Margarit Curs 1 (Autosaved)

CURS 1 ELEMENTE DE ORGANIZARE INTERNAȚIONALĂ

Secolele 17-18-19 Proiectele de pace perpetuă și universală au o istorie bogată începând cu sec 17 si sfârșind cu a doua jumatate a secolului 19. Cea mai prolifică perioada a sferelor de pace universală este cea a sec al 18-lea și mai ales cea de-a doua parte în jurlui Revoluției Franceze în acest context al Rev. Au existat cele mai multe scrieri despre Pacea perpetuă.Cu aceiași semnificație însă apar și texte în anonimat. Mai toate textele fac referire la modelul Westfalian. EXISTĂ TREI MODELE DE PACE PERPETUĂ 1 PRIMUL MODEL DE PACE PERPETUĂ - modelul piramidal este cel mai de succes ,autori precum Emeric Cruce ,Albert de Saint-Pierre. -două critici:Jan jaques Rousseau ,Voltaire Modelul piramidal Daniele Archibugi –Models of International Origanization in Perpetual Reace Projects 1992 Emeric Cruce-Discursul de stat cu privire la ocaziile si mijloacele de a stabili o pace generală și libertate a comerțului de către întreaga lume. 2 AL DOILEA MODEL DE PACE PERPETUĂ -modelul cosmopolit (KANT) 3 AL TREILEA MODEL DE PACE PERPETUĂ -modelul dispersat William Pin ,Bellers (,Saint Simon Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale, punct de referinţă pentru scriitorii epocii luminilor, a fost cel elaborat de Abatele Saint Pierre, în 1712 şi intitulat Proiect pentru o pace perpetuă. El şi-a plasat explicit planul de organizare a continentului sub patronajul lui Henric al IV lea şi a propus eliminarea războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor, cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a graniţelor, care să asigure 17 echilibrul de forţe. Pentru acesta, el preconiza înfiinţarea unui Congres permanent, care să garanteze statu-quo-ul teritorial existent, care să nu poată fi schimbat decât cu ¾ din voturile Congresului. Iată cum expune motivele formării unui corp european: „Găsesc că dacă cei 18 suverani ai Europei, pentru a-şi

conserva guvernarea prezentă, pentru a evita războiul între ei şi pentru a-şi procura toate aventajele, ar vrea să facă un tratat şi un congres perpetuu ... ar putea să păstreze pacea prin intermediul unor arbitri”. Pentru a atinge aceste obiective, abatele a propus un plan pe care l-a rezumat în 5 articole: o alianţă perpetuă între suverani, supunerea acestor suverani deciziilor Adunării generale sau Senatului european, o contribuţie a fiecărui stat la cheltuielile acestei alianţe, intervenţia colectivă contra celui care rupe pactul, revizuirea pactului să fie posibilă cu majoritate simplă, în afară de aceste 5 puncte fundamentale. Senatul european trebuia să fie compus din 40 de membri, era dotat cu puteri legislative şi juridice şi urma să aibă sediul la Strasbourg sau Dijon.) EXISTĂ 4 DIVIZIUNI : 1respingerea războiului 2-actorii implicați în proiectul păcii 3- mijloacele necesare pentru a construi pacea 4-beneficiile păcii

1.Respingerea războiului Războiul intreprins pentru onoare sau pentru profit sau pentru răzbunare de orice fel sau pentru cuceriri,ulterior adaugă Emeric Cruce chiar cel sfânt sau în numele uneii religii reprezintă condamnare. Vocabularul este menit să aducă in atenție efectele imediate si vizibile ale războiului.In plan moral printre efectele nocive ale războiului se numără acela că hrănește în mod inutil orgoliul suveranilor,mai mult războiul presupune risipă financiară .Pentru Cruce nu există nici o posibilă scuză pentru a recurge la război,iar caracterul vizionar al respingerii războiului nu rezidă în argumentele de tip practic care pot fi financiare armate ci cu precădere la argumentul privitor la pierderea vieților umane . In cursul din 1978 la colegiul de frace –la sfârșitul secolului al 16 lea și începutul secolului al 17-lea pătrunde ideea rațiunii argumentale al cărui principiu și simultan arbitru este statul ,astfel spus un mod aparte de a concepe,de a analiza,de a defini o natură a raporturilor elementare ce decurg din întrebările:Ce este un rege? Ce este un corp constituit?Ce este o lege? Ce este un teritoriu? Ce este bogăția suveranului? 2.ACTORII IMPICAȚI ÎN PROIECTELE PĂCII

Cruce evită să ofere un nume proiectului său dar oferă în schimb destul amănunte necesare pentru a creea controlul. Este vorba în esență despre un consiliu sau o adunare compusă din suverani ,această reuniune de rang înalt ar urma să fie găzduită de veneția deoarece :este neutră și indiferentă tutror prinților. Cruce propune așadar un proiect de pace ,primul in care convingerile religioase nu constituie motive .Adunarea ar trebui să fie prezidată de persoana primului venit sau de cel mai învârstă principalele atributie fiind acelea de a rezolva diferențele ,adică arbitraj. Emeric Cruce, care sugera pentru prima oara includerea in asociatia internationala a statelor a unor tari necrestine (Turcia si China), pentru a se putea asigura astfel o pace vesnica printro reglementare juridica si arbitraj international. De mentionat este ca in acest proiect se sugera pentru prima data adoptarea unei monede internationale care sa faciliteze schimburile dintre tari.

Curs 2 3. MIJLOACELE NECESARE PENTRU A CONSTRUI PACEA Din perepectiva lui Cruce pacea trebuie într-o primă instanță restaurată în statele direct implicate în proiect ,în caz contrar universalitatea și durabilitatea păcii ar fi amenințarea ,altfel spus ,pacea internă reprezintă condiția externalizării acesteia. Statele memebre nu trebuiau doar să vegheze la securitatea lumii si a păcii ci mai ales să pedepsească aspru orice acțiune menită să pericliteze securitatea etatică,a a oricăruia dintre parteneri și să poată oferi sprijinul necesar vecinilor care se află într-o situație tensionată. Aceleași eforturi ar fi necesare și pentru menținerea uniunii economice. 4.BENEFICIILE PĂCII ȘI ALE PROIECTULUI DE PACE Beneficiile aduse de proiectul de păcii vizează planul geopolitic și cel economic. Punerea în acord a voinței tuturor statelor nu limitează sau diminuează suveranitatea părților,din potrivă,acestea constituie o garanție a imviolabilității și autodeterminării statelor,in plus cel mai fructuos fruct al păcii universale este stabilirea relațiilor comețrciale-dezvoltarea comerțului este atât de îmbogățire a fără a învăța sau a anexa teritorii ,comerțul presupune comunicarea intre parteneri și respectarea jocului economic.Pentru ca legăturile comerciale între state să fie înlesnite .Cruce propune o moneda unica ,unificarea unităților de măsură și o legislație comercială comună. Aceste măsuri ar avea două obiective: 1.Eliminarea fraudei 2.Incurajarea relațiilor între state care nu ar mai avea motive să recurgă la război. Abattele de Saint Pierre al cărui proiect de pace perpetuă este important este morala creștină (sec.18) .Pentru iluiniști dogma și morala creștină vor fi abondonate

