Metode de disciplinare

Consilierea parintilor. Metode de disciplinare a elevilor cu comportament deviant

Material propus de prof. psiholog Anamaria Ciulin 1. Consilierea părin ților

Consilierea psihologica este o forma de interventie psihologica care se adreseaza persoanelor aflate intr-o situatie de impas cu privire la rezolvarea unor situatii de criza, sociale, profesionale profesionale sau familiale. Consilierul il ajuta pe client client sa controleze o situatie situatie de criza si il asista in gasirea unei solutii la l a problema cu care se confrunta. Consilierea reprezintă un proces complex, o activitate socio - pedagogică,  pedagogică, constând în iniţierea unui dialog între psiholog şi elev sau părinte, după caz, în plan educaţional. Rezultatul “simbiozei” reprezintă chintesenţa activităţii de educare şi instruire pe care şcoala, educatorul educatorul are datoria să o considere responsabilitate responsabilitate prioritară în drumul lung al actului

educaţional

prin

îmbinarea

elementelor

triadei

psiholog - părinte  părinte-elev.

Insuccesul Insuccesul şcolar, comportamentul moral -civic neadecvat al copilului nu trebu ie căutat numai în activitatea elevului sau relaţia profesor -elev, ci şi în educaţia părintelui. “Profesiunea de părinte” presupune roluri şi competenţe aparte, speciale, pentru care mai ales tinerii nu sunt întotdeauna pregătiţi. Empatia este un cod de comunicare nescrisă uitat de multe ori de părinţii acestui început de secol XXI. Limbajul nonverbal şi deschiderea afectivă a părinţilor poate conduce la trăirea unui sentiment de siguranţă şi linişte în evitarea unui conflict, mai mult decât ţipetele, strigătele, cearta, loviturile “oferite” unui copil pentru

a-l face pe acesta să asculte. Comunicarea între membrii familiei lipseşte azi mai mult ca oricând. Orice sistem de educaţie, oricât ar fi el de savant, rămâne neputincios dacă se izbeşte

de indiferenţă, opoziţie, contraziceri, opinii divergente din partea părinţilor. Efortul educativ este frânat, iar eficienţa scade, dacă nu există o unitate de acţiune a tuturor factorilor 

educativi. În România de azi se observă o transformare a atitudinii părinţilor faţă de copiii lor, faţă de cerinţele şcolii. Copiii nu mai sunt consideraţi singurul eveniment, cel mai important 1

lucru din viaţa lor. Probabil, în cele mai multe cazuri, societatea i -a bulversat pe părinţi cu toate transformările economice, cei mai mulţi dintre părinţi sunt obosiţi, sunt apatici.

Aparitia unor mize familiale ale scolarizarii si resemnificarea raporturilor familie scoala au condus la o implicare mai consistenta a parintilor in activitatea scolara a copiilor si la multiplicarea interactiunilor personale intre reprezentantii reprezentantii scolii si membrii familiei. Legatura dintre parinti si cadrele didactice trebuie diversificata si permanentizata prin alcatuire la nivelul scolii a unor comisii de sprijin si consilierea profesionala si scolara. La nivelul micro-social se impune revitalizarea functiilor de baza ale institutiilor sociale cu rol educativ si de control social in primul rand al familiei, scolii, comunitatii sociale. O alta directie este reprezentata prin reinfiintarea serviciului de asistenta sociala pentru protectia si ocrotirea familiei, adolescentului care ridica probleme de adaptare si comportare civilizata. Este necesara infiintarea si multiplicarea grupurilor de lucru specializate in abordarea „elevilor problema”. Aplicarea acestor  solutii trebuie sa puna accentul pe latura educativ-

preventiva, de dezvoltare si stimulare a autonomiei morale a elevilor si de evitare a constrangerii si supravegherii juridice a acestora, facilitind atat adaptarea lor la cerintele sociale cat si la participarea la exigentele vietii sociale. Integrarea scolara a elevilor se realizeaza prin procesul de educatie si instructie considerat in totalitatea componentelor sale sistemice, continuturi, obiective, participanti, metode si mijloace de invatamant, forme de organizare si evaluare. Eficienta si rezultatele procesului de integrare scolara a elevilor depind intr-o mare masura de calitatea mediului scolar, personalitatea cadrelor didactice, maiestria lor pedagogica, colaborarea scolii cu familia si ceilalti factori institutionali cu valente educative. Un loc aparte il detine asistenta psihopedagogica asigurata de catre un personal specializat elevilor, parintilor si cadrelor didactice. Un rol important in cadrul acestei asistente psihopedagogice il are consilierul scolar ca specialist de formatie pedagogica si psihologica. Acesta poate folosi, dupa caz, o serie de modalitati si tehnici de CONSILIERE, prin care sa sprijine elevii cu tulburari comportamentale in schimbarea comportamentelor indezirabile, precum si a sentimentelor si atitudinilor aferente acestora. Unele dintre aceste modalitati pot fi utilizate cu bune rezultate si de catre cadrele didactice  – invatatori, profesori de diferite specialitati.

