Macroeconomie Carte

MACROECONOMIE CURS

CUPRINS

CURSUL 1 MACROECONOMIA, CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU. 1.1 Macroeconomia- abordări. 1.2 Contabilitatea naţională. 1.3 Fluxul circular al venitului. Indicatorii macroecconomici. CURSUL 2 ECHILIBRUL MACROECONOMIC. 2.1 Cererea şi oferta în expresii agregate 2.2 Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată 2.3 Echilibrul macroeconomic CURSUL 3 VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE. 3.1. Formarea venitului la nivel macroeconomic. 3.2. Consumul şi economiile. 3.3. Investiţiile în economie. 3.4. Multiplicatorul şi acceleratorul.. CURSUL 4 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ 4.1. Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic. 4.2. Factorii şi tipurile creşterii economice. 4.3. Modele de creştere economică. CURSUL 5 DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ 5.1. Criza natural umană a dezvoltării actuale. 5.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra evoluţiei viitoare.

CURSUL 6 Fluctuaţiile activităţii economice. 6.1 Ciclicitatea – caracteristică a evoluţiei activităţii economice; 6.2 Diversitatea ciclurilor economice; 6.3 Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu; 6.4 Politici economice anticiclice CURSUL 7 Piaţa muncii 7.1 Conţinutul şi spcificitatea pieţei muncii; 7.2 Cererea şi oferta de muncă 7.3 Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii CURSUL 8 Şomajul. 8.1 Şomajul – dezechilibru macro – social 8.2 Cauze, forme şi costuri sociale ale şomajului 8.2 Măsuri pentru diminuarea şomajului şi efectelor acestuia CURSUL 9 Piaţa monetară 9.1 Obiectul şi agenţii pieţei monetare 9.2 Cererea şi oferta de monedă 9.3 Dobânda

CURSUL 10 PIAŢA DE CAPITAL 10.1 Conţinutul şi formele pieţei de capital 10.2 Funcţionarea pieţelor de capital 10.3 Piaţa de capital în România CURSUL 11 PIAŢA VALUTARĂ 11.1 Obiectul şi agenţii pieţei valutare 11.2 Mecanismul pieţei valutare. Cursuri valutare Operaţiuni valutare 11.3 Piaţa valutară în România CURSUL 12 INFLAŢIA 12.1 Inflaţia - permanenţă a vieţii economice 12.2 Măsurarea şi formele inflaţiei 12.3 Cauzele inflaţiei 12.4 Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei 12.5 Politici antiinflaţioniste CURSUL 13 INTERDEPENDENŢE ECONOMIEI INTERNAŢIONALE. 13.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor economice internaţionale 13.2 Comerţul internaţional 13.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe. Datoria externă 13.4 Inegalităţi şi decalaje în economia mondială CURSUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRAREA REGIONALĂ. 14.1 Globalizarea în dezbaterea de idei 14.2 Incidenţe ale tendinţelor de globalizare în planul funcţionării economiei 14.3 Companiile trans(multi)naţionale (CTN, CMN), promotori şi beneficiari ai globalizării 14.4 Conţinutul integrării economice internaţionale 14.5 Uniunea Europeană – formă avansată de integrare economică internaţională

CURSUL 1 MACROECONOMIA,CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU. 1.1. Macroeconomia- abordări. 1.2. Contabilitatea naţională. 1.3. Fluxul circular al venitului. 1.4. Indicatorii macroecconomici.

1.1 Macroeconomia. Economia, ca domeniu determinant al vieţii sociale, este studiată de ştiinţa economică, din unghiuri diferite. Partea teoriei economice care studiază activitatea economică, aşa cum se desfăşoară ea la nivelul producătorilor şi consumatorilor individuali, ale căror decizii sunt expresia comportamentelor pe diferite pieţe independente, este cunoscută sub denumirea de microeconomie. Procesele de alegere liberă pentru a produce sau a consuma bunuri, în funcţie de reacţiile comportamentelor individuale pe diferite pieţe, se pot individualiza în economia reală, prin decizii specifice agenţilor economici. În acest fel se creează posibilitatea de a se integra concluziile ştiinţifice, cu privire la studiul economiei în zona realului concret, în teoria microeconomici sau, mai simplu spus, microeconomie. Partea teoriei economice care studiază activitatea economică, aşa cum apare ea la scara economiei naţionale a unei ţări, ca un întreg, unde se realizează agregarea cererii şi ofertei individuale în cererea şi oferta globală, a fluxurilor dintre agenţii economici în circuite sintetice de ansamblu, care exprimă veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi consumul final, economiile şi investiţiile, exportul net etc., este cunoscută sub denumirea de macroeconomie. La scara unei economii naţionale, fenomenele şi procesele reale individuale se integrează în cadrul unui circuit economic de ansamblu. Acesta reflectă interdependenţele reale din viaţa economică ce generează cerere agregată şi ofertă agregată, consum intermediar şi consum final, venit, consum, economii şi investiţii, nivelul general al preţurilor, excedente sau deficite bugetare, monetare, comerciale etc. Toate acestea reprezintă categorii ale ştiinţei economice pentru a delimita şi contura fluxurile macroeconomice. Asemenea fluxuri ierarhizate şi structurate într-o anumită logică permit exprimarea cantitativă şi descrierea modului de funcţionare a sistemului economic în ansamblu, cu intrările sale, cu transformările care se produc, cu ieşirile intermediare şi finale, cu interacţiunile lor în timp şi spaţiu. Caracteristica esenţială a lumii contemporane o constituie accelerarea creşterii interdependenţelor dintre activităţile economice, atât în plan naţional, cât şi internaţional-mondial. Studierea economiei ca un tot, ca un ansamblu coerent de activităţi economice, aflate într-o continuă şi tot mai puternică interdependenţă, sub influenţa conjugată a unei multitudini de factori, face obiectul macroeconomiei, al ştiinţei economice despre fenomenele şi procesele economice agregate la nivel naţional. Problemele studiate de ştiinţa economică la nivelul macroeconomiei sunt multiple, dintre care mai importante sunt: -

asigurarea condiţiilor pentru realizarea unei alocări eficiente a resurselor limitate şi corectarea eşecului pieţelor concurenţiale;

-

realizarea

unei

creşteri

economice

echilibrate,

bazată

pe

compatibilitatea criteriilor de eficienţă economică cu criteriile socialumane şi ecologice; -

relaţia dintre exigenţele echilibrului economic general şi dezechilibrele parţiale care pot să apară la scara unei economii, sub forma inflaţiei şi şomajului etc;

-

ciclicitatea economică în determinarea cauzelor care alternează fazele de expansiune cu fazele de recesiune, ca şi politicile anticiclice;

-

integrarea macroeconomiei în cadrul economiei mondiale, în diferitele organizaţii economice şi în pieţele internaţionale;

-

programarea şi prognoza liniilor dezvoltării economico-sociale, din perspectiva evoluţiei resurselor naturale şi a progresului tehnicoştiinţific, a globalizării problemelor pe care le ridică sporirea interdependenţelor dintre economiile naţionale etc; politicile macroeconomice de corectare a eşecurilor pieţelor concurenţiale şi de depăşire a dezechilibrelor anormale în evoluţia vieţii economico-sociale;

-

fundamentarea principalelor agregate economice şi studierea relaţiilor dintre ele, pentru a evidenţia regularităţi şi raporturi relativ stabile între ele, ca de exemplu, între venit şi consum, venit şi economii, venit şi investiţii etc Delimitarea problemelor macroeconomice reprezintă o modalitate utilă de analiză şi interpretare a vieţii economice, pornind de la individualitatea fenomenelor şi proceselor economice şi ajungând la integrarea lor în logica ansamblului economiei naţionale. Astfel, se pot evidenţia legile (principiile) ce explică funcţionalitatea normală a circuitului economiei naţionale şi, pe această bază, se cunosc cauzele dezechilibrelor nedorite, care pot să afecteze starea de normalitate a sistemului economic. Analiza macroeconomiei permite desprinderea forţelor principale care acţionează şi interacţionează în interiorul economiei, a nivelurilor de eficacitate atinse, ca şi a activităţilor considerate dezirabile, a interdependenţelor ce apar din caracterul deschis al economiilor naţionale etc. Prin cercetarea vieţii economice, din punctul de vedere al sistemului economic naţional, ştiinţa economică oferă guvernelor bazele ştiinţifice ale acţiunii lor practice. Acestea trebuie să intervină acolo şi, atunci când jocul liber al forţelor pieţei nu reuşeşte să evite crizele, dezechilibrele macroeconomice nedorite sau alte eşecuri ce pun în pericol viaţa oamenilor, condiţiile în care ei trăiesc şi muncesc, ca şi pentru a anticipa la timp schimbările pe care le aduce viitorul. Prin studierea macroeconomiei şi descoperirea legilor care guvernează funcţionalitatea normală a sistemului, ştiinţa economică oferă o bază teoretică de analiză şi interpretare a unor probleme, cum ar fi: dacă un individ nu beneficiază de prosperitate, ce importanţă are că societatea, în ansamblu, este dezvoltată şi prosperă; ce satisfacţie are un om sărac, dacă ştie că alţii sunt bogaţi; dacă cineva este şomer, nivelul mare al şomajului nu dă nici o satisfacţie şi, atunci, la ce este bună securitatea generală dacă el nu este în siguranţă etc. Studierea macroeconomiei ajută la înţelegerea viabilităţii unui sistem economic numai în funcţie de ceea ce a realizat bun pentru individ şi societatea în -

care trăieşte. Prin abordarea macroeconomiei s-au pus bazele aplicării metodei analizei şi sintezei la studierea sistemului economic, atât în ceea ce priveşte economia consumatorilor individuali, firmelor şi industriilor individuale, cât şi sub aspectul administrării cererii şi ofertei agregate. Analiza macroeconomică urmăreşte să răspundă la o serie de probleme de primă importanţă, cum sunt: -

cum poate fi mărit venitul naţional al unei ţări şi cum poate fi el distribuit mai just;

-

care sunt cauzele ciclurilor de afaceri şi ce remedii sunt pentru controlul riscurilor ce rezultă din amplitudinile creogerate ale acestora;

-

cum se poate îmbunătăţi ocuparea forţei de muncă şi reduce şomajul prin „administrarea cererii” în direcţia asigurării unui nivel suficient;

-

cum poate fi controlată inflaţia;

-

care sunt modalităţile de diminuare a efectelor negative ale „administrării cererii” prin acţiuni asupra ofertei, care să îmbunătăţească efortul, productivitatea şi eficienţa;

-

ce politici trebuie să adopte guvernele pentru a îndeplini aceste ţeluri dificile şi adeseori contradictorii, în ceea ce priveşte scopurile;

-

cum putem ţine sub control enternalităţile negative ale evoluţiei economice şi sociale, cunoscute sub denumirea de sărăcie şi poluare;

-

cum putem promova şi împăca cele două valori fundamentale ale dezvoltării durabile: raţionalitatea şi speranţa;

cât de mult se poate deschide o economie în relaţiile cu alte ţări, astfel încât interdependenţele globalizării să nu o distrugă. Teoria macroeconomică îşi propune ca ţel să găsească cele mai bune modalităţi pentru a mări venitul naţional, astfel încât, prin acţiunile asupra vieţii economice în ansamblul ei, să putem obţine din venitul naţional creat maximum de bunăstare economică şi socială. În acest proces complex şi contradictoriu un rol important îl are guvernarea economică. Guvernarea economică este un mecanism complex prin care puterea executivă a ţării îşi îndeplineşte funcţiile economice în societate, prin centre de decizie macroeconomică proprii, aflate în structuri ierarhizate, descentralizate şi interdependente. Administraţia publică îndeplineşte un rol economic pronunţat în toate ţările, în proporţii diferite şi în condiţii concret-istorice. Dincolo de exagerările ideologice şi politice care trebuie eludate, în epoca modernă statul democrat deschis constituie un mecanism important de influenţare a economiei, îndeosebi la nivelul superior al acesteia – macroeconomia, ca şi în relaţiile ei de interdependenţă cu alte economii naţionale, în cadrul proceselor de globalizare a vieţii economice, de universalizare a dezvoltării şi de control al marilor riscuri pe care le aduce evoluţia vieţii natural-umane şi sociale. -

Cauzele implicării statului în viaţa economică sunt multiple, aflându-se în legătură nemijlocită cu evoluţia factorilor de producţie, cu progresul tehnicoştiinţific, cu accentuarea complexităţii economiei şi a externalităţilor acesteia, ca şi cu aspecte de ordin social, cultural, politic, militar, ecologic cu riscurile pe care le generează sărăcia şi poluarea la scară naţională, internaţională şi globală. Îndeplinirea rolului statului democratic se asigură printr-un sistem de norme, principii, instrumente şi pârghii economice, monetare, fiscale, valutare etc., ca şi prin intermediul societăţii civile. În acest context se înscrie politica economică. Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului democratic în direcţia stabilirii obiectivelor macroeconomice, de atins pentru o anumită perioadă, într-o ţară, precum şi a mijloacelor directe şi indirecte necesare transpunerii în practică a acestora, din perspectiva corectării eşecurilor pieţelor libere, controlului riscurilor externalităţilor negative – sărăcie şi poluare, asigurării compatibilizării celor două valori fundamentale ale vieţii natural-umane şi sociale: raţionalitatea şi speranţa. Obiectivele politicii economice se ierarhizează în raport cu nivelurile de agregare economică, având ca premisă şi, totodată, ca scop final interesul general al naţiunii, într-un anumit orizont de timp. Există mai multe forme de politici economice, care constituie tipologia acestora. În cadrul unei asemenea tipologii, politicile economice se clasifică după criterii ca: obiectivele finale; mijloacele folosite pentru promovarea politicii economice; orizontul de timp al obiectivelor de urmat; modalitatea de influenţare a agenţilor economici de către autoritatea publică; sfera de cuprindere a domeniului politicii economice; orientarea doctrinară a diferitelor politici economice etc. În funcţie de asemenea criterii se elaborează şi se înfăptuiesc diverse categorii de politici economice, cum ar fi: politici generale, locale, monetarfinanciare,bugetar-fiscal-valutare, politici de programare (planificare) macroeconomică,politici de ocupare, politici anticiclice, politici comerciale, politici de coeziune economică şi socială etc.

1.2. Contabilitatea Naţională. Deşi conceptele pe care le analizăm în această parte se mai găsesc, într-o anumită măsură, în mod firesc şi în cadrul celorlalte capitole, totuşi apreciem că, din punct de vedere metodologic, este bine ca la acest capitol, dedicat special contabilităţii naţionale, să realizăm o viziune globală asupra lor. Pentru înţelegerea Sistemului Contabilităţii Naţionale (SCN), ca metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică, considerăm utilă prezentarea conţinutului principalelor concepte1. Administraţia privată cuprinde unităţile instituţionale rezidente care produc, în special, servicii pentru gospodării nedestinate pieţei şi ale căror resurse provin, în cea mai mare parte, din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi din veniturile de proprietate, în acest sector se includ: organizaţii religioase (de cult), sindicate, partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale şi sportive, Crucea Roşie etc. Administraţia publică este un sector instituţional care cuprinde acle unităţi a căror funcţie principală este de a produce servicii nedestinate pieţei, pentru colectivitate, şi de a redistribui veniturile statului, ale căror resurse provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi ce aparţin altor sectoare. Structurată pe trei subsectoare: administraţia centrală, locală şi securitatea socială, administraţia publică include organele administraţiei centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti, unităţile de învăţământ, sănătate, cultură, artă, apărare etc. Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor, altele decât cele de capital fix, şi a serviciilor destinate pieţei pentru a fi consumate, în perioada dată, în vederea producerii altor bunuri economice. Consumul final individual efectiv al gospodăriilor populaţiei cuprinde: cheltuielile gospodăriilor populaţiei pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în scopul satisfacerii nevoilor membrilor lor, cheltuieli pentru consumul individual al administraţiilor publice şi cheltuieli de consum individual al instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor. Consumul final colectiv efectiv al administraţiilor publice cuprinde cheltuieli pentru consum colectiv a administraţiilor publice (servicii publice generale, apărare naţională şi securitate teritoriului, menţinerea ordinii şi securităţii publice, activităţi legislative şi de reglementare, cercetare şi dezvoltare etc.). Consumul final total efectiv se formează prin însumarea consumului final al gospodăriilor populaţiei, al administraţiei publice şi al administraţiei private. Cotizaţiile sociale efective însumează toate vărsămintele către organismele asigurătoare pentru acoperirea riscurilor de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, accidente profesionale etc. Cele fictive reprezintă contravaloarea prestaţiilor sociale furnizate direct salariaţilor, în afara unui sistem de asigurări sociale. Economia brută reprezintă partea din venitul disponibil brut ce nu a fost folosită pentru consumul final, fiind destinată acumulării de active fizice sau financiare.

Excedentul brut de exploatare reprezintă ceea ce rămâne din valoarea adăugată creată în procesul de producţie după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor legate de activitatea de producţie. Formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile cumpărate de unităţile producătoare rezidente, ce sunt utilizate cel puţin un an, inclusiv valoarea serviciilor încorporate în bunurile de capital fix. Gospodăriile populaţiei (Menajele private) cuprind unităţile rezidente a căror funcţie principală o constituie consumul sau eventual producţia, dacă aceasta se realizează de către întreprinzătorii individuali sau asociaţiile familiale. Resursele lor provin din remunerarea muncii, venituri din proprietăţi, transferuri de la alte sectoare, venituri din vânzarea producţiei de bunuri şi servicii. Impozitele sunt vărsăminte obligatorii către administraţiile publice, centrale şi locale, acestea pot fi impozite legate de producţie şi de import: impozite pe salarii, T.V.A., accize, taxe vamale, taxe asupra mijloacelor de transport, impozite pe clădiri etc., ca şi impozite pe venit şi patrimoniu: vărsăminte din profit, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, taxe asupra autoturismelor, impozitul pe dividende etc. Instituţiile financiare sunt un sector instituţional care grupează unităţile a căror funcţie principală constă în a finanţa, respectiv a colecta, transforma şi repartiza disponibilităţi financiare. Societăţile de asigurări sunt un sector instituţional ce include toate unităţile care au funcţia de a transforma riscurile individuale în riscuri colective. Prestaţiile sociale cuprind toate transferurile în natură sau în numerar ce se atribuie unor peroane pentru acoperirea unor riscuri sau nevoi ca: boală, bătrâneţe, deces, invaliditate, şomaj, accidente de muncă, boli profesionale. Producţia este considerată orice activitate socialmente organizată pentru a obţine bunuri materiale şi servicii într-o anumită perioadă de timp. Deosebim o producţie de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei şi o producţie de bunuri şi servicii nedestinate pieţei. Producţia imputată de servicii bancare exprimă, în mod convenţional, diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite de instituţiile financiare. Activitatea reprezintă o grupare de unităţi cu producţie omogenă. Restul lumii reflectă ansamblul operaţiunilor ce se desfăşoară între unităţile rezidente şi unităţile nerezidente. Salariile nete primite reprezintă sumele primite de angajaţi pentru munca depusă (inclusiv prime, sporuri, avantaje în natură), din care se scad cotizaţiile sociale şi impozitul pe salariu. Sectorul instituţional cuprinde ansamblul unităţilor instituţionale ce au un comportament economic analog, în raport de funcţia economică principală şi sursa de provenienţă a veniturilor. Societăţile şi cvasisocietăţile nefinanciare reprezintă un sector instituţional a cărui funcţie principală este producerea de bunuri materiale şi servicii nefinanciare destinate vânzării pe piaţă (regiile autonome şi societăţile comerciale nefinanciare). Subvenţiile reprezintă un sistem de transferuri curente fără contrapartidă ale administraţiei publice sau instituţiilor U.E. către unităţile rezidente

producătoare de bunuri materiale şi servicii, cu scopul da influenţa nivelurile de producţie, preţurile acestora, remunerarea factorilor de producţie. Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (C.N.) reprezintă o metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica majorităţii ţărilor lumii, cu deosebire a celor cu economie de piaţă, precum şi în calculele şi analizele efectuate de organismele internaţionale (ONU, OCDE). C.N. oferă o reprezentare cantitativă, agregată, coerentă şi completă a realităţii economice, în timpul unei perioade de timp, sau la un moment dat, în vederea reprezentării cantitative, sintetice, agregate şi clare a realităţii economice. S.C.M. ordonează, sistematizează şi sintetizează fluxurile în economie după criterii riguroase, în cadrul unor tabele ce formează un sistem de conturi ale economiei naţionale. În cadrul C.N. se evidenţiază şi se analizează activitatea care produce bunuri economice (materiale şi servicii) ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă, precum şi cea prestatoare de servicii nemarfare, inclusiv acelea legate de asigurarea ordinii şi securităţii sociale. Din punctul de vedere al spaţiului, conturile naţionale se elaborează în profil naţional, plurinaţional (pentru U.E.) şi regional (pentru ţări cu dimensiunimari, cu economie complexă). În ceea ce priveşte caracteristica timp, conturile sunt elaborate trimestrial, anual, pe mai mulţi ani sau la un moment dat. C.N. permite urmărirea proceselor legate de producţia de bunuri economice, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, consumul (utilizarea veniturilor pentru consum) şi acumularea de bunuri economice (utilizarea economiilor pentru creşterea patrimoniului tehnico-material) ce au loc în cadrul şi între subiectele economice (întreprinderi private şi publice, instituţii publice, gospodării ale populaţiei). Pentru exprimarea activităţii desfăşurate de agenţii economici pe ansamblul economiei naţionale, C.N. foloseşte principiul contabil al dublei înregistrări, conturile înregistrând, pe de o parte resursele, în mod convenţional în dreapta, iar pe de altă parte, utilizarea acestora, în stânga. În cadrul C.N. agenţii economici (subiectele economice) se grupează după criterii riguroase, pe categorii instituţionale, iar operaţiunile desfăşurate de aceştia pe tipuri de operaţiuni, cu obiecte materiale, servicii şi valori financiare. Activităţile economice în cadrul C.N. se împart în patru grupe fundamentale: cele care creează venituri prin producerea de bunuri economice care satisfac direct sau indirect trebuinţele economice; cele care folosesc veniturile pentru consum; cele care folosesc veniturile pentru creşterea patrimoniului (acumulare) şi cele care sunt legate de acordarea, respectiv, angajarea de credite. Agenţii economici se agregă pe ramuri, în vederea analizei relaţiilor tehnico-economice şi alcătuirii tabelului intrări-ieşiri şi pe sectoare (cu scopul analizei fluxurilor de venituri şi cheltuieli), sectorul firmei, sectorul gospodării, sectorul public şi sectorul străinătate. Datele oferite de C.N. permit cunoaşterea şi caracterizarea unor variabile economice importante cum sunt: produsul intern, produsul naţional, venitul naţional, consumul final, formarea capitalului, veniturile personale şi disponibile ale populaţiei, exportul, importul, investiţii etc.

Evidenţierea circuitului fluxurilor în C.N. presupune definirea şi delimitarea activităţilor economice, subiectelor economice, a obiectelor activităţii economice, tranzacţiilor, evaluării, datării şi localizării acestora. În C.N., circuitul economic este prezentat prin intermediul conturilor pentru activitatea subiectelor economice, sectoarelor instituţionalizate şi a ramurilor şi pentru ansamblul economiei naţionale, astfel: Conturile de activitate ale subiectelor economice se împart în: contul de producţie, contul de venituri şi cheltuieli, contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare. Informaţiile din conturile alcătuite de subiectele economice pot fi agregate pe sectoare economice – conturi ale sectorului firme, ale sectorului public (guvernamental) şi ale gospodăriilor private – şi pe ramuri de activitate. La agregarea informaţiilor din conturile alcătuite de subiectele economice, pe sectoare sau genuri de activitate, se ţine seama de necesitatea de a elimina consumul intermediar, adică livrările de bunuri între subiectele economice care sunt încadrate în acelaşi sector. În vederea calculării indicatorilor sintetici, analizei formării mişcării, repartiţiei şi utilizării veniturilor, interdependenţelor din economia naţională, cunoaşterii stării economiei, a stabilităţii preţurilor, gradului de ocupare a forţei de muncă etc., C.N. alcătuieşte conturile macroeconomice. Pentru aceasta, C.N. foloseşte un sistem propriu de principii, concepte fundamentale legate de activitatea de producţie, producţia intermediară şi finală, consumul final, investiţii şi amortizări, „intern” şi „naţional”, evaluarea tranzacţiilor. Conturile macroeconomice se obţin pe baza unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor din conturile pe subiecte economice, sectoare economice şi ramuri de activitate, cu respectarea principiilor şi conceptelor fundamentale ale C.N. În categoria conturilor macroeconomice, în raport de folosirea informaţiilor, deosebim: a) conturi naţionale care stau la baza calculării unor indicatori sintetici ai producţiei de bunuri, şi anume: contul sintetic de bunuri şi contul de producţie; b) conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza formării veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora, şi anume: contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de redistribuire a veniturilor şi contul de utilizare a veniturilor; c) conturi naţionale care stau la baza indicatorilor şi analizei patrimoniului, şi anume: contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare a modificării patrimoniului; d) conturi care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea, sub forma unui cont de bază numit contul restul lumii sau străinătate.

1.3 FLUXUL CIRCULAR AL VENITULUI Gruparea unităţilor economice pe sectoare instituţionale permite evidenţierea fluxurilor dintre aceste sectoare şi oferă o imagine de ansamblu asupra economiei naţionale, numită în literatura de specialitate. SOCIETĂŢI ŞI CVASI-SOCIETĂŢI NEFINANCIARE, produc bunuri şi servicii destinate pieţei nefinanciare şi ale căror resurse provin din vânzarea producţiei. Ex.: SNCFR, Renault-Dacia ş.a. INSTITUTII DE CREDIT, au ca funcţie principală finanţarea activităţii economice (colectarea, transformarea şi redistribuirea disponibilităţilor financiare). Fondurile acestor instituţii provin în principal din angajamentele contractate (depuneri la vedere şi la termen, titluri de valoare etc.) şi dobânzi. Ex.: BNR, BCR, SIF Muntenia ş.a. ÎNTREPRINDERI DE ASIGURARI, îndeplinesc funcţia de asigurare, adică de transformare a riscurilor individuale în riscuri colective şi se finanţează din primele de asigurare. Ex.: Astra, Allianz, Interamerican ş.a. ADMINISTRATIILE PUBLICE, produc servicii nemarfare şi efectuează operaţii de redistribuire a veniturilor şi bogăţiei naţionale. Finanţarea lor se face din vărsăminte obligatorii ale celorlalte instituţii, primite direct sau indirect, prin redistribuire. ADMINISTRATIILE PRIVATE, produc servicii nemarfare pentru grupuri particulare de gospodării şi care se finanţează din contribuţii voluntare efectuate de gospodării în calitate de consumatori şi din veniturile pe proprietate. Ex.: Crucea Roşie Internaţională ş.a. GOSPODARIILE, a căror funcţie principală este consumul şi ale căror venituri provin din salarii, proprietate şi transferuri. O altă funcţie importantă a gospodăriilor este producţia de bunuri şi servicii marfare, nefinanciare care conduce la venituri prin vânzarea sa. RESTUL LUMII, sector care grupează unităţile nerezidente în măsura în care ele efectuează operaţiuni cu unităţile instituţionale rezidente. Unităţile economice rezidente sunt acelea care au un centru de interes pe teritoriul ţării respective.

IM IT

Exporturi (EX) Cheltuieli publice (CP) Investitii (I)

FIRME

E D

A

C B

Piaţa factorilor de producţie

I EX CP

Piaţa bunurilor de consum

D'

F

INJECTII IN FLUX

G

MENAJE

H

Piaţa financiară

Administraţiile publice

Restul lumii

Economii (E) Impozite si taxe (IT) Importuri (IM) RETRAGERI DIN FLUX

A – oferta de bunuri, B – încasări, C – plăţi pentru factori, D – cerere de factori, D’ – venituri, F – oferta de factori, G – cheltuieli de consum, H – cerere de bunuri.

Economiile (S): venituri pe care gospodăriile nu le cheltuiesc pentru consum şi care în mod normal sunt depuse la bănci sau în alte categorii de instituţii financiare; Taxele (T): includ taxele directe şi indirecte plătite de titularii de venit administraţiilor; Importurile (IM): cuprind cheltuielile gospodăriilor pentru bunurile importate şi cheltuielile firmelor pentru materiile prime achiziţionate din exterior.

Investiţiile (I) făcute de firme pentru creşterea stocului de capital; Cheltuielile publice (G) care includ achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii; Exporturile (EX), respectiv vânzările ţării către restul lumii.

1.4 Indicatori agregaţi în sistemul contabilităţii naţionale În vederea analizelor macroeconomice este nevoie să se cunoască nivelul şi evoluţia principalilor indicatori sintetici (agregaţi) ce reflectă activitatea economică desfăşurată de agenţii economici la nivelul economiei naţionale. Aşa după cum am prezentat, pe baza sistemului conturilor macroeconomice se pot calcula indicatori globali, sintetici cu privire la: volumul şi structura producţiei de bunuri economice, venituri create în activităţile de producţie desfăşurate de agenţii economici pe ansamblu şi pe subiecte economice, repartiţia veniturilor între participanţii la activităţi economice şi redistribuirea acestora prin mijloace financiare specifice; folosirea veniturilor pentru consum şi economii (acumulare). Principalii indicatori macroeconomici sunt: produs intern, produs naţional, venit naţional, venit disponibil, venit personal al populaţiei. Indicatorul macroeconomic de rezultate, produsul intern, exprimă producţia finală de bunuri economice, ţinând seama de criteriul „intern”, în expresie „brută” şi „netă”. Produsul intern brut (PIB), principalul agregat macroeconomic, exprimă valoarea adăugată brută a producţiei finale produsă în decursul perioadei de calcul de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării. După metoda de producţie (sau metoda valorii adăugate), produsul intern brut se calculează prin însumarea valorii adăugate brute (V.A.B.) create de factorii de producţie în toate unităţile din interiorul ţării, producătoare de bunuri materiale şi servicii şi agregarea valorii pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. PIB = ΣVABi, unde „i” reprezintă sectoarele sau ramurile economiei naţionale. Prin scăderea din valoarea brută (PBi) a bunurilor produse de un sector sau ramură ale economiei a consumului intermediar (CIi), valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor produse în perioada de calcul şi folosite pentru a produce noi bunuri economice – se obţine valoarea adăugată brută a sectorului sau ramurii economiei naţionale (VABi): VABi = PBi – CIi, de unde produsul intern brut, exprimat în preţurile factorilor, se calculează cu relaţia: PIBi = ΣPBi – ΣCIi Dacă la PIB, exprimat în preţurile factorilor, adăugăm impozitele indirecte nete (IIN), obţinem produsul intern brut în preţurile pieţei (PIBpp): PIBpp = PIBpf + IIN Produsul intern net în preţurile factorilor (PINpf), exprimă valoarea adăugată netă (VAN) a agenţilor economici, sectoarelor sau ramurilor economiei naţionale şi se calculează scăzând din valoarea adăugată brută a consumului de capital fix sau amortizarea (A): PINpf = ΣVABpf – ΣA = ΣVANpf – PIBpf – A

Trecerea de la PIN în preţurile factorilor, la PIN în preţurile pieţei se realizează adăugând la valoarea adăugată netă, în preţurile factorilor (VANpf), impozitele indirecte nete (IIN): PINpp = ΣVANpf + IIN Pe baza indicatorilor PIB şi PIN se pot obţine informaţii cu privire la contribuţia ramurilor, la obţinerea acestor indicatori macroeconomici şi la satisfacerea cerinţelor sociale, de import şi pentru export. După metoda utilizării finale (sau metoda cheltuielilor), produsul intern brut, în preţurile pieţei se calculează prin însumarea următoarelor elemente: consumul privat (CPV), consumul public (CP), investiţiile brute (sau fomarea brută a capitalului) – Ib, exportul net, diferenţa dintre valoarea bunurilor exportate şi importate (EN): PIBpp = CPV + CP + Ib + EN Un asemenea indicator macroeconomic, după această metodă, însumează elementele ce ţin de utilizarea finală a bunurilor economice, mai puţin valoarea bunurilor importate. După metoda repartiţiei (sau a însumării veniturilor), produsul intern brut în preţurile factorilor se obţin ca sumă a veniturilor factorilor de producţie (VF) la care se adaugă amortizarea capitalului fix (A). PIBpf = ΣVF + A, iar produsul intern net, în preţurile factorilor (PINpf), se calculează ca o sumă a veniturilor factorilor de producţie: PINpf = PIBpf – A sau PINpf = ΣVF

Prin folosirea metodei însumării veniturilor factorilor de producţie la calculul PIN se creează condiţiile de trecere de la calculul macroeconomic, în viziune „intern”, la calculul macroeconomic, după criteriul „naţional”, pentru determinarea venitului naţional (VN) şi a venitului disponibil (VD). Produsul naţional este un indicator macroeconomic agregat ce exprimă rezultatele activităţii de producţie din punct de vedere al criteriului „naţional”, sub forma valorii producţiei finale de bunuri economice. El se calculează ca produs naţional brut (PNB) şi produs naţional net (PNN), exprimat în preţurile factorilor şi în preţurile pieţei. Produsul naţional brut PNB, se calculează adăugând la mărimea produsului intern brut veniturile factorilor de producţie obţinute de agenţii economici naţionali din activitatea de producţie desfăşurată în alte ţări şi scăzând veniturile factorilor de producţie realizate de agenţii economici străini din ţară, ceea ce înseamnă că la PIB se adaugă soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFSVAB) la valoarea adăugată brută: PNB = PIB + SVFSVAB Produsul naţional net PNN, este egal cu produsul intern net la care se adaugă soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea, ca valoare adăugată netă (SVFSVAN): PNN = PIN + SVFSVAN În preţurile pieţei, PNB şi PNN includ şi impozitele indirecte nete, ce nu sunt incluse în preţurile factorilor. PNN, în preţurile factorilor, exprimă venitul naţional al societăţii (VN): PNNpf = VN Analiza evoluţiei unei economii cu ajutorul indicatorilor macroeconomici de rezultate presupune exprimarea acestora în preţuri comparabile. Prin raportarea PIB sau a PNB, în preţuri curente, la un indice ce reflectă modificarea preţurilor bunurilor care fac parte din metodologia de calcul a acestor indicatori, se obţine mărimea lor în preţuri comparabile. Dacă raportăm, spre exemplu, produsul intern brut în preţuri curente PIBp.crt., la produsul intern brut în preţuri comparabile (PIBp.com.) obţinem deflatorul produsului intern brut. Se numeşte deflator deoarece poate fi utilizat pentru ajustarea deflaţie (sau inflaţie) a

calculaţiilor indicatorilor macroeconomici în preţuri curente, cu scopul de a ajunge la măsurarea modificărilor reale ale producţiei. Deflatorul se prezintă ca un indice general al preţurilor. Spre deosebire de indicele preţurilor de consum, deflatorul PIB sau PNB este mai cuprinzător. Dacă presupunem că PIB în preţuri curente al unui an este de 20.000 mld. u.m., iar deflatorul PIB în perioada curentă faţă de o perioadă de bază este de 500%, atunci: 20.000 mld. u.m. PIBp.com.1 =

= 4.000 mld. u.m. 5

Dacă presupunem că în perioada considerată de bază PIB era de 10.000 mld. u.m., atunci indicele de creştere a produsului intern brut în preţuri comparabile este de: PIBpcom1

4.000 =

PIBp.com.1/0 = PIBpcrt0

= 0,4 = 40% 10.000

Aceasta înseamnă că produsul intern brut real, în preţuri comparabile (constante) a scăzut cu 60% sau la 40% în perioada curentă faţă de perioada de bază. Aceasta este dinamica reală a PIB. Prin raportarea PIB nominal, în preţuri curente (20.000 mld. u.m.) la PIB în preţurile curente ale perioadei de bază (10.000 mld. u.m.) obţinem dinamica nominală a PIB. În cazul nostru: PIBpcrt1 n PIBp1/0 == PIBpcrt0

20.000 mld.

= 200%

10.000 mld.

Indicele PIB, în expresie reală se mai poate calcula şi pe baza relaţiei: IPIBPNOM 2 COM PIBp1/ 0 = = = 0,4 = 40%

D (Deflator) 5 Aceasta înseamnă că indicele de creştere a PIB în preţurile curente ale fiecărei perioade include atât influenţa modificării producţiei fizice, cât şi influenţa modificării preţurilor. Mărimea reală a PIB în perioada curentă, care să elimine influenţa preţurilor, este egală cu 4.000 mld. u.m.

CURSUL 2

ECHILIBRUL MACROECONOMIC. 2.1. Cererea şi oferta în expresii agregate 2.2. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată 2.3. Echilibrul macroeconomic

2. ECHILIBRUL MACROECONOMIC 2.1 Cererea şi oferta în expresii agregate Prin cererea agregată (globală), ştiinţa economică înţelege cererea totală a gospodăriilor (menajelor), firmelor, guvernului şi străinilor (care importă) de bunuri materiale şi de servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. Această cerere globală apare ca reprezentând totalitatea cheltuielilor reale care se fac într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri economice într-o perioadă determinată de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor. În mărimea cererii agregate sunt cuprinse bunurile dorite şi care pot fi cumpărate de agenţii economici agregaţi, într-o perioadă determinată şi la un nivel mediu general dat al preţurilor. În cadrul cererii agregate, se includ următoarele elemente: a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către populaţie (menaje) - CM; b) cheltuieli efectuare de către firme, sub formă de investiţii pentru formarea brută a capitalului tehnic - FBK; c) cheltuieli guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri investiţionale, pe seama veniturilor bugetare - CG; d) cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări – exportul net – EN (diferenţa dintre valoarea bunurilor exportate şi importate). Pe baza acestor elemente, cererea agregată (CA) se poate calcula: CA = CM + FBK + CG + EN Ţinând cont de elementele menţionate, cererea agregată se poate exprima fie cu ajutorul produsului naţional brut sau net, în termeni reali (PNB sau PNN), fie cu ajutorul venitului naţional, în termeni reali (VN). Analiza cererii agregate se face în funcţie de nivelul general al preţurilor, care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse în economie. Dacă nivelul general al preţurilor creşte (ceilalţi factori nu se modifică), valoarea reală a banilor scade, se reduce deci puterea lor de cumpărare şi altor active financiare, fapt pentru care vom putea cumpăra mai puţin bunuri şi serviciu,

cu un venit normal dat. Aceasta înseamnă că sporirea nivelului general al preţurilor ar însemna reducerea cererii agregate, în termei reali. Totodată, creşterea nivelului general al preţurilor din ţară va face ca bunurile şi serviciile produse pe plan intern să fie mai scumpe faţă de cele străine. Ca urmare, consumatorii interni vor fi tentaţi să cumpere mai puţine bunuri economice produse în ţară, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine. În aceste condiţii, importurile vor creşte, producătorii interni vor vinde mai puţin din bunurile lor în interior, exporturile reducându-se. Iată deci că o sporire a nivelului general al preţurilor pe piaţa internă va reduce, din acest punct de vedere, cererea agregată pentru bunurile interne. Cu cât dependenţa de comerţul internaţional, a unei ţări este mai mare, cu atât sporirea nivelului general al preţurilor pe piaţa internă va avea ca efect grav scăderea cererii agregate pentru produsele interne. În concluzie, prin creşterea nivelului general al preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor, prin sporirea importurilor şi scăderea exporturilor, cererea agregată pentru bunurile materiale şi serviciile produse pe plan intern scade. Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor. Astfel, dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi, creşterea nivelului general al preţurilor va mări rata dobânzii, scumpindu-se creditul, cu efecte asupra descurajării investiţiilor. Sporirea nivelului general al preţurilor are ca rezultat şi reducerea cheltuielilor reale ale guvernului, ceea ce înseamnă şi scăderea acestei componente a cererii agregate din economie. În timp ce creşterea nivelului general al preţurilor are ca rezultat contracţia cererii globale, prin reducerea tuturor componentelor acesteia, reducerea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate. Dacă însă considerăm dat nivelul general al preţurilor, atunci cererea agregată creşte sau scade în raport de modificarea acţiunilor unor factori numiţi condiţiile cererii agregate. În cadrul acestora, cele mai importante sunt: a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii economice în ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste. În primul caz, populaţia va cumpăra o cantitate mare de bunuri, mai ales de folosinţă îndelungată, întreprinzătorii vor spori investiţiile, deoarece se micşorează gradul de certitudine în obţinerea unor profituri mai mari etc., ceea ce va însemna o cerere agregată din ce în ce mai mare. În al doilea caz, creşterea incertitudinilor consumatorilor finali cu privire la viitor va determina reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor pentru investiţii, pentru bunurile de capital tehnic etc.; b) natura politicilor guvernamentale care, dacă susţin creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect mărirea cererii agregate sau, dacă stimulează creşterea ratei dobânzii, a fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii agregate; c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află în perioada de boom economic (mai ales economiile cu care avem relaţii economice), atunci vor creşte importurile lor, adică se vor mări exporturile noastre, crescând cererea agregată şi dacă se află într-o perioadă de criză, atunci partenerii noştri de afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile noastre se

vor reduce, scăzând cererea agregată. Dacă nivelul general al preţurilor scade de la p1 la p2, iar celelalte condiţii nu se modifică, cererea agregată reală se extinde de la A la B, în cadrul CA0. La un nivel general al preţurilor egal cu p2, modificarea condiţiilor cererii determină translatarea curbei cererii agregate de la CA0 la CA1, sau de la CA0 la CA2, cantitatea cerută crescând de la B la C sau scăzând, de la B la A.

Evoluţia curbei cererii agregate CA0 = curba cererii agregate iniţiale CA1 = curba cererii agregate crescute, ca urmare a acţiunii favorabile a condiţiilor cererii CA2 = curba cererii agregate scăzute, ca urmare a acţiunii nefavorabile a condiţiilor cererii Prin oferta agregată (globală), ştiinţa economică înţelege oferta de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse, într-o perioadă determinată de timp, de către o economie naţională. Exprimând producţia totală reală de bunuri mărfare dintr-o perioadă determinată de timp, oferta agregată este egală cu produsul naţional brut în termeni reali. În mărimea fizică, cantitatea totală de bunuri materiale şi servicii pe care firmele doresc să le producă depinde de nivelul general al preţurilor şi salariilor din economie. Analiza evoluţiei ofertei agregate se face în funcţie de modificarea nivelului general al preţurilor, în condiţiile când ceilalţi factori sunt consideraţi daţi şi la un nivel general al preţurilor dat, în raport de influenţa care condiţionează producerea bunurilor şi serviciilor. Considerând dată mărimea eficienţei factorilor de producţie, modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă în oferta agregată, prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Această reflectare se face în mod diferit, în funcţie de gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, care determină

un anumit raport între cererea şi oferta de factori de producţie, şi implicit, un anumit nivel al preţurilor acestora.

Oferta şi cererea agregate Dacă, spre exemplu, majoritatea firmelor ce produc oferta totală lucrează cu mult sub nivelul capacităţilor de producţie de care dispun, atunci cererea de resurse economice este redusă şi, la oferta dată a acestora, preţul factorilor de producţie la care se aprovizionează agenţii economici este în scădere. În aceste condiţii, costul producţiei de ofertă este mai redus. Dacă firmele care produc cea mai mare parte a ofertei totale îşi sporesc gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, spre potenţialul lor real, atunci cererea de factori de producţie va creşte, antrenând sporirea preţului acestora. În aceste condiţii, costul producţiei de ofertă va spori. În condiţiile când acelaşi bun economic poate face parte din consumul intermediar – în calitate de resursă productivă – sau poate fi destinat consumului final – în calitate de bun final, – preţul trebuie să fie acelaşi. Ţinând cont că oferta agregată se exprimă prin intermediul produsului intern brut real, ceea ce înseamnă folosirea preţurilor comparabile (a preţurilor

constante, ale unei perioade de referinţe), pentru a putea sesiza modificările intervenite în volumul şi structura producţiei fizice totale este necesar ca din valoarea PIB în preţuri curente să se elimine influenţa modificărilor preţurilor. Acest lucru se realizează fie prin raportarea PIB în preţuri curente la indicele general de preţuri (numit şi deflatorul PIB), fie prin raportarea fiecărui element al PIB în preţuri curente la indici de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a fiecărei componente (pe ramuri, pe elemente de producţie şi consum intermediar sau pe elemente de utilizare finală a PIB). În raport cu gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, oferta agregată este influenţată şi de modul cum se modifică cererea agregată. Astfel, la firmele cu grad redus de utilizare a potenţialului de producţie, o sporire a cererii agregate antrenează o creştere mai mare a ofertei de piaţă a acestora, faţă de firmele unde gradul de utilizare a capacităţilor de producţie este mai ridicat. În condiţiile reducerii cererii agregate, firmele cu grad mai redus de utilizare a capacităţilor de producţie îşi vor diminua oferta de piaţă într-o proporţie mai mică decât firmele cu un grad mai ridicat de utilizare a potenţialului de producţie. Iată deci că volumul şi structura ofertei agregate sunt influenţate prin oferta de piaţă a firmelor în mod diferit, în funcţie de raportul care se creează între modificarea cererii agregate şi gradul de utilizare a capacităţilor de producţie. Influenţa modificării preţurilor factorilor de producţie asupra costului ofertei agregate trebuie analizată pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt, în condiţiile existenţei unor contracte între cumpărătorii şi vânzătorii de factori de producţie, chiar dacă preţurile acestora pe piaţa liberă cresc, costurile medii ale firmelor rămân relativ constante, ceea ce înseamnă că sporirea ofertei agregate se poate realiza în condiţiile unui cost mediu relativ neschimbat al acestora. Aceasta înseamnă că, pe termen scurt, o creştere a nivelului general al preţurilor factorilor de producţie să nu se reflecte imediat în costurile producţiei totale, sporirea ofertei agregate fiind însoţită de creşterea profitului marginal al firmelor. Pe termen lung, costul mediu al ofertei agregate poate să integreze influenţa creşterii nivelului general al preţurilor sub cel puţin două modalităţi: o sporire a costului mediu într-o proporţie mai mică decât nivelul general al preţurilor, cu obţinerea unui profit marginal în scădere pe măsură ce oferta agregată creşte; o creştere a costului mediu direct proporţională cu nivelul general al preţurilor, când sporirea preţurilor nu mai determină creşterea ofertei agregate, deoarece profitul marginal devine zero.

Considerând dat nivelul general al preţurilor, modificarea ofertei agregate se află sub influenţa unor factori, numite condiţiile ofertei. În cadrul acestor condiţii, se detaşează, ca importanţă, următoarele: a) productivitatea factorilor de producţie care, prin sporire, va antrena o reducere a costului mediu, creşterea producţiei şi deci a ofertei agregate, iar, prin reducere va spori costul mediu, diminuând producţia la unitatea de factor consumator şi, în consecinţă, şi oferta agregată; b) volumul factorilor de producţie poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se micşorează; c) preţul factorilor de producţie poate spori oferta agregată când munca, materiile prime, energia, combustibilul etc., sunt mai ieftine faţă de perioada anterioară, sau poate micşora oferta agregată, atunci când costurile cu aprovizionarea cresc.

A

B

C

Evoluţia curbei ofertei agregate Dacă nivelul general al preţurilor creşte de la P1 la P2, oferta agregată, pe termen scurt, creşte de la A la B în cadrul lui OA0. La un nivel general al preţurilor egal cu P2, modificarea condiţiilor va determina translatarea curbei ofertei de la OA0 la OA1 sau de la OA0 la OA2, cantitatea reală oferită crescând de la B la C sau scăzând de la B la A. Pe termen scurt, la un nivel al preţurilor mai mare decât P2, coeficientul de elasticitate a ofertei agregate în funcţie de preţ este egal cu zero, iar profitul marginal este în creştere. Când nivelul general al preţurilor este egal cu P2, profitul marginal poate să tindă spre zero. 2.2 Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată La nivelul de echilibru, se realizează acel volum de producţie pe care economia este în măsură să îl producă, dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale, neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. Firmele nu au nici un interes să se deplaseze din punctul de echilibru E, deoarece ele angajează câţi salariaţi doresc, costul real al muncii fiind stabilit în funcţie de salariul curent şi de nivelul general al preţurilor.

În calitate de consumatori de bunuri materiale şi de servicii, lucrătorii sunt mulţumiţi de starea de echilibru E, deoarece pot să cumpere maximum la nivelul preţurilor existente. Acest punct de egalitate între cerea agregată şi oferta agregată determină nivelul general al preţurilor şi produsul naţional brut real. Să presupunem că economia este în echilibru în punctul A şi nu în punctul E. Observăm că punctul A se află pe curba ofertei totale, ceea ce înseamnă că firmele produc cât doresc la preţurile ce corespund acestui punct. Întrucât, însă, pentru punctul A preţurile sunt mai mici decât pentru punctul E, firmele vor produce mai puţin decât în situaţia de echilibru E. În aceste condiţii, numărul locurilor de muncă va fi mai mic, iar al şomerilor mai mare. Punctul A aflându-se sub curba cererii agregate, înseamnă că firmele, gospodăriile, guvernul şi străinii vor cumpăra mai puţine bunuri decât ar dori. La acest nivel de preţuri, cumpărătorii ar dori să se afle în punctul B, unde, de fapt, cererea agregată depăşeşte oferta agregată cu distanţa AB.

Teoria comportamentelor economice agregate

Echilibrul dintre cererea şi oferta agregate La acest exces de cerere agregată, producătorii observă că pot spori preţurile, fără să piardă clienţii, deoarece constată că există cerere pentru o producţie mai mare decât sunt ei dispuşi să producă în punctul A. Deoarece nivelul general al preţurilor creşte, excesul cererii agregate faţă de oferta agregată va dispărea treptat, ca urmare a creşterii ofertei şi scăderii cererii. Presiunea asupra creşterii nivelului general al preţurilor există atât timp cât cererea agregată este mai mare decât oferta agregată. Când această presiune dispare, nivelul general al preţurilor încetează să mai crească, realizându-se echilibrul. Acelaşi lucru se întâmplă şi când economia se află deasupra punctului de echilibru E, forţele libere ale economiei tind să o aducă la punctul unde cererea agregată este egală cu oferta agregată. Corelaţia dintre cererea şi oferta agregată se poate analiza în următoarele situaţii: 1) La o ofertă agregată dată, dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru, atunci nivelul general al preţurilor se deplasează din punctul PE0 în PE1, iar producţia reală de bunuri se va mări din punctul A în punctul B (vezi figura ). Dacă nivelul iniţial de echilibru E0 se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale, atunci creşterea cererii agregate de la CA0 la CA1 va antrena cu deosebire o sporire a ofertei agregate de la A la B, creşterea nivelului general al preţurilor va fi nesemnificativă. O asemenea situaţie va impune politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate, întrucât potenţialul de producţie există, cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a

forţei de muncă şi reducerii şomajului. Dacă excesul de cerere agregată are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci o asemenea situaţie produce inflaţie.

Dinamica stării de echilibru din perspectiva creşterii cererii agregate

2) Dacă oferta agregată nu se modifică, iar cererea agregată se reduce, atunci nivelul general al preţurilor şi nivelul producţiei totale scad faţă de situaţia iniţială (vezi figura ).

Dinamica stării de echilibru din perspectiva reducerii cererii agregate

Ca urmare a reducerii cererii agregate de la CA1 la CA0, preţul de echilibru se reduce de la PE0 la PE1, iar oferta totală scade de la B la A. Corelaţia dintre reducerea nivelului general al preţurilor şi reducerea producţiei totale este în funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată în situaţia de echilibru iniţial E0. Dacă în E0 economia naţională utilizează potenţialul productiv aproape de capacitatea sa reală, atunci reducerea nivelului general al preţurilor va fi mai mare decât reducerea producţiei reale (oferta agregată fiind perfect inelastică). Iată de ce, într-o perioadă de avânt economic, cu o rată ridicată a inflaţiei, este necesar, pentru a reduce inflaţia, să se promoveze o politică de reducere a cererii agregate, fără ca să se realizeze o creştere a ratei şomajului. 3) În situaţia când cererea agregată nu se modifică, iar oferta agregată creşte, se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor de la PE0 la PE1 şi o sporire a producţiei totale reale faţă de poziţia iniţială de echilibru de la A la B (vezi figura ). Şi în acest caz, proporţia reducerii nivelului general al preţurilor şi sporirii producţiei totale sunt diferite, în raport de caracteristicile poziţiei iniţiale de echilibru. Indiferent însă de acest lucru, atât reducerea nivelului general al preţurilor, cât şi creşterea producţiei totale reale produc efecte pozitive pentru economia naţională a unei ţări. La o cerere agregată dată, politica guvernamentală de sporire a ofertei agregate reprezintă o cerinţă de prim ordin, date fiind efectele pozitive de antrenare pe care le generează în viaţa economică.

Creşterea ofertei agregate şi starea de echilibru

4) Spre deosebire de cazul anterior, la o cerere agregată dată, o reducere a ofertei totale determină creşterea nivelului general al preţurilor. Şi în acest caz, proporţia în care creşte nivelul general al preţurilor şi scade producţia totală reală este în funcţie de caracteristicile poziţiei de echilibru iniţial între cererea agregată şi oferta agregată. Indiferent, însă, de acest lucru, ambele efecte care se obţin sunt negative, ceea ce înseamnă că, în această situaţie, avem nevoie de politici care să stimuleze creşterea producţiei totale reale, care să antreneze reducerea nivelului general al preţurilor, creşterea ocupării şi, implicit, a cererii totale reale. În concluzie, politicile macroeconomice cu caracter antiinflaţionist pot acţiona fie în direcţia reducerii cererii agregate, fie în direcţia sporirii ofertei agregate. Eficienţa politicii antiinflaţioniste, prin reducerea cererii agregate, asupra ratei inflaţiei este ridicată numai dacă inflaţia este moderată, iar creşterea economică are o rată pozitivă. Politica de reducere a ratei inflaţiei prin reducerea cererii agregate, pentru a nu avea ca efect sporirea ratei şomajului, este necesar să fie însoţită de măsuri concrete coerente de politică monetară şi fiscală care să stimuleze sporirea producţiei prin reducerea fiscalităţii, a ratei dobânzilor etc. În cazul politicii de stimulare a ofertei agregate, ca modalitate de reducere a inflaţiei, rezultatele sunt pozitive, cu condiţia ca măsurile preconizate, în strânsă legătură cu sporirea gradului de utilizare a factorilor de producţie şi, în primul rând, a forţei de muncă, să fie concepute în cadrul unui orizont de timp îndelungat.

2.3 ECHILIBRUL MACROECONOMIC

Economia reprezintă o realitate dinamică, aflata in continua mişcare. In ultimii 20 de ani teoria echilibrului a devenit unul dintre capitolele cele mai importante si mai pline de semnificaţii ale economiei şi în special ale economiei matematice. Deoarece în realitate nu există o stare de ''echilibru perfect'' în sensul că niciodată cererea nu este egala cu oferta, analiza economică trebuie să sporească de la concepte care să corespundă diferitelor situaţii reale posibile şi nu unor abstracţii matematice. 2.3.1. Conceptul de echilibru macroeconomic Dacă primul model al echilibrului economic a fost propus la sfârşitul secolului XIX de către Leon Walras demonstraţiile riguroase ale existentei echilibrului au apărut abia la mijlocul secolului XXI. Fără să fie utilizat conceptul, probleme ale echilibrului au fost abordate în "Tabloul Economic" al lui Fr. Quesnay şi în teoria valorii şi a reproducţiei sociale. Se apreciază insă că termenul de echilibru a fost introdus şi fundamentat în economie din ştiinţele naturii, în cadrul teoriei preţurilor şi alocării resurselor. Adam Smith, unul dintre fondatorii acestei şcoli, considera că piaţa prin jocul liber al preţului, asigură echilibrarea cererii cu oferta. În concepţia sa, piaţa este “mâna invizibilă “ care asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, ea fiind singura în măsură să-i unească şi să-i armonizeze pe producători şi consumatori. Plecând de la această concepţie, David Ricardo, de asemenea, fondator al şcolii clasice de economie politică, consideră că variaţia preţului ce rezultă din confruntarea cererii cu oferta are doar un caracter vremelnic, deoarece echilibrul va fi restabilit prin evoluţia ofertei care va reduce preţul la nivelul său “natural şi necesar” bazat pe cantitatea de muncă L. Walras i-a acordat un loc proeminent (1874), demonstrând că atunci când oferta unui bun este egală cu cererea sa, piaţa respectivă se află "într-o stare staţionară" sau în

echilibru. A Marshall vorbea despre un "echilibru temporar", pentru a insista asupra continuei schimbări în timp a condiţiilor egalităţii dintre cerere şi ofertă. Mai târziu, conceptul a fost utilizat în afara acestui context particular. J. M. Keynes (prin lucrarea sa "Teoria generală a folosirii mâinii de muncă, a dobânzii şi a banilor" apărută în 1936) şi mai ales discipolii săi, au studiat modul cum echilibrul ocupării forţei de muncă depindea de politicile financiare şi monetare Mult timp termenul de echilibru a fost asociat cu ideea unei ordini economice care ar satisface cel mai bine nevoile umane. Astfel A. Marshall făcea referiri în 1890 la "echilibrul dintre dorinţă si efort." Indiferent de şcoala sau gândirea economică, problematica echilibrului economic este prezentă, ca devenind pentru ştiinţa şi practica economică o preocupare cu totul şi cu totul deosebită odată cu intensificarea dezechilibrelor în economia de piaţă manifestate prin fenomene de criză economică şi prin lărgirea sferei de studiu de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic. Problematica echilibrului economic parcurge întreg spectrul posibil al aprecierilor; de a fi considerată nucleul teoriei economice moderne (W. Leontief) până la a fi contestată orice realitate şi utilitate (J. Kornay, cu teoria dezechilibrelor inerente). Din acest motiv şi definiţia care se dă echilibrului economic este foarte diferită de la un autor la altul. 2.3.1.1. Definiţii ale echilibrului economic O examinare atentă a acestui concept a fost făcută de F. Machlup ("Equilibrium and desequilibrium. Misplaced corretness and disquised polities" 1958). Pornind de la premisa că modelul ca şi echilibrele sale sunt "construcţii mentale ", noţiunea de echilibru fiind legată de sistemul în care ea apare, el a definit echilibrul drept o constelaţie de variabile intercorelate alese astfel încât să se adapteze una celeilalte, pentru că nici o tendinţă inerentă spre schimbare sa nu predomine in modelul constituit de ele " sau mai simplu " compatibilitatea reciproca a unui set ales de variabile intercorelate de mărimi particulare" În general, în ştiinţele naturii echilibrul este definit ca "stare de repaus a unui corp; starea staţionară a unui fenomen".În echilibru, forţele care se intercondiţionează şi acţionează in direcţia schimbării stării se compensează reciproc, astfel efectul lor este nul În viziune filozofică, conceptul de echilibru exprimă "un moment esenţial al stabilităţii sistemelor dinamice". S-ar putea introduce mai multa precizie si stipula ca un echilibru economic recunoaşte întotdeauna existenta agenţilor care produc , comercializează consumă , împrumută , subvenţionează. Compatibilitatea are in acest caz 2 dimensiuni care sunt totdeauna prezente chiar dacă numai implicit în unele modele : 1. diferitele activităţi ale unui agent trebuie să fie compatibile una cu alta şi cu constrângerile impuse lor ca şi cu scopurile pe care ele încearcă să le realizeze 2. acţiunile diferiţilor agenţi trebuie să fie reciproc compatibile : un act comercial de exemplu este cumpărare pentru un agent şi vânzare pentru altul. În acest fel interdependenţele dintre agenţi şi diferitele operaţii sunt centrale pentru orice analiză economică. Pe baza consideraţiilor de mai sus se poate formula următoarea definiţie: în reprezentarea abstractă a unei categorii de fenomene economice, un echilibru este o stare în care acţiunile diferiţilor agenţi economici sunt atât reciproc compatibile una cu alta cât şi individual, compatibile cu comportamentul acestor agenţi. În condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători – vânzători şi de cumpărători-consumatori. Din modul de acţiune şi de comportare a acestor agenţi economici de piaţă, în funcţie de propriile lor interese, echilibrul economic concurenţial apare sub forma raportului dintre cerere şi oferta ce se manifestă pe pieţele bunurilor economice de capitaluri şi de muncă, care, în unitatea şi interdependenţa lor reprezintă forma de existenţă a echilibrului macroeconomic

Desigur nivelul de echilibru reprezintă un concept teoretic care în practică , în viaţa reală se manifestă ca o tendinţa a evoluţiei economiei de a depăşi numeroase şi variate dezechilibre. 2.3.1.2. Tipuri de echilibru Echilibru nu înseamnă absenţa mişcării. Dimpotrivă, echilibrul şi mişcarea , deci schimbarea mărimilor economice se află în relaţii de interdependenţă. Pentru a caracteriza mai plastic şi metaforic interdependenţa dintre echilibru şi mişcare în literatura economică J.B.Clark compara mersul pe bicicletă cu o situaţie de echilibru, echilibru care nu se poate conserva decât dacă mişcarea este continuă. Echilibru se manifestă sub o multitudine de forme. Vom defini în continuare cele mai des folosite forme ale echilibrului A. În raport cu nivelul agregării economiei naţionale , echilibru economic se manifestă la nivel macro , mezo şi microeconomic. a) Echilibrul microeconomic face referiri la nivelul verigilor primare, al agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale ; b) Echilibrul mezo priveşte structurile de ramură şi zone teritoriale c) Echilibrul macroeconomic integrează primele două forme de echilibru din perspectiva ansamblului economiei naţionale. B. De asemenea trebuie să facem distincţia între echilibru static si echilibru dinamic. Echilibrul macroeconomic dinamic se defineşte ca fiind o stare economică în care schimbările din diferite sub-sisteme , laturi şi procese economice sunt semnificative şi schimbă tendinţa dominantă a economiei. Atunci când acestea nu sunt semnificative şi nu reuşesc să schimbe tendinţa dominantă a economiei avem de-a face cu un echilibru static. Această stare de echilibru static este doar o ipoteză, ea neexistând practic în realitate. C. O alta clasificare distinge echilibrul intern de echilibrul extern Echilibru extern al economiei reprezintă acea situaţie în care evoluţia generală a economiei asigură un echilibru în timp al balanţei de plăţi. Dacă nivelul fluxurilor fizice şi financiare cu exteriorul sunt compatibile cu echilibrul dinamic dorit al economiei interne , spunem că avem de-a face cu un echilibru extern optim al economiei. Echilibrul intern se întâlneşte în situaţia când economia funcţionează la întreaga capacitate şi nivelul general al preţurilor este constant [stabilitatea preţului]. Realizarea unei astfel de funcţionări a economiei şi stabilitatea preţului sunt două obiective macroeconomice importante ale guvernului. În practică este dificil să poţi asigura simultan cele două obiective. Echilibrul macroeconomic extern reprezintă acea situaţie a economiei naţionale caracterizată prin existenţa excedentului balanţei de plăţi externe ca urmare a excedentului balanţei comerciale. Echilibru macroeconomic intern reprezintă acea situaţie a economiei naţionale care presupune ca producţia internă să crească în aceeaşi proporţie cu creşterea componentei externe a cererii agregate [exportul] şi cu scăderea componentei externe a ofertei agregate [importul] Echilibrul resurselor de muncă se realizează când volumul, structura şi calitatea factorului uman utilizat pe de o parte şi nevoile de muncă ale activităţilor economico-sociale pe de altă parte se vor afla în concordanţă. Echilibrul bugetar reprezintă starea de concordanţă dintre veniturile şi cheltuielile statului. 2.3.2. Teoria Echilibrului General Un loc aparte în gândirea economică echilibru şi dinamică economică îl ocupă teoria echilibrului general [T.E.G.] ale cărei coordonate de bază au fost fundamentate prin

modelele Arrow – Debren , elaborat în deceniul al şaselea Noţiunile caracteristice cu care operează T.E.G. sunt : preferinţă , utilitate , optim , cerere, ofertă , preţ, profit, echilibru. Problemele pe care şi le propune spre rezolvare sunt următoarele : a] existenţa şi stabilitatea echilibrului ; ce condiţii asigură echilibrul sistemului economic; sub incidenţa căror procese se formează si cât de stabil este echilibrul. b] optimalitatea stării sistemului economic : pentru a răspunde la această întrebare teoria matematică a echilibrului general utilizează optimul paretian [sau "un criteriu slab al optimalităţii"] . Să examinăm un sistem cuprinzând n participanţi caracterizaţi respectiv prin funcţia obiectiv fI[x] , unde I=1,2, …m. Vectorul x determină o stare a sistemului iar mulţimea tuturor stărilor admisibile o notăm cu X. O stare x* se numeşte optimă în sens paretian ( după numele cunoscutului economist italian Vilfredo Pareto 1848- 1923) dacă nu există o stare admisibilă mai puţin avantajoasă pentru vreun participant şi mai avantajoasă cel puţin pentru unul. În viziunea T.E.G. se porneşte de la premisa că în cadrul economiei de piaţă, două reguli de bază ghidează comportamentul agenţilor economici şi anume: producătorii urmăresc maximizarea profiturilor în condiţiile unor preţuri date, iar consumatorii urmăresc maximizarea funcţiilor de utilitate , în raport de restricţii de venit de care dispun. T.E.G. oferă şi nişte răspunsuri întrebărilor puse precedent, care pot fi sintetizate după cum urmează : - echilibrul se manifestă în condiţiile în care oferta este egală cu cererea, sau când cererea nu depăşeşte cu mult oferta; - asigurarea echilibrului este condiţionată de utilizarea tuturor resurselor care au o productivitate marginală pozitivă; - economia se află în stare de echilibru şi optim paretian; - în general, fiecare produs are un preţ pozitiv, când apare un surplus la un anumit bun economic, preţul produsului este 0 iar preţul de echilibru eliberează piaţa de acest surplus; - oferta şi cererea sunt funcţii ale preţului , care se formează liber pe baza înţelegerii între vânzător şi consumator; - în economie nu există dezechilibre permanente pe piaţă; - în cadrul sistemului economic, nu există randament crescător, cu unele mici modificări oferta se poate adopta continuu la modificarea cererii de pe piaţă şi invers. Apare astfel o nouă viziune asupra echilibrului economic, acesta fiind interpretat ca un dezechilibru dinamic sau altfel spus ca un echilibru al fluxurilor: Prin echilibru se înţelege acea situaţie în care oferta globală (Y) este egală cu cererea globală(C); ceea ce înseamnă, pur şi simplu că se face abstracţie de intervalele de timp necesare întreprinderilor pentru adaptarea, pentru a urmării variaţia nivelului cererii; echilibrul avut în vedere aici se referă doar la piaţa produselor. Aşadar condiţia de echilibru pe piaţa produselor este: (1)

O=C

Pe de altă parte modelul keynesist simplificat, cererea globală C este definită ca suma unei cereri de bunuri de consum (CS) şi a unei cereri de bunuri de investiţie (I), de unde o a doua ecuaţie : (2)

C= CS + I

In sfârşit trebuie arătat că orice operaţiune de producţie dă naştere unor încasări de venituri de valoare egala, sub formă de salarii, dobânzi, profituri care constituie ceea ce se numeşte în limbajul contabilităţii naţionale ''valoare adăugată''. Lucrurile se petrec aidoma la

nivelul naţional unde O poate fi considerat în mod echivalent produs naţional sau venit naţional. Se ştie că venitul naţional (O) este repartizat integral în consum (CS) şi economii (S) (3)

O = CS + S

Ca urmare vom avea unul şi acelaşi venit global, revăzut din cele două puncte de vedere: O[=CS + S] =C [=CS+I] De unde rezultă egalitatea: (4) I = S drept implicită, în condiţiile ecuaţiei (1) Pentru modelul descris, egalitatea între economii şi investiţii constituie transpunerea echilibrului între cerere şi ofertă la nivel global Deoarece actele de comerţ au loc prin intermediul banilor, mărimea şi dinamica acestora fiind legată de cererea şi oferta bunurilor economice, starea de echilibru economic general depinde şi de situaţia pieţei monetare. Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia : Om=Cm, unde

Om = oferta de monedă, Cm = cererea de monedă.