in favoarea rațiunii și moralei laice.Convingerea că în cele din urmă societatea europeană se mai fi materializat derivă din atenția cu care a selectat membrii parpicipanți la obiectul federativ mărturisind că deși inițial ar fi trebuit să cuprindă toate statele lumii ,a fost nevoit să renunțe la cele asiatice sau africane imposibilității acestora de adoptare. Noua federație a statelor creștine europene ar fi dotată cu un act constituitv compus din 12 articole ce ar recunoaște suveranitatea participanților și i-ar determina să fie uniți sub autoritatea unei instituții comune cu funcții polițienești de arbitraj,protecție mutuala și comerț permanent . In ceea ce privește noua față-politică a Europei creștine entuziasmul lui SaintPierre,manifestat până la paroxism antrenează o reacție primitivă extremă,ce ar refuza aderarea la proiect, practic cele ce aleg neimplicare devin subit adversari ,pe care societatea europeana trebuie să îi pedepsească. 1.Prin respingerea războiului el propune un proiect al păcii în Europa ,având ca fundament religia oficială,ideea ce constituie temeiul păcii utilitaristă,datorită faptului că în mod cert staele semnatare ale unui asemenea tratat ar fi primit mai multe avantaje în plan etatic decât ar fi putut face sistemul global,centrat de război. Ideea de internațional vine de la Jeremy Benthan .Odată stabilit acordul de voință între state Saint Pierre propune creearea unui congres menit să reprezinte forumul instituțional și formal al colaborării dintre ele,pentru a oferi păcii un caracter perpetuu. Societatea europeană ar lua forma plitică a unei federații de stat creștine încă din momentul în care doi dintre ele ar semna actul normativ. 2.Actorii implicați în proiectul păcii. Saint –Pierre se concentrează asupra demonstarției că monarhiile nu vor avea nici un interes spre război atât timp cât pacea le va aduce mai multe beneficii . Având un sediu central numit orașul păcii,coordonat de un general pe timp de război,unuiunea ar fi compusa din 24 de state ,fiecare membru al uniunii ar fi reprezentat de un deputat permanent,potrivit principiului,un stat un vot. Proiectul de pace intră în vigoare când primele două din cele 24 semnează tratatul ce cuprinde 24 de articole frundamentale,instituția nu îndeplinește rolul unui garant al păcii și nici a unui paznic ,ci se constituie o umbrelă protectoare a statatelor membre care convin asupra păcii. Mijloacele necesare pentru a construi pacea derivă exclusiv de la stat ,pacea este asigurată prin stabilitatea internă a unui stat dar mai mult prin lipsa pretențiilor expansioniste și recunoașterea autorității instituției arbitrajului ce are responsabilitatea reglării diferențelor

3.Beneficiile păcii și a proiectului de pace In al 3 –lea discurs reprezintă 15 avantaje pe care siveranii puternici l-ar putea avea în sistemul păcii .(stabilitate) CURS 3 Principalii critici: Rousseau Voltaire 1.Rousseau”Extras din proiectul de pace perpetuă al domnului Abbate de SaintPierre (1761)” 2.”Judecată referitoare la proiectul de pace perpetuă ”1782 Rousseau îl numește cel mai mare,mai frumos și mai util proiect de pace .Argumentația sa în favoarea proiectului de pace are drept temei buna tradiție contractualistă după care se înscrie asumpția că natura umană furnizează importante indicii după care oamenii se rezumă unii la alții.Rousseau observă ca oamenii ieșind din ,starea de natură au stabilit raporturi civile ce își găsesc limita la granițele statului ,dacă ei au reușit să stabiliească raporturi contractuale deci să iasă din starea de natură ,în planul relațiilor dintre state acest lucru este imposibil,altfel spus Rousseau observă că în relațiile dintre state domnește încă starea de natură.Puterile Euopei formează un soi de sistem ce le unește prin aceiași religie, în același drept al oamenilor,moravurile,literele ,comerțul și un soi de echilibru ce este efectul necesar al tuturor acestora.Astfel în ciuda diferențelor statele europei posedă un fundament cultural și religios ,dar și o proximitate geografică ,care face cu putință colaborarea lor. El constată că ,în relațiile lor,statele Europei se află în stare de război ,nu neapărat manifestată . Avantajele păcii sunt incontestabile dar nu ezită să critice proiectele păcii de ar avea în vedere pacea. Rousseau nu mai folosește cuvântul suveran ci respinge intenția sa constând în a demonstra că există o legătură strânsă între forma de guvernământ și atitudinea beligerantă. In statele normative ,acelea în care voința generală și utilitatea publică nu fac obiectul interesului autorității politice ,războiul va fi preferat păcii ,sau cel pri n recurgerea la război va va întâmpina mai puține obstabole decât în staele republicane. Voltaire:”Despre pacea perpetuă” –scris de Goodhard Deși pacea este un cuvânt drag iluminiștilor Voltaire îi denaturează sensul :”singura pace perpetuă Voltaire îi denaturează sensul:”singura pace perpetuă care ar putea fi stabilită între suverani este toleranța” Singurul mod de a stabili pacea perpetuă constă în indistrugerea dogmelor care îi separă și restabilirea dogmelor adevărului Ei văd pacea drept o încununare a progresului omului și o emancipare umană,în ciuda obstacolelor pacea rămâne dezirabilă iar arta guvernării statelor trebuie guvernată. Demersul programatical celor doua se înscrie în conștientizarea barbariei războiului și în cel al nevoii de a-i pune capăt.

Trăsăturile statului piramidal: 1.Disputele dintre suverani sunt rezolvate prin arbitraj de către o Uniune Internațională,ele sunt mai curând înțelegeri pasagere,decât o veritabilă pace. Cauzele războilui sunt:lipsa unor norme de drept public al Europei,inexistența unor principii care determină ca regulile sa varieze în timp și spațiu rezultând din aceasta dreptul celui mai puternic.Derivă din faptul că nu își schimbă forma ,schimbând natura . O asociere a statelor se poate realiza în condițiile unei dependențe naturale ,rezultată dintr-o distribuție egală a forței politie. Astfel statele asiduie de putere nu ar mai putea acționa încălcând de bună voie tratatul general .Pactul satelor Europei ar purta denumirea de Confederație Generală și ar fi coonstituită din articole: 1.Suveranii vor stabili o alianță perpetuă și irevocabilă,vor delega reprezentanți întro dietă sau congres permanent ,compus din 19 voci a căror diferențe vor fi soluționate prin arbitraj. 2.Se va stabili un număr de suverani ai căror reprezentanți vor avea o voce în dietă 3.Confederația va garanta fiecăruia dintre membri posesia teritoriului actual și forma sa de guvernământ 4 In caz contrar statul infractor va fi izgonit din liga europeană și prescris ca inamic public 5.Orice manifestare a articolelor se va face doar prin consimțământul unanim al membrilor Adevăratul câștig al proiectului de pace ,derivă din ceea ce el numește utilitate publică ,pace este de utilitate publică,în vreme ce războiul îi este util doar suveranului,dar în fond legitimitatea suveranului derivă din utilitatea publică. Un suveran care se alătura Proiectului European nu ar întreprinde doar o acțiune de utilitate publică să existe război,astfel satrea de pace nu presupune în mod necesar eliminarea completă și definitivă a războiului,însăși manifestarea păcii presupune existența situației de război și că instaurarea păcii nu antrenează eliminarea potențialului război este în permanență iminentă ,statele configurează un cadru favorabil păcii. Pacea eternă poate fi dobândită în situația respectării a trei condiții esențiale și complementare ce cuprind:planul stabil ,cel interstatal cel suprastatal. Prima condiție a păcii eterne vizează planul statal și mai precis forma de guvernare potrivită:Kant elogiază modelul republican –deoarece este un model constituțional care funcționează pe baza principiului separării puterilor,model ce este capabil să asigure libertatea indivizilor,egalitatea lor în calitate de cetățeni și supunere în fața

