Melvin Burgess - Decizie Mortala v 0.9

MELVIN BURGESS DECIZIE MORTALĂ Traducere din limba engleză: OFELIA AL GAREEB prin Lingua Connexion Editura RAO

Pentru Brandon Robshaw, Joe Chislett și Barry Cunningham – complicii mei

PARTEA ÎNTÂI: MOARTEA CAPITOLUL 1 MOARTEA PUBLICĂ A LUI JIMMY EARLE Pentru Jimmy, nimic nu era mai important decât fanii lui. Se spune adeseori că un interpret se dăruiește întru totul pe scenă, dar nimeni n-a promis vreodată un show mai măreț decât cel făcut de el în acea seară. Lui Adam îi venea greu să creadă, dar simțea că face parte din ceva special. Jimmy Earle era de ani de zile cel mai bun, spectacolele sale erau legendare, însă nimic nu egala spectacolul de acum. Unii oameni veniseră tocmai din California și din Beijing pentru a f acolo. Acesta urma să fe concertul suprem, o experiență pe care nimeni nu avea s-o mai repete vreodată. — Seamănă cu sacrifciul uman, spuse Adam. Ar trebui să-i smulgă inima din piept, ca aztecii. Asta chiar c-ar f ceva. — N-ai mai glumi dacă ar face-o cu adevărat, spuse Lizzie. Adam clătină din cap. Asta nu s-ar f întâmplat niciodată. Jimmy

avea tot ce-și putea dori – avere, tinerețe, o înfățișare plăcută, talent. Puteai înțelege de ce ratații și scursurile de pe giganticele terenuri virane luau drogul numit Moartea. Nu aveau nimic și nici nu urmau să aibă ceva vreodată. De ce să nu trăiești o săptămână nebună întro lumină arzătoare? Dar Jimmy Earle? În niciun caz. — Vrea să devină membru al Clubului 27 1, spuse Lizzie agitată. Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain, Amy Winehouse – și Jimmy Earle. Toți, în vârstă de douăzeci și șapte de ani. De asta se tem toți. Uită-te la ei! E adevărat, gândi Adam, în timp ce intrau în arenă. Peste tot erau gardieni, bărbați masivi, amplasați pe culoare. Cu toții păreau a avea nervii întinși la maximum. — Dacă moare în seara asta, lumea își va aminti de el pentru totdeauna, spuse Lizzie. Adam rânji. — Mda. Și noi ne vom aduce aminte toată viața de spectacolul ăsta. — Doamne, cumpăratul biletelor – încă un lucru la care te pricepi! îl tachină ea. Lizzie îl punea la punct întotdeauna, dar Adam tot nu se putea abține să nu se laude. În noaptea aceasta, gloria lui Jimmy Earle era și gloria lui Adam. — Unde erai în noaptea când a murit Jimmy Earle? întrebă el, intrându-și în rol. Eram acolo. Am văzut totul. O prinse de mână. Ea îi zâmbi și îi strânse mâna. Adam simți că amețește. Într-atât demult îi plăcea de ea. Lizzie nu era de nasul lui, o știa prea bine. Se cunoșteau de ani de 1 Grup de muzicieni renumiți, care au murit la vârsta de 27 de ani,

adeseori ca rezultat al abuzului de droguri și alcool, ori de moarte violentă (crimă sau sinucidere). (n. tr.)

zile, încă de când erau în școala primară. Fuseseră buni prieteni – își petreceau timpul împreună, mergeau la aceleași petreceri. Apoi, tatăl lui a trebuit să-și părăsească slujba, Adam a trebuit să se mute la o altă școală și au pierdut legătura, până când au dat unul de altul în oraș, cu doar două luni în urmă. A fost ceva magic – s-au înțeles dintr-un foc, de parcă n-ar f fost despărțiți atâția ani. Când, o săptămână mai târziu, l-a lăsat să o sărute, Adam a fost încântat și uluit. Într-o lume în care erau atât de mulți oameni și atât de puține slujbe, era o chestie serioasă ca o persoană bogată să aibă o relație cu una săracă. Familiile își păzeau averile precum balaurii. Și uitați-vă la el! Cu ea alături simțea că este regele lumii. Putea pune pariu că niciunul dintre prietenii ei bogați nu putea să-i facă rost de un bilet pentru Jimmy Earle, cum făcuse el în acea seară. De fapt, fratele lui, Jess, îi procurase biletele. Dumnezeu știe cum – Jess nu mergea niciodată nicăieri, nu făcea niciodată nimic. Totuși, nu era cazul să știe și Lizzie asta. Își croiră drum spre locurile lor. Zgomotul era deja asurzitor. Oamenii strigau în direcția scenei, deși nu era nimeni acolo să-i audă. — Jimmy, te iubesc! — Nu face asta, Jimmy! — Ba nu, fă-o! Autodepășește-te! Ajută-mă să nu mai dau banii pe următorul tău album de rahat, urlă un tip din apropierea lor, după care, rânjind, se întoarse spre tovarășii lui, care râdeau fără convingere. O fată în lacrimi țipă la el să-și țină gura. Două rânduri mai jos, un bărbat se oferi să-l pocnească zdravăn dacă mai deschidea gura. Întregul spațiu era prea încins, prea iritant. Pe când își făceau loc spre scaunele lor, mâna lui Lizzie alunecă din mâna lui Adam. Lizzie se așeză și se uită în jurul ei, încercând să absoarbă totul dintr-o privire.

— Crezi că vreunul de-aici a luat drogul? întrebă ea. — Cu certitudine, spuse Adam. Lizzie râse agitată. Este speriată, gândi el, și își dădu seama că și el era speriat. Cei care luau acel drog erau periculoși. Nu aveau nimic de pierdut. Asta era și ideea. Moartea începuse ca un drog folosit pentru eutanasiere, care oferea celor bolnavi în faze terminale o săptămână de viață minunată și un mod decent de a pleca pe cealaltă lume. Nimeni nu își imaginase vreodată că și tinerii vor începe să-l consume; dar nici nu și-a imaginat nimeni ce putea oferi tineretului – super- tinerețea. Când luai Moartea, erai mai bun – mental, fzic, sexual, pe toate planurile. Era cea mai intensă senzație inventată vreodată. Cel puțin, așa se spunea. Și, bineînțeles, avea și un preț. O pilulă de Moarte costa mii de dolari. Și nici nu era cale de întoarcere. Nu i se găsise antidotul, iar majoritatea savanților nu se așteptau să descopere vreunul prea curând. Jimmy Earle era o mare vedetă – cea mai mare – dar, din acest punct de vedere, era ca toată lumea. Dacă luase Moartea, era ca și mort. Discuta despre drog de mult timp, în presă și pe site-ul său. Concertul fusese contramandat de două ori de când anunțase că, în sfârșit, mersese până la capăt. Autoritățile erau înspăimântate. Moartea cauzase deja cel mai mare val de sinucideri înregistrate vreodată în rândul celor sub douăzeci și cinci de ani. A obținut aprobare pentru concert numai când și-a retras declarația și a jurat că era doar o manevră publicitară. Întrebarea era, pe cine încerca Jimmy să prostească? Autoritățile sau fanii? Luase sau nu Moartea? Și dacă da – de ce? — Lista dorințelor2, spuse Adam. O, da! 2 The Bucket List (de la expresia to kick the bucket - „a da colțul, a

muri“) e o listă care include lucrurile pe care o persoană dorește să

— Nu despre asta-i vorba! exclamă Lizzie. Nu contează ce faci, ci ceea ce simți când o faci. Tot ce faci, faci pentru ultima dată. Orice gest mărunt contează. Despre asta e vorba. Când intri în faza Morții, viața devine extrem de intensă! Cei mai mulți așteaptă până când ajung bătrâni și neputincioși. Jimmy a decis s-o facă cât încă mai este tânăr… Adam pufni. — Numai o fată putea spune așa ceva. I-ai citit lista? Vreau să zic – hai să fm serioși! Lista dorințelor lui Jimmy Earle devenise o legendă. Costase peste 20 de milioane de lire. Se culcase cu o sută de fete într-o săptămână; cel puțin douăzeci dintre ele rămăseseră însărcinate. Călătorise în jurul lumii, mâncase două kilograme de caviar la o masă, băuse o sută de litri de șampanie, prizase o jumătate de kilogram de cocaină, călătorise în spațiu, omorâse un om, vânase leoparzi de zăpadă, urcase pe Everest… și lista nu se oprea aici. Bineînțeles, era o fantezie. Nimeni n-ar f reușit să facă toate acestea într-o săptămână. Ori poate că da? Moartea nu se mulțumea să te omoare – te dădea peste cap mai mult decât ecstasy-ul și te energiza, în același timp. Cu putere, un corp bine întreținut și credință de partea ta, puteai face orice. Poate că totul era adevărat. Nu, gândi Adam. Publicitate, asta-i tot. Dar n-ar f fost într-adevăr fantastic să existe cineva care chiar să f făcut toate acestea într-o singură săptămână? Iar dacă acel cineva ar f fost chiar el… Lizzie îl țintui cu privirea. — Tu ai face-o, Adam? Dacă lista lui ar f a ta? Chiar ai face-o? Adam se încordă. Ura să fe strâns cu ușa. Dacă era adevărat, Jimmy Earle făcuse mai multe într-o singură săptămână decât avea le facă înainte de a muri. (n. tr.)

să facă el în întreaga viață. Mai multe fete. Mai multă distracție. Mai mult orice. Era un gând extraordinar. Dar ceea ce dorea Lizzie să știe de fapt, era dacă ar începe să se culce cu toate fetele pe care le-ar găsi. Iar el și-o dorea doar pe ea… — Dar dacă ai mai avea doar o săptămână de trăit? Ei bine… Ai face-o, nu-i așa? — Nu știu. Care e lista dorințelor tale? o întrebă el. Lizzie zâmbi. — Aș face dragoste cu toți bărbații atrăgători pe care i-aș găsi, spuse ea. Și Adam, spre surpriza lui, se simți rănit. Ea pufni amuzată. Își râdea de el. Și-i ieșea de fecare dată. Pentru ea, totul mergea bine. Tatăl ei avea o slujbă bună, viitorul ei era asigurat. Iar Adam nu vedea decât muncă grea, niciodată un câștig sufcient de mare încât să-și îndeplinească dorințele. Ar f fost altceva dacă s-ar f descurcat mai bine la trialurile de fotbal de acum câteva săptămâni. Era un jucător strălucit, dar erau mulți alții mai buni decât el, și trebuia să se obișnuiască și cu ideea asta. Dar încă nu se dădea bătut. Antrenament, antrenament, antrenament – asta trebuia să facă. Dacă se străduia sufcient, încă mai avea șanse. Arena se umplu. Toată lumea era agitată. Izbucniră câteva bătăi, dar acestea fură repede aplanate, adeseori de către alte persoane din mulțime. Și, chiar dacă toate biletele fuseseră vândute, concertul putea f anulat, în continuare, în orice moment. Când Earle apăru pe scenă, furtuna sonoră atinse apogeul, chiar înainte să se audă prima notă. Cântărețul își întinse mâinile și așteptă să se calmeze tumultul. — Vom cânta câteva melodii, spuse el. Și va f cel mai reușit spectacol din viața mea.

Se întoarse spre trupă, făcu un gest poruncitor cu mâna, iar trupa începu să cânte, exploziv, prima melodie. Mulțimea urlă. — Este fabulos! Este atât de minunat! strigă Lizzie. — E fantastic! urlă Adam. Oamenii, adrenalina, zgomotul. Nu mai văzuse așa ceva în viața lui. Se întreba dacă exista cineva care să f văzut ceva asemănător vreodată. În jurul lor, mulțimea țâșni în picioare și săriră și ei cu ea; toată lumea râdea, plângea, țipa, dansa. Și nu era decât prima melodie. Concertul era extraordinar. Jimmy părea să cânte cu toată forța sa vitală, condensată în intervalul a numai două ore. Vacarmul devenea din ce în ce mai puternic pe măsură ce se apropia momentul magic – ora zece și treizeci de minute – când trebuia să moară. Moartea era precisă; puteai să stabilești cu precizie de un minut momentul când urma să mori. Era oare sufcient de nebun – sufcient de dedicat cauzei – încât să f luat, într-adevăr, Moartea? Când era vorba de Jimmy, nu puteai ști niciodată. Pe măsură ce ultimele minute se scurgeau, trupa începu să cânte cel mai recent single, „Something to Live For.” 3 Jimmy își forță vocea și se plimbă țanțoș pe scenă. Veni ora zece și treizeci de minute, iar el continua să cânte. Totul fusese doar o păcăleală – bineînțeles! Dar când toată lumea se resemnase deja, vocea i se frânse dintrodată. Vedeta se clătină. Mulțimea suspină. Jimmy aproape se prăbuși, dar reuși să se îndrepte și-și strânse microfonul la piept. Formația încheia melodia. Din difuzoare se revărsă un ritm accelerat. Babangbangbangbangbabangbangbabababang bang. Inima lui Jimmy. De parcă voia să evadeze din piept, croindu-și drumul cu lovituri ca de ciocan. B AB ANGB AN GB AB AN GB AN 3 „Ceva pentru care merită să trăiești“. (n. tr.)

G B ANGB ANG. Trupa începu o numărătoare inversă. 10–9–8–7… Mulțimea o luă razna. — Nu face asta, Jimmy! Nu ne părăsi! strigă cineva. …4–3–2–1. Nimic. Jimmy Earle privi mulțimea și zâmbi. Își deschise larg brațele de parcă ar f vrut să spună: „V-am păcălit!” Apoi se aplecă și căzu lat la pământ. Urmă un moment de tăcere împietrită. Oamenii rămăseseră pe scaune, așteptând să se ridice. Era un alt truc? Sigur era un alt truc. Un asistent medical vânjos se repezi pe scenă, îl întoarse pe Earle pe spate și începu să-l resusciteze. Totul era redat pe ecranele uriașe, de o sută de ori mai mare. Tipul îi izbea pieptul lui Earle de parcă voia să-i rupă coastele. Mulțimea se stârni din nou, cu un altfel de zgomot de această dată – ca un bâzâit profund, nervos, străpuns de strigăte și țipete, amplifcându-se din ce în ce mai tare. Pe scenă, unul dintre chitariști se închină, își deconectă chitara și o șterse. Bateristul coborî de pe scaun, veni în fața scenei și spuse ceva la microfon. Nimeni nu înțelegea ce spunea, dar părea a f „Felicitări!”. Mulțimea devenea din ce în ce mai zgomotoasă. Cineva din apropiere strigă, „Te iubesc, Jimmy, te iubesc!” O fată din fața lor țipă, „Ia-mă cu tine, Jimmy! Vreau să merg și eu!” Niște tipi de la Crucea Roșie veniră în fugă printre spectatori, dar nu reușiră să ajungă la scenă. Se dezlănțui haosul. Mulțimea se îmbulzi înspre scenă, încercând să ajungă la Jimmy. Oamenii îl implorau să se ridice, îl implorau să trăiască, își cereau banii înapoi. Paznicii reacționară cu furie, izbind și aruncând oamenii de pe scenă. În mijlocul vacarmului, întins pe scenă, cu ochii larg deschiși,

dincolo de orice agitație, sau distracție, sau tristețe, sau plăcere, sau durere, zăcea Jimmy Earle, în vreme ce pieptul său era lovit violent de asistentul medical cel vânjos. Aerul îi intra și îi ieșea din plămâni, iar sângele îi pompa în toate direcțiile în, și din inima sa sfârtecată. Niciun strop de sânge nu mai avea să îi folosească vreodată.

CAPITOLUL 2 INCENDIUL DIN MANCHESTER Ecranele gigantice se întunecară, pentru ca nimeni să nu poată vedea ce se întâmplă, dar asta n-a oprit haosul. Lucruri zburau în toate direcțiile. Papuci, cutii din aluminiu, chiar și sticle zburau prin aer pentru a cădea apoi în mulțime. Se auzeau țipete; unii erau răniți. Au izbucnit lupte, paznicii erau depășiți. Totul se transforma într-o răzmeriță în toată regula. Prin sistemul de amplifcare se emiteau avertismente cum că întregul spațiu se afla sub supraveghere video și că vandalii vor f arestați dacă actele de violență nu vor înceta. Greu de crezut că cineva auzise măcar ce se spunea. Apoi urmă un alt anunț – Jimmy trăia! Până la urmă, fusese doar o altă găselniță. Vă rugăm să vă liniștiți! Un minut sau două, apelul păru să aibă succes. Oamenii se înghesuiau derutați. Apoi, după numai o clipă – uite-l! Jimmy Earle intră pe scenă, fluturând din mână și zâmbind. Dar era patetic – în mod evident era vorba doar de o sosie, un bărbat îmbrăcat în costumul lui de scenă. Dacă se mai îndoia cineva că Jimmy Earle murise cu adevărat, îndoielile au luat sfârșit atunci și acolo. Brusc, lucrurile se înrăutățiră. Scaune rupte zburau în toate părțile. Oamenii încercau să urce pe scenă pentru a fura echipamentul – ar f valorat o avere după evenimentele din acea seară. Apoi, dintr-odată ușile se deschiseră și năvăliră brigăzi întregi de polițiști, luând cu asalt rândurile de scaune, îmbrăcați în echipament complet de luptă. Își făcură cu greu loc până în fața scenei, se întoarseră către mulțime – cu scuturile ridicate și

bastoanele pregătite – apoi începură să-și croiască drum prin mulțime. Intenționau, literalmente, să împingă publicul până în stradă. Mai urmă un anunț; banii aveau să le fe returnați online celor care nu vor f puși sub acuzare. Organizatorii își cereau scuze și rugau pe toată lumea să părăsească în tăcere sala. Într-un fnal, părea că situația a fost rezolvată. Împinși de poliție, oamenii începură să se îndrepte spre ieșiri. Adam și Lizzie aveau locuri bune, aproape de scenă, așa că au fost printre ultimii care au plecat. Au auzit sirenele când încă erau înăuntru, iar când în sfârșit au reușit să iasă, spiritele erau deja înferbântate. Mii de fani agitați și supărați pe străzile din Manchester, într-o seară de vineri, neavând nimic de făcut – în mod cert aveau să fe probleme. Locul concertului era asigurat, dar acum agitatorii aveau la dispoziție întregul oraș pentru a stârni o revoltă. Pe străzi, atmosfera era electrizantă. Oamenii alergau de colo-colo în grupuri, grupurile fuzionau în bande, bandele în mulțimi. În drum spre Piccadilly Gardens, câțiva copii trecură în fugă pe lângă Adam și Lizzie și-i îmbrânciră. — Hei! strigă Adam după ei. Dar banda dispăruse deja. După câțiva metri, văzură despre ce era vorba – o vitrină de magazin fusese spartă, iar poliția încerca să oprească jaful. Cineva trecu clătinându-se pe lângă ei cu o cutie uriașă din carton în mâini, aplecat pe spate în efortul de a-și păstra echilibrul, asemenea unui personaj de benzi desenate. Apoi, o altă bandă apăru de nicăieri și începu să arunce cu pietre și cărămizi în poliție. Era ca și cum cântecul lui Jimmy Earle prinsese viață, în muzica lui fusese întotdeauna vorba despre iubire și sex, despre pierdere și speranță, despre revoltă și jaf sau despre lupta împotriva sărăciei și eșecului; acum, în Manchester, toate deveniseră realitate,

manifestându-se vulcanic în noaptea umedă. În seara aceasta, străzile le aparțineau fanilor lui Jimmy, iar ei aveau de gând să profte la maximum de asta. Adam și Lizzie își continuară drumul în grabă. Orașul era în flăcări. Magazinele fantomatice, cu vitrinele sparte, lăsau oamenii să intre și să iasă după voie. La colțul lui Princess Street, cineva lovea cu o bucată de pavea în portierele din spate ale unei furgonete. Se auzeau strigăte și sirene, pluteau nori de fum, puteai simți duhoarea de cauciuc și benzină care ardeau. Era o zonă de război. Dar pentru ce? Adam se simți amețit de agitație. — Un jaf! Ce spui de asta? șuieră el în urechea lui Lizzie. — Uau! Uită-te! Ia uită-te! strigă Lizzie, privind în jur cu ochii mari și strălucitori. — Ți-e teamă? — Nu! Îmi place la nebunie! Lizzie trăise toată viața ei în siguranță, protejată de banii părinților. Uneori avea sentimentul că viața nu duce nicăieri. Și acum, ia te uită! Orașul fumega, iar ea era chiar în mijlocul evenimentelor. Își croiră drum pe Princess Street până în Albert Square. Strada gemea de oameni. În fața primăriei avea loc un fel de luptă, o masă nemiloasă de oameni încercând să-și facă loc cu forța. Poliția era de față, încercând să împiedice oamenii să ia cu asalt clădirea. Polițiștii se comportau mai curând ca niște soldați decât ca niște apărători ai legii, lovindu-i pe oameni cu bastoanele. Dar erau depășiți numeric, iar mulțimea care li se împotrivea sporea cu repeziciune. Brusc, renunțară la luptă și o luară la fugă, croindu-și drum printre oamenii care se dădură în lături pentru a le face loc. Se auzi un strigăt de victorie, iar cei din față începură să spargă ferestrele primăriei și să bată cu pumnii în ușile grele din stejar, încercând să

intre. Poliția refăcuse cordonul și încerca să-și facă loc înapoi în fața primăriei, dar fără succes. Ușile cedau, iar oamenii se târau deja înăuntru prin ferestrele sparte. Băncile și sediile marilor companii din jurul pieței erau și ele atacate. Sticle și cărămizi zburau de pretutindeni. Nu exista cale de mijloc. Cei care nu doreau să se implice plecaseră deja; nu mai rămăseseră decât cei mai duri. Pe străzile ticsite de magazine și în mall-urile din apropierea lor, hoții continuau să facă prăpăd, dar aici, în piață, oamenii nu erau interesați de televizoarele cu ecran extra-lat, sau de lăzile cu bere. Doreau mai mult. Încercau să distrugă întreg orașul cu mâinile goale și s-o ia de la capăt. Și erau organizați. Din locul în care se aflau, Adam și Lizzie puteau vedea oameni purtând măști de șobolan. Adam șuieră emoționat. Fanatici! Pe jumătate protestatari smintiți, pe jumătate rebeli înarmați – chiar aici, în Manchester, încercând să cucerească sediul administrației locale. — Nu e vorba doar de vandalism și furturi, strigă Lizzie. Este o revoluție, Adam! Peste drum de primărie, se iscă un val în mulțime. Când ridicară ochii, văzură cum un banner uriaș, lat de treizeci de metri, se desfășura ca un val de apă pe fațada clădirii. Înfățișa un șobolan gigantic, care strângea între labe un spray cu vopsea roșie și privea furios mulțimea, iar în spatele lui se vedea sloganul fanaticilor, scris cu roșu: „VA VENI ȘI ZIUA NOASTRĂ!” Mulțimea din piață își urlă aprobarea. Pe fundalul zgomotului, se făcu auzită o voce amplifcată: — Primăria este a noastră. Cașcaval la liber pentru toată lumea! În jurul lor, oamenii țipau, extaziați. Sus, pe acoperiș, puteau vedea fanaticii cu măști de șobolan privind în jos spre mulțime. Unul dintre ei flutura o mitralieră. Să f fost adevărată? se întrebă

Adam. Fanaticii erau peste tot – ripostând, împingând polițiștii și mânându-i de la spate de parcă ar f fost arestați. Un grup cărase un ciocan pneumatic până la Banca Barclays, din colț; altul punea clei în lacătele de la Natwest. În boxe începu să răsune melodia lui Jimmy Earle, „The Rats Are Taking Over” 4. Mulțimea se agita ca o maree. Un om se izbi în ei și le înghesui un pumn de pilule sub nas. — Ce e asta? întrebă Adam, întinzând mâna. Droguri gratuite! Poate ecstasy? — Dulciuri, spuse omul rânjind. Din partea lui Jimmy Earle. Ultimul punct de pe lista lui de dorințe. Adam îi dădu una lui Lizzie și le priviră amândoi cu atenție. Pe fecare pilulă, imprimat elegant cu negru, era un craniu micuț. — Este Moartea! — Nu se poate… Dar așa era. Toată lumea știa cum arată pilulele. Adam îl văzu pe om cum se îndepărtează, împărțind în dreapta și în stânga pumni cu pastile mici și mortale. Trebuie să f costat o avere. Iar oamenii le luau. Îi vedea cum își dau capul pe spate și aruncă pastilele pe gât. „Să trăiești din plin, să mori tânăr!”, striga omul. Râse și azvârli un pumn de pastile în aer. În jurul lui, oamenii se aruncau la pământ să le culeagă. — Am f putut să luăm și noi o pastilă fără să ne dăm seama ce facem, exclamă Lizzie. Adam se uita fx la pilula negru-cu-alb din palmă. Oare cum ar f să trăiești – să simți ca Jimmy Earle, pentru o săptămână scurtă, dar atât de dulce… Își duse repede mâna la gură și rânji ca un nebun la Lizzie. Înghiți. Ea făcu un pas în spate, șocată – dar el îi arătă palma, în care pilula se odihnea neatinsă. 4 „Șobolanii preiau conducerea“. (n. tr.)

— Ticălosule, strigă ea, și pufni în râs. Se uită la pachețelul de nebunie din propria-i palmă, în jurul lor, oamenii înghițeau pastilele fără să clipească! — Crezi că e pe bune? îl întrebă ea. — S-ar putea, dacă a plătit Jimmy Earle pentru ele. Are banii necesari. Se priviră, șocați de cât de mare era tentația drogului. Fuseseră acolo cu Jimmy. Văzuseră totul, erau parte a acelui eveniment! Dacă luau Moartea în noaptea aceasta, ar f trăit și ei ceea ce trăise Jimmy. — Nu merită, spuse Lizzie. Aruncă pastila în mulțime. Adam făcu același lucru. Moarte, întro noapte ca asta? El voia să trăiască. Numai că, după cum spuneau unii, Moartea te făcea să te simți exact așa: viu. De undeva, de departe, se auzeau sirene. Întăririle erau pe drum. Orașul devenise un loc periculos în noaptea aceasta. Brusc, se auzi un foc de mitralieră. Instinctiv, Adam și Lizzie se ghemuiră la pământ. Pe acoperișul primăriei, fanaticii cu mască de șobolan își fluturau armele în aer. Într-o altă parte a acoperișului, puteau vedea un ghem de flăcări dansând. Se legănă câțiva metri, apoi căzu; de la distanța aceea părea că privesc o peliculă flmată cu încetinitorul. Mulțimea își ținu răsuflarea; ghemul de foc se rostogoli spre marginea abruptă a acoperișului, căzu peste streașină și se prăbuși pe trotuar. Era o persoană. Își dăduse foc. Dincolo de glumele despre cașcaval și măștile de șobolani, Fanaticii erau dispuși să moară pentru credința lor. La fecare câteva săptămâni, cineva murea dându-și foc sau aruncându-se în aer în atacuri cu bombă. Era o nebunie, dar nu puteai să nu le respecți implicarea totală în cauza lor: libertate și hrană pentru toți! Deasupra mulțimii, difuzoarele începură să împroaște cu sloganuri: „Egalitate! Libertate! Putere poporului! Jos cu profturile

și lăcomia corporatistă! Guvernul a fost cumpărat de corporații – luptați pentru dreptul de a vă guverna singuri!” De undeva se auzeau din nou focuri de armă. Oamenii fugeau pentru a se salva. Adam și Lizzie se lăsară la pământ și se luară după mulțimea care părăsea piața și intra pe Crown Street. În spatele lor, se trăgea serios. În noaptea aceea, unii aveau să moară. Turiștii nu-și aveau locul acolo. Dincolo de Albert Square, poliția aproape dispăruse de pe străzi, iar jafurile continuau în voie. Centrul comercial Arndale era făcut țăndări; puteai intra fără probleme să te servești cu orice doreai. Oameni i aduseseră mașini și camionete pentru a căra cu nemiluita. Adam și Lizzie hoinăreau pe străzile incendiate, intrând și ieșind din magazinele sparte, în urma mulțimilor. Luară și ei câteva eșarfe dintr-un magazin jefuit, iar adăpostul anonimității îi făcu să se simtă invincibili, de parcă ar f putut trăi toată viața din hrana furată, ca niște animale sălbăticite într-un oraș transformat în junglă. După un timp, poliția reveni, încercând să alunge mulțimile și să aresteze vinovații; poate că războiul din Albert Square se terminase. Adam și Lizzie se treziră captivi într-un magazin de aparate fotovideo și fură nevoiți să fugă cu polițiștii pe urmele lor. Dar atenția agenților fu distrasă de câțiva puști care devastau o mașină. Se petreceau atât de multe infracțiuni în noaptea aceea, încât nu știau încotro s-o ia. Apoi, dintr-odată, seara se încheie. Pe când alergau împreună cu alții pe o stradă îngustă, urmăriți de vreo doi polițiști, un alt om al legii le sări în față dintr-o parte. Adam se strecură pe lângă el și scăpă, dar omul o apucă pe Lizzie de braț și nu-i mai dădu drumul. Adam se opri. Ar f vrut s-o ajute, dar nu îndrăznea să se apropie. — Nu făceam altceva decât să ne uităm! strigă el. Polițistul trase eșarfa de pe fața lui Lizzie. Lui Adam i se părea că urmărește un flm – polițistul solid, îmbrăcat din cap până în

picioare în echipament de protecție; și subțirica Lizzie, atârnată de brațul lui ca un iepure. Polițistul îi aruncă o privire scurtă. — La dracu’! Vrei să sfârșești la zdup, proasto? O îmbrânci și se îndreptă spre strada principală. Adam alergă să o ajute și să-i scuture praful de pe haine. — E timpul să mergem, spuse, Lizzie, tremurând. Adam încuviință. Dincolo de flăcări, cerul își schimba culoarea. Se lumina. Amândoi erau șocați de cât de aproape fuseseră de pericol. Ultima dată când avuseseră loc revolte, oamenii rămăseseră întemnițați luni întregi, numai pentru că se aflaseră în stradă. Cu un gest brusc, Lizzie își căută mobilul în buzunar. Telefonul fusese dat pe silențios încă de când începuse spectacolul, își ridică privirea. — Mama și tata cred că sunt înnebuniți de grijă, spuse ea. E trei dimineața. Și habar n-au ce se întâmplă… Adam își căută și el telefonul. Același lucru. — Am dat de belea, spuse el. Și rânjiră copilărește unul la altul. — Da a fost minunat, nu-i așa? întrebă el. — A fost cea mai tare noapte din viața mea, spuse ea cu convingere. Se sărutară. Când buzele li se atinseră, Adam simți cum îl trece un for. N-ar f minunat dacă ar putea merge undeva să facă dragoste chiar acum, pe fundalul focurilor aprinse? Dar era imposibil… — Totul se schimbă, spuse Lizzie. Nu doar aici. În întreaga lume. Oamenii s-au săturat. Cu numai câteva ore înainte, viitorul părea sigur. Banii aparțineau băncilor și marilor corporații, economia era în cădere, nu existau locuri de muncă, asistența socială era o glumă proastă. Decenii întregi, toți se mulțumeau să se plângă și nimic nu se

schimba. Acum, dintr-odată, totul devenise posibil. Fanaticii arătaseră națiunii cum să-și construiască viitorul arzând prezentul. Cine putea ști ce va aduce ziua de mâine? — Când ne mai vedem? o întrebă Adam. Tot ce-și dorea era să fe lângă Lizzie. Gândul că totul va reveni la normal imediat ce se vor întoarce acasă era insuportabil. Se mai plimbară cam o sută de metri pe stradă, dar știau că totul se terminase – în noaptea aceea, cel puțin. — Mai bine l-aș suna pe tata, să vină să mă ia, spuse Lizzie în sfârșit. Făcu o pauză cu telefonul în mână. — Să-l rog să te ducă și pe tine acasă? — Nici vorbă! Părinții ei îl urau pe Adam. — M-ar omorî. Ea încuviință și își sună tatăl, stabilind să se întâlnească pe Oxford Road, lângă universitate, departe de zonele cu probleme. Adam o însoți până acolo și așteptă împreună cu ea. Când apăru în Jaguarul său, tatăl ei îi aruncă o privire furioasă. Lizzie îl sărută cu pasiune pe Adam pe buze, apoi alergă la mașină și plecă. Adam își începu lungul drum spre casă. Se simțea euforic. Era îndrăgostit, iar viitorul îi aparținea.

CAPITOLUL 3 DIMINEAȚA DE DUPĂ Adam simți telefonul vibrându-i în buzunar. Era tatăl lui. — Unde ești? Ce s-a întâmplat? — Poliția a închis orașul. De-abia acum am scăpat. — L-ai văzut pe Jess? — Nu, răspunse Adam, surprins. Fratele lui, neclintit ca o stâncă, era chimist cercetător la PakHilliard, una dintre giganticele corporații care dețineau jumătate din lume. Era întotdeauna acolo, muncind fără oprire pentru a câștiga bani. Tatăl lor era invalid, iar mama lucra noaptea, într-un call-center. Dacă nu i-ar f ajutat Jess, nu și-ar f putut plăti facturile. — Nu s-a întors de la lucru. Și nu pot lua legătura cu el, se plânse tatăl. — Probabil că lucrează peste program. — Nu la ora asta. — O f ceva legat de revolte, atunci. Adam era surprins, dar nu și îngrijorat. Plicticosul de Jess. Ce căuta el pe afară atât de târziu, când magazinele ardeau, iar protestatarii și polițiștii mureau pe stradă? Probabil se ascundea în vreun subsol, lucrând la vreo formulă care să facă garniturile din plastic să reziste mai mult. Când ajunse acasă, tatăl său era încă treaz și bea ceai stând în picioare, lângă ceainic, cu o pătură pe umeri. Era frig. Întotdeauna oprea căldura când Jess nu era acasă. Marele Dumnezeu Jess. Imediat ce el ieșea pe ușă, ceilalți începeau să tremure.

Încă nu avea vești. — N-ai sunat-o pe mama, nu? îl întrebă Adam. — Bineînțeles că am sunat-o. Vrea să știe ce s-a întâmplat cu ful ei. Adam mormăi. Tatăl său o deranja întotdeauna pe mama sa la serviciu cu grijile lui stupide. — Ar trebui să nu te mai consumi pentru toate cele, spuse el. Tatăl său își târșâi picioarele de la bufet la masă, cu o ceașcă de ceai în mâna lui bună, stânga, sprijinindu-se cu cealaltă de spătarul unui scaun. — Tu ar trebui să fi cel îngrijorat. N-am nimic altceva de făcut decât să-mi fac griji, spuse el și zâmbi cu amărăciune. Era o glumă amară tipică lui. Adam suspină. Bătrânul avea de gând să stea treaz toată noaptea, dar nu putea face nimic. Cu siguranță, Jess era nevătămat. Ar f fugit cât colo la primul semn de pericol. Adam se duse la culcare, mulțumind providenței că nu era în locul lui Jess. Viața sa avea să fe altfel. Își întrezărise viitorul, iar acesta era cu totul al lui. Alarma telefonului îl trezi pe Adam a doua zi, la zece. Sâmbătă dimineață: fotbal. Îl aștepta și un mesaj de la Lizzie: „Ce noapte! Tu și cu mine, Ads! xxxx te rog să nu trimiți mesaj tata mia luat telefonul”. Adam își încrucișă brațele pe piept și se întoarse pe o parte, pentru a se privi în oglinda de pe ușa dulapului. Părul blond, cârlionțat, îi cădea peste ochi. Pielea îi strălucea în lumina care pătrundea printre perdele, își zâmbi. Cum ar f putut să-i reziste? După ce ratase preselecțiile pentru Man U 5 și City6, viața nu i se mai 5 Echipa de fotbal Manchester United. (n. tr.) 6 Echipa de fotbal Manchester City. (n. tr.)

păruse visul de aur la care sperase întotdeauna. Dar norocul îi surâdea din nou. Moartea unui star rock îl făcuse să strălucească. Și nu era vorba doar de Jimmy Earle. Era vorba și de Lizzie. Simțea că trebuie să fe împreună cu ea. Dar nu era doar un vis romantic. Adevărul era că o poveste de dragoste între ei i-ar f schimbat viața. „Banii deschid orice ușă”, obișnuia să spună tatăl lui. Adam închise ochii și-și puse o dorință. Își dorea atât de mult să fe îndrăgostit de ea și ea de el, dar știa că e o prostie. Nu aveau decât șaptesprezece ani. Se putea întâmpla orice. Oftă. Orice s-ar f întâmplat, viața mergea înainte. Se ridică din pat, făcu un duș și coborî la parter. Bineînțeles că Jess era acolo. La fel și mama, stând lângă tatăl lor, așezați amândoi la masă, mâncând pâine prăjită. Jess părea palid. Mama sa era extenuată, ca de obicei, cu ochii încercănați. Adam se duse la ea să o sărute de bună dimineața – doar că, pentru ea, era un sărut de noapte bună. Întotdeauna aștepta să îl vadă dimineața, chiar și atunci când avea o nevoie disperată de somn. — Ce ți s-a întâmplat? îl întrebă Adam pe Jess, servindu-se cu cereale și așezându-se la masă. — M-am dus în oraș să beau ceva și am rămas blocat, spuse Jess. Adam izbucni în râs. — Da’ chiar ți-ai ales noaptea perfectă, spuse el. Jess rareori ieșea undeva – și când o făcea, exploda Manchesterul! — Trebuie să ai grijă, îl certă tatăl său. Ți se putea întâmpla orice. Adam era exasperat. — Și ce să facă, să nu iasă din casă niciodată, de teama vreunei revolte? Mai lasă-ne, tată. — Adam are dreptate, spuse mama lor. Jess trebuie să iasă mai des.

— Ai văzut ce-a fost? Totul ardea. Tu unde erai? întrebă Adam. — Am rămas într-un bar, spuse Jess. — Nici măcar n-ai ieșit să arunci o privire? — Era periculos! spuse Jess. Tipic pentru el. Lumea se schimba în jurul său, iar el era blocat într-un bar, la adăpost. — Fanaticii erau acolo. A fost fantastic! Au ocupat primăria. — Jefuind și distrugând proprietatea altora, insistă tatăl său. La televizor au spus că Fanaticii le ofereau tuturor Moartea. Haimanale inconștiente. — Drogul a fost plătit de Jimmy Earle. Eu n-am văzut Fanatici care să distribuie pastile, spuse Adam. — Eu îi cred în stare de așa ceva, spuse mama sa. — Nu sunt doar tâlhari, spuse Jess. În pofda faptului că se temea de viață, era pasionat de politică. Doar că nu făcea nimic în direcția asta. — Fanaticii nu fac altceva decât să încerce să-i convingă pe oameni să gândească – să încerce să-i trezească. — Da – jefuind și încurajând tinerii să se sinucidă, replică acid tatăl lui. Asta da politică. Adam scutură enervat din cap. — Erau pe acoperișul primăriei. Poliția a urcat după ei. S-au auzit focuri de armă. Scutură din cap amintindu-și scena. Ce noapte fusese! — Nu au zis nimic despre asta la știri, spuse tatăl lui. Jess zâmbi în zeflemea. Toată lumea știa că programele de știri erau controlate de guvern. Trebuia să cauți pe internet și pe siteurile de socializare, dacă voiai să afli adevărul. — Ei bine, vreau ca amândoi să stați departe de asta, anunță mama lui. Au fost peste douăzeci de morți în Manchester noaptea trecută. Și se crede că au fost distribuite mii de pastile din alea.

Dădu din cap, îngrozită. — Mă întreb ce părere au tinerii aceia acum, dimineață? Se ridică. — Mă duc să mă culc, spuse ea. Voi doi, faceți liniște. Vorbea cu tata și cu Jess, care s-ar f certat ore în șir pe teme legate de politică, dacă ar f putut. Mama înconjură masa, împărțind sărutări. Se ridică și Adam. — Fotbal, explică el. Șterpeli niște bani de la mama sa pentru biletele de autobuz, sub ochii acuzatori ai tatălui. — E o pierdere de timp, spuse tatăl său, imediat ce mama părăsi bucătăria. Un pește mare într-o baltă mică. Ridică privirea spre televizorul micuț care trăncănea pe un raft și sorbi din ceai. Adam rămase pe loc, uluit. — Și eu te iubesc, spuse el. Se întoarse și plecă. Jess alergă după el și-l prinse la poartă. — Ce s-a întâmplat? întrebă Adam. — Nimic. Doar… ai grijă de bătrâni, da? Tata te iubește cu adevărat. — Are un mod foarte ciudat de-a o arăta. — Mda. Jess râse stânjenit. Se purta straniu. — Ai grijă, prietene, spuse el, salutându-l cu o mișcare scurtă a capului. Adam dădu și el din cap și o șterse. În drum spre terenul de fotbal, Adam simți că ferbe. Nereușita la Man U sau City aproape că-i frânsese inima. Încă mai spera să intre în altă parte – poate Burnley. Chiar și Blackburn era bun. Dar tatăl

său îl trata deja ca pe un ratat. Autobuzul vechi și rablagit făcu un salt și își croi drum prin gropile de pe marginea drumului. Uitându-se afară, Adam văzu trecând pe banda alăturată un autobuz elegant, lung și înalt, care ducea copiii bogați la școala celor înstăriți, cu prânzuri copioase în rucsacuri și o educație scumpă la capătul liniei. Cu șase ani în urmă, Adam obișnuia să ia și el autobuzul acesta. Apoi, tatăl lui avusese un accident de muncă și toate se schimbaseră. — Nu ne putem permite să vă ținem pe amândoi la universitate, iar Jess are mai multe perspective academice decât tine, spusese tatăl lui. La acel moment, lui Adam nu îi păsase prea mult. Credea că sportul va f soluția salvatoare pentru el. Dorea să zboare, nu să se târască. Dar acum… Un pește mare într-o baltă mică. Măcar o avea pe Lizzie. Dar pentru cât timp? Pe terenurile de sport, toată lumea vorbea despre Jimmy Earle și despre revolte. Așa mai mergea. Frate – el fusese acolo! Băieții se înghesuiau în jurul lui, în timp ce el le prezenta detaliile concertului și evenimentele care urmaseră. Un lucru era sigur – Earle atinsese un punct sensibil. — I-ai citit blogul? întrebă cineva. Era tot timpul drogat. Era praf! — Nu, n-avea nevoie de droguri. Totul era exacerbat. Gen, stătea și câte o oră și se uita la ceva. — Așa distracție mai zic și eu, spuse Adam. — Nu pricepi. Nu ai nevoie de experiențe majore dacă simți lucrurile astea în interiorul tău. Totul îți alimentează starea. Poate că mai avea doar o săptămână, dar niciunul dintre noi nu va trăi vreodată ce a trăit el, indiferent ce-om face. — Cum rămâne cu lista de dorințe? Totul se rezumă la asta, spuse Adam.

Jack, prietenul lui, își trecu limba peste buze. — Chiar crezi că toate femeile alea s-au culcat cu el? Erau acolo o groază de celebrități de primă mână. Pun pariu că nici măcar nu le cunoștea pe jumătate din ele. — Dacă ai mai avea doar o săptămână de trăit? Ce tipă ți-ar putea spune nu? întrebă altcineva. Și izbucniră toți în râs. Începură să discute ce ar face ei dacă ar mai avea o săptămână de trăit. Care ar fi lista dorințelor tale? Majoritatea listelor începeau cu sexul. Se dădeau nume. După aceea urmau drogurile, banii, călătoriile. — Vreau să pun piciorul pe lună. — S-o las pe una însărcinată. — Să devin bogat. — Pentru ce? Doar urmează să mori. — Ca să am ce cheltui, prostule! — Să las ceva în urmă, pentru ca oamenii să-și amintească de mine. — Să omor pe cineva. — Pe cine? — Pe vreun răufăcător. Așa, măcar faci un bine. Să fac sex cu o prințesă. Să scriu o carte. Să mă îndrăgostesc. Să arunc în aer guvernul. Să mor cu un zâmbet pe buze. — Să las familiei sufcienți bani încât să nu mai trebuiască să muncească niciodată. Toată lumea încuviință. Bineînțeles că asta ți-ai dori. — Dar de revolte ce ziceți? întrebă Adam. Fanaticii erau și ei acolo. Unul dintre băieți scutură din cap. — Niște ratați, care proftă de pe urma situației. — Hai, las-o încolo. Atacau băncile. Au luat cu asalt primăria,

spuse Adam. Cașcaval gratis pentru toată lumea! Băieții râseră stingheriți. Fanaticii erau subiect de glumă, dar erau și cât se poate de serioși. Nimeni nu știa ce să creadă despre ei. — N-au rezistat prea mult la primărie, spuse cineva. — Nu, dar a fost nevoie de armată pentru a-i alunga. Polițiștii se băteau între ei, spuse altcineva. Jack dădu din cap. — Asta-i tare. Când poliția refuză să execute ordinele, guvernul are probleme mari. Se stârni o ceartă între cei care nu doreau ca lucrurile să se schimbe și cei care considerau că guvernarea trebuia răsturnată și schimbată. Adam se mulțumi să asculte. Tot ce-și dorea – tot ce-și doreau cu toții, de fapt – era să aibă o viață. Întrebarea era, unde puteau găsi oamenii ca ei așa ceva? Cu siguranță nu într-o lume ca aceea, unde alții făceau jocurile. Imediat ce apăru antrenorul, Adam uită de fanatici și se alătură jocului. * Lizzie se gândea, uluită, la cât de rapid putea trece viața de la explozia de adrenalină la plictiseala totală. Noaptea trecută, cu Adam, simțise că-și ține viitorul în palmă. Fiecare fereastră spartă, fecare ușă dată de perete păreau să dărâme prejudecățile și convențiile care o încorsetau din toate părțile. Îl părăsise pe Adam în al nouălea cer, se urcase în mașina tatălui ei – și îndurase jumătate de oră de nefericire. — Umbli prin oraș cu oameni de cea mai joasă speță… distrugi bunurile altora… vandalizezi orașul, rostise el apăsat. Ce ai de gând să faci – să renunți la toate și să ajungi precum prețiosul tău prieten, fără viitor și fără speranță? — Habar n-ai despre ce vorbești, ripostase ea. Eram cu toții în stradă încercând să facem ceva. Este vorba despre speranță. Despre

un viitor nou. Să nu ne mai gândim doar la ce putem aduna pentru noi. — Tu ai un viitor, spusese el. Mi-aș dori să te maturizezi odată și să înțelegi asta. Acasă i se luase telefonul și fusese trimisă la culcare ca un copil. Era prea obosită ca să protesteze. Dimineața următoare, a aflat și consecințele. În casa ei nu existau pedepse, ci doar consecințe. Nu mai avea voie să-l vadă pe Adam. Era pedepsită pentru două săptămâni. Fără bani de buzunar. Fără acces la internet. Fără telefon timp de o zi. Fără aia, fără cealaltă. Pedepsită – la șaptesprezece ani? Ce își imaginau? Cu cât pleca mai repede de acasă, cu atât mai bine. Târziu spre seară, s-a furișat la niște vecini care aveau o fică pe nume Sarina, cam de vârsta ei. Lizzie voia să-i utilizeze calculatorul pentru a-l suna pe mobil pe Adam. Sarina nu a fost tocmai de acord. — Ce-ți pasă ție? o întrebă Lizzie, așezându-se în fața monitorului. — Bineînțeles că-mi pasă. Părinții tăi sunt prieteni cu ai mei. Ce se întâmplă dacă mami și tati află că ai utilizat calculatorul nostru, când ți s-a interzis să intri pe internet? — Hai, las-o baltă, Sarina! N-o să afle nimeni, nu? — Știu. Lizzie naviga de la un site la altul, încercând să-l găsească pe cel de care avea nevoie. — Părinții tăi au și ei drepturi, știi? bodogănea Sarina. Nu poți săi învinovățești. Revoltele alea au provocat pagube de milioane de lire. Ai putea ajunge la închisoare… — Ți-am spus, n-am furat nimic și nu am distrus nimic. Nu e ilegal să te afli pur și simplu acolo. Uite-l. Mobile4free.com. Lizzie urmă comenzile afșate și își

activă contul. — Orice om întreg la cap ar f plecat imediat. Mami și cu mine urma să mergem la cumpărături în Manchester săptămâna asta. Acum se pare că va trebui să mergem la Leeds. Sarina se uită peste umărul ei. — Lizzie, ce website e ăsta? Este ilegal! — Sarina, e important. Este prietenul meu. Chiar vrei să stai în calea dragostei adevărate? o întrebă ea, întorcându-se pentru a o privi în ochi. — Chestiile astea pot f supravegheate. Acum o s-avem probleme cu toții din cauza ta! Lizzie acoperi tastatura cu palmele pentru a o împiedica pe Sarina să ajungă la ea. Iconița de telefon dansa în centrul ecranului. Hai, Adam, răspunde! gândi ea. Simțea nevoia să discute cu el. Apoi dintr-odată, îi trecu prin cap înforătorul gând că, peste noapte, afecțiunea pentru ea dispăruse pur și simplu. — Alo? — Eu sunt. — Lizzie! Ești bine? — Mda. Tu? — Mda. Urmă o pauză în care fecare rânji la capătul frului. — Ei, ia ghici, Ads? Nu mai am voie să te văd. Mi-au interzis. — Pe bune? — Tu vrei să mă vezi? — Tu ce crezi? Pur și simplu mi-e dor de tine. E ca și cum… În spatele ei, Sarina se agita. Lizzie încerca din răsputeri să facă abstracție de ea. — Am trăit noaptea aceea și acum toate sunt nelalocul lor, pentru că suntem despărțiți, spuse Adam. Așa era. Chiar asta era senzația.

— Ce faci mâine? întrebă ea. Verișoara mea Julie dă o petrecere. E putred de bogată – va f ceva extraordinar! Mama vrea să merg, crede că mi-aș putea găsi un prieten mai răsărit acolo. E posibil chiar să-mi primesc telefonul înapoi, glumi ea. Mami îi va spune lui Julie că tu n-ai voie să vii, dar lui Julie nu cred că-i va păsa. O f având ea o imagine de fată cuminte, dar dincolo de ea e rea, atât de rea… Căzură de acord să se întâlnească în fața cinematografului din Stockport. Lizzie urma să-l ia cu mașinuța ei Punto. Și… — Și, Ads? continuă ea. Asta va f noaptea în care… Apoi închise telefonul, înainte ca Adam să aibă răgazul să-i răspundă. Sarina, care reținuse toate informațiile ca un burete, se holba la ea. — Ce înseamnă „asta va f noaptea”? întrebă ea. — Vezi-ți de ale tale, îi răspunse Lizzie. Dar nu reușea să-și mascheze zâmbetul de pe buze. Sarina îi zâmbi și ea. — Ești îndrăgostită de el? o întrebă ea. Lizzie își lăsă capul în jos. Ar f vrut să fe, dar era prea devreme. — Nu ai cum să fi îndrăgostită, pentru că ești prea tânără, spuse Sarina. Doar crezi că ești, bănuiesc eu. Dar tot e frumos. Ți-ai ales metoda de contracepție? — Că tu tare te mai pricepi la asta, nu-i așa, Sarina? — Am făcut deja sex. Acum două luni. Cu un băiat pe care l-am întâlnit la o petrecere. Am făcut-o într-unul dintre dormitoarele libere. — Te întâlneai cu el? — Nu. Am fost doar curioasă. Lizzie izbucni în râs. Ciudată mai era și Sarina asta. Dar și Lizzie era curioasă.

— Ți-a plăcut? dori ea să știe. Sarina se strâmbă. — Probabil că devine mai bine cu timpul. Lizzie se îndreptă spre casă. Mâine noapte. Părinții fuseseră deja de acord să o lase la petrecere. Julie era bogată, iar ăsta era un lucru bun din punctul lor de vedere. Sperau să întâlnească vreun puști plicticos cu munți de bani. Nicio șansă. Erau doar ea și Adam, până la capăt. Până la capăt. Gândul îi trimise un for de emoție în stomac. Când se întâlniseră prima dată, i se păruse cam enervant – avea o părere mult prea bună despre el însuși. Dar acum știa că dincolo de aparențe se ascundeau o mulțime de calități. Și apoi, fuseseră evenimentele de noaptea trecută. Spectacolul, moartea lui Jimmy Earle, revoltele care i-au urmat, toate o răvășiseră. O apropiaseră de el într-un mod pe care nu-l putea descrie – era foarte palpitant. Să f fost oare dragoste? Își dorea să fe. Noaptea trecută fusese sigură că era iubire, dar cum avea să fe data viitoare când se întâlneau în lumina rece a zilei? Se cățără și intră pe fereastra de la baie. Să fie iubire, gândi ea. Se strecură pe lângă sufragerie, unde părinții urmăreau prostii la televizor. Să fie iubire. Să fie ceva. Să fie orice altceva în afară de asta.

CAPITOLUL 4 PRĂBUȘIREA Adam se întoarse acasă mai fericit ca niciodată. „Asta va f noaptea”, spusese Lizzie. Și nu putea să însemne decât un singur lucru. Se simțea ca un copil în Ajunul Crăciunului. Era sâmbătă seara și ar f putut ieși cu prietenii, dar refuză. Dorea să fe odihnit pentru a doua zi și, oricum, nu avea bani pentru două ieșiri în oraș pe săptămână. Mama lui era încă în pat când ajunse acasă, dar tatăl lui era treaz, agitându-se în fața televizorului. Din nou, Jess nu răspundea la telefon. — Unde ar putea f, de e așa un secret? dori el să știe. — La lucru, spuse Adam. Nu răspunde niciodată când e la serviciu, știi asta. Enervantă situație. Lui Adam i se dădea voie întotdeauna să facă tot ce dorea, dar Jess era păzit mai ceva ca bijuteriile Coroanei. Adam nu știa dacă să se simtă jignit sau fericit, dar era hotărât să nu lase neliniștea tatălui său să îi strice buna dispoziție. — Ei, poate că are și el o fată. Nu trebuie să-ți raporteze totul, știi? Tatăl lui mormăi – era singurul mod prin care recunoștea că poate nu avea dreptate. Căută pe internet până găsi un canal de știri. Revoltele continuau. — Din nou. Clătină din cap. — Când se va f terminat totul, Manchester-ul va f cenușă. Dar nu era vorba doar de Manchester. Fanaticii și câteva dintre celelalte grupuri de rebeli lansaseră un apel prin care rugau oamenii să nu jefuiască, dar să participe la proteste. Iar locuitorii orașelor îi

auziseră. Mulțimi întregi se adunau în Leeds, Londra, Birmingham, Bristol, Newcastle – toate orașele mari. În Albert Square se adunaseră deja douăzeci de mii de oameni – mult mai mulți decât în noaptea precedentă. Veniseră să-și arate sprijinul tot felul de oameni – studenți, muncitori, profesioniști. Era cel mai amplu protest din ultimele decenii. Moartea lui Jimmy Earle fusese punctul de plecare. Nemulțumirea creștea de ani de zile; acum, găsise și o scânteie. Neliniștea se făcea simțită în toată țara. Fanaticii ocupaseră pentru a doua oară primăria și reușiseră să urce pe acoperiș; din nou, poliția își făcuse apariția în încercarea de a-i scoate din clădire – dar de data aceasta li se opuneau mai mulți oameni. Nimeni nu se manifesta violent, nimeni nu azvârlea cu sticle și cărămizi. Mulțimea se mulțumea să rămână fermă pe poziții, înfruntând polițiștii, plasându-se între ei și Fanatici. Cineva montase un banner uriaș, care se desfășura pe jumătate de piață: „Nu Veți Trece”. Se pare că poliția ajunsese la o înțelegere cu manifestanții: dacă nu ne atacați, nu vă vom ataca nici noi. Până acum, se părea că ambele tabere își onorează angajamentul. Adam era fascinat. Chiar și tatăl lui trebuia să recunoască ineditul situației. — Poate că guvernul va face acum ceva pentru omul de rând, comentase el. Adam se culcă târziu, după două noaptea. Adormi cu un zâmbet pe buze. Mâine urma să fe ziua cea mare. O mare petrecere, cu oameni bogați. El și Lizzie. Acum avea pentru ce să trăiască. * Plănuise să rămână în pat până târziu, dar tatăl lui intră pe la

zece, cu o ceașcă de ceai, pe care o așeză pe noptiera de lângă pat. Rămase acolo, în picioare, uitându-se la el până când Adam n-a mai putut suporta. — Ce-i? mormăi el. — Jess încă nu s-a întors. — Nu, tati! Nu din nou. Se cuibări înapoi. Chiar era nevoie să stea treji de fecare dată când Jess petrecea noaptea în oraș? Era nebunie curată! — N-ai auzit? Jess a dispărut. N-a sunat, n-a trimis niciun mesaj, n-a dat niciun semn. Scoală-te, scoală-te! — Pentru ce? — Trebuie să ne ajuți. Tatăl lui se răsuci pe călcâie și ieși din cameră. Cât de enervant! Jess își găsise în sfârșit o fată, și-și închisese telefonul ca să nu fe obligat să-și asculte tatăl cicălindu-l încontinuu în timp ce el își vedea de treaba lui. Și ce dacă? Pentru numele lui Dumnezeu! — Sunteți nebuni! țipă el. — Vino la parter. Și mama ta e trează, strigă tatăl lui din capul scărilor. Nici asta nu-ți trezește îngrijorarea? Scoală, scoală! E o urgență. Adam și-ar f dorit să se culce din nou, dar era prea nervos. Nebunul ăsta bătrân o trezise și pe mama. Totuși trebuia să recunoască: era puțin ciudat. Jess suna întotdeauna acasă – întotdeauna întotdeauna întotdeauna. Se ridică greoi și coborî la parter, să vadă ce se întâmplă. Mama lui, sprijinită de blatul din bucătărie, îl urmărea cum se apropie cu o față posomorâtă, încă morocănos că fusese trezit prea devreme. — Cred că de data asta chiar avem motive de îngrijorare, spuse ea. Tatăl lui nu închisese un ochi toată noaptea, așteptând și făcânduși griji. Pe la șase dimineața începuse să dea telefoane. Într-un fnal,

cam cu o oră în urmă, dăduse de urma numărului frmei la care lucra Jess, singurul pe care ful său nu i-l dăduse niciodată. Aflase astfel că Jess nu mai lucra acolo de patru luni. — Ne-a mințit în tot acest timp, spuse bătrânul. — Hai să nu-i zicem chiar așa, spuse mama lui Adam. — Da’ cum altfel numești asta? Ne-a spus că lucrează acolo. — Poate a fost doar o minciună nevinovată. Poate că nu voia să ne facem griji… — Poate că și-a luat, pur și simplu, o altă slujbă, spuse Adam. Știi cum ești, tati, îți faci întotdeauna griji. Poate că a fost retrogradat sau ceva de genul acesta. Mai puțini bani, înțelegi? N-ar f vrut să te îngrijorezi din cauza asta, nu? — Păi nu prea i-a reușit, spuse tatăl. Adam privi încrezător spre mama sa. De data aceasta, însă, era și ea speriată. Tatăl lui încercă să-l declare pe Jess dispărut la poliție, dar n-avea nicio șansă. Ar f trebuit să lipsească măcar o săptămână, pentru ca poliția să facă ceva. Ca să-și mai ocupe timpul, mama pregăti micul dejun pentru toată lumea, apoi merse la culcare, pentru că i se închideau ochii. Deși era într-adevăr o situație ciudată, Adam nu credea că existau motive de îngrijorare. Nimic nu i se întâmpla niciodată lui Jess, fratele său mai mare cel cuminte și plicticos. Nici nu bănuia cât de mult se înșală. Răspunsul le parveni în miezul zilei, prin poștă. Adam îl găsi pe covoraș – un plic alb, dichisit, cu o banderolă neagră în jurul lui. Știu imediat ce însemna, îl văzuse la televizor. Fanaticii îl trimiteau rudelor luptătorilor căzuți la datorie. Jess? Luptător? Nu-i venea să creadă. Plicul le era adresat părinților lui, dar nu era timbrat. Probabil că fusese livrat de către cineva. Adam deschise ușa și alergă în stradă, dar nu văzu pe nimeni. Cel care adusese plicul plecase deja.

