepta sfaturile, făcând modificări atunci când răspundeau, dar, de cele mai multe ori, mergea mai departe cu planurile lui. Când miniştrii protestau că le ignorase răspunsul, el sublinia că replica lor întârziată era în acord cu acţiunile sale. Atunci se răfuia cu ei, îngropându-i în rapoarte, cereri şi dispoziţii pentru alte acţiuni. Acei miniştri care se plânseseră că nu le dădea nimic substanţial de lucru fuseseră recompensaţi cu îndatoriri grele. Dacă reuşeau să realizeze ceva solid, continua să-i folosească. Dacă nu, îi reducea la tăcere cu măguliri şi-i marginaliza. Ce păcat că prostia nu-i mortală. Birocraţia practicase stupiditatea într-o manieră calculată să păgubească naţiunea. În primul rând, neglijau să se ocupe de întreţinere. Armurăriile erau un prim exemplu. Cel dintâi inventar indicase că existau de două ori mai multe săgeţi, însă nu se făcuse nicio numărătoare propriu-zisă; numărul fusese obţinut prin adăugarea cifrelor din arhive, unele 1105

dintre ele provenind de la începuturile Imperiului. Armele distribuite în momente de criză nu erau numărate la ieşirea din depozite şi puţine se mai întorceau la locul lor. Drept urmare, un prinţ putea examina socotelile şi să se simtă destul de liniştit în ceea ce privea pregătirea ţării. Însă când se arătau duşmanii, se putea confrunta cu necazuri serioase. Asta acţiona în favoarea aparatului birocratic, iar Cyron înţelesese acest lucru. Un prinţ la locul său promova stabilitatea. Un prinţ agresiv ar putea lua în considerare plecarea la luptă, însă ambiţiile sale ar fi compromise dacă ieşeau la iveală adevăratele cifre. Birocraţii îi vor promite arme şi chiar le vor procura; însă omologii lor din alte ţări se vor pregăti atunci şi ei de război. Va surveni un impas, iar stabilitatea ar fi fost păstrată. Prinţul nu se îndoia că mai erau şi alte binefaceri de pe urma birocraţiei. Atunci când săgeţile trebuiau să fie produse rapid, preţurile creşteau. Producătorii de arcuri, doritori să aibă parte de contractul guvernamental, îi răsplăteau bucuroşi pe miniştri pentru că-i favorizau. La fel se întâmpla şi cu cei plătiţi să transporte săgeţile şi cu cei în ale căror depozite erau păstrate. Pierderile inerente din sistem îi puteau îmbogăţi uşor pe birocraţi, aşa că nu prea existau motive să vrea cineva să-l schimbe. Şi după toate astea, avea şi alţi funcţionari care ieşeau să verifice dacă peşcheşurile erau plătite. Aceia care-i deconspirau pe oficialii corupţi primeau recompense, iar oficialii erau penalizaţi. Cyron nu nutrea nicio iluzie că va reuşi să elimine corupţia – voia doar s-o facă mai puţin profitabilă. Era prea devreme să-şi dea seama dacă eforturile sale vor fi răsplătite. Miniştrii importanţi se plângeau ca pişcaţi. Majoritatea se temeau de pedepse mari dacă corupţia lor din trecut iar fi ieşit la iveală. Deşi sosiseră şi rapoarte referitoare la asta, Cyron nu acţionase în niciun fel. Totuşi, nu promisese că nu va lua măsuri; avea să pună mâna pe bâtă atunci când va fi necesar. Şi va fi. Singurul ministru nepătat de corupţie era Pelut Vniel. Desigur, zvonurile abundau. Tentativa de asasinat, care-l costase pe Cyron jumătate de braţ, trebuie că fusese aprobată de Vniel. Contele 1106

Nerot Scior fusese identificat drept omul din umbră în complot, şi se părea că existau puţine îndoieli că plata asasinului provenea din chimirul lui. Bărbatul fugise din Moriande, în ţinuturile apusene, însă n-ar fi îndrăznit niciodată să încerce să uzurpe Tronul Dragonului, dacă nu ar fi încheiat o anumită înţelegere cu Marele Ministru. Până acum tot ce făcuse Cyron împotriva lui Vniel fusese asaltul acela generalizat împotriva aparatului birocratic: deja apăruseră fisuri, pe măsură ce miniştrii, unul câte unul, începeau să colaboreze cu prinţul. Copiile tuturor misivelor inundau cabinetul lui Vniel, însă transcrierile neoficiale ale consultărilor nu ajungeau acolo. Cyron presupunea că simpla aflare a existenţei acestor consultări l-ar irita pe Vniel. Cu puţin noroc, setea lui Vniel pentru cunoaştere îi va distrage atenţia, astfel împiedicându-l să provoace probleme. Un mesager se înclină în faţa prinţului. — Alteţă, Împărăteasa a sugerat că într-o oră ar putea fi pregătită să vă audă raportul privind pregătirile pentru atac. — Spune-i că voi veni în cel mai scurt timp la ea. Prinţul dădu din cap, apoi aruncă o privire spre raza de lumină solară care pătrundea prin intrândul de deasupra rezervaţiei lui de animale. Cădea pe spatele a doi funcţionari, aceştia punând jos penele în acelaşi moment. Bărbatul îi dădu femeii un teanc de hârtii, iar ea le îndoi la jumătate. Se ridică şi i le prezentă lui Cyron. — Ultimele rapoarte, Alteţă, inclusiv lista de materiale aflate în drum spre sud, precum şi gradul de pregătire a trupelor concentrate aici, în Moriande. Nu luă foile împăturite de la ea. — Vei veni cu mine, ministre Tamirsai. Vei ţine documentele, ca să le pot consulta. — După cum doriţi, Alteţă. Femeia zâmbi. Desigur, era o mare onoare să fie prezentată Împărătesei. Cyron îi răsplătea regulat pe funcţionari pentru munca lor de calitate, luându-i ca să ducă documente Împărătesei. Tamirsai lucra repede şi merita din plin să fie recompensată. De asemenea, Tamirsai fusese instruită şi de Doamna de Jais şi Jad, însă niciunul dintre colegii ei nu ştia asta. Acţiona ca ochii şi urechile Împărătesei, ca una dintre multele agente dintr-un cadru despre care 1107

Cyron ştia foarte puţin, probabil mult mai puţin decât credea el. Deşi informaţiile pe care le avea ea asupră-i erau de mare importanţă pentru Împărăteasă, cunoştinţele despre orice fel de viclenii în rândul personalului lui Cyron ar fi fost şi mai şi. — Prea bine, să mergem. Cyron o aşteptă să treacă înaintea lui. Ne vom întoarce cât de repede posibil, fără îndoială, cu noi ordine. Voi avea nevoie de cifrele pentru grânele depozitate şi un inventar al fântânilor până mă întorc. Lucraţi bine şi voi vă veţi bucura, în curând, de favoruri din partea Împărătesei.

1108

19 A 34-a zi, Luna Şoimului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Câmpiile Tsengui, Nalenyr Am înfruntat plin de curaj deschiderea băierilor cerului şi ploaia care turna. Apa s-a scurs pe câmpul de bătălie, întinzând smârcurile. Norii au venit, întunecaţi şi ameninţători, ascunzând munţii virinieni. Ei i-au făcut şi pe zburătorii lui Nelesquin să se ţină aproape de sol. Prinţul Pyrust porunci să se pună strajă, şi, în afară de evoluţiile razante pe deasupra mlaştinilor a liliecilor iadului, sau de câte-o săgeată rătăcită, trasă dinspre aripi, n-au mai făcut nimic. Întinderea smârcurilor ne-a făcut să ne schimbăm formaţiunea de luptă. Contele Vroan se folosi de ocazie ca să iniţieze o realiniere a poziţiilor noastre. Una dintre miliţiile deseiene s-a mutat în flancul stâng, pentru a asigura dispozitivul dinspre mlaştină. Următorii au fost Şoimii Deseieni, care s-au plasat în centru, dar trupele naleni sau deplasat la dreapta. Westronii lui Vroan încă mai menţineau flancul drept, dar liniile noastre se mutaseră de pe axa est-vest spre o poziţie din nord-est-sud-vest. De fapt, asta plasa trupele lui Vroan cel mai aproape de duşmani, dar cursul de apă continua să-i asigure flancul. Vroan a cerut, iar Pyrust a fost de acord, ca jumătate din armata mea de xidantzu şi trupele viriniene să fie retrase într-o poziţie de rezervă. Combaterea logicii sale era ceva dificil. Noua poziţie făcea ca trupele naleniene să se susţină reciproc pe dreapta, iar cele deseiene să se susţină unele pe altele pe stânga. Din moment ce nalenii şi deseienii se amestecau în centru, Pyrust îi putea comanda în mod direct. Regimentele din cadrul armatelor fuseseră alternate, astfel încât trupele naleni şi deseiene se suprapuneau în centru. Efectivele lui Nelesquin îşi făcuseră apariţia în ordine şi s-au aliniat într-o formaţiune mult mai strânsă decât a noastră. Noi 1109

dispuneam de patruzeci şi patru de mii de oameni, dintre care şapte mii erau în rezervă. Kwajiinii erau cel mult jumătate. Aduseseră cu ei o parte dintre monştrii pe care i-am văzut la Tsatol Deraelkun. Apariţia lor i-a şocat pe toţi cei din trupele noastre, însă felul în care li se afundau picioarele în mocirlă ne-a uns la suflet. În vreme ce maimuţele cu cap de ciocan – Dunos a decis că trebuia să li se spună xonarchi, însemnând „creieri bolnavi” – ar fi putut să azvârle cu bolovani în liniile noastre, proiectilele lor mai degrabă vor rămâne înfipte în pământ decât să ricoşeze prin formaţie. În ajunul bătăliei, Prinţul Pyrust m-a invitat în cortul său. Ne-am aşezat sub un umbrar. Ploaia răpăia din greu pe pânza cortului şi picura prin două cusături. Niciunul dintre noi nu era în armură, dar aveam săbiile. Am considerat un semn de respect că îmi permisese so păstrez pe a mea. Pyrust studie liniile duşmanului. — Nu au cavalerie. — În noroi, nici n-ar fi foarte eficientă. — De asta am s-o ţin pe a mea departe de mocirlă. Am dat din cap. — Bună idee. Nelesquin şi-a rupt colţii în luptele cu bandiţii şi piraţii. Nu şi-a dezvoltat niciodată vreo aptitudine la folosirea cavaleriei. Pe când deprindeam tacticile de cavalerie, el se dedicase magiei. — Dar oare comandantul lui nu vede avantajele cavaleriei? Pyrust arătă spre un pavilion mare, peste câmpul de bătălie din faţa noastră. — Presupun că nu-i acolo, Nelesquin ăsta al tău. Nu luptă sub flamura cozii de tigru. — Nu. Am ridicat din umeri. Cred că s-a întors la Kelewan. Deja a căutat să afle rezultatul bătăliei în pietrele lui de ghicit, primite de la Viruki. Prinţul ridică o sprânceană. — Crede în astfel de oracole? — Este o fandoseală pe care a adoptat-o ceva mai târziu. Obişnuia să spună că pietrele nu l-au lăsat niciodată de izbelişte, însă invazia turasyndiană nu s-a soldat cu rezultate prea bune pentru el. 1110

— Să sperăm că-l vor dezamăgi şi aici. Pyrust îşi ridică bărbia. — L-ai văzut luptând pe generalul lui? — Nu. Bătălia de la Tsatol Deraelkun a dezvăluit puţin despre cum va lupta aici. — Dar îţi menţii părerea că ar trebui să ne retragem, să ne dispersăm şi să-i tăiem? — Da. Mi-am mijit ochii. De asta ai acceptat sugestia lui Vroan, ca trupele mele să fie trecute în spate? Îţi închipui că am să-mi retrag forţele prea curând? — Dacă aş fi crezut asta, te-aş fi trimis în Moriande acum câteva zile. Pyrust îşi încleştă mâinile la spate. Am convingerea că vom lupta cât putem de bine, însă asta nu garantează victoria. Nu ştiu cum îşi va conduce bătălia acest general. Cu toate că tu şi oamenii tăi m-aţi ajutat să-mi fac o părere, asta nu înseamnă că n-am putea pierde. Îşi ridică privirea spre flamura imperială, care se legăna în bătaia vântului. — N-a existat prinţ, de la crearea Celor Nouă, care să nu fi visat să lupte sub o flamură imperială. Ei, poate că Cyron o fi excepţia, dar cu siguranţă că nu şi eu. Când am sosit în Moriande, am fost cât pe ce să-l omor pe Cyron, dar mi-a cerut ceva care m-a intrigat. Mi-a cerut să nu distrug mai mult decât aş putea reconstrui. Am considerat imperiul ca pe o entitate politică, însă el îl vede prin prisma vieţii oamenilor. Pyrust privi în jos, cu o umbră de zâmbet pe faţă, în mod sigur amintindu-şi, limpede, vorbele lui Cyron. — Duşmanul meu de moarte mi-a dat acea viziune, iar acum este responsabilitatea mea. Voi lupta aici pentru că este de datoria mea să fac asta. M-aş dezice de responsabilitatea mea dacă nu m-aş gândi la ce s-ar întâmpla dacă aş fi înfrânt. L-am privit cu atenţie. — Ai de gând să-mi ceri să-mi retrag oamenii şi să nu-i pun să lupte? S-a întors şi m-a împuns cu jumătatea de mână în coşul pieptului. — Ceea ce-am să-ţi cer este să urmezi ordinele, ordinele mele, indiferent care sunt acestea. Contele Vroan n-o va face. Le va 1111

respecta până va descoperi o cale de a se acoperi de glorie, apoi, ordinele mele n-au decât să se ducă pe pustii. Voi avea grijă să aibă gloria sa. — Post-mortem. — Asta e cel mai bine. Pyrust şi-a ridicat mâna ciungă. Mă pricep bine la războaie. Dacă totul va deveni lipsit de speranţă, voi avea nevoie de tine ca să organizezi o retragere ordonată. Dacă eşuăm aici, kwajiinii vor ajunge la Moriande fără să întâmpine nicio rezistenţă. Dacă ne zdrobesc forţele, atunci pentru apărarea din Moriande va fi necesară o conducere înţeleaptă. — Poate că, atunci, ar trebui să schimbăm locurile, Alteţă. — Nu. Oamenii mei vor lupta pentru tine, însă pentru mine vor lupta mereu. E o diferenţă care va însemna mult mâine. I-am făcut o plecăciune adâncă. — Mă voi supune ordinelor tale, Alteţă. — Mulţumesc. Şi, curând, vom râde la curtea Împărătesei de prudenţa mea. — Mai bine s-o facem în Oraşul Ilustrat. Vom bea, împreună, vin dintr-o cupă făcută din scăfârlia lui Nelesquin. Pyrust zâmbi. — Aşa vom face, Maestre Soshir, aşa vom face. Nimeni de sub comanda mea n-a apreciat înţelegerea la care am ajuns, dar le înţelegeam simţămintele. Căpitanul Lumel şi Virine voiau răzbunare pentru naţiunea lor. Ai mei xidantzu trăiau ca să-i apere pe alţii prin priceperea lor la mânuirea armelor. Ţinerea lor în rezervă le rănea sufletul. Le-am reamintit că rezervele câştigau bătăliile, iar acest lucru i-a mai potolit întru câtva. Dimineaţa se arăta întunecată şi rece. Ploaia se transformase într-o burniţă îngheţată. Norii au rămas jos, aşa că aripile de piele nu s-au avântat prea sus pe cer. Arcaşii urcaţi pe ele au provocat pagube neînsemnate, dar nici arcaşii noştri n-au fost foarte eficienţi, în afară de unul. Penxir Aerant, un arcaş xidantzu şi o matahală de om, care folosea un arc mai mare decât mine, a lansat o săgeată spre una din aripile din piele, aflată în retragere. Săgeata şi-a lovit ţinta după o traiectorie cu boltă. A trecut prin spatele celui care conducea şi gâtul 1112

jivinei. Vârful lat al săgeţii trebuie că a retezat un nerv. Aripa dreaptă s-a zbătut spasmodic şi s-a strâns. Liliacul iadului s-a prăbuşit, azvârlindu-i pe cei doisprezece arcaşi kwajiin pe care-i purta. Miliţia deseiană a trimis câteva valuri de săgeţi asupra supravieţuitorilor, ucigând jumătate dintre ei. Ai noştri au luat asta drept o mare victorie. Eu am considerat-o ca pe o sărbătorire prematură. Cu toate că erau loviţi de săgeţi, ceilalţi kwajiini s-au strecurat singuri prin mlaştini. Cel puţin unul dintre ei şi-a smuls săgeata din picior şi şi-a reluat locul în rândurile atacatorilor. Într-un război, obiectivul este nimicirea celor cu care te confrunţi. Un duşman care nu se lasă răpus cu uşurinţă este unul de temut. Formaţiunile de kwajiini erau pline de astfel de oameni, fiecare purtând săbii şi suliţe lungi şi scuturi împletite din răchită, acoperite cu pânză. Însemnele de clan se întindeau pe scuturi. Războinicii se adunaseră într-o formaţiune strânsă, astfel încât grupul lor s-a transformat într-un zid înţesat cu suliţe. Comandantul kwajiin îşi împărţise efectivele în trei, fiecare secţiune opunându-se uneia dintre cele trei aripi ale trupelor noastre. A îngăduit goluri între aripile sale, însă le-a umplut cu jivinele lui. Xomarchii au adus bolovani în linia întâi şi i-au azvârlit în mlaştina noastră. Prima dată ne-a pufnit râsul, apoi ne-am dat seama că bestiile puteau înainta printre ei şi îi puteau arunca din nou. N-am văzut niciunul dintre păianjenii cu lână ori căţărătorii pe ziduri, însă folosirea lor pe un astfel de teren deschis ar fi fost discutabilă. De asemenea, n-am văzut niciuna dintre broaştele zburătoare, care scuipau otravă, utilizate cu un oarecare succes în asediul de la Kelewan. N-am văzut niciun vhangxi, iar asta era la fel de bine. Acei oameni-broscoi aveau atâţia dinţi în gură că l-ar fi făcut şi pe un rechin s-o ia la goană. Strategia lui Pyrust era destul de simplă: să-i facă pe kwajiini să plătească cu sânge pentru fiecare palmă de pământ. Forţându-i să mărşăluiască printr-un sol noroios şi să atace pe deal în sus, aveau să înregistreze pierderi grele. Dacă Pyrust şi-ar putea aduce şi cavaleria în scenă, pentru a-l încercui pe duşman şi a-l flanca din dreapta, întreaga formaţiune s-ar putea prăbuşi. Aceasta părea cea mai viabilă 1113

strategie, şi m-aş fi aşteptat să funcţioneze, dacă n-ar fi existat un mic detaliu. Ranai Ameryne l-a văzut şi-a atras atenţia asupra lui. — Nu aşa s-au desfăşurat kwajiinii la Kelewan sau când i-au nimicit pe Urşii de Fier. — Şi-au schimbat strategia. Concentraţi în acest fel, mai mult ca sigur că vor trece prin infanteria noastră. Noi avem o formaţiune mai răsfirată, aşa că ne putem folosi săbiile. — Dar o asemenea formaţie strânsă va fi mai greu de şarjat cu caii. Arătă spre mlaştină. — Până la amiază, acolo va fi un lac de sânge. Mai jos de noi, Pyrust ieşi din cortul său. Ridică mâna dreaptă şi, cu un zvâcnet, a deschis un evantai alb. Mai departe, prin rândurile trupelor, au început să bată tobele. Arcaşii au alergat în faţă, prin poziţia infanteriei, şi-au potrivit săgeţile şi le-au lansat. Cu toate că niciunul dintre ei nu avea îndemânarea lui Penxir Aerant, proiectilele au căzut cu boltă în formaţiunea duşmanului. Ultimul rând şi-a ridicat scuturile, alcătuind un acoperiş. Săgeţile s-au izbit, zbârnâind, de scuturi. În vreo două locuri au căzut oameni, însă rândurile s-au strâns la loc, destul de repede. În cealaltă parte, generalul kwajiin a ieşit din cortul său şi a urcat în spatele unuia dintre animalele lui de tracţiune, cu gât lung. Spatele jivinei era destul de lat cât să ducă întregul cort al comandantului, însă el stătea acolo, singur, pe o mică platformă. Vizitiul a pus creatura să înainteze. Deşi ne aflam atât de departe, tot puteam auzi zgomotul umed provocat de picioarele sale la ieşirea din noroi. În timp ce jivina înainta, kwajiinii au executat o manevră complexă. Ambele aripi s-au contractat, închizând spaţiile libere. Apoi, s-au răsucit spre spatele frontului şi au mărşăluit înapoi la unison. Formaţiunea lor s-a transformat dintr-o linie curbată într-un triunghi, deschis în partea cea mai îndepărtată, grupând cele mai mari dintre creaturi la mijloc. Odată ce şi-au ocupat poziţiile, s-au orientat din nou spre exterior, aranjându-şi scuturile şi suliţele. Pentru ca miliţia lui Pyrust să poată ataca, trebuia să înainteze până la smârcuri. Trupele lui Vroan aveau o cale de apropiere mult mai lesnicioasă, pe un teren mai solid, dar tot trebuiau să treacă 1114

printr-un vad pentru a traversa râul umflat. Odată ce kwajiinii şi-au ocupat poziţia, au luat-o spre noi. M-a surprins precizia lor. Vârfurile suliţelor nu tremurau. Unităţile din flancuri ţineau pasul, chiar dacă mărşăluiau lateral. Avântându-se la marginile mlaştinii, asta i-a încetinit; înaintau ca o unitate, cu xonarchii şi animalele de tracţiune în mijlocul lor. Pyrust şi-a înlocuit evantaiul alb cu unul roşu. Ritmul tobelor s-a schimbat. Săgeţile noastre au umplut văzduhul. Kwajiinii au căzut, iar sângele lor s-a scurs în mlaştină, dar nu suficient după gustul meu. Cavaleria a început să manevreze în liniile noastre, cu trei regimente ieşind din centru şi începând să învăluie flancul din dreapta. Cavaleria avea să ocolească în aşa fel încât să ajungă în spatele forţelor kwajiin. Îi vor lovi din spate, obligându-i să fugă spre mlaştină sau în săbiile noastre. Ţinând cont de numărul nostru mai mare şi de poziţia noastră, era vorba de o strategie fără cusur. Dacă aş fi fost în locul lui Pyrust, s-ar fi putut să dau aceleaşi ordine. În vreme ce cavaleria bubuia prin jur, cu manevrele lor de învăluire, Vroan îşi împinse aripa în faţă. Se deplasau în alt ritm decât celelalte trupe naleni, care încă mai aşteptau ordinul de înaintare. Asta a creat un interval liber. Pyrust a lansat un semnal cu un evantai şi jumătate din rezervele miliţiei sale au galopat să acopere breşa. Pe partea stângă, cealaltă unitate din miliţia sa a auzit tobele şi-a imitat întocmai înaintarea lui Vroan. S-au mişcat puţin mai în dezordine, dar nu chiar dezastruos. Însă Pyrust le-a observat eroarea şi le-a cerut să se oprească. Conducătorul lor a strigat ordine, iar trupele şi-au îndreptat rândurile. Arcaşii au tras din nou, de data asta ochind. Rândul din faţă al kwajiinilor s-a prăbuşit la pământ precum iarba cosită. Suliţele lor căzuseră, dar rândul următor i-a înlocuit. Kwajiinii continuau să vină, cu suliţele ameninţătoare şi, în cele din urmă, ne-au lovit primul rând de trupe. Xonarchii aruncau pietre, care loveau cu o forţă incredibilă. O clipă vedeai pe câte unul aflat într-un loc, iar în clipa următoare, picioarele i se zbăteau sub un bolovan năclăit de sânge. Alţii se retrăgeau, însângeraţi, cu braţele rupte şi coastele zdrobite. Dacă 1115

pământul ar fi fost uscat, bolovanii s-ar fi rostogolit şi mai departe, dar chiar şi-aşa era cumplit. Cavaleria s-a regrupat pe celălalt mal al râului, şi-a coborât suliţele şi s-a pregătit să şarjeze. Creatura care-l căra pe generalul kwajiin a slobozit un urlet. Prima dată m-am gândit că asta ar fi putut să însemne panică, din cauza reacţiei imediate a kwajiinilor. Pentru un moment, s-a instalat haosul, apoi duşmanul a efectuat o manevră de o precizie şi eleganţă pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile la vreo paradă, darămite în miezul unei bătălii. Cu asemenea trupe, lumea s-ar putea să-ţi aparţină, Nelesquin. Ultimele trei rânduri din urma fiecărei aripi au alergat spre sud, spre spatele formaţiunii, închizând, practic, careul. Şi-au orientat, imediat, suliţele în exterior. Chiar înainte să-şi înceapă şarja, cavaleria se confrunta cu o formaţiune în pătrat, fără nicio deschidere pentru atac. Pyrust a dat din nou un semnal şi tobele au bubuit. Şoimii lui s-au împins înainte şi aripa naleni a fost nevoită să se pună în mişcare. Oamenii lui Vroan s-au grăbit înainte, aşa că trupele noastre au împresurat laturile dinspre nord şi dinspre vest ale careului. Presiunea soldaţilor a stopat înaintarea duşmanului. Suliţele i-au ucis pe câţiva dintre oamenii noştri, însă am pătruns în liniile lor şi-am început să ne croim drum printre scuturi. Greutatea forţei noastre s-a dovedit a fi prea mare. Pentru că-şi sacrificase o treime din adâncime pentru a-şi întări spatele, aripa de vest a kwajiinilor a început să se curbeze. Cavaleria a aşteptat ca aripa să cedeze sau să le sară în ajutor kwajiinii dinspre est. Prevăzând asta, Pyrust şi-a agitat evantaiul şi miliţia din flancul stâng a năvălit înainte. Acesta a fost momentul în care planul kwajiinilor ni s-a dezvăluit. Mlaştina fierbea de mişcare. Capete şi umeri s-au ivit din adâncimile lichide, ridicându-se precum bulbucii. Sute de vhangxi – mii – au străbătut apa mică şi au atacat. Voiam să cred că vhangxii aşteptaseră în străfundurile mlaştinii în tot acest timp, iar noi, cumva, nu i-am observat. Trebuia să cred că am fi putut preveni dezastrul. Voiam să cred că exista o şansă, indiferent cât de firavă, ca noi să fi putut ieşi victorioşi în acea zi. 1116

Însă, cu fiecare clipă care trecea, îngrozitoarea realitate a bătăliei se contura tot mai bine. Cred că vorbele lui Ranai au fost profetice. Cred că vhangxii au fost răspândiţi în apă ca ouă sau mormoloci. Au rămas acolo până când sângele a curs. Au crescut rapid – cu o viteză mărită, cumva, prin vrăjile lui Nelesquin – iar această hoardă, proaspăt ieşită din găoace, a început să se înfrupte din oamenii miliţiei. Vhanxii au erupt în mijlocul miliţiei noastre. Au ţâşnit din apă, smulgând picioare şi braţe. Tăiau cu ghearele, sfâşiind feţe, apoi au înşfăcat armele celor căzuţi. Nu s-au oprit nicio clipă din atacul care ne-a zdrobit flancul stâng. Numai idioţii şi generalii stâlpi de tavernă ar fi dat vina pe miliţie pentru străpungere. Nu erau decât nişte recruţi care mărşăluiseră aproape şapte sute douăzeci şi patru de kilometri, în decurs de mai puţin de-o lună. Nu fuseseră instruiţi cu adevărat. Raţiile de-abia dacă le ajungeau ca să supravieţuiască. Unii din rândurile din spate nu aveau nici măcar arme, iar vhangxii erau mult mai bine pregătiţi la recuperări decât ei. Formaţiunea miliţiei s-a rupt. Vhangxii i-au lovit din flanc, iar xonarchii au azvârlit bolovani spre locul unde miliţia se unea cu Şoimii. Moartea pândea de fiecare parte a formaţiunii lor, aşa că singura lor salvare era în spatele frontului. Cei prea înceţi au fost călcaţi în picioare sau măcelăriţi. Bărbaţii care fugeau au frământat mlaştina, transformând-o într-o spumă noroioasă. Au murit mult prea mulţi acolo. Kwajiinii s-au năpustit înainte, în breşa creată, şi-au lovit flancul Şoimilor Desei. Războinicii lui Pyrust s-au retras, dar s-au oprit şi-au respins primul atac. Kwajiinii au presat puternic, forţându-i pe Şoimi să cedeze teren. Deseinii au menţinut linia, fiecare dintre ei ştiind că, odată ce vhangxii aveau să iasă din mlaştină, vor fi copleşiţi. Singura lor şansă de supravieţuire a venit odată cu întăririle. Din păcate, miliţia pusă pe fugă s-a îndreptat drept spre efectivele în rezervă. Trupele în retragere le-au contaminat pe celelalte cu panica lor. Rândurile rezervelor s-au evaporat. Şi-au aruncat armele şi-au fugit spre nord, spre Moriande. După felul în care o făceau, am dedus că unii dintre ei nu se vor mai opri decât după ce vor fi ajuns iar în 1117

Felarati. Dacă ar fi fost pe malul nostru al râului, cavaleria ar fi putut opri înaintarea kwajiinilor. Dar cum nu se aflau pe poziţie, ci departe de noi, n-au putut face nimic. Avantajul pe care sperau să-l exploateze nu s-a materializat niciodată. Evantaiele s-au agitat, iar eu am aşteptat să descifrez ordinele de atac. N-a venit niciunul. Tobele au bătut retragerea. Şoimii şi Dragonii Naleni s-au retras, însă Ixuniţii lui Vroan n-au mai reuşit să se desprindă de duşmani. Kwajiinii i-au împins în breşă. Cavaleria şi-a făcut apariţia şi-a încercat s-o închidă, însă nici ei, nici cele câteva regimente de miliţie din aripa aceea n-au mai putut împiedica înaintarea kwajiinilor. Trupele naleni, presate din greu, au fost următoarele care au cedat şi-au luat-o la goană. Kwajiinii i-au copleşit pe westroni. Cum Ixuniţii au abandonat lupta, kwajiinii au continuat să înainteze şi, încet, i-au înconjurat pe Şoimii Desei. Ultima dată când l-am văzut, Pyrust îşi trăsese sabia din teacă. A agitat-o spre mine – semnalul să plec – apoi a încălecat şi a galopat ca să fie cu trupele sale. Ranai a avut dreptate. Înainte să vină amiaza, mlaştina devenise un lac de sânge. Prea mult din el aparţinuse trupelor care ar fi putut salva Moriande.

1118

20 Ziua a 2-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Dealurile Zyarat, Helosunde Keles se aplecă înainte şi tuşi pe cât de încet putea. Şederea lui în temniţa umedă din Vallitsi nu-i făcuse bine deloc. În cele două zile de după salvarea sa, vânătăile sale trecuseră de la un violet puternic la un maroniu mai stins, tivit cu un galben bolnav. Arsurile i se transformaseră în cruste, dar rănile rămăseseră roşietice, în pofida tuturor cataplasmelor pe care le pusese pe ele. Cel mai rău era că plămânii i se inflamaseră, iar coastele-l dureau de la tuşit. Nu conta că era înconjurat de plante care puteau produce un ceai capabil să-i aline suferinţele; refugiaţii aveau foarte puţin timp la dispoziţie ca să se odihnească, şi nicio şansă să facă un foc ca să fiarbă apă. Reuşi să mestece câteva frunze şi rădăcini şi să le adune în interiorul obrazului. Gustul amar îi trimise furnicături în tot corpul. Reuşi să-şi stăpânească setea, dar numai când se gândea la mâncare i se revolta stomacul. Salvarea Prinţului Eiran înfuriase Consiliul de Miniştri. Au trimis imediat mesageri în toate părţile pentru a aduna câte trupe era posibil pentru a-i urmări pe Eiran şi pe sora lui. Cu toate că existau şi acei elosundieni mai mult decât încântaţi să sfideze Consiliul şi să dea ajutor refugiaţilor, trupa era prea numeroasă ca să poată fi ascunsă de cineva. Faptul că mai bine de jumătate dintre ei purtau blazoane deseiene şi aveau aspectul unor veterani căliţi în lupte i-a îndepărtat pe mulţi simpatizanţi. Cu toate că Prinţul Eiran pretindea că nu intenţionase niciodată să ajungă la coastele Mării Întunecate, miniştrii au tăiat foarte repede această cale de scăpare. Asta i-a făcut pe refugiaţi să se întoarcă spre sud-est, în foarte împădurita regiune a Dealurilor Zyarat, unde copilăriseră Eiran şi Jasai. Fericirea lui Jasai de a fi din nou acasă a făcut să pălească 1119

primejdia urmăririi lor. Călătorea aproape de Keles, ignorând avertismentul potrivit căruia o femeie însărcinată trebuia să stea departe de magie. Povesti legende populare, bogate în tradiţiile locale. Pentru prima dată în decursul îndelungatei lor asocieri, era cu adevărat fericită. Asta nu era o surpriză. Îl reîntâlnise pe fratele ei, după ce crezuse că-i mort. Consiliul, lucrând în acord cu Prinţul Pyrust, ordonase executarea lui, însă dăduseră această însărcinare cuiva care îl simpatiza pe Eiran. Fratele lui Jasai a decis că dispariţia ar fi o cale potrivită pentru a câştiga timp ca să descifreze peisajul politic. Adunase deja o mică trupă de loialişti când auzise de capturarea lui Jasai, şi se hotărâse s-o salveze. Prinţul mergea călare în stânga lui Keles. — Soarele va apune în curând. Vom găsi un loc de popas, apoi vom continua. Keles se uită spre sud. — Mi se pare mie, ori Munţii Helos par să fie mai departe? — Este o iluzie datorată luminii, Keles. Jasai îl strânse de braţ. — Eiran, am putea ajunge până în Valea Rubinelor? — Acolo aş vrea să ajung, însă nu sunt sigur că vom putea. Trebuie s-o tăiem din nou spre vest. Rekarafi şi Tyressa au plecat ca iscoade înainte, dar nu cred că această cale va fi liberă. Keles tuşi din nou. — Aş fi vrut să mă simt mai bine. Dacă m-aş putea concentra, v-aş putea spune unde se află duşmanii noştri. Eiran râse, iar drumul îi conduse într-o mică vale, de forma unui ceaun. — Nu te teme, Maestre Cartograf, cunoaştem această regiune destul de bine. Obişnuiam să mânăm vitele prin Valea Rubinelor în drumul nostru spre păşunile de pe dealuri. Abruptă, însă există apă bună; acolo am putea ţine pe loc o întreagă armată. Jasai pufni. — Întotdeauna ai visat să ţii în loc o armată acolo, dar singurii invadatori n-au fost decât vitele noastre. — Cred că o vale a rubinelor ar fi invadată constant. 1120

— Nu, Keles, tu te gândeşti la un loc în care magia scăpată de sub control preschimbă florile în rubine. Dar aici nu suntem în Ixyll. Prinţul rânji. — Ai uitat, surioară, de poveştile răspândite despre anul în care toate florile roşii aveau rubine în loc de petale, rubine adevărate. — Asta este o prostie şi o ştii şi tu foarte bine. Jasai scutură din cap. — Oamenii povestesc cum, în acel an, florile au ieşit cu nestemate. Norodul a alergat în vale, au zdrobit plantele în picioare, s-au călcat unii pe alţii. Au izbucnit încăierări şi s-au săvârşit omoruri. Apoi florile au murit, iar vitele nu au mai avut nutreţ şi au murit şi ele. Aruncă o privire exasperată spre fratele ei. — Este doar o poveste, să le reamintească oamenilor că toate bogăţiile din lume nu contează atunci când nu de bani ai nevoie. — Ei bine, este un loc foarte plăcut, zâmbi Eiran. — Sunt sigur că aşa este, îi întoarse Keles zâmbetul. Tot ce-am văzut din Helosunde este foarte frumos. Înţeleg de ce continui să lupţi pentru a-ţi recâştiga teritoriul. — Este vorba de mai mult decât de teritoriu. Jasai arătă spre munţi. Ţinutul şi cele trăite de noi aici ne-au modelat, însă oamenii trebuie să aibă legătură cu pământul. E ca şi povestea cu valea rubinelor. Cum să înveţe copiii adevărata valoare a lucrurilor dacă nu au poveşti şi tradiţii? Un copac nu poate deveni măreţ dacă nu are în ce să-şi înfigă rădăcinile. Keles dădu din cap. — Dar povestea lucrează chiar dacă nu eşti de pe-aici. — Dar cât timp, Keles? Ea clătină din cap. Ştiu că povestea este, probabil, o născocire. În cel mai bun caz este o exagerare grosolană a vreun eveniment istoric minor. Aşa stând lucrurile, ori de câte ori mă gândesc la vale, simt sub tălpi iarba răcoroasă şi mirosul florilor, iar asta face ca totul să fie adevărat. Oricine-ţi poate povesti despre păcatul lăcomiei. Obiectiv vorbind, îl înţelegem cu toţii, însă eu simt pentru că pot lega legenda de un loc care există cu adevărat. Îşi plimbă palma pe pântec. Ce va simţi copilul meu? Dacă nu-i legat de nimic, poate avea ceva vreo valoare pentru el? Dacă nu cunoaşte necazurile, poate avea vreo compasiune pentru cei greu încercaţi în 1121

lupta pentru supravieţuire? Poate un bărbat, care n-a cunoscut niciodată lupta, să fie un bun general? Tu poţi fi un bun cartograf fără să fi încercat lumea? — Nu, probabil că nu; însă a încerca nu presupune întotdeauna ceva benefic. Keles îşi îndoi spatele şi coloana îi trosni. Tyressa şi cu mine am avut cândva o discuţie. Zicea că speră ca poporul tău să poată merge mai departe şi să-şi găsească un cămin, nu doar să continue să lupte pentru acesta. Zicea că lupta pentru Helosunde este ceea ce vă defineşte pe voi toţi. — Aş pune chezăşie că avea dreptate, pentru că fiind înrădăcinaţi aici, în Helosunde, asta i-a deformat pe unii. Ea-i aruncă o privire. Agenţii Consiliului nu te-au tratat în felul rezervat de noi pentru oaspeţi şi prieteni. — Nu cred că eram considerat oaspete ori prieten. Keles tuşi din nou. Ieral Scoan mă vedea ca pe un xingnadin. Mă voia zdrobit. Nu cred că-i diferit de oricine din Cele Nouă. — S-ar putea să ai dreptate aici. — Şi punctul tău de vedere este bine argumentat, prinţesă. Keles ridică din umeri. Climatul politic din Helosunde i-a modelat pe cei care ne urmăresc acum. Consiliul s-a temut multă vreme de Prinţul Pyrust. Acum, se străduiesc să-i facă pe plac încercând să te captureze. — Asta înseamnă că atât Jasai, cât şi Tyressa au dreptate. Prinţul dădu ferm din cap. Oamenii au nevoie de un loc unde să înflorească tradiţiile solide; şi s-ar părea că Helosunde, în starea sa actuală, nu este un asemenea tărâm. Fie că găsim altul sau refacem Helosunde, misiunea care ne aşteaptă nu va fi una simplă. Se părea că prinţul avea mult mai mult de povestit despre asta, însă tropotul copitelor, care se auzea pe drumul dinspre sud, îl făcu să se oprească. Tyressa trase de frâiele unui cal cu botul plin de spume, venind lângă ei. — În faţa noastră se află o companie de cavalerie. Îi conduce Scoan. — Cum a ajuns la sud de noi? Jasai respinse cu un gest din mână întrebarea fratelui ei. — Cum de-a găsit atât de mulţi cai? 1122

— Au fost munciţi din greu şi, după cum am observat, nimeni nu avea niciun cal de rezervă. Trebuie că au mers în paralel cu noi, apoi au luat-o spre răsărit, pentru a ne tăia calea când n-am mai ajuns pe coastă. Tyressa sări din şa şi scoase o sabie. Toată lumea să intre în pădure. Îi ţinem noi pe loc, în vreme ce Keles o conduce pe Jasai spre apus. Prinţesa clătină din cap. — Nu. Aceşti oameni sunt istoviţi. N-o să-i las să moară acum, ca apoi să fiu capturată la vreo cinci kilometri mai încolo. — Jasai, Rekarafi te poate scoate de-aici. Keles privi în jur. — Unde-i? — Cerceta spre vest. S-ar putea să fi dat deja de ei. Tyressa apucă frâiele calului prinţesei. — Nu mă înfrunta, Jasai. Pleacă de-aici. Ia-l pe Keles şi pe fratele tău. Du-te. Eiran se lăsă jos din şa şi o apucă pe Tyressa de încheietură. — Las-o să rămână. — Nu poţi face asta, Eiran. Ai abandonat-o o dată în Melewin. N-ai să i-o predai. Eiran ezită, începând să priceapă vorbele Tyressei. Îşi duse o mână la gură, apoi se uită spre sora lui. — Atunci am fost un laş. Nu-mi cunoşteam propriile limite. Acum am o percepţie mai bună asupra lor. Prinţul trase sabia şi se îndepărtă pe drum. Tropotul călăreţilor care se apropiau era de neconfundat. Războinicii deseieni şi cei loiali lui Eiran blocau drumul, cu Tyressa lângă prinţ. Câţiva oameni aprinseră torţele, iar umbra tremurătoare a lui Eiran se zbătea într-o parte şi-n alta a drumului. Un războinic călare ţâşni din tunelul întunecat al pădurii. Sabia-i şuieră trasă din teacă. Călăreţul gonea năvalnic, cu lama ridicată. Fulgeră în jos. Sabia lui Eiran se înălţă, pară lovitura şi-o devie într-o parte. Călăreţul trase din greu de hăţuri, făcându-şi calul să se rotească pe loc. Copitele se afundară în pământ, dar înainte să mai poată ataca încă o dată, Tyressa se avântă spre el şi-l doborî din şa. Bărbatul urlă. Tyressa îl reduse la tăcere cu un genunchi în faţă. 1123

Ieral Scoan trase de frâu. Atunci oamenii lui se împrăştiară. — V-am prins, în sfârşit. Eiran se aşeză într-o poziţie de luptă, cu sabia ridicată până la urechea sa dreaptă. — Nu încă. — Vorbeşti de parcă tu ai fi fost cel care mi-a doborât omul. Nu sunt impresionat. — Nu-mi pasă dacă te impresionez sau nu, Ieral Scoan. Singura mea preocupare este pentru adevăraţii fii din Helosunde, nu pentru o creatură menită să se supună stăpânilor săi deseieni. — Nu eu sunt cel care se întovărăşeşte cu deseienii, Duce Eiran. — Prinţ Eiran, pe merit ales pentru această funcţie de cei pe care-i serveşti. Nereuşita lor de a mă ucide nu mi-a anulat titlul. Eiran dădu din cap, în spate, spre cei din urma sa. Or fi ei martiri deseieni, dar sunt în slujba surorii mele. Ieral râse. — Iar ea-i o prinţesă deseiană, însărcinată cu copilul lui Pyrust. — Dar ea-i aici, nu? O fiică a Helosundei, revenind la casa ei pentru a naşte. Eiran îşi înălţă capul. Privi în jur, la cei care călăriseră împreună cu Scoan. Câte dintre mamele voastre au făcut o călătorie asemănătoare, ca să vă puteţi naşte la nord de aceşti munţi? Cum de le puteţi dezonora pe acele femei curajoase oprind-o pe sora mea? Câţiva dintre călăreţi priviră ruşinaţi într-o parte. Ieral îşi ridică o mână, ca să reducă la tăcere murmurele acelea. — Lumea s-a schimbat, Eiran, şi-ar fi fost mai bine dacă ai fi murit decât s-o vezi. Suntem helosundieni şi suntem mai puternici în unirea noastră cu Deseiron. Prinţul vrea ca noi s-o luăm în pază pe soţia lui şi pe Anturasi. — Aşadar, Pyrust vă controlează. Consiliul nici măcar nu se mai preface că ar fi helosundian. Ce v-a zis? Că urmăriţi nişte criminali? Că opriţi o invazie deseiană? N-a îndrăznit să vă spună adevărul. Niciun fiu adevărat al Helosunde nu i s-ar alătura în această acţiune murdară, dacă ar şti adevărul. Ieral alunecă din şa şi-şi trase sabia. — Cuvintele tale mă ofensează. — Iar pe mine mă ofensează acţiunile tale. 1124

— Prea bine, atunci vom rezolva asta aici şi acum, asta dacă doreşti ca sora ta să te vadă murind. Sunt spadasin din Serrianul Tsuxai. Am rangul opt. Eiran strânse mai bine sabia. — Nu am urmat nicio şcoală de spadasini. — Atunci de ce faci asta? — Pentru că am să lupt eu în locul lui. Tyressa înaintă. Sunt o Keru. — Keru? Nu mi-e teamă de tine. Ieral îi făcu semn s-o ia înainte. — Dacă doreşti o suliţă, am să-ţi dau una. Eiran o apucă de umăr pe mătuşa sa. — N-o să-mi iei locul. Prinţesa îşi îmboldi calul, trecând dincolo de ei. — Şi niciunul dintre voi nu va trebuie să mă apere. Cu capul sus, Jasai se opri lângă lefegiul miniştrilor. Care-i preţul pentru libera trecere a însoţitorilor mei? Ei nu înseamnă nimic pentru tine. Eu sunt premiul cel mare. Ieral ridică din umeri. — În schimbul tău, Deseienii se pot întoarce acasă. Anturasi şi Keru vin cu noi. Acesta-i singurul târg care se poate face. — Şi fratele meu? Ieral scutură din cap. — Consiliul a poruncit să fie ucis. — De ce? Întrebarea-l luă pe Ieral prin surprindere. — Nu-i treaba mea să mă îndoiesc de ordinele lor. — Dar cunoşti răspunsul, nu? Jasai dădu din cap. Prinţul Pyrust manevrează sforile lor, iar ei le trag pe ale tale. Strânse de frâie şi calul se întoarse pe loc. Îmi retrag oferta. Nu mă predau unei marionete. Eiran privi spre oamenii lui Ieral. — Îi permiţi să tragă de sforile tale? — Nu trag sforile, le tai. Ieral Scoan se avântă înainte, printre umbre. Îşi ridică sabia şi împrăştie lumina ca un fulger lichid. O repezi în jos, trecând într-o 1125

mişcare circulară pe sub garda lui Eiran. Se ridică din nou, în timp ce Ieral se roti pe loc. Câinele în salt, aflat pe blazonul său, deveni tot mai încordat, apoi sabia căzu din nou într-o lovitură care tăie un smoc castaniu din părul lui Eiran. Lovitura i-ar fi retezat capul prinţului, dacă nu s-ar fi împiedicat păşind înainte în momentul când parase în van. Cordonul robei sale, aproape tăiat peste nod, flutura spre pământ. Prinţul se repezi direct în drum. Spada îi săltă o dată, apoi se roti, trasând pe pământ dâre curbate. O cizmă o opri. Ieral îşi schimbă poziţia şi-şi coborî sabia spre nou-venit. — Cine eşti? Intrusul îşi strecură vârful cizmei sub mânerul sabiei şi-o azvârli în sus. Lumina focului sclipi pe lama care se rotea încet. O mână o înşfăcă din zbor. Biciui aerul cu ea, apoi o avântă înainte cu asemenea forţă încât lama zbârnâi. Zâmbi. — Aşa mai merge. Keles rămase cu gura căscată. Nu se poate… — Xidantzu? Ieral îşi înălţă capul. Pleacă, străine. Nu vrei să te încurci cu aşa ceva. — Provin din Serrianul Foachin. Mi-am făcut ucenicia cu Moraven Tolo. Ciras Dejote ieşi din umbra armăsarului mecanic de la marginea pădurii şi a Virukului de lângă el. — Tocmai am văzut un om care pretinde că ar fi un serrcai doborând pe altul care nu-şi revendică niciun rang. Asta m-a ofensat. — Prezenţa ta mă jigneşte pe mine. Ieral păşi înapoi, pentru a-l lăsa pe Ciras pe drum. Vino, dacă eşti atât de nerăbdător să îmbrăţişezi moartea. — Fă un cerc. Chiar şi la lumina firavă a torţelor, nu mai era nicio îndoială că faţa lui Ieral se golise de sânge. — Eşti jaecaisser? — N-ai trasat încă cercul? — Dar nu-i cinstit. 1126

Ciras îndreptă vârful sabiei spre Eiran. — Culegi ceea ce semeni. Cercul. Acum. Ieral îşi coborî sabia. — Nu-l fac. Keles sări din şa şi se lăsă într-un genunchi. Apăsă tare pământul cu palma. Acesta se văluri. Pietricelele dansau. Pietrele ţâşniră din drum şi se rostogoliră spre locul lor. Formau un cerc perfect, care-i cuprindea atât pe cei doi spadasini, cât şi pe prinţ. Ieral îşi îndreptă sabia spre Keles. — Iată, spadasinule, acolo-i ceea ce-ar trebui tu să omori. Xingnadin-Jaecaixingna. Ciras îşi plecă fruntea. — Mulţumesc, Keles. Umerii spadasinului helosundian căzură pentru moment, apoi îşi ridică din nou sabia. — Cel puţin, voi muri cu demnitate. Ciras clătină din cap. — Vremea pentru aşa ceva a trecut de mult.

1127

21 A 2-a zi, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kelewan, Erumvirine Prinţul Pyrust nu-i putea condamna pe oamenii din Oraşul Ilustrat pentru că ieşiseră pe străzi pentru a-l huidui. Carnagiul din jurul oraşului, porţile în ruină şi expresiile hăituite de pe feţele lor arătau că fuseseră învinşi. Cu toate că Virine nu avusese niciodată prea mult de a face cu armele, oamenii ei nu fuseseră inutili. Mândri dincolo de raţional, poate, dar îşi revendicau o moştenire imperială pe care şi-ar fi dorit-o oricare dintre Cele Nouă Principate. Pyrust nu fusese niciodată popular în Erumvirine. Spionii raportaseră că prinţii şi populaţia se temeau de el. Le citea această frică în ochi, laolaltă cu mânia. Dacă aş fi sosit ca eliberator, m-ar fi întâmpinat cu flori. Înainta cu greutate, împreună cu ceilalţi aflaţi sub comanda sa. Contele Vroan şi Ixuniţii săi care supravieţuiseră intraseră triumfători în oraş. Trecerea lor era marcată de flori strivite. Vroan rostise repede angajamentul de loialitate faţă de kwajiini, iar Ixuniţii chiar îi păziseră pe luptătorii deseieni, scutind de asta trupele lui Nelesquin. Se pare, Cyron, că altcineva trebuie să te scape de acel trădător. Lanţurile grele, care legau încheieturile şi gleznele lui Pyrust, zăngăneau la fiecare pas. Nu greutatea lor îl încetinea, ci scurtimea lanţului de la picioare, care-l obliga să-şi târască picioarele, aplecat şi supus. Sunt nevoit să merg de parcă aş fi fost luat în stăpânire. Pyrust se simţea oricum altcumva decât luat în stăpânire. Istovit, cu siguranţă, şi rănit. Trei cai muriseră sub el în bătălia aceea. Fusese doborât numai după ce i se rupsese sabia, iar securea pe care şi-o adjudecase rămăsese atât de adânc înfiptă în pieptul unui kwajiin, încât n-o putuse scoate. Cu siguranţă, fusese înfrânt, dar luat în sclavie? 1128

Nu. — Nu mai eşti atât de ţanţoş, nu? O femeie nebună, cu un ochi căscat mare şi cu celălalt strâns închis, se smulse din mulţime. Îi înşfăcă lanţurile şi le smuci. Saliva-i împroşca buzele în timp ce urla. — Avem un Împărat aici! Eşti un smintit că-l înfrunţi! Pyrust o îmbrânci din cale. — Eşti supusă Imperiului, da? Piei din faţa mea! Câţiva din mulţime o aclamară şi-l huiduiră pe el. Războinicii virinieni – oameni bătrâni, majoritatea – purtând cingători albastre peste robele lor, o împinseră pe femeie înapoi. Cineva aruncă un fruct stricat. Îi urmară pumni de noroi, pietre şi fecale, care se abătură asupra lui Pyrust şi a celor optzeci de războinici care erau purtaţi pe străzi. N-au nicio idee despre ceea ce fac. Noroiul şi fecalele şi-au ratat ţintele şi s-au împrăştiat pe ziduri. Frumoasele picturi murale care dăduseră numele oraşului au fost mânjite din nou, pe lângă sângele deja vărsat asupra lor. Distrugeau de frică, iar din acea frică nu mai era scăpare. Pyrust îşi ridică fruntea. Cyron îl prevenise să nu distrugă prea multe. Pyrust nu se gândise că era posibil. Kelewan îi dovedise că se putea. De frică, oamenii îi blestemaseră pe cei care i-ar fi eliberat. Oamenii colaborau cu cuceritorii lor. Pyrust nu se îndoia că orice armată mărşăluind spre nord să asedieze Moriande avea unităţi din Virine şi din cele Cinci Principate. Frica-i va frânge şi pe cei mai mari dintre eroi, iar capitularea înaintea fricii era, într-un fel, unul dintre cele mai mari păcate. Bătrâna înţelesese asta. Pentru toţi ceilalţi, era o smintită, dar Pyrust o recunoscuse. Delasonsa, Mama deseiană a Umbrelor, venise deghizată. Ceilalţi o văzuseră smucindu-i lanţurile, dar reuşise să-i strecoare un ineluş din argint, cu granat, pe degetul mic. Ghearele care strângeau marginile pietrei erau ascuţite şi otrăvite. O zgârietură neglijentă pe gât, şi-ar muri într-un minut. Şi absolut fără dureri. Nu mi-ar hărăzi ea o moarte umilitoare. L-ar salva, dacă acest lucru ar fi fost posibil. Pyrust ştia că era mai bine să nu se gândească la asta. Orice efort de a-l salva s-ar solda, fără îndoială, cu moartea unor agenţi deseieni loiali. Nu le-ar răsplăti aşa 1129

fidelitatea. Prin cuvintele pe care i le adresase, ar da-o pe Delasonsa Împărătesei Cyrsa, să-i servească la fel de credincioasă, pe cât asasina îl servise pe el. Prinţul Nelesquin nu l-ar fi adus la Kelewan ca să-l omoare, dar, cu siguranţă, n-avea de gând să-l lase să mai scape. Aducându-l pe Pyrust la picioarele lui, punea în scenă un spectacol măreţ, iar asta ar sădi îndoiala în rândurile opoziţiei. Evadând, Pyrust şi-ar putea transforma înfrângerea în victorie. Nelesquin nu-şi permitea să lase să se întâmple una ca asta. Murind în locul unde vrea el să fiu ţinut, ca un animal de companie, îl sfidez. Pyrust zâmbi amar. Înfrângerea aproape că nici nu garanta o condamnare la moarte. Privind retrospectiv, strategia lui Virisken Soshir ar fi fost mult mai eficientă, ba încă ar mai putea fi. Chiar şi cu întăririle venite din sud, armata lui Nelesquin ar întâmpina mari greutăţi în a institui un asediu asupra Moriande. Epuizând armata, lovind-o acolo unde era mai vulnerabilă, toate astea puteau slăbi un atac. Luptase în câmpie, pentru că Împărăteasa-i poruncise asta, dar ar fi putut, cu uşurinţă, să-i ignore ordinele. Adevărul era că voise să lupte acolo. Crezuse că ar fi putut învinge. Şi-ar fi putut s-o facă, întro anumită conjunctură. De fapt, nu m-au înfrânt ei, ci eu. Până la acea bătălie, campania sa din sud se desfăşurase fără cusur. Se folosise de inteligenţa superioară şi de antrenamentul trupelor sale pentru a-şi surprinde adversarul. Îi zdrobise pe Helosundieni. Îl păcălise pe Vroan. Îl copleşise pe Cyron. Însă, în vreme ce inundarea câmpiilor reflectase tactica folosită de el împotriva Consiliului de Miniştri Helosundian, acţionase, de fapt, împotriva lui. Îngustase câmpul de bătălie, ceea ce le oferise kwajiinilor un anumit avantaj, permiţându-le să-şi concentreze trupele. Mărşăluind prin oraş, ignoră huiduielile şi blestemele aruncate asupra-i, preferând să-şi deruleze prin minte, încă o dată, bătălia. Ar fi putut opri pătrunderea duşmanului în câmpie. Cavaleria sa ar fi putut lansa nenumărate atacuri nimicitoare, secerându-i pe kwajiini cu săgeţile. I-ar fi făcut pe invadatori să se teamă de cavalerie, iar acea teamă i-ar fi ucis încet, încet. 1130

Slăbiţi, kwajiinii ar fi fost nevoiţi să aleagă între a lupta sau a se retrage. Pyrust s-ar fi putut replia înaintea lor, pentru a lovi apoi liniile lor de aprovizionare. Invadatorii ar fi fost spulberaţi. Aşa că întrebarea nu este de ce l-am minţit pe Soshir, ci de ce-am preferat să cred în această minciună. Pyrust ezită un moment, apoi înaintă împiedicat, după ce fusese îmbrâncit din spate. Avea răspunsul, iar pentru acel răspuns credea, de fapt, că ar merita să moară. Făcând ceea ce-ar fi trebuit să facă, nu era treaba unui războinic. Cyron ar fi putut desfăşura o astfel de campanie. Nu ar fi fost o victorie militară, ar fi fost o izbândă a logisticii. Le-ar fi făcut kwajiinilor ceea ce încercase Cyron să-i facă lui. Pyrust ar fi ajuns să-i controleze pe invadatori tăindu-le liniile de aprovizionare; un război al magazionerilor. Victoria era ceea ce se dorea de la mine, însă am vrut un fel anume de victorie, o victorie militară. Ce smintit sunt. Niciodată să nu îneci în sânge ceea ce poate fi câştigat cu vorbe, prin aşteptare sau orez. Parada soldaţilor se opri la Palatul Imperial. Războinicii kwajiin îl traseră pe Pyrust din mijlocul camarazilor săi, şi-l obligară să urce treptele. La capătul lor, îi îngăduiră să se întoarcă şi să arunce o privire înapoi. Mulţimea din Virine îi domina pe soldaţi. Pe cât de jalnici arătau oamenii săi – Deseieni, Nalenieni şi Virinieni laolaltă – aveau mai multă prestanţă decât toţi locuitorii din Kelewan. În timp ce războinicii îl duceau în palat, Pyrust nu se putu abţine să nu zâmbească. Nu mai văzuse niciodată acest loc, dar se ridica la înălţimea celor mai extravagante viziuni. Noua statuie a lui Nelesquin îl privea duşmănos, însă nu inspira frică. De fapt, Pyrust prinse curaj văzând-o. A ocupat nişa foarte repede. Omul suferă în mod clar de vanitate. Urcarea treptelor şi drumul până-n sala tronului îi confirmară lui Pyrust presupunerile. Picturile murale fuseseră deja refăcute, rescriind istoria din Virine. Chipul lui Nelesquin înlocuise feţele eroilor legendari, fără să mai conteze că evenimentele descrise se petrecuseră după Urgie. Străjerii îl opriră la intrarea în sala tronului. Îi desfăcură lanţurile. Îl dezbrăcară de roba murdară şi-o înlocuiră cu una roşie, simplă. Îi încinseră talia cu o cingătoare de aur şi chiar îi îndesară un pumnal 1131

scurt, într-o teacă de lemn, la şoldul drept. Apoi, uşile se deschiseră. O fâşie lungă de covor roşu, tivit cu violet, se întindea de la intrare până la baza podiumului tronului. Nelesquin şedea pe Tronul Ursului, susţinut de un uriaş disc de piatră, cu toate semnele Zodiacului dăltuite pe margine. Transformase Tronul Ursului într-unul imperial, dar prezenţa sa nu-l surprindea pe Pyrust. Ceea ce-l luase prin surprindere era faptul că discul era mai înalt decât orice fereastră sau intrare din încăpere. Nu avea nicio urmă de îmbinare. Cum l-au băgat înăuntru? Poveştile despre vanyeshii lui şi puterea lor îl făcură pe Pyrust să simtă o strânsoare în stomac. Dacă forţele lui sunt sprijinite de xingna, există vreo strategie prin care să-i înfrângi? Pyrust îşi ridică bărbia şi începu să păşească de-a lungul covorului. În afară de Nelesquin şi el, în încăpere mai erau doar două persoane. Una, un bărbat zvelt, într-o mantie negru cu verde-smarald, stătea în stânga lui Nelesquin. Celălalt bărbat era îngenuncheat în dreapta lui, pe podea, cu un lanţ de aur legat de zgarda de la gâtul lui şi de picioarele tronului. Nelesquin se ridică. — Despre tine, Prinţe Pyrust, am auzit multe. Generalul meu de campanie te-a lăudat şi pe tine, şi eforturile tale. După cum poţi vedea în cazul fratelui tău, Prinţul Jekusmirwyn, nu sunt lipsit de milă. Un om cu abilităţile tale şi cu reputaţia ta ar putea fi de folos în imperiul meu. Tonul cald, plin de semnificaţii, al lui Nelesquin umplea sala. Jekusmirwyn tresări la auzul lui. Ochii lui nu erau focusaţi pe ceea ce-l înconjura. Pyrust mai văzuse acea privire şi în ochii celor pe carei torturase Delasonsa. Înţelese calitatea milei lui Nelesquin. Se opri lângă tron şi decise să nu se încline. — Nu-mi stă în obicei să mă subordonez unui prinţ. Nelesquin zâmbi. — Sunt Împărat. — Un pretendent la tron. Împărăteasa Cyrsa stă pe Tronul Dragonului, în Moriande. Dreptul ei la tron îl precede pe al tău şi e mai justificat. Ochii bărbatului se îngustară. 1132

— Credeam că eşti un războinic, dar vorbeşti ca un birocrat. Rosteşte adevărul. Te ascunzi în spatele ordinelor ei. Pyrust îşi frecă încheieturile zdrelite. — M-aş ascunde la fel de bine şi în spatele ordinelor tale. — Genial! Nelesquin privi spre cel de lângă el. Ţi-am spus eu, Kaerinus, că mai sunt bărbaţi de vârsta asta care au oţel în şira spinării. Cei valoroşi n-au murit cu toţii în Ixyll. Bărbatul acoperit cu mantia nu spuse nimic. Nelesquin coborî de pe podium şi-i făcu semn prinţului spre o fereastră. Împinse un panou, deschizându-l. Jos, în piaţa din faţa palatului, cei optzeci de oameni care mărşăluiseră în lanţuri, împreună cu Pyrust, se aflau acolo, înconjuraţi de gărzi. Vizibile de la acea înălţime, optzeci de cruci de lemn erau ridicate pe zidurile cetăţii. — Trebuie să le arăt milă locuitorilor din Kelewan. Voi cruţa optzeci de bărbaţi şi femei, pentru a celebra victoria noastră, şi îi voi răstigni pe oamenii tăi în locul lor. Este un mod de-a muri cât se poate de neplăcut. Pyrust dădu din cap şi pipăi inelul. — Nu sunt străin de răstigniri. — Eliberarea Virine le va cumpăra fidelitatea, însă am mai puţină nevoie de ei pe cât am de cineva ca tine. Dacă treci de partea mea, atunci Deseirion şi Helosunde te vor urma. Asta ar uşura eliminarea Nalenyrului. Cyrsa va fi detronată şi s-ar putea restabili ordinea cuvenită. Nelesquin îşi lăsă o mână pe umărul lui Pyrust. Vei fi răsplătit din plin, iar oamenii tăi vor fi cruţaţi. — Oferta ta este foarte generoasă… Prinţul îşi ridică mâna dreaptă şi-l plesni cu dosul palmei pe Nelesquin, nimerindu-l în obrazul drept. Pretendentul la tron dădu înapoi clătinându-se. Îşi duse mâna la obraz şi pipăi tăietura. Începu să râdă. Palma-i era uscată. Pielea sfâşiată nu sângera. Căutătura ochilor albaştri ai lui Nelesquin se înfipse în el. — Otravă, presupun? — Un venin letal. Bănuiesc că-i al unei vieţuitoare marine. N-o să doară. Nelesquin dădu din cap. 1133

— Sunt destul de sigur că aşa va fi. Trebuie să-mi fie teamă, Kaerinus? Bărbatul în mantie clătină din cap. — Pot s-o neutralizez, dar la ce bun? — Aşa este. Nelesquin zâmbi şi-şi trecu un deget peste pielea hăcuită. În urma lui, carnea se lipi la loc. — Vezi tu, Prinţe Pyrust, atunci când am decis să fiu Împărat, miam propus să nu las nimic la voia întâmplării. Nici măcar moartea. Mi-am luat unele măsuri de prevedere. Dacă aş fi fost la fel de chior ca tine, acum aş fi fost mort, iar tu un erou. Degetele lui Nelesquin ticluiră o pecete. Un foc violaceu ilumină personajul preţ de o clipă, apoi inelul de argint al lui Pyrust se încălzi. Străluci, apoi se topi pe degetul mic al prinţului. Pyrust îşi strânse palma la piept, respirând şuierat printre dinţii încleştaţi. Picură sânge, dar roba îl absorbi. Apoi, ceva îl izbi în spatele genunchilor, trântindu-l pe podeaua de piatră. Nelesquin înşfăcă un smoc din părul lui şi-i smuci capul pe spate. — Ţi-aş fi dat multe, şi nu trebuia decât să mi te închini. — Ceea ce mi-ai fi dat n-aş fi dorit niciodată. Nelesquin se aplecă şi scoase pumnalul de la cingătoarea lui Pyrust. — Atunci, am să-ţi dau o eternitate ca să reflectezi la prostia ta. Prinţul deseian îşi văzu chipul, oglindit ca o străfulgerare pe lama de oţel. Zâmbi. Ochii lui nu trădau nicio teamă şi rămaseră limpezi, chiar şi atunci când Nelesquin îi înfipse pumnalul în gât şi i-l împlântă în şira spinării. Pelut Vniel se holba la pumnalul care zăcea pe măsuţa lui de ceai. Se uită la imaginea lui reflectată. De-acolo îl privea un om tras la faţă. Cercuri întunecate îi înconjurau ochii. Pielea-i dobândise o tentă palidă. Privirea i se mută de la pumnal spre biletul adus odată cu el. Îl scrisese Prinţul Cyron însuşi. Pelut îi recunoscu imediat caligrafia. Niciunul primit până acum nu mai fusese scris de prinţ. „Tragedia luptei ne cere tuturor să prindem curaj şi să ne unim 1134

pentru a ne împotrivi duşmanului. Cei care nu-şi vor da străduinţa de a i se opune îi vor fi complici. Să faceţi din acest pumnal un simbol al angajamentului vostru pentru viitor.” Pelut se zgribuli. Cei care primiseră pumnale din partea prinţului le prinseseră la cingătoare, mândri. Prinţul îi câştigase de partea lui. Lăudându-i, recompensându-i. Făcându-i să se simtă importanţi, dar procedând astfel dăduse peste cap ordinea firească a lucrurilor. Anihilase măsurile de siguranţă care împiedicaseră prăbuşirea naţiunii în anarhie şi despotism. Nu conta că eforturile sale păreau absolut necesare pentru înfruntarea duşmanului. Au transformat ţara în ceva ce va avea mereu nevoie de un duşman. Odată ce Nelesquin va fi înfrânt – dacă va fi înfrânt – la cine va mai apela Cyron? Cyrsa va urca pe tron, însă se va împlini visul lui Cyron cu privire la imperiu. Îşi va transforma viziunea în realitate, luptând şi cu ghearele, distrugând chiar structurile care menţinuseră omenirea în siguranţă. Pumnalele tuturor celorlalţi miniştri fuseseră puse în teacă, dar nu şi cel trimis lui Pelut. Cyron e conştient de faptul că sunt o ameninţare. Ceilalţi au fost invitaţi să i se alăture lui Cyron, dar Pelut fusese invitat să se omoare. Asta însemna lama descoperită. Dacă Pelut îşi folosea propria sa teacă, dacă ar fi vrut să accepte cererea lui Cyron şi să colaboreze cu el, atunci ar putea fi acceptat. Colegii mei sunt cu toţii nişte proşti. N-au reuşit să înţeleagă întreaga semnificaţie a darului primit. Credeau că Cyron îi ridicase la un statut egal cu al războinicilor. Le va permite să poarte pumnal în prezenţa sa – un privilegiu rezervat nobililor şi războinicilor respectaţi. Însă asta-i şi obliga; Cyron îi putea omorî dacă dădeau greş. S-ar putea că vreo câţiva să fi înţeles asta, dar n-au luat-o în seamă. Ameninţarea lui Nelesquin făcuse ca planul lui Cyron să pară acceptabil. Nici vorbă! Am văzut ameninţarea cea mai mare. Pelut întinse mâna spre mâner. Într-un fel, i-ar fi fost mai uşor să ridice pumnalul şi să-şi deschidă vreo venă. Auzise că dacă-ţi tăiai venele nu te durea. Aici, în această încăpere imaculată, înveşmântat într-o robă albă, moartea sa ar putea fi chiar frumoasă. Mult mai frumoasă decât actuala lui situaţie. Era un ministru de 1135

rang înalt, însă doar de formă. Cyron îl izolase şi-l priponise bine. Lucrurile evoluau mult prea repede pentru a putea fi ţinute sub control, iar odată ce urzelile, pentru a căror susţinere se ostenise Pelut întreaga sa viaţă, erau distruse, nu mai puteau fi refăcute niciodată. Aşadar, asta-i. Confruntarea. Ori mă alătur lui Cyron, ori mor de propria-mi mână. Ambele opţiuni îl revoltau. Cu toate că fusese depăşit de situaţie, nu era încă înfrânt. Dacă se omora, lumea pentru a cărei conservare luptase ar muri împreună cu el. — Îmi dai două posibilităţi, Prinţe Cyron. Să mă alătur ţie, sau să mor. Pelut ridică pumnalul şi se privi cum zâmbea. Eu o văd şi pe a treia. Să lupt împotriva ta. Lumea nu poate capitula înaintea ta, nici nu-ţi poate supravieţui. Aşa că voi lupta, dintre umbre, din spatele unui zâmbet, dar voi lupta. Dădu din cap, aprobându-se. — Şi când o veni vremea, acest fier îţi va veni de hac.

1136

22 A 2-a zi, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wangaxan (Al Nouălea Iad) Jorim se îndepărtă de Nessagafel, însă eforturile sale nu aşezară nicio distanţă între ei. Desigur, celălalt zeu nu se clintise. Virukul s-ar fi putut repezi cu uşurinţă asupra lui Jorim, dar se stăpânea. Se uita la el, iar frica-i răscolea stomacul lui Jorim. — N-ai cum să scapi din acest loc, Wentoki, şi nici de mine. Nessagafel chicoti, făcând pielea lui Jorim să se înfioare. Cred că ar trebui să-ţi doreşti să fug eu. Trucul ăsta o să-mi iasă numai cu ajutorul tău. Jorim îşi miji ochii. — Vrei să distrugi tot, să-i ucizi pe toţi. — Îi asculţi pe Grija şi pe ceilalţi? Îi crezi? Zeul Viruk clătină din cap. Au toate motivele să se teamă. Mai ales Grija. A fost prima mea creaţie, ştii. Primul meu copil. L-am creat cu un singur gând, de fapt vreo jumătate de gând. Nu am fost foarte atent. Nu voiam decât un martor al creaţiei mele, iar el este ceea ce-am obţinut. Grija se prefăcu într-o grămadă cenuşie, care dispăru cu totul din privirea lui Jorim. — E…? — Mort? Nu. Atât timp cât este pomenit ca zeu, nu poate muri dea binelea. Locul său poate fi uzurpat, poate deveni obscur sau lipsit de relevanţă, dar să moară? Nu. N-am permis să se întâmple una ca asta. — Dar Quun şi Chado te-au omorât. Constelaţia care te reprezenta a fost spulberată. — Cum atacurile au continuat, asta s-a realizat cu măiestrie. Nessagafel îşi împreună mâinile. Dacă i-ai fi ajutat, s-ar fi putut să ajung atât de sfâşiat încât nu m-aş mai fi putut aduna niciodată la loc. Ştii, eşti mai puternic decât toţi ceilalţi laolaltă. Eşti cea mai 1137

complexă creaţie a mea. — Mă măguleşti? — Aici nu-i vorba de măgulire, Wentoki. Sunt limitaţi. Copiază caracteristicile animalelor obişnuite, însă tu, tu eşti un dragon. Ca om, ai călătorit destul prin lume ca să ştii că nu există dragoni şi, cu toate astea, exişti. Te-ai întrebat vreodată de ce? — Există multe creaturi mitice. — Dar niciuna nu-i zeitate, Wentoki. Nessagafel nu făcu niciun pas, însă distanţa dintre ei se micşoră. — Când am decis, prima dată, să merg şi să-mi văd creaţiile, apărând în carne şi oase, m-am transformat într-un dragon. N-am făcut prea multe vizite, însă am descoperit că Virukii şi Sothii proslăveau acea înfăţişare. Am ales-o pentru tine şi te-am transformat ca atare. Te-am făcut să ai aspectul meu. — Dar eşti un Viruk. Nessagafel ridică din umeri. — Când Virukii au devenit conştienţi, au ales să creadă că zeul lor i-a făcut după chipul său. Desigur, eu i-am făcut şi n-am simţit nicio nevoie să-i dezamăgesc. De fapt, această înfăţişare mi se potriveşte, însă o pot schimba. Virukul dispăru într-o clipă, iar în locul lui apăru un băieţel. — Iată ceva ce-ar trebui să-ţi fie mai convenabil. — N-o să mă facă să uit. — Ce să uiţi? — Că m-ai păcălit, făcându-mă să renunţ la natura mea divină. — A fost inevitabil. Băieţelul ridică mâna dreaptă şi scutură degetul mic. Un inel negru înconjură rădăcina degetului, ciupindu-i pielea. — Am folosit natura ta pentru a dezlega lanţurile care mă ţineau aici. Acest inel este singurul care mă împiedică să-mi redobândesc întreaga putere. — Te împiedică să desfiinţezi totul? Nessagafel dădu din cap. — De fapt, aşa este, însă asta n-ar trebui să te preocupe. Pe tine nam să te desfiinţez niciodată. Jorim înălţă o sprânceană. 1138

— Nu? Cum aşa? — Pentru că am nevoie de tine. Ştii de ce te-am creat ultimul? — Nu. Jorim se uita la Nessagafel şi-i asculta vorbele. Din felul în care bătrânul zeu îi împărtăşea secretele, cuvintele erau menite să-l ademenească. Flatarea, combinată cu sinceritatea şi respectul, era menită să-i adoarmă vigilenţa, şi-ar fi putut face asta dacă n-ar fi existat educaţia primită ca un Anturasi. Nenumăraţi comandanţi de nave se folosiseră de aceleaşi trucuri pentru a obţine hărţi de la el, însă Jorim nu cedase niciodată nici măcar o schiţă. — Grija, incomplet, aşa cum era, a devenit suspicios. A discutat şi cu ceilalţi şi-a uneltit împreună cu ei. Ştiam că au să vină după mine. Trebuiau să facă asta. Vechiul şi noul nu pot coexista. Aşa că te-am creat după chipul meu, să fii aliatul şi răzbunarea mea. Pentru că nu li te-ai alăturat, mi-ai permis să revin din neant. Împreună, îi putem azvârli din ceruri. Dacă m-ar fi omorât, ştii că s-ar fi întors şi împotriva ta. Dar te-am creat suficient de puternic ca să-i învingi. — Dacă-i pot distruge pe ei, te pot distruge şi pe tine. Copilul-zeu zâmbi. — Da, aşa este. Te-am pregătit să-mi fii rival. Ia gândeşte-te, Wentoki. Ai vrut atât de mult să fii ca mine căci te-am creat atât de asemănător mie. Am devenit carne şi oase, la fel şi tu. Am creat Virukii, tu i-ai creat pe Fennychi, ca să-i răpună pe Virukii. Ştiu că a fost un atac simbolic la adresa mea, dar ţi-am iertat acest exces pentru că suntem atât de asemănători. Le-am dăruit Virukilor puterea magiei, tu le-ai dat-o oamenilor. M-ai făcut să mă simt foarte mândru. Vocea i se transformă într-o şoaptă. Iar pe ei i-ai făcut foarte geloşi. Nessagafel îşi strecură mâna într-a lui Jorim, iar neantul întunecat în care se aflau se topi precum noaptea înaintea zorilor. Vegetaţie verde apăru peste tot, iar florile îşi azvârliră spre cer inflorescenţele roşii şi galbene. Spre dreapta, se întindea o palmă de junglă, asemănătoare celei din Ummummorar. La stânga, erau pădurile din Nalenyr. Pe o pajişte păşteau antilope pătate. Un ghepard dungat trândăvea pe o creangă groasă. Din depărtare se auzi trâmbiţatul unui elefant, căruia îi răspunse răgetul înăbuşit al unui leu. 1139

— Când ceilalţi vor fi înlăturaţi, Wentoki, noi vom reorganiza lumea. Ştii foarte bine că asta făceai. Tot asta făcea şi bunicul tău: recrea lucrurile de la început. Săvârşea, de fapt, lucrarea mea… a noastră. Vom face ca lumea să fie aşa cum se cuvine să fie. Tu şi cu mine, noi doi putem face asta. — Şi cum rămâne cu cei pe care-i iubesc? Chipul copilului se lumină cu nevinovăţie. — Îi vom salva! Le vom da tot ce-şi doresc. Îi vom face fericiţi, mai fericiţi decât dacă ar fi murit şi-ar fi urcat în cerul promis lor. Vom face pentru ei orice doreşti. Tot ce trebuie să faci este să înlături această mică, ultimă, piedică. Jorim se încruntă. — Cu ce eşti încătuşat? — E un fleac, de fapt. Mi-am recăpătat puterea. Mă pot duce puţin până-n ceruri, dar sunt încă ancorat aici. Nu pot ajunge în lumea reală, aşa că lucrarea mea trebuie terminată prin interpuşi. Nessagafel ridică mâna. Trage doar acest inel de pe degetul meu şiatunci mi se va împlini voia. — Mai e un lucru pe care nu-l înţeleg. Jorim îşi muşcă buza de jos. — Ce anume? În glasul lui Nessagafel se strecurase nerăbdarea. — Dacă m-ai creat după chipul tău, dacă sunt suficient de puternic ca să-i înfrâng pe ceilalţi, atunci sunt şi destul de puternic ca să te înfrunt şi pe tine. Poate chiar să te şi înving. Nu sunt eu cea mai mare ameninţare pentru tine? — Vezi? De-asta a fost perfect. Noi doi ne luptăm unul cu altul. Ne-am impus unul altuia să fim mai buni. — Dar nu te temi că, într-o bună zi, am să te detronez? Nessagafel clătină din cap. — Nu. Te-am făcut egalul meu în toate, apoi ţi-am dat ceva ce mie nu-mi foloseşte. — Ce? — Mila. Pumnul copilului se strânse, transformându-se dintr-o mână grăsuţă într-o gheară de Viruk. Nessagafel îşi înfipse ghearele în 1140

burta lui Jorim şi trase. Ţâşni sângele, iar maţele curseră. Jorim se lăsă în genunchi, grăbindu-se să-şi vâre intestinele înapoi în burtă. Palmele i se umplură cu ace de sticlă, care-i găuriră maţele. Încercă să urle, însă din pajişte se ridică o iederă cu ghimpi, găsinduşi calea până-n trupul său. Dintr-o nară îi crescu un lujer verde, apoi i se înfăşură în jurul capului, închizându-i, strâns, maxilarul. Peste tot în jurul său, pământul se unduia. Muşuroaiele de furnici erupeau ca nişte mici vulcani. Furnici roşii năvăleau în direcţia lui, precum spiţele dintr-o roată. Fiecare îi smulgea câte-o bucăţică de carne. Păsări negre zburau în cerc la înălţime. Ţipetele lor îngrozitoare îl trăsneau drept în moalele capului. Furnicile se căţărară pe iederă, năpădindu-l pe dinăuntru. Focul lor se abătu înlăuntrul său. Veninul lor îi topi ficatul, iar nectarul lor întunecat hrăni şi încurajă lujerul. Nessagafel, devenit iar un Viruk, îi aduse o mulţime de păsări în faţa ochilor. — Priveşte vulturii cât mai poţi, Wentoki. Vor veni şi-ţi vor ciuguli ochii, cât de curând. Apoi, tot ce-ai să mai poţi face va fi să zaci în beznă, simţind cum te pigulesc furnicile, bucăţică cu bucăţică. Această suferinţă va fi una rafinată şi fără sfârşit. Virukul ridică din nou mâna, iar inelul care îi încingea degetul mic părea acum alb. — Desfă-l şi-am să-ţi dau drumul. N-ai de ales. Wangaxan sau eu, Wentoki, salvează-te redându-mi libertatea. Cu cât faci asta mai repede, cu atât va fi mai bine pentru tot ce-ai preţuit vreodată. Nessagafel dispăru. Dar nu şi durerea.