legilor fundamentale Legile publice coercitive au menirea de a restrânge libertatea fiecăruia astfel încât aceasta să fie coruptibilă cu a celorlalți. Republica se distinge de democrație de vreme cea dintâi desemnează o formulă de guvernare(mainera în care se produce actul guvernării ) iar cea de-a doua desemnează forma forma stăpânirii .Democrația este despotică deoarece:întemeiază o putere executivă în care toți se pronunțăasupra și eventual împotriva unuia(care nu este deacord),ceea ce este contradicție a voinței unversale față de sine și față de libertate. CURS 5 MODELUL COSMOPOLIT-KANT

Asist. dr. Diana Mărgarit, Organizații internationale - curs Asist. dr. Diana Mărgărit, Organizații internaționale - curs 1.2. Modelul cosmopolit În 1795, Europa era răvăşită de tumultoasa şi violenta Revoluţie Franceză, al cărei impact depăşea exclusivitatea sferei politice, având importante consecinţe sociale, culturale, economice etc. Marile monarhii occidentale se aflaseră, cu şase ani în urmă, în situaţia de a-şi simţi autoritatea ameninţată. Decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi, în consecinţă, abolirea absolutismului monarhic din spaţiul francez ar fi putut, printr-un efect de domino, să antreneze schimbări radicale nu doar în statul revoluţionar propriu-zis, ci pe întregul continent. În asemenea circumstanţe istorice, apare lucrarea lui I. Kant, „Spre pacea eternă”. Ironia face ca acesta să fie prima sa carte tradusă în limba franceză, premieră încununată de un succes pe care nici măcar „Critica raţiunii pure” nu-l va putea întrece în preferinţele publicului francez . Cu toate că lucrarea este scrisă de un filosof şi nu de un spirit eminamente politic, ea are pretenţia de a evita orice formă de utopism ce caracterizase unele proiecte ale păcii eterne din epocă. Pacea perpetuă a lui I. Kant nu are, în consecinţă, nimic utopic în ea, căci este considerată dintr-o perspectivă practică. În plus, structura lucrării ce prezintă similitudini covârşitoare cu textele diplomatice redactate la sfârşit de secol XVIII, denotă multă rigurozitate: şase articole preliminare în care este criticată, din perspectiva războiului, politica internă a statelor, trei articole definitive ce constituie condiţiile înfăptuirii păcii perpetue, două anexe ce surprind relaţia politicii cu istoria şi două apendice care tratează relaţia politicii cu morala . În mod natural, omul şi, in extenso, statele se află în stare de război. Cu toate acestea, nu este moral şi, cu atât mai puţin, legitim ca starea conflictuală, cu multiplele sale manifestări, să existe. Soluţia rezidă în elaborarea unui proiect realizabil al păcii. Maniera în care este structurat şi reflectat proiectul păcii perpetue asumă ca fiind de la sine înţeleasă nevoia eliminării războiului. În plus, nu trebuie omis faptul că lucrarea din 1795 nu este prima cu caracter politic. Încă din 1784 , pacea,

înţeleasă ca „încetarea tuturor ostilităţilor” , este realizabilă în condiţiile respectării principiului suveranităţii. Astfel, „niciun stat independent (mic sau mare, aici este indiferent), nu trebuie să poate fi dobândit de către alt stat prin succesiune, schimb, vânzare sau donaţie” şi, „niciun stat nu trebuie să se amestece cu forţa în constituţia şi conducerea altui stat” . Aprioric, toate statele sunt considerate egale, în relaţiile între ele, disparităţile de ordin politico-militar, economic neconstituind un temei legitim pentru comiterea unei agresiuni internaţionale. Întotdeauna statele trebuie să creeze premisele stabilirii păcii eterne. Cu toate acestea, Kant nu ignoră faptul că pericolul apariţiei războiului nu poate fi evitat doar prin simpla recunoaştere a imperativului categoric „nu trebuie să existe război”. Altfel spus, starea de pace nu presupune, în mod necesar, eliminarea completă şi definitivă a războiului. Într-o manieră dialectică (hegeliană), acesta afirmă că însăşi manifestarea păcii presupune existenţa „situaţiei de război” şi că instaurarea păcii nu antrenează eliminarea potenţialului conflictual. Pentru că posibilitatea izbucnirii unui război este, în permanenţă, iminentă, statele configurează un cadru internaţional favorabil păcii. Asemenea lui Hobbes , Kant consideră că starea de pace nu este naturală, dar spre deosebire de cel dintâi, că totuşi, aceasta trebuie stabilită . Astfel, „pacea, ca binele politic cel mai înalt şi realizare a dreptului, nu este orice fel de pace, ci întocmai aceea care permite oamenilor să fie morali, promovând cultura şi respectându-le drepturile” . Pacea eternă poate fi dobândită în situaţia respectării a trei condiţii esenţiale şi complementare ce cuprind: planul statal, interstatal şi suprastatal („dreptul de stat”, „dreptul internaţional” şi „dreptul cosmopolit”). În privinţa formei de guvernare potrivite (prima condiţie pentru pacea eternă), Kant elogiază modelul republican constituţional care, funcţionând pe baza principiului separării puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), este capabil să asigure libertatea indivizilor, egalitatea lor în calitate de cetăţeni şi supunerea în faţa legilor fundamentale. Într-o manieră mai detaliată şi explicită, Kant tratase cu doi în urmă problema principiilor ce sunt indispensabile oricărei constituţii civile stabilite în urma unui contract (pactum unionis civilis) . În condiţiile în care fiecare individ urmăreşte obţinerea fericirii, legile publice coercitive au menirea de a restrânge libertatea fiecăruia astfel încât aceasta să fie compatibilă cu a celorlalţi. Constrângerea impusă de legi, o condiţie civilă şi, deci legală, trebuie să fie realizată sub imperiul a trei principii apriorice: „libertatea fiecărui membru al societăţii, ca fiinţă umană; egalitatea fiecărui membru cu ceilalţi, ca subiect; independenţa fiecărui membru al republicii, ca cetăţean” . Cu toate că teoria păcii democratice ce se va dezvolta, cu precădere, în anii ’70 ai secolului XX, îşi reclamă rădăcinile în proiectul

