Margaret Way - Stapanul din Malpara doc.pdf

Coperta; VASILE SOCOLIUG 1986, Morga ret Way RED CLIFFS OF MALPARA I.S.B.N. 973-96131-7-9 MARGARET WAY STĂPÂNUL DIN MALPARA Traducere de VENERA CORAVU BUCUREŞTI, 1993 Redactor: AURELIAN MICU ANDY Consilier editorial: TRAIAN IANCU Lector: ANGELA VASILE Colecţia: EL şi EA

MARGARET WAY

STĂPÂNUL DIN MALPARA

CAPITOLUL 1

Blake stătea în faţa imensului deşert australian. Vârtejuri de vânt modificaseră recent aspectul dunelor care păreau nişte colonade roşii, ce simulau un templu gigantic păgân. Mii şi mii de kilometri de nisip roşu, arzător, cu relieful mereu schimbător, se întindeau la infinit. Blake cunoştea bine deşertul: îl respecta; nu făcea el oare parte din existenţa lui? Din ţara lui? Căldura era toridă şi după o zi extenuantă, Blake şi-ar fi acordat bucuros puţină odihnă. Dar acest peisaj îl atrăgea ca un magnet... Călătorise mult, cunoştea lumea întreagă şi totuşi niciun loc nu i s-a

părut atât de fascinant ca propriul lui domeniu, Malpara. Pentru el, ca pentru toţi din familia Meredith care trăiseră pe acest pământ, Malpara reprezenta un vis, un vis nebun de orgoliu şi de putere în sfârşit realizat. Timp de mulţi ani familia Meredith luptase contra elementelor: furtunile de nisip, seceta, pământurile aride... Şi le învinseseră. Malpara devenise o enormă ferma, poate chiar cea mai importantă a ţării, Blake se gândea la toate acestea şi faţa lui rămânea impenetrabilă, avea aerul că este turnată în bronz. O tânără călăreaţă se oprise la câţiva paşi de el. Între Sarie şi cal existau multe puncte comune: ambii erau rasaţi, iuţi, clocotitori... Lui Sarie îi era greu să-şi controleze revolta care mocnea în ea. Aroganţa lui Blake o enerva şi ştia că va fi întotdeauna aşa. Sarie avea doisprezece ani când mama ei o părăsise şi Blake o primise la el. Tatăl ei murise cu câţiva ani mai înainte. Şi el era un Meredith, un văr îndepărtat al lui Blake, dar spre deosebire de el, nu făcea parte din ramura influentă a familiei. Blake făcuse mai mult de o mie de kilometri în avion pentru a o lua şi totuşi ea protestase cu amărăciune, când o anunţase că o va lua cu el. Acum, chiar dacă îl stima şi se arăta sinceră faţă de el, refuza să-l asculte în mod servil, oricât de mare stăpân ar fi fost! Şi Sarie adora Malpara, dar se ferea să-şi arate sentimentele. Nu ştia totuşi că faţa ei expresivă îi reflecta toate emoţiile... Hipnotizat de deşert, Blake nu dădea atenţie tinerei fete. Silueta sa se detaşa peste peisajul de nisip roşu. Era foarte seducător, foarte viril şi în acelaşi timp îl ghiceai excesiv de autoritar. Şi era suficient să

ordone pentru a fi imediat ascultat. Cu excepţia lui Sarie... Ea era singura care-i rezista, astfel că erau veşnic în conflict. Acum totuşi, ea încerca să obţină ceea ce dorea prin blândeţe: dorea atât de mult să meargă la Adelaide, unde familia Shelton o invitase să petreacă o săptămână. Ce putea reproşa Blake familiei Shelton? Erau oameni care primeau enorm şi Leigh era prietena cea mai bună a lui Sarie. Şi mai era Peter, fratele lui Leigh. Blake primise un raport lipsit de bunăvoinţă despre familia Shelton, asta era sigur. Cineva îi povestise că Peter era îndrăgostit de ea... Nu era nimic, desigur. Era vorba doar de un simplu flirt fără urmări, dar lui Sarie nu-i plăcea ca Blake să se amestece. Îşi scutură capul cu mânie. Blake părea că nici n-o vede şi ea contempla cu ciudă profilul ars de soare al tutorelui ei. Ah, i-ar da o lecţie dacă ar fugi ca să se mărite cu Peter! Totuşi, numai ideea căsătoriei o speria. Îşi amintea de scenele teribile care-i despărţiseră părinţii. Dacă asta era căsătoria, prefera de o sută de ori să se mulţumească cu mici flirturi! Cine-i vorbise oare de rău pe Sheltoni lui Blake? Nu-i lipseau informatorii, dar în acest caz, precis era vorba de Justine, sora lui mai mare. Locuia la Adelaide, unde soţul ei, un om de afaceri important, candida pentru o carieră politică. Când Sarie era internă la pensionul particular foarte select – ales de Blake – şi când Justine o primea în timpul weekend-urilor, o supraveghea pe tânăra fată ca un paznic de închisoare...

„Dacă Blake nu se întoarce” se gândi Sarie, „încep să urlu...” Avea în permanenţă tendinţa să se comporte faţă de el ca un copil mânios şi încăpăţânat. — Ei, ce e? Întrebă el cu bruscheţe. Se simţi stingherită. În faţa arsă de soare a lui Blake, ochii gri ca argintul scânteiau. Sarie se căzni să rămână calmă: — Pot Blake? Te rog... Ochii albaştri ai fetei se îmblânziră. Erau atât de albaştri încât luau câteodată reflexe de ametist. — Nu, spuse Blake brusc. — De ce? Strigă ea furioasă, uitând de toate eforturile ce şi le propusese să le facă pentru a o înţelege. — Pentru că, dacă tânărul Shelton îşi imaginează că se va însura cu o Meredith, se înşeală! — Ah, familia Meredith, această familie extraordinară! — Faci parte din ea, dragă! — Eu sunt verişoara săracă... — Nu prea te comporţi ca atare. Strălucirea ochilor lui Blake se accentua. — Hai Sarie, lansează-te în luptă! Ai fost întotdeauna o mică rebelă! Deja la doisprezece ani... îmi aduc aminte perfect de ziua când te-am smuls de sub influenţa acelei femei, de al cărei nume nici nu-mi mai amintesc. — Asta m-ar mira! Tu ştii întotdeauna totul! Era mătuşa Rae! — Mătuşa Rae, da... Dumnezeule!

— Nu spune nimic rău de ea. Era o prietenă a Marei. — Mama ta, corectă Blake. — Mara, repetă Sarie cu încăpăţânare. De ce să nu-i spun astfel? No s-o mai revăd niciodată. — Dacă am putea măcar să fim siguri, murmură el cu un aer îngrijorat. Sarie nu-i remarcă neliniştea. Plângea. — Niciun risc s-o mai întâlnesc. Atunci de ce-mi interzici să plec? — Am spus nu. — Tu eşti cel mai tare, nu-i aşa? Spuse ea disperată. Eu nici nu pot să-mi pledez cauza... — Te aştepţi să vezi oamenii şi lucrurile să cedeze capriciilor tale, Sarie? — Ah, te urăsc! Aş vrea să te bat! — Dar nu îndrăzneşti, căci nu ai încredere în reacţia mea! Ai dreptate, Sarie. Vântul făcu să zboare câteva fire de păr de un roşu auriu pe faţa tinerei călăreţe. Ea le îndepărtă cu un gest al mâinii. — Am nouăsprezece ani, Blake! — N-am nevoie să mi-i aminteşti! Ţi-a trecut vreodată prin minte că număr zilele care mă separă de momentul în care nu voi mai fi tutorele tău? În mod curios, această reflecţie îi făcu rău lui Sarie. — Va fi o mare uşurare pentru tine, spuse Sarie cu amărăciune. — Nu am ajuns încă acolo. Mai ai multe de învăţat înainte de a te

mărita! Va avea noroc, fericitul ales, căci eşti foarte frumoasă. Deodată Sarie se simţi teribil de tânără şi neexperimentată, Blake avea darul de a scoate întotdeauna ce era mai bun din ea. Acum soarele lumina direct faţa bine desenată a tutorelui ei. Acest bărbat o speria puţin, dar niciodată Sarie n-ar fi mărturisit-o, chiar sub tortură. Pe de altă parte, dacă ar trebui să-l părăsească s-ar simţi extraordinar de singură. Îşi explica prost toate aceste contradicţii. Blake era o fiinţă întreagă, fără concesii şi ea se găsea în întregime sub dominaţia lui. Totuşi îi plăcea să-i reziste; atunci se simţea trăind intens. Dat Blake ştia atât de bine s-o ghicească 1 Era într-un fel o marionetă, ale cărei fire le trăgea, cu îndemânare. Căci trecea drept maestru în arto de a manipula oamenii... — Ne vom întoarce, declară el. Când micile eleve nu mă distrează, ele mă agasează... — Totuşi se pare că o găseşti pe leigh foarte seducătoare, i-o întoarse ea. — Biata mea Sarie! Eşti idioată în unele clipe! Exclamă el cu dispreţ. Am ţinut-o întotdeauna la distanţă pe prietena ta Leigh... Dacă fratele ei îi seamănă cât de puţin, asta mă face şi mai mult să te păstrez la Malpara! Sarie se încordă. — Dar cine te crezi tu ca să-mi alegi prietenii în locul meu? — Sunt tutorele tău legal, Selena! — Nu mă striga Selena, mă îngrozeşti. Blake avu un uşor rânjet.

— Selena, zeiţa lunii... Este adevărat că această poreclă nu i se prea potriveşte insuportabilei prostuţe... — Nu încetezi să mă critici... M-ai urât întotdeauna şi ai o opinie complet falsă despre caracterul meu. Trebuie ca întotdeauna tu să ai ultimul cuvânt; din principiu. — Câteodată doresc să te leg! Ai limba prea ascuţită... Probabil datorită temperamentului tău de roşcată! Nu încetezi să oscilezi din contradicţie în contradicţie, puţin ca dinţii ferăstrăului. O altă fulgerare de farmec, o tresărire de vitalitate, urmate de tăceri ostile. Când vei reuşi să-ţi stăpâneşti aceste capricii, vei deveni o adevărată femeie. Ea îşi împinse bărbia în afară, într-un gest de dispreţ. — M-ar mira asta! Blake avu un surâs uşor. — Nu mă privi aşa Sarie. Ştiu, ai ochi frumoşi. Dar eu sunt Blake, nu uita şi nimic nu mă va surprinde venind de la tine. — Ar trebui din când în când să accepţi să-mi faci plăcere. Ce inconvenient ar putea prezenta acest voiaj la Adelaide? El ridică din umeri. — Invită-ţi prietenii aici dacă vrei... Aş vrea să pot să vă observ. — Ce prostie! Dar eşti cu totul insensibil! Eşti un zid de granit! — Ceea ce nu este cazul tânărului Shelton? Oh, văd clar, Sarie. Pentru acest tânăr eşti un dar din cer... Sora lui mi s-a părut foarte şireată, ştie să se descurce! Nu înţeleg ce aveţi în comun voi două. Este o descurcăreaţă, abilă în lucrurile mondene... Şi tu... tu eşti încă

un bebeluş... Sarie tremură. — Vezi intenţii ascunse pretutindeni. Mă întreb dacă voi avea întro zi posibilitatea să acţionez după pofta mea! Asta mi se pare greu eşti prea şmecher... — Ţin la tine Sarie, chiar dacă tu nu crezi. — Ah, da? Întrebă ea cu neîncredere. — Ei da! Şi tu ţii la mine, chiar dacă refuzi s-o admiţi. Sarie reuşi să rămână naturală, dar era incapabilă să întâlnească privirea gri argintie a lui Blake. Acest om era o enigmă vie şi când discuta cu el, nu reuşea niciodată să descopere argumentele susceptibile să-l convingă. Chiar în acest moment murea de poftă să dea din picioare urlând, ca eleva insuportabilă ce era pentru el. Dacă avea forţa de caracter a familiei Meredith, moştenise de asemenea şi nervozitatea bolnăvicioasă a mamei sale. Încercă din nou să-l convingă. Prin blândeţe, de data asta... — Doamna Shelton a insistat mult ca să vin, spuse ea cu o voce răguşită. Vor fi recepţii, câteva excursii... Aş putea face cumpărături în oraş... Blake o întrerupse cu un hohot de râs brusc. — Cumpărături în oraş! Repetă el ironic. Ascultă draga mea: te cunosc, eşti extrem de feminină şi succesul ţi se suie la cap. Tânărul Shelton este îndrăgostit de tine? Este fermecător, dar mie asta nu-mi place. Regret că te decepţionez oprindu-te la Malpara, pentru care totuşi ar trebui să-mi fii recunoscătoare!

— Ai putea să ai încredere în mine! Nu există alta mai virtuoasă ca mine – graţie tuturor eforturilor tale. Şi dacă nu sunt capabilă să fiu rezonabilă la nouăsprezece ani, nu voi mai fi niciodată! — Exact. — Ce vrei să spui? Se miră Sarie. — Peter Shelton este probabil foarte abil. Eu prefer să rămâi aici. Aici eşti în siguranţă. Această poveste cu tânărul Shelton a durat destul de mult. Sunt convins că nu iei acest flirt în serios. Îţi încerci numai ghearele... Vrei să-ţi desfăşori aripile, dar Peter Shelton nu o merită. De altfel, dacă tu ai nouăsprezece ani, el are cel puţin douăzeci şi şase ţi nu se învârte în aceiaşi mediu. O fată drăguţă ca tine, cu o dotă apreciabilă, poate spera o partidă mult mai bună! — O zestre! Exclamă Sarie. Îţi baţi joc de mine? — Şi de ce nu ţi-aş da-o? Jenată Sarie se înroşi şi Blake îi luă mâna. — Să încercăm să discutăm, Sarie. Am avut o zi grea, sunt obosit şi nu este momentul să mă provoci. Nu vreau să te împiedic să te distrezi, crede-mă. Dar, sincer să-ţi spun, nu-mi place prietena ta Leigh... şi ceea ce am auzit despre familia ei nu mi-a plăcut deloc. — Evident, Justine ţi-a dat raportul: această scumpă Justine care se pretinde prietena mea, dar care îţi povesteşte totul în spatele meu! Bravo Blake, ştii să te serveşti de familia ta! Sunt gata întotdeauna să te asculte orbeşte! — Şi tu, doar când asta îţi convine, i-o întoarse el plictisit. Hai vino, Sarie. Să mergem.

Marea lui pălărie de pânză – o pălărie de cowboy – îi umbrea ochii. Părea dur, viril, ferm deodată Sarie avu o mică exclamaţie înăbuşită: — Şi dacă aş locui la Justine? Oh, te rog, Blake. El se gândi puţin, apoi dădu din cap. — Nu. Nu vreau să-i dau o asemenea răspundere Justinei. Să lăsăm această mică iubire să se stingă singură. Dacă am înţeles bine, tânărul Shelton s-a lăudat pretutindeni deja! — Asta m-ar mira! Spui orice ca să mă faci să sufăr! Blake îşi crispa violent degetele pe încheietura mâinii tinerei fete. — O să încetezi să mă consideri ca un monstru? — Faci totul pentru asta! O trase către el. Cei doi cai îşi ciuliră urechile. Blake călărea un minunat armăsar negru ca abanosul şi Sarie o delicată iapă roaibă. — Sarie, murmură Blake, trebuie să fii prudentă, căci bârfelile circulă. Este natural! De când ai venit la Malpara, după ce ţi-ai terminat studiile, fotografia ta a fost publicată de nenumărate ori în paginile celor mai elegante reviste. Asta nu-mi place... Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegi şi care mie îmi displac. Or, tu nu te porţi decât ca o puştancă care nu se gândeşte decât să se distreze! — E fals, tiranule! — Mai repetă odată acest cuvânt şi o să te fac să-l înghiţi! — Ai fi capabil! Ştii la cine mă faci să mă gândesc în acest moment? La un dictator feroce! Tu eşti şeful... Regele colinelor de nisip roşu! — Să nu reîncepem, Selena! Regret că nu-ţi dai seama că dacă

acţionez în felul acesta este pentru binele tău. Lasă-l pe Shelton să-şi găsească a altă fată: tu nu eşti pentru el! Lacrimile îi tulburară lui Sarie vederea. — Justine ţi-a făcut un portret al lui prea sumbru! — Al lui şi al întregii familii. Şi nu uita că Justine te adoră... — Poate, dar ea se înşală în privinţa lui Peter. Nu e totuşi un gangster! — Nu, ai dreptate. Dar totuşi figurează pe lista mea neagră. — Fiecare zi te face mai rău! — Ei bine, cu atât mai bine! I-o întoarse el sarcastic. Vino, Sarie. Aminteşte-ţi că la Malpara eu sunt cel care comandă! — Eu n-am deci dreptul la nimic? — La tot, afară de familia Shelton. — Dacă l-ai cunoaşte ai vedea că este simpatic. — Precis că nu, mica mea dragă Sarie cu păr arămiu. Privirea lui pătrunzătoare zări un vârtej de vânt venind drept spre ei. — Să ne întoarcem dacă nu vrei să fim prinşi într-o furtună. Sarie se înroşi şi-şi azvârli pălăria pe spate, descoperindu-şi buclele de aur arămiu. Nu va fi pentru prima dată că se va găsi în faţa elementelor dezlănţuite! Din cauza unui simplu vânt Blake punea capăt conversaţiei lor şi asta o rănea profund. — Sper ca acest vârtej să te atingă! Îi spuse ea. — Asta m-ar mira! Îşi îndemnă calul. Acesta azvârli din picioare şi un jet de nisip roşu

ţâşni de sub copitele lui. Aplecându-se uşor, Blake lovi coasta mătăsoasă a iepei roaibe, pe care o călărea Sarie. Atunci, întocmai ca două săgeţi, caii se avântară în câmpie întorcând spatele deşertului. Când calul galopa, Sarie nu se gândea la nimic. Nu mai simţea nici mânie, nici resentimente, ci numai bucuria de a merge ca vântul. Ştia că niciodată nu va călări aşa de bine ca Blake. Totuşi, era o excelentă călăreaţă, elegantă şi îndrăzneaţă. De data asta vroia să se ia la întrecere, ghici Blake, care-şi reţinu armăsarul. Trebuia să fii mereu atent la Sarie, căci reacţiile ei erau imprevizibile. El o lăsă să o ia înainte. Picioarele iepei sale zburau deasupra ierbii, în direcţia unui boschet de arbori exotici şi de salcâmi în floare. Sarie fusese prea răsfăţată şi răspunderea o avea în mare parte Blake. Dar avea intenţia să pună capăt acestui lucru... Tânăra fată avea atâtea posibilităţi când nu se încăpăţâna în mod stupid! Sarie îşi ridică braţele spre cer într-un gest de triumf. Mişcarea îi colora obrazul drăguţ. — Am câştigat! Ce ţi s-a întâmplat, Blake? — Mie? Aştept ca să-ţi deschizi în sfârşit ochii. Ceva în expresia feţei şi în timbrul vocii, o tulbură pe tânăra fată. Avu deodată impresia că nu-l cunoaşte deloc pe Blake. Devenise deodată un străin... — Ai ratat totul, bombăni ea. Nici n-ai încercat să te iei la întrecere! — Era într-adevăr important?

Surâdea. Devenise Blake cel obişnuit... Sarie îşi regăsi respiraţia, întrebându-se ce i se întâmplase... Vântul se ridicase, culcând la pământ câteva plante sălbatice, făcând să le zboare petalele. — Facem pace? întrebă Blake. — Da. Caii plecară din nou la pas, strivind ierburi aromatice al căror miros puternic îl simţeau în nări. În depărtare o turmă de boi se îndrepta spre un loc cu apă. Erau urmaţi de un paznic pe cal. încă o dată Sarie trebuia să-şi dea seama: adora Malpara, în toate anotimpurile... Şi în perioadele de secetă, dar mai ales după ploi, când florile apăreau cu miile în deşert şi când păsările păreau deodată nebune. Atunci era cea mai extraordinară grădină... Vântul şi soarele luau repede asupra lor sarcina de a le face să dispară a doua zi după ploi. Şi avea impresia că niciodată ele nu vor reveni. Dar era suficientă o ploaie torenţială, pentru ca încântarea să se repete. Da. Malpara era cel mai frumos loc din lume... Şi Blake era stăpânul lui. Acest om era o adevărată stâncă. Avea o asemenea putere fizică şi morală încât alături de el Sarie se simţea extraordinar de fragilă... Se întoarse spre el... Nimic nu-l va putea supune pe Blake. Era ca o barieră de netrecut între familia Shelton şi ea însăşi. Ca altă dată când se ridicase între mama ei şi ea. — Facem o cursă? Propuse ea. — Ai pierdut dinainte! O asigură el.

O licărire amuzată îi juca în priviri şi Sarie se simţea din nou cuprinsă de această impresie bizară... — Nu fi atât de sigur pe tine, i-o întoarse ea, fără a se gândi întradevăr la ceea ce spunea. Era intens tulburată şi în acelaşi timp speriată şi enervată. Nervozitatea ei se comunica şi calului... Mâinile tinerei fete tremurau pe hăţuri, în timp ce Blake o privea cu un aer meditativ. Avu impresia că tutorele ei căuta s-o domine cu toată trufia lui, cu toată aroganţa şi o cuprinse un val de revoltă. Îşi înfipse tocurile în coastele iepei care sări. Sarie se aplecă peste grumaz şi coama blondă îi atinse obrazul. Iapa fugea nebuneşte şi Sarie îl uită pe Blake... Păsările cântau pe cerul albastru. Puţin mai încolo se ridica o primă barieră. Calul şi călăreaţa lui o trecură dintr-o săritură. Pălăria lui Sarie ţinută de o cureluşă în jurul gâtului, îi sălta pe spate. Vântul îi juca în buclele aurit. O a doua barieră... încă una. Sarie zări deodată în apropiere armăsarul negru al lui Blake.. Dintr-o săritură formidabilă el se ridică deasupra barierei şi depăşi iapa roaibă. Sarie îl credea pe Blake încă departe în spatele ei. Mânia făcu să-i strălucească ochii bleu violeţi. Se aplecă puţin mai mult pe grumazul iepei şi o îndemnă la maximum. Blake o strigă, dar ea nu vru să audă: va câştiga cu orice preţ. Dar bariera următoare era mult mai înaltă ca celelalte. Surprinsă, iapa se feri din calea obstacolului, apoi se opri brusc şi Sarie,

dezechilibrată, fu azvârlită într-un morman de fân care se găsea acolo, tocmai la ţanc, din fericire, ca să-i atenueze căderea. Cu respiraţia tăiată, fata nu mai mişca. — Nebună mică! De data aceasta vocea lui Blake era mai puţin sigură decât de obicei... Dar mâinile lui nu tremurau când se asigură că membrele fetei erau intacte. Sarie inspiră adânc. De data asta era învinsă. — Ţi-am spus să nu încerci să treci peste această barieră! — Trebuie ca întotdeauna tu să ai ceva de spus! Oare mâna lui Blake îi mângâia încetişor părul? Cât era el de puternic şi cât de slabă se simţea ea... Zumzăitul din urechi i se atenua. Blake îi atinse obrazul şi murmură câteva cuvinte pe care ea nu reuşi să le înţeleagă. — Şi Tina? întrebă ea. — N-a avut nimic: a avut mai mult noroc ca tine. Ar fi trebuit să ştii că nu era capabilă să sară un astfel de obstacol! — Ea sare bine, de obicei. — Da, dar ea îşi cunoaşte limitele. Ea este mult mai rezonabilă ca tine. Sarie vru să se ridice, dar Blake o împiedică. — Odihneşte-te puţin şi încearcă să nu vorbeşti! Tânăra fată se forţă să-şi reţină lacrimile care-i umpleau ochii. — Ai aerul neliniştit, Blake... — Şi tu, pari complet buimacă.

— Nu mă gândeam că... că te îngrijorezi atât de mine. Sunt deci o asemenea răspundere pentru tine? — Da, domnişoară. El îi surâse şi ea întoarse capul ca pentru a evita un pericol. Apropierea lui Blake o tulbura în mod straniu... — Unde e pălăria mea? Întrebă. — Nu te gândi la asta. O s-o căutăm mai târziu. Pentru moment mă gândesc doar la tine. — Nu te cred, Blake. — Totuşi, într-o zi, o să fii forţată s-o admiţi. — Când? — Poate peste câţiva ani... Vocea lui Sarie începu deodată să tremure. — Aş fi putut să mor! — Graţie Domnului, o să te alegi doar cu câteva vânătăi... Dar nu-ţi mai încerca astfel destinul! Data viitoare ai putea fi mai puţin norocoasă. Încet, culoarea revenea în obrajii albi ai tinerei fete, dar privirea pupilelor albastre era încă puţin pierdută. — Regret că ţi-am produs teamă, Blake... — Ah, credeam că mă deteşti... — Cine a spus asta? Murmură ea. Se întoarse pe o parte şi se strâmbă uşor, căci fiecare mişcare îi producea noi dureri. Evita să întâlnească privirea tutorelui ei. — Cine a spus asta? Chiar tu, Sarie şi de mai multe ori.

— Ei bine! Eu... eu nu spuneam adevărul. Inima îi bătea tare. Între Blake şi ea nimic nu mai era la fel... Blake avu un surâs rapid şi dinţii îi străluciră în faţa bronzată. — Oh, lasă-mă să apreciez această încetare a ostilităţilor, cine ştie dacă un astfel de moment va mai reveni! Eşti un adevărat mic demon, Sarie! — Eu... nu ştiu ce mi se întâmplă, bâlbâi ea. — Vreau s-o cred. Ea îi aruncă o privire piezişă. Nu era de o mie de ori mai bine să fie cu el, decât să rătăcească fără ţintă în lumea largă? — Blake, eşti ca o apă adâncă şi neagră. — Şi tu eşti o reală cascadă de cristal... Surâdea din nou. Degetele lor se atinseră uşor. Sarie era incapabilă să facă cea mai mică mişcare. Nici nu putea să vorbească. I se părea că este transportată de o maree, căreia nu putea să-i reziste. Ochii ei parcă implorau, ,,Ajută-mă". Blake ghici disperarea şi neliniştea tinerei fete şi expresia lui se schimbă. — Poţi să te scoli în picioare? întrebă el cu o voce naturală. Redevenise Blake cel liniştitor pe care-l cunoştea atât de bine. Ea încercă să se scoale şi-şi înăbuşi un geamăt. Blake o luă în braţe. — Lasă-mă să te ajut, Sarie. Nu ţi-ai revenit încă... — Sunt făcută bucăţele... Bărbia lui Blake atinse buclele tinerei fete şi îi surâse aşa cum i-ar fi surâs unui copil... — Ce aventură, nu-i aşa?

— Îmi permiţi să mă duc la familia Shelton? — Gata, Sarie Roşcata! Acum ne vom întoarce călărind amândoi pe Bargara. Eşti de acord? — Da. — Da? Dar e de necrezut! Exclamă Blake râzând. Sarie fu aşezată în faţa lui Blake pe armăsarul negru. Tutorele ei o ţinea de talie, în timp ce conducea calul. Oh, nu era prima dată când călăreau amândoi pe acelaşi cal! Blake o învăţase pe Sarie să călărească. Dar acuma, totul era diferit... Niciodată nu a fost atât de ciudat de tulburată. Simţea privirea lui Blake rătăcind pe faţa ei, pe părul ei în care se juca soarele, pe linia gâtului, pe curbele corpului ei. Peisajul era minunat. În curând zăriră clădirile fermei. Se aflau pe înălţimile lui Nuljiri, ce domina toate împrejurimile. Pe această colină se ridica o stâncă mare de piatră roşie. Această stâncă părea că păzeşte Malpara. Era numită „bătrânul stăpân”, căci ea evoca o siluetă omenească. Deodată Sarie se simţi imens de fericită. — Şi iată Malpara! O oază într-un deşert... Îl privi pe Blake. Ultimele raze de soare făceau să-i sclipească ochii, dându-le o strălucire aproape insuportabilă. Cu sprâncenele uşor încruntate, Sarie studia figura tutorelui ei, ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară şi ca şi cum ar fi vrut să-şi graveze în memorie fiecare trăsătură. — Ce ţi se întâmplă, Sarie? Pari îngrijorată.

— Nu... Dar această căzătură m-a făcut parcă să-mi pierd capul... — Nu spune prostii. Ochii tinerei se holbau. — Nu spun prostii, protestă ea. Dar am... am impresia că nu te mai cunosc. Te-ai schimbat. — Nu, Sarie. — Ba da, te-ai schimbat, insistă ea aproape disperată. El ridică din umeri şi schimbă subiectul: — În curând aborigenii îşi vor ţine ceremonia rituală pe colină. — La luna plină. Să ne întoarcem repede, Blake. Simt nevoia unei băi bune! Soarele apusese deja când calul ajunse în faţa copacilor care împrejmuiau casa şi dependinţele. De-a lungul anilor, ferma fusese mărită şi modernizată. Vitele provenind de la Malpara erau vestite de la un capăt la celălalt al Australiei, în fiecare an, o vânzare la licitaţie avea loc pe domeniu. Această vânzare constituia izvorul veniturilor cele mai importante ale familiei Meredith. Ea atrăgea un număr important de cumpărători şi de curioşi. Hangarele, unde se expuneau animalele, în ziua vânzării, se ridicau în mijlocul copacilor, în dosul hambarelor. Bungalowurile şefilor de echipă se găseau tot în această parte. Lucrătorii locuiau în faţa staulelor şi hangarelor unde se aliniau maşinile agricole. Exista de asemenea un teren de aviaţie, căci familia Meredith poseda două avioane uşoare şi un elicopter.