1141

23 Ziua a 2-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunjiqui, Anturasixan Nirati se trezi tresărind. Urmele stăruitoare ale focului dispărură de pe mâna ei. Privi în jos. O furnică i se urca pe încheieturile degetelor. O gâdila şi râse de spaima care o trezise. Takwee, o maimuţă mică cu blană pufoasă, care stătuse sprijinită de abdomenul ei, pescui furnica de pe mâna ei şi-o mâncă. — Îmi închipui că sunt destule furnici de mâncat pe aici. Takwee se îndepărtă de ea şi începu să se scarpine prin blana aurie. Se întinse, apoi se rostogoli pe burtă. Se târî tiptil, căutând alte furnici. Îşi exagera mişcările şi aruncă o privire înapoi, uimirea luând, treptat, locul expresiei de încântare plină de aşteptări de pe faţa ei. Nirati zâmbi şi se ridică, frecându-şi mâna. În mod normal, zbenguielile micii creaturi stârneau râsul, însă Nirati nu putea ignora senzaţia de durere. Undeva, se întâmplase ceva, iar ecourile ajunseseră până la ea. Privi de jur împrejur, aproape aşteptându-se să dea de năluca fratelui ei geamăn, Keles. Îl mai văzuse şi-altă dată, aici, în paradis, în timp ce el visa. Întâlnirea avusese o consistenţă onirică şi pentru ea. Erau gemeni, iar legătura lor de sânge, ca membri ai familiei Anturasi, le permisese să comunice, cu toate că nu reuşise să facă asta până să vină în Kunjiqui. Înainte de a muri ca să intru aici. Se înfioră, iar Takwee veni în fugă s-o îmbrăţişeze. — Nu s-a întâmplat nimic rău, micuţo. Nirati avea un ton indiferent, însă nu putea ascunde minciuna. Se petrecuse ceva rău. Cineva suferea. Nu era Keles, dar era cineva apropiat ei. Ţinând-o strâns pe Takwee, Nirati se ridică şi începu să meargă spre apus. Nu conta, de fapt, ce cale alegea. Aici, în Kunjiqui, era 1142

suficient dacă-şi dorea să meargă spre vest. Intenţia o va duce întracolo, iar călătoria nu va dura decât atât cât era necesar. Se gândi imediat la Nelesquin, dar ştia că nu avea niciun fel de dureri. Îl iubea sau, mai degrabă, aşa credea ea. Sau îl iubise… De la plecarea lui spre Cele Nouă, îi era tot mai greu să-şi amintească de el. Era ca şi cum el ar fi scăzut ca importanţă pe măsură ce distanţa fizică dintre ei se mărea. — Dar, de fapt, morţii nu sunt recunoscuţi pentru imaginaţia lor. Amănuntele legate de moartea ei se evaporaseră, însă ştia că murise. Nelesquin revenise pe tărâmul celor vii, dar fusese împiedicată să-l însoţească. Asta o făcuse să se întrebe dacă iubirea lor n-ar fi trebuit să existe niciodată. Situaţia bunicului ei era un alt motiv de nelinişte. Qiro crease Anturasixanul şi, în interiorul lui, Kunjiqui, ca un sanctuar pentru ea. Nelesquin se folosise de puterile magice ale bunicului ei pentru a transforma Anturasixanul într-un pântec pentru forţele pregătite de el pentru cucerirea Celor Nouă Principate şi reunificarea im periului. Îl folosise pe Qiro din greu, uzându-l până când, în clipele sale libere, a început să construiască armate întregi din noroi, dându-le drumul pe mare. Dar bunicul ei nu era chinuit de nicio durere. Ar fi aflat asta direct. După cum el se îngrijea de ea, şi ea o făcea. Se ocupa de tot ce era abandonat în Anturasixan, inclusiv de rămăşiţele naţiunilor şi seminţiilor folosite de Nelesquin pentru a-şi alcătui armata. Dacă ceva nu ar fi fost în regulă, ea ar fi ştiut, însă singurul lucru care nu se potrivea acum era durerea. Nirati trecu de un colţ şi peisajul se transformă. Stătea pe buza unei stânci de peste un kilometru şi jumătate înălţime, holbându-se la un golf uriaş, circular. În mijlocul lui se afla o insulă; arăta total nelalocul ei, ca şi cum un bolovan colţuros, smuls de undeva, ar fi străpuns Anturasixanul. Până şi păsările de mare o ocoleau. Iar jos, peştii morţi, adunaţi într-un strat gros, erau aduşi pe plaje. Îl văzu pe bunicul ei, acolo, jos, şi-i făcu semn cu mâna. El îi răspunse, apoi, din trei paşi imposibili, apăru lângă ea. Îi zâmbi, ridicându-şi capul, lăsându-şi coama de păr alb să danseze în adierea vântului. Dispăruseră toate semnele de oboseală. În locul lor, ochii 1143

săi spălăciţi pulsau de energie. — Ce-i asta, bunicule? Bătrânul aruncă o privire spre munte de parcă ar fi uitat de prezenţa lui. — Ai auzit de Muntele Shanfa, din Moryth? Ea dădu din cap. — Spuneai că-i cel mai înalt munte de acolo. — Foarte bine. Îi mângâie părul castaniu. N-am fost mulţumit niciodată de măsurătorile înălţimii sale, făcute de Jorim. Aşa că l-am adus aici, ca să pot face asta eu însumi. — Jorim? Ea se frecă din nou la mână. — Da, întotdeauna i-au plăcut călătoriile spre sud. L-a încântat pe prinţ aducând acasă animale pentru a fi puse în cuşti, cam la fel cum mi s-a întâmplat şi mie. Qiro privi dincolo de munte, spre Cele Nouă. Cyron mai are încă de plătit pentru ceea ce ne-a făcut. Şi totuşi, le-aş fi putut îndura pe toate, dar nu şi ceea ce ţi-a făcut ţie, scumpa mea. — Bunicule… Qiro se întoarse, mângâind-o pe obraji. — Ce s-a întâmplat, Nirati? Te-am tulburat. Muntele-i de vină? Înainte ca ea să poată răspunde, făcu un gest şi muntele se scufundă, încet, în marea învolburată. — Nu, bunicule, este vorba de Jorim. Îi arătă mâna, deşi nu mai rămăsese nicio urmă vizibilă a trecerii furnicii de foc. — M-am trezit cu dureri, bunicule. Jorim e rănit. Trebuie să-l ajut. Pe faţa lui Qiro se citi furia. — Nu, copilă. Ceea ce-ai simţit tu n-a fost adevărat. Nu-i cunosc eu pe fraţii tăi mai bine şi decât tine? Nu împărtăşesc cu ei acea legătură specială, la fel şi gândurile? N-aş şti eu mai bine şi decât tine dacă Jorim ar fi rănit? — Da, dar… — Să nu mă pui la îndoială. Îşi deschise, larg, braţele. Ai uitat ce ţiam dăruit? Alţii te-au abandonat, dar eu nu. Pentru tine am construit acest paradis. Eşti chiar atât de nerecunoscătoare? Atât de puţin înseamnă darurile mele pentru tine? 1144

Nirati făcu un pas în spate. — Nu, bunicule. Te iubesc… îndrăgesc tot ceea ce-ai făcut pentru mine. La fel şi fraţii mei. Qiro râse, însă lui Nirati nu-i plăcu deloc cum suna. — N-au nicio idee despre ce-am făcut, sau despre ce pot face. N-au nicio şansă să înţeleagă. Nici fraţii tăi, nici Nelesquin, niciunul dintre ei. Chiar şi tu refuzi să înţelegi cine sunt şi ce sunt. Cu o fluturare dispreţuitoare din degete, Qiro făcu muntele să se ridice din nou din adâncurile oceanului. Cu încă un gest îi reteză vârful cu precizia cu care l-ar fi retezat o spadă invizibilă. Stânca se ridică în aer. Se transformă într-un cerc gros, care se adânci în interior, devenind o roată. Spiţele se uniră cu exteriorul dintr-un butuc concav. În el, atârna un podium, legat de muchia butucului prin spiţe subţiri şi roţi. În vreme ce roata cea mare se rostogolea prin aer, podiumul părea să stea pe loc. Pământul se cutremură când ateriză roata neagră şi începu să se rostogolească spre ei. Takwee scheună, iar Nirati căzu în genunchi. Roata gonea înainte, oprindu-se când Qiro ridică mâna. Cumva, imensa maşinărie rămase verticală, iar platforma se răsuci încet, oprindu-se. Bătrânul dădu din cap spre ea. — Ei mă cred un cartograf. Nu sunt în stare să vadă mai mult, cu toate că înţeleg mult mai multe decât ar putea să-şi imagineze. Jorim i-a adus prinţului animale şi-a scris rapoarte. Credea că nu le pot înţelege? Şi Keles, când a explorat Râul de Aur, am înţeles. Am înţeles şi cum voia să transforme râul, făcându-l navigabil pentru comerţ. Şi totuşi, toată lumea a crezut că sunt doar cel care a desenat hărţile. Mai rău, au crezut că eu conduceam atelierul unde ceilalţi făceau hărţile. Au uitat că am călătorit, că am văzut lumea. N-au îndrăznit să-şi imagineze că înţelegeam. Qiro zâmbi. Şi pentru că am înţeles-o, am putut s-o schimb. — Da, bunicule. Pleoapele lui Qiro tresăriră. — Se petrec anumite lucruri, Nirati, care nu trebuie să te preocupe. Ar trebui să n-ai nicio treabă cu ele, dar eu nu pot. Am de gând să te las aici. Trebuie să mă întorc în Cele Nouă şi să îndrept 1145

lucrurile. — Îl vei opri pe Nelesquin? — Oh, nu, n-am niciun chef să fac asta. Nelesquin al tău e valoros, şi-am de gând să-l folosesc. Nirati îl privi. — Nu înţeleg, bunicule. Nelesquin s-a folosit îngrozitor de tine. Erai… — Înfrânt? Zdrobit? Bătrânul dădu din cap. Îmi amintesc asta, dar vag. Pe-atunci, nu eram chiar eu însumi. Însă nu mă aştept să înţelegi. — Nu, bunicule. — Dar, oricum, mă aştept să mi te supui, pentru ca familia Anturasi să-şi ocupe locul cuvenit în istorie. Ea dădu din cap. — Da, bunicule. Mă voi supune. Ce vrei să fac? — Nimic, copilă, absolut nimic. Qiro se aplecă şi-o sărută pe frunte. Ştiindu-te aici, în siguranţă, voi avea liniştea de care am nevoie pentru a mă ocupa de ceea ce mă aşteaptă. O să faci asta pentru mine, Nirati? — Da, bunicule. — Foarte bine. Îţi mulţumesc. Zâmbi. Aşteaptă întoarcerea mea, copilă, şi totul va fi bine. Qiro se întoarse şi se înălţă în văzduh. Cu părul lung, alb, unduindu-se şi roba albă fluturând, se aşeză pe platforma din centrul roţii. Aceasta se smulse din loc, apoi se răsuci, înclinându-se. Nirati se temu ca nu cumva să cadă şi bunicul ei să fie strivit, dar se îndreptă singură şi se lansă de pe stâncă. Sări în picioare şi se repezi la marginea stâncii. Roata căzu pe la jumătatea drumului. Zguduitura o aruncă înapoi în genunchi. Roata ricoşă şi fu azvârlită în apă. Continuă să se rostogolească, trecând de muntele decapitat, apoi se scufundă în valuri. Îşi duse mâna la gură. Bunicul ei se va îneca. Sau poate că nu? Era limpede că el nu credea că s-ar afla în primejdie. Totuşi, să călătoreşti din Anturasixan spre continent, rostogolindu-te într-o roată pe fundul oceanului, ar fi însemnat moarte sigură pentru orice om. — Dar nu mai este om. 1146

Nirati se zgribuli, iar Takwee o îmbrăţişă strâns. Mângâie blana animalului, sperând că îi va capta căldura, dar nu reuşi. Apoi, ceva o arse la picioare. O altă furnică de foc – însă mult mai mare, şi de culoare arămie – trecea peste piciorul ei. Mandibulele sale se închiseră, rupându-i din piele. Nirati o strivi cu palma. Se ridică şi se retrase de pe marginea stâncii. Când roata izbise pământul, se deschisese o fisură, iar furnicile arămii năvăleau din ea. Deja devorau peştii morţi. Durerea începu să scadă şi sângele să se usuce, dar prezenţa lui Jorim, care se infiltrase în ea, se intensifică. Durerea era a lui. Ar fi vrut să urle în locul lui, dar nu putea. Se simţea frustrată, însă ştia că era cel mai bine aşa. Dacă ar fi dat glas suferinţei lui, asta ar fi înnebunit-o. Dar, în timp ce Nirati se îndepărta de stâncă, un lujer cu ghimpi i se înfăşură de gleznă. Lujerul se făcu tot mai gros, apoi se strânse. Ghimpii îi străpunseră carnea. Takwee sări din spatele ei şi smulse planta din rădăcini, azvârlindo cât colo, însă lujerul îşi înfipse din nou rădăcinile în pământ şi începu să crească iar, îndreptându-se spre Nirati. Maimuţa scheună îngrozită, întinzându-şi spre ea labele însângerate. Femeia luă creatura în braţe, mângâindu-i blana, impunându-şi să nu intre în panică. — Acest loc e al meu. Este paradisul meu. Desenă prin aer, cu degetul, o semilună. Bucata de stâncă decupată de gestul ei se desprinse şi alunecă în ocean. Mătură cu totul furnicile de foc şi lujerul. Mătură totul, în afară de senzaţia de durere a fratelui ei. Nirati privi în direcţia unde dispăruse bunicul ei. — N-ai simţit durerea lui Jorim pentru că nu poţi, bunicule. Eu sunt mai aproape de el acum. Sunt moartă. Aparţin Lumii Subpământene, şi acolo-i legat Jorim. Se întoarse cu spatele la ocean şi o luă din loc. Nu-i trebuiră mai mult de o duzină de paşi înainte să cotească la dreapta şi să ajungă la destinaţie. Takwee o zbughi imediat, ţipând încântată. Creatura se târî până la marginea iazului alimentat de pârâu şi privi cum peştişorii sclipeau în străfulgerări aurii şi argintii sub umbra ei. 1147

Takwee dădu ocol iazului, ca să n-aibă soarele în spate, însă Nirati rămase pe loc, umbra ei străpungând suprafaţa ca de oglindă a apei. — Din aceste adâncuri a ieşit Nelesquin. N-am nicio îndoială că şi eu am intrat în Kunjiqui prin acelaşi portal. Scrută apa scăpărătoare şi iazul începu să sece. Apa săpă un tunel în pământ. Peştii se zbăteau. Firişorul curgător al izvorului se prelingea în jos pe un mal. Tunelul se căsca, adâncindu-se în beznă. De-acolo se înălţa o duhoare fetidă, mirosind mult mai rău decât peştii morţi. Takwee se trase, încet, înapoi de la gura tunelului. Nirati zâmbi. — Vreau să cobor acolo chiar mai puţin decât tine, însă n-am de ales. Fratele meu suferă, şi nu pot îngădui aşa ceva. Maimuţa mai făcu un pas înapoi. Nirati râse. — Înţeleg ceea ce fac, Takwee. Cu toate că sunt moartă, nu sunt proastă. Plecăm să asediem Cele Nouă Iaduri şi nu vom pleca singure.

1148

24 Ziua a 4-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kelewan, Erumvirine Ca o completare, lui Nelesquin îi trecu prin minte că lăsarea soldaţilor răstigniţi pe meterezele cetăţii s-ar putea să nu ofere oaspeţilor săi o impresie corectă asupra Kelewanului. Totuşi, dacă vreunul dintre vanyeshi îi observase, nu avu nicio reacţie. Traversaseră Marea Întunecată şi apoi înaintaseră pe Râul Verde, trăgând apoi la cheiuri fără multă pompă. Docherii îşi dăduseră seama că nu se potrivea ceva, când o navă venise în aval mai repede decât ar fi putut-o purta curentul, şi asta fără vâsle, pânze sau animale de tracţiune la vedere. Majoritatea fugiseră, făcând semnul cercului, pentru a ţine vrăjile la distanţă, însă un suflet brav adusese la palat vestea sosirii navei. Nelesquin plecă imediat spre docuri, dar fără să se grăbească. Nu era bine pentru el să se arate nerăbdător, cu toate că, de fapt, era. În pofida trecerii anilor, Kaerinus părea neschimbat. Nelesquin se întreba cum îi tratase timpul pe cei care aşteptaseră împreună cu el în Pustietăţi. Primul dintre vanyeshi părăsi nava sărind peste brâurile de acostare, ca să aterizeze ghemuit pe chei. Nu părea să fie altceva decât un schelet, cu oasele învelite în argint. Pe metal fuseseră gravate peceţi fine şi tot felul de simboluri. Creatura – Nelesquin o putea considera om doar cu mare greutate – avea aproape doi metri şi jumătate în înălţime, iar o a doua pereche de braţe, ca nişte bice, i se desfăşuraseră de la spate. Un snop de filamente argintii, delicate, i se ridicau pe craniu precum moţul unui războinic, iar pe spate i se încrucişau două săbii lungi. Singurul lucru identificabil la el era faţa. O mască metalică luase locul cărnii, dar se comporta cu o fluiditate realistă. Creatura zâmbi şi păşi, încet, înainte. Când ajunse la o distanţă respectuoasă, de 1149

câţiva zeci de paşi, de Nelesquin, se lăsă într-un genunchi şi făcu o plecăciune adâncă, menţinând-o pentru foarte mult timp. Nelesquin zâmbi. — Ridică-te, Pravak Helos. Fii binevenit în Kelewan. Capul bărbatului din metal se ridică. — Sunteţi zorii de după o noapte îngrozitoare, Alteţă. Am sosit cât am putut de repede. — Şi sunt bucuros că vă aflaţi aici. Nelesquin privi dincolo de el, spre nava care se legăna la chei. — Câţi sunteţi acolo? Uriaşul îşi plecă din nou capul. — Şaptezeci şi doi. Am fost mai mulţi, însă unii dintre noi nu au supravieţuit călătoriei. Nelesquin se uită spre Kaerinus. — Vezi ce poţi face pentru ei. — A trecut mult timp, frate. Pravak îi zâmbi lui Kaerinus. Mulţi trebuie să fie duşi în braţe. Dacă-i duceţi în cercul de lângă oraş, se vor înzdrăveni. În forma în care suntem, avem nevoie de magia nestăpânită. Kaerinus zâmbi, apoi se îndreptă înapoi spre poartă, pentru a aduna cărăuşi şi alte ajutoare. Pravak se ridică şi privi cu jind spre micul cerc de piatră din apropierea porţii oraşului. — Aş putea să vă mai deranjez, Alteţă? Nelesquin zâmbi şi deschise calea spre cercul de piatră. Pravak păşi peste micul cerc din piatră albă şi surâse cu satisfacţia cuiva care intra într-o baie caldă. — În călătoria pe râu în jos, ne-am oprit în câteva orăşele, însă aveau prea puţină magie captivă în cercurile lor ca să ne fie de folos. Aproape că am reuşit la Dreonath, pentru că acolo este stocată destulă magie, însă nu ne-am îngăduit nicio întârziere. — Mi-aţi anticipat nevoia. — Circumstanţele ne-au forţat să acţionăm. Nu-ţi mai aminteşti de Tolwreen, Alteţă, cu toate că ai fost venerat acolo, de veacuri, ca un zeu. Ne-am străduit să ne menţinem numărul, ca să ne putem alătura ţie când va fi vremea. Am evitat orice contact, însă Vulturii Negri Turasyndieni ne-au descoperit. Din moment ce te-ai aliat cu ei 1150

în trecut, am pus la punct propria noastră alianţă. Cu mai puţin de o lună şi jumătate în urmă am ajuns la un acord. Vulturii Negri şi aliaţii lor se pregătesc deja să atace Deseirionul. Nelesquin se încruntă. — Cu ce preţ? — Vor Deseirionul. — Ha! N-am să le cedez niciodată acea parte a Imperiului. Eşti de acord cu asta? — Da, Alteţă. Carnea de metal a lui Pravak se curbă într-un zâmbet. Noi n-am avut nicio intenţie de a le permite să-l păstreze. Prinţul Pyrust, din câte-am putut afla, este cel mai capabil lider militar în viaţă. Am vrut să-i distragem atenţia. Prinţul aprobă. — Pyrust a fost cel mai bun. E mort acum. Pravak clătină din cap. — Vulturii Negri n-au cum să fi ajuns încă în Deseirion. — N-a murit în Deseirion, ci aici. L-am omorât cu mâna mea. Nelesquin îşi trecu palma peste cap. Dar spune-mi, cum aţi aflat de Pyrust şi de starea lucrurilor în Cele Nouă? — Prin Pustietăţi sunt tot felul de rătăcitori care ne povestesc multe. I-am mai folosit noi şi înainte. Furia săpă brazde adânci pe faţa lui Pravak. Unul dintre ei era un om numit Ciras Dejote. Avea spada pe care o purtase fratele nostru, Jogot Yirxan. L-am primit cum se cuvine, iar el ne-a povestit o mulţime de lucruri despre lumea de dinafară. Noi l-am considerat reîncarnarea lui Jogot, văzând în sosirea lui un semn că reîntoarcerea ta era iminentă. Apoi ne-a trădat şi aproape că ne-a distrus alianţa cu Vulturii Negri. Ba chiar mai rău, credem că el şi însoţitorii săi o caută pe Împărăteasa Cyrsa. Nelesquin îşi puse un picior pe marginea cercului, apoi se aplecă în faţă, sprijinindu-se pe genunchiul său ridicat. — Cyrsa-i în Moriande. Pyrust i-a fost general. Trupele mele l-au înfrânt şi se pregătesc să asedieze Moriande. Voi pleca într-o săptămână, iar tu mi te vei alătura. Toţi cei care se pot deplasa vor veni cu mine. Pravak dădu din cap. — Cum aţi…? 1151

Nelesquin se scotoci prin robă şi scoase o pungă din piele neagră. — Pietrele m-au prevenit. Ele mă avertizează asupra multor lucruri. Omul din metal râse. — Şi eu care credeam că vă bizuiţi mult prea mult pe ele. V-au servit bine. Pravak se uită înapoi spre barjă, iar Nelesquin îi urmări privirea. Doi dintre vanyeshi – unul extrem de sfrijit, iar celălalt cu un trup omenesc grefat pe cel al unui scorpion metalic – coborau de pe navă o cutie mare, din lemn. Scorpionul o căra pe spate, în vreme ce celălalt se mişca, repede, de la stânga la dreapta, sprijinind-o. Cel nervos se calmă considerabil odată ce ajunseră pe teren solid şi cutia nu mai putea să cadă în râu. Lui Nelesquin i se uscă gura. — Atunci, asta-i, nu? Fără să mai aştepte răspunsul, scutură pietrele în pungă, apoi o deschise şi privi înăuntru. — Cât pe ce, cât pe ce. — După cum doriţi, Alteţă. Prinţul dădu din cap şi pe faţă-i apăru un zâmbet forţat. — Kaerinus, veghează ca această cutie să ajungă la palat, în locul pregătit de noi. Vrăjitorul făcu o plecăciune adâncă. — După cum îţi este voia, Stăpâne. Pravak se încruntă şi-şi coborî glasul: — Kaerinus arată ciudat, Alteţă. Nelesquin dădu din cap. — A petrecut multă vreme departe şi şi-a însuşit unele obiceiuri bizare. Totuşi, este la fel de loial ca întotdeauna. Şi-acum explică-mi cum se face că aţi fost înşelaţi de cineva care purta sabia lui Yirxan. — El şi însoţitorii săi au omorât câţiva jefuitori care pângăreau mormintele pentru praful osemintelor. Au arătat respect pentru morţi. L-am testat şi este Jogot reîncarnat. Nu aveam de unde să ştiu că ne va trăda. — Nu, desigur că nu. Nelesquin zâmbi încet. S-a întors şi repetă trădările de dinainte. Ştiam că în rândurile noastre se află o iscoadă, 1152

Pravak, iar acum ştim şi cine-a fost. — Nici nu m-aş fi gândit că Jogot a fost. L-am interogat personal şi nu l-am suspectat niciodată. — Şi Kaerinus a făcut la fel, şi eu. A fost bun, însă n-a reuşit să mă distrugă atunci, iar acum n-a reuşit să ne nimicească nici cauza. Nelesquin îşi bătu camaradul pe umăr. — Nu te mai gândi la asta. Eşti aici acum. Nu mai avem de ce ne teme. Cei doi vanyeshi îşi zâmbiră şi se întoarseră să privească plecarea de pe navă a camarazilor lor supravieţuitori. Erau atâţia care de-abia se mai puteau mişca. Nelesquin era şocat de câţi dintre ei ar fi putut fi căraţi pe braţe şi de copii, atârnând ca nişte păpuşi de cârpă. Aceşti oameni fuseseră, cândva, o companie mândră de vrăjitori şi războinici şi puţine lucruri i-ar fi putut înspăimânta. Vrăjile deveniseră felul lor de a fi, pentru mulţi dintre ei erau viaţa. Dar când o să îi arunc în bătălie, vor învinge tot ce-i în faţa lor. Cyrsa n-are nimic asemănător. Îi vor zdrobi trupele, iar imperiul va fi returnat stăpânului său de drept. Nelesquin dădu din cap. — Va fi bine să luptăm iar împreună, nu? Pravak nu răspunse imediat. Privea, insistent, dincolo de Nelesquin şi se ridică încet, trăgându-şi săbiile din teacă. Nelesquin se întoarse şi urmări privirea lui Pravak, înspre răsărit. Ceva uriaş şi de culoare neagră se rostogolea de-a lungul râului, o roată de o mărime inimaginabilă. Copacii pocneau şi se prăbuşeau în vreme ce se apropia tot mai mult. Oamenii şi animalele fugeau din calea ei, apoi se întorceau, privind-o fix în vreme ce se rostogolea mai departe. Roata încetini, apoi se opri la picioarele celui mai îndepărtat doc. Omul din mijlocul ei coborî, plutind spre pământ. Nelesquin simţi fiorii magiei. Pravak îi simţi şi el, cât se poate de clar, şi se îndreptă de spate, ca şi cum s-ar fi însufleţit brusc. Nelesquin îl recunoscu pe Qiro, dar era ceva schimbat la el. Şi el, de asemenea, părea odihnit şi cu câţiva ani mai tânăr. Vine de parcă s-ar alătura egalilor săi. Qiro făcu o plecăciune, dar nu prea adâncă şi nici nu o menţinu suficient de mult. În timp ce se apropia, făcu un semn cu capul spre 1153

Pravak. — Se pare că a trecut o veşnicie de când ne-am întâlnit ultima oară, dar nu se poate să fi trecut mai mult de cincizeci şi patru de ani. Sunt Qiro Anturasi. Faţa lui Pravak deveni mai animată. — Nu te-aş fi recunoscut, dacă nu era vocea. Acesta-i Prinţul Nelesquin, stăpânul meu. Alteţă, Qiro Anturasi a jucat un rol important în reîntoarcerea voastră. Nelesquin ridică o mână. — Ştiu deja, Maestre Anturasi, mulţumesc. Qiro, nu mă aşteptam să vii pe aici. — Circumstanţele s-au schimbat, Prinţe Nelesquin. Prezenţa mea este necesară. Qiro zâmbi, păstrând un ton neutru: Te pregăteşti să cucereşti Nalenyrul. Fără mine, invazia voastră va da greş. — Ai uitat de trupele pregătite de noi, prietene? Durranii au înfrânt deja o armată nalenyriană şi deseiană. Agitaţia de pe chei l-a împiedicat pe Qiro să răspundă. Pământul de sub roata de piatră începu să se scufunde, iar roata se înclină. Rămase o clipă în echilibru, apoi se răsturnă. Roata se prăbuşi, lovind docul, aprinzându-l şi transformând în aşchii o veche barcă pescărească. Se prăvăli în râu, trimiţând valuri mari, care măturară malurile, ridicând ambarcaţiunea vanyeshilor şi aşezând-o la capătul docului. Nelesquin se încruntă. — Roata blochează jumătate de râu. Te rog, ia-o de acolo. Qiro dădu din cap. — Bineînţeles, Alteţă. Cartograful se întoarse şi-şi scoase un picior din sandală. Desenă cu degetul mare o linie dreaptă, apoi un meandru, urmat de o altă linie dreaptă. Desenă aceleaşi lucruri la vreo cincisprezece centimetri distanţă de râu, paralel cu primele. Vraja trosnea prin văzduh. Un foc albastru dansă peste oasele din argint ale lui Pravak. Unii dintre vanyeshii somnolenţi zvâcniră şi se zbătură ca şi cum ar fi fost stropiţi cu câte-o găleată de apă rece. Vraja-i urzică pielea lui Nelesquin. Îşi înfipse unghiile în propriile sale palme pentru a se împotrivi dorinţei de a se scărpina. 1154

Râul Verde, de trei sute şaizeci de metri lăţime şi douăzeci şi şapte adâncime, se mişcă în albia sa. Viteza apei crescu, săpând în malul sudic. Docul pentru bac fu luat la vale. Magaziile se surpară, iar resturile începură să curgă în aval. Oamenii se repeziră afară din case cu câteva clipe înainte ca acestea să fie luate de râu. Apa reveni la mal bolborosind înnămolită, cu peştii la suprafaţă, legănându-se încet înainte de a fi absorbiţi înapoi. Centimetru cu centimetru, metru cu metru, râul îşi schimba cursul. Dacă la sud inunda, în nord lăsa totul uscat. Ambarcaţiunea vanyeshilor alunecă de pe doc şi ajunse să se odihnească în mijlocul peştilor care se unduiau şi al pilonilor acoperiţi cu mâl, aflaţi la mai bine de trei metri sub nivelul docurilor. Copiii au luat-o la goană, nepăsători la strigătele părinţilor lor, să scoată peşti din râu şi să caute comorile pierdute. Ici-colo zăceau oase de oameni şi cai, sau ale altor animale, înecaţi în inundaţiile de primăvară sau azvârliţi în râu pentru ascunderea unor omoruri. În cele din urmă, apa trecu dincolo de roata de piatră şi continuă să curgă spre est, spre ocean. Râul se linişti. Peştii putură să înoate din nou, după ce aluviunile se aşezară. Pe malul celălalt se mai surpă o magazie, însă râul nu mai muşcă din sol. Qiro se întoarse spre prinţ. — Ar trebui să-i pui să facă o grădină aici. Nămolul e roditor şi grădina ar prospera. Nelesquin clătină încet din cap. — N-am vrut altceva decât să muţi roata. — Ştiu, zâmbi Qiro. Însă eu am vrut să mut râul. — Dar pentru ce? — E simplu, Prinţe Nelesquin. Imperiul este al tău, însă lumea-i a mea. — Aceasta ar putea însemna, Maestre Anturasi, că nu-mi mai eşti de niciun folos, nici cauzei mele. — Mai deloc, Prinţe Nelesquin. Qiro râse nepăsător. Se duse între două grămezi de prundiş şi trasă cu călcâiul un şanţ care să le unească. — Iată, îţi mai fac un serviciu. S-ar putea să nu crezi asta acum, dar vei vedea. Zâmbetul cartografului se lăţi şi mai mult. Acum, hai 1155

să discutăm despre invazia asta a ta şi despre cum am s-o fac să reuşească.

1156

25 Ziua a 6-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wentokikum, Moriande Nalenyr Ultimul lucru pe care mi-l doream era să mă înfăţişez Împărătesei în fruntea unei armate înfrânte. Nu crezusem că o să pierd bătălia. Trupele mele şi cu mine n-am putut-o salva. Am ştiut asta, la fel şi ei. Totuşi, încă mă simţeam responsabil. Deshiel Tolo, Pasuram Derael şi căpitanul Luamel au preluat comanda armatei noastre. Au reorganizat-o, i-au adunat pe dezertori şi-au folosit jalnica noastră cavalerie pe post de cercetaşi. Cavaleriştii s-au desfăşurat spre sud, pentru a verifica până unde înaintase inamicul. Dintr-un motiv oarecare, kwajiinii nu păreau interesaţi să-şi impună avantajul, însă niciunul dintre noi nu era înclinat să se ia după aparenţe. Doar ceva peste o sută şaizeci de kilometri îi despărţeau de Moriande. Ar fi putut ajunge acolo într-o săptămână. Nu erau destui kwajiini ca să înconjoare şi să izoleze Moriande, aşa că asediul va fi unul murdar. Numai simpla lor prezenţă va provoca panică. Era lesne să-ţi imaginezi ţipetele refugiaţilor fugind spre nord. Spre Moriande au fost trimişi soli, cu veştile rele. Din cei patruzeci şi patru de mii de războinici pe care i-am avut la Tsengui, mai supravieţuiseră doar o treime. Trupele deseiene din prima linie înregistraseră majoritatea pierderilor. Supravieţuitorii – cu precădere cavalerişti – s-ar putea să fie morţi şi ei. Prinţul lor căzuse. Cu toate că nu l-ar fi putut salva, îşi închipuiau cu toţii că ar fi putut face asta, iar moralul lor era la pământ. Dacă mai era vreo speranţă pentru Moriande, va trebui să refacem acel moral. Le-am canalizat atenţia pe răzbunare. Le-am spus că dacă Prinţul Cyron i-ar fi crezut zdrobiţi, iar fi trimis acasă. N-ar mai fi avut nicio şansă să-l răzbune pe iubitul lor Pyrust. De asemenea, m-am folosit şi de dispreţul lor pentru 1157

molâii din sud pentru a le reaprinde mândria. Ne vor arăta nouă, tuturor, cum luptau adevăraţii războinici, şi vor dobândi astfel nemurirea. Recruţii deseieni erau doar puţin deasupra vitelor. Majoritatea şiau abandonat armele şi armurile în timpul retragerii. Au fost reduşi la o masă de mizerabili istoviţi, înspăimântaţi, care mărşăluiau spre nord prin teritoriul duşman. Moralul lor a fost complet dărâmat. Şoimii supravieţuitori n-aveau decât dispreţ pentru ei. Şi repudiaţi şi de propriul lor popor, nu mai aveau pentru ce să trăiască. Nu mai voiau decât să plece acasă. Numai că nu-i puteam lăsa să facă asta. Odată ce ajungeam în Moriande, vor fi reînarmaţi sau folosiţi la muncă forţată. Vreo câţiva s-ar putea să mai vadă Deseirionul, însă foamea crâncenă a războiului făcea ca acest lucru să fie îndoielnic. Virinienii şi ai mei xidantzu erau în cea mai bună formă dintre toţi. Mai luptaseră cu kwajiinii şi supravieţuiseră. Nu împărtăşeau acelaşi dispreţ pentru ceilalţi. Am selecţionat ofiţeri din rândurile trupelor din Tsatol Deraelkun şi i-am impus recruţilor deseieni. Acest lucru a creat o structură suficientă pentru ca dezertările să scadă, iar moralul recruţilor a început să crească. Am ales o vale aflată la vreo doisprezece kilometri de Moriande, pentru a găzdui, temporar, armata, apoi am luat-o înainte, ca să mă întâlnesc cu Împărăteasa. Reînarmaţi, îmbrăcaţi şi hrăniţi, vor arăta mult mai bine la intrarea în capitală. Cu toate că eram obosit, doar la vederea Oraşului Alb m-am însufleţit. Strălucea, cu turnurile sale înalte, rămase intacte. Mi-am strunit calul, trăgând de frâu, şi m-am uitat concentrat, întrebândumă ce-ar face Nelesquin – ori kwajiinii – cu priveliştea asta. Apoi, trei bărbaţi au ieşit din pădure. Nici măcar nu trecuse un an de când fusesem oprit tot acolo. Înapoi, înainte să fi început toate acestea. Înapoi, înainte de a fi aflat cine sunt. Cel mai masiv păşi înainte. — Pe drumul ăsta se plăteşte ca să treci, prietene. — Sânge sau aur? — Sigur mai degrabă ai plăti în aur decât în sânge. Am ridicat din umeri şi m-am mişcat în şa. 1158

— Am ucis oameni ca voi aici, pe acest drum, chiar aici, încă dinainte de Vremea Gheţii Negre. Doi dintre ei au izbucnit în râs, însă cel de-al treilea şi-a strâns pumnii în spatele şalelor. Am aruncat o privire înapoi, peste umărul stâng. — Peste câteva zile, pe acest drum va veni o armată, să distrugă Moriande. Puteţi pleca acum spre Moriande, şi să vă faceţi folositori, sau puteţi muri aici. Căpetenia râse din nou şi privi la cei doi tovarăşi ai săi. Unul râse laolaltă cu el, însă celălalt continua să-şi ţină mâinile la spate. Liderul se încruntă spre omul său. — Ce-i cu tine? — Mama mea se află în Moriande. Blazonul cu peştişorul auriu de pe roba lui licări când se legănă de pe un picior pe altul. — Dacă spune adevărul… — Minte, ca să-şi scape pielea. — Dar am văzut armata îndreptându-se spre sud. — Era Pyrust, şi n-are decât să se ducă învârtindu-se. Să domnească în Kelewan. N-o să se mai întoarcă niciodată pe aici. M-am îndreptat în şa şi m-am uitat spre Peştele Auriu. — Vino la Moriande. Caută-mă prin Serrianul Jatan. Am să-ţi dau ceva cinstit de lucru… Celălalt slugoi, care purta un blazon cu un câine aşezat, probabil furat de la vreun dezertor helosundian, mă privi. — Pot să vin şi eu? — Grăbeşte-te. I-am zâmbit căpeteniei. Veniţi spre Moriande, sau facem ca drumul să fie mai puţin însetat? Însoţitorii săi se depărtară de el, lăsându-l singur. Mâna-i coborî pe mânerul sabiei. — Nu mi-e teamă de tine. — Tremurul din glasul tău sugerează altceva. — Nu mi-e frică de tine. Sunt îngrijorat pentru mama mea. Îşi înălţă fruntea. L… locuieşte tot în Moriande, cred. — Bine. Aşteptaţi aici armata mea. Întrebaţi de Ranai Ameryne. Ea vă va conduce în Moriande. Dunos te va duce la Serrianul Jatan. Ne 1159

vedem acolo. Cei trei se aşezară în şir şi făcură o plecăciune. Le-am întors plecăciunea şi mi-am văzut de drum. Pe doi dintre ei îi voi revedea. Asta mă bucura, însă doar până ce au dispărut în pădure. Peste o lună, niciunul dintre ei nu va mai fi în viaţă. De fapt, mă îndoiam că Moriande va mai exista peste o lună. Prinţul Cyron m-a primit în sala tronului din Wentokikun. Arăta altfel decât atunci când îl văzusem ultima dată, şi nu era numai mâneca pe jumătate goală. Slăbise şi era tras la faţă, ca un om care dormise prea puţin. Totuşi, ochii săi albaştri aveau încă o agilitate iscoditoare care îi dezvăluia ascuţimea minţii. Mi-a făcut semn să înaintez şi-a venit să mă salute pe la jumătatea covorului roşu. — Ştiu că nu pe mine voiai să mă vezi, dar trebuia să te întâlnesc. Eşti gata să conduci apărarea oraşului? — În niciun caz. — Poftim? — Nu mă pricep deloc la apărarea în asediu, Înălţimea Voastră. Voi fi pe metereze, luptând cu kwajiinii, dar dacă aş fi avut vreo calitate de a rezista în asedii – sau vreo înclinaţie spre această artă – aş fi murit în Kelewan. Cyron se holbă la mine. — Dar ai fost Comandantul Gărzii Personale a Împăratului. — Aţi uitat. A murit. Asta nu-i deloc cine ştie ce recomandare. A zâmbit. — Ţi-am trimis cel mai bun om pentru asta. Contele Jarys Derael. — Da, dar e… — Olog? M-am încruntat. — Trupul îi este vătămat, dar nu şi mintea. Trebuie să aveţi o evaluare a acestei situaţii. Faţa lui Cyron se făcu vânătă. — Bine ţintit. I-am trimis informaţii. L-am luat în râs, de când i-ai cerut să vină aici. M-am gândit că… în fine. Am să mă consult cu el. — Şi veţi acţiona conform planurilor sale? 1160

Prinţul izbucni în râs. — Da. Nu mai trebuie să-mi răsuceşti şi singura mea mână. — El va şti cum să-i înfrângă. — Ce s-a întâmplat cu Pyrust? — Mort, probabil. Nu ştiu. Am trimis o solie, oferind o răscumpărare pentru el. — Şi Vroan? — A supravieţuit. Nu mi-a plăcut de el, aşa că n-a beneficiat de aceeaşi curtoazie. — Păcat. Am fi putut păstra o găleată de pişat de cal, cald. Cyron oftă. Plănuisem să te monopolizez, ca să examinăm informaţiile şi cifrele, dar am să las asta pe seama Contelui Derael. — Mă interesează, dar… Prinţul dădu din cap. — Te aşteaptă în sanctuar. Speră că nu eşti supărat pe ea. — De ce-aş fi? — Sunt unele lucruri, Maestre Soshir, pe care numai Împărăteasa le cunoaşte. Cyron zâmbi. N-ar fi mai bine să n-o laşi să aştepte? Sanctuarul palatului uşura uitarea ororilor dinspre sud. O vegetaţie luxuriantă se întindea pe mai mulţi acri, plantele fiind aduse de peste tot din Cele Nouă. Florile smălţuiau copacii, iar din crengi atârnau fructe dulci pe care nu le mai văzusem de foarte multă vreme. Vegetaţia bogată înăbuşea gălăgia de dincolo de ziduri. Urletele animalelor exotice răzbăteau prin junglă, iar, dacă nu ar fi existat cărările din piatră albă aş fi putut să mă cred pe undeva, prin cine ştie ce coclauri din Ummummorar. Parfumul unei flori, paryssa, mi-a readus amintiri care m-au purtat şi mai departe. Am zâmbit, şi m-am afundat şi mai mult în sanctuar. Pierdut în amintiri, am văzut doar puţin din el. Absorbit de propriami încântare, chiar că nu-mi mai păsa de nimic. Prima dată am văzut-o pe Cyrsa în Kelewan, într-un bordel elegant numit Casa Fecioarei de Jad. Clădirea imensă, dreptunghiulară, avea o grădină în curtea interioară foarte asemănătoare cu sanctuarul prinţului. Am petrecut noaptea cu o femeie recomandată de Nelesquin; gustul său la femei a fost, întotdeauna, unul de apreciat. 1161

Mă trezisem şi intrasem în grădină foarte devreme, înainte ca soarele să fi apucat să evapore roua. Din adâncul desişurilor, am auzit chicoteli de fetişcană şi pocnetul beţişoarelor. Cărăruia din grădină se termina într-un cerc din bucăţele de marmură. Două tinere se distrau cu exerciţii de scrimă. Pe atunci, Paryssa avea părul roşcat, iar ochii ei argintii scăpărau puternic. Dădu ocol celeilalte fete, încolţind-o, apoi lovi rapid. Adversara ei ţipă, apoi trecu în fugă pe lângă mine, sugându-şi degetele. N-am putut decât să zâmbesc, uimit, iar Paryssa m-a văzut, a făcut o plecăciune, apoi a adoptat o postură menită să fie al patrulea Tigru. Ce ciudat mi s-a părut ca ea să se antreneze de plăcere, când ar fi putut lupta cu pricepere. M-am ataşat de ea imediat. În timpul liber o învăţam pe Paryssa despre meşteşugul spadei, răsfăţând-o, lăudând-o. A introdus în dans ceea ce-o învăţasem, spre încântarea războinicilor. Şi ei, ca şi mine, au ajuns să se bucure de prezenţa ei în toate felurile. Apoi, la îndemnurile lui Nelesquin, am adus-o şi i-am dat-o în dar tatălui nostru, Împăratul. Am intrat într-un luminiş presărat cu marmură şi mi s-a strâns inima. Stătea nemişcată, cu spatele la mine, purtând un băţ din salcie. Am lăsat pietricelele să scrâşnească sub paşii mei, însă nu s-a întors. Doar capul i s-a plecat puţin, apoi a privit cu timiditate în urmă; rămăsese aceeaşi fetişcană, cu toate că nu ne mai văzusem de atâta amar de ani. — Crezi, Maestre Soshir, că ai putea veni să mă iubeşti din nou? I-am făcut o plecăciune adâncă, după cum se cuvenea faţă de o Împărăteasă, şi-am rămas cu capul plecat, aşa cum se cuvenea celei care îmi cucerise inima de atât timp. Mi-am îndreptat, încet, spatele. — Întrebarea ta sugerează că aş fi încetat să te mai iubesc. Se întoarse cu faţa spre mine. Purta o robă albă, tivită cu verde. Pentru brodarea coroanelor, pe piept, spate şi mâneci se folosise un fir negru. Acelaşi fir făcuse dungile de pe tiv, iar la capetele cingătorii închipuise tigri la vânătoare. Privirea ei deschisă îmi cercetă faţa. Ochii ei mijiţi trădau îngrijorarea. Am aşteptat, fără să reacţionez, lăsându-mă cercetat pe îndelete. N-aveam nicio idee ce anume căuta, însă nu părea să fi găsit. Mi-a zâmbit, răsucind într-o doară bastonul din mână, apoi mi-a întors 1162

spatele şi începu să se afunde tot mai adânc în sanctuar. O zvâcnitură din creanga de salcie mă invită s-o urmez. — Cum să mă adresez ţie, Alteţă? Răspunzi la numele dat de tatăl meu, sau… — Sau am luat obiceiul de a-mi schimba numele, aşa cum voi, războinicii, faceţi adesea? Se răsuci şi mă bătu, în joacă, cu băţul. Aici poţi să-mi spui cum vrei, dar la curte trebuie respectat protocolul. Şi cum să mă adresez eu ţie? — Cred că revenirea la Virisken Soshir îl va deranja cel mai mult pe duşmanul nostru. — Deci e Nelesquin? — L-am văzut la Tsatol Deraelkun. — Mormântul l-a învăţat ceva, cât de cât? Am prins băţul la următoarea sa trecere şi-am atins-o pe nas cu vârful. — Este la fel ca întotdeauna: arogant şi încrezător. De asemenea, pare să fie cumva mai înţelept. Anii petrecuţi în mormânt l-au făcut mai periculos. Mă cercetă din nou preţ de-o clipă, dar zâmbetul nu i se şterse de pe faţă. — L-am mai dovedit noi o dată. — Şi-l vom dovedi din nou. I-am oferit mâna. Aruncă băţul, acceptând-o. Am tras-o lângă mine şi m-am desfătat cu căldura ei. — Prinţul Cyron spunea că te temi că te voi urî. Asta pentru că ştii cine sunt, dar nu mi-ai spus niciodată? Îşi lăsă capul pe pieptul meu. — Ştiam cine-ai fost. Cine eşti acum? Virisken Soshir? — Este un nume. M-am încruntat. Este doar unul dintre oamenii care-am fost. Cine sunt? Nu ştiu. La vremea când toate acestea se vor termina, nădăjduiesc, cu toată convingerea, că voi fi aflat. M-a sărutat pe gât, iar eu i-am zis încet ceva, însă ţipătul răguşit al unei creaturi, zburând pe deasupra, i-a înghiţit cuvintele. O umbră mare, rece, a trecut peste noi. Am împins-o în spatele meu şi-am luat oţelul în mâna dreaptă. Una dintre jivinele zburătoare ale lui Nelesquin, puţind a hoit, 1163

ateriză greoaie în cercul de piatră, purtând un kwajiin la baza gâtului. În spatele lui se afla viziunea unui pictor dement al unei corcituri între un om şi un Viruk, realizată ca un schelet argintiu. Două tentacule desfăcură un pachet învelit în pânză şi-l aruncară, fără prea multe fasoane, de pe aripile desfăşurate ale fiarei. — Iată-vă generalul, omorât de mâna Prinţului Nelesquin. Am recunoscut vocea. — Pravak Helos. Arătai mai bine înainte. — Virisken Soshir. Omul de metal îşi dădu capul pe spate şi râse; era un sunet tulburător, care stârni mormăituri furioase printre celelalte animale din sanctuar. — Mă bucur că trăieşti. Dacă aş avea permisiunea Stăpânului meu, ţi-aş lua capul. — Coboară. Avem un cerc frumos aici. — Te dezonorezi singur, făcând o ofertă despre care ştii că trebuie s-o refuz. — Atunci rămâne pe altă dată, după ce păpuşarul îţi va reteza sforile. Faţa argintie a monstrului se apropie. — Nu cumva asta-i târfuliţa care ne-a dus la ruină, iar acum se ascunde în spatele tău? Împărăteasa ieşi din umbră. — L-ai urmat pe Nelesquin în dezastru. Este o greşeală în care persişti. — Vom desface ceea ce-ai săvârşit. Vanyeshul îl bătu pe umeri pe kwajiinul mânuitor al animalului. — Ne vom mai întâlni noi, Maestre Soshir, iar atunci te voi omorî. — Iar eu, Maestre Helos, îţi voi topi oasele şi voi da argintul cerşetorilor. M-am înclinat cu respect. El nu. Jivina şi-a desfăşurat aripile şi s-a înălţat spre cer cu câteva bătăi. Curentul de aer ne-a clătinat. Am cuprins-o pe Cyrsa cu o mână, în vreme ce creatura deveni un punct întunecat pe cer. — Unii dintre vanyeshi au supravieţuit, pufni ea. 1164

— Nelesquin vrea să ne temem de întoarcerea lor. — Eu mă tem. — Ce femeie înţeleaptă. Am tras-o mai aproape. Din asta n-o să iasă nimic bun.

1165

26 Ziua a 6-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Helosunde Ciras Dejote râse fericit. — Când ne-a găsit Rekarafi, ne-a spus că trăieşti. Aproape că nu mi-a venit să cred că a reuşit să te găsească, însă n-ar fi trebuit să mă îndoiesc niciodată de asta. — M-a urmărit din Ixyll până-n Felarati. Keles tuşi. Şi după cum se vede, trăiesc. Oarecum. Peregrinările mele n-au fost deloc plăcute. Spadasinul dădu din cap, ţinându-şi ascunse adevăratele sale simţăminte. Când se întâlniseră prima dată, Keles Anturasi era un om tăcut. Îndurase încercările călătoriei prin Pustietăţi fără să se plângă. Chiar acceptase şi puţin antrenament cu spada de la Ciras, în pofida slabelor şanse ca asta să-i servească vreodată la ceva. Expediţia îl călise, oarecum, pe Keles, dar tot moale rămăsese. Dar se terminase. Acolo unde fuseseră, cândva, urme de osânză, oasele erau uşor de descoperit. Mâinile nu i se vindecaseră încă. Pe corp avea vânătăi. Riduri porneau din colţurile ochilor injectaţi. Tusea, cu toate că era uscată, nu încetase cu adevărat niciodată. Acolo unde pielea nu-i era vineţie, maronie sau galbenă, era cenuşie. Firele albe i se împleteau prin părul castaniu. Chiar şi Prinţul Eiran arată mai bine decât el. Scoan îl rănise pe prinţ, dar nu de moarte. Lama sabiei trebuise să străpungă cingătoarea din mătase împletită a prinţului, roba din mătase şi straiele de dedesubt. Rana fusese de un braţ lungime, dar nu pătrunsese adânc. Nu fusese afectat niciun organ intern. Rana a fost cusută şi, în pofida protestelor sale, Prinţul Eiran fusese nevoit să călătorească pe o targă cărată de doi dintre soldaţii gyanrigot ai lui Borosan. Trandafiriul obrajilor lui Eiran era strălucitor în comparaţie cu paloarea lui Keles, însă amândoi aveau nevoie de odihnă. Traversarea 1166

munţilor nu va fi uşoară, mai ales în cazul în care Consiliul de Miniştri avea să trimită mai mulţi vânători prin trecători. Ciras strânse umărul lui Keles. — Odihneşte-te, prietene. Te vom conduce în Moriande în deplină siguranţă. Keles zâmbi cu greutate. — Şi tu, Maestre Dejote. Ciras se retrase, furişându-se prin tabără. Tyressa dădu din cap în trecere. Keles fusese întotdeauna în grija ei, însă comportamentul ei faţă de el se schimbase. Ciras nu s-ar fi gândit niciodată că blândeţea era o trăsătură Keru, însă Tyressa se înmuia când avea de-a face cu Keles. Mă întreb dacă ştie cât e de norocos. Ciras clătină din cap. Oare cât de norocoşi am fost cu toţii? Soldaţii care fuseseră sub comanda lui Scoan i-au jurat, degrabă, credinţă eternă Prinţului Eiran, surorii sale şi ţării Helosunde. Au dezvăluit imediat tot ce ştiau despre planurile pentru capturarea fugarului şi au indicat rute de scăpare. Diversele facţiuni – rebelii lui Eiran, Voraxanii, Deseienii lui Jasai şi noii Helosundieni loiali – şi-au aşezat tabăra în apropiere şi plănuiau să plece spre Valea Rubinelor dimineaţa. Borosan îşi petrecea timpul sistematizând toate informaţiile geografice adunate pentru Keles în Ixyll. Războinicii şi-au organizat plantoanele şi în tabără s-a instalat o normalitate ciudată. Ciras îl căută pe Viruk şi făcu o plecăciune. — Maestre Rekarafi, aş vrea să-ţi pun o întrebare. Virukul, care se lăsase pe vine, cu spatele sprijinit de trunchiul unui stejar uriaş, dădu din cap. — Vrei să ştii dacă am fost la curent cu localizarea Voraxanului. — Da. — Ştiam. I-am ajutat să-l găsească. Rekarafi culese o ghindă şi-o zdrobi între degetul mare şi arătător. Am însoţit-o pe Împărăteasă în expediţia ei. Ciras rămase cu gura căscată. — De care parte ai luptat? — De niciuna. Lupta dintre barbari şi oamenii civilizaţi i-a definit 1167

pe oameni. Înduri greutăţile pentru că a te preda ar diminua, cumva, nobleţea celor care au luptat pentru a te proteja. Este o prostie. N-a existat nicio nobleţe. Trupele imperiale şi vanyeshii au făcut la fel de mult pentru a se vătăma unii pe alţii ca şi Turasyndienii; şi s-au luat la harţă între ei. — Dar vanyeshii erau cei răi. — Poate că da, însă de ce-ar conta asta pentru mine? Sunt Viruk. Trăiesc încă de dinainte ca Virukadeenul să se fi autodistrus. Îmi amintesc de o vreme în care Virukii puteau avea copii. Îmi amintesc de vremurile în care oamenii erau sclavii noştri; preţuiţi, e adevărat, dar pentru mine nu erau mai presus decât ar fi fost un cal sau o pisică de casă pentru tine. Concepţiile voastre despre bine şi rău sunt fără înţeles. Ciras îşi miji ochii. — Nu te cred. Rekarafi făcu un gest cu mâna, în semn de lehamite. — Nu mi-aş pierde vremea minţindu-te. — Te minţi singur. Ciras arătă în spatele lui, spre tabără. Nu te-ai fi dus să urmăreşti bătălia dacă nu ţi-ar fi păsat deloc de luptele acelea. Îl cunoşteai pe Prinţul Nelesquin. Îl ştiai şi pe Virisken Soshir. Virukul dădu din cap aprobator. — Cel pe care-l ştiai drept Moraven Tolo, stăpânul tău. Confirmarea a ceea ce spusese Vlay Laedhze îl luă prin surprindere pe Ciras. — Aţi ştiut şi n-aţi spus nimic? — Dacă a preferat să nu mai fie cunoscut sub acest nume, cine sunt eu să-l leg iarăşi de el? Rekarafi îşi închise ochii pe jumătate. Poate că m-am minţit singur. Mi-a păsat de rezultat. I-am jelit pe cei morţi, i-am ajutat pe supravieţuitori. — Ştiaţi că Împărăteasa plecase din Voraxan şi s-a reîntors în Cele Nouă? — Asta nu contează, Ciras Dejote. Calea ta a fost hărăzită să ajungă în Voraxan. Şi-a ajuns. — Nu înţeleg. Puteţi prezice viitorul? — Nu sunt un Gloon. Doar că am trăit preţ de mai multe vieţi deale tale. Aşa cum un câine dă târcoale înainte de a-şi face culcuş în 1168

iarbă, aşa sunt şi problemele oamenilor. În timp există curente şi roluri care trebuie asumate. Ciras clătină din cap. — Nu, refuz să cred asta. În trecut, l-am doborât pe Virisken Soshir, însă nu mi-aş dezonora astfel stăpânul. — Dar în trecut, nu Virisken Soshir ţi-a fost stăpân. — Dar cine-a fost? — Nu contează. Lumina stelelor sclipi în ochii întunecaţi ai Virukului. — Tot ce contează e cine-i stăpânul tău acum. Te deranjează când ţi se spune Gloon, apoi îmi dai o ghicitoare de Gloon! Ultimul comentariul al lui Rekarafi îl nedumerise pe Ciras. Putea găsi vreo şase căi de a pune aceeaşi întrebare şi să primească de trei ori mai multe răspunsuri, însă niciunul n-ar fi făcut viitorul mai clar. Şi ca lucrurile să fie şi mai complicate, călătoria spre sud era cumplit de monotonă, ceea ce i-a lăsat destul timp pentru a cumpăni permutările. Situaţia s-a schimbat la asfinţitul celei de-a doua zile. Ciras era cu avangarda, cercetând drumul şi trimiţând rapoarte legate de ceea ce găsiseră. Acum îl încerca o anume satisfacţie văzând pielea verde a Virukului făcându-se la fel de cenuşie ca a lui Keles, în timp ce acesta urmărea fenomenul. — Iată o cimilitură mai grozavă decât a ta, Rekarafi. Cartograful sări din spatele căruţei. — Asta nu trebuia să fie aici. — Nu credeam aşa ceva. Keles se lăsă pe vine şi privi spre sud. Pământul fusese sfâşiat în jumătate. Porţiuni de păşune şi copaci de pe partea cealaltă încă mai cădeau de pe marginile zdrenţuite. Niciun râu nu modelase malurile sau nu săpase ruptura. Un zeu trebuie că despărţise pământul în două, rupându-l brusc. Nu putea exista o altă explicaţie. Cartograful examină peisajul. — Are peste un kilometru şi jumătate lăţime şi cam jumătate în adâncime. Nu-s cărări. V-aţi uitat în ea? 1169

Ciras dădu încet din cap. — Nu mi-a plăcut. — Nici mie. Sunt locuri acolo unde râpa nu are fund. Keles azvârli pătura de pe el şi se repezi înainte, căzând în genunchi. Îşi desfăcu bandajele, apoi îşi frecă palmele. Mişcă din umeri, apoi îşi lipi palmele de pământ. Ochii i se închiseră o clipă, apoi se trase înapoi, scuturându-şi palmele ca şi cum l-ar fi ars. — Ce s-a întâmplat? Keles îşi privi palmele. — Când am atins pământul, l-am simţit vătămat. Despicat, ca burta Prinţului Eiran. Rekarafi se lăsă pe vine. Întinse o gheară şi scrijeli un cerc în jurul lui Keles. — Încearcă acum. Cartograful puse o palmă jos, încet. Degetele sale mângâiară uşor solul. Keles îşi lipi mâna de pământ, apoi o puse jos, prudent, şi pe cealaltă. Închise ochii, iar trupul său se zgudui. Se smuci din nou, îşi strânse umerii şi sângele îi pieri, încet, de pe faţă. Rămase îngenuncheat acolo un minut, apoi pleoapele i se deschiseră tremurătoare. — Aici se petrece ceva foarte rău. Ciras se lăsă jos. — Ai un dar pentru lucrurile evidente. Keles râse. — Glasul tău, vorbele bunicului meu. — Despre ce-i vorba? Keles se scărpină pe ceafă, întinzând murdăria. — Nu ştiu. Când ating pământul, de obicei, simt zona din împrejurimi. Totul este acolo unde trebuie să fie. Are vreun înţeles aşa ceva? Ciras dădu din cap. — Acum se întâmplă contrariul. Dacă un cutremur a deschis această falie, aş simţi-o foarte naturală. Sau dacă ar fi săpat-o un râu. Indiferent ce a provocat-o, n-a fost pe cale firească. Keles azvârli o pietricică în crevasă. — Şi lucrul cel mai rău – cel care doare – este ceea ce se află pe 1170

fund. N-am mai simţit aşa ceva până acum. Pentru că este ceva rău, blasfemator. Este absenţa totală. E ca şi cum acolo, jos, n-a existat nimic, niciodată. Ciras se ridică din nou. — Cred că o să campăm aici, apoi o să căutăm mâine o cale ocolitoare. Keles clătină din cap. — Nu există niciun drum ocolitor. Se întinde în ambele direcţii. — De la Marea Întunecată şi până la ocean? Spadasinul privea fix, neîncrezător. — Continentul a fost rupt în două? O să intre apa acolo? — În cele din urmă, dacă nu se scurge totul pe la fund. Keles chicoti. Măcar avem copaci, să construim nişte ambarcaţiuni cu care să traversăm. — Asta n-o să ajute. Ciras îşi aranjă părul. Trebuie să ne ducem în sud. Vanyeshii au ajuns, fără îndoială, la Nelesquin. Trebuie să o vedem pe Împărăteasă. Trebuie să ne îndreptăm spre Moriande. Keles începu să-şi bandajeze mâinile din nou. — Nu pot să fac nimic, Ciras. Rekarafi pipăi marginea faliei cu piciorul, apoi se uită la cartograf. — Ba poţi. Ai mai făcut-o şi în altă parte. Keles se încruntă. — Poftim? — Ai făcut-o în Ixyll. — Aici nu-i Ixyll. Am fost mutaţi. I-am adus eu pe toţi înapoi. Şi nu-i ca la Tsatol Pelyn. Doar am refăcut o cetate care devenise o ruină. Îşi ridică mâinile. Încă mai sufăr din cauza asta. — Cu una, ai refăcut lucrurile rupte. Cu cealaltă, ai reconstruit ceva ce era stricat. Virukul arătă spre falie. Asta-i ceva rupt şi stricat. Repară. — Nu înţelegi, Rekarafi… Virukul se lăsă pe vine. — Înţeleg că te împiedici singur să reuşeşti. — Această falie are peste un kilometru jumătate lăţime şi… cel puţin nouă sute şaizeci de kilometri lungime. Ai idee câte tone de pietre şi pământ înseamnă asta? 1171

— Nu-ţi tot spune că nu poţi asta, Keles. Tot ce trebuie să faci este să-ţi dai seama cum s-ar putea face. Fă pământul să se unească la loc. Keles îşi masa fruntea, împrăştiind pământ pe ea. — Nu există nicio cale… Se aplecă înainte, punându-şi din nou palmele pe drum. Pieptul i se săltă, iar respiraţia-i încetini. Capul i se ridică şi privi peste falie, apoi spre Viruk şi dădu din cap. — Bine, probabil că se poate. Ar fi o şansă. Scapă de cercul ăsta. Ciras şterse jumătate din el. — Ce altceva-ţi mai trebuie? Keles închise ochii, strângând din pleoape. — Trebuie ca toată lumea să fie gata s-o ia repede din loc. Nu va fi o cale uşoară. Dacă Borosan ar putea dota câţiva dintre gyanrigoţii lui cu nişte frânghii sau câţiva soldaţi cu topoare, asta ar ajuta. Căruţele s-ar putea să nu treacă. Ciras dădu din cap. — Am să pun lucrurile în mişcare. — Bine. O să ia ceva timp. Keles zâmbi curajos. Oh, şi încă ceva. Toată lumea să se îndepărteze de margine. Virukul dădu din cap. — Ţi-ai dat seama cum să vindeci pământul? — Nu chiar. Nu în felul la care te gândeşti. Însă talentul mamei mele e dedicat plantelor. Vezi copacii aceia cu frunzele fluturând? Se reproduc atunci când mlădiţele cresc de la rădăcină. Rădăcinile au fost rupte când pământul s-a despărţit, iar acum a venit vremea să legăm lucrurile la loc. Keles îşi apăsă palmele pe sol, iar Ciras simţi mâncărimi pe piele când magia începu să curgă. Copacii creşteau cu o viteză incredibilă. Rădăcinile se împrăştiau, mlădiţele se măreau şi prosperau. Arborii mai bătrâni cădeau, smulgând bucăţi de pământ. Unii dintre ei alunecară în râpă. Alţii s-au dus după ei, rostogolindu-se şi oprinduse paralel cu falia. Au blocat pământul în surpare. Noi mlădiţe au crescut pe terasele înguste. Alţii au căzut şi s-au încrucişat cu ei. Soarele apuse, iar gyanrigoţii au pătruns înăuntru, nivelând cărarea din falie. Având lame de topor drept mâini, au tăiat copacii şi-au scurtat crengile. Au scobit pământul din pereţii canionului şi l1172

au bătătorit cu picioarele lor de metal. Au tras copaci înalţi pentru a acoperi despărţitura, deasupra faliei care se închidea încet. Luminile albastre, care pulsau, de pe pieptul lor le marcau trecerea. La vremea când luna neagră îşi terminase jumătate din drumul ei pe cer, ei lucrau de zor la cealaltă cărare. Pe la mijlocul dimineţii, copacii creşteau pe partea de vizavi a faliei. Înainte de amiază, primii refugiaţi începură să treacă dincolo. Golul fusese închis, însă copacii crescuţi deasupra lui erau piperniciţi şi contorsionaţi. Câţiva aveau roade care, deşi aveau formă perfectă, duhneau a carne putrezită. Dedesubt, se zvârcoleau ciori în agonie, cu ciocurile lor ascuţite topindu-se. În afară de o singură coloană îngustă, marginea faliei se erodase. Keles stătea gheboşat pe ea, iar Virukul era aplecat deasupra lui, menţinându-i echilibrul. Ciras n-ar fi putut spune dacă Keles era viu sau mort, iar Rekarafi ar fi putut să fie şi el doar o statuie. Apoi, în cele din urmă, ariergarda îşi începu traversarea, iar Ciras îi însoţea. Poteca pe care se deplasau se răsucea înainte şi înapoi, chinuitoare şi înclinată periculos în unele locuri. Nuanţele diferite ale straturilor dinspre est şi izurile diferite l-au surprins. La fel şi mâncărimea pielii la coborâre. Înainte să urce pe partea cealaltă, Rekarafi îl ajunse din urmă, cărându-l pe Keles, care atârna inert. Tyressa aruncă, repede, o privire îngrozită şi se grăbi s-o ia înainte, să pregătească o lectică pentru Keles. Ochii spadasinului se mijiră. — Doar nu-i mort, nu? Virukul dădu din cap. — Istovit. Închipuie-ţi cum e să creşti o pădure. Munca de-o viaţă într-o singură noapte. Ciras începu să tremure. — Ar fi ca şi cum ai lupta pe veci într-un război. — Aceasta-i o concluzie pe care o poţi încerca, Maestre Dejote. Când Nelesquin va asedia Moriande, o să ţi se pară că ai luptat tot timpul cu el.

1173

27 Ziua a 12-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Antuirasikun, Moriande Nalenyr Keles Anturasi se trezise tresărind şi era hotărât să rămână treaz. De prea multă vreme devenea treaz prin străfulgerări de claritate, dureroase, aşa că se predase dulcelui confort al uitării. În pofida îngrijirilor Tyressei, oboseala refuza să-l lase din gheare. Eforturile sale pentru închiderea faliei îl dezbrăcaseră de orice urmă de identitate omenească. Se întreba de ce fusese lăsat fără scoarţă. Nu mai avea frunze care să-i ţină umbră şi să-l hrănească, nici rădăcini care să caute umezeala. Membrele sale fuseseră retezate până ce rămăseseră doar patru. Nu ştia cuvinte, pentru că arborilor nu le pasă de cuvinte, ci doar de cântecele vântului. Iar lucrurile păreau să se mişte repede, mult prea repede. Chiar şi el se mişca, şi asta n-ar fi trebuit să fie posibil. Însă, încet, încet, destui oameni pronunţau cuvântul „Keles“, pe care începu să-l asocieze cu el însuşi. Această concluzie desferecă visele, iar acestea, la rândul lor, îl făcură să-şi vină în fire. Acestea fiind spuse, trezirea sa în Anturasikun îl şocă. Locul părea aşa cum trebuia să fie, iar asta-l făcea să se simtă străin. Cel care era el acum nu mai fusese aici înainte. Recunoştea totul şi cadrul familiar îl încânta, dar nu-şi putea alunga senzaţia de ameninţare ascunsă. Azvârli pătura de pe el şi aerul răcoros al nopţii îi făcu pielea de găină pe trupul dezgolit. Îşi privi picioarele, aproape aşteptându-se să vadă rădăcinuţe, însă se terminau cu degete. Mâinile lui bandajate şi degetele nu aveau frunze. Zâmbi, ca şi cum totul ar fi fost un vis pe cale să se destrame. — Keles, nici să nu încerci să cobori din pat. Vocea provenea dinspre scaunul de lângă uşă. Mama lui zâmbi şi veni la marginea patului. Îi turnă o cană de apă, apoi îi sprijini capul, 1174

ajutându-l să bea. — Încet, încet. Cum te simţi? Keles dădu doar din cap, apoi împinse cana cu mâna. Apa i se scurse de pe buza de jos şi se pierdu printre barba crescută de câteva zile. O şterse cu palma, apoi se uită spre ea. — Eşti adevărată? Siatsi Anturasi zâmbi, iar ochii ei violeţi scăpărară. — Sunt adevărată. Eşti acasă, în Moriande. Te-a văzut şi Geselkir. Oasele ţi se vor vindeca, zice el. — Altceva? Ea dădu din cap. — Veşti noi, Keles, şi nu sunt bune. Keles se băgă înapoi în aşternut şi se sprijini cu spatele pe tăblia patului. — Povesteşte-mi. — Bunicul tău e dat dispărut. Nu ştim unde este. Keles dădu încet din cap. Îl văzuse pe Qiro cu nicio lună în urmă. Şi asta a fost tot un vis? Keles privi spre mama lui şi, în sfârşit, observă că purta o robă albă, de doliu. — Nu de-asta eşti în alb. — Nu. Majiata-i moartă. Ucisă. A murit la scurt timp după ce-ai plecat din Moriande. Un şoc îl scutură pe Keles. El şi Majiata se logodiseră. O iubise. Ea preţuia accesul la hărţile şi rutele Anturasi, care ar fi urmat să parvină familiei ei după căsătorie. Despărţirea lor nu fusese chiar amicală, iar Keles fusese fericit să plece din Moriande la scurt timp după aceea. Asta părea să se fi petrecut cu mult timp în urmă. Atât de multe s-au schimbat. — Keles, trebuie să mă asculţi. Ucigaşul ţi-a omorât şi sora. Nirati e moartă. — Nu, nu-i moartă, mamă. — Geselkir avea dreptate. E prea devreme ca să-ţi fi spus asta. — Nu, mamă, am văzut-o pe Nirati. Siatsi îşi miji, prudentă, ochii. — Keles, i-am spălat trupul. I l-am cusut la loc. Am înfăşurat-o în mătase şi-am aprins rugul chiar eu. Nirati s-a dus. 1175

Keles întinse mâna şi şterse o lacrimă de pe obrazul mamei sale. — Trăieşte, mamă. E bine. Este sora mea geamănă; aş fi simţit dacă ar fi murit. L-am văzut şi pe bunicul. — Dar… Keles clătină, încet, din cap. — Am o legătură cu el. E acolo. Ezită un moment, apoi se concentră. Aceeaşi conexiune de rădăcini, folosită de el pentru a face copacii să crească, se refăcu şi simţi prezenţa bunicului său. — S-a apropiat mai mult. Ceva nu-i în ordine cu el. E mai rău ca înainte. — Keles, asta nu-i posibil. — Mamă, trebuie să fie aşa. Dacă nu-i aşa, înseamnă că sunt nebun. Ochii căprui i se măriră. Ţi-au spus ce-am făcut? Ea privi în altă parte. — N-am vrut să-i cred. — E jaedun, mamă, nu xingna. Nu este ceva malefic. — Ştiu. Siatsi ridică aşternutul şi-l înveli cu el. Vino la fereastră. Keles se dădu jos nesigur din pat, lăsându-se greu pe braţul ei. — Unchiul Ulan e mai sprinten decât mine. — Doar pentru puţin timp, zâmbi Siatsi, şi-l conduse până la fereastră. Întinse mâna după zăvor. Am auzit, însă n-am vrut să cred. Apoi n-am mai avut de ales. Deschise zăvorul ferestrei şi oblonul, spre a-l ridica. Sau, cel puţin, încercă asta. Lujeri verzi, groşi, se înghesuiau pe la marginile cadrului ferestrei. Parfumul dulceag al florilor pătrunse prin deschizătura îngustă. Keles putu vedea chiar şi o legumă verde, rotundă, atârnând de lujer. O privi. — Asta e tzaden. Nu creşte până la înălţimea asta. Şi nu poate face flori dacă are roade. — Dar a înflorit, în cele două zile de când eşti aici. A crescut atât de sus numai pe această parte a turnului. Are rod. E bună pentru refacerea sănătăţii şi pentru putere. Mama lui dădu din cap. E ca şi cum planta însăşi vrea să ajungă la tine. — Dar eşti o bbotridina. Tu înţelegi plantele. Trebuie să fi ajutat 1176

tu, cumva. — Nu, Keles. De fapt, am tăiat ceva din ea. Încercă să închidă fereastra. Nu pot explica asta. Nici cum faci tu copacii să crească, ori să reconstruieşti cetăţile sau să schimbi oamenii. Keles se sprijini cu spatele pe perete şi-şi strânse cearşaful pe trup. — Dar trebuie să existe poveşti despre jaecaibbot, care au făcut plantele să crească mai repede. — Există, însă nu-i vorba de viteza la care-ai reuşit tu. Îl mângâie pe obraz. Şi mai gândeşte-te la ce-ai spus: că ai devenit un Mistic cu plantele, un Mistic la construit, un Mistic la, poftim, la vindecat? Nimeni n-a acumulat atâtea priceperi. — Nimeni în afară de vanyeshi. O spuse cu glas tare. Recunoscuse faţă de sine însuşi ceea ce se temuseră Helosundienii. Devenise unul dintre monştrii capabili să distrugă lumea. Conştientizarea acestui lucru îl surprinse, dar reacţia sa chiar şi mai mult. O parte din el se aştepta să-l năpădească un val de rău, ca şi cum acceptarea puterii sale l-ar corupe instantaneu. Cealaltă parte a sa voia să-şi susţină nevinovăţia, astfel încât mama lui să-l poată privi fără nicio suspiciune sau teamă. De mulţi ani, vanyeshii fuseseră consideraţi o încarnare a răului; iar mama lui – la fel ca oricare altă persoană în toate minţile – se temea de reîntoarcerea lor. Se desprinse de perete şi-şi îndreptă spatele pe cât putea de bine. — Mamă, nu sunt vanyesh. Am legătură cu magia, nu neg asta. Dar am început să înţeleg ce fac. Când foloseşti cunoaşterea plantelor pentru a prepara o tinctură sau un elixir, scopul tău este să ajuţi pe cineva să se însănătoşească, nu? Ea dădu din cap. — Îţi trebuie mulţi ani ca să ajungi la o asemenea pricepere. — Dar când ai început, cum ai ştiut care-ţi va fi talentul? Siatsi se încruntă. — Mama mea se pricepea la plante. Obişnuiam să-i dau o mână de ajutor. — Dar nu ne-ai tot povestit tu că, într-o zi, pe când pregăteai o licoare pentru dormit, ai adăugat ceva pentru că aşa ţi s-a părut nimerit? 1177

— Keles, s-ar putea să fi zis… — Nu, ascultă-mă, nu se întâmplă să te uiţi la o formulă şi să adaugi ceva, ori să iei? — Depinde de anotimpul când a fost culeasă planta, sau de cât de mult timp a trecut de când a fost recoltată: puterea ei se modifică. — Da, iar intuiţia ta îţi spune ce-i bine. Mama lui dădu din cap. — Garantez asta. — Ce-ar fi dacă ţi-aş zice că, atunci când faci asta, atingi magia, potrivind formula aşa cum ar trebui ea să fie? Ceea ce-i bine pentru ea. Ea scutură din cap. — Eu nu… Keles îşi linse buzele. — Oamenii n-au fost transformaţi în războinicii de care aveam nevoie. Au devenit războinicii care ar fi putut fi sau fuseseră odată, ori ar fi devenit. Vraja le-a permis, pur şi simplu, să-şi atingă propriul lor potenţial. Şi, cred eu, pentru că atacul urma să se declanşeze, a fost mai uşor să-i plasez în acel rol, pentru că rolul se potrivea cu locul şi momentul. Ochii ei se îngustară. — Continuă. — Dacă te duci la piaţa de ceai, poţi cumpăra zeci de sortimente, preparate diferite. Toate au acelaşi gust, însă, uneori, gustul este mai bun. Într-o zi rece, foarte rece, un ceai negru, afumat, îţi va încălzi oasele. În zilele fierbinţi, înăbuşitoare, ceaiul de iasomie te va înviora. Când ţi-e stomacul deranjat, pu-ehr este perfect. Ele sunt numai bune datorită momentului, locului şi circumstanţelor. — Dar, Keles, cine decide care sunt circumstanţele? O alee întunecoasă ar putea speria pe cineva care se apropie de ea, dar un tâlhar, care se ştie drept singurul pericol, nu va simţi nicio teamă. Cine are dreptate? A cui percepţie are întâietate? Keles se scărpină în cap. — Nu ştiu. Cred că ar putea fi a oricui are cea mai solidă concepţie asupra a ceea ce este real. Adică, cei mai puternici îşi impun, adesea, voinţa asupra celor mai slabi. Bunicul a fost un prim… 1178

Oh, pe toţi zeii… Se lăsă, o clipă, înapoi, cu spatele la perete, apoi o apucă de umeri pe mama sa. — Trebuie să mă duci în atelierul bunicului. Ea-l luă de coate şi-l conduse înapoi spre pat. — Ai nevoie de odihnă. Trebuie să mai dormi. — Nu, acum. Trebuie să plec acum. Îl privi şi apoi dădu din cap. — Şezi. Am să-ţi aduc o robă şi nişte papuci. Dădu să protesteze, apoi privi cearşaful încurcat în jurul picioarelor sale. — Prea bine. Siatsi reveni repede, însoţită de Tyressa. Expresia îngrijorată de pe faţa războinicei Keru îl făcu pe Keles să simtă un nod în gât. Era limpede că nu dormise prea mult, şi-şi lega cordonul robei în timp ce intra în încăpere. Keles zâmbi. — Îmi pare bine că te văd, Tyressa. — Şi mie, Maestre Anturasi. Siatsi o fulgeră cu privirea. — Nu mă prosteşti tu pe mine, Tyressa. Keru păru surprinsă. — Stăpână… — Taci. Ridică-l şi ajută-l cu roba asta. Keles zâmbi. — Iată pe cineva care dă ordine mai bine decât tine sau decât nepoata ta. — Este Stăpâna turnului. Keles îşi băgă braţele în mânecile robei. — Unde-i Jasai? Siatsi îi înfăşură cordonul pe talie şi-l înnodă. — Doarme. Călătoria a fost istovitoare pentru ea şi copilaşul ei. I sa dat ceai din flori de tzaden, la fel cum vei primi şi tu. De fapt, lasămă să-ţi fac nişte… — Nu, mamă, trebuie să mă duc la atelier. Tyressa îl sprijini în timp ce-şi băga picioarele în papuci. 1179

— Ce-i cu graba asta, Keles? — Am să-ţi spun pe drum. O luă clătinându-se spre uşă. Mamă, nai putea aduce ceaiul acela la atelier? — Îl duc eu acolo, Stăpână. — Vă ajung repede din urmă. — Păi, la viteza cu care merg… Keles râse şi ieşi pe uşă târşâindu-şi picioarele. Mama lui se strecură pe lângă el, grăbindu-se să ajungă la propriul ei atelier. Tyressa îşi potrivi pasul cu el, mişcându-se în ritmul lui, gata să-l prindă, la nevoie. Rigiditatea scădea cu fiecare pas făcut, însă îşi supraestimase propria lui stare. Când ajunse la primul şir scurt de trepte, se sprijini cu mâna de perete. — Falia din Helosunde n-a fost naturală, am simţit asta. — Ai mormăit în somn despre asta. — Maică-mea tocmai m-a întrebat a cui percepţie are întâietate într-un conflict. Vezi tu, dacă iei doi spadasini Mistici şi-i pui să lupte, se evaluează reciproc. Reuşesc să afle care-i mai bun dintre ei. — Nu trebuie să fii Mistic pentru a afla asta. — Nu. Se aplică la tot, dar iată ce contează. Când doi adversari cad de acord că unul dintre ei e mai bun, iar celălalt mai slab, cine câştigă? Tyressa ajunse prima la capătul treptelor şi-l ajută la ultimele. — Probabil că spadasinul mai bun. — Exact. Şi e mai bun pentru că ambii cad de acord asupra circumstanţelor – sau a realităţii – care atestă că el este mai bun. Keles îi aruncă o privire. Însă priceperea-i doar o dimensiune. Ce-ar fi dacă un spadasin mai puţin priceput este mai norocos? Şi ce-ar fi dacă spadasinul mai bun a văzut semne prevestitoare care-l fac să creadă că nu este o zi bună pentru el? E posibil ca percepţia lor comună a norocului şi a semnelor prevestitoare să modifice circumstanţele şi să-l facă victorios pe spadasinul mai slab? — Dar realitatea nu-i subiectivă, Keles. — Nu? Se opri un moment să-şi tragă sufletul. Când eram mai tânăr, am lucrat pentru bunicul meu şi-am desenat hărţi. Mii de hărţi. Uneori, voiam să fac alte lucruri, ori aveam o zi proastă. 1180

Trasam o hartă şi consideram că-i oribilă. O uram. Eram convins că bunicul o va refuza şi că o să mă bată. Şi când colo, alegea harta aceea şi-o lăuda. O dădea ca exemplu tuturor verişorilor mei, să le arate cam ce-ar trebui să facă. Iar eu mă uitam la hartă şi nu mi se mai părea atât de rea ca la început. De fapt, era chiar reuşită. Ea-i aruncă o privire aspră, în timp ce începură să urce rampa în spirală care ducea spre atelier. — Mi se pare că vrei să spui că percepţia bunicului tău asupra hărţii o schimba dintr-una greşită într-una bună. — Da. — Dar asta-i imposibil. — De ce? Keles îşi întinse mâinile. Am văzut ruinele aşa cum ar fi trebuit ele să fie, şi-am reconstruit Tsatol Pelyn. De ce privind harta mea să nu fi putut el s-o perfecţioneze până ce-ar fi devenit harta pe care o voia? Tyressa se încruntă. — Dar asta ar însemna, deci, că nu există o realitate solidă. — Nu, cred că există. La fel e cu salteaua, pe care aşternutul şi păturile o pot ascunde. Poate, după un timp, greutatea percepţiei modifică realitatea, dar e nevoie de mult timp şi de multă magie. Ajunseră la capătul rampei şi intrară într-o încăpere vastă, circulară, cu tavan înalt şi boltit. O duzină de coloane îi sprijineau cupola, iar cercul de ferestre de sub ea permiteau pătrunderea luminii zilei. Pupitrele şi mesele de desen, dulapurile şi rafturile erau numeroase, iar tinerii Anturasieni, bărbaţi şi femei, erau atât de absorbiţi în muncă, încât niciunul dintre ei nu observă sosirea lui Keles. În afară de vreo sudalmă, şuierată ici-colo, sau de trosnetul vreunei hărţi desfăşurate, în încăpere domnea liniştea. Două draperii fuseseră folosite în partea dinspre nord pentru a tăia o felie din cerc. Cu ajutorul Tyressei, Keles dădu la o parte primul set de draperii şi păşi înăuntru. — Dincolo de ele este locul unde bunicul meu lucra la harta lumii. Obişnuia să spună că un loc nu exista până nu-l punea el pe hartă. Chiar aici, i-a spus fratelui meu: „Eu sunt lumea!” Keles se zgribuli, amintindu-şi de accesul de furie al lui Qiro. Percepţia sa asupra lumii e cea mai puternică, Tyressa, şi nu-mi plac implicaţiile acestui lucru. 1181

Keles dădu deoparte ultimul set de draperii şi inima i se strânse. — Uită-te acolo, unde era falia. — Este un canal care leagă oceanul de mare. Zonele joase, de coastă, din estul Helosundei sunt inundate. Poţi vedea cum se întinde albastrul, îi arătă ea. — Şi nimeni, în afară de noi, nu ştie de falie, aşa că nimeni n-ar fi putut s-o pună pe hartă. Asta-i lumea lui Qiro. Keles dădu din cap. Şi ăsta de-acolo, continentul care n-a existat înainte, este ceva adăugat de Qiro. — Arată de parcă ar fi fost desenat cu sânge. — N-am nicio îndoială. E sângele lui. Umerii lui Keles se lăsară. Dintr-o toană, a creat un continent. Şi am impresia că are intenţia de a distruge altul, cu răutatea lui.