filosofic al păcii perpetue, trebuie menţionat faptul că democraţia nu reprezintă un model politic apreciat de Kant. Dimpotrivă, republica se distinge de democraţie de vreme ce cea dintâi desemnează o formă de guvernare (maniera în care se produce actul guvernării), iar cea din urmă, „forma stăpânirii” (cine guvernează). Dovada aversiunii faţă de democraţie survine în momentul etichetării sale drept „despotice” deoarece „întemeiază o putere executivă, în care toţi se pronunţă asupra şi, eventual, împotriva unuia (care, aşadar, nu este de acord), prin urmare, toţi, care totuşi nu sunt toţi; ceea ce este o contradicţie a voinţei universale faţă de sine şi faţă de libertate” . Veleităţile republicii au fost relevate cu numeroase ocazii, iar descrierea acestei forme de guvernare a reprezentat un loc important încă de la primele sale scrieri cu caracter politic. Încă din 1784, în „Ideea unei istorii universale din punct de vedere cosmopolit”, Kant considera că libertatea sub legile fundamentale ce reuşeşte să se menţină alături de o constituţie civilă corectă ar trebui să reprezinte idealul fiinţelor umane fără nicio excepţie . A doua condiţie ce trebuie respectată pentru dobândirea păcii eterne presupune un nivel internaţional. Astfel, Kant consideră că la baza dreptului internaţional trebuie să stea federalismul republicilor. Statele, asemenea oamenilor, sunt îndemnate, în mod natural, să purceadă la război. Filosoful duce atât de departe analogia statelor cu oamenii, încât consideră că şi cele dintâi trec prin ceea ce, în cazul celor din urmă, se numeşte stare naturală sau lipsită de raporturi juridice. Deosebirea intervine, însă, în privinţa depăşirii momentului precontractualist. Dacă oamenii au reuşit să stabilească, printr-un acord de voinţe, un contract şi, implicit, nişte legi fundamentale cărora să li se supună, statele nu au ajuns atât de departe, conduita lor neputând fi amendată de nicio lege externă. În consecinţă, doar printr-o presiune normativă şi juridică cu caracter internaţional (dreptul internaţional) poate fi stabilită pacea. Cum anume trebuie să procedeze statele şi care trebuie să fie proiectul lor politic? Soluţia oferită de Kant este aceea a unei „ligi a naţiunilor” care nu este o federaţie într-un sens pozitiv, deoarece ea nu presupune unirea tuturor statelor într-unul singur şi nici instituirea relaţiei suveran-supus. Datorită imposibilităţii instituirii unei instanţe internaţionale învestite cu autoritate unanim recunoscută, singurul proiect verosimil are în vedere „uniunea păcii” (foedus pacificum) ce ar pune capăt tuturor războaielor şi nu doar a unuia singur, aşa cum fac tratatele de pace. Astfel, dacă toate statele, după ce vor fi adoptat forma republicană de guvernământ, s-ar lăsa antrenate într-un proiect de o asemenea amploare morală, atunci pacea eternă ar fi garantată . Revenind la specificul dreptului internaţional, Kant îl consideră dreptul statelor, trecut prin filtrul moralei. Aşadar, un stat ce acţionează ca o persoană morală faţă de alt stat

reprezintă temeiul dreptului internaţional . Cu toate că statele, în mod natural, se află într-un raport non-juridic ce face cu putinţă starea de război („a dreptului celui mai tare”), soluţia internaţională kantiană prevede instituirea unei ligi a naţiunilor prin care să nu se intervină în treburile interne ale altor state, dar să fie asigurată securitatea lor de atacurile externe. Astfel, „alianţa nu ar trebui să stipuleze nicio putere suverană (ca într-o constituţie civilă), ci numai o federaţie (solidaritatea) […] care să poate fi anulată oricând, aşadar, care să trebuiască din timp în timp să fie reînnoită” . Purtând numele de „congresul permanent al statelor” , aceasta stă sub auspiciul arbitrarităţii şi „disociabilităţii”, în sensul că poate fi oricând desfăcută şi refăcută. Astfel, pacea nu trebuie impusă, ci trebuie să constituie rezultatul voinţei statelor. Dreptul internaţional reglementează atât condiţiile păcii, cât şi pe cele ale războiului, căci o relaţie morală între statele supuse unor tensiuni ar conduce, în cele din urmă, la pacificare sau cel puţin, la protejarea populaţiilor celor implicate. În consecinţă, dreptul internaţional presupune dreptul păcii, în sensul de capacitate şi posibilitate de a face ceva (neutralitatea unui stat în raport cu celelalte, garanţia păcii şi dreptul de a crea o alianţă) şi dreptul războiului, în sensul de imposibilitate de a face ceva (nici un război nu trebuie să fie punitiv, de eradicare sau de subjugare, învingătorul nu primeşte înapoi cheltuielile de război) . „Dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile ospitalităţii universale” . Printr-o definiţie negativă, Kant numeşte ospitalitatea „dreptul unui străin de a nu fi tratat cu ostilitate la sosirea pe un alt teritoriu” , rezultând din aceasta că orice alt tip de reacţie, cu excepţia celei ce derivă din ostilitate, creează premisele unui tratament ospitalier. Cu toate acestea, dreptul de a nu fi tratat cu ostilitate nu constituie „un drept de ospitalitate”, ci „un drept de vizitator”, în sensul că nu creează, într-un sens pozitiv şi în mod necesar, obligaţii pentru indigen, ci doar îl protejează pe străin. Temeiul dreptului cosmopolit este acela că toate popoarele au dreptul originar de a ocupa un teritoriu şi de a face schimburi reciproce în absenţa unei forţe coercitive externe şi fără ca o autoritate externă să le considere inamice. În legătură cu dreptul internaţional, cel cosmopolit prevede posibilitate unificării tuturor popoarelor spre a stabili legi universale care să le reglementeze schimburile . Perspectiva cosmopolită se înscrie într-o dinamică melioristă a lumii fără final şi care va dobândi, în cele din urmă, avantajele păcii eterne. Contrazicând ideea balanţei de putere ce justifică războiul, Kant nu consideră o soluţie viabilă crearea unui stat al popoarelor. Statele au obligaţia morală faţă de proprii cetăţeni de a se supune dreptului internaţional, tot aşa cum cetăţenii trebuie să se supună dreptului civil . În ultima sa lucrare cu caracter politic, „Antropologia din perspectivă pragmatică”, apărută în 1798, Kant reia