Cum cererea şi oferta de monedă sunt influenţate, în principal de masa monetară (M), de viteza de rotaţie a banilor (V), de volumul global al tranzacţiilor de pe piaţă (T) şi de nivelul general al preţurilor (P), condiţia de echilibru este dată de relaţia : M * V = P * T, unde

M * V = oferta reală de monedă P * T = cererea reală de monedă.

Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma egalităţii cererii (CL) cu oferta de locuri de muncă (OL), adică : CL = OL 2.3.3. Presiune şi absorbţie Noţiunile de "presiune" şi "absorbţie" sunt împrumutate din mecanica: prin starea de "absorbţie într-o economie naţionala înţelegându-se situaţia în care nevoile, puterea de cumpărare devansează în mod constant disponibilităţile de marfa în cantitate structura adecvata ;"presiunea" fiind situaţia contrară, când există un surplus de marfa care nu se întâlneşte aspiraţiile consumatorilor". Dezechilibrul datorat excesului de oferta pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii generează o stare de presiune ale cărei trăsături sunt: resursele nu sunt utilizate integral; subutilizarea capacităţilor de producţie, care generează risipa; concurenta mai puternica între vânzători. Între ritmul de creştere economica şi presiune exista o corelaţie care se concretizează în aceea ca o creştere lenta este, de regula însoţită de o puternica presiune iar o sporire a ritmului creşterii economice va aduce o diminuare a presiunii. Printr-un ritm susţinut de creştere economica starea de presiune se transforma în absorbţie. Astfel trecerea de la presiune la absorbţie este însoţită de o accelerare temporară a creşterii economice. În perioada de trecere de la presiune la absorbţie ca urmare a creşterii producţiei, are loc o creştere brusca a intenţiei de vânzare al cărei efect este utilizarea capacităţilor nefolosite

Dezechilibrul datorat excesului de cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi excesul de oferta pe piaţa muncii iau forma absorbţiei. Starea de absorbţie este definită de următoarele caracteristici :concurenta este numai între cumpărători; producătorii găsesc cumpărători pentru tot ce produc; vânzătorul are posibilitatea sa selecteze cumpărătorii; cumpărătorul nu poate saşi satisfacă pe deplin aspiraţiile şi dorinţa de alegere, iar stimulenţii producătorilor pentru calitate slăbesc. O sinteză cuprinzătoare şi interesantă a efectelor produse de cele doua categorii de dezechilibre, care generează stările de presiune şi respectiv de absorbţie a fost realizata de J. Kornai în lucrarea deja citata

Efecte produse de presiune şi absorbţie pe piaţă Domeniul de manifestare a efectului Volumul producţiei Cheltuieliconsumuri Calitatea Concurenţa

Adaptarea Incertitudine Selecţia

Flux de mesaje

Presiunea

Absorbţia

Pe termen scurt, frânează creşterea volumului Neutilizarea parţială a resurselor

Pe termen scurt, stimulează creşterea volumului Utilizarea încordată a resurselor Nu stimulează introducerea produselor noi

Stimulează introducerea produselor noi, îmbunătăţirea calităţii, garantarea acesteia Vânzătorii se concurează pentru cumpărători şi monopolistul se comportă ca un concurent Pe termen scurt, producătorul se adaptează la consumator Povara nesiguranţei este suportată de vânzător Selecţia o face cumpărătorul; mai ales pe criterii progresive Vânzătorul informează pe cumpărător

Cumpărătorii se concurează pentru vânzători; Pe termen scurt, consumatorul se adaptează la producător Povara nesiguranţei este suportată de cumpărător Selecţia o face vânzătorul sau un institut administrativ; mai ales pe criterii indiferente sau contraselective Cumpărătorul îşi procură informaţiile

Este posibil însă ca dezechilibrele sa cuprindă şi celelalte pieţe, odată cu excesul de cerere pentru bunuri şi servicii, apărând şi un exces de monedă, precum şi pe piaţa muncii, ceea ce se concretizează în inflaţie şi şomaj, cu implicaţii grave pentru condiţiile de viata. În acest caz este vorba de o criza structurala de amploare, în condiţiile căreia nu mai acţionează nici absorbţia , nici presiunea şi a cărei depăşire necesită măsuri ample şi corelate de restructurare a economiei şi a mecanismelor ei de funcţionare. Se observa ca în cele mai multe tari foste socialiste printre care şi România, timp îndelungat s-a afirmat, mai mult sau mai puţin, generalizat fenomenul absorbţiei. Pe de alta

parte, în cele mai multe tari capitaliste dezvoltate timp îndelungat (exceptând anii de război) se afirma mai mult sau mai puţin generalizat fenomenul presiunii. 2.3.4. Teoria dezechilibrelor economice 1. In economia reala există permanent abateri de la aceste condiţii, starea de echilibru reprezentând o latura a mişcării economice, iar condiţiile de echilibru având un caracter teoretic. Întotdeauna vor exista surplusuri de o parte sau alta, la ofertă sau la cerere. Piaţa care funcţionează bine este întotdeauna plină cu mărfuri. La produsele create de producţie existe stocuri care alimentează în mod curent şi operativ oferta iar la resurse sunt constituite rezerve. În economie se pot forma şi dezechilibre. Cele mai importante cazuri de dezechilibru sunt următoarele: In Fig. 1 exista un exces de oferta care nu găseşte corespondent în termeni de debuşeu ţinând cont de nivelul preţului (p) şi de poziţia curbelor ofertei şi cererii (de bunuri şi servicii); în Fig. 2 situaţia care predomina pe piaţa luată în consideraţie este inversa, exista un exces de cerere. Astfel putem avea situaţii foarte diferite ţinând cont de numărul de pieţe pentru bunuri

C

Q

Q

P

p Figura.1

Figura. 2

şi pentru servicii, mai ales pentru munca ;analiza merita sa fie făcuta oricare ar fi tipul de bun sau de serviciu; în cazul particular în care avem în vedere piaţa muncii, vom avea deci o oferta şi o cerere de munca, preţul serviciului schimbat fiind salariul. Patru cazuri tip pot fi puse în evidenta: 1. Exces de oferta pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii: producătorul este constrâns în ceea ce priveşte piaţa de desfacere (el nu poate vinde tot ceea ce ar dori sa producă) şi în paralel exista muncitor care şomează; pe cele doua pieţe situaţia este de tipul celei reprezentate în Fig. 1, aceasta corespunde situaţiei numita şomajul keynesist. 2. Exces de cerere pe piaţa bunurilor(vezi Fig. 2) şi excesul de oferta pe piaţa muncii(a cărei situaţie este ca în cazul precedent cea reprezentata în Fig.1): exista în continuare şomaj (nu toţi muncitorii găsesc de lucru) dar de data aceasta producătorii se confrunta cu o cerere excedentara, aceasta corespunde situaţiei numita şomaj clasic despre care se spune ca ar fi fost caracteristic anumitor faze ale industrializării din ultimul secol; dotarea întreprinderilor era insuficienta (sau nu destul de rentabilă) pentru a satisface cererea şi în acelaşi timp prea restrânsa pentru a utiliza toata forţa de munca disponibila . 3. Exces de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii: situaţia celor doua pieţe este de tipul Fig. 2; întreprinderile nu găsesc atât de mulţi muncitori cât ar dori şi cererea de bunuri nu poate fi satisfăcută; suntem în situaţia de inflaţie implicita sau reprimata, controlul

preturilor şi salariilor împiedicând creşterea preturilor şi a salariilor, capacităţile de producţie sunt utilizate din plin şi nu mai exista forţa de munca disponibila; exista chiar penurie de muncitori şi o insuficienta a capacităţii de producţie. 4. Exces de oferta pe piaţa bunurilor (vezi Fig. 1) şi de cerere pe piaţa muncii (vezi Fig.2): aceasta ar corespunde unei situaţii de supracapitalizare; erori de investiţie ar duce la capacităţi de producţie prea importante prin aceasta antrenând o diminuare a investitei şi deci a posibilităţilor de desfacere pe piaţa de bunuri, in timp ce economia ar cunoaşte o penurie de muncitori. Aceasta tipologie sumara ne permite sa subliniem necesitatea de a analiza interdependentele intre sectoare şi intre pieţe. Nivelul cererii pe piaţa bunurilor de consum nu este independent de numărul de şomeri existent în economie; analiza trebuie sa tina cont de jocul interdependentelor58. Trebuie să se ţină seama de faptul că realitatea economiei este marcată în permanenţă de dezechilibre care constituie atât efecte, cât şi premise ale echilibrelor ce se manifestă spontan, astfel încât echilibrul economic se realizează, în fond, prin dezechilibre.

CURSUL 3 VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE. 3.1. Formarea venitului la nivel macroeconomic. 3.2. Consumul şi economiile. 3.3. Investiţiile în economie. 3.4. Multiplicatorul şi acceleratorul..

3. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Pentru menaje, circuitul fluxurilor reale şi monetare pe care le presupune funcţionarea normală a unei economii cu piaţă concurenţială se finalizează prin dobândirea veniturilor, ca suport pentru manifestarea înclinaţiei spre consum. Raportul dintre consumul prezent sau viitor ce se manifestă la nivelul gospodăriilor private, se află sub influenţa conjugată a interdependenţei dintre înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economisire, dintre înclinaţia spre economisire şi înclinaţia spre investire. Acest raport exprimă influenţa conjugată a unui ansamblu de factori ce provin din trecutul comportamentelor, din prezentul lor, ca şi din anticipările care se fac cu privire la viitor. 3.1 Formele venitului la nivel macroeconomic Venitul naţional este, după opinia cunoscutului economist englez Alfred Marshall, produsul total net al agenţilor economici şi singura sursă de plată a acestora. Ca producţie naţională netă, venitul naţional va acoperi cererea agregată din economie. Astfel, menajele vor achiziţiona pentru consum, bunuri şi servicii, cum sunt alimente, televizoare, haine etc.; firmele, vor cheltui sub formă de investiţii, achiziţionând bunuri de capital tehnic pentru producerea bunurilor şi serviciilor; guvernul va achiziţiona bunuri şi servicii pentru consumul curent şi pentru investiţii publice; străinătatea va achiziţiona, prin exporturi şi importuri, bunuri şi servicii, ca exporturi nete. În cadrul economiei, întreprinzătorii sunt cei care produc bunurile materiale şi serviciile necesare oamenilor. Pentru ca această producţie să se transforme în venit în favoarea agenţilor macrosociali, este necesar să fie înlocuite toate acele elemente de capital tehnic care s-au depreciat în procesul obţinerii bunurilor economice: maşinile care s-au uzat, clădirile care s-au deteriorat, mijloacele de transport care nu mai sunt corespunzătoare etc. Rezultă că venitul naţional real, creat pentru folosinţa curentă, este numai o parte din produsul total obţinut de agenţi economici, ceea ce rămâne după ce înlocuim capitalul depreciat şi consumat ocazionat cu producerea acestuia.

Cei care au creat produsul total net într-o economie - factorii de producţie, în componenta lor umană - vor beneficia de venitul cu care să-şi cumpere o parte din acesta, pentru a-1 consuma ca hrană, îmbrăcăminte, casă de locuit, de vacanţă, servicii personale etc. Astfel, posesorul forţei de muncă salariate va cumpăra bunuri de consum, cu o parte din venitul său - salariul, proprietarul de teren va cumpăra din aceeaşi producţie totală netă cele necesare vieţii, folosind o parte din venitul său numit rentă, întreprinzătorul îşi va cheltui şi el o parte din venitul său sub formă de dobândă şi profit, pentru a-şi cumpăra bunurile de care are nevoie etc. În tranziţia sa prin viaţă, obţinerea şi cheltuirea venitului de către fiecare participant la producţia socială reprezintă drepturi fundamentale ale acestuia. Întrucât resursele sunt limitate, trebuie să planificăm cât mai bine sporirea venitului naţional deoarece el este singura sursă de plată pentru serviciile efectuate de purtătorii factorilor de producţie, care asigură bunăstarea fiecăruia. Cu cât venitul naţional real, produsul total net al unui popor este mai mare, cu atât există posibilitatea reală ca fiecare om să obţină mai mult din această avuţie socială pentru el, în raport de contribuţia adusă şi de politica socială. Întrucât atingerea unor standarde de sănătate, educaţie şi confort sunt esenţiale pentru ca societatea să evolueze normal, fără tulburări, este necesar ca guvernele să se preocupe de stimularea şi mărirea venitului naţional necesar unei vieţi mai bune în lupta cu incertitudinile evoluţiei, cu raritatea resurselor şi cu nedreptăţile sociale. Venitul naţional cunoaşte mai multe forme, constituite prin mecanismele distribuirii şi redistribuirii, adică ale repartiţiei primare şi ale repartiţiei secundare. Mărimea veniturilor care se creează la nivelul unei economii naţionale sau produsul intern net, în preţurile factorilor (PINpf) se obţine scăzând amortizarea (A) şi impozitele indirecte (IIN) din suma produsului intern brut, la preţurile pieţei (PIBpp) şi a subvenţiilor (Sv): PINpf = (PIBpp + Sv) – (A + IIN) Acest lucru se realizează cu ajutorul contului de creare a veniturilor care evidenţiază, pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie, formarea veniturilor din activitatea economică şi din patrimoniu, sub forma valorii adăugate nete (VANpf) sau a produsului intern net (PINpf) în preţurilor factorilor. PINpf=∑VANpf Aceasta este metoda de producţie sau metoda valorii adăugate. Produsul intern net evidenţiază valoarea adăugată netă, în preţurile factorilor (când nu cuprinde impozitele indirecte nete) şi în preţurile pieţei (când cuprinde şi impozitele indirecte nete): PINpp= ∑VANpf + IIN Ţinând seama că orice ţară are legături de producţie cu străinătatea, dacă la suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării (PINpf) adăugăm veniturile factorilor de producţie naţionali, încasate din străinătate pentru activitatea desfăşurată (VFIS) şi scădem veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii, ca urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici ce aparţin altor ţări (VFPS),

obţinem venitul naţional (VN) sau produsul naţional net, exprimat în preţurile factorilor (PNNpf). __________________________________________________ VN (PNNpf) = PINpf + (VFIS - VFPS) sau dacă notăm VFIS - VFPS = soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea cu (SVFS), atunci: VN (PNNpf) = PINpf ± SVFS. Acest calcul se realizează cu ajutorul contului naţional de repartiţie a veniturilor, care evidenţiază repartiţia primară a acestora, făcându-se trecerea de la calcul după concepţia „intern” la calculul după concepţia „naţional”. Metoda de calcul al venitului naţional prin însumarea veniturilor realizate de posesorii factorilor de producţie participanţi la activitatea de producţie se numeşte metoda repartiţiei sau a însumării veniturilor. _______________________________ Potrivit acestei metode, venitul naţional va cuprinde: salarii + rente + + dobânda netă1 + profiturile. Toate aceste venituri obţinute de participanţii naţionali la crearea producţiei sunt supuse impozitelor directe. Dacă avem în vedere că orice ţară efectuează o serie de plăţi către alte ţări, ce nu sunt legate de activitatea de producţie, ca, de exemplu, cotizaţii la organisme internaţionale la care este afiliată şi, totodată, poate să încaseze plăţi de la alte ţări, atunci, prin corectarea venitului naţional creat, cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea (STCS), se obţine venitul naţional disponibil (VND): VND = VN ± STCS În funcţie de soldul transferurilor curente cu străinătatea, venitul naţional disponibil poate fi mai mare, egal sau mai mic decât venitul naţional.

VND≥VN

VND≤ VN

Venitul naţional disponibil se foloseşte la calculele şi analizele privind veniturile populaţiei, consumul membrilor societăţii şi investiţiile (eforturile pentru dezvoltare). Dacă din venitul naţional disponibil scădem elementele din venitul naţional care nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profitul nedistribuit, impozitul pe profit) şi adăugăm veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.), obţinem indicatorul venitului personal al populaţiei (al menajelor) VPM. Prin eliminarea din veniturile personale ale populaţiei a impozitelor şi taxelor plătite de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor (VDM), indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum şi economii. Venitul naţional disponibil este un venit net. Dacă la acesta se adaugă amortizarea, se obţine venitul disponibil brut (VDB). Acest calcul se realizează cu ajutorul contului naţional de redistribuire a veniturilor, al cărui sold este tocmai venitul naţional disponibil. După înfăptuirea proceselor de repartiţie primară şi redistribuire a veniturilor urmează utilizarea veniturilor nete disponibile în interiorul ţării, de către membrii societăţii pentru consumul privat şi de către instituţii, pentru consumul public. În concluzie, putem aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie pentru serviciile aduse în economie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi

cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorii adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. 3.2 Consumul şi economiile Venitul disponibil (VD) obţinut efectiv de posesorii factorilor de producţie se foloseşte pentru consum (C), iar partea care nu este consumată o reprezintă economiile (E): VD = C + E Ansamblul economiilor realizate se transformă, la nivelul economiei naţionale, în investiţii care sunt utiliz ate pentru sporirea producţiei. Acest lucru se obţine prin transformarea economiilor în bunuri de capital (acumulare de capital tehnic).Întrucât economiile nu sunt destinate consumului prezent, putem afirma că transformarea lor în acumulare de capital tehnic reprezintă un sacrificiu din partea populaţiei pentru a se bucura de un consum viitor mai bun. Prin scăderea din venitul disponibil a cheltuielilor pentru consum, obţinem economiile (E): E = VD – C Corelaţiile dintre venitul disponibil, în calitate de variabilă independentă, consum şi economii, în calitate de variabile dependente, se analizează static şi dinamic, cu ajutorul unor parametrii economici, ca: a) Rata medie a consumului sau înclinaţia medie spre consum ( c ) exprimă partea din venitul disponibil ce se cheltuieşte pentru consum la un moment dat şi într-un anumit spaţiu socio-economic:

C c= VD Acest parametru se exprimă în procente (70%), ca număr zecimal (0,7), respectiv sub formă de fracţie (7/10), el fiind, de regulă, o mărime pozitivă, dar subunitară. Ţinând seama că pe termen scurt, pe măsură ce venitul disponibil real creşte sau scade, consumul se extinde sau se contractă, dar într-o proporţie mai mică, atunci, în condiţiile sporirii venitului disponibil, înclinaţia medie spre consum are tendinţa de reducere (vezi figura). Aşa cum rezultă din figură, odată cu creşterea veniturilor disponibile asistăm la scăderea ratei medii a consumului. Din relaţia înclinaţiei medii spre consum rezultă funcţia consumului: C = c⋅VD

Interdependenţa dintre creşterea veniturilor disponibile şi rata medie a consumului

b) Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum (c') exprimă cu cât sporeşte consumul (ΔC) la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (ΔVD) sau partea din venitul disponibil suplimentar care se adaugă la consum într-o anumită perioadă şi într-un spaţiu socio-economic dat: c, =

ΔC ΔVD

Înclinaţia marginală spre consum, de regulă, este o mărime pozitivă şi subunitară. c) Rata medie a economiilor sau înclinaţia medie spre economii ( e ) exprimă partea economiilor în totalul venitului disponibil la un moment dat şi într-un anumit spaţiu socio-economic: e=

E VD

Acest parametru se exprimă în procente (30%), ca număr zecimal (0,3) ori sub formă de fracţie (3/10) fiind, de regulă, o mărime pozitivă, dar subunitară. Din relaţia înclinaţiei medii spre economii, rezultă funcţia economisirii: E = e • VD. Ţinând seama că economiile plus consumul formează venitul disponibil, suma dintre înclinaţia medie spre economii şi înclinaţia medie spre consum este egală cu 1 sau 100%: e + c= 1 (100%) d) Rata marginală a economiilor sau înclinaţia marginală spre economii (e') exprimă cu cât sporesc economiile (ΔE) la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (ΔVD) sau partea din venitul disponibil suplimentar cu care cresc economiile într-o anumită perioadă şi într-un anumit spaţiu socioeconomic: ΔE e, = ΔVD Înclinaţia marginală spre economie, de regulă, este o mărime pozitivă şi subunitară, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum.

Dacă avem în vedere că sporul consumului plus sporul economiilor formează venitului disponibil, atunci: c' + e' = 1 (100%). Pornind de la funcţia de consum: C = c' • VD + Ca unde Ca reprezintă consumul autonom, independent de venitul disponibil, funcţia de economisire se poate formula astfel: E = VD - (c' • VD + Ca) = (1 - c') VD - Ca = e' • VD – Ca Întrucât 0 < c' < 1,

înclinaţia marginală spre economii este: ΔE

=1-c, > 0

ΔVD Din relaţia funcţiei de economisire rezultă că economisirea este crescătoare în raport de nivelul venitului. Înclinaţia medie spre economii fiind variabilă în funcţie de nivelul venitului, înseamnă că nu se poate economisi decât de la un anumit nivel venitului. Pentru un venit nul (VD = 0), dacă mărimea consumului de bază (Ca) este pozitivă, înseamnă că economisirea este negativă, având loc un proces de dezeconomisire. În acest caz, consumul de bază a putut fi finanţat din fondurile constituite anterior. Pentru un venit egal cu consumul (VD = C), economisirea nu poate avea loc. Întrucât VD = C şi E = VD - C, rezultă că E = 0. Acest nivel al venitului egal cu consumul, pentru care economiile sunt zero, se numeşte „prag de ruptură”. Economiile sunt nule atunci când: ( l - c ' ) x VD-Ca = 0 Ca Nivelul de ruptură al venitului este dat de relaţia VDr = 1- c, Dincolo de nivelul de ruptură al venitului, economisirea devine pozitivă, dispărând fenomenul de dezeconomisire. În concluzie: • Pentru orice nivel al venitului inferior pragului de ruptură, consumul este superior venitului, apare fenomenul dezeconomisirii şi apar economii negative. Colectivitatea foloseşte fondurile acumulate anterior sau face datorii pentru consumul viitor. • Pentru orice nivel al venitului superior pragului de ruptură, consumul este inferior venitului, dispare fenomenul dezeconomisirii şi apar economiile pozitive.

Principalele corelaţii dintre venitul disponibil, consum şi economii Atunci când cheltuielile pentru consum sunt mai mari decât venitul disponibil, diferenţa se acoperă prin împrumuturi sau economii deja constituite. Această parte, egală cu diferenţa dintre cheltuielile pentru consum şi venitul disponibil, se numeşte consum autonom (Ca), independent de mărimea venitului disponibil. De aici rezultă că mărimea cheltuielilor pentru consum (funcţia consumului) este egală cu: C = Ca + VD • c' Mărimea economiilor (funcţia economiilor) este egală cu: E = - Ca + VD • e, Ca = C - VD, înclinaţia medie spre consum este întotdeauna mai mare decât înclinaţia marginală spre consum: c 〉c, Înclinaţia medie spre consum se reduce pe măsură ce creşte venitul disponibil, astfel încât ea tinde să se apropie de înclinaţia marginală spre consum, care rămâne relativ constantă pe termen lung. Ca urmare a creşterii consumului, pe măsura creşterii venitului disponibil, înclinaţia marginală spre consum, pe termen lung, este mai mare decât cea pe termen scurt. Economiile devin posibile numai după ce se atinge un anumit nivel al venitului disponibil, dincolo de acest prag consumul devine inferior venitului, permiţând economisirea. Atât consumul, cât şi economiile sunt funcţii crescătoare faţă de venit. Pantele celor două funcţii sunt date de înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre economii. Factorii care influenţează cheltuielile pentru consum sunt atât de natură obiectivă, cât şi subiectivă. Factorii care influenţează consumul sunt acele elemente ale vieţii biologice, economice şi social-umane, cu caracter obiectiv şi subiectiv, care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor pentru consum la un moment dat sau pe o anumită perioadă de timp şi într-un anumit spaţiu geo-socio-economic2. Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa economică şi, în principal, se referă la: ■ Nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor, în general consumul personal depinde de mărimea veniturilor nominale şi, în mod deosebit, de mărimea venitului net personal; ■ Modificarea aşteptărilor, în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinată de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de apariţia unor riscuri. Astfel, în condiţiile scăderii neaşteptate a puterii de cumpărare a banilor, deşi cheltuielile pentru consumul prezent cresc, consumul real se reduce. De asemenea, în condiţiile creşterii neaşteptate a puterii de cumpărare a banilor,

ca urmare a reducerii preţurilor de consum, consumul real prezent creşte, deoarece se poate cumpăra o cantitate mai mare de bunuri cu aceeaşi cheltuială bănească sau chiar mai mică. Riscurile se referă la incertitudinea duratei de viaţă - care influenţează asupra posibilităţilor de a beneficia de bunurile viitoare, incertitudini externe privind viitorul, plata unor impozite exagerat de mari, cu caracter confiscator etc. ■ Modificarea politicii fiscale care, când este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre Studiile interdisciplinare ce formează obiectul Neuroeconomiei, prefigurează apariţia unor explicaţii, cu originea în creierul uman, pentru comportamentele în consum, economisire şi investire. consum, iar când este folosită pentru

achitarea datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminuează înclinaţia spre consum; ■ Modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de capital tehnic, fix sau circulant, pe termen scurt, pot să influenţeze reducerea înclinaţiei spre consum, când preţurile sunt mai mari decât cele anticipate; ■ Creditul de consum influenţează cheltuielile pentru consum prin intermediul ratei dobânzii. Între consum şi rata dobânzii, pentru creditul destinat cumpărării de bunuri de consum, există o relaţie negativă. Pe de altă parte, o rată scăzută a dobânzii pentru consum va determina un nivel ridicat al creditelor prezente de consum, cu consecinţe asupra reducerii consumului viitor. ■ Anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia raporturilor dintre veniturile prezente şi cele viitoare, dintre preţurile curente şi cele viitoare, dintre oferta actuală de bunuri de consum şi cea viitoare. Astfel, dacă se anticipează că în viitor veniturile vor creşte, consumul prezent va creşte, săpând înclinaţia spre economii, iar dacă se anticipează că veniturile se vor reduce, consumul prezent se va micşora, crescând înclinaţia spre economii. Dacă se anticipează că, în viitor, preţurile de consum vor creşte, consumul prezent va spori, iar dacă se anticipează că preţurile se vor reduce, consumul prezent se va manifesta normal. La fel se întâmplă şi cu anticipările privind cantitatea de bunuri de consum de pe o piaţă; dacă aceasta se anticipează că o să scadă, creşte consumul prezent şi invers. Pe o perioadă scurtă, creşterea consumului la sporirea veniturilor viitoare este mai redusă în raport cu o perioadă îndelungată de timp, după cum, la persoanele în vârstă, consumul va spori mai încet faţă de cele tinere, ca urmare a anticipării creşterii veniturilor. Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor, credinţelor religioase şi tradiţiilor oamenilor şi se referă la: - dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute determină diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent în favoarea unui consum viitor; - constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane; - dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora urmează să se realizeze în viitor proiecte de afaceri; - instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin

majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp; - senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor peseama existenţei unei sume băneşti mari economisite; - dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; - manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor pentru consum. Sintetic, aceste mobiluri multifactoriale care acţionează în sensul micşorării cheltuielilor de consum privesc prudenţa, prevederea, dorinţa de propăşire, independenţa, spiritul de afaceri, mândria şi avariţia. Mobilurile subiective care incită indivizii şi puterea publică centrală şi locală să nu consume o parte din venit generează economiile pozitive. În acelaşi timp, apar şi economiile negative, sub forma economiilor pentru asigurarea bătrâneţii, ajutoarelor de şomaj, finanţate prin împrumuturi etc. În ansamblul factorilor obiectivi şi subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum, cel mai puternic este modificarea venitului. Pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit de creşterea consumului, dar, într-o proporţie mai mică, şi de sporirea mai accentuată a economiilor. În acelaşi timp, un venit în descreştere este însoţit de economii micşorate, la început în proporţie mai mare. Cu cât venitul este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venituri şi consum este mai mare, din momentul în care indivizii au atins un anumit nivel de bunăstare. Analizând influenţa conjugată a factorilor obiectivi şi subiectivi asupra consumului, J. M. Keynes a afirmat că „legea psihologică fundamentală pe care ne putem baza cu toată certitudinea, a priori, datorită cunoştinţelor pe care le avem despre natura umană, şi, în acelaşi timp, a posteriori, datorită informaţiilor detaliate furnizate de experienţă, este că, în medie şi în cea mai mare parte a timpului, oamenii tind să-şi sporească nivelul de consum pe măsură ce venitul lor creşte, dar nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului”. Fiind în posesia unui anumit venit, fiecare consumator este preocupat să-şi procure bunurile de consum care să-i permită satisfacerea maximului de plăceri. Întrucât şi la nivelul consumatorului trebuinţele care urmează să fie satisfăcute sunt nelimitate, iar posibilităţile de care dispune sunt limitate, alegerea unor bunuri pentru a fi consumate presupun renunţarea la alte bunuri. În aceste condiţii, alegerea presupune să se compare utilitatea în consum a bunului cumpărat cu utilitatea bunului la care se renunţă. Potrivit legii distribuirii cheltuielilor de consum, descoperită de şcoala psihologică austriacă, atingerea maximului de satisfacţie se poate realiza numai în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare categorie sunt egale. În conformitate cu cerinţele acestei legi, formulate de economistulstatistician E. Engel, în ultima treime a secolului al XlX-lea, partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare, cu cât venitul este mai mic şi invers; ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea rămâne relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreere creşte mai

rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la persoanele cu venituri foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari. Cercetările efectuate pe baza bugetelor de familie în ţările dezvoltate, în ultimele decenii, au evidenţiat următoarele tendinţe în ceea ce priveşte raportul dintre evoluţia veniturilor şi evoluţia cheltuielilor de consum: - ponderea cheltuielilor pentru alimente în bugetele de familie s-a redus de la peste 40% la circa 20%, pe fondul diversificării consumului şi îmbunătăţirii calităţii bunurilor; - ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea, încălţămintea şi accesoriile s-a redus de la aproximativ 20% la mai puţin de 10%; - ponderea cheltuielilor cu serviciile, inclusiv cele cu locuinţa şi confortul a sporit. În cazul cheltuielilor pentru transport şi comunicaţii ponderea a ajuns la aproximativ 17%. În ţările mai puţin dezvoltate economic şi social, dinamica şi ponderea cheltuielilor de consum înregistrează ritmuri şi sensuri atipice; spre exemplu, ponderea cheltuielilor pentru hrană a depăşit 20% din bugetul mediu pe o familie. În ţara noastră, în perioada tranzacţiei după 1989, această pondere a fost de peste 65% Teorii postkeynesiste cu privire la consum şi economisire În cadrul teoriilor moderne postkeynesiste cu privire la consum şi economisire se detaşează ca importanţă teoria ciclului de viaţă şi teoria venitului permanent5, orientate către viitor. Teoria ciclului de viaţă asupra consumului şi economisirii este prezentată pentru prima dată de Franco Modigliani, laureat al premiului Nobel pentru economie pe anul 19856. Spre deosebire de teoria economică keynesiană, ce consideră funcţia consumului sub forma C = c • VD, cu 1 > c > 0, unde consumul individual într-o anumită perioadă este legat doar de venitul disponibil al perioadei respective, cu care este direct proporţional, teoria ciclului de viaţă a lui Modigliani avansează ipoteza că oamenii îşi planifică consumul şi economiile pe termen lung, din dorinţa de a-şi distribui cât mai bine sursele pentru satisfacerea trebuinţelor pe durata întregii vieţi. Potrivit teoriei ciclului de viaţă, economiile sunt rezultatul, în principal, al dorinţei fiecărui individ de a-şi asigura consumul la vârsta bătrâneţii. Funcţia consumului are forma: C = aWR + cYL în care: a = înclinaţia marginală spre consum, faţă de bogăţia reală WR = bogăţia reală c = înclinaţia marginală spre consum în raport de modificarea venitului de muncă YL = venitul din muncă Să presupunem că o persoană aşteaptă să trăiască NL ani, să lucreze şi să obţină venit dintr-o activitate WL ani şi să fie pensionar un număr de ani, egali

cu diferenţa NL-WL. Teoria ciclului de viaţă îşi propune să dea răspuns la două întrebări: care sunt posibilităţile totale de consum ale individului de-a lungul întregii vieţi? cum îşi va distribui individul aceste posibilităţi pe toată durata vieţii? În legătură cu posibilităţile de consum, venitul total din muncă7 va fi egal cu venitul anual din perioada de viaţă activă înmulţit cu numărul de ani lucraţi. Consumul total al unei persoane nu poate depăşi acest venit total decât în anumite situaţii, de care facem abstracţie, acestea fiind limita superioară a consumului total. Potrivit teoriei ciclului de viaţă, consumul este legat nu atât de venitul curent, cât de cel total, venitul curent fiind egal cu zero, după retragerea individului din câmpul muncii. În legătură cu distribuţia consumului pe durata întregii vieţi a individului, teoria ciclului de viaţă consideră că acesta va alege alternativa unui consum relativ constant pe toată durata de viaţă, fără oscilaţii mari8. Prin urmare, în loc să consume foarte mult într-o anumită perioadă a vieţii şi foarte puţin sau deloc în cealaltă perioadă, individul va prefera să consume aceleaşi cantităţi în fiecare perioadă. Pe această bază, în viziunea teoriei ciclului de viaţă, consumul total este egal cu venitul: C • NL = YL • WL, care, dacă se împarte la numărul de ani aşteptaţi să trăiască de către o persoană (NL), obţinem: C = YL • WL/NL, adică consumul planificat pe an, care este proporţional cu venitul din muncă. Relaţia WL/NL exprimă cât la sută din perioada de viaţă aşteptată să trăiască de către un individ reprezintă viaţa sa activă, petrecută în câmpul muncii. Prin aplicarea acestui coeficient de proporţionalitate la venitul total obţinut din muncă (YL), se obţine partea care se va consuma în fiecare an din viaţă de către un individ. Această parte este proporţională cu raportul dintre durata vieţii active şi durata totală a vieţii. Corespunzător acestei teorii, economiile sunt egale cu relaţia:

= YL-C = YL

NL- WL E NL

ceea ce înseamnă că economiile realizate în timpul vieţii active sunt egale cu o fracţiune din venitul provenit din muncă. Această fracţiune este egală cu raportul dintre durata vieţii active (NL - WL) şi durata vieţii totale (NL). Întrucât, pe toată perioada, consumul rămâne constant la valoarea C, consumul total va fi egal cu C • NL. Pentru perioada activă, cheltuielile pentru consum vor fi finanţate din venitul curent, iar pentru perioada pasivă a vieţii (la pensie), din economiile făcute în viaţa activă. Astfel, potrivit teoriei ciclului de viaţă, consumul este planificat de aşa natură încât să se asigure un nivel uniform al acestuia; pentru perioada pasivă, el va avea ca sursă economiile obţinute în perioada activă.

Prin economiile pe care le realizează de-a lungul anilor de muncă, individul urmăreşte să-şi creeze bogăţia de care are nevoie pentru a-şi finanţa consumul după perioada activă, la pensie. Această bogăţie ce se realizează continuu în timpul anilor de muncă, atinge nivelul maxim la sfârşitul perioadei active de viaţă. Teoria ciclului de viaţă cu privire la economisire arată că indivizii economisesc în perioada în care muncesc. Ei economisesc mult, atunci când veniturile lor sunt mari în comparaţie cu media întregii vieţi şi fac economii negative (cheltuiesc) atunci când venitul lor este sub această medie. Dacă avem în vedere că venitul total este format din venitul din muncă şi dintr-o anumită avere (moşteniri, daruri etc.), atunci posibilităţile totale de consum vor urma aceleaşi tendinţe, de a avea consum relativ constant pe toată viaţă. Consumul total al unei persoane în anul T din viaţă va fi dat de relaţia: C(NL-T) = WR + (WL-T) • YL în care WR reprezintă averea (bogăţia moştenită). Aceasta înseamnă că mărimea consumului în fiecare perioadă este dată de relaţia: C = aWR + cYL i în care: a = înclinaţia marginală spre consum din avere = 1/NL - T c = înclinaţia marginală spre consum din venitul din muncă WL - T/NL - T, cu WL > T Explicaţia comportamentului în consum şi economisire a individului, dată de teoria ciclului de viaţă, se poate rezuma la următoarele constatări: ■ Averea şi venitul din muncă influenţează deciziile de a consuma; ■ Înclinaţiile marginale spre consum depind de poziţia individului în ciclul de viaţă. Dacă persoana este mai în vârstă, înclinaţia marginală spre consum din avere este mai mare. Înclinaţia marginală spre consum din venitul din muncă depinde atât de numărul de ani de viaţă activă rămaşi, cât şi numărul de ani de viaţă pasivă; ■ Creşterea veniturilor din muncă şi din avere va determina o creştere a cheltuielilor pentru consum; ■ Cu cât viaţa activă este mai lungă în raport cu cea pasivă, cu atât va creşte şi consumul, ca urmare a sporirii venitului total şi a reducerii perioadei în care se fac economii negative; ■ În fiecare an al vieţii T, o fracţie egală cu 1/NL-T din avere va fi consumată, unde NL-T reprezintă speranţa de viaţă a individului în momentul T; ■ Cheltuielile de consum depind de averea curentă şi de venitul total. Teoria venitului permanent este elaborată de Milton Friedman de la Universitatea din Chicago, laureat al premiului Nobel pentru economie pe anul 19769.

În esenţă, teoria venitului permanent apreciază că oamenii îşi adaptează comportamentul de consum nu în funcţie de nivelul venitului curent, ci de oportunităţile de consum pe termen lung. Oamenii îşi planifică consumul nu doar pe baza veniturilor din perioada respectivă, ci pe baza veniturilor obţinute în perioade mai lungi. Ca atare, cheltuielile pentru consum depind de venitul mediu pe termen lung. Potrivit teoriei venitului permanent, consumul este direct proporţional cu venitul permanent. Deci, funcţia consumului este C = c • YP unde c este înclinaţia marginală spre consum, iar YP este venitul permanent (disponibil). Întrucât c este constant, consumul variază în aceeaşi proporţie ca şi venitul permanent. O sporire cu 10% a venitului permanent generează o creştere cu 10% a consumului. Ca şi teoria ciclului de viaţă, teoria venitului permanent consideră că, pe termen lung, raportul consum/venit este stabil, legând însă consumul curent de venitul permanent în care se transformă bogăţia. Întrucât venitul permanent depinde de venitul mediu pe termen lung, raportul dintre consum şi venit este constant. În legătură cu măsura venitului permanent se consideră că acesta reprezintă acea rată stabilă a consumului pe care o persoană ar putea-o obţine pe tot timpul vieţii, ţinând seama de nivelul actual al bogăţiei şi al venitului câştigat în prezent şi în viitor. Considerându-se că veniturile tranzitorii nu au influenţă asupra consumului, rezultă că venitul permanent depinde de veniturile curente şi de cele trecute. Aceasta înseamnă că venitul permanent este legat cu venitul anului trecut plus o fracţiune din variaţia venitului curent faţă de venitul anului trecut (δ): YP = Yo + δ(Y1 - Yo), cu 0 < δ < 1 Dacă presupunem că venitul trecut obţinut de un individ pe un an este de 100.000 u.m., cel curent 120.000 u.m., iar δ = 0,6, atunci venitul permanent va fi egal cu: YP = 100.000 + 0,6 x (120.000 - 100.000) = 100.000 + + 0,6 x 20.000 = 100.000 + 12.000 = 112.000 u.m. În situaţia în care δ = 1, rezultă că venitul permanent este egal cu venitul curent. Aceasta înseamnă că individul care a câştigat întotdeauna la fel de mult se aşteaptă să aibă acelaşi venit şi în viitor. În cazul în care venitul curent creşte faţă de cel trecut, venitul permanent va creşte, dar cu mai puţin decât venitul curent. Cauza este că individul nu este sigur că mărimea venitului curent va fi permanentă, şi, deci, nu-şi va spori venitul permanent cu întregul spor al venitului curent. Milton Friedman estimează venitul permanent ca o medie ponderată a veniturilor realizate în multe perioade anterioare şi în cea curentă: YP = δY1 + (1-δ)YO

Potrivit teoriei aşteptărilor raţionale, dacă în practică schimbările de venituri sunt, în general, de lungă durată, în sensul creşterii, atunci consumatorul va aprecia orice schimbare ca fiind permanentă. În acest caz, fracţiunea care se va stabili din variaţia venitului curent faţă de cel trecut va avea o valoare mai ridicată. În situaţia în care veniturile vor fi variabile într-o perioadă lungă de timp, variaţiei venitului curent faţă de venitul trecut nu i se va acorda o importanţă prea mare atunci când se va aprecia venitul permanent, fracţiunea δ va avea valori mult mai mici. Combinând relaţia C = c⋅YP cu relaţiile YP = Y0 + δ(Y1 - Y0), şi YP = δY1 + (1- δ)Y0, putem scrie funcţia de consum sub forma: C = c ⋅ YP = c ⋅ Y0 + cδ(Y1 - Y0) sau:

C = cδY1 + c(1-δ)Y0 Din relaţia de mai sus rezultă că înclinaţia marginală spre consum din venitul curent (cδ) este mai mică decât înclinaţia medie spre consum pe termen lung, deoarece δ 〈1. Înclinaţia marginală spre consum pe termen scurt este mai scăzută decât înclinaţia medie spre consum deoarece indivizii nu sunt siguri dacă o variaţie a venitului lor se va menţine pe termen lung sau nu. Pe termen scurt, o creştere a venitului determină o scădere a înclinaţiei medii spre consum, deoarece indivizii nu pot anticipa dacă această creştere este definitivă, ei îşi vor adapta consumul la noul nivel al venitului.

În concluzie, teoria venitului permanent precizează că: - un individ cu venituri variabile va avea un 8 mai scăzut, în timp de unul cu venituri mai stabile va avea un nivel mai ridicat al fracţiunii q; - înclinaţia marginală spre consum a indivizilor cu venituri oscilante va fi foarte mică, fiind egală pe termen scurt cu cxS . Teoria ciclului de viaţă şi teoria venitului permanent sunt complementare. În timp, teoria ciclului de viaţă acordă o atenţie mai mare mobilurilor economisirii, argumentând necesitatea includerii bogăţiei (averii) asupra modului în care indivizii îşi formează aşteptările cu privire la veniturile viitoare. În legătură cu substanţa celor două teorii ale consumului orientate spre viitor, se pot evidenţia următoarele: • Este esenţial să facem distincţie între venit şi avuţie, ca determinanţi ai consumului. Astfel, în timp ce consumul şi venitul sunt variabile de flux, avuţia este o variabilă de stoc. • Consumul indivizilor trebuie corelat cu bunăstarea acestora, ce poate fi mai apropiată de avuţie decât de venit. • Modificările avuţiei, sub formă de câştiguri sau pierderi de capital influenţează consumul în funcţie de aşteptările oamenilor. • Modificările avuţiei menaj elor sau ale aşteptărilor acestora cu privire la venitul viitor vor influenţa consumul curent chiar dacă venitul curent nu s-a modificat.

• Ca urmare a faptului că menajele îşi vor ajusta consumul într-o mai mică măsură pe seama modificării temporare a venitului decât a modificării permanente, înclinaţia marginală agreată spre consum în raport de venitul permanent va fi mai mare decât cea determinată de venitul temporar. • Studiile postbelice au arătat că înclinaţia medie spre consum este relativ constantă, situându-se în jurul valorii de 0,92. • În viziunea ipotezei ciclului de viaţă, înclinaţia spre consum din venitul disponibil şi din avere depinde de vârsta persoanei respective. • Teoria ciclului de viaţă susţine că economiile sunt înalte sau reduse când veniturile sunt înalte sau reduse în raport cu media vârstei, procesul economisirii fiind dependent de rata de creştere economică, de structura pe grupe de vârstă a populaţiei etc. • Succesul politicilor economice şi mersului economiei depinde de atenţia care se acordă modului de formare al aşteptărilor privind veniturile viitoare, iar aceste aşteptări depind, în parte, de felul în care sunt percepute efectele politicilor economice asupra oamenilor. • Modul de formare a aşteptărilor cu privire la veniturile viitoare reprezintă, în teoria venitului permanent, explicaţia unei înclinaţii spre consum din veniturile permanente mai mari decât cea din veniturile temporare. • Explicaţia corectă ce se dă comportamentului consumului total de către teoriile ciclului de viaţă şi venitului permanent nu reuşeşte să motiveze suficient unele dileme cu privire la sensibilitatea excesivă a consumului în raport cu venitul curent, de ce oamenii nu doresc să-şi folosească economiile pe măsură ce îmbătrânesc, sau de ce există diferenţă între ratele naţionale de economisire. • Unele explicaţii ale sensibilităţii excesive ale consumului la venitul curent sunt puse pe seama lipsei lichidităţilor, pe miopia indivizilor faţă de evoluţiile veniturilor viitoare etc. • Deşi ratele consumului şi ale economiilor ar putea, în principiu, să fie influenţate şi de ratele dobânzilor, totuşi argumentele practice nu par să indice o influenţă prea puternică. • Practica pare să contrazică ipoteza Barro-Ricardo, potrivit căreia o reducere a fiscalităţii care generează un deficit bugetar nu va afecta consumul. • În ceea ce priveşte adaptarea consumului la variaţia veniturilor, noile teorii susţin că are loc un proces de ajustare progresivă treptat, în raport cu modul în care veniturile se adaptează la modificările cheltuielilor autonome de investiţii sau a altor variabile omogene. 3.3 Investiţiile în economie

Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii. Cumpărarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată, de acţiuni şi obligaţiuni, unor suprafeţe de pământ nu reprezintă investiţii în sens economic deoarece folosirea lor nu contribuie la creşterea capitalului şi avuţiei

naţionale, ci doar schimbă proprietarul lor. În raport de modul de folosire a bunurilor de capital achiziţionate, investiţiile se împart în: a) investiţii de înlocuire (Iî) destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din funcţie, ca urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea; b) investiţii pentru dezvoltare sau nete (In) destinate sporirii volumului capitalului tehnic real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul economisit. Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează investiţiile brute de capital (Ib) ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic. Investiţia brută se compune din investiţii în bunuri de capital (durabile), cu excepţia cheltuielilor pentru bunurile gospodăriilor populaţiei, care se includ în consumul privat şi al bunurilor durabile, care se includ în producţia intermediară a statului şi investiţiei în modificarea stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite din producţia proprie, destinate vânzării. Atunci când în economie suma investiţiilor brute este mai mică decât volumul investiţiilor de înlocuire, are loc o reducere a capitalului tehnic real, adică un fenomen de dezinvestiţie. Din punctul de vedere al proprietarului, avem investiţii private efectuate de sectorul privat - şi investiţii publice – efectuate de către stat, iar din punctul de vedere al ţărilor (unde se efectuează), avem investiţii interne – ce se efectuează în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat – şi investiţii externe care se efectuează în alte sau către alte ţări. Investiţiile străine care se efectuează în alte ţări sunt investiţii străine directe (ISD) şi investiţii străine de portofoliu (ISP). După domeniul în care se realizează, avem investiţii industriale, agricole etc. Mai sunt şi alte criterii de clasificare a investiţiilor. Venitul unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri de consum (C) şi de bunuri de capital (de investiţii) K, adică venitul disponibil cheltuit este egal cu: VD = C + K, iar pe de altă parte, unei valori egale de venit destinate consumului şi economiilor, adică venitul disponibil obţinut (realizat) este egal cu VD = C + E. În această situaţie, economiile şi investiţiile, la nivelul unei economii naţionale, considerată ca sistem închis, nu pot fi decât egale, ele reprezentând un

excedent de venit peste cheltuielile de consum: I=E Egalitatea celor două mărimi decurge din faptul că ele reprezintă, pentru economia colectivităţii, două faţete ale aceluiaşi proces. Astfel, în timp ce economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual, investiţiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual. Atunci când E > I, economiile reprezintă o pierdere de venit, înregistrându-se un declin economic. În acelaşi timp, creşterea economiilor face ca, în timp, rata de creştere a consumului să se reducă, influenţând negativ evoluţia profitului. Acţionând însă prin pârghii de stimulare a investiţiilor, se creează egalitatea dintre E şi I, însă, la un venit disponibil mai mare, ca urmare a efectului multiplicator ce se produce în economie. Decizia de a investi se bazează pe analiza comparată a o serie de indicatori economici, cum ar fi: a) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie obţinut din investiţie şi costul investiţiei; b) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a dobânzii (sau costul de oportunitate al investiţiei). Potrivit primului criteriu economic, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă a venitului este mai mare sau cel mult egală cu mărimea costului investiţiei. În situaţia în care costul investiţiei este mai mare decât valoarea prezentă, investiţia nu trebuie realizată. Întrucât venitul realizat de o investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în prezent ca mărime. Pentru determinarea costului investiţiei se ţine seama şi de perioada de dare în funcţiune a investiţiei; dacă perioada este de câţiva ani, atunci costurile se actualizează după aceleaşi reguli ca şi veniturile.

Atunci când rata venitului net (RVN) este mai mare sau egală cu rata reală a dobânzii, investiţia se poate realiza. Pentru ca înclinaţia spre economii să devină un factor de progres este necesar ca economiile să se transforme în investiţii. Imboldul de a investi este rezultatul acţiunii conjugate a unui ansamblu de factori. În esenţă, când un individ se hotărăşte să investească, el dobândeşte dreptul la un şir de venituri viitoare pe care contează să le obţină de pe urma vânzării rezultatelor obţinute, după scăderea cheltuielilor curente ocazionate de obţinerea producţiei respective. Unul dintre factorii care determina imboldul de investiţii îl reprezintă cererea de investiţii. Cererea de investiţii este în funcţie de eficienţa marginală a capitalului şi de rata dobânzii. Mărimea efectivă a investiţiilor curente creşte până la acel punct când nu mai există nici o categorie de bunuri de capital a căror eficienţă marginală depăşeşte rata curentă a dobânzii. Este vorba de acel punct de pe curba cererii de investiţii în care eficienţa marginală a capitalului este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii. Fără să folosească termenul de eficienţă marginală a capitalului, aşa cum face J. Keynes, I. Fischer exprimă acelaşi punct de vedere atunci când afirmă că mărimea investiţiilor în orice domeniu va depinde de comparaţia care trebuie făcută între rata venitului net faţă de cost şi rata dobânzii. Când rata venitului net faţă de cost depăşeşte rata dobânzii, apare imboldul de a investi. Totodată, imboldul de a investi depinde de modul în care sunt asumate riscurile ce le implică activitatea investiţională. Astfel, riscul întreprinzătorului, al celui ce ia banii cu împrumut, izvorăşte din propriile sale îndoieli cu privire la obţinerea venitului viitor scontat. Acest tip de risc este susceptibil a fi micşorat prin egalizarea riscurilor şi printr-o mai bună anticipare a previziunilor. Există şi un al doilea tip de risc, al celui ce dă bani cu împrumut. Acesta este determinat de o nesiguranţă de ordin moral, legată de insolvabilitatea deliberată sau de una involuntară, provocată de nerealizarea aşteptărilor. În timp ce primul risc reprezintă, într-un anumit sens, un fond social real, cel de-al doilea este un adaos net la costul investiţiilor care nu ar exista dacă debitorul şi creditorul ar fi aceeaşi persoană. Riscul creditorului implică, parţial, o dublare a mărimii riscului întreprinzătorului, care trebuie să fie adăugat de două ori la rata pură a dobânzii, pentru a se obţine minimul necesar de randament viitor care va determina efectuarea investiţiilor. Cu cât o afacere este mai riscantă, cu atât este nevoie de o diferenţă mai mare între randamentul scontat de cei ce iau bani cu împrumut şi rata dobânzii la care consideră că merită să ia bani cu împrumut. În acelaşi timp, din aceleaşi motive, este nevoie de o diferenţă mai mare între dobânda percepută de creditor şi rata pură a dobânzii, pentru a-1 determina să acorde bani cu împrumut. Mai poate exista şi o a treia sursă de riscuri, determinată de o posibilă modificare nefavorabilă a valorii etalonului monetar, al cărui efect este creşterea nesiguranţei împrumutului bănesc, care poate depăşi pe cea a unui bun imobiliar. Dacă prin firea sa – arată J.M. Keynes – omul nu ar fi tentat să rişte, dacă nu ar încerca nicio satisfacţie (lăsând la o parte profitul) de pe urma unei acţiuni

economice, s-ar putea ca investiţiile făcute numai pe baza unui calcul economic „rece” să nu fie aşa de mari. Un alt factor care determină imboldul la investiţii îl constituie randamentul, în perspectivă, al unui bun capital. În timp ce mărimea investiţiilor depinde de raportul dintre rata dobânzii şi eficienţa marginală a capitalului, aceasta din urmă, la rândul său, este în funcţie de raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi randamentul său în perspectivă. În acest context, cunoaşterea randamentului în perspectivă a unui bun capital pune problema anticipării pe termen lung a acestuia. Starea de anticipare pe termen lung a randamentului viitor al bunului economic este o stare psihologică, care depinde nu numai de calitatea prognozei care se face, ci şi de autoîncrederea cu care aceasta se face. Starea încrederii are o influenţă puternică asupra curbei eficienţei marginale a capitalului. Astfel că între curba eficienţei marginale a capitalului şi starea încrederii se creează interacţiuni cu efecte asupra volumului investiţiilor. Dacă, la început, investiţiile depindeau de existenţa unui număr suficient de indivizi optimişti din fire şi cu înclinaţii constructive, în prezent, dar mai ales în perspectivă, capătă o importanţă deosebită calculul cât mai precis al profitului. În prezent, odată cu separarea proprietăţii de conducerea întreprinderilor - ca fenomen preponderent - şi cu dezvoltarea pieţelor financiare organizate, apare un factor nou care, uneori, facilitează investiţiile, dar alteori accentuează în măsură însemnată instabilitatea sistemului. Atunci când nu există o piaţă a hârtiilor de valoare, este un nonsens să reevaluăm investiţiile. Reevaluările zilnice de la bursa de valori deşi au ca scop, înainte de toate, facilitarea transferurilor de investiţii între agenţii economici, au totuşi şi o influenţă hotărâtoare asupra măririi investiţiilor curente. Acest lucru înseamnă că nu are nici un sens să se construiască o întreprindere nouă la un cost mai ridicat decât preţul cu care se poate cumpăra o întreprindere similară existentă şi, totodată, există imboldul de a cheltui o sumă masivă, la prima vedere, pentru o nouă construcţie, deoarece titlurile respective pot fi plasate la burse de valori cu un profit imediat. Cei mai mulţi dintre investitori sunt interesaţi în mare măsură nu în a face prognoze cât mai precise pe termen lung cu privire la randamentul posibil al investiţiilor, ci în a prevedea modificările pe care piaţa le va da valorii investiţiilor peste o perioadă de timp. În cazul funcţionării unei pieţe organizate, nu este rezonabil de a plăti 100 pentru o investiţie a cărei valoare, în lumina randamentului viitor, va fi de 150, dacă se precizează că peste o perioadă de timp pe piaţă valoarea acesteia va fi de 50. Folosind termenul de speculaţie pentru acţiunea de prognosticare a psihologiei pieţei şi pe cel de spirit de întreprindere pentru acţiunea de prognosticare a randamentului viitor al bunurilor capital pentru întreaga perioadă de funcţionare, nu se poate spune cu certitudine că speculaţia predomină întotdeauna asupra spiritului de întreprindere. Raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului instalat şi costul de înlocuire a capitalului instalat este cunoscut sub denumirea de factorul q al lui Tobin În esenţă, acest raport reprezintă o aproximare a relaţiei dintre

valoarea actualizată a randamentului marginal al investiţiei şi costul marginal al capitalului. Numărătorul din factorul q al lui Tobin, valoarea de piaţă a capitalului instalat, se exprimă prin preţul pe piaţa de acţiuni. În acest fel, pieţele de acţiuni anticipează viitorul unei afaceri. Atunci când factorul q al lui Tobin este un număr supraunitar, firmele sunt stimulate să investească, stocul de capital fiind sub nivelul său optim. Dacă este mai mic decât 1, nu există motive de a investi, ci mai degrabă de a dezinvesti. Existenţa costurilor de instalare determină firmele să distribuie investiţia în timp, apropiindu-se treptat de nivelul optim. Compensarea costurilor de instalare se face prin devansarea costului marginal al capitalului de către randamentul actualizat al investiţiei. Din analiza funcţiei investiţiei rezultă că investiţia agregată este în relaţie negativă cu rata reală a dobânzii şi în relaţie pozitivă cu factorul q al lui Tobin şi cu creşterea PIB-ului. Este deosebit de important de ştiut pentru ce investesc oamenii bani: pentru un venit suplimentar sau pentru speranţa că valoarea investiţiei va creşte în viitor? Fluctuaţiile cotidiene ale profiturilor la investiţiile existente constituie un alt factor care influenţează imboldul investiţiei. Spre exemplu, acţiunile societăţilor care produc gheaţă au un curs mult mai ridicat vara în timpul sărbătorilor, faţă de alte perioade ale anului când valoarea lor de piaţă este mult mai scăzută. Răspunderea statului pentru organizarea directă a investiţiilor în sectorul public reprezintă un alt factor. Manifestarea reală a acestei răspunderi antrenează un consum sporit de bunuri şi investiţii, cu consecinţe asupra creşterii cererii de investiţii, în timp ce lipsa acestei răspunderi sau diminuarea ei pot avea efecte contrare. Alături de aceşti factori, imboldul la investiţii depinde şi de starea generală a economiei naţionale. Aceasta se poate concretiza în stabilitatea şi instabilitatea factorilor economici şi social-politici. O economie aflată în declin economic are nevoie, mai întâi, să oprească această tendinţă negativă, pentru ca apoi să înceapă acţiunea factorilor care stimulează imboldul la investiţii. În strânsă legătură cu acest ultim factor, imboldul la investiţii depinde şi de conjunctura economiei mondiale, concretizată în variaţia fazelor de expansiune sau de criză, ascendente şi descendente ale ciclurilor economice. Determinată de factorii normali ai vieţii, dar şi de factori anormali, variaţia fazelor ciclului economic acţionează favorabil sau nefavorabil, direct sau indirect asupra celorlalţi factori interni, influenţează imboldul de a investi, cu consecinţe pozitive sau negative. Efectul multiplicator pozitiv al investiţiilor este influenţat de respectarea mai multor condiţii. O primă condiţie se referă la faptul că înclinaţia marginală spre consum se prezintă astfel încât, atunci când producţia unei societăţi date creşte (sau scade) în raport de creşterea (sau scăderea) echipamentului de producţie, multiplicatorul

care corectează cele două mărimi este mai mare decât 1, dar nu foarte ridicat. O asemenea condiţie corespunde unei însuşiri psihologice a naturii umane, potrivit căreia atunci când creşte venitul real, presiunea valorilor actuale se reduce, mărindu-se surplusul, peste nivelul de viaţă obişnuită şi invers. Cel puţin, ca medie pe colectivitate, atunci când gradul de ocupare sporeşte, are loc o extindere a consumului curent, dar într-o proporţie mai mică decât sporul venitului real. A doua condiţie are în vedere că o modificare moderată a venitului scontat de pe urma bunurilor de capital sau a ratei dobânzii are ca rezultat o asemenea evoluţie a curbei eficienţei marginale a capitalului, că nu va atrage după sine o modificare de amploare nedefinită a volumului investiţiilor. Cea de a treia condiţie se bazează pe faptul că modificările moderate ale gradului de ocupare nu sunt însoţite de modificări însemnate ale salariilor nominale. O asemenea condiţie este mai mult a stabilităţii preţurilor decât a stabilităţii ocupării. A patra condiţie exprimă faptul că un volum oarecare de investiţii, mai ridicat (sau mai scăzut) decât cel efectuat anterior, începe să se repercuteze nefavorabil (sau favorabil) asupra eficienţei marginale a capitalului dacă este continuat într-o perioadă de timp nu foarte mare. O asemenea condiţie se referă nu atât la stabilitatea sistemului, cât, mai ales, la tendinţa fluctuaţiilor de a-şi inversa sensul. Astfel că, dacă volumul investiţiilor scade sub un nivel minim, în scurt timp, eficienţa marginală a capitalului va creşte în aşa fel încât va determina sporirea investiţiilor peste acel minim, începând redresarea economiei. Totodată, dacă investiţiile ating un volum mai mare decât înainte, într-un anumit timp, eficienţa marginală a capitalului se va reduce la un asemenea nivel încât va determina o recesiune economică. Aceste patru condiţii ale stabilităţii sistemului economic, ce decurg din tendinţele „naturale” ale vieţii nu reprezintă ceva de neschimbat. Ele există atâta vreme cât se evită extremele cele mai grave ale fluctuaţiei ocupării şi ale preţurilor. Dominaţia acestor condiţii – arată J. M. Keynes – este un fapt consumat prin observarea lumii aşa cum este ea sau a fost, şi nu un principiu necesar care nu poate fi schimbat. 3.4 Multiplicatorul şi acceleratorul Concepând viaţa economică ca pe un proces permanent de adaptare reciprocă a cererii şi ofertei agregate, ştiinţa economică explică mecanismul desfăşurării acesteia sub comportamentul celor două forţe care o declanşează, o susţin şi o definesc în timpul şi spaţiul nostru comun. Generatoare de utilităţi de consum şi de capital de producţie,cererea globală efectivă este cea care determină agenţii economici să producă bunuri materiale şi servicii în raport de anticipările pe care le fac cu privire la vânzarea acestora.