2

In viziunea lui R. Lafon, inadaptarea are o sfera extrem de larga in sensul ca ea include toate acele situatii ale copilului si tanarului care merg de la copilul fara familie pana la adolescentul criminal, unde intra: deficientele cauzate de infirmitati si disfunctii somatice; deficientele psiho-intelectuale si tulburarile afective si caracteriale; fenomenele de devianta provocate de mediul socio-familial si erorile de educatie; fenomenul de vagabondaj si delicventa. Inadaptarea se refera la toti indivizii pentru care educatorii trebuie sa faca apel, la competenta lor si la mijloace mi jloace speciale de integrare scolara si sociala. Educabilitatea desemneaza capacitatea fiintei umane de a beneficia de actiunea educativa si de a realiza progrese in plan psiho-comportamental. Pedagogul francez E. Plachard (1967) spunea: „Postulatul cuprins in educatie este educabilitatea” adica posibilitatea

omului de a persevera in existenta sa, de a realiza perfectiunea de care este capabil. Aparitia unor mize familiale ale scolarizarii si resemnificarea raporturilor familie - scoala au condus la o implicare mai consistenta a parintilor in activitatea scolara a copiilor si la multiplicarea interactiunilor personale intre reprezentantii reprezentantii scolii si membrii m embrii familiei. Legatura dintre parinti si cadrele didactice trebuie diversificata si permanentizata prin alcatuire la nivelul scolii a unor comisii de sprijin si consilierea profesionala si scolara. La nivelul micro-social se impune revitalizarea functiilor de baza ale institutiilor sociale cu rol educativ si de control social in primul rand al familiei, scolii, comunitatii sociale. O alta directie este reprezentata prin reinfiintarea serviciului de asistenta sociala pentru protectia si ocrotirea familiei, adolescentului care ridica probleme de adaptare si comportare civilizata. Este necesara infiintarea si multiplicarea grupurilor de lucru specializate in abordarea „elevilor problema”. Aplicarea acestor solutii trebuie sa puna accentul pe latura educativ -

preventiva, de dezvoltare si stimulare a autonomiei morale a elevilor si de evitare a constrangerii si supravegherii juridice a acestora, facilitind atat adaptarea lor la cerintele sociale cat si la participarea la exigentele vietii sociale. Integrarea scolara a elevilor se realizeaza prin procesul de educatie si instructie considerat in totalitatea componentelor sale sistemice, continuturi, obiective, participanti, metode si mijloace de invatamant, forme de organizare si evaluare. Eficienta si rezultatele procesului de integrare scolara a elevilor depind intr-o mare masura de calitatea mediului scolar, personalitatea cadrelor didactice, maiestria lor pedagogica, colaborarea scolii cu familia si ceilalti factori institutionali cu valente educative. Un loc aparte il detine asistenta 3

psihopedagogica asigurata de catre un personal specializat elevilor, parintilor si cadrelor didactice. Un rol important in cadrul acestei asistente psihopedagogice il are consilierul scolar ca specialist de formatie pedagogica si psihologica. Acesta poate folosi, dupa caz, o serie de modalitati si tehnici de CONSILIERE, prin care sa sprijine elevii cu tulburari comportamentale in schimbarea comportamentelor indezirabile, precum si a sentimentelor si atitudinilor aferente acestora. Unele dintre aceste modalitati pot fi utilizate cu bune rezultate si de catre cadrele didactice  – invatatori, profesori de diferite specialitati. In viziunea lui R. Lafon, inadaptarea are o sfera extrem de larga in sensul ca ea include toate acele situatii ale copilului si tanarului care merg de la copilul fara familie pana la adolescentul criminal, unde intra: deficientele cauzate de infirmitati si disfunctii somatice; deficientele psiho-intelectuale si tulburarile afective si caracteriale; fenomenele de devianta provocate de mediul socio-familial si erorile de educatie; fenomenul de vagabondaj si delicventa. Inadaptarea se refera la toti indivizii pentru care educatorii trebuie sa faca apel, la competenta lor si la mijloace mi jloace speciale de integrare scolara si sociala. Educabilitatea desemneaza capacitatea fiintei umane de a beneficia de actiunea educativa si de a realiza progrese in plan psiho-comportamental. Pedagogul francez E. Plachard (1967) spunea: „Postulatul cuprins in educatie este educabilitatea” adica posibilitatea

omului de a persevera in existenta sa, de a realiza perfectiunea de care este capabil. 2. Factori de risc familial ai comportamentului deviant la copil

