SADE Cele O Sută Douăzeci De Zile Ale Sodomei SAU ŞCOALA LIBERTINAJULUI Introducere de Michel Delon “Sade filosof” de Jean Deprun
Traducere din limba franceză de Tristana Ir
EDITORI Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu COPERTA Dinu Dumbrăvician FOTOGRAFIA COPERTEI www.razvan-voiculescu.ro TEHNOREDACTAREA COMPUTERIZATĂ Cristian Claudiu Coban CORECTURĂ Gabriela Maşek Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SADE, DONATIEN ALPHONSE FRANÇOIS, MARQUIS DE Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau Şcoala libertinajului / Sade; trad.: Tristana Ir. Bucureşti: Editura Trei, 2005 (Eroscop) Bibliogr. ISBN 973-707-021-6 I. Ir, Tristana (trad.) 821.133.1-31 = 135.1
Această ediţie a fost tradusă după Sade, Œuvres, Les cent vingt Journées de Sodome ou l’École du libertinage, Éditions Gallimard, Paris, 1990
Copyright © Éditions Gallimard, 1990 © Editura Trei, 2005 — pentru prezenta ediţie în limba română C.P. 27-40, Bucureşti Tel. / Fax: +40 21 224 55 26 e-mail:
[email protected] www.edituratrei.ro ISBN: 973-707-021-6
INTRODUCERE
O
ricare i-ar fi voga de-o clipă, opera lui Sade ţine mai degrabă de studiile patologice sau psihanalitice decât de literatură şi nu se adresează decât unor specialişti sau curioşi.”1 Multă vreme, ar fi părut nepotrivit ca o colecţie precum Biblioteca Pleiadei să cuprindă texte pentru care orice pretenţie de literatură părea nelegitimă. Un ostracism identic lovea nu doar autorul, ci şi opera, pe primul ca pe-un dezmăţat capabil de cele mai rele excese, pe-a doua ca pe-o incitare la violenţe asemenea. Viaţa scriitorului se confunda cu romanele sale. Scenele de împreunare şi de tortură pe care le descriau acestea erau o dovadă a vinovăţiei omului; condamnarea sa juridică se abătea şi asupra textelor lui. Cazul părea închis. Sade şi opera sa lăsaseră loc pentru un substantiv comun, sadismul: Sade era sadic, iar opera-i, ilizibilă pentru cititorul de bun-simţ. Opinia publică putea să înţeleagă de ce justiţia se-nverşuna să distrugă cărţile şi manuscrisele rămase în urma lui. După moartea scriitorului, fiul său arunca în foc, la hotărârea administraţiei, caietele care-i conţineau ultima culme, Les Journées de Florbelle. La 10 ianuarie 1957, cea de-a şaptesprezecea cameră corecţională din Paris tot îl mai condamna pe Jean-Jacques Pauvert pentru publicarea operelor lui Sade; aceasta ordona „confiscarea şi distrugerea lucrărilor găsite”2. În cel mai bun caz, Justine şi Histoire de Juliette erau, prin urmare, menite infernului bibliotecilor, iar reeditările, strict limitate, se adresau, potrivit formulei din Dictionnaire des lettres françaises, numai „unor specialişti sau curioşi”, adică unor medici pentru care un text ar putea constitui un simptom, sau unor amatori, întotdeauna suspectaţi că nu Dictionnaire des lettres françaises, coordonat de cardinalul Grente, Le Dix-huitième Siècle, Arthème Fayard, 1960, vol. 11, p. 501. 2 L’Affaire Sade, Pauvert, ed. nouă 1963, p. 127. 1
consideră textul decât ca suport al bietelor lor manii. Dublă modalitate de-a face să dispară opera literară, devenită document psihiatric sau adjuvant erotic, asemenea tuturor acestor cărţi care, cum se spunea în secolul al XVIII-lea, nu se citesc decât c-un ochi. Istoricii literari nu trebuiau să o evoce decât prin preteriţiune sau aluzie: „Nu-i rolul nostru de a-i cita aici operele, de-o primejdioasă inspiraţie, dar pe care incontestabile calităţi de profunzime şi stil le leagă totuşi de literatură” 3. Contradicţiile izbucnesc în acest „totuşi”: cu toate acestea, să fie oare Sade scriitor? Cum orice tip de cenzură provoacă efecte perverse şi cum nu există refulat fără de întoarcere, interdicţia de a-l difuza îi conferea autorului interzis o neliniştitoare strălucire. Nimeni nu era surprins citindu-l, iar opera lui nu era prezentă pe rafturile bibliotecii poate pentru că se infiltra mai profund în ascunzişurile acesteia şi în inima conştiinţelor; Sainte-Beuve îi avertiza în acest sens pe abonaţii de la Revue des Deux Mondes în 1843: „*