1182

28 Ziua a 14-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunji Wentoki, Moriande Nalenyr Singurul lucru care-i plăcea lui Pelut Vniel la povara sufocantă a robelor albe de ceremonie era că alţii urau să le poarte chiar mai mult ca el. Mânecile, jambierele şi tivurile ajunseseră atât de exagerate, încât toată lumea arăta ca nişte copii, îmbrăcaţi în haine de adulţi. Nu i se ceruse să mărşăluiască pe străzile oraşului cu carul purtând trupul Prinţului Pyrust spre Templul din Wentoki. Asta era bine, pentru că refuzul său de a se alătura procesiunii ar fi iscat comentarii. Poate că ar fi trebuit s-o fac. Obiecţiile sale faţă de întreaga ceremonie funerară aveau fundamente excelente, bazate pe tradiţie. Trupul lui Pyrust ar fi trebuit să fie azvârlit pe câmpia de la sud de Moriande, pentru a fi ciugulit de păsările doritoare de hoituri. Eşuase în a apăra teritoriile Împărătesei, deci nu merita funeralii de stat. Mai mult chiar, locuitorii Nalenyrului trăiseră ani şi ani temându-se de el. Fiii şi fiicele lor – sau, cel puţin, aurul lor – i se opuseseră. Onorarea lui, prin lunga procesiune care şerpuia pe străzi, fusese o decizie absurdă. Dar era şi un spectacol. Clădirile de pe traseu fuseseră spoite în alb peste noapte. Oamenii erau îmbrăcaţi în alb, sau pe-aproape. Mulţi îşi năclăiseră faţa cu cosmeticale de aceeaşi culoare sau îşi pictaseră lacrimi albe pe obraji. De crengile copacilor atârnau panglici albe şi fâşii de hârtie albă alunecau fluturând pe străzi. Pelut citise rapoartele. Ştia cât costaseră toate acestea. Era nebunie curată. Cyron organizase totul. Pelut era sigur că prinţul procedase aşa pentru că el n-ar fi avut parte de asemenea funeralii dacă asasinul ar fi reuşit să-l ucidă. Trupul său ar fi fost târât pe străzi şi sfâşiat de câini. Ar fi fost un sfârşit umilitor, potrivit pentru cel care aproape că distrusese întregul aparat birocratic. 1183

Pyrust era un surogat. Cyron greşise şi cu detaliile funeraliilor. Pelut aruncă o privire piezişă asupra procesiunii şi de-abia dacă-şi putu stăpâni furia. Una era să-l expui pe Pyrust pe catafalc în Shirikun, şi alta să-l ţii acolo şase zile. Chiar şi tatăl lui Cyron fusese expus numai trei zile. Era adevărat, şase zile se cuveneau pentru un prinţ imperial, însă Pyrust nu era de obârşie nobilă. La fel ca şi Dinastia Komyr, Jaeshi începuseră ca bandiţi cu mâinile mânjite de sânge, uzurpatori ai tronului. Cyron se hotărâse să-i acorde lui Pyrust aceste onoruri pentru a susţine, mai departe, minciuna întoarcerii Împărătesei, mai ales că toată lumea ştia că Nelesquin era cel care venea să restabilească Imperiul. Iar indulgenţa lui Cyron nu făcea decât să contrazică faptul că Pyrust venise în Moriande pentru a-l ucide şi a-şi însuşi Tronul Dragonului. Apoi Cyron – deloc încântat să încalce tradiţiile şi sensibilităţile – se decisese să-şi agraveze erorile sfidând Cerul. După toate regulile, rugul lui Pyrust ar fi trebuit să fie ridicat în piaţa din faţa templului Kunji Shiri. Era adevărat, Templul Şoimului era dărăpănat şi mic, dar să foloseşti asta ca scuză pentru ultimele onoruri în faţa Templului Dragonului? Ideea cerşea să fie crezută. Wentoki nu voia să aibă nimic de-a face cu Pyrust. Mai bine organizau funeraliile la Templul Morţii, pentru că Pyrust era în mod clar unul dintre favoriţii lui Grija. Chiar şi Templul lui Kojai ar fi fost mai potrivit – Pyrust domnise peste Helosunde, iar zeul-câine era divinitatea Războiului, la urma urmelor. Cu toate implorările lui Cyron, cu toate ofrandele, n-ar putea convinge Dragonul să deschidă porţile Kianmangului pentru a-l primi pe Pyrust. Poate că omul o fi fost războinic, însă fusese unul murdar, care nu ezitase niciodată să provoace cât de multe pierderi putea. Lupta urât în războaie şi era crunt în răzbunare, merita pierzania. Şi blestemat să fie, că aşa va fi. S-ar putea ca Cyron să se fi gândit că-l neutralizase complet pe Pelut, însă prinţul nu înţelesese niciodată complexitatea controlării unei birocraţii. O parte consta în găsirea unor lucruri pe care să le facă oamenii, şi nu întotdeauna acestea aveau un înţeles. Prin 1184

menţinerea lor ocupaţi, însă fără a le permite să vadă imaginea generală, îţi păstrai puterea. Iar această forţă putea fi dezlănţuită atunci când era cazul. Lemnul fusese adunat în piaţă, în faţa Templului Dragonului, înalt şi întins pe lăţime, alcătuind un rug. Buştenii erau aşezaţi în forma unui cub care se ridica la cinci metri jumătate înălţime. Flamuri de mătase albă fuseseră legate de traverse. Pe fiecare fuseseră scrise rugăciuni simple pentru Pyrust. Iar acolo, vizibile sub podium, erau alte câteva mii de rugăciuni scrise şi împăturite, aruncate printre vreascuri. Rugăciunile vor arde împreună cu Pyrust, iar Wentoki le vor citi înainte de a-l implora pe Grija să-l primească pe Pyrust în cer. Cyron fusese încântat să-l lase pe Pelut să se ocupe de scrierea acestor rugăciuni. Cele pe mătase cereau zeilor să fie corecţi şi drepţi în judecarea lui Pyrust. Funcţionarii săi folosiseră unele dintre simbolurile mai arhaice pentru a exprima mesajul pentru că erau potrivite cu solemnitatea ceremoniei. Se îndoia că Cyron ar fi putut citi măcar jumătate dintre ele, şi totuşi dacă prinţul ar fi pus să-i fie traduse n-ar fi văzut nimic dubios în ele. Rugăciunile împăturite – care fuseseră scrie de o pleiadă de miniştri tineri – erau uşor diferite. Ele îi implorau pe Wentoki să uite de atrocităţile deseiene, descrise în toate detaliile. După citirea a nenumărate mesaje despre răul făcut de Pyrust, zeii nu mai aveau de ales şi trebuiau să interpreteze „dreptatea” în cazul lui prin expedierea sa în cel mai hidos dintre cele Nouă Iaduri. Procesiunea s-a întins în piaţă, iar Pelut strânse pumnii, ascunşi în mânecile voluminoase. Primul a intrat carul care transporta trupul. Căra şi o şa goală, drapată în alb. Trupul, învelit în mătase albă, zăcea îngropat sub o pătură de flori şi fâşii de hârtie aruncate din stradă. În timp ce se apropia, patru preoţi puternici de-ai Dragonului se puseră în mişcare să ducă trupul pe platforma din vârful rugului. În spatele carului urma o trăsură simplă, cu două femei. Împărăteasa era îmbrăcată în alb, având o mască de porţelan. Văduva lui Pyrust era lângă ea, tot în alb. Nu-şi ascundea faţa după o mască, însă era machiată cu alb, iar părul îi fusese albit. De n-ar fi fost tremurul unei şuviţe de păr şi ochii injectaţi, de un albastru de gheaţă, ar fi putut trece drept o statuie de marmură. Robele-i mascau 1185

semnele gravidiei, dar nu exista nicio persoană printre cei aflaţi acolo care să nu ştie că în pântecul ei se zămislea copilul mortului. Prezenţa lui Jasai îl irita pe Pelut. Oare era cineva în oraş care să nu ştie că Jasai îşi urâse soţul şi că scăpase de pe tărâmul lui când sosise în Moriande? Pelut împrăştiase, bucuros, zvonuri conform cărora copilul pe care-l purta nu era al lui Pyrust, ci al lui Keles Anturasi. În vreme ce apariţia lui Jasai la funeralii – şi suferinţa ei aparentă, pentru moartea soţului – îi înfiora pe toţi romanticii din oraş, acest lucru va însemna şi căderea sa. Pelut va avea grijă de asta. După trăsură urma o alta, cu Prinţul Cyron şi contele virinian, Derael. Acesta din urmă arăta doar ceva mai bine decât un cadavru, iar Cyron nu era nici el mai sănătos. Pălăriile lor, înclinate într-un unghi abrupt, erau suficient de mari încât dacă ar fi bătut vântul mai tare ar fi putut propulsa trăsura. Prezenţa lor era menită să-i inspire pe oameni. Lui Pelut îi alimenta ura. Cum de puteau oamenii să se încreadă în asemenea indivizi? Doi ologi să apere Moriande? Deja, oamenii bodogăneau că Nelesquin ucisese un olog, aşa că trimiterea altor doi împotriva sa nu mai însemna nimic. Pelut încurajase murmurele şi era încântat cât de puţin îl costase să împrăştie teama. Unul dintre cei patru preoţi îl puse pe Pyrust în vârful rugului, apoi îl purtară pe Contele Derael până pe platforma lată de la jumătatea treptelor spre templu. Cyron urcă încet treptele în vreme ce trupele care mărşăluiseră în spatele procesiunii ocupară piaţa. Soldaţii deseieni îşi vopsiseră scuturile în alb şi adăugaseră penele retezate lângă şoimul de pe panaşul lor. Trupele viriniene şi nalenyriene aveau fâşii de mătase albă la coifuri. O companie de xidantzu, nepotriviţi cu cadrul, îşi înlocuise armurile cu corzi albe. Aşezat o treaptă mai jos de Împărăteasă, Prinţul Cyron ridică braţele, expunându-şi diformităţile. Pelut nu se îndoia că prinţul îşi calculase gestul, pentru a-şi exprima un alt punct de vedere, însă nu avea importanţă. Cu toţii arătau precum fantomele în care se vor transforma curând. — Popor din Moriande, Nalenyr, Deseirion, Helosunde şi 1186

Erumvirine, popoare din Adevăratul Imperiu, astăzi eliberăm spiritul şi sufletul Prinţului Pyrust al Deseirionului. Dorinţa cea mai mare a Prinţului Pyrust a fost refacerea Imperiului, risipit cu atâta vreme în urmă. Dinastia Jaeshi s-a apropiat mai mult decât oricine în realizarea acestui lucru. Abia acum o lună a sosit aici, pregătit şi capabil să adauge Nalenyrul la domeniul său. Atunci ar fi trebuit să pier de mâna lui. Viziunea sa asupra viitorului ar fi triumfat. Cyron se întoarse pe jumătate spre Împărăteasă. Împărăteasa şi-a dezvăluit prezenţa amândoura – nu ştiam mai multe despre identitatea ei decât el – şi ne-a cerut pe amândoi în serviciul ei. Am consimţit bucuroşi. Visul lui Pyrust se îndeplinise, şi i-a acceptat oferta de a deveni comandantul ei militar. Obiectivul lui era menţinerea Imperiului şi asta a făcut, luptând împotriva unui rău atât de vechi şi de puternic, încât nici măcar Moartea nu-l poate răpune. Cyron se întoarse din nou spre rug şi-şi coborî braţele. Nu există oameni, dintre cei care mă aud acum, cărora să nu le fi fost frică, într-un fel, de Prinţul Pyrust. Şi mie mi-a fost. Când a venit să mă ucidă, am văzut focul din ochii săi, oţelul din spatele lui, forţa visului său. A venit să unească Deseirionul, Helosunde şi Nalenyrul nu doar ca să reînfiinţeze Imperiul, ci şi ca să înfrunte o ameninţare mai mare. Nu avusese niciodată intenţia de a se lăsa înfrânt de ea, de a capitula înaintea ei, ci de a o anihila. Faptul că eforturile sale nu s-au concretizat nu e vina sa, ci semn al vicleniei duşmanilor. Prinţul Pyrust a ucis mulţi dintre ei. A câştigat timp pentru noi, timp care ne va asigura victoria. Pelut îşi înfipse unghiile în palme pentru a nu adormi. Desigur, Cyron trebuia să-l zeifice pe Pyrust, pentru că acest lucru va domoli laşele trupe deseiene, care-şi lăsaseră prinţul să moară. Asta le-ar putea convinge chiar să moară pentru Nalenyr: Cyron cedase toate meritele lui Pyrust în discursul său elogios. Iar restul oamenilor au aflat că, dacă Pyrust fusese rău, Nelesquin era şi mai rău. Mesajul era clar: întreaga forţă pe care aţi folosit-o pentru a-i rezista lui Pyrust trebuie dublată pentru a vă împotrivi lui Nelesquin. Însă oamenii nu făcuseră nimic să-i reziste lui Pyrust. Nobilii din Apus se aliaseră cu el împotriva propriului lor lider. Cyron ar fi trebuit să-i abandoneze, imediat, pe vestici în mâinile lui Nelesquin, din moment ce nu provocaseră decât necazuri. Şi, în cele din urmă, 1187

Cyron vestea tuturor că totul va fi bine, din moment ce el controla lucrurile, el şi o târfă, plus omul care pierduse Tsatol Deraelkun. O fi vorbind el din Templul lui Wentoki, însă aceste vorbe nu vor inspira curaj. Cyron termină de vorbit şi luă o torţă din mâna marelui preot Wentoki. Coborî treptele încet – neîndeplinindu-i lui Pelut dorinţa de a se împiedica – şi se apropie respectuos de rug. Cel puţin, scuti mulţimea de spectacolul siropos al privirilor ridicate spre cer, mormăind cuvinte de neînţeles pe care mii de mucaliţi ar fi fost mai mult decât fericiţi să le poată inventa. De fapt… Pelut se întoarse spre un ministru, a cărui fire bârfitoare era notorie, aflat lângă el. — Ce crezi că i-a spus acum Prinţul Cyron Prinţului Pyrust? Lumina flamelor scăpărătoare evidenţie surprinderea de pe faţa omului. — Nu cred, Mare Ministru, că l-am auzit spunând ceva. — Nu, sigur că nu l-ai auzit. A vorbit prea încet. Pelut aruncă o privire spre rug şi la fumul gros, alb, ridicându-se din toate rugăciunile care ardeau. — Însă chiar înainte să dea foc rugului, a privit în sus şi-a zis ceva. Nu l-am putut auzi, însă expresia lui nu era… — Nu era cum? — Potrivită. Pelut clătină din cap. Trebuie să fi văzut şi tu acea străfulgerare de pizmă. Poate că a fost frică. Ce crezi că a fost? Bărbatul se cutremură. — Nu cred că aş putea spune. — Nu, sigur că nu, cel mai bine ar fi, pentru moralul oamenilor, să uităm de asta. Pelut dădu din cap cu un aer conspirativ. N-ar fi bine ca oamenii să ştie că Cyron crede că-i pierdut totul. — Nu, Mare Ministru, nu ar fi bine. — Bine. Ai grijă să infirmi acest zvon oriunde-l auzi. — Bineînţeles, Mare Ministru. Pelut se întoarse, străduindu-se să pară impasibil. Indiferent ce obţinuse Cyron în piaţa templului, se va eroda în casele oamenilor. Chiar gestul de a încerca să corecteze o impresie o va stimula. Până la 1188

sfârşitul zilei, ministrul şi toţi cei cu care a vorbit şi-l vor aminti pe Cyron ridicându-şi capul şi spunând ceva duşmanului său înfrânt. Acest lucru va spulbera nobleţea sentimentelor sale şi-i va diminua sprijinul. Nicio clipă nu-i trecu lui Pelut prin minte că, slăbindu-l pe Cyron, ar putea grăbi căderea oraşului Moriande. Marele Ministru considera, deja, că Moriande va capitula. Oraşul Alb va fi înecat în sânge. Dar atâta vreme cât era sângele lui Cyron şi nu al său, atât el, cât şi miniştrii vor supravieţui. Şi, era sigur, asta era ceva ce atât zeii, cât şi Împăratul Nelesquin vor aproba.

1189

29 Ziua a 14-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wangaxan (Al Nouălea Iad) Nessagafel înţelegea foarte puţine lucruri despre copiii săi. Îl forţa pe Jorim să-şi menţină claritatea minţii în timpul torturii. Fiecare muşcătură de furnică, fiecare răsucire a iederei ghimpate, fiecare zgârietură de gheară îi rămâneau adâncite în minte. Le putea cataloga şi sorta, organiza şi ordona. Nessagafel intenţiona ca tortura să fie insuportabilă. Limpezimea minţii oferea un mijloc de punere a torturilor într-un context. Cadrul era simplu: suferinţa va fi îndurată până când Jorim îl va elibera pe Nessagafel. Fiecare spasm de durere sublinia acest lucru. Pe măsură ce se acumulau şi vibrau prin el precum nişte başi, atingeau şi depăşeau punctul la care Jorim avea să cedeze cererilor lui Nessagafel. Limpezimea minţii lui Jorim făcea vizibil un lucru: n-avea absolut nicio idee cum să-l elibereze pe Nessagafel. Pe deasupra, dacă primul zeu fusese legat cu ceva care necesita natura divină a lui Jorim pentru a putea fi desfăcut, asta însemna că orice era această ultimă constrângere, nu avea nimic în comun cu Wentoki sau cu Jorim. Un altul dintre zei trebuie că-l legase pe Nessagafel, temându-se că nici Grija, nici Wentoki nu-l vor ţine în frâu. Trebuie să fie Tsiwen. Numai zeiţa Înţelepciunii ar fi putut avea o asemenea intuiţie. Ea trebuie că mai era şi destul de înţeleaptă ca să suspecteze că se întâmpla ceva foarte ciudat cu Nessagafel. Ar sta la o distanţă respectabilă de el. Nessagafel ar rămâne în capcană, iar lumea ar fi în siguranţă. Mintea limpede îi mai permitea lui Jorim încă un lucru. Pe lângă durerea fizică, ceea ce-l tortura cu adevărat erau mormăielile rânjite ale lui Grija. Când sângele era spălat de pe ochii lui Jorim, zeul Morţii devenea vizibil. Zăcea la pământ ca o bucată de pânză abandonată. 1190

Chiar şi furnicile îl ocoleau, cu toate că devorau, lacome, vulturul mort care încercase să ciugulească din Grija. Durerea eternă este ceva, dar să fiu prins aici, împreună cu el, e prea mult. Jorim i-ar fi spus să plece, însă lujerul i se înfăşurase în jurul capului, iar ghimpii care-i străpungeau limba limitau, drastic, capacităţile sale de vorbire. Oricum, izbuti să scoată un mârâit. Pânza cenuşie se rostogoli mai aproape, arătând ca o păpuşă care fusese strivită sub roţile unei căruţe. — E vina ta, Wentoki. Dacă i-ai da drumul, ne-ar elibera. Nu vezi cum sunt torturat? Jorim, care în acel moment întâmpina dificultăţi în a împiedica un vultur să-i smulgă un ochi, ar fi vrut să râdă, dar nu reuşi decât să pufnească. Niciodată, în întreaga sa viaţă, nu mai întâlnise pe cineva atât de jalnic, cu excepţia, probabil, a fostei logodnice a fratelui său. De fapt, Majiata ave multe în comun cu Grija. Amândoi erau nişte uneltitori egocentrici, care nu acceptau nicio vină, şi nu-şi asumau nicio responsabilitate pentru acţiunile lor, şi nici consecinţele. Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat să fie captiv pe veci în Wangaxan, numai cu Grija, pentru că prezenţa ei ar fi însemnat că era o zeiţă, cu toate că nu-şi putea imagina cum ar fi arătat. Pufni într-o altă jumătate de hohot, apoi căzu pe gânduri o clipă. Wangaxan era Al Nouălea Iad. Era cel menit zeilor. Însă el nu mai era zeu. Nu mai era Wentoki. Doar Jorim Anturasi, un cartograf, poate şi războinic, poate un magician. După cum un zeu nu putea scăpa din Wangaxan, un muritor nu putea fi închis acolo. Paradoxul vibra, înghiţindu-l. Presiunea crescu. Urechile-i trosniră. Se simţi strivit, apoi sfera făcu implozie, zdrobindu-l. Stelele explodară în faţa ochilor săi. Începu să cadă, apoi lovi pământul, se rostogoli şi ateriză pe braţul stâng. Deschise ochii. Zăcea pe o câmpie crăpată şi uscată, de culoarea ametistului. În momentul când descrise mediul înconjurător, mii de cristale de ametist ieşiră la iveală din pământ. Se desprinse, prudent, de lângă ele şi acestea se retraseră. Cerul avea culoarea sulfului. Mirosul pătrunzător se făcu simţit imediat, aşa că se răzgândi, asemuind culoarea cu cea a florii de 1191

zaomin. Începură să cadă, precum fulgii de zăpadă, petale ovale. Temperatura începu şi ea să scadă, iar vântul purta petalele. Cu capul vârât între umeri, din cauza frigului, Jorim se puse în mişcare. Cerul îşi schimbă culoarea – de data asta, spre o nuanţă sângerie – şi începu să plouă. Apoi mătură zăpada galbenă şi transformă pământul vineţiu într-un glod puturos, însă numai pe o rază de circa trei metri în jurul lui Jorim. Şterse sângele. — Mă aflu în Tolwreen, Al Optulea Iad, cel destinat magicienilor. Locul era în continuă schimbare. Noi culori şi sunete, noi mirosuri şi gusturi, apăsarea gravitaţiei devenind mai puternică sau mai slabă. Era menit să-i provoace pe vrăjitori să-şi imagineze. Orice-şi închipuiau ei, devenea adevărat şi reprezenta noi încercări. Cu cât erai mai isteţ, cu atât mai frustrantă devenea tortura. Dacă-ţi imaginai o evadare, creai închisoarea. Magicienii deveneau prizonierii labirintului propriei lor imaginaţii. Ai tu o contribuţie la asta, Tsiwen, însă trebuie să fi lăsat o portiţă de scăpare. Înţelepciunea lui Tsiwen cerea ca nicio tortură să nu fie eternă. Dacă cineva demonstra că o lecţie fusese învăţată, urma o răsplată. Indiferent ce ticăloşie făcuse un vrăjitor, regretul, ispăşirea şi schimbarea vor fi, cu siguranţă, suficiente pentru eliberare. Desigur, poţi avea nenumărate lecţii de învăţat. Ploaia de sânge se sfârşi brusc, însă din ultima picătură care lovi pământul ieşiră treizeci şi şase de funcţionari ministeriali, fiecare cu câte-un teanc de hârtii de orez. Îl asaltară cu întrebări nenumărate, fără să aştepte vreun răspuns. Îl înghesuiau, cu glasuri tot mai ridicate, întrebările devenind din ce în ce mai absurde. Jorim râse. Cu toate că erau atât de agresivi, nici nu se comparau cu bunicul său. Nu, stai puţin, nu te gândi… Prea târziu! Funcţionarii se contopiră cu toţii într-o versiune gigant a lui Qiro Anturasi. Uriaşul bătu din picior, dar Jorim se feri. Pământul se crăpă şi Jorim căzu. Se rostogoli, evitând la timp încă o lovitură de picior. Urmară şi alte crăpături, iar Jorim se agăţă de sunet. Îl legă de spargerea gheţii. 1192

Qiro bătu din nou în pământ, şi piciorul pătrunse în sol. Uriaşul se prăbuşi într-o mare îngheţată. Valul provocat îl aruncă pe Jorim douăzeci şi şapte de metri în sus. În timp ce zbura prin aer, încerca să se gândească să-şi lase nişte pene, ca să poată da din aripi pentru a ateriza confortabil. Când ajunse pe sol, era un strat de pene, dar toate erau din obsidian. Au crăpat şi s-au spart, tăindu-i pielea. Se rostogoli de pe pat şi încercă să-şi golească mintea. Încerca să nu se gândească decât la lucruri plăcute. Totuşi, usturimea tăieturilor îi amintea de furnicile de foc. — Nu, orice altceva! Mintea sa ar fi adus furnicile, dar un personaj deşirat se târî peste marginea unei ridicături din apropiere. Virukul încercă s-o ia la fugă, numai că acum şchiopăta. O mască de fier turnat îi acoperea faţa, orbindu-l. Urechile i se iţeau prin metal şi dădu din cap, într-o parte şi-n alta, încercând să-i depisteze pe urmăritori. Şase Fennychi veniră în goană după el. Clănţăneau din dinţi şi şuierau, cu totul sălbăticiţi. Luară o formă perfectă pentru uciderea unui Viruk. Ghearele lungi spintecau carnea. Colţii lor – mai lungi decât văzuse vreodată la Shimik – vor străpunge platoşa osoasă. Forma se adaptă chiar şi terenului, cu membre mai lungi, pentru o viteză mai mare. Să fie fugărit de Fennychi era o tortură pentru un Viruk, însă, pentru fenni, era ca în paradis. Ceva nu se potrivea. Pedeapsa era cu totul diferită de natura Tolwreenului. Ce se petrece aici? Informaţiile se revărsară grămadă. Jorim îşi făcu palmele pâlnie. — Talrisaal, pe aici! Virukul şi urmăritorii săi se întoarseră spre el. Jorim privi spre ei şi zâmbi. Îşi imagină cerul de culoarea berii de orez. Să facem ca Tolwreenul să lucreze pentru noi. Un trăsnet plesni şi pânze de lichid se revărsară în jurul gleznelor sale. Virukul alunecă şi se duse dincolo de el, în iazul de bere. Fennychii plonjară în el cu toţii, fericiţi, scufundându-şi adânc boturile. Începură să soarbă lacomi lichidul spumos, apoi căzură pe spate. Micile lor burţi dilatate cătau spre cer. Şi-au deschis gura şi-au băut până n-au mai ştiut de ei. Jorim îl stropi pe Viruk. 1193

— Hai să dăm masca jos. Virukul rămase neclintit, în vreme ce Jorim verifica masca. Nicio îmbinare. Folosi magia, căutând adevărul măştii. Foarte ingenios! Zâmbi. Masca nu exista cu adevărat. Consta, în întregime, în opoziţia faţă de magia Virukului. Talrisaal n-ar fi putut s-o dea jos niciodată. Jorim reechilibră mai-ul şi masca dispăru. Virukul se holbă la el, apoi se rostogoli şi-şi îngropă faţa în mocirlă. — La auzul vocii tale am crezut că era încă o nălucire dată de acest loc. M-ai salvat iar, Wentoki. — Nu sunt Wentoki, Talrisaal, se încruntă Jorim. Am fost Wentoki, însă acum sunt doar un om, prins în capcană ca şi tine. Ştii de cât timp… Virukul îşi ridică privirea. Berea de orez îi spălase noroiul de pe păr şi de pe faţă. — De mult timp. Nessagafel m-a închis în acest loc. L-am trădat înaintea ta. A transformat creaturile tale în chinul meu. Jorim aruncă o privire peste umăr. — Nu sunt fenni, ci doar demoni. Nessagafel nu-i înţelege pe adevăraţii Fennychi. Tunetul bubui din nou, şi începură să cadă pânze de ploaie vâscoasă. Fennii se topiră în demoni scheletici, cu coarne încovoiate şi colţi care scrâşneau, meniţi să cureţe carnea de pe oase în câteva secunde. O altă rafală de ploaie îi acoperi complet ca într-o mlaştină. Virukul se ridică încet şi ploaia se risipi. — Dacă nu eşti Wentoki, cum se face că te afli în acest loc? — Tu şi cu mine avem un duşman comun, pe Nessagafel. Capul Virukului se legănă. — Nemernic duşman. — Nici că-i altul mai rău. Jorim se uită în sus. Nu mai plouă. Cred că pentru că acum nu ne mai gândim la noi. Ochii lui Talrisaal, de culoarea mierii, se îngustară. — S-ar putea să fie aşa. Egocentrismul e pedepsit aici. — Dacă un comportament altruist este tot ce-ţi trebuie ca să ieşi de aici… Chiar în timp ce vorbea Jorim, peisajul se schimbă. Sub tălpile lor 1194

crescu iarbă verde şi răcoroasă şi se formă un mic iaz, alimentat de un izvor. Din el, începu să curgă un firişor de apă, îndreptându-se spre ridicătura peste care alergase Talrisaal. Erodă solul şi creă o alunecare masivă de aluviuni. Valul violaceu tăie o brazdă prin vale, de aproape doi kilometri lăţime. Trupurile săltară în sus şi-n jos şi se scufundară. Oamenii urlau şi, preţ de-o clipă, cei neafectaţi scăpară de chinurile lor. Demonii au dispărut. Flăcările s-au stins. Lanţurile au căzut, iar ţepuşele care-i torturau pe atâţia s-au evaporat. Oamenii pe cale să se înece implorau să fie salvaţi. Mulţi doar priveau. Apoi, cineva a aruncat un bolovan greu spre unul care se îneca. Piatra s-a abătut de la ţintă, a prins viteză şi l-a rupt în două pe cel care o azvârlise. Trunchiul acestuia a căzut într-o încâlceală de cactuşi din cristal, în vreme ce partea de jos a trupului se târa, fără nicio noimă, pe pământ. Talrisaal ridică o mână. — Dacă s-ar ajuta doar unul pe celălalt, ar putea scăpa. — Nu se va întâmpla asta. — De ce nu? — Uită-te la ei. S-au folosit atât timp de puterea magiei, încât au ajuns să se creadă ei înşişi nişte zei. Vezi, asta-i gluma cea mai bună de pe aici. Cu toţii s-au gândit să se întreacă cu zeii. Când Tsiwen a creat Tolwreenul, a făcut un loc unde să trebuiască să lupţi. Singura cale prin care poţi câştiga bătălia e să recunoşti că nu poţi câştiga. Îţi accepţi limitele, te străduieşti să te schimbi şi mergi mai departe. Nu vor evada niciodată de-aici. Virukul dădu încet din cap. — Dar nu suntem blocaţi aici? — Nu. Un zeu te-a trimis aici ca să te pedepsească. Nu faci parte din asta. — Şi tu? — Am ajuns aici din greşeală. Jorim arătă spre pământ. — Trebuie să mă întorc în Paradis şi să-l readuc pe Nessagafel sub control. Dar înainte, trebuie să trec prin alte şapte Iaduri. — Aş putea să te însoţesc, Stăpâne Wentoki? — Aş fi încântat să am un tovarăş de drum. Jorim zâmbi. Când o să 1195

ajungem în cel de-al Cincilea Iad, îi putem vâna pe demonii care te fugăreau. Virukul rânji şi, pentru prima dată, Jorim aprecie colţii ascuţiţi. — Asta mi-ar face mare plăcere. — Grozav. Apropo, pe mine mă cheamă Jorim. Arătă spre iaz. Cred că trebuie să plonjăm în el, înotăm până la fund şi ieşim pe partea cealaltă, în cel de-al Şaptelea Iad. Virukul îşi scărpină bărbia. — Acesta-i cel pe care noi îl numim Icsdayr. Pentru noi, este tărâmul răpitoarelor. — Noi îi spunem Mungdok. Jorim dădu din cap. Blasfemiatori, ucigaşi, politicieni şi negustori necinstiţi, sunt cu toţii acolo. Răpitorii îi completează foarte bine. — Nu vom fi prada lor. Virukul se aplecă înainte şi plonjă în apă. Se ridicară câteva bule. — Nu, într-adevăr, nu vom deveni o pradă. Jorim zâmbi, plonjă şi scăpă din cel de-al Optulea Iad.

1196

30 Ziua a 16-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Drumul Imperial Nordic, Moriande Nalenyr Nelesquin se sprijini în mâini. Slăbiciunea nu-l va doborî. Era acoperit de transpiraţie şi-l usturau ochii. Încercă să-şi ridice de pe covor genunchiul stâng. Nu reuşi, şi căzu la loc, cu mare parte din greutate apăsând pe fluierul picioarelor şi coapse. Braţele tot ameninţau să cedeze, apoi încă un spasm dureros îi arse spinarea. Îl zgudui tusea. Pe sub ochii săi scăpără fulgerul. Ochii-i ameninţau să pocnească. Icni după aer. Durerea-l secătuia, iar muşchii-i tremurau, dar tot se încăpăţână să nu se prăvălească. N-am să-i las să mă găsească aşa. Îşi linse buzele, simţind gustul sărat. Se forţă să respire normal. Duduitul inimii sale se reduse treptat. Se împotrivi impulsului de a sări în picioare. Ar leşina. Făcuse asta de două ori până acum, în timpul deplasării, şi nu va mai repeta greşeala. Clapa din exterior a cortului se dădu la o parte, împrăştiind lumina peste draperia din interior. Se chinui să se ridice şi se prinse de marginea patului de campanie, însă nu-şi putu aduna suficientă forţă ca să se lase pe el. Kaerinus se strecură discret în camera lui de dormit. — Încă un atac, stăpâne? Nelesquin dădu din cap, apoi se mişcă, aşezându-se pe marginea patului. — Ştiu de ce se întâmplă toate astea, însă nu înţeleg de ce mă şubrezesc tot mai mult pe măsură ce ne apropiem de Moriande. Nam suferit deloc în Anturasixan. — Apropierea nu înseamnă nimic, stăpâne. Te-ai separat de suflet cu multă vreme în urmă. Cauţi realipirea de el. Trupul tău şi sufletul se caută constant, iar asta te slăbeşte. Cu cât mai repede ajungem la 1197

Moriande şi cucerim cetatea, cu atât mai repede putem găsi purtătorul şi să te reunim cu sufletul tău. — Da, asta trebuie făcut. Nelesquin se întinse şi-şi puse o pătură pe el. — Mă rog ca aceste căutări să nu dureze prea mult. — Cred că-l vom găsi imediat. Voi pune la punct o vrajă pentru a-l găsi, cu toate că măsurile de prevedere ale stăpânului meu nu au simplificat deloc asta. Nelesquin pufni. — Dar erau necesare. Mi-ai separat, cu succes, sufletul de trup. Kaerinus dădu din cap. — L-am atras într-un rubin. — Şi i l-ai dat altuia, care l-a legat în altceva şi l-a dat la rându-i altcuiva. Vanyeshul cel zvelt trase de capătul cingătorii sale de smarald. — Şi-aşa mai departe, cam şase oameni, cu toţii măcelăriţi apoi. Moartea lor ţi-a ţinut sufletul în siguranţă. — Dar ştim că se află în Moriande. Asta pot s-o simt. Nelesquin se ridică şi-şi frecă barba. Cucerirea oraşului Moriande va rezolva două probleme. Imperiul meu va fi reunificat, şi voi fi şi eu reîntregit. Apoi, chiar şi zeii vor tremura. Kaerinus îşi plecă fruntea. — N-am nicio îndoială că tremură chiar acum, stăpâne. — Linguşeala nu te caracterizează, Kaerinus. Nu erai linguşitor înainte, din câte ştiu eu. — Am petrecut multă vreme singur, Alteţă, şi am exersat asta automăgulindu-mă. Xingnaridinul zâmbi. Nu ştiu de ce farmecele tale nu te-au afectat în Anturasixan, dar bănuiesc că s-a întâmplat aşa pentru că, în acel loc, regulile care guvernează moartea au fost slăbite. Ţi-au permis să evadezi din Lumea Morţilor. — Fără îndoială, ai dreptate. Cu cât mai repede vom cuceri Moriande, cu atât mai bine. Pătura alunecă de pe trupul gol al lui Nelesquin. Îşi târşâi paşii spre podiumul de lemn unde zăcea scheletul său auriu. Fireşte, era aproape la fel de înalt ca el. Se întoarse şi-şi lipi spatele de el. Metalul rece îi îngheţa pielea, apoi invocă un descântec. 1198

Metalul se încălzi şi scheletul se scurse în carnea lui. Oasele grele crăpară, întărindu-i tibiile şi coapsele, fruntea, braţul şi antebraţul, cu jumătăţile lor de sus şi în spate. Fâşii subţiri de aur le legară în trei puncte, ţinându-le la un loc. Coaste de aur îi brăzdară pieptul, iar vertebrele se subţiară în fâşii suprapuse care-i acopereau coloana. Acolo unde se uneau claviculele, se adunau într-o apărătoare, iar mai jos de pelvis îi acopereau organele genitale. Mâinile-i erau protejate de mănuşi din aur şi întregul schelet dobândi o vitalitate mlădioasă care-l susţinea chiar şi când se simţea slăbit. — Nu le-ar face bine să ştie că sufăr. Kaerinus dădu din cap. — Ar putea să-i descurajeze. Nelesquin râse scurt. — Nu şi pe Durranii mei. Nimic nu-i poate împiedica să lupte. Nu, vreau să spun, duşmanii mei. Imaginează-ţi cum ar râde Soshir de infirmitatea mea. — Cine râde la urmă râde mai bine. Kaerinus ridică o mână şi un fluture negru-cu-verde zbură peste încheieturile pumnului său. Îl privi o clipă, apoi zâmbi. — Am veşti, stăpâne. Anturasi a sosit noaptea trecută. Nelesquin îşi puse o robă şi-o închise repede cu un cordon. — De ce nu mi s-a spus? — Niciunul dintre noi n-a observat. Kaerinus dădu draperia la o parte, apoi se grăbi înaintea lui Nelesquin pentru a deschide clapa cortului. — Când m-am trezit, am dat peste asta. La sud de tabăra armatei, pe un vârf de deal – un deal care nu exista când ridicaseră tabăra – fusese înălţat un pavilion. Domina cortul lui Nelesquin, şi părea să fie făcut din granit. Acest lucru devenea cu atât mai remarcabil cu cât pereţii fluturau în adierea uşoară. — Asta ar putea fi o problemă. Nelesquin se întunecă la faţă. Nu m-aş fi aşteptat ca Qiro să mă urmărească şi, cu siguranţă, nu m-aş fi aşteptat ca forţa să-l însoţească şi aici. De fapt, când am plecat din Anturasixan, era un bătrân înfrânt. — Nu mai e. 1199

— De acord. Nelesquin privi în jur. Nu cumva acolo era campamentul unui regiment durranian? — Cred că da. Urşii Soarelui. Au fost mutaţi în flancul celălalt al Batalionului Nalenyrienilor Liberi ai Contelui Vroan. Cred că ar fi fost mai bine dacă l-ai fi cruţat pe Pyrust. — Rebeliunea inevitabilă a lui Pyrust ar fi fost periculoasă. Vroan va muri în primul val de atac pe care-l lansăm la Moriande. Kaerinus zâmbi. — N-am aproape nicio îndoială că Pyrust voia să-l piardă la Tsengui, stăpâne. — Dar Pyrust mai credea că Vroan are mai mult decât o simplă valoare politică. Eu nu lucrez cu o asemenea iluzie. Nelesquin îşi netezi roba stacojie. Mergem să vedem ce doreşte Anturasi? Fluturele lui Kaerinus îi preceda, plutind pe adieri aproape imperceptibile, ca o corăbioară pe o mare răvăşită de furtună. Cei doi îşi croiră drum printre şirurile interminabile de corturi. Acestea fuseseră ordonate sub flamurile unităţilor lor, cu şanţuri înguste, săpate spre răsărit, iar apa fusese dirijată dinspre izvoarele de la apus. Fumul focurilor pentru gătit crease o ceaţă joasă, ascunzând corturile mai îndepărtate, iar pe Nelesquin îl bucură faptul că armata sa era atât de mare încât nu era uşor s-o cuprinzi cu privirea de la un capăt la celălalt. Dealul lui Qiro îi oferea o perspectivă mai largă, iar asta-i plăcea. În afară de trupele sale durraniene, mai avea sprijin din partea celor Cinci Prinţi şi a companiilor de mercenari care i se alăturau. Noi grupuri veneau în urma armatei şi, spre sud, un campament se tot îngroşa de rândurile celor care, de regulă, urmau orice armată. Dilema modului în care ar trebui să se anunţe a fost rezolvată când clapele din piatră s-au dat la o parte, ca nişte cortine de la teatru. Torţe sfârâitoare iluminau un interior vast, care, la prima vedere, părea lipsit de orice lux. Oricum, iarba de sub picioare creştea grasă şi nu era o varietate locală. Florile se deschideau, deşi ascunse de umbra unor falduri din piatră. Crescuseră şi doi arbori pitici, care aveau roade, deşi pe unul dintre ei fructele aveau forma unor claponi prăjiţi. Qiro, înveşmântat într-o robă albă, cu un cerc simplu, din aur, ca 1200

blazon, făcu o plecăciune de salut. — Vizita voastră îmi face o plăcere nesfârşită, Alteţă. Nelesquin zâmbi, sperând că toanele bune ale lui Qiro nu se vor spulbera. — N-ai idee câtă plăcere îmi face faptul că ni te-ai alăturat, Maestre Anturasi. Ar fi trebuit să ne informezi cu privire la sosirea ta. — N-am vrut să-ţi tulbur odihna, Alteţă. — Trebuie că ai veşti. Ai pregătit încă un tărâm-pântec pentru zămislirea şi mai multor dintre creaturile mele? Qiro dădu din cap, însă sprâncenele sale albe se curbară. — N-a fost uşor. Nu le pot aduce aşa de repede la maturitate. — Cum aşa? Qiro ridică din umeri dispreţuitor. — Cunoşti natura vrăjilor, Alteţă. Anturasixan era un loc creat de mine, aşa că eram stăpânul absolut acolo. Ceea ce doream să se întâmple se întâmpla. Aici, apare o complicaţie. Înţelegi, în Moriande, în turnul meu, am desenat o hartă la lumii. Este precisă, cu toate detaliile. Am creat-o cu jaedun, înainte de a-mi da seama ce făceam. A devenit un lucru cu o mare putere magică. Este, mai degrabă, o concentrare de forţă şi-mi impune constrângeri. — Nu te-a constrâns să desparţi Helosunde şi Nalenyrul. Te-am văzut făcând asta, cu călcâiele adânc înfipte în noroi. — Adevărat, Alteţă, însă asta s-a întâmplat pentru că nimeni altcineva n-a mai înţeles harta mea şi semnificaţia ei. Qiro culese un fruct portocaliu din celălalt copac şi-şi înfipse în el unghiile lungi. Se pare că cineva care înţelege a studiat-o. Înainte, era în totalitate modificabilă. Acum, când şi altcineva o stăpâneşte, controlul meu nu mai este absolut. — Eşti neputincios din cauza unei hărţi din Moriande? — Neputincios? Qiro desprinse o bucată de crustă de pe pieptul lui Nelesquin. Dealul ăsta era ieri aici? Nu? Va mai fi până mâine? Numai dacă vreau eu. Am puteri dincolo de cele mai nebuneşti visuri ale tale. Iar băgăreţul va cunoaşte şi el forţa şi mânia mea. Nelesquin îşi dădu jos de pe piept o bucată de crustă albă, o adulmecă, apoi o azvârli într-o parte. Privirile li se încrucişară: Qiro, furios şi hotărât; Nelesquin, calm. Nu i-ar fi trebuit decât o clipă să 1201

traverseze încăperea şi să-i frângă gâtul lui Qiro, dar încă mai avea nevoie de el. — Maestre Anturasi, când îţi pun o întrebare, n-o fac ca să te necăjesc, ci ca să solicit o informaţie. Dacă un altul deţine harta şi creează dificultăţi, atunci voi lua toate măsurile necesare pentru înlăturarea acestui obstacol. Aşadar, zici că harta cu pricina se află în turnul tău din Moriande. Atunci, nu trebuie să distrugem clădirea, corect? — Da, aşa este. Qiro se încruntă. Trebuie capturată intactă. Sângele Anturasi nu trebuie vărsat. Asta trebuie să fie clar. N-o să vărsaţi nicio picătură din sângele alor mei. — Voi transmite asta comandantului trupelor. Asaltul nostru se va concentra la vest de turnul tău. Dacă eşti amabil să ne desenezi o hartă… — În niciun caz. Nările lui Nelesquin luară foc. — Îmi pui răbdarea la încercare? — N-ai ascultat nimic? Ţi-am spus că harta pe care-am făcut-o îmi afectează capacitatea de a efectua schimbări în lume. Dacă ţi-aş desena o hartă a cetăţii Moriande, cu zidurile la locul lor, zidurile chiar ar fi la locul lor. Creaturile tale şi-ar putea revărsa furia asupra lor o veşnicie, că tot nu s-ar prăbuşi. — Atunci desenează-mi Moriande fără ziduri. Pumnul lui Qiro se strânse brusc, împrăştiind sucul, apoi azvârli cât colo miezul zdrobit al fructului. — Nu mă asculţi deloc! Harta mea deja arată Moriande cu zidurile sale. Acestea există. Nu le pot face să nu mai fie prin desenarea altei hărţi. Pot adăuga detalii. Pot face necunoscutul cunoscut. Dar nu pot face cele cunoscute necunoscute. Nu pot face imaginarul să fie realitate cu o simplă atingere de pensulă. Nu acum, nu înainte de a avea harta. Nelesquin se încruntă. Voia să-i reamintească bătrânului că stăpânea magia cu veacuri înainte ca penelul lui Qiro să fi atins hârtia. Pentru Nelesquin, magia era ceva simplu. Examina realitatea, apoi şi-o imagina diferit. Printr-un act de voinţă crea ceea ce dorea. Procesul nu era întotdeauna simplu, însă cum avea o voinţă 1202

puternică, fusese mereu eficient. Înţelegea dificultăţile lui Qiro cu harta, cu toate că nu era cu adevărat o problemă. Concentrarea asupra magiei efective era destul de comună. Kaerinus şi fluturii săi erau un exemplu minor. Nelesquin ajunsese la magie prin arta duelului. Văzuse într-o spadă mediul său de concentrare, cel puţin la începutul carierei. De-atunci, ajunsese mult mai departe. Şi Qiro ar putea. Un fior alunecă pe spinarea lui Nelesquin. Qiro mânuia o forţă care era de neimaginat. De fapt, era de neoprit. Această hartă decisivă s-ar putea să fie singurul mijloc de exercitare a controlului asupra lui Qiro, iar asta ar avea o valoare dincolo de aşteptări. În acel moment, Nelesquin îşi dădu seama că fie el, fie Qiro va fi stăpânul lumii. Qiro era incapabil să împartă puterea, la fel şi Nelesquin. Va trebui să-l distrugă pe Qiro. Şi era la fel de sigur că şi bătrânul ajunsese la aceeaşi concluzie despre el. Prinţul zâmbi. — Maestre Anturasi, dacă-ţi cauţi vechiul tău cămin, cu apropiaţii şi rubedeniile tale în deplină putere şi sănătoşi, aşa să fie. Ne vom îngriji să fie în siguranţă şi-ţi vom feri toate acareturile de distrugere. Asta va fi prima tranşă din plata datoriei pe care o avem la tine. Qiro dădu din cap, ca şi cum ar fi ajuns deja Împărat. — Este cheia întregii lumi. Dacă doreşti s-o stăpâneşti, întâi trebuie s-o deţii. — S-o deţin? Nu eu. Nelesquin îşi plecă fruntea. Într-o săptămână, vei fi din nou la tine acasă. Relele din trecut vor fi îndreptate, şi ne vom bucura de un viitor luminos.

1203

31 Ziua a 25-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr În acest an, Moriande nu va mai organiza Festivalul Recoltei. Grânele coapte timpuriu fuseseră adunate. Cu toate că se întâmplase prematur, recolta a fost generoasă. Hambarele gemeau de grâne. Vitele, oile şi porcii au fost sacrificaţi. Iar spre sud, pe câmpurile acoperite de mirişti şi pleavă, se aşezaseră Nelesquin şi scârboşeniile sale. Îşi pregătiseră terenul pe îndelete. Prinţului îi plăcuseră dintotdeauna paradele şi spectacolul. Pusese la cale o adevărată reprezentaţie, cu toate că puţini din Moriande înţelegeau, cu adevărat, pericolul lor. Din vârful Porţii Sudului, armata sa arăta impresionant. Kwajiinii formau grosul, însă folosea şi regimente formate din oameni proveniţi din sud şi chiar şi din provinciile vestice ale Nalenyrului. Regimentul Nalenyan Liber luptase sub flamura Contelui Linel Vroan, iar faptul n-a surprins pe nimeni. Prinţul Cyron spusese că omul era mai persistent ca un gândac. Pe metereze nu exista niciun războinic care să nu se fi lăudat că el va fi cel care-l va zdrobi. Înaintarea lentă a lui Nelesquin ne-a permis să terminăm mare parte din pregătirile noastre de asediu. În albia râului au fost înfipţi, adânc, stâlpi şi între ei au fost puse lanţuri mari, pentru a opri trecerea. De asemenea, am înţesat canalele cunoscute cu ţepuşe solide, care se vor înfige în corpul navelor. Acolo unde canalele erau prea late pentru asta, am sabordat câte-o corabie, două. Sub îndrumarea Contelui Derael, malul râului a fost fortificat. Baricadele au fost ridicate pe ambele drumuri spre cele nouă poduri. Bacurile au fost trase la mal. Străzile care începeau de lângă apă au fost şi ele baricadate. A postat soldaţi în punctele-cheie, în cazul în care vhangxii aveau să fie infiltraţi dinspre râu. Copiilor li s-au dat năvoade şi beţe, şi au fost instruiţi cum să 1204

zdrobească broaştele zburătoare. Derael a sugerat că metoda cea mai bună pentru combaterea fricii era să le dai oamenilor ceva de făcut. Numai cei disperaţi erau, cu adevărat, înspăimântaţi. M-am minunat la vederea micilor grupuri de copii sălbăticiţi, care se deplasau într-o ordine perfectă şi patrulau prin cartiere. Aş fi vrut ca părinţii lor să ia milităria la fel de în serios. Planul nostru de apărare avea trei părţi componente. Prima, şi cea mai importantă, era apărarea zidurilor. Ţinerea trupelor lui Nelesquin în exteriorul oraşului era cea mai bună soluţie. Eram pregătiţi să le apărăm, însă exista riscul ca zidurile să fie sparte. Trebuia să presupunem că vor fi. De pe ziduri, ne vom retrage la turnuri. Trei dintre cele nouă turnuri provinciale ale oraşului se aflau la sud de Râul de Aur. De la vest la est, acestea erau Kojaikun, Quunkun şi Wentokikun. Iniţial, sa presupus că vom preda Turnul Dragonului numai după ce toţi apărătorii vor fi fost ucişi, însă Prinţul Cyron s-a opus. Deja şi-a evacuat, în capătul dinspre nord, toate animalele din sanctuar, instalându-le prin grădinile de lângă Shirikun. În timp ce noi trebuia să-i apărăm palatul, planul prevedea să provocăm pierderi duşmanului şi să câştigăm timp pentru ca oamenii să poată fugi spre nord, peste poduri. După turnuri, vom apăra podurile dinspre sud, apoi ne vom retrage spre părţile dinspre nord. Deja instalasem şi reglasem catapulte, baliste şi alte maşini de luptă, potrivindu-le pentru lansări cu boltă. Dacă trupele lui Nelesquin ajungeau atât de departe, măcelul va fi cumplit. — Stăpâne, aş vrea să-ţi spun… M-am întors şi-am zâmbit. Ciras Dejote stătea înaintea mea, cu armura completă. Pe platoşă, fusese pictată, cu galben şi portocaliu, o flacără. Cureluşele armurii alternau în cele două culori. Avea două spade, una lungă, cealaltă scurtă, şi o apărătoare crâncenă pentru faţă, legată de umăr. L-am prins de umeri. — Ciras, nu mai sunt stăpânul tău. Te-ai dus până în Voraxan şi te-ai întors împreună cu oamenii credincioşi ai Împărătesei. A fost o faptă despre care se va pomeni multă vreme de acum înainte. 1205

— Numai dacă vom învinge, Stăpâne. Dacă nu, vom fi pomeniţi precum sunt acum vanyeshii. Am dat din cap. — Atunci, nu putem lăsa să se întâmple aşa ceva. — Maestre Tolo… Nu ştiu dacă să-ţi spun aşa sau Maestre Soshir… Ciras se încruntă şi trase sabia lungă, cu tot cu teacă, de la cingătoare. Această sabie i-a aparţinut lui Jogot Yirxan. Există unele indicii că sar putea să fiu reîncarnarea lui. Folosind sabia acolo, în Ixyll, am avut nişte viziuni. Şi una dintre ele a fost… Am ridicat o mână, apoi am întins-o. Mi-a pus mânerul sabiei în palmă şi-a fost ca şi cum m-ar fi acoperit gheaţa. Vederea mi s-a tulburat şi noaptea s-a lăsat repede. Ştiam că eram eu – Virisken Soshir – însă trupul mi-l simţeam străin. Era ca şi cum aş fi purtat un costum, prefăcându-mă a fi altcineva. Tabăra lui Nelesquin din Ixyllul îndepărtat fusese nimicită. Trupul fratelui meu, întins înaintea mea. Mi-am strecurat degetele prin părul lui şi i-am ridicat capul tăiat. L-am ţinut sus, râzând. Se gândise să mi se împotrivească. Se considerase superior mie. L-am scuipat în faţă, apoi i-am trimis capul, cu un şut, direct în beznă. Nu-mi dau seama cum de am ştiut că era acolo. Un simţ? Jaedun, poate. Cred că a fost ceva deliberat din partea lui, un mic sunet, doar o idee de avertisment. Nu că mi-ar fi fost de cine ştie ce folos, pentru că sabia lui – cea care mă leagă de Ciras – ne-a unit pe amândoi. A trecut prin mine, intrând pe partea stângă, de la spinare până în capul pieptului. Mâna mi-a căzut de pe spadă. M-am trezit în genunchi. Cicatricea mă durea, aşa cum nu se mai întâmplase de multă vreme. — Maestre, eşti…? — N-am nimic, Ciras. M-am ridicat în picioare, sprijinindu-mă de un perete. Ai avut o viziune cu mine, aproape spintecându-mă. Ciras nu putu să mă privească în faţă. — Mă dezonorează. — N-ar trebui, nu mai mult decât cicatricea mea. Jogot şi cu mine ne-am avut ca fraţii, mai fraţi decât am fost vreodată cu Nelesquin, sau cel puţin aşa cred. Când a devenit vanyesh, m-am simţit trădat 1206

pentru că n-am înţeles de ce a plecat. M-am uitat dincolo de el, spre nord, spre Shirikun, unde se află reşedinţa Împărătesei. — Când am văzut-o din nou, căuta ceva. Voia să creadă că se poate încrede în mine, însă i-am înşelat încrederea înainte. Ciras scutură din cap. — Tu n-ai fi făcut niciodată asta. — Mă tem că da. Am arătat spre sabie. L-am considerat pe Nelesquin rivalul meu la puterea imperială, nu al ei. L-aş fi doborât, după cum aş fi doborât pe oricine s-ar fi pus între mine şi tron. Ea ştia asta. Te-a trimis să mă ucizi. Ai făcut-o. Faţa lui Ciras se goli de sânge. — Dar în modul cel mai laş, Maestre. Te-am lovit pe la spate. Am dat din cap. — Nu laş. Prudent. Viziunea ta s-a terminat după ce m-ai doborât? — Da. Am întins mâna şi i-am atins bărbia, ridicându-i-o şi expunându-i gâtul. — Pe-atunci, eram un om foarte periculos, Ciras. Ai plătit scump pentru fidelitatea ta faţă de Împărăteasă. Am ezitat. Îmi mai rămăsese doar atâta viaţă în mine cât să-ţi iau capul. Ciras înghiţi cu noduri. — Asta explică multe lucruri. Dacă ceri satisfacţie de la mine, Maestre… I-am lăsat bărbia să cadă la loc. — Nu fi prost. Ştiu că-i mai bine să nu mă pun cu tine. Clipi. — Dacă vrei s-o spun, am s-o spun. Mi-e teamă de tine, Ciras Dejote. Am râs şi mi s-a alăturat, cu toate că a făcut-o ezitând. — Ţi-e teamă de mine? Eu credeam că mă urăşti. — Să te urăsc? Nu. Te-ai comportat cu foarte mult curaj pentru Imperiu. Şi asta-i bine de ţinut minte, acum, că suntem aici, luptând într-un război pe care credeam că l-am purtat deja cu veacuri înainte. Ciras se sprijini pe zid şi privi spre sud. — L-ai putea provoca pe Nelesquin la luptă în cerc şi să terminăm 1207

cu asta. Am clătinat din cap. — N-ar accepta. — Se teme că l-ai ucide. — Nelesquin nu se teme de nimic, ceea ce-a fost întotdeauna o problemă. Am ridicat din umeri. Am foarte multă experienţă, însă el are magia lui. Probabil că ar fi o luptă egală. — Atunci de ce-ar refuza provocarea la duel? — Războiul de acum este împotriva Împărătesei. Uciderea mea a lăsat-o pentru mai târziu. Am chicotit şi l-am bătut pe Ciras pe umăr. Mă bucur să te văd gata de luptă. Vor veni la noapte, imediat după apusul soarelui. — N-o să le arătăm nicio milă. — Exact! Eşti deja un erou, Ciras Dejote. Astăzi vei deveni o legendă. Atacul a fost lansat chiar mai târziu decât m-am aşteptat. Uitasem că lui Nelesquin îi plăcea să tragă un pui de somn după cină. M-am aşezat cu spatele lipit de zid, împărţind cu Dunos un castron de orez şi nişte supă caldă, întrebându-ne cu ce se ospăta Nelesquin. Îi plăcuseră, totdeauna, numai cele mai fine delicatese. M-a surprins faptul că-şi limitase extravaganţele numai la mănuşile de protecţie din aur, cu care-l văzusem. Când tobele lor au început să bată, şi unele dintre creaturile lor ciudate s-au apucat să urle, l-am trimis pe Dunos de-acolo, cu castroanele noastre. A protestat că era expediat aşa, dar i-am dat şi un mesaj pentru Contele Derael. Misiunea l-a mai înduplecat întru câtva. A promis că se va întoarce repede cu un răspuns. Din partea noastră le-au răspuns trompetele. Torţele ardeau de-a lungul zidurilor. Războinicii – veterani şi recruţi laolaltă – purtau cercuri-talisman sau îşi desenaseră cercuri din cenuşă în jurul ochilor, pentru a ţine vrăjile la distanţă. Nu puteam simţi furnicăturile produse de jaedun, însă vanyesbii erau acolo, pe undeva. Nu puteam acuza pe nimeni că-şi lua măsuri de precauţie. Muzica s-a modificat. Catapultele noastre au lansat urne umplute cu ulei aprins. Au străbătut cerul şi-au explodat pe pământ. Niciuna 1208

n-a nimerit vreo ţintă vie, însă bălţile aprinse dădeau destulă lumină ca să putem vedea duşmanul. Xonarchii se aruncau înainte şi azvârleau cu boltă bolovani. Câţiva eclipsară chiar şi stelele. Doi sau trei căzură mult în afara oraşului. Alţii scoaseră scântei din piatră şi ricoşară, găurind zidurile. Unul zbură peste întărituri şi transformă o cocioabă într-un morman de surcele frânte. Fusese aruncat de cel mai mare dintre xonarchi. O jivină masivă, care fusese vopsită în dungi negre, peste pielea sa albastră, ca un tigru; era felul lui Nelesquin de a-şi bate joc de mine. Oferea o imagine îngrozitoare. Conducătorul cârmi animalul şi dispăru în întuneric pentru a lua un alt bolovan. M-am uitat spre Penxir Aerant. — Aproape trei sute de metri. — Trei sute douăzeci. Uriaşul învârti o săgeată. La următoarea aruncare, dacă vine în acelaşi loc. Una după, dacă nu vine acolo. — Perfect! Un zăngănit puternic a umplut strada de jos. Am zâmbit. Ţepuşele lui Derael funcţionau aşa cum trebuia. Niciunul dintre cei care fuseseră la Tsatol Deraelkun nu uitase cârtiţele uriaşe. Contele Derael le denumise danborii, după unul dintre aspectele cele mai odioase ale zeului-şobolan. Se pregătise să le ofere salutul de bun venit pe care-l meritau. La fiecare trei metri, pe întreaga lungime a zidului, am făcut găuri pentru stâlpi, fiecare de alţi trei metri adâncime. Fiecare gaură avea câte un stâlp de bambus şi un bătrân sau vreo femeie care să-l susţină. Deasupra găurilor am poziţionat acel gen de şir de piloni folosiţi pentru zăgăzuirea râului, cu ţepuşe cu vârfuri de fier, pe o lungime de trei metri, spre capătul de jos. Au fost ridicaţi pe poziţie cu scripetele şi un plan înclinat. Când santinela simţea bambusul mişcându-se, el sau ea îndesa împreună două bucăţi mai scurte de bambus, iar un străjer de pe metereze reteza legătura ţepuşei lui Derael. Pilonii cădeau în gaură. Ţepuşa de fier străpungea craniul danborului, priponindu-l în tunel. În timp ce jivinele se zbăteau în agonie, bufniturile înfundate ne făceau să zâmbim. Soldaţii luau la 1209

ochi ceea ce credeau ei că era linia tunelului. Arcaşii pregăteau câte-o săgeată, gata să lovească pe oricine încerca să scape de-acolo. Xonarchii reveniră să arunce alţi bolovani. Penxir îşi scoase marele său arc curbat şi-l ridică. Lumina flăcărilor dansa pe marginile tăioase ale vârfului triunghiular al săgeţii. Aştepta, fără să-i tremure niciun muşchi. Xonarchul tigrat se răsuci. Penxir lansă. Săgeata se avântă în noapte. Era caraghios să te gândeşti că un obiect atât de mic ar putea răni o creatură de o asemenea mărime. Da, războinicii au sugerat că trimiţând o săgeată prin ochi, aceasta ar putea intra în creierul jivinei, însă capul îi era la fel de lat cât lungimea unei căruţe. O lance de un metru lungime ar dispărea complet în căpăţâna lighioanei, înainte să aibă vreo şansă de a lovi creierul. Însă, aşa cum aveam să aflăm, aflarea creierului monstrului nu era singura cale de a-l opri. Săgeata lui Penxir s-a înfipt în subsuoara călăreţului. Nu era nicio îndoială asupra sângelui arterial, închis la culoare. Săgeata ieşi pe partea cealaltă, străpungându-l cu totul pe kwajiin. Căzu pe spate şi într-o rână, rămânând atârnat de scară cu un picior. Bestia scheună şi trecu cu o mână peste manetele de control. Le rată. Xonarchul se rostogoli pe spate, apoi într-o parte, mânjindu-se cu rămăşiţele însângerate ale călăreţului. Ridicat din nou pe picioare, o luă la goană prin peisaj, gonind aplecat, repede, lătrându-şi furia. Am zâmbit. — Bună lovitură. Clătină din cap. — Data viitoare n-am să mai dobor călăreţul. Am să ucid una din creaturile astea. Va fi lovitura perfectă. — Vei avea această şansă la noapte. — Ştiu. Făcu un semn cu capul spre un punct aflat mai încolo, pe zid. Voi trage de acolo. — Du-te. În timp ce se îndepărta, Dunos reapăru. — Contele vă mulţumeşte. Dacă credeţi că există vreo greşeală în 1210

planuri, vă roagă să mă trimiteţi înapoi cu noile informaţii. — Nu-i nicio greşeală. Dunos trase vechea mea spadă. — Atunci, sunt gata. Înverşunarea din glasul său mă făcu să zâmbesc. L-am îndrumat spre un crenel. — Priveşte ce-l va face aroganţa pe om să săvârşească. Răpăitul tobelor duşmanului îşi schimbă ritmul, anunţând un nou atac. Trupele se puseră în mişcare, înaintând prin beznă. Trebuie că vedeau zidurile şi focurile. Fără îndoială, şopteau rugăciuni către Wentoki sau Kojai ori chiar Grija, nădăjduind că zeii îi vor ajuta în luptă. Ofiţerii răcneau ordine şi încurajări, însă mulţi voiau s-o rupă la fugă. Ştiam asta, pentru că-mi puteam aminti prin ce trecusem cândva. Când duşmanii ajunseră la limita luminii aruncate de făclii, formaţiunile lor ordonate se contopiră într-o masă urlătoare. Bărbaţi cu scări lungi, săbii şi arcuri înaintară în fugă, strigând sălbatic, ca săi sperie pe cei cu care se confruntau. Cei din mijloc purtau flamuri, identificând trupele ca provenind din Moryth şi din celelalte Cinci Principate sau din Erumvirine, ori chiar din vestul Nalenyrului. Cum Nelesquin pierduse avantajul surprizei, îi trimitea pe ai noştri împotriva noastră. — Ne va lăsa să ne nimicim fraţii, Dunos, ca să afle ce le pregătim kwajiinilor săi. — Atunci, daţi-i o lecţie, Maestre. Am deschis iute un evantai şi l-am ridicat. Trompetele răsunară. Am lăsat mâna jos, brusc, şi nouă maşini de asediu mai mici îşi lansară încărcătura. Balistele azvârliră nori de săgeţi. Au croit pârtii printre soldaţii în plin asalt. Unii dintre ei au murit străpunşi de câte trei sau patru săgeţi, care i-au menţinut totuşi în poziţie verticală; erau ca nişte sperietori însângerate cuprinse de spasme, păzind un câmp de hoituri. Catapultele lansară globuri din teracotă. Acestea n-au fost umplute cu foc. I-aş fi incinerat cu mare plăcere pe kwajiini, însă nu şi pe oameni. În loc de asta, am folosit alte lucruri. Vasele se spărgeau, împrăştiind bucăţi de fier, cu vârfuri ascuţite. Întotdeauna 1211

cădeau jos cu un vârf orientat în sus, care străpungea sandalele cu uşurinţă. Soldaţii urlau şi dădeau înapoi şchiopătând, sau se aşezau şi-şi scoteau ţepii din picioare. În alte părţi, de-a lungul frontului, baloturi bine strânse din rădăcini fumegânde de vaear străbăteau văzduhul cu boltă. Pe cât erau de eficiente la calmarea durerilor de burtă, când erau pregătite sub forma unei infuzii slabe, rădăcinile de vaear izbucneau în flăcări în aer. Adierea dinspre râu trimitea fumul gros spre sud şi spre est, înecând întregul câmp de bătălie. Când era inhalat, producea greaţă şi ameţeală unora, orbire altora. Cei cu adevărat ghinionişti aveau parte de năluciri oribile. Oameni care tuşeau se clătinau şi cădeau, unii scormonindu-şi ochii cu degetele. Majoritatea vomitau şi plângeau. Arcaşii noştri au intrat în scenă pentru a-şi arăta îndemânarea. Doborau pe oricine le intra în raza de acţiune, trimiţându-le săgeţile prin membre. Şi asta datorită ordinelor Contelui Derael. Un mort nu era decât un mort. Un rănit avea prieteni care-i auzeau urletele. Trebuia salvat, iar un rănit mânca la fel de mult ca unul teafăr, dar nu lupta. Tobele lui Nelesquin bătură retragerea. Oamenii-şi abandonară scările. Formară lanţuri, trăgându-se pe ei şi compatrioţii lor spre sud. Destul de repede, tot ce mai rămăsese pe câmpul de bătălie se zvârcolea, se târa sau îşi implora moartea. — Am învins? Am clătinat din cap. — Nu încă. Tobele şi-au schimbat ritmul. — De-abia acum începe.