Familia reprezintă prima şi cea mai importantă instituţie socială cu rol deosebit în

educarea copilului. Familia oferă copilului sentimentul de siguranţă şi securitate socială necesar formării şi emancipării personalităţi acestuia. Dobândirea lui, se realizează în anumite condiţii:  protecţia împotriva agresiunilor venite din afară, satisfacerea trebuinţelor e lementare ale copilului, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare familială, sentimentul de a fi acceptat de ai săi ca membru al familiei, nevoia de a fi iubit sau de a i se accepta caracteristicile individuale, de a avea posibilitatea de acţiune şi afirmare liberă a personalităţii în vederea dobândirii experienţei personale. Toate acestea sunt imposibil de realizat în afara unui mediu 4

familial echilibrat şi cald, care să asigure funcţia de securizare afectivă şi de socializare individualizată a copilului. Experienţa pedagogică ne îndeamnă să afirmăm că nu întotdeauna familiile conştientizează rolul educativ pe care îl au în asigurarea sentimentului de securitate afectivă şi socială necesar dezvoltării normale a copiilor, în general, şi a adolescenţil or, în special. Acesta reprezintă unul dintre principalii factori de risc familial care favorizează apariţia devierilor comportamentale la elevi. Statutul familiei în sistemul social actual, comportă semnale îngrijorătoare de degradare calitativă, de diminuare a rolului educativ ca urmare a instabilităţii crescânde a cuplului, a scăderii interesului şi controlului părinţilor faţă de preocupările copiilor, şi a grijilor materiale cotidiene pe care numeroase familii le au, fie din nevoia de supravieţuire, fi e din goana după un câştig cât mai mare. Din punct de vedere sociologic,  „familia

contemporană cunoaşte cunoaşte un proces de eroziune structurală, de demisie de la funcţiile sale, o degradare continua a autorităţii, implicit a calităţii mediului educativ specific (în primul  rând, prin slăbirea controlului asupra copiilor şi prin îngustarea registrului de influenţare a acestora)” (Albu, acestora)”  (Albu, Emilia). Ceea ce particularizează situaţia din România este faptul că unii dintre actualii părinţi crescuţi în anii totalitarismului, sau deprins cu duplicitatea morală specifică acelei epoci şi au o comportare diferită în familie faţă de societate. Factorii de risc familial care contribuie la apariţia devierilor comportamentale comportamentale au fost grupaţi de D. Banciu, S. M. Rădulescu şi M. Voic u în trei categorii: 1. factori care privesc ansamblul şi principalele tendinţe de evoluţie a condiţiilor  economice şi sociale; 2. factori care ţin de structura familiei; 3. factori care privesc deficitul educativ al familiei (disfuncţii, greşeli ale părinţilor). Situaţia economicoeconomico- socială  socială precară a tot mai multor familii din România, care trăiesc

la limita sărăciei, poate predispune copiii la un comportament deviant. Este vorba de familii cu venituri mici, cu părinţi în şomaj, cu spaţiu locativ restrân s sau inadecvat, de familii neadaptate/dezrădăcinate ca urmare a trecerii din mediul urban în cel rural sau invers, a strămutării în altă localitate sau familii temporar incomplete în care unul dintre părinţi sau ambii părinţi se află la muncă în alte ţări şi ai căror copii se află in grija bunicilor sau a altor 

rude.  Numărul familiilor aflate în situaţii defavorizate defavorizate este destul destul de mare. Condiţiile precare precare de trai, marcate de nesiguranţa zilei de mâine, creează tensiuni şi certuri între părinţi, ceea ce 5

lezează grav climatul afectiv familial. Copiii proveniţi din familii dezorganizate sau confruntate cu probleme economice dificile sunt tentaţi să evadeze din căminul familial şi să şi caute securitatea afectivă în grupul stradal, între prieteni de ocazie, î n medii microsociale dubioase, iniţiindu-se şi angajându -se în aventuri ce pot lesne degenera în acte antisociale(distrugeri antisociale(distrugeri de bunuri, furturi, bătăi, agresiune şi tâlhărie). Carenţele de structură familială cel mai frecvent întâlnite în perioada actuală sunt

disocierile grupului familial (prin decesul unui părinte, divorţ, sau abandon familial), abandonarea abandonarea copiilor de către părinţi(în multe cazuri chiar de la naştere), adopţiile şi refacerea ulterioară a căminului şi alte situaţi care lezează structura familiei. Aceste cazuri comportă grave riscuri în educaţia copiilor, fără însă ca tinerii crescuţi în asemenea familii să ajungă inevitabil la comportamente deviante. W. J. Goode (menţionat de autorii de mai sus) vorbind

