Manualul Dictatorului Desăvârşit PDF

 

 

GHEŢĂU GH. FLORIN DICT TAT ATORULU ORULUII DESĂVÂRŞIT  M ANUALUL DIC

- ediţia a II-a revizuită şi adăugită -

Corectură: Iustina Burci  Design copertă: Ghețău Mihaela  Tehnoredactare: Tehnoredac tare: Ghețău Olenca Georgiana 

GH. FLORIN, GHEȚĂU/Manualul dictatorului desăvârșit   ISBN 978-973-0-1968 978-973-0-19684-9 4-9

 

CUPRINS MANUALUL DICTATORULUI DESĂVÂRŞIT  _____________________________________________ 1  CUPRINS _____________ __________________________ __________________________ __________________________ _________________________ __________________ ______ 2  Câte ceva despre un EU ___________________________________________________________ 3   

Capitolul ______________________ ___________ _______________________ ______________________ ______________________ _____________ __ 4   Despre doIrinţa dorinţa de putere _______________________ __________________________________________________________  sau despre despre primul pas spr spree dictatură ___________________________ _____________ ___________________________ ______________________ _________ 4  Capitolul II _________________ ____________________________ ______________________ ______________________ ______________________ ___________________ ________ 6   Despre diferitele diferitele tipuri de dictatură sau  ______________________________________________ 6  despre cum devine cineva dictator  _ __________________________ ____________ __________________________ _________________________ ____________ 6  Capitolul III _____________________ _________________________________ _______________________ ______________________ ______________________ _____________ 10   Despre partidul unic  ____________________________________________________________ 10  Capitolul IV ___________________________________________________________________ 13   Despre securitatea securitatea statului şi a dictatorului  __________________________________________ 13  Capitolul V ____________________________________________________________________ 17   Despre cum cum se gestione gestionează ază opoziţia violentă  _________________________________________ 17  Capitolul VI __________ _____________________ _______________________ _______________________ ______________________ ______________________ _____________ 19   Despre eliminarea eliminarea oponenţilor ppolitici olitici  ______________________________________________ 19  Capitolul VII ___________ ______________________ _______________________ _______________________ ______________________ _____________________ __________ 23   Despre eliminarea eliminarea dizidenţilor intern internii şi externi _______________________________________ 23  Capitolul VIII ___________ ______________________ _______________________ _______________________ ______________________ _____________________ __________ 25   Despre atitudinea atitudinea faţă de cei consideraţi consideraţi valor valoroşi oşi  _____________________________________ 25  Capitolul IX ___________________________________________________________________ 27   Despre cenzură, cenzură, autoc autocenzură, enzură, manipular manipularee şi îndoctrina îndoctrinare re  _______________________________ 27  Capitolul X ____________________________________________________________________ 31   Despre rolul rolul familiei şi al prietenilor dicta dictatorului torului  _____________________________________ 31  Capitolul XI __________ _____________________ _______________________ _______________________ ______________________ ______________________ _____________ 33   Despre ceea ceea ce se nu numeşte meşte cultul perso personalităţii nalităţii  _______________________________________ 33  Capitolul XII ___________ ______________________ _______________________ _______________________ ______________________ _____________________ __________ 37   Despre raporturile statului dictatorial cu celelalte state __________  _____________________ ______________________ _____________ 37  Capitolul XIII ___________ ______________________ _______________________ _______________________ ______________________ _____________________ __________ 39   

 Despre impo importanţa rtanţa prosper prosperităţii ităţii economice   __________________________________________ Capitolul XIV ____ _______________ ______________________ ______________________ ______________________ ______________________ __________________ _______ 39 41   Despre veleităţile veleităţile academice aale le dictatorilor   _________________________________________ 41  Capitolul XV ___________ ______________________ _______________________ _______________________ ______________________ _____________________ __________ 44   Despre profilul dictatorului de succes _______________________________________________ 44  Capitolul XVI ____ _______________ ______________________ ______________________ ______________________ ______________________ __________________ _______ 45   Exemplu de bune practici: Putin şşii „dictatura difuză difuză” ” __________________________________ 45  Capitolul XVII __________ _____________________ _______________________ _______________________ ______________________ _____________________ __________ 49   Posteritatea  ___________________________________________________________________ 49  Capitolul XVIII ______________________ _________________________________ ______________________ ______________________ ____________________ _________ 50   Îndemn pentru pentru o cât mai eficientă dictatură sau de despre spre posibilitatea ins instaurării taurării unei dictaturi  perfecte _ __________________________ ____________ __________________________ __________________________ _________________________ ___________________ _______ 50  Postfaţă ___________________________ ____________ __________________________ __________________________ _________________________ ___________________ _______ 51  Bibliografie selectivă  ____________________________________________________________ 52 

 

2

 

Câte ceva despre un EU

Când s-a hotărât să pună capăt lungului somn, fără vise, era conştient că EU era încă totul,

era epopei fărăsău, egalera… în istoria umanităţii, prezent cugetul fiecărui component din cuprinsul ceea ce seunei numea poporul   şi asta era destul,eraînsă atunciîncând ora la care trebuia să se scufunde ca un scafandru, în somnul fără vise, a sosit, EU nu mai era nicăieri. Oare de ce?   Mult timp, aproape o eternitate, EU privise de pe pancarte, de pe afişe, de pe ecranele televizoarelor, de pe prima pagină a oricărei cărţi şi chiar de pe cutiile cu cremă de pantofi, şi toţi   erau încântaţi, reconfortaţi de faptul că au cui să -i dea în grijă libertatea lor, cu care, bineînţeles, nu mai ştiau ce să facă. f acă.  Toată lumea cunoştea faptul că în ţara lui EU femeile năşteau, găinile ouau, plantele creşteau, ploile cădeau… numai şi numai pentru că EU, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, veghea.  Mulţimi nesfârşite de copii îi mulţumeau lui EU pentru copilăria lor fericită, miile de condamnaţi la moarte păşeau spre nefiinţă, zâmbind, pentru că EU le hotărâse soarta, zâmbind,  pentru că odioasele lor fapte îşi primiseră răsplata, zâmbind, pentru că, în sfârşit, erau pedepsiţi  pentru lipsa lor de încredere în EU. Ziua de naştere a lui EU era în fiecare zi şi, de aceea, nu mira pe nimeni faptul că era sărbătorită în fiecare zi.  EU nu avea tată, ci, ca orice ori ce trimis providenţial, avea doar mamă, o sfântă, o mamă a tuturor mamelor, pildă şi model pentru orice femeie, doar ea putea privi de lângă EU.  De la un timp, se spunea că EU nu dormea, EU nu mânca, EU nu se odihnea, că EU era  peste tot şi, de aceea, toţi cei care comiteau atrocităţi, precum: a nu fi convins că EU veghea, a nu crede că EU era exact cum spunea EU că este, a nu-l asculta pe EU, chiar a nega că EU există, a nu fi convins că EU crease paradisul terestru, veneau şi se autodenunţau,   ba ba chiar îşi stabileau singuri cele mai aspre pedepse. Toţi priveau spre EU, fiindcă doar prin EU se produceau mai multe conserve de peşte, doar  prin EU se depăşise media recoltei de grâu la hectar, doar prin EU lamele de ras erau mai multe şi mai ascuţite, doar prin EU producţia de textile atinsese un prag record, doar pe unde trecea EU magazinele abundau abundau de alimente, de aceea, EU era chemat peste tot. Totuşi, în acea zi, EU a încetat să mai fie EU, toţi cei care fuseseră milostiviţi cu prezenţa sa au încetat brusc, îicabatjocorise, la un semn,îi să -l mai îiaccepte EU, EU nu mai exista, el, odiosul el, carei oprimase, umilise, ucisesepesufleteşte, el trebuia şters ci dindoar istoria poporului, el nu fusese încă dat uitării doar pentru a i s e pune în cârcă tot răul, cum odată i se atribuise tot  binele şi, tot de bunăvoie, cei care acum se autointitulau liberi, îşi foloseau libertatea pentru a -l înfiera pe el. Câtă ingratitudine, oare nu fuseseră liberi să-l iubească pe EU, oare nu fuseseră liberi să i se supună lui EU, oare nu fuseseră liberi să trăiască şi să moară pentru EU, cum puteau spune asemenea enormităţi, cum puteau spune că nu au fost liberi.  Tot în acea zi EU a plecat, s-a retras, unii au spus că a fugit, alţii i -au cerut extrădarea, dar nu l-au primit, pentru ca EU să scrie această carte, astfel încât niciun EU să nu mai suporte  blestemul de-a nu mai fi primul EU, al unive universului rsului EU.

 

3

 

Capitolul I

Despre dorin orinţa ţa d dee putere pu tere   sau despre despre primul pas sspre pre dictatură 

O privire de ansamblu asupra istoriei omenirii ne relevă faptul că perioadele în care cei mulţi (fie că este vorba despre grup, trib, populaţie, popor, naţiune) au deţinut puterea reală şi, prin urmare, au folosit-o prin consens înspre binele general, au fost extrem de rare, am putea spune că au fost mai curând accidente, căci, de cele mai multe ori , persoane sau grupuri de persoane au confiscat şi exercitat puterea, ce-i drept uneori în folosul celor mulţi, dar cel mai adesea în defavoarea lor. Ceea ce cu emfază numim astăzi democraţie (adică puterea poporului) s -a născut în Atena secolului V î. Chr., atunci cei mulţi şi-au făcut debutul pe scena istoriei, iar posteritatea şi -a primit mult dorita doză de opiu, cu ajutorul căreia să viseze la utopica „Vârstă de aur”. Însă să nu uităm că înainte de Secolul lui Pericle, Atena a cunoscut tirania lui Clisthenes, Cli sthenes, iar după, domnia celor treizeci

de tirani şi,  trebuie să recunoaştem că dorinţa de putere este cea mai constantă caracteristică a umanităţii. Istoria spaţiului grecesc (în perioada sa clasică) a fost o alternanţă între tiranie t iranie şi democraţie, între hegemonia ateniană (privită ca democraţie) şi hegemonia spartană (privită ca tiranie) . A fost totuşi o luptă în care cei puţini şi decişi au avut puterea în final, doar în ambele  cazuri s-a vorbit despre hegemonie. Dacă ne referim la Roma Antică , ne referim, de fapt, la un regim oligarhic ce-a evoluat spre o dictatură militară. De altfel, romanii sunt creatorii preamodernului termen de dictator , care pe atunci desemna o magistratură ce se activa în momente de criză , când se considera că însăşi existenţa statului era ameninţată. Ea nu dura decât şase luni, dar în acest timp dictatorul avea puteri discreţionare în orice domeniu, mai puţin în cel financiar. Dictatura era o situaţie similară s imilară cu ceea ce astăzi numim „stare de asediu” sau „stare de necesitate”.   În timpul perioadei republicane, în ciuda unui complicat sistem de organizare politică,  puterea efectivă era deţinută de un număr  mic   mic de familii de patricieni, care aveau banii ş i puterea necesară pentru a-şi impune, de cele mai multe ori, punctul de vedere. Această stare de fapt nu s-a modificat deloc până-n zilele noastre. De abia în secolul al XVII-lea a revenit pe scena istoriei democraţia. Ş i-a ales drept locaţie  pentru a doua încarnare, de această dată, Anglia. Prin lupta Parlamentului contra absolutismului,  promovat de către către dinastia Stuart, s-au pus bazele a ceea ce astăzi se înţelege prin democraţie. De fapt, acestui model  –   atât de răspândit şi apreciat astăzi –  i   i s-ar potrivi mai bine numele de  semidemocraţie, căci este la jumătatea drumului dintre dictatură şi democraţie. Pentru a elucida această afirmaţie vom face o comparaţie între Atena şi Anglia: la Atena calitatea de cetăţean coincidea cu calitatea de politician,  pentru că orice cetăţean cu drepturi depline putea participa direct la luarea deciziilor de stat, pe când în regimul parlamentar de tip britanic, deciziile sunt luate de persoane alese de către cetăţeni , astfel că a fi politician înseamnă a fi membrul unei elite restrânse şi nu un cetăţean oarecare.  Pe de altă parte,  politicienii aleşi nu decid mereu în conformitate cu dorinţele poporului, deoarece, aleşi niciun care cetăţenii să -după i poată să decidă într odată -un anu -un mit, nu fel. există Votanţii pot mecanism să nu mai eficient aleagă oprin asemenea persoană ce obliga îi expiră mandatul, dar persoana aleasă face parte în mod inexorabil din casta politicienilor de profesie şi va  

4

 

 proceda la fel ca predecesorul său. Singura ţară de pe mapamond care are un a ccentuat caracter democratic este Elveţia, unde cetăţenii, prin plebiscite, iau majoritatea hotărârilor în stat, cum de altfel trebuie să şi fie într -o democraţie veritabilă.  Concomitent cu democraţia de tip reprezentativ, au început să se dezvolte forme din ce în ce mai eficiente de control al poporului. Forme ce au atins apogeul, dar nu şi perfecţiunea perfecţiunea,, în secolul al XX-lea,  prin dictaturile comuniste şi fasciste. Nume ca Lenin, Mussolini, Stalin, Hitler, Salazar, Franco, Mao Tze Dong, Ho Şi Min, Fidel Castro sau Pol Poth exprimă triumful   individualităţilor   asupra maselor. Dacă în vremurile anterioare de la individ se aştepta o anumită conduită, a controla faptele  –   în era celor mai sus menţionaţi  –   nu era suficient, astfel că s-a încercat şi, uneori, s-a şi reuşit controlarea gândurilor, a tot ceea ce înseamnă viaţă interioară. Aceste dictaturi sunt numite, de obicei, totalitare, deoarece tind să-şi subordoneze toate aspectele existenţei umane.  Asistăm astăzi  la o luptă surdă între cele două tipuri de state (democratice şi totalitare). Democraţiile sunt majoritare, fapt absolut inacceptabil , întrucât democraţia este triumful mediocrităţii. O tiranie a inculturii, abominabilă în toate manifestările sale. Progresul, saltul înainte , a fost făcut de mâinile de fier care au topit individualităţile în creuzetul amorf al poporului. Voinţa de putere şi nu troglodiţii specializaţi în arta sofismului pur sunt agenţii progresului.   Masele înseamnă ceva în măsura în care participă în mod plenar la un proiect totalita r. Despotismul ne este înscris în codul genetic. Să nu ne opunem umanităţii care emană prin toţi  porii noştri robindu-ne puterii. Emil Cioran dezvăluia, în  Istorie şi utopie, că: „Cine n-a cunoscut ispita de-a fi întâiul în cetate nu va pricepe nimic din  jocul politic, din voinţa de a-i supune pe ceilalţi pentru a-i transforma 1

în obiecte, nici nu vavine ghicivorba din cefăcută arta doi dispreţului” Scopul acestei faptul că atunci când deispre putere, înseamnă. mult prea mult.cărţi este de a evidenţia EU am gustat din plin din deliciile forţei brute. Am fost preşedinte, duşmanii mi -au spus dictator şi cu sprijinul necondiţionat al celor  proşti, dar mulţi , , au distrus soclul unei ere de progres şi prosperitate.  Acum, deschid ecluza minţii din care năvăleşte furia neputinţei prin cuvintele acestei cărţi. Sunt sfârşit, dependenţa de putere nu are remediu şi cine ar putea dori un asemenea remediu. Am scris această lucrare pentru toţi cei care aspiră spre strălucirea halucinogenă a puterii în stare gemă.  O, voi, cei pe nedrept numiţi dictatori şi tirani , învăţaţi din lecţiile mele şi nu permiteţi nimănui să vă smulgă din braţele puterii absolute.  Înainte de a pune capăt acestui capitol introductiv , să ne delectăm cu un citat aparţinând lui George Orwell, autorul fabulosului roman O mie nouă sute optzeci şi patru: „Nu ne interesează  binele altora: ne iinteresează nteresează exclusiv PU-TE-REA. Nici bogăţia, nici luxul, nici viaţa îndelungată, nici fericirea: puterea şi-atât  –   puterea puterea pură. […]  Puterea nu este un mijloc, puterea este un scop în sine.  Nu instaurezi o dictatură ca să aperi o revoluţie, ci revoluţia o faci ca să instaurezi dictatura. Scopul persecuţiei este persecuţia însăşi. Scopul torturii este chiar tortura. Scopul puterii este  puterea”2.

1

 Emil Cioran, Istorie şi utopie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 42.    George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru , Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 325. 

2

 

5

 

Capitolul II

Despre diferitele tipuri de dictatură sau  despre cum devine devine cineva dictator  di ctator  

Înainte de a vedea câte tipuri de dictatură există şi care sunt caracteristicile lor , este util şi necesar să spunem ce este o dictatură. Astfel, dictatura este ace l regim politic în care cel sau cei aflaţi la putere utilizează toate mijloacele aflate la îndemână pentru a -şi menţine şi maximiza  puterea. Nu am specificat „regim politic ilegal”, întrucât multe regimuri dictatoriale sunt legale şi legitime prin logica evoluţiei istorice. Spre exemplu, a se vedea cazul Arabiei Saudite, în care există o monarhie absolutistă sau cazurile sultanatelor Brunei şi Oman unde, de asemenea, există monarhii absolutiste, iar existenţa acestora este firească –  după cum am spus –  prin  prin evoluţia istorică. Şi acum să vedem care sunt diferitele tipuri de dictatură pe care le -a înregistrat istoria umanităţii:  A) Dacă avem în vedere numărul de persoane care deţin puterea , dictaturile pot fi personale  (în puterea este). deţinută de o singură persoană) şi oligarhice  (în care puterea este deţinută de maicare multe persoane persoane). Cele mai multe dictaturi au avut caracter personal. Putem enumera, în acest sens, următoarele dictaturi: Benito Mussolini, în Italia (1922-1945), ( 1922-1945), I. V. Stalin, în U.R.S.S. (1924-1953), Adolf Hitler, în Germania (1933-1945), Francisco Franco, în Spania (1939-1975), Iosip Broz Tito, în Iugoslavia (1945-1980), Mao Tze Dong, în China (1949-1975), Ferdinand Marcos, în Filipine (1966-1986) sau Pol Poth, în Cambodgia (1975-1979) etc. Dictaturile oligarhice au fost mult mai puţine, iar pentru America de Sud şi Centrală a existat o formă specifică de dictatură oligarhică ,  junta, care consta, de obicei, în puterea colectivă a mai multor comandanţi militari, putere obţinută, fireşte, prin lovitură de stat. O asemenea juntă a condus Venezuela între anii 1950-1952. O juntă formată din comandanţii poliţiei, forţelor terestre, navale şi aeriene l-a înlăturat, în 1973, de la puterea legitim obţinută în Chile pe preşedintele Salvador Allende. Conducătorul Conducătorul acestei junte a fost şefu l trupelor de uscat, Augusto Pinochet. Această juntă a deţinut puterea până  în 1989. Tot de o juntă a fost condusă  şi Argentina, între anii 1976-1982,  printre membrii acesteia numărându-se şi Leopoldo Fortunato Galtieri, cel care în 1982 a provocat războiul din insulele Malvine (Falkland) cu Marea Britanie. Printre cele mai cunoscute dictaturi oligarhice din epoca contemporană se numără: perioada dintre anii 1924-1927, U.R.S.S. fiind condusă colectiv de urmaşii lui Lenin până când Stalin a reuşit să-i înlăture pe ceilalţi, în 1927, sau „Banda celor patru”, care a condus China în ultimii ani de viaţă ai lui Mao şi imediat după moartea acestuia. Aşadar, dictatura oligarhică pare mai mult o perioadă de tranziţie spre o dictatură personală, cel puţin în epoca contemporană.  B) Dacă ţinem cont de modul  în care se instaurează o dictatură, avem: dictatură instaurată pe cale violentă şi dictatură instaurată pe cale paşnică. Acestea, la rândul lor, sunt de mai multe feluri. Calea violentă poate fi o revoluţie (ex. Oliver Cromwell, în urma revoluţiei din 1642 -1649, Maximillien Robespierre, în urma Revoluţiei Franceze iniţiate în 1789, Lenin, în urma revoluţiei  bolşevice din 25 octombrie  / 7 noiembrie 1917 sau Ayatollahul Khomeini, în urma revoluţiei islamice din Iran, desfăşurată în anul 1979), o lovitură de stat  (ex. generalul spaniol Primo de Rivera, în 1923 şi, mai ales, lovituriînderăzboiul stat dincivil America Latină)dinsau război  (ex. Caius Iulius Caesar, care l-a frecventele învins pe Pompei desfăşurat 49un până î n 44civil î. Chr., Octavianus, care la învins pe Marcus Antonius în 31 î. Chr., în bătălia de la Actium, Vespasian ,  

6

 

învingător în războiul civil desfăşurat între anii 68-69 d. Chr., Franco, care a câştigat războiul civil spaniol dintre anii 1936-1939 sau Mao Tze Dong, victorios în războiul civil din perioada 1946 1949). Accederea la putere pe această ultimă cale este extrem de frecventă pe continentul a frican. Exceptând cele trei modalităţi violente mai sus prezentate, trebuie să avem în vedere faptul că un dictator poate fi instalat la putere şi de forţele armate ale unei ţări străine. Aşa a ajuns la conducerea României, în 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), impus fiind de către trupele Armatei Roşii. Aceasta a fost situaţia tuturor ţărilor din Europa de Est care, după 1945, au fost comunizate de către diriguitorii de la Kremlin.  Dictaturile instaurate pe cale paşnică sunt de două feluri: prin moştenire  sau prin uzurparea unei puteri obţinute legitim.   Puterea dictatorială este cel mai frecvent moştenită în cazul succesiunii monarhice dacă monarhia are un caracter absolutist/dictatorial, dar în afara acestui caz există posibilitatea numirii unui succesor direct de către dictator. Succesorul poate fi sau nu rudă cu predecesorul său. Desigur , nu sunt rare situaţiile în care s -au edificat adevărate dinastii dictatoriale (ex. Somoza , în Nicaragua, Lopez, în Paraguay etc.). Uzurparea autorităţii obţinute legitim este o metodă des folosită pentru construirea unui regim dictatorial, deoarece prezintă avantajul accederii la putere fără o opoziţie fermă . Este evident  pentru oricine că este mult mai uşor să creezi o dictatură în condiţiile în care te afli deja la putere.  Nu trebuie t rebuie să obţii puterea pe care, ulterior, să o absolutizezi. Mai mult chiar, fidelii tăi se găsesc deja în poziţii cheie în cadrul aparatului de stat , astfel că poţi inaugura un regim totalitar sub cele mai bune auspicii cu putinţă.  În acest fel a procedat Napoleon al III-lea, care, în urma revoluţiei de la 1848, a fost ales  prin votcale universal  preşedinte al celei -a doua epublici Din această poziţie , încă1852  pus la un plan de acaparare în de mod total R  aepublici puterii, franceze. care i-a reuşit din plin, astfel , la 2a decembrie 1852 s-a proclamat Împărat al Franţei , urmând exem plul ilustrului său predecesor,  Napoleon Bonaparte, Bonaparte, car e a fost încoronat împărat la 2 decembrie 1804.  Arhicunoscutul Adolf Hitler a ajuns la conducerea Germaniei tot în urma sufragiilor. Mai exact, la 30 ianuarie 1933 a devenit cancelar al Republicii de la Weimar, datorită voturilor atrase de către formaţiunea sa politică, intitulată Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. Profitând de decesul preşedintelui Hin denburg  –   ilustrul mareşal din Primul Război Mondial  –   a cumulat funcţiile de preşedinte şi cancelar (1934) într -o nouă funcţie, desemnată prin cuvântul  führer   ((„conducător” –  lb. germană). În România, regele Carol al II-lea (1930-1940) a instaurat dictatura regală, în februarie 1938,  profitând de o criză politică artificial creată chiar de către persoana sa. Acest regim s-a prăbuşit odată cu frontierele României Mari, în septembrie 1940. C) Dacă avem în vedere baza puterii dictatoriale , avem: dictaturi militare,  dictaturi ideologice şi dictaturi teocratice. Majoritatea dictaturilor înregistrate de istoria umanităţii au fost de natură militară , deoarece este relativ simplu să obţii şi să păstrezi   puterea pe cale armată. Fiind o cale uşoară, nu este de mirare că mulţi şi-au încercat norocul în această direcţie.   Asemenea dictaturi au f ost ost cele edificate, de exemplu, de către: Ashoka, în India secolului al III-lea î. Chr., Cornelius Sylla, în Roma antică (83-79 î. Chr.), Napoleon Bonaparte, în Franţa (1799-1814, 1815), Miklos Horthy, în Ungaria (1920-1944), Mustafa Kemal „Atatürk”, în Turcia (1922-1938), Ioannis Metaxas, în Grecia (1936-1941) sau Ion Antonescu, în România (1940-1944). Dictatura celui din urmă a început în septembrie 1940 , sub auspicii ideologice, dar în ianuarie 1941 s-a debarasat de legionarii lui Horia Sima şi a condus pe cont propriu, cu sprijinul armatei din sânul căreia provenea.  Trebuie precizat că toate dictaturile care au existat vreodată s-au bazat într-o măsură mai mare sau mai mică pe militari, însă unele au folosit în mod auxiliar armata , fundamentându-şi ideologice şi teocratice.  putereaDictaturile pe altceva. altceva. ideologice Acest ggen en  de dictaturi su sunt nt acele sunt o inovaţie secolului al XX-lea, am putea spune că au dominat acest secol de curând încheiat. Acest tip de dictatură îşi legitimează preluarea, menţinerea şi

 

7

 

utilizarea puterii printr-o anumită ideologie căreia tinde să-i subordoneze inclusiv viaţa intimă şi interioară a individului.  În acest gen de dictatură, cel chemat să transpună în practică dogmele ideologice este  partidul, care, în mod inevitabil, este unic şi totalitar. Toate aspectele vieţii sociale,  precum şi structurile statale, sunt subordonate partidului. Cele două mari ideologii care au generat, pe parcursul secolului al XX-lea, numeroase regimuri dictatoriale au fost comunismul   şi  fascismul . Varianta germană a fascismului poartă denumirea de nazism,  întrucât A. Hitler i-a adăugat o componentă rasistă care nu se regăseşte în coordonatele originare ale acestei ideologii. Şi comunismul a cunoscut mai multe sciziuni care nu i au alterat, totuşi, substanţa.  Dictaturi ideologice bazate pe comunism au fost în Rusia (1917-1992), Albania (19451989), Polonia (1946-1989), România (1948-1989) etc. În zilele noastre, mai există câteva ţări în care acest gen de dictatură încă supravieţuieşte. Ţările în cauză sunt: China   –  –  din   din 1949, Vietnamul de Nord –  din 1954 şi în tot Vietnamul –   –  din  din 1974, Coreea de Nord –  din 1948 şi Cuba –   –  din  din 1959. Dictaturi ideologice fundamentate pe fascism au existat în Italia (1922-1945)  –   instaurată de Benito Mussolini (creatorul curentului fascist) şi care a pierit odată cu el; în Spania , între 1939 şi 1975, sub conducerea lui Francisco Franco; în Portugalia, din 1932 până în 1974, sub îndrumarea lui Salazar. Fascismul a avut mulţi reprezentanţi şi printre dictatorii Americii de Sud.  Nazismul a fost teoretizat de către un fost caporal din prima conflagraţie de anvergură mondială, pe nume Adolf Hitler, în lucrarea sugestiv intitulată  Mein Kampf   („lupta mea”  –   lb. germană). Această ideologie a fost transpusă în practică în Germa G ermania, în intervalul 1933-1945. În cele ce urmează, nu vom aprofunda analiza acestor ideologii, deoarece ele au fost intens

şi sistematic disecateleîn cărţi, prea studiimare şi articole şi, -le. fiindcă ele nu sunt altceva decât „pretexte ale puterii” -amnumeroase da o importanţă analizându Dictaturile teocratice  au la bază o doctrină religioasă în numele căreia unul sau mai mulţi lideri ai clerului deţin puterea.  Un asemenea regim a existat în Israelul Antic când puterea era deţinută de Marii Preoţi, în   Statul papal, între 756 şi 1870 şi , mai nou, în Iran, unde în 1979 ayatollahul Khomeini a întemeiat un astfel de regim sprijinit de preceptele religiei islamice. Acest regim fiinţează şi astăzi.   D) Cantitatea de putere pe care o deţine şi o exercită un anumit regim dictatorial este un criteriu important de discriminare între diferitele tipuri de asemenea regimuri. Privind dictaturile din această perspectivă avem: dictaturi autoritare, dictaturi absolutiste  şi dictaturi totalitare. Dictaturile autoritare sunt acele regimuri în care puterea dictatorului suferă anumite limitări impuse sau autoimpuse. Se încadrează la această categorie: Jozef Pilsduski –  Polonia  Polonia (1924-1936), Regele Carol al II-lea  –  România  România (feb. 1938  –   sept. 1940), Mareşalul Ion Antonescu –  România  România (6 sept. 1940 –  23 aug. 1944) ş.a.   Dictaturile absolutiste sunt acelea care, deşi deţin un grad ridicat de putere, o folosesc în vederea menţinerii acesteia. În această categorie îi  putem include cam toţi monarhii absolutişti din secolele XVII  –   XIX, precum: Ludovic al XIV-lea  –   Franţa (1643-1715), Ludovic al XV-lea  –   Franţa (1715-1774), Frederic al II-lea  –  Prusia   Prusia (1740-1786), Maria Tereza  –  Austria   Austria (1740-1780) sau Ecaterina a II-a –  Rusia  Rusia (1762-1796). Dictaturile totalitare au apărut în „secolul vitezei” cu scopul de a realiza controlul total asupra societăţii. Pentru atingerea acestui deziderat era folosit orice mijloc aflat la îndemână. De obicei, aceste dictaturi sunt cele bazate pe ideologiile fasciste şi comuniste.  Pentru maximizarea puterii, aceste dictaturi nu s-au dat în lături nici de la practicarea genocidului. Spre exemplu, pentru a preîntâmpina orice opoziţie faţă de regimul său , venită din  partea populaţiei ucrainene, I.   V. Djugaşvili, cunoscut mai ales sub numele de Stalin, a generat în mod artificial o foamete căreia i-au căzut victime aproximativ opt  milioane de persoane. Ciudat comportament georgianului de mama unei carierevizavi ecleziastice. A. Hitlerdina partea canalizat  posibilele menit nemulţumiri alesa germanilor, de regimul său, folosind un procedeu de sorginte medievală: evreii. În mod cât se poate de evident , aceştia erau vinovaţi de  

8

 

absolut orice, dar mai al es de înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Toate agitaţiile anti-iudaice au dus la lagărele de exterminare unde au decedat milioane de evrei. E) Dacă avem în vedere întinderea în timp a unui regim dictatorial , cunoaştem: dictaturi episodice  sau de scurtă durată, dictaturi efemere  sau de durată medie şi dictaturi perene  ori de lungă durată.  F) Dacă ne  raportăm la felul în care este edificată puterea unui regim dictatorial , avem: dictaturi difuze  şi dictaturi explicite. explicite. Adică, dictaturi care îşi dau silinţa să pară regimuri democratice şi legitime, şi regimuri care nu fac niciun secret din faptul că deţin d eţin puterea absolută.  În această privinţă putem compara regimurile a doi dictatori români: Regele Carol al II-lea (1930-1940) şi Nicolae Ceauşescu (1965 -1989). Cel dintâi a instaurat un regim dictatorial în februarie 1938, iar Constituţia intrată în vigoar e la 27 februarie 1938 afirma, în mod explicit, că  posesorul puterii supreme era Regele. Astfel, a rt. 31 preciza că puterea legislativă era exercitată de suveran prin intermediul Reprezentanţei naţionale şi că iniţiativa legislativă aparţine în primul rând   Regelui. Pe de altă parte, art. 32 făcea cunoscut faptul că: „Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită prin guvernul său în modul stabilit prin Constituţie”. Dacă o persoană cumulează puterea legislativă şi pe cea executivă , avem de-a face, fără îndoială, cu un regim dictatorial, întrucât nu este respectat sacrul principiu democratic al separării puterilor în stat.  În schimb, Constituţia din 1965,  promulgată după preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, se exprima în termeni mai vagi. Aşadar, la art. 4 se spunea: „Marea Adunare Naţională este organul suprem al puterii de stat, sub conducerea şi controlul căruia îşi desfăşoară activitatea toate celelalte organe ale statului”. Totodată, Marea Adunare Naţională era aleasă prin vot universal, egal, direct şi secret. Pe de altă parte , art. 25 prevedea că: „Cetăţenii Republicii Socialiste

România audeci, dreptul a alege şi de fi aleşi Marea Adunare şi în consiliile populare”. Observăm, cumdeConstituţia dina1965 , cuîntoate că edifica unNaţională regim dictatorial , era mai atentă la nuanţe decât cea din 1938, care proclama, pur şi simplu, puterea supremă supremă a Regelui.  S-ar mai putea face distincţie între regimurile dictatoriale pornind de la performanţele respectivelor regimuri, însă credem că o asemenea distincţie este eminamente subiectivă şi , prin urmare, dispensabilă.  Avertizăm cititorul asupra următorului aspect: majoritatea caracteristicilor anterior uzitate  pentru a putea cataloga şi descrie regimurile dictatoriale se regăsesc c umulat –   parţial parţial sau total –   în în toate dictaturile. Însă, făcând distincţie între dictaturi , ne-am legat de aspectele predominante ale respectivelor regimuri.

 

9

 

Capitolul III Despre partidul unic

Încă din Antichitate persoanele cu idei şi interese comune s-au unit pentru a-şi amplifica şansele de reuşită în ceea ce priveşte preluarea puterii în stat. Astfel, au luat naştere structuri mai mult sau mai puţin organizate, cunoscute îndeobşte sub denumirea de partide. În vremurile antice, partidele se formau prin coalizarea energiilor populare în jurul unui lider. De aceea au existat partide create de Clistene, Temistokle, Pericle, Nikias sau Alkibiade, la Atena ori Epaminondas şi Pelopidas, în Theba etc. La Roma, în secolul I î. Chr., s-au constituit două mari partide: optimaţii  şi  popularii. Confruntările dintre cele două partide au stat la originea celor trei războaie civile cunoscute de romani în respectivul secol. În cursul acestor războaie s -au remarcat o serie de figuri dictatoriale, precum: Sylla, Marius, Pompei, Crassus, Caesar, Octavianus sau Marcus Antonius, dar cel mai cunoscut nouă a rămas Caesar , cel care în 44 î. Chr. a primit titlul de dictator pe viaţă.   În epoca modernă partidele au devenit elemente de bază ale vieţii polit ice. Acum, ele au  primit o organizare strict ierarhizată, construită în jurul unor idei directoare (statut), cu scopul obţinerii puterii pe cale legală şi a folosirii ei pentru implementarea anumitor deziderate deziderate (program).  Dacă până-n epoca modernă ceea ce  înţelegem astăzi prin democraţie s -a manifestat ca un fenomen izolat, cu iz de accident, în zilele noastre s- a ajuns ca tot mai multe state să aibă forme de guvernare democratice sau în curs de democratizare. Putem spune că secolul al XX-lea a adus cele mai mari progrese în maximizarea puterii dictatoriale, dar şi cele mai mari realizări în ceea ce  priveşte impunerea democraţiei ca cel mai bun regim r egim politic existent –  desigur  desigur în viziunea maselor. La această stare de fapt s-a ajuns printr-o titanică luptă între democraţie şi totalitarism, iar trecerile dintr-o tabără în alta sunt frecvente şi deseori nesesizabile pentru profani.  Pluripartitismul este o piesă de bază în arsenalul regimurilor democratice   şi, cum una dintre armele favorite ale regimurilor dictatoriale este să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, simulează anumite aspecte ale practicii democratice,  precum existenţa mai multor formaţiuni politice sau frecventa uzitare a sufragiului. Toate acestea deoarece populaţia manifestă o deosebită atracţie faţă de democraţie, fapt pentru care regimurile dictatoriale trebuie să pretindă cu îndârjire statutul de regimuri democratice. În de acest fel se deţinerea puterii cel puţinregimuri la nivel  propagand  propagandistic, istic, lucru deloc neglijat. Aşapoate că , să legitima nu fim miraţi dacă cele mai opresive se declară ca fiind profund ataşate valorilor democratice . Spre exemplu, regimurile comuniste din Europa de Est se autointitulau „democraţii populare”.   Numeroase regimuri totalitare au obţinut puterea în baza unor „idei ancoră” (ideologii) a căror primă expresie practică a fost „partidul unic şi totalitar”. Asemenea partide au fost: Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Partidul Fascist Italian sau Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. În mod cât se poate de evident, aceste partide au devenit „unice şi totalitare” de abia după preluarea puterii. O regulă elementară cere suprimarea tuturor oponenţilor politici   şi,  de aceea, la scurt timp după preluarea  preluarea puterii trebuie trebuie desfiinţate toate ppartidele artidele politice din opoziţie.  O lecţie în această privinţă ne -a fost magistral servită de către Adolf Hitler. Acesta a orchestrat incendierea clădirii Reichstag-ului, la 27 februarie 1933. Servindu-se de pretextul că acest fapt a fost pus la cale de comunişti , a abolit Par tidul tidul Comunist şi i-a încarcerat pe liderii lui. A fost primul pas în direcţia lichidării tuturor partidelor politice , cu excepţia celui nazist.  O metodă oarecum similară a fost folosită de către regele României, Carol al II-lea. Acesta a ajuns la conducerea României pe baza principiului succesiunii monarhice. Deşi renunţase la acest drept în 1925, în 1930 a revenit în ţară şi a preluat put erea detronându-şi fiul minor (regele Mihai I).  

10

 

 Nutrind ambiţii dictatoriale a subminat partidele politice până când, în februarie 1938, şi-a văzut visul împlinit. Pentru a întări regimul proaspăt inaugurat la 30 martie 1938, a emis decretul privind dizolvarea partidelor politice, care avea următorul conţinut:  „Art. 1. Toate asociaţiile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s -au constituit în vederea propagării ideilor politice sau a realizării lor sunt şi rămân dizolvate. Art. 2 . Nicio nouă organizaţie politică nu va putea lua fiinţă în viitor şi nu va putea activa decât în condiţiile şi în formele prevăzute printr-o lege specială ce se va întocmi în acest scop”3. De abia ulterior a înfiinţat, la 16 decembrie 1938, un partid denumit Frontul Renaşterii  Naţionale, care devenea unica „organizaţie politi politică că în stat”; activitatea politică în afara F.R.N. se  pedepsea cu degradarea civică de la 2 la 5 ani. Şeful suprem al acestui partid unic era regele; conducerea conduce rea era asigurată de un Consiliu Superior alcătuit din 150 de membri, un Directorat cu 30 de membri şi trei secretari generali. Membrii F.R.N. purtau unif orme orme albastre, iar formula de salut era: 4 „Sănătate”, cu braţul drept ridicat la nivelul umărului . Vedem, aşadar , din cele două exemple de mai sus , că unele regimuri autoritare au ajuns la  putere folosindu-se de un partid anterior constituit, în jurul căruia au coagulat puterea totalitară, pe când altele au înfiinţat partide abia după pr eluarea eluarea puterii,  pentru a întări controlul asupra statului. Însă în ambele cazuri avem de -a face cu partide unice. Având puterea de partea lor, partidele unice devin în mod inexorabil partide de masă cu tendinţe de transformare în ceea ce se numeşte „partid naţiune”.  În cea mai mare parte, regimurile dictatoriale nu au acceptat decât un singur partid unic, fie că exista înainte de preluarea conducerii, fie că a fost creat după dobândirea acesteia. Spre exemplu: în Italia a existat doar Partidul Fascist, din 1922 până  în 1945; în Republica Dominicană tiranul (1930-1961) a tolerat doar Partidul în România, din din 1948 1989 aTrujillo existatMolina doar Partidul Muncitoresc Român, careDominican; şi-a luat denumirea, 1965,până de  în Partidul Comunist Român, odată cu venirea la cârma ţării a lui Nicolae Ceauşescu etc.  Au existat totuşi şi regimuri care au fost de acord cu existenţa mai multor formaţiuni  politice, fără ca ele să aibă vreun rol real. Ţelul acestei farse era să întreţină iluzia că există un regim democratic funcţional prin alternanţa partidelor la guvernare.  Opinia noastră înclină spre această formă de gestionare a chestiunii partidelor politice , deoarece este cea mai elegantă şi mai credibilă. O astfel de abordare a problemei partidelor nu se  poate realiza decât după obţinerea obţinerea controlului total asupra statului. Dictatorul nu-şi poate permite să simuleze existenţa unui sistem pluripartidist dacă nu stăpâneşte în mod absolut ţara.  În această manieră a acţionat dictatorul Anastasio Somoza Garcia , care a condus destinele  Nicaraguei în perioada 1936-1956. Somoza  –   fondatorul unei dinastii dictatoriale  –   deţinea controlul absolut asupra Partidului Liberal Nicaraguan şi, din această postură, a semnat un pact cu opoziţia conservatoare căreia i-a oferit locuri în aparatul guvernamental, în schimbul sprijinului necondiţionat faţă de regimul său.  În lumina experienţei istorice, ne permitem să-i recomandăm dictatorului ca în perioada de început a puterii sale să desfiinţeze celelalte partide politice , după cum au procedat A. Hitler , în 1933, Carol al II-lea, în 1938, sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1948. Dar, după ce îşi consolidează  puterea ar face bine să creeze partide partide politice marionetă, pentru a oferi iluzia il uzia unui regim democratic  pluripartidist, reglat prin regulile votului universal, egal, secret şi liber exprimat.  Ajunşi în acest punct, îndrăznim să atragem atenţia dictatorului asupra tentaţiei exercitate de cifrele absolute. Este cât se poate de evident că dictatorul trebuie să fraudeze orice referendum, dar fraudarea să fie credibilă şi subtilă. Scoruri electorale de 99%, uneori chiar 100% (a se vedea, în acest sens, cazul Coreei de Nord) discreditează de la bun început căci, este practic imposibil de obţinut un consens de o asemenea amploare. Orice procent peste 50% este suficient în condiţiile în care într-un regim dictatorial alegerile nu au o miză reală , ele perpetuând doar o himeră.  Un exemplu contraproductiv ne este oferit de către dictatorul dominican Rafael Leonidas Trujillo Molina, care a ajuns la putere din postura de candidat al Partidului Dominican pentru 3

 Apud Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX , Bucureşti, Editura Paideia, 1999, p. 346.     Ibidem, p. 352.  Ibidem

4

 

11

 

alegerile prezidenţiale din anul 1930. A obţinut neverosimila cifră de 95% din tre voturi, în condiţiile  în care au fost numărate mai multe voturi decât numărul total de alegători, dar această chestiune a devenit cunoscută mult după ce poporul a decis.  În schimb, comuniştii din România ne înfăţişează un tipar care poate fi urmat cu mici retuşuri. Ne referim  la alegerile parlamentare desfăşurate la 19 noiembrie 1946. La acest scrutin , comuniştii s-au prezentat acompaniaţi de o pleiadă de partide liliputane , sub firma Blocul Naţional Democrat. Prin intimidare, propagandă şi fraudare, BND a obţinut 68,7% din voturi şi 84,1% din mandatele parlamentare, ceea ce ni se pare un scor decent în comparaţie cu mai sus amintita Coree de Nord, unde participarea la vot este de 100%, iar candidaţii unici întrunesc 100% din voturi.  E bine ca cetăţenii să trăiască cu impresia  că există şi o altă atitudine decât cea oficială, dar numai dacă aparatul represiv este foarte bine pus la punct ,  pentru că este mai bine să convingi prin manipulare decât să impui cu forţa. Şi dictatorul ar face bine să nu uite cu niciun chip că partidul   unic nu este un scop în sine, ci doar un mijloc de domesticire a maselor şi că ideologiile sunt doar  pretextele puterii.

 

12

 

Capitolul IV

Despre securitatea statului şi a dictatorului  

De multe lucruri şi măsuri descrise până aici se poate lipsi un dictator, dar sub nicio formă nu se poate lipsi de cele ce vom evidenţia în acest capitol, deoarece existenţa unui regim dictatorial este indisolubil legată de existenţa unui aparat represiv.   Dictatorul are neapărată nevoie  de un aparat represiv în măsura în care puterea sa este ilegitimă şi este susţinută de piloni propagandistici. De foarte multe ori indivizii sunt imuni la asaltul informaţional orchestrat de regim şi adoptă atitudini ostile în raport cu acesta. Când aşa ceva se întâmplă intervine aparatul represiv , care are rolul de a elimina orice împotrivire faţă de puterea absolută a dictatorului.  Privind înspre trecut, dictatorul poate observa cu uşurinţă că absolut toţi dictatorii au înfiinţat structuri armate menite  să reprime orice opoziţie. Astfel, vedem cum împăraţii persani au creat aşa-numiţii Nemuritori, iar Augustus  –   primul primul împărat roman –  a  a cantonat la marginea Romei o armată de elită, privilegiată în raport cu  celelalte unităţi militare. Ne referim, fireşte, la Garda   Pretoriană ,  compusă iniţial din nouă cohorte conduse de doi prefecţi. Cohortele pretoriene au fost instrumente de suprimare şi intimidare la îndemâna împăraţilor. Ţarul Ivan al IV -lea cel Groaznic (1533-1584) a avut „cavalerii negri”, Napoleon Bonaparte –  Garda Imperială, iar dictatorul irakian Sadam Hussein –  Garda Republicană ş.a.m.d.  Aparatul represiv este edificat pe faimosul principiu că  este mai uşor să previi decât să vindeci, iar pentru a duce la bun sfârşit această misiune   se porneşte de la necesarul trinom: ACUMULARE –  CENZURARE  CENZURARE –  ERADICARE.  ERADICARE. Prin acumulare  se înţelege identificarea ameninţărilor la adresa regimului. Ameninţările pot fi modo grosso: informaţionale  sau insurecţionale. De cele informaţionale se ocupă cenzura care filtrează fluxul cunoştinţelor accesibile oamenilor de rând, pe când cele insurecţionale sunt eradicate prin mijloace dure. Din cele de mai sus rezultă că munca represivă implică mai multe aspecte ce reclamă o strictă specializare a structurilor de securitate. Astfel, orice aparat represiv este structurat, în linii mari, după cum urmează:   –  divizia externă;   –  divizia internă;   –  biroul  biroul de cenzură; cenzură;   –  trupele  trupele de securitate. Rolul primordial al diviziei externe este acela de a strânge informaţii detaliate şi exa cte despre elementele ostile regimului dictatorial, care acţionează în afara ţării.   Observăm, aşadar, că divizia externă are cea mai   grea şi periculoasă sarcină, deoarece este silită să acţioneze pe teritoriul altor state, care cu siguranţă nu vor accepta   de bunăvoie ca forţele represive ale unui regim dictatorial să le încalce suveranitatea şi să -şi suprime inamicii în curtea lor. Ba şi mai rău, s-ar putea să fraternizeze cu duşmanii regimului. r egimului. Situaţie pe cât de nedorită pe atât at ât de frecventă.  Munca diviziei externe trebuie realizată în condiţii de discreţie totală. Nu de puţine ori eşecul unor operaţiuni de eliminare a unor indezirabili s-a repercutat în sferele diplomatice, stârnind animozităţi, iar presa internaţională exploatează prompt asemenea oportunităţi iscând curente de opinie defavorabile. Un regim dictatorial are tot interesul să fie cât mai puţin vizibil pe scena relaţiilor internaţionale.  

13

 

Despre misiunile diviziei interne şi despre mijloacele întrebuinţate de ea vom vorbi în capitolele următoare in extenso, dar vom face f ace şi în economia acestuia câteva consideraţii.  Astfel, principala sarcină a diviziei interne este colectarea de informaţii privitoare la inamicii regimului şi utilizarea lor în sensul extirpării acestor potenţiale surse de pericol. Pentru a obţine aceste informaţii indispensabile indispensabile,, divizia internă a aparatului de securitate are nevoie de o vastă reţea de informatori, recrutaţi din toate compartimentele vieţii sociale, indiferent de vârstă sau sex. Recrutarea trebuie realizată prin mituire (cu bani, funcţii sau diferite alte foloase),  prin exploatarea filonului afectiv (a se avea în vedere invidia, ura, animozitatea etc.) sau prin constrângere constrânge re atunci când circumstanţele impun.   Consider oţios să repet că cea mai importantă condiţie pentru supravieţuirea unui regim dictatorial este strictul control al informaţiilor , căci cine are informaţia stăpâneşte situaţia. Prin urmare, structurile de securitate ale regimului dictatorial sunt angrenate într- o crâncenă bătălie ce vizează dobândirea de informaţii reale în timp util, de aceea nu trebuie neglijat niciun mijloc de obţinere a informaţiilor oricât de imoral ar putea părea el. Tehnica modernă oferă multe posibilităţi în această direcţie, de la interceptarea corespon corespondenţei denţei până la plantar ea ea de microfoane, la ascultarea convorbirilor telefonice, la racolarea de informatori din anturajul subiectului sau până la filajul executat de agenţii de securitate.  Orice poate întreprinde un regim dictatorial, dar să fie atent la discreţie , deoarece este de maximă importanţă păstrarea aparenţelor, astfel încât mai demne de crezare să fie cele spuse de regim cu referire la el, decât cele ce se spun despre el de către inamicii săi.  În continuare, vom prezenta pe scurt unele dintre cele mai cunoscute servicii de securitate cu atribuţii în ceea ce priveşte securitatea internă a unui regim dictatorial.  La 7/20 decembrie 1917, a fost înfiinţată Extraordinară a întregii Rusii pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului”, c ar e„Comisia a fost cunoscută m ai ales sub denumirea sa abreviată V.E.C.E.K.A. sau C.E.K.A. Primul său director a fost Feliks Edmundovici Dzerjinski, iar numele extins al acestei organizaţii nu lasă loc de îndoială în privinţa rolului ce  îi era destinat şi pe care l-a jucat pe toată perioada existenţei Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice sub diverse denumiri (G.P.U., O.G.P.U., N.K.V.D., M.G.B. şi, în final, K.G.B.). Hitler s-a bazat,  pentru siguranţa statului,  pe Gestapo (Poliţia Secretă de Stat), B. Mussolini a înlocuit garda regală cu propriii squadisti, iar securitatea cădea în sarcina poliţiei secrete Ovra. În România s-a constituit, în 1948, D.G.S.P. (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) , care activa pe lângă Ministerul de Interne şi a fost cunoscută pe întreaga perioadă comunistă drept Securitatea. Această Această structură era tributară expertizei oferite de consilierii sovietici. Cel puţin pentru  perioada de început. Dictatorul haitian François Duvalier (1957-1971), supranumit „Papa Doc”, s -a menţinut la  putere cu ajutorul  poliţiei secrete, Tontons Macoutes, care a instituit un terorism de inspiraţie voodoo. Cu sprijinul necondiţionat al aceleiaşi organizaţii a păstrat puterea şi fiul său , Jean-Claude Duvalier (1971-1986), cunoscut drept „Baby Doc”.  Republica Democrată Germană (R.D.G.) a fost creată de U.R.S.S. în partea germană aflată sub ocupaţia sa, la începutul anilor ‘ 50 ai secolului trecut. Ea şi-a câştigat un trist renume prin acţiunile represive extrem de eficiente, realizate de faimoasa S.T.A.S.I. Despre biroul de cenzură vom discuta pe larg într -un capitol special, însă ne simţim obligaţi să facem câteva precizări mai mult de ordin istoric. Rolul care îi revine acestuia este de a „purifica” fluxul informaţional accesibil poporului. Conştiinţa populară trebuie adormită cu informaţii  pozitive, dar verosimile, verosimile, despre reg regim. im. Gloriosul predecesor al birourilor de cenzură a fost aşa -numita Congregaţie a Indexului, creată de Biserica catolică în secolul al XVI-lea, în cadrul amplului efort iniţiat de aceasta în vederea combaterii reformei religioase pornită de Martin Luther. Congregaţia Indexului avea un rol central în angrenajul contrareformei, întrucât ea trebuia să identifice şi să distrugă cărţile care

veneau Însuşi în contradicţie cuBonaparte dogma catolică . Napoleon a organizat un extrem de eficace organism de cenzură: Biroul negru.  

14

 

Trupele de securitate sunt structuri de securitate militare distincte de armata naţională, care au drept obiectiv central reprimarea acţiunilor de forţă comise de elemente mai mult sau mai puţin organizate contra regimului dictatorial. Altfel spus, trupele de securitate sunt unităţi de elită necesare,  prin simplul fapt că armata naţională fiind un organism de masă manifestă deseori o mare inapetenţă în ceea ce priveşte ducerea la final a misiunilor împotriva propriului popor. Trupele de securitate sunt recrutate, antrenate şi recompensate recompensa te în aşa fel încât să poată fi imune la sentimentalismele ce-i domină pe soldaţii de rând.   De multe ori pot izbucni revolte populare, iar aici intervin trupele de securitate pentru a calma spiritele prin orice mijloace care se impun. Trupele de securitate au fost magistral organizate de către Adolf Hitler. Înaintea accederii la  putere, partidul nazist a organizat trupele de şoc S.A. (Sturmabteilung), cunoscute şi su b numele de Cămăşile brune. Această structură era condusă de Ernst Röhm. La 30 iunie 1934 , conducerea S.A. a fost decapitată, în ceea ce s-a numit „Noaptea cuţitelor lungi”. Astfel, rolul S.A. a fost preluat de S.S. (Schutzstaffel) sau Cămăşile negre,  structură guvernată de Himmler. În interiorul S.S. acţiona şi S.D., un serviciu de siguranţă care supraveghea puritatea ideologică a membrilor S.S.   În Rusia, imediat după revoluţia bolşevică din 25 octombrie  / 7 noiembrie 1917 s-au organizat Gărzile Roşii, iar în România, dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej a creat Trupele de Securitate.  Nu putem pune capăt acestui capitol fără să evidenţiem câteva personalităţi ale istoriei care  prin activitatea lor asiduă în slujba anumitor tirani şi -au câştigat binemeritatul renume de torţionari. Fără devotamentul acestora faţă de cruzime supravieţuirea unui regim dictatorial ar fi fost imposibilă. acestor   să ne amintim de imperiului Seianus. Acesta fost unulTiberius dintre cei  prefecţiÎnai virtutea gărzii pretor  iene,adevăruri iene, atunci când la conducerea a venitaîmpăratul (14doi d. Chr.). În anul următor a rămas singurul conducător al acestei unităţi de elită , căreia i-a mărit efectivele la douăsprezece cohorte masate într -un -un singur castru. Din anul 26 d. Chr., când Tiberius s-a retras în insula Capri, Imperiul a rămas în grija lui Seianus care nu şi-a dezamăgit patronul, orchestrând procese de trădare contra oponenţilor săi . Astfel, au pierit ilustre figuri de pe scena politică de la Roma. Dar, în final, a   căzut în dizgraţia împăratului, fapt care a dus la executarea sa, în anul 31 d. Chr. Tigellinus a fost prefect al gărzii pretoriene din 62 până în 68, în timpul domniei împăratului  Nero. Asemenea multor altor dictatori încoronaţi,  Nero şi-a câştigat un trist renume cu ajutorul artei. În cazul său este vorba despre romanul Quo Vadis al lui Henryk Sienkiewicz. Trecând peste aceste divagaţii, trebuie să reţinem faptul că Tigellinus şi-a servit impecabil stăpânul în numele căruia a comis numeroase grozăvii, dar, în cele din urmă l -a trădat, colaborând la înlăturarea lui  Nero de la conducere conducereaa Imperiului roman. Oricum, nu i-a mers bine, fiindcă în vâltoarea războiului civil izbucnit după căderea lui Nero a fost obligat să se sinucidă. În definitiv , cine poate avea încredere într-un trădător.  Lavrenti Beria este unul dintre cei mai cunoscuţi torţionari din istoria umanităţii , pentru credinţa cu care l-a servit pe Stalin. A fost şef al N.K.V.D. -ului între anii 1938-1953. După moartea celui care l-a ridicat în această înaltă poziţie, ambiţiile i-au fost frânte de Nikita Hruşciov şi acoliţii săi din armată, care au reuşit performanţa de a-l suprima fizic pe unul dintre cei mai eficienţi călăi.  Johnny Abbes Garcia a beneficiat din plin de notorietatea dictatorului pe care l-a servit, Trujillo Molina. În 1958, a fost numit în fruntea Serviciului Militar de Informaţii (S.I.M.).   În această postură s-a remarcat prin tentativele de asasinat  puse la cale contra preşedintelui din Venezuela, Romulo Betancourt. Se spune că avea obiceiul de a duce personal la îndeplinire anumite asasinate. Pe de altă parte, avea obiceiul de a-şi arunca victimele în mare pentru a servi  drept hrană rechinilor caraibieni. Vedem, aşadar , că dictaturile sunt perioade propice atât pentru rechinii d e uscat, cât şiapentru cei de mare. despre lui Trujillo murit precum a trăit,Cât violent.   Abbes, considerăm nimerit să spunem că după decesul  

15

 

România comunistă ne oferă, de asemenea, figuri marcante ale ignobilei, dar necesarei funcţii de torţionar. Unul dintre torţionarii de bază ai regimului Gheorghe Gheorghiu -Dej a fost Alexandru Nicolschi, care s-a remarcat prin atrocităţi comise din fruntea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (1948-1953). Spre deosebire de alţi torţionari celebri, a sfârşit în somn, în anul 1992, după ce a trăit ca un paşă în timpul perioadei comuniste şi chiar după aceasta.  Povăţuim dictatorul să mediteze cu mare atenţie asupra aspectelor tratate în acest capitol ,  pentru că sunt de cea mai mare importanţă, şi să se aplece  cu interes asupra lecţiilor pe care istoria le oferă cu generozitate. Doar dacă vrea să deţină puterea absolută o perioadă îndelungată.

 

16

 

Capitolul V

Despre cum se gestionează opoziţia violentă 

Faţă de autoritatea dictatorului se poate materializa, la un moment dat, ceea ce se numeşte o opoziţie violentă. Acesta este cel mai periculos tip de opoziţi e, întrucât implică lupta armată, iar după cum bine se ştie , acţiunile belicoase sunt mereu imprevizibile.  Opoziţia violentă poate genera: război civil, lovitură de stat, insurecţie sau revoluţie.    Nu puţine au fost cazurile cazurile în care dictatorii au fost înlăturaţi de la putere prin războaie civile. Astfel, putem aduce în discuţie cazul regelui englez Carol I Stuart  care, neştiind să gestioneze şi să reprime opoziţia parlamentară, a declanşat un război civil căruia i-a căzut victimă, fiind învins şi decapitat în anul 1649. În epoca contemporană sunt extrem de frecvente războaiele civile. Însă practica actuală   a impus tactica construirii unei armate prin luptele de gherilă, până în punctul în care devine suficient de puternică încât să abordeze frontal forţele armate ale regimului dictatorial.   În această manieră a procedat şi dictatorul chinez Mao Tze Dong care  a fost exclus, în 1928, , , sdin Partidul Comunist Chinez loc să se resemneze a retrasarmat în munţi unde a organizat armată ţărănească numită  LiniaşideînMasă . Având acest instrument la îndemână , s-a lansato într-un furibund război de gherilă contra reg imului lui Cian Kai-Şi, liderul necontestat al Partidului  Naţionalist (Gomindan). Duşmanul Duşmanul comun, japonezii, a întrerupt cursul firesc al aces acestui tui război până  în 1945. De fapt, invazia japoneză a dat armatei lui Mao un nepreţuit răgaz , pe care l-a folosit la maximum, întărindu-se. De aceea, cu sprijin masiv din partea sovieticilor, Mao a câştigat războiul civil dintre anii 1946-1949, ceea ce a dus la proclamarea Republicii Populare Chineze. Fidel Castro Ruz, care a preluat puterea în Cuba din anul 1959, a ajuns la conducere tot pe această cale. El a reuşit să-l înlăture pe dictatorul Fulgencio Batista, în două etape: războiul de gherilă (1957-1958) şi ofensiva generală (octombrie 1958 –  ianuarie  ianuarie 1959). De fapt, acestea sunt, în genere, etapele clasice ale p reluării puterii în vremurile noastre. Mai întâi se constituie o organizaţie paramilitară –   de preferat cu sprijin extern  –   după care se maximizează potenţialul combativ al acesteia până   în punctul în care se poate proceda la iniţierea asaltului final asupra regimului. Lista exemplelor de acest gen poate fi completată şi cu alte cazuri:  –   alungarea dictatorului din Nicaragua, Anastasio Somoza Debayle, a fost întreprinsă la finele anilor ‘70 de către sandinişti (Frontul Sandinist de Eliberare Naţională), o grupare de gherilă de stânga, numită astfel în onoarea revoluţionarului Augusto Cesar Sandino (1893-1934); - Mobutu Sese Seko (pe numele său real, Joseph Désiré Mobutu), dictator din 1965, în Zair (astăzi Congo), a fost răsturnat din fruntea statului în anii ’90, tot prin forţa armelor.  Opoziţia violentă are drept sursă primară un regim represiv ineficient. Dar când ea se  produce, trebuie tratată cu toată seriozitatea de către dictator. Aşadar, pentru asemenea momente sunt necesare trupele de securitate despre care am vorbit în capitolul precedent. Fiindcă succesul opoziţiei violente este tributar în foarte mare măsură sprijinului venit din exterior  –  materializat,   materializat, de obicei,  prin instructori, bani, armament şi informaţii –  dictatorul   dictatorul trebuie să întreţină relaţii cât se poate de cordiale cu ţările vecine. Dacă aşa ceva este imposibil , trebuie să le intimideze prin orice mijloace. Lipsită de sprijin extern , opoziţia violentă are şanse infime de reuşită , după cum s-a putut constata în cazul rezistenţei armate organizate de numeroase persoane, în deceniile cinci-şase din secolul trecut, contra regimului comunist din România. Privaţi de orice ajutor din afara ţării, cu toate că aşteptau „americanii” cu înfrigurare, oponenţii care luptau în zonele montane au  fost învinşi  

17

 

fără prea mari eforturi. În schimb, R evoluţia evoluţia din decembrie 1989, care l-a înlăturat de la putere pe dictatorul Nicolae Ceauşescu, a fost un succes pentru că a fost plănuită în exterior şi a fost dusă la îndeplinire cu largul concurs al servi ciilor secrete străine.  În lumina celor de mai sus, observăm importanţa diplomaţiei în ceea ce priveşte menţinerea la putere a dictatorului. Însă nu este suficient să întreţii relaţii de bună vecinătate cu diferite ţări , ci trebuie luate şi o serie de măsuri interne, precum:  –   cenzura trebuie să împiedice populaţia să cunoască existenţa unei opoziţii violente faţă de regim;  –   guvernul să preîntâmpine ralierea populaţiei la grupările oponente prin măsuri sociale şi economice eficiente, deoarece un om mu lţumit cu situaţia sa nu se lansează cu uşurinţă în aventuri militare;  –  aparatul represiv să identifice ameninţările în timp util şi să le extirpe fără milă;   –  pe  pe cât posibil, represiunea să nu fie prea evidentă ci , mai degrabă, difuză, astfel încât să nu fie percepută ca un pericol iminent de către populaţie.  În altă ordine de idei , dictatorul trebuie să fie foarte atent la membrii propriului regim , întrucât de foarte multe ori loviturile de stat, insurecţiile sau revoluţiile sunt organizate chiar din interiorul grupului de susţinători ai dictatorului. Ca să împiedice o asemenea eventualitate , dictatorul va trebui să creeze în sânul aparatului represiv şi o divizie specializată în supravegherea aparatului represiv. Aşa se reduc şansele ca acesta să comp loteze împotriva sa. Cu o astfel de situaţie s-a confruntat, de pildă, Adolf Hitler, care , la 20 iulie 1944, a fost la un pas să fie asasinat cu o bombă ascunsă într -o servietă. Operaţiunea Vallkirya, concepută de ofiţeri de atent rang şi înalt din anturajul luiproprii Hitler,i colaboratori. a eşuat ca prin minune. Iată de ce dictatorul trebuie să fie foarte în ceea ce priveşte Grea şi periculoasă este calea pe care păşesc cei ce jinduiesc la puterea supremă, iar emulii  pândesc la tot pasul. Curzio Malaparte, cunoscutul susţinător al lui Benito Mussolini în anii de început ai regimului său, vorbeşte, în volumul intitulat Tehnica loviturii de stat, despre fragilitatea regimurilor aflate la putere în timpurile actuale. Deşi lucrarea a văzut lumina tiparul ui în 1931, valoarea sa de adevăr s-a păstrat intactă, după cum putem observa în următorul citat:   „Condiţiile actuale din Europa oferă multe posibilităţi de realizare a ambiţiilor catilinarilor de dreapta şi de stânga. Insuficienţa măsurilor adoptate sau prevăzute de guverne pentru a  preîntâmpina o eventuală tentativă revoluţionară este atât de gravă, încât pericolul unei lovituri de stat trebuie în mod serios luat în considerare în multe ţări din Europa. Natura specifică a statului modern, complexitatea şi dificultatea funcţiilor sale, gravitatea problemelor politice, sociale şi economice pe care este chemat să le rezolve se unesc cu slăbiciunile şi frământările popoarelor, sporind greutăţile ce trebuie depăşite pentru a -i asigura protecţia. Statul modern5 este expus, mai mult decât s-ar putea crede, pericolului revoluţionar. Guvernele nu ştiu să-l apere” .

5

 Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat , Bucureşti, Editura Nemira, 2007, p. 30 -31.

 

18

 

Capitolul VI

Despre eliminarea oponenţil opon enţilor or pol politici  itici  

Pentru a-şi întări şi, mai ales, menţine puterea, dictatorul trebuie să ia o serie de măsuri indispensabile. Printre aceste măsuri se numără: eliminarea oponenţilor politici, a dizidenţilor, a celor consideraţi valoroşi, cenzura, manipularea etc. Toate aceste măsuri şi multe altele le -am analizat sau le vom analiza în economia acestei lu crări  însă, având în vedere importanţa fiecărui aspect, am ales să vorbim, în cele ce urmează, despre eliminarea oponenţilor politici.  Mai întâi de toate, trebuie să facem distincţie între oponenţii politici  şi dizidenţi. Oponenţii  politici sunt persoane sau grupuri de persoane din cadrul sau din afara sistemului totalitar care acţionează pe diferite căi, în vederea înlocuirii celui aflat la putere chiar cu ei înşişi , în timp ce dizidenţii nu vizează sau nu au puterea să devină dictatori , prin urmare se mulţumesc să ceară eliminarea titularului puterii supreme. Desigur, alţi scriitori care au abordat acest subiect s -ar putea să aibă păreri diferite asupra clasificărilor pe care le propunem pentru anumite elemente ce definesc lupta pentru putere. Noi vedempractic, lucrurile aşa menite cum le să prezentăm şi compartimentările caresăleteoretizeze folosim sunt eminamente de ordin fiind facă discursul mai inteligibil pe şi nu în mod exhaustiv. Fiecare îşi poate crea sau alege definiţiile care îi convin , nimic nefiind în acest domeniu universal valabil, poate doar dorinţa de putere.   Dar să revenim la ceea ce ne interesează, şi anume, la eliminarea oponenţilor politici, adică a acelora ce doresc să preia puterea din mâinile dictatorului. Aceştia pot fi de două feluri: oponenţi cu susţinere şi oponenţi fără susţinere. Oponenţii cu susţinere  sunt aceia care se bazează pe un mare număr de susţinători. Ei pot  proveni din armată, partid, aparatul de stat sau  din rândul populaţiei. Considerăm  de prisos să reamintim cât de periculoşi sunt aceştia.  Oponenţii fără susţinere  sunt cei care operează în grupuri restrânse sau chiar pe cont  propriu. Sunt mai puţin periculoşi şi sunt cunoscuţi sub denumirea de complotişti. Pentru debarasarea de oponenţii cu susţinere s -au patentat numeroase metode, însă noi vom trece în revistă doar câteva,  pe care le considerăm mai relevante. Astfel, oponenţii cu susţinere pot fi din interiorul puterii dictatoriale sau din afara ei. Cei din afară sunt extrem de primejdioşi şi suficient de greu de eliminat. De multe ori, aceştia se ascund în sânul unor partide cu doctrine rivale, care vizează preluarea puterii.   Cu o asemenea problemă s -a confruntat Adolf Hitler în perioada de început a regimului său. Puterea era disputată cu  partidele din opoziţie. În atari circumstanţe, la 27 februarie 1933 a înscenat incendierea Reichstagului (sediul parlamentului german), obţinând, în acest fel, un pretext solid pe  baza căruia ssăă abolească Partidul Comunist, ceea ce a şi făcut. Iar prin extrapolare, acest partid a devenit vinovat –  momentan  momentan –   pentru pentru tot răul ce bântuia societatea germană. germană. Până la sfârşitul anului 1933, pe scena politică politică germană a rămas doar N.S.D.A N.S.D.A.P. .P.  O altă metodă este aceea  a extirpării directe şi totale a oponenţilor politici. Un exemplu  în această direcţie ne-a fost oferit de dictatorul român Ion Antonescu. El a condus România alături de legionari din septembrie 1940 până  în ianuarie 1941. A fost o „căsătorie”  din obligaţie, strict supravegheată supravegh eată de un tutore sever, A. Hitler.  

a din1941, urmăGarda a arătat -l preferă Antonescu zarurile au fost aşa că între 21Când  –  23  23 acest ianuarie declar Fiercăcondusă depe Horia Sima a, fost anihilată cuaruncate, sprijinul masiv al forţelor armate fidele şefului guvernului.   

19

 

Aşadar , pentru eliminarea oponenţilor din afara puterii dictatoriale sunt de preferat măsurile radicale, de forţă, executate rapid. Garda de Fier şi I. Antonescu, deşi nominal conducea conduceauu împreună, aveau structuri de susţinere diferite şi doar printr -o -o confruntare se putea decide câştigătorul.  Şi oponenţii din interiorul puterii dictatoriale sunt foarte periculoşi , deoarece sunt greu de detectat şi parazitează soclul pe care se sprijină puterea dictatorului , iar în momentul în care trec la fapte îl pot lăsa fără apărare. Cu aceştia se poate lucra fie subtil, fie explicit. În timpul închegării partidului nazist , Hitler a alcătuit o organizaţie paramilitară care să -i faciliteze preluarea puterii. Ea a rămas cunoscută după acronimul S.A. La conducerea S.A. se găsea un apropiat al viitorului führer, Ernst Röhm. Cel din urmă, după ce partidul nazist a preluat frâiele  puterii, a început să întărească S.A. , numărul membrilor săi crescând fulgerător. În atari circumstanţe, o confruntare între Hitler şi Röhm era inevitabilă. Astfel, în noa ptea de 30 iunie 1934, întreaga conducerea S.A. a fost decapitată printr -o acţiune car e poate fi numită de commando. Cu o situaţie oarecum similară s-a confruntat Stalin, în 1934. Atunci, al XVII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi-a manifestat susţinerea pentru Serghei Kirov, ca  posibilă alternativă la puterea lui Stalin.  Presimţind pericolul, dictatorul de origine georgiană a pus la cale asasinarea lui Kirov, pe care a folosit-o drept pretext pentru inculparea şi eliminarea altor o ponenţi.  Multe sunt lecţiile pe care un dictator şi le poate însuşi studiind cariera lui Iosif Stalin. Afacerea mareşal Tuhacevski, din 1937, este un model clasic de epurare a armatei de elementele indezirabile, iar suprimarea lui Leon Troţki în refugiul său din Mexic   –  –  un   un exemplu de tenacitate (1940). Aşadar, un dictator trebuie să identifice şi să elimine fără milă orice ameninţare la adresa  puterii de mijl mijloacele oacele pe care le întrebuinţează să nu-i lipsească niciodată un  pretext,sale. căci Indiferent fără un pretext apare în ochii tuturor drept, ceea ce  trebuie este, dependent de putere.   Oponenţii fără susţinere sau complotiştii sunt îndeobşte izolaţi. Ei mizează totul pe acţiuni îndrăzneţe, prin intermediul cărora să obţină sprijin popu popular lar sau armat.  Graniţa dintre oponenţii cu sau fără susţinere este greu de trasat. Trecerile dintr -o -o categorie în alta sunt frecvente, iar prin operarea acestei distincţii artificiale am încercat prezentarea unui spectru cât mai larg de metode prin care să fie eliminaţi oponenţii o ponenţii politici.  Cea mai celebră acţiune a oponenţilor fără susţinere este, fără echivoc, aceea pusă la cale de Cassius şi Brutus, care s-a soldat cu asasinarea lui Caius Iulius Caesar la idele lui martie, în anul 44 î. Chr., pe când acesta acesta se găse găseaa în prezenţa se senatorilor. natorilor.  În istoria românilor, de referinţă a rămas abdicarea forţată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în noaptea de 11/23 februarie 1866, cu sprijinul unor elemente- cheie din armată. Domnitorul nu a opus rezistenţă, ceea ce a facilitat acţiunea complotiştilor cu toate că simpatia populară era de  partea lui Cuza. Cuza. Şi dictatorul nicaraguan Anastasio Garcia Somoza şi -a sfârşit domnia în 1956, dar concomitent cu viaţa. El a fost împuşcat de poetul naţionalist Rigoberto Lopez Perez , la 21 septembrie. Pe când colegul său din Guatemala, Carlos Castillo Armas (1954-1957), care îşi datora  puterea acţiunilor acţiunilor C.I.A., a fost asasinat la 26 iulie 1957 de către un membru al gărzii sale.   Nu puţini sunt aceia care şi-au pierdut deodată puterea şi viaţa. Constatarea anterioară ar trebui să-i îngrijoreze pe dictatori. Poate, cine ştie, e mai bine să -i tratezi pe toţi  oamenii ca duşmani, printr-o abordare de genul „toate azimuturile”. Stalin i-a tratat pe toţi apropiaţii săi ca pe nişte inamici şi a murit de cauze naturale, în martie 1953. Putem aduce în sprijinul acestei idei aforismul rostit cu mult duh înaintea unui masacru din epoca deschisă în spaţiul german de reformele lui Luther: „Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai săi”. Pe această temă şi în multe alte  privinţe găsim foarte bune sfaturi la nemuritorul Niccolo Machiavelli, care spunea în  Principele: „Într -adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ce ea ce este  pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să

 

20

 

izbutească. Acela care ar voi să -şi proclame oricând şi oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât doborât de ceilalţi care sunt în jurul lui şi care nu sunt oameni de bine”6. În continuare vom enumera cele mai des întrebuinţate metode care permit unui dictator să se debaraseze de oponenţii oponenţii săi politici:   –  Demonizarea  Demonizarea adversarului, adică crearea unei imagini malefice pentru cei care se opun dictatorului. Aşa a procedat cu mult succes dictatorul român Gheorghe Gheorghiu -Dej în privinţa unor oponenţi,  precum: Lucreţiu Pătrăşcanu, Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chişinevski etc.   –  Asasinare   Asasinare, adică suprimarea din punct de vedere f izic izic a adversarului. Şi în acest punct istoria ne oferă destule modele de urmat. Spre exemplu, regele-dictator Carol al II-lea, cel care a ordonat asasinarea şefului mişcării legionare , Corneliu Zelea Codreanu. Ordinul a fost dus la îndeplinire în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, în timp ce acesta era transportat de la închisoarea din Râmnicu Sărat la Jilava, împreună cu  Nicadorii  (ucigaşii lui I.  G. Duca) şi  Decemvirii  (ucigaşii lui Mihai Stelescu). Publicul a putut să afle că aceştia au vrut să evadeze , fapt pentru care au fost împuşcaţi toţi, deşi „era noapte şi ceaţă densă”7. Istoria României mai prezintă şi un alt caz celebru de eliminare a unui oponent politic. Barbu Catargiu, cel dintâi prim-ministru din trecutul României, a fost asasinat în ziua de 8 iunie 1862,  prin împuşcare. Bizar este faptul că  politicianul conservator se găsea, în momentul atentatului, în trăsura prefectului poliţiei capitalei. Dacă ar fi să ne ghidăm după dictonul latin „cui foloseşte?”, am putea să-l considerăm drept autor mor al al al omorului pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza.  –   Autodenunţarea, recunoaşterea de către o persoană a faptului că a comis păcate capitale. Acest procedeu , în prealabil, arestarea şi torturarea. Metoda descrisă magistral de George Orwell, implică în capodopera O mie nouă sute optzeci şi patru ,este   când ni-l înfăţişează în  către mod  recurent pe numitul Emmanuel Goldstein care, de pe ecranele televizoarelor îşi făcea „autocritica” sau împroşca cu venin doctrinele Partidului. Atitudini la fel de eficiente pentru scopurile nutrite de regimul dictatorial. Ca o coincidenţă, menţionăm faptul că un anume Max Goldstein  (1898-1924)  –   militant comunist cu tendinţe anarhiste –   a fost autorul unui atentat cu bombă care a avut loc  în Senatul României la 8 decembrie 1921 şi care s-a soldat cu decesul mai multor persoane. În noiembrie 1920, a încercat asasinarea titularului de la ministerul de interne, Constantin Argetoianu, plasând un dispozitiv exploziv sub vagonul cu care călătorea acesta. Din fericire   pentru ministru, „maşina infernală” a distrus jumătatea goală a vagonului.    –  Înscenarea   Înscenarea,  judecarea judecarea într-un proces proces fabricat. Era de preferat pentru fapte de ddrept rept comun. Procedeul a fost folosit cu succes de către dictatorul Nicolae Ceauşescu. Însă, cel mai cunoscut exemplu de transpunere în practică a acestei metode ne-a fost furnizat de regele-dictator Carol al IIlea. Acesta l-a încarcerat, în 1938, pe Corneliu Zelea Codreanu, şeful mişcării legionare. Mai întâi, liderul Gărzii de Fier a fost condamnat la şase luni de închisoare pentru „ultraj adus unui ministru în exerciţiul funcţiei”, întrucât printr-o misivă l-a criticat în termeni  –  nu   nu tocmai duri  –  pe   pe N. Iorga. Apoi a fost condamnat la zece ani de muncă silnică şi şase   ani de degradare civică, fiind acuzat de deţinere şi reproducere în public a unor acte secrete, uneltire contra ordinii sociale şi răzvrătire8. Un alt caz celebru este acela al fruntaşului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, care a comis grava eroare de a dobândi de la natură destule calităţi ce ar fi putut să-l propulseze în fruntea Partidului Muncitoresc Român, în detrimentul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În august 1948, Pătrăşcanu a fost arestat sub acuzaţia de „şovinism”, văzută de comunişti drept una dintre cele mai grave crime. Procesul său s -a desfăşurat în aprilie 1954 , cu uşile închise, fapt pentru care nu s-a bucurat de o prea mare notorietate. Lista presupuselor sale crime şi ale coinculpaţilor avea 36 de pagini. Un asemenea pomelnic nu putea permite decât pedeapsa capitală 6

 Niccolo Machiavelli, Principele, Bucureşti, Editura Mondero, 2004, pp. 56-57.  Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 352. 8   Ibidem, pp. 348-349.  Ibidem

7

 

21

 

 pentru un fost lider al partidului, care a avut nechibzuinţa de a se declara patriot în momentul construirii „omului nou”9.  –  Demascarea unor fapte şi însuşiri morale abominabile sau a unor intenţii.    –   Procesul de intenţie,  acuzarea şi condamnarea unor persoane pe baza presupunerii că împărtăşesc anumite idei pe care doresc să le materializeze.   –   Epurarea implică eliminarea dintr -o organizaţie sau dintr -un corp social ori naţional a anumitor categorii de persoane. Criteriile de eliminare pot fi etnice, sociale etc. Prin eliminare  putem înţelege relocarea, colonizarea sau internarea în lagăre de concentrare etc. În perioada 19481950, din P.M.R. au fost excluse sute de mii de persoane indezirabile din diverse motive. I. V. Stalin a reglat conturile cu cazacii şi tătarii care, în viziunea sa, au colaborat cu Wehrmacht-ul, fapt pentru care i-a mutat în bloc. Mutaţi au fost şi sârbii din Banatul românesc , acuzaţi de regimul comunist de „titoism” (sfârşitul deceniului cinci din secolul trecut).    –   Teroarea,  suprimarea fizică şi în  bloc bloc a oponenţilor rreali eali sau potenţiali. Pentru a reliefa această cale de eliminare a oponenţilor politici putem aduce în atenţia cititorilor personalitatea lui Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (1758-1794), care s-a afirmat în apele tulburi generate de R evoluţia evoluţia franceză izbucnită în 1789.   În 1793, acesta a devenit şeful Comitetului Siguranţei Publice cu ajutorul căruia a instituit Dom nia Terorii prin ghilotinarea tuturor celor consideraţi suspecţi indiferent de orientarea lor politică. La 28 iulie 1794, Robespierre a căzut la rândul său victimă propriei creaţii, teroarea, fiind ghilotinat alături de 107 adepţi loiali.  În pofida dispariţiei sale, măcelurile au continuat în Franţa.   Între 1966 şi 1969, Mao Tze Dong a generat o mişcare de masă , numită  Marea Revoluţie Culturală Proletară ,  prin intermediul căreia şi-a eliminat oponenţii. Această mişcare a degenerat într-o anarhie din. care s-a ieşit doar cu sprijinul forţelor armate. Cu toate acestea , Mao şi-a atins scopurile iniţiale  –   Decredibilizarea semnifică distrugerea prin orice mijloace a popularităţii anumitor  persoane.. Este arma favorită a politicienilor din statele aaşa  persoane şa-zis democratice. Mai există o soluţie de suprimare a adversarilor politici extrasă din istoria Imperiului roman. Este vorba despre proscriere, ceea ce înseamnă scoaterea în afara legii a anumitor persoane care în mod automat pot fi ucise de orice individ. În plus, asasinul primeşte o parte din averea celui asasinat. Această metodă excepţională a fost aplicată cu succes în timpul războaielor civile romane din secolul I î. Chr. de către dictatori precum Marius ori Cornelius Sulla. Acest Sulla care a terorizat Roma în intervalul 82-79 î. Chr. trebuie spus că a fost un dictator atipic , deoarece în 79 î. Chr. a renunţat la puterea supremă. Am simţit nevoia să fac em această precizare fiindcă un dictator care renunţă la putere ni se pare o erezie.  Am enumerat mai sus, într-o formă extrem de succintă, principalele metode de eliminare a oponenţilor politici care stau la îndemâna oricărui dictator ce doreşte să -şi consolideze puterea. Pentru cine doreşte mai multe surse de inspiraţie, istoria îi stă la dispoziţie . În cufărul ei zac multe exemple demne de urmat de orice aspirant la rangul de posesor al puterii supreme.

9

 ***, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 412. 

 

22

 

Capitolul VII

Despre eliminarea dizi dizid denţil enţilor or in interni terni şi externi  

Dizidenţii sunt acele persoane care se opun unui regim r egim dictatorial din interiorul sau din afara arcului puterii, dar sunt lipsiţi de un sprijin real şi continuu din partea susţinătorilor. Dizidenţii sunt „insule”  izolate în oceanul puterii dictatoriale. Aceştia se manifestă ca voci izolate şi încearcă să suplinească lipsa de putere reală prin mesajele pe care le emit , în încercarea de a sensibiliza şi mobiliza cât mai multe persoane contra regimului. Cei mai mulţi dizidenţi se refugiază peste hotare, de unde critică fără oprelişti dictatorul prin intermediul mass-mediei, uneori cu binecuvântarea ţării de refugiu. Spre exemplu , postul de radio „Europa liberă”, cu sediul la München, în R.F.G. (Repub lica Federală Germană), a fost creat de către C.I.A. cu scopul de a transmite mesaje dizidente despre dictaturile comuniste din Europa de Est. Deci, a fost un instrument i nstrument de propagandă dizidentă, construit cu sprijin direct şi masiv extern.   În schimb, dizidenţii care acţionează între frontierele ţării controlate de dictator riscă mult mai mult, iar adesea faptele lor rămân înecate în anonimat.  Mesajele lor sunt difuzate mult mai greu din cauza pericolelor se expun şi, din ceauşist acest motiv, se utilizează cupuneau precădere mijloacelecărţi de comunicare subterană.laÎncare România regimului se multiplicau şi se în circulaţie în sistemul SAMIZDAT. Pentru a ralia populaţia la revolta muncitorilor braşoveni, din 15 noiembrie 1987, dizidenta Doina Cornea a scris manifeste pe care le-a distribuit împreună cu fiul ei în municipiul Cluj Napoca. Aşadar, vedem cum dizidenţii interni riscă mai mult decât cei externi şi nu beneficiază de mijloacele de diseminare informaţională a celor din urmă, fiind nevoiţi să improvizeze.  Dizidenţii, deşi izolaţi, sunt foarte periculoşi pentru dictator , deoarece acţiunile lor pot crea, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, curente de opinie extrem de defavorabile dictatorului care , în timp, se pot accentua ducând la acutizarea opoziţiei faţă de dictator. Dizidenţii sunt cu atât mai  periculoşi, cu cât ei sunt, de obicei, oameni de cultură sau de ştiinţă, cu o reputaţie profesională şi morală impecabilă; de aceea mesajul lor este uşor de acceptat de către cei mulţi.  Trebuie avut în vedere faptul că în societatea contemporană , prin explozia mijloacelor de comunicare în masă, mesajele dizidenţilor ajung cu mai mare uşurinţă la cunoştinţa opiniei publice, mai ales a celei internaţionale, iar în aceste circumstanţe sunt multe ţări care se pretind democratice şi care sunt gata să folosească mesajele dizidenţilor pentru a stoarce anumite beneficii economice,  politice sau de altă natură din partea dictatorului. Oare crede crede cineva că este întâmplător faptul că ori de câte ori preşedinţi ai S.U.A. intră în contact cu oficiali chinezi, spre exemplu, vorbesc obsesiv  precum Cato Cenzorul despre despre nerespectarea dre drepturilor pturilor omului, această Cartagină a politicii externe americane. Astfel, dacă dictatorul doreşte să aibă o domnie cât mai lungă şi cât mai liniştită , trebuie să ia măsuri draconice împotriva dizidenţilor.   În cele ce urmează vom enumera etapele gestionării dizidenţelor:  a) coruperea (atragerea dizidentului în sistem prin anumite avantaje de ordin pecuniar);  b)  şantajul   (ameninţarea sa prin diferite mijloace în vederea obţinerii unui comp ortament docil); c) izolarea (se realizează prin intimidarea apropiaţilor şi crearea în jurul său a unui climat de nesiguranţă, prin blocarea mijloacelor mijloacelor de trai, prin stabilirea unui domiciliu domicil iu forţat etc.);   (se întreprinde prin înscenarea unor dezvăluiri  prin prin care se arată anumite defecte,d)dedecredibilizarea preferat de ordin etic, ale dizidentului); pentru delicte de drept comun. De reţinut aspectul „delicte de drept comun” , e) arestarea  pentru deoarece arestarea unui dizident explicit pentru că se opune puterii dictatoriale este  

23

 

contraproductivă, transformându-l pe acesta într-un martir. De aceea se impune fabricarea unor  probe care să ducă la arestarea şi condamnarea dizidentului. Pentru a estompa acuzaţiile de înscenare care inevitabil vor circula, dictatorul ar putea, ulterior, să-l graţieze pe disident, simulând totodată lipsa sa de interes în ceea ce priveşte reducerea la tăcere a dizidentului şi chiar să -i faciliteze plecarea din ţară. Desigur,  propaganda oficială trebuie să bată monedă pe chestiunea clemenţei dictatorului; f) alienarea mintală  (semnifică inducerea unor probleme psihice care , în cele din urmă, să ducă la internarea dizidentului într -un -un ospiciu pentru bolnavi mintali. Acest procedeu a fost folosit cu succes de către Nicolae Ceauşescu ); g) asasinarea. Dictatorul trebuie să aibă mare grijă să nu recurgă la acest procedeu înainte de a le fi încercat pe cele anterior enunţate, căci conform dictonului antic , toată lumea se va întreba „cui foloseşte?” asasinarea unui dizident şi răspunsul va fi , fără doar şi poate, „dictatorului”.  Dictatorul trebuie să se asigure că moartea dizidentului o să pară un accident nefericit şi nimic mai mult. Aparenţele sunt vitale pentru un regim di ctatorial, ele pot face diferenţa în ceea ce priveşte întărirea sau pierderea puterii. Dictatorul este o corabie asaltată de numeroase furtuni , iar pentru a  preîntâmpina naufragiul, el trebuie să arate o mare atenţie detaliilor şi aparenţelor. Chiar dacă n u îi  păcălesc pe pe unii, îi vor induce în eroare pe alţii şi îi vor confuza pe mulţi.   În finalul acestui capitol ne permitem să-i recomandăm titularului puterii supreme o atenţie sporită faţă de felul în care tratează dizidenţele ,  pentru că acestea pot cataliza, în anumite circumstanţe, nemulţumirile latente care circulă înăuntrul sau în  afara ţării. O asemenea ipostază  poate fi fatală pentru puterea totală a dictatorului. E inutil să mai precizăm importanţa pe care o are aparatul de represiune pentru succesul unui regim dictatorial în războiul său perpetuu cu dizidenţii. Dictatorul să să fiepoată , în mod un opiniei fin şi abil prestidigitator  , pentru ca în nemiloasa luptă cutrebuie dizidenţa deviapermanent, rapid atenţia publice printr -un -un etern şi neces ar  joc al aparenţelor. aparenţelor. 

 

24

 

Capitolul VIII

Despre atitudinea faţă de cei consideraţi valoroşi  

Comparând titlul capitolului de faţă cu titlul capitolului anterior , cititorul ar fi tentat să considere acest capitol superfluu, şi asta pentru că din rândul celor consideraţi valoroşi se recrutează, de obicei, dizidenţii. Însă, având în vedere faptul că nu toţi cei valoroşi devin dizidenţi , apreciem că avem nevoie de acest capitol. Considerăm că printr -o atitudine potrivită faţă de cei  socotiţi  valoroşi dictatorul poate reduce semnificativ numărul dizidenţilor şi, de ce nu, poate creşte eficienţa regimului său dictatorial. Se spune că, referindu-se la Doamna de Staël şi la Chateaubriand, împăratul Napoleon Bonaparte a spus: „De partea  mea se află literatura minoră şi contra mea cea importantă” . Din aceste vorbe emană regretul celui care îşi dorea soclul susţinut de oameni prestigioşi prin talentul lor. În schimb, s-a găsit prins în tirul încrucişat al acestora . De aceea, orice dictator trebuie să depună  o muncă asiduă pentru a se asigura că în mecanismul regimului său sunt înregimentaţi cei mai valoroşi cetăţeni cu putinţă.   valoroşi sunt persoanele cu odeinteligenţă superioară care sedemanifestă creator într -un -De un anumit Cei domeniu de activitate. Mai întâi toate, ei trebuie identificaţi la o vârstă fragedă.  preferinţă înainte ca liniile directoare ale personalităţii lor să se fi conturat într -o formă cvasidefinitivă. Pentru toate acestea dictatorul trebuie să arate o grijă deosebită sistemului educaţional, care să devină o formă credibilă de filtrare a talentelor. Pe de altă parte , acesta trebuie să preîntâmpine dezvoltarea unor caractere nonconformiste ce se pot metamorfoza în oponenţi ai regimului. Astfel, trebuie reglat până la cele mai mici amănunte sistemul de detectare a celor superiori. Sistemul trebuie să încurajeze performanţele şcolare prin premii şi distincţii preponderent de ordin material, căci nimic nu convinge mai bine decât banii.   Dictatorul trebuie să fie conştient de faptul că reperarea celor superiori nu este suficientă, ei trebuie grupaţi pe criterii valorice,  pentru ca însuşirile lor să fie maximizate şi, mai ales, dirijate,  pentru ca sistemul lor de valori să nu vină în contradicţie cu sistemul de valori valori promovat de regimul dictatorial. După ce aceştia devin adulţi, trebuie să fie atraşi în posturi bine remunerate în cadrul aparatului de stat, în funcţie de însuşiri şi rezultate. r ezultate. Aşadar, prin toată atitudinea sa, statul dictatorial trebuie să-i facă pe cei valoroşi să conştientizeze, fără echivoc, faptul că poziţia lor privilegiată în societate le este conferită în proporţii egale de talentul şi obedienţa lor faţă de stat şi că singura şansă de a reuşi în viaţă este aceea de a lucra în şi pentru aparatul de stat . Această lecţie a fost însuşită pe deplin de către Augustus, de pildă, primul împărat roman , care a oficializat două ordine nobiliare: ecvestru   şi  senatorial . Din rândul acestora erau selectaţi  înalţii funcţionari, printr-un complicat şi riguros  procedeu. Un cursus honorum glorios putea fi obţinut doar prin muncă, dublată de bunăvoinţa împăratului.  În China imperială s-a mers mult mai departe. Dacă la Roma exista un accentuat aer de castă în ceea ce priveşte alegerea militarilor şi funcţionarilor, în C hina s-a dezvoltat o cale de promovare  pe scară ierarhică ierarhică în slujba statului pprin rin studiu şi concu concurs rs, ceea ce ni se pare mult mai nimerit. După cum răsplăteşte obedienţa şi talentul în slujba statului , dictatorul trebuie să sancţioneze  prompt orice deviaţie de la linia trasată de r egim. egim. Profităm  de ocazie să reiterăm  faptul că pentru aceasta Revenind este nevoieladesistemul un excelent aparat represiv care să identifice erorile sistemului.în aşa fel   încât educaţional , îi sugerăm dictatorului să-l structureze învăţământul tehnic să prevaleze în faţa celui teoretic. Şcoala trebuie să producă în special muncitori ultracalificaţi şi nu teoreticieni care să conteste adevărurile absolute ale regimului . Pe de  

25

 

altă parte, discipline precum politica, filosofia, logica trebuie interzise cu desăvârşire sau predate în aşa fel încât să fundamenteze direcţiile trasate de regim. Problemele sociale şi politice trebuie să fie o nebuloasă în mintea cetăţeanului. Dictatorul să nu uite că ignoranţa este o invitaţie la dictatură, fapt pentru care el trebuie să păzească ignoranţa propriului popor ca pe o comoară de preţ. Această sarcină poate fi realizată cu concursul interesat al celor valoroşi. Ei vor deveni gardienii ignoranţei.  La finele acestui microcapitol îi recomandăm  dictatorului mare prudenţă în legătură cu gestionarea talentelor, deoarece acestea pot dobândi o mare notorietate internă şi externă   –   prin activitatea lor  –   şi pot deveni formatoare de opinii   cu audienţă, iar o eventuală dezertare a acestora devine periculoasă. Aderarea lor la tabăra dizidenţilor devine probabilă odată cu notorietatea , întrucât un om conştient de propria valoare suportă greu frâul unui regim autoritar.   Altfel spus, aidoma lui Nicolae Ceauşescu , dictatorul trebuie să pună stavilă „vedetismului” reliefat imediat de către delatori şi pedepsit ca unul dintre cele mai mari păcate.  Într-un regim dictatorial nu trebuie  permisă existenţa aşa-zişilor clasici în viaţă. Valorile să fie   cinstite doar post-mortem, în timpul vieţii ele trebuind doar folosite eficient.

 

26

 

Capitolul IX

Despre cenzură, autocenzură, manipulare şi îndoctrinare 

Şi iată-ne ajunşi la unul dintre cele mai importante capitole ale acestei lucrări , fiindcă cenzura, autocenzura, manipularea şi îndoctrinarea formează coloana vertebrală a unui regim dictatorial. Controlul fluxului informaţional este vital pentru dictator căci, după cum bine se ştie , fiecare om de stat, indiferent de regimul politic î n care activează, îşi făureşte o imagine ideală despre sine,  pe care încearcă s -o impună maselor. Dacă în democraţie  acest exerciţiu de imagine se fundamentează pe un imens travaliu persuasiv (demagogic), într -un regim dictatorial se încearcă atingerea acestui deziderat printr-un strict control informaţional.  Pe de altă parte, este mult mai bine şi mai uşor să obţii o anumită conduită prin convingere decât prin coerciţie. Aparatul represiv ar trebui să  intervină  doar atunci când eşecul aparatului  propagandistic  propagand istic devine evident. Într-un regim dictatorial sistemul de propagandă are un rol cvadruplu:   –   filtrează informaţiile carealparvin către populaţie prinnimic diverse medii de 1. Cenzurează comunicare. Filtrarea  are la bază clasicul principiu non-contradicţiei. Astfel, nu trebuie să contrazică discursul ideologic oficial.  2.  Autocenzure  Autocenzurează ază   –    prin înregimentarea  populaţiei în activităţile propagan propagandistice distice se urmăreşte dobândirea unor competenţe mentale (automatisme) care să elimine elimi ne cunoştinţele contrare ideologiei oficiale fără intervenţii exterioare. În acest punct, aportul sistemului educaţional este de maximă importanţă.  3.  Manipulează  –   uzitând întreaga gamă a mijloacelor de diseminare informaţională   se vizează obţinerea unui comportament colectiv favorabil deţinerii puterii totale de către o singură  persoană. Retorica aparatului prop propagandistic agandistic trebuie ssăă se substituie propriului sistem de valo valori. ri.  4.  Îndoctrinează  –  –   acesta este un aspect inerent activităţilor mai sus descrise. Îndoctrinarea are la bază principiile formulate de savantul Pavlov , referitoare la „reflexul condiţionat”. Prin repetiţie se scontează transformarea fiecărui individ într -un automat cu o gândire compusă din stereotipii lansate de propaganda de stat. Din cauza îndoctrinării, individul nu este doar un receptor, ci şi un emiţător , el contribuind la răspândirea „adevărurilor supreme” în cercul său social.   Sarcinile aparatului propagandistic erau mult mai lesne de realizat până în epoca modernă , când mijloacele de informare în masă er au au rudimentare sau inexistente. Prima gazetă –   spre exemplu  –   a apărut în timpul lui Caius Iulius Caesar , sub forma unor aviziere publice prin care  poporul era încunoştinţat asupra diferitelor aspecte ale vieţii publice romane. Însă, presa scrisă s -a impus de abia în secolul al XVIII-lea, atunci când tiparul  –   pus la punct de către germanul Gutenberg, în veacul al XV-lea –  a început să dea un mai mare randament.  Pe parcursul secolului al XX-lea, războiul informaţional a intrat într -o nouă eră prin dezvoltarea mijloacelor de comunicare audio-video. Situaţia a devenit infinit mai complicată  prin inventarea reţelei informatice denumite  generic internet . De aceea, putem spune că lupta între diferitele adevăruri este astăzi mai înverşunată î nverşunată ca niciodată.  Într-o democraţie veritabilă circulaţia informaţiei nu poate fi stăvilită, dar ,  pe de altă parte , efectele ajungerii informaţiei la consumator sunt mai puţin devastatoare decât într -un -un regim

totalitar. primulcaz, caz puterea puterea se întemeiază pe un anumit consens iniţ ial exprimat scrutin, pe când în alÎndoilea deţine în virtutea forţei regimului dictatorial. Iatăprin de ce poporul trebuie să ştie doar ceea ce nu ameninţă sau contrazice dogmele regimului.   

27

 

Totodată, trebuie ştiut faptul că de foarte multe ori dictatorii îşi justifică puterea printr -un -un anumit excepţionalism de situaţie şi de persoană. Propaganda îl înfăţişează pe  dictator într-o aură mesianică pentru a-i justifica poziţia de păstrător al puterii supreme. Deci, un regim dictatorial se întemeiază, în foarte mare măsură,  pe minciună. Demascarea acesteia ar putea eroda temeliile  puterii dictatoriale. Monarhiile absolutiste făceau apel la voinţa divină pentru a -şi susţine dreptul la putere şi sarcina lor a fost mult mai uşoară, fiindcă trebuiau să se menţină în virtutea unei inerţii tradiţionaliste, pe când  un dictator trebuie s-o ia de la zero. Cazul clasic de dictator în căutarea legitimităţii este cel al corsicanului Napoleon Bonaparte. Ajuns la putere pe fondul R evoluţiei evoluţiei franceze, care nu reuşea să dea o expresie practică cuceririlor de ordin ideologic, cetăţeanul Bonaparte a dus o luptă acerbă pentru a-şi justifica prezenţa în fruntea statului francez.  Dominaţia sa a început în cel mai dictatorial stil cu putinţă, prin lovitura de stat din 18  brumar (9 noiembrie) 1799. De aceea nn -ar trebui să mire pe nimeni faptul că imediat a apărut un întreg cor de contestatari. Dar geniul napoleonian a simţit pulsul naţiunii şi i -a chemat pe exilaţi, a încheiat pace (chiar dacă efemeră) cu „perfidul Albion”, s -a înţeles cu Papa Pius al VII-lea (cu care a semnat un Concordat), câştigând simpatia clerului şi, cel mai important, a pus stăpânire pe structurile statului. După secole de monarhie, francezii de rând înţelegeau mai bine rostul unui cap încoronat decât frenezia idealistă a revoluţiei compromise sub tăişul ghilotinei. Ştiind acest lucru şi fără să  bruscheze opinia opinia publică, Napoleon Bonaparte Bonaparte a deven devenitit consul pe viaţă, în 1802, în mai 1804 a fost  proclamat împărat de către senat, iar la 2 decembrie, în acelaşi an, şi-a aşezat coroana imperială pe cap, în prezenţa papei. Vremurile excepţionale i-au permis să utilizeze la maximum filonul „cezarismului” (necesitatea unei militare persoaneşi deosebite , capabilă să salveze , să evite un dezastru colectiv). Şirul uluitor de victorii liniştea internă l -au făcut pe Napoleon I indispensabil francezilor. Aidoma corsicanului N. Bonaparte, o rice dictator trebuie să pară   în ochii supuşilor indispensabil  prin represiune, manipulare, cenzură, îndoctrinare sau prin orice alt surogat pentru lipsa suportului popular constant. Să punem capăt acestui şir de divagaţii şi să vedem ce poate face f ace dictatorul pentru a controla accesul mulţimii la informaţii reale în timp real. Din cele mai vechi timpuri a existat o preocupar e constantă pentru blocarea accesului celor mulţi la anumite cunoştinţe considerate , din varii motive, periculoase. În sprijinul acestei afirmaţii  putem aduce un citat biblic din  Faptele apostolilor (XIX, 19), referitor la vizita lui Pavel la Efes: „Şi mulţi dintre cei care făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor sa socotit la cincizeci de mii de arginţi”. Cât despre celebra Congregaţie a  Indexului, am mai vorbit în cadrul acestui volum. Abia ajunşi la putere, naziştii au înfierat î nfierat „Arta degenerată” pe care au scos-o din muzee şi au ars în pieţe publice maldăre de cărţi indezirabile. Autorităţile comuniste din România îşi făcuseră obiceiul să publice broşuri –  adevărate liste negre –  în care erau evidenţiate „Publicaţiile interzise”. i nterzise”.  În lumina celor de mai sus, orice regim dictatorial respectabil se va ocupa de constituirea unui birou de cenzură care să aibă drept principală sarcină împiedicare a răspândirii informaţiilor neconforme cu realitatea dictatorială.  La nivel legislativ se va impune obligaţia   obţinerii de către instituţiile mass-media de aprobări prealabile pentru orice informaţie pe care o vor vehicula. Nicio carte nu va fi tipărită, niciun articol nu va fi publicat, nicio emisiune radio sau tv nu va fi emisă în eter fără acordul  biroului de cenzură. cenzură.  În mod necesar, angajaţii biroului de cenzură vor fi persoane cu o bogată cultură generală , capabile să repereze rapid şi eficient mesajele subversive ascunse în texte sau imagini. Un cenzor incult este o calamitate, întrucât nu poate surprinde subtilitatea ideilor transmise pe cale artistică, a se vedea, în acest sens, cazul buclucaşului motan Arpagic creat de Ana Blandiana. lângădeacestea nu În va acelaşi permitetimp decât unuicamic număr detransmise ziare, rede viste, edituri, Pe posturi radio ,şidictatorul televiziune. , elexistenţa se va îngriji emisiunile pe teritoriul altor state să fie bruiate preventiv,  pentru a pune stavilă unor eventuale critici venite pe  

28

 

această cale.  Este de la sine înţeles că internetul va fi cenzurat. Accesarea anumitor site -uri va fi făcută imposibilă.  De asemenea, se va impune un control strict asupra staţiilor de emisie recepţie şi asupra mijloacelor de multiplicare a textelor (maşini de scris, copiatoare, imprimante etc.). Pentru deţinerea aparatelor enumerate se va procura o licenţă de la autorităţile competente.  Verificarea prealabilă este doar o etapă în lungul şi sinuosul drum al cenzurii. Biroul însărcinat cu purificarea şuvoiului informaţional va verifica, ulterior, dacă indicaţiile sale au fost respectate întocmai. Orice deviere de la directivele biroului de cenzură trebuie sancţionată prompt. E recomandabil ca statul să permită existenţa numai a câtorva tipografii şi numai în  proprietatea sa. În În această manieră manieră este mai simplu de controlat ritmul apariţiilor  editoriale.  editoriale. Se mai poate impune  –   ca o soluţie de rezervă –   prezenţa prezenţa unui reprezentant al biroului de cenzură în fiecare redacţie de ziar, editură, televiziune etc. Doar aşa se poate contracara în timp util   orice tentativă de subminare a ordinii de stat.  Pe lângă cenzură, un regim dictatorial serios trebuie să dezvolte în conştiinţa individului autocenzura. Aceasta este capacitatea fiecărei persoane de a se opune infestării minţii sale cu idei scurse printre ecluzele ridicate de biroul de cenzură. Autocenzura este rezultatul unui lung efort de îndoctrinare, înfăptuit prin repetarea obsesivă a principiilor directoare ale regimului cu ajutorul mijloacelor de informare aflate la în demâna statului. Pentru reuşita operei de îndoctrinare, o  persoană trebuie să aibă cât mai puţin timp liber la dispoziţie. Angrenarea poporului în activităţi sportive plăcute şi obligatorii poate rezolva această chestiune , consumând orice urmă de timp liber . Oare întâmplător a devenit şahul atât de popular în Rusia sovietică  sau boxul în Cuba comunistă?! Pe această cale, stâlpii dogmaticii oficiale vor fi adânc înfipţi în creierele cetăţenilor şi orice ştire venită din regimului va aveaatenţia , în moddictatorului automat, unasupra caracter axiomatic. În partea continuare vom atrage unui aspect adesea ignorat de dânşii: religia. Aceasta poate fi un aliat de nădejde pentru regim, dată fiind marea importanţă pe care o are asupra vieţii interioare a multor indivizi. Dacă marile dictaturi   ale secolului al XX-lea au avut o accentuată latură atee, aceasta nu a făcut decât să le îngreuneze sarcina de supunere a voinţei colective. Considerăm că subordonarea forurilor   ecleziastice poate fi extrem de profitabilă pentru dictator. Ştirile lansate de la înălţimea amvonului capătă şi mai multă credibilitate.  Este edificator, în această direcţie, cazul dictatorului portughez Antonio de Oliveira Salazar, care, în 1932, a elaborat proiectul unei constituţii inspirate din bulele papale emise de Leon al XIII-lea şi Pius al XIlea. Apreciem că va da bine la mulţime dacă dictatorul se va dovedi un om cucernic , sprijinind construcţia de noi lăcaşe de cult, frecventând slujbele duminicale etc. Fariseismul  poate fi un aliat de nădejde.  Pentru o cât mai eficie ntă manipulare a propriului popor dictatorul trebuie să   întreţină iluzia că nu ia nicio decizie în mod direct. Adică să conducă din umbră, iar în prim planul vieţii politice să apară diferite personaje  –   –  de   de preferat terne  –  promovate   promovate de către dictator pe principiul obedienţei depline faţă de persoana sa. Trebuie acţionat în acest fel, fiindcă neprevăzutul poate lovi de oriunde şi oricând, iar dacă dictatorul nu se înconjoară din timp de „ţapi ispăşitori” , neprevăzutu neprevăzutull poate să-l lovească chiar pe el.  Astf el, el, Stalin a pus nereuşitele regimului pe seama   unor persoane, precum Leon Troţki, Mareşalul Tuhacevski, Tuhacevski, Buharin etc. Dovedind o mare abilitate în arta menţinerii puterii, i-a executat şi pe unii dintre torţionarii săi , ca Nicolai Ejov sau Iagoda, lăsând impresia că abuzurile regimului li se datorează.  Mareşalul Ion Antonescu a pus excesele „statului naţional-legionar” pe seama lui Horia Sima şi a acoliţilor săi, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a folosit, în aceeaşi manieră, de Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker. În cartea de mare valoare, „Şcoala dictatorilor”, scrisă de către italianul Ignazio Silone, consensu consensull plebiscitar, compene compenetraţia traţia stat găsim şi uncreşterea importantintensivă capitol de sugestiv intitulat . Despre  partid ţapi ispăşitori Din acest capitol am extras un magnific citat care exprimă elocvent rolul „ţapilor ispăşitori” într-un regim de mână forte: 

 

29

 

„Contra relelor de orice soi, dictaturile cunosc un autentic panaceu: sacrificarea de ţapi ispăşitori potriviţi. Este o metodă expeditivă, imună la inconvenientele metodei democratice, cu campaniile sale scandalizatoare, interminabilele discuţii parlamentare, comisiile de anchetă neconcludente şi procesele care durează decenii. În plus, sacrificiul ţapilor ispăşitori oferă iluzia unui control sever al administraţiei publice. Pe lângă nevoia de justiţie, el satisface pe aceea, mai  puţin nobilă şi mai răspândită, a răzbunării. Îmi permit, de aceea, să afirm că o vastă rezervă de ţapi ispăşitori, asortaţi ocurenţelor celor mai diverse, este indispensabilă securităţii statului autoritar, cel  puţin cât este, spre exemplu, ccreşterea reşterea bovine bovinelor lor pentru o agricultură sănătoasă”10.  Nutrim convingerea că pentru o cât mai bună protecţie dictatorul trebuie să se înconjoare de o dublă centură de „ţapi ispăşitori”. Prima centură va fi formată din „ţapi ispăşitori sălbatici”, iar cea de-a doua va fi compusă din „ţapi ispăşitori domestici”.  „Ţapii ispăşitori sălbatici” sunt duşmanii naturali ai regimului, cei faţă de care anticorpii sistemului dictatorial reacţionează din oficiu. Istoria ne oferă, în această privinţă , o lungă listă de vinovaţi pentru orice: kulacii, chiaburii, albii, contrarev contrarevoluţionarii, oluţionarii, reacţionarii, evreii, monarhiştii, naţionaliştii, comuniştii, fasciştii, legionarii etc. „Ţapii ispăşitori domestici” sunt cei pe care dictatorul îi recrutează din propria tabără, de  preferat dintre potenţialii pretendenţi la putere. Dictatorul are obligaţia să promoveze în posturi cheie, atunci când vremurile sunt tulburi, persoane pe care la momentul oportun s ă le sacrifice întru folosul său. În prealabil, el trebuie să se asigure că respectivele persoane sunt docile şi lipsite de carismă, astfel încât să nu-i ameninţe puterea. Cât despre cei care jinduiesc la prima poziţie în stat , este mai bine să fie lăsaţi  pe seama aparatului represiv care se va ocupa de ei, iar propaganda va avea grijă să-i transforme în veritabili „ţapi ispăşitori”.  Înconjurat de această dublă centură de „ţapi ispăşitori” , dictatorul poate para cu succes  posibilele scăderi de popularitate  sau poate evita metamorfozarea persoanei sale în punct de întâlnire a nemulţumirilor nutrite de oamenii de rând.  Credem cu tărie că nu trebuie să mai insistăm asupra importanţei măsurilor descrise în acest capitol pentru întărirea şi menţin erea regimului dictatorial. Ele îşi relevă utilitatea de la prima lectură şi sperăm că adoratorii puterii absolute le vor asimila şi aprofunda cum se cuvine.

10

 Ignazio Silone, Şcoala dictatorilor , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2005, p. 129.

 

30

 

Capitolul X

Despre rolul rolul ffamiliei amiliei şi al prie prietenil tenilor or d dictatorul ictatorului  ui  

În privinţa rolului pe care familia dictatorului trebuie să -l joace în cadrul regimului avem două puncte diametral opuse, extrase din învăţăturile trecutului.  Mai întâi,  putem prezenta regimurile dictatoriale care au acordat o mare importanţă familiei tiranului, prin f aptul aptul că membrii acesteia au ajuns să ocupe funcţii de răspundere în aparatul de stat. La temelia unei asemenea conduite a stat premisa că legăturile de sânge sunt mai trainice decât oricare altele. Astfel, au luat naştere adevărate dinastii dictatoriale, ca de pildă: dinastia  Iulia Augusta, creată de Augustus, dinastia  Flaviană ,  pornită pornită de Vespasian (69-79 d. Chr.), continuată de Titus (79-81 d. Chr.) şi încheiată de Domiţian (81-96 d. Chr.), dinastia Somoza din Nicaragua, care s-a menţinut la putere din 1937 până în 1979, familia lui Trujillo Molina, în Republica Dominicană, sau  Kim-Ir-Sen  (1948-1994) şi  Kim-Jhong-Il   (tată şi fiu), care domină Coreea de Nord din anul 1948. Însă, cel mai cunoscut exemplu de promovare a membrilor din propria familie în poziţii de maximă importanţă este cel aldin primului împărat al ,  Napoleon Bonaparte. şi-a căsătorit surorile cu personaje sau propulsate de francezilor  el în fruntea anumitor state, iar pe Acesta fratele său mai mare, Joseph Bonaparte, l-a numit rege al Neapolelui, în 1806, şi rege al Spaniei, în 1808. O astfel de cale a fost calchiată şi de tiranul României, Nicolae Ceauşescu, c are a plantat adânc rădăcinile familiei sale în structurile statale şi care era secondat , în ceea ce priveşte luarea deciziilor, de către soţia sa, Elena Ceauşescu.  În opoziţie cu cele mai sus menţionate, au existat regimuri dictatoriale în care deţinătorul  puterii supreme şi -a edificat regimul prin eliminarea unor membri ai propriei familii sau a ales să ţină la distanţă rudele de sâ nge, temându-se de intenţiile ascunse ale acestora. Unii dictatori nu s -au mulţumit să ţină la distanţă propria familie, ci chiar au executat elemente din sânul acesteia, sub diferite pretexte. Putem pomeni în această privinţă cazul lui Irod cel Mare , rege al Iudeii (37 î. Chr.4 d. Chr.) cu binecuvântarea romanilor. Dovedind un ridicat grad de labilitate psihică, acesta şi-a ucis soţia, Mariamne, împreună cu întreaga ei familie, şi pe primul său fiu , Antipater. Putem continua şirul unor asemenea întâmplări dramatice cu menţionarea cazului ţarului Ivan al IV-lea cel Groaznic (1530-1584), care în 1581, sub imperiul unui acces de furie, şi-a omorât fiul şi moştenitorul, Ivan al V-lea. Spre deosebire de aceştia,  Regele României, Carol al II-lea, s-a limitat să ţină la distanţă membrii familiei, în frunte cu mama sa, Regina Maria. Pe mama copilului său, Elena, a exilat -o, pe fratele şi surorile sale i-a îndepărtat, altfel spus, a eliminat din arcul puterii toate persoanele de care era legat prin sânge. Acest rege ne-a oferit şi o magnifică mostră de cinism filial , întrucât se spune că s -a opus transportării mamei sale pe calea aerului în Germania pentru a primi îngrijiri medicale adecvate bolii sale, pe motiv că avionul avionul ar costa prea mult.  Putem aduce în discuţie,  pentru variaţie, măcar un caz în care o persoană înrudită cu dictatorul i-a succedat acestuia la conducerea ţării, deşi nu era deloc în graţiile ilustrei sale rude. Este vorba despre Carlos Antonio Lopez, care s-a aflat în fruntea Paraguayului din anul 1840 până  în 1862. Până la moartea unchiului său, Dr. Francia (1814-1840), a trebuit să se ţină departe de nucleul puterii,  ba chiar să se ascundă câţiva ani, fiindcă ostilitatea primului dictator paraguayan faţă persoana sa a decesul În pofidasău. acestei situaţii , abilităţile sale i-au permis să se caţere pe loculde rămas liber prin dcrescut. ecesul unchiului   Mai există o anumită categorie de regimuri dictatoriale create tocmai prin eliminarea unor membri ai propriei familii. Spre exemplificare putem oferi ca zul împăratului roman Caracalla, care  

31

 

a condus în răstimpul 211-212 alături de fratele său , Geta, pe care, în final, l-a asasinat în prezenţa mamei lor, pentru a păstra puterea doar pentru sine. Dintre aceste opţiuni, dictatorul trebuie să aleagă în funcţie de relaţiile pe care le întreţine cu f amilia amilia sa. Însă să nu aibă nicio reţinere în a suprima membri  ai propriei familii dacă situaţia o impune, fiindcă puterea nu cunoaşte compromisuri  şi, cu siguranţă, nu-i iubeşte pe cei slabi. Dacă  pe altarul puterii este necesar să se jertfească rude de sânge, atunci aşa să fie. În caz contrar , iubitorul de putere să-şi ia adio de la dictatură şi să se apuce de îndeletniciri mai potrivite cu firea sa. Indiferent pe ce cale ar porni dictatorul, el trebuie să fie foar te te atent la impactul asupra maselor, căci oamenii comuni tind să-i clasifice pe cei ce înfăptuiesc, ceea ce ei nu îndrăznesc nici să conceapă, drept bestii, iar cei ce-şi cooptează rudele la conducerea statului sunt percepuţi ca indiferenţi la nevoile lor.  Sunt puţine persoane care acceptă să trăiască într -un stat condus după criteriile celui mai cras nepotism. Iată, deci, riscul pe care îl implică raportarea la stat ca la o  proprietate personală, personală, atunci când când aparenţele nu sunt păstrate.  Dacă dictatorul, din varii cauze, hotărăşte să ţină distanţa faţă de consângenii săi, trebuie s-o facă într -o manieră elegantă şi fermă. Eleganţa este pentru popor, iar fermitatea pentru rudele sale.  Noi înclinăm spre o asemenea abordare a problemei deoarece puterea este ca  un far ce atrage în mod ineluctabil toate corăbiile spre el. Aşadar, neamurile dictatorului trebuie aduse într -o -o stare în care să conştientizeze că fără mantia protectoare a „supremului” sunt doar praf cosmic. În acest fel , vor conlucra bucuroşi la întărirea puterii dictatorului ca şi cum ar fi vorba de spre propria lor putere. Pe scurt, rudele trebuie să fie dependente de dictator şi nu invers. Totodată, nutrim convingerea că un dictator care ţine la imaginea sa va sancţiona imediat orice act ilicit săvârşit de persoane din propria familie. Astfel, îşi va dovedi ataşamentul  faţă de dreptate, care seduce mereu pe cei „proşti, dar mulţi”, după fericita expresie a scriitorului Costache  Negruzzi. În privinţa prietenilor , mă rezum la a spune următoarele: dictatorul nu are prieteni, el are doar complici. De aceea nimic nu este mai de plâns pe această lume decât un dictator care trăieşte cu impresia că ar avea prieteni sau că ar putea să aibă aşa ceva , căci singura prietenie a dictatorului este aceea cu puterea î n stare brută.

 

32

 

Capitolul XI

Despre ceea ce se numeşte cultul cultul personalităţii  personal ităţii  

Dintotdeauna personalitatea umană a fost dornică de apreciere şi laudă. Meritată sau nu, consideraţia din partea celorlalţi este o necesitate stringentă pentru majoritatea caracterelor, dar  puţini au însuşirile care să impună în mentalul colectiv o asemenea conduită. Chiar şi aşa, stima celor mulţi este greu de obţinut şi uşor de pierdut ; de aceea este mai simplu şi eficient să primeşti omagii din partea unora pe care îi terorizezi cu forţa ta absolută.  S-a ajuns, astfel, la forma extremă de autoadulare, numită generic „cult al personalităţii” în limbajul de lemn al propagandei comuniste. Mai exact, termenul a fost pus în circulaţie de urmaşul lui Stalin,   Nikita Nikita Hruşciov, cu referire directă la cel dintâi.  Glorioşii predecesori ai dictatorilor secolului al XX-lea, în ceea ce priveşte „cultul  personalităţii”, au fost împăraţii din Roma antică.   Chipurile acestora erau gravate pe monede, statuile lor tronau în templele ce le erau dedicate şi în care erau adoraţi de supuşi, artiştii, poeţii şi scriitorii se întreceau în a le aduce osanale, iar după moarte urma apoteoza, adică înscrierea defunctului împărat în rândul zeilor.   cu lustruirea figurilor imperiale s- a numărat şi Gaius Plinius Printre cei care s-au ocupat Secundus, cunoscut mai ales drept Plinius cel Bătrân (Plinius Maior). Monumentala lucrare a acestuia,  Naturalis historia  (37 de cărţi), începe cu o dedicaţie adresată fiului cel mare al împăratului Vespasian (69-79 d. Chr.), anume lui Titus Flavius Vespasianus, cel care a domnit între anii 79-81 d. Chr. În debutul dedicaţiei autorul ţine să afirme: „M -am hotărât să-ţi prezint într -o -o scrisoare prietenească ultima mea creaţie literară, cărţile Enciclopediei Naturii, o adevărată noutate  pentru muzele romanilor tăi, preascumpe împărat. Spun preascump preascumpe, e, pentru că acesta este ttitlul itlul cel 11 mai îndreptăţit pentru tine, în vreme ce acela de maximus îmbătrâneşte odată cu tatăl tău” . Ca în orice dedicaţie făcută în onoarea unui potentat al timpului, Plinius coagulează un  portret ideal al lui Titus, care ar putea fi, în egală măsură, adevărat şi fals: „Ai dobândit triumful, ai fost cenzor, de şase ori consul, ai avut parte de puterea tribuniciană şi îndeplineşti funcţia cu mult mai însemnată de prefect al pretoriului, care îi slujeşte atât ordinului ecvestru, cât şi tatălui tău. Iată tot ce reprezinţi tu pentru stat. [….] Despre nimeni nu s-a spus vreodată mai cu temei că deţine forţa f orţa fulgerătoare a cuvântului şi puterea tribuniciană a elocinţei. Ca un tunet răsună laudele pe care le aduci tatălui tău! Cât de plăcut cele hărăzite fratelui tău! Ce înălţimi ai atins în poezie! Cât de mare este rodnicia spiritului tău!”12. Însă, cuvintele de mai sus, oricât de linguşitoare ar putea să ne pară , nu afectează cu nimic valoarea intrinsecă a cărţii, să nu uităm că Machiavelli –  spre   spre exemplu  –  i-a   i-a dedicat Principele lui Lorenzo de Medici. Titulatura imperială cuprindea şi cuvântul  Augustus care, într-o traducere aproximativă, ar  putea să însemne „cel chemat/destinat chemat/destinat să asigure prosperitatea”, ceea ce prefigurează titlurile  pompoase şi şi uşor mistice pe ccare are şi le-au arogat campionii totalitarismului din secolul vitezei. Să fim bine înţeleşi, „cultul personalităţii” a fost o prezenţă constantă în trecutul umanităţii. El poate fi întâlnit pe toate continentele şi  la toate popoarele, în diferite etape ale evoluţiei lor. Uneori apare estompat, alteori mai luxuriant, însă dictaturile moderne sunt cele care au exacerbat ceea ce,  până atunci, era mai mult o concesie făcută sinelui.   Cu siguranţă nu putem pune semnul egalităţii între Ludovic al XIV-lea, care şi-a luat drept deviză formula „Nec pluribus impar” (superior tuturor) şi simbol al puterii soarele , fapt pentru care a şi fost numit   „regele soare”, şi un 11

 Plinius, Naturalis historia. Enciclopedia cunoştinţelor cunoştinţelor din Antichitate, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 15.   Ibidem.   Ibidem.

12

 

33

 

Stalin ori un Hitler, care nu numai ca şi-au asumat toate calităţile imaginabile şi toate realizările  popoarelor pe care le conduceau, dar au şi cerut să fie adoraţi proporţional cu calităţile şi realizările  pe care şi le-au atribuit. Adorarea dictatorilor secolului al XX-lea se realiza în cadrul unor manifestări publice faraonice în care se aduceau,  prin spectacole şi discursuri, laude infinite celui care se afla în fruntea statului. Este de la sine înţeleasă omniprezenţa portretelo r care îl înfăţişau  pe pe unicul şi inegalabilul titular al puterii absolute. Mai mult, aniversările dictatorului erau momente în care întreaga ţară adresa la unison mulţumiri fierbinţi celui care îi fericea cu existenţa sa. Sunt doar câteva aspecte ale complexului fenomen „cultul personalităţii” şi care n -a ocolit niciun regim dictatorial căci, după cum obişnuia să spună Winston Churchill : „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut”.  Un exemplar „cult al personalităţii” a fost pus în scenă de dictatorul chinez Mao Tze Dong,  prin isteria în masă rămasă r ămasă în istorie sub numele de „revoluţia cultuală” şi prin celebra „Cărticică roşie” cu citate din operele lui Mao , în posesia căreia se afla orice individ. Acestea sunt adevărate capodopere capodope re ale genului. Este instructiv pentru cititor să enumerăm, în cele ce urmează, titlurile câtorva dintre cei mai cunoscuţi dictatori. Benito Mussolini (Italia, 1922-1945) dorea să i se spună „Il Duce” ( Ducele  Ducele); Adolf Hitler (Germania, 1933-1945) a preluat denumirea de „Führer” ( Conducător ); ); Trujillo Molina (Republica Dominicană, 1930-1961) răspundea la apelativul „ Binefăcătorul ”; ”; Francisco Franco (Spania, 1939-1975) era numit „Caudillo” (Conducător ), ), iar mareşalul Ion Antonescu nu a rămas mai prejos (România, 1940-1944), de aceea a devenit pentru popor „Conducătorul ”. ”.  Formele aberante de „cult al personalităţii” au fost reflectate şi în operele unor scriitori de renume mondial, precum Gabriel Garcia Marquez. Geniul acestuia a reliefat în mod magistral depresiunile mentale ale dictaturilor sud-americane, prin intermediul romanului Toamna Sclipirile briliantine ale capodoperei lui Marquez  pun în evidenţă multitudinea abisurilor „cultului personalităţii” şi narcoza care se instalează în mintea tiranului, făcându-l imun la ordaliile concretului. Vom reproduce în cele ce urmează, s pre exemplificare, un fragment care se referă la mama decedată a dictatorului: „ Niciunul dintre noi nu era destul de bătrân ca să fi fost martor la moartea aceea, dar ecoul funeraliilor a junsese până în vremea noastră, şi aveam dovezi evidente că el n-a mai fost omul dinainte pentru tot restul vieţii, nimeni n -a avut dreptul să-i tulbure insomniile de orfan multă vreme după cele o sută de zile de doliu naţional [...] pe când scumpa lui mam ă, Bendición Alvarado, călătorea  prin prin pustietăţile bătute de arşiţă şi de mizerie într -un sicriu plin cu rumeguş şi bulgări de gheaţă, ca să nu putrezească mai tare decât în viaţă, căci purtaseră trupul în procesiune solemnă prin cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său   pentru pentru ca nimeni să nu fie lipsit de privilegiul de a-i 13 cinsti memoria” . În alte părţi ale lumii , precum Africa, un alt El Dorado al dictatorilor, s- au înfăptuit gesturi  pe cât de patologice, patologice, pe atât de hilare. Hidoşenia Hidoşenia a atins cote  paroxistice paroxistice în Republica Republica Centrafricană, în timpul lui Eddine Ahmed Bokassa, ajuns preşedinte în 1965, în urma unei acţiuni militare.   Considerând că este sub demnitatea sa să conducă o biată Republică şi -a rebotezat ţara Imperiul Centrafrican, în anul 1976. Ridicolul a fost completat în 1977, cu o încoronare opulentă şi cu autoacordarea unei coroane costisitoare. Din nefericire pentru el, şi din fericire pentru supuşii săi, Bokassa a fost înlăturat de la putere în 1979. Aşa s -a încheiat scurta şi glorioasa existenţă a Imperiului Centrafrican. Tot pe continentul negru a mai existat un celebru caz de nepotrivire între maiestatea conducătorului şi nimicnicia statului din subordine. Mai exact, la 4 august 1984, preaonorabilul Thomas Sankara, liderul onorabilei Republici Volta Superioară, a decis să devină suveranul Burkinei Faso, adică al „Ţării oamenilor integri”, într-o traducere aproximativă, printr-o modică operaţie de redenumire. Gest absolut justificat dacă avem în vedere faptul că numele Volta Superioară era un vestigiu al ignobilei perioade coloniale.  patriarhului.

13

 Gabriel Garcia Marquez, Toamna patriarhului, Bucureşti, Editura Rao, 2005, pp. 127 -128.

 

34

 

Trecând din Africa pe „bătrânul continent”, observăm că nici acesta nu a fost ocolit de demenţa „cultului personalităţii”. România, ca să luăm un singur caz, a cunoscut două perioade extrem de fertile în ceea ce priveşte sublimarea forţată a meritelor şi însuşirilor conducătorilor. Mai întâi s-a afirmat Regele Carol al II-lea, urmat la distanţă de câteva decenii de Nicolae Ceauşescu.  Monarhul Carol al II-lea şi-a început cariera de dictator încoronat la 10 februarie 1938. După această dată, mijloacele de informare în masă au fost mobilizate în vederea elogierii fără rezerve a şefului statului –  „salvatorul”, „omul providenţial”, „voievodul culturii”. Radioul transmitea zi de zi declaraţii, proclamaţii, relatări despre vizitele regelui, panegirice rostite de oameni de ştiinţă şi cultură, artişti etc. Presa îi consacra pagini întregi lui Carol al II- lea, a cărui fotografie trebuia să se întipărească bine în mintea cititorilor 14.  Neacceptând  Neacceptâ nd să rămână în vreun fel mai prejos, ddespotul espotul comunist Nicolae Ceauşescu a dat dovadă de multă generozitate,  permiţându-le celor din jurul său să -l laude fără oprelişti. Astfel, nu de puţine ori urechile naţiuni i erau asediate de expresii,  precum: „genialul cârmaci”, „cel mai i ubit fiu al poporului român”, „personalitate excepţion excepţională ală a lumii contemporane” sau „geniul Carpaţilor”. În 1974, a generat o dublă premieră, una naţională şi alta mondială. Anume, a devenit   primul  preşedinte al României şi primul conducător de Republică dotat cu sceptru. Această dublă realizare nu i-a scăpat finei ironii a lui Salvador Dali , care nu a putut rezista tentaţiei de a -l felicita pe noul  preşedinte-suveran. Un alt element interesant al fenomenului cunoscut drept „cult al personalităţii”  este „redenumirea” oraşelor sau formelor de relief după numele propriu. Pentru exemplificare, putem aduce în discuţie cazul dictatorului din Zair   (astăzi Congo), Mobutu Sese-Seko (1965-1997), care a simţit nevoia să boteze unul dintre marile lacuri ale Africii (lacul (l acul Albert) după numele său de scenă, fiindcă numele său real era Joseph Désiré Mobutu.   Acest fenomen datează încă din Antichitate, când Alexandru cel Mare a numit 23 de oraşe  Alexandria. Însă, spre deosebire de emulii săi din epoca contemporană,  respectivele oraşe presărate   pe tot cuprinsul imperiului creat graţie geniului său militar   au fost întemeiate de celebrul fiu al regelui macedonean Filip al II-lea. Astfel, nu se încad rează la capitolul „redenumire”, dar se încadrează la capitolul megalomanie.  În schimb, împăratul roman Commodus (180 -192) se încadrează perfect în categoria mai sus enunţată. Fiul împăratului filosof Marcus Aurelius (161 -180), Commodus a schimbat, în anul 192, numele cetăţii eterne înlocuind ternul Roma cu Colonia Lucia Annia Commodiana. Mai aproape de vremurile noastre merită să ne amintim de faptul că revoluţia bolşevică din Rusia (1917) a deschis o nouă eră în ceea ce priveşte „redenumirea” oraşelor. La scurt timp după decesul lui Lenin, survenit în anul 1924, urbea Sankt-Petersburg, numită recent Petrograd, a devenit Leningrad. Evident, Stalin nu a dorit să rămână mai prejos şi , în 1925, a numit oraşul Ţariţîn Stalingrad. Iar  Nikita Hruşciov, cel care i-a ridicat atâtea osanale „iubitului conducător” Stalin în vremea când acesta respira, a decis, în 1961, când dictatorul nu mai respira, să modifice numele oraşului dându-i denumirea ceva mai neutră de Volgograd.  Fenomenul „redenumirii” a pătruns şi în România prin ilustra persoană a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. O vreme, oraşul Oneşti a purtat numele lui,   ca şi Universitatea Politehnică din Bucureşti. Desigur, nu putea să nu urmeze şi în această privinţă învăţăturile tătucului Stalin, în a cărui onoare Braşovul a purtat denumirea de Oraşul Stalin.  Vom încheia fascinanta trecere în revistă a fenomenului „redenumirii” cu un dictator din America Centrală, pe nume Trujillo (1930-1931), care a câştigat pariul cu posteritatea prin faptul că a trezit interesul unui scriitor precum Mario Vargas Llosa. Cel care a primit de curând premiul  Nobel pentru literatură s-a servit de viaţa celui care a condus Republica Dominicană pentru a crea un roman deosebit, intitulat „Sărbătoarea ţapului”. Trecând peste aceste digresiuni absolut necesare, îi amintim cititorului că Trujillo a schimbat, în 1936, numele capitalei din Santo Domingo în Ciudad Trujillo.

14

 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 349.

 

35

 

Din tonul expunerilor de mai sus se poate observa că nutrim o vie aversiune pentru „cultul  personalităţii” în forma sa deşănţată. „Cultul personalităţii” nu este un scop, ci un mijloc la îndemâna dictatorului în sălbatica luptă pentru autoritate necontestată. Un „cult al personalităţii” în surdină poate cimenta legătura dintre dictator şi putere. Exagerarea în această direcţie poate genera o reacţie contrară.  De aceea vom prezenta, în continuare, câteva argumente în virtutea cărora  pledăm pentru un „cult al perso personalităţii” nalităţii” moderat:  –    Nicio persoană cu o inteligenţă medie nu poate da crezare afirmaţiilor scuipate cu dezinvoltură de către propaganda oficială. Torentul de laude va obliga omul de rând să vadă în  persoana dictatorului un alienat min mintal. tal.  –  Un „cult al personalităţii” agresiv le va demonstra tuturor că statul condus de dictator este , fără doar şi poate, un stat totalitar. Doar un astfel de regim are pârghiile necesare impunerii unei viziuni per sonale sonale la scară naţională, iar după cum am văzut în capitolele precedente, aparenţele sunt vitale pentru un regim condus prin măsuri manu militari.  –   Este imposibil ca o ţară să nu traverseze din când în când  perioade mai puţin faste sub aspect economic, social etc. Preamărirea dictatorului , în aceste condiţii, duce în mod automat la asocierea necazurilor cu persoana sa.  –   Orice persoană care trăieşte înconjurată de minciuni ajunge în final să le creadă şi să ia decizii bazate pe falsele impresii pe care i le induc acestea. Cum „cultul personalităţii” este prin excelenţă o abdicare a simţului realităţii în faţa grandomanie grandomanieii, orice hotărâre a dictatorului poate fi o  posibilă eroare care se poate întoarce ca un bumerang împotriva sa. Un dictator trebuie să-şi  păstreze luciditatea luciditatea, căci doar ea îl poate menţine la putere.   Prin urmare, orice dictator care doreşte să aibă o domnie lungă şi lină l ină va promova un „cult al  personalităţii” ceva ceva mai discret, evitând ridicolul şi multe alte primejdii. 

 

36

 

Capitolul XII Despre raporturile statului dictatorial cu celelalte state

La fel ca persoanele, statele au, la rândul lor, numeroşi duşmani. Unii inamici sunt naturali,  pe când alţii sunt creaţi de resorturile ascunse ale istoriei. În mod firesc, un stat comunist este în opoziţie cu unul capitalist. Germania nazistă era inamicul declarat al U.R.S.S. Multe ţări musulmane urăsc din oficiu Israelul. Dar ,  pe lângă aceste exemple, mai numeroase sunt cazurile în care ţările se antipatizează din considerente de ordin pragmatic, fiind la mijloc interese economice, militare, politice etc. O construcţie statală condusă de un regim dictatorial are ,  prin definiţie, mulţi duşmani. De aceea, relaţiile pe care le dezvoltă un asemenea regim sunt vitale pentru supravieţuirea sa. Nu de  puţine ori diverşi actori de pe scena internaţională au sprijinit mişcările militare îndreptate contra conducerilor totalitare. Prin atitudinea sa, dictatorul trebuie să aibă grijă să împiedice o asemenea situaţie şi să nu-şi creeze în mod gratuit oponenţi redutabili. Pentru aceasta este necesară  promovarea unei ofensive diplomatice realiste şi care să nu neglijeze niciun stat oricât de

insignifiant puteadictatorial să pară. Oeste politică externă poatesau feriRepublica dictatorulPopulară de multeChineză) neplăc eri. Dacăarstatul puternic (ex. abilă U.R.S.S. , temerile sale sunt mai mici, dar dacă statul este mic şi caduc (ex. Haiti, Cuba, Nicaragua, Uganda, Angola etc.), grijile pe care le stârnesc vecinii sunt, cu sigura nţă, mult mai mari. În primul caz putem vorbi despre o dictatură de sine stătătoare , care se poate lipsi de prietenia multor ţări, însă în cel de-al doilea caz avem de-a face cu dictaturi şubrede şi predispuse la dependenţă faţă de centre de putere externe. O dictatură slabă nu poate supravieţui fără bunăvoinţa unei mari puteri , deoarece acestea din urmă tind în mod natural spre maximizarea autorităţii lor . Evident, această bunăvoinţă se câştigă şi menţine prin anumite sacrificii. În acest caz , suveranitatea statului dictatorial este ca şi inexistentă, iar forţa regimului  se fundamentează  pe obedienţa de care dă dovadă faţă de puterea tutelară. Aceasta este o situaţie extrem de neplăcută pentru un dictator , întrucât a primit conducerea ţării în chirie. Ieşirea din siajul trasat de o mare putere nu se poate face decât prin trecerea sub o altă umbrelă protectoare cu toate avantajele şi dezavantajele pe care le implică o asemenea decizie. În lipsa protecţiei din partea unui alt membru puternic al scenei relaţiilor internaţionale , regimul dictatorial este condamnat să dispară. Aşa s-a întâmplat cu regimul lui Nicolae Ceauşescu care , scăpat de sub strictul control al Moscovei, a fost eliminat în 1989 prin orchestrarea unei revoluţii în desfăşurarea căreia dictatorul şi-a pierdut şi viaţa.  În interiorul anumitor state de pe mapamond se prea poate să fiinţeze regimuri democratice, însă pe plan internaţional nu există aşa ceva. Peştii mari îi vor înghiţi sau împărţi   pe cei mici în virtutea atracţiei statului puternic faţă de cel slab. Relaţiile interstatale se întemeiază pe forţă brută în pofida iluziilor construite şi propagate de unii. De această   realitate trebuie să ţină seama,   mai  presus de orice, orice, dictatorul. Dictatorul trebuie să fie conştient de faptul că ideo logia trece pe plan secund în raport cu interesele. Au existat multe cazuri în care ţări democratice ,  precum S.U.A., Franţa ori Marea Britanie au colaborat activ cu regimuri dictatoriale în ciuda ataşamentului pe care pretindeau că -l nutresc faţă de respectarea drepturilor omului. În 1974, Washingtonul a sprijinit instalarea la putere, în Chile, a dictaturii generalului Augusto şi s -a înţeles de minune până la începutul anilor ‘90 din secolul nu de Pinochet mult încheiat. De protecţia Statecu lor Sadam Unite  s-Hussein a bucurat şi dictatorul pakistanez Pervez Musharraf, care a preluat puterea la 12 octombrie 1999, în urma unei lovituri de stat. A renunţat la putere în 2008 , în condiţiile în care a pierdut preţiosul sprijin al  

37

 

„unchiului Sam”. Deci, un regim nedemocratic poate găsi puncte de legătură cu un regim democratic în interesul amândurora, iar dictatorul trebuie să speculeze abil această realitate.  Aşadar, dacă dictatorul vrea să aibă o domnie lungă şi lină trebuie să se ferească să cadă sub influenţa  exclusivă a unei mari puteri. Pentru aceasta el va realiza un slalom printre sferele de influenţă ale mai multor mari puteri, evitând tutela vreuneia. Dictatorul mai poate alege să colaboreze strâns cu mai multe superputeri, în speranţa că influenţele lor se vor neutraliza reciproc, dar acesta este un joc periculos şi necesită multă diplomaţie şi fineţe.   Cum nu trebuie procedat pe frontul relaţiilor interstatale ne indică dictatorul din Uganda , Idi Amin Dada (1971-1979). ilustrulacest Idi Amin a provo relaţiilor diplomatice dintre Marea Britanie şi ţara sa. În El 1977, a proclamat fapt un triumfcatşi ruperea l -a sărbătorit acordându -şi medalia de Cuceritor al Imperiului Britanic. Trebuie spus că au existat cazuri în care un dictator , pentru a evita statutul de vasal faţă de o mare putere, s-a refugiat într-un sistem de tip autarhic. Primul şi cel mai expresiv exemplu care ne vine în minte în această direcţie este cel ilustrat de dictatorul comunist al Coreei de Nord, Kim Ir Sen (1948-1994), cel cunoscut drept „Preşedintele Etern” după decesul său. Kim Ir Sen este creatorul „doctrinei ciuce”, care clamează mai presus de orice suveranitatea deplină a unei ţări în raport cu celelalte ţări. Pentru salvgardarea preţioasei suveranităţi , Coreea de Nord a fost izolată cvasitotal de restul statelor, ceea ce a dus, în ultimul deceniu din secolul trecut, la un colaps economic de proporţii care a înfometat populaţia nord-coreeană. Se presupune că au murit milioane de locuitori ai Coreei de Nord în acea perioadă. Deci, într-o lume în plin proces de globalizare, o naţiune nu se poate claustra.  Istoria ne mai înfăţişează un alt exemplu în care un dictator a mizat pe izolare ca soluţie  pentru protejarea independenţei independenţei naţiunii sale. Este vorba despre José Gaspar Rodriguez de Francia y Velasco, care a guvernat destinele Paraguayului între 1813 şi 1840. Doctor în teologie şi pasionat cercetător al filosofiei, a încercat să întrupeze  un ideal al filosofilor de la Platon încoace: regele  filosof .  Nu ştim dacă a reuşit, însă cu certitudine a închis graniţele ţării   interzicând schimburile comerciale externe,  precum şi libera l ibera circulaţie a persoanelor. A motivat această atitudine declarând că a încercat să împiedice creşterea datoriei publice.   Privind retrospectiv,  putem afirma că Dr. Francia a reuşit să-şi apere ţara de capitaliştii hulpavi din Europa şi America de Nord, dar, spre deosebire de Coreea de Nord, nu s-a confruntat cu globalizarea accelerată a societăţii contemporane. Pe de altă parte, modernizarea ţării sale a avut de suferit. Oricare ar fi fost plusurile sau minusurile personalităţii celui intit intitulat ulat „Supremul”, constatăm că existenţa sa din posteritate a căzut în mâinile unui scriitor talentat precum Augusto Roa Bastos şi a fost turnată în bronzul literelor prin roman ul  Eu, supremul . Talentul literar poate macula şi sublima celecumai sordide figuri, precum umane, Nero, de aceea un despot sângeros ca Napoleon a devenit erou, iar un împărat veleităţi poetice a devenit întruchiparea Satanei.  Ne permitem să mai atragem încă o dată atenţia dictatorului asupra aparenţelor. El trebuie să creeze iluzia că în statul său există toate drepturile democratice cu putinţă , pentru ca nimeni să nu -l acuze pe dictator pentru deficit de democraţie.   Un exemplu demn de copiat ne prezintă România comunistă. În intervalul 1952-1968, România a avut o unitate administrativ- teritorială pompos intitulată  Regiunea Autonomă Maghiară  (Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară din 1960). Evident era o diversiune menită să arate Occidentului că în România există drepturi democratice. În definitiv, în România funcţiona un regim de „democraţie populară”. În realitate , respectiva regiune nu a avut niciodată niciun gram de autonomie. Regiunea Autonomă Maghiară a fost doar o piesă în amplul angrenaj al propagandei comuniste şi trebuie tratată ca atare.  Prin urmare, dictatorul trebuie să fie foarte abil şi să repudieze orice gest radical în ceea ce  priveşte relaţiile internaţionale. internaţionale. El trebuie să fie ferm, dar nu rigid, flexibil, dar nu slugarnic, şi să nu  piardă niciodată din vedere interesul său personal.  Altfel spus, dictatorul trebuie să fie ca un pumn de fier înmănuşat în catifea.  

 

38

 

Capitolul XIII

Despre importanţa prosperităţii economice 

Pe primul loc în preocupările oricărui dictator trebuie să se găsească prosperitatea economică a ţării sale. Lipsa acesteia poate crea sau distruge un regim de mână forte. Altfel spus, o extrem de primejdioasă armă cu două tăişuri este lipsa prosperităţii economice.  Foarte multe regimuri democratice sau totalitare şi -au găsit sfârşitul tocmai pentru că nu au înţeles importanţa capitală a prosperităţii economice. Împăraţii romani au asimilat această importantă lecţie şi de aceea aveau obiceiul de a gâdila orgoliul vulgului cu dese cadouri monetare şi alimentare, ca să nu mai vorbim despre frecventele jocuri cu gladiatori organizate pe cheltuiala celui al cărui chip figura pe sesterţi. De aici ne-a rămas şi extrem de potrivita expresie „pâine şi circ”, care este calea cea mai simplă şi eficientă de a câştiga afecţiunea plebei. În schimb, preocupat de prestigiul militar al Franţei şi de luxul de la Versailles , banalul Ludovic al XVI-lea a iscat o furtună care a cuprins  –  într-un   într-un fel sau altul  –   întreaga Europă. Noi o numim „Revoluţia franceză”. Mai presus de orice , foamea a scos în stradă masele de revoltaţi şi nu neapărat absolutismul monarhic , după regimului cum ar vrea să credem. Nesiguranţa economică i -a făcut  pe parizieni să vadă toate cusururile în unii fruntea căruia era cocoţat bonomul Ludovic al XVI-lea. Şi în numele foamei au luat cu asalt Bastilia în glorioasa zi de 14 iulie din anul de graţie 1789. Poate fiindcă sperau să găsească acolo faimosul „cozonac” pe care consoarta  austriacă a  regelui (Maria Antoaneta) îi îndemnase să-l pună în locul obişnuitei pâini. Tot lipsa de eficienţă (economică în primul rând) a Directoratului (1795 -1799) i-a permis şi corsicanului Napoleon Bonaparte să orchestreze o lovitură de stat   la 9 noiembrie 1799. Fiindcă  a  pus ordine în marasmul moştenit de la regimul anterior şi -a câştigat extrem de instabilul ataşament al poporului. Vedem deci, că lipsa unei politici economice coerente poate distruge un regim şi crea un altul, dar niciun regim nu se întăreşte fără asigurarea nevoilor primare ale naţiunii.   Dacă studiem fulminanta ascensiune a lui Benito Mussolini, observăm că puterea i-a  parvenit din cauza haosului economic şi politic în care era scufundată Italia. După 1922 statul italian a traversat o perioadă fastă din punct de vedere economic , ceea ce a avut darul să întărească regimul lui „Il Duce”. Şi astăzi i se recunosc o serie de merite economice şi sociale celui care a scăzut şomajul, a luptat cu mafia şi „a făcut ca trenurile să ajungă la timp”.   Bănuim că nu pentru merite, ci pentru erorile sale a fost împuşcat în 1945 Benito Amilca re Andrea Mussolini, alături de metresa sa, Claretta Petacci. După care au avut privilegiul să fie atârnaţi cu capul în jos la Milano , spre deliciul mulţimii, într-un interesant experiment social în urma căruia s -a demonstrat, încă o dată, că cei mulţi se  pot bucura la fel de bine de succesul şi dezastrul unei personalităţi.  O lecţie de care trebuie să ţină cont orice dictator.  Adolf Hitler şi N.S.D.A.P. au ajuns la putere la 30 ianuarie 1933. Ridicarea la rangul de cancelar a fostului caporal nu ar fi fost posibilă fără aportul masiv al Marii crize economi ce pornite în 1929 din S.U.A. Aceasta a lovit din plin economia ge rmană fragilizată de pierderea Primului Război Mondial, dând naştere la milioane de şomeri deznădăjduiţi. Pe de altă parte , succesul economic al celui de-al Treilea Reich a întărit semnificativ regimul nazist.   Prin urmare, aspiranţii la titlul de dictator sunt povăţuiţi de experienţa istorică să încerce crearea unui regim personal în momentele în care populaţia este pauperizată de politicil e economice ale celorcauzelor de la putere. Dar, unuisa. regim creat în această manieră nu se poate realiza fără abolirea care au dusîntărirea la instalarea i nstalarea Mulţi dictatori au comis greşeala de a fi insensibili la nevoile imediate ale mulţimii. Fapt  pentru care şi-au pierdut puterea şi chiar viaţa. Dorind cu ardoare să scape de dependenţa faţă de  

39

 

finanţa occidentală, dictatorul român Nicolae Ceauşescu a iniţiat , în 1982, un ambiţios plan de achitare integrală  a datoriei externe. Această rambursare anticipată a creditelor s -a făcut pe seama cetăţenilor care au fost blagosloviţi cu „raţionalizarea” consumului alimentar , având parte de raţii şi cartele ca pe timpul războiului. „Raţionalizarea” a fost extinsă şi la alte produse de strictă necesitate, ceea ce „i-a încântat”  şi mai mult pe români. În final, în 1989, toate datoriile externe au fost stinse, iar cel care a făcut  posibile toate acestea a fost detronat şi executat într -o lovitură de stat/revoluţie. Un regim care nu pune pe primul loc nevoile elementare ale naţiunii se vulnerabilizează, furnizând muniţie inamicilor săi. Este uşor să-i mulţumeşti pe cei mulţi şi o prostie să n-o faci.

 

40

 

Capitolul XIV

Despre veleităţile academice ale dictatorilor  

Oamenii comuni şi cei deosebiţi sunt măguliţi, deopotrivă, de ideea că sunt dotaţi cu un intelect de excepţie. Chiar şi cel din urmă ignorant are pretenţia să fie considerat deştept şi este  profund ofensat de binemeritatul apelativ „prostule”. Cu atât mai mult un individ cu preocupări  preponderentt intelectuale va folosi pentru res  preponderen restul tul muritorilor cuvinte precum mase, mase, comun, ignora ignoranţi, nţi,  pleavă  sau plevuşcă, cum ar „grăi Zarathustra” cel creat de Fr. Nietzche. Aşadar, din vârful muntelui cunoaşterii absolute este foarte simplu să exclami: „Omenesc, prea omenesc!”  Dacă ai puteri absolute şi cât se poate de telurice şi palpabile , meriţi cu prisosinţă titlul de dictator. Evident, odată cu puterea vin şi o serie de neplăceri. De pildă, vei fi asaltat de cohorte de oportunişti care te vor peria doar ca să obţină avantaje. Încrederea acordată unor asemenea insecte este o bună metodă de autodistrugere. Dar, este greu, dacă nu imposibil, să nu calci pe cei care se fac preş în faţa ta cu atâta râvnă. Aşa apare detestatul cult al personalităţii, căruia îi cad victime mai toţi dictatorii. Însă un cult al personalităţii nu este complet fără o componentă academică. Pentru că un fie dictator este,cu fără doarfapt. şi poate intelect superior, toţi tirani muritorii de rând trebuie   să la curent acest Deci,, posesorul nu trebuieunui să mire pe nimeni căiar mulţi au avut şi veleităţi academice, dovedind că ridicolul nu are limite, aidoma universului. Faimosul Nero (54-68 d. Chr.) a fost un tip care a pierdut pariul cu posteritatea. În mod cât se poate de vădit, el nu a beneficiat de un P.R. tocmai bun. În lungul cortegiu de grozăvii care i se atribuie pe merit sau nu, se află şi faptul că acest biet Caesar avea pretenţia –   nu tocmai lipsită de temei  –   să fie acceptat drept un mare artist.  Nu de puţine ori a urcat pe scenă pentru a le arăta romanilor ce talent zace în împăratul lor. Se spune că generalul Vespasian, viitorul împărat, avea neplăcutul obicei de a adormi la reprezentaţiile lui Nero , lucru  pentru care a fost trimis să-i  potolească pe turbulenţii iudei. Prin urmare, teatrul şi poezia erau adevăratele înclinaţii ale neînţelesului Nero, dar contemporanii săi nu l -au apreciat şi s-au revoltat pentru a scă pa Imperiul roman de persoana lui. Încolţit de inamici, a fost nevoit să se  sinucidă. Istoricii vremii, de a căror obiectivitate ne îndoim, întrucât nu găsesc niciun element pozitiv în domnia lui Nero (ciudată unitate de vederi), spun că înainte să -şi dea obştescul sfârşit ar fi exclamat: „Ah, ce artist dispare odată cu mine!”  Optsprezece secole mai târziu, în Prusia, a apărut „regele filosof” Frederic al II-lea (17401786). Acesta şi-a petrecut mare parte din îndelungata sa domnie pe câmpul de luptă. Istoria are şi ea capriciile ei şi l -a reţinut pe acest suveran ca pe un mare strateg, dar adevărul este că a mâncat multă bătaie şi fundul i-a fost salvat ba de englezi,  ba de ruşi. Mai presus de orice, Frederic cel Mare dorea să fie perceput drept un suflet ales, iubitor şi cunoscător de artă şi ştiinţă. Deşi a realizat câteva reforme importante şi s-a înconjurat de savanţi şi artişti, inteligenţa sa nu a sporit substanţial şi a rămas departe de idealul platonic al „regelui filosof” sau de ideea de împărat -filosof, întrupată de Marcus Aurelius. Puţină lume ştie că Adolf Hitler a avut o  fire de artist. În 1907, s-a mutat la Viena unde a încercat să intre la Academia de Arte Frumoase. Dar nu a reuşit să treacă examenele de admitere. În mod cât se poate de evident, destrămarea iluziilor sale artistice şi-a pus amprenta asupra  personalităţii sale destul de contorsionate. Poate aşa se explică nefericita evoluţie mentală care l-a transformat un monstru. speculaţiile , fiindcăsoci esteetăţii timpul vorbim despre talentul său de gânditor întrpolitic. Desigur,Destul timpulcupetrecut la periferia l-asăfăcut să observe adevăratul curs al vieţii. Chintesenţa ideilor sale se găseşte într -o -o lucrare denumită „ Mein Kampf ”  al cărei singur merit este acela că îl are drept autor pe Adolf Hitler.  

41

 

În noiembrie 1923, a avut loc puciul eşuat de la München. Drept urmare, Hitler a fost închis la Landsberg. În timpul încarcerării s-a dedicat acestei monumentale lucrări. „ Mein Kampf ”  este compusă din două volume, publicate în 1925, respectiv 1926. În cuprinsul acestora se împletesc, într-o manieră prolixă, elementele autobiografice şi cele doctrinare. Altfel spus, sunt enunţate  principiile naţional-socialismului care a însângerat lumea. Dacă nu am şti coşmarul care a pornit din aceste idei eronate, am fi tentaţi să considerăm „ Mein Kampf ” drept rodul unei min ţi deraiate.  Nimic nu este mai penibil la un om decât tendinţa de a -şi aroga toate calităţile posibile. De aceea excentricitatea merge mână în mână cu puterea absolută. Rari sunt dictatorii care nu

cochetează cu realizările   pe pe În tărâm academic. a rămas imun în faţa acestui sindrom universităţi nici cuplul  Nicolae şi Elena Ceauşescu. Ceauşescu. schimbul uno unorr Nu facilităţi de natură economică , numeroase din lume le-au acordat celor doi titlul de  Doctor Honoris Causa. Elena Ceauşescu era aproape analfabetă şi, cu toate acestea, i se spunea „savant de renume mondial” şi chiar a devenit membră a Academiei Republicii Socialiste România. Având un doctorat în chimie, s- a apucat de scris cărţi cu ceva ajutor din partea adevăraţilor chimişti. Să nu credeţi că primul preşedinte din istoria României s-a lăsat mai prejos. Slugile sale l-au  proclamat, fără să exagereze vreun pic, „mare gânditor al contemporane contemporaneităţii”. ităţii”. Tovarăşul preşedinte scria cărţi de filozofie, politică şi istorie. Aceste capodopere ale culturii mondiale erau traduse în numeroase limbi străine pe cheltuiala statului român,  pentru ca întreaga umanitate să se bucure de roadele acestei gândiri superioare. De curând, Colonelul Muammar al-Gaddafi a oferit materie primă jurnalelor de ştiri din lumea întreagă, prin r ăzboiul ăzboiul pe care l-a purtat împotriva propriului popor . După cum bine se ştie,  puterea este cel mai puternic narcotic, devansând cu mult, la capitolul dependenţă, cocaina, haşişul sau opiumul. Gaddafi a preluat puterea în Libia, în 1969, transformând-o dintr- o biată monarhie într-o superbă republică. Dar, s-a plictisit repede şi de republică, fapt pentru care, în 1977, a anunţat cu surle şi trâmbiţe naşterea „domniei maselor” , adică jamahiria. În cursul anului 2011, cel care s-a încăpăţânat să rămână colonel, deşi era stăpân suprem, a fost ucis de către cei pe care i-a obligat să-l adore. Să nu credeţi cumva că o personalitate compusă dintr -o -o legiune de bizarerii, precum cea a lui Gaddafi, nu a cochetat cu mediul intelectual. În 1975, a văzut lumina tiparului „Cartea Verde”. În cele 110 pagini ale volumului se află chintesenţa gândirii politice gaddafiene. Astfel, cartea colonelului respinge cu hotărâre democraţia liberală , ca şi capitalismul. În schimb, marele gânditor libian propune o democraţie directă şi,   prin urmare, autentică. Prin intermediul unor comitete  populare toţi cetăţenii adulţi urmau să participe la conducerea statului. Evident, libienii nu s-au ridicat la înălţimea idealismului gaddafian şi au desfiinţat singura democraţie veritabilă de pe Ter rra. a. După cum lesne vă imaginaţi, în „Cartea Verde”  predomină predomină sloganurile şi ambiguitatea. Cu toate acestea, copiiilaîşinaşterea petreceau o mare parte din timp politică studiind, volumaşul aceste tâmpenii. Pentrua ca omenire să ia parte unei noi ere în gândirea lui Gaddafi fostîntreaga tradus şi  în limba engleză. Libia a finanţat şi seminarii internaţionale în cadrul cărora s-au studiat aforismele colonelului care a reuşit să găsească soluţii pentru contradicţiile inerente regimurilor democratice şi comuniste. Şi,  pentru ca tabloul să fie complet, oricine avea plăcerea să viziteze Libia putea să observe pictate pe clădiri citate din singura carte cu adevărat importantă.  Mai aproape de zilele noastre, numitul Saparmurat Niyazov a scris, spre bucuria poporului turkmen, opul intitulat cu modestie „ Ruhnama”  (Cartea sufletului). Acest individ care a terorizat Turkmenistanul între anii 1991  –  2006   2006 nu a putut văduvi popoarele lumii de roadele inteligenţei sale. După cum era de aşteptat , cartea  –   inspirată din tradiţiile, istoria şi cultura turkmenă  –  –  este  este un ghid spiritual prin care naţiunea să acceadă pe cele mai înalte culmi ale gloriei. În mod absolut firesc, tot poporul a fost obligat să citească volumul. Orice examen şcolar avea legătură şi cu „ Ruhnama”, iar dacă doreai să te angajezi , era suficient să demonstrezi o solidă cunoaştere a cărţii. Spre sfârşitul vieţii sale pământene, cel care a acceptat, de dragul poporului, să devină Preşedinte pe Viaţă a lăsat să se înţeleagă faptul că oricine avea să citească „ Ruhnama”  de trei ori îşi asigura, astfel, un loc în rai. Înalta favoare a fost obţinută pentru cititorii acestei cărţi prin negocieri purtate chiar cu Dumnezeu.  

42

 

Considerăm că informaţiile din acest capitol nu mai necesită niciun comentariu final.

 

43

 

Capitolul XV Despre profilul dictatorului de succes

Întrucât în capitolele anteriore am revărsat preaplinul experienţei noastre teoretice şi  practice, în acest penultim capitol vom explica schematic care este profilul unui dictator de succes. Aşadar, un dictator de succes:   –  S S-a dezbrăcat de mult de ceea ce îndeobşte se numeşte morală, etică etc.    –  Nu  Nu se teme să să facă ceea ce ce poate fi desc descris ris drept abominabil sa sauu monstruos.   –  Se închină doar puterii în stare pură.   –  Minte  Minte pe oricine, mai puţin pe sine însuşi.  –   Se raportează la concret prin filtrul logicii elementare. Căci doar lama ascuţită a logi cii de  bun simţ îi poate întări şi maximiza puterea.   –  Nu  Nu are alte rude decât acelea pe care interesul i le-a aşezat alături.   –  Nu  Nu are încredere în nimeni, pentru că ştie că că orice individ poate şi vrea să-i ia locul.  –  Nu  Nu se lasă sedus sedus de propriul cult cult al personalităţii.   –   Acceptă Acceptă sfaturi, cu bucurie darnimănui îi suspectează pe lăudători.    –   dar laudele, nu permite să creadă că le urmează.    –  Este infailibil în măsura în care are un aparat represiv bine uns.    –  Se face indispensabil prin prosperitatea şi siguranţa pe care o revarsă asupra ţării.    –  Controlează tot, pentru a nu fi controlat de soartă.   –  Speculează orice slăbiciune a caracterului uman.    –  Acţionează rapid şi nemilos împotriva inamicilor reali, potenţiali sau imaginari.    –  Nu  Nu bruschează bruschează scena relaţiilor interna internaţionale ţionale cu prezenţa prezenţa sa.   –  Este  Este perfect, pe cât de perfect este regimul său de control asupra maselor.   –  Este  Este indispensabil, pentru că nu le lasă altă alternativă celor pe care îi stăpâneşte.  Acestea fiind zise, oricine este liber să elimine sau să adauge tot ceea ce consideră potrivit.  Noi am făcut destul destul, ridicând acest schelet incomplet, numit „profilul dictatorului de succes”. 

 

44

 

Capitolul XVI Exemplu de bune practici: Putin şi „dictatura difuză”  

După cum au aflat deja cititorii acestei cărţi, istoria cunoaşte trei tipuri de regimuri dictatoriale: absolutiste, autoritare  şi totalitare. Cele absolutiste  se referă la regimurile tradiţionale monarhice, în care puterea suveranului nu este limitată de o constituţie sau ceva similar. Arabia Saudită şi celelalte monarhii din Golful Persic păstrează acest tip de regim politic. Chiar şi Vaticanul este o monarhie absolutistă. Cele autoritare sunt regimuri dictatoriale în care junta sau dictatorul se rezumă la a controla populaţia prin mijloace brutale, dar fără a avea pretenţia unui control total asu asupra pra sa. Inamicii sunt eliminaţi, există cel mult un singur partid politic, cenzura e ste la mare cinste etc. Dar, cu toate acestea, cei care deţin puterea nu sunt interesaţi sau nu pot să obţină un control total asupra naţiunii. Ei se mulţumesc să deţină puterea. Dic taturile totalitare  sunt invenţia secolului al XX-lea. Comunismul, fascismul şi nazismul au fost ideologiile care au făcut  posibilă apariţia dictaturii totalitare. Obţinerea puterii este doar o etapă pentru construirea unei noi societăţi şi a unui om nou. Astfel, orice trebuie controlat, inclusiv sau, mai ales, viaţa privată. Orice detaliu Regimul trebuie decis de partid care, i aşa, „este în tot şi-dictatorială, n toate”.  scapă acestei enumerări. Ar lui Vladimir Putin,nuevident de sorginte  părea să fie o  dictatură de tip autoritar, însă este un regim autoritar aparte. Ne place să numim   regimul creat de domnia sa „dictatura difuză”. În secolul al XXI-lea, mijloacele de manipulare au devenit tot mai sofisticate. SUA, de pildă, au creat un „imperiu difuz” prin tacticile „soft power”, ceea ce l-a inspirat pe Putin să creeze „dictatura difuză”. Atipic pentru un regim dictatorial, nu există partid unic. Pluripartidismul funcţionează în Rusia. Pe scena politică activează mai mult de un singur partid. „Rusia Unită”  este partidul oficial, dar în jurul acestui nucleu gravitează numeroase „partide clonă”. Partide inspirate şi controlate din umbră de la Kremlin. Opoziţia este şicanată nu prin cenzură directă, ci prin metode ceva mai subtile. Nu prea are cum să -şi transmită mesajele. Trusturile media private au fost fie subordonate, fie desfiinţate, fie s-au dat cu regimul,  păstrând o neutralitate binevoitoare. De pildă, Berezovski, care a tras din greu ppentru entru înscăunarea lui Putin în anii 1999-2000, a fost mazilit, prin tre altele, fiindcă avea un trust media incomod. La televiziunea publică nu prea se vede picior de opozant. Deci, mai rămâne internetul, dar şi acolo mai pică câte un site din când în când. Oricum, votanţii care contează, cei din lumea rurală,  patriarhală, nu-şi prea fac veacul pe net. Dacă nu poţi livra mesajul electoral maselor , ai mari şanse să pierzi chiar dacă alegerile sunt libere şi corecte la prima vedere. Spun em la prima vedere, fiindcă în 2012 în Rusia s -a desfăşurat o mascaradă.. Live pe internet au fost transmise imagini din toate secţiile de votare. Putin a fost reales mascaradă  pentru un al treilea mandat prezidenţial. În primul rând, datele erau mult prea multe pentru a putea fi analizate în timp util. În al doilea rând, chiar dacă alegerile sunt libere   şi corecte din ceea ce se vede, numărătoarea din spatele cortinei este greu de controlat. Aceasta este o altă tactică a sistemului pe care-l numesc „dictatura difuză”. Deci, până aici avem simularea pluripartidismului,  blocarea accesului în sistemul media şi alegeri libere şi corecte în formă , dar nu şi în fond. Recent, Putin a punctat din nou, interzicând televiziunilor prin cablu să mai facă publicitate. Prin urmare, lipsite de cea mai importantă sursă de venit, acestea vor muri sau vor apela la mila Kre mlinului. Vedeam, aşadar , cum Putin nu trimite FSB-ul să închidă televiziunile. Mijloacele sunt ceva mai

subtile, dar laruşi, fel îndeRusia. eficiente. Totodată, furnizorii de internet au fost obligaţi să stocheze datele utilizatorilor   La prima vedere, Federaţia Rusă este, după cum spune şi numele, un stat federal. În realitate, liderii celor 85 de regiuni din componenţa sa nu au prea multă putere. Nici adunările legislative  

45

 

locale nu sunt tocmai autonome. Parlamentul, Adunarea Federală, este compus din Duma de Stat şi Consiliul Federal. Acesta din urmă este ales într -o manieră foarte complicată, care face imposibilă accederea unui indezirabil. Consiliul Federal este echivalentul Senatului, în linii mari. Fiecare dintre cele 85 de regiuni trimit câte doi reprezentanţi în Consiliul Federal. Unul reprezintă legislativul local, iar celălalt, executivul local. Regulile sunt atât de stricte, încât prin aceste „furci caudine” nu vor trece decât oamenii regimului. Consiliul Federal are un rol foarte important, deoarece acesta decide asupra unor chestiuni esenţiale: frontierele, starea de necesitate, legea marţială, dreptul de a folosi forţa armată etc. Procedura de demitere poate fi iniţiată de această cameră a parlamentului. Deci, şanseleşi ca asemenea procedură să înceapă Federal ciareindirect. puteri excepţionale de oaceea membrii săi sunt aleşi cu grijă,sunt nu nule. direct Consiliul prin vot popular, Aşadar, o altă caracteristică a „dictaturii difuze” este sistemul politic alambicat, care triază amicii şi   inamicii. Vladimir Putin se află la putere din 1999. A fost de două ori prim-ministru şi se află la al treilea mandat prezidenţial. Prin urmare, conduce  Rusia de circa 15 ani. O regulă de bază a democraţiei este limitarea numărului de mandate prezidenţial e. Oricât de bun sau de rău este un  preşedinte american american, el nu poate sta mai mult de opt ani la l a Casa Albă. Până şi în China comunistă, o dată la zece ani se schimbă echipa de la vârful partidului, inclusiv preşedintele. În 2008, Putin i -a lăsat locul lui Dmitri Medvedev, el devenind prim-ministru. Totodată, a schimbat Constituţia pentru ca puterile preşedintelui să fie reduse, iar cele al premierului sporite. Constituţia Rusiei nu impune o limită de mandate, ci stabileşte doar că nu sunt permise mai mult de  două mandate consecutive. Apoi, Constituţia a fost modificată din nou, pentru că în 2012 se apropia întoarcerea lui Putin la Kremlin. Puterile preşedintelui au fost sporite, iar cele ale premierului diminuate. Totodată, mandatul prezidenţial a crescut de la patru la şase  ani. Jocul de-a constituţionalitatea arată puterea reală pe care o deţine Putin. El jonglează cu Constituţia după bunul său plac. Din moment ce ai o Constituţie pe măsura ambiţiilor tale şi o poţi costumiza după bunul   plac, puterile tale sunt dictatoriale. Constituţia ar trebui să fie un fel de „pat al lui Procust”. Tu trebuie să te mulezi pe ea, nu invers. În Rusia de astăzi nu avem lagăre de exterminare. Închisorile nu sunt pline de deţinuţi  politici. Doar că, din când în când câte un indezirabil este condamnat pentru câte ceva. Nu crime  politice, ci de drept comun: comun: evaziune fiscală, de delapidare, lapidare, mită etc. Cum justiţia nu este este independentă independentă decât cu numele, condamnarea este garantată. Aşa au păţit -o mulţi oligarhi. De unde a şi apărut legenda că Putin se luptă cu oligarhii. Greşit! El se luptă cu oligarhii care -i ameninţă puterea. În anturajul său se află destui oligarhi. Însă aceştia sunt domesticiţi şi au grijă să nu muşte mâna care -i hrăneşte. În plus, tot din când în când, mai moare în condiţii mai mult sau mai puţin suspecte câte un individ care nu ştie să tacă sau care ştie prea multe. Teroarea este , de asemenea, difuză. Nu e ca  pe vremeacilui Stalin, NKVDul nu omoară masă. Acum nu, mai întreaga societate,  punctual. Este suficient suficient pentru în a crea o stare despectrul anxietate anxietateterorii socială astfelameninţă încât opoziţia să fie minimă. Pe deasupra, în Rusia lui Putin brutalitatea forţelor de ordine este proverbială, iar legile sunt foarte dure pentru tulburarea liniştii publice. Dacă participi la un miting , ai mari şanse să stai câţiva ani la închisoare.  La 27 februarie 2015, Boris Nemţov, un oponent al regimului Putin, a fost asasinat la Moscova. Asasinul Asasinul a fost prins şi şi-a recunoscut vina. Un islamist radical dornic d ornic să şteargă o ofensă la adresa religiei sale. Ce convenabil! Nu-i aşa? Evident, e greu să-l acuzi pe Putin de acest asasinat. Uciderea lui Nemţov i-a fost pusă imediat în cârcă. Moartea oponentului său l-a transformat rapid într-un martir. Deci, e clar că lui Putin nu -i foloseşte această moarte. Dar să vedem un pic altfel lucrurile. Având la dispoziţie acest argument, nu poţi ucide fără probleme? Tocmai fiindcă sună credibil faptul că nu ai nimic de obţ inut dintr-un asasinat, poţi  să-l ordoni fără probleme.  Poate Putin l-a lăsat pe Nemţov să-şi facă numărul atâţia ani pentru a da mai multă greutate alibiului logic? Nu am nimic de câştigat din martirizarea oponentului meu. Desigur, toate acestea sunt speculaţii, dar un dictator de succes ar putea gândi a şa. Propaganda este un alt aspect esenţial al „dictaturii difuze”. Pentru ca populaţia să fie controlată este nevoie mereu de un duşman. În 1999, teroriştii ceceni au aruncat, probabil, nişte  

46

 

 blocuri în aer, asigurând alegerea durului Putin, un cvasinecun cvasinecunos oscut până în acel moment. Acum, Occidentul cel rău ia cu asalt Rusia. Din vest ne pândeşte primejdia. Religia este foarte importantă în Rusia, iar Putin marşează pe cartea ortodoxismului. Religia a fost mereu un important instrument de impunere a dominaţiei. Dictatorul portughez Salazar a folosit în acelaşi fel catolicismul. Împăraţii romani aveau titlul de „pontifex maximus”, conducând religia tradiţională romană. Putin, în schimb, se arată un ortodox fervent. Lupta sa contra homosexualităţii se înscrie în acest registru tradiţional-religios. Electoratul rural, şi nu numai  acesta, trebuie să vadă în Putin un apărător al valorilor tradiţionale ortodoxe. Istoria, pe de altă parte, este şi ea siluită de noul regim. URSS nu este unmai demon. Parada de 9 putere. mai esteDeşi, la feldin deacest impresiona ntăvedere pentru, adecalajul arăta lumii şi poporului rus că Rusia este încă o mare punct de dintre Rusia şi NATO a crescut constant şi nu în favoarea Rusiei. În 1945 , au fost învinşi fasciştii, în 2014 , Rusia lui Putin se luptă cu fasciştii ucraineni sprijiniţi de America. Cuvântul  fascist  produce   produce un efect pavlovian în minţile ruşilor ,  pentru care „marele război pentru apărarea patriei” are un rol central. Desigur, istoria este văzută într -o manieră foarte rusească. Tot ceea ce nu convine este răstălmăcit sau negat. De pildă, niciun cuvânt despre responsabilitatea Rusiei pentru declanşarea celui de -al Doilea Război Mondial, care, pentru Rusia, a fost mai întâi un război de agresiune şi de abia apoi unul de apărare. Putin e tot mai activ pe plan extern pentru a se menţine popular în rândurile ruşilor. Nostalgicii pot vedea în el un personaj care să redea măreţia Rusiei. Există şi un cult al personalităţii. Putin este  prezentat ca un individ viril, sportiv, puternic, mereu tânăr şi gata de luptă. Putin este un călăreţ singuratic, un ecologist înfocat, un scafandru cu veleităţi de arheolog, dar şi personaj de film sau de  joc video. Benzile desenate SuperPutin  ni-l arată pe Putin care se luptă cu teroriştii şi, evident, câştigă.   Un alt aspect important al propagande propagandeii putiniste este miracolul economiei ruse. Rusia nu are o economie foarte performantă dacă ne raportăm la standardele occidentale. Italia, de pildă, are o economie mai puternică decât cea rus ească în multe clasamente internaţionale. Economia celei din urmă  se bazează pe exportul de materii prime şi în plan secund pe exportul de armament. Gazul şi  petrolul sunt baza exporturilor ruse. Orice fluctuaţie a preţului acestor produse afectează grav economia rusă. Din fericire, Putin a ştiut să-şi vândă bine marfa în Europa şi China, câştigând sume enorme. Însă, se pune întrebarea: situaţia financiară stabilă a Rusiei i se datorează lui Putin? Criza economică din Rusia, dintre anii 1998-1999, s-a datorat, în mare parte,  preţului scăzut pentru petrol şi gaze. Creşterea preţurilor a făcut ca Rusia să iasă din criză. Deci, care este meritul lui Putin? Cât de greu este să vinzi nişte materii prime şi să încasezi valută? Lui Putin i se poate recunoaşte meritul de bun comerciant. A vândut mai profitabil resursele Rusiei şi atât. Acesta este miracolul economiei în timpul lui Putin. Ajunşi în acest punct, ar trebui să ne punem întrebarea dacă economia rusă nu s -ar fi putut

stabilizafiindcă fără Putin? EraRusia oare imposibil să -şiodată punăcuordine în  finanţe fărămateriilor Putin? Greu de crezut, în 1999 a început ca să -Rusia şi revină creşterea preţului prime. Mussolini a ajuns la putere în 1922, într-un moment de reviriment al economiei italiene. În Germania, Hitler a ajuns la putere în 1933, când lumea tocmai ieşea din marea criză economică. Ambii au fost creditaţi cu performanţe economice , deşi nu aveau merite concrete în acest sens. Putin a ajuns la putere la momentul oportun şi a confiscat un merit care nu -i aparţine. Pe acest  principiu putem spune că regii Arabiei Saudite sunt nişte guru în materie de economie. Nu e Arabia Saudită plină de dolari fără să aibă cine ştie ce economie? Au vândut petrol şi sunt plini de bani. La fel a procedat şi Putin. Numai că resursele Rusiei sunt ceva mai diverse. Bogăţia Rusiei în materii  prime îi oferă lui Putin un puternic atu. atu. El dispune de mari mari sume de bani pentru a-şi susţine regimul. Un regim dictatorial nu are nicio şansă fără bani. Dacă ai materii prime le vinzi şi încasezi, nu ai nevoie de popor pentru a obţine banii necesari. Într -un stat cu o economie puternică, principala sursă de venit este impozitarea muncii, dar acolo poporul ar putea să emită pretenţii, să ceară ceva în schimbul contribuţiilor financiare. Pe de altă parte, guvernul tre buie să creeze un climat liberal  propice afacerilor, care ar putea să afecteze şi spaţiul politic. Liberalismul nu este tocmai potrivit  pentru un regim dictatorial. China se confruntă cu această dilemă. Pe măsură ce tot mai mulţi chinezi cunosc beneficiile  bunăstării, s-ar putea să ceară tot mai multe drepturi. Vom vedea cum va  

47

 

aborda China această dilemă existenţială. Oricum, mitul marelui economist Putin rămâne să fie certificat. Până una alta, domnia sa se laudă cu marile cheltuieli militare pe  care le va face Rusia. Să  bănuim că toate nevoile poporului au fost satisfăcute?  În concluzie, în Rusia lui Putin avem parlamentarism, pluripartidism, alegeri libere, presă fără cenzură, opoziţie articulată, dar nu avem democraţie. Toate acestea sunt regii menite să s ă mimeze democraţia. Putin s-a folosit de dezamăgirile şi spaimele ruşilor pentru a crea un regim dictatorial, dictatura difuză, o subspecie a dictaturii de tip autoritar. La prima vedere , jocul democratic este respectat. În esenţă, nimic mai departe de ad evăr. Nu vom şti niciodată cum ar fi evoluat firava democraţie rusăcefără Putin. să recunoaştem fi putut este fi şi mai rău. care Faptulmerită că a stabilizat ceea se ţarul numea „O Trebuie Voltă Superioară ticsităcăcuarrachete” un plus evidenţiat. Era la fel de probabilă iugoslavizarea Rusiei, ceea ce ar fi fost un dezastru pentru întreaga umanitate. Oricât bine a făcut, el este şi rămâne un dictator care a sugrumat incipienta democraţie rusă. Desigur, Rusia nu a fost hăcuită de corporaţii şi asasini economici, dar a căzut , în schimb, pe mâinile favoriţilor lui Putin. Pentru rusul de rând este cam acelaşi lucru. Nu poporul rus  beneficiază de bogăţiile ţării. Dec Deci,i, jos pălăria Vladimir Putin, eşti dictatorul ideal. Tot respectul!

 

48

 

Capitolul XVII Posteritatea Un dictator este preocupat şi de posteritate. Dacă lumea te adoră în timpul vieţ ii, va trebui să te adore pentru totdeauna. Însă, adorarea după dispariţia fiinţei pământene a dictatorului este extrem de discutabilă şi ţine, în cea mai mare parte, de succesul dictatorului. Un dictator desăvârşit îşi  pregăteşte adorarea adorarea postumă din din timpul vieţii. Mulţi dictatori inabili au p ierdut pariul cu posteritatea. De pildă, Nero, despre care am mai făcut vorbire în acest volum, a fost obligat să se sinucidă, dar a avut parte de o înmormântare grandioasă,, iar mormântul său somptuos a fost multă vreme bine îngrijit grandioasă îngrijit.. Necazurile cu creştinii l-au transformat însă într-un simbol al despotismului. Se pretinde că cifra 666 l-ar desemna pe Nero, fiara care i-a persecutat pe cre ştini. Deci, ai grijă de cine te iei, fiindcă iertarea ar putea să nu mai vină vreodată.  Romanii aveau un obicei interesant, damnatio  memoriae, care însemna ştergerea unei  persoane din viaţa Romei. Era un procedeu oficial, aplicat destul de rar. Domi ţian, Geta şi Maximian au primit dreptul la uitare eternă şi nici posteritatea n-a fost mai blândă cu ei. Aşadar,

felul în Dacă care conduci asupra posterităţ reuşeştisesărepercutează -ţi perpetuezişi regimul şi după ii.dispariţia ta, prin chibzuita alegere a unui succesor, ai toate şansele să câştigi pariul cu posteritatea. I. V. Lenin a fost îmbălsămat şi depus într-un grandios mausoleu. Dezmembrarea URSS, în 1991, nu a dus la distrugerea acestui veritabil loc de pelerinaj. Din obi şnuinţă, dar şi de dragul turiştilor, mausoleul şi locatarul său  au rămas la locul lor. Ho şi Minh, dictatorul comunist al Vietnamului de Nord, care a murit în 1969, a avut parte de un tratament similar. El poate fi admirat în mausoleul din Hanoi. Despre Kim Ir Sen şi Kim Jong Il ce să spunem? Adorarea lor de către întregul popor este o obligaţie sacră. Vai de cel care nu le oferă un profund respect celor două figuri emblematice ale Coreii de Nord.   Stalin, având în vedere nivelul foarte ridicat de crime comise, te-ai fi a şteptat să fie  blestemat pentru eternitate. Este creditat de mulţi istorici cu gloriosul titlu de cel mai mare criminal din istoria umanităţii. A fost condamnat de către Hruş ciov, cel care i-a succedat la conducerea URSS. Paradoxal, odată cu trecerea timpului poziţ ia ruşilor faţă de Stalin s-a mai nuanţat. Propaganda rusă încă mai are nevoie de el. Dacă în ceea ce priveşte persoana lui Hitler există un consens în a-l considera un monstru, când vine vorba despre Stalin părerile sunt împărţite. Uneori, hazardul are grijă chiar şi de bestii. Mao este un criminal cu nimic mai prejos decât Stalin sau Hitler, dar Republica Populară Chineză creată de el încă mai există. Deci, tot poporul chinez trebuie să omagieze persoana   celui fără egal. Are muzee şi portrete peste tot în China, iar despre persoana sa se grăieş te doar cu evlavie. Altfel spus, continuă să conducă şi dincolo de mormânt. În România, „ bietul” Ceauşescu este mult mai hulit decât predecesoru predecesorull său. Nu că Nicuşor nar avea pentru ce să fie criticat şi blamat, dar în comparaţie cu crimele comise în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, este mic copil. Însă evenimentele din decembrie 1989 sunt mai vii în minţile oamenilor decât universul concentraţionar creat de Dej. În concluzie, putem spune că posteritatea poate fi câştigată doar prin grija atentă a dictatorului. Dacă regimul său supravieţuieşte fără persoana sa, sunt mari şanse ca imaginea lui să se păstreze vie în conştiinţa naţiunii, iar odată cu trecerea timpului, ceea ce a fost rău se va estompa făcând loc respect dacă sincer. Memoria colectivă estepentru de scurtă, scurtă durată.   nu vei Vă unui veţi întreba merită să sacrifici clipe a te chiar gândifoarte la ceea ce va fi când mai fi. Evident că are importanţă, fiindcă dictatorul este şi trebuie să fie etern pentru eternitate.    

49

 

Capitolul XVIII

Îndemn pentru o cât mai eficientă dictatură sau despre  posibilitatea instaurării unei  dictat  d ictaturi uri perfecte

Pornind de la bestialitatea recurentă a fiinţei umane , anumiţi cărturari au încercat să-şi imagineze lumi perfecte, în care răul era abolit şi fericirea era singurul mod de viaţă permis. Această listă a fost deschisă de atenianul Platon, prin opera de referinţă referinţă –   –  Republica  Republica. Însă cel mai de succes dintre oamenii de litere care au abordat acest gen este Thomas Morus. El are, totodată, şi meritul de a fi dat şi numele curentului în care se înscriu aceste exerciţii de imaginaţie.   Titlul cărţii sale, Utopia („nicăieri” în limba greacă), s-a extins asupra întregului gen, de aceea, astăzi, asemenea creaţii sunt grupate sub denumirea generică de „utopii”.  Cele mai faimoase utopii sunt: Tomasso Campanella –   Cetatea Soarelui, Sir Francis Bacon  –   Noua Noua Atlantidă , Etienne Cabet  –   Călătorie în  Icaria etc. În secolul al XX-lea a apărut curentul „antiutopiilor”. Mai exact, anumiţi scriitori de renume, inspirându-se din acţiunile anumitor dictatori, şi-au imaginat (unii spun că au descris) societăţi total subjugate în numele unui ideal umanitar. De fapt, se blama faţa hidoasă a totalitarismului. Au redactat „antiutopii”: Aldous Huxley ( Minunata  Minunata lume nouă şi eseul  Reîntoarcere la minunata lume nouă), George Orwell ( 1984 şi  Ferma Animalelor ) şi chiar Panait Istrati prin Spovedanie pentru învinşi. Toţi aceştia şi-au exprimat deziluziile legate de societăţi în care viaţa individului era  planificată la micron. micron.  Constatările literare ale „antiutopiştilor” au trezit în noi speranţa că dacă unii îşi pot imagina o societate perfectă în fericirea ei, de ce nu s -ar putea imagina o dictatură perfectă, pe care un adept de geniu al totalitarismului s-o transpună în practică. Revoluţia tehnico-ştiinţifică pe care o trăim  pare să fundamenteze asemenea aşteptări. Deci, mai sunt speranţe pentru dictatorii temerari şi vizionari care se vor încumeta să păşească pe drumul instaurării unei dictaturi perfecte. 

 

50

 

Postfaţă 

Această carte este un manual de autoapărare. Orice alte valenţe găsite acestui volum sunt fie false, fie secundare. Astăzi, omenirea experimentează o luptă teribilă între lideri şi popoare, prin care cei dintâi doresc să obţină cât mai multă putere, iar popoarele aspiră spre libertate şi prosperitate.   Într-un regim democratic ca şi într -unul -unul dictatorial, lupta pentru putere şi control se duce cu aceleaşi mijloace (diferenţele sunt pur cantitative). Manipularea popoarelor se practică de la apariţia statului şi pentru a combate această stare de fapt am purces la scrierea  prezentei lucrări. În aşteptările noastre, „megalomanice” ne place să credem că va deveni la fel de populară  populară precum Cărticica Roşie  cu citate din operele lui Mao, cu diferenţa că  Manualul dictatorului desăvârşit   va fi (eventual) cumpărat şi citit prin liberul consimţământ al individului.  Sper ăm ăm că rândurile cuprinse cuprinse între co coperţile perţile acestei „c „cărticele” ărticele” se vor transforma într-un util instr ument ument de protejare a libertăţii şi vor contribui la neproliferarea tehnicilor de manipulare în masă. Înarmaţi cu armura oferită de  Manualul dictatorului desăvârşit  ,  succesul este garantat şi, în sfârşit, putem striga aidoma lui Panait Istrati: „Haideţi către altă flacără!”   Se află într -o flagrantă eroare în celîntâmpinarea care ar credeviselor , chiar de şi pentru secundă , că ideile  ascunse în paginile anterioare ar veni cumva mărire oale aspiranţilor la dictatură. Această carte este şi va rămâne un manual de autoapărare , aflat la îndemâna oricui preţuieşte libertatea.

 

51

 

Bibliografie selectivă 

ANTUNES, Antonio Lobo, Manualul inchizitorilor , Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.  AXELROD, A., PHILLIPS, C., Dictatori şi tirani, Bucureşti, Editura Lider, f.a.   BASTOS, Augusto Roa, Eu, Supremul , Bucureşti, Editura Curtea-Veche, 2007. CARPENTIER, Alejo, Recursul la metodă metodă, Bucureşti, Editura Curtea-Veche, 2006. CIORAN, Emil, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001.  IDEM, Istorie şi utopie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.  CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002. KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 1998.  LLOSA, Mario Vargas, Conversaţie la catedrala, Bucureşti, Editura RAO, 2002.   IDEM, Sărbătoarea ţapului, Bucureşti, Editura Allfa, 2002. MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, Bucureşti, Editura Mondero, 2004.  MALAPARTE, Curzio, Tehnica loviturii de stat , Bucureşti, Editura Nemira, 2007.  MARQUEZ, Gabriel Garcia, Toamna patriarhului, Bucureşti, Editura Rao, 2005.  MORUS, 2007.Thomas, CAMPANELLA, Tommaso, Utopia/Cetatea Soarelui, Bucureşti, Editura Antet, ORWELL, George, O mie nouă sute optzeci şi patru, Iaşi, Editura Polirom, 2002.  SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe,  Istoria românilor în secolul XX , Bucureşti, Editura Paideia, 1999. SILONE, Ignazio, Şcoala dictatorilor , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2005.

 

52