problema cosmopolitismului. Totalitatea oamenilor ce populează globul nu pot trăi în lipsa unei coexistenţe paşnice, deşi nu încetează să se afle în conflict. „Societatea cosmopolită” (cosmopolitismus) reprezintă, în cele din urmă, coaliţia către care sunt îndemnaţi de la natură şi prin care pot „deveni fiinţe morale”. Totuşi, el avertizează asupra faptului că „societatea cosmopolită” nu trebuie înţeleasă ca principiu constitutiv, ci ca unul regulator. Altfel spus, ea trebuie să producă, în plan global, o sistematizare la nivel de principiu şi de tendinţe naturale, fără însă, a indica forma particulară, precisă pe care trebuie să o capete . După ce a enumerat condiţiile înfăptuirii păcii eterne, Kant consideră necesară indicarea manierii în care este garantată aceasta. Altminteri, ce rost ar mai avea un proiect al păcii eterne, atât timp cât durabilitatea sa nu poate fi asigurată şi este lipsită de temei? În acest sens, el afirmă că ceea ce garantează pacea eternă este nici mai mult, nici mai puţin decât natura al cărei curs mecanic relevă un plan teleologic (o finalitate necunoscută) ce corectează rivalităţile dintre oameni şi îi aduce, împotriva voinţei lor, către armonie . Fără a intra în filosofia critică kantiană, poate fi evidenţiat aportul acestei naturi ca finalitate a raţiunii practice, în relaţia ei cu proiectul păcii eterne. Natura este cea care, în mod provizoriu, a făcut posibil ca oamenii să populeze toate teritoriile lumii, iar prin intermediul războiului, i-a răspândit şi i-a determinat să se afle, unii cu alţii, în raporturi private sau nu, de legalitate . Garanţia păcii eterne nu instituie o situaţie de posibilitate (ca pacea eternă să existe sau nu), ci se relevă din aceea că ea este pur şi simplu impusă, fără echivoc şi fără replică, asemenea vorbelor lui Seneca pe care însuşi Kant le citează, fata volentem ducunt, nolentem trahunt . Altfel spus, natura nu „lasă” pacea la dispoziţia intenţiei morale a indivizilor, ci „va face” în aşa fel încât legile libertăţii să intre în acord cu dreptul public (adică „dreptul de stat, dreptul internaţional şi dreptul cosmopolit”) . În această privinţă, Kant se dovedeşte consecvent şi chiar explicit, reluând, de fapt, o problematică abordată, cu doi ani în urmă, în eseul „On the Common Saying”. Căci, lecturând fragmentul dedicat relaţiei dintre teorie şi practică în dreptul constituţional, apare ideea ce întregeşte raţionamentul din „Spre pacea eternă” şi anume că „dreptul public este suma tuturor legilor externe ce fac posibilă armonia universală” . Pacea eternă se va naşte, aşadar, doar în condiţiile existenţei simultane a celor trei tipuri de norme juridice publice capabile să reglementeze, din punct de vedere constituţional, internaţional şi cosmopolit, omenirea. Potrivit lui Daniele Archibugi, modelul cosmopolit propus de Kant are următoarele trăsături: 1. Adunarea statelor funcționează pe modelul „un stat, un vot”; Adunarea cosmopolită funcționează pe criteriul „un cetățean, un vot; 2. Membrii comunității internaționale sunt indivizii și nu statele; 3. Disputele

dintre state sunt rezolvate în cadrul Adunării statelor; preocuparea Adunării cosmopolite sunt dezarmarea și relațiile internaționale. (Vezi figura 2) Exemple de modele cosmopolite de organizare internațională: Parlamentul European, Agenții ale ONU, CEDO etc. Figura 2. Modelul cosmopolit Adunarea cosmopolită Cetățeni ai Statului C Cetățeni ai Statului B Cetățeni ai Statului A Reprezentanți guvernamentali ai Statului C Reprezentanți guvernamentali ai Statului B Reprezentanți guvernamentali ai Statului A Adunarea statelor

Curs 7 Teoria războiului

1.Hugo Grotius (sec 17) 2. I von Puffendorf (sec 18) 3. Clauseritz (sec 19) Hugo Grotius (1583-1645) este cel mai remarcabil reprezentant al gândirii Juridice cât şi gândirii politice . Principalele sale lucrări sunt: De jure belli et pacis (apărută în anul 1625 şi dedicată lui Ludovic alXIII-lea al Franţei) şi Marea liberă (1609).Esenţa concepţiei sale constă în aprecierea că omul este o fiinţă socială prin natura sa Aceastaconstituie un principiu de drept general, valabil pentru orice cetăţean. Dreptul natural priveşte omul în trei ipostaze:- omul abstrac (generic);- omul natural (specie);- omul sălbatec.Izvorul dreptului natural îl constituie tendinţa naturală a omului pentru o viaţă în comun, fapt ce serealizează dintru-un instinct social cu care se naşte homo-faber . Natura obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei, anume raporturi sociale. .Astfel, valensnoles, omul este prins în mecanismul social. Această situaţie nu este însă contrară naturii şi fiinţei lui ca individ, ci izvoreşte din instinctul de sociabilitate Dreptul natural se pronunţ contra revelaţiei divine , a unui amestec din afară în explicarea genezei normelor de drept . "Dreptul natural există chiar dacă nu există Dumnezeu. El este universal ş i e s t e l a f e l d e invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici Dumnezeu nu poate să-l priveze de această calitate de a rămâneinvariabil .Adepţii dreptului natural cer în primul rând respectarea contractelor încheiate , fundamentarea proprietăţii private şi puterii legitime a suveranului asupra supuşilor . Aceste cerinţe izvoresc din principiul

1 că oamenii obligaţi să trăiască împreună sunt predispuşi la sociabilitate. Proprietatea privată, spun ei,îşiare originea într-o convenţie initial , care a intervenit între cetăţeni şi prin care, de bună voie , s-a ajuns la oîmpărţire a bunurilor, s-au stabilit anumite obligaţii faţă de alţii, iar evoluţia societăţii cere legitim respectarea acestor contracte .Mergând mai departe cu raţionamentul, Grotius susţine că şi statul are o origine contractuală. El esteadpt al tezei suveranităţii statului. Puterea supremă este puterea suveranului , care stă în mâna mareluidemnitar al ţării (monarhul) şi nu a poporului, deoarece prin contractul încheiat , poporul este obligat lasupunere continuă, altfel pretenţia poporului le a deţine puterea ar fi o contradicţie logică.În acest spirit LIBERTATEA apare ca un fel de negoţ , adică un obiect de vânzare/cumpărare, iar raporturile de putere asemănătoare celor dintre stăpân şi slugă. . Senior von Puffendorf