despre familiile dezorganizate, inc ludea în rândul acestora pe lângă familiile dezmembrate şi familiile „în criză”(din care lipseşte temporar un părinte –  închisoare sau internare de lungă durată) şi unele familii formal complete, cu ambii părinţi prezenţi sub acelaşi acoperiş, care însă sunt fie incomplet unite (sau nelegitime), fie de tip „cămin gol”(în care părinţii nu comunică deloc unul cu celălalt), fie cu eşec marital datorat unor situaţii excepţionale (retardare mintală a copilului, psihoze, boli incurabile ale unui membru al familie i). La acestea se adaugă, cu un plus de riscuri educative, familiile cu disoluţii totale(cu ambii părinţi  bolnavi cronici, alcoolici, moral decăzuţi sau agresivi), în care deteriorarea relaţiilor  intrafamiliale şi destabilizarea funcţiilor familiei sunt pr ocese ocese ireversibile. nu- şi pot întemeia educaţia copiilor pe forţa şi pe „Familiile din aceste categorii nu- şi complementaritatea complementaritatea aportului educativ al fiecăruia dintre părinţi”(  Albu, Emilia)

În familiile slab închegate sau reconstituie (cu părinţi aflaţi în concubinaj, vitregi, adoptivi) pot apărea divergenţe între cei doi părinţi, soldate cu certuri şi tratamente discriminatorii, preferenţiale. Acestea pot să apară şi în familii normal închegate, între părinţi şi bunici. În asemenea condiţii copilul învaţă să profite, să speculeze în favoarea sa ezitările şi neînţelegerile, cu repercusiuni în conduita sa, care îl predispun la duplicitate morală şi caracterială, putând să -i deschidă drumul spre devianţă.  Numărul copiilor în familie este şi el o variabilă care are implicaţii educative cu semnificaţii de risc comportamental. Adeseori cei mai mari dintre copii resimt „complexul de

amiliile cu un detronare” în favoarea celui mai mic dintre fraţi „răsfăţatul părinţilor”. În f amiliile singur copil, răsfăţul devine o cauză care duce la transformarea unui copil normal într -un „copil- problemă”  problemă” datorită capriciilor şi gesturilor tiranice cu care s -a deprins în mediul

familial. 6

A treia categorie de factori de risc familial ţi ne de  greşelile educative ale părinţilor , care afectează o serie de familii formal organizate (închegate). Este extrem de actuală ideea  potrivit căreia familia merge către dezangajarea în educaţie a părinţilor, către cedarea atribuţiilor educative şcolii, altor colective  –  sportive, culturale, civice etc.  –  din care copilul

face parte. Carenţele educative din familiile organizate normal sunt clasificate în literatura  psihopedagogică  psihopedagogică de M. Petcu (1999) (1999) astfel: • divergenţa metodelor educative aplicate de părinţi , mai ales în ceea ce  priveşte recompensarea şi sancţionarea copiilor. În asemenea familii copilul este permanent derutat, descumpănit descumpănit şi tentat să -şi caute modele de comportament în afara cadrului familial; a fectuasă a părinţilor  este nerecomandată • atitudinea hiperprotectoare , excesiv de a fectuasă

educativ deoarece poate duce la iritarea copilului şi frânează procesele de maturizare  psihologică; • atitudinea familială indiferentă duce la dezvoltarea unei agresivităţi latente. În acelaşi timp, copilul neglijat de părinţi, devenit emotiv, instabil, iritabil, ajunge să fie respins şi de colegii de clasă, din anturajul lui; • demisia  părinţilor de la activitatea educativă este cel mai frecvent întâlnit factor de risc deoarece „părinţii demisionari” mereu ocupaţi sau plecaţi de acasă, nu pot fi „deranjaţi” cu această activitate. Fenomenul are o notă de gravitate în plus dacă mama este demisionară. • atitudinea hiperautoritară a părinţilor , dorinţa lor de a impune o disciplină severă

are consecinţe negative asupra comportamentului copilului. Aceşti părinţi rigizi, tiranici, inabordabili, şi non- permisivi  permisivi în ceea ce priveşte principiile lor educative, care persistă în atitudini autocritice în relaţia cu copilul sunt tributari unei imagini devalorizante asupra  propriilor copii, văzând în ei fiinţe fi inţe nedezvoltate care trebuie să asculte orbeşte părinţii, să se lase manipulaţi ca „simple marionete”. Un crescut grad de risc îl reprezintă tatăl dominator  sau tatăl tiran, care pretinde pentru toţi membrii familiei ascultare şi supunere. R. Vicent (1972) arăta că de cele mai multe ori tatăl despotic este, de fapt, o fire slabă, timidă, care se compensează din când în când prin izbucniri de autoritate excesivă. El induce copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate, timiditate, dar creează şi acumulări de tensiuni care se pot manifesta mai târziu la l a modul rebel, descărcarea făcându -se, desigur, pe seama altor persoane