1212

32 Ziua a 25-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Lui Ciras îi plăcea la nebunie strânsoarea aprigă a măştii de bătălie pe faţa sa. Colţii lungi şi albi îi depăşeau colţurile însângerate ale gurii. Cunoştea bine ce efect avea o privelişte atât de fioroasă şi, cu toate acestea, Ciras ar fi vrut să meargă la luptă fără ea. Masca îl ascundea de duşmani. Voia ca aceştia să ştie cu cine se confruntau. Voia să fie temut nu pentru ceea ce purta, ci pentru măiestria sa în luptă. Era vrednic de groaza lor. Era călare pe armăsarul său, împreună cu alţi Voraxani. Încă nu apăsase comutatorul care întindea armura şi ţepuşele. Cu toate că nu se prefăcea a fi călare pe un cal adevărat, nici nu voia să facă parte dintr-o maşinărie de război. Ceilalţi luptători ai Împărătesei nu păreau să aibă probleme cu asta, însă lui tot nu i se părea în ordine. La capătul celălalt al pieţei, echipajele acţionau balistele. Le trăgeau braţele înapoi şi blocau placa aruncătorului la locul ei. Pe unele le încărcau cu piatră sau bile din fier turnat. Alţii strângeau snopi de săgeţi, cu vârfuri de fier lungi de-o palmă. La un semnal de pe metereze, se trăgea şnurul de siguranţă şi încărcăturile îşi luau zborul în beznă, apoi întregul proces era reluat. Mânuitorii balistelor luptau cu înverşunare şi din greu, dar nu-i putea socoti drept egalii săi. Împrăştiau moarte, însă o făceau în anonimat. Nu-şi vedeau duşmanii murind. Asta nu-i făcea mai onorabili decât soldaţii gyanrigot, aliniaţi în piaţă. Maşinăriilor nu le păsa. Nu puteau să jelească. Nu puteau fi capabile de milă, nici nu puteau implora milă. Nu cunoşteau frica. Ucideau până când se autodistrugeau, inexorabil, fiind nişte maşinării implacabile de recoltat suflete. Curajul şi disciplina erau vitale. Automaţii erau sclavii comenzilor primite. Unii considerau asta disciplina perfectă, alţii luau lipsa de teamă a acestora drept curaj, dar erau antiteza 1213

bravurii. Curajul însemna să te confrunţi chiar cu acele temeri pe care gyanrigoţii nici măcar nu le puteau recunoaşte. Curaj era să lupţi în pofida dezastrului iminent. Răsunară trompetele, anunţându-i pe Voraxani să fie atenţi. Străjerii staţionaţi în portul de evacuare dinspre vest ieşiră de pe doc pe parâme groase. Drugii zvâcniră în sus. Bărbaţi năduşiţi, cu doar o fâşie de pânză la mijloc, acţionară troliurile. Poarta se deschise în afară. Cu Vlay Laedhze în frunte, Voraxanii se avântară pe câmpul de bătălie. Lucrurile se schimbaseră mult, aşa cum prevăzuse Moraven Tolo. Principala poartă din sud a oraşului era punctul său cel mai vulnerabil, aşa că asaltul se concentrase acolo. Primul val uman fusese spulberat. Câmpul de luptă era presărat cu cei căzuţi, fie că erau nemişcaţi sau încercau să se târască spre liniile lor. Fuseseră folosiţi pentru abaterea atenţiei, în vreme ce jivinele săpătoare încercaseră să facă un tunel pe sub ziduri. Niciunul dintre aceste şiretlicuri n-a funcţionat, aşa că Nelesquin a schimbat tactica. Maşinării de asediu convenţionale se deplasau de-a lungul Drumului Imperial. Un berbec masiv, montat pe un car lung, deschidea defilarea. Un acoperiş deasupra şi scuturi în faţă de-o parte şi de alta protejau oamenii care împingeau înainte maşinăria care scârţâia. Urmau două turnuri de asediu, fiecare la fel de înalt ca zidurile oraşului. Un şir lung de soldaţi kwajiin le trăgeau de-a lungul drumului. După ce le-au adus pe poziţie, le-au ridicat şi s-au grăbit să traverseze podurile pentru a le pune lângă zid. Piei ude acopereau ambele turnuri şi prelatele berbecului, pentru a rezista la foc. Kwajiinii erau antiteza războinicilor gyanrigot. Flamurile lor, îngrozitoare şi, totuşi, glorioase, fuseseră fixate pe maşinării, proclamând mândria trecutelor izbânzi. Războinicii scandau ritmic, iar maşinăriile se mişcau sincronizate pe muzică. Chiar şi ţepii îmbrăcaţi în oţel ai berbecului se legănau în ritm, părând nerăbdători să izbească porţile oraşului şi să le facă ţăndări. Maşinăriile de luptă erau flancate de formaţiuni de soldaţi, însă marşul lor prin câmpul de bătălie, presărat de cadavre, le-a fost încetinit. Monştrii lui Nelesquin şi recruţii i-au împresurat, împiedicând orice dezertare. Xonarchii cu cap de ciocan trăgeau 1214

carele de parcă ar fi fost nişte cărucioare de copii, pline-ochi cu bolovani mai mici. Îşi băgau o mână printre ei, o ridicau şi aruncau, împrăştiind proiectilele pe ziduri şi metereze. Oamenii cădeau urlând, iar kwajiinii ovaţionau. Bărbaţii din Moriande răspundeau cu săgeţi bine ţintite şi o ploaie de bolovani. Tropăitul potcoavelor armăsarului îl exaspera pe Ciras. Voraxanii se avântau spre monştri. Recruţii strigau avertismente şi-şi trăgeau săbiile din teacă. Avertismentele se transformară în ţipete când îşi făcură apariţia Voraxanii, călare pe armăsarii lor din metal, împodobiţi cu ţepi şi săbii. Ciras desfăşură armura şi ţepii la nici douăzeci de metri distanţă de linia recruţilor. Strânse genunchii şi se repezi peste primul om. Sabia lui se smuci spre dreapta. Un gheizer de sânge ţâşni în noapte, iar el trecu mai departe. Un xonarch se înălţă deasupra lui. Ciras ştia că erau imenşi, însă nu-şi dăduse seama cât de imenşi. Creatura ar fi putut, cu uşurinţă, să înşface zidul cetăţii şi să se salte peste el. Ciras se avântă cu curaj, apoi se ridică în scări şi lovi cu sabia cu putere, la nivelul gleznei stângi a creaturii. Blana zbură şi începură să curgă râuri de sânge. Sperase să-i taie tendonul şi să-l ologească, dar i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi încercat să reteze un stejar. Jivina mugi furioasă şi azvârli o mână de bolovani. Aceştia zdrobiră o duzină dintre aliaţi, împrăştiind pe sol trupurile strivite. Dar Ciras se avântase deja mult prea departe în faţă şi putea fi văzut de călăreţ. Manipulantul smuci o manetă şi creatura încercă o lovitură de labă. Ferindu-se, Ciras îi străpunse laba. Xonarchul mugi din nou şi-şi supse rana. Călăreţul acţionă câteva manete. Creatura încremeni la mijlocul acţiunii, apoi izbi pământul cu amândoi pumnii. Se pregăti pentru salt. E prea aproape. Sunt mort. Furnicăturile jaedunului acompaniară zborul unei săgeţi trimise de pe metereze. Coada pătrunse prin nara dreaptă a lighioanei şi străpunse peretele osos, subţire, care separa sinusul de creier. Vârful tăios al săgeţii reteză nervii şi arterele, înfigându-se adânc în ţesutul cerebral. Braţul stâng şi piciorul xonarchului se surpară. Miorlăi, lovit de 1215

moarte, prăbuşindu-se pe partea stângă. Impactul îi azvârli pe spadasin şi armăsarul său în aer. Braţul drept râcâi, slab, cu ghearele, spre Ciras, însă îl rată. Apoi, singurul ochi vizibil clipi şi se dădu peste cap în căpăţâna lată şi osoasă. Căzu călare pe armăsarul său, în spaţiul dintre braţe şi coapse. Masca de luptă îi ascunse expresia de surprindere de pe faţă. Îşi conduse armăsarul pe lângă el, gândindu-se să-i dea ocol şi să se ocupe de călăreţ, însă nu i se dădu nicio şansă. Pământul se deschise sub el. Ciras goni pe coama unei avalanşe de pământ amestecat cu iarbă direct într-un tunel spart. Patru metri mai jos, armăsarul puse picioarele pe teren solid. Lovi oamenii acoperiţi cu pământ. Ca răspuns la comenzile lui Ciras, începu să urce înapoi la suprafaţă. Ciras se ţinea lipit de el, însă o piatră îl lovi în piept. Ricoşă din platoşa sa cu destulă forţă ca să-l dea pe spate, trimiţându-l înapoi în beznă. Ateriză într-un genunchi, reuşind cumva să-şi păstreze sabia de vanyesh. Se ridică şi se sprijini cu spatele de peretele tunelului. Surprinderea pulsa în el, amplificată de frică. Pe la ambele capete ale tunelului întunecat ieşiră mulţi oameni. Cu toţii îşi învârteau săbiile, siluetele lor profilându-se mortale şi dorindu-i sfârşitul. Ciras invocă jaedunul. Ceea ce vedea şi auzea deveni de o importanţă secundară. Se concentră asupra a ceea ce simţea. Pară o lovitură. Sabia sa descrise un cerc şi urcă, apoi se înfipse într-un gât. O trase şi lovi la stânga. Sabia de vanyesh zăngăni alunecând pe o mască de luptă, apoi tăie. Sângele se împrăştie negru şi fierbinte. Mişcare spre stânga, parare din şold şi-o răsucire, lăsând o altă lovitură să-i treacă destul de aproape de coaste. Străpungere în sus, printr-o subsuoară. Cade un braţ, răsună un ţipăt. Bătălia are un alt curs. Luptele de la mică distanţă i-au favorizat, la început, pe adversarii săi. Însă destul de repede, frica a pus stăpânire pe câmpul de bătălie, impunându-le mişcările. Dorinţa lor de a evita moartea i-a făcut doar mai uşor de ucis. Un bărbat ţâşni din beznă. Ciras îl simţi doar ca o concentrare de furie în acea mare de spaimă. Pară lovitura, după care ripostă. Sabia lui se ridică şi se răsuci, ţintind capul bărbatului. Adversarul său se feri, schimbând mâna. Teaca de 1216

lemn a sabiei sale se lovi de genunchiul lui Ciras. Izbucni durerea şi spadasinul făcu un pas înapoi, evitând încă o lovitură. Ciras lăsă jos, cu grijă, piciorul drept. Şi mai multă durere, însă genunchiul rezista. Apoi, ceva îl înşfăcă de gleznă. Un muribund, orb şi disperat, se încovrigă de piciorul lui Ciras. Sunt înrădăcinat în acest loc ca un stejar. O nălucire-i trecu prin faţa ochilor. Din picioarele sale creşteau rădăcini în pământ. Membrele sale se întăriră precum crengile. Pielea i se prefăcu în scoarţă de copac. Atunci se abătu lovitura de moarte. Trecu pe sub cotul stâng al lui Ciras, ţintind şoldul. Alunecând pe sub platoşă, lama străpunse legăturile armurii şi roba. Mă va despica. Maţele mi se vor scurge într-o grămadă aburindă. Se pregăti pentru impact, pentru şuvoi şi golire, însă asta nu se mai întâmplă. Lovitura despică din carnea lui şi se înfipse solid în lemnul de dedesubt. Sabia lui Ciras căzu, apăsată de greutatea unei mâini din stejar. Îl împinse pe om în genunchi, zdrobindu-i umărul. Ridică privirea, neîncrederea oglindindu-i-se în ochi. Ciras îl lovi din nou, împrăştiindu-i creierii, apoi lovi şi în jos şi scăpă şi de cel care-i îmbrăţişase piciorul. Trei bufnituri anunţară sosirea întăririlor gyanrigot. Una dintre maşinăriile ucigaşe începu să-şi croiască drum spre sud, în timp ce celelalte două năvăliră în capătul dinspre nord al tunelului. Oamenii urlau, iar maşinăriile zăngăneau. Toate zgomotele se îndepărtau rapid. Singur, doar el cu morţii, Ciras îşi cercetă rana de la şoldul stâng. Mănuşa reveni pătată de ceva închis la culoare, însă nu simţi miros de sânge. Şi petele acelea albe… sunt aşchii. Aşchii de stejar. Îşi frecă atunci coapsa cu mănuşa, apoi ieşi în goană din tunel. Armăsarul său îl aştepta acolo, stând nemişcat în spatele harnaşamentul de pe trupul xonarchului. Ciras se săltă în şa şi dirijă bidiviul să dea ocol găurii. Nu rămăsese sub pământ prea mult timp, dar deja invadatorii erau în plină retragere. Berbecul ardea la vreo cincizeci de metri distanţă de porţi, iar unul dintre turnuri se prăbuşise, şi el victima unui tunel surpat. Cel care rămăsese se înălţa 1217

abandonat pe drum. Voraxanii se regrupaseră şi se întorceau. Vlay Laedhze îl salută cu încântare. Braţul drept al omului atârna fără vlagă, străpuns de două săgeţi. Majoritatea Voraxanilor reveniseră, câţiva în stare gravă după luptă, dar majoritatea erau plini de sângele altora. Odată intrat în portul de evacuare şi din nou în siguranţă, Ciras îşi examină mănuşa pătată. Ce s-a întâmplat? Înţelegea magia sabiei, o putea invoca la nevoie, însă asta era altceva, ceva ciudat. Nu-i plăcea. Dacă vraja mă poate face invulnerabil, atunci cu ce mă deosebesc de maşinăriile de luptă care nu pot fi distruse?

1218

33 Ziua a 26-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Anturasikun, Moriande Nalenyr Practic, Keles trăia din ceai din flori de tzaden. Mâinile i se vindecaseră simţitor şi exersa zilnic desenarea de hărţi. Liniile sale deveniră puternice, chiar groase. Cu toate că nimic din ceea ce desena nu producea vreo schimbare fizică în lume, limpezimea hărţilor sale îi încuraja pe apărătorii din Moriande. Umbla vorba că Prinţul Cyron folosea hărţile Anturasi. Keles îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în observatorul lui Qiro, din vârful turnului Anturasikun. Spre sud, dincolo de câmpul de bătălie, se aflau dealurile unde aşteptau trupele lui Nelesquin. Acele dealuri nu fuseseră, de fapt, chiar atât de aproape – cel puţin, nu-şi amintea el să fi fost atât de aproape –, însă localizarea lor era conformă cu hărţile existente. Amintindu-şi cum percepţia lui Qiro asupra unei hărţi ar fi putut s-o transforme, Keles schiţase o hartă nouă, care plasa dealurile acolo unde şi le amintea. Se strădui să facă atâtea măsurători câte putea – ajustând harta cu precizie – apoi îi puse pe verii lui s-o copieze iar şi iar. Voia să-i facă să creadă că era şi precisă. Însă, la desenarea dealurilor, Keles întâmpină rezistenţă. Mâinile sale nu mai voiau să se mişte. Ceva dinlăuntrul său ţipa că era greşit ceea ce făcea. Glasul suna ca al lui Qiro, fapt care-i întări şi mai mult hotărârea de a continua. Totodată, îl făcea să se simtă ciudat. Bunicul său era acolo. Îl simţea puternic pe Qiro, însă Keles nu putea lua legătura cu el. Ceva îl împiedica. Keles simţea încă o prezenţă, cineva care controla voinţa lui Qiro după pofta sa. Dacă Nelesquin putea face aşa ceva, pentru Moriande va fi imposibil să i se împotrivească. Cel mai tulburător era însă hăul de după dealuri. Îl simţea tot mai mult de la începerea bătăliei. Keles încercă să-şi 1219

dirijeze simţurile într-acolo, dar nu ajunse prea departe. Era asaltat de o varietate năucitoare de imagini, dar nu înţelegea prea mare lucru din ele. Îşi petrecea majoritatea timpului în turn. Unchiul lui, Ulan, şi verii săi îi acceptau comenzile fără să se împotrivească. Qiro îi supusese într-atât de mult, încât nu mai erau în stare să funcţioneze fără un stăpân aprig. Totuşi, pe cât i se păreau de dezgustători şi de agasanţi, îi prefera pe ai lui oamenilor din Moriande. Poveşti despre ce săvârşise se împrăştiaseră cu iuţeala fulgerului. Unii găseau speranţă în acele poveşti, dar majoritatea erau, pur şi simplu, înspăimântaţi. Spuneau că-i un vanyesh şi că avea să-i trădeze. Istorisirile mai curajoase sugerau că el şi Kaerinus erau una şi aceeaşi persoană. La urma urmei, numele lor începeau cu aceeaşi literă şi nimeni, niciodată, nu-i văzuse pe amândoi în acelaşi timp. Kaerinus dispăruse odată cu Keles. Unii palavragii au mers atât de departe încât au dat de înţeles că creaţia „Keles Anturasi“ fusese un plan ticluit de prinţi pentru a-i îngădui lui Kaerinus libertatea, şi că Nirati Anturasi fusese ucisă pentru că ştia adevărul. Ar fi putut contracara uşor speculaţiile, dar comportamentul oamenilor le dezvăluia adevărata fire. Băutul ceaiului din flori de tzaden devenise din cale afară de popular, iar punerea vindecării Prinţesei Jasai pe seama băuturii întăritoare ajută enorm. Oamenii purtau cercuri pe haine, şi în jurul Anturasikunului se formă o zonă interzisă, dar la marginea ei înfloriră mici altare. În alte părţi îl venerau pe Prinţul Cyron, dar în apropiere de Anturasikun ofereau plocoane, pentru a fi lăsaţi în pace de Keles. Dacă şi-ar fi permis luxul de a avea răgaz, ar fi putut să deteste sminteala. De fapt, în timp ce păşea pe urmele bunicului său, înţelese dispreţul lui pentru popor. Din încăperea de sub camera de lucru, putea studia întreaga lume. Oricum, pentru majoritatea oamenilor, jumătatea de nord a Moriande era un teritoriu exotic. Helosunde era un tărâm faimos şi îndepărtat. Pentru ei, Keles, Jorim şi Qiro călătoriseră mai departe şi văzuseră mai multe decât sute de mii dintre semenii lor. Cunoştinţele lui Anturasi despre lume au permis Nalenyrului să prospere şi, prin comerţ, au adus bunuri de mare preţ în Moriande. 1220

Şi, în schimb, pentru toate acestea, erau temuţi. Iar bunicul meu a rămas în acest turn. Purta pică celor care aveau libertate şi nu se foloseau de ea, în vreme ce aceia care meritau libertatea erau închişi. Keles se sprijini de balustradă, singur, cu doar o familie de lilieci cuibăriţi sub streaşina acoperişului. — Suntem cam la fel, nu? Sunteţi isteţi, dar temuţi adesea din pricina înfăţişării. Istorisirile despre voi şi despre răul pe care-l puteţi face sunt o grămadă, dar pun rămăşag că tot ce vreţi voi să faceţi e să zburaţi după pofta inimii, să mâncaţi insecte şi să vă bucuraţi de viaţă. Liliecii, confirmându-i, parcă, admiraţia pentru înţelepciunea lor, continuară să-l ignore. Keles râse şi privirea-i hoinări din nou spre sud. Leşurile umpleau câmpul de bătălie, cu toate că echipe de cioclii din Moriande le azvârleau în tunelurile surpate şi le îngropau. Alte cadavre erau aruncate pe rugurile făcute din turnurile de asediu. Xonarchii morţi se descompuseseră peste noapte. Scheletele lor sidefii zăceau într-o mare de putreziciune închisă la culoare, îngreunând sarcina îndrăzneţilor care încercau să scoată oasele de acolo. Cartograful zâmbi. Erau acolo la ordinele Prinţului Cyron. Voia oasele pentru a le studia. Jorim îi adusese lui Cyron nenumărate animale, majoritatea vii, dar şi unele conservate. Curiozitatea intelectuală a lui Cyron impulsionase explorările nalenyriene şi adusese prosperitatea, amândouă isprăvindu-se odată cu invazia. Mă întreb ce s-a întâmplat cu Jorim şi cu Lupul Furtunii. Keles încercase să ia legătura cu fratele său, însă înlănţuirea lor devenise tot mai slabă. Era sigur că Jorim mai trăia, dar localizarea şi starea lui erau în ceaţă. Aşa că, ţinând cont de simţul distanţei, Keles presupunea că fratele său se afla în cealaltă parte a lumii. De dragul lui Jorim spera să nici nu se mai întoarcă vreodată. Răsună un clopoţel, convocându-l înapoi în atelier. Keles coborî şi ieşi din sanctuarul Maestrului Cartograf. Ulan, părând mai scund şi mai fragil decât şi-l amintea Keles, zâmbea sfios. — Nepoate, te caută cineva. Ciras Dejote aşteaptă în camera de audienţe. Keles se încruntă. 1221

— Poate că Qiro o fi primit oameni acolo, dar Ciras mi-e prieten. Trimite pe cineva să-l poftească în camera de la baza platformei. Ulan făcu ochii mari. — Doar n-o să-l aduci aici, sus, nu? — Fii liniştit, unchiule. Nu voi încălca regulile prinţului. — Da, nepoate. Bineînţeles că nu. Ulan începu să coboare de pe platformă. Îl voi conduce chiar eu pe oaspetele tău. — Mulţumesc. Ulan se opri, ca şi cum Keles ar fi vorbit în virukiană sau soth, apoi dădu din cap şi se grăbi să dispară. Keles privi în jur şi zâmbi. Câţiva dintre verii săi se uitară la el. Cei mai tineri chiar îi zâmbiră la rându-le. Ceilalţi, instruiţi de Qiro, nu apreciau zâmbetele şi se întoarseră încordaţi la muncă. Măsurau cu mult mai multă grijă, şi desenele lor luau mai mult timp. Dacă n-ar fi fost nepotul lui Qiro, şi el ar fi făcut la fel, aşa că Keles îi scuti pe verii lui de orice desconsiderare sau milă. Însă următoarea generaţie nu se va mai teme. Keles coborî încet de pe platformă. Lui Qiro nu i se permisese să coboare şi să treacă prin poarta de aur. Rămăsese prizonier în propriul său turn, de teamă că tot ceea ce ştia s-ar putea împrăştia prin tot Nalenyrul. Keles nu fusese supus vreunei interdicţii similare, însă celor din afară tot nu li se îngăduia să intre în atelier. Cu toate că l-ar fi primit pe Ciras acolo, şi cu toate că bănuia că i-ar fi făcut bine o vizită, regulile erau reguli. Se opri la jumătatea treptelor, apoi se întoarse. — Dricol, adu-mi cea mai recentă hartă a noastră despre Tirat, te rog. Băiatul cu părul închis la culoare aduse repede una. I-o prezentă lui Keles cu o expresie mândră. — Chiar eu am desenat-o. O vrei sigilată şi legată cu panglică? — Ar fi drăguţ din partea ta, însă aş dori să mi se mai deseneze una. Adăugaţi culoare şi marcaţi locul domeniului familiei Dejote. — Da, Keles. Ceva sună într-un colţ al minţii lui. Ridică vocea: — Am un proiect care trebuie realizat de îndată. Aşteptă ca verii săi să lase pensulele jos. 1222

— Vreau să se facă nişte copii ale tuturor hărţilor noastre de mărimea nouă pe optsprezece. Vor fi în format folio, aşa că lăsaţi loc pentru legat. Doresc să aibă o margine de cinci centimetri peste tot, iar în cadrul ei veţi desena floră şi faună sau lucruri importante găsite acolo. Adăugaţi blazoane şi orice alte detalii la care vă puteţi gândi. Vă veţi consulta cu bhotcai şi alţi experţi. Vă veţi asigura ca imaginile să fie perfecte. Vreau culoare peste tot, multă. Începeţi cu Moriande, apoi Helosunde, Deseirion şi insulele. Apoi, desenaţi Cele Cinci Principate. Terminaţi cu Erumvirine. Dădură din cap în semn de înţelegere. — Încă două lucruri: veţi lucra în echipe, de minimum doi oameni. Înregistraţi tot ceea ce-i prea greu pentru a fi terminat. Veţi şti la ce mă refer. Puteţi lăsa acele zone de pe hartă necompletate, însă mi le veţi semnala imediat. Încuviinţară în tăcere, apoi se apucară de treabă. Keles luă harta şi-şi reluă drumul în jos, de pe platformă. Trecu de poarta de aur, dădu din cap spre unchiul său, care zăvorî poarta în urma lui. Vechile obiceiuri mor încet. Ciras aştepta acolo, lângă una dintre ferestrele înalte. Lumina soarelui cădea asupra unei mine serioase. — Atât de gânditor. Ciras clipi, apoi se înclină. — Îmi cer iertare. — Nu-i nevoie. Şi eu m-am lăsat dus pe gânduri. Keles îi dădu harta. Este una a Tiratului, desigur. Am pus să se deseneze una mai bună pentru tine. — Eşti foarte amabil. Ciras o studie în fugă şi zâmbi. Minunată. — Am să-i spun vărului meu. Keles i se alătură la fereastră. — Mă bucur că te văd şi e şi o surpriză. Una plăcută, de fapt. Am auzit că ai fost rănit în luptele de azi-noapte. — De asta am şi venit. Ciras înfăşură încet harta, făcând-o sul. Am avut parte de cea mai tulburătoare experienţă posibilă, şi vreau să discut cu tine despre asta. Nu ştiu dacă mă poţi ajuta. Keles dădu din cap. — Voi face tot ce pot. 1223

— În timp ce luptam noaptea trecută, am invocat jaedunul. Un muribund m-a înşfăcat de picior, iar eu m-am gândit, spre oroarea mea, că parcă prinsesem rădăcini, ca un stejar. Înainte de a apuca să fac ceva, un altul a încercat să mă spintece. Spadasinul îşi deschise roba, dezvelindu-şi şoldul stâng. Lumina soarelui căzu asupra rănii. Ciras fusese tăiat, era clar, însă nu exista nicio urmă de sânge. Mai mult, marginile rănii arătau ca şi cum un topor ar fi intrat în lemn. Keles se lăsă într-un genunchi. — Pot s-o ating? Ciras dădu din cap, dar nu se uită. Keles atinse rana. Carnea era caldă şi parcă elastică, deşi avea o textură bătătorită. Zdrenţuirea părea, cu siguranţă, ca de lemn, însă marginile se simţeau ca nişte unghii. Chiar şi aşa, ţesutul vătămat părea perfect normal la atingere. Keles se ridică. — Credeai că ai prins rădăcini, ca un stejar? Ciras îşi închise roba. — A fost mai mult decât atât. Mi-am imaginat transformarea. Trupul meu a devenit trunchiul, pielea era scoarţa, braţele mele, crengile. Ar fi trebuit să mă ucidă, Keles, însă a fost ca şi cum aş fi devenit un stejar. — Dar n-ai prins rădăcini acolo, de fapt. N-ai mai fi aici dacă s-ar fi întâmplat aşa. Ciras dădu din cap. — Afară, în Pustietăţi, la Opaslynoti, am văzut multe lucruri ciudate. Şi în Ixyll. Magia a schimbat lucrurile. Printre vanyeshi am descoperit ciudăţenii şi mai mari. Vanyeshii au renunţat de multă vreme la latura umană. Keles clătină din cap. — Şi ţi-ai imaginat că, din cauza a ceea ce-am făcut cu copacii, s-ar putea să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu tine? — Chiar poţi? Cartograful îşi încrucişă braţele. — Magia-i poate schimba pe oameni. Nu-i uşor, dar poate fi controlată. Magia subliniază adevărata natură a lucrurilor. 1224

Ciras se încruntă. — Dar nu sunt stejar. — Nu? Stejarii sunt puternici şi duri. Sunt solizi. Durabili, nobili chiar. Ai aceleaşi calităţi. Ai folosit magia şi te-ai definit drept un stejar. Magia s-a scurs prin tine. În acel loc, în acel moment, ai devenit un stejar. — E posibil aşa ceva? — Carnea ţi s-a despicat. Trăieşti. E posibil. Keles zâmbi. Poate că ai fost stejar doar o clipă, dar deja ai început să respingi această posibilitate. Şi vezi ce s-a întâmplat? Trupul tău nu mai e lemnos. Carnea ta a luat forma cea mai apropiată de un echivalent al lemnului, cu toate că bătături la şold n-am mai văzut niciodată. — Nu înţeleg ce vrei să spui. — Ai puterea mentală de a te transforma, în mod magic, într-un stejar şi înapoi. Foloseşti magia într-un fel care n-are nimic comun cu pregătirea ta. Ciras se încruntă. — Nu credeam asta posibil. — Întreaga noastră educaţie şi convingerile spun că nu-i posibil. Un fior străbătu şira spinării lui Keles. Însă magia este mult mai complicată decât ne-am imaginat, şi mult mai puternică. Vanyeshii ştiu deja asta. Dacă nu găsim o cale de a stăpâni magia pe care o controlăm, vom fi neajutoraţi înaintea lor.

1225

34 Ziua a 27-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Dealurile Dientan, sudul Moriande Nalenyr — Astăzi n-am niciun chef de veşti proaste. Nelesquin îşi strânse roba mai aproape de exoscheletul său de aur. Înfurie-mă, şi vei suporta consecinţele. Kaerinus îşi desfăcu braţele, dezvăluind o membrană efemeră, neagră-verzuie, între mânecile robei sale şi trup. — Cred că toată lumea înţelege asta, Alteţă, însă fiecare crede că celălalt va suferi din cauza mâniei tale. În pofida conflictului, s-au făcut progrese. — Foarte bine, oftă Nelesquin. Tatăl meu avea răbdare cu toate prostiile astea. Eu nu. Suntem în război. Îl conduse pe Kaerinus afară din cort şi o luă ţanţoş spre dealul lui Qiro. Cortul rămăsese pe coama lui, iar flamurile fluturau sub o adiere care nu se mai simţea nicăieri altundeva. Veselia cu care dansau nu-i însenină deloc sentimentele lui Nelesquin. Prinţul nu-şi putea ascunde mânia. Nelesquin nu se aşteptase ca primul său asalt asupra zidurilor cetăţii Moriande să reuşească. Nu făcuse decât să testeze, ca să vadă ce vor face apărătorii. Aflase o mulţime de lucruri, de fapt aflase tot ceea ce era necesar pentru asigurarea ocupării oraşului. Însă l-a surprins vulnerabilitatea cârtiţelor sale şi a xonarchilor. Nu se aşteptase ca zidurile să fie surpate de cârtiţele sale, dar eficacitatea contramăsurilor nu fusese anticipată. Slăbiciunea conducătorilor de xonarchi fusese cât se poate de evidentă, însă putea, oricând, instrui alţi călăreţi. Nu se aşteptase ca o singură săgeată să ucidă una dintre jivine, iar acest lucru îl făcuse săşi reconsidere armamentul. Momentul luminos al întregii operaţiuni fusese acela când unul dintre luptătorii mecanici din Moriande ieşise 1226

dintr-un tunel şi atacase tabăra. Pentru Durrani, fusese relativ uşor să neutralizeze maşinăria cu ajutorul unor stâlpi. Vanyeshii o refăcuseră, aşa că Nelesquin le trasase sarcina de a găsi o cale să o copieze. Kaerinus se opri la baza dealului. — Alteţă, cel mai bine ar fi să te linişteşti, înainte de a merge mai departe. — Da, desigur. Nelesquin inspiră adânc, îşi ţinu respiraţia, apoi expiră încet. Se străduia să se debaraseze de mânie. Tărâmul lui Qiro comprima şi accelera timpul. Se putea istovi chiar foarte uşor. Obosesc mult prea repede de la un timp încoace. Dădu din cap, apoi o luă înainte, străpungând o carapace invizibilă şi păşind în inima dealului. Lanţuri de oţel îi cuprinseră pieptul, îmbrăcându-l în metal, apoi din nou căldura. Pielea-i începu să ardă şi să-l mănânce. Dacă-şi ridica o mână ca să se scarpine, şi-ar descoji pielea cu totul. Milioane de ace din sticlă se afundară în el, străpungând carnea şi osul. Se clătină şi căzu imediat în patru labe. Iarba răcoroasă şi proaspătă îi mângâia obrajii, alinându-i durerea. Icni, putând, în sfârşit, să respire. Îl străbătu un val de oboseală. Braţele i se îndoiră, dar se sprijini în antebraţe. Nu voi leşina. — Bine-ai venit, Prinţe Nelesquin. Nelesquin ridică privirea, văzând, în primul moment, doar picioarele încălţate în sandale ale lui Qiro şi tivul robei sale albe. Ţesătura alterna de la lână toarsă în casă la mătase brodată şi viceversa, ca şi cum adierea ar fi preschimbat-o. Furnicături de jaedun se transmiteau odată cu transformările robei. Pe Nelesquin îl acoperi o umbră, apoi braţe puternice se strecurară pe sub ale sale, ridicându-l. — Vă mulţumesc că aţi venit, Alteţă. Nelesquin bătu uşor cu palma oasele argintii care-l susţineau. — Eu îţi mulţumesc, Pravak. Uriaşul vanyesh îl sprijini pe prinţ, apoi se retrase. Nelesquin se forţă să zâmbească. — Nu am venit din cauza unor relatări privind dezacordul. Vreau să văd un progres. Pravak râse. 1227

— Am făcut multe aici, în ultimele luni. Qiro zâmbi, însă Nelesquin îl ignoră. — Văd clădirea aceea scuipând fum. Arată-mi ce-ai făcut. — Sunt onorat, Alteţă. Se îndreptară spre clădirea neagră, îndepărtată, dar ajunseră la destinaţie după numai câţiva paşi. Nelesquin putea simţi cum zâmbetul lui Qiro se lăţea tot mai mult, însă capacitatea acestuia de a manevra timpul şi spaţiul nu-l mai uimea. Bătrânul crease o întreagă lume în interiorul dealului, dar suficient de restrânsă cât să treacă neobservată pe orice hartă. Plecând de la asta, cum ar mai putea fi ceva cu adevărat surprinzător? Pravak deschise uşa fabricii. Întreaga clădire era plină de zăngănituri şi pocnete metalice. Strălucirea galben-roşiatică a fierului topit, şarjat din cuptoare, lumina interiorul. Vanyeshii munceau, trimiţând căldura metalului lichid înapoi în cuptoare. Creaturi mecanice ciocăneau şi dădeau formă metalului; altele cărau de-acolo diverse piese pentru asamblarea armelor. Zâmbetul argintiu al lui Pravak îi strâmbă buzele-i subţiri. — În Tolwreen, aceste creaturi mecanice au produs multe lucruri, dar nu le-am făcut autonome. Borosan Gryst pare să fi reuşit asta. În prima lună, am putut descifra ceea ce-a realizat. Apoi l-am depăşit. Nelesquin se încruntă. Nu fusese informat că depăşiseră stadiul creării de automaţi. Îl copleşi indignarea. Încă mai putea conduce proiectul. Chiar dacă asta însemna ani mulţi în această lume miniaturală, locuitorii cetăţii Moriande n-ar câştiga decât un răgaz de o săptămână, două. — Te rog să-mi arăţi. Pravak îl conduse prin fabrică. — Numai geniul vostru, Alteţă, ne-a permis să izbândim. Vedeţi, Borosan Gryst a gravat instrucţiunile pentru automaţi pe plăcile din aliaj de thaumston, care ne-a oferit energia magică şi-a dirijat-o spre funcţii specifice. Oricum, automaţii aveau o funcţionare restrânsă pentru că puteau alege doar un număr limitat de strategii. — Înţeleg, dar n-am niciun amestec în asta. — Nu, Alteţă, genialitatea voastră constă în felul în care i-aţi creat pe Durranieni. Ei nu pot folosi magia ca noi, însă parcă ar fi nişte 1228

thaumston vii. Pravak deschise o altă uşă. Şi cu tot ce ştiu ei, pot face mult mai multe decât orice automat. Uşa dădea într-un ring enorm. Jos, pe nisipul arenei, doi urşi din metal întunecat îşi dădeau ocol, fiind de trei ori mai înalţi decât Pravak, atunci când se ridicau pe labele din spate. Pielea de metal aluneca fluidă peste muşchi, iar labele se estompau când zvâcneau spre adversar. Nelesquin se strădui să respire normal. Niciodată astfel de arme nu s-au mai arătat pe faţa pământului. — Explică-mi ce sunt aceştia. — Durranienii dumneavoastră le spun dari. Durranienii îi conduc din interior, perfect protejaţi şi foarte puternici. — Da, dari, sigur. În limba lor asta înseamnă fioros. Nelesquin îşi miji ochii. Ce determină forma lor? — Pe aceasta am ales-o, Alteţă. Pravak zâmbi. Am decis să onorăm Quunul şi Erumvirine. — Minunat. Prinţul aruncă o privire spre Kaerinus. Ce părere ai? — Impresionant, dar cred că au un dezavantaj. Vanyeshul deschise pumnul şi din el se ridică un fluture. Bătu de două ori din aripioare, apoi se spulberă într-un nor de praf strălucitor. — Nu sunt înspăimântători. — Ai dreptate. Nelesquin arătă spre urşi. Trebuie să fie mai ameninţători. Daţi-le formă omenească, cu cap şi labe de animal. Pravak aprobă din cap. — Sunteţi înţelept, Alteţă. — Fabricaţi armele potrivite pentru ei. Ghioage şi securi. Nelesquin se încruntă. Cât de vulnerabili sunt? — Nu sunt invulnerabili, însă nici uşor de dovedit. Scufundă unul în râu, conducătorul lui se va îneca. Un piron lansat de o balistă l-ar putea străpunge, ori ar putea fi zdrobit de un bolovan mare. Focul îl va prăji pe cel de dinăuntru. — Da, da, să fie evitate toate riscurile. Nelesquin zâmbi. Îi pot folosi şi ceilalţi? Pravak se întunecă la faţă. — Este posibil. Am plasat în interiorul lor multe cartoane şi 1229

tăbliţe, fiecare dintre ele permiţând războinicului să invoce un farmec. Câţiva dintre vanyeshi au descoperit că este posibil să manevreze unul, dar… — Ce? — Câţiva dintre ei au dispărut în interiorul maşinăriilor. Am deschis dari, însă n-am mai văzut nici urmă de ei. Nelesquin se încruntă. — Vei mai face încercări. Foloseşte recruţi. Şi vei mai antrena şi alţii. Fă nouă armate din aceşti dari. Vom spulbera Moriande pe îndelete… Care-i problema? Pravak se lăsă într-un genunchi şi făcu şi o plecăciune. — Stăpâne, am încercat să creez o singură armată, dar Maestrul Anturasi mi-a spus că acest lucru nu este posibil. Afirmă că nu putem să facem decât câţiva. — Poftim? Nelesquin se răsuci pe călcâie spre Qiro. De ce mă tot contrezi? Ochii bătrânului scăpărară. — Am făcut tot ce mi-ai cerut. Am creat acest loc. Am făcut ca timpul să treacă mai repede. Am uşurat crearea gyanrigoţilor. Am făcut tot şi n-am primit nimic în schimb. N-am cerut decât să mi se dea atelierul înapoi, dar îl am? Nu! Prinţul arătă spre urşii care se luptau în arenă. — Nu-ţi dai seama că aceştia sunt mijloace de a obţine ceea ce-ţi doreşti? — Nu-ţi dai seama că n-ai nevoie de o asemenea armată ca să pui capăt asediului? Qiro îndepărtă cu un gest îngrijorările lui Nelesquin. Vei avea o companie de automaţi. Este suficient atât. — Cum îndrăzneşti să-mi spui mie ce-mi trebuie şi ce nu? Prinţul încercă să-l înşface pe Qiro, dar bătrânul se trase înapoi. Kaerinus îl apucă pe Nelesquin de centură şi-l ţinu pe loc. Prinţul se răsuci, îndepărtând, brutal, mâinile vanyeshului, dar a fost îndeajuns pentru a-i risipi mânia. Mârâi, apoi se întoarse încet şi-l privi pe Qiro cu atenţie. — Nu-i vorba, Maestre Anturasi, de ceea ce-mi trebuie mie. E vorba de ce-mi poţi oferi, nu-i aşa? Ai creat această lume, însă n-ai anticipat şi nevoia de fier. 1230

Bărbia lui Qiro se ridică. — Am fost făcut să cred că voiai să prăseşti mai multe dintre creaturile tale. — Destul de corect. Niciunul dintre noi n-a prevăzut această pleaşcă, dar n-ar trebui să fie vreo problemă. Nelesquin îşi retrase mâinile. Mai fă-ne încă o lume, una cu fier destul. Nările lui Qiro scuipară flăcări. — Nu pot. — Nu poţi sau nu vrei? — Nu folosi tonul ăsta cu mine. Ţi-am spus că-mi trebuie turnul meu, atelierul. Ţi-am spus că-l controlează altcineva şi că asta îmi pune piedici. Când am creat acest loc, am putut să-l transform întrun microcosmos al Nalenyrului. I-am sustras bogăţiile ca să construiesc acest loc. Dacă aş fi vrut, aş fi putut atrage tot fierul de pe lume aici, ca un magnet. Nelesquin vorbi printre dinţii încleştaţi: — Şi-acum eşti împiedicat să faci asta? — Da. Cine deţine controlul asupra turnului meu mi-a luat-o înainte. A descoperit o cale de a defini tărâmurile, închizându-le. Pentru că am creat acest loc înainte ca să-şi aplice şmecheriile, a rămas, în mare parte, neafectat… — Dar odată ce te duc înapoi la turnul tău, poţi dezlega făcăturile? — Da, le voi dezlega. Nelesquin îşi plimbă o palmă peste faţă. Răceala aurului îi dădea o senzaţie plăcută. Îi oferea un moment de răgaz. Atingerea metalului îi dădu, de asemenea, şi o idee. Se uită printre degetele de aur. — Fierul nu este singurul metal pe care-l ai aici. Dispunem de aur şi argint, cositor şi cupru. Şi plumb, cred, însă acesta nu-i bun. Qiro dădu din cap. — Le am pe toate. — Grozav. Pravak, vei crea maşinăriile din orice metal poţi găsi. Vom folosi şi ce recuperăm. Vreau două regimente. Foloseşte lemn, dacă trebuie, şi oase. Creşte-mi o mulţime de xonarchi şi foloseşte-i pentru oasele lor. Voi echipa două regimente dintre cei mai buni Durrani ai mei cu aceste maşinării şi le voi lăsa să deschidă oraşul. Îţi 1231

voi da turnul înapoi, Maestre Anturasi. — Asta-i tot ce-am cerut şi am nevoie. Nelesquin dădu din cap. — Nu, mai ai nevoie de ceva. Qiro îşi arcui sprâncenele. — De ce? — De moartea celui care ţi se împotriveşte. Surprinderea-i aprinse faţa lui Qiro, preţ de numai o clipă, apoi dispăru, pe măsură ce expresia lui deveni mai tăioasă. — Da, da, aşa este. Îşi dădu ochii peste cap şi se clătină. Apoi îşi reveni, brusc, şi zâmbi. — Este vorba de Keles. — Voi pune să fie distrus. Dar tu trebuie să-i asiguri lui Pravak uneltele necesare pentru succesul nostru. — Desigur, Alteţă. Qiro se trase înapoi şi făcu cu mâna spre arenă. Pământul se cutremură, doborându-i pe combatanţi, şi aproape că-l răsturnă pe Nelesquin. Nisipul din inima arenei intră în fierbere, apoi un pumnal din fier ieşi din sol. În jurul lui, ţâşnind prin tribune, apăru încă unul din aur şi unul din argint. Un vârf din cositor spulberă piatra, fiind, la rându-i, tocit de ea. Şi cuprul se revărsă prin toate crăpăturile, adunându-se într-un lac tot mai mare. Urşii, arătând mai mult a animale decât a războinici, se repeziră pe plinta de metal şi se aruncară spre ţepuşa din aur. Zburară de-a lungul ei, în siguranţă, ghearele lor lăsând fire de aur în urma lor. Nelesquin ar fi vrut să blesteme, însă numai gândul la asta îi secătui energia. Atâta forţă folosită atât de cavalereşte. Nu-şi dă seama cât e de puternic sau doar trage de timp? Zâmbetul care crăpă partea de jos a feţei lui Qiro sugeră că făcuse asta numai pentru că-l amuza. Va continua să fie o problemă, mai mult decât era deja. Poate că uciderea lui Keles nu-i cea mai înţeleaptă decizie. Nelesquin lăsă îngrijorarea să-i înghită zâmbetul, iar aparenta slăbiciune să-i ascundă gândurile. Da, Keles ar putea fi o problemă, însă era o problemă pentru Qiro. Nelesquin era sigur că Keles nu 1232

simţea mai multă iubire pentru bunicul lui decât acesta. Poate că va trebui să vedem dacă dictonul potrivit căruia duşmanul duşmanului meu este prietenul meu este adevărat. Dacă-i aşa, atunci Keles Anturasi va fi foarte preţios, iar bunicul lui va înceta să mai aibă vreo valoare.

1233

35 Ziua a 27-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Mungdok (Al Şaptelea Iad) Talrisaal şi Jorim ieşiră din adâncul iazului şi se uscară aproape instantaneu. Peisajul se modifică, înghiţind apa. Un drumeag întunecat, în aparenţă bine bătătorit, apăru sub tălpile lor. Mungdokul însuşi era perceput ca fiind foarte mic, ca şi cum n-ar fi existat mai departe decât puteau vedea prin beznă. Cu fiecare pas făcut de-a lungul drumului, Jorim îşi imagina cum umbrele înfulecau realitatea în urma lor. Virukul se aşeză pe vine şi adulmecă aerul. — Se găteşte ceva în apropierea curbei. — Poate că asta-i natura acestui iad, ni se face foame şi mâncarea-i întotdeauna la doi paşi. — Luând în considerare felul oamenilor trimişi aici, nu cred că ar fi o pedeapsă potrivită. — Bine zis. Jorim, aflat în frunte, tăie de-a dreptul o curbă. Peisajul se deschise într-o vale tot mai lată, punctată de mii de luminiţe. Fiecare însemna o clădire, iar fiecare clădire era un han. Structurile erau diferite, de la cocioabe, acoperite cu resturi, până la palate ornamentate, uşor asemănătoare celor princiare. Virukul arătă spre primele câteva locuri. — Au cărări, dar nu şi uşi. Jorim îşi frecă bărbia. — Poate că nu suntem bineveniţi acolo. Poate că nu suntem bineveniţi niciunde. Talrisaal râse. — Doar cei care n-au simţit niciodată că le este o foame de lup ar fi respinşi aici. Aş vrea să spun că aia nu-i locul meu, însă am profitat de alţii. — După acest criteriu, în mod clar aici mi-e locul. 1234

Jorim oftă. Se folosise de faptul că era nepotul lui Qiro pentru a-i pune pe verii lui să-i facă munca. Şi nu o dată profitase de statutul familiei sale pentru a atrage câte-o femeie în patul său. Într-o realitate în care cele mai odioase fapte erau crima şi tortura, ale sale de-abia dacă erau luate în seamă, însă, cu siguranţă, nu era nevinovat. Se zgribuli. — Ai făcut ceva ce-ar fi suficient să te ţină aici? — Sper că nu. — Bine. Jorim zâmbi. Cu cât terminăm mai repede aici, cu atât o să-mi placă mai mult. — Graba va face ca lui Nessagafel să-i fie mai greu să te găsească. Jorim se uită repede în jur. I se părea ciudat că bătrânul nu venise după el. Scurgerea inegală a timpului ar fi putut însemna că încă nu i se remarcase absenţa. Nu putea conta însă pe un asemenea noroc. — Poate că va veni să vâneze şi va fi blocat pe drum. N-ar fi grozav? Virukul îşi legănă capul în semn de aprobare. O luară în grabă prin oraş. Vreo două taverne aveau uşi, dar, cu toate că păreau primitoare, drumeţii trecură de ele. În timp ce înaintau spre o mare argintie şi luminoasă, imobilele deveniră tot mai mari şi spectaculoase. Se pomeniră atraşi, în mod irezistibil, spre cel mai mare, din moment ce era singurul care permitea accesul la mare. Jorim se opri, citind semnul de deasupra uşii deschise: — Coroana Sfărâmată. Aduce tot felul de imagini. Nu-s convins că-mi plac. — În Virukă, asta-i „Nesdorei”. Ochii întunecaţi ai vrăjitorului sclipiră. Înseamnă locul unde-au căzut cei puternici, şi nu într-un fel potrivit. Este locul unde un trufaş a fost doborât. — Va trebui să studiez Viruka. Sunt o mulţime de nuanţe aici. — Limba Virukilor a dispărut demult. Vorba nu mai permite nuanţe. — Păcat, dar ai dreptate. Jorim făcu un pas înapoi. După tine. Grandioasa clădire a Coroanei Sfărâmate era imensă din toate punctele de vedere. Arbori întregi fuseseră descojiţi de scoarţă şi transformaţi în stâlpi ale căror crengi susţineau tavanele boltite. Duşumeaua din lemn auriu părea fără margini, ca şi cum un singur 1235

buştean ar fi fost rindeluit să pară o suprafaţă continuă. De-a lungul pereţilor şi în mijloc ardeau vetre masive, din piatră. Mese din lemn negeluit – unele dotate cu bănci, celelalte cu scaune grele – ocupau podeaua. Sala enormă anihila orice încercare de a număra mesele. Carnea se perpelea în frigări. Servitori încărcaţi cu tăvi care gemeau sub greutatea pocalelor de bere şi vin sau a platourilor cu carne aburindă se plimbau prin sala nesfârşită. Din când în când, unul se oprea, îi trecea povara unui birtaş, apoi se aşeza la masă în locul acestuia. — Se pare, Wentoki, că aceia care sunt pedepsiţi pentru că s-au folosit de alţii sunt făcuţi să-i servească. — Negreşit, asta face parte din cazne. Jorim o luă înainte, încercând să-i recunoască pe unii dintre clienţi. Vreo două blazoane i se păreau familiare. Marcau prezenţa unor tirani minori sau miniştri care se îmbogăţiseră din corupţie. Cel mai adesea, muşteriii nu purtau niciun fel de blazoane, fiind nişte răufăcători anonimi, criminali şi pedofili, ale căror fapte trecuseră nevăzute de nimeni, în afară de zei şi de victimele lor. — Încercarea de a găsi vreun cunoscut aici probabil că nu-i cea mai bună strategie. — De acord. Talrisaal îşi miji ochii. — Aş mai sugera să nu ne aşezăm, să nu luăm nicio tavă, să nu ne atingem de mâncare sau de băutură. Putem trece pe-aici, dar dacă ne amestecăm printre ei, am putea fi prinşi în capcană. — Bine. Preumblările lui Jorim îl aduseră destul de aproape de o vatră. Căldura ei se dovedi a fi ademenitoare, iar aroma făcu să-i chiorăie maţele. Începu să zâmbească, apoi se uită la ce frigeau servitorii. Un client se dezbrăcă şi se încovoie. Un altul înfipse în el o frigare de metal. Ţepuşa-l priponi cu totul, ieşind, cu un gâlgâit de sânge, piezişă, prin gâtul omului. Alte ţepuşe-l fixară bine în frigare. Doi servitori îl duseră spre un set de cârlige, apoi îl legară ca pe un purcel de lapte. Alţi doi oameni, murdari şi lucind de transpiraţie, îl urcară pe bărbat pe vatră. Carnea începu să-i sfârâie în timp ce începu să se rotească, încet, pe frigare. 1236

Jorim nu-l cunoştea pe acel bărbat, însă cel de lângă el, a cărui carne se înnegrise, cu excepţia porţiunilor din care bucătarii desprinseseră fâşii lungi, i se părea familiar. — Conte Aerynnor? Cel fript întinse mâinile după vocea sa, crăpându-şi carnea pe la coate şi umeri. — Cine-i acolo? — De ce ai ajuns aici? — Sunt nevinovat. Nu l-am omorât pe niciunul dintre ei. Nici familia, nici pe Majiata, nici pe Nirati, pe nimeni! Ajută-mă! — Nirati? Lui Jorim i se strânse inima. Nirati Anturasi? — Nu pe ea, pe ea nu. Sunt nevinovat! Jorim îşi miji ochii. Acceptase că sora lui era moartă, însă auzind acea veste ca Wentoki, o golise de orice emoţie. Era doar un fapt, unul amortizat de starea ei, de „nu chiar moartă”. Nu se gândise niciodată la circumstanţele morţii ei. Ar fi putut înţelege un accident sau o boală. Chiar acceptase aşa ceva. Dar crima? Negarea lui Aerynnor îi bagatelizase moartea. El o făcuse, altfel nu s-ar fi perpelit acum. Lipsa totală de remuşcări din glasul contelui îi îngheţă lui Jorim sângele în vene. Îşi merita pe deplin pedeapsa. Cel de lângă Aerynnor fusese scobit până la os. Servitorii aruncară oasele într-o grămadă. Scheletul începu să se mişte şi să se recompună. Mai mulţi servitori îi aduseră, grăbiţi, mâncare şi băutură. Scheletul dădu berea peste cap şi înfulecă hartane mari de carne. În loc să se împrăştie pe podea, bucatele mestecate curseră peste oase, acoperindu-le cu muşchi şi carne. Transformarea dezvălui că scheletul îi aparţinea unei femei. Din nou întreagă, cu păr lung şi lucios, întunecat, culese de jos roba lăsată de ultimul muşteriu. La atingerea ei, deveni o mătase de un verde strălucitor, cu un blazon cu un tigru brodat cu aur. Şi-o strânse în jurul taliei cu o cingătoare aurie, apoi străbătu mulţimea şi se aşeză la o masă. — Din câte se pare, Talrisaal, aici se benchetuieşte încontinuu. Virukul arătă spre femeie. — Nimeni nu pare să fie în mod deosebit deranjat dacă mănâncă 1237

sau e fript. Nu este o pedeapsă prea grea. — Aşa este. Jorim o luă printre mese şi-şi făcu loc până la masa unde se aşezase femeia. Ţinând cont de blazonul ei şi de stilul broderiei, era una dintre prinţesele Moryth mai puţin importante. Circulau tot felul de poveşti despre acea ramură a familiei regale, care gusta din vicii nefireşti săvârşite cu ţăranii, care apoi erau omorâţi. Prinţesa stătea laolaltă cu alţii de sânge regesc, între care cineva foarte binecunoscut în Nalenyr. Prinţul Araylis? Fratele mai mare al Prinţului Cyron avea un piept lat şi o robusteţe în trăsături pe care nu le puteai găsi la actualul conducător al Nalenyrului. Nu mai avea niciun semn al loviturii de spadă care-i despicase craniul, deşi vorbea pe nas. Purta o robă cu blazonul nalenian şi o coroană imperială plasată deasupra unui dragon. — Dacă aş fi avut ceva mai multă răbdare. Cred că asta-i, cu adevărat. Deseienii erau vulnerabili şi-ar fi devenit şi mai şi dacă aş fi aşteptat. Pyrust nici nu şi-ar fi păstrat tronul multă vreme. Aş fi putut s-o fac. L-aş fi putut izgoni din Helosunde şi să aduc teritoriul sub controlul meu total. Jorim se încruntă. Era copil când murise Araylis. Lucrase la câteva din hărţile pe care le luase prinţul în campania sa. În mod surprinzător, campania fusese apreciată drept singura prin care prinţul i-ar fi putut elibera pe Helosundieni din jugul dominaţiei deseiene. N-a existat niciun indiciu privind cucerirea Helosundei pentru Nalenyr. — Nu, nu, cu răbdarea n-ai fi obţinut nimic. Bărbatul care vorbise purta o robă maro, cu un şoim alb în zbor. — Bătăliile sunt câştigate de cel mai rapid. Am greşit şi eu aşteptând. Am vrut ca dinastia ta să se spulbere într-un război civil. V-am vrut slăbiţi, însă asta nu s-a întâmplat. Păcat că n-am atacat când bunicul tău a preluat tronul. O acţiune rapidă, decisivă, mi-ar fi adus întreaga voastră naţiune. O altă femeie se concentra numai asupra realităţii pe care o vedea. — Dacă nu i-aş fi obligat pe ţărani să cultive crini albaştri, atunci copilul acela n-ar fi fost înţepat de albină şi n-ar fi murit. Iar părinţii 1238

lui n-ar fi stârnit răscoala. Familia mea ar domni şi acum… — Nu, nu-i drept. Prinţul Araylis împroşcă salivă pe mâneca sa. Dacă aş fi avut răbdare, asta ar fi fost tot. Deseienii ar fi fost vlăguiţi… Jorim se retrase încet. Aşa auzi şi alte fragmente de conversaţii. Fiecare se plângea de câte ceva. Fiecare avea câte-un regret – unele vulgare, altele monumentale – pe care-l considera o nenorocire. Însă Prinţul Araylis nu avea dreptate. Nu nerăbdarea-i adusese moartea. Trufia. Aceeaşi trufie care-i spusese că putea lua Helosunde îi şoptise că-l putea înfrânge şi pe Prinţul Pyrust. Indiferent cât ar fi aşteptat, probabil că n-ar fi fost niciodată în stare să-şi înfrângă rivalul deseian. Jorim se întoarse spre Talrisaal. — Pedeapsa aici nu-i servitul sau să fii fript de viu. Este retrăirea înfrângerilor tale iar şi iar, încontinuu. — Compensează vina? — Bănuiesc că da. Aceşti oameni au trecut prin viaţă fără a se îndoi vreo clipă de ei. Se credeau infailibili. Şi s-au comportat ca atare. Jorim dădu din cap. Sunt forţaţi să-şi retrăiască greşelile fără a găsi vreo soluţie. Nici nu-mi pot închipui cum e. Unul dintre servitori, încovoiat sub greutatea unei tăvi încărcate cu pocale fremătătoare, chicoti. — Dacă nu-ţi poţi închipui, te vei întoarce aici cât de curând. Când serveşti, îi vezi pe oameni aşa cum sunt. Ce prost ai fost. Şi nu-i nicio scăpare. Talrisaal îl trase pe Jorim înapoi. — Nu-i răspunde. Va schimba locul cu tine, la fel cum toţi se străduiesc să dea vina pe alţii. — Ce loc îngrozitor. Virukul dădu din cap. — Să fii prăjit şi tăiat în bucăţi trebuie să fie cea mai năprasnică pedeapsă, dar aş suferi şi în interior. — Sper ca toate victimele lor să încerce plăceri egale în intensitate cu durerile de-aici. — Trebuie să mergem, Wentoki. — Aşa este. Uşa-i acolo. Ne vedem acolo. Virukul îl privi curios. 1239

— Ce-ai de gând să faci? — Vrăjile au efect aici, nu? — Da. — Bine, aşteaptă o clipă. Ţinându-se de cuvânt, Jorim i se alătură iar Virukului şi o luară amândoi spre mare. Se avântară în ea, îndreptându-se spre cel de-al Şaselea Iad. Numai când apa îi trecu peste cap scăpă Jorim de urletele lui Junei Aerynnor. Bărbatul ceruse ajutor, iar Jorim fusese încântat să i-l acorde. Farmecul de vindecare a avut efect imediat, însănătoşindu-i carnea şi închizându-i rănile făcute de cuţit. Şi farmecul va continua pentru vecie, astfel că ucigaşul lui Nirati îşi va petrece eternitatea pe frigare, urlându-şi nevinovăţia în urechile oricui ar vrea să-l asculte.

1240

36 Ziua a 27-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Kunjiqui, Anturasixan Nirati nu mai ştia câte zile trecuseră în lumea reală de când luase decizia de a-l salva pe Jorim. Pe tărâmul ei, zilele treceau ca un vârtej. Timpul putea fi chiar şi întors sau, cel puţin, aşa credea ea. Părea săşi amintească de retrăirea unor zile. La capătul fiecăreia era atât de frustrată, încât îşi dorea să nu se fi petrecut niciodată. În Kunjiqui, dorinţele ei erau literă de lege. Însă existau unele lucruri pe care nu şi le dorea să existe. Îi spusese lui Takwee că nu vor călători în Lumea Morţilor singure. Avea nevoie de o armată şi se apucă să adune una. Sarcina ar fi trebuit să fie una uşoară, din moment ce Nelesquin îşi crease propria sa armată în Anturasixan şi-o trimisese să invadeze Cele Nouă. Chiar şi mai important, îi lăsase unele dintre creaturi. În timp ce coopera cu Qiro pentru crearea de tărâmuri potrivite pentru creşterea de războinici fioroşi şi fabricarea de arme înspăimântătoare, unele dintre realizările sale nu erau chiar ce-şi dorise. Nelesquin şi bunicul ei măturaseră pur şi simplu ţinuturile şi o luaseră de la început, însă Nirati adunase fiinţele abandonate, precum Takwee, şi le asigurase un adăpost. Pentru că-i făcea atâta plăcere, Nelesquin se îndurase să-i dea din ce în ce mai multe creaturi de salvat în ceea ce el numea Tărâmul Jucăriilor Pierdute. Din fericire, ea trecuse pe acolo, încercând să-i multiplice pe Durrani. Se concentrase asupra lucrurilor pe care le cunoştea. Protodurranii, bărbaţi mici de stat, nişte brute cu pielea albastră şi muşchi masivi, se descurcau bine la călărit căprioarele cu coarne aurii. Îşi foloseau animalele de călărie ca să adune alte creaturi, inclusiv giganticii şi relativ docilii aruncători de bolovani. O întreagă specie de maimuţe cu blana verzuie, cu aripi de liliac, zburară de pe vârful unui munte. Îşi spuneau Apropiaţii. Imitau 1241

formaţiunile în care-şi aranja Nirati trupele. După vreo patru, cinci generaţii, ajunseseră să înţeleagă comenzile şi deveniseră foarte loiale. Nu puteau folosi arcurile, însă suliţele li se potriveau şi se pricepeau foarte bine să arunce cu pietre. Alte creaturi, precum lupii ei lungi, reptilieni, şi-au dezvoltat şi ei o inteligenţă rudimentară. Se părea că se adunau în haite din instinct şi goneau repede. Aveau o muşcătură groaznică şi erau încântaţi să vâneze, atât timp cât ziua era însorită şi caldă. De fapt, toate trupele ei erau fericite să facă orice le-ar fi cerut ea. Găsi altare construite în onoarea ei, cu flori şi ofrande sacrificate pentru ea. Le deveni la fel de devotată pe cât îi erau şi ei. Când cei mai bătrâni se sfârşeau şi erau duşi la locul de veci, venea să le uşureze suferinţa, promiţându-le că se vor întâlni cu cei dragi lor în Lumea Morţilor. La comanda ei, toate creaturile ar fi luat Lumea Morţilor cu asalt. Însă problema era că nu ştia cum să le comande. Cu toate că putea prăsi creaturile la fel de bine ca şi Nelesquin, nu avea nicio idee ce făceau generalii. La fel ca mai toate fetele tinere din Nalenyr, privise o mulţime de parade militare şi învăţase totul despre Keru pe când era mai mică. Paradele şi instrucţia erau folositoare pentru impunerea disciplinei, însă nu ajutau cu nimic la învăţarea creaturilor cum să atace şi să se folosească de strategii sau tactici. Cât despre omorât… Lui Nirati nu-i plăcea ideea de a ucide. Armata ei era formată din creaturi inocente, care ar fi făcut orice le-ar fi cerut, însă există unele lucruri care n-ar trebui să fie cerute. Nirati se trezi prinsă între două opţiuni inacceptabile. Îl putea lăsa pe Jorim captiv în Lumea Morţilor sau ar fi putut duce creaturi lipsite de experienţă şi insuficient antrenate într-un război pe care n-avea nicio pricepere să-l poarte. Oricare dintre ele s-ar fi soldat cu un dezastru, dar nici dacă nu făcea nimic nu avea să rezolve ceva. — Îmi trebuie un general. Nirati se încruntă pe când scruta oceanul argintiu, în care se vărsa râul azuriu de pe acest tărâm. Un val se sparse şi se revărsă pe plajă, pentru a-i spăla picioarele. În timp ce se retrăgea, nisipul îi cuprinse gleznele. Îşi mişcă degetele în joacă, râzând din cauza senzaţiei, apoi îşi aminti ceva. Bunicul ei, istovit şi aproape nebun, formase o mică armată din 1242

noroi. Îşi pusese micii războinici în ambarcaţiuni şi-i expediase deacolo. Urmau să-l elibereze pe Keles din capitala deseiană. Le făcuse chiar şi un comandant, luând un singur fir de păr de la Nirati, pentru a-şi întregi creaţia. Nirati zâmbi şi se lăsă în genunchi, adunând cu braţele nisipul umed. Takwee şi cei doi apărători Apropiaţi ai ei îi veniră degrabă în ajutor. Adunară nisip umed într-un dreptunghi cu lungimea de aproape doi metri şi unul înălţime. Nirati îl trase pe Takwee de pe vârful lui şi-l netezi. Începu scoţând în evidenţă forma unui bărbat înalt şi musculos. În timpul lungii ei strădanii de a-şi descoperi talentul, se ocupase puţin şi de sculptură, însă fu încurajată de faptul că soldaţii din noroi ai bunicului ei fuseseră destul de butucănoşi. Se preocupă de detalii, până la nivelul fiecărui deget de la mâini şi de la picioare. Faţa i-o lăsă la urmă. Încercă, în zadar, să-şi amintească vreo imagine de-a Împăratului Taichun, cel care crease Imperiul. Cele câteva picturi care supravieţuiseră fură idealizate şi s-au învălmăşit uşor în mintea ei cu imaginile lui Jorim. Aflase de alţi generali din tot felul de istorii, însă nu avea nicio reprezentare clară a lor. Putea invoca o imagine a Prinţului Araylis, însă îşi amintea că murise cu capul crăpat în două şi nu credea că-i va fi prea de folos în acest fel. Nirati îngenunche şi închise ochii. Îşi puse mâinile pe faţa nemodelată. În loc să încerce să-şi imagineze o anume persoană, se concentră asupra trăsăturilor pe care ar trebui să le aibă un mare general. Desigur, o bărbie proeminentă. Pomeţii ridicaţi, sprâncene bine conturate, o frunte înaltă. Un nas teşit, pentru că, poate, fusese spart cândva. Şi ochii să nu fie prea adânciţi. În timp ce desena sprâncenele cu unghia, întregul ei trup fu străbătut de furnicături. Se concentră asupra nevoii sale, asupra dorinţei de a avea un războinic care-i va conduce armata şi-i va salva fratele. Trebuia să funcţioneze. Apoi lovi un val uriaş. O prinse din spate, spărgându-se pe ea. Apa o azvârli peste generalul ei de nisip, apoi curentul o trase după el. Nirati se rostogoli pe plajă. Strânse nisipul cu degetele. I se scurse printre ele. Un al doilea val o împinse în nisip. Firişoarele de nisip îi rămaseră între dinţi. Le scuipă, apoi trase apa în piept. Începu să tuşească şi valul în retragere o absorbi în apa argintie. 1243

O zbughi spre suprafaţă, însă apa învolburată o rostogolea neîncetat. Părul îi acoperi faţa şi gâtul. Plămânii îi ardeau. Tuşi. Aerul preţios scăpă, transformându-se în bule. Ridică o mână spre suprafaţă. Simţi aerul, dar simţi şi cum se scufunda încet. Apoi o mână o prinse de încheietură. Salvatorul ei o trase din adâncuri şi o ţinu atârnată ca un copilaş. Nirati mai tuşi o dată, inspirând aerul, apoi vomită, murdărindu-se toată. Icni şi se zbătu pe când el o coborî în apă, spălând-o, înainte de a o ridica din nou. În cele din urmă, îşi dădu la o parte părul de pe faţă. Îl recunoscu pe bărbatul care-o ţinea în aer. Faţa lui dezvăluia forţa pe care o sculptase şi multe altele. Ochii, de un verde mai închis decât blana de Apropiat, luceau intens. Privirea lui se mută de pe faţa ei la cele două primate care se apropiau în goana mare. Animalele se opriră brusc, mârâiră şi se retraseră pe plajă. O puse jos, apoi se uită la mâna sa stângă. Şi-o îndoi, o studie, şi-şi trecu degetul mare peste inelul de pe cel de-al patrulea deget. Zâmbi, destul de încântat. — Am rămas fără barbă, însă am recâştigat două degete. E un târg la care mă învoiesc. Nirati se acoperi cu un veşmânt din iarbă de mare. — Bine-ai venit în Anturasixan, Prinţe Pyrust.

1244

37 Ziua a 30-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr M-am lăsat într-un genunchi înaintea unuia dintre altarele lui Cyron, şi i-am aruncat un argint unui cerşetor. Dintre robele lui murdare, acesta scoase o bucăţică de tămâie şi-o aprinse. Autodesemnatul preot al lui Cyron începu să mormăie o rugăciune, cu o tot mai mare fervoare, căreia îi lipsea însă coerenţa. Altarul, de forma unei cochilii, era precum celelalte nouă mii împrăştiate prin Moriande. Avea pictura obligatorie, asemănătoare prinţului, şi doi soldaţi de jucărie, care stăteau de strajă. Preotul meu avea un oscior de la un deget, prezentat drept un fragment din braţul pierdut al lui Cyron. Asta nu făcea nici pe departe ca altarul să fie deosebit; dacă numai a noua parte din oasele din sanctuare ar fi provenit cu adevărat de la Cyron, mâna lui dreaptă ar fi trebuit să fi avut cel puţin optzeci şi unu de degete. N-am considerat nimic rău în a rosti o rugăciune pentru sănătatea lui Cyron. Ordinele prinţului dădeau oamenilor un scop. Acel rost le oferea speranţă. A mea era ca rugăciunile să ne ajute să-l ţinem pe Nelesquin departe de oraş. Îngenunchind aici, le-am simţit apropierea înainte de a o auzi. Vibraţiile traversau solul. Osul degetului se balansa, ceea ce-l făcu pe cerşetor să-l ia ca pe un favor divin. Ne-am ridicat în acelaşi timp, el ca să se roage şi mai zgomotos, iar eu ca s-o iau la goană spre zid. Potcoavele metalice şi zgomotul asurzitor pe care-l făceau m-au făcut să-mi doresc ca preotul meu să se roage la fel de tare. Oamenifiare gigantici, metalici, asemănători cu gyanrigoţii, însă mult mai mari şi mai ornaţi, veneau în goană din tabăra lui Nelesquin. Primul şir, alcătuit din nouă oameni-fiare, cu capete ca de berbeci, aveau topoare late, cu tăiş dublu. Erau flancaţi de rânduri de războinici elefantini, trâmbiţând din trompe, iar colţii din fildeş erau acoperiţi 1245

cu vârfuri metalice. Tigri şi lupi, urşi, tauri şi lei goneau spre nord. Unii erau din aur, alţii din bronz, iar unii arătau ca şi cum erau din lemn şi os. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Nici nu-mi imaginasem maşinării de luptă atât de mari. Mi se uscase gura. Piraţi, Viruki, Turasyndieni şi chiar şi vanyeshi, îi omorâsem pe toţi. Însă aceste arătări… — Ce-o să facem, Stăpâne? Întrebarea lui Dunos m-a adus cu picioarele pe pământ. — Luptăm, băiete. Coboară. Curăţă curtea. — Dar încleştările vor fi aici, sus. — Nu pentru multă vreme. Du-te. I-am ignorat mormăielile şi mi-am scos evantaiul de la cingătoare. L-am deschis brusc şi-am dat semnalul. Trompeţii noştri au sunat mai tare decât elefanţii. Ciocanele au lovit. Catapultele şi alte maşinării pentru aruncarea pietrelor azvârliră proiectile care au ajuns până aproape de norii joşi. Bolovanii mai mici doar ricoşau din creaturile din metal, însă unul mare lovi un taur în plin avânt, zdrobindu-i craniul şi doborând jivina din fier. Cel din urma sa făcu un salt deasupra carcasei celui căzut şi-şi continuă alergarea. Un berbec îşi luă avânt spre porţile oraşului. M-am aşteptat să-şi coboare fruntea şi să se izbească de ele, dar se opri în apropiere. Scuturând un nor de săgeţi, berbecul se repezi asupra porţilor cu securea lui. Lovitura năprasnică m-a răsucit şi m-a aruncat într-un genunchi. Aşchiile de lemn se împrăştiară prin curte ca fulgerul. Oamenii dădură înapoi, loviţi de fragmente ucigătoare, iar o bucată mare de lemn îl doborî pe Dunos la pământ. Echipajul unui turn potrivi o mică balistă şi-o înţepeni. Nu aveau nicio şansă să ochească, însă maşinăriile se îmbulzeau pe la porţi, aşa că lansară. Suliţa cu vârful de fier străpunse un berbec, intrându-i prin umărul stâng, înfigându-se în pământ. Creatura încremeni, se clătină, apoi se prăbuşi într-o învălmăşeală de braţe şi picioare. Şi mai mulţi loveau cu topoarele în porţi. Alţii izbeau zidurile. Mortarul se crăpa, pietrele se mişcau şi oamenii cădeau. Jos, în curte, echipajele încărcau balistele şi le aţinteau asupra porţilor. Zburară 1246

alte aşchii de lemn, apoi şuieră o balama. M-am grăbit să cobor scările. Piatra se crăpa, iar bolţurile de fier pocniră. O bucată de metal mi-a zburat pe lângă cap şi-a ricoşat din masca de luptă a altuia. A căzut ca un sac. Peste o clipă, jumătate din poartă s-a prăbuşit greoaie. Timpul s-a oprit în loc. Grinda frontală, care o asigura, se crăpase, smulgând reazemele celeilalte jumătăţi. Poarta căzu cu zgomot, zdrobind un arcaş. Săgeţile lui cu pene roşii zăngăniră şi se rostogoliră pe piatra de pavaj. Cealaltă poartă, torturată de loviturile neîncetate, cedă în faţa berbecilor. Monştrii lui Nelesquin s-au priponit singuri la intrare. Balistele şiau lansat suliţele. Corzile strânse gemeau, iar bârnele de torsiune trosniră. Săgeţile au ajuns la ţintă într-o clipă. O suliţă zgârie coapsa berbecului din faţă, iar o alta îi străpunse măruntaiele. Creatura se prăbuşi, copitele din faţă îngropându-i-se în burtă înainte de a cădea într-o rână. A treia lance lovi alt berbec în coapsă. Acesta se retrase şchiopătând, însă alţi doi intrară. Şi iată-mă aici, singur, cu săbiile scoase din teacă, iar un iz uşor de tămâie îmi umplea nările. Ciras Dejote stătea pe metereze în timp ce maşinăriile de luptă şarjau. Elefanţii se năpusteau direct spre poziţia lui. Îi recunoscu imediat. Gyanrigoţi! Întreaga mea pricepere, toată disciplina mea, nu înseamnă nimic împotriva unuia din aceştia. Dincolo de ei, venind năprasnic în urma lor, kwajiini şi războinici obişnuiţi îşi răcneau îndemnurile de luptă. Penxir Aerant scoase o săgeată şi-o lansă. Ricoşă din fruntea lată a elefantului din faţă, trasând o zgârietură strălucitoare în fierul cenuşiu. Ciras îl apucă pe arcaş de mânecă. — Nu poţi face nimic împotriva lor. Bărbatul mai înalt îşi trase braţul. — Nu de la distanţa asta, dar se vor apropia. Scoase încă o săgeată şi o lansă, dar acum reuşi s-o trimită prin capul pieptului elefantului. Animalul mecanic se împiedică şi căzu. Colţii lui săpară brazde adânci în pământ. Un al doilea elefant se împiedică de primul. Căzu grămadă, stârnind praful, şi se ridică încet, oferindu-i arcaşului o a treia şansă lejeră. 1247

Însă Penxir nu mai trase niciodată. Două săgeţi kwajiin îi străpunseră gâtul. Sângele fierbinte împroşcă masca de luptă a lui Ciras, orbindu-l. Se dădu înapoi, ştergându-se în dreptul ochilor. O altă săgeată-i străpunse mâna stângă şi zăngăni, lovindu-se de mască. Durerea-i potopi braţul, apoi ceva izbi puternic zidul. Ciras fu proiectat în aer. Lovi ramele capcanelor pentru cârtiţe, care-i mai atenuară căderea. Răsucindu-se în aer, căzu pe spate şi se lovi la cap. Coifu-i zbură cât colo. Masca de luptă îi atârna într-o parte. Şi-o smulse. Sus, pe cer, unul dintre monştrii înaripaţi zbură pe deasupra zidului. Oricum, o problemă mai gravă era poarta către portul de evacuare. Prima lovitură dată de bâta unui elefant ştirbise ambele jumătăţi şi crăpase grinda care le ţinea închise. O a doua lovitură le zbură pe amândouă din ţâţâni. Porţile de metal se rostogoliră în curte. Una tăie un om în două. Cealaltă zdrobi butoaiele cu apă, puse acolo pentru stingerea incendiilor. Ciras încercă să se ridice, însă alunecă pe noroiul proaspăt. Cineva, mai în spate, strigă: — Rămâi jos! Războinicii Durrani năvăliră prin portul de evacuare, scoţând înspăimântătoare răcnete de luptă, numai pentru a li se răspunde cu un staccato de pocnituri ale corzilor maşinăriilor. Cele mai vechi dintre maşinăriile de asediu, şi cele mai puţin sofisticate, cele cu corzi, erau formate dintr-un stâlp rezistent, înfipt adânc în pământ. Deasupra solului rămânea din stâlp cam de un stat de om, iar la capăt avea o crestătură în formă de V, de un lat de palmă. O scândură fusese ataşată stâlpului în partea de jos, cu un cablu gros, care se trăgea înapoi şi se lega. În crestătură fusese îndesat un mănunchi de săgeţi. Când coarda declanşatoare era tăiată, scândura zvâcnea în sus şi lovea cu putere săgeţile de la capăt. Deasupra lui Ciras trecu un nor de săgeţi. Primii kwajiini căzură când săgeţile trecură prin ei. Cei rămaşi în urmă se treziră cu săgeţi înfipte în armuri sau în carne. Unii se opriră ca să le rupă. Alţii continuară să înainteze. Caracteristicile maşinăriilor cu corzi nu îmbunătăţeau prea mult distanţa de tragere sau precizia, dar permiteau o reîncărcare rapidă. 1248

Ciras se rostogoli într-o parte pe când lemnul pocnea iar şi iar. Războinicii kwajiini gemeau şi blestemau, dar prea puţini îşi dădură duhul. Ciras îşi recăpătă echilibrul şi trase din teacă sabia vanyesh cu o singură mişcare. Rămânând ghemuit, seceră picioarele războinicilor cu pielea albastră. Un alt kwajiin, cu o săgeată înfiptă în partea cărnoasă a umărului, lovi sălbatic. Spadasinul pară atacul cu o mişcare largă, apoi îşi înfipse cotul stâng în faţa războinicului. Oasele pocniră. Duşmanul dădu înapoi clătinându-se, sângele curgându-i printre degete. Dintr-un salt, Ciras îi străpunse gâtul. Ciras sări înapoi pentru a invoca jaedunul, însă nu reuşi. Durerea de la mână, chinul de la spate, capul care-i bubuia şi şocul vederii unui elefant strecurându-se în portul de evacuare făceau imposibilă concentrarea. Devie o altă lovitură din fandare, apoi izbi, prinzându-l pe războinic în genunchi. Se prăvăli într-o parte, rupându-şi-l zgomotos, apoi cu o lovitură de sus crăpă în două scăfârlia kwajiinului. Mai în josul străzii, o balistă trase, apoi încă una. Prima trânti o bilă de fier de aproape cinci kilograme în pieptul elefantului, crăpându-i armura. Cealaltă lansase nouă suliţe cu vârful de fier, câteva trântindu-i pe kwajiini la pământ. Două dintre ele nimeriră elefantul, şi – fără nicio îndoială, dirijată chiar de mâna lui Kojai – una se înfipse acolo unde lovise bila de fier. Suliţa se afundă şi zbârnâi. Elefantul se smuci. Capul îi zvâcni în sus, unul dintre colţii săi străpungând un kwajiin care se zvârcolea. Creatura încremeni în portul de evacuare cu războinicul muribund, zbătându-se inutil. Războinicii din Moriande sloboziră un strigăt. Traseră şi alte maşinării cu coardă, iar arcaşii loviră ţinte anume. Kwajiinii prinşi în capcană încercară şi reuşiră să ucidă războinici, însă fără întăriri, pieriră rapid. Alţi elefanţi loveau zidul. Nu va trece multă vreme până când întregul sector va cădea. Ciras rupse săgeata şi-o scoase din mână. Îndesă acolo o fâşie de pânză, adăugând pe deasupra ei o rugăciune de la un templu de-al lui Cyron, şi legă rana. Aproape că nici nu luă în seamă mulţumirile celorlalţi, în vreme ce se repezeau spre alte 1249

posturi de luptă. Îl invitară să li se alăture, dar refuză. În pofida durerii şi a victoriei, nu uitase de creatura înaripată, care zburase pe deasupra oraşului, răzuind norii. Privi în sus şi-o văzu dând târcoale înspre apus. Ciras îşi dădu imediat seama în ce direcţie se îndrepta: Anturasikun, şi putea ghici cam care-i era misiunea. Dintr-un motiv sau altul, Nelesquin îl voia pe Keles Anturasi, iar Ciras nu-i va lăsa niciodată să-i ia prietenul. — Trebuie să ajungem mai aproape. Nelesquin mai aruncă o privire spre mâna de pietre de ghicit, apoi îl bătu pe umăr pe vizitiul kasphana cu o biciuşcă de călărie. — Văd ce se întâmplă, dar trebuie să şi aud. Kaerinus clătină din cap. — Dacă te apropii prea mult ai putea să simţi şi mirosul. Nelesquin zâmbi, băgând pietrele înapoi în săculeţul lor. — Uitasem că nu ţi-ai format niciodată gustul pentru război. — Am vindecat atât de multe răni, Alteţă, încât războiul nu mă mai incită defel. — Şi faci asta foarte bine, Kaerinus. Pietroaiele zburau peste zidurile cetăţii Moriande, zdrobind unii dintre dari, însă poarta principală fusese deja sfărâmată. Porţile mai mici de la est şi vest fuseseră spulberate şi ele, iar elefanţii erau pe cale să dărâme un sector important al zidului. Înspre est, efortul de a folosi dari de lemn în locul scărilor de asediu părea să dea rezultate. Se legaseră şi urcaseră pe zid precum iedera, permiţându-le războinicilor să năvălească. Prinţul se adresă săculeţului de pietre: — E mai bine decât aţi prezis voi. — Aţi spus ceva, Alteţă? — O glumă de-a mea. Nelesquin zâmbi larg. Vedeţi voi, prieteni, războiul este ceea ce-i face pe oameni unici. Sunt Virukii războinici falnici? Desigur, nu se poate nega asta, însă au încetat să mai lupte în războaie cu mult înainte ca adevăraţii oameni să fi ajuns pe aceste ţărmuri. Am putut să-i izgonim din imperiul lor şi să-l înfiinţăm pe al nostru. Da, unii au sugerat că Virukii ar fi fost sătui de războaie şi că simţeau că le-a cam trecut vremea, însă astea-s lamentările celor care 1250

nu înţeleg cât e de important războiul. Îi elimină pe cei slabi şi-i răsplăteşte pe cei puternici. Ne face mai buni. — Recâştigându-mi turnul ne va face mult mai buni, Prinţe Nelesquin. Qiro studie bătălia îndepărtată cu ochii ageri, deschişi la culoare. — Eforturile tale înspre est sunt neconvingătoare. — Răbdare, Maestre Anturasi. Nelesquin strânse biciuşca în ambele mâini, în josul spatelui. Acest război este o lucrare de artă. Savureaz-o. Îţi va aduce ceea ce-ţi doreşti. Prinţul dădu din cap ca pentru el, în timp ce jarandaki îşi începu coborârea. — Şi odată ce vom obţine ceea ce ne dorim, nimic nu ne va mai putea opri.