Generatoare de venituri pentru consum, economii şi investiţii, oferta globală efectivă susţine cererea globală efectivă, asigurându-i atât unităţile necesare, cât şi mijloacele băneşti pentru realizarea lor reală, în cadrul tranzacţiilor economice.

Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum, economii, investiţii, producţie, venit, ş.a.m.d. se află sub exigenţele principiilor multiplicatorului şi acceleratorului. Principiul multiplicatorului exprimă interacţiunea care se formează între creşterea venitului şi creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de amplificare (K), ce ne arată cu cât sporeşte venitul la creşterea cu o unitate a investiţiilor: ΔVD K = -----ΔI Potrivit principiului multiplicatorului, creşterea investiţiilor influenţează de K ori sporirea venitului, sporul investiţiilor se cuprinde de K ori în sporul venitului: ΔVD = K x ΔI, cu K > I. Prin semnificaţia sa, multiplicatorul reflectă şi exprimă legătura directă dintre intrările în sistemul economic - concretizate în investiţii - şi ieşirile acestuia sub forma veniturilor participanţilor la activitatea economică. Investiţiile sunt cele care produc efectele de antrenare asupra producţiei de bunuri economice şi, prin aceasta, asupra veniturilor şi consumului. Acest circuit se poate prezenta astfel: ΔIxK→ΔVD --------- ► ΔC--------►ΔI ΔE_____ J -►

Dacă în relaţia multiplicatorului K = ΔVD/ΔI, înlocuim pe ΔI cu relaţia ΔVD - ΔC, obţinem: K=

AVD AVD - AC AVD

unde, prin împărţirea cu ΔVD, rezultă:

sau, dacă ţinem seama că ΔC/ΔVD reprezintă înclinaţia 1 K = ------ 77 marginală spre consum (c'), AC 1 ------- atunci:

K=

1

1-c' Ţinând seama că 1 - c' reprezintă înclinaţia marginală spre economisire e', atunci multiplicatorul poate fi exprimat astfel: = , 1K e Potrivit celor două relaţii de mai sus, valoarea multiplicatorului este cu atât mai mare, cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai mare sau cu cât înclinaţia marginală spre economisire este mai mică. Dacă în relaţia dintre creşterea investiţiilor şi creşterea venitului disponibil înlocuim expresia multiplicatorului cu 1/1 - c' sau cu l/e', AVD = obţinem: 1 c, xAI

sau: AVD = e x AI

Ţinând seama de relaţia dintre multiplicator şi înclinaţia marginală spre consum, se poate stabili că sporirea venitului este cu atât mai mare, cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum şi deci este mai mică înclinaţia marginală spre economisire. În aceste condiţii, apare evident că o sporire a economiilor determină reducerea cuvântului. Keynes a numit fenomenul sporirea economiilor - reducerea venitului paradoxul economisirii. Aceasta înseamnă că, dacă societatea doreşte să economisească mai mult, efectul poate să fie reducerea venitului şi a investiţiilor, în virtutea acţiunii principiului multiplicatorului. Este o situaţie asemănătoare cu cea a fermierilor în anii agricoli buni, când veniturile sunt mai mici datorită scăderii puternice a preţurilor. În concluzie, existenţa paradoxului economisirii face ca dorinţa oamenilor de a economisi mai mult să antreneze o reducere a venitului până la punctul în care economiile vor fi egale cu investiţiile planificate restabilindu-se echilibrul venitului, determinat de opţiunile oamenilor pentru raportul dintre consumul prezent şi consumul viitor. Înţelegerea procesului ce generează efectul de multiplicare a creşterii venitului disponibil presupune analiza economică în termenii fluxului cheltuielivenit. Potrivit modelului de analiză cheltuieli-venit, orice cheltuială pe care o efectuează un subiect economic reprezintă, pentru alt subiect economic, un venit. Acest venit, la rândul său, va fi o parte cheltuit, iar o altă parte economisit. În cazul în care venitul creşte, sporul acestuia se va împărţi în cheltuieli pentru consum şi economii, în funcţie de mărimea înclinaţiei marginale spre consum (c'), respectiv mărimea înclinaţiei marginale spre economii (e'). Interdependenţele ce se manifestă între înclinaţia marginală spre consum, înclinaţia marginală spre economisire şi multiplicatorul investiţiilor pot fi ilustrate şi cu ajutorul modelului de mai jos: - dacă c' = 2/3; e' = 1/3 şi K = 3;

- dacă c' = 0,8; e' = 0,2 şi K = 5; - dacă c' = 60%; e' = 40% şi K = 2,5 etc. Principiul acceleratorului (sau de acceleraţie) exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor. Formulat pentru prima dată de A. Aftalion, într-o lucrare despre crizele economice, principiul acceleratorului era interpretat în sensul că sporirea cererii de bunuri de consum începe prin a antrena o creştere mai mult decât proporţională a producţiei de bunuri de capital, între cererea de bunuri de consum şi investiţii existând o relaţie de accelerare. Astfel, dacă toate capacităţile de producţie ar fi utilizate integral, o sporire a cererii de bunuri de consum generează o creştere de o mai mare amplitudine a investiţiilor în economie. Corespunzător principiului acceleratorului la nivelul economiei, volumul investiţiilor în perioada t (It) provine din sporirea venitului naţional. Acţiunea principiului acceleratorului este valabilă numai în situaţia în care capitalul necesar pentru a obţine venitul naţional din momentul t este mai mare decât capitalul disponibil existent în t - 1. Dacă diferenţa este negativă, atunci înseamnă că în economia reală a avut loc un fenomen de dezinvestiţii. Corelaţia dintre investiţii şi modificarea producţiei, respectiv a venitului, se poate exprima şi cu ajutorul coeficientului capitalului. Dacă avem în vedere raportul care se creează între investiţii şi capitalul folosit şi între acestea şi modificarea venitului, respectiv a producţiei, atunci apare evident că, în timp ce coeficientul capitalului exprimă dependenţa sporirii venitului t faţă de t j , de investiţiile efectuate în perioada anterioară t,, acceleratorul pune în balanţă sporul venitului în raport cu volumul investiţiilor din aceeaşi perioadă. De dezvoltarea şi folosirea principiului acceleratorului s-au mai ocupat John Clark, Gottfried von Harbeler, Simon Kuznetz, R. F. Harrod şi P. A. Samuelson. În principiul acceleratorului se află unul dintre determinanţii investiţiei. Capitalul necesar unei societăţi depinde, în esenţă, de nivelul producţiei bunurilor de capital tehnic. Punând în relaţie nivelul investiţiei şi ritmul de creştere al venitului, principiul acceleratorului, afirmă P.A. Samuelson, este un puternic factor de instabilitate economică. Dacă cererea de bunuri creşte şi, în mod corespunzător, sporesc vânzările firmelor, după care acestea scad, atunci acţiunea principiului acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile ciclului afacerilor. În virtutea principiului acceleratorului, în fazele de avânt ale ciclului afacerilor, investiţiile nete cresc, iar în perioadele de criză pot să apară dezinvestiţii nete. Aceasta înseamnă că o perioadă de dezvoltare şi prosperitate poate să se încheie nu numai când scad vânzările, ci şi atunci când producţia şi vânzările se stabilizează la un nivel ridicat. Realitatea ciclului afacerilor se află în permanenţă sub influenţa conjugată a principiilor multiplicatorului şi acceleratorului. Se cunoaşte că în fazele de boom ale ciclului afacerilor sporirea consumului este atât un rezultat al creşterii veniturilor, cât şi o condiţie a dezvoltării şi diversificării producţiei de bunuri economice prin intermediul efectului de multiplicare.

Ca urmare a efectelor multiplicatorului, sporirea cheltuielilor pentru investiţii devine, alături de creşterea cheltuielilor pentru consum, un factor de amplificare a activităţii economice. Legătura trebuie interpretată nu numai direct, de la cele două componente ale cererii agregate la activitatea economică ci şi indirect, prin interrelaţiile care se creează între consum şi investiţii, pe de o parte, şi producţia de bunuri economice, pe de altă parte. La început, creşterea autonomă a investiţiilor este cea care dezvoltă producţia şi sporeşte consumul, pentru ca, treptat, aceste creşteri, împreună cu anticipările pe care le generează, să contribuie la încurajarea investiţiilor. În acelaşi timp, în virtutea acceleratorului, sporurile de venituri antrenează o nouă cerere de bunuri de consum care, la rândul său, determină întreprinderile implicate să-şi restructureze şi modernizeze capacităţile de producţie, prin noi investiţii (vezi figura).

Interacţiunea multiplicatorului şi acceleratorului Corelaţiile din figură pun în evidenţă faptul că multiplicatorul exprimă efectul propagat al creşterii investiţiei asupra venitului, iar acceleratorul sintetizează consecinţele modificării cererii agregate legate de venit asupra investiţiei. Pe de o parte, modificarea consumului este rezultatul variaţiei venitului şi a înclinaţiei marginale spre consum, iar pe de altă parte, variaţia venitului este dată de raportul dintre modificarea consumului şi înclinaţia marginală spre consum: ΔC = c, xΔVD Există punctul de vedere potrivit căruia principiul acceleratorului acţionează numai în faza de expansiune a ciclului economic, pe un timp mai mare de un an. Prin schimbarea cererii şi a ofertei de bunuri economice, ca urmare a investiţiilor, are loc o modificare, într-o proporţie mai mare, a cererii şi ofertei pentru bunurile de investiţii. Într-o perioadă de recesiune, din cauza scăderii mai lente a venitului şi consumului are loc o stagnare şi chiar o reducere a investiţiilor, cu mult mai accentuată decât restrângerea activităţilor economice. Explicaţia acţiunii principiului acceleratorului se poate realiza, succint, prin următoarele teze: - când cererea de consum creşte, firmele sunt incitate să-şi mărească producţia; - pentru a mări producţia, este necesar să sporească investiţiile; - sporul investiţiilor, numite induse, depinde de modificarea venitului naţional şi de un coeficient care arată dependenţa investiţiei de modificarea venitului; - întrucât la o cerere relativ mică a consumului şi a venitului se înregistrează o sporire procentuală mai mare a investiţiilor, se foloseşte denumirea de accelerator al consumului şi al venitului asupra investiţiilor; - o sporire iniţială a cererii de consum va avea ca rezultat o creştere superioară a cererii de investiţii. Pe măsură ce sporul cererii de consum începe să se reducă, nivelul cererii de investiţii va scădea, putând ajunge chiar la zero; - când venitul naţional creşte, nu se modifică, sau se reduce faţă de perioada anterioară, investiţiile pot spori, se pot menţine la acelaşi nivel, se pot reduce, chiar sub nivelul celor de înlocuire. Mărimea acceleratorului în economie este greu de anticipat şi, cu atât mai mult, de cuantificat dacă avem în vedere că apar o serie de factori, ca: a) dat fiind că o serie de firme au capacităţi neutilizate sau nu mai dispun de stocuri, există posibilitatea de a răspunde cererii suplimentare pe piaţă, chiar fără investiţii; b) decizia de a investi, la nivelul firmelor depinde şi de anticipările lor cu privire la creşterea viitoare a cererii suplimentare pe piaţă, chiar fără investiţii; c) chiar dacă maşinile au fost amortizate, faptul că ele sunt încă bune pentru a produce şi după expirarea perioadei normale de funcţionare, producţia poate să crească fără investiţii; d) producătorii de venituri investiţionale, pe termen scurt, nu se pot adapta, în toate cazurile, la cererea suplimentară de investiţii, fapt pentru care producţia nu poate să crească;

e) programarea anticipată a investiţiilor de către firme face ca uneori şi acestea să nu poată să se adapteze, pe termen scurt, la ajustările impuse de mişcarea cererii de consum.

CURSUL 4 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ 4.1. Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic. 4.2. Factorii şi tipurile creşterii economice. 4.3. Modele de creştere economică.

4. CRESTEREA ŞI DEZOLTAREA ECONOMICĂ

Problemele dezvoltării economico-sociale se interacţionează tot mai puternic în timp şi spaţiu, în contextul creşterii rolului ansamblului asupra părţilor sale componente. Intensificarea efectului de antrenare a progresului ştiinţificotehnic în plan naţional relevă diminuarea importanţei relative a pieţelor concurenţiale locale, crescând rolul pieţelor naţionale, regional-internaţionale şi mondiale. O asemenea mutaţie reflectă şi globalizarea unor fenomene grave cum sunt: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător; pierderea încrederii în instituţii; extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă; alienarea tineretului şi a unor valori tradiţionale; inflaţia; şomajul etc. Ştiinţa economică este solicitată să includă tot mai mult în domeniul său de studiu fenomenele şi procesele economice la scara macroeconomiei deschise interdependenţilor pe care le generează globalizarea. Astfel se pun bazele unei noi teorii economice a dezvoltării din perspectiva raţionalităţii, în condiţiile unor resurse limitate şi a speranţei, bazată pe etica egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă. 4.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic Analiza la nivelul macro a proceselor economice, simultan cu abordarea lor dinamică, a conturat noi concepte, printre care şi cele de creştere şi dezvoltare economică. Din multitudinea de noţiuni utilizate pentru a investiga procesele macroeconomice, frecvenţa cea mai mare o au termenii de creştere, dezvoltare, progres tehnic, evoluţia economică, ciclu economic etc. În ceea ce priveşte sensul atribuit termenilor amintiţi, între diferiţi autori există deosebiri, mai mari sau mai mici, dar şi anumite puncte de convergenţă, care fac ca noţiunile respective să aibă caracter universal. Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect cantitativ, creşteri, stagnări şi chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie înţeleasă ca fiind un proces liniar. Prin conţinutul său, ascendentă a economiilor mondiale, pe termen mediu chiar şi regrese economice

creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, naţionale,a diferitelor supersisteme internaţionalşi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, temporale. Apreciem că o economie naţională, un

supersistem, înregistrează o creştere economică când se bazează pe existenţa tendinţei creşterii pozitive reale, în cadrul unui orizont de timp corespunzător. Utilizarea conceptelor de „creştere economică zero” şi de „creştere economică negativă” corespunde unor raţiuni de politică economică şi nu unor meditaţii teoretice. „Creşterea economică zero”, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi timp, nivelul agregatelor pe locuitor rămânând constant. Pe planul politicii economice, o asemenea rată de creştere este argumentată de promotorii ei ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată a echilibrului ecologic. În consecinţă, societatea ar trebui să limiteze voluntar ritmul creşterii economice. O astfel de opţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările dezvoltate şi puternic dezvoltate ea ar putea să pară acceptabilă, pentru ţările cu nivel economic redus ar însemna menţinerea sau chiar accentuarea decalajelor lor în raport cu acestea, cu consecinţe grave asupra dinamicii echilibrului înaintării comune, sărăciei generale a indivizilor şi comunităţilor. „Creşterea economică negativă” sau descreşterea economică evidenţiază acea situaţie în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale. „Creşterea economică negativă” exprimă intenţia de legitimare a unei situaţii de fapt sau a unei perspective nefavorabile. Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor agregatelor macroeconomice pe locuitor, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi. Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea acestor indicatori, o semnificaţie relevantă o au, produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional, în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor. Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a următoarelor elemente: a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică, determinată de factori specifici şi de dinamica demografică, determinată de factori biologici şi sociali; b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creşterea economică propriu-zisă, ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei

perioade mai mari de timp; c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, adică, cele nominale corecte cu mărimea deflatorului; d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor. Acest indicator prezintă însă şi o serie de limite care ţin de faptul că el apare ca o valoare medie, nefurnizând informaţii cu privire la distribuirea efectivă în timp şi spaţiu a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei. În acest scop, se apelează şi la alţi indicatori, mai relevanţi fiind durata timpului liber şi speranţa medie de viaţă. Factorul timp, variabilă a dezvoltării economice, implică relevarea a cel puţin două aspecte referitoare la creşterea economică, prin care analiza acesteia se adânceşte, şi anume: cât de lungă este perioada în care se realizează creşterea economică şi cum evoluează indicatorii macroeconomici şi populaţia totală în cadrul orizontului de timp luat în consideraţie. Factorul de timp devine semnificativ atât din perspectiva luptei cu raritatea resurselor, prin raţionalitatea alegerilor, cât şi al egalităţii şansei generaţiilor, motivată de valoarea social-umană a speranţei. Dacă variaţia sporului de produse şi servicii pe total şi/sau pe locuitor se obţine pe termen scurt, atunci avem de a face fie cu o expansiune economică, fie cu o recesiune economică. Abia când rezultatele macroeconomice pozitive se obţin pe termen mediu-lung, ele se constituie într-un proces de creştere economică*. Evoluţia pe termen lung a rezultatelor macroeconomice, sub influenţa numeroşilor factori economici, politici, sociali, culturali, psihologici, naturaliecologici etc., imprimă economiei o mişcare ondulatorie, ciclică, în cadrul căreia, succesiv, se manifestă perioade de avânt, criză, depresiune, înviorare, stagnare. În concluzie, putem aprecia creşterea economică drept un proces ce desemnează evoluţia pozitivă (ascendentă) realizată în medie pe termen lung, a economiei, tendinţa generală de sporire (în termeni reali) a produsului naţional brut şi venitului naţional pe total şi pe locuitor, care nu exclude însă, pe termen scurt, oscilaţii negative şi stagnări ale acestora. Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic. Creşterea economică pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice, în special pe producţia de bunuri şi servicii, pe când dezvoltarea economică se referă şi la schimbări din economie asupra nivelului de trai, a modului de viaţă, de gândire şi de comportament al oamenilor, asupra eficienţei utilizării resurselor economiei naţionale şi asupra mecanismelor funcţionale ale sistemului economic. Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor din economie, a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător, din perspectiva

compatibilităţii raţionalităţii alegerilor cu siguranţa condiţiilor acestora asupra vieţii natural-umane. Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional. În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică; nu există proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor macroeconomice pe termen lung. Pentru a se transforma însă în proces de dezvoltare economică, creşterea trebuie să fie însoţită de transformări cantitativstructurale pozitive în economie, în modul de trai şi în calitatea vieţii oamenilor. Din perspectiva egalităţii şanselor generaţiilor, orizontul de timp de apreciere a rezultatelor macroeconomiei se suprapune pe perioada activă din speranţa medie de viaţă unde se manifestă contribuţia la creştere şi se pun bazele economisirii şi acumulării pentru viitor. Relaţia creştere-dezvoltare economică este o relaţie mediată, de la parte spre întreg: creştere economică-dezvoltare economică-progres economic-progres social. În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică mai amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane date de la o formă inferioară de evoluţie spre alta superioară, inclusiv numeroasele zigzaguri temporare determinate de diferite conjuncturi istorice. Dezvoltarea economică, spre deosebire de creşterea economică, desemnează şi noile raporturi tehnicoeconomice, economico-sociale şi natural-umane ce apar în procesul creşterii. În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai restrâns, drept dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea principalelor componente ale economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal, cum ar fi: dezvoltarea infrastructurii materiale, asigurarea de condiţii optime la nivel micro şi macroeconomic privind combinarea factorilor de producţie, valorificarea avantajelor specializării şi cooperării dintre agenţii economici, dezvoltarea fluxurilor economice stabile intersectoriale şi interregionale, îmbunătăţirea coeziunii interne a spaţiului economic naţional, dezvoltarea şi calitatea activităţilor comerciale (interne şi externe), financiar-bancare etc. În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, cu deosebire, la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi mediul economic al acestora (micro, macro şi mondoeconomic), la structurile nu numai tehnice, ci şi sociale şi culturale ale producţiei şi economiei în totalitatea sa. Acest mod de a concepe dezvoltarea economică oferă posibilitatea teoriei şi practicii să abordeze fenomenele de bază ale realităţii economice şi mijloacele de dinamizare ale acesteia, circumscrise noţiunii de progres economic şi social. În esenţă, progresul economic constă în schimbarea calitativă a conţinutului factorilor de producţie şi ale relaţiilor dintre viaţa economică, pentru a adapta economia exigenţelor progresului social, fie într-o anumită etapă istorică şi într-o anumită ţară, fie pe plan mondial. Totodată, progresul economic este un proces istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în special, prin sporirea productivităţii muncii, sporirea nivelului absolut şi relativ al indicatorilor macroeconomici (calculaţi pe locuitor), în condiţiile modernizării tuturor structurilor economiei naţionale (tehnologică, sectorială, de ramură, zonală, comercială, financiar-bancară ş.a.).

Procesul esenţial ce structurează progresul economic îl constituie dezvoltarea economică şi contribuţia acesteia la îmbunătăţirea condiţiei umane, acalităţii vieţii. Din acest punct de vedere, progresul economic este, în acelaşi timp, progres social. Fr. Perroux considera în mod just că nici un progres nu ar merita să fie numit economic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţei umane; invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă. Interdependenţa indestructibilă dintre creşterea şi dezvoltarea economică, manifestată prin efectele reciproce de acumulare şi antrenare, face ca cele două procese să aibă unele caracteristici comune: a) sunt rezultatul dezvoltării generale a societăţii la un moment dat, dar şi condiţia unei noi dezvoltări sociale; b) au ca scop punerea în mişcare a mecanismelor şi pârghiilor prin care se îmbunătăţesc starea de ansamblu şi structurile economiei naţionale; c) sunt, simultan, variabile endogene şi exogene ale sistemului economic; d) au aceeaşi finalitate – ameliorarea condiţiei umane, a nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor. Punctele de convergenţă a proceselor economice de creştere şi dezvoltare, ca aspecte esenţiale ale progresului economico-social, au condus, în teoria economică, la mai multe tendinţe. Prima tendinţă a fost aceea de a acorda o semnificaţie identică, de a pune semnul egalităţii între dezvoltare şi creşterea economică. A doua tendinţă a identificat creşterea cu dezvoltarea economică, iar, uneori, pe amândouă, cu progresul economic. Cea de a treia tendinţă consideră sporirea globală a indicatorilor macroeconomici, pe fondul transformărilor de structură din economia naţională, ca fiind specifică pentru creşterea economică iar progresul economic, o creştere continuă a produsului (consumului) real pe locuitor, sau o creştere a resurselor disponibile mai mult decât proporţional faţă de populaţie. A patra tendinţă asimilează creşterea economică cu sporirea venitului naţional, ca o creştere durabilă, susţinută, în timpul uneia sau mai multor perioade lungi, spre deosebire de expansiunea economică, în calitatea ei de fenomen pe termen scurt. Dezvoltarea economică, în această optică, se manifestă ca un ansamblu de schimbări în structurile sociale şi mentale, care generează o relaţie de antrenare reciprocă între aparatul de producţie şi populaţie, prin care se asigură creşterea cumulativă şi durabilă a produsului naţional global, împlinirea omului şi a societăţii în ansamblu. Creşterea şi dezvoltarea economică apar astfel a fi nu numai diferite, ci şi interdependente: creşterea operează prin schimbări structurale, iar dezvoltarea uşurează şi determină creşterea, o susţine şi o înglobează. Disimularea realităţii sociale prin reprezentări macroeconomice şi termeni macrofinanciari riscă să piardă din vedere dimensiunea social-umană a creşterii şi dezvoltării. Creşterea economică, considerată cheia progresului, nu poate fi privită ca fiind ruptă de contextul finalităţii ei umane, de interrelaţia creştere-dezvoltareprogres. Acest vector pune în relief faptul că economia nu constituie un scop în sine, ci, în primul rând, un mijloc. Atunci când se analizează creşterea economică cuplată cu dezvoltarea economică apar nu numai ca surse de profit şi alte avantaje

băneşti, ci şi mijloc al împlinirii fiinţei umane, conform binomului „omul-scop”, „economia-mijloc”. Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde în esenţă modificările calitative din fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul de dezvoltare economică. În concluzie, dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor pozitive, cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul oamenilor. Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp şi spaţiu, procesul creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă dezvoltare economică numai acea creştere economică, care antrenează o modificare structural-calitativă în economia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci, în timp ce creşterea este un concept economic, dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare, situându-se în zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept macrosocial plurivalent. Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită evidenţiază doar reluarea acestuia pe o scară mai mare, prin acumularea de capital tehnic şi uman, în timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Din analiza conţinutului creşterii economice şi a interferenţelor ei cu alte procese economico-sociale rezultă specificitatea conceptului de creştere economică, problematica sa teoretică şi aplicativă relativ omogenă în cadrul teoriei economice generale. Afirmarea tot mai pregnantă a teoriei creşterii economice în ultimele decenii evidenţiază o serie de particularităţi care îi definesc identitatea în cadrul teoriei economice normative: reuneşte un set de constante cu un pronunţat caracter aplicativ, fiind o componentă a economiei politice, care se caracterizează prin operaţionalitate; reprezintă un grad ridicat de formalizare şi cuantificare a obiectului său de studiu, bazat pe un sistem de indicatori economici sintetici şi modele specifice; îmbină achiziţiile teoretice şi aplicative ale mai multor discipline: economie, matematică, cibernetică, statistică, teoria generală a sistemelor, situânduse la frontiera de contact interdisciplinar al economiei politice cu alte discipline din interiorul sistemului ştiinţelor economice şi din afara acestuia. Urmând tendinţa generală de evoluţie a ştiinţei economice către un grad sporit de operaţionalitate şi pragmatism, teoria creşterii economice evoluează către o teorie a previzionării şi reglării procesului creşterii economice, cu rol de analiză şi fundamentare a deciziilor macroeconomice privitoare la procesul de creştere. În acest context, în etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă unele caracteristici. O primă caracteristică se referă la faptul că se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui nou mod tehnic de producţie, pe care ne permit să-l denumim „modul informatic de producţie”. Prin folosirea unor tehnici şi tehnologii

specifice ce poartă amprenta informatizării, noul mod tehnic de producţie va asigura obţinerea de producţii mari prin preluarea din mediul natural a acelor resurse cu caracter nepoluant ce sunt reproduse pe scară largă şi impulsionează creşterea economică. A doua caracteristică accentuează un tip de creştere preponderent intensiv, laturile calitative ale factorilor de producţie şi, în primul rând, ale neofactorilor, contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice. Cea de a treia trăsătură dezvoltă legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii. Pe baza accentuării procesului creşterii economice se asigură sporirea veniturilor tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă, problemele privind securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie dezavantajată – şomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc. De asemenea, în al patrulea rând, creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării individului în exigenţele economiei cu piaţă concurenţială. În strânsă legătură cu noua economie, cu noua dezvoltare, temeliea noului progres economic şi social-uman, ce se anticipează a se realiza în secolul al XXIlea, se află sub influenţa noii complexităţi ce defineşte neofactorii vieţii, magistralele globalizării, politicile şi strategiile comune ale luptei cu externalităţile negative ale evoluţiei la scară mondială – sărăcia durabilă, poluarea în creştere, înarmările dominaţiei şi teritoriul – în încercarea de a instituţionaliza noul cadru internaţional – global, care să exprime noile valori ale evoluţiei viitoare – raţionalitatea şi speranţa – în numele cărora să se proiecteze un nou viitor pentru interacţiunea om-societate-mediu. După D. Lasch, în cartea Paradisul pe pământ, (1991), momentul actual se caracterizează printr-o schimbare de interese îndreptată către o „nouă” dezvoltare caracterizată de conceptele „limitei” şi „speranţei”, de conştiinţa iluziilor ce izvorăsc din credinţa în „progres”, din încrederea în posibilitatea unei guvernări mai bune, în situaţii concrete, particulare. 4.2 Factorii şi tipurile creşterii economice Factorii creşterii economice exprimă, în substanţa lor, forma concretă pe care o îmbracă condiţiile (premisele) creşterii economice în viaţa economică reală a unei ţări, a economiei în ansamblu. Condiţiile creşterii economice desemnează ansamblul elementelor de ordin natural-material, uman, social-politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic etc. care, prin însăşi consistenţa lor, permit şi, în anumite situaţii, favorizează procesele de creştere economică într-o ţară. Ele mai pot fi denumite premise ale creşterii economice, deoarece îndeplinesc rolul de cadru general, indispensabil declanşării şi susţinerii oricărei activităţi economice. În cadrul condiţiilor (premiselor) creşterii economice într-o ţară includem: condiţia umană, condiţia natural-materială şi ecologică, condiţia politică, condiţia educaţională, condiţia economică, condiţia tehnico-ştiinţifică etc. Transformarea condiţiilor economice în factori ai creşterii economice este rezultatul unui proces complex, bazat pe filtrul raţiunii şi voinţei umane, ce încorporează educaţia şi experienţa de viaţă a generaţiilor care coexistă şi se

succed într-un anumit mediu natural şi social, aflate în permanenţă sub dictatul limitării mijloacelor pentru atingerea ţelurilor, dinainte stabilite. Produsele de transformare a condiţiilor în factori ai creşterii au loc în cadrul societăţii. Totalitatea factorilor ce intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi, direct sau mediat, în procesul creşterii economice. Aceşti factori trebuie explicaţi într-o viziune globală deoarece influenţele lor sunt extrem de complexe, conjugate şi contradictorii şi, de aceea, sunt dificil de departajat. Dar o astfel de împrejurare nu exclude o anumită ierarhizare a influenţei lor asupra procesului creşterii economice, unii dintre ei având o acţiune directă şi un caracter prioritar şi decisiv, alţii mediată de primii etc. În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivă asupra creşterii economice se înscriu factorii de producţie, cum sunt: factorul uman (resursele de muncă), factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate), factorul informaţional-tehnologic şi factorul instituţional. Complexitatea internă a sistemului economic naţional şi situarea sa într-un ambient socio-economic-ecologic generează influenţe complementare factorilor de producţie, considerate factori cu acţiune mediată. În principal, în această categorie se includ: rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare; politicile financiară, monetară, bugetară şi fiscală statale; capacitatea de absorbţie a pieţei interne; schimburile internaţionale, politica ecologică etc. Factorii creşterii economice au un mod specific de acţiune, în raport cu importanţa lor prioritară şi de caracterul acţiunii lor – direct sau mediat. Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural. Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor de creştere economică este de natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum sporit de elemente, presupunând constant randamentul lor. Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării factorilor de creştere economică, inclusiv a cadrului instituţional care îşi pune amprenta pe funcţionalitatea vieţii economice în ansamblul ei. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă prin ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective, subsumate sporirii eficienţei economice generale a activităţii productive. Dimensiunea structurală potenţează contribuţia de ordin cantitativcalitativ în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de factori şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grup de produse din cadrul acestora etc.). Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi calitative ale factorilor creşterii economice depinde de intensitatea acţiunii acestora, dar şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic naţional. Rezultă că influenţele structurale pot fi, în raport cu rezultatele creşterii economice, favorabile sau nefavorabile, cu caracter extensiv sau intensiv. În cazul unui anumit factor, există o interacţiune compensatoare între latura cantitativă şi cea calitativă, mediată de latura structurală. Astfel, deficitul cantitativ al unui factor poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.

Aceasta este, de fapt, şi logica raţionalităţii combinării şi substituirii factorilor de creştere economică. Factorul uman intervine în procesele de creştere economică direct sau indirect, prin dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative, în funcţie de gradul de dezvoltare a raportului om-natură-societate din fiecare domeniu al vieţii economice. Sub aspect cantitativ, factorul uman se concretizează în volumul de muncă prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă. Acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice ţine de dinamica ocupării populaţiei disponibile. Creşterea numărului de locuri de muncă se asociază cu creşterea economică, deşi specialiştii au păreri diferenţiate privind natura şi sensul acestei dependenţe. Teoretic, sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă stimulează creşterea economică. Totuşi, există şi opinii care consideră că, de fapt, extinderea ocupării este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a procesului de creştere, care s-ar datora efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra fondurilor destinate investiţiilor. Sub aspect calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de capitalul uman şi motivaţia în muncă şi prin productivitatea muncii, influenţată de înzestrarea tehnică, tehnologică şi informatică a muncii. Asemenea evoluţii sunt, în general, subsumate ideii de progres calitativ al factorului uman, sub influenţa procesului tehnic, a motivaţiei în muncă şi a cadrului instituţional-organizat. Importanţa acestei dimensiuni decurge din existenţa, la nivelul ei, a unor rezerve teoretice nelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii adecvate, parţial fără eforturi investiţionale. Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de „capital uman” (natural-spiritual) ce sintetizează la nivelul individului uman zestrea naturală primită, cei „şapte ani de acasă” (zestrea familială), educaţia pe sensul vieţii primită instituţional şi experienţa de viaţă (practică) dobândită ca adult, elemente ce se conjugă aplicat în desfăşurarea unei activităţi sociale. Dimensiunea structurală se referă, în cazul factorului uman, la structurile specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În fiecare sistem economic naţional există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor, industriilor sau grupelor de activităţi, atât în funcţie de numărul personalului ocupat, cât şi de productivitatea şi calitatea specifice muncii în domeniul respectiv. Între ramuri, industrii, sectoare, firme, au loc transferuri de personal care decurg din anumite tendinţe ale pieţei muncii şi care influenţează aportul factorului uman de creşterea economică. Un rol important în declanşarea acestor procese revine, pe termen mediu şi lung, tendinţelor tehnicoştiinţifice reflectate de sistemul de învăţământ şi de cererea de locuri de muncă pentru ramuri şi firme situate pe poziţii tehnologice avansate. Aici intervin şi orientarea investiţiilor de dezvoltare, ca şi interesul întreprinzătorilor de a-şi plasa capitalul în domenii preferate pentru şansele de competitivitate pe care le oferă. Caracterul relativ limitat al factorului uman – ca factor al creşterii economice – impune accentuarea mobilităţii dimensiunilor structurale şi calitative cu care acesta se manifestă în viaţa economică.

Factorul uman acţionează în procesele de creştere economică cu toate dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative. Pe măsură ce domeniile ocupării sunt direct influenţate de progresele cunoaşterii şi experienţei practice, dimensiunile structural-calitative sunt elemente de referinţă în susţinerea creşterii economice. Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resurse naturale atrase în producţie şi de echipamentul de producţie acumulat, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital tehnic real. Complementaritatea acestor două elemente, rezultată din forma lor materială şi caracterul lor stocabil şi din plasarea în anumite raporturi comune cu factorul uman, justifică luarea în considerare a acestor resurse, eterogene ca natură, sub forma unui factor omogen şi de sine stătător al creşterii economice. Dimensiunea cantitativă a factorului material se prezintă sub forma volumului de capital tehnic real în exploatare, a stocului de bunuri de capital alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie, materii prime, energie etc.). Mobilizarea în procesul creşterii economic are loc prin formarea de fluxuri de resurse materiale cu destinaţie productivă, a căror amplificare, la un nivel dat de randament al utilizării, conduce la o producţie sporită. Asemenea fluxuri iau naştere, de regulă, prin procese investiţionale, având ca rezultat lărgirea capacităţilor de producţie, a cumulării de capital tehnic real la nivelul agenţilor, industriilor, ramurilor şi ansamblului sistemului economic. Caracterul potenţial restrictiv al acestei dimensiuni a factorului material decurge din limitarea fondurilor de investiţii, din capacitatea de absorbţie a pieţei, precum şi din criteriile tehnologice şi economice de combinare a factorului material cu cel uman, din interiorul întreprinzătorilor de a obţine economii de scară. În plus, o serie de restricţii decurg din caracterul epuizabil al unor resurse naturale, din limitele regenerării altora, din caracterul ciclic al reînnoirii capitalului tehnic fix, al cărui ritm nu poate fi forţat. Uzura fizică a capitalului tehnic fix afectează dimensiunea cantitativă a factorului material, punând-o în legătură cu formarea brută a capitalului tehnic. Dimensiunea calitativă, prin care factorul material susţine procesul creşterii economice, este sintetizată prin productivitatea capitalului tehnic real. Nivelul potenţial al acestui randament depinde de caracteristicile tehnologiei care pun în valoare resursele materiale. Dar valorile sale reale sunt condiţionate de armonizarea cu caracteristicile factorului uman, de funcţionalitatea globală a sistemelor de producţie. Spre deosebire de capitalul uman, dimensiunea calitativă a factorului material nu are, în timp, un comportament cumulativ şi poate fluctua sub influenţe multiple de ordin tehnologic, informatic, economic, social-uman, instituţional-organizaţional etc. Reglarea acestor parametri calitativi este dificilă din cauza eterogenităţii resurselor şi varietăţii condiţiilor de utilizare, precum şi datorită faptului că deciziile ce le pot afecta funcţionarea depind de exploatarea de către un personal mai calificat, de reorganizarea fluxurilor de funcţionare, de investiţiile de retehnologizare, de schimbarea structurii producţiei etc. Dimensiunea structurală a factorului material evidenţiază şi ea eterogenitatea resurselor aferente acestui factor. Structurile materiale ale producţiei se referă la repartizarea teritorială şi pe ramuri a resurselor de capital tehnic real, mijlocită de piaţa bunurilor de capital la proporţia categoriilor de capital tehnic fix

şi tehnic circulant. Resursele de materii prime, materiale şi energie, spre deosebire de echipamentul de producţie, au o gamă de utilizări alternative, care le poate plasa în mod diferit în variate configuraţii structurale. Cererea pieţei şi tendinţele tehnologice, ambele influenţate de concurenţă, intervin în reglarea alocării dinamice a resurselor de materii prime pe ramuri, industrii, activităţi şi agenţi economici. În general, bunurile economice, în faza de lansare şi ascensiune pe piaţă, concentrează cantităţi relativ mai mari de capital tehnic real, comparativ cu cele aflate în fazele de maturitate sau declin, care conţin deja premisele viitoarelor restructurări ale producţiei şi ale utilizării resurselor. Factorul informaţional, tehnologic este un factor esenţial al creşterii economice în contextul progresului tehnic. El are caracter preponderent de neofactor de producţie. Potrivit acţiunii legii dezvoltării factorilor de producţie, în strânsă legătură cu progresul ştiinţei şi tehnicii, sporeşte considerabil rolul laturilor calitative ale acestora, ajungându-se la intensificarea acţiunii neofactorilor de producţie, în creşterea economică, cum ar fi: informaţiile ştiinţifice, tehnologiile informatice, inovaţiile, managementul afacerilor ş.a. Sectoarele care generează cu prioritate accentuarea rolului factorului informaţional-tehnologic stimulând dezvoltarea economică sunt: electronica, informatica, telematica, robotica, biotehnologiile etc. Analiza unor astfel de aspecte porneşte de la esenţa progresului tehnic ca proces permanent de transformare radicală a dimensiunilor cu care intervin factorii clasici ai creşterii economice, în direcţia accelerării vitezei cu care sunt utilizaţi spaţiul şi timpul în lumea afacerilor. Progresul tehnic este o componentă a progresului social, semnificând, de fapt, „progresul în om” şi ameliorarea mediului economic creat de acesta, aflat sub dictatul limitării mijloacelor şi sub riscurile incertitudinilor. Factorul instituţional-organizaţional conturează ansamblul de norme şi reguli ce asigură funcţionarea normală a organizaţiilor din lumea afacerilor în concordanţă cu cadrul legal adoptat democratic, cu exigenţele afacerilor. Acest factor al creşterii economice capătă o importanţă deosebită mai ales în sistemele economice unde complexitatea interdependenţelor, pe lanţul intrărilor, transformării, ieşirilor, creşte puternic, în plan orizontal şi vertical. În esenţă, factorul instituţional-organizaţional caracterizează substanţa mediului în care se manifestă componentele agenţilor economici, într-un cadru instituţional-organizaţional adecvat funcţionării normale a vieţii economice, prin manifestarea unor componente legale, cu caracter etic ale agenţilor economici din lumea afacerilor. Acţiunea conjugată a factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite posibilităţi de combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante care se definesc drept tipuri de creştere economică. Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi intensiv. Principial, aceste tipuri se diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe care laturile de aceeaşi natură ale factorilor direcţi o aduc la obţinerea sporului PIB (PNB) pe locuitor, într-o perioadă dată. Stabilirea tipului de creştere înregistrat de o

anumită economie, pe un anumit interval de timp, presupune deci descompunerea pe factori de influenţă a sporului total ai PIB şi PNB, pe locuitor. Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB şi/sau PIB pe locuitor. Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent, înregistrează un nivel economic relativ mai scăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a pieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă, resursele naţionale. Creşterea extensivă mizează prioritar pe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional realizat prin atragerea de capital din surse interne sau externe (import, credite, asistenţă). Alte condiţionări decurg din limitarea numărului populaţiei disponibile şi din inerţia sistemului economic, care mecesită un efort ridicat de susţinere a creşterii. În acelaşi timp, sistemul economic aflat în creştere extensivă nu este capabil, decât treptat, pe termen lung, să mobilizeze laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este înzestrat. Crearea şi utilizarea potenţialului propriu de inovare tehnologică este crucială, deoarece creşterea extensivă poate fi susţinută doar un timp limitat, din cauza caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau greu substituibil al resurselor cu care operează. Creşterea economică de tip extensiv determină, în principal, crearea aparatului tehnic ca suport pentru acumularea prealabilă a unei anumite infrastructuri productive, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor calitative pe termen lung într-un sistem economic mai integrat sub aspectul complexităţii competitive. Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnic şi aflate întrun echilibru deja consolidat al cererii cu oferta de bunuri materiale şi servicii. În asemenea condiţii activează mecanisme economice create prin politici adecvate pentru antrenarea resurselor din latura lor calitativă, care pot să contribuie majoritar la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice pe locuitor. Creşterea intensivă este, în mult mai mare măsură, capabilă să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efectele de conexiune inversă pozitivă. Sistemele aflate în acest tip de creştere beneficiază, în general, de toate formele impactului favorabil al inovării; societatea informaţională contemporană beneficiază şi de efectele noilor tehnologii ale informaţiei, calculatoarelor şi telecomunicaţiilor. Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre ele se situează tipul intermediar, în care laturile cantitative, respectiv cele calitative, au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice. Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura mondială. 4.3 Modele de creştere economică

Modelarea creşterii economice se referă la elaborarea şi utilizarea de modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de descriere şi explicare, fie în scop pragmatic, de previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice. Modelele de creştere economică sunt, prin excelenţă, reprezentative pentru valenţele multiple ale aplicării metodei modelării în ştiinţa şi practica economică. Ele reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi rezultatele procesului de creştere economică, punând în evidenţă mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia. Elementele definitorii pentru caracterizarea modelelor de creştere economică sunt următoarele: a) modele macroeconomice, acoperind ansamblul spaţiului economic naţional. În acest sens, se remarcă faptul că această clasă de modele operează cu indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate şi, de asemenea, reflectă structura şi funcţionalitatea de ansamblu a sistemului economic; b) modelele de dinamică economică, reflectând modificarea în timp a valorilor diverşilor parametri specifici creşterii economiei, precum şi a corelaţiilor dintre ei. Esenţial pentru caracterul dinamic al modelelor de creştere este conceptul de traiectorie de creştere economică, semnificând o succesiune de stări, efectiv atinse sau previzibile, în desfăşurarea procesului de creştere pe un anumit orizont de timp. Modelele respective permit deci construirea şi analiza de traiectorii de creştere în raport cu diferite ipoteze şi opţiuni. Datorită complexităţii sale deosebite, procesul de creştere economică este dificil de reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Orice asemenea model cunoscut până în prezent, fiind rezultatul unei abordări simplificatoare şi confruntându-se totodată cu limitele inerente ale gradului de formalizare, face abstracţie de o serie de factori şi corelaţii, uneori chiar esenţiale. De aceea, apare cu atât mai justificat, cel puţin din punct de vedere practic, să se opereze cu un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare corespunzătoare a creşterii economice. Ca şi pentru oricare alte modele economico-matematice, viabilitatea celor care se referă la procesul creşterii economiei trebuie să fie analizată în raport cu înfăptuirea cumulativă a unui set de condiţii: să fie izomorfe cu sistemul real pe care îl reprezintă, în sensul de a cuprinde în mod adecvat, veridic, esenţa acestuia referitoare la conţinut, structură şi funcţionalitate; să fie operaţionale, în sensul de a face apel la indicatorii uzuali în practica statisticii şi previzionării, şi putând fi determinaţi în mod curent şi interpretaţi univoc de utilizatorii modelelor; să fie calculabile, în sensul de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a variabilelor numerice ale expresiilor diverselor funcţii şi parametri prin metode tradiţionale sau prin calculatorul electronic. Pe această bază, modele pot fi folosite pentru a genera variante de traiectorii de creştere sau pentru a testa diverse ipoteze. În contextul economiilor de piaţă, modelele de creştere economică, chiar şi atunci când sunt folosite în scopuri previzionale, au un caracter descriptiv, fiind deci utilizabile pentru simulare. Utilizările în scop de optimizare sunt asociate modelelor de creştere proprii unor economii de comandă, unde are sens o funcţie scop unică la nivelul sistemului economic şi care conferă modelului caracter

normativ. Această diferenţă de principiu corespunde modelului real în care se declanşează şi susţine creşterea în fiecare dintre cele două tipuri de sisteme economice: în economia cu piaţă concurenţială – prin comportamente specifice ale agenţilor economici autonomi în mediu competitiv, stimulată de politici adecvate ale statului; în economia de comandă – prin decizii administrative care se aplică economiei naţionale, gestionate similar unei mari întreprinderi. Din punct de vedere al gradului de agregare, modelele de creştere economică pot fi monosectoriale sau multisectoriale. Modelele monosectoriale nu diferenţiază pe ramuri economice intrările şi rezultatele, abstractizarea fiind mai înaltă. La rândul lor, indicatorii de efort şi rezultatele iau, în acest caz, expresia cea mai agregată, iar combinarea dintre factori este considerată a fi de aceeaşi natură pe ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferenţiază pe ramuri atât funcţii de transformare a factorilor de creştere în rezultate, cât şi contribuţia specifică fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor macroeconomici sintetici. În general, asemenea modele operează cu variabile ca: produsul naţional brut pe locuitor şi ritmul acestuia, rata acumulării de capital, volumul capitalului şi al muncii, coeficienţii de substituire a factorilor de producţie, înzestrarea tehnică a muncii, volumul investiţiilor, importul şi exportul, soldul balanţei de plăţi externe etc. Unul dintre cele mai cunoscute modele de creştere economică este cel al lui R. F. Harrod, care consideră că, în condiţiile deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional: unul, numit rata garantată, e determinat de deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor; altul, numit rata naturală e determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei, inclusiv a forţei de muncă, a progresului tehnic şi a productivităţii muncii); cel deal treilea, care există în fapt şi pe care el îl numeşte rata turism sau rata de facto, poate fi egal cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre ele. Fiecare dintre cele trei rate de creştere este exprimată cu ajutorul unei anumite ecuaţii. Rata garantată se exprimă prin relaţia: GW x Cr = s în care: Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor satisfacţie şi care-i fac să menţină investiţiile Cr = coeficientul necesar al capitalului care concordă cu necesităţile întreprinzătorilor s = rata acumulării, adică = raportul dintre investiţii (I) şi venitul net (Δy) Rata naturală este oglindită de relaţia: Gn · Cr =s sau Cn · Cr ≠ s în care Gn reprezintă rata de creştere naturală, pe care o îngăduie condiţiile fundamentale. Rata turism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia: GxC=s în care:

G = rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre creşterea venitului naţional (ΔY) şi venitul naţional al perioadei precedente (Y0) C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi creşterea venitul (ΔY) s = rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul naţional (ΔY) Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere, folosite de către R.F. Harrod, constituie ecuaţiile modelului sau de creştere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să explice evoluţia ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperitate, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (Gn), adică: G = Gw = Gn În realitate, rata de facto este diferită de rata garantată, iar aceasta, de cea naturală, adică: G ≠Gw≠Gn. În funcţie de aceste diferenţe, poate exista o stare de boom sau o stare de recesiune. Daca rata de facto este mai mare decât rata garantată, adică G > Gw, avem de-a face cu tendinţa de boom. Dimpotrivă, dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, adică G < Gw, are loc o tendinţă de recesiune. Această situaţie se întâmplă în condiţiile în care rata garantată este mai mică decât rata naturală, adică Gw > Gn, întrucât, pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică G = Gn . Starea de boom, în condiţiile în care G > Gw, sau de recesiune, în condiţiile în care G < Gw, se explică prin faptul că, în situaţia în care rata acumulării (s) este dată, unei creşteri a lui G sau Gw îi corespunde o reducere a lui C sau Cr. Or, dacă G > Gw, atunci implicit, C < Cr, iar pe piaţă oferta de bunuri de investiţii va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investiţiile. Dimpotrivă, dacă G > Gw, atunci C < Cr, iar pe piaţă va exista un surplus de bunuri de investiţii care va atrage o reducere a boom-ului. Rata acumulării (s), care se presupune a fi dată, depinde, la rândul său, de autonomia dintre cererea de capital şi oferta de capital. În timp ce prima (cererea de capital) este determinată de rata creşterii populaţiei şi de coeficientul capitalului, cea de a doua (oferta de capital) este dată de înclinaţia spre economii a indivizilor. Analizând modelul creşterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă că aceasta reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi cea dintre rata acumulării şi ritmul de creştere a venitului naţional, mijlocită de coeficientul capitalului, sau cea dintre creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o parte, şi necesarul de capital, pe de altă parte.

CURSUL 5 DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ 5.1. Criza natural umană a dezvoltării actuale. 5.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra evoluţiei viitoare.

5. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ 5.1. Criza natural-umană a dezvoltării contemporane Balanţa rezultatelor activităţii umane şi a eforturilor ce se depun pentru obţinerea lor permite aprecierea măsurii în care ceea ce se produce în diferitelor sectoare ale economiei corespunde aspiraţiilor de viaţă normală a oamenilor. Atunci când parametrii normali de apreciere a evoluţiei vieţii se abat de la limitele lor naturale înseamnă că se instalează criza umană, adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni. Aspecte esenţiale ale crizei natural-umane a dezvoltării, la scara economiei mondiale, sunt analizate şi dezbătute în lucrări ştiinţifice cu caracter interdisciplinar, precum în rapoartele către Clubul de la Roma, rapoarte ale altor organisme ori ale societăţii civile. Întotdeauna omul priveşte rezultatele acţiunilor pe care le întreprinde prin prisma modului în care răspund nevoilor sale de viaţă, în ele incluzând, în mod normal, şi un mediu natural sănătos, în măsură să ofere condiţiile corespunzătoare tuturor generaţiilor. Când aceste rezultate se îndepărtează de nevoile prezente şi viitoare ale unui număr din ce în ce mai mare de oameni, într-un timp relativ îndelungat, se produce înstrăinarea (alienarea) acestora în activitatea pe care o desfăşoară, cu consecinţe grave asupra echilibrului înaintării, caracterului pozitiv al dezvoltării. În aceste condiţii, se produce o criză a dezvoltării, a compatibilităţii dintre rezultatele acesteia şi exigenţele natural-umane pe care le presupune evoluţia firească a vieţii oamenilor în mediul ecologic. Criza natural-umană a dezvoltării pe Pământ poate fi interpretată ca un proces complex, profund, de accentuare la scară globală a incompatibilităţii mediului creat de om, cu exigenţele mediului natural, a profitului în sens monetar, cu cel social-uman, ce pune în pericol echilibrele compatibilităţii dinamice dintre eficienţă, în sens strict economic, cu justiţia socială şi egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă, în mediul natural-uman care ne este dat.

Astăzi, multe lucruri arată că străbatem o perioadă de tranziţie, când se pare că ceva este pe cale de dispariţie şi altceva se află în durerile facerii. Este ca şi cum un lucru s-ar destrăma, s-ar descompune şi s-ar epuiza, în vreme ce un altul, încă nedefinit, s-ar ridica din ruine. Până în prezent, în Era Modernă, omenirea a experimentat două modele de dezvoltare: cel al economiei concurenţiale, de piaţă, bazat pe dominaţia proprietăţii private, pe libertatea de acţiune – motivată direct de profit, în sens bănesc, monetar – în ţările astăzi considerate dezvoltate – şi cel al economiei planificate centralizat, bazată pe dominaţia proprietăţii publice, alegerea de către stat a căilor de alocare a resurselor – motivată de asigurarea justiţiei sociale în cadrul colectivităţii – în fostele ţări comuniste. În timp ce primul model se află încă în viaţă, cel de-al doilea s-a prăbuşit din cauza ineficienţei economice directe şi a nivelului de trai scăzut pentru majoritatea populaţiei. Astfel, a început un proces de tranziţie spre o nouă societate şi economie care, în liniile lor generale, întruchipează trăsăturile civilizaţiei şi activităţii din ţările astăzi dezvoltate. Într-o asemenea situaţie mondială, când sistemele socio-economice existente se prăbuşesc sau se află în pragul de a se transforma radical în perspectiva trecerii la o nouă societate, este de neînţeles, după opinia lui David C. Korten, de ce liderii noştri nu sunt în stare să depăşească faza în care îşi acuză oponenţii politici şi promovează aceleaşi vechi soluţii inutile, cum sunt: accelerarea creşterii economice prin liberalizare, reducerea impozitului, înlăturarea serviciilor comerciale, acordarea mai multor stimulente şi subvenţii pentru industrie, obligarea beneficiarilor de alocaţii sociale să muncească, angajarea mai multor poliţişti şi construirea mai multor închisori9. Până în prezent, dezvoltarea a fost subordonată preponderent profitului bănesc, pentru cei care se numesc întreprinzători; acum, criza natural-umană a unui asemenea tip de progres economic pune în evidenţă faptul că ea trebuie regândită, în sensul de a fi centrată pe oameni, astfel încât aceştia, împreună cu colectivităţile în care trăiesc, să poată controla utilizarea resurselor, în beneficiul lor prezent şi viitor. Tensiunea tot mai puternică care există între natura noastră spiritual-umană şi mediul economic pe care se bazează viaţa economică şi socială demonstrează că dezvoltarea de până acum, susţinută cu putere de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, de administraţiile ţărilor actualmente cu economie modernă nu poate fi absolutizată şi permanentizată. În aceste condiţii, cauzele crizei natural-umane a dezvoltării de până acum nu trebuie căutate printre săracii lumii, ci în ţările care stabilesc standardele mondiale ale extravaganţei risipitoare ce domină politicile globale care îndreaptă lumea noastră spre autodistrugere socială şi ecologică. Criza natural-umană a dezvoltării pe care o trăim este însoţită, aşadar, de un proces de globalizare a activităţilor economice, sub comanda şi controlul corporaţiilor mari şi instituţiilor financiar-monetare ale lumii şi tot mai departe de controlul democraţiilor noastre, de controlul colectivităţii umane. Analiza cauzelor crizei natural-umane a dezvoltării ne ajută să înţelegem că un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are mecanismele de contracarare a abuzurilor, fie ale statului democratic, fie ale pieţei concurenţiale. Eficienţa pieţei concurenţiale şi legitimitatea ei pot fi un factor de progres economic şi social-uman numai atunci când: concurenţa locală are la bază reguli adoptate democratic, fără influenţa puterii financiare; există o moralitate a pieţei; o serie de bunuri, cum sunt investiţiile pentru cercetarea ştiinţifică fundamentală, siguranţa publică şi justiţie, învăţământul public şi apărarea naţională nu sunt

furnizate pe piaţă; cel ce fabrică, comercializează şi consumă bunurile suportă în întregime costul lor total, fiind eliminate posibilităţile de externalizare a costurilor sociale şi ecologice; guvernele au forţa şi mecanismele de a restabili în orice moment justiţia socială pe care forţele pieţei o erodează mereu, de a stabili nevoile de viaţă normală, pentru asigurarea justiţiei sociale; se asigură compatibilitatea mediului creat de om cu exigenţele mediului natural, pentru păstrarea vie a egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă pe Pământ.

Pentru ca acţiunea oamenilor, la scară globală, să poată realiza noua alternativă a dezvoltării economice, este necesar să fie respectate principiile care constituie pilonii înaintării noastre într-un viitor comun, în care omul şi nevoile sale de viaţă normală să fie singurul judecător, astfel: ♦ Principiile asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare, expresie a dreptului de proprietate al acestora faţă de bunurile existente. Respectarea acestui principiu, în viziunea mediului natural de reproducere, presupune ca resursele epuizabile folosite să nu depăşească capacitatea omului de a le înlocui, intrările poluante în mediul natural să nu depăşească capacitatea acestuia de asimilare şi neutralizare. ♦ Principiul politicii inegalităţii economico-sociale, expresie a dreptului de a asigura generaţiilor prezente şi viitoare cele trebuincioase unei vieţi sănătoase, sigure, împlinite şi productive, în dependenţă de deosebirile reale ce rezultă din contribuţiile individuale şi sociale. Corespunzător acestui principiu, este firesc ca, la contribuţii mai importante la dezvoltarea economic-socială, să se primească mai mult, dar în limitele exigenţelor pe care le presupune trăirea unei vieţi normale, altfel există pericolul să nu fie satisfăcute nevoile vitale ale fiecăruia, să fie defavorizate şansele generaţiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice şi sociale să destabilizeze echilibrul înaintării. ♦ Principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual-culturale, expresie a respectării şi întreţinerii potenţialului de dezvoltare, a participării noastre la procesul evolutiv, corespunzător exigenţelor distrugerii creatoare, formulate cu mult timp în urmă de J. Schumpeter. ♦ Principiul suveranităţii populaţiei, expresie a dreptului oamenilor de a decide în legătură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspiraţiilor de a trăi o viaţă normală, astfel încât consecinţele deciziilor să fie suportate de cei ce le-au luat. ♦ Principiul responsabilităţii reciproce, expresie a obligaţiei celor care deţin sursele ecologice de a le administra în interesul generaţiilor viitoare, iar a celor care posedă cunoştinţe speciale, de a le împărtăşi celor care ar putea să beneficieze de ele. În unitatea lor, aceste principii ale dezvoltării economiei creează condiţiile pentru a construi o societate bazată pe globalizarea descentralizată, dar capabilă să distribuie echitabil atât puterea, cât şi responsabilitatea. Această unitate de principii trebuie să creeze noi locuri de muncă şi să încurajeze viaţa biologică şi spirituală, în toată diversitatea ei, să împiedice externalitatea inechitabilă a costurilor sociale şi ecologice, dar şi să le internaţionalizeze ideile, cunoaşterea, arta, ospitalitatea,

călătoriile etc., concomitent cu asigurarea unui control considerabil asupra vieţii economice şi sociale a colectivităţii. Depăşirea crizei natural-umane a dezvoltării este un proces complex, de durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziţie spre o nouă societate, al cărui succes se află în: speranţa comună a oamenilor de a trăi mai bine, în pace şi prietenie, în respectul pentru valorile fundamentale ale vieţii şi naturii, în egalitatea şanselor ce trebuie asigurată pentru toate generaţiile care există şi se succed pe planeta Pământ. Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce şi consuma bunurile a adus imense avantaje, însă a avut o serie de erori umane ce au însoţit cunoaşterea, ca şi aplicarea rezultatelor ei în viaţa economică, socială şi politică a colectivităţilor umane. În ansamblul lor, erorile acţiunii umane se află la baza diminuării treptate a perspectivei alocării şi utilizării resurselor rare, mărind costurile de oportunitate ale echilibrului economic şi creând premise certe pentru dezechilibrarea balanţei progresului, în dauna exigenţelor social-umane şi ecologice impuse de egalitatea şanselor generaţiilor. O asemenea dezvoltare, neavând viitor, nu poate avea nici prezent pentru colectivităţile umane, fiind în permanenţă bombardată de efectele conjugate ale limitelor progresului.