Locuinţa se găsea puţin mai la o parte. Era o clădire cu două etaje, de inspiraţie romantică, a cărei construcţie costase o avere la începutul secolului. De fiecare dată când o revedea, chiar dacă o părăsise de puţin timp – Sarie se simţea mereu copleşită de acelaşi sentiment de bucurie şi de plenitudine. Blake îl chemă pe unul din argaţi şi-i încredinţă iapa lui Sarie, care mergea în urma lor. În acest sfârşit de zi, salariaţii de la Malpara şi familiile lor stăteau liniştiţi afară la taifas. Sarie îi salută voioasă pe unii şi pe alţii. Braţele lui Blake o menţinură solid când ea se aplecă ca să vorbească cu Jamie Conway un băieţel de şase ani, fiul administratorului. Faţa bronzată a copilului era presărată cu pistrui şi el începu să alerge în dreptul lor, întrebându-l pe Blake când îl va duce şi pe el pe cal... Muma lui îl chemă: — Termină să-l plictiseşti pe patron, Jamie! Dispăru imediat cu toată viteza picioruşelor lui în direcţia bungalowului familial. Sarie suspină fericită. Regăsise Malpara... Mângâie urechile catifelate ale lui Bargara şi armăsarul se întoarse uşor spre ea, fără săşi modifice alura. Mergea cu paşi mari, regulaţi, liniştiţi. Când galopa îşi întrebuinţa toată puterea. Odată ajuns în curtea pavată, Blake se dădu jos şi întinse braţele către Sarie. Ea se lăsă să alunece surâzând. În acest minut precis, păreau a fi cei

mai buni prieteni din lume. — Când mă laşi să-l călăresc pe Bargara? — Niciodată. Sarie ridică umerii. Ştia că marele armăsar negru era greu de stăpânit. — S-a auzit bine? întrebă Blake, ridicând o sprânceană. — S-a auzit, răspunse Sarie ca un ecou. Se ridică pe vârful picioarelor, apoi se lăsă să cadă pe tocuri. Exaltarea ei era în continuare tot atât de intensă. Se simţea capabilă să vină de hac la orice şi oricui – chiar lui Blake! De ce n-ar reuşi ea să-l înduplece? La acest gând un surâs uşor i se desenă pe buze. Tutorele ei o observa ironic, dar ea nu-şi dădu seama. Blake fu destul de abil ca să nu distrugă cu un cuvânt buna dispoziţie a tinerei fete. O contemplă în tăcere. Ochii Sariei, umbriţi de gene lungi închise, străluceau ca safirele. Buclele arămii erau ca o spumă în jurul figurii ei cu trăsături fine, ca de camee. Era încântătoare, delicată, copilăroasă şi în acelaşi timp teribil de senzuală. Nu era de mirare că Peter Shelton fusese atras de tânăra fată. Dar Blake avea intenţia să pună capăt acestei poveşti. Sarie nu trebuia să aibă de-a face cu familia Shelton. — De ce încrunţi sprâncenele? îl întrebă Sarie. — Mă gândeam... — Eram sigură că această pace nu va dura! Spuse ea cu dispreţ. — Mi-ai spus c-ai avea nevoie de o baie bună, ţi-aduci aminte? Ambii îşi regăsiseră tonul acru. Se înfruntau din nou... Cu graţia ei

naturală, Sarie se roti pe tocuri. Să trăieşti lângă Blake, se gândi ea, era puţin aşa cum ar trăi câinele cu pisica...

CAPITOLUL 2

În tot timpul dimineţii, avioane particulare au aterizat încontinuu la Malpara. Crescătorii erau grăbiţi să vadă produsele lui Kalwaddi Onze, faimosul taur... Era un animal enorm, un specimen minunat din rasa Santa-Gertruda, ani îndelungi de încrucişare permiseseră familiei Meredith să obţină, după selecţie, excelente rezultate. Animalele lor erau renumite şi exista la Malpara o cameră plină de cupe şi de o mulţime de panglici, care era numită „sala trofeelor”. În acea zi nu erau decât crescători la Malpara, Nu era ca în perioada vânzărilor la licitaţie, când, după expresia lui Haddo Meredith, unchiul lui Blake, „familiile debarcau în trib”. Familia Meredith prevedea atunci tot felul de divertismente: un bufet imens, un bal extraordinar. Era o adevărată sărbătoare la care participau cele mai bune familii australiene, indiferent dacă erau de origine rurală sau orăşenească. Surorile lui Blake făcuseră excelente căsătorii. Stephanie (căreia i se spune mai ales Scotty) fusese singura care se căsătorise cu un mare fermier. Scotty sosise la Malpara în dimineaţa aceasta. Se instalase la marginea piscinei. Deja bronzată toată, ea îşi ridicase păru! Închis la

culoare în vârful capului. Îşi dădea ea oare seama că era o privilegiată? Cameristele veneau so salute şi ea le răspundea cu un semn din cap şi cu un surâs. Scotty era o vorbăreaţă incorijibilă şi adora bârfelile. Sarie, care era lângă ea, tocmai îi povestise discuţiile ei cu Blake în legătură cu Sheltonii. — Dar nu e posibil! Exclamă Scotty. Nu se poate purta astfel! — Ei bine, da! Nu ştii cât este de autoritar... Scotty nu se simţea prea bine. Avea douăzeci şi patru de ani şi nu i se întâmplase niciodată să-şi critice acest frate pe care îl adora. — Blake înţelege totul şi pe toată lumea, o asigură ea. — Vrei să spui că are pretutindeni spioni? — Este bine informat, este exact. Dar tu nu poţi acţiona contra voinţei lui, Sarie! Ştii că el face totul cât mai bine, gândeşte-te puţin, draga mea! — Ah, m-am gândit. Eu sunt cea care are dreptate! Scotty îşi privi tânăra verişoară cu prietenie. — Este îndrăgostit de tine? — Cine? — Peter al tău, desigur! Despre cine vorbim oare? Nu pe el vrei tu să-l întâlneşti la Adelaide? Sarie se sprijini de spătarul şezlongului. — Da, suspină ea. Peter este foarte distins. Este blond, elegant... A călătorit mult... şi face atâtea lucruri... — Oh, lucruri permise sper... Sarie luă un cub de gheaţă şi impulsiv îl aruncă în direcţia lui

Scotty. — Nu spune prostii! Tu mă înţelegi, Scotty. Tu nu eşti ca Justine! — Slavă Domnului! Apropo, ştii că partidul politic al lui Clive devine din ce în ce mai puternic? — Nu-mi pasă! Spuse Sarie. Să nu vorbim, te rog, de politică! Ea reveni imediat la subiectul care o preocupa. — Dacă norocul e de partea mea, aş putea încerca să plec cu Jake... Gândeşte-te că mi-a spus adineauri că sunt cea mai frumoasă fată din lume! — Şi mie mi-a spus acelaşi lucru. Eu nu cred că Jake vrea să se recăsătorească... Ultimul lui divorţ l-a costat foarte mult. Nu se înşală niciodată asupra valorii unui animal, în schimb nu cunoaşte deloc femeile. Sarie o întrerupse cu nerăbdare. — Jake pleacă la Adelaide! — Te joci cu focul, Sarie! Nu e bine să te duci împotriva voinţei lui Blake! Tânăra fată se calmă.. — Mă duc la Adelaide cu Jake! — E treaba ta! — Vrei să mă ajuţi, Scotty? — Pentru ca Blake să mă acuze pe mine! Mulţumesc... — Dar nu-i spui nimic? O întrebă Sarie. — Drept cine mă iei? Nu voi spune nimic, fii sigură... Gândeşte-te totuşi la drama pe care o vom avea aici când se va descoperi plecarea

ta! — O să-i las un bilet... Ştii Scotty, o fată care se găseşte în umbra lui Blake, n-are nicio şansă să se mărite într-o zi! — Eu m-am măritat totuşi. Şi Gayle. Şi Justine... — Dar voi sunteţi surorile lui! — Şi tu, lumina ochilor lui! Spuse Scotty ironică. — Pfff! — Este adevărat, să ştii, o asigură Scotty, Blake şi-a dat osteneala să te recupereze. Crezi că maică-ta a acceptat aşa uşor să facă aşa cum dorea el? — Probabil i-a dat bani, spuse ea cu cinism. — Miliardarii nu deschid aşa uşor portofelele! Ascultă Sarie, fă cum vrei... Te cred capabilă să ai grijă de tine, eşti destul de raţională pentru aceasta. Blake poate n-are dreptate să te ţină aşa strâns legată... — Am intenţia să-mi duc viaţa aşa cum îmi place. Blake nu trebuie să-mi supravegheze fiecare gest! El se crede îngerul meu păzitor! Adăugă ea, luându-şi un aer de martiră. — În înger păzitor? Aşa îl vezi tu? — Să spunem mai degrabă ca un bărbat care tot timpul dă ordine. — Şi graţie căruia ferma funcţionează de minune, realizând beneficii enorme. — Încetează să-l susţii! Îi cunosc calităţile şi eu! Este formidabil... un adevărat superman! Ceea ce nu-l împiedică să mă trateze ca pe o puştancă... — O puştancă preţioasă...

— Am nevoie să am puţină libertate, Scotty. Altfel... o să explodez! Scotty părea gânditoare. — Mă întreb de unde vine această animozitate pe care o simţi pentru Blake. Dar n-ai dreptate să faci astfel. Este ca... ca şi când refuzi să vezi valul imens care va mătura totul în drumul lui. — Tu poţi să spui ce vrei: eu plec! Declară Sarie cu încăpăţânare. — Asta nu-mi prea place... Totuşi mărturisesc că-l găsesc pe Blake puţin cam prea sever. De altfel Justine este la Adelaide! — N-o să-i telefonezi, nu-i aşa? — Oh, nu! Justine îmi produce puţină teamă de când a devenit soţia unui om politic influent. — Se interesează enorm de cariera lui Clive o asigură Sarie. Reuşeşte tot ce întreprinde – ca Blake. Mi-o imaginez foarte bine în rolul soţiei unui prim-ministru. — Este posibil să devină într-o zi, spuse Scotty dând din cap. O asemenea perspectivă îi părea înfricoşătoare. — De ce nu? Spuse Sarie. N-ai să fii mândră de sora ta? — Eu mă mulţumesc să fiu soţia fur Sean, draga mea. Am destule de făcut, crede-mă. Mă scol în zori, mă culc târziu... şi este prima dată când mă odihnesc de luni de zile! — Ar fi timpul ca femeile să se scuture puţin, declară Sarie. — Te las să te ocupi tu de asta în locul meu. Du-te să te lupţi! O să te admir de departe... — Există multa nedreptate, Scotty, în lumea asta... Scotty se ridică în picioare.

— Ascultă, draga mea. Fac ce pot în urma posibilităţilor mele. Lucrătorii fermei par fericiţi... Bineînţeles suntem departe de a ajunge la nivelul Malparei... Se întrerupse. — Iată-l pe Blake! Acesta se apropie de ele şi văzându-i silueta înaltă, bine făcută, Sarie simţi că o cuprinde furia. Scotty îşi privea fratele cu adoraţie. — Mi se pare o eternitate de când nu te-am văzut, Blake? El îi surâse. — Şi plec imediat. Trebuie să zbor la Balka Downs, vrei să vii cu mine? — Desigur! Scotty îşi luă jacheta de mătase. — Când pleci? — Cam într-o oră. Se întoarse spre Sarie. — Şi tu Sarie, vrei să vii? Stai la soare de prea multă vreme! Puse o pălărie de pai pe capul tinerei fete care nu protestă; ştia că asta nu servea la nimic. Şi apoi era preferabil să pară acum conciliantă. — Oh, cred că voi rămâne aici... Evită privirea lui Blake. — Nu este un răspuns! — Las-o Blake, spuse Scotty cu nervozitate. Nu este obligată să ne

însoţească. — Şi de ce? Ochii lui Blake se micşorară, în timp ce-o examina pe tânăra fată. — De obicei, cerea întotdeauna să meargă la Balka Downs! — Scotty n-a văzut-o pe Marge de-o eternitate, or să aibă să-şi povestească o grămadă de lucruri. Iar în ceea ce mă priveşte, eu am fost acolo acum cincisprezece zile... Blake se aplecă şi cu un deget a forţă să-şi ridice bărbia. Sanie căuta să pară naturală. Albastrul ochilor tindea spre violet intens. — Mă derutezi, Sarie... ca de obicei, de altfel! Foarte bine, atunci rămâi la Malpara? Ce-o să faci? — Ah, o grămadă de lucruri, răspunse ea evaziv... Mâna lui Blake îi apăsă ceafa. — Este pe biroul meu un raport destinat Asociaţiei Naţionale şi Regale. Poţi să-l dactilografiezi... Ochii tinerei sclipiră sub borul marii pălării de paie. — Ai putea adăuga, ,,te rog"! — Când o să devii mai politicoasă, o să te tratez şi eu cu mai multe menajamente. — Începeţi să vă certaţi? Se interesă Scotty. Sarie se sili să se controleze. — Nu ştiu de ce, dar de câte ori Blake mă vede, se supără... murmură ea. — Deloc! O asigură el sarcastic. În orice caz Sarie, dacă vei călări, nu te duce prea departe.

— Da, Blake. Nu, Blake. — Continuă deci pe acest ton! Îi spuse el. Tăcu. Dacă lui Blake i se întâmpla s-o răsfeţe prea mult, îi cerea în schimb o ascultare absolută. O fixa cu privirea. Ochii lui deschişi contrastau straniu cu figura bronzată. Părul era de un negru ca pana corbului – ca acela al unui indian. Sarie se simţi cuprinsă de teamă şi de ruşine în acelaşi timp. Faţa lui Scotty reflectă în mod egal un sentiment de culpabilitate... Amândouă erau pe cale să-l înşele pe Blake şi el bănuia ceva, căci scruta faţa lui Sarie cu o atenţie crescută. — Cum trebuie să dactilografiez acest raport, întrebă ea cu un aer obraznic. Spaţiu dublu? — O ştii bine. — Bine, mă duc să mă îmbrac, spuse Scotty. Şi cu o nevinovăţie calculată, o întrebă pe Sarie: — Atunci, dragă, nu vrei să vii? — Nu, i-o tăie Blake. Draga va rămâne aici. În ochii lui gri juca o luminiţă ironică. Credea c-o pedepseşte pe Sarie? Tânăra fată se sculă Obrajii îi erau roşii... — O să-mi iau lucrurile, spuse ea cu vocea înceată. Blake îi întinse jacheta colorată. Acest veşmânt foarte feminin surprindea în mâinile sale virile... Sarie se îmbrăcă repede. Stătu cu capul aplecat; niciodată nu se simţea aşa de nervoasă. Blake ridică o sprânceană. — Am impresia că pregăteşti o farsă...

— Te rog, Blake! Mă duc să-ţi dactilografiez raportul, foarte simplu... — Voi nu puteţi să încercaţi să vă vorbiţi frumos amândoi? Interveni Scotty. Eşti aspru cu Sarie, Blake... — Sunt obligat, având în vedere caracterul ei. — Iarăşi! Strigă Sarie. Buzele îi tremurau. În mod obişnuit gura ei era a unei femei senzuale. Şi deodată părea să fi devenit a unei fetiţe care dorea să plângă. Scotty îşi pocni limba de cerul gurii şi Blake se întoarse agasat. — De îndată ce vei fi gata, Scotty, vino pe terenul de aviaţie. Ai desigur multe lucruri să-i povesteşti lui Marge... Când Sarie se duce so vadă, discută împreună ore întregi şi nu se mai opresc din râs... — Poate râdem de tine, spuse Sarie cu un aer plin de dispreţ. — Poate vei putea să descoperi ceva în plus despre mine? Spuse Blake înainte de a se depărta cu paşi mari. — Ce vrea să spună cu asta? O întrebă Sarie pe Scotty. Acest om va fi mereu un mister pentru mine... Scotty îşi privi verişoara cu un aer îngrijorat În această clipă semăna cu fratele ei. — Spune-mi, Sarie, ai într-adevăr intenţia să pleci? Sarie ezită. — Este bizar. Când Blake era aici, nu mai aveam chef să merg la Adelaide, Dar sunt decisă să-mi pun planul în aplicare. Măcar pentru a-i dovedi că nu el este cel mai tare! Dacă n-a fi decât pentru a-l

învinge! — Ca să-l învingi pe Blake, repetă Scotty cu un ecou. Spune mai bine că este din cauza acestui Peter... Eşti îndrăgostită de el, nu? — Nu ştiu. Şi apoi nu aceasta este cel mai important. Ce vrea Blake? Să mă ascund într-un colţ? — Oh, Sarie! După ce-ai părăsit pensionul, ai făcut înconjurul lumii! Ai uitat deja? — Nu, natural. Dar acuma sunt acasă şi Blake mă ţine la închisoare! — Ai nevoie să schimbi aerul. Eu înţeleg asta, spuse Scotty. Nu ştia de partea cui să fie, a tinerei verişoare sau a fratelui ei. Altădată, ea fusese întotdeauna de partea lui Blake. Dar acum trebuia să admită că fratele ei exagera puţin. — Ascultă Sarie, dacă asta îţi face într-adevăr plăcere, pleacă! Nu voi spune nimic. Dar când Blake va descoperi secretul, va fi un moment penibil... — Oh, cât eşti de drăguţă, Scotty! Totuşi nu încerca să-l minţi. Cel mai bine este să nu-i spui nimic... Şterge-o şi el o să te lase liniştită! — Şi bietul meu Sean îşi va imagina că aştept un copil! — Oh, asta n-o să întârzie! Spuse Sarie tachinând-o. — Spui orice, biata mea Sarie! — Sean te adoră! Ai noroc cu un bărbat ca el! Scotty surâse fericită. — Hai, Sarie, fă cum vrei. Eu voi încerca să aranjez lucrurile aici... — În orice caz, declară Sarie, la război ca şi în dragoste, toate

loviturile sunt permise! Scotty îşi ridică ochii către cerul fără nori. Suspină, încercând să fie cu conştiinţa împăcată, dar nu reuşi. Dintotdeauna Sarie se ridicase împotriva autorităţii lui Blake. Dacă acesta i-ar fi permis să se ducă la Adelaide, această situaţie penibilă ar fi fost evitată. Totuşi, de obicei Blake ştia ce face... Poate Justine se arătase prea severă descriind familia acestui faimos Peter? Din nou Scotty suspină. Totul era calm, dar atmosfera se va încărca cu electricitate când Blake va descoperi plecarea pupilei lui! Scotty îşi cunoştea fratele: ghicea că escapada lui Sarie nu putea să dureze mult! Trei zile trecuseră deja de când Sarie se afla la Adelaide, la Sheltoni. Şi Blake nu dăduse niciun semn, nici Justine. Din momentul când tânăra fată se urcase în avionul lui Jake Onslow, nu se simţise în apele ei. Pentru ca Jake s-o ducă la Adelaide, fără să-şi pună prea multe întrebări, ea îi înşirase o sumedenie de minciuni. Jake nu bănuise niciun moment adevărul şi era preferabil, căci era unul din prietenii cei mai buni ai lui Blake. Înainte de a pleca, dactilografiase raportul lui Blake şi-l lăsase pe biroul tutorelui ei, întovărăşit de un bilet în care-l informa de plecarea la Adelaide! Probabil că fusese furios când îi citise scrisoarea! Totuşi nu era sigură... Parcă nimănui nu-i păsa de ea. Şi în loc să se bucure, ea se simţea părăsită, neglijată... Scotty nici nu-i telefona! Nimic nu era

cum ar fi dorit-o. Oh, desigur, familia Shelton era drăguţă... Sperau probabil că, în sfârşit, eforturile lor vor fi recompensate. Dar spre marea lor mirare, Sarie nu era aşa de uşor de manipulat cum crezuseră. Sarie se întreba cum putuse să fie îndrăgostită de Peter... Era în continuare seducător, gentil şi plin de umor. Atenţiile lui o flatau desigur, însă fără s-o încânte ca înainte. Dacă Sarie ar fi avut un pic de curaj, s-ar fi dus s-o vadă pe Justine. Dar Justine era câteodată tot atât de intimidantă ca Blake... Tânăra fată îşi contemplă mutra cu un aer neliniştit. Trei zile... o eternitate! Nu-şi pusese încă rochia. Odată îmbrăcată va trebui să coboare în saloanele unde se dădea o recepţie. Oh, nu o mare recepţie... invitaţii vor fi în număr de vreo patruzeci, nu mai mult... Sarie ar fi trebuit să fie încântată că este primită cu un astfel de fast. Şi într-un sens, era... Dar pe de altă parte era decepţionată constatând că nimeni nu se îngrijea de absenţa ei. Se simţea întrucâtva exclusă din familia Meredith, de „familia regală”, cum le spunea Leigh râzând. După ce bătuse rapid la uşă, Leigh intră în camera prietenei ei. — Nu eşti încă gata? — Aproape. Sunt deja machiată. — Asta văd! Eşti extraordinar de seducătoare: înţeleg de ce Peter este îndrăgostit pentru prima oară în viaţa lui... Sarie ridică din umeri surâzând.

— Pariez că Peter o să se îndrăgostească încă de o duzină de ori, înainte de a atinge patruzeci de ani! — Dar tu eşti aceea, cu care vrea să se căsătorească! Sarie îşi aranjă o şuviţă de păr şi se examina din nou în oglinda mare. Ochii îi erau foarte strălucitori. Începea să regrete profund Malpara. Leigh stătea în spatele ei. Purta o rochie lungă de crep, roşcată şi o serie de brăţări asortate cu inelele îi sunau pe încheieturile mâinii. — Ştii Sarie, până în prezent mama nu găsea nicio fată destul de bine pentru Peter. Şi acum nu mai poate după tine! Peter te iubeşte sincer, crede-mă. El a flirtat mult, o recunosc. Dar ăsta-i trecutul. El doreşte acum să se fixeze. Sarie făcu o mică grimasă. — Nu eu! — Mama este convinsă că se va face această căsătorie! — Nu vreau să mă mărit! — Totuşi vei fi foarte fericită cu Peter i Şi apoi, mi-ar plăcea grozav să devenim cumnate! — N-o să mă mărit cu Peter, Leigh, numai ca să-ţi fac plăcere! Este foarte simpatic şi mă iubeşte, ştiu. Dar nu mi-a vorbit niciodată de dragoste! — Oh, asta te tracasează! Leigh făcu o mişcare rapidă cu mâna. Era gata să se ducă să aranjeze lucrurile... — Biata mea Sarie, înţeleg!

Sarie abia se ţinea să nu izbucnească în ros. — Nu înţelegi nimic. Să nu moi vorbim despre asta, Leigh. Nu vreau să mă mărit! Cel puţin nu înainte de a fi profitat de viaţă! — Atunci îmbracă-te repede şi coboară cu mine. Leigh era sinceră când dorea să-şi vadă prietena căsătorindu-se cu fratele ei. Nu-i plăcuseră niciodată prea mult numeroasele cuceririi ale lui Peter... Cu Sarie era altceva. Era atât de drăguţă şi veselă! Nimic nu-i putea face mal multă plăcere lui Leigh decât s-o vadă devenindui cumnată. Doamna Shelton nu avea dreptate dorind să accelereze lucrurile. Dorea ca logodna lui Peter şi Sarie să fie celebrată cât mai repede posibil. Ori Sarie detesta să fie dirijată. Şi doamna Shelton, după părerea lui Leigh, nu deţinea toate elementele situaţiei. De exemplu ea nu-i cunoştea încă pe Blake Meredith. Leigh fusese la Malpara acum câteva luni. (I întâlnise pe Blake şi de atunci nu reuşise să-l uite pe tutorele prietenei sale. Niciun bărbat din cei pe care-i cunoştea, nu-i ajungea nici la gleznă. Dorea să-l revadă repede şi spera atunci să-l facă o mal bună impresie... Ultima dată, aproape că se aruncase de gâtul lui... Blake fusese mai degrabă cinic. Probabil că era aşa cu toate femeile, dar asta n-avea importanţă. Leigh era gata la orice pentru a-i atrage atenţia! Ce vârstă avea oare Blake? Treizeci şi trei sau treizeci şi patru... Era teribil de distins şi era suficient să-i zărească silueta înaltă pentru ca inima să-i bată nebuneşte. Gândindu-se la Blake, Leigh devenise foarte palidă. Deodată se

agăţă de piciorul patului. Sarie o privi cu mirare. — Ce ţi sa întâmplat, Leigh? — Mă gândesc la vărul tău, Blake. Sarie fu surprinsă. — Ce sunt vorbele astea fără şir? De la Pe ter la Blake... — Ei bine, aşa-i, îi răspunse Leigh surâzând. Nu era deloc încurcată. — Blake este diavolul întrupat, o avertiză Sarie. Nu te gândi la el... — Nu fac decât asta! — O astfel de dragoste nu-ţi poate aduce de cât decepţii şi suferinţe, Leigh! — Ce ştii tu? O ironiză tânăra fată. Sarie nu răspunse. Ea îşi îmbrăcă rochia lungă de mătase imprimată în tonuri de jad şi safir. Apoi îşi puse în jurul gâtului un colier de aur montat cu acvamarine. Purta cercei asortaţi. Acestea erau bijuterii de familie şi Blake i le oferise de curând. Dar, fără să analizeze de ce, Sarie preferă să nu-i spună lui Leigh acest lucru. Albastrul acvamarinelor se armoniza minunat cu culoarea ochilor şi a rochiei. — Fabulos! O asigură Leigh cu un aer absent. În realitate gândul ei era la kilometri de aici... Se gândea la Blake. Ea îşi amintea de el cu o asemenea intensitate, încât l-ar fi putut desena din memorie. Ochii lui în special erau extraordinari: de un gri atât de deschis, încât i-ai fi putut crede de cristal.

Nu era amabil, nostim şi surâzător ca Peter. Dar avea o personalitate fascinantă. Văzându-ne, nu puteai să nu spui: „lată un veritabil aristocrat!”. Leigh se înfioră şi-şi scutură părul blond. Trebuia să obţină de la Sarie o invitaţie pentru Malpara... Ah, nu era uşor să fii o Shelton şi să pândeşti în fiecare moment ocaziile să urci treptele scării sociale! Sarie stătea acum în mijlocul camerei mobilate sobru. Avea aerul unei imense flori tropicale în această rochie în culori somptuoase, care-i punea în valoare părul roşcat. Şi ea era foarte distinsă. Probabil pentru că era o Meredith, se gândi Leigh. Tânăra fată observase o oarecare schimbare în ultimul timp:1a prietena ei. Sarie se maturizase. Era mai puţin uşuratică ca altă dată, era mai sigură pe ea. Relaţiile între Blake şi Sarie o dezorientau pe Leigh. Sarie părea săşi urască vărul... Era încontinuu revoltată de el. Înainte de-a face cunoştinţa lui Blake, Leigh şi-l imaginase cu totul diferit din descrierile lui Sarie. Ea se aşteptase să vadă o fiinţă de o austeritate şi de o severitate riguroasă. Un căpcăun... Şi în loc de asta, întâlnise un om infinit de seducător. Dacă Sarie nu părea deloc să-şi stimeze tutorele, el, în schimb, ţinea vizibil foarte mult la ea, cum constatase Leigh. Sarie nu era o Meredith? Şi pentru Blake, familia sa trecea înainte de orice. Sarie nu vorbea niciodată de mama ei. Poate că murise... Era probabil căci nu ducea o viaţă prea tumultuoasă. Tot ceea ce Leigh

ştia despre ea, era faptul că fugise cu un american. Blake o luase atunci s-o crească pe mica Sarie, în ciuda protestelor copilului. Oare din acest moment se născuse animozitatea pe care Sarie o simţea împotriva tutorelui ei? — Ce-i reproşezi tu în fond? O întrebase Leigh pe tânăra fată, în mai multe ocazii. — Că este un veritabil tiran, răspundea invariabil Sarie. Nu-mi dă atenţie: eu nici nu contez. Uşa camerei fui Sarie rămăsese întredeschisă şi deodată o voce masculină se auzi, făcându-le pe fete să tresară: — Cunoaşteţi noutatea? Sarie se întoarse pentru a face faţă noului venit. Acesta se aplecă şi depuse un uşor sărut pe obrazul catifelat al tinerei. — Ce noutate, Peter? Leigh îşi contempla fratele. Peter semăna cu mama lor: era seducător, elegant... Ştia să vorbească şi era întotdeauna sigur de el. Peter o apucă pe Sarie de cot şi o îndepărtă uşor de el, ca să-i poată admira mai bine rochia costisitoare. — Familia Richmond vine în astă-seară. Ne anunţă el. Leigh avu o exclamaţie lungă şi se întoarse repede spre oglindă pentru a se examina încă o dată. În ceea ce-l privea pe Peter, acesta nu-şi putea dezlipi ochii de Sarie, căreia luminile făceau să-i strălucească părul. Ochii fetei erau măriţi. — Ce? Întrebă ea în sfârşit, Justine şi Clive vor veni aici?