din anturaj (Petcu, M.). În multe familii cu deficit educativ climatul este tulburat de conflicte frecvente între  părinţi sau între părinţi şi copii, cu registrul cuprins de la forme simple, ocazionale (cearta, 7

contrazicerile ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale) până la forme mai grave (agresarea fizică, alungarea de la domiciliu etc.). aceste conflicte erodează legăturile conjugale, fac adesea ca atmosfera familială să devină încordată, greu de suportat pentru copil, iar riscul înstrăinării acestuia de părinţi favorabil devianţei creşte. Unii dintre părinţi nu îşi dau seama de importanţa legăturii afective constante şi  puternice care trebuie să o aibă faţă de copil, de necesitatea încurajării proiectelor şi experienţelor senzoriale şi de cunoaştere ale acestuia. Ei cad în greşeală de a înlocui comunicarea raţională şi răbdătoare cu interdicţiile categorice şi cu admonestările dure care cumulează în timp impulsuri de deviere comportamentală (nelinişte, teamă, frică, agresivitate). Acestora le lipsesc , în bună parte, calităţile minimale pretinse de rolul de  părinte. Ei sunt, fie oameni cu un grad înalt de agresivitate provenită din sechele  psihotraumatice din copilărie, fie oameni rigizi, reci afectiv, incapabili de empatie, pasivi şi dependenţi, dependenţi, imaturi şi capricioşi. Cu privire la relaţia părinte-copil, se constată că numai în unele familii există un echilibru al rolurilor educative al celor doi părinţi şi aceştia îşi împart atât bucuriile şi satisfacţiile în educarea copiilor, cât şi eşecurile educative. Disfuncţiile in relaţia părinte copil cauzează evoluţii nefavorabile în plan afectiv, frustrări ale acestuia, datorate răcelii afective a climatului familial, iar în conştiinţa copilului apar îndoieli, reticenţe şi reacţii neadaptative determinate de tensiunile şi conflictele frecvente. E. Albu apreciază că aceste disfuncţii educative, ca factori de risc comportamental familial, „se datorează şi pierderii rădăcinilor religioase ale familiei, deprecierii funcţiilor moral -normative ale credinţei şi ale valorilor moral religioase”. reli gioase”. Pe fondul slăbirii controlului familial, Papa Ioan Paul al II lea atrăgea atenţia în 1999, că astăzi sunt tot mai mulţi tineri rătăciţi în fapte rele, în lumea drogurilor, sau care au aderat

la secte religioase violent- agresive, cum ar fi satanismul, expresie a nevoii de credinţă  pervertită a acestor acestor tineri. Din păcate, nici astăzi, cele trei instituţii i nstituţii sociale importante cu rol în educaţia morală a tineretului şcolar – familia, –  familia, şcoala şi biserica - nu şi-au găsit cele mai potrivite modalităţi de conlucrare în educarea copiilor în spiritul asimilării valorilor creştine. Într -o perioadă de disoluţie a reperelor morale educaţia moral -religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce  priveşte aspectele relaţionale comportamentale la nivel individual şi social, constituind un mijloc important în acţiunea de prevenire şi de terapie a devierilor comportamentale la elevi. În realizarea ei, cei trei agenţi educativi –  şcoala –  familia - biserica - trebuie să coopereze, astăzi, mai mult ca oricând. 8

3. Comportamentul deviant al elevilor

- J. Thurston, J. Feldhusen şi J. Benning enumeră 24 de factori ai mediului familial care induc comportamentul deviant, în urma unor cercetări făcute în S. U. A. Aceşti factori sunt semnificativi şi pentru România. Iată câţiva dintre ei:

- Regulile tatălui sunt prea lejere sau prea stricte sau lipsite de coerenţă; - Indiferenţa sau ostilitatea părinţilor faţă de copii; - Părinţii au serviciile total diferite şi, în general, au prea puţine lucruri în comun; - Părinţii nu vorbesc între ei despre copii şi despre problemele lor; - Părinţii nu se iubesc, sunt reci unul cu celălalt; - Părinţii îi dezaprobă pe copii mai mult decât îi încurajează; - Mamele nu sunt fericite în mediul în care trăiesc; - Copiii sunt pedepsiţi de părinţi pentru absolut orice greşeală; - Părinţii îi lasă pe prietenii copiilor lor să aibă o influenţă influenţă hotărâtoare asupra acestora, acestora, pentru a-şi masca dezinteresul; - Părinţii îşi petrec timpul lor liber în mod negativ.