5.2. Dezvoltarea umană-durabilă – o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare Primele lucrări privind teoria şi practica dezvoltării durabile au apărut la scară planetară, globală, dat fiind faptul că la acest nivel s-au putut constata mai vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltării omenirii de până acum. Desigur, aceasta nu înseamnă că, la nivel naţional, diferite ţări ale lumii nu au creat o serie de elemente cu caracter juridic, economic-financiar şi educaţional care constituie prezentul pentru viitorul dezvoltării durabile. Începând cu anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului de la Stockholm şi până în prezent, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice. Aria acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport al Clubului de la Roma – unde se propune stoparea creşterii economice – şi cea a verzilor, care absolutizează rolul mediului natural. În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro în iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare, care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor patru sisteme care se interacţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor, înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că modificările profunde, într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţelor dinamice existente între componentele acesteia. În această viziune, factorii care se interinfluenţează în procesul dezvoltării sunt: populaţia; resursele naturale; mediul natural; producţia agricolă; producţia industrială; poluarea. Strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoie-resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi cu interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la dezvoltare. De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală (în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural); de o dimensiune social-umană (în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspunsă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed); de dimensiunea naţional-statală, regională şi mondială (în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global, mondial). Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare, pun problema omului şi, în general, a colectivităţii umane din perspectivele timpului şi spaţiului; de aceea, apreciem că este mai potrivit să i se spună dezvoltare umanădurabilă. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea umanădurabilă, depind: de cultura omului, de experienţa sa din trecut, de actualitatea şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare, de responsabilitatea cu care îşi asumă libertăţile natural-umane şi sociale. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi, dezvoltarea umană durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de viitor, în cadrul cărora prezentul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur. Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării umanedurabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale: a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural; b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii; c) planificarea strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi internaţional; d) atingerea unei stări raţionale şi durabile de echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor şi obiectivelor, la nivel individual, naţional şi mondial;

e) trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate, ceea ce face transformarea (tranziţia) disputată şi lentă, succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest context de schimbări radicale; e) prin trecerea la dezvoltarea umană-durabilă noi sperăm să realizăm, nu dacă vrem, ci, cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent pentru un viitor din ce în ce mai sigur; f) în acest proces fundamental este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine – sun aspectul obiectivelor şi valorilor sale – tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe; h) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia problemei dezvoltării umane-durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană, ci chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de exigenţă lipsită de valoare . Rezultă că dezvoltarea umană-durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare. În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: - compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural; - egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu; - interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii, ca scop al dezvoltării durabile, a securităţii ecologice în locul maximizării profitului; - mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, ca urmare a interdependenţei tot mai puternice, în plan geoeconomic şi ecologic; - capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul uman (cultural), în cadrul unei strategii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu; - - pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă: schimbarea tipului de creştere economică; controlul poluării; crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace; sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoaşterea instrumentelor economice care să prevină, să protejeze şi să asigure resursele rare; sistemul de indicatori specifici după care se apreciază necesitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor. Dezvoltarea durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte şi medii, glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt necesare politici la nivel regional, internaţional şi planetar, la nivel de stat şi la nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp şi spaţiu, pe baza unor criterii ce decurg din îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă normală a oamenilor. Concomitent cu fundamentarea acestor politici, este esenţial ca, la fiecare nivel, să funcţioneze o

sumă de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic şi informaţional, care să asigure înfăptuirea obiectivelor propuse. În vederea evaluării mijloacelor de acţiune, sunt necesare criterii de eficienţă economică şi socială, ecologică, echitate, fezabilitate, acceptabilitate şi compatibilitate instituţională. Problema strategică a dezvoltării umane-durabile se pune la orice nivel al societăţii, cu obiective clare de atins, cu criterii de apreciere şi indicatori de măsură, cu mecanisme de susţinere – juridice, economice şi spirituale-culturale – cu managementul ecologic al proceselor, pe fiecare ciclu de viaţă, ca şi cu auditul ecologic necesar, cu dezvoltarea unor tehnologii curate care să atingă zero defecte etc. Atât teoria, cât şi practica dezvoltării umane-durabile trebuie să se bazeze pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calităţii rezultatelor activităţii umane cu politicile de protejare a mediului înconjurător, pe evitarea unor riscuri majore în desfăşurarea activităţilor umane, pe elaborarea unei carte a afacerilor în această viziune. Carta afacerilor în viziunea dezvoltării umane-durabile trebuie să conţină principii de urmat, de la costurile producţiei până la veniturile obţinute, împreună cu managementul educaţional necesar, atât pentru cei ce produc, cât şi pentru cei ce distribuie şi utilizează produsele şi serviciile necesare vieţii oamenilor. Trecerea la dezvoltarea umană-durabilă marchează intrarea omenirii în era mediului înconjurător, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate tot mai puternic sau chiar înlăturate. Această eră va fi sau nu va fi, era responsabilităţii practice pentru viaţa natural-umană, privită ca întreg funcţional. Pentru aceasta, viziunea dezvoltării umane-durabile îşi propune, mai întâi, să modifice modul în care oamenii percep o serie de elemente ale vieţii pe care o trăiesc. Prin educaţie, cultură şi ştiinţă, oamenii pot depăşi un prag perceptual care îi determină să observe, să judece şi să acţioneze pe termen lung. În felul acesta, omenirea se poate îndrepta spre o nouă frontieră morală, care demonstrează că problema dezvoltării trebuie privită în interdependenţă în spaţiu şi timp. Depăşirea unui prag perceptual are ca premisă indispensabilă informarea, astfel încât comunităţile umane să-şi dea seama de ameninţările care planează asupra lor, înainte ca astfel de catastrofe să se producă. Dezvoltarea umană-durabilă implică organic ameliorarea mediului înconjurător. Dezvoltarea umană-durabilă trebuie să stea la baza construirii unei societăţi viabile, care să-şi satisfacă nevoile fără a pune în pericol perspectivele generaţiilor viitoare. Este vorba deci de aşezarea la baza dezvoltării umane-durabile a unui concept profund moral – echitatea între generaţii. Dezvoltarea umană-durabilă presupune un nou cod de valori, care să se realizeze în cadrul unui proces general de tranziţie spre o societate viabilă, în cadrul căreia oamenii pot fi atraşi de noi moduri de a-şi orândui viaţa şi, în aceeaşi măsură, mânaţi de recunoaşterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-şi schimbă mediul de viaţă. Pilonii de rezistenţă a acestui cod natural-uman sunt formaţi din două valori fundamentale ale tranziţiei prin viaţa umană: raţionalitatea şi speranţa. Valoarea raţionalităţii îşi are rădăcinile în lupta necurmată a omului cu limitele resurselor de care dispune, inclusiv cu cele ale timpului tranziţiei prin viaţa umană la nivel individual-uman, în condiţii de incertitudine. În aceste condiţii, criteriul suprem pentru alegerile pe care le facem este cel al raţionalităţii.

Valoarea speranţei decurge din consecinţele acţiunii legii coexistenţei şi succesiunii generaţiilor umane în condiţiile nevoii de împlinire a vieţii trăite individual şi social. Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării umane-durabile, presupune un alt sistem de criterii şi indicatori, care să ţină seama de faptul că PIB/locuitor nu va mai putea exprima singur bunăstarea umană, deoarece piaţa apreciază eficienţa – ea nu are organe pentru a auzi, a simţi sau a mirosi nici justeţea, nici viabilitatea. Analizând lumea în care trăim, din punct de vedere economic şi ecologic, studiile întreprinse constată următoarele două opinii contradictorii: a) potrivit indicatorilor economici cu care se apreciază până acum starea de sănătate a economiei mondiale, lumea se află într-o stare rezonabilă, bună şi previziunile economice pe termen lung sunt promiţătoare. Economiştii cred că tehnologiile avansate pot depăşi orice limită. b) potrivit indicatorilor care măsoară starea de sănătate a mediului ambiant, fiecare indicator major arată o deteriorare a sistemelor naturale: păşunile îşi micşorează suprafeţele, deserturile se extind, pământurile arabile îşi pierd humusurile, stratul de ozon stratosferic devine tot mai subţire, poluarea aerului atinge niveluri care ameninţă sănătatea oamenilor în sute de oraşe, iar degradările produse de ploile acide se pot vedea pe orice continent Diferenţele dintre cele două puncte de vedere asupra lumii apar şi mai pregnant, dacă facem o comparaţie între principalii indicatori economici şi ecologici ai lumii în care trăim (vezi tabelul). Cum este posibil ca un set important de indicatori ai vieţii noastre să fie consecvent pozitiv, iar un alt set de indicatori importanţi ai vieţii noastre să fie consecvent negativ? O explicaţie ar fi că măsurarea progresului prin indicatori economici de până acum nu ia în considerare datoriile pe care dezvoltarea economică le are faţă de mediul natural. Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care trăim ridică problema unei noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem în vedere: indexul dezvoltării umane (Human Development Index – HDI) propus de ONU; indexul de prosperitate economică viabilă (Index or Sustainable Economic Welfare – ISEW) propus de Herman Daly şi teologul John Cobb şi consumul de cereale pe locuitor. Cercetări româneşti recente au ajuns la concluzia că dezvoltarea umanădurabilă poate fi exprimată printr-un sistem de indicatori cuprinzând trei grupuri de parametri: a) indicatori ai durabilităţii economice; b) indicatori ai durabilităţii sociale; c) indicatori ai durabilităţii mediului natural. Acest sistem poate măsura, pe de o parte, amploarea procesului de dezvoltare durabilă ce se realizează în fiecare ţară, iar pe de altă parte, permite comparaţii internaţionale în privinţa gradului (nivelului) dezvoltării umane durabile. Indexul dezvoltării umane (HDI) este format din trei indicatori: longevitate, cunoştinţe şi control al resurselor necesare pentru o viaţă decentă. Pentru longevitate se propune speranţa medie de viaţă, pentru cunoştinţe – cifrele de şcolarizare, iar pentru controlul resurselor – produsul intern brut (PIB) pe locuitor. Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu spune nimic despre degradarea mediului ambiant. Ca urmare, el poate cunoaşte o îmbunătăţirea pe termen lung, când, de fapt, se înregistrează o înrăutăţire a condiţiilor de mediu natural.

Principalii indicatori economici şi ecologici globali

Indicatori economici Produsul mondial brut

Comerţul internaţional Preţul acţiunilor

Angajarea forţei de muncă Pădurile

Pământul

Clima

Calitatea apei

Viaţa plantelor şi animalelor

Observaţii Producţia globală de bunuri şi servicii a totalizat aproximativ 2 x 107 milioane dolari în 1990, crescând faţă de 1980, când valoarea ei a fost de 1,5 x 107 milioane dolari (dolari cu valoare constantă la nivelul anului 1990). Exporturile mondiale ale tuturor bunurilor – agricole, industriale şi minerale – au crescut cu 4% în timpul decadei '80, ajungând la mai mult de 3x10,6 milioane dolari în 1990. Un indicator-cheie al încrederii investitorului este preţul acţiunilor. La bursele din New York şi Tokyo aceste preţuri au urcat la înălţimi nemaiîntâlnite până acum, la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990. Într-un an tipic, creşterea economiei globale creează milioane de locuri de muncă, dar, din păcate, crearea locurilor de muncă se află cu mult în urma numărului persoanelor care intră pentru prima dată în sfera forţei de muncă. În fiecare an, suprafaţa împădurită a pământului se micşorează cu aproape 17 mii ha, deci aproape egală cu cea a Austriei. Pădurile sunt tăiate pentru obţinerea de noi suprafeţe agricole. Producerea de cherestea şi lemn de foc depăşeşte capacitatea naturală de regenerare a pădurilor, iar poluarea atmosferei şi ploile acide devin tot mai distrugătoare pe fiecare continent. Pierderile de pământ vegetal din terenurile agricole sunt estimate la 24 mld. tone, aproape jumătate din pământul destinat culturii grâului din Austria. Degradarea pământurilor este un fenomen care se întâlneşte în toate ţările Lumii a treia, în America de Nord şi Australia. Cantitatea de bioxid de carbon, principalul gaz din atmosferă responsabil pentru efectul de seră, se află într-o continuă creştere, cu 0,4%/an, din cauza arderii combustibililor din anii '80 ar putea să fie depăşite, cu valori maxime ale temperaturii, de verile anilor '90. Poluarea atmosferei a atins valori periculoase pentru sănătatea oamenilor în sute de oraşe ale lumii, precum şi pentru recoltele agricole, în nenumărate regiuni ale Pământului. Progresul realizat de reducerea contaminării biologice a apei de băut în unele ţări ale Lumii a treia a fost mai mult decât anihilat de răspândirea contaminării chimice la nivelul pânzelor freatice de apă şi, deci, a alimentării lor cu apă din puţuri, atât în ţările industriale, cât şi în cele în curs de dezvoltare. Pe măsură ce numărul oamenilor care locuiesc pe această planetă creşte, numărul speciilor de plante şi de animale se reduce continuu. Distrugerea habitatului şi poluarea mediului ambiant au ca rezultat reducerea diversităţii biologice a planetei. Creşterile de temperatură şi deteriorarea stratului de ozon pot conduce, de asemenea, la creşterea pierderilor în viitor.

Indexul de prosperitate economică viabilă (ISEW) se consideră a fi cel mai cuprinzător indicator al mediului de trai la ora actuală, deoarece el măsoară atât consumul mediu, cât şi distribuţia degradării mediului ambiant. Folosirea acestui indicator presupune informaţii cât mai exacte şi cuprinzătoare cu privire la calitatea mediului natural. Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul de trai în ţările cu venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru mai sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul. Era pe care a parcurs-o omenirea până în prezent este aceea a unei economii mondiale neviabile din punctul de vedere al mediului ambiant, bazată pe fenomenele de creştere nelimitată. Noua eră în care va trebui să intre omenirea va avea ca numitor comun o singură idee fundamentală: satisfacerea nevoilor generaţiei actuale, fără a compromite potenţialul viitoarelor generaţii de a-şi satisface nevoile. Era ecologică, care va trebui să se instaleze în evoluţia lumii, va trebui să înceapă cu proiectarea unui sistem energetic viabil, care să apeleze la energia solară – ca o sursă regenerabilă care, probabil, îşi va pune amprenta asupra

modelului economic al viitorului, aceasta fiind după unii specialişti, economia solară. Trecerea la era ecologică a dezvoltării durabile va însemna şi reciclarea materialelor, reducerea drastică a deşeurilor, schimbarea produselor şi reacţiei oamenilor, renunţarea la risipă – ca elemente componente ale strategiei uşoare – apropiindu-se astfel de scopul final al asigurării vieţii, după cum afirma E.F. Schumacher, maximum de bunăstare cu minimum de consum. În viziunea dezvoltării durabile se integrează organic şi strategia regândirii transportului urban, ţinând seama că tehnologia poate deveni un bun servitor, dar un rău stăpân, dacă nu este concepută într-o compatibilitate directă cu nevoile de viaţă ale oamenilor, într-un mediu natural sănătos. Alături de revoluţia tehnologiilor în infrastructură, este esenţial să se realizeze un nou mod de concepte urbanizarea, astfel încât oraşele să fie create pentru oameni, toate acestea presupunând de fapt revizuirea de fond a politicilor de până acum. În strânsă legătură cu aceste componente, dezvoltarea durabilă mai presupune şi trecerea la exploatarea regenerativă a pădurilor. Realizarea noii ere a dezvoltării umane-durabile presupune un nou set de valori şi principii care să aibă ca obiectiv prosperitatea şi protecţia generaţiilor viitoare. Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării umane-durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să favorizeze compatibilitatea sistemelor ce se interacţionează în timp şi spaţiu, colaborarea şi cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial. Plasând fiinţa umană în cadrul priorităţilor, dezvoltarea durabilă nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru a umaniza progresul economic şi social, pentru a-i distribui cât mai echitabil efectele asupra generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă. Strategia dezvoltării umane-durabile trebuie abordată ţinând seama de marile decalaje existente astăzi în lume, de împărţirea în ţări dezvoltate şi ţări slab dezvoltate, ţări bogate şi ţări sărace, ţări producătoare de arme nucleare antiecologice şi antiumane şi ţări fără nici o capacitate de apărare etc. Obiectivul final al strategiei dezvoltării durabile este acelaşi pentru toate ţările, dar problemele concrete diferă de la o ţară la alta. În cadrul acestui proces, relativ îndelungat, vor apărea, pe lângă factorii favorabili – naţionali şi internaţionali – şi factori frenatori, atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările slab dezvoltate; esenţial este însă să existe o voinţă comună şi puternică pentru realizarea unicului obiectiv final, în faţa căruia toţi oamenii sunt egali de la natură. Apărută iniţial ca un concept global, dezvoltarea umană-durabilă şi-a amplificat aria de cuprindere asupra unei mari varietăţi de domenii, orientate pe probleme şi politici macro şi mezoeconomice, cum ar fi cele referitoare la dezvoltarea durabilă a industriei, agriculturii, turismului, transporturilor, aşezărilor umane etc. O direcţie nouă a cererii şi strategiei dezvoltării umane-durabile naţionale o constituie componenţa spaţială (teritorială, regională) a acesteia, care pune în corelaţie cel puţin trei segmente: externalităţile spaţiale (pozitive şi/sau negative) ale unei operaţiuni economice (de exemplu, dezvoltarea infrastructurilor produce externalităţi pozitive, prin sporirea posibilităţilor de deplasare în zona respectivă, şi

externalităţi negative, prin creşterea gradului de poluare, zgomot, accidente, deteriorarea peisajului natural ş.a.; modul de utilizare a terenurilor dintr-o zonă; dezvoltarea teritorială specifică. În acelaşi timp, strategia dezvoltării durabile, într-o viziune nouă, presupune realizarea pe un plan superior a unor corelaţii tot mai puternice între dimensiunile sale, cum sunt: economică, ecologică, demografică, spiritualculturală, militară etc. Pornind de la asemenea componente, se face distincţie între: dezvoltarea umană-durabilă (atunci când se îmbunătăţesc toate funcţiile bunăstării, fără a permite declinul nici uneia dintre ele), şi dezvoltarea umană durabilă slabă sau fragilă (care poate conduce la o creştere a bunăstării la nivel naţional, dar funcţiile bunăstării generale se substituie şi se compensează între zonele ţării); între dezvoltarea interioară (este dezvoltare durabilă puternică sau fragilă în cadrul unei zone date) şi dezvoltarea durabilă exterioară (ca dezvoltare durabilă puternică sau fragilă în zonele adiacente şi reflectând caracterul deschis al sistemelor spaţiale). Realizarea dezvoltării durabile, simultan în plan social-economic şi spaţial, reclamă asigurarea compatibilităţii dintre mobilitatea spaţială a activităţilor economice şi sociale, a bunurilor şi persoanelor, fără a dăuna vieţii, asigurând tuturor indivizilor accesul la serviciile necesare dezvoltării omului ca împlinire a beneficiilor pe care le aduce aplicarea cuceririlor cunoaşterii pentru asigurarea vieţii natural-umane. Pentru succesul noii ere a dezvoltării ecologice, pe lângă construirea strategiilor naţionale bazate pe resursele şi nevoile proprii, sunt deosebit de importante strategiilor cu caracter regional, internaţional şi chiar mondial, care să ţină seama nu numai de globalizarea dezvoltării durabile, ci şi de faptul că este imperios necesar să se redistribuie eforturile şi după amploarea şi intensitatea cu care au fost provocate daune progresului şi mediului natural de diferitele state ale lumii. Noua viziune a dezvoltării umane durabile va trebui să însemne strategii noi de distribuire mai echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor la nivelul ţărilor lumii, o ordine socială superioară – care este interesată de viaţa generaţiilor viitoare la fel de mult ca şi de cea a generaţiilor prezente şi care se concentrează mai mult asupra sănătăţii planetei şi a oamenilor decât asupra acumulării materiale şi a puterii militare. La baza noii ordini sociale pe care o impune dezvoltarea umană-durabilă, specialiştii aşează opt principii de bază: revigorarea creşterii economice; o nouă calitate în creşterea economică; conservarea şi dezvoltarea bazei de resurse; asigurarea menţinerii nivelului dezvoltării populaţiei; reorientarea tehnologiei şi controlul asupra riscurilor; integrarea mediului şi a proceselor economice în actul decizional; reforma relaţiilor economice internaţionale

CURSUL 6 Fluctuaţiile activităţii economice. 6.1 Ciclicitatea – caracteristică a evoluţiei activităţii economice; 6.2 Diversitatea ciclurilor economice; 6.3 Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu; 6.4 Politici economice anticiclice

CURSUL 6 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Evoluţia principalelor laturi şi indicatori ai activităţii economice la nivel micro, mezo şi macroeconomic permite constatarea că, în unele perioade, se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar situaţii dificile, având forma unor crize. 6.1 Ciclicitatea - caracteristică a evoluţiei activităţii economice Privită în timp, din perspectivă dinamică, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci fluctuantă. În viaţa reală se constată - iar prin generalizare - teoria economică a conceptualizat mai multe tipuri de fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. Sub incidenţa unor factori naturali-climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice în general cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Variaţii sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.). Astfel, datele statistice evidenţiază că, în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice creşte volumul vânzărilor, producţiei industriale şi transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai mici, reduceri ale desfacerilor şi producţiei, ale gradului de ocupare etc. Fluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. Pentru unele activităţi, fluctuaţiile sezoniere şi dinamica lor au la bază evoluţia fluctuantă, ciclică a ofertei, iar pentru altele, ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii, a factorilor (condiţiilor) ce o determină. Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau de evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc. Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale. Se poate spune că ele ţin de mecanismele prin care se realizează reglarea şi corelarea unor componente ale activităţii economice (atât economia reală cât şi cea nominal-simbolică) aflate

în interdependenţă. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii economice în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp. Analiza modernă a evoluţiei ciclice a activităţii economice este realizată în mod sintetic de către Joseph Schumpeter în lucrarea Business Cycles (1939) prin valorificarea şi aprofundarea lucrărilor şi tezelor unor economişti precum K. Marx, C. Juglar, J. Kitchin, N. Kondratiev ş.a. În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă, în linii generale, de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul PIB, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, cursul de schimb, rata inflaţiei etc.) au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţi economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice. 6.2 Diversitatea ciclurilor economice Pe baza datelor statistice acumulate pentru diferite economii, au fost identificate mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund. Se detaşează prin importanţa lor: ciclurile lungi „seculare”1, ciclurile propriu-zise, numite decenale sau cicluri Juglar2 (de la numele economistului care le-a studiat în mod special; ele au o durată care variază de la 4-6 ani la 10-12 ani, şi se mai numesc ciclurile afacerilor); ciclurile scurte, cu o durată de la 6 luni la 3 ani, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi cel al variaţiei stocurilor.

Ciclul scurt (Kitchin, minor) Reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează majoritatea industriilor dintr-o economie. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi încetinirea (reducerea) creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice. În faza de expansiune, optimismul agenţilor economici, creşterea producţiei, neînsoţită de creşterea corespunzătoare a cererii efective, generează acumularea stocurilor (uneori chiar cu obiective speculative). Când stocurile la producători, la comercianţi şi consumatori ating un nivel considerat periculos, îngreunând desfăşurarea normală a activităţii economice, începe operaţiunea de destocare, în care vânzările şi consumul se efectuează într-o mare măsură pe seama stocurilor existente, ceea ce reduce producţia curentă (sau îi încetineşte ritmul).

Nivelul critic al stocurilor Creşterea stocurilor Creşterea producţiei

Destocare. Încetinirea producţiei

Fazele ciclului scurt (Kitchin) O formă particulară a ciclului scurt este ciclul Hanau, specific pieţei produselor agricole în general, a celor zootehnice în special. Aici oferta se concretizează, în funcţie de ciclul (durata) procesului de producţie, iar decizia de producţie (deci oferta ulterioară) depinde de preţul (avantajos sau nu) al perioadei precedente (şi în mică măsură de anticipările privind preţul şi cererea viitoare). Ciclul Hanau se derulează de regulă pe trei faze: faza I, când investiţiile în domeniu sunt insuficiente, cererea este mai mare decât oferta, preţurile şi profiturile sunt ridicate; faza a II-a presupune o creştere a investiţiilor în domeniu, creşterea treptată, dar fermă, a ofertei, care devansează cererea, generând reducerea ratei profitului şi a preţurilor relative (uneori şi a celor absolute); faza a III-a, când apare un surplus de ofertă, ca urmare a stocurilor şi a producţiei curente ajunse la maturitate, generând prăbuşirea preţurilor relative şi reducerea drastică a investiţiilor noi. După o perioadă, preţurile revin la niveluri remuneratorii pentru producători, marcând începerea unui nou ciclu, care are la bază un nivel superior al producţiei faţă de ciclul anterior.

Ciclul lung (secular) Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei factorilor de producţie arată că aceasta se desfăşoară sub forma unor unde lungi, cu o durată de 40-60 ani. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie3. O perioadă de timp – experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa 20-30 ani - modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice, a randamentelor de scară şi creştere a costurilor. Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie, apt să ridice eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali, paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă „undă” de dezvoltare economică. Corespunzător acestei logici, în economiile mature se disting două mari faze de evoluţie: una ascendentă (faza A), şi alta descendentă (faza B), fiecare cu o durată de 20-30 de ani. Exceptând unele deosebiri de opinii în evoluţia economiei mondiale, de-a lungul ultimelor două secole, au fost puse în evidenţă patru cicluri Kondratiev (lungi) Faza ascendentă A se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc.; anii de recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc.) se accentuează. Ţinând seama de opiniile unor specialişti în domeniu, pentru ultimele două secole, undele ciclului lung s-ar putea prezenta după cum urmează. Evoluţia ciclurilor lungi Perioada ciclului lung

din care: faza ascendentă

faza descendentă

1790-1848 (1850) 1848 (1850) – 1896 1896-1948 19492006

1790 – 1814 (1816) 1848 (1850) – 1873 1896-1920 19491973

1814 (1816) – 1848 (1850) 1873-1896 1920-1948 19742006

Succesiunea celor două faze ale ciclului lung şi repetarea lor la intervale de 40-60 ani este explicată în mod diferit de către diferiţi specialişti. Unii explică ciclul lung şi fazele sale prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice profunde sau prin atragerea în exploatare a unor noi resurse, în special de materii prime şi energetice. După alţi specialişti, ciclul lung şi fazele sale sunt legate de pregătirea şi ducerea războaielor; perioadelor de pregătire a războaielor le-ar corespunde creşteri economice şi investiţii reale susţinute – mai ales pentru înarmare; fazele descendente decurg din restructurările dificile şi din micşorarea cheltuielilor militare care au loc în perioadele postbelice. Sunt şi cercetători care au încercat să explice ciclul lung prin evoluţia producţiei şi a stocului de aur sau a producţiei agricole. Asemenea puncte de vedere au avut o anumită rezonanţă, mai ales în perioadele când în circulaţie se aflau banii de aur (sau convertibili în aur), iar agricultura era ramura principală în majoritatea economiilor naţionale şi rolul pieţei mondiale a produselor agricole era redus, în special ca urmare a limitelor impuse de mijloacele de transport. Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular, este necesar să se pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici, tehnico-economici, social–politici şi naturali. Procesul creşterii economice trebuie privit atât prin prisma influenţelor pe care volumul şi calitatea factorilor creşterii economice le au asupra dinamicii producţiei, venitului naţional, calităţii vieţii etc., cât şi a rolului pe care rezultatele creşterii economice le au asupra regenerării factorilor de producţie, dar mai ales asupra perfecţionării lor calitative. De aceea, evidenţierea cauzelor ciclului lung presupune surprinderea, din multitudinea determinărilor şi factorilor, a acelora care au un rol determinant. În prezent, capătă o tot mai largă recunoaştere teze după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 de ani a structurii, calităţii şi modului de combinare a factorilor de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile se generalizează în economie prin investiţii susţinute, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi eficienţei economice. Există tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă al respectivelor inovaţii (dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie), ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care, prin mecanismul investiţiilor, scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. După cum sublinia J. Schumpeter, acest stoc se grupează în buchetele de inovaţii conexe, concretizate într-un mod specific de combinare a factorilor de producţie, a structurii producţiei şi consumului şi care sunt baza unor salturi revoluţionare, periodice, din economie. Fiecărui ciclu Kondratiev îi corespunde o mare familie de inovaţii; pentru primul ciclu Kondratiev – inovaţiile din industria textilă şi metalurgie; inovaţiile din domeniul căilor ferate şi siderurgiei au stat la baza celui de-al doilea ciclu Kondratiev. La baza celui de-al treilea ciclu Kondratiev s-au aflat inovaţiile profunde aplicabile în industria automobilului, electricitate şi chimie. Inovaţiile din electronică, robotică, telematică, biotehnologie, dar mai ales celui din tehnologia informaţională şi de comunicare, stau la baza actualului ciclu Kondratiev. Prin speranţele de profit pe care le generează aceste inovaţii stimulează investiţiile, punerea în funcţiune a unor noi structuri de producţie, de calificare profesională, de management etc., concomitent cu devalorizarea celor vechi după un scenariu implacabil de „distrugere creatoare”.

Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul omului în activităţile economice, în special în producţie. Are loc „sancţionarea” prin declin a unor subramuri şi produse legate de vechile inovaţii şi propulsarea unor subramuri şi produse de viitor. Crizei structurale, prin intermediul căreia are loc tranziţia la un nou aparat de producţie, îi sunt caracteristice atât modificările structurii pe ramuri (a producţiei, venitului naţional, ocupării forţei de muncă, capitalului fix şi investiţiilor etc.), cât mai ales modificările în structura subramurilor şi chiar în structura sorto-tipo-dimensională a producţiei; au loc modificări importante în conţinutul şi profilul calificărilor profesionale, în structura consumului populaţiei. Criza structurală impune adaptări profunde în comportamentul şi acţiunile agenţilor economici şi se soldează cu încetinirea pe termen lung a creşterii nivelului de trai, iar pentru unele categorii ale populaţiei, cu scăderea acestuia. Ciclul decenal (Juglar) şi fazele sale Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă concurenţială este concentrată în primul rând asupra ciclului decenal, numit şi ciclul mediu (Juglar sau ciclul afacerilor) căruia îi este dedicată o bogată literatură, conţinând4 o mare varietate de puncte de vedere. Fazele ciclului economic decenal În tratarea ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte, în principiu, existenţa aceloraşi faze, autorii folosesc termeni diferiţi. Uneori vorbesc de criză, depresiune şi, respectiv, înviorare şi avânt: P. Samuelson foloseşte termenii: restrângere (contracţie), înviorare, expansiune şi apogeu. După Grand Larousse Encyclopédique, fazele ciclului economic sunt: criza propriu-zisă, depresiunea, palierul de refacere incompletă, expansiunea; Francesco Forte subliniază că ciclul economic tipic constă în patru faze: o fază ascendentă în care cresc susţinut producţia, gradul de folosire a forţei de muncă, volumul afacerilor, preţurile şi speculaţiile; faza de maxim absolut sau relativ; o perioadă de scădere (absolută sau relativă); un punct de minim de la care începe refacerea. Franco Poma consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt: expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură inferior (de reluare, începere a refacerii, respectiv a expansiunii).

Alţi autori consideră că ciclul afacerilor de şase-opt ani este compus din succesiunea a două faze (expansiunea şi depresiunea) şi două puncte de ruptură având sens contrar: criza (ruptură cu sens negativ) şi relansarea (ruptură cu sens pozitiv). Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod alternativ, pot fi luate în considerare producţia industrială, PIB, ocuparea forţei de muncă etc.), iar pe abscisă este surprinsă variabila timp. În cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi faza de expansiune (perioada de timp A-B, D-E şi G-H), în care conjunctura economică este favorabilă, afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum este dinamică, cu perspectivă de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor economici. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. Anticipările privind mărirea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor). În această fază optimismul agenţilor economici este robust şi are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea investiţiilor şi stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mari; băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, cererea agregată în creştere este stimulată artificial, şi determină creşterea lentă, dar de durată, a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.

Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie, cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale şi mai ales a investiţiilor, care se accentuează când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă situaţie, cea de cotitură superioară, cu manifestări de criză ciclică. Preludiul acestei faze constă în faptul că, în economie, apar, iar în unele domenii se consolidează fenomene care determină o inversare a conjuncturii: tendinţa de reducere a ratei profitului; mărirea stocurilor; încetinirea investiţiilor faţă de evoluţia economiilor; accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţiei şi speculativ etc. Operaţiunile bursiere, generează un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În faţa noilor fenomene, băncile tind să introducă mai multă rigoare în acordarea creditului, măresc rata dobânzii, fapt ce frânează sau reduce investiţiile şi amplifică sentimentul de incertitudine şi pesimism la numeroşi agenţi economici. Crize „clasice” – Crize „moderne” După 1973, când în ţările dezvoltate economic s-a manifestat cea mai puternică recesiune ciclică postbelică, se utilizează tot mai mult conceptul de crize moderne (în antiteză cu cele „clasice” de subproducţie sau de supraproducţie). Ele se manifestă prin încetinirea sau cvasistagnarea ritmului creşterii economice, dezechilibre financiare grave (deficit cronic al balanţelor comerciale şi de plăţi externe) cursuri de schimb incerte ca evoluţie, şomaj persistent, indiferent de faza ciclului economic, tensiuni inflaţioniste durabile ş.a. Aceste fenomene pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice – recesiunea (în grafic de la punctul B la C; de la E la F). Recesiunea reprezintă încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmului creşterii economice. „O recesiune are loc atunci când, din anumite motive, numărul şi profunzimea dezamăgirilor sporesc, fără nici o creştere, în compensaţie, a calităţii sau cantităţii de surprize plăcute… Venitul pierdut este cel care, în cele din urmă, îi

dezamăgeşte pe producători şi venitul în scădere este cel care îi determină pe producători să reducă ritmul de producţie5. Elementele de neîncredere se difuzează în sistemul economic; întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetează activitatea. Altele întâmpină dificultăţi din cauza diminuării cererii şi (sau) creşterii costurilor, ceea ce reduce autofinanţarea. Cererea tinde să se contracte, mai întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi pe seama unor prodfactori (datorită încetinirii sau reducerii procesului investiţional), dar şi a bunurilor de consum curent, generând creşterea şomajului. Dinamica producţiei se încetineşte ori poate deveni negativă în unele ramuri sau pe ansamblu6. Prin efectul acceleratorului se poate accentua cumulativ tendinţa de reducere a producţiei. În faţa acestor dificultăţi, agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri drastice de reducere a costurilor şi de promovare a vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori. Realizarea unor asemenea ţeluri se asigură prin impulsionarea procesului investiţional, inclusiv prin acţiuni guvernamentale, ceea ce generează o cotitură în evoluţia economiei şi apoi o nouă fază de expansiune a ciclului. Revigorarea procesului investiţional stimulează cererea de prodfactori şi gradul de ocupare a forţei de muncă, mai întâi în sectoarele care produc bunuri de capital, mai ales tehnologii informatice, software, comunicaţii etc, iniţiindu-se astfel o nouă fază de expansiune Ciclurile medii (Juglar, de afaceri) reale nu prezintă o evoluţie simplă şi liniară, aşa cum au fost descrise mai sus, în formă schematizată. Nu sunt excluse unele dereglări sau scăderi parţiale de producţie în faza de expansiune, însoţite de recuperări rapide; şi invers, unele creşteri de producţie în faza de recesiune. Este un fapt istoric că nici un ciclu economic nu s-a asemănat cu altul, pentru că diferite sunt cauzele şi intensitatea cu care acţionează; la fel de diferite sunt şi terapiile individuale, ale fiecărui agent economic, ori la nivel macroeconomic pentru atenuarea manifestărilor şi consecinţelor negative ale fluctuaţiilor ciclice.

Totuşi, evoluţia ciclică, în marea diversitate a manifestărilor sale, reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane, iar fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei, îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu. Ciclurile de afaceri decenale se derulează pe fondul celor seculare (lungi), iar experienţa istorică a evidenţiat că, în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung a cuprins, de regulă, doi-trei cicluri decenale – fiecare cu o configuraţie şi amplitudini proprii. Din perspectivă istorică, apare relevant faptul că, în faza ascendentă a ciclului lung, în ciclurile decenale sunt preponderente fazele de expansiune; crizele şi recesiunile sunt, de regulă, reduse în timp şi de mică profunzime. Din contră, în faza descendentă a ciclului lung, fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă o anumită slăbiciune. Se constată un şomaj persistent şi o inflaţie „viguroasă”, numeroase ramuri şi domenii de activitate se află într-un proces de redimensionare şi restructurare de lungă durată. 6.3 Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu, în literatura economică se constată o amplă confruntare de idei, fiind prezente numeroase puncte de vedere. Legea debuşeelor Analiza acestor puncte de vedere permite următoarea concluzie: pentru o lungă perioadă de timp, numeroşi economişti au respins ideea că în sistemul economic pot apărea crize. A fost epoca în care dominantă era teza clasică, în formularea lui J.B. Say, prin cunoscuta teorie (lege) a debuşeelor: marfa (oferta) îşi creează automat propria piaţă, asigurându-se deplina folosire a resurselor şi echilibrul pe piaţa bunurilor; fenomenele negative care s-ar manifesta într-un sector sau ramură s-ar corecta, după această teorie, în scurt timp, prin mecanismele automate ale pieţei. „Acceptarea legii Say a reprezentat o adevărată paradigmă pentru gândirea economică oficială. Toţi cei care o respingeau erau consideraţi eretici, iar lucrările şi concluziile lor nu meritau nici un fel de atenţie”9 Fluctuaţiile tot mai frecvente, inclusiv crizele economice, i-au determinat pe unii teoreticieni să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic: cea propusă de W. S. Jevons, („teoria petelor solare”) şi cea de ordin psihologic – alternanţa impecabilă a unor stări de optimism şi de pesimism – elaborată de J. S. Mill care mai prezintă doar valoare istorică. Marea Depresiune din 1929 – 1933, a spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii, în condiţii de deplină ocupare. Ca atare, în explicarea ciclului decenal, au apărut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. După acestea, ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni sistemului economic, interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui. În baza lor, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni (condiţii naturale, sociale, politice etc.) pot favoriza sau frâna acţiunea acestora. Există unele teorii numite „exclusiv endogene”. Dintre ele, reţine atenţia „teoria ciclului reinvestiţional”, elaborată de G. Haberler: care susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului fix – a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele, când volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale. Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice mişcarea ciclică prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul

economic, determinând faza de recesiune. Astfel, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. Teoriile monetariste ale ciclului decenal s-au îmbogăţit şi diversificat, în special prin aportul specialiştilor din şcoala monetaristă (M. Friedman, A. Schwartz, M. N. Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică drept rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. Faza recesivă începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, îşi reduc investiţiile. Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului, după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor) frânează oferta şi creşterea producţiei, care atrag sporirea şomajului. Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pieţei, cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice. Ele aveau o anumită semnificaţie pentru explicarea crizelor de supraproducţie. Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. După acestea, creşterea investiţiilor stimulează cererea globală, generând un proces cumulativ de expansiune economică. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resurselor investiţionale mai întâi în sectorul creator de bunuri de capital. Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. Alţi autori explică manifestările de criză şi recesiunile ciclice prin deteriorarea rentabilităţii investiţiilor. J. Schumpeter, în „Teoria dezvoltării economice”, încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici, declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor economice.

După teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită, directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile, apariţia unor neconcordanţe între structura, ofertei şi a cererii, care conduc la formarea unei „supraproducţii relative” şi reducerea tendenţială a ratei profitului. În concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului, în interdependenţă cu rata dobânzii. Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică10. Şcoala monetarist friedmaniană apreciază că oscilaţiile ciclice sunt generate de intervenţia care determină dereglări în domeniul circulaţiei monetare, manifestată prin neconcordanţa dintre ritmul de creştere economică şi ritmul de creştere a masei monetare. Un ritm mai înalt de creştere a masei monetare decât cel al produsului intern brut generează inflaţie; în situaţia inversă, apar, apoi se accentuează: şomajul, capacităţile de producţie nefolosite şi, în ultimă instanţă, stagnarea sau chiar scăderea producţiei. La polul opus, se află adepţii intervenţiei statului în economie care explică fluctuaţiile ciclice prin necorelarea intervenţiei şi ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi politicilor elaborate şi folosite de către stat. După aceste teorii, perfecţionarea, mai buna corelare a unor asemenea politici şi instrumente şi aplicarea lor consecventă ar fi de natură să prevină sau măcar să atenueze substanţial caracterul ciclic al creşterii economice. Azi, în diferite analize se regăsesc sub o formă sau alta toate explicaţiile privind evoluţia ciclică enunţate mai sus, dar accentul cade mai ales pe efectele perverse ale intervenţiei statului în economie (adepţii economiei Ofertei – Supply Side -) şi explicaţiile de tip monetarist (extinderea exagerată a creditului, necorelat cu procesul creşterii economice reale, care „cosmetizează” artificial creşterea economică). Privite pe un plan mai general principalele orientări în explicarea fluctuaţiilor ciclice contemporane sunt de natură endogenă, generate de inadecvarea mecanismelor de influenţare şi reglare a economiei reale, mecanisme care au funcţionat bine în perioada ’50 - ’70 când au fost puse bazele societăţii „consumului de masă”. Dar aceste mecanisme nu s-au adaptat condiţiilor tehnico-economice, interne şi internaţionale, care au apărut după anii ’70. În ultimul timp, pe fondul fenomenelor de globalizare economică, fluctuaţiile macroeconomice din principalele ţări sunt mai puternic corelate. Astfel, formarea pieţelor globale şi caracterul mai deschis al economiilor accentuează impactul factorilor internaţionali (externi) asupra randamentului factorilor de producţie şi a tuturor formelor de fluctuaţii economice; şi, invers, fluctuaţiile macroeconomice dintr-un stat tind să afecteze fluctuaţiile din alte state prin

mijlocirea comerţului exterior şi a globalizării financiare. Dinamica fluctuaţiilor decenale îşi reduc durata conferind imaginea unei instabilităţi crescânde şi a unei creşteri economice mai instabile şi incerte. 6.4 Politicile anticiclice (conjuncturale) În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, agenţii specializaţi şi guvernele concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi a proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. Politicile anticiclice sunt diverse şi îşi au sorgintea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: politici de influenţare a cererii agregate (demand-sideeconomics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics). Politicile anticiclice, având ca obiect influenţarea cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale economiei rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a ofertei agregate. Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticilice), care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt corelate prin decizii guvernamentale şi ale Băncii Centrale şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice. Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi politica fiscală. Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul unui deficit bugetar – cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia, pentru a depăşi recesiunea). Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public şi creşterea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitatea socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.). Ele permit ca, în faza de recesiune să fie

atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale agenţilor economici. Astfel, este impulsionată cererea guvernamentală, cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. Disponibilitatea legiuitorului pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat, limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediu-scurt ale politicii cheltuielilor publice. Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi mase monetară. Ele se aplică diferenţiat, în funcţie de starea conjuncturii economice. Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi/sau, pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apelează, de regulă, la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restricţii monetare, majorarea rezervelor bancare obligatorii, supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare. Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii şi probabil a dinamicii masei monetare şi implicit a cererii de satisfactori şi a investiţiilor. Pe această bază este inhibată creşterea economică, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În faza recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi a altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare, amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc. Prin astfel de măsuri are loc stimularea consumului şi investiţiilor, a cererii globale în general şi, pe această bază, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, pentru a încuraja cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. Practicarea în unele ţări a cotelor progresive de impozit permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele şi taxele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Există perioade în care anumite măsuri permit, printre altele, şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca obiectiv influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie; în raport cu acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia se apelează la instrumente şi pârghii specifice. Stabilizatorii automaţi Politicile anticiclice bazate pe influenţa cererii au fost aplicate în mod coerent pentru prima dată în SUA prin programul administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi marea depresiune din anii ’30, cunoscut sub numele de New Deal. După al doilea război mondial, asemenea măsuri au devenit jaloane curente de politică economică în toate ţările din Europa Occidentală, Canada şi Japonia. Evoluţiile din perioada 1950-1970 au marcat lipsa unor recesiuni profunde sau de durată, caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale activităţii economice între două perioade de expansiune. Această situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, dar şi unor schimbări profunde în mecanismul de funcţionare a economiei din ţările dezvoltate, care au favorizat atenuarea fluctuaţiilor cererii agregate, conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de evoluţia veniturilor curente. Aceste realităţi cunoscute sub numele de stabilizatori automaţi ai cererii agregate, reprezintă mecanisme instituţionalizate care împiedică sau atenuează fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura economică. Din rândul stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate fac parte: - sistemul tranşelor fiscale progresive; - modul de percepere şi de acordare a indemnizaţiilor şi alocaţiilor pentru şomaj şi asistenţă socială; - modul de stabilire a salariilor şi al altor venituri nominale prin contractele colective de muncă în perimetrul pieţei centrale a muncii în raport de starea conjuncturii economice; - relativa stabilitate a preţurilor, investiţiilor, cheltuielilor de cercetare – dezvoltare şi a producţiei în sectoarele economiei bazate pe structuri oligopoliste şi oligopsoniste; - gestionarea anticiclică a datoriei publice; - constituirea fondurilor de rezervă ale Trezoreriei pentru echilibrarea conjuncturală a bugetului ş.a. Prin persistenţa utilizării lor în politica conjuncturală pe termen mediu-scurt sunt de reţinut: - sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor atenuează scăderea cererii şi consumului agregat în perioadele de recesiune şi limitează creşterea cheltuielilor pentru consum în perioadele de expansiune; şi într-un caz, şi în altul, sistemul fiscal progresiv stabilizează relativ cererea globală; - generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale populaţiei. Ele permit evoluţia divergentă a cotizaţiilor (salariaţilor şi patronatului), respectiv a prestaţiilor şi alocaţiilor în raport cu starea conjuncturii: astfel, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigurarea socială ale salariaţilor şi firmelor se diminuează când se reduce nivelul veniturilor şi gradul de folosire a factorilor de producţie (în condiţii de conjunctură nefavorabilă), în timp ce volumul prestaţiilor şi alocaţiilor sociale cunoaşte creşteri în condiţii de recesiune. Din contră, în condiţii de boom, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigurare socială cresc, în timp ce prestaţiile şi alocaţiile sociale stagnează sau se reduc. În felul acesta, venitul disponibil pentru achiziţionarea bunurilor de consum şi de investiţii îşi măresc gradul de stabilitate; - creşterea rolului firmelor mari, puternice, care, prin politica de gestiune a stocurilor şi a programelor de investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de autofinanţare ş.a., menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.

Începând cu anii ’70 sunt puse sub semnul întrebării politicile keynesiste de influenţare a ciclului de afaceri. Aceasta pentru că: a) statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente; b) datorită amplificării producţiei internaţionale, şi a liberalizării comerţului exterior evoluţia cererii agregate este influenţată într-o măsură hotărâtoare datorită iniţiativei private – mai ales a companiilor transnaţionale – ceea ce reduce potenţialul măsurilor de politică fiscală; c) acţiunile de politică monetară ale autorităţilor dintr-o ţară îşi reduc eficienţa datorită liberalizării contului de capital şi amplificării fluxurilor financiare externe. În acest cadru, s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply-side-economics). Politicile bazate pe ofertă pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. Pentru aceasta pot fi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri (politici): a) Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri relativ stabile independent de evoluţia ofertei reale. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a „pieţei libere, concurenţiale şi a mecanismelor sale” în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată; b) Folosirea pârghiilor economice care să îmbunătăţească perspectivele de câştig ale producătorilor, stimulându-i să-şi menţină şi, după caz, să sporească oferta de bunuri. În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de agenţi economici vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar-bancare. Prin mecanismele lor, intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului.

Este un fapt că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Totuşi, dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite, indiferent de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii11, fiind necesară o altă viziune asupra economiei izvorâtă din regândirea profundă a teoriei economice pozitive şi normative.

CURSUL 7 Piaţa muncii 7.1 Conţinutul şi spcificitatea pieţei muncii; 7.2 Cererea şi oferta de muncă 7.3 Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii

CURSUL 7 Piaţa muncii

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei, care se constituie într-un subsistem al economiei de piaţă concurenţială. Tranzacţiile pe această piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă. Ele formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două expresii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru managementul resursele umane, care decide asupra planificării, organizării utilizării şi evaluării rezultatelor muncii într-un anumit circuit economic1. 7.1 Conţinutul şi specificitatea pieţei muncii Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinat al muncii în dezvoltarea economico-socială şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei şi preţului. Această piaţă relevă un complex de relaţii în care se regăsesc, în cea mai mare parte, raporturile dintre oameni şi evoluţia lor în timp şi spaţiu, punându-şi amprenta pe tipul de civilizaţie. Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, a relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea moblităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Omul este mai mult decât o marfă, astfel că piaţa muncii are un loc deosebit în teoria şi practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimitate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Ca piaţă derivată, ea primeşte influenţele celorlalte pieţe şi, totodată, generează efecte ce se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale. Piaţa muncii se comportă, pe de o parte, ca orice piaţă şi, pe de altă parte, are caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care operează şi de cel al serviciilor generate de acesta şi pe care întreprinzătorii le cumpără. Experienţa istorică arată că, în esenţă, piaţa muncii implică întotdeauna stabilirea de raporturi între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Aceasta determină anumite specificităţi referitoare la ajustarea ofertei şi cererii, la formarea preţului muncii, la existenţa unui sistem de norme şi valori sociale, precum şi de instituţii specializate. În acest sens, relevăm câteva caracteristici.

Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico-sociale care generează cererea de muncă. Piaţa muncii are un rol esenţial în cadrul interdependenţelor care asigură dinamismul economiei. Dar nu trebuie absolutizată această relaţie, deoarece nu întotdeauna şi peste tot există o corelaţie strânsă, liniară, între factorul muncă şi creşterea economică. Unele resurse de muncă nu se manifestă pe piaţa muncii ca atare, chiar dacă ele sunt creatoare de bunuri economice. Exigenţele juridicosociale, ca şi cele privind ocuparea şi protecţia socială nu soluţionează automat nici problemele pieţei şi nici pe cele cu care se confruntă dezvoltarea economiei.

Piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă şi cei ai cererii de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Ea facilitează întâlnirea între locurile de muncă disponibile şi lucrătorii disponibili, fiind principalul model de parteneriat între patron şi angajat. Munca este un atribut numai al omului, constituind un consum de energie fizică şi intelectuală într-un scop concretizat, de obicei, în bunuri economice. Aspectele demogarfice, de pregătire, de educaţie determină valoarea forţei de muncă la un moment dat. Modalitatea prin care se realizează unirea între forţa de muncă şi celelalte elemente ale unei activităţi economice este caracteristică fiecărui sistem real al economiei. În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională se foloseşte, în acest scop, mecanismul specific al pieţei muncii, adică negocierea concretizată în angajarea omului ca salariat. Dar pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al unei ţări, deoarece persoanele care au în posesie şi ceilalţi factori de producţie îi combină pe toţi în mod direct fără a apela la mecanismul pieţei muncii. Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe influenţe din partea multor factori. Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul organizaţiilor sindicale, de a permite gruparea întreprinzătorilor care angajează munca salariată. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată sub diverse forme ale acesteia. Astfel, concurenţa de tip oligopol este exercitată de uniunile sindicale, iar concurenţa de tip oligopson de asociaţiile patronale, atunci când ele fixează anumite standarde privind regulile de angajare şi modalităţile de negociere a salariilor. Unele segmente ale pieţei muncii pot fi caracteristice pieţei de tip monopson, în care, pentru un anumit domeniu, există un singur cumpărător al factorului muncă. Sau, datorită influenţelor sindicatelor, vânzătorii factorului muncă pot influenţa volumul ofertei de muncă prin existenţa unor acorduri de tip closed shop, care limitează accesul persoanelor într-un segment al ofertei de muncă (în cazul asociaţiilor medicale, uniunilor juriştilor, asociaţiilor în domeniul financiar-contabil etc.). Piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specifică.

În condiţiile actuale ale economiei cu piaţă concurenţială se adânceşte considerabil diviziunea socială a muncii, astfel că nu se poate trata nevoia globală de forţă de muncă, în relaţie cu nevoile capitalului. Forţa de muncă este structurată pe vârste şi sex, pe categorii profesionale, pe grade de calificare, pe zone geografice şi pe oportunităţi de ocupare. În funcţie de parametrii de performanţă, pot fi delimitate: piaţa principală a muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţă a locului de muncă şi de salarizare, precum şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin parametrii specifici activităţii economice, respectiv instabilitate mai accentuată, salarizare modestă etc. De asemenea, piaţa muncii mai poate fi segmentată în: piaţa muncii caracteristică nivelului macroeconomic, drept vocaţie prioritară (care favorizează formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor, principiile de dimensionare şi ierarhizare a salariilor, toate cuprinse în contractul colectiv de muncă), şi piaţa muncii caracteristică nivelului microeconomic, unde se stabilesc concret cantitatea şi structura de bază a contractelor şi angajamentelor asumate de întreprinzători, precum şi condiţiile reale ale ofertei de muncă. Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare. Aceasta se înfăptuieşte prin intermediul tendinţei de egalizare pe ramuri, sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de producţie necesari activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest aspect, piaţa muncii are şi o însemnată funcţie socială, în sensul că ea implică şi negocierea unor elemente ce ţin de condiţiile de muncă şi de ansamblul calităţii vieţii. Toate acestea se corelează cu funcţia formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin calificare, profesionalism, educaţie, ca şi prin recalificare şi reconversie. Aceasta asigură o mai mare mobilitate şi o mai uşoară adaptare a forţei de muncă la exigenţele dezvoltării economice, pe un trend accelerat al eficienţei ei. 7.2 Cererea şi oferta de muncă Oferta şi cererea de muncă privite în interdependenţele lor complexe şi multiple constituie forţele esenţiale ale pieţei muncii în toate timpurile. Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii posibilităţilor de muncă existente în societate, respectiv a cantităţii de muncă ce poate fi efectuată de

populaţia aptă de muncă a unei ţări într-o anumită perioadă. Oferta de muncă include toate persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru alţii, adică angajaţii şi cei care caută de lucru. Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii: salarizarea (remunerarea), posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, căutarea susţinută a unui loc de muncă, precum şi disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de muncă, adică de a presta un serviciu. Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu se includ în oferta de muncă. Doar un anumit număr din aceste persoane, sub influenţa unor factori specifici care ţin îndeosebi de multidimensionalitatea populaţiei, pot să apară temporar pe piaţa muncii. Oferta de muncă prezintă următoarele caracteristici: a)

are o dinamică influenţată de factori de natură demografică (vârstă, stare de sănătate etc.), socială (educaţie, stare socială, calitatea vieţii ş.a.), economică (conţinutul muncii, caracteristicile locului de muncă etc.), psihologică (comportament, atitudine faţă de muncă etc.);

b)

este eterogenă sub aspectele structural, profesional, ocupaţional;

c)

are un grad redus de substituibilitate;

d)

are caracter rigid deoarece se formează într-o perioadă îndelungată şi prezintă o modalitate redusă în privinţa schimbării locului de muncă, domiciliului, specializării profesionale;

e)

posesorul forţei de muncă aşteaptă maximum de venit pentru serviciul prestat patronatului.

Dinamica ofertei de muncă depinde de mai multe grupe de factori: factori ce ţin de salarizare • tarifele de salarizare (Sh) care influenţează direct proporţional oferta de muncă; • dinamica tarifelor de salarizare pe alte segmente ale pieţei muncii; • aspectele nemonetare ale locurilor de muncă, respectiv condiţiile de lucru, specificul procesului de muncă, cultura organizatorială etc.

-

-

factori care ţin de productivitatea marginală a muncii. Aici trebuie să se aibă în vedere costurile pregătirii pentru o anumită profesie (atât pentru angajat, cât şi pentru angajator), numărul de persoane calificate în această profesie şi efectele muncii lor; factori care ţin de individ şi climatul patronal. În această grupă se pot include: • • • • •

durata studiilor; vârsta de pensionare durata săptămânii de lucru; relaţiile interumane la locul de muncă; concediile de odihnă etc.

Pe temeiul unor astfel de factori se poate calcula rata populaţiei active. Aceasta reprezintă raportul procentual între numărul persoanelor care caută un loc de muncă şi totalul populaţiei. Oferta de muncă, deşi rigidă, nu este total inelastică, deoarece cu cât durata de analiză a ofertei de muncă se măreşte, cu atât creşte elasticitatea acesteia. Totodată, există un grad ridicat de mobilitate a ofertei de muncă, generat de imobilitatea ocupaţională (în sensul că lucrătorii sunt neomogeni datorită diferenţelor în privinţa duratei studiilor, aptitudinilor native, ca şi în ceea ce priveşte disponibilitatea de a asimila cunoştinţe noi) şi de imobilitatea geografică (determinată de diverse forme de bariere monetare sau nonmonetare, referitoare la schimbarea domiciliului, ca şi de anumite raporturi sociale trainice cu familia, cu prietenii etc.)

În literatura de specialitate se utilizează noţiunea de ofertă individuală de muncă şi de decizia de participare la forţa de muncă, iar salariul minim la care un individ este dispus să muncească se numeşte salariu de rezervare. Sub acest nivel, individul nu participă la forţa de muncă. Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul deciziilor alternative privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie de salariu. Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel carei permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă aproape de aspiraţiile sale. O creştere a salariilor îi face pe indivizi mai înstăriţi. În această situaţie, ei achiziţionează mai mult din toate bunurile. Unul din „bunurile” dorite din ce în ce mai mult este timpul liber; deci vor munci mai puţin. Acesta este efectul de venit3. Dar o creştere a salariilor modifică şi consumul. Renunţând la o oră în plus din timpul liber, individul poate achiziţiona mai multe bunuri. Din această cauză, indivizii sunt dispuşi să lucreze mai mult. Acesta este efectul de substituţie. Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timpul de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare, iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra calităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia. Oferta de muncă, sub aspectul cantităţii, reflectă interesul omului de a compara investiţiile pentru continuarea educaţiei, pentru sănătate sau pentru formarea sa profesională, cu veniturile pe care le va obţine în viitor. Oferta de muncă, sub aspectul calităţii, reflectă dorinţa omului de a investi în el însuşi, adică de a dezvolta capitalul uman. Creşterea investiţiilor în capitalul uman determină creşterea ofertei de muncă, deoarece oamenii mai calificaţi şi mai educaţi sunt mai productivi în economie. Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât

şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a acestora. Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formează într-o economie de piaţă concurenţial-funcţională la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia fundamentală pentru încadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este salarizarea sau remunerarea, astfel că persoanele care nu îndeplinesc această condiţie nu se includ în cererea de muncă, la fel ca şi în cazul ofertei de muncă. Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme şi instituţii spre populaţie. Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii de muncă este acela care presupune că piaţa muncii este o piaţă concurenţială, ceea ce înseamnă că lucrătorii îşi pot schimba ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care utilizează o cantitate de muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu pot să influenţeze preţul ei, iar lucrătorii şi patronii au informaţii corespunzătoare despre cererea de muncă. În acest model, cererea de muncă este într-o situaţie similară cu a altui factor de producţie sau bun economic. Pe piaţa muncii, firma poate obţine profitul maxim la acea cantitate de muncă angajată ce presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat de firmă pe baza producţiei marginale realizate prin muncă respectivă. (CmgL = VmgL.). Dar, pe măsură ce firma angajează noi salariaţi, începe să funcţioneze principiul randamentului marginal descrescând. Aşadar, cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a muncii. Curba cererii de muncă este o curbă cu pantă negativă, reflectând faptul că firma va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers. Curba (dreapta) cererii este C-C’, reflectând relaţia inversă dintre cererea de muncă şi nivelul salariului. Cererea de muncă prezintă următoarele caracteristici: a) este o categorie dinamică influenţată de dezvoltarea economico-socială, de programele de investiţii etc.; b) Este eterogenă sub aspect structural şi profesional-ocupaţional; c) este rigidă deoarece se realizează într-o perioadă îndelungată şi un grad redus de substituibilitate;

d) reprezentanţii cererii aşteaptă să obţină maximum de avantaj din utilizarea factorului muncă; e) elasticitatea ei este influenţată de dimensiunea şi evoluţia salariilor, a nivelului productivităţii, de calitatea, cantitatea şi diversificarea producţiei de bunuri, ca şi de ponderea cheltuielilor cu salariile în costul de producţie total; f) prezintă un mod specific de stocare a muncii. Stocarea muncii se referă la o situaţie specifică în care organizaţiile plătesc mai multe ore de muncă decât sunt necesare pentru a executa producţia curentă de bunuri. Noţiunea de stocare a muncii implică fie numărul de ore de muncă, fie numărul de persoane angajate, atunci când timpul de muncă poate fi redus, fără ca aceasta să determine o diminuare a producţiei. Tipologia cererii de muncă este diferită, incluzând mai multe grupe decupate după criterii ca: modul de evaluare (cerere potenţială şi efectivă); orizontul de timp (pe termen scurt, mediu şi lung); volumul de muncă (de înlocuire, de dezvoltare, de substituire); durata procesului de lucru (pe perioadă determinată sau nedeterminată); spaţiul naţional-statal (internă, externă) etc. Elasticitatea cererii de muncă este influenţată de un sistem de factori care se includ: elasticitatea cererii de bunuri economice create de factorul muncă ce acţionează pe o anumită piaţă; ponderea cheltuielilor cu salariile în costul total de producţie; numărul factorilor de producţie care pot substitui munca. Coeficientul de elasticitate a cererii de muncă, calculat în funcţie de salariul mediu orar, poate releva o cerere elastică atunci când el este supraunitar, o cerere inelastică atunci când este subunitar. În prezent, oferta şi cererea de muncă implică tot mai mult conceptul de capital uman (sau capital cultural sau capital intelectual) care ar constitui subiectul predilect al lor. Capital uman se defineşte ca stoc de cunoştinţe profesional – ştiinţifice, de deprinderi, abilităţi şi de sănătate, care pot determina o persoană să crească potenţialităţile sale creative şi, totodată, să sporească veniturile preconizate a se obţine în viitor. Acest concept se află în strânsă relaţie cu investiţia în capitalul uman şi rata de recuperare a acesteia. Teoria capitalului uman este invocată în prezent pentru stimularea calitativă a mecanismului pieţei muncii, în sensul că, pe baza ei, se explică procese legate de diferenţierea salarială, de migraţie, de căutare a unor locuri de muncă compatibile cu gradul de pregătire şi cu aspiraţiile persoanelor etc.5 Capitalul uman (spiritual) trebuie cunoscut şi înţeles având în vedere cel puţin următoarele elemente: izvoarele biologice ale vieţii individului; izvoarele sociale ale vieţii umane; gradul de educaţie profesională, culturală şi de moralitate; credinţa şi speranţa fiecărei persoane. Astfel, capitalul uman (spiritual) are un caracter dinamic, în sensul că apare în anumite circumstanţe specifice, evoluează continuu cantitativ, calitativ şi structural, fiind în relaţie de reciprocitate cu

dinamica economică, socială şi culturală. El reprezintă elementul de mare complexitate a cărei vreme a sosit odată cu noul secol şi mileniu în care societatea umană devine societatea ştiinţei avansate, a cunoaşterii ştiinţifice profunde şi generalizate, a informaţiei elevate. Capitalul uman (spiritual), prin conţinut, structură şi dinamică se reflectă în serviciile de muncă ce reprezintă o marfă importantă, un segment tot mai important al ofertei de muncă, ce se tranzacţionează sistematic pe piaţa muncii moderne atât în plan naţional, cât şi internaţional.