Peter aprobă, apoi izbucni în râs. — Mama este nebună de bucurie! — Este bizar. Familia Richmond n-a pus niciodată piciorul aici. — Nici Sarie n-a stat atâta vreme aici! Obrajii tinerei fete erau acum foarte roşii. — Au sosit deja? Întrebă ea. — Încă nu. Mama mi-a cerut să urc pentru ca să vă pun la curent. Pentru ea este un adevărat eveniment! Este atât de snoabă! — Da, este un adevărat eveniment! Declară Leigh, dansând în jurul camerei. Recepţia din seara asta va avea o strălucire neaşteptată! Este oare posibil ca familia Meredith să-i considere în sfârşit pe Sheltoni frecventabili? Sarie simţea privirea lui Peter asupra ei şi se forţa să pară naturală. Totuşi, în sinea ei, părea tulburată... Ea ghicea de ce Justine îi vizita pe Sheltoni: probabil la îndemnul lui Blake! Şi ştia că era inutil să se revolte... Justine se va comporta probabil cu toată demnitatea şi Sarie trebuia s-o imite. Familia Meredith făcea mereu front comun, oricare le-ar fi fost neînţelegerile. Acestea le vor rezolva mai târziu, în particular. Recepţia era în toi când familia Richmond îşi făcu apariţia. Sarie se afla atunci în mijlocul unui grup animat, dar simţi că se petrecea ceva... Exista o tensiune în atmosferă, discuţiile încetaseră. A primi familia Richmond reprezenta pentru familia Shelton un imens pas înainte... Mama lui Peter şi a lui Leigh, Beatrix Shelton, era o femeie

îmbrăcată întotdeauna după ultima modă. Era foarte vioaie, spirituală, uşor intrigantă şi extraordinar de abilă. Era pe cale să povestească cu detalii o întâmplare, care-i fusese încredinţată ca un secret, când zări deodată o pereche a cărei înfăţişare extrem de distinsă atrăgea imediat atenţia. Recunoscu pe tânăra femeie: era Justine Richmond, soţia acestui om politic despre care se şoptea că va deveni probabil prim-ministru. Însoţitorul Justinei Richmond îi semăna atât de tare încât Beatrix Shelton ghici imediat că era vorba de Blake Meredith. Beatrix Shelton se grăbi în întâmpinarea oaspeţilor ei. Era foarte bucuroasă... Dacă ar fi fost după ea, i-ar fi aplaudat cu pasiune pe invitaţii ei. Clive Richmond apăru la rândul lui. Era un tip bine clădit, cu bărbia voluntară şi cu o privire pătrunzătoare. Avea probabil zece sau doisprezece ani mai mult decât soţia lui. Viitorul prim-ministru era foarte impresionant, îşi spuse Beatrix Shelton. Dar cumnatul lui era şi mai... Stăpânul din Malpara era un veritabil gentleman şi doamna Shelton, care dorea să-şi împingă copiii în lumea bună, îi aruncă o privire fetei ei, Leigh... Sarie era cu adevărat o mică proastă! Cum ar fi putut acest bărbat seducător să se comporte ca un păzitor neînduplecat? Blake Meredith era un perfect om de lume! El se înclină în faţa lui Beatrix Shelton cu multă dezinvoltură. Ochii lui gri argintii o detaliară rapid, dar era imposibil să ghiceşti ceea ce gândea... Acest om avea o prestanţă de netăgăduit. Şi când îi adresă un surâs

lui Beatrix Shelton, ea crezu că leşină de bucurie. Ea o neglijase puţin pe Leigh în ultimul timp, în profitul lui Peter pe care încerca să-l arunce în braţele lui Sarie. Dar viitorul nu se anunţa el deodată sub cele mai strălucite auspicii? Leigh şi Blake... Peter şi Sarie... Familia Meredith o învăţase pe Sarie să salveze situaţiile în orice împrejurări. Teama ei de panică se estompa... În orice caz era obligată să rămână şi să aştepte urmarea evenimentelor unde ar fi putut să fugă? În loc să rămână pasivă, ea se hotărî să precipite lucrurile şi se grăbi spre verişoara ei cu un aer încântat: — Justine! Ochii Justinei străluceau maliţioşi: nu se înşelase! — Sarie! Exclamă ea cu dragoste. O îmbrăţişă pe tânăra fată care se întorcea acum spre omul politic: — Clive! Clive se aplecă şi depuse un sărut uşor pe degetele roze ale tinerei nesupuse. — Eşti totdeauna încântătoare, draga mea. Ştii că ne plictisim fără tine? Sarie îşi ridică ochii ei bleu violet către obrazul acvilin al tutorelui său. — Blake! Îi venea să adauge: „Ce surpriză să te văd aici...”. Totuşi nu îndrăzni.

Blake o examină şi surâsul lui Sarie dispăru. Ea îi întinse obrazul şi el i-l atinse cu vârful buzelor. Justine ghici confuzia tinerei fete. Ea o luă de braţ şi o duse cu ea, în timp ce invitaţii se aliniau pentru a fi prezentaţi oaspeţilor familiei Shelton. Leigh îşi crispă maxilarele. Trebuia neapărat să se facă invitată la Malpara, îşi repeta ea pentru a suta oară poate. Blake şi Justine tocmai îi explică lui Beatrix Shelton că ajutorul lui Sarie le era indispensabil pentru organizarea vânzărilor cu licitaţie anuale. Erau într-adevăr dezolaţi că trebuiau s-o ia pe tânăra fată, de vreme ce ea se simţea atât de bine la prietenii ei... Dar aceste vânzări reprezentau atâta muncă şi toată familia Meredith era foarte ocupată în această perioadă la Malpara, anul acesta mai mult decât în alţi ani, participarea lui Sarie era solicitată: Justine era prea prinsă de viaţa politică. Gayle se găsea în Europa. În ceea ce o privea pe Stephanie, ea va veni în calitate de cumpărătoare cu soţul ei Sean. Mai era întradevăr mătuşa Althea, dar ea avea aproape optzeci de ani. Sarie trebuia deci să revină la Malpara... Blake şi Justine erau perfecţi în rolul lor... Niciun moment cei doi Shelton nu bănuiră că era vorba doar de un pretext. Peter veni s-o invite la dans pe Sarie. Tânăra fată îl urmă pe ringul de dans. Apoi o trase spre terasă, fără a-i da drumul la mână. — Sarie... Se aplecă şi parfumul apei de toaleta costisitoare urcă până la nările tinerei fete.

— Sarie, vrei să te căsătoreşti cu mine? Ea avu o tresărire. — Tu... vorbeşti serios, Peter? — Da. — Dar, Peter... Ea cercetă cu privirea frunzişul întunecat, ca şi cum i-ar fi fost teamă că este spionată. — Peter, reluă ea! Ideea căsătoriei nu-ţi produce teamă? El dădu din cap. — Oricum trebuie să te însori într-o zi sau alta. De ce nu acum? — Ei bine, mulţumesc! Exclamă ea. Eşti foarte romantic... Peter încruntă sprâncenele. — Nu-ţi bate joc de mine, Sarie... Ochii tinerei fete străluceau ca safirele în întuneric. — Eu nu-mi bat joc, dar mă întreb de ce vrei să te însori cu mine? Desigur, eşti un excelent dansator... — Cel mai bun! O asigură el. Dar asta nu-i un răspuns. Spune-mi da sau nu! Sarie avu un suspin uşor. — Nu putem să reluăm această conversaţie mai târziu? Când ne vom cunoaşte mai bine? Ideea de a precipita lucrurile era a mamei lui Peter. Tânărul nu era de acord cu această tactică. Vrând s-o preseze prea mult pe Sarie, risca s-o piardă... Era sigur de farmecul lui şi-şi putea permită să aştepte.

— Te înţeleg, draga mea, murmură el sărutând degetele fetei. Sunt prea grăbit. Este de neiertat! Sarie îi surâse, în mod brusc uşurată. — Propunerea ta mă flatează, Peter. Dar nu vreau să mă mărit înainte... să spunem de douăzeci şi cinci de ani! — Oh, nu cred că ai răbdarea să aştepţi atât de mult! — Vom vedea... Ştii că numărul divorţurilor creşte îngrijorător? Spuse ea, pe jumătate serioasă, pe jumătate glumeaţă. Dacă am copii n-aş vrea să fie crescuţi departe de tatăl lor! Eu însămi sunt orfană... Peter vru s-o îmbrăţişeze, dar o văzu pe Justine Richmond privind în direcţia lor. — Ai o familie foarte demnă, remarcă el cu o voce acră. Doamna Richmond este o femeie foarte frumoasă... poate prea înaltă pentru gustul meu... — O iubesc mult pe Justine. — Ea seamănă foarte bine cu fratele ei. — Este adevărat. Justine este cea mai mare şi totuşi Blake este cel care conduce! Peter îşi strânse buzele. — Leigh dă din mâini şi din picioare ca să obţină o invitaţie la Malpara. Adoră domeniul! — Leigh va fi întotdeauna binevenită la Malpara. Şi tu, Peter. De ce să nu veniţi cu ocazia vânzărilor? Este foarte animat atunci. Joci polo? — Nu.

Îşi cufundă faţa în buclele aurite. Nu avea nimic dintr-un călăreţ. — Avem două echipe excelente de polo. Blake este cel mai bun jucător! — Nu mă mir... murmură Peter. Crezi c-o să aprobe invitaţia ta? Sarie îşi ridică bărbia cu mândrie. — Desigur, pot să invit pe cine vreau! — Cum se ajunge acolo? — Cu avionul, desigur. Peter avu un râs forţat. — Draga mea, moi există oameni care nu posedă un avion: eu fac parte dintre aceia. — În acest caz Blake va trimite pe cineva să te aducă. — Va accepta? Întrebă Peter neîncrezător. — Natural. — Ai noroc! Exclamă tânărul cu invidie. Sarie luă un aer gânditor. — Într-un anume sens, da, căci Blake este excesiv de generos – ca toţi din familia Meredith de altfel. Oh, aş vrea să faci cunoştinţă cu străunchiul meu Haddo! E cineva! — O cred. După ce i-am văzut pe ceilalţi... Ar fi trebuit să ne previi, în ceea ce-l priveşte pe tutorele tău, Sarie. Tânăra fată îl privi surprinsă. — Cum asta? — Vezi tu, explică el, cu un aer de bunăvoinţă. Mă aşteptam să văd un cowboy neîndemânatic şi puţin abil. Şi iată că apare un adevărat

domn! O undă de mânie o inundă pe Sarie. — Nu cunosc cowboy neîndemânatic şi nu prea abil! Spuse ea cu o voce dură. Blake este la locul lui oriunde! Peter vru să-i apuce mâna. — Glumeam, Sarie! Spune Sarie, alergi în ajutorul alor tăi când îî simţi ameninţaţi? Ai spiritul familiei! — Eu n-am o adevărată familie. Blake este un verişor îndepărtat. Peter o îmbrăţişă. — Scuză-mă, draga mea... Era numai o glumă, ţi-o repet. O glumă proastă... Poate că sunt puţin gelos! Asta nu ţi-a venit în minte? — M-ar mira. Schimbând discuţia, tânărul îi propuse să se ducă şi să aducă o băutură răcoritoare. — Revin imediat! Îi strigă el. Aşteaptă-mă aici... Lui Sarie îi era greu să se obişnuiască cu ideea căsătoriei, gândi el. Avea un caracter complicat, dar era aşa de drăguţă... Din toată inima spera că va accepta într-o zi să-l ia de bărbat. Chiar dacă ea pretindea că Meredith nu era adevărata ei familie, ei o considerau ca una de-a lor. Toate astea erau pline de promisiuni... Sarie îl privea depărtându-se. Îi era încă necaz de acest comentariu stupid asupra cowboy-lor. Îi era necaz chiar într-un fel nepotrivit, căci de obicei nu dădea mare importanţă la ceea ce spunea. Cum şi-a putut Imagina că-şi va putea petrece viaţa lângă Peter? Acum, îi găsea atenţiile chiar agasante.

Îi părea rău că-l invitase la Malpara. Blake ar fi capabil să-l dea afară! Blake! Venise de la Adelaide ca s-o caute! Îi simţea prezenţa în această casă, chiar fără a-şi întoarce capul. Acest om degaja un magnetism extraordinar. Era prea inteligent, prea puternic... În faţa lui, Sarie se simţea ca o şcolăriţă care este chemată în faţa directorului. Un moment mai târziu ea îl văzu pe Blake. Se îndrepta spre ea, foarte elegant în smokingul său. Dar nu era el întotdeauna extraordinar de elegant? Chiar în jeans, avea alură de domn! Inima fetei se opri pe loc. Tot curajul o abandonă... Va trebui să dea ochii cu teribilul ei tutore. Singură... căci Justine era monopolizată de doamna Shelton. Sarie se ridică brusc. Semăna cu un pisoi terorizat. Fugi spre peluză. Rochia lungă zbura în spatele el ca o trenă strălucitoare. Tocurile sandalelor o împiedicau să fugă atât de repede pe cât dorea şi în fiecare moment se aştepta ca mâna lui Blake să i se aşeze pe umăr. Cu repeziciune, se descălţă şi-şi reluă cursa cu viteză, ca o nimfă cu părul aurit. Reacţia ei era ridicolă... Risca să nu-şi mai găsească sandalele, cu atât mai mult cu cât cei doi căţei micuţi ai doamnei Shelton probabil că se jucau pe iarbă. Stelele străluceau pe cer şi luna lumina grădina prea bine aranjată, cu o lumină fantastică. Deodată Sarie se imobiliza. — Oh, spuse ea.

Blake se afla în faţa ei. — Biată prostuţă mică! Tremura, pierdută. Noaptea îşi răspândea parfumul şi muzica se auzea până la ei. Sarie avea impresia că notele joase răsunau în adâncul ei. — Am... am făcut o prostie, o ştiu... Ea îşi ridică ochii spre Blake. Vocea se stinse... El o luă de umeri şi o întoarse încetişor, astfel ca să-i expună faţa delicată luminii lunii. — De ce fugi, Sarie? Nu este puţin ridicol? — Nu... nu ştiu. Blake o ţinea acuma de ceafă. Părea deodată imens. Şi era stăpân pe situaţie. — O să fii rezonabilă într-o zi? Sarie îşi revenea. Încercă să se degajeze, dar el era cel mai puternic. — Eşti supărat? îl întrebă ea. — Am aerul supărat? — Nu pot să-mi dau seama; figura ta este în umbră. — Şi a ta în lumină. Este foarte romantic, Selena... Frumoasa şi Bestia 1 Spune-mi, sper c-ai trimis factura acestei frumoase rochii la Malpara? — Da, răspunse Sarie, adânc vexată. — Hai, pune-ţi sandalele! — Unde sunt? — Iată-le... i le întinse. — N-aş fi vrut să le pierd!

— Te înţeleg; sunt delicioase. Degetele ei tremurau şi nu putea să-şi pună sandaua stângă. Blake o încălţă şi apoi o ajută să se ridice. — De ce i-ai amestecat pe Scotty şi pe Jake în această poveste? Întrebă el cu un ton natural. — Nu puteam face altfel. Scotty nu prea era de acord... Dar asta nu mai are importanţă acum. — Şi de ce? — Ca şi când ai putea să înţelegi! Suspină ea aproape patetic. El o obligă să-şi ridice capul. Ochii ei mari bleu-violet păreau şi mai mari şi buza inferioară îi tremura. — Mă crezi totalmente lipsit de sensibilitate, Sarie? Ea închise ochii. — Spune-mi, ai petrecut un sejur agreabil la Adelaide? Întrebă el sec. — Excelent! Îl asigură ea. — Atunci de ce pari prost dispusă? — Pentru că tu îmi produci frică, mărturisi ea. Blake îşi strânse buzele. — Nu mai spune! Şi eu care n-am tratat pe nimeni atât de drăguţ ca pe tine! — Am greşit c-am plecat! Ea îşi ridică ochii şi-l contemplă pe Blake. Se simţea deodată aproape de el... — Ei bine, să spunem că eşti iertată, declară el cu un ton totodată

uşor şi ironic. Acum, dacă vrei, ne vom întoarce cu toţii la Justine. Ţin să ajung mâine la Malpara... M-ai făcut deja să pierd mult timp şi nu vreau să pierd şi mai mult. Ea i se agăţă de braţ. — Am ceva să te rog! — Ce anume? Se întoarse spre ea. Morga lui obişnuită părea să-i fi revenit şi figura îşi regăsise toată autoritatea. — L-am... i-am invitat pe Peter şi pe Leigh la Malpara cu ocazia vânzărilor. El nu răspunse imediat şi ea încercă să-l îndulcească. — Voi lucra! Asigură ea. Atât cât voi putea... Voi ajuta la pregătirea invitaţiilor... Este mult de lucru, o ştii! — Eu ştiu... Aproape cu disperare, adăugă: — Nu te-am rugat niciodată să-mi acorzi o favoare! — Şi n-ai nevoie s-o faci acum. — Într-adevăr? Se miră ea. — Invitaţii tăi vor fi bine primiţi la Malpara, Sarie. Mă aşteptam de altfel ca să-i inviţi. — Eşti gentil! — Motivele cărora le datorez acest compliment neaşteptat, nu mă încântă! — N-am spus asta din cauza familiei Shelton! În mod impulsiv, ea lua braţul lui Blake şi-şi lipi obrazul de ţesătura fină a hainei lui.

— În fond, te iubesc. Se poate conta întotdeauna pe tine... Eşti întotdeauna acolo unde trebuie!

CAPITOLUL 3

Sarie îşi regăsise Malpara. Se simţea pradă multiplelor contradicţii. Spre marea ei mirare, în aceste zile, între ea şi Blake nu avuseseră loc hărţuieli. Nicio ocazie de ceartă nu se prezenta şi asta o surprindea. Blake era totuşi acelaşi. Oare ea se schimbase? Mai înainte ea îl privea cu neîncredere şi nelinişte, iar acum simţea pentru el în special prietenie. Avea dorinţa să fie aproape de el, să fie alături... Era o impresie bizară! I-ar fi plăcut să se aşeze în faţa lui şi să-l privească! Noua ei atitudine nu-i scăpa lui Blake. Din când în când o învăluia cu o privire amuzată. Dacă Sarie era incapabilă să se analizeze ea însăşi, este evident că Blake o ghicea. Deseori, tânăra fată se imobiliza în faţa fotografiei încadrate, care decora unul din pereţii camerei ei. Această fotografie o reprezenta alături de Blake. Fusese luată de un fotograf profesionist cu ocazia Sărbătorilor Regale de Paşti. Nu remarcaseră în acel moment strălucirea blitzului. Blake era pe cale să-i spună ceva nostim, deoarece ea ridică ochii spre el, surâzând. Faţa ei era radioasă! Această fotografie fusese publicată de diferite ziare şi prietenele lui

Sarie făcuseră diverse comentarii. — Ai aerul unei mirese! Îi spusese una dintre ele. Când Sarie îşi amintea de această remarcă, îi venea chef să rupă fotografia... Bineînţeles, petrecuse multe clipe frumoase alături de Blake. Când şi le amintea, ochii ei se îmblânzeau. Dar această fotografie nu spunea nimic! Blake îşi pleca uşor capul spre ea, de aceea părea tandru. Şi apoi acest surâs pe jumătate... Când gândurile ei ajungeau la acest punct, prefera să se gândească la altceva sau să se ocupe cu ceva. Aşa cum promisese, ajuta familia la organizarea vânzărilor. Anul acesta, în loc de fripturi şi de polo, va fi un picnic şi curse de cai. Astfel de petreceri atrăgeau desigur lume multă la Malpara! Perspectiva unei sărbători era întotdeauna atrăgătoare pentru crescătorii care trăiau izolaţi în mijlocul vastelor lor domenii. Cele mai bune familii australiene se regăseau cu această ocazie era prevăzută o cursă de cai cu călăreţe. Sarie decisese să ia parte. Va avea şansa să câştige acum premiul întâi, întrucât Scotty nu se înscrisese. Ori, Scotty o întrecea întotdeauna! Îi fusese teamă că vărul ei n-o să-i dea voie să participe la cursă, dar Blake o lăsase să se înscrie. Vânzările vor avea loc într-o săptămână. Un morman de scrisori se îngrămădeau: erau răspunsurile la invitaţiile lansate de familia Meredith. Mătuşa Althea, o doamnă în vârstă, originală şi impunătoare, îmbrăcată după moda veche, ţinea să citească cu atenţie fiecare

scrisoare, Sarie considera că este perfect inutil să-ţi dai osteneala: toţi cei care primiseră o invitaţie, erau prea fericiţi s-o accepte. Atunci la ce bun să citeşti cele câteva rânduri prin care ei se anunţau? Dar mătuşa Althea credea că este de datoria ei să descifreze aceste răspunsuri de la un capăt la celălalt. Şi mătuşa Althea era o femeie care cunoştea obligaţiile rangului ei... Ea se căsătorise cu Haddo Meredith la nouăsprezece ani, după ce-şi petrecuse copilăria în imensa fermă a tatălui ei, Sir Kenneth Adair de Westwinds. Pentru mătuşa Althea, un singur om pe lume putea rivaliza cu Haddo al ei... Acest om era Blake... Mătuşa Althea era acum străbunică Ea avusese trei fete şi regretase întotdeauna că nu dăduse naştere unui băiat... În această dimineaţă Sarie o găsi pe verandă Aceasta, în întregime cu geamuri şi situată în spatele casei, dădea spre piscină. Era pardosită cu ceramică nouă şi mobilată cu scaune din bambus şi cu perne galbene. La exotismul decoraţiei contribuiau luxuriantele plante tropicale înflorite. Câteva scrisori de mulţumire căzuseră la picioarele mătuşii Althea. Bătrâna doamnă tocmai semna o scrisoare cu o mână fermă. — Lumina nu te deranjează? Întrebă Sarie. Fără a aştepta un răspuns, ea trase un stor. — Te oboseşti prea mult, mătuşă Althea, declară tânăra fată. La ce bun? — Ar trebui să-ţi arunci o privire pe câteva dintre aceste scrisori, Sarie. Sunt aproape indescifrabile! Tinerele generaţii nu sunt în stare să scrie câteva rânduri citeţe! Asta, de exemplu. Cine este Ducky

Holland? — Denise, corectă Sarie. Este una din prietenele mele. — Mi-am uzat ochii pe această semnătură, întrebându-mă ce era după litera, D". Îi poţi spune prietenei tale că scrie aşa de urât, încât citeşti „Ducky „pentru Denise”... — Toată lumea scrie urât, în zilele noastre, declară Sarie cu indiferentă. Apa piscinei strălucea la soare şi trebuia să-şi mijească ochii pentru a o fixa fără să clipească. — Ai dormit bine, mătuşă Althea? — Nu tocmai bine. Sarie o contemplă pe bătrână cu nelinişte, în ciuda vârstei, mătuşa Althea avea încă o ţinută mândră. Figura el era regulată, bine desenată, abia atinsă de trecerea anilor. Cu toate acestea părea obosită. — Hai, mătuşă Althea, spuse Sarie. Lasă toate hârtiile astea... Odihneşte-te puţin şi o să fac eu treaba în locul dumitale, deşi consider aceasta o pierdere de vreme! Toate invitaţiile vor fi acceptate: o ştii bine, ca şi mine. Bătrâna doamnă, fără să protesteze, se lungi într-un şezlong. — Dacă am bea o ceaşcă de ceai? Propuse Sarie. N-am mâncat nimic de la ora şase dimineaţa. — Nici eu... Dar nu te deranja, Sarie. Am cerut lui Jess să ne aducă. — Şi pentru mine? Se miră tânăra. — Da. Am zărit de departe buclele tale. Roşcate şi-am ghicit că vei veni să-mi faci o mică vizită... Oh, apropo, Sarie... Tu care ai o vedere

mult mai bună ca mine, poţi să mă ajuţi să-mi găsesc pilulele? Sarie încruntă sprâncenele. — Vrei să iei una acum? — Chiar dacă ele nu au cine ştie ce efect, cred c-ar fi mai cuminte... Le veri? — Nu sunt în buzunarul tău? Întrebă Sarie, abţinându-se să adauge, ca de obicei. — Sunt sigură că nu... începu bătrâna. Îşi băgă totuşi mâna în buzunar şi scoase o mică cutie de argint. — Ca să vezi, erau aici! Exclamă ea dând din umeri. Figura mătuşii Althea devenea din ce în ce mai palidă şi Sarie se simţea cuprinsă de panică. — Eu... eu mă duc s-aduc apă. — Nu, rămâi cu mine, Sarie! Ordonă bătrâna doamnă, crispându-şi degetele pe cutia cu pilule. O să-ţi povestesc visul urât pe care l-am avut azi-noapte... — Mă duc mai întâi să aduc apă, mătuşă Althea. Îmi vei povesti pe urmă coşmarurile. Bătrâna doamnă scoase brusc un geamăt şi se încovrigă. Impozanta mătuşă Althea devenise deodată o mică siluetă gârbovită. Sarie înlemni pe loc, speriată. — Oh, Dumnezeule... murmură ea, aplecându-se spre bolnavă. Mătuşă Althea? — Du-te şi-l caută pe Blake, spuse bătrâna cu un suspin. Faţa îi era răvăşită, de culoarea cenuşei.

— Nu pot să te las, mătuşă Althea! Jess! Strigă ea. O fracţiune de secundă mai târziu Jess Philips, guvernanta care lucra la Malpara de mulţi ani, se ivi în verandă. Înţelese imediat ceea ce se petrecea şi deveni palidă, precipitându-se către bătrâna doamnă. — Pilulele! Spuse ea repede către Sarie. Le ai? Ea lua cutia cu pilule şi băgă o pilulă între buzele palide ale mătuşii Althea. — Du-te şi caută-l pe Blake, ceru Jess tinerei fete. — Nu pot s-o las în starea asta, Jess! — Sunt eu aici. Sunt obişnuită... îşi va reveni în câteva minute; nu este pentru prima dată că are acest rău. S-a obosit în ultima vreme şi mă aşteptam mai mult sau mai puţin la un asemenea accident... Sarie se înfioră. Ea o adora pe această doamnă bătrână şi era disperată s-o vadă în această stare. — Nu te nelinişti, Sarie, îi spuse Jess pe un ton liniştitor, lată, începe să respire mai liber... Du-te repede să-l cauţi pe Blake. Trebuie să fie cu veterinarul: i-am văzut pe amândoi trecând acum mai puţin de zece minute. — Trebuie aşezată în pat, spuse tânăra fată cu nelinişte. — Blake o va duce. Sarie ieşi în fugă, într-o stare de nervozitate extremă. Mătuşa Althea avea şaptezeci şi nouă de ani... era o vârstă înaintată pe care mulţi din oameni n-au şansa s-o atingă. Mii de gânduri traversau creierul tinerei fete. În acest moment, ea se simţea o adevărată Meredith. Mătuşa Althea, Blake, Malpara,

familia, toţi aceştia erau strâns legaţi şi ea făcea parte integrantă. Oh, cum regreta că se purtase atât de dezagreabil, fusese de dificilă de la reîntoarcerea la Malpara! Mătuşa Althea îi arătase multă tandreţe şi înţelegere. Ea îi găsea mereu scuze „micii vrăjitoare “, aşa cum a botezase ea. Sarie, gâfâind, cu faţa foarte roşie, cu fruntea umedă de sudoare şi buclele în dezordine, cu ochii măriţi de grijă, împinse uşa biroului lui Blake. Tutorele ei se întreţinea cu veterinarul. Într-o clipă Blake fu lângă tânăra fată. — Ce se întâmplă? Sarie se sprijini de zid, la capătul nervilor şi al oboselii. — Mătuşa Althea... Avu un hohot de plâns. Jeff Allen îşî înghiţi saliva. Doamna Althea Meredith reprezenta un stâlp al Malparei, era o adevărată fondatoare – mai mult chiar decât soţul ei Haddo. — A murit? — Nu. — Sarie, exclamă Blake furios. Îşi reveni. Tânăra fată părea atât de fragilă, încât se sperie şi căută s-o întrebe cu precauţii. — A avut un atac? — Da. Blake nu putea să suporte privirea chinuită a minunaţilor ochi ai lui Sarie. Fermecătoarea faţă a tinerei exprima o disperare totală. O atrase lângă el.

— Biata mică Sarie... Spune-mi, Jess este cu mătuşa Althea? — Da, răspunse ea cu o voce puţin mai fermă. — Perfect, te însoţesc... — Pot să vă ajut? Propuse Jeff Allen. — Nu e cazul. Mulţumesc, Jeff... O să însemni viţeii în acest timp? M-am obişnuit cu atacurile mătuşii Althea. În general pilulele sunt eficace... Pe prag, se întoarse: — Armstrong o să te ajute, adăugă el la adresa veterinarului, l-am dat deja instrucţiunile necesare. Sarie avea inima grea. — Pentru tine, cel mai important pe lume este Malpara, nu? Îi spuse ea pe un ton acuzator. Blake nu-i răspunse. Mergea lângă ea cu paşi mari şi se mulţumi să-i arunce o privire. În privirea tutorelui ei era duritate, asprime, dar totodată şi multă nelinişte şi tandreţe. — Iartă-mă, Blake... murmură tânăra fată. Eu... eu nu gândeam într-adevăr ceea ce ţi-am spus. Sunt rea! Mă întreb cum de mă mai iubeşti, cu toate astea! — Crezi că te iubesc mult? Te înşeli, draga mea. Dar nu este momentul să vorbim de asta Să alergăm! Mătuşa Althea îşi revenise. Jess şi Mira, o altă cameristă, erau pe lângă ea. Când Jess îl văzu pe Blake, avu un suspin de uşurare. — Slavă Domnului, iată-vă!