Luă plicul și-l duse tatălui său în sufragerie. — Ce-i asta? întrebă tatăl lui, uitându-se la el, mic și fragil în fotoliul său. — Fanaticii. Pe fața tatălui se putea citi spaima. Rupse plicul și citi rapid. Fața i se schimonosi. — Este imposibil. Nu Jess. Își ridică privirea spre Adam, apoi și-o coborî din nou spre bucata nemiloasă de hârtie, care își menținea, încăpățânată, semnifcația. — Nu, nu, nu, murmură el. Nu, nu, nu, nu. Adam citi peste umărul lui. În antet se afla logo-ul organizației – un șobolan furios cu o cutie de vopsea în labe – dar sloganul era altul. Înainte era Va veni și vremea noastră. Acum: Vremea noastră a sosit. Sub logo, urma anunțul: Jess Whitely își dăduse viața în lupta pentru drepturile omului și pentru autodeterminare în bătălia de sâmbătă noaptea din Albert Square. — Este una dintre glumele lor, murmură Adam. Nu putea f adevărat. Își cunoștea bine fratele, nu? Inima îi spunea, însă, că nu-l cunoștea deloc. Tatăl lui se luptă să se ridice în picioare și urcă în fugă la etaj. — Sharon, Sharon! Spun că băiatul nostru e mort. Sharon! La etaj, Adam își auzi mama exclamând adormită. Se așeză la masa din bucătărie, așteptând să vadă ce se va mai întâmpla. * Își petrecură restul zilei încercând să facă față șocului. Mama lui continua să plângă, ceea ce, mai mult decât altceva, începuse să-l convingă pe Adam că într-adevăr se întâmplase ceva îngrozitor. Treceau în revistă, în mod obsesiv, toate informațiile, dar niciunuia dintre ei nu îi venea să creadă că Jess ar f putut f cu adevărat un Fanatic. Fusese doar prins în toiul revoltelor, sau poate răpit, sau

fusese arestat din greșeală. Din moment în moment urma să îi sune și să le explice totul. Dar ziua trecu și apelul nu sosi. Tatăl lui Adam sună din nou – la spitale, la poliție, la locul de muncă al lui Jess. Polițiștii veniră la ei imediat ce auziră de scrisoare și goliră camera lui Jess, în căutarea unor dovezi. Îi luară toate lucrurile, inclusiv scrisoarea. Îi informară că aveau să verifce fșele stomatologice, ADN-ul, tot ce se putea, pentru a identifca rămășițele pe care le adunaseră în Manchester cu o zi înainte. — Rămășițe? întrebă tatăl lui. Fiul meu va mai avea totuși un chip, nu? Polițistul ridică din umeri și spuse că asta era procedura, dar Adam știa ce voia să spună. Ofcial, informația nu fusese niciodată confrmată, dar el văzuse cu ochii lui cum își dăduse foc un Fanatic pe acoperișul primăriei. Se pare că noaptea trecută fuseseră mai multe astfel de incidente, oameni care-și dăduseră foc pe acoperișurile clădirilor în două sau trei orașe din țară. Să f fost Jess unul dintre cei care, împleticindu-se până la streașină, cădeau în flăcări peste mulțime? Ziua trecea chinuitor; veștile începeau să devină reale. Pe la trei după-amiază, mama lui n-a mai putut suporta și s-a întors în pat. Adam a rămas cu tatăl său, încercând să se uite la televizor. Stăteau și priveau în gol ecranul, fără să se abată de la rutina zilnică, de parcă asta i-ar f ajutat să scape de epuizanta suferință. Tatăl lui făcea neîncetat ceai și în cele din urmă izbucni în plâns, urmărind cel mai recent buletin de știri. Cu stângăcie, Adam se așeză pe brațul fotoliului, îi cuprinse umerii și încercă să-l aline. — Oare unde se ducea în tot timpul acesta? se întrebă tatăl său printre lacrimi. Tot timpul îmi aducea bani. De unde îi avea? Răspunde-mi tu la asta. — Poate că-i dădeau Fanaticii? sugeră Adam. Tatăl lui scutură din cap. Nu-i venea să creadă așa ceva. Nici lui

Adam nu-i venea ușor să accepte informația. Toată viața lui, Jess păruse o persoană atât de obișnuită – chiar banală. Acum se părea că de fapt nu știuseră nimic despre el. — Ce înseamnă asta? își întrebă el tatăl. — Pentru tine? La asta te gândești, nu? Din când în când, tatăl său îi arunca aceste remarci răutăcioase. Ar f trebuit să se obișnuiască până acum, dar continuau să-i taie răsuflarea. — Înseamnă că trebuie să îți iei o slujbă. Te lași de școală. Trebuie să-ți găsim de lucru. Doar dacă nu găsești tu una pentru mine, bineînțeles. Își ridică mâna schilodită și o scutură în aer. În tăcere, Adam se ridică și se duse în camera lui să se întindă în pat. După o vreme, îl auzi pe tatăl său intrând în dormitorul mamei, iar aceasta începu din nou să plângă. Auzi vocea tatălui său, vorbindu-i blând, încercând să o aline. Își simți propria durere în gât ca pe un nod dur, dar încă nu avea lacrimi, nu încă. Rămase în pat mult timp, încercând să-și imagineze ce se întâmplase și ce însemnau toate astea, și descoperi că-i era imposibil. După un timp, începu și el să plângă. Apoi adormi. * Pe la șase după-amiaza, se trezi dintr-un vis bizar și își dădu seama că întârziase. Asta era seara cea mare. Avea de mers la o petrecere. În liniște, Adam se ridică și începu să se îmbrace în hainele sale cele mai bune. Știa că n-ar f trebuit să meargă, dar mai știa și că nu avea de gând să se abțină. Durerea și șocul provocat de cele întâmplate îl făceau să simtă că lumea lui devenea tot mai mică. Fără școală, fără educație – asta nu era viață. Avea să sfârșească precum mama sa, lipită de telefonul de la call-center paisprezece ore pe zi. Petrecerea putea f ultima lui șansă. În ceea ce o privea pe Lizzie, oricine putea vedea că era prea bună pentru el. Nu avea de gând să-i

spună ce se întâmplase sau ce însemna asta. Umilința ar f fost prea mare. Înainte de a ieși, Adam își scoase de sub pat prezervativele pe care le ținea ascunse într-o cutiuță din carton. Le puse în buzunar, cu excepția unuia, apoi se așeză lângă o priză veche din perete, care fusese deconectată cu ani în urmă. Desfășură frele subțiri de cupru care ieșeau din perete și se folosi de unul dintre ele pentru a face o gaură în prezervativ. Era foarte mică, invizibilă cu ochiul liber. Stând pe pat, îi scrise un mesaj. „Mă pregătesc de plecare”, scrise el. Apoi tastă cuvintele magice: „Te iubesc”. Un enunț atât de scurt, Te iubesc. Ce însemna? însemna: Vreau sămi petrec toată viața cu tine. Vreau să-mi dai viața ta. Te rog să mă iubești și tu. Se ridică și se strecură pe scări ca un hoț în miez de noapte. Luă autobuzul spre Stockport, unde urmau să se întâlnească. Pe drum, primi un mesaj. „Și eu te iubesc, Adam”. Adam își băgă telefonul în buzunar. Autobuzul continua să înainteze prin seara care se lăsa. Își sprijini capul de fereastră și simți cum îl podidesc lacrimile. Le șterse cu dosul mâinii. În buzunar, prezervativele îl însoțeau – cele bune, în stânga, iar cel defect în buzunarul din dreapta. Bineînțeles că n-avea s-o facă. Sigur că nu. Cum putea să-i facă asta lui Lizzie? Chiar dacă acum, că Jess nu mai era, ea rămânea singura lui șansă de scăpare.

CAPITOLUL 5 DEPOZITUL DE CONTAINERE O tânără era bătută într-un container de camion. Era unul dintre cele câteva mii dintr-o zonă de depozitare neacoperită, aflată în apropierea căii ferate din estul Manchesterului. Containerele erau așezate câte două, trei sau mai multe, unele peste altele, rânduri întregi, întinzându-se cât vedeai cu ochii, de parcă un uriaș copil autist se jucase cu ele. Așa și era. Copilul se numea industrie. Cu decenii în urmă, locul zumzăia de activitate, camioanele intrau și ieșeau de pe alei, stivuitoarele încărcau și descărcau containerele din camioane, stivuindu-le, depozitându-le, golindu-le. Acum, după douăzeci de ani de recesiune, peste locul acesta se lăsase tăcerea – cel puțin așa părea la prima vedere. În spatele aparențelor, în multe dintre aceste containere se desfășura o activitate intensă. O lovitură puternică în burtă o făcu pe tânără să se chircească, dar nu căzu din picioare, pentru că era ținută din spate. Cineva îi trase o lovitură în rinichi, iar un altul o lovi cu pumnul în față. Abia apoi o lăsară să cadă la pământ. Se prăbuși pe covor cu un zgomot înfundat. — Gata? întrebă bărbatul îndesat, cu păr cărunt, care coordona bătaia. Tânăra clătină din cap, scuipând sânge și salivă pe jos. Rânjind, bărbatul mai vârstnic călcă pe coapsa femeii, iar aceasta se încovoie de durere. Dinăuntru, nu ai f bănuit că se aflau într-un container. Podeaua era acoperită cu un covor, pereții erau împodobiți cu un tapet în

dungi, spațiul era mobilat cu un birou și un fotoliu directorial, un automat de cafea și diverse echipamente. Alte containere fuseseră transformate în dormitoare, spații de locuit, birouri, cantine, o sală de gimnastică și câteva laboratoare. Totul era organizat ca într-o fabrică. Ei produceau Moartea. Florence Ballantine se așeză înapoi la biroul său și le tăcu semn oamenilor săi să continue. Ori fata era mai puternică decât părea, ori într-adevăr nu știa nimic, dar Ballantine era sigur de ceva: Moartea care fusese distribuită în Albert Square vineri noaptea provenea din fabrica lui. Într-o săptămână, o groază de tineri aveau să moară brusc. Ceea ce nu era o problemă pentru el – cu excepția faptului că, în loc să cumpere drogul în euforia celor întâmplate cu Jimmy, îl căpătaseră degeaba, pe cheltuiala lui, iar asta era o cu totul altă problemă. Drogurile fuseseră cu siguranță ale lui. În afara faptului că era singurul om de pe planetă care producea Moarte ieftină, urmărea și fecare pilulă care părăsea linia de producție, și-i lipseau câteva mii. — Loviți-o în rinichi sau în sâni. Nu vreau să-i afectăm minunata minte, îi spuse Ballantine bărbatului masiv care o bătea pe fată. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca fata să nu mai poată lucra. Avea nevoie de ea, cel puțin deocamdată. Ea și prietenul ei, care trecuse deja prin toată procedura, erau Fanatici, angajați în fabrica lui Ballantine să supravegheze fabricarea Morții comercializate la negru. De ce accepta grupul de rebeli să-l ajute să fabrice Moartea, era dincolo de puterea lui de înțelegere, dar cu certitudine nu avea să-i refuze – cel puțin până avea să știe cum să o fabrice singur. Asta se dovedea a f mai difcil de aflat decât crezuse. Bărbatul masiv îi trase o lovitură puternică în rinichi. Fata se prăbuși la pământ, gemând, și vomă pe covor. La dracu’! Tipii ăștia habar n-aveau să aplice o corecție. Biroul urma să miroasă toată ziua a dezinfectant.

Ballantine se aplecă deasupra fetei cu mâinile sprijinite pe genunchi. — Oricum prietenul tău ne-a spus totul, comentă el. Trebuie doar să primim o confrmare. Mai bine ne-ai răspunde, încercă el s-o ispitească. Până acum ne-am mulțumit doar cu puțină violență. Doar nu vrei să le spun băieților ăstora să fe mai duri, nu? — Dar nu știu! insistă fata și începu să plângă. Ballantine făcu un semn. Unul dintre tipi o lovi în sân. Ea se ghemui, tăvălindu-se și gemând de durere. Dar tot nu vorbea. Se părea că într-adevăr nu știe nimic. În cazul acesta, pilulele fuseseră furate de unul dintre oamenii lui. Ballantine simțea cum îi crește tensiunea numai când se gândea la asta. — E rândul meu, spuse o voce din spatele lui. Vreau să încerc ceva… Era Christian, ful lui. Ballantine îl privi dezgustat. Arăta ca un ciudat – avea patruzeci și cinci de ani și se îmbrăca precum un adolescent, în blugi lăbărțați, cu șapcă de baseball și un tricou cu imaginea unei fete în bikini, care făcea snowboarding. Ce gangster se îmbrăca așa? La dracul — Las-o în pace, spuse el. N-avea să-l lase pe Christian să se apropie de fată sub nicio formă – la cum își cunoștea el ful, ar f distrus-o. Ghinionul făcuse ca ful său să fe un psihopat. Îl privi în ochi, bănuitor. — Îți iei nenorocitele alea de medicamente? — Isuse, tată, chiar trebuie să vorbim despre asta în public? se văicări Christian. — Își ia dracului medicamentele? întrebă poruncitor Ballantine, adresându-se unui individ solid care stătea lângă Christian – Vince, bodyguardul lui. Vince dădu afrmativ din cap.

— Desigur, domnule Ballantine. În fecare zi. Le scot din ambalaj eu însumi. Ballantine îi mai aruncă o privire fului său, care clocotea pentru că i se amintise în fața băieților că era un psihopat care înghițea medicamente. Apoi își coborî privirea spre fată, care se ridicase în patru labe și sângera pe nas și pe gură. — Fii atentă, fato, spuse el, dacă mă minți, n-o pățești doar tu, ci toată familia ta, prietenii tăi, oamenii pe care i-ai întâlnit în autobuz când ai venit la lucru săptămâna asta. În regulă. Până descoperim cine mă fură, rămâi pe-aproape. Nu pleci nicăieri. Nu te duci nici până la budă fără să-mi spui. Acum, luați-o de aici. Fata fu târâtă afară. Lui Ballantine nu-i plăcea ca oamenii să umble pe afară ziua în amiaza mare, dar personalului îi prindea bine să vadă un coleg șchiopătând pe acolo. Făcea bine la disciplină. Unul dintre băieți clătină din cap. — Duri micuții, spuse el. — Ăștia, duri? rânji Ballantine. Sunt chimiști, nu? I-am lucrat bine pe amândoi și n-au scos un cuvânt. Abia au terminat facultatea, de vreun an, n-au vână. Ceea ce înseamnă, domnilor, că unul dintre voi sau o persoană din echipa voastră, ceea ce e tot aia, fură droguri de la mine. Nu sunt fericit deloc. Băieții își târșâiau picioarele, părând îngrijorați. — Avem o scurgere de informații. Ballantine cântări cât de tare îl enerva situația și începu să urle: — Aveți idee cât mă costă afacerea asta? E un risc imens și sunt extrem de dezamăgit. Oamenii obțin marfa pe gratis, m-ați auzit? Pe gratis, la dracu’! Isuse! — Domnule Ballantine, puștii ăștia mint. Sigur mint. Toți ceilalți sunt de încredere; ei sunt singurii care nu au mai lucrat cu noi până acum. — Și unde au învățat să suporte așa o bătaie? La Universitate?

„Cum să suporți bătaia” este o nouă disciplină la facultatea de chimie? Nu. Așa că ați face bine să aflați cine e hoțul înainte să aflu eu, da? Pentru că atunci când voi afla, îi voi da afară pe toți cei vinovați și îl voi concedia și pe cel care răspundea de ei. Nu ar f trebuit să se ajungă până aici. Băieții se foiră, tot mai înfricoșați. Aici, a f dat afară însemna mult mai mult decât să-ți pierzi slujba. — Înapoi la lucru. Christian, Alan. Distribuția. Vreau să scoateți drogul pe străzi înainte ca oamenii să înceapă să-și dea seama că nu e o idee bună să consumi așa ceva. Și vreau să plătească pentru el de data aceasta. Îmbufnați, băieții se retraseră, grăbindu-se să-și ia la întrebări propriii oameni. Cineva trebuia să plătească pentru asta. Tot ceea cei interesa era să nu fe ei aceia.

CAPITOLUL 6 PETRECEREA Când Lizzie primi mesajul lui Adam cu „Te iubesc”, fu surprinsă. Totuși, n-o făcea să se simtă fericită – doar speriată. De ce? Nu asta își dorise? Își dorise, da. Dar… Doar că totul se întâmpla prea repede. Nici măcar nu se gândise la dragoste până noaptea trecută, când Jimmy Earle murise pe scenă în fața lor și-și petrecuseră noaptea pe străzi, prinși în iureșul revoltei. Fusese cea mai memorabilă noapte. Dacă i-ar f spus-o atunci, l-ar f crezut. Dar acum, la lumina zilei, nu mai era atât de sigură. Dacă asta era dragoste, ea încă n-o simțea. De ce se grăbise el și se comporta de parcă deja se întâmplase? O făcea să se simtă furioasă pe el, dar, în aceeași măsură, și pe ea însăși. În inima ei erau o sută de voci iar nouăzeci și nouă dintre ele erau în culmea fericirii. Una, însă, repeta în neștire: „Da? Chiar crezi?” Iar pentru Lizzie, care era cum era, nouăzeci și nouă la sută nu era un procent sufcient de mare. Se întâlniră la cinematograf, iar el arăta groaznic. — Te simți bine? îl întrebă ea. — Da, foarte bine. Mă simt minunat. Hei, așteptam cu nerăbdare asta, îi spuse el și-i aruncă un zâmbet atât de morbid, de străin, încât fu șocată. Până să ajungă la autostradă, își dăduse seama ce se întâmpla de fapt. Îi spusese c-o iubea, iar acum regreta, tipic pentru un băiat. Tipic pentru Adam! Te făcea să crezi că ești centrul universului lui, pentru ca imediat să te trateze de parcă i-ai f greșit cu cine știe ce.

Un lucru era sigur – el încă aștepta, probabil, partida de sex pe care i-o promisese. Ei, cât despre asta, mai vedem, gândi ea. Intră pe banda rapidă și apăsă accelerația la maximum, până la o sută patruzeci de kilometri pe oră. Poate că atmosfera va deveni mai plăcută la petrecere. Cu cât ajungeau acolo mai repede, cu atât mai bine. Casa lui Julie nu era la stradă, așa că trecură pe lângă ea de două ori. Proprietatea avea porți electrice, vopsite în negru și auriu, și o alee care șerpuia printre rododendronii tineri. Apoi, după ultima curbă, văzură casa. — Da-da! făcu Lizzie. Era ieșită din comun, pe jumătate imitație de stil Tudor, pe jumătate cabană elvețiană cu turnulețe. Adam și Lizzie se opriră și se uitară lung la clădire. Era fabuloasă sau hidoasă? Adam nu știa ce să creadă. — Probabil că a fost construită de un fotbalist, spuse Lizzie. Parcarea amenajată alături era plină de mașini scumpe – două Ferrari, un Rolls vechi, câteva Porsche și Jaguare. Lizzie parcă și îi aruncă o privire lui Adam. El îi răspunse, și de această dată, cu un zâmbet fantomatic. — Te iubesc, Lizzie, spuse el. — Ads… spuse ea. — Ce-i? — Nimic. Coborî din mașină și se îndreptă spre casă, iar el o urmă. Verișoara lui Lizzie îi văzu când intrară și se repezi să-i întâmpine. — Lizzie! Ai ajuns. — Julie! El e Adam…

— Hei, fți atenți! Scuză-mă, am nevoie de ea doar pentru un moment – Adam, ia-ți ceva de băut, găsești acolo. Julie flutură din mână spre stânga, în timp ce pleca spre dreapta, trăgând-o pe Lizzie după ea. — N-o să lipsim mult, spuse ea. Lizzie nu avu timp decât să-i arunce un zâmbet surprins înainte de a f târâtă prin mulțime și urcată în viteză pe scări. — N-o să-ți vină să crezi cine sunt cei care au venit la petrecerea asta, spuse Julie. Unii dintre ei dețin, practic, lumea! — Aici locuiesc părinții tăi? Nu mai aveți casa aia drăguță din Knutsford? — Tata a devenit foarte bogat. — Am crezut că era deja foarte bogat. — A devenit mult mai bogat. — Și era o casă atât de frumoasă! Locul acesta arată de parcă a fost proiectat de un fotbalist. — Păi chiar a fost! Izbucniră amândouă în râs. — Ei știu ce se întâmplă? întrebă Lizzie. Părinții tăi? N-or să se supere când vor afla că ai organizat o petrecere uriașă? — Sunt plecați… într-o vacanță pe undeva. Nu vor afla niciodată. Firma de curățenie se va ocupa de tot. Sunt profesioniști. — Dar unele chestii se pot strica. Întotdeauna sparg lucruri. Își vor da seama. Julie se opri și-și puse degetul pe laterala nasului. — Nimeni nu va ÎNDRĂZNI. La petrecerea aceasta sunt oameni care se vor ocupa de oricine o ia razna. Dacă vreunul strănută pe o tartă, se va trezi întors pe dos. La propriu. Lizzie râse, neîncrezătoare. — Ce fel de oameni? — Nu m-ai crede dacă ți-aș spune. Nici măcar n-o să ți-i prezint.

Tipul acela de oameni. Julie era beată, iar ochii ei strălucitori dovedeau că nu consumase doar băutură. O trase pe Lizzie într-o cameră mică și scoase dintr-un sertar o oglindă pe care erau câteva linii de pudră albă și o bancnotă de cincizeci de lire răsucită într-un tub subțire. — Fii atentă. Nu e diluat. — Ce-i asta? — XL 5. — Ce-i asta? — Combustibil de rachetă. Încearcă-l. Lizzie se opri, apoi să aplecă și trase pe nas capătul uneia dintre liniuțe. — Uau, spuse ea. — Nu-i așa? Și fi atentă – nu plătesc pentru nimic. Nici pentru droguri, nici pentru băutură – pentru nimic! — Dar cine plătește? — Niște tipi în vârstă. — Julie! — Nu genul acela de bărbați mai în vârstă. Nu așteaptă nimic de la mine. Gen, când eu vreau să dau o petrecere, ei vor să dea o petrecere, eu pun la dispoziție casa, așa că ei vin cu băuturile și… comestibilele nazale, înțelegi? — O, Dumnezeule! — Ce-i? — Creierul meu. Trupul meu! — Mda, nu că-i mișto? Vino! Să-ți prezint câțiva dintre invitați. — Dar nu pe cei mai în vârstă. — Nu! Nu dintre cei mai vârstnici. Nu ți-i prezint pe cei periculoși. Tipii pe care-i vei cunoaște sunt de înaltă clasă, numai buni să-ți devină iubiți. — Am deja un prieten. Tocmai m-ai despărțit cu forța de el. Pot

să-i duc și lui puțin din asta? — Ăla nu-i iubit, cum se spune în showbiz, e doar o noapte petrecută acasă cu o pungă de snacks-uri și un flm plăcut. Julie îi strecură un pachet din spatele sertarului. — Eu mă refer la ceva mult mai antrenant. Vorbesc despre genul de iubit care te scoate în cluburi. Vorbesc despre băieți care cunosc părți ale corpului tău despre care nici măcar tu nu știai că există. Al tău e așa de banal. — Ești o proastă. — Vino! Să ți-i prezint. Rareori se simțise Adam atât de nelalocul lui. În jurul său, oameni frumoși leneveau așezați pe piesele scumpe, dar de prost gust, de mobilier sau vorbeau între ei, întinși pe covorul crem, uriaș. O fată într-o pereche de jeanși care costau mai mult decât pensia pe o lună a tatălui său trăgea dintr-o țigară cu marijuana și privea cum cea mai bună jachetă din piele a lui Adam, care costase peste o sută de lire la second hand, se transformă pe el într-o zdreanță de doi bani. Oamenii frumoși își fereau privirile frumoase. Își croi drum spre bar, care era o masă lungă plină ochi cu sticle de alcool, de toate felurile. De cealaltă parte a mesei, un barman în costum alb ridică din sprânceană când îl văzu. — Ăăă. Ce-mi recomanzi? întrebă Adam. Două minute mai târziu avea în mână o halbă în care se găsea o băutură numită Zombie. Un cub de zahăr se topea încet deasupra unei movile de gheață. Își îndesă într-un buzunar o doză de bere, iar în celălalt o sticluță de vodcă – ceva îi spunea că va avea nevoie de prieteni în noaptea aceea – apoi plecă s-o caute pe Lizzie. O găsi destul de repede, râzând în hohote împreună cu Iulie în mijlocul unui grup de petrecăreți. Toți erau înalți, zvelți, bronzați și îmbrăcați

cu haine scumpe. Păreau să fe și foarte amuzanți. Lizzie se distra de minune. Trecu pe lângă ei de câteva ori, în speranța că îi va atrage atenția, dar ea nici măcar nu-l observă. În cele din urmă, se băgă cu forța printre ei și făcu: „Da-da!”, de parcă tocmai le jucase o farsă. Asta măcar îi câștigă puțină atenție. Oamenii frumoși se holbară la el, apoi izbucniră în râs. Habar n-avea dacă râdeau cu el sau de el. Apoi începură să trăncănească din nou, uitându-se pieziș la Adam, de parcă era acoperit de mâzgă. Totuși, Lizzie reuși să-i strângă brațul, înainte ca Julie să o răpească din nou. — Ne vedem imediat, șuieră ea. Îi strecură în mână un pachețel, îi făcu cu ochiul și dispăru. Adam încercă să facă puțină conversație. — Cu ce te ocupi? îl întrebă o fată. — Încă sunt la școală, răspunse el. — Tatăl tău cu ce se ocupă? continuă ea. Adam se gândi puțin la răspuns și hotărî că nu merita să încerce s-o impresioneze. — A fost zidar, dar a avut un accident la muncă, îi spuse, și urmări cum fetei îi cade fața. — Glumești. — Deloc. — Deci tu… — Nu am niciun ban. Încă. Încă, spuse el. — Și atunci, ce cauți aici? dori ea să știe. — Sunt turist, îi spuse el. Ea zâmbi. — Atunci, noi… — Mda. Voi sunteți exemplarele de la grădina zoologică. Fata se schimbă la față, pentru a doua oară. Adam se depărtă alene de ea. Nu se simțea grozav, dar să-ți bați joc de altcineva era

mai bine decât să fi tu însuți ținta batjocurii. Avea nevoie la toaletă, așa că priză în baie tot pachetul pe care i-l dăduse Lizzie. Uau, gândi el. Dintr-odată avea chef de petrecere. Ieși în fugă din baie și se alătură primului grup de persoane pe care-l întâlni. Totul era minunat! Toate temerile lui inițiale că nu se va integra aici dispăruseră. Era haios, atrăgător, plin de idei și de glume. Rareori se simțise atât de bine în toată viața lui. Problemele – Jess, părinții, întreaga sa viață – toate dispăruseră într-o fântână scânteietoare de fericire și bunăstare. Dură cam cincisprezece minute, crescând fără oprire. Apoi se instală panica. Îl luă aproape pe nepregătite. Acum pălăvrăgea fericit cu o fată în hol apoi, într-o clipă, inima începu să-i bată prea repede și, înainte să-și dea seama, simți cum capul stă să-i explodeze și de-abia mai poate respira. Se sprijini cu o mână de peretele din fața lui ca să nu cadă. Fata îl privi nedumerită. — Ești bine? îl întrebă ea. El se uită la ea, deschizând și închizând gura asemeni unui peștișor auriu, fără să reușească să scoată vreun sunet. Fata râse strident. — Ia uitați-vă la ăsta, țipă ea. Arată de parcă îi va ieși creierul pe urechi. Adam se răsuci pe călcâie și o rupse la fugă, poticnindu-se, până în grădină, cu inima bătându-i ca un picamer, creierul prăjindu-i-se în grăsime încinsă. Ce se întâmpla? Era din cauza prafului pe care îl prizase? Băuse și niște cocktailuri. Câte? Cel puțin trei. Se uită la telefon să afle cât e ceasul. Erau la petrecere de mai puțin de o oră și deja era atât de amețit, încât de-abia mai putea să vorbească. Cum de se întâmplase asta? Lizzie nu trebuia să-l vadă așa sub nicio formă. Trebuia să se ascundă.

Traversă peluzele, afundându-se în noaptea care îl învăluia. În jurul straturilor de flori erau lumini, iar deasupra veghea o lună mare, galbenă și ceroasă, luminându-i calea. În cele din urmă, ajunse la un ochi de apă, străjuit de un copac întunecat și înalt. Se târî sub bolta deasă, unde frunzișul îl ascundea complet. Se întinse pe pământ în umbra întunecată și așteptă ca inima să i se liniștească, să nu i se mai zbată în piept precum un șobolan într-o capcană. Treptat respirația i se liniști, iar inima începu să-i bată ritmic. Apoi, unul câte unul, de parcă nu se gândise niciodată la ele, evenimentele zilei începură să-l copleșească. Părinții care plângeau acasă, în timp ce el fugise pentru a se distra. Prezervativul spart din buzunar – și Jess! Jess! Cumva, reușise să uite cu totul de el în ultimele două ore, dar acum realitatea îngrozitoare îi penetră mintea ca un piron din fer. Minunatul lui frate dispărut era cel la care credea că se uită de sus, dar pe care, de fapt, îl admira mai mult decât pe oricare altul. Întotdeauna considerase că Jess era o persoană pe care se poate baza, mai mult decât pe mama și tatăl lui, dar acum Jess era mort, iar Adam nici măcar nu-l cunoscuse cu adevărat. Nimic nu era așa cum crezuse. Toată speranța și tot optimismul ultimelor două zile se transformaseră în disperare. Viața lui era distrusă. N-avea să-și mai vadă niciodată fratele. Întorcându-se pe o parte, întins pe frunzele moarte, Adam își strânse genunchii la piept și-și ținu respirația. Ținu aerul în plămâni cât de mult putu, dar în cele din urmă trebui să răsufle, iar odată cu gura de aer veniră și lacrimile – suspine profunde, devastatoare, care îi sfâșiau pieptul și pe care nu le putea controla. Zăcea în țărână, tânguindu-se ca un suflet rătăcit, uluit de intensitatea durerii și de faptul că nu realizase, până în acel moment, care sunt adevăratele sale sentimente. * Julie avusese dreptate când spusese că la petrecere erau câțiva

oameni interesanți. Într-o singură oră, Lizzie cunoscuse staruri rock, trafcanți de droguri, avocați, un judecător de la Curtea Supremă, politicieni și persoane de vază implicate în diverse tipuri de afaceri bănoase. Era distractiv, dar o îngrijora faptul că-l abandonase pe Adam. Ea și Julie erau la etaj, flecărind cu un contabil din străinătate, când îl observă pe Adam cum își făcea loc prin mulțime, de unul singur. Părea pierdut. Amețită de la XL5 și șampanie, inima lui Lizzie se topi. Adam era doar un băiat. N-ar f avut cum să știe ce este un sentiment nici dacă l-ar f mușcat de fund. Era atât de derutat! Sărăcuțul! Stătea în puterea ei să îl liniștească. — E distractiv, nu? o întrebă Julie. Dacă vezi pe vreunul care să-ți placă… miaună! — Ți-am spus, am deja un prieten. — O, chiar îți place de el, nu? Ați făcut…? Julie își dădu ochii peste cap și-și legănă lasciv șoldurile. Lizzie râse. — Nu încă. — Dar intenționezi? — Cred că da. — Bineînțeles, adăugă Julie, băieții ca el sunt doar pentru antrenament, știi? Sigur e o idee bună să exersezi foarte mult, dacămi înțelegi aluzia. Deci, e prima dată cu el? Dar el a făcut-o de multe ori? — Nu. Pentru el va f prima dată. — O, Dumnezeule! Julie se opri brusc și se zgâi la ea. — Și tu…? — Și pentru mine va f prima dată, recunoscu Lizzie. — Cât de drăguț! Bine. Vino aici. O trase într-un loc liniștit de pe casa scărilor, cotrobăi în poșetă și

scoase o cheie. — Păstram asta pentru o ocazie specială. Este cheia de la casa noastră de vară. E înconjurată de copaci, are un frigider, ceva șampanie la gheață. O combină audio de calitate. Știi ce zic? E foarte intimă, găsești și o cuvertură uriașă… Luna a ieșit, casa e lângă lac. Hei! Ce părere ai? — Chiar a ieșit luna? Lizzie privi cu ochii mijiți pe fereastră – și da, luna era pe cer, mare și galbenă, plutind printre copaci. — Și e și plină, aproape, spuse Julie. Cam siropoasă situația, nu? — E perfect! se lumină Lizzie la față, luând cheia. Julie îi aruncă și ea un zâmbet strălucitor. — Îndrăznește, draga mea, spuse ea. Dar fi blândă cu el, strigă ea în urma lui Lizzie, care o luase la fugă. Oftă fericită. Lizzie era atât de naivă, își făcuse probleme dacă s-o invite sau nu. În noaptea aceea se adunaseră acolo niște tipi destul de dubioși. Dar totul era în regulă. Lizzie nu își dorea decât să fe cu acel băiețel virgin și dulce. Timp de douăzeci de minute, Lizzie îl căută pe Adam, alergând de la un grup la altul, cu cheia de la casa de vară în buzunar, încercând să transforme visurile lui Adam în realitate și eșuând lamentabil. Enervantă situație! Unde era? Își dădu seama că îl judeca prea aspru – în defnitiv, ea era cea care îl părăsise și se distrase singură ore în șir – dar își aminti și că era supărată pe el de la început. Te iubesc. Serios? Așa, pur și simplu? Mama ei o avertizase că Adam este un vânător de zestre. — Credeam că doar femeile pot f vânători de zestre, spusese ea. — Nu, Lizzie. Vânătorii de zestre sunt săraci, îi răspunsese mama ei. Imposibil. Și atunci, de ce avea dintr-odată senzația că asta

încerca să facă Adam cu ea? Probabil că era disperat să se culce cu ea. Foarte bine. Totuși, unde dispăruse? Sfârși prin a ajunge la mezanin, de unde spera să-l spioneze pe Adam, dar în loc de asta se trezi încolțită de doi tipi cu adevărat ciudați – probabil unii dintre acei bărbați mai în vârstă despre care îi povestise Julie. Primul era un bărbat uriaș, puternic, cu o constituție solidă. Era îmbrăcat cu un costum atât de bine călcat, încât ai f putut să-ți legi reverele la pantof și să patinezi cu ele. Părea cu totul nelalocul lui la o petrecere ca aceasta. Cel de-al doilea bărbat avea în jur de patruzeci de ani și părea destul de atrăgător la prima vedere, dar dacă îl priveai mai îndeaproape îți dădeai seama că aspectul se datora unei multitudini de operații. Cel mai ciudat era modul în care se îmbrăcase, ca un adolescent dintr-un flm american din anii ’80: blugi lăbărțați, care îi atârnau pe fund, un tricou cu o imagine sângeroasă a trupei Metallica pe partea din față, teniși și, maximum de ridicol, o șapcă de baseball al cărei cozoroc era răsucit spre ureche. La început crezuse că se îmbrăcase în glumă, dar judecând după modul în care se purta, era evident că se credea grozav. Nu o privea niciodată în ochi, în schimb privirea îi cobora continuu spre sânii ei. Una peste alta, era unul dintre cei mai înforători oameni pe care-i văzuse vreodată. Se dovedi până la urmă că Vince, bărbatul în costum elegant, era de fapt angajatul adolescentului bătrânicios, al cărui nume era Christian. — Și ce face pentru tine? dori să știe Lizzie. Christian zâmbi. — Orice vreau eu, spuse el. Nu-i așa, Vince? — Bineînțeles, domnule Christian. — Vrei să spui că e un fel de servitor? întrebă ea. Ca Jeeves și

Wooster7? E majordomul tău? pufni Lizzie. — Într-un fel, spuse Christian. Este și bodyguardul meu. — Uau, se miră Lizzie. Își întoarse privirea către costumul elegant. Și la ce-ți trebuie un bodyguard? întrebă ea. Christian ridică din umeri. — Sunt bogat, spuse el, aruncând în treacăt o privire spre zona ei inghinală. Bogații sunt răpiți, atacați, jefuiți. Tot felul de chestii rele. Scutură din cap. Întotdeauna vor exista oameni nemulțumiți de succesul altora. Lizzie se gândi la cuvintele lui. — Ar încasa chiar și un glonț pentru tine? întrebă ea. Christian păru surprins de idee. — Ai face asta? întrebă el, întorcându-se spre Vince. — Pentru asta sunt plătit, domnule, spuse Vince. Christian zâmbi. — La naiba, doar îl plătesc cu o căruță de bani! E înarmat. Aratăi! ordonă el. Ascultător, Vince se întoarse cu spatele la mulțime și-și deschise sacoul impecabil, scoțând la iveală un toc de pistol cu o armă în el. Lizzie fu atât de șocată, încât aproape că se înecă. — Și eu sunt înarmat. Dar eu nu port pistol. Christian își ridică tricoul și-i arătă un cuțit rezistent, cu o lamă ciudată, scurtă. — De ce are lama atât de scurtă? dori ea să știe. — Este pentru experți, răspunse Christian, dar nu se oferi să-i spună la ce se folosea. Lizzie era speriată, dar și fermecată. — Uau. Dar cu ce te ocupi? îl întrebă ea. Cum de vor să te omoare 7 Jeeves și Wooster, personajele serialului britanic cu același nume.

Wooster, un burlac din aristocrația inferioară, Jeeves, valetul său, foarte bine informat și talentat. (n. tr.)

atâția oameni? Vince tuși discret. — Mulți ar considera asta o întrebare copilărească, spuse el. — Lizzie nu face parte dintre ei, spuse Christian. Îi zâmbi, arătându-și dinții care păreau cu cel puțin douăzeci de ani mai tineri decât restul trupului său. Exasperat, Vince scoase un sunet slab, ca un părinte enervat. Christian nu îl băgă în seamă. — Mă ocup cu tot felul de chestii. Droguri. Arme. — Ești gangster? El clătină din cap. — Om de afaceri, îi răspunse. — Nu arăți ca un gangster, îi spuse Lizzie. El arată ca un gangster, adăugă ea, făcând un semn către Vince. — Poate că sunt deghizat, spuse Christian. O glumă! Nu era chiar atât de amuzantă, însă Lizzie râse oricum, din amabilitate, dacă nu de altceva. Christian era încântat; îi zâmbi larg. — Îmi place de tine, îi spuse el, întinzând mâna și atingând-o ușor pe braț. Se dădea la ea, cu siguranță. — Foarte drăguț din partea ta, mulțumesc, spuse Lizzie. Era momentul să scape de acolo. Încercă să se îndepărteze, dar el o prinse de haine. — Mai vrei să bei ceva? o întrebă el, pe un ton poruncitor. Ce vrei? Vince îți aduce orice vrei, nu-i așa, Vince? — Dar ar însemna să te lase nepăzit, nu-i așa? spuse Lizzie. Dacă vine un asasin? Hei – dacă eu sunt un asasin? — Ești? — Nu, recunoscu ea. — Nici n-am crezut c-ai f. Deci, ce vrei să bei?

Lizzie scutură din cap. — Îmi pare rău, spuse ea. Trebuie să-mi caut prietenul. Cu altă ocazie, da? — Stai puțin… Christian pescui o carte de vizită din buzunar. — Sună-mă cândva, îi spuse el. — Mulțumesc. Excelent, spuse Lizzie, pe un ton jovial. Se răsuci și-și făcu loc pe scări spre parter. În urma ei, Christian îi dădu un cot gărzii sale de corp. — Îmi place de ea, spuse el. Ar f bună de iubită. Urmărește-o! Vince își privi suspicios patronul. — Domnule, scuzați-mă că vă întreb, dar v-ați băut laptele de dimineață? Christian se înfurie. — Lua-te-ar dracu, Vince, spuse el. Suntem la o petrecere. Nu vorbim despre lapte la petrecere. Pentru știința ta, da, mi-am băut tâmpenia aia de lapte, după cum bine știi, din moment ce m-ai pândit până l-am înghițit. Cu cât te plătesc, Vince? — O afurisită de grămadă de bani, domnule. — Bine spus. Așa că du-te și fă așa cum ți-am spus. — Da, domnule Christian, spuse Vince, și-și făcu loc printre oameni în urma lui Lizzie.

CAPITOLUL 7 NEBUNIA În cele din urmă, îl prinse pe Adam în holul de la intrare. — Unde ai fost? dori ea să știe. Adam îi oferi un zâmbet șovăielnic. — Nu te-am putut găsi și m-am dus să mă plimb, spuse el. Arăta cu adevărat ciudat. Pe haine avea frunze și noroi. — Ce se întâmplă? îl întrebă ea. El râse stângaci. Dintr-odată, o cuprinse o bănuială îngrozitoare. Frunze pe haine…? — Pari să f fost la o tăvăleală, spuse ea pe un ton afectat. — Nu, nu, nu. A trebuit să mă întind puțin. Eram într-o mare încurcătură. Chestia pe care mi-ai dat-o… — XL5, spuse ea și îl privi mai atent. Avea ochii roșii. — Ai plâns? îl întrebă ea. — Nu! insistă Adam. Suferise atât de mult, încât nu-și putea recunoaște durerea în fața nimănui – cu atât mai puțin în fața lui Lizzie. — Am luat prea mult din drogul acela, asta-i tot. — Cât ai luat? — L-am luat pe tot, recunoscu el. — Tot? Adam! — Am simțit că trebuie să ies la aer, altfel îmi exploda creierul. Lizzie oscilă un moment între mânie și milă – mânie pentru că prizase toată rezerva, milă pentru că… — Nu trebuia să prizezi decât o linie. Era neprelucrat. — Nu mi-a spus nimeni, comentă el, iar vocea îi suna de parcă

era gata să izbucnească în lacrimi. Sentimentul de milă câștigă. — Of… Vino aici. Îl îmbrățișă și îi plantă un sărut pe obraz. — Bietul soldat. Învins de droguri. Iar el surâse – un alt surâs șovăielnic, timid. Ce drăguț! — Te simți mai bine? — Puțin mai bine. Părea atât de necăjit, încât o bufni râsul. — Vino cu mine. Ieșiră din casă și coborâră treptele. O sticlă de șampanie, muzică relaxantă, o giugiuleală sub pătură. Dacă nici asta nu-l va face să se simtă mai bine, nimic n-o va face. Luna, aerul înmiresmat, muzica plutind dinspre casă. Adam era copleșit, trezindu-se treptat din starea euforică, simțind din plin durerea pentru fratele său, pentru viața lui, pentru Dumnezeu mai știe ce, find ușor panicat încă; chiar și așa, știa că acum e momentul lui cu Lizzie. O strânse de braț. Era din nou pe calea cea bună. Se simțea cu adevărat ciudat, dar era pe calea cea bună. Cu cealaltă mână pipăi pachetul de prezervative de care se ocupase mai devreme, aflate în buzunarul de la spate. Urma să-și piardă virginitatea și să-și sfdeze soarta dintr-o singură lovitură. Era atât de jalnic, încât pufni, amuzat de propria-i persoană. — Ce s-a întâmplat? întrebă Lizzie. — Mă simt atât de bine, spuse el, dar remarca avea o nuanță sarcastică. Se grăbi să adauge: — Uite ce e. De ce nu ne strecurăm la etaj într-una dintre camere? Lizzie scutură din cap. — Vino cu mine, îi spuse ea. — Pentru ce?

— Vreau să mă plimb. Îl conduse peste peluză spre lac, dar Adam se opuse. Mergeau în direcția greșită. Voia înapoi în casă, voia să găsească o cameră. Voia sex. — Am mai fost pe aici, spuse el. Ea îi aruncă o privire ciudată. — Fă-o pentru mine, se alintă ea. Dar Adam se opri. — Nu, hai să intrăm și să găsim o cameră. Doar nu te-ai răzgândit din nou… Contrar dorinței lui, vocea îi suna bosumflată. — Adam… nu-mi face asta, nu acum… Dar el deja se hotărâse că Lizzie își bătea joc de el. — Întotdeauna faci promisiuni, se lamenta el. Și când e să treci la fapte, te retragi. Întotdeauna, același lucru. — Adam, oprește-te! — O facem sau nu? întrebă el, pe un ton poruncitor. Lizzie își desprinse mâna dintr-a lui și scutură din cap. — Știi ce, Adam? Nu, n-o facem. Doar… Se întoarse brusc și, fără a termina ce voia să spună, porni hotărâtă înapoi spre casă. — N-ai intenționat niciodată s-o faci, nu? strigă el după ea. Lizzie se răsuci pe călcâie. — Asta, spuse ea, scoțând cheia și fluturând-o în direcția lui, e cheia de la casa de vară. Acolo era șampanie la gheață, ascultam muzică bună și priveam luna deasupra lacului. Așa aș f vrut să fe, iar tu nu doreai decât sex. Așa că găsește-ți pe altcineva cu care să țio tragi, ok? Pentru că nu voi f eu aceea! Apoi o rupse la fugă. — Mincinoaso, strigă Adam. Rămase nemișcat și o urmări cum dispare, apoi își prinse capul în mâini. Oare era adevărat? Bineînțeles că da! El era singurul vinovat pentru acest eșec. Totul se ducea dracului. Tot ce atingea – chiar și

gândurile sale, își dădu seama – toate se duceau dracului. Trebuia să-și repare greșeala, dar habar n-avea cum. Trebuia să o implore să-l ierte. Să-i spună că e un ticălos. Să-i spună cât de mult o iubea, înainte ca Lizzie să afle adevărul și să-i dea un șut. Răsucindu-se pe călcâie, alergă înapoi spre casă, făcându-și loc printre cei aflați la petrecere, căutând, căutând, căutând-o pe Lizzie. Dar ea nu era de găsit. Până la urmă, aveau dreptate. Puteai trăi o noapte perfectă, întrun decor perfect, lângă un lac perfect, sub lumina perfectă a lunii, ascultând muzica perfectă, dar n-avea să-ți iasă dacă aveai de-a face cu un idiot. Lizzie de-abia intrase în casă când dădu peste Vince, care îi spuse că șeful ar dori să-i ofere ceva de băut. — Nu, mulțumesc, spuse ea. Se închise în baie să plângă puțin, însă când ieși, o aștepta Christian. Alături de el era Vince, care ținea în mâini o tavă cu două cocktailuri elegante. Fu atât de surprinsă, încât acceptă una dintre băuturi și sfârși așezată sub un bovindou într-unul din saloane, în vreme ce Vince îi supraveghea discret, ceea ce, presupuse ea, făcea parte din îndatoririle lui. Își dădea seama că erau destul de feriți de privirile indiscrete. Și dacă venea Adam să o caute? Ei bine, n-avea decât. Dacă se străduia, o putea găsi. Nefericirea nu îl cuprinsese cu totul pe Adam, dar nici departe nu era. Ar f trebuit să fe acasă, să jelească alături de părinții săi. În loc de asta, încercase să-și păcălească iubita, asigurându-și astfel, pe gratis, un viitor. Durerea, trădarea, dezgustul de sine și un sentiment copleșitor că a dat-o în bară îl asaltau. Curând, renunță să o mai caute pe Lizzie și se mulțumi să se sprijine de un perete, scufundându-se cu repeziciune în propria-i melancolie sorbind bere

dintr-o doză, când Julie trecu pe lângă el și-l observă. — Ce faci aici? întrebă ea. Am crezut că ai plecat cu Lizzie. Ea unde este? — Nu știu, îi răspunse el. Julie aruncă o privire de expert la muntele de nefericire din fața sa. — V-ați certat, spuse ea. Adam își plecă fruntea. — La dracu’! Unde e? Julie îl înșfacă de braț și îl târî după ea, căutând-o pe Lizzie. O găsiră în cele din urmă, izolată sub un bovindou, vorbind cu un tip ciudat, îmbrăcat într-un echipament elegant de skateboard. Adam se trase înapoi și o privi neliniștit pe Julie, care se uita cu gura căscată la cei doi. Fata începu să-i șuiere la ureche. — La dracu, la dracu’. E de rău, e foarte grav. Îl vezi pe tipul acela cu care vorbește? E Christian Ballantine. Este un adevărat animal de pradă. Vreau să spun, tipul e un pervers, de primă clasă – și e bogat. Nimeni nu-l poate atinge nici măcar cu-n deget. Trebuie să o luăm de lângă el. Adam clătină din cap. Julie nu îl băgă în seamă. — Tu mergi pe aici, eu o iau pe partea cealaltă. Mișcare de clește. Ești atât de prost, adăugă ea, disperată. Îl vezi pe tipul ăla mare, la costum? E o gorilă care va încerca să nu lase pe nimeni să se apropie de ei. Trebuie să te strecori pe lângă el. Ai înțeles? Adam se uită pe furiș la bărbatul corpolent. — Dar oare ea vrea să fac asta? — Bineînțeles că vrea. Ține mult la tine. Mi-a spus. Du-te și salveaz-o, viteazule. Spune-i că-ți pare rău și ia-o de acolo cât de repede poți, înainte… — Înainte să ce? — Înainte s-o șteargă el cu ea și… să-și facă mendrele cu ea. E a

ta, nu? Adam își umezi buzele. Rămășițele umile de speranță se zvârcoleau în sufletul lui. Încă mai avea o șansă! — Și vezi să nu te vadă tipul în costum! șuieră Julie. Îl îmbrânci pe Adam, iar acesta porni clătinându-se spre cei trei, în timp ce Julie se strecură în viteză pe partea cealaltă, încercând să ajungă la Lizzie. Isuse, gândi ea, ăsta da asalt. Christian era foarte bogat, foarte ciudat și foarte puternic. Și credea că poate face tot ceea ce își dorește. Și avea și un motiv bine întemeiat: chiar putea. * Lizzie încerca să găsească o stratagemă pentru a scăpa într-un mod cât mai subtil când Adam apăru, dintr-odată, lângă ea. — Putem vorbi? întrebă el. Christian se răsuci și îl privi mânios. — Unde dracu e Vince? întrebă el. Adam o trase pe Lizzie de mânecă; Christian o apucă de braț. — Nu pleci nicăieri, spuse el. Lizzie se săturase. Amândoi trăgeau de ea și, așezată între ei, se simțea ca umplutura dintr-un sendviș. Se zbătu furioasă. Adam îi dădu drumul imediat, dar Christian o strânse și mai tare, provocându-i durere. Asta era prea de tot. Lizzie răsuflă adânc și făcu ceea ce i se spusese ani de zile să facă în astfel de cazuri – îl privi pe Christian drept în ochi și urlă cât de tare putu. Brusc, se lăsă tăcerea. În jurul lor, toți cei aflați în camera aglomerată se întoarseră să privească, văzură de la cine venea problema și își feriră tăcuți privirea, în liniștea profundă, Lizzie lăsă să-i scape un hohot de râs sarcastic. Din acel moment, lucrurile începură să se deruleze foarte repede. Adam, încă beat, încercă să-l lovească pe Christian cu pumnul, însă, spre ghinionul său, îl nimeri în ureche. Christian lăsă să-i scape un urlet, în timp ce Adam se făcu nevăzut în spatele lui. Lângă ei

apăru, ca din senin, Julie, care îi zâmbi larg lui Christian și o împinse în grabă pe Lizzie printre oameni spre ieșire. — Ce-i? Ce se întâmplă? — Nu. Nu, nu, nu, nu, nu, spuse Julie. Pleci imediat. Adam, în schimb, se trezi condus către treptele de la intrare, cu gulerul jachetei sale de piele strâns cu putere în pumnul uriaș al lui Vince. Acesta îl târî pe Adam departe de privirile curioșilor, undeva după colțul clădirii, îl aruncă pe pietriș și-i aplică o corecție ca la carte; îl năuci cu o lovitură în cap, vreo doi pumni trimiși în cădere și trei sau patru lovituri de picior după ce Adam se prăbuși pe pietriș. La urmă, îl călcă pe cap. După care intră înapoi în casă. La scurt timp după aceea apăru și Julie, în goana mare, trăgând-o pe Lizzie după ea. Aceasta plângea. — Dă-mi înapoi cheile, implora Lizzie. — Nu, nu ești în stare să conduci, spuse Julie. Uite-l pe Harold, te duce el acasă, adăugă ea, văzând mașina care se apropia pe alee. — Mai bine nu veneam, gemu Lizzie. Situația i se părea de-a dreptul umilitoare. Fusese batjocorită de Adam, brutalizată de Christian, împinsă încoace și încolo de Julie… iar acum, colac peste pupăză, era trimisă acasă înainte de vreme. — E vina ta, Liz. Băiatul ăla e un fraier, un adevărat pierde-vară. Și pe deasupra să te lași îmbrobodită de nimeni altul decât Christian Ballantine… — Nu mă îmbrobodea… — Ba da, asta făcea! Mama ta are dreptate; ești ca un copil. Oamenii ăia sunt mafoți! Sunt periculoși. Nu ai deloc simțul realității, nu înțelegi lucrurile astea. Ești ca o căprioară surprinsă de farurile unui bolid pe o șosea întunecoasă. Te-a luat în vizor de la o poștă. Lizzie bolborosea neputincioasă – mașina opri lângă ele, iar Julie o așeză pe bancheta din spate.

— Îți aduc mașina mâine, bine? O duci direct acasă, îi ordonă ea apoi șoferului. — Cum rămâne cu Adam? strigă Lizzie. — Mă descurc eu cu el, îi spuse Julie, înverșunată. Și, Liz – nu te mai întâlni cu el. E un prost. Nu e de tine. Închise portiera, iar mașina porni. Nici nu plecaseră bine, că din tufș apăru împleticindu-se o siluetă care se îndreptă spre ei în fugă. — Lizzie! strigă Adam, întinzându-și mâinile spre ei pentru a-i opri. Mașina îl ocoli ușor și goni mai departe. — Lizzie! gemu el. Julie se îndreptă spre el, bățoasă, și îl împinse cu putere. — Prostule, țipă ea. Ești un mare bou! Dacă te mai prind vreodată pe lângă verișoara mea, pun pe cineva să te bată pe bune, m-auzi? — Îmi pare rău, se smiorcăi Adam. — Ești absolut jalnic. Șterge-o… spuse ea și se răsuci pe călcâie. — N-am bani să mă întorc acasă, strigă Adam în urma ei. — Dumnezeule! Julie își dădu ochii peste cap. Cotrobăi în buzunar și scoase de acolo patruzeci de lire. — Să nu te mai văd niciodată pe aici, spuse ea, intrând în casă. Adam băgă banii în buzunar și se strecură înapoi în tufș, să-și mai plângă o vreme de milă. Apoi telefonă după un taxi care să-l ducă acasă.