1251

38 Ziua a 30-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr M-am aruncat pe sub securea berbecului. Lovitura sa a pulverizat piatra de pavaj şi a zdrobit altarul la care mă rugam. Aşchii de piatră au ricoşat din armura mea. Au scăpărat scântei când o a doua lovitură a trecut razant de mine, pe o traiectorie joasă, retezând picioarele altui războinic. — Stăpâne, pe aici! M-am ridicat degrabă şi-am luat-o la goană după Dunos. M-a ratat încă un berbec, însă a spulberat colţul unei case. Ţiglele au căzut ca o cascadă, spărgându-se, dar nu m-am mai uitat înapoi. Pământul se cutremura cu fiecare lovitură de copită. Frica-mi dădea aripi, însă asta nu mă va ajuta să câştig cursa. Dunos ţâşni spre stânga, iar eu mam repezit pe urmele sale. Am tăiat-o la stânga, pe o stradă îngustă. Unul dintre coarnele berbecului prinse marginea unui acoperiş, împrăştiind şi mai multe ţigle. Am alergat printre frânghiile pentru rufe, de care atârnau cearşafuri. Funia a pocnit când berbecul a dat năvală. Am sărit peste un morman de rufe abandonate şi-am alergat dincolo de o alee de trecere. Numai atunci, după ce bubuitul creaturii pornite în urmărire s-a mai diminuat, am îndrăznit să mă uit înapoi. Zdrenţe roşii şi albastre atârnau de coarnele sale, iar berbecul şi le dădea de pe ochi cu labele. Se oprea la răscruci, neluând în seamă aleile care duceau spre est sau spre vest. Erau prea înguste ca să-i permită trecerea, iar Dunos şi cu mine eram încă înaintea lui. Cu toate că era o creatură din metal, capcana pe care o pregătisem pentru xonarchi a funcţionat perfect. Balistele ascunse pe fiecare alee au tras de la mică distanţă. O suliţă ia străpuns coapsele. O alta i-a intrat prin şold şi-a ieşit prin umărul din partea opusă. Berbecul s-a smucit, apoi s-a lăsat pe clădire. Peretele s-a surpat, iar maşinăria de război a dispărut printre 1252

dărâmături. Dunos m-a tras de mânecă. Am fugit spre est, iar cei cu balista au reîncărcat. Ne-am croit drum prin mulţimile de indivizi panicaţi, scurgându-se spre nord. Oamenii îmi strigau întrebări, dar nu aveam răspunsurile pe care voiau ei să le audă. Am arătat spre poduri şi leam spus să se mişte repede. Aşa au şi făcut, rugându-se lui Cyron sau oricui altcuiva i-ar asculta. Mă întreb cui i se roagă Cyron chiar acum. S-ar putea ca prinţul să fi prevăzut în planurile sale căderea zidurilor, dar, cu siguranţă, nu atât de repede. Nimeni n-ar fi putut. Nelesquin reuşise în câteva clipe ceea ce-ar fi trebuit să dureze câteva luni. Compania mea de xidantzu s-a adunat repede. Ranai arătă spre sud-est. — Ar trebui să ne retragem spre Wentotikun şi să rămânem pe poziţii. Am scuturat din cap. — Trebuie să-i protejăm pe nevinovaţi. Deshiel, pune-ţi arcaşii pe acoperişuri. Ucide tot ce poţi, dar vreau să atragi duşmanul. Ademeneşte-i. Condu-i în capcanele noastre. Ranai, pune-ţi oamenii să-i îndrepte pe refugiaţi spre poduri. Ia-i de-aici. Se încruntă. — Dar, Maestre… — Ştiu, nu pare o treabă de războinic, însă trebuie făcută. Crezi că nu va fi destul măcel mai târziu? Eliberează terenul de refugiaţi şi poţi lupta cât îţi pofteşte inima. Dădu din cap şi începură amândoi să împartă ordine oamenilor lor. Am privit în jos. — Dunos, du-te cu Ranai. Dădu hotărât din cap. — Aţi fi mort acum dacă n-aş fi fost la poartă. Rămân cu dumneavoastră. N-aveam timp să mă târguiesc cu el, mai ales atunci când avea dreptate. — Dacă ajungem să ne despărţim, te îndrepţi spre nord, ai înţeles? 1253

Zâmbetul larg al lui Dunos izbuti să-mi aducă şi mie unul pe faţă. — Mă îndrept spre nord, am înţeles. Promisesem să-mi duc oamenii în partea cealaltă şi majoritatea presupuneau că mă referisem la râu. Fumul începuse deja să se ridice lângă o poartă mică, de obicei rezervată prinţului, aşa că Dunos şi cu mine ne-am îndreptat într-acolo. Aproape imediat ne-am lovit de oameni care veneau din acea direcţie, mulţi dintre ei răniţi şi sângerând. Deviaseră lovituri de spadă cu mâinile goale, ceea ce spunea destule despre curajul lor şi despre nepriceperea invadatorilor. Împreună cu Dunos, am intrat într-o curte mică, interioară, circulară, având în centru o fântână. Doi bărbaţi, purtând blazonul Companiei Libere Ixunite, ţintuiseră de fântână o femeie. Soţul ei zăcea înnodat în propriile lui maţe. Doi copilaşi cu ochii mari plângeau în tăcere, ascunşi la umbra unei căruţe răsturnate. Jaedunul fierbea în mine. M-am apropiat de fântână, retezându-i tendoanele primului bărbat, apoi descăpăţânându-l. Complicele lui se întoarse să caşte ochii. Privirea i s-a mutat de la mine la cioturile care-i ţineau loc de mâini. Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a văzut înainte de a leşina într-o baltă de sânge arterial, fierbinte. O duzină de Ixuniţi ocupau jumătatea de sud a curţii. Abandonară jafurile şi se repeziră spre noi, cu săbiile scoase. M-am răsucit, intrând între ei cu ambele săbii fulgerând. Muşchii s-au rupt şi ligamentele au pocnit când oţelul ascuţit ca briciul a pătruns adânc. Icnete şi gemete, blesteme, transformate în gâlgâieli, şi urlete, marcate de zăngănitul fierului, după cum săbiile cădeau dintre degetele rămase fără nervi sau din strânsoarea mâinilor retezate. Doi dintre bărbaţi se repeziră la Dunos. Nu aveai cum să-l iei drept adult. Era un copilandru şi încă unul olog. Au decis că era mai uşor de omorât decât mine, dovedind de fapt că erau cu mult mai proşti decât păreau. Dunos, cu toate că era mic de statură şi doar la începutul instrucţiei sale obligatorii, participase la multe lupte. Se trase spre stânga, blocându-l pe unul cu propriul său tovarăş. Dunos pară cu sabia lovitura de sus a primului bărbat, apoi ţâşni înainte. Îl înjunghie în vintre cu pumnalul. Sângele gâlgâi roşu aprins. Omul se clătină, dând înapoi. Dunos se ghemui, dezechilibrându-i un picior. Îl apucă de călcâie, răsturnându-l pe spate. 1254

Celălalt laş, văzând cum era curmată viaţa prietenului său, ezită. Dunos se repezi la el, lovind ca o cobră. Sabia sa pătrunse pe sub pieptarul bărbatului şi în măruntaiele lui. Băiatul îşi răsuci sabia din greu, apoi o trase afară. Bărbatul împroşcă ultimele sale vorbe într-un nor însângerat, apoi căzu fără viaţă pe pietrele de pavaj. Cel de-al doilea adversar al lui Dunos izbi pământul cam în acelaşi timp cu ultimul lovit de mine. Femeia se târâse spre locul unde se ghemuiseră copiii. Clipocitul apei din fântână acoperea acum majoritatea zgomotelor imediate, în afară de tropăitul regulat al soldaţilor care blocau toate căile de scăpare. Contele Linel Vroan intră în piaţă, acompaniat de doi gyanrigoţi. Fuseseră construiţi din lemn şi li se dăduse o formă ca a acelor insecte, călugăriţele. Deşi nu erau atât de grei ca omologii lor din metal, tropăitul lor tot cutremura pământul. Îl flancau pe comandantul trupelor Ixunite. Bărbatul înalt făcu o plecăciune. — Virisken Soshir, îmi amintesc de tine. Îmi vei permite să-i fac o bucurie stăpânului meu, ori mă vei obliga ca, spre regretul meu, să-i ofer cadavrul tău? Prinţul Cyron mârâi. Se uita spre sud de pe înălţimile Shirikun. — Cum de-au putut sparge zidurile atât de repede? Contele Jarys Derael stătea nemişcat în scaunul cu rotile. — Nelesquin are ceva nou. Trebuie să sperăm că îi vom găsi vulnerabilităţile, altfel totul e pierdut. Cyron îşi trecu degetele prin păr. — Oraşul meu. Nu putem face nimic. — Ne-am pregătit bine, Alteţă. — Au trecut de zid. În sud-est este un incendiu. Ar putea mistui totul. — Este puţin probabil că Nelesquin îl va lăsa aşa. Nu câştigă nimic dacă o face. — Dar cum poate să… Cyron clătină din cap. Vanyeshii, da. Poate s-au folosit de vrăjitoriile lor ca să dărâme porţile. — Dacă sunt atât de crânceni şi de nesăbuiţi, atunci totul e pierdut, indiferent ce facem. Contele pocni din degete. Vă rog, avem o decizie de luat. 1255

Cyron întoarse scaunul spre harta imensă, întinsă în centrul podelei turnului. Bunicul lui Cyron pusese pe seama înclinaţiei sale spre jocurile cu soldaţii de plumb abilitatea lui în chestiunile militare. Soldaţii fuseseră pictaţi în culorile diverselor unităţi staţionate pe cuprinsul oraşului şi plasaţi corespunzător pe hartă. — Alteţă, trebuie să presupunem că unităţile de la porţi au fost distruse sau sunt pe cale să fie distruse. La fel şi cea de-a doua noastră linie de apărare. Deja, putem vedea populaţia traversând podurile. Cyron privi din nou spre sud. Cele nouă poduri erau ticsite de refugiaţi. Ici, colo, câte-o căruţă era împinsă peste margini. Din când în când, mai cădea şi câte-un trup peste balustrade. — Poate că ar fi trebuit să-i evacuăm pe toţi. Glasul contelui se auzi ca o şoaptă hotărâtă: — N-am fi putut anticipa ce arme are Nelesquin. Nu le-a avut la Tsatol Deraelkun. Acum cinci zile nu le avea. Cyron clătină din cap. — Dar ştiam că va veni. — Nu contează. Ar fi fost o greşeală să-i evacuăm pe toţi. — Cum poţi să spui aşa ceva? — Prinţe Cyron, mi-am trăit întreaga viaţă într-o fortăreaţă. Singurul meu ţel a fost acela de a ucide duşmani. Cei care au trăit sub acelaşi acoperiş cu mine ştiau că niciun cartier nu va fi sacrificat sau cedat. Dacă Tsatol Deraelkun ar fi căzut, supravieţuitorii ar fi fost măcelăriţi. Să presupui că ar putea fi altfel aici e o prostie. Prinţul se încruntă. — Pentru că toată lumea este în primejdie, n-ar trebui să-i punem la adăpost? — Nu. Suntem în război. Să permiţi unui segment al populaţiei să se prefacă a fi în siguranţă este periculos. Asta ar face ca apărarea naţiunii să fie doar îndatorirea războinicilor. Oamenii ar ajunge să-i privească la fel ca pe grădinari sau altă categorie de slujitori. Le-ar îngădui să se ascundă de realitatea cu care se confruntă. Poporul trebuie să fie unit în jurul unui conducător, pentru a-şi asigura distrugerea duşmanilor, altfel eforturile devin inutile. Dacă i se permite oricui să creadă că este ferit de orice implicare, atunci 1256

războiul este pierdut. Cyron îl privi pe omul cu ochi ageri, prins în capcana trupului muribund. — Sunt foarte mulţi copii acolo. — Şi-l vom jeli pe fiecare copil mort. Obligaţia noastră-i aceea de a vedea cum putem face mai bine ca să-l împiedicăm pe duşman să-i ucidă. Cyron dădu din cap şi se reîntoarse la fereastră. Privi spre oraş. Nu îl vedea ca o adunătură de pietre puse una pesta alta, ci ca o reţea. Spre sud, ochiurile plasei se zdrenţuiau şi se întrerupeau brusc. Oraşul dobândise o strălucire – cel puţin, în acele părţi aflate, încă, sub controlul forţelor sale – iar boala care era invazia lui Nelesquin îi întunecase marginile. Podurile de peste Râul de Aur, arcele lor mari, cu luminile albastre ale lămpilor gyanrigot, străluceau cel mai tare. — Oamenii produc această licărire. — Aţi spus ceva, Alteţă? — Gândeam cu voce tare. Reveni la hartă. Nu avem de ales. Retragem cea de-a treia şi-a patra linie de apărare dincolo de râu, apoi vom distruge toate podurile, cu excepţia unuia, Podul Dragonului. Contele Derael închise ochii. — Prima dată, vom trece dincolo câţi oameni putem, însă aveţi dreptate, aşa trebuie făcut. — Şi aşa va fi. Cyron oftă şi-i făcu semn unui funcţionar să se apropie. Vom tăia podurile, şi oricine rămâne pe partea cealaltă să aibă Grija milă de ei când îi întâmpină în Lumea Morţilor. Cu ajutorul cărţii, Keles măsură înaintarea duşmanului. Strânse la piept volumul supradimensionat şi le făcu semn verilor săi să iasă din turn. Aceştia o luară la fugă cu braţele pline de hărţi, tabele şi grafice. Atât timp cât Keles avea Atlasul Secret, putea recrea tot ceea ce se pierduse. Şi să mă asigur că nimic din ceea ce s-a creat nu va fi pierdut. Verii lui lucraseră neobosiţi. În trei zile, aproape că terminaseră atlasul mondial. Paginile îi parveneau repede, şi se părea că fiecare 1257

cartograf se străduise să-şi deseneze hărţile mai bine decât ceilalţi. Au lucrat împreună, adăugând ilustraţii şi legende scrise cu litere îngroşate. Unii dintre funcţionarii mai tineri scriau note despre aventurile lui Jorim, şi chiar despre ale lui Qiro, plasându-le apoi în atlas, în locurile potrivite. Keles îi pomenise în treacăt mamei sale despre proiect, iar ea remarcase că era păcat că n-au făcut toată lucrarea pe hârtia obţinută din fibra plantelor din locurile respective de pe hărţi. Avea o parte din plante în grădina din turn – în porţiunea care nu fusese cu totul năpădită de tzaden – aşa că au presat petale între foi şi-au folosit unele uleiuri pentru obţinerea aromelor. Trebuia să facă lumea din atlas cât de reală posibil. Avea nevoie de toate: imagini, miros, textură, legende populare, toate acele lucruri care confereau unui loc identitatea sa unică. Pe măsură ce-i veneau paginile, le studia şi le lega chiar el. Numai el cunoştea întregul conţinut al volumului, dar verii lui erau convinşi că ar fi putut reproduce paginile lor. Aceasta era sarcina lor, pe care se străduiau so finalizeze, când duşmanul a lovit zidurile, iar cornurile şi tobele dinspre nord au sunat retragerea generală. Keles îi zori afară din turn pe ultimii dintre verii lui, apoi închise şi zăvorî poarta de aur. Tyressa îl găsi acolo, cu armura pusă şi o suliţă în mâini. — Trebuie să mergem, Keles. — Ai văzut-o pe mama? S-a dus să aducă rădăcină de xunling, pentru una din hărţi. Credea că are aşa ceva în atelierul ei sau s-ar putea să fi trebuit să dezgroape una din grădină. — N-am văzut-o. Tyressa arătă spre trepte. Du-te. Verifică grădina. Eu am să mă duc în atelierul ei. — Te aştept. — Nu, ia-o din loc. Te ajung din urmă pe Podul Kojai. Dacă treci pe malul celălalt, du-te spre Shirikun. O să te întâlneşti cu mama ta acolo, îţi promit. — Am să ţin minte. Întinse o mână spre faţa ei. Ea se încordă, apoi zâmbi. Îi luă mâna într-a ei şi i-o strânse. — Du-te. Grăbeşte-te! 1258

Keles coborî treptele câte două deodată, apoi sări pe palier. Intră în fugă în grădină, năvălind prin desişul verde al lujerilor de tzaden. Îşi croi drum printre ei, dar vreo câţiva tot se agăţară de el. Se opri. — Mamă? La capătul treptelor din grădină, un monstru cu schelet argintiu ţinea trupul frânt al mamei sale. Un tentacul i se înfăşurase în jurul gâtului, un altul îi cuprinsese coapsele. Gâtul ei era îndoit nefiresc. În spatele lui, o creatură imensă, cu aripi ca din piele, ciugulea fructe dintr-un arbore de naranji. Monstrul lăsă cadavrul mamei sale să alunece la pământ. — Nu mi-a spus unde te afli. Acum nu mai contează. Creatura păşi înainte şi trase teaca de sabie din harnaşamentul din spate. — Prinţul Nelesquin îţi trimite salutările sale, Keles Anturasi. Te roagă să vii să-i faci o vizită. Monstrul rânji. Are un conflict cu bunicul tău, şi crede că ai putea fi rezolvarea unei anumite probleme.

1259

39 A 30-a zi, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr M-am uitat spre stânga. — Dunos, escorteaz-o pe femeia aceea şi pe copii spre nord. — Nu, Stăpâne, stau cu tine. — Dunos, fă cum ţi-am spus. Contele Vroan îi făcu un semn să plece. — Du-te, copile, vei fi în siguranţă. Am să trimit un curier cu tine. Dunos îşi ridică sfidător bărbia. — Nu sunt laş. — Asta spune şi sângele care picură de pe armele tale. Contele făcu o scurtă plecăciune înspre el. — Dar trebuie să te supui stăpânului tău. Du-te. Am dat din cap. — Da, Dunos. Du-te. Cu toţii trebuie să ne supunem stăpânilor noştri. Contele se supune celui al său, şi va plăti un preţ crunt pentru asta. — Atunci, aş putea spera, Moraven Tolo, că şi tu te vei supune stăpânului tău. Vocea răsunând moale, dar surprinzător de fermă, îi aparţinea unui omuleţ străvechi, ghemuit sub o pătură veche şi cu o pălărie de pai conică. Se mişca încet, sprijinindu-se de un baston din stejar mai mare decât el. Ar fi putut fi un bătrân oarecare, rătăcind, dacă n-ar fi fost mănuşile de armură care-i acopereau mâinile. M-am îndreptat spre el. — Maestre! Vroan râse. — Acesta-i maestrul tău? Dacă de la el ai învăţat să te lupţi, atunci Prinţul Nelesquin nu are de ce se teme de tine. Phyon Jatan râse cu acel scârţâit sec, atât de comun printre 1260

bătrâni. — Nobilul meu n-a înţeles niciodată că aparenţele înşală? — Cum m-aş putea înşela? Voi sunteţi trei aici. Eu am mulţi oameni. S-ar putea să credeţi că mă înşel, dar nu mi-e teamă că m-aţi putea ucide. Maestrul meu, mic şi prizărit, clătină din cap. — Nu te înşeli, pentru că n-am venit să te omor. Arătă cu bastonul spre gyanrigotul din lemn. Am venit să-i ucid pe ei. M-am aşezat lângă el. — Maestre, nu trebuie să faci asta. Ridică fruntea şi pălăria îi alunecă pe spate. A zâmbit, iar ochii-i erau tineri, în pofida feţei lui zbârcite. — Îmi vei spune să mă supun stăpânului meu? — Nu ai niciunul, Phyon Jatan. — Dar ascult de cineva. Mi-ai refuzat şansa de a lupta pentru Împărăteasa noastră, cu mult timp în urmă. Vei face la fel şi acum? Mi s-a pus un nod în gât. Am scuturat din cap. Şi-a desfăcut şiretul pălăriei şi mi-a dat-o mie, după care s-a scuturat de pătură. Dedesubt purta robe aurii, strălucitoare, cu un dragon ghemuit, brodat cu negru. Sub el se odihnea coroana imperială. Însă, cu excepţia mănuşilor, nu purta nicio armură şi nu avea nicio sabie. — Nu te poţi duce la luptă fără arme şi armură. Ridică glasul, direcţionându-şi comentariul spre duşman. — Dacă aş lupta cu oamenii, aş fi echipat ca un războinic. Aceştia sunt soldaţi din lemn, aşa că voi fi tăietor de lemne. Contele Vroan ridică o mână, oprind înaintarea gyanrigotului. — Îţi dai seama, cred, că valoarea ta nu-ţi va salva învăţăcelul? — N-am nicio teamă pentru binele învăţăceilor mei. Phyon îmi zâmbi. Crezi că ajunge curtea asta pentru un cerc? — Da, Maestre. M-am retras. Câţiva dintre oamenii lui Vroan se dădură şi ei înapoi. Vorba se împrăştie în rândurile trupelor şi se retraseră la marginea curţii. Cu toţii voiau să vadă un Mistic luptând cu maşinăriile de război, însă nimeni nu-şi dorea să fie prins în cercul magic. 1261

I-am dat pălăria şi pătura lui Dunos. — Ţine femeile şi copiii pe-aproape. Îi vei conduce spre pod când va fi momentul. — N-am să te părăsesc. — Am să fiu în urma ta, îţi promit. Phyon Jatan rămase cu spatele la fântână. Una dintre călugăriţele din lemn păşi înainte spre a i se împotrivi. Maestrul meu îi făcu cinstea de a adopta cea de-a patra poziţie de călugăriţă, ridicând bastonul la înălţimea umărului şi strângându-l în ambele mâini. Maşinăria din lemn îl domina copios, clămpănindu-şi mandibulele. Braţele sale se terminau cu cleştii puternici ai insectei. Membrele fuseseră ascuţite şi dotate cu ţepuşe care ar fi putut, cu uşurinţă, să străpungă un om. Phyon Jatan nu se arătă impresionat. Făcu o plecăciune spre adversarul său, acceptă un clămpănit de mandibule drept răspunsul cuvenit, şi începu să răsucească încet bastonul. Mişcarea începea cu stângăcie, aşa cum ar fi fost de aşteptat de la un bătrân, cu încheieturile înţepenite şi muşchii atrofiaţi, însă, pe măsură ce bastonul se rotea tot mai repede, mişcarea deveni fluidă. Bastonul de culoare aurie deveni neclar, ca un cerc. Aerul vibra. Un halo aurit îl înconjura pe maestrul meu. Jaedunul izbucni. Călugăriţa se retrase cu jumătate de pas, aproape zdrobind un nenorocit de Ixunit, apoi împunse cu cleştele în faţă. Phyon schimbă rotaţia bastonului, înclinându-l şi ridicându-l, ca şi cum ar fi parat. Ideea că ar putea avea succes sfida orice logică. Bastonul era ca o nuia, încercând să abată un berbec de asediu. Bastonul se lovi de cleşte cu o pocnitură îngrozitoare. Aşchiile de lemn se împrăştiară. Două bucăţi mari de cleşte trecură pe lângă mine. Maestrul meu s-a ridicat imperturbabil, pe când un norişor de rumeguş căzu grămadă în cercul larg din jurul său. Călugăriţa se retrase şi-şi cercetă braţul. Ciotul zdrenţuit îi dădu războinicului un răgaz de-o clipă, apoi lovi din nou. Ridică ciotul ca pe o ghioagă şi-l roti puternic, intenţionând să-l transforme pe maestrul meu într-un terci. Pietrele de pavaj se scuturară sub forţa atacului. Contele Vroan căzu. Eu m-am trezit într-un genunchi. Maestrul Jatan nici nu se 1262

clinti. Sări înainte. Băţul se învârti spre stânga, apoi ţâşni în toată lungimea sa. Măciulia lui izbi cotul călugăriţei. Izbucni un foc auriu. Braţul explodă ca un copac lovit de trăsnet. Războinicii Ixuniţi se îndepărtară împleticindu-se, împănaţi de aşchii. Antebraţul călugăriţei se desprinse, zdrobind alţi doi. Maestrul Jatan păşi înainte, mişcându-se aproape prea repede ca să fie adevărat. Flacăra aurie îl învălui. Bastonul trăsni la dreapta, apoi la stânga. Picioarele călugăriţei se dezintegrară. Alte aşchii mortale îşi luară zborul. Călugăriţa, dezechilibrată şi defectă, căzu pe burtă. Impactul m-a săltat în aer. Braţul ei stâng zvâcni, zdrobind bazinul fântânii. Apa gâlgâia ca sângele. Maestrul Jatan se învârti şi-şi ridică bastonul pentru o lovitură de sus în jos. Izbi cu el, prinzând călugăriţa la baza spinării. Pocnitura se auzi clară, ca un buştean bine uscat, prins sub securea tăietorului. Lemnul se despică la fel de uşor, de la pelvis până-n creştet. Ceea ce fusese o structură din lemn, fără îmbinări, se surpă într-o grămadă de scânduri şi pari. Şi undeva, în mijlocul lor, războinicul care o manevrase zăcea zdrobit de greutatea lor. Cea de-a doua călugăriţă ţâşni înainte, apucându-l şi săltându-l pe Phyon Jatan cu cleştele din dreapta, smulgându-i bastonul cu cel stâng. Rupse toiagul cu dispreţ, apoi îl ridică pe maestrul meu către cer. Cleştele se strânse, tăindu-l în două pe Phyon Jatan. Nici chiar moartea lui n-a contat. Focul jaedunului a năvălit de-a lungul braţului de lemn. S-a împrăştiat pe tot corpul. Picături de foc au căzut pe coapse şi picioare. Maşinăria de luptă din lemn fumegă un moment, apoi erupse învăluită de foc. Arse cu o lumină orbitoare, preţ de-o clipă, apoi se prăbuşi într-un nor de cenuşă neagră care înecă întreaga curte. Şi, cu săbiile trase, am intrat în acel nor. Keles se retrase de lângă monstru. — Te aşteptai să-l slujesc pe acela care a ordonat uciderea mamei mele? — Eşti adult. Ai ieşit bine de tot de sub aripa mamei. Monstrul zâmbi. Ţi se va compensa pierderea. 1263

Ochii lui Keles fulgerară. — Mi-ai ucis mama! Cum ar putea compensa ceva, orice, moartea ei? — Pleacă de lângă el, Keles! Tyressa năvăli dintre lujerii de tzaden şi se repezi la monstru. Lancea ei descrise un arc de cerc amplu. Creatura încercă să pareze lovitura, însă ea reuşi să-i strecoare vârful pe sub teaca sabiei şi-o ridică dintr-o lovitură. Lama vibră şi tăie o bucată de metal din pelvisul lui. Dacă monstrul ar fi fost altceva decât un schelet ambulant, lovitura l-ar fi doborât la pământ, îngenuncheat în propriile sale intestine. Tentaculele monstrului biciuiră aerul. Evită unul, dar un altul o înşfăcă de glezna dreaptă. Monstrul smuci, trântind-o la pământ, înainte ca vârful lăncii să străpungă tentaculul. Se rupse cu un şuierat. Inele de metal zburară peste tot. Tyressa sări înapoi, azvârlind tentaculul de la glezna ei. Monstrul scoase din teacă ambele săbii şi le repezi spre ea. Tyressa se lăsă spre dreapta şi spre stânga, lăsând săbiile să stârnească scântei, izbind statuile şi pietrele de pavaj. Făcu un salt înainte, rupând o coastă, apoi se feri sub un tentacul. Îşi menajă glezna dreaptă, dar se mişcă suficient de repede pentru ca fiara să n-o poată atinge. — Keles, du-te. Fugi! — Nu, Tyressa, îndepărtează-te de el. Pe Keles începuse să-l furnice deja pielea din cauza magiei care se scurgea din ea. Se concentră asupra acestui lucru, trecând peste şocul provocat de moartea mamei sale. — Fugi! Te acopăr eu. Tentaculul monstrului ţâşni şi-o lovi pe Tyressa în coapsa stângă. Ciobi apărătorile armurii, doborând-o din nou. Ea se lăsă pe piciorul drept, ca să se echilibreze, însă glezna i se rupse. Războinica Keru se răsturnă ca un butuc, cu glezna dreaptă răsucită sub ea. Suliţa ei se ridică pentru a devia o sabie. Însă cealaltă trecu de manevra ei disperată. Monstrul lui Nelesquin o lovi în plin, străpungându-i pieptarul şi ieşindu-i prin spinare. Lovitura o trânti necruţătoare la pământ, iar lama se afundă pe-un sfert în sol. — Tyressa! 1264

Keles căzu în genunchi. Nu putea respira. Tyressa se zvârcoli în jurul sabiei, iar prin măruntaiele lui se răsucea durerea. Nu se poate să moară. Nu se poate. Monstrul se întoarse, cu faţa strâmbată de un rictus. — Gata cu joaca, Keles Anturasi, vii cu mine. Norul negru se despărţi în două. Eram în picioare, lângă Contele Linel Vroan. Blazonul familiei se umflase şi se descojise de pe armura sa. La fel se întâmplase cu mare parte din faţa lui. Focul îl orbise, însă n-avea nevoie de ochi ca să ştie cine eram. Ridică o mână. — Ajută-mă să mă ridic, ca să pot muri ca un bărbat. — Ca să mori ca un bărbat trebuie să fi fost unul. I-am retezat capul dintr-o singură lovitură. S-a rostogolit. I-am lovit cadavrul cu picioarele, o bună bucată de vreme, apoi m-am năpustit înainte, căutând şi alţii pe care să-i ucid. Se arătară câţiva, închipuindu-şi că erau mai curajoşi decât stăpânul lor. Asta nu spunea prea multe despre ei. Aceştia erau cei proşti, şi-au murit repede. Cei mai isteţi au fugit atunci când maestrul meu a atacat maşinăriile de luptă. Mi-am istovit, repede, adversarii, însă, dinspre nord-est, se auzeau urlete şi zarvă de luptă. Am alergat într-acolo, chiar în spatele formaţiunii Ixunite. Cu toate că Ixuniţii erau bărbaţi în toată firea şi antrenaţi ca soldaţi, un mic grup de învăţăcei i-au izgonit înapoi. Cu stăpânul lor mort, învăţăceii Serrianului Jatan nu aveau niciun motiv să fie miloşi. Nici eu. O străpungere acolo, o lovitură dincolo, şi oamenii cădeau urlând. Dintr-odată, deveniţi conştienţi de atacul din spate, ultimii soldaţi ai lui Vroan s-au panicat şi-au dat bir cu fugiţii. — Serrdini ai Serrianului Jatan, alăturaţi-vă mie! Am arătat spre nord cu o spadă însângerată. Trebuie să trecem râul. Căpetenia lor, Eron Jatan, mă salută şi îşi dirijă atacurile înspre locul unde aştepta Dunos. Dincolo de ei, zăceau cadavrele Ixuniţilor şi câţiva răniţi, cu toţii împănaţi cu săgeţi de arcaşii lui Deshiel Tolo. Am remarcat o săgeată înfiptă într-o clădire aflată mai departe. — Luaţi-vă după săgeţile astea, spre nord. Am alergat împreună cu ceilalţi pe străzile pline de distrugerile 1265

războiului. De-a lungul lor, şchiopătau răniţi, uneori ajutaţi de prieteni şi de trecători. Alţii, majoritatea bătrâni, şedeau pe lângă clădiri, cu capul băgat între genunchi, cu mâinile împreunate pe cap, bocind. Câinii alergau, formând haitele care se vor ospăta din morţi. Un maidanez fugi înaintea mea cărând în dinţi, de-o ureche, scăfârlia lui Vroan. Lucrurile se înrăutăţeau pe măsură ce ne apropiam de capătul Podului Tigrului. Cel al Lupului, din care unele părţi erau vizibile prin apa mică de la cotul râului, se legăna şi se răsucea. N-aş fi putut să spun de ce, însă motivul deveni curând evident. Întregul pod se prăbuşise cam în acelaşi fel cum se întâmplase cu prima călugăriţă. Mulţimea jelea pierderea podului. Oamenii strigau. Au izbucnit încăierările. Bărbaţii azvârleau copiii de-o parte, femeile bătrâne şi fetele însărcinate. O bandă a ridicat o căruţă şi-a azvârlit-o peste zidul de la Drumul Râului din Sud. Oamenii s-au repezit înspre pod, însă mulţimea de-abia dacă s-a mai clintit mai departe. — Dunos, Eron, la mine. Mergem spre pod. Am invocat jaedunul, considerând mulţimea ca pe o formaţiune duşmană. I-am privit cum se înghionteau unii pe alţii. Acolo unde se ciocneau doi şi se redresau, treceam exact pe la punctul lor de contact. Mă strecuram într-o parte şi-n alta, printre rânduri, apoi ţâşneam înainte. Un ghiont aici, altul colo, şi, în scurt timp, am trecut podul. Atunci am descoperit problema. Un grup de bărbaţi înarmaţi controlau zona din apropierea podului. Săbiile trase şi săgeţile pregătite le dădeau autoritatea de care aveau nevoie. Lăsau oamenii să pătrundă cu ţârâita, asigurânduse că nimeni nu avea să fie strivit din cauza panicii. Le-aş fi aplaudat eforturile, dacă n-ar fi cerut plată pentru trecere. Mi-am croit drum printre oameni şi m-am apropiat de căpetenia lor. Unul dintre ai lui şi-a pus mâna pe pieptul meu. Dunos l-a castrat pe bandit înainte să fi avut eu şansa de a-i reteza mâna de la cot. Am trecut de omul care urla, privind crunt. — N-am avut timp să desenez un cerc, aşa că aveţi de ales. Muriţi acolo unde vă aflaţi sau îmi urmaţi ordinele. Alegeţi. Acum. Bărbatul care rămăsese cu ochii căscaţi la pomenirea cercului îşi 1266

plecă fruntea. — Cum vă pot sluji, Stăpâne? — Până la cât ştii să numeri? Îşi privi mâinile. — Până la Nouă Zei şi unul pentru mine. — Bine. Alege nouă oameni. Ăştia se duc. Am făcut un semn cu capul spre Dunos şi Eron. Alegeţi nouă şi expediaţi-i. Eşalonaţi-i. Vestea celor spuse de mine se răspândi prin mulţime. Oamenii începură să se simtă mai încrezători şi se grupară singuri câte nouă. Au început să treacă repede peste pod, ceea ce era cât se poate de bine. Privind înapoi, spre oraş, văzând fumul înălţându-se şi mulţimea tot mai mare îndreptându-se spre pod, să-i treci pe toţi pe partea cealaltă avea să ia foarte mult timp. Iar noi nu vom mai avea vreme cu mult înainte de a-i isprăvi pe toţi.

1267

40 A 30-a zi, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Ciras Dejote sări peste cadavrul Tyressei şi izbi cu ambele picioare în faţa lui Pravak. Gigantul vanyesh se dădu îndărăt clătinându-se, fiindu-i imposibil să-şi scoată sabia din burta ei. Spadasinul puse picioarele pe sol şi ţâşni înainte. Lovitura lui zăngăni prelung, crestându-i coapsa lui Pravak. Tentaculul mătură aerul, însă Ciras îl evită. Se răsuci, scăpând din încleştarea palmei deschise a vrăjitorului. Împinse sabia în sus, pe deasupra capului său, apoi lovi din nou şi mai crestă din tibie. — Ciras, îndepărtează-te de el! — Nu, Keles, îl cunosc pe ăsta. Lasă-mă. Pravak, cu urmele de la cizme încă ornându-i profilul, se retrase şi adoptă poziţia a patra a Scorpionului. — Nu-mi arăţi niciun respect, atacând fără a mă preveni. — Nu meriţi aşa ceva, după ce-ai uneltit cu Turasyndienii şi-ai luptat împotriva Împărătesei. — Şi când te gândeşti că am fost convins că eşti reîncarnarea lui Jogot. Ciras ridică sabia în semn de salut. — Sunt, în mai multe feluri decât ţi-ai putea imagina. Invocă jaedunul şi se pregăti. Şi sunt mai bun decât tine. — Nu face asta, Ciras! strigă la el Keles. — Nu am de ales, Keles. Pravak se repezi să atace. Năvăli crâncen, cu o ploaie de lovituri îndreptate spre spadasin. Ciras se retrase, pas cu pas, ferindu-se de unele lovituri, parând altele. Cele câteva pe care le blocă îi făcură braţele să se scuture cuprinse de fiori. Ripostele lui Ciras ar fi decupat muşchii de pe braţe şi picioare, schilodind un adversar obişnuit. Împotriva lui Pravak, cele mai crunte lovituri nu făceau altceva decât 1268

să-i mai îndepărteze din argintul de pe oase. Ciras se lăsă jos. O lovitură năprasnică reteză creanga unui copac. Ciras trecu prin ploaia de frunze şi rămase ghemuit. Sabia lui Pravak îi şuieră pe deasupra capului. Ciras îşi roti spada, apoi lovi genunchiul uriaşului, retezând fâşiile de argint care-i ţineau încheieturile. Firele argintii pocniră, apoi jaedunul pulsă şi firele subţiri de metal se reuniră. Pravak se răsuci şi râse. — Mi-am amintit cum m-ai învins înainte. Mi-am luat unele măsuri de siguranţă. — Ciras, lasă-l în pace! Spadasinul ignoră rugămintea lui Keles. Se repezi înainte, agitându-şi sabia. O lovitură reteză un genunchi şi înainte ca tăietura să se fi reparat, atacă glezna. Sabia se ridică şi lovi din lateral, crestând osul mic la braţului, apoi împinse o vertebră într-o parte şi reteză o coastă de jos. Se retrase după fiecare încleştare, evită toate loviturile de străpungere şi atacă mereu, forţându-l pe Pravak să piardă timp pentru îndreptarea membrelor sale şi repararea încheieturilor. Deveni o luptă de uzură. Pravak avea tot mai multe avarii; Ciras era doar obosit. Cu toate că-l dureau muşchii şi-i ardeau plămânii, magia-l umplea. Se mişca mai rapid ca oricând, descifrând intenţiile adversarului din cel mai simplu gest, contracarându-i strategiile înainte chiar ca acestea să fie aplicate. Pravak nu se putea apăra şi repara în acelaşi timp. Era doar o chestiune de timp până când vanyeshul avea să zacă împrăştiat prin grădină. Era limpede că Pravak îşi dădea seama de asta. Sabia spadasinului se abătu asupra genunchiului stâng al uriaşului. Osul tibiei căzu, iar femurul lui Pravak se înfipse în pământ. Ciras pivotă, ridicându-şi din nou sabia pentru o lovitură la capul uriaşului, însă, în vreme ce se răsucea, pumnul drept al lui Pravak îl izbi în plină faţă. Ciras se prăbuşi, căzând rău de tot pe noadă, iar picioarele-i tremurau puternic. Sabia lui Pravak se năpusti asupra-i. Legăturile din piele lăcuită pocniră şi cămaşa de zale şuieră când o străpunse sabia. Sângele începu să gâlgâie şi oasele trosniră. Spada lui Ciras zbură cât colo din mâna lui cuprinsă de spasme, apoi Pravak se aplecă, folosindu-se de propria sa greutate pentru a-i reteza 1269

antebraţul lui Ciras. — Fiind un vanyesh reîncarnat, nu înseamnă că eşti un vanyesh, Ciras. În stare de şoc, Ciras privea fix antebraţul retezat, zăcând la mai bine de jumătate de metru distanţă. Mâna încă mai mişca şi apuca, dar în gol şi fără vlagă. Sângele-i ţâşnea din ciotul mâinii, artera retezată risipindu-i din viaţă cu fiecare bătaie asurzitoare a inimii. Sunt mort. Apoi un lujer i se înfăşură în jurul braţului, la cot. Crescu acolo, din pământ, şi se strânse. Sângerarea încetă. Pravak îşi apucă de partea de jos a piciorului şi-o puse la loc. Jaedunul scăpăra şi atunci fâşiile de argint se refăcură. Vanyeshul se bătu încântat pe picior, apoi se ridică. — Ai încercat, Ciras, şi-ai dat greş. Nu te-ai dezonorat deloc aşa. Atunci vanyeshul se întoarse spre Tyressa, dorind, se pare, să-şi recupereze sabia, însă nu-şi putu ridica piciorul drept. Lujeri, similari celor care alcătuiseră garoul, îi crescuseră pe picior şi i se încolăciseră de glezne. Încercă să-şi tragă piciorul în sus, însă nu reuşi să scape din strânsoarea tenace a plantelor. — Ce se întâmplă aici? — Mi-ai ucis mama. Keles Anturasi se afla în mijlocul grădinii, cu pumnii strânşi şi faţa întunecată. — Mi-ai rănit prietenii. Doar nu te-ai aşteptat să te las să scapi după asta? Pravak se întoarse, smulgându-şi un picior din strânsoare. — N-ai nicio idee pe cine sfidezi. — Iar tu n-ai nicio idee pe cine-ai înfuriat. Cartograful ridică o mână, apoi şi-o coborî brusc. Covorul de lujeri de tzaden căzu din turn într-un singur val. Avalanşa verde îl zdrobi pe Pravak de pământ. Spada-i zbură în aer, însă lujerii se înălţară şi-o culeseră din zbor. Apoi, întreaga plantă urcă înapoi în turn, ţinând capul lui Pravak sus, însă lăsându-i picioarele pe pământ, şi împrăştiindu-i resturile trupului pe parcurs. Keles înşfăcă o carte şi se ridică. O strânse la piept cu putere, cu ambele braţe. Închise ochii. 1270

În straturile din grădină, din spatele lui, pământul fierbea. Plantele îşi făcură drum ieşind din sol. Dezrădăcinate, formară braţe şi picioare. Înalte de un stat de om, ieşiră din răsaduri. Două dintre ele se îndreptară spre locul unde zăcea Siatsi Anturasi şi-o ridicară. O purtară prin grădină şi-o lăsară în groapa din care ieşiseră. O acoperiră cu pământ. Într-o clipă, flori roşii şi aurii îi năpădiră mormântul. Alte două plante ajunseră până la Ciras şi-l ajutară să se ridice. Una-i recuperă sabia, dar îi lăsă braţul la pământ. Cealaltă plantă fixă ciotul braţului său pe o piatră de pavaj, îndepărtând carnea purpurie. Se scurse un lichid, iar planta acoperi atât ciotul lui Ciras, cât şi mâna stângă străpunsă cu acea pastă lipicioasă şi închisă la culoare. Durerea încetă. Ciras descoperi că era dificil să se concentreze. — Ce-i asta? Keles deschise ochii. — Rădăcină de xunling. Fratele meu a adus-o din Ceriskoron. Mama a cultivat-o, fiind singura bhotridina care a reuşit asta atât de departe în nord. Venea să ia din ea când… Ultimele două rădăcini ajunseră lângă Tyressa. Se tăiară în sabia din burta ei, lăsând seva să scurgă de-a lungul lamei până în rană. Mai scurseră lichid şi pe buzele ei. Keles dădu din cap şi plantele începură să se îndesească sub Tyressa. Se ridică, iar sabia lui Pravak ieşi şi ea. Întorcând-o într-o parte, plantele îi oblojiră rana de ieşire pe cât puteau de bine. Cele două care-o îngropaseră pe Siatsi se alăturară Tyressei. De la capetele braţelor lor izbucniră rădăcinuţe şi se întrepătrunseră, creând o lectică. Câteva rădăcini crescură peste margini pentru a o fixa, apoi cele patru plante o duseră la Keles şi Ciras. — Haide, Ciras, trebuie să plecăm de aici. Keles privi înapoi spre turn şi spre Pravak, care licărea printre plante. Ciras arătă spre creatura înaripată. — Şi cu asta cum rămâne? — Oh, da. Keles făcu un gest spre copacul naranji. O creangă împunse aerul, 1271

străpungând jivina. Bătu din aripi şi apoi se prăbuşi. În umbra copacului, putregaiul începu să consume cadavrul creaturii. — Îţi mulţumesc pentru că mi-ai reamintit. Keles o luă pe treptele de piatră spre poarta grădinii fără să se uite în urmă. Anturasikun nu va mai fi niciodată casa mea. Un căpitan din Dragonii Prinţului m-a găsit pe partea sudică a podului. — Trebuie să dărâmăm acest pod, acum. Pietrarii fuseseră coborâţi deja, ca să desprindă bolţurile arcului central. Odată îndepărtate, mijlocul podului avea să se prăbuşească. — Uită-te la oamenii ăştia, căpitane. Tot vor trebui să traverseze. — Nu mai contează, a fost dat ordinul. Bărbatul scoase de sub pieptar un mesaj împăturit. Sigiliul Prinţului Cyron. Mormăind rugăciuni la repezeală şi îmbulzindu-se, oamenii continuară să treacă. Majoritatea celor viguroşi şi sănătoşi o făcuseră deja, dar cei bolnavi, răniţi şi neputincioşi rămăseseră în urmă. Căruţele zăceau abandonate, golite de încărcături. Undeva, plângea un copil. — Mulţi dintre războinicii mei sunt acolo, căpitane. Doar nu te aştepţi să-i abandonez. — Nu, dar nu vor traversa Podul Tigrului. Am ordinele mele. I-am făcut semn lui Dunos să se retragă, iar băiatul îşi băgă sabia în teacă. — Ce să le spun? — Podul Dragonului va rămâne deschis. O să-l menţinem. Acelaşi lucru este valabil şi pentru oamenii tăi. Nu avem de ales. — Trebuie să mai trec dintre ei. — Ai timp până mă întorc pe partea cealaltă. — Nu te grăbi. Dădu din cap şi plecă. Am dus dincolo cât de mulţi am putut, dar n-a fost nici pe departe suficient. Cu toate că era de două ori mai mare decât oricare altul, Podul Dragonului nu putea absorbi întregul trafic. Mai mult, Nelesquin ar face din capturarea lui o prioritate. Cum se putea gândi cineva că-l va păstra, luptând cu maşinăriile de război, nu-mi puteam 1272

imagina. — Eron, am nevoie ca tu şi învăţăceii tăi să începeţi să-i dirijaţi pe oameni spre vest. Trebuie să se îndrepte spre Podul Dragonului. Aruncă o privire spre mulţime, apoi se întoarse spre mine. — Nu vor reuşi niciodată. Uită-te la Drumul Râului. Are aproape douăzeci de metri lăţime, un parapet de aproape un metru şi jumătate pe partea dinspre râu. Este bătătura unui abator. Iar dacă-i vine cuiva ideea să sară peste parapet, cade în râu de la douăzeci de metri. — Ştiu, şi tocmai de-asta trebuie să-i duci până la Podul Dragonului. Am să-ncerc să-mi dau seama cât de aproape sunt invadatorii. — Să nu mă minţi. Vrei să le mai dai timp. Eron îşi lăsă o mână pe umărul meu. Lasă-ne să venim. Şi noi putem lupta. — Ştiu. Am nevoie de tine acolo. Am dat din cap. Contez pe tine. — Se rezolvă. Fie ca zeii să-ţi surâdă. — Mai degrabă, aş vrea să se încrunte la duşmani. Dunos, vino aici. Ne-am croit drum prin mulţimea tot mai rarefiată şi ne-am năpustit printr-o tăbăcărie până pe un acoperiş. Într-un oraş ca Moriande, cu atâtea clădiri ridicate atât de aproape una de alta, se putea merge rapid pe acoperişuri. Dunos stătea lângă mine şi-şi puse mâna dreaptă pe stânga mea. — E de rău. Foarte rău. O femeie, goală şi însângerată, sărise de la fereastra unui turn şi se spânzurase. Soldaţii – oameni şi kwajiini deopotrivă – aruncaseră giuvaiericale celor care aşteptau jos. Războinicii luptau, urlând şi pierind, iar în mai multe locuri izbucniseră incendii accidentale. Şi ici-colo, printre clădiri, pe străzi, uriaşii gyanrigoţi îşi fugăreau victimele. O mică reuniune a maşinăriilor se desfăşura pe locul unde Phyon Jatan le distrusese pe două dintre ele. Îmi doream cu ardoare să fi avut o catapultă capabilă să arunce un bolovan în mijlocul lor. Lam strâns pe băiat de mână. — Hai să mergem, Dunos. Trebuie să găsim duşmanii, apoi să-i convingem să se ţină departe de pod. 1273

Dacă n-ar fi fost războinicii xunling – pentru că Ciras ajunsese să se gândească în aceşti termeni despre ei – nu ar mai fi ajuns până la Podul Câinelui. Seva lor, cu un miros amărui, se infiltrase în răni. Pe lângă faptul că amorţiseră durerea, induceau o euforie uşoară, căreia însă i se împotrivea o parte a minţii lui. Îşi pierduse mâna în care ţinea spada, dar, cumva, acest lucru părea de o importanţă minoră. Grupul neobişnuit se deplasa repede pe străzile oraşului, care le rămăseseră acum în majoritate doar morţilor. Mulţi dintre răposaţi fuseseră jefuitori. Lucrurile de valoare lăsate lângă ei erau împrăştiate sau distruse, şi, în mod sigur, nu meritau să mori pentru ele. Unul dintre hoţii în agonie se târâse până la un altar de-al lui Cyron, oferind prada ca ofrandă pentru milă. Rugămintea rămăsese însă fără răspuns, pentru că acum câinii se luptau pentru hoitul său. Trecură de un colţ şi dădură cu ochii de o femeie tânără şi drăguţă, stând în pragul unei uşi, cântând la necyl. Trecea cu arcuşul peste cele şase corzi, creând un cânt de jelanie care-i făcea pe câini să urle şi chiar părea să veştejească frunzele de pe capul războinicilor xunling. Keles o invită să li se alăture, însă ea nici nu băgă nicio clipă în seamă prezenţa lor. Porniră mai departe, dar, atât timp cât sunetele melancolice continuau, ştiau că fata mai trăia. Ajunseră pe întinderea Drumului Râului şi se opriră. Căruţe şi lăzi zăceau la intrarea spre pod. Oamenii, nu mai mult de optsprezece, se înghesuiau lângă parapet, cu braţele în jurul genunchilor, plângând. În prima clipă, Ciras nu-şi dădu seama de ce plângeau, apoi privi dincolo de ei. Singurul lucru rămas din Podul Câinelui erau cele patru şiruri de stâlpi, ridicaţi pe insulele artificiale de pe râu. Podul Liliacului şi cel al Vulturului fuseseră distruse într-o manieră asemănătoare. Ciras se îndreptă de spate şi-şi flexă mâna stângă. Îi dădea o senzaţie agreabilă. — Spada mea. Keles îi aruncă o privire. — Nu este nevoie. — Kwajiinii ne vor găsi înainte să putem ajunge la Podul 1274

Dragonului. Mai bine am muri în luptă. — Nu. Mama mi-a murit azi. N-am să vă las, pe tine şi pe Tyressa, să muriţi şi voi. Arătă spre una dintre rădăcinile xunling. Du-te. Rădăcina plecă de lângă Ciras şi alergă spre fundaţia podului. La marginea râului, sări în văzduh, întinzându-şi braţele. Chiar şi în starea lui de buimăceală, Ciras putea să-şi dea seama că creatura nu va reuşi nicicum, apoi rădăcinuţele ţâşniră – fire fine – ajungând la pilonii din faţă şi înapoi la baza podului. Rădăcina se subţie şi-şi modifică singură forma, devenind ca o plasă, îngroşându-se cu fiecare bătaie de inimă. Keles se întoarse spre cei care abandonaseră orice speranţă. — Dacă vreţi să trăiţi, veniţi acum. Jumătate dintre ei se ridicară singuri şi-l urmară peste plasa de rădăcini. La stâlpul următor, un alt xunling se aruncă şi acoperi spaţiul gol. Primul se contractase la forma sa iniţială, apoi creă următoarea secţiune de pod. Trecură şi de cea de-a patra secţiune şi ajunseră pe malul nordic fără probleme. Refugiaţii căzură la picioarele lui Keles şi-i mulţumiră. Se milogiră să se pună la dispoziţia lui, dar el le spuse să-şi vadă de drum. Ciras se asigură că pleacă, apoi se duse pe urmele lui Keles şi se pierdu în ceea ce mai rămăsese din Moriande.

1275

41 A 30-a zi, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Moriande, Nalenyr Găsirea duşmanilor nu era ceva greu, însă a-i convinge să stea departe de pod era imposibil. Cu toate că jafurile erau numeroase, se părea că se limitau la cele săvârşite de oameni, nu-i implicau şi pe kwajiini. Aceştia dădeau impresia că erau mult mai interesaţi de luptă decât de trofee. Căpetenia kwajiinilor, ca o ironie, lupta înlăuntrul unuia dintre tigrii gyanrigot, arătând ca o încarnare a lui Chado. Mă întrebam cât îi va trebui lui Nelesquin până va ajunge să-l irite asta. Kwajiinul îşi trimisese hărţuitorii cu armuri uşoare să se răspândească în oraş, deschizând drum maşinăriilor de luptă. I-au eliminat pe unii dintre luptătorii noştri în ambuscade, şi-au schimbat o grămadă de săgeţi cu oamenii lui Deshiel. Când înaintarea lor a încetinit, maşinăriile de luptă şi-au făcut apariţia, pentru a trece de liniile de apărare. Le-au urmat şi mai mulţi pedestraşi, cu armuri grele. Înaintarea lor spre nord era constantă şi inexorabilă. Tigrii constituiau, fără nicio îndoială, vârful de lance, şi acesta se îndrepta direct spre Podul Dragonului. Am făcut tot ce-am putut ca să-i încetinim, însă era ca şi cum am fi blestemat un trăsnet, dacă te luai după efectele asupra lor. Deshiel şi arcaşii lui i-ar fi putut opri pe hărţuitori, apoi Ranai ori o unitate a Dragonilor de Munte ar fi putut înainta, încercând să-i flancheze pe tigrii kwajiini. Maşinăriile de luptă şi-au croit drum, zdrobind o clădire sau două, stârnind, din greşeală, incendii, iar recruţii au venit degrabă şi-au trecut găleţile de apă din mână-n mână. Am fi putut ataca atunci şi să-i măcelărim pe toţi, însă fuseseră luaţi în sclavie şi, în plus, niciunul dintre noi nu voia să vadă oraşul mistuit de foc. Oricum, pedestraşii noştri trebuiau să fie prudenţi, ca nu cumva alte forţe care se deplasau prin oraş să-i înconjoare. Puteam ataca şi 1276

să ne retragem imediat, să lovim din nou şi să dispărem, retrăgândune întotdeauna spre pod. În această privinţă, Dunos s-a dovedit a fi cel mai de folos. S-a urcat pe acoperişuri şi s-a căţărat pe cele mai înalte turle pentru a vedea ce se întâmplă cu mulţimile şi cât de repede treceau oamenii peste pod. Mulţi reuşeau să ajungă pe partea cealaltă, însă apăreau tot mai mulţi. Era limpede că mulţi vor rămâne blocaţi pe partea sudică. Nu puteam face nimic ca să împiedicăm asta. Aşa că mi-am retras şi eu oamenii. Am văzut dezamăgirea în ochii şi pe faţa lui Dunos. Pentru el şi pentru mulţi alţii, războiul era un lucru simplu: ucide sau vei fi ucis. Primeai ordine şi trebuia să le îndeplineşti, încrezându-te în deciziile conducătorilor tăi. Dacă un ordin îţi cerea să faci sacrificiul suprem, o făceai împăcat, ştiind că vei fi onorat pentru bravura ta. Dunos avea o scuză pentru că credea aşa ceva: nu era decât un băietan de zece ani. Adulţii care credeau asta nu luptaseră niciodată sau nu trebuiseră să ia niciodată o decizie de viaţă şi de moarte, cel puţin nu una care să-i afecteze direct. Un ministru putea pune în carantină un sat întreg, pentru ca o molimă să se stingă de la sine, dar făcea asta de la distanţă, fără a fi nevoit să audă gemetele muribunzilor sau să vadă feţele înspăimântate ale supravieţuitorilor. Dacă n-ai văzut sânge, nu ai de unde să ştii ce înseamnă războiul. Dacă nu ai aflat ce-i războiul, nu poţi lua hotărâri corecte în luptă. Dar şi dacă ai cunoscut războiul, asta nu era o garanţie că vei lua deciziile potrivite. Ne-am croit drum prin oraş. Mulţimile se îndeseau şi-a trebuit să folosim forţa ca să înaintăm spre pod. Mă simţeam prins ca într-o capcană de trupurile înghesuite în jurul meu. În orice moment m-ar fi putut nimeri vreo săgeată. O maşinărie de război m-ar fi putut înhăţa şi zdrobi, aşa cum păţise şi Maestrul Jatan. Şi, cu toate că eu considerasem că o ţineam la respect, panica m-a copleşit. Mi-am făcut loc prin mulţime. Eram puternic, iar ei slabi. Nepăsător la protestele lor, am ajuns la pod şi mi-am trimis oamenii pe partea cealaltă. Am alergat după ei şi odată ce-am ajuns în siguranţă după prima linie de baliste, m-am întors, intrigat de ţipetele care se ridicau de pe malul sudic. 1277

Hăituitorii kwajiin apăruseră pe acoperişuri. Şi-au scos săgeţile din tolbe şi nici măcar nu s-au mai ostenit să ochească. Oamenii jeleau şi s-au repezit spre Podul Dragonului, însă gărzile naleniene răsturnaseră nişte căruţe şi le dăduseră foc. Totuşi, oamenii încă mai încercau să se caţere pe unde puteau, iar un bărbat azvârli chiar un băieţel prin flăcări. Ca printr-o minune, copilul ajunse dincolo neatins, însă îşi rupse un picior. Dunos ţâşni imediat şi-l trase pe copil la adăpost. De-a lungul Drumului Râului, oamenii se căţărau pe parapet şi săreau în apă. Cel puţin un bărbat făcu greşeala de a se ridica în picioare când ajunse pe parapet. Două săgeţi kwajiin i se înfipseră în piept. Unii căzură în râu şi n-au mai revenit niciodată la suprafaţă. Cadavrele se legănau şi pluteau spre est. Alţii s-au îndreptat spre malul nordic, înotând cu disperare. Epuizaţi, mulţi au alunecat încet sub apa cenuşie. Arcaşii kwajiin ajunseră pe Drumul Râului dinspre est. S-au aşezat într-un şir simplu. Dacă înotătorii reuşeau să ajungă la mijlocul râului, erau în siguranţă, însă cei care tocmai plecaseră de la mal aveau doar posibilitatea de a se îneca sau de a pieri cu săgeţi înfipte în spate. Apoi şi-au făcut apariţia gyanrigoţii. O călugăriţă a azvârlit cât colo căruţele care ardeau. Au tras două baliste. Nu erau maşinării mici. Fuseseră încărcate cu buşteni la fel de groşi precum coapsa mea şi cu vârfuri de oţel triunghiulare, de jumătate de metru lungime. Primul zbură prin pieptul călugăriţei, azvârlind gyanrigotul câţiva paşi în spate, înainte de a exploda ca un butoi zdrobit. Cel de-al doilea buştean a ricoşat din călugăriţă, apoi s-a năpustit într-un soldat. Vârful l-a decapitat, iar buşteanul a nimicit alţi nouă. Din spatele nostru s-au auzit urale. Am ajutat la reîncărcarea balistelor. Mai puteam lichida vreo doi pe-aici, apoi linia de baliste din spatele nostru se mai putea ocupa de câţiva. Balistele de pe malul nordic puteau lovi acea zonă, distrugând chiar şi mai mulţi. Dar chiar şi aşa, nu-i puteam opri pe toţi. Dacă veneau, treceau de noi. Însă n-au venit. Gyanrigotul s-a pierdut iarăşi prin oraş, iar războinicii kwajiin au ocupat poziţii prin care controlau capul podului. Războiul pentru Moriande era pe jumătate terminat, iar noi 1278

fusesem înfrânţi categoric. Lumina verde din turnul lui Qiro îi sugera lui Nelesquin decădere. Condiţiile existente în turn concurau, cu siguranţă, la asta. Lujerii de tzaden trecuseră prin ferestre şi se împrăştiaseră incontrolabil. Atelierul era la pământ. Greutatea tulpinilor şi a fructelor dărâmase pupitrele şi mesele de desen. Hărţile se mototoliseră sub lujerii căţărători, iar despărţiturile cu draperiile lor fuseseră sfâşiate şi doborâte la pământ. Totuşi, în timp ce îi deschidea drumul prin junglă, Qiro nu părea să fi observat distrugerile. Rătăcea printre ele, iritat numai de câte-un lujer care i se agăţa de gleznă. Plantele se chirceau sub blestemele sale. Nelesquin se opri în mijlocul încăperii. — Desigur, voi pune oamenii să cureţe mizeria asta. Qiro se întoarse. — Nu, în niciun caz să nu intre cineva aici. Kaerinus, care se ţinuse în urma lor, ieşi la iveală mirosind o floare de tzaden. — Asta înseamnă că trebuie să plec, Stăpâne? Qiro dădu din cap, însă Nelesquin anulă porunca printr-un gest al mâinii. — Nu, nu încă. Atunci când o să pleci, poţi să-i spui lui Pravak că i-am găsit mâna stângă. Nelesquin eliberă dintr-o lovitură obiectul prins într-o încâlceală de tulpini, însă altele crescură la loc, acaparându-l. Kaerinus se aplecă şi culese oasele. — Foarte agresivi aceşti lujeri. Îţi fac turnul de nelocuit. Qiro râse zgomotos. — Nu contează. Turnul e din nou al meu. Prinţul cercetă ruina. — Nu-i cine ştie ce pradă, Maestre Anturasi. — Dacă crezi aşa ceva, eşti un prost. Se duse la peretele din partea cealaltă şi-şi băgă mâna adânc între lujeri. Iată lumea! Fără să depună, după toate aparenţele, niciun efort, Qiro trase şi întreaga tapiserie de lujeri căzu. Dădu la iveală un perete alb, cu o hartă a lumii desenată pe el. 1279

Lui Nelesquin i se uscă gura. Ca fiu al ultimului Împărat, ştia tot ce se cunoştea despre lume. Deşi făcuseră negoţ cu teritoriile de dincolo de Ixyll, se ştiau foarte puţine despre cultura lor şi nimic despre organizarea politică. Numeroase nave călătoriseră spre sud şi înspre apus, făcând comerţ prin insule sau prin câteva porturi, însă acele porturi îndepărtate defineau limitele lumii cunoscute. — E minunată. Nelesquin se apropie de hartă, cu ochii lui albaştri strălucind. Acela-i Aefretul? E mult mai mare decât mi-aş fi imaginat. Şi Tas al Aud, nu credeam că se află atât de departe spre vest. Qiro se întoarse încet, cu degetele împreunate şi lipite de coşul pieptului. — Da, Prinţe Nelesquin. Aceasta-i lumea. Lumea mea. Este locul creat de mine. Acolo se poate vedea Anturasixanul, continentul meu, plămădit cu mâna şi voinţa mea. Cartograful arătă spre partea de sus a hărţii şi linia albastră, trasată deasupra Munţilor Helos. — Acela-i canalul imperial, care face legătura între Marea Întunecată şi ocean. Nu, nu-i un canal, ci un râu. Da, un râu. Râul Nelesquin. Acolo, nobilul meu, l-am numit după tine. Eu l-am creat. Îi dau numele tău. Spinarea prinţului fu străbătută de un fior îngheţat. — Eşti foarte amabil, Maestre Anturasi. Qiro îşi deschise larg braţele şi se întoarse spre hartă. — Mi-ai redat turnul. Şi îţi sunt recunoscător. — Mă bucur că te bucuri. Şi mi-ai făcut un dar măreţ. — Care-i acesta, Alteţă? — Lumea, bineînţeles. Nelesquin zâmbi larg, în timp ce studia harta. Vom restaura Imperiul, odată ce pretendentul la tron va fi ucis. Şi apoi, ei bine, uită-te la cât de mult avem de cucerit. Numele tău va fi venerat în toate naţiile, Maestre Anturasi. Legiunile mele vor pune totul sub control. Qiro se întoarse, şi un zâmbet subţire îi apăru pe buze. — Dar e deja sub control. Aceasta-i lumea mea, Prinţe Nelesquin. — Înţeleg asta, Maestre Anturasi, însă va fi Imperiul meu. Uită-te acolo, unde se opreşte cunoaşterea ta despre Aefret. Voi intra în acele teritorii şi le vei putea adăuga pe harta ta. Îţi voi aduce şi mai mult 1280

din lume. — Îmi vei dărui şi mai mult din ceea ce deja îmi aparţine? — Da, Maestre Anturasi. Nelesquin zâmbi cu îngăduinţă. Şi-am mai dat ordin ca porţile de aur să fie înlăturate. Nu mai eşti prizonier aici. — Eşti foarte bun, Prinţe Nelesquin. Qiro îi oferi un zâmbet strâmb, apoi îşi reluă studierea hărţii. Nelesquin ieşi din turn împreună cu Kaerinus. Se opri, apucânduşi însoţitorul de mânecă, luptând cu istovirea care-l cuprinsese. — E prea periculos. Va trebui anihilat. Vrăjitorul dădu din cap. — Şi tu-l vei distruge, Stăpânul meu. — Dar nu până-mi revin cu totul. Grăbeşte-te, Kaerinus, găseşte ce-mi trebuie. Nelesquin înălţă capul. Dacă e să fiu Stăpânul Lumii, trebuie să fiu întreg. Cu cât mai repede, cu atât va începe mai devreme noua noastră campanie. Keles se cuprinse cu braţele. — Ai încercat totul, Maestre Geselkir? Bărbatul rotofei îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu un petic de mătase murdară. — Nu mai e nimic de… — Poate ambasadorul Viruk. Ea m-a vindecat. Doctorul prinţului clătină din cap. — M-am consultat cu ea şi chiar am implorat-o să folosească magia, dar a spus că s-a făcut deja prea mult rău. Sabia i-a tăiat şira spinării şi i-a rupt intestinele, otrăvindu-i sângele. — Dar rădăcina de xunling a ajutat. — Dar un trup nu poate tolera mai mult, Keles. Amorţeşte, pentru că-i otravă. Geselkir îl bătu pe umăr. Am încercat totul. Keles îl apucă de mânecă. — Mai trebuie să fie ceva. Din ochii lui se desprinseră lacrimile. — Ar trebui să-ţi iei rămas-bun. Keles dădu din cap, cu un nod în gât. Îşi şterse lacrimile, apoi intră în încăperea întunecoasă. Tyressa, cu pielea la fel de albă ca şi părul 1281

său, zăcea întinsă într-un pat. Singura lumină provenea de la o lumânare de pe masa de lângă ea. Rădăcinile de xunling stăteau de strajă, sprijinite de perete. Rekarafi era ghemuit într-un colţ îndepărtat, cu chipul îngropat de umbre. Keles se apropie în tăcere de pat şi-şi trase un scaun. Tyressa arăta atât de nevinovată şi de frumoasă. Duse erau precauţia şi ferocitatea care o caracterizau. Fusese îmbrăcată într-o robă de mătase neagră, brodată aur, cu blazonul câinelui fioros, cu care toate Keru erau duse la odihna cea veşnică. Un cearşaf alb o acoperea până sub sâni. Avea o respiraţie regulată, însă seacă şi hârâită. Îi luă mâna între palmele sale şi se cutremură. Pielea-i era atât de rece. Îşi privi propriile-i mâini, vindecate acum cu ajutorul ei, şi-o ţinu mai strâns pe a ei. Închise ochii, căutând o cale să adune magia pentru a o face iar sănătoasă. Pentru o clipă, mâna ei i-o strânse pe a lui. O privi. Ochii ei albaştri clipiră şi se deschiseră, dar numai pe jumătate. — Nu, Keles. Vrăjile tale n-or să meargă. — Tyressa… — Tu întregeşti lucrurile. Eu sunt deja. Ochii i se închiseră pentru o clipă. Am trăit mai mult ca Pyrust. L-am slujit pe prinţul meu şi team ţinut în siguranţă. Keles dădu din cap, hotărât să nu plângă. — Şi-am fost iubită. Lacrimile lui Keles căzură pe mâinile lor. — Nu plânge, Keles. Ea-i strânse din nou mâna, uşor. — Am devenit o Keru pentru că eram plină de ură. N-a existat loc pentru dragoste în inima mea. Tu m-ai făcut să fiu întreagă. — N-ai voie să mori. — Trebuie. Mă aşteaptă Kianmangul. Există iaduri pentru războinicii care nu cunosc decât ura. Tyressa se zvârcoli încercând să respire. Iar eu am să cunosc paradisul datorită ţie. — Tyressa, te iubesc. O ţinu strâns. Nu mă părăsi. — O să ţină cineva la tine, Keles. Mai mult decât aş fi reuşit eu. Strânsoarea ei slăbi când mâna Virukului apucă umerii lui Keles. 1282

— Vino. — Dar… — Nepoata ei e aici. Keles dădu din cap şi se ridică. Îşi şterse lacrimile, apoi se aplecă şi o sărută uşor pe buze. — Adio, Tyressa. Să ajungi repede în Kianmang. Keles se lăsă condus afară din încăpere. Încercă să mai arunce o privire înapoi, însă trupul vânjos al lui Rekarafi îi acoperea tot câmpul vizual. Dădu din cap spre Jasai, care avea ochii roşii, în timp ce treceau de intrare, apoi încercă să uite de mâinile Virukului, însă Rekarafi îl dirijă printr-o intrare şi într-un balcon care domina Moriande, înspre sud. Keles refuză să se uite spre el. — De ce nu m-ai lăsat să rămân? — Nu voia s-o vezi cum moare. — N-ar trebui să moară singură. — Jasai va sta cu ea. Şi Prinţul Eiran, dacă vine destul de repede. Virukul se aşeză lângă el şi privi panorama oraşului. A fost o războinică. N-ar fi vrut să crezi altceva despre ea. O vom jeli, tu şi cu mine, apoi o voi răzbuna. — Deja l-am rupt în bucăţi. — Dar nu l-ai ucis, Keles. Tu nu omori. Însă îl ştiu pe cel care i-a făcut asta. L-a ologit şi pe Ciras Dejote. Faptul că nu l-am ucis atunci când am avut ocazia, cu mult timp în urmă, a fost o greşeală, pe care o voi repara cât de curând.

1283

42 A 31-a zi, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Shirikun, în nordul Moriande Nalenyrul Liber Cyron Komyr se uita fix la harta de pe perete a capitalei sale divizate. În pofida câtorva incendii răzleţe, focul nu-i provocase daune semnificative. Opt poduri se prăbuşiseră, cu un număr minim de victime, însă prea mulţi dintre oamenii lui rămăseseră prinşi pe malul celălalt. Îl înconjurau mesele aşezate în semicerc. Pe ele zăceau rapoarte de toate felurile, unele făcute sul, altele legate folio, sau nişte simple bilete mâzgălite pe bucăţi de hârtie. Le citise pe toate, îl pusese pe Eiran să i le sorteze în teancuri şi-şi trimisese funcţionarii să caute altele. În timp ce studia harta, se scărpină la ciotul de braţ. De-abia dacă putea fi numită hartă – cu siguranţă, nu era o lucrare Anturasi – şi o însemnase cu cifre şi simboluri şi ideograme inventate de el. Se întoarse de la hartă şi se încruntă spre Împărăteasă şi Virisken Soshir. — Veştile nu sunt chiar atât de rele pe cât era de aşteptat. Kwajiinii s-au îndreptat direct spre nord. Alte forţe au asigurat flancurile. Ceva Dragoni, ceva miliţii, şi xidantzu au opus o rezistenţă disperată pentru a apăra Wentokikun. Au respins două asalturi ale Urşilor Virinieni. Kwajiinii au fost dirijaţi să-i ucidă, însă n-au reuşit să-i răpună pe toţi. Nelesquin şi-a stabilit cartierul general în Turnul Ursului. Puncte de rezistenţă sunt risipite ici-colo prin sud. Myrian cel Negru şi clanul său de bandiţi se bat pentru controlul docurilor. O mică ambarcaţiune a trecut dincolo azi-noapte. Sper să primesc veşti deseară. Împărăteasa dădu din cap şi-ar fi spus ceva, dacă n-ar fi fost întreruptă de o bătaie scurtă în uşă. În prag se afla un funcţionar care făcu o plecăciune adâncă, întinzând prin uşa deschisă un mesaj 1284

împăturit şi sigilat. Eiran veni şi-l preluă, apoi i-l dădu lui Cyron. El lipi biletul de coapsă şi rupse sigiliul cu degetul mare. Scuturând hârtia ca s-o despăturească, o studie o clipă, apoi i-o dădu lui Eiran. — Hârtiile cu evoluţia situaţiei, te rog. Maiestate, aveaţi de gând să spuneţi ceva? — Contele Derael a furnizat un punct de vedere realist privind capacitatea noastră de a ţine pe loc forţele lui Nelesquin. În interiorul oraşului suntem bine apăraţi. Dacă Nelesquin şi-ar trimite maşinăriile de război spre vest, ar traversa râul şi-ar reveni pe partea dinspre nord, ne-am confrunta cu o repetare a asaltului de ieri. — Am luat măsuri ca să putem face faţă. Cyron se frecă la ochi. Gyanrigoţii sunt o problemă mare. Ne pot copleşi liniile defensive, însă nu pot păstra teritoriul cucerit. Au nevoie de trupe de sprijin, iar pe acelea le putem distruge. Şi gyanrigoţii nu sunt invulnerabili. Virisken dădu din cap. — Aşadar, nu credeţi că dispune de suficiente forţe pentru a cuceri nordul? — Nu chiar acum. Cyron bătu cu degetul pe hartă. Prinţul Pyrust şi-a devastat ţara şi a dat arme tuturor celor capabili să le poarte. Şi eu înarmez pe câţi de-ai noştri pot. Or fi kwajiinii formidabili, dar nu sunt nemuritori. Având toţi cetăţenii înarmaţi, cucerirea Moriande se va dovedi dificilă. — Are soldaţi din Virine şi trupe din Cele Cinci Principate, care luptă de partea lui. Împărăteasa-şi miji ochii. Ar putea aduce şi altele? — I-ar lua aproape o lună întreagă. Eiran scotoci printr-un teanc de hârtii şi aruncă o privire asupra unei foi. Trebuie să-şi hrănească armata între timp. În sud nu există suficientă hrană pentru asta. Ochii lui Virisken se îngustară. — De unde ştii asta? Prinţul nalenian bătu uşurel pe un teanc de coli de aproape un metru înălţime. — Totu-i aici. Erumvirine ne-a trimis un milion de quori de orez, iar noi am transportat aproape la fel de mult la nord, în Deseirion. În sud, am lăsat cantităţi minime. Are o săptămână, două la dispoziţie. Chiar în timp ce vorbea, Cyron începu să-şi revizuiască rezervele. 1285

Era ca şi cum doar atingând registrele şi listele de inventar i se reîmprospăta memoria. Putea vedea rezervele micşorându-se, pe măsură ce erau consumate. Fiecare furt, fiecare bob de grâu ronţăit de un şobolan, fiecare risipă, toate acestea i se perindară cu uşurinţă prin faţa ochilor. Ploile torenţiale sau zilele anormal de călduroase influenţau lucrurile în moduri diferite. Chiar şi felul în care mâncau kwajiinii şi ce aveau nevoie era altfel, sau putea fi. Trebuie să aflu mai multe despre astea. Ridică privirea spre Împărăteasă şi spadasin şi descoperi că-l examinau curioşi. — Ce s-a întâmplat? Împărăteasa zâmbi. — Am încredere în evaluările tale. Îmi vei trimite un mesager dacă ai motive să le modifici. — Desigur, Înălţimea Voastră. Încă un răpăit scurt în panoul uşii precedă deschiderea ei. În prag apăru acelaşi funcţionar care făcu o plecăciune adâncă. Se strecură în încăpere şi-i dădu lui Cyron o hârtie împăturită, după care se retrase. Prinţul îi aruncă o privire, apoi i-o întinse Împărătesei. Ea scrută sigiliul din ceară. — Blazonul lui Nelesquin. Îşi băgă o unghie sub pecete şi-o rupse. Despături cu grijă mesajul, apoi citi cu glas tare: „Multe salutări, Cyrsa, târfă care vrea să devină Împărătească. Capitala Imperială este în posesia mea şi tot ce se află la sud de Râul de Aur. Voi cuceri în curând totul, însă războiul împotriva mea mă agasează. De acum în trei zile, ne vom întâlni amândoi pe o barjă oprită la mijlocul râului pentru a discuta termenii capitulării. Te rog să răspunzi pentru a încheia negocierile. Al tău foarte sincer, Împăratul Nelesquin” Virisken zâmbi. — Dacă aş fi avut trupele necesare să ocup nordul, n-am mai fi primit acum mesaje. Refuzaţi să vă întâlniţi cu el. — Nu, îl voi întâlni. Împărăteasa se uită la Cyron. Câte pregătiri ai 1286

putea face în trei zile? Mintea prinţului se umplu imediat de cifre şi imagini, depeşe care trebuiau scrise şi rapoartele la care trebuia răspuns. — Foarte multe, Alteţa Voastră. — Destule ca să asigurăm nordul? — Foarte posibil. Ea dădu din cap. — Atunci gândeşte-te la cât timp ai mai avea nevoie. Vom găsi o cale de a-l obţine de la Nelesquin. Vreau ca punctul acela din mijlocul râului să fie pe cât mai la nord posibil.