Devierile de com portament ale elevilor au fost clasificate în funcţie de mai mulţi factori. D. Ozunu a alcătuit următoarea clasificare:

a. Devieri de comportament care ţin de constituţia psihopatoidă - A copiilor care

aparţin tipurilor de perverşi, schizoizi, cicloizi, epileptoizi sau a combinaţiilor acestor tipuri. Manifestările lor au cauză organică şi sunt greu de tratat. Se recunosc după: lipsă de afectivitate sau hiperactivitate, autism, amoralitate sau labilitate morală accentuată, minciună,

atitudini obscene, tend inţe de a se constitui în bande etc. b. Devieri de comportament ce ţin de modificările structurii neuropsihice - Acestea

sunt datorate unor traumatisme cranio- cerebrale, unor boli infecţioase etc. Se manifestă prin: nelinişte motorie, labilitate psihică, negativism, isterie, refuz al sarcinilor de lucru, tendinţe de chiul, vagabondaj, minciună ş.a. Sunt rare şi parţial educabile. c. Devieri de comportament datorate schimbărilor negative din mediul fizic şi social  -

Din cauza carenţelor mediului familial, a influenţelor negative ale prietenilor etc.

9

d. Devieri de comportament ce ţin de schimbările patologice produse şi în cazul  individului, şi al mediului - Sunt greu recuperabile.

În funcţie de sfera psihicului predominant afectată, devierile de comportament se pot

localiza astfel: 

 în sfera relaţională relaţională

- Copiii care refuză comunicarea, fiind egoişti, capricioşi,

respinşi de colectiv. Aceşti copii fie sunt prea răsfăţaţi în familie, fie sunt neglijaţi afectiv în familie. Ei afişează o atitudine pesimistă sau criticistă. 

 în sfera afectivităţii afectivităţii

- Copiii irascibili sau total pasivi. De obicei, ei au suferit

traume psihice. 

 în sfera dezvoltării intelectuale intelectuale

- Copiii ostili învăţăturii, fără curiozitate pentru

nou, cu retard intelectual şi cu ritm lent de evoluţie. Ei au dese conflicte cu părinţii, din aceste cauze, dar şi cu profesorii şi colegii; obişnuiesc să chiulească, să mintă, să fure, să consume alcool şi droguri. 

 în sfera voliţională

- Copilul încăpăţânat, capricios, indisciplinat, dezordonat etc.

Sunt urmări ale tutelării excesive sau ale nesupravegherii copilului. Tulburările de comportament pot fi uşoare (de gradul I), mijlocii (de gradul II) sau grave (de gradul III). Profesorii se confruntă, de obicei, cu tulburări de conduită uşoare, care nu intră sub incidenţa juridicului, dar în ultimul timp s -au răspândit şi abaterile severe de conduită, care se vindecă mult mai greu, ca: furtul repetat, vagabondajul, actele de tâlhărie, consumul sistematic de alcool, de droguri, prostituţia ş.a.

Preocuparea psiho-pedagogilor de azi e în primul rând de a preveni devierile de comportament, lucru mai eficient decât terapia lor. Pentru a preveni, profesorul are nevoie de cunoaşterea elevilor, a mediilor lor familiale (spre exemplu, pentru a depista din timp copiii orfani, pe cei abandonaţi, pe cei cu părinţi despărţiţi, pe cei cu afecţiuni neuropsihice etc.),  pentru a putea lua o serie de măsuri. măsuri.

De asemenea, el trebuie să anticipeze situaţiile de inadaptare şi să le remedieze din timp. Iar dacă s -au manifestat comportamente de inadaptare şcolară, trebuie luate măsuri ca să nu se repete. Măsurile posibile sunt următoarele:

- socioterapia şi psihoterapia familiei; - plasarea elevului elevului în situaţii interpersonale interpersonale pozitive; - consilierea spre alegerea unei profesii care să nu fie în dezacord cu aptitudinile sau interesele elevilor; 10

- dacă e cazul, trimitere spre examen neuropsihiatric şi endocrinologic; - po pularizarea legislaţiei penale, cu rol profilactic în inducerea autocenzurii comportamentale.

4. Metode de disciplinare a elevilor cu cu comportament comportament deviant-

DISCIPLINAREA

 POZITIVĂ  A fi părinte înseamnă deopotrivă a da (a-i ajuta pe copii să realizeze ceea ce vor,  pentru că aceştia nu au suficientă forţă, şi a le oferi sprijinul necesar pentru p entru a ajunge acolo unde trebuie să ajungă), a cere (a porunci şi a impune reguli) şi a ierta. CE  ÎNSEAMNĂ  ÎNSEAMNĂ DISCIPLINAREA DISCIPLINAREA POZITIVĂ?

Termenul „disciplină”, provine de la cuvântul latinesc „ disciple”, care înseamnă „a învăţa (pe cineva)”. Disciplina pozitivă pozitivă nu are legătură legătură cu asprimea, se referă la modalităţile

de stabilire a limitelor într-un mod ferm, f erm, dar plin de dragoste. Cum se fol oseşte disciplina pozitivă la copii ? 1. Stabileşte clar regulile astfel încât copilul să ştie care vor fi consecinţele;

2. Pedepsele scurte sunt cele mai potrivite; 3. Vorbeşte-i cu respect. Nu- i spune „taci din gură“ şi nu folosi cuvinte care să -l insulte: „prostule” sau „ameţitule” ;

4. Evită a ţipa; 5. După ce suportă consecinţele negative, arată -i copilului afecţiune Disciplina pozitivă recompensează comportamentul corect şi pedepseşte (oferă consecinţe negative) pentru comportamentul greşit.

PEDEAPSA •

Este un eveniment neplacut.

•

Dacă este prezentată imediat după un comportament nedorit, provoacă o descreştere în frecvenţă şi intensitate a acestuia. 11

TIPURI DE PEDEPSE 

dezaprobarea: încruntarea sprâncenelor, întoarcerea spatelui, absenţa zâmbetului, privire rece. Dacă se folosesc tot timpul, ti mpul, îşi pierd valoarea;



mustrarea – dacă  – dacă nu înţelege din semnele dezaprobatoare;



privarea de un obiect / activitate;



time – out la colţ, în altă cameră etc.



repararea greşelilor  –  greşelilor  –  copilul va trebui să îşi răscumpere pedeapsa prin activităţi sau

atitudini; 

 pedeapsa fizică  – este  –  este o formă a dispariţiei comunicării, este expresia neputinţei de care dă dovadă adultul în educaţia copilului. Expresia „Ascultă doar de băţ” dovedeşte o

incapacitate de a comunica eficient. APLICAREA CORECTA A PEDEPSELOR PEDEPSELOR  Nici o sancţiune nu se aplică fără cercetarea cauzelor cauzelor şi a factorilor conjuncturali, fără

a-i explica celui vinovat de ce a fost pede psit. Nici o abatere nu trebuie să rămână nepedepsită. Copiii pedepsiţi des devin încăpăţânaţi şi rigizi. Nu recunosc că au greşit că se tem de  pedeapsă.  pedeapsă. O dată ce decizia de sancţionare a fost luată şi anunţată copilului, ea trebuie dusă până la capăt!!!!! Dacă o pedeapsă nu a avut efectul scontat, ceva nu merge, fiind necesară reevaluarea situaţiei. Sintagma “ Nu mai am ce -i face” trebuie să dispară din limbajul părinţilor. Pedeapsa duce la scăderea stimei de sine şi a încrederii în forţele proprii. Cu cât sunt  pedepsiţi mai mult pentru insucces cu atât nivelul stimei de sine va scădea mai mult, ceea ce va duce la alt insucces ş.a.m.d. Este greu de ieşit din acest cerc vicios dacă părintele nu îşi va

schimba atitudinea folosind mai des recompensele. RECOMPENSA •

Dacă este este oferită imediat după apariţia apariţia unui comportament, comportament, duce la o creştere a frecvenţei comportamentului respectiv .

12

TIPURI DE RECOMPENSE a)

alimente –  bomboane,  bomboane, prăjituri, prăjituri, fructe, sucuri, meniul preferat; preferat;

b)

distincţii –  jetoane,  jetoane, steluţe, steluţe, puncte roşii, diplome; diplome;

c)

 posesia temporară temporară a unor obiecte: obiecte: o ţinută pentru ocazii ocazii speciale, o cameră proprie;

d)

activităţi stimulatoare –  excursii, jocuri, vizionarea unor programe TV sau a unor filme la cinema, citirea cărţii p referate

e)

recompense sociale  –  îmbrăţişări afectuoase, laude, zâmbete, o simplă privire care să exprime interesul.  A folosi recompensa în loc de sancţiune, pentru a stopa o comportare greşită,

înseamnă mituire. O astfel de metodă m etodă nu poate rezolva problema Disciplina pozitiva nu are nicio legatura cu asprimea sau duritatea, ci reprezinta o metoda de disciplinare care pune accept pe stabilirea regulilor prin respectul pentru copil, incurajand in primul rand individualitatea acestuia. Programul a fost dezvoltat de catre Jane Nelsen, iar best- sellerul „Cartile disciplinei pozitive” se bucura de un real de succes atat in randul parintilor, cat si in randul profesorilor. Potrivit metodei disciplinei pozitive, exista cinci principii dupa care te poti ghida atunci cand vrei sa iti disciplinezi copilul: 1. Ajuta-l pe copil sa inteleaga rolul si importanta sa personala in familie, in comunitate sau in relatie cu orice grup din care face parte. 2. Respecta-ti si incurajeaza-ti copilul, fiind ferm, dar bland in acelasi timp 3. Urmareste educatia de lunga durata; tine cont de ceea ce gandeste copilul, ce invata, ce simte si ce vrea sa devina in viitor pentru a reusi. 4. Invata-l pe copil sa deprinda abilitati sociale: respectul, grija fata de ceilalti, rezolvarea problemelor prin cooperare. 5. Ajuta-l pe copil sa descopere care sunt calitatile sale prin incurajarea individualitatii Cu ajutorul acestor principii, disciplina pozitiva ii invata pe adulti sa foloseasca, in relatia cu copiii, masura lucrurilor: sa fie fermi, dar blanzi in acelasi timp, sa nu fie excesiv de permisivi, dar sa nu abuzeze de aplicarea pedepselor.

13

Cum se foloseste disciplina pozitiva la copii? Iata cateva reguli de aur pentru a aplica disciplina pozitiva la copii: 

Respecta-ti copilul si cere sa fii respectat. Daca ii vei spune de exemplu, sa taca din gura, atunci nu ii vei da ocazia sa comunice ceea ce simte. Adultul nu trebuie sa se impuna prin abuzul de autoritate, ci prin fermitate si bunatate, respectand in primul rand nevoiile copilului intr-o anumita situatie.



Identifica motivul care sta in spatele actiunilor copilului tau; incearca sa produci schimbari la acest acest nivel, nu sa ii schimbi comportamentul. comportamentul.



In loc sa recurgi imediat la pedepse, incearca sa gasesti solutii.



Recompenseaza Recompenseaza comportamentul pozitiv al copilului, nu doar succesul succesul in sine.



Stabileste reguli clare si asigura-te ca micutul le-a inteles. Vorbeste-i despre consecinte intr-un mod calm.



Nu il pedepsi pe termen lung, ci opteaza pentru pedepsele scurte. Dupa ce isi indeplineste pedeapsa, arata-i cat de mult l iubesti, nu il ingnora si nu ramane in continuare suparat pe acesta.



Nu il insulta, nu il repezi si nu tipa la copilul tau.



Nu lasa furia sa puna stapanire pe comportamentul tau. Disciplineaza-ti copilul atunci cand esti destul de calm pentru a gandi rational, in beneficiul acestuia.



Inainte de a te grabi sa il pedepsesti, ajuta-l pe copil sa isi inteleaga greselile. Desi in opinia ta, motivul pentru care a facut un anumit lucru este gresit, arata-i ca ii intelegi rationamentul.



Ofera-i solutii pentru a-si indrepta greselile.



Inainte de a apela la o pedeapsa, incearca sa iti ghidezi copilul in a face alegerile cele mai bune.

O disciplinare eficientă începe întotdeauna cu dezvoltarea încrederii în sine a copilului! 14

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI !!!

1. A corecta în public 2. A exprima autoritatea cu agresivitate 3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat educat 4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii 5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie 6. A nu te ţine de cuvânt 7. A distruge speranţa şi visele Materiale utile in consilierea parintilor: 

Ghid de disciplinare pentru părinţi ,

Autori: Domnica Petrovai, Diana Tudose, Adina

Botiş, Sorina Costandach 

Cum îi învăț ăm ăm pe copii comportamente pozitive? Ghid pentru părin ț i- psiholog Domnica Petrovai





 Înț elegeelege-ț i copilul, Kay Kuzma Parinti straluciti - profesori fascinanti - cum sa formam tineri fericiti si inteligenti”, Cury, Augusto

Bibliografie - „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi gradele didactice", Coordonator  Constantin Cucoş, Editura Polirom, 1998; - „Profesorul  - între autoritate şi putere",  Emil Stan, Editura Teora, Colecţia „Psihologie aplicată", 1999; - „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi terapie.", Emilia terapie.", Emilia Albu, Editura Aramis, Colecţia „Educaţia XXI", 2002; 2002;  Dragomirescu  Dragomirescu V.- Psihosociologia Psihosociologia comportamentului comportamentului deviant, Editura stiintifica stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1976; - Tomsa Ghe. –  Ghe.  – Consilierea Consilierea si orientarea in scoala, Bucuresti, Casa de editura si presa Viata  Romaneasca 1999 -„ Disciplinarea Pozitivă sau cum să disciplinezi fără să răneşti ”, Adina Botiş, Anca Tărău, Ed. ASCR, 2004 -,  Devianta scolar a. Ghid de interven tie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Neamtu, Cristina Editura Polirom, Iasi, 2003. - În ț elegeelege- ț i copilul, Kay Kuzma, ed. Via ț ă ș i sănătate, 2003

-”Parinti straluciti - profesori fascinanti - cum sa formam tineri fericiti si inteligenti”, Cury, Augusto, ed. f  http://www.scribd.com 15