7.3 Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de producţie se realizează printr-un mecanism specific de funcţionare a pieţei muncii, ce derivă din conţinutul şi specialitatea acesteia. Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături între parteneri individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care solicită şi utilizează munca salarială, precum şi legăturile şi negocierile între reprezentanţii acestor două părţi, adică între organizaţiile de sindicat şi organizaţiile patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate. Fiecare partener îndeplineşte funcţii specifice, iar mecanismul, în ansamblul său, realizează funcţii proprii în raporturile cu celelalte mecanisme din societate (economice, tehnico-ştiinţifice, socialculturale, ecologice etc.). Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se realizează prin contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi modalităţile de transpunere a lor în economia reală, în funcţie de segmentarea pieţei. Contractul de muncă prevede tariful orar de salarizare, durata legală de muncă, indexarea la creşterea preţurilor de consum ş. a. Astfel, piaţa muncii este o piaţă contractuală la toate nivelurile şi în toate locurile unde se manifestă relaţiile între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Piaţa muncii apare într-o sinoptică mai complexă decât celelalte pieţe libere, deoarece raporturile specifice ei se desfăşoară atât pe temeiul legislaţiei din fiecare ţară cât şi a celei internaţionale, care armonizează confruntarea de interese ale ofertanţilor şi solicitanţilor de muncă prin consensul contractual. Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea sistematică a relaţiilor între oferta şi cererea de muncă, pe de o parte, şi mărimea şi dinamica salariului, în expresie concretă, pe de altă parte. De aici nu trebuie să se înţeleagă că se înlătură orice neconcordanţă între ofertă şi cererea de muncă prin mecanismul pieţei muncii. Fricţionalitatea ce caracterizează factorul muncă face foarte dificilă atingerea unei stări de echilibru perfect pe piaţa muncii. Pe lângă acest aspect, factorii generatori de dezechilibru pe piaţa muncii sunt diverşi, cei mai importanţi fiind: politica salarială, caracterul eterogen al muncii, segmentarea pieţei muncii, modul de funcţionare a instituţiilor pieţei muncii într-un anumit cadru instituţional şi legislativ, ca şi informarea pe această piaţă.

Piaţa muncii, ca unitate sistemică între oferta şi cererea de muncă funcţionează în interdependenţă cu celelalte pieţe specifice, mai întâi cu piaţa bunurilor economice, ca entitate dinamică a ofertei agregate şi cererii agregate de bunuri economice (materiale, servicii, informaţii). Aceasta înseamnă că relaţiile specifice pieţei muncii sunt reciproce cu relaţiile specifice pieţei bunurilor economice, în sensul că toate împrejurările de timp şi spaţiu privind dezvoltarea economico-socială constituie sursa cererii de muncă, iar evoluţia demografică este sursa ofertei de muncă. Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii se reliefează faptul că cererea de muncă depinde de oferta de bunuri economice pe care lucrătorii salariaţi o pot realiza şi pune la dispoziţia consumatorilor, prin intermediul patronatului respectiv, ca utilizator al muncii. Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că cererea de muncă pe termen scurt este practic invariabilă, deoarece angajarea de salariaţi depinde de şansele de investiţii ale producătorilor. Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o manieră specifică a ofertei de muncă, ţinându-se seama de gradul redus de mobilitate al acesteia. Acest grad redus de mobilitate decurge din influenţa variabilelor independente care ţin de demografie, de dezvoltarea culturală a omului, de sedentarismul specific al unor persoane, de obligaţiile familiale etc. Asemenea influenţe fac ca oferta de muncă să se modifice şi ea la intervale lungi de timp şi în mod inegal. Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă interdependenţele foarte diversificate între multiplele segmente sau forme ale acesteia. _____________________ Potrivit unor teorii recente, se accentuează diversitatea pieţei muncii atât în cadrul fiecărei ţări, cât şi pe plan mondial. Unii specialişti decupează multiple forme ale acestei pieţe şi susţin că se accentuează caracterul lor eterogen după criterii specifice, ca: forma de proprietate (piaţa muncii în sectorul privat, public, mixt); legislaţia naţională sau cea internaţională (piaţa muncii legală, piaţa neagră, paralelă, subterană a muncii, piaţa gri a muncii etc); forţa economică a patronatelor (piaţa muncii specifică întreprinderilor mici, mijlocii, mari, foarte mari, gigant); apartenenţa statală a firmelor (piaţa muncii specifică firmelor naţionale, firmelor străine, mixte, a societăţilor transnaţionale); calitatea şi structura muncii în raport cu tipul de progres tehnic predominant (piaţa muncii specifică producţiei tradiţionale de bunuri economice materiale, piaţa serviciilor, piaţa informaţiilor, piaţa bunurilor culturale sau artistico-intensive ş.a.). Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei actuale reflectă o atomizare accentuată atât la scară naţională, cât şi internaţională, îmbinându-se tot mai multe interdependenţe interne ale pieţei muncii cu cele ale regionalizării, ale globalizării acesteia, ale migraţiei internaţionale a muncii etc. În condiţiile integrării economice internaţionale şi ale globalizării trebuie să se adapteze mecanismul pieţei muncii naţionale la exigenţe externe multiple, care schimbă regulile jocului clasic pe piaţa muncii. Dintre acestea relevăm doar că se accentuează treptat numeroase delocalizări, relocalizări şi internaţionalizări. În principiu, sunt posibile trei modalităţi de a demonstra, de pildă, delocalizarea sau fragmentarea proceselor productive care influenţează piaţa muncii:

■

investiţia în străinătate realizată de o firmă genereză o nouă configuraţie a locurilor de muncă naţionale şi din străinătate;

■

mişcarea locurilor de muncă în cadrul firmelor multinaţionale generează o strânsă complementaritate între folosirea forţei de muncă în interior şi în străinătate de către firmele respective; ■ fragmentarea proceselor de producţie la scară internaţională influenţează direct folosirea forţei de muncă. În asemenea împrejurări, unii specialişti vorbesc de caracterul dual al pieţei muncii, marcat prin existenţa a două categorii de cerere, good jobs şi bad jobs atât în economie, cât şi în cadrul firmei. Prima categorie s-ar caracteriza prin ineficienţă de ofertă, iar a doua prin excedent de ofertă.

CURSUL 8 Şomajul. 8.1 Şomajul – dezechilibru macro – social 8.2 Cauze, forme şi costuri sociale ale şomajului 8.2 Măsuri pentru diminuarea şomajului şi efectelor acestuia

8.1 Şomajul – dezechilibru macro – social

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-socale şi şomajul dovedesc cum funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un moment dat. Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi macrosociale. Şomajul este analizat în literatura de specialitate din diverse unghiuri, formulându-se opinii care constituie obiectul unor ample controverse. Pe parcurs, au fost date diferite definiţii pentru şomaj, ţinând seama de gradul cunoaşterii şi de posibilităţile de măsurare a lui. Deşi există diversitate în definirea conceptului de şomaj, totuşi se pot desprinde elemente comune care se regăsesc, în proporţie mai mare sau mai mică, în toate opiniile. Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cerere globală de muncă şi oferta globală de muncă. Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a înregistrat iniţial un caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă însă total şi definitiv existenţa unei stări de ocupare optimală a forţei de muncă. Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să urmeze un model ciclic. Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, care nu găsesc unde să se angajeze. În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează şi alte criterii pe baza cărora se delimitează şomajul ca: ajutorul de şomaj; disponibilitatea de a începe lucrul; gradul de protecţie socială etc. Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (BIM), sunt persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan următoarele condiţii: nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele patru săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenţia de ocupare şi formare profesională sau la agenţii particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.; sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă. Sunt incluse, de asemenea: persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă; persoanele

care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul. Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP), indiferent dacă primeau sau nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de protecţie socială. În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă. Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă. Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit sau se află în imposibilitatea de a accepta acest salariu. Un asemenea şomaj arată că sunt şi persoane care nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin negocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă. În şomajul voluntar se includ: persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent; şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele pe care le oferă unităţile economicosociale la un moment dat; persoanele casnice, care, deşi au hotărât să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc. Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând că atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării. De obicei, şomajul este analizat din perspectiva şomajului involuntar. Însă, creşterea sau reducerea ocupării nu se identifică automat cu diminuarea sau sporirea şomajului, deoarece şomajul trebuie apreciat mai complex, ţinând seama de mutaţiile ce au loc în ansamblul populaţiei active, precum şi de distribuţia şi durata şomajului într-o ţară, într-un context determinat de parametri economici, sectoriali şi sociali.

Problema măsurării şomajului. Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţi specifice de înregistrare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici. Principalele caracteristici ale şomajului, despre care se culeg informaţii sistematice sunt: nivelul, mărimea sau proporţia la un moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura sau componenţa. Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi doresc să lucreze. Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei metodologii proprii fiecărei ţări. În România, măsurarea şomajului se asigură cu ajutorul Balanţei forţei de muncă sau al Anchetelor asupra forţei de muncă. Se urmăreşte nivelul şomajului în corelaţie cu populaţia totală, cu populaţia ocupată şi cu forţa de muncă. în toate cazurile se acordă o atenţie deosebită calculării indicatorului „Populaţia ocupată”. Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în expresie relativă. În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate din populaţia activă civilă. În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata şomajului (Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns) şi populaţia activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100. În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se poate folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată. Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă este atât de natură economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care rezultă o anumită aproximaţie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii de decizie social-politică manifestă uneori o tendinţă sau alta. Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tineri care încheie un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoane aflate în şomaj deghizat, adică sunt subocupate, în sensul că, de exemplu, pentru o activitate ce poate fi realizată de patru persoane sunt angajate cinci persoane etc.

Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor de şomaj, totuşi au intenţia de a se încadra în muncă, aşa cum ar fi, de exemplu, persoanele care îngrijesc copii; persoane care au un loc de muncă, însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care au mai multe locuri de muncă, determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi; persoane care nu doresc să lucreze din motive strict personale etc. Măsurarea şomajului implică luarea în calcul a intensităţii şomajului. Aceasta înseamnă realizarea unor operaţii ca: stabilirea în mod ştiinţific a ritmului de lucru; determinarea corectă a momentului pierderii locului de muncă şi încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a reducerii activităţii depuse cu diminuarea duratei zilei ori săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a salariului etc. Măsurarea şomajului necesită şi evaluarea duratei şomajului, respectiv a intervalului de timp dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii intensităţii activităţii depuse, până la reînceperea normală a activităţii. Durata şomajului poate fi diferită de la o persoană sau categorie de persoane la alta, astfel că se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului. Durata medie a şomajului se poate calcula ţinându-se seama de: numărul şomerilor şi ritmul intrărilor, respectiv, ieşirilor în şi din şomaj. Aceasta ne permite să apreciem şomajul sub aspectul punctului de pornire şi cel al mişcărilor ulterioare, adică intrările în şomaj şi ieşirile din şomaj. Măsurarea şomajului în punctul de pornire se asigură prin procedeele statistice curente, în timp ce mişcările ulterioare ale şomajului necesită calcularea corelată a unor mărimi de intrare şi de ieşire. Astfel, intrările cuprind: persoane concediate, persoane care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoane casnice ş.a. Ieşirile cuprind: persoane care găsesc noi locuri de muncă, persoane care preferă să îngrijească copii, persoane care emigrează, pensionari ş.a. Rezultă că durata şomajului este cu atât mai mare cu cât numărul şomerilor în punctul de pornire este mai mare; iar durata şomajului este cu atât mai mică cu cât intrările şi ieşirile în/din şomaj sunt mai mari. Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei lui. În acest sens, trebuie să se calculeze şi să se înregistreze sistematic structurile şomajului pe domenii de activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe sexe etc.

8.2 Cauze, forme şi costuri sociale ale şomajului Şomajul, ca dezechilibru macrosocial, are multiple cauze, care pornesc de la statutul economico-social, atât al celor care angajează forţa de muncă, cât şi al celor care oferă forţa de muncă, în condiţiile pieţei. Cauzele şomajului sunt examinate de specialişti, pornindu-se de la gruparea lor în: cauze generatoare de şomaj de dezechilibru şi cauze generatoare de şomaj de echilibru. Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta agregate de muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează. Folosind curba cererii şi ofertei vom urmări posibilitatea formării şomajului de dezechilibru astfel Curba cererii agregate de muncă relevă interesul patronului de a angaja un număr mai mic de persoane sau de a înlocui forţa de muncă cu alţi factori de producţie, pe măsură ce salariul practicat este mai mare decât salariul de echilibru. Curba ofertei agregate de muncă relevă numărul persoanelor dispuse să se angajeze, în funcţie de evoluţia salariului. Atunci când salariul practicat este la un nivel mai ridicat decât salariul de echilibru, înseamnă că piaţa muncii este în dezechilibru, apărând un excedent de forţă de muncă. Acest excedent de forţă de muncă se numeşte şomaj de dezechilibru. Cererea de muncă, relativ inelastică la modificarea salariului, se explică prin mai mulţi factori de influenţă, între care acţionează şi costul marginal. Aceasta înseamnă că dimensiunea cererii de muncă este influenţată de şansa pe care patronul o are de a realiza din activitatea ultimei persoane angajate, încasări mai mari decât cheltuielile efectuate. În scopul maximizării profitului, patronul urmăreşte ca încadrarea de noi salariaţi să se realizeze la nivelul la care este costul suplimentar al folosirii unei unităţi adiţionale de forţă de muncă, astfel ca aceasta să fie egală cu productivitatea sa marginală. De asemenea, şomajul de dezechilibru este cauzat şi de folosirea tehnicii noi în cadrul unităţilor economice. Aceasta constă în faptul că patronul are posibilitatea de a realiza economii la cheltuieli şi, deci, un profit mai ridicat în situaţia în care cheltuielile pentru tehnica nouă sunt mai eficiente decât cheltuielile pentru plata salariilor, ceea ce determină reducerea cererii de forţă de muncă. Rezultă că cererea pe piaţa muncii ţine seama de modul în care se realizează combinarea factorilor de producţie, prin substituirea factorului muncă cu factorul de producţie capital, întreprinzătorii având astfel şanse de a fabrica bunuri economice în condiţii de eficienţă superioară. Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru reprezintă, aşadar, procese economico-sociale complexe, cum ar fi: evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice sau substituirea muncii prin capital; presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului minim; creşterea ofertei de muncă, îndeosebi din partea noilor generaţii care au atins vârsta legală de muncă, creşterea ce nu se corelează cu nivelul salariului; creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de vârsta a doua etc.

În asemenea împrejurări pot apărea mai multe forme de şomaj, între care relevant este şomajul ciclic, specific recesiunii economice. Acest şomaj depinde de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu, fără însă să fie excluse şi unele situaţii în care el se manifestă pe un termen lung. Cauzele generatoare de şomaj de echilibru provin îndeosebi din starea activităţilor economice la nivelul de bază, microeconomic. Şomajul de echilibru este acela care apare atunci când în activitatea economică de ansamblu este echilibru, dar o parte din populaţia activă disponibilă nu găseşte imediat un loc de muncă. De asemenea, un număr de persoane active disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să obţină salarii mai mari, astfel că apare o ofertă suplimentară de forţă de muncă Reiese din figură că, în punctul E numărul de salariaţi ceruţi şi oferiţi NE concordă, la salariul de echilibru SE înregistrându-se un şomaj de echilibru. Creşterea salariului la S1 face să se dezechilibreze cererea şi oferta. Astfel, apare diferenţa între N1 şi NE, şi un nou punct de echilibru. În a doua jumătate a secolului douăzeci, unii economişti, între care Milton Friedman, susţineau că şomajul voluntar este şomajul natural.

Formarea şomajului de echilibru Pentru ei, şomajul natural este şomaj de echilibru, deoarece rezultă dintr-o alegere deliberată4. Această formă de şomaj5 se numeşte şi şomaj natural, deoarece el este determinat de cauze ce ţin de şomajul voluntar, cât şi de alte cauze, apreciate ca normale într-o economie cu piaţă concurenţial-funcţională.

Cauzele care generează şomaj de echilibru provin, în esenţă, din necorelarea cererii cu oferta de muncă în mai multe situaţii ca: în desfăşurarea anumitor activităţi; în ocuparea unor locuri de muncă; în dezvoltarea unor entităţi teritoriale; în angajarea pe diferite locuri de muncă a persoanelor care nu au calificarea corespunzătoare; în transmiterea informaţiilor necesare privind existenţa diferitelor locuri de muncă etc. În condiţiile în care o persoană sau un grup de persoane părăsesc, în mod voluntar sau prin concediere, locul de muncă, devenind şomeri pentru un anumit timp, acesta se numeşte şomaj fricţional. El este consecinţa dezutilităţii marginale a folosirii forţei de muncă. Persoanele respective preferă mai mult să nu lucreze decât să accepte un salariu a cărui mărime pentru ei s-ar situa sub un anumit nivel minim. Astfel, persoanele care caută de lucru urmăresc un loc de muncă retribuit cu un salariu mai mare, iar patronul nu doreşte să angajeze persoanele respective. Modificările tehnologice, de modă şi de gust sunt specifice economiilor dinamice, astfel că apare un excedent de forţă de muncă în industriile aflate în declin, care trebuie să se deplaseze în industriile sau în sectoarele în ascensiune. În condiţiile în care ar exista o cunoaştere şi o mobilitate perfectă pe piaţa muncii, atunci o persoană ce devine şomer la un loc de muncă, s-ar muta imediat la un loc nou de muncă. Treptat, mulţi specialişti au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele decenii din ţările dezvoltate este mai ales şomajul voluntar, negând şomajul involuntar care este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect pentru politicile economice. Şomajul structural este acela care se formează din cauze de natură economică, ce acţionează în faza descendentă a unui ciclu economic pe termen lung, atunci când nu se pot crea locuri de muncă durabile în acord cu creşterea ofertei de forţă de muncă. Asemenea cauze privesc restructurarea economiei, pe fondul epuizării valenţelor aparatului de producţie de a potenţa creşterea economică, precum şi pe fondul manifestării evidente a crizei energetice şi a crizei de materii prime etc. Mutaţiile structurale se pot ivi atât la nivelul macroeconomic, cât şi la cel mezo sau microeconomic, generând discrepanţe între calificările cerute de patronate şi cele ale ofertanţilor de forţă de muncă. Geneza şi dinamica acestui şomaj se pot aprecia corect ţinând seama de legătura dintre ritmul apariţiei schimbărilor în cererea şi oferta de bunuri materiale şi servicii din economie; gradul de concentrare teritorială a activităţilor economice sau inexistenţa diversificării producţiei de bunuri; mobilitatea relativ redusă a ofertei de forţă de muncă etc.

Şomajul structural se referă deci nu numai la modificările economice determinate de progresul tehnologic, ci şi la cele determinate de aspectele structurale ale forţei de muncă. Aşadar, şomajul se manifestă din multiple cauze, care ţin de esenţa economiei de piaţă, ca şi de comportamentul specific al unor persoane. Şomajul se manifestă ca urmare a perioadei trazitorii petrecute de unele persoane între două locuri de muncă sau de cei nou-intraţi pe piaţă în căutarea unui loc de muncă, în urma neconcordanţei care apare între aptitudinile solicitate şi cele ale şomerilor, dar şi ca urmare a faptului că în anumite sectoare şomajul fluctuează, reflectând anumite configuraţii sezoniere specifice. O bună parte a şomerilor este formată din tineri şi femei, iar rata şomajului la aceste categorii a crescut în decursul timpului. Evident, accepţiunea şomajului structural nu trebuie limitată la modificările economice, ci trebuie luate în calcul şi consecinţele concurenţei în alte domenii, cum ar fi: schimbările în cerere ca urmare a mutaţiilor ce au loc în preferinţele consumatorilor, declinul producţiei unor bunuri datorită restricţiilor în domeniul materiilor prime specifice sau a unor măsuri guvernamentale privind taxarea, contractarea, evoluţia monetară şi fiscală ş.a. Şomajul tehnologic este şomajul generat de modernizarea vechilor tehnici şi tehnologii de fabricaţie. Aceasta se realizează prin evoluţia ramurilor propulsatoare ale unui nou mod tehnic de producţie şi prin accentuarea procesului de concentrare a producţiei şi capitalului. Şomajul sezonier este şomajul care depinde de factorii naturali ce influenţează puternic activitatea din anumite ramuri economice, ca agricultura, construcţiile, turismul etc. Acesta este un şomaj de durată relativ mică şi poate fi resorbit mai ales prin pregătirea persoanelor respective pentru o activitate complementară, ce ar putea fi efectuată în perioada critică. Şomajul nu este o mărime omogenă, ci cunoaşte forme multiple şi diverse, denumite, de obicei, în funcţie de cauzele ce stau la baza genezei lor. În condiţiile actuale, specialiştii apreciază ca fiind formele predominante următoarele: şomajul de conversiune, acela care afectează îndeosebi salariaţii ce

aveau locul de muncă stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă sunt posesori ai unei calificări ce le poate favoriza o stabilitate mai mare şi dreptul la un ajutor de şomaj mai avantajos; şomajul repetitiv, acela care include persoanele ce cunosc o alternanţă de perioade de activitate şi de şomaj, afectând mai ales tinerii şi persoanele cu o calificare slabă, degradând competenţa profesională şi statutul lor social; şomajul de excluziune, acela care cuprinde populaţia activă formată din persoanele în etate, cele mai puţin calificate, cele aflate în şomaj o perioadă lungă, indiferent dacă primesc sau nu ajutorul de şomaj. Delimitarea unor astfel de forme ale şomajului şi a cauzelor lor prezintă o însemnătate specială pentru înţelegerea costului şomajului şi a posibilităţilor de diminuare a efectelor şomajului, pentru îmbunătăţirea gradului de ocupare a forţei de muncă, precum şi statutul social-economic al şomerilor în contextul naţional-statal şi internaţional. Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex. Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate de nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, cât şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare. Aspectele de natură economică privesc îndeosebi reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie unde există şomeri. Trebuie precizat că indemnizaţia (ajutorul) de şomaj nu asigură acoperirea totală a salariului avut de şomer în perioada anterioară şi nici nu se raportează la salariile medii. Indemnizaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă totuşi modalitatea cea mai folosită de garantare a unui venit minim pentru şomeri. Ponderea acestui ajutor în raport de salariu, perioada pentru care se acordă, modalităţile de calcul şi condiţiile pentru a fi încasat sunt specifice în diverse ţări sau grupe de ţări. Aspectele noneconomice sunt mai dificil de măsurat cantitativ, însă ele sunt evidente, pornind de la stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei şi aşteptării, până la atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii antisociale. Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de complex şi cuprinzător. Aici se au în vedere aspecte cum sunt: - irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul reduce rolul determinant al muncii ca factor de producţie şi eludează caracteristicile de neconservabilitate a muncii;

-

-

diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul întreţine o stare de nesiguranţă în rândul persoanelor angajate. Totodată, subtilizarea forţei de muncă înseamnă un factor de reducere a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi de salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului, cu efecte negative asupra dezvoltării economiei; scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului propagat al şomajului. Astfel, şomajul duce la reducerea generală a veniturilor şi a încasărilor la buget (impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc.), iar aceasta determină reducerea cheltuielilor bugetare;

-

creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de şomaj şi a altor cheltuieli sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc.;

-

alienarea unei părţi însemnate a populaţiei ajunse în condiţii de şomaj etc.

Costurile mari pe care le implică şomajul pot fi apreciate şi prin gruparea lor în: costuri directe şi costuri indirecte. Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat protecţiei sociale a şomerilor. Acest fond se foloseşte, în principal, pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, a calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru susţinerea proceselor de reconversie a forţei de muncă. De regulă, pentru aprecierea costurilor sociale se iau în calcul estimările privind cheltuielile antrenate de şomaj, ca factor de risc social major. Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie. Ele apar sub forme ca: pierderi de producţie determinate de neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare; reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare; deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă; descurajarea personalului în plan profesional, social şi general-uman.

Aprecierea complexă a costului şomajului impune surprinderea şi a unor efecte pozitive pe care le poate genera acest fenomen. Asemenea efecte pot fi sesizate în domenii care ţin mai ales de comportamentul profesional al salariaţilor, astfel: incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională, pe baza căreia să caute locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate; pregătirea forţei de muncă pe coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi, pentru a corespunde mai bine atât mutaţiilor ce intervin în activitatea economică, cât şi exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia. Corelarea pe termen lung a costurilor şomajului cu efectele sale permite formularea concluziei incontestabile potrivit căreia şomajul este un fenomen negativ, costurile lui fiind mai mari atât pentru persoanele lezate direct, cât şi pentru economia şi societatea în ansamblu. Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este util să avem în vedere şi Legea Okun. Această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului Naţional Brut, pe de altă parte. Denumirea vine de la economistul american Arthur M. Okun, cel care a formulat-o. El a folosit ca premisă a analizei sale faptul evident, observabil prin experienţă, potrivit căruia persoanele ocupate participă la producerea de bunuri economice, iar şomerii nu participă la activităţile economice. De aceea, A. M. Okun a formulat concluzia: se poate presupune că existenţa şomajului înseamnă pierderea unor şanse de a crea producţie naţională sau de a asigura creşterea acesteia, ceea ce constituie un factor de încetinire a măririi Produsului Intern Brut, sau de stagnare şi chiar de scădere a lui. Înţelegerea acţiunii acestei legi trebuie pusă în legătură cu ansamblul efectelor pe care le are şomajul în economie, începând de la nivelul firmei până la nivelul macroeconomic. Asemenea efecte sunt de natură economică, socială, culturală, morală, psihologică etc. Iată de ce se impun imperios politici raţionale de ocupare a forţei de muncă în ansamblul economiei naţionale. 8.3 Măsuri pentru diminuarea şomajului şi efectelor acestuia Înfăptuirea proceselor de ocupare raţională a forţei de muncă presupune stăpânirea lor atât la nivelul microeconomici, cât şi la cel al economiei naţionale, printr-un management al resurselor umane eficient sub aspect economic şi socialcultural. Aceasta implică îmbunătăţirea deciziilor privind resursele umane la nivelurile respective. Totodată, este utilă şi o anumită supraveghere guvernamentală, însă nu ca o ingerinţă în deciziile vânzătorilor şi cumpărătorilor de forţă de muncă. Rolul statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile lui economice şi constă în diverse acţiuni directe şi indirecte, prin care stimulează crearea de noi locuri de muncă, în cadrul economiei moderne. Aceasta decurge din faptul că în economie majoritatea activităţilor se află în proprietatea privată, nivelul şi structura acestora sunt determinate de antreprenori în mod liber, iar guvernul participă într-o anumită măsură la aceste activităţi, întreprinderile

publice fiind conduse în acelaşi mod ca cele private, pe baza aceloraşi principii ale pieţei libere. În acest fel, economiile dezvoltate dispun de o tradiţie antreprenorială bine stabilită, de o diversitate de calificări, de o structură economică, instituţională şi financiară coerentă şi de o capacitate de adaptare dinamică, ce permit soluţionarea problemelor ocupării în acord cu exigenţele eficienţei economice, sociale, ecologice şi demografice. Într-un asemenea context, politicile de ocupare a forţei de muncă au un rol important şi îi preocupă atât pe teoreticieni, cât şi pe practicieni. Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii. Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active. Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării considerat dat şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de muncă. Aceste politici ţin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat de condiţiile generale din economie, reglate de piaţă, şi pun accentul pe protecţia şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piaţa muncii. Măsurile ce compun aceste politici au caracter defensiv şi vizează o nouă segmentare a pieţei muncii şi o diminuare relativă, pe mai departe, a persoanelor ocupate. Totodată, astfel de măsuri se corelează cu mărirea generală a productivităţii, ale cărei efecte permit acoperirea, de către unităţile economice, a costurilor privind ajutorul de şomaj. Dar trebuie avut în vedere că ridicarea productivităţii riscă să anuleze efectul creării de noi locuri de muncă, ca urmare a reducerii duratei săptămânii de lucru, în cadrul unor unităţi economice. Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare relevăm pe cele mai semnificative, cum sunt: reducerea duratei muncii; diminuarea vârstei de pensionare; creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie; sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic; descurajarea activităţilor salariale feminine; restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc. Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării. Acest ansamblu cuprinde măsuri menite să favorizeze accentuarea mobilităţii populaţiei active, precum şi crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. Asemenea măsuri au caracter ofensiv şi favorizează adaptarea locurilor de muncă la populaţia activă disponibilă. Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt: ameliorarea conţinutului învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, aceasta corelându-se şi cu cerinţele reconversiei forţei de muncă; stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile locuri de

muncă; încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea activităţilor economicosociale; extinderea măsurilor ecologice; amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental, cu cea mai mare capacitate de a crea locuri de muncă etc. Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale de forţă de muncă, pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei, dovedesc că asemenea politici sunt: politica monetară; politica bugetară; politica fiscală; politica de venituri ş.a. În genere, politicile de ocupare trebuie să fie coroborate cu politicile structurale adecvate, vizând relansarea economică. În acord cu schimbările structurale economice se impun a fi înfăptuite formarea profesională şi flexibilitatea forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ-prospective pe termen mediu şi lung. Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare. Aceste politici urmăresc susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar-financiar şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în condiţii economice noi, tehnologico-ştiintifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc. Modelele economice ce se pot folosi trebuie să fie fundamentate pe o cunoaştere detaliată a realităţilor economiei şi să aibă obiective macroeconomice, cum ar fi: o societate echilibrată liberă, în care ocuparea deplină, cuplată cu preţuri stabile şi cu o relaţie satisfăcătoare între importuri şi exporturi, să fie aptă să ducă la o rată de creştere economică rezonabilă, ca bază pentru asigurarea celei mai ample prosperităţi posibile, într-un anumit orizont de timp. Totodată, se va urmări asigurarea unei distribuiri echitabile a veniturilor, în cadrul unei economii echilibrate prin politici fiscale, de salarii şi de preţuri. Astfel, rolul guvernului se poate manifesta prin măsuri pentru creşterea ponderii resurselor alocate investiţiilor, pentru ameliorarea calificării prin educaţie, formare şi cercetare, pentru popularizarea tehnologiilor celor mai practice şi pentru a oferi agenţilor economici previziuni economice pe termen lung. Un aspect important al politicilor de ocupare constă în felul în care acestea urmăresc rezolvarea dilemei salarii-ocupare. Pe de o parte, o politică monetară şi fiscală, menită să strunească mărirea preţurilor, poate să conducă la o rată a şomajului inacceptabilă. Pe de altă parte, o politică monetară şi fiscală, menită să satisfacă expansiunea economică, pentru a asigura un nivel redus al şomajului, poate conduce la o creştere inacceptabilă a nivelului preţurilor. Pentru a soluţiona această dilemă s-a renunţat la realizarea unui schimb între un şomaj redus şi un minim de inflaţie, agreându-se ideea unui schimb între aceste două fenomene şi libertatea sindicatelor şi managementului de a fixa salariile şi libertatea firmelor de a fixa preţurile. În acest context s-a trecut treptat, în ţările dezvoltate, la o politică de venituri. Politica veniturilor are ca scop îmbunătăţirea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie, astfel că, dacă sporirea salariilor este redusă, guvernul poate să înfăptuiască o politică fiscală şi monetară de stimulare a expansiunii economice pentru a reduce şomajul.

Politica monetară şi fiscală este utilizată pentru reglementarea ciclurilor economice, politica forţei de muncă este utilizată pentru a soluţiona aspectele structurale ale şomajului, iar asigurările sociale au ca scop transferul de venituri la lucrătorii aflaţi în imposibilitatea de a obţine venituri. În timp, în aproape toate ţările dezvoltate au fost aplicate diferite forme ale politicii veniturilor, obţinându-se unele succese, dar s-a ajuns şi la concluzia potrivit căreia politica de venituri trebuie să fie mai mult un supliment decât un înlocuitor pentru alte reforme, menite să restrângă rata de creştere a preţurilor. Există temerea că politica publică orientată spre diminuarea inflaţiei, concomitentcu asigurarea unei ocupări mai mari, va duce la o mai accentuată concentrare a problemelor economice. Unii specialişti susţin că salariile minime trebuie să fie mărite, întrucât, sporind salariile minime, se va reduce nivelul sărăciei. Atunci când lucrătorii sunt plătiţi foarte prost, practicarea unui salariu minim mai înalt poate ameliora standardul lor de viaţă la punctul unde ei pot să-şi mărească productivitatea muncii şi deci valoarea produsului marginal la nivelul salariului minim. Atât timp cât salariul minim oficial reface egalitatea dintre valoarea produsului marginal al muncii şi salariu, nu se va produce nici o diminuare a ocupării. Un aspect important al politicii de ocupare îl reprezintă promovarea ocupării în sectorul de servicii şi reducerea duratei muncii. În acest sens trebuie să se stabilească ştiinţific relaţiile între productivitatea muncii şi ocupare în fiecare domeniu. În ansamblu, se poate aprecia că un element determinant pentru înfăptuirea unei creşteri economice, însoţite de mărirea nivelului ocupării, este rata investiţiilor, îndeosebi a investiţiilor în capital fix. Aceasta depinde, la rândul ei, de asigurarea unui climat adecvat prin legislaţia referitoare la dreptul de proprietate, la funcţionarea pieţei de capital, la înfăptuirea reformelor etc. De asemenea, evoluţia ocupării reflectă specificitatea recrutării, formării şi integrării forţei de muncă, în contextul în care sindicatele s-au organizat pe întreprinderi, fără deosebire de calificări şi în funcţie de specificul industriilor. Înţelegerea profundă a importanţei politicilor de ameliorare a ocupării este impusă şi de mutaţiile ce se petrec în piaţa muncii sub incidenţa integrării internaţionale şi globalizării. Salariaţii sunt primii care iau contact cu acele mutaţii, care se concretizează în două aspecte majore: unul ţinteşte volumul şi diversitatea exigenţelor specifice muncii referitoare la ritmicitate, termene calitate, complexitate etc; al doilea priveşte aspiraţiile unor salariaţi de a li se acorda o mai mare autonomie, în timp ce alţii vor mai puţină. Combinările posibile între aceste două aspecte complexe permit înţelegerea corectă a complicării raporturilor în cadrul muncii. Mai mult, se impune luarea în calcul, în cazul diferitelor decizii de politici de ocupare, a grupării salariaţilor în mai multe categorii după specificul relaţiilor de muncă actuale pe plan mondial, astfel: ■ o categorie cuprinde salariaţii satisfăcuţi de activitatea pe care o realizează; ■ a doua categorie include salariaţii sub stres pentru că firma aşteaptă mai mult de la ei, dar nu le acordă autonomia necesară şi nici resurse suficiente;

■ a treia categorie cuprinde salariaţii care nu permit firmei să aştepte mai mult de la ei, dar cărora li se poate cere rutină, oferindu-le resursele corespunzătoare şi, prin urmare, locuri de muncă; ■ a patra categorie cuprinde salariaţii care reclamă condiţiile de muncă precare, investiţiile insuficiente şi, în consecinţă, nu se cere mare lucru de la ei. Asemenea aspecte se corelează cu trebuinţele tot mai accentuate de delocalizări, relocalizări şi multinaţionalizări, care complică mult regulile jocului pe piaţa muncii.

CURSUL 9 Piaţa monetară 9.1 Obiectul şi agenţii pieţei monetare 9.2 Cererea şi oferta de monedă 9.3 Dobânda

Înfăptuirea activităţii economico-sociale în condiţiile pieţei necesită folosirea permanentă a banilor sub diferite forme, componente şi mecanisme specifice. Acestea se corelează în timp şi spaţiu cu instumente proprii, într-un ansamblu de relaţii ce se formează între agenţii economici şi monetari. Diferite categorii de agenţi economici. 9.1 Obiectul şi agenţii pieţei monetare În teoria şi practica economică din ţara noastră şi din alte ţări, problematica pieţei monetare este abordată în diverse modalităţi, fiecare având raţiunea ei epistemologică sau pragamatică. O delimitare netă între fenomenul monetar şi cel de capital nu se realizează şi nici nu se justifică întotdeauna. Doctrina economică precizează, în principal, două modele de abordare: modelul european, dominat de lumea bancară, în care băncile utilizează aproape toate instrumentele monetar-financiare, şi modelul anglo-saxon, în care se foloseşte noţiunea numită generic piaţă financiară în care se delimitează piaţa monetară şi piaţa de capital*. Piaţa monetară este piaţa specifică al cărei obiect îl formează tranzacţiile pe care le presupune moneda sub toate formele ei, împreună cu mecanismele de confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfi. Piaţa monetară este specializată în plasarea şi atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea sau obţinerea de credite. Ea are mai multe segmente, fiecare fiind specializat în utilizarea unor instrumente specifice, iar principalii operatori sunt băncile. Banii reprezintă un activ special care, în baza unei convenţii generalacceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi de măsurare a activităţii economice. Ei sunt denumirea generică pentru toate felurile de monedă şi semne ale valorii. Activul cu rol de bani are două trăsături definitorii: este generalacceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un spaţiu economic şi timp istoric; are o lichiditate perfectă sau cvasiperfectă (cost de tranzacţie nul sau foarte redus). Lichiditatea bancară prezintă mijloacele de plată pe care o bancă le poate uziliza imediat pentru a onora un angajament financiar. Banii au apărut din necesităţile schimbului, pentru depăşirea inconvenientelor trocului şi au cunoscut de-a lungul istoriei profunde transformări, îndeplinind mai multe funcţii. Astfel, s-a cristalizat, treptat, un gen specific de relaţii între ofertanţii de bani şi solicitanţii de bani, care constituie conţinutul pieţei monetare sau a banilor. Activele monetare se tranzacţionează pe termen scurt, până la un an, făcând obiectul pieţei monetare. Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie în condiţiile unui preţ specific – rata dobânzii. Tranzacţiile pe piaţa monetară au loc în fiecare ţară în legătură cu fluxurile circuitului economic naţional şi în interdependenţă cu relaţiile economice internaţionale. Cea mai mare piaţă monetară din lume este cea din New York, fiind influenţată de cele mai mari bănci americane, japoneze şi europene. Alte pieţe monetare majore sunt cele de la Londra, Tokio, Paris etc. Înfăptuirea în practică a conţinutului pieţei monetare reprezintă o activitate cu caracter lucrativ, comercial, realizată de agenţi economici specializaţi care

– Relaţiile de intermediere bancară

concentrează cererea şi oferta de monedă provenite de la agenţii economici primari. Aceşti agenţi intermediari sunt băncile şi alte instituţii financiare asimilate lor

Băncile au fost create cu mult timp în urmă, îndeplinind la început rolul de a păstra valorile mobiliare depuse de clienţii lor şi de a efectua plăţi solicitate de aceştia. Treptat, activitatea băncilor s-a amplificat şi s-a diversificat1, prin apariţia instituţiilor financiare şi societăţile de asigurări, care funcţionează în perioada contemporană ca un agent economic monetar-financiar important, intermdiind în mod specializat activitatea celorlalţi agenţi şi gestionând pârghiile monetarfinanciare, în acord cu interesele economice corespunzătoare. Băncile îndeplinesc atât funcţiile clasice, cât şi funcţii moderne. Funcţiile clasice pot fi grupate în două clase: active şi pasive. Funcţiile clasice sunt acelea care se îndeplinesc de la apariţia băncilor şi, până în prezent, la toate nivelurile economice. Funcţiile active constau îndeosebi în acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice, care dovedesc bonitate financiară (capacitatea de a rambursa creditele şi dobânzile aferente). Funcţiile pasive constau, în principal, în activităţi de mobilizare şi păstrare a disponibilităţilor monetare temporare din economie. Funcţiile moderne (noi) se referă, mai ales, la operaţiuni macroeconomice cum ar fi coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională. Agenţii pieţei monetare sunt băncile. Băncile în economia cu piaţă concurenţială pot fi: bănci de emisiune şi bănci comerciale. Băncile de emisiune sunt băncile naţionale sau băncile centrale care sunt, de regulă, instituţii ce realizează funcţii la nivel macroeconomic, cum ar fi emisiunea şi reglarea masei monetare. De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune, denumită bancă centrală, bancă naţională, bancă de primă importanţă sau banca băncilor. Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care pun la dispoziţia agenţilor economici, bani-capital, pe baza resurselor monetare atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din economie şi toate conturile agenţilor economici.

Termenul de bancă comercială provine din rolul istoric pe care l-a avut această instituţie în activitatea de comerţ. Iniţial, băncile comerciale au fost principalii creditori ai comerţului, rol pe care îl îndeplinesc şi în prezent, în perioada contemporană însă, aceste bănci au dobândit un rol important şi în acordarea creditelor pentru consum sau a împrumuturilor ipotecare. Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare. Băncile comerciale de depozit sunt acelea care îşi asigură resursele monetare de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen scurt efectuate de clienţii lor. Băncile ipotecare sunt acelea care îşi asigură resursele monetare pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare. În economia cu piaţă concurenţială, pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară şi alte instituţii cum sunt: cooperativele de credit; fondurile de pensii; societăţile de asigurări şi reasigurări; societăţile de investiţii. Purtărorii primari ai cererii de monedă sunt toţi agenţii economici care, temporar, înregistrează necesităţi de monedă mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire: menaje, firme, administraţii publice şi private, instituţii financiare etc. Purtătorii primari ai ofertei de monedă sunt cei care economisesc, înregistrând temporar resurse monetare suplimentare peste nevoile proprii, curente: Banca Naţională, alte instituţii financiare, menaje, firme etc. Crearea de monedă nu trebuie înţeleasă în sensul fabricării de bani, ci în sensul creşterii masei monetare în circulaţie. Obiectul pieţei monetare este masa monetară privită în sens larg şi se compune din: a) disponibilităţi monetare propriu-zise (bani cash, bani gheaţă, bani lichizi), care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate perfectă; b) disponibilităţi semimonetare (bani proximi), care reprezintă instrumente monetare ce pot fi transformate în monedă propriu-zisă sau pot îndeplini funcţiile acesteia, dar nu au lichiditate perfectă şi acceptabilitate generală. Starea şi evoluţia componentelor masei monetare se pot cerceta cu ajutorul unei unităţi de măsură, denumită agregat monetar. Agregatul monetar reprezintă un indicator sau o mărime statistică, drept componentă a masei monetare, cu autonomie relativă în cadrul acesteia. Fiecare agregat monetar îndeplineşte funcţii specifice şi este relevant prin fluxurile reale pe care le intermediază, instituţiile financiar-bancare ce îl gestionează şi prin informaţiile pe care le poate furniza. Agregatul monetar se determină prin însumarea, după anumite reguli, a unor operaţii sau fluxuri în expresie monetară ca: numerar în afara sistemului bancar; disponibilităţi la vedere; depozite ale populaţiei; depozite în valută ale rezidenţilor etc. Agregatul monetar are rol cognitiv prin modul de calcul, prin dimensiunea sa absolută, prin dinamismul său şi prin comparaţiile cu alte agregate. Pentru operaţionalizarea masei monetare se folosesc o serie de instrumente şi tehnici specifice.

În diferite ţări se folosesc anumite agregate monetare. La modul general2 putem releva următoarele forme: Agregatul monetar M1 Regrupează toate mijloacele de plată efective şi depunerile în conturi curente, deci toate mijloacele băneşti în circulaţie curentă. Agregatul monetar M2 Este cel mai cuprinzător, incluzând în afară de M1 ansamblul plasamentelor la termen în valoarea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi, într-o perioadă de timp. Agregatul monetar M3 Include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura cărora se află certificatele de depozit, bonurile de casă.

Agregate monetare Pe baza criteriului lichidităţii se poate construi agregatul L, care înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe termen mediu şi lung, care pot fi transformate mai lent în lichidităţi. Dintre toate agregatele ce se pot folosi, componenta M1 a masei monetare este cea mai activă deoarece intermediază cel mai mare număr de tranzacţii de vânzare-cumpărare din economie. În România, masa monetară se poate analiza prin utilizarea următoarelor agregate: - masa monetară în sens larg (M2); - masa monetară în sens restrâns (M1) care cuprinde: numerar în afara sistemului bancar şi disponibilităţi la vedere; - cvasibani în structura cărora intră: economiile populaţiei, depozitele în lei, depozitele în valută. Tot pentru analiza masei monetare se calculează de BNR agregatul baza monetară, ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia se înscriu: numerar în caseriile băncilor; numerar în afara sistemului bancar; disponibilităţi ale băncilor la BNR. Legătura între Baza monetară şi Masa monetară se realizează prin Multiplicatorul monetar. Dintre instrumentele pieţei monetare cele mai importante sunt: a) Biletele de trezorerie reprezintă o formă a îndatorării statului pe termen scurt, respectiv o componentă a datoriei interne. Acestea sunt instrumente cu caracter popular, fiind achiziţionate în momentul emisiunii atât de agenţi economici, cât şi de populaţie. După emisiune, aceste titluri sunt intens comercializate pe piaţa monetară. b) Titlurile comerciale sunt instrumente pe termen scurt, reprezentând promisiunea făcută de o firmă, care urmăreşte atragerea de fonduri necesare activităţii cotidiene, rambursabile la o anumită scandenţă. c) Cecurile (acceptările bancare) reprezintă un înscris bancar trimis unei bănci spre acceptare. d) Certificatele de depozit negociabile reprezintă înscrisuri emise de băncile comerciale pentru a atesta existenţa fondurilor în depozite. Prin aceste

titluri se stipulează că deponenţii vor primi anual dobânzi de o anumită mărime, iar la maturitatea depozitului, acestora li se va restitui suma iniţială. Băncile răscumpără unele certificate înainte de maturitate. Din motivul negocierii acestor titluri, ele se numesc certificate de depozit negociabile. e) Eurodolarii desemnează depozitele la termen, exprimate în dolari, efectuate la bănci străine sau la filiale ale băncilor americane din străinătate. f) Acordurile de răscumpărare reprezintă titluri care atestă împrumuturile pe termen scurt (uneori numai 24 de ore), acordate agenţilor economici, guvernului sau altor entităţi economice, de către băncile comerciale sau alte instituţii financiare. 9.2 Cererea şi oferta de monedă Masa monetară poate fi abordată ca stoc şi ca flux. Masa monetară ca stoc relevă ansamblul instrumentelor monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici nonfinanciari dintr-o ţară, la un anumir moment, destinate cumpărării de bunuri economice, plăţii datoriilor, formării economiilor în scopul efectuării de investiţii sau altor plasamente. Masa monetară ca flux relevă produsul între dimensiunea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a banilor din economia naţională în decurs de un an. Ambele aspecte ale masei monetare se evaluează prin volumul schimburilor de bunuri economice şi prin lichiditatea monetară.

Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică de active care îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de timp (ca flux). În termeni reali, aşa cum arătam, cererea de monedă depinde, în primul rând, de volumul total al schimburilor intermediate efectiv, de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia. Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le intermediază într-o perioadă dată. Masa monetară (M) este direct proporţională cu cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor la un anumit preţ (PY) şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei (V). PY M= V Pentru decizia economică de previziune şi de evaluare a cererii şi ofertei de monedă este necesară cunoaşterea raportului dintre cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi cantitatea de bunuri economice aduse pe piaţă. Acest raport reflectă puterea de cumpărare a banilor sau valoarea banilor, respectiv cantitatea de bunuri economice care se poate cumpăra cu o unitate monetară într-o perioadă dată. În al doilea rând, cererea de monedă este determinată de amploarea creditului de consum, respectiv de raportul între vânzările pe credit (pe datorie) şi plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la termenul de achitare (scadenţă) în perioada corespunzătoare. Concepţia neokeynesiană apreciază că, pe lângă aceste elemente, cererea de monedă depinde de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Rata de lichiditate relevă raportul dintre mărimea medie anuală a masei monetare şi mărimea tranzacţiilor economice intermediate de monedă. Înclinaţia spre lichiditate se întemeiază pe următoarele mobiluri: a) mobilul venitului, respectiv înclinaţia populaţiei de a păstra asupra ei bani cash, de a nu-i cheltui imediat ce i-a obţinut, de a păstra un stoc de monedă pentru a executa cheltuielile anticipate pe termen

scurt; b) mobilul afacerilor, respectiv păstrarea unei cantităţi de monedă în vederea unor plasamente mai profitabile în viitor; c) mobilul precauţional sau al prudenţei, respectiv înclinaţia posesorului de monedă de a fi pregătit pentru a depăşi anumite situaţii neprevăzute; d) mobilul speculaţiei, respectiv plasarea economiilor în bani cash, care sunt în anumite împrejurări o alternativă a activelor financiare, astfel că cererea de monedă înlocuieşte cererea de active financiare. Curba cererii de monedă are configuraţia de mai jos, reflectând relaţia directă dintre cantitatea de monedă cerută şi rata dobânzii (vezi figura 20. 3). Se observă relaţia directă dintre cererea de monedă (M) şi rata dobânzii (d'). Cererea de monedă în termeni reali se ajustează cu indicele general al preţurilor sau cu indicele preţurilor de consum şi se obţine cererea de monedă în termeni nominali.

Informaţiile privind mărimea şi evoluţia cererii de monedă servesc la fundamentarea politicii monetare şi a măsurilor antiinflaţioniste într-o anumită perioadă. Rata dobânzii d'1

d'0 C0 Curba cererii d

M2

M0

M1

Cantitatea de monedă crerută

0 Curba cererii de monedă Cererea de monedă provine de la agenţii economici care, prin natura activităţii pe care o desfăşoară, ajung în situaţia de a cheltui mai mult decât resursele proprii. Din acest motiv, ei recurg la credite pentru a putea cu ajutorul lor să-şi satisfacă interesele. Aşadar, cantitatea de monedă în economie se află în relaţii directe cu mecanismul compensării excedentelor cu deficitele de monedă, cu creşterea sau diminuarea volumului creditelor, cu cantitatea de bunuri economice care se tranzacţionează pe piaţă, cu normele obligatorii stabilite de banca de emisiuni pentru toate celelalte bănci etc. Oferta de monedă exprimă punerea în circulaţie de monedă nouă de către instituţii monetare specializate. Oferta îşi manifestă existenţa atunci când resursele monetare ies din depozitele băncii de emisiune şi ale altor instituţii emitente şi încetează să existe atunci când resursele revin în depozitele emitentului. În sistemele monetare moderne, ofertanţii de masă monetară sunt banca centrală şi băncile comerciale. Banca centrală oferă numerarul sau baza monetară, băncile comerciale creează monedă scripturală şi diverse instrumente monetar-financiare. De regulă, oferta de masă monetară este legată de o operaţiune de creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. Cauzele care determină creşterea ofertei de monedă sunt: sporirea cantităţii, în expresie valorică, a bunurilor economice supuse vânzării; acoperirea deficitului bugetului de stat pe calea intervenţiei băncii centrale, la sesizarea Trezoreriei, care reprezintă casierul statului; scăderea vitezei de rotaţie a banilor;

convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională; reţinerea din circulaţie a unei cantităţi de monedă de către anumiţi agenţi economici sau populaţie. Faţă de asemenea cauze care generează oferta de monedă se folosesc diverse metode pentru creşterea masei monetare în circulaţie, cum sunt: acordarea de credite de către orice bancă; emisiunea monetară realizată de banca centrală; reducerea rezervei obligatorii instituite de banca centrală; realizarea schimbului valutar al monedelor străine convertibile pe monedă naţională. Banca centrală este instituţia care controlează sistematic oferta de monedă, din următoarele motive: - banca centrală controlează oferta totală de numerar, în timp ce băncile comerciale pot crea bani de cont numai în funcţie de numerarul de care dispun; - băncile comerciale pot crea sau distruge depozitele numai în aria relaţiei dintre numerar şi depozite. Băncile comerciale creează bani atunci când oferă cu împrumut (creează un depozit), însă, concomitent se distruge o cantitate egală de bani de cont când un împrumut se restituie băncii, adică se revine la situaţia anterioară creării depozitului. Curba ofertei de monedă are configuraţia de mai jos, reflectând relaţiile inverse dintre cantitatea de monedă oferită şi rata dobânzii (vezi figura 20.4). Pe termen scurt oferta de monedă este perfect inelastică.

Curba ofertei de monedă

Aşa cum rezultă din figură, atunci când cantitatea de monedă oferită (M) creşte, rata dobânzii (d') scade şi invers, relaţie ce are relevanţă pentru sporirea sau diminuarea ofertei pe o perioadă sau la un moment dat. Multiplicatorul monetar sau al băncilor reprezintă coeficientul care arată câtă monedă se creează de băncile comerciale pentru fiecare u.m. numerar. El relevă că moneda creată de băncile comerciale este un efect multiplu al rezervei lor iniţiale sau al bazei monetare. Aceasta se mai numeşte şi multiplicator al monedei scripturale sau multipilicator al creditului. Cu ajutorul lui se măreşte oferta de bani, astfel că fiecare unitate monetară introdusă în sistemul bancar permite sistemului să amplifice cantitatea de monedă aflată în conturile de depozite bancare la vedere. În esenţă, acesta este un aranjament monetar fundamentat pe un lanţ de datorii care îi face pe indivizi să se comporte ca şi cum ar exista mai mulţi bani. Deşi sub aspect material nu s-a creat nici un ban în plus, realitatea se desfăşoară ca şi când ar fi mai mulţi bani-numerar. Aceşti bani, care materialiceşte nu sunt, dar “există” în plan comportamental, sunt bani de cont. Acest proces se încadrează în Creaţia monetară în care sunt implicate băncile comerciale sau, în contextul mai larg, instituţiile de credit, pe de o parte şi Banca Centrală, pe de altă parte, folosind mecanismul creditelor. Banca Centrală exercită controlul asupra acestui proces, deţinând monopolul prin moneda centrală, denumită şi “moneda de prim rang”, în care se includ: suma bancnotelor aflate în circulaţie şi activele ce aparţin băncilor şi trezoreriei şi care se regăsesc în pasivul bilanţului Băncii Centrale. Principalele instrumente de politică monetară folosite de majoritatea băncilor centrale sunt: instrumente indirecte, instrumente directe, alte elemente de conducere a politicii monetare. Instrumentele indirecte sunt: a) Facilităţile de refinanţare şi de depozit (standing-facilities) sunt instrumentele prin care băncile comerciale au acces la resursele de finanţare ale băncii centrale (refinanţare), respectiv au posibilitatea de a plasa la banca centrală resursele băneşti disponibile (depozit). Ratele dobânzilor la aceste facilităţi creează, de regulă, coridorul dobânzilor pieţei monetare (rata dobânzii la creditele de refinanţare este limita superioară a dobânzilor practicate în sistem, iar rata dobânzii la depozitele constituite este limita inferioară). Aceste operaţiuni sunt demarate de băncile comerciale.

b) Operaţiunile de piaţă (open-market) sunt instrumentul predilect în economiile dezvoltate incluzând: operaţiuni de refinanţare; operaţiuni de vânzarecumpărare de active eligibile (titluri de stat, certificate de depozit emise de banca centrală) însoţite de contracte de răscumpărare (repo), când proprietarul iniţial al titlurilor de stat revine, după derularea tranzacţiei, în posesia acestor operaţiuni de vânzare-cumpărare definitivă (outright transactions), în care dreptul de proprietate asupra titlurilor de stat tranzacţionate se schimbă în urma efectuării operaţiunii ş.a. Operaţiunile open-market sunt iniţiate de banca centrală. c) Rezervele minime obligatorii sunt, în esenţă, disponibilităţi ale băncilor, în monedă naţională sau în valută, pe care acestea le păstrează în cont la banca centrală. Astfel, banca centrală controlează oferta de bani, prin injectarea sau absorbţia de lichidităţi din sistemul bancar. Instrumentele directe sunt: controlul direct al volumului creditului (plafoanele de credit); controlul direct al ratelor dobânzilor (plafoanele de dobânzi). Alte elemente de conducere a politicii monetare sunt: manevrarea dobânzilor directoare ale băncii centrale (taxa scontului, repo rate); modificarea cursului de schimb al monedei naţionale; modificarea nivelului rezervelor internaţionale; persuasiunea (moral suasion) adică instrumentele prin care banca centrală îşi foloseşte autoritatea pentru a convinge băncile şi celelalte instituţii financiare de necesitatea modificării nivelului dobânzilor practicate, a structurii acestora sau a marjelor dintre ele şi în privinţa politicii de creditare a clienţilor. Rezultă că piaţa monetară implică mai multe segmente ca: piaţa scontului (cumpărarea-vânzarea de cambii), piaţa interbancară (băncile se împrumută reciproc), piaţa certificatelor de depozit (atragerea de resurse băneşti prin emiterea de certificate de depozit negociabile, înscrisuri care pot fi răscumpărate de bănci la o anumită dobândă), piaţa efectelor de comerţ (băncile, marile firme sau alte instituţii financiare emit titluri de credit, respectiv bilete la ordin sau cecuri în vederea creditării agenţilor economici), piaţa eurovalutelor (atragerea şi plasarea de fonduri în valută în afara ţării de origine a fiecărei valute). Realitatea monetară are deci o mare complexitate, astfel că ea este urmărită sistematic prin instituţiile bancare specializate, care reglează (ajustează) masa monetară, operând asupra cererii şi ofertei de monedă în relaţie cu circulaţia bunurilor pe piaţă. Astfel, se urmăreşte echilibrul pieţei monetare. Echilibrul pieţei monetare este influenţat de mai mulţi factori, între care rata dobânzii deţine o pondere însemnată. La o anumită dimensiune a ratei dobânzii, presupunând celelalte condiţii neschimbate, mişcarea cererii şi mişcarea ofertei de monedă tind spre obţinerea echilibrului pieţei monetare.

Starea de echilibru a pieţei monetare se realizează atunci când, la o anumită mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cererea de monedă, ambele fiind egale cu cantitatea masei monetare de echilibru (vezi figura 20.5).

Starea de echilibru pe piaţa monetară Presupunem valorile masei monetare (M1, M2 .... Mn); ele intră în relaţie cu valorile procentuale ale ratei dobânzii (d'1, d'2 ......... d'n) astfel că prin concurenţa specifică ele devin egale, însă întâmplător şi vremelnic deoarece factorii care le influenţează se schimbă cantitativ şi ca intensitate de acţiune. Cunoaşterea stării de echilibru are importanţă deosebită pentru determinarea anticipărilor privind deciziile manageriale bancare şi pentru evaluarea stării masei monetare la un moment dat. Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă însă, continuu, ajungându-se la dezechilibru şi apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism concurenţial ce presupune schimbarea condiţiilor de cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii şi ofertei Realitatea pieţei monetare prezintă un grad ridicat de complexitate, demonstrând interesul agenţilor intermediari monetar-financiar de a manevra rata dobânzii atât la depozite, cât şi la credite, în aşa fel încât să se coreleze profitabil operaţiunile monetare privind cererea şi oferta de monedă.

Mutarea punctului de echilibru E ca urmare a măririi cererii de monedă Cererea de monedă poate să crească într-o perioadă, determinând atât sporirea cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi sporirea ratei dobânzii, influenţând punctul de echilibru. Totodată, trebuie să ţinem seama de faptul că dacă angajamentele de plată se realizează într-un ritm mai scăzut, ceea ce relevă diminuarea vitezei de rotaţie a monedei, atunci cresc atât cererea de monedă, cât şi oferta de monedă, modificând, de asemenea, punctul de echilibru.

Mutarea punctului de echilibru E ca urmare a reducerii ofertei de monedă

Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare astfel: mărirea ofertei de monedă determină diminuarea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare tranzacţionate pe piaţă; cantitatea de monedă suplimentară nu poate fi absorbită decât dacă se reduce rata dobânzii, care, la rândul ei, duce la creşterea cererii de monedă. Reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă. De asemenea, mărirea ratei dobânzii este generată de lipsa acută de monedă care să se vehiculeze cu o rată redusă a dobânzii, lipsă ce influenţează tot mai puternic în direcţia sporirii ratei dovânzii. Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită specificităţii mecanismului în care se corelează cererea şi oferta de monedă, prin sistemul bancar, care manevrează rata dobânzii, în funcţie de interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor. Iată de ce pentru aprecierea echilibrului pieţei monetare trebuie să se aibă în vedere şi următoarele aspecte: interesele agenţilor economici de a poseda moneda şi a o utiliza în tranzacţii protejate de risc; urmărirea cu prioritate de către agenţii economici a puterii de cumpărare a încasărilor lor în raport cu expresia nominală a acestora, ceea ce înseamnă că cererea de monedă reprezintă o cerere de încasări reale; costul oportunităţii deţinerii banilor lichizi, în raport cu plasamentul acestora cu o anumită dobândă; încasarea monetară ca funcţie crescătoare de venit şi funcţie descrescătoare de mărimea ratei dobânzii, adică elasticitatea pe termen lung a cererii de monedă, în raport de venit şi de rata dobânzii; relaţia dintre stocul de masă monetară, viteza de rotaţie a monedei şi creşterea preţurilor. Echilibrul pieţei monetare are un rol însemnat ce decurge din semnificaţia tot mai mare pe care o dobândeşte moneda în economia contemporană. 9.3 Dobânda Dobânda şi rata dobânzii sunt concepte de mare expresivitate pentru caracterizarea stării şi dinamicii economiei în spaţiu şi timp. În decursul timpului, dobânda a fost definită sub diverse forme şi sensuri, în relaţie cu gradul cunoaşterii ştiinţifice. Ţinând seama de acumulări ştiinţifice pozitive, ca şi de limitele diferitelor interpretări, putem să definim dobânda în condiţiile actuale, în sens larg şi în sens restrâns. Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat într-o activitate economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul respectiv avansat. Ea se justifică prin serviciul obişnuit adus de un capital folosit în condiţii normale, iar când utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare ce măresc suma încasată de proprietar, utilizându-se termenul de falsă dobândă. Astfel, dobânda se poate obţine în următoarele forme: remunerare pentru orice împrumut bănesc (credit) în condiţii de garanţie; venit adus de o obligaţiune sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii; venit obţinut prin serviciul realizat cu orice element de capital real pe orice piaţă concurenţială, când există un risc normal sau când toţi factorii de risc suplimentar au fost deja plătiţi cu prime speciale. Dobânda ca un venit plătit proprietarului, peste dimensiunea capitalului utilizat, reflectă o formă de venit ce se poate realiza numai într-o activitate economică eficientă, adică aduce un efect mai mare decât efortul.