CAPITOLUL 8 GARRY În mașină, Adam continuă să plângă. Cu doar o zi înainte, viitorul îi zâmbea. Acum îi rânjea răutăcios, ca un craniu mirosind a moarte, dezgustător și încărcat de temeri. Credeai că sunt al tău? rânjea tigva. Ei bine, nu sunt. De ce i se întâmplau toate astea? Nici măcar nu era vina lui! Dacă era cineva vinovat, acela era Jess. Fratele lui care se prefăcuse că-și iubește familia. Jess, care trăise o viață paralelă și murise fără ca vreunul dintre ei să știe ceva despre asta. Jess mincinosul, Jess șarlatanul. Părinții lui îi spuneau întotdeauna cât de important era fratele lui, dar el nu crezuse asta niciodată. Acum murise, iar viața lui Adam se încheiase. Adam avusese încredere în el și fusese dezamăgit. Dintr-odată, îl ura pe Jess din toată inima. Voia să-l calce în picioare, să-l lovească, să-i facă rău, să-l scoată din pământ și să-l strângă de gât. Mai presus de toate, voia să-l întrebe – de ce? De ce îi prostise atâta amar de vreme? De ce-i mințise? Ce făcuse în tot acest timp? Pentru numele lui Dumnezeu, cine era cu adevărat? N-avea să mai afle niciodată. Jess scăpase pentru totdeauna de întrebări, de vină, de rușine, de durere. Poate că ceea ce îl mânia pe Adam mai mult decât orice era faptul că Jess devenise intangibil, iar el nu putea schimba cu nimic asta. Îl dureau rinichii. Genunchiul începea să i se umfle și să devină din ce în ce mai rigid, iar pietrișul îi înroșise fața. Avea și o coastă fsurată; îl durea de fecare dată când respira. O pierduse pe Lizzie; își spulberase orice șansă de a mai f cu ea. Găsi sticla mică de vodcă

pe care o furase de pe masă și luă o înghițitură, încercând să se ferească de privirile taximetristului, care deja îl urmărea suspicios. Ce ar f trebuit să facă? Să se întoarcă acasă? Pentru ce? Să-și înceapă noua viață? Ce glumă! Nu avea nevoie de muncă, ci de răspunsuri. Cineva trebuie să f știut ce făcuse Jess în tot acest timp – să-l f cunoscut așa cum familia nu-l cunoscuse niciodată. Dar cine? în toți acești ani, avusese o singură prietenă, o fată numită Maryse, care plecase la Londra la optsprezece ani și nu mai fusese văzută niciodată. La școală și la universitate avusese doar unul sau doi prieteni… Garry, de exemplu. Și-l amintea pe Garry. Un tip cu barbă, în scaunul cu rotile. Fusese și pe la ei pe acasă de câteva ori. Acum, că se gândea la asta, Adam era convins că îi auzise pe Jess și pe Garry discutând de câteva ori despre Fanatici, cu ani în urmă. Își amintea și conversațiile și certurile cu tatăl lui, despre cât de tari sunt Fanaticii, cum măcar ei fac ceva. Genul acesta de discuții. Garry era un tip simpatic. Nu se lăsase demoralizat de faptul că era imobilizat într-un scaun cu rotile. Juca baschet. Și… Adam știa unde locuiește. Oarecum. Pe drumul de întoarcere, după o ieșire în oraș cu Jess, îl sunaseră să-i facă o vizită. Locuia într-o casă veche, cu două camere la parter și două la etaj, situată în Fallowfeld. El și Jess fuseseră prieteni buni o perioadă. Mai mult ca sigur că Garry era și el implicat în povestea cu Fanaticii! Dacă cineva putea să știe mai multe despre viața lui Jess, atunci acela era Garry. Adam nu știa sigur unde locuiește Garry, cunoștea numai strada. Odată ce plăti taxiul și coborî din mașină, începu să aibă dubii. Ultima dată fusese acasă la Garry cu ani în urmă. Avea însă noroc. Tocmai termina vodca rămasă în sticlă, șchiopătând de-a lungul străzii, când văzu casa pe care o căuta. Recunoscu burlanul, care era vopsit în stacojiu.

La etaj, luminile erau aprinse. Ciocăni la ușă. Niciun răspuns. Bătu cu pumnul. Nimic. Rămase un timp în fața ușii, clătinându-se. La dracu’, gândi el, o să mor aici. — Garry! urlă el brusc. Garry! Începu din nou să plângă. Nu veni nimeni, dar i se păru că aude un zgomot la fereastră. — Lasă-mă să intru! strigă el. Deasupra lui, perdelele se mișcară. — Unde e fratele meu? Ce s-a întâmplat cu Jess? Garry! Răspunde-mi! Tu știi. Știu că știi. Izbi cu piciorul în ușă și, spre surpriza lui, aceasta se îndoi ușor. Era făcută din placaj. Își luă avânt și o izbi cu umărul. Yala ieși prin lemnul subțire, iar Adam intră împleticindu-se în casă, icnind din cauza durerii din coaste. La etaj, cineva strigă surprins. Adam se trezi într-o sufragerie înghesuită. Printr-o ușă deschisă, aflată în fața lui, vedea o scară prevăzută cu un lift. — Ce dracu’ se întâmplă? Isuse… Alergă și privi în susul scărilor. Garry se pregătea să coboare cu liftul. — Cine dracu ești? urlă el. Ce cauți aici? Ieși din casa mea! Adam alergă înaintea lui. — Sunt fratele lui Jess. Ce s-a întâmplat cu el? Ni s-a spus că a murit alături de Fanatici. Tu știi ce s-a întâmplat, nu-i așa, știi sigur… La etaj se auziră zgomote. Garry nu era singur. Adam privi în sus. — Cine e acolo? Garry era furios. — Prostule, să nu te audă poliția. Nu știu nimic, Adam. Pleacă! Garry părea incapabil să oprească liftul așa că trecu pe lângă Adam, continuându-și coborârea spre parter, încercă să îl prindă de

mânecă în timp ce, cu cealaltă mână, acționa comenzile liftului. Adam se trase îndărăt. — Obișnuiați să vorbiți despre Fanatici. Unde este? Cine e la etaj? El este? — Nu, bineînțeles că nu e el. Adam, vino aici, coboară și hai să discutăm. Isuse, porcăria asta nu vrea să funcționeze! Garry se lăsă pe spate și încercă din nou să îl prindă pe Adam de braț, în timp ce liftul își continua coborârea. — Adam! De unde să știu ce s-a întâmplat cu el? — Cine e la etaj? Ce se întâmplă? În mintea confuză a lui Adam, tot ceea ce se întâmpla avea legătură cu el și fratele lui. Se eliberă din strânsoare și urcă în fugă scările, în timp ce Garry, urlând de mânie și frustrare, își continua coborârea cu viteza melcului. Adam năvăli în dormitor. Pe pat se afla cineva, acoperit cu o plapumă. Adam o trase deoparte. Sub ea se afla o fată pe jumătate dezbrăcată. Ea lăsă să-i scape un vaiet, apoi ieși în fugă din cameră și se repezi pe scări. — Stella! Nu pleca. Întoarce-te. Stella! Apoi auzi ușa de la intrare, izbindu-se cu putere. — Adam! urlă Garry. Adam stătea lângă pat privind înnebunit în jurul lui. Era sigur că Garry știa ceva. Începu să scotocească prin cameră, căutând un indiciu. Pe pat, pe podea, pe scaun, pe masă… Deschise un sertar de lângă pat, din care căzu ceva. O pungă cu pilule. Le înșfăcă. Din spatele lui se auzi din nou un urlet. Garry, roșu la față de mânie, ținea ușa strâns, iar fața sa păroasă era schimonosită într-o grimasă înfricoșătoare. — Plod cretin, urlă el. Se împletici spre el, încercând să-i smulgă punga. — Dă-mi aia… dă-mi-o… Adam se îndepărtă de el. Așadar, Garry era trafcant de droguri?

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu el! Ce știi despre asta? — Nu știu nimic. Ce-i cu tine? — Știi ce-i cu mine! Adam, spre rușinea lui, începu să plângă din nou. — Ticălosule. Dă-mi aia! Ce crezi că faci? — Asta este plata pentru… asta este plata… îngăimă Adam, printre lacrimi. Îl împinse pe Garry din drum, iar invalidul căzu pe podea. Adam ieși în fugă din cameră și coborî scările. — Adam, nu! Nu știi ce faci. Întoarce-te! Dar Adam dispăruse, ieșind în goană pe ușă, văzându-și de drum. Țipetele lui Garry încetară brusc. Adam continuă să alerge. Alergă și alergă, până când afluxul de adrenalină se domoli, iar durerea din coaste îl lovi din nou. Se aplecă, încercând să-și recapete respirația. Când se mai liniști, băgă punga cu pastile în buzunar și se târî spre casă. Avea de mers peste un kilometru și jumătate și fecare pas era agonizant. La jumătatea drumului se opri sub un felinar, scoase punga cu pilule și se uită mai bine. Erau inconfundabile. Capsule mici, albe, cu o imagine neagră simplă, imprimată pe fecare. Un craniu și două oase încrucișate. În pungă nu putea f decât Moarte. Dar așa ceva era imposibil. Moartea costa o avere, toată lumea știa asta. Ce căuta sărăntocul de Garry cu astea? Trebuie să f fost vreo cincizeci de pilule iar valoarea lor… Era o nebunie! Mii. Zeci de mii. Cel mai probabil erau contrafăcute… Adam băgă punga înapoi în buzunar și își continuă drumul spre casă. Când ajunse, liniștea învăluia totul. Se strecură la etaj cât de tăcut putu și se întinse pe pat. Rămase liniștit, încercând să nu gândească. Încercă să-i trimită un mesaj lui Lizzie.

— Îmi pare rău. Te rog să vorbești cu mine. Nimic. — Te rog, Lizzie, te rog. Am nevoie de tine. Se uită fx la ecran, apoi trimise mesajul din nou. Nimic. Asta era. Se terminase. N-avea s-o mai vadă niciodată. Adam scoase punga cu pastile și ținu una în palmă. Porni televizorul. Rula un flm vechi. Un bărbat și o femeie se sărutau. Ea își punea capul pe umărul lui și suspina profund. Pastilele erau, cu siguranță, o păcăleală. Nu erau pe bune. La știri anunțaseră că Fanaticii înmânau astfel de pilule în Albert Square. Dacă Garry avea legături cu Fanaticii… Orice era posibil. Poate că da, poate că nu. Cine putea ști? Adam aruncă pastila în gură, fără să o înghită. Putea f un răspuns, nu? O săptămână de glorie. Ce altceva și-ar mai f putut dori acum? — Avem nevoie de un loc al nostru, spunea bărbatul de la TV. Femeia se ridica pe vârfuri și-l săruta din nou. Suspina. Putea vinde celelalte pilule. Se putea distra mai bine decât o făcuse vreodată. De ce nu? Pilula i se dizolva în gură. Avea un gust înțepător. Adam se întinse spre paharul de lângă pat, luă o gură de apă și înghiți pastila cu totul. Rămase întins pe pat. Ce făcuse? Nu mare lucru, se gândi el. Ce avea de pierdut? Nu mare lucru. O viață de rahat. Știa că ar f trebuit să se ridice și să-și bage degetul pe gât, dar n-o făcu. Rămase întins pe pat și așteptă să vadă dac-o va face până la urmă, dar n-o făcu. De fapt, se simțea ușurat. Apoi, închise ochii și adormi.

PARTEA A DOUA: LISTA

CAPITOLUL 1 ZIUA 1 Când se trezi a doua zi dimineață, contactul cu realitatea fu atât de brusc, încât Adam rămase uluit. Deschise ochii instantaneu. Mintea îi era limpede precum cristalul. Sângele îi ferbea. Era fericit. Ce se întâmplă? se întrebă el – apoi ultimele zile i se perindară prin fața ochilor în cele mai mici detalii cu o claritate maximă. Concertul, revoltele, Jess, petrecerea, Lizzie, cât de rău o dăduse în bară, Garry, fata, liftul… apoi, ultima dintre amintiri îl izbi ca un accident de mașină, ca un impact cu un zid de cărămidă… Moartea. Luase Moartea. Adam sări din pat și se privi în oglinda de la șifonier. Ochii îi străluceau. Avea o piele impecabilă – chiar și petele micuțe de pe frunte îi dispăruseră fără urmă. Avea să moară? Imposibil! Nu se simțise niciodată mai viu. Dar cum de era posibil? Avusese loc o altercație. Fusese bătut măr! își pipăi coasta fsurată. Simțea o durere ascuțită, dar suportabilă. Noaptea trecută fusese agonie curată. Bătaia nu fusese un vis, dar Moartea își făcea efectul magic, umplându-l până la refuz cu viață, înainte de a i-o lua. Era transformat. Era rapid, deștept și puternic. Era capabil de orice…

Și apoi urma să moară. Adam se uită lung în oglindă. Ăsta era el. O săptămână de viață? încercă să se imagineze mort, căutând să simtă forul de teamă care trebuie că era pe undeva prin fința lui. În schimb, se simțea prea plin de viață. Așa s-a simțit probabil și Jimmy Earle. Acum înțelegea. Își privi degetele, vârtejurile de pe vârfuri, carnea, sângele și oasele lor. Erau un miracol al ingineriei. El era un miracol. Viața însăși era un miracol. Modelul tapetului, culorile covorului. Dincolo de fereastră, o pasăre cânta. Cântecul ei era un miracol. Întregul spectacol al vieții pulsa, pulsa – așteptându-l să-și ia zborul, iar Adam era parte din el. O săptămână, da? Moartea era pe urmele lui, nu-i așa? I-o va lua înainte, o va domina, o va fenta, îi va supraviețui – apoi o va întâmpina ca pe un vechi prieten. I se tăie răsuflarea când un nou val îl străbătu, blând, rapid și perfect. Și devenea din ce în ce mai bine! O săptămână însemna sufcient timp pentru a face tot ce avea de făcut. La urma urmei, cât trăia cu adevărat o persoană din cei optzeci-nouăzeci de ani ai vieții? Cât timp își petreceau privind în gol un perete, rușinați, adormiți, drogați, stupizi, cum or f? Câți dintre ei erau cu adevărat vii, așa cum era el acum? Puțini. Poate niciunul. O săptămână era timp destul să faci tot ce doreai pe lume, dacă trăiai sufcient de intens, sufcient de hotărât, sufcient de tânăr, sufcient de sincer. Orice altceva era o pierdere de vreme. Așteptarea se terminase. Era timpul să trăiască – acum! Fără regrete. Regretele erau pentru oamenii meschini. Speranța era pentru îngeri. Timp de o săptămână, Adam se va număra printre aceștia din urmă. Voia să alerge afară, sub razele soarelui, și să-și înceapă viața. Faptul că stătea pur și simplu acolo respira și se simțea viu era minunat – dar secundele erau prețioase și treceau atât de repede. Lista dorințelor! Ultimele lui fapte pe pământ, înșfăcă un creion și

o bucată de hârtie și începu să scrie. Să mă îndrăgostesc. Ce tot spunea? Era îndrăgostit deja. O luă de la capăt. Sex cu Lizzie. Să o las însărcinată. Mda. Dorea să lase ceva în urmă. Un fu! își dorea un fu. Întotdeauna se gândise că va avea copii cândva. Nu atât de curând – dar acum nu mai avea timp de pierdut. Trebuia să facă lucrurile să se întâmple. Foarte mult sex cu foarte multe fete. Cu mai multe deodată. Perfect! O viață întreagă de sex trebuia condensată într-o săptămână. O singură fată n-ar f putut face față la așa ceva. Ce altceva? Bani. Mda. Avea nevoie de bani de cheltuială. Viața pe care urma să o ducă nu era ieftină. Și… părinții lui! Oamenilor le va f dor de el. Trebuia să le asigure o viață decentă după ce el nu va mai f. Să mă îmbogățesc. Să le las părinților mei și lui Lizzie suficienți bani încât să nu mai trebuiască să muncească vreodată. Incapabil să mai stea locului, Adam sări de pe pat și începu să se agite prin cameră. Pierdea timpul! Trebuia să se pună în mișcare. Se întoarse la birou și-și termină lista într-o notă triumfală. Să beau șampanie până nu mai pot. Să prizez cocaină. Să mă plimb prin Manchester la volanul unei super mașini. Să ucid pe cineva care merită să moară. Să fac ceva care să rămână pe veci în memoria umanității. Să mor în munții Himalaya, privind asfințitul soarelui. Adam citi din nou lista. Mda. Era o listă bună. Era o listă minunată. Era ceva ce ar f făcut într-o viață și era posibilă. Fără probleme. Primul punct – Lizzie. Dragoste. O dorea lângă el cât își trăia ultima săptămână pe pământ. Ridică telefonul și o sună.

Niciun răspuns. Fie. Încă era supărată pe el. Mda, ei bine, avusese o zi proastă, dar și el la fel. O făcea el pe bosumflatul? Nu, deloc. Și, la dracu, urma să moară! Urma să moară… Nu te gândi la asta, nu te gândi la asta. Nu te gândi la nimic. Să nu îndrăznești. Trebuie să trăiești. Scrise un nou mesaj: „Lizzie, te iubesc! Am vești minu! Sn-mă!” Ce urma? Banii. Hei! Avea deja ceva bani. Căută printre cearșafuri pilulele pe care le furase de la Garry. Moartea. Magic! Valorau o avere. Va trăi ca un zeu în următoarele șapte zile. Adam se aplecă spre oglindă și se privi rânjind. În pofda vieții care clocotea efervescentă în el, din oglindă îl privea un craniu sarcastic. Privi îngrozit pentru un moment, apoi se puse pe treabă. Se îmbrăcă și coborî grăbit. Trebuia să se miște, trebuia să meargă mai departe. În timp ce cobora dintr-un salt ultimele trei trepte, simți un gheizer mic, dur și ferbinte care i se învârtea prin stomac. Ce mai era și asta…? Era teama. Teama că își irosise singura poartă de aur spre acest univers năucitor, de necuprins. Chiar și acum, când drogul pusese stăpânire pe el, asaltându-i simțurile cu dragoste și bucurie, simțea și disperare. Nici nu putea f altfel. Adam se opri la baza scărilor, gâfâind înspăimântat, gândindu-se la toate lucrurile la care renunțase. Nu există niciun antidot, își spuse el. Nu mai pierde timp gândindu-te la asta. Fără regrete! își făcu vânt pe lângă balustradă și intră în bucătărie. Nu gândi, trăiește doar. Doar asta însemna să trăiești. Asta fusese întotdeauna viața, numai dacă el ar f avut curajul să o trăiască. Ei bine, acum nu mai avea de ales. Nu te gândi. Nu trebuie să-ți pese. Trebuie doar să acționezi. * Tatăl lui stătea la masă citind ceva pe ecranul laptopului.

Întotdeauna urma cursuri, încercând să pătrundă din nou pe piața muncii. Acum venise rândul limbilor străine. Ce glumă! Tatăl lui nu era bun la asta. Nu-i plăcuse niciodată să studieze – creierul lui se afla în mâini, cum spunea întotdeauna mama sa. Soarta făcuse ca, atunci când avusese accidentul, să-i fe afectate mâinile. — Unde e mama? întrebă Adam. Întotdeauna îl aștepta să-l salute dimineața. — A plecat la culcare. Tatăl îl privi pe Adam cu răceală. Un moment, Adam nu înțelese – cu ce greșise? Apoi își aminti. Jess. Petrecerea. Rahat. — Îmi pare rău, începu el, dintr-odată furios. Mai avea o săptămână de trăit. Ce era să facă, să stea în casă, ținându-se de mână cu ei, din cauza nenorocitului de Jess? — Nu te înțeleg. Fratele tău e mort, iar tu fugi de noi. În momentele astea ar trebui să fm împreună, spuse tatăl său. — Ne-a mințit în legătură cu viața lui, asta nu e vina mea, spuse Adam. Se opri lângă bufet, gândindu-se: Ce caut aici? Pierdea timp prețios. — Mama ta este supărată, spuse tatăl lui. Vorbind, ochii i se umplură de lacrimi, iar inima lui Adam se înmuie. Pentru el, familia era misiunea lui de-o viață. Întâi își pierduse mâinile, apoi îi murise ful cel mare. Iar acum, și Adam avea să-l părăsească. Ce-i mai rămânea bătrânului, din toată comoara vieții lui? Un val de iubire îl străbătu pe Adam. Alergă și-și îmbrățișă tatăl. — Va f bine. Am un plan. Voi da lovitura, tati! Era vorba tatălui său, în vremurile bune. Tatăl clătină din cap și-l împinse neputincios. Părea un om distrus.

— Nu, nu, înțeleg ce simți, Adam. Ești obligat să abandonezi școala pentru a mă întreține. Nu e bine. V-am dezamăgit pe toți… Adam izbucni în râs. Tatăl lui credea că totul e pierdut. Cât de mult greșea. Minunat! — Nu, serios! Am un plan. Vom da lovitura. Bărbatul se încruntă. — Slujba… începu el. — Nu, nu o slujbă. Un plan adevărat. Vei vedea. Te iubesc, tati. Se aplecă și plantă un sărut zgomotos pe obrazul tatălui său, care aproape că sări de pe scaun surprins. Nu erau o familie de pupăcioși. — O, Dumnezeule! spuse el. Apoi zâmbi și-l îmbrățișă pe Adam. — Și eu te iubesc, fule. N-o spun niciodată, dar te iubesc. Să-ți amintești întotdeauna asta. În acel moment, Adam simți dorința de a-i mărturisi tatălui său totul, dar nu îndrăzni. Se întoarse și o rupse la fugă. — Vor f bani sufcienți pentru toate, strigă el, peste umăr. În spatele lui, tatăl său se ridică în picioare, alarmat. — Ce faci? întoarce-te! Fără necazuri, Adam! Fără necazuri… Dar Adam ieșise deja pe ușă, să-și împlinească destinul, să-și transforme visurile în realitate și să facă lumea mai bună pentru toți cei care-l iubeau. Pentru asta avea la dispoziție o săptămână. Nu îndrăznești să te gândești și simți atât de multe… Te simți atât de bine, și ești atât de speriat, și dorești atât de mult să trăiești, dar nu vei apuca. Simți viața cum ți se scurge prin vârfurile degetelor, iar dacă ar veni cineva la tine acum și ți-ar spune: „Poți să-ți recapeți viața, dar n-ai să te mai simți așa niciodată – ce ai spune? Pentru că asta este Moartea. Este prețul vieții, al frumuseții, bucuriei și iubirii. Adio fericire pentru totdeauna, cel puțin această fericire, fericirea adevărată…”.

Nu! Nu! Nu! Bineînțeles că ai spune nu. Și „Da”, fericirii, frumuseții, iubirii, și Morții. Nu anilor în care nu ai afla niciodată ce înseamnă să trăiești cu adevărat. Acum trebuie să privești viața în față. N-ai altă variantă. Ai ales când ai înghițit pilula aceea micuță. Așa că, nu, nu ai schimba asta pentru nimic în lume, nu poți, nici pentru mama și tata, ale căror inimi le vei frânge, nici pentru Lizzie, nici măcar pentru tine însuți. Pentru nimic în lume. Călătorești cu autobuzul și ești atât de plin de bucurie și de lacrimi, și de tinerețe, și de viață, și de moarte, încât nici nu știi ce să faci mai întâi, în afară de faptul că, indiferent ce te decizi să faci, va trebui să începi acum, chiar acum, pentru că la asta se rezumă totul, prietene, la ceea ce faci acum, aici, în acest moment, acest moment prețios numit acum. Asta-i tot ce ai. Nu îl risipi. Ți-a mai rămas atât de puțin timp. Autobuzul gonea. Adam încercă să nu se gândească. Regretă, uită, regretă, uită, cânta creierul lui, și cântă, și iar cântă, până când ajunse în Wilmslow. * Lizzie se trezi ca o broască țestoasă care iese la suprafață într-un canal. Se simțea îngrozitor – îi era greață, o durea capul și era panicată, de parcă evenimentele de noaptea trecută de-abia urmau să se petreacă. Cineva bătea la fereastră. Probabil că era tatăl ei. Puțin respect pentru muribunzi. Își trase plapuma peste cap și încercă să ignore zgomotul. O să dispară. Toată lumea va dispărea. Chiar și durerea asta de cap va dispărea în cele din urmă. Nu. Mai tare ca niciodată! De necrezut, cât egoism! Și era chiar lângă urechea ei, chiar lângă urechea ei! în întuneric, scrâșni din dinți. Diminețile de luni din vacanțele școlare erau incompatibile cu starea de conștiență, iar el știa asta. Ticălosul. Își înălță cu greu capul. — Pleacă! urlă ea, însă în momentul în care strigătul îi ieși printre

buze, își aminti că dormitorul ei este la primul etaj. Se uită peste umăr. Între perdele era sufcient spațiu cât să vadă că ticălosul era Adam. Stătea la fereastra ei, rânjind ca un maniac. Lizzie se holbă la el un moment, apoi puse din nou capul pe pernă. Sigur încă dormea și visa. Când își dădu seama că de fapt totul era real, evenimentele nopții trecute o înghițiră ca o avalanșă. Se răsuci în pat și făcu ochii mari. Mda. Era chiar Adam, care se balansa pe cornișa geamului ei, la șase metri înălțime – Isuse! Se pregăti să sară din pat, să deschidă fereastra și să-l salveze, dar își dădu seama că era goală. Conștientă că era mai bine să te vadă cineva dezbrăcată decât să-l lași să moară, se înfășură în plapumă și alergă spre fereastră. Adam părea să se simtă cât se poate de bine. Dezvelindu-și dinții, își luă mâinile de pe cadrul ferestrei, astfel încât alunecă puțin în spate, iar Lizzie, care se grăbi să-l prindă, simți că i se strânge stomacul. — Idiotule! șuieră ea. Deschise ochiul de geam din partea de sus a ferestrei, temându-se că dacă îl deschidea pe cel mare, îl va dărâma pe Adam. Plapuma căzu pe jumătate de pe ea și fu nevoită să o tragă înapoi. Adam zâmbi fericit și lăsă să-i zboare de pe buze un fluierat admirativ. — Ce faci? Cum ai ajuns sus? — M-am cățărat. — Ba nu, n-ai făcut asta. Lizzie privi pe fereastră. Cum reușise oare? Când era mică, obișnuia să se uite pe geam când era încuiată în cameră, imaginându-și cum ar putea coborî. Existau câteva șuruburi vechi, care fuseseră utilizate cu mult timp în urmă pentru sârmele care susțineau o plantă agățătoare. În afară de ele, nu mai era nimic. — Cum ai făcut-o? voi ea să știe. — Lasă-mă să intru, o rugă Adam.

N-avea de ales. Deschise fereastra, iar el intră în cameră și încercă să o ia în brațe, dar ea se întoarse cu spatele. — Cred că ți-ai pierdut mințile! Ieși! — Lizzie… Te rog! — Vorbesc serios, Adam. Ai fost îngrozitor noaptea trecută. Îl privi cu atenție, conștientă nici ea nu arăta mai bine, și, deși era hotărâtă să nu-i cedeze, se înfloră simțind trupul lui Adam atât de aproape de ea, aici, în dormitorul ei, cu plapuma bine strânsă la piept, singurul lucru care îi ascundea goliciunea. — Știu asta. Dar ascultă-mă – Jess a murit. — Ce? Jess…? — Mi-a fost teamă să-ți spun. — Adam… Lizzie se schimbă la față și se prăbuși pe pat. Abia își mai ținea ochii deschiși. Creierul îi era moale ca gelatina. — Trebuie să mă las de școală. Tata nu are bani. Jess ținea toată casa. Lizzie clătină din cap. — Îmi trebuie niște analgezice. Așteaptă… Se duse la măsuța ei, cu plapuma pe lângă trup, și înghiți niște paracetamol. Se întoarse în pat, își potrivi plapuma strâns în jurul trupului și se uită fx la Adam. Adam se așeză ușor lângă ea și-i aruncă un zâmbet pieziș. Lizzie scutură din cap, însă, în ciuda calmului aparent, se simțea mult mai puțin sigură pe ea decât și-ar f dorit să fe. Escaladase zidul pentru a ajunge la fereastra ei. Era ca în Romeo și Julieta. Acum se afla în dormitorul ei. Nimeni nu știa că el este acolo. Arăta minunat, transpirat din cauza efortului, cu ochii săi albaștri. De fapt, dacă era să fe sinceră, arăta cu adevărat fantastic – mult mai bine decât de obicei, și doar îi plăcuse și înainte. Și fratele lui era mort. Rahat. De-abia acum începea să înțeleagă. Se întâmplase ceva îngrozitor. Cum de părea atât de fericit?

— Povestește-mi, spuse ea. Și ai face bine să ai o poveste bună. Pe măsură ce Adam povestea, Lizzie simțea ridicându-se în sufletul ei un val de panică. Jess, mort. Nu-i de mirare că părea atât de ciudat la petrecere. Adam trebuia să abandoneze școala și să-și ia o slujbă de doi bani. Din ce în ce mai rău, dar nimic neobișnuit până la… Moarte. Luase Moartea. Când Adam pronunță cuvintele, pe Lizzie o pufni râsul. Nu de plăcere, ci de teamă. Nu putea înțelege ceea ce auzea. Chestiile astea se întâmplau altora. Nu era posibil ca în viața ei să ajungă așa ceva. — Nu te cred, spuse ea. — Am escaladat zidul casei tale, răspunse Adam. M-am agățat cu degetele de la mâini și de la picioare de spațiile dintre cărămizi. Sunt… sunt viu pentru prima dată. Cu adevărat viu. Privește. Avea dovada pe față, în felul cum arăta, în viteza și focul din el. Dar avea și dovezi solide. Scormoni în micul rucsac pe care îl ducea pe umăr și scoase punga cu pastile. — O, Dumnezeule! — Vezi? Era adevărat. — Adam! Ce-ai făcut? Un for de emoție și de teamă îi străbătu trupul. Adam era condamnat – și totuși părea atât de plin de viață! — De ce ai făcut asta? Adam o privi uimit. — Nu spune asta. Am o săptămână întreagă, Lizzie. Va f cea mai frumoasă săptămână pe care a trăit-o vreodată cineva. Și vreau s-o petrec cu tine. — O, Dumnezeule! Lizzie își acoperi gura cu mâna și clătină din cap. Asta nu însemna că-l refuza, dar Adam dădea vehement din cap – încercând

să o convingă, să o determine să accepte! Da, la orice. Îi topea inima – chiar acum, i-o zdrobea în fărâme mici. Lizzie putea auzi cum se crapă. Nici măcar nu-și dăduse seama că era îndrăgostită. — Spune da. Spune da, insista Adam hotărât. Vreau să fu cu tine pentru tot restul vieții. Te iubesc, spuse el. Iubește-mă și tu. O săptămână. Spune da. Te rog, Lizzie. Ea îi auzi disperarea din voce și scutură din cap. — Ce vrei de la mine, Adam? Nu-ți pot salva viața. — Nu vreau să mi-o salvezi. Ți-am spus. Vreau să-mi petrec ultima săptămână cu tine. Cum poți să mă refuzi? Lizzie își strânse capul în mâini. Încerca să gândească, dar mintea sa refuza să o ajute. — E prea mult, spuse ea. Îmi ceri… Nu știu ce-mi ceri! — Îți cer să-mi dai o săptămână din viață. — Nu este doar o săptămână! E tot timpul pe care îl mai ai! îmi ceri să te văd murind. E… ca și cum ne-am căsători. — O căsătorie cam scurtă, spuse Adam și, fără voia ei, Lizzie pufni în râs. — Ești ceva de groază, Adam, știi asta? — Acum, chiar sunt, spuse el serios. Voia să-i spună că întotdeauna fusese deosebit, că întotdeauna meritase ceva mai bun, dar ce sens ar f avut? Era prea târziu pentru adevăruri banale. Lizzie se simțea flatată și profund mișcată. Mai avea o săptămână de trăit și, dintre toate lucrurile de pe lume, dintre toți oamenii, dintre toate locurile, Adam o voia pe ea. O săptămână, se gândi ea. Atât de puțin timp în care să-ți trăiești viața. Putea să facă asta pentru el și apoi să-l abandoneze și să-și vadă de viața ei, însoțită doar de amintiri? Dar ce amintiri ar f! Brusc îi veni o idee. — Ai o listă, nu? Adam închise ochii și încercă să-și amintească ce era pe listă. Câte

fete…? — Încă… mai lucrez la ea. — Dă-mi-o! — E o chestie personală, Lizzie. — Personală? Vrei să las totul baltă pentru tine și-mi spui că lucrurile pe care le vom face împreună sunt o chestie privată? — Am conceput-o azi-dimineață, spuse Adam. Nu e fnalizată. Lizzie întinse mâna. — Dă-mi-o! Adam căută în buzunar și scoase hârtia. Aruncă o privire peste ea. — Sexul e printre cele mai importante dorințe de aici, recunoscu el. Lizzie i-o smulse din mână și o trecu repede în revistă. — Măcar sunt la numărul unu, spuse ea. Apoi făcu ochii mari. Însărcinată? Vrei să mă lași însărcinată? Și să mă abandonezi după aceea, să mă lași să cresc un copil singură? Ei bine, să te ia dracu’! Făcu foaia de hârtie cocoloș și o aruncă pe podea. — Nici n-o să fi aici la nașterea lui, ticălosule, spuse ea; și din nou, nu se putu abține să nu râdă. Era atât de caraghios! Adam îi zâmbi și ridică lista. — E doar o primă versiune. Hai, Lizzie. Vreau să spun, nu ai vrea să lași ceva în urma ta? — Ba da, dar mi-ar plăcea să-l văd cum crește. Scutură din cap. — Însărcinată. Nu-mi vine să cred. Dă-mi lista aia! Bine. Lizzie luă bucata de hârtie și căută în sertarul noptierei un pix. Tăie sarcina de pe listă. — În regulă? — Mda, bine. Cum spui tu, Lizzie. Să mă culc cu cât mai multe fete posibil. Două sau trei deodată, citi ea.

Și se uită la el. — Trei fete deodată. Chiar crezi c-o să fac asta pentru tine, nu? Adam ezită. — Nu te-ai întrebat niciodată cum ar f? Pixul lui Lizzie rămase nemișcat în aer deasupra punctului doi. — Uite ce este, spuse Adam. Săptămâna asta va f o experiență totală. Două sute la sută. Nu e ceva normal, ci e totul. Tot ceea ce ai f făcut dacă mergeai la universitate, dacă mergeai la război, dacă te căsătoreai și aveai copii sau pur și simplu o luai razna. Știi? Poate acum spui că nu vrei un triunghi amoros, dar cum poți f sigură că nu-ți vei dori niciodată? Pentru că despre asta e vorba – despre veșnicie. — Veșnicia într-o săptămână, spuse Lizzie, clătinând din cap. Și dacă refuz? dori ea să știe. Atunci ce se întâmplă? — Atunci – voi continua să încerc să te conving. Zâmbi, slab. — S-ar putea să devin insuportabil. — S-ar putea? Deja ești! Și dacă spun da? Toate dorințele astea – trebuie să le facem pe toate. Asta-i înțelegerea, nu? Trebuie să fac tot ce vrei? Adam privi lista. — Le putem lua pe rând, sugeră el. — Mulțumesc. Reveni la listă. — Să ucid pe cineva? exclamă ea. Vrei să-mi lași moștenire și o acuzație de crimă? — Nu! Adam scutură din cap. Bine, încă nu m-am gândit la detalii. Vreau să spun, numai dacă ar f vorba de cineva care s-o merite cu adevărat. Hitler, sau unul ca el. — Hitler e mort, Adam. N-o să-l întâlnim pe Hitler. — Un criminal în serie, atunci. Am face tuturor un bine.

— Cu excepția mea. Nu putem decide cine trăiește și cine moare. Lizzie clătină din cap. Vreau să am posibilitatea de a spune nu. — Bine, bine. Nicio problemă. O facem numai dacă ești de acord. — Discutăm pe rând fecare punct de pe listă. — Da! în defnitiv ești și tu implicată în asta, nu? — Da. Adam o privi. — Să înțeleg că ești de acord. — Nu, nu asta spun, sări ea. Dar asta spunea, și o știa și ea foarte bine. Se întoarse și-l privi, așezat alături de ea, zâmbind și… sperând? Nu. Cuvântul „speranță” nu era sufcient. Părea că toată viața lui, lumea lui, toată fința sa atârnau de răspunsul ei. Toate astea erau în mâinile sale. Asta era. Se dăruise ei, în întregime, trup și suflet, iar asta o lăsa fără respirație. — Te iubesc, Lizzie, spuse el. Iubire – ce era asta? Nu era ca și cum te-ai f împiedicat de o cărămidă și ai f căzut în nas în mijlocul drumului. Bineînțeles că trebuia să întâlnești persoana potrivită, dar trebuia să-ți asumi și riscuri, nu? Trebuia să fi pregătit să sari în ocean și să te îneci. Acel cineva, acea persoană specială, nu ajunsese să însemne totul pentru tine din pură întâmplare. La un moment dat, trebuia să te dăruiești acelei persoane, cu întreaga ta fință, pregătit find să sacrifci totul pentru celălalt. Asta îi oferea Adam, și tot asta îi cerea în schimb. Așa trebuie să f fost iubirea, nu? Ca Romeo și Julieta. Ca Bonnie și Clyde. Dragostea ta adevărată trebuia să însemne mai mult pentru tine decât viața însăși. Escaladase zidul până la fereastra ei. Mai avea o săptămână de trăit și venise la ea. Urma să o ducă în locuri unde nici nu visase să ajungă. Avea să se îndrăgostească. Inima avea să-i fe frântă. Putea chiar să-și piardă viața.

— Acceptă, Lizzie. Te rog, spune da. Iar Adam era minunat, nu? Minunat, și blestemat, și nebun, și atât, atât de sexy. Și da, uneori simțea că își iese din minți de plictiseală și… și… — Pot să mă retrag oricând doresc, da? — Orice dorești. — Pot spune nu. — Orice. — Luăm lucrurile pe rând. — Pe rând. Orice dorești! — Și… și Lizzie făcu o pauză. Adam zâmbea ca un soare, strălucind de parcă o lumină se aprinsese în inima sa. Iar ea era lumina. — Te iubesc, Lizzie, spuse el din nou. Ar f putut spune Hai, las-o baltă, sau Maturizează-te, sau Te rog! Sau doar Nu te cred. În loc de asta, se ridică brusc, îl îmbrățișă și îl strânse puternic, iar el o ridică și o învârti de jur-împrejur chiuind vesel, ca Peter Pan. — Și eu te iubesc, spuse ea, cu încrâncenare. Îl trase spre ea și îl sărută, goală-pușcă, în camera ei, cu plapuma căzută pe jos. Și… Da! se gândi ea. Avea să-l ajute să se simtă mai bine ca niciodată.

CAPITOLUL 2 DOMNUL B Cam în același timp în care Adam escalada zidul spre dormitorul lui Lizzie, Garry, de la care furase Moartea cu o noapte în urmă, era la telefon, susținând o conversație foarte difcilă cu un om pe care îl cunoștea drept Domnul B. Era prima dată când discuta personal cu Domnul B – de obicei ajungea să discute doar cu subalternii lui, dar astăzi i se făcuse legătura cu șeful cel mare în persoană. Din acest motiv, știa că era într-o situație foarte gravă, care îi putea provoca multă durere. — Îmi pare rău, imploră el. Am fost jefuit de un necunoscut. A apărut un tip care a întors casa pe dos. Ce puteam să fac? Să chem poliția? întrebă el și râse slab la propria glumă. Domnul B tăcu pentru o clipă, apoi spuse: — Trec pe la tine mâine și discutăm situația. — Dumneavoastră? întrebă surprins Garry. — Îmi place să mă ocup personal de toate problemele care se ivesc. — Nu va f nevoie de asta, nu? Niciun răspuns. Garry chicoti nervos. — Voi avea banii, Domnule B, mai lăsați-mă încă două zile. Chiar dacă aveam produsul, tot îmi lua ceva timp să-l vând. Sunteți om de afaceri, știți asta. — Mâine, la ora unsprezece dimineața, spuse Domnul B. — Nu-i corect! strigă Garry. — Să fi acolo, spuse Domnul B și închise. Garry rămase nemișcat, uitându-se fx la telefonul din mâna sa.

Era de rău. Fusese avertizat că Domnul B este periculos, dar fusese sărac toată viața lui. Moartea îl ajutase să-și reia vechile legături cu Fanaticii și, prin ei, să vândă drogul. Tentația se dovedise prea mare. — Sunt în rahat până peste cap, murmură el, molfăindu-și vârful bărbii. Era țintuit într-un scaun cu rotile. Ce ar f trebuit să facă? Să umble de bezmetic pentru a-l prinde pe rahatul ăla mic? I-ar f luat pe puțin o jumătate de oră să urce și să coboare din autobuz. Ridică telefonul și formă un alt număr – era un apel destinat numai circumstanțelor cu totul deosebite. Așteptă mult timp, cu telefonul țârâind la ureche, până când conexiunea se întrerupse. Apoi sună din nou. Și din nou, și din nou. Răspunsul veni abia după jumătate de oră. — Sper că e vorba despre ceva foarte important, Garry, spuse o voce de la capătul celălalt. — Mulțumesc lui Dumnezeu că ai răspuns, izbucni ușurat Garry. Ceva este în neregulă. N-o să-ți vină să crezi. Garry își expuse problema, conștient că la celălalt capăt al frului îl aștepta doar o tăcere indiferentă, până când menționă numele… — Adam? întrebă vocea, neîncrezătoare. — Da! Rahatul ăla mic. Ce mă fac, oare? Urmă o pauză. — Nu te pot ajuta. — Fii serios! Mă întâlnesc cu tipul mâine. Domnul B. Știi ce se spune despre el. — Nu pot periclita tot ceea ce am realizat până acum doar pentru asta. — Doar pentru asta? Vorbim despre viața mea. Tu ești cel care produce drogul ăla, pentru numele lui Dumnezeu. Strecoară-mi și mie puțin. — Sunt un Fanatic, Garry. Mă supun regulilor. N-am de gând să

fur de la propria organizație. — Mai zilele trecute era împărțit pe nimic în Albert Square. — Aia a fost o manevră. Uite ce e, Garry. Mi-am abandonat familia pentru asta. Dacă am fost în stare să fac asta, ce te face să crezi c-o să-mi pun obrazul la bătaie pentru tine? Ți-am spus în ce te bagi când te-am pus în legătură cu Domnul B, și ți-ai asumat riscul. — Voiam și eu să am o viață, știi… spuse Garry. — Iar eu am renunțat la a mea, răspunse Jess, morocănos. — Tu aveai o viață. Eu am nevoie de cel puțin zece minute pentru a ajunge la toaletă în tâmpenia asta de casă. Liftul se strică tot timpul; se blochează ba când urcă, ba când coboară. Să vezi cum e când ai o nevoie urgentă. Voiam și eu o viață. Voiam să-mi fe și mie mai ușor. Garry începu să plângă, teatral. — Vorbește cu Adam. N-are ce să strice. — El crede că sunt mort. Dacă ar afla că sunt în viață, s-ar stârni o groază de neplăceri. Și, oricum, ce voia Adam de la tine? — Te căuta, ce altceva? Nu arăta deloc bine – cineva l-a bătut măr. E disperat, Jess, toată familia ta este disperată. La ce te așteptai? Cu toții te cred mort. — Sunt mort. — Te rog, Jess, te rog… Jess oftă. Ura situația din tot sufletul. Blând din fre, îi venea foarte greu să ia decizii dure. — Poate că va trebui să mori, Garry. Mulți dintre noi o vor face. — Dar nu așa, imploră Garry. Oricum, spuse el, străfulgerat brusc de un gând, ce să-i spun Domnului B? Știu unde locuiește Adam. Toată familia ta. Vreau să spun, știi tu, dacă voi f torturat? Ce fac dacă se ajunge la asta? Urmă o pauză. — Mă ameninți, spuse Jess.

— Nu! insistă Garry, dar chiar asta făcea. Uite ce e, nu sunt un om rău. Nu vreau să fac asta, dar s-ar putea să fu obligat, înțelegi? — Garry, ticălosule, ți-am făcut un serviciu! — Uite ce e, te rog… nu mă obliga să fac asta, bine? Acum știi și tu cum e, adăugă Garry. — Trebuie să mă gândesc. Jess închise brusc telefonul. Garry rămase nemișcat încă un timp. Nu i-ar f spus Domnului B unde locuiește familia lui Jess. Ajunsese el pe fundul prăpastiei, dar n-avea de gând să se coboare chiar atât de jos. Dacă simpla amenințare că o va face îl determina pe Jess să încerce să recupereze pilulele, cu atât mai bine. Se deplasă până în bucătăria aflată sub scări și își pregăti o ceașcă de ceai. * În sala de gimnastică aflată la subsolul unei case mari, în inima unui petic de pădure, undeva la vest de Manchester, Vince zăcea cu fața în jos pe o saltea, în vreme ce Christian stătea călare pe el, studiindu-i ceafa. Ambii bărbați erau îmbrăcați în echipament de judo. Christian îi apăsa vertebrele lui Vince cu un deget și număra în gând, în timp ce Vince aștepta nerăbdător să termine. — Pot să mă ridic acum, domnule? întrebă Vince. Christian îl eliberă. Făcură o plecăciune, apoi reluară bătălia. Christian îl aruncă pe Vince de câteva ori, îi trase câteva șuturi în fund, îl întoarse cu capul în jos pe saltea și-l pocni repetat în ceafa până când se plictisi. — Ajunge pe ziua de azi. Vince se ridică în picioare, gâfâind. — Ai cam obosit, Vince. Trebuie să mai lucrezi la rezistență, sugeră Christian. Te-ai cam blegit. — Îmi pare rău, domnule. Voi ieși să alerg în după-a- miaza asta, mârâi Vince.

— Nu. Christian își șterse fața cu un prosop. — Am o treabă pentru tine. — E vorba de infrmul despre care ne-a spus chimistul? întrebă Vince. N-ar f trebuit niciodată să facem afaceri cu el. Vreți să rezolv problema, domnule? Christian scutură din cap. — Mă ocup eu de asta. Am altceva pentru tine. Vreau să o găsești pe Lizzie. Dădu din cap. Să fugă așa de mine! Poate o f având necazuri. Vince făcu o pauză, nefind sigur despre cine era vorba. Apoi își aminti – fata pe care o cunoscuseră la petrecerea de noaptea trecută. — De ce vă faceți griji pentru ea, domnule? Nu e tocmai iubita dumneavoastră, nu? sublinie el. — Cu nebunul ăla de fost prieten al ei prin preajmă? Sunt îngrijorat pentru ea. Ocupă-te de asta. Poți începe cu prietena ei, cea care a organizat petrecerea. Julie parcă o cheamă? Ea. Și cât mai curând, dacă nu te superi, Vince, adăugă el când bărbatul se opri și se uită curios la el. Vince dădu din umeri. — Mă ocup imediat, domnule. Vince îl lăsă singur pe Christian și se îndreptă către camera sa. Odată ajuns acolo închise ușa, se dezbrăcă și se privi în oglindă. Vânătăi mari și negre îi înfloreau pe tot corpul, însă cele mai grave răni nu se vedeau. Erau doar niște umflături moi, pe ceafa, acolo unde Christian îl lovise cu pumnul cel puțin o dată pe zi în ultimele nouă luni. Era de fecare dată același lucru, iar asta nu-i făcea deloc bine la sănătate. Christian era nebun de legat. Ar f fost internat demult la

Broadmoor8 dacă n-ar f fost ful lui Florence Ballantine. De fapt, Vince nu era atât un majordom/ bodyguard, cum sugerase Lizzie, cât un paznic/ majordom. Sarcina lui era să-l ajute pe Christian în toate cele – inclusiv procurarea de „prietene”, când simțea nevoia – până în punctul în care o lua razna. Când se întâmpla asta – de-ar f avut norocul acesta – avea voie să îi aplice măsuri restrictive. Doamne! Cât de mult își dorea să-i aplice măsurile alea. Își termină dușul și, înainte de a pleca, îi duse lui Christian laptele de după-amiază. În fecare zi, lucrurile se desfășurau după un scenariu bine stabilit. Astăzi, Christian era bosumflat. Vince și-ar f dorit să refuze medicația, pentru că atunci ar f putut să îi aplice măsurile restrictive. Deocamdată, Christian nu îi făcuse această bucurie. Chiar și așa, și în pofda faptului că stătea și îl privea pe Christian cum își înghite medicamentele cu lapte, de două ori pe zi, fără abatere, comportamentul din ultimul timp al șefului său începea să-l îngrijoreze. Chestia asta cu iubita, spre exemplu. Era un semnal de alarmă. Vince se îndreptă spre mașină, un model clasic de Porsche, și se opri lângă portieră pentru a-i telefona adevăratului său șef. — Domnule Ballatine. — Vince. Cum merge treaba? Vince făcu o pauză, cântărindu-și cuvintele. — Știu că nu e ușor, spuse Ballantine, înțelegător. — Iar m-a bătut în sala de antrenament. — Uau! Am auzit de neveste bătute, dar un bodyguard bătut? Există vreun grup de sprijin sau vreo întrunire la care să poți participa? Știi tu, să vă împărtășiți experiențele, chestii de-astea? 8 Cel mai cunoscut dintre cele trei spitale psihiatrice de înaltă

securitate din Anglia. (n. tr.)

În fundal, Vince auzea hohote stridente de râs. Scutură din cap și se crispă. — Mă lovește întotdeauna la gât. Este periculos. Până la urmă, o să-mi provoace vreo traumă. — Hai, lasă, Vince. Ești băiat mare. Poți să suporți puțină durere. Vince tăcu; nu dorea să recunoască faptul că ura din toată inima ședințele acelea zilnice. — Sper că nu m-ai deranjat doar ca să te plângi de condițiile de lucru, Vince? își ia medicamentele? Ăsta-i singurul lucru care contează. Vince, spune-mi te rog că își ia medicamentele. — Le ia, domnule Ballantine. Nu-i asta. E… e vorba despre o altă fată. — Și ce-i cu asta? întotdeauna apare câte o fată nouă. — Da, domnule, dar pe asta o numește iubita lui. Urmă un moment de liniște. — Și chiar e iubita lui? — Nu, domnule. — De unde știi? — Fata încearcă să scape de el, domnule. Ballantine rumegă informația în gând. — Nu asta fac iubitele, Vince? Bărbatul oftă. Așchia nu sărise departe de trunchi. — Nu și dacă te plac cu adevărat, domnule. Din nou, tăcere. Vince aproape că auzea nepăsarea. — Știi ce, spuse Ballantine, multe sunt anormale la Christian, dar faptul că-i plac fetele nu e unul dintre ele. Asta îl face fericit, iar dacă el e fericit, și eu sunt fericit. Și… își ia medicamentele! Atât timp cât își ia medicamentele, nu se va ajunge la ce-i mai rău. Crede-mă – am văzut cum e fără medicamente. Nu vrei să știi. — Nu e bine, domnule. Ultima oară a trebuit să-l ajut. — He-he-he, slujbă grea, nu? Vince, cât te plătesc eu pe tine?

— O afurisită de grămadă de bani, domnule. — Și cât te plătește Christian? — O afurisită de grămadă de bani, domnule. — Așa e. Cele două grămezi de bani laolaltă înseamnă… cât? O grămadă a dracului de enormă, dacă nu greșesc. Utilizez un termen tehnic, Vince, sper că observi. — Știu, domnule. — De când lucrezi pentru el? — De nouă luni, domnule, spuse Vince. Nouă luni împlinite. Ballantine dădu din cap. N-ar f recunoscut-o, dar era impresionat. Era un record. — Uite cum facem, Vince. Îți fac programare la doctorul meu personal. Să-ți vadă gâtul. Dacă într-adevăr este așa de rău, poate vom face ceva. — O vacanță ar f binevenită, domnule. — Vince. — Da, domnule. — Ești un plângăcios. — Îmi pare rău, domnule. — Și mie îmi pare rău, Vince, pentru că am o groază pe cap în momentul acesta fără să trebuiască să-l ascult și pe cel care îl dădăcește pe ful meu, plângându-se de condițiile grele în care își desfășoară activitatea foarte bine plătită. — Îmi cer scuze, domnule, spuse Vince, dar Ballantine închisese deja. Vince ridică din umeri. Încercarea moarte n-are. Își întinse gâtul și-și scutură mâinile. Îl săgetau dureri înțepătoare. În fne. Până una alta, avea o treabă de făcut. Se urcă în mașină și se îndreptă spre M56. La câțiva kilometri distanță, Jess se sprijinea de marginea unui

container în compania Annei, fata care fusese bătută cu o zi înainte. Amândoi arătau groaznic. Aveau ochii umflați, buzele supradimensionate și vânătăi pe tot corpul. Oamenii lui Ballantine erau profesioniști. Bineînțeles, bătaia primită nu le afectase capacitatea de a munci. Jess ferbea. Anna îi asculta, plină de compătimire, povestea despre Garry. — Și ce ai de gând să faci? întrebă ea. Jess o privi furios. — Ce pot face? — Du-te și lămurește situația cu el. — Nu pot, știi asta. — Ba da, poți. — Chiar dacă aș vrea asta, am primit niște ordine. Trebuie să rămânem aici până primim altă misiune. Asta am de gând să fac. Cotrobăi în buzunar după țigări. Mâinile îi tremurau de supărare, dar nu ar f ridicat nici măcar un deget pentru a-și salva fratele. Era soldatul perfect, gândi Anna. Întotdeauna urma ordinele, nu depășea niciodată măsura, iar dacă o făcea, era pentru că i se ordonase asta. Fanaticii erau viața lui. — E fratele tău, spuse ea. Chiar nu-ți pasă? Și vorbește mai încet, adăugă ea. Făcu un semn din cap către paznicul care se sprijinea de un container din apropiere și care îi urmărea cu interes. Ajunseseră acolo ca simpli angajați, oferiți de Fanatici. Acum, erau mai degrabă prizonieri. Jess inspiră profund și se chinui să vorbească pe un ton calm. — N-o să risc totul pentru că fratele meu este idiot, spuse el. Mam rupt de ei. Viața aia s-a terminat. Din punctul lor de vedere, sunt mort. Ce sens ar avea să mă arăt vreunuia dintre ei? într-o săptămână, voi f oricum mort cu adevărat.

— I-ai scăpa de Christian. Aș spune că este un bun început. Din cauza agitației, Jess săpase cu tălpile două gropi în macadam. — M-am rupt de ei, repetă el. Trebuie să se descurce singuri. E rândul lui Adam să aibă grijă de ei acum. — Nu pare că se pricepe prea bine la asta, spuse Anna. — E un egoist mic… — E tânăr, spuse ea. Agitat, Jess pufăia furios din țigară. Era atât de pasionat, de inteligent, de dedicat. Dar trebuia să-ți faci timp și pentru tine și pentru cei care contau pentru tine, altfel, ce sens avea? Anna îi aruncă o privire paznicului, care se relaxase sprijinit de container, fumând și el o țigară. — Putem scăpa de aici, dacă vrem, spuse ea. Ei cred că suntem doi șoareci de bibliotecă. Am fost atentă la ce se întâmplă. Nu e nicio problemă. Poți să ieși și… — Nu! Am primit niște ordine. — Jess, cine-o să știe? — Eu voi ști. Se lăsă pe vine sprijinit de container, pentru a se liniști. — Ei mă cred mort. Și așa voi rămâne. Anna se lăsă lângă el. Un timp, fumară în tăcere. — Am un mesaj de la Comandant, spuse ea. — Am primit o țintă? întrebă el, nerăbdător. — Nu. Trebuie să rămânem aici și să ne asigurăm că producția se desfășoară conform planului. Vor să scoată pe stradă o cantitate cât mai mare de drog până vinerea viitoare. — Vezi? dădu din cap Jess. Exact cum am spus. Ordine. — Vineri e o zi mare, spuse Anna. — Mda. Amploare din ce în ce mai mare? — O, da. Mitinguri mari în toate orașele principale. Se pare că participă sute de mii de oameni. S-a făcut apel la o grevă generală.

Este incredibil. Iar orașul Manchester este în centrul acțiunilor. Anna clătină din cap. — Se întâmplă la doar câțiva kilometri distanță, iar noi suntem blocați aici și ratăm toate evenimentele… Jess o privi emoționat. — A început, spuse el. Tu ce crezi? — Poate. — Eu cred că da. Sunt convins, spuse el. Anna zâmbi. Își linse buzele și rosti cuvântul: — Revoluție. Cuvântul magic. Scopul pentru care munciseră toată viața. Crezul lor, speranța lor, rațiunea lor de a trăi. Obiectivul pentru care, ca Fanatici, urmau să moară. Fanaticii erau întotdeauna în căutare de voluntari. Atât Anna, cât și Jess se oferiseră, iar cererea le fusese acceptată. Urmau, poate, să își dea foc deși, la cum se derulau lucrurile acum, devenea tot mai puțin probabil. Era modalitatea perfectă de a atrage atenția, dar odată ce oamenii te ascultau, era momentul să acționezi. Cel mai probabil, aveau să ducă la îndeplinire atacuri sinucigașe cu bombă. Organizații precum cea a Fanaticilor aveau nevoie întotdeauna de oameni pregătiți să moară, pentru a elimina țintele difcile. Totul lua sfârșit în vinerea viitoare, în ziua comemorării morții lui Jimmy Earle. Următoarea misiune: să moară. — Gândește-te, spuse ea. Totul se întâmplă la o aruncătură de băț, iar noi suntem prinși aici ca într-o capcană. Nu crezi că e o nebunie? Jess se încruntă. — Ordinele, spuse el. — Of, la dracu, Jess. Eu îți spun că nu am de gând să stau aici. O privi, alarmat. — Haide! O zi sau două. Ce importanță ar avea? Suntem parte din mișcare, Jess. Am ajutat la făurirea ei. Dacă tot e să mor pentru

revoluție, măcar să o văd. În fecare noapte are loc câte un protest, de fecare dată mai mare. Până vineri, se vor strânge milioane de oameni. Acesta este viitorul și se întâmplă chiar aici, spuse ea și făcu un semn spre linia de cale ferată, unde se afla Manchester, inima revoluției. — Merităm asta. Avem dreptul să fm acolo. Jess se schimbă la față. — Nu ești măcar curios, Jess? Jess scutură ușor din cap. Bineînțeles că era! Dar… ordinele. — Hai să mergem acolo, Jess, insistă ea. Meriți asta. Jimmy Earle a fost declanșatorul, dar mișcarea nu ar f căpătat amploarea de acum, dacă nu ți-ai f dat tu seama cum să faci chestia asta ieftină. În sfârșit, oamenii își dau seama cât de rău stau lucrurile, că foarte mulți tineri sunt pregătiți să se sinucidă doar pentru a avea parte de o săptămână nebună. Depinde numai de tine. Nu crezi că merităm măcar o noapte acolo, cu ei? îți spun, eu plec, iar tu ar trebui să mergi cu mine – trebuie, întâlnește-ți fratele. Recuperează drogurile, astfel încât Christian să-ți lase familia în pace. Petrece-ți noaptea în Albert Square și gustă din ceea ce și tu ai făcut să se întâmple. Apoi întoarce-te și totul va f bine. De ce nu? Nu trebuie decât… s-o faci. — Nu, spuse el, când Anna încercă să-l întrerupă, am spus familiei că sunt mort, pentru că sunt, în ceea ce-i privește. Așa procedez eu. Își stinse țigara cu piciorul. — Lucrurile pot lua o întorsătură urâtă, spuse el. Ordinele există dintr-un motiv simplu. Dacă suntem prinși sau împușcați? S-ar putea întrerupe linia de furnizare. S-ar putea întâmpla orice. Dacă ai de gând să mergi, eu trebuie cu atât mai mult să rămân aici, să mă asigur că misiunea este dusă la bun sfârșit. — Am putea merge împreună. Jess, ar f atât de plăcut! De ce nu? El se ridică.

— Dacă vrei să mergi, e treaba ta. Eu rămân. Și se întoarse la muncă. Uneori Jess o enerva îngrozitor de tare. Amândoi aveau să moară curând. Erau o mulțime de lucruri pe care dorea să le facă și n-avea să mai apuce. Era pregătită să renunțe la ele – va renunța la ele. Între timp, însă, voia să profte de orice șanse i se iveau. Soldatul perfect, gândi ea. Solitar ca un călugăr. Păcat. Era un tip atrăgător. Mare păcat, din toate punctele de vedere. — E timpul să mergem, domnișoară. Paznicul îl împiedicase pe Jess să plece, iar acum îl obliga să o aștepte. Își stinse și ea țigara și îi urmă spre laborator.

CAPITOLUL 3 VIRGIN PE JUMĂTATE — Prețul șampaniei este strigător la cer, glumi Adam. Se întorceau de la magazine. Lizzie privi pieziș la el. Strigător la cer era expresia potrivită. Mărcile cu adevărat bune, Cristal sau Dom Perignon, costau peste două sute de lire sticla. Două sute de lire pentru o sticlă de vin! Chiar și băuturile cunoscute de lux, ca Bollinger-ul, costau peste o sută. Dar așa cum spusese Adam, ce sens avea, dacă nu proftai de ce ai? Ce era să facă? Să economisească banii? Doar că nu erau cu adevărat banii lui. Adam hotărâse să nu aștepte până la vânzarea Morții. Ar f putut dura zile întregi. Lizzie sugerase să fure ce-și doreau – o idee minunată! Era în spiritul Morții. Să intri ca o furtună și să iei ceea ce-ți dorești. Dă-i bătaie! Toată lumea știa ce pățeau consumatorii de Moarte, dacă poliția punea mâna pe ei. Îi închideau, le refuzau cauțiunea și așteptau ca ei să moară. Cum să-și petreacă ultima săptămână închis într-o celulă a poliției? Zău așa! N-avea de gând să-și riște libertatea de fecare dată când mergeau la cumpărături. Hoția putea să mai aștepte. Exista o soluție mai sigură. Lizzie trebuia doar să se întoarcă acasă și să-și ia carnetul de economii. Șase sticle de Bolly – șase sute de lire. Economisise banii pentru o vacanță cu prietenii; acum îi cheltuia pe Adam. El era consumatorul de Moarte – cum de ea era cea care se comporta de parcă ziua de mâine nu avea să mai vină? Era tipic pentru Adam. Ea făcea tot ce putea să se convingă de faptul că era un privilegiu măreț să fe cea Aleasă de El pentru a-și petrece împreună ultima săptămână. Și-ar f

dorit totuși să nu fe atât de costisitoare. Erau în drum spre casa ei. Mama și tatăl ei erau la lucru, așa că toată casa era a lor. Era locul perfect în care să bei șampanie până nu mai poți. Și, bineînțeles, să îți pierzi virginitatea. Niciunul dintre ei nu spusese asta, dar Lizzie știa ce aștepta Adam de la ea. Într-un fel, era corect – vorbiseră adeseori despre asta. Chiar și așa, era nemulțumită. Poate că era egoistă. Să recunoaștem, Adam o încolțise. Așa că, deși fusese de acord să participe la toată distracția, își dădea seama, cumva, că pe parcurs devenise ea însăși un simplu punct de pe listă, iar asta o făcea să se simtă prost. În același timp, era din ce în ce mai speriată de ceea ce fusese de acord să facă. Toate astea treceau, bineînțeles, pe lângă urechile lui Adam. El se distra de minune. Imediat ce intrară în casă el începu să-i arate toate lucrurile pe care le putea face de când luase Moartea – să lovească mingea de perete folosindu-și capul, în timp ce făcea piruete, sau să meargă în mâini de jur-împrejurul camerei. Era amuzant și minunat, în același timp, cu părul lui blond răvășit și fața roșie de la efort în timp ce valsa, stând pe mâini, prin dormitorul ei. Lizzie chicotea, simțindu-se deja foarte agitată. Puse cinci dintre sticle la congelator, să se răcească mai repede, luă două pahare din bucătărie și îl conduse în camera ei, unde se așeză pe marginea patului și scoase dopul celei de-a șasea sticle, în timp ce Adam țopăia în jurul ei. Bang! Dopul țâșni. Adam bătu din palme. Lizzie turnă vinul și râse de bulele care spumegau din sticlă, în realitate îngrozită de ceea ce se întâmpla. Ce Dumnezeu făcea acolo, bând șampanie cu un mort? Pentru că la asta se rezumau toate. Fratele lui tocmai murise, iar ei sărbătoreau – era o nebunie! Nici măcar nu-l pomenise pe Jess de când îi povestise ce se întâmplase. Unde era durerea? Când avea să iasă la iveală? Ce Dumnezeu avea Adam de gând să facă?

Adam își luă paharul din mâna ei cu o mișcare teatrală. Era timpul să petreacă! Dădu pe gât un pahar, apoi încă unul, și încă unul, în numai cinci minute. — Stai puțin. Cum rămâne cu mine? Bei toată șampania. — Nu, mai avem cinci sticle. Adam înclină paharul și linse picăturile. Se grăbea. Lizzie înșfacă sticla și-și turnă încă un pahar, înainte să se termine. Îl privi pe Adam, care făcea un stând-în-mâini în mijlocul camerei, murmurând: — Te iubesc, Lizzie Hollier, te iubesc, Lizzie Hollier, te iubesc, Lizzie Hollier. Ei nu i se părea a f iubire. — Cât de beat ești? întrebă ea, suspicioasă. Făcu un salt și, din nou în picioare, o privi cu ochi luminoși. Avea un gând. — Deloc, recunoscu el. Înșfacă sticla și o privi. — Cât de tare e chestia asta? întrebă el. — Ca orice vin, cred, spuse Lizzie, sarcastică. Dar Adam nici n-o auzi. Se repezi la parter să mai aducă o sticlă. Lizzie se așeză pe pat și suspină. Moartea părea să lucreze în valuri. Acum era relativ calm, pentru ca în secunda următoare să se comporte ca o minge de ping-pong. Era istovitor. Trebuie să încetez să fiu așa iritabilă, gândi ea. Nu era corect față de el. Doar o săptămână de viață! I se tăia răsuflarea. Dacă ar f știut ce se întâmplă atunci când erau la petrecere, poate că l-ar f putut opri. Era un gând care o înfricoșa. Adam veni alergând cu sticla, scoase dopul și bău direct din sticlă. Vinul îi spumegă pe bărbie, scurgându-se pe podea. — Nu simt nimic încă, spuse el. Tu simți? — Mda. El privi curios sticla.

— Hei, poate e de la Moarte, spuse ea. Știi tu. Te face extrem de rezistent, nu? Poate că ești imun și la băutură. — Nu! Adam era sincer șocat. Lizzie pufni amuzată. — Ar trebui să-ți vezi fața, chicoti ea. Era foarte amuzant. Se presupunea că Moartea te ajută să te distrezi. Când colo, era exact invers. Amândoi începură să râdă. Chicoteli. Semn de isterie. Ceea ce era și mai amuzant și, pentru câteva minute, râseră amândoi de se țineau cu mâinile de burtă. Treptat, râsul li se domoli. Lizzie își dădu seama că deja se simțea foarte beată. — Crezi că asta o f? întrebă Adam. — Nu, spuse ea, deși asta credea. Este din cauză că ești atât de agitat, asta e tot. Așază-te. Ai să te îmbolnăvești înainte să se întâmple ceva important. — Înainte să se întâmple ce anume? zâmbi el cu toți dinții. — Înainte să se întâmple orice. Stai jos. Adam se așeză lângă ea pe pat. O cuprinse cu brațul și încercă s-o sărute. — Te iubesc, Lizzie, spuse el. Te iubesc, te iubesc, te iubesc. — Fie, hai s-o facem, spuse ea. Dintr-odată, își dorea să termine cu povestea asta. Adam își făcu puțin de lucru cu sânii ei, apoi trecu repede la jeanși. Lizzie se ridică, și-i scoase, își trase tricoul de pe ea și se băgă în pat, îmbrăcată doar cu sutienul și chiloții. Adam se strecură și el în pat și își scoase hainele sub așternuturi. Ea făcu același lucru. Gol, își lipi trupul de al ei, iar ea îl simți pe toată pielea. — E plăcut, spuse ea. — Doamne, spuse Adam. Scutură din cap, apoi făcu ochii mari. Ea râse și-l sărută.

El mai bâjbâi puțin, apoi, grăbit, se așeză deasupra ei și începu să împingă. O durea. — Au, spuse ea. Adam se opri. — Ești bine? întrebă el. — E în regulă, continuă. El apăsă cu mai multă blândețe și o pătrunse. Începu să se miște și, pe neașteptate, Lizzie își aminti că Adam era ca și mort. Era oribil. Îi înghețase sângele în vene. Își întoarse fața de la el și încercă să nu plângă, dar sentimentul era copleșitor. — De ce nu… oprește-te, spuse ea. Adam se opri, surprins, apoi se dădu la o parte. — Ce-i? — Îmi pare rău, spuse ea. Nu voia s-o vadă plângând. — Mi-e rău, spuse ea. Am băut prea mult. Adam se opri, neștiind ce să facă în continuare. — Chiar mi-e rău, spuse ea. — Vrei un castron, ceva? întrebă el. — Lasă-mă câteva momente. Coboară la parter. Voi f bine. Oribil! adăugă ea. — Ok, ok. Se dădu jos din pat și-și puse jeanșii. N-are importanță, Lizzie. Este în regulă, nu mă supăr. — Am băut prea mult. Îmi revin în curând. — Sigur. Nu-i nicio problemă. Ieși din cameră tăcut. Lizzie aruncă o privire peste umăr, pentru a f sigură că plecase. Apoi dădu frâu liber lacrimilor. O săptămână. Cu ce Dumnezeu fusese de acord? Avea să fe insuportabil. * În bucătăria de la parter, Adam clocotea. Se punea la socoteală?

Ajunsese acolo – dar pentru mai puțin de un minut. Ce însemna asta? Era încă virgin, sau nu? Era un soi de virgin pe jumătate. Nu era drept. — Nu am timp pentru asta, murmură el. Luă încă o sticlă din congelator, o desfăcu și trase o dușcă zdravănă. Șampania îi spumegă în gură și-l făcu să se înece. Nu era deloc distractiv. Nimic nu îi ieșea așa cum plănuise. Ridică din nou sticla și dădu șampania pe gât, cu grijă. Spumega și clocotea în gâtul lui, dar continuă să bea, până când termină toată sticla, în valoare de o sută de lire. După ce termină, rămase neclintit, simțindu-se… Încă treaz. Lizzie avea dreptate. Moartea îl ținea treaz. Era ca o scamatorie. Oare trebuia să cheltuiască de patru ori mai mult pentru a se îmbăta? Poate că nici șase sticle nu aveau să fe de ajuns? Nu era corect. Ar f trebuit să fe în toiul unei partide magnifce de sex, după care să leșine din cauza alcoolului. În schimb, era pe jumătate virgin și încă treaz, nu avea destulă șampanie pentru a se îmbăta, în timp ce o fată dezbrăcată zăcea în pat la etaj, simțindu-se prea rău ca să facă sex cu el. Cum se întâmplase asta? Pe masa din bucătărie se găsea un laptop. Îl deschise și intră pe net, navigând în căutare de informații despre Moarte. Una la mână, nu era singur. Sute, poate mii de oameni luaseră drogul în Albert Square noaptea trecută. Vinerea viitoare, o groază de oameni aveau să moară în același timp, iar asta nu era tot. În mod normal, Moartea costa mii de lire, dar cineva se pare că reușise să o producă ieftin. Peste noapte, Moartea ieftină inundase străzile. La început în Manchester, dar se răspândise pretutindeni – Londra, Birmingham, Leeds, apoi în toată țara. Toată lumea voia să moară. Informațiile erau foarte interesante, dar asta nu-i aducea lui

Adam o partidă de amor, nu? Găsi un site despre Moarte de care mai auzise, regretit-forgetit.com. Acolo găseai o groază de chestii – secțiuni în care să-ți postezi experiențele, gândurile, întrebările, răspunsuri pentru întrebările tale frecvente. Întrebări. Mda. Avea nevoie de un plan de rezervă. Adolescent consumator de Moarte caută tinere cu care să se culce. Îți ofer distracția vieții tale, tu faci același lucru pentru mine. Era o tâmpenie, dar într-un fel era adevărat. Adam apăsă „postare”. Era ceea ce trebuia să facă. Aici nu mergeau jumătățile de măsură. Trebuia să fi sigur. Aici era vorba despre el. Eu, eu, eu, eu, eu. Lizzie va înțelege… dar poate că era mai bine să nu-i spună… Accesă secțiunea întrebărilor frecvente. — Pot să mă îmbăt sau să mă droghez dacă iau Moartea? Cât de mult îmi trebuie? — Da, poți! suna răspunsul. Dar Moartea înseamnă că va trebui să bei mai mult, mai repede. Dacă iei droguri, doza trebuie să fie de patru ori mai mare. Cu băutura, e aceeași chestie. Cel mai bine e să bei repede. Patru sticle de vin te vor îmbăta. Distracție plăcută! Patru sticle ca să te îmbeți, hm? Adam voia să fe mai mult decât beat. Voia să fe paralizat. Așadar, cu patru sticle erai beat. Exista deci posibilitatea ca după șase sticle să nu mai poți să mergi. Lizzie era knockout, la etaj. N-avea sens să o trezească. Ziua 1 se apropia cu repeziciune de fnal. Trebuia să se miște repede. Adam scoase din congelator cele trei sticle de șampanie rămase și le alinie pe bufetul din bucătărie. Numărul unu. Scoase dopul, ridică sticla la buze și bău cu grijă. Bulele erau enervante – te împiedicau să bei! Păcat că nu putea să o răsufle. Ba stai – poate că putea. Căută prin bucătărie până găsi ceea ce căuta – o găleată. Deschise toate cele trei sticle și le turnă una după alta în găleată. Da! O găleată de Bolly! Acum mai vii de-acasă! Învârti lichidul pentru a elimina gazul, apoi, ridicând găleata la

buze, începu să bea cu nesaț. Mai bine. Încă era spumoasă, dar era mult mai ușor așa decât să o bei direct din sticlă. Acum nu mai trebuia decât să o bea cât de repede putea pentru maximum de efect. Cincisprezece minute mai târziu, printre gâlgâituri și sughițuri, găleata era goală. Adam se împletici prin bucătărie. Da! Era beat. Destul de al naibii de beat, ca s-o spună pe-a dreaptă. Dar… încă putea merge – cătinel. Moartea dracului! Altfel, ar f fost mort de-a binelea până acum, la cât băuse. Ha ha ha ha ha ha, gândi el. Ha ha ha ha ha ha. Stai puțin. Văd dublu. Mi-e greață. Mi-e tare greață. Merg. Ușă. Ridică-te. Făcu doi pași spre ușă și căzu în nas. Încercă să se ridice și nu reuși. — Sunt prea beat să ștau pă pișoare, anunță el unui public absent. Apoi își deșertă stomacul pe jos. Succes! Și leșină. Adam se trezi pe podea într-o baltă de vomă rece. Lizzie stătea la masa din bucătărie privindu-l mânioasă. — Ce s-a întâmplat? întrebă el. — Ai băut-o pe toată. Nemernic hapsân. — Îmi pare rău. Se ridică și încercă să-i zâmbească, ceea ce se dovedi a f difcil cu jumătate de față acoperită de vomă. — Tu dormeai, bolborosi el. Iar timpul e scurt. Măcar am realizat un punct de pe listă. — Realizat? ridică ea vocea. Șampanie de șase sute de lire înseamnă un punct realizat? Mulțumesc, Adam. Mai vrei să realizezi ceva pe banii mei? Câți mi-au mai rămas? — Ție ți-era rău, îi aminti el. În defnitiv e vorba despre mine, nu? O săptămână, îi spuse. Ți-i dau înapoi, nu-ți face griji.

Ea avea chef de ceartă și strica toată atmosfera. — Mă duc sus să fac un duș. Hei – voi avea nevoie de alte haine, astea duhnesc, adăugă el, și o zbughi la etaj înainte ca ea să-i poată răspunde. În baie, Adam se așeză pe marginea căzii. Se simțea rău și incredibil de agitat. Probabil că era din cauza mahmurelii. Găsi niște analgezice și le dădu pe gât, apoi se dezbrăcă și intră în duș. Nu te gândi nu te gândi nu te gândi. Îi era greu să se gândească la ceea ce făcuse atâta timp cât îl bântuia mahmureala; stomacul i se întorcea pe dos. Nu te gândi la asta! Ce urma? Sexul era punctul doi pe listă. Ar f trebuit să facă asta deja. Trebuia să treacă mai departe – avea atâtea de făcut și atât de puțin timp… Apa se revărsă peste el, eliberându-l de sudoare și de mirosuri, purtându-le pe toate la canal. Nu te gândi – dar nu poți să nu te gândești, pentru că asta face creierul tău, gândește tot timpul, nu vrea să se oprească. Nu te gândi la viitor, pentru că viitorul îți dispare de sub ochi. Nu te gândi la trecut, pentru că și acesta se șterge… Toate amintirile dispar, toate speranțele și regretele dispar. Oriunde te uiți vezi moartea; trecutul, prezentul și viitorul, toate dispar, ca apa în gaura de scurgere… De pe podea se auzi muzică. Telefonul din buzunarul blugilor. Aplecându-se din duș, îl ridică și-l deschise. Era un număr pe care nu-l cunoștea. Apăsă tasta pentru răspuns și îl duse la ureche. — Bună, Adam, spuse o voce. Șocat, se împletici și se izbi de peretele din spatele lui. — Cine este? șopti el. — Nu mă recunoști? Adam nu îndrăzni să răspundă. Cel mai probabil era o greșeală. — Sunt Jess, spuse vocea. Trebuie să ne vedem.

* Lizzie bea o cafea când Adam intră valvârtej cu vestea. Jess trăia! Ea holbă ochii. Nu putea ține pasul cu ritmul lui. Mai ieri, Jess era mort – acum era viu. Cu zece minute în urmă, Adam zăcea inconștient într-o baltă de vomă. Acum alerga prin cameră, bătând câmpii ca un lunatic. — Adam, oprește-te! Era atât de agitat, încât părea că-și iese din propria piele. — Vorbește mai încet. Jess trăiește? Este bine? — Da! Nu știu. Părea să fe în regulă. Vrea drogurile înapoi. — Ce, Moartea? De unde știe de asta? — Probabil că i-a spus Garry. Adam se plimba agitat, încercând să pună lucrurile cap la cap. La știri spuseseră că Fanaticii erau cei care distribuiseră Moartea gratuit vineri noaptea. — Jess este chimist, nu? Lizzie stărui asupra gândului. — E groasă, Adam. Jess probabil că este amestecat în asta cumva. Adam clătină din cap. — De ce ar vinde Fanaticii Moarte? Jess n-ar face asta. Sau da? Adam de-abia acum afla cât de puține știa despre propriul frate. — Când te întâlnești cu el? — În două ore, în parcul Platt Fields. — Întreabă-l despre antidot, spuse brusc Lizzie. Adam se răsuci spre ea, șocat… oripilat… plin de speranță. — Nu există antidot! Știi asta… — Asta vor ei să credem. Dar unul ca Jess știe sigur… — Nu există antidot, șuieră el furios. Asta e și ideea, nu? Voi muri. Obișnuiește-te cu gândul ăsta. E un lucru bun, adăugă el. Da, voia asta! Da, o primea cu brațele deschise! Dar cuvintele i se

opriră în gât și, spre rușinea lui, emoția îl cotropi, și izbucni în lacrimi. — Hei! Hai, calmează-te. Lizzie se ridică de la masă și el o lăsă să-l cuprindă în brațe. — Nu pot, spuse el slab. Pur și simplu, nu pot… — Ce nu poți? — Nu mă pot gândi la asta. Nu pot spera. Ce sens are, când nu există nicio speranță? — Dar dacă ar exista? — Nu! spuse el și o împinse deoparte. Nu pricepi, nu? Voi muri. Mai am o săptămână, atât mai am. Trebuie să fe de ajuns. TREBUIE să fe de ajuns. Nu înțelegi? strigă el plângând. — Uite ce e, Adam. Nu! îl întrerupse ea, când Adam dădu semne că vrea să o oprească. Hai să discutăm acum, pentru prima și ultima dată. Ok? Doar o dată. Pentru că, Adam, chiar trebuie să avem discuția asta. Eu trebuie să vorbesc despre asta. Trebuie să știu. Este… face parte din călătoria la care m-am înhămat, bine? Face parte din călătorie. Adam o privi fx. — Dacă ar exista un antidot. Ce-ar f atunci? L-ai lua? Urmă o pauză. — Nu pot gândi în felul ăsta. Nu pot face asta, Lizzie… închise ochii și încercă să-și înăbușe lacrimile înlăuntrul său, acolo unde nu aveau importanță. Dar lacrimile erau un răspuns clar. — Așa că, uite ce e. Întreabă-l pe Jess. Bine? întreabă-l. Cumva, este implicat în toate astea. Fanaticii, Moartea, tot ceea ce se întâmplă. Dacă spune că nu, foarte bine. Continuăm cu planul de o săptămână. Dar dacă există un antidot, noi – eu – voi încerca să-l obțin. Nu de dragul tău, insistă ea înainte ca el să aibă ocazia s-o întrerupă. Pentru mine. Pentru că nu vreau doar o săptămână cu tine. Vreau mai mult. Bine, Adam? Nu este vorba doar despre tine.

Niciodată n-a fost vorba doar despre tine, și nici nu va f. Este vorba și despre mine. Este vorba și despre Jess, despre mama și despre tatăl tău. Ne privește pe noi toți, cei care suntem obligați să te vedem murind. O voi face pentru tine, dacă este nevoie. Dar dacă există o altă variantă, atunci vom încerca să-ți salvăm viața, fe că vrei, sau nu. Bine? Ne-am înțeles? Adam avea sentimentul că Lizzie îl rupea în două. Dar – fe. Pentru ea. Pentru Lizzie. Nu pentru el. Încuviință dând din cap. — Bine. Lizzie zâmbi și păru mulțumită, în sinea ei își spunea însă că, dacă Jess era viu, Adam luase Moartea degeaba. Cum urma să reacționeze când avea să-și dea seama?

CAPITOLUL 4 ÎNTÂLNIREA DIN PARC Adam o implorase să meargă cu el la întâlnirea cu Jess, dar Lizzie, neclintită, refuzase. Problema îi privea pe el și pe Jess, îi spusese ea. Dar nu era chiar adevărat. Adevărul era că ea nu credea că există un antidot. Nu se știe niciodată, speranța moare ultima, se spune – dar dovezile împotrivă erau copleșitoare. Nu. Adam urma să moară. Murea chiar acum, în timp ce se plimba cu ea pe trotuar, clocotind de o viață pe care ea no va cunoaște niciodată. Îi promisese că urma să-și petreacă această ultimă săptămână cu el și intenționa să-și țină promisiunea, dar nu avea să-i fe ușor. Nimic din ceea ce avea să mai facă în viață – naștere, dragoste, sex, propria moarte – nu avea să se compare cu intensitatea trăirilor de acum. Avea să fe rai și iad, deopotrivă. Își dorea câteva ore de singurătate, să pună lucrurile cap la cap. Probabil că urmau să fe singurele ore de singurătate înainte de moartea lui. Adam urcă în autobuz, își întoarse fața tristă și albă spre ea și îi zâmbi larg, de parcă voia să-i spună, Mda, cam la asta se rezumă toate. Îl salută la rândul ei apoi se îndreptă spre casă pentru a face ordine și pentru a-și strânge câteva lucruri într-o geantă. N-avea de gând să rămână acasă. Mama și tatăl ei nu trebuiau să afle ce se întâmpla. N-avea nici cea mai vagă idee unde se vor ascunde. Era nevoie de o planifcare riguroasă. După ce făcu ordine, Lizzie se așeză pe pat și își deschise laptopul. Inter netul era inundat de Moarte. Era uluitor. Tineri din tot Manchesterul îl urmau pe Jimmy Earle în întunericul nopții și odată cu ei se revărsa cel mai mare val de

infracțiuni din istorie. Jafuri, violuri, crime. Dintr-odată, mii de oameni invadau străzile, tineri care nu mai aveau nimic de pierdut sau de câștigat, în afară de o săptămână de distracție. Poliția încerca disperată să găsească sursa drogului, dar, până atunci, Moartea inunda străzile. Găsi un comentariu despre un Muribund care comisese online o crimă. Uau! Găsi clipul destul de ușor – fusese vizionat de trei milioane de ori deja, deși fusese postat cu numai două ore în urmă. Începea destul de banal – o cunoscută reporteriță vorbea cu un tânăr despre Moarte. Îl întreba de ce-și irosește viața în felul acesta. Iar el, rânjind, o întreba: — Îți place? — Ce vrei să spui? întreba reporteriță. Ca răspuns, tânărul se arunca asupra ei și o înjunghia cu forță în stomac. Lizzie sări în picioare, șocată. Crimă – chiar în fața ei. Reportera scotea un sunet ciudat, pe jumătate geamăt, pe jumătate oftat de surpriză. Tânărul flutura cuțitul în fața camerei – Lizzie simți că i-l agită în față – împroșcând cu sânge lentila aparatului de flmat. Echipa încerca să-l prindă, dar criminalul o lua la fugă, împingându-i pe toți din calea sa și scăpând cu ușurință. De ce o făcuse? Cumva, Lizzie știa răspunsul. Era un tânăr care navusese nimic în viață. Acum avea măcar ce avusese reporterița – mai mult chiar pentru că ea era moartă, iar el mai avea câteva zile de trăit. O făcuse pentru că putea. Reveria îi fu întreruptă de un apel pe mobil. Era Julie. — Păpușico, spuse Julie. Ce faci? — Bine, răspunse absentă Lizzie, șocată încă de imaginile de pe ecranul calculatorului. — Nu, nu ești bine. Ești în cea mai mare încurcătură pe care ți-ai putea-o imagina.

— Poftim? Pentru o secundă, se gândi că Julie aflase cumva despre Adam. Dar nu despre asta era vorba. Tipul pe care-l pocnise Adam la petrecere, Christian, era interesat de ea. — Și ce dacă? întrebă Lizzie. Cum și ce dacă? Julie era furioasă. Avea Lizzie, oare, cea mai vagă idee cine este Christian? Nimeni altul decât ful celui mai mare mafot din nordul Angliei, ceea ce, fără îndoială, însemna cel mai mare din întreaga țară, pentru că bandele din Manchester erau cele mai dure. Pe deasupra era și un pervers bolnav și scârbos. Ei erau cei care scoteau pe piață Moarte ieftină. Julie primise deja o vizită din partea bodyguardului său, tipul mare în costum, care dorea să știe unde locuiește Lizzie. Erau într-adevăr vești proaste. Foarte proaste. Cum de fusese atât de naivă încât să intre în vorbă cu el la petrecere? — De unde era să știu? Tu m-ai invitat la o petrecere la care participa și un gangster și tot a mea e vina? — Nu eu l-am invitat, a venit pur și simplu. — De ce nu m-ai prevenit? — Pentru că orice idiot poate vedea din prima că nu e în toate mințile! — I-ai spus unde locuiesc? întrebă Lizzie. — Nu, bineînțeles că nu. Ei bine, nu toate datele. I-am dat e-mailul tău. — E-mail-ul meu? Ce vacă ești, Julie. De ce ai făcut asta? — Isuse, Lizzie! De ce crezi? Ca să nu mă bată, la dracu. Dumnezeule, Lizzie, ești atât de egoistă! Lizzie gemu. — Deci acum voi f bombardată de e-mail-uri perverse de la ciudatul ăla. Perfect. I-ai dat și contul meu de Facebook? — Lizzie, Christian nu e interesat să-ți trimită e-mail- un

libidinoase. Nu e tipul acela de pervers. Mai curând îi place interacțiunea directă. Mă îndoiesc că vei primi e-mail-uri. Vei primi, cel mai probabil, o vizită în persoană, imediat ce află unde locuiești. — Poate să facă asta? — O, da. — Rahat. Dar de ce are nevoie de mine? Ce urmărește? — Ce crezi că urmărește? Vrea să-ți facă tot felul de perversiuni și nu mă întreba ce înseamnă asta, că habar n-am. — Ei bine… și atunci ce pot să fac? Să sun la poliție? — Nu asmuți poliția pe oameni de-ăștia! Oamenii ăștia SUNT poliția. Să nu faci asta sub nicio formă. Trebuie să te ascunzi. Așteaptă câteva săptămâni, probabil îi va trece și va chinui pe altcineva. — Să mă ascund? — Da. Asta am să fac și eu, chiar dacă pe mine nici măcar nu mă vrea. Nu mă contrazice, Lizzie, o avertiză Julie. Nu ai de ales. Și părinții tăi vor trebui să se ascundă. Îi sun și pe ei. — Nu! — Ba da! Vrei să-i bată și să le dea foc? Lizzie cântări situația. Nu prea avea de ales – și, oricum, poate că era mai bine pentru ea. — Ok, spuse ea, dar n-am de gând să mă ascund împreună cu părinții mei. Aș ajunge la balamuc. Am nevoie de un loc numai al meu, cel puțin pentru un timp. Mai discutară puțin, dar în cele din urmă, Lizzie învinse. — Dar unde? întrebă ea. Julie știa locul potrivit. * În vreme ce Julie îi explica lui Lizzie ce și cum, Adam era în autobuzul care îl ducea spre parc, gândindu-se la mama și la tatăl lui pentru prima dată de când luase Moartea.

Conversația cu Jess îl trezise cu totul. Lizzie avea dreptate; nu fusese niciodată vorba doar despre el. Din acest punct de vedere, Adam se sinucisese. Era în cădere liberă. Era o cale lungă, dar urma să ajungă la capăt cât de curând, iar el nu avea să fe singura victimă. Ca un soldat care trage cu arma, executase și speranțele și visurile părinților lui. Punând punct vieții sale, le-o distrusese și pe a lor. Și totuși, poate nu. Încă îl aveau pe Jess, revenit din morți. Ca întotdeauna, Jess avea să se întoarcă acasă și să repare lucrurile. Odată ce va afla ce făcuse Adam, nu va avea încotro. Atunci totul se va întoarce la normal. Toate visurile și speranțele părinților lor se vor aduna pe umerii lui Jess. Jess le va dărui nepoți, îi va ajuta, îi va susține la bătrânețe și le va oferi bucuria de a-și vedea urmașii crescând și devenind înțelepți. Doar că nu toate aveau să revină la normal, bineînțeles. Era o persoană pentru care nimic nu mai putea f schimbat: Adam. Revenind la viață, Jess îndepărtase orice sens al morții lui. Jess, trișorul, făcuse ca disperarea lui Adam să-și piardă însemnătatea. Doar dacă… oare să f existat cu adevărat, așa cum sugerase Lizzie, un antidot? Toate lumea spunea că nu există, dar circulau niște zvonuri – cum că fabricanții spuneau asta, doar pentru că antidotul ar f costat mai mult decât Moartea însăși, sau că guvernul suprimase adevărul, pentru că, să recunoaștem, excluzând moartea care venea odată cu el, era un drog fantastic pe care toată lumea și lar f dorit. Speranță. Asta simțea Adam, străbătând orașul cu autobuzul. Speranță. Și speranța, descoperea Adam, era cel mai înfricoșător lucru. Stabiliseră să se întâlnească lângă o baracă abandonată care fusese, cu ani în urmă, casă de bilete pentru bărcile de pe lac. Când

Adam își văzu fratele, alergă să-l întâmpine. Nu se simțise atât de fericit în toată viața lui. Când se apropie, simți însă cum îl cuprinde din nou furia. Uitase pentru câteva secunde că Jess îl trădase – își înșelase întreaga familie. Aproape că puteai spune că Jess era cel care îl ucisese. Rămaseră pe loc, uitându-se unul la altul, fără a se atinge. Jess părea emoționat, iar ochii îi străluceau. Părul lui castaniu era tuns scurt și purta niște haine bizare. Un nou Jess. — Trăiești, spuse Adam. Nu știa dacă să-l îmbrățișeze sau să-l lovească. Jess încuviință. — Le-ai adus? întrebă el. Adam se simți jignit. Deci așa îi ura fratele său bun- venit. Scoase pilulele din pantaloni, de unde le ascunsese și i le înmână. Jess înșfacă punga și se uită în ea. — Sunt toate? întrebă el. — Mai puțin una. Jess îi aruncă o privire tăioasă. — N-ai luat-o tu, sper? — Am față de prost? spuse Adam, fără să gândească, își dădu seama imediat că nu va f atât de ușor să-și ia cuvintele înapoi odată ce le pronunțase. — Ai vândut-o? — Mda. Pentru prima dată, Jess îl privi drept în ochi pe Adam. Ridică ușor din sprâncene. — Atunci, cineva va muri. — Ce cauți tu cu chestia asta? îl întrebă Adam. N-avea de gând să mai suporte nimic din partea lui Jess. — I-ai ajutat s-o fabrice?

Jess ignoră întrebarea. — A fost o prostie să le furi. Garry putea muri din cauza ta, știi asta? întrebă el, îndesându-și punga în pantaloni. Adam îl privi mânios. — Deci e vina mea, nu? izbucni el. Jess își feri privirea. — Ce se petrece? întrebă Adam. De ce au spus Fanaticii că ești mort? Se opri pentru o clipă. — Le-ai spus mamei și tatei că ești bine? Jess își feri din nou privirea, apoi se uită la Adam. — N-am de gând să le spun, Adam, murmură el. Și nici tu n-o să le spui. — Glumești? Acum chiar că se enervase. — Bineînțeles că trebuie să știe. Ce jocuri faci, Jess? Jess făcu doi pași în spate, ferindu-se de privirile trecătorilor de pe poteca din apropiere. — Vorbește mai încet. Ai uitat că am droguri asupra mea? Așteptă ca Adam să i se alăture, apoi continuă. — Voiam să credeți toți că sunt mort, spuse el. Ar f fost mai ușor așa. — Mai ușor decât ce? ripostă Adam. Cum putea f altceva mai greu? Jess făcu o grimasă și scutură din cap. Părea furios pe el însuși. — Nu este vorba doar despre tine, sau despre mine, sau mama și tata, spuse el. Este vorba despre toată lumea. Întreaga rasă umană. — Noi suntem rasa umană, în caz că n-ai observat. Și tu ești o fărâmă din rasa umană, spuse cu amărăciune Adam. — Crezi că eu nu îi iubesc? Că nu te iubesc pe tine? Adam își feri privirea. El și fratele lui nu vorbiseră niciodată

despre iubire. Jess își prinse fratele de braț. — Crezi că mie nu mi s-a frânt inima când am făcut ce-am făcut? — Știu că le-ai frânt lor inimile. Mamei și tatei. Jess părea îngrozit. — Îmi pare rău, Adam, spuse el. Chiar îmi pare rău, dar nu le poți spune. N-ar face decât să le frângă din nou inimile. Oricum voi muri. Am spus ce-am spus ca să rezolv situația. Adam era oripilat. — Ce vrei să spui? N-ai luat Moartea, sper, nu? întrebă insistent. — Nu, bineînțeles că nu. M-am oferit voluntar. — Ce, să mori? — Sunt un Fanatic. Se întâmplă. Autoincendiere. Sinucidere cu bombă, dacă am noroc. Preț de o clipă, Adam rămase încremenit. Era de necrezut. — Când? murmură el răgușit. Jess strânse din umeri. — Poate mâine, poate săptămâna viitoare. În curând, oricum. — Dar e o tâmpenie! N-are sens, urlă Adam. La ce-ar folosi? Nimeni nu-și va schimba atitudinea doar pentru că tu ți-ai dat foc sau te-ai aruncat în aer… Jess scutură vehement din cap. Mai auzise argumentele astea de sute de ori. Adam n-avea să schimbe cu nimic situația. — Fanaticii, rosti Adam scârbit. Deci îi ajuți să producă Moartea, asta e? Gruparea asta a ta a fost cea care a distribuit Moartea la liber în piață în acea noapte, nu-i așa? E minunat, nu? Toți nevinovații ăia vor muri. Și ei s-au oferit voluntari? — E un război, Adam! insistă Jess. Există întotdeauna victime colaterale. Și funcționează. Ai văzut mulțimile din Manchester? Oamenii se adună în grupuri de câteva sute de mii. Vinerea asta, o săptămână după ce a murit Jimmy Earle, va avea loc cel mai mare protest de până acum. Poliția va trece de partea noastră, poate și

parte din armată. Ar putea izbucni o revoluție. — V-au spălat creierul, spuse Adam. Jess negă acuzația cu un gest. — Asta vor ei să credeți, spuse el. Dar de fapt voi sunteți cei care aveți creierul spălat. Guvernul dă bir cu fugiții. Toți știu că le-a sunat ceasul. Sunt pregătit să mor pentru credința mea. Asta nu înseamnă că mi s-a spălat creierul. Poate că într-o zi vei crede și tu în ceva. — Cum rămâne cu mama și cu tata? spuse Adam, deși, în inima lui, întrebarea era – Cum rămâne cu mine? Jess îi aruncă un zâmbet fragil. — Vrei să-mi îngreunezi situația. Nu-mi poate f mai greu de atât. Voi face ceea ce am credința că trebuie făcut, Adam. Rasa umană se duce de râpă. Oamenii au fost abandonați, pentru ca o mână de investitori să poată face miliarde în timp ce noi, toți ceilalți, ne afundăm în mocirlă. Există sufciente rezerve în lume pentru a ne îmbrăca, a ne educa și a ne hrăni cu toții, dar toate s-au dus pe bănci și arme. Ducem un război. În război pier oameni. Familii se destramă. Se mai întâmplă. — Ăsta nu-i un război, insistă Adam. Spui asta doar pentru că sună bine. Nu erai obligat să faci nimic din toate astea. Mi-ai distrus viața, Jess, ticălosule. Am avut încredere în tine și tu mi-ai distrus viața… Lacrimi amare îi umplură ochii, dar Jess n-avea de gând să cedeze. — Of, nu începe cu asta. Cum ți-am distrus eu viața? Obligândute să-ți iei o slujbă? Oricum aveai să-ți cauți o slujbă cândva. Te-am împiedicat să prinzi un loc în echipa de fotbal? Nu aveai să-l obții niciodată. Credeai c-o să-mi petrec toată viața muncind ca un sclav pentru ca tu să poți visa că vei deveni o mare vedetă? Trezește-te, Adam. Îmi pare rău că a trebuit să fu eu cel care a tras semnalul de alarmă. Asta e adevărata viață. E nasoală. La ce te așteptai?

Adam era îngrozit. Asta gândea fratele lui cu adevărat? — Se numește realitate, spuse Jess, furios. Primește-o cu brațele deschise. Nu sunt regulile mele; nu trebuie să fe neapărat ale tale. Mama și tata au ales să le urmeze. Eu am ales să ripostez și, știi ce, Adam? Nu te oprește nimic să ripostezi și tu. Ai și tu de ales, ca și mine, ca și oricine altcineva. Cu toții putem lupta, putem riposta. — Vrei să-i abandonez pe mama și pe tata, așa cum ai făcut tu? — Atunci asumă-ți rolul și muncește pentru ei! Nu mai este loc pentru visuri decât dacă ești pregătit să le dai viață. Uită-te în jurul tău! Jess își ridică brațul, fără să-i mai pese dacă îl auzea lumea. Oamenii mor. Oamenii își irosesc viețile muncind pentru niște ticăloși lipsiți de inimă care dețin aproape totul și care încă nu sunt mulțumiți. Societatea moare, trei sferturi din lume moare de foame, iar tu vrei să joci fotbal. Cuvintele ieșiră învăluite într-un dezgust fluid. Adam nu știuse că în fratele lui putea exista atâta venin. — N-ai spus niciodată… — Ba am spus tot timpul. Tu n-ai ascultat. Niciunul dintre voi nu m-a ascultat. Brusc, Jess îl prinse pe Adam în brațe și-l strânse. — Te iubesc, spuse el. Adam îi simți respirația ferbinte pe față. — Să nu uiți asta niciodată. Știu că te vei descurca și vei lua decizia corectă. Jess îl îmbrățișă strâns până când Adam îl împinse și rămase privindu-l cu sălbăticie. — Bine, spuse el. Bine. Gâfâia de emoție. Avea o ultimă carte de jucat – atuul. Și îl jucă. — Pastila aia lipsă. Dacă ți-aș spune că eu am luat-o? întrebă el. Ce ai face? Atunci ai f obligat să te întorci. Jess se încruntă și îi scrută fața.

— Și, ai luat-o? îl întrebă el. — Da. Am luat-o. Și acum, ce facem? Jess rămase nemișcat, gândindu-se. Apoi scutură din cap. — Atunci ești un prost și nu te pot ajuta, spuse el. Râse, obosit. Dintr-odată, părea stors de puteri. — Doar… asigură-te măcar că te bucuri din plin de săptămâna asta, dacă atât ți-a mai rămas. Își croi drum pe lângă Adam spre alee. Avea de gând să plece. Adam își jucase ultima carte, iar Jess tot pleca. — Puțin îți pasă de mine. Nu ți-a păsat niciodată de niciunul dintre noi, strigă după fratele lui. Jess clătină din cap. Nu mai rămăsese nimic de spus. — Jess – așteaptă! Jess se opri din drum. Adam își făcu curaj să-i pună întrebarea de un milion de dolari. — Există un antidot? întrebă el. — E o stradă cu sens unic, așa cum au spus. Jess îl privi pe Adam pentru ultima dată – o privire lungă, scormonitoare. — Te iubesc oricum, spuse el. Mai zăbovi pentru un moment. — Mi-aș dori să te pot ajuta, dar nu am cum. Și se îndepărtă cu repeziciune. Adam îl urmări nemișcat cum dispare. Dintr-un moment în altul, gândi el, se va întoarce și va rezolva toate problemele. Asta făcea Jess întotdeauna. Dar nu și de data asta. Jess se îndepărtă pe cărare și dispăru după niște tufșuri. Deci, asta era tot. Adio pentru totdeauna. Adam mai rămase câteva clipe. Deci, asta e, gândi el, apoi părăsi parcul și se îndreptă spre locul unde avea să o întâlnească pe Lizzie. * După întâlnirea cu Adam, Jess se îndreptă spre Fallowfeld să-l

vadă pe Garry și să-i dea pilulele. Faptul că îl văzuse pe Adam îi frânsese inima, dar n-avea să se lase abătut din drum. Se dăruise Fanaticilor cu mult timp în urmă, iar ceea ce-l durea sau îl făcea fericit nu mai era problema lui. Arma îl convinsese că ar trebui să dedice câteva ore și propriei persoane, nu numai cauzei. Nu era sigur că are dreptate, dar fusese incapabil să reziste tentației de a vedea cu ochii lui cum iau amploare evenimentele din Albert Square – un preambul al revoluției, dacă lucrurile ieșeau așa cum voiau ei. Își dăruise viața acestui țel. Nu se cuvenea să guste și el puțin din acest vis, dacă putea? Faptul că acceptase să-l întâlnească pe Adam fusese o greșeală. Îl durea prea tare. După ce trecea pe la Garry, urma să meargă în oraș, să se întâlnească și cu Anna și să-și petreacă noaptea în piață, urmărind sfârșitul erei disperării și începutul epocii speranței. Apoi avea să se întoarcă la depozitul de containere, unde Ballantine fără îndoială avea să le tragă o mamă de bătaie – dacă Anna decidea totuși să se întoarcă, bineînțeles. Avea o bănuială că Anna se hotărâse deja să nu revină. În ceea ce-i privea pe părinții lui, nici nu îndrăznea să se gândească la ei. Întâlnirea cu Adam fusese sufcient de difcilă. Nu era destul de puternic pentru a-i mai vedea și pe ei. Luă autobuzul de pe Wilmslow Road și porni spre oraș. Îi venea să plângă. Dar la ce ar f folosit lacrimile de tristețe când cea mai fericită zi dintre toate era atât de aproape?

CAPITOLUL 5 SĂ ÎNCEAPĂ REVOLUȚIA Soluția lui Julie la problema numită Christian se dovedi a f perfectă. Lizzie urma să locuiască într-un apartament din oraș care aparținea unui prieten de-al ei care era plecat în străinătate pentru câteva luni. Era perfect – nu numai pentru Lizzie, ci și pentru Adam. Drumul cu autobuzul dură o eternitate, iar când Lizzie ajunse, în sfârșit, în centrul orașului era deja întuneric. Proprietarii de magazine trăgeau obloanele, poliția ieșise pe străzi, instituind blocade și formând cordoane de apărare în fața clădirilor importante. Ajunsă pe Portland Street, văzu un grup de oameni purtând măști de șobolani, care coborau pe frânghii de pe clădirea Bruntwood. În fața imobilului, polițiștii se sprijineau de mașini și priveau scena. Era incert de care parte a baricadei se află. Lizzie se opri mai întâi în Deansgate, unde locuia Julie, pentru a lua cheile de la apartament, apoi porni spre Piccadilly Gardens, unde avea întâlnire cu Adam. Discutase cu el despre Jess. Părea supărat și atunci, dar acum era înnebunit – plângea, urla, era gata să se sinucidă pentru a nu se mai gândi la ceea ce făcuse. Jess îi dăduse speranțe – apoi i le răpise. Acum privea în ochi marele neant. Nu mai avea ani sau luni, nici măcar o săptămână. Nu mai era cale de întoarcere, dar nici înainte nu mai avea unde merge. Adam era asemeni unui Peter Pan9 ajuns la adolescență. Nu avea să mai crească niciodată. Mai avea doar câteva zile, apoi uitarea. 9 Peter Pan: personaj creat în 1902 de romancierul și dramaturgul

scoțian J.M. Barie; este un băiețel pus pe șotii, care poate zbura, și nu crește niciodată (n. red.)

— Călătoria contează, Adam, călătoria, îi tot spunea Lizzie. Își trăia întreaga viață într-o săptămână – cu siguranță aveau să fe și urcușuri, și coborâșuri. Nu la asta se rezumă totul? îl trase după ea, dornică să-l ia de pe străzi înainte să observe careva ce se întâmpla. Manchesterul era înțesat de oameni – navetiștii se grăbeau să iasă din oraș înainte ca lucrurile să se înrăutățească, iar protestatarii erau pretutindeni – campați în Albert Square și în Piccadilly Gardens, sau mărșăluind pe Deansgate; unele grupuri umblau de colo-colo afșând bannere, sau stăteau în fața barurilor și pub-urilor, așteptând să înceapă protestul. Ce avea să se întâmple în acea noapte? se întrebă Lizzie. Auzise la știri că oamenii cereau guvernului să demisioneze. În ritmul acesta, nu avea să mai rămână nimic în picioare. Își croiră drum prin mulțimile agitate spre Northern Quarter, unde se afla apartamentul pe care li-l găsise Julie. Aici nu era atâta lume, dar cum cotiră de pe drumul principal pe o străduță lăturalnică auziră strigăte în spatele lor. O fereastră spartă, un țipăt. Lizzie se întoarse și văzu o mulțime agitată care se îndrepta spre ei. Erau vreo sută de tineri dezlănțuiți, plini de furie. Lizzie îl trase pe Adam sub o cornișă. Mulțimea era amenințătoare, puternică și violentă. Un bătrân căzu la pământ și fu călcat în picioare. O femeie fu prinsă în vâltoare; cineva o apucase de haine și biata de ea fusese târâtă după gloată. Fețele tinerilor erau contorsionate de furie. Sau, poate, de disperare? Ceva era în neregulă cu ei. Ce se întâmpla? Lizzie nu mai văzuse niciodată așa ceva. Se apropiară de cornișa sub care se ascundeau Lizzie și Adam și trecură ca o furtună pe lângă ei. Lizzie își coborî capul și se ascunse. Nu pe mine, se rugă ea, nu pe mine. Răgetele și urletele tinerilor se auzeau la doar un metru sau doi distanță – era sigură că, dacă o prindeau, ar f violat-o sau ar f ucis-o. Nimeni însă nu încercă să

pună mâna pe ea și, în câteva secunde, grupul dispăru. Așteptă încă o clipă, apoi se uită cu grijă pe stradă și-l văzu pe Adam urmând mulțimea. Țâșni de sub cornișă și-l prinse de braț. — Nu pe acolo, Adam… pe aici. Îl trase înapoi, dar el i se împotrivi, uitându-se cu jind după mulțime. — Muribunzi, murmură el. Asta să f fost? Lizzie privi și ea în urma grupului, urmărindu-i cum își croiau drum pe stradă cu forța. Probabil erau oamenii care luaseră Moartea în piață, în noaptea în care murise Jimmy Earle. Cumva, se strânseseră laolaltă și bântuiau orașul, distrugând totul în cale. Îi scutură brațul. — Asta îți dorești? întrebă ea. Să fi ca ei? — Ei sunt ca mine. Toți suntem la fel, spuse Adam. — Credeam că vrei să fi cu mine. Adam o privi, scutură din cap, apoi se uită după ei. Pe stradă, în depărtare, se auzi o sirenă, iar un grup de mașini de poliție trecu în viteză pe lângă ei. Cu greu, își luă privirea de la grupul de muribunzi. Lizzie îl târî spre clădirea unde se afla apartamentul și-l conduse pe scări. Sunt o proastă, gândi ea. Trebuia să-l las să plece. Ajuns în apartament, Adam era de neconsolat. Își îngropă capul în brațele ei și plânse ca un copil. — Nu vreau altceva decât să trăiesc, suspină el. Ea îi luă capul în mâini și-i mângâie fața. Ce putea spune? Nu existau cuvinte care să-l ajute în situația lui. — Dimineață te vei simți mai bine, spuse ea, sperând că va f adevărat. El se ghemui lângă ea pe canapea, bău o sticlă de vin pe care o găsise Lizzie în frigider și treptat se liniști. Era sfârșitul Zilei 1 și amândoi erau extenuați, tulburați, nefericiți. Un preț prea mare pentru

o viață, gândi Lizzie. Îl trezi și îl duse în pat, apoi se întinse lângă el, iar el o cuprinse în brațe și, în cele din urmă, din fericire, adormi. Ea așteptă până când Adam se liniști, apoi se ridică din pat și se așeză în camera de zi, profund zdruncinată. Până atunci nu știuse ce înseamnă adevărata disperare. Ochii lui Adam erau ca niște găuri negre care duceau către moarte. Toate website-urile pe care le vizitase menționau această schimbare, așa că se așteptase la asta, dar intensitatea fenomenului era cutremurătoare. Vor mai f momente ca acesta – din ce în ce mai multe, bănuia ea. Muribunzii de pe stradă erau cel mai bun exemplu, gândi ea, cei care nu mai aveau nimic de pierdut și nimic de câștigat, pregătiți să moară. Adam, însă, nu era așa. Dimpotrivă, era gata să-și înceapă viața. Era egoismul sinuciderii. Uită-te la minei Voi muri. Compătimește-mă. Fii lângă mine. Fă ce vreau eu. Era o sinucidere, dar cu toate avantajele care vin din faptul că-ți vezi prietenii cum te jelesc. — Totul se învârte în jurul tău, Adam, șopti ea. Se ridică și merse la fereastră. Afară, evenimentele se precipitau, dar ea nu putea vedea mare lucru. Girofaruri de poliție luceau în zare, iar lumina incendiilor pâlpâia în apropiere. Deschise fereastra și lumea din exterior se năpusti peste ea. Țipete, urlete, scandări, muzică, scrâșnitul roților de mașină, urletul sirenelor. Și undeva, nu foarte departe, rafalele și clinchetul armelor de foc. Lizzie se înforă. Ce se întâmpla cu adevărat? Cu doar câteva zile înainte lumea părea încremenită, blocată în propria rutină. Acum, totul se topea, iar viitorul se construia, aici, pe străzile din Manchester, chiar sub ochii ei. Un singur lucru era cert. Guvernul poate că avea să cadă, hrana și banii poate că urmau să devină proprietate comună, noua ordine poate că avea să fe crudă sau blândă, tiranică sau democratică – dar

niciuna dintre acestea nu avea să-l atingă pe Adam. Timpul lui se apropia de sfârșit. Va fi atât de palpitant, gândi ea. Nu-l va părăsi pe Adam. Își va ține promisiunea. Dar era greu, foarte, foarte greu să fi legat de cineva care deja trăia în trecut, când întreg viitorul ți se așternea în față. Ce păcat, gândi ea, că și-l va aminti pe Adam ca pe o bestie mică și egoistă, care înfulecă tot ce prinde, când cu doar puțin timp înainte fusese atât de blând și de dulce. Care dintre aceștia doi era, cu adevărat, Adam? Dar, la urma urmelor, ce importanță mai avea?

CAPITOLUL 6 A FI DRĂGUȚ CU CHRISTIAN Domnul B sună la ușa lui Garry la ora nouă fx, ceea ce îl luă prin surprindere pe Garry, pentru că spusese că va sosi la unsprezece. Știa cine era la ușă, pentru că vizitatorul se sprijinise de sonerie un minut întreg. Cine altcineva putea f? Când Domnul B ajunse, Garry era la baie. Se aruncă de pe scaunul toaletei în cârje, se târî până în capul scărilor, se urcă în lift și porni spre parter. — Te rog, te rog, te rog, te rog, implora el. Te rog, fă să se poarte frumos cu mine, te rog ajută-mă să decurgă totul cât mai calm și mai repede posibil. Și bineînțeles, te rog fă să meargă liftul. Domnul B era genul de persoană pe care nu voiai să o lași să te aștepte. — Vin! urlă, cât de bucuros putu. La jumătatea drumului, așa cum se aștepta, liftul o luă înapoi și începu să urce la etaj. — Nu! Garry apăsă butonul cu un arătător butucănos. De ce el? De ce picioarele lui? De ce liftul lui? în cele din urmă, după o serie de apăsări și lovituri disperate, chestia hârâi, oprinduse, și refuză să pornească vreme de douăzeci de secunde, după care se smuci din nou la vale. Christian nu părea amuzat. — Îmi pare rău, îmi pare rău, bolborosi Garry. Liftul are o voință proprie. Sus, jos, e un circ întreg. He-he- he, chicoti el, rânjind ca un cățelandru surescitat, retrăgându-se din fața ușii. Christian intră. Încercă să nu se arate deranjat de faptul că locul

era umed și jegos. N-ar f fost politicos. Christian se mândrea cu bunele sale maniere și aștepta același lucru și de la ceilalți. Faptul că Garry îl lăsase să stea în fața ușii atât de mult până să-i răspundă era trist, dar previzibil. Era un exemplu tipic de proastă creștere. — Intră, intră! ciripi Garry, cu totul inutil. Ia un loc. Ceai? Biscuiți? O bucățică de tort? — Nu, mulțumesc, spuse Christian, privind cu dezgust la chicineta soioasă de sub scări. El nu mânca decât meniuri de catering sau produse semipreparate, de cea mai bună calitate, iar casa îi era plină de tăvi din aluminiu cu mâncare mâncată pe jumătate și alimente vizitate de muște. Comparativ cu ea, casa lui Garry era aproape curată. Dar exista o diferență: casa lui Christian era acoperită cu jeg de bogătaș, pe când a lui Garry puțea a sărăcie, iar jegul sărac, cum știe oricine, este mult mai murdar și mai contagios decât cel de soi. Săracii, săracii, gândi Christian. Sunt întotdeauna în preajma noastră, dar asta nu înseamnă că trebuie să faci afaceri cu ei. Vince avea dreptate. Acest om n-ar f trebuit niciodată să aibă acces la droguri scumpe. În timp ce tot stătea acolo, zâmbindu-i larg, Garry gândea: Bogații, bogații! întotdeauna puși pe câștig. Ei bine, așteaptă tu, frate. În câteva zile, va veni timpul nostru, iar al vostru se va sfârși. — O ceașcă de cafea? sugeră el. — Nu. Banii vor f de ajuns, mulțumesc. — A, banii! Pot face mai mult de-atât. Uite… Garry își răscoli pijamalele, spre dezgustul lui Christian, și scoase punga de polietilenă în care se afla Moartea. Zâmbi cu toți dinții. — Știi ce? Aș prefera să le dau înapoi. Sunt puțin depășit de situație, ca să fu sincer. Aici, drogurile nu sunt în siguranță. Până la urmă, tot intru în vreo belea. — Mda! zâmbi Christian.

Chicotiră amândoi, gândindu-se cât de aproape fusese Garry de belele. — Lipsește doar una, spuse Garry. Am aici banii pentru ea. Scormonind din nou prin pijamale, scoase o mână plină de bancnote. — Mulțumesc pentru ofertă, spuse Christian. Dar avem un contract. Eu furnizez bunurile. Tu plătești pentru ele. Garry tresări. — Un contract? spuse el. Vrei să spui – unul legal? Chicoti slab la propria glumă. Christian încuviință. — Mda, e un fel de-a spune. Urmă un moment de tăcere. — Te rog, spuse Garry. Nu vreau să te trag pe sfoară. Știu că sunt depășit de situație. Îți dau înapoi marfa. Te rog. Christian ocoli scaunul și începu să-și frece degetele pe ceafa lui Garry, făcându-și drum, prin carne, către oasele de dedesubt. Cu cealaltă mână scoase pe ascuns, un cuțit cu lamă scurtă din buzunarul hainei. — Ce faci? întrebă înspăimântat Garry. Masajul era aproape plăcut. Nimic n-ar f putut f mai înfricoșător. — Cvadriplegic sau paraplegic? întrebă brusc Christian. — Îi? A, para, știi? Mâinile și coatele, dar fără genunchi și degetele de la picioare, spuse Garry, răsucindu-se ca să se uite la Christian, repetând o frază pe care mama lui obișnuia s-o spună în urmă cu douăzeci și cinci de ani, când Garry avusese accidentul. — Cvadriplegic, spuse Christian. Îi prinse capul lui Garry și îl împinse cu forță în față. În timp ce Garry se zvârcolea neputincios în strânsoarea lui, Christian ridică lama. Ținti atent și o coborî cu o izbitură înfundată în ceafa lui.

Lama se afundă până la plăsele între cele două vertebre de la baza craniului. Un fr subțire de sânge se prelinse pe sub gulerul lui Garry și acesta lăsă să-i scape un țipăt înăbușit. Trupul i se cutremură. Christian îi eliberă capul lui Garry din strânsoare, iar acesta rămase, bălăbănindu-se într-un unghi ciudat, pe piept. Christian se îndepărtă pentru a-și admira opera. Se antrena de mult timp pentru acest tip de incizie. Era difcil să o execuți corect. Ridică unul dintre brațele lui Garry și-l lăsă să cadă ca pe o bucată de țelină inertă. Până acum, toate bune. Dar tipul era prea tăcut. Christian se aplecă și-l privi în față. — Cum e? întrebă el. Garry clipi, dar nu scoase o vorbă. Nu era bine. Christian țintise spre C4, secționând coloana vertebrală între vertebrele 4 și 5. Cvadriplegic, dar victima putea să respire – dacă lucrai corect. Îl răsturnă pe Garry de pe scaunul cu rotile și-i privi fața. Culoarea i se schimba. Rahat! îl împinse cu fața în jos și îl pipăi pe gât, încercând să numere vertebrele de la baza craniului. Ticălosul avea ceafa groasă. Christian ura cefele groase. Calculase greșit, lovise C3 în loc de C4 și întrerupsese și respirația victimei. La picioarele lui, Garry se sufoca în tăcere. Drace! Dezgustat, Christian lovi cu piciorul trupul inert. Era a treia oară când greșea. Asta îl scotea din sărite. Scutură din cap, băgă punga cu pastile în buzunar și plecă. Mai avea nevoie de antrenament. Data viitoare va reuși cu siguranță. În spatele lui, incapabil să respire, Garry îl urmări pe Christian cum își șterge pantofi scumpi, lucrați manual, pe covorul de la intrare, de parcă n-ar f vrut să murdărească străzile cu microbii ieftini de pe covorul abject. Ușa se deschise și se închise; ucigașul său plecase. Garry se înroși, apoi se învineți, apoi se albi și muri cu un murmur ca un gâlgâit, la zece minute după ce Christian părăsise clădirea.

CAPITOLUL 7 JAFUL Marți dimineață, Adam stătea în bucătărie, îndopându-se fericit cu ouă și șuncă. Mâncarea era perfectă, la fel ca toate celelalte. Ziua îl aștepta numai pe el, iar cerul sufla vălătuci de un alb murdar și nori cenușii pe cerul albastru numai pentru plăcerea lui. Lizzie era la duș, iar el era îndrăgostit. Mai presus de toate, nu mai era virgin. Adam zâmbi. Sexul era perfect. Adora sexul. Era, fără îndoială, cel mai minunat lucru care i se întâmplase vreodată și-l făcuse cu cea mai minunată persoană pe care o întâlnise vreodată. Dacă ar f fost mai fericit, s-ar f topit de bucurie, la propriu. Lizzie, Lizzie, Lizzie. — Te iubesc! strigă peste umăr și o auzi răspunzându-i de sub duș: — Te iubesc! Cât de norocos era? Poate că o vor face din nou. Apoi din nou, și din nou… N-ar f fost minunat să pună niște muzică și să petreacă întreaga zi în apartament? Să stea în pat, făcând sex, să discute, să se relaxeze, apoi să facă din nou sex… poate mai târziu să iasă la un pahar în oraș…? Dar nu putea. Nu avea timp. Trebuia să facă lucrurile care erau pe listă. Peste noapte, toate se rezolvaseră cumva de la sine în mintea lui Adam. Așa acționa Moartea – fecare zi era proaspătă și nouă – următoarele douăzeci și patru de ore se deschideau ca o nouă viață, care ți se așternea la picioare.

Scoase lista și o trecu în revistă. Să mă îndrăgostesc. Bifat! Sex cu Lizzie. Bifat! S-o las însărcinată. Da, ei bine… ne vom gândi la asta mai târziu. Foarte mult sex cu foarte multe fete. Cu mai multe deodată. Se simțea vinovat pentru asta, dar știa că avea să viziteze acel website, regretit-forgetit.com, să vadă câte răspunsuri primise. Lizzie avea să înțeleagă, într-o bună zi. Să beau șampanie până nu mai pot. Bifat! Să prizez cocaină. De-abia aștepta asta. Să mă plimb prin Manchester la volanul unei super mașini. Să ucid pe cineva care merită să moară. Să fac ceva care să rămână pe veci în memoria umanității. Să mor în munții Himalaya, privind asfințitul soarelui. Avea să se ocupe de acestea mai târziu. Să mă îmbogățesc. Să le las părinților mei și lui Lizzie suficienți bani încât să nu mai fie nevoiți să muncească vreodată. Corect. Avea nevoie de bani pentru a duce la bun sfârșit tot ce scria pe listă, iar problema trebuia rezolvată astăzi. Avea să devină bogat. Deja realizase trei puncte din zece și era abia Ziua 2! Fabulos. Și, mai mult decât atât, uită-te la apartamentul acesta – era uriaș! Ar f putut pune „să locuiesc într-un loc fabulos!” pe listă și ar f putut bifa dorința ca îndeplinită. Era dotat ultramodern, având tot ce îți puteai dori. Jacuzzi. Saună. Da, ai auzit bine – o saună. Iar panorama – puteai vedea jumătate de Manchester! Asta da, viață! Mâncarea avusese un gust mai bun decât orice mâncase înainte. Era efectul Morții, buna lui prietenă Moartea, care îi ascuțea simțurile, făcând ca totul să fe mult mai bun, mult mai adevărat. Lizzie apăru îmbrăcată într-un halat și se așeză în fața lui. Adam sări și o sărută. Visuri. Le va îndeplini pe toate.

— Știi protestele, spuse Lizzie. — Mda. — Ce-ar f să mergem și noi? Toată lumea vorbește despre ele. Se pare că de data asta chiar se va întâmpla ceva. Adam se încruntă. — Dar nu e pe listă, nu? — Să lași ceva în urma ta este. Se întâmplă ceva important, Adam. S-ar putea să cadă guvernul. În starea ta ai putea contribui la asta. Ai lăsa o moștenire, știi? Adam analiză ideea în timp ce făcu un duș. Mda, moștenirea era pe listă. Un soi de gest spectaculos sau ceva de felul ăsta, care să arate că nu și-a trăit viața degeaba. Dar cum putea face asta? mai avea doar șase zile. Un for de teamă îl străbătu și se trezi sprijinindu-se de peretele băii, chinuindu-se să respire. Teama îl lua prin surprindere de fecare dată. Lizzie intră în dormitor pentru a se îmbrăca și se opri să asculte freamătul minții unui om care trebuia să-și consume toată tinerețea, iubirea și energia în numai șase zile. Îl auzi pe Adam murmurând, cântând aproape neauzit, „… nu te gândi la asta, nu te gândi la asta, nu te gândi la asta…” și realiză că nu avea de gând să plănuiască răsturnarea guvernului. Cine s-ar f obosit să voteze știind că ziua de mâine nu avea să mai vină? Se așeză pe pat și oftă. Dacă ar f fost după ea, și-ar f petrecut toată ziua în pat, iar seara s-ar f alăturat protestelor. Romantism, emoție și dragoste. Ar f putut f minunat. Așa, era… ei bine, sexul fusese ok. Era așa cum spusese Sarina – cu cât o făceai mai des, cu atât era mai bine. Dar n-avea niciodată să fe așa cu Adam. Așa că se simțea… dar, până la urmă, ce importanță avea ce simțea ea? Adam se ciocni de ea și îi zâmbi. — Ghici ce? spuse el. Vom jefui o bancă. *

În mijlocul orașului se afla un HSBC 10 uriaș – nimeni nu s-ar f așteptat să atace chiar acolo. Adam urma să aplice o strânsoare puternică, alimentată de Moarte, unuia dintre funcționari, să-i forțeze să îl lase înăuntru, să deschidă seiful și să iasă cu banii. Floare la ureche. Lizzie se chinui vreme de cincisprezece minute să-l facă să se răzgândească. Existau motive întemeiate pentru care nimeni nu se aștepta ca ei să atace HSBC – în primul rând pentru că era ca o fortăreață armată. Apoi, Fanaticii atacau toate marile bănci și companiile. Ca urmare, poliția era peste tot, iar gardienii înarmați păzeau clădirea. Centrul orașului era ultimul loc în care ai f putut să reușești un jaf. Adam veni cu alt plan – magazinul Booze R Us de pe Wilmslow Road, din Fallowfeld. Din cauza evenimentelor care se desfășurau în apropiere, locurile mai mici din afara orașului aveau să rămână neprotejate. Lizzie nu se arătă tocmai încântată de idee. Cunoștea magazinul acela. Tejgheaua și băuturile erau protejate de un perete din sticlă și trebuia să spui vânzătorului ce dorești. El îți aducea produsul, iar tu plăteai printr-o deschizătură de dimensiunea unei cutii de scrisori, aflată sub sticlă. Nu te puteai apropia de bani. — Există o intrare în spate, spuse Adam. De câte ori vreun membru al personalului vrea să fumeze o țigară, iese pe acolo și lasă ușa deschisă. Tot ce avem de făcut este să trecem de ei, să intrăm în magazin și să ne servim. Rânji. Vezi? îți trebuie doar curaj și hotărâre. 10 HSBC, The Hongkong and Shanghai Banking Corporation este o

bancă britanică multinațională înfințată în 1865, considerată a doua ca mărime la nivel mondial (n. red.)

— Și atunci de ce-și iau atâtea măsuri de precauție pentru a împiedica oamenii să ajungă la băutură și la tejghea, dacă apoi lasă ușa deschisă? întrebă Lizzie. Adam avea un răspuns și pentru asta. Avea răspuns la orice întrebare. — Pentru că sistemul a fost proiectat de consultanți în securitate, dar este operat de maimuțe. Simplu. Nicio problemă! Ne facem plinul! Luară un autobuz de pe Oxford Road, apoi ocoliră prin spatele magazinelor pentru a supraveghea locul. Așteptară câteva minute, apoi ușa din spate se deschise și ieși un bărbat cu părul negru și lins. Își aprinse țigara și se sprijini de perete în apropiere de ușa pe care, așa cum spusese Adam, o lăsase deschisă. — Să mergem, șuieră Adam. Lizzie îl privi atent. I se făcea rău de teamă. — Îmi rămâi dator, șopti ea. Adam îi răspunse cu un zâmbet. — N-o să trăiesc sufcient demult încât să-mi plătesc datoria. Hai odată! Ai și tu o cotă parte din ce luăm, nu? Hai odată-hai-HAI! O luă înainte. Lizzie îl urmă și se apropiară amândoi de vânzător de parcă s-ar f plimbat agale, nevinovați. Dar nu îndeajuns de nevinovați. Poate că modul în care mergeau părea suspect – poate faptul că Lizzie își trăsese pe față șapca din lână, pentru a nu f recunoscută, poate tocmai gestul acesta o făcea să arate exact ca un hoț. Oricare ar f fost motivul, vânzătorul păru să-și dea seama imediat că erau puși pe rele. Se îndreptă spre ușă înainte ca ei să f ajuns la jumătatea drumului. Adam grăbi pasul. Vânzătorul sări înăuntru și le trânti ușa în nas. — Fugi! strigă Lizzie, pornind în fugă înapoi, dar Adam nu renunțase încă. Se aruncă asupra ușii și avu noroc. Vânzătorul încă se chinuia să închidă zăvorul, iar ușa cedă sub greutatea lui Adam.

Lizzie intră alergând și-l găsi pe Adam într-un depozit plin de lăzi cu băutură, aplecat deasupra vânzătorului îngrozit, care se făcuse mic pe podea. — Nu-l răni! spuse ea. — Nu-l rănesc, șuieră Adam. Intră repede! Ea se îndreptă spre ușa din față a depozitului. De cealaltă parte era un coridor scurt care ducea la magazin. Se uită înapoi; Adam dădu din cap, iar Lizzie își continuă drumul. În spatele ei, Adam îl forță pe bărbat să se așeze pe burtă. Se simțea atât de puternic, încât ar f putut face orice. — Stai liniștit, șuieră el, și n-o să pățești nimic. Vânzătorul își lipi fața de podea și încuviință din cap. Înăuntru, Adam o auzea pe Lizzie mișcându-se zgomotos. — Nu pot deschide casa de marcat! strigă ea. Apoi: Au! Ads, mai este cineva aici. — Nu-mi pronunța numele, idioato! strigă Adam. Îl ridică pe vânzător în picioare tocmai când Lizzie se întorcea alergând. În acel moment, o alarmă începu să sune. Înjurând, Adam îi împinse pe Lizzie și pe vânzător înapoi în magazin. Acolo, ghemuit lângă tejghea, se afla un om în vârstă, de peste șaizeci de ani, cu părul cărunt, chelios… — Rahat, Lizzie, este bunicul cuiva, doar n-o să ne temem de el, își arătă colții Adam, furios. Îl împinse pe vânzător lângă bătrân și îi apucă pe amândoi de păr. Era atât de plin de adrenalină, încât ar f putut să trântească la pământ și un rinocer. — Deschide casa, urlă el. — Nu, chițăi bătrânul. Adam îi lovi ușor cap în cap. — Ok! Ok! Ok! țipă bătrânul. Se întinse și deschise sertarul. Iată-i – banii mult visați. Adam întinse mâna, scoase un pumn de

bani și îi sărută. Adună și restul de bani, apoi se întoarse brusc și o luă la fugă, cu Lizzie pe urmele lui. Fugiră cât mai departe, iar sunetele alarmei rămaseră în urma lor. Nimeni nu le luă urma – scăpaseră. După cinci minute, încetiniră și se ascunseră pe o alee pentru a-și recăpăta răsuflarea și pentru a-și evalua prada. O făcuseră! Cât de tari erau? Adam scoase din haină un teanc mare de bancnote. Le numără: o mie de lire. Nu era rău. Îi flutură bancnotele în față lui Lizzie. — Îi putem cheltui pe ăștia, apoi o mai facem o dată. Acum știm cum, se lăudă el. Lizzie încuviință, dar în realitate se simțea îngrozitor. Cu numai o zi înainte, se plictisea la ea acasă. Acum, fugise de acasă, avusese prima partidă de sex cu prietenul ei care luase Moartea, era căutată de un mafot pervers – nici măcar nu se sinchisise să-i spună asta lui Adam – iar acum iat-o comițând o infracțiune majoră, care i-ar f putut aduce o pedeapsă cu închisoarea, dacă era prinsă. Era extenuată emoțional și bolnavă de frică. Era prea mult. Începu să se smiorcăie. Adam o cuprinse cu brațul. — O! Ce s-a întâmplat? Ea îl privi. Ce s-a întâmplat? Nici măcar nu-și dădea seama? începu să plângă de-a binelea, cu lacrimi ferbinți, în timp ce se ghemuia pe alee, iar Adam vântura mia de lire pe sub nasul ei, încercând s-o înveselească. — Hai, Lizzie. Am reușit! Hei – știi ce? Lizzie scutură din cap. — Ai văzut ce față a făcut ăla când i-am lovit cap în cap? Lizzie ridică privirea. Buza îi tremura. Adam dădu din cap. Hai, hai, hai! Lizzie, te rog, bucură-te de distracție. Fă-o pentru mine! Spre ușurarea lui, treptat, Lizzie începu să zâmbească strâmb, apoi să râdă în hohote.

— Părea c-o să facă pe el, nu-i așa? spuse Adam. Și cum arăta celălalt când l-am făcut să se așeze în genunchi? Probabil a crezut că-l pun să se roage! Da, caraghios! Lizzie începu să chicotească, deși nu-și putea da seama dacă râdea de nervi, sau de ridicolul situației. Râseră și iar râseră, încercând să se ridice, însă sfârșiră prin a se prăbuși înapoi pe asfalt, într-un fnal, sughițând și chicotind, se îndreptară spre o stație de autobuz. Poanta era că autobuzul i-a dus pe lângă locul pe care tocmai îl jefuiseră. Mai amuzant era că se adunaseră mașini de poliție, iar agenții împiedicau oamenii să intre sau să iasă din local. Era minunat. Îi prostiseră pe toți. Autobuzul își continuă drumul pe Wilmslow Road înspre oraș, pe lângă Curry Mile și Galeria de Artă Whitworth. Adam și Lizzie căutară pe telefon să vadă unde puteau să mănânce, ce să facă, ce se mai întâmpla. Erau la jumătatea drumului când Adam își dădu seama că staționau de prea mult timp și se uită pe fereastră. O mașină de poliție oprise lângă ei. Se ridică și se uită afară. Mai era o mașină de poliție trasă pe drum în fața autobuzului. Înțelese imediat. — Ne urmăresc, șuieră el. Sări de pe scaun și se repezi spre scări. Lizzie se ridică – apoi se așeză la loc. Adam era iute, poate că el ar f putut să le scape, dar pentru ea cel mai bine era să se ascundă acolo, printre ceilalți oameni din autobuz. Iar Adam… se dăduse singur de gol. Adam aproape că se prăbuși pe scări. Ușa era închisă. O deschise cu forța și sări – drept în brațele polițiștilor. — Presupun că tu ești vinovatul, spuse unul dintre ei. Doi polițiști îl apucară strâns, îl împinseră și-l culcară la pământ. — V-am văzut în autobuz râzând în hohote, spuse un altul, stârnind hohote generale de râs. Era într-o situație lipsită de speranță. Adam era înconjurat, cu fața

în jos pe pavaj, cu brațele prinse la spate. Își ridică privirea; cătușe. Odată puse, o încurcai. Se răsuci brusc și reuși să se întoarcă pe spate. Trebuie să încerci, nu? Se arcui, cu umerii pe asfalt, apoi lovi cu ambele picioare și-l nimeri pe unul dintre polițiști drept în piept. Omul zbură în spate. Adam făcu o săritură, își strânse picioarele sub el și o rupse la fugă cât de repede putu, sărind peste capota unei mașini, luând-o apoi la goană pe stradă. Fugi – fugi, și fugi, și iar fugi, cu polițiștii pe urmele lui. Unul dintre ei era supraponderal – n-avea nicio șansă – însă celălalt era tânăr, cu picioare lungi și în formă. În ciuda efectului Morții, Adam pierdea teren. Avea să fe prins – trebuia să facă ceva! Se lăsă brusc la pământ și se făcu ghem. Polițistul se lovi cu piciorul de spatele lui și zbură la pământ. Lovitura îl atinsese însă pe Adam în rinichi. Sări imediat în picioare și încercă să-și continue fuga, dar durerea îl împiedica. Se împletici pe stradă, picioarele trădându-l. Polițistul era deja în picioare. Își zgâriase mâinile și fața aterizând pe asfalt și arăta îngrozitor, plin de sânge, dar rănile erau superfciale. Îl ajunse din urmă cu ușurință pe Adam, îl răsuci și-l împinse din nou cu fața la pământ. — Rahat cu ochi ce ești, șuieră el și-l lovi cu putere în rinichi. Se numesc răni inevitabile suferite în timpul capturării și reținerii, spuse el. Celălalt polițist veni și el în fugă. Îl ridicară pe Adam în picioare și-l împinseră înspre mașina de poliție. O prinseseră și pe Lizzie, cu șapca ei neagră din lână. Doar că, atunci când se apropie, își dădu seama că nu era Lizzie. Era un alt băiat, puțin mai tânăr decât Adam, cu același tip de haine ca și Lizzie, privindu-l speriat în timp ce era condus spre mașină. — Spune-le, frate, spuse băiatul. Nu am fost eu, nu-i așa? Prietenul tău a scăpat.

— Îmi pare rău, Al, spuse Adam. Ne-au prins. Băiatul se holbă la el, apoi pricepu ce spunea. — Ticălosule, țipă el strident. Hei, minte, credeți-mă, vă minte, nu am fost eu… Poliția îi conduse la mașinile care îi așteptau. — E o înscenare, se plângea băiatul, dar polițiștii îl împinseră în mașină. Adam fu luat cu o altă mașină. Înainte de a porni, Adam reuși să arunce o privire și văzu fața albă a lui Lizzie prin geamurile de la etaj ale autobuzului. Măcar ea scăpase. Dar în ce-l privea pe Adam – acela era fnalul. Urma să fe testat pentru Moarte și închis fără vreo posibilitate de cauțiune. N-aveau nevoie decât de o săptămână. Urma să-și petreacă restul scurtei sale vieți dincolo de gratii. * Celula era o cutie din metal – pereți din metal sudat, ușă din metal, dușumea din metal, un pat din metal și o toaletă din metal într-un colț. Un mic pătrat din sticlă cu grosimea de jumătate de metru lăsa să pătrundă o lumină slabă și cenușie, înecată de un tub strălucitor de neon, prins pe plafon, protejat de o carcasă din metal. Duhnea a urină și a rahat și ar f putut rezista atacului unui dinozaur, darmite al unui băiat amărât. Îl lăsară acolo să farbă în propria-i zeamă vreo jumătate de oră – apoi, dintr-odată, ușa se deschise brusc și doi polițiști robuști năvăliră înăuntru, urlând și înjurând, amenințându-l. Timp de câteva minute, celula răsună de înjurăturile zgomotoase ale polițiștilor; apoi, la fel de brusc, plecară și-l lăsară singur, zguduit și mai speriat ca niciodată. Scena se repetă de două ori; apoi începură întrebările, îl duseră într-o cameră de interogatoriu și-i spuseră că ar f cu mult mai bine pentru el dacă ar mărturisi acum. Tovarășul lui, Al, se pare că deja cedase și le spusese totul. Fuseseră chemați părinții lui, și îl așteptau

afară. Mama lui plângea; la fel și tatăl lui. Nu păreau să-și permită cauțiunea, dar poate ajungeau la o înțelegere dacă vorbea acum. Chiar dorea ca părinții lui să stea acolo toată noaptea, făcându-și griji pentru el? Apoi fu din nou lăsat singur. Urmară alte amenințări. Un polițist intră în celulă și-i aplică o corecție. Apoi, din nou tăcere, urmată de țipete și urlete, apoi de o altă bătaie. Adam continua să tacă, mai mult din instinct; nu putea spune că are un plan. În cele din urmă, după câteva ore, un doctor veni pentru a-i face testele de sânge și urină. Odată întors în celulă, stând pe podea și inspirând duhoarea toaletei, ultima speranță a lui Adam muri. Acest moment, această tristețe – așa urma să fe tot restul vieții lui. Orele trecură, una câte una. Fu luat din nou de poliție și dus întro cameră mică, unde îl acuzară de jaf și rezistență la arestare. Apoi fu condus pe un coridor și după ce dădu colțul, se trezi în fața secției de poliție, unde îl așteptau mama și tatăl lui. Era cu totul derutat. Cum rămânea cu testele de sânge? Nu aflaseră despre Moarte? Polițistul le explică părinților ce urma să se întâmple. Rezultatele testelor aveau să sosească într-o săptămână. O săptămână! Era liber. Dintr-odată, se simți fericit. Nu fusese niciodată atât de bucuros să vadă pe cineva. Le zâmbi larg părinților, dar aceștia îl priviră cu răceală și, aproape imediat, se întristă și el – ce avea să le spună? Cum le putea explica vreodată ceși făcuse lui și ce le făcuse lor? Toți trei stăteau acolo ca niște copii obraznici, în timp ce sergentul le ținea o predică despre ce înseamnă să fi un părinte bun și un copil bun. Mama îl îmbrățișă, în timp ce tatăl semnă câteva documente, apoi le fu înmânat ca un cățel pierdut aflat în grija lor. Călătoria spre casă fu oribilă. Cauțiunea fusese uriașă – mai mult decât își puteau permite, dar făcuseră cumva rost de bani pentru el, din dragoste. Mama conducea; tatăl stătea răsucit în scaun spre el,

încercând să-i vorbească, dar Adam n-avea nimic de spus. — De ce? îl tot întreba tatăl lui. Crezi că asta ne va rezolva problemele? N-ai făcut decât să le înrăutățești. Cauțiunea a fost o grămadă de bani. — Nu e vorba despre bani, spuse mama. — Nu doar despre bani, spuse tatăl lui. Gândește-te, Adam! Ce-o să ne facem? Cum ne vom descurca? * Ajunși acasă, mama îi pregăti cârnați, în timp ce tatăl lui stătea la masă și bea ceai. Se grăbi să meargă la culcare și-i trimise lui Lizzie un mesaj că era liber. Nu primi niciun răspuns. Îi auzi certându-se la parter – evident, din cauza lui. După un timp, tatăl lui urcă să-i spună noapte bună. Se aplecă să-l sărute, ceva ce nu mai făcuse de ani buni. Barba lui aspră și căruntă, atingându-l pe obraz, îi aminti lui Adam de copilărie. — Trebuie să nu uiți că te iubim foarte, foarte mult. Indiferent ce se va întâmpla, Adam. Indiferent. Ne avem unii pe ceilalți, întotdeauna! Dar trebuie să încetezi cu asta. Ai jefuit un magazin! Un biet om care își făcea treaba, probabil că l-ai speriat groaznic. Trebuie să accepți viața așa cum este și să ne ajuți. Ai înțeles? Adam încuviință. — Vreau să-ți dai cuvântul. Cuvântul de onoare, Adam, că vei înceta cu asta. Adam rosti dintr-o suflare: — Promit. Îți dau cuvântul de onoare. Îmi pare rău, chiar îmi pare rău. — Bine, aprobă tatăl lui dând din cap. Pentru el, cu asta se încheia totul. Adam își dăduse cuvântul. Nu vor mai f întrebări sau îndoieli. Adam era, însă, singurul care știa că onoarea lui nu mai valora nimic.

Bătrânul se opri la ușă pentru a f sigur că s-a făcut înțeles. — Te iubesc. Te iubesc, iar chestia asta trebuie să înceteze, repetă el. Mai dădu o dată din cap și plecă. Adam încercă să adoarmă – cu cât ziua asta se sfârșea mai repede, cu atât mai bine. Nu-și dorea decât acel sentiment minunat din dimineața în care se trezise cu Moartea proaspătă în vene. Știa că mama lui va urca și ea să-l vadă. După zece minute, i se auziră pașii pe trepte. Ușa se întredeschise. Ea îi șopti numele să vadă dacă e treaz. El nu-i răspunse, însă își săltă capul de pe pernă, iar mama intră în tăcere, se așeză pe pat lângă el și-l mângâie pe cap. — Îmi pare rău, spuse el. — Știu că-ți pare rău, spuse ea. Și mie. — Pentru ce? — Pentru nenorocirea asta. Nu asta mi-am dorit pentru copiii mei. Tatăl tău, handicapat. Eu, transformându-mă într-o umbră. Iar Jess, bineînțeles, mai ales Jess. Dar știi ce, Adam? Ciudat e că sunt oarecum mândră de el, într-un fel. Adam era furios la culme. — Dar el este cel care ne-a abandonat! — Și-a apărat crezul. Și poate că are dreptate – te-ai gândit la asta? Toți muncesc din ce în ce mai mult pentru din ce în ce mai puțin. Astfel, câțiva oameni devin din ce în ce mai bogați, iar noi ceilalți devenim din ce în ce mai săraci, cu fecare an care trece. Tinerii se sinucid pentru a avea și ei parte, o dată, de un trai mai bun. Jess dorea să acționeze cumva. — Nu pot să cred că îl compătimești, spuse Adam. — Știu că ne-a abandonat. Și eu sunt supărată pentru asta, dar cel puțin a făcut-o pentru o cauză nobilă. Oamenii vorbesc despre o revoluție, știi? Chiar poate avea loc dacă ne-o dorim. Pe străzile din Manchester sunt jumătate de milion de oameni chiar acum.

Jumătate de milion! Ceva trebuie să se schimbe. Adam rămase tăcut. — Chestia e, Adam… Îi strânse mâna și se aplecă puțin mai aproape, încercând să răspândească cuvintele înlăuntrul finței lui. — Viața încă merită trăită. Există atâtea lucruri minunate. Poți avea o slujbă care să nu-ți placă – mai toți trebuie să facem ce nu ne place, dar rămâne o aventură. Toate te așteaptă. Să crești, să ai copii. Să faci dragoste. Să te îndrăgostești. Îi zâmbi. — E chiar așa cum auzi în cântece. Iubirea este cel mai mare lucru de pe lume. Nu renunța la toate doar pentru că mai ai parte și de lucruri rele. Viața poate f și generoasă, și rea. Promite-mi, Adam, că îți vei aminti asta întotdeauna. Alte promisiuni. Adam încuviință din cap. Avea să-și țină promisiunea, o simțea. Avea să își amintească vorbele ei până în ziua morții. Ea se aplecă să-l sărute. — Noapte bună, șopti ea. — Noapte bună, mami. Când se închise ușa, Adam se întoarse pe o parte, încercând să rămână treaz. Așteptă până când în casă se lăsă o tăcere profundă, apoi se ridică, ieși pe ușa din față și plecă.

CAPITOLUL 8 LIZZIE ARE ÎNTÂLNIRE În autobuz, Lizzie scăpase pentru că rămăsese pe loc. Nimeni nu păruse să-și dea seama că era cu Adam, iar dacă o făcuseră, n-au spus nimic atunci când polițiștii au urcat și l-au luat pe băiatul acela cu ei. Lizzie a stat liniștită până când autobuzul a ajuns în oraș, iar din stație a mers direct la apartament. Așadar, totul se terminase. Bang. Adam era ca și mort. Rămasă singură, izbucni în lacrimi. Ce zile fuseseră! Era epuizant să stai lângă Adam, privindu-l cum debordează de viață, și să știi că într-o săptămână va f mort. Iar acum, dispăruse pentru totdeauna. Era ușurată, și se simțea groaznic din cauza asta. Era tristă; era mânioasă. O dezamăgise, dar și ea îl dezamăgise… nici ea nu știa ce simte. Se plimbă prin apartament, întrebându-se ce avea de făcut. Părinții ei probabil că deja o luaseră razna, își porni telefonul, pe care îl ținea închis pentru că nu voia ca ei să o sune și, bineînțeles, văzu o listă lungă de apeluri ratate și mesaje. Unde ești? Ce se întâmplă? Nu vrem decât să știm că ești bine. Pentru prima oară plecase de acasă fără să le spună. Plănuise să se întoarcă într-o săptămână, dar se părea că deja venise momentul să se ducă acasă. Viața o va lua de la capăt, gândi ea. Acasă. Școală. Prietenii. Mama și tata. Și în tot acest timp, Adam va f într-o celulă, așteptând să moară. Încă nu. Nu era pregătită să meargă acasă. Deschise telefonul și navigă pe internet căutând informații despre Moarte, și află toate noutățile: bandele care devastau Manchesterul, zvonurile potrivit

cărora Fanaticii fabricau Moarte ieftină. Stadiile prin care treceau muribunzii. În primele zile era o nebunie, apoi lucrurile se calmau. Atunci se instala disperarea. Izbucni din nou în plâns. Nu se putea gândi la Adam fără să plângă. În ultimele două zile se purtase ca un rahat, dar asta nu-l reprezenta – era drogul. Își șterse lacrimile și mai navigă o vreme până găsi ceea ce căuta. O pagină pe site-ul unui Muribund: Antidotul. Speranța era slabă – dar era singura. Existau o groază de zvonuri, dar nu și dovezi. O postare a unui jurnalist explica faptul că antidotul era o imposibilitate, din cauza modului în care drogul se ancora în creier. Exista însă și un tip care susținea că ar f luat antidotul după ce-l furase dintr-un laborator guvernamental secret. Povestea e reală, promitea el. Antidotul exista. Trebuia doar să-l cauți… O altă postare avertiza asupra acestei șarlatanii crude. Cine știe? Dacă exista un antidot, atunci Lizzie se afla unde trebuie. Era în Manchester, centrul tuturor evenimentelor. Poliția era aproape sigură că Moartea ilegală era fabricată aici. Mai mult, Lizzie bănuia cine ar f putut să fe implicat. Era periculos, știa asta – Julie nu se temea de Christian degeaba. Viața lui Adam era, însă, în joc. Trebuia măcar să încerce. Dacă nu ar f făcut-o, nu și-ar f iertat-o niciodată. Avea numărul lui de telefon – i-l strecurase la petrecere în timp ce vorbeau. Nu voia să se arunce cu capul înainte, așa că începu prin a o suna mai întâi pe Julie. Verișoara ei se îngrozi când auzi că Adam luase Moartea, dar se arătă mulțumită că fusese prins. — Mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai e pe străzi, spuse ea. Muribunzii sunt niște neica-nimeni. Mă înfurie la culme. Așa-i trebuie. Dumnezeu știe în ce belea te-ar f băgat. A avut noroc că te-

a avut lângă el zilele astea, așa puține câte au fost. Tipii ăștia devin tot mai răi pe măsură ce li se apropie clipa. Continuă prin a-i povesti despre un cuplu care fusese la petrecerea ei. Amândoi luaseră Moartea. — A început bine, erau fantastici. Zici că erau Zen sau ceva de genul ăsta. Stăteau și priveau asfnțitul și intrau în comuniune cu universul, gen. Știi tu. A doua zi, ia ghici? Ea îl prinde cu două prostituate. Și el spune: „Ei, e în regulă, mă bucur de ultimele mele zile”. În secunda doi, sar unul la beregata celuilalt. Au trecut de la iubire la ură în două minute. Cât de Zen e chestia asta? Ea l-a iertat, cu chiu, cu vai, dar – ghici ce? Sexul cu cele două curve l-a făcut săși dea seama ce-a pierdut! Cât de umilitor e asta pentru o fată? A doua zi l-a găsit în baie cu beregata tăiată, rece ca un hamburger vechi de-o zi. S-a trezit, deci, că mai are doar două zile, și-a căutat un antidot, știi? Care nici măcar nu există. Halal distracție, nu? încă o săptămână pe planetă? N-a rezistat nici măcar patru zile. — E adevărat ce se spune despre antidot? întrebă Lizzie. Știi sigur? Adică, nu există niciun antidot, nu? Spera să o audă pe Julie spunând: „Nu, nu există niciun antidot. Sunt sigură”. Aproape că-și ținu răsuflarea așteptând sentimentul de ușurare. În loc de asta, Julie se enervă. — Ascultă-mă, Liz, spuse ea. Oamenii care fac contrabandă cu chestia asta sunt foarte bogați, foarte puternici, foarte lacomi și foarte periculoși. Ar face orice pentru a obține ce-și doresc. Dacă există un antidot, numai ei știu de el și n-au de gând să spună și altora. — Deci, vrei să spui că s-ar putea să existe un antidot? — Nici să nu îndrăznești să te gândești la asta. Tocmai ai avut un noroc al naibii de chior. Christian Ballantine era pe urmele tale, și aveai un iubit de doi bani, iar acum, șansa a făcut să dispară ambele

probleme. Așa că, las-o baltă, da? La dracu. Ce încerci să faci? Ai șaptesprezece ani. Nu te mai purta de parcă ai f o fetiță prostuță. Ferește-te de oricine. În special Christian e băgat până peste cap în tot rahatul ăsta. Ai priceput? — Te-am auzit, spuse Lizzie neutru. Julie mai șuieră și mai țipă un timp, dar deja făcuse o serie de greșeli fatale. O numise pe Lizzie fetiță prostuță, însă, mai presus de toate, confrmase faptul că Christian era implicat în trafcul de Moarte. * Christian fu încântat să o audă. — Unde ai fost? Am încercat să dau de tine, gânguri el. — O, pe aici, răspunse Lizzie, vag. — N-ar trebui să fi la școală? întrebă el. — E vacanță. Ei – am o întrebare pentru tine, spuse ea. Christian era întins în cadă. Se așezase confortabil în apa cu spumă, cu o ceașcă de ceai lângă el. Fusese destul de supărat pe Vince pentru că nu reușise s-o găsească pe fata cea nouă – și acum iat-o, livrată direct la domiciliu. — Este ceva legat de Moarte, spuse Lizzie. Christian se opri, cu ceașca de ceai la jumătatea drumului spre buze. — De ce mă întrebi așa ceva? întrebă el, arțăgos. — Ai vorbit despre droguri. Părea foarte interesant, spuse Lizzie. Am crezut… știi… — Bine, spuse Christian. Fata asta nu era doar atrăgătoare, ci și periculoasă. — Mă întrebam dacă știi de vreun antidot. Am auzit că există unul, spuse Lizzie. Tăcerea fu întreruptă doar de un ușor plescăit. — Pentru că am un prieten, insistă Lizzie. Un tip. A avut o

perioadă foarte grea și a făcut-o. A luat Moartea. Mă întrebam… știi tu… — Înțeleg, spuse Christian. Ei bine, ar trebui să ne întâlnim și să discutăm despre asta. — Poți să mă ajuți? întrebă ea. — Dacă te-aș putea ajuta – și nu spun că pot – ar trebui să te întâlnești cu mine, nu-i așa? Vreau să spun, ce-ai vrea? Să ți-o trimit prin poștă? În ciuda neîncrederii, Lizzie întrezări o rază de speranță. — Vrei să spui că există într-adevăr un antidot? întrebă ea, calm. Fii sincer cu mine. — Lizzie, nu la telefon. Nu pot vorbi despre asta acum. — Trebuie să știu. Nu ne întâlnim până nu-mi spui. — Hai să zicem că în ziua de azi oamenii pot face multe, da? Știi ce zic? Au descifrat întregul genom uman. Fizica particulelor. Am citit că de curând au făcut să crească la loc piciorul unui invalid. Și totuși, spun că nu pot crea un antidot la Moarte. E ciudat, nu? — Știam eu, spuse calm Lizzie. Știam eu. Toată lumea spune că nu există un antidot, dar eu eram sigură că există. — Așa crezi tu. — Tu nu? Christian pufni în râs. — Mda, de fapt și eu cred. Dar va trebui totuși să vii să mă vezi. — Ai putea să-mi faci rost? — Nu putem vorbi despre asta la telefon. — Cât ar costa? Va trebui să aduc bani cu mine. — Mai mult decât ți-ai putea permite. — Pot să-ți dau zece mii. Am zece mii, spuse ea. Era adevărat. Mătușile și unchii îi dăduseră banii pentru fondul de studii. Christian pufni.

— Glumești. E mult mai scump de atât. — Asta e tot ce am. — Treci pe la mine. Nu vei avea nevoie de bani. Lizzie făcu o pauză. — Dacă vin, mi-l dai? Christian izbucni în hohote de râs. — O, ți-l dau, nu-ți face griji în privința asta, spuse el și chicoti ca un copil. Deci despre asta era vorba. Se gândise ea că la asta se va ajunge. Oare până unde ar f mers pentru a-i salva viața lui Adam? — Ce anume vrei de la mine, Christian? întrebă ea. Spune odată. — Te vreau, aici și acum. În patul meu. — Deci, asta e învoiala? întrebă ea. Sex în schimbul antidotului, da? — Asta e învoiala. — Cât timp de gândire îmi dai? * Casa lui Christian era la țară. Lizzie era atât de agitată în timp ce conducea într-acolo, încât la un moment dat chiar opri mașina și o luă înapoi. În scurt timp se răzgândi și o luă din nou spre casa lui Christian. Avea de salvat o viață. Cât de netrebnică ar f fost dacă lar f lăsat pe Adam să moară din cauza sexului? Așa era dintotdeauna. Băieții porneau într-o acțiune de salvare cu arma în mână, iar fetele cu bikinii în buzunar. Care dintre ei greșea? în felul ăsta, se gândea ea, cel puțin nimeni nu va f rănit. Ajunsă la destinație, mai zăbovi un minut sau două în mașină, la intrarea pe alee. E ultima ta șansă să te retragi. Apoi străbătu aleea și parcă pe pietrișul din fața casei. Clădirea o intimida. Arăta ciudat. Era o construcție pătrățoasă mare, asemănătoare unei vechi case parohiale. Perdelele erau trase în lături, dar unele dintre ele scăpaseră din cârlige. Vopseaua se

cojea, de la cel puțin două dintre ferestrele de la etaj lipseau ochiuri de sticlă, iar o tulpină de iederă fusese smulsă de pe unul dintre pereții laterali și atârna acolo ca o bucată de piele descuamată. Pajiștile și tufșurile care mărgineau casa erau invadate de vegetație sălbatică, dar zona cu pietriș din fața casei fusese greblată cu grijă. Acolo se aflau trei mașini lustruite perfect, foarte costisitoare – un Porsche, un Lamborghini și încă una al cărei nume nu-l cunoștea. Pe pietriș erau urme de cauciucuri, de parcă cineva ar f făcut acrobații auto pe două roți. Dacă n-ar f fost mașinile din fața casei, ar f crezut că a nimerit greșit. Bătu la ușă, iar Vince îi deschise aproape imediat, tăcut, mulțumindu-se să se dea la o parte pentru ca ea să poată intra. Era uriaș, uitase cât de masiv era. Pe lângă el, se simți într-adevăr foarte mică. Vince se răsuci și o conduse în casă, fără să scoată, în continuare, nicio vorbă. Părea că, în cazul ei, amabilitățile nu mai erau necesare. Asta o făcea să se simtă ca un gunoi. Poate că așa se simțeau prostituatele de fecare dată. Străbătură un hol fără covoare, trecură pe lângă câteva uși foarte lucioase, dar extrem de prăfuite, și pereți acoperiți de un tapet care părea a f foarte scump. Întreaga casă era așa – decorată frumos, cu mobilă minunată, dar extrem de murdară. Pe lângă asta, duhnea a mâncare stătută și haine vechi. Vince deschise una dintre uși și o conduse într-o cameră de zi uriașă, fără covor, în care se găsea o canapea enormă și o masă acoperită cu tăvi de catering murdare. Christian o aștepta. Când Lizzie intră, el se ridică. — Bună, spuse ea. — Bună, arăți minunat, răspunse el. Se apropie de ea și o sărută. Crezuse că vor bea ceva înainte, dar nu, se repezise direct la ea, cu limba lui grasă, umedă, de boșorog.

Șocul fu atât de mare, încât îl împinse și se trase înapoi. Christian o privi mânios. — Ai de gând s-o faci, sau nu? Ea încuviință. — Atunci, sărută-mă. Își apropie fața de a ei și rămase așa, ca un băiețel supărat, cu buzele țuguiate, și capul împins înainte. Lizzie se cutremură. El țâțâi de ciudă și încercă să o sărute din nou, la fel ca prima dată, cu o limbă umedă. Era un sărut oribil, pornografc, își dădu ea seama. La ce se așteptase? La romantism? Acceptase să fe starletă porno pentru el. Christian îi aplică o serie de sărutări mărunte pe gât în jos, gâdilând-o. Pentru el, era doar începutul. Îi coborî bretelele maieului, eliberându-i sânii pe care îi apucă strâns. Îngrozită, se îndepărtă din nou de el. — Vrei să fi iubita mea, sau nu? întrebă el. Nu mă duci cu zăhărelul, nu? — M-am simțit ciudat, spuse ea. — Oh. Voi, fetele, spuse el, dintr-odată jucăuș. Vino-n- coace. O apucă brutal din nou, sărutând-o și frământându-i grosolan sânii. Nu ajunse prea departe, pentru că se auzi un zgomot: cineva bătea la ușă. — La dracul urlă Christian. Ce e? Vince se îți în cameră. — Domnul Mindly e la ușă, domnule, spuse el. — Mindly. Acum și-a găsit. Christian se dezlipi de Lizzie, se șterse la gură cu mâneca și se îndreptă spre fereastră pentru a privi afară, lăsând-o pe Lizzie cu maieul și sutienul atârnându-i în jurul taliei. Vince stătea lângă ușă, holbându-se la ea. Își trase hainele înapoi pe ea și își plecă fața, cât de delicat putu.

— Ticălosul! exclamă Christian. Să mă deranjeze acasă. Cât ne datorează? Vince își scoase telefonul și îl consultă. Aruncă o privire spre Lizzie. — N-o băga în seamă. E iubita mea, spuse Christian. Vince ridică din umeri. — Cam cincizeci de mii, spuse el. N-ar trebui să aud asta, nu-i așa? își spuse Lizzie. Dar acum era prea târziu. Christian îi aruncă o privire. — Mergi la etaj. Du-te și încălzește patul. Este a treia pe stânga cum ajungi în capul scărilor. În partea din față a casei. Du-te! Lizzie ieși grăbită. Vince o privi cum urcă pe scări și intră în dormitor, apoi merse la ușa din față și o deschise. Camera era mare, recent decorată și murdară. Pe pereții din spatele patului erau pete împroșcate, iar de undeva venea un miros de mâncare putrezită. Descoperi sursa destul de repede, pe o tavă de lângă pat – un burger pe jumătate mâncat, care își depășise data de expirare cu secole în urmă. Lizzie îl aruncă în vasul de toaletă din baia adiacentă, trase apa, apoi rămase în picioare, privindu-se în oglinda de deasupra chiuvetei jegoase. Propria imagine o șocă. Nu fusese niciodată atât de palidă. Ochii îi erau ca două pietre. Maieul îi fusese sfâșiat la linia gâtului, acolo unde Christian trăsese de el. Era împietrită de frică. Venise momentul să fugă, nu? Nu discutaseră nicio secundă despre antidot. Ar f trebuit să-l facă să i-l dea înainte să o dezbrace. Dacă o mințise? Sau dacă spusese adevărul, dar apoi se răzgândise, de vreme ce obținuse ce-și dorea?

Întotdeauna avusese încredere în instinctele ei, dar trecuse peste ele de dragul lui Adam, iar acum nu știa ce se petrecea sau cum să iasă din situația asta. Încercase să facă pe eroina, însă se întreba dacă nu ajunsese, în schimb, să facă o prostie. Mirosul hamburgerului putrezit încă plutea în aer și îi provoca greață. Brusc, hotărî că se săturase. Se îndreptă în vârful picioarelor spre ușă, o întredeschise și încercă să asculte. Se auzeau voci ridicate. O ceartă era în plină desfășurare. Se furișă până la casa scărilor și se uită peste balustradă. Nu era nimeni… Apoi, chiar când se pregătea să se strecoare, în vârful picioarelor, la parter, din senin se auzi un foc de armă. Lizzie sări, țipă ușor, apoi îngheță, cu totul incapabilă să se miște. La parter se deschise o ușă și Christian ieși pe hol. În urma sa lăsă o amprentă însângerată – doar una. De pe pantoful stâng i se scurgea sânge. Privi în urma lui și, ridicându-și piciorul, descălță pantoful vinovat. — Idiotule, spuse el, vorbind înspre camera pe care tocmai o părăsise. A fost prea rapid, mult prea rapid pentru cât ne datora. Aș f putut să-l arunc în aer. Mi-a stricat covorul. Nu călca pe el, strigă el brusc. Scoate-ți pantofi. E un covor bun. Ar f trebuit să-l împuști pe dalele de gresie, pentru Dumnezeu. Uite! Ce mizerie. — Voia să-și scoată arma, domnule. — Chiar? Christian se întoarse și intră înapoi în cameră. — Buzunarul interior, domnule. Urmă o pauză. — Ăsta-i portofelul lui, cretin blestemat. Portofelul lui. Uite, avea bani în el. Voia să-și scoată portofelul, așa că l-am împușcat. Cum ar suna asta la proces? Vince, ești un dobitoc. Voia să-și scoată portofelul. Cei doi începură să râdă și, cumva, sunetul o readuse pe Lizzie la

viață. Trebuia să scape – fusese martoră la o crimă. Se retrase de lângă balustradă și alergă neauzită de-a lungul holului spre partea din spate a casei. Avu noroc – acolo mai era un rând de scări. Dar înainte să poată coborî, o altă ușă se deschise la etajul inferior și ieși Christian, ținându-și mâinile în față, plin de sânge. Avu timp doar să țâșnească într-o cameră din apropiere, în timp ce Christian urca scările. Spre ghinionul ei, se trezi într-o baie, chiar cea înspre care se îndrepta și Christian. Avu timp doar să se urce în cadă, să tragă perdeaua de duș și să se întindă, iar el intră aproape imediat. Christian petrecu ceva timp la chiuvetă, spălându-și sângele de pe mâini și încercând să scoată petele de pe tricou. Apoi urină, se scutură și plecă. Lizzie așteptă câteva minute înainte să iasă din cadă. Se apropie tăcută de ușa pe care Christian o lăsase întredeschisă. Un etaj mai jos, îi putea auzi pe cei doi certându-se. Trebuia să scape. Altfel, aveau s-o ucidă. Coborî scările din față, dar găsi ușa încuiată, așa că se îndreptă spre partea din spate a casei, trecând chiar pe lângă camera în care cei doi se certau în legătură cu cea mai bună metodă de a scoate petele de sânge de pe covorul de mătase. Tot ce avea de făcut acum era să ajungă la mașina parcată în fața casei și să-și ia zborul. Se întuneca deja. Avea să fe bine! Dacă se ținea pe lângă tufșuri și evita ferestrele, avea să reușească! Ajunsese în față și tocmai se pregătea să părăsească adăpostul tufelor și să se aventureze pe aleea cu pietriș pentru a ajunge la mașină, când ușa din față se deschise, iar Christian ieși, urmat de Vince, care căra ceva greu, înfășurat în saci menajeri negri. Christian deschise portbagajul Posche-ului. Vince aruncă povara înăuntru. Lizzie era ascunsă în spatele unor tufșuri. Se lăsa seara, ea era protejată de verdeață, nimeni n-o putea vedea. Vince urcă în mașină, porni motorul și plecă de pe loc, însă când coti înspre alee, farurile o luminară. Lizzie le apăru în toată splendoarea sa, albă ca un cearșaf,

așezată în spatele a ceea ce se dovedi a f un copac cu crengi încâlcite. — Lizzie! urlă Christian. Ea se întoarse și fugi cât putu de repede, dar nu ajunse prea departe. După doar câțiva metri, picioarele îi fură secerate. Se prăbuși la pământ și fu descoperită în doi timpi și trei mișcări. Christian o cără în brațe spre casă ca un erou care salvează o fată rănită. Se opri lângă mașină, unde îl aștepta Vince. — Tu du-te, spuse el. Am eu grijă de ea. — A văzut totul, spuse Vince și plecă.

CAPITOLUL 9 JANET Adam ajunse la apartament pe la ora trei și jumătate în dimineața zilei de miercuri. Lizzie nu era de găsit, îi trimise un mesaj, o sună; niciun răspuns. Unde era oare? Bântui din cameră în cameră, ca un copil rătăcit, căutând indicii, dar nu găsi nimic. Se înfurie și distruse câteva farfurii și dulapuri din bucătărie. Avea nevoie de ea! Sună din nou și urlă și plânse la telefon; apoi îi trimise un alt mesaj în care o implora să-l ierte și o ruga să se întoarcă. Deschise televizorul încercând să-și uite gândurile, dar fără folos; starea lui de spirit era în cădere liberă. Faptul că-și văzuse părinții îl obligase să se confrunte cu sentimentele pe care încercase cu atâta disperare să le evite, sentimente de eșec, de izolare și de nimicnicie. Lizzie îl părăsise, el își distrusese viața, și pe cea a părinților lui; tot ce-și mai dorea acum era ca totul să înceteze. Se gândi îndelung să se sinucidă, aruncându-se de la fereastră – ajunse chiar să deschidă geamul și să calculeze înălțimea. Tânjea după uitarea de la sfârșitul căderii, dar îi lipsea curajul de-a înfrunta călătoria până jos. Căută prin toată casa, încercând să găsească niște analgezice care l-ar f ajutat să scape de toate, dar în baie nu găsi decât un pachet pe jumătate folosit de paracetamol – nu erau sufciente pastile nici cât să omoare un bebeluș, darămite un tânăr puternic, susținut de Moarte. În cele din urmă, se culcă, convins că singurul motiv pentru care nu-și pusese capăt vieții era pentru că îi lipsea curajul. Fu trezit două ore mai târziu de mama și de tatăl lui, care îl căutau la telefon. Opri telefonul, se aplecă peste pat și vomită. Era literalmente bolnav de frică. Se răsuci pe o parte și adormi.

* Se trezi cu o durere de cap și, își dădu el seama, și cu o senzație de greață. Ce se întâmpla? Moartea parcă trebuia să te facă să se simți fantastic, nu? Nu mă face să râd. Apoi se gândi la Lizzie. Își deschise telefonul. Avea o duzină de apeluri ratate și mesaje de la mama și tata, unele de la prieteni. Dar de la Lizzie, nicio vorbă. M-a părăsit, se gândi el. Se așeză înapoi pe pat. Cum putea ea să-i facă una ca asta? Era în Ziua 3 – și se simțea deja ca în Ziua 7 – și îl lăsase singur. Gândul acesta era atât de înfricoșător încât nu îndrăznea să sune și să încerce să dea de ea. Mai rămase în pat o oră, simțindu-se prea trist pentru a face orice, apoi se ridică, făcu un duș, bău niște suc, deschise televizorul și urmări un timp o comedie veche. Dimineața era târzie când încercă, într-un sfârșit, să dea de ea. O sună acasă. Nimic. Răspundea robotul. Încercă la Julie – le lăsase un număr – dar nici ea nu răspundea. Lizzie îi spusese ce se întâmplă. Urma să moară și toată lumea stătea în fotolii urmărind spectacolul, așteptându-l să dispară, gândindu-se – Ce ratat! Avea o zi prețioasă în fața lui și n-avea nici cea mai vagă idee la ce-o să-i folosească. Comedia de la televizor se termină și urmară știrile. Dintr-odată, ecranul fu invadat de imagini în care mulțimi de oameni se adunau pe străzile din Manchester. Numărul manifestanților era impresionant. Adam urmărea știrile uluit. Bineînțeles – revoltele. Vag, începu să-și reamintească scenele de agitație pe care le văzuse desfășurându-se în oraș și în afara lui. Cumva, evenimentele trecuseră pe lângă el. Acum, nu mai era vorba de revolte – de fapt, revoltele deveniseră imposibile cu atâția oameni în jur. Fanaticilor li

se alăturaseră alte grupări: sindicate, grupări studențești, grupări pentru drepturile civile, tot ce vreți. Poliția declarase public că nu se va angaja în acțiuni împotriva protestatarilor legitimi. Se anunțase o grevă generală pentru acea vineri, comemorarea unei săptămâni de la moartea lui Jimmy Earle. Chiar și canalele controlate de stat vorbeau deschis despre ea. Revoluție. Oare asta urma să se întâmple? Mulțimile se adunau pe străzi și urlau sfdătoare. Aflat atât de aproape de inima Manchesterului, Adam băgă de seamă că zgomotul nu venea doar de la televizor. Se auzea de afară. Deschise larg fereastra și lăsă strigătele să intre – și iată! Urletul unui milion de gâturi. La televizor prezentau acțiunea în direct, iar el era chiar acolo, ascultând mulțimea. Pe toată lungimea străzii, mii de oameni se împingeau, încercând să ajungă la protestele principale din Piccadilly Gardens și Albert Square. Niciodată până atunci nu se adunaseră atât de mulți oameni într-un loc, toți având un obiectiv comun. — Libertate! urlă mulțimea. Viitorul, gândi Adam. Dar n-avea nimic de-a face cu el. Închise fereastra și intră în cameră. Nu avea nevoie să vadă asta. Își alesese cel mai tâmpit moment din istorie să înghită Moartea! Lumea se schimba. Nimeni nu știa încotro avea să se îndrepte, iar lui nu-i era de niciun folos. Găsi site-ul regretit-forgeit și se logă. Primul lucru pe care îl căută fu propria postare, în care solicita fete pentru sex. Și – avea o accesare! Cineva răspunsese la mesajul lui. Bună, Adam, scria acolo. Sunt cu siguranță interesată. Nu postez o fotografie, pentru că nu vreau să-mi vadă toată lumea poza, așa că trebuie să mă crezi pe cuvânt că nu sunt hidoasă! Sunt un fel de doamnă bătrână totuși, cu toți cei 25 de ani ai mei. Presupun că-ți par o mumie, dar dacă te-ar interesa să te întâlnești cu o femeie mai în vârstă – anunță-mă. Bineînțeles că era interesat. Adam apucă tastatura și introduse

răspunsul: Anunță-mă când ești disponibilă. Lucrurile începeau să arate mai bine. Navigă pe restul site-ului. Foarte mulți oameni luau Moartea! Găsi o pagină unde oamenii își povesteau experiențele. Se apucă să citească unele dintre postări. Bună, pentru tipii de la Garajul BP de pe Finland Road – mulțumesc pentru bani, sper să n-aibă nimeni probleme. Îmi pare rău pentru brațul rupt, uriașule cu părul negru! Un jaf. Bravo, gândi Adam. Și, uau, ce norocos fusese ieri că scăpase! Le-am spus mamei și tatălui meu astăzi. Îl străbătu un junghi de durere. Nu te gândi la asta nu te gândi la asta nu te gândi la asta… Navigă rapid la următoarea postare. Astăzi am spus adio întregii lumi. Plec înainte de vreme. Uau! Asta chiar că îl făcu să înlemnească pe scaun. Să plece înainte de vreme? Oricum, timpul era foarte scurt. Își aminti cum se simțise cu o noapte înainte – dar aici era vorba de ceva cu totul diferit. Nu suna a disperare. Navigă spre comentariile de dedesubt. MIZERABIL ce ești! îți irosești viața, omule! MOARTEA e pentru a trăi, nu pentru a muri! Ce viață bicisnică și vidă trebuie că ai avut, spunea un altul. Dar nu înțelegeți, zicea altcineva. Când ești pregătit să pleci, ești pregătit să pleci, indiferent ce vârstă ai sau cât ți-a mai rămas. Cred că este minunat să pleci luându-ți rămas-bun. De la cine ți-ai luat rămas-bun? Dedesubt, cel care postase inițial scrisese: Mi-am luat rămas-bun de la tot ceea ce a contat pentru mine vreodată și am făcut-o foarte lent. Adam se lăsă pe spate și medită la acele cuvinte, înțelegea mesajul. Nu era de acord cu partea despre sinucidere – nu încă, oricum. Că ar f fost o acțiune lentă. El se zbuciumase ca un lunatic. Poate că venise timpul să o ia mai încet. Lizzie avusese dreptate

până la urmă. Totul este pentru ultima dată. Chiar și cel mai mic lucru contează. Lucrurile căpătau o altă perspectivă. Procedase cu totul greșit – prea rapid, prea pripit. Astăzi, se gândi el, avea să facă totul mai calm. Să își ia rămas-bun. Mda. Fără grabă. Să arunce o privire la vechea lui școală, la casa lui. Nu voia să vadă pe nimeni – nici prietenii, nici părinții. Pentru că imediat ce avea să-i vadă, pacea lui interioară avea să fe spulberată, era convins de asta. Poate că va face câteva poze cu telefonul, apoi le va posta pentru a le vedea și ceilalți, și măcar așa vor ști că a fost pe-acolo. Hei, asta chiar că era o idee. Putea să le lase câteva mesaje. Era un mod de a-și lua rămas-bun. Mai bine decât să se întâlnească față în față. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai bună i se părea ideea. Așa era corect. Înainte să plece, își verifcă din nou mesageria – avea deja un răspuns. OK. Ne vedem la restaurantul Piccolinos de lângă Albert Square, astăzi, la 5? Sunt blondă, îmbrăcată cu o haină albastră. Te voi recunoaște. Putem bea ceva și dacă nu ne plăcem, ne luăm la revedere. Dacă da… hai să vedem, vrei? Avem întâlnire răspunse Adam. Ora cinci. Miezul zilei se apropia deja. Ziua de astăzi avea să fe o zi bună. Va savura totul, se va bucura de toate. Mirosurile, priveliștile, sunetele unora dintre locurile familiare lui în această viață. Își va lua rămas- bun. O sună din nou pe Lizzie. Niciun răspuns. Asta îl duru, profund, dur, până în adâncul sufletului. Dar n-avea timp să-și facă griji pentru asta. Își termină cerealele, ieși pe stradă și își începu ziua. Adam intenționa să ia autobuzul direct spre Fallowfeld, dar în drum spre stația de pe Oxford Road, fu prins în mulțime. Sute de

mii de oameni se adunau în Manchester pentru proteste. Vedeai corturi în Piccadilly Gardens, se instalau standuri cu mâncare și bucătării de campanie. Posterele și bannerele cereau demisia guvernului, distrugerea băncilor, controlarea corporațiilor, care deveniseră mai puternice decât statele, proprietatea comună asupra capitalului. Două dintre turnurile cu birouri afșau semne pe care scria „ELIBERAȚI MANCHESTERUL”. Era o declarație, nu o cerere. Oamenii veneau să vadă nașterea viitorului. Urma să se întâmple ceva remarcabil, ceva care îți putea schimba întreaga viață peste noapte. Adam simțea că visează, avea sentimentul că nimic din ceea ce urma să se întâmple nu era real. Nu era. El era exclus din viitor. Viitorul era pentru cei vii, nu pentru cei morți. Hoinări printre mulțimi o vreme, dar în curând hotărî că văzuse sufcient și se îndepărtă de-a lungul lui Portland Street. Pe Oxford Road, în fața lui Palace Hotel, avea loc o bătălie. Rebelii încercau să preia clădirea, iar conducerea hotelului își angajase o echipă de securitate pentru a-i alunga. Oamenii se luptau în hol și pe trotuarul din față, iar în mijlocul acțiunii, unii alcătuiseră o coadă anemică, în așteptarea autobuzului – viața continua chiar și în mijlocul haosului. Adam li se alătură. Urcă în numărul 42 și se îndreptă către periferia orașului. Aici lucrurile erau mult mai liniștite, iar în zona universității nu ți-ai f dat seama că, la mai puțin de doi kilometri distanță, lumea se schimba pentru totdeauna. Ajungând în propriul cartier, Adam fu cuprins de un sentiment de uimire – lumea continua să meargă înainte! Cu tine sau fără tine, întotdeauna era acolo. Coborî din autobuz și hoinări prin împrejurimi, temându-se să nu-și întâlnească prietenii sau părinții. Mama era la serviciu, bineînțeles, dar bătrânul era acasă, își porni telefonul pentru a face poze, dar dădu sonorul la minimum, păstrându-l pe vibrații. Lizzie nu era, și cu altcineva nu voia să discute.

Se opri la colțul dintre Copson Street și Wilmslow Road și privi comercianții care umblau de ici-colo. Bătrânica din România care vindea „Big Issue”11 era acolo, încercând să atragă cumpărătorii. Da, viața mergea înainte, indiferent de ce se întâmpla. Era frumos, dar trist, și încercă să se consoleze cu ideea că viața va f tot acolo, urmându-și căile ei, indiferent că el era fericit sau trist, norocos sau ghinionist, viu sau mort. La capătul drumului, ce importanță mai avea? După aceea, trecu pe lângă școala lui. Aceeași clădire, aceiași elevi, aceiași profesori care predau aceleași lecții. Moartea lui avea să însemne foarte puțin pentru lume. Chiar și părinții lui vor trece peste asta. Viața mergea înainte. Ce importanță avea când și cum intrai și ieșeai din ea? Se sătură de toate mai devreme decât se aștepta. Nu voia să se întoarcă acasă, dar o făcu totuși, doar pentru a face o poză pe care să o posteze pentru ca părinții lui să știe că fusese aici, gândindu-se la ei. Pe drumul de întoarcere, se opri la Curry Mile să mănânce – era restaurantul unde obișnuia să meargă cu tatăl lui și, o dată sau de două ori, cu prietenul lui Jack. Se gândi dacă să-i dea un telefon lui Jack, dar era deja ora patru. Într-o oră, avea să aibă loc întâlnirea. Mâncă, plăti nota și luă autobuzul spre oraș. Apropiindu-se, în mijlocul mulțimilor, începu să se întrebe dacă Piccolinos nu va f închis, dar nu avea de ce să-și facă probleme. Oamenii tot trebuie să mănânce. Cu toate aceste mulțimi aflate în centrul orașului, restaurantul făcea chiar afaceri grase. Deschise ușa și intră. Era jumătate restaurant, jumătate bar. Nu era genul deloc pe care obișnuia să-l frecventeze. Oamenii beau vin. Era prea bătrânicios pentru el și imediat se simți nelalocul lui. 11 Ziar publicat pe patru continente vândut de persoanele fără

locuință, având la bază un demers social. (n. tr.)

Partenera lui – Janet, acesta era numele pe care și-l dăduse – îi spusese că este blondă și că va purta o haină albastră; și chiar acolo, stând la masa lungă care mărginea barul, se afla o tânără drăguță și blondă. Ea îi răspunse la privire, dar nu era îmbrăcată în albastru. Adam privi în jur, dar nu mai văzu pe altcineva. Se uită din nou la femeie. Ea îi făcu semn spre scaunul de lângă ea. Acolo se afla o haină albastră. Adam îngheță. Ea zâmbi și se apropie de el. — Adam, spuse ea. Ia loc. Bei ceva? Eu beau un prosecco. — Da, te rog. De unde ai știut că eu sunt? întrebă el. — Câți băieți de șaptesprezece ani vezi tu pe aici? Mă întreb dacă vor accepta să te servească. Făcu semn unui chelner și ceru un alt pahar. Omul se încruntă privindu-l pe Adam. — Doamnă, pare prea tânăr… — Atunci, adu-ne o sticlă cu apă și încă un pahar, spuse ea și îi făcu cu ochiul lui Adam. Chelnerul ridică din umeri și plecă după comandă. Janet se așeză din nou pe scaun și-i aruncă o privire lungă. — Ești acceptabil, spuse ea și izbucni în râs. Dar eu, cum sunt? Satisfăcătoare? — Bineînțeles! insistă Adam. I s-ar f părut imposibil să spună nu oricum ar f fost, dar proftă de ocazie pentru a o privi din cap până-n picioare. Ea își deschise brațele pentru a se arăta cu totul, apoi râse și roși ușor. Era destul de scundă, cu o siluetă zveltă, purta o bluză albă deschisă la guler, un pulover negru și o fustă verde, destul de scurtă. Adam se întreba deja dacă avea să vadă ce se afla sub acele haine. Gândul îl făcu să roșească și își ridică repede privirea pentru a-i întâlni ochii. Sub machiaj, unul dintre ochi părea vânăt, gândi el. — Acceptabilă, murmură el și ea râse din nou, dar râsul era cu o notă prea sus și neconvingător, pentru că răspunsul lui fusese cam

morocănos și deloc flatant. Sosi vinul, împreună cu apa. Adam o studie în timp ce chelnerul îi servea. Dacă priveai mai atent, avea mai multe vânătăi. Cineva o bătuse de curând, iar în jurul ochilor avea câteva riduri de expresie, care n-o făceau să pară bătrână, hotărî el. Ea așteptă până când chelnerul plecă, apoi îi turnă lui Adam un pahar de vin. — Lumea se destramă afară, iar el se teme să nu-și piardă licența. Noroc, spuse ea, ridicându-și paharul. Adam îl ridică pe al lui, ciocniră și apoi băură. Urmă o pauză scurtă. — Mă temeam să nu fe închis, spuse Adam, arătând barul. — Îl folosesc și Fanaticii, spuse ea. Și unele dintre celelalte grupuri rebele. O, e un adevărat focar de răzmeriță aici. Și e plin de spioni, bănuiesc. Adam se uită la ceilalți oameni aflați în local. Cei mai mulți dintre ei aveau douăzeci-treizeci de ani. Bine îmbrăcați. Cum îți puteai da seama de partea cui erau? Habar n-avea. Dar gândul îl alarmă. Urmă din nou o tăcere stânjenitoare. Janet zâmbi slab. — Presupun că nu te pricepi la conversațiile banale, nu? spuse ea. — Ăăă… lucrezi în Manchester? încercă el, dar ea îl opri. — Îmi pare rău, e vina mea. Nu vreau să știi nimic despre mine, spuse ea. Te deranjează? — Nu, dar îngreunează puțin conversația banală. Janet aprobă. — Nu te descurci rău, îi spuse ea. Râse din nou, mai relaxată. Este distractiv. Parcă ar f întâlnirile la care obișnuiam să merg când eram adolescentă. O, Dumnezeule, deveneam atât de bățoasă! îmi răscolește amintirile! — A fost chiar așa de îngrozitor? întrebă el, pentru că așa părea că fusese. Se simțea insultat.

Ea se gândi la asta. — Privind retrospectiv, întotdeauna am considerat că a fost îngrozitor. Dar acum îmi dau seama că poate că n-a fost atât de rău. Dar tu? continuă ea. Părinții tăi știu… ce ai făcut? Adam o privi cu răceală. Se gândise să facă sau să spună orice ca să n-o sperie sau s-o alunge, dar avea și el mândria lui. — Nici eu nu vreau să știi nimic despre mine, spuse el. — Touché! strigă ea. Asta chiar îngreunează situația, nu-i așa? Dar îmi place conversația măruntă, este ceva romantic, nu-i așa, să stăm aici în vreme ce orașul arde în jurul nostru și totul e pe cale să se schimbe. Suntem ca niște mercenari, nu-i așa? Sau ca spionii, sau ceva asemănător. Zâmbi. — Și n-avem ce să ne spunem unul altuia. — Nu vreau să discut despre familia mea, asta e tot, spuse el. Mă poți întreba orice altceva. — Chiar pot? Nu este oare familia ta lucrul cel mai important? întrebă ea. Adam clătină din cap. Nu voia să aibă discuția asta. Vorbiră în schimb despre proteste, iar Adam îi spuse că fusese la concertul lui Jimmy Earle în noaptea în care începuse totul. Janet dorea să afle amănunte. — Aș f dat orice să particip la acel concert, spuse ea. Îi mai puse câteva întrebări despre el, despre școală, despre prietenii săi, despre iubita sa. Adam o aștepta să-i pună marea întrebare – cea despre decizia de a lua Moartea. Se pregătise pentru asta. „Nu mai vedeam un viitor din care să-mi doresc să fac parte”, era replica lui favorită. Ceva de genul acesta. Dar spre surpriza sa, întrebarea rămase nerostită. În cele din urmă, ea dădu vinul pe gât. — Bine, spuse ea. Hai să mergem.

Adam înghiți în sec și încuviință. Își goli paharul și o urmă afară. Era o zi răcoroasă, cu vânt, mai rece decât părea. Ea o luă spre Albert Square, dar era prea aglomerat, așa că se îndreptară în direcția opusă, pe străzile lăturalnice, înguste, spre Oxford Road. Janet îl luă de braț, își coborî capul și zâmbi. Se cazară la Palace Hotel pe Oxford Road, unde puțin mai devreme avuseseră loc lupte. Totul părea să f revenit la normal, personalul era la posturi, totul era tăcut. Poate că ajunsese în stăpânirea celorlalți. Nu-ți puteai da seama dacă așa era. Intrarea în hotel se dovedi îngrozitor de stânjenitoare. Personalul probabil că-și dăduse seama ce se întâmplă. Spre surpriza lui, și Janet se simțea la fel. — A fost tare jenant, nu? spuse ea când ajunseră în siguranță în lift. M-am gândit tot timpul că se întreabă care dintre noi este prostituatul. Camera era uriașă – pat matrimonial, două canapele, un birou, o masă și scaune. Camera avea și baie, cu o cadă sufcient de lungă încât să te întinzi în ea, și un duș separat. Toate erau supradimensionate. — Îți place? spuse ea. Râse și privi pieziș la el. Adam se gândi că el ar trebui să facă prima mișcare, așa că se apropie de ea, dar fata țâșni spre dulapuri și începu să le cerceteze. — Uite! exclamă ea. Era un minibar într-un frigider mic, ascuns într-un dulap, sub birou. Scoase o sticlă de șampanie de jumătate, pe care i-o dădu lui Adam să o deschidă, în timp ce ea găsi două pahare. — Sunt emoționată! mărturisi ea. Nu e o prostie? Turnă pentru amândoi. Ciocniră paharele și băură vinul cu înghițituri mari. — Ai făcut… începu ea.

— Ce? — Ai mai făcut asta până acum? Adam se îmbujoră. — Da, bineînțeles. De câteva ori, minți el. Și tu, presupun. — Nu cu un băiat de șaptesprezece ani care mai are doar o săptămână de trăit. Sunt virgină din punctul acesta de vedere. Râse din nou și mai luă o înghițitură de șampanie. — Bine. Mă duc la baie să mă dezbrac. Tu bagă-te în pat și vin și eu lângă tine. Bine? Adam încuviință, iar Janet se strecură în baie. Adam își dădu jos hainele cât de repede putu, se băgă în pat… și așteptă. Ea nu întârzie mult. Ieși înfășurată strâns într-un halat alb și-l obligă să se uite în altă parte până se strecură lângă el în pat. — E o tâmpenie! spuse ea. Se presupune că eu sunt femeia mai în vârstă și mai sofsticată, dar sunt foarte timidă. — De ce ești timidă? întrebă el. — Din cauza ta! Se apropie și se lipi de el. Îi simți întreg trupul – sâni, picioare, bust, tufșul mic și aspru pe piciorul lui. Ea îl sărută. — Poți să mă atingi dacă vrei, spuse ea. Ea îi ridică mâna și i-o apăsă pe sân. El i-l masă blând și simți cum i se întărește sfârcul în palma lui. Ea își coborî mâna și îl atinse sub așternuturi, apoi se trase spre el pentru un sărut. Avea gust de vin. Apoi suspină, se relaxă și-l trase peste ea. După aceea, ațipiră puțin. Adam se trezi înaintea ei și se mulțumi să stea acolo, cu capul ei pe braț, așteptând-o să se trezească. Deci, asta era. A doua oară, a doua parteneră. Nu avusese timp să se gândească la asta prima dată, cu Lizzie, dar acum îi amintea puțin de zilele de naștere și de gândurile sale de atunci – Deci, acum

am zece ani, ori Am treisprezece ani. De fecare dată se concentra să simtă schimbarea, dar era în zadar. Sexul nu era cu mult diferit de virginitate. Poate că trebuia să aștepți să te îndrăgostești. Poate că trebuia să aștepți toată viața pentru a simți altceva. Își amintea că tatăl lui îi povestise ce spusese bunicul la cea de-a șaptezeci și cincea aniversare. „Știu că sunt bătrân, dar nu mă simt așa. Mă simt ca la optsprezece ani”. Te mulțumeai să faci lucruri. O țineai tot așa și făceai și altele. Dar toate erau la fel. Poate că asta era lecția pe care voia Moartea să i-o dea. Că, până la urmă, n-avea nicio importanță. Totuși… fusese foarte, foarte plăcut. Se simțea vinovat față de Lizzie, dar, la urma urmelor, ea îl părăsise. Nutri speranța unei alte partide, când Janet se trezi, dar ea nu era interesată. Fata se duse la baie, apoi se întoarse în pat și-l sărută pe buze. — Mulțumesc, spuse ea. Credeam că te voi face să te simți mai matur, în schimb, tu m-ai făcut să mă simt de cincisprezece ani din nou – timidă, și dulce, și speriată. Dar poate că, de data aceasta, mai încrezătoare în mine. Asta mi-a plăcut, să știi. Se sprijini pe perne și termină vinul. În pofda faptului că refuzase să-i ofere amănunte despre viața ei, se porni să sporovăiască despre tot felul de chestii irelevante – baruri din Londra și Manchester, un băiat pe care îl cunoștea și care poate că era dragostea vieții ei, dar căruia nu părea să-i pese de ea, și cum simțea că i se frânge inima și cum nu reușea să treacă peste asta. — Nici nu cred că voi reuși vreodată, spuse ea. Nici în ultima zi a vieții mele. Își zvârli capul pe spate și râse, apoi îi aruncă o privire tristă lui Adam. El știa, sau i se părea că știe, ce gândea Janet: că el nu va ajunge să înfrunte astfel de dileme. Povestea lui se apropia deja de fnal. Când o privi din nou, văzu că Janet plângea. Dorea să o

consoleze, dar nu știa cum. Ea se aplecă după un șervețel, își suflă nasul și-și șterse ochii. — La vârsta mea, am devenit sentimentală, spuse ea. Din nu se știe ce motiv, poate din cauza sexului sau din cauza lacrimilor, ori pentru că îi mărturisise un secret, Adam dorea să-i împărtășească și el ceva. — Fratele meu face parte din gruparea Fanaticilor, spuse el. Janet se întoarse spre el. — Povestește-mi despre el, spuse ea; și parcă s-ar f ridicat un baraj. Sufletul i se deșertă în valuri – îi povesti despre Jess, despre cât de mult îl iubea și-l admira și cât de furios era acum și cât de dezamăgit se simțea. Despre părinții lui și cum le distrusese viața și cum era prea slab să le spună măcar că-i pare rău. Și despre Lizzie, bineînțeles; cum i-a spus că o iubește pentru că nu conta dacă era adevărat sau nu, dar că ea acum plecase și nu putea s-o învinovățească, nu? Cum ar putea să învinovățească pe cineva pentru ceva, după ce el făcuse ce făcuse? Și, mai presus de toate, îi vorbi despre cât de mult își dorea să n-o f făcut niciodată. Cât își dorea să fe din nou săptămâna trecută. Viața i se părea îngrozitoare atunci, dar, de fapt, era prețioasă, frumoasă, demnă de trăit, iar el stricase totul pentru că nu ieșise așa cum voise el, ca un plod bosumflat care își aruncă din leagăn ursulețul de pluș. Acum își dorea viața înapoi cu ardoare, dar era dusă pentru totdeauna și nimeni nu i-o putea da înapoi… Janet ascultă cu atenție, dar nu-i oferi niciun sfat, nu-i puse nicio întrebare. Când începu să plângă, îi luă mâna și i-o mângâie și așteptă până când se opriră șiroaiele de lacrimi. — Fratele tău pare un soldat adevărat, spuse ea. Suspină și se uită la ceasul de pe noptieră. — Ce vrei să faci? o întrebă el. Nu mai poți sta?

Nu voia să fe singur. — Revoluția, spuse ea. Ascultă! De afară se auzeau lozincile scandate – jumătate de milion de voci care cereau schimbarea. — Vreau să fac și eu parte din ea, măcar pentru câteva nopți. Câteva nopți? Asta însemna… — Ai luat și tu Moartea? întrebă el. — Nu, nici vorbă de așa ceva. Nu mă întreba, pentru că nu-ți voi răspunde. Se ridică din pat și începu să se îmbrace. Adam observă vânătăile de pe trupul ei, dar nu îndrăzni s-o întrebe ce se întâmplase. Când termină îmbrăcatul, își aranjă părul în oglindă și se așeză lângă el pe pat. — Acum, Adam, spuse ea, vreau să mă asculți cu atenție. Îi cunosc pe Fanatici. Nu, nu mă întrerupe. Pe unii dintre ei îi cunosc foarte bine și îți pot spune ceva ce nu mulți pot. Există un antidot. Înțelegi? Eu ți-l pot procura. Își coborî ochii spre el, iar fața îi era aproape inexpresivă, de parcă făcea un experiment pe el. — Nu te cred, spuse el. Dar spera din suflet să fe adevărat. — Îmi va lua vreo două zile, spuse ea. Dar îți promit, îți promit sincer să fac asta pentru tine. Tot ce ai de făcut este să te ții departe de probleme. Până vineri. Îl privi atent. — Ei bine? întrebă ea. Ce spui? Vrei antidotul? Sau ai prefera să te ții de săptămâna ta? Săptămâna ta. O spusese cu dispreț. O măsură prea mică față de întreaga viață. — De ce faci asta? întrebă el, pe un ton stăruitor. — Pentru că pot, spuse ea. Acum era rece, ca un doctor, așezată pe marginea patului și

spunându-i ce are de făcut. — Dar nu mai am decât patru zile, spuse el. Janet zâmbi cu amărăciune. — Și dacă nu-i adevărat, și te mint, vei f risipit două zile prețioase ținând capul la cutie. Doar că aceste zile nu sunt prețioase, nu, Adam? Sunt dureroase, și oribile, și neplăcute, pentru că știi că vei muri când întreaga lume e pe cale să se schimbe, Dumnezeu știe în ce, și când toată lumea așteaptă cu nerăbdare viitorul și ar f trebuit să ai toată viața înaintea ta. Ei bine, ți-o ofer înapoi. O vrei, sau nu? Spune-mi. Și nu pune întrebări, spuse ea, când el dori să deschidă gura. Nu-ți pot răspunde la ele. Tot ce ai de făcut este să ai grijă de tine și să fi aici când ajunge antidotul vineri seara. E foarte simplu. Da sau nu. — Dar toată lumea spune că nu există un antidot, murmură el. Janet se aplecă și mai aproape de el. — Toată lumea se înșală, îi spuse ea. Se întinse spre el și-l sărută pe buze. — Toată lumea cu excepția mea. Și izbucni în râs. — Ești de acord? — Da, spuse el. Da. Spunând asta, își recunoștea din plin slăbiciunea. Făcuse cea mai îngrozitoare greșeală posibilă. Și, mai presus de toate, voia să trăiască. — Bine. Janet se ridică și îi zâmbi. — Mulțumesc pentru seara aceasta minunată, spuse ea. Își luă poșeta și se îndreptă spre ușă, unde se opri și-și ridică un deget, avertizându-l. — Ai grijă de tine, îi spuse ea. Este periculos pe străzi. Dacă aș f în locul tău, aș rămâne aici, în camera aceasta. Nu-ți asuma riscuri

inutile, Adam – pentru că îmi asum eu sufciente pentru tine. Înțelegi? Adam încuviință. Imediat ce ușa se închise în spatele ei, sări din pat și, rămas în mijlocul încăperii, își simți inima bătând ca o tobă de fericire. Era un miracol. Până la urmă, avea să trăiască! Înșfacă telefonul și o sună pe Lizzie. Trebuia să-i spună! N-ar f fost minunat dacă ar f venit aici să petreacă aceste două zile cu el? Lizzie trebuia să afle! Toată lumea trebuia să afle! — Am să trăiesc! strigă el. Iar ecoul îi răspunse din toate colțurile încăperii. Era mai fericit ca niciodată.

CAPITOLUL 10 CAPTIVITATEA Cam pe când Adam striga „Aleluia!” în camera lui de hotel, Lizzie stătea în vârful patului, bând o ceașcă de cafea. Ochiul stâng i se umflase până aproape se închisese și un fricel de sânge îi curgea din nas. Era cât se poate de conștientă că de fecare dată când Christian se enerva și o lovea, devenea mai urâtă. Ceea ce nu era o mișcare bună din partea ei, pentru că, după cum subliniase și el după ce o lovise ultima dată, cu doar câteva minute în urmă, ieșea cu ea numai pentru că îi plăcea cum arată. Și nu-i plăcea nici că-i era frică de el. O făcea să pară proastă, iar modul în care se dădea îndărăt când își ridica mâna asupra ei era pur și simplu iritant. Ceea ce era mare păcat, pentru că ultima zi fusese cea mai îngrozitoare din viața ei. Pe moment, se concentra cât de tare putea să nu-și verse cafeaua. Tremuratul se pare că o făcea să arate ca o retardată și cine și-ar f dorit o iubită retardată? Christian stătea la câțiva metri distanță de ea, îmbrăcându-se în niște haine noi – tricou larg, adidași și o pereche de blugi de frmă pe care tocmai îi primise. Avea și o placă nouă de Skateboard. Poza cu ea sub braț în fața unei oglinzi mari. — Ce părere ai? întrebă el. Lizzie își umezi buzele și încercă să-și controleze răsuflarea, speriată că dacă va vorbi, va izbucni în lacrimi amare. — Nu-ți place? întrebă Christian. Nu-ți place? — Eu, eu, eu… începu ea; și lacrimile țâșniră – ferbinți, ridicole, umilitoare, urâte.

— Ce-i cu tine, Lizzie? întrebă poruncitor Christian. Uită-te la chestiile astea – sunt de calitate. — Trebuie, trebuie, trebuie… începu ea din nou, încercând disperată să-și controleze vocea. Christian își dădu ochii peste cap. — Ce-ți trebuie, Lizzie dragă? întrebă el sarcastic. — Trebuie să merg la baie! spuse ea. Avea nevoie de ceva vreme, dar se abținuse, pentru că a merge la baie implica a f umilită. Iar a f umilită, în ochii lui Christian, era aproape la fel de rău cu a f urâtă. — Asta-i bună! exclamă Christian. Vince! urlă el. Iubita trebuie să meargă la baie. Urmă o pauză. — Vince! urlă Christian. Iubita! Toaletă! Unde dracu ești? Ușa se deschise și intră Vince. Își ridică pantalonii imaculați până la genunchi și se aplecă să scoată oala de noapte de sub pat. — Da știu că nu te-ai grăbit, se plânse Christian, întorcându-se la oglindă. — Încheiam o afacere. Christian își închise ochii, obosit. — Vince, ești o slugă. Nu umbli lela cu un telefon în mână când ar trebui să ai grijă de mine și de iubita mea și de nevoile noastre. Of… — Îmi pare rău, domnule, spuse Vince. Puse olița pe podea și se ridică. — Fă pipi, îi spuse Christian lui Lizzie. — Îmi acordați puțină intimitate? întrebă ea. Christian scutură din cap. — Sunt iubitul tău. Ăsta e un servitor. Bogații nu se sinchisesc de chestii de genul acesta. Pot să-i poruncesc să-mi țină scula când mă piș, cum face tipul acela pentru Prințul Charles, și n-ar f nimic

pervers în asta. Așa ne comportăm la acest nivel al societății. Hai. Fă pipi. Lizzie simțea că explodează. Se dădu jos din pat. O parte a feței i se umfla. Urâtă, urâtă, urâtă. Mâna îi era încătușată de stâlpul patului, dar, întinzându-și cât putu demult mâna, reuși să ajungă la ploscă și să se ghemuiască pe ea. Cu capul plecat, putea pretinde că e singură. Măcar purta o cămășuță de noapte, chiar dacă nu ascundea prea multe. Ambii bărbați stăteau în picioare urmărind-o. După ce termină, Christian îi aruncă o cutie cu șervețele. În timp ce Lizzie se ștergea, el se apropie, îi dădu părul într-o parte și îi împinse capul înainte, descoperindu-i gâtul. Pe ceafă avea o serie de linii desenate cu cerneală neagră – CI, C2, C3, C4, C5. Lizzie știa perfect ce reprezentau liniile acelea, deoarece Christian îi explicase că dacă lucea o tăietură la C3, n-ar mai f putut spune nu de prea multe ori, nu? Vince se aplecă să privească mai îndeaproape. Christian simțea în mod evident dezaprobarea lui Vince. — E iubita mea, spuse el nervos. Pot face orice vreau cu iubita mea, nu? Vince se încruntă. — Credeam că am căzut de acord că nu e iubita dumneavoastră, domnule. — Păi, e în patul meu. Asta înseamnă că e iubita mea. — Numai dacă vrea să fe aici. — Ba pe dracu’! Lizzie! Vrei sau nu vrei să fi în patul meu? întrebă el. Ambii bărbați se întoarseră să o privească. — Da?! răspunse ea prudent. — Vezi? Of, m-am plictisit de moarte. Mă duc să mă joc pe Xbox, anunță Christian.

Păși arogant spre ușă, scuturând exasperat din cap. Vince rămase pe loc, urmărindu-l pentru o clipă curios, înainte de a ridica oala de noapte și a o goli în baie. Când se întoarse, Lizzie îi vorbi pe un ton jos. — Ce mă fac? îl imploră ea. Te rog. Ajută-mă. Vince nu răspunse nimic. Puse plosca înapoi sub pat și luă ceașca de cafea. Se îndreptă spre ușă. — Te rog, Vince. Nu știu ce să fac, îl imploră ea din nou. Văzuse cum îl trata Christian pe uriaș; n-avea cum să-i placă sub nicio formă. Era singura ei șansă. Vince se opri și o privi peste umăr. — Comportă-te de parcă ai f iubita lui, îi spuse el. — Doar atât? Și mă va lăsa să plec? plânse ea. Vince scutură din cap. — Întotdeauna se termină la fel. Dar măcar nu vei mai f lovită de atâtea ori pe parcurs. Te face să arăți ca naiba, spuse el și ieși din cameră. În spatele lui, Lizzie își închise ochii și încercă să-și controleze tremurul. Comportă-te de parcă ai fi iubita lui, spusese Vince. Era singurul indiciu pe care îl primise până acum. Pentru că – La dracu cu toate astea, gândi ea. Trebuia să existe o modalitate de a ieși din situația asta. Întâi și întâi de toate, trebuia să găsească o cale de a nu mai f atât de neputincioasă, patetică și speriată ca proasta tot timpul. După ce o lăsă pe Lizzie, Vince coborî în bucătărie, unde deschise un dulap ticsit cu cutii de medicamente. Christian îl îngrijora. Până acum, fusese vorba doar de simple răpiri, urmate de violențe. Acum era iubita lui. Era de-a dreptul ciudat. Se întâmpla ceva și putea să pună pariu că era din cauza medicamentelor. Scoase un pachet nou de pastile, înlătură celofanul de pe el și se

uită înăuntru. Totul era în ordine: etichetele corecte, frma corectă, toate erau corecte. Suspină. Poate că, pur și simplu, urcușurile și coborâșurile psihopatiei galopante îl făceau pe Christian să se comporte așa. Vince extrase mai multe pastile din învelișul lor de aluminiu, le zdrobi într-un mojar și le amestecă minuțios într-un pahar cu lapte cald, asigurându-se că s-au dizolvat complet. Apoi merse în sufragerie să i le dea lui Christian, care era lipit de jocul lui. Acesta lăsă să-i scape o exclamație de exasperare când îl văzu venind, dar întinse mâna să-și ia laptele, întorcându-se spre Vince, îl bău, îl plimbă prin toată gura și făcu o gargară zgomotoasă înainte de a-l da pe gât. — Mmm, tare gustos! Mda. Mă simt deja mult mai calm. Începu să râdă chicotind strident, ca un nebun, cu hohote care ar f putut aparține ori unui nebun, ori unui nebun prefăcut, ori unui nebun care se preface că se preface că e nebun, ca să ascundă faptul că este nebun. Orice combinație a celor trei posibilități ar f putut f cea corectă. Vince îl privi impasibil. Dacă acest cretin patologic nu înceta cât de curând să mai fe așa ciudat, trebuia neapărat să-l vadă pe domnul Ballantine pentru a stabili o consultație la medic. În vinerea aceea aveau să meargă să mai ridice o cantitate de Moarte. Avea să discute cu domnul Ballantine atunci. Iar dacă mă îmbrobodești cumva și aflu, își promise Vince, al dracului să fiu de nu profit de ocazie ca să te pocnesc de toți pereții camerei ăsteia, până-ți fac boașele ring-ding-dong pe frunte. Asta, stimate domnule, e o promisiune. — Ești un bou astăzi, sublinie Christian. Fii atent. Am primit un telefon de la tata. Se pare că cineva a reclamat dispariția iubitei mele la poliție. Imaginează-ți asta, Vince! Mă întreb ce i s-a întâmplat, oare? Mai bine cercetează problema, da? Probabil că părinții ei au

făcut asta. Fă-le o vizită. Și fufei ăleia de Julie. Doar ne-a dat o adresă greșită, nu? — Așa a făcut. Vince se simțea întotdeauna mult mai bine afară decât în casă. Încuviință. — Mă ocup imediat de asta. — Așa să faci, spuse Christian. Ne vedem mai târziu, uriașule. Fizzie și cu mine ne vom uita la televizor. Poate c-o să facem și nițeluș sex cu Figuri, hm? — Distracție plăcută, domnule, spuse Vince. Slabe speranțe, gândi el. Christian era impotent de ani de zile. Ar f trebuit să-i spună asta fetei, pentru că în mod cert avea să fe vina ei dacă nu i se scula. Fluierând în surdină, își luă cheile de la mașină. O călătorie în oraș. Drăguț. Poate că după ce-i va suna pe părinții lui Julie și va afla unde locuiesc, va avea timp să bea ceva cu niște amici. * Adam se trezi a doua zi simțindu-se foarte bine, cu inima ușoară și foarte calm. Se afla într-o cameră spațioasă și frumoasă, iar prin ferestre intra o lumină blândă, dar strălucitoare. Locul îi era complet străin, dar era cât se poate de confortabil. Capul îi era golit de gânduri. Mai rămase un timp lungit, bucurându-se de sentimentul plăcut, știind însă că starea aceasta plăcută nu avea să dureze prea mult. Când își schimbă poziția, toate amintirile îl inundară. Se ridică în capul oaselor. Era salvat. Avea să trăiască! Trebuia să mai aștepte doar două zile, dar simțea nevoia să o aibă pe Lizzie lângă el – era obligatoriu. Își luă telefonul și o sună. Din nou, nu-i răspunse. În sfârșit, acum, în cele din urmă, începu să-și facă griji pentru ea. Dacă-l părăsise cu adevărat, n-o putea învinovăți. Dar nu-i stătea în caracter să dispară așa, pur și simplu. I-ar f spus. Nu?

Îi lăsă un mesaj și începu să sune la toate cunoștințele. Părinții îi răspunseră de data aceasta, dar n-aveau nici cea mai vagă idee unde ar f putut f. Ceea ce era ciudat. Părinții lui Lizzie păreau speriați. Adam începea să se îngrijoreze și el. Încercă să o sune pe Julie. Niciun răspuns, din nou. Era aproape de prânz când în sfârșit îi răspunse cineva. Julie. Nu păru foarte fericită să-i audă vocea. — O caut pe Lizzie… începu el. — O, bineînțeles, îl maimuțări Julie. Vrei să știi unde e iubita ta. Băiete, ce frumos din partea ta! Ai o inimă ATÂT de mare. Ei bine, să vedem. O, da, a fost răpită de o bandă de mafoți, apoi părinții ei au depus reclamație la poliție și s-au trezit că le arde casa. Mda – așa a fost. — Ce? — Hei! Lizzie va f atât de fericită să audă că încerci să iei legătura cu ea, între două bătăi și un viol în grup! E atât de frumos din partea ta. O să-i facă ziua foarte frumoasă, onanist ce ești! — Ce se întâmplă? Glumești, sper. Încetează! Unde este Lizzie? — Și vrei să știi de ce, rahat cu ochi ce ești? Pentru că a încercat să te ajute, și le-a picat direct în brațe. Voia să afle dacă ei sunt cei care fabrică Moartea și dacă au un antidot, iar dacă da, să i-l dea și ei – dar te anunț ofcial că nu există niciun antidot – iar ei au spus, „Sigur! – Mda. Treci pe la noi și te vom lega în lanțuri și te vom viola în grup pe vecie.” — Poliția… spuse el. — Poliția știe, deșteptul dracului, de aceea au pățit-o mama și tatăl ei. În paranteză fe spus, tot de aia au pățit-o și mama și tatăl meu. Acum se ascund. Și eu mă ascund. Probabil chiar poliția a făcut-o, iar tu, Adam, stai departe de toate astea, da? Doar dacă nu vrei ca și asupra familiei tale să se abată aceleași rahaturi. — Cine a răpit-o?

— O, da, chiar așa, tocmai voiam să-ți spun asta… Lua-te-ar dracu’ și de-ai muri odată. Și-i trânti telefonul în nas. Creierul lui Adam începu să-i bolborosească, oferindu-i toate explicațiile din lume pentru ce i se întâmplase lui Lizzie. Sună din nou, dar nu-i mai răspunse nimeni. Încă o dată – niciun răspuns. Sună la mama lui Lizzie și o întrebă despre fica ei și… da, da, Lizzie nu era de găsit, iar ei erau foarte îngrijorați, poate știa el ceva? Pentru numele lui Dumnezeu, nu voiau decât să afle că e bine… — Gata, Jean, am hotărât să nu mai vorbim cu nimeni despre asta… se auzi o voce. Tatăl ei. Legătura fu întreruptă. Adam se ridică, își puse haina, ajunse lângă ușă și se opri. Pentru că… Pentru că dacă mergea să o salveze pe Lizzie, cel mai probabil avea să moară și el – și avea o viață de trăit! Janet îi promisese antidotul. O viață întreagă, viața lui, avea să-i bată la ușă a doua zi. Nu trebuia decât să întindă mâna și să-și ia viața înapoi. Își dorea asta mai presus de orice. De ce să riște și să arunce totul pe geam? Simțea că înnebunește. Alerga în jurul camerei, mormăind în sinea lui. Cum de se întâmplase una ca asta? Lizzie voia ca el să trăiască, nu pentru asta încercase să facă rost de antidot? Iar acum el trebuia să se lase ucis din nou, de dragul ei? Nimic nu era cum ar f trebuit să fe. Absolut nimic. Simțea că îi explodează capul. Brusc, se opri din alergat și își duse mâna la buzunarul din spate. Lista. Încă era acolo – fusese acolo tot timpul. O scoase și citi. Să ucid pe cineva care merită să moară. Ei bine, îl va omorî pe ticălosul care o răpise pe Lizzie. Să le las părinților mei și lui Lizzie suficienți bani încât să nu fie nevoiți să mai muncească vreodată. Oamenii ăștia erau mafoți, probabil că aveau mormane de bani. Îi va lua pe toți. Să fac ceva care să rămână pe veci în memoria umanității. Nimeni nu

va uita vreodată cum a salvat-o el pe Lizzie și a renunțat la singura speranță de a trăi. Era un scop nobil. Lizzie nu avea să uite niciodată, iar ăsta era singurul lucru care conta. Încă mai avea timp. Trei zile. Lista era din nou de actualitate! Avea atât de puțin timp și atât de multe de făcut. Urma să moară, asta era sigur. Ieși pe ușă în grabă și porni la drum. Liftul era ocupat, așa că o luă pe scări, coborându-le câte trei deodată.

PARTEA A TREIA REVOLUȚIA

CAPITOLUL 1 VIN SĂ TE SALVEZ Julie era în apartamentul ei din Manchester, aruncând ultimele lucruri în valiză, când se auzi soneria. Cine dracu’ era? Părinții ei reușiseră să țină secretă adresa, în pofda eforturilor lui Vince, după cum o demonstrau degetele rupte ale tatălui său. El și mama sa planifcaseră în grabă o călătorie la Los Angeles și nu voiau ca Julie să meargă cu ei. De fapt, păreau să nu mai dorească să o vadă mult, mult timp. Și mai era Lizzie. Biata Lizzie! Dumnezeu știe ce-i făcea ciudatul acela chiar acum. I se rupea inima, dar nu avea cum s-o ajute. Lizzie era ca și moartă. Tot ce putea face Julie era să încerce să se salveze, iar asta însemna să-și ia adio de la Manchester și Londra și să fugă la New York sau la Los Angeles cât mai repede. Dacă Vince o căuta, avea să o găsească. Poate că-i va lua câteva zile, dar până la urmă o va găsi. Cu cât pleca mai repede, cu atât mai bine. Julie alergă la interfonul de lângă ușă într-o liniște deplină și ascultă. — Ai de gând să-mi deschizi, sau trebuie să dărâm ușa? întrebă Vince. Rahat rahat rahat rahat rahat. Ce putea să facă? Gândește-te! Să

evadeze. Pe unde? Pe fereastră? E prea sus. Holul? La parter, se auzi zgomotul ușii de la intrare trântite, urmat de sunetul pașilor cuiva care urca în lift. Panicată, alergă în apartament, încuie ușa și sfârși, în mod ridicol, prin a se ascunde sub pat, ca un copil. Vince bătu la ușă și așteptă cam două secunde, după care distruse yala și intră. De pe podea, Julie putea să-i vadă picioarele, în timp ce Vince își scoase haina și o atârnă, ca un afacerist la lucru, lângă ușă, pe hol. — Uite cum facem, zise el. Dacă ieși de acolo de bunăvoie, promit să nu te lovesc în față. Julie știa că era cea mai bună ofertă pe care avea s-o primească. Închise ochii și se târî afară. — Pentru ce-mi faci asta? întrebă ea pe un ton plângăcios. — Pentru că ai raportat absența lui Lizzie la poliție. — Nu eu am făcut-o. — Cine știe? spuse Vince și începu să o lovească. Trei minute mai târziu, coastele îi erau toate rupte pe o parte, iar fcatul și rinichii se prea poate să f fost și ei lezați. Dar Vince era un om de cuvânt; fața îi rămăsese neatinsă. Dacă o priveai, nu-ți dădeai seama că fusese lovită. Ea tuși puțin sânge și se șterse la gură. — Ai terminat? Înainte ca Vince să-i poată răspunde, cineva ciocăni în ușa apartamentului. Vince se strecură în dormitor, pentru a nu f văzut. Ușa spartă se deschise, iar Adam își băgă capul prin deschizătură. Julie se avântă spre ușă și-l împinse afară înainte să poată intra mai mult în casă. — Unde este? Spune-mi, te rog, și plec, o imploră el. — Habar n-am despre ce vorbești, răspunse Julie icnind. Până și să vorbească era o agonie. Se pregăti să închidă ușa, dar Adam își strecură piciorul în prag.

— Uite, spuse el. Mai am trei zile de trăit. Voi muri. N-am nimic de pierdut. Măcar lasă-mă să încerc, bine? — Șterge-o, Adam, mârâi ea. Dar renunță să-l mai împingă dincolo de ușă. Realitatea era că avea dreptate. Nu era o soluție perfectă, dat find că era un fraier, dar… Julie își iubea verișoara mai mică și, dacă putea să-i arunce un colac de salvare, indiferent cât de mic, era tentată s-o facă. Dar când se repezise să țină ușa, încheietura i se lovise de haina lui Vince, care atârna ordonat în cuierul de lângă ușă, și ceva din buzunar scosese un clinchet. Chei. — Șterge-o! mârâi ea din nou și lovi ușa de piciorul lui, în același timp făcându-i cu ochiul. Adam, idiotul, își trase piciorul din pragul ușii. Ea îl fxă cu privirea și-și dădu ochii peste cap. — Pune-l înapoi! spuse ea pe mutește. El făcu ce-i ceruse, iar ea îl lovi din nou cu ușa. De această dată, însă, Julie își coborî mâna în buzunarul hainei lui Vince și scoase cheile. Șansele erau slabe, dar nu puteai ști niciodată… — Ia-ți piciorul din ușa mea! țipă ea. Îl împinse cu mâna în piept, ca și cum ar f vrut să-l împiedice să intre, și lăsă cheile să cadă în buzunarul din față al cămășii. Apoi îi făcu din nou cu ochiul, îi împinse piciorul din ușă și îi trânti ușa în nas. Urmă o tăcere scurtă, apoi, spre ușurarea ei, auzi sunetul pașilor lui Adam îndepărtându-se. Nu știa dacă avea să-și dea seama la ce foloseau cheile, dar asta era altă problemă. Nu putea decât să spere. Făcuse tot ce-i stătea în putință. Vince ieși din cameră. — Ce i-ai dat? o întrebă el. Julie scutură din cap. Tipul era un monstru. Cum de văzuse ce se

întâmplase? Fusese tot timpul întoarsă cu spatele la el. — Nimic. Vince o prinse de umăr și o pălmui violent peste obraz. Așteptă un moment înainte s-o lase să cadă la podea, apoi o ridică de păr și îi trase un pumn în nas. Nasul se sparse. Sângele sări în toate direcțiile. — Ce i-ai dat? întrebă el din nou. — Fața mea, ai promis, spuse ea. — N-o să mai ai nevoie de ea, spuse el. O lovi din nou, mai tare. Ea se învârti pe loc, ca o păpușă și se prăbuși. Obrazul începu să-i sângereze. Vince se așeză pe un scaun din hol. — Ești în stare de șoc, îi spuse el. Ai nevoie de un minut ca să-ți revii și să-mi răspunzi. Își ridică manșeta puțin și se uită la ceas. — Minutul s-a terminat, spuse el. Deci, ce i-ai dat? Afară, auziră cum pornește motorul unei mașini. Vince înțepeni. — Cheile de la mașina ta, spuse Julie, și se întoarse să-i vadă expresia șocată de pe chip. * Întreaga conversație fusese năucitoare. Adam înțelesese cumva că Julie încerca să-l ajute. Dar să-i dea niște chei de mașină? La ce foloseau? Când ajunse în stradă, apăsă butonul „Deschidere” de pe lanțul de chei și o mașină țiui și clipi din faruri chiar lângă el. Și nu orice mașină – un Porsche clasic, argintiu. — O, frate. Un bolid veritabil, spuse uluit Adam. Se împlinea un alt punct de pe lista lui – Să mă plimb prin Manchester la volanul unei super mașini! Zeii țineau cu el. Deschise portiera, se strecură pe scaunul șoferului, introduse cheia în contact și porni motorul. Acesta mârâi în surdină, ca un val cremos care se

sparge pe pietrișul fn. Pe bord era o pereche de ochelari de soare, îi luă și și-i puse la ochi. Erau prea mari, dar tot arăta bine. Așa se purtau ochelarii aceștia. Începu să experimenteze cu schimbătorul de viteze și ambreiajul împins până la podea. Luase câteva lecții de șofat și exersase puțin, așezat alături de mama sa în mașina familiei. Era departe de carnetul de șofer, dar Adam n-avea de gând să lase acest detaliu să-i strice bucuria unei astfel de oportunități. Tocmai băgase în treapta întâi, când ușile blocului lui Julie zburară în lături și silueta uriașă a lui Vince se năpusti spre el. Era tipul care-l bătuse la petrecere. Era mașina lui? Cu un țipăt, Adam își propti piciorul pe pedala de accelerație. Scrâșnind și mugind, Porsche-ul porni pe stradă, săltând ca un purcel beteag. Uriașul urlă la el și se aruncă pe mașină, aterizând pe capotă, cu fața schimonosită de furie, privindu-l pe Adam prin parbriz. Porsche-ul se opri. — Nuuuuu! Adam îl porni din nou și o luă săltând pe drum, virând dintr-o parte în alta. Vince, întins pe capotă, trase un pumn în geamul lateral de pe partea pasagerului. Sticla se crăpă și deveni opacă. La următoarea lovitură, pumnul uriaș intră direct prin geam și încercă să-l apuce pe Adam de beregată. Adam se îndepărtă pe cât putu de pumnul lui Vince și ambală motorul; mașina țâșni înainte – și se opri din nou. Vince căzu. Adam porni mașina încă o dată, fără să vrea, forță schimbătorul într-a treia și alunecă înainte cu pas de melc, trecând peste ceva de pe drum. Vince? Țipetele demonstrau că da, era Vince. În sfârșit, nimeri raportul corect schimbător/accelerație și țâșni ca un glonț, mașina mugind și smucindu-se violent dintr-o parte în alta. Izbi în trecere un automat de parcare, un Jaguar și o camionetă de gunoi într-o

succesiune rapidă, după care se îndepărtă, țâșnind într-un nor de fum negru și în duhoarea de cauciuc ars. În spatele lui, Vince se ridică. Adam trecuse peste antebrațul lui. Mai mult decât atât, îi lovise mașina. Vince își iubea mașina aproape la fel demult ca și corpul. Lăsă să-i scape un răget de furie. O să-l omoare pe tipul acela, foarte-foarte încet, și va savura fecare clipă. Adam n-avea nici cea mai vagă idee ce să facă mai departe. Avea mașina lui Vince. Excelent! Și? Opri lângă trotuar și verifcă torpedoul, apoi cercetă podeaua și scaunele din spate, căutând indicii. Găsi câteva batoane de ciocolată, pe care le mâncă, dar nimic altceva care să-i spună ce să facă în continuare. Încercă să o sune din nou pe Julie. Niciun răspuns. Rămase locului, rozându-și o unghie. Ce-ar f trebuit să facă? Evident, Julie se gândise că asta avea să-l ajute. Chiar crezuse ea că el știa deja unde este ținută Lizzie? Exista vreun indiciu pe aici, pe undeva? Privi din nou cu atenție prin mașină. Un CD player, un GPS, o hartă în spate. Frunzări harta. Nimic. Se întoarse spre GPS. De ultimă generație. — Unde vrei să mergi? întrebă o voce. — Ăăă… la casa lui Christian, spuse Adam. — Mergem la… casa lui Christian, spuse vocea. Era o femeie, cu accent de Salford. De fapt, era vocea mamei lui Vince – un cadou aniversar pentru băiatul ei. — Întoarce mașina, fule, spuse ea. Adam se conformă. — Bine. Următoarea la dreapta. Ai pornit. Și nu mai goni ca nebunul! se oțărî vocea. Adam nu o ascultă, și împinse accelerația până la podea. *

Ziua lui Lizzie începuse destul de bine, cu micul dejun la pat – omletă și somon afumat, cafea și croissante, făcute de Christian cu propriile mâini. Avură o conversație plăcută, urmărind emisiunile de la televizor. Știrile tratau exclusiv subiectul Morții, revoltele și demonstrațiile din ce în ce mai ample din orașe, care cereau guvernului să demisioneze. Închinară cu ceștile de cafea pentru creșterea vânzărilor de Moarte, îi ironizară pe Fanatici pentru fervoarea revoluționară și clătinară din cap la incapacitatea poliției, care nu era sufcient de dură pentru a ieși pe stradă să rezolve situația. Lizzie își exersase rolul de iubită și simțea că începe să se priceapă. În parte, în rol intrau acțiuni bine cunoscute – să stai în pat și să-ți pilești unghiile, vorbind despre viitoarea ta coafură, sau să probezi vestimentații noi în fața iubitului. Din alte puncte de vedere, Christian era mai modern. O iubită bună, din perspectiva lui, trebuia să fe independentă, deșteaptă și sexy. Problema era că Christian se considera întruchiparea tuturor acestor calități și, ca atare, se aștepta ca ea să fe de acord cu el în tot ceea ce dorea să facă. Era un rol greu de jucat la perfecție. Cel mai rău era când îi testa aptitudinile de iubită închizând ochii și așteptând ca ea să-i spună ce dorește. Era înspăimântător, în cel mai bun caz, nu făcea decât să amâne puțin bătaia. Indiferent cât de grijulie era, Christian avea să se facă de râs în cele din urmă, iar Lizzie avea să fe de vină. După ce se uitau la televizor, urma sexul, care degenera rapid în violență, pentru că Lizzie nu reușea niciodată să îl excite. Iubitele se lăsau lovite, așa că învățase să-și accepte bătăile într-o tăcere dureroasă. În realitate, era chiar ușurată. Era îngrozitor să fe bătută, dar era mult mai bine decât să fe violată, din punctul ei de vedere – mai ales un viol pe care trebuia să pretindă că și-l dorește. Măcar de data aceasta reușise să-și protejeze bine fața – aflase cât de

important era să-și mențină fața frumoasă încă din prima zi, când fusese bătută pentru o remarcă stupidă, apoi din nou, pentru că era urâtă. După ce o mai pocni câteva minute prin pat, Christian se îndreptă spre fereastră să bea un pahar, apoi se hotărî dintr-odată că avea să fe o zi de leneveală. A doua zi trebuia să mai ia un transport de droguri de la fabrica tatălui lui, dar astăzi vor lenevi în pat, vor urmări episoadele serialului Eastenders din uriașa lui colecție și se vor mulțumi să… fe împreună. Minunat! replică entuziasmată Lizzie. Eastenders. Serialul ei favorit. Christian o privi fericit. — Și al meu! E uluitor, nu? Nu-i așa? gândi Lizzie. Da – cu certitudine, începea să se priceapă. De-ar f putut supraviețui sufcient timp încât să găsească o cale de evadare. Începea să se însereze când sună Vince. Christian nu se arătă deloc fericit. — Sper să merite. Știe că nu trebuie să mă sune când urmăresc ’Enders, mormăi el. Lizzie țistui aprobator. Își duse mobilul la ureche și ascultă. — I-a dat cheile de la mașina ta? Christian era cât se poate de amuzat. — Nu prea știi cum să te porți cu fetele, nu, Vince? Am să-ți dau niște ponturi. Eu și Lizzie ne simțim foarte bine, nu-i așa, Lizzie? — Da – șttt, nu așa tare, încerc să aud. — Ai auzit? exclamă Christian, triumfător. Cuiva îi place să urmărească ’Enders cu mine. Vezi? Opri înregistrarea și mai ascultă câteva clipe ce-i spunea Vince, apoi se făcu roșu.

— Să vină aici? Cum se poate una ca asta? GPS-ul dracului? Ai adresa mea pe GPS? Ce altceva mai ai pe el? Fabrica? Harta pe care ai însemnat locurile unde ai îngropat cadavrele? Prostule. Isuse! Se așeză ferbând, în timp ce Vince bătea câmpii în continuare. Lizzie se așeză lângă el, pilindu-și unghiile și ascultând cât de mult putea. Era posibil să vină cineva? Trebuia să spere că are chiar și cea mai mică șansă de a scăpa de acolo… — Pocnește-o pentru asta. Fă-o să sufere. Apoi mișcă-ți funduncoace. Mai bine, vino acum. Ne ocupăm de Julie mai târziu, după ce-ai rezolvat situația. Isuse! Încheie conversația, se holbă la telefon, apoi îl azvârli cu sălbăticie înspre televizor. — Chiar în toiul lui ’Enders, se plânse el. Și își mai spune bodyguard. Se ridică din pat și se îmbrăcă. — Ghici ce? o întrebă el. Fostul tău prieten vine să te salveze. Ce spui de asta? — Adam? O rază de speranță îi lumină sufletul. — E îngrozitor! Probabil că… nu poate accepta faptul că ne-am despărțit. — Urăsc tipii de genul acesta, mârâi Christian. Un fel de ciudat care te urmărește. Va trebui să-l omorâm. Continua să o privească suspicios. Greșise oare cu ceva? Un gând păru să-i treacă prin minte, pentru că se întoarse spre ea cu ochii plini de durere. — Nu i-ai spus încă despre noi? spuse el. Când, Lizzie? Când? Câteodată îngreunezi lucrurile într-un hal… — I-am spus! Doar că… nu vrea să accepte. Știi tu… Christian o plesni peste cap, dar numai o dată. Apoi plecă să se pregătească pentru venirea lui Adam.

Lizzie se prefăcu că plânge în pernă, dar de fapt jubila. Adam! Dumnezeu să-l binecuvânteze. În inima ei, știa că nu are nicio șansă. Probabil nu va face decât să îngreuneze situația. Dar măcar încerca. Încerca… și nu se știa niciodată. Trebuia să spere. Christian se întoarse în cameră cu mai multe lucruri. O crosă de golf. O pereche de ciorapi. Niște cătușe, funii, lanțuri și o brichetă. — Îmi pare rău, draga mea, spuse el. E pentru binele tău. O ridică din pat, îi încătușă brațele pe după spătarul unui scaun și îi băgă ciorapii în gură. — Uite care-i planul. Dacă apare, păstrăm tăcerea absolută. Să intre în casă și să cotrobăie puțin. Apoi, când dau semnalul, urli cât poți. Când vine alergând sus, îi secer picioarele cu crosa de golf, apoi îi scot creierii ticălosului. Bine? Dă din cap dacă ești de acord. — Mnng, răspunse ea. El o privi. Lizzie încuviință din cap. — Chestia e – și să nu încerci să negi, Lizzie – eu cred că încă mai ai sentimente pentru băiatul acela, nu-i așa? O, știu că așa este, insistă el, când ea negă din cap. Nu că nu aș avea încredere în tine, dar… ei bine. Aprinse bricheta și îi plimbă flacăra pe sub nas. În caz că ai nevoie de puțin ajutor. Chicoti, se apropie de fereastră și se aplecă, fluierând o melodie – „Whistle While You Work”12. Ce era al lui, era al lui. Indiferent cât de tare o lua razna, nu-și pierdea niciodată umorul. Lizzie trase de legături. N-avea nicio șansă. Indiferent ce avea să aducă următoarea jumătate de oră, ea avea să o petreacă stând pe scaun, urmărind totul. Putea f de folos într-un singur mod: sub nicio formă n-avea să țipe. Când Christian avea să-i scoată călușul ca 12 „Fluieră în timp ce muncești“, coloană sonoră realizată de Frank

Churchill în 1937 pentru desenul animat Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici. (n. tr.)

să țipe, când flacăra brichetei avea să strălucească, avea să strige pentru a-l avertiza pe Adam. Era hotărâtă să facă asta. * Adam era sufcient de inteligent să nu tragă mașina în fața casei, dar Christian recunoscu zgomotul motorului care se apropia pe drumul principal. Câteva minute mai târziu, se auzi șuierul și pocnetul ușor al ferestrei glisante de la parter pe care o deschidea Adam. Urmă scârțâitul pașilor ușori pe parchet. În sfârșit, zgomotul treptelor când începu să le urce. Lizzie știa exact ce urma să se întâmple și era pregătită pentru asta. Christian îi puse bricheta sub carnea moale a încheieturii. Imediat ce auzi scârțâitul scărilor, aprinse cu o mână bricheta, așteptă ca arsura să pătrundă adânc, apoi îi scoase ciorapii din gură cu cealaltă mână. — AaaaRRRRRRGGHHHH! urlă ea. Era imposibil. O durea prea tare. Christian îi vârî ciorapii înapoi în gură și se ascunse în spatele ușii, cu crosa de golf în mână, înainte ca Lizzie să mai poată scoate un cuvânt. — Mnng, mnng, bolborosi ea, zguduind scaunul dintr-o parte în alta. Dar era prea târziu. Pe scară se auziră pași grăbiți, apoi ușa se deschise și Adam se repezi eroic înăuntru. Christian, aplecându-se pentru a folosi la maximum balansul crosei înălțate deasupra capului, o repezi violent în jos, spre tibiile lui Adam. Acesta urlă de durere și căzu ca un bolovan. Christian se aplecă asupra lui și – pac! îl lovi în cap cu crosa. Și asta fu tot. Când își reveni, observă că era legat de scaun, iar mâinile îi erau încătușate la spate. Tibiile îi ardeau de durere, îi curgea sânge în ochi și avea o durere înforătoare de cap. Vince și Christian stăteau la fereastră, certându-se în legătură cu ceva, iar Lizzie era în partea

opusă a camerei, pe un scaun. Fața îi era acoperită de vânătăi. — Te ub… încercă el să spună. Gura îi era acoperită cu un căluș. Ea îl privi și scutură din cap. Adam încercă din nou. Te… ubsc… — Taci dracului din gură, pricepi? spuse Vince. Se apropie și-l plesni cu dosul mâinii. — Mi-ai furat mașina, spuse el, de parcă nu-i venea să creadă, și îl pocni și peste celălalt obraz, aruncându-l încă o dată în întuneric. Când își reveni din nou, cei doi încă se certau și, din câte își dădea el seama, era vorba despre cum să procedeze cu Lizzie. — Domnule Christian, NU e iubita dumneavoastră, spunea Vince. O iubită nu trebuie să fe legată de pat și arsă pentru a-și atrage fostul prieten la etaj, ca să-i puteți zdrobi creierii. O iubită ar face lucrurile astea de bunăvoie. Ar f fericită să facă asta pentru dumneavoastră. Nici n-ar trebui să i-o cereți – s-ar oferi ea. Ar f plăcerea ei. Christian îl urmărea cu greu și rânjea, zâmbea, se zvârcolea, incapabil să se hotărască. În cele din urmă, Vince reuși să-l convingă. — Bine! Ai dreptate. Japița m-a dus de nas, spuse el. Vaca dracului, îți vine să crezi? Puteam să fu ucis, spuse el și tresări de mânie. Bine. Omoar-o. Omoară-i pe amândoi. Să nu mai pierdem timpul. Împușcă-i pe amândoi, ticăloșii, chiar acum. Dar Vince ridică o mână. — Domnule, asta ar însemna alte cadavre, sublinie el. Tot timpul umblu dintr-o parte într-alta cu cadavre în mașină. Dacă aș putea sugera altceva – ce spuneți de o pastilă, domnule? Băiatul a luat-o deja. Dacă îi dăm fetei una acum, îi închidem într-o magazie… și punct. Nimeni nu va veni să sape pe aici, va avea grijă de asta domnul Ballantine. Într-o săptămână, vor f amândoi morți și vom putea arunca trupurile unde vom dori. Toată lumea va crede că e vorba de încă o pereche de Muribunzi.

Lui Christian îi plăcea ideea. — Bine, bine, e o idee bună. Să moară într-o magazie, să vadă atunci cât de distractiv e. Dar nu în aceeași magazie, nu vrem să se consoleze unul pe altul, Vince. Să sufere fecare separat. — Cu siguranță că nu, domnule, încuviință Vince. Să trec la treabă, da? — Mda. Christian zâmbi. Bine. Iubitul ei poate asista. Apoi am de gând s-o f… pentru tot restul zilei – și se poate uita și la asta. Fain, nu? — Foarte fain, domnule, spuse Vince. O făcură cu o pâlnie și apă. Christian întoarse scaunul pe care stătea Adam, pentru a-l obliga să privească. Adam își scutură scaunul, imploră înăbușit de căluș, dar nu avea ce să le ofere, ce compromis să propună. Vince îi trase lui Lizzie capul pe spate și-i forță pâlnia pe gât, până când îi veni să vomite. Christian lăsă să cadă în pâlnie o pastilă, apoi turnă un pahar cu apă. Rămaseră acolo, ținând pâlnia nemișcată, și o loviră peste gât până se făcu roșie și înghiți. — Este numai vina ta, spuse Christian. Adam închise ochii și izbucni în plâns. Eșuase. Lizzie era la fel de moartă ca și el. — Îmi pare rău, spuse el. Mi pr rău. Ea nu-i răspunse. Christian îi puse înapoi călușul și Lizzie își coborî capul, fără să se mai uite la Adam. Ce ar f putut să spună? Christian avea dreptate, era numai vina lui. În timp ce Christian radia de bucurie deasupra lui Adam, pocnindu-l din când în când, Vince își ridică haina de pe pat, unde o pusese deoparte în timp ce își făcea treaba cu Lizzie. Când făcu asta, văzu colțul unei cutii familiare, care ieșea pe jumătate de sub pat. Se aplecă să o ridice. Erau medicamentele lui Christian. Dar ce căutau acolo? întotdeauna își ținea medicamentele sub cheie.

Vince mirosi ceva nelalocul lui. Rupse celofanul și deschise cutia. Cutia era plină de polistiren. Era o copie. O copie foarte reușită. Dar ce căuta oare Christian cu o falsă cutie de medicamente? Dintr-odată, mintea i se lumină. Comportamentul din ce în ce mai bizar al lui Christian… cutii false de medicamente… Jigodia își făcuse copii și le schimbase cu… — Rahat viclean! Christian se opri din ceea ce făcea, îi aruncă o privire și își dădu seama că a fost prins. Vince scutură cutia înspre el. — De cât timp îți dau medicamente false? Ce e în capsule? Zahăr? Ajungi direct la balamuc, puță mică. — Vorbești prostii, spuse calm Christian și, fără un alt cuvânt, se răsuci și se repezi spre ușă. Vince lăsă să-i scape un răget și țâșni după el, prinzându-l de guler înainte de a apuca să iasă. Spre încântarea lui, Christian încercă să-i tragă una. Vince se gândise mult timp cum să procedeze într-un astfel de caz. Nu putea să-i lase prea multe semne prostului, pentru că domnul Ballantine s-ar f supărat. Îl învârti și-i administră câțiva pumni în ceafă. Răzbunarea era atât de dulce! Una, două, trei, patru. Christian se prăbuși la podea fără un sunet. Vince îl ridică, îl pocni în plexul solar – întotdeauna o idee bună, pentru că durea ca dracul, îți întrerupea respirația și lăsa foarte puține urme. Apoi, îi pocni capul de perete. Christian căzu la podea ca o păpușă. Perfect. Vince scoase mobilul și îl sună pe domnul Ballantine. Sosise timpul unei binemeritate vacanțe. Unde? New York, Paris, Insulele Bahamas? Zâmbi fericit – dar făcuse o greșeală gravă. Observă că Lizzie și Adam se uitau fx la ceva aflat undeva în spatele lui și realiză ce însemna asta. Christian, care nu-și pierduse cunoștința, îi sări în spinare.

Vince era cu jumătate de metru mai înalt decât el, iar Christian fu nevoit să se cocoațe pe el ca o maimuță, punându-și tălpile pe șoldurile lui, apoi pe șezut, până când putu să-l prindă de păr și să i se urce pe umeri. Strângând puternic picioarele în jurul gâtului uriașului, începu să-i împingă capul în față cu o mână, iar cu cealaltă bâjbâi la brâu, căutând cuțitul mortal cu lamă scurtă. Vince știa exact ce însemna asta. Lăsă să-i scape un urlet gâlgâit de furie și teamă, și începu să danseze prin cameră și să se scuture ca un urs, trăgând și împingând nebunește greutatea din spinare. Dar Christian se ținea strâns și nu se lăsa dat jos. Disperat, Vince se izbi cu spatele de perete, cât de tare putu, tăindu-i respirația torționarului din spinare; Christian avea însă toată rezistența și patima nebuniei și se ținu strâns, urlându-i în ureche pe când se rostogoleau prin cameră: — Am să te fac cvadriplegic. Am să te fac cvadriplegic. C4! C4! Iha! Adam și Lizzie, legați strâns de scaune, nu puteau decât să urmărească scena uluiți. Adam habar n-avea ce se petrece – tot ce știa era că nici Vince, nici Christian nu se uitau la el. Era târziu, era teribil de târziu, dar încă se mai puteau salva. Trebuia să o scape pe Lizzie din strânsoarea acestui psihopat monstruos, să se întoarcă la hotel și să aștepte sosirea antidotului. Era șansa lui – dar ce putea face, legat de mâini și de picioare de scaun? Adam începu să se clatine înainte și înapoi. Habar n-avea ce va realiza cu asta, dar o făcu oricum și, în cele din urmă, se balansă sufcient de tare încât scaunul se înclină în față. Reuși să se oprească înainte să se răstoarne și sfârși într-un echilibru fragil, pe vârfurile picioarelor, încă așezat în scaun, aplecat în față. Putea mișca puțin picioarele și, cu mare difcultate, începu să se târască pe podea ca o insectă, spre ușă. Ieși din cameră până în capul scărilor, unde se opri să privească în urma sa. Vince era ocupat încercând să-l facă pe

Christian bucăți izbindu-l de partea superioară a scrinului. Lizzie, încă pe scaun, îl privea cu ochii mari pe deasupra călușului. Adam dădu din umeri. Ce avea de pierdut? Răsucindu-se în cădere, se aruncă pe scările din marmură și se rostogoli până la parter. În spatele lui, Lizzie privea șocată. Ce Dumnezeu făcea, încerca să se sinucidă din nou? Și, de altfel, ce mai conta? Oricum avea să moară. Ascultă cum Adam se prăbușea pe scări ca o legătură de vreascuri; apoi nu se mai auzi nimic. Vince trecu în fugă pe lângă ea, urlând. Christian reușise să-și scoată în cele din urmă cuțitașul odios și îl flutura în aer, urlând triumfător. Vince se roti, gata să-l izbească de dulapul care avea o margine ascuțită chiar la nivelul tibiilor, dar Christian îi împlântă brusc cuțitul în spate cu o bufnitură surdă. Efectul a fost instantaneu. Uriașul se opri brusc și rămase clătinându-se pe picioare, cu o expresie de surpriză și oroare pe față. Christian sări de pe el, ca un băiețel care coboară de pe un cal, chiar când Vince începu să cadă. Se prăbuși ca un copac la picioarele lui Lizzie, cu brațele inerte pe lângă corp, izbind covorul cu bărbia. Încercă să urle de furie și disperare, dar nu se auzi niciun sunet. Ochii i se ridicară și îi întâlniră pe ai ei. Apoi îi închise și lăsă să-i scape cel mai micuț, slab și neputincios suspin de înfrângere. Christian se aplecă să examineze cuțitul din ceafa, apoi se uită la fața uriașului. Își apropie mâna de gura lui Vince. — Respiră, murmură extaziat. Încă respiră. Apoi o luă razna. — C4 – C dracului 4! Am făcut-o, ticălosule. Să te văd cum mai suni la tata acum. C4! C4! C4! Și urlând triumfător, execută un dans al victoriei în jurul trupului prăbușit, în timp ce Lizzie, în scaunul ei, plângea, se zbătea și făcea

tot posibilul să nu țipe. Era sigură că urma ea la rând. Abia după cinci minute Christian își dădu seama că Adam nu mai era acolo. Dintr-un motiv neștiut, informația îi declanșă o criză de panică. — Unde a plecat? Isuse! Unde este? se văicări el. Alergă de jur-împrejurul camerei, se uită pe fereastră, sub pat, în baie. — Unde este? o întrebă implorator pe Lizzie. Fata scutură din cap, incapabilă să vorbească prin căluș. Christian se holbă la ea un moment, apoi ieși în goană din cameră și coborî scările. Dedesubt, ușa de la intrare se trânti. Lizzie nu se putea opri din plâns. Ce mai urma? Se uită la Vince, întins pe burtă, cu mânerul cuțitului ieșindu-i din ceafa. Ochii i se rotiră pentru a-i întâlni pe ai ei și se uitară unul la celălalt pentru o clipă, amândoi la fel de neputincioși. Niciunul dintre ei nu putea mișca niciun mușchi. Apoi… Un miracol. Ușa se deschise și intră Adam. Aruncându-se pe scări, se lovise destul de tare, dar stricase și scaunul, sufcient cât să se poată elibera, scăpând din legături. Încă mai avea călușul, mâinile îi erau încătușate la spate, iar picioarele i se împleticeau în frânghia scurtă folosită pentru a-l lega de scaun – dar era liber. Reușise să urce înapoi scările, să se ascundă și să aștepte până când Christian ieșise în fugă, iar acum venise, împleticindu-se, să-și salveze iubita. Se îndreptă grăbit către Lizzie și rămase un timp în fața ei, scoțând sunete ciudate din cauza călușului. Lizzie făcu același lucru – amândoi făceau grimase și mormăiau. Adam renunță. Se întinse pe spate, își ridică picioarele și o lovi violent în stomac. Lizzie se îndoi cu un geamăt. Înnebunise și Adam? Adam sări în picioare, se întoarse, îi scoase călușul și îi băgă degetele pe gât. — Adam, ce faci? mormăi ea.

— Vmit pstila, spuse el. Cu greu, Lizzie înțelese ce voia să spună. Încerca să o facă să regurgiteze drogul. Da! încuviință din cap și-și ridică fața, în timp ce Adam îi scurma în gât cu degetele. Râgâi și încercă să vomite – dar nu reuși. Lizzie se opri. — Adam, spuse ea. Adam. — Hmm. Ngg, ngg… mormăi el. Ea își scutură capul. — Te-ai întors după mine. — Nggg. T ubsc. — Mda, știu că mă iubești, dar, Adam, trebuie să pleci, chiar acum. — Nnng? Nnnuu… eu… — Da, trebuie, îi spuse ea. Christian se va întoarce în curând. Pleacă, cât încă mai poți. Eu rămân aici. — Nu, spuse Adam. Dădu din cap. Avea să o salveze! Nu avea de gând să renunțe. Se uită disperat în jur după ceva care să-l ajute să o elibereze din cătușe și frânghie. Nu avea chei, nu avea mâini, nu avea foarfecă, nu avea nimic. Călușul îi era legat strâns în jurul capului, băgat adânc în gură, așa că, deși limba îi era împinsă mult în interior, dinții îi erau liberi. În disperarea sa, se aplecă și începu să ronțăie frânghia din jurul mâinilor lui Lizzie. Lizzie îi privea ceafa. Fața o durea, trupul o durea. I se dăduse Moartea cu forța și avea să moară, iar Adam încerca să o elibereze cu dinții. Începu să râdă. Adam o privi pieziș. Nu găsea situația amuzantă, începu din nou să ronțăie frânghia. Lizzie dădu din cap. — Adam, spuse ea din nou.

El își ridică privirea și șuieră sfâșietor. — Trebuie să pleci. — Nu! Urrg, mmm, spuse el, dând din cap disperat și indicând camera. — Hai – fi realist măcar o dată, da? Christian se va întoarce întrun minut. Dacă te prinde aici, ne omoară pe amândoi. Nu-mi ești de folos mort. Pleacă! Mă salvezi mai târziu. La parter, se auzi o ușă trântită. — Pleacă! șuieră ea. Dintr-odată, se simți și furioasă, și speriată. Ascultă-mă, Adam, măcar o dată. — Bne. Plc, spuse Adam, apoi se întoarse și țopăi ca un iepure gigantic prin cameră spre fereastră. Se uită pe furiș afară. Era drum lung până jos, iar fereastra era blocată. Cineva urca scările. Nu avea cum să scape pe acolo. Făcu câțiva pași îndărăt și sări prin fereastră în clipa în care ușa se dădu de perete în spatele lui. Își luă zborul într-o explozie de cioburi, ca un înger cu un căluș în gură strălucind în lumina soarelui după-amiezii. În jos, tot mai jos… Căzu pe pământ într-un tufș de trandafri, cu picioarele înainte, și se prăbuși într-un păienjeniș de spini. Se rostogoli și mai adânc în tufșuri pentru a evita ploaia de gloanțe care se revărsă asupra lui de la fereastra casei. Ar f trebuit să fe o țintă ușoară, dar Adam avea un avantaj. Soarele strălucea puternic pe latura aceea a clădirii, iar Christian fu orbit de lumină. Adam se sprijini și se ridică în picioare. Se clătină, cu mâinile încătușate la spate, și goni nebunește spre mașină. * Sus, la fereastră, Christian înjură. Se întoarse către Lizzie, cu arma în aer. Bolborosind, i-o flutură în față. — Ce faci, idiotule? strigă Lizzie. Nu vezi că-ți scapă? Era singura ei șansă. În mintea lui, ea nu ar f putut f decât de

partea lui, sau împotriva sa. Se dovedi că așa era. Christian înjură din nou, ieși pe ușă și alergă în jos pe scări. — Nemernicul! Nemernicul! striga el. Ușa din față se trânti din nou și îl auzi alergând pe pietriș după Adam. Lizzie își ținu respirația pentru a auzi mai bine, cu inima bătându-i în piept ca un ciocan. Te rog, Doamne, ajută-l pe Adam să scape! Te rog, Doamne, scoate-mă de aici. Te rog, te rog, te rog! Cu mâinile și picioarele legate de scaun, nu putea face nimic. Își aminti ce făcuse Adam, cum înclinase scaunul și plecase cu el în spate. Încercă și ea, însă căzu într-o parte pe podea, cu fața la vreo jumătate de metru de cea a lui Vince. Bărbatul zăcea nemișcat, cu ochii închiși. Lizzie presupuse că era mort. Focurile de armă nu se mai auzeau. Camera, care până atunci fusese plină de zgomote și urlete, fu învăluită de liniște. Se auzea doar respirația ei sacadată, pe jumătate suspin. Auzi un nou foc de armă, în depărtare. O pasăre începu să cânte într-un copac de afară. Ca prin minune, era vie, dar luase Moartea. Situația nu era tocmai roz, dar știi ce? însemna că nu mai avea nimic de pierdut. Dacă e să mor, te iau cu mine, ticălosule, gândi ea. Începu să suspine din nou și se forță să se oprească. Trebuia să fe puternică. Trebuia să se comporte ca o iubită și să rămână în viață îndeajuns demult încât să aibă ocazia să-l ucidă pe Christian. În fața ei, Vince deschise deodată ochii. Ea țipă înăbușit, speriată de acest nou șoc, apoi răsuflă ușor. — Vince. Ești… bine? întrebă ea. El își dădu ochii peste cap, sarcastic. Încercă să vorbească, dar vocea îi era atât de slabă, încât de-abia putea s-o audă. Își trase cu greu scaunul mai aproape de el. — Ce? — Omoară-mă, spuse el, cu o voce slabă.

Abia mai putea respira, însă era încă în viață. — Să te ucid? Cum? întrebă ea. Pentru o clipă se uitară lung unul la celălalt. — Ce să fac, Vince? Ce să fac? îl imploră ea. Spune- mi ce să fac. Poate că-l pot calma în ceea ce te privește. Vince pufni ironic. Slabe șanse. Lizzie își încleștă dinții. Trebuia să poată să-l ajute cumva! — …telefonul… spuse Vince. — Ce? — Telefonul meu. Bărbatul privi într-o parte. Telefonul lui zăcea în mijlocul camerei, acolo unde îl scăpase atunci când îl atacase Christian. Era un iPhone ca al ei. Da! Târând scaunul cu propriul trup, Lizzie reuși să străbată camera, și, contorsionându-și corpul, apucă telefonul în mâini. Comunicare. Cumva, cu cineva, undeva. Cu Adam, dacă mai era în viață. Cu părinții ei. Greoi, cu aceleași mișcări de broască țestoasă, se îndreptă spre pat, ascunse telefonul dedesubt și își reluă locul, chiar în momentul în care la parter se auzi trântindu-se ușa. Christian urcă încet scările și intră în cameră, cu arma atârnându-i în mână. Se opri lângă capul ei și o privi în creștet. Arăta oribil. Avea dinții plini de sânge și înclinați într-un unghi ciudat. Nasul i se deplasase în laterală, ochii aproape că-i dispăruseră, înghițiți de vânătăile de pe față. Vince îi aplicase o corecție serioasă. Psihoza era singura care îl mai ținea pe picioare. Părea complet nebun. — Iubitul tău este mort, spuse el. Lizzie n-avea de unde să știe dacă spune adevărul sau nu. Probabil că așa era. Dar trebuia să spună repede ceva, altfel ar f urmat ea. — Foarte bine, spuse ea. Ticălosul acela știa c-o să i se înfunde odată și-odată.

Era uluită de forța propriului instinct de supraviețuire. Christian nu-i răspunse. Se mulțumi să se întoarcă și să se uite la Vince. Își înclină capul într-o parte. — Ți-a luat al dracului demult, spuse ea, continuând, în speranța că va atinge o coardă sensibilă în mintea lui irațională. Și cum poți să-ți tratezi iubita așa? Mă lași aici cu ciudatul ăsta? Christian o privi. Își umezi buzele. — Iubită, spuse ea. — Iubită, spuse el. — Da, iubită. Altfel, de ce aș f în dormitorul tău? Nu pot nici măcar să mă machiez sau să-mi pilesc unghiile dacă mă ții așa. Cear f să mă dezlegi ca să mă fac frumoasă pentru tine? Începu să plângă de teamă. Nu putea decât să spere că arăta și se purta așa cum se comportau iubitele. — Iubită, spuse Christian din nou. Brusc își ridică brațul în aer. — Da! spuse el. Excelent! — Foarte bine, spuse Lizzie. Atunci, ce zici de o ceașcă de ceai? Și poate și un sendviș. Sunt lihnită. Întins pe podea, Vince zâmbi în sinea lui. Isteață fată, gândi el. Christian încuviință. Verifcă muniția, armă pistolul, îl ridică și-l împușcă pe Vince în ceafa. — Nu avem timp, spuse el. Trebuie să ne mișcăm repede. Avem multe de făcut, știi tu. Și se aplecă să o dezlege.

CAPITOLUL 2 NOI ORDINE Jess stătea întins în magazia lui din parcul de containere, cu mâinile sub cap, uitându-se fx la tavan. Anna, după ce văzuse ce se întâmpla în oraș, refuzase să se întoarcă și încercase să-l convingă și pe el să rămână cu ea, dar el insistase să ducă la bun sfârșit misiunea Morții. — Soldatul perfect, spusese ea. Era adevărat, dar nu știa cât de tare îl durea să fe așa. Așa cum bănuise, atunci când ajunsese înapoi, Ballantine îl primise cu o bătaie soră cu moartea, după care îl închisese. Înainte îi fusese permis să se plimbe prin curte cu un paznic după el. Acum, nu ieșea decât pentru a merge la muncă. Restul timpului era închis în magazie. Mai mult, îi luaseră televizorul, radioul și telefonul. Afară, guvernul poate căzuse deja, parlamentul poate că își închisese porțile, lumea poate că se răsturnase cu susul în jos, arcuindu-și degetele de la picioare către stele, iar Jess n-ar f avut de unde să afle. Avea o singură legătură cu exteriorul – telefonul dat de Fanatici, același model cu cel privat. Îl ținea acum strâns în pumn, gata să-l ascundă dacă intra cineva peste el. Își dorea din tot sufletul să sune pe cineva, Comandamentul sau pe Anna, pentru a afla ce se întâmpla afară, dar nu îndrăznea. Oamenii lui Ballantine îi găsiseră și îi confscaseră singurul încărcător, iar bateria era descărcată aproape complet. Aștepta un telefon – de două zile deja. Mai mult ca sigur avea să primească noi ordine. După cum stăteau lucrurile, probabil că urma să-și croiască drum prin mulțimea adunată la

demonstrația de mâine și să moară pentru cauză; sacrifciu public. Autodafé13. Acum însă, poate n-aveau să-i mai irosească prețioasa viață în protest. Cu certitudine – și se ruga pentru această șansă – vor dori să lupte. În majoritatea zilelor putea auzi sunete venind dinspre oraș. Albert Square era la mai puțin de trei kilometri jumătate distanță, iar dacă vântul bătea din direcția potrivită, puteai auzi vocile a zeci de mii de oameni cântând și scandând la unison. Era vocea oamenilor – dar câți să f fost? O sută de mii, două sute de mii? Un milion? N-avea de unde să știe. Jess se rostogoli pe burtă. Situația îl înnebunea. Scopul pentru care muncise era aproape atins, iar el era închis într-o cușcă. Mâine era vineri, se împlinea o săptămână de la moartea lui Jimmy Earle. Urma să aibă loc o demonstrație în masă, o grevă generală. Poate și altele. Cine știe câte lucruri se schimbaseră de când el era închis aici? Și, mai presus de toate, urmau să facă marele anunț pentru care muncise până acum. Trebuia să fe acolo… dar Ballantine nu avea să-l lase să plece sub nicio formă. Acum că Anna fugise, el rămăsese singurul care știa cum să fabrice Moartea. Încă aveau nevoie de el. Jess ridică telefonul în aer și-l cântări în palmă ca pe o bucată de speranță. În acel moment, în sfârșit, după două zile de așteptare, sună. — Jess, ești acolo? — Anna! — Ești bine? — Da. Tu? Nu pot vorbi mult, telefonul e aproape mort și mi-au luat încărcătorul. Ce se întâmplă acolo? 13 Autodafé - ceremonie în cursul căreia persoanele condamnate de

inchiziție pentru erezie erau arse pe rug; ardere publică (n. red.)

— O, Doamne, Jess, ar f trebuit să rămâi cu mine. Este fantastic! Nu cred că lumea va mai f vreodată la fel. Jess gemu. Rata toate evenimentele! — Poți să scapi? întrebă ea. — Nu, m-au închis aici. Mi-au luat radioul și televizorul. Spunemi – ce se întâmplă? Spune-mi repede, o imploră el, sfâșiat între dorința de a ști și dorința de a-și păstra bateria pentru ordinele pe care spera să le primească. — Totul! Are loc greva generală. Poliția, armata, toți sunt cu noi. Oamenii mărșăluiesc spre Westminster și nimeni nu ridică un deget pentru a-i opri. Doar câteva detașamente de armată mai rezistă… Era deci adevărat. — Se întâmplă? întrebă el. Se întâmplă cu adevărat? — Chiar se întâmplă. Mâine facem marele anunț. Este programat pentru ora unu. Trebuie să scapi de acolo, Jess! — Încerc. Emoționat și frustrat, Jess se ridicase în picioare și făcea înconjurul camerei metalice în care era închis. Trebuia să fe și el acolo! Dar cum? — Uite ce e, trebuie să închid. Dacă mă sună cu noi ordine, am nevoie de telefon… — Îți transmit eu ordinele, spuse Anna. Jess se opri din mers. — Care sunt? — Mișcă-ți fundul încoace! spuse ea și izbucni în râs. Vino aici odată! — Serios? Vor să vin și eu acolo? — Bineînțeles că te vor aici! Ce părere ai? — Dar m-am oferit voluntar pentru echipa morții. — Te-au scos de pe acea listă. Jess își simți inima sărindu-i în piept. Viață. Speranță! Vestea

aproape că-l dărâma. Nu-și imaginase niciodată că dorește atât de mult să trăiască. — De ce? — De ce crezi? Nu știi ce-ai făcut? Dacă nu erai tu, nu s-ar f întâmplat nimic din toate acestea. Nu vor să te piardă. Vor să trăiești. Jess asculta cu respirația tăiată. Crezuse că avea să moară. Era pregătit să moară. Crezuse că își dorește să moară, dar acum i se înapoiase viața. Brusc, un gând îi trecu prin minte… — Cum rămâne cu Adam? L-ai găsit? — O, da. E închis într-o cameră de hotel. Anna pufni amuzată. Astfel va f ferit de pericole. Mă duc mâine pe la el cu antidotul. Și râse în hohote. Jess își simțea inima galopând, inima lui care îi fusese înghețată atâta vreme începea să pulseze. Viață. Familia lui, care îl aștepta. Putea să se întoarcă la ei. Era incredibil. — Cum rămâne cu tine? întrebă el. Ai ieșit și tu din echipa morții? — Eu, nu, spuse ea. Jess împietri. — De ce nu? Aproape că putea simți cum fata strânge din umeri. — Probabil că sunt mai puțin importantă. — Ce vor să faci? — Sunt o bombă, Jess. Izbucni în râs. O bombă blondă, asta sunt. Sinucidere cu bombă. Mult mai bine decât să arzi de viu. Dar… mult, mult mai rău decât să trăiești. — Când? — Mâine. — Care e ținta ta?

— Secret. Râse din nou, neconvingător. — Îmi pare rău, Jess. Telefonul începu să țiuie. Bateria era pe terminate. — Trebuie să te las, spuse el. Te voi mai vedea vreodată? Vreau să te mai revăd. — Nu prea cred, Jess. Pleacă de acolo. Nu pot trimite pe nimeni să te ajute, înțelegi? Ești pe cont propriu. Ieși de acolo cum poți. Și Jess. Ghici ce? Voiam doar să-ți spun că… Și telefonul muri. — La dracu’! Jess se uită la dispozitivul inutil din mâna lui, care nu mai folosea la nimic. Ce încercase oare să-i spună? Nu mai conta. Mergea la război. Urma să lupte pentru revoluție. Tot ce avea de făcut era să evadeze, iar asta era mai ușor de zis decât de făcut.

CAPITOLUL 3 NU PLÂNGE-UCIDE După ce-l împușcase pe Vince, Christian dorea să plece cât mai departe, cât mai repede. O dezlegă pe Lizzie de pe pat și o grăbi spre ușă, dar ea reuși să-l oprească, subliniind faptul că era încă îmbrăcată în cămașa de noapte. — Nu contează, urlă el. — Ba da! țipă și ea. Și își privi corpul. — Numai pentru ochii tăi. Mârâind, dar flatat, Christian o lăsă să-și adune hainele și să se îmbrace. În felul acesta, Lizzie reuși să recupereze de sub pat telefonul lui Vince. Gata! Se simțea bine – puternică, rapidă, isteață. Nu își dădu seama ce se întâmplă până când el nu o împinse spre mașină; simțea primele efecte ale Morții. Era o senzație care probabil că nu avea să dureze, dar dacă o ajuta să scape de Christian, era mai mult decât binevenită. Christian se îndreptă către Manchester, unde, pe Deansgate, avea un apartament în care își desfășura afacerile. Lupta cu Vince părea că-l dezechilibrase cu totul. Poate pentru că nu mai trebuia să se prefacă. Poate faptul că fusese lovit de perete îi afectase mintea, însă starea de spirit îi oscila periculos de la sentimentalism la violență. Odată ajunși în apartament, își petrecură restul serii uitându-se la televizor, cu Lizzie încătușată de canapea. Haina în care ascunsese telefonul era în dormitor, atârnată pe ușă. Nu avea nicio șansă să se apropie de ea.

În timp ce flmul se derula, Christian începu să murmure către sine, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare. — Mâine mergem la fabrică, anunță el, vorbind ca pentru sine. — Unde e asta? întrebă Lizzie, pe un ton lejer. Christian sări în sus și o privi suspicios. Era evident că uitase că ea e acolo. — Nu-i răspunde, spuse el. Încearcă să te stoarcă de informații. Nu, nu-i adevărat! Vrea doar să știe. Ai încredere în ea? întrebă el, neîncrezător. Ai încredere în ea? Par prost? strigă el dintr-odată. — Sunt iubita ta, Christian, îi spuse ea, pe un ton mânios, făcând tot ce-i stătea în putință să nu arate cât de înspăimântată era. Bineînțeles că ai încredere în mine. — Am, oare? Christian biciui aerul în panică. — Tu? Dar cine mai ești tu? ceru el un răspuns. — Doar eu, spuse ea. Iubita ta. Iubita ta. Îți amintești? Lizzie. Iubită. Când bem și noi un ceai, Christian? întrebă ea, încruntânduse. Faptul că îl ruga să facă una sau alta pentru ea părea să-l țină departe de gândurile periculoase. Christian își mușcă articulația degetului și ajunse la o concluzie. — Ea e tot ce am, își explică sieși. O sărută și merse la bucătărie să vadă ce era de mâncare. Se întoarse cu un singur bol cu supă de roșii, tot ce avea. Nu voia să iasă să cumpere altceva, pentru că era convins că viața îi era în pericol. Probabil că era pură paranoia, dar poate că îi era teamă de Adam. Nu-i văzuse cadavrul. Poate că era încă în viață. Oricum, Lizzie putea măcar să spere. Împărțiră supa, dar nu era nici pe departe de ajuns și, după o oră, Christian începu să se înfurie pentru că-i era foame. Lizzie știa că el nu ar f acceptat ca ea să iasă la cumpărături și făcu o întreagă

tevatură despre cât de important era să rămână în casă și să se ascundă de dușmani. Asta îl calmă și îl convinse că ea era la fel de implicată ca el în tot ceea ce se întâmpla. Ea îl ajută să caute prin dulapuri, dar nu găsi decât o pungă cu zahăr. Își petrecu seara făcând litri întregi de ceai dulce și ferbinte, pe care îl băură împreună, cocoțați în pat, ca doi copii care se ascundeau de fantome. Orele și minutele trecură încet. O bătu de două ori; o dată la miezul nopții, apoi din nou după alte două ore. Spre prima geană a zorilor, se îndrăgosti din nou de ea și îi adormi în brațe, plângând cu lacrimi sentimentale. Lizzie îl veghea. O legase cu lanțuri de pat și de el. Nu avea nicio armă la îndemână. Se întrebă dacă ar f fost în stare să-l stranguleze, dar se gândi că probabil că nu. Era tentant, dar nu era momentul. Astfel că așteptă, supraveghindu-l, până adormi în sfârșit și ea. * După ce se prăbușise pe fereastră într-o ploaie de sticlă spartă și ieșise din tufșul de trandafri, Adam țâșnise cu pași mici spre pădure, clătinându-se, cu mâinile încă încătușate la spate. De-abia parcursese vreo douăzeci de metri când Christian se năpustise prin ușa de la intrare și începuse să tragă sălbatic printre copaci, în direcția lui. Fugise cât de repede putuse, împiedicându-se și căzând la fecare câțiva pași, până își dăduse seama că nu trebuia neapărat să rămână cu mâinile legate la spate – putea păși peste ele pentru a le aduce în față, dezlegându-și apoi picioarele. De ce nu se gândise la asta mai înainte? Se opri pentru a se elibera, însă îl auzi pe Christian cum își croia drum prin pădure, urlând furios, la doar douăzeci sau treizeci de metri distanță de el. Alerga însă în direcția greșită, fără să știe sigur unde era Adam. Se aplecă, își dezlegă repede picioarele și o luă la goană. Acum, Christian îl văzu și trase câteva gloanțe, dar norocul era de partea lui Adam. Până la Porsche-ul lui Vince mai

erau încă două sute de metri, iar Adam îi străbătu alergând înclinat, în vreme ce Christian îl urmărea, furios, ieșit din minți, împiedicându-se și blestemând, urlând la el să se oprească și trăgând în fecare umbră pe care o vedea. Adam ajunse la mașină și, pentru un moment îngrozitor, crezu că pierduse cheile. Pescui disperat în toate buzunarele, până le găsi. Dădu înapoi, scrâșnind din cauciucuri și forțând schimbătorul de viteze, chiar în momentul în care Christian ieși dintre copaci și începu să alerge spre el. Pe drum, i se opri brusc motorul; un camion care trecea pe lângă el claxonă și vira, pentru a nu-l atinge. Reuși să pornească mașina din nou și se îndepărtă, atingând suta de kilometri pe oră în doar câteva secunde. Încă două împușcături atinseră portbagajul, iar Adam simți impactul prin caroserie, apoi ieși din raza de acțiune a lui Christian, îndepărtându-se de pericol în mare viteză. Dar lucrurile erau departe de a f rezolvate. Nu putea spune asta atâta timp cât Lizzie era încă prizonieră. Christian avea să se întoarcă la ea. Poate avea să o împuște pe loc, dar Adam spera că acum, că înghițise și ea Moartea, va urma planul lui Vince și o va lăsa să-și trăiască săptămâna rămasă. Oricum, trebuia să o elibereze. Cu cât o lăsa mai mult acolo, cu atât mai rău avea să fe pentru ea. Se opri la un refugiu de pe șosea și așteptă câteva minute, ca să lase impresia că a plecat, apoi întoarse și se apropie din nou de casă. Parcă mașina departe de alee și își croi din nou drum spre casă, dar era deja prea târziu; cei doi plecaseră. Rămăsese doar Vince, mort pe podea, împușcat în cap. Adam evadase. Lizzie era ca și moartă. Atunci, asta era. O pierduse și nu avea nici cea mai vagă idee unde s-o găsească. Fusese obligată să înghită Moartea – cum aveau să fe ultimele ei zile pe pământ, cu Christian ca temnicer? Nici nu suporta să se gândească la asta.

Hoinări prin casă, încercând să găsească un indiciu despre destinația lor, dar nu găsi nimic. În cele din urmă, se întoarse la mașină și se așeză la volan, încercând să pună lucrurile cap la cap. Christian avusese dreptate într-o privință. Era numai vina lui. Cât mai avea? Ziua 4; mâine, Ziua 5. Încă două zile. Își pierduse viața, ruinase viețile părinților lui, iar acum o distrusese și pe cea a lui Lizzie. Așezat la volan, Adam începu să plângă, mai întâi în tăcere, apoi din ce în ce mai puternic, până ajunse să plângă în hohote. Se întuneca, dar rămase acolo, pentru că nu avea nimic mai bun de făcut, până când, din fericire, adormi în mașină. * În dimineața următoare, vineri, norocul încă nu o părăsise pe Lizzie; Christian se trezi simțindu-se revigorat. Părea aproape normal. Se sărutară, vorbiră puțin, se uitară la televizor. Christian ieși chiar să cumpere câte ceva pentru micul dejun. Imediat ce el ieși pe ușă, Lizzie se dădu jos din pat. Telefonul… era la doar câțiva metri distanță, în haina ei, care atârna pe ușă. Patul era o chestie mare din stejar care cântărea o tonă și fu nevoită să-l tragă centimetru cu centimetru după ea pentru a ajunge la telefon. Își scrise mesajul panicată – magazinul era la doar câțiva pași distanță și Christian se putea întoarce în orice moment. Ajunsese la cuvintele „la fabrică”, iar ușa din față se deschise. Se întorsese deja! Avu timp să scrie numărul lui Adam și să trimită mesajul, târându-se disperată, cu patul după ea, la loc, gemând la zgomotul de târât pe parchet, sigură că va f prinsă. Aruncă telefonul sub pat și de-abia reuși să pună totul la loc cum era, când el intră, aducând croissante și gem. Ea îi zâmbi dulce. Rezolvat! Nu era cine știe ce mesaj, dar era un început. Reușise măcar să trimită un semn către lumea de afară. Mâncară și băură cafea împreună, în pat. După ce terminară, Christian se șterse la gură și spuse gânditor:

— Știi ce, Lizzie? Cred că ar trebui să plecăm undeva departe. Doar tu și cu mine, într-o lungă vacanță. În Thailanda, poate. Toate semnele indică spre Răsărit. Japonia. Întotdeauna ne-am dorit să mergem în Japonia. Ce crezi? — E minunat! Când plecăm? izbucni ea. Christian îi zâmbi, iar inima i se chirci. Mai avea o săptămână – tot ce-i mai putea oferi viața acum. Cât de oribil ar f să fe obligată să o petreacă pretinzând că este îndrăgostită de Christian. Dorea săși vadă părinții, să-l vadă pe Adam – dorea să facă atât de multe în aceste puține și mizerabile zile. Pentru prima dată, începu să se întrebe dacă lupta asta înspăimântătoare de a rămâne în viață merita prețul. Oricum avea să moară, probabil într-un mod oribil. Poate că ar f fost mai bine să termine odată cu toate. Orice ar f fost mai bine decât ce trăia în acele momente. Dar nu încă. Nu era pregătită pentru asta. Peste câteva zile, poate… Ideea de vacanță părea să țină. Christian rezervă bilete pentru un zbor spre Tokyo. Puteau găsi un hotel la destinație. Totul era pregătit, însă lucrurile începură să se strice. Christian termină de vorbit la telefon și făcu ceai, pe care îl serviră în pat; apoi, brusc, începu să devină agitat. Începu murmuratul. Lizzie încercă să-i distragă atenția vorbindu-i despre Tokyo, dar degeaba. — Idiotule! urlă ea brusc. Ai uitat de afaceri. Se roti brusc și se uită direct la ea. Lizzie se făcu mică – era o mișcare greșită, dar nu se putu abține. — Nu mă face idiot! țipă el. Se întorsese cu spatele la ea, vorbind cu cineva din mintea lui. — Da, asta ești, nu-i așa? Ai afaceri. Ce-o să spună tata… ce-o să gândească… ce-o să facă? Tremurând de frică, Christian își întoarse ochii înspăimântați înspre Lizzie, implorând-o parcă să-i ofere o soluție. În orice

moment, se putea declanșa criza de furie. Ea încercă să zâmbească. — Hm… ar trebui să rezolvăm problemele de afaceri înainte de a pleca, nu crezi? Christian o privi suspicios: — Ce știi tu despre afacerile mele? întrebă el. — Nimic, dar întotdeauna ai afaceri de rezolvat. Nu trebuia parcă să faci ceva? Nu trebuia să mergem la… fabrică astăzi? întrebă ea, încercând să-și amintească. Christian își dădu ochii peste cap, panicat. — Fabrica… da. Asta era. Așa e. Fabrica. Bună fată. Bună fată, Lizzie! Alergă să o sărute, apoi se grăbi să pună lucrurile în ordine. Lizzie apucă să suspine de două ori înainte să se întoarcă Christian, care îi porunci să se îmbrace. Plecau chiar acum. De data aceasta, spre dezgustul ei, rămase lângă ea, urmărind-o ca un vultur, așa că nu avu timp să ia telefonul. Cincisprezece minute mai târziu, după ce folosi câțiva metri de funie pentru a o lega de scaunul pasagerului, porni spre est. Telefonul rămăsese sub pat. Trebuia să spere că Adam era încă în viață și că, dacă era, va găsi singur soluția. Nu era un gând care s-o umple de încredere, însă, spre surprinderea ei, avea o certitudine. Era absolut convinsă că Adam poate era un prost din multe puncte de vedere, dar un lucru era sigur; era idiotul ei și nu avea să renunțe la ea nici într-un milion de ani. Nu credea că mai există cineva pe lume despre care să poată spune același lucru. Și nu era sigură că mai cunoaște pe cineva pe lume care să aibă această calitate. Ce chestie, gândi ea. Și ce mod de a descoperi asta. Era păcat că nu mai aveau decât câteva zile de trăit. Și, cu acest gând, dintr-odată, izbucni din nou în lacrimi. Dar nu era timp de doliu. Christian, care, evident, era foarte agitat din cauza călătoriei, începu să îi explice că o dorea lângă el ca

sprijin moral. — Ce soi de sprijin moral? întrebă ea. El mormăi, jumătate pentru el, jumătate pentru ea, dar din ce putu ea să înțeleagă, trebuia să-l asigure pe tatăl lui că-și lua medicamentele; și că Vince nu fusese ucis, ci nu era cu ei pentru că avusese o altă treabă importantă de rezolvat; și că el, Christian, era, de fapt, la fel de normal la cap ca oricine. — Nicio problemă, spuse Lizzie, veselă. Se așeză mai confortabil în scaun și privi pe fereastră. Adam avea să moară, dacă nu era deja mort, iar ea avea să moară și ea; știa asta. Dar cu puțin noroc, poate că avea să reușească să ia cu ea și câțiva dintre ticăloșii ăștia care fabricau acest drog oribil. Christian era primul pe listă, iar tatăl lui era al doilea. De ce nu? se gândi ea. Asta e pentru tine, Ads. Să lași în urma ta o lume mai bună, cum este scris pe listă. Asta vom face! Christian o privi pieziș, cu ochii rotindu-i-se ca bilele de sticlă. Lizzie îi răspunse la zâmbet. Nu plânge, gândi ea. Nu plânge – ucide. Chiar dacă îl lua doar pe unul dintre ei cu ea, și tot va f meritat. Se așteptase la o călătorie lungă, dar curând observă că se aflau pe un straniu tărâm pustiu, acoperit de containere de tir un Lizzie era uluită. Habar n-avea că există astfel de locuri atât de aproape de centrul Manchesterului, Erau sute de containere, poate mii, stivuite unele peste altele, dispuse în șiruri nesfârșite. Mașina trase în mijlocul acestei pustietăți, iar Christian coborî. Rămase locului un moment, flexându-și umerii și privind în jurul lui. Asta să fie? M-a adus aici să mă omoare? se întrebă ea. Christian se aplecă însă în mașină și o sărută pe obraz. — Nu lipsesc mult, iubire, spuse el. — Nu mă duci să-l cunosc pe tatăl tău? întrebă ea. — Nu. Christian era cât se poate de amuzat. Sub nicio formă.

— Dar ai spus… — Nu f ridicolă, Lizzie, spuse el. Scutură iritat din cap și se îndepărtă. Lizzie îl privi cum dispare în spatele unui container. Dintr-odată, se trezi singură. Trase de legături, dar erau bine strânse. Avea mâinile libere, dar nu putea să ajungă la nodurile care fuseseră legate în spatele scaunului. Era prinsă în capcană, iar dacă nu profta de șansa asta, cine știe dacă avea să mai primească vreuna. Un singur lucru putea face. Se aplecă spre scaunul șoferului și apăsă claxonul. Doamne, dă să fe cineva acolo. Claxonul urlă în tăcerea depozitului. Și funcționă. În jurul ei, ușile se deschiseră. Locul era înțesat de oameni care se ascundeau în containere. Alergară toți înspre ea. Unul dintre ei era Christian.

CAPITOLUL 4 FABRICA MORȚII Adam se trezi în aceeași poziție în care adormise – așezat în mașină, cu capul odihnindu-i-se pe volan. Se simțea oribil – durere de cap, greață, disconfort fzic. Unde era veselia minunată din prima dimineață trăită cu Moartea? De ce era atât de obosit? Nu înțelegea. Răsuci cheia în contact și se uită la ceas. Era deja ora unsprezece. Atât de târziu! Dormise ore întregi. Iar… Lizzie. O pierduse pe Lizzie. Nu vedea nicio cale de ieșire. Era Ziua 5 – vineri – ziua în care Janet îi spusese că se vor întâlni să-i dea antidotul. Oare asta trebuia să facă – să-și salveze propria piele? Dacă tot nu putea face nimic pentru Lizzie, putea măcar să facă pentru el ceva. Se simțea foarte prost din cauza asta, dar avea să-i treacă, nu-i așa? Putea recupera totul. Părinții, viața, munca. Toate îl așteptau. Putea merge la hotel să aștepte antidotul și să-și continue viața. Urma să trăiască de-acum încolo cu ce i se întâmplase lui Lizzie pe conștiință, dar avea să uite în cele din urmă. Avea să învețe cum să depășească situația. Asta se întâmplă. Trăim, trecem mai departe. Perseverăm. Adam își scoase telefonul și îl porni. După cum se așteptase, avea cincizeci de mesaje de la părinți. Se părea că, la urma urmelor, vor avea noroc. Erau zeci de mesaje și de la prietenii lui, care, evident, fuseseră puși în temă de părinți. „Unde ești, ne lipsești, vrem doar să știm că ești bine”. Le trecu în revistă și pe acestea. Apoi, un număr necunoscut. Deschise mesajul, care conținea un singur cuvânt: „Fabrica”.

Adam se holbă la mesaj. Unde auzise cuvântul acesta? La Vince, nu-i așa? Se întoarse spre GPS și pronunță cuvântul „fabrică”. Locul apăru pe ecran. Adam rămase locului o clipă, uitându-se lung la monitor. Trebuie că era de la Lizzie. Putea să se întoarcă la viață – la toate lucrurile, bune sau rele, pe care crezuse că le-a pierdut pe vecie, sau putea încerca s-o ajute pe Lizzie – și, probabil, să moară. Adam rămase așezat la volan, fără să gândească sau să simtă, așteptând doar, de parcă dacă stătea acolo sufcient demult, avea să descopere un mod de a rămâne în viață și de a suporta urmările. * Jess era în laborator, adâncit în experimente, când se porni agitația afară. O mașină care parca, o portieră trântindu-se. Era ceva cu totul neobișnuit. Nimeni, dar absolut nimeni, nu făcea zgomot în timpul orelor de lucru în parcul de containere. Chiar și Ballantine evita să se miște ziua, iar el era proprietarul locului. Toată lumea din laborator, gardieni și tehnicieni, se opriră, se ridicară și ascultară, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Apoi se auzi claxonul, ca o sirenă, iar gardienii o luară la fugă, ca niște câini fugărind un iepure, cu puștile scoase și fețele încruntate. Lăsaseră ușa deschisă. Jess se îndreptă, cu pași calmi, spre ea. — Hei, unde pleci? țipă unul dintre tehnicieni. — Nu-ți face griji, mă duc să arunc o privire. Merg să fumez, spuse Jess. Se sprijini de ușă și scoase o țigară. Tehnicienilor nu le convenea, dar nu era treaba lor să-l păzească. Și apoi, erau și ei curioși. Unii se îndreptau deja în urma lui spre ușă, pentru a arunca o privire. Jess căscă, dar pe dinăuntru clocotea de emoție. Era miezul zilei. Mai avea o oră până la întâlnirea cu Anna. Afară, în centrul Manchesterului, mulțimile se adunau. Chiar și aici, la kilometri depărtare, zgomotul se auzea. În fecare zi devenise din ce în ce mai

puternic – urletul unui milion de voci care puneau întrebări la care guvernul nu putea răspunde. Părea că toată țara era acolo, încă nevăzută, așteptând să cucerească viitorul. Lui Jess i se dăduse o șansă să li se alăture, să fe cu ei – să moară pentru ei, dacă va trebui. Tot ce avea de făcut era să ajungă acolo. Aruncă o privire în spatele lui. Unii dintre tehnicieni încă îl priveau. Încă nu… nu încă. Răbdare. Dacă fugea prea devreme, aveau să-l prindă imediat. Se aplecă peste pragul ușii să arunce o privire la agitația de afară. Văzu o mașină, și o fată care îi părea cunoscută. Fata striga: „Nu și-a luat medicamentele! Nu și-a luat medicamentele”, din toate puterile. O cunoștea. Unde o mai văzuse? Atunci își aminti. Lizzie, nu? Prietena lui Adam. Ce Dumnezeu căuta acolo? Și dacă ea era acolo, oare nu era și Adam pe aproape? Anna spusese că e într-o cameră de hotel. Jess gemu. Nu! Nu aici, din toate locurile posibile. Adam! Prostule! În jurul mașinii se aduna deja mulțimea. Christian Ballantine era acolo, urlând ca un animal, încercând să ajungă la Lizzie cu mâinile prin geam, în timp ce câțiva tipi masivi încercau să-l ia de acolo. Părea nebun, de parcă creierul i se topea văzând cu ochii. Fata se chircise în mașină, acoperindu-și fața cu mâinile. Dacă te uitai la ea, vedeai că primise câteva bătăi. Florence Ballantine însuși ieșise, pășind agale cu o față dură ca un pumn, dorind să afle ce era cu zgomotul acela. Tehnicienii trecură pe lângă el, să arunce o privire. Nu vedeai așa ceva în fecare zi. Nimeni nu-i acorda vreo atenție. Ținându-și respirația, Jess se strecură în tăcere în spatele laboratorului. Asigurându-se că nu-l mai vede nimeni, începu să alerge, intrând și ieșind din containere. După câteva sute de metri, se opri să asculte. Se auziră țipete. Observaseră că lipsește, dar nu aveau de unde să

știe încotro o luase. Începu să alerge din nou. Se îndepărtase. Aproape că era liber. Și… avea să trăiască! Pentru Jess, era minunat să-ți dai viața pentru ceva în care credeai. Trăise cu ideea morții sale atât de mult timp, încât i se părea incorect să fe privat de sacrifciu, de parcă ar f fost tras pe sfoară. Dar astăzi era ziua – aniversarea unei săptămâni de la moartea lui Jimmy Earle; era ziua marelui anunț din Albert Square. Poate că era și ziua în care guvernul avea să demisioneze. Trebuia să se întâmple. Dacă ar f putut f acolo când avea să se întâmple, ar f simțit că nu a trăit degeaba. Cum rămânea, însă, cu Adam? Jess îl iubea – dar își iubea cauza mai mult. Era păcat. L-ar f ajutat dacă ar f putut, dar astăzi era ocupat. Astăzi avea loc revoluția. Țelul pentru care sacrifcase totul – prietenii, familia, propria viață, dacă ar f fost nevoie. Nu putea să lase nimic să-i stea în cale – nici măcar fratele lui. Alergă cu viteză spre gardul care înconjura perimetrul. * Pentru câteva secunde, Lizzie crezu că aveau să-l lase pe Christian să o rupă în bucăți. Dar tipii aceia masivi îl îndepărtară și un bărbat scund, mai în vârstă, evident șeful, apăru și începu să urle la toată lumea. Părea foarte supărat pe Christian. Îl apucă de revere și urlă la el: — Așa e, rahat mic? Nu ți-ai luat medicamentele, este adevărat? Este adevărat? — Lizzie! strigă Christian, cu o voce chinuită. Cum ai putut? Cum ai putut? Și, izbucnind în lacrimi, începu să plângă ca un copil. Ballantine îl eliberă din strânsoare. Reacția lui Christian îi răspundea la întrebare. Pentru o clipă, toți rămaseră pe loc, urmărind scena stingheriți; dar Ballantine realizase ce se întâmplă fără să se lase prostit de prefăcătoria fului său. Christian țâșni brusc, împingând bărbatul mai în vârstă deoparte, și o rupse la fugă

cu viteză maximă. — Prindeți-l, nenorociților! țipă Ballantine. Unii dintre oameni țâșniră după el. Bărbatul o privi pe Lizzie, ghemuită în mașină, așteptând să vadă ce urma să se întâmple. — Ce se petrece? întrebă el. Lizzie își lăsă capul pe volan. Din lac în puț, gândi ea. Dar încă nu era moartă. Se uită în sus și-i zâmbi cât de calm putu. — Dacă unul dintre oamenii tăi m-ar dezlega, spuse ea, ți-aș explica. Ballantine făcu semn unuia dintre ei să o dezlege. El urmări totul, cu brațele încrucișate, încruntându-se. — Deci, unde-i Vince? — Ultima dată când l-am văzut, avea un cuțit în ceafa, spuse Lizzie. Ballantine se opri și o privi îndeaproape. — Glumești? N-o face pe interesanta cu mine, îi spuse, însă nu mai părea atât de mânios. Aduceți-o în magazia mea, spuse el oamenilor. — Da, domnule, spuse unul dintre ei, încă luptându-se cu funia. Doi dintre ceilalți ezitară, încercând să-și adune curajul să-i spună șefului că evadase chimistul. Ne pare rău, domnule, dar… Puteai auzi strigătele de mânie până la linia de cale ferată, la aproape un kilometru distanță. Containerul lui Ballantine, spre mirarea lui Lizzie, era organizat în interior ca un birou elegant. O scară conducea la containerul de deasupra și, din câte își putea da ea seama, mai era o scară care urca și mai sus. Era ca o casă. Bărbatul mai în vârstă se așeză la birou și îi spuse unuia dintre linge-blide să aducă biscuiți și ceai. Lizzie pufni în râs și, odată ce se porni, nu se mai putu opri. Toți rămaseră în jurul ei, privind cum râde isterică vreo cinci minute, până când, în sfârșit, își recăpătă

controlul. Atunci, bărbatul în vârstă o întrebă din nou ce se întâmplă. Ballantine ascultă cu atenție, dând din cap, oferindu-i din când în când biscuiți și ceai – foarte politicos, foarte calm. Când se opri în mijlocul povestirii pentru că avea nevoie la baie, îl puse pe unul dintre oamenii lui să o conducă la etaj, la toaletă, iar ea proftă de ocazie pentru a-și spăla fața și pentru a-și aranja părul. O tratau foarte frumos. Voia să arate bine, pentru că domnul Ballantine nu părea genul de persoană care să răspundă bine la slăbiciune. Când termină, el scutură din cap. — Ce să spun? zise el. Îmi cer scuze pentru comportamentul fului meu. Îmi pare rău că te-a tratat atât de urât și sunt devastat pentru că te-a obligat să iei Moartea. Îmi doresc să pot face să dispară toate astea, dar… își întinse brațele, ca într-un gest de neputință. Ce pot spune? repetă el. Privi în jur, la oamenii săi. Închideți-o în magazie, spuse el. — Să o închidem în magazie? repetă unul dintre oameni. Sunteți sigur, domnule Ballantine? — Bineînțeles că da. Îl cunoaște pe Christian. L-a văzut omorându-l pe Vince. Știe despre locul acesta. Ce vrei să fac, să o urc în următorul avion spre Costa Brava? îmi pare rău, îi spuse din nou lui Lizzie. Cum am spus, mi-aș dori să fac să dispară toate acestea, dar nu pot. Unul dintre oameni o luă de braț. Ea se ridică tremurând. — Mă băgați în magazie? întrebă ea. Domnul Ballantine zâmbi liniștitor. — Nu e atât de rău cum sună. Nu e ca și cum ai f îngropată de vie sau ceva asemănător. Doar te băgăm în container pentru o vreme. Cât să te ținem în siguranță. Lizzie scutură mâna omului de pe cotul ei. — În siguranță? spuse ea. Pentru cât timp?