— O să te aşezăm în pat, mătuşă Althea declară Blake. — Nu vreau să luaţi hotărâri pentru mine! Murmură ea cu o voce abia auzită. Blake o luă în braţe fără efort. — O să te odihneşti, altfel o să mă înnebuneşti de nelinişte! O să telefonez la spital şi să-i cer lui Bart Earnshaw să facă un salt până aici. Oricum trebuia să vină săptămâna viitoare... — Mi-e ruşine de mine, pur şi simplu! Spuse mătuşa Althea. — Nu spune prostii! Exclamă Blake. Eşti adorabilă atunci când nu vrei să/conduci totul. — Eşti întotdeauna aici atunci când trebuie, Blake, declară bătrâna doamnă cu o oarecare mândrie. Eşti un om extraordinar. Nu există doi ca tine! — Şi Haddo? Unde s-a băgat? — Oh, nu-l chema, se rugă mătuşa Althea. O să-şi facă prea multe griji. Când este vorba de mine, îşi pierde capul... Blake se întoarse către Sarie: — L-ai văzut pe unchiul Haddo? — A plecat cu Jimmy. Blake o depuse pe bătrână pe pat. — Eşti întotdeauna foarte elegantă, mătuşa Althea, o asigură el. Dar crezi că este necesar să porţi veşminte atât de strâmte? Sunt sigur că ai un corset... — Corsetul este un veşmânt de bază, băia tul meu. — Jess, o întrebă Blake pe guvernantă. Poţi să-i telefonezi

doctorului Earnshaw? — Atunci va trebui să rămân închisă în camera mea? Se plânse mătuşa Althea. Asta nu mă amuză deloc! — Odihneşte-te o zi sau două, mătuşă Althea. Astfel vei fi în formă pentru vânzări! Vei fi regina, ca de obicei... — Spune mai bine că va fi Sarie! Ea este frumuseţea familiei... Bătrâna doamnă remarcă deodată paloarea tinerei. Se părea că tot sângele se retrăsese din obraji şi ochii ei deveniseră safire enorme cu o strălucire sumbră. — Nu te nelinişti, draga mea: era vorba doar de un simplu atac. Sarie luă mâna mătuşei. Althea şi impulsiv, o duse la buze. — Ştiţi, vă iubesc foarte mult... spuse ea încet. — Nu trebuie să-ţi fie teamă doar pentru atât! O să mor într-o zi sau alta... — Nu în ziua vânzărilor! Lansă Blake cu o tandreţe ironică. — Oh, nu, n-o să fac asta! Dar moartea este inevitabilă şi eu o. aştept fără teamă. N-am avut o viaţă minunată? Nu trebuie să mă plângeţi, copiii mei. După o existenţă plină, este timpul să spui adio acestei lumi când ai atins vârsta. — Ora dumitale încă n-a sosit, o asigură Blake. Patul mătuşii Althea era cu baldachin, cu perdele verzi – culoarea favorită a bătrânei doamne. Perniţe din mătase imprimată se îngrămădeau pe fotolii. Această cameră era plină de culori... Era împodobită de paravane lăcuite orientale, de vase de Sevres şi de o pendulă de un model foarte rar din porţelan pictat.

Blake şi Sarie părăsiră în curând camera, lăsând-o pe mătuşa Althea, în grija lui Jess. Atunci Sarie izbucni în plâns. Felul surâzător în care bătrâna doamnă îşi aştepta moartea o tulburase. Dintr-odată tinerei fete i se făcu o frică teribilă de moarte... Lacrimile îi curgeau pe obraji şi nimic nu părea să le poată opri. — Hai, Sarie! Spuse Blake cu bruscheţe. — Nu-i din vina mea. Eu nu am tăria ta de caracter! Biata mătuşă Althea... Dacă moare, n-o să pot suporta. — Şi pentru mine va fi greu, Sarie. — Nu... Tu eşti invulnerabil. Nimic nu te poate atinge. — Nu pot să te văd plângând... declară Blake cu o voce nu prea sigură. — Oh, ba da! M-ai văzut plângând de zeci şi sute de ori. Şi asta nu ţi-a făcut nicio impresie! — Era diferit. Era vorba de accese de mânie. Vorbea cu o gentileţe neaşteptată. Sarie îşi ridică spre el faţa udată de lacrimi. El puse mâna pe braţul tinerei fete şi râse un pic. Era bizar. Existau doi Blake. Unul pe care-l cunoştea şi altul despre care nu ştia nimic. Ea îi mărturisi acest lucru cu naivitate. — Eu... eu nu te mai cunosc în clipa asta... — Noi doi ne-am bătut atâta, încât nu te simţi prea bine alături de mine... Sarie era tulburată în mod straniu. — Calmează-te! Spuse el, exact pe tonul ce-l întrebuinţa să liniştească o viţea prea nervoasă.

— De ce? Întrebă ea privindu-l cu intensitate. — O să-ţi şterg lacrimile. Ai o batistă? Ea i-o întinse. Asculta fără să protesteze ordinele lui Blake. El putea să facă din ea ceea ce vroia... Încetişor, el îi şterse pomeţii şi ochii, ţinând-o de bărbie. O dorinţă nebună o copleşi pe tânăra fată Dorea să-şi înnoade braţele în jurul gâtului lui Blake şi să sărute cu furie această gură bine desenată cu surâsul ironic. Gândul că o asemenea dorinţă putea să pună stăpânire pe ea o exasperă. Se degajă brusc Două pete roşii îi marcară obrajii... — Este de ajuns. — Nu, nu-i de ajuns. O ştii... — Nu mă ameninţa! Ridică o sprânceană şi o apucă de mână. — Eu te ameninţ? Cum asta? — În toate felurile! — De ce refuzi să vezi ceea ce este înaintea ta, Sarie? — Nu vreau să accept asta! — Asta, ce? — Să trebuiască să te ascult mereu. El izbucni în râs. Ochii îi străluceau, tot atât de luminoşi ca diamantele. — Draga mea Sarie, eşti amuzantă câteodată. — De ce nu încerci să mă înţelegi? — Dar mă căznesc. Totuşi nu vrei să-mi remarci eforturile.

— Nu ştii nimic despre mine. — Fals, i-o întoarse el cu repeziciune. Deodată, tânăra fată îi spuse cu mânie: — Nu este normal ca ochii tăi să fie atât de deschişi în faţa atât de bronzată. Şi adăugă în mod brusc: — De ce nu te însori? Din nou, râsul lui Blake răsună. — Crezi că dacă mă însor, culoarea ochilor mei se va închide? — Poate... — Spune-mi Sarie, pe cine mă sfătuieşti să iau în căsătorie? — O grămadă de fete tinere ar accepta să devină soţia ta! — Şi vei fi prima care să mă feliciţi? — Evident. Aş vrea s-o văd pe mătuşa Althea restabilită şi să înceapă vânzările, căci Peter Shelton va veni atunci la Malpara... El o fixă gânditor. — Găsesc entuziasmul tău puţin cam forţat, Sarie. Tânăra fată dorea să fugă, dar Blake îi bara trecerea. Deodată o cuprinse mânia. Cu un gest prompt ea ridică mâna spre faţa sarcastică a tutorelui ei. Mai rapid ca ea, el îi preveni gestul şi-i cuprinse pumnul, cu mâna lui puternică. — Să nu reîncepi niciodată! Sarie îşi dădea seama acuma de ceea ce era pe cale să facă: — Blake... Oh, Blake, ce se petrece? — Nimic nu este simplu, Sarie, răspunse el cu blândeţe. Hai să

mergem, Selena... Revino pe pământ: trebuie să-l găsim pe Haddo! Sarie îl urmă. Avea impresia că este antrenată de un curent contra căruia nu putea să reziste. În timp ce mergea, Blake distribuia ordine unora şi altora. Jess îi spuse că Bart Earnshaw se va sui în avion imediat ce-i va fi posibil pentru a veni la Malpara. Această veste avu darul să lumineze faţa încordată a lui Blake. În curte Sarie stătu pe loc şi-l privi cu un aer rugător. — Este bizar... În câteva minute mi-a defilai prin faţă toată viaţa mea. Şi mi-am dat seamo că toţi mi-aţi arătat atâta bunătate, atâta gentileţe... Toţi! — Oh? Pupilele deschise ale lui Blake străluceau între genele negre. — Totuşi am avut deseori impresia că mă con siderai ca un duşman... — Oh, ţi s-a părut! — Nu? El o privi fără multă blândeţe şi ea lăsă capul în jos. — Nu te-ai schimbat, Sarie. Eşti în continuare o puştancă insuportabilă. — Câteodată, admise ea. Nu întotdeauna! — Dar ai şi părţi simpatice. Dacă te măriţi cu Shelton şi părăseşti Malpara, o să-mi lipseşti. Mai mult decât crezi... — De ce? Întrebă Sarie susţinându-i privirea ironică. — Pentru că te iubesc mult, Sarie.

— Este prima oară când îmi vorbeşti aşa! O trase. — Hai să mergem, Sarie. Nu uita că trebuie să-l găsim pe Haddo! Ştii în ce parte o fi luat-o? — Îşi face în continuare cercetările în legătură cu ceremoniile rituale antice... Jimmy l-a dus probabil într-un loc unde astfel de ceremonii au avut loc altădată. Sarie suspină. — Bietul Jimmy... îmbătrâneşte şi el. Eu găsesc că este nedrept să îmbătrâneşti, lată, unchiul Haddo de exemplu... Oh, el are încă picioare bune, ochi buni! Dar când îl vezi acum şi când priveşti portretul din marea galerie, pictat cu mult în urmă... înţeleg că mătuşa Althea s-a îndrăgostit de el: era extraordinar de seducător! Dar a îmbătrânit şi noi nu încetăm să ne îngrijim de el, de dimineaţă până seara, întrebându-ne dacă nu s-a pierdut sau dacă n-a căzut de pe cal. Blake dădu din umeri. — Pentru acest motiv Jimmy îl urmează ca o umbră. Ştii că nu-l putem forţa pe Haddo să rămână acasă. Îşi va da sufletul în vreun colţ pierdut al domeniului, urmărind urma legendară a vreunui trib pierdut... — Ar trebui să poţi trăi de mai multe ori! — Existenţa ta actuală nu te satisface? — N-aş dori să duc o alta! Îl asigură ea cu toată forţa. — Într-adevăr? El izbucni în râs.

— Sarie, eşti câteodată surprinzătoare! — Mărturisesc că mi-e greu să mă înţeleg eu însămi, declară ea cu sinceritate. Şi schimbând brusc subiectul, ea întrebă: — Luăm jeep-ul? — Bineînţeles. Aşa va merge mai repede. Tânăra fată ridică ochii spre cerul de un albastru intens. O ceată de porumbei pitici de deşert zburară brusc, în timp ce Sarie alerga înspre jeep, bătând din mâini. Blake fu lângă ea câteva minute mai târziu şi puse maşina în mişcare... Sarie, aşezată alături, rămânea tăcută, adâncită în gânduri. Nu-i era frică de nimic când era alături de Blake... Chiar pierdută într-un deşert cu el, ştia că el va găsi mijlocul de a ieşi din impas. — Sunt desigur de cealaltă parte a colinei Nuljiri, declară ea deodată. Mi s-a părut că-l aud ieri pe unchiul Haddo zicând că dorea să exploreze stâncile. — Cred că i-a trebuit mult până să-l convingă pe Jimmy să-l întovărăşească! Aceste stânci au o reputaţie de magie neagră şi aborigenii sunt foarte superstiţioşi. În fine, se pare că n-are de ce să-ţi fie teamă de spiritele rele în plină zi... Lui Sarie nu-i plăcea acest loc. Nu se simţise niciodată în largul ei aici şi se întreba dacă credinţele aborigenilor nu aveau totuşi baze reale... — Pe aceste locuri, acum foarte multă vreme, a fost o tabără de aborigeni, explică Blake. A fost încercuită de un trib rival. Agresorii

erau îmbrăcaţi cu pene pătate de sânge... Au omorât toţi bărbaţii şi au luat femeile. De atunci, aborigenii nu se apropie de acest loc decât cu teamă. Sunt convinşi că fantomele celor omorâţi rătăcesc printre aceste pietre... Există un loc cu apă acolo, ştii. Un aborigen ar prefera să moară de sete alături decât să bea o înghiţitură. Tatăl meu mi-a povestit într-o zi că unul din lucrători, din fanfaronadă, a băut din acest izvor şi a murit... Nimeni nu şi-a putut explica motivul acestei morţi. Apa nu este otrăvită: tatăl meu a analizat-o. A ţinut de asemenea să facă autopsia lucrătorului, nu s-a găsit nimic. Sarie tremură şi Blake îi adresă un surâs. — Biata Sarie, ţi-e frică să nu te părăsesc acolo? — Aş înnebuni! — Îţi place să-ţi fie puţin frică... Asta îţi măreşte ochii! Blake îşi încruntă sprâncenele. — Văd puţin fum... — Eu nu. Sondă orizontul şi dădu din umeri. Dacă Blake vedea fum, însemna că este fum. Îşi scoase pălăria şi începu să-şi facă vânt cu ea. Buclele i se lipeau pe fruntea umedă. Era o căldură îngrozitoare. Sute de păsărele minuscule în culori vii – hrana favorită a păsărilor de pradă – făceau un zgomot infernal pe ramuri. Şopârlele şi şerpii auzeau de departe răsunând vibraţiile maşinii pe pământul uscat şi, repede, se ascundeau, departe de drum. „Bătrânul şef” era încă în vârful colinei din Nuljiri, părând să păzească Malpara... În depărtare, trupe mari păşteau liniştite.

Coline mari roşii încercuiau câmpia, strălucitoare sub soare. Arborii se grupau în boschete: lămâi, eucalipţi şi alte varietăţi exotice. Miriade de păsări în culori fabuloase zburau ici şi colo. Existau şi papagali cu aripile lucitoare ca lacul, papagali mici vorbăreţi cu pieptul verde ca smaraldul sau galben aprins. Ierburi aromatice creşteau de-a lungul râurilor şi se zărea din când în când stră lucirea violetă a unei orhidee sălbatice. Jeep-ul hurducăia pe pista cu nisip. — Va fi o furtună în noaptea asta, declară deodată Blake. Sarie continua să-şi facă vânt. — Dacă ar putea ploua ar fi formidabil! Domeniul va fi acoperit cu flori cu ocazia vânzărilor! Blake o privi dintr-o parte. — Shelton ţi-ar putea ajuta să le culegi, deoarece el nu călăreşte. — Oh, asta mi-ar place mult, îl asigură ea. Sarie privi în jurul ei. — Mi-ar place să dorm o noapte în deşert, sub stele! Spuse ea cu un aer visător. — Fată o idee excelentă! El îi întinse o ţigară. — Vrei să mi-o aprinzi, bebeluşule? Ea ascultă, aplecându-şi capul la adăpostul tabloului de bord, ca să scape de vânt. Apoi băgă ţigara între buzele lui Blake. Îl privi îndelung, fără voia ei. Pielea lui era foarte bronzată şi avea gene atât de mari şi de stufoase, pe care i le-ar fi invidiat multe femei. Nasul îi

era drept, bărbia fermă şi bine desenată. — Atunci? Întrebă el. — Atunci, ce? — Care este rezultatul acestui examen prelungit? — Eşti foarte seducător, mărturisi ea cu naivitate. Apoi, întorcând capul, întrebă: — Spune, Blake. O facem? — Despre ce dracu vorbeşti? exclamă el sec. — Să dormim sub stele, desigur! Oh, încearcă să-ţi imaginezi... Dunele argintate sub clar de lună, cerul foarte întunecat, aerul parfumat... — ... una sau două cămile, câţiva măgari rătăciţi, o haită de câini sălbatici urlând de moarte pândind un tânăr viţel... — Nimic din astea nu se va întâmpla dacă eşti aici. Blake avu un surâs ironic. — Mă simt capabil să te protejez, fie. Dar mărturisesc că programul tău nu mă atrage în mod special. — Şi dacă Leigh ne-ar însoţi? Sugeră tânăra fată. — Cu atât mai puţin, Prietena ta îşi pierde timpul, Sarie. Ţi-am mai spus-o. — Totuşi îi placi! Nu e reciproc? Mă minunezi: Leigh are un succes enorm. Ai fi singurul care să rămâi insensibil la farmecul ei. — Este totuşi cazul. — Este bizar, remarcă Sarie, tachinându-l. Aţi face un cuplu perfect, după părerea mea.

— Spui numai prostii. — În realitate, n-am poftă să te însori. Soţio ta nu m-ar iubi deloc. Un mic surâs îndulci figura lui Blake. — Oh, ba da, te va iubi! Îţi promit! Sarie îşi înăbuşi un tremur. — Să nu mai vorbim de asta. — De ce? — Asta... asta nu-mi place. — Este totuşi un subiect pasionant, o asigură Blake. În sfârşit, pentru că nu-ţi convine, să vorbim despre altceva. Vocea lui se asprise. — Şi dacă facem asta de aniversarea mea? Spuse deodată Sarie, aproape implorând. — „Asta”? Despre ce este vorba acum? — Să dormim în deşert, repetă Sarie. Ar fi minunat... — Când vrei să mergi? Înaintea vânzărilor? — Numai dacă mătuşa Althea se restabileşte, preciză ea, aproape în defensivă. Se rezemă de spătarul scaunului şi-şi înnodă mâinile la ceafă. — Blake? — Da? Îi aruncă o privire dintr-o parte. Ochii lor se întâlniră şi, deodată, Sarie uită ce vroia să spună... — Oh, nimic... Avea un nod în gât.

— Eu... eu caut să găsesc un subiect de conversaţie anodin. — Îmi pari destul de enervată acum. Exact în momentul când începeam să-mi spun că faci progrese... — Mulţumesc. Cum aş putea să-mi permit să fiu în dezacord cu stăpânul Malparei? — Şi iacă, suspină Blake. Aşa începe fiecare din certurile noastre... Lansezi ţepi impulsivi, aproape instinctivi... — Nu-i adevărat! Protestă tânăra fată dând violent din cap. — Ştii sigur că este adevărat. O fixă, cu faţa dură. — Nu mă privi aşa, Blake. Este... bizar. — Vrei să spui că asta te face bizară? — Da, admise ea. Nu există cuvinte ca să descriu ceea ce simt pentru tine, Blake. E păcat. — Eşti sigură că nu există? — Nu, după cunoştinţele mele. — Oh, o să găseşti precis unul. Nu-ţi face griji în privinţa asta. — Poate că este cuvântul „frică”? Căci tu-mi provoci frică puţin, Blake. — Descrie-mi ceea ce simţi, întrebă el cu o voce perfect naturală. — Nu este posibil. — Şi nu este necesar, Sarie, căci ochii tăi vorbesc pentru tine. Ai face orice pentru mine, nu-i aşa? Şi cum ea nu răspundea, el insistă: — Nu-i aşa, Sarie?

— Da, spuse ea, în sfârşit... — Ei bine, îţi trebuie timp până să răspunzi? — Necazul cu tine, Blake, este că ceri o ascultare absolută. — Crezi? Adineauri, Sarie, ai sugerat să mergi să dormi în deşert. Asta înseamnă că iubeşti Malpara? — Malpara... regatul tău... murmură ea. — Şi refugiul tău, Sarie. Aveai doar doisprezece ani când ai venit aici. Erai încântătoare, dar insuportabilă. De câte ori mi-ai spus că deteşti Malpara şi că mă urăşti? — Am... spus asta? Bâlbâi ea, ruşinată deodată. — Deseori, Sarie! Oh, ce infectă puştancă erai! — Eşti rău... — Aveai unghii ascuţite ca ale pisicilor... Şi în aceiaşi timp erai dezarmată şi atât de fragilă! Admit că aveai scuze: nu primiseşi destulă dragoste cât ai fost copil. — Nu vorbi de asta, Blake, te rog. — N-am dreptate? — Ba da, dar de ce să revii asupra acestor lucruri? Mara dorea să se debaraseze de mine Tata era mort şi tu m-ai cules în amintirea lui. I-ai dat bani Marei şi m-ai luat... Dar nu voi fi niciodată o Meredith. — Nu spune asemenea prostii ! Eşti o mare sensibilă, cu nervi irascibili... îţi va trebui întotdeauna cineva lângă tine ca să te susţină. — Poate că ai dreptate, spuse Sarie cu un aer jenat. Şi schimbând în mod voluntar discuţia, ea exclamă: — Oh, acest soare! Ce căldură...

Ca răspuns Blake părăsi drumul şi opri jeep-ul la umbră. — Aşa e mai bine? Detalie silueta subţire a tinerei fete, examinând-o cu atâta intensitate, încât ea îşi lăsă pleoapele. — Ai darul să mă scoţi din fire! Şi totuşi ştii să te arăţi atât de bun în unele momente! Ochii ei erau închişi, dar ghici că Blake încrunta sprâncenele. — Te-am învăţat să călăreşti, ţi-am arătat do meniul în totalitate... Am încercat să-ţi deschid creierul rebel la frumuseţile acestei naturi sălbatice. Acum, Sarie, ar trebui să-ţi uiţi reproşurile tale imaginare! Tonul lui se schimbă: — Deschide-ţi ochii când îţi vorbesc! — Pardon! — Încetează să te tot scuz? În fiecare moment! Spune ceva... Ea îşi ridică capul surprinsă. Era o mirare în ochii ei violeţi. — Eu... eu nu vreau să-mi pierd personalitatea, Blake! Cu vârful degetelor, el îi aşeză o şuviţă de păr. — Crezi că poate fi posibil? — Eşti atât de tare, atât de voluntar! O panică curioasă o cuprindea. — Poate vom ajunge într-o zi să ne înţelegem? Murmură ea. Aceste cuvinte avură efectul unui declic asupra lui Blake. El se aplecă şi luă faţa lut Sarie între mâinile lui. — Vom face ceva în curând în acest scop. — Când?

Era totodată speriată şi stingherită. O roşeaţă uşoară îi colora pomeţii. Blake îi dădu drumul brusc şi puse contactul. — Când? Ah, n-o să-ţi spun... îmi place să te las în nesiguranţă. — Ca întotdeauna. Ar fi mai bine să nu-ţi mai pun întrebări, nu-i aşa? — Într-adevăr, asta ar fi mai bine, Selena! — Bine, domnule Blake! Făcu ea cu o voce timidă, imitând cameristele. Dar bărbia ei era scoasă în afară cu mândrie şi ochii îi scânteiau. — N-o să te supui niciodată, Sarie? — Am învăţat mult acum. — Cine s-ar îndoi? Era în vocea lui indulgenţă, dar mai ales scepticism. „Este adevărat”, se gândi Sarie. Am învăţat mult acum “ Ea îşi lăsă privirea să rătăcească la întâmplare. Peisajul era minunat... Domeniul era fascinant în imensitatea şi în contrastele lui pline de violenţă. Marele pictor aborigen Namatjira ştiuse să-i redea toate nuanţele, în cele mai mici detalii. Nisipul roşu ca sângele, pământul ocru, umbra râpelor şi albastrul profund fără nori. „Este ţara mea” îşi spuse fata. „O iubesc şi dacă ar trebui s-o părăsesc, aş muri. Am învăţat asta acum... Şi am mai înţeles, Blake, că te consider ca o parte din mine însămi... În tot cursul acestor ani am încercat să fug de tine, după cum fuge o gazelă a deşertului de vânător... în zadar! Şi acum, că admit asta, ce voi deveni? Numai Dumnezeu o ştie “

Umbra colinei Nuljiri se prelungea pe câmpie. „Bătrânul şef” o domina. El traversa toate anotimpurile, perioadele de secetă, ca şi furtunile, apoi asista la apariţia florilor sălbatice care le urmau. Era aici, credincios păzitor, de milenii. Şi numai la doi, trei kilometri de el se găseau faimoasele stânci malefice. Cirezile nu se apropiau niciodată, nici câinii sălbatici. Chiar în plină zi locul părea sinistru. Sarie dădu din cap. — Ne-am înşelat: unchiul Haddo nu este aici. Blake îşi gară maşina la umbra unei stânci. — Nu, nu ne-am înşelat. Indică un punct al pistei unde câteva ierburi fuseseră strivite. Pentru Sarie asta nu însemna nimic... Dar, un moment mai târziu, un bătrân aborigen apăru în vârful unei stânci. — Bună ziua, patroane! — Bună ziua, Jimmy! Unchiul Haddo este cu tine? Figura sumbră a lui Jimmy se încreţi de nelinişte. — Ce se întâmplă? — Trebuie ca unchiul Haddo să revină la Malpara, Jimmy. Doamna Meredith nu se simte prea bine... — Oh, făcu Jimmy, cu adevărat întristat. Mă duc să-l caut pe patron... — Unde este? — În partea cealaltă. Jimmy sări stânca cu agilitatea unei capre bătrâne.

— A descoperit numeroase vestigii... — Care au vreo semnificaţie? Întrebă Blake. — Nu pot să spun. Blake se întoarse către Sarie. — Sau mai curând nu vrea s-o spună, murmură el. Jimmy se imobiliză în vârful stâncii. — Este preferabil să nu menţionezi anumite lucruri, şefule! Ai interes să fii prudent când este vorba de magie neagră! — Este incredibil! Şopti Sarie. Era foarte receptivă şi avea impresia că este traversată de vibraţii. Stâncile se ridicau foarte sus spre cer, roşii închise, păreau ameninţătoare... S-ar fi putut crede că au fost îngrămădite aici de către oameni, că nu era vorba de un capriciu al naturii. Nu exista nicio vegetaţie în acest loc, cu excepţia câtorva cactuşi. — Hai vino, Sarie! Spuse Blake, întrerupând visarea fetei. N-o să rămânem aici până la noapte! — Este îngrozitor i spuse ea cu jumătate de voce, nu prea bine dispusă. — Nu vorbi astfel în faţa lui Jimmy. Şi aşa nu este prea fericit de a fi târât aici de către unchiul Haddo! Ei îl descoperiră pe Haddo Meredith de partea cealaltă a stâncilor. Nu întoarse capul la venirea lor: nu-i auzise probabil, căci, la optzeci şi patru de ani, auzul lui nu era prea fin. Încerca să ridice o stâncă, în timp ce mormăia. Blake se aplecă.

— Lasă asta, unchiule Haddo! Am s-o fac eu pentru tine! Bătrânul se ridică. Anii îi încovoiaseră puţin silueta înaltă, dar rămânea un bătrân frumos. — Vii întotdeauna la momentul potrivit, Blake! Dar şi tu eşti aici, Sarie? El o privi încruntând uşor sprâncenele, întrebându-se vizibil asupra motivului prezenţei lor în acest loc pierdut. Sarie rămase tăcută, lăsându-i lui Blake grija de a-i da explicaţiile necesare. Blake dădu la o parte stânca şi-şi şterse mâinile pe cămaşă. — Mătuşa Althea nu se simte prea bine. Ar trebui să vă întoarceţi acasă, unchiule Haddo. Fii atent: nu ea este cea care mă trimite, ci am venit singur. — Mă duc imediat, îl asigură bătrânul. Dar îmi spui adevărul, Blake? Nu-i nimic grav? — Nimic serios. Am cerut totuşi doctorului să treacă pe la Malpara. Cu aceeaşi ocazie te va consulta... — Ceea ce înseamnă să dai două lovituri dintr-odată, îl certă unchiul Haddo. — Apropo de piatră, de ce te interesezi de asta? Arătând piatra grea pe care o ridicase. — Ceea ce este dedesubt doresc să văd! — Ce este acolo? Se interesă Sarie. Grigri-uri malefice? Talismanuri magice? Jimmy părea înspăimântat. — N-o atingeţi, şefule!

Haddo se întoarse către bătrânul aborigen ridicându-şi sprâncenele stufoase albe ca zăpada. — Eşti idiot, Jimmy! Jimmy ridică braţele, ca pentru a se feri. — Nu trebuie s-o atingeţi! Sarie ghicea că se petrecuseră aici scene de magie neagră. Ambianţa era încă vrăjită şi tânăra fată se simţi cuprinsă de teama lui Jimmy. — Au fost aici vrăjitori altădată, Jimmy? Îl întrebă ea pe aborigen. — Nu este momentul să discutăm despre asta, i-o tăie Blake. Mătuşa Althea ne aşteaptă! Unchiul Haddo se decise să se îndrepte spre jeep. Dar mergând nu înceta să mormăie ceva indistinct. Jimmy îl urma la distanţă. Ochii stăteau gata să-i iasă din orbite în faţa crispată. — Ah, toate aceste superstiţii! Suspină Blake. Jimmy şi-a petrecut totuşi viaţa la Malpara, în tovărăşia albilor. Ei bine, el continuă să vadă fantome pretutindeni! Dar la ce bun să luptăm noi... Se întrerupse. — Sarie! Lasă asta! ordonă el. Tânăra fată se apleca asupra cavităţii pe care o ascundea stânca. Pietre cu forme stranii, tăiate grosolan, se găseau îngrămădite acolo. Surprinsă de tonul lui Blake, Sarie tresări. — Fereşte-te, Sarie. Acest loc este pentru aborigeni sacru. Familia Meredith este la Malpara de abia de câteva generaţii, dar înaintea lor, s-au aflat aici, timp de mii de ani, triburi aborigene. Descendenţii lor întreţin credinţe obscure şi pentru ei acestei stânci au o putere

malefică. Este preferabil să nu le atingi! — Unchiul Haddo şi Jimmy n-au atâtea scrupule. — Mi se pare că până acum n-au găsit obiecte rituale. Dacă profanăm toate astea, îl vom înnebuni pe Jimmy de spaimă... Trebuie să-l convingem pe unchiul Haddo să facă în altă parte cercetările... Hai Sarie, vino. O să pun această piatră la loc. Nu vreau să am necazuri cu aborigenii: am şi aşa destule necazuri! Sarie se dete înapoi cu câţiva paşi. Ea nu era foarte sigură. Cerul era aşa de albastru încât îi orbea. Soarele lovea stâncile care reflectau căldura. Nu era nicio pasăre... Unde erau oare toţi papagalii care nu încetaseră să ciripească tot lungul drumului? — Există aici o piatră sacră numită „churinga”, remarcă Blake. — Oh, vreau s-o văd! Împinsă de o stranie curiozitate Sarie se apropie. — Vreau să văd această „churinga”. — Nu te preface mai vitează decât eşti, Sarie! Această „churinga” va rămâne aici! — Nu fi ridicol, Blake! Nu am intenţia să ofenzez vreun, zeu ancestral! Chiar în momentul când spunea asta, o rafală de vânt se ridică în mod brutal, împingând-o pe Sarie ca pe o pană, în braţele lui Blake. Imediat acesta le strânse în jurul ei într-un gest protector. Îşi ascunse faţa la pieptul tutorelui ei, în timp ce rafala făcea ravagii în jurul lor. Apoi vântul se opri tot atât de brusc după cum venise şi fu din nou tăcere.

— Ce a fost asta? Murmură Sarie înghiţindu-şi saliva. Zeul deşertului? — Mărturisesc că nu înţeleg nimic nici eu! Spuse Blake. El atinse obrazul tinerei fete cu vârful degetelor şi începu să râdă. — N-ai timp să te plictiseşti aici, mărturiseşte-o! Între perioadele de secetă şi cele de ploaie... păsările care se ivesc de pretutindeni şi toate animalele bizare ale deşertului şi ale câmpiei! Ridici o piatră şi găseşti embleme magice... Acest vânt era probabil spiritul unui bătrân vrăjitor care a venit să ne facă o vizită! Sarie era în continuare în braţele lui Blake. Îi mângâia ceafa cu o mişcare liniştitoare. „Dacă aş fi o pisică” se gândi ea „aş toarce”... N-avea chef să se mişte... Era bine acolo, lipită de Blake. — O să adormi... îi murmură el la ureche. Dădu din cap afirmativ. Se forţa totodată să nu întâlnească privirea tutorelui ei. — Lângă tine mă simt în siguranţă, mărturisi ea. Eşti singura persoană care-mi produce această impresie. — Ţi-a trebuit timp până să ajungi la această concluzie! Apreciezi deci acum influenţa mea calmantă? — Nu calmantă, nu! Ea îl împinse cu bruscheţe şi el surâse. Era extraordinar de seducător... — Unchiul Haddo nu mai trebuie să revină aici, declară ea. Mă întreb dacă au fost şi ei atinşi de rafala de vânt... — Sper că nu. Asta nu i-ar face bine lui Jimmy... Ar risca să se

îmbolnăvească! Acum să ajungem la jeep, Sarie. Aminteşte-ţi că sunt mereu tutorele tău, păzitorul tău, ghidul tău... „Şi posezi şi o putere magică” adăugă în sinea ei Sarie. Tâmplele I se băteau, obrajii îi erau înroşiţi şi ochii întunecaţi. Fiecare fibră din corpul ei, fiecare nerv îi era în alertă. Blake... Blake, în fiecare clipa a vieţii ei. În trecut. În prezent... Şi în viitor? Nu se putea imagina departe de el. El era totul pentru ea! Totul! Ea se poticni de o piatră şi el o ajută să-şi regăsească echilibrul. — Hei, tu! Nu te mai poţi ţine pe picioare? Întâlni privirea tutorelui ei. Pupilele lui Blake luceau... De ironie? Sau de altceva? El o luă în braţe şi o depuse pe nisip, mai jos. Contactul mâinilor lui Blake pe pielea ei o tulbură intens. — Lasă-mă! — Da, domnişoară! Totuşi el nu o lăsă imediat. — Te rog! Se rugă Sarie care ar fi dorit totuşi ca această clipă să se eternizeze. Timp de ani mulţi, îl considerase pe Blake ca pe un tiran. Desigur ea nu îl detesta cu adevărat. Îşi spunea chiar că l-a iubit întotdeauna, trecând prin perioade de adevărată ură. El se înfuria des şi ea nu-i suporta autoritatea. Pe de altă parte, el era cu adevărat bun, inteligent, curajos şi foarte tolerant. Se îngrijea de toţi cei care locuiau la Malpara: de ai lui, dar de asemenea şi de lucrători, soţiile şi copiii lor. — Sunt complicată, nu-i aşa? Întrebă ea pe un ton jumătate trist,

jumătate amuzat. — Eşti un pachet de nervi. El o fixa cu privirea lui pătrunzătoare. Atunci, fără să se gândească prea mult, Sarie se întoarse şi plecă fugind. Efectul pe care Blake îl avusese asupra ei era stupefiant. Ce se va întâmpla dacă el se va însura? Era liber, nu avea să dea nimănui socoteală şi dacă o dorea putea să-şi ia o nevastă de la o zi la alta. Acest gând o înnebunea pe Sarie. În câteva ore descoperise importanţa surprinzătoare pe care Blake o luase în viaţa ei. Era un şoc! Unchiul Haddo şi Jimmy se instalaseră deja în jeep. Unchiul Haddo îşi aranjă ochelarii. — Este cam cald pentru a fugi, copilul meu. Sarie îşi şterse fruntea, se căţără în jeep unde se grăbi să-şi recupereze pălăria de pânză grej cu boruri late. — N-ai remarcat nimic anormal? Îl întrebă ea pe unchiul Haddo. El avu un gest larg din mână. — Absolut nimic. — Blake preferă ca nimeni să nu se întoarcă acolo... — Nu mai spune! Se miră unchiul Haddo. Aş vrea să aud asta din propria lui gură... Bătrânul putea să se arate destul de puţin cooperant şi Sarie îi anunţă sosirea doctorului Earnshaw cu multe precauţii. — N-am nevoie să văd un doctor! Persoanele în vârstă trebuie să trăiască normal, aşa se vor menţine în stare bună. Lată părerea mea!

— El vine s-o vadă pe mătuşa Althea. — A avut un atac, dacă am înţeles bine. Un atac uşor? Îşi muşcă în joacă mustaţa. Ea era tot atât de stufoasă ca şi părul. — Un foarte uşor atac, preciză Sarie. Am convins-o să se odihnească. Blake sosi în acest moment şi se aşeză la volan. — Ah, Blake, exclamă unchiul Haddo. Spune-mi, acea gaură era adâncă? — Să nu vorbim de asta. — Vom vorbi când Jimmy nu va fi de faţă! — Îţi aduci aminte, unchiule Haddo, de discuţiile pe care le-am avut altă dată? — Dar, băiatul meu... — Se pot găsi locuri arheologice pretutindeni... Jimmy, crezi că-l poţi duce pe unchiul Haddo în alte locuri interesante? — Bineînţeles, şefule! — Nu mai vrei să lucrez în acest colţ, Blake? Întreba bătrânul calm. — Asta ar fi mai bine. Nu găsesc că este bine să cauţi pe acolo. Aceste stânci nu-mi spun nimic interesant. Mă înţelegi desigur, unchiule Haddo, ai destul simţ al responsabilităţii pentru aceasta. Bătrânul nu vru să spună contrariul... — Ai dreptate, Blake. O să-ţi citesc articolul ~e vreau să-l scriu... Blake manevra jeep-ul spre pistă. — Sper că va fi publicat...

Deodată, unchiul Haddo o îmbrăţişă pe Sarie, care era aşezată lângă el. — Asta-i pentru ca să-ţi mulţumesc că mi-ai dactilografiat aşa drăguţ textele. Eşti o fetiţă simpatică, poate vom face ceva pentru tine! — Oh, ea este destul de convinsă! Spuse Blake cu jumătate de voce. Surâse şi Sarie îi întâlni privirea în retrovizor, îşi reţinu respiraţia... Acum ştia ce dorea: pe Blake.

CAPITOLUL 4

Un zgomot uşor o trezi pe Sarie. Se aşeză în pat şi privi în jurul ei cu un aer perplex. Zgomotul se reînnoi şi înţelese de unde venea cineva îi aruncă pietricele în jaluzele. Tânăra fată sări din pat şi se întinse. Printre şipcile obloanelor se zărea cerul de un gri opalescent spre un galben palid la orizont. Sarie îşi aminti atunci că era ziua aniversării ei. Avea douăzeci de ani... Şi cine putea s o scoale la o oră aşa matinală în acea zi, dacă nu Blake? Cu un pas rapid ea traversă camera, strivind minunatul covor chinezesc vechi care acoperea parchetul ceruit. Apoi îşi puse deasupra cămăşii de noapte rochia frumoasă pe care Gayle i-o oferise. Era o rochie de şaten alb, imprimată cu garoafe roz şi galbene. Trecându-şi degetele prin buclele aurite, se mira. Blake se arăta

câteodată curios de ro mantie şi era surprinzător pentru un om aşa puţin sentimental ca el! În fine, împinse obloanele şi apăru la fereastră Blake era jos sub bolta arcuită care ducea la grădină. Rezemat de zidul de piatră, el purta un jeans, o cămaşă bleu-deschis şi un bluzon În aceste haine foarte simple, el părea necrezut de elegant... tot atât de elegant ca un manechin... Sarie îl contempla cu o admiraţie neascunsă. — La mulţi ani! Spuse el. Ea se aplecă şi mai mult şi el se apropie: — Atenţie, o să cazi! Ar fi mai bine să eviţi, deşi eu sunt aici ca să te prind din zbor... — Eşti drăguţ c-ai venit să mă feliciţi de ziua mea, murmură ea cu o voce abia perceptibilă, ca şi cum îi era teamă să nu deştepte toată casa. — Eşti drăguţă chiar de la răsăritul soarelui! — Ca să-mi spui asta ai venit să mă scoli? Întrebă ea aproape cu timiditate. — Nu, pentru a avea posibilitatea să petrec un moment cu tine în afara prezenţei gărzilor tale de corp... Căci de îndată ce soarele se va scula, o să fii înconjurată de toţi prietenii tăi! Repede Sarie, îmbracăte şi coboară! — Ce idee bună! Ea îşi ridică braţele în zorii sidefii. O pasăre ascunsă în frunzişul unui copac, azvârli câteva note cristaline.

— Am douăzeci de ani! Exclamă Sarie. — Ştiu... Mă întrebam dacă această zi va veni vreodată... Ce rochie frumoasă! Este cadoul lui Gayle? — Da. Este senzaţională, nu? — Exact. Atunci vii, Sarie? N-ai chef să primeşti cadoul meu? — Oh, vin imediat! Cu un pas dansat ea se îndreptă spre baie, lângă camera ei. Se simţea tot atât de uşoară şi veselă ca şi când ar fi băut câteva cupe de şampanie. După ce şi-a spălat dinţii şi s-a stropit cu apă rece, îşi îmbrăcă în graba o rochie de plajă de aceeaşi culoare bleu ca ochii ei, N-avea nevoie de machiaj, totuşi îşi dădu pe buze cu puţin roşu. Apoi coborî să-l găsească pe Blake... El o privea sosind fără să spună nimic. Părea tot atât de vioaie, vibrantă şi strălucitoare de frumuseţe ca şi ziua care începea... Blake îi oferi un trandafir roz-gălbui. Ea îl băgă în decolteul în formă de V al rochiei. Inima îi bătea tare şi se simţea teribil de tulburată. Era oare din cauza parfumului perseverent al trandafirului sau din cauza lui Blake? Blake. Atât de familiar şi în acelaşi timp atât de misterios... Îşi ridică capul spre el. Pupilele îi erau asemănătoare unor flăcări violete. — Nu mi-ai spus încă bună dimineaţa, Sarie! — Este adevărat... Bună dimineaţa, Blake! — N-am dreptul la un sărut nici în ziua ta de naştere? Întrebă el cu ironie.

— Dacă vrei să te apleci, te voi săruta. Altfel nu pot: eşti prea înalt! Ea îşi încruntă sprâncenele cu un aer gânditor. — Unde trebuie să te sărut, Blake? — Gândeşte-te puţin... Nu este aşa de complicat! — S-o crezi tu... Dar în zilele noastre este bine să nu te încrezi... — De ce ţi-e teamă? O întrebă el cu un ton plin de subînţelesuri. — Tocmai, nu mi-e teamă de nimic! — Ce vrei să spui cu asta, Selena? Vocea lui era seacă, autoritară şi toată încrederea în ea o părăsi pe Sarie, deodată. Avu impresia că este o fetiţă intimidată şi îşi vâri faţa în bluzonul lui Blake. — Nu mă tachina Blake, îl rugă ea cu o voce înăbuşită. El o înlănţui şi-i mângâie încetişor părul, apoi o obligă să-şi ridice capul. — Biată mică Sarie... Eu care îmi imaginam că mă provoci! Ai o gură frumoasă, Sarie... O gură tandră, dulce şi senzuală. Dar privirea ta are ceva neliniştit; ea pare a spune: „Asigură-mă”! — Eşti supărat? — Doamne şi pentru ce aş fi? Hai, vino! O luă de mână şi o duse pe cărarea pavată cu dale din cărămidă arsă. La orizont, nori uşori se colorau în mov, roz şi aur. Aerul părea necrezut de proaspăt şi uşor. — Mergi prea repede, protestă Sarie. Blake nu-şi încetini mersul. — Trebuie s-o iau înaintea lui Shelton! Mărturiseşte, Sarie, că ştie

să se impună. Spune-mi, Sarie... Îşi fixă privirea în cea a tinerei fete. — L-ai sărutat deja? — Nu. Nu-mi pune asemenea întrebări. Asta mă agasează. Şi te rog Blake, încetineşte! Mă doare într-o parte! — Ah, mă gândesc ce-ai face fără mine? O ridică fără efort. Soarele apăru în spatele

colinelor,

luminând

faţa bronzată a lui Blake. Sarie era lipită de el şi doar trandafirul galben părea să-i separe... Profilul foarte net, perfect desenat al lui Blake era aspru. — Te implor! Se rugă Sarie. Nu te supăra! Nu tocmai de ziua mea! Ea îşi lipi buzele de obrazul bronzat al tutorelui ei. — Blake! Spuse ea plângăcios. Un fulger străluci în ochii de argint ai lui Blake. — Încetează să tremuri aşa, prostuţă mică! — Nu mă pot împiedica. Inima îmi bate prea tare... — Da, o simt! Marea tăcere a dimineţii era întreruptă, Păsările cântau într-un concert asurzitor care va dura până la apusul soarelui. De la staule le parvenea un vacarm întretăiat de exclamaţiile scoase de aborigeni. Malpara se trezea. — Sunt grea? Întrebă Sarie ridicându-şi ochii către ramurile înalte ale arborilor care formau o boltă deasupra capetelor lor. — Nu, o asigură Blake. Am putea traversa astfel deşertul fără să simt oboseala... Dar am sosit!

El o depuse pe pământ, într-o rază de soare, apoi continuă să meargă cu un pas suplu, elastic. O dorinţă nebună o apucă pe Sarie: aceea de a alerga în urma lui şi de-ai spune că-l iubeşte... Ceea ce simţea acum pentru el nu avea nimic de-a face cu ce simţise mai înainte. Şi apoi, niciodată, ghici ea, nu va mai fi aceeaşi Niciodată, nu va îndrăzni să-l privească în faţă... Dacă o atingea, era pierdută... Dar el probabil îi simţise starea sufletească, şt ridicase între ei o barieră invizibilă. Va fi deci mereu incapabilă să se gândească la Blake altfel decât cu pasiune? Avusese altă dată pentru el, flăcări de ură. Şi acum, această dragoste fulgerătoare... Această dragoste contra căreia nu era capabilă să lupte... Cei doi Shelton sosiseră în ajun. Leigh pornise imediat la cucerirea lui Blake. Era perfect coafată şi machiată cu artă: o adevărată sirenă! Scotty şi Sec o erau de asemenea la Malpara, căci Scotty n-ar fi vrut pentru nimic în lume să lipsească de la aniversarea verişoarei ei. Sarie se rezemă de un trunchi de copac. Trandafirul galben era uşor strivit de pieptul ei şi parfumul lui plutea, mai puternic decât oricând. — Sarie! o chemă Blake. Ea se întoarse. Tutorele ei aducea un minunat căluţ alb şi auriu... Un căluţ care avea exact culoarea lui Whirlwind, unul din cei mai frumoşi armăsari ai Malparei. Fata se clătină... Ea adora caii şi nu-i venea să creadă că acest minunat căluţ era pentru ea. Ea se aşteptase ca Blake să-i ofere cel mult un căţeluş... Unul din câinii labrador ai lui Marge.

O brumă îi înceţoşă vederea. Inspiră adânc şi întrebă cu o voce nu prea sigură: — Este... este pentru mine? — Desigur. — Eu... nu mă aşteptam să primesc un cadou atât de frumos, se bâlbâi ea. I se părea că trăieşte o poveste cu zâne. Ca într-un vis se apropie de căluţ care-şi scutură coama de aur palid. — Din timp în timp, sunt şi eu bun la ceva remarcă Blake cu o voce aspră. — Tu eşti cel mai frumos! Spuse Sarie adresându-se căluţului. — N-ai destula forţă ca să-l reţii, doar ştii Acest căluţ este o încrucişare între el şi Mitta, singura iapă care are culoarea lui... Sarie îşi înghiţi saliva şi se întoarse spre Blake care o privea cu indulgenţă. — Eşti prea drăguţ, Blake. — Spune mai bine că te răsfăţ prea mult... Obrajii lui Sarie erau roz şi ochii îi străluceau, ca safirele. Blake o ridică şi o aşeză pe şa. Ea nu căută să-şi ascundă picioarele subţiri. Blake o devora din priviri şi ea îşi simţi inima nebuneşte de uşoară. — Când l-ai adus la Malpara? Se interesă ea. — Ieri, în momentul când încercai să-i dai câteva noţiuni de echitaţie lui Shelton. Murea de frică... El o imită pe tânăra fată: — Nu încerca să mergi împotriva mişcărilor calului, Peter!

Întovărăşeşte-le, din contră!" Era aşezat prea în faţa şeii, trebuia să-i spui... dacă vreodată îi vei mai da o altă lecţie! — Să nu pierdem timpul vorbind de Peter! Mulţumesc, Blake, mulţumesc... Ea se aplecă uşor, cu intenţia să-l sărute pe gură. Era într-o asemenea stare de exaltare încât era capabilă să facă orice, în acel moment Blake se apleca pentru a strânge chinga calului şi buzele fetei îi atinseră numai colţul gurii. Dar asta fu suficient s-o îmbete... — Eram sigur c-o să-ţi placă. Ai dorit întotdeauna să-l călăreşti pe Whirlwind. — Dar tu n-ai vrut niciodată! Mângâie grumazul mătăsos al căluţului care păru că vrea să se avânte într-un galop plin de eleganţă. Aceeaşi bucurie îi cuprinse pe fată şi pe animal. Ea nu cântărea mai mult ca o pană pe spatele lui... Fusta ei bleu zbura în vânt, în timp ce, aplecată peste grumaz, zbura peste garduri pe care calul le trecea fără efort. Acum, tânăra călăreaţă şi calul ei galopau în câmpia înflorită. La orizont se ridicau colinele roşii ale Malparei, deasupra cărora plana un uliu. Sarie începu să râdă tare, în paroxismul bucuriei. — Blake... Oh, Blake! Toate simţurile tinerei fete erau deşteptate. Niciodată nu fusese atât de profund fericită. Acest cal... Ce minunat cadou! — Ştiu cum o să-i spun! Strigă ea în vânt. Praf de aur! Nu era numele oficial al căluţului, dar era cel mai drăguţ. Marea sufragerie fusese deschisă cu ocazia dineului de aniversare

al Sariei. Cu un aer detaşat, care-i ascundea greu lăcomia, Peter Shelton privea în jurul lui. Sufrageria era o piesă mare, luminată de trei uşiferestre care dădeau pe verandă. Plafonul înalt era pictat în bleu deschis şi cornişele sculptate erau înfrumuseţate cu aur. O lustră mare de cristal se reflecta în oglinda fixată deasupra unei vitrine încărcate cu argintărie. Pe rafturile vitrinelor erau expuse farfurii preţioase. Ochii ageri ai lui Peter observară şi mai multe vase de Sevres... şi altă argintărie... Doamna Shelton poseda câteva obiecte de valoare, dar le ţinea sub cheie. În timp ce familia Meredith nu ezita să-şi descopere comorile. Micile cameriste aveau grijă de ele şi niciodată nimic nu fusese spart. Mobilierul era acaju şi scaunele în stil gotic erau tapisate cu o stofă somptuoasă bleu cu alb. Câteva tablouri erau suspendate pe ziduri. Peter, care se pricepea la antichităţi şi la pictură, constată că se găseau reunite în această cameră opere semnate de cei mai buni pictori australieni. După ce examinase mobilierul, Peter îi studie pe vecinii lui de masă. Opt oaspeţi se găseau reuniţi în sufragerie. Privirea lui Peter se opri mai întâi pe Blake Meredith. O personalitate, acest om, trebuia s-o recunoască... Ochii lui aveau culoarea argintăriei familiei şi când se opreau asupra lui, tânărul avea impresia că este un intrus la Malpara. În orice caz era greu să te simţi bine lângă un asemenea individ! EI făcea totul la perfecţie... Şi pretutindeni avea acest aer de senior, fie

pe moşie, fie în salon. Era cineva şi la acest gând, mâna lui Peter se crispă pe piciorul paharului cu vin. Era totodată gelos şi iritat... Erau de asemenea, mătuşa Althea şi unchiul Haddo. Două relicve cu totul pitoreşti. Dar Peter se abţinea să vorbească astfel de ei în faţa lui Sarie, care părea să-i adore. Mătuşa Althea era îmbrăcată după moda de altădată dar privirea exersată a lui Peter notase deja că purta o avere în bijuterii. Părea mereu în adoraţie faţă de bărbatul ei. Acesta era, în ciuda vârstei. Încă majestuos. Avea talentul să povestească istorii nostime într-adevăr caraghioase. Peter o constatase. Totuşi nu-l găsea pe acest bătrân simpatic: avea prea multă personalitate şi oamenii dotaţi cu un oarecare caracter îi displăceau. Peter îi examină apoi pe Scotty – sora lui Blake – şi pe soţul ei Sean. Un cuplu tipic, reprezentând elita marilor proprietari de pământ. Solizi, la fizic şi la moral, siguri de ei şi... bogaţi. Nici pe ei Peter nu-i plăcea. Şi ei aveau prea multă personalitate şi alături de ei tânărul bărbat se simţea şters, aproape bătând în cenuşiu. Sarie era diferită. Şi în ciuda eforturilor lui Leigh de a părea în cea mai bună formă, Sarie o eclipsa de departe. Ea evoca tropicele, lagunele albastre, arbuşti şi păsări exotice. Evocând păsările exotice, Peter reveni la Malpara, căci domeniul era invadat de păsări Erau sute, mii. Peter nu aprecia Malpara: se simţea prost Era prea mare, prea covârşitoare. Aceste coline roşii, acest spaţiu infinit... Toate acestea erau în fond înspăimântătoare. Şi apoi, era prea cald şi domeniul era departe de toate!

Cei din familia Meredith se simţeau, desigur, regii Malparei. Erau oameni puţin aparte, curajoşi, întreprinzători, plini de voinţă şi de autoritate. Peter îi găsea antipatici, dar nu putea să se împiedice să simtă pentru ei un anume respect. Ei obligau la acest respect... Da, Sarie era diferită. Nu avea aspectul unei adevărate Meredith. Silueta ei era prea delicată, figura ei prea fină... îl înnebunea! Era decis s-o ia în căsătorie! Părul tinerei fete lucea la lumina lumânărilor. Purta o rochie de mătase bleu asortată cu culoarea ochilor şi o parură de aur şi turcoaze – un cadou al lui Scotty şi al lui Sean. Peter oferise tinerei fete un cadou costisitor şi acest gest îi displăcuse lui Sarie – care totuşi nu arătase nimic. Dar alături de cadourile familiei Meredith, acest cadou pe care el îl considerase luxos, nu reprezenta mai nimic! Aceste turcoaze... Şi acest cal! Cum se numea? Ah, da, „Praf de aur”... Meredith i-l oferise, bineînţeles; el cunoştea pasiunea tinerei pentru cai! Blake şi Sarie păreau că se înţeleg bine: formau o pereche frumoasă... Peter îndepărtă această idee: el o dorea pe Sarie! Chiar recent, tânăra fată nu încetase să se plângă de despotismul tutorelui ei. Acum ea părea să se acomodeze. Acest om făcea parte dintre cei ce domină femeile... Mândria şi orgoliul lui erau nemăsurate! Masa era excelentă şi puţin câte puţin acreala lui Peter dispăru. Leigh nu înceta să-l seducă, să-l provoace pe Meredith. Peter ar fi vrut să-i dea nişte picioare pe sub masă ca s-o facă mai discretă, dar

sora lui se găsea aşezată prea departe de el... Meredith considera admiraţia lui Leigh ca un drept ce i se datora... Ea nu avea dreptate să se poarte în aşa fel. Cu un bărbat ca Blake trebuia să te arăţi mai rezervată, mai plină de gingăşie... Nu era potrivit să faci avansuri unui bărbat aşa viril: el era cel care trebuia să decidă. Peter o să aibă o discuţie în privinţa asta cu sora lui. Doamna Shelton o împinsese pe fata ei să-l seducă pe Blake, dar nu acestea erau metodele cele mai bune. Totuşi, Leigh era foarte elegantă! Rochia ei costase o avere... Curios... se mira Peter. Cu cât o rochie costă mai mult, cu atât are mai puţină valoare...” Îi descoperea din abundenţă umerii şi pieptul. Doamna Shelton îi alesese singură culoarea: un fel de pământ ars, închis, asortată culorilor din Malpara... Gestul era voit, dar nu pentru acest lucru Meredith o va lua pe Leigh de nevastă! Doamna Shelton avea obiceiul să organizeze totul în jurul ei. Ea îşi trata soţul ca pe un sclav, făcându-l să lucreze până la limita forţelor. Dar Blake Meredith nu era din aceeaşi rasă. Acest om nu asculta de nimeni. Peter nu era singurul care să observe intenţiile sorei lui, mătuşa Althea şi Scotty surprinseseră de asemenea manevrele lui Leigh. Şi era şi umbra unei reprobări în privirea violetă a lui Sarie. Dar Leigh nu vroia să vadă nimic. Ea îl va “seduce pe Blake şi va locui în această casă somptuoasă! Masa se termină la ora nouă şi jumătate şi unchiul Haddo şi mătuşa Althea se retraseră. Acum era momentul s-o cucerească pe Sarie, se

gândi Peter. Instinctul lui îl avertiza că nu mai era timp de pierdut. Căci la Malpara, totul era diferit... Era o altă lume, aproape un alt secol... Blake era seniorul feudal care domnea peste acest domeniu. De ce părea că nu-l interesează Leigh? Se întreba Peter. Sora lui era totuşi drăguţă, inteligentă şi elegantă. În plus, se stropise din belşug cu un parfum ruinător... Atunci de ce această indiferenţă, dacă nu exista altă femeie la Malpara? Cu excepţia Sariei... Relaţiile tinerei fete cu tutorele său îi păreau stranii lui Peter. Când Sarie îşi ridica ochii spre Blake, obrajii ei se înflăcărau şi o tensiune stranie îi cuprindea silueta flexibilă. Sarie îşi anunţase intenţia să campeze în deşert, în această noapte, dar tutorele i-o interzisese. Ea nu protestase. În aparenţă, când acest om ordona ceva, nu aveai decât să te supui. Cum puteai să doreşti să dormi pe pământ într-un sac de dormit când dispuneai de un pat confortabil? Asta îl depăşea pe Peter... Şi Leigh spunea că avea chef să vadă acea stâncă mare – cea care era numită „marele stăpân” – în lumina lunii! Aceasta nu-l atrăgea deloc pe Peter. Ar fi preferat de o sută de ori să stea pe verandă cu Sarie... Dar Sarie se raliase dorinţei lui Leigh şi insista la rândul ei. — Oh, da! Hai să mergem să-l vedem pe „bătrânul stăpân” I De altfel, astăzi este aniversarea mea! Ea îşi implora tutorele cu minunata ei privire violetă. Cum ar fi putut să-i reziste? Peter se încordă când îi văzu unul lângă altul. Blake

şi Sarie nu schimbaseră practic nici două cuvinte în timpul mesei, dar se priviseră adesea... Peter îşi crispă pumnii. Sarie îi era destinată! Ea nu va aparţine nimănui altcuiva! Foarte excitată, Leigh strigă: — Ador să merg repede în timpul nopţii! — Nu mergând repede vei putea să admira peisajul! Îi spuse sec Peter. Toată lumea ieşi şi el îi urmă. Începea să-şi dea seama că era sătul peste cap de toţi aceşti Meredith...

CAPITOLUL 5

Clarul de lună arginta colinele şi câmpia. Stelele păreau enorme şi Peter era impresionat, fără voie. — Mărturisesc că n-am văzut niciodată un peisaj atât de fantastic, declară el cu oarecare respect. — Aici nu există poluare, Peter! Spuse Sarie. Îl vezi pe Orion, exact deasupra capului tău? — Cât sunt de luminoase stelele! suspină Leigh. Ea se aşezase, cu autoritate, alături de Blake, în faţă, în maşina mare. Nici Scotty, nici Sarie, nu încercaseră să-i conteste acest loc. — Parcă sunt diamante! Capul ei era în permanenţă întors spre Blake ca şi cum fire invizibile o menţineau în această poziţie. Blake rămânea tăcut. Sean

fu cel care-i răspunse din spatele maşinii. — Ai sufletul romantic, Leigh... La Malpara cerul capătă o importanţă ce nu există în altă parte. Te simţi atât de aproape de lună şi de stele când cade noaptea! Priveşte Calea Lactee!... — Oh, este extraordinar! spuse Leigh într-o suflare. Malpara... domeniul familiei Meredith! Blake îi aruncă o privire laterală, dar nu pronunţă niciun cuvânt. Privirea lui o întâlni pe cea a lui Sarie în retrovizor. Tânăra fată ştia că tutorele ei nu era deloc încântat să-i conducă pe prietenii ei la plimbare... Nu-i plăcea că el nu se punea la unison cu banda veselă. Era un reproş în ochii ei albaştri, dar Blake răspunse cu un surâs reproşului ei mut. Gelozia îl cuprindea pe Peter. Era posibil? Era gelos pe Meredith! Ce reprezenta de fapt acest om pentru Sarie? El contemplă profilul pur al tinerei fete şi-i luă mâna. Scotty tuşi, înainte de a întoarce ostentativ capul. Peter avea impresia clară că familia Meredith nu era de acord cu interesul lui pentru Sarie. Tânăra fată nu-şi trăsese mâna. Era semn bun... Care ar fi momentul cel mai bun pentru a-i cere un angajament oficial? Îi treceau prin cap mii de gânduri. Sarie va fi o delicioasă logodnică... Dar va veghea s-o îndepărteze cât mai mult posibil de familie, ceea ce nu va fi atât de simplu. Meredith îi va vărsa desigur o rentă, se gândi Peter. Niciodată Sarie nu va fi obligată să lucreze... Avu aproape chiar dorinţa să-şi frece mâinile la ideea acestor agreabile perspective care îl aşteptau.

Deodată, o muzică stranie se auzi în noapte. Sunete joase, tânguitoare se ridicau spre cer. Peter tresări. — Dumnezeule, ce este? Scotty izbucni în râs. — Un „didgeridoo”, explică ea. N-ai auzit niciodată? Este unul din numeroasele instrumente muzicale întrebuinţate de aborigeni. Oh, ar trebui să-i auzi în serile în care cântă ceremonii rituale. Trebuie să-i şi vezi: este absolut fascinant! Se îmbracă cu rochii împodobite cu pene şi dansează bătând furios pământul cu picioarele goale... Sunt dansuri pentru fiecare ocazie: pentru a cere ploaia sau fertilitatea, sau încă o protecţie magică. Să nu uităm magia neagră! Aborigenii sunt un pic vrăjitori... — Dar, de asemenea, foarte religioşi, adăugă Blake. În ciuda tuturor legăturilor pe care le-au avut cu civilizaţia albilor, ei şi-au păstrat credinţele lor tradiţionale. Este destul de uimitor şi de pasionant, după părerea mea. De unde vin aborigenii? Etnologii nu ştiu. Au putut însă să constate că acest popor australian diferă totalmente de toate tipurile rasiale recenzate pe planetă... Unii pretind că ei ar fi descendenţii direcţi a unui trib primitiv. Alţii îi consideră drept albi. Căci deşi au pielea foarte închisă, aborigenii nu sunt negri. Am văzut copii de aborigeni blonzi ca spicul grâului! Se poate că culoarea pielii lor să se datoreze în mare parte bronzului. — Şi dumneata ai pielea foarte închisă Blake, remarcă Leigh. — Lată ceva interesant! Exclamă Sarie râzând din tot sufletul. Aceasta o încurcă pe Leigh.

— Nu mai râde, Sarie! Ştii bine ce vreau să spun... Ochii deschişi ai lui Blake în faţa lui bronzată sunt atât de uimitori!... Peter tresări. — Şi asta, ce mai e? — O melopee, explică Sarie din vârful buzelor. Cât eşti de nervos, Peter! — Asta de unde vine? Insistă el. — Dintr-o tabără. Nu simţi forţa primitivă a acestui cântec? — Eu nu simt decât puterea ta, Sarie. Pe coline se auziră urlete sinistre. — Câinii sălbatici, spuse Sarie. Ea era obişnuită cu aceste urlete şi nu era câtuşi de puţin impresionată. — Aşa comunică ei, adăugă ea. Aborigenii compară urletele lor cu muzica diavolului. Au vizuinele lor în coline... Sunt periculoşi: ei nu ezită să atace vitele şi li s-a întâmplat să se dea şi la oameni. Unul dintre ei era deosebit de periculos. Blake l-a urmărit timp de doi ani până să-l poată omorî. Îl numeam „Prinţul negru”, era un câine ciobănesc german şi niciodată n-am văzut un câine mai crud şi mai inteligent. Aproape că-l schilodise pe unul din lucrătorii noştri...! Întro zi a intrat într-o tabără de aborigeni şi a ieşit fără ca cineva să aibă timp să facă vreo mişcare... — „Prinţului negru” nu-i era frică de oameni, declară Blake cu gravitate. El îşi delimitase teritoriul şi atât animalele cât şi oamenii nu încercau să intre acolo. Era de fapt un stăpân... Sunt mulţi câini

sălbatici în jurul Malparei, dar niciunul n-are personalitatea „prinţului negru”. — Urletele lor îmi îngheaţă sângele, murmură Leigh tremurând. Maşina nu era departe de coline. Păsările care ciripiseră toată ziua, tăcuseră. Se lăsase tăcerea, tulburată doar de vânt, de urletele intermitente ale câinilor sălbatici şi de melopeea aborigenilor. Clarul de lună lumina peisajul cu o claritate stranie, câteodată argintată, câteodată aurie. Plantele sălbatice înmiresmau. „Marele şef” era la postul lui, în vârful colinei Nuljiri. El îi păru mai degrabă înspăimântător lui Peter, dar tânărul preferă să-şi păstreze părerile pentru el, de frică să nu-şi atragă un comentariu dezagreabil. Familia Meredith părea să considere acest fel de monument ca un păzitor, un protector... Pasagerii părăsiră maşina şi făcură câţiva paşi în umbra „Marelui şef”. — Am asistat la mai multe ceremonii rituale aici, spuse Scotty. Îţi aduci aminte, Blake? Blake îi adresă un surâs surorii lui, apoi puse mâna pe umărul lui Sarie. — Îţi aduci aminte de cea pe care ai văzut-o prima oară, Sarie? Ironiză el. Ce poveste! — Am fost incapabilă să închid ochii timp de o săptămână după aceea! — Ai fost întotdeauna prea impresionabilă. — Trebuie să mărturiseşti că era foarte dramatic! Această

ceremonie era plină de semnificaţii simbolice... Participanţii săreau în toate părţile, tropăiau... — Şi asta ţi-a făcut frică, insistă Blake. Sarie îşi ridică capul, cu ochii strălucitori. — Încetează să mă tachinezi, Blake! — N-aş îndrăzni în ziua aniversării tale! — Asta îţi cere un efort deosebit, nu-i aşa? Scotty strânse mâna soţului ei. — Această plimbare este considerată ca un moment de destindere, să nu uitaţi! — Oh, aş vrea să asist la una din aceste ceremonii rituale, strigă Leigh. Ea visase mereu să vadă Malpara sub clar de lună. Bineînţeles, s-ar fi lipsit de aceşti tovarăşi şi ar fi preferat să fie singură cu Blake... Dor îi mai rămânea o săptămână ca să transforme acest vis în realitate. Sarie mergea înainte parcă dansând. Părea atât de uşoară, încât părea imaterială. Leigh se poticni de un tufiş şi Blake o ajută să-şi recapete echilibrul. Dar nici nu o privise... Sarie era cea pe care el o urmărea cu privirea. — Fii atentă, Sarie! Îi recomandă el deodată. Nu încerca să te urci pe aici, este periculos. — Îmi este egal! Strigă ea. — E rândul tău, Blake, spuse Scotty în mod brusc. Eşti responsabil de Sarie! — Mă întreb câteodată dacă este un lucru bun sau nu...

— Am auzit tot! Strigă Sarie. — Ar trebui să ne întoarcem, sugeră Sean. Sarie este într-o astfel de stare de spirit încât riscă să facă prostii. Tânăra fată era acum deasupra lor. Silueta ei subţire şi graţioasă se detaşa pe stânca enormă. Îşi ridică braţele în chip de preoteasă antică şi o rază de lună o transformă într-o statuie de argint. Părea totodată supranaturală şi în acelaşi timp necrezut de vie. Peter îşi simţi sângele bătându-i mai repede. Dar Meredith, acest dictator, nu era nici impresionat, nici amuzat. — Fir-ar al dracului să fie! explodă el. Ai merita o bătaie! Vrei să cobori imediat? Această stâncă riscă să se prăvale... O să devii într-o zi o adultă? O adevărată femeie? — Sunt Femeia! declamă ea. Sunt Minna Minka, zeiţa, favorita regelui deşertului... — Oh, Sarie, strigă Scotty neliniştită! Fii atentă! — Coboară! pronunţă răspicat Blake. — De acord, sar! Prinde-mă! Tânăra fată pronunţase aceste cuvinte cu vocea tremurată. S-ar fi crezut că toată încrederea în ea o părăsise deodată. Se clătină pe marginea extremă a cornişei stâncoase. Atunci, fără voia ei, scoase un scâncet: — Blake! Peter se dădu înapoi: era înspăimântat. Blake era deja la baza cornişei. Peter îşi spuse că nimeni nu era capabil să atingă nervii de oţel ai acestui om, nici chiar Sarie. Ea putea să facă orice act

nechibzuit fără teamă, atâta vreme cât el se afla în apropiere... Sarie căzu drept în braţele lui, cu supleţea unei mari flori tăiate. Ochii ei erau imenşi, plini de teamă. Încetişor, Blake o depuse pe nisip. — De ce ai făcut asta? — Din cauza ta. Am vrut să descopăr ceva... — Şi ai reuşit? — Da. Eşti întotdeauna acolo unde este nevoie, răspunse ea simplu. — Eşti nebună, Sarie! I-o tăie Blake. Scotty îi ajunse alergând. — Draga mea, nu eşti cuminte... — Ei bine, bravo, micuţa mea! Lansă Sean îl plâng pe bietul om care o să te ia în căsătorie... — Oh, probabil că n-o să mă mărit... — Asta m-ar mira! — Îl invidiez pe fericitul ales! Făcu Peter cu suavitate. — Blake îl va alege, declară Sarie sarcastic. La Malpara trăim ca în Evul Mediu şi Blake este seniorul nostru! Leigh se forţă să surâdă, dar în realitate nu prea avea chef. Simţea că exista o semnificaţie în toate acestea, dar nu reuşea s-o descopere. Purtarea prietenei sale începea s-o agaseze. — Ai putea să-i mulţumeşti lui Blake! Îi spuse ea. N-a fost prea abil să acţionezi aşa! — Să-i mulţumesc lui Blake! Repetă Sarie. Ce idee bună, Leigh... Ea culese un crin mare şi-l întinse lui Blake, cu ambele mâini unite

pe tija florii. — Lată, ca semn de mulţumire, acest simbol al legăturilor tandre care ne unesc... Era o provocare în ochii ei mari. Dar şi altceva... — Aceasta face parte din ritualul de pace, Blake... — Numai? — Nu este suficient? — Sarie, mergi prea departe, spuse el rece. — Cum asta? — Rişti să ţi se plătească cu vârf şi îndesat în momentul când te aştepţi mai puţin... — În acest caz, rămân aici! Blake puse un deget sub bărbia tinerei fete şi o obligă să ridice capul. — Să aşteptăm ca aniversarea ta să treacă... — Şi atunci? Întrebă ea. Fără să vrea se aplecă spre el. — Dar ce aveţi voi doi, striga Leigh cu o voce ascuţită. — Nu i-ai văzut niciodată împreună înainte? Murmură Scotty. — Ei sunt întotdeauna gata să se certe, explică Sean, atrăgându-şi soţia lângă el. — În orice caz, murmură Blake, n-am ridicat niciodată mâna asupra ei. Dumnezeu ştie de ce? Şi ironic, adăugă la adresa lui Sarie: — N-are de ce să-ţi fie frică... Toată lumea te iubeşte aici... Şi atâta

timp cât mă vei preveni de intenţiile tale dinainte, voi fi acolo, îţi promit! O înconjură cu braţul pe tânără. Capul lui Sarie păru să-şi găsească natural locul în. Scobitura umărului lui solid. Avea aerul să-i aparţină şi Leigh simţi cum devine geloasă. Era aproape jignită de atitudinea lor. Faptul că-i vedea stând atât de apropiaţi o făcea să sufere. Sarie nu mişca. De data aceasta nu găsea să spună nimic, se gândea Leigh cu amărăciune. Sarie era de neînţeles... Neîmblânzită un moment şi în secunda următoare blândă ca un miel... Această atitudine o îmbolnăvea pe Leigh, ca şi pe Peter. — Ai fost întotdeauna insuportabilă, Sarie, declară ea pe un ton superficial. Îţi aduci aminte de farsele urâte pe care le făceai la colegiu? Mă întreb de ce nu te-au dat afară... — Oh, nu eram chiar aşa de scandalagioaică! — Vrei să-ţi reamintesc? Blake interveni: — Este inutil. Sunt destule de spus asupra celor ce se petrec acum... Ei, aţi admirat peisajul aşa cum trebuie? Aţi avut destui fiori sau mai vreţi încă? În acest caz pot să vă arăt filme turnate la ultimele vânători... Sean se întoarse spre Peter: — Eşti vânător, Peter? Tânărul dădu din cap. — Deloc. — Noi suntem în mod practic obligaţi, pe aceste domenii... Ar

trebui să încercaţi! Blake este cel mai bun trăgător pe care-l cunosc. Nu era mai mare de-o şchioapă când trăgea direct la ţintă. — Ah, da, spuse Peter fără entuziasm. Se simţea din ce în ce mai prost. Purtarea lui Sarie îl intriga. Se întreba dacă ea va putea să părăsească Malpara atât de uşor cum îşi imaginase. Avea impresia că legături veritabile o uneau pe Sarie de aceşti Meredith... Gândurile lui Leigh erau aceleaşi ca ale fratelui ei. Se ţinea foarte dreaptă pe scaun şi gelozia o devora. Ea îşi combinase cu îndemânare un plan ca să devină stăpâna Malparei şi iată că-şi găsea o rivală neaşteptată: Sarie! Nu este posibil! Nu înceta ea să-şi spună. — Privind tot timpul faţa expresivă a prietenei sale. De obicei, figura lui Sarie reflecta dispreţul. Or, în acest moment, delicatul profil de camee al tinerei fete exprima o dragoste intensă... Această descoperire era un şoc pentru Leigh. Timp de ani de zile Sarie nu încetase să repete că ea îşi ura tutorele, acest om prea autoritar, prea dur, prea sever... Şi acum îl iubea! Îl iubea cu toată dragostea pe care o femeie poate s-o dea unui bărbat! Ochii lui Leigh străluceau. Când o rivalitate amoroasă opune două prietene, acestea nu întârzie să se comporte ca două duşmance... Leigh era îndrăgostită nebuneşte de Blake Meredith. Dacă ar fi fost după ea ar fi sărit la Sarie ca s-o rupă cu unghiile... Trebuia să reziste acestei tentaţii, căci Blake Meredith ar fi luat imediat apărarea verişoarei lui.

Leigh trebuia să procedeze cu prudenţă şi abilitate, cu atât mai mult cu cât Sarie era extrem de impulsivă. Dar cu ajutorul lui Peter, va putea aranja ceva... Sarie se plimba de colo-colo în, luxoasa ei cameră albă şi aurie. Câteva note de culoare împrăştiate ici şi colo îi atrăgeau privirea: o pernă de mătase albastră, motivele covorului chinezesc sau câteva bibelouri vechi... Tânăra fată se urcase în camera ei de o oră şi nu se putea decide să se aşeze în pat. Era într-o stare de tulburare de nedescris... Ea îl considerase întotdeauna pe Blake ca pe persecutorul ei... Şi iată că, deodată, observa că nu ştia nimic despre el. Persecutorul se transformase într-un necunoscut fascinant, către care o purta toată natura ei pasionată. Asta îi dădea în acelaşi timp dorinţa să plângă şi să râdă. Niciodată emoţiile ei adânci nu atinseseră un asemenea paroxism. În sinea ei îşi dădea seama că Blake nu se schimbase. Ea era aceea care-şi lepădase pielea de colegiană nedisciplinată pentru ca să alunece într-o altă piele... Aceea a unei femei. Totuşi Blake n-o considera încă adultă. Şi încă şi mai puţin după comportarea pe care o avusese astă-seară! Pentru el nu va fi niciodată decât o adolescentă dificilă. Dar ea avea douăzeci de ani. Şi era îndrăgostită. Deschise jaluzelele şi scrută noaptea. O briză uşoară şoptea printre ramuri şi frunzele se agitau încetişor. Sarie inspiră adânc acest aer parfumat şi proaspăt.

Tremura din tot corpul. Blake... Singura ei dragoste. Niciun alt bărbat nu-i ajungea nici până la glezne. El era stăpânul. Stăpânul Malparei... Dar ce reprezenta ea pentru el? În întuneric desenă cu vârful degetelor trăsăturile ferme ale lui Blake. Apoi, deodată, îşi crispă mâinile una peste alta. Numai atunci îşi dădu seama că inelul ei cu opal dispăruse. Era un cadou al mătuşii Althea. Bătrâna doamnă i-l oferise chiar de dimineaţă. Ea şi-l scosese de pe unul din degete şi îl întinsese tinerei fete. — Ia-l, Sarie. Ştiu că ţi-l doreşti de ani de zile... Avea dreptate. Sarie găsise acest gest foarte generos, căci Inelul era minunat şi avea şi o mare valoare. Cele patru opale montate pe un cerc de aur Împodobiseră mult timp degetul cel mic al mătuşii Althea. Sarie o asigurase pe bătrână că va avea grijă de el... Şi tocmai pentru că îi fusese teamă să nu-l piardă îl scosese în timpul serii şi-l pusese... unde oare? Inelul era prea larg pentru degetele ei subţiri, trebuia să-l încredinţeze unui bijutier ca să-i reducă diametrul. Sarie încercă să se gândească bine. Unde putuse oare să pună acest inel? Îl avea încă în timpul dineului, îşi amintea perfect. Leigh îl admirase cu o atenţie exagerată, în timp ce se gândea în altă parte, nimeni nu se înşelase! Era de dorit ca Leigh să nu stea prea multă vreme la Malpara, îşi spuse Sarie. Ea nu-şi ascundea intenţiile şi mătuşa Althea şi Scotty fuseseră şocate. Sarie simţea că prietenia care le unise altădată, în

timpul anilor lor de şcoala, era gata să se destrame... Din cauza lui Blake! Oh, dacă cel puţin îşi putea aminti unde pusese inelul! Ce va spune mătuşa Althea dacă va afla că-l pierduse chiar în ziua când i-l dăduse? Nu putea să fie în altă parte decât în casă, era sigură. Sarie se hotărî să coboare şi să-l caute. Dacă avea norocul să-l găsească poate că-şi găsea puţină linişte? Fără să se gândească mai mult, traversă camera şi ieşi pe culoar. Două aplice pe zid luminau galeria lungă. Erau lăsate întotdeauna aprinse când aveau musafiri la Malpara. Repede, tânăra fată coborî scările. Remarcă lumină în bibliotecă şi în salon. Blake era încă totuşi jos? La acest gând bătăile inimii ei se accelerară. Simţea că greşea provocându-l pe Blake. Era ca şi cum ai traversa o prăpastie de netrecut... Dar nu căuta ea întotdeauna să-şi desfidă soarta? În loc să-şi recupereze inelul şi să se întoarcă în cameră, ea traversă în vârful picioarelor holul cu dale de marmură şi striga încet: — Blake? — Intră! Nu dormi încă? — Nu dorm niciodată în ziua aniversării mele. Făcu câţiva paşi înainte. — Ce faci? — Beau un pahar. Vrei să bei ceva? — Ce bei tu?

— Whisky. — Nu, mulţumesc, spuse ea cu o strâmbă tură. — Păcat... Aveam chef să discutăm... — De ce nu aprinzi? întrebă Sarie. — De ce aş aprinde? — Ca să ne putem vedea. — Eu te văd, Sarie. — Evident, tu ai întotdeauna avantajul... Avu o scurta exclamaţie. Mâna lui Blake i se aşeză pe un umăr şi alunecă pe braţ. — De ce ai coborât, Sarie, dacă nu să mă reconfortezi? El apăsă un întrerupător. Lumina ţâşni şi Sarie clipi din ochi. Blake îşi scosese haina şi-şi desfăcuse câţiva nasturi de la cămaşa lui de* mătase. Era foarte elegant... Ochii lui gri străluceau şi-şi apleca puţin capul, cu un surâs. Prezenţa tinerei fete alături de el, în plină noapte, părea totodată săl distreze şi să-l surprindă. — Ţi-am pus o întrebare, Sarie. Avea într-adevăr talentul s-o facă să-şi piardă cumpătul! Vechea ostilitate a lui Sarie se deşteptă. — Mi-am pierdut inelul de la mătuşa Althea... În sfârşit, „pierdut” nu este cuvântul potrivit. L-am pus undeva ca să nu risc să-l rătăcesc... — L-am găsit, spuse Blake cu duioşie. Îl păstrez până va fi pe măsura ta...

— Mă judeci iresponsabilă? — Am spus aşa ceva? Am spus simplu că trebuie strâmtat. — Oricum, cu tine, n-am niciodată dreptate, în sfârşit, sunt mulţumită că l-ai găsit: eram foarte neliniştită... — Nu mai ai de ce să fii acum. — Blake... De ce aştepţi atâta de la mine? Întrebă ea cu o voce nesigură. — Nu este uşor de explicat... — Totuşi, totul este uşor pentru tine. — Te înşeli, fetiţă! Spune-mi, Sarie, este vreo diferenţă să ai douăzeci de ani în loc de nouăsprezece? Vino să-mi povesteşti asta în bibliotecă... Ea inspiră adânc... — De acord. Ai într-adevăr inelul? — Este în buzunarul hainei mele. Vrei să-l vezi? — Nu, nu este cazul... Dar mă simt mai bine, crede-mă! — Înţeleg... El îi surâse şi inima lui Sarie se umflă, gata să plesnească. O cuprinse o timiditate subită. — Este... este foarte târziu, bâlbâi ea. — Nu mai ai cinci ani! — Câteodată mi se pare că da... — Hai, curaj. Nu trebuie să-ţi fie teamă cu mine, Selena! Nu-ţi voi face niciodată rău... Ea îşi uită timiditatea.

— Şi dacă eu ţi-aş cere-o? Aruncă ea. Ochii lui se micşorară. — Nu uita că-mi eşti încredinţată mie. — Ce este exact un păzitor? Întrebă ea sarcastic. — O ştii bine. M-ai acuzat deseori că-mi iau rolul prea în serios! Sarie se simţi roşind. O cuprindea furia. Blake era atât de puternic, atât de viril, că era aproape inevitabil să nu-şi ia o atitudine provocatoare unul faţă de celălalt, ca duşmani. Ea căzu pe canapea şi-şi băgă capul în pernele de catifea. Deodată, se ridică şi întinse mâna tutorelui ei. — Nu fi supărat, Blake. Ştiu c-ai fost întotdeauna foarte bun cu mine. — Dumnezeule! Exclamă el. De mirare, îşi goli dintr-odată paharul. — Este adevărat, continuă Sarie. Şi eu te iubesc într-adevăr, chiar dacă tu refuzi s-o crezi. El îşi strânse buzele. — Refuz s-o cred pentru bunul motiv că tu nu cunoşti nimic despre dragoste. — Nu este un sentiment liniştitor. — Ah, bine? Şi mai ce încă? — Poate să ne înnebunească... Ea se forţă să-i surâdă. — Vino aici, Sarie! Blake se proptea de marele lui birou de acaju. Tabloul tatălui lui

era suspendat exact deasupra capului. Sarie ar fi vrut să rămână pe canapea, dar, fără să vrea, se ridică şi se îndreptă spre Blake... îl fixa drept în ochi. Îl va cunoaşte ea vreodată pe acest om? În acest moment nu exista în el nicio urmă de ironie. Brusc o atrase lângă el şi o înlănţui. O licărire de nesiguranţă tremura în pupilele violete ale tinerei fete. — Ai găsit un joc nou? întrebă el cu o voce aspră. Ea se încordă. — Ce vrei să spui? — O ştii prea bine. Rămâi liniştită! Crezi că eu n-am tras concluzii din atitudinea ta din cursul acestei seri? Din nou Sarie se înfurie. — De ce vorbeşti aşa? Nu-ţi cer nimic! — Şi n-ai nevoie să-mi ceri nimic, Mi-ai cerut vreodată ceva? Dacă vrei să sari un nou obstacol, de ce nu în ziua aniversării tale? — Dacă mă atingi, strig! — Foarte original! Nu poţi găsi ceva mai bun? Hai, Sarie, încetează să joci o comedie. Mi-ai plăcut întotdeauna, doar o ştii... Ea vru să se retragă şi lumina lustrei se juca în părul ei. Blake o menţinu lângă el. — Nu te înţeleg! exclamă Sarie. Nu te-am înţeles niciodată... — Vom discuta despre acest subiect altă dată. Vezi tu, Sarie, ar fi trebuit să fac aceasta de mult... O luă de umeri. Inima fetei începu să bată cu o violenţă redutabilă...

— Este... este un test, Blake? — Ai spus că mă iubeşti... O ridică fără efort şi o duse pe canapea. — Tu vrei întotdeauna să ştii tot, murmură ea. Dar propriile tale sentimente trebuie să rămână o enigmă! — Exact... Se aşeză lângă ea. Ea se sprijini de spătar, dar rămase foarte încordată. — Îţi aduci aminte, Sarie? Ţi-am spus mai adineauri ca să te fereşti de clipa când vei plăti cu vârf şi îndesat... — Nu, Blake, te rog! Teama o făcea să-i tremure vocea. — Trebuie... închide ochii, Sarie. Imaginează-ţi că asta nu există în realitate... El o luă în braţe, dar ea îşi păstra pleoapele deschise. — Nu o să încetez să te privesc! Astfel că nu vei putea face nimic! Spre marea ei surpriză, el izbucni în râs şi-o strânse mai tare în braţe. Apoi buzele lui atinseră uşor buzele tinerei fete. Ea întoarse capul în toate părţile... Căuta ce cuvinte să-i spună ca să-i facă rău... — Eşti... un ticălos! Ea alunecă într-o parte lipindu-se astfel mai strâns de trupul muşchiulos al lui Blake. — S-ar părea că mă vezi pentru prima dată, Sarie, îşi bătu Blake joc de ea. — Îmbrăţişează-mă cum trebuie! Ordonă ea aproape cu mânie.

Blake murmură câteva cuvinte pe care ea nu le auzi. Numeroase senzaţii necunoscute o cuprindeau şi sângele îi bătea foarte tare în tâmple. Blake o îmbrăţişă cu atâta violenţă încât ea îşi înăbuşi un geamăt. Apoi avu impresia că se cufundă într-un ocean de plăcere. Nu existau decât ei pe lume... Ar fi trebuit să lupte contra acestei pasiuni care o cuprindea. Dar nu era în stare să reziste acestei furtuni de extaz şi frenezie... Ea îi aparţinea lui Blake ca întreg domeniul, ca şi casa cu mobilele ei preţioase. Ca totul... Şi ea se oferea stăpânului din Malpara – stăpânului său. Deodată Blake îşi aruncă capul pe spate, încercând vizibil să se controleze. Părul lui Sarie era zburlit, ochii ei măriţi străluceau şi buzele îi tremurau. — Am visat? Bâlbâi ea. — Eşti încă în braţele mele. — Vreau să rămân. — Este dorinţa ta la aniversare? Întrebă el sardonic. — Nu înşela încrederea pe care o am în tine Blake... murmură ea. — Sunt incapabil! — Nu este părerea mea. Cunoşti atât de bine femeile! — Am treizeci şi patru de ani, draga mea. Depuse un sărut rapid pe buzele tinerei fete. — Am treizeci şi patru de ani, draga mea. Iarăşi bijuteriile! Îi întinse un cercel.

— Nu este liniştitor să te îmbrăţişez! Asta mi-a făcut sete... Îşi regăsise expresia lui obişnuită, totodată ironică şi mândră. Sarie puse mâna pe obrazul tutorelui ei. Atitudinea lui Blake îi scăpa şi ea se simţea tristă. — Fie-ţi milă de mine, Blake... Îi sărută podul palmei. — Fetiţa mea, n-am fost niciodată atât de gentil cu cineva! — Ce sunt eu pentru tine? Un... un obiect? — Un obiect inestimabil, Sarie! Oh, ce seară... Mă face nervos, ştii! — Şi tu, tu mă revolţi! — Asta nu schimbă... Ridică sprâncenele. O ironie crudă făcea să-i ardă pupilele... Sarie îşi trecu mâna prin păr şi pe faţă, ca pentru a şterge

sărutările lui

Blake. Încetişor, el o ajută să se ridice, apoi o susţinu, căci se clătina. — Vrei să te duc? propuse el. — Nu! Ştii în ce stare mă aflu? Blake se uită la ea. Figura lui era impenetrabilă. — Timp de mulţi ani, n-ai contenit spunându-mi că mă urăşti... — Nu te urăsc! gâfâi ea. — Îţi mai este frică de mine? — Puţin. — Deci n-am dărâmat toate barierele astă-seară... Acum du-te în pat, Sarie. — Tu nu vii?

— Pleacă! Ordonă el cu duritate. — Dar ce vrei oare? Îl întrebă ea cu bruscheţe. Avea impresia că se loveşte de un zid de granit. — Încearcă să ghiceşti! Ea îşi reţinu respiraţia. — Dacă aş avea puţin bun simţ aş pleca de aici şi aş căuta să te uit, lansă ea. — Suntem prea apropiaţi unul de altul pentru ca să iei o asemenea decizie. De ce ai aerul atât de trist, Sarie? Eşti capabilă să înnebuneşti toţi oamenii... — Pe toţi, în afară de tine! Îi răspunse ea cu amărăciune. El se întoarse, ignorând-o complet. Ea îşi ridică ochii spre umerii lui largi, cuprinsă de pasiune – dar şi de umilinţă. Cum poate Blake să aibă o asemenea autoritate asupra ei? — O să regreţi, ştii! declară ea. — În război ca şi în dragoste, totul este permis, Sarie! Acum, dacă nu urci... — Plec! Îl întrerupse ea. De altfel consider că totul este... ratat. — Şi eu. Ea avu un geamăt scurt, ca şi când ar fi lovit-o. Totul se dărâma în jurul ei. Impulsivă, ea luă o carte legată care se găsea la îndemână şi o aruncă în direcţia lui Blake. Acesta o prinse din zbor. — Am obiceiul să pun mâna pe tot ce-mi arunci în cap! — În afară de mine! — Atenţie!

Sarie se dădu înapoi. Ochii ei luceau de lacrimi şi ea le şterse cu un gest rapid al mâinii. Atunci Blake izbucni în râs. Acest râset era sfârşitul a toate! El îi trezi o flacără de mânie: şi ea fugi.

CAPITOLUL 6

Începând cu acea zi, nimic nu mai fu ca altă dată... Sarie era foarte nervoasă, Suferinţa interioară i se reflecta pe faţa-i mobilă. Slăbi, trăsăturile ei se subţiară. Mătuşa Althea începu să se neliniştească. Amabilitatea naturală a lui Sarie dispărea de îndată ce se adresa lui Blake. Părea c-a uitat complet imensa recunoştinţă pe care o datora tutorelui ei. Bineînţeles, Sarie ignora neplăcutele tranzacţii care precedaseră sosirea ei la Malpara. Blake nu-i vorbise de zgârcenia mamei ei, de maşinaţiile ei... A trebuit să-i dea Marei o adevărată mică avere pentru a scăpa de ea. Dar aceşti bani Meredith îi dăduse fără cea mai mică reticenţă, deoarece le era atâta teamă pentru viitorul Sariei. Ce-ar fi devenit ea lângă o astfel de mamă? Acum, nu le mai era frică de Mara: această femeie lacomă şi hidoasă se căsătorise cu un om foarte bogat, cu zece ani mai tânăr. Nu mai avea deci nevoie să stoarcă bani familiei Meredith, ceea ce n-o împiedica să declare că ei nu i-au dat niciodată niciun bănuţ. Sarie nu avusese o copilărie prea fericită. Doar la Malpara se transformase. Tânăra fată îi arătase întotdeauna mult respect mătuşii Althea. Chiar tânără fiind, Sarie ştia să asculte. Povestea de o manieră

foarte spirituală şi avea talentul să întrebuinţeze tonul potrivit când citea. Mătuşa Althea fusese întotdeauna o cititoare zeloasă, dar vederea ei scăzuse şi Sarie îi citea deseori. Mai puţin frecvent în ultimul timp, totuşi. Zilele astea Sarie nu se mai vedea, recunoştea mătuşa Althea. Era foarte urâcioasă cu Blake şi dacă el ar fi luat-o de umeri şi ar fi ' scuturat-o cu toată forţa – cum sugera unchiul Haddo – nimeni nu i-ar fi luat apărarea. Nici chiar indulgenta mătuşă Althea... Cu toate acestea Blake nu părea să dea atenţie atitudinii insolente a tinerei fete. La drept vorbind el era foarte ocupat cu organizarea vânzărilor... Fraţii Shelton deciseseră să rămână la Malpara până în acel moment, ceea ce era departe s-o entuziasmeze pe mătuşa Althea. Bătrâna doamnă începuse să-i deteste cu adevărat pe invitaţii lui Sarie. Acest Peter era seducător, desigur. I se întâmpla câteodată să aibă şi umor... Dar sub exteriorul strălucitor, acest tânăr era complet fără importanţă. În ceea ce o privea pe sora lui, nu scăpa nimănui faptul că era roasă de gelozie. Ea făcea tot ce putea ca să-l seducă pe Blake şi în acelaşi timp căuta să o discrediteze pe Sarie în ochii lor. Oh, era foarte îndemânatică, dar n-o putea înşela pe mătuşa Althea! Nici Justine, când va veni la Malpara, nu se va lăsa înşelată de uneltirile tinerei fete.

Justine va fi supărată pentru atitudinea lui Sarie faţă de fratele ei. Justine îl adora pe Blake şi-l apăra împotriva tuturor. Şi chiar dacă Sarie era preferata ei, nu va ezita să-i spună tot ce gândea despre felul ei de a se purta. Gustând din ceai, mătuşa Althea îşi lăsă privirea să alunece pe parchetul însorit. Îşi lua acum micul dejun singură. Scotty plecase şi ea nu avea chef să se afle faţă în faţă cu Leigh. În ceea ce o privea pe Sarie, ea devenise atât de bizară încât părea adeseori să facă o criză de nervi. Care putea fi motivul acestei purtări? O pasiune imposibilă? Se întreba mătuşa Althea. Nu pentru Peter Shelton în orice caz, chiar dacă acesta încerca să schimbe evenimentele în favoarea lui, cu ajutorul surorii lui. Sarie părea satisfăcută de tovărăşia prietenilor ei. Peter n-o părăsea deloc, ceea ce îi displăcea profund mătuşii Althea. Oh, ea ştia că puteai să ai încredere în Sarie! Dar ce avea acest copil? Ce râu o rodea? Era nenorocită, era evident... Un zgomot de paşi întrerupse gândurile bătrânei, care-şi înălţă capul încununat de un păr ca zăpada. — Oh, Sarie! Vii să iei micul dejun cu mine? Tânăra fată era îmbrăcată cu un jeans şi cu un teeshirt. Se aplecă şi sărută obrazul pudrat al mătuşii ei. — Am dejunat deja, mulţumesc. Scuză-mă că te-am neglijat puţin în ultima vreme, dar trebuia să mă ocup de prietenii mei... — Sunt cu adevărat prieteni? — Să nu vorbim de asta... Să spunem că ei servesc drept tampon.

— Cum asta? — Spun şi eu o dată, adevărul, mătuşă Althea. — Tu eşti totdeauna sinceră, copilul meu! Îi răspunse bătrâna. Nu te-am învăţat noi să fii astfel în toate împrejurările? — Nu este bine să spui tot adevărul, răspunse-se Sarie cu amărăciune. — Sarie, ceva nu merge... Nu eşti liniştită în sinea ta. În privirea mătuşii Althea era o nelinişte. — Este numai un moment prost. Voi lua şi eu un ceai. Mă duc să caut o ceaşcă... Tânăra fată se îndreptă către sufragerie şi reveni apoi cu o ceaşcă şi o farfurie, asortate din porţelan fin albastru cu aur şi făcând parte dintr-unul din cele mai frumoase servicii. După ce şi-a turnat puţin ceai, Sarie se sprijini de spătarul scaunului, învârtind cu un aer absent băutura pe care uitase s-o îndulcească Mătuşa Althea îi întinse zaharniţa. — Am venit să-ţi cer sfatul! Declară deodată tânăra fată. — Despre ce este vorba? — Peter m-a cerut de soţie. — Dumnezeule

atotputernic!

Iată-mă

mai

oricând... — Nu-l iubeşti? Bătrâna încruntă sprâncenele. — Fetiţa mea... începu ea. Nu spuse mai mult şi Sarie făcu un gest cu mâna.

neliniştită

decât

— Ştiu că nu-l iubeşti. Nici Scotty. Şi nici Justine nu-l va găsi desigur simpatic. — Este probabil. De altfel, mica mea Sarie, Justine riscă să fie şocată de atitudinea ta faţă de Blake. Sarie se aplecă brusc înainte şi ceaşca săltă pe farfurioară. — Atenţie! Este serviciul întrebuinţat la ocazii mari! — Oh, n-am fost atentă. Din fericire n-am spart nimic. — De ce eşti atât de urâcioasă cu Blake, Sarie? insistă bătrâna doamnă. — Am fost întotdeauna urâcioasă cu el. Nu este nimic schimbat. — Rebeliunea ta nu a atins niciodată acest grad! Şi sunt mirată să constat indiferenţa lui Blake. Nu este omul care să se lase tratat astfel fără să protesteze! Pe de altă parte, îmi dau seama că te torturezi, Sarie! — În niciun caz, Blake nu dă atenţie la nimic! — Oh, ba da, draga mea! Blake remarcă totul, o ştii tot atât de bine ca şi mine. Poate n-are timp de pierdut acum? Are multe de făcut cu ocazia vânzărilor. Dar nu este un motiv ca să profiţi, Sarie! — Aproape că nu-l mai văd! — Dar când îl vezi îţi iei revanşa! Mesele devin calamităţi! Semănaţi cu doi duşmani gata să se omoare! — Sunt dezolată... murmură Sarie, vizibil simţindu-se prost. — Eu încerc să nu aud şi Hado, graţie Domnului, este puţin surd. De ce te comporţi aşa Sarie? Tânăra fată se înroşi.

— Este greşeala lui Blake! Acuză ea. El nici nu mă remarcă, nici nu-mi surâde măcar! — Nu-i dai deloc ocazia! Blake are enorm de lucru, Sarie. Este un om capabil să-şi asume multe responsabilităţi şi să suporte multe lucruri. Dar nu este un motiv ca să profiţi! Apoi mai este şi prietena ta... Ce caută mai exact? Sarie râse fără bucurie. — Nu-ţi face griji pentru Leigh. Oricum ea va părăsi Malpara în curând... Dacă mă mării cu Peter ea va redeveni prietena mea. — Această fată nu ţi-a putut fi niciodată prietenă! Spuse mătuşa Althea în mod teatral. — Poate că nu. Eu îmi cunosc adevăraţii prieteni... — Cel mai bun prieten al tău este Blake. Roşeaţa lui Sarie se accentuă. — Deloc! El a fost întotdeauna duşmanul meu! — Permite-mi să te contrazic, domnişoară. Sarie suspină. — Eşti fermecată de Blake. Îndată ce este vorba despre el, toate femeile îşi pierd capul, dumneata ca şi altele, mătuşă Althea. Spunemi, în ceea ce-l priveşte pe Peter... — Nici n-ar fi trebuit să-l iei în serios! — Totuşi, el mă ia în serios. — Înţeleg! Exclamă bătrâna doamnă. Pentru el tu eşti un dar din Cer oferit pe un platou da argint! Ar fi probabil mai puţin insistent, dacă nu te-ai chema Meredith...

Sarie nu încercă s-o contrazică pe mătuşa sa. — Probabil. De fapt, nu cred ca Peter să mă cunoască în fond cu adevărat. — Atunci, de ce încerci să dai importanţă cererii lui de căsătorie? — Pentru că nu există alt pretendent la rând! Spuse Sarie cu un ton uşor. — Sarie! Deodată, fata avu un surâs de comandă, căci Peter apăruse în prag. — Oh, sunt în întârziere, Peter! Scuză-mă. Peter Shelton intră în cameră şt se înclină în faţa bătrânei doamne. Se bronzase la Malpara şi această culoare, ca a pâinii de grâu, îi venea bine. Era elegant, ca de obicei. — Dacă doreşti să-i ţii companie mătuşii tale, Sarie, am putea să amânăm excursia noastră... Era oare sincer sau numai politicos? Se întrebă bătrâna doamnă. — Eşti gentil Peter, declară ea tare. Unde aveţi intenţia să mergeţi? — În valea Illyei, răspunse Sarie. Ne ducem să vizităm grotele. — Ne interesează picturile rupestre deci, Peter? Se interesă mătuşa Althea. Soţul meu a descoperit aceste grote ca şi desenele preistorice care-i împodobesc pereţii... Leigh vă va însoţi? — Nu, răspunse Peter. Cred că are alte proiecte... Sarie se îndreptă către uşă, cu umerii încovoiaţi. — Vă duceţi călare? Întrebă din nou bătrâna doamnă. — Peter nu se simte prea bine pe cal. Vom lua jeep-ul, declară Sarie.

— Foarte bine, spuse mătuşa Althea. Îl voi preveni pe Blake. — Desigur, previno-l pe Blake! Tânăra fată aruncă aceste câteva cuvinte cu atâta amărăciune, încât bătrâna se. Simţi obligată s-o certe: — Blake este responsabil cu securitatea tuturor la Malpara, Sarie. — Suntem nişte lucruri atât de neînsemnate pentru Blake! Deodată pocăindu-se, tânăra fată o strânse în braţe pe mătuşa ei. — Nu mă judeca prea rău, mătuşă Althea... Vrei să-ţi citesc diseară? N-am terminat încă acel roman poliţist... — Meta mi-a citit sfârşitul. Dar ea citea într-un fel foarte nostim, uitând punctuaţiile... Prefer să-ţi aud vocea! Hai, curaj, fetiţa mea... Mă întreb ce te face atât de nervoasă... Instalaţi în jeep, Peter deveni tăcut. Îi venea greu să-şi controleze enervarea. Capriciile lui Sarie deveneau din ce în ce mai greu de suportat. Cum poate o fată atât de încântătoare să aibă un caracter atât de capricios? Oh, era exasperat! Pasiunea îl înnebunea şi-şi pierdea sângele rece. Da, îi era de ajuns 1 Se săturase de toate. Să acţioneze ca un gentleman, s-o vadă pe Leigh devenind ridicolă... Ieri seară încercase să-i arate surorii lui că nu avea dreptate să se poarte astfel şi ea se supărase. Oricum el ştia că nu avea nicio şansă! Chiar ameninţat cu un pistol la tâmplă, răspunsul stăpânului Malparei va fi acelaşi: nu Peter era cu gândurile lui, când Sarie se întoarse către el şi-i surâse. Acest surâs îi acceleră bătăile inimii... Sarie era nebuneşte de seducătoare. Era mult mai frumoasă ca Leigh, în ciuda

tuturor artificiilor ei. Peter murea de poftă s-o ia în braţe. Erau deseori singuri şi totuşi, n-o sărutase decât de trei ori şi ea nici măcar nu-i răspunsese la sărutări! — Pari îngrijorat, Peter. — Ai alături de tine un om foarte decepţionat, Sarie. Ţi-am cerut să mă iei în căsătorie... — Şi ţi-am răspuns printr-o negaţie. Politicos, sper... — Altădată mi-ai lăsat puţină speranţă. Sarie îşi scutură buclele strălucitoare. — Nu cred, Peter. — De ce-mi refuzi dragostea? Fii drăguţă... — Nu sunt drăguţă. Doar ştii, Peter, că oricine se poate lăsa antrenat de sentimentele lui... În acel moment, o singură fiinţă pe lume îl poate ajuta să redevină el însuşi. — Vrei să opreşti jeep-ul? Întrebă Peter agasat. — De ce? N-am ajuns încă. — Am poftă să fac câţiva paşi. Peisajul este minunat aici... Descopăr în fiecare zi noi aspecte ale Mal parei. Credeam că vom debarca într-un deşert arid şi suntem în mijlocul florilor. Le cunoşti numele? Sarie tăie contactul şi-l ajunse pe Peter în iarba deasă. — Iată călini, maci mexicani... Atenţie, înţeapă! El prinse degetele fetei în zbor. — Sigur, mai puţin ca tine, Sarie! — Ah?

Îşi dădu pârul pe spate. Soarele îi făcea să-i lucească buclele în toate tonurile de aramă şi a uf. — Am fost neîndemânatic? Se interesă Peter.. — Nu... — Atunci, ce ni s-o întâmplat? Cred că am dreptul să ştiu. Când eram la Adelaide ne înţelegeam perfect de bine. El inspiră adânc. — Este Meredith, nu? Nu-i plac? Sarie îşi înălţă capul şi Peter remarcă pentru întâia oară cât era de voluntară bărbia ei. Ea tremurai uşor. — Nu-mi pasă de opinia lui Blake! — Nu spui adevărul, Sarie! Nu încerca să mă amăgeşti – nici să te amăgeşti. Ai douăzeci de ani şi vrei să fii independentă. Refuză să mai fii multă vreme sub influenţa acestui om! Vino la Adelaide, acolo vei fi tu însăţi... Aceşti oameni ai pământului, aceşti stăpâni care domină imense domenii, ce cunosc ei de fapt din viaţă? Sarie păru că se clatină. — Să... să nu vorbim de el... O luă în braţe. — Oh, eşti atât de drăguţă... Lasă-mă să te îmbrăţişez, te rog? Ea înălţă capul. Faţa îi era gravă şi Peter simţi cum îi bate inima mai tare. De ce se îndrăgostise de Sarie? Încetişor, el o strânse în braţe şi ea încercă să răspundă sărutărilor lui, fără să reuşească. Sărutările lui Peter erau îndemânatice, dar nu trezeau nimic în ea şi

dorea să vadă această îmbrăţişare luând sfârşit. Din contră, cele ale lui Blake o cufundau într-o lume de emoţii şi de senzualitate. Rămase nemişcată în braţele lui Peter. În sinea ei, totuşi se încorda. — Hai, fii calmă, murmură Peter. Destinde-te. Ea întoarse capul. — Nu poţi înţelege. — Oh, ba da. Fă un efort, Sarie. Un mic efort, el vru din nou s-o sărute, dar fata îl respinse. — La ce ne poate duce asta? Eu nu vreau să fac un efort pentru tine. Peter, mai bine să fiu cinstită şi să-ţi spun adevărul. Vorbele ei căzură ca un cuţit de ghilotină. — Sarie, eşti minunată şi dezirabilă, dar eşti incapabilă să dai sau să primeşti dragostea. — Oh, ba da. Închipuie-ţi! Exclamă ea cu pasiune. O roşeaţă uşoară coloră obrajii lui Peter. Dădu din cap cu un aer înţelegător. — Mă aşteptam... Este o nebunie, Sarie! — Te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale, îi răspunse cu violenţă. Îi rănise în orgoliul lui. Era vulnerabil şi el. — Scuză-mă, Peter. Să nu stricăm o zi aşa de frumoasă. De ce să nu rămânem prieteni fără să ne amestecăm în viaţa particulară a unuia sau a celuilalt? El o fixă gânditor. — Cum vrei, Sarie. Dar eu insist c-ar trebui să părăseşti Malpara... Ea îşi băgă nasul în caliciul unei fiori de câmp.

— Să nu mai vorbim de asta. Vrei să conduci? El dădu din umeri. — Dacă vrei. Suntem departe de toate aici. Ce loc singuratic. — Îl găseşti singuratic? Sunt atâtea păsări. Tot ciripitul ăsta, aceste aripi de culori... Ei reveniră la jeep. Soarele ardea deasupra capetelor lor şi frumuseţea dimineţii părea să înlăture toate problemele. Cât era de odihnitor să te găseşti în plină natură\se gândi Sarie. Adora spaţiile infinite ale Malparei. Aici resimţea o profundă impresie de pace şi libertate. Chiar şi pericolele care puteau să apară în momentele cele mai neprevăzute nu o mai speriau. Peter luă volanul şi duse jeep-ul pe pista strâmtă care ducea în vale în mijlocul florilor ieşite după ultima ploaie. — Este diferită de conducerea în oraş! Remarcă el. Mă simt pierdut fără stopuri... Spune-mi Sarie, sunt şerpi pe aici? — Evident. Dar majoritatea sunt inofensivi. — Mă simt mai liniştit. — N-am fost niciodată muşcată de un şarpe! Ştii, te ignoră dacă nu le dai atenţie. — Este ceea ce se spune. Nu ţin neapărat să-mi dau seama singur. — Mai vrei să vezi grotele? Trebuie mers pe jos. Este singurul mijloc de a ajunge acolo. — Nu ţin neapărat. Era un pretext ca să plec cu tine, Sarie. Pentru un orăşean ca mine, aceste vestigii din altă vreme n-au un real interes. — Aceste picturi sunt totuşi pasionante. Te miri că o astfel de

civilizaţie a putut exista cu atâţia ani înainte. — Toate astea mă depăşesc! — Peter, nu ţi-e ruşine să-ţi mărturiseşti ignoranţa? Îi spuse ea amuzată. — Deloc. Draga mea, nu ştiu de ce, dar nu mă simt prea în apele mele. Sarie se întoarse spre el, stupefiată şi se miră să-l vadă cu nările strânse. — Nu este nimic de care să te temi, crede-mă. Dar dacă vrei, ne putem întoarce. Eu credeam sincer că vrei să vezi grotele. — Naivitatea este fermecătoare. Se porni un vânt de vest, ridicând nori de nisip roşu. — Detest acest vânt! Mormăi Peter. Şi acest soare copleşitor. — Mergi pe sub bahinias, sugeră Sarie. — Ce sunt aceştia? — Bahinias sunt aceşti arbori cu flori roşii sau roz... Peter gară maşina sub un arbore şi suspină de uşurare. — Rămâi puţin la umbră, Peter, spuse Sarie. Cred că-ţi este foarte cald, eşti roşu... Eu am să mă sui în vârful acestei coline. Cred că există un râuşor de cealaltă parte, dacă-mi aduc bine aminte. Punctele cu apă sunt numeroase pe aici şi se pot vedea în anumite anotimpuri, mii de păsări... Bâtlani, pelicani, cocori, lebede, gâşte, raţe sălbatice... Oh, Peter, ar fi trebuit să-ţi iei o pălărie! Nu eşti rezonabil... — Nici tu! — Eu am o pălărie!

Tânăra fată îşi luă pălăria mare care se găsea pe bancheta din spate. — Blake ar fi în stare să mă bată dacă m-ar vedea ieşind cu capul descoperit! Peter se uită în jurul lui cu teamă. — Mi-e groază de şerpi! Declară el. Ei au o mare importanţă în ritualul aborigenilor, nu-i aşa? — Există în grote o pictură reprezentând o reptilă imensă... — N-am niciun chef să mă duc să verific! Toate astea nu mă atrag deloc, cred că ţi-ai dat seama. — Este totuşi Australia, adevărata Australie! — Tu eşti cea care o spui. După părerea mea anumite monumente din oraş sunt mult mai reprezentative pentru ţara noastră. Sarie întoarse capul O prăpastie o despărţea de Peter, trebuia să recunoască. Sân afară din jeep. — Dacă găsesc apă îţi fac semn! Peter dădu din cap afirmativ. Îi era într-adevăr foarte cald şi se simţea din ce în ce mai neliniştit în inima acestor imense întinderi pustii. Fiecare cu gustul lui şi trebuia să admită că respira mult mai liber pe o pistă de dans decât în aceste colţuri pierdute. Ieşi din jeep şi cu vârful pantofului întoarse o piatră plată. Era o mare îngrămădire de insecte acolo dedesubt, încât o lăsă să cadă cu un tremur de dezgust. Îşi imaginase sejurul lui la Malpara ca o partidă de plăcere. Păcat, nimic nu se întâmplase aşa cum sperase. Sarie era o fată curioasă... Cum putea ea să prefere existenţa asta de semi sălbatică, vieţii pe care o duci în marile oraşe? Peter nu înţelegea cum poţi iubi atât caii şi

natura. Dacă o va putea convinge să vină la Adelaide, partida era aproape câştigată... Va fi o soţie perfectă pentru un tânăr om de afaceri plin de viitor. Şi apoi ea avea bani, ceea ce nu era neglijabil! Acest Meredith n-o să poată s-o ţină veşnic în închisoare! Peter privi nerăbdător în direcţia colinei după care dispăruse Sarie. Ce putea face acolo? Tânărul suspină şi se gândi să se ducă înaintea ei, fiind foarte atent unde călca. — Sarie! Niciun răspuns. Inima lui Peter începu să bată cu violenţă. Foarte atent, făcu un pas înainte. Era la capătul nervilor şi tresări când un cârd de papagali îşi luă zborul aproape de el. Ajunse în sfârşit în vârful colinei. Mâinile îi erau umede, cămaşa i se lipea de spate. Privi în direcţia versantului opus şi avu impresia că i se ridică părul măciucă. Sarie stătea puţin mai jos imobilă, îngheţată de frică. În faţa ei se găsea un armăsar gri vânăt-roşcat. Un cal sălbatic... Da, chiar Peter care nu cunoştea nimic despre cai, ghicea că acesta era un cal sălbatic. Se lăsă să cadă în iarbă, înspăimântat. — Oh, Dumnezeule... murmură el. Trecură câteva minute înainte de a avea curajul să-şi ridice din nou capul. Niciodată nu-i fusese atât de frică în viaţa lui. Niciodată nu se simţise atât de neputincios în faţa pericolului. Ce putea să facă? Ce trebuia să facă? Sarie, care era obişnuită cu caii, rămânea ţintuită pe loc, ca pietrificată. Ea era intrusa în domeniul armăsarului. Să se mişte sau să

fugă ar fi declanşat masacrul... Armăsarul îşi scutură coama plină de praf. Bătea furios pământul, gâtul îl era primejdios de încordat, nările îi fumegau... Ce să facă? Se reîntrebă Peter cu spaimă şi disperare. Să se ridice în picioare în vârful colinei, să agite braţele strigând pentru a speria animalul? Când fusese copil, Peter fusese muşcat de un câine. Mai avea cicatricea la picior. Câinele mârâise şi el vrusese să-l sperie, ceea ce dublase însă mânia animalului. Să aibă mai mult noroc cu acest cal sălbatic? O greşeală din partea lui ar fi putut s-o pună pe Sarie în pericol. Dar nu era oare îngrozitor? Nu exista decât o soluţie: să se ducă să ceară ajutor. Casa se găsea la douăzeci de minute de aici, în jeep. Nu avea niciun moment de pierdut! Se precipită în josul colinei muşcându-şi buzele cu atâta violenţă încât îi ţâşni sângele. Îşi scrânti glezna, îşi răni mâna. Dar nu simţea nimic. Nu se mai gândea nici la şerpi. Clătinându-se se aruncă pe scaunul jeep-ului, dădu drumul contactului şi demară cu toată viteza. Vehiculul sărea pe pistă, în timp ce păsările ciripeau în tufişuri. Peter era la capătul nervilor, îi era frică, se simţea vinovat... n-ar fi trebuit s-o abandoneze pe Sarie, îşi spunea el. Dar ce putea să facă altceva? Un singur gest din partea lui ar fi putut fi cauza unui accident fatal. Sarie cunoştea caii, ti iubea... Poate va şti să îmblânzească acest cal sălbatic? Caii ca şt câinii erau sensibili la voinţa omenească.

Lui Sarie nu-i mai era frică. Trecuse dincolo de ea. Era încă vie, dar ştia că armăsarul nu va întârzia să acţioneze. Era un solitar. Nu avea, ca ceilalţi cai sălbatici, un harem de iepe pe care să le protejeze. Asta îl făcea mai periculos: îşi va găsi tot timpul ca s-o tortureze. I se părea imens. Avea multiple cicatrice, martore ale unor lupte pe care le dăduse. Era un luptător, un ucigaş, un „în afara legii”. Sarie nu-l mai văzuse pe domeniu. În schimb, cunoştea bine hoarda de cai sălbatici pe care-i conducea un armăsar alb: aceia fugeau de îndată ce simţeau o prezenţă umană. El nu! El trepida mereu cu furie. Nările îi erau dilatate, o spumă albă îi ieşea din gură şi gâfâia ca şi cum ar fi galopat ore întregi. Era un ucigaş, îşi spuse din nou Sarie. Un ucigaş venit de nicăieri. Apăruse deodată în faţa ei şi de atunci ea nu mai schiţase nicio mişcare. Îşi crispa mâinile atât de tare încât unghiile îi intrau în podul palmei, dar niciun muşchi al feţei nu i se mişca. Va încerca să-i vorbească. De obicei caii erau sensibili la vocea ei. Poate chiar caii sălbatici? Ochii tinerei fete erau de un albastru ca cerneala. Îi sosise ceasul? Dacă ea murea, cine va simţi durerea? Blake? Oh, nu trebuie să-şi lase gândurile să ia o astfel de turnură: era ridicol, macabru. Se găsea singură, în faţa pericolului. Pentru prima dată Blake nu era aici ca s-o protejeze. În ceea ce-l priveşte pe Peter el fugise... Era mai bine. La ce-ar fi servit două cadavre pe colină? Unul singur era suficient. Armăsarul care trepida pe loc, se hotărî deodată să treacă la atac.

Începu să facă semicercuri în jurul fetei. Dintr-o clipă în alta, acum, putea s-o arunce la pământ, s-o strivească în picioare. Deodată, avu impresia că Blake era lângă ea şi că o sfătuia cu o jumătate de voce. Atunci, foarte încet, ea începu să-i vorbească animalului înspumat. Armăsarul se imobiliză, surprins, cu urechile ciulite. Peter ajunse în sfârşit în faţa casei. Cu faţa rătăcită el începu să-l strige pe Blake. Acesta apăru aproape imediat. — Unde este Sarie? Vorbele căzură ca o lovitură de cravaşă. Peter nu mai vedea clar. Transpiraţia îi curgea pe frunte. — A trebuit s-o las pentru a chema în ajutor... — Unde este ea? — În valea Illyei, în spatele micii coline. A vrut să găsească apă şi... era un cal sălbatic de cealaltă parte. — Şi ai lăsat-o acolo? Singură? Mike Conway, administratorul, ghici că Blake era gata să-l omoare. Repede, se interpuse între cei doi bărbaţi... — Laşule! Imbecilule! Scuipă Blake. Peter se înroşi sub insultă, dar nu protestă. Blake îl fixa cu un dispreţ inexprimabil şi o furie glacială. Ochii lui gri erau ca nişte pumnale. Peter îşi lăsă capul să cadă pe volan. — Ieşi de aici, imbecilule, Mike, dă-mi o puşcă. — Ce... ce vreţi să faceţi? Întrebă Peter cu o voce slabă. Părea să fie pe cale să leşine.

— Voi ucide animalul. Sau poate pe tine... n-ar trebui să-mi mai ieşi în cale. Ah, ai părăsit-o! — Nu ştiam ce să fac... Câteva minute mai târziu Blake sări în jeep, cu puşca în mână. Vehiculul plecă cu o alură nebună. — Eu... eu n-am făcut ceea ce trebuia... bâlbâi Peter, ascunzându-şi faţa în mâinile care-i tremurau. — Dacă i se întâmplă ceva lui Sarie, Blake va înnebuni, remarcă Mike. — Am să părăsesc Malpara... Imediat. — Asta nu va schimba nimic. Ai face mai bine să te rogi... în special, nu povesti nimănui cele ce se întâmplă: şocul va fi capabil săl omoare pe unchiul Haddo sau pe mătuşa Althea... Voi lua o maşină şi mă voi duce după Blake: poate are nevoie de mine. Deodată Peter îşi crispă mâinile. — Dar ce puteam să fac? Nu servea la nimic să alerg după ea! Mike îl scrută îndelung, apoi dădu din umeri. — Şeful are dreptate. Eşti un laş dublat de un imbecil. Blake se urcă spre vârful colinei, fi era frică. Nu pentru el, pentru Sarie. Era palid sub bronzul lui şi pupilele îi străluceau de o lumină stranie. Un muşchi vibra aproape de gura contractată. Îşi ţinea puşca în mână. Cu cealaltă îşi şterse fruntea. Dacă era un trăgător de elită, dacă era capabil să ochească cu un calm olimpian, acum, totul era diferit, căci era vorba s-o salveze pe Sarie... Vorbeşte-i, Sarie! „se ruga el în sinea lui. Nu înceta nicio clipă să-i

vorbeşti... S-au putut îmblânzi cai sălbatici cu vocea... Vorbeşte-i încet, draga mea... încearcă să nu te laşi prinsă de panică: asta ar precipita atacul. Să nu strigi! Mai ales să nu strigi...” Buzele lui se mişcau, ca şi când el însuşi încerca să calmeze animalul turbat. Sarie era curajoasă. Cunoştea bine caii. Exista o şansă... o mică şansă... Dacă i se întâmplase o nenorocire, acest Shelton o va plăti cu viaţa lui. O asemenea laşitate din partea unui bărbat, îl scârbea. Cum a putut s-o părăsească pe Sarie atunci când era ameninţată? Şi pretindea c-o iubea? Dumnezeule... Ajunse în vârful înălţimii. Cu precauţie, îşi înălţă capul şi dintr-o privire înregistră situaţia. Sarie trăia! Atunci calm, se ridică, puse puşca la umăr, ochi şi cu un singur glonte omorî animalul înspumat. Sarie se clătină, apoi se lăsă să cadă cu capul înainte pe pământ, în genunchi. — Sarie! Blake o înlănţui, strângând-o lângă el. Era incapabilă să scoată un sunet şi Blake avu un suspin uşor când ea începu să tremure. Inima ei bătea ca aceea a unei păsări înnebunite. Cu delicateţe, Blake dădu la o parte buclele umede care cădeau pe fruntea fetei. — A fost teribil? Povesteşte-mi Sarie... Ea se mulţumi să dea din cap la pieptul tutorelui ei. — Sarie, s-a terminat! — Eu... Eu eram gata să mor. Am reuşit să-l împiedic să atace dar

vedeam că furia lui creştea din nou... Deşi îi vorbeam, vocea mea nu mai avea niciun efect asupra lui... Nu l-am mai văzut niciodată la Malpara. Şi tu? — Nu-l vom mai revedea niciodată. A murit acum, Sarie! Era un, în afara legii, un solitar, cei mai periculoşi din toţi... Eşti extraordinar de curajoasă, Sarie. Sunt mândru de tine! — Ce i s-a întâmplat lui Peter? — Probabil că face o criză de nervi acum... în sfârşit, a dat cel puţin alarma! — Bietul Peter... Murmură ea cu o voce slabă. Blake rânji. — Bietul Peter, într-adevăr! Spuse el. Este pe cale să şi facă valiza... Ar merita să-i dau o bătaie bună, cea mai bună din viaţa lui! — Eşti violent!... — Când este vorba de tine, da. Încetează să mai tremuri, Sarie... — Nu mă pot împiedica. Este... este probabil reacţia, cred. Am impresia că toţi muşchii îmi sunt blocaţi... El o ajută să se ridice. Se clătină şi el o susţinu luând-o de talie. — O să conduci tu, Sarie. — Glumeşti! Sunt incapabilă... — Ai fi obligată, dacă eu aş fi rănit. — Eşti bizar, Blake. În unele momente eşti ca un frate mai mare... în altele, eşti un om plin de tandreţe... Şi în altele devii un tiran! — Cum mă preferi tu? Ea îi aruncă o privire rapidă, Flăcări dansau în pupilele gri ale lui

Blake. Fata inspiră adânc. Acum puţin sânge îi colora obrajii palizi. Ea se imobiliză în faţa maşinii, dar Blake o împinse În direcţia scaunului şoferului. Îl fixă câteva secunde. Cum putea să fie atât de dur acum când trăise asemenea momente dramatice? — Dacă avem vreun accident să nu te miri, declară ea în sfârşit, instalându-se în faţa volanului. Ea conduse timp de vreo zece minute, apoi Blake luă volanul după ce o complimentase cu un scurt, Nu-i deloc rău, fetiţo!" Sarie se forţă să se ţină dreaptă pe scaunul ei, dar tremura în continuare... Deodată Blake o atrase spre el şi, fără să reziste, ea se lăsă pe umărul lui. La cină, în aceeaşi seară, conversaţia se derulă doar asupra subiectelor de ordin general. Peter îşi regăsise stăpânirea de sine, ca să poată plasa câteva cuvinte din timp în timp. Nimeni nu spusese ce se petrecuse în valea Illyei şi privirea derutată a mătuşii Althea trecea de la unul la altul. Ea încerca să înţeleagă motivul tensiunii care domnea în cameră. De data asta Sarie nu încerca să-l provoace... — Mănâncă ceva, Sarie! Exclamă deodată mătuşa... Ai slăbit deja foarte mult, dacă continui aşa o să te îmbolnăveşti! — Eu... sunt incapabilă să înghit ceva, mărturisi tânăra. Blake interveni. — Las-o, mătuşă Althea. Îi va fi mai bine mâine... — Dar ce se întâmplă în seara asta? Mormăi unchiul Haddo. Drept orice răspuns, Sarie se lăsă moale pe scaun. — Era de prevăzut! Exclamă tanti Althea. Mănânci ca o păsărică!

— N-am nimic, bâlbâi Sarie. Era albă ca ceara. Blake se precipită. — Îi este rău... — Am impresia... Sunt incapabilă să mă scol... Peter şi Leigh nu spuneau nimic. Schimbară o privire în care li se vedea jena. Peter îi dăduse surorii lui o versiune îndulcită a ceea ce se petrecuse în dimineaţa aceea. Dar Leigh ghicea acum că îi ascunsese ceva. Unchiul Haddo se sculă. — Du-o în camera ei, Blake! Este curios, ea n-a avut niciodată leşinuri până acum... — Eu simţeam că va leşina, îi asigură mătuşa Althea. — Oh, sunt moartă de oboseală, suspină Sarie închizând ochii. — O să te simţi mai bine lungită, declară Blake. El o ridică uşor ca pe o pană. Sarie se lăsă dusă la pieptul tutorelui ei. Mătuşa Althea vru să se ridice: — Merg cu voi! Leigh îi adresă un mic semn fratelui ei care se ridică dintr-o săritură. Dar Haddo, în ciuda vârstei lui avansate, se pusese de-a curmezişul drumului. — Lasă-l pe Blake să se ocupe de Sarie şi termină-ţi masa, tinere. Şi tu Althea. Acest copil este epuizat: este suficient s-o vezi ca să-ţi dai seama. — Tinerele fete din zilele noastre nu ştiu cum să mănânce, insistă

mătuşa Althea. — Ai

dreptate,

aprobă

unchiul

Haddo,

reaşezându-se.

Şi

întorcându-se spre Leigh, începu să-i povestească una din istoriile lui: — Aveam altădată un papagal care bea whisky... Dormea apoi ore întregi şi... Mătuşa Althea îl întrerupse: — Oh, nu, Haddo, nu pe asta... — Leigh şi Peter nu o cunosc! Protestă unchiul Haddo, care netulburat îşi reîncepu povestea. Mătuşa Althea se destinse în sfârşit. Soţul ei ştia să povestească bine şi majoritatea istoriilor lui erau foarte nostime. Dar ea persista să creadă că niciodată Haddo n-ar fi dat alcool acestui nenorocit de papagal! Meta o ajuta pe Sarie să se dezbrace. — Este prima dată când aveţi un leşin, domnişoară! Remarcă ea. Ea îi întinse o cămaşă de noapte lui Sarie dar aceasta dădu din cap. — Nu, nu asta... Găseşte ceva mai simplu... Cea albastră, de exemplu! — Dar este veche, domnişoară, este decolorată de tot! — Ei bine, este ceea ce-mi trebuie în astă-seară şi eu mă simt la capătul puterilor... Un minut mai târziu Blake bătu la uşă. — Totul e bine, Meta? Poţi să ne laşi... — Bună seara, domnişoară Sarie, bună seara, domnule Blake, spuse camerista. Dacă aveţi nevoie de ceva, domnişoară Sarie, nu

ezitaţi să mă chemaţi! Blake îi întinse tinerei fete două pastile albe. — O să înghiţi astea... Părea foarte grăbit. Ai fi crezut că vrea s-o părăsească repede şi să se întoarcă să cineze. — Lasă-mi timpul să respir! Protestă Sarie. Nu te nelinişti: nu voi abuza de timpul tău atât de preţios! — Te înşeli, prostuţă mică! Mi-e teamă că n-o să poţi sta mult timp în picioare! — Am avut o zi obositoare... suspină Sarie trecându-şi degetele prin părul mătăsos. — Nu este cazul să te lamentezi... Ea se întoarse spre el. — Şi cine se lamentează? — O să te aşezi odată în pat? — Imediat. De altfel mi-e o poftă să mă duc... Ea se băgă în sfârşit între cearşafurile înflorate şi Blake

îşi

ascunse un surâs. Avea aerul unei fetiţe în acest pat mare cu baldachin. — Oh, cât eşti de sever, exclamă ea dând câţiva pumni pernelor. — Biata Sarie... Îi întinse din nou pilulele şi un pahar de apă. — Ce sunt? întrebă ea. — Un somnifer. Graţie lui vei dormi fără să ai coşmaruri. Ea le examină încruntând din sprâncene, apoi se decise să le înghită. Umerii ei erau uşor încovoiaţi şi se ţinea aplecată înainte.

Părul îi strălucea la lumina veiozei. Ea ridică paharul cu apă: — În sănătatea ta! Declamă ea ca şi cum făcea un toast. Pentru tine, păzitorul, protectorul meu! Faţa bronzată a lui Blake rămânea impasibilă. Totuşi ochii lui scânteiară. — Mulţumesc, Sarie, murmura el. Se îndreptă spre uşă şi în drum stinse lumina din plafon. — Hei, strigă ea cu furie. Acum lasă-mă în întuneric! — Hai, fii calmă, Sarie... N-ai nevoie de şase sau şapte becuri ca să dormi... — Nu cumva devii econom? Te rog, Blake, împiedic-o pe Leigh să vină să mă vadă. Şi pe Peter... — N-ai nevoie să-mi ceri asta. Din contra, poate mătuşa Althea ar vrea să te vadă... — Nu este acelaşi lucru. Am speriat-o? Sunt dezolată. — Puţin, admise Blake. Dar probabil că Haddo a luat totul în mână. — Este formidabil, suspină Sarie. Aş fi vrut să-l cunosc când era tânăr... Bună seara, Blake. Mulţumesc pentru tot... şi mai ales pentru că mi-ai salvat viaţa. Ştiu că existenţa mea nu reprezintă mare lucru, dar ea îţi aparţine! — O să vin să te văd puţin mai târziu, Sarie. Dar o să dormi atunci: cel puţin sper... — Atunci ar trebui să mă îmbrăţişezi acum! — Mi-aduc aminte de ultimul nostru sărut...

— Cu adevărat? El se aplecă. — Bună seara, fetiţo. — Nu mai sunt o fetiţă! Ea îşi înnodă braţele în jurul gâtului lui Blake. — Mă săruţi, da sau nu? El avu un râs din gât şi o îmbrăţişa. — Nu suntem la egalitate, Sarie! — Ba da, protestă ea cu vioiciune. — Dovedeşte-o! Era o sfidare... Ea încercă să se degajeze din îmbrăţişarea lui Blake, dar mâinile tutorelui ei păreau ca de oţel. — Mă doare, Blake, se plânse ea. Ai avantajul... El o lăsă brusc. — Trebuie să avem aceleaşi şanse la plecare, declară el. Tu ai onoarea să începi! El se aşeză pe pat şi o examină în tăcere. Acum ezita. — La drept vorbind, eu... eu nu ştiu cum să fac, murmură ea cu o voce slabă. — Oh, Sarie... Încetişor el o luă în braţe şi cu o mână atrase capul buclat în scobitura umărului. Obrajii tinerei fete se colorară, în timp ce ochii ei se măreau intens. — Dacă ar trebui să te părăsesc, aş muri! Vorbele îi veniseră în mod natural pe buze, fără să le măsoare

semnificaţia. — Nu trebuie să vorbeşti aşa Sarie, dacă nu gândeşti astfel. Deodată o strânse cu violenţă şi tânăra fată în loc să se elibereze, se cuibări lângă el. Ştia acum că toate certurile lor nu aveau niciun motiv. Ei erau unul lângă altul, unul pentru celălalt, flacără contra flacără... Numai asta conta. Buzele lor se întâlniră. Pasiunea, dorinţa o devorau pe Sarie. Inima ei bătea să se rupă, în timp ce, fără nicio intenţie, ea se oferea în întregime... Blake îşi reveni şi-şi reluă respiraţia. O oarecare severitate îi asprea trăsăturile. — Sarie! Spuse Blake pe un ton de reproş. — Ce? Întrebă ea neliniştită deodată ca un copil certat. Blake strânse din maxilare, mai mândru, mai absent ca niciodată. — Nu pot să rămân aici! — Cine o va şti? Oh, te rog, Blake, nu pleca... El luă mâna fetei şi o puse pe obrazul lui. — Eu trebuie să aleg locul şi momentul, mica mea Sarie... Cel mai repede posibil cred, căci lucrurile par a fi atins un punct fără întoarcere... Tonul imperios al tutorelui ei o şocă pe Sarie. — Va trebui întotdeauna ca tu să comanzi? Spuse ea cu amărăciune. — Aşa este... îmi aparţii, Sarie! — Deloc! Strigă ea. Eu... eu nu-mi aparţin decât mie însămi!

— N-aveam această impresie acum cinci minute! Ea avu o mică exclamaţie. — Cine eşti tu oare? Un... un călugăr? Blake începu să râdă, apoi îi mângâie părul. Sarie îşi înăbuşi un căscat. — Eu cred că ţii la mine, orice-ar fi... spuse ea cu o voce somnoroasă. Dar eşti un om atât de autoritar încât trebuie neapărat să dirijezi totul! — Nu te nelinişti pentru asta. Într-o zi va fi rândul tău. Ea îşi înălţă capul, surprinsă. — Fără a fi un călugăr, te exprimi totuşi în parabole! Ea căscă din nou. — Nu pot să-mi ţin ochii deschişi... — Asta nu mă miră! Ai nevoie să dormi timp de zece ore cel puţin fără întrerupere. — M-ai drogat, strigă ea. — Pentru binele tău. Doctorul Earnshaw ar fi de acord, sunt sigur. Sarie se lăsă să cadă pe pernele moi şi Blake, în picioare, la capul ei, o contemplă îndelung. Ea îl fixa cu intensitate. — Va trebui... va trebui găsită o soluţie... murmură ea închizânduşi ochii. — O să vedem mâine. Înainte de a cădea într-un somn adânc, Sarie avu timp să se gândească că era desigur o soluţie... Blake o va găsi: nu făcea el întotdeauna ce era mai bine?

CAPITOLUL 7

Ochii Justinei făcură înconjurul sălii de bal şi suspină uşor de plăcere şi de mândrie. Nu se deschidea decât cu ocazia vânzărilor la Malpara şi pentru marile recepţii. Aici avusese loc căsătoria ei ca şi a lui Scotty. O să se serbeze probabil căsătoria lui Gayle, dacă aceasta va decide într-o zi să se fixeze şi de asemenea cea a lui Sarie. Era cea mai frumoasă cameră a casei. Ocupa toată lungimea şi era separată de salon de trei uşi duble. De partea cealaltă dădea pe o terasă enormă. Patru lustre minunate din cristal de Veneţia erau suspendate în plafon şi se reflectau în oglinzile imense. Cu două zile înainte, cu ajutorul lui Sarie, Justine curăţase cu grijă fiecare piesă a acestor lustre. Doar Sarie putea duce la bun rezultat acest lucru minuţios. Numeroşi invitaţi umpleau deja marele salon. Rochiile de seară de toate culorile formau ca un parter de flori rare şi bijuteriile scânteiau pe umerii goi. Familia Meredith nu mai primea. Din contră, în timpul bunicului Justinei recepţiile de la Malpara erau vestite pentru fastul lor. Pionierii australieni ai acestei epoci aveau talentul de a organiza serbări fabuloase, ceea ce nu era surprinzător în aceste ţinuturi izolate. Vânzările începuseră de dimineaţă şi ziua trecuse într-un soi de febră. Era lume foarte multă: cele mai bune familii din ţară se găseau

la Malpara şi chiar cumpărători străini făcuseră această călătorie pentru o astfel de ocazie. Justine invitase de asemeni câteva personalităţi politice. Picnicul care urmase după cursele de cai fusese o reuşită. Sarie îşi consacrase mult timp organizării acestor petreceri. Tânăra fată era mult mai îndemânatică şi mai deşteaptă decât i se recunoştea în general, se gândi Justine. Patronul restaurantului celui mai vestit din Adelaide se obligase să procure hrana, chelnerii şi chiar muzicanţii. Totul fusese adus cu avionul şi trebuia admis că patronul restaurantului se întrecuse pe sine. Factura lui va fi desigur astronomică, dar beneficiile vânzării vor compensa grija de a primi în mod princiar pe eventualii cumpărători. Totul se derulase perfect cu o mică excepţie, un incident, pe care Blake s-a căznit să-l înăbuşe. Un adolescent a vrut să călărească o iapă tânără şi amândoi au căzut între firele de sârmă ghimpată. Bart Earnshaw, medicul, îl ajutase pe Blake să-i dea tânărului imprudent primul ajutor, de asemenea şi calului, care au scăpat cu bine, în afara unor zgârieturi fără gravitate. Blake, din contră, a avut antebraţul sfâşiat şi medicul a trebuit să-i pună câteva agrafe. Sarie venise tocmai atunci şi era gata să leşine când a văzut sângele care păta mâneca lui Blake. Şi-a imaginat că tutorele ei era mult mai rănit decât părea. De fapt, toate acestea erau din vina lui Leigh, care se dusese să-i povestească Sariei ce se petrecuse, exagerând mult importanţa rănii. Căuta dinadins s-o sperie... Purtarea ei era inexplicabilă, dar anumite persoane au mintea cam întortocheată...

Din fericire Blake era indestructibil! Era atât de seducător şi dinamic, încât Justine care-l privea, se simţea orgolioasă. Îşi adora fratele şi spera ca astă-seară să-l vadă interesându-se de una din acele femei frumoase care, în mod vizibil, nu aşteptau decât un gest din partea lui pentru a i se precipita în braţe... Mabs Reyburn, una din prietenele Justinei, ar fi o soţie perfectă pentru Blake. În seara asta ea era deosebit de seducătoare. Era o femeie fermecătoare, inteligentă şi ambiţioasă. Şi apoi ea vota pentru partidul lui Clive, ceea ce nu era de dispreţuit... Era timpul ca Blake să se însoare! În orice caz el o cucerise pe Tania Tate-Jones, o bogată moştenitoare. Tania nu-l văzuse niciodată pe fratele Justiţiei şi fusese imediat cucerită. Totuşi ea era puţin cam frivolă şi avea tendinţa să ingurgiteze cam multe cocktailuri. Pierdută în gândurile ei Justine tresări când Scotty o bătu pe umăr. — Aceste vânzări vor rămâne ca o amintire deosebită în analele noastre, nu crezi? Au fost mai mult decât reuşite! Justine îi adresă un surâs surorii ei. — Ai dreptate, toată lumea pare mulţumită. — Ai văzut, Justine? Prietena ta tocmai dansează cu Blake. Ce pereche frumoasă formează! Cum se numeşte? — Mabs Reyburn. — Ah, da! Tatăl ei este politician, cred? — Este unul din suporterii lui Clive. — Clive este foarte elegant în seara asta, remarcă Scotty. Ca şi tine, de altfel... ca întotdeauna!

— Galbenul este culoarea mea, nu-i aşa? Murmură Justine contemplându-se în oglindă. Purta o rochie făcută de un mare croitor. — Am impresia că te îngraşi, Scotty. Ar trebui să-ţi supraveghezi silueta... Scotty izbucni în râs. — E mai bine să ţi-o spun acum, draga mea Justine. Vei avea în curând un nepot sau o nepoată... — Oh, pentru când? — Peste şase luni. — Ai fi putut să-mi spui mai înainte! — Am preferat să fiu sigură înainte de a răspândi vestea. — Este o veste minunată, draga mea Scotty! De-abia aştept să văd o altă generaţie de Meredith... — Ar trebui şi tu să te gândeşti să te îngrijeşti de un prunc. — Mă gândesc, răspunse Justine cu un aer grav. Totuşi n-am un moment al meu: cariera lui Clive trece înaintea tuturor lucrurilor! — Nu există numai politica în viaţă... — Nu te nelinişti, Scotty. Am prevăzut totul... Fiecare lucru la timpul său. Scotty aruncă o privire în jurul ei şi faţa i se lumină. — Oh, iat-o pe Sarie! Este încântătoare... Ea ne eclipsează pe toate, nu-i şi părerea ta? Şi rochia! Un vis... Mă face să mă gândesc la rochia mea de mireasă. Albul îi vine perfect... — Sarie are foarte mult gust, aprobă Justine.

Ea îşi încruntă sprâncenele. — Am impresia că are probleme cu prietenii ei, Shelton-ii. Această Leigh este de o răutate de necrezut! S-ar spune că vrea s-o facă pe Sarie să sufere... Nu mă înşel, ştii, Scotty? Am un fel de instinct să ghicesc aceste lucruri... — Leigh este îndrăgostită de Blake, spuse Scotty laconic. Justine o fixă drept în ochi. — Ce legătură are, poţi să-mi spui? În sfârşit, sper că nu vor mai sta la Malpara, după vânzări, l-am văzut destul! — Pleacă mâine. — Perfect! Declară Justine, verificându-şi coafura cu vârful degetelor. Sunt foarte mulţumită că nu mai este vorba de logodnă între acest Peter Shelton şi Sarie! Ea poate găsi de o sută de ori mai bine ca acest băiat. — Este şi părerea mea! Aprobă Scotty. Justine ridică o sprânceană. — E ceva putred la mijloc? — Nu vreau să spun nimic. — Nici chiar surorii tale? În plus şi sora ta mai mare! — Te credeam mai perspicace decât mine, Justine... În acel moment Sean se apropie de soţia lui şi o luă de talie. — Vrei să dansezi, Scotty? — Ce idee bună... O trase pe pista de dans şi o înlănţui. — Ştii tu că te iubesc din ce în ce mai mult?

Peter dansa cu Sarie. Se simţea amărât şi decepţionat. Avea impresia că fusese înşelat, dar se forţa să n-o arate. Mâine, se va întoarce la Adelaide cu sora lui... Amândoi urmaseră sfatul mamei lor: îşi uniseră eforturile pentru a încerca să seducă, unul, pe Sarie, cealaltă, pe Blake... în zadar... Doamna Shelton va înnebuni de furie. Eşecul lor reprezenta o decepţie crudă. Ea îl va acuza desigur pe Peter că-şi jucase prost cărţile, pe când de vină pentru această înfrângere era Leigh. Ea nu încetase să se poarte ca o colegiană bizară şi prost crescută. Pe scurt, fusese odioasă! Sarie îşi ridică ochii către tânăr şi surâse. Peter găsi atunci curajul să-i pună o întrebare: — O să vii la Adelaide în momentul Festivalului Artistic? Vei putea locui la noi... Sarie n-avu timp să răspundă: Blake se apropia de ei. — Mi-ai promis acest dans, Sarie! Ea-şi întoarse capul. — Am crezut c-ai uitat... Erai literalmente acaparat de domnişoara Reyburn.. — Am reuşit să mă eliberez, după cum constaţi. Şi adresându-se lui Peter, îl întrebă amabil: — Cum o duci, Peter? — Foarte bine, mulţumesc. Această serată este minunată... Şi pista de dans în mod particular, bună... — Peter m-a invitat la Festivalul Artistic de la, Adelaide, declară deodată Sarie.

Ea regretă imediat aceste cuvinte. De ce spusese asta? În realitate nu avea niciun chef să se ducă la Sheltoni. Un surâs ilumină faţa lui Peter; i se părea că totul merge din nou ca pe roate. Euforia lui nu dură mult. — Mă tem că nu va fi posibil, draga mea... În perioada Festivalului Artistic, noi vom fi. În Statele Unite. — Voi doi? Se interesă Peter cu o voce gâtuită. Sarie râmase parcă înţepenită pe loc, cu ochii măriţi. Faţa ei exprima o totală neînţelegere. Blake dădu a aprobare din cap. — Da, noi doi. Înainte vor fi câteva detalii de pus la punct, bineînţeles... De exemplu să-i schimbăm numele lui Sarie. În loc de domnişoara Meredith, ea va deveni Doamna Meredith. — Cine ar fi crezut... Cerceii lui Sarie tresăriră pe pielea delicată a gâtului. Blake era într-adevăr sigur pe el! Cum îndrăznea să-şi manifeste o asemenea autoritate? Ea deschise gura, dar Blake îi puse mâna pe umăr. — Sarie rămâne fără glas. Trebuie să spunem că este vorba de o hotărâre foarte importantă! — Pot să vă felicit? întrebă Peter. Îi era greu să-şi ascundă insuccesul. — Nu este încă oficial, spuse Blake. Pot să vă rog să ţineţi noutatea secretă? Am încredere... — Puteţi... Peter se retrase cu câţiva paşi. Era prea mult... Era beat de ură şi

orgoliul îi era batjocorit. Blake Meredith se comportase ca... ca un pirat luând o captivă. Da, exact aşa. Şi Sarie nici nu se gândea să-i opună rezistenţă! Blake o antrenase pe Sarie pe terasă. Tânăra fată îi cerea explicaţii dar, ca de obicei, o ignora... Se mulţumea să examineze cu ochii lui deschişi la culoare faţa tinerei fete ridicată spre el. Fizionomia lui Sarie exprima încăpăţânarea şi revolta ca în timpul certurilor lor cele mai memorabile. — Nu poţi să mă acuzi de egoism, Sarie! — Asta nu este o explicaţie. — Mi-am luat întotdeauna responsabilităţile foarte în serios. — Ştiu. — Sunt sigur că voi face din tine o soţie bună. — Dar eşti nebun! Complet nebun! Exclamă ea. Blake se propti de balustradă. Ochii lui luceau în semi-obscuritate. — Nebunia nu este proprie celor ce iubesc? — Nu eşti amantul meu! protestă Sarie. — Încă nu, dar voi deveni. — Niciodată! Cine te crezi tu ca să decizi totul? N-am şi eu un cuvânt de spus? — Desigur, natural. Răspunde-mi da sau nu. Ea ezită. Maniera indiferentă pe care o avea Blake ca să abordeze o problemă aşa de importantă, o zăpăcea. — Hai, Sarie. Dă-mi răspunsul. — Este nu! Strigă ea.

El o detailă fără grabă, cu o ironie făţişă. O disperare inexprimabilă o cuprinsese pe tânăra fată. Blake risca să nu-i mai pună niciodată această întrebare... — Îţi las un minut ca să-ţi schimbi părerea! Spuse el înainte de a începe să râdă. Era prea de tot! Erau incapabili să schimbe câteva cuvinte fără să se lanseze în tumultuoase discuţii? Cu un aer dramatic, ea dădu din cap negativ, apoi se întoarse. Blake o prinse în josul scării. — Mai durează mult acest mic joc? Ea încercă să-i reziste, dar el era cel mai tare şi o ţinea solid lângă el. — Am nevoie de o oarecare independenţă, Blake. — Dorinţa ta secretă este să rămâi fată bătrână? Un astfel de proiect mi se pare greu de înţeles venind de la o fată tânără atât de vioaie şi impresionantă ca tine... — De ce vorbeşti aşa, Blake? În fond, asta îţi este egal... — Asta-i ce gândeşti tu! Sarie, vreau să te iau de soţie. — Vorbeşti serios? întrebă ea neîncrezătoare. — O ştii. — Atunci de ce-mi impui voinţa ta în loc să mă ceri în căsătorie? Nu mai sunt o fetiţă pe care poţi s-o conduci tu cum vrei, Blake. Sunt adultă! — Draga mea femeie-copil, dragostea mea pentru tine este fără limită, dar nu mai am forţa să am răbdare! Numai Dumnezeu ştie cât

de interminabilă a fost această aşteptare... — Mă iubeşti? Mă iubeşti cu adevărat? — Te iubesc, Sarie. Mă înnebuneşti. Am nevoie de tine şi ţi-o repet: nu mai am curajul să aştept! Deodată Sarie se aruncă la pieptul tutorelui ei. — Şi eu te iubesc, Blake! Te iubesc, strigă ea. Buzele lor se întâlniră şi se strânseră cu pasiune. Erau unul al altuia, unul pentru celălalt... şi nimic, nici nimeni nu-i va separa.

SFÂRŞIT