Dobânda, în sens restrâns, reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat, respectiv răsplata primită sau plătită pentru utilizarea sumelor cedate pe un timp determinat. Conceptul de dobândă a apărut cu această accepţiune, în condiţiile în care creditul avea ca destinaţie consumul. Creditul cu destinaţie productivă era folosit rar, însă în condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională, mai ales în economiile superdezvoltate, a devenit precumpănitor. Astfel, dobânda are următoarele forme de existenţă: a) dobânda de pe piaţa monetară adică aceea care se utilizează în general în cazul creditelor pe termen scurt, contractate între băncile comerciale, precum şi între ele şi banca centrală; b) dobânda bancară de bază adică aceea care se practică pentru certificatele de depozit sau pentru bonurile de trezorerie; c) dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii financiare; d) dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de reescont; e) dobânda sub diverse forme pentru plasamente pe termen scurt şi mediu ce se practică de casele de economii sau de bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţia de locuinţe etc.; f) dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care este apreciată ca tipică pentru plasamentele pe termen lung. Dobânda poate fi apreciată şi în funcţie de factorul timp (pe termen scurt, mediu şi lung). Indiferent de forma pe care o reprezintă, dobânda are o mărime ce se determină în funcţie de cererea şi oferta de capital, ca şi de celelalte condiţii ale pieţei (conjunctură, comportament, climat economico-social etc). Mărimea dobânzii se calculează prin masa şi rata dobânzii. Masa este mărimea absolută a dobânzii, iar rata dobânzii este mărimea ei relativă (d') şi se calculează ca raport procentual între masa dobânzii (D) şi capitalul utilizat în condiţii normale (Cr). D d = ---- 100 Cr Aceasta poate fi apreciată ca preţul - plătit pentru utilizarea sumei de 100 de unităţi monetare pe o perioadă de un an. Dimensiunea ratei dobânzii diferă în funcţie de conţinutul operaţiunilor de creditare, de durata creditului, de aspectele cantitative şi calitative ale creditului. Dobânda este cunoscută ca dobândă simplă şi dobândă compusă. Dobânda simplă (Ds) se calculează ca produs între mărimea creditului (Cr), rata dobânzii (d') şi timpul pentru care se calculează (n). Ds = Cr⋅d ⋅n

Aceasta se utilizează rar.

Dobânda compusă (Dc) rezultă din diferenţa între suma ce revine proprietarului după n ani (Sn) şi creditul acordat (Cr). Dc = Sn-Cr, iar:

Sn = So(1 + d)-So D= Sn-So Dobânda brută este un venit contractual şi forfetar. Dacă din acesta se scad o primă de risc de insolvabilitate a debitorului şi cheltuielile de gestiune ale băncii, ceea ce rămâne se numeşte dobânda netă. Aşadar, dimensiunea şi evoluţia dobânzii se pot aprecia cu ajutorul masei dobânzii şi ratei dobânzii. În realitatea economiei se calculează şi se utilizează mai multe forme ale ratei dobânzii, delimitate după criterii care ţin de conţinutul pieţelor specifice, de termenele de plată sau durata creditelor, de fiscalitate etc. Astfel, se calculează rata nominală a dobânzii, adică procentul efectiv plătit pentru o sută de unităţi monetare reprezentând creditul contractat; rata reală a dobânzii, adică rata nominală a dobânzii corectată cu rata inflaţiei; rata netă a dobânzii, adică rata nominală a dobânzii din care s-a dedus impozitul respectiv; rata dobânzii pe termen scurt, mediu, lung etc. Cererea şi oferta de credit influenţează rata dobânzii, ceea ce poate stimula sau descuraja agenţii economici. Cererea de credit, adică de capital bănesc, se diminuează când rata dobânzii este mare, deoarece rata dobânzii este un cost pentru solicitanţii de credit. Oferta de credit, adică de capital, se măreşte atunci când rata dobânzii este mare, deoarece rata dobânzii este o remuneraţie a creditorului pentru sacrificiul pe care îl face, schimbând o satisfacţie actuală pe o satisfacţie viitoare. Rata dobânzii, ca variabilă dependentă, este influenţată de un sistem de factori, dintre care unii influenţează îndeosebi comportamentul agentului economic deponent, iar alţii influenţează preponderent decizia creditorului bancher. În esenţă, în acest sistem de factori se includ: oportunităţile de producţie şi rata de rentabilitate pe care producătorii speră să o obţină pentru capitalul investit; preferinţa consumatorilor şi a celor care fac economii pentru consumul curent, comparativ cu consumul viitor, respectiv perioadele de timp preferate pentru consum; rata previzionată a inflaţiei. Aceşti factori se pot detalia în factori stimulatori ai creşterii sau ai descreşterii ratei dobânzii. Factorii care determină creşterea ratei dobânzii, pe termen lung, sunt: creşterea costurilor serviciilor, implicit a serviciilor bancare; emigrarea capitalurilor flotante şi a capitalurilor speculative; mărirea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei de noi nevoi economice; convulsiile sociale şi conflagraţiile militare etc. Factorii care determină reducerea ratei dobânzii, pe termen lung, sunt: sporirea generală a economiilor; diminuarea relativă a productivităţii capitalului; politicile antiinflaţioniste; creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor pe baza unei părţi din profit etc. Asemenea factori se corelează în diverse feluri pe baza tendinţei generale a economiei pe termen lung şi a conjuncturii economice, sociale, politice, culturale şi morale. Acţiunea lor contribuie, în ultimă instanţă, la distribuirea şi ajustarea masei monetare într-o anumită perioadă.

CURSUL 10 PIAŢA DE CAPITAL 10.1 Conţinutul şi formele pieţei de capital 10.2 Funcţionarea pieţelor de capital 10.3 Piaţa de capital în România

Piaţa de capital s-a format şi evoluează în relaţie cu dezvoltarea economiei de piaţă concurenţial-funcţională şi cu celelalte pieţe specifice din economie. Tot mai frecvent pentru piaţa de capital (capital market) se foloseşte sinonimul de piaţă a valorilor mobiliare (securities market). 10.1 Conţinutul şi formele pieţei de capital Piaţa de capital este piaţa în care guvernul ţării, organismele internaţionale, societăţile comerciale pot lua cu împrumut sau, ca orice persoană fizică sau juridică, pot investi sume de bani pe termen mediu şi lung. În accepţiunea anglosaxonă, această piaţă este concepută ca o componentă a pieţei financiare, alături de piaţa monetară. Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen lung pentru activele financiare. Este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai mare de un an, în care se includ instrumente ce exprimă drepturi şi obligaţii pe o perioadă mai mare de un an, acţiuni, obligaţiuni şi titluri de ipotecă. Activele sunt bunurile mobile şi imobile, creanţele şi disponibilităţile băneşti pe care le posedă o întreprindere şi care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Cea mai generală grupare a lor o formează: activele fizice (corporale, reale, tangibile) şi activele financiare. Activele fizice (corporale, reale, tangibile) reprezintă o parte a patrimoniului unei întreprinderi, constând în bunuri de capital fix şi circulant, bunuri de consum de folosinţă îndelungată, creanţe, titluri de plasament şi disponibilităţi băneşti etc. Activele financiare reprezintă depozitele monetare şi semimonetare, implicit titlurile financiare pe termen scurt şi pe termen lung. Ele pot fi: active financiare bancare, care generează dobânzi, au un grad redus de risc, însă nu sunt

negociabile; şi active financiare nebancare, care se concretizează în titluri financiare, negociabile pe piaţa financiară secundară. Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni, bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi deţinute asupra unor active reale. Activele financiare se pot grupa după diverse criterii, dintre care cele mai folosite sunt: a) Din punctul de vedere al perioadei de valabilitate sunt: pe termen scurt, acelea care favorizează plasamente pe perioade mai mici de un an (titluri comerciale, certificate de depozit, bilete de trezorerie); pe termen lung, acelea care mijlocesc finanţări externe, adică asigură plasamente pe perioade mai mari de un an sau fără termen. În această grupă, se includ acţiunile şi obligaţiunile. b) Din punctul de vedere al venitului pe care îl aduc: active cu venituri fixe (acţiuni privilegiate şi obligaţiuni); active cu venituri variabile (acţiuni ordinare). Instrumentele principale ale pieţei de capital sunt: acţiunile, obligaţiunile, titlurile de ipotecă. În mod corespunzător, pieţele de capital cuprind mai multe forme, ca: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor (emise de firme mari, emise de stat, emise de unităţile administraţiei publice locale); piaţa titlurilor de ipotecă. a) Piaţa acţiunilor este piaţa pe care se tranzacţionează sistematic acţiuni. Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia posesorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise. Suma înscrisă pe acţiune este valoarea sa nominală şi reprezintă o parte a capitalului social al societăţii respective. Posesorul de acţiuni primeşte anual o parte din profitul disponibil al societăţii pe acţiuni, numit dividend. Acesta este direct proporţional cu profitul disponibil al societăţii pe acţiuni şi cu numărul de acţiuni deţinute în momentul încheierii exerciţiului financiar, adică al întocmirii bilanţului. Acţiunile pot fi: privilegiate, acelea cărora li se acordă un dividend fix; ordinare, acelea cărora li se acordă un dividend variabil, în funcţie de mărimea profitului societăţii comerciale pe acţiuni.

Spre deosebire de alte instrumente, acţiunile nu au maturitate, durata lor de viaţă fiind dată de perioada în decursul căreia firma emitentă desfăşoară activitatea sa. Din acest motiv, existenţa unei pieţe dezvoltate a acţiunilor este imperativă. b) Piaţa obligaţiunilor este o piaţă a activelor financiare pe termen lung emise de firme mari, de stat sau de unităţile administraţiei publice locale. Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care are valoarea nominală egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către subscriptor (creditorul). Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la termenul stabilit (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual, semestrial), până la scadenţă, o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii. Piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari reprezintă piaţa pe care se tranzacţionează titluri financiare ale împrumuturilor obligatare. Funcţiile obligaţiunilor pe piaţă sunt foarte importante pentru adoptarea deciziilor de finanţare de către firme. Durata de viaţă a acestor titluri este, în general, cuprinsă între 10 şi 30 de ani, fiind comercializate pe pieţele interdealeri sau O.T.C. („over the counter”). Multe dintre obligaţiuni cuprind unele clauze, prin care devin mai profitabile pentru firmele emitente. Primii cumpărători ai acestor titluri sunt societăţile de asigurări, fondurile de pensii, organizaţiile nonprofit. În general, cei care achiziţionează aceste titluri nu urmăresc o lichiditate sporită. Piaţa obligaţiunilor emise de stat este piaţa titlurilor prin care se acoperă deficitele bugetare. Pentru emisiunea acestor titluri sunt antrenate banca centrală şi băncile comerciale. Banca centrală aplică politica sa prin cumpărarea şi vânzarea de titluri guvernamentale, în funcţie de aceste operaţiuni reglânduse masa monetară. Pe piaţa obligaţiunilor de stat mai apar, în calitate de participanţi, şi societăţile comerciale, instituţiile financiare şi nefinanciare, persoanele fizice şi investitorii străini. Pe pieţele ţărilor care se confruntă cu deficite bugetare, volumul tranzacţiilor cu titluri de stat este enorm. Piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale este piaţa titlurilor folosite pentru finanţarea investiţiilor de capital (şcoli, poduri, canalizări, aeroporturi, transport subteran etc.), care intră în competenţa lor.

Achiziţionarea acestor titluri financiare este realizată de către băncile de investiţii, care le revând băncilor comerciale, societăţilor de asigurări-reasigurări şi investitorilor individuali. c) Piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiară emise pentru a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţiilor de proprietăţi (imobile, terenuri etc.). Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu proprietăţile achiziţionate. Piaţa titlurilor de ipotecă este o componentă importantă a pieţei de capital, înregistrând o amploare deosebită în ţările cu economie cu piaţă concurenţială, începând cu SUA. Prin intermediul acestei pieţe sunt finanţate majoritatea construcţiilor de locuinţe, de apartamente, de sedii pentru firme, de imobile destinate afacerilor. Activele financiare pe termen lung sunt cerute preponderent de gospodării (menaje) şi de unele instituţii financiare (casele de pensii, societăţile de asigurărireasigurări). Cererea pentru aceste active financiare se dimensionează pe baza previziunilor ce le fac cumpărătorii potenţiali, referitoare la următoarele criterii: randamentul activelor financiare pe termen lung sau câştigul potenţial; riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung; lichiditatea activelor financiare pe termen lung. Randamentul sau câştigul activului financiar pe termen lung reprezintă venitul preconizat a fi generat de activul financiar în raport cu preţul lui. El este câştigul asociat plasamentului într-un activ financiar, având două componente: ca flux şi ca stoc. Ca flux cuprinde câştigul, aferent perioadei de deţinere a activului financiar respectiv. Ca stoc cuprinde diferenţa dintre preţul activului financiar în momentul vânzării acestuia şi preţul activului financiar respectiv, în momentul cumpărării lui. Vânzarea şi cumpărarea sunt decalate în timp. Schimbarea preţului titlului financiar declanşează interesul pentru tranzacţii speculative, care pot fi încadrate în două grupe: tranzacţii „bear”, care se bazează pe previziunea reducerii preţului titlului financiar până la scadenţă; tranzacţii „bull”, care se bazează pe previziunea creşterii preţului titlului financiar până la scadenţă. Riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung reflectă gradul de nesiguranţă pe care îl prezintă aceste investiţii pentru solicitanţii lor (investitori) şi care dă dreptul la venituri mai mari, în cazul unui activ financiar mai riscant. Astfel, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile.

Lichidarea activelor financiare pe termen lung înseamnă previziunea şansei vânzării acestora în mod rapid şi cu cheltuieli cât mai mici. În esenţă, activele financiare pe termen lung listate la bursă au un grad de lichiditate mai mare decât cele nelistate.

Pieţele financiare pot fi clasificate şi ca pieţe primare şi pieţe secundare. a) Pieţele primare includ emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi. Emitenţii, adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de economii, în calitate de cumpărători, urmăresc plasarea economiilor, a capitalului bănesc, devenind astfel investitori. Pieţele primare sunt pieţele pe care firmele achiziţionează capital nou şi unde se emit noi valori mobiliare. Veniturile obţinute din vânzările efectuate pe această piaţă primară se vor vira firmelor care emit acţiunile. Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi este reprezentat de valoarea nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un preţ ferm. În anumite condiţii, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub sau peste valoarea nominală, răscumpărarea urmând să se facă la valoarea nominală. Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin intermediul băncilor, care percep un comision, ele realizând şi acţiunile de publicitate, precum şi alte probleme specifice care se ivesc. b) Pieţele secundare includ totalitatea tranzacţiilor cu valori mobiliare emise anterior. Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare, deja emise şi vândute în prealabil unor investitori, care se tranzacţionează între aceştia. De asemenea, există pieţe secundare pentru ipoteci şi alte active financiare. Cea mai activă dintre pieţele secundare este piaţa de valori mobiliare. Există două tipuri de bază de pieţe de valori mobiliare, astfel: pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri); pieţele cel mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele interdealeri. Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri) sunt unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează valori imobiliare listate (permise). Părţile contractante sunt vânzătorii şi cumpărătorii de titluri. Aceştia efectuează tranzacţii prin intermediul agenţilor de schimb, numiţi brokeri, care execută ordinele clienţilor lor, prin respectarea unor reglementări sau uzanţe clare, ferme şi bine cunoscute. În fiecare ţară se stabilesc ştiinţific condiţiile ce trebuie respectate pentru ca titlurile unui emitent să fie listate sau admise la bursă, condiţii cărora

trebuie să li se supună toţi operatorii, toate tipurile de operaţiuni şi mecanismul reglării acestora. De obicei, bursele sunt organizate ca societăţi pe acţiuni, având un organism de conducere operativă ales, numit Consiliul bursei sau Comitetul de guvernatori. Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o constituie formarea cursului (preţului) titlurilor financiare, care se deosebeşte considerabil de valoarea nominală a acestora. Cursul se stabileşte într-o manieră specifică (numită cotare) şi serveşte la realizarea a două tipuri principale de operaţiuni bursiere: la vedere; la termen. Pieţele cele mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele interdealeri. Acestea reprezintă orice facilitate care înlesneşte tranzacţionările de valori mobiliare, care nu au loc pe pieţele bursiere organizate. Asemenea facilităţi sunt: un număr relativ mic de brokeri care posedă stocuri de valori mobiliare O.T.C. („over the counter” sau „peste tejghea”) şi despre care se spune că sunt „creatori de piaţă” în sectorul valorilor mobiliare în care tranzacţionează; un număr mare de alt gen de brokeri, care acţionează ca agenţi între primul tip de brokeri şi investitori; computere, terminale şi reţele electronice, care înlesnesc comunicarea dintre brokeri. 10.2 Funcţionarea pieţelor de capital Funcţionarea pieţelor de capital presupune un ansamblu de corelaţii între diverse reglementări, uzanţe, instrumente, decizii ş.a. menite să asigure îndeplinirea rolului şi funcţiilor multiple ale acestor pieţe, ca expresie a confruntării permanente între cererea şi oferta de titluri financiare. Cererea de titluri financiare înseamnă solicitarea de titluri financiare de către posesorii de capital bănesc, în scopul de a deveni, prin aceasta, investitori. Cererea de titluri financiare poate fi ierarhizată astfel: cererea structurală de titluri financiare, concretizate de investiţii productive şi pentru acţiuni sociale, ca şi împrumuturi pentru achiziţionarea de bunuri de investiţii; constituirea titlurilor financiare ale societăţilor publice sau private, respectiv a instituţiilor financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi internaţionale; finanţarea unor programe de dezvoltare şi cererea legată de factori conjuncturali tranzitorii, cum ar fi disponibilitatea resurselor financiare interne pentru finanţări externe; cererea

generală de impunere a unor restricţii excesive de credite; necesităţi financiare determinate de deficitele bugetare şi ale balanţelor de încasări şi plăţi etc. În ceea ce-i priveşte pe debitori, îi putem grupa după două criterii: activitatea economică şi scopul urmărit. După activitatea economică distingem: guvernele centrale şi locale; întreprinderile publice şi private nonfinanciare; băncile comerciale şi alte instituţii bancare; instituţiile monetare centrale; alte instituţii publice şi private cu caracter financiar; organismele internaţionale etc. După scopul urmărit de debitori distingem: industrie şi gospodărie comunală; petrol şi gaze naturale; resurse naturale; transport şi servicii publice; bănci şi finanţe; organisme internaţionale; debitori cu scopuri generale. Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora, cum ar fi: organizaţii economice; bănci; case de economii; societăţi de asigurări-reasigurări; populaţie etc. Motivaţia investiţiei în active financiare o reprezintă capacitatea acestora de a genera venituri în viitor. În acest sens prezintă importanţă indicatorul valoarea economică a unui activ, care relevă capacitatea lui de a genera, pentru posesor, venit în viitor. Trebuie avut în vedere faptul că o cantitate de bani obţinută în prezent are o valoare mai mare decât o cantitate egală de bani care se obţine în viitor. De aceea, se realizează actualizarea valorii economice a unui activ financiar, adică estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe baza unei rate de actualizare. Astfel, valoarea economică a unui activ financiar, altul decât un depozit monetar sau semimonetar, are relevanţa unui cost de oportunitate. De regulă rata dobânzii se utilizează ca rată de actualizare. Astfel, valoarea prezentă a unui venit (Vp) ce se va obţine peste cinci ani (V5) este dată de formula: V5 Vp = , în care r reprezintă rata dobânzii. 1+ r Valoarea prezentă este o potrivire cu mărimea unui depozit monetar care, constituit în prezent, asigură peste cinci din venitul V5, venit ce include şi dobânda acumulată la venitul iniţial, respectiv: Vr = Vp + rVp = (1+ r)Vp Prin generalizare, înseamnă că mărimea prezentă (Vp) a unui anumit venit care va fi obţinut prin n ani (Vn), reiese din formula

VnVp =Vp (1+ r)

Această valoare este egală cu depozitul monetar care, constituit în prezent, asigură peste cinci ani venitul ce însumează dobânda compusă la suma iniţială. Decizia de a investi într-un activ pe termen lung este influenţată de diferiţi factori, cum ar fi: preţul activului, în sensul că acesta se compară cu valoarea economică a activului; valoarea economică netă, care se determină ca diferenţă între valoarea economică a activului şi preţul lui; randamentul activului, care se realizează prin compararea valorii economice a activului, cu preţul lui; starea de siguranţă sau riscul activului. Starea de siguranţă reflectă situaţiile în care anticipările sunt unice sau cuprinse între limite foarte strânse. Riscul reflectă situaţiile în care anticipările nu sunt unice, însă pot fi apreciate probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile. Toţi aceşti factori constituie un fundament ştiinţific pentru evaluarea cererii şi ofertei de active financiare pe termen lung, contribuind la elaborarea şi aplicarea unor decizii profitabile pentru vânzătorii şi cumpărătorii care operează pe pieţele de capital. Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune înfăptuirea sistematică a transferurilor de capital1, între cei care economisesc şi cei care necesită capital. Acestea se pot realiza în mai multe feluri, dintre care mai folosite sunt următoarele: a) transferul direct de lichidităţi şi de active financiare atunci când o firmă vinde anumite părţi din capitalul său social ori obligaţiuni în mod direct posesorilor de economii pentru investiţii, fără a se apela la un intermediar; b) transferul de active financiare indirecte printr-un intermediar, numit dealer, care facilitează emisiunea de active financiare. Prin mecanismul său special, acest transfer reprezintă o tranzacţie proprie pieţei primare; c) transferul de active financiare printr-un intermediar financiar, cum ar fi o bancă sau un fond mutual. În această situaţie, intermediarul financiar obţine fondurile de la posesorii de economii, prin emisiunea propriilor sale active financiare şi apoi foloseşte fondurile băneşti, astfel obţinute, pentru a cumpăra active financiare ale altor firme. Transferul direct de fonduri de la investitori la firme este posibil în mod teoretic şi chiar practic, însă, în general, este mai profitabil pentru orice firmă să apeleze la serviciile unor instituţii financiare specializate numite case de intermediere sau de investiţii. 1

vezi Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham, Finanţe manageriale, Bucureşti, Editura Economică, 1998, p. 56-61 ş.a.

Pentru înţelegerea mai uşoară a mecanismului acestor transferuri este relevantă următoarea schemă Existenţa intermediarilor în cadrul acestor transferuri face ca sumele totale de bani rulate în cadrul economiei să crească considerabil şi, în acest fel, să se amelioreze eficienţa pieţelor de capital. Funcţionarea pieţelor de capital necesită prezenţa mai multor instituţii specifice, cum ar fi: comisia titlurilor financiare; casele de brokeraj; bursa de valori. Mecanismul de formare a cursului titlurilor financiare este o problemă complexă, ţinând seama de sistemul factorilor care îl influenţează. Cursul titlurilor financiare depinde de mai mulţi factori de ordin economic şi extraeconomic, dintre care subliniem: - raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare. Acesta ţine seama de dimensiunile cererii şi ale ofertei, ca şi de ordinele formulate de solicitanţi şi de ofertanţi în ceea ce priveşte cursul (adică minim la vânzare, maxim la cumpărare sau cursul pieţei); -

dimensiunea veniturilor anterioare aduse de titlurile financiare (dividendele) şi perspectivele de viitor ale acestora. Indicatorul utilizat pentru aceasta este o funcţie de minim şi se numeşte număr-ani dividend, determinându-se ca raport între preţul titlului financiar şi mărimea dividendului;

-

rata inflaţiei influenţează direct proporţional nivelul cursului titlurilor financiare;

-

rata dobânzii influenţează invers proporţional cursul titlurilor financiare calculându-se ca raport procentual între venitul anual adus de titlul financiar şi rata dobânzii.

La aceşti factori se adaugă influenţa altor factori ca: starea de ansamblu a conjuncturii economiei; climatul, social şi politic, intern şi internaţional; psihologia participanţilor la tranzacţiile de bursă ş.a. Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică tranzacţiile la bursa de titluri financiare (de valori), se poate realiza prin mai multe operaţiuni, care se includ în două mari tipuri: la vedere şi la termen. Operaţiunile la vedere, care presupun schimbarea titlurilor financiare pe bani în momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat). Operaţiunile la termen, care presupun că momentul contractării (To), adică al înţelegerii referitoare la numărul titlurilor financiare, la mărimea cursului şi la scadenţă, se separă de momentul efectuării tranzacţiei (Tn), care are loc ulterior, la ziua de scadenţă. Unul dintre participanţii la tranzacţie câştigă, iar celălalt pierde, în funcţie de evoluţia cursului contractat (ferm) până la scadenţă. Vânzătorul speră că va scădea cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „à la baisse”. Cumpărătorul speră că se va mări cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „à la hausse”.

Realitatea economiei cu piaţă concurenţială demonstrează că funcţionează deci două categorii de pieţe: pieţele „spot” şi pieţele „futures”. Aceste categorii diferă prin modul în care titlurile financiare sunt cumpărate sau vândute, adică, fie cu livrare pe loc (de fapt, în câteva zile), fie cu livrare la o dată viitoare, cum ar fi şase luni sau un an de la data tranzacţionării. Pieţele futures (care pot să includă şi pieţele de opţiuni – „options”) au o importanţă din ce în ce mai mare. Funcţionalitatea pieţelor de capital ţine seama de tendinţele ce au loc în cadrul lor, sub influenţa unor factori interni şi externi specifici perioadei actuale, care decurg din evoluţia economică, pe baza progresului tehnico-ştiinţific, de perfecţionările legislative şi de reglementare, ca şi din modificările fundamentale în natura relaţiilor economice şi financiare. Asemenea tendinţe sunt: Globalizarea vieţii economice. Aceasta înseamnă că pieţele de capital au devenit internaţionale, iar pentru a fi competitive la acest nivel este nevoie de sume semnificative de capital financiar. Generarea sumelor de capital sporite este foarte dificilă, exclusiv din surse interne. Totodată, competiţia existentă între ratele comisioanelor percepute pentru serviciile de brokeraj este din ce în ce mai dură. Aceste împrejurări au dus la crearea unor intermediari mari (investment dealer) sau mari firme de brokeraj, de obicei, prin fuziuni între firmele mai mici. Crearea unei instituţii mai mari duce la creşterea sumei de capital disponibile pentru ca firmele să penetreze noi pieţe şi să ofere servicii. Tranzacţionarea computerizată. Aceasta se corelează cu schimbările majore, petrecute în toată lumea, în vederea introducerii sistemelor computerizate, care vor înlocui complet arena tradiţională de tranzacţionare (ringul). Concomitent cu sporirea importanţei sistemelor computerizate, este posibilă introducerea tranzacţionării automate a activelor ordinare. Creşterea importanţei pieţelor financiare internaţionale. Aceasta trebuie să o apreciem ţinând seama de faptul că baza de capital necesară pentru a finanţa tranzacţii de subscriere mai mari, atât pe plan intern, cât şi internaţional, este mult mai ridicată decât suma care poate fi generată intern. Pentru aceasta sunt necesare dereglementări semnificative, prin dezintegrarea barierelor artificiale dintre diferitele instituţii puternice ale pieţelor de capital, ca şi realizarea chiar a unor fuziuni între acestea. În prezent, pieţele de capital se confruntă cu schimbări fundamentale. Reglementările se schimbă, iar forţele economice şi financiare explodează în direcţii diferite, ceea ce influenţează profund deciziile de investiţii şi finanţare ale societăţilor comerciale. În acest context, funcţionalitatea pieţelor de capital devine tot mai importantă, pe măsură ce mecanismul este tot mai dinamic şi complex.

10.3 Piaţa de capital în România În România, după 1989, s-a trecut la înfăptuirea unui important program de reformă care a urmărit reconstruirea pieţei de capital şi a instituţiilor acesteia. Piaţa de capital trebuie să devină o alternativă credibilă de finanţare a macroeconomiei şi a proiectelor administraţiei centrale şi locale. Înţelegerea corectă a conţinutului şi funcţiilor multiple ale pieţei de capital în România presupune delimitarea cât mai bună a caracteristicilor acestei pieţe. Aceste caracteristici ar putea fi reţinute astfel: a) Natura pieţei de capital decurge din esenţa noului sistem economic de piaţă liber, bazat pe preponderenţa proprietăţii private în cadrul pluralismului formelor de proprietate. Această piaţă reprezintă spaţiul economic de întâlnire între nevoile de capital financiar global deficitare şi posesorii de disponibilităţi financiare global excedentare, care se corelează prin intermediul vânzăriicumpărării de titluri financiare la un anumit curs. b) Piaţa de capital financiar în România se cristalizează treptat, în principal, în două mari etape: 1992-2001 (generarea instituţiilor fundamentale ale pieţei de capital); 2002-2007 (consolidarea instituţională şi restricţionarea pieţei de capital). În prima etapă, au fost cunoscute mai multe momente cheie, dintre care reţinem anul 1994, când a fost adoptată Legea nr. 52/1994, privind valorile mobiliare şi bursele de valori, lege care a stabilit cadrul juridic general şi a permis apariţia unor instituţii specifice pieţei de capital, cum sunt Comisia Naţională de Valori Mobiliare (CNVM), Bursa de valori etc. Din cea de-a doua etapă subliniem anul 2002 care marchează dezvoltarea pieţei de capital în contextul pregătirii şi organizării negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană când a fost declanşată reforma legislativă şi instituţională a pieţei de capital în România. c) Consolidarea pieţei de capital. În acest scop prezintă o mare importanţă Legea consolidată a pieţei de capital în contextul accelerării procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, adoptată în 2004. Potrivit prevederilor acestei legi, în ţara noastră se asigură formarea unei pieţe de capital viabile care să permită tranzacţionarea unor instrumente financiare moderne, catalizatori ai refinanţării economiei şi, totodată, permite accesul intermediarilor pieţei de capital din România pe piaţa unică europeană.

Prin această lege se stabilesc condiţiile care trebuie îndeplinite de furnizorii de investiţii, societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF) şi societăţi de administrare a investiţiilor (SAI), pentru a beneficia de „Paşaportul unic european”. Acesta reprezintă instrumentul ce stă la baza procesului de integrare a pieţelor financiare în Uniunea Europeană. d) Reglementările financiare actuale permit intermediarilor (SSIF şi instituţiilor de credit, precum şi echivalentului acestora din statele membre sau nemembre) să presteze servicii de investiţii financiare, în baza unei autorizaţii emise de CNVM sau BNR în cazul instituţiilor de credit. De asemenea, autorităţile competente din statele de origine pot presta servicii de acest gen cu oricare din instrumentele financiare definite în conformitate cu prevederile din legislaţia comunitară. e) Fondul de compensare a investitorilor se constituie sub forma unei societăţi pe acţiuni ai cărei acţionari sunt membrii acestuia, respectiv intermediarii serviciilor de investiţii financiare. f) În cadrul unei pieţe reglementate pot fi tranzacţionate oricare din instrumentele financiare definite de lege, în funcţie de decizia emitentului de a alege o anumită piaţă, precum şi de organizarea şi reglementările pieţei respective. Societatea pe acţiuni este forma unică de organizare a unui operator de piaţă care administrează una sau mai multe pieţe reglementate. Asemenea aspecte, precum şi altele reflectă unicitatea reglementările privind piaţa de capital, ceea ce asigură o bună supraveghere a acestei pieţe în ţara noastră şi favorizează ameliorarea competitivităţii pieţei de capital româneşti, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană. Pe piaţa de capital din România funcţionează mai multe instituţii specifice, dintre care cele mai importante sunt bursele de valori. Bursa de valori din România a fost reînfiinţată în anul 1995 ca o componentă a „economiei simbolice”, având atribuţii importante în formarea şi utilizarea capitalurilor. Ea a luat fiinţă pe baza deciziei Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM). Activitatea bursei se desfăşoară în conformitate cu prevederile legale, în scopul realizării unei pieţe organizate pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotare. Calitatea de membru al bursei poate fi dobândită de orice societate de servicii de investiţii financiare (SSIF) autorizate de CNVM şi care îndeplineşte anumite condiţii privind intermedierea de valori mobiliare, proporţia activelor societăţii (ca active financiare), prezentarea unui proiect de act constitutiv şi unui plan de afaceri, existenţa unui minim de capital net.

Indicele oficial al bursei este alcătuit în funcţie de nevoile analizei şi pe măsura diversificării cotei bursiere. În România se foloseşte indicele BET, cu diverse variante. Acesta este INDICELE BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI (BUCHAREST EXCHANGE TRADING). El reprezintă un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide zece acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Prin construcţie (metodologie de calcul, reguli de selectare a acţiunilor şi actualizare), el are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici. Acestea sunt: options şi futures şi combinaţii ale acestora. O altă componentă a pieţei de capital în ţara noastră o constituie sistemul RASDAQ. Sistemul de tranzacţionare RASDAQ este un sistem electronic, de tranzacţionare, funcţionând ca segmentul cel mai important al pieţei extrabursiere, înmatriculat ca societate cu răspundere limitată. Activitatea sa constă în operarea şi menţinerea sistemului electronic de tranzacţionare a valorilor mobiliare. Piaţa RASDAQ a fost creată în România în 1996. Legea consolidată a pieţei de capital din 2004 stipulează unificarea pieţei bursiere cu piaţa RASDAQ şi asigurarea unui cadrul legislativ unic pentru ambele pieţe secundare. Pentru eficientizarea în continuare a activităţii pieţei de capital sunt necesare acţiuni concertate în acord cu evoluţia economiei româneşti şi cu exigenţele ce rezultă din înaintarea ţării pe traseul integrării organice în Uniunea Europeană şi al globalizării.

CURSUL 11 PIAŢA VALUTARĂ 11.1 Obiectul şi agenţii pieţei valutare 11.2 Mecanismul pieţei valutare. Cursuri valutare Operaţiuni valutare 11.3 Piaţa valutară în România

Afacerile economice tot mai numeroase şi diversificate care au loc între parteneri din diferite ţări se reglează sistematic prin schimbarea unor monede naţionale între ele pe piaţa schimburilor valutare. 11.1 Obiectul şi agenţii pieţei valutare Piaţa valutară este un sistem de relaţii financiare prin care se desfăşoară vânzările şi cumpărările de valută 1 (efectivă şi în cont) şi de devize2 (trate, bilete de ordin, cecuri etc.) exprimate în monedă străină. Această activitate reprezintă un gen specific de comerţ, iar monedele şi devizele sunt tratate ca bunuri economice marfare şi negociate ca atare. Piaţa valutară sau a schimburilor valutare reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de diferiţi bani naţionali, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Această piaţă se realizează oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de diferiţi bani naţionali, având rolul să atragă mijloacele de plată internaţionale sub formă de bancnote, monede divizionare, instrumente de plată şi credit emise în monedă străină. Elementele specifice pieţei schimburilor valutare sunt: agenţii economici autorizaţi să realizeze operaţiuni cu valută; normele legale privind organizarea, desfăşurarea şi controlul operaţiunilor cu valută; metodologia de determinare a cursului valutar şi de protecţie a acestora prin acţiunea băncii naţionale; timpul în care funcţionează piaţa valutară; riscul şi profitul pe piaţa valutară. Piaţa schimburilor valutare sau piaţa valutară implică un ansamblu de relaţii interbancare, precum şi între bănci şi clienţii lor, ce se formează pe pieţele internaţionale unde au loc operaţiuni cu valută sau devize ca expresie a întâlnirii cererii şi ofertei acestora. Pieţele valutare naţionale, privite în totalitate şi în interdependenţa lor, formează piaţa internaţională valutară. Aceasta serveşte interese nelocalizate pe un anumit spaţiu. Amploarea pieţei valutare derivă din volumul activităţii bancare şi a celorlalţi operatori care acţionează în fiecare ţară, potrivit normelor stabilite de autorităţile statale într-o perioadă de timp. În cadrul pieţei valutare naţionale acţionează mai mulţi agenţi sau operatori astfel: a. participanţii, adică băncile, firmele, instituţiile, persoanele fizice din ţara respectivă care ordonă direct sau prin intermediari efectuarea de către instituţiile specializate a operaţiunilor de vânzare-cumpărare, în numele lor; b. instituţiile specializate, adică instituţiile specializate în astfel de operaţiuni, ca şi bursele şi agenţiile de schimb valutar. Clientela privată, care nu participă direct pe această piaţă, poate să intervină

doar prin intermediul băncilor. c. instituţiile de supraveghere, adică, în general, băncile centrale care urmăresc promovarea politicii valutare naţionale şi corelarea ei cu cea internaţională. Pieţele valutare se supun legislaţiei specifice din fiecare ţară şi care se corelează cu legislaţia internaţională. Piaţa valutară are ca obiect un ansamblu de fluxuri cum ar fi: vânzarea-cumpărarea de valute convertibile; schimbarea unei valute efective pe valută în cont sau invers; vânzarea-cumpărarea de efecte de comerţ exprimate în euro, pe efecte exprimate în valuta aflată în cont etc. Euro (€) reprezintă moneda unică în cadrul Uniunii Europene, introdusă la 1 ianuarie 1999. Prin euro sporeşte considerabil rolul Uniunii Monetare în cadrul Uniunii Europene. România a adoptat euro ca monedă de referinţă începând cu 3 martie 2003, ceea ce presupune că toate calculele economice se raportează la moneda unică europeană. Pe piaţa schimburilor valutare s-au folosit anterior şi alte instrumente, ca ECU (European Currency Unit), DST (Drepturi Speciale de Tragere) etc., având mecanisme proprii, cu avantaje şi limite inerente, reflectate în derularea interdependenţelor internaţionale. Piaţa valutară are un important rol în dezvoltarea schimburilor economice internaţionale, fiind la rândul ei influenţată de acestea prin diverşi factori de natură economică, monetar-financiară, tehnico-ştiinţifică etc., ceea ce se reflectă în cererea şi oferta valutară. Cererea şi oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice ce ţin de evoluţia economiilor naţionale şi relaţiilor economice internaţionale. Ele îşi au sorgintea în funcţiile banilor şi a mecanismului de acţiune a sistemului economicovalutar. Cererea exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcarea cursului de schimb. Cererea de valută se formează de către agenţii economici în următoarele împrejurări: pentru extinderea activităţilor economice; pentru interese speculative de profit; pentru scopuri de protejare sau apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale. Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din prestările de servicii realizate în ţară de agenţii economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional. Oferta exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute, în condiţiile unui anumit curs de schimb. Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a numerarului persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici, care acţionează în comerţ, agricultură, industrie, asigurări, turism etc., numerarul fiind nesemnificativ în procesul de constituire a ofertei valutare. Pe piaţa naţională a schimburilor valutare, oferta rezultă îndeosebi de

la exportatorii de bunuri, de la agenţii economici care execută servicii în altă ţară şi din intrările în ţară, sub diverse forme ale capitalului străin. Oferta se transpune în fapt prin transferul valutei din depozitele bancare la ordinul vânzătorului, la dispoziţia cumpărătorului. Banca operează atât în contul propriu, cât şi în contul clienţilor săi. În prezent, au loc mutaţii importante privind structura, dimensiunile şi dinamica pieţei valutare, în corelaţie cu cerinţele şi posibilităţile diferiţilor subiecţi ai acesteia, interesaţi de furnizarea sau obţinerea instrumentelor de plată şi de credit mondial actual Teorie economică generală • Macroeconomie Extinderea activităţilor economice

Depozite bancare şi bani ai agenţilor economici

Interese speculative de profit

Exportul de bunuri economice

Apărarea de cursul de schimb nefavorabil al unor monede naţionale

Servicii executate de agenţii economici în altă ţară

Operaţiuni de import PIAŢA VALUTARĂ

Intrări în ţară de capitaluri străine

Servicii realizate în ţară de agenţii economici străini Ieşiri de capital naţional CURSUL DE SCHIMB

Factori interni: - factori ce ţin de activitatea economică producătoare de bunuri economice - factori monetari - factori social-politici - factori psihologici.

Piaţa valutară

Factori internaţionali: - raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă - starea balanţei de plăţi externe - factori economici, financiari, sociali, politici, psihologici, caracteristici economiei mondiale.

Agenţii economici dintr-o ţară, având monedă convertibilă, pot apela mai intens la piaţa valutară ca subiecţi de diferite categorii, obţinând valuta de care au nevoie pentru stingerea unor obligaţii reieşite dintr-o afacere economică. În funcţie de interesul ce-l are de satisfăcut, agentul economic optează pentru o anumită modalitate de valorificare a valutei pe care o deţine. În acest fel, prin intermediul pieţei valutare se pot obţine valutele solicitate de decontările în cadrul interdependenţelor economice internaţionale. De aceea, funcţionează pieţele importante în ţările cu economie cu piaţă concurenţială dezvoltată, cum sunt, de exemplu, cele din: New York, Chicago, Detroit, Londra, Frankfurt, München, Paris, Milano, Napoli, Bruxelles, Amsterdam, Zürich, Montreal, Tokyo, Singapore etc. Pieţele valutare au un puternic caracter integrat, datorită mijloacelor moderne de telecomunicaţii, care permit cunoaşterea informaţiilor de piaţă şi influenţarea deciziilor privind formarea cererii şi ofertei de valută. Viteza de reacţie pe piaţa valutară este foarte mare, iar influenţele ei se propagă la scară mondială. Piaţa valutară se implică în operaţiuni de credit internaţional, în mecanismele societăţilor multinaţionale, reflectând convenirea valutară sistematică între parteneri. Ea influenţează şi, totodată, este influenţată cantitativ, calitativ şi structural de integrarea internaţională şi globalizare. 11.2 Mecanismul pieţei valutare. Cursuri valutare Operaţiuni valutare Mecanismul pieţei valutare reprezintă ansamblul de norme, principii, operaţiuni, cursuri şi instrumente interdependente care servesc la corelarea intereselor purtătorilor cererii şi ale purtătorilor ofertei de valută, în timp şi spaţiu. Acest mecanism este influenţat substanţial de convertibilitatea internaţională a monedelor naţionale. În prezent, în accepţiunea Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzarea-cumpărarea pe piaţă fără nici o restricţie. Aceasta înseamnă că moneda convertibilă are proprietatea legală de a se schimba liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, nelimitat şi fără restricţii privind cantitatea schimbată, scopul schimbului, adică pentru plăţi sau transferuri specifice tranzacţiilor comerciale ori necomerciale, precum şi fără restricţii privind subiectul care realizează schimbul.

În contextul sistemului monetar actual, convertibilitatea nu mai presupune nici o legătură cu un etalon de raportare, adică este abandonată legătura cu schimbarea în aur. Convertibilitatea implică însă un ansamblu de cerinţe economice, monetare, juridice, organizatorice care trebuie realizate de fiecare ţară pentru moneda proprie, astfel încât aceasta să fie acceptată pe piaţa valutară internaţională. Convertibilitatea nu este un scop în sine, ci se corelează cu starea şi evoluţia economiei naţionale, fiind o latură esenţială şi o pârghie economico-financiară principală pentru economia cu piaţă concurenţială. Mecanismul pieţei valutare implică schimburi sistematice de valute. Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rată de schimb valutar, curs de schimb, raport de schimb sau curs valutar3. Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat în altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de monedă naţională sau cantitatea de monedă naţională ce revine la o unitate de monedă străină, în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective. Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu modul de formare. Problema formării cursului valutar este esenţială. Aceasta trebuie să ţină seama de un sistem de factori între care se înscriu: paritatea monetară, puterea de cumpărare a monedei naţionale etc. Paritatea este expresia raportului valoric dintre două monede naţionale, care se determină prin raportarea lor cantitativă pe baza definirii legale a fiecăreia. Paritatea valutară se exprimă într-o valută de rezervă cu funcţii de bani internaţionali. Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare, de politica valutară promovată de statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie se relevă fie în deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de cumpărare, fie în aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii de cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale4. Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un curs propriu cu caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale. Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde valută nelimitat, de la bănci pentru clienţi. Prin crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral convertibile. Exprimarea cursului valutar5 se face într-o manieră specifică, denumită şi metoda de cotare. Aceasta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite

monede, în funcţie de variaţia cererii şi ofertei pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică 1, 10, 100, 1.000 etc., se exprimă în monedă naţională. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada etc. Multiplele aspecte privind cursul valutar dintr-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al acestei ţări. Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-valutar şi a reglementărilor adoptate dintr-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la convertibilitatea, organizarea şi funcţionarea pieţei valutare. O componentă esenţială a oricărui regim valutar o reprezintă tipul de curs valutar. În ultimii ani s-au manifestat următoarele variante ale acestuia: a) flotarea independentă, cu diferite grade de libertate sau administrare: SUA, Japonia; b) flotarea limitată sau evoluţia în cadrul unei marje prestabilite: SME; c) fluctuarea controlată (managed float) sau cursul legat (peg) de o valută forte sau de un coş valutar: ţările cu economia în tranziţie.

Ca situaţii extreme, dar devenite modele teoretice, relevăm inconvertibili-tatea externă totală, ceea ce implică monopolul statului asupra valutei, şi flotarea pură, în cazul în care singurul angajament al băncii centrale este acela de a nu interveni, cursul de schimb fiind determinat în exclusivitate de piaţă. Flotarea pură, departe de a permite o ajustare automată suplă, este însoţită de fenomene de supraajustare, foarte nefavorabile pentru întreprinderi. Cel mai adesea flotarea este impură, chiar şi fără a fi obligate, băncile centrale intervin pentru a menţine un anumit nivel al parităţii. Operaţiuni pe piaţa valutară. Acestea constituie elementul central al mecanismului ce contribuie decisiv la îndeplinirea funcţiilor specifice ale pieţei valutare în cadrul sistemului economic. Operaţiunile pe piaţa valutară se efectuează în număr mare şi într-o gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. În scopul efectuării operaţiunilor cu monedele convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţa publicului prin afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi, totodată, se fac cunoscute prin telefon clienţilor. Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor, sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât teoria şi practica schimburilor valutare apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe, una la vedere şi alta la termen. Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărare sau vânzare de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea, operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de valoare), anumite plasamente de capital pe termen scut, schimbarea dimensiunilor sau structurii unor operaţiuni etc. Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen

ulterior (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul. Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin care un agent economic se asigură, din momentul încheierii contractului, că la data plăţii va dispune de sume în valută necesară. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Ca excepţie apar şi tranzacţiile speculative de acest gen, care urmăresc doar câştigul din diferenţa de curs. Băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie, lichiditatea la diferite niveluri economice, starea datoriei externe etc. 11.3 Piaţa valutară în România În condiţiile economiei româneşti, piaţa valutară se creează şi se maturizează prin contribuţia hotărâtoare a Băncii Naţionale, care împreună cu alte instituţii publice asigură reglementările corespunzătoare şi respectarea acestora. Ea autorizează agenţii pieţei valutare şi urmăreşte modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile, ca intermediari financiari-valutari pentru ceilalţi agenţi economici. Piaţa valutară în ţara noastră a început să se formeze în anul 1990, printr-un proces complex al cărui efect a fost trecerea la convertibilitatea leului, la început în condiţii foarte restrictive. Ulterior, unele restricţii au fost înlăturate, îndeosebi după luna august 1994, iar în prezent se înregistrează apropieri vizibile de caracteristicile pieţei valutare veritabile. În România piaţa valutară se compune din: 1) piaţa valutară interbancară rezervată operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valută, desfăşurate de persoane juridice; 2) piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valută, desfăşurate de persoane fizice.

Piaţa valutară interbancară reprezintă o piaţă continuă în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute la vedere (spot) şi la termen (forward), contra monedei naţionale, la cursuri de schimb determinate liber de intermediari autorizaţi de Banca Naţională să participe în nume şi cont propriu sau în nume propriu şi în contul clienţilor. Mecanismul de vânzare-cumpărare de valută se realizează la nivelul băncilor comerciale, respectându-se anumite principii, cum sunt: concentrarea ordinelor de vânzare-cumpărare de valută de băncile comerciale autorizate, adică funcţionarea unei pieţe descentralizate; responsabilitatea băncilor de a pune la dispoziţia clienţilor, la cererea lor, preţuri de vânzare şi de cumpărare pe care le-au calculat, adică obligaţia băncii de „a face piaţa”; lărgirea sferei de cuprindere a operaţiunilor valutare, atât a celor la vedere (spot), cât şi a celor la termen (forward), operaţiunile la termen trebuind să fie cel puţin pentru 1, 3 şi 6 luni. În conformitate cu regimul valutar, piaţa valutară este flexibilă şi cuprinzătoare. Clienţii au posibilitatea să solicite băncilor autorizate vânzarea sau cumpărarea, beneficiind de informaţia de preţ de vânzare (preţul cerut) pentru cei care cumpără şi de informaţia de preţ de cumpărare (preţ oferit), pentru cei care vând valută băncii respective, putând să motiveze o operaţiune de cont curent pentru a participa pe piaţa valutară. Băncile pot funcţiona, după caz, ca brokeri (în nume propriu, însă în contul clientului) şi ca dealeri (în nume propriu şi pe cont propriu). Piaţa caselor de schimb valutar funcţionează paralel cu piaţa interbancară, pentru vânzare-cumpărarea de către populaţie. România realizează deocamdată convertibilitatea limitată internă a leului. Aceasta înseamnă că leul se poate schimba liber pe orice valută numai în interiorul ţării noastre. Convertibilitatea leului este limitată la operaţiuni de cont curent. Întărirea şi consolidarea monedei naţionale, precum şi trecerea la convertibilitatea deplină a leului depind de amploarea şi perfecţionarea pieţei valutare. În acest context se impune dezvoltarea pieţei valutare, acordându-se prioritate pieţei interbancare. Pentru atingerea unor astfel de obiective sunt necesare acţiuni eficace pentru consolidarea economiei naţionale, creşterea capacităţii ei de a produce bunuri materiale, servicii şi informaţii de calitate, într-o structură modernă, competitive pe piaţa mondială. În esenţă, cursul valutar în România, aşa cum arată experienţa mondială, reflectă gradul de competitivitate a economiei naţionale, întemeiat pe un nivel corespunzător de eficienţă, productivitate, rentabilitate, începând de la nivelul microeconomic.

De aceea înfăptuirea consecventă a reformei economice, fundamentată mai ales pe privatizare, restructurare şi eficientizare, determină puterea şi stabilitatea monedei naţionale, obţinerea unor performanţe economico-sociale validate de competitivitatea internaţională. Trecerea la EURO ca monedă de referinţă pentru cursul leului implică realizarea obiectivelor înscrise în capitolul special de negociere cu Uniunea Europeană cum sunt: consecvenţa României în coordonarea reformelor economice, politica fiscală, monetară şi a cursului de schimb, adoptarea acquis-ului comunitar în privinţa armonizării prevederilor referitoare la independenţa băncii centrale, la eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale trezoreriei de către BNR şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele financiare. Toate acestea ţin şi de politica valutară. Politica valutară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor, metodelor şi procedeelor stabilite pe baza unei teorii coerente prin care statul influenţează cererea şi oferta de valută şi devize. Politica valutară a României constituie astfel un segment esenţial al politicii economice generale. Ea are un grad ridicat se senzitivitate publică şi o specificitate deosebită, datorită deschiderii din ultimul deceniu a economiei noastre la schimbările internaţionale tot mai ample şi mai diversificate. De funcţionarea pieţei valutare, în acord cu politica valutară, depind în mare măsură capacitatea firmelor româneşti de a-şi ameliora competitivitatea externă, precum şi atractivitatea pieţei româneşti pentru investitorii străini şi însăşi continuarea procesului de integrare benefică în Uniunea Europeană.

CURSUL 12 INFLAŢIA 12.1 Inflaţia - permanenţă a vieţii economice 12.2 Măsurarea şi formele inflaţiei 12.3 Cauzele inflaţiei 12.4 Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei 12.5 Politici antiinflaţioniste

Procesele inflaţioniste reprezintă realităţi preocupante pentru toate categoriile de agenţi economici, fiind o componentă a vieţii cotidiene şi a funcţionării economiilor contemporane. 12.1 Inflaţia - permanenţă a vieţii economice La nivelul percepţiei, ca fenomen economic, inflaţia este receptată ca o creştere generalizată (şi de durată) a preţurilor şi de reducere a puterii de cumpărare a unităţii monetare. Chiar dacă preţurile nu cresc la absolut toate sortimentele şi categoriile de bunuri, totuşi procesul este prezent la marea majoritate a acestora: bunuri de consum şi de capital, salarii, preţuri ale activelor financiare şi monetare, preţul banilor etc. Sunt şi unele creşteri de preţuri care nu sunt expresia inflaţiei: dacă creşte calitatea intrinsecă a unor bunuri economice marfare pe care cumpărătorii o percep; intervin şocuri vremelnice asupra cererii şi/sau ofertei agregate; apare un accident de aprovizionare pe o piaţă sau câteva etc. preţurile cresc, iar apoi revin la nivelul anterior etc. Inflaţia s-a manifestat mai intens sau intermitent din cele mai vechi timpuri; după cel de-al Doilea Război Mondial, inflaţia a devenit o realitate persistentă, durabilă, dar de intensitate diferită, în toate economiile: rebelă în economiile slab dezvoltate şi în cele aflate în tranziţie de la sistemul de conducere planificat-centralizată la cel de economie cu piaţă concurenţială, lentă, aflată sub control, în economiile capitaliste dezvoltate. Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic monetaro-marfar, un fenomen economic care a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii: ea a avut o evoluţie modestă atâta timp cât a funcţionat sistemul monetar aur (practic, secolul al XVIII-lea - jumătatea secolului al XX-lea). După cel de-al Doilea Război Mondial, inflaţia a fost continuă, permanentă şi de durată, fără perioade deflaţioniste1. Banii contemporani, bani simbol, sunt mai uşor de multiplicat decât Deflaţia este procesul de scădere generalizată a preţurilor; dezinflaţia înseamnă reducerea ritmului de creştere a preţurilor.

banii care-şi aveau suportul material într-o cantitate determinată de metal preţios sau în bunurile marfare supuse tranzacţiilor pe piaţă. Ca regulă, în ţările dezvoltate preţurile cresc rapid în perioadele de expansiune economică şi îşi diminuează ritmul în cursul recesiunilor sau stagnării creşterii economice. În România, potenţialul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei de comandă, dar el a „explodat” odată cu trecerea la liberalizarea preţurilor din 1990. Este de menţionat că la potenţialul „moştenit" de la economia de comandă, inflaţia galopantă din România a fost alimentată atât de procesele de autoîntreţinere care o generează cât şi de modul în care a fost proiectată şi promovată Reforma economică într-un context economic internaţional nefavorabil. Deşi, în ultimii ani, se observă fenomenul dezinflaţionist, un procent de creştere a preţurilor are o semnificaţie economică tot mai amplă, iar efectele asupra agenţilor economici sunt încă de mare întindere. 12.2 Măsurarea şi formele inflaţiei Deşi inflaţia este percepută de către toţi participanţii la viaţa economicosocială cu intensităţi şi semnificaţii diferite, există modalităţi convenite instituţional pentru a-i calcula nivelul şi evoluţia, pe baza unui indice al preţurilor care reprezintă o medie ponderată a preţurilor unui anumit număr de bunuri materiale şi servicii. Pot fi alese: indicele preţurilor de consum (IPC), indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB (PNB), indicele preţurilor bunurilor de capital, indicele costului vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor, coeficientul de devansare a creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PIB, PNB) de către masa monetară aflată în circulaţie şi disponibilă pentru achiziţionarea mărfurilor2. Dintre acestea, cel mai utilizat pentru a măsura inflaţia este IPC. El se determină de organisme autorizate pe baza unui „coş de bunuri" (materiale şi servicii) de consum care cuprinde: alimente, bunuri de uz curent şi folosinţă personală (îmbrăcăminte, încălţăminte, articole de toaletă, pentru sport şi excursii) servicii de transport, culturale, de ocrotire a sănătăţii şi de învăţământ, bunuri de folosinţă îndelungată ş.a. .

Creşterea generală a preţurilor de consum cu 25,67% rezultă din creşterile diferenţiate ale preţurilor fiecărei grupe de satisfactori (iar în cadrul grupei, de majorarea preţurilor şi tarifelor individuale pentru sortimentele care intră în compoziţia grupei) şi din ponderile pe care fiecare grupă de mărfuri o deţine în bugetul de familie tip sau în „coşul” reprezentativ de mărfuri. Calcularea IPC nu este o chestiune neutră din punct de vedere socialeconomic şi politic. Ea are elemente tehnice asupra cărora se convine sau cu privire la care ştiinţa statistică a fundamentat concluzii indubitabile; în acelaşi timp între guvern, patronate şi sindicate se constată dispute, chiar contradicţii asupra unor aspecte ce ţin de determinarea IPC, respectiv ratei inflaţiei. Ele izvorăsc din interesele pe care le urmăreşte fiecare participant la acest proces. Guvernul care a obţinut sufragiul pentru a administra aspectele esenţiale ale societăţii şi economiei are interesul să demonstreze că face acest lucru bine, iar un criteriu relevant pentru o atare apreciere îl constituie nivelul şi evoluţia ratei inflaţiei; este interesat ca rata inflaţiei să fie cât mai mică, chiar sub cea reală. Patronatul este interesat să rezulte dinamici cât mai mici ale preţurilor şi inflaţiei pentru a atenua revendicările sindicatelor şi salariaţilor. Sindicatele ar dori să obţină prin metoda de determinare a IPC niveluri cât mai ridicate, dacă ar fi posibil mai mari decât cele efective, pentru a obţine sporuri salariale mai mari în urma indexării. Disputele trilaterale guvern, sindicate, patronat vizează: lista mărfurilor reprezentative din fiecare grupă, ponderile atribuite fiecărei grupe în bugetul de familie reprezentativ, intervalul la care sunt observate diferite categorii de preţuri etc.

Dincolo de aceste dispute trebuie remarcat şi faptul că IPC reprezintă în ultimă instanţă o evaluare (şi nu o măsurare riguroasă) a dinamicii preţurilor pentru că se calculează pe baza unui număr limitat de bunuri de consum şi observaţii ale evoluţiei preţurilor. Forme ale inflaţiei în funcţie de intensitate În funcţie de intensitatea inflaţiei în mod convenţional se disting: Inflaţia târâtoare (moderată, liniştită) – caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor din coşul de referinţă cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de stabilizare. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă; agenţii economiei au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate; se manifestă o preocupare redusă dacă plasarea economiilor să se realizeze în active reale sau în titluri. Ca regulă generală, productivitatea factorului muncă creşte mai intens ca salariile, iar PIB-ul (PNB) real cunoaşte evoluţii ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenţilor economici. Inflaţia deschisă – relevată prin creşterea anuală a preţurilor mai mică de 10%, dar superioară celei de 3%. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi în tranziţie de la sistemul de comandă la cel concurenţial. Când ea se manifestă în ţările dezvoltate, guvernele pun în aplicare măsuri şi programe antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia de unele efecte negative, deşi ele nu sunt relevante. Inflaţia galopantă sau inflaţia cu două cifre – expresie şi sursă a unor ample dezechilibre în economie. Ea a fost frecvent întâlnită în ţările în curs de dezvoltare din Africa, America Latină şi doar episodic în ţările dezvoltate. Prezenţa unei atare inflaţii impune indexarea contractelor cu indicele preţurilor sau într-o valută considerată relativ stabilă; moneda naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii economice (puterii de cumpărare), rata dobânzii creşte rapid, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar cantitatea de monedă strict necesară tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii părăsesc economia naţională, plasându-se în străinătate, iar altele sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative sau plasamente în active reale (case, obiecte de artă, terenuri etc.). Hiperinflaţia caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor; cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Se manifestă demonetizarea evidenţiată în Capitolul 4. Preţurile relative devin deosebit de instabile, iar salariul real al unei persoane se reduce lunar cu circa 30%; este produsul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a ţărilor în cauză. După cel de-al Doilea Război Mondial, hiperinflaţia a fost un fenomen izolat întâlnit în unele dintre fostele ţări socialiste în procesul tranziţiei (Polonia 1988-1990, când indicele preţurilor a fost circa 1.000%, Rusia 1994, cu un indice al preţurilor cu patru cifre şi în unele ţări din America Latină, cum ar fi Chile, Brazilia etc.), din Asia şi Africa, mai ales cele angajate în conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată. Ca regulă, hiperiflaţia s-a manifestat în ţările şi perioadele cu un stat slab şi unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (puternic monopolizate sau cu structuri oligopoliste pentru a-şi proteja reciproc interesele pe seama celorlalte categorii de agenţi economici).

Tipuri de creştere economică în relaţie cu inflaţia În legătură cu relaţia dintre creşterea economică şi fenomenul inflaţionist se pot contura mai multe tipuri de creştere economică: - creştere economică „neinflaţionistă" caracterizată printr-o dinamică relativ înaltă a creşterii economice şi o inflaţie târâtoare (moderată). Inflaţia moderată este un factor stimulativ pentru creşterea economică: în perspectiva unei creşteri moderate şi stăpânite a preţurilor sunt impulsionate investiţiile vizând modernizarea şi retehnologizarea, ceea ce asigură creşterea PIB-ului şi PNB-ului real în special pe seama sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Ritmul creşterii PIB/locuitor depăşeşte rata inflaţiei. Este o formă sănătoasă de evoluţie a economiei caracteristică ţărilor dezvoltate în anii '50-'60; - creşterea economică inflaţionistă relevă că dinamica (ritmul) creşterii economice este depăşit de rata inflaţiei; PNB-ul şi PIB-ul real, de regulă, se reduc; - în perioada actuală, numeroase economii se confruntă cu fenomenele de stagflaţie şi slumpflaţie. Stagflaţia caracterizează acea situaţie din economia unei ţări concretizată prin inflaţie rapidă (de regulă inflaţie deschisă) însoţită de stagnare economică. PIB-ul şi PNB-ul real stagnează sau se reduc (fenomenul de recesiune) în condiţiile când preţurile cresc, masa monetară stagnează sau chiar sporeşte, iar rata şomajului este foarte ridicată. Slumpflaţia defineşte situaţia cea mai critică dintr-o economie naţională: stare de hiperinflaţie şi reducerea drastică a PNB-ului şi PIB-ului real, şomaj cronic, de masă, conjugate cu alte dezechilibre grave interne şi externe. Slumpflaţia s-a întâlnit temporar în economiile dezvoltate în cursul primului şoc petrolier, în unele economii în curs de dezvoltare şi în toate fostele ţări socialiste în unii ani ai perioadei de tranziţie spre economia cu piaţă concurenţială. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până la jumătatea anilor '60, inflaţia n-a fost o problemă pentru teoria şi practica economică. A fost epoca în care preţurile creşteau în limite acceptabile (majorări de 2-3% anual). Era inflaţie moderată conjugată cu o creştere economică viguroasă, apreciată în linii generale ca neinflaţionistă. Politicile de stimulare a cererii agregate prin bani ieftini pentru a încuraja ocuparea acceptabilă a factorilor de producţie, creşterea producţiei şi refacerea economică conduceau la performanţe economice scontate, bune. În aceste condiţii, venitul (produsul) de echilibru tindea să se identifice cu venitul (produsul) deplinei ocupări (potenţial). În atare circumstanţe, preţurile au fost relativ stabile, dar treptat s-au acumulat o serie de dezechilibre care au răbufnit în anii '70.