— Cam o săptămână. Ballantine ridică din umeri. Cum am spus… — Dar cum rămâne cu antidotul? îl imploră ea. Nu poți face nimic? Și rămase fără cuvinte. Dacă doreau să se asigure că nu va spune niciodată nimic nimănui, doar nu erau să se străduiască să-i prelungească viața, nu? — Dacă te consolează cu ceva, deși presupun că nu, spuse Ballantine, ridicându-se de parcă dorea s-o conducă, nu există un antidot. Moartea se atașează de creier în primele câteva ore. După aceea, ești ca și mort. Toată lumea e de acord cu asta. Îmi doresc să f putut să-ți ofer un mod mai plăcut de a-ți petrece ultimele zile, dar nu va f posibil. Sau poate dorești să scapi mai repede? Un glonț? oferi el. — Domnule Ballantine, se smiorcăi unul dintre oameni. E atât de tânără. — Am doar cincisprezece, spuse Lizzie. Crezu că dacă scade vreo doi ani din vârstă, asta o va ajuta. Ballantine scutură din cap iritat. — Ce e cu voi, băieți? Sunteți fericiți să vă împușcați bunicile, dar imediat ce dați de vreo fată care e cu câteva luni sub vârsta legală, începeți să faceți ochi de cățeluș la mine. Hai să facem așa. Stai un timp la cutie, gândește – te. Dacă vreunul găsește o soluție mai bună de rezolvare a problemei, voi f cât se poate de bucuros să o analizez, între timp – puneți-o la cutie, spuse el gorilelor. Nu uita – oferta cu glonțul rămâne valabilă, adăugă el, pe când Lizzie era condusă afară. Încă încerca să fe drăguț cu ea. Ajunseră imediat la locul care avea să fe ultima ei casă și închisoare. Înăuntru, era întuneric beznă. Fără lumină, fără nimic. Se întoarse și privi acuzator la bărbatul care o condusese. — Îmi pare rău, spuse el. Ridică din umeri, rușinat, și o împinse ușor înăuntru. Se opri un moment. Ai avut ceva ghinion, spuse el.

— Așa crezi? — Vrei să trec pe la tine mai târziu? întrebă omul. Domnul Ballantine este un gentleman, nu va lăsa pe nimeni să te molesteze, dar poate că ar privi cu ochi buni o întâlnire. — O întâlnire? spuse ea, uluită. Îmi ceri o întâlnire? Individul dădu din umeri. — Ultima ta săptămână și toate astea. Lizzie scutură din cap. — Răspunsul e nu. Am lucruri mai bune de făcut… cum ar f să stau pe întuneric și să plâng. Știi? Tipul deveni rigid. — Cum vrei, spuse el și închise ușa. Lăsată singură, făcu ce spusese – stătu pe pat în întuneric și plânse. Se abținuse atâta vreme, încât trebuia să răbufnească mai devreme sau mai târziu. Nu avea nimic și pe nimeni care s-o ajute. Telefonul rămăsese în apartamentul lui Christian, Adam era probabil mort și, chiar dacă nu era, nu era sigură că cele două cuvinte din mesaj vor f sufciente ca să-l aducă la ea. Dar nici nu putea să renunțe. Avea în ea Moartea, care o umplea de energie. Își plânse toate lacrimile și începu să pipăie în jurul ei prin magazie. În jur dădu de ceva resturi – bucăți de mobilă veche pe care cineva le aruncase pentru ca prizonierii să stea pe ele, poate. O saltea, o masă, un fotoliu vechi, o canapea veche din piele. Rămase pe loc un moment, până reuși să se adune, apoi merse spre ușă și o atinse. Era închisă ermetic, așa că începu să pipăie pereții containerului, căutând orice crăpătură sau deschizătură, indiferent cât de mică, pe care să o utilizeze în folosul ei. Era plină de Moarte. Era puternică. Supraviețuise până atunci. Trebuia să fe ceva aici care să o ajute să scape. Într-un fel sau altul, avea s-o facă. Și când va reuși, va merge să-și îndeplinească lista de dorințe. Pe ea avea un singur lucru – să omoare cât de mulți ticăloși putea. Și,

frate, de-abia aștepta s-o facă.

CAPITOLUL 5 DE-AV-AȚI ASCUNSELEA Adam era pe șoseaua M56, gonind spre Manchester. Porsche-ul arăta jalnic. Avea găuri de gloanțe în spate și două geamuri sparte. Dacă poliția îl vedea, era terminat. Parcă șofa ceva mai bine, dar nu sufcient de bine. Ceilalți șoferi lăsau cât de mult spațiu puteau între el și ei, iar el îi depășea nesigur cu peste două sute de kilometri pe oră pe banda de viteză. GPS-ul îl bătea la cap să încetinească, dar continua să-i spună încotro să meargă. Se mai domoli odată ce ajunse în Manchester – nu avea sens să caute necazul cu lumânarea. Când ajunse la destinație, fu dezamăgit. Era un pustiu industrial – kilometri întregi! GPS-ul îl orientă spre două porți din fața containerelor și îi spuse să intre, dar porțile erau închise. Ieși din mașină și se urcă pe gard, să arunce o privire. Pe o latură era ceva ce părea a f un loc de depozitare abandonat. Văzu utilaje mari – camioane, buldozere, tractoare – ruginind acolo unde fuseseră lăsate. Dincolo de ele, un depozit enorm se sfărâma în atmosfera umedă, în fața lui era zona de depozitare a containerelor. Se întindea pe kilometri întregi. Lizzie era undeva acolo… poate. Nu avea nicio șansă să o găsească dacă mergea pe jos; i-ar f luat o veșnicie. Avea nevoie de GPS, care părea să funcționeze pe baza unei hărți. Un singur lucru era de făcut… Adam dădu cu spatele și încercă să treacă în viteză prin porți. Le izbi cu o sută de kilometri pe oră, aplecându-și capul când lovi porțile – și bine făcu, pentru că, trecând prin ele, rămase fără capotă.

Zdrobi resturile de sticlă din geamul fsurat, ca să poată vedea mai bine, și porni printre containere. Auzi motoare în spatele lui și se întoarse să privească. Două motociclete porniseră în urmărirea lui. La dracu’! Acceleră, șerpuind furios de la dreapta la stânga. Mașina lui Adam era rapidă, dar motocicletele erau mai ușor de manevrat și începea să piardă teren. Trebuia să scape de ele. Se întoarse la nouăzeci de grade, derapând violent, lovi un container, apăsă pedala accelerației până la podea și porni în viteză pe aleile lungi dintre magazii. — Întoarce la stânga. Încetinește. Întoarce la o sută optzeci de grade. Întoarce la dreapta, ordona GPS-ul. Și apoi – „Ai ajuns la destinație. Ai trecut de destinație”. Adam privi disperat în jur. Pe lângă ce trecuse? Aici nu era nimic – doar alte containere pustii sub cerul liber. Luă o curbă la nouăzeci de grade și se întoarse, dar o motocicletă răsări în fața lui. Blestemă, viră după un colț, apoi după altul, apoi altul, apoi altul, frână și sări din mașină. Măcar dacă era fără mașină se putea ascunde. De-abia reușise să se adăpostească, și motocicliștii apărură. Uitându-se pe furiș de după colțul unui container, îi văzu coborând de pe motociclete și apropiindu-se pentru a examina Porsche-ul. În timp ce bărbații discutau, Adam încercă să deschidă ușa magaziei celei mai apropiate de el; era încuiată. La fel și următoarea, și următoarea. Probabil că toate erau încuiate. În spatele lui, unde nu-i mai putea vedea, motocicliștii porniseră din nou. Dar încotro? Adam se opri, neștiind în ce parte să o ia. Pentru o cursă, era un loc desprins parcă dintr-un coșmar, cu un milion de colțuri, dar fără ascunzători. Putea fugi, putea privi, putea băga capul la cutie – dar nu putea ieși niciodată de pe aleile nesfârșite dintre magazii. Iuți pasul spre locul unde îi spusese GPS-ul că se află destinația sa.

Dacă Adam ar f putut să zboare la o înălțime de un kilometru în aer și să surprindă panorama parcului de deasupra, ar f văzut că era departe de a f pustiu. Printre magazii se mișcau oameni, fecare ascunzându-se de ceilalți, ca niște șobolani într-un labirint enorm. Jess era și el acolo, alergând în zigzag spre gardul nordic al perimetrului, unde se afla terenul de evacuare. Ca și fratele său, Jess se ascunse când se apropiară motocicletele, apoi porni din nou imediat ce acestea se îndepărtară. La distanță, putea întrezări clopotele primăriei bătând sfertul de oră; douăsprezece și un sfert. Mai erau patruzeci și cinci de minute până la anunț. Grăbi pasul. El, Adam și Christian, la acel moment, nu erau la distanță mai mare de douăzeci de metri unul de celălalt, dar niciunul dintre ei nu știa unde sunt ceilalți. Jess auzi cum cineva își târâie picioarele pe macadam și se opri. Cine să f fost? Prieten sau dușman? Se opri din nou și se ascunse, ascultând cu atenție, încercând să-și dea seama în ce direcție se îndreptau pașii și cui aparțineau. Oamenii lui Ballantine erau și ei pe afară – unii pe jos, alții pe motociclete în echipe de câte patru, căutându-i pe Jess, pe Christian și pe Adam. Ordinele pentru băiatul care spărsese poarta în mașina lui Vince erau să-l împuște pe loc. Pe Jess îl doreau în viață; le era util. Și Christian, bineînțeles, trebuia prins viu. Christian însuși era încă în zonă. Când Lizzie îl dăduse de gol, fugise până la marginea parcului de containere să se ascundă și să plângă. Credea că se iubesc, iar ea îl trădase ca pe un câine. Inima îi era zdrobită. Nu avea să se vindece niciodată. Era la fel ca toți ceilalți. Acum, murmurând către sine, cu o voce monotonă și joasă, își făcea loc târâș spre centrul depozitului, spre unitatea de securitate, unde, fără îndoială, tatăl lui o încuiase pe Lizzie. În mână avea cuțitul – chestia scurtă, cu lamă grosolană, care îl ucisese pe Vince.

— Să vedem cum mai spune ea nu atunci, murmură către sine. Și să vezi cum face tot ce i se spune, cu dulceața asta înfptă în gât. Ne vedem curând, Lizzie. O motocicletă urlă în apropiere. Christian îngheță, dar motocicleta trecu în viteză pe lângă deschizătura dintre două containere din fața lui și dispăru fără ca motociclistul să-l vadă. Christian rânji. Îl ucisese pe Vince, fugise de tatăl lui. Nimic nu-l mai putea opri acum. „În curând, în curând”, fredonă el și continuă să se furișeze. Adam simți în scurtă vreme cum îl cuprinde disperarea, pentru că nu găsea nimic în niciunul dintre containere. Nu avea nicio speranță. I se părea că trecuse de locul unde îi spusese mașina că se află destinația lui, dar n-avea cum să fe sigur, pentru că toate arătau la fel. Auzi înainte să vadă ceva: o voce scăzută, care murmura. Dar de unde venea? îngheță, incapabil să-și dea seama unde se afla posesorul vocii. În acel moment, dintre magazii apăru o siluetă, chiar în fața lui, cu spatele la el. Era un bărbat; Adam îl recunoscu după hainele ciudate pe care le purta. Instinctul îi spuse lui Adam să fugă. Să se îndepărteze de Christian, care era cea mai înfricoșătoare persoană pe care o întâlnise vreodată. Dar dacă Christian era acolo, Lizzie era și ea pe aproape. Se uită cu grijă de după magazie. Christian plecase deja. Adam habar n-avea încotro. Alergă cu pași ușori înainte. Acolo. La dreapta lui. Un zgomot târșâit. Aplecându-se, înaintă din nou. Putea f văzut cu ușurință de la o distanță de un kilometru printre magaziile alea. Pe unde plecase Christian? Se opri să asculte. Oricine o f fost, era aproape – foarte aproape. Chiar după colț, aici… Aruncă o privire furișă pe după colțul magaziei – apoi își trase

brusc capul îndărăt. Christian era la mai puțin de trei metri. Se schimbase. Ochii i se întunecaseră, colțurile gurii îi atârnau și întreaga lui față părea să aibă o altă formă, de parcă nebunia îl deformase din interior. Era ghemuit la pământ, cu capul plecat, vorbind singur. Ascultând atent, Adam reuși să-i înțeleagă cuvintele cu greu. — M-a dezamăgit. M-a trădat. Nu, nu, nu. Era speriată, prostule, atâta tot. Prea speriată. Nu îndeajuns de speriată. Trădat! gemu el, cu o voce spartă. Întreab-o. Omoar-o. Întreab-o! Ce s-o mai întreb, ce scuză mai poate avea? Era speriată, era speriată. Și eu sunt speriat. Christian gâfâia și suspina. Din ascunzătoarea sa de după colț, Adam îi putea auzi picioarele pe macadamul nisipos și tocmai se gândea să riște și să arunce o privire, când Christian însuși apăru, traversând chiar prin fața lui. Adam îngheță, dar Christian, concentrat pe intențiile sale criminale, nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergând tot înainte. Adam își ținu răsuflarea, așteptă până când Christian se îndepărtase la o magazie-două distanță și atunci, cât mai tăcut cu putință, se strecură după el. După alte cinci minute, Christian se opri lângă unul dintre containere. Pentru Adam arăta la fel ca oricare altul, dar Christian se aplecă și își lipi urechea de perete. După un moment, își dezgoli dinții, lovi peretele de metal cu pumnul și se ridică. Adam țâșni în ascunzătoare. Se auzi scrâșnetul metalului și Adam aruncă din nou o privire. Christian încerca să spargă lacătul care ținea închise ușile containerului. Scoase un pistol din buzunar și, privind temător în jur, lovi lacătul cu mânerul pistolului. Nu se întâmplă nimic. După două încercări, renunță, întoarse pistolul invers, ținti și sparse lacătul dintr-un foc. Deschise ușa și scrută întunericul din interior. — Lizzie! strigă el cu voce joasă. Lizzie! Ești acolo, iubito? Se aplecă peste prag, ridică pistolul și ținti.

Adam strigă: — Nu! Christian sări, surprins și întoarse pistolul înspre el. Instinctiv, Adam se dădu înapoi, dar fără folos. Trebuia să acționeze. Cu un țipăt, se aruncă înainte, alergând în zigzag cât de repede putu spre dușmanul său. Christian avea pistolul ațintit spre el, urmărindu-l, ochind, pregătindu-se să tragă. Dar înainte să apuce să o facă, ușa se izbi în lături, iar Lizzie ieși alergând, fluturând o bucată de lemn. Se aruncă direct spre Christian și, cu un balans nebun, îl lovi pe acesta în tâmplă. Da! Christian se împletici câțiva pași, dar nu căzu. Lizzie se opri, orbită de lumină. Christian proftă de șansă și îi aruncă pistolul în față. — Lizzie! strigă Adam. Pistolul o lovi, Lizzie se prăbuși, iar Christian o prinse în brațe – ea îngenuncheată, el în spatele ei, cu părul în mână, capul împins înainte. În cealaltă mână, ținea sus în aer cuțitul grosolan, cu lamă scurtă. Se întoarse să-i arunce un zâmbet lui Adam. — Să nu te apropii, spuse cu sarcasm. Tați, nu. A fost o fată rea. Adam se repezi înainte, însă înainte de a face câțiva pași, o siluetă apăru din spatele unui container. Christian probabil că văzu privirea lui Adam, pentru că începu să se întoarcă – dar era prea târziu. Omul îl lovi în cap, iar Christian căzu jos ca un bolovan. Toate se întâmplaseră într-o clipă. Adam alergă spre Lizzie. Ea rămăsese îngenuncheată acolo unde o lăsase Christian, încă buimăcită, cu mâna în partea laterală a capului, unde o lovise pistolul. Adam o îmbrățișă și își ridică ochii spre bărbatul care îi privea. Era Jess.

CAPITOLUL 6 FUGIȚI SĂ VĂ SALVAȚI Adam își privi fratele, nevenindu-i să-și creadă ochilor, luptânduse să înțeleagă ce căuta acolo; lângă ei se afla însă cineva mai important pentru el. Lizzie primise o lovitură puternică în cap, dar drogul care îi fusese administrat cu forța lucra puternic în ea și deja se ridicase. Adam o ajută. — Ți-am primit mesajul, spuse el, mândru. Lizzie gemu și scutură din cap, încă amețită de la lovitură. Adam privi spre Jess. — Ai apărut la țanc, spuse el. Jess îi aruncă o privire posomorâtă și se uită la ceas. Ca și Adam, îl auzise pe Christian umblând de colo-colo, murmurând că o va ucide pe fată. Se gândise serios dacă să-l urmărească sau nu. Habar n-avea că era pe cale să-l salveze pe fratele său cel prostuț. Acum, se simțea ușurat că o făcuse, dar își diminuase drastic șansele de a ajunge în Albert Square la timp pentru anunț. În timp ce vorbea cu Adam, de undeva din apropiere se auzi urletul motoarelor. Fuseseră reperați. Pe aleile parcului de containere, zgomotul făcut de focul de armă al lui Christian era greu de localizat, dar nu avea să dureze mult până să fe descoperiți. — Trebuie să mergem. Jess se uită de-a lungul unei alei să vadă dacă putea să-și dea seama unde erau urmăritorii, dar Lizzie își revenise sufcient cât săși recapete rațiunea și era mai interesată de Christian, care zăcea înaintea ei pe pământ. Era monstrul care o ținuse prizonieră, într-o stare de teroare, două zile întregi. Era cel care o obligase să înghită Moartea.

— Ticălosule! strigă ea dintr-odată și îl călcă pe mână. Ticălosule! Ticălosule! Adam o apucă de braț — ȘȘȘȘÎ — De ce? M-a omorât, șuieră ea. Adam se întoarse spre Jess. — A obligat-o să ia Moartea. Trebuie să obținem antidotul, spuse el. Jess scutură din cap. — Nu-ți pasă? întrebă Adam. Știu că există un antidot. Sigur știi ceva despre asta. Jess, vom muri. Trebuie să ne ajuți. Se auziră strigăte – erau deja foarte aproape de ei. — Uite, ai înțeles greșit, spuse Jess. Veți trăi. Vă promit. Dar trebuie să fugim – acum! — Dar… — Acum! Jess o luă la fugă, iar ei îl urmară. În jurul lor, motocicletele virau și derapau pe asfaltul umed. Adam și Lizzie habar n-aveau încotro merg, dar se părea că Jess știe. Se opri și deschise ușa unuia dintre containere. — Aici! Intrară în container, iar Jess închise ușa după ei. Imediat, fură înghițiți de întuneric. Afară, o motocicletă trecu în viteză, dar nu opri. Își ținură răsuflarea și ascultară sunetul celorlalte motociclete care se îndepărtau. Erau în siguranță – deocamdată. Cel puțin până aveau să se miște din nou. — Vom f în siguranță aici, spuse Jess. Majoritatea magaziilor sunt încuiate, dar Fanaticii au deschis-o pe aceasta pentru noi, în caz că vom avea nevoie să ne ascundem. Ballantine și oamenii lui nu știu despre ea.

Răsuflă ușurat și se lăsă să lunece pe lângă peretele containerului, pe podea. După tot ce se întâmplase, avea să-i fe dor de locul acesta! Lângă el, Adam îi atinse brațul lui Lizzie. — Ești bine? — Tu ce crezi? răspunse ea nervoasă. — Îmi pare rău… începu el să spună. Dar ea nu avea nevoie de părerile lui de rău. — Deci, ce se întâmplă? Cum rămâne cu antidotul? întrebă ea. — Am întâlnit o fată. A spus că-i știe pe Fanatici. Ea… Jess îi tăie vorba. — Nu doar că îi cunoaște pe Fanatici. Este una dintre noi. Te-a mințit: nu există niciun antidot. Își îndreptă spatele și continuă: — Dar n-o să muriți. Drogul pe care l-ați luat este fals. Știu sigur. Eu sunt cel care l-a creat. Moarte falsă? Adam se holbă în întuneric la silueta fratelui său. — Asta e o nebunie. De ce? — Pentru viață, spuse Jess. Lui Lizzie nu-i venea să creadă. — Of, la dracu cu toată vorbăria codată, șuieră ea. Spune-ne ce se întâmplă. Deci, suntem bine? Vom trăi? — Mda. Veți trăi. Vreau să spun, dacă scăpăm cu viață de aici. — Dar n-are niciun sens, spuse Adam. Mă simțeam atât de bine. Mai puternic, mai rapid, așa cum au spus. Cum se face? — Fals nu e chiar cuvântul corect, spuse Jess. Adaptat. Această versiune are multe din ingredientele originalului. Dar am găsit un mod de a-l împiedica să se conecteze la creier. Urmează o perioadă neplăcută, de cădere – o lungă cădere. Vă va f destul de rău. Dar nu vă va omorî. Jess zâmbi confuz. — Aș f putut f bogat. Va f un drog destul de popular când lumea va realiza ce se întâmplă.

Lui Lizzie nu-i venea să-și creadă urechilor. Trecuse prin toate acestea – pentru ce? — Vrei să spui că e vorba de o farsă stupidă? — Nu! E mai mult de-atât. Ai idee câți oameni au luat Moartea ieftină a lui Ballantine de când a murit Jimmy Earle? Zeci de mii. Peste trei mii au luat drogul doar în prima noapte. Imaginează-ți toți oamenii aceștia, colindând prin lume, crezând că vor muri. Crezând că nu au niciun viitor. În ultima săptămână, aproape toți au descoperit același lucru pe care l-ai descoperit și tu, Adam: că viața este singurul lucru care merită. Toți oamenii aceștia vor realiza că nu vor să moară. Vor doar să trăiască, iar viața ar f singurul lucru pe care nu-l vor putea avea. Jess râse. Noi le vom da asta înapoi. În cel mai bun mod posibil. Puteau auzi emoția din vocea lui Jess. Lizzie, pe de altă parte, era ultragiată. — Deci, a fost o minciună, spuse ea. Totul, o mare minciună. — O minciună bună! insistă Jess. Ai văzut ce s-a întâmplat pe străzi. Lucrurile se schimbă, iar acest drog a declanșat totul. Le-a arătat oamenilor cât de mult înseamnă viața pentru ei. Le-a arătat că merită să lupți pentru ea. Oamenii au luat atitudine. Nu merită toate astea o minciună, chiar și una mare? La ora unu, în Albert Square, Fanaticii vor face un anunț: „Veți trăi”. Vă puteți imagina cum se vor simți oamenii? Speranța? Lumea se schimbă în jurul lor. Dintrodată, vor face din nou parte din ea. Ca și voi doi. În întuneric, încercă să-i îmbrățișeze. — E viața, spuse el. Ați primit-o înapoi. Viitorul este al vostru… Lizzie îl respinse. — Ne-ai luat viețile, iar acum ni le dai înapoi? Minunat. Te-ai jucat de-a Dumnezeu. Cât de arogant poți f! Dumnezeu să ne ajute dacă revoluția este pusă la cale de oameni ca tine. — N-am plănuit-o. Nici n-am visat că se va ajunge aici. Noi doar

am aprins ftilul. Nu mai suntem singuri acum. Grupurile de rebeli, sindicatele, partidele politice. Toată lumea e implicată. Jess se apropie de ușă pentru a arunca o privire afară. — Vreau să fu acolo unde se întâmplă totul. Puteți să veniți cu mine, dacă vreți… Adam asculta mărturisirea lui Jess în transă. Toate întâmplările, toată săptămâna lui, nu fuseseră decât o iluzie. Disperarea, durerea, furia, iubirea, teama – fuseseră irosite. Emoțiile crude prin care trecuse – emoțiile prin care trecuseră atât de mulți – fuseseră puse la cale doar pentru a-i ajuta pe Fanatici să-și exprime opiniile politice. Dar ce opinii… — Cum rămâne cu antidotul? spuse el. Fata aceea… — Numele ei adevărat e Anna, spuse Jess. A lucrat aici cu mine, dar a reușit să scape. Am rugat-o să încerce să te găsească. Își privi ceasul. Douăsprezece jumătate. Trebuia să ajungă în Albert Square în jumătate de oră, iar el pierdea timpul! — Dar… de ce mi-a spus să rămân la hotel? — Oamenii care au luat Moartea își asumă riscuri. Mulți dintre ei nu rezistă o săptămână. Noi speram că, dacă vei crede că există un antidot, vei avea mai multă grijă de tine. — Nu te-ai gândit să-i spui adevărul, nu? întrebă Fizzie. — Nu, sări Jess. Nu puteam pune în pericol întregul plan lansând informația prea curând. Ar f putut strica totul. — Toată durerea aceea. Toți oamenii aceia. Gloată nebună de ticăloși, șuieră Lizzie. Cum rămâne cu cei care au murit? Ce bine că nu va trebui să le explici și lor, nu? — Într-un război există întotdeauna victime. Eu însumi eram pregătit să mor. Încă mai sunt. — Deci, le-ai dat o lecție. Bravo! Bătu din palme, iar zgomotul răsună cavernos în spațiul închis. — Am pornit o revoluție, spuse Jess.

— Nici tu nu crezi asta, îi răspunse Lizzie. Dacă despre asta e vorba, atunci avea să vină oricum. În timp ce Jess și Lizzie se certau peste capul lui, Adam se lăsă pe podea, copleșit de întreaga întâmplare. Totul era fals. Fusese fals de la bun început – dar asta însemna că avea să trăiască. Lizzie avea să trăiască. Cu o clipă în urmă, nu avea nimic. Acum, avea totul. Copaci, se gândi. Și… ciocolată. Aer proaspăt și mașini. Mere și pere. Muzică. Glume. Să te îndrăgostești – așa cum spusese mama sa. Întreaga aventură. — Să te îndrăgostești, spuse cu voce tare. — Poftim? spuse Lizzie. — Vom trăi. Ne primim viața înapoi. Întreaga viață! Torturi cu cremă și zile de vară și haine noi, și… cinele de duminică, și cartof prăjiți cu pește. Totul! În întuneric, Lizzie făcu o grimasă. Adam continuă. — Creștem și îmbătrânim, avem copii și ne facem ipotecă, suntem dezamăgiți în dragoste și ne julim genunchii, și plăcinte cu bacon, și plictiseală, și… — Prosteală, spuse ea. Și să tragi în jos oamenii după tine și… aproape să-i omori! țipă ea. — Mda, fratele meu e un tâmpit, spuse Jess. Și poate că și eu sunt. Dar știi ce, Lizzie? A crezut că are antidotul în mână și totuși a venit să te caute. Chiar te iubește. În întuneric, Lizzie de-abia putea desluși silueta lui Adam. Era adevărat; chiar o iubea. După tot ce se întâmplase, nu era sigură însă că mai dorea să fe iubită. — Uneori, Adam… știi ce? spuse ea. Dacă dragostea nu e de ajuns? Adam se mulțumi să o privească, nedumerit, de parcă nu-i trecuse niciodată prin cap așa ceva. — Va f dragoste, spuse Jess. Și grija față de mama și tata. Și

muncă. Și trezitul în diminețile geroase, și îngrijorarea. — Mda. Toate acestea, spuse Adam. Îl dureau toate, se simțea rău – intrase în perioada neplăcută a Morții. Dar avea să trăiască. Nimic altceva nu mai conta. Se ridică și strigă tare, din simpla plăcere de a se auzi. Jess zâmbi. Adam avea să fe bine, iar asta îl bucura, dar acum se grăbea să plece. — Trebuie să o iau din loc, spuse el. Mergeți cu mine? Haideți! Nu vreți să fți în Albert Square când fac anunțul? Sau vreți să rămâneți în siguranță și să așteptați până se întunecă? Adam o privi pe Lizzie. Ea scutură din cap furioasă. — Hai, Lizzie, spuse el. Vorbeai despre demonstrații. Voiai să iei parte la ele. — Uită trecutul, spuse Jess. S-a terminat. Acesta este viitorul și se întâmplă chiar la ușa noastră. Lizzie ezită. Era furioasă pe Jess, supărată pe Adam – dar era adevărat. Voia să facă parte din viitor. — N-am mai auzit demult motocicletele. Cred că l-au prins pe Christian și au plecat, spuse Jess. Lizzie oftă. — Bine, spuse ea. Dar nu pentru tine, Adam, ci pentru că nu vreau să pierd ocazia de a vă demonstra ce pot, vouă, muieruștelor. S-a înțeles? Adam sări s-o cuprindă în brațe, iar ea îl lăsă. Dragostea, nu? Poate da. Sau poate nu. — Ce mai așteptăm? spuse ea. Să mergem.

CAPITOLUL 7 DEȘEURILE Ieșiră, oprindu-se când și când, privind atent după fecare container, fugind tot mai departe. Nu mai era nicio urmă sau sunet de motociclete sau mașini. Poate că, în sfârșit aveau puțin noroc. În câteva minute ajunseră la un șir de containere așezate perpendicular față de rândurile obișnuite. Ocoliră și se treziră față în față cu gardul care înconjura parcul. Pe o latură se afla locul de depozitare a gunoaielor, cu utilaje vechi ruginind pe cauciucuri sparte, și uriașul depozit fără uși pe care îl văzuse Adam când venise. Aruncară o privire în jur și dădură înapoi. Era periculos. Un șir lung de magazii se întindea paralel cu gardul până în celălalt capăt al parcului. Gardul era înalt, avea cam trei metri, ar f putut să-l sară, dar imediat ce ajungeau dincolo de el, aveau să se găsească în câmp deschis pe o rază de jumătate de kilometru. Întrebarea era cine mai supraveghea gardul? Răspuns: Christian. După ce fusese pocnit în cap de Jess, se trezise cu o migrenă infernală și o stare de spirit și mai și frumoasa lui față fusese distrusă. Mai rău, și minunatul său creier era prăjit. Știa asta din cauză că era întotdeauna furios și pentru că de-abia reușea să-și amintească fragmente din ceea ce se întâmplase recent. Îi rămăsese în minte un singur lucru: trădarea. Lizzie. Târfulița aia! îi spusese că-l iubește, apoi îl trădase în fața tatălui său, iar acum, ca să pună capac, fugise cu un alt tip. Toți erau băgați în asta. Trebuiau să moară toți. N-avea nicio îndoială că își va omorî dușmanii. Avea dreptatea și

justiția de partea lui, un pistol și multe gloanțe. Bănuia că dușmanii lui vor încerca să scape din parc pe la vechiul loc de depozitare a deșeurilor – era cea mai scurtă cale de ieșire și nu era delimitată de canale sau domenii private, precum majoritatea celorlalte laturi. Își croi drum într-acolo și se așeză jos, ascuns printre magaziile de lângă gard, în așteptare. Nu dură mult și iată! Doar o străfulgerare, o privire fugară atunci când ridicară capul să se uite la gard. Se retrăseseră foarte repede, dar ei erau, la numai două sute de metri distanță de el. Acum urma să pună capăt poveștii. Aveau să încerce să fugă spre gard, iar când aveau să facă asta, el urma să-i aștepte cu pistolul și cuțitul pregătite. Lăsându-se jos, aproape una cu pământul, Christian începu să se târască printre magazii, mai aproape de locul unde se ascundeau ei, ca să poată ținti mai bine. — Îi prindem, prețiosul meu, spuse el către sine; și, chicotind la propria glumă, se strecură înainte ca un șarpe. * — Uite acolo! șopti Jess. — Ce? — O gaură. Vezi? Sârma e ruptă. Priviră pe furiș. Era o gaură în gard la circa douăzeci de metri distanță de ei – sufcient de mare pentru ca o persoană să se strecoare prin ea. Era la fel de periculos, dar mai rapid decât să sară gardul. — Când dau semnalul, pornim toți deodată, spuse Jess. Când ajungem pe partea cealaltă, alergați spre depozit – este cea mai bună șansă a noastră de a ne ascunde dacă trebuie. — Bine, spuse Adam. Lizzie încuviință și ea. — Hai! strigă Jess. Țâșniră toți trei. În secunda următoare, se auzi o împușcătură.

Christian nu ajunsese atât de aproape pe cât și-ar f dorit – era la zece containere distanță. Ar f trebuit să păstreze liniștea, dar faptul că o văzuse pe Lizzie fusese prea mult pentru el. Cuprins de o furie oarbă, se aruncă asupra lor. — Japiță! Trădătoareo! urlă el. Mai trase câteva focuri, dar nu nimeri – erau prea departe. Dar nu pentru mult timp. Urmă un moment îngrozitor, în care se luptară să treacă, rând pe rând, prin gaura din gard, în timp ce Christian se îndrepta în goană spre ei. Trecură dincolo și ajunseră printre buldozerele, excavatoarele și tirurile decrepite, alunecând pe terenul umed. — Vin acum! țipă Christian. Ajunsese deja la gaura din gard și încerca să se strecoare prin ea, la mai puțin de cincizeci de metri în urma lor. — Depozitul, spuse Jess gâfâind. Ocoliră o grămadă de cutii din care curgea vopseaua, ajunseră sub acoperișul depozitului și se treziră în fața unei movile enorme de metal ruginit. Clădirea fusese folosită pentru depozitarea aparaturii vechi – în principal frigidere și congelatoare, trimise aici pentru a f reciclate, cu secole în urmă. Între timp venise recesiunea, care le răpise orice valoare, astfel că rămăseseră acolo, un munte de carcase metalice abandonate, care se înălța până la tavan. Jess sperase că s-ar putea strecura printr-o altă ieșire, dar singura cale de scăpare fusese blocată de o avalanșă de obiecte ruginite aduse acolo cu ani în urmă. Exista o singură cale de acces, iar Christian venea spre ei chiar pe acolo. — Acoperișul – putem ieși pe acolo, șopti Jess. N-aveau altă soluție decât să se cațăre pe muntele de metal. Christian, urlând în spatele lor, se opri să tragă din nou, dar era încă prea departe. Blestemă și începu din nou să alerge. Înainte ca ei să reușească să urce câțiva metri pe muntele de deșeuri, Christian

intrase deja în depozit. Adam se agăța cu unghiile ca să urce, dar costul Morții adaptate care îi părăsea organismul se făcea simțit. Se simțea slăbit și amețit. Carcasele de metal erau stivuite într-un echilibru fragil și, ca să complice lucrurile și mai mult, niciuna dintre ele nu fusese golită înainte de a f aruncată. În ascensiunea lor, ușile de frigidere și congelatoare se deschideau spre ei ca niște guri în putrefacție, iar din ele curgea o mâzgă neagră, tot ceea ce mai rămăsese din alimentele care putrezeau înăuntru de ani de zile. Duhoarea era copleșitoare. Se lipea de mâinile și picioarele lor, de fețe. Dar nu se puteau opri. Încă un glonț trecu șuierând pe lângă ei. Christian ajunsese la poalele muntelui. Își băgă pistolul în curea și începu să se cațăre după ei. — Japiță, te omor, japiță! Am să vă fac un C4 la toți… Vocea i se frânse când inhală duhoarea, dar nebunia îi dăduse o putere și o nesăbuință inumane și nu se opri. Chiar și acum, agățându-se cu unghiile de frigidere și congelatoare, câștiga teren, apropiindu-se de ei. Era un efort îngrozitor. Picioarele li se afundau în cavități, ori alunecau pe suprafețele vâscoase. Sub tălpi, aparatele ruginite se înclinau periculos. Un accident nu putea f evitat. Împingându-se în picioare pentru a avansa, Jess alunecă; piciorul îi rămase prins într-o gaură, înțepenit între două hârburi masive; încercă să tragă, dar piciorul refuză să se miște. Panicat, trase din nou și reuși să-și scoată piciorul, dar era grav rănit. Imediat ce încercă să se sprijine pe el, îi cedă. Sub el, Christian văzu ce se întâmplă și rânji: — C4, șuieră el agitat și apoi urlă spre ei, un urlet nedeslușit de furie și nebunie, pe care nimeni nu-l înțelese. Jess plonjă înainte, disperat să scape, dar alunecă din nou și căzu câțiva metri înapoi. Christian țipă triumfător; Adam și Lizzie se

întoarseră din drum să-l ajute. — Plecați! Plecați! le ceru Jess. Însă Adam scutură din cap. El și Lizzie încercară să-l tragă pe Jess după ei, dar suprafața pe care se aflau începu să se clatine și să se surpe. Se aflau în echilibru pe latura unei uriașe unități industriale de răcire, un fel de congelator antic pentru carne, unul dintr-un ciorchine de astfel de aparate care se înălțau deasupra lor ca niște stânci. Întregul ansamblu era foarte instabil, înclinându-se sub greutatea lor. — Să plecăm de pe chestia asta – poate reușim să o împingem în jos, spuse Adam. Toți trei coborâră de pe colțul congelatorului uriaș, în spatele lui, și împinseră. Masa de metal se deplasă câțiva centimetri – apoi se înțepeni. — Împreună, șuieră Jess. Împinseră din nou. Nu se întâmplă nimic. Aparatul se blocase. — Am să v-o fac, idioților! urlă Christian. Era la mai puțin de zece metri de ei, cățărându-se, împingând și aruncând lucrurile din cale pentru a ajunge la ei. Ei erau ascunși în spatele congelatorului industrial, dar Christian avea să-i depisteze curând. — Din nou! spuse Adam. Unu… doi… trei… împingeți. Se opintiră împreună. Mașinăria imensă se deplasă în jos, alunecă puțin lateral – și, în cele din urmă, cedă. Încă un efort și o porni la vale, prinzând viteză, alunecând, răsucindu-se, dislocând și distrugând totul în jur, direct spre Christian. Pentru o secundă, păru că vrea iar să se blocheze – dar aparatele de dedesubt se sfărâmară și nimic nu-i mai putu sta în cale. Christian sări disperat la o parte, dar congelatorul era pur și simplu prea mare pentru a f evitat și trecu peste el. O secundă sau două după aceea îl văzură, o masă ciudată aplatizată și întinsă pe metalul de dedesubt. Unul dintre

brațe avu un spasm, apoi totul se puse în mișcare – o avalanșă de frigidere. Mare parte dintre ele se adunaseră deasupra lui, cu un zgomot de moară care macină scrâșnind, ca un râu de metal peste un munte de tinichea. Departe, în mijlocul zgomotului înforător, se auzi un urlet, întrerupt brusc. Avalanșa încetini, oprindu-se într-un sfârșit. Lizzie se uită la locul unde dispăruse Christian. Se terminase, nu? în sfârșit. Christian era mort. Se întoarse și îl privi pe Adam. — Da? întrebă ea. — Da, răspunse Adam. Lizzie zâmbi larg. — El era și pe lista mea, spuse ea. Și scoase un strigăt de bucurie. — Hei! Bate palma! Ceea ce și făcură. — Îmi pare rău să vă stric atmosfera, băieți – dar nu s-a terminat până nu scăpăm de aici, spuse Jess. Ballantine și oamenii lui trebuie să f auzit balamucul. Tocmai i-am omorât singurul fu. Arătă spre vârful muntelui. — E mai sigur să urcăm, cred. Pe acoperiș sunt niște scări. Aruncă o privire la ceas. Unu fără un sfert. Încă mai avea timp… Începură să urce ultima bucată. * Movila de frigidere și congelatoare devenise instabilă și le era greu să vadă pe unde mergeau în întunericul adânc de sub acoperiș. Dar reușiră. După aceea, urmă o scurtă plimbare pe acoperiș, spre scările din spatele clădirii. Se aflau la jumătatea drumului când pe acoperiș apăru un grup de oameni. N-aveau nicio șansă de scăpare. Se aflau la cincisprezece metri înălțime – cu siguranță ar f murit dacă săreau. Îi așteptau șase sau

șapte oameni înarmați. Unul dintre ei era Florence Ballantine însuși. Jess se lăsă iute în jos, se așeză pe acoperiș și-și coborî capul. Fuseseră atât de aproape – atât de aproape! — Nasol, nu-i așa? spuse Ballantine. Ați crezut că scăpați. Moarte falsă. Scutură din cap. O, da – știu despre asta. Două dintre, cum să le spunem, experimentele noastre ar f trebuit să moară acum câteva ore. N-a fost foarte greu să-mi dau seama ce se întâmplă. Dădu din cap și făcu din deget spre Jess: — Deștept băiat. Și uite! Nici măcar nu sunt furios. De ce aș f? Drogul acesta va deveni mult mai popular decât chestia reală. Te alegi cu o săptămână minunată – și mai și supraviețuiești! în pofda lipsei de maniere pe care ai demonstrat-o încercând să fugi de mine, încă mai vreau să lucrez cu tine. Fiule, tu și cu mine intrăm împreună în afaceri, doar că, de data aceasta, ai să-mi arăți cum să fac singur Moartea, indiferent de ce vor spune șefi tăi Fanatici. Și apoi… poate te voi lăsa să pleci. Poate-ți voi lăsa fratele să plece. Cine știe? Îi zâmbi larg. — În ceea ce vă privește, spuse el întorcându-se înspre Adam și Lizzie, am doar o întrebare. Christian e pe aici pe undeva – știm că v-a urmărit. Așa că, vă rog. Unde este ful meu? Și să nu-mi spuneți că i-ați făcut ceva, pentru că dacă i-ați făcut, mă voi enerva foartefoarte tare. Lizzie își umezi buzele. — Ne urmărea, spuse ea. — Mda. — Era pe frigidere ultima dată când l-am văzut, începu Adam. Dar Ballantine nu era interesat de astfel de amănunte. — Mă gândesc pe care dintre voi să-l rezolv? Am nevoie de băiat ca să îl țin în șah pe Jess. Ceea ce înseamnă că rămâne… Lizzie, nu, parcă așa te cheamă? îmi pare rău, dragoste, dar îmi pari de prisos.

Și își deschise brațele. Așa că, cine vrea să vorbească primul? înainte să încep să rup unul câte unul degetele domnișoarei. Ori poate băieții ar vrea puțin sex înainte. Hmm? Nu vorbi nimeni. — Tot voi afla, spuse Ballantine. Știți și voi asta. Așa că am să vă mai întreb o singură dată: unde este… ful… meu? Haideți! N-are nimeni nimic de spus? — Eu vreau să spun ceva. Ballantine se răsuci. Vocea, una feminină, venea din spatele lui. Silueta zveltă a unei tinere stătea pe marginea acoperișului, lângă una dintre scări. Era Anna. — Tu! Atât de proastă ești, încât să fugi și să te întorci. Deci, acum am grupul întreg. Băieți, o supravegheați, da? — O supraveghem, șefu’. Anna zâmbi. — Domnule Ballantine, spuse ea. Și eu știu să fabric chestia asta. Îți voi arăta cum – dacă mă plătești, bineînțeles. — Și ce te face să crezi că trebuie să plătesc pe cineva? — E mai ușor așa. Dar nu mă aștept să mă crezi pe cuvânt. Am formulele și procesul chimic chiar aici – minus un rând-două, bineînțeles. Care vor f adăugate ecuațiilor imediat ce mă văd cu banii în buzunar. Poftim… Încet, coborî o mână spre buzunarul de la haină și începu să avanseze spre el. — Rămâi pe loc! strigă unul dintre malaci. Ballantine ridică mâna. — În regulă, hai să vedem ce ai. Scoate totul din buzunar, îi spuse. Dar foarte-foarte încet. Înțelegi? — Înțeleg. Cu atenție, își băgă mâna în buzunar și scoase un carnețel.

— Totul e aici. Tot ce ai de făcut este să respecți dozajele. Gangsterul clătină aprobator din cap. Cu brațele ridicate, Anna se apropie încet de el și-i înmână carnețelul. Ballantine îl răsfoi. — Va trebui să fac rost de un chimist care să verifce tot ce scrie aici, spuse el. — Atunci, de ce să nu mergem să găsim unul? El se opri, apoi încuviință. — Nu strică să verifcăm. Dar toate la rândul lor. Voi doi, spuse el, revenind la Adam și Lizzie, chestia asta s-ar putea – și repet, s-ar putea – să-l salveze pe fratele tău. Dar – tot vreau să știu unde e ful meu. De dincolo de terenul de deșeuri și de parcul de containere, dinspre oraș, se auzi un tumult. În Albert Square începuseră discursurile. Chiar dacă distanța le transforma într-un murmur în surdină, tot puteai să-ți dai seama că sunetul ieșea dintr-un milion de gâturi. Anna zâmbi. — Ascultați! spuse ea. Gangsterul se opri și înălță capul, iar când îl văzu făcând asta, Anna se repezi la el, apucându-l de gât. — Fugiți! strigă ea. Ballantine încercă să o lovească și o nimeri în față, dar strânsoarea ei era puternică. Adam, Jess și Lizzie o luară la fugă. Unul dintre oameni se pregătea să fugă după ei, dar Ballantine țipă să-l scape mai întâi de fata din spinare, iar atunci toți gealații se întoarseră să ajute. Anna dispăru sub o grămadă de trupuri, iar asta le oferi lui Adam și celorlalți timp să străbată scurta distanță până la scară și să înceapă să coboare, unul după altul. — Are o bombă! țipă cineva. Adam, ultimul care cobora, se opri să vadă ce se întâmplă.

Malacii dăduseră îndărăt, iar Anna îl eliberase pe Ballantine și se afla întinsă pe jos. Gangsterul și oamenii lui încercau să fugă, dar era prea târziu. Anna se ridică în picioare cu o mișcare aproape grațioasă, își deschise larg haina, scoțând la iveală pachetele cu un aspect ciudat care erau legate de trupul ei. Adam o văzu stând dreaptă câteva momente, cu telecomanda micuță în mână, cu haina deschisă larg, capul sus, mândră ca un soldat ce era. Apoi, explodă. Se iscă un fulger de lumină orbitoare care sfâșie noaptea, urmat de o explozie surdă. Adam se lăsă jos la baza zidului și se ținu strâns de scară, pentru a se proteja de suflul exploziei care traversa acoperișul spre el. Deasupra capului său se înălțau în aer așchii de plastic arzând desprinse din acoperiș, cuprinse într-o răbufnire de praf încins și foc. Explozia nu fusese însă prea puternică; nici nu era nevoie. De cealaltă parte a peretelui, acoperișul se prăbușise; Ballantine și oamenii lui căzură în golul căscat sub ei. Trupurile lor fură cuprinse de flăcări și se zvârcoliră până când praful se așternu deasupra lor și-i ascunse pe vecie. Anna își primise ținta. Ultimul lucru pe care îl doreau Fanaticii era o bandă de mafoți care să lucreze împotriva lor atât de aproape de oraș. Unul dintre primele lucruri pe care le plănuiseră fusese să reducă crima organizată. Curățenia începuse. Explozia se stinsese. Adam își înălță capul să vadă ce mai rămăsese. Cea mai mare parte a acoperișului dispăruse. Sus, deasupra lui, bucăți de acoperiș încă mai cădeau, unele în flăcări. Un nor de praf și cenușă se cernea în fața lui, însă deja începuse să se așeze, iar prin el se putea vedea orașul. — Adam! Ești bine? Ce s-a întâmplat? Adam privi fața șocată a lui Lizzie. Protejată de zid, nu văzuse nimic. Își scutură capul, incapabil să vorbească. Nici Jess nu văzuse nimic, bănuia ce se întâmplase. — Anna? întrebă el.

— Avea explozibil pe ea. Și… a… Jess își sprijini capul de scară, apoi își ridică privirea. — Vino aici, spuse el. Adam se strecură cu grijă pe marginea zidului, în timp ce Jess și Lizzie urcară înapoi. — Sinucidere cu bombă, spuse Adam, ca răspuns la privirea îngrozită a lui Lizzie. — S-a aruncat în aer? Dumnezeule, e îngrozitor! — Ne-a salvat viața, spuse Adam. Dar de ce? se întrebă el. Când a apăsat pe buton, zâmbea. Încă îi vedea fața, zâmbindu-i senină în momentul în care detonase bomba. Și-o amintea în acea cameră de hotel de acum câteva zile. Iubise viața, nu se îndoia de asta, și totuși se pare că dorise să moară. Cum era posibil să alegi să mori, deși iubești viața? — Nu înțelegi, spuse Jess. Asta și-a dorit. Privi în jos spre cazanul de praf fumegând de sub ei, unde rămășițele încă se depuneau. Muntele de aparatură veche începuse din nou să se miște sub greutatea dărâmăturilor care căzuseră peste el, și un nou nor de praf se ridica încet sub ei. — A fost un soldat. Nu a făcut-o doar pentru noi; a murit ca un Fanatic, pentru credința ei. Ballantine era ținta ei. A făcut un lucru nobil. Nici măcar nu cred că l-a considerat un sacrifciu. — Nobil? întrebă Lizzie. Nici măcar nu va ști ce a făcut. A pierdut totul… Jess privea cu o expresie de tandrețe în jos, în interiorul depozitului fără acoperiș în care murise prietena lui. Părea aproape fericit pentru ea. — O invidiezi? îl întrebă Adam. Jess se întoarse și îl privi. Întrebarea îl luase, evident, pe nepregătite. Crezuse pentru mult timp că va avea același destin ca Anna. Cândva, își dorise asta mai mult decât orice pe lume.

— Nu, răspunse, într-un sfârșit. Mi-aș dori s-o invidiez, dar nu pot. Privi din nou în jos. — Dumnezeu să te binecuvânteze, Anna. I-ai lovit în plin. De cealaltă parte a parcului de containere, ceasul de la primărie bătu ora unu. Adam îl privi pe Jess, împietrit. — N-ai ajuns, spuse el. — Știi ceva? spuse Jess. Arătă dincolo de parc. — E o perspectivă fantastică, nu-i așa? Adam îi urmări privirea. Fumul de la explozie se spulbera în vânt, iar orașul Manchester se întindea la picioarele lor. Se vedea Turnul Hilton, străpungând cerul deasupra orașului. Zăreau blocurile, magazinele, catedrala, primăria. Era o priveliște minunată. Peste toate se așternu tăcerea. — Anunțul, spuse Jess. Cred că este rostit chiar acum. — Îmi pare rău că l-ai ratat, spuse Adam. Acum, că erau în siguranță, se simțea îngrozitor. Supraviețuiseră, dar frumoasa, sufletista Anna era moartă, iar el trecuse printr-o săptămână mai intensă decât și-ar f putut imagina vreodată. Și, până la urmă, la ce folosise? — N-am pierdut nimic, spuse Jess. Sunt în viață. Sunt aici, sus, cu fratele meu, și pot vedea tot ce se întâmplă. Priviți! Nimeni altcineva nu mai are o astfel de priveliște. Făcu din nou un gest cu mâna, cuprinzând întreg orizontul. — Este viitorul. Și știi ce? Pentru prima dată, Adam, acesta ne aparține. Adam era, însă, de neconsolat. Lizzie îl luă în brațe. — Ce este, Ads? întrebă ea. — Am făcut atâtea greșeli, începu el să plângă. Am distrus totul.

Aproape v-am omorât pe tine și pe Jess. Vă datorez viața. Ridică ochii spre ei. — Ce să fac? întrebă el. Spuneți-mi ce să fac cu viața mea, și-o voi face. Jess clătină din cap. — Trăiește-o. — Da! spuse Lizzie. Bucură-te de ea! Făcu o pauză. — Ascultați! Anunțul. Dincolo de parcul de containere se ridică un strigăt uriaș, mai puternic ca niciodată, în momentul în care mii de oameni își dădură dintr-odată seama că vor trăi și că viitorul era al lor. Sus, pe zidul depozitului, Adam, Lizzie și Jess se ridicară în picioare și porniră să li se alăture.

MULȚUMIRI Am auzit pentru prima dată de acest volum într-o convorbire telefonică cu Barry Cunningham, directorul Editurii Chicken House. Mi-a povestit despre un scenariu improbabil în care erau implicați studenți eminenți de la Filosofe, îndrumătorii lor și o idee despre un drog recreațional care te omora într-o săptămână. — Și m-am gândit – pe cine cunosc eu care să lucreze altfel decât restul lumii? a spus Barry. Interesant… Decizie mortală este o carte neobișnuită, pentru că are atât de mulți părinți. Nu a fost ideea mea. O parte dintre decoruri – în special parcul de containere – și majoritatea personajelor au fost imaginate în altă parte. În unele cazuri, au rămas doar denumirile, și sper că am reușit să mi le însușesc, dar cert este că această carte nu ar f fost scrisă dacă n-ar f existat și ceilalți. Mă simt ca un părinte adoptiv al acestui volum. Fără aceste persoane care mi-au dat în grijă „copilul” lor cu atâta generozitate, nu aș f avut niciodată plăcerea de a concepe acest scenariu, aceste personaje, și aș f fost privat de fascinanta experiență de a aduce pe lume copilul altora. Așadar, datorez o recunoștință deosebită, mai întâi de toate, lui Brandon Robshaw și lui Joe Chislett, pentru că au venit cu ideea strălucită de a utiliza un thriller pentru a aborda problemele importante. Tot lor le datorez multe dintre decoruri și personaje, dar mai ales ideea fundamentală a cărții – cea a unui drog care te ucide într-o săptămână și a răspunsului minunat la întrebarea: cum ți-ai petrece acea săptămână? Le datorez mulțumiri călduroase și studenților lor, care au ajutat la creșterea acestor idei. Bineînțeles, este minunat să ai o idee valoroasă, dar cealaltă față a

monedei este să recunoști asta. Mulți dintre noi, de-a lungul vieții, avem, fără îndoială, nenumărate idei care s-ar putea transforma în cărți, flme și show-uri de televiziune reușite, dar fără darul de a ne da seama care idee e bună și care e nereușită, e ca și cum n-ai f avut nicio idee. Ai nevoie de talentul de a putea alege grâul de neghină. Prin urmare, îi datorez mulțumiri profunde lui Barry Cunningham, care a ales această idee dintre multe altele, care apoi m-a ales dintre mulți autori posibili. Este un talent rar să pui cartea potrivită în mâinile potrivite (cel puțin așa sper) și sunt încântat că mâinile au fost ale mele. Îi mulțumesc și editorului meu, Rachel Leyshon, care a avut atât de multă răbdare și a făcut atât de multe sugestii utile – a fost o plăcere să lucrez cu ea. Îi mulțumesc și lui Banksy pentru că mi-a inspirat logoul Fanaticilor, și tuturor celor care au lucrat la carte, la copertă, la promovarea cărții, în relațiile cu publicul, tuturor colaboratorilor – vă mulțumesc! Melvin Burgess Ianuarie, 2013