1287

43 Ziua a 32-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Wandao (Al Şaselea Iad) Expediţia lui Jorim pentru cucerirea Celor Nouă Iaduri aproape că se termină în Wandao, cel de-al Şaselea Iad. Fusese alocat în întregime pentru torturarea certăreţilor, de la taţii abuzivi şi soţi, până la scorpia bătrână, care tortura emoţional şi-i manipula pe toţi cunoscuţii. Fuseseră toţi aduşi la vârsta de nouă ani – punctul de unde şi-au format un asemenea comportament – cu toate că vocile lor şi vocabularul le trădau vârsta la care muriseră. În acest Iad al Copiilor, furnicile de foc şi lujerii cu ghimpi cu care Nessagafel îl chinuise pe Jorim abundau. Copiii loveau muşuroaiele fără încetare. Când furnicile erupeau ca nişte gheizere arămii, copiii o rupeau la fugă urlând printre urzici, rugii de mure şi lujeri. Erau sfâşiaţi de ghimpi, iar scaieţii li se prindeau prin păr. În cele din urmă, se împiedicau şi cădeau. Ţipând şi zbătându-se, se scufundau sub năvala furnicilor. Cu excepţia mormanelor de oase curăţate, monumente sinistre care punctau peisajul, şi a abundenţei de muşuroaie, totul părea chiar plăcut. Plantele creşteau dintre schelete, înfloreau, apoi produceau nişte fructe ciudate care semănau cu nişte coconi. Aceştia cădeau şi scoteau la iveală un copil, pentru reluarea ciclului. Vederea furnicilor şi a desişului îl opri pe Jorim. Căzu în genunchi şi se cuprinse cu braţele. — Trebuie să mai fie o cale. Virukul se ghemui lângă el. — Ce s-a întâmplat? — Nessagafel. Ridică privirea. A folosit furnicile şi lujerii pe mine. — Înţeleg, încuviinţă Talrisaal din cap. Chiar şi mărinimia lui are o nuanţă de cruzime. Preoţii noştri ziceau că-i aşa pentru a-i căli pe Viruki. Filozofii noştri o considerau o reflectare a lumii în care am 1288

crescut. — Ce vrei să zici? Talrisaal râse, iar lui Jorim îi plăcu sunetul. — Cum să spun asta unui zeu? Tu, fraţii şi surorile tale aţi fost consideraţi multă vreme creaţiile lui Nessagafel. Chiar şi atunci când s-a materializat şi-a devenit Zeul-Împărat în Virukadeen, a întărit această credinţă. Era un precept de bază al religiei noastre, însă, printre noi, au fost şi eretici. De fapt, până în ziua în care m-ai salvat mă număram şi eu printre ei. Virukul îşi strecură mâinile pe sub umerii lui Jorim şi-l ridică în picioare. — Wentoki, m-am tot uitat. Dacă nu stârnim furnicile, cred că vom putea trece nevătămaţi. Priveşte acolo. Doi copii se jucau printre buruieni. Râdeau şi smulgeau firele de iarbă. Le ţineau între degete şi suflau în ele, scoţând sunete caraghioase. Asta le amplifica râsul. Copiii regresară lent, pierzânduşi din ani, iar când ajunseră la momentul în care nu se mai puteau ţine pe picioare, dispărură cu totul. Jorim ridică o sprânceană. — Crezi că au dispărut pentru a renaşte? — În acest fel se încheie un ciclu de viaţă. Talrisaal îl îmboldi s-o ia înainte. Vom pleca de aici cât de curând. — Ai dreptate. Jorim se puse în mişcare, păşind cu prudenţă. Vreau să ne întoarcem la ceva ce-ai spus. Ce credeau ereticii voştri? — Nu ştiu dacă era chiar o credinţă şi nu doar un subiect de discuţii. Se întrebau de ce există cruzimea pe lume. Dacă Nessagafel era un zeu perfect şi generos – aşa cum pretindea – iar creaţia reprezenta o imagine a sa, atunci cruzimea trebuia să facă parte din el sau să fie ceva introdus intenţionat de el. Dar de ce-ar fi făcut asta? Nimeni nu putea răspunde, iar el păstra tăcerea asupra subiectului. Aşa că unii au început să se întrebe dacă nu cumva era un zeu imperfect. Apoi am mai făcut un pas şi ne-am întrebat dacă era zeu sau nu. — Cum puteau să pună la îndoială faptul că e zeu? Era acolo, în Virukadeen. — De fapt, aceasta a fost cauza dilemei. N-am reuşit să aflăm dacă 1289

descoperise magia şi ea-l făcuse la fel de puternic ca un zeu sau – iar aici apare puţină erezie – dacă nu cumva descoperirea magiei ne-a făcut pe toţi să credem că trebuie să existe zei. Această credinţă, inevitabilă, ne-a dus la crearea unui zeu, fie cu ajutorul clerului, fie prin dirijarea credinţei noastre spre un Viruk care pretindea că este zeu. Jorim se opri. — Dar dacă nu era zeul care să fi creat totul, atunci cum e aici? Cum de sunt eu aici? — Sunt două chestiuni cu totul diferite şi, crede-mă, existenţa ta m-a făcut să nu dorm nopţi la rândul. Existenţa realităţii poate implica prezenţa unui zeu, însă nu necesită unul. Faptul că am creat un zeu i-ar fi putut insufla puterea de a te crea pe tine şi pe toţi ceilalţi copii ai săi, precum şi alte forme ale creaţiei revendicate de voi toţi. De fapt, unii au sugerat că am creat un zeu ca mecanism pentru săvârşirea de vrăji înainte să înţelegem cum funcţionează. Investim putere şi credinţă într-un zeu, cerem hatâruri, iar când acestea sunt satisfăcute, ne bucurăm. Până la urmă, asta înseamnă nu că Nessagafel ne-ar fi creat ca o reflectare a imaginii sale, ci că noi lam făcut după a noastră. Jorim îl urmă pe Viruk, dând ocol unui săculeţ mătăsos care tocmai începea să se deschidă. — Dar atunci de ce zeul vostru, creaţia voastră, ne-a creat apoi pe noi? Talrisaal dădu mohorât din cap. — De aici totul începe să fie foarte ciudat. Dacă noi l-am creat pe Nessagafel după chipul şi asemănarea noastră, şi dacă însăşi viaţa lui depindea de veneraţia noastră, atunci înţelegerea noastră a magiei şi a felului de a controla a devenit o ameninţare directă pentru existenţa lui. Dacă poţi să faci chiar tu miracole, cum sau de ce să mai slujeşti ceva ce nu mai pare chiar omnipotent? Nessagafel era, de fapt, un parazit. Creându-te pe tine, pentru a fi venerat de oameni, Nessagafel îşi garanta continuarea propriei sale existenţe. Face nouă ca voi, aşteaptă să vadă care dintre voi e cel mai puternic sau mai admirat, apoi se aliază cu tine sau te înlătură. — Atunci de unde planul pentru distrugerea întregii creaţii şi 1290

reluarea procesului de la început? Talrisaal clătină din cap, în timp ce se apropiau de un lac lucitor. — N-a existat prea mult timp pentru discutarea acestui lucru, când a venit sfârşitul, însă ideea avansată a fost că voi, copiii lui, aţi putut da magia oamenilor. Tsiwen le-a făcut Sothilor darul prevestirii, iar voi le-aţi permis Fennychilor să-şi poată schimba înfăţişarea. Era doar o chestiune de timp ca magia să ajungă la oameni. — Ceea ce-l pune în aceeaşi situaţie ca mai înainte: pierderea puterii pentru că oamenii devin făcători de miracole. Jorim se încruntă. Însă vanyeshii şi Urgia au pus capăt problemei. Magia este temută, iar puterea este limitată. — Limitată numai de mintea celor care o deţin. — Dacă ar fi avut putere asupra vanyeshilor… Jorim clătină din cap. Toate acestea sunt susţinute de abilitatea lui de a influenţa lucrurile pe tărâmul muritorilor, însă a fost distrus cu Virukadeenul. — Poate că a fost el distrus, însă credinţa în el nu. Virukul oftă. Indiferent cât de oribil ar putea fi ceva, vor exista mereu unii care refuză să-i vadă realitatea. Schimbarea îi înspăimântă, aşa că refuză so recunoască. Se ţin de vechile reguli, repetă vechile ritualuri, şi prin asta insuflă o nouă viaţă într-un rău vechi. Jorim se frecă pe faţă cu ambele mâini. — Ceea ce-ai spus are un înţeles înspăimântător. Printre Amentzutlii, panteonul a suferit unele reduceri, iar căile de venerare au fost unificate. De exemplu, Tsiwen şi Kojai au fost contopiţi, devenind Tlachoa, un zeu-maimuţă, care, în cele mai recente reprezentări ale sale, dispune de aripi ca de liliac. — Îşi potrivesc zeităţile conform trebuinţelor lor. Talrisaal ridică încet din umeri. — Dacă zeii fac pentru noi ceea ce nu putem face singuri, are un sens să le dăm noi forme şi aspecte, să se potrivească cu necesităţile noastre actuale, de bine sau de rău. Jorim se uită în jos la el însuşi. — Atunci înseamnă că sunt remodelat? Virukul îşi dezvălui dinţii strălucitori. — Eşti curajul, pe veci necesar şi respectat. 1291

— Furnicile au pus la încercare acest curaj. Îţi mulţumesc că mă ajuţi. — Ţi-am întors favorul pe care mi l-ai făcut. Talrisaal se avântă în apele lacului. Iar acum, spre Quoraxan, să le-o plătesc pentru amabilitate demonilor care m-au torturat pe mine. Virukul plonjă sub apă şi Jorim îl urmă. Amândoi coborau înot tot mai adânc şi mai adânc, până când un curent de apă îi trase după el. Câştigă viteză şi, dintr-odată, îi absorbi într-un tub. Apoi, o clipă mai târziu, Jorim ţâşni dintr-un tunel, golit de apă. Zbură direct în Quoraxan, o lume a pământurilor roşii, care fusese rasă şi brăzdată de vânturi năprasnice şi erupţii vulcanice. Şuvoaiele de lavă şi lacurile aprinse luminau peisajul. Chiar şi apa izbucnea în flăcări pe la jumătatea coborârii sale de aproape trei sute de metri. Jorim începu să cadă şi încă repede. Tovarăşul său de drum sugerase că credincioşii îşi modelau zeii potrivit trebuinţelor lor, iar Jorim dorea, cu ardoare, aripi. Întinse mâinile, aducând magia şi schimbându-i echilibrul. Roba-i fu sfâşiată de aripile care ieşiră afară, bătând din greu. Se simţea încurajat de faptul că erau aripi de liliac şi ajunse să planeze deasupra celui mai la înălţime dintre iazurile pline de flăcări lacome. Talrisaal, cu aripi de vultur, plana alături de el, pe coama valurilor de aer fierbinte. Jorim râse. — Aripile mele de liliac sunt pentru Tsiwen şi înţelepciune. Dar tu? Aripi de vultur pentru Sisvoc şi adoraţie? — Ador să rămân nears. — Bine zis. Priviră amândoi în jos. Iazul se adunase într-o depresiune ca un ceaun, ale cărei margini le împiedica vederea zonei înconjurătoare. Demonii, cu zecile de mii, într-o mare varietate de culori – unii dintre ei dotaţi cu colţi ca de mistreţ, alţii plini de răni purulente, din care ieşeau puroi şi viermi – se înghesuiau pe mal. Unii aveau tridente, alţii ghioage ţintuite, însă cei mai respingători scrâşneau doar din colţii lor zimţaţi şi-şi scoteau ghearele. — Wentoki, am impresia că-mi place nespus să zbor deasupra lor. Şi în acel moment, toţi demonii îşi scoaseră aripile şi se avântară în văzduh. 1292

44 A 32-a zi, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Shirikun, în nordul Moriande Nalenyrul Liber — Keles. Cartograful se întoarse încet. Ştia deja că ea intrase în grădină. Plantele îi spuseseră asta, şi nu doar rădăcinile de xunling. Iar asta se întâmplase nu pentru că plantele erau capabile s-o vadă pe Jasai în mod special, însă când se pusese în calea luminii, senzaţia trecuse de la o plantă la alta ca o fâşie de nor trecând pe dinaintea soarelui. Pasul ei, cu toate că era uşor, crea o presiune. Fără să-şi dea seama, îi evaluă înălţimea şi greutatea, rămânându-i o singură opţiune posibilă. În afară de asta, ştia că va veni. — Ziua bună, Alteţă. Vă rog, luaţi loc. Arătă cu mâna spre o bancă. Copacul care o umbrea îşi retrase crengile, îngăduind luminii soarelui să pătrundă printre ele. — Vă e destul de cald? — Da, mulţumesc. Ea dădu din cap, trăgându-şi o mantie peste umeri, şi-i acceptă invitaţia. — Nădăjduiesc să nu înceapă iarăşi ploile. — Am auzit spunându-se că vremea s-a schimbat din cauza tulburărilor din Ceruri şi Iaduri. Se aşeză lângă ea. — Mă tem că vremea s-a frânt, la fel ca şi inima mea. — Moartea mătuşii mele a fost o lovitură pentru noi toţi, Keles. În întreaga mea viaţă a fost un exemplu pentru mine. Dezamăgirea mea cea mai mare a fost când mi-am dat seama că Keru nu mă vor accepta niciodată pentru că sunt prea mică. Keles clătină din cap. 1293

— Eşti suficient de feroce pentru a fi o Keru. — Ferocitatea contează foarte puţin când eşti scundă. Se uită fix în ochii lui căprui. Când mi-am dat seama că nu puteam fi Keru, am încercat să dovedesc că pot. Ştii ce-am făcut? — Nu-mi pot imagina. — Nici măcar nu încerci. Îi luă mâinile într-ale ei şi le strânse cu putere. Am fugit. Am fugit în munţi. Aveam de gând să dovedesc de ce sunt în stare. Intenţionam să supravieţuiesc acolo, poate să omor un urs sau un tigru sau altceva, ca să arăt cât eram de crâncenă. Acum, ţine cont de faptul că singura mea experienţă în sălbăticie se reducea la păscutul vitelor şi oilor pe pajişti. Cu toate astea, am şterso. Tyressa m-a urmărit. M-a supravegheat timp de o săptămână – n-a recunoscut asta niciodată, dar am pus lucrurile cap la cap mai târziu – apoi, când am flămânzit şi eram istovită şi înfrigurată, a venit pe urmele mele chiar în faţa mea, aducând o căprioară pe care o omorâse. Mi-a arătat cum s-o jupoi şi s-o tranşez, apoi cum să-mi fac un adăpost. M-a învăţat care plante sunt bune de mâncat şi care sunt otrăvitoare. Am rămas acolo timp de o săptămână, sporovăind, ajungând să ne cunoaştem una pe alta. Keles zâmbi. — Am petrecut clipe asemănătoare împreună cu Tyressa în drum spre Ixyll. Ştia o mulţime de lucruri şi era înţeleaptă într-o mulţime de privinţe. — Ştiu, Keles. Era foarte isteaţă. În acea săptămână m-a învăţat o mulţime despre ea. Mi-a povestit că o invidia pe mama pentru că s-a măritat bine şi pentru că avea copii atât de reuşiţi. M-a făcut să-i promit că nu voi spune niciodată, nimănui, că erau şi momente în care tânjea după dragoste. Am întrebat-o de ce nu iubea, iar ea mi-a zis: „Keru iubesc şi slujesc Helosunde, iar asta trebuie să fie suficient.” Şi, totuşi, ştiam amândouă că nu era destul. A ales o viaţă grea, Keles, una pe care eu n-aş fi ales-o niciodată, pentru că voiam mai mult. Ea şi celelalte Keru puneau ţara şi datoria faţă de ea înaintea propriei persoane. Trebuie să respecţi asta. — Chiar respect, Alteţă. Înţeleg asta. Dar n-o accept. Mă simt gol pe dinăuntru. Inima-mi bate, însă simţirea nu mai e. Jasai îi atinse faţa cu un deget. 1294

— A murit ca să rămâi tu în viaţă. A murit fericită, după ce-şi îndeplinise misiunea. — Ştiu asta. O privi, dar, văzând prea mult din Tyressa pe faţa ei, închise ochii. — De ce n-a putut să-mi spună că mă iubea? Mă iubea, nu-i aşa? Un deget îi şterse lacrimile. — Keles, oh, Keles, bineînţeles că te iubea. Te-a iubit îngrozitor de mult. O înălţa şi o speria. Eiran afirmă că a insistat ca el să te scape din Vallitsi; scoaterea mea de-acolo a fost aproape o chestiune secundară. Keles clătină din cap. — Ştiţi că nu-i adevărat. — Poate că-i o exagerare, însă nu prea mare. Te-a iubit. Trebuie să-ţi fi dat seama de asta după felul în care se ocupa de tine şi se purta în preajma ta. — Dar atunci de ce, pe patul de moarte, n-a putut să-şi adune curajul şi să-mi spună că mă iubea? — Dacă ar fi admis asta, poate că se gândea că-şi abandonează identitatea ei de Keru. O Keru îşi pune poporul şi ţara mai presus de sine. Pe moarte, s-a gândit că dăduse greş şi nu mai voia încă o ultimă înfrângere. — Dar n-a dat greş. Jasai îşi încleştă mâinile pe ale lui. — Şi cred că, poate, tocmai pentru că nu ţi-a spus că te iubea, spera să te scutească de o parte din durerea morţii ei. Keles îşi şterse lacrimile şi-o fixă cu privirea. — Cum a putut să creadă că m-ar fi scutit de ceva? — Keru nu sunt perfecte, Keles. Puternice în luptă, vulnerabile în dragoste. Dacă s-ar fi gândit la asta, ar fi făcut ceea ce trebuia. N-a avut niciodată şansa asta. N-o poţi învinovăţi de aşa ceva. — Nu, aveţi dreptate. Nu pot. Keles întinse mâna şi-i şterse o lacrimă de pe obraz. Am fost egoist, jelindu-mi pierderea şi complăcându-mă în autocompătimire. Începu să râdă. Mă gândeam că… Ei bine, mă gândeam la tot felul de lucruri stupide. — Cum ar fi? — Că cele patru femei din viaţa mea care m-au iubit – sau, cel 1295

puţin, aşa au pretins – toate au murit în ultimul an. Majiata, Nirati, mama mea şi Tyressa. Şi nu numai că au murit, dar au avut şi o moarte oribilă. Cine-ar mai fi atât de prost încât să se mai apropie acum de mine? I-am pierdut pe toţi cei care m-au iubit. Voi rămâne singur pentru totdeauna. — Keles, eu… El îi apăsă buzele cu degetul. Ea coborî privirea, însă îi ridică din nou capul. — Nu, prinţesă, nu este nevoie de nicio şaradă. M-aţi considerat un mijloc de a sfârşi ceva şi înţeleg asta. O accept, ba chiar aplaud asta. Ştiu că Tyressa credea că mă iubiţi şi mai credea că ar fi trebuit să mă îndrăgostesc de dumneavoastră şi nu de ea. Este destul că văd şi singur cât sunt de jalnic. Nu am nevoie şi de mila dumneavoastră. Ea refuză să-i întâlnească privirea. — Nu-i vorba de milă, Keles. Nici n-ai idee cât de mult te admir, pe tine şi ceea ce-ai reuşit să faci. — N-am săvârşit nimic demn de admiraţie, prinţesă. — Cum poţi spune una ca asta? Am fost la Tsatol Pelyn. Am fost acolo când ne-ai ajutat să trecem peste falie. Am beneficiat de pe urma plantelor tzaden care au crescut ca să te ajute. — Toate acestea nu înseamnă nimic, Alteţă. Keles se ridică şi privi spre sud. Norii joşi şi fumul întunecau peisajul. La ferestrele Quunkunului ardeau luminile. Luminile gyanrigot din atelierul lui Qiro creau un nimb albastru în jurul vârfului turnului Anturasikun. Prin fum, uriaşii şi mătăhăloşii războinici din metal păşeau de-a lungul Drumului Râului. Deasupra lor, ca nişte pete în depărtare, atârnau răstignite trupurile celor care li se împotriviseră. — Nimic din ce-am făcut nu l-a oprit pe Nelesquin şi nu a făcut lumea un loc mai sigur. Soţul vostru a murit încercând să-l oprească pe Nelesquin. Din cauza lui, mătuşa voastră-i moartă. Mama mea-i moartă. Jumătate din oraş s-a dus. Ar trebui să vă păstraţi mila pentru cineva care s-o şi merite. Jasai îl apucă de mâna dreaptă şi o duse la buze. — Cei de care mi-e milă, Keles Anturasi, sunt acei oameni care nu fac niciodată nimic. Nu acţionează nicicând, ei doar îşi doresc să fi 1296

acţionat. Tu vei fi mereu cineva care face. Respectul şi admiraţia mea pentru tine nu se vor termina niciodată. — Respect şi admiraţie. Mulţumesc. Să nu-mi spuneţi că mă iubiţi. — Tot mai crezi că nu eşti vrednic de a fi iubit? — Ar fi cel mai bine să fie aşa, Alteţă. Îi ucid pe cei care mă iubesc. Keles se încruntă. Ştiţi că se spune că sunt jaecaixingna. Toţi se tem de mine. Peste tot unde mă uit, văd numai amulete circulare. — Oamenii fac asta pentru că se tem de vanyesh. — De mine se tem mai mult. Dădu încet din cap. Sau se vor teme. Ea-şi miji ochii. — Ce vrei să zici? — Spuneaţi că eu acţionez. Fac asta numai pentru că mătuşa voastră mi-a arătat cum. Înaintea ei, eram un observator. Însă acum aveţi dreptate. Va trebui să opresc aceste prostii. Dacă nu, dragostea nu va mai conta. Nu va mai rămâne nimeni în viaţă ca să fie iubit. Ciras Dejote se ghemui sub o mantie, nu atât ca să se ferească de frig, cât să-şi mascheze ciotul. Nici măcar nu-l trecea prin mânecă. Doar îl ţinea ascuns sub robă. Îi trecu prin minte că era curios faptul că ceea ce simţea mai mult chiar şi decât lipsa mâinii drepte sau a antebraţului era lipsa greutăţii pe coapsa lui stângă. Nu mai purta sabie. Ce rost ar mai avea? Chiar nu mai conta că mâna stângă era pe cale să se vindece în urma loviturii de săgeată. Desigur, fusese antrenat să mânuiască spada şi cu stânga. Nu puteai ajunge la un anumit nivel de pregătire fără asta, şi cu toate că nu lupta cu două spade, cu siguranţă se putea apăra. Însă abilitatea de a folosi o sabie nu aducea cu ea şi voinţa de a folosi una, şi tocmai voinţa era cea care-l lăsase. Nu, nu m-a lăsat ea, eu am abandonat-o. Se uită spre sud, peste apa leneşă a Râului de Aur, spre locul unde soldaţii răstigniţi gemeau pe crucile lor. Au continuat să lupte cu toate că fuseseră răniţi grav. Pentru Nelesquin, ideea de dreptate era de o asemenea natură încât un soldat care-şi pierduse piciorul a fost pus pe cruce bătându-i-se membrul în cuie, de la genunchi şi până la gleznă. Fumul şi norii se învolburau. Arcaşii se ascundeau pe ambele 1297

maluri ale râului, trăgând sporadic. Nu puteau lovi orice. Chiar şi cu vântul din spate, săgeţile nu atingeau niciunul dintre maluri. Însă, indiferent cât de inutilă era misiunea lor, arcaşii trebuiau să-şi încerce, din când în când, norocul, atenuând astfel tensiunea şi alungându-şi teama. Ciras n-ar fi făcut niciodată asta. Implicarea în acte inutile dezvăluia slăbiciunea. Dacă un războinic se considera nevolnic, avea să moară. Cineva îl trase de mantie, făcându-l pe Ciras să se întoarcă. — Da, băiete, ce doreşti? Băietanul purta o robă albă, cu un blazon cu un urs roşu. Sabia lungă-i era băgată în brâul roşu şi aproape că se târa pe jos, după el. Braţul lui stâng, cu toate că-i era învelit în feşe din piele şi cămaşă de zale, era vizibil vestejit. — Aş vrea să ştiu de ce mi-a cerut maestrul meu să nu te scap din priviri? — Maestrul tău? — Moraven Tolo, deşi unii-i spun Virisken Soshir. — Nu ştiu de ce ţi-a cerut asta. Băiatul ridică din umeri. — Îl urmăream. M-a întrebat de ce fac asta şi i-am spus că învăţam să fiu erou. Mi-a răspuns că ar trebui să studiez un erou adevărat. Şiatunci m-a trimis să te caut. Ciras se sprijini cu spatele pe parapet. — Mă tem că maestrul tău a făcut o mare greşeală. — El nu greşeşte. Băiatul clătină din cap. Dacă el spune că eşti un erou, atunci aşa este. — Nu. Ciras îşi dădu mantia pe spate, dezvăluindu-şi jumătatea de braţ care i se odihnea pe piept. Sunt un om distrus. Băiatul ridică din nou din umeri. — Păi, şi eu am tot numai o mână sănătoasă, dar am de gând să fiu un erou. — Chiar ai? — Deja sunt pe cale să devin unul. Am omorât nişte vhangxi. Şi vreo doi oameni. Băiatul sări în sus, să se uite peste parapet. Încă nam răpus niciun kwajiin, dar am de gând s-o fac. Poate şi un vanyesh. 1298

Nu crezi c-ar trebui? Ciras se lăsă pe vine. — Dacă tu crezi că uciderile sunt tot ceea ce caracterizează un erou, nu ţi-ai studiat destul maestrul. — Oh, ştiu asta. Şi el spune la fel. Băiatul zâmbi. Dar este îngrozitor de priceput la omorât. — Uneori e mai important să ştii când să nu ucizi. Băiatul dădu din cap. — De asta nu porţi sabia? Nu-i vremea să distrugi nimic? — Nu, băiete, nu am sabia pentru că eu sunt cel distrus. — Oh. Tânărul se încruntă. Asta înseamnă că vei părăsi oraşul împreună cu bătrânii, copiii şi bolnavii? — Nu m-am gândit la aşa ceva. Băiatul dădu solemn din cap. — Bine. Păi, dacă ai nevoie de ajutor, dacă te fugăresc kwajiinii sau aşa ceva, să-mi spui. Pe mine mă cheamă Dunos. Ăsta-i singurul meu nume, dar când voi fi un erou am să-i cer Împărătesei să-mi mai dea unul. Va fi unul bun. — Sunt sigur că aşa va fi. Ciras îl bătu pe băiat pe umăr. Te rog, trimite-i maestrului tău cele mai bune urări din partea mea. — Prea bine. Ai grijă de tine. Dunos dădu scurt din cap, apoi zâmbi şi se îndepărtă în goană. Rămas-bun! Ciras se uită după el, amintindu-şi, vag, un vis din Voraxan, unde un nepot plecase la fel, în viteză. Aproape că-şi schimbase hotărârea şi-şi căutase un cal, un cal adevărat, nu un armăsar mecanic. Ar putea călări spre coastă şi să ia o corabie spre Tirat. S-ar putea alătura familiei sale şi să-şi petreacă timpul cu ei. Apoi să mor în faţa lor, când Nelesquin va veni să ocupe Tiratul. — Maestre Dejote, mă bucur că te-am găsit. Ciras se ridică, învelindu-se cu mantia. — Maestre Gryst, mă bucur că ne vedem din nou. — Ei, Ciras. Borosan se încruntă. Mă întrebam dacă-ţi pot cere ajutorul într-o chestiune. Unul dintre pedestraşii gyanrigot îl însoţise pe inventator, deplasarea silenţioasă netrădându-i prezenţa. Avea o formă pronunţat omenească, cu apărători de armură decorate şi panouri de 1299

comandă ascunse. Automatul purta chiar şi mască de luptă, mult prea îngustă ca să ascundă o faţă de om, însă, cu toate acestea, impresionantă şi tulburătoare. Ciras zâmbi. — Văd că ai făcut mari progrese cu maşinăriile tale. Oricum, mă tem că ţi-aş fi de foarte puţin folos. — Nu, eşti omul potrivit. Borosan arătă spre malul celălalt al râului. Am primit relatări despre marele gyanrigot. Au pus luptători în interiorul lor, dirijându-i aşa cum faci tu cu armăsarii tăi, însă întrun fel mult mai direct. Se folosesc de gânduri, aşa cum tu manevrezi prin apăsarea cu genunchii. Ciras ridică din umeri. — Au o armură formidabilă. — Mă îndoiesc că-i pun înăuntru pe cei nevolnici sau laşi. — Probabil că nu. Ceea ce doresc eu, ce-mi trebuie mie, sunt nişte măsurători. — Ce să măsori? — Braţul tău. Ciras îşi miji ochii. — Braţul meu? — Da, cred că pot să-ţi înlocuiesc braţul cu unul artificial. Ar funcţiona exact ca şi cel adevărat. — Braţul meu? Ciras se împletici înapoi spre parapet. Vrei să zici mi-ai înlocui braţul cu o maşinărie gyanrigot? — Da, exact aşa. Ai putea să lupţi din nou. Ciras se întoarse cu spatele şi-şi strânse la piept ciotul. — Nu, Maestre Gryst. De nouăzeci şi nouă de ori, nu. Te respect. Am încercat să te înţeleg. Am ajuns, chiar, să apreciez maşinăriile tale de război, însă nu voi deveni una dintre ele. — Nu, Ciras, nu aşa stau lucrurile… — Ba, chiar aşa! Ciras se întoarse şi îşi azvârli mantia. Îşi lăsă roba să cadă, îndepărtând-o cu ciotul său învelit în pânză. — Domnule, îţi baţi joc de mine în cel mai oribil mod. — Nu, Ciras… — Nici nu-ţi dai seama de greutatea insultei pe care mi-ai aruncat1300

o. Ciras dădu din cap cu încăpăţânare. Dă-mi pace, Maestre Gryst. Din respect pentru tot ce-ai făcut, n-am să te provoc la duel. Să nu mă mai deranjezi cu războinicii tăi artificiali. Oi fi eu doar o jumătate de om, dar sunt încă un bărbat! Şi n-am să te las să-mi iei asta.

1301

45 Ziua a 34-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Râul de Aur, Moriande Nalenyr Pentru Nelesquin, să decidă cum va ajunge la barjă se dovedi cea mai grea încercare legată de întâlnire. Miniştrii nalenyeni căzuseră imediat de acord asupra mărimii barjei şi cum trebuia să stea la ancoră, la mijlocul râului. Se dovediră a consimţi cel mai uşor detaliile legate de ambarcaţiunile care urma să transporte delegaţiile. Au acceptat chiar şi cerinţa ca nimeni să nu aducă arme, însă armura sa de aur nu va fi socotită armă. Concesiile făcute de ei asupra atâtor lucruri puţin importante însemna că nordul acceptase înfrângerea. Cirsa şi Virisken n-ar fi putut uita că, în calitate de xingnadin, ar fi putut să-i ucidă. Că un astfel de efort era, momentan, dincolo de posibilităţile sale nu constituia ceva ce trebuiau ei să ştie. Mersese până acolo încât oferise un spectacol măreţ antrenându-se cu nişte kwajiini în vreme ce miniştrii din nord îl aşteptau. Făcuse asta ca să-i impresioneze cu forţa lui, însă ajunsese să-i placă luptele şi continuase antrenamentul şi după ce negocierile se încheiaseră. Era posibil ca Virisken să încerce să ascundă o sabie pe barjă şi să-l ucidă. Asta i-ar surprinde pe toţi, mai ales când Nelesquin n-ar muri. Pentru a împiedica o asemenea faptă, prinţul insistase ca toată lumea să îmbrace robe oficiale, care, cu mânecile lor supradimensionate, îngreunau orice mişcare, cu excepţia celor mai leneşe. Şi aceasta era sursa problemelor sale. Putea, cu uşurinţă, folosi magia ca să coboare din barjă plutind, dar dacă apela la vreunul din farmecele sale, ar fi ajuns în râu. Cu suflet sau nu, ar muri de jenă. Scările ieşeau din discuţie, chiar dacă erau acoperite cu covor. Un pas greşit ar fi avut acelaşi rezultat. Rampele erau ceva mai bune, însă erau prea banale şi de-abia dacă-i foloseau cuiva de statura lui. 1302

Maniera lui de transport pretindea eleganţă, dar, în acelaşi timp, să fie şi o etalare de forţă. Aşa că au fost puse la cale planuri, şi cu toate că ziua fusese rece la început, cu nori cenuşii plutind până deasupra arcelor Podului Dragonului, niciunul dintre cei prezenţi nu i-ar fi putut pune la îndoială supremaţia. Patru dintre urşii dari cărau o lectică deschisă pe care şedea prinţul. Purta robe de culoare roşie, ursul alb din Erumvirine, neîmblânzit, încoronat cu fir de aur. Acelaşi model fusese aplicat şi pe scaun, cu toate că albul cedase loc argintiului, iar pietrele preţioase scăpărau pe vârfurile coroanei. Durranii care purtau lectica repetaseră la nesfârşit pentru a o menţine perfect dreaptă tot timpul, ceea ce au şi făcut pe tot parcursul transportării lui la râu. Partea de sud a Moriande nu era în întregime sub puterea lui Nelesquin. Războinicii Durranieni se îngrămădeau pe traseul lui, şi mulţi alţii stăteau ascunşi pe după ferestrele închise. Cele trei rute spre râu au fost curăţate şi ocupate – prinţul folosise pietrele sale de ghicit pentru a alege drumul, în ultimul minut. Aruncarea pietrelor n-a fost favorabilă, însă nu-i sugerase nimic atât de cumplit precum un asasinat. Cea mai generoasă citire îi arătase că negocierile vor fi dificile, însă aşa ceva era de aşteptat. Împărăteasa va oferi puţin şi va pretinde mult. Nu i-ar servi la nimic, căci Nelesquin nu era dispus să-i cedeze nimic. De fapt, prinţul nu nădăjduia nimic de pe urma negocierilor. Acceptând întâlnirea, nu voia decât să le arate cetăţenilor din nordul Moriande că încercase săi salveze. Cu întreaga măreţie a trupelor sale dari în armuri, desfăşurate în şiruri pe Drumul Râului, victoria sa va deveni evidentă şi inevitabilă. Cu puţin noroc, forţele din nord se vor revolta şi-i vor preda cealaltă jumătate a oraşului. De fapt, negocierile cu elementele disidente începuseră deja. În vreme ce trecea lectica, trupele se dispersau prin oraş pentru a potoli orice tulburări ar putea izbucni cât timp se afla el pe râu. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să vadă un grup de ţărani prost sfătuiţi că-i atacă soldaţii. Avea nevoie de o linişte totală în sudul Moriande, iar Durranii i-o vor asigura. Procesiunea ajunse pe Drumul Râului. Nelesquin nu făcu nimic ca să-şi şteargă zâmbetul. Trupele 1303

sale se aliniaseră într-o ordine desăvârşită, în douăsprezece companii de câte-o sută de oameni. Nelesquin se hotărâse să modifice organizarea standard a trupelor. Fiecare legiune încă-i cinstea pe zei, însă cea de-a zecea, urşii, îl cinstea pe el. Urşii-i purtară lectica până la malul râului. Alţi doi urşi se aflau acolo, ţinând stâlpi înalţi, cu scripeţi. O platformă era suspendată de frânghii deasupra apei. Încă doi urşi erau pregătiţi să dea drumul la frânghie răsucind cabestanul. Nelesquin păşi pe platformă, dincolo de parapet, apoi pe cea suspendată. Kaerinus, înveşmântat în robe oficiale, în negru şi verde, decorate cu fluturii lui, se dădu înapoi şi spre stânga prinţului. Qiro Anturasi, îmbrăcat în auriu, cu urşi violeţi, ocupă o poziţie în celălalt colţ de la pupa. Platforma coborî încet şi fără nici cel mai uşor legănat. Păşind pe ambarcaţiunea plată, Nelesquin îşi reprimă un zâmbet. Cyrsa-l aştepta pe barjă. Era înveşmântată în robă violet, tivită cu roşu. Patru cercuri de mărimi diferite, închise într-unul mai mare, formau blazonul ei. Reprezentau soarele, lumea şi cele trei luni, proclamând-o Împărăteasă a tot şi toate. Era o alegere dură şi-o admira pe femeia micuţă pentru că făcuse asta. Virisken purta o robă neagră, tivită cu oranj, cu coroană de aur brodată pe sub tigrul la vânătoare. Cu toate că-şi văzuse fratele vitreg la Tsatol Deraelkun, o făcuse de la distanţă. Părea să-şi poarte bine anii, însă-şi pierduse ascuţimea căutăturii. Anii îi vlăguiseră forţa. Prinţul Cyron ocupa cea de-a treia poziţie pe barjă. Purta robă violet, tivită cu fir de aur, şi blazonul nalenian, pe care-l adoptase. I se adăugase o coroană imperială. Dacă n-ar fi fost golul din mâneca lui stângă, Cyron ar fi avut un aspect elegant, iar Nelesquin ar fi putut fi înclinat să-l lase o vreme în viaţă, cum făcuse cu Prinţul Jekusmirwyn. Încă ar mai putea lua asta în considerare dacă Cyron avea să se dovedească un bun sfătuitor. La ceea ce nu se prea aşteptase Nelesquin era numărul mare de oameni adunaţi pe malul nordic al râului. Indivizi de toate felurile se strânseseră şi chiar îşi făcuseră drum până pe Podul Dragonului. Se înghesuiau pe la ferestre şi ocupaseră acoperişurile. Adierea dinspre nord răscolea câteva flamuri, fie vechi steaguri naleniene, fie blazoane de familie. Cu toate că percepu, întru câtva, ceva din 1304

neliniştea lor, nu descoperi niciun semn despre vreo capitulare. Nu-i nimic. Vor învăţa pe pielea lor. Ambarcaţiunea plată se lovi de barjă. Barcagiii Durrani o echilibrară. Prinţul coborî din ea şi traversă puntea spre poziţia sa din mijlocul barjei. Aceasta, doar cu puţin mai mult decât o platformă din lemn, poziţionată pe două bărci cu fundul plat, fusese acoperită cu nişte preşuri de orez şi se aşternuse covorul roşu, tivit cu violet. Spre amuzamentul lui Nelesquin, Qiro păşi pe el fără nicio reţinere, în vreme ce Kaerinus folosi magia pentru a pluti pe deasupra lui la o palmă înălţime. Nelesquin făcu o plecăciune spre Cyrsa, menţinând-o pe o durată respectuoasă, deşi plecăciunea s-ar fi cuvenit să fie mai adâncă. Ea îi întoarse gestul, dar la ea dură mult mai puţin. Fără nicio îndoială, vreun ministru de la Protocol i-ar fi putut spune că ea menţinuse plecăciunea suficient timp ca să onoreze un prinţ ori vreun maestru olar, însă nu un Împărat. O ofensă, da, aşa era, însă una pe care ar fi fost tentat s-o treacă cu vederea, din moment ce ea avea destule pentru care să plătească cu vârf şi îndesat. Apoi, amândoi se lăsară în genunchi şi-şi neteziră robele. Însoţitorii lor rămaseră în picioare. — Ne bucurăm, Prinţe Nelesquin, că ai venit astăzi aici. — Ai uitat, Cyrsa, că eu te-am invitat. Tu ai venit aici. Ea zâmbi. — Noi şase ştim asta, dar pentru cei care privesc, tu ai venit la mine. Nelesquin chicoti. — Încă doritoare de tot felul de jocuri. Şi înşelătorii. L-ai păcălit pe tatăl meu. — Nu, l-am omorât pe tatăl tău. Am făcut asta ca să salvez imperiul. — Dacă ai fi reuşit, n-am mai fi astăzi aici. — Iar dacă tu ai fi izbândit, Nelesquin, acum n-ar mai fi nimic aici. — Alte jocuri. Nelesquin dădu din cap. N-am venit acum ca să intru în tot felul de jocuri, târfo. Sunt multe lucruri care ar trebui să fie evidente. Mă uit peste umărul tău şi văd oameni. Dacă te uiţi şi tu peste al meu, vei vedea maşinăriile care-i vor ucide pe acei oameni. 1305

Nu poţi împiedica ocuparea Moriande. Singura speranţă a acestor oameni este să capitulezi. — Cu ce preţ? Privi în sus, spre podul care se arcuia deasupra lor. Mă vei răstigni pe locul cel mai înalt? — S-ar putea să fiu nevoit. Aş prefera însă să te sugrum cu mâinile mele. Vocea Cyrsei coborî până la o şoaptă: — Dacă moartea de mâna ta este destinul meu, de ce mi-ar mai păsa dacă alţii suferă? — Te asigur că tu n-ai să suferi. Ea râse. Sunetul era ca nişte gheare care-i zgâriau pielea. — Ai uitat de talentul meu, Nelesquin. Nu voi suferi niciodată. Expresia ei se înăspri. Dacă ne-ai adus aici ca să schimbăm insulte, ţiai pierdut vremea de pomană. — Nu de asta v-am chemat aici. Prinţul se ridică dintr-o singură mişcare fluidă, şi-şi deschise braţele. Oameni din Moriande, sunt Împăratul Nelesquin. Am reunificat Imperiul. Am reinstaurat ordinea, spulberată când această femeie mi-a ucis tatăl şi i-a uzurpat tronul. Vă ofer acum ceea ce vă refuză ea: şansa de a trăi. Vedeţi armata mea. Vedeţi maşinăriile mele de război. Aţi văzut ce prăpăd au făcut. Vor înainta spre nord numai dacă o susţineţi pe ea. Ea vă oferă moartea. Eu vă ofer viaţa şi, în afară de asta, bogăţii şi glorie. Sunt ale voastre dacă vreţi, dar slăviţi-mă ca pe adevăratul vostru conducător. Huiduielile şi strigătele, insultele şi alte sunete necuviincioase izbucniră spontan, apoi se amplificară. Oamenii râdeau de el. Pietre şi mâncare pe jumătate mestecată pleoscăiau în râu. Localnicii începură să scandeze dezordonat, însă strigătele îşi găsiră ritmul şi cadenţa: „Niciodată ursul, niciodată ursul!“ Cyrsa îl privi. — Te-ai aşteptat la altă reacţie? — Nu. Asta este exact ceea ce credeam că se va întâmpla. Ridică un deget şi-l lăsă în jos. Berbecii dari mărşăluiră înainte, se întoarseră spre stânga, apoi goniră spre capătul podului. Ajunseră la capul său şi spulberară baricadele. Balistele traseră, însă majoritatea încărcăturilor răpăiră 1306

nevolnic, lovindu-se de apărătorile lor de metal. Oamenii strigară ordine şi reîncărcară, aşteptând. Berbecii rămaseră pe malul sudic, retrăgându-se după ce curăţaseră drumul. Ar fi putut ajunge cu uşurinţă la următoarea linie de apărare şi la cea de după ea. Ar fi putut fi de neoprit şi să ucidă mii de oameni. Iar mulţimea ştia asta. Oamenii ţipau şi fugeau. Câţiva săriră pe parapetul podului şi plonjară în râu. Toţi cei de la ferestre se făcură nevăzuţi, trăgând şi obloanele. Cel puţin un bărbat se rostogoli de pe acoperiş. Mulţimea fremătătoare îngreună sosirea unei companii de Dragoni Nalenieni. Nelesquin îşi miji ochii. — Iată, Cyrsa, acum poporul tău ştie ce-l aşteaptă. Şi tu. N-ai decât să distrugi podul acela: eu am să fac un vad prin râu şi te asediez din nord. Dacă vrei să fiu generos, acum e timpul să vorbeşti, pentru că după ce părăsesc această barjă nu vom mai avea ce discuta. Înainte ca ea să fi apucat să-i răspundă, un bărbat de pe pod strigă în jos spre ei: — Nu! Nu vei învinge! N-am să îngădui asta! Nelesquin ridică privirea. Bărbatul stătea pe balustrada podului. Doi soldaţi îl înşfăcaseră de picioare să-l tragă înapoi, dar la fel de bine ar fi putut încerca să urnească o stâncă. Qiro şi Cyron strigară în acelaşi timp: — Keles, coboară de-acolo! Prinţul era rugător, iar bunicul poruncitor, însă amândoi avură la fel de mult succes ca şi soldaţii. — Ai distrus prea multe. Nu se mai poate. Keles scoase o sabie argintie dintr-o simplă zvâcnire a încheieturii. Teaca se răsuci prin aer ca o frunză pălită de toamnă. Lovi cu cuţitul peste încheietura mâinii stângi. Mâna îi încremeni. Sângele ţâşni. O ploaie roşie stropi râul. Vraja gâlgâia cu fiecare bătaie de inimă, fiecare val mai puternic decât cel de dinainte. Un milion de scorpioni goniră pe pielea lui Nelesquin. O mare cantitate de magie trecu prin el, aducându-l în stare de şoc. O ceaţă roşie se ridică dinspre râu, duhnind a metal. Mătură toată barja, scăldând în sânge toate porţiunile albe ale robei prinţului. 1307

Nelesquin se clătină, prăbuşindu-se în genunchi. Kaerinus şi Qiro căzură odată cu el. Ceaţa trecu dincolo de ei şi se îngroşă. Se învolbură, ridicându-se spre nori, apoi îi trase în jos. Norii se coloraseră în roşul-maroniu al sângelui închegat. Nelesquin se aştepta la trăsnete când norii se abătură asupra Drumului Râului, însă nu scăpără niciunul. Iar singurul tunet a fost cel al stâlpilor care au pocnit, trântind podiumul înălţat al prinţului. Norii s-au ridicat din nou, apoi s-au despărţit, permiţând razelor soarelui să scalde malul sudic. Trupele dari, cu armurile lor, dispăruseră. Virisken dădu să păşească înainte. Kaerinus se interpuse între spadasin şi Nelesquin. — Armistiţiul mai este încă valabil. Virisken dădu din cap şi-o susţinu pe Împărăteasă. În spatele lor, Cyron se ridicase în picioare. Ea rămase îngenuncheată, însă începu să vorbească înainte ca Nelesquin să aibă timp să se adune. — Nu mai dispui de niciun avantaj. Doreşti să continuăm aceste negocieri necinstite sau să discutăm despre ceva serios? Oferta ei îl tenta, şi ar fi putut accepta un aranjament, dacă n-ar fi existat două probleme: îi cunoştea arta şi ştia că putea fi foarte convingătoare. Fără îndoială, s-ar folosi de orice avantaj disponibil. Celălalt motiv era că, fără îndoială, în glasul ei exista o nuanţă de nesiguranţă. Nu ştiuse ce avea Keles de gând să facă. Nimeni nu ştiuse asta. Îi luase prin surprindere, iar forţa lui brută îi înspăimântase. S-ar putea ca ea să pretindă că se află pe o poziţie de forţă, însă el cucerise Tsatol Deraelkun fără ajutorul trupelor dari. Aşa că şi restul oraşului Moriande va cădea. Îngenunche şi el. — Asta nu schimbă nimic. O săptămână. Îţi dau o săptămână să te gândeşti la predarea a ceea ce a mai rămas din Moriande. Este vorba de jumătate de oraş împotriva unui imperiu. Dacă voi fi forţat să-l cuceresc, Moriande va fi distrus şi, la fel ca tine, va fi uitat cu mult înainte ca domnia mea imperială să se fi terminat.

1308

46 Ziua a 34-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al Domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Anturasikun, sudul Moriande Nalenyrul Imperial — Nu mai tot spune că-i un băiat isteţ! Nelesquin ridică un birou din turnul lui Qiro, împrăştiind hârtii şi pensule. Sângerează în râu, iar armata mea dispare. O mie două sute de războinici, în armuri gyranrigot, cu Keerana printre ei! Cei mai buni dintre cei buni erau în acele armuri şi s-au dus! Iar tot ce poţi spune este că-i un băiat isteţ? Qiro rămase cu braţele strâns încrucişate şi chicoti. — E mult mai isteţ decât mi-aş fi putut închipui vreodată. Mult mai deştept decât taică-su, cu mult mai deştept. Nu, lui Ryn nu i-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva. A fost ceva foarte reuşit. — Nu, Maestre Anturasi, a fost ceva foarte rău! Nelesquin strânse pumnul şi dădu să se apropie de cartograf, însă piciorul său stâng nu voia să se mişte. Îl copleşi o senzaţie de leşin. Se lăsă din greu pe o masă şi descoperi că pumnul nu i se mai descleşta. Qiro nu observă nimic. — Keles chiar nu înţelege puterea. Are puţină experienţă, însă a fost întotdeauna foarte sensibil. A încercat mereu să-şi apere fratele de mine. Dar acum a dat de ceva şi-şi croieşte drum prin asta. De fapt, e ceva remarcabil că a putut face ce-a făcut. Şi, dacă l-am întreba, mă îndoiesc că ar şti să ne explice cum a procedat. Nelesquin mârâi şi se izbi cu pumnul în coapsă, pentru a-l descleşta. — Probabil că-i mort. — Nu, aş şti asta. Qiro îşi ciocăni tâmpla. Aş simţi dacă ar muri. Acum e foarte slăbit, însă mintea-i funcţionează încă. Îl tratează cu rădăcină de xunling şi ceai din flori de tzaden. Îşi va reveni. — Ca să poată s-o facă din nou. Nelesquin arătă spre nord. O să umple podul ăla cu ceţuri, iar soldaţii mei nu vor reuşi niciodată să 1309

ajungă pe partea cealaltă. — Nu-ţi face probleme din cauza asta, Alteţă. N-am să las să se întâmple aşa ceva. — N-ai să laşi să se întâmple? De ce n-ai oprit-o de prima dată? — Pentru că n-am ştiut ce-a făcut. Qiro oftă cu un aer profesoral, care-l făcu pe Nelesquin să-şi dorească să-l sugrume. Keles se afla în Felarati, apoi a venit în sud. A traversat noul canal săpat de mine. Însă am acţionat în grabă când am făcut asta. În loc să adun pământul de-o parte şi de alta a canalului, l-am aruncat. — Aruncat? — Afară din această realitate. Nu sunt sigur dacă a ajuns prin vreunul dintre Iaduri sau cu totul în alt loc. Însă Keles trebuie că a ajuns destul de aproape ca să simtă hăul în care a dispărut pământul. Qiro îşi mângâie bărbia şi aruncă o privire spre harta lumii. Keles, în graba lui de a anihila împlătoşaţii dari, trebuie să fi ajuns la ideea că soldaţii nu erau ei chiar din lumea aceasta. Că armata asta a fost formată într-o lume-tampon, o cu totul şi cu totul altă creaţie, la fel cum a fost creat şi paradisul surorii sale, Kunjiqui. — Îmi amintesc. Nelesquin îşi îndoi încet degetele. Aşadar, trupele dari se află acolo. Adu-le înapoi. — Nu pot. — De ce nu? — Nu înţelegi, Alteţă. Cartograful se opri o clipă, apoi zâmbi cu un aer superior. Lumea, aşa cum am trasat-o, e o tablă de şah. Keles şi cu mine înţelegem tabla într-o măsură mai mare sau mai mică. Priceperea mea este mai amplă decât a lui, desigur, însă a învăţat mult. În jocul nostru, avem posibilitatea de a modifica aspecte ale tablei, însă numai acele lucruri care n-au fost identificate. Cât timp suntem capabili să facem asta, tabla rămâne neschimbată. — Atunci cum a reuşit să-i facă pe dari să dispară? Qiro zâmbi cu mândrie. — A simţit natura neomenească a acestor dari împlătoşaţi şi i-a trimis într-un loc unde se simt ca acasă. De-asta nu pot să-i aduc înapoi. Nu ştiu unde se află. Nelesquin inspiră adânc şi lăsă aerul să iasă încet. — Nu poţi să-i aduci înapoi. Accept asta. Atunci mai fă-mi nişte 1310

dari. Qiro îşi deschise braţele. — Nu pot face nici asta, Alteţă, şi o ştii bine. Resursele noastre au fost consumate. — Răspunsul tău nu mă încântă deloc, Qiro Anturasi. — Iar tonul tău nu-mi place mie, Prinţe Nelesquin. Ai uitat că suntem uniţi în această campanie pentru distrugerea Nalenyrului? Bătrânul pufni. Există lucruri pe care le pot face pentru tine, şi-am să le fac. — Dacă ai putea săpa un canal de la Marea Întunecată până la ocean, ai putea să-mi construieşti mai multe poduri. — Aş putea, dar asta ar fi, mai degrabă, inelegant. Am să fac altceva pentru tine. — Da? — Lumea în care au fost creaţi soldaţii dari încă mai există. Pune-i pe Durranii tăi să adune toate femeile fertile din sudul Moriande. Adu-le acolo, şi pune-le să toarne copii. I-ai dat lui Cyrsa nouă zile. În acest timp, vei avea mii de soldaţi gata să moară pentru tine. — Vreau să ucidă pentru mine. — N-am nicio îndoială că aşa vor face. — Toate armatele din lume nu-mi vor servi la nimic dacă nu pot traversa râul. Le pot duce în afara oraşului şi să pornesc un asediu, dar asta va dura prea mult. — Nu te teme, Alteţă, pentru că nici eu nu sunt mai răbdător decât tine. Qiro se aplecă şi scotoci printre hărţile pe care le împrăştiase Nelesquin. Scoase una din teanc, o examină cu atenţie, apoi dădu din cap. Cred că asta va fi numai potrivită. Prinţul se încruntă. — E o hartă veche a Moriande. — E un început. Qiro zâmbi, apoi îşi muşcă arătătorul. Apăru o picătură de un roşu aprins. Iar acum, dacă-mi este cu iertare, trebuie să mă apuc de lucru. Pelut Vniel se ghemui sub adăpostul prelatelor grele, care puţeau a borâtură şi a peşte mort. Legănatul micii ambarcaţiuni nu contribuia cu nimic la potolirea scârbei sale. Senzaţia de greaţă din stomac 1311

creştea cu fiecare scârţâit al vâslelor trase. O astfel de nervozitate îl surprindea pe Vniel, care nu se mai simţise aşa de mulţi ani, poate chiar de când îşi dăduse primele examene la minister. Odată intrat în aparatul birocratic, devenise cu totul sigur pe sine. Îi evita pe cei care l-ar fi putut distruge, îi distrusese pe cei care-l evitau şi stabilise, cu toată prudenţa, legături care îi permiseseră să se ridice la rangul de Mare Ministru în Nalenyr. Însă Prinţul Cyron schimbase toate acestea. Îl izolase pe Vniel şi îi blocase drumul spre putere. Era adevărat, făcuse birocraţia să funcţioneze mult mai eficient, iar acele reforme aveau rostul lor. Dar Cyron făcuse o greşeală: luptase să-şi conserve naţiunea. Uitase că birocraţia se întindea mai mult decât Nalenyrul şi că asigura stabilitatea lumii. Pelut acţiona din interese care depăşeau Nalenyrul. Făcuse cercetări asupra Prinţului Nelesquin. Cunoştea toate legendele populare, desigur, privise dincolo de ele. Anumite istorii de dinainte de Vremea Gheţii Negre îl slăveau pe prinţ pentru bătăliile sale cu piraţii şi pentru campaniile sale menite să menţină integritatea Imperiului. Dacă Cyron ar fi fost numai pe-un sfert cum fusese Nelesquin, Nalenyrul ar fi refăcut de multă vreme Imperiul. Noul Imperiu era exact ceea ce avea nevoie birocraţia, aşa că Pelut, de fapt, cumpănise bine dacă să trădeze sau nu Nalenyrul. Renunţase la antipatia sa personală faţă de Cyron. Privea lucrurile raţional şi cu calm. În cele din urmă, Moriande trebuia să cadă, şi probabil asta se va întâmpla cât de curând. Cucerirea oraşului va uni, efectiv, Imperiul. Helosunde şi Deseirionul îşi dovediseră împotrivirea aici, în Nalenyr. Odată ce forţele de aici aveau să fie zdrobite, anexarea lor avea să fie doar o formalitate. Cyron nu priveşte către viitor, dar eu trebuie s-o fac. Keles Anturasi făcuse să dispară luptătorii gyanrigot ai lui Nelesquin, oferindu-i lui Pelut un răgaz. Acea demonstraţie dură de forţă insuflase speranţe, însă urmarea le nimicise. Keles se prăbuşise. Şi cu toate că doctorul lui Cyron, Geselkir, se îngrijise de el, despre tânărul cartograf se spunea că era foarte bolnav: avea febră şi delira. Ceea ce-i reuşise o dată se pare că nu se va mai repeta. Toate aceste consideraţii îi dădeau lui Pelut Vniel doar o singură 1312

opţiune. Cyron declanşase războiul împotriva birocraţiei, iar Pelut va trebui să-l contracareze. Nu vedea nicio altă alegere, dar trădarea de ţară nu se înfăptuia cu sufletul împăcat. Trebuia săvârşită, de asta nu se îndoia deloc, dar… dacă dau greş… Aruncă o privire de după prelate. — De ce durează atât, barcagiule? — Te duc eu acolo, bunicuţule. Omul rostise cuvântul fără nicio urmă de respect. — Trebuie că a plouat în regiunile din aval. Râul curge puţin mai repede decât de obicei, în acest anotimp. Bărbatul mormăi şi trase mai tare de vâsle. Luminile malului din sud dansau. Pelut se ghemui din nou sub prelate, revenind în sanctuarul închis şi fetid de pe fundul ambarcaţiunii. Apa strânsă acolo clipocea. Se străduia să nu verse tot ce-avea în burtă. Lucrul care-l înspăimânta cel mai tare nu era posibilitatea de a fi descoperit. Îşi luase deja toate precauţiile pentru a sugera că se afla într-o misiune independentă de pace, pentru a salva vieţi şi reuni familiile. Făcuse cercetări, ceruse rapoarte, toate acestea i-ar fi susţinut afirmaţiile. Dacă-l omora Nelesquin sau era descoperit şi ucis de trupele lui Cyron, născocirile-l vor ridica în ochii oamenilor. Eforturile sale ar fi considerate bine intenţionate, chiar dacă fuseseră greşit orientate. Perspectiva de a-l întâlni pe Nelesquin îl speria. Pelut ar avea o singură şansă de a-l descifra, de a-i găsi slăbiciunea şi a o exploata. Nu exista nicio îndoială că omul era vanitos, felul în care se prezentase la negocieri în acea dimineaţă făcea asta cât se poate de clar. Dacă Nelesquin ar fi prost, vanitatea ar fi calea de a-i pătrunde în minte, însă oamenii inteligenţi îi suspectează întotdeauna de trădare pe linguşitori. În vreme ce consideră că merită să fie flataţi, ei mai ştiu că asta înseamnă şi un sfârşit. Dacă trag cu ochiul la acest sfârşit şi nu le place, răzbunarea lor este adesea rapidă şi cruntă. Ambarcaţiunea se lovi de chei. Aerul rece se abătu asupra lui când prelata fu dată la o parte. Pelut urcă, repede, scara care ducea pe punte. Se uită în van după agentul care ar fi trebuit să-l întâmpine. Apoi simţi, pe obraz, bătaia blândă a aripilor de fluture. Se întoarse şi făcu o plecăciune. 1313

Kaerinus dădu din cap. — Nu avem timp de formalităţi. Urmează-mă. Cu toate că traseul străbătut de ei prin cartierul de la malul râului părea destul de drept, Pelut simţi în scurt timp că se pierduse. Asta-l deranja în mod special, pentru că trăise o viaţă întreagă în Moriande şi cunoştea oraşul foarte bine, inclusiv zonele mai sărăcăcioase, date sub control lui Myrian cel Negru. Se întâlnise chiar şi cu agentul deseian într-o speluncă pentru opiomani, punând la cale tentativa de asasinat eşuată împotriva Prinţului Cyron. Vanyeshul îl aduse în dreptul unei intrări întunecoase dintre o ceainărie şi o tavernă. Urcară nişte trepte şi intrară într-o mică încăpere, luminată cu o singură lampă. Când uşa se închise în urma lui, lumina deveni mai strălucitoare, dezvăluindu-l pe Nelesquin care-l privea bănuitor. Pelut făcu o plecăciune adâncă şi-o menţinu cu o veşnicie peste cât cerea protocolul. În loc să se ridice, se lăsă în genunchi şi-şi lipi faţa de podea. Nelesquin mârâi. — Prin urmare, curtoazia nu a murit cu totul în Moriande. Pelut dădu din cap. — Excelenţă Imperială, n-am să vă risipesc timpul vostru preţios. Sunt al dumneavoastră, gata să vă servesc. — Ridică-te. Pelut făcu aşa cum i se ceruse. Nelesquin, cu braţele încrucişate, îl domina cu totul. — Cineva jurat mie va face orice-i voi cere. Accepţi şi tu asta? — Porunciţi, Excelenţă Imperială. Expresia Împăratului se înăspri. — Eşti direct. Este o calitate rară printre birocraţi. Îmi place. Aş dori să mă încânţi şi pe mai departe. Pelut nu spuse nimic. — Şi ştii şi când să-ţi ţii gura, încă o calitate rară. O să-ţi găsesc eu un folos, Pelut Vniel; însă trebuie să-ţi dovedeşti loialitatea. — Desigur, Excelenţă Imperială. — Aşa că am să fiu direct cu tine. Expresia Prinţului deveni dură. Vreau ca Prinţul Cyron să moară. Fă să se întâmple asta, şi vei avea 1314

un loc bine plasat în Imperiul meu. Dunos chicoti. Nu mai văzuse niciodată un fluture ca acela care mergea în jos şi-n sus pe braţul său stâng. Era negru cu verde. Desenele geometrice de pe aripile sale îşi schimbau forma cu fiecare bătaie. Totuşi, nu asta-l făcea să râdă. Deplasarea pe braţul lui – din partea de sus a robei sale şi până la cămaşa de zale – îl gâdila. — Dunos? Băiatul zâmbi şi-şi ridică mâna. — Bună, Ranai. Gâdilă. — Ce gâdilă? — Fluturele, vezi? — Nu-l văd, Dunos. Îşi privi braţul. Fluturele dispăruse, cu toate că încă mai putea simţi furnicăturile lăsate de picioruşele sale. — Păi, aici a fost. — Sunt sigură. Spadasina zâmbi şi i se alătură la parapetul dinspre râu. Ce faci aici? Dunos ridică din umeri. Glasul ei avea un ton maternal, aşa că ştiu că trebuia să răspundă. — Păi, Maestrul Tolo mi-a cerut să-l găsesc pe Maestrul Dejote. Lam văzut aici acum două zile. Nu-i aici. Aşa că m-am hotărât să aştept. Şi-apoi a apărut fluturele. — Eu n-am văzut fluturele, dar cred că-i un lucru foarte bun că ţiai pus braţul la lucru. E mai bine acum? Băiatul ridică din nou din umeri. — Parcă. Îşi coborî mâna peste burtă, spre pumnalul de pe şoldul drept. Mi-e mai uşor să-l scot. Îl strâng mai bine în mână. Nu mai trebuie să leg pumnalul de mână. — Ei bine, tot s-ar putea să facem asta, în caz de nevoie. Ranai se lăsă pe vine. Îmi amintesc de tine de pe drum, ştii asta. — De atunci când ai vrut să ne jefuieşti, pe mine, tata şi bunicul? — Da. Ai fost singurul dispus să lupte cu mine şi tovarăşii mei. — Şi Maestrul Tolo. — Şi Maestrul Tolo. Ochii ei cătară în depărtare, ca şi cum ar fi fost o amintire de acum câţiva ani, nu de luni. Îţi aminteşti că m-a 1315

trimis în sud, să studiez la Serrianul Istor? — Da. Iar pe mine m-a trimis la Serrianul Jatan, cu robele celui pe care l-ai omorât. — Aşa este. Iar motivul pentru care te-am întrebat este că la Serrian Istor am ajutat la antrenarea unor băieţi ca şi tine. Dunos se lumină la faţă. — Vrei să te antrenezi cu mine? N-ai vrut niciodată să faci asta înainte. Putem s-o facem chiar aici. Sunt bun la postura Tigru şi Dragon, ştii asta. Ea-şi ridică mâinile. — Ia-o mai încet. Da, am să mă antrenez cu tine, însă nu chiar acum. Dunos se încruntă. Dacă nu voia să se antreneze cu el chiar atunci, ce rost mai avea să pomenească de asta? — Dunos, îţi aminteşti ce s-a întâmplat înainte de venirea invadatorilor? Dădu din cap. — Cum a fost atunci când am găsit bolovanul strălucitor şi mi-am rănit braţul? — Da, însă nu chiar asta. Ranai se lăsă într-un genunchi şi-şi puse mâinile pe umărul lui. Asta însemna că vorbea serios, aşa că trebuia să asculte. — Îţi aminteşti cum te jucai cu prietenii şi te distrai de minune? Ea-şi zvâcni capul spre Podul Dragonului. Vreo şase copii zdrenţăroşi ţopăiră şi ţipară când Dragonii Nalenieni se strâmbară şi răcniră spre ei. Doi dintre băieţi începură să se ia la trântă, iar două dintre fete şuşoteau între ele. — Îmi amintesc. — Uneori, n-ai vrea să te duci, pur şi simplu, şi să te distrezi? Dunos făcu ochii mari. — Dar mă distrez tot timpul. Chiar îmi place să ucid vhangxi. E ca şi cum ai curăţa peşte, sau aşa ceva, dar miros mai urât. — Dunos, omorul nu trebuie să fie ceva distractiv. Oh, va fi una dintre acele discuţii. — Ştiu asta, domnişoară Ameryne. Nu e distractiv, dă satisfacţie. Asta nu înlătură îngrijorarea oglindită pe faţa ei. Asta îl miră pe 1316

Dunos, pentru că, de obicei, cuvântul „satisfacţie” avea efect la adulţi. Ea voia un alt fel de răspuns, dar nu reuşise să-l facă să înţeleagă despre ce era vorba. Majoritatea adulţilor erau aşa. Dacă spunea ce trebuia, plecau fericiţi. — Dunos, când eram de vârsta ta, nu mă gândeam la lupte şi omorât. Doar mă distram. Precum copiii aceia de-acolo. Ranai îi studie faţa. Ai trecut prin multe. Niciodată nu ţi se întâmplă să vrei doar să te joci? Îşi lăsă mâinile pe umerii ei, ca să-l asculte. — Da, vreau să mă distrez. Îmi amintesc de zilele de dinainte. De dinaintea invadatorilor, înainte să mă fi rănit la mână. M-am distrat. Mă zbenguiam şi eu ca ei. Zâmbi spre copiii care se jucau. M-am distrat de minune. — Bine. Asta-i bine. — Dar, Stăpână, a trebuit să şi muncesc. Am cărat apă. Am făcut curăţenie. Am îngrijit de cai, catâri şi bivoli. — Bivoli, Dunos. — Bivoli. Am adunat ouăle de la găinile noastre. Am dat de mâncare la porci. Odată, am şi ajutat la tăierea unuia. Asta n-a mai fost distractiv. Am făcut o mulţime de lucruri ca să-mi ajut familia. Unele dintre acestea erau distractive. Dar tot aveam de muncit, la fel cum fac şi acum. — Dar aici e un abator, Dunos. — E muncă, Stăpână, şi trebuie făcută. Dacă nu ne facem treaba, nimeni nu se mai poate distra. O plesnitură ascuţită reteză orice replică. Dunos se răsuci pe călcâie. Chiar şi în lumina amurgului, nu te puteai înşela asupra norului de praf ridicat când mortarul din Podul Dragonului se crăpase. Soldaţii se duseră în goană spre locul unde o bucată din balustrada din piatră se deplasase. Mortarul crăpă şi în alte locuri, iar o bucată căzu în râu. Ranai se ridică şi se aplecă peste parapet. Icni. Dunos sări în sus şi se prinse de margine cu mâna sănătoasă. Picioarele-i duduiră pe piatră şi se săltă cu abdomenul peste parapet. Rămase acolo, în echilibru, uitându-se în jos, spre râu. Ceva nu era în regulă. Braţul drept îl mânca, iar asta nu mai 1317

semăna cu un gâdilat. — Sunt ca nişte unde mici peste tot. — Da. Şi se simt furnicături. Puţin Xingna. El ridică privirea spre ea. — Ce înseamnă asta? — Râul curge mai repede. Ea-şi miji ochii. Râul se îngustează. El se lăsă să alunece înapoi pe pământ. — Mă duc să-l caut pe Maestrul Tolo. Acum o să fie o grămadă de lucruri de făcut pentru toată lumea.

1318

47 Ziua a 35-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Shirikun, nordul Moriande Nalenyrul Liber Cyron ştiu răspunsul în clipa în care bucata de hârtie îi atinse palma. — Deci ritmul îngustării e constant. Doi metri şi jumătate pe oră. Prinţul Eiran, care intrase perfect în rolul său de aghiotant al lui Cyron, dădu din cap. — Prinţul Nelesquin i-a acordat Împărătesei o săptămână. În nouă zile, malurile râului se vor uni. O să luptăm peste tot. Cyron închise ochii. În trei zile, cele mai mari baliste şi catapulte vor putea trage peste breşă. În şase zile, arcaşii vor putea trage unii în alţii. Într-o săptămână, războinicii vor încrucişa săbiile. Putea vedea tot, inclusiv incendiile, răniţii şi morţii. Puse hârtia jos şi-şi trecu degetele prin păr, scărpinându-se acolo unde-l mânca pielea de pe cap. — Asta schimbă totul. La noapte, la adăpostul întunericului, o echipă de muncitori să se strecoare nevăzută şi să sape malul de nord al râului chiar la vest de oraş. Vreau ca râul să inunde partea dinspre apus. Creşterea nivelului apei înseamnă că nu vor putea face un vad în josul râului. Trimiteţi încă o echipă la est. Vreau ca toate podurile să fie distruse, la fel şi toate bacurile de pe partea de nord a râului. Un funcţionar suflă pe o foaie de hârtie de orez, făcu o plecăciune şi se grăbi să iasă din încăpere. — Construiesc turnuri de asediu. Imaginea se contură în mintea lui Cyron. Turnurile vor fi solid construite, dar numai din materiale recuperate din sud. Bârne din clădiri, piese de mobilier, scânduri din podele sau vor îngrămădi laolaltă bucăţi din căruţe. În cel mai bun caz, vor avea platforme întinse pe o lungime de vreo şapte metri, pentru ca kwajiinii să poată 1319

traversa cu trei ore înainte ca malurile râului să se unească. — Vreau să măsuraţi, pas cu pas, distanţa de la malul râului la fiecare maşinărie de asediu. Puneţi-l pe Borosan Gryst să măsoare distanţele cu gyanrigoţii lui. Vreau să fie măsurate distanţele de tragere, să ştim unde vor lovi bolovanii. Eiran se încruntă. — Oare butoaiele cu ulei n-ar fi mai eficiente? Ar da foc turnurilor. — Nu vreau să ard şi restul oraşului meu. Nu vom folosi focul. Oricum, ne va trebui nisip ca să stingem incendiile. Ne vor trebui echipe de muncitori, ei pot folosi sacii cu nisip pentru a bloca străzile. Vrem să-i dirijăm pe kwajiini în zonele mortale. Contele Derael a descoperit cum să facem cel mai bine ca să-i prindem în capcană. Uitaţi-vă peste hărţile lui şi coordonaţi-vă amplasamentele balistelor, maşinăriilor cu resort şi a baricadelor. Doi funcţionari, unul care se ocupa de logistică şi altul de măsurile contra incendiilor, făcură o plecăciune şi se retraseră. În timp ce treceau de intrare, apăru o înlocuitoare a primului conţopist şi se aşeză pe locul ei la un pupitru. Când făcu asta, pe Cyron îl străbătu un val de căldură. Vederea i se înceţoşă, totuşi, continuă să vadă. Toţi funcţionarii deveniră câte un punct strălucitor, o stea pe cerul nocturn al viziunii sale. Mici linii albe îi legau unul de celălalt, creând constelaţii tridimensionale, cu el însuşi la mijloc. Energia pulsa dinspre el spre ei, iar de la ei spre alţii. Stelele se mişcau. Oamenii se rearanjau, resursele erau reordonate, iar ceea ce începuse ca un ghem încâlcit de linii şi puncte se dispuse cu de la sine putere într-o matrice flexibilă şi rezistentă, grupând partea de nord a Moriande. Cyron nu auzi niciun sunet, însă ştia că vorbea pentru că energia zvâcnea din el. Funcţionarii se ridicau şi plecau, împărtăşind acea energie cu alţii. Veneau noi funcţionari şi se aşezau la locul lor în matrice. Erau comunicate alte ordine şi alţi oameni se puneau în mişcare. Pentru că modelul era atât de limpede, Cyron îşi schimbă dispoziţiile. Sublinie încă o dată anumite lucruri sau organiză sisteme suplimentare. Găsi blocaje şi le rezolvă. Porunci ca apa să fie transportată în butelci mai mici spre posturile de luptă. Ceru să fie 1320

rechiziţionate trăsuri, pentru ca soldaţii să primească mâncare pe poziţiile lor. Întinse mâna, şi oraşul părea că i se potriveşte ca o robă oficială. Erau atât de multe de făcut, dar totul trebuia să fie perfect. Netezi o încreţitură colo, strânse un şiret dincolo, împături şi puse totul la locul cuvenit. În iureşul faptelor, îi trebui numai o clipă să-şi dea seama că avea din nou braţul stâng, şi-l folosea cu arta unui muzician care cântă la un necyl. Sunt din nou un om întreg. Râse, iar bucuria lui se răspândi prin matrice. Ca un prinţ născut dintre prinţi, era de la sine înţeles că talentul său era cel al guvernării. Se descurcase bine în postul său, dar lucrul la care se pricepea cel mai bine era să organizeze. Tatăl său iniţiase programul de explorări, însă Cyron îi dăduse nota oficială, fixase ţelurile şi-l susţinuse încă dinainte de a ajunge pe tron. Am fost ministru fără minister, folosindu-mi talentul fără măcar să observ. Începu să lucreze mai repede. Veneau funcţionarii, dar înainte să termine ei de vorbit ori să-i înmâneze vreun raport, deja le ştia întrebările, găsise soluţiile şi le comunicase. Unii dintre ei se uitară atunci peste hârtii şi descoperiră însemnări pe margini pe care nu le mai văzuseră înainte, apoi acţionară conform lor. Alţii îşi amintiră, dintr-odată, un lucru pomenit de el. Verificând, găsiră soluţia. Matricea pulsa de viaţă – viaţa lui – şi, la rândul ei, îl revigora. Bucuria simplă de a vedea că lucrurile funcţionau, privindu-le cum se desfăşurau şi se simplificau, îi oferea aceeaşi satisfacţie profundă simţită când auzea vreo pasăre cântând sau privea un apus de soare. — Alteţă. Vocea lui Eiran ajunse până la el. Cyron clipi, iar lumea îşi reluă locul. Încăperea se golise de funcţionari şi ziua se transformase în crepuscul. — Unde-s toţi? — Au plecat în misiunile pe care le-aţi încredinţat fiecăruia. Prinţul helosundian clătină din cap. Am fost aici tot timpul, însă nam observat cum au trecut clipele. Am auzit fiecare cuvânt… — Ai auzit? Vorbeam? 1321

Eiran ezită. — Îmi amintesc că auzeam, însă aceasta-i singura cale prin care pot înţelege ce s-a petrecut. Nu v-aţi oprit deloc şi n-a existat nicio problemă pentru care să nu găsiţi soluţie. Unele atât de elegante, încât nici nu ne-am fi putut gândi vreodată la ele. Organizarea miliţiilor pe cartiere şi folosirea cartierelor ca puncte de regrupare a fost genială. Cyron dădu din cap. — Acolo se vor duce când liniile de apărare vor ceda. A fost corect. — Întreaga organizare a fost cea corectă, Alteţă. Eiran îşi îndreptă capul spre sud. Cu planul dumneavoastră aplicat, şi dumneavoastră la comandă, invazia lui Nelesquin se va termina înainte de a începe. Pravak Helos ura premoniţiile. Înainte de expediţia turasyndiană, nu fusese niciodată înclinat să se încreadă în ele. Ori de câte ori se simţea bine în legătură cu ceva, întotdeauna lucrurile ieşeau prost. Iar când avea o impresie proastă, totul se termina şi mai prost. Singurele lucruri demne de încredere erau talentele sale cu spadele şi forţa lui. Ajunsese să studieze xingna prin priceperea lui ca spadasin, cu toate că nu se dedicase cu totul acesteia, la fel ca alţii. Învăţase vrăjile minore, precum păstrarea ascuţişului săbiilor sale sau vindecarea rănilor mici. Dar refuzase să se lase sedus de magie, aşa cum făcuseră alţii, rămânând cu picioarele pe pământ şi continuând să studieze folosirea spadei. Problema cu premoniţiile era că deveneau irezistibile. Realizase asta într-o seară, când ceva îl însufleţise brusc. De fapt, îl făcuse să se simtă plin de energie, ceea ce considerase a fi ceva de bun augur. Apoi se decisese că era o prevestire. De atunci încolo trebuise să-şi urmeze instinctul. Ei bine, instinctul şi pietrele lui. Până acum fuseseră vreo douăsprezece. Pietricele negre, absolut banale, dacă n-ar fi fost netezimea lor uniformă. Îi aminteau de pietrele de ghicit ale lui Nelesquin, pe care Pravak ajunsese să le urască din ce în ce mai mult. Ele generau prevestiri, iar prinţul se bizuia mult prea mult pe ele. Pravak îşi băgă săbiile în hamurile de la spate şi ieşi. Găsi prima 1322

piatră pe coridorul de lângă odaia lui, în Quunkun, iar pe următoarea pe drum. Le urmă aşa cum ar fi urmat o cărăruie, ştiind că cineva care lăsase atât de evident atât de multe indicii îşi dorea ca el să le urmeze. Acest lucru ridica perspectiva unei ambuscade, însă asta nu-l preocupa pe vanyesh. În afară de Nelesquin, Qiro şi poate şi nepotul bătrânului, nu se temea de nimeni şi nimic în Moriande. Oftă sau mai bine zis umerii i se lăsară ca şi cum ar fi oftat. Lipsa plămânilor nu-l ajutase să scape de acest obicei. Îşi imaginase că Ciras Dejote îi va oferi mai mult decât o simplă încăierare, însă tânărul n-o făcuse. Dacă era cu adevărat reîncarnarea lui Jogot Yirxan, renaşterea sa ieşise prost. Acum spadasinul era ologit, încă un adversar inutil. Pravak era conştient că Virisken Soshir pândea dincolo de râu, însă asta nu-l îngrijora deloc. Omul era, la urma urmelor, muritor. Cu toate că nu ajunseseră niciodată să se atace în adevăratul sens al cuvântului, Pravak îl văzuse luptând. Deşi era bun, Soshir era departe de a fi invincibil. Pietrele îl conduseră pe Pravak prin partea de sud a Moriande şi până la Kojaikun. Aici, temerile vanyeshului se adânciră, pentru că-şi dădu seama ce-l trezise. Mulţi dintre vanyeshi extrăgeau magia din oraş. Fibrele de thaumston, pe care le purta ca pe un soi de trenă lungă, atrăgeau magia din cercuri. Noua vigoare a lui Pravak însemna că aduna mai multă forţă pentru că nimeni altcineva n-o recolta. Ceilalţi sunt morţi. Asta-l îl zguduia de-a dreptul. Vanyeshii de-abia dacă puteau fi nemuritori. În decursul vremurilor, supravieţuitorii se schimbaseră, abandonându-şi forma fizică pentru structuri create de ei în Tolwreen. Mulţi dintre tovarăşii săi îl ridiculizaseră pentru că-şi îmbrăcase scheletul într-un aliaj din argint şi thaumston, pe care puteau fi inscripţionate formule magice, dar le supravieţuise celor neîncrezători în posibilităţile lui. Chiar şi când se aplecă să culeagă ultima piatră, îşi dădu seama că era ultimul dintre cei care păstraseră moştenirea lui Nelesquin. Marea Sală din Kojaikun fusese transformată în cazarmă pentru vanyeshi. Nu numai că era suficient de spaţioasă şi decorată plăcut, dar Keru o folosiseră pentru antrenament. Aici se cuibărise magia, 1323

făcând din loc un sanctuar primitor. Acum doar un mausoleu. Virukul aştepta în mijlocul sălii, înarmat cu o suliţă Keru. În jurul său, restul de vanyeshi zăceau împrăştiaţi peste tot ca şi cum i-ar fi distrus un copilandru într-o criză de isterie. Vanyeshii sclipeau în lumina slabă a lămpilor, cu toţii dincolo de orice şansă de refacere. Virukul rânji cu gura plină de colţii lui sidefii, ascuţiţi. — Te-aş fi isprăvit la Quunkun, dar m-am gândit că ar trebui să vezi asta. — E lucrătura ta? Virukul atinse cu vârful piciorului o pană de şoim. — Umbrele deseiene. Le-ai ucis prinţul. Mama Umbrelor l-a răzbunat. — Nu mi-e frică de tine, Rekarafi. Am mai omorât Viruki şi înainte. — Ştiu. Am auzit poveştile. Virukul începu să învârtă încet suliţa. Doi deodată, aşa se spune. — Amândoi mai mari decât tine. Pravak lăsă pietrele să cadă, îşi trase săbiile şi-şi lăsă tentaculele să iasă la iveală. — Eşti un prost că vrei să-i răzbuni, după atâţia ani. — Nu pe ei vreau să-i răzbun. Rekarafi deschise palma. Ai omorât o Keru, o prietenă de-a mea. Pe ea o răzbun. — Atunci ai să mori la fel de repede ca ea. Pravak ţâşni înainte, iar tentaculele sale zvâcneau înainte şi înapoi, la mică înălţime. În momentul în care Virukul sărea deasupra lor, Pravak îşi încrucişa săbiile chiar la mijlocul lui. Tactica funcţionase şi înainte, iar Virukul nu trăda niciun semn de jaedun, aşa că ştiu că lupta era terminată chiar înainte de a începe. Numai că Rekarafi nu sări. Ridică un picior, apoi pe celălalt, punându-l pe fiecare jos pe câte-un tentacul. Împinse suliţa înainte, lovind săbiile înainte de a-l atinge, apoi răsuci, brusc, în sus, vârful armei. Fierul din capăt trecu pe lângă pelvisul său, dar îl lovi zdravăn în şira spinării şi-l aruncă înapoi. Virukul se retrase, ghemuindu-se. — Pietrele, ştii ce sunt aceste pietre? 1324

Pravak adoptă poziţia tigru. — Pietre de ghicit? — Nu. Ghoal Nuan. Pietrele sufletului. Te vor afunda în mormânt. Vei rămâne în Lumea Morţilor pentru totdeauna. Pravak râse. Tentaculele sale se retraseră şi le înfăşură pe corp, ca să-i protejeze spinarea. Gheare de metal zgâriară piatra. Avansă lent, cu ambele spade ridicate. — Dacă mă pui în mormânt. Atacă, iar săbiile sale erau ca o ceaţă. Suliţa se răsuci, îndepărtând săbiile, însă Pravak se mişcă împreună cu ele. De la prima la cea de-a patra formă, apoi a cincea şi a noua, fără a urma niciun tipar, doar alunecând dintr-un moment în altul. Virukul se feri şi-l pară, blocă loviturile şi ripostă, însă întotdeauna ceda teren. Precum ghearele unui tigru, săbiile lui Pravak tăiau tot ce atingeau. Retezară mese şi bănci răsturnate. Puful din aşternuturile sfâşiate umplea aerul. Cioburi de ceainice crănţăneau sub tălpi. Zburau scânteile atunci când săbiile loveau podeaua şi împrăştiau fărâme şi bucăţi din vanyeshii morţi. Săbiile zburau tot mai repede. Pravak trecu de la postura tigru la cea de călugăriţă, apoi scorpion şi înapoi. Rekarafi rămase în defensivă, retrăgându-se prin încăpere. Din când în când, vârful suliţei mai zgâria vreo coastă, iar capătul cozii îi izbi o dată coşul pieptului, însă nu opri ofensiva vanyeshului. Însă pentru tot ce folosea împotriva Virukului exista o metodă de contraatac, iar Virukul nu arăta nici pe departe atât de obosit pe cât era el. Pravak se repezi cu ambele săbii. Rekarafi coborî suliţa şi apoi o învârti în jur, ca să-i pareze lovitura, prinzându-i săbiile la podea. Combatanţii mârâiau, cu feţele suficient de apropiate încât Pravak să simtă răsuflarea umedă a Virukului. Rekarafi râse. — Poate că erau ei mai mari decât mine, însă nu am fost eu. Pravak şuieră dintr-un tentacul în jurul braţelor Virukului, legându-i coatele. Celălalt tentacul se înfăşură în jurul gleznelor şi smuci. Virukul începu să se prăbuşească, dar Pravak îl apucă de gât şi-l ridică de pe podea. — Dar erau amândoi nişte proşti şi şi-au dat duhul la fel de uşor. 1325

Începu să-şi mărească strânsoarea, intenţionând să frângă gâtul Virukului. Muşchii acestuia se încordară, împotrivindu-se, aşa că-şi dublă efortul. Ce se întâmplă? N-ar fi trebuit să-i ia atât efort. Rupsese stâlpi de fier cu forţa lui. Ceva nu era deloc în ordine. Virukul îşi deschise braţele, iar tentaculul fără viaţă alunecă fără probleme. Celălalt se retrase de la gleznele sale. Genunchii lui Pravak se îndoiră. Îngenunche, dar rămase cu trupul drept numai pentru că Virukul îl apucase de încheietură şi-l ţinea ridicat. Nu înţeleg. Pravak ar fi vrut să rostească aceste cuvinte, însă mecanismul care-i permitea să vorbească nu-şi făcu datoria. — Uiţi ceva, Pravak Helos. Te-ai transformat într-o creatură de magie. Rekarafi îi smulse braţul vanyeshului şi-l azvârli de peretele din capătul sălii. Virukii există dinainte de magie. Noi am descoperito şi-am învăţat s-o folosim. S-o controlăm. Am mai învăţat şi cum s-o absorbim. Eu am tras-o de la tine. Ticăitul metalic al prăbuşirii scheletului său sună îndepărtat. Pravak încercă să nu lase surpriza să i se reflecte pe faţa lui din metal. Nu voia să ducă în mormânt o expresie uluită. Virukul îi smulse craniul de pe şira spinării şi totul se prăbuşi pe podea în jurul său. Rekarafi îl ţinu ridicat şi se uită în sus, spre el. — Am să-ţi iau capul. Am să-l pun pe cel mai înalt loc din oraş şi vei trăi suficient de mult ca să-ţi vezi visul murind. Ciras se strâmbă atunci când un grup de soldaţi gyanrigot mărşălui prin fabrică. Priveliştea fierarilor gyanrigot fabricând soldaţi încă-i făcea pielea de găină. Nu exista nicio milă în ei, doar eficienţă. Aceleaşi lovituri ce modelau metalul puteau rupe oase şi vărsa sânge. S-ar putea ca, de astă dată, să fie nevoie de aşa ceva, poate şi încă o dată, dar ce se va întâmpla când nu va mai fi nevoie şi totuşi cineva-i va folosi astfel? Îşi făcu drum până la o băncuţă. Borosan Gryst stătea aplecat asupra unui desen. Aşteptă, sperând că inventatorul o să-l bage de seamă. Cum acesta nu făcu nimic, Ciras rămase tăcut. Îl mai văzuse pe Borosan concentrându-se astfel. Învăţase să-i respecte asta, la fel cum Borosan îi respecta regimul de antrenamente. 1326

Un scrâşnet metalic, venind din adâncurile fabricii, îl făcu pe Borosan să ridice fruntea. Clipi, apoi se frecă la ochi. — Ciras? Maestre Dejote? Ciras dădu din cap. — Vreau să vorbesc cu tine. Te-am nedreptăţit. Te-am acuzat că voiai să mă transformi într-un monstru. Cu toate că sunt doar jumătate de om, am crezut că voiai să-mi iei şi asta. — Nu, Ciras. N-am intenţionat niciodată aşa ceva. Spadasinul îşi ridică mâna stângă. Rana de la săgeată nu se vindecase. — Ştiu. Borosan clătină din cap. — Nici nu m-am gândit, Ciras. Am devenit obsedat de maşinăriile mele. În ele văd eleganţă şi complexitate. Când fac ceva să se mişte, mă entuziasmează. Iar rana ta m-a întristat. Am vrut să te ajut, aşa că… Ei bine, am ignorat cu desăvârşire tot ce-ai spus despre gyanrigoţi. Ştiu că-i urăşti. Nu au judecată, nu pot decât să urmeze ordinele. Ciras dădu din cap. — Şi nici toate plăcile de comandă din lume nu vor fi la fel ca toate cele pe care le cunoaşte un om cu inima şi cu mintea. — Păi, de fapt, acum lucrez la un gyanrigot care poate scrie, foarte mic, pe o placă de comandă, aşa că pot fi date mai multe ordine… dar, în sfârşit, asta nu-i ceva cu adevărat de folos acum. — Şi tu ai dreptate, Borosan. Detest gyanrigoţii pentru că nu au minte. Nu au învăţat lucrurile învăţate de mine. Nu ştiu să ia deciziile pe care le ştiu eu să le iau. Nu-i vina ta. Nu-i vreun defect al lucrării tale; aceasta-i doar condiţia maşinăriilor. Borosan dădu din cap. — Poate că va fi aşa într-o bună zi. — Poate că da. Ciras clătină din cap. Oricum, acea zi nu va veni destul de repede ca să-l oprească pe Nelesquin. — Ai dreptate. — Ştiu. De-asta am venit la tine. Ciras îşi dădu mantia la spate, cu ajutorul jumătăţii de braţ. Fă măsurătorile. Eu am judecata care lipseşte maşinăriilor tale. Acum, sunt doar o jumătate de om. Fă-mă 1327

din nou un spadasin întreg, şi vom trăi ca să vedem ziua aceea a ta.

1328

48 Ziua 35-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Quoraxan (Al Cincilea Iad) Demonii din al Cincilea Iad se aruncară asupra lui Jorim şi a lui Talrisaal. Umpleau depresiunea şi aspirau aerul de deasupra iazului în flăcări. Toţi cu o piele solzoasă şi colţi zimţaţi, de culoarea abanosului, cu ochi negri, scăpărători, şi gheare care le făceau de ruşine pe cele ale Virukului, demonii se repeziră la cei doi vrăjitori, îndrăzneţi după brusca apariţie a aripilor lor. Jorim şi le strânse imediat pe ale sale şi căzu spre lac precum un bolovan. Ghearele îi sfâşiară hainele, însă nu atinseră pielea de dedesubt. O parte din el ar fi vrut să conjure o armură magică, însă nicio armură din lume n-ar fi putut ucide demoni, iar uciderea lor era cheia spre libertate. Dacă, bineînţeles, ar putea fi ucişi. Îşi scoase din minte consecinţele acestei idei şi-şi deschise aripile la nici şase metri înălţime de lacul aprins. Se avântă înapoi spre înalt, trecând printr-o perdea de flăcări, apoi convocă magia şi împinse din greu. Ieşi cu capul înainte şi ţâşni în văzduh. Demonii care băteau din aripi cu disperare în urma sa nu-l putură ajunge în acel viraj brusc. Căzură direct în căldare. Unul sau două trupuri arzând ricoşară din stâncă şi se prăbuşiră în lac cu o trenă de fum negru şi puturos. N-aveai de unde să ştii dacă erau morţi sau nu. Talrisaal optă pentru armură şi găsi o cale să-i distrugă pe demoni. Se înconjură de o sferă albastră, asupra căreia se repeziră imediat demonii. Odată ce-o acoperiră cu un covor viu, ţâşniră în sus nişte ţepuşe azurii, străpungându-i. Apoi, sfera îşi triplă dimensiunea, devenind o reţea hexagonală, cu ţepi la fiecare punct. O structură similară, mai mică, îl proteja pe Viruk. Demonii azvârliră cât colo trupurile tovarăşilor lor ologiţi, şi se strecurară prin prima reţea, începând să se ocupe de a doua. Talrisaal 1329

făcu un semn cu mâna şi cea de-a doua reţea începu să se învârtească. Îi sfârtecă pe demoni, smulgând membre, care căzură ca o ploaie în lacul îngrozitor. Asta-i dădu lui Jorim o idee. Zbură până la gura râului şi demonii se luară după el. Chiar când ajunseră la altitudinea lui, făcu o ruptură în Wandao. Râul gâlgâi acolo, aducând cu el o furtună de furnici de foc. Ude şi furioase, acestea căzură peste demoni, muşcându-le carnea şi înfulecându-le din aripi. Mii de demoni căzură în lacul încins. Jorim zâmbi. — S-ar putea să scăpăm de aici. Virukul clătină din cap. — Ăsta nu-i un lac, ci un pântec. Demonii se târau afară din lac ca nişte insecte care ieşeau din coconul lor. Unii aveau acum mandibule din cupru. Alţii scoteau la iveală alte perechi de membre. Unii chiar se înconjurau de flăcări. Orice-i omorâse îi readusese mai puternici, şi tot mai aveau intenţia de a-i sfârteca pe cei doi tovarăşi. Un nou grup de demoni se aruncă în luptă, apoi se petrecu ceva ciudat. Un nor de săgeţi urcă cu boltă peste buza depresiunii. Unii dintre demonii străpunşi de ele căzură în spirală, arzând. Alţii se prăbuşiră la pământ şi se topiră cu totul. Şi mai mulţi se ridicară în aer, însă creaturi ciudate, înaripate – maimuţe de un albastru-verzui – se înălţară şi ele să le înfrunte. Cele mai mici se ridicară şi azvârliră cu roci, în vreme ce restul se înălţară pentru a se lupta cu demonii retrăgându-se din calea pietrelor. Cădeau şi demoni, şi maimuţe, însă mult mai mulţi cădeau demonii. Apoi, dedesubt, şopârle lungi de trei metri se strecurară în bazin. În gură aveau colţi ascuţiţi. Una se aruncă destul de sus ca să culeagă un demon din văzduh. Şopârlele molfăiau, iar demonii urlau. — Dacă nu reuşesc să ajungă înapoi în lac, nu renasc! Jorim dădu din cap spre tovarăşul său. — S-ar putea, dar nu eu îi mănânc. — Jorim! Jorim rămase cu gura căscată, şi nu din cauza maimuţei uriaşe, cu cap ca de ciocan, care se căţăra pe malul lacului, sau pentru că ţinea un demon în labă ca pe-un biscuit. Jivinei i se pusese un căpăstru şi-l ştia pe călăreţul aşezat în şa între omoplaţii săi. Se avântă în jos 1330

imediat. — Nirati! Evită lovitura leneşă, dată cu laba, în direcţia lui, şi ateriză pe spinarea maimuţei. Cum? — Am ştiut că ai necazuri. Am venit să te ajut. Kunjiqui are poartă către Lumea Morţilor. Faţa ei se lumină. Şi iată-ne. În urma atacului şopârlelor apăru o companie dintre cei mai ciudaţi arcaşi pe care sperase Jorim să-i vadă vreodată. Oameni cu pielea albastră călăreau căprioare cu coarne aurii. Îi conducea un bărbat dintr-o trăsură trasă de patru căprioare. Lătra ordine într-o limbă guturală şi cavaleria se supunea. Săgeţile zburau, demonii cădeau, iar Talrisaal veni în picaj. Jorim privi spre bărbat. — Prinţul Pyrust? Omul din trăsură dădu din cap. — Nu putem rămâne aici. În cele din urmă, ne vor copleşi. Nirati arătă spre un punct albastru, neobişnuit. — Pe-acolo am venit. Ne va duce înapoi în Kunjiqui. Jorim clătină din cap. — Nu putem fugi. Trebuie să ne croim drum până în ultimul Iad. Nessagafel, primul zeu, vrea să distrugă întreaga creaţie şi apoi să reconstruiască totul. Va reuşi dacă nu-l împiedicăm noi. Pyrust îşi mângâie falca. — Să ne croim drum prin luptă prin toate Iadurile, pentru ca astfel să putem asalta Cerurile şi să doborâm un zeu? Talrisaal încuviinţă dând din cap. — Cu toate că sună descurajant… Pyrust izbucni în râs. — Nu descurajant, ci provocator. O luptă pe cinste, pentru un motiv pe cinste. Ce-avem de pierdut? Suntem deja morţi, iar dacă eşuăm vom fi desfiinţaţi odată cu restul creaţiei. Daţi-i drumul!

1331

49 Ziua a 36-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Quunkun, sudul Moriande Nalenyrul Imperial Expresia lui Kaerinus făcea clar cunoscut faptul că nu era aducătorul unor veşti bune. Dacă era posibil, era chiar şi mai rău decât se putea exprima în cuvinte, pentru că vanyeshii fuseseră nimiciţi. Asta-l afecta pe Nelesquin în mod special, pentru că vanyeshii erau cruciali în producerea de noi trupe. Prinţul îşi înnodă cingătoarea robei. — Ce mai e? Ridică o mână. Nu, stai. Ştiu că trebuie să fie ceva legat de Qiro. — Aşa este, Alteţă, şi-i vorba de trupele tale. Nelesquin dădu din cap. Scoase punguţa din piele din interiorul mânecii sale, turnă pietrele de ghicit în palmă, apoi le lăsă să se scurgă printre degete. Se rostogoliră pe tăblia mesei. Le descifră aşezarea, jocul pietrelor albe şi negre, unghiul în care erau plasate, şi scoase un oftat prelung. — Să nu-mi spui că-i un dezastru total. — Aş vrea ca doar spunându-vă să fie suficient. Trebuie să vedeţi. — Nu am chef să mă deplasez în sud în acest moment. — Nici nu trebuie. A adus el pe cineva aici. Magicianul deschise drumul prin coridoarele din Quunkun. Doi câte doi, războinicii Durrani fuseseră plasaţi din şase în şase metri pentru a se ocupa de intruşi. Luau poziţie de drepţi, lovindu-se cu pumnul în umărul stâng, la trecerea lui Nelesquin. — Kaerinus, să-mi aminteşti să aleg un nou Dost. Ar fi trebuit să fac asta deja. — Acesta, Alteţă, este, probabil, singurul lucru bun din întreaga poveste. Holgaara, din clanul Bivolului, s-a ostenit fără oprire să-i antreneze pe aceşti noi soldaţi. Lucrul în lumea de buzunar nu numai 1332

că l-a îmbătrânit, dar, după câte se pare, l-a făcut şi mai înţelept. Noii soldaţi îl urmează cu un devotament aproape fanatic. Dacă se ţin atât de aproape de el, în cele din urmă va trebui să-l nimicesc. Coborâră pe treptele late, circulare, în magazia vastă aflată la subsol. Fusese curăţată de orice lucru de folos. Găsiseră şi nişte orez, şi după ce se dovedise că nu era otrăvit, fusese împărţit trupelor. Totuşi, am crezut că a mai rămas ceva din el. Qiro îi aştepta, cu Holgaara alături. Noile trupe stăteau în spatele lor, aliniate în rânduri ordonate, câte zece pe-o latură. Contrastau negativ cu Holgaara. Arată rău pe lângă Qiro. Nelesquin privi spre Kaerinus. — Credeam că mi-ai zis că mi-au adus trupe. Ăştia-s nişte sălbatici cu capul sec şi umerii aplecaţi. N-au mai fost văzute asemenea arătări de veacuri întregi, iar aceştia sunt mult mai primitivi decât cei care bântuiau junglele prin Ummummorar. Qiro zâmbi. — Vei vedea, Alteţă, că te înşeli. Cartograful i se alătură la capătul treptelor, apoi făcu un semn cu capul spre Durranian. Soldatul cu pielea albastră se răsuci şi strigă ordine într-o limbă păsărească. Soldaţii s-au despărţit în două grupuri şi cu mişcări precise. Jumătate dintre ei aveau suliţe, iar restul ghioage. Acestea fuseseră cioplite grosolan, însă aveau o anume calitate, fapt care-l intriga pe Nelesquin. Suliţaşii atacară atunci când primiră ordinul, iar măciucarii se apărară, apoi contraatacară. Majoritatea suliţaşilor blocară loviturile, însă câţiva dintre cei care nu reuşiseră căzură laţi. Antrenamentul continuă. Pocnetul sec al lemnului lovind lemnul reverbera prin magazie. Alţi soldaţi căzură, iar unii dintre ei nu aveau să se mai ridice vreodată. Răniţii, atunci când puteau, plecau deacolo târându-se şi supravieţuitorii se împărţiră din nou. Nelesquin bătu o dată din palme, iar Holgaara urlă un ordin care puse capăt luptelor. Războinicii se aliniară din nou, fără să le prea pese de cei căzuţi. — Te-ai descurcat bine, Holgaara. Adună-ţi trupele şi continuaţi antrenamentele. 1333

Durranianul făcu o plecăciune, apoi urlă un alt ordin. Răniţii şi morţii fură duşi de-acolo, lăsându-i pe cei trei bărbaţi singuri în măruntaiele Turnului Ursului. Nelesquin coborî şi ultima treaptă până la podeaua încăperii, îşi deschise larg braţele şi se întoarse spre Qiro. — Cum se face, Maestre Anturasi, că-ţi cer să faci un lucru simplu, iar tu nu reuşeşti să te achiţi de îndatorire, cu toate că mi-ai spus că poţi? — Ai cerut o armată şi ţi-am găsit-o. — Am vrut să-mi faci o armată. Spuneai că poţi zămisli Durrani şi femei aici. Ce s-a întâmplat? Expresia lui Qiro se aspri. — Ce s-a întâmplat, Măria Ta, este că nimeni n-a ţinut cont de ceam făcut noi când i-am creat pe Durrani. În Anturasixan aveam hrană din belşug. Aici, n-am avut destulă să cresc niciun fel de armată. — Nu-i destulă hrană? Nelesquin se încruntă. Rezervele noastre, Kaerinus? — Tot mai puţine, însă mai primim provizii din Erumvirine. — Bine. Îşi frecă fruntea. Qiro, cum ai găsit aceste brute? — Ai grijă, Alteţă, când le spui brute, pentru că au mai multe drepturi asupra acestui teritoriu decât tine. Bătrânul zâmbea încet, în maniera celor încântaţi de propriul lor geniu. — Lumea miniaturală conţine tot ce-a fost Nalenyrul, dacă-ţi aminteşti bine. Am golit-o de tot metalul pentru armurile tale dari, şi m-am întrebat dacă n-am putea-o goli şi de hrană. Desigur, recoltele sunt ciclice… — Cunosc toate capriciile agriculturii, Maestre Anturasi. — Sunt convins că le ştii, Alteţă. Aşa că m-am apucat să studiez cum aş putea treiera mai multe grâne. Desigur, limitele mele aici depind de lucrurile cunoscute, aşa că am vrut recolte de care nu s-a auzit. Au fost făcute înregistrări pe toată perioada imperială, dar nu sunt foarte precise, depinzând de ce ministru puteai mitui. Am fost nevoit să sap mai departe, aşa că am intrat în vremurile de dinainte. — Vremurile de dinainte? — Da. Zâmbetul lui Qiro se lăţi. Chiar tu ai observat că astfel de 1334

oameni nu s-au mai văzut pe aici de veacuri. Asta pentru că am deschis o cale în trecut şi i-am adus înainte, în lumea mea miniaturală. S-au înmulţit prodigios. Pe jumătate dintre ei i-am pus să muncească la adunarea hranei, iar restul sunt soldaţi. — Câţi ai? — Douăzeci de mii. Nelesquin rămase cu gura căscată. — Douăzeci de mii? Când ai început? — Imediat după ce a început îngustarea râului. Qiro dădu din cap. În fiecare zi se mai adaugă câte zece mii, pe deplin antrenaţi şi înarmaţi. Vei avea nouăzeci de mii când se vor uni malurile. Nelesquin îşi acoperi gura cu mâna. Pe cât erau de grosolani, brutele astea s-ar putea să-şi facă treaba, reuşind prin numărul mare ceea ce nu ar fi reuşit prin lipsa calităţii şi a rezistenţei. Valuri şi valuri de-ale lor, năvălind peste malul râului şi invadând nordul Moriande, ar putea mătura din calea lor orice rezistenţă. Împărăteasa nu putea să-i ucidă pe toţi. — Kaerinus, colaborezi cu Holgaara. El este noul Dost. Pune-l să reorganizeze trupele. Vreau Durrani la comanda fiecărei unităţi de brute. Acestea să lucreze cu creaturile noastre rămase, să se obişnuiască unii cu alţii. Nu-mi pot permite ca panica să-mi spulbere armata. — După cum vă este voia, Alteţă. Nelesquin dădu din cap, apoi îl gratulă pe Qiro cu o plecăciune. — Ai procedat cum trebuie, Maestre Cartograf. Victoria mea ţi se va datora în mare parte ţie. — Victoria noastră, Alteţă. Qiro îi întoarse plecăciunea. Şi asta nui tot ce-am să fac pentru tine. Duşmanul s-ar putea să pregătească pentru ceea ce le aduci, însă nu s-ar putea pregăti niciodată pentru ce-am să le aduc eu. Urardsa, Soth Gloonul, pândea în odaia mea precum umbra lui Grija. Albinos, cu un cap mare şi şapte ochi, negri şi aurii, mă privi punându-mi o robă curată şi legându-mi părul la spate. I-am surprins reflexia din oglindă, în timp ce atingeam uşor stropul sângeriu de pe gâtul meu, o amintire de la bărbierit. 1335

— Zi ce-ai de zis, arătare, şi fără cimilituri. — Virisken Soshir va muri curând. Am râs. — Nici măcar nu te poţi preface că eşti direct. — Această misiune, de asasinare a lui Nelesquin, va însemna sfârşitul tău. M-am întors. — Sfârşitul meu sau al lui Virisken Soshir? Gloonul îşi desfăcu braţele, însă rămase tăcut. — Când am recuperat amintirea a celui ce fusesem, mi-ai spus că aş putea muri, dar cred că eram deja mort. Cred că Virisken Soshir a murit când a murit şi Nelesquin, şi-a fost înviat numai pentru că şi Nelesquin a fost. Ceea ce-a început cu atât de multă vreme în urmă trebuie să se termine. Dacă înseamnă să mor din nou dacă moare el, atunci viaţa mea va fi fost dusă aşa cum se cuvine. Gloonul se ridică din poziţia lui ghemuită şi se apropie de fereastră. Lumina strălucitoare a lunii îl scotea în evidenţă. — Frustrarea nu-i obiectivul meu, Maestre Soshir. Cândva, şi eu am fost orb faţă de viitor. — Îmi amintesc, erai Enangia. Ai venit în expediţia turasyndiană. Ai luptat, şi încă bine. — În oraş viaţa are multe fire, mult prea multe. Şi mult prea multe se sfârşesc repede. — Presupun că şi al meu. Gloonul mârâi. — Pentru firul vieţii există şi altceva decât începutul şi sfârşitul. Culori şi texturi. Tipare. Tiparul poate continua sau se poate schimba. Ceva vechi, ceva nou, poate nimic. Mă fixă cu privirea. Cu toate că faţa-i era ascunsă în umbră, ochii-i străluceau. — Nelesquin va repeta tiparele trecutului. Cyron, Împărăteasa, ei vor alcătui un alt tipar. Trecutu-l înţelegem. Are probleme pentru care cunoaştem soluţiile. M-am încruntat. — Problemele trecutului nu sunt niciodată aidoma celor din viitor. — Dacă ştii asta, atunci de ce crezi că tu ai fi soluţia pentru acum? 1336

Am dat să răspund, însă vorbele mi-au rămas înţepenite-n gât. Nelesquin şi cu mine fusesem prieteni deveniţi adversari. M-a iritat atitudinea lui arogantă, generată de nimic altceva decât dreptul său din naştere. Asta m-a făcut să nu-l mai sufăr, la fel şi pe tatăl meu, şi să-mi doresc puterea pentru mine. Cunoşteam poveştile din trecutul meu, şi-am fost, prin fiecare fibră a mea, micul tiran care fusese Nelesquin. Însă, de data asta, era altceva. Nu mai eram Virisken Soshir. Simţul identităţii mele a fost modelat de antrenament şi de anii petrecuţi ca xidantzu. Soshir îşi petrecuse viaţa în serviciul Imperiului şi al lui însuşi. I-am servit pe mulţi, apărându-i de rău şi de nenorociri. M-a intrigat faptul că eu chiar mă simţeam ca şi cum Virisken Soshir era o altă persoană. Nu puteam scăpa de responsabilitatea a ceea ce fusese şi făcuse, însă nici nu era necesar să fiu captivul ei. O fi fost Nelesquin o problemă veche, dar aplicând o soluţie veche mă putea omorî şi pe mine împreună cu el. M-am uitat cu atenţie la Gloon. — Eu sunt soluţia, pentru că Nelesquin nu va permite să fie vulnerabil înaintea altuia. Nimeni altcineva nu s-ar putea nici măcar apropia de el. Vrea s-o învingă pe Împărăteasă, însă doreşte să mă zdrobească personal. Ar fi singura cale pentru corectarea greşelii în urma căreia a fost ucis în Ixyll. — Aceasta explică accesul, dar nu şi motivul. — Motivul pentru care eu sunt soluţia este că am să-l opresc pentru a-i salva pe alţii, nu pe mine. — S-ar putea să reuşeşti. Şi-a lăsat capul într-o parte. — Ce-i? Ce vezi? Spune-mi. — Văd viitorurile, Maestre Soshir. Nu eu le decid. Dădu din umeri. Dar dacă vrei să reuşeşti, aminteşte-ţi că această misiune poate fi încheiată numai de cei care-ar trebui să fie morţi.

1337

50 Ziua a 36-a, Luna Vulturului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Shirikun, nordul Moriande Nalenyrul Liber Keles nu se trezi cu totul decât după ce-l ridică cineva în capul oaselor în pat. Rădăcinile de xunling nu făcuseră nimic pentru a-l ţine departe de el pe necunoscutul din umbră, ceea ce era neobişnuit. Nu lăsau niciodată pe cineva să se apropie de el, decât dacă li se poruncea să se retragă, nici măcar Geselkir sau Jasai. Cine-i? Bărbatul îl înveli cu un cearşaf şi-l ridică pe Keles în braţe. Fiind cărat în acest fel, îi dădea un sentiment ciudat şi totuşi normal. Îşi scoase o mână din cearşaf şi se frecă la ochi. Keles îşi fixă privirea asupra bărbatului, apoi îşi dădu seama că trebuia să fie un vis provocat de febră. Bărbia pătrată, barba, zâmbetul încropit, cu toate-i erau foarte familiare. — Arăţi ca tatăl meu. — Chiar sunt tatăl tău. Pe cât păreau vorbele de neadevărate, glasul îi declanşase tot felul de amintiri. — Ia-o încet, Keles, nu te zbate. Nu vreau să-ţi dau drumul jos. — Dar nu se poate. Tatăl meu e mort. — Nu mort. Doar pierdut, pentru o vreme. În timp. Bărbatul îl duse pe Keles în anticamera apartamentului său. Un podium de lemn, cu o balustradă din aur şi opt discuri tot din aur, ocupa încăperea. Sub ea, se surpaseră piese de mobilier. Un glob imens, cu diametrul de doi metri, aflat pe un stativ cu suspensie cardanică, domina podiumul. — Ce-i asta? — Bunicul tău are harta lui. Tu ai cartea. Eu am asta. Îl lăsă pe Keles pe platformă, apoi sări peste balustradă şi aduse un 1338

scaun. Îl aşeză pe Keles în el, apoi alergă înapoi în dormitor şi trase după el pătura grea, pentru a-l înveli cu ea. — Se poate lăsa frigul. Keles aruncă, cu greu, pătura de pe el. — Nu pot… Trebuie să mă trezesc. — Keles, trebuie să ai încredere în mine. — Să am încredere în tine? Nici nu te cunosc. Nu ştiu ce se întâmplă. Delirez. Este un vis. — Nu, nu-i aşa, fiule. Bărbatul făcu globul să se învârtească. Platforma fu învăluită de o sferă de lumină strălucitoare. Deveni opacă, ascunzând lumea. Lui Keles i se strânse stomacul. Se mişcau, iar furnicăturile vrăjii îi înţepau pielea cu acele lor. Cuvântul „fiule“ reverbera prin el, distrăgându-i atenţia. Îl auzise rostindu-l pe acel ton, cu acea voce, cu mai bine de optsprezece ani în urmă. Ryn Anturasi se aplecase, zâmbise liniştitor, şi folosise exact acea propoziţie pentru a potoli temerile lui Keles privitoare la ultima expediţie a tatălui său. — Nu te-ai mai întors. — N-am putut. — Mama-i moartă. — Ştiu. Keles îl cercetă cu privirea. — Cum? — Am făcut ceva ce n-ar fi trebuit. Am văzut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le văd. Ryn Anturasi clătină încet din cap. — Unul dintre ele a fost moartea mamei tale. — Dar… — S-a întâmplat în viitor, da. Ryn îşi puse mâinile pe umerii lui Keles. Tatăl meu m-a trimis la Marea Întunecată nu ca să mă piardă, aşa cum au crezut mulţi. M-a trimis acolo ca să caut ceva nume. Ştia că se află acolo, pe una dintre insule, îngropat adânc în ruinele cetăţii Virukilor. Am plecat, am săpat şi-am găsit. Era o sferă opacă, la fel de mare precum capul meu. Mi s-a spus s-o găsesc, s-o pun în doi saci, so închid într-un cufăr şi să i-o aduc lui. Ştii şi tu cum porunceşte Qiro. 1339

Keles dădu din cap. — Nu te-ai supus ordinelor. — Aşa am făcut. — Jorim s-a dus după tine. — Iar tu după mama ta. Glasul bărbatului se stinse. Strânse umerii lui Keles. Am studiat piatra. Am avut viziuni. Am văzut lucruri din trecutul meu, toate fascinante, apoi am îndrăznit să mă uit în viitor. — Ce-ai văzut? — Nimic. — Cum poţi să nu vezi nimic? Nu funcţionează? — Funcţionează mult prea bine. Ryn îi dădu ocol şi se aşeză pe balustradă. M-am uitat prea departe în viitor, aşa că mi-am ajustat perspectiva. Am văzut viitorul în care ne aflăm acum. Am văzut-o pe mama ta murind. Aşa că am căutat şi alte viitoruri, însă în toate variantele murea întotdeauna. Aşa că am început să caut în trecut. Era un zeu, Nessagafel, primul zeu al Virukilor. Copiii săi l-au azvârlit din Ceruri şi l-au prins în capcană. Pe pământ, Virukadeenul a fost distrus. Nessagafel n-a mai fost sau cel puţin aşa a crezut toată lumea. Însă nu era adevărat. În decursul anilor, a tot uneltit să se elibereze, să o poată lua de la început. Sunt zeci de inşi – oameni, Viruki şi Sothi – pe care i-a folosit ca agenţi. Prinţul Nelesquin a fost unul, iar bunicul tău altul. — Ne-ai văzut aici, acum, împreună? — Nu, şi de aceea putem fi acum, împreună. Ryn zâmbi. Am luat piatra şi-am folosit-o în inima navei mele de călătorii în timp. O pot utiliza ca să mă strecor în locuri unde nu există observatori, pentru că odată ce-a fost văzut ceva, acel ceva există. Bunicul tău face ca lucrurile să existe punându-le pe hărţi sau imaginându-le în mintea sa. Am căutat spaţii deschise unde să mă pot aventura. De când team văzut ultima dată, am intrat şi-am ieşit din timp, străduindu-mă să contrabalansez influenţa lui Nessagafel. — N-ai fi putut să mergi, pur şi simplu, înapoi şi să-l împiedici pe tatăl tău să devină agent? S-a întâmplat în timpul călătoriei prin Pustietăţi, nu? — Da, însă asta s-a petrecut înainte chiar să mă fi născut eu. Indiferent cât de tentant ar fi fost să mă întorc şi să-l ucid acolo, n-aş 1340

mai fi existat. Ryn se încruntă. Am putut petrece o vreme împreună cu el, în acea expediţie. Într-o noapte, într-o ceainărie din Sylumak. Nu eram decât nişte drumeţi care stăteau de vorbă. Era atât de entuziasmat de călătoria lui. Era un cu totul alt om. — Acum a devenit foarte periculos. — Nessagafel a recâştigat un anumit grad de libertate. Amplifică puterea bunicului tău. — Nessagafel a creat piatra? — El sau vreunul dintre ciracii săi. Dacă tatăl meu ar fi pus mâna pe ea, dezastrele s-ar fi produs mult mai repede. Keles dădu din cap, apoi privi spre dreapta. — Globul încetineşte. Luminile la fel. Ryn puse pătura pe el. — Se va face frig. Vom fi destul de sus. Tatăl său îi strânse pătura pe umeri, apoi se duse la instrumentele de control al globului. Sfera dispăru complet, iar Keles se apucă de braţele scaunului. Platforma plutea la mulţi metri în aer. Erau întorşi spre est, cu soarele răsărind. Lumina lui tocmai atinsese malul estic, dar deja munţii dinspre nord şi sud ardeau în lumina reflectată de vârfurile înzăpezite. Râurile lungi se scurgeau prin văile cu vegetaţie luxuriantă şi se risipeau prin deltele strălucitoare. — Recunoşti acest loc? Keles se aplecă înainte. — Nalenyr? Dar nu văd Moriande. Şi sunt păduri peste tot. — Acesta-i Nalenyrul înainte de a fi Nalenyr. — Nu mi-aş fi putut imagina niciodată… — Dar asta-i important, Keles. Trebuie să studiezi asta. Bunicul tău îşi imaginează, iar tot ce-şi imaginează modifică ceea ce vezi tu jos. Keles clătină încet din cap. — Este incredibil. — Aşteaptă puţin. Ryn trase de două manete. — Uită-te la asta. Nava de călătorit în timp se roti, aşezându-l pe Keles din nou spre 1341

soare. În faţa sa, acolo unde ar fi trebuit să fie Marea Întunecată, un munte masiv îşi avânta vârful între nori. Zăpada încingea baza muntelui, dar mai sus, acesta devenea viu cu plantele verzi şi florile şi cârdurile de păsări colorate. Insule cu palate minunate gravitau pe lângă el şi mici nave aeriene treceau de la unul la altul. Keles se ridică şi se îndreptă clătinându-se spre balustradă. — Rekarafi zicea că Virukadeenul era un paradis. N-a minţit. Nam văzut niciodată ceva mai frumos. — Iar Nessagafel ar fi anihilat totul. Virukii s-au luptat cu el şi-au sfârşit prin a-l distruge. Dar asta nu va dura eoni. Aici au reuşit să stăpânească magia. Asta au pierdut Virukii şi de-asta simt ei că nu mai merită să aibă viitor. Keles se uită în urmă, peste umăr. — Nu merită un viitor? — Au distrus paradisul, Keles. Nu mai au copii şi nu mai ridică imperii, pentru că nu mai pot dobândi, niciodată, ceea ce-au pierdut. — Şi asta li se va întâmpla şi oamenilor? De-asta nu poţi vedea în viitor? — De-asta te-am adus aici. Ca o garanţie că vom avea unul. Keles dădu din cap. — Coboară-mă. Lasă-mă să studiez lumea. Lasă-mă să văd cum era cândva pământul, cum trebuia să fie. Vreau să ştiu totul. Nu-l pot lăsa pe Qiro să schimbe nimic. Ciras se întoarse, ghemuindu-se sub sabia şuierătoare a unui războinic gyanrigot. Îşi răsuci încheietura mâinii şi aceasta intră cu un clic în lăcaşul ei. Lovi de jos în sus, retezând un fir de control. Braţul în care ţinea gyanrigotul sabia căzu lângă corp, însă greutatea sa făcu maşinăria să se răsucească în cerc. Încă două tăieturi, retezarea unor fire similare, acolo unde-ar fi putut fi tendoanele la un om, iar soldatul se prăbuşi. Ciras sări peste el, blocă o altă lovitură de sabie şi lovi cu a sa peste burta gyanrigotului. Se plie pe locul tăieturii. Sabia automatului zdrăngăni la pământ. Un scrâşnet metalic pe podea trădă un alt atacator. Ciras se răsuci, ridicându-şi sabia într-o lovitură din rever. Gyanrigotul – un fierar 1342

netransformat – prinse lama în cleşti, apoi lovi cu un ciocan în sabia spadasinului. Arma-i zbură din strânsoare. Amândoi, Ciras şi gyanrigotul, se holbară o clipă la mâna lui goală, apoi Ciras se aruncă înainte. Îşi înfipse mâna, cu degetele rigide, în pieptul războinicului şi-o trase afară strângând un pumn de fire şi tuburi. Uleiul încins se împrăştie peste tot. Gyanrigotul se prăbuşi la pământ cu un zgomot oribil. Ciras scutură mâna, apoi lăsă uleiul să i se prelingă de pe ea. Fluidul negru se scurse, dezvăluind pielea argintie, acoperită cu şiruri de inscripţii minuscule. Îşi flexă degetele. Făcuseră ceea ce le ordonase el să facă, şi aproape că putea simţi cu ele. Borosan mai trebuia să lucreze pentru simţirea căldurii şi răcelii, însă presiunea funcţiona foarte bine. Şi, în sfârşit, nu mai simt durerea. Ciras zâmbi. Nici în carnea mea, nici în inimă. Borosan ridică sabia lui Ciras şi curăţă uleiul de pe ea. — Pot să mai ajustez mânerul dacă vrei. — Nu cred că mai e necesar. Ciras îşi lăsă mâna de metal pe umărul lui Borosan. Funcţionează foarte bine. — Aş vrea să-i mai aduc nişte îmbunătăţiri. Pot să fac un compartiment în antebraţ care se deschide şi trage săgeţi miniaturale, ca la şoricari. — Nu, prietene, eu sunt spadasin. Sunt jaecaiserr. Mie tot ce-mi trebuie este o sabie. Ai făcut deja destul ca să mă asiguri că nu voi rămâne niciodată fără una. Sunt fericit. Luă sabia de vanyesh de la inventator. Un braţ puternic şi o spadă bună pe care s-o mânuiesc sunt tot ce am nevoie, cu adevărat, în viaţă. Acum le am, iar duşmanii mei au, din nou, un motiv serios să se teamă.

1343

51 Ziua 1, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Shirikun, nordul Moriande Nalenyrul Liber Stătea la fereastra dinspre sud a iatacului său, atât de calmă în pofida haosului din oraşul de jos. M-am minunat de stăpânirea ei şi mi-am tras puterea din ea. Întregul Moriande a făcut-o, iar eu speram că avea destulă forţă ca să ne scoată pe toţi la liman. Pe la apusul soarelui, cele mai mari maşinării de asediu ajunseseră să bată până pe malul celălalt, cu proiectile de dimensiuni modeste. Zeci de oameni trăgeau de frânghii, ridicând contragreutatea, coborând braţul. Cineva l-a blocat în lăcaşul său, apoi alţii au rostogolit până acolo o bilă de fier. Au îmbrăcat-o într-o coardă, apoi comandantul maşinăriei va ordona orientarea catapultei cu o palmă mai la dreapta sau la stânga, pentru a putea lansa proiectilul asupra unei ţinte specifice. Va da un ordin, iar oamenii se vor împrăştia pe unde vor putea. Comandantul va trage de un cordon. Greutatea va cădea, braţul se va ridica, iar coarda va lansa în văzduh cele nouăzeci de kilograme ale încărcăturii. Bila va sălta cu boltă peste râu. Uneori, avea să nimerească malul, iar alteori va zbura pe deasupra. Bila de fier va ridica scântei şi va ricoşa din clădiri. Fusesem acolo, jos, să privesc, însă din acest punct de observaţie, Cyrsa nu putea vedea niciuna dintre acţiunile frenetice. Ea doar auzea strigăte, putea să mai vadă, o clipă, vreo greutate căzând, să audă ecourile îndepărtate ale sunetului pietrei lovind piatra. Cu toate că încercasem să nu fac zgomot, ştia că sunt acolo. Părul ei lung, întunecat, acoperea blazonul cu cele cinci cercuri de pe spatele robei sale. Îşi legănă capul, iar părţile luminoase ale blazonului licăriră prin păr. — Asta-i ceea ce-am sperat să împiedic atunci. N-am vrut un 1344

război civil. — Ştiu. Se întoarse, cu o lacrimă pe obraz. — De-asta am poruncit să fii ucis. — A fost o alegere înţeleaptă. Împărăteasa zâmbi. — A fost o decizie nedreaptă. Nu ţi-am dat nicio şansă să te răzgândeşti. — N-aş fi avut cum. Ezită, apoi îşi plecă ochii. — Poate că vorbim de lucruri diferite. — Poate. Am întins mâna, iar ea şi-a pus-o pe a ei într-a mea. — Nu mi-am recăpătat toate amintirile, dar am destule dintre ele. Te-aş fi înlocuit. Atât de mult mi-am dorit asta. Am plătit pentru lăcomia mea cu viaţa. Împărăteasa îşi plimbă cealaltă mână pe pieptul meu, netezind un rid. — Atunci, înseamnă că nu-ţi aminteşti. Ştiam ce doreşti. Ştiam cear însemna. Ştiam ce decizie mă obliga să iau, dar ţi-am dat posibilitatea de a alege. Atât de mult te-am iubit. — Ce alternativă aveam? — Ţi-am cerut să te căsătoreşti cu mine, să devii prinţ-consort. Asta m-a înfiorat. — Mi-ai cerut să mă căsătoresc cu tine, cu toate că ştiai că voiam să te răstorn de la putere? — Era singura cale. Îşi lăsă obrazul pe pieptul meu. Ai fi ajuns Împărat din toate punctele de vedere, atât că nu şi oficial, atunci când ne-am întors. Mă iubeai. Ştiam asta. Îţi plăcea ideea de a fi Împărat. Trebuia să aflu ce te interesa mai mult. — Ce ţi-am răspuns? — Ai zis că o să-mi dai un răspuns când te vei întoarce cu capul lui Nelesquin. Îşi plimbă un deget în jos, pe obrazul meu. Asta însemna nu. Am închis ochii şi-am încercat să-mi amintesc. N-am putut, însă am reuşit să-mi imaginez destul de uşor totul. Tronul trebuia să fie al 1345

meu, numai al meu. Nu-l puteam accepta din mâna ei. Am cuprins-o cu braţele. — E prea târziu pentru mine ca să-ţi răspund acum? Degetele i s-au strecurat prin părul meu şi-am tras-o spre buzele mele. Ne mai sărutasem noi şi înainte, de multe ori, însă acesta parcă era primul sărut. Moale şi ezitant, cercetător şi curios şi cald, atât de cald. Buzele noastre s-au atins o dată, apoi au revenit mai hotărâte. Respiraţia ei caldă îmi atingea obrazul, iar braţele mele s-au strâns în jurul ei, lipind-o de mine. Sărutările noastre au devenit tot mai grăbite, gustându-ne buzele unul altuia. Am sărutat-o pe gât, apoi în gropiţa de la baza lui. Şi-a aruncat braţele în jurul gâtului meu când am ridicat-o, îngropândumi faţa în gâtul ei. Lacrimile ei se risipeau pe obrazul meu. S-a apucat strâns de mine şi-am dus-o în pat. Ne-am dezbrăcat unul pe celălalt, tachinându-ne şi glumind în revelaţie, dar nerăbdători în explorare. Ne-am atins şi ne-am gustat. Degetele m-au furnicat când se plimbau pe pielea ca de mătase. Vârfurile degetelor au dansat peste ea cu moliciune, apoi unghiile mele au trasat acelaşi drum ceva mai apăsat. Atingerea ei era ca focul, respiraţia rece. Sărutările ei m-ai răscolit, şoaptele ei m-au sedus şi m-au dus cu ea într-o lume unde cuvintele încetau să mai aibă vreun înţeles. Am devenit ceea ce fusesem înainte să fi existat, şi ceea ce vom fi când nu vom mai fi. Râsul s-a transformat în icnete, oftatul în gemete, căldura şi mişcarea şi emoţia ne-au unit în mai mult decât carne, mai mult decât în suflet şi spirit. Şi-apoi am rămas unul lângă altul, ea ghemuită la pieptul meu, un deget de-al ei urmând, leneş, traseul cicatricei. I-am dat la o parte părul de pe frunte şi i-am sărutat-o. Am zâmbit peste pielea ei. — Ce-i? — Paryssa. O miros. — Aşa sunt eu pentru tine. Zâmbi. I l-am simţit pe gât. — Cine vei fi pentru mine? — Nu Soshir. Nu mai sunt nici Moraven Tolo. Am închis ochii. Altcineva, cineva nou. Cineva care ar putea fi consortul tău, luptătorul tău, iubitul şi prietenul tău. Cineva în care să te poţi 1346

încrede întotdeauna. Îşi ridică fruntea. Îmi studie faţa. Un zâmbet se desenă încet, apoi mă sărută. — Asta mi-ar face mare plăcere. Când vom alege noul tău nume? I-am mângâiat părul şi i-am aşezat capul pe pieptul meu. — După ce-ţi aduc capul lui Nelesquin.

1347

52 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Hanul La Nouă Peşti, nordul Moriande Nalenyrul Liber — Doar n-ai crezut că o să scapi de noi, nu? N-ar fi trebuit să fiu surprins de prezenţa lor. Fiecare dintre ei trecuse prin multe alături de mine. Căpitanul Lumel, Deshiel Tolo, Ranai Meryne şi Dunos. Toţi purtau haine din piele de oaie, croite strâmt, cu robele în câte-un burduf etanş, şi teci asemănătoare pentru săbiile lor. Stăteau între mine şi treptele care duceau spre pivniţă. Am zâmbit şi-am făcut o plecăciune, cu tot respectul. — Nu m-am aşteptat să ne întâlnim aici. Deshiel se înclină. — Înţelegem asta, Maestre. Poate pentru că, din greşeală, ne-aţi dat un alt moment şi loc de întâlnire. Ceilalţi zâmbiră, iar eu mi-am plecat capul din nou. — S-a întâmplat aşa pentru că n-aveţi nicio intenţie să mă lăsaţi să plec neînsoţit, iar eu nu am nicio intenţie să plec acum cu alai. Deshiel, căpitane Lumel, arcaşii tăi sunt acolo, schimbând săgeţi cu kwajiinii. Nici ei, nici Moriande nu-şi pot permite absenţa serviciilor dumitale. Războinicul virinian clătină din cap. — Au luptat suficient de bine şi fără mine. Asta-i important. — Dar şi următoarea bătălie. Am făcut un semn cu capul spre femeie. Şi tu, Ranai. Au fost ei, cândva, xindantzu ai mei, însă acum răspund în faţa ta. După cum şi trebuie să fie. Avem nevoie de tine aici. — Maestre, mi-ai spus că ar trebui să fiu o xidantzu timp de nouă ani. Ai spus că ar trebui să rătăcesc şi să distrez tot felul de bandiţi. E vreunul mai mare decât Nelesquin? — Nu, însă de distracţia lui mă voi ocupa eu. 1348

M-am lăsat într-un genunchi şi-am dat de privirea neclintită a lui Dunos. I-am mângâiat obrazul. — Dacă aş putea lua pe cineva cu mine, pe tine te-aş lua. — Am să traversez râul. Pot să-mi ţin foarte mult respiraţia. M-am tot pregătit. Trase puternic aer în piept şi-şi ţinu respiraţia. — Nu Dunos, nu face asta. Ştiu că toţi puteţi trece pe malul celălalt. Ştiu că toţi veţi lupta ca nişte tigri pe partea cealaltă, dar nu acolo se va da lupta. Ne tot hărţuim reciproc de zile întregi şi asta va continua, pe măsură ce oraşele se vor apropia. Dacă dau greş, dacă Nelesquin supravieţuieşte, invazia sa trebuie contracarată. Voi sunteţi cei care pot face asta. — Dar, Maestre, am să te ajut să-i ucizi pe kwajiini. — Da, Dunos, aşa e. Asta îmi dă curajul de a face ceea ce trebuie. M-am ridicat şi le-am cercetat chipurile. Virisken Soshir de v-ar fi găsit aici, ar fi crezut că vă îndoiţi de capacitatea lui. Ar fi considerat că unul dintre voi l-a trădat. S-ar fi gândit la nouă milioane de lucruri, dar cel la care nu s-ar fi gândit este cel de-acum: sunteţi cu toţii prieteni care-aţi lupta şi-aţi muri pentru mine. Şi eu aş face acelaşi lucru pentru voi, însă aici trebuie să ne despărţim. Pe partea cealaltă nu va fi niciunul dintre voi în siguranţă. Întreaga misiune sar putea să fi fost trădată. Deshiel se încruntă. — Poftim? — De unde aţi ştiut când şi unde voi traversa? — Au fost nişte zvonuri, Maestre. Am pus să fii urmărit şi când teai îndreptat încoace, ei, bine, săgeţile zboară mai repede şi decât cele mai rapide depeşe. — Săgeţile pot traversa şi râul. S-ar putea ca Nelesquin să mă aştepte. Dacă există trădători care-i dau informaţii, s-ar putea ca bătălia pentru Moriande să fie deja pierdută. S-au despărţit şi au făcut o plecăciune. Le-am întors salutul, apoi am început să cobor treptele. Am auzit un pas în urma mea şi m-am întors. — Nu, Dunos, nu poţi veni. — Stăpâne, dacă pleci fără mine vei muri. 1349

M-a străbătut un fior. — Dunos, n-am să mor. — Stăpâne, te rog. O simt. O ştiu. M-am lăsat într-un genunchi, pe trepte. — N-am să mor, îţi promit. Băiatul scutură din cap şi o lacrimă de-a lui mi se sparse pe faţă. — Nu poţi promite aşa ceva. — Pot şi-am făcut-o. Va trebui să mă ajuţi să mi-o ţin. M-am uitat peste el, la Ranai. Îşi puse mâinile pe umerii lui şi-mi făcu un semn cu capul. — Rămas-bun, prieteni. Am zâmbit curajos şi-am luat-o în jos pe scări. — Nu! a strigat Dunos. N-a venit după mine, însă a ieşit din han în fugă. — Îl găsesc eu, Maestre. — Mulţumesc, Ranai. Am coborât în pivniţa hanului. Un grilaj ruginit stătea deschis deasupra unei găuri rotunde, căptuşită cu cărămidă. Am coborât, nimerind cu cizmele pe nişte mânere corodate. După vreo şaizeci de metri în jos, am aterizat în canalizare, intrând într-o conductă mai mare, înclinată în jos. Cu degetele, am descoperit o funie groasă, legată chiar sub luciul apei maronii, mizere. Am inspirat adânc de câteva ori într-o succesiune rapidă, expirând repede, apoi am inspirat o dată normal. Băgându-mi capul sub apă, m-am lăsat pe funie în jos cât am putut de repede. Să descopăr cum să pătrund în partea de sud a Moriande nu a fost deloc uşor. Până la urmă, m-am oprit la ideea de a trece dintr-o conductă de canalizare în alta. Era o distanţă de numai două sute de metri, şi cu puţin exerciţiu am putut face deplasarea. Legarea funiei a fost ceva mai dificilă, însă thanatonii lui Borosan Gryst nu aveau niciun fel de probleme. A fost trimis unul cu un cablu şi s-a ancorat pe partea dinspre sud. Odată ieşit din conductă, a trebuit să mă lupt cu râul. Curentul nu era foarte puternic, dar din când în când mai cădea câte-o săgeată prea scurt şi se scufunda în urma mea. M-am tras spre malul opus cât de repede am putut. Plămânii îmi luaseră foc când am intrat în 1350

cealaltă conductă. Am ieşit la suprafaţă şi-am inspirat pe cât de discret am putut. Primul impuls a fost să inspir şi să sorb aerul, însă nu-mi puteam permite să fac atât zgomot. Dacă trădătorii dezvăluiseră locul pe unde intenţionam să fac traversarea, eram mort cu mult înainte de a fi avut şansa de a mă usca. Respirând mai normal acum, m-am strecurat dincolo de thanaton. Am urcat pe conducta de canalizare până în pivniţa de provizii a unui han de pe malul sudic. M-am uitat prin jur înainte de a ieşi, însă era întuneric peste tot. Am ieşit şi-am coborât grilajul la locul său, însă chiar când să ajungă jos, o balama ruginită a scheunat ca o pisică omorâtă. — Nu te teme, Maestre, nu-i nimeni prin jur să ne audă. Ghemuit, cu una din săbii deja trasă din teacă, m-am întors spre umbrele dinspre care se auzise vocea. — Ciras? Dar cum? — Maestrul Gryst mi-a vorbit despre misiunea thanatonului. Aprinse un mic lămpaş, dezvăluindu-se în robe întunecate, având ca blazon o flacără stilizată. Ridică lămpaşul cu mâna dreaptă şi se reflectă destulă lumină ca să-i arate adevărata natură. — Şi-am venit aici mai devreme ca să mă asigur că nu ne aşteaptă niciun fel de surprize. — Şi pentru că ştiai că n-am să te las să vii cu mine? Tânărul zâmbi. — E mai bine să ceri iertare decât să ceri voie. Am râs încet şi-am început să-mi dau jos hainele impermeabile. — Atunci te rog să mă ierţi pentru că te-am făcut să aştepţi. Dă-mi voie să mă îmbrac, apoi vom face ceva ce Prinţul Nelesquin nu va uita niciodată. Patru Iaduri l-au împiedicat pe Jorim şi pe însoţitorul său să ajungă pe tărâmul Zhangjian, practic locul dintre Ceruri şi Iaduri. Al Patrulea Iad, Landao, aproape că-i dovedi. Era Iadul dat ca pedeapsă celor trândavi şi lacomi. Visurile lor atârnau pe dinaintea ochilor lor precum fructele de pe crengile de jos, însă niciun pas făcut în direcţia lor nu-i ducea mai aproape. Apoi, după ce frustrările dădeau în clocot şi chiar ajungeau să se chinuie să 1351

ajungă, treceau de obiectivul lor într-o clipă. Se întorceau şi încercau din nou şi întregul proces se relua de la început. Talrisaal a găsit o modalitate de a învinge Landao. Şi-a fixat ca ţintă să se îndepărteze cât se poate de mult de ceva. Asta l-a adus în apropierea obiectului şi l-a smuls. Acţiunea a provocat nemulţumirea multora dintre cei prinşi acolo. Oricum, cu cât voiau să se apropie mai mult şi să-i împrăştie creierii, cu atât mai tare se îndepărtau de el. Pyrust şi-a stabilit imediat ca obiectiv să-i ducă pe toţi pe cât de departe posibil de porţile Iadului următor. Armata a traversat câmpiile îngheţate din Shanchu. Întregul Iad părea construit din insule de gheaţă, plutind pe mări pline de zloată. Sufletele jinduitoare se legănau urlând în apă şi erau prinse între insulele care se ciocneau. Armata s-a mişcat destul de repede de-a lungul unui lanţ de insule, intrând în Ji-bing. Boala făcea ravagii printre captivii de acolo. Păreau să fie, în majoritatea cazurilor, oameni care fuseseră implicaţi în culte eretice şi fundamentaliste. Păreau să-şi petreacă multă vreme adunându-se în grupuri pentru a se ruga. O maladie răsărea printre ei, acoperindu-i de buboaie. Întreaga congregaţie contracta boala şi se destrăma, pur şi simplu. De fapt, lepra ar fi fost o binecuvântare pe lângă ce aveau ei de suferit. Când, în cele din urmă, îşi dădeau duhul, bălţile de puroi clocoteau. Aburii care se ridicau creau fantome, iar acestea prindeau substanţă, devenind oameni. Rătăceau fără oprire până auzeau pe cineva predicând ceva şi se alăturau acelui grup. Apoi apăreau bubele, curgea mucusul, iar de aici lucrurile deveneau hidoase. Menţinerea disciplinei în al doilea şi al treilea dintre Iaduri nu era dificilă. Asta era bine, pentru că ultimul Iad, Chong-to, era tărâmul războiului. Din clipa în care au început a se regrupa, ieşind din râul puţin adânc din mijlocul unei văi înverzite, bandele de războinici au şi început să-i atace. Ferocitatea unora dintre combatanţi l-a surprins pe Jorim. Chongto nu era destinat războinicilor, ci oamenilor care agreau războiul. Politicienii şi birocraţii cărora le plăcuse să declanşeze războaie, fără să fi vărsat ei înşişi nicio picătură de sânge, se trezeau în Chong-to. Şi 1352

laşii ajungeau acolo, precum şi profitorii nesătui sau luptătorii care avuseseră numai ură în inimă. Era un loc unde bărbaţii convinşi că războiul era doar un joc erau prinşi pentru veşnicie, pentru a vedea că nu era aşa. Jorim arătă cu mâna. — Unele bande se grupează acolo. Pyrust dădu din cap. — Am auzit că dacă mori cu onoare în bătăliile de-aici, îţi croieşti drumul spre Kianmang. Virukul dădu din cap. — Însă din moment ce luptă pentru propriul lor interes, nu pot muri cu onoare. — Şi de aceea vor rămâne aici pe veci. Pyrust mârâi când una dintre maimuţele înaripate căzu din cer, lovită de o săgeată. În momentul în care jivina lovi pământul, el dispăru. — Pe de altă parte, trupele noastre vor inunda Kianmangul. Pyrust şi-a grupat armata cu şopârlele înaripate şi cavaleria din cerbi la mijloc. Maimuţele cu aripi se retraseră, aşteptând să înconjoare bandele şi să le hărţuiască. Formaţiunea avansă în ordine şi-şi croi drum prin mica grupare a bandelor adunate. Bărbaţi burtoşi, gâfâind de mama focului, o luară la goană când năvăliră şopârlele. Suliţaşi scheletici fugiră înainte de şarjele cavaleriei, iar maimuţele împiedicară hoardele alcătuite pe loc să lanseze atacuri de hărţuire. Când localnicii din Chong-to piereau, îi înghiţea pământul, lăsând în urmă armurile vechi şi putrede şi coifurile. Şopârlele adulmecau relicvele şi se fereau de ele. Pyrust puse maimuţele să adune armele în grămezi, iar armata mărşălui mai departe. Pe când ieşeau din vale, peisajul se schimbă într-unul iluminat de focul violet al baloturilor. Râul albastru care le adusese curgea într-o mlaştină întunecată, în care se încâlceau copaci rupţi şi ierburi acvatice, scufundate adânc în mocirla neagră. Pe suprafaţa mlaştinii apăreau bulbuci mari, ca ouăle de broască uriaşă. Ouăle pocneau şi din ele ieşeau războinici. Scormoneau prin mocirlă, recuperând armurile vechi, cu curelele de piele slinoase pe jumătate putrezite, şi arme alcătuite mai mult din rugină decât din 1353

metal. S-au avântat prin mlaştini şi-au luat-o la fugă pe cărări ascunse. Jorim îi privi dispărând. — Nu sunt proşti. Ne-au văzut cum luptăm. Vor alege un loc unde să ne poată pricinui cât mai multe pierderi. — Mlaştina este străbătută numai de cărări înguste. Au să ne atace acolo. Virukul se întoarse spre prinţ. — Pot şopârlele tale să înoate? — Pot, dar n-aş vrea să înot în mizeria aia. Jorim zâmbi. — Folosirea şopârlelor pentru a-i mătura pe cei care ne pregătesc o ambuscadă este o idee foarte bună. Am şi eu una. Să trecem pe toată lumea înapoi, peste ridicătura de pământ. Nirati îi aruncă o privire fratelui său. — Ori de câte ori ai expresia aceea pe faţă, pui la cale ceva periculos. Te rog, n-o face. — Îţi faci prea multe griji. Se sui pe ridicătura care domina mlaştina şi se pregăti. Şi tu, Talrisaal, vino aici. — Dacă ai de gând să faci ceea ce cred eu că vrei să faci… — Va fi bine. Jorim se încruntă. Sunt zeu, îţi aminteşti? Probabil că am contribuit la formarea acestui loc. Nirati era prea departe de el ca s-o audă bine, dar credea că spusese ceva de genul „nu găsesc asta din cale-afară de liniştitor”. Rânji şi închise ochii, începând să manevreze magia. Când Amentzutlii l-au deprins pentru prima dată cu vrăjitoria, a învăţat să caute adevărul lucrurilor. În timp ce avansa, a căutat adevărul din gazul de mlaştină, care se adunase şi ardea. Folosind mai-ul, l-a adunat pe tot, obligându-l să ia forma unei sfere, apoi, prin magie, i-a modificat elementele. Le-a rupt echilibrul şi le-a injectat multă căldură. Deasupra mlaştinii răsări un soare strălucitor. Apoi, sfera de foc explodă. Unda de şoc îl azvârli de pe ridicătură. Zbură înapoi prin aer, cu roba fumegând. Căzu grămadă şi săltă iar în aer, însă o maimuţă înaripată îl prinse. Nirati se grăbi spre el, dar lumina de pe cer începuse să scadă deja. 1354

— Jorim, eşti bine? — Da, n-am nimic. Se bătu peste porţiunea de pânză fumegândă de pe coapsa lui. Îi ţiuiau urechile, însă se repezi pe coama dealului. Două din maimuţele înaripate alergară după el, însă rămaseră la o distanţă respectabilă. Talrisaal îl ajută să se ţină pe picioare. — Teoretic, a fost o idee bună. — Mda. Jorim se întoarse. Pregătiţi-vă. Vin. Explozia şi focul distruseseră mlaştina, arzând pământul şi înnegrindu-l, iar acesta crăpase de parcă ar fi fost uscat de vreo nouă sute de ani. Războinicii renăscuţi îşi săpară ieşirea din mormintele lor puţin adânci, fugind în direcţie opusă, alăturându-se unei hoarde de cel puţin nouă mii de oameni. Pyrust veni lângă el, pe creastă. — Îţi mai aminteşti de aripile acelea pe care le aveai când te-am găsit noi? — Da. — Scoate-le din nou. Du-te în direcţia aceea. Pyrust coborî şi începu să-şi strige ordinele. — Lasă-i pe duşmani să te vadă. Eşti momeala. Din spatele său ieşiră aripi ca de liliac. Jorim se înălţă şi cârmi la stânga, avându-l pe Talrisaal lângă el. Duşmanii, o grămadă de zdrenţăroşi, schimbară direcţia, luându-se după ei. Jos, Pyrust îşi conduse armata înapoi, apoi ocoli, pregătit să lovească hoarda din flanc. Virukul arătă spre o cortină strălucitoare, întinsă între doi munţi înalţi. — Trecătoarea spre Zhangjian? — Aşa sper. E atât de aproape. Armata lui Pyrust ocoli dealul şi se aruncă asupra sufletelor pierdute. Maimuţele cu cap de ciocan azvârliră bolovani uriaşi, care se opriră din rostogolire de-a lungul unei pârtii de trupuri zdrobite. Arcaşii călare pe cerbi slobozeau, fără oprire, nori de săgeţi asupra atacatorilor, culcând la pământ o grămadă dintre ei, dar se părea că nu asta conta foarte mult. Morţii se ridicau imediat şi reveneau în luptă şi mai puternici. 1355

— Nu reacţionează ca o armată obişnuită. Virukul arătă cu degetul. — Roiesc ca un stol de păsări. Era adevărat. Când arcaşii culcau la pământ şiruri întregi, ceilalţi se buluceau în jurul lor. Nu exista nicio încercare de a păstra o formaţie, erau doar un puhoi de carne, care tot înainta. O parte dintre soldaţii lui Pyrust mureau cu fiecare încăierare, nefiind înlocuiţi cu alţii. Nu puteau câştiga un război de uzură. — Haide! Jorim plană la mică înălţime, manipulând mai-ul. Moartea şi agonia erau dureroase, însă duşmanii ştiau că vor renaşte într-o clipă. Întreruperea acestui ciclu era imposibilă. Renaşterea făcea parte din Chong-to. Pentru a schimba asta, ar avea nevoie de întreaga putere a unui zeu, iar el nu dispunea decât de o fracţiune din aceasta. Dar există un răspuns. Pieptul unuia dintre duşmani fu străpuns de o săgeată. Căzu cu mâna încleştată pe ea. Când săgeata-i ieşi prin spate, îi reteză un nerv. Braţul stâng al omului rămase flasc. Jorim manipulă mai-ul. Folosi doar atât cât să poată împiedica moartea duşmanului. Nu vindecase rana, ci doar îl ferise de moarte. Procedă la fel cu omul orbit de lângă acesta şi cu unul care-şi pierduse un picior. Magia oprea hemoragia şi închidea cioturile membrelor. Talrisaal, văzând ce făcuse Jorim, se repezi pe urmele sale şi făcu la fel. Jorim se întoarse şi-i strigă lui Pyrust: — Ologiţi-i! Nu-i ucideţi! Răniţii blocau linia frontului, însă marea masă a duşmanilor continua să avanseze. Tot mai mulţi războinici păreau să se alăture grupului. Marginile grosului trupelor trecuseră de liniile lui Pyrust şi ameninţau să-l înconjoare. Îşi refăcu formaţiile, manevrând trupele spre un deluşor, însă hoarda se aduna tot mai strâns în jurul său, hărţuindu-i efectivele. Apoi răsunară cornurile şi bătură tobele. O formaţie de cavalerie lovi hoarda din flanc. Carele de război cu arcaşi nalenieni se răspândiră în spatele duşmanilor, iar războinici musculoşi, purtând măşti de jad şi aur, agitând ghioage de luptă îmbrăcate în obsidian, 1356

îşi croiră drum prin hoardă. Ghioagele zdrobeau membre şi după aceea maicana Amentzutl lăsa farmece pentru oblojirea ologilor. Hoarda-şi schimbă poziţia, întorcându-se pentru a se confrunta cu noua ameninţare. Pyrust le ordonă trupelor să înainteze, surprinzând duşmanul la mijlocul manevrei de întoarcere. Răniţii fură împinşi înapoi, spre propriile lor trupe, şi hoarda începu să se lupte cu ea însăşi. Grupul se spulberă în mulţimi de războinici pe jumătate morţi, care se îndepărtau şchiopătând cât puteau de departe de ceilalţi. Jorim ateriză lângă Pyrust. — Pun rămăşag că nu te-ai gândit niciodată că vei fi salvat de cavaleria naleniană. — Nu. Cine sunt ceilalţi? — Amentzutl. Trăiesc pe un continent departe, la răsărit, dincolo de mare. Au fost descoperiţi în expediţia Lupului Furtunii. — Cum au ajuns aici? — N-am nici cea mai mică idee. Aripile lui Jorim se retraseră din nou în corpul său, în vreme ce grupul de Amentzutl se despărţi în două. Un ghemotoc negru-auriu, plin de muşchi şi blană, urcă pe ridicătură şi trase de Jorim. — Jrima, Jrima, venit Shimik. Shimik aici! Fennychul îl strânse tare în braţe, apoi sări în sus şi făcu o tumbă pe spate, aterizând din nou pe pieptul lui. — Shimik fericit fericit fericit. Apoi Fennychul dădu cu ochii de Talrisaal. Îşi dădu urechile pe spate şi din gâtlej urcă un mârâit. Jorim apucă Fennul de ceafă. — Nu, Shimik. Talrisaal e prieten. Shimik se aşeză la locul său, apoi mai făcu o tumbă dublă, aterizând lângă Jorim. Şi dincolo de picioarele lui Jorim, ascunsă de Fennych, stătea Nauana. Avea mâinile bine înfipte în şolduri, teama şi bucuria luptându-se pe faţa ei. Acolo sclipea o lacrimă stingheră. Jorim se ridică în picioare şi-o prinse într-o îmbrăţişare lacomă. O ţinu strâns, lipindu-şi faţa de gâtul ei. Mireasma ei, mângâierea mătăsoasă a părului ei pe obraji, braţele ei cuprinzându-l, mica ei strânsoare şi suspinul îl făcură să vrea ca acest moment să nu se mai sfârşească niciodată. O sărută pe gât, gustându-şi propriile lui 1357

lacrimi. — Îmi pare atât de rău, Nauana, pentru toată durerea. Ea-i cuprinse capul în palme şi-l sărută. — Cum să te doară când un zeu se sacrifică pe sine pentru ca tu să trăieşti? — Dar… — Eşti un zeu, Tetcomehoa. Nu poţi muri. Nauana-l sărută, apoi întinse o mână spre a-i arăta trupele din urma ei. Noi ştiam că ai nevoie de ajutor, aşa că am venit. — Ştiaţi că avem nevoie de ajutor? — Bineînţeles. Este centenco. Jorim clătină din cap, apoi se desprinse din braţele Nauanei. Făcu o plecăciune spre femeia care se apropia de ei. — Căpitane Gryst, cum ai ajuns aici? — Mă dezamăgeşti, cartografule, zeu sau nu. Căpitanul Lupului Furtunii zâmbi. — Ai uitat că am descoperit în expediţia noastră Muntele de Gheaţă? Dintotdeauna au existat relatări despre o cale spre Lumea Morţilor care ar exista acolo. Am găsit-o noi. O uriaşă minge de foc ne-a indicat locul bătăliei. — Jrima, foc, uuuuşş. Shimik bătu din palme. — Cred că a ilustrat, foarte bine, ceea ce gândim cu toţii. Anaeda arătă în urmă, spre linia lor de atac. Putem pleca oricând doreşti. — Nu plecăm. Nu acum. Există un zeu ticălos care vrea să distrugă întreaga creaţie. El trebuie oprit. Oare ai vrea să vii cu noi? Anaeda Gryst se încruntă. — Asta nu se prea încadrează în directivele stabilite de Prinţul Cyron pentru Lupul Furtunii. Pyrust zâmbi. — Mă cam îndoiesc că marşul de prin Iaduri s-a încadrat. — Bine zis. Anaeda dădu din cap. Eşti cartograf, Jorim Anturasi. Condu-ne şi te vom urma.

1358

53 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Hanul Dragonul de Râu, sudul Moriande Nalenyrul Imperial Ciras dădu din cap şi stinse lampa, scufundând pivniţa hanului în beznă. Îşi coborî vocea la o şoaptă. — Când am sosit prima dată, am verificat parterul. N-am văzut nimic. O piatră a trecut printr-un colţ, dar strada părea şi ea pustie. — Asta-i bine, dar s-ar putea să fi fost trădaţi. Ranai şi câţiva dintre ceilalţi au încercat să vină cu mine. Ştiau unde aveam să fiu. — Cum e posibil aşa ceva? — O presupunere corectă. Undeva, un funcţionar a făcut o însemnare, iar odată intrată în sistemul birocratic… Moraven pufni. Eşti gata? — Da, Maestre. Ciras se codi. — Maestre, doar nu crezi că te-am trădat, nu? — Pe chestia cu Jogot Yirxan? O mână-i găsi partea de sus a braţului şi i-o strânse. — Nu. De fapt, am sperat că vei fi aici, cel puţin de partea mea în bătălia cu Nelesquin. — De asta ai trimis băiatul să mă supravegheze? — Uneori, există lucruri pe care le asimilăm cel mai bine când alţii privesc şi noi predăm, chiar dacă nu ştim că facem asta. Dunos e un băiat curajos şi va învăţa multe de la tine. Iar tu vei învăţa de la el, aşa cum am făcut eu, învăţându-te pe tine. — Tu ai învăţat de la mine? — Da. Tu ţi-ai păstrat idealismul tinereţii. Cei mai în vârstă ar spune că un astfel de idealism nu este practic şi trebuie să facă loc pragmatismului şi compromisului. Dar compromisul care anulează virtutea şi recompensează viciul este rău. Asta am învăţat-o de la 1359

tine. Ciras dădu din cap, nevăzut. — Ai trimis un băiat să-mi reamintească cine-am fost. — Cine eşti, Ciras. — Mulţumesc, Maestre. Moraven îi strânse din nou braţul. — Cred că-i vremea să-i arătăm lui Nelesquin cine suntem. Se furişară pe trepte până la parterul hanului. Mesele şi scaunele erau împrăştiate în dezordine. Îşi făcură drum prin harababura aceea şi aşteptară la uşa dinspre răsărit. Strada de dincolo de ea rămăsese întunecată şi tăcută, cu excepţia câte unui zăngănit de săgeată rostogolindu-se pe pietrele de pavaj. Ciras căută în zare după semne ale prezenţei duşmanului. Nu văzu nimic. Moraven dădu din cap, aşa că se strecurară prin intrare şi păşiră, fără zgomot, de-a lungul trotuarului din lemn. La colţ, traversară în fugă strada, îndreptându-se spre sud-est, spre Quunkun. Au fost prinşi în capcană în al doilea cvartal. Din umbre s-au desprins bărbaţi, purtând suliţe-tigru lungi. Cu câte două vârfuri ascuţite la fiecare capăt al cozii curbate şi cu un mâner din lemn, acestea aduceau mai mult cu nişte furci pentru fân decât a arme. Fuseseră alese mai mult pentru batjocorirea lui Moraven decât pentru eficacitatea lor. Războinici kwajiin comandau fiecare pluton, iar pe acoperişuri apărură arcaşi virinieni. Îşi potriviră în arcuri săgeţi cu vârful bont, gros, care ameţeau şi imobilizau. Ciras şi Moraven îşi scoaseră imediat săbiile şi se poziţionară spate în spate, doi oameni şi trei săbii gata să se confrunte cu o hoardă de creaturi hidoase, care i-ar fi pus pe fugă şi pe demonii din al Cincilea Iad. Comandanţii lor kwajiini îşi lăsaseră mâinile pe mânerele spadelor, vădit nerăbdători să le încerce. — Ai două săbii, Maestre, aşa că mă aştept să ucizi de două ori mai mulţi decât mine. — Dar sunt mai bătrân decât tine. Odată ce ţi-o pui la lucru pe a ta, n-ai decât să mă ajuţi şi cu ai mei. Un bărbat înalt, zvelt, cu o mantie închisă la culoare, îşi făcu apariţia şi trecu prin hoarda de vânători de tigri. Bătu din palme, apoi se opri şi făcu o plecăciune respectuoasă. 1360

— Maestre Soshir, bun venit în Moriande Imperial. Spadasinul îşi îndreptă spatele ieşind din prima poziţie a lupului. — Eşti foarte amabil, Kaerinus. Mi te amintesc de la atingerile tale vindecătoare de la festivalul de anul trecut. Încă nu m-am decis dacă să-ţi mulţumesc sau nu. — Mulţumeşti unui vanyesh. Dar nu cred. Avem nişte socoteli neîncheiate. — Le putem termina aici şi acum. — Tentant, însă Maiestatea Sa Imperială, Nelesquin al Nouălea, aşteaptă. — Al Nouălea? Moraven îşi băgă ambele săbii în teacă. N-au existat opt împăraţi cu acest nume înaintea lui, nici după moartea lui. Cum se face că a ales această formulă? — N-ai decât să-l întrebi tu asta. Kaerinus îşi desfăcu braţele. Ştie că ai venit aici ca să-l ucizi, şi-a trimis această escortă pentru fi sigur că ţi se oferă ocazia. Dar, prima dată, doreşte să-i fi oaspete la un eveniment foarte deosebit. Te asigur că-l vei putea urmări foarte bine din Quunkun. — Şi care va fi acest eveniment? Vanyeshul zâmbi. — Distrugerea celeilalte părţi a Moriande. — Lasă-ţi săbiile deoparte, Ciras. Avem o audienţă la prinţ. Kaerinus conduse procesiunea la Turnul Ursului. O structură impozantă, fusese construit datorită nordului Kelewanului ca o copie în miniatură a capitoliului imperial. Quunkun funcţiona ca ambasadă, găzduindu-l pe prinţul virinian în timpul vizitelor de stat. Vânătorii de tigri păstrau o distanţă respectuoasă, cu excepţia unuia sau doi, care mârâiau şi se apropiaseră să-i înţepe cu suliţele. Moraven îi ignoră, dar Ciras abătu o suliţă cu braţul său metalic. Zăngănitul îi luă prin surprindere pe sălbatici şi atrase atenţia stăpânilor lor. Renunţară la orice alte manifestări de vitejie, ceea ce făcu deplasarea mai rapidă. Kaerinus îi conduse sus pe nişte trepte late, până în Sala Coroanei, unde se afla o versiune redusă a tronului virinian. Un bărbat cu un aspect jalnic stătea la baza tronului, legat de el cu o zgardă subţire din aur şi un lanţ. Un disc celest susţinea tronul, amintind de zilele 1361

Imperiului. Şase kwajiini îl flancau în stânga şi în dreapta. Nelesquin, solid construit şi cu barbă, stătea pe tron. Era înveşmântat cu o robă aurie şi purta o coroană simplă. Expresia chipului i se lumină pentru o clipă, apoi îşi miji ochii şi-şi îndreptă spatele pe tron. Zâmbi scurt. Era destul de înalt pentru ca, deşi aşezat, să fie impresionant, dacă n-ar fi existat tratamentul de care beneficiase peretele din spatele tronului. Preferinţa viriniană pentru picturile murale se exprimase în voie în încăpere, prin scene eroice din istoria Virinei. Însă peretele din spatele încăperii fusese spălat complet. Pe el fusese desenată o hartă a Moriande, destul de simplă, iar un bărbat înalt şi suplu, cu părul alb, stătea lângă ea, hotărât, în aparenţă, să-şi continue lucrarea. Nelesquin se ridică pentru a-i întâmpina. — Dragul meu frate. Cât eşti de amabil că ne vizitezi. Ai adus şi-un prieten. Moraven făcu o plecăciune, dar nici foarte adâncă, nici prea mult timp. — Ciras Dejote din Tirat. Unul dintre învăţăceii mei, acum jaecaiserr. — Dacă tu nu poţi să mă ucizi, ar putea el? Ciras ridică bărbia. — N-am venit decât ca să asist la victoria Maestrului meu. Îşi scoase, cu grijă, sabia cu teacă cu tot de la cingătoarea robei şi o aşeză la pământ. — Atunci regret, Maestre Dejote, că voi fi cauza dezamăgirii tale. Nelesquin arătă cu mâna spre peretele dinspre nord al turnului. Iată capodopera mea. Ciras simţi furnicături pe piele când magia îşi făcu efectul. Acolo unde nu fusese nicio fereastră înainte, peretele din nord se retrase. Două coloane mici, împărţind panorama în trei părţi, oferiră o privelişte perfectă a întregului Moriande, axată pe Podul Dragonului, dar suficient de vastă pentru a expune toată lungimea râului. Nelesquin zâmbi. — Cucerirea oraşului Moriande începe din această clipă. Se întoarse şi dădu din cap spre bărbatul cu părul alb. Maestre Anturasi, 1362

te rog. Bărbatul făcu o plecăciune, apoi ochii săi de un albastru de gheaţă i se rostogoliră în cap şi el apucă o pensulă. Keles se ridică, brusc, în capul oaselor în patul său. Îşi azvârli cât colo cămaşa de noapte. Aerul rece îl şocă. Pielea-l simţea de parcă ar fi fost în flăcări. Înţelese imediat ce însemna asta. De când râul începuse să se îngusteze, simţise magia pulsând în teritoriu. Pulsul devenise un sunet sfredelitor, ca atunci când o ţepuşă ţi-e înfiptă în craniu. Îl uluia că scaunele şi mesele nu săltau pe podea. Se înfioră, acum mai puţin cauza aerului răcoros, care-i făcea pielea de găină, cât după ce identificase sursa magiei. Qiro. Se lăsă la loc în pat, închise ochii, şi-şi forţă conştiinţa. Căută impulsurile şi şi le reprezentă vizual ca pe nişte valuri spărgându-se de malul şanţului de apărare de la Tsatol Pelyn. Se strecură în interiorul valurilor, se alătură lor, iar ele îl propulsară într-o lume nouă. Se regăsi ca uriaş, călare pe Shirikun. Lunile-i pieptănau părul. Sub el, oamenii fugeau în toate părţile, mici puncte de lumină, clipind precum stelele. Dispreţul umplea glasul bunicului său: — În sfârşit, te-ai decis să mă sfidezi pe faţă. Keles ridică privirea. La fel ca el, Qiro se înălţa ca un uriaş deasupra oraşului Moriande. Ochii săi albaştri deveniseră nişte nove care străluceau cu o intensitate rece. Bătrânul părea viguros şi sănătos, cu ani şi ani mai tânăr decât atunci când îl văzuse Keles ultima dată. Întinse o pensulă spre râu. — Nu. Opreşte-te. Lumina îngrozitoare din ochii lui Qiro fulgeră. — Prin ce excese de imaginaţie îţi închipui că-mi poţi comanda mie? — Ceea ce faci e rău. — Rau? Rău? Cum îndrăzneşti? Bătrânul îşi dublă dimensiunile şil privi de sus. Sunt Qiro Anturasi. Eu am creat această lume. Nimic nu există până nu-l fac eu să existe. 1363

— Nu-i adevărat. Keles se oţeli înaintea furiei lui Qiro. Detesta nota timorată, strecurată în vocea sa. Se simţea din nou ca un copil, linguşindu-se pe lângă el când Qiro-l ocăra pe vreunul dintre verişorii lui. Întotdeauna îşi promitea să se ferească de limba tăioasă a bunicului său. Şi iată-mă chiar acolo. — Nu-i adevărat? Nu? Cine eşti tu să spui asta? Ce eşti tu, Keles? Cuvintele furioase ale lui Qiro îi străpungeau carnea. — Eşti altceva decât te-am făcut eu? Te-am învăţat tot ce ştii, însă ai fost un învăţăcel slab. — Nu, am învăţat mult mai mult decât crezi. — Chiar aşa? Limba lui Qiro deveni tăioasă. — Ţi-am salvat sora de la moarte. Tu n-ai putut face asta pentru femeia pe care o iubeai, nici măcar pentru mama ta. — Nu, însă… Hohotul lui Qiro îl izbi în plin, azvârlindu-l din Moriande în noua mlaştină din nord. — Nicio calitate. Nicio explicaţie. Nicio scuză. Eşti un nimic. Această lume-i a mea. Fac ce vreau cu ea. Şi, cu toate că Keles ştia că era imposibil, Qiro îşi muie pensula în Râul de Aur şi începu să picteze pe piatră. Dacă n-ar fi fost gravitatea arsurii de pe piept, Dunos s-ar fi ruşinat de el însuşi. Cornurile răsunau şi duduiau tobele, chemându-i pe toţi la luptă. Oamenii urlau ordine. Tunetul cadenţei marşului şi gemetele balistelor pregătite de tragere se rostogoleau în întregul oraş. Se întâmpla ceva. Se întâmpla ceva îngrozitor. Trebuia să fie acolo, alături de Ranai şi Deshiel. Însă maestrul său avea nevoie de el. Dunos nu cunoscuse niciodată, în întreaga sa viaţă, ceva atât de limpede. Dacă nu-l urma pe Moraven Tolo, totul va fi pierdut. Credea asta cu o convingere pură şi nevinovată, necunoscută adulţilor, o pierdere care, mult prea des, nu-i plânsă de nimeni. Intră în fugă în Hanul La Nouă Peşti şi plonjă în canalizare. Înotă 1364

până acolo unde găsi frânghia, apucându-se de ea cu mâna sa bună, şi-şi începu lunga călătorie pe sub Râul de Aur.

1365

54 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Grijakun, nordul Moriande Nalenyrul Liber Poate că, până la urmă, aveau dreptate, că luarea Grijakunului pentru comandamentul meu fusese tentantă. Prinţul Cyron stătea la etajele superioare, cu privirea aţintită asupra locului unde se aflase, cândva, Podul Lupului. Cu toate că era imposibil, o forţă invizibilă smulgea fiecare piatră din albia râului şi o aşeza la locul ei, refăcând podul. Pietrele păreau să fie fluide; într-adevăr, picături de piatră recădeau în râu, sau acopereau suporturile, precum ceara scursă pe-o parte a lumânării. Ghearele nemiloase ale magiei îi zgâriau pielea, iar Cyron nu i se mai împotrivi. Se retrase în matricea lui şi-o privi modificându-se. Se întinse în afară, trimiţându-şi trupele spre est, reorientând maşinăriile de război, căutând şi alte linii. Dincolo de râu exista o altă matrice. Şi de-a lungul ei viaţa pulsa. Pe acea parte ardeau mii de lumini, adunându-se la Podul Lupului, Podul Tigrului şi Podul Ursului. — Puterea noastră se află într-un singur loc, iar ei vin prin altul. Se solidifică şi ultima bucăţică din Podul Lupului. O hoardă, alcătuită din creaturi doar pe jumătate omeneşti, năvăli urlând şi traversând podul ca un puhoi atât de violent încât unii dintre oştenii lui Nelesquin fură zdrobiţi de balustrade. Trupurile sfărâmate se rostogoleau prin aer, căzând apoi în râu. O parte din acea forţă se repezi spre nord, ocolind zidurile oraşului, dar majoritatea o luă spre vest, de-a lungul Drumului Râului. Calea lată le permise să se desfăşoare. Câţiva se pierdură pe străzile lăturalnice, însă mare parte dintre ei năvăliră înainte, intenţionând să asigure picioarele Podului Tigrului. Magia aduna la loc acel pod, piatră cu piatră, şi o altă masă supusă, de sălbatici, 1366

aştepta să-l traverseze în goana mare. Gărzile Împărătesei îi atacară pe sălbatici imediat după ce vârfurile lor au depăşit Drumul Lunii Negre. Voraxanii s-au repezit asupra duşmanilor călare pe bidiviii lor de metal. Şarja lor pătrunse până la jumătatea drumului spre râu, înainte de a fi încetinită. Apoi războinicii se îndreptară spre vest, năvălind asupra sălbaticilor. Au mai galopat încă vreo cincizeci de metri, s-au întors, şi-au şarjat din nou, spărgând formaţiunea sălbaticilor şi împrăştiindu-i prin oraş. Dar cam pe atunci Podul Tigrului se ridică la loc din adâncurile Râului de Aur. O altă hoardă se repezi spre nord. Podurile ieşeau din râu când le picta Qiro Anturasi pe harta lui. Am apreciat distanţa până la el. O puteam străbate într-o secundă şi să-l cosesc imediat. Kwajiinii ar putea constitui o mică problemă, însă cartograful ar muri. Nelesquin îl acoperea. — Nu te-am uitat, prietene. Ştiu cum gândeşti. S-ar putea ca apărarea lui Cyron să fie eficientă dacă Qiro nu mai desenează poduri. Zâmbi. Am simţit-o şi eu. Şi-a descoperit acest talent şi l-a perfecţionat. S-ar putea să ai dreptate, însă nu va avea nicio şansă să termine ceea ce-a început. Am ridicat o sprânceană. — Nu porţi spadă. N-ai cum să mă opreşti. Făcu un gest. Spada lui Ciras zăngăni pe podea, apoi se ridică la nivelul mâinii lui îmbrăcate în aur. — Dacă nu te superi, Maestre Dejote, asta mi-e suficientă. — Ar conta dacă m-aş supăra? — Nu. Nelesquin chicoti şi trase sabia din teacă. Oh, foarte bine. Asta te-a mai gustat şi înainte, Virisken. — Dar nu când era în mâna ta. Nelesquin aruncă teaca armei cât colo. — Foloseşte amândouă săbiile. Te las. — Trasează cercul. Nelesquin dădu din cap şi flăcări albastre înconjurară mijlocul podelei. Trecu prin ele şi făcu o plecăciune respectuoasă. 1367

Am intrat în cerc şi m-am plecat la rându-mi. Nu voi dezonora această artă pentru că n-aveam niciun respect pentru individ. Totuşi, părea total degajat deşi se confrunta cu mine. O sabie împotriva celor două ale mele ar fi însemnat sinucidere curată chiar şi pentru un alt Mistic. Însă Nelesquin era ceva mai mult decât un spadasin Mistic. Stăpânea magia. Mi-am îndreptat spatele şi m-a atacat. A lovit aprig, mai mult în stilul de luptă turasyndian decât în alte discipline mai civilizate. Roba-i flutura sclipind, sabia-i şuiera. M-am ferit, lăsându-mă într-un genunchi. Lovitura mea cu dreapta, din răsucire, ar fi trebuit să-i reteze piciorul drept de la genunchi. A sărit deasupra sabiei, răsucindu-se într-o tumbă maiestuoasă şi plină de graţie. S-a învârtit prin aer, apoi a aterizat pe podea şi s-a repezit din nou la mine. A împuns, am parat. A trebuit să mă retrag prin răsucire, evitând o lovitură pe spate. Am sărit peste alta, aceasta iscând scântei din podea. Aterizând, am tras şi cealaltă sabie şi-am încercat să-i retez capul. S-a ferit, însă ştiam că aşa va face. Cu sabia din dreapta am lovit în faţă. L-a prins pe Nelesquin în mâna dreaptă, la cot, într-o lovitură care i-o va tăia frumos. Capul lui Dunos ţâşni la suprafaţa apei şi icni. Trase aer în piept, potolindu-şi fierbinţeala din plămâni. Apoi aşteptă, ascultând, însă tot ce auzi fu bolborositul apei din tunelul de canalizare. Aşteptă până când îşi trase răsuflarea, apoi o porni înainte. Se opri la scara din fier, fixată pe perete, apoi privi în sus. Ar fi început să urce, însă un licăr colorat, ceva mai în faţă, îi atrase atenţia. Îşi îndreptă privirea într-acolo. Se făcu tot mai mare, dansând prin aer, apoi se aşeză pe mâna lui stângă. — Ce faci aici? Fluturele luminos, verde cu negru, nu răspunse. Bătu uşor din aripi, apoi se avântă mai adânc prin tunelul de canalizare. Zbură cam trei metri, apoi rămase plutind şi aşteptând. Dunos îl urmă. Scoase învelitoarea impermeabilă de pe sabia sa, apoi pumnalul şi-l puse în mâna stângă. În afară de chiţăitul şobolanilor, clipocitul apei şi propriul său bălăcit, era linişte. Oamenii 1368

de la suprafaţă goneau care încotro. Era uşor să-ţi imaginezi că o parte din clipocit era cel al sângelui care se scurgea pe străzi. Însă nu sângele îl preocupa pe Dunos. Războiul nu-l înspăimânta. Ce îl îngrozea cel mai mult pe lume era să-şi dezamăgească Maestrul. Moraven Tolo îi dăduse spada. Moraven Tolo îl condusese în luptă. Îl făcuse pe Dunos garda de corp a Prinţului Iekariwynal. Avea încredere în Dunos şi-i făcuse o promisiune. O promisiune pe care am să-l ajut să şi-o respecte. Fluturele pluti prin jurul altei scări din fier, aşa că Dunos o escaladă. Urcă cu prudenţă. Braţul său stâng nu-i prea era de folos acum, aşa că era pregătit cu pumnalul, iar fluturele i se aşeză pe umăr. Dunos împinse grilajul din lemn, aflat la capătul scării, şi ieşi întro grădină a turnului. Lujerii de tzaden năpădiseră tot locul. Lui nu-i păsa de ceaiul din flori de tzaden. Maică-sa aproape că-l înecase în el după ce braţul i se ologise, iar mireasma florilor îl îngreţoşa. Fluturele zbură spre turn. Dispăru printre lujerii groşi. Dunos ridică din umeri, trase sabia, şi înaintă spre acareturile scufundate în umbră ale Anturasikunului. Lupta s-a terminat! Acest gând bubui în mintea lui Ciras când Moraven Tolo lovi. Mai tânărul spadasin privi imperturbabil scena, cu toate că ştia că antebraţul prinţului va zbura prin încăpere, luând şi spada cu el. Sângele va gâlgâi şi apoi, cu încă o lovitură rapidă, Moraven Tolo îi va lua gâtul lui Nelesquin. Răsunând zgomotos, sabia lui Moraven ricoşă din braţul lui Nelesquin. Mâneca tăiată dezvălui un exo-schelet auriu, care îmbrăca membrele prinţului. Sabia tăiase din carne, însă rana nu sângera. Nu se poate aşa ceva. Nelesquin dădu înapoi şi-şi smulse mâneca zdrenţuită. Încercă rana cu un deget, apoi zâmbi. — Vezi, nu mă poţi ucide. Moraven Tolo adoptă cea de-a patra poziţie a dragonului, cu ambele săbii înclinate şi orientate spre în faţă. — Pot să-ţi retez limba, şi sunt gata să pun rămăşag că mai sunt şi alte părţi ale corpului care nu sunt ferite. Hai să terminăm cu asta. 1369

Săriră unul la celălalt, un urs auriu înfruntând un tigru înspăimântător. Săbiile deveniseră ca o ceaţă, iar sunetul lamelor ciocnite se făcuse un huruit constant, întrerupt doar de fluieratul loviturilor în gol sau de zăngănitul fierului pe fier. Bucăţele de pânză pluteau prin aer, pentru că ratările însemnau că săbiile retezau din haine şi nu din carne. Ciras privea cu gura căscată. Războinicii alunecau din poziţia lup spre dragon, de la tigru la scorpion, de la cocostârc la câine, şi înapoi. Săbiile se abăteau ca nişte flăcări, ratându-şi ţinta la un fir de păr. Părea imposibil să rateze, însă câte unul dintre ei parcă se scurgea în jurul unei lovituri încrucişate ori se răsucea din calea uneia directe. Deveniseră două creaturi din energie, amestecându-se, răsucindu-se şi scurgându-se unul pe lângă celălalt. Şi-atunci, tiparul s-a întrerupt. Moraven s-a răsucit ghemuit pe călcâie şi-a împins ambele săbii înainte. Lamele lor s-au afundat adânc în maţele lui Nelesquin, iar vârfurile lor i-au ieşit prin spate. Prinţul răgea de furie şi izbi de două ori cu spada în jos. Mânerul crăpă braţul drept al lui Moraven, apoi pe cel stâng, împiedicându-l să mai ţină ceva. Spada lui Nelesquin mai fulgeră o dată într-o lovitură care ar fi trebuit să-i zboare capul lui Moraven, însă prinţul s-a mişcat în ultima clipă. În loc de asta făcu o tăietură în partea dreaptă a pieptului lui Moraven şi în umăr. — Eşti foarte obositor, Virisken! Nelesquin îşi smulse din burtă una dintre săbii şi-o azvârli în lături. Procedă la fel cu cea de-a doua. — Ăsta-i defectul tău din naştere. Sânge stricat. Şi-ai mai îndrăznit să crezi că ai putea fi Împărat? Eşti un prost. Aşa ai fost dintotdeauna. Moraven ridică un braţ rupt, ca să-i mai domolească sângerarea. — Te-am mai ucis şi înainte. — Da, da. Împăunează-te cu ultima luptă, că, de data asta, n-ai câştigat. Nelesquin se retrase pe tronul lui şi se lăsă pe spetează, lăsându-l pe Moraven singur în cercul de flăcări. — Ar trebui să te omor acum, dar vreau să-i văd faţa când ai să mori. Veţi ajunge în Iad împreună, ca şi Prinţul Cyron. De fapt, ar trebui să fie deja acolo, iar odată cu el, Moriande va pierde şi ultima 1370

speranţă. Şi iată-l pe Prinţul Cyron. Cu toate că era ciung, stătea ca un turn măreţ într-un viespar în haos. Funcţionarii dădeau buzna înăuntru, miniştrii la fel, aducând cu toţii rapoarte. Prinţul nici măcar nu catadicsea să le privească. Pe unele le atingea, pe altele doar le respingea cu un gest, apoi dădea ordine ca nişte porunci divine. Aceiaşi funcţionari se întorceau şi o luau la goană, grăbindu-se să urmeze ordine pe care nici nu erau siguri că le auziseră. Prinţul Eiran stătea lângă Cyron. Helosundianul lua hârtiile, le citea repede, apoi le sorta pe teancuri. Probabil, în sinea lui nici măcar nu recunoştea, dar pricepea conţinutul fiecărui document pe baza înţelegerii lui Cyron. Învăţase cu adevărat multe de la prinţul nalenian şi era capabil să stăpânească aceeaşi artă ca şi Cyron. De fapt, nu conta. Ministrul Vniel Pelut se deplasa în acest haos fără a fi băgat în seamă şi fără a fi oprit. Şi el stăpânea unele arte, iar una dintre acestea era cea a fofilării. Indiferent unde s-ar fi aflat, îi putea face pe ceilalţi să creadă că acolo-i era locul. Nimeni nu i-ar fi pus întrebări. Nimeni nu l-ar fi oprit. Ajunse lângă Cyron. — Alteţă, vă amintiţi cuţitul pe care mi l-aţi trimis? Cyron clipi. Pelut Vniel înfipse cuţitul drept în inima lui Cyron. Şi-l răsuci. Fluturele îl dusese în goană prin turn. Ajunse într-o încăpere în care Dunos intră printr-un pasaj de niciun metru jumătate înălţime. Partea dinspre capătul celălalt al camerei avea un grilaj semicircular din gratii de aur, împărţind-o aproape în două. Dincolo de gratii, zăceau multe comori. Cufere cu mirodenii răspândeau în aer arome exotice care te făceau repede să uiţi de florile de tzaden şi de canalizare. Arme neobişnuite erau puse la grămadă alături de cufere cu monede de aur. Dunos îşi imagină că fluturele l-ar fi putut aduce aici ca să-şi aleagă o armă mai bună, însă asta ar fi fost o pierdere de timp. N-ar renunţa niciodată la spada pe care i-o dăduse Maestrul Tolo. 1371

Fluturele se aprinse parcă pe gratiile din aur, însă un bâzâit de dincolo de el îi atrase lui Dunos atenţia asupra unui craniu omenesc, montat pe un piedestal. Craniul fusese poleit cu aur şi ornat cu pietre preţioase. Dunos credea că s-ar fi putut să fie frumos. Lui nu-i plăceau găvanele goale, nu voia să aibă nimic de-a face cu el, dar craniul bâzâia. Se duse de-a dreptul la gratii. Bâzâitul se transformă în cuvinte: — Eşti foarte obositor, Virisken! Ăsta-i defectul tău din naştere. Sânge stricat. Şi-ai mai îndrăznit să crezi că ai putea fi Împărat? Eşti un prost. Aşa ai fost dintotdeauna. Dunos mârâi. — Nu-i prost. Maestrul meu nu-i un prost! Ţeasta nu-i răspunse. Doar se holba la el, cu dinţii dezgoliţi întrun rânjet dispreţuitor. Clocotind de furie, Dunos îşi ridică mâna lui stângă sfrijită şi-o lăsă jos cât de tare putu. Craniul crăpă, apoi se rostogoli de pe piedestal. Se roti încet, falca desprinzându-i-se, apoi căzu la podea. Explodă, împrăştiind peste tot pe jos pietre negre şi albe. Dunos privi împrejur, apoi dădu din cap. — A încetat bâzâitul ăla stupid. Apoi se zgribuli. Nu se mai auzea niciun bâzâit, însă parcă-şi amintea că atunci când îl lovise, craniul ţipase.

1372

55 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Ultimul an al domniei Prinţului Imperial Cyron Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Zhangjian (Locul dintre Lumi) Expediţia prin ultima parte a Chong-to a fost încheiată cu un efort minim şi doar câteva pierderi. Grupurile de războinici i-au ologit pe duşmanii lor, apoi i-au luat în sclavie, bucurându-se de durerile lor. Nu prea era un comportament care să le aducă eliberarea, însă această nouă consolidare a puterii ţinea bandele ocupate suficient cât să lase armata lui Jorim să treacă nevătămată. Jorim trecu primul prin voalul strălucitor care despărţea Primul Iad de Zhangjian. Locul dintre Lumi era ca o anticameră spre tărâmurile supranaturalului. Era paralel cu lumea fizică şi era tot ceea ce nu era aceasta. Întunecat şi pustiu, fără formă sau substanţă, se dovedea a fi o experienţă tulburătoare pentru oricine. Ceva îţi sprijinea tălpile, însă nimeni n-ar fi putut spune despre ce era vorba. Shimik încercă să sape în el, însă n-a ajuns prea departe. Călăreţii trebuiră să descalece de pe caii lor, care refuzau să mai înainteze, iar Apropiaţii îl găsiră mult prea zăpăcitor pentru a încerca să zboare. Poarta către Ceruri aştepta în depărtare, iar acest lucru-l făcea pe Jorim să fie suspicios. — Nu există niciun motiv ca să percepem distanţele, afară doar dacă nu cumva cineva ar dori să ne simţim departe de ţelul nostru. Talrisaal dădu din cap. — Nessagafel. Pyrust nu permise ca lipsa de formă a acestui plan să-l intimideze. Îşi alinie armata, folosind trupele naleniene şi Amentzutli drept centru, cu cavaleria lui de cerbi împărţită de-o parte şi de alta, şi şopârlele pe flancuri. Apropiaţii aşteptau în rezervă, împreună cu maimuţele cu cap de ciocan. Ceva licări înaintea lor, în beznă. Jorim o luă la fugă, însă ajunse acolo din doi paşi. Căzută, într-o robă însângerată, decorată cu lilieci 1373

pe mânecă, Tsiwen zăcea aproape inertă. Răni punctiforme, muşcături de furnici, îi acopereau toată pielea expusă. Gâtul şi faţa-i erau zgâriate de spini. Roba îi acoperea stomacul, însă era limpede că fusese eviscerată. Jorim se lăsă într-un genunchi şi-i puse mâna pe gât pentru a-i verifica pulsul. Gestul era ridicol. Tsiwen nu mai avea nevoie de bătăile inimii, nu mai mult decât în forma ei fizică. Talrisaal se apropie de el. Jorim îşi ridică privirea. — Voiai să ştii cum de Nessagafel n-a descoperit că-i scăpasem? Ea mi-a luat locul. Nici nu pot să-mi imaginez… — Magia funcţionează aici. Pot s-o ajut. — Te rog, fă-o. Jorim îi mângâie obrazul. — N-am fi ajuns nici până aici dacă nu l-ar fi păcălit ea. — Dar nu l-a putut prosti multă vreme, Wentoki. Un tânăr se materializă atunci în spatele lui Talrisaal. Era copilul care fusese Nessagafel, maturizat. Era gol, numai cu un inel negru pe degetul mic. — Ai fost destul de îndrăzneţ, fiule. N-am avut timp să estimez exact ce daune ai provocat. Dar nu mai contează, din moment ce am să desfac toate acestea. Când am să le refac, am să te aduc înapoi şiam să pregătesc un Iad special numai pentru tine. Ridică o mână şi Tsiwen avu un spasm. Ochii i se căscară brusc. Zvâcni în picioare, flască precum o păpuşă, iar maţele i se încurcau pe picioare. Cu fiecare deget mişcat de Nessagafel, ea dănţuia; uneori cu stângăcie, alteori senzuală, dar în tot acest timp capul îi atârna şi maxilarul îi era deschis. — Ţi-am explicat că ţi-am dăruit compasiunea pentru că mie numi trebuia. Te-am minţit. Îşi ridică şi cealaltă mână şi apăru Nirati, atârnată de nişte sfori invizibile. — Ţi-am dat compasiunea ca să te zădărnicesc. Oasele pocniră. Nessagafel îşi dublă dimensiunile. Scoase la iveală o a doua pereche de mâini şi le ridică şi pe acestea, aducându-le pe Nauana şi Anaeda Gryst în formaţia lui de dans. Zeul străvechi râse, dar degetele continuau să se mişte. Femeile făcură tumbe în 1374

dansurile lor groteşti, apoi se izbiră de pământ ca nişte jucării aruncate. — Asta-i, nu? Eşti doar un copil. Nessagafel ridică fruntea. — Tocmai tu să spui asta? Te încarnezi şi te joci printre muritori. Tu eşti copilul care-şi doreşte să lupte alături de soldaţii săi de jucărie. Tot ce-ai încercat să faci a fost să mă imiţi pe mine, însă n-ai putut niciodată. Nu ţi-ai permis niciodată să renunţi la compasiune. Sperai să te facă mai bun, când era limpede că nu-i aşa. — Am s-o las deoparte acum. — Tu să lupţi cu mine? Aici? Acum? Păpuşile lui Nessagafel dispărură. — Tu eşti om. Eu sunt zeu. — Însă ai limite. Jorim se ridică. Din cauza inelului, a fricii tale. Lumina fulgeră preţ de-o clipă, orbindu-l. Când îi reveni vederea, îşi găsi tovarăşii de drum aranjaţi într-un cerc în jurul lor. Priveau înspăimântaţi, cu palmele lipite de un perete invizibil. Îşi făcu curaj privind-o pe Tsiwen. Intestinele-i fuseseră puse la loc. Asta-i dădu speranţe lui Jorim. Nessagafel se aruncă asupra lui, cu toate cele patru braţe, iar din degete-i ieşeau gheare. Mugi, fără zgomot, însă vibraţiile străbătură pieptul lui Jorim ca un huruit. Din ochii lui izbucniră focurile ucigătoare, lingându-i fruntea, şi coborî. Jorim lăsă panica deoparte şi îmbrăţişă mai-ul. Cheia magiei fusese găsirea adevărului în ceva. Adună magia şi, bătând din palme, lansă o sferă sfârâitoare. Un fulger argintiu zbârci sfera. Lovi pieptul lui Nessagafel şi explodă. Zeul zbură îndărăt, izbindu-se de zidul invizibil. Perechea de mâini de jos izbucni în flăcări şi căzu. Străvechiul zeu se ghemui la limita cercului. — Vrei să vezi ce sunt eu cu adevărat? Greşeala ta. Într-o fracţiune de secundă, prea mică să poată fi măsurată, Nessagafel îşi dezvălui adevărata sa natură. Forma sa fizică deveni transparentă, nimic altceva decât un rezervor pentru esenţa lui. Sunetele se reverberau în culori, lumina curgea, texturile cântau. Emoţiile, sute de mii, vibrau precum corzile ciupite, fiecare un ac care-i zgâria conştientul. Nessagafel era făcut din speranţe şi visuri, 1375

din temeri şi ură, din dragoste şi lăcomie şi disperare. Înţelegerea fie şi a unui grăunte din fiinţa lui lua o eternitate, şi totuşi, nenumărate resorturi se strângeau în el. Apoi Jorim căzu, cu roba sfâşiată, cu pieptul sângerând. Nessagafel, având o înfăţişare de Viruk, se înălţă deasupra lui şi-şi ridică o mână cu gheare. — Tot ce-ţi trebuie să înţelegi din mine, Wentoki, este că sunt cel care te-a distrus. Iar mâna căzu.

1376

56 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Primul an al Restaurării Curţii Imperiale Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Nordul Moriande Nalenyrul Liber O izbucnire de magie explodă din Anturasikun. Îl culcă pe Keles la pământ, scăldându-l într-un foc invizibil. Flăcările se comprimară, închizându-l ca într-o cochilie transparentă. Rămase acolo imobil, batjocorit de mişcarea lină a lunilor. Pentru o clipă, se gândi să renunţe. Ar fi fost atât de uşor. Căzut la pământ, paralizat, suportând manifestările vrăjitoreşti ale furiei lui Qiro, totul părea o luptă pe care n-ar fi putut s-o câştige. Părea, până în cel mai mic amănunt, ceva la fel de lipsit de speranţă ca şi apărarea de la Tsatol Pelyn. Keles îşi strânse pumnii, risipind paralizia. Simţea ca şi cum carnea-i crăpa. Îşi încordă muşchii şi-şi încercă încheieturile, lăsând cochilia să cadă în bucăţi. Rostogolindu-se într-o parte, se ridică întrun genunchi şi, pentru prima dată, îşi făcu curaj. Orice-l doborâse la podea îl descumpănise şi pe Qiro. Imaginea bunicului său se micşorase din nou, să se potrivească cu a sa. Pensula dispăruse, dar două poduri fuseseră terminate şi un al treilea se reconstruia singur. Qiro se apucă de cap şi mormăi în barbă: — Oh, fir-ar, oh, fir-ar să fie. Totu-i aiurea. Pământul se cutremură. Îngustarea râului încetă şi procesul se inversă rapid. Undele de şoc zguduiau oraşul. Schimbarea venea în valuri; o mişcare aici, alta colo. Pământul se crăpa. Drumurile se surpau. Turnurile se clătinau. — Opreşte-te, bunicule! Keles se ridică şi sări peste zidul din nord al oraşului. — Distrugi totul. Qiro-şi ridică privirea, cu oroarea întipărită pe faţă. — Oh, nu, Keles. Trebuie să fac totul aşa cum se cuvine. Asta-i 1377

total greşit. Asta ţi-ai dorit? Pământul se cutremură din nou. Turnurile crăpară. Keles se întinse, îndreptându-le prin magie. Într-o clipă, le descifrase structurile şi forţele care acţionau asupra lor, întărindu-le rezistenţa. Totuşi, chiar în timp ce slăbea lucrăturile bunicului său, Qiro se apucă de altele. Şi alte poduri începură să se reconstruiască de unele singure. Trupele lui Nelesquin se îndreptau spre nord. Zeci de mii de oşteni se îngrămădeau pe străzi, gata să traverseze. Keru luptau la Podul Ursului, iar Rekarafi li se alăturase. Hoardele lui Nelesquin înaintau, prosteşte şi nepăsătoare la măcelul provocat de Viruk. Lupta cu o suliţă şi făcuse un cerc în jurul său, desenat cu sânge şi carne. Războinicii dădeau la o parte cadavrele alunecoase pentru a-l ataca. Înspre est, luptau Voraxanii. Arcaşii de pe acoperişuri trimiteau valuri de săgeţi asupra sălbaticilor. Trupele naleniene şi recruţii deseieni apărau fortificaţii ridicate în mare grabă, împiedicând răspândirea sălbaticilor, însă coloanele pătrundeau mai adânc prin alei şi străzile secundare. Alte plutoane le atacau, necruţând niciun cartier de lupte. Qiro se concentrase asupra revărsării Râului de Aur. Ridică un mal nou, tăind celălalt debit deschis de Cyron. Keles forţă apa, în mod magic, să reintre în albia îngustă a râului. Un val de apă de aproape patru metri năvăli prin Moriande, trecând pe sub Podul Dragonului. Însă nu cruţă deloc podurile reconstruite. Izbit de furia apelor, Podul Ursului dispăru instantaneu. Apa cenuşie se împrăştie, ţâşnind pe Drumul Râului, şi răsfiră trupele, măturând monumentul înfiorător al lui Rekarafi. Valul duse cu el sălbatici şi pietre, trecând peste Podul Tigrului, care se evaporă şi el, apoi întreaga masă învolburată de pietre şi cadavre topi Podul Lupului de parcă ar fi fost construit din lemn putred şi visuri de-ale copiilor. — Oh, nu, Keles, uite ce-ai făcut! Glasul lui Qiro reflecta oroarea de pe faţa lui. — Trebuie să repar acum tot. Bătrânul se apucă de ajustări, făcute ici-colo, fără nicio ordine sau raţiune. Un pod începu să se ridice. Malul râului se retrase, apoi năvăli iar înainte. Pământul se curba singur, devenind lumi 1378

miniaturale de unde începură să iasă la iveală tot felul de creaturi ciudate. Pământul erupse în bulboane şi sângele ajunse, mustind, la suprafaţă. Qiro vedea asta şi reacţiona, agravând problemele şi răsucind suprafaţa pământului până dincolo de vremea magiei dezlănţuite. Keles lupta cu panica. Tot ceea ce făcea bunicul său era rău. Keles pomenea constant de teritoriu aşa cum fusese când călătorea împreună cu Ryn şi că va fi mai uşor de reparat răul făcut odată ce aveau cunoaşterea. Dar nu făcea decât să reacţioneze la eforturile tot mai bizare ale bunicului său. Qiro pierduse orice urmă de normalitate. Oricum, vedea lumea într-o manieră care nu-i mai permitea să corecteze situaţia. Mă obligă să reacţionez. Controlează ceea ce fac. Keles îşi aminti de discuţia lui cu Tyressa. Dacă tot ceea ce făcea era doar să reacţioneze, nu va câştiga niciodată controlul. Trebuia să lege prezentul de trecut, reafirmând ceea ce era corect şi adevărat despre lume. Asta i-ar face mai dificil lui Qiro să modifice lucrurile şi mai uşor pentru Keles să le repare. Dar ce? Ce-aş putea face eu? Întinse mâna, făcând un vulcan una cu pământul înainte de a exploda şi fisura întregul continent. Trebuie să fixez lumea. Apoi privi în sus şi zâmbi. Invocând toată magia pe care o putea aduna, Keles Anturasi se întinse şi prinse luna neagră. O smulse de pe calea sa celestă. Indiferent la ce făcea Qiro, o trase jos. Piatra se încălzi şi Keles o închise într-o formă pe care o modelă după cum îşi amintea el Virukadeenul. Dirijă stânca luminoasă spre Marea Întunecată. Dincolo de ea, dinspre Ixyll, o magie azurie, dezlănţuită, urcă pe cer, lovind muntele vast ca un trăsnet. Iar dedesubt, insulele zburau în văzduh. Pluteau în jurul muntelui, încă nereaduse la gloria lor de odinioară. Luna transformată se aşeză în bazinul Mării Întunecate. Apa ar fi trebuit să inunde întregul uscat, atât doar că munţii acceptau acea parte din ei care le fusese smulsă cu atâta vreme în urmă. Pământul se vindeca, iar izvoarele şi râurile curgeau din nou prin Virukadeen. Odată ce luna neagră fu readusă pe pământ, epuizarea îl înhăţă pe 1379

Keles. Căzu într-un genunchi. Magia încă se mai rostogolea în jurul său, însă nu-şi mai putea aduna puterile ca să lucreze cu ea. Qiro era aplecat asupra lui, iar mâna-i paralizată-i tremura pe umărul său. Bătrânul privi spre vest, cu o expresie întrebătoare pe faţă. — E atât de frumos, Keles. Aşa ar trebui să fie. Apoi Qiro se prăbuşi, iar lumea nepotului său se înnegri.

1380

57 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Primul an al Restaurării Curţii Imperiale Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Quunkun, sudul Moriande Nalenyrul Imperial Magia care fremăta prin oraş îl făcu pe Ciras să cadă în genunchi. Moraven Tolo se încovoie înainte, cu capul jos, ca şi cum ar fi făcut o plecăciune Prinţului Nelesquin. Kaerinus se împleticea dând înapoi, iar Qiro Anturasi se încovrigă lângă un perete, căzând, încet, la podea. Cei care nu cunoşteau jaedunul rămaseră neafectaţi, şi chiar se arătară şocaţi când alţii se retrăgeau înspăimântaţi. Magia vibra în capul lui Ciras precum un ţipăt înalt, pătrunzător. Râcâia cu mâna bună prin păr, ca şi cum ar fi vrut să înlăture sunetul din cap, apoi un alt zgomot îl invadă. Hohote de râs. Nelesquin stătea pe tron şi se uita la braţul său drept. Degetele-i erau roşii. Îşi ridică mâna, studiind sângele, frecându-şi degetul mare de celelalte ude, şi râdea. — Sângerez, Kaerinus! Sufletul meu s-a întors. Sunt din nou întreg. Bărbatul masiv se ridică mugind. Lovi aerul cu pumnul stâng şi încercă, vizibil, să-şi ridice braţul drept, însă nu izbuti să-l mişte. Pe faţa lui apăru o expresie alarmată, însă numai pe jumătatea din stânga. Pielea de pe partea dreaptă rămase imobilă şi începu să se înnegrească. — Ce se întâmplă? Kaerinus îşi strânse mantia pe trup. — Toxina din inelul Prinţului Pyrust. Aţi închis rana, dar nu aţi neutralizat otrava. — Drege-o. — Nu, Stăpâne. 1381

— Poftim? Moraven ridică fruntea. — Credeai că Împărăteasa a avut un singur spion printre vanyeshii tăi? Au fost mai mulţi. — Nu. NU! Nelesquin smulse sabia din mâna sa dreaptă şi-o ridică cu stânga, repezindu-se asupra spadasinului îngenuncheat. — Ne vedem în Iad, Virisken! Lovi cu sabia în jos. Ciras o blocă cu braţul său metalic. — Nu cu sabia mea. Îşi înteţi strânsoarea şi abătu sabia spre stânga. Nelesquin privi în jos, cu dispreţ zugrăvit pe partea stângă a feţei sale. — Eşti un nimic. — Ultime cuvinte numai potrivite. Ciras izbi cu pumnul în sternul lui Nelesquin. Osul pocni şi lovitura zdrobi inima prinţului. Ciras dădu înapoi şi smulse sabia, care-i aparţinea, din strânsoarea bărbatului muribund. Nelesquin se clătină un moment, apoi se răsturnă pe spate. Oasele de aur clămpăneau la pământ, iţindu-se în unghiuri ciudate prin roba lui. Rămase acolo, holbându-se orb la o pictură murală care-l înfăţişa ca zeu. Înainte ca prinţul să fi început să se prăbuşească, Ciras îşi roti încheietura, transferând sabia sa de vanyesh în mâna stângă. O întoarse, ţinând-o strâns de-a lungul antebraţului. Vârful îi depăşea cotul. Îşi ridică braţul, blocând cu uşurinţă prima lovitură a kwajiinului, apoi îşi înfipse degetele de metal în gâtul bărbatului. Ciras se răsuci şi pară, apoi lovi în spate cu sabia de vanyesh. Zburară scânteile când o lovitură de sabie ricoşă din lucrătura lui Borosan. O împunsătură îi arse coapsa. O altă parare, un salt înainte, o răsucire, prin care evită în ultima clipă o lovitură încrucişată. Mânerul sabiei zdrobi o faţă. O lovitură zbură un cap, făcându-l să se rostogolească. Înainte să salte în aer a doua oară, ultimul dintre kwajiini se apucă de rana de la vintre, care pulsa, apoi căzu pe spate, alunecând peste trupul lui Nelesquin. Kaerinus îngenunche lângă Moraven Tolo. Izbucni o lumină mov, iar spadasinul icni. Vanyeshul îşi puse mâna pe fiecare mână ruptă. Se 1382

revărsă mai multă magie, iar membrele se îndreptară, însă palmele, slăbite, nu mai apucară nimic. Ciras reteză lanţul care-l priponea pe Prinţul Jekusmirwyn de tron. — Sunteţi liber, Alteţă. Bărbatul încă se mai chircea. — E mort? Eşti sigur de asta? — Otrăvit. Inima crăpată. E mort. Jekusmirwyn se târî şi apucă o sabie de kwajiin. Îi încercă tăişul pe degetul mare. În aparenţă mulţumit, reteză gâtul lui Nelesquin. — Am să-i iau capul, doar ca să mă asigur. Ciras îşi recuperă teaca şi băgă înăuntru sabia de vanyesh. Se alătură lui Kaerinus şi lui Moraven. — Cum te simţi, Maestre? — O să-mi revin. Îmi trebuie doar ceva timp ca să mă refac. Moraven zâmbi. Ciras dădu din cap şi apoi se uită la mâna sa din metal. — Maestrul Gryst va fi mândru să afle că lucrarea sa l-a ucis pe Prinţul Nelesquin. — Aşa şi trebuie. Este un om înţelept şi isteţ. — Unul dintre cei câţiva pe care am avut privilegiul să-i cunosc. Ciras îşi puse braţul de metal la subsuoara lui Moraven şi se ridică. Să plecăm, Maestre. Să găsim din nou drumul spre casă.

1383

58 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Primul an al Restaurării Curţii Imperiale Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Zhangjian (Locul dintre Lumi) O mână strălucitoare prinse încheietura lui Nessagafel, oprind ghearele la câţiva centimetri de faţa lui Jorim. Virukul îşi smulse mâna din strânsoare, apoi îl lovi cu dosul palmei pe cel care-l împiedicase. Se răsuci, ferindu-se de lovitură, ricoşând din zidul nevăzut. Jorim se holbă, nevenindu-i să creadă. — Prinţe Cyron? Prinţul îşi atinse uşor, cu mâna stângă, colţul buzelor. Zâmbi. — Nu prea mă aşteptam să te găsesc aici, Maestre Anturasi. Îşi îndoi degetele. Ce bine-i să le ai înapoi. În spatele prinţului, Shimik săpa furios pământul, încercând să se strecoare pe sub zidul invizibil. Ceilalţi nu făcură nicio încercare de a-şi ascunde surprinderea la apariţia lui Cyron. Prezenţa lui însemna că murise, iar asta presupunea nenorociri pe tărâmul celor vii. Jorim se ridică în picioare şi se pregăti pentru următorul atac al lui Nessagafel, însă zeul străvechi nu se repezi la el. În loc de asta, îşi ridică palma lui cu gheare. O roti înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi batjocorit uimirea cu care-şi studiase Cyron propria lui palmă. Inelul care-i încinsese degetul dispăruse. Râsul lui Nessagafel se porni încet. Se răsuci pe când creştea în intensitate şi se uită fix la Talrisaal. — Tu erai. Nu copiii mei m-au legat cu inelul acela. Tu ai fost, Virukule. Tu ai făcut-o. Talrisaal dădu încet din cap. — Ai fost legat cu ceva care exista înaintea ta. Te-am legat cu Virukadeenul. — A existat înaintea mea? N-aş prea crede. Nessagafel îşi studie ghearele. Nu contează. Virukadeenul a fost înapoiat lumii. Acum sunt 1384

liber să fac ce vreau, aşa cum şi intenţionam de multă vreme. — Nu! O jivină flendurită îşi făcu apariţia din beznă. Târa în urmă-i, de zgarda de la gât, o bucată de lanţ rupt. Grija sări peste zidul nevăzut, cu colţii dezveliţi. Din zbor, îşi reluă aspectul său iniţial, în cele din urmă puternic şi neînfricat. Colţii săi albi se strânseră cu un pocnet. În aer. Nessagafel îl apucă de gât. Grija se zbătu, încercând să muşte, încercând să zgârie, dar Nessagafel îşi întări strânsoarea. Lupul scheună. — Grija, bietul Grija. Nessagafel clătină încet din cap. Ai fost primul meu copil, aşa că am să-ţi fac onoarea de a te lăsa să te duci tu primul. Zeul străvechi mângâie blana lupului. Licărea la trecerea palmei sale, apoi se evaporă încet. Cu fiecare mângâiere, dispărea tot mai mult din Grija. Mai rău, Jorim descoperi că era tot mai greu să şi-l amintească pe Grija. Amintirile proaspete păleau. Cele mai vechi se destrămau. Jorim se trezi întrebându-se cum de ajunsese un lup în mâinile lui Nessagafel, iar când îşi dădu seama că nu ştia, lupul dispăruse cu totul şi Jorim nu mai era sigur despre ce fel de dilemă fusese vorba, la urma urmelor. Zeul străvechi se întoarse spre Jorim. — A fost uşor cu el pentru că-l cunoşteam atât de bine. Cu tine, însă, va fi mai greu, Wentoki, dar şi tu vei fi uitat destul de curând. Jorim se ridică, retrăgându-se. — N-am să plec cu una, cu două. — N-ai decât să te împotriveşti cât vrei, nu va conta. Pielea lui Jorim începu să-l furnice încă înainte să fi putut înşfăca mai-ul. Bucăţele şi porţiuni ale memoriei sale începură să se dizolve. Lucrurile de care avea nevoie dispăreau. Cuvintele-i stăteau pe vârful limbii. Văzu oameni care se holbau înspăimântaţi, însă nu-şi putu aminti numele lor. Îşi ridică mâinile, tremurând. Ar fi vrut să ceară ajutor, dar de la cine şi cum nu mai ştia. — Mi te-ai fi putut alătura, Wentoki, însă acum totul s-a terminat. Pe măsură ce te deşiri, aflu tot. Ştiu totul. 1385

Jorim se împletici şi căzu, uitând, dintr-odată, cum să se ţină pe picioare. Se strădui să se ridice. — Există ceva ce nu ştii. — Nu? Uimeşte-mă, şi, poate, am să te las să mai zăboveşti o vreme. — Nu i-am făcut pe Fennychi ca să-i ucidă pe Viruki. Nessagafel îşi miji ochii. — Atunci de ce…? — I-am făcut ca să te omoare pe tine. Shimik se strecură în cerc, schimbându-şi forma pentru a putea trece pe sub zid. Se strânse ca un şarpe, mârâind, şi se aruncă. Nessagafel se răsuci, ridicându-şi braţul drept. Îl abătu pe Fenn. Trupul filiform al lui Shimik i se răsuci în jurul braţului şi se încordă. Braţul pocni zgomotos. Blana deasă de Fenn toci ghearele de Viruk, în vreme ce ghearele lui i se înfipseră în umăr, sfâşiind până la os. Fennul se întinse din nou, iar gâtu-i creştea tot mai mult. Colţii săi zimţaţi se înfipseră în gâtul lui Nessagafel. Smulse, smucind, cea mai mare parte a lui, apoi reveni. Se ţinea strâns, chiar şi când Nessagafel se prăbuşi. Nu se opri din muşcat decât atunci când capul străvechiului zeu se rostogoli retezat.

1386

59 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Primul an al Restaurării Curţii Imperiale Al 163-lea an al Dinastiei Komyr Al 737-lea an de la Urgie Zhangjian (Locul dintre Lumi) Cyron se ridică în picioare, privind fix capul retezat. — Chiar e mort? Tsiwen, după ce-şi recăpătase culoarea în obraji, dădu din cap. — Pe cât de mort e posibil să fie el. Pyrust păşi înainte în timp ce Shimik se desprinse de pe cadavru şi şerpui până lângă Jorim. — Dar nu există niciun zeu al Morţii. Ştiu asta. N-a existat niciodată. Tsiwen îşi desfăcu braţele. — Moartea, la fel ca şi viaţa, pare să decurgă independent de vreun zeu-protector. Virukul dădu din cap. — Moartea exista înaintea lui Nessagafel. Un zeu al Morţii, dacă ar exista vreunul, ar aduna sufletele, stabilind cui îi este permis să se întoarcă în lume. Cyron se încruntă. — Atunci, fără un astfel de zeu, Nessagafel s-ar putea întoarce. — Câtă vreme există cei care i se închină, e posibil. Numai un zeu al Morţii l-ar putea împiedica. Nirati se lăsă pe vine lângă cadavru. — Nu trebuie să vă temeţi de întoarcerea lui. N-am s-o îngădui eu. Cyron clătină din cap. — Nu te poţi desemna singură drept zeiţă. — Nici nu trebuie. Nelesquin i-a creat pe Durrani, iar aceştia mi se închinau mie. Chiar şi acum, dacă e să ascult, cei care luptă în Moriande se roagă pentru a nu se face nedemni. Se ridică. Voi fi zeiţa Morţii. Nirati, vulpea. Şi-am să-l ţin pe Nessagafel într-un mormânt până când o să vină la mine şi ultimul dintre închinătorii săi. 1387

Tsiwen se întoarse spre ea. — Nu iei o decizie prea plăcută. — Nu înţeleg, surioară. Nirati zâmbi. Toată viaţa mi-am tot căutat vocaţia şi n-am aflat-o niciodată. Totuşi, singurul lucru pe care l-am făcut cu pricepere a fost să mor. Moartea-i vocaţia mea, iar renaşterea este darul pe care-l pot face celor care-l merită. Pyrust dădu din cap. — Am credinţa că, în timp, vei afla că-l merit şi eu. — Consider că deja îl meriţi. Renaşte, şi răsplata va fi una chiar mai mare. Nirati făcu un semn cu mâna şi Pyrust dispăru. Cyron căscă ochii spre ea. — Ţi-ai asumat repede prerogativele, Nirati. Într-adevăr, ai talent. Nirati îşi plecă fruntea, apoi mai făcu un gest şi hoitul lui Nessagafel dispăru şi el. — Vă rog să mă iertaţi, însă sunt câteva lucruri de care trebuie să mă ocup. M-ar ajuta, frate şi soră, dacă aţi putea face ceva cu războiul ăsta. Nirati se volatiliză, iar Cyron se holbă în urma ei. Îşi miji ochii. — A spus „frate şi soră”, dar s-a uitat spre mine, nu spre Jorim. Tsiwen îl apucă de braţ. — E tot fratele ei, şi tot aşa şi tu, de-acum. — Poftim? — Cum se face că ai venit chiar aici, Cyron? Numai un zeu care-şi abandonează învelişul său de muritor poate veni aici, la moartea sa. — Nu sunt zeu. — Oamenii ţi se închină. Ţi se atribuie săvârşirea de miracole. Tsiwen îl conduse lângă Jorim. Ai văzut ofrandele lăsate în numele tău, tămâia arsă, relicvele aşezate în acele altare. Pentru acei oameni, eşti un zeu. — Dar ce fel de zeu sunt? Râsul ei îi răsună moale la urechi. — Eşti zeul talentului tău. Eşti zeul de care avem nevoie. Nessagafel şi-a creat copiii ca să-l distreze, dar precum e pe pământ aşa şi în Ceruri. Am devenit o birocraţie sub tălpile lui. Tu ai reformat aparatul birocratic. Eşti Cyron, Prinţul zeilor. Ne-ai unificat şi acum 1388

domneşti asupra noastră, aducând ordine în Haos şi paradisul în lume. — Nu cred aşa ceva. — Aceasta-i bucuria de a fi zeu. Tu nu trebuie să crezi. Ceilalţi deja cred. Doar ascultă. Cyron se opri un moment, iar vocile ajunseră la el. Rugăciuni de mulţumire, rugăciuni înspăimântate ale celor care cereau ajutor, rugăciuni disperate şi de jelanie. Sute de mii de glasuri, şi nu doar din cele omeneşti, ci şi de Viruki şi Sothi şi ale unor creaturi despre care Cyron nici nu ştiuse că existau. Şi o voce disperată, venind de foarte aproape. Nauana era îngenuncheată acolo, ţinând capul lui Jorim în poală. Îi mângâia fruntea, ştergându-şi propriile-i lacrimi. Shimik şedea lângă ea, ţinând mâna lui Jorim. Sângerarea fusese oprită şi tăieturile vindecate. Jorim respira egal, însă privirea-i era oarbă. Cyron se lăsă pe vine şi-i luă cealaltă mână într-a lui. O bătu uşor. — Jorim. Jorim Anturasi. Trezeşte-te. Tsiwen îşi încleştă mâna de umărul lui Cyron. — Nu te aude. — Nu înţeleg. O lacrimă se rostogoli pe obrazul ei. — Nessagafel a început să-l desfacă, însă Jorim i s-a împotrivit. A cedat mici porţiuni din el pentru a proteja miezul. E acolo, pe undeva. Atât doar că nu are cuvintele pentru a putea comunica. E un copil din nou, un bebeluş. Nauana îşi şterse lacrimile. — Dar poate învăţa? Tsiwen dădu din cap. — Da, poate învăţa. Shimik rânji cu gura plină de colţi din aur. — Jrima, Shimik învaţă, învaţă tare. Femeia cu părul închis la culoare mângâie iar fruntea lui Jorim. — Am să-l duc pe Tetcomehoa înapoi în Nemehyan. Am să-l învăţ. Cu toţii o să facem asta. Îi vom da înapoi mintea. Anaeda Gryst privi spre Cyron. — Am să-i iau cu mine pe Lupul Furtunii, dacă-mi permiţi, 1389

Înălţimea Ta. — Nu mai trebuie s-o dau eu, dar cred că-i o idee excelentă. Cyron dădu din cap. Te rog, ia şi armata lui Nirati cu voi şi lasă-i pe toţi în Anturasixan. — Anturasixan? Căpitanul navei îl privi cu suspiciune. — Un continent imens. Mă îndoiesc că n-ai să dai de el. — Prea bine, Stăpâne. Tsiwen îi făcu semn lui Talrisaal să vină la ea. — Te duci împreună cu Wentoki, să-i ajuţi să aibă grijă de el, da? — Este plăcerea mea. — Şi-ţi dau permisiunea să faci asta, dar trebuie să faci mai întâi ceva pentru mine. Virukul făcu o plecăciune. — Orice porunceşti, Stăpână. Ea făcu un gest. În beznă se deschise o gaură. Apăru o grădină simplă, cu flori şi păsări viu colorate, care cântau prin copaci. Cyron recunoscu unele lucruri, apoi îşi dădu seama că amintirile erau un artefact al propriei sale existenţe pământeşti. Cunoaşterea sa, pe de altă parte, venise odată cu noua sa funcţie. Talrisaal se clătină. — Grădina. Asta a fost casa mea în Virukadeen. — Şi e din nou a ta. Un dar din partea fratelui muritor al lui Wentoki. — Un om a făcut asta? — Într-adevăr. Pe viitor, ar trebui să ai grijă pe cine iei în sclavie. Virukul dădu din cap. — De ce-mi arăţi toate astea, Stăpână? — Acesta-i un dar al unui om pentru Viruki, în semn de bun venit adresat poporului tău reîntors acasă. Talrisaal zâmbi. — Florile acelea, cele albastre, ne fac fertili. Dispăruseră când a pierit Virukadeenul. — Atunci, Talrisaal, îţi sugerez să-ţi petreci timpul cu spor şi să recuperezi tot ceea ce trebuie să ştiţi despre creşterea copiilor, pentru ca aceasta să nu mai fie o artă pierdută pentru Viruki. 1390

— Am să-ţi slăvesc numele pe veci, Tsiwen, şi-am să mă rog adesea pentru înţelepciunea ta. Talrisaal păşi prin deschizătură. Înainte să se închidă, se aplecă să miroasă florile albastre şi zâmbi. Tsiwen zâmbi la rându-i. — Aprobi asta, frate? — Eşti destul de înţeleaptă ca să ştii că da. Cyron rânji. Însă acum, despre război. Nirati vrea să fie oprit. Există vreo cale prin care am putea face asta repede? — Repede, nu. Ea-i luă mâna într-a ei. Spectaculos, oh, da.

1391

60 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Primul an al Restaurării Curţii Imperiale Anul 1 al Dinastiei de Jad Al 737-lea an de la Urgie Quunkun, sudul Moriande Nalenyrul Imperial Cu toate că rănile mi-au fost închise şi Kaerinus îmi vindecase şi oasele rupte, nu eram deloc în formă pentru luptă. Braţele încă mă dureau, o vindecare totală cerea timp. Cu toate că Ciras nimicise toţi kwajiinii, nu scăpase nevătămat. Şansele noastre de a ajunge în nordul Moriande erau, în cel mai bun caz, foarte mici. Nici eu, nici însoţitorii mei nu eram foarte optimişti cu privire la şansele noastre de supravieţuire, însă niciunul dintre noi nu-şi rostise îndoielile. M-am clătinat ridicându-mă în picioare, iar Ciras mi-a adunat săbiile. Am aruncat o privire spre Nelesquin şi n-am făcut niciun efort ca să aud ce-i şoptea la ureche Jekusmirwyn. — De data asta va rămâne mort de-a binelea? Kaerinus încuviinţă dând din cap. — De astă dată nu mai există scăpare. Înainte, m-a pus să-i separ sufletul şi să-l ascund în ceva. Cu el desprins de trup, nu poate fi luat cu totul în Iadurile lui. I l-am pus într-un rubin. Alţii i l-au mutat din obiect în obiect, până când unul dintre vanyeshi, în onoarea lui Nelesquin, i l-a închis în craniul său aurit. Magicianul arătă spre Qiro Anturasi, care zăcea prăbuşit, cu balele curgând, sprijinit de perete. — Qiro a vizitat Tolwreenul şi i s-a dat craniul pentru a-l aduce înapoi aici. A lucrat sub influenţa lui şi-a creat locul unde Nelesquin putea fi readus la viaţă. Oricum, nici el, nici Nelesquin nu ştiau unde se afla sufletul. Până de curând, nici eu n-am ştiut. Magia lui Qiro a ascuns lucrarea făcută asupra craniului. Şi nici n-aş fi aflat, dacă nu laş fi văzut în camera cu trofee a lui Qiro. Ciras se încruntă. — De ce nu l-ai distrus atunci? 1392

— Asta m-ar fi ucis şi pe mine dacă o făceam, de o astfel de natură era magia folosită de mine la primul transfer. Kaerinus îşi deschise braţele. Am lucrat odată pentru Nelesquin, şi încă de bunăvoie. Am început să mă îndoiesc de el după ce-am compus farmecul şi el a început să-i ucidă pe cei care-i preluaseră duhul după mine. Apoi mam întors în Cele Nouă şi-am văzut ce s-a declanşat, însă la vremea aceea n-am putut face nimic, până nu l-am găsit pe cel care-l putea ucide. Am înălţat o sprânceană. — Şi cine era respectivul? — Băiatul acela, Dunos. Kaerinus zâmbi. Mi-am amintit de vorbele Gloonului: Această misiune poate fi înfăptuită numai de cineva care ar trebui să fie mort. — Ţi-ai dat seama cât e de special copilul ăsta, Virisken. A distrus craniul. Asta a rupt legătura dintre Qiro şi Nelesquin. Se auzi o altă voce, familiară mie: — De asemenea, a rupt şi legătura dintre Nelesquin şi zeul căzut, Nessagafel. Am rămas cu gura căscată când omul se materializă în faţa noastră. — Prinţe Cyron? — În parte, da. Bătu o dată din palme pentru a sublinia în ce măsură se schimbase. Cumva, Nelesquin a căzut sub influenţa lui Nessagafel. Lucrăturile lui de pe tărâmul pământesc au ajutat campaniei lui Nessagafel pentru răsturnarea Cerurilor şi reluarea creaţiei. — Cum de ştii…? Întrebarea părea ridicolă. — Braţul tău? Cyron zâmbi. — Au intervenit multe schimbări, prieteni. Făcu un gest, şi trupul lui Nelesquin se înălţă în aer. — Vă supăraţi dacă împrumut asta? — Dacă-ţi face plăcere. — Pe moment, da. Smulse atunci capul din mâinile însângerate ale lui Jekusmirwyn. 1393

— Mulţumesc. Toţi am făcut o plecăciune. Când m-am ridicat, plecase deja din turn şi crescuse la dimensiuni uriaşe. Curând, domina şi cele mai mari dintre creaturile lui Nelesquin şi a continuat să crească. Până am ajuns cu toţii la porticul de la peretele dinspre nord, tot ce-am mai putut vedea era o rotulă şio robă neagră, ornată cu stele, care-l acoperea. Glasul lui Cyron bubui: — Iată-l pe Nelesquin, omul care-ar fi fost Împărat. Cadavrul se odihnea în palma sa, cu un braţ şi picioarele atârnând printre degetele sale. Nu ne-am putut opri să nu ne holbăm la capul care plutea pe deasupra trupului. Nelesquin arăta ca o jucărie stricată, lipsită de orice putere şi mândrie, dar destinată milei. — S-a străduit să tulbure echilibrul pământesc, şi astfel s-a gândit să răstoarne domnia zeilor. Oricine vrea să facă asta se face vinovat de crimă împotriva Cerurilor, Iadurilor şi tărâmului pământesc. Strădaniile sale nu ne-au făcut plăcere. Cei care l-au sprijinit au fost înşelaţi. Asupra lor nu cade nicio ruşine sau vinovăţie. Cu toţii trebuie să-şi dea seama că păcatele lor sunt cunoscute de Nirati, vulpea, iar când vor da socoteală, va împărţi dreptatea noastră în moduri minunate şi înspăimântătoare. Cei care i s-au împotrivit lui Nelesquin sunt nişte eroi. Ne-au umplut de bucurie şi răsplata lor va fi pe măsura eforturilor lor. Cyron, a cărui robă avea, pe piept, cercul constelaţiilor, se întinse spre cer, înfigându-şi mâna în aglomerarea de stele dintre Quun şi Chado. Degetele lui începură să le amestece. Se înceţoşară, apoi, încet, se reaşezară singure într-o nouă constelaţie, o coroană. O stea de culoare diferită ardea la fiecare dintre cele nouă vârfuri ale coroanei, însă la margine, alte stele formau un ochi. Prin stomac, mă străbătu un val de greaţă. Am privit din nou în sus. Stelele de pe pieptul lui Cyron se potriveau cu cele de pe cer. Şi cu toate că credeam că-mi aminteam văzându-l cum amestecase el stelele, acum aveam chiar mai puternic impresia că stelele fuseseră dintotdeauna aşa. De fapt, legenda mutării stelelor era pentru vecie legată de un zeu al Festivalului de Anul Nou. O femeie într-o robă cu blazonul liliacului mă mângâie pe frunte, 1394

iar confuzia mea se risipi. — În multe legende există valoare, atât de multă, încât adevărul din spatele lor devine deseori chiar neimportant. Am făcut o plecăciune. — Slavă ţie, Tsiwen. Zeiţa Înţelepciunii îmi întoarse plecăciunea. — Te vei duce în Anturasikun pentru a-ţi salva companionul. Acolo vei vedea o hartă a lumii. Maestrul Dejote ştie deja de canalul Helos. Teritoriul de la nord de el este controlat de Turasyndieni. Vei conduce o armată de xidantzu, kwajiini şi soldaţi imperiali pentru a-i scoate de-acolo. Drept recompensă, kwajiinii vor primi Deseirionul. — Şi după asta? Tsiwen zâmbi. — Am descoperit că culmea înţelepciunii este să nu întrebi ce-ţi rezervă viitorul, ci să te aventurezi înainte şi să-l descoperi. Există o nouă ordine în Cer, dar şi pe pământ. Asta însă nu înseamnă că nevoia de eroi a dispărut, şi nici că ticăloşia a pierit şi ea. Lumea nouă, după cum vei afla, are multe în comun cu cea veche.

1395

61 Ziua a 4-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Anul I al Restaurării Curţii Imperiale Primul an al Dinastiei de Jad Shirikun, Moriande Nalenyrul Imperial Keles ascultase ce spusese zeul Cyron, simţind magia măturând întreaga lume. Încă mai păstra din acel simţ al realităţii avut când călătorise cu tatăl său, dar era ca şi cum un văl subţire coborâse peste toate lucrurile. Cyron fusese prinţ în Nalenyr, dar Keles părea să-şi amintească de cum fusese el numit conducător al zeilor. Se lupta să-şi păstreze amintirea lumii aşa cum fusese. Râul de Aur fusese mai lat. Virukadeenul nu se aflase dintotdeauna acolo. Nirati fusese sora lui. Acestea erau o realitate, şi-ar fi trebuit să fie imuabile, şi totuşi lumea părea să vrea să-şi amintească altfel lucrurile. Uşa încăperii sale se deschise şi Împărăteasa Cyrsa păşi înăuntru. — Mă bucur să văd că ţi-ai revenit. Îţi mulţumesc pentru ce-ai făcut. — De unde ştiţi? Ea zâmbi. — Misticii sunt întotdeauna în armonie cu jaedunul. Ai mutat luna de pe cer. — A trebuit să fac din nou lumea cum trebuie. — Şi totuşi, simţi şi tu schimbarea, nu? — Cyron e acum zeu şi nu mai este prinţ. Sora mea moartă este acum zeiţa Morţii? — Vor mai fi multe alte schimbări. Cyrsa zâmbea. — Când m-am întors în Cele Nouă, i-am plătit pe cei mai pricepuţi menestreli să compună cântece în care să-l demonizeze pe Nelesquin şi să creeze o anumită imagine a ceea ce-am fost eu. Adevărul celor întâmplate atunci nu mai contează. Oamenii au acţionat pe baza a ceea ce-au crezut ei că s-a întâmplat. Arătă spre locul unde stătuse Cyron, lângă râu. La vremea când vei avea nepoţi, istoria lumii se va fi 1396

schimbat. Nelesquin nu va fi uitat, dar numai ca un nobil disident din Virine, care a încercat să distrugă Imperiul. Desigur, era nebun. Susţinea că era legendarul Nelesquin. — Acesta va deveni noul adevăr pentru că veţi da bani ca să fie aşa? — În parte, da; şi nu-mi pare rău de cheltuieli. Consideră-mă răzbunătoare dacă vrei, însă strădaniile mele nu vor fi chiar atât de intense. Ai fost instruit să observi. Eşti atent, însă pentru mulţi oameni lumea nu se întinde mai departe de locurile unde-i duc treburile lor zilnice. Cu toate că ştiu că există Cele Cinci Principate, arată-le o hartă şi nu le vor putea localiza. Ceea ce nu le afectează traiul în mod imediat nu contează. Se simt confortabil când presupun că lucrurile au fost întotdeauna aşa, ca în prezent. Keles clătină din cap. — Îmi spuneţi că iluzia este mult mai importantă decât realitatea. — Asta numai pentru că atât de mulţi oameni sunt incapabili să facă faţă realităţii. Împărăteasa îşi desfăcu braţele. Aici este o problemă la care reflectează toţi filozofii: dacă lumea a fost creată chiar în acest moment, şi tu odată cu ea, împreună cu toate amintirile tale, ce rol va juca trecutul în viaţa ta de zi cu zi? În ce măsură ar mai conta trecutul? — Ei, bine, dacă nu există trecut, nu mai contează. Aş acţiona pe baza amintirilor mele despre trecut. — Care sunt false. — Da. Cyrsa zâmbi. — Iar dacă toate amintirile ar fi sută la sută precise, asta n-ar fi o problemă. Dar nu sunt, şi nu sunt nici reale. Totuşi, oamenii au încredere în zvonuri, amintiri şi dogme mai mult decât în realitate. Asta înseamnă, fie că ne place sau nu, că percepţia devine realitate. — Dar nu şi dacă impun faptele. Keles atinse cu mâna mapa cu hărţile, aşezate pe noptieră. Am întreaga lume aici, catalogată. Acesta este un fapt. Dacă le arăt şi altora, dacă-i educ, atunci vor cunoaşte realitatea. — Nu, Keles, vor cunoaşte realitatea ta. Şi-o vor însuşi-o ca pe a lor proprie, şi va avea greutatea şi substanţa necesare să modeleze 1397

lumea. Cyrsa clătină din cap. Tu eşti o creatură a preciziei şi logicii. Cei care nu sunt ca tine îşi vor crea propriile lor lumi şi vor trăi înăuntrul lor. Şi, în multe feluri, asta va fi cel mai bine pentru că ştim că sunt incapabili să facă faţă la ceea ce ştim că este adevărat. Keles îşi trase genunchii la piept. — Vorbiţi de parcă veţi accepta asta şi vă veţi alătura lor. — Zeii oferă tentaţii puternice. Cyrsa îşi frecă burta cu mâna. Sunt însărcinată. Va fi un băiat. Numele lui va fi Pyrust. — Felicitări! Dintr-odată, lui Keles i se puse un nod în gât. Prin minte i se învolburară gânduri despre Tyressa şi despre mama lui şi Nirati. — Zeii au fost buni cu dumneavoastră. Împărăteasa dădu din cap. — Şi cu tine, Keles. Ea deschise uşa odăii şi, zâmbind, le făcu semn să intre celor două persoane. — Iertaţi-mă că l-am monopolizat. — N-avem pentru ce să vă iertăm, Înălţimea Voastră. Siatsi Anturasi râse tare intrând în încăpere, urmată de soţul ei. — Puţină aşteptare nu ne-a omorât. Numai când îl străpunse ţepuşa îşi recuperă Pelut Vniel întreaga amintire a morţii sale. Împlântase pumnalul adânc în pieptul lui Cyron. Privise cum îi pierea viaţa din ochi. Sângele şiroia din gura prinţului, apoi ciungul se prăbuşise. Pelut se răsucise, cu braţele deschise, gata să accepte laudele miniştrilor pentru actul său salvator. Prinţul Eiran, turbat de furie, îi obtura câmpul vizual. Helosundianul îl apucase de subsuori şi, dintro singură mişcare, îl azvârlise din turn. Căzuse, cu braţele fluturând, şi-şi împrăştiase creierii pe strada de jos. Oameni pe care nu-i cunoştea îl apucaseră de mâini şi de picioare şi îl aruncaseră în foc. Carnea sfârâise. Durerea îl copleşise în valuri, crescând tot mai mult. Se răsucise şi devenise tot mai confuz. Închisese ochii, descoperind că nu-i mai putea deschide din nou. Apoi începuse să se văicărească. — De ce eu? De ce eu? De ce eu? 1398

— Pentru că, Pelut Vniel, îi zise cel care se prăjea alături de el, ai fost ambiţios şi ai dat greş. Pelut se cutremurase. — Prinţul Nelesquin? — Împăratul Nelesquin, prostule! Bărbatul şuieră, în vreme ce sunetul unui cuţit ascuţit îi umplea urechile lui Pelut. — Asta-i, taie ca lumea, adânc. Cei care-s aici se vor ospăta pe cinste acum. Patru zile de oblojiri şi atenţie din partea mamei sale îl făcuseră pe Keles să se simtă destul de bine ca să stea pe meterezele din Moriande şi să privească Forţa Expediţionară îndreptându-se spre nord. Keru şi ceilalţi războinici Helosundieni li se alăturară, în vreme ce necombatanţii rămaseră în Moriande şi se pregătiră pentru călătoria lor. Trupele deseiene plecară şi ele, deschizând calea pentru Nalenieni şi Durranieni. Chiar şi Voraxanii plecară, călare pe bidiviii lor metalici, şi un mare număr de xidantzu li se alăturară călare. Războinicii erau uniţi în acţiunea lor de a-i împinge pe Turasyndieni înapoi în pustietăţile lor, şi existau speranţe că Virukii şi-ar putea face apariţia din sud şi să-i ajute în misiunea lor. Keles zâmbi. Prinţesa Jasai stătea lângă el, părând încântată. La porunca Împărătesei, Jasai şi Keles se căsătoriseră. Barzii începuseră deja să cânte despre iubirea lor şi de scăparea atroce din Deseirion. În baladă, fugeau de Turasyndieni. Războinicii promiseseră că-i vor alunga înapoi în Pustietăţi, în cinstea lor. Prinţesa, adâncită într-o conversaţie cu mama lui, nu-l observă cum o privea. Cele două femei se împrieteniseră deja. Copilul lui Jasai va fi primul nepot al lui Siatsi şi nimic nu va fi suficient de bun pentru el. Cumva, identitatea tatălui copilului se pierduse, deşi baladele îi atribuiau lui Keles toate meritele. Ryn Anturasi, aşezat puţin mai departe de Siatsi, discuta cu Borosan Gryst. Cei doi împărtăşeau aceeaşi fascinaţie pentru gyanrigoţi şi începuseră o colaborare într-un număr de proiecte. Un ministru se apropie de Keles. — Împărăteasa doreşte să discute cu prinţul. 1399

Keles se întoarse şi-o sărută pe Jasai pe obraz. — Am să mă întorc. Ea zâmbi şi-i strânse mâna. — O să-mi fie dor de tine. Îşi retrase mâna dintr-a ei şi se duse de-a lungul zidului spre turnul de pază. Gărzile gyanrigot se dădură la o parte. Urcă cu pas sprinten treptele din lemn, apoi făcu o plecăciune. O menţinu o bucată de vreme, cu siguranţă mai mult decât s-ar fi cuvenit din partea unui nobil aflat înaintea Împărătesei. Ea-i întoarse plecăciunea, păstrând-o la fel de mult. Se îndreptă de spate şi zâmbi. — Am primit misiva ta astă-noapte. Am citit-o şi-am ars-o. Desigur, sunt de acord cu planurile tale, cu toate că nu-mi prea vine să te las să părăseşti Imperiul. — Aceasta-i singura cale posibilă, Înălţimea Voastră. Keles se duse lângă ea şi cercetă coloanele oştirii. Canalul de la nord de Munţii Helos a devenit un râu alimentat de Virukadeen. Se află exact unde trebuie să fie un râu. Peste o generaţie sau două, nimeni nu-şi va mai aminti că n-a fost acolo. — Asta va fi mai cu seamă valabil pentru că-i duci pe Helosundieni în Anturasixan. Dădu din cap. — Tyressei nu i-a plăcut niciodată ca poporul ei să se agaţe de ceea ce-au pierdut. Dintotdeauna au fost ei victimele, acum vor fi într-un teritoriu nou, care le va permite să-şi plămădească propriul lor destin. Îi voi duce şi pe Deseieni acolo, dar şi pe alţii care au pierdut atât de mult în război. O pot lua cu toţii de la început. Un pământ nou, pentru un nou început. — Şi un nou început pentru tine şi familia ta? — Da. Ulan va rămâne aici. Casa Anturasi va continua să creeze cele mai bune hărţi şi desene din lume. Imperiul nu va pierde asta. Împărăteasa zâmbi. — Vom pierde doar abilitatea de a modela lumea. — Nicidecum, Maiestate. Se întoarse şi arătă spre sud, spre macaralele care ridicau bolovani, punându-i locul lor pentru reconstruirea celor nouă poduri. Oamenii s-au apucat deja să 1400

plămădească lumea. — Dar tu eşti în stare să faci toate astea doar imaginându-ţi-le. — Da, aş putea să impun tuturor concepţia mea asupra realităţii, însă n-am să fac asta. Clătină din cap. Trebuie să-şi construiască propria lor lume. Dacă nu fac sacrificii, aceasta nu va avea nicio valoare pentru ei. Dacă ştiu că-i pot salva, nu se vor strădui niciodată să se salveze singuri. Oamenii care nu privesc spre viitor nici nu au viitor. Ei doar aşteaptă să se instaleze decăderea. Ea-şi ridică o sprânceană. — Dar cu puterea de care dispui, nu simţi tentaţia de a o folosi? — Am văzut ce poate această forţă să provoace în lume. Îşi privi mâinile. Ştiu că ea poate fi utilizată în scopuri bune, dar mai ştiu şi că nu sunt destul de deştept ca să pot prevedea fiecare posibilă consecinţă a folosirii ei. Din acest motiv, nici n-am s-o utilizez. — Nici chiar dacă prin folosirea ei ai face să se deschidă o singură floare şi ai aduce, astfel, un zâmbet pe faţa soţiei tale? — Nu. Am făcut deja prea multe. Aş vrea să plec în Anturasixan împreună cu familia mea. Mă voi ocupa de bunicul meu până moare, iar după aceea mă voi bucura de nepoţii mei. — S-ar putea ca zeii să aibă alte planuri cu tine. — Dacă ei aşa vor. Keles zâmbi. Îmi amintesc de vremea când doi dintre ei erau oameni, unul dintre ei fratele meu geamăn. Până acum, au fost buni cu mine şi nădăjduiesc că vor rămâne aşa şi pe viitor.

1401

Epilog Ziua a 32-a, Luna Liliacului, Anul Şobolanului Al 8-lea an al Dinastiei de Jad Al 6-lea an de la Războiul Turasyndian Drumul Imperial de Sud, Nalenyr Un bătrân aproape orb se sprijinea din greu în bastonul său în vreme ce urca dealul. — Iată-l, Moriande, cel mai grandios oraş din întreaga lume. — Ştiu, bunicule. Acum locuim acolo, îţi aminteşti? Matut dădu din cap. — Bineînţeles că-mi amintesc, Dunos. Îmi amintesc multe lucruri. S-ar putea să mă crezi doar un smintit bătrân, care abia se mai ţine pe picioare, însă îmi amintesc cum mergeam pe acest drum cu tine şi cu tatăl tău. Şi-mi amintesc de un maestru spadasin, care arăta cam la fel ca al tău, însă nu atât de măreţ. Consortul Împărătesei şi toate cele. — Nu, bunicule. Dunos privi înapoi, acolo unde Moraven şi Ciras dădeau o mână de ajutor la împingerea unei căruţe pe ultimii metri în sus pe deal. — Sunt sigur că nu era atât de măreţ precum Maestrul meu, ca oricare dintre ei. — Şi-mi amintesc de acest loc. — Da, bunicule, bandiţii. Dunos privi din nou spre nord, în vreme ce trei siluete se strecurară afară din pădure, ieşind pe drum ca să-l blocheze. Matut aruncă o privire piezişă. — N-ar fi trebuit să spui asta, Dunos. Le-ai dat idei zeilor. Banditul din mijloc, înveşmântat într-o robă care fusese albă odată, cu un urs roşu, fioros, pe piept, ca emblemă, îşi ţinea mâinile pe mânerele celor două săbii ale sale. — Bun venit pe Drumul Imperial. Eu şi tovarăşii mei ţinem drumul liber şi fără bandiţi. Sunt convins că doriţi să vă arătaţi recunoştinţa. Dunos păşi înainte şi făcu o plecăciune. 1402

— Sunt un xidantzu. Nu doresc să fie rănit cineva. Aceşti oameni au călătorit împreună cu maeştrii mei şi cu mine. Ei se află sub protecţia noastră. Nu vă costă nimic să vă vedeţi de drum. Banditul râse şi tovarăşii lui jerpeliţi îi ţinură isonul. — Eşti un băietan cu un braţ ologit. Nu mi-e teamă de tine. Eu sunt Turren Xandao. Sunt în rangul superior, aşa că tu şi maeştrii tăi ar trebui s-o luaţi la goană. Pe tine te las să treci, dar nu şi pe ceilalţi. — Eu sunt Dunos Ameryne, din Serrianul Jatan. Dacă vrei să lupţi, stabileşte condiţiile. — Până la moarte, puiule. Bărbatul râse şi-şi trase ambele săbii. Nu mi-e frică de tine. — Nu încă. Dunos îşi scoase încet sabia. — Trasează un cerc.

1403