12.3 Cauzele inflaţiei Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o amplă dezbatere între specialişti, preocupări pentru practicieni şi în rândul populaţiei privind cauzele ce o generează şi mecanismele care o întreţin pentru ca astfel să se identifice şi soluţiile viabile pentru stăpânirea şi încorsetarea fenomenului. În prezent nu există o teorie general-acceptată a inflaţiei: cauzele procesului inflaţionist sunt numeroase – de ordin economic, psihologic, social-politic, intern şi extern, induse prin mecanismul relaţiilor economice internaţionale şi al creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale etc. În anumite împrejurări inflaţia provine şi primeşte şocul iniţial din partea cererii, alteori, din partea ofertei. Nu puţine sunt situaţiile când şocul declanşator al unei inflaţii deschise 1-a constituit evoluţia contradictorie a cererii şi ofertei agregate sau măsuri de politică monetară insuficient corelate cu realităţile economice etc. Creşterea nejustificată, fără fundament economic, a veniturilor băneşti ale unor categorii de agenţi economici, deficitele bugetului de stat şi a conturilor curente care reflectă relaţiile economice cu străinătatea, sporirea costurilor şi a masei monetare, deprecierea monedei naţionale şi reducerea ofertei de bunuri marfare etc. pot fi tot atâtea împrejurări care pot declanşa, amplifica şi întreţine procesul inflaţionist. O caracteristică esenţială a inflaţiilor moderne este că ele au o dinamică internă şi sunt greu de oprit după ce s-au declanşat. Este ceea ce specialiştii numesc inflaţia inerţială, anticipată sau fundamentală, adică acea rată a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează şi o iau în calcul la încheierea contractelor private şi acordurilor oficiale; inflaţia anticipată fiind un punct de reper pentru cea efectivă în viitor care are tendinţa să dureze atâta timp cât un şoc n-o face să crească sau să se diminueze. Din aceste motive, putem vorbi de numeroase cauze parţiale din a căror concertare apare procesul inflaţionist, ca dezechilibru marfarobănesc concretizat în existenţa în circulaţie a unui exces de masă monetară în raport cu volumul bunurilor marfare, supuse tranzacţiilor. Acest excedent de masă monetară în raport de volumul bunurilor marfare reflectă în ultimă instanţă existenţa unui exces de cerere totală în raport cu oferta totală, o cerere agregată solvabilă (pentru care există mijloace de plată) nesatisfăcută.

Forme ale inflaţiei în funcţie de cauza principală Din perspectiva cauzelor care o declanşează, inflaţia este tipologizată tradiţional în: - inflaţie prin cerere; - inflaţie prin costuri; - inflaţie structurală. În toate aceste cazuri apare o cerere agregată suplimentară, care depăşeşte oferta globală. În cele trei forme de inflaţie, excesul de cerere are cauze şi resorturi diferite. Inflaţia prin cerere Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii globale (brusc, sub formă de şoc sau treptat) în faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă. Aşa cum rezultă din figura, prin creşterea cererii sub impulsul unui şoc, indicele preţului (IP) şi cantitatea de echilibru sporesc de la IP0, PNB0 la IP1, PNB1, ca expresie a modificării echilibrului de la E0 la El, care se adaptează atât prin preţuri, cât şi prin cantităţi.

PNBn t^li, Diagrama inflaţiei prin cerere

PIB real

Premisa inflaţiei prin cerere este ca masa monetară să crească mai repede decât PNB-ul (PIB) sau, cu alte cuvinte, oferta de monedă (respectiv, veniturile agenţilor economici) creşte mai intens decât oferta de bunuri economice (respectiv, decât productivitatea). În acest sens, M. Friedman apreciază că inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar, excesul de monedă reprezentând rădăcinile acesteia. El îşi găseşte expresie în ecartul inflaţionist - absolut şi relativ. Ecartul inflaţionist absolut se determină ca diferenţă, la nivelul economiei naţionale, între cererea solvabilă nominală – conferită de masa monetară aflată la dispoziţia agenţilor economici nonbancari, – şi oferta reală de bunuri economice marfare. El reflectă excesul de monedă neacoperit cu bunuri aflate pe piaţă. Ecartul inflaţionist relativ se măsoară prin raportul procentual dintre ecartul inflaţionist absolut şi oferta reală de bunuri marfare. El indică câte unităţi monetare sunt în plus la 100 de unităţi de ofertă reală. ~~ Împrejurările care fac ca M > Q să fie un fenomen de durată sunt foarte numeroase. Ele ţin mai întâi de mecanisme intenţionate (se creează mai multă monedă decât nevoile circulaţiei). Apare astfel o cerere solvabilă suplimentară, în exces, iar majorarea preţurilor este soluţia imediată pentru echilibrarea pieţelor. Alături de acest mecanism direct declanşator de inflaţie, ar mai exista şi altul indirect relevat de Wiecksell, Marshall, Keynes şi Friedman. După aceştia, între creşterea masei monetare şi a cererii finale se interpune scăderea ratei dobânzii care explică de ce prima o declasează pe cea de a doua. De exemplu, dacă banca centrală achiziţionează bilete de tezaur sau alte titluri de pe piaţa deschisă, particularii şi băncile vor deţine mai multă lichiditate. În mod natural, cursul titlurilor va creşte, iar rata dobânzii se reduce, ceea ce îi incită să achiziţioneze alte active reale (pentru că cele financiare deja s-au scumpit); este fenomenul din România în anii 2004 şi în special 2005. Elasticitatea producţiei, în special cea de bunuri durabile şi de capital, este decisivă pentru instalarea stării de inflaţie prin cerere. Dacă oferta este elastică sau de elasticitate unitară în raport cu cererea, atunci mecanismul indirect nu declanşează inflaţie. Dacă oferta producţiei de bunuri durabile şi de capital este inelastică (pentru că întreprinzătorii nu au posibilitatea de a spori oferta sau pur şi simplu acest lucru nu se poate face imediat) procesul inflaţionist prin mecanismul indirect s-a declanşat şi se autoîntreţine.

Importantă pentru declanşarea sau nu a procesului inflaţionist este şi categoria de agenţi economici în a căror posesie ajunge excesul de masă monetară pusă în circulaţie. Dacă sporul de masă monetară ajunge în special la producători, investiţiile sunt stimulate, creşte produsul global, iar posibilităţile procesului inflaţionist sunt reduse. Când sporul de masă monetară ajunge, mai ales, la consumatori şi speculatori, creşte cererea de satisfactori şi de active financiare şi monetare, efectul de creştere a preţurilor este preponderent, iar procesul inflaţionist se declanşează cu intensitate. Explicaţia keynesiană a inflaţiei prin cerere ţine de ceea ce Keynes a numit „privilegiu al economiilor cu ocupare deplină"3. Keynes demonstra că, dacă factorii de producţie sunt pe deplin ocupaţi (sau acest lucru se întâmplă cu cel mai restrictiv dintre ei) şi se încearcă totuşi o creştere a producţiei se declanşează un puseu inflaţionist, graţie dezechilibrului care apare între produsul potenţial şi cel efectiv (mai mare). Randamentul factorilor de producţie se reduce (s-a intrat în zona descrescătoare a legii randamentelor de scară), iar veniturile obţinute de posesorii factorilor de producţie supraocupaţi sunt superioare productivităţii marginale în valoare a respectivilor factori. Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există între nivelul costurilor, comportamentul întreprinzătorilor şi eficienţa utilizării factorilor de producţie, a resurselor în general. Ipoteza de lucru este că nivelul costurilor unitare (medii şi marginale) primeşte un impuls de creştere. Ipoteza este plauzibilă şi împrejurările posibile sunt foarte numeroase: - deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale, scumpeşte importurile; - pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la creşterea costului mediu fix; - atragerea în circuitul economic a unor factori de producţie mai rari ale căror preţuri sunt superioare în raport cu productivitatea marginală în valoare ca urmare a unei alocări inadecvate a resurselor; - existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări din partea sindicatelor şi patronatului pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea ce necesită creşterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi taxe, chirii etc.), soldate cu majorarea costurilor unitare (figura 21.2).

Creşterea costurilor şi inflaţia autoîntreţinută Pe pieţele concurenţiale sau neconcurenţiale majorarea costului mediu şi marginal conduce la restrângerea ofertei şi reducerea PNB-ului efectiv sub cel potenţial, şi apariţia unui echilibru nou, E1 caracterizat printr-un PNB efectiv mai mic şi preţuri de piaţă generalizate la un nivel superior Inflaţia prin costuri poate apărea şi ca urmare a politicilor guvernamentale, când guvernarea este interesată să menţină o cerere înaltă, promovând politici monetare şi fiscale expansive. În felul acesta se poate ivi situaţia ca cererea globală susţinută artificial de către autorităţi (vezi de pildă în preajma încheierii ciclului electoral) să sporească

producţia potenţială, ceea ce conduce la reacţii inflaţioniste ale întreprinzătorilor care în condiţii de deplină ocupare a factorilor, în special a forţei de muncă, se soldează cu creşteri salariale, creşteri de costuri, apoi de preţuri ş.a.m.d. Inflaţia structurală Inflaţia structurală reflectă o situaţie gravă din economie în care cererea şi oferta agregate se modifică în sens contrar, cererea agregată creşte, iar oferta agregata scade. Este atât o combinaţie între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor elemente ale ofertei globale. Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii viitoare a cererii, ceea ce generează neconcordaţe între structura materială a cererii şi cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor care, prin mecanismele de autoîntreţinere, se generalizează în întreaga economie. Cererea excedentară poate proveni de la factori guvernamentali, agenţi particulari şi externi. Când nu intervin şocuri asupra cererii şi ofertei globale, inflaţia tinde să rămână constantă (inflaţia de inerţie). Pe termen scurt, evoluţia inflaţiei este influenţată de relaţia dintre dinamica cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă la creşteri (elastică la factorii creşterii) şi inelastică la scădere, în timp ce oferta este elastică la scădere şi inelastică în faţa majorităţii factorilor de creştere. Din această cauză, când creşte cererea globală are loc atât creşterea ofertei, cât şi a ratei inflaţiei (pentru că oferta creşte mai încet decât cererea). Concluzie: Inflaţia este un proces care reflectă stări de lucruri şi dezechilibre comportamentale ale oamenilor; oamenii sunt cei de la care pleacă, asupra cărora se răsfrânge şi prin ale căror acţiuni se autoîntreţine procesul inflaţionist. Iar oamenii au memorie: când în calitate de agenţi economici ei se aşteaptă la majorarea preţurilor, la un puseu inflaţionist, ei integrează această anticipare în comportamentele lor viitoare. Iar dacă fiecare anticipează inflaţia, ea se produce efectiv. Aceasta înseamnă că fiecare are partea sa de vină în declanşarea şi întreţinerea procesului inflaţionist: guvernul, firmele, instituţiile financiar-bancare, salariaţii, pensionarii, speculatorii etc. Sunt ei în egală măsură responsabili de inflaţie? Evident, nu. Vinovăţia depinde de forţa pe care o au

diferiţi agenţi economici şi de consecvenţa de a-şi urmăresc propriul interes, ignorând pe ale altora şi abordând un comportament bazat pe obiective pe termen scurt. De aceea, cauzele secvenţiale ale inflaţiei prezentate mai sus au valoare didactică. Toate cauzele amintite, şi altele, se întrepătrund, se influenţează, în cele mai diverse modalităţi, în timp şi spaţiu. 12.4 Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei Inflaţia are efecte ample, pe multiple planuri, asupra economiei şi a intereselor tuturor categoriilor de agenţi economici, asupra categoriilor populaţiei, asupra climatului social-politic din interiorul ţării cât şi a relaţiilor economice dintre partenerii aparţinând unor economii diferite. Descifrarea tuturor acestor consecinţe este o operaţiune dificilă pentru că: - amploarea şi plaja efectelor depinde de intensitatea inflaţiei, de tipurile acesteia; - efectele inflaţiei sunt contradictorii: sub anumite aspecte ea favorizează anumiţi agenţi şi îi defavorizează sub alte aspecte; - unele categorii de agenţi economici sunt, pe ansamblu, câştigători de pe urma inflaţiei, iar alţii sunt, pe ansamblu, perdanţi. Cu toate acestea, inflaţia este temută de către întreaga populaţie fiind considerată inamicul public numărul unu din cauza costurilor şi pericolului potenţial pe care le conţine pentru viaţa economică şi structurile sociale. Înainte de a prezenta o schiţă succintă a celor mai reprezentative consecinţe şi costuri pe care le generează inflaţia se impune o precizare: dacă la contractele încheiate toate categoriile de preţuri s-ar majora concomitent şi cu un procent identic, nimeni nu ar câştiga sau pierde de pe urma inflaţiei, pentru că preţurile relative nu se modifică deşi cele absolute sporesc. Câştigători şi perdanţi ai inflaţiei În fapt, inflaţia modifică preţurile absolute în ritmuri şi la momente diferite, ceea ce schimbă preţurile relative; în felul acesta inflaţia redistribuie avuţie şi proprietate de la cei ale căror preţuri relative s-au redus spre cei ale căror preţuri relative cresc. Un caz particular este trasferul de avuţie de la creditor la debitor dacă contractul de împrumut n-a fost prevăzut cu o clauză de indexare a

ratei dobânzii şi a amortizării creditului, corelată cu rata inflaţiei. Aceasta, pentru că creditul a fost acordat în monedă cu o putere de cumpărare (valoare) mai ridicată decât cea a monedei prin care se restituie. Referindu-se la rolul redistributiv al inflaţiei, Edmund Phelps sublinia: „există o identitate matematică aşa de trivială pentru economist precum este de misterioasă pentru omul de pe stradă: fiecare dolar suplimentar pe care trebuie să-l plătească un cumpărător din cauza inflaţiei, generează venituri suplimentare de un dolar pentru vânzător"4. Sau, mai concret spus, „orice modificare a preţurilor nominale (absolute - n.n.) implică modificarea veniturilor pentru cel puţin doi agenţi economici..., deci o modificare a repartiţiei şi o altă configuraţie a veniturilor celor doi”5. Ca regulă, inflaţia redistribuie patrimoniu de la cumpărător în favorarea vânzătorului, de la cel care economiseşte în favoarea celui care investeşte sau speculează cu resursele celui dintâi. Inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a economiilor, banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, contractelor de asigurare şi pensiilor etc. dacă ele nu au preţuri - şi nu pot avea într-o economie concurenţială -indexabile cu rata inflaţiei. În contracte diferite, fiecare membru al societăţii şi agent economic este şi debitor şi creditor, ceea ce face ca fiecare să beneficieze de pe urma inflaţiei în postura de debitor şi să piardă în cea de creditor: rezultatul final depinde de raportul dintre cele două ipostaze. În condiţii de inflaţie pierd, de regulă, mai mult vârstnicii decât tinerii pentru că primii deţin mai multe active nominale (în total patrimoniu) care sunt mai vulnerabile în faţa procesului inflaţionist (chiar dacă unele ajutoare sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne). În condiţii de inflaţie moderată preţurile cresc adeseori mai repede decât salariile. Ca atare, inflaţia determină şi redistribuire de venituri în favoarea deţinătorilor de capital şi a celor care obţin venituri din profit la dauna salariaţilor6. Dacă impozitele şi taxele nu sunt indexate, plătitorii acestora îşi diminuează povara fiscală, după cum şi obligaţiile statului pentru datoria publică neindexată sunt diminuate. De aceea, inflaţia este, adesea, premediată de către autoritatea publică pentru a reduce valoarea reală a datoriei publice favorizând rambursarea ei cu bani cu o putere de cumpărare mai redusă şi la care plăteşte o dobândă reală negativă.

Ori de câte ori inflaţia nu este anticipată riguros (lucru de altfel imposibil) şi evoluţia ei nu este inclusă în contractele cu execuţie viitoare va genera efecte redistributive de avuţie şi venituri ample, iar unele categorii de populaţie şi de agenţi economici sunt serios afectate: mulţi, în sens negativ şi, puţini, în sens pozitiv. În condiţii de inflaţie, nu toate veniturile monetare cresc identic şi concomitent cu creşterea preţurilor. Inflaţia penalizează anumite grupuri sociale, în special pe cei cu venituri fixe şi îi avantajează pe cei care trăiesc din venituri variabile, dependente de performanţe, de nivelul activităţii şi de alte criterii pe care reuşesc să le impună. Inflaţia introduce un grad sporit de incertitudine în mediul de afaceri: întreprinzătorii nu se lansează în proiecte de investiţii ample şi de lungă durată, cu risc ridicat. Ei preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi generalizată în timp inhibă procesul de economisire şi de investiţie transformând un număr mare de întreprinzători în speculatori care azi cumpără mai ieftin pentru a vinde mâine mai scump; activitatea de producţie este sacrificată în favoarea operaţiunilor comercial-speculative, procesele de economisire şi investiţionale sunt inhibate. Creşterea economică stagnează sau înregistrează regrese cu o întreagă pleiadă de consecinţe negative: şomaj, deficit bugetar, creşteri şi mai substanţiale de preţuri, deficite ale balanţei de plăţi, climat social-politic nefavorabil, scăderi evidente şi substanţiale ale nivelului de trai şi calităţii vieţii pentru categorii largi ale populaţiei, numeroase falimente în rândul firmelor mici şi mijlocii, marginalizarea clasei de mijloc, mergându-se până la ample procese de dezagregare a vieţii şi relaţiilor economice. Economia în ansamblul său devine mai instabilă, fragilă la şocurile externe şi la relaţiile de interdependenţă pe care le generează diviziunea naţională şi internaţională a muncii. Deşi inflaţia este generalizată în lumea contemporană, ea nu este identică în toate economiile naţionale. Acelea care înregistrează inflaţie mai intensă sunt sancţionate imediat prin deteriorarea (deficitul) balanţei comerciale. În acelaşi plan al analizei nu trebuie pierdută din vedere tendinţa de „fugă” a capitalului spre economiile mai puţin inflaţioniste cu efecte ample asupra balanţei de plăţi, gradului de ocupare, creşterii economice şi cursului monedei naţionale. Inflaţia tinde să ameninţe pacea socială sau să accentueze conflictele sociale acolo unde acestea existau în mod potenţial sau vizibil: în condiţii de inflaţie practic fiecare categorie socială se simte frustrată şi lezată din punct de vedere economic, ceea ce face ca fiecare să revendice ceva, mai mult sau mai puţin violent prin manifestaţii, greve, schimbări politice etc.

La nivel microeconomic, inflaţia distorsionează preţurile şi veniturile agenţilor economici, rupe preţurile relative de evoluţia costurilor şi a cererii, realocă resursele şi reorientează spre anumite activităţi întreprinzătorii pe baza unor avantaje relative (competitive), care sunt foarte instabile. Datele statistice relevă că, în condiţia de inflaţie deschisă, cotele de amortizare a capitalului fix stabilite legal sunt insuficiente pentru regenerarea valorică a elementelor de capital fix, costurile contabile fiind mai mici decât cele efective. În felul acesta profitul este supradimensionat, firmele pot cunoaşte fenomenul de reproducţie restrânsă a capitalului fix pe seama amortizării, paralel cu diminuarea importanţei acesteia în investiţia brută.

Concluzie. Redistribuirile de venituri şi de patrimoniu, convulsiile sociale, înrăutăţirea nivelul de trai pentru unele categorii ale populaţiei, deprecierea valorii economice a certificatelor de depozit şi altor titluri de valoare cu venit fix, distrugerea informaţiei economice exprimată prin intermediul preţurilor, inhibarea înclinaţiei spre economisire şi spre investiţii, pierderea de producţie şi creşterea ratei şomajului sunt principalele elemente care conturează costurile sociale ale inflaţiei. 12.5 Politici antiinflaţioniste Generalizată în economiile contemporane, inflaţia a impus ample dezbateri teoretice şi experienţe practice pentru a fi redusă şi pusă sub control în vederea menţinerii în limite considerate normale: să favorizeze creşterea economică reală cu sacrificii minime din partea agenţilor economici. Având în vedere dimensiunile diferite ale inflaţiei, condiţiile concrete ale diferitelor ţări şi economii naţionale şi politicile antiinflaţioniste pot fi abordate sub numeroase unghiuri: după şcoala (doctrina) economică, ce reprezintă fundamentul programelor antiinflaţioniste, după obiectivele imediate urmărite, după instrumentele (pârghiile) folosite prioritar în vederea reducerii şi stăpânirii sale etc. După obiectivele imediate urmărite putem distinge: A. programe pentru prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suportă anumiţi agenţi economici de pe urma inflaţiei; B. programe şi măsuri pentru reducerea inflaţiei prin minimizarea costurilor sociale ale acesteia. A. Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă indexarea totala sau parţială a salariilor şi altor categorii de venituri. Indexarea reprezintă o componentă antiinflaţionistă, având ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii şi alte categorii de persoane cu venituri fixe. Indexarea (salariilor, pensiilor, burselor, alocaţiilor de şomaj, numite generic venituri fixe) reprezintă o tehnică ce permite evoluţia veniturilor în funcţie de creşterea preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a veniturilor. S-a constatat că în ţările care au practicat indexarea totală (100%), aşa cum a fost cazul Italiei şi Braziliei, spirala inflaţionistă are tendinţa să se amplifice. Indexarea parţială înseamnă indexarea veniturilor cu o anumită cotă procentuală din rata inflaţiei, dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii. Se practică mai multe forme de indexare parţială. Indexarea este, în consecinţă, o măsură de protecţie socială..

B. Strategiile antiinflaţioniste pentru reducerea inflaţiei au ca obiectiv stoparea inflaţiei sau cel puţin micşorarea acesteia, cu cele mai mici costuri sociale posibile. Reducerea ratei inflaţiei vizează acţiuni de politică economică diferite în funcţie de opţiunile doctrinare şi condiţiile concrete din economie: reducerea cererii agregate, prin micşorarea masei monetare şi creşterea costului banilor, stimularea ofertei agregate, un mixt între cele două tipuri de politică economică. Strategia standard promovată de FMI s-a bazat şi se bazează pe reducerea cererii agregate prin cooperarea politicilor fiscale şi monetare restrictive pentru a determina o redimensionare a masei monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici pentru cumpărări, corelată cu oferta de bunuri marfare. În fond, ea vizează reducerea ecartului inflaţionist absolut şi relativ. Acestea se bazează pe măsurile clasice de reducere a masei monetare (creşterea rezervelor obligatorii, a ratei rescontului, a restricţiilor în acordarea creditelor, politici de open-market promovate de banca centrală, acţiuni pe piaţa schimburilor etc). Măsurile de politică bugetară şi fiscală vizează: reducerea cheltuielilor bugetare reale sau menţinerea celor nominale la niveluri strict controlate, creşterea obligaţiilor fiscale pentru firme şi a fiscalităţii, pentru menaje, în special pe seama impozitării indirecte. Măsurile de politică monetară şi fiscală restrictive pot fi: -

lente, de mici proporţii, graduale;

-

bruşte, dure, rapide şi de mari proporţii.

Prima opţiune va duce la restrângerea creşterii economice, creşterea lentă a ratei şomajului peste cea naturală, iar inflaţia se poate reduce lent, în timp. Cea de-a doua opţiune duce la reducerea bruscă şi substanţială a inflaţiei (strategia cold turkey - „curcanul rece”), o recesiune de mari proporţii, sporirea rapidă, dar pentru o perioadă scurtă a ratei şomajului, urmând ca, după o perioadă de timp, producţia şi ocuparea să revină la niveluri anterioare, dar inflaţia să rămână restrânsă. Pentru care din cele două categorii de măsuri se optează? Nu există soluţii tip: depinde de gradul de suportabilitate a economiei şi de climatul social din ţară. Ambele soluţii au fost experimentate în diferite ţări. Ca regulă, în ţările dezvoltate au dat rezultate mai bune măsurile de cea de a doua categorie.

Pe lângă măsurile incluse în strategia standard a FMI sunt posibile şi alte măsuri care să completeze soluţiile de politică monetară şi bugetară. a) Politica veniturilor care presupune acţiuni directe asupra salariilor şi preţurilor, mergând, în situaţii extreme, până la îngheţarea acestora (practicată, spre exemplu, în SUA pentru o perioadă de trei luni în intervalul 1973-1974). Politica veniturilor poate da rezultate parţiale doar dacă este conjugată cu măsuri care vizează stimularea ofertei totale (dar lasă neschimbată alocarea resurselor şi preţurile relative) şi reducerea cererii totale, mai ales reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat. De regulă, ea presupune încheierea unui pact social guvern-sindicate-patronate. b) Practicarea unor stimulente fiscale pentru cei care realizează sporuri de productivitate şi nu măresc preţurile şi salariile peste un anumit procent (deşi controlul aplicării unei asemenea măsuri este foarte dificil). Esenţiale şi definitorii sunt acele măsuri şi pârghii economicofinanciare care stimulează creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor, care conciliază aspiraţia firească de creştere a cererii agregate, însoţită de majorarea producţiei şi a ofertei pe cale intensivă. În economiile puternic racordate la schimburile internaţionale şi la care în mod inevitabil inflaţia importată ar genera sporirea costurilor de producţie (şi pe această bază a preţurilor) singura soluţie de fond pentru reducerea sau prevenirea procesului inflaţionist este obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să devanseze potenţialul de creştere a costurilor, ceea ce înseamnă consolidarea economiei reale, printr-o creştere a ofertei şi îmbunătăţirea ei, calitativă şi structurală.

CURSUL 13 INTERDEPENDENŢE ECONOMIEI INTERNAŢIONALE. 13.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor economice internaţionale 13.2 Comerţul internaţional

13.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe. Datoria externă 13.4 Inegalităţi şi decalaje în economia mondială

Fiecare economie naţională face parte din contextul economic mondial, neputându-se dezvolta autarhic, ci promovând continuu schimburi cu alte economii şi având un anumit loc în competiţia internaţională. Interdependenţele economice internaţionale sunt concomitent cauză şi efect în raport cu progresul globalizării, care implică transformări esenţiale în conţinutul activităţilor economice şi în cel al pieţei, în interiorul fiecărei economii şi în raporturile dintre ele. 13.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor economice internaţionale Dinamica dezvoltării economiei naţionale presupune o amplă deschidere spre economia mondială, printr-o participare activă la fluxurile economice internaţionale. Evoluţia economiei naţionale în termeni reali, de normalitate, se poate asigura printr-un comportament competiţional adecvat în cadrul economiei mondiale. Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale privite ca ansamblu de interdependenţe între ele, concretizat într-un schimb mutual permanent de activităţi, de la formele simple la cele complexe. Interdependenţele economice internaţionale între statele lumii există din cele mai îndepărtate timpuri, parcurgând până acum un proces continuu şi contradictoriu. Acest proces poate fi definit prin mai multe noţiuni, care sintetizează tot atâtea straturi economice calitative cum sunt: schimbul mutual de bunuri între ţări, piaţa mondială, economia mondială. Asemenea straturi formează în prezent un pluralism economic deosebit de dinamic, ce reflectă în fond macroeconomia deschisă, interdependenţele din economia mondială.

Schimbul de bunuri între ţări este un proces care însoţeşte evoluţia societăţii umane pe fiecare treaptă de dezvoltare. Aceasta înseamnă că el a devenit o reflectare a economiei mondiale atunci când a dobândit o sferă cuprinzătoare de manifestare şi a început să influenţeze tot mai vizibil dezvoltarea economiei fiecărui stat. În perioada postbelică, multe ţări, de regulă cele în curs de dezvoltare, care nu dispuneau de resurse valutare, au apelat la schimburi simple – marfă contra marfă – ceea ce a rămas în istoria relaţiilor economice internaţionale sub denumirea de „cliring” sau „barter”. În cadrul acestui sistem, schimburile se prevedeau echilibrate valoric, iar dacă într-un an nu se realiza echilibrul, diferenţele se reglau în anul următor sau erau compensate sub alte forme. Deficienţa acestui sistem decurgea din faptul că paleta schimburilor bilaterale era totuşi restrânsă ca urmare a profilului unor economii naţionale, iar ţările erau tentate să includă în asemenea schimburi mărfuri nu de cea mai bună calitate. Acestea din urmă erau rezervate pentru schimburile în valută convertibilă, care stimulau calitatea şi concurenţa pe piaţa mondială. Creşterea eficienţei activităţii economice, apariţia şi sporirea surplusului de bunuri, trecerea acestora în proprietate privată, în condiţii de concurenţă, au influenţat din ce în ce mai evident schimbul mutual între ţări. Piaţa mondială reprezintă acel strat calitativ economic întruchipat în relaţiile de schimb ce se realizează între agenţi economici din diverse ţări, inclusiv societăţi transnaţionale, purtători ai cererii şi ofertei. Ea este spaţiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii şi a efectelor acesteia. Formarea statelor naţionale în secolul al XIX-lea a influenţat puternic maturizarea relaţiilor de schimb, care constituie substanţa pieţei mondiale. Înţelegerea conceptului complex al pieţei mondiale contemporane necesită informaţii multiple obţinute din operaţiuni specifice cum sunt: aprecierea ştiinţifică a capacităţii de absorbţie a pieţei mondiale; multiplicarea tranzacţiilor tradiţionale de export-import, concomitent cu identificarea unor tranzacţii noi; cercetarea legăturilor dintre conjunctura economiei mondiale şi raportul cerere-ofertă pe termen scurt şi pe termen lung; evaluarea realistă a locului şi rolului participanţilor la mecanismul concurenţial specific pieţei mondiale, în prezent şi în perspectivă, prin măsurarea ştiinţifică a forţei lor economice efective şi potenţiale; evaluarea corectă, în dinamică, a relaţiilor sistemice dintre toate componentele pieţei mondiale.

Economia mondială este stratul calitativ superior al schimbului mutual de activităţi desfăşurat pe piaţa mondială, între economii naţionale independente şi specializate, în acord cu diviziunea mondială a muncii. Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe trăsături fundamentale cum sunt: > entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale, care se dezvoltă independent, nicidecum autarhic. Dar, economiile naţionale înregistrează schimbări calitative majore, în contextul globalizării; > interdependenţele specifice economiei mondiale formează un sistem în care fiecare entitate îndeplineşte funcţiile sale (de subsistem) şi toate împreună au funcţii cu caracter de sistem integrator regional sau global (planetar); > economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se supun aceloraşi legităţi specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă; > pe teritoriul unei ţări operează agenţi economici naţionali, ca rezidenţi, precum şi agenţi economici străini, care sunt însă consideraţi rezidenţi în situaţia când operează în interiorul unei ţări, de cel puţin un an; > economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor lumii. Ea include ţări bogate sau sărace, mari sau mici, superdezvoltate sau subdezvoltate. În acest context, este relevant faptul că nivelurile de dezvoltare ale economiilor naţionale înregistrează o asimetrie evidentă, care influenţează interdependenţele economice internaţionale; > economia mondială are caracter dinamic, adică nu constituie un proces finit, imuabil, ci se află în permanentă evoluţie sub aspectul conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb, sub influenţa unui ansamblu de factori; > parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau multilateral, funcţionând pe baza unor instrumente juridice proprii (tratate cu caracter general, acorduri de colaborare, convenţii, protocoale şi liste de mărfuri, contracte economice ş.a.) şi într-un cadru instituţional adecvat (comisii, comitete, asociaţii etc). Instituţionalizarea multilateralismului cunoaşte mai multe forme, între care cele mai răspândite sunt organizaţiile economice internaţionale, cum ar fi: Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru

Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) etc. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care a înlocuit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1995 şi reprezintă forumul mondial cel mai prestigios pentru negocieri comerciale multilaterale. În funcţie de limitele naturale ale planetei Pământ, ca şi în raport cu posibilităţile pe care le oferă cunoaşterea umană, este posibil ca treapta economiei mondiale actuale, caracterizată prin globalizarea libertăţii de alegere şi asigurarea egalităţii şanselor, să se integreze într-un proces de proporţii cosmice. La început acesta s-ar realiza pe microzone cosmice, pentru ca apoi să se extindă nelimitat în spaţiul Universului posibil, fie în actuala formă de viaţă, fie într-o altă formă, greu de imaginat astăzi. În orice caz, o asemenea economie umană ar putea să se numească economie cosmică, cu diferite grade de extindere. Desigur, ordinea economică mondială reflectă felul în care sunt ierarhizate şi organizate în timp şi spaţiu componentele economiei mondiale, precum şi starea calitativă a lor, determinată de raportul de forţe pe plan economic mondial. Un element definitoriu pentru economia mondială şi pentru interdependenţele dintre economiile naţionale îl constituie diviziunea mondială a muncii. Aceasta reflectă sintetic tendinţele de specializare internaţională competitivă în scopul participării eficiente la circuitul economic mondial. Diviziunea mondială a muncii s-a cristalizat treptat în decursul timpului, începând cu trecerea la maşinism şi la marea industrie. În condiţiile actuale, în lume se înregistrează un model foarte eterogen al diviziunii mondiale a muncii, cu grade diferite de specializare internaţională. Realitatea arată că specializarea internaţională este necesară şi posibilă pentru că: permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de producţie şi să vândă avantajos pe piaţa mondială bunurile lor; încurajează ţările slab dezvoltate să participe la piaţa mondială pentru a obţine prin exportul de resurse economice, în special, instrumentele valutare necesare finanţării importului unor bunuri economice la care se înregistrează neajunsuri pe piaţa internă. Diviziunea mondială a muncii este influenţată de mai mulţi factori cum ar fi: condiţiile naturale diferite ale ţărilor lumii; dimensiunile teritoriului şi ale populaţiei ţărilor; cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie naţionali; disponibilităţile de capital; complexitatea bunurilor în diferitele ţări; obiceiurile

şi comportamentele economice specifice diferitelor popoare; conjunctura social-politică internă şi internaţională ş.a. Diviziunea mondială a muncii stă la baza interdependenţelor economice internaţionale, influenţându-le în direcţii importante care privesc restructurarea lor, reorientarea activităţii ramurilor economice, regruparea ţărilor, accesibilitatea la resursele economice, conţinutul schimburilor economice pe piaţa mondială, participarea economiilor naţionale la circuitul economic mondial etc. Astfel este favorizată şi o ordine economică mondială cu caracter dinamic. Fluxurile economice internaţionale reprezintă mişcări de bunuri materiale, servicii sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta. Ele sunt dependente organic de diviziunea mondială a muncii, pe piaţa mondială manifestându-se prin forme diferite în timp şi spaţiu. Fluxurile economice internaţionale au o tendinţă generală de multiplicare şi diversificare într-un cadru economico-juridic bine determinat. Astfel, se disting următoarele forme principale ale fluxurilor economice internaţionale: fluxul de bunuri materiale şi servicii sau comerţul exterior; fluxul internaţional de capitaluri şi monetar, fie ca investiţii directe, ca împrumuturi internaţionale sau ca tranzacţii cu titluri de valoare pe piaţa mondială; fluxul mondial al muncii, generat de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta; fluxul mondial valutar, reflectat de vânzarea-cumpărarea de valute convertibile; fluxul internaţional de bunuri economice care sunt rezultatul unei munci de înaltă calificare, al unei cercetări ştiinţifice eficiente asimilate sistematic în activitatea economică; fluxul informaţional internaţional etc. Circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor economice internaţionale privite în unitatea şi interdependenţa lor. El reflectă îngemănarea formelor schimbului mutual de activităţi între diferitele economii naţionale, referitoare la activităţile producătoare de bunuri economice, de distribuţie, de cercetare ştiinţifică etc. În condiţiile actuale deţin o pondere tot mai importantă fluxurile monetare, financiare, de servicii şi informaţii etc. Circuitul economic mondial are un caracter istoric concret şi dinamic, în sensul că formele sub care se manifestă, se multiplică şi se diversifică în dependenţă de: gradul dezvoltării economiilor naţionale şi al economiei mondiale în ansamblul ei; nivelul diviziunii mondiale a muncii; stadiile şi direcţiile în care evoluează conjunctura politică internaţională. Totodată, circuitul economic

mondial poate influenţa, la rândul său, economiile naţionale, economia mondială şi relaţiile politice internaţionale. Asemenea caracteristici se manifestă în contextul globalizării, fiind atât cauze, cât şi efecte în raport cu aceasta. 13.2 Comerţul internaţional Definirea comerţului internaţional În contextul interdependenţelor economice internaţionale, comerţul internaţional se distinge printr-un rol esenţial, care s-a manifestat încă de la apariţia sa. El s-a dezvoltat în decursul timpului sub influenţa unui sistem de factori naturali, economici, ştiinţifico-tehnici, social-politici, culturali, interni şi externi. Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional. Exportul are funcţia principală de a asigura piaţă de vânzare pentru o parte din bunurile create în economia naţională, diminuând corespunzător consumul final. Importul reprezintă o cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din altă ţară, în schimbul unei sume de bani convenite. Astfel, importul contribuie la sporirea de bunuri economice care intră în consumul personal şi la asigurarea factorilor de producţie pe care importatorul nu-i posedă sau are şanse de a-i crea cu efort exagerat. Comerţul internaţional reflectă totalitatea tranzacţiilor de export şi de import, ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau de bunuri materiale şi servicii ş.a. Acesta se măsoară cu ajutorul mai multor indicatori cum ar fi: procentul exportului în totalul producţiei vândute a unei ţări; procentul importului în totalul producţiei utilizată într-o ţară; procentul comerţului internaţional în produsul intern brut (PIB) sau în produsul naţional brut (PNB); volumul exportului sau importului pe locuitor ş.a. Pentru evaluarea comerţului internaţional şi pentru adoptarea deciziilor corespunzătoare în ceea ce priveşte exportul sau importul are o semnificaţie informaţională deosebită determinarea capacităţii de export a pieţei şi a capacităţii de import a pieţei. Aceste faţete ale capacităţii pieţei sunt investigate, la rândul lor, cu ajutorul înclinaţiei medii şi a înclinaţiei marginale de a exporta şi de a importa.

În cazul înclinaţiei medii de a exporta sau de a importa se determină raportul dintre exporturile, respectiv importurile unei ţări şi venitul sau produsul ei global pe o anumită perioadă. În cazul înclinaţiei marginale de a exporta sau a importa se determină raportul dintre modificarea exporturilor suplimentare, respectiv modificarea importurilor suplimentare şi modificarea venitului sau produsului global al ţării respective pe o anumită perioadă. Pentru adoptarea deciziei de export în scopul pătrunderii pe piaţa externă, producătorul trebuie să evalueze în mod ştiinţific şi realist: capacitatea firmelor de a exporta, bunurile economice destinate exportului, precum şi modalitatea de export. Pentru decizia de import trebuie să se respecte mai multe exigenţe care se referă la: plata preţului stipulat în contractul de vânzare, obţinerea pe cheltuiala şi riscul său a licenţei de import, îndeplinirea obligaţiilor vamale de import, preluarea mărfii, transferul riscului ş.a. În sensul unor astfel de decizii are o importanţă deosebită înţelegerea elasticităţii cererii şi ofertei pentru export şi pentru import. Aceasta poate lua următoarele forme: a) elasticitatea cererii pentru export; b) elasticitatea cererii pentru import; c) elasticitatea ofertei de export. Fiecare dintre aceste forme influenţează substanţial fluxurile internaţionale de bunuri economice. Elasticitatea cererii pentru export. În situaţia în care se reduc preţurile exporturilor noastre pentru a spori încasările în valută, este necesar ca cererea pentru exporturi să fie elastică. În cazul în care cererea pentru bunurile noastre va fi inelastică, situaţia va fi nefavorabilă deoarece efortul nostru suplimentar de a vinde o cantitate ceva mai mare de bunuri va fi mai mult decât inutil întrucât încasările mai mici în valută pentru fiecare livrare înseamnă că noi vom încasa de fapt mai puţină valută în total. Elasticitatea cererii pentru import. Situaţia este aici foarte asemănătoare cu cea anterioară, dar funcţionează în sens invers. Elasticitatea ofertei de export. Dacă exporturile trebuie să fie vândute în cantităţi tot mai mari, ele trebuie să fie disponibile pentru vânzare. Aceasta înseamnă că ar putea fi necesară reducerea cererii interne pentru ele, dacă oferta de exporturi este inelastică. Orice acţiune care duce la reducerea cererii interne va mări oferta de export. Această relaţie trebuie optimizată însă, ţinând seama de interesele populaţiei, de puterea de cumpărare a banilor, de calitatea şi sortimentul bunurilor, de preţurile de pe piaţa externă etc.

Caracteristicile principale ale comerţului internaţional actual sau cristalizat treptat într-un mediu economico-social tot mai complex. Se pot releva următoarele caracteristici: Comerţul internaţional a evoluat în perioada contemporană, într-un ritm mai mare, în comparaţie cu dinamica producţiei. Această caracteristică vizează atât devansarea ritmului producţiei, cât şi devansarea ritmului creşterii produsului naţional brut, respectiv a produsului intern brut. Un asemenea decalaj se explică prin creşterea volumului fizic al exporturilor şi prin sporirea preţurilor pe piaţa mondială, ce au avut loc în perioada postbelică, dovedind că o pondere relativ crescândă din producţia naţională este orientată spre export, iar o pondere tot mai mare a importului contribuie la acoperirea nevoilor de consum ale ţării. Comerţul internaţional a înregistrat mutaţii calitative, structurale însemnate, regăsite atât la export, cât şi la import. Acestea sunt expresia schimbărilor adânci ce s-au realizat în structura economiei mondiale, mai ales, sub impactul revoluţiei ştiinţificotehnice contemporane şi dezvoltării diviziunii mondiale a muncii. Astfel, în componenţa obiectului exportului, îndeosebi al ţărilor dezvoltate, se află produsele manufacturate, cu grad înalt de prelucrare. Comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia conjuncturii economiei internaţionale. Această caracteristică trebuie apreciată în complexitatea sa, deoarece riscurile şi alte procese specifice crizei economice, monetar-financiare sau valutare mondiale se regăsesc în evoluţia conjuncturii economice internaţionale contemporane. Comerţul internaţional se caracterizează prin derularea sa în proporţia cea mai însemnată între ţările dezvoltate economic. Un procent relevant al comerţului internaţional se înregistrează între ţările dezvoltate economic, având ca obiect bunuri superior prelucrate, precum şi între filialele societăţilor multinaţionale, având ca obiect bunuri intermediare.

Comerţul internaţional cunoaşte forme noi de alianţe şi cooperări internaţionale. Pe lângă organismele şi acţiunile cu vocaţie mondială şi regională, create în perioada postbelică pentru a stimula comerţul internaţional, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului şi Uniunea Europeană, se întăresc tot mai mult în prezent forme şi tehnici noi de afaceri internaţionale. Acestea depăşesc cadrul strict al schimbului de bunuri materiale şi termenele specifice contractelor de export-import tradiţionale, înscriindu-se în categoria mai cuprinzătoare a cooperării economice internaţionale şi categoria mai nouă a alianţelor strategice şi de transfer internaţional de tehnologie1, pe trasee specifice globalizării. Alianţele strategice sunt: > alianţe competitive: producţia sub licenţă (licenţierea), adică acordarea, cu titlu oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de produs sau proces, care a făcut anterior obiectul unui brevet, de la licenţiat la licenţiator. Brevetul este însoţit de multe ori de know-how, adică elemente tehnice şi tehnologice nebrevetabile; distribuţia sub francizare (franchising), adică acordarea de o persoană (cedent) unei alte persoane (franchiser) a permisiunii de a se folosi în afaceri de drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului; > cooperarea industrială: subproducţia internaţională, adică toate operaţiile bazate pe un contract între o firmă principală (ordonator) şi una sau mai multe firme executante de produse sau subansamble ce se livrează contra cost ordonatorului, care le vinde pe piaţa mondială sub marca sa; > coproducţie internaţională, adică înţelegerea între două firme din ţări diferite de a produce autonom anumite subansamble şi de a-şi livra reperele create în scopul asamblării pentru obţinerea produsului finit; > societăţi mixte, adică un acord între două sau mai multe părţi pentru a lucra împreună la un proiect de afaceri economice. În acest context apare şi se dezvoltă comerţul internaţional electronic sub influenţa directă a implementării echipamentelor electronice pentru tranzacţii şi transferuri de bunuri economice, mai ales noncorporale.

Politici privind comerţul internaţional În relaţie directă cu stadiul dezvoltării economice a unei ţări şi cu exigenţele unor teorii economice predominante într-o perioadă de timp, referitoare la comerţul internaţional, statul elaborează o politică comercială corespunzătoare. Politica comercială reprezintă ansamblul reglementărilor de natură economico-juridică, administrativă, fiscală, bugetară, financiară, bancară, valutară ş.a., adoptate de stat pentru extinderea sau diminuarea schimburilor externe şi protejarea economiei naţionale de concurenţa străină. Această politică este un segment important al politicii economice a unei ţări, privind relaţiile ei economice internaţionale. Pe termen lung, obiectivul politicii comerciale constă în stimularea dezvoltării economiei fiecărui stat, în condiţii de concurenţă internaţională. Pe termen scurt sau mediu, obiectivele politicii comerciale constau, în principal, în modernizarea structurii relaţiilor comerciale internaţionale. În ansamblul lor, obiectivele politicii comerciale se deosebesc în timp şi spaţiu sub influenţa unor împrejurări naţionale şi internaţionale specifice. În prezent, se întăreşte tendinţa spre instituţionalizarea relaţiilor economice internaţionale, concomitent cu multilateralizarea acestora prin acorduri care vizează codificarea unor norme şi principii referitoare la utilizarea anumitor instrumente proprii politicii comerciale în schimburile economice mutuale. Ţinând seama de conţinutul instrumentelor, putem aborda politica comercială sub trei forme ca: politică vamală sau tarifară; politică comercială netarifară; politică comercială promoţională şi de stimulare. Politica vamală reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale referitoare la intrarea şi ieşirea bunurilor economice într-o ţară sau dintr-o ţară; ea este o componentă importantă a politicii comerciale promovate de un stat. Instrumentul principal, legal şi eficient pentru înfăptuirea politicii vamale sunt taxele vamale. Taxele vamale reprezintă un tip specific de impozite indirecte ce se percep asupra bunurilor economice care formează obiectul comerţului internaţional, în special al importului. Ele se aplică mărfurilor care trec frontierele vamale ale unei ţări, constituind o sursă de natură fiscală la bugetul ţării, influenţând direct preţul bunurilor care circulă în comerţul internaţional. Ca o pârghie a politicii comerciale, taxele vamale restricţionează sau stimulează schimburile comerciale internaţionale.

Politica comercială netarifară reprezintă ansamblul instrumentelor, reglementărilor şi măsurilor publice sau private menite să restricţioneze comerţul internaţional în scopul protejării pieţei interne de concurenţa străină sau să contribuie la echilibrarea balanţei de încasări şi plăţi externe. Politica comercială promoţională şi de stimulare reprezintă ansamblul instrumentelor şi măsurilor publice şi private menite să stimuleze exporturile unei ţări. Aceste instrumente şi măsuri se înfăptuiesc în două direcţii: măsuri promoţionale şi măsuri de stimulare a exporturilor. Măsurile promoţionale sunt acelea care urmăresc influenţarea partenerilor externi potenţiali pentru a cumpăra unele bunuri economice ce există deja sau care vor fi disponibile pentru export într-un viitor apropiat (negocierea şi încheierea de acorduri comerciale şi de plăţi, organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate, publicitate externă etc.). Măsurile de stimulare a exporturilor sunt acelea care urmăresc mărirea competitivităţii bunurilor economice destinate exportului şi ridicarea gradului de motivaţie a producătorilor şi exportatorilor la nivel microeconomic şi macroeconomic în vederea impulsionării exporturilor. Aceste măsuri pot avea conţinut: bugetar (subvenţii directe şi indirecte de export, prime de export); fiscal (facilităţi fiscale pentru bunurile exportate); financiar-bancar (credite de export, asigurarea şi garantarea acestor credite); valutar (prime valutare, deprecierea monedei naţionale). Comerţul internaţional necesită încheierea sistematică de tratate, acorduri şi diverse convenţii economice între parteneri din ţări diferite. Realitatea comerţului internaţional demonstrează că, de regulă, odată cu stipularea în tratat a problemelor comerciale se stipulează şi aspectele referitoare la transportul internaţional al bunurilor economice respective pe cale maritimă şi fluvială, astfel că aceste instrumente se numesc tratate de comerţ şi navigaţie. Clauza naţiunii celei mai favorizate reprezintă acea prevedere înscrisă, de regulă, în tratatele de comerţ şi navigaţie sau în acordurile comerciale şi de plăţi, potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale. În general, clauza naţiunii celei mai favorizate se aplică în următoarele domenii: perceperea taxelor vamale de import, export şi tranzit; eliberarea licenţelor de import-export; tranzitul de mărfuri; navigaţia maritimă şi fluvială; situaţia juridică a agenţiilor şi reprezentanţelor comerciale şi a persoanelor juridice ale unei ţări care realizează acte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.

Măsurarea gradului şi evoluţiei comerţului internaţional, pe de o parte, şi dezvoltarea economică, pe de altă parte, constituie un demers ştiinţific fundamental şi de mare complexitate în timp şi spaţiu. Această relaţie implică determinarea riguroasă şi sistematică a eficienţei fiecărei operaţiuni de comerţ internaţional care intră în structura actuală a acestuia. Eficienţa economică a comerţului internaţional reflectă incidenţele pe care exportul şi importul le au asupra activităţii economice, asupra economiei naţionale în ansamblul ei. Ea se calculează pe termen scurt, mediu sau lung, în funcţie de informaţiile necesare pentru deciziile de prognoză şi/sau de evaluarea activităţii de comerţ internaţional. Pe termen scurt, eficienţa demonstrează modul în care ea îşi îndeplineşte funcţia de menţinere a unei situaţii economice sau de a contribui la asigurarea echilibrului între cererea şi oferta agregate de bunuri economice. Eficienţa activităţii de comerţ internaţional, apreciată prin indicatorii macroeconomici, este cu atât mai mare cu cât agenţii economici obţin mai multă valută din export, cu ajutorul căreia pot să importe bunuri economice necesare. Calcularea eficienţei comerţului internaţional la nivel microeconomic şi pe fiecare operaţiune de export şi de import este necesară, dar nu şi suficientă pentru aprecierea eficienţei totalităţii relaţiilor economice internaţionale, în corelaţie cu eficienţa globală a activităţii economice dintr-o ţară. De aceea, eficienţa comerţului internaţional trebuie evaluată pe ansamblul componentelor acestuia privite în interdependenţa lor. Astfel, preţul naţional trebuie comparat sistematic cu preţul mondial al mărfurilor ce intră în operaţiuni de export sau de import. Atunci când preţul naţional al mărfurilor exportate este mai mic decât preţul plătit pentru mărfurile importate, înseamnă că eficienţa comerţului internaţional este mai mare. În aprecierea eficienţei comerţului internaţional este necesar să se ţină seama şi de starea de convertibilitate sau neconvertibilitate a monedei naţionale, deoarece, într-o stare de convertibilitate, comparabilitatea corespunzătoare se asigură în mod direct, în timp ce într-o stare de neconvertibilitate intervin indicatori intermediari de cuantificare a eficienţei operaţiunilor de comerţ internaţional.

Pe termen mediu şi lung, eficienţa comerţului internaţional are o sferă mai cuprinzătoare, deoarece reflectă efectele totale asupra evoluţiei de ansamblu a economiei unei ţări, aflată în echilibru dinamic. Aceasta înseamnă că, prin influenţele sale multiple, comerţul internaţional schimbă componenţa materială a indicatorilor de rezultate macroeconomice, cum ar fi produsul global brut (PGB); de asemenea, comerţul internaţional influenţează ritmul de creştere al produsului naţional net (PNN), precum şi expresia monetară a acestuia. Astfel, eficienţa comerţului internaţional trebuie evaluată atât din perspectiva obţinerii efectelor imediate, directe, cât şi din cea a obţinerii efectelor imediate, agregate. Această exigenţă poate conduce la aprecierea potrivit căreia contribuţia eficienţei comerţului internaţional la sporirea produsului naţional net (PNN) este un criteriu totalizator de mare importanţă, care trebuie prognozat şi urmărit permanent în fiecare ţară, pe baza diviziunii mondiale a muncii, adică a specializării ei. În consecinţă, relaţia dintre comerţul internaţional şi dezvoltarea economică devine mai complexă şi mai cuprinzătoare, în sensul că ea trebuie să vizeze nu numai creşterea eficienţei economice într-o anumită ţară, ci în ansamblul ţărilor partenere la operaţiunile tot mai diversificate de comerţ exterior. În contextul integrării economice internaţionale şi al globalizării, se pune tot mai acut problema creşterii eficienţei atât în economiile ţărilor membre ale diverselor organisme integraţioniste, cât şi în economiile care aspiră să devină în viitor membre ale acestora. 13.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe. Datoria externă Toate operaţiunile de comerţ internaţional sunt reflectate în balanţa comercială, care relevă şi gradul racordării unei ţări la fluxurile economice internaţionale. Balanţa comercială reprezintă un tablou economico-statistic în care se înregistrează şi se compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi a importului unei ţări, pe o anumită perioadă, de regulă un an. Gruparea bunurilor economice exportate şi importate se realizează în modalităţi diferite de la o ţară la alta. Fiecare ţară urmăreşte, cu ajutorul balanţei comerciale, modul cum participă ea la comerţul internaţional, în scopul valorificării pe piaţa externă a rezultatelor activităţii la scară naţională. Exportul constituie activul în care se înscriu operativ sumele încasate din vânzarea bunurilor economice, într-o valută convenită. Importul constituie pasivul în care se înscriu sumele plătite pentru bunurile economice importate, într-o valută înscrisă în contractul de import. Balanţa comercială poate să se înfăţişeze sub mai multe forme, determinate pe baza unor criterii necesare deciziilor pentru întocmirea, urmărirea sau evaluarea balanţei. Astfel, după numărul partenerilor, balanţa poate fi: balanţă comercială generală, atunci când în balanţă se cuprind schimburile de mărfuri ale unei ţări cu toate celelalte ţări; balanţă comercială parţială, atunci când în balanţă

sunt cuprinse schimburile de mărfuri ale unei ţări cu agenţi economici dintr-o singură ţară sau dintr-o singură grupare de ţări. După raportul dintre export şi import, balanţa poate fi:

⎦

excedentară (activă) este atunci când valoarea exportului este mai mare decât cea a importului, ţara respectivă realizând venituri suplimentare în valută. O asemenea balanţă este recomandabilă pentru ţările care au datorii externe şi cele care doresc să treacă la convertibilitatea monedei. O balanţă comercială excedentară se poate realiza prin relaţii de comerţ exterior cu orice altă ţară;

⎦ deficitară (pasivă) este atunci când valoarea exportului este mai mică decât cea a importului. Echilibrarea acestei balanţe se poate face prin folosirea rezervelor valutare proprii sau prin credite externe rambursabile; ⎦

echilibrată (soldată) este atunci când valoarea exportului este egală cu cea a importului. Aceasta se poate realiza în fiecare an sau în mod cumulativ pe mai mulţi ani. Starea balanţei comerciale (excedentară, deficitară sau echilibrată) este expresia, îndeosebi, a gradului de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă şi care determină forţa concurenţei mărfurilor ei pe piaţa mondială. În situaţia în care o balanţă comercială este deficitară (pasivă) în mod cronic, înseamnă că evoluţia economică este necorespunzătoare; însă, o stare benefică nu presupune neapărat o balanţă comercială excedentară continuu, ci necesită o balanţă comercială echilibrată în dinamică, pe orizonturi medii de timp şi pe ansamblul relaţiilor de export-import. Pentru evaluarea corectă a situaţiei balanţei comerciale trebuie să se ţină seama şi de mecanismul şi nivelul preţurilor utilizate pentru bunurile economice care fac obiectul comerţului internaţional. Balanţa comercială este o componentă principală a balanţei de încasări şi plăţi externe. Balanţa de încasări şi plăţi externe Între instrumentele economice, valutar-fincaniare folosite pentru evidenţa, analiza şi controlul interdependenţelor externe ale unei ţări, un rol deosebit are balanţa de încasări şi plăţi externe. Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutarfinanciare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată, de regulă un an. Balanţa de încasări şi plăţi reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an. În balanţa de încasări şi plăţi externe a unei ţări se înscriu fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiarvalutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de încasări şi plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective, cu privire la fluxurile valorice ce trebuie să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.

Rezultă că balanţa de încasări şi plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale, conferind monedei naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economicofinanciare internaţionale.

Balanţa de încasări şi plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri efectuate între agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini, ordonate într-o anumită grupare. Capitolele principale ale balanţei de plăţi externe privesc input-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale, servicii internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a. Având în vedere conţinutul ei, o numim balanţa de încasări şi plăţi externe, deşi în practică se foloseşte termenul de balanţă de plăţi externe. În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de încasări şi plăţi externe ale ţărilor, în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, după cum urmează Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de încasări şi plăţi externe. Modalitatea de echilibrare a balanţei de încasări şi plăţi externe determină starea acesteia, astfel că balanţa în totalitatea ei, reflectând situaţia posturilor care o compun, poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora; deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate. O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de încasări şi plăţi externe, concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări. Privită în ansamblul ei, balanţa de încasări şi plăţi a avut, în perioada postbelică, în numeroase ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. Un deficit prelungit al balanţei de încasări şi plăţi impune adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională.

Prin urmare, problemele interdependenţelor internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. Datoria externă a unei ţări reprezintă împrumuturile primite de o ţară sau de agenţi economici particulari, în cadrul interdependenţelor internaţionale, precum şi alte obligaţii financiare, rezultate din globalizarea economică. În cadrul interdependenţelor economice internaţionale se practică o diversitate de credite care pot fi grupate astfel: după destinaţie; după durată; după natura creditorului; după natura beneficiarului2. Noţiunea de datorie externă este cuprinzătoare şi poate fi abordată ca: datorie externă brută în sens larg; datorie externă în sens restrâns; datorie externă în accepţiunea Băncii Mondiale; datorie externă netă3. Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care exprimă gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar ce îl implică această îndatorare. Gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare se determină prin următorii indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe; dimensiunea medie a datoriei externe pe locuitor; raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut. Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin mărimea absolută a serviciului datoriei externe (rambursarea creditelor şi plata dobânzilor aferente) şi prin raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri materiale şi servicii. Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările dezvoltate care au moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în tranziţie.

Printre organismele financiare internaţionale creditoare se numără şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) denumită şi Banca Mondială, înfiinţată în 1944, care are ca principală funcţie acordarea de credite pentru construcţie şi dezvoltare, adică pentru finanţarea agriculturii, energiei, transportului, industriei ş.a. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), înfiinţat în 1944, are ca funcţie principală acordarea de credite pentru asigurarea echilibrului balanţei de încasări şi plăţi. În privinţa scadenţei creditelor externe se ţine seama de trei aspecte: termenul de folosire a împrumutului; termenul de graţie, adică timpul în care nu se efectuează plăţi pentru rambursarea creditului; termenul de rambursare efectiv al creditului. Se au în vedere disponibilităţile valutare, creditele acordate, investiţiile directe şi investiţiile de portofoliu.