Rezultat al sistematizării dreptului realizate de individualismul raţionalist promovat de Hugo Grotius şi Samuel von Pufendorf, noţiune de drept subiectiv are, în opinia noastră o natură instrumentală, şi nu substanţială. Dreptul subiectiv, privit într-o concepţie care nu include şi libertăţile individuale, nu există în afara funcţiei sale de explicare şi sistematizare a juridicului. Impactul succesului filosofiilor individualiste asupra doctrinei juridice se coroborează în plan tehnic, în cazul obligaţiei civile, cu o dublă evoluţie: mai întâi, disocierea treptată a obligaţiei de acţiunea în justiţie, începând cu glosele secolului al XI-lea, face ca dreptul creditorului la ceea ce i se datorează să fie văzut separat de dreptul de a urmări în justiţie executarea prestaţiei; apoi, admiterea principiului consensualismului şi generalizarea răspunderii civile conduc la extinderea 11 fără precedent a domeniului obligaţiei. Ambele procese explică în parte virajul subiectivist al obligaţiei civile, cuceririle dreptului subiectiv pe terenul definiţiei acesteia. Cercetând mecanica inserţiei dreptului de creanţă în definiţia romană a obligaţiei civile, am arătat că datoria, creanţa şi obligaţia nu pot fi termenii unei banale operaţii aritmetice. Conceptul unitar al obligaţiei romane nu poate îngloba în mod firesc dreptul subiectiv. Datoria, amintită de definiţia romană a obligaţiei, şi creanţa, concretizare a dreptului subiectiv, reprezintă două dimensiuni distincte ale obligaţiei, fiecare având o natură diferită. Datoria este o normă individuală de comportament care impune debitorului efectuarea unei prestaţii în favoarea creditorului. Având natura unei norme, ea se integrează în sistemul de norme ale dreptului obiectiv. Creanţa este însă dreptul subiectiv al creditorului, care se descompune în prerogativa de a primi prestaţia şi prerogativa de a pretinde. Natura diferită a acestor elemente face ca ele să aibă de multe ori un regim juridic distinct. Astfel, vor fi unele reguli şi mecanisme juridice care afectează doar creanţa (precum prescripţia extinctivă), lăsând neatinsă datoria. Astfel, la nivel structural, obligaţia naturală se distinge de obligaţia civilă prin aceea că dreptul subiectiv pe care îl conferă creditorului este vidat de prerogativa de a pretinde prestaţia. La rândul ei, norma obligaţională este identică în conţinut şi natură cu cea din obligaţia civilă, dar îi lipseşte exigibilitatea. 7.

Existenţa normei obligaţionale justifică regimul juridic al obligaţiei naturale, sintetizat sub formula soluti retentio. Actul voluntar de executare a obligaţiei naturale este o, prin urmare, plată valabilă, act neutru sub aspectul onerozităţii sau gratuităţii, şi nu o donaţie realizată în baza unui comandament moral. Lipsa prerogativei creditorului de a pretinde executarea, libertatea acestuia de a se supune sau nu vocii propriei conştiinţe au alunecat adesea discursul în zona calificării actului de executare a obligaţiei naturale ca liberalitate. Am prezentat aceste teorii în capitolul al patrulea al lucrării, în contextul problemei compatibilităţii obligaţiei naturale cu intenţia liberală. Căutarea justificării basculării în afara gratuităţii a unui act prin care „debitorul” transferă o valoare patrimonială, fără să poată fi constrâns juridic în acest sens, ratează domeniul tehnicii juridice, deviind, totuşi fără un succes notabil, în sferele eticii, antropologiei, religiei, ceea ce poate sugera că aici dezbaterea teoretică nu poate conduce la o explicaţie sub forma unui răspuns de tip binomial. 8. Concepţia propusă de noi asupra obligaţiei naturale ne-a permis să oferim argumente edificatoare asupra eficienţei angajamentului unilateral de executare a unei obligaţii naturale. Problema actului unilateral generator de obligaţii a fost multă vreme unul din tabuurile doctrinei juridice franceze, fiind ignorat sau dezavuat şi în dreptul nostru. Noul Cod civil român sugerează 12 abandonul tradiţiei prin reglementarea, în art. 1327, a caracterului obligatoriu al promisiunii unilaterale emise independent de acceptare. Am analizat în detaliu, în capitolul al cincilea al lucrării, valenţele voinţei unilaterale, cercetând influenţa pe care sistemele promovate de Hugo Grotius şi Samuel von Pufendorf au avut-o asupra modelelor francez şi german, care stau şi azi la baza sistemelor juridice europene. În acest context, cercetarea noastră nu a putut ignora proiectele de codificare europeană, după formula cărora au fost redactate textele relevante din încă proaspătul nostru cod. Regula pacta sunt servanda reprezintă traducerea laică în materie contractuală a regulii morale a respectării cuvântului dat. Ea nu se aplică în general manifestărilor de voinţă emise în vederea producerii de efecte juridice, ci numai celor cărora regula juridică, pozitivă sau naturală le recunoaşte eficienţa. Astfel, voinţa individuală poate acţiona numai în sfera subiectivă a autorului, mai precis la nivelul drepturilor sau facultăţilor de care acesta poate dispune în mod liber. Ea nu va putea crea datorii noi, în sens de norme, dar va putea da eficienţă unei norme obligaţionale căreia îi corespunde doar prerogativa creditorului de a primi prestaţia. Mecanismul este acela al pozitivizării unei obligaţii naturale, prin manifestarea unilaterală de voinţă a debitorului, care pe această cale, renunţă indirect la facultatea de a invoca lipsa de exigibilitate a datoriei sale. 9. Din aceeaşi perspectivă, am putut analiza şi datoriile de joc sau pariu (capitolul al şaptelea), respectiv cele care rezultă din anumite mecanisme de stingere a obligaţiei, pe care le-am considerat imperfecte (capitolul al şaselea). Prerogativa de a pretinde prestaţia fiind o creaţie raţională menită să asigure organizarea şi protecţia drepturilor subiective, ea poate fi înlăturată fie de legiuitor, pentru raţiuni de interes general sau de politică legislativă, fie chiar de titular, prin renunţarea la respectiva prerogativă. Astfel, datoria, ca normă obiectivă, rămâne să oblige debitorul, care, executând de bună-voie prestaţia, va efectua o plată datorată. Astfel pot fi explicate

datoriile de joc şi pariu, cele rămase în urma renunţării unilaterale la o creanţă, mecanismele extinctive din domeniul insolvenţei şi concordatului judiciar şi, bineînţeles, mult dezbătuta prescripţie extinctivă. 10. Esenţialul demersului nostru s-a orientat spre scoaterea la lumină a existenţei unui principiu de justiţie naturală care musteşte în şi printre ochiurile vastei reţele de legi şi alte norme de drept pozitiv. Difuz şi uneori imposibil de precizat cu rigla juridică obişnuită, el nu este mai puţin prezent. Acesta nu doar oferă măsura justă a lucrurilor, dar şi incită la permanenta sa căutare. Clauservitz-1832 Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz s-a nastcut pe 1 Iulie (sau Iunie) 1780, in localitatea Burg (langa Magbedugb), in Prusia, intr-o familie saraca din clasa mijlocie. Bunicul sau, fiu al unui pastor luteran, era profesor de teologie, iar tatal, odata locotenent in armata prusaca lucra in administratie. A fost cel mai mic dintre patru frati. S-a inrolat in armata la doar 12 ani, participand la Campaniile de pe Rin (1793-1794), iar mai apoi in razboaiele napoleonice, din 1806 pana in 1815. In 1801 s-a inscris la Colegiului de Razboi din Berlin (Kriegsakademie), unde studiaza, printre altele, lucrarile lui Machivelli si cele ale filozofului Immanuel Kant. In aceasta perioada castiga increderea Generalului Gerhard von Scharnhorst, cel care va fi numit in 1809 seful noii armate prusace. Clausewitz, impreuna cu cu Hermann von Boyen si Karl von Grolman au fost principalii aliati ai lui Scharnhorst in incercarea acestuia de a reforma armata prusaca, intre 1807 si 1814. Carl von Clausewitz a fost unul din cei 25 000 de prizonieri luati la 14 octombrie 1806 in urma bataliilor de la Jena si Auerstedt impotriva lui Napoleon. A fost tinut in Franta din 1807 pana in 1808. Reintors in Prusia, se casatoreste cu contesa Marie von Brühl si se integreaza in elita sociala, literara si intelectuala din Berlin. Face parte pe rand din armata rusa, legiunea ruso-germana, apoi din nou armata prusaca (1815), cu care participa la bataliile de la Ligny si Wavre din cadrul campaniei Waterloo. In 1818 este avansat la gradul de general-maior, si numit in functia de Director al Colegiului de Razboi din Berlin, functie administrativa pe care a detinut-o pana in 1830. Un an mai tarziu, pe fondul izbucniri mai multor revolutii in Europa, si a unei crize in Polonia, este numit conducator al armatei mobilizata de Prusia, care a fost trimisa la granita cu Polonia. Acolo a murit in 1831, in urma unei epidemii de holera. Opera sa despre filozofia razboiului a fost scrisa in aceasta perioada, dar nu a fost finalizata. Vaduva acestuia a pus in ordine manuscrisele si în urmatorii cinci ani a publicat mai multe scrieri ale acestuia, trei dintre acestea formand tratatul Despre razboi (publicat 1832, postum).

"Despre Razboi" Lucrarea sa de arta militara Despre război (Vom Kriege) este considerata de specialisti ca fiind cea mai studiata carte apartinand acestui domeniu din istorie, fiind totodata prima de acest gen (filozofia razboliului) din Europa de Vest. Alti soldati tratasera diferite subiecte militare, dar nimeni nu mai facuse o analiza de o asemenea amploare a razboiului. Lucrarea luiClausewitz dovedeste ca el era un teoretician al razboiului, iar Despre razboi care contribuie la intelegerea acestui fenomen complex, la promovarea unui spirit realist şi responsabil necesar abordarii războiului, ca fenomen social - asa cum autorul l-a inteles si la predat la Academie. Prima traducere a cartii Despre razboi este realizata in Olanda, in 1846, iar în Romania lucrarea partiala apare la 1891. In anul 1982 apare editia integrala in limba romana. Lucrarea este ampla si este structurata in opt sectiuni, numite "carti": 

Despre natura razboiului



Despre teoria razboiului



Despre strategie in general



Lupta



Fortele armate



Apararea



Atacul



Planul de razboi

Fiecare carte cuprinde mai multe capitole, iar o parte dintre acestea conţin paragrafe cu subtitluri. Clausewitz, participand la conceperea proiectelor de reorganizare a statului si a armatei intelege complexitatea si interdependenta problemelor de ordin social, politic şi militar. In Despre război, este fundamentat un sistem teoretic ale carui principale teze si idei sunt centrate pe: 

dialectica abordarii analizei militare



metodele "analizei critice"



natura mecanismului balantei puterii



relatia asimetrica dintre atac si aparare



raportul dintre razboi si politica



conceptele de razboi absolut/ideal si razboi real



"ceata" razboiului



corelatia dintre fortele materiale si cele morale

CURS 8 ELEMENTE DE JURIDICIZARE INTERNAȚIONALĂ Problema izvoarelor de drept este une dintre cele mai controversate în ştiinţa şi practica dreptului internaţionalcontemporan.Evoluţia ştiinţei şi a dreptului internaţional pozitiv au pus în discuţie dacă nu pot fi şi alte acte ale statelor sau ale organizaţiilor internaţionale care să poată fi calificate ca având rolul unor izvoare de drept în afara celor menţionate în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie. a) Actele organizaţiilor internaţionale Statutele constitutive ale organizaţiilor internaţionale stabilesc principii şi norme de funcţionare a acestora, daşi obligaţiile pe care statele şi le asumă pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost constituite.Prin acte ale acestor organizaţii ( declaraţii, rezoluţii, recomandări etc.) sunt stabilite măsuri şi reguli a căror valoare este greu de apreciat în abstract, trebuind să se ţină seama de forţa pe care le-o conferă prevederile actelor lor constitutive. Pentru aprecierea valorii juridice a actelor organizaţiilor internaţionale se face o distincţie între efectele pe care acestea le produc: unele produc efecte cu privire la funcţionarea organizaţiilor ca structuri instituţionale autonome, constituind ceea ce se cheamă dreptul intern al acestora, iar altele privesc conduita statelor membre. Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale are de regulă un caracter obligatoriu, el referindu-se la mecanismele lor de funcţionare ( calitatea de membru, structuri instituţionale, clauze financiare,

luarea deciziilor, etc.). Asemenea reguli sunt asumate de către statele membre drept condiţii sine qua non pentru buna funcţionare a organizaţiei însăşi. Actele privend conduita statelor vizează fie drepturi sau obligaţii pe care statele şi le asumă în vederea realizării obiectivelor convenite la înfiinţarea organizaţiei sau ulterior, fie reguli generale de comportament între statele membre sau între acestea şi organizaţie. Asemenea acte pot avea o forţă juridică obligatorie, dar pot avea şi caracterul unor recomandări adresate statelor. Potrivit ” Cartei O.N.U.” (art.25), hotărârile Consiliului de Securitate sunt obligatorii pentru statele membre, iar actele constitutive ale altor organizaţii internaţionale (O.A.C.I., O.M.S., O.M.M. etc.) cuprind prevederi similare privind caracterul obligatoriu al rezoluţiilor adoptate în cadrul acestora. Ca urmare, în limitele competenţelor specializate ale organizaţiilor internaţionale, hotărârile cu caracter obligatoriu au pentru statele membre valoarea unor norme juridice, iar recomandările, deşi nu se impun printr-o forţă juridică intrinsecă, de regulă sunt respectate de către statele membre în considerarea solidarităţii şi bunei-credinţe în vederea realizării obiectivelor comune. b) Actele unilaterale ale unor state pot să aibă incidenţă asupra dreptului internaţional şi a aplicării acestuia dacă sunt emise în domenii care sunt strâns legate de relaţiile dintre state.Între asemenea acte pot fi menţionate declaraţia de război, declaraţia de neutralitate a unui stat în cazul unor conflicte armate internaţionale, poziţia adoptată de un stat asupra unei probleme politico-juridice cu caracter internaţional, declaraţia prin care un stat nu recunoaşte existenţa sau valabilitatea unei cutume sau refuzul unui stat de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt ca producând efecte juridice asupra sa, declaraţia de renunţare din partea unui stat la un drept al său ( la imunitatea de jurisdicţie sau la anumite garanţii internaţionale, de exemplu) etc. c) Legea internă Deşi legea internă are valoare în limitele sale teritoriale, asupra cetăţenilor proprii şi în domeniile ce ţin de dreptul intern al statelor, ea fiind o manifestare unilaterală de voinţă, se admite că pe această cale se poate realiza o influenţare a procesului de apariţie a unor norme de drept internaţional.Astfel, când într-o problemă care poate interesa relaţiile internaţionale mai multe state adoptă legi interne cu conţinut asemănător, acestea pot constitui un indiciu cu privire la formarea unei cutume internaţionale. De asemenea, în unele domenii de interes internaţional se aplică de regulă reglementările din legislaţia internă a statelor (ex.: extrădarea, dreptul de azil), care se completează cu prevederile unor reglementări internaţionale. În general, legii interne nu i se atribuie caracterul de izvor al dreptului internaţional.Ea poate constitui, însă, un element al procesului de formare a dreptului cutumiar şi un mijloc de probă în stabilirea existenţei unor cutume. 9. CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de sorginte cutumiară, existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoile de reglementare în domenii noi ale colaborării internaţionale au impus necesitatea precizării şi sistematizării normelor juridice de drept internaţional, deci a codificării acestora în instrumente juridice clare şi fără echivoc. Realizarea operei de codificare a ridicat o problemă de principiu în ce priveşte conţinutul şi limitele acesteia, conturându-se două linii de gândire. Într-o primă concepţie, împărtăşită în general de jurişti americani şi englezi, codificarea ar avea numai rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă ele formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale.O a doua linie de gândire, împărtăşită de jurişti din ţările Europei continentale, concepe codificare nu numai ca o prezentare şi sistematizare a normelor, ci ca o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se pot crea norme noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor şi realităţilor epocii. Experienţa Ligii Naţiunilor, dar mai ales a O.N.U., a impus concepţia potrivit căreia codificarea are atât scopul de a constata şi preciza normele de drept internaţional (codificare de lege lata), cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internaţional prin elaborarea de noi norme ( codificare de lege ferenta). Codificarea are o deosebită importanţă pentru dreptul internaţional în general şi pentru transpunerea în practică a normelor sale.Ea asigură precizia normelor de drept şi întărirea coeziunii şi unităţii dreptului internaţional, înlăturând conflictele posibile între normele acesteia, înlesneşte adaptarea reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale, permiţând totodată participarea tuturor statelor la opera de legiferare, ceea ce asigură în mai mare măsură credibilitatea dreptului şi lărgeşte bazaare a acestuia. Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme: a) codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în mod individual; b) codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia; c) codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită; d) codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone geografice. Preocupările de codificare a normelor dreptului internaţional au apărut încă din antichitate (vezi „ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter juridic şi religios din ţările orientului antic), dar ele s-au manifestat mai cu pregnanţă odată cu societatea modernă. Asemenea preocupări se sistematizare a normelor dreptului internaţionale sub forma unor coduri aparţin unor filozofi şi teoreticieni ai dreptului, care au studiat regulile în vigoare în epoca lor şi modul de aplicare a acestora.Aceste codificări aveau un caracter neoficial. Primele încercări de acest fel menţionate în literatura de specialitate aparţin filozofului englez Jeremy

Bentham care, în Principiile dreptului internaţional, scrisă între 1786-1789, şi în Introducere la un cod internaţional (1827), făcea o sistematizare a dreptului în vigoare, elaborând totodată şi noi reguli pentru asigurarea unei păci perpetue.Acestor încercări le-au urmat numeroase altele, între care trebuie menţionată lucrarea savantului german John Bluntchhli, intitulată Dreptul internaţional modern al statelor civilizate, sub formă de cod din 1868. Aceste încercări, deşi constituiau opere de erudiţie deosebit de valoroase, s-au dovedit în fapt mai puţin fructuoase, deoarece urmăreau o codificare totală a dreptului internaţional, ceea ce este greu de realizat, dacă nu chiar utopic. Ulterior, diferite organizaţii ştiinţifice neguvernamentale, conştiente de dificultăţile insurmontabile ale codificării întregelui drept internaţional într-o unică lucrare, au elaborat unele proiecte neoficiale de codificare pe domenii ale dreptului internaţional. Printre acestea, un rol important l-au avut Institutul de Drept Internaţional, înfiinţat în 1873, Asociaţia de Drept Internaţional, creată în acelaşi an, şi Institutul de Drept Internaţional, înfiinţat în 1912. Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau conferinţe internaţionale cu perticiparea reprezentanţilor statelor. Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimul fluviilor internaţionale şi , în oarecare măsură, dreptul diplomatic, la Conferinţa de la Paris (1856) au fost codificate unele norme ale dreptului maritim, iar la Conferinţa de la Geneva din acelaşi an a fost elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protecţia militarilor răniţi şi bolnavi. Conferinţele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment important în opera de codificare a dreptului internaţional. Ele au codificat regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat etc. Alte conferinţe internaţionale ulterioare au continuat opera de codifecare a reglementărilor privind modul de ducere a războiului. Astfel, la Conferinţa de la Geneva din 1925 a fost adoptat „Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a armelor bacteriologice ( biologice)”, la Conferinţa din 1929 de la Geneva s-a realizat o nouă codificare privind ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie, iar Conferinţa de la Geneva din 1949 realiza o amplă codificare a întregului drept umanitar aplicabil în perioada de conflict armat prin 4 convenţii internaţionale care se refereau la protecţia prizonierilor de război, a bolnavilor, a răniţilor şi a naufragiaţilor, precum şi a populaţiei civile. Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite codificarea dreptului internaţional a realizat progrese deosebite. O.N.U. şi-a propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adunării generale să se iniţieze studii şi să se facă recomandări în scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional.În acest scop, în 1947, a fost creată Comisia de drept internaţional, ca organ subsidiar

al Adunării generale, având drept sarcină formularea cu precizie şi sistematizarea regulilor de drept internaţional în domeniile in care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare. Ca urmare a eforturilor acestei comisii, ca şi a altor comisii ale Adunării generale înfiinţate ulterior, dar şi ale reprezentanţilor statelor şi ale unor organizaţii ştiinţifice neguvernamentale, au fost elaborate şi încheiate numeroase convenţii de codificare a dreptului internaţional, în variate domenii, dintre care menţionăm ca mai importante: -relaţiile diplomatice (Convenţia de la Viena din 1961); -relaţiile consulare (Convenţia de la Viena din 1963); -relaţiile tratatelor (Convenţia de la Viena din 1969); -dreptul mării (cele 4 convenţii de la Geneva din 1958, urmate de Convenţia de la Montego Bay din 1982). Se află în curs de elaborare în cadrul Comisiei de drept internaţional şi alte proiecte de convenţii de codificare a unor reguli de drept internaţional din domenii cum sunt:. -răspunderea internaţională a statelor; -folosirea în alte scopuri decât navigaţia a cursurilor de apă; -relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale; -răspunderea internaţională pentru daunele care decurg din acte ce nu sunt interzise de dreptul internaţional. Este de aşteptat ca procesul de codificare să continue, nevoile raporturilor internaţionale aducând în atenţie noi domenii în care sunt necesare sistematizări şi dezvoltări ale dreptului internaţional.