În cazul ţărilor dezvoltate, aspectele datoriei externe se reduc în cea mai mare parte la datoria publică. Ele pot recurge, după oportunitate, la devalorizarea monedei naţionale, în scopul stimulării exportului şi calmării importului. De altfel, în locul conceptului de datorie externă în ţările cu economie de piaţă concurenţială dezvoltată şi cu moneda convertibilă se utilizează acela de „dezechilibru valutar financiar" sau de „mişcare de capital". Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu condiţiile convenite. Aceasta ţine seama de indicatorii arătaţi şi de evoluţia dobânzilor, realizându-se în corelaţie directă cu dezvoltarea economiei şi cu efîcientizarea activităţii economice, ca şi a comerţului exterior. Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea în aşa fel încât încasările din export să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor corespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea importului de bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice şi satisfacerii cerinţelor sociale într-o anumită perioadă. 13.4 Inegalităţi şi decalaje în economia mondială Conţinutul inegalităţilor şi decalajelor Economia mondială contemporană evoluează în contextul unor evidente inegalităţi şi decalaje ce se manifestă pe diferite planuri. Problema inegalităţilor a fost analizată în toate timpurile. În gândirea economică s-au cristalizat, în timp, două curente opuse: liberalismul clasic sau neoclasic (care a minimalizat importanţa inegalităţilor, punându-le, în special, pe seama varietăţii naturii umane) şi gândirea socială (care ţine seama de proprietatea privată şi de folosirea muncii salariate remunerată deficitar). În prezent, se conturează o nouă viziune ce se încadrează între acestea, adică gândirea privind egalitatea şanselor, care are rolul de a concilia egalitatea cu pluralismul şi cu diversitatea stilurilor de viaţă. Inegalităţile reprezintă relaţii cantitative, calitative şi structurale între mărimi, entităţi, fenomene sau procese ce au dimensiuni, sfere de cuprindere, intensităţi de manifestare diferite în timp şi spaţiu; ele se exteriorizează sub diferite forme de decalaje economice. Decalajele economice sunt discrepanţe cantitative, calitative, structurale între nivelurile şi intensităţile dezvoltării economice a ţărilor, evaluate prin compararea indicatorilor de rezultate sau structurilor macroeconomice. Inegalităţile şi decalajele se bazează, pe diviziunea muncii şi se manifestă atât în interiorul unei ţări, cât şi în relaţiile dintre ele. Pentru a reflecta cât mai bine nivelurile de dezvoltare a diferitelor ţări şi discrepanţele dintre ele, O.N.U.

foloseşte din anul 1990 un sistem de indicatori economici şi sociali denumit Sistemul indicatorilor dezvoltării umane (Human Development Index – HDI). În scopul aprofundării cunoaşterii ştiinţifice şi al măsurării veridice a evoluţiei economice, decalajele se pot grupa în mai multe categorii astfel: decalaje cantitative – discrepanţe numerice, de mărime între indicatorii comparaţi; decalaje calitative – discrepanţe între laturile esenţiale ce definesc indicatorii respectivi; decalaje absolute – discrepanţe între indicatori, manifestate prin deosebiri comparabile în privinţa ponderii şi ritmurilor înregistrate de indicatorii macroeconomici ce se compară. Pentru obţinerea unor informaţii ample şi elevate, în analizele economice se mai folosesc şi alte categorii de decalaje, având în vedere un anumit criteriu de referinţă cum ar fi: starea economiei (boom sau recesiune), structura tehnică, tehnologică sau economică, timpul pentru care se realizează analiza etc. Subliniem în continuare unele dintre acestea. Decalajaul recesionist reprezintă inegalitatea ce se determină ca diferenţă între produsul intern brut actual efectiv şi produsul intern brut potenţial. Acest decalaj este generat de şomajul ciclic, adică acela care se formează în faza de recesiune (criză, depresiune) a ciclului economic sau care derivă nemijlocit din diminuarea activităţii economice în anumite anotimpuri. Decalajul tehnologic reflectă inegalitatea în nivelul dezvoltării ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, în gradul înzestrării tehnice a muncii, al utilării producţiei cu tehnici şi tehnologii moderne, concretizate în mărimea productivităţii sau randamentului înregistrat într-un anumit timp. De asemenea, acest decalaj se manifestă între diferite firme privind nivelurile eficienţei tehnologice, exprimate fizic sau eficienţei economice, exprimate în termenii costurilor. Decalajul tehnologic poate fi măsurat cu ajutorul unor indicatori ca: ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în produsul intern brut; ponderea operaţiilor mecanizate, automatizate, robotizate în totalul activităţilor din economie; nivelul şi rata tehnologiilor moderne folosite în totalul tehnologiilor utilizate etc. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, de exemplu, se concentrează peste 90% din numărul total al cercetătorilor ştiinţifici, circa 97% din stocul mondial de brevete şi licenţe, circa 95% din capacitatea de prelucrare electronică a informaţiilor şi aproape întreaga producţie de circuite integrate din lume. Decalajul temporal (lag) reprezintă perioada dintre momentul elaborării şi momentul în care un set de politici macroeconomice devin evidente, incontestabile în viaţa economică a unei ţări. În cazul unei politici macroeconomice de orice tip

se armonizează mai multe decalaje cum sunt: a) decalaje de recunoaştere, care relevă timpii utili pentru ca executivul ţării să recepteze imperativul adoptării unei anumite politici macroeconomice; b) decalaje de decizie, care relevă timpii utili pentru ca executivul ţării să conceapă şi să aplice o decizie referitoare la politica ce va fi implementată; c) decalaje de implementare, care relevă timpii utili pentru ca o politică macroeconomică să fie efectiv transpusă în practică de către executivul ţării, într-un anumit moment al ciclului electoral; d) decalaje de efecte, care relevă timpii utili pentru evaluarea efectelor proiectate. Asemenea decalaje trebuie cunoscute şi folosite în toate momentele managementului economic guvernamental, deoarece ele ţin şi de incertitudinea şi riscul activităţilor economice. În prezent, mai mult ca oricând, se constată că incertitudinea este sursa potenţială a riscului, iar riscul este forma concretă pe care o îmbracă pierderile în afaceri. De aceea, activităţile economice se stabilesc exante şi se măsoară ex-post, şi în raport cu precizia de a fi prevăzute şi urmărite sistematic diferitele forme de decalaje. Inegalităţile în condiţiile contemporane Problematica amplă a inegalităţilor şi decalajelor, în special a celor din domeniul repartizării veniturilor, a căpătat o importanţă deosebită în ultimele decenii, în corelaţie cu globalizarea economiei. Deşi nu există încă un consens general privind asemenea aspecte, totuşi s-au acumulat suficiente informaţii potrivit cărora amplificarea inegalităţii în contemporaneitate decurge din participarea diferenţiată a ţărilor la globalizare, potrivit gradului lor de dezvoltare economică. Globalizarea produce efecte diferite pentru participanţi şi non-participanţi: dacă în rândul participanţilor există semne clare de convergenţă economică, în acelaşi timp ea produce un fenomen invers de divergenţă între aceştia şi non-participanţi, cei care rămân izolaţi de pieţele globale4. Inegalităţile au o istorie îndelungată şi nu au conotaţii strict negative. Cauzele care generează interesul sporit pentru cunoaşterea şi folosirea informaţiilor despre inegalităţile economice pot fi sistematizate astfel: valoarea pe care participanţii la tranzacţii o atribuie bunurilor pe care le schimbă care este subiectivă şi inegală; valoarea pe care fiecare subiect o acordă bunului ce îl doreşte este superioară valorii bunului la care este dispus să renunţe; inegalităţile între indivizi cu privire la capacităţile fizice şi intelectuale ale acestora; atitudinea faţă de risc şi poziţia pe piaţă a agenţilor economici; capacitatea de negociere sau de impunere a condiţiilor de schimb; corupţia aproape instituţionalizată, într-o serie de state, şi gradul de apropiere a agenţilor economici de factorul politic. Asemenea aspecte se întâlnesc în mod diferit în toată lumea, dar paradoxal poate, cele mai multe astfel de semnale nu vin din statele aflate la periferia pieţei mondiale, ci din cele situate în topul dezvoltării. Inegalitatea economică, îndeosebi în repartizarea veniturilor, a devenit o problemă globală a omenirii din cauze care ţin de: mecanismele pieţei, implicit eşecurile ei; ratele diferite de creştere economică; erodarea capitalului uman, mai ales prin şomaj; discrepanţele dintre bogaţi şi săraci; subţierea clasei de mijloc; politici sociale inadecvate, îndeosebi politici redistributive. Forme de inegalităţi

Aceste forme sunt multiple şi dinamice. Ele constituie atât premise, cât şi efecte ale dezvoltării economice. Formele principale ale inegalităţilor sunt: inegalităţi în interiorul ţărilor şi inegalităţi între ţări (internaţionale); inegalităţi în PIB pe locuitor; inegalităţi în venituri; inegalităţi în indicatori ai dezvoltării umane: rata natalităţii şi mortalităţii, speranţa medie de viaţă, educaţie, accesul la cultură şi inegalităţi în servicii de calitate etc. Efectele inegalităţilor sunt deosebit de puternice deoarece diversele forme ale lor se intersectează şi se intercondiţionează în permanenţă în plan naţional şi internaţional. În interiorul ţărilor, relaţia dintre gradul de deschidere a ţării şi inegalitatea din interiorul ei este controversată. Unii specialişti descoperă o relaţie negativă (creşterea deschiderii determină reducerea inegalităţii), în timp ce alţi specialişti indică o relaţie pozitivă. Diversele elemente ale deschiderii economiei (comerţ, migraţie, pieţe de capital) par a avea efecte diferite asupra inegalităţii, greu de măsurat cu precizie. Inegalitatea între ţări este însă mult mai mare într-o lume parţial globalizată, decât într-una în care integrarea economică va fi deplină. O creştere a integrării în ultimii zece ani, manifestată prin apariţia unor forme incipiente de integrare economică, în America – atât în Nord, prin NAFTA, cât şi în partea Centrală şi de Sud, prin MERCOSUR sau ANDEAN, în Asia – ASEAN, APEC, dar şi prin adâncirea şi lărgirea integrării în spaţii deja consacrate, precum Europa, a avut efecte benefice, în primul rând asupra statelor în dezvoltare: rata medie anuală de creştere economică a fost dublă faţă de cea a statelor

dezvoltate; mai mult, unele state din rândul celor în dezvoltare au intrat în clubul statelor dezvoltate în acest interval. Rezultă din toate acestea că inegalităţile au caracter permanent, trebuie cercetate atent în funcţie de mişcarea generală a economiei mondiale. Inegalităţile nu se confundă cu nedreptăţile, dar nici echitatea cu egalitatea participării la distribuirea rezultatelor. Egalitatea şi dreptatea sunt interdependente, dar ele nu trebuie confundate. Atacarea fără discernământ a inegalităţilor riscă să producă mari nedreptăţi, tocmai în numele dreptăţii. Asimilarea corectă a unor asemenea aspecte este benefică pentru elaborarea şi înfăptuirea unor strategii globale privind inegalităţile în care să se aibă în vedere atât conţinutul lor profund, cât şi efectele multiple (cu favorabilităţi şi limite) în ansamblul dinamicii ordinii economice mondiale.

CURSUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRAREA REGIONALĂ.

14.1 Globalizarea în dezbaterea de idei 14.2 Incidenţe ale tendinţelor de globalizare în planul funcţionării economiei 14.3 Companiile trans(multi)naţionale (CTN, CMN), promotori şi beneficiari ai globalizării 14.4 Conţinutul integrării economice internaţionale 14.5 Uniunea Europeană – formă avansată de integrare economică internaţională

Existenţa contemporană se află într-un amplu proces de schimbare care, printre multe alte faţete, marchează tranziţia contradictorie spre o nouă civilizaţie şi economie – cea globală. Creşterea economică din orice ţară, toate componentele vieţii economice resimt pe multiple planuri incidenţele tranziţiei spre economia globalizată.

14.1 Globalizarea în dezbaterea de idei Pe lângă problematica şi condiţiile specifice fiecărei ţări şi zone geografice, omenirea, în general, şi, implicit, activitatea economică au şi numeroase coordonate esenţiale comune: a) se confruntă cu diverse probleme globale care reverberează asupra întregii planete (poluarea, instabilitatea economică şi financiară, decalajele economice, stresul ş.a.); b) resursele materiale, financiare, informaţionale şi umane prezintă o deosebită mobilitate, favorizată de mijloacele moderne de transport şi comunicaţie, de revoluţia în domeniile informaticii, comunicaţiilor şi transporturilor; c) omenirea tinde spre un sistem economic global de natură liberală în care proprietatea privată liber accesibilă, democratizarea, drepturile omului sunt garantate legal şi supravegheate de sistemul juridic şi societatea civilă; d) are loc tranziţia spre un nou tip de valori economice, culturale, morale; e) o gamă de produse (cola, autoturisme, electrocasnice, computere, bluejeans, pizza etc.), create de câteva mii de companii transnaţionale sau multinaţionale (CTN/CMN), se regăsesc în consumul cvasitotalităţii populaţiei, indiferent de ţara de rezidenţă. Astfel, 30-40% din produsele de strictă necesitate consumate la nivel planetar sunt furnizate de câteva duzini de CTN; 60-70% din populaţia globului consumă CocaCola şi PepsiCola asigurate de două CTN; 80% din nou născuţii de pe glob folosesc scutece de hârtie produse şi compercializate prin marca Pampers; un miliard de persoane consumă zilnic hamburgheri McDonald's, iar 60-70% din fetiţele de pe glob în vârstă de trei-zece ani au ca parteneri de joacă păpuşile produse de CTN Mattel (J. L. Levet, La mondialisation, Ed. Du Sevile, Paris, 1999).

Procesul prin care omenirea tinde spre o entitate cu trăsături comune şi un sistem social global de natură liberală este definit prin termenul de globalizare (sau mondializare în literatura de limbă franceză). În plan economic, reprezintă procesul de multiplicare şi consolidare a interacţiunilor dintre componentele sistemului economic global. Globalizarea desemnează atât o nouă realitate, cât şi un nou mod de acţiune şi gândire, caracteristice perioadei pe care o parcurgem. Datorită complexităţii sale, globalizarea nu poate fi succint definită. Ea este privită în primul rând ca extinderea activităţilor economice, sociale şi politice peste graniţă, astfel că evenimentele, deciziile, acţiunile şi fluxurile de toate genurile sunt interconectate transnaţional, devin permanente şi se intensifică în aşa fel, încât produse într-o zonă a lumii reverberează asupra unor regiuni şi zone îndepărtate de pe glob. Curente economice în teoria globalizării Deşi este o tendinţă evidentă a contemporaneităţii şi un concept larg utilizat, problematica sa este extrem de nuanţat abordată. Din literatura abundentă consacrată domeniului (numai în anii 1998, 1999 şi 2000, la nivel mondial i-au fost consacrate 2822 studii ştiinţifice şi 589 cărţi) se conturează trei curente (şcoli) (vezi David Held ş.a., Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 575). 1. Hiperglobaliştii – privesc globalizarea ca o nouă eră în care popoarele de pretutindeni sunt supuse tot mai mult capriciilor şi sancţiunilor pieţei globale, tradiţionalele state naţiune devenind cadru nenatural de derulare a afacerilor; ea generează denaţionalizarea activităţii economice (prin instituirea unor reţele transnaţionale de producţie, de comerţ şi financiare) care devine fără graniţe, guvernele fiind reduse la rolul de simple „curele de transmisie” pentru capitalul global, autoritatea lor în declin fiind difuzată între alte instituţii şi asociaţii. În viziunea hiperglobaliştilor (adepţi şi promotori fără rezerve ai globalizării, reprezentaţi de elitele unor cercetători şi mass-media uniţi la nivel transnaţional de ortodoxia economică şi politicii neoliberale), evoluţia firească este spre o civilizaţie globală, bazată pe mecanisme globale de guvernare – FMI, alte autorităţi globale sau regionale – ceea ce prefigurează o nouă ordine economică internaţională în care statul naţiune ar dispărea. Globalizarea ar reprezenta o reconfigurare fundamentală a cadrului acţiunii umane. 2. Scepticii – apreciază că globalizarea este un mit: o economie globalizată ar fi una perfect integrată în care prevalează legea „preţului unic”, ceea ce nu se întâmplă azi. Mai degrabă are loc regionalizarea activităţii economice prin extinderea a trei blocuri economice – financiare – comerciale majore (Triada), guvernele fiind principalii arhitecţi ai regionalizării. Aceasta a accentuat inegalităţile Nord-Sud, iar lumea, în loc să se globalizeze, se fragmentează în trei blocuri şi enclave: etnice, culturale şi de civilizaţie fundamentalistă ori de naţionalism agresiv. Pentru ei, globalizarea este lozinca şi proiectul prin care se urmăreşte menţinerea primatului şi privilegiilor Occidentului în economia, finanţele, comerţul şi politica mondială. 3. Transformativiştii – consideră globalizarea ca un proces de schimbare profundă a statelor şi economiilor într-o lume tot mai interconectată şi incertă. Integraţi în acest curent, marxiştii consideră globalizarea ca un proces de extindere a imperialismului capitalist şi a monopolurilor, o nouă formă de capitalism global, fenomen social diferenţiat şi profund inegal în care activităţile economice, desprinse de elementul naţional (teritorial) îşi mută rădăcinile acolo unde are fertilizanţi.

Se constată că divergenţele din majoritatea lucrărilor consacrate globalizării gravitează explicit sau implicit asupra locului şi rolului statului în societate şi economie, conturându-se două direcţii extreme: Globalizarea este o altă faţetă a negării statului; la baza argumentelor se află prezumţia unei economii globale, integrată de către capitalul transnaţional şi de către piaţă. „Viziunea dominantă astăzi preconizează o eră a convergenţei globale în care guvernele naţionale sunt din ce în ce mai irelevante şi neputincioase ca să influenţeze bunăstarea economică a cetăţenilor lor”1. În profunzime, globalizarea ar semnifica tranziţia omenirii spre un mod de organizare economico-socială necunoscut până acum de istorie. Sub aspect economic, formularea tip care consacră globalizarea este aceea după care fluxurile de bunuri materiale, servicii şi financiare, investiţiile de capital şi tehnologia, depăşind graniţele creează o singură piaţă mondială. Locul statului naţional urmează a fi luat de către CTN aliate cu structurile de decizie (orăşeneşti, regionale, conglomerate teritoriale ş.a. – deci nu statale) în care se vor „scinda” actualele economii şi structuri statale. La cealaltă extremă este curentul după care globalizarea reprezintă o prelungire, dar cu importante schimbări cantitative, ale procesului de internaţionalizare a vieţii economice. Finalul procesului de globalizare economică ar fi, astfel, adâncirea diviziunii internaţionale care măreşte interdependenţele dintre celulele care formează economia mondială şi care tind să se reunească în grupări economice sub standardul unor interese comune (sau măcar convergente). Din această perspectivă, globalizarea este atribuită acţiunii unor autorităţi statale puternice în încercarea de a extinde capitalismul la scară mondială şi de a-şi externaliza propriul model de economie de piaţă (şi de societate), statul fiind, în acest caz, „moaşa” globalizării, o parte a acestui proces. Considerăm că problema reală a acţiunii practice privind globalizarea o reprezintă tipul de economie mondială spre care se îndreaptă umanitatea: este o economie de tip transnaţional sau de tip puternic internaţionalizat. Dacă tipul de economie mondială spre care ne îndreptăm este de tip transnaţional înseamnă că reţelele naţionale, regionale şi internaţionale de interacţiune sunt înlocuite cu „un ceva neclar, nebulos şi imprecis definit”, după expresia lui Marin Dinu2, care ar fi o structură transnaţională de decizie greu de precizat cu siguranţă astăzi: pe cine reprezintă şi cine le mandatează cu prerogative pe respectivele structuri transnaţionale de decizie. Din contră, dacă tipul de economie mondială spre care ne îndreptăm este unul „puternic internaţionalizat” statele îşi păstrează un loc şi un rol important în fixarea şi supravegherea regulilor de joc, chiar dacă modalităţile în care se exercită funcţiile lor şi chiar raportul dintre aceste funcţii sunt în schimbare. Însăşi avantajul competitiv obţinut direct de către o firmă (sau prin filialele unei CTN) îşi poate avea sursa în chiar relaţiile pe care le întreţine cu guvernul3. În opinia noastră, până în prezent şi din perspectiva unui orizont de timp previzibil, se poate vorbi de globalizare slabă, respectiv de o internaţionalizare

puternică, în care funcţiile, rolul şi mecanismele statului sunt puternic modificate şi adaptate la noile condiţii. Declanşarea noii faze a globalizării are la bază starea obiectivă a economiei spre evoluţie, spre restructurare şi destructurare, ca formă de existenţă a însuşi universului din care societatea umană şi, implicit, economia fac parte. 14.2 Incidenţe ale tendinţelor de globalizare în planul funcţionării economiei Globalizarea conţine potenţialul de a genera o nouă formă interacţiunilor dintre state, economii şi indivizi: interacţiunile sunt mai ample ca volum şi intensitate; mult mai stabile şi diverse. Ele se realizează în contextul liberalizării şi dereglementării pieţelor naţionale, prin reducerea atribuţiilor şi responsabilităţilor sau retragerea statului din cadrul multor activităţi economice şi sociale, inclusiv în ceea ce priveşte ampla şi controversata problematică a bunăstării sociale. Globalizarea înseamnă, în primul rând, o nouă viziune asupra pieţei. Pieţele capătă un aspect global, sunt integrate şi în cea mai mare parte dereglementate în domeniul financiar, bancar, de asigurări şi transporturi, cu funcţionare continuă în plan global de-a lungul celor 24 de ore ale rotaţiei pământului în jurul axei sale. Dereglementarea pieţelor reprezintă, în primă instanţă, restrângerea intervenţiei directe a statului în mecanismele pieţei, dar şi abrogarea unor reglementări şi alte acte normative ale administraţiei, având caracter birocratic şi restrictiv în ceea ce priveşte unele aspecte ale pieţelor: formarea şi evoluţia preţurilor, intrarea şi ieşirea de pe piaţă, felul în care se derulează concurenţa ş.a. Dereglementarea nu înseamnă lipsa regulilor şi normelor, ci, din contră, menţinerea celor considerate esenţiale pentru a stimula concurenţa, iniţiativa, creşterea eficienţei şi apărarea intereselor consumatorilor. Pe fondul amplelor măsuri de dereglementare adoptate de către fiecare guvern, asistăm la convergenţa, la nivel regional sau chiar mondial, a regulilor de funcţionare a pieţelor şi concurenţei, reguli care emană de la interesele principalilor actori ai vieţii economice internaţionale. Astfel, pe întregul glob activitatea economică tinde să devină un melanj între acţiunile pieţei şi cele ale statului. Axioma care se impune la nivel planetar este aceea că intensificarea, diversificarea şi liberalizarea tranzacţiilor, mai ales în plan internaţional, devine un factor de bunăstare. Actuala undă a globalizării aduce în prim planul activităţii economice noi actori: CTN, OMC, FMI şi Banca Mondială, grupările economice regionale care dobândesc o influenţă sporită în economia mondială şi care amplifică relaţiile reciproce (UE, ASEAN, MERCOSUR), grupurile de coordonare a politicilor mondiale (Grupul celor 7 + 1, Grupul celor 10, OCDE, Grupul celor 77), fondurile de risc şi în primul rând cele private de pensii care dirijează un flux important de investiţii financiare. Ea a fost favorizată de apariţia unor reguli şi norme noi în relaţiile economice internaţionale, mai întâi între statele dezvoltate şi apoi generalizate la nivelul tuturor statelor: filozofia liberalizării economice şi prioritatea acordată privatizării; încheierea la nivelul mondial şi regional a

numeroase convenţii şi aranjamente prin care se acordă o atenţie deosebită mediului – ca problemă globală prioritară – dar şi tranziţiei spre un nou tip (model) de creştere şi dezvoltare economică durabilă. Globalizarea reprezintă, în ultimă instanţă, un nou mod de interacţiune dintre state, economii şi indivizi. Înfăptuirea acestei speranţe reprezintă un proces de durată care amplifică, diversifică şi dă noi dimensiuni legăturilor economice obiective în plan internaţional. La o primă percepţie, fenomenul impune ca un număr mai mare de firme să se implice în afaceri pe piaţa mondială, paralel cu sporirea riscurilor şi a fragilităţii relaţiilor în care sunt angrenate; dar paşii spre globalizare oferă, fără rezerve, mai multe posibilităţi de alegere pentru consumator. În domeniul politicilor, al planului doctrinar, tendinţa de restrângere până la eliminare a perceptelor keynesiste şi neokeynesiste este evidentă în favoarea orientărilor neoliberale: se aprecizează libertatea acordată firmelor în materie de investiţii, ocupare, nivel al salariilor, preţuri, influenţă asupra creşterii economice şi nivelului general de bunăstare. În mod potenţial, globalizarea economică creează un cadru mai favorabil pentru afirmarea competiţiei pe plan intern şi internaţional, iar funcţiile ei se afirmă mai amplu. Globalizarea creează premise competiţiei pentru că măreşte numărul agenţilor economici (producători şi consumatori), iar dimensiunile pieţei se amplifică: pe baza ei apar şi se dezvoltă firmele globale. În procesul globalizării şi pe fondul măsurilor de liberalizare se accentuează mobilitatea forţei de muncă, dar mai ales a capitalului şi mărfurilor, care în condiţiile unor restricţii mai reduse au tendinţa de a se orienta spre locaţii mai favorabile, valorificând mai bine avantajul competitiv şi economiile de scară permise de noile dimensiuni ale pieţelor pe care acţionează: forţa de muncă se deplasează spre locaţiile cu salarii mai mari, iar capitalul de la cele cu rate ale profitului mai scăzut spre cele care asigură o profitabilitate mai ridicată, spre economiile cu perspective să obţină avantaje competitive consolidate. La nivelul percepţiei imediate, globalizarea se identifică cu transformarea rapidă a lumii spre un spaţiu economic comun, astfel că evoluţiile dintr-o zonă a lumii pot avea consecinţe profunde asupra indivizilor şi comunităţilor din alte părţi ale lumii; se realizează lărgirea, adâncirea şi accelerarea interconectării la scară mondială, în toate aspectele vieţii sociale, de la economie la poluare, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la sfera spirituală. Creşterea exponenţială a schimburilor economice şi a investiţiilor externe, liberalizarea economică şi mobilitatea ridicată a factorilor de producţie amplifică procesul de internaţionalizare a vieţii economice şi a rolului factorilor externi asupra creşterii şi conjuncturii economice din orice regiune. În acest cadru se conturează: -

un nou tip (model) de relaţii economice internaţionale, care îmbină până la întrepătrundere şi condiţionare fluxurile de mărfuri cu cele tehnologice, de servicii (manageriale, informaţionale, financiare) şi de investiţii;

-

internaţionalizarea producţiei marchează un nou salt prin constituirea reţelelor globale, unitar coordonate, în care actorii principali sunt

CTN şi firmele globale; firmele globale concentrează capitaluri de provenienţă extrem de diversă, elaborează şi promovează strategii

globale, iar plasamentul geografic se realizează pe criterii stricte de performanţă economică; -

se pun bazele unui nou mod tehnic de producţie şi începe tranziţia spre Noua Economie. Ea se bazează pe: extinderea şi multiplicarea utilizării resurselor neconvenţionale, reproductibile, nonmateriale, bazate pe inovare şi gândire umană creativă; transformarea informaţiei în resursa definitorie pentru depistarea, formarea, conservarea, perfecţionarea, utilizarea şi combinarea eficientă a celorlalţi factori de producţie; accesul la informaţie se realizează în timp real, iar cei care o concentrează deţin adevărata putere;

-

relaţiile şi aranjamentele dintre state tind să aibă un rol marginal în comparaţie cu cele iniţiate, întreţinute, filtrate şi selectate de companiile cu vocaţie globală;

-

interdependenţele dintre părţile economiei naţionale, deşi încă puternice, încep să fie subminate prin: libera circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă; performanţele (dar şi contraperformanţele) macroeconomice sunt influenţate în măsură decisivă de prezenţa CTN, iar politicile economice nu mai pot fi elaborate fără conlucrarea cu CTN şi firmele globale;

-

se reduce eficienţa şi rolul a numeroase pârghii utilizate în promovarea politicilor economice (rata dobânzii, masa monetară, cursul de schimb, fiscalitatea etc.) care sunt grevate de „balastul” influenţelor externe.

14.3 Companiile trans(multi)naţionale (CTN, CMN), promotori şi beneficiari ai globalizării Agenţii iniţiatori şi promotori ai globalizării sunt numeroşi; din rândul lor se detaşează CTN care îşi consolidează locul şi rolul în mondializarea economică. Uneori se face distincţie între firmele (companiile, societăţile) multinaţionale, transnaţionale şi globale. Delimitările dintre ele sunt dificile, iar ceea ce le apropie sau le aseamănă prevalează. Tuturor le sunt comune unele elemente: se constituie prin investiţii directe în străinătate (ISD); sunt alcătuite dintr-o structură centrală (societatea mamă) şi ramificaţii aflate în străinătate (birouri, sucursale, filiale, societăţi mixte); funcţionează în mai multe medii, iar întreaga structură este coordonată centralizat; sunt firme ce au potenţial economic ridicat (mărimea capitalului şi a altor factori de producţie, cota de piaţă, volumul producţiei). Între ele sunt şi ample deosebiri: provenienţa celor care deţin acţiunile; gradul de centralizare/descentralizare financiară şi a componenţelor decizionale; logica internă care stă la baza formării lor (industrială sau financiarspeculativă); gradul de autonomie/interdependenţă între funcţiunile pe care le exercită structurile componente ş.a. În cele ce urmează, pornind de la ceea ce au în comun, vom folosi termenul de societate (companie) transnaţională (multinaţională) – CTN/CMN/STN/SMN – prin care desemnăm o realitate marcantă a peisajului economic contemporan, beneficiar primar şi subiectiv al globalizării, emitentul principal al fluxului de ISD şi al relaţiilor comerciale şi financiare pe plan internaţional. În sens larg, prin CTN (CMN) sunt vizate societăţile (companiile) comerciale, private, publice şi cu capital mixt, a căror activitate se realizează prin mijlocirea implantărilor aflate în afara teritoriului naţional unde-şi au sediul social.

Orice CTN (CMN) are participaţiuni de proprietate (filiale, sucursale, societăţi mixte etc.) în diferite regiuni ale globului, realizând localizări şi delocalizări în căutarea şi realizarea avantajului concurenţial (AC) la scară globală. Dar, pe lângă rolul covârşitor în structurile patrimoniale, în procesele investiţionale internaţionale şi în schimburile mondiale, locul şi poziţia CTN în economia mondială sunt conferite şi de alte componente prin care îşi pun pecetea asupra evoluţiei fluxurilor internaţionale şi a economiei contemporane: subcontractarea, acordurile de licenţe, fabricaţia sub contract, franchesing, leasing, poziţiile deţinute în instituţiile financiare cu vocaţie globală. La acestea se adaugă poziţiile cheie ce le deţin în componentele moderne, decisive ale activităţii economice contemporane: cercetarea ştiinţifică, culegerea, stocarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiei, noile tehnologii etc. CTN sunt şi lideri ai exporturilor pentru bunurile comerciale cele mai dinamice, care concentrează

cea mai mare valoare adăugată prin aportul creanţei tehnico-ştiinţifice, informaţionale şi a metodelor manageriale şi organizaţionale moderne. Datorită resurselor performante alocate CD, CTN sunt principalii generatori şi deţinători de progres tehnologic, managerial şi organizaţional. Prin strategia globală realizată la nivelul întregului ansamblu de unităţi ce formează CTN, ele au fost promotoarele producţiei internaţionale. CTN au conştientizat mai întâi şi mai consecvent decât alte categorii de agenţi economici rolul internaţionalizării şi liberalizării activităţii economice, acţionând pe lângă factorii de decizie pentru a favoriza procesul de globalizare economică. CTN şi statele naţionale În literatura economică şi politilogică există numeroase aprecieri, uneori tranşante, după care CTN (CMN) ar fi subiecţii principali ai globalizării economice. Se pierde din vedere că statele continuă să fie subiecţii de drept în lumea contemporană, iar reglementările care au favorizat globalizarea economică au fost elaborate şi convenite de către state în cadrul bilateral, regional şi la nivel mondial. CTN (SMN) pot fi comparate cu albinele lucrătoare, un fel de cărăuşi care au fost atât prompţi, cât şi capabili să beneficieze de noile oportunităţi oferite de schimbările tehnico-economice şi politice din lumea contemporană. CTN dispun de capabilităţi economico-financiare şi de progres tehnic colosale. Ele prezintă numeroase elemente de transnaţionalitate, dintre care nu pot fi omise: structurile de vânzări, fluxurile de producţie şi de investiţii, condiţiile de piaţă şi mediile culturale în care activează, sursele din care provin input-urile de factori de producţie, economiile care se constituie în surse ale investiţiilor şi ale creditelor de care beneficiază, prerogativele decizionale de coordonare şi de control ale societăţii-mamă în raport cu filialele ş.a.m.d. Dar sub numeroase aspecte ele sunt mai puţin transnaţionale, rămânând, în principal sau în cea mai mare parte, naţionale. CMN au o locaţie naţională principală: nu există CTN fără o ţară de origine şi nici o firmă puternică nu şi-a rupt dependenţa faţă de locaţia de origine, rămânând în ultimă instanţă firme americane, engleze, germane, franceze, elveţiene, olandeze, japoneze sau ruseşti. Dintre elementele naţionale ale CTN, relevante sunt: proprietatea asupra capitalului, managementului strategic şi locaţia de unde se face coordonarea sistemului internaţional de producţie şi strategia financiară. În respectiva locaţie este coagulat în ultimă instanţă fluxul principal de valoare adăugată, iar standardele de viaţă şi soliditatea economiei din locaţia naţională de provenienţă sunt

influenţate în cel mai înalt grad de forţa şi performanţele CMN. Acestea sunt motive pentru care statul apără CTN şi le sprijină prin acţiuni bi şi multilaterale. De aceea SMN nu sunt independente faţă de statul de origine al societăţii mamă şi de locaţie al filialelor. În ciuda acestora, rămâne incontestabilă separaţia dintre sfera de autoritate a unui stat (sau a oricărui stat) şi aria geografică (spaţială) a sistemelor de producţie, repartiţie şi schimb de care dispun şi pe care le deţin CTN. Formarea sistemelor internaţionale de producţie Etapei actuale de globalizare economică îi corespunde şi o formă avansată în activitatea corporaţiilor concretizată în apariţia şi apoi amplificarea sistemului producţiei internaţionale integrate (S.P.I.I.). Ea reuneşte într-un sistem integrat şi unitar coordonat la scară globală componentele lanţului de creare a valorii, dar având localizări geografice diferite; reunirea componentelor diferite funcţional şi locaţional se realizează pe criteriile avantajului concurenţial specific (de cost sau de diversificare) al fiecărei componente: S.P.I.I. reprezintă activităţile desfăşurate în diferite ţări din care rezultă bunuri materiale şi servicii, dar activităţile respective sunt orientate de firme (centre de decizie) având sediul în alte ţări. Azi, pe pieţele tot mai globalizate, concurenţa se duce nu atât între uzinele sau firmele individuale x, y, z,.... care produc anumite bunuri (materiale, servicii, informaţie), ci între sistemele internaţionale de producţie controlate şi coordonate unitar de firme puternice A, B, C, ... care realizează acelaşi tip de bun sau bunuri substituibile. Promotorii şi coordonării sistemelor internaţionale de producţie sunt firmele mari, puternice, companiile multinaţionale care localizează

în diferite ţări filiale ale lanţului (sistemului) valorii – filiale create prin ISD – şi atrag într-un sistem complex de subcontractare, pe baze durabile şi clauze precise de calitate, preţ şi termene, o amplă reţea de firme independente juridic, în special întreprinderi mici şi mijlocii. Procesele de delocalizare şi localizare internaţională a unor activităţi din sistemul producerii a numeroase bunuri relevă că prin investiţiile directe în străinătate, CTN participă cu resurse performante la constituirea filialelor şi stimulează procesele din economia receptoare; dar, totodată, prin sistemul producţiei internaţionale ele obţin din surse externe nu doar alţi factori de producţie, necesari obţinerii produselor complexe, dar, mai ales, factori de producţie performanţi care le consolidează AC. Tocmai de aceea, localizarea diferitelor activităţi şi funcţiuni ale sistemului valorii CTN are un caracter selectiv. Încă de la apariţie CTN şi-au desfăşurat activitatea în mai multe spaţii sau locaţii: cel al societăţii mamă, cel al filialelor şi cel în care se derulează relaţiile dintre filialele şi dintre acestea şi alţi cooperanţi. Dar, sistemului producţiei internaţionale i se pot decela unele elemente calitative: - integrarea mai adâncă în sistemul de creare a valorii a unor activităţi, diferite dar complementare, la scară internaţională (regională sau globală) şi selectate pe criterii de AC specific; - eficienţa este evaluată şi la nivelul sistemului global de producţie, al întregii reţele, iar rezultatele se repartizează între componente în funcţie de aportul la sistemul valorii şi de strategia generală promovată de către societatea mamă, ca expresie a intereselor celor care deţin pachetul acţiunilor de control; - practicarea generalizată între filiale a preţurilor de transfer (ridicate sau scăzute), în limitele permise de legislaţia fiecărei locaţii şi strategia financiară globală a CTN, preţuri reglementate şi care nu au legătură cu cele practicate în mod obişnuit în tranzacţiile de piaţă; - se bazează pe un sistem de comunicaţii moderne şi ramificate care permit supravegherea în timp real a modului cum funcţionează verigile sistemului şi coordonarea lui unitară, în contextul unei largi autonomii decizionale în aspecte operative ce ţin de situaţia concretă a mediului în care fiecare acţionează; - concurenţa dintre CTN se duce nu atât între uzine şi alte unităţi de producţie, de cercetare-proiectare, de comercializare etc., reprezentând filiale ale acestora, ci global între sistemele de producţie integrate ale fiecăreia. Dar

concurenţa trebuie privită atât ca o competiţie, cât şi ca o cooperare bazată pe interesele fiecărui participant. În acest spirit, odată cu amplificarea sistemelor internaţionale de producţie se creează şi reţele de alianţe strategice (fuziuni şi achiziţii de firme în comun, societăţi mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licenţe, cercetarea, producţia şi comercializarea în comun a unor bunuri), prin care corporaţiile împart riscul pe care-l comportă producţia şi cererea pe pieţe tot mai fluide şi imprevizibile. Alianţele strategice sunt dirijate de către societăţile mamă şi vizează acţiuni în mediul internaţional, la care fiecare participă cu resurse, sub formă de ISD, în funcţie de care îşi asumă riscul, dar beneficiază şi de rezultate. Specialiştii care studiază sistemele internaţionale de producţie, ca temă distinctă apreciază că producţia internaţională este expresia sintetică a efectelor ISD şi a globalizării economice impulsionate de CTN. Dimensiunile producţiei internaţionale în anul 2001 au depăşit cifra de 3495 miliarde USD, reprezentând circa 11% din Produsul Mondial Brut, înregistrând o creştere de circa şase ori faţă de 1982. Producţia internaţională este în ultimă instanţă răspunsul CTN la schimbările tehnologice, liberalizarea relaţiilor economice internaţionale, creşterea competiţiei şi tendinţa spre globalizare economică.

14.4 Conţinutul integrării economice internaţionale Conceptul de integrare a fost folosit pentru prima dată în ştiinţa economică, în relaţie cu organizaţiile industriale. Prin această noţiune se urmărea exprimarea unui ansamblu de acorduri între firme pentru formarea de carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o direcţie verticală, în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii şi pe o direcţie orizontală, cu privire la înţelegerile între firme concurente1. În accepţiunea de combinare a unor economii naţionale distincte, noţiunea are o istorie relativ scurtă, în literatura de specialitate semnalându-se după 1940. În sensul strict al cuvântului, ea înseamnă unirea unor părţi într-un întreg funcţional. La nivel internaţional aceasta se realizează cu acordul statelor respective, fiind o integrare internaţională. Integrarea economică interstatală este procesul complex al dezvoltării economiei mondiale, bazat pe intensificarea interdependenţelor între economiile mai multor state, ţintind constituirea unor ansambluri economice puternice într-o anumită zonă a lumii. Interdependenţele sunt consimţite de statele respective şi determinate de dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii, a specializării internaţionale. Astfel, integrarea economică interstatală necesită o complementaritate bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător, în aşa fel încât părţile articulate să constituie un întreg coerent. Integrarea economică interstatală este apreciată de unii specialişti ca un proces şi ca o stare de lucruri2. Ca proces, integrarea presupune măsuri menite să contribuie la eliminarea discriminărilor între unităţile economice care aparţin unor state naţionale diferite. Ca stare de lucruri, integrarea reflectă absenţa diverselor forme de discriminare între economiile naţionale. Alţi specialişti consideră că noţiunea de integrare este mai cuprinzătoare, ajungându-se la noţiuni ca: integrarea naţională, integrarea regională, integrarea globală. Având în vedere, drept criteriu, gradul de integrare în evoluţia sa, de la simplu la complex, se pot distinge următoarele trepte şi forme (tipuri) de integrare economică interstatală ca: zona de comerţ liber (Free Trade Area), adică integrarea a două sau mai multe ţări, înlăturându-se barierele comerciale între ele (de exemplu, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb – AELS, Acordul de Comerţ Liber Nord-American – NAFTA); uniunea vamală (Custom Union), adică integrarea prin care ţările membre înlătură barierele în comerţul derulat între ele şi adoptă, concomitent, un tarif vamal comun faţă de toate celelalte ţări nemembre; piaţa comună (Common Market), acel stadiu de integrare în care se asigură libera circulaţie a bunurilor economice, a persoanelor şi a capitalurilor între ţările membre; uniunea economică, adică integrarea în care, pe lângă elementele specifice pieţei comune, se realizează un anumit grad de armonizare a politicilor economice naţionale pentru a se reduce discriminările ce apar din cauza disparităţilor între aceste politici. În condiţiile actuale, acest proces la scară mondială se manifestă printr-un spectru foarte larg de forme de integrare, ce reflectă diferite grade de integrare internaţională, existând forme simple şi forme complexe de integrare.

Formele simple includ zone de comerţ liber, uniunile vamale, integrarea pe unu-două produse, iar formele complexe includ piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară, uniunea politică etc. Ca esenţă a integrării, în funcţie de gradul respectiv de intensitate, se constată că ţările cuprinse în acest proces cedează unele atribuţii statale unor organisme superstatale. Deci, într-o formă sau alta sunt afectate independenţa şi suveranitatea statelor, în etapa superioară acestea putând fi pierdute aproape în totalitate. În legătură cu acest aspect, extrem de controversat, trebuie făcute două precizări: mai întâi, faptul că ţările respective integrate realizează aceasta de bunăvoie – dovadă că forma superioară de integrare este supusă referendumului. A doua precizare constă în aceea că pierderea unei părţi din independenţă şi suveranitate nu înseamnă şi pierderea fiinţei naţionale, a culturii naţionale şi a tradiţiilor respective, a limbii şi, în general, a particularităţilor fiecărui popor. Cauzele integrării economice internaţionale sunt multiple, în funcţie de normele şi etapele de integrare. În acest sens subliniem: a) internaţionalizarea factorilor de producţie. Desigur, această internaţionalizare poate explica procesul de integrare pentru ţările dezvoltate, ceea ce nu este cazul pentru ţările în curs de dezvoltare; în fond, revoluţia tehnico-ştiinţifică, care generează caracterul internaţional al factorilor de producţie, al vieţii economicosocial-politice, se manifestă profund în ţările dezvoltate şi prea puţin în cele în curs de dezvoltare; b) multilateralismul tot mai amplu în practica relaţiilor economice internaţionale. Acesta presupune accentuarea fluxurilor economice între state suverane; c) adâncirea diviziunii mondiale a muncii ar fi o altă cauză, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a tendinţelor recente de industrializare a unor state. Aceasta determină mai întâi o puternică dezvoltare şi diversificare a relaţiilor economice internaţionale, inclusiv forma superioară a acestora – cooperarea economică internaţională în producţie şi tehnico-ştiinţifică; d) concurenţa tot mai puternică pe plan mondial între diferiţi agenţi, mai ales dacă ne gândim că lupta concurenţială se desfăşoară între cei mai puternici. Acestea sunt societăţile transnaţionale, adevăraţi giganţi, cu o forţă economicoştiinţifică, tehnologică şi financiar-valutară mai puternică decât a multor state. O regrupare a unora faţă de altele necesită intervenţia statelor respective pentru a crea cadrul instituţional-politic şi mecanismele necesare pentru a se întări forţa colectivă în faţa concurenţilor; e) cauze politice; însăşi intervenţia statelor în acest proces de integrare economică internaţională reprezintă şi o acţiune politică. Dar, mai importante sunt împrejurările politice exterioare. De pildă, a fost chiar mărturisit faptul, cu ocazia formării Pieţei Comune din 1958 (prin Tratatul de la Roma din 1957), când cancelarul de atunci al R.F.G., Konrad Adenauer, îşi exprima grija faţă de pericolul sovietic.

Am putea afirma că, în multe împrejurări, cauzele economice sunt amestecate cu cele politice. De pildă, formele integraţioniste apărute în ţările în curs de dezvoltare, pe fondul insuficientei dezvoltări a factorilor de producţie, au la bază şi unirea respectivelor ţări, pentru a fi mai puternice şi în negocierile purtate cu ţările dezvoltate, deoarece fiecare ţară negociind separat are mai puţine şanse de a-şi apăra interesele. Luat în ansamblu, procesul de integrare economică internaţională, prin esenţa sa, are o largă recunoaştere şi manifestă o atracţie tot mai puternică, datorită existenţei lui reale şi tendinţei de creştere în economia mondială, a amplificării factorului internaţional, a unei tot mai puternice influenţe asupra economiilor naţionale ale statelor, în pofida afectării independenţei şi suveranităţii ţărilor. Astfel, observăm că se înmulţesc organizaţiile integraţioniste, că în unele existente intră sau vor să intre noi state. Atracţia exercitată de integrarea economică internaţională se datorează, evident, unor avantaje pentru ţările şi popoarele respective şi ignorarea acestei tendinţe de pe plan mondial ar fi o miopie politică. Trebuie însă precizat că într-o formă superioară de integrare economică internaţională, de constituire a pieţei unice europene, paşii trebuie făcuţi cu prudenţă. Este necesar ca economia şi populaţia să fie pregătite, pentru aceasta subliniindu-se că trebuie atins nivelul de dezvoltare al partenerilor, trebuie realizată o anumită aliniere legislativă, instituţională a sistemului financiar etc., pentru ca, astfel, o ţară să beneficieze, realmente, de avantajele integrării. Tocmai din acest motiv, ţările mai puţin dezvoltate trebuie să treacă mai întâi prin forme pregătitoare ale procesului de integrare economică internaţională. De aceea, prezintă importanţă teoretică şi practică cunoaşterea preliminariilor şi etapelor integrării economice internaţionale. Mai întâi, sesizăm că şi unele ţări dezvoltate au plecat de la forme mai mult sau mai puţin simple de integrare. Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial s-au format, pentru o perioadă scurtă de timp, înţelegeri de tip interogatoriu cum ar fi: Frantita (Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), Fritalux (Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) şi Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg). Benefice sunt şi zonele de comerţ liber. Astfel de zone sunt mai multe pe plan regional şi interregional şi se preconizează formarea altora noi.

Asemănător uniunii vamale, zona de comerţ liber presupune că taxele vamale se desfiinţează total sau parţial la toate produsele sau numai la unul dintre ele, dar tariful vamal naţional se păstrează de către fiecare ţară, neexistând un tarif vamal comun faţă de terţi. Benelux a fost o Uniune vamală care consta în desfiinţarea taxelor vamale între ţările respective şi crearea unui tarif vamal comun faţă de terţi. Rezultă că ţările respective au renunţat la tariful vamal internaţional. Evident, rezultatul economic este variat pentru consumatori şi pentru producători; mărfurile schimbate între ţările respective nu mai sunt încărcate în preţuri şi costuri cu taxe vamale, ele devenind mai ieftine pentru consumatori, iar relaţiile de schimb se intensifică. Este recunoscută, în acest caz mai ales AELS (EFTA) – Asociaţia Economică a Liberului Schimb, atestată prin Tratatul de la Stockholm (1959), care la început a avut nouă membri (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Finlanda (1963), Islanda (1973), Suedia) ca apoi să rămână mai puţine state prin intrarea Angliei, Danemarcei şi Portugaliei în CEE, iar din 1995 au rămas şi mai puţine prin intrarea în Uniunea Europeană a Austriei, Finlandei şi Suediei. Între timp însă, a aderat la AELS – Liechtenstein (1990). O zonă de comerţ liber şi mai largă ca număr de membri şi zonă geografică este SEE (Spaţiul Economic European) format din CEE la început, iar azi Uniunea Europeană şi AELS, iniţial cu prevederi asemănătoare din AELS (adică specifice zonelor de comerţ liber). Semnarea însă de către cei 12 a tratatului de la Maastricht în anul 1992 a făcut ca înţelegerea Uniunii Europene cu AELS, respectiv SEE săşi lărgească treptat obiectivele, mergând până la libera circulaţie a bunurilor materiale, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului. În 1992, ia naştere o altă mare zonă de comerţ liber – NAFTA (North American Trade Agreement) prin înţelegerea dintre SUA, Canada şi Mexic (act semnat la San Antonio – Texas şi intrat în vigoare în 1993). NAFTA intensifică relaţiile dintre cele trei state, cu circa 400 milioane de locuitori, taxele vamale reducându-se până la desfiinţare, întro perioadă de 15 ani. În vara anului 1994, la propunerea SUA, a fost creat Forumul ţărilor din Asia, tot ca o zonă întinsă de comerţ liber, care alături de SUA cuprinde şi alte 14 state, inclusiv Dragonii şi Japonia. Se poate aprecia că apariţia acestei zone nu este întâmplătoare, dată fiind deplasarea centrului comerţului mondial din Atlantic în Pacific. Totodată, împreună cu NAFTA se formează o contraforţă faţă de Uniunea Europeană şi SSE, preconizându-se o ascuţire a concurenţei dintre aceşti poli. În sensul mai deplin al procesului de integrare economică internaţională este Comuniunea Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Formată din Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, funcţionează din 1952 până în prezent, atestând necesitatea şi credibilitatea procesului de integrare pentru cei şase. Scopul comunităţii respective este de a stabili cote de producţie pentru fiecare ţară, preţul celor două produse, desfiinţarea taxelor vamale pentru acestea, contingentările la import. Caracterul suprastatal este arătat de mecanismul de funcţionare pus în mişcare de organele de conducere care sunt: Înalta Autoritate, ca iniţiator al politicii comunitare pentru cele două produse; Adunarea comună care dă orientarea generală a politicii; Consiliul special de miniştri (de specialitate) ca organ decizional; Curtea de justiţie şi Curtea de conturi, care exercită funcţiile specifice cunoscute ale unor asemenea organisme. Desigur, în condiţiile formării Pieţei Comune din 1958 şi integrării CECO mai târziu, ca o comunitate în cadrul comunităţii mai largi (CEE – 12 ţări membre), s-au produs unele completări care însă nu schimbă caracterul de integrare, ci dimpotrivă. Asemănător, funcţionează şi comunitatea numită EUROATOM integrată în CEE (în Uniunea Europeană de azi); denumirea de Euroatom ne scuteşte de a intra în descrierea obiectului de integrare. Cea mai avansată formă de integrare economică internaţională de până acum este Uniunea Europeană, apărută mai întâi sub denumirea de Piaţă Comună

în 1958, pe baza tratatului din 1957 de la Roma (semnat de cei şase din CECO), apoi a Comunităţii Economice Europene (pentru că include şi CECO şi Euroatom), sau, pe scurt, Comuniunea Europeană cu 12 membri (celor de la CECO li s-au adăugat pe parcurs Anglia, Danemarca, Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda). În fond, denumirile succesive menţionate arată etapele de adâncire a integrării economiilor statelor respective. 14.5 Uniunea Europeană – formă avansată de integrare economică internaţională Un moment esenţial în devenirea Uniunii Europene a fost Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) semnat în februarie 19924, numit aşa după denumirea localităţii olandeze unde a avut loc evenimentul. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, astfel că cele 12 ţări membre al Comunităţii Europene au creat o Uniune Europeană, marcând o nouă etapă superioară a integrării europene. În prezent, Uniunea Europeană cuprinde 15 ţări, iar pe baza hotărârilor Summitului de la Copenhaga din decembrie 2002, acest număr s-a mărit cu încă zece ţări de la 1 ianuarie 2004 (Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru). Tratatul stipulează că Uniunea este fondată pe comunităţile economice europene, completate cu politici şi forme de cooperare precizate prin prevederile tratatului. Structura instituţională a Uniunii Europene este asemănătoare cu cea statală. Astfel, există: Consiliul ministerial, care este instituţia dominantă, având competenţa să influenţeze implementarea legislaţiei prin intermediul comitetelor consultative şi al comitetelor manageriale; Consiliul european este cel mai înalt for de adoptare a deciziilor pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei; Comisia europeană este componenta executivă, decizională. Ea are rolul principal similar cu cel al unui guvern naţional; Parlamentul european este un organism cu funcţii, în cea mai mare parte similare cu cele ale unui corp legislativ naţional, fiind abilitat să realizeze controlul parlamentar al aprobării execuţiei bugetare, să aprobe acordurile internaţionale şi să supravegheze mecanismele executivului. Obiectivele Uniunii Europene sunt: promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale, prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare; afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, prin promovarea unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv a unei politici comune de apărare; întărirea protecţiei şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; menţinerea integrală a legislaţiei comunitare şi dezvoltarea acesteia, în scopul examinării măsurii în care politicile şi formele de cooperare instituite prin Tratat vor trebui revizuite pentru a asigura eficacitatea mecanismelor şi instituţiilor comunitare. Tratatul Uniunii prevede că aceste obiective se realizează în condiţii şi ritmuri prestabilite, pe baza respectării principiului subsidiarităţii.

Uniunea Europeană respectă identitatea naţională a statelor membre, în care sistemele de guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum şi drepturile fundamentale ale omului, aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia Europeană de apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată în noiembrie 1950, la Roma. În tratatul Uniunii Europene sunt stipulate obiective concrete privind taxele vamale, politicile economice, uniunea monetară etc. În spiritul Tratatului a fost iniţiată Conferinţa Interguvernamentală a Uniunii Europene, ca forum în care pot fi determinate amendamentele de la tratatele existente sau pot fi elaborate noi tratate. Prin procesul constituirii sale, prin conţinutul obiectivelor ei, prin specificul mecanismelor utilizate, ca şi prin efectele obţinute până acum, Uniunea Europeană se dovedeşte a fi o formă avansată de integrare economică internaţională. Pentru susţinerea acestei aprecieri surprindem unele coordonate majore ale Uniunii Europene. Uniunea Europeană este expresia mai multor trepte evolutive de integrare, pe care le-au parcurs regionalismul şi multilateralismul în viaţa economică internaţională. De aceea, Uniunea Europeană pune mai bine în corelaţie componente esenţiale cum sunt: interesele strategice ale autorităţilor guvernamentale din ţările implicate, grupurile de interese din ţările membre, grupurile de interese şi autorităţile din ţările terţe. Corelarea acestora ţine seama de ceea ce specialiştii numesc integrarea negativă şi integrarea pozitivă. Integrarea negativă înseamnă eliminarea obstacolelor şi este relativ mai simplă deoarece vizează reglementarea structurală, liberalizarea comercială etc. Integrarea pozitivă înseamnă crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice integrate, ceea ce este mai dificil deoarece implică forme mai complexe de intervenţie şi armonizare a politicilor guvernamentale.

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un proces superior de conlucrare între statele participante referitor la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică etc. Fiind o formă avansată de înţelegere, Uniunea Europeană demonstrează că armonizarea instituţională devine insuficientă, impunându-se necesitatea transferării unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul unor instituţii unionale. În acest fel, se creează instituţii decizionale integraţioniste comune de tipul organismelor internaţionale, diminuându-se unele competenţe ale decidenţilor macroeconomici din ţările membre. Aceasta duce la evidente efecte favorabile, dar nu trebuie scăpate din vedere şi anumite efecte nefavorabile.

Construcţia Uniunii Europene relevă un proces complex realizat concomitent prin accentuarea integrării în plan intern şi prin extinderea ei în plan extern, datorită aderării ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Astfel, se au în vedere mai multe alternative de genul Europei cu o geometrie variabilă, al Europei cercurilor concentrice, al Europei cu mai multe viteze de înaintare spre integrare. Uniunea Europeană utilizează în mod benefic o ierarhie specifică în politicile de conlucrare5, cum sunt: informarea, în sensul că partenerii convin să se informeze reciproc în privinţa instrumentelor şi mecanismelor de politică economică pe care urmează să le pună în operă; consultarea, în sensul că partenerii îşi exprimă acordul cu privire la obligaţia lor atât pentru a se informa reciproc, cât şi pentru a solicita sprijinul celorlalţi referitor la setul de decizii pe care intenţionează să le adopte; coordonarea, în sensul că partenerii se obligă să fie de acord cu privire la pachetul de acţiuni cerute de elaborarea şi aplicarea unor politici comune coerente; unificarea, adică fie eliminarea instrumentelor naţionale şi înlocuirea lor cu instrumente comune pentru întreaga zonă, fie adoptarea unor instrumente identice de către toţi partenerii; armonizarea, adică îmbinarea perfectă, prin bună înţelegere, a intereselor partenerilor în toate domeniile convenite. Uniunea Europeană realizează obiectivele sale complexe cu beneficii mai mari decât costurile. Beneficiile decurg dintr-o mai bună alocare comună a factorilor de producţie, din politicile de stabilizare a creşterii economice şi de redistribuire echitabilă a veniturilor. În acest fel, prin unificarea şi armonizarea deciziilor se au în vedere aspecte ca: posibilitatea de a echilibra veniturile cu cheltuielile bugetare în acord cu nevoile interne; posibilitatea finanţării inflaţioniste a deficitului bugetar; posibilitatea utilizării deprecierii monetare, ca modalitate de impulsionare a exporturilor şi descurajare a importurilor; posibilitatea utilizării unei protecţii secvenţiale a consumatorilor, a unor politici naţionale de sănătate şi de redistribuire a veniturilor; posibilitatea folosirii unei politici naţionale externe costisitoare. În acest context, un rol deosebit revine şi instituţiilor specializate ale Uniunii Europene, care contribuie direct la funcţionarea cu efecte favorabile a activităţii în diverse medii economico-sociale.

Uniunea Europeană este o formă avansată de integrare economică internaţională, demonstrată prin efectele sale multiple: economice, sociale, culturale, financiar-monetare, de stabilitate regională etc. Integrarea pieţelor naţionale ale forţei de muncă şi capitalurilor determină câştiguri semnificative de bunăstare pentru ţările participante. Integrarea pieţelor naţionale de mărfuri dinamizează considerabil comerţul intra-industrial prin valorificarea economiilor de scară, prin diversificarea obiceiurilor de consum între ţările membre, prin adaptarea treptată a unor standarde uniforme la scară comunitară, ceea ce încurajează practicile industriale comunitare uniforme. Mecanismele pieţei unice a bunurilor materiale, serviciilor şi factorilor de producţie favorizează reducerea costurilor atât în sectorul privat, cât şi în cel public, creşterea nivelului general de eficienţă prin restructurarea sectorială şi prin asigurarea unui mediu economic şi organizaţional mai concurenţial. Piaţa unică stipulează activitatea firmelor pentru impulsionarea restructurării inter şi intra-sectoriale, pentru creşterea volumului producţiei în corelaţie cu nivelurile mai înalte ale cererii intracomunitare şi cu accentuarea concurenţei extracomunitare prin preţuri. Uniunea Europeană facilitează sporirea posibilităţilor firmelor de colaborare cu partenerii din ţările membre, în privinţa cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi introducerii progresului tehnic. În acest sens, sporesc abilităţile manageriale, se accentuează transferul de know-how şi ridicarea calificării forţei de muncă deoarece lucrătorii în calitate de executanţi ai producţiei şi managerii vor învăţa metode moderne de organizare, programare şi conducere a producţiei. Uniunea Europeană impulsionează, prin liberalizarea serviciilor monetarfinanciare, dinamica investiţiilor în domeniul pieţei unice şi creşterea fluxurilor de capital într-un mediu concurenţial tot mai puternic. De asemenea, sporeşte substanţial rolul uniunii monetare, prin introducerea, la 1 ianuarie 1999, a monedei unice – EURO, cu valenţe de eficienţă valorică substanţiale pentru parteneri. Tratatul de la Maastricht stipula că stabilitatea preţurilor constituie ţinta esenţială a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Astfel, s-a pus accentul pe sporirea anuală a Indicelui Agregat al Preţurilor de Consum (IAPC) sub 2%, care se poate înfăptui numai pe termen mediu. O asemenea ţintă este axată pe

zona EURO ca un sistem convergent, implicând menţinerea şocurilor sectoriale sau regionale într-un ecart rezonabil Toate acestea dovedesc utilitatea deosebită a Uniunii Europene atât pentru ţările membre, cât şi pentru întreaga regiune. Totodată, ea constituie un centru important de putere economică, un pol de referinţă pentru întreaga economie mondială. Unii analişti surprind, însă, şi faptul că în efortul integrării trebuie să se ţină seama de realitatea că Europa este o arhitectură mult prea eterogenă, mult mai sensibilă decât SUA, în raport cu şocurile economice specifice acestui proces complex de integrare. În condiţiile economiei contemporane se accentuează fenomenele de mondializare reflectate tot mai mult de existenţa şi funcţionarea societăţilor transnaţionale, care au o forţă economică puternică, rivalizând cu aceea a unor ţări dezvoltate. Societăţile transnaţionale sunt firme gigantice care desfăşoară activităţi economice multiple şi diversificate dincolo de graniţele naţionale, constituind un subsistem mondoeconomic. Ele au fost create iniţial, cu prioritate în industrie, dar s-au extins repede în aproape toate domeniile mari ale economiei contemporane (comerţ în ansamblul său, cu precădere în servicii, domeniul bancar-financiar, agricultură, investiţii etc.).

Bibliografie 1. Abraham-Frois, G; 1994, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti; 2. Aglietta, M., 2002, Macroeconomie financiară, Editura CNI „CORESI” SA, Bucureşti; 3. Anghelache, G., 2009, Piaţa de capital în context european,Editura Economică,Bucureşti; 4. Anghelache, C., Isaic-Maniu, A., Mitruţ, C., Voineagu, V., 2005, Sistelul conturilor naţionale, Editura Economică, Bucureşti; 5. Bakker, A.F.P., 1997, Instituţiile financiare internaţionale, Editura ANTET, Bucureşti; 6. Băcescu, M., Băcescu, A., 1993, Macroeconomie. Bazele macroeconomiei, Editura ALL, Bucureşti; 7. Băcescu, M., Băcescu – Cărbunaru, A., 1998, Macroeconomie şi politici macroeconomice, Editura ALL Educaţional, Bucureşti; 8. Beud, M., Dostaler, G., 2000, Gândirea economică după Keynes, Editura Euroseng Book, Bucureşti; 9. Bezbach, Pierre, 1992, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti; 10. Brăileanu, T., 1998, Monetarismul în teoria şi practica economică, Institutul European. Iaşi; 11. Burda, M., Wyplosz, C., 2002, Macroeconomie: perspectiva europeană, Editura ALL Beck, Bucureşti; 12. Ciobanu, Gh. (coordonator), 2005, Macroeconomie, Editura Imprimeria Ardealului, Cluj-Napoca; 13. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., 1999, Economie. Manual universitar, Editura Economică, Bucureşti; 14. Dobrotă, N., 1997, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti; 15. Dornbusch, R., Fischer, S., 1997, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara; 16. Dornbusch, R., Fischer, S., Startz, R., 2007, Macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti; 17. *** Economie, 2009, Academia de Studii Economice, Facultatea de Economie Generală, Catedra de economie şi politici economice, Ediţia a VIII-a, Editura Economică, Bucureşti; 18. Frisch, H., 1997, Teorii ale inflaţiei, Editura Sedona, Timişoara; 19. Genereux, J., 2000, Economie politică 2. Macroeconomie şi contabilitate naţională, Editura ALL Beck, Bucureşti; 20. Genereux, J., 2000, Economie politică 3. Macroeconomie în economia deschisă, Editura ALL Beck, Bucureşti; 21. Hardwick, Ph., Langmead, J., Khan, B., 2002, Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom, Iaşi; 22. Husted, S., Melvin, M., 1992, International Economics, Second Edition. Harrper Collins College Publishers; 23. Hyman, N.D., 1989, Economics, Richard, D., Irwin, Homewood., Boston; 24. Iancu, A., 1998, bazele politicii economice, Editura ALL Beck, Bucureşti;

25. Ignat, I., Clipa, N., Pohoaţă, I., Luţac, Gh., 1997, Economie politică, Editura „Gh. Zane”, Iaşi; 26. Ioviţiu, M., 2006, Economie: microeconomie şi macroeconomie, Ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti; 27. Keynes, M.J., 2009, Teoria generală a ocupării forţei de muncă,a dobânzii şi a banilor,Editura Publica, Bucureşti; 28. Krugmar, P.R., Obstfeld, M., 2006, International Economcs. Theory and Policy, Seventh Edition, Boston; 29. Lipsey, R.D., Chrystal, K.A., 1999, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti; 30. McConnell, C.R., Brue, S.L., 1990, Economics. Priciples, problems and politics, Eleven Edition, McGraw-Hill; 31. Merce, E., 2010, Macroeconomie.Note de curs, Universitatea Alma Mater, Sibiu; 32. Oprescu,Gh., 2010, Macroeconomie avansată, Editura ASE, Bucureşti; 33. Popescu, C., Ciucur, D.,Gavrilă, I.,2008, Teorie economică generală,vol. II. Macroeconomia , Editura ASE, Bucureşti; 34. Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., 2000, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti; 35. Stancu, S., Mihail, N., 2009, Macroeconomie.Modele statice şi dinamice de comportament.Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti; 36. Stiglitz, J.E., Walsh, C.E., 2005, Economie, Editura Economică, Bucureşti; 36. Taşnadi, A., Doltu, C., 1